Alfred Neagu — Goana Dupa Aur

ALFRED NEAGU 


GOANA DUPĂ AUR 


CUPRINS: 
W. L. MANLY. 
Pe drumul Californiei. 
E. G. BUFFUM. 
La pomul lăudat. 
W. L. MANLY. 
Dezamăgiri în El Dorado. 
ALONZO DELANO. 
Un târnăcop, o lopată şi o groază de schelete. 
TH. J. DIMSDALE. 


Banda şerifului Plummer. 


Cuvânt înainte 


„Aurul întruchipează perfecțiunea, el înseamnă comori şi cine îl 
stăpâneşte face tot ce doreşte în lume, ba poate chiar să ducă 
sufletele oamenilor în paradis.” Aceste patetice cuvinte aparţin 
lui Cristofor Columb şi par a trăda vântul care l-a împins pe 
marele descoperitor spre țărmurile Lumii Noi. Conchistadorii au 
bântuit America Centrală şi de Sud mulţi ani în căutarea fântânii 
bogăției, fără să-şi poată potoli setea de aur. 


La trei secole şi jumătate de la descoperirea Americii, părea că 
acest vis murise, dar au fost de ajuns câteva grăuncioare da aur 


adunate în scocul unui gater din California pentru ca vechiul 
miraj al conchistadorilor să reînvie cu vigoare. 


Forţa magnetică a unui singur cuvânt - AUR - a dezrădăcinat 
populaţii întregi; zeci, sute de mii de oameni şi-au părăsit casele 
şi gospodăriile, minaţi de un vis tulbure de grabnică îmbogăţire, 
pe un tărâm necunoscut. 


Turmele de bizoni s-au oprit uimite în faţa convoaielor de care 
ce începură a brăzda preriile, croind drumuri noi, la marginea 
cărora au apărut şi mormintele primelor victime ale goanei după 
aur; adormita coastă californiană, unde - aşa cum spune unul 
dintre autorii incluşi în antologie - trecea câteodată un an întreg 
fără să vezi cum arăta culoarea unui dolar, a fost deodată 
invadată de potop de oameni, unii veniţi tocmai din mijlocul 
bătrânei Europe sau chiar din Australia, iar pe mesele sale de joc 
au început să apară grămezi de aur şi bani, cum nu se mai 
pomenise nici în cel mai bezmetic delir; soarele fierbinte al 
Californiei dădea dimineaţa cu ochii de aşezări ivite ca ciupercile 
după ploaie, pentru ca a doua zi să vadă numai rămăşiţele lor 
marcând exodul minerilor de la un teren la altul. În căutarea 
aceluiaşi metal preţios; oamenii abandonau repede totul în 
urmă, înfulecau repede, se saturau repede, porneau la drum 
minaţi de o nepotolită nerăbdare, se îmbogăţeau repede, 
pierdeau repede tot ce câştigaseră, trăiau repede, pătimaş şi 
adesea mureau la fel de repede la marginea terenului aurifer 
sau la masa de joc, în urma unui schimb de focuri de revolver. 


După primul val de entuziasm, căruia i-au căzut pradă cei dintâi 
imigranţi în California, s-a văzut cu amărăciune că toată această 
goană după aur - cu toate suferinţele şi privaţiunile ei aproape 
de neînchipuit - nu era decât un imens joc de noroc, la care 
fuseseră antrenați sute de mii de oameni şi de la masa căruia s- 
au ridicat doar câţiva îmbogăţiţi, restul minerilor fiind obligaţi să 
trăiască drama dezrădăcinaţilor, învinşilor, a oamenilor fără 
căpătâi, în adevăratul sens ai cuvântului - fenomen tipic lumii 
capitaliste. 


Fiecare rând din antologia de faţă poartă marca faptului 
autentic, a adevărului. Toţi autorii incluşi în ea au trăit febra 


aurului, au fost eroi şi martori ai epopeicei goane după aur. 
Cărţile lui Buffum şi Delano au constituit veritabile ghiduri ale 
vremii, lucrări de căpătâi pentru oricine pornea spre mult 
râvnitul tărâm al aurului, oferind îndreptări practice asupra 
drumului de ales, asupra uneltelor necesare oricărui căutător de 
aur, îmbrăcămintei potrivite acestui meşteşug şi chiar asupra 
codului etic al acestor meleaguri necunoscute. Manly a fost, la 
rândul său, eroul unuia dintre cele mai dramatice episoade din 
analele goanei după aur i odiseea primei traversări a deşertului 
- numit de atunci încoace - Valea Morţii. Autorul a străbătut de 
trei ori această vale - pe care mulţi n-au reuşit s-o parcurgă nici 
măcar o dată - pentru a-şi salva tovarăşii rămaşi în urmă. 


Antologia vrea să refacă oarecum monografic epoca zbuciumată 
a goanei după aur în liniile sale esenţiale: drumul spre ţara 
făgăduinţei, viaţa aşezărilor miniere în momentele culminante şi 
în timpul refluxului febrei metalului galben. Toate aceste 
mărturii au în primul rând valoarea autenticului, a relatării 
directe, nemijlocite a lucrurilor văzute şi trăite. Niciunul dintre 
autorii de faţă nu a ambiţionat un loc în posteritate. E. G. Buffum 
sublinia; „Paginile care urmează au fost aşternute pe hârtie 
currente calamol, în scurte răgazuri răpite altor preocupări, în 
mijlocul sunetelor de ciocane, ferăstraie şi alte zgomote, în 
mijlocul agitaţiei, neastâmpărului, speculațiilor şi vacarmului 
oraşului San Francisco, în ajunul plecării mele spre noi explorări 
în zona importantelor mine din sud. În aceste împrejurări nu-şi 
bate nimeni capul cu stilul. Nimeni nu poate cere unui căutător 
de aur din California să piardă ceasuri întregi cu şlefuitul 
frazelor, cu rotunjitul perioadelor, ca unui literat parizian”. 


Totuşi aceste cărţi au rămas drept lucrări de referinţă pentru 
patetica perioadă a goanei după aur, au constituit surse de prim 
ordin pentru literatura de mai târziu, ca şi pentru mulţimea 
scenariilor western. 


Cititorul are prilejul să judece singur distanţa de la realitate la 
ficţiune şi până la marele şi micul ecran. 


Alfred Neagu. 


Coperta originala: 
DUMITRU IONESCU. 
WLLLIAM LEWIS MANLY 


„W L. Manly a fost unul din deschizătorii de noi drumuri spre 
California la începutul exodului în căutarea aurului. Manuscrisul 
primei relatări a acestei expediţii a dispărut, mistuit într-un 
incendiu. 


Cartea „Valea Morţii în '49”, prezentată aici în versiune 
abreviată, a apărut mult mai târziu, în 1894. (n.t.).” 


PE DRUMUL CALIFORNIEI. 


D în vreme în vreme se iscau zvonuri despre un ţinut mai mănos 
spre soare-apune şi adesea izbucnea printre oameni un fel de 
molimă a vestului sau a pionieratului. Prin 1845 am fost şi eu 
uşor atins de această boală din cauza istoriilor auzite despre 
Oregon. Mi s-a spus că guvernul îţi dădea pământ pentru o 
fermă bună dacă te strămutai în acele locuri şi făceai şi niscaiva 
îmbunătăţiri. Oamenii povesteau că era un ţinut cu un pământ 
rodnic, multe păduri, vânat şi peşte berechet şi vreo câţiva 
indieni, cât să dea puţin iz de aventură întregii tărăşenii. larna, 
vremea era tare blândă, după cum auzisem şi m-am socotit eu 
că locul îmi venea turnat. De îndată am început să mă gândesc 
la toate câte aveam nevoie pentru drum şi am văzut că-mi 
trebuiau pe puţin doi ani ca să le încropesc. Nimeni nu se 
gândea să pornească spre California, în momentul acela, pentru 
simplul fapt că pe atunci California nu aparţinea încă Statelor 
Unite. 


Prin iarna lui 1848-1849 au început să circule tot felul de zvonuri 
că s-ar fi aflat aur în California, dar îndeobşte la noi nu li s-a dat 


prea multă crezare până n-au fost întărite de spusele unui ofiţer 
şi cum oamenii noştri erau obişnuiţi cu minele şi mineritul, se 
iscă o adevărată febră a aurului, uşor molipsitoare. Domnul 
Bennett a fost şi el atins şi şi-a vândut ferma, iar eu am simţit o 
schimbare în pasiunea mea pentru Oregon şi am început să 
visez cu înfrigurare că scoteam la lumină pulberea aurie. Nimic 
nu ne mai putea vindeca decât o călătorie până acolo şi ne-am 
hotărât îndată s-o stârnim. 


Fiindcă până-şi arăta iarba colţul mai erau vreo câteva 
săptămâni bune, m-am gândit să-mi tăbârcesc barca şi câteva 
capcane peste un braţ al râului Wisconsin şi să mă pornesc spre 
Câmpia Câinelui, ca să încolţesc vreo câteva dihănii şi să-mi fac 
rost de un ponei indian pe care să călăresc până-n California. La 
Mineral Point nu era rost să pui mâna pe vreun bidiviu. M-am 
agăţat de un vapor care tocmai urca pe fluviu, am ajuns în Valea 
Crucii, unde exista o singură locuinţă şi aparţinea unui negustor 
olandez de la care am cumpărat un ponei de Winnebago, lăsat 
de stăpânul său peste iarnă într-o mică insulă plină de hăţişuri şi 
m-am socotit eu că de putuse ierna animalul numai cu uscături 
şi păpuriş atunci era destul de încercat ca să mă ducă şi pe mine 
prin prerii. Am dat pe el treizeci de dolari şi am văzut că era o 
fiinţă jigărită şi leneşă. Totuşi mă gândeam că atunci când avea 
să dea de iarbă şi să pună oleacă de carne pe coastele acelea 
sfrijite ale lui, poneiul avea să se mai învioreze, aşa că i-am 
petrecut o funie pe după gât şi m-am pornit cu el la vale, pe 
lângă fluviu. Când am ajuns la Toporu' Ştirb, am văzut că apele 
râului crescuseră, dar n-a fost treabă grea de trecut dincolo 
fiindcă poneiul meu se simţea ca o rață în apă. 


Înainte de a pleca de la ferma lui Bennett mi-am modificat 
închizătorul puştii şi am făcut rost de muniţie să-mi ajungă doi 
ani. Apoi mi-am mai argăsit vreo câteva piei frumuşele de 
căprioară şi am dat să mi se facă un rând zdravăn de veşminte 
(ca să fiu sincer, le-am croit şi le-am cusut eu cu mâna mea). 


La Valea Câinelui am găsit o scrisoare de la Bennett, în care-mi 
spunea că din cauza vremii iarba era încă atât de prizărită, încât 
avea să mai întârzie plecarea cu vreo două-trei săptămâni, aşa 


că făceam bine dacă mă întorceam să pornesc cu el o dată. Dar 
cum scrisoarea nu avea dată, nu-mi rămânea decât s-o ghicesc. 
La început aveam de gând s-o iau drept spre vest, spre Râpa 
Sfatului, ca să-i întâlnesc acolo pe ceilalţi, dar acum am socotit 
că era mai bine să mă întorc la Mineral Point ca să mergem toţi 
o dată, sau, dacă ei s-ar fi pornit, s-o iau repede pe urmele lor şi 
să-i ajung. 


La întoarcere, râul Kickapoo se umflase prea mult pentru ca să 
încerc a-l trece prin vad, aşa că am jupuit nişte coajă de tei şi 
din câteva trunchiuri am făcut o plută pe care să-mi car puşca şi 
pătura. După ce-am îmboldit poneiul să treacă dincolo, am 
pornit şi eu după el. A trecut repede înot, dar se pare că nu i-a 
plăcut prea mult în partea cealaltă, pentru că, înainte de a 
ajunge şi eu acolo, s-a înturnat fără să-i pese de vorbele mele. 
Am luat-o şi eu cu pluta înapoi, dar m-a dus apa la vale o bună 
bucată; am prins ticălosul şi iar l-am îmboldit să treacă dincolo, 
iar când am ajuns şi eu cu pluta pe la mijlocul apei, individul s-a 
întors şi mi-a jucat acelaşi renghi. Am început să mă gândesc la 
vechea parabolă cu omul, vulpea, gâsca şi baniţa de grăunţe, 
dar am rezolvat problema în felul meu, am încropit un curmei de 
tei de care am legat un bolovan, l-am trecut pe celălalt mal, apoi 
cu celălalt capăt al curmeiului am legat poneiul şi l-am expediat 
după bolovan. De data asta s-a astâmpărat. După trei zile de 
pălăcit prin pâraie şi de bătut drumuri grele, am ajuns la Mineral 
Point ca să aflu că Bennett plecase de două săptămâni şi luase 
cu el şi lucrurile mele. După cum ne înţelesesem de la început. 


Eram puţin cam încurcat, dar am pornit spre Dubuoue, cu 
puţinul meu bagaj, am trecut singur apa chiar acolo am luat-o 
pe drumuri desfundate până am ajuns din urmă un şir de care, 
la vest de râul Desmoines. Erau din Milwaukee şi aparţineau 
unui oarecare domn Blodgett şi câteva nopţi la rând am poposit 
împreună cu oamenii convoiului până am ajuns la Missouri. 


În ultima zi, sau în ultimele două zile, am luat-o repede la picior 
şi am ajuns înaintea lor la râu. Acolo erau vreo câteva care 
californiene şi câteva tabere, aşa că mi-am slobozit poneiul şi 
am început să mă uit prin preajmă Am trecut printr-un fir de apă 


spre o limbă de pământ de lângă râu. Unde era un oficiu poştal, 
o prăvălie şi câteva cabane. Întâi am căutat vreo scrisoare, dar 
nu era niciuna pentru mine Apoi am început să mă uit după 
vreun anunţ prin saloonuri şi prăvălii, să citesc numele scrijelite 
pe bârnele caselor şi pe oriunde credeam că aş putea să dau de 
vreo urmă de-a prietenilor pe care-i căutam, nimeni nu-i văzuse, 
nimeni nu auzise de ei. După ce-am tot căutat vreo jumătate de 
zi am trecut din nou. Cam amărât. Apa în partea astălaltă. Unde- 
mi lăsasem calul la început m-am gândit să mă întorc şi să mai 
aştept un an. Dar la tabără, unde-mi lăsase poneiul, nu era 
decât un mic convoi de care şi drumul nu era sigur decât alături 
de un convoi ca lumea. M-am întors în tabără, m-am tras într-un 
colţ am început să-mi zdrobesc mintea ce să fac şi am vorbit 
despre asta şi cu Chas, Dallas, din Lynn, lowa, stăpânul 
convoiului. 


Toate lucrurile mele şi puşca erau la Bennett. lar eu aveam cu 
mine puşca lui de calibru mic. Un cort prizărit, uşor, o tigaie, o 
cană de tablă, o bluză de lână şi hainele de pe mine. Cum n- 
aveam para chioară să-mi fac rost de alte lucruri am cam socotit 
să mă întorc înapoi, dar tocmai atunci Dallas îmi spuse că de mă 
angajam să-i mân unul din care în timpul drumului avea să-mi 
dea adăpost şi mâncare, iar eu puteam să-mi las calul slobod 
laolaltă cu ai lui. 


M-am gândit şi m-am răzgândit, iar în cele din urmă mi-am pus 
lucrurile în car, am apucat biciul şi am început să îndemn boii. 
Dallas avusese de gând să facă rost de provizii acolo, dar n-a 
reuşit, aşa că ne-am pornit la vale către St. Jo, urmând foarte 
îndeaproape cursul râului. Am poposit lângă acea localitate, am 
intrat pe jos în târg şi am dat de un convoi de numai câteva 
care, pe şleaul cel mare al emigranților vestului. 


Eu aveam în seamă o pereche de boi şi una de vaci. Ştiam cum 
se îndeamnă vitele, dar la început am cam avut necazuri cu 
animalele acelea ciufute, până s-au dumirit că mă purtam blând 
cu ele şi apoi lucrurile au mers strună. 


Ajunsesem într-un stat sclavagist şi aici am văzut eu prima oară 
un negru scos la mezat. De o parte a străzii era un fel de 


tribună, cum se ridică la noi pentru discursuri politice. 
Vânzătorul se urcă la tribună, cu un negru de vreo 18 ani şi după 
ce lăudă toate calităţile acestuia din urmă, silindu-l pe băiat să 
stea drept şi să se arate cât era de mândru, începu să invite 
amatorii să facă oferte şi acestea porniră de la cinci sute de 
dolari. Răpăi cu ciocanul, îndemnând amatorii, de parcă ar fi 
vândut un juncan şi când domnul Rubideaux, fondatorul târgului 
St. Jo, oferi opt sute de dolari, preţul se opri aici şi băiatul fu 
vândut. Pe mine, cu educaţia mea din New England, toată 
povestea m-a cam tulburat. 


Aici Dallas şi-a făcut rost de provizii şi după ce-au fost încărcate 
făina şi slănina, omul de la bac ne-a cerut cincizeci de dolari ca 
să ne treacă dincolo. Dallas a socotit preţul prea mare, aşa că 
am luat-o înapoi, mergând încă o zi în susul apei, până am ajuns 
la un alt bac unde am trecut cu numai treizeci de dolari. De aici 
am pornit să traversăm ţinutul, mai mult de-a dreptul decât pe 
drum, până am ajuns pe şleaul de la St. Jo şi curând ne-am trezit 
pe valea râului Platte. 


La primul popas pe râul Platte m-am învelit în pătură, sub car şi 
mai mult m-am gândit decât am dormit, dar mă încurcasem în 
aventura asta şi nu-mi rămânea nimic altceva de făcut decât să 
merg mai departe. Auzisem că erau două forturi în drumul 
nostru, noul fort Kearney şi fortul Laramie, la sud de râul pe care 
trebuia să-l trec? În înainte de a ajunge la Trecătoarea de Sud, 
din Munţii Stâncoși, iar dincolo de acestea nu mai era nicăieri 
nici un loc unde să cumperi hrană sau leacuri de boală. Convoiul 
nostru de numai cinci care, cu zece bărbaţi, o femeie şi trei 
copii, nu era o forţă prea grozavă în faţa indienilor, dacă aceştia 
aveau de gând să ne scarmene şi mi se părea că încercarea 
noastră era cam îndrăzneață; un convoi mai mare ar fi fost mai 
sigur. 


Dacă domnului Dallas nu i-ar mai fi plăcut ochii mei şi m-ar fi 
concediat, eu, rămânând numai cu puşca şi poneiul, aş fi fost 
cam la ananghie; dar m-am hotărât să merg mai departe şi să- 
mi încerc norocul cu sălbaticii, care nu s-ar fi ales de pe urma 
mea decât cu părul şi puşca, de s-ar fi arătat duşmănoşi. Trebuie 


să mărturisesc că drumul care mă aştepta nu-mi părea nici prea 
drept, nici prea luminos, dar speram că avea să fie mai bine 
decât gândeam eu. Aşa că mi-am înjugat boii şi vacile la car şi 
am mânat mai departe. Carele celelalte aveau câte doi oameni, 
ce minau vitele cu rândul, aşa că la două zile o dată se puteau 
duce la vânătoare de voiau, dar eu tot cu biciul mă ţineam toată 
ziua, iar puşca odihnea în car. 


Când am ajuns la Pârâul Sărat, am văzut că malurile erau 
abrupte, aşa că am fost nevoiţi să legăm carele cu o funie 
groasă pe care am înfăşurat-o de câteva ori în jurul unui par şi 
apoi le-am slobozit încet la vale; în schimb, în partea cealaltă, 
împingeam carele alături de vite. Ne apucă noaptea înainte să 
trecem jumătate din care dincolo şi, deşi nu căzu strop de 
ploaie, spre dimineaţă apa crescu ajungând la vreo trei metri. 
Din lada unui car am făcut o barcă şi am încropit un fel de pod 
umblător; apoi am tras carele şi, cu toate că dispăreau sub apă, 
ieşeau în partea cealaltă întregi. 


Dallas şi ai lui mergeau într-un car tras de o pereche de cai, Dick 
Field era bucătarul nostru, iar restul oamenilor minau vitele. 
Noaptea puneam câte un om de pază care să vegheze să nu dea 
indienii peste noi, sau să nu se răzleţească animalele şi să 
pierdem timpul căutându-le. Când am ajuns la câteva mile de 
fortul Kearney, cred că la 3 iulie, am poposit lângă râu, aproape 
de nişte smârcuri cu mulţi plopi şi sălcii. După-amiază, dinspre 
vest, se arătă în galop un cal care se amestecă apoi cu ai noştri 
ce păşteau puţin mai departe. Dimineaţa au venit doi soldaţi de 
la fort şi au întrebat de calul rătăcit, dar Dallas le spuse că nu a 
văzut nici urmă de cal, iar soldaţii nu s-au mai ostenit să se uite 
prin desişuri după el. Probabil că era mai uşor să se întoarcă la 
fort şi să raporteze: „L-au luat indienii”. 


Când am pus animalele la căruţă, Dallas a înhămat calul rătăcit 
alături de al său, dar în aşa fel încât atunci când aveam să 
trecem pe lângă fort, calul să se afle în partea opusă; când ne- 
am apropiat de fort, a luat-o înainte pe jos şi i-a ţinut pe ofiţeri 
de vorbă în vreme ce oamenii lui au mânat carele mai departe şi 
calul n-a fost descoperit. Treaba asta nu mi-a plăcut prea mult, 


fiindcă, dacă am fi fost prinşi, am fi fost scărmănaţi toţi cum 
trebuie şi probabil că şi bunurile celor nevinovaţi aveau să fie 
confiscate. Ideile mele despre cinste, dobândite în New England. 
Erau cam zdruncinate. 


Când am ajuns la râul Platte de Sud, ne-a trebuit o zi întreagă ca 
să trecem prin albia nisipoasă, pentru că mai întâi am fost 
nevoiţi să căutăm un vad bun, încercând adâncimea cu piciorul 
dintr-o parte în alta şi-apoi când am început să trecem carele, n- 
am îndrăznit să ne oprim o clipă de teamă ca ele să nu se 
afunde în nisipul mişcător. N-am avut necazuri la traversare, iar 
când ne-am ridicat tabăra pe celălalt mal şi-a făcut apariţia la 
vreo două sute de metri un bizon singuratic şi toţi câţi eram 
acolo ne-am luat după el, unii chiar pe jos. Călăreţii l-au întrecut 
îndată, dar bizonul nu s-a arătat dornic să se ferească din calea 
lor, aşa că au deschis focul asupra lui. Nu s-a clintit din loc şi 
oamenii s-au apropiat. Domnul Rogers era călare pe un cal cu 
apărători la ochi; se apropie la o distanţă convenabilă ca să-şi 
descarce „coltul” când, deodată, bizonul se răsuci, calul nu putu 
să vadă mişcarea destul de iute ca să se ferească şi trebui să 
suporte atacul bătrânului animal, care-şi repezi coarnele în el şi-i 
făcu o rană de vreo şase inci într-o coapsă, în vreme ce Rogers 
se trezi zburând peste capul calului, iar când atinse pământul, o 
tuli frumuşel cât îl ţineau picioarele. Ceilalţi hărţuiră bizonul încă 
vreo jumătate de milă şi, până la urmă, după ce primi vreo 
cincizeci de gloanţe, animalul căzu, dar tot mai ţinea fruntea 
sus, sfidător, primind foc după foc şi scuturând mânios din cap, 
până când un glonţ în coastă îl dobori definitiv. Vântul acesta ne- 
a oferit multă carne, care, deşi cam tare, era o plăcută 
schimbare de regim după slănină. Eu n-am luat parte la 
expediţie decât în calitate de spectator. 


Cercetând apoi animalul, am văzut că multe gloanţe se opriseră 
în părul lăţos şi bătucit care-i creştea pe frunte şi niciunul nu 
ajunsese până la ţeastă. Câteva zile mai târziu am fost nevoiţi să 
ne oprim de-a binelea din cauza unei cirezi de bizoni care ne-a 
tăiat calea. Veneau din susul apei şi mergeau spre sud. 
Animalele mai tinere mergeau înainte, iar în urmă veneau vacile 
bătrâne şi nişte matahale de tauri lăţoşi. Toţi alergau în trap 


grăbit, limbile le atârnau din gură şi nici un bizon nu părea să ne 
fi băgat în seamă, deşi nu eram decât la o sută de metri de ei. 
Am fost nevoiţi să ne păzim vitele înjugate şi cele slobode ca să 
n-o rupă la goană, fiindcă arătau tare mirate şi oarecum speriate 
de aceste neamuri ale lor din prerie. Apoi am întâlnit multe cirezi 
mari de bizoni pe care le zăream de departe. De multe ori în 
depărtare ni se părea că vedem întinderi nesfârşite de desişuri, 
dar când ne uitam mai atenţi erau turme imense de bizoni. Se 
arătau şi antilope, dar acestea preferau locurile mai înalte şi era 
greu să te apropii de ele destul de mult ca să poţi trage ca 
lumea. Cu toate astea am doborât destul vânat, care a constituit 
o hrană bună. Cu cât mergeam mai departe, întâlneam tot mai 
mult vânat mare, precum şi lupi şi câini de prerie, cei dintâi 
părând a se aţine pe urmele bizonilor. 


Cam în timpul ăsta ne-am întâlnit cu un ciudat convoi 
îndreptându-se spre est, din care făceau parte vreo cinci-şase 
mormoni din Salt Lake, toţi călare pe nişte catâri mici, spanioli. 
Erau îmbrăcaţi în piei de căprioară, cu mocasini şi pinteni uriaşi 
care zdrăngăneau, agăţaţi de călcâie, cu rotiţele de vreo patru 
inci. Fiecare era înarmat cu puşcă, pistol şi un cuţit cât toate 
zilele. Arătau cam fioroşi, cu părul lăţos şi bărbile lungi, cu 
pălăriile lor vechi cu boruri largi şi, în general, aveau un aer de 
sălbatici. 


Treceam adesea pe lângă câte un mormânt săpat la marginea 
drumului şi uneori o scândurică, la căpătâi. Arăta că sărmanul 
murise de holeră. Multe morminte fuseseră răscolite de lupi şi 
pătura în care fusese învelit cadavrul era trasă la o parte. 


Stând de vorbă cu vreo câţiva militari, am aflat multe cu privire 
la drumul care ne aştepta spre vest. Ne-au spus, mai ales, că 
eram în mare întârziere, că nu mai puteam ajunge la timp în 
California pentru că trebuia să trecem munţii Sierra Nevada, 
care, ziceau ei, aveau să fie acoperiţi de zăpadă în noiembrie, 
sau chiar şi mai devreme şi vom fi nevoiţi să iernăm la Salt Lake. 
Vreo câţiva dintre oameni l-au auzit pe domnul Dallas repetând 
familiei sale acelaşi lucru, adăugind însă că, de rămâneau peste 
iarnă la Salt Lake. Avea să dea drumul căruţaşilor îndată ce 


ajungeau acolo, deoarece nu-i convenea să-i hrănească toată 
iarna. 


Pentru mine era o veste foarte proastă, fiindcă ştiam ce-i 
aşteaptă pe aceşti nefericiţi; şi perspectiva de a fi aruncat 
printre ei, fără un ban cu care să-ţi cumperi măcar un codru de 
pline, era destul de neagră. Din câte ştiam eu, acolo nu era rost 
să găseşti de lucru, nici dacă munceai numai pentru masă şi 
casă, iar ceilalţi căruţaşi împărtăşeau temerile şi dezamăgirea 
mea. Cum eram la mare ananghie, ne-am strâns la sfat şi l-am 
chemat şi pe patron ca să ştim despre ce era vorba. Domnul 
Dallas veni şi omul nostru îi spuse cum stăteau lucrurile, îi 
mărturisi părerile noastre şi-l întrebă ce ne putea spune despre 
toată tărăşenia asta. Patronul se mânie pe noi destul de rău, 
vorbi puţin şi înjură mult, lar miezul spuselor sale suna cam aşa: 


— Convoiul ăsta-i al meu şi am să fac cu el taman ce mi-o trece 
mie prin minte şi nu-mi pasă nici cât negru sub unghie ce-or să 
spună sau or să facă nişte indivizi ca voi. N-am să vă hrănesc 
toată iarna pe degeaba şi când ajungem la Salt Lake, n-aveţi 
decât s-o luaţi încotro vedeţi cu ochii, fiindcă mie n-o să-mi mai 
faceţi trebuinţă. 


Am mai stat noi puţin de vorbă cu el, dar deocamdată nu 
puteam face nimic altceva decât să ne batem gura de pomană. 
Apoi am mai stat de vorbă noi între noi şi atunci şi în zilele 
următoare, în timpul drumului. Am început să ne gândim că 
singurul chip de a o scoate la capăt la Salt Lake era să ne facem 
mormoni şi pe niciunul dintre noi nu-l prea îmboldea nici 
credinţa, nici cheful la aşa ceva, dar nici nu ne puteam gândi să 
ne oprim din drum şi să pierdem atâta timp; iar de nu aveam 
parte de tare mult noroc în călătoria asta, nu ne mai rămânea 
decât să împărtăşim soarta tuturor păcătoşilor. 


Ajunsesem la Râul Dulce şi se şi vedeau zăpezile pe Munţii 
Stâncoşi, înaintea noastră, care ne aduceau aminte că iarna 
bătea la uşă şi noi nu făcusem decât ceva mai mult de jumătate 
de drum. Nu eram prea fericiţi, dar din vreme în vreme ne mai 
împăcăm inima făcând haz şi noi de câte un caraghioslăc. 


Căpitanul companiei care ne întovărăşea avea cu el o doamnă 
tare mândră şi când aşezam tabăra, se retrăgeau amândoi într- 
un cort foarte arătos. Bucătarul companiei le servea masa în 
intimitatea cortului şi păreau amândoi grozav de fericiţi. Toţi 
gândeau că tare mai fusese norocos căpitanul de avea o 
tovarăşă de drum atât de bine făcută şi călătorea astfel spre 
terenurile aurifere pe cheltuiala guvernului. 


Se pare că între căpitan şi locotenent se iscă puţină gelozie şi, 
într-una din zile, îi văd stând mânioşi, faţă-n faţă, dinaintea 
cortului căpitanului, amândoi călare, cu carabinele de-a 
curmezişul pe şa. Schimbaseră câteva cuvinte tăioase şi păreau 
că se încinseseră până la punctul la care erau gata să tragă unul 
în celălalt. La un moment dat locotenentul îşi mişcă puţin mâna 
dreaptă, dar căpitanul îl zări îndată şi-i strigă: 


— Lasă arma în pace sau te împuşc! Şi vorbind astfel, apucă şi el 
arma şi o îndreptă către celălalt ofiţer. 


În vremea asta. Doamna căpitanului stătea în uşa cortului şi, 
când văzu că favoritul ei îndreaptă arma spre locotenent, bătu 
din palmele ei mici şi delicate, tare încântată: 


— la priviţi la căpitan! Ce viteaz îmi e! 


Şi se porni tare pe râs, văzând că domnul şi stăpânul vădeşte 
atâta virtute militară. Ea se arătă cea mai încântată de toată 
afacerea asta. Nu ştiu prea bine ce gândeau ceilalţi, dar mie nu 
mi-a venit să cred că doamna şi căpitanul erau soţ şi soţie. 
Locotenentul nu era un fricos, dar, socotind că prudenţa e cea 
mai bună dovadă de curaj, se stăpâni şi nu recurse la armă. Şi 
îndată cei doi o porniră călare în direcţii opuse. 


Am trecut pe lângă o stâncă ce se ridica din albia Râului Dulce, 
numită Stânca Independenţei. Era acoperită cu mii de nume de 
oameni care trecuseră pe acolo. Unele erau tăiate adânc în 
piatră, altele abia scrijelite, iar altele dichisite cu vopsea. Am 
pierdut o mulţime de timp căutând numele lui Bennett, dar nu l- 
am aflat nicăieri. De i-aş fi găsit numele şi aş fi ştiut că a trecut 
teafăr şi nevătămat prin acel loc. Aş fi fost puţin mai întărit în 


sufletul meu în acele zile pline de nesiguranţă. Unii puseseră şi 
data la care trecuseră pe acolo şi-mi făceam socoteala că aceia 
poate se aflau destul de aproape de tărâmul aurului. 


Când am dat la Izvoarele Pacificului de prima apă care curgea 
spre coasta Pacificului, noi, căruţaşii, am ţinut un mic sfat între 
noi cu privire la noua situaţie. Am strâns grămadă o mulţime de 
„dacă”, ajungând la următoarele: dacă râul era destul de mare, 
dacă am fi avut o barcă, dacă ştiam drumul, dacă n-am fi dat în 
cale de praguri sau locuri dificile, dacă făceam rost de provizii 
îndestulătoare, dacă aveam destulă îndrăzneală să ne pornim 
într-o astfel de călătorie etc. Etc., atunci probabil să avem 
norocul să ajungem, cumva, undeva, la ocean. Şi acum că 
ajunsesem la primul, „Dacă” - un râu destul de mare pentru o 
barcă mai mică - am început să ne gândim mai serios la ceilalţi 
„dacă”. 


Tot umblând de colo-colo, am dat şi de al doilea „dacă” sub 
forma unei mici ambarcaţiuni de bac, îngropată în nisipul unui 
banc şi nu ne-a trebuit prea mult timp ca s-o scoatem la lumină 
şi s-o punem în stare de plutire, fiind destul de mare ca să 
transporte de pe un mal pe altul un car întreg. 


Apoi m-am dus la Dallas şi i-am spus ce ne gândisem noi să 
facem şi, spre surprinderea noastră, nu s-a împotrivit, ci mi-a 
oferit pe dată şaizeci de dolari pentru ponei. Ne-a spus că voia 
să ne vândă şi nişte făină şi slănină să avem de drum. 


Ne-a mai dat nişte funii pentru parâme la prova şi la pupa, vreo 
două topoare. Şi ne-am trezit cu toate astea grămadă la 
marginea drumului. Apoi, noi şase am predat biciul. Domnul S. 
McMahon, văcar, o vreme şovăi, neştiind ce să facă, dar, fiindcă 
Dallas îl îmboldea să se hotărască odată, omul aruncă şi el biciul 
şi spuse: 


— Eu mă duc cu băieţii! 


Aşa că ne-am despărţit, micul convoi luând-o încet mai departe 
spre vest; căpitanul detaşamentului militar, cătanele şi vesela 
doamnă o porniră pe drumul Oregonului, iar noi ne-am aşezat pe 


malul râului care-şi mâna apele spre marele Pacific. Fiecare grup 
ură celorlalte mult noroc, noi am respirat adânc de câteva ori şi 
apoi ne-am pus serios pe treabă ca să ne ducem planurile la 
împlinire. 


* 


x x 


Primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne organizăm şi să 
alegem un căpitan; în ciuda împotrivirii mele, am fost desemnat 
pentru această înaltă slujbă. Cercetând vechea barcă, am văzut 
că era în stare destul de bună, nisipul păstrând-o foarte bine. 
Sub barcă, în nisip, am găsit şi două vâsle. Apoi ne-am uitat 
după nişte prăjini ca să le folosim drept ghiondere în cursul 
navigaţiei. Am tras barca la mal, ne-am încărcat calabalâcurile şi 
apoi ne-am suit şi noi. Pentru barca aceea nu era o încărcătură 
prea mare şi ni se părea că numai noi apucasem singurul drum 
ca lumea spre Pacific; ne miram cum de toţi ceilalţi puteau fi 
atât de orbi ca să nu-şi dea seama. Am desfăcut parâmele, am 
împins barca în curent şi am început să mergem la vale, fără 
multă bătaie de cap şi foarte comod, simţindu-ne mult mai 
fericiţi decât dacă am fi luat-o spre Salt Lake. Unde ne pândea 
soarta de a petrece iarna. 


Mergând la vale, râul devenea tot mai iute şi mai învolburat, iar 
în albie începură să apară multe stânci primejdioase, greu de 
ferit. Apa nu era prea adâncă, dar curgea cu un vuiet atât de 
puternic, încât trebuia să strigăm destul de tare ca să ne auzim. 
Odată, în timp ce mergeam la vale foarte repede, am proptit 
ghionderul în albie ca să împing iute barca să nu se lovească de 
o stâncă, dar prăjina s-a înfipt într-o crăpătură şi, în loc să dau 
drumul, din smucitură, la ghionder. M-am trezit zvărlit din barcă 
de prăjina care se arcui şi am nimerit în mijlocul râului. M-am 
lovit destul de zdravăn la spinare şi m-am udat ciuciulete, dar 
am pornit înot spre mal, petrecut de strigătele de încurajare ale 
băieţilor, care-şi vânturau pălăriile şi scoteau urale pentru 
căpitanul lor când au văzut că nu păţise nimic. Le-am spus că nu 
conta atâta vreme cât tineam calea apei spre California şi că 
astfel de întâmplări erau de aşteptat. După cât ne puteam da 


noi seama, pluteam cam cu treizeci de mile pe zi la vale, ceea 
ce era mai mult decât puteau trage nişte vite trudite. 


Într-un loc, de-a lungul malului, era o perdea deasă de sălcii şi, 
puţin mai în spate, un perete drept de stâncă, iar între ele se 
întindea un petic de pământ cu o iarbă verde minunată. 
Trecerea noastră sperie o turmă de cerbi aflată pe păşune şi toţi 
o porniră în galop la vale ca o herghelie de cai. Ural însă intră 
într-un defileu cu pereţi foarte abrupți şi nu avea pe unde ieşi; 
am pus la intrare pe unul dintre noi de gardă, iar alţi trei ne-am 
luat pe firul defileului după el. A fost cea mai delicioasă carne 
care se putea găsi în Munţii Stâncoşi. Am urcat leşul în barcă şi 
am pornit iar la vale. 


Până aici ne-a mers foarte bine, fiecare pe rând treceam la 
cârma bărcii în vreme ce ceilalţi stăteau lungiţi sau dormeau. O 
vreme ne-am strecurat printre doi pereţi de stâncă între care 
râul curgea vijelios şi eram nevoiţi adesea să coborâm din barcă 
şi s-o împingem peste stânci, uneori chiar ducând-o pe sus. 
Munţii păreau să crească mereu de ambele părţi, cu cât 
înaintam mai mult; din loc în loc vedeam copaci aplecaţi 
deasupra râului şi, sus, pe ţancuri, se zăreau capre de munte, 
uitându-se la noi; păreau că sunt la o milă deasupra noastră, aşa 
că se aflau în siguranţă. Acolo era sălaşul lor şi arătau atât de 
netulburate, de parcă ne stârneau să le urmăm. Pe un mal am 
văzut un plop bătrân cu o urmă de topor pe trunchi - singurul 
semn că mai trecuse cineva pe aici. Cât am străbătut defileul 
acesta adânc, n-am doborât nici un vânat şi am început să 
simţim lipsa proviziilor proaspete. 


Am trecut pe lângă multe canioane adânci, întunecate, care 
dădeau în albia principală şi, într-un loc, unde am găsit o stâncă 
netedă, spânzurând oarecum deasupra râului, m-am căţărat 
dincolo de urma lăsată de nivelul cel mai înalt al viiturii, care se 
vedea foarte limpede şi după ce am amestecat nişte grăsime cu 
praf de puşcă, am făcut o pastă, iar dintr-o cârpă legată la 
capătul unui băț, o pensulă şi am pictat cu litere mari pe piatră 
CAPT. W. L. MANLEY, U. S. A. Chiar înainte de lăsarea serii am 
ajuns într-un loc unde stânci uriaşe cât casa se prăvăliseră în 


apă, blocând cu desăvârşire albia râului, încât era de netrecut 
pe acolo cu barca. Am descărcat calabalâcul şi băieţii au apucat 
de funia din pupa, eu m-am dezbrăcat, am împins barca în 
torentul puternic care se învolbura printre stânci, iar ceilalţi 
dădeau drumul câte puţin la funie. Apoi am răcnit: 


— Daţi-i drumul! 


Şi am ţâşnit înainte. Am apucat parâma din prova şi când mi-a 
venit bine, am sărit peste marginea bărcii şi m-am îndreptat 
spre mal, după ce am reuşit să stăpânesc barca şi s-o trec de 
gâtuitură. Mai jos de stânci era apă adâncă şi am făcut popas. În 
timp ce unii încărcau barca la loc, alţii, cu un cârlig şi o sfoară, 
au prins nişte peşte grozav ce semăna cu macrourile. 


Când ne-am mai uitat prin preajmă, am văzut că, la vreo trei 
sute de metri mai jos, altă stâncă imensă bloca albia şi în jurul ei 
apa curgea într-un şuvoi şi mai amarnic. larăşi am descărcat 
barca şi am încercat să o trecem dincolo, cum mai făcusem. 
Toţi, în afară de unul singur, ne-am urcat pe stâncă, sus, cu 
ghionderele în mână; cel rămas deoparte trebuia să dea drumul 
bărcii încet, ţinând-o de funie, cât putea mai departe, în şuvoi, 
apoi s-o lase liberă, fiindcă noi aveam s-o prindem cu prăjinile şi 
s-o împingem în torent ca să treacă dincolo; dar curentul era 
atât de puternic, încât atunci când barca s-a izbit de stâncă, noi 
n-am mai putut s-o stăpânim, bordul din partea noastră s-a 
ridicat în sus, iar celălalt a intrat sub apă; într-o clipă, barca s-a 
pus pe muchie, cu fundul lipit de stâncă şi şuvoiul năvalnic a 
înţepenit-o acolo atât de zdravăn, că mai degrabă puteam 
încerca să mişcăm stâncă din loc decât barca. 


Călătoria noastră pe apă părea că s-a încheiat brusc şi prin 
minte ne-a trecut fulgerător gândul că poate era mai sigur 
printre mormoni decât pe jos şi orfani într-un ţinut sălbatic ca 
acela. Barca era fără îndoială pierdută şi trebuia să facem ceva. 
Am văzut doi pini groşi de vreo două picioare, crescând pe un 
loc mai neted chiar mai sus de noi şi le-am zis tovarăşilor mei că 
trebuie să ne hotărâm dacă o luăm pe jos sau încropim nişte 
canoe din pinii aceia. Ne-am oprit la canoe şi n-am lăsat toporul 
din mână nici ziua, nici noaptea până când n-am terminat 


treaba. Când schimbul meu era liber, un ceas-două mă 
îndeletniceam cu vânătoarea şi pe o creastă pe care creşteau 
răzleţi nişte pini şi jnepeni am găsit urme mai vechi şi mai 
proaspete de elan, deci am socotit că ţinutul era bogat în vânat 
de soi. Cele două canoe aveau vrea cincisprezece picioare 
lungime şi două lăţime şi pentru mai multă siguranţă le-am legat 
una de alta. Când le-am încercat la urmă, am văzut că erau prea 
mici şi nu ne puteau ţine şi pe noi şi încărcătura, aşa că am tras 
la mal la vreo jumătate de milă mai la vale, unde am văzut alţi 
doi pini - pini albi - groşi de vreo două picioare şi mult mai înalţi 
decât ceilalţi pe care-i doborâsem. Ne-am apucat iar de lucru, 
făcând o canoe mai mare. Aceasta avea vreo douăzeci şi cinci 
sau treizeci de picioare lungime şi când am terminat-o, m-au pus 
din nou căpitan şi peste această ambarcaţiune; apoi am încărcat 
în ea tot ce aveam mai de preţ, cum ar fi proviziile, muniţia, 
ustensilele de bucătărie. Eu am pornit cu canoea mare înainte, 
fiind singurul mai priceput la astfel de navigaţie. Ne-am înţeles 
cu ceilalţi din celelalte canoe asupra semnalelor prin care să-i 
vestim de vreo primejdie, dacă se arăta niscaiva vânat şi, 
aşezându-mă în frunte, am „ridicat pânzele” şi am pornit în zbor 
la vale. 


Într-o după-amiază am dat peste un loc unde albia făcea dintr-o 
dată un cot brusc, chiar mai mult decât un unghi drept şi îndată 
după asta urma o cădere de vreo două picioare sau chiar mai 
mare. Am trecut pe acolo şi am scăpat nevătămat, la fel ca şi 
ceilalţi, care mă urmară şi toţi ne-am apucat să ne felicităm 
pentru îndemânarea şi priceperea dobândită. Dar n-a trecut mult 
şi râul se suci în cealaltă parte, în unghi drept sau poate şi mai 
mult; am văzut că la vale era şi mai primejdios, le-am făcut 
semne s-o ia spre mal de îndată, iar eu mi-am dat drumul cu 
canoea în şuvoiul periculos. Am ţinut canoea pe lângă mal şi am 
trecut cu bine prin şuvoi, apoi i-am aşteptat şi pe ceilalţi să vină. 
Nu mi-au ascultat semnalele şi s-au gândit s-o ia şi ei la vale, 
cum făcusem eu. Pe vreo două sute de iarzi lungime, canalul era 
foarte drept, fără nici o stâncă, dar şuvoiul era atât de puternic, 
încât chiar în mijloc forma un năhlap cu valuri mari cum nu mai 
văzusem niciodată. Băieţii nu s-au dovedit prea pricepuţi pentru 
şuvoiul ăsta şi năhlapul i-a dus în mijloc, unde viitoarea i-a 


răsucit şi i-a dat peste cap în toate chipurile. Cei din canoe şi-au 
dat drumul şi au pornit înot spre mal. 


Lui Field îi fusese totdeauna frică de apă şi, de când părăsisem 
carele, se încinsese cu o centură de salvare pe care nu şi-o 
scotea niciodată. Începu să-şi vânture mâinile, să se bălăcească 
şi să dea din picioare cu o viteză uimitoare, fiindcă nu ştia deloc 
să înoate; dar până la urmă a ieşit la mal. Pe pământ. Una dintre 
canoe nimeri într-o altă viitoare, mai la vale şi fu împinsă, cu 
fundul în sus, spre mal. Alfred Walton. Din cealaltă canoe, nu 
ştia nici el să înoate, dar se apucă de bordul bărcii, cu puterea 
spaimei de moarte şi o porni la vale prin vâltori. Uneori îl mai 
zăreau, alteori nu, dispărând pe rând, când el, când barca. 
Walton avea un păr negru-pana corbului şi cum se ţinea ciotcă 
de barcă, capul lui părea o cioară cocoţată pe un buştean. 
Uneori dispărea sub apă atât de multă vreme, că-l socoteam 
pierdut şi iar apărea deasupra, încă ţinându-se bărbăteşte de 
barcă. 


McMahon şi eu am aruncat totul din canoea cea mare şi ne-am 
făcut vânt după Walton. l-am spus lui McMahon să stea în 
genunchi ca să văd în faţă şi să ferim stâncile şi, schimbând 
padela dintr-o parte în alta, după cum îi spuneam eu, am putut 
să sucesc barca iute, după voie şi să evit să ne facem praf. 
Zburam cu adevărat, spuneau băieţii, dar am rămas în picioare 
la pupa şi am ferit barca de primejdii, până am nimerit într-o apă 
mai liniştită şi l-am ajuns din urmă pe Walton. Care încă se mai 
ţinea de canoea răsturnată. McMahon a apucat barca, iar eu am 
început să vâslesc spre mal; Walton era aproape mort şi abia se 
mai ţinea de barcă. L-am dus pe nisip şi ne-am muncit cu el şi l- 
am încălzit la soare până şi-a venit în fire; apoi am făcut un foc 
şi l-am tras mai aproape să se usuce şi să se încălzească. De 
mai mergea încă douăzeci de metri la vale, fără să apucăm să-l 
prindem noi. Intra în alt şuvoi şi s-ar fi înecat. 


L-am lăsat pe Walton lângă foc, am trecut râul domolit în partea 
cealaltă şi am ajuns la ceilalţi, care stăteau în picioare, uzi şi 
spăşiţi şi îngăimând că nu mai era nimic de făcut, tot calabalâcul 
fiind pierdut. 


Rogers băgă mâna în buzunar, scoase trei jumătăţi de dolar şi 
spuse: 


— Băieți, asta-i toată averea mea pe lumea asta. 


Nu mai avea decât o pereche de nădragi lungi de lucru şi o 
cămaşă Dar chiar de-ar fi avut o mie de dolari în aur tot n-ar fi 
fost mai bogat, fiindcă nu era nici de unde, nici ce cumpăra cu 
ei. Atunci le-am zis: 


— Băieți, ce s-a-ntâmplat, s-a-ntâmplat. Om face cum om putea 
mai bine. Intoarceţi canoea la loc daţi apa afară şi să mergem la 
Walton. 


Au făcut precum le-am spus şi când au sucit canoea, ce să vezi? 
Toate hainele şi păturile întregi şi neatinse. Fiind uşoare, au 
plutit sub canoea răsturnată. Restul, tot ce fusese mai greu, era 
pierdut. Nu ne-au rămas decât arma mea şi a lui McMahon - 
pentru toţi şapte şi de ne-ar fi atacat oameni sau animale, nu 
puteam opune decât o slabă rezistenţă, ca să nu mai vorbim de 
posibilitatea de a ne procura hrana. 


De amândouă părţile, munţii se înălţau golaşi, mai ales cei din 
est, care erau şi mai semeţi şi mai pustii. Spre seară, pe când 
pluteam pe ape domoale, am văzut că mai la vale râul făcea un 
cot scurt în jurul unui ţanc stâncos şi înalt care ieşea aproape 
drept din apă Într-o parte era un fel de terasă, la vreo cincizeci 
de picioare înălţime, care se îngusta tot mai mult cu cât se 
apropia de apă. Cum pluteam destul de aproape de mal, am 
zărit trei capre de munte pe bârna de deasupra; am făcut semne 
băieţilor, am vâslit la mal şi am început să mă târăsc, cu arma în 
mină, spre ele, ferindu-mă în dosul unui pin ca sălbăticiunile să 
nu mă vadă. 


Pe tanc erau tufe de cedru, iar nişte pini creşteau cam la 
jumătatea distanţei dintre stâncă şi mal. M-am apropiat cât mai 
mult cu putinţă şi am tras într-una din capre, care se poticni şi 
apoi se prăvăli la picioarele stâncii. Am încărcat din nou şi am 
ochit-o pe următoarea ca mărime, care se duse la vale în acelaşi 
chip. Cea de-a treia încercă să scape, luând-o pe brână în jos şi 


apoi suind un horn, dar n-a ajuns prea departe şi s-a întors 
înapoi, cu băgare de seamă, ceea ce mi-a dat răgaz să-mi încarc 
arma din nou şi să trag. Am lovit-o puţin cam prea înapoi, ca să 
moară pe loc, dar am luat-o pe urmele ei, am găsit-o căzută şi 
neajutorată şi am doborât-o definitiv. Am târât-o la vale. În 
vremea asta, băieţii le luaseră pe celelalte două McMahon era 
aşa de încântat de succesul meu, încât îmi spuse. 


— Manley, dacă aş fi în stare să trag ca dumneata nu mi-ar mai 
trebui altă meserie. 


Am mers mai departe la vale pe râu. Şuvoaiele se rostogoleau 
încă primejdioase în multe locuri dar nu mai erau atât de dese, 
nici atât de năvalnice ca mai înainte şi am văzut că încet-încet 
râul devenea tot mai liniştit, cu cât mergeam mai departe. Într-o 
zi pluteam tare tăcuţi la vale, fiindcă niciunul dintre noi nu prea 
avea chef de vorbă când deodată, de departe, am auzit o 
pocnitură care, gândeam noi. Semăna foarte mult cu un foc de 
armă. Am rămas nemişcaţi şi curând a răsunat o altă pocnitură, 
la fel, mai limpede, venind din aval. Eram siguri că înaintea 
noastră nu este picior de om alb şi nu ne venea să credem că 
într-o zonă atât de îndepărtată indienii puteau avea arme de foc. 
De era un trib duşmănos, noi, cu o singură puşcă şi o armă de 
vânătoare, nu ne puteam apăra prea grozav, nici ataca. Câţiva 
băieţi începură să vorbească cum vor arăta scalpurile noastre 
atârnate de minerul unei sulițe şi s-au distrat în continuare cu 
glume vesele de felul ăsta care grozav ne mângâiau sufletul. 


Şi ne-au răsărit înainte trei colibe indiene, puţin mai departe de 
apă, aşa că acum ştiam cine erau stăpânii puştilor. McMahon şi 
eu am luat-o înainte, ca de obicei şi îndată a apărut şi un indian 
cu puşca în mână şi ne făcu semne să venim la mal. Am stricat 
noi câteva vorbe, dar am înţeles iute că nu ştiam niciunul limba 
celuilalt, aşa că am început să facem semne, iar ei ne făceau 
alte semne şi lucrurile s-au pornit pe un făgaş mai bun. Ne-am 
dus cu ei într-o colibă şi acolo am auzit primul cuvânt care 
aducea oarecum a engleză: „mormon”, rostit oarecum cu un ton 
întrebător. Curând un altul îngăimă „bizon” şi ne-am dat seama 
că porniseră la un fel de vânătoare mai mare. 


Eu eram destul de familiarizat cu limbajul semnelor folosit de 
indieni şi am văzut că mă descurcam bine, făcându-l să mă 
înţeleagă şi înțelegând şi ce-mi spunea el. La început l-am 
întrebat câte „somnuri” sau zile erau de acolo până la 
„mormon”. Drept răspuns, ridică mâna stângă şi apoi două 
degete răşchirate de la dreapta, mişcându-le în sus şi în jos, cu 
un gest care arăta un om mergând călare. Apoi închise ochii şi-şi 
lăsă capul în palmă de trei ori şi am înţeles că se putea ajunge 
călare până la aşezările mormonilor în trei „somnuri” sau patru 
zile. 


Apoi se interesă încotro mergeam şi i-am făcut semne că voiam 
să mergem spre soare-apune, spre apa cea mare şi i-am zis 
„California”. Tot ţinutul părea o vastă câmpie pustie, care se 
lărgea tot mai mult cu cât înainta spre apus. Munţii de pe malul 
nordic păreau să fie tot mai mici, însă la sud şi est erau înalţi şi 
ne ademenitori. Ni se părea că vedem la o sută de mile în josul 
râului şi, până a nu ne întâlni cu indienii, ne-am crezut scăpaţi 
de toate necazurile cu navigația, socotind că de-acum vom 
putea pluti în voie, netulburaţi, până la marele Ocean Pacific şi 
tărâmul aurului. 


Când i-am spus-o şi marelui Walker, căpetenia, acesta se arătă 
foarte uimit, de parcă s-ar fi mirat de ce o luam în josul râului 
când voiam să traversăm ţinutul. L-am întrebat câte, „Somnuri” 
erau până la apa cea mare, dar el scutură din cap, făcu semn 
spre ţinut, apoi spre râu şi din nou scutură din cap, eu pricepând 
din asta că în direcţia în care arăta el era apă puţină. Apoi m-a 
condus la un banc neted de nisip de la râu şi, cu un ciot de băț 
îndoit, începu să facă o hartă. Mai întâi trase o dâră strâmbă 
cam de vreo zece picioare şi, arătând apa... Mă făcu să înţeleg 
că reprezenta râul. Apoi trase o linie dreaptă la capătul de nord 
al râului, iar pe urmă indică celelalte ape care se vărsau în Râul 
Verde şi am văzut că era exact aşa. Puse câteva pietre mici de 
fiecare parte a acelui semn în cruce, apoi, încropind un inel mic 
dintr-o rămurică de salcie, o dădu de-a dura pe semnul făcut 
peste râu, după care agită băţul, ca şi cum ar fi mânat boii. Asta 
însemna drumul emigranților. La mică distanţă mai jos de drum 
puse alte pietre mici, de fiecare parte a râului, ca să arate 


munţii. Apoi lăsă mâinile în jos, câte una de fiecare parte a 
semnului întortocheat, apoi le ridică din nou, făcând e-e-e în 
timp ce le ridica pentru a da de înţeles că munţii erau foarte 
înalţi. Trase apoi un semn pe nisip, arătând că râul curgea mai 
departe, până la locul unde ne-am făcut canoea; aici puse 
pietrele ceva mai departe de râu ca să indice o vale, apoi le 
apropie din nou şi le aşeză una peste alta, arătând astfel cam de 
trei ori mai înalte, îşi puse pumnii încleştaţi peste ele, pe urmă îi 
ridică deasupra capului, făcând e-e-e-e-e şi, privind în sus, 
clătină din cap ca şi cum ar fi spus: 


— Un canion afurisit de parşiv! 


Şi continuă să descrie râul, până ajunse la locul în care ne aflam 
acum, iar eu am arătat spre colibe ca să înţeleagă că am 
priceput. Totul până aici era exact, ceea ce m-a convins că omul 
cunoştea ţinutul ca-n palmă. 


Am început să manifest tot mai mult interes faţă de noul meu 
prieten şi l-am îndemnat să-şi continue harta. Arătă două ape 
care veneau dinspre răsărit, apoi începu să îngrămădească 
pietrele una peste alta de fiecare parte a râului. Ba mai luă şi 
altele şi le puse deasupra. După aceea se aşeză cu câte un 
picior de fiecare parte a râului, puse mâinile pe pietre şi le ridică 
apoi cât mai sus cu putinţă, scoțând un e-e-e-e-e continuu din 
adâncul rărunchilor; arătă spre canoe, făcând semn cu mâinile 
cum avea să se clatine şi să se zbuciume prin şuvoaie şi, în cele 
din urmă, cum avea să se răstoarne şi să ne arunce pe toţi în 
toate părţile. Făcu şi semnul morţii ca să ne convingă că era un 
loc unde ne primejduiam viaţa. Am înţeles cât se poate de 
limpede că mai la vale era un canion groaznic, mai cumplit 
decât toate cele întâlnite până atunci şi că peste acele praguri 
nu se putea trece. Apoi Walker clătină de mai multe ori din cap 
şi se arătă foarte mâhnit şi spuse „indian” şi, apucându-şi arcul 
şi săgețile, întinse coarda până la refuz şi-mi puse săgeata în 
piept, dându-mi a înţelege că aveam să fiu rănit. Îşi trecu mâna 
de mai multe ori peste gât şi închise ochii, de parcă ar fi murit, 
ca să-mi arate că era un ţinut nu numai neprimitor şi periculos, 
dar şi plin de oameni duşmănoşi. 


Din clipa aceasta, aveam o descriere demnă de încredere a 
ținutului de dinaintea noastră. Îndată ce-am putut, am ţinut sfat 
cu băieţii, care priviseră în tăcere convorbirea mea pe muteşte 
cu Walker. Le-am spus unde ne aflam şi ce sorţi aveam de a 
ajunge în California pe această cale şi că eu, unul, preferam să 
mă ucidă mai degrabă mormonii decât indienii şi socoteam că 
cel mai bun lucru ce ne rămâne de făcut era să ajungem la Salt 
Lake cum om putea mai bine: 


— Ei bine - le-am zis eu - cei care-s de părerea mea să meargă 
cu mine. Şi sper că toţi! 


McMahon spuse că niciunul dintre noi nu pricepuse o boabă din 
ce bolborosise bătrânul indian şi că nu credea nimic din ce 
îndrugase el despre alte drumuri, mai ales că nu părea să aibă 
deloc dreptate. A adăugat că are o hartă a ținutului şi că lui i se 
pare mai lesne de mers pe râu la vale, decât pe drumul ce duce 
de-a lungul unei regiuni sterpe, pustii, despre care nu ştiam 
nimic. 


Apoi m-am îndreptat către căpetenia indienilor şi l-am poftit să- 
mi zugrăvească drumul către „mormon”, cum ştia el. Îmi arătă 
pe unde să trecem munţii din nord şi după ce făceam o bucată 
de drum, aveam să ajungem la o tabără indiană, de unde 
trebuia să urmăm o potecă de curând bătută de cai. 


McMahon şi Field se încăpăţânară să nu meargă cu noi, aşa că 
am împărţit mica rezervă de făină şi carne uscată cât s-a putut 
de cinstit. Le-am spus indienilor că aveam nevoie de nişte cai pe 
care le ofeream lucruri de-ale noastre, aşa că Walker ne-a adus 
o pereche de mânji buni, de doi ani. Am vrut să-i dau bani pe ei, 
dar n-a primit, ci a preferat să ia tot felul de veşminte. Băieţii au 
încărcat puţinele lucruri care ne mai rămăseseră pe cei doi 
mânji, fiindcă cei mai mulţi se hotărâseră să meargă cu mine, iar 
eu nu m-am lăsat deloc descurajat de prorocirile sumbre ale lui 
McMahon. 


Ne-am strâns mâinile, buzele ne tremurau de emoție, le-am urat 
celorlalţi să aibă parte de noroc, să găsească destulă hrană, ne- 
am spus prieteneşte tot felul de vorbe, cum se întâmplă de 


obicei în astfel de situaţii; în sfârşit, eu cu mica mea ceată, de o 
parte şi McMahon şi Field, pe care-i lăsam în urmă. De cealaltă, 
ne-am înclinat unii spre alţii, apoi am pornit, ieşind din micul 
crâng de plopi în câmpia largă ce părea să devină tot mai vastă, 
cu cât înaintam spre vest. 


* 


x x 


Ne aflam de vreo şase sau şapte zile pe drum şi am început să 
ne gândim că nu era rău să sacrificăm unul dintre mânji pentru 
hrană, fiindcă nu mai mâncam decât de două ori pe zi şi aveam 
încă parte de multă trudă, aşa că foamea ne dădea mereu ghes. 
În cea de-a opta zi, poteca noastră ieşi la un şleau mare care 
cobora înspre nord în ziua a noua am ajuns într-o vale largă şi 
spre seară am zărit câteva care cu coviltir făcând parte dintr-un 
convoi ce intenţiona să pornească ceva mai târziu către Los 
Angeles. Pe drumul de sud, aşa că oamenii aşteptau ca vremea 
să se mai răcorească puţin, fiindcă o bună bucată de drum 
trebuiau să străbată zone aride, aproape deşerturi. Am aflat că 
restul erau la vreo şaizeci de mile la sud de Salt Lake City. Eu şi 
Hazelring am încălecat pe cei doi mânji şi am pornit către oraşul 
în care ni s-a spus că avem să găsim toate cele de trebuinţă, pe 
măsura pungii noastre cam goale înainte de a se întuneca am 
ajuns la Pârâul Şchiopului, lângă Salt Lake, unde era un fort al 
mormonilor şi unde poposiseră şi câteva care dintr-un convoi 
venit în prospectare. Părea că pe acolo nu e ţipenie de om şi ne 
uitam în jur să vedem pe cineva căruia să ne adresăm; taman 
atunci zăresc o femeie îndreptându-se spre ultimul car şi în 
drum îşi ridică privirea către noi; spre marea mea surprindere 
era doamna Bennett, soţia celui pe care tot încercasem eu să-l 
ajung din urmă încă de la începutul călătoriei. Am aşteptat până 
s-au întors bărbaţii cu vitele, sub seară. Bennett a fost 
nemaipomenit de bucuros să mă vadă, vă asigur. Am mâncat 
bine şi pe săturate, apoi ne-am aşezat în jurul focului şi am 
sporovăit aproape toată noaptea, împărtăşindu-ne încercările 
prin care am trecut de când plecasem din Wisconsin. 


Bennett îmi povesti pe larg călătoria făcută pe la nord de râul 
Platte îmi spuse că au avut cazuri de holeră unii au şi murit din 
asta şi-mi istorisi cum s-au mai schimbat oamenii şi pe dinafară 
şi pe dinăuntru îndată ce-au lăsat în urmă civilizaţia legea şi 
tribunalele Unii, care au crescut şi au trăit împreună toată viaţa 
în bună înţelegere şi fără duşmănie, socotiți în locurile lor de 
baştină drept pilde demne de urmat, anume făcuţi pentru o 
astfel de expediţie, au devenit cu totul alţi oameni în aceste 
pustietăţi nesfârşite. Ori de câte ori nu le convenea ceva, se 
înfierbântau atât de tare, încât numai intervenţia altora, cu mai 
mult scaun la cap, a împiedicat de multe ori vărsările de sânge. 


Alţii şi-au încălcat înţelegerea solemnă încheiată la plecare - şi 
anume de a călători împreună, în bună rânduială, de a se ajuta 
unii pe alţii în orice încercare, chiar şi în caz de moarte - şi când 
au ajuns pe cursul superior al râului, deci abia la mijlocul 
drumului, au început să vorbească de întoarcere, să-şi 
părăsească grupul pentru a se întovărăşi cu alţii după cum le 
tuna lor mintea acum. Au fost cazuri când unii nu s-au înţeles 
cum să-şi împartă ca lumea bunurile dobândite în comun şi, 
socotind că ceilalţi îi înşelau, nu s-au lăsat şi au tăiat carele în 
lungul lor, jumătate-jumătate, numai aşa de ciudă, ca să nu se 
mai poată încropi nici un car din bucăţile acelea care nu mai 
erau nimănui de nici un folos. Au fost gâlcevi urâte şi cel cu 
coarne şi-a băgat coada în multe treburi. Au fost adesea scoase 
armele, dar de obicei se găsea careva să împiedice vărsarea de 
sânge. 


În schimb, alţii s-au dovedit cinstiţi şi cu frica legii în cele mai 
grele clipe, chiar dincolo de litera legii sau a bisericii şi s-au 
purtat ca nişte oameni cumsecade, aşa cum erau şi la ei acasă şi 
şi-au ascultat cu sfinţenie conducătorii aleşi, fără să crâcnească 
sau să stârnească zâzanie, arătându-se faţă de ceilalţi aşa cum 
se aşteptau ca şi ceilalţi, la rândul lor, să se arate faţă de ei. 


După ce Bennett şi-a încheiat istorisirea păţaniilor şi i-am spus şi 
eu cum am scăpat noi ca prin urechile acului, l-am întrebat de ce 
apucase pe drumul acesta care părea atât de ocolit şi mult mai 
lung decât cel pe care au vrut să meargă la început. Mi-a spus 


că era mult prea târziu pentru a străbate în siguranţă drumul cel 
drept, fiindcă aveau încă de bătut cale de şapte sute de mile 
printr-un ţinut greu de trecut şi oricât de repede ar fi mers, nu 
puteau ajunge la Sierra Nevada înaintea anotimpului ploios, iar 
în acei munţi se aşternea de obicei o zăpadă groasă de douăzeci 
de picioare sau chiar mai bine şi pe toţi pe care i-ar fi prins 
zăpada acolo ar fi pierit. De încercau să ierneze la poalele 
munţilor, ar fi avut drum lung de făcut pentru a aduce provizii şi 
rost de vânat nu era, aşa că această încercare era primejdioasă. 
Aflaseră aceste lucruri din spusele celor trăiţi în munţi şi ale 
altora care cunoşteau ţinutul. Cum nu se puteau aştepta să 
găsească de lucru la mormoni, au socotit că cea mai bună cale 
era să apuce pe drumul de sud, prin Los Angeles. Nimeni nu 
auzise să fi făcut călătoria asta vreun convoi de care, dar se ştia 
că există prin regiunea aceea de deşert o potecă bătută de vreo 
sută de ani, ce putea uşor să fie lărgită în drum de care. 


După ce-au petrecut zile întregi ciorovăindu-se şi sporovăind în 
jurul focurilor de tabără, toţi s-au hotărât pentru acest drum de 
sud, iar căpitanul Hunt a fost ales drept călăuză. Toţi au căzut de 
acord să-i dea câte zece dolari ca el să-i ducă până la San 
Bernardino, unde mormonii cumpăraseră nişte terenuri de la 
spanioli, iar drumul de care al acestora putea fi de mare ajutor, 
argument care a atârnat greu în balanţă, făcându-i să aleagă 
această cale. La această vreme a anului era, fără îndoială, un 
drum mai sigur decât cel prin nord. În orice caz, pentru 
convoaiele de emigranţi era o încercare nouă, dar cam riscantă, 
cel puţin până se dovedea dacă alegerea e bună sau nu, fiindcă 
pe atunci nu aveam ştiinţă să fi reuşit vreun convoi de care să 
treacă pe acolo. 


În noaptea aceea ne-am culcat târziu, iar dimineaţa se arătă 
frumoasă şi strălucitoare. După ce-am mâncat, Bennett îmi 
spune: 


— Şi acum, Lewis, aş vrea să mergi cu mine. Am două căruţe, 
doi căruţaşi, patru perechi de boi buni şi provizii îndestulătoare. 
Tot bagajul dumitale e la mine, puşca şi muniţia, ca şi cele două 
cămăşi care-ţi prind acum numai bine. N-ai de făcut nici o 


treabă. Poţi să te învârţi prin preajmă şi să mai dobori niscai 
vânat şi asta are să ne fie de mult folos. 


Carele ce alcătuiau plănuitul convoi erau risipite în toate părţile, 
fiindcă de la Salt Lake fiecare venise după cum poftise, fără nici 
o grabă, deoarece se spunea că era prea devreme să o 
pornească spre sud, fiind încă prea cald, iar prin acele ţinuturi 
aride abia mai târziu se mai răcorea destul, încât acele deşerturi 
să poată fi străbătute în siguranţă. 


Membrii convoiului, împrăştiaţi peste tot, au început să se adune 
şi căpitanul Hunt ne-a spus că trebuia să adoptăm un sistem de 
marş şi încă înainte de a se pune în mişcare, era nevoie să se 
cadă de acord asupra unor reguli pe care toată lumea să le 
respecte. Trebuiau să se deplaseze ca o armată, spunea el, iar el 
urma să fie comandantul absolut, ascultat fără crâcnire, în afară 
de cazul când majoritatea hotăra altfel. S-au gândit că cel mai 
bine era să se adune toţi şi să se încerce o zi de marş, iar apoi 
să facă popas şi să vadă cum aveau să se organizeze. 


Aşa au făcut şi, la popas, s-au strâns o sută şapte care, o 
mulţime de cai şi vite, în total să fi fost vreo cinci sute de 
capete. Convoiul a fost împărţit în şapte grupe, iar fiecare grupă 
avea să-şi aleagă propriul ei căpitan. Grupa numărul 1 trebuia să 
meargă în capul convoiului în prima zi, iar oamenii ei urmau să 
aibă grijă de animale, iar dimineaţa să le aducă la care, apoi 
trecea la coadă, lăsând grupa numărul 2 să deschidă drumul. 


A doua zi, grupa rămasă la urmă nu mişca o roată înainte de ora 
zece şi cam la aceeaşi oră soseau noaptea la locul de popas şi 
dejugau vitele. Animalele convoiului topeau toată iarba cam pe 
o milă-două de fiecare parte a locului de popas. 


A fost convocată o adunare pentru a se pune toate aceste lucruri 
la punct. Domnul L. Granger se ridică deasupra celorlalţi ca să-i 
cuprindă cu vederea şi începu să explice planul de bătaie şi să 
citească preambulul şi prevederile pregătite dinainte, ca bază de 
conducere. Îmi amintesc că începea cam aşa: „Această 
organizaţie va fi cunoscută şi desemnată sub numele de 


compania Drumeţii nisipurilor şi va fi formată din şapte grupe 
etc.” stabilind ordinea de marş, după cum am arătat. 


De la acest popas am pornit în deplină rânduială. Dar, după o zi 
sau două, încă înainte de a ajunge la Micul Lac Sărat, s-a 
încercat să se reducă din drum, luând-o pe o scurtătură. Pe noul 
drum n-am făcut mai mult de o zi sau două şi căpitanul Hunt 
veni spre coada convoiului, spunând că ar fi mai bine să ne 
întoarcem înapoi pe vechea cale. Era însă o mişcare greu de 
executat, tot convoiul s-a învălmăşit şi n-a fost deloc uşor de 
făcut din nou rânduială. 


Ne apropiam de aşa-numita „buză a bazinului”. Cam atunci am 
fost ajunşi din urmă de un alt convoi, condus de căpitanul Smith. 
Aveau cu ei o hartă a unuia Williams, din Salt Lake, om trăit prin 
munţi, despre care ni s-a spus că ştia potecile prin toţi munţii 
Utahului. Pe hartă se vedea o altă cale care, după ce se 
despărţea de drumul din sud, nu departe de cumpăna apelor 
care despărţea pâraiele bazinului de cele ce se vărsau în 
Colorado, trecea munţii şi ieşea în partea cealaltă într-o vale 
numită Tulare, drum mult mai scurt decât cel prin Los Angeles. 


Această hartă era adesea fluturată şi în jurul ei se stârneau 
discuţii aprinse în tabără, ba se ţineau chiar discursuri în 
favoarea drumului drept, care era mai scurt. Un om al bisericii, 
reverendul J. W. Brier, se arăta grozav de entuziasmat şi vorbea 
foarte savant şi convingător. Cu cât se dezbătea mai mult 
problema, cu atât se înmulţeau şi cei care socoteau drumul 
drept mai bun. Harta arăta fiecare loc de popas, unde se găsea 
apă şi iarbă, iar obstacolele ce se puteau ivi în calea convoiului 
erau socotite uşor de trecut pentru căruţe. 


Pentru dezbaterea mai pe larg a problemei a fost convocată o 
adunare. Căpitanul Hunt spuse: 


— După cum ştie toată lumea, eu am fost angajat să vă duc pe 
drumul care merge spre Los Angeles. Dar dacă dumneavoastră, 
cu toţi, vreţi să-l urmaţi pe Smith, am să merg şi eu. Însă de va 
exista o singură căruţă care să se hotărască să ţină drumul 
stabilit de la început, mă simt obligat să merg cu ea. 


Mulţi aşteptau cu nerăbdare să afle părerea căpitanului Hunt 
despre drumul cel nou, fiindcă era şi el om al muntelui şi ne 
putea da sfaturi bune. În cele din urmă acceptă să vorbească şi 
ne spuse că nici el nu ştia mai mult decât ceilalţi, dar se îndoia 
foarte tare ca vreun alb să fi bătut vreodată acel drum şi nu-l 
socotea prea nimerit pentru cei care aveau neveste şi copii cu 
ei. Tinerii care n-aveau familie ar fi putut probabil s-o scoată la 
capăt şi să câştige timp, chiar dacă drumul nu era la fel de bun 
ca cel spre Los Angeles. 


— De vă hotărâți s-o luaţi pe drumul lui Smith, am să merg 
alături de voi, chiar dacă drumul duce-n iad. 


Din apropiere de Salt Lake şi până în acest punct am văzut că 
regiunea era tot mai stearpă pe măsură ce înaintam. larba 
devenea tot mai săracă şi tufişuri de salvie luau locul pădurilor. 
Am ajuns la un moment dat aproape de Lacul Sevier şi, mergând 
printre dealuri domoale, am trecut pe lângă Micul Lac Sărat, 
care era mai mult uscat, iar malurile de jur împrejur albe de 
parcă ar fi fost ninse. Probabil că în anotimpul ploios semăna 
ceva mai mult a lac, dar acum era secat de tot. 


Pe drum am dat de-o vale îngustă, plină de tufe de salvie şi n- 
am apucat să mergem prea mult, că am descoperit patria 
iepurilor cu urechi mari, cărora le spunem azi Jack Rabbit2. Toţi 
cei care aveau o flintă şi-au pus-o în funcţiune şi din toate părţile 
s-au pornit împuşcături. Era numai fum, vânătorii înaintau, 
iepurii alergau în toate direcţiile ca să-şi scape blana. Unii au 
intrat ca orbeţii drept sub picioarele cailor şi vitelor, pe sub care, 
încât căruţaşii i-au omorât chiar şi cu biciul. Când am ajuns la 
capătul văii, ne-am aşezat tabăra şi, făcând socoteala vânatului, 
am văzut că fuseseră doborâţi peste cinci sute de urecheaţi, 
cam unul de fiecare om. 


Când fruntea convoiului a ajuns la drumul lui Smith a fost un 
moment foarte dificil. Căruţele o luau una după alta spre 
dreapta şi numai din când în când câte una ţinea drumul drept 
înainte, cum ne înţelesesem d? La început. 


După ce convoiul s-a împărţit în două, căpitanul Hunt veni la 
grupul mai mare de care şi le ură tuturor, din inimă, drum bun şi 
călătorie plăcută. Prietenul meu Bennett, de care-mi legasem 
soarta, se număra printre cei ce o luau pe urmele convoiului lui 
Smith. De acolo până la munţi am avut un drum lesnicios, foarte 
plăcut, care suia uşor peste dealuri împădurite unde găseam 
iarbă şi apă din belşug. 


În cele din urmă am ajuns pe culmea unui munte semeţ, după ce 
bătusem vreo trei zile noul drum. În jur creşteau tufe de jnepeni 
şi experienţa îmi spunea că ajunsesem la o altitudine destul de 
mare. Chiar în faţa noastră apăru un canion de netrecut pentru 
care, iar drumul cobora tocmai într-acolo. Oamenii puteau 
merge mai departe pe jos, poate şi caii şi catârii, dar carele n- 
aveau cum; ne-am propus să facem popas şi am trimis oameni 
să cerceteze locul şi să găsească o trecătoare prin acest canion 
foarte abrupt şi stâncos. Lemne de foc şi iarbă se găseau din 
belşug, dar până la izvor era mult de coborât şi apa trebuia 
cărată apoi cale bună până în tabără. 


Trecuseră două zile şi cei trimişi în recunoaştere au început să 
se întoarcă rând pe rând, toţi aduceau aceeaşi veste: mai 
departe nu era nici un drum de care. Unii spuneau că peretele 
de vest al canionului putea fi urcat şi de oameni şi de catări, dar 
ca să croieşti drum carelor pe acolo trebuia să te speteşti o 
veşnicie. 


Entuziasmul pentru calea lui Smith se domoli şi se porniră 
discuţii dacă nu era mai bine să ne întoarcem şi s-o apucăm pe 
urmele lui Hunt. În cea de-a treia zi, un tovarăş de călătorie 
singuratic, ce avea un car şi o pereche de boi, îşi dădu sufletul. 
Se pare că pornise la drum cu gândul să se mai întremeze. Unii 
au început să trebăluiască în jurul căruţei lui, în vreme ce alţii 
socoteau că se pierdea prea mult timp cu un străin. A fost 
îngropat creştineşte de cei din grupul lui. 


Dimineaţa, domnul Rynierson invită pe cei de faţă să-l asculte şi 
făcu vreo câteva observaţii asupra situaţiei în care ne aflam. Ne 
spuse: 


— Îmi iubesc familia ca ochii din cap. După cum arată pădurea, 
îmi pot da seama că ne aflăm la înălţime cam mare. La patru 
noiembrie am apucat pe drumul acesta şi acum ne găsim în 
şapte. Am ajuns, după cum se vede, într-un ţinut unde poate să 
ningă în orice moment şi de rămânem aici şi ne prinde vreun 
viscol mai zdravăân, vom pieri probabil cu toţii. Eu mă simt dator 
s-o iau pe un drum mai ferit. Îmi înjug boii şi mă întorc de îndată 
pe vechiul drum. Băieți - se adresă el căruţaşilor lui - prindeţi 
vitele că ne întoarcem. 


Gestul fu hotărâtor şi domnul Rynierson nu mai zăbovi nici un 
pic. Mulţi se gătiră şi ei de drum ca să-l urmeze şi când domnul 
Rynierson o porni din tabără, după el se formase un şir destul de 
lung de care. Pe măsură ce se întorceau şi raportau că nu e nici 
un drum mai departe, cei plecaţi în cercetare îşi înjugau vitele şi 
o porneau înapoi. Unii au mai adăstat o vreme, alţii şi-au 
aşteptat tovarăşii împrăştiaţi prin preajmă, dar toţi erau gata de 
întoarcere, când sosi o ceată aducând vestea că găsise un drum 
de trecere, iar mai departe părea să fie loc bun de mers. Când 
sosi această veste, în tabără mai erau cam douăzeci şi şapte de 
care şi cum cei care găsiseră drumul erau stăpânii unora dintre 
acestea, au căzut la învoială să meargă mai departe spre vest. 


Domnul Bennett n-a apucat să ajungă prea departe pe acest 
drum când îl lovi nenorocul şi i se rupse inima carului; se 
întoarse înapoi la popas ca să ia inima de la căruţa celui mort şi 
când isprăvi de dres carul, se lăsase noaptea. A fost nevoit să 
aştepte zorii. Mai erau şi alţi câţiva care se porniseră târziu şi 
făcuseră popas în apropiere. 


Când totul a fost gata, am purces pe urmele celor de dinainte. 
Drumul o lua la început drept spre nord, într-acolo unde se 
spunea că s-ar fi aflat trecătoarea. După ce carele s-au mai 
adunat laolaltă, s-a făcut o adunare ca să se pună rânduială în 
convoi. Atunci s-a văzut limpede că celor care n-aveau familie 
nu le prea venea la socoteală să-şi lege soarta de cei cu neveste 
şi copii şi să fie nevoiţi să vină în ajutorul lor; lucrurile au tot fost 
dezbătute şi, la urmă, toţi cei cu casă grea s-au trezit în afara 
înțelegerilor dintre ceilalţi. 


Un convoi, care s-a numit al „Răzvrătiţilor”, o porni înainte la 
drum, iar noi am luat-o în coada lor, peste dealurile acoperite de 
jnepeni, pe văile cu puţină iarbă; dar apă era îndestul şi 
mergeam bine pentru că cei dinaintea noastră deschideau 
drumul, iar noi n-aveam parte de prea multe necazuri. 


Dintre cei care nu fuseseră primiţi în convoiul „Răzvrătiţilor” 
făceau parte reverendul J. W. Brier, J. B. Arcane şi A. Bennet, 
fiecare cu familia lui. Domnul Brier nu s-a lăsat dat la o parte, ci 
s-a băgat cu forţa în convoi, spunând că el merge cu grosul şi 
reuşi să facă întocmai precum spusese. 


Celelalte familii au rămas însă în urmă. Fusesem şi eu la discuţii 
şi auzisem totul, dar domnul Bennett era prietenul meu, îmi 
păstrase cu credinţă avutul, pe când nu ştia ce se alesese de 
mine, aşa că m-am hotărât să rămân alături de el şi de familia 
sa, fie ce-o fi. 


Fiindcă eu nu aveam căruţă de mânat, foloseam orice răgaz să 
mă caţăr pe munţii din preajmă, urcându-mă pe cele mai înalte 
culmi, chiar dacă mă abăteam multe mile din drum. 


Uneori înnoptam singur prin pustietăţi. Luasem cu mine şi 
binoclul domnului Arcane, aşa încât puteam să văd tot ce era de 
văzut în ţinutul acela. 


Curând m-am încredinţat că, de mergeam spre nord, nu aveam 
să ajungem unde trebuia. Le-am spus asta de mai multe ori, dar 
ceilalţi se încăpăţânară să nu se abată de la drumul pe care 
apucaseră cei dinaintea noastră. M-am dus până la cei din capul 
convoiului şi le-am spus că mergeam înapoi spre Salt Lake, nu 
spre California. Au continuat să susţină că ţinem drumul arătat 
de Williams, care ştia munţii şi că încă nu ajunseseră destul de 
mult spre nord, după cum arăta harta lui. l-am spus lui Bennett 
şi celorlalţi că ori o luăm spre vest, ori ne întoarcem şi pornim pe 
drumul obişnuit către Los Angeles. Dimineaţa am ţinut alt sfat şi 
am hotărât să ne abatem spre vest, părăsind drumul pe care-l 
urmasem până acolo. 


Am luat-o aproape în unghi drept spre vest, peste un teren care 
ne-a cam dat bătaie de cap, fiindcă trebuia să ne croim singuri 
drum acum. Când ne-am aşezat tabăra, vitele s-au repezit la o 
iarbă albicioasă care creştea din belşug în jur şi unii s-au cam 
speriat gândindu-se să nu fie cumva otrăvitoare. Mai apoi am 
aflat că era salvie albă, foarte hrănitoare, pe care vitele o pasc 
cu multă plăcere. 


Într-una din zile m-am urcat pe o culme, pe care creşteau câţiva 
pini, ca să văd mai bine ce se afla înaintea noastră. Când m-am 
apropiat de poalele muntelui, am dat de o stâncă turtită, largă 
de vreo cincizeci de picioare. Am auzit nişte lovituri care nu ştiu 
ce erau, dar au încetat când am ajuns mai aproape. Am găsit 
multe semne care arătau că stâncă aceea era folosită drept loc 
de tabără: cetină de pin, oase de animale de tot felul şi alte 
resturi de mâncare, împrăştiate în jur. Aproape în mijloc am 
văzut o piatră lată pusă peste o gaură. Am dat-o deoparte şi am 
descoperit un izvor minunat, cu vreo trei picioare de apă. Am 
mers mai departe şi din vârf am văzut că spre vest locurile erau 
tot mai sterpe. 


A doua seară, vitejii „Răzvrătiţi” au virat cârma şi au luat-o pe 
urmele noastre. În cele din urmă s-au gândit să-mi asculte 
sfaturile şi au pornit-o iute pe drumul nostru. În noaptea aceea 
am poposit cu toţii în acelaşi loc, iar a doua zi dimineaţă au 
preluat iar ei conducerea. 


După ce-au trecut o creastă nu prea înaltă, s-au pomenit într-o 
mică depresiune care nu părea să aibă vreo ieşire şi arăta foarte 
aridă. Câţiva băieţi, aflaţi în fruntea celorlalţi, au trecut înălţimea 
şi au mers iute pe terenul aproape neted al depresiunii, când, 
deodată, au zărit în spatele lor, printre tufele de salvie, o mică 
ceată de indieni care le luaseră urma; nu erau prea departe, dar 
se aflau la mai mult de o bătaie de săgeată. Băieţii au descoperit 
deodată că puteau întinde pasul mai mult decât de obicei şi 
merge mai repede şi îndată ce-au putut, au făcut un ocol şi s-au 
îndreptat spre care, fiindcă începuseră să le fie teamă să nu se 
trezească cu vreo săgeată în spinare, mai curând decât gândeau 
ei, fiindcă indienii erau iuți de picior. 


Când băieţii au ajuns aproape de convoi, indienii au dispărut 
fără urmă de parcă i-ar fi înghiţit pământul; nu se mai vedea 
decât un câine mărunţel, ce semăna destul de mult cu un lup de 
prerie şi care păstra o distanţă respectabilă. Nimeni n-a putut 
pricepe unde dispăruseră indienii. 


Am ţinut marginea de vest a depresiunii şi am poposit aproape 
de poalele unui munte mai scund. Am mânat vitele spre podiş 
unde mai erau câteva fire de iarbă; în tabără n-aveam decât apa 
din burdufe. 


Câţiva au urcat înălțimile din nord, dar n-au aflat urmă de izvor. 
Pe când coborau un canion, au găsit într-o crăpătură în piatră 
nişte apă de ploaie şi au băut toţi pe săturate. Lew West s-a 
întins cu faţa în jos şi a băut cât a putut să încapă în el, iar apoi 
le-a spus băieţilor să-l omoare acolo pe loc, că în viaţa lui nu s-a 
simţit mai fericit. Înainte de a pleca au băut toată apa, într-atât 
de puţină era. 


Mai la vale au zărit un indian ferindu-se după nişte stânci mai 
mari şi, după ce l-au căutat o vreme, l-au găsit într-o peşteră, 
nemişcat ca un mort. L-au tras afară şi l-au făcut să meargă cu 
ei; au încercat în toate chipurile să afle de la el unde ne aflam şi 
încotro era lacul Owen, pentru că ni se spusese că lacul era în 
drumul nostru, dar indianul părea de lemn. Aşa că l-au adus în 
tabără, i-au acoperit goliciunea cu o flanelă roşie şi l-au pus să 
doarmă între doi oameni de-ai noştri ca să n-o şteargă. 


Dimineaţa am avut mai mult succes şi indianul ne-a arătat o 
văgăună, la vreo patru mile distanţă, unde era apă destulă 
pentru toţi şi ne-am mutat tabăra acolo. În vremea asta, băieţii 
au plecat cu indianul pe unul din munţii stâncoşi şi sterpi din jur 
şi, ajungând pe versantul vestic, indianul i-a dus la o groapă 
tocmai pe un ţanc pietros, unde numai unul ca el s-ar fi gândit 
că acolo există vreo picătură de apă. Şi-au scos cănile şi au băut 
pe rând, apoi i-au dat o cană şi indianului. Dar acesta nici nu se 
uită la o sculă atât de civilizată şi, după ce-şi aşeză arcul şi 
săgețile jos, bău după pofta inimii, direct din băltoacă. l-a trebuit 
atât de mult timp să bea că băieţii aproape au uitat de el, în 
timp ce se uitau spre munţii din zare şi discutau diferitele 


posibilităţi; când ridicară ochii, atraşi de un zgomot uşor, îl 
văzură pe indian luând-o la vale peste stânci, ca o capră 
sălbatică şi din câteva salturi se făcu nevăzut. 


Vânat era foarte puţin şi atât de rar, încât oamenii au început să 
se sature să mai care şi puşca, mai ales că nici nu se mai 
temeau de vreun duşman. Căruţele au continuat să 
hodorogească mai departe cât de repede puteau, dar munţii şi 
văile în jur arătau tot mai sterpe, iar apă se găsea tot mai greu. 
De când pornisem pe această scurtătură, nu căzuse picătură de 
ploaie, iar nopţile erau senine şi zăpuşitoare. Înălţimile păreau a 
fi gorgane stinghere, din care nu izvora nici un pârâu; în schimb, 
dădeam de lacuri secate, cu un fund neted, deschis la culoare şi 
atât de dur, încât pe suprafaţa aceea lucioasă nu rămânea nici 
urma copitelor vitelor. De la distanţă, lacurile secate păreau ca 
un luciu de apă în bătaia soarelui. Şi aerul era atât de curat, 
încât acestea erau de trei ori mai departe decât arătau să fie la 
prima vedere. Această părere de apă era atât de desăvârşită, 
încât ne-a înşelat adesea şi o dată sau de două ori era să ne 
aflăm sfârşitul din cauza asta. 


Am luat binoclul domnului Arcane şi m-am chinuit să mă urc pe 
toate înălțimile aflate la o zi de mers, ceea ce mi-a înlesnit să 
cunosc bine ţinutul spre nord şi vest. Uneori rămâneam departe 
de convoi câte două, trei zile, fără să iau cu mine decât puşca şi 
bidonul de apă. Eram cu multă băgare de seamă dinspre partea 
indienilor şi încercam să mă feresc de surprize. Aprindeam câte 
un foc numai când se lăsa întunericul. Apoi plecam mai departe 
până găseam vreo scobitură în care mă vâram şi rămâneam 
până dimineaţa. Aşa că, de se-ntâmpla vreun indian pe la focul 
meu, nu găsea nimic de vânat. 


Într-una din zile mergeam printr-o viroagă largă ce urca spre o 
culme şi, încă înainte de a ajunge în vârf, am văzut înălțându-se 
în faţă şuviţe de fum. Am luat-o pe o văioagă mai ocolită, m-am 
apropiat cu fereală, mergând cât puteam de aplecat ca sănu mă 
zărească nimeni, iar când am ajuns aproape de creastă, la vreo 
sută de iarzi de foc, am îndrăznit să ridic încet capul ca să văd 
câţi erau în acea tabără. Nu vedeam decât doi şi, în timp ce mă 


uitam, o indiancă privi înspre mine, dar stăteam atât de bine 
ascuns, că nu-mi putu zări decât creştetul capului şi m-am lăsat 
îndată jos. M-am târât mai sus ca să mă pot uita mai în voie, iar 
când m-am ridicat femeia m-a văzut de data asta bine. Şi-a 
înşfăcat pe dată copilul din culcuşul lui făcut dintr-o creangă 
răsucită şi acoperită cu o piele de iepure, l-a luat sub braţ, i-a 
dat un ghiont zdravăn unei fetiţe care urla cât o ţinea gura şi a 
zbughit-o, zburând parcă pe panta dulce spre creastă, cu fetiţa 
pe urmele ei. 


Cum fugea, părul negru şi lung îi flutura în urmă. Întorcea mereu 
capul, de parcă s-ar fi aşteptat în fiece clipă să fie ucisă. Această 
mamă alergând cu copiii îmi oferea cel mai grozav şi mai firesc 
tablou, ne stâlcit de nici o şcoală sau de pretenţii artistice, 
tulburător şi cât se poate de sălbatic. Nici un pictor nu va reuşi 
vreodată să zugrăvească această femeie a deşertului, cu 
pruncul şi fetiţa alături, în clipa când au trecut peste creastă şi 
au dispărut. 


M-am luat după ele, dar când am ajuns pe cea mai înaltă culme, 
nu se mai vedea ţipenie de om. M-am uitat în jur cu binoclul. La 
nord nu erau decât stânci înnegrite, o zonă numai munţi. M-am 
mai uitat o vreme, apoi m-am gândit că nu era bine să merg mai 
departe, fiindcă mă putea pândi careva şi când m-aş fi aşteptat 
mai puţin, mă puteam trezi împănat de săgeți. Am văzut mereu 
urme lăsate de indieni, dar, cum niciodată nu s-au apropiat de 
tabăra noastră, am socotit că era mai cuminte să cred că nu 
sunt prea înclinați spre prietenie. M-am întors înapoi să cercetez 
locul unde făcuse popas indianca. Era un foc prizărit, numai cât 
să scoată puţin fum în coşul conic, pe care-l părăsise în fugă, se 
aflau doar vreo câteva săgeți amărâte, nişte frunze de cactus, 
din care ţepii fuseseră scoşi şi arşi, iar alături, culcuşul în care 
dormise pruncul. Aveam dinainte priveliştea bucătăriei amărâte 
a unor sărmani flămânzi. 


M-am urcat apoi pe cea mai înaltă creastă ce mi-a ieşit în cale, 
de unde am scrutat tot ţinutul, mai ales spre vest şi nord şi am 
constatat că era foarte arid. Nu se zărea nici un copac, nici o 
vale mai mănoasă, nici un fir de verdeață. Departe, spre vest, se 


vedeau limpede nişte munţi cu crestele acoperite de zăpadă. 
Într-acolo era ţinta călătoriei noastre, în rest se vedea numai 
foarte puţină zăpadă, iar intre mine şi munţii înzăpeziţi se ridica 
un lanţ nu prea înalt de munţi golaşi, din piatră neagră şi se 
întindea un podiş otova, unde nu zăream niciunul din semnele 
învăţate în cursul călătoriei prin această regiune care să 
vădească urmă de apă. 


Vitele începură să arate tare prăpădite, fiindcă n-aveau parte 
decât de hrană foarte săracă. larba era puţină şi când le 
dejugam şi le slobozeam, nici nu catadicseau să caute ceva de 
mâncare în jur. Abia se mişcau şi smulgeau în silă câte un smoc 
de ierburi uscate, răzlețe ici şi colo. După multe zile şi nopţi 
numai cu hrană uscată ca asta, bietele animale sufereau mult şi, 
deşi la plecarea din Salt Lake erau grase şi frumoase, acum 
arătau  sfrijite şi nenorocite şi se târau de colo-colo - 
credincioase sclave ale omului. 


În timp ce ne continuam drumul, în una din zile, am zărit o 
înălţime mai mare, să tot fi fost la vreo douăzeci de mile 
depărtare spre sud şi m-am hotărât să ajung acolo ca să văd mai 
bine ce ne aştepta înainte. Am umblat fără preget toată ziua şi 
am ajuns pe culme în amurg. Am rătăcit printre stâncile mari din 
jur şi am găsit un ţanc ce ieşea oarecum în afară, care mă ferea 
de duşmani, de vânt, de furtună şi acolo mi-am aşezat tabăra. 


Încă pe lumină mi-am adunat ce-am găsit în preajmă bun de foc, 
adică nişte vreascuri de salvie, mănunchiuri de ierburi uscate, 
dar nu veştede şi din toate astea am încropit un foc după 
metoda indiană şi m-am aşezat şi eu lângă el. 


Aveam prilejul să meditez netulburat de nimeni şi, în vreme ce 
puneam din când în când câte ceva pe foc, nu puţine erau 
gândurile care mă năpădeau. Mă gândeam că ne aştepta un 
viitor întunecat şi plin de greutăţi. Mi-am pus o piatră căpătâi şi 
pălăria drept pernă şi, întinzându-mă pe pragul acela de stâncă, 
am adormit, că eram tare obosit. Dar curând m-am trezit 
tremurând de frig, fiindcă eram la înălţime destul de mare, iar 
restul nopţii mi-am făcut de treabă aruncând câte un vreasc pe 


focul ce mă mai dezmorţea oarecum. Astfel mi-am petrecut eu 
acea noapte în deplină singurătate. 


Am fost cât se poate de bucuros când s-a arătat o geană de 
lumină deasupra munţilor din răsărit şi a dat la iveală imensa 
întindere, pustie cât vedeai cu ochi. Când soarele se ridică de-a 
binelea, am privit atent toată cuprinderea şi ai fi zis că vezi până 
la capătul pământului. La nord şi vest era un podiş vast, părând 
a măsura o sută de mile şi, din câte îmi dădeam eu seama, acolo 
nu găseai o gură de apă sau o mână de iarbă măcar pentru o 
vită. Drept spre vest se ridica piscul la care ne uitam de o lună 
de zile, iar mai la nord era un loc mai teşit pe care-l numisem noi 
trecătoarea lui Martin şi într-acolo năzuiam noi de atâta vreme. 
Vârful de munte, acoperit de zăpezi, strălucea în soarele 
dimineţii şi părea foarte aproape în aerul străveziu, fără pic de 
nor, ceaţă sau praf care să împiedice vederea. 


Învăţasem pe pielea mea că ceea ce se afla la o zi de mers 
părea mai aproape într-o astfel de lumină, iar când ne apăreau 
dinainte, la mică depărtare, niscai lacuri, băteam drumul mult şi 
bine până ajungeam la ele. 


Perspectivele mi se păreau atât de sumbre, încât aş fi dat oricât 
numai să nu mai fiu răspunzător pentru viaţa unor femei şi copii 
mici care nu aveau să mai vadă o pâine dacă nu erau ajutaţi. 
De-aş fi fost şi eu în situaţia de a nu-mi purta decât mie de grijă, 
cum erau unii, îmi puteam lua frumos desaga în spate şi puşca 
pe umăr şi pe-aici ţi-e drumul, ştiind că nu las pe nimeni 
neajutorat în urmă. Dar aşa cum stăteau lucrurile, mi se părea 
că mi-aş fi încărcat conştiinţa cu o crimă dacă părăseam copiii şi 
nevasta lui Bennett şi familia lui Arcane, alături de care 
mersesem până atunci. 


Prin binoclu vedeam şirul de care mişcându-se încet pe podiş 
spre ceea ce-mi părea a fi un lac. Am încercat să ghicesc până 
unde vor ajunge în seara aceea şi am luat-o drept spre acel 
punct, o zi întreagă de mers neîntrerupt. Am sosit după lăsarea 
întunericului, cam la vreun sfert de milă de focul de tabără, 
când, deodată, am nimerit într-un fel de mocirlă pe fundul 
canionului, ceea ce era semn de apă. Am bâjbâit o vreme prin 


beznă şi curând am găsit o băltoacă şi, cum de două zile nu 
pusesem picătură în gură, m-am trântit pe burtă şi am băut iute 
câteva înghiţituri. 


Nu părea să fie nici prea limpede, nici prea curată, dar în orice 
caz era apă, ceea ce era cel mai important lucru în momentul 
acela. A doua zi dimineaţă m-am dus din nou la băltoacă şi am 
văzut că de acolo se adăpaseră vitele. Stârniseră tot mâlul şi 
băuseră cam tot ce fusese apă curată, dar arătau mult mai 
întremate. Am găsit oamenii pe marginea lacului, pe care-l 
văzusem de pe munte şi în care, din fericire, adăsta un deget de 
apă. Săpaseră mai multe gropi unde se adunase apa ne care o 
foloseau în tabără. 


Seara, când ceilalţi au aflat că ajunsesem şi eu la locul de popas, 
s-au strâns toţi în jurul carului nostru ca să afle ce văzusem, ce 
mai ştiam şi ce ne aştepta de acum încolo. Voiau să cunoască 
mai ales cât mai era, după părerea mea, până la capătul 
călătoriei. Le-am ascultat întrebările şi le-am spus pe şleau ce 
văzusem şi ce soartă credeam eu că ne aşteaptă. Nu-mi prea 
venea la îndemână să le spun adevărul gol-goluţ de teamă să 
nu-i descurajez, dar când m-au îmboldit să le dezvălui părerea 
mea le-am mărturisit, fără ocol, că mai aveau cel puţin o lună 
până la capătul drumului. Au părut să aibă încredere în 
experienţa mea şi, de nu greşeau, s-au gândit că vitele aveau să 
rămână numai pielea şi osul, iar celelalte provizii, pe sponci, 
înainte de a ajunge noi atât de departe. 


Cum s-a luminat, eram în picioare şi l-am văzut pe Bennett 
stând lângă foc. Nici nu m-a văzut bine şi mi-a spus: 


— Lewis, dacă nu te superi, te rog de acum încolo să nu-ţi mai 
dai în vileag părerile aşa de-a dreptul şi atât de categoric, cum 
ai făcut-o aseară. Când m-am dus să mă culc, am găsit-o pe 
Sarah (nevastă-sa) plângând şi când am îndemnat-o să-mi 
spună de ce plângea, mi-a zis că auzise vorbele dumitale despre 
soarta care ne aşteaptă „şi dacă Lewis a spus aşa, atunci aşa 
este, mi-a zis ea, fiindcă ştie el mai bine decât voi toţi la un loc”. 
Crede că şi ea şi copiii au să moară de foame. 


Dimineaţa, „răzvrătiţii” şi alţi vreo câţiva care nu făceau de fapt 
parte din convoiul nostru au înjugat boii şi au pornit spre vest, 
peste acel podiş unde le-am spus că nu vor găsi apă şi eram 
convins că n-aveau să ajungă cu viaţă dincolo. Culverwell şi Fish 
au rămas cu noi, adăugind încă un car la convoi. 


Am stat, ne-am gândit şi ne-am sfătuit cu multă grijă şi le-am 
arătat că nu credeam să putem străbate platoul în mai puţin de 
patru sau şase zile, nici găsi picătură de apă pe drum. La sud se 
ridica un munte cu zăpezi bogate pe creste, ba chiar şi câţiva 
pini. Fără îndoială că la poale aveam să dăm de apă din belşug, 
dar, fiind spre sud, nu prea era în calea noastră. Însă 
posibilitatea de a găsi apă în partea aceea ne-a făcut să ne 
hotărâm să ne abatem mai degrabă într-acolo, decât s-o luăm 
pe urmele „răzvrătiţilor” prin acel pustiu. Aşa că am luat-o 
printr-un canion ce ducea spre munte şi am avut parte de un 
drum destul de greu, în pantă şi bolovănos. 


În cea de-a doua noapte ne-am aşezat tabăra la capătul 
canionului, dar până acolo n-am dat de fir de apă, ci numai de 
câteva tufe uscate de salvie pentru vite, dar nici pe astea nu le 
mâncau cu bucurie decât când ajungeau moarte de foame. Au 
rămas pe lângă tabără, arătând nenorocite, cum numai vitele 
pot să arate. În timpul nopţii, pe deasupra noastră s-a rătăcit un 
nor zănatic ce s-a scuturat lăsând un strat de zăpadă de câteva 
degete. Când se făcu ziuă, vitele se strânseră tremurând de frig 
în jurul carelor şi începură să lângă zăpada, ca să-şi mai 
astâmpere setea. Ne-am luat şi noi după ele şi am topit zăpada 
ca să avem apă. 


După cum arătau, vitele nu prea mai erau în stare să ducă multă 
greutate şi, cum drumul urca mereu, se cuvenea să le cruţăm, 
lăsându-le o povară cât mai uşoară. Bennett era dulgher şi avea 
în căruţă scule bune. Cu foarte puţină tragere de inimă le dădu 
jos, aşa cum făcu apoi cu tot ceea ce era de prisos, în afară de 
aşternuturi şi provizii; le-am lăsat alături de drum şi am pornit 
mai departe la deal, mai uşor încărcaţi. 


Eu şi un alt tovarăş, Rogers, am luat-o pe jos înainte, doar cu 
puştile la noi, ca să cercetăm drumul şi să găsim loc bun de 


popas. După vreo câteva mile am trecut de zona aceea cu 
zăpadă şi am ieşit la o pantă; în aerul limpede al dimineţii, până 
la poalele muntelui înzăpezit, nu părea să ai mult de mers şi 
eram sigur că puteam ajunge înainte de lăsarea serii. Într-acolo 
nu mai era nevoie de nici o călăuză, aşa că eu şi Rogers, numai 
cu puştile şi bidoanele la noi, am luat-o la picior cât am putut de 
repede, iar dacă aveam să aflăm vreun loc de tabără, urma să 
facem semnale cu fum ca să-l găsească şi ceilalţi. 


Şi de data asta distanţa ne-a jucat un renghi: am mers repede, 
fără oprire şi am ajuns la poalele muntelui abia aproape de 
lăsarea nopţii. Aici am dat de un platou în mijlocul căruia se 
ridica o colibă joasă de crengi, iar de lângă ea se ridica o şuviţă 
de fum pe care o vedeam limpede pentru că noi ne aflam în 
partea umbrită a muntelui, pe când coliba rămase luminată 
până aproape de apusul soarelui. Am privit cu grijă în jur şi am 
văzut cu bucurie că nu era decât o singură colibă, aşa că nu ne 
puteam aştepta să dăm decât peste puţini oameni. Ne-am 
apropiat cu băgare de seamă şi multă fereală, făcând un ocol 
pentru a ajunge între colibă şi munte, ca nu cumva locatarii 
acesteia să se refugieze într-acolo. 


Numai după o îndelungă cercetare am descoperit o intrare în 
colibă şi, în cele din urmă, ne-am apropiat furiş drept din faţă. 
Nu vedeam pe nimeni şi ni-i închipuiam pe cei dinăuntru stând la 
pândă, cu toate că era greu de crezut că ne văzuse cineva, 
fiindcă ne ferisem să ne arătăm. Ne-am sfătuit o clipă şi ne-am 
hotărât să ne apropiem şi, de puteam, să punem mâna pe 
vreunul care să ne dea amănunte despre regiunea aceea în care 
ne simţeam pierduţi. 


Când am ajuns la vreo treizeci de iarzi, prin deschizătură se 
arătă capul unui bărbat, dar dispăru fulgerător. Ne-am tras 
cocoaşele armelor, gata pregătite şi i-am spus lui Rogers să fie 
atent la săgeți, că, de aveau de gând să le folosească, acum era 
momentul. Dar n-au recurs la arcuri. Arămiul, aproape gol- 
puşcă, se ivi din nou şi ne făcu semne să ne apropiem. l-am dat 
ascultare. 


Am încercat să mă înţeleg cu omul prin semne, dar pricepea 
buştean. Am făcut pe pământ o mică scobitură şi am umplut-o 
cu apă din bidoanele noastre ca să-i înfăţişăm un lac; am arătat 
cu mâna spre lac, apoi spre vest şi nord, am făcut semne ca şi 
cum ar fi trecut pe deasupra rațe şi gâşte gâgâind, dar se pare 
că n-am reuşit să trezesc în mintea lui nici o idee cu privire la ce 
voiam noi să spunem. M-am cam burzuluit la el şi am început să 
dau semne de mânie. 


În vremea asta, din colibă se auzeau plânsetele unui copil, sau 
poate să fi fost doi, tremurând cred de teama de a nu fi omorâţi. 
Sărmanul om zgribulea de frig. Făcând gesturi prieteneşti, am 
slobozit un foc de armă care-l trezi puţin; arătând spre puşcă, 
spuse „Walker”, vrând să amintească numele acelei căpetenii de 
treabă care, din fericire, ne sfătuise să renunţăm la călătoria 
noastră pe Râul Verde. Am priceput că indianul nu era în 
termeni prea cordiali cu Walker, dar, ca să ne arate că n-avea 
nimic împotriva noastră, se duse în colibă şi ne aduse un pumn 
de grăunţe să mâncăm. Datorită unui izvor cu apă caldă din 
apropiere reuşise să cultive nişte porumb, iar cocenii uscați se 
vedeau încă în picioare, în jur. 


Înainte de plecare i-am spus că o să ne întoarcem a doua zi şi o 
să-i aducem nişte haine, dacă găseam ceva care nouă nu ne mai 
făcea trebuinţă, apoi ne-am săltat puştile pe umăr şi am pornit-o 
înapoi spre căruțele noastre, uitându-ne din când în când peste 
umăr să vedem de nu eram urmăriţi. Am întins pasul la vale, am 
ajuns la popas când se făcu noapte şi ne-a întâmpinat o 
privelişte dezolantă. 


Doamnele Bennett şi Arcane erau deznădăjduite. Cei patru copii 
plângeau de sete, dar nu găseai nici o picătură de apă în tabără 
şi până a doua zi, cine ştie când, nu se putea face rost de apă cu 
nici un chip. Mamele erau înnebunite, ca nu cumva copiii să se 
sfârşească de sete şi să moară în braţele lor şi aveau de gând 
să-şi pună capăt zilelor decât să îndure chinul de a-şi vedea 
copiii zbătându-se în ghearele morţii şi apoi dându-şi sufletul. Se 
căinau că numai ele erau de vină pentru nenorocirea care-i 
lovise pe toţi, pentru că, din lăcomie pentru aur, îşi lăsaseră de 


izbelişte gospodăriile, în care n-au ştiut niciodată ce e foamea şi 
până şi în somn vedeau mesele îmbelşugate de acasă, iar 
dimineaţa se trezeau numai pentru a încerca şi mai vârtos 
dezamăgirea. 


Când eu şi Rogers ne-am arătat în tabără cu bidoanele pline de 
apă şi le-am oferit mamelor şi copiilor, a fost mare bucurie şi în 
ochii lor au lucit lacrimi de recunoştinţă care au pornit să le 
curgă pe obraji în timp ce nu mai conteneau să ne 
binecuvânteze. 


Vitelor le-a mers tare rău. Ţinutul era numai bolovani, fără pic de 
vegetaţie, în afară de nişte fire uscate de vreo şase degete, din 
care sărmanele animale rareori mai apucau câte o gură, apoi 
mergeau, abia târându-se, mai departe. 


Până la izvor erau vreo şapte-opt mile, dar toţi mai prinseră 
puţin curaj, ştiind sigur că în curând vom sosi acolo. Am pornit 
devreme şi până şi femeile au luat-o pe jos ca să mai cruţăm 
vitele. Când am ajuns la vreo două mile de apă, câţiva boi s-au 
aşezat jos şi n-au mai vrut să se scoale, aşa că i-am lăsat acolo, 
împreună cu unul dintre care, iar toţi ceilalţi am mers mai 
departe şi am ajuns la izvor îndată după prânz. Am luat nişte 
apă şi ne-am întors la vitele rămase în urmă şi le-am dat să bea. 
S-au mai întremat, s-au ridicat în picioare şi am încercat să le 
mânăm fără să le mai punem la car, dar nu păreau înclinate să 
se urnească din loc fără jug, aşa că le-am înjugat. Se pare că 
jugul şi căruţa le ajuta să se ţină pe picioare şi aşa au mers mai 
uşor decât atunci când erau slobode şi o luau care încotro, fără 
să aibă în ce se rezema. 


Acel izvor cald era destul de bogat şi curgea pe o distanţă de 
vreo sută de iarzi sau chiar mai mult, pentru ca apoi apa lui să 
fie înghițită de nisipul însetat. Cocenii uscați de porumb din 
recolta trecută, nişte buruieni mărunte, salvia şi iarba le-a priit 
vitelor şi şi-au mai astâmpărat foamea, ceea ce nu se 
întâmplase de multă vreme, aşa că ne-am gândit să poposim 
acolo două-trei zile să le lăsăm să se mai întremeze. 


Indianul pe care-l văzusem acolo cu o seară înainte dispăruse 
fără să lase nimic în urmă, în afară de nişte bolovani de sare. Se 
pare că noii prieteni îl cam înspăimântaseră. 


A doua zi dimineaţa m-am hotărât să urc pe culmea pe care o 
văzusem eu lângă o trecătoare ca să cercetez mai bine locurile 
cu binoclul. Odată cu mine s-au mai pornit doi băieţi. Străbătând 
o zonă cu zăpadă, am văzut urmele lăsate de indianul fugar, 
care trecuse creasta. La deal, băieţii au început să cam rămână 
în urmă şi, cu mult înainte de lăsarea nopţii, nu i-am mai zărit 
deloc. 


Terenul era destul de afânat şi am văzut multe urme de indieni, 
ceea ce m-a pus în gardă. Am ajuns în vârf şi, băgând de seamă 
că începuse să se întunece în partea în care cădea umbra 
muntelui, am făcut un foc cu salvie uscată, am mâncat, iar când 
întunericul s-a lăsat de-a binelea, am mai întețit focul şi am 
mers cam vreo milă mai departe până la o viroagă cu pereţii de 
vreo două picioare înălţime, unde mi-am făcut culcuş, la adăpost 
de vânt şi am dormit până dimineaţa. Aşa că i-am păcălit pe 
indieni cu propriile lor lecţii. 


A doua zi dimineaţă, pe la ora nouă, m-am urcat din nou pe 
creastă şi mi-a apărut în faţă cea mai grozavă privelişte ce mi-a 
fost dat s-o văd. La nord şi la sud puteam să văd până la capătul 
pământului. Cea mai mare parte a regiunii din jur era mai joasă, 
numai piatră neagră şi stearpă. 


Spre vest, vederea era mărginită de piscul acoperit de zăpezi. 
Munţii coborau spre sud pe o pantă cam de douăzeci de mile şi 
la jumătatea distanţei se vedeau nişte fuioare de fum, de la un 
foc de tabără, după câte părea; năzărind nici o vită sau vreun 
car, am socotit că erau indieni acolo. Spre nord se vedea 
deşertul prin care apucaseră „răzvrătiţii” şi tovarăşii lor. Dacă în 
drumul lor au înfruntat tot atâtea greutăţi ca şi noi, cum aveau şi 
mai mult de mers, probabil că până în acel ceas muriseră de 
sete. 


Am stat pe culmea aceea mai bine de o oră, iscodind cu binocilul 
tot ceea ce se putea vedea de acolo, cercetând cu grijă tot ce se 


arăta a ne fi cât de cât de folos sau obstacol în cale. Cu cât mă 
uitam mai mult, cu atât mă convingeam mai vârtos că ne- 
aştepta încă drum lung până-n California şi, în vreme ce 
coboram din nou către tabără, mă întrebam ce sorţi aveam ca 
să ajungem cu viaţă acolo. Am socotit că ne mai aştepta cel 
puţin o lună de mers trudnic înainte de a pune piciorul pe 
tărâmul aurului şi nici vitele, nici proviziile nu aveau să ne 
ajungă până atunci. 


Eram atât de cufundat în gânduri, încât uitasem cu totul de 
indieni şi ei ar fi putut pune uşor mâna pe mine, cum mergeam 
eu aşa, bălăbănindu-mă. Mă gândeam la casa părintească, unde 
pe masă se lăfăia pâinea şi fasolele, ca să nu mai vorbesc de 
celelalte bunătăţi şi iată-mă-s, cel mai vârstnic fiu, departe de-ai 
mei, în mijlocul Marelui Deşert American, cu stomacul lipit de 
şira spinării, cu gâtul uscat iască şi hainele târnosite de prea 
multă purtare. Şi poate că nu încercasem încă greul cel mare. 


S-ar fi putut întâmpla să văd bărbaţii, femeile şi copiii din 
convoiul nostru topindu-se de lipsuri şi murind, fără să le pot da 
o mână de ajutor. Era cea mai sumbră, cea mai neagră soartă 
din câte-mi putusem închipui vreodată şi am început să 
hohotesc de plâns, acolo, singur, fiindcă credeam că asta ne 
aştepta şi erau greu de îndurat. Nu stă în puterea mea să 
povestesc cât de mult am suferit în acele singuratice drumuri 
ale mele, care uneori ţineau zile şi nopţi, pentru ca să le pot da 
tovarăşilor mei cele mai bune sfaturi de care mă simţeam în 
stare. 


Ştiam că eu singur o puteam scoate la capăt, dar ori scăpăm 
toţi, ori niciunul. Şi cu toate astea nu trebuia să-i descurajez pe 
ceilalţi. Le puteam spune adevărul, dar trebuia să-mi păstrez 
gândurile numai pentru mine ca să nu-i fac să-şi piardă nădejdea 
şi încred rea. 


Am ajuns la tabără a treia zi şi i-am găsit acolo şi pe cei cu care 
plecasem o dată şi-i lăsasem în urmă. Am povestit tuturor cele 
văzute şi la urmă a reieşit că singurul drum pe care puteam 
merge era cel prin munţii din vest. Mi-au mărturisit că au făcut o 
descoperire: o grămadă de dovleci, probabil crescuţi chiar în 


acele părţi, destul de mare ca să ajungă la fiecare câte unul. Nu 
le-am încuviinţat gestul, fiindcă dovlecii nu erau ai lor şi-l lipseau 
pe adevăratul lor proprietar de hrana necesară vieţii. 


Le-am arătat nu numai că nu era drept să le fure hrana, dar şi 
primejdios, pentru că indienii se puteau strânge mai mulţi la un 
loc şi să se răzbune doborând vitele cu săgețile sau luându-ne 
scalpul. Nu avuseseră de-a face cu indienii şi le venea greu să 
înţeleagă urmările de care le vorbeam eu. 


Cât am lipsit eu, au sacrificat o vită, fiindcă unii nu mai aveau ce 
mânca. Carnea fu împărţită între toţi cei din convoi, căzându-se 
la învoială ca atunci când va fi nevoie să se sacrifice altă vită, 
aceasta să fie împărţită în acelaşi chip. Dar vitele erau atât de 
amărâte, că una nu ne ajungea pentru prea multă vreme. Nu s-a 
găsit nici urmă de grăsime, iar măduva oaselor era doar un 
lichid vâscos, amestecat cu sânge, de parcă ar fi fost stricată. 


Mai departe, drumul ducea pe la poalele muntelui. În cale erau 
risipite o mulţime de stânci, unele cât casa de mari, dar ne-am 
croit cale printre ele, mergând când într-o parte, când în alta. 
Vitele aveau copitele atât de rănite, încât le-am făcut nişte 
mocasini din pielea boului tăiat mai înainte şi le-a prins tare 
bine. 


Convoiul nostru era acum format din şapte care. Bennet avea 
două, Arcane două, fraţii Earhart unul, Culverwell, Fish şi încă 
cineva unul şi mai era un creştin, al cărui nume l-am uitat, care 
mai avea şi el un car. 


Într-a doua noapte ne-am găsit un loc destul de bun de tabără, 
cu apă şi chiar şi nişte iarbă mai ca lumea şi buruieni pentru 
vite. Când se duse la culcare, Bennett puse într-o oală de 
campanie nişte carne proaspătă de vită şi potrivi focul în aşa fel, 
încât mâncarea să fiarbă încet şi să fie gata în zori. Cam după 
vreun ceas, omul ieşi afară să mai aţâţe focul şi să vadă ce era 
cu mâncarea, dar când se duse să mai pună apă în oală, 
descoperi, spre marea lui părere de rău, că cea mai mare parte 
a cărnii dispăruse. 


Eu mă înfăşurasem într-o pătură şi dormeam sub căruţa lui, aşa 
că m-am trezit când s-a dus la foc şi l-am văzut cum stătea şi se 
uita roată în jur să afle pe seama cui putea pune isprava asta, 
dar îndată veni la mine şi-mi spuse în şoaptă: 


— Ai mai văzut pe careva în jurul focului după ce ne-am dus la 
culcare? 


L-am asigurat că nu văzusem pe nimeni şi atunci îmi spuse că 
cineva îi luase bucata de carne. 


— Crezi oare - îmi spuse el - că e vreunul care să nu mai aibă 
chiar nimic de mâncare, încât să moară de foame? Carnea asta 
e tare proastă şi numai unul lihnit era în stare s-o ia. 


După ce-am mai vorbit în şoaptă o vreme, ne-am culcat, dar în 
zori ne-am sculat amândoi şi ne-am aşezat lângă foc, 
cercetându-i din ochi pe cei care se trezeau şi se vânturau prin 
preajmă. Socoteam că l-am dibuit pe făptaş, dar nu eram siguri; 
nu ne puteam totuşi închipui ce avea să se întâmple dacă 
începea furtul de alimente. În astfel de convoaie ca ale noastre, 
era o lege nescrisă care spunea că cel ce fura provizii îşi risca 
viaţa. Ştiam că eram siliţi să stăm la pândă şi dacă fapta se 
repeta, cel vinovat trebuia pedepsit. Bennett veghea încontinuu 
şi, gândindu-mă că se putea întâmpla vreo nenorocire, câteva 
zile nu m-am depărtat de care. După trei sau patru zile, orice 
speranţă de a mai prinde făptaşul a trebuit abandonată, iar 
primejdia a trecut. 


Drumul nostru trecea acum prin cea mai îngustă parte a 
întinsului podiş, pe unde porniseră cu zece zile înainte şi 
„răzvrătiţii”. La mică depărtare de acolo am descoperit urmele 
„răzvrătiţilor” şi astfel ne-am dat seama că traversaseră şi ei 
podişul şi apoi se îndreptaseră spre sud. Am luat-o repede la 
picior pe drumul pe care apucaseră ei şi am mers mai multe 
mile. Uitându-mă cu binoclul, m-am convins pe deplin că până 
nu vom ajunge la culmile următorului lanţ de munţi nu vom găsi 
apă şi, temându-mă ca tovarăşii mei să nu cumva să fi uitat să 
ia apă, m-am întors repede înapoi şi am văzut că n-aveau 
picătură. 


Le-am spus că n-aveau să vadă fir de apă în următoarele 
patruzeci de mile, aşa că au pus toate vasele în care se putea 
păstra apă în cel mai uşor car şi s-au întors înapoi să le umple. 


Eu am luat-o mai departe pe urmele „răzvrătiţilor” şi am mers 
atât de repede, că la lăsarea nopţii eram aproape de creastă, 
unde se făcea o trecătoare prin lanţul de piatră; nu creştea un 
copac, o buruiană, un firicel de iarbă - un deşert neînchipuit de 
sterp. 


Când am început să urc panta abruptă a muntelui, am dat deo 
vită moartă părăsită de „răzvrătiţi”; acolo nu se putea face 
popas din lipsă de apă şi de iarbă, aşa că nici carnea vitei nu 
putuse fi salvată. 


Trupul animalului era tare sfrijit, dar carnea se păstrase bine, de 
parcă era proaspătă. Eram atât de flămând, că mi-am scos 
cuțitul şi mi-am tăiat o bucată bună pe care am mâncat-o din 
mers, fără s-o mai gătesc, ba chiar şi fără sare. Unii ar putea 
spune că mai degrabă ar muri de foame decât să mănânce în 
felul acesta, dar dacă ar fi fost vreodată încercaţi de foame, aşa 
ca să simtă că se sfârşesc cu zile, ar fi văzut că instinctul de 
conservare nu poate fi stăpânit nici de rațiune. Pune stăpânire 
pe tine, în ciuda voinţei tale. 


Am luat-o printr-un canion întunecat, cu pereţi înalţi şi drepţi în 
cea mai mare parte. Pe una din feţele perpendiculare părea să 
fie un strat de lut pe care se scurgea puţină apă. Aici indienii 
făcuseră un vas scobit din lut pe care-l prinseseră de perete ca 
să adune cam doi litri de apă şi am băut pe săturate apă bună, 
pentru prima oară de când lăsasem în urmă pârâul. Noaptea 
aceea am rămas acolo, de teamă să nu dau peste indieni, care, 
eram pe deplin încredinţat, mi-ar fi săltat scalpul dacă le 
ofeream vreun prilej nimerit. Am dormit fără foc, iar bucata de 
carne de care am vorbit mi-a amăgit foamea. 


Dimineaţa am luat-o pe canion la vale. După câte îmi amintesc, 
era Crăciunul şi, spre înserat, am nimerit la locul unde făcuseră 
popas reverendul J. W. Brier, doamna Brier şi cei doi băieţi ai lor. 
Când am ajuns eu, domnul reverend ţinea, foarte liniştit, o 


predică despre educaţie celor doi băieţi. Mi se părea cam ciudat 
să ascult un discurs atât de serios despre binefacerile educaţiei 
din fragedă copilărie, când simţeam clar că foametea ne privea 
drept în faţă, iar în pustietatea stearpă din jur nu vedeam la ce 
folosea o educaţie mai savantă decât cea la care te îmboldeau 
nevoile fireşti. Nimeni nu ştia nici măcar unde ne aflam, nici 
când se va încheia călătoria asta, nici dacă vom avea parte de 
un ajutor mai acătării de undeva. 


Noaptea aceea am dormit lângă foc, fără să mă mai învelesc în 
pătură, cum făcusem în atâtea nopţi dinainte şi, dimineaţa, după 
ce familia reverendului şi-a înjugat vitele şi a plecat, am cercetat 
cu atenţie locul de tabără şi am găsit nişte şoric de porc aruncat. 
În timp ce-l mestecam şi simţeam gustul de slănină grasă, mi se 
părea că am în gură cea mai bună îmbucătură pe care o 
mâncasem vreodată. 


Când am ajuns aproape de capătul de jos al canionului, la 
dreapta, în partea de nord, am zărit o stâncă aproape 
perpendiculară, puţin înclinată spre canion, iar la piciorul stâncii, 
o peşteră care arăta să fie mereu vizitată de indieni. Cum 
coboram, am văzut pe pământ nişte urme ciudate: erau urme de 
picioare şi de mâini, de parcă un om ar fi mers în patru labe. 
Când am ajuns în vale, unde nisipul fusese măturat de vânt şi 
îngrămădit în dune nu mai mari de trei-patru picioare înălţime, 
urmele deveniră şi mai limpezi. Am mers după ele şi am văzut 
că urcau pe una din dune şi, chiar în vârful ei, era săpată o 
groapă, iar acolo stătea ghemuită, ca un câine, o mumie de 
indian. 


Nu murise fiindcă vedeam cum i se mişcau coastele în timp ce 
răsufla, dar pielea semăna cu o şuncă bine uscată. După cum 
arăta, să tot fi avut două sau trei sute de ani şi chiar de-ar fi fost 
frate cu Adam, n-ar fi arătat mai bătrân. 


Era paralizat. În clima aceea, unde leşul unei vite rămânea zile 
sau chiar săptămâni fără să se strice, încât puteai să-ţi tai o 
bucată şi s-o mănânci, un om îşi putea prelungi zilele mai mult 
decât ar fi de crezut. 


Am stat şi m-am uitat îndelung la fiinţa aceea nenorocită şi în tot 
acest răstimp nu i-a tresărit nici un muşchi, deşi probabil că ştia 
că se mai află cineva în groapă şi se uită la el. Poate că punea în 
practică unul din sfaturile care se dau pentru o strălucită carieră 
politică: să arate înţelept şi să nu spună nimic. În orice caz nu 
părea a avea de gând să dea de bucluc dându-şi drumul la gură. 
Pe undeva, prin preajmă, trebuie să fi avut vreun prieten care-i 
aducea cele necesare traiului. L-am lăsat acolo şi am pornit-o la 
vale. 


Apucând pe drumul „răzvrătiţilor”, am ajuns, curând după 
lăsarea întunericului, la un foc de tabără în jurul căruia 
poposeau E. Doty şi tovarăşii lui. Cunoscându-i destul de bine, 
am rămas şi eu cu ei. Mi-au spus că apa acolo era leşioasă, lucru 
de care m-am convins şi eu îndată. Era un loc de tabără 
nenorocit: apă proastă, nici un pic de iarbă, doar câteva tufe 
răzlețe de salvie amară drept hrană pentru vite. 


l-am întrebat ce ştiau despre trecătoarea lui Martin, fiind destul 
de aproape de ea acum şi mi-au spus că nu există nici o 
trecătoare; muntele era ceva mai scund decât cel acoperit de 
zăpadă şi atâta tot. Carele nu puteau trece pe acolo şi cei din 
ceată se hotărâseră să meargă pe jos, aşa că s-au şi apucat să-şi 
folosească lemnul căruţelor pentru foc ca să usuce carnea 
câtorva vite pe care le tăiaseră. Le-au ales pe cele mai 
neajutorate, care nu arătau să poată ajunge la capătul drumului 
şi carnea afumată constituia o hrană substanţială. 


Urmau să-şi împartă proviziile în mod egal şi s-au înţeles ca 
fiecare să-şi poarte de grijă şi să se gospodărească singur cum o 
şti şi să nu se aştepte la vreun ajutor de la nimeni. Dacă-şi 
termina proviziile, n-avea dreptul să mai ceară cuiva să-şi 
împartă hrana cu el. Orezul, ceaiul, cafeaua au fost măsurate cu 
lingura şi au împărţit cât mai cinstit şi bruma de făină şi de 
slănină pe care o mai aveau. S-au hotărât să arunce totul, în 
afară de pături şi provizii, fiindcă erau prea sfârşiţi ca să mai 
care greutăţi, iar boii nu erau animale de povară şi, în plus, au 
socotit că era mai bine să nu-i încarce cu nimic, ca să nu-i facă 
să dea în brânci, fără nici un folos. 


Când porniseră la drum, oamenii aceştia fuseseră plini de viaţă 
şi năzbăâtiile şi glumele lor au stârnit râsul tot drumul de-a lungul 
râului Platte, dar acum erau foarte posomoriţi şi vorbeau ca cei 
ajunşi la fundul paharului amărăciunilor. Unul dintre ei spuse că 
acolo era maidanul de gunoaie al lui Dumnezeu, unde-şi 
aruncase el resturile după facerea lumii, iar dracul le mai 
răscolise şi el oleacă. Altul adăugă apoi că acolo fusese 
prefăcută în stană de sare femeia lui Lot, iar apoi sarea, 
sfărâmată şi împrăştiată în tot ţinutul. Dacă mureai, mai spuse 
unul, nu putrezeai fiindcă sare era berechet. 


O ţineau aşa într-una şi parcă nu găseau cuvinte destul de grele 
ca să-şi arate toată sila şi părerea proastă pe care şi-o făcuseră 
despre acea regiune. 


Mi-au dat şi mie puţină carne, ceva mai bună decât a mea şi 
încă înainte de a se crăpa de ziuă am pornit înapoi ca să duc 
veştile proaste pe care le aflasem de la „răzvrătiţi”. 


Se făcuse aproape noapte când am ajuns în tabără şi, după ce 
ne-am aşezat în jurul focului, le-am spus, cât mai blând cu 
putinţă, veştile neplăcute aduse de la cei care mergeau înaintea 
noastră. În cele două zile cât lipsisem, indienii îşi sloboziseră 
săgețile asupra a trei din vitele noastre şi una avea o săgeată 
înfiptă într-o parte, dinaintea coapsei, un loc de obicei fatal. Ca 
să salvăm măcar carnea, am tăiat vita. Unora le-a fost frică să 
mănânce, gândindu-se că săgeata fusese otrăvită. Dar i-am 
încredinţat că şi indienii aveau nevoie de carne, aşa că n-ar fi 
făcut una ca asta. Dacă ar fi tras cu săgețile în oameni, era 
foarte posibil să fie otrăvite, aşa că trebuiau să ia îndată măsuri 
şi să le smulgă înainte ca otrava să ajungă în sânge. Aşa că am 
îndrăznit să afumăm restul cărnii şi s-o luăm cu noi. Apoi le-am 
spus tuturor celor din tabără... 


— Ei, acum vă daţi seama şi singuri că voi i-aţi stârnit pe indieni, 
luându-le dovlecii. lar când vom ajunge într-un loc unde să le 
vină mai la-ndemână. Au să ne iasă înainte cu forţe mai 
numeroase şi au să ne ucidă. 


Le-am atras atenţia să fie mereu pregătiţi ca să nu fie luaţi prin 
surprindere, fiindcă sorții ne erau potrivnici. Am scos săgețile 
înfipte în ceilalţi boi, care nu păreau să sufere prea mult de pe 
urma rănilor. Părâiaşul unde am poposit noi a fost numit apoi 
Pârâul Cuptorului, nume care i-a rămas până azi. A fost botezat 
astfel în 1862, de câţiva prospectori care au ridicat acolo un 
cuptor mic, cu tiraj de aer, pentru a arde nişte minereu aflat în 
apropiere care, bănuiau ei, conţinea argint, dar cred că până la 
urmă au descoperit că era plumb şi se afla prea departe de orice 
mijloc de transport ca să merite osteneala. 


La sud vedeam că munţii erau mai scunzi şi nu aveau urmă de 
zăpadă, ci păreau a fi doar stânci puse una peste alta, din care 
erau durate piscuri semeţe şi, în timp ce ne uitam în jur, acela ni 
s-a părut a fi tărâmul cel mai uitat de Dumnezeu. 


Străbatem ţinutul de destulă vreme ca să ştim că apă se găsea 
mai ales pe munţii cei mai înalţi, iar în văi nu era decât apă 
leşioasă sau nu se găsea deloc şi lanţurile mai puţin semeţe, 
care ne făgăduiau o traversare mai lesnicioasă, nu promiteau 
nici un pic de apă şi nici un fir de iarbă, fără de care aveam să 
pierim cu siguranţă. Într-un fel eram pierduţi de pe acum. Zilele 
senine ne îngăduiau să ştim în orice moment punctele cardinale, 
după mersul soarelui, dar în toată imensitatea aceea a naturii nu 
văzusem urmă de viaţă de o lună sau şi mai bine. Praf de puşcă 
şi gloanţe cât încăpeau într-un buzunar de vestă îi ajungeau unui 
bun vânător până murea de foame, fiindcă nu se afla umbră de 
vânat mic sau mare în care să tragi. 


Am întors pe toate feţele situaţia în care ne aflam şi toţi au fost 
poftiţi să spună ce aveau pe inimă fără nici o sfială, fiindcă nu 
mai ştiam cine avea dreptate şi cine nu şi oricine putea veni cu 
vreo idee cât se poate de prețioasă. Toţi erau cam descurajaţi. 
Proviziile aduse cu noi din lumea civilizată se împuţinaseră într- 
atât, încât totul a trebuit cruțat numai pentru femei şi copii, 
bărbaţii fiind nevoiţi să se mulţumească doar cu carne de vită. S- 
a hotărât ca nimic din ceea ce se putea mânca să nu se 
risipească. Sângele, pielea şi intestinele, toate erau gătite într- 
un fel sau altul şi constituiau hrana. 


Sfatul nostru a ţinut până noaptea târziu. Dacă aş fi văzut pe 
careva pierzându-şi minţile, nu m-aş fi mirat, fiindcă foamea 
înghiţise toate celelalte sentimente. Un om flămând e un 
sălbatic. Poate deveni la fel de crud şi egoist ca o bestie, supus 
şi blând ca un miel, sau bezmetic şi înnebunit ca un animal 
încolţit, lipsit de sentimente, de minte, de orice simţ al dreptăţii. 
Niciunul dintre noi nu ajunsese în aşa hal, dar în ochii unora 
dintre noi se iscau uneori luciri ciudate, după cât mi-am dat 
seama uitându-mă în jur; dar şi ceilalţi le vedeau pentru că i-am 
surprins făcând gesturi tainice chiar şi spre mine. 


Veni şi dimineaţa. Nimeni nu scotea o vorbă. Părea că soarta 
sumbră ce ne aştepta ne pecetluise tuturor gurile. Când dădeam 
de câte o gaură în care găseam apă, ne îndepărtam cu atât de 
puţină tragere de inimă de ea, de parcă ne-am fi îndoit că vom 
mai avea vreodată bucuria de a mai bea o picătură. 


Când am terminat şi proviziile de carne pentru masa de 
dimineaţă, cei doi căruţaşi ai lui Bennett, împreună cu ceilalţi doi 
ai lui Arcane, au socotit că aveau mai multe şanse de a scăpa cu 
viaţă dacă luau nişte provizii cu ei şi o porneau pe jos, aşa că li 
s-a dat atât cât puteau duce cu ei şi-au făcut traistele şi şi-au 
luat cu tristeţe rămas bun, spunând că nădăjduiau să ne 
întâlnim iarăşi pe coasta Pacificului. La plecare au curs lacrimi 
adevărate şi cred că nici unii, nici ceilalţi nu sperau să se mai 
vadă vreodată pe lumea asta. 


Au luat-o pe drumul „răzvrătiţilor”. Proviziile pe care le cărau cu 
ei, în afară de pături, nu puteau să le ajungă pentru mai mult de 
zece zile şi eu ştiam bine că în acest răstimp nici pomeneală să 
iasă din deşert. 


Când m-am culcat, nu mi-am putut stăpâni gândurile să n-o ia 
înapoi spre casa părintească, unde aveam apă destulă, iar la ora 
cuvenită mă aştepta o masă îmbelşugată. Visam că sorb o 
carafă întreagă de apă rece, bună, apoi mă trezeam cu gura şi 
gâtlejul uscate iască. Casa lăsată în urmă era un subiect favorit 
în jurul focului de tabără şi mulţi povesteau cum îi bântuiau 
visuri, atât de precise, de parcă ar fi fost aievea, despre casa 
minunată de pe coasta de est, unde erau înconjurați de tot 


confortul şi fericirea, chiar dacă nu erau aşa de bogaţi. Coliba 
celui mai sărman om de pe pământ era mai de dorit decât 
aceste coclauri. 


Bogăția aici nu mai avea nici o trecere. Puteau sta monedele de 
douăzeci de dolari grămadă dinaintea noastră o zi întreagă şi 
nu-i venea nimănui să se scoale să pună mâna pe un singur ban, 
fiindcă greutatea lui l-ar fi încovoiat mai aproape de mormânt. 
N-aveam ce cumpăra cu banii şi pentru noi aveau tot atâta preţ 
cât nisipul pustiului. l-am fi dat bucuroşi pentru zăpada pe care 
„vedeam învolburându-se ca nişte nori de praf peste vârfurile 
acelor munţi înalţi din depărtare. 


Judecind eu să-mi cruţ puterile cât mai mult, am aruncat tot 
ceea ce nu-mi făcea trebuinţă, oprind numai binoclul, nişte 
muniţie, cuțitul de la brâu şi o cană de tinichea. Nici oamenii, 
nici vitele nu puteau căra vreo povară fără folos, decât cu riscul 
de a se prăbuşi sub greutatea ei şi a nu se mai ridica niciodată. 
Puterile şi viaţa trebuiau drămuite cât mai bine. 


După ce-am părăsit acest loc de tabără, unde era apă îndestul, 
am mers cam opt mile şi am ajuns la gura unui canion stâncos 
ducând spre vest, spre creasta lanţului stâncos. Canionul era 
mult prea bolovănos ca să îngăduie trecerea carelor. În valea de 
la intrare străjuia o movilă de vreo patru picioare înălţime în 
vârful căreia am dat de un izvor care să tot fi avut o găleată de 
apă cu gust puturos de sulf. În jurul izvorului se iţeau câteva fire 
de iarbă ţepoasă care, pare-se, împiedicau malurile izvorului să 
se prăbuşească. Probabil că nisipul mânat de vânt se adunase 
grămadă, formând movila aceea ciudată în jurul izvorului. 


Am rămas peste noapte acolo şi un om a avut grijă toată 
noaptea să adune fiecare picătură de apă pentru ca să avem 
dimineaţa destulă pentru noi şi pentru vite. Vitele beau apa 
aceea cu mai multă plăcere decât apa leşioasă întâlnită la 
celălalt popas. 


Tovarăşii mei au hotărât să străbată acest canion la deal, să 
treacă peste lanţul muntos fără să mai aştepte ca eu s-o iau 
înainte şi să cercetez drumul, fiindcă, spuneau ei, asta ne cerea 


prea mult timp şi provizii şi noi nu mai aveam decât nişte carne 
de vită ce se împuţina cu fiece zi. Ca să-i ajut totuşi, atât cât 
puteam şi să-i previn în caz de primejdie, dacă era posibil, mi- 
am luat puşca pe umăr şi am pornit înainte cât de repede mă 
purtau picioarele. După o vreme am ajuns la un loc unde 
canionul se lărgea, formând o căldare închisă din toate părţile, în 
afară de valea pe unde intrasem, cu pereţi de stâncă abrupți, pe 
unde omul putea urca, dar care erau o stavilă de netrecut 
pentru care. M-am întors înapoi, plin de deznădejde. 


Am mers iute prin canion la întoarcere, dar aproape se lăsase 
noaptea când am ajuns la care. Dimineaţa, carele au fost 
întoarse înapoi, fiindcă vitele nu găseau nimic de mâncare, iar 
apă nu era deloc. La vale le-a venit mai uşor, dar curând una din 
vitele lui Bennett s-a prăbuşit şi nimic n-o putea face să se 
ridice. Fiindcă nu era locul nimerit să mai întârziem în bătaia 
soarelui arzător, am tăiat vita şi am împărţit-o. La vreo două sau 
trei mile de izvor s-a prăbuşit altă vită, de-a lui Arcane, de data 
asta şi a rămas jos, aşa că a fost dejugată, iar după ce şi-a mai 
tras sufletul, s-a ridicat în picioare, dar numai pentru puţină 
vreme, fiindcă apoi s-a prăvălit din nou la pământ. Arcane a 
adus o căldare de apă de la izvor şi, după ce vita s-a adăpat şi s- 
a mai odihnit puţin, a mai prins puteri şi a fost mânată la izvor. 


În noaptea aceea am ţinut din nou sfat, ca să vedem ce ne 
rămânea de făcut. Mai aveam câteva bucăţi de pâine uscată, pe 
care am păstrat-o pentru copii, dându-le câte puţin, din când în 
când. Singura sursă de hrană erau vitele, iar când aveau să nu 
se mai ţină pe picioare, ne pândea foamea. Părea că ne paşte 
soarta de a ne, lăsa oasele să albească prin acest pustiu. 


Un lucru era sigur: trebuia să ieşim cumva de-acolo. Dacă 
rămâneam pe loc, urma să trăim atât cât trăiau şi vitele, dar nu 
mai mult; iar dacă porneam, nu ştiam încotro s-o luăm ca să 
găsim un loc mai bun. În cele din urmă Bennett luă cuvântul şi 
spuse: 


— Am să vă împărtăşesc un gând de-al meu. Să alegem doi 
dintre noi, cei mai tineri şi mai în putere şi să le spunem să ia cu 
ei hrană şi s-o pornească pe jos înainte, ca să încerce să ajungă 


la o aşezare omenească să caute provizii, iar noi ne întoarcem 
înapoi, la izvorul pe care l-am părăsit nu de mult şi aşteptăm 
sosirea lor. Sunt sigur că n-o să le trebuiască mai mult de zece 
zile pentru asta, iar când se vor întoarce, vom cunoaşte drumul, 
vom şti cum arată şi de cât timp avem nevoie ca să-l străbatem. 
Ne pot aduce şi altă hrană care să ne mai dea puteri; şi după ce 
vitele se vor mai întrema puţin la izvor, putem s-o pornim la 
drum cu tot cu căruţe. Cred că e cea mai sigură şi mai bună 
cale. Ei, ce spuneţi? 


După ce-am mai dezbătut problema o vreme, am căzut de acord 
că era cea mai bună soluţie şi nu ne rămânea decât să alegem 
oamenii care s-o pornească la drum. Nimeni nu se îmbulzea să 
primească misiunea de mesager. Până la urmă, Bennett spuse 
că el cunoştea destul de bine pe cineva ca să fie sigur că, de nu 
pierea pe drum, avea să întoarcă şi de care era convins că avea 
să răzbată. 


— Vreau să zic de Lewis (adică eu), dacă e şi el de aceeaşi 
părere. 


Am încuviinţat, deşi îmi dădeam seama că era un drum plin de 
greutăţi: eram la cheremul indienilor, al vremii, al lipsei de apă, 
dar m-am gândit că aveam să reuşesc şi nu puteam da înapoi. 
John Rogers, un flăcău înalt şi bine legat din Tennessee, fu ales 
drept tovarăş şi încuviinţă şi el. 


Am început pregătirile. Arcane sacrifică vita care se prăbuşise şi 
toţi bărbaţii ne-am apucat să uscăm şi să pregătim carnea. Alţii 
ne-au făcut mocasini noi din piele crudă, iar femeile ne-au 
încropit câte o raniţă. Carnea a fost împachetată cu grijă. Puteai 
să-ţi faci o idee cât de amărâte erau vitele chiar şi numai dacă 
amintesc că eu şi John am luat în raniţă cam şapte optimi din 
toată carnea unei vite. Au mai pus vreo două linguri de orez şi 
cam tot atâta ceai. Ne simţeam de parcă am fi furat hrana de la 
gura copiilor, dar femeile spuneau că ne putea prinde bine, ne 
putea salva viaţa de ne lovea vreo boală. 


Eu nu aveam nici manta, nici măcar haină, aşa că am pus pe 
mine o jumătate de pătură uşoară, în timp ce Rogers avea o 


haină subţire de vară şi n-a mai luat nimic. Fiecare mai aveam 
câte o cană de tablă şi o oală mică de campanie cam de vreo doi 
litri. Bennett mi-a dat puşca lui cu şapte focuri, iar Rogers a luat 
o armă de vânătoare cu două ţevi. Mai aveam câte un cuţit în 
cap ne-am pus nişte pălării mici, cu boruri înguste, de culoarea 
nisipului, pe care duşmanii să nu le zărească prea bine, dacă ne- 
am fi arătat, de după vreo culme, în raza privirii lor. Ne-am 
cumpănit raniţele şi am potrivit chingile ca să ne vină uşor la 
mers. 


Au strâns apoi toţi banii care se aflau în tabără şi ni i-au dat. Ni 
s-au mai oferit tot felul de sfaturi. Căpitanul Culverwell era 
marinar bătrân şi voia să ne arate cum să găsim drumul înapoi, 
dar Bennett îi spuse căpitanului că mă ştia de mulţi ani a fi 
vânător şi că de treceam ziua printr-un loc, puteam găsi drumul 
îndărăt şi noaptea. Alţii ne-au sfătuit să băgăm bine de seamă la 
indieni, ne-au arătat cum să ne descurcăm cu ei sau să ne ferim 
să nu ne pierdem în zăpezile adânci peste care aveam să dăm în 
munţi. 


Am primit sfaturile cu aceeaşi bunăvoință cu care ne erau date, 
apoi ne-am luat rămas bun. Unii s-au tras deoparte, prea 
tulburaţi ca să se mai apropie de noi, alţii ne-au apucat mina, 
strângând-o cu putere, din toată inima, adânc mişcaţi, 
nădăjduind să o scoatem la capăt şi să ne întoarcem să-i luăm şi 
pe ei din acel loc blestemat şi să-i călăuzim către un ţinut mai 
mănos. Ultima care s-a despărţit de noi a fost doamna Bennett, 
care ne-a binecuvântat, rugându-se să ne ajute Domnul să ne 
întoarcem şi să aducem hrană copiilor înfometați. 


Erau atât de tulburaţi, că nu puteau scoate o vorbă. Ne-am 
întors tăcuţi şi am pornit din nou la deal, prin canionul prin care 
coborâsem seara trecută. Abia după vreme ne-am uitat înapoi şi 
când ne-au văzut că ne-am oprit să-i privim, toate pălăriile şi 
bonetele au prins să fluture ca un ultim rămas bun. 


Lăsasem în urmă pe Bennett, pe Sarah, soţia lui şi pe cei trei 
copii - George, Melissa şi Martha - pe J. B. Arcane, pe nevastă-sa 
şi pe băiatul lor Charles. Cei mai mici copii n-aveau mai mult de 
doi ani. Mai erau fraţii Earhart şi un băiat mai mare, căpitanul 


Culverwell şi alţi vreo câţiva pe care i-am uitat. În total 
unsprezece suflete, în afară de domnul Wade, nevastă-sa şi trei 
copii, care se fereau să se amestece cu noi, ci mergeau în urmă 
şi-şi făceau tabăra la mică depărtare de noi, dar păreau să evite 
orice tovărăşie. 


Am trecut curând dincolo de un cot al canionului şi am mers mai 
departe în tăcere. La lăsarea nopţii eram departe, în munţi, 
aproape de o stâncă perpendiculară şi mult înaintea noastră, pe 
o pantă, am văzut câteva smocuri de iarbă şi salvie. Acolo am 
găsit nişte gropi mici cu apă. Părea să fie cel mai jos loc de 
trecere, pentru că spre sud se vedeau lanţuri şi mai înalte, 
foarte prăpăstioase şi greu de trecut. 


Prin şaua aceea se strecura un vânt rece şi am fost nevoiţi să ne 
căutăm un loc mai adăpostit ca putem dormi. Ne-am aşezat pe 
piatra goală, vârâţi unul în altul, ca două linguri şi am pus 
bucata de pătură peste noi Dimineaţa ne-am umplut cu apă 
ploştile, făcute din două cutii de pulbere legate una de alta cu 
nişte şuviţe de cârpă. Şi am pornit spre pilcul din apropiere De 
aici am avut cea mai largă privelişte de până acum. La est se 
vedea tot drumul pe care ne târâsem încă de la 4 noiembrie. 


— Uită-te la ţinutul ăsta blestemat prin care am trecut - spuse 
Rogers, arătând într-acolo. 


La nord se ridicau cei mai înalţi munţi pe care-i întâlnisem 
vreodată, piscuri şi creste, unele peste altele, mult deasupra 
noastră, acoperite cu zăpezi veşnice, după cât se vedea. La sud 
era un podiş aproape otova, iar la vest zăreau nedesluşit un şir 
de munţi cu puţină zăpadă pe creste, însă lanţul muntos 
principal din sud nu avea nici uimă. 


După ce ne-am uitat la acest peisaj măreț - dar fără nici un 
farmec pentru noi atunci - destul de mult ca să-i reținem cele 
mai de seamă caracteristici, ne-am întrebat ce-ar fi spus 
oamenii noştri pe care-i lăsasem în urmă dacă ar fi văzut alte 
lanţuri de munţi atât de departe înaintea noastră. Ei socoteau că 
până la ţărmul oceanului nu mai era chiar atât de mult. Ne-am 
dat seama că este cu neputinţă să trecem toţi munţii aceia şi să 


ne şi întoarcem în cele cincisprezece zile sorocite. Dar trebuia să 
facem tot ce puteam, aşa că am luat-o la vale pe panta 
stâncoasă şi i-am dat zor mai departe. Unele locuri erau atât de 
prăpăstioase, că trebuia să ne sprijinim unul pe altul, iar truda 
asta ne făcea să năduşim mult, aşa încât aveam mare nevoie de 
o gură de apă. 


Când aproape să terminăm coborâşul, înaintea noastră se 
deschise o vale de unde ni se părea că vedem la o sută de mile 
distanţă. În apropiere, puţin mai spre nord, era un lac şi când am 
ajuns în vale, am descoperit un pârâu cu apă limpede ce curgea 
spre lac. Însetaţi cum eram, ne-am repezit să bem cu lăcomie, 
dar apa aceea era saramură curată şi ne-a făcut setea şi mai 
greu de îndurat. Pe malul pârâului nu creştea nimic, iar albia era 
tare ca piatra şi lucea în bătaia soarelui. 


Am început să urcăm următorul lanţ de munţi, ţinând-o tot spre 
vest şi am urcat coasta cât de repede am fost noi în stare 
atunci. Aproape de creastă, am depăşit capătul unui canion, cam 
spre seară şi am găsit semne care arătau că trecuseră şi alţii pe 
acolo, iar după urme ne-am dat seama că era vorba de 
„răzvrătiţi”, care fuseseră nevoiţi să o ia mult mai spre sud 
decât avuseseră de gând. Făcuseră popas acolo şi săpaseră 
gropi în nisip în speranţa să găsească vreun fir de apă, dar n-au 
găsit. 


Am rămas şi noi toată noaptea acolo şi am săpat în alte câteva 
locuri, nădăjduind să fim mai norocoşi, dar n-am aflat apă nici 
noi. Ne sfârşeam de sete. Truda de până atunci ne făcuse să 
asudăm din greu Dimineaţa am pornit mai departe şi aproape de 
culme am dat de cadavrul lui Fish. Zăcând în bătaia soarelui 
necruţător, fiindcă tovarăşii săi nu găsiseră nimic cu care să-i 
acopere rămăşiţele pământeşti. Fără îndoială că şi azi oasele lui 
sunt tot acolo unde şi-a dat ultima suflare. 


Până aici mersesem pe urmele „răzvrătiţilor”, dar. Cum nu aflam 
nici un pic de apă în crăpăturile stâncii. Aşa cum s-ar fi întâmplat 
dacă am fi trecut noi mai întâi pe acolo. Ne-am hotărât să 
apucăm alt drum. Valea prin care pornisem părea să se termine 
la vreo zece mile mai la nord. Spre sud se lărgea, în jurul unui 


lac. Cam pe la jumătatea văii am văzut urme de vite ducând 
spre lac şi, nădăjduind să dăm de apă bună de băut, ne-am 
abătut din drum aproape în unghi drept. Ajunşi la apă, am văzut 
că aducea la culoare cu vinul negru şi era atât de leşioasă, încât 
părea lunecoasă şi în palmă şi sub tălpi. Ocolul acesta ne-a 
costat multă trudă şi ne-a făcut şi mai multă sete. 


Am luat-o spre vest, spre canion şi am urcat sperând mereu să 
găsim în vreun cotlon vreo crăpătură cât de mică în piatră cu 
apă de ploaie. Am mers mile după mile şi ni s-a uscat gura atât 
de tare, că luam în gură un glonţ sau o pietricică netedă şi le tot 
învârteam cu limba ca să ne stârnim puţină salivă. Când vedeam 
vreun vârf de iarbă, îl smulgeam pe loc şi-l mestecam ca să-i 
stoarcem bruma de apă din el. 


Am mers aşa ceasuri în şir, fără să scoatem a vorbă, fiindcă 
văzusem că era mai bine să stăm cu gura închisă cât mai mult 
ca să nu ni se usuce gâtlejul şi mai tare. Aerul uscat de acolo 
sugea apa ca un burete. Am trecut de creastă, fără să dăm de 
apă şi pe panta de vest am ajuns la un platou pe care se afla o 
colibă indiană din nuiele. Ne-am gândit că prin apropiere trebuia 
să găsim apă şi am început să căutăm cu grijă. Munţii acoperiţi 
de zăpadă nu păreau să fie prea departe, dar spre sud şi sud- 
vest se întindea pe mare distanţă un podiş uşor înclinat. Setea 
deveni greu de îndurat, îngrozitoare şi pe căldura aceea şi după 
toată truda, nu băusem decât de două ori de când părăsisem 
tabăra. 


Eram atât de convinşi că pe undeva prin apropiere trebuia să fie 
apă, că ne-am dat raniţele jos din spate, lângă colibă şi am 
început să căutăm în jur oriunde ni se năzărea că s-ar putea afla 
vreun fir de apă. Curând s-a lăsat întunericul şi am făcut un foc 
ca să nu ne rătăcim şi ne-am pus din nou pe căutat. S-a ridicat 
luna şi ne-a dat şi ea o mână de ajutor. Ne strigam adesea ca să 
nu ne pierdem. 


Eram atât de sleiţi, încât atunci când am încercat să înghiţim o 
bucăţică de carne, am fost nevoiţi s-o mestecăm multă vreme, 
dar n-am avut destulă salivă în gură ca s-o facem să alunece pe 
gât şi am scuipat-o. Părea că o să ne sfârşim acolo, deşi hrană 


aveam încă din belşug, dar n-o puteam mânca. Am încercat să 
dormim, însă n-am reuşit Am legat câteva vorbe, dar discuţia se 
învârtea în jurul aceluiaşi subiect: teama că nu vom mai putea 
îndura setea prea multă vreme Gândindu-ne la femeile şi copiii 
care aşteptau să ne întoarcem, ne-a cuprins şi mai mult 
deznădejdea decât dacă ar fi fost vorba numai de noi. Prin minte 
ne trecea câteodată gândul nebun că, de-am fi dat de o 
crăpătură cu apă, am fi fost în stare să ne încăierăm pe viaţă şi 
pe moarte numai pentru câteva picături din preţiosul lichid. 
Numai cine a ajuns din pricina setei la capătul îndurării îşi poate 
închipui toată suferinţa şi disperarea care te cuprind în astfel de 
momente. Eu nu ştiu să existe cuvinte sau vreun alt mijloc de a 
zugrăvi aceste clipe, în aşa fel încât să le trăiască şi alţii. 


Luna lumina atât de puternic, încât ne-am hotărât să mergem şi 
noaptea ca să ajungem cât mai departe când va ieşi soarele. Am 
pornit încet, cu grijă, prin îngânarea aceea de lumină şi beznă şi 
nu mai aveam decât o singură speranţă i să ne ţină puterile 
până ajungeam la zăpezile ce albeau strălucitor pe muntele înalt 
de dinaintea noastră. 


Când răsări soarele, noi coborâsem la poalele lanţului de munţi. 
Am dat peste albia unui torent pe unde dădeau năvală apele 
după câte o furtună mai mare şi, după ce se împărțeau în mici 
pârâiaşe, dispăreau îndată înghiţite de nisipuri, aşa cum se 
vedea după urme. 


Nu nădăjduiam să găsim apă decât foarte aproape de zăpezi şi 
cel mai scurt drum era prin albia uscată a torentului, aşa că ne- 
am abătut aproape drept spre nord. Aveam de urcat o pantă nu 
prea mare, dar nisipoasă, pe unde înaintam cu greu. Am socotit 
că ne aştepta o zi întreagă de mers şi singura problemă era 
dacă vom rezista atâta. Erau semne limpezi că nu cu mult 
înainte pe acolo cursese apă şi puteam să vedem şi albiile 
pâraielor în jurul insulelor de nisip. 


Ca să nu trecem cumva pe lângă vreun strop de apă fără să 
băgăm de seamă, m-am înţeles cu Rogers în linii mari asupra 
drumului de urmat şi ne-am despărţit, iar cine dădea de apă 
trebuia să tragă un foc de armă drept semnal. 


După vreo milă de mers am auzit puşca lui Rogers şi m-am 
îndreptat într-acolo. Găsise nişte bucățele de gheaţă care se 
formaseră sub cerul acela veşnic senin. Nu erau mai groase 
decât sticla de geam. Ne-am pus câte o bucăţică pe limbă şi am 
început să strângem cât am putut în oala mică de campanie, ca 
să se topească. N-au fost decât taman cât să umplem oala, în 
afară de gheaţa pe care am înghiţit-o în timp ce adunam 
bucăţelele. Apoi am aprins focul şi am topit gheaţa. 


Acum stau şi mă gândesc ce noroc am avut să pornim cu 
noaptea în cap la drum, pentru că la un ceas după ce se înălța 
soarele pojghiţa aceea de gheaţă s-ar fi topit, iar apa ar fi 
dispărut înghițită de nisip. 


După ce ne-am astâmpărat setea, am putut să ne gândim şi la 
mâncare şi am văzut că, pe deasupra, eram şi lihniţi de foame. 
Ne-am consumat toată apa cu masa aceea, dar ne-am simţit 
întremaţi, am văzut cum renasc puterile în noi şi am pornit cu alt 
curaj mai departe. 


Ne-am reluat drumul spre vest, îndreptându-ne sfoară spre un 
perete de stâncă ce se ridica puţin mai la sud de marele munte 
înzăpezit. Tot drumul am avut parte numai de urcuşuri şi 
coborâşuri foarte obositoare. În timp ce soarele se lăsa tot mai 
mult spre apus, am zărit o şuviţă de fum înălțându-se la poalele 
muntelui şi am socotit că trebuie să fie vreun semnal de-al 
indienilor, cum văzusem adesea Ne-am oprit şi am ţinut sfat. 
Cum până la peretele de stâncă ce constituia ţinta noastră mai 
era drum lung, ne-am gândit să aflăm ce era cu semnalul acela. 


În timp ce lumina se îngâna cu întunericul, am pornit într-acolo 
şi când am ajuns la aproape o milă depărtare, am nimerit peste 
un drum destul de bătut. Pipăind cu degetele, m-am încredinţat 
că erau urme de copite de vite şi am fost sigur că-i ajunsesem 
din urmă pe „răzvrătiţi” sau că. În orice caz, eram pe drumul lor. 
Apoi mi-a trecut prin minte că aceştia încăpuseră pe mâna 
indienilor, care acum întinseseră masă mare cu vitele lor, aşa că 
ne-am apropiat de firul acela de fum cu mare fereală. Am făcut 
un ocol şi am văzut că tabăra era aşezată pe un fel de prag de 
stâncă deasupra noastră Ne-am oprit să tragem cu urechea să 


prindem vreun sunet care să ne lămurească despre cine era 
vorba. De erau indieni. Aveam să auzim lătrat de câine, dar n- 
am auzit. Ne-am furişat tot mai aproape, până am ajuns la vreo 
cincizeci de iarzi, dar tot nu auzeam nici un sunet ca să ne 
facem o idee. Ne-am hotărât să tragem cocoaşele armelor şi să 
strigăm spre cei din tabără, socotind că, oricum, aveam 
avantajul poziţiei. 


Am strigat şi ni s-a răspuns în engleză. 
— Nu trageţi! Am răcnit noi. 


Ei ne-au asigurat că nici nu le trecea prin cap aşa ceva şi ne-au 
îndemnat să ne apropiem. Spre surprinderea noastră am dat de 
Ed. Doty, Tom Shannon, L. D. Stevens şi alţii de care nu-mi mai 
amintesc - adevărații „răzvrătiţi”, în seara aceea ne-au dat nişte 
carne proaspătă şi nouă, iar lângă tabără am găsit câteva gropi 
cu apă care prindea numai bine la popas. Una dintre vite se 
prăbuşise tocmai acolo, aşa că vreo câţiva s-au oprit mai mult ca 
să afume carnea, iar ceilalţi au pornit-o mai departe şi se aflau 
la o zi de drum înainte. 


Ne-au spus că, ocolind lanţul acela de munţi pe la nord, au dat 
de un drum destul de bătut care mergea spre vest şi aveau de 
gând să ţină drumul acela chiar de-ar fi ajuns în Mexic, mulţumiţi 
că mai erau în viaţă. Au mai amintit că domnul Brier şi familia lui 
rămăseseră în urmă, singuri. Aici, fiecare trebuia să-şi poarte 
singur de grijă, iar pentru ceilalţi nu se putea face prea mult. 


l-am întrebat apoi despre drumul pe care veniseră, unde 
aflaseră apă şi le-am împărtăşit şi noi ce ştiam. „Răzvrătiţii” nu 
mai erau la fel de veseli ca la început şi nu-i preocupa decât 
situaţia în care se aflau. Ne-au mărturisit că, dacă drumul se 
îndepărta de munţi şi o lua peste podiş, unii dintre ei n-aveau să 
mai ajungă în cealaltă parte. Mulţi erau cu totul descurajaţi, alţii 
rămăseseră fără o îmbucătură şi soarta lor atârna de bunăvoința 
celor care mai aveau provizii sau vite. Mereu era sacrificată câte 
o vită şi nu se arunca nimic. În locurile unde nu aveau apă de 
fiert, pielea era pârnlită de păr şi apoi prăjită la foc. Intestinele 


erau trase printre degete ca să se curețe şi, după ce erau 
prăjite, constituiau şi ele o hrană excelentă. 


Au povestit că la un moment dat au rămas fără pic de apă vreo 
patru sau cinci zile şi erau şi morţi de foame, fiindcă le era atât 
de sete, că nu puteau pune un dumicat în gură. Vorbeau de 
chinurile foamei ca de un lucru îngrozitor, de nedescris. Au fost 
foarte de treabă şi ne-au dat toate amănuntele pe care le-am 
cerut, fiindcă aveam mare nevoie ca, la întoarcere, să apucăm 
pe drumul cel mai bun, folosind experienţa a două grupuri, în loc 
de unul. Ne-au mai spus de moartea lui Fish şi Isham şi unde le 
vom găsi cadavrele, dacă apucam pe drumul lor. 


Dimineaţa ne-am săltat raniţele în spate şi am pornit-o spre 
vest, iar spre seară i-am ajuns şi pe „răzvrătiţii” din frunte, 
poposiţi într-un canion unde era puţină apă, abia cât să le 
ajungă. 


l-am întâlnit şi pe căruţaşii lui Bennett şi Arcane, care, după cum 
mă aşteptasem, nu mai aveau nici hrană, nici de unde lua. 
Ajunseseră să se milogească să li se lase cele mai amărâte 
resturi când era tăiată vreo vită şi astfel îşi mai lungeau zilele. 
Au venit şi ne-au spus, tare nenorociţi, că erau lihniţi şi, cu toate 
că în ziua aceea fusese tăiat un bou, ei nu apucaseră nici măcar 
cât să bage o dată în gură. Ne-am împărţit bucata de carne cu 
ei, deşi nu ştiam câtă vreme avea să treacă până să ajungem şi 
noi în halul în care erau ei. 


Toţi cei din tabără erau tăcuţi şi păreau să înţeleagă situaţia. 
Dinaintea lor se deschidea un podiş otova, care părea atât de 
întins, încât, ca să-l străbată, aveau nevoie de cinci sau şase 
zile. După cum arăta, privit de pe culmea munţilor pe care-i 
trecusem, nu era nici o nădejde de găsit apă. Am stat mult şi ne- 
am gândit. Nu puteam lua decât atâta apă câtă încăpea în ploşti, 
cam cât să bem de două ori fiecare, iar carnea era atât de puţin 
hrănitoare, că eram slăbiţi şi neînstare să îndurăm greul ca mai 
înainte. 


Eu şi Rogers ne simţeam de fapt singuri, chiar dacă mai erau şi 
alţii prin preajmă, fiindcă țelul nostru era altul. Seara am stat de 


vorbă cu căpitanul Aşa Haines, care ne-a povestit că şi-a lăsat o 
gospodărie întemeiată în Illinois, unde avea mâncare după pofta 
inimii, toate înlesnirile şi chiar şi posibilitatea de a mai pune şi 
ceva deoparte, iar acum se simţea atât de sfârşit, încât se îndoia 
că o să reziste până la munţi, în cealaltă parte. Era atât de 
tulburat, încât m-a făcut să-i promit că o să dau de ştire soţiei şi 
familiei sale cum îl găsisem şi cum murise, fiindcă era 
încredinţat că n-avea să mai vadă minele din California 
niciodată. 


l-am spus că nici eu nu eram sigur că o să răzbat până la capăt, 
dar el credea că, fiind atât de tineri şi încă în putere, noi vom 
reuşi. Ne-a mărturisit că de s-ar fi văzut din nou acasă, s-ar fi 
mulţumit cu ce avea şi nu s-ar mai fi dat dus. 


Cam acesta era tonul general al discuţiilor. Nu se mai auzea nici 
o glumă, nici un glas mai vesel; tuturor ni se părea că sfârşitul 
este aproape şi a muri de foame şi sete în deşert era cea mai 
îngrozitoare soartă care ni se putuse arăta dinaintea ochilor. 
Acel popas al îngrijorării, al lipsei de speranţe, ia marginea 
deşertului ce se întindea ca o mare înaintea noastră, unde nu ne 
puteam pune nădejdea în nimeni, ci numai în reuşita 
chinuitoarei zbateri ce părea fără ieşire, nu se poate nici zugrăvi, 
nici descrie. 


Dimineaţa, pe când eu şi Rogers ne pregăteam de plecare, mai 
mulţi dintre cei în vârstă veniră la noi cu scrisori, rugându-ne să 
le trimitem familiilor lor, dacă ajungem, cumva, la vreun oficiu 
poştal. Au început să plângă, la fel ca şi noi, la despărţire. Am 
plecat tăcuţi pe drumul nostru în timp ce coboram printr-un 
canion, am ajuns la un loc atât de îngust, încât un om sau o vită 
abia se putea strecura printre pereţii de stâncă şi, după câteva 
mile, am ieşit la podiş. După trei sau patru mile de mers am dat 
de un pâlc de sălcii nu prea departe de munţi. În mijloc, locul 
fusese curăţat, sălciile tăiate, iar din crengi cineva împletise o 
îngrăditură în jurul unui izvor cu apă bună, alături de care 
creşteau şi câteva fire de iarbă. Era semn că pe aici mai călcase 
picior de om. Am băut pe săturate şi ne-am umplut ploştile din 


nou, fiindcă în următoarele două sau trei zile nu speram să mai 
dăm de apă. 


Am pornit din nou la drum, cu forţe proaspete, după apa bună 
pe care o băusem. După câteva mile am găsit oase de animale, 
unele mâncate de vreme, dar altele încă bine păstrate. Nu se 
vedeau decât căpăţâni de cai şi ne întrebam cu mirare cum or fi 
ajuns acolo. Am băgat de seamă că drumul urca în pantă uşoară 
şi era cam şerpuit. Cum ne abăteam de la potecă, piciorul se 
afunda de vreo două degete în ţărână măruntă, mai măruntă 
decât cea mai fină făină. Peste tot erau oase, uneori de la mai 
multe animale la un loc. Să fi fost din cauza drumului lung, a 
apei otrăvite? Se vedea că nu fuseseră ucise, ci se prăbuşiseră, 
sfârşite, la marginea drumului. 


Era un drum îngrozitor, iar urmele acestea ale morţii nu aveau 
darul să ne însenineze sufletele. Nu ştiam ce aveau să facă cei 
pe care-i lăsasem în tabără dacă întârziam mai mult decât 
stabilisem, dar dacă se porneau pe urmele noastre, aveau să 
piară, după cum ne dădeam bine seama. Şapte zile trecuseră şi 
ne era tare teamă că n-o să ajungem la capătul călătoriei în 
timpul sorocit. Am cercetat podişul şi munţii ca să ne întipărim 
înfăţişarea lor şi am pornit din nou. Părea că drumul cobora uşor 
şi lângă drum am zărit un copac cum nu mai văzusem niciodată 
până atunci. Era gros de vreo şase sau opt degete, de vreo şase- 
opt picioare înălţime, cu nişte ramuri la capăt, la fel de groase 
ca trunchiul, ce aveau în vârf un smoc de frunzuliţe, lungi ca 
nişte baionete. Era un copăcel curajos dacă reuşea să crească 
într-un ţinut atât de sterp. Cu cât mergeam, numărul copacilor 
creştea şi unii erau mai mari decât primul. 


În acest loc am pierdut drumul, aşa că, încercând să-l regăsim, 
ne-am depărtat tot mai mult de el şi l-am căutat până s-a 
întunecat, iar atunci ne-am uitat în jur să aflăm vreun loc de 
popas. Din fericire am dat de-o baltă cu apă de ploaie şi câţiva 
copăcei ciudaţi mai uscați ne-au oferit cu ce să facem focul, aşa 
că ne-am simţit fericiţi şi cu apă şi cu foc. 


Când am pornit din nou, am văzut că urcam încet-încet şi 
dădeam de tot mai mulţi copaci şi din ce în ce mai mari. 


Frunzele acelea în formă de baionetă păreau să cadă când 
îmbătrâneau şi trunchiul semăna atât de mult cu un cotor uriaş 
de varză, aşa că l-am numit copacul de varză, dar mai apoi am 
aflat că era un soi de yucca. Pierderea drumului ne descurajase 
foarte mult, mai ales când ne gândeam că era foarte primejdios 
a încerca să trecem munţii fără să ştim pe unde s-o luăm. Aşa că 
ne-am despărţit, Rogers spre nord-vest şi eu spre sud-vest, 
înţelegându-ne să facem fiecare un ocol ca să ne întâlnim din 
nou la amiază; dar când ne-am întâlnit, niciunul dintre noi nu 
aflase urmă de drum şi eram la vreo zece mile de poalele 
munţilor. 


Rogers ştia din auzite că drumul de la Salt Lake la Los Angeles 
ducea printr-o trecătoare îngustă între munţi foarte înalţi. Şi 
bănuia că munţii aceia erau tocmai cei din sud, dar cum asta ar 
fi însemnat pentru noi să ne abatem cu încă vreo cincizeci de 
mile bune, am şovăit s-o luăm într-acolo şi ne-am hotărât să 
încercăm şaua aceea mai joasă din apropiere şi, de nu reuşeam, 
puteam încerca apoi şi pe drumul arătat de Rogers, mult mai la 
sud. 


Am mers mai departe, ţinându-ne la distanţă unul de celălalt ca 
să dăm de potecă şi înainte de lăsarea serii am zărit ici şi colo 
nişte urme vagi, care deveneau tot mai limpezi pe măsură ce 
înaintam, iar când a apus soarele, am dat de câteva gropi cu 
apă în jurul cărora zăceau de multă vreme teste de vite, ceea ce 
arăta că înainte, cândva, acolo fusese un loc de tabără. 


Am găsit tufe mai mari de salvie din care am încropit un foc 
cumsecade şi de-am fi avut şi nişte carne proaspătă s-o frigem, 
am fi tras o masă pe cinste, dar carnea pe care o aveam era 
prea uscată pentru asta. Ne-a lungit însă zilele. Apoi ne-am făcut 
ghem amândoi şi ne-am vârât unul în celălalt. Fiindcă noaptea 
era rece şi trebuia să ne învelim în bucata aceea de pătură cât 
mai bine. 


Dimineaţa, drumul ne-a purtat spre zăpezi şi cum mergeam noi 
aşa, ne-a luat pe nepregătite o cioară bătrână şi vitează care a 
poposit pe o tufă, lângă potecă, iar noi am luat-o pe ea pe 
nepregătite, cu nişte alice. 


— Uite şi prospătura ta - spuse Rogers în timp ce-o băga în 
raniţă pentru masa de seară. 


Apropiindu-ne de culme, am văzut pe munţii din sud nişte copaci 
şi în punctul cel mai înalt al drumului, au apărut câţiva jnepeni 
care ne-au încurajat foarte mult. Am bătut zăpada tare pe mai 
multe mile, mocasinii s-au udat, s-au muiat şi mergeam greu cu 
ei. Când am luat-o la vale pe panta de vest, am dat de un uliu 
mai mic. 


— Uite şi prânzul tău - i-am zis lui Rogers în vreme ce sărmana 
fiinţă pricăjită era băgată la traistă pentru a fi gătită o dată cu 
cioara. 


Am mers prin viroaga aceea dintre munţi câteva mile, am dat 
de-o vale largă şi priveliştea ce ni s-a deschis dinaintea ochilor 
ne-a impresionat adânc: mai jos curgea un pârâiaş minunat, cu 
apă limpede, curată, părând să murmure, în timp ce dansa peste 
pietre, un cântec de fericire, invitându-ne să bem, să bem 
mereu, fiindcă de luni de zile nu mai pusesem în gură astfel de 
apă, curată, bună, fără gust leşios sau stătut cum fusese cea 
băută până atunci. Rogers luă la ochi şi dobori o pasăre 
frumoasă cu un moţ pe cap şi nişte pene colorate la gât. Era o 
potârniche californiană. Ne spuneam că unde sunt păsări, 
trebuie să fie şi oameni şi au început să încolţească în noi mari 
nădejdi că aveam să ajungem pe un tărâm mai fericit. l-am spus 
lui Rogers că, de-ar fi fost şi ceilalţi aici, puteam dobori vânat 
îndestul pentru toată lumea. 


Am jumulit cele trei păsări şi le-am pus în oala de campanie la 
fiert, iar în vreme ce fierbeau, noi sporovăiam despre ceea ce ne 
aştepta; eram atât de încântați, că ne-am dat drumul la gură şi 
am trăncănit fără oprire. Vorba ne suna ciudat după tăcerea 
sumbră ce ne însoţise săptămâni în şir. 


Acum eram, cu siguranţă, la marginea ţării făgăduinţei şi ne-am 
simţit inima uşoară. Am început să croim tot felul de planuri, 
cum să-i scoatem de acolo pe bieţii oameni care ne aşteptau 
lângă izvorul din deşert Ne-am gândit să ne întoarcem îndată 
înapoi, dar hrana pe care o aveam nu ne ajungea şi trebuia să 


luăm şi alte provizii ca să-i punem pe picioare şi pe ei ca să 
reziste drumului trudnic. 


Cât despre păsări, potârnichea a fost grozavă, cea mai grozavă 
îmbucătură ce s-a întâlnit vreodată, uliul a fost bunişor şi destul 
de gustos, dar cioara s-a dovedit îngrozitoare. Avea carnea 
aproape la fel de neagră ca şi penele şi era toată numai 
zgârciuri şi tendoane tari. Nu ne mai trebuia cât aveam să trăim 
şi de-atunci, ori de câte ori auzeam oamenii zicând că au înghiţit 
o cioară, vrând să arate că fuseseră nevoiţi să bea cupa 
amărăciunii până la fund, îmi aduceam aminte că aflasem cam 
cum venea treaba asta pe propria mea piele. 


Curând am dat de stejari şi plopi înalţi, iar albia pinului se lărgi, 
ajungând la vreo două sute de iarzi. Prin canion, la vale, era o 
potecă, dar când am ajuns sub nişte copaci doborâţi, ne-am dat 
seama că nu era aceeaşi pe care mersesem de cealaltă parte a 
muntelui şi, mai găsind noi, într-un loc cu pământ mai moale şi 
nişte urme de urs, am priceput că poteca nu era bătută de 
oameni şi că puteam fi alungaţi de acolo în orice clipă. 


Pe la ora zece am simţit deodată cum mă săgetează genunchiul 
stâng şi mă apucă o durere ascuţită care devenea tot mai 
neîndurătoare. 


Am fost nevoiţi să ne croim drum cum puteam prin desişul 
încâlcit, de multe ori trebuind să trecem prin apă, iar mocasinii 
noştri s-au muiat şi mai mult şi era tare greu de mers cu ei. Am 
îndurat durerea aceea toată ziua şi, în ciuda faptului că 
şchiopătam, am înaintat destul de mult; dar am simţit o 
mângâiere când a venit seara; am poposit în canionul întunecat, 
plin de desişuri şi am. Aprins un foc în vecinătatea căruia am 
rămas toată noaptea şi ne-a fost bine, deşi era destul de frig şi 
noi stăteam vârâţi unul în altul ca să ne ajungă pătura la 
amândoi. Dimineaţa ne-am simţit ceva mai bine. 


Am mers mai departe, şontâcăind, la vale; ici şi colo zăream 
urme de animale, dar nu-mi dădeam seama dacă erau de vite 
domestice sau cerbi. Deodată, pe o coastă de deal, destul de 
sus, am văzut o haită de lupi de prerie arătându-şi colții în jurul 


unui leş, semn că puteam face rost de carne bună, fiindcă 
aceste fiare îşi fac veacul numai unde găsesc pradă din belşug, 
iar ei ştiau mai bine decât noi că deşertul nu era de ei. 


Când am ajuns pe creastă, cea mai frumoasă privelişte ne-a 
umplut de bucurie inimile cătrănite. Dinaintea noastră se vedea 
o păşune ce se întindea pe o mie de acri şi verde cum numai un 
covor de iarbă putea fi şi stejari umbroşi, cu coroana bogată, de 
parcă erau dintr-un vechi parc englezesc, iar pe toate coastele 
dealurilor joase care mărgineau păşunea dinspre sud păşteau 
cirezi de vite numărând sute de capete, dacă nu mii. Erau de 
toate culorile, nuanțele şi mărimile. Dacă vreun sărman muritor 
ar scăpa de această lume unde-l pândesc atâtea încercări şi i s- 
ar deschide deodată dinainte câmpiile fericite ale raiului, 
priveliştea n-ar fi mai uluitoare decât cea care ni se dezvăluia 
dinaintea ochilor în acea minunată zi care probabil să fi fost 
ultima zi a lui decembrie 1859 sau întâi ianuarie 1850. Îmi vine 
să cred că mai degrabă era ziua Anului Nou, dar, prinşi de 
necazurile noastre, nu cu zilele calendarului ne luptam noi. 


„Dacă şi ceilalţi ar fi aici!” ne-a venit nouă deodată în minte şi 
ne-am trezit brutal din acel vis al frumuseţii şi abundenței care 
ni se înfăţişa dinainte. Apoi m-am gândit la mine ţi la piciorul 
care mă lăsase tocmai în ultimul ceas şi ne-am aşezat la umbra 
unui stejar să ne odihnim, iar după un timp m-am simţit mai 
bine. Mai jos, lângă râpă tăiată de ape, păştea un noaten; mi-am 
luat arma, m-am furişat târâş mai aproape şi am slobozit în el un 
glonţ şi încă unul până a nu apuca să se prăbuşească mort de 
cealaltă parte, iar apoi am sărit în picioare cu sprinteneala unei 
căprioare. 


Am tăiat îndată nişte hartane de carne, le-am pus la fript şi le- 
am înfulecat cât ai zice peşte. Nu ne-am dat seama cât de lihniţi 
eram decât atunci când ne-am trezit cu belşugul dinainte. Am 
mâncat pe săturate şi noi odată, prima oară după atâtea 
săptămâni chinuitoare. Am aprins un foc şi am început să 
afumăm carnea. Unul dormea, iar celălalt hrănea focul, 
schimbându-ne cu rândul la câteva ceasuri. Simţeam cum 
prindem puteri după mâncarea aceea şi apa limpede pe care o 


beam pe săturate. Am aruncat amărâta de carne uscată din 
raniţă şi am pus în locul ei pe cea proaspătă. Lupii s-au apropiat 
de locul nostru de popas şi au început să urle, cuprinşi de 
turbare că nu aveau şi ei cu ce se înfrupta. Rogers mă îndemnă 
să împuşc urlătorii aceia nenorociţi, dar le-am dat pace să-şi 
continue concertul, gândindu-mă că era destulă pedeapsă 
pentru ei să-i las fără mâncare. 


Necazurile începură să mă ajungă tocmai acolo în ţara 
belşugului, dar, în ciuda acestora, am pornit mai departe 
şchiopătând cât de repede îmi îngăduia genunchiul bolnav. l-am 
spus lui Rogers că, mergând aşa, nu aveam să ajungem prea 
departe nici într-o lună şi o întârziere putea fi nenorocire curată 
şi pentru noi şi pentru cei care ne aşteptau. Aruncându-mi ochii 
asupra văii am văzut un nor de praf des şi îndată şi vreo câţiva 
călăreţi în galop turbat. l-am mărturisit lui Rogers că după noi 
veneau. Probabil vreo adunătură de bandiți, puşi să ne facă 
necazuri. 


Am îngropat iute în nisip cei câţiva bani pe care-i aveam, zicând 
că de puneau mâna pe noi, măcar să nu se aleagă şi cu banii. 
Ne-am aşezat puştile în poală, la îndemână, am tras cocoaşele şi 
i-am aşteptat, gata pregătiţi. Au venit în goană până la mică 
distanţă, dincolo de pârâu, unde s-au oprit scurt şi au ţinut sfat, 
apoi unul dintre ei s-a apropiat de noi şi atunci am văzut că era 
un alb care ne-a spus bună seara în propria noastră limbă. l-am 
răspuns cu răceală, fără să ne ridicăm de jos şi fără îndoială că a 
băgat şi el de seamă că ne uitam cu bănuială la ceata aceea. 


Ne-a întrebat de unde veneam şi i-am povestit împrejurările şi 
necazurile noastre, apoi i-am arătat că voiam să găsim cele 
necesare pentru a-i scoate şi pe ceilalţi din deşert, dar 
posibilităţile noastre erau tare reduse şi voiam să facem tot ce 
puteam. Omul ne-a spus că eram la vreo cinci sute de mile de 
San Francisco, la nu mai mult de o sută de mile de coastă şi 
treizeci de mile de Los Angeles. Ne era teamă că nu o să găsim 
nimic din cele trebuitoare aici, dar omul ne-a spus să trecem 
valea, până la un stejar mare pe care ni-l arătă, unde vom da de 
un american şi să aşteptăm acolo până dimineaţa. A mai 


adăugat că el se întorcea înapoi şi avea să facă tot ce-i stătea în 
putere ca să ne ajute să ajungem la Los Angeles, unde aveam să 
găsim provizii. Apoi porni la drum şi, sfătuindu-ne noi între noi, 
am văzut că n-aveam altă cale decât să facem cum ne spusese 
noul nostru prieten. 


La stejarul cel mare am dat de tabăra unui american care se 
îndrepta spre minele de aur. Prietenul nostru, văzând că nu prea 
aveam cu ce ne înveli, ne-a adus nişte pături pe care le-am 
primit cu multă bucurie. Ne-am trezit devreme şi, după ce-am 
mâncat foarte puţin, am pornit spre locul unde prietenul nostru 
ne spusese că avea să rămână peste noapte şi acolo urma să-l 
întâlnim. 


Se făcuse aproape nouă sau zece când am ajuns noi la casă şi 
am văzut că ne aşteptau doi cai gata ca să pornim la drum spre 
Los Angeles. Nu aveau şei, dar m-am gândit că asta o să-mi 
prindă bine cu piciorul meu şchiop. Am încălecat, am pus raniţa 
în spate şi puşca dinainte, ne-am luat un cald rămas bun de la 
cei care nu mergeau cu noi şi am pornit patru oameni la drum, 
să batem cele treizeci de mile până la Los Angeles. 


Când am ajuns la poalele munţilor, foarte abrupți dar fără să fie 
stâncoşi, eu şi Rogers am descălecat şi am dus animalele de 
dârlogi până pe creastă, de unde se putea vedea până departe 
spre vest şi priveliştea era minunată. 


Se zărea şi o clădire mare. Destul de aproape şi unul dintre cei 
care ne însoțeau ne-a spus că era misiunea San Fernando, 
biserică romano-catolică, unde locuiau preoţii şi credincioşii. La 
coborâre, panta se arăta la fel de abruptă ca şi cealaltă, dar mai 
largă. Nici eu, nici Rogers n-am încercat să mergem călare până 
n-am ajuns la loc drept, dar ceilalţi călăriră şi la deal şi la vale, 
fără bătaie de cap. l-am lăsat pe însoțitori s-o ia vreo jumătate 
de milă înainte, apoi am încălecat, am dat pinteni cailor şi i-am 
ajuns din urmă. Mersesem atât de mult pe jos, încât acum ne 
venea tare greu călare. Dacă ar fi fost după noi, am fi călătorit 
numai pe jos, dar aşa mergeam mai repede şi, descălecând 
adesea, ne mai mişcăm să nu ne înţepenească prea mult 
picioarele de atâta călărit. 


Am trecut de misiune cam pe la amiază, sau ceva mai târziu şi 
puţin mai departe am întâlnit un bărbat călare care ne-a spus că 
locuia la vreo sută de mile mai la nord. Se numea French şi avea 
o fermă de vite într-un loc numit Tejon. Însoţitorii noştri i-au 
arătat cine eram şi că aveam nevoie de ajutor. Domnul French 
ne lămuri că la Los Angeles nu prea mai erau emigranţi şi nu 
credea că puteam găsi prea mult sprijin acolo în acel moment. 


— Măi băieţi - spuse domnul French - întoarceţi-vă şi veniţi cu 
mine şi am să vă ajut cum oi putea. Am să vă dau o pereche de 
boi buni, sau chiar mai multe, de aveţi nevoie, fasole din belşug, 
care-i o hrană bună, că şi eu mănânc. Şi, pe deasupra, vă dau şi 
o călăuză, un indian să vă îndrume înapoi. E bine aşa? 


După o clipă i-am spus că ne îndoim că vitele aveau să ţină la 
drum. Ne trebuia ceva pe care să meargă călare femeile şi 
copiii, fiindcă ştiam că urma să părăsim carele şi aceştia nu 
puteau merge pe jos cale atât de lungă, prin deşertul amarnic. 
După ce-am discutat vreo oră, cei doi însoțitori ne-au arătat că 
propunerea domnului French părea cea mai bună. 


N-am să uit niciodată bunăvoința acelor californieni. Eram nişte 
fiinţe omeneşti aflate în mare nevoie şi îi reprezentam pe alţii 
care erau la şi mai grea ananghie, dar am fost ajutaţi cu 
generozitate. 


La plecare am luat cu noi o desagă mică de fasole galbenă, un 
săculeţ cu grâu, nişte carne bine uscată şi făină necernută, 
măcinată de moară. Ne-au arătat cum să punem şi să legăm 
toate în spinarea calului, treabă la care nu ne prea pricepeam şi 
am fost curând gata de drum. Am luat toţi banii pe care-i aveam 
şi i-am pus grămadă dinainte, făcându-le semn proprietarilor să- 
şi ia din ei cât credeau că fac proviziile şi caii. Au luat vreo 
treizeci de dolari şi am rămas miraţi că numai atâta ne costau 
doi cai, alimentele, şeile pentru poveri, funiile. 


Spre seară am ajuns la un drum de care ce traversa valea. Şi, 
cum ştiam că nu vom putea trece cu tot cu bidivii prin albia plină 
de desişuri a pârâului, am luat-o mai spre nord printr-o râpă prin 
care era e potecă pe unde merseseră şi carele. După mai multe 


mile am ajuns la convoiul ce poposise şi ne-am oprit şi noi acolo 
peste noapte. Le-am spus celor din convoi că ceea ce obţinusem 
era neîndestulător pentru a salva din deşert două femei şi patru 
copii, dar asta fiind tot ce dobândisem aveam să pornim, 
sperând să-i mai putem ajuta să scape cu viaţă. 


Povestea noastră făcea ocolul taberei şi unul se oferi să ne 
vândă un catâr amărât şi chior, cu tot spatele jupuit din cauza 
unei răni abia vindecate, făcute de şa. Pusese mâna pe el prin 
Arizona, unde sărmanul catâr fusese lăsat să moară, dar se pare 
că animalul era din soiul acela zdravăn de Santa Ana, ceea ce-l 
ajutase să scape, iar acum nici nu se gândea la moarte, deşi nu 
era mai răsărit decât un schelet cu patru picioare. Animalul 
ajunse în stăpânirea mea la preţul de cincisprezece dolari. Altul 
ne oferi o iapă albă ca zăpada, dolofană de-i ieşea untul pe nări 
şi ne ceru tot cincisprezece dolari, bani pe care i-am numărat pe 
loc, deşi în felul acesta am rămas fără un cent. Mândreţea aceea 
de cal nu era învățată şi nu suferea decât să fie dusă de dârlogi 
şi atât. Rogers însă spuse că avea s-o încalece el şi cât făcea un 
drum până la care, avea să fie blândă ca un miel. Luă un frâu, o 
încălecă pe dată şi începu o scenă cu dat înapoi, sărit, zvârlit din 
copite, care făcea cât un spectacol de circ bun cu Buffalo Bill. 
Dar nu i-a slujit la nimic animalului, fiindcă omul nu putea fi 
zvârlit jos. Mulțimea chiuia şi-i striga lui Rogers: 


— Ţine-o bine! 


Calul s-a tot dat înapoi şi s-a săltat nărăvaş în toate chipurile, iar 
călăreţul şi-a folosit cravaşa şi călcâiele, făcându-l să alerge cu 
furie, din răsputeri, dar cu oarecare stângăcie. Până la urmă, 
animalul s-a dat pe brazdă şi şi-a dus supus povara. Oamenii ne- 
au poftit la masă seara şi dimineaţa şi ne-au dăruit şi douăzeci 
de livre de făină de grâu. Am pus poveri şi-n spinarea catârului, 
aşa că acum mergeam călare pe cal şi duceam după mine un 
urecheat, în vreme ce Rogers călărea iapa cea albă şi ducea de 
dârlogi celălalt cal. Am pornit în chipul ăsta la drum şi curând 
am ajuns la creasta de unde vedeam spre est până la mare 
depărtare - poate chiar la două sute de mile - cum se întindea 
deşertul acela cu dealuri golaşe şi văi sterpe prin care trecusem. 


Ne-am adăpat animalele, ne-am umplut ploştile cu apă şi am 
luat-o puţin mai spre sud-est, printre copacii de varză, având de 
gând să ajungem la gropile cu apă de ploaie unde făcusem 
popas la venire. Am nimerit în acel loc pe la amiază şi am dat de 
drumul  „răzvrătiţilor”. Era limpede că porniseră pe urmele 
noastre, trecuseră prin canionul plin de desişuri, în timp ce noi 
am ocolit mai spre nord După ce-am luat apă pentru noi şi am 
adăpat caii, ne-am întors la drum şi am îndemnat animalele cât 
am putut de repede; fiindcă acum ştiam unde găseam apă, am 
mers până după lăsarea întunericului, unul dintre noi mergând 
pe jos ca să nu rătăcim drumul. Târziu am ajuns la izvorul dintre 
sălcii de care am vorbit. 


Apă era, dar vitele „răzvrătiţilor” păscuseră toată iarba ce 
creştea în jurul izvorului, iar animalele noastre n-au avut ce 
mânca. În noaptea aceea, unul dintre noi a stat de pază să nu ne 
ia indienii prin surprindere şi să rămânem fără animale. 


A doua zi am trecut pe lângă gropile cu apă, unde fusese tabăra 
lui Doty, de care ne apropiasem cu atâta fereală. Erau cam două 
găleți de apă în fiecare gropan, dar nici un fir de apă nu curgea 
mai departe. Caii păreau tare însetaţi, încât s-au vârât cu 
boturile în apă până la ochi şi au băut cu lăcomie. De aici până 
la următorul ochi de apă erau treizeci de mile, ne spusese Doty 
şi noaptea ne-a prins înainte de a ajunge acolo, aşa că am făcut 
popas fără pic de apă. Caii au început să meargă cu capetele 
lăsate în jos, încet, cu paşi obosiţi, aşa că am împărţit greutatea 
între toate animalele şi am luat-o şi noi pe jos. Când am ajuns, 
apa s-a vădit atât de sărată, încât caii nu s-au atins de ea. Toţi 
caii erau foarte blânzi şi potoliţi şi trebuia să-i îndemnăm mereu 
ca să meargă. lapa nărăvaşă a lui Rogers nu mai încerca să-şi 
dea jos nici călăreţul, nici povara, ci era cea mai amărâtă fiinţă 
din tot convoiul. 


Catârul mărunţel era cel mai vioi, cel mai isteţ animal. Probabil 
că mai bătuse deşerturile şi înainte şi ştia cum să se descurce. 
Nu ierta nici un fir de iarbă pe lângă care trecea, nici o tufă de 
salvie care avea vreo frunzuliţă verde nu rămânea necercetată. 
Uneori se abătea de la drum ca să rupă un mănunchi de ierburi 


uscate, apoi se întorcea şi-şi relua locul, de parcă şi-ar fi ştiut 
datoria. 


Caii mergeau încet, descurajaţi, iar când am trecut pe lângă 
peretele abrupt al unui canion, iapa cea albă a luat-o într-o parte 
şi s-a izbit groaznic cu ţeasta de stâncă. Părea să fi orbit şi, cu 
toate că ne-am repezit de îndată la ea, când i-am luat ultima 
povară din spate, iapa murise. Am ajuns apoi la creastă şi am 
pornit printr-o viroagă, pe urmele ştiute şi la lăsarea serii am 
găsit apa de care-mi spuseseră „răzvrătiţii”, un firişor ce izvora 
într-o vâlcea şi dispărea îndată în nisipul uscat. Apă era destulă, 
dar iarbă nu. Caii nu mai aveau putere să-şi care poverile şi 
pentru că voiam să ajungem cu ei până la capăt, de se putea, 
ne-am hotărât să îngropăm grâul ca să-l găsim la întoarcere. 


Am săpat o groapă, am întărit-o cu bețe, am pus desaga 
înăuntru, am acoperit-o cu vreascuri uscate, am netezit nisipul 
deasupra, de parcă nici n-ar fi fost atins şi ne-am aşternut şi noi 
să dormim taman peste groapă. Toată treaba asta am făcut-o 
după ce s-a întunecat, ca să nu vadă indienii cu ce ne 
îndeletniceam noi şi socoteam că am potrivit bine lucrurile. 


A doua zi dimineaţă, catârul cel mărunţel luă în spinare toată 
povara câtă mai rămăsese, caii nu aveau decât şeile şi abia-abia 
le duceau şi pe astea. Aproape de capătul dinspre est al văii ne- 
am abătut de la drum să vedem mormântul lui Isham, despre 
care ne vorbiseră „răzvrătiţii”; cu mâinile goale îi acoperiseră 
rămăşiţele cum putuseră, clădind deasupra o mică movilă de 
nisip. 


Următorul popas aveam să-l facem pe creasta din faţa noastră şi 
am trecut pe lângă rămăşiţele pământeşti ale lui Fish, pe care le 
întâlnisem şi la venire, iar puţin mai departe am dat de un pic de 
loc neted cu nisip, atât cât să ne facem culcuşul de noapte. Am 
legat caii lângă stâncă şi nu s-au clintit de-acolo; chiar dacă i-am 
fi slobozit, tot n-ar fi găsit nici un fir de iarbă. 


Dimineaţa am fost nevoiţi să ne hotărâm dacă mergem mai 
departe tot pe drumul „răzvrătiţilor”, care o lua mult spre nord, 
sau nu. Carele noastre se aflau la est, peste lanţul de munţi, la 


numai cincizeci de mile, în timp ce pe la nord erau o sută de 
mile bune şi ne-ar fi trebuit patru sau cinci zile să ajungem. 
Eram plecaţi de atâta vreme, încât ne aşteptam în fiecare zi să-i 
întâlnim pe drum, încercând să scape de acolo şi dacă ocoleam 
pe la nord, se putea întâmpla să nu mai dăm unii de alţii. Poate 
că-i căsăpiseră indienii, sau poate că-şi dăduseră sufletul. Eram 
foarte îngrijoraţi. Dacă o luaseră cumva spre nord, însemna că 
pieriseră printre zăpezi. 


În plus, până seara trebuia ori să facem rost de apă şi hrană 
pentru cai, ori să-i lăsăm să moară. Ţinând seama de toate 
astea, părea că cel mai scurt drum era printr-un canion care 
arăta nu prea îmbietor. Caii trebuiau mereu îmboldiţi la drum; îşi 
ţineau capetele plecate, în vreme ce se târau mai departe şi 
arătau atât de frânţi, de-ai fi zis că vor să se trântească jos şi să 
odihnească acolo până-şi dădeau duhul, numai să nu mai facă 
un pas. 


Am mers târâş-grăpiş printre stânci uriaşe şi nu înaintasem prea 
mult, când am dat de un obstacol - un prag care ar fi format o 
cascadă de vreo trei picioare dacă ar fi curs apă prin canion. 
Catârul a găsit o grămadă de pietre, a trecut teafăr peste stavilă 
şi s-a apucat să umble după fiecare fir de iarbă şi să adulmece 
după apă. Dar caii nu i-am putut clinti din loc. Ne cam apuca 
noaptea şi fiece clipă fără apă părea o veşnicie. Trebuia să 
părăsim caii şi să mergem mai departe. Le-am scos şeile şi le- 
am pus alături pe stâncă, iar după câteva clipe de şovăire, în 
care am fost bântuiţi de cele mai nebuneşti şi disperate gânduri, 
ce ar fi putut să te scoată din minţi, am lăsat sărmanele animale 
în voia soartei şi am plecat. Când am trecut peste o creastă şi 
ne-au pierdut din ochi, bieţii cai au nechezat îngroziţi după noi. 
Şi cine n-a auzit ultima chemare disperată, rugătoare a unui cal 
pe moarte nu-şi poate închipui cât de omeneşte sună. Am 
izbucnit şi eu şi Rogers în lacrimi, dar n-aveam altă cale, pentru 
că de încercam să-i salvăm, puneam în primejdie şi vieţile 
noastre şi pe cele ale celorlalţi, pe care ne chinuiam să-i 
scoatem la liman. 


Am regăsit catărul, oprit lângă un perete şi mai înalt şi drept, de 
vreo zece picioare. Inimile au încetat să ne mai bată şi ne-am 
făcut repede socoteala că aveam să ajungem la prietenii noştri 
numai cu raniţele din spate, iar atunci erau numai puţine şanse 
de salvare. Catârul cel mărunţel mesteca nişte fire răzlețe de 
iarbă şi când ne-am arătat şi-a întors capul spre noi, ne-a privit 
şi s-a căţărat iute pe peretele de stâncă cu atâta siguranţă, 
inteligenţă şi dibăcie, încât ne-a dat noi speranţe. 


Locul era foarte ciudat şi sălbatic. Peretele de nord al canionului 
se apleca mult deasupra albiei, în vreme ce peretele de sud se 
înclina mult în cealaltă parte, aproape paralel cu primul, 
formând un fel de prăpastie piezişă. Ne-am hotărât să încercăm 
să trecem catârul şi peste acest obstacol. Adunând grămadă toţi 
bolovanii şi pietrele pe care le-am putut urni, le-am clădit una 
peste alta pe peretele dinspre sud, începând ceva mai de 
departe. După ce le-am folosit pe toate cele din albia canionului, 
am aruncat şi stâncile şi pietrele aflate pe pragurile de deasupra 
şi am făcut un fel de plan înclinat care se ridica pe perete până 
aproape de ieşirea din prăpastie. Aici era o brână îngustă, nu 
mai lată de patru degete, pe care trebuia să mergi până 
ajungeai la capătul crestei. Altceva nu mai puteam face ca să 
înlesnesc traversarea şi nu era chip să găsim vreun mijloc care 
să ne îngăduie să lărgim brâna, să încropim o potecă pentru 
animal. Erau puţine speranţe de izbândă, dar făcusem tot ce 
fusese în puterile noastre. 


Am luat poverile din spinarea catârului şi, legând toate frânghiile 
una de alta, am făcut un fel de funie de sprijin. Apoi am 
îndepărtat toate colţurile de stâncă pe care le-am putut 
desprinde şi chiar şi bucăţile de piatră de pe brâna îngustă care 
nu se ţineau bine. Am legat catârul cu funia de sprijin şi, cu un 
capăt ţinut înainte şi altul în urmă, speram să-l ajutăm să-şi ţină 
echilibrul; dacă nu călca greşit pe pragul acela îngust, avea să 
reuşească. Fără o clipă de şovăire, curajosul animal încercă să 
treacă. Încet, cu grijă, stăpân pe picioare, catârul înainta, 
alegând atent locul înainte de a pune o copită şi când ajunse la 
brâna îngustă, se sprijini uşor de funie, fără să se opintească, 
fără să se arunce înainte; se mişca încet, cu prudenţă, ca o 


pisică. De-acum, drum de întoarcere nu mai avea. Trebuia ori să 
meargă pe brâna aceea îngustă - pe unde eu trecusem în patru 
labe - ori să se prăbuşească în prăpastia adâncă de vreo 
cincizeci de picioare şi să-şi frângă gâtul. 


Când ajunse la locul cel mai greu, catârul se opri, şovăind şi 
întoarse cât putu de mult capul înapoi. Eu eram înainte, cu un 
capăt de funie şi am început să-l strig şi să-i vorbesc ca să-l 
încurajez. Rogers voia să terminăm odată şi răcni din răsputeri 
la catâr ca să-l sperie şi să-l îmboldească să treacă: 


— Mână! Hai! 


Am socotit că era mai bine să-i vorbesc blând şi să-l las să 
înainteze încet. Cum să vă spun, prieteni, a fost un moment de 
grea încercare. Părea că se adunaseră acolo toată oboseala 
drumurilor şi toate greutăţile înfruntate de luni de zile. Părea că 
soarta femeilor neajutorate şi a copiilor nevinovaţi se cumpănea 
primejdios între viaţă şi moarte. Noi ne puteam salva, dacă ne 
întorceam din drum şi uneori ne venea s-o facem de îndată ca să 
ne cruţăm suferinţa zadarnică de a-i găsi pe toţi morţi. 


Trăiam un moment de încordare atât de disperată, încât nu mi- 
am putut stăpâni lacrimile şi nu mi-a fost ruşine de slăbiciunea 
mea. In cele din urmă Rogers îmi strigă: 


— Haide, Lewis! 


lar eu am început să trag uşor de funie, îndemnând blând 
animalul să încerce să treacă. Catârul a adulmecat în toate 
părţile, s-a uitat la fiecare palmă de loc de pe brâna aceea, apoi 
a început să păşească încet, un pas, câte un pas de-a lungul 
pragului îngust. 


Uitându-mă în spatele lui, l-am văzut pe Rogers cu o piatră mare 
în mână, gata să îmboldească animalul şi probabil să-l ucidă cu 
ea, dacă se oprea. Dar catârul se strecura mai departe, 
sprijinindu-se de funie, până ajunse la mijlocul drumului; atunci 
făcu încă un pas sau doi, cântări bine distanţa, făcu un salt şi se 
opri pe o stâncă, aflată ceva mai jos, care ducea în pantă spre 


creasta prăpastiei. De acolo se căţără teafăr şi nevătămat 
deasupra. 


Catârul n-avea mocasini şi era de mirare cum se agăța cu 
copitele acelea mici ale lui de stâncă netedă. Am respirat 
uşuraţi. Aveam să pornim mai departe, să ducem hrană 
oamenilor şi, într-un fel sau altul, aveau s-o scoată şi ei la capăt. 
Momente mai deznădăjduite decât acelea n-aveau să mai fie şi-i 
vom Salva. 


Ne-am muncit puţin să aducem încărcătura din prăpastie şi s-o 
punem din nou în spinare catârului, apoi am pornit la drum. 
Curând, în spatele unor stânci, am dat de câteva tufe de salcie şi 
de apă destulă pentru un popas. De două zile nu mai pusesem 
apă în gură, aşa că ne-am întremat acum. 


Drumul prin canion era foarte greu, iar albia plină de pietre 
ascuţite care ne-au tăiat talpa mocasinilor, lăsându-ne cu 
picioarele goale pa muchiile şi vârfurile acelea. Mi-am desfăcut 
jambierele din piele de căprioară, una i-am dat-o lui Rogers, 
cealaltă am luat-o eu şi cu ele ne-am legat mocasinii cum am 
putut mai bine şi am mers mai departe. Dar cred că de-am fi 
fost potcoviţi cu oţel, pietrele acelea ascuţite tot ar fi intrat în 
carne. 


În cele din urmă am reuşit să trecem şi de lanţul acela de munţi 
şi am poposit acolo de unde pornisem la drum cu douăzeci şi 
cinci de zile în urmă ca să găsim o aşezare omenească. Aceeaşi 
groapă în nisip şi aceeaşi apă sulfuroasă, din care băusem şi în 
ziua plecării, ne aşteptau şi acum. Am dat drumul catărului, care 
a pornit târând după el cureaua din piele netăbăcită pe care o 
avea când l-am cumpărat şi s-a apucat să-şi caute hrană în toate 
părţile, dar n-a găsit decât vreo câteva tufe răzlețe de salvie. Era 
harnic şi se mişca iute din loc în loc, smulgând câte un fir ici şi 
colo. Când se lăsă întunericul, se întoarse şi se culcă lângă noi. 


Din acest loc am luat-o mai departe. Aveam de bătut un drum 
de care, prin nisip afinat, dar n-am zărit urmă de picior omenesc 
în timp ce mergeam spre tabăra ultimei speranţe. Ne era tare 
teamă că ceilalţi renunţaseră la orice nădejde de a ne mai vedea 


şi porniseră singuri la drum, ne era teamă că o să fim nevoiţi să 
purcedem pe urmele lor numai pentru a-i găsi pe toţi morţi sau 
pe moarte. 


Făcusem vreo şapte-opt mile. Eu m-am oprit ca să-mi leg 
mocasinii mai bine, în timp ce Rogers mergea încet mai departe. 
Catârul cel mărunţel era în fruntea tuturor, luând-o când într-o 
parte, când în cealaltă, după smocurile de iarbă uscată, dar 
totdeauna se întorcea singur la drum şi nu ne căşuna necazuri. 
Când m-am ridicat şi am pornit din nou, l-am văzut pe Rogers că 
se oprise, sprijinit în puşcă, în aşteptarea mea şi se uita la ceva 
aflat pe jos. Când am ajuns destul de aproape ca să mă audă, |- 
am întrebat ce găsise. Şi-mi răspunse: 


— Pe căpitanul Calverwell, mort! 


Nu arăta a fi mort. Stătea întins pe spate, cu braţele larg 
desfăcute, având alături bidonaşul de apă, făcut din două cutii 
de pulbere. Păreau să se adeverească presimţirile noastre 
negre. Oare câte cadavre aveam să mai găsim? 


Am pornit spre locul de tabără ca doi indieni, tăcuţi şi repede, 
uitându-ne în toate părţile după oameni de-ai noştri morţi şi 
indieni în viaţă, fiindcă ne aşteptam mai degrabă să găsim 
tabăra devastată de ei, decât pe prietenii noştri teferi. Mergeam 
înainte, punând cu deznădejde un pas înaintea celuilalt în vreme 
ce catârul - singurul dintre noi pe care nu-l apăsa nici o grijă - 
căuta mereu câte un fir de iarbă, uscat de vântul încins al 
deşertului, dar fiind totuşi hrană pentru animal. 


Pe la amiază am zărit carele, încă departe, dar în aerul acela 
străveziu se ghicea destul de bine că ele erau, însă fără să poţi 
desluşi mai mult. Abia când am ajuns la jumătate de milă, le-am 
văzut ca lumea fiindcă erau într-un fel de adâncitură. Se vedea 
că fuseseră scoase coviltirele, ceea ce era semn rău prevestitor 
pentru noi, gândindu-ne că dăduseră iama indienii ca răzbunare 
pentru dovlecii lor. Eram siguri că lăsasem în urmă şapte care, 
iar acum nu vedeam decât patru şi nici urmă de vite. Poate că 
plecaseră mai departe numai cu câteva care, lăsându-le pe 


astea patru în urmă, după ce luaseră din ele tot ce era mai de 
preţ. 


Nu se zărea nici o urmă de viaţă în preajmă şi gândul că toată 
truda noastră, chinuindu-ne între viaţă şi moarte ca să ne ducem 
şi să ne întoarcem, că totul fusese în zadar după cum se vedea, 
era mai mult decât putea să îndure un om. Ne-am furişat cât 
mai tiptil, punându-ne nădejdea în catârul ce mergea înaintea 
noastră, fiindcă eram siguri că avea să adulmece primul 
primejdia şi-l urmăream atenţi să vedem ce face. Catărul 
mergea înainte, căutându-şi hrană, iar noi în urma lui, dar nu se 
arăta nici un semn care să pună capăt îngrozitorului moment de 
încordare şi suferinţă pe care-l trăiam. Am ajuns la o sută de 
iarzi de care şi nu se arăta nici o urmă de viaţă sau de moarte, 
deşi ne uitam şi după una şi dună alta. 


Într-un târziu, Rogers veni cu o idee. El mai avea două cartuşe 
pe ţevile puştii de vânătoare, iar eu şapte în puşca mea Coli, aşa 
că era bine ca eu să slobod un foc, să vedem ce se va întâmpla, 
fără să ne apropiem mai mult; iar dacă se aţineau pe-acolo 
dracii de indieni, atunci aveam norocul să doborâm şi noi vreo 
câţiva înainte de a ne atinge ei la mir pe noi. Şi uitându-ne atenţi 
la care, am tras. 


Pe moment s-a lăsat o tăcere de moarte, nici o mişcare. Apoi, ca 
prin minune, de sub un car s-a arătat un bărbat care s-a ridicat 
în picioare şi s-a uitat de jur împrejur fără să ne vadă. Apoi îşi 
aruncă deodată braţele în sus şi strigă: 


— Au venit băieţii! Au venit băieţii! 


După aceea s-au ivit alte capete şi Bennett, nevastă-sa şi Arcane 
s-au repezit spre noi. Momentul de încordare trecuse şi ne-am 
trezit cu inima la gură, sângele ne-a fugit din vine şi mai-mai să 
leşinăm când ne-am ridicat şi am încercat să ne urnim din loc. 
Bennett şi Arcane ne-au luat în braţe şi ne-au strâns din toate 
puterile, iar doamna Bennett veni, căzu în genunchi şi îmi 
îmbrăţişă picioarele, pierdută, pradă unei adânci tulburări, fără 
să scoată o vorbă. Curând tulburarea s-a mai potolit, Bennett îşi 
regăsi graiul şi spuse: 


— Ştiu că aţi scos-o la capăt, fiindcă văd că aveţi un catâr cu voi. 


lar doamna Bennett se uită ţintă la noi, cu ochii în lacrimi, 
nevenindu-i să creadă că ne întorsesem cu adevărat, apoi 
exclamă: 


— Oh, ce băieţi de treabă! Ne-aţi salvat, Domnul să vă 
binecuvânteze! N-ar trebui să se piardă sămânţa unor băieţi ca 
voi. 


Apoi le-am spus că, pe cel mai scurt drum, până în California 
erau două sute cincizeci de mile. Indată le răsări pe buze 
întrebarea: 


— Putem ajunge cu căruțele? 


— Trebuie să mergeţi pe jos - le-am răspuns - fiindcă pe 
drumurile pe care le-am bătut noi nu poate trece nici un car. 


Le-am povestit pe nerăsuflate călătoria pe care o făcusem, 
distanţa mare dintre locurile unde se afla apă, arătându-le că 
mai departe către vest drumul era la fel de sterp ca şi cel din 
est, pe care venisem. 


l-am întrebat apoi ce se întâmplase cu ceilalţi din tabără, de 
când plecasem noi şi ne-au povestit. Abia ne îndepărtasem, că 
au şi început să discute situaţia în care se aflau. Unii au spus că, 
neavând altă hrană decât vitele, era moarte curată să rămână 
pe loc, să le sacrifice una câte una, aşteptându-ne şi că era mult 
mai bine să pornească la drum şi să facă în fiecare zi puţin câte 
puţin, apropiindu-se încet-încet de ţintă înainte de a cădea 
sfârşiţi. Bennett le-a arătat că aveau să cunoască drumul ca 
lumea când se întorceau băieţii şi aveau să ştie ce le rămânea 
de făcut şi ce-i aştepta, scoţând-o până la urmă într-un fel la 
capăt. Dar părerea tuturor celorlalţi, în afară de Bennett şi 
Arcane, fu exprimată astfel: 


— Dacă băieţii reuşesc să iasă din mormântul ăsta blestemat, ar 
însemna să fie nebuni de legat ca să se mai întoarcă să ajute pe 
careva. 


Unii n-au mai rămas în tabără decât o săptămână după plecarea 
noastră; şi-au luat vitele şi păturile şi au pornit. Le venea greu să 
stea cu braţele încrucişate în tabără, fără să aibă nimic de făcut, 
nici cu gândul, nici cu mâinile. Vedeau că atunci când era tăiat 
vreun bou nu ajungea pentru hrană decât vreo câteva zile. 
Bennett i-a rugat să rămână, fiindcă era sigur că aveam să ne 
întoarcem, iar dacă cei mai mulţi plecau, creştea şi primejdia din 
partea indienilor şi nu mai era nici o speranţă să le poată ţine 
piept. 


Dar majoritatea socotea că a rămâne însemna a pieri şi era mai 
bine să meargă, încercând să scape, decât să stea cu braţele 
încrucişate şi să-şi aştepte sfârşitul. Ne-a spus că, o dată cu 
ultimul grup, a plecat şi căpitanul Culverwell. Noi ştiam că ace: 
ta nu putuse ţine pasul cu ceilalţi, că se întorsese înapoi spre 
căruţe şi pierise, întins pe nisip, aşa cum l-am văzut, singur, fără 
un suflet lângă el căruia să-i destăinuie ultimele gânduri către 
familie sau prieteni, fără o îmbucătură, cu bidonaşul gol alături. 


Ne-a prins miezul nopţii până am reuşit să-i mulţumim pe toţi şi 
să le împărtăşim toate câte ni s-au întâmplat. A fost o adevărată 
binecuvântare apoi să dormim din nou în aşternuturi ca lumea, 
rânduite de o mână de femeie şi ne-am odihnit mult mai bine 
decât ghemuiţi, înghesuiți, cum dormisem în timpul drumului, 
înveliţi amândoi numai cu o jumătate de pătură, în nopţi destul 
de reci. 


Apoi am ţinut sfat, am întors lucrurile pe toate părţile şi am 
discutat cele mai bune căi de izbândire. Dacă apucam pe drumul 
„răzvrătiţilor”, aveam de mers o săptămână încheiată ca să 
ocolim lanţul de munţi şi s-o luăm apoi spre sud ca să ajungem 
de cealaltă parte a crestei, în dreptul locului nostru de tabără, 
iar nouă ne luase numai trei zile ca să trecem munţii direct. 
Singurul obstacol erau cascadele acelea fără apă, dar când le- 
am spus că pe fundul lor era nisip, Bennett ne-a îmboldit 
spunând că, după părerea lui, puteam trece fără să omorâm pe 
nimeni şi cum ştiam exact unde se afla apă, pe acolo i se părea 
a fi cel mai bun drum. Arcane fu şi el de aceeaşi părere, o 


săptămână de mers trudnic mai puţin fiind un argument 
hotărâtor. 


După aceea mi-au mărturisit ce aveau de gând să facă dacă nu 
ne întorceam. Aleseseră doi boi pe care să urce femeile călare, 
un altul să ducă o rezervă de apă, iar altul să-i poarte în spinare 
pe cei patru copii. Nu aveau şei, ci numai pături, destule ca să 
încropească un aşternut comod şi şi-au propus să facă un fel de 
chingi pe sub burta vitelor ca să aibă de ce se ţine cei din 
spinare, iar păturile aveau să fie fixate de nişte pieptare şi 
legători. Au văzut că era greu să faci vreo povară, oricare ar fi 
fost, să stea ca lumea în spinarea unei vite şi s-au gândit la tot 
felul de hamuri ca să le folosească la nevoie. 


Bennett avea un bou tare blând, numit Bătrânul Gheb, care 
fusese ales să-i ducă pe copii fiindcă era domol. 


— Cum, Dumnezeu, vrei să stea copiii pe el?! L-am luat eu la 
rost. 


— Păi - făcu Bennett, cu un aer cam comic - am luat două 
cămăşi zdravene, am băgat mânecile înăuntru, le-am cusut la 
gură, apoi am cusut cele două cămăşi una de alta la poale şi 
când o să le punem în spinarea boului, vor fi ca două buzunare 
pentru plozii cei mici, iar ceilalţi doi socot că vor sta în spatele 
vitei, ţinându-se de chingile petrecute jur împrejurul animalului. 


Dacă Bătrânul Gheb mergea liniştit şi nu zvârlea din copite 
împrăştiind toate în toate părţile, însemna că planul era grozav. 


Ne-am trezit devreme şi am muncit din greu, iar pe la mijlocul 
dimineţii totul era gata. Stătuseră fără să facă nimic, atâta 
vreme în tabără, încât sărmanii abia aşteptau s-o părăsească. 
Singura noastră speranţă era să mergem înainte. Trebuia să 
reuşim sau să pierim. 


Am pus lucrurile în spinarea vitelor obişnuite numai cu jugul şi 
unele au dat semne de spaimă faţă de acest nou mod de a duce 
poveri. Bătrânul Gheb se arătă destul de potolit, ca şi cel care 
căra cele două burdufe cu apă, câte unul de fiecare parte. Însă 


celelalte vite păreau să nu sufere nici un fel de pături în spinare 
pe căldura aceea. 


Doamna Arcane era de la oraş şi adusese cu ea câteva articole 
de îmbrăcăminte de mare preţ şi foarte dichisite, mult lăudate. 
Nu putea fi convinsă să le lase în părăsire şi să ajungă să se 
împopoţoneze cu ele femeia cine ştie cărui indian, care să 
pornească apoi gătită prin munţi. lar pentru că erau şi uşoare, s- 
a gândit să le poarte mai bine ea în călătoria asta şi să le 
salveze. Aşa că şi-a pus cea mai grozavă pălărie, pe care a 
legat-o cu nişte panglici lungi, lăsându-le să-i atârne pe spate,... 


Arcane l-a adus apoi pe Bătrânul Brigham. Apoi doamna Arcane 
l-a îmbrăcat pe micuțul Charlie în cele mai frumoase hăinuţe - 
mai bine să se roadă decât să le arunce. În acelaşi fel, toţi şi-au 
ales cele mai bune şi mai trainice veşminte. Stabilisem drept 
principiu să ne cruţăm de orice povară în plus; fiindcă urma o 
cursă strânsă între noi şi moarte, în cel mai bun caz şi voiam să 
ne asigurăm toate şansele. 


Soarele era sus, deasupra capului şi dogorea nemilos în ziua 
aceea de la începutul lui februarie 1850, când cei doi copii au 
fost aşezaţi în spinarea Bătrânului Gheb, ca să vedem de-i 
îngăduia acolo Fiecare era în câte un „buzunar”, de câte o parte, 
ţinând capul afară şi putea sta în picioare sau jos, după cum 
pofteau. George şi Melissa au urcat apoi şi ei în spinarea 
animalului şi s-au apucat de chingi ca să nu cadă. Apoi eu am 
adus boul pentru doamna Bennett, iar domnul Bennett şi-a 
ajutat soţia să urce în spinarea lui şi să se aşeze pe scaunul 
încropit cât mai moale cu putinţă. Doamna Arcane, cu panglicile 
ei cu tot, fu săltată în spinarea Bătrânului Brigham; se aşeză 
confortabil, îşi aranjă veşmintele şi gătelile cât mai bine, apoi 
apucă şi ea chinga ca să se ţină, fiindcă nu erau nici un fel de 
hăţuri. 


Rogers, trăgând după el o vită, deschidea coloana, apoi am 
pornit eu şi Bennett, după care venea Arcane cu Bătrânul Gheb 
şi copiii. Bennett şi Arcane îşi scoaseră pălăriile şi-şi luară rămas 
bun de la vechiul loc de tabără. Toată procesiunea se puse în 
mişcare şi o pornirăm din nou către ţinta călătoriei noastre, pe 


care acum speram s-o atingem cu toţii. Terenul era nisipos şi 
moale, aproape otova şi vreo patru mile totul a mers strună, 
până când calabalâcul unuia dintre animale din capul coloanei 
se slăbi şi se lăsă într-o parte. Abia simţi vita ciudăţenia asta, că 
încercă să scape de povară, trăgându-se pieziş. Nereuşind în 
felul acesta, începu să zvârle din copite şi până la urmă izbuti 
să-şi încurce un picior în chingi, din care pricină fu şi mai rău în 
loc să fie mai bine. 


Atunci începu să se învârtă ca la vals şi să ragă înspăimântată 
cât o ţineau bojocii. Rogers încercă s-o stăpânească, dar boul pe 
care-l ducea de funie porni şi el să dea semne de neastâmpăr şi 
flăcăul nu izbuti, iar teama molipsi şi celelalte vite şi curând tot 
convoiul păru cuprins de nebunie. Vitele săreau în sus şi, căzând 
înapoi, se îngropau adânc în nisip, după care, cu cozile bârzoi în 
vânt, se aruncau în toate părţile, zvâărlind din picioare şi lovind în 
toate direcţiile până ce se scuturară de poveri şi abia atunci se 
liniştiră, mulţumite. 


Doamna Bennett îşi dădu drumul iute din spatele animalului pe 
care călărea, îşi apucă pruncul aflat în buzunarul Bătrânului 
Gheb şi, strigând la Melissa şi George să sară jos, îşi puse familia 
la adăpost în scurt timp. Arcane îl smulse pe celălalt copil din 
buzunar şi-l lăsă jos, îngrijindu-se apoi de animale. 


Boul doamnei Arcane răspunse invitaţiei la dans şi se apucă să 
valseze pe nisip, să ragă la fiecare învârtitură, ca toţi ceilalţi, dar 
doamna Arcane se vădi un bun călăreț, greu de dat jos, pentru 
că se ţinea cu disperare de chingă în timp ce era săltată când în 
sus când în jos şi răsucită pe loc, îndestul ca să ameţească. 
Multele ei panglici începură să-i fluture ca flamurile în vârful 
catargului şi toate gătelile-i zburară în aer de mai mare hazul. 
Până la urmă se trezi şi ea pe jos, fără cea mai mică zgârietură, 
dar cu straiele în mare neorânduială. 


Apoi l-am văzut pe Bennett, îndoit de mijloc, hohotind de râs ca 
un nebun în faţa circului care se pornise deodată, executând un 
număr neprevăzut în program. Arcane se înveseli şi el şi râse din 
toată inima când văzu că nimeni nu păţise nimic. Nici nu ne 
închipuiam că vitele mai aveau atât de multă putere şi atât de 


puţină minte ca să şi-o cheltuiască fără folos. Catârul cel 
mărunţel se trăsese într-o parte şi se uita plin de mirare, fără să- 
şi clintească povara din spate. 


Doamna Bennett, care îşi luase copilaşul în braţe şi se tot 
învârtise de colo-colo ca să se ferească din calea vitelor, se simţi 
sfârşită; ea se aşeză pe nisip, cu faţa roşie de parcă tot sângele 
ar fi încercat să-i ţâşnească prin obraji şi cu apa curgând şiroaie 
de pe ea. Am luat repede o pătură şi am întins-o să se aşeze 
femeia şi ne-am apucat să adunăm lucrurile împrăştiate. Vitele 
s-au potolit şi au stat supuse să le punem din nou poverile în 
spinare, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 


Eu şi femeile am avut destulă bătaie de cap până să dregem 
hamurile, iar Arcane şi-a luat o vită şi s-a întors înapoi după apă, 
în timp ce Rogers şi Bennett au apucat o lopată şi au pornit 
înainte ca să acopere cadavrul căpitanului Culverwell, aflat la 
vreo milă mai departe, fiindcă unii se gândeau să nu se sperie 
vitele de el. Am pierdut atât de mult timp cu toate astea, încât 
am fost nevoiţi să facem popas acolo. 


Am aşezat marmita pe două pietre, am pus nişte fasole şi carne 
uscată tăiată foarte mărunt, am făcut un foc dedesubt şi am 
lăsat totul să fiarbă până a venit Arcane cu apă, din care am mai 
pus în mâncare; apoi, adăugind făină necernută, am făcut 
zeama mai consistentă şi a ieşit o supă bună, hrănitoare care 
ne-a plăcut la toţi. Am legat animalele, fiindcă pe acolo nu se 
afla nici apă, nici iarbă, aşa că am socotit că a doua zi n-aveau 
să arate prea straşnic. 


Dimineaţa n-am avut multă bătaie de cap cu aşezatul poverilor 
şi ne-am gândit să apucăm un drum mai scurt către vârf, ca să 
ajungem mai iute la apă, unde poposisem eu şi Rogers în prima 
călătorie prin ţinut. Era un drum tare, pietros, ducând spre un 
mic canion numai stânci şi pietriş, greu pentru vite, care 
trebuiau mereu îmboldite la drum fiindcă aveau copitele numai 
răni. Acum nu mai aveau poftă să facă nazuri în privinţa 
poverilor şi s-au purtat bine. Femeile nu au mai mers călare, ci 
au luat-o pe jos, iute, în urma Bătrânului Gheb, pe care erau 
urcați copiii. Cei din „buzunare” stăteau cam înghesuiți şi mereu 


smiorcăiau sau se plângeau de ceva. Şi gândiţi-vă: doi plozi 
vârâţi în două „buzunare” înguste, în care nu se puteau nici 
măcar suci ca lumea, hurducaţi şi zgâlţâiţi pe un drum amarnic - 
mult chin pentru ei şi multă îngrijorare pentru mame. Doamna 
Bennett încercă să-şi ducă odrasla în braţe, dar era atât de greu 
pentru puţinele ei puteri, că se răzgândi. 


Eu, Bennett şi Rogers am îndemnat vitele la drum cât am putut 
ca să ajungem la izvor, iar Bennett s-a întors după aceea cu apă 
să le mai dea puteri la sfârşitul acelei zile de mers; apoi a scos-o 
pe sărmana Martha din „buzunar” şi a purtat-o în braţe - mare 
uşurare pentru ea. Când a ajuns înapoi la ai lui, Arcane şi-a luat 
şi el odrasla în braţe şi şi-a zvârlit puşca spunând: 


— Nu-mi mai trebuieşti! 


Păturile erau gata întinse când au ajuns şi femeile în tabără şi s- 
au trântit pe ele atât de sfârşite, de păreau gata să-şi dea duhul. 
Erau atât de obosite şi descurajate, că ar fi preferat mai degrabă 
moartea fiindcă simțeau că nu pot îndura chinul acela prea 
multe zile. Le-am arătat că aşa se întâmplă totdeauna în prima 
zi şi nefiind încă obişnuite, oboseau mai repede acum decât 
aveau să obosească mai târziu când aveau să se mai dea la 
drum. Şi le-am mai spus să nu se piardă cu firea, fiindcă ştiam 
fiecare ochi de apă şi tot drumul înainte şi aveam să le scot la 
liman nevătămate. După circul acela cu vitele, nici nu voiau să 
mai audă de călărit, iar doamna Arcane mărturisi că o dureau 
atât de tare picioarele, că nu credea să se mai poată ridica a 
doua zi. Se căţăraseră pe stânci toată vremea, şchiopătau, cu 
picioarele pline de răni şi credeau cu adevărat că nu mai pot 
îndura chinul acela nici măcar singură zi. Drumul părea mai 
degrabă o nesfârşită scară decât drum, atât era de abrupt, iar 
locul nostru de tabără era doar o mică trecătoare printre munţii 
din jur. 


Cerul rămânea mereu senin şi fără pic de nor, aşa cum fusese 
tot timpul în drumul nostru, când nu căzuse picătură de ploaie, 
ci doar o singură dată ne dăruise cu nişte zăpadă care fusese o 
mană în deşert. Zile în şir am fost nevoiţi să mergem fără 
picătură de apă şi noi şi vitele şi pe unde am trecut, n-am văzut 


nici un semn să mai fi fost pe-acolo om alb. N-am nici o îndoială 
că eram cei dintâi care străbăteam acei coclauri, un fel de 
căldare în mijlocul deşertului. 


Femeile n-au mai avut putere nici să se dezbrace, ci au dormit 
cu hainele de drum pe ele, aşa cum se aflau, iar când s-au sculat 
dimineaţa, cu claia de păr nepieptănat în cap, ofereau o imagine 
desăvârşită a mizeriei. Le-am lăsat să se odihnească amândouă 
cât s-a putut, fiindcă ochii umflaţi şi încheieturile ţepene arătau 
cât de neputincioase erau să pornească pe dată mai departe. 


Soarele răsări devreme, pământul se încălzi, în timp ce dinspre 
munţii înzăpeziţi venea o boare de aer rece şi întăritor, taman ce 
le trebuia şi femeilor ca să se dezmeticească după somn. 
Aşteptând ca ele să se scoale, Bennett şi Arcane şi-au arătat 
dorinţa să vadă şi ei muntele înzăpezit cu care le împuiasem 
capul. Cel mai nimerit punct de observaţie era la vrea trei sau 
patru sute de iarzi de tabără şi m-am dus şi eu cu ei. Am ajuns la 
un loc aflat ceva mai jos decât munţii din nord sau sud, dar ne 
oferea vedere bună în aproape toate direcţiile şi de acolo, de pe 
spinarea înălţimii, am revăzut acea privelişte măreaţă, deşi 
unele locuri ne trezeau amintiri dureroase. 


Lanţul de munţi de la răsărit, care traversa o parte a podişului, 
era golaş şi sterp de tot, parcă făcut dintr-o singură stâncă. Erau 
câteva piscuri de felurite forme şi culori - galben, albastru, roşu 
ca focul şi negru. Locul arăta de parcă fusese cândva miezul 
unui furnal imens. Cred că lanţul acela se numea Muntele 
Sicriului. Dar de l-ai fi răscolit de la un cap la altul, n-ai fi aflat 
destul pământ cu care să acoperi nici măcar un sicriu. 


Tocmai când eram pe punctul de a pleca spre tabără, ne-am 
scos pălăriile şi, uitându-ne înapoi spre locul atâtor încercări, 
suferinţe şi moarte, ne-am exprimat cât se poate de bine 
gândurile, spunând: 


— Adio, Vale a Morţii! 


După care ne-am întors faţa în altă parte şi am coborât spre 
tabără. Chiar şi mai apoi, când vorbeam de podişul acela. 


Pe care-l străbătusem drept prin mijloc şi la marginea căruia ne 
aşezasem tabăra atât de multe zile, îi spuneam Valea Morţii. 
Despre originea acestui nume s-au povestit foarte multe, dar noi 
am fost cei dintâi care ne-am lăsat urmele în nisipul deşertului şi 
tot noi am fost cei care am botezat acele locuri, dându-le cel mai 
dureros şi mai cutremurător nume care ne-a venit, pe buze când 
ne-am amintit suferinţele îndurate acolo. 


Din Valea Morţii ieşisem. Eu şi Rogers eram plini de speranţe. 
Fiindcă aveam încredere în drumul care ne aştepta dinainte şi 
nădăjduiam că toţi vor avea destulă putere să înfrunte 
greutăţile, în afară de femei. Şi n-a fost chip în care sărmanele 
să nu se plângă şi să se jeluiască. Li se părea că se află în pragul 
morţii şi că nu mai au mult ca să treacă în cealaltă lume dacă 
mai făceau un pas prin munţii posomoriţi şi văile sterpe, care nu 
formau decât pragul sumbru de care vorbeau Le-a trecut apoi 
prin minte că drumul era mai lung decât le spusesem noi şi că 
ele n-aveau să apuce să bată atâta cale peste pietre şi nisipuri. 
Prima zi le-a fost destul ca să se încredinţeze că n-avea nici un 
rost să mai încerce. Eu şi Rogers ne-am străduit să le arătăm 
unde vom face popas în fiecare zi şi abia în felul acesta am 
reuşit să le convingem cât timp mai aveam de mers. Le-am 
încurajat şi noi cum ne-am priceput mai bine Le-am spus că, de 
mergeam târâş-grăpiş în fiecare zi, ne apropiam câte puţin de 
tara făgăduinţei şi că, obişnuindu-se încet-încet cu drumul, în 
curând aveau să se simtă mai în putere, fiind în stare să meargă 
şi câte o zi întreagă Le-am mai spus că noi doi ne simţeam mai 
bine acum. Când nimic nu ne mai putea opri decât săgețile 
indienilor, decât atunci când pornisem singuri la drum. Le-am 
încredinţat. 


— N-o să lăsăm noi două femei să moară aici, fiindcă nici n- 
avem unde săpa un mormânt măcar. 


Le-am povestit apoi despre dealurile acoperite cu flori din 
cealaltă parte şi le-am implorat să încerce să ajungă până acolo, 
unde puteau să moară creştineşte, fiindcă era mult mai uşor să 
le împlinim ultimul trist ritual decât aici în creierul acestor munţi 
sterpi. Părea o glumă nelalocul ei, dar stârni o reacţie care le 


schimbă cursul gândurilor şi le dădu imbold să meargă mai 
departe. In ziua aceea ne-am gândit să mergem numai până la 
„cascade” 


Vitele păreau să fi uitat de nazuri şi le-am putut găti de drum 
fără greutate Copiii şi-au găsit locul în „buzunare” mai ca lumea, 
iar mamele, cu ploştile pline puse pe după umăr, au început să 
dibuie locurile mai bune unde să pună picioarele pline de răni. 
Parcă ar fi călcat pe boabe de porumb la fiecare pas şi le dureau 
tălpile atât de tare, că nu mai ştiau care picior să-l pună înainte 
şi pe care să-l lase în urmă. Dar se mişcau şi ne-am urnit şi noi 
din loc. Se opreau mereu să se odihnească, iar Arcane stătea şi 
le aştepta, alături de Bătrânul Gheb, în timp ce femeile îşi mai 
trăgeau sufletul şi se mai tânguiau oleacă, după care iar 
porneau mai departe. 


La început, drumul trecea pe la piciorul unei stânci înalte, peste 
pietriş şi apoi o lua puţin spre sud şi intra în canionul ce ducea la 
„cascade”. Albia acestuia era numai bucăţi de piatră colţuroasă 
şi vitele şchiopătau şi alegeau locurile unde să pună copitele, 
cam la fel cum făceau şi femeile. Prin pietrele acelea, mocasinii 
nu ţineau mult şi ne rugam să scăpăm mai repede de acolo. 


Eu şi Rogers îi dădeam bătaie înainte, ţinându-i tovărăşie lui 
Arcane cu vitele lui, iar Bennett rămase în urmă cu femeile, 
ajutându-le cât mai mult, trăgându-le chiar de mână şi în chipul 
acesta au ajuns la popas cam după vreo oră. 


O oală cu supă aburind, pături întinse care le aşteptau, doar atât 
am reuşit să pregătesc eu cu Rogers pentru ele şi când au sosit, 
s-au trântit în aşternuturi, sfârşite cu desăvârşire. Copiii 
smiorcăiau şi ei, dar s-au potolit îndată şi au fost mulţumiţi să 
stea întinşi. Câte o porţie de supă fierbinte i-a făcut pe toţi să se 
simtă mai în putere. 


Primul lucru la care s-au gândit Bennett şi Arcane a fost să se 
ducă să vadă cum stă treaba cu acele „cascade”, dacă ne 
puteau împiedica sau nu drumul mai departe, dacă trebuia să ne 
întoarcem şi să găsim o cale mai bună. Se cam îndoiau că se 
poate răzbi pe acolo, dar şi-au zis că merită să încercăm să 


trecem animalele dincolo, în loc să pierdem vremea căutând alt 
drum care ne-ar fi costat o săptămână de trudă şi bâjbâieli. 


Toţi bărbaţii ne-am dus la piciorul „cascadei” şi am dat deoparte 
bolovanii mai mari, apoi am adunat grămadă tot nisipul pe care 
l-am putut strânge cu lopata, până am făcut o movilă bună care 
să îndulcească cât de cât căderea. 


Dimineaţa ne-am luat în grabă masa şi ne-am lăsat cu frânghiile 
calabalâcurile în râpa aceea nu prea adâncă, apoi copiii. În cele 
din urmă am împletit frânghiile şi am încropit o funie zdravănă 
de vreo treizeci de picioare. A fost mânată o vită până la 
marginea „cascadei”, i-au legat coarnele cu un capăt de funie şi 
mi-au aruncat mie celălalt capăt. Mi s-a spus să trag din 
răsputeri când pornea animalul, ca nu cumva să cadă în cap şi 
să-şi frângă gâtul. 


Ne dădeam seama că era o încercare disperată şi ne aşteptam 
să pierdem câteva animale, dar eram la ananghie şi trebuia să 
riscăm Bennett stătea într-o coastă a vitei, iar Arcane în cealaltă. 
În timp ce Rogers se aşezase îndărăt, ca să-i dea un brânci 
zdravăn, ca-n Tennessee, la momentul cuvenit. 


— Asta-i! Acum! Zise Bennett. 

Eu m-am opintit în funie, cei de sus s-au opintit şi ei iar vita a 
venit jos, cu picioare răşchirate, dar întreagă, rănită numai de 
câteva pietre mai ascuţite aflate în grămada de nisip. 

— Binişor - spuse careva. 


Am aruncat capătul funiei înapoi. 


— Dacă Lewis are grijă să nu-şi frângă vitele gâtul când ajung 
jos, o să le trecem pe toate - spuse Arcane. 


Lewis s-a opintit cât a putut, ori de câte ori a fost nevoie şi nu s- 
a frânt nici un gât. Grămada de nisip era adunată la loc de 
fiecare dată şi clădită cât mai sus şi cât mai afânat. Curând 
toate vitele se aflau dincolo de „cascadă” Catârul cel mărunţel 


făcu un salt când fu împins şi căzu drept în picioare, în afară de 
câteva zgârieturi mai adânci care sângerau puţin, vitele n-au 
păţit nimic şi am început de îndată să le punem poverile în 
spinare. 


Bennett şi Arcane şi-au ajutat nevestele să coboare pe brâna 
abruptă şi îngustă, pe unde au trecut stând cu faţa spre stâncă 
şi pipăind cu vârful piciorului locul la fiecare pas. Când eram 
gata de plecare, au ajuns şi ele jos Trecusem fără nici un necaz 
obstacolul de care ne temusem cel mai mult. Am pornit prin 
canionul acela sălbatic la vale, cu noi speranţe, încredinţaţi că 
aveam să izbutim până la capăt. După ce am mers o bucată de 
drum şerpuit printre stânci mari, am ajuns şi la cadavrele celor 
doi cai pe care-i părăsisem Nu fuseseră atinse nici de păsări, nici 
de animale Canionul era prea adânc şi pierdut în pustiu şi pentru 
vulturi şi pentru lupi. 


Ne-am grăbit mai departe, să ajungem la drumul bătut al 
„răzvrătiţilor”, pe care era mai uşor de mers. În faţa noastră se 
ridica lanţul de munţi sterpi, negri, numai piatră goală, unde nu 
se găsea pic de apă după câte ştiam noi, aşa că, după ce-am 
atins creasta, am legat animalele lângă stâncă, unde s-au trântit 
jos şi nu s-au mai sculat până dimineaţa. 


Femeile erau atât de sfârşite, că n-au ajuns la popas decât cu 
două ore mai târziu, după ce noi făcusem focul, mâncarea şi 
culcuşurile pentru noapte. Toţi erau foarte flămânzi. Pentru că 
nu ne oprisem deloc la amiază. 


Sărmanele animale au trebuit să rabde fără apă, fără hrană. 
Când s-a arătat şi Bătrânul Gheb, am văzut bărbaţii ducându-şi 
copiii în braţe, iar de braţul lor atârnând nevestele, care abia se 
mai ţineau pe picioare. Au ajuns la aşternuturi, s-au trântit cât 
erau de lungi, spunând că în tălpi şi în fiecare oscior al 
picioarelor simțeau o durere de dinţi. Se părea că era mai bine 
să le lăsăm puţin să se odihnească şi apoi să le îndemnăm să 
mănânce. Doamna Bennett spuse că se mângâia doar cu gândul 
că drumul era cu fiecare zi mai scurt, iar de n-ar fi fost copiii, ar 
fi preferat să se întindă jos şi să moară decât să meargă mai 
departe. Fusese cea mai trudnică zi şi poate cea mai lungă. 


Eu şi Rogers am pus devreme oala la fiert şi am aruncat în ea 
ultima bucată de carne şi aproape toată făina pe care o mai 
aveam. La următorul popas trebuia tăiată e vită. 


După ce-am încărcat calabalăâcurile, ne-am înţeles ca eu şi 
Rogers s-o luăm înainte cu vitele, în afară de Bătrânul Gheb, să 
ajungem cât mai curând la locul de popas, iar ceilalţi aveau să 
vină şi ei în urma noastră. În ploşti nu mai era decât puţină apă, 
numai pentru copii, care, când le era sete, se porneau pe plâns, 
tocmai ce trebuia ca să le fie şi mai sete. 


La popas urma să sacrificăm o vită şi cum fiecare la plecare 
avusese tot atâtea animale, trebuia pe rând să taie fiecare câte 
una, fără să se piardă vremea discutând a cui era mai bună şi a 
cui mai zdravănă. 


Drumul o lua acum la vale, pe panta de vest şi peste tot erau 
bucăţi de piatră ascuţită, pe care animalele mergeau şi mai greu 
decât pe panta cealaltă şi până şi mocasinii noştri s-au târnosit. 
Şi vitele aveau nevoie de mocasini la fel ca şi noi. Cine n-a 
încercat să meargă cu picioarele rănite prin pietre ascuţite nu-şi 
poate închipui cât e de greu. Înaintam foarte încet şi vitele se 
poticneau la fiecare pas, încercând să-şi cruţe copitele numai 
sânge. Când am ajuns însă la poalele muntelui, am ieşit la un 
drum unde aveam mai multe mile de parcurs prin nisip afinat. 
Soarele dogorea, sufeream de sete şi nu aveam picătură de apă. 


Puțin mai jos, prin valea nisipoasă, am trecut pe lângă 
mormântul domnului Isham. Fusese un om foarte vesel şi plăcut, 
iar în prima parte a călătoriei în fiecare seară venea cu scripca 
lângă focul de tabără şi stârnea voioşia tuturor. 


În acele zile n-am ştiut ce înseamnă o picătură de ploaie, n-am 
zărit urmă de animal viu, în afară de vitele noastre, n-am văzut 
pasăre sau măcar insectă, nici un petic de verdeață în afară de 
salvie uscată şi nişte tufe pipernicite. Acum se cunoaşte că iarna 
lui 1849-50 a fost una dintre cele mai ploioase din California, dar 
dintr-un motiv sau altul, nici un nor nu s-a abătut în partea 
aceea a statului ca să-şi ţârâie cât de cât picăturile. 


După ce bătusem destul drum, vitele au adulmecat deodată apă 
şi au iuţit pasul într-acolo tot mai vârtos. Puțin mai înainte nu 
păreau să aibă în ele atâta vlagă, încât să se mişte mai repede, 
dar când ne-am apropiat mai mult de apă, cele care nu aveau 
poveri în spinare au luat-o la trap, să ajungă mai curând. Era un 
pârâiaş ce se scurgea din spatele unei grămezi de stânci şi se 
prelingea până ajungea la nisipul în care dispărea cu totul. În 
jurul lui creşteau câteva smocuri de iarbă, în rest domnind 
acelaşi tablou descurajant. 


Îndată ce-am luat poverile din spinarea vitelor, ne-am dus să 
căutăm săculeţul cu grâu pe care fusesem nevoiţi să-l lăsăm pe 
drum şi să-l îngropăm. Îl ascunsesem atât de bine, că ne-a 
trebuit o bucată de vreme până să nimerim locul, încercând 
nisipul cu un băț; dar după ce-am scormonit nisipul cu mâinile, 
am dat de săculeţ şi am văzut că era neatins. Deşi nisipul din jur 
părea uscat iască, grăunţele trăseseră atât de multă umezeală, 
că sacul stătea să crape. L-am răsturnat pe o pătură şi am văzut 
că grâul era bun. 


Primul lucru pe care-l aveam de făcut era să tăiem o vită ca să 
avem ce da de mâncare celor ce veneau în urma noastră. Am 
pus oala la fiert cu nişte grâu, fiindcă fasole nu mai aveam. Apoi 
am sacrificat vita, adunând sângele pentru gătit. Am tăiat 
carnea şi am afumat-o la foc, cât am putut mai bine, în afară de 
cea pe care am folosit-o pentru masă atunci. Am ales un loc mai 
afinat în nisip şi am întins păturile. Era primul popas unde 
puteam dormi mai ca lumea de când părăsisem Valea Morţii. 


Apoi ne-am apucat de făcut mocasini şi pentru noi şi pentru vite, 
fiindcă nici ele nu puteau merge mai departe cu copitele goale. 
Am avut mult de trebăluit, ba să punem pe foc ca să afumăm 
carnea, să fiarbă mâncarea, fără a mai pune la socoteală făcutul 
încălţărilor, care ne-au dat de lucru până spre seară când se 
arătă bătrânul samaritean Gheb, urmat de femei şi de ceilalţi. 
Femeile erau sfârşite, mai mult ca de obicei şi primul lucru pe 
care l-au făcut a fost să se trântească trudite pe pături: 


— Oare câte zile de astea mai putem îndura? Se plângeau ele. 


Le-am făcut socoteala zilelor scurse şi le-am arătat că ce fusese 
mai greu trecuse, dar ele ne-au spus că nu se scurseseră decât 
cinci zile şi mai era de mers de două ori pe atâta, iar ele ştiau că 
nu pot să reziste nici măcar cinci zile ca cea care trecuse. Le-am 
povăţuit să se arate mai curajoase, fiindcă noi bătusem drumul 
acela, îl ştiam bine şi eram convinşi că puteau să-l facă şi ele. 
Le-am dat să mănânce stând în aşternut şi nu s-au mişcat de 
acolo până în zori. 


Noi, bărbaţii, ne-am reluat treaba cu mocasinii croiţi din pielea 
animalului abia sacrificat şi, după ce-am isprăvit cu încălţările 
pentru oameni, ne-am apucat, din restul de piele, să facem 
încălțări şi pentru boi, dar numai pentru cei cu copitele mai 
rănite, fiindcă, dacă-mi aduc eu bine aminte, nu am avut piele 
pentru toate vitele. 


Sosi şi dimineaţa, o dimineaţă luminoasă şi plăcută, ca toate 
celelalte. Femeile s-au sculat ca de obicei şi aduceau foarte mult 
cu nişte găini pe jumătate înecate, abia scoase din apă. Părul le 
stătea ciumăfaie, aveau ochii roşii, nasul umflat şi arătau cam 
târnosite în general. Fuseseră atât de obosite, că nici nu 
dormiseră ca lumea; iar în somn avuseseră parte să viseze 
chinul din timpul zilei şi se trezeau; când închideau ochii din nou 
şi încercau să adoarmă iar, le năpădeau aceleaşi imagini şi se 
trezeau. 


Dinainte aveam un drum foarte greu, printr-o întinsură tare 
afurisită care avea să ne ia patru sau cinci zile şi pe toată 
distanţa aceea nu exista decât un singur ochi de apă. Dar şi 
aceea era atât de sărată, încât nici caii n-au vrut să bea din ea la 
venire. Nu puteam lua apă decât pentru o singură zi şi asta 
numai pentru noi, nu şi pentru animale. 


Dimineaţă ne-am apucat să gătim vitele de drum. Am descoperit 
că bătrânul Brigham dispăruse şi am socotit cu toţii că indienii 
făcuseră o scurtă incursiune în tabără şi plecaseră cu bietul 
animal. Am dat ocol taberei şi i-am găsit urmele. Arcane s-a luat 
după ele, iar noi ne-am continuat pregătirile. Curând veni şi 
Arcane cu boul şi strigă: 


— L-am găsit. Nici urmă de indieni. 


Boul o luase pe o viroagă mai jos de tabără şi dispăruse din ochii 
noştri, dar fusese găsit după urmele de pe nisip ca şi cum ar fi 
mers prin zăpadă. 


Îndată am fost gata şi am pornit în susul canionului, urmând 
drumul „răzvrătiţilor”, iar seara am ajuns pe creastă, dar am 
luat-o puţin mai la vale pe versantul de vest şi am poposit într-o 
văiugă unde am aflat destule tufe de salvie pentru foc, ba chiar 
şi pentru vite, care s-au apucat de păscut fără să se îndepărteze 
prea mult. A fost cea mai uşoară zi de drum şi până şi femeile s- 
au plâns mai puţin decât în serile de dinainte. Le-am spus că 
arătau mult mai bine, iar dacă-şi păstrau curajul, aveau să 
izbutească şi să ajungă cu bine la capăt, acolo unde se găsea 
pâine şi apă pe săturate; iar când aveau să fie în siguranţă, să-şi 
bage bine în cap şi să nu se mai lase târâte în vreo astfel de 
capcană, în căutarea aurului. 


A doua zi am avut de coborât printr-un lung canion. Femeile nu 
s-au prea plâns când am făcut popas, dar micuţului Charlie 
Arcane i-a apărut o spuzeală urâtă pe tot trupul, care probabil 
că-l ustura şi-l supăra foarte rău, fiindcă plângea mai tot timpul. 
Nici maică-sa, nici nimeni nu-l putea ajuta cu nimic ca să-i aline 
durerile. N-aveam cu noi nici o doctorie; dacă murea, el sau 
oricare altul, nu puteam face altceva decât să-l învelim într-o 
pătură şi să-l acoperim cu nisip. 


De acolo până la următorul izvor de la poalele marelui munte 
înzăpezit erau cel puţin treizeci de mile, pe un podiş întins care 
urca uşor. Urmele „răzvrătiţilor” se vedeau bine şi pe drumul 
bătut de ei se putea merge uşor. 


Tot timpul cât am străbătut acest deşert, nimeni nu s-a văitat 
prea tare, pe măsura suferințelor îndurate. Femeile însă arătau 
cam sfârşite, iar micuțul Charlie Arcane a plâns mereu. Dar 
ceilalţi au început să-şi mai dea drumul la gură şi să vorbească 
mai plini de speranţe despre sfârşitul apropiat al călătoriei. 
Femeile spuneau că se urnesc spre ţintă cu fiecare pas şi că, la 
urma urmei, truda nu fusese chiar atât de grea. Într-adevăr, 


acum mergeam mai uşor decât la început. Trecuseră nouă zile 
de când părăsisem carele Şi mereu întrebau: 


— Am ajuns la jumătate de drum? 


Trebuia să le spunem mereu că trecuse mai mult de jumătate 
din zilele de chin, chiar dacă nu făcusem jumătate din distanţă 
şi, pentru că acum mergeau mai uşor şi se mai obişnuiseră şi ele 
cu drumul, cealaltă jumătate aveau s-o parcurgă mai uşor decât 
prima. Un singur lucru ne lovea greu i fasolea şi făina se 
isprăviseră, iar grâul era şi el pe sfârşite. Ajunsesem la poalele 
acelui uriaş munte acoperit de zăpezi. Era curios că, deşi acolo 
sus zăcea atâta zăpadă, care probabil se mai topea din când în 
când, la vale nu curgea nici un pârâiaş sau fir de apă mai 
acătării. La poalele lui era piatră stearpă, lucru tare neobişnuit 
cu atâta zăpadă şi atât de aproape. 


Aveam de coborât un canion sterp, sterp, după care am ieşit la 
drumul cel mare din nord, pe unde am apucat şi noi. Până acum 
ne-am ales cele mai frumoase cuvinte cu care să înfăţişăm 
drumul, am încurajat oamenii cât am putut ca să-şi păstreze 
curajul şi să nu se oprească din mers. Le am spus că ştiam cum 
s-o scoatem la capăt şi să trecem dincolo, iar lor nu le rămânea 
decât să facă aşa cum le arătam noi. Nici un cititor nu-şi poate 
închipui câte am fost nevoiţi să le spunem pentru a-i face să nu 
se lase pradă deznădejdii; şi cu asta i-am ajutat cel mai mult, 
făcându-i să-şi adune puterile şi să nu se dea bătuţi. 


Cred că unele lucruri le-am zugrăvit în culori mai frumoase decât 
erau ele cu adevărat, iar pe altele, mai descurajatoare, care ne 
aşteptau le-am ocolit, fiindcă văzusem că, la urma urmei, 
credinţa în izbândă avea multă greutate. Sigur că, de n-am fi 
făcut tot ce ne stătea în putinţă să le păstrăm moralul, femeile s- 
ar fi aşezat jos şi şi-ar fi dat duhul încă înainte de a ajunge noi 
până acolo. Ori de câte ori încetam să le mai vorbim, să le 
încurajăm, păreau să se late pradă deznădejdii şi amărăciunii. 


Soarele îşi arătă chipul deasupra mării de piscuri, la est de Valea 
Morţii şi părea să răsară destul de devreme pentru anotimpul 
acela de iarnă. Ne-am strâns lucrurile şi am pornit spre vest. Eu 


şi Rogers am luat vitele şi catârul şi am întins-o la drum, 
lăsându-i pe ceilalţi să-l întovărăşească pe Bătrânul Gheb şi mica 
sa povară. 


Arcane îl luă pe Charlie în cârcă, fiindcă în felul acesta usturimile 
pricinuite de spuzeală, care se întinsese din cauza statului în 
„Duzunarul” acela îngust, se mai potoleau. Pentru că acum 
„buzunarele” nu se mai cumpăneau bine, Bennett fu nevoit să-şi 
ia şi el plodul în spinare. 


La nord, la câteva mile, se vedea ridicându-se o coloană 
stâncoasă ce semăna foarte mult cu coşul de piatră al 
spălătoriei Universităţii Stanford Jr. Nu chiar aşa de bine făcut ca 
acesta, dar, oricum, asemănător. Numai că singurii studenţi de 
prin preajmă trebuie să fi fost nişte biete şopâărle. 


Când sosiră la locul de popas, femeile arătau foarte obosite, dar 
îşi făceau singure curaj, zicându-şi că acum erau mult mai 
aproape de ţara făgăduinţei decât fuseseră de dimineaţă. 
Doamna Bennett spunea că singura ei mare grijă era să pună 
mereu câte un picior înainte, nu îndărăt şi să faci pasul cât mai 
mare. 


— Aşa-i bine, Sally! O încurajă bărbatul ei. Aşa să faci mereu şi, 
încet-încet, scăpăm noi de aici. 


Dimineaţa am pornit din nou la vale, printr-un canion, 
şchiopătând prin bolovanii şi pietrişul albiei, cu picioarele mai 
mult răni şi cu încheieturile ţepene, dar curând ne-am în: i 
dezmorţit şi am mers bine. Voiam să încercăm să ajungem la 
pâlcul acela de sălcii de pe podiş, unde vitele aveau apă şi iarbă, 
dar ne-a prins noaptea la gura canionului şi am fost nevoiţi să 
facem popas acolo. În apropiere am dat de nişte iarbă păcătoasă 
pe un teren mai umed, unde am găsit şi puţină apă pentru noi, 
iar vitele, cu puţină străduinţă, au aflat câte ceva de mâncare şi 
de băut. 


Noaptea, s-a stârnit furtună, spre uimirea noastră, fiindcă nu mai 
pomenisem una ca asta decât într-o noapte când eram prin 
munţii de la răsărit de Valea Morţii, cu mai bine de două luni în 


urmă. Am încercat să încropim un adăpost ca să ferim copiii şi 
pe noi de frig şi umezeală, dar n-am reuşit mare lucru. Ne-am 
pus puştile drept proptele, însă nu stăteau ca lumea. Aşa că ne- 
am vârât unii în alţii cât mai strâns, ca purceii iarna şi ne-am 
învelit cum am ştiut mai bine, dar ne-a pătruns umezeala şi 
dimineaţa eram uzi până la piele, îngheţaţi şi tremuram din 
toate mădularele. Am adunat tufe de salvie cât mai mari pentru 
foc şi urmele paşilor noştri se vedeau limpede în zăpada de vreo 
două degete care acoperise ca un covor pământul. 


Ceilalţi au rămas vârâţi în aşternuturi, iar noi încălzeam pături la 
foc şi le puneam peste ei ca să-i mai încălzim puţin până răsărea 
soarele şi se mai dezmorţea aerul. Am ales un bou, l-am tras 
lângă foc şi l-am împuşcat, iar curând la flăcări se frigeau bucăţi 
de carne şi sângele vitei fierbea în marmită. În sângele acela n- 
aveam ce pune în afară de sare, aşa că nu era prea gustos, dar 
ne hrănea. Eu am rămas în tabără ca să păzesc ce mai era de 
cărat până ajungeau ceilalţi la sălcii şi avea să se întoarcă apoi 
careva şi să aducă şi catârul pentru carnea pe care nu o 
putusem transporta. Voiam s-o afumăm! La sălcii ca să avem ce 
mânea apoi de-a lungul podişului pe care-l aveam de străbătut. 


Cei obosiţi se mai puteau întrema puţin. Copiii şi femeile aveau 
multă nevoie de odihnă, fiindcă erau tare sfârşiţi. Acum erau mai 
căliţi să înfrunte greutăţile drumului de fiecare zi decât la 
plecare, iar puţin răgaz avea să-i facă să se simtă şi mai în 
putere. Ştiam cu toţii că ne aflam la marginea de vest a acelui 
deşert şi a: ta ne dădea curaj şi speranţe. 


Băieţelul lui Arcane, Charlie, încă se chinuia cu pojarul acela sau 
ce-o fi fost, iar Martha, cea mică, a lui Bennett, nu mai plângea 
aşa mult şi se mai înzdrăvenise. Ceilalţi doi copii, George şi 
Melissa, păreau să se ţină bine şi pe unde era drumul mai bun, 
se dădeau jos şi o luau la picior. 


Arcane obişnuia să spună că afurisiţii aceia de băieţi, adică eu şi 
Rogers, voiau să le facă la toţi o surpriză, lăsându-i să se apropie 
cât mai mult de capăt fără să le spună exact cât de aproape 
ajunseseră. 


— Fii liniştit, domnule Arcana - îl încredinţam noi - putem să-ţi 
spunem fără greş câte popasuri mai avem până să ajungem 
acolo şi nici n-o să vă păcălim, nici n-o să vă facem vreo 
surpriză. 


— Ei aproape că nădăjduiam s-o faceţi, fiindcă mi-ar fi plăcut să 
fiu păcălit în felul ăsta - ne răspundea el. 


— Ce credeţi c-o să spună oamenii când o să le povestim că am 
încărcat aproape toată carnea unui bou pe un catâr atât de 
mărunţel ca ăsta şi a purtat-o singur vreo patru mile de la un 
popas la altul? 


— Dar ce-or să spună când o să le povestim că boul era atât de 
slab, că n-avea pic de măduvă în oasele acelea ale lui? 


Arcane mărturisi că toată istoria era atât de greu de crezut, 
încât nu avea de gând să se ia la harţă cu nimeni, chiar dacă-i 
spunea careva că numai un mincinos putea ticlui nişte poveşti 
atât de gogonate. Nu se îndoia câtuşi de puţin că nimeni n-avea 
să creadă o năzdrăvănie atât de ciudată, care întrecea tot ceea 
ce văzuseră sau auziseră oamenii vreodată. Erau convinşi că se 
putea întâmpla să fie învinuiți că încercau să brodească lucrurile 
ca să pară cât mai grozave. 


Toţi aveau chef de vorbă, fiindcă ajunsesem până acolo teferi şi 
nevătămaţi, în ciuda faptului că până la următorul loc cu apă de 
la poalele munţilor mai era de dus o luptă disperată pe şaptezeci 
şi cinci de mile sau chiar mai mult. Poate că viscoleala aceea să 
fi lăsat câteva ochiuri de apă în drum, dar nu ne puteam baza pe 
ele. De acolo până la băltoaca nu mai mare de şase pe zece 
picioare, pe care o dibuisem eu cu Rogers între „copacii de 
varză”, aveam de făcut cel puţin două popasuri. 


Încet-încet, lăsam Valea Morţii în urmă, împreună cu toate 
amintirile ei chinuitoare şi toate suferinţele. Lăsam morţi în 
urmă, pe mai mulţi dintre ai noştri care călătoriseră cu noi şi 
fuseseră la fel de plini de putere şi speranţe ca şi noi. Ne lăsam 
toată averea în urmă, în acel loc groaznic şi nădăjduiam să 
scăpăm doar cu viaţă, punându-ne toată încrederea în 
providenţă şi în om. 


Arcane recunoscu la un moment dat că, de n-am fi fost noi 
înainte să cercetăm locul, ceilalţi nu s-ar fi descurcat acum nici 
pe jumătate la fel de bine cu drumul. Ba chiar merse mai 
departe, afirmând că singuri n-ar fi avut sorţi de scăpare şi, 
după cum constata că arătă drumul, era convins că ar fi pierit cu 
toţii înainte de a ajunge unde se aflau acum. 


Pare destul de ciudat că n-am avut parte de furtuni, de când 
apucasem pe acest drum spre vest, la 4 noiembrie, decât 
noaptea, pe când dormeam şi de fiecare dată numai de zăpadă. 
Ziua n-am văzut urmă de nori. Câteodată, deşi eram în miezul 
iernii, soarele dogorea foarte tare. Oricine s-ar fi aşteptat ca 
măcar o mică parte din ploile abundente de pe toată coasta; 
Californiei, din iarna lui 1849-50 şi zăpada multă căzută pe 
Sierra Nevada tot atunci să ajungă şi la câteva sute de mile mai 
la sud. Dar când se porneşte aici ploaia, e numită de obicei 
rupere de nori şi aluviunile din canioane şi de la gurile lor: stau 
mărturie de netăgăduit, vădind puterea torentelor care dau 
năvală pe pantele munţilor. 


A doua zi dimineaţă eram destul de odihniţi ca să pornim la acel 
drum lung, ultimul pe care trebuia să-l străbatem până; în ţara 


abundenței. Vorbeau cu toţii şi nu spuneau decât ce fericiţi vor fi 
de vor ajunge să vadă cum curge un pârâiaş la vale, iarbă verde 
şi copaci, celelalte semne de viaţă pe care le ştiau de pe tărâmul 
celălalt pe care-l părăsiseră. Femeile mărturiseau că vor mai 
îndura un drum de patru-cinci zile, numai să ştie că după aceea 
vor putea să doarmă până le va pieri toată oboseala şi să bea 
apă curată limpede pe săturate. Să nu mai audă de marşuri 
forţate. Nici de drumuri sterpe întinzându-se cât vedeai cu ochii. 
Doamnele socoteau că şi boii urmau să aibă parte de o viaţă la 
fel de fericită ca şi ele, iar catârul cel mititel, cea mai liniştită 
fiinţă din tot convoiul, merita şi el o viaţă lipsită de griji pentru 
toate serviciile pe care le făcuse. Catârul acela negru, chior se 
plimba de colo-colo, după pofta inimii, în căutarea vreunui fir de 
iarbă, dar niciodată nu o lua razna şi nu se abătea prea mult de 
la drum ca să ne facă necazuri. Rareori bea multă apă şi era 
totdeauna gata de plecare, nu-şi rănea deloc copitele în pietre, 
de părea făcut într-adins pentru o viaţă ca aceea într-un astfel 
de deşert. 


Porneam cu o vită mai puţin la număr, iar cele care ne 
rămăseseră mai aveau foarte puţine poveri de cărat, dar şi 
acestea erau destul de grele pentru bietele animale vlăguite. 
Bătrânul Gheb nu era dăruit de soartă cu o povară care să se 
uşureze în acelaşi fel. Îi purta pe cei patru copii zi de zi, cu grijă, 
cu credinţă, fără să se poticnească o dată măcar şi fără să cadă, 
de parcă şi-ar fi dat pe deplin seama de preţul poverii din 
spinarea lui. 


Am făcut şi primul popas de noapte pe acea întindere stearpă, 
care e numită azi Deşertul Mojave. 


Am pornit devreme cu Rogers, luând toate vitele cu noi în afară 
de Bătrânul Gheb, pe care l-am lăsat cu ceilalţi şi am grăbit 
pasul să ajungem cât mai repede la apă. Şi noi şi vitele eram 
însetaţi, fiindcă lăsasem toată apa pentru copii. Înainte de a 
ajunge la locul de tabără, vitele au adulmecat apa şi au iuţit 
pasul, aşa că ne-am încredinţat că băltoaca nu secase. Am luat- 
o înaintea vitelor ca să păzim apa, să nu se bage vitele cu 
picioarele înăuntru, împinse de dorinţa de a-şi potoli setea. Le- 


am lăsat să se adape, apoi le-am scos hamurile, am făcut foc cu 
uscături de copaci de varză aflaţi prin jur, am rânduit 
aşternuturile cu grijă şi am terminat totul înainte de a se arăta 
ariergarda, în frunte cu căpitanul Gheb. 


Toţi erau însetaţi şi au băut. Apa de ploaie însă nu-ţi potoleşte 
setea ca apa de izvor sau de pârâu. Se vedea că pe acolo fusese 
o ploaie sau o ninsoare, că balta era plină cu apă spre norocul 
nostru. „Răzvrătiţii” trecuseră la nu mai mult de jumătate de 
milă de acel loc, dar nu se vedea nici o urmă. Că ar fi dat de el, 
aşa că a rămas neatins pentru a salva acum viaţa femeilor şi 
copiilor. 


Nu ne-am odihnit prea mult în locul acela fiindcă a doua zi voiam 
să pornim devreme ca să ajungem la apa de la poalele munţilor. 
După cum se vedea, „răzvrătiţii” întâmpinaseră aceeaşi greutate 
ca şi mine şi Rogers când rătăcisem drumul. Urmele lăsate 
arătau limpede că se împrăştiaseră mult, aşa că acum n-aveam 
drum bătut înainte. Ba mai mult, ei încercaseră să meargă pe 
urmele noastre. Neavând de ales, am luat-o de-a dreptul, cum 
puteam şi am ajuns la un loc larg plin de copaci de varză. Pe jos 
era numai praf din cel mai fin, fără urmă de pietriş; nu demult 
trăsese o ploaie, muind terenul şi acum era greu de mers cu 
mocasinii. Femeile erau adesea nevoite să se oprească să-şi 
tragă sufletul, astfel că înaintam foarte încet. 


Eu şi Rogers aveam tălpile bătătorite şi tari ca ale vitelor, aşa că 
ne-am scos mocasinii şi am luat-o cu picioarele goale şi am 
văzut că aşa mergeam mai bine, dar ceilalţi aveau picioarele 
atât de rănite, că nu puteau să îndure sub tălpi atingerea 
glodului şi a vreascurilor. Nu făcusem decât câteva mile şi 
femeile arătau atât de obosite, că a trebuit să ne oprim, să 
mâncăm puţină carne uscată şi să aşteptăm până dimineaţa. 


Nu pusesem la socoteală această întârziere, dar trebuia s-o 
îndurăm în linişte şi cu răbdare, fiindcă cei mai slabi dintre noi 
erau la capătul puterilor. Am făcut deci iar un popas al setei. 
Salvarea era însă atât de aproape, încât ne-am păstrat tot 


curajul şi am început să vorbim fără oprelişti despre 
deznodământul fericit care ne aştepta curând. 


De-am fi avut posibilitate, am fi întins masă mare, am fi 
sărbătorit evenimentul cu bucurie, ca la întoarcerea fiului 
risipitor. Dimineaţă am mâncat numai nişte carne uscată pe care 
am mai perpelit-o la foc - apă nu aveam - iar când am pornit, 
fiecare a mai luat o bucată de carne cu el ca s-o mestece în 
timpul mersului. Mai încolo, terenul a devenit mai tare şi am 
mers mai uşor. Puțin înainte ca soarele să dispară la apus, am 
ajuns la locul de popas de pe dealurile de la picioarele lanţului 
muntos pe care trebuia să-l trecem. 


A doua zi, străbătând munţii, am ajuns la marginea zăpezilor pe 
care soarele le muiase, aşa că n-am îndrăznit să mergem mai 
departe. Mi se pare că am uitat să amintesc de credinciosul 
nostru câine, un tovarăş de seamă al cetei care ne-a vegheat 
adesea şi ne-a dat de veste când se petrecea ceva neobişnuit. 
Era poate singurul din sutele de câini care încercaseră să 
traverseze preriile, dar fuseseră părăsiţi când am ajuns pe cursul 
superior al râului Platte, unde terenul leşios le ardea labele atât 
de cumplit, că nu puteau merge mai departe şi cum nu puteau fi 
căraţi în căruţe, au fost lăsaţi de izbelişte. Dar câinele nostru, 
Cuff, nu s-a lăsat deloc gonit înapoi, ca să moară de foame, ci a 
mers şontâc-şontăc alături de noi. Am făcut ce-am putut ca să-l 
ajutăm şi s-a dovedit la fel de răzbătător ca cei mai buni dintre 
noi. Eu şi Bennett îl învăţasem să ne însoţească la vânătoare pe 
coasta de est şi era foarte priceput şi ne prindea bine în orice 
împrejurare. 


De aici am pornit în zori. Unii n-au prea apucat să se odihnească, 
dar trebuia să profităm de răcoarea dimineţii, când zăpada era 
întărită şi să pornim la drum de îndată ce vedeam pe unde să 
păşim. Strălucirea zăpezii în bătaia soarelui mai că ne-a orbit. 
Am luat-o repede din loc ca să trecem de zăpezi înainte ca 
acestea să se moaie şi să se afunde sub picioare. Stratul de 
omăt măsura vreo două sau trei picioare unde era mai gros, dar 
probabil că atunci când se aşternuse prima dată, zăpada 


proaspătă fusese de trei ori mai groasă. Acum era bătută şi 
îngheţată. 


Zona zăpezilor se întindea mai jos decât gândeam noi, mult mai 
jos decât pe versantul de est. Dar am trecut şi de asta şi am 
văzut deodată nişte urme de animale care ne tăiau calea, însă 
cum erau vechi de câteva zile, nu se mai zăreau decât ca nişte 
găuri şi n-am putut să ne dăm seama ce fel de animale fuseseră 
pe acolo. 


O milă sau două mai jos, am ieşit dintre zăpezi şi, puţin mai la 
vale, am dat de pârâiaşul susurând pe care-l zugrăvisem eu de 
atâtea ori cu cele mai luminoase culori în ochii femeilor sfârşite, 
pârâiaşul cu apă, iarbă şi copaci cât pofteai în jur, cele trei daruri 
binecuvântate ale oricărui popas. 


Bietele femei păreau să se reîntoarcă la viaţă: 


— Oh, uite ce pârâiaş! Spuneau şi-şi cufundau cana de tablă în 
apă şi beau, urmărind, cu visătoare admiraţie, pârâul ce curgea 
la vale, iar apoi iar cufundau cana în apă şi iar beau şi iar se 
uitau pierdute la pârâiaşul vesel, ca şi cum ar fi văzut cea mai 
minunată privelişte de pe pământ. 


— De ce nu curge o apă ca asta din Marele Munte al Zăpezilor şi 
prin Valea Morţii - spuneau ele - ca să fi avut apă şi pe drum? 


Bărbaţii erau la fel de bucuroşi, ca toţi ceilalţi, dar trebuiau să 
strângă vreascuri şi să facă focul, iar marmita plină cu bucăţi de 
carne fierbea. Încă nu se lăsase seara, dar trebuia să ne oprim 
într-un loc atât de frumos şi cu toate că hrana era la fel de 
săracă, ne simţeam mai bogaţi decât oricând. 


Bennett a venit cu ideea să iau catârul, să mă întorc unde 
văzusem noi urmele pe zăpadă şi să mă duc după ele, în 
nădejdea că puteam face rost de niscai vânat, fiindcă ne bătea 
gândul că trebuie să fia vreun cerb, sau urs, sau alt animal 
mare, numai bun de ucis ca să facem rost de carne proaspătă. 
Am pus şaua pe catâr şi am luat-o înapoi, am dat de urme şi m- 
am pornit după ele. Am ieşit din zona zăpezilor şi am mers 


orbeşte prin nişte desişuri înalte, de nu se mai zărea nici catârul 
din ele. Acum puteam vedea că urmele erau de vită sau poate 
de cerb, nu puteam spune încă ce fel, atât erau de şterse. M-am 
oprit câteva minute să aud sau să văd vreo mişcare. Dincolo de 
pârâiaş am zărit o păşune mică, de vreo jumătate de acru, unde 
creşteau şi nişte pilcuri de sicomori. După o vreme am ghicit 
nişte coarne şi mi-am zis că, în fine, dădusem de un vânat pe 
cinste, aşa că am dus catârul mai la o parte, în vale, lângă 
pârâiaş şi l-am legat. Apoi m-am furişat pe sub malul de vreo 
patru picioare înălţime, spre păşune. Când m-am socotit eu că- 
mi venea bine, m-am săltat pe mal, în spatele unui pilc de 
sicomori, mi-am ridicat încet, cu fereală, capul şi am văzut că 
eram la cincizeci de iarzi de o vacă sau juncan pe care abia îl 
zăream. l-am trimis un glonţ drept în frunte şi animalul s-a 
prăbuşit la pământ. Am încărcat cât de repede am putut şi am 
văzut alţi doi viței sărind în sus înspăimântați, dar neştiind de 
unde şi ce fel de primejdie îi pândea. Am fluierat uşor şi unul s-a 
întors spre mine şi s-a uitat destul de lung ca să-i trimit şi lui un 
glonţ. Al treilea stătea ascuns după nişte sicomori şi i-am zărit 
capul printr-o deschidere în desiş, nu mai mare de trei degete. 
Am tras, l-am rănit, apoi am alergat şi i-am dat lovitura de 
graţie. 


Mi-am cercetat vânatul şi am văzut că prima victimă era o vacă 
slabă şi bătrână, dar celelalte erau doi juncani, unul foarte gras 
şi bun. Am jupuit animalele pe dată şi am tăiat toate părţile mai 
grase, povară destul de grea pentru bietul catâr. 


Aproape că se întunecase şi trebuia să mă gândesc cum ajung 
din nou la popas. Să treci peste dealurile acelea pline de 
mărăcinişuri, cu o încărcătură grea de carne după tine, era 
groaznic. După cum mi-am dat eu seama din aşezarea locului, 
tabăra noastră trebuia să fie pe malul aceluiaşi pârâiaş, dar ceva 
mai la vale. 


Cea mai bună cale părea a fi pe lângă pârâu, dacă se putea, mai 
degrabă decât pe drumul pe care venisem. Dar de-a lungul 
malului erau atâtea desişuri şi copaci, că am fost nevoit s-o iau 
prin albie, prin apă. Albia era numai bolovani, se întunecase, nu 


vedeam unde pun piciorul, mă împiedicam, m-am bălăcit prin 
gropi şi bulboane, cu apa până la brâu şi arătam ca un şobolan 
murat. leşind la un fel de luminiş, m-am gândit să poposesc 
acolo în noaptea aceea, ca să nu mai orbecăi prin întuneric şi 
am fost împins la asta şi de norii negri care începuseră să se 
adune deasupra. Se porniră câţiva stropi de ploaie. 


Era un petic de iarbă bună pentru catâr, dar mie n-avea să-mi fie 
prea moale, mai ales că mă aştepta şi o noapte de ploaie. 
Lemne erau însă din belşug şi m-am hotărât să fac un foc şi să 
aştept. Mi-am căutat chibriturile şi am frecat unul. Nu s-a aprins. 
Erau ude. Am frecat altele cât de iute am putut şi cu mare grijă, 
dar nu s-a iscat nici măcar scânteie, iar întunericul se înstăpânea 
netulburat. Nici vorbă să faci popas în udeala aceea, fără foc, 
aşa că m-am gândit că mai bine o luam iavaş-iavaş, trudindu-mă 
pe pârâu la vale, prin desişul încâlcit şi prin apa rece, decât să 
stau în frig şi să aştept degeaba. 


Aşa că eu şi catârul cel prizărit am pornit mai departe, 
bălăcindu-ne prin. Apă, în bezna aceea chioară, alungată numai 
din când în când de câte o lucire palidă ce răzbătea prin desişul 
copacilor. Pe atunci nu ştiam ce pradă uşoară eram pentru orice 
grizzly care ar fi pus laba şi pe mine şi pe catâr şi pe carne, 
încropindu-şi cu noi o cină foarte variată. Dar domnul grizzly 
rămăsese acasă pe vremea aceea şi noi ne-am continuat drumul 
netulburaţi, împiedicându-ne doar prin rădăcini şi mărăcinişuri 
aproape de netrecut. Curând, canionul prin care mergeam se 
mai lărgi şi, în dreapta, am zărit un teren acoperit cu tufişuri prin 
care puteam merge mult mai uşor decât prin albia râului. 


Malul era foarte abrupt, deşi nu mai înalt de cincizeci de iarzi. 
Când catârul încercă să iasă, ajunse până aproape de buză, 
alunecă pe pământul ud şi nu se mai opri decât în albia pârâului, 
unde rămase lat. L-am ajutat să se ridice în picioare şi am 
încercat să urcăm malul prin alt loc, eu proptindu-l când se 
oprea să-şi tragă sufletul şi până la urmă am ieşit la liman. 


Catârul o porni iute mai departe, părând să meargă pe o potecă 
bătută, dar eu nu-mi puteam da seama din cauza beznei. După 
un timp, catârul s-a oprit şi dădu semne că nu voia să meargă 


mai departe. Am fost sigur că era ceva înainte care ne tăia 
calea, aşa că mi-am făcut loc prin desiş şi am trecut în faţa lui. 
Parcă vedeam, dar mai degrabă parcă simţeam ceva foindu-se 
înaintea mea şi într-o clipă am descoperit că era credinciosul 
Cuff şi nu vreo arătare înspăimântătoare. 


Câinele mirosise că ne apropiam şi ne ieşise în întâmpinare Sunt 
convins că şi catârul a fost la fel de bucuros ca şi mine să-l 
întâlnească. Se băgă prin tufiş, adulmecă povara catârului şi 
apoi o luă înainte pe potecă, iar noi după el. 


Trecuse de mult de miezul nopţii când am ajuns la tabără. Ardea 
un foc straşnic, dar toţi dormeau. Am tras catârul lângă foc şi 
am strigat: 


— Scularea! 


Aproape toţi au fost într-o clipă în picioare, fără să mai aibă 
nevoie să se îmbrace, fiindcă de multă vreme dormeau 
îmbrăcaţi. Rogers a luat catârul în primire şi i-a dat jos povara, 
spunându-mi să mă bag în aşternut. Mi-am scos hainele ude şi i- 
am zis să le pună la uscat, apoi m-am vârât în păturile uscate, 
calde, unde m-am simţit tare bine. Înainte de a adormi auzeam 
ca prin vis femeile sporovăind în vreme ce tăiau bucăţi de carne 
şi le puneau la fript: 


— Uite ce grasă-i! Uite şi tu ce bună-i! 


Au perpelit repede pe jar şi au înfulecat cu lăcomie bucăţile de 
carne proaspătă, mustind de grăsime. După ce-am venit eu, 
ceilalţi nu s-au mai culcat deloc, ci au stat şi au prăjit carnea şi 
au mâncat pe săturate. 


De-acum încolo nimic nu ne mai putea sili să omorâm sărmanele 
vite ca să trăim. Până atunci tăiasem şase şi mai rămăseseră 
cinci. Eram într-o situaţie minunată în comparaţie cu cea din 
zilele de dinainte, când ne târam prin deşert flămânzi, însetaţi, 
cu picioarele numai răni, când era mai uşor să zaci şi să te 
sfârşeşti decât să faci măcar un pas mai departe. Trăiam din plin 


fericirea de a fi mântuiţi, mai ales că nu trebuia să plângem pe 
niciunul dintre ai noştri. 


Ne-am aşezat tabăra sub un stejar mare. Pe jos era un covor 
gros de frunze uscate, iar alături o păşune minunată, unde vitele 
şi catârul păşteau, beau apă şi se odihneau, vitele rumegând cu 
un aer de mulţumire, cum nu mai avuseseră ele de când îşi 
părăsiseră păşunile din est. Păreau la fel de fericite ca noi toţi 
ceilalţi. Stăteau trântite jos, se odihneau şi mâncau în acelaşi 
timp, lenevind cu multă bucurie. 


Ne-am odihnit cu toţii, ne-am spălat bruma de haine de care ne 
puteam lipsi destulă vreme ca să se usuce. Ne-am spălat apoi 
faţa şi mâinile de mai multe ori la rând ca să dăm jos jegul ce ne 
intrase în piele atât de adânc, încât nu se lăsa îndepărtat cu nici 
un chip. Stăteam pe malul părâiaşului, bălăcindu-ne cu 
picioarele în apă - cea mai bună baie ca să te înviorezi - şi până 
şi picioarele începură să se curețe şi să arate ca lumea. 


* 


x x 


Convoiul „răzvrătiţilor” fusese alcătuit din oameni veniţi din 
numeroase state, dar arătau destul de uniţi. „Răzvrătiţii” păreau 
să creadă că pot s-o ia încotro vedeau cu ochii, pentru că nu li se 
putea întâmpla nimic, nici un fel de greutate pe care să n-o 
învingă nu li se putea ivi în cale. Dar asta când ținutul prin care 
treceau avea apă din belşug şi iarbă şi toți socoteau că aşa va 
arăta drumul până la capăt. Spre vest şi nord era însă o regiune 
foarte accidentată, cu lanţuri de munţi înalţi, greu de trecut, 
sterpi. 


La un moment dat au fost nevoiţi să meargă cinci zile fără să 
găsească apă, iar rezervele pe care le-au luat cu ei se 
terminaseră. De sete, nu puteau nici să mănânce, nici să 
doarmă. Vitele se adunaseră în jurul focului de tabără şi păreau 
să cerşească şi ele să li se dea apă şi nu mai aveau nimic de 
rumegat, decât poate amărăciunea. 


Până aici, ceata „răzvrătiţilor” se arătase plină de curaj, dar 
când au văzut că trebuiau să se transforme ei înşişi în animale 
de povară şi să se târâie pe jos cine ştie unde, poate că numai 
către e moarte înceată, s-au simţit cuprinşi de descurajare şi au 
priceput ce soartă tristă îi aştepta. 


S-au împrăştiat şi au luat-o în mai multe direcţii. Una dintre cete 
a traversat o vale şi a bătut o întindere de nămol uscat piatră 
între două lacuri. Cetele au luat-o apoi printr-un canion, pe 
coasta de vest şi au început să urce un lanţ de munţi numai 
stâncă neagră, fără pic de apă; dar în albia unui torent au dat de 
nişte nisip umed şi au încercat să-l sape cu mâinile goale ca să 
afle preţiosul lichid. Dar n-au găsit nici o picătură, iar unul dintre 
ei, domnul Fish, acolo şi-a dat sufletul şi a fost lăsat neîngropat 
pe stâncile golaşe. 


Valea avea vreo opt mile lăţime şi, încă înainte de a ajunge la 
jumătate cale, domnul Isham, unul dintre „răzvrătiţi”, se lăsă 
jos, fiind la capătul puterilor şi le spuse că nu mai putea face un 
pas. Nimeni nu era în stare să-l ajute sau să-i dea vreun pic de 
apă şi nici nu puteau rămâne pe loc ca să aştepte să vadă dacă, 
după ce se mai odihnea, emul avea să se mai întremeze. N-au 
putut decât să-l privească toţi cu tristeţe şi să treacă pe lângă el 
în tăcere mai departe, fiindcă părea să se sfârşească repede. 
Fiecăruia i-a trecut prin minte că data viitoare poate lui îi va veni 
rândul să zacă şi să-i vadă pe ceilalţi plecând. De fapt, şansa 
oricăruia dintre ei de a mai apuca încă o zi era foarte mică, 
deoarece cu fiecare ceas se simțeau tot mai slăbiţi şi nu ştiau 
câte ceasuri aveau să mai treacă înainte de a afla apă. În trupul 
lor nu mai era lichid nici pentru lacrimi şi niciunul nu îndrăznea 
să deschidă gura, ca să nu se evapore deodată şi ultimele fire de 
umezeală din trupul lor şi să nu mai poată sufla. 


Toţi, în afară de cei doi pomeniţi mai sus, reuşiră să treacă 
valea, dar, neaflând apă, au dat jos poverile din spatele vitelor şi 
le-au mânat spre lacul care se arătă la stânga; ajungând acolo, 
au văzut că apa era roşietică şi foarte leşioasă încât n-o puteau 
bea nici oamenii, nici animalele Minară vitele înapoi la drum, 


descurajaţi de tot, disperaţi, pentru că în munţii aceia nu era 
urmă de apă. Dar au fost salvaţi şi de data asta. 


Cei care se abătuseră mult către dreapta au dat de un firicel de 
apă, în spatele unor ţancuri stâncoase uriaşe, care abia se 
strecura printre pietre şi apoi dispărea înghiţit de nisip. Vestea 
se răspândi îndată şi toţi se înghesuiră acolo. Era treabă 
îndelungată până să bea toţi, dar, cu răbdare şi-au potolit setea. 
Câţiva au umplut două ploşti cu apă şi s-au întors repede înapoi 
la Isham, pe care-l găsiră în viaţă. Însă gura şi gâtlejul îi erau 
atât de uscate, arse şi era atât de sfârşit, că nu fu în stare să 
înghită nici o picătură şi, în vreme ce ceilalţi aşteptau să se mai 
întremeze, omul îşi dădu sufletul. l-au săpat groapa în nisip, cu 
mâinile şi cu picioarele. De-ar mai fi mers măcar o milă mai 
departe, poate ar fi fost salvat. lar de nu s-ar fi nimerit firul acela 
zgârcit de apă, de după stânci, pe toţi i-ar fi păscut aceeaşi 
soartă, într-atât de puţin se cerea pentru a înclina balanţa spre 
viaţă sau spre moarte. 


N-aveau decât să-şi numere vitele ca să socotească aproape 
exact cam câte zile mai aveau de trăit, în cazul când i-ar fi ajutat 
norocul să nu moară de sete mai înainte. Unii dintre ei erau 
oameni în crucea vieţii care părăsiseră ferme întemeiate, ce le 
împlineau toate nevoile, luându-se după fantoma metalului 
galben, iar acum îi bântuiau fantome galbene de cu totul altfel. 
Singuri spuneau că sunt nişte zănatici vânători de aur dacă 
fuseseră în stare să-şi abandoneze pământul mănos numai 
pentru a-şi lăsa oasele într-un pustiu ars de soare. 


Nu-i mai ţinea în picioare decât puterea voinţei. Într-o zi, 
căpitanul Aşa Haines se lăsă jos şi spuse că el mai departe nu 
putea merge, însă tovarăşul său L. O. Stephens, care mai 
păstrase câteva boabe de orez, puţin ceai şi o coajă uscată de 
pâine, pentru vremuri de cumpănă, a luat puţină apă într-o cană 
şi a făcut nişte supă pe care i-a turnat-o cu forţa prietenului său 
pe gât; curând, acesta îşi reveni şi fu în stare să pornească iar la 
drum. Noaptea următoare, Steven se trezi simțind că murea de 
sete. Se târî până unde era culcat Doty şi-l imploră să-i dea 


măcar o gură de apă. Doty îşi scoase bidonul de sub cap, împărţi 
puţinele picături cu Steven şi moartea fu din nou amânată. 


Dar până şi proviziile de carne erau pe sfârşite. Unul dintre ei fu 
văzut cu un corn de bou în mână: îi ardea un capăt în foc şi 
încerca să roadă partea mai moale. Era îngrozitor să vezi fiinţe 
omeneşti mâncând ceea ce până şi câinii refuzau să mănânce. 
Un altul descoperi nişte ţărână ce părea mai umedă, în partea 
umbrită a unei tufe; scormoni ţărâna cu unghiile, o luă în pumn 
şi încercă să sugă umezeala din ea. 


Nimeni nu poate înţelege cât de cât astfel de scene decât dacă a 
văzut vreodată o privire sau un chip rătăcit, pe care se citeşte 
un amestec de hotărâre şi disperare, trăsăturile omeneşti 
dispărând aproape cu totul, ca să lase loc unei expresii ca de lup 
sau de şacal flămând. 


Trecuseră cinci sau şase zile de când plecaseră de la izvorul 
dintre sălcii, unde-şi luaseră ultimele provizii de apă şi mergeau 
încă tot prin deşert. Drumul era mai lung decât se aşteptaseră 
ei, în parte din cauză că înaintau încet, oprindu-se adesea să se 
odihnească, sau pentru că nu mai puteau merge. 


Cam tot atunci, drumul începu să se vadă din ce în ce mal slab şi 
aproape că dispăru cu totul. S-au gândit că cel mai bine era să 
se răspândească toţi în toate părţile şi să se apropie de lanţul de 
munţi pe un front cât mai larg, ca să aibă mai mulţi sorţi de a 
găsi apă, aşa că au pornit doi câte doi, unii la dreapta, alţii la 
stânga, fiecare alegându-şi drumul care socotea el să-l scoată 
mai repede la apă. 


Tom Shannon era unul dintre puţinii care nu-şi aruncase arma, 
încredinţat că avea să-i salveze viaţa cândva. Între el şi 
tovarăşul său era cam o milă distanţă, fiecare uitându-se în 
toate părţile, căutând cel mai mic semn care să arate că s-ar 
afla apă. Deodată, dintr-un tufiş le sări dinainte un iepure, primul 
vânat pe care-l vedea Tom de mai bine de o lună. Îşi îndreptă 
arma spre el şi, în timp ce iepurele făcu un salt mai lung, Tom 
avu norocul să-i zdrobească ţeasta cu un foc. Se apropie de 
animal, îşi puse gura la rană şi începu să-i sugă sângele cald, 


primul lichid pe care-l vedea. Dar asta, în loc să-i astâmpere 
setea, păru să-i facă şi mai rău şi omul începu să aiureze. Puțin 
mai sus, pe o pantă, văzu o stâncă şi un tufiş mai verde şi o luă 
într-acolo, plin de nădejde, dar nu găsi apă. Se aşeză jos, cu 
spatele rezemat de stâncă, cu puşca sprijinită alături, îşi trase 
gioarsa de pălărie veche pe ochi şi i se făcu rău. 


Îşi dădea seama că viaţa i se stingea, iar el zăcea neputincios - 
nici măcar să se mişte nu mai avea tărie - şi fără voinţa de a 
mai face vreun efort. Cum stătea aşa, i se părea că poate 
cuprinde limpede cu privirea tot drumul făcut de el prin toate 
deşerturile, prin munţi, peste ape, până în Illinois. Uitase 
prezentul cu totul şi nu mai era loc în conştiinţa lui decât pentru 
acest tablou al trecutului. Gândurile păreau să-i fie tot mai 
desprinse de cele trupeşti şi rătăceau în voie prin trecut, 
retrăind scene minunate, de mult apuse. N-a ştiut niciodată cât 
a rămas aşa. Tovarăşul său fu mai norocos şi găsi apă, iar după 
ce-şi potoli setea, o porni în căutarea sărmanului Tom, pe care 
nu-l mai vedea. Îndreptându-se încotro răsunase focul de armă, 
o luă după urme până-l văzu pe cel pe care-l căuta, frânt din 
mijloc lângă stâncă, cu faţa ascunsă sub pălărie. 


— Hei, Tom! Exclamă el, dar celălalt nu clinti. 


Apropiindu-se şi mai mult, îl strigă din nou, dar nu primi nici un 
răspuns şi nu zări nici o mişcare. „Sărmanul Tom a pornit spre o 
lume mai bună - gândi el - deşi salvarea era la doi paşi”. Se 
apropie şi-i ridică pălăria. Zări o zbatere a ochilor, un tremur al 
muşchilor obrazului, un fel de semiconştienţă, acea stare care 
anunţă apropierea sfârşitului. Dându-i capul pe spate, îi turnă 
iute din bidon apă printre buze şi celălalt înghiţi. Apoi încă puţin, 
încă puţin, până ce viaţa păru să se întoarcă, aducându-l din nou 
în lumea necazurilor şi, o dată cu ea, reînviară şi suferinţele, 
conştiinţa tuturor durerilor care-i chinuiau trupul. După o vreme 
se mai întrema şi prietenul său îl ajută să se ridice în picioare. Se 
îndreptară spre apă, făcură foc, prăjiră iepurele - prima carne 
gustoasă pe care o puneau în gură după multă vreme. Tom se 
simţi mai în putere şi-i povesti tovarăşului său ce pătimise după 


ce băuse sângele cald al iepurelui, cum se scufundase în somnul 
morţii. 


— De mai întârziai puţin şi nu mă găseai - îi spuse Tom - acum 
eram departe de lumea asta tristă. 


Au slobozit un foc de armă drept semnal, s-au uitat la oasele 
iepurelui, au băut iar apă şi, încet-încet, au simţit cum le 
renăşteau puterile. Către seara acelei zile pline de suferinţă, 
ceilalţi, care se răspândiseră în toate părţile, începură să apară, 
atraşi de răsunetul împuşcăturilor şi de fumul focului făcut de cei 
ce găsiseră apă. Unii erau la fel de pieriţi ca şi Tom Shannon şi 
trebuia multă grijă când li se dădea apă pe stomacul lor gol. 
Unul dintre ei, pe nume Robinson, era atât de sfârşit înainte de a 
ajunge la popas, că fu pus în spinarea unei vite şi câte un 
tovarăş de-o parte şi de alta aveau grijă să-l prindă de cădea. 
Când ajunseră cam la o milă de apă, Robinson le spuse că se 
simţea destul de în putere ca să se ţină şi singur în spinarea 
animalului şi că nu mai era nevoie să fie cu ochii pe el, aşa că 
oamenii îşi slăbiră vigilenţa. Curând se prăbuşi din spinarea 
vitei, iar când se duseră la el, omul refuză să se mai urce călare 
sau să meargă mai departe. 


— Întindeţi doar pătura pe jos - spuse el - şi am să stau puţin să 
mă odihnesc, iar apoi am să vin şi eu spre tabără. 


L-au lăsat acolo şi s-au dus la apă. După ce şi-au mai potolit 
setea, s-au întors cu apă la el, ca să-l ajute să-şi revină, dar când 
l-au găsit era mort. Părea să nu se fi clintit după ce se întinsese 
jos şi doar câteva înghiţituri de apă l-ar fi salvat! Era foarte 
dureros că, după atâta suferinţă şi atâtea eforturi, omul murise 
la nu mai mult de o milă de apa care i-ar fi redat viaţa. N-aveau 
la ei cu ce să-i sape groapa, nici măcar cuțite, fiindcă lăsaseră 
totul în tabără, aşa că l-au învelit în pătură şi s-au întors plini de 
tristeţe înapoi. 


N-am amintit decât de soarta a patru din convoiul „răzvrătiţilor”, 
care şi-au dat sufletul la marginea drumului. Dar trebuie să spun 
că un grup de unsprezece oameni au pornit pe jos singuri, 
înainte ca ceilalţi să-şi părăsească şi ei căruțele. Nu s-a mai auzit 


nimic de ei, dar mulţi ani după aceea nouă schelete au fost 
găsite în jurul rămăşiţelor unui popas. Alţi doi au ajuns până la 
minele de aur, dar când li se pomenea de acel drum, izbucneau 
în plâns şi nu mai puteau scoate o vorbă. 


Printre „răzvrătiţi” erau şi doi nemți care abia puteau rupe 
câteva boabe englezeşte şi poate de aceea se ţineau mai 
deoparte faţă de restul cetei. Într-o zi, după ce au fost părăsite 
carele, cei doi nemți mergeau singuri înainte, cu traistele în 
spate, sub soarele dogoritor, simțindu-se sfârşiţi de sete şi de 
foame. Unul dintre ei se aşeză jos pe o coastă de deal, cuprins 
de disperare, în vreme ce al doilea se duse într-o viroagă, în 
speranţa că avea să găsească vreun fir de apă prin vreo 
crăpătură de stâncă, deşi era o speranţă zadarnică Deodată îşi 
strigă tovarăşul de pe coastă: 


— John, vino încoace şi ia şi tu nişte aur. E cât vrei! 


— Nu, nu vin. Mie nu-mi mai trebuie nici un aur. Dar aş da nu 
ştiu ce pentru nişte apă şi o coajă de pâine. 


Aşa că şi-au lăsat în părăsire preţioasa descoperire şi au pornit 
abia târându-se mai departe, reuşind ca şi alţii să iasă din deşert 
şi să ajungă la Los Angeles. Cel care descoperise aurul s-a 
stabilit la misiunea San Luis Rey şi a deschis o dugheană de 
haine, dar nu la multă vreme a fost ucis. John Galler rămase la 
Los Angeles, încropi un atelier de căruţe şi făcu afaceri bune. Era 
un om cinstit, harnic şi cei din jur aveau mare încredere în el. 
Amintea adesea povestea tovarăşului său despre filonul de aur 
din pustiu şi i s-au pus la dispoziţie, în două sau trei rânduri, cele 
necesare ca să se întoarcă şi să redescopere locul, dar nu părea 
să mai ţină minte unde era şi ori de câte ori a ajuns din nou în 
deşert, totul i s-a arătat în altă lumină, încât n-a fost în stare să 
identifice împrejurimile. Aşa că faimoasa mină a onorabilului 
John Galler rămâne pe lunga listă a minelor pierdute, ca şi filonul 
„Cătarea puştii”, precum şi alte mine pe care oamenii le caută 
de atunci în zadar. 


* 


x x 


Scăpasem de nisipurile şi fantomele îngrozitoare ale Văii Morţii, 
de mirajele ei înşelătoare, de coloanele de sare, de locurile ei 
amare şi de pustietatea ei stearpă, sumbră şi sălbatică. 
Traversasem continentul nordamerican, de pe un tărâm al 
abundenței, peste dealuri golaşe şi întinderi pustii şi ajunsesem 
pe alt tărâm, minunat, unde, deşi iarnă, ne coceam la soarele 
verii, înconjurați de verdeață. Nici nu ne gândeam la aurul 
pentru care bătusem atâta cale. Morți am fost şi am înviat. Ne 
uscasem de sete şi acum cel mai cristalin pârâu ne îmbia să ne 
aplecăm şi să bem. Fusesem atât de flămânzi, că ne uitam unul 
la celălalt, bântuiţi de gânduri nebune, iar acum aveam parte de 
belşugul pământului. Viaţa care ne fusese povară ne devenea 
iarăşi prețioasă. 


Acum eram în a şaptea zi a lunii martie 1850 şi această dată, ca 
şi cea de 4 noiembrie 1849, vor rămâne adânc întipărite în 
memorie. În ziua pomenită la urmă ne-am abătut de la calea 
obişnuită ca s-o luăm pe scurtătura aceea nenorocită şi patru 
luni de zile nesfârşite am rătăcit pe drumuri şi ne-am luptat cu 
greutăţi cumplite. 


Am încărcat poverile în spatele vitelor şi am început să coborâm 
prin acea vale minunată, plină de iarbă, unde totul părea nou şi 
ciudat. Eu şi Rogers ştim că în curând ne vom întâlni cu oameni 
străini nouă, care vorbesc o limbă străină din care nu pricepem 
o boabă. Cum o să ne descurcăm noi, fără un dolar, cum o să 
găsim hrană şi toate câte ne trebuie? Sunt întrebări la care nu 
putem răspunde încă şi nu ştim cum ne vom descurca. Minele 
de aur sunt încă la patru sute de mile depărtare, iar pe aici, prin 
preajmă, nu ştim de vom găsi ceva de lucru Ni s-a dăruit viaţa, 
dar acum ne întrebăm cum s-o trăim omeneşte, ca nişte oameni 
liberi. 


E. GOULD BUFFUM 


„Şase luni la minele de aur; din jurnalul unei călătorii de trei ani 
prin California Superioară şi Inferioară, 1847-48-49”, cartea lui E. 
Gould Buffum, din care face parte acest fragment, a fost prima 


relatare cu caracter monografic asupra minelor din California şi 
a modului de extragere a preţiosului metal. Autorul a fost martor 
al primelor momente de entuziasm provocate de descoperirea 
aurului, iar lucrarea sa, apărută în 1850, a constituit un 
îndreptar de căpătâi pentru cei dintâi imigranţi pe tărâmul 
aurului. (N. T).” 


LA POMUL LĂUDAT. 


Î nainte de descoperirea aurului în aluviunile râurilor Californiei, 
întreaga ţară era prea puţin populată, majoritatea locuitorilor 
fiind californieni înainte de descoperirea aurului în aluviunile 
râurilor Californiei, întreaga ţară era prea puţin populată, 
majoritatea locuitorilor fiind californieni get-beget, mexicani şi 
indieni. Cei avuţi duceau în general o viaţă tihnită de ranceros3, 
crescând imense cirezi de vite şi herghelii de cai, ce erau lăsate 
de capul lor pe câmpii şi dealuri. 


Principalele produse şi mărfuri de export erau pieile şi grăsimea. 
lar cel mai rar articol pe toată coasta era banul, unii neavând 
prilejul să vadă cum arată un dolar cât era anul de lung. Pieile 
de vite câştigând renumele de „bancnote californiene”. Pentru 
că erau folosite ca atare. Singurele distracţii erau jocurile de 
noroc şi fandango-ul. La care luau parte, fără deosebire şi 
bărbaţii şi femeile, din toate categoriile sociale. Cei câţiva 
negustori americani, englezi şi francezi de pe acele meleaguri se 
stabiliseră la San Francisco, Monterey, Santa Barbara şi Los 
Angeles şi ţineau în mâini toate afacerile comerciale. Oamenii 
locului - fiinţe de treabă, primitoare, vesele, dar cam lasă-mă- 
să-te-las, încât se mulţumeau doar cu o casă de lut, carne de 
vită şi frijoles4 şi cu un cal nărăvaş care să-i poarte prin prerii - 
erau ori la cheremul guvernului central, ori la al primarilor sau 
oficialităților mărunte. 


Şi până în ziua de astăzi, California, în ciuda climatului ei plăcut, 
a bogățiilor sale inepuizabile şi a poziţiei geografice deosebite, 
ar fi rămas o regiune aproape necunoscută vizitată din când în 
când de câte o navă comercială cu o încărcătură de mărfuri pe 
care să le schimbe cu piei, dacă misterioasa providenţă n-ar fi 


făcut să se descopere aur în nisipurile Râului American. Acest 
eveniment a dat un imbold uriaş imigrației şi comerţului. 


Niciodată nu s-a greşit mai mult, decât atunci când s-a încercat 
descrierea climatului şi resursele Californiei S-au făcut cele mai 
contradictorii afirmaţii, care nu se pot împăca decât dacă ne 
gândim că aceste consideraţii au fost făcute din locuri diferite şi 
în anotimpuri diferite Toată întinderea ţării e brăzdată de munţi, 
văi, câmpii şi e traversată de la nord la sud de Sierra Nevada şi 
Munţii Coastei, unele piscuri ale ultimului lanţ ridicându-se la 
peste şaisprezece mii de picioare, în zona zăpezilor veşnice 
Zona din imediata apropiere a țărmului are o climă deosebit de 
aspră, dar, la numai câteva mile în interior, climatul devine 
foarte blând şi plăcut, aerul curat şi proaspăt. Cea mai 
importantă particularitate a climei este anotimpul ploilor. Din 
aprilie până în noiembrie nu se ştie ce e aceea ploaie, dar în 
lunile de iarnă cade în torente. 


Paginile care urmează au fost aşternute pe hârtie currente 
calamo, în scurte răgazuri răpite altor preocupări, în mijlocul 
sunetelor de ciocane, fierăstraie şi altor zgomote, în mijlocul 
agitaţiei, neastâmpărului, speculațiilor şi vacarmului oraşului 
San Francisco, în ajunul plecării mele spre noi explorări în zona 
importantelor mine din sud. În aceste împrejurări nu-şi bate 
nimeni capul cu stilul. Nimeni nu poate cere unui căutător de aur 
din California să piardă ceasuri întregi cu şlefuitul frazelor, cu 
rotunjitul perioadelor, ca unui literat parizian. Este o relatare a 
călătoriei mele în regiunea minelor de aur ale Californiei, a 
întâmplărilor trăite acolo, în primăvara lui 1848-49, dimpreună 
cu descrierea amănunţită a principalelor terenuri aurifere, a 
procesului de extragere a aurului, a uneltelor şi maşinilor 
necesare în acest scop. 


În momentul descoperirii aurului, poposisem cu regimentul meu 
în La Paz, California de Jos, iar după ce ni s-a dat ordin să ne 
deplasăm în California Superioară, am sosit la Monterey la 
mijlocul lui iunie 1848, cam la şase săptămâni după ce 
descoperirea ajunsese de notorietate publică. Circulau cele mai 
năstruşnice poveşti, dar cetăţenii cumsecade din Monterey le 


socoteau drept aiureli ale unor minţi înfierbântate. Am primit 
ordin să plec în mişune la Pueblo de los Angeles, unde am sosit 
la 4 iulie şi am rămas împreună cu detaşamentul meu până la 
lăsarea la vatră, la 18 septembrie 1848. Ziua în care ne-am 
văzut din nou stăpâni pe noi a fost întâmpinată cu atâta veselie 
cum numai un puşcăriaş îşi sărbătoreşte ziua mult aşteptată a 
eliberării din detenţiune. Jinduiam după această clipă de trei luni 
de zile. 


Relatările despre minele de aur aveau aerul poveştilor din „O 
mie şi una de nopţi” şi dinaintea ochilor plutea numai imaginea 
„boţului de aur”. În trei zile, Ciudad de los Angeles rămase 
pustiu şi pe drumul către mine nu vedeai decât căruţe şi cai 
încărcaţi cu tigăi, răngi, oale, lopeţi, carne de porc, târnăcoape. 
La 18 octombrie am ajuns la San Francisco, unde mi s-a înfăţişat 
un tablou ciudat. 


Aur şi monede de aur erau cât nisipul mărilor şi păr au a fi la fel 
de preţuite. De când îl văzusem eu ultima dată, oraşul nu se 
schimbase în bine, fiindcă, de la descoperirea minelor, rămăsese 
aproape pustiu. Timp de câteva luni, valoarea bunurilor 
imobiliare scăzuse mereu şi nimănui nu-i trecuse prin minte că 
San Francisco va deveni în numai doi ani un mare oraş. 


Înarmat cu târnăcop, lopată, sapă şi o puşcă, gătit cu o flanelă 
roşie, nădragi din catifea reiată şi nişte bocanci zdraveni, m-am 
trezit în ziua de 25 octombrie 1848, croindu-mi drum, împreună 
cu doi prieteni, către singurul debarcader din San Francisco, ca 
să ne urcăm pe un vas ce urma să ne ducă spre munţii de aur ai 
Sierrei Nevada. Scenele care se desfăşurau dinaintea ochilor de 
mai multe zile şi chiar şi în momentul când păşeam la bordul 
barcazului erau de natură să potolească şi entuziasmul unuia 
mai înclinat spre aventură decât mine. 


Din zonele miniere veneau zilnic vase întregi încărcate cu 
nenorociţi loviți de friguri şi junghiuri, traşi la faţă, slăbiţi, jigăriţi, 
descurajaţi, dar mă prinsese fiorul luptei şi tot aş fi plecat chiar 
dacă la cârma barcazului care mă ducea spre El Dorado s-ar fi 
instalat Talpa-ladului în carne şi oase. Ne-am tocmit şi ne-am 
plătit drumul. Eram atât de nerăbdători să găsim un mijloc de 


deplasare, ori care ar fi fost, încât nici nu ne-am uitat la barca 
aceea şubredă, căreia ne încredinţam persoanele noastre mai 
preţioase decât oricând. 


„Anna” era un biet barcaz de zece tone, abia cât o barcă de 
corabie, fără nici un acoperiş deasupra, ticsit de butoaie şi 
mărfuri de toate felurile şi pe vas se mai aflau încă opt suflete, 
în afară de ale noastre, care voiau să călătorească. M-am uitat la 
nava noastră mai cu grijă. Pe punte nu mai aveai unde pune o 
sticlă de whisky ca lumea. Am încercat să-l facem pe căpitan să 
înţeleagă cât de periculos era să pornească la drum cu atâta 
încărcătură, dar nu ne-a răspuns decât că primise „doi dolari la 
sută pentru asta”. Nu aveam de ales, ne-am săltat şi noi în 
barcă, spre lăsarea serii barca porni şi, mânată de un vânt 
prielnic, începu să traverseze golful San Francisco. 


Aşa cum era şi normal, la bord nu aveai unde să-ţi găteşti ceva 
de mâncare, fiindcă nu era nici bucătărie, nici măcar o sobă. lar 
pe deasupra nici nu aveam din ce face mâncare fiindcă, în graba 
noastră, uitasem să cumpărăm de-ale gurii, sperând să găsim la 
bord şi masă, o dată cu celelalte înlesniri, împins de 
generozitate, căpitanul ne oferi brânză şi biscuiţi şi, după ce ne- 
am ospătat noi boiereşte, cu astea am început să pornim în 
căutarea locurilor de dormit. 


În vremea aceasta se lăsase întunericul, iar pe cer se adunară 
nori. Vântul se schimbase şi când ne îndreptam spre Insula 
îngerilor, când ne depărtam de ea, în timp ce valurile năvăleau 
peste marginile bărcii, care erau cam la nivelul apei din cauza 
încărcăturii prea mari. Nu ni se prevestea o noapte prea plăcută. 
Eram unsprezece oameni pe care de sus îi pândea ploaia şi de 
jos valurile, nevoiţi ori să găsim vreun loc de dormit pe o 
grămadă de butoaie şi lăzi ce ticseau barca, ori să nu închidem 
un ochi toată noaptea. 


Având privirea mai ageră decât tovarăşii mei, am dibuit o ladă 
care zăcea la pupa, deasupra unui vraf de mărfuri puse alandala 
şi abia acolo, frânt din mijloc, într-o poziţie ce nu se prea 
potrivea unui gentleman, am putut să-mi odihnesc jumătatea de 
sus a trupului în vreme ce călcâiele se sprijineau pe un butoi cu 


carne de porc, aflat mai sus de nivelul capului, formând astfel un 
unghi de patruzeci şi cinci de grade. Cu egoismul specific 
omului, am pus stăpânire pe toată sofaua aceea şi m-am 
călătorit în lumea viselor, plină de viziunea luminoasă a 
„boţurilor de aur”, a grămezilor şi mai mari de aur care se 
lăfăiau dinaintea ochilor lăuntrici, când, deodată, m-am simţit 
zgâlţâit fără blândeţe. Trezindu-mă, am dat cu ochii de Higgins, 
unul din tovarăşii mei, care apăru în coasta mea şi mă informă, 
pe un ton foarte hotărât, că timpul meu de somn trecuse şi 
acum era rândul lui. 


Se pare că în timp ce eu eram departe, în lumea închipuirilor, 
toţi ceilalţi au ţinut sfat, au dezbătut situaţia cu gravitate şi au 
hotărât: unu - nu se afla nici un alt loc potrivit pentru dormit în 
toată barca aceea, ci numai lada pe care o ocupasem eu; doi - 
era contrar tuturor legilor societăţii umane ca un singur om să 
pună stăpânire, numai pentru folosinţa sa personală, pe tot ce 
era mai de preţ în lume; şi trei - în următoarele douăzeci şi patru 
de ore, toţi, prin rotaţie, aveau să tragă un pui de somn în 
respectiva ladă. 


Când mă trezi Higgins, pe poncho-ul meu răpăiau picături de 
ploaie şi, numai pe jumătate dezmeticit, am sărit în picioare, m- 
am dus spre pupa şi am găsit un locşor unde puteam să mă 
întind numai pe jumătate. În felul acesta mi-am petrecut restul 
nopţii, în golful San Francisco, asaltat de ploaie şi de valuri, 
ameninţat la fiecare legănare a burcii să mă trezesc zvârlit în 
apă - noapte pe care n-am s-o uit niciodată. Tovarăşii mei de 
suferinţă, când nu ocupau lada, moţăiau în picioare sau stăteau 
pe câte un fund de butoi, dorind din toată inima să se facă odată 
ziuă. 


Se arătă şi dimineaţa, aşa cum se arată ea întotdeauna, chiar şi 
după cea mai lungă noapte, iar soarele apăru strălucitor şi 
fierbinte deasupra noastră, uscându-ne hainele şi înviorându-ne 
spiritele pătrunse de umezeală. În timpul nopţii ieşisem din 
golful San Francisco şi intrasem în golful San Pablo. Ultimul are 
un diametru de vreo zece mile şi e de formă aproape circulară. 
Intrarea în golf se află la vreo opt mile de oraşul San Francisco şi 


e marcată de două insulițe stâncoase, numite „Cei doi fraţi”, 
albite de găinaţul păsărilor. Din golful San Pablo am intrat în 
strâmtoarea Carguinez şi pe la amiază eram în dreptul oraşului 
Benicia. Acesta a fost unul din primele oraşe nou ridicate în 
California şi, cu multe luni înainte de descoperirea aurului, 
pornise să se dezvolte impetuos. După ce-am părăsit Benicia, 
am pătruns în golful Suisun, iar dincolo de delta San Joaquin, am 
intrat pe măreţul Sacramento - Hudsonul coastei de vest. Pe 
malul sting, la gura fluviului Sacramento, se afla magnificul oraş 
Montezuma, format, în acel moment, dintr-o singură casă şi 
aceea neterminată, prin care se preumbla în voie vântul 
toamnei. Acela era tot unul din oraşele de hârtie, proiectat de 
vreo trei ani şi lăsat în părăsire de când descoperirea minelor de 
aur scosese la iveală alte locuri mai bune. 


În noaptea aceea am tras la mal la vreo patru mile de la gurile 
fluviului, am făcut un foc straşnic, am copt cartofi, am prăjit 
nişte carne de porc, pe care ne-a dat-o tot căpitanul, cu 
generozitatea lui şi, hotărâți să ne petrecem noaptea într-un loc 
cu mai puţine colţuri, ne-am culcat lângă foc şi am dormit până 
târziu dimineaţa ca să compensăm suferinţele nopţii trecute; am 
dormit fără să ţinem deloc seama de lupii şi urşii grizzly care se 
găsesc în număr mare în toată regiunea. 


A doua zi, cum nu mai era vânt, am fost nevoiţi să trecem la 
rame şi pe la amurgit am ajuns la Hala-chum-muck, sau cum i se 
mai spune, Suisun. Aici e un vechi loc de popas pe râu şi, găsind 
ruinele unei case, am tras şi noi la mal, am aprins focul cu nişte 
resturi de scânduri care serviseră înainte la acoperiş, ne-am 
făcut mâncare şi am dormit pe pământul gol, dar cu o mică 
bucată de acoperiş deasupra capului. 


Locul îşi leagă numele de o întâmplare cu indieni. Cu mulţi ani 
înainte, acolo făcuse popas de noapte o ceată de vânători. Au 
fost atacați de indieni şi, după o rezistenţă plină de curaj, toţi au 
fost ucişi, în afară de unul singur care fu urmărit şi, pe când 
fugea, nişte indieni i-au strigat „Hala-chum-muck” (nu se află 
nimic de mâncare), vrând să spună cu asta că, deoarece omul îşi 
aruncase puşca, avea să moară de foame, înainte de 


descoperirea aurului, pe acele meleaguri locuiau trei familii, care 
păşteau o cireadă de vite şi Hala-chum-muck trăgea nădejde să 
ajungă oraş ca toate oraşele. Dar când s-a auzit şi aici de aur, 
toţi şi-au părăsit fermele, iar cei care au trecut pe acolo cu 
vasele pe râu au ucis vitele şi au distrus locuinţele. Acum, 
terenurile în Suisun se vând repede şi la preţ ridicat. 


În noaptea de 30, ne-am oprit la ferma lui Schwartz, un neamţ 
bătrân, despre care cineva spunea că-şi uitase propria limbă, 
dar n-apucase să înveţe alta. Cu siguranţă că e cel mai ciudat 
specimen uman pe care l-am văzut în viaţa mea. Imigrase în 
California cu zece ani mai înainte şi obținuse o proprietate care 
se întinde pe şase mile în lungul fluviului Sacramento. Îşi făcuse 
o colibă din trestie ce semăna cu ele ale indienilor. Şi aici îşi 
ducea el traiul într-o lene suverană, aşteptând să ajungă şi acolo 
marşul civilizaţiei şi anticipând 7iua când îşi va vinde pământul, 
dobândind o avere princiară şi probabil că nu va fi dezamăgit 
Vorbeşte un amestec de germană. Limba lui maternă, engleză, 
spaniolă, franceză şi indiană şi numai un lingvist mult mai bun 
decât am avut eu norocul să întâlnesc vreodată i-ar putea 
înţelege graiul. 


La ferma lui Schwartz am avut parte de o păţanie care mi-a 
pecetluit apropierea de regiunea pe care o străbatem. N-a fost 
decât un botez nesperat în apele de aur ale Sacramentoului. Pe 
mal am făcut un foc şi după ce-am cumpărat câteva livre de 
carne de vită, la preţurile „epocii de aur”, am mâncat; apoi m- 
am dus la barca ce se afla la vreo zece metri de țărm să-mi iau 
păturile. Singurul mijloc de a ajunge la barcă era canoea, făcută 
dintr-un buştean, a lui Schwartz. M-am urcat în ea împreună cu 
un tovarăş şi un puşti indian pe care-l adusese acesta cu el şi 
am împins-o spre larg Puştiul sta la prova şi s-a speriat de 
clătinarea canoei când i-am făcut vânt de la mal. Ca să 
contrabalanseze când canoea s-a înclinat într-o parte, el s-a 
lăsat în cealaltă: văzând că ambarcaţiunea se apleacă apoi în 
cealaltă, se repezi în partea opusă, dar cu prea mult elan şi ne- 
am răsturnat toţi trei în apă. Eu m-am trezit. Îmbrăcat cum eram 
cu mantaua şi cu puşca în mână, în apa adâncă de vreo cinci 
metri. Am dat drumul puştii de parcă m-ar fi fript şi m-am 


îndreptat cum am putut spre mal. Am ajuns cu toţii pe „terra 
ferma”, după care în am dus singur cu canoea la barcaz şi mi- 
am schimbat hainele. 


l-am spus lui Schwartz că aveam să abuzez de ospitalitatea lui şi 
i-am băut cam jumătate de litru de rom de New England, cam 
ciudat colorat, despre care m-a asigurat că era „de tres best 
clasa de brandy5”, apoi mi-am întins păturile pe podeaua de lut 
a colibei lui şi m-am mai trezit abia dimineaţa, sănătos şi bine 
dispus, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Am năimit un 
kanaka6, ce se afla la bord, ca să se scufunde şi să-mi găsească 
puşca, iar după ce mi-a adus-o, ne-am pornit iar la drum. Am 
mai dormit o noapte pe malul fluviului, după care am ajuns la 
Embarcadero, astăzi oraşul Sacramento, în seara zilei de 2 
noiembrie. 


În câmpia unde se ridică astăzi oraşul prosper şi foarte populat 
al Sacramentoului nu se vedea ţipenie de om atunci când am 
debarcat noi acolo. Nu se vedea nici o casă, singurul loc unde se 
mai făcea nişte negoţ era un vechi barcaz tras la țărm. Mi-am 
ridicat cortul la marginea preriei nesfârşite, unde, în numai un 
an, avea să se înalțe un oraş cu douăsprezece mii de locuitori. 


Pentru a ne completa echipa cu care aveam de gând să pornim 
spre mine, a trebuit să mai aşteptăm la Embarcadero încă trei 
militari lăsaţi la vatră, care plecaseră din Pueblo de Los Angeles 
o dată cu noi, dar nu veneau pe apă ca noi, ci trebuiau să treacă 
prin valea Tulare ca să ne aducă şi caii pe care să încărcăm 
proviziile. 


Ne-am ridicat cortul, am făcut demâncare şi am început să 
aşteptăm sosirea tovarăşilor noştri, pradă unei mari nerăbdări, 
din cauza celor mai uluitoare poveşti ce ne parveneau din 
regiunea minieră în locul căldurilor de vară se simţea acum 
adierea răcoroasă a toamnei şi pe la Embarcadero în fiecare zi 
soseau şi plecau grupuri de oameni, primii cu buzunarele pline 
de aur din cel mărunt, iar ceilalţi plini de nădejdi şi cu inimile 
tremurând de emoție. 


La 7 septembrie sosiră şi ai noştri şi aduseră cu ei cinci cai 
jigăriţi de atâta umblat prin munţi. Abia la 16 noiembrie am 
putut pleca. Fiind cu totul neştiutori, fără să avem habar încotro 
s-o luăm întâi ca să nimerim mai bine, fiind, pe deasupra, toţi 
foarte tineri, entuziaşti şi zdraveni, ne-am hotărât să deschidem 
un nou drum şi să pornim într-o expediţie de descoperiri în 
munţi, în speranţa că norocul o să ne scoată în cale cel mai 
mare „boţ” de aur dintre toate şi că poate vom afla bogata 
fântână din El Dorado, unde, dinaintea ochilor noştri uluiţi, o să 
ne apară un râu de aur topit, izvorând ca lava unui vulcan din 
inima munţilor Sierra Nevada. 


Norocul sau ghinionul ne-au mânat paşii în expediţia asta. Într-o 
seară, în tabără a sosit un miner care ne-a mărturisit că fusese 
de curând într-o expediţie de prospectare împreună cu alţi trei 
tovarăşi şi când aproape să atingă izvorul aurului, după cum 
socotea el, ceata lor a fost atacată de indieni şi toţi ceilalţi au 
pierit. Terenul era foarte promiţător şi, după ce-am aflat cam pe 
unde se afla în munţii pe care-i bătuse el, la 16 noiembrie ne-am 
pornit toţi şase în expediţia noastră don-quijotească, încărcând 
pâine şi carne de vacă uscată în spinările a doi cai, fără să-i 
împovărăm prea tare, un al treilea lăsându-l cu restul de provizii 
şi cortul la Embarcadero. 


Am trecut Rio de los Americanos la vreo milă mai sus de fortul 
Sutter şi, după ce-am poposit în noaptea aceea pe malul opus, 
am pornit din nou a doua zi dimineaţă. Cerul, după cum arăta, 
ne promitea e furtună zdravănă, dar cum pe noi nimic nu ne 
speria, am luat-o spre aşezările miniere de pe Râul Castorului şi 
pe la amiază promisiunile cerului se împliniră cu vârf şi îndesat. 
Ploaia se năpusti asupra noastră mai întâi cu picături mari şi 
apoi îşi dădu drumul în torente. Vântul bătea ca un uragan. Eram 
în mijlocul preriei şi un pâlc de copaci sub care să ne adăpostim 
nu se zărea decât la vreo patru mile depărtare, parcă îmbiindu- 
ne în bătaie de joc să căutăm loc ferit sub coroana lor bogată şi 
mare. 


Am grăbit pasul cât am putut şi am reuşit să ajungem, muraţi 
până la piele, în ceva mai mult de o oră, la acel pâlc de copaci 


care se dovediră a fi stejari. Puținele schimburi pe care le 
adusesem cu noi erau în boccelele din spinarea cailor, dar le-am 
găsit şi pe acelea ude. La fel ca şi pâinea care fusese 
transformată într-un fel de pastă. Eram descurajaţi, dar am 
încropit un foc sub copaci şi am rămas acolo tot restul zilei. 


La lăsarea nopţii, ploaia se opri şi după o cină plină de tristeţe, 
la care am mâncat pâine udă şi carne cleioasă, ne-am întins pe 
pământ, înveliţi în pături, blestemând din tot sufletul nebunia 
care ne minase s-o apucăm pe drumuri încă nebătute în 
nădejdea de a ajunge bogaţi şi a ne vedea trecuţi în rândul 
nemuritorilor. Cei obosiţi dorm şi în pături ude. Trântiţi în glod. 
lar a doua zi dimineaţa am fost răsplătiți pe jumătate pentru 
necazurile şi păţaniile din ziua precedentă de un soare 
strălucitor, răsărit pe un cer senin ce se întindea deasupra 
întregii prerii. 


Ne-am strâns toate calabalâcurile şi am luat-o la drum, cu gând 
să ajungem înainte de lăsarea serii la o viroagă, unde, după 
informaţiile primite, urma să părăsim şleaul principal şi să ne 
îndreptăm spre munţi. Pe când se lăsa seara, am ajuns la o albie 
uscată - arroyo - şi am socotit că era cea indicată pe schiţa 
drumului, mâăzgălită de minerul ce ne băgase în cap ideea 
acestei expediţii. Am dat jos poverile, am făcut un foc în mijlocul 
albiei şi, punând pâinea umedă şi carnea aproape de flăcări, în 
curând le-am mai uscat cât de cât. Ne-am culcat, iar deasupra 
noastră se deschise un cer paşnic şi plin de stele, ceea ce ne-a 
făcut să nădăjduim că ne vom odihni ca lumea. Dar în cerul de 
noiembrie al Californiei nu trebuie să ai încredere şi pe la ora 
douăsprezece ne-a trezit, spre furia noastră, o ploaie cumplită. 
Ne-am adunat în jurul focului care-şi dăduse duhul şi am uitat de 
suferinţele trupeşti când am văzut sărmana noastră pâine şi 
carnea - singura hrană pe care ne puteam baza, murate din nou. 
Cum nu se arătau semne că ploaia avea să se oprească, am 
înălţat un fel de acoperiş deasupra proviziilor, blestemându-ne, 
plini de năduf, că nu-l ridicasem mai înainte şi ne-am petrecut 
restul nopţii uzi leoarcă şi fără să închidem ochii. 


Dimineaţa amăgitoare se arătă din nou frumoasă şi ne-am 
hotărât să rămânem pe loc în ziua aceea pentru a încerca încă o 
dată să ne uscăm proviziile şi să ne gândim bine încotro o luam. 
Doi - unul eram eu - voiau ori să ne întoarcem şi să încercăm să 
ajungem în altă parte a terenurilor aurifere, ori să mergem mai 
departe pe drumul pe care-l bătusem până atunci, alături de 
care făcusem popas şi să ajungem la râul Yuba. Aflat, după 
socoteala noastră, la vreo treizeci de mile. Dar cei care voiau să 
mergem înainte pe căi neumblate erau mult mai mulţi, în frunte 
cu Higgins, om de-o încăpăţinare de neînfrânt şi ne-au zugrăvit 
rezultatele minunate pe care eram pe cale să le dobândim. 
Aveam să mergem pe acolo pe unde urmele omului alb încă nu 
se zăriseră şi să ne găsim în creierul munţilor un sălaş de iarnă, 
iar la picioarele noastre să se lăfăie bogății nemaivăzute. 


Am lăsat să fie după voia lor şi a doua zi, în revărsatul zorilor, 
ne-am pornit din nou, luând-o în direcţia nord-est, de-a dreptul 
spre munţii ce păreau a se ridica la vreo douăzeci şi cinci de 
mile. Şi iată-ne vârâţi într-o nouă aventură, porniţi pe un drum 
nebătut, printre sălbatici duşmănoşi, despre care ştiam că 
omorâseră vreo câţiva albi. În plus, nu mai aveam decât puţine 
provizii pentru noi toţi şase câţi eram: vreo douăzeci şi cinci de 
livre de pâine udă şi încă de pe acum mucegăită şi nişte 
nenorocită de carne afumată de vită. 


Am mers prin albia aceea uscată până aproape de lăsarea serii 
şi am ajuns la poalele munţilor. Nu văzusem urme de albi pe 
acolo, ci numai din loc în loc nişte urme de picioare goale de 
indieni. Eram pe deplin încredinţat că de la răscruce apucasem 
greşit prin albia aceea. Drumul pe care-l bătusem toată ziua nu 
fusese decât piatră nenorocită şi numai din loc în loc am dat de 
câte un stejar pipernicit. 


Cum am ajuns însă la poalele munţilor, peisajul s-a schimbat cu 
totul. În faţa ochilor ni s-au deschis văi înverzite, mănoase, iar 
stejarii înalţi aruncau pe coastele domoale umbre grele, care le 
adânceau pe cele ale înserării. Am intrat pe una din văi şi, după 
aproape o milă, am ajuns la cel mai frumos loc de popas ce mi-a 
fost dat să întâlnesc vreodată: valea se mai lărgea şi forma o 


poiană aproape circulară de vreo milă diametru, înconjurată din 
toate părţile, în afară de locul îngust pe unde intrasem, de 
înălţimi semeţe, înverzite, acoperite de păduri. Poiana era 
îmbrăcată într-o iarbă înaltă, prin care răsăreau spice de ovăz, 
precum şi minunate flori de toamnă, albastre şi galbene. lar prin 
mijlocul ei şerpuia, făcând o mie de coturi, un pârâu argintiu, 
limpede precum cristalul, din care şi noi şi caii am băut pe 
săturate, potolindu-ne setea mai bine decât zeii cu nectarul lor. 
Soarele scăpata în spatele culmilor dinspre apus şi împrăştia pe 
coastele dimpotrivă un fluviu de aur. 


Pe ramuri îşi făceau de cap păsărele de toate culorile, care-şi 
aruncau în aer miile de triluri. Mă gândeam că de mi-aş fi putut 
scoate din cap obsesia aurului, fascinația bogăției, m-aş fi 
stabilit acolo şi aş fi trăit fericit până la adânci bătrâneţi în acel 
mic paradis terestru. 


Ne-am ales drept loc de popas o coastă domoală pe înălțimile 
din vest, sub o stâncă semeaţă, am făcut foc şi eram pe cale să 
ne mulţumim chiar şi cu o cină modestă cu pâine mucegăită, 
când unul dintre mândrii flăcăi ai Insulelor de Smaragd din ceata 
noastră, răscolind prin desagii cu provizii, dădu peste o pungă cu 
cafea prăjită şi râşnită, de care nu ştiam că se află acolo şi peste 
o pungă cu zahăr, amândouă cam ude. Fireşte, dar oricum 
binevenite. Cafeaua aceea fierbinte, băută direct din oala de 
tablă de vreo doi litri în care o făcusem, era pentru mine o 
băutură mai minunată decât picăturile de rouă dintr-un boboc de 
trandafir abia desfăcut pentru o zână. Am dormit împărăteşte 
după cafeaua aceea, până pe la miezul nopţii când am fost trezit 
să-mi fac rândul de pază, lucru foarte necesar în regiunea aceea 
plină de indieni. Şi eu, care cu sabia încinsă la brâu fusesem de 
atâtea ori comandantul gărzii, vegheam acum în post, cu puşca 
în mână şi am stat aşa vreo două ceasuri. 


Dimineaţa se arată la fel de senină şi de frumoasă cum fusese şi 
seara de dinainte. După ce-am dat pe gât încă o cană de cafea 
fierbinte şi am înghiţit nişte pâine mucegăită, mi-am luat arma 
drept tovarăş şi m-am îndreptat spre pârâiaş, în vreme ce 
ceilalţi, mult mai entuziaşti, au pornit în căutarea aurului. Am 


traversat poiana şi de cealaltă parte, la poalele munţilor, unde 
am dat de o colibă indiană părăsită, făcută din crengi şi lipită cu 
lut. Pe vatra de pământ focul încă ardea, la intrare erau câteva 
tigve pline cu apă şi în preajmă mârâia o javră urâtă de câine. La 
câţiva paşi de colibă era o movilă rotundă, înconjurată cu o 
îngrăditură de nuiele. Era un mormânt indian, iar în mijloc, în loc 
de piatră funerară, se înălța un par, stropit cu ceva roşu, ca şi 
pământul movilei în jur. Probabil că acolo odihnea vreo mândră 
căpetenie. Cum coliba arăta că nu fusese părăsită decât de 
puţină vreme, mă gândeam că urmaşii lui îi lăsaseră oasele să-i 
putrezească singure şi o luaseră la fugă la vederea omului alb. 


Am părăsit coliba şi m-am întors la locul de popas. Căutătorii de 
aur încă nu se întorseseră, aşa că am început să dau târcoale 
prin preajmă. 


În cele din urmă s-au întors şi ei cu nişte mutre cam dezamăgite 
şi aduseră vestea că, în ciuda căutărilor lor amănunțite prin 
toate viroagele din jur, nu aflaseră decât nişte frumoase bucăţi 
de mică - singurele care se apropiau cât de cât de înfăţişarea 
aurului - pe care le adusese John, irlandezul, care se încăpăţâna 
să spună că erau aur curat. În noaptea aceea am poposit tot în 
poiană, iar a doua zi dimineaţa am ţinut alt sfat să vedem ce 
facem şi încotro ne îndreptăm paşii. 


Ca de obicei, Higgins voia să meargă înainte, iar eu să ne 
întoarcem. Mica noastră ceată se împărţi în două, Higgins în 
fruntea uneia şi eu în fruntea celeilalte. Urcându-mă pe un colţ 
de stâncă, am ţinut, dacă nu un „discurs de pe cioată”, măcar 
un „discurs de pe stâncă”7, în cursul căruia, spre satisfacția mea 
şi, după cum se vădi apoi şi a majorităţii, le-au explicat cât de 
nebunească era ideea de a porni pe jos în munţi, fără nici o 
călăuză, cu provizii numai pentru două-trei zile. Până atunci nu 
văzusem decât puţine căprioare şi nici nu ştiam dacă prin munţii 
aceia se aţinea astfel de vânat. Aşa că am propus să ne 
strângem calabalâcul imediat şi să apucăm pe drumul pe care-l 
socoteam cel mai bun, adică spre ferma Johnson, de pe Râul 
Ursului, la vreo cincisprezece mile de Yuba. Am reuşit să-i 
conving, ne-am strâns bagajele, le-am încărcat şi am luat-o 


înapoi, pe vale, cu inima grea. Am binecuvântat acel minunat loc 
şi l-am numit „Popasul cel Frumos”. Nu se zărea nici urmă de 
drum şi nu prea ştiam nici pe unde s-o luăm, ci doar că eram 
cam în direcţia cea bună. Cum ieşeai din munţi, dădeai de un 
ţinut nenorocit, sterp şi călcai numai pe cremene spartă. 


Nu se vedea umbră de copac şi doar pe marginea vreunui 
arroyo, care acum era uscat, se zăreau stejari magnifici care 
arătau cursul albiei. Mergeam spre nord-vest şi speram să 
ajungem la Râul Ursului spre seară. Când am dat însă de un 
pârâiaş, ne-am oprit, iar a doua zi am luat-o la picior din nou, 
refăcuţi după o noapte bună de somn, dar necăjiţi că nu ştiam 
unde ne aflam, încotro ne îndreptam, fără să mai punem la 
socoteală rănile de la picioare, după atâta mers prin bolovani. Pe 
la amiază am zărit departe o turmă imensă de oi, ziceam noi. 


Bucuroşi că eram aproape de vreo fermă, am dat repede jos 
poverile din spinarea unui cal şi, folosind frânghia de legat drept 
dârlogi, am încălecat şi m-am îndreptat în galop spre turmă, 
sperând să văd şi ferma prin preajmă. M-am apropiat până la 
vreo trei sute de metri şi abia când toată turma o zbughi în 
salturi, înspăimântată, am descoperit ce greşeală făcusem. Ceea 
ce credeam eu a fi o turmă de oi era un cârd de antilope, să tot 
fi fost vreo mie şi aş fi dat bucuros câştigul meu de-o lună 
întreagă de muncă în minele de aur pentru o ciozvârtă bună de 
antilopă în seara aceea. M-am întors la ai mei şi le-am amărât cu 
vestea mea şi mai mult inimile şi aşa destul de negre. 


Ne-am târât încet mai departe, fiindcă eram sfârşiţi de oboseală 
şi descurajaţi, iar pe la ora patru după-amiază, după un drum 
plin de ocoluri, am dat jos poverile din spinarea cailor şi 
proviziile ce mai rămăseseră le-am împărţit între noi şi le-am pus 
în buzunare. Higgins, care era stăpânul unuia din cai, se urcă 
apoi călare, iar John, irlandezul, care se plângea de reumatism, îl 
încălecă pe celălalt. 


Eu eram atât de slăbit şi frânt de oboseală, că abia mă mai 
târam, iar picioarele îmi erau rănite şi umflate, că la fiecare pas 
mi se părea că merg pe ghimpi. Ce n-aş fi dat să mă văd iar la 
„Popasul cel Frumos” sau în Texas, oriunde în altă parte numai 


unde mă aflam acum nu. Am început să rămân tot mai mult în 
urma celorlalţi. John, întorcând capul, mă zări şi îşi opri calul. 
Când am ajuns în dreptul lui, s-a dat jos şi m-a suit cu forţa în 
locul lui. Domnul să te binecuvânteze, irlandez generos! Sub o 
înfăţişare aspră avea o inimă plină de milostenie şi simţire, cum 
nu găseşti în pieptul multora. L-am copleşit cu mulţumirile, iar 
el, în schimb, mi-a răspuns fără multe mofturi că eram mai 
obosit decât el. 


Spre seară am ajuns la o apă şi toţi, în afară de Higgins, am fost 
cât se poate de bucuroşi să ne oprim acolo şi să mestecăm 
ultimele resturi de carne şi pâine mucegăită. Dar energia 
încăpăţânată care-l caracteriza pe Higgins nu-l părăsi nici de 
data asta şi, fără să coboare de pe cal, ne spuse la revedere şi 
ne încredinţă că n-avea să se oprească până nu dădea de ferma 
lui Johnson. 


Apoi a plecat. Noi ceilalţi am făcut un foc şi, după vreo trei 
ceasuri, tocmai când ne întrebam de avea să se mai întoarcă 
Higgins, el a dat buzna în tabăra noastră cu vreo şase livre de 
carne proaspătă de vită, pâine şi o sticlă de rachiu bun, vechi. 
Nemulțumirea pe care o nutream faţă de nerăbdarea lui se 
schimbă în admiraţie văzând firea energică ce nu-i dădea pace. 


La vreo patruzeci de metri de tabără dăduse de un drum şi, 
după cinci mile de mers călare, ajunsese la ferma lui Johnson. 
Am mâncat gospodăreşte carne proaspătă şi pâine şi ne-am 
trezit curajul cu nişte rachiu şi din toată inima l-am iertat cu toţii 
pe Higgins de obligaţia de a sta de veghe în noaptea aceea. A 
doua zi dimineaţă, fericiţi şi cu inimi uşoare, am pornit şi, după 
ce-am trecut Râul Ursului, am ajuns la fermă la ora zece. 


Johnson era un american, care de ani de zile stăpânea o bună 
bucată de teren roditor pe Râul Ursului şi trăia netulburat de 
multă vreme la cincisprezece mile de râul ale cărui albie şi 
maluri erau doldora de bogății incalculabile. 


La fermă am făcut rost de provizii, apoi am pornit spre Yuba şi, 
fără să ne mai rătăcim, am ajuns după-amiază devreme la 
popas, la vreo trei mile de râu. Ne-am oprit, iar Higgins şi eu am 


pornit la vânătoare, cu gând să facem rost de niscai carne 
proaspătă pentru cină. Am luat-o spre munţi. Mergeam agale, 
târâind puştile după noi, când deodată ne-am oprit împietriţi în 
faţa celei mai ciudate şi tulburătoare scene ce mi-a fost dat să 
văd vreodată: două femei indiene care adunau ghindă! De n-ar fi 
avut câte o blană de coyot care le atârna de la brâu până la 
genunchi, ar fi fost goale-puşcă; erau rase în cap şi creştetul 
smolit cu un desen, iar pe obraji aveau încondeiate, tot cu 
smoală, o pereche de mustăţi răsucite în sus, milităreşte. Alături 
de ele se aflau două coşuri conice din nuiele, unde puseseră 
ghinda ce zăcea împrăştiată peste tot, într-un strat gros, în care 
te afundai până la genunchi. 


Higgins, mult mai galant decât mine, încercă să facă puţină 
conversaţie cu ele, dar eşuă în mod ruşinos, pentru că, după ce 
ascultară vreo câteva fraze în engleză şi spaniolă, femeile 
înşfăcară coşurile şi o rupseră la fugă. După ce-am văzut acele 
frumuseți ale muntelui şi, mai ales, după eşecul încercării de a 
intra în vorbă cu ele, ne-am hotărât să le facem o vizită la ele 
acasă, fiindcă bănuiam că nu stăteau prea departe. 


Ne-am luat după urmele lăsate în fuga lor pripită, am văzut că o 
luau la vale pe coastă, printr-o viroagă şi apoi dispăreau. Am 
continuat să mergem în direcţia în care fugiseră şi curând am 
ajuns la un sat indian. Se întindea pe ambele maluri ale unei 
râpe adânci peste care era culcat un trunchi mare, slujind drept 
punte. Erau vreo douăzeci de colibe rotunde, din nuiele lipite cu 
noroi, în care se puteau adăposti trei-patru persoane. 


Când am ajuns, le-am zărit îndată pe cele două frumoase fugare 
aşezate jos, pe pământ, zdrobind ghinda pe o piatră mare, cu 
găuri. Cum ne-am arătat, am şi fost înconjurați de treizeci- 
patruzeci de bărbaţi goi-puşcă, ce purtau pe umăr arcuri şi tolbe 
cu săgeți şi se uitau foarte bănuitori la noi şi la armele noastre. 


Am găsit între ei unul care o rupea pe spanioleşte şi am intrat în 
vorbă cu el. l-am spus că nu venisem decât ca să le vizităm satul 
şi drept semn de pace i-am dat vreo două livre de pâine 
mucegăită de-a noastră şi nişte tutun pe care l-am găsit din 
întâmplare prin desagă. Darul i-a făcut mare plăcere şi din clipa 


aceea şi până la plecare, Pole-u-le, după cum mă informase el 
că-l chema, ni se arătă cel mai apropiat şi devotat prieten. l-am 
cerut iertare că speriasem câteva fiinţe din familia lui şi l-am 
asigurat că nu voiam să le facem nici un rău, pentru că nutream 
cel mai mare respect faţă de femeile din tribul lui, pe care le 
socoteam, din punctul de vedere al gătelilor, boielilor şi 
frumuseţii lor înnăscute, superioare tuturor femeilor din celelalte 
neamuri de indieni de pe continent. 


Pole-u-le îmi arătă apoi interiorul mai multor colibe. Cât am 
rămas noi pe-acolo, cele două femei pe care le urmărisem noi au 
stat retrase într-o colibă către care ne conduse Pole-u-le şi unde 
am găsit încă patru sau cinci femei, la fel boite şi înveşmântate, 
ce s-au arătat foarte înspăimântate când ne-au văzut. Dar Pole- 
u-le le-a explicat că eram prieteni, spunându-le şi cât de mult le 
preţuiam, ceea ce le încântă atât de tare, încât una din fugare 
ieşi din colibă şi ne aduse îndată o bucată mare de pâine de 
ghindă, care mie îmi păru mult mai gustoasă decât pâinea 
noastră mucegăită. 


Apoi indianul ne-a arătat arcurile şi săgețile. Niciodată n-am 
văzut unele făcute cu mai mult meşteşug. Arcurile erau lungi, de 
vreo trei picioare, dar foarte elastice şi vreo câteva frumos 
sculptate, iar drept coardă aveau intestine de pasăre. Săgeţile 
măsurau vreo optsprezece inci, bine împănate, iar în vârf aveau 
un cristal limpede, transparent, cenuşiu la culoare, cum n-am 
mai văzut niciodată, cu vârful ascuţit ca un ac şi marginile 
zimţate. Fiecare indian ducea cu el câte douăzeci de săgeți pe 
care le purta într-o tolbă din piele de coyot. 


L-am întrebat pe Pole-u-le dacă ştiuse de existenţa aurului 
înainte de venirea omului alb în zona minelor. Mi-a răspuns că, 
prin locurile lui natale, la vreo patruzeci de mile pe râu în sus, pe 
vremea când era copil, se juca luând bucăţi mari de aur pe care 
le arunca în apă, de parcă ar fi fost pietre. Acum o parte a 
tribului se ducea în fiecare zi la Yuba şi spăla destul aur ca să 
cumpere câteva livre de făină sau dulciuri, cu care se întorcea 
seara în sat şi le împărțea cu ceilalţi, care se duceau apoi şi ei, la 
rândul lor, la spălat aur, în timp ce restul o pornea la vânătoare 


de iepuri sau căprioare pe dealuri. Pole-u-le mi-a mărturisit că 
aveau de gând să părăsească în primăvară acele terenuri şi să 
treacă de „munţii cei mari” ca să scape de ochii omului alb. 


Ne-am bucurat foarte mult de vizita făcută şi, după ce-am fost 
invitaţi cu toată căldura să mai venim, am părăsit satul şi ne-am 
îndreptat spre popas. Pe la jumătatea drumului ne-au atras 
atenţia nişte zbierete puternice de măgar, urmate îndată de 
răgete fioroase şi, în câteva clipe, am văzut alergând pe coastă 
la vale, cam la patruzeci de metri de locul unde rămăsesem noi 
rezemaţi în puşti, un catâr înspăimântat, urmărit îndeaproape de 
un enorm urs grizzly. Când ursul ajunse în drum, Higgins, cu 
firea lui iute şi întreprinzătoare, îşi slobozi puşca şi răcnetul 
îngrozitor al fiarei înfuriate ne arătă efectul. În vremea asta, 
catârul trecuse drumul şi o luase la goană, la loc drept, pe câmp, 
iar Moş Martin, văzându-se jefuit de o pradă sigură, se întoarse 
către noi. Mi-am îndreptat puşca spre el şi i-am trimis conţinutul 
cu tot focul inimii, dar rănile n-au făcut decât să înfurie şi mai 
cumplit dihania, care se repezi spre noi în salturi mari. 


Dând fuga pe ruşine, am luat-o la sănătoasa cu toată graba 
cuvenită către tabără. Când eram la vreo sută de metri de 
tabără, m-am împiedicat în nişte rădăcini prin desiş şi m-am 
întins cât eram de lung jos. Încă vreo câteva clipe şi aş fi căzut 
victimă furiei lui Moş Martin, dar un foc bine ochit, slobozit de 
tovarăşul meu, îl nimeri în scăfârlie şi-i puse capăt carierei. Ne- 
au venit în ajutor toţi ceilalţi din tabără şi l-am dat gata pe 
domnul Grizzly îndată. 


L-am târât în tabără, unde am încropit o cină grozavă cu hartane 
grase de urs şi cum eu trăsesem cea mai mare spaimă dintre 
amândoi, am cerut drept răsplată blana, care mi-a prins după 
aceea bine şi m-a ferit de umezeala pământului în multe nopţi 
friguroase. Era o matahală măsurând aproape patru picioare 
înălţime şi şase lăţime, iar de ne-ar fi mângâiat doar cu o labă, 
în cazul când ne-ar fi prins, ne-ar fi risipit visurile de aur şi mie şi 
lui Higgins. 


A doua zi dimineaţă, mult mai veseli decât fusesem toată 
săptămână, am luat-o spre Yuba. Cam la vreo milă de la locul 


nostru de popas am intrat în munţi, aceiaşi pe la poalele cărora 
ne plimbasem noi înainte şi care sunt un lanţ al munţilor Sierra 
Nevada. Coastele erau abrupte, accidentate, dar acoperite cu 
păduri măreţe de stejari şi sequoia seculari. Când am ajuns pe 
creasta unui munte semeţ, ni s-a arătat râul Yuba, şerpuind ca o 
beteală de argint în vale, cu malurile împestriţate de corturi şi 
mărginite de păduri şi desişuri. 


Ajunsesem în cele din urmă la mine, deşi în cu totul altă parte 
decât le căutasem noi. Am slobozit caii obosiţi şi îndată ne-am 
pornit într-o expediţie de explorare. Cum toate veşmintele îmi 
erau murdare şi ude, m-am gândit să-mi îngădui luxul de a-mi 
cumpăra o nouă cămaşă. Am coborât spre râu şi am dat într-un 
cort peste un şnapan de iancheu, înconjurat de o ceată de 
indieni goluţi, ce pusese la vedere spre vânzare carne afumată 
de vită la un dolar livra, făină ia un dolar şi jumătate, iar pentru 
o cămaşă grosolană cu dungi pe care am luat-o în mână cu 
intenţia de a o cumpăra mi-a cerut foarte degajat preţul modest 
de şaisprezece dolari. M-am uitat la cămaşa mea murdară, apoi 
la cea nouă şi curată pe care o ţineam în mână şi, în cele din 
urmă, la punga mea cam uşurică, pe care încă nu avusesem 
prilejul s-o rotunjesc cu aurul scos de mine şi m-am gândit să-mi 
amân cumpărăturile până aveam să-mi înfig târnăcopul şi ranga 
în măruntaiele pământului, ca să smulg de acolo aur îndestul ca 
să-mi cumpăr o cămaşă. 


Terenurile aurifere de pe râul Yuba nu fuseseră descoperite 
decât cu trei luni mai înainte şi săpăturile se mărgineau doar la 
bancurile de nisip, cum li se spune şi se întindeau doar pe o milă 
de-a lungul ambelor maluri în amonte şi în aval de locul unde 
râul se întâlnea cu drumul. Principalele terenuri erau numite 
„minele de sus” şi „minele de jos”, fiecare având cam jumătate 
de milă de-a lungul apei. 


Noi am luat-o spre „minele de sus” să vedem „puşculiţa” şi, 
mergând noi cu multe ocoluri prin munţii aceia, fiindcă era 
imposibil s-o ţii numai pe malul apei, am ajuns la principalul 
teren aurifer aflat atunci în lucru. Se numea bancul lui Foster, 
după numele unui american care ţinea acolo prăvălie şi care 


avea dreptul asupra unei bune părţi din teren. Când am ajuns la 
banc, ni s-a înfăţişat o scenă ciudată. Aproape o sută de inşi, în 
ţinuta obişnuită a minerilor, se trudeau acolo, fiecare îndeplinind 
câte o parte a muncii: unii săpând pământul, alţii manevrând 
„leagănul”. 


Unealta folosită pe atunci pe râul Yuba şi care şi după aceea a 
fost scula preferată a căutătorului de aur era obişnuitul „coş” 
sau „leagăn”, făcut în cel mai simplu chip cu putinţă. Era format 
doar dintr-o cutie de lemn sau un buştean scobit, cu laturile şi 
unul din capete închise, în vreme ce la celălalt capăt avea o 
deschizătură. La capătul deschis, numit „gura maşinii”, se pune 
de obicei o sită din tablă găurită sau o bucată de piele crudă, cu 
găuri de un inci diametru. Pe fund se prind în cuie câteva 
„Zăgazuri” sau opritori - nişte bucățele de scândură de un inci 
sau doi înalte - de-a latul cutiei. Sunt de obicei trei sau patru 
opritori la o „maşină” şi una la coadă, cum se spune, adică acolo 
pe unde se îndepărtează noroiul. Cutia se pune pe o pereche de 
tălpi curbate ca la leagăn, i se mai adaugă un mâner de care să 
fie hâţânată şi iată descrierea maşinii. După ce se pune cu 
tălpile pe doi buşteni şi le ridică gura puţin mai sus decât coada, 
„maşina” e gata de funcţionare. 


Pământul amestecat cu aur se scoate şi se spală cam aşa: de pe 
o porţiune a bancului se îndepărtează toţi bolovanii care se pot 
clinti din loc şi o parte din pământul de la suprafaţă; se face o 
groapă de patru-şase picioare pătrate şi pământul care se 
scoate de acolo se aruncă pe o piele crudă care e dusă lângă 
maşină. Unul aruncă nămolul în sită, altul aduce apă şi o toarnă 
deasupra, iar al treilea hâţână „leagănul”. Nămolul din sită e 
spălat de apă şi cade înăuntru, în vreme ce pietrele mai mari 
sau mai mici rămân în sită şi se aruncă continua mişcare a 
„leagănului” şi şuvoiul de apă turnată mereu deasupra spală 
pământul şi-l împinge peste opritori spre coadă, pe unde curge 
afară, în vreme ce aurul, fiind mai greu, se lasă la fund şi e 
împiedicat să fugă la vale de către opritori. După ce se spală în 
felul acesta o cantitate de pământ - de obicei, şaizeci de căuşe 
formează o spălare - se scoate aurul amestecat cu un nisip 
negru, greu - care în California e totdeauna amestecat cu aurul - 


şi se spală într-o tigaie de tablă până când tot nisipul e aproape 
îndepărtat. Apoi ce rămâne se pune într-o cană sau oală şi când 
se termină ziua de lucru, conţinutul e uscat la foc, iar nisipul 
rămas e suflat cu grijă afară. 


Cam aşa se poate înfăţişa pe scurt spălarea aurului la terenurile 
aurifere din California. În prezent, apa nu mai e adusă cu 
căldarea şi aruncată deasupra leagănului, ci e împinsă de 
pompe prin furtunuri. Şi săpatul pământului continuă până când 
se ajunge la piatră tare sau până când năvăleşte apa în groapă 
şi nu se mai poate scoate deloc pământul; atunci se face altă 
groapă. 


Pe Yuba, munca la terenurile aurifere e foarte grea, uneori 
trebuind să se sape pământul până la douăsprezece picioare 
adâncime ca să se ajungă la pământul ce conţine aur, care, de 
obicei, e un lut plin de nisip. 


Nu adusesem cu noi nici o sculă, având de gând să trimitem pe 
careva înapoi să vină cu restul de provizii şi instrumente, dacă 
expediţia noastră din munţi ar fi fost încununată de succes. N- 
aveam nici un mijloc de a ne construi singuri un „leagăn” şi nici 
bani să cumpărăm unul (la preţul de două sute de dolari nu ni s- 
a oferit decât un trunchi de pin scobit). În plus, toate terenurile 
aluvionare pe care se lucra la vremea aceea aveau stăpânii lor, 
dreptul asupra unui loc fiind asigurat dacă cel ce-l pretindea 
înlătura stratul de pământ de deasupra. 


Ne-am întors la locul de popas şi am ţinut sfat să vedem ce sorţi 
de izbândă aveam, ce ne rămânea de făcut ca să ieşim din 
încurcătură. Nici un visam noi pe atunci că, în mai puţin de şase 
luni, râul Yuba, cercetat abia pe vreo trei mile în zona unde ne 
aflam, avea să fie exploatat pe patruzeci de mile mai sus de noi 
şi mii de mineri aveau să facă avere. 


Ne-am gândit că cel mai bine era să ne întoarcem la 
Embarcadero şi să pornim din nou în căutare de aur. Aşa că a 
doua zi dimineaţa ne-am strâns calabalâcurile şi am luat-o la 
drum, în timp ce pe râu se speteau cu munca vreo două sute de 
inşi. La întoarcere, am ajuns la fortul Sutter, teferi şi nevătămaţi, 


în seara zilei de 30 noiembrie, exact la ţanc ca să-l găsim acolo 
pe unul dintre ai noştri, pe care-l lăsasem în urmă, pe cale de a 
încărca toate proviziile şi uneltele într-o căruţă, gata să 
pornească la „mine” a doua zi dimineaţă. 


Povestea lui John A. Sutter şi a uimitorului său sălaş de pe 
malurile Sacramentoului a trezit mult interes de când California 
a început să atragă atenţia tuturor. Căpitanul Sutter e elveţian 
prin naştere şi a fost ofiţer în armata franceză. A emigrat în 
Statele Unite şi s-a naturalizat cetăţean american şi a locuit mai 
mulţi ani pe Missouri. În 1839 a emigrat spre California, pe 
atunci o pustietate, unde a obţinut dreptul de stăpânire asupra 
unei mari întinderi de pământ, pe vreo douăsprezece mile de-a 
lungul Sacramentoului şi s-a stabilit în inima ținutului locuit de 
indieni, printre triburi destul de ostile. 


Multă vreme a avut de suportat atacurile permanente şi 
distrugerile provocate de indieni, dar, în cele din urmă, 
purtându-se cu blândeţe faţă de ei şi făcându-le diverse servicii, 
a reuşit să-i domolească şi i-a convins apoi să se aşeze pe 
pământurile lui pe care le-a numit Noua Elveţie. Cu ajutorul lor a 
ridicat un fort puternic din chirpici sau cărămizi uscate la soare, 
a transformat o parte a indienilor într-o armată disciplinată şi a 
stabilit astfel o garnizoană permanentă. 


Ogoarele lui cu grâu se întindeau pe mari suprafeţe, iar cirezile 
de vite numărau cinci mii de capete, toată treaba fiind făcută de 
indieni, pe care-i plătea cu nişte monede din tinichea pe care 
erau bătute nişte puncte indicând numărul zilelor de muncă 
prestate de cel ce le primea, iar acestea i se restituiau 
stăpânului, care le dădea în schimb veşminte de bumbac, la 
preţul de un dolar iardul, tot felul de fleacuri şi dulciuri. 


Descoperirea aurului în California i-a adus lui Sutter mai mult 
renume decât îndrăzneala lui de a se aşeza în ţinutul acela 
pustiu. În ochii lumii a devenit omul aurului şi numele i-a fost 
legat pentru totdeauna de cel mai râvnit metal de pe pământ. 


Cam pe vremea aceea au început să ne ajungă la urechi cele 
mai de necrezut veşti de la Braţul Mijlociu, cam la treizeci de 


mile mai la nord de Pârâul Castorului. Cei care fuseseră pe-acolo 
povesteau că malurile apei ar fi fost pline de aur din cel mai fin. 
Pentru ca să scoţi o sută sau două de dolari, nu trebuia chiar să 
te speteşti de dimineaţă până seara. Acum era momentul să ne 
încercăm norocul acolo, cât timp toate bogăţiile acelea erau încă 
neatinse. Zvonurile păreau prea straşnice ca să stau deoparte. 
Mi-am zvârlit cât colo târnăcopul, lăsând baltă o crăpătură de 
stâncă numai pe jumătate scotocită - vină cine-o pofti să 
isprăvească treaba - mi-am strâns calabalâcul şi eram gata, 
aşteptând primul prilej s-o întind spre Braţul Mijlociu. Curând se 
ivi şi prilejul, sub chipul unei cete de câţiva oameni care 
veniseră de-acolo şi acum se duceau înapoi. 


Am socotit că dădeau dovadă de multă generozitate, lăsându-ne 
să-i însoţim în această a doua călătorie, fiindcă în prima 
expediţie de explorare găsiseră nişte locuri pe unde nu mai 
călcase picior de om alb şi se spunea că aurul zăcea prin toate 
cotloanele, în bulgări mari. Eu şi unul din tovarăşii mei ne-am 
hotărât să mergem şi, dacă aveam noroc să găsim aur, urma să 
le dăm de veste şi celorlalţi ca să vină şi ei. 


Era la mijlocul lui decembrie şi ştiam că mult temutul sezon 
ploios trebuia să înceapă curând. Uneori, nori negri pătau 
limpezimea acelui cer de munte, parcă vestindu-ne anotimpul 
ploilor. Cum eram plini de sănătate, dar mai ales de speranţe şi 
hotărâre, n-am ţinut seama de aceste semne. Am aşezat sculele 
de lucru în spinarea a doi catâri cu înfăţişare cam jalnică, ne-am 
săltat puştile pe umăr şi am părăsit Pârâul Castorului, într-o 
după-amiază frumoasă, sub un soare strălucitor, în timp ce o 
adiere răcoroasă de toamnă înfiora frunzele stejarilor semeţi şi 
ale chiparoşilor, dându-ne noi puteri şi nădejdi. 


Vreo trei mile am mers prin munţi înalţi, ce formau un fel de 
graniţă între mica aşezare de la Pârâul Castorului şi terenurile 
„Minelor uscate” propriu-zise din vecinătate. După ce am 
coborât panta, am ajuns la „minele uscate”, aflate într-o vâlcea 
frumoasă, înconjurată de munţi, unde era o aşezare cu vreo 
cincizeci de cabane din bârne. Nu se lucra cine ştie ce, pentru că 
aurul era atât de amestecat cu un pământ lutos, că era neapărat 


nevoie de apă pentru a-l spăla, iar minerii stăteau liniştiţi şi 
aşteptau să se pornească anotimpul ploilor. 


Mulţi dintre ei clădiseră movile uriaşe de pământ, făcând gropi 
adânci, cu intenţia de a aduna în ele apa de ploaie ca să spele 
aurul. 


Am luat-o la nord de aceste „mine uscate” şi am poposit în 
amurg într-o mică vale a stejarilor, la vreo trei mile de gaterul lui 
Sutter, am împuşcat o căprioară, după care am servit o cină pe 
cinste, ne-am întins păturile pe jos şi am dormit liniştiţi sub un 
cer plin de stele şi fără pic de nor. 


A doua zi dimineaţă am intrat în Culoma, numele indian al 
teritoriului din jurul gaterului lui Sutter, unde urma să ne 
cumpărăm provizii înainte de a merge spre pârâul nostru. Acolo 
unde acum e marele centru comercial al regiunii miniere de 
nord. Pe atunci nu erau decât trei prăvălii, iar unde azi sunt 
străzi bătute şi aglomerate, mărginite de şiruri lungi de corturi şi 
de case, pe vremea aceea nu era decât o vale frumoasă pe care 
noi, minaţi de un elan romantic, am botezat-o Strachina 
Dracului. Era cuprinsă din toate părţile de munţi semeţi şi 
pătrundeai acolo numai prin trecători înguste, încât părea ca o 
strachină imensă, pe măsura unui uriaş, numai cât s-o apuce, s- 
o ducă la gură şi să soarbă apele râului de aur care şerpuia. 
Acolo începuse o nouă epocă, acolo fusese întoarsă o nouă 
pagină în istoria omenirii. Şi acolo mi-am slobozit şi eu catârii ca 
să pască prin desişurile coastei însorite, după care m-am aşezat 
să vă spun cum, din acest colţ retras de pământ, a fost 
dezvăluită o mare taină lumii cuprinse de uimire. 


În luna ianuarie a anului 1848, doi oameni, pe nume Marshall şi 
Bennett, au fost angajaţi ca să ridice un gater pe un teren 
aparţinând lui John A. Sutter, pe Braţul Sudic al Râului American, 
într-un loc unde păduri de stejar, pini, chiparoşi acopereau 
coastele munţilor din jur şi, în plus, munca indienilor de acolo nu 
costa mare lucru. Acestea erau motivele care l-au îndemnat pe 
Sutter să-şi ridice un gater şi un post negustoresc în acea 
regiune încă neexplorată. 


Nici prin gând nu-i trecea că în mâinile providenţei atotputernice 
el nu era decât un instrument pentru a se dezvălui omenirii 
bogății la care nici mintea cea mai înfierbântată nu visase 
vreodată şi a se deschide peşteri în care minunata lampă a lui 
Aladin ar fi fost copleşită de strălucirea din jur. 


Într-una din dimineţi, pe când cerceta scocul gaterului, Marshall 
descoperi, spre uluirea lui, nişte mici grăuncioare strălucitoare în 
nisipul depus în canalul de fugă şi, examinându-le mai atent, se 
convinse că erau aur. Nefiind satisfăcut numai cu propriile lui 
cercetări, omul trimise prin Bennett câteva mostre, pe care le 
găsise prin tot scocul, la San Francisco, unde un verificator de 
meserie le îndepărtă orice îndoială cu privire la natura şi 
puritatea metalului. Descoperirea a rămas o mare taină, în 
vreme ce Bennett s-a dus la Monterey şi a încercat să obţină de 
la colonelul Mason, pe atunci guvernatorul teritoriului, drept de 
stăpânire asupra terenului unde fusese descoperit aurul. 
Colonelul Mason îi aduse la cunoştinţă că nu stătea în puterea lui 
să-i acorde un astfel de drept, iar Bennett se întoarse la San 
Francisco, unde îşi înfăţişă mostrele lui Sam Brannan, Hastings şi 
la alţi câţiva. Îndată, mai multe persoane vizitară locul cu pricina 
ca să-şi astâmpere curiozitatea. 


Până la urmă, căpitanul Sutter în persoană se duse la San 
Francisco să întărească spusele lui Bennett şi, pe la întâi aprilie, 
povestea deveni publică. Cum era şi firesc, vestea se răspândi 
ca focul şi, la mai puţin de o săptămână după ce noutatea 
ajunse la Monterey, o mie de oameni erau deja porniţi la drum 
spre minele de aur. Cei mai aşezaţi şi mai cu scaun la cap 
cetăţeni se arătau convinşi că toată povestea era doar o 
scorneală şi sfătuiau oamenii să fie cu băgare de seamă ce 
făceau fiindcă se gândea la turbarea care avea să urmeze. 


Dar mulţi, mulţi dintre cei care într-o zi tunau şi fulgerau, 
spunând că totul nu era decât o gogoriţă, iar pe vânătorii de aur 
îi socoteau nişte bieţi apucaţi, erau văzuţi a doua zi strecurându- 
se furiş, cu o tigaie de tablă şi un târnăcop ascunse sub haină, 
către debarcader ca să ajungă la râul de aur al Sacramentoului. 
Încă înainte de mijlocul lui iulie, aproape tot ţinutul de câmpie 


rămase depopulat. Fermierii şi-au lăsat cirezile de izbelişte, să 
bată coastele după bunul lor plac, negustorii şi-au închis 
prăvăliile, avocaţii şi-au lăsat clienţii baltă, doctorii au făcut la fel 
cu pacienţii, militarii au şters-o „franţuzeşte”. 


Până şi colonelul Mason, guvernatorul Californiei, fu lovit de 
aceeaşi dambla şi, luându-şi aghiotantul şi o escortă, o porni 
spre mine „pentru a fi în cunoştinţă de cauză în vederea 
redactării unui raport către guvern”. Alcadele din San Francisco 
opri maşinăria justiţiei şi o luă şi el într-acolo. Orice târâie-brâu 
din California care putuse cumpăra, cerşi sau fura un cal o 
şterse în aceeaşi direcţie şi, înainte de începutul lui august, 
oraşele mai importante erau cu desăvârşire pustii. 


În San Francisco, cartierul general al întregului comerţ din 
California, nu mai rămăseseră decât şapte bărbaţi şi nu mai 
fiinţa decât o prăvălie. 


În vremea asta circulau cele mai fantastice istorii. Se spunea că 
într-o singură zi se câştigau sute şi uneori chiar mii de dolari. Se 
povestea că indienii plăteau fără multă tocmeală o sută de 
dolari pentru o pătură, o mie şase sute de dolari pentru o sticlă 
de băutură, celelalte preţuri fiind pe măsura acestora. Între timp 
s-e făcură noi descoperiri la Insula Mormonului, la nord, pe râul 
Yuba, la sud de Stanislaus, iar populaţia din aşezările miniere 
ajunse la trei mii de oameni. Cele spuse despre bogăţia minelor 
erau adevărate în cea mai mare parte. La câteva luni după 
aceste descoperiri, am întâlnit oameni. În care am cea mai mare 
încredere, care m-au asigurat că zile ia rând scoseseră din 
măruntaiele pământului aur în valoare de peste cinci sute de 
dolari pe zi. 


Dar m-am abătut de la povestea mea şi acum trebuie să mă 
întorc la Culoma. Am luat de la una din prăvălii două sute de 
livre de făină, plătind trei sute de dolari, o sută de livre de carne 
de porc, cu două sute de dolari, zahăr şi cafea, la un dolar livra, 
pe care am dat altă sută de dolari, cheltuind în total şase sute 
de dolari ca să facem rost de provizii pentru două luni. 


Am trecut Braţul de Sud şi am urcat nişte munţi semeţi, ce se 
ridicau într-o parte a râului şi am poposit în noaptea aceea pe 
creastă. A doua zi am luat-o la vale, am trecut printr-o văioagă 
lungă în care se vărsau multe pâraie şi am ajuns spre seară la 
culmea sau la creasta ce domina râul, la vreo trei mile mai sus 
de Minele Spaniolului. Am poposit acolo, ne-am bucurat de un 
somn lung şi odihnitor, ca să facem faţă coborâşului de-a doua 
zi. Muntele era atât de prăpăstios, fără urmă de potecă şi 
acoperit cu tufişuri încâlcite şi pipernicite, că am renunţat la 
ideea cu care ne amăgisem mai înainte de a duce de funie 
catârii cu poveri în spate până la râu. Am împărţit calabalăâcurile 
între noi, luând cam jumătate din poveri şi am început 
groaznicul coborâş în canion. 


Un tip simpatic, M'Gee, ofiţer, camarad de arme cu mine în 
acelaşi regiment, luă un căprior destul de zdravăn, pe care-l 
împuşcasem în dimineaţa aceea, îl săltă pe umăr, după tipicul 
pionierilor şi o porni; în urma lui veneam eu. Cu un sac de făină, 
iar ceilalţi, cu tot felul de boccele, încheiau coloana. Muntele era 
atât de abrupt şi plin de râpe, că de multe ori ajungeam pe 
tancuri de unde nu mai era altă cale decât drept în prăpastie. La 
un moment dat, Mac, un tip destul de zănatic, după ce se lăsă să 
alunece la vale se trezi chiar pe marginea prăpastiei. Cu 
animalul pus pe umeri, era într-o situaţie primejdioasă şi singura 
lui scăpare era să facă vânt căpriorului în prăpastia ce se căsca 
dedesubt. Căpriorul porni la vale, iar Mac cobori şi el iute şi-l află 
la vreo două sau trei sute de picioare mai jos, cu carnea foarte 
frăgezită după călătoria aceea. 


A fost un drum de pomină, chinuitor. Abia când am ajuns la 
jumătatea coastei, am descoperit apa - un pârâiaş şerpuind 
printre maluri de piatră. Pe la amiază, după două ore de mers 
trudnic, am ajuns la locul de popas pe malul firului de apă, ne- 
am dat jos din spinare poverile şi am pornit-o din nou înapoi la 
deal, după restul de bagaje. 


Malurile Braţului Mijlociu, unde ne instalasem tabăra, erau 
stâncoase şi sterpe. De o parte şi de alta se ridicau munţi de o 
măreție copleşitoare, mase uriaşe de granit, parcă anume 


clădite una peste alta de nişte îngeri ai distrugerii ce zvârliseră 
stânci imense din vârful muntelui la vale. O privelişte sălbatică 
se deschidea în faţa ochilor: un pârâiaş şerpuind între maluri de 
stânci ce se pierdeau în nori. Munţii ce mărginesc apa au vreo 
două mile înălţime şi sunt printre cei mai anevoie de escaladat 
din lume. Cu mare greutate am găsit un punct de popas, deşi nu 
aveam cort de ridicat, ci ne trebuia doar atâta loc cât să ne 
întindem păturile. Am bătut malul vreo douăzeci de iarzi în sus 
şi-n jos pentru treaba asta lăudabilă şi am reuşit până la urmă 
să aflăm o palmă de loc, de formă triunghiulară, prinsă între 
două stânci ce se rezemau una de alta şi m-am strecurat între 
ele şi acolo am dormit noaptea aceea, împăcat cu gândul că 
stâncile se puteau prăvăli peste mine, în care caz visurile mele 
cu mine de aur ar fi avut parte de un deznodământ cam trist, eu 
însumi transformându-mă în mii de fărâme. Totuşi soarta asta 
m-a ocolit şi a doua zi dimineaţă m-am trezit vioi şi plin de curaj, 
ca să-mi încep prima zi de muncă pe malurile ce ascundeau aur 
ale Braţului Mijlociu. 


În spinarea catârilor pusesem la Culoma destule scânduri ca să 
ne facem un „leagăn” şi, în dimineaţa de după sosirea noastră, 
doi s-au apucat de lucru la el, iar noi ceilalţi urmam să săpăm. 
Ne-am luat tigăile, răngile, târnăcoapele şi ne-am dus la treabă. 
Mai întâi am început să căutăm pe la piciorul stâncii unde ne 
aflam şi care să tot fi cântărit vreo douăzeci de tone, în speranţa 
că vom găsi vreo crăpătură în stâncă de dedesubt unde să se fi 
adunat aur. Şi n-aş putea spune că n-am prea avut succes. În 
jurul stâncii era pietriş şi pământ adus de apă, iar după ce am 
înlăturat, cu multă trudă, stratul acesta, ochii ni s-au bucurat la 
vederea aurului ce se întindea pe toată faţa pietrei, amestecat 
cu un nisip negru. L-am strâns şi l-am spălat în tigăi şi, înainte 
de lăsarea serii, noi patru adunasem douăzeci şi cinci de uncii de 
aur, cam de vreo patru sute şaisprezece dolari. 


Spălarea aurului în tigaie e cel mai simplu mod de a separa 
grăuntele de aur de pământul cu care e amestecat. O tigaie de 
tablă, de mărime obişnuită, e umplută cu pământul care conţine 
aur, apoi la cea mai apropiată apă se cufundă tigaia până se 
umple ochi. Pământul e bine amestecat apoi cu apa, iar 


pietricelele se scot cu mâna. Se imprimă o mişcare semicirculară 
tigăii ţinute cu amândouă mâinile; se scoate apoi din apă şi 
mâlul mai uşor care e mai la suprafaţă e lăsat să curgă o dată cu 
apa; şi tot aşa până se ajunge aproape de fundul tigăii. Aurul 
fiind mai greu decât pământul se lasă la fund şi acolo îl găseşte 
minerul când termină spălatul, amestecat cu nisip negru, greu. 
Ce rămâne se pune în altă tigaie sau într-o cană de tablă, unde 
se adună tot ce se spală în ziua accesa, apoi se usucă dinaintea 
focului şi nisipul e îndepărtat cu grijă, prin suflare. 


În prima zi, aproape tot aurul l-am obţinut prin spălare, deşi 
dintr-un „buzunar” de stâncă au fost scoase două bucăţi mai 
mari, una cântărind vreo treisprezece şi cealaltă vreo 
şaptesprezece dolari. Ne-am întors în tabără foarte bucuroşi de 
rezultatele primei noastre explorări. Apoi am făcut un foc cu 
crengi verzi rupte din copaci, am fript carne de vânat, ne-am 
târât fiecare în bârlogul lui şi am dormit. 


A doua zi aveam „leagănul” gata. Am căutat un loc potrivit şi am 
găsit o mică plajă de vreo cinci-şase iarzi între apă şi stânci. 
Deasupra era un strat subţire de nisip negru în care puteam 
vedea strălucind mici grăuncioare de aur, pe care le puteam 
aduna chiar cu vârful degetelor. Săpând mai adânc, am dat de 
un nisip aurifer roşcat, destul de tare, ce arăta bogat în aur 
curat, strălucitor. Am înlăturat stratul de deasupra şi am început 
să spălăm nisipul aurifer, care se dovedi atât de bogat, încât, 
împinşi de curiozitate, am cântărit aurul obţinut după prima 
spălare a cincizeci de tigăi de pământ şi am văzut că valora 
şaptezeci şi cinci de dolari, fiind cam cinci uncii de aur. În ziua 
aceea am făcut şase spălări şi am pus seara în punga comună 
ceva mai mult de două livre de aur - cam patru sute de dolari de 
aur. 


În seara aceea, în tabăra noastră a domnit multă veselie. Stăm 
pe o stâncă uriaşă; ne-am făcut friptura de vânat, am înfulecat-o 
cu poftă, ne-am delectat cu nişte cafea şi eram foarte încântați 
la ideea că fugisem de lume şi trăiam într-un ungher neştiut de 
nimeni, fără un suflet de om la multe mile în jur, unde aurul se 
găsea în două cu prundişul, atât de mult era. 


După ce-am lucrat cu „leagănul” vreo trei zile, stratul începu să 
secătuiască şi am fost nevoiţi să căutăm alt loc, aşa că în cea 
de-a patra zi ne-am apucat de prospectare. Trei am pornit-o la 
vale şi trei în susul apei. Eu am luat-o agale înaintea celorlalţi, în 
jos şi la vreo trei sute de iarzi de tabără am dat de-o 
îngrămădire de stânci unde mi-a şoptit mie gândul că era un loc 
bun de prospectare. M-am îndreptat spre mal, am ajuns la 
piciorul unei stânci uriaşe şi am început să mă uit în jur. Mai sus 
de mine venea drept spre albia stâncoasă o crăpătură largă pe 
care am cercetat-o cât de sus am putut ajunge, dar n-am găsit 
decât foarte puţin aur. Dezamăgit, m-am gândit să merg pe firul 
crăpăturii până la capătul ei, convins că acolo trebuia să aflu 
vreun depozit de aur. 


Am mers pe ea până aproape de marginea apei, unde se 
termina într-o gaură mai mare, sau „buzunar”, plin de prundiş. 
L-am scos afară cu lingura şi cuțitul şi aproape de fundul 
buzunarului am dat de pământ amestecat cu aur, iar în ultima 
lingură am scos numai aur curat, pepite mici de aur. Am adunat 
tot aurul. Când am ajuns la fund, mi s-a părut că am dat deo 
bucată şi mai mare de aur curat, dar, zgâriind cu cuțitul, am 
descoperit că nu era decât o poleială subţire care se lipise de 
faţa pietrei, din cauza propriei greutăţi şi a presiunii de 
deasupra. 


Am trecut râul şi mi-am continuat cercetarea, iar după ce-am 
săpat locul o vreme, am dat de un lut tare, roşietic, la numai 
câteva picioare adâncime. După alte două ore de muncă am mai 
găsit un „buzunar”, de unde am scos trei pepite mai mari de aur 
curat şi una amestecată cu nişte oxid de cuarţ. M-am întors în 
tabără, exaltat de norocul meu şi, după ce-am cântărit aurul, am 
văzut că din primul buzunar scosesem douăsprezece uncii şi 
jumătate, adică două sute de dolari, iar cele patru pepite de la 
urmă atârnau şaisprezece uncii şi trei sferturi. Succesul din ziua 
aceea se datora numai norocului. Dar şi alt tovarăş dăduse de 
un „buzunar” de unde scosese aur de două sute şaptezeci de 
dolari şi descoperise şi un loc ce promitea să fie bun pentru 
„leagănul” nostru. 


Aurul din crăpături şi „buzunare” e spălat la vale de pe coastele 
din jur. Tot mergând pe firul aurului, am găsit mici cantităţi de 
metal, săpând tocmai pe câte o culme. Sunt convins că e spălat 
la vale de ploi până când dă de un fund pietros şi se aşează în 
orice crăpătură sau „buzunar” de unde nu mai poate fi cărat de 
apă sau ajunge încet-încet, în albia râului. Unde se plimbă până 
află loc de odihnă. Dacă teoria aceasta e bună, atunci şi malurile 
râurilor unde s-a găsit aur sunt bogate în metal preţios, iar 
lucrările de ridicare a unor stăvilare pentru a abate apa de pe 
porţiuni de albie au dovedit că teoria stă în picioare. Dar cele 
mai bogate depozite de aur sunt aşa numitele bancuri. Sunt 
locuri unde malul intră în albia râului, formând un pinten pe 
după care şerpuieşte apa şi lasă bineînţeles mai multe depuneri. 
Bancurile au deasupra stânci mari. Adânc îngropate în solul 
care, de ce! E mai multe ori. E un nisip aurifer ce coboară până 
la piatra de dedesubt a albiei. 


Dimineaţa eram cu toţii gata să începem lucrul la noul loc 
descoperit, dar când ne-am trezit, am văzut că cerul era cam 
acoperit şi îndată după ce-am mâncat, se porni o ploaie 
straşnică Ne-am vârât la loc în găurile noastre şi am rămas acolo 
toată ziua. Nădăjduind să re oprească ploaia până a doua zi 
dimineaţa, dar continuă să toarne cu găleata. N-am văzut în 
viaţa mea să plouă ca atunci. Nu numai baierele se dezlegaseră, 
ci toate zăgazurile cerului păreau deschise. Şi toată noaptea 
aceea groaznică am zăcut pe stâncă pe care pusesem doar câte 
o pătură, ascultând muzica solemnă a pârâului care se umfla 
mereu. Apa dădea năvală sub picioarele noastre, iar ploaia turna 
deasupra. 


Dimineaţa am văzut că apele crescuseră cu patru picioare şi, 
după ce-am observat că limita de vârf a apelor în celelalte 
anotimpuri se afla cu mult deasupra locului de tabără, am 
socotit că era mai înţelept să ne mutăm mai sus, mai la adăpost. 
Ploaia continuă să umfle apele pârâului şi în cea de-a doua şi a 
treia zi, cu încă trei picioare, ajungând aproape la canapelele de 
piatră pe care odihneam. lar am ţinut sfat şi ne-am hotărât să 
plecăm a doua zi şi să ne întoarcem la tabăra de iarnă de la 
Pârâul Castorului. 


Ne părea foarte rău să părăsim acele locuri bogate în aur, după 
ce ne încredinţasem că în numai câteva luni de muncă puteam 
ajunge oameni avuţi. Ne părea rău mai ales după ce reuşisem, 
cu multă trudă, să transportăm până acolo provizii pentru două 
sau trei luni, după ce ne chinuisem atât de mult, odihnindu-ne - 
dacă odihnă era aceea - oasele obosite pe nişte stânci cât se 
poate de neprimitoare şi de tari. Dar ştiam că începuse sezonul 
ploilor, iar sănătatea făcea mai mult decât aurul cel mai 
strălucitor. Ne-am pus proviziile la adăpost, în afară de cele ce 
socoteam noi că ne trebuiau pe drumul de întoarcere şi, în cea 
de-a patra zi după ce se porniseră ploile, am luat din nou în 
piept muntele greu de urcat. 


Malurile Braţului Mijlociu s-au dovedit mai bogate decât cele ale 
oricărui alt afluent al Sacramentoului. E firul central al celor trei 
ape ce izvorăsc din Sierra Nevada şi-şi croiesc drum şerpuit spre 
Braţul American, care le culege şi apoi se varsă în Sacramento. 


Braţul Mijlociu a fost explorat prima oară, spre sfârşitul lui iunie 
1848, de nişte mormoni care lucraseră pe Braţul de Sud şi 
părăsiseră minele de aici din dorinţa de a găsi terenuri mai 
bogate, mai departe în munţi. Primele săpături au fost făcute la 
Bancul Spaniolului, care, în linie dreaptă, se află la vreo 
douăsprezece mile de gaterul lui Sutter, de unde s-au scos cel 
puţin un milion de dolari. 


Braţul Mijlociu a fost cercetat până la izvoarele sale din Sierra, 
dar mai în amonte nu e mai mult aur decât în aval. De la prima 
mea expediţie acolo, i-am bătut malurile şi de o parte şi de alta, 
pe vreo treizeci de mile şi nu mi s-a întâmplat să spăl vreodată o 
tigaie de pământ fără să nu aflu şi aur. Când din Statele Unite a 
început valul uriaş al emigrației, Braţul Mijlociu a devenit 
cartierul central al entuziaştilor căutători de aur, iar malurile i-au 
fost răscolite până în străfunduri şi au scos averi incalculabile. 


În cursul verii şi toamnei, pe râu au muncit cel puţin zece mii de 
oameni şi dacă socotim un câştig mediu zilnic de o uncie sau 
chiar zece dolari de aur, înseamnă că s-a scos aur valorând mai 
bine de zece milioane de dolari numai de pe acest râu. După ce 
malurile au început să nu mai ofere prea mult aur, oamenii au 


pornit să abată în multe locuri apele de la cursul lor firesc, au 
săpat canale şi au căutat în albie râvnitul metal, în numeroase 
rânduri descoperind mari cantităţi de metal, iar în altele mai 
nimic. Acum numai în felul acesta se mai poate scoate ceva, 
deoarece malurile au fost minuţios cercetate. 


La vreo zece mile dincolo de Braţul Mijlociu curge în aceeaşi 
direcţie o altă apă - Braţul de Nord, ale cărui maluri s-au dovedit 
la fel de bogate ca ale Braţului de Mijloc. În cursul primăverii şi 
verii trecute s-au ridicat zăgazuri pe râu în vreo cincisprezece 
puncte, s-au săpat canale şi a fost cercetată albia. Într-un loc, 
cinci oameni au zăgăzuit râul lângă aşa numitul Banc al lui 
Smith. Au ridicat zăgazul pe vreo treizeci de picioare lungime în 
vreo două săptămâni, apoi timp de vreo zece zile au scos de 
acolo aur între o mie şi două mii de dolari pe zi, valoarea totală a 
aurului extras fiind de vreo cincisprezece mii de dolari. 


Mai sus de ei au ridicat stăvilar alţi vreo câţiva şi într-o 
săptămână au adunat aur de vreo cinci mii de dolari. În alte 
cazuri însă s-a scos prea puţin sau chiar deloc. Cea mai mare 
greutate în scoaterea aurului din albie o constituie faptul că sunt 
puţine locuri unde apa să fie destul de mică, iar fundul albiei e 
atât de pietros şi curentul atât de puternic, încât numai acolo 
unde apa formează câte o bulboană mai liniştită se poate scoate 
pământul şi nisipul de pe fund. 


În multe locuri, Braţul Mijlociu n-are mai mult de treizeci de 
picioare lăţime, iar Braţul de Nord abia ceva mai puţin, dar 
curentul apei e puternic, cam de cinci-şase mile la oră. Fundul 
albiei acestei ape e alcătuit din stânci uriaşe, cum sunt şi 
malurile şi numai în crăpăturile şi „buzunarele” acestora se 
adună aurul. Unde râul e îngust şi curentul puternic probabil că 
e foarte puţin aur, dar unde albia se lărgeşte şi apa se mai 
potoleşte, aurul s-a aşezat liniştit şi aşteaptă acolo până-l scoate 
din ascunzătoare mâna profanatoare a vreunui iancheu. 


Când am întrerupt firul povestirii de faţă, eram pe cale să urc din 
nou coasta muntelui, împreună cu ceilalţi, ca să ne întoarcem la 
Pârâul Castorului. Urcuşul era mai greu acum decât fusese la 
coborâre, pământul fiind de fapt un fel de mâzgă în care ne 


cufundam până la glezne, la fiecare pas, iar stâncile erau atât de 
lunecoase în urma ploii, încât numai cu mult chin ne tineam în 
picioare pe ele. Am ajuns totuşi pe culme după trei ore de trudă 
şi am poposit acolo, iar a doua zi am mers până la creasta care 
domină Culoma. Ne-am oprit acolo în noaptea aceea, iar a doua 
zi dimineaţa am intrat pe ulițele aşezării. Pe la ora nouă eram la 
gater, cam târziu ca să ne mai luăm micul dejun la vreuna din 
prăvălii, unde proprietarii sunt destul de generoşi ca să dea de 
mâncare unui călător la suma moderată de cinci dolari. Singura 
soluţie era să întindem o cârpă pe tejgheaua negustorului şi să 
încropim o masă cu biscuiţi, brânză, sardele. Ca să nu dăm 
buzna chiar toţi buluc, ne-am împărţit în trei grupuri, 
îndreptându-ne fiecare spre altă prăvălie. Eu m-am dus 
împreună cu Mac şi am servit un meniu compus din: o cutie de 
sardele, o livră de biscuiţi marinăreşti, o livră de unt, jumătate 
de brânză, două sticle de bere. Am mâncat şi am băut cu poftă 
şi, după ce-am încheiat masa, am cerut nota de plată. A fost un 
mic dejun cam scump, am socotit noi. 


În ziua aceea ne-am oprit pe la gater şi am mai bătut o milă sau 
două în sus şi-n jos pe malurile Braţului de Sud în prospectare. 
Era foarte curios că tocmai aici, pe Braţul de Sud, unde fusese 
descoperit aurul pentru prima oară, nu lucra nimeni, în timp ce 
mii de oameni se îmbulzeau în regiunea minelor. La gater nu s- 
au făcut decât foarte puţine săpături, deşi nu mă îndoiesc că vor 
fi găsite depozite de aur importante pe malurile Braţului de Sud. 
Am încercat în mai multe locuri şi de fiecare dată am aflat aur, 
dar în cantităţi atât de mici, că nu merita să trudeşti pentru ele. 


A doua zi, după ce se opri şi ploaia, am pornit spre Pârâul 
Castorului cu o grămadă uriaşă de pături, năduşind din greu sub 
soarele dogoritor. Ne-am găsit tovarăşii acolo, aşteptându-ne cu 
nerăbdare, curioşi să asculte poveşti uluitoare despre primele 
noastre succese, dar s-au arătat la fel de dezamăgiţi ca şi noi de 
sfârşitul nefericit al întregii expediţii. 


Ne-am hotărât ca restul iernii să stăm cuminţi în cabana noastră 
de bârne şi să ne încercăm norocul la „minele uscate”, începuse 
să ningă şi de la întâi la 15 ianuarie se aşternu din gros zăpadă, 


straiul atingând patru picioare. Lucrul încetă peste tot, iar noi 
ne-am adunat în cabană şi ne distram cum puteam: jucând cărţi, 
citind, spălându-ne hainele sau sporovăind despre soarta 
noastră de căutători de aur şi ce ne aştepta în viitor. Apoi, pe la 
mijlocul lui ianuarie, se opri ninsoarea şi începu ploaia, iar în 
câteva zile toată zăpada fu spălată de apă, aşa că ne-am făcut 
socoteala că în curând puteam începe munca. 


Cam pe atunci se petrecu un incident care arată izbitor modul 
destul de sumar în care se aplică „justiţia” într-o comunitate de 
oameni unde nu există tribunale. În după-amiaza zilei de 20 
ianuarie am aflat că la „minele uscate” fuseseră prinşi cinci 
bărbaţi care vor fi judecaţi pentru jaf. Circumstanţele erau 
următoarele: un mexican pe nume Lopez, cunoscut jucător de 
cărţi, se retrăsese noaptea în cameră, având asupra sa o sumă 
mare de bani şi fu surprins pe la mijlocul nopţii de cinci bandiți 
care dădură buzna peste el. Unul îi propti în ţeastă gura 
pistolului, în timp ce ceilalţi au blocat uşa şi au început să-i 
cotrobăiască prin cufăr. S-a dat alarma, au venit peste ei mai 
mulţi cetăţeni şi i-au prins pe toţi. 


A doua zi au fost judecaţi de un juriu ales dintre cetăţeni, care i- 
a condamnat la treizeci şi nouă de lovituri de bici. M-am dus la 
„minele uscate” - era o zi frumoasă de duminică - şi când am 
ajuns acolo, am dat peste o mare mulţime adunată în jurul unui 
stejar, de care era legat un om gol până la brâu, iar un altul îi 
brăzda cu o curea de piele spinarea numai sânge. 


Prizonierii erau ţinuţi sub ameninţarea armelor încărcate ale 
gărzii formate din vreo doisprezece oameni, ce stăteau gata să 
tragă dacă vreunul ar fi încercat să fugă. După ce-au fost biciuiţi 
toţi condamnaţii, trei dintre ei, doi francezi, Garcia şi Bissi şi un 
chilian, pe nume Manuel, au fost acuzaţi de alte fărădelegi. Li s-a 
pus în seamă un jaf şi o încercare de asasinat comise pe Râul 
Stanislaus, cu o toamnă în urmă. Nefericiţii au fost ridicaţi şi duşi 
într-o casă din apropiere. Erau atât de sfârşiţi după ispăşirea 
celeilalte pedepse, că nu se puteau ţine pe picioare, ci zăceau 
întinşi pe podea. Deoarece nu erau în stare să participe la 
proces, au fost judecaţi în lipsă de o mulţime formată din vreo 


două sute de oameni care s-au constituit, cu de la sine putere, în 
juriu şi au numit un judecător ad-hoc. Învinuirile au fost dovedite 
pe deplin, dar nu li s-a putut pune în seamă decât o tentativă de 
jaf şi crimă, fără să se fi comis de fapt vreun act făţiş în acest 
scop. Se ştia că erau nişte ticăloşi şi mulţimea părea să 
nutrească dorinţa de a scăpa odată de ei. 


La sfârşitul întregului proces, care a durat vreo treizeci de 
minute, judecătorul a pus la vot chestiunea vinovâăţiei 
inculpaţilor. Răspunsul a fost un „da” unanim. A urmat apoi 
întrebarea: 


— Ce pedeapsă să li se dea? 
Din mulţime, un individ cu o mutră de brută a strigat! 
— La ştreang cu ei! 


Propunerea a fost pe dată primită cu deplină aprobare şi însuşită 
de către toţi. Eu m-am urcat pe o cioată şi, în numele lui 
Dumnezeu şi al legilor cunoscute, am protestat împotriva unei 
astfel de proceduri. Dar în vremea asta, mulţimea ajunsese de 
nestăpânit, mai ales pentru că oamenii se cinstiseră în mai 
multe rânduri şi pe întrecute la o crâşmă de alături, iar acum nu 
mai voiau să audă nici o vorbă care se punea de-a curmezişul 
dorințelor lor. Am fost chiar ameninţat cu ştreangul şi eu dacă 
nu încetam de îndată să mai aduc vreo obiecţie. Temându-mă să 
nu împărtăşesc şi eu aceeaşi soartă şi văzând că nu mai avea 
nici un rost să mă mai ciorovăiesc, am tăcut şi m-am pregătit să 
fiu martorul acelei îngrozitoare tragedii. 


Nenorociţilor condamnaţi nu li s-a îngăduit decât un răgaz de 
treizeci de minute pentru a se pregăti să intre pe scena 
veşniciei. S-au găsit îndată trei funii care au fost legate de o 
creangă. Prizonierii au fost scoşi din casă, suiţi pe o căruţă şi li s- 
au pus ştreangurile de gât. Nu li s-a mai lăsat timp pentru 
explicaţii. Încercau zadarnic să vorbească, dar niciunul nu ştia 
englezeşte, aşa că erau nevoiţi să-şi folosească limba maternă, 
pe care n-o înțelegeau decât prea puţini dintre cei de faţă. 


Degeaba cereau mereu un tălmaci, fiindcă strigătele lor erau 
înecate de chiotele şi răcnetele mulţimii înfuriate. 


Au fost legaţi la ochi cu câte o batistă neagră, li s-au cetluit 
mâinile la spate şi, la un semnal - fără să li se aducă preot sau 
măcar o Biblie - căruţa le-a fugit de sub picioare şi li s-a făcut 
brânei în veşnicie. Au fost săpate pe dată mormintele şi, după ce 
s-a stins în ei orice scânteie de viaţă, li s-a tăiat funia şi au fost 
îngropaţi, înveliţi doar în propriile lor pături. Era prima execuţie 
la care am fost martor. Dea Domnul să fie şi ultima! 


Vremea rea s-a mai potolit, viaţa noastră de căutători de aur a 
început din nou şi viroagele din coastele munţilor ne ofereau un 
câmp larg de activitate. Când oboseam muncind mereu în 
imediata apropiere a cabanei, o mai porneam uneori în expediţii 
de prospectare la depărtare de cinci-şase mile. 


În toate aceste expediţii nu mi s-a întâmplat să izbesc cu 
târnăcopul în pământul vreunei viroage fără să nu dau de aur, 
dar de multe ori în cantităţi atât de reduse, că nu justifica 
extragerea lui cu mijloace simple, manuale. Cât am lucrat acolo, 
ne-a ieşit cam la şaisprezece dolari de om zilnic, toată vara 
aceea. 


Multe presupuneri s-au făcut în legătură cu felul în care a ajuns 
aurul să fie împrăştiat în zona minieră a Californiei. Unii şi-au dat 
cu părerea că aurul se află acolo dintotdeauna, la fel ca pietrele 
care acoperă faţa pământului, alţii cred că a ţâşnit dintr-un 
rezervor uriaş, fiind împins în afară de o groaznică explozie 
vulcanică şi împrăştiat pe o mare suprafaţă. Eu înclin spre cei 
din urmă, iar observaţiile şi experienţa pe care am căpătat-o îmi 
întăresc adevărul acestei teorii. 


Aurul scos din regiunile miniere ale Californiei poartă semne 
neîndoielnice că odată, cândva. S-a aflat în stare topită, în multe 
părţi e amestecat cu filoanele de cuarţ în care a pătruns pe când 
era în stare lichidă. Eu am multe bucăţi de aur îmbrăcate 
complet într-o crustă neagră care seamănă cu lava vulcanică. 


Viaţa noastră la Pârâul Castorului începu să devină foarte 
monotonă. Pe vremea aceea lucrau acolo vreo trei sute de 
oameni şi, ori de câte ori se găsea aur în vreo viroagă, toată 
lumea năvălea acolo şi, în câteva zile, tot pământul era răscolit. 
Pe lângă asta, „minele uscate” sunt foarte nesigure. Acolo unde 
trebuie să cauţi depozitele de aur prin crăpăturile stâncii. Uneori 
sapi câte o zi întreagă fără să-i vezi culoarea. De aceea, faţă de 
mineritul de pe malurile râurilor, acest fel de a căuta aurul e mai 
nesigur. În vecinătatea râurilor aurul e oarecum egal răspândit şi 
ştii că după o anumită muncă obţii o anumită cantitate de aur, în 
timp ce la „minele uscate” nu totdeauna ai parte şi de răsplată. 


Sătul de vechile viroage, într-o dimineaţă am pornit-o prin 
munţi, hotărât să aflu un alt loc unde să pot lucra fără să fiu 
tulburat de zgomotul lopeţilor şi târnăcoapelor din jurul meu. Am 
luat-o spre răsărit, am trecut un şir de creste şi văi, până am dat 
de o mică viroagă de vreo treizeci de picioare lungime, tăiată 
într-o coastă domoală. 


Nu ştiu de ce mi-a atras atenţia. Am curăţat un loc de vreun iard 
lungime şi am dat de un strat care conţinea aur. Deasupra era o 
pătură subţire de sol negru, grăunţos, care nu părea a avea aur. 
Dedesubt era alta, roşietică la culoare, în care particule mici de 
aur erau răspândite fin şi străluceau peste tot. O mică băltoacă, 
formată după ploaie, puţin mai jos, îmi oferea un loc numai bun 
de încercare, aşa că am adunat o tigaie de pământ, am coborât 
câţiva paşi, l-am spălat şi am obţinut cam doi dolari de aur. 


Am continuat să sap şi să spăl pământul până am ajuns la 
ardezie şi acolo am găsit multe crăpături şi „buzunare” cu aur, 
din unele scoțând până la opt-zece dolari. Aurul era de cea mai 
bună calitate şi mă felicitam că, în sfârşit. Găsisem un loc liniştit, 
unde puteam lucra singur, netulburat de nimeni iar bogăţia 
întregii viroage numai mie îmi aparţinea. 


În ziua aceea am scos aur valorând o sută nouăzeci de dolari şi 
m-am întors spre casă având grijă ca nici cea mai mică tresărire 
a feţei să nu mă trădeze şi n-am împărtăşit nici unuia dintre 
tovarăşii mei ce noroc mă păscuse. Dar ori m-au dat de gol 
ochii, ori m-a spionat careva pentru că a doua zi, pe când lucram 


eu mai cu foc în viroaga mea, m-am trezit înconjurat de vreo 
douăzeci de bărbaţi zdraveni, toţi înarmaţi cu uneltele obişnuite. 
Nu puteam spune şi nu puteam face nimic. Dreptul primului 
venit nu se prea recunoaşte pe aici, aşa că în vreo trei zile, 
viroaga aceea, care speram atât de mult să-mi rămână numai 
mie, fu răscolită şi întoarsă pe dos. 


De acolo s-au scos vreo zece mii de dolari, partea mea fiind ceva 
mai mult de o mie. Dar numai albia viroagei fusese săpată, iar 
după ce a rămas complet părăsită, eu m-am întors mai multe 
zile la rând, de unul singur şi am scos, săpând malurile, de la 
una la trei uncii de aur de fiecare dată. 


În multe cazuri. În funcţie de particularităţile solului, malurile s- 
au dovedit mai bogate decât albia viroagelor. Când am ajuns noi 
la Pârâul Castorului prima oară, chiar în mijlocul aşezării am 
văzut o viroagă ce părea „stoarsă” de tot, încât, după o zi 
întreagă, nu te alegeai nici cu cinci dolari de aur. Se spunea că 
de acolo se scosese o sută de mii de dolari pe vremea când 
fusese descoperită prima oară. 


Dat într-o zi, pe la începutul lui februarie, un irlandez care habar 
nu avea de toate astea a săpat o groapă adâncă de vreo şase 
picioare în malul viroagei, la vreo douăsprezece picioare mai sus 
de fundul albiei. A dat de un lut tare, albicios, prin care aurul nu 
putuse trece. A spălat lutul şi, în prima zi, s-a ales cu aur de vreo 
sută de dolari. După treaba asta, bineînţeles că minerii au dat 
din nou năvală în viroagă şi n-a trecut o săptămână şi s-au scos 
vreo cincisprezece mii de dolari din locul acela socotit epuizat. 


Săpăturile de la Pârâul Castorului au fost inaugurate de un 
neamţ. Charles M, Weber, fermier de pe San Joaquin, care s-a 
abătut prin părţile astea la începutul lui iunie. Adusese cu el tot 
felul de mărfuri şi în jurul lui s-au adunat curând vreo mie de 
indieni care lucrau pentru el şi el le dădea în schimb cele 
necesare traiului şi tot felul de alte flecuşteţe care câştigă atât 
de uşor inima sălbaticilor. 


Curând i s-a alăturat William Dalor, fermier de lângă Fortul 
Sutter şi ei doi, folosind munca indienilor, au strâns aur de cel 


puţin cincizeci de mii de dolari Cam atunci au început să apară şi 
mineri pe cont propriu. Într-o dimineaţă, unul din oamenii lui 
Dalor au luat-o spre munţi, în căutarea unor noi terenuri aurifere 
A ajuns la „minele uscate” cum au fost numite mai apoi, dar 
cărora acum li se spune „Locul Spânzuraţilor”, în urma 
întâmplării povestite mai sus. 


Pe la începutul lui februarie, ploile şi ninsoarea se porniră din 
nou cu înzecite puteri şi continuară toată luna, oprindu-se doar 
când şi când. Dar cum eram obişnuiţi cu greul, din experienţele 
prin care trecusem înainte şi împinşi de ambiția care-i face 
totdeauna pe oameni să înfrunt? Primejdii şi dificultăţi care altfel 
i-ar zdrobi, noi ne-am continuat truda cu aceeaşi hotărâre, iar 
seara ne întorceam ia cabana din bârne, uzi până la piele de 
ploaia ce se abătuse toată ziua asupra noastră. 


Dar un foc straşnic şi o pipă de tutun ne răsplăteau pentru toate 
chinurile îndurate, iar în zorii zilei următoare eram gata s-o luăm 
de la capăt în acelaşi scop. Într-una din dimineţi, după o ploaie 
cumplită care umflase apele pârâului, am luat-o pe mal şi, 
uitându-mă cu atenţie, privirea mi-a fost atrasă deodată de nişte 
aur împrăştiat pe jos. Am început să-l adun şi n-a mai rămas 
curând mare lucru. Cum ajunsese acolo, n-am reuşit să-mi explic 
ca lumea niciodată. 


Vreo câteva pepite valorând doi sau trei dolari ajunseseră la 
vreo zece picioare mai sus pe mal, iar fiecare pietricică adunase 
în jurul ei o cantitate mai mică sau mai mare de aur. În prima zi 
am strâns de acolo vreo patru uncii, apoi am aşteptat să mai 
vină o ploaie. Ploaia se porni chiar în noaptea aceea, iar 
dimineaţa am găsit din nou aur la fel ca în ajun. Pe lângă asta, 
am văzut într-o crăpătură de stâncă aflată în mijlocul râului unde 
am bănuit că se afla un depozit destul de mare de aur. Deşi era 
frig, vreme de iarnă, mi-am suflecat nădragii şi am intrat în apă. 
Am scos aurul cu vârful cuţitului din crăpătură şi m-am dus iute 
spre cabană să mă usuc şi să-mi cântăresc comoara. 


De pe mal adunasem aproape trei uncii de aur. Am continuat să 
găsesc aur împrăştiat pe mal mai multe zile la rând, apoi 
deodată a dispărut şi n-am mai văzut nici urmă. N-am reuşit să 


dezleg niciodată misterul cum ajunsese aurul acolo. Ori căzuse 
din nori, o dată cu ploaia şi-l adusese râul, ori fusese spălat de 
ape de pe coaste. 


Una din urmările mineritului a fost aceea că la Pârâul Castorului, 
în iarna lui 1848, pe o uncie de aur se plătea între şase şi opt 
dolari, în monede de aur sau argint. Şi eu ara cumpărat câteva 
sute de uncii de la un mexican la preţul de şase dolari jumătate. 
Aurul se vindea pe monede dintr-un singur motiv: pentru a face 
rost de bani de joc, iar jocul de noroc era viaţa a două treimi din 
cei aflaţi acolo pe vremea aceea. 


Totodată, legăturile cu San Francisco şi Sacramento fiind 
întrerupte din cauza ploilor, proviziile ajunseseră la preţuri 
uluitoare. La acele preţuri, negustorii şi cei ce cărau mărfurile au 
dobândit profituri mari de pe urma muncii minerilor, mai mari 
chiar decât cele obţinute de minerii înşişi. 


Pe la întâi martie, iarna aceea lungă şi aspră se sfârşi şi, sătui de 
locurile unde iernasem, cei din ceata noastră ne-am împărţit 
între noi proviziile şi blidele, am desfiinţat gospodăria comună şi 
cei mai mulţi ne-am îndreptat spre Braţul Mijlociu. Pe drum n-am 
avut parte de nimic nou sau ciudat şi după ce-am ajuns la râu, 
am mai mers vreo optsprezece mile mai sus de Bancul 
Spaniolului, la un altul aflat în faţa Marelui Banc şi acolo ne-am 
ridicat corturile, ne-am făcut un „leagăn” şi am început treaba. 


Locul era foarte nisipos, iar deasupra se aflau stânci mari 
îngropate adânc, ceea ce a însemnat multă muncă trudnică 
pentru a le da deoparte. Dedesubt am găsit un strat de sol 
aurifer şi, după spălare, am văzut că fiecare dintre noi se alegea 
cu vreo patru uncii de aur pe zi. 


Din nou am început să mă gândesc la noroc şi la averi, dar 
speranţele mi-au fost din nou spulberate de un atac îngrozitor 
de scorbut care a făcut ravagii în minele din nord în iarna lui 
1848. Două treimi din mineri au dus o viaţă plină de lipsuri, fără 
să fie nici măcar pregătiţi să le înfrunte, iar pe deasupra, 
mâncau aproape numai carne sărată, fără un fir de zarzavat, aşa 


că s-au îmbolnăvit de scorbut şi au suferit din pricina acestei boli 
cel puţin jumătate din oameni. 


Prima dată, simptomele bolii au fost observate la „minele 
uscate”, unde, pe la mijlocul lui februarie, mulţi au ajuns să nu 
mai poată merge, fiindcă li se umflaseră picioarele şi îi chinuiau 
dureri mari. La început s-a crezut că e reumatism şi au fost 
trataţi ca atare. Dar durerile n-au cedat nici în faţa celor mai 
puternice tratamente aplicate pentru această boală şi până la 
urmă s-a văzut că era scorbut. Mulţi, care n-au putut găsi 
zarzavaturi sau acizi vegetali, au bolit, s-au chinuit, iar apoi au 
murit. Alţii, având norocul să ajungă la aşezările unde se mai 
aflau cartofi şi alte asemenea legume s-au înzdrăvenit. 


La mine, primele semne s-au manifestat prin umflarea şi 
sângerarea gingiilor, după care mi s-au umflat picioarele mai jos 
de genunchi de n-am mai putut merge. Am zăcut trei săptămâni 
în cort, nevoit să-mi ţin zilele chiar cu ceea ce-mi provocase 
boala şi cu fiecare zi mă simţeam tot mai nevolnic, fără să am 
nici o umbră de speranţă că voi scăpa. 


Pe atunci se aflau vreo opt sute de inşi care se speteau muncind 
pe râu. Am trimis pe unul din tovarăşi, într-o dimineaţă, cu 
misiunea de a-mi face rost, dacă putea, de o doză de săruri şi-i 
spusesem să plătească oricât pe ele. Spre seară se întoarse cu 
vestea că nu reuşise, pentru că nu găsise decât doi oameni care 
aveau ceea ce căutam eu şi amândoi refuzaseră să vândă, 
indiferent la ce preţ. 


Eram în pragul disperării. N-aveam decât o pătură pe care e 
puneam sub mine pe pământul rece, umed şi o bucată de 
canava ca să mă feresc de soarele dogoritor din timpul zilei şi 
roua groasă din timpul nopţii. Am zăcut zile în şir, cu dureri mari 
în picioarele ce se umflaseră tot mai mult până ajunseseră negre 
de tot. Dinaintea mea se ridicau munţi îngrozitori peste care 
trebuia să trec dacă voiam să mă vindec. 


Cred că acolo mi-aş fi aflat sfârşitul, dacă nu găseam din 
întâmplare cel mai bun leac. Intrasem în a doua săptămână de 
când boleam şi unul dintre tovarăşi, coborând a coastă unde se 


dusese să vâneze căprioare, a descoperit la poalele muntelui, 
înşirate de-a lungul potecii, nişte vrejuri de fasole încolţite din 
pământ şi care dăduseră frunze. 


A 


Probabil careva, coborând pe cărare cu un sac de fasole în 
spinare, împrăştiase câteva boabe pe jos. Tovarăşul meu a 
adunat o parte din fasole şi a adus-o în tabără. Am fiert-o şi 
câteva zile n-am mai mâncat nimic altceva şi n-am băut decât o 
fiertură de coajă de molid. Leacul s-a dovedit miraculos şi, după 
o săptămână, m-am văzut în stare să merg şi, îndată ce-am mai 
prins puteri, am trecut muntele şi m-am dus la Culoma împreună 
cu doi tovarăşi. M-am ţinut mai ales cu verdeţuri, am făcut rost 
de cartofi la preţul de trei dolari livra şi curând m-am vindecat. 


La Culoma, lucrurile se schimbaseră foarte mult. Aşezarea aceea 
cu numai trei case se transformase într-un oraş mare. Peste tot 
se înălţau locuinţe şi câmpul era împestriţat de sute de corturi. 
Vaporul „Oregon” tocmai sosise de la San Francisco, venind de 
la Panama, în prima sa călătorie. În plus, apăruse o flotă 
întreagă de vase cu pânze ticsite de pasageri din Statele Unite8, 
atraşi de zvonurile în legătură eu descoperirea aurului. 


În California îşi făcură apariţia tot soiul de oameni, de la dandy- 
ul sclivisit de pe Broadway, care nu pusese în viaţa lui mâna pe 
altă sculă mai grea, ci numai pe bastonul din os de balenă, până 
la muncitorul zdravăn, care de când era pe lume, nu făcuse 
altceva decât să dea cu târnăcopul şi lopata. Şi toţi aveau 
acelaşi gând: să scoată aurul din pământ. 


Cum la Culoma nu se ştia încă ce e aceea hotel, toţi trăiau în 
corturi, îşi făceau singuri de mâncare şi se pregăteau s-o 
pornească spre Braţul Mijlociu. Unii se apucaseră să răscolească 
malurile Braţului de Sud, în imediata vecinătate a gaterului şi-i 
puteai vedea în fiecare zi năduşind (se făcuse foarte cald), 
încovoiaţi din mijloc sub povara unui arsenal de unelte - 
suficiente pentru a săpa un canal întreg - în timp ce se duceau 
sau se întorceau de la locul lor de lucru. După cum am mai spus, 
n-au aflat decât foarte puţin aur prin împrejurimi şi un căutător 
de aur nu era răsplătit cu mai mult de cinci dolari pe zi pentru 
toată truda. 


Mulţi căraseră după ei tot felul de maşini la modă, născocite prin 
Statele Unite, după ce se împrăştiase vestea descoperirii aurului. 
Erau de toate formele şi mărimile posibile, unele arătând a fi 
minunate pentru bătutul untului. Toate au fost încercate, au dat 
greş şi au fost părăsite în favoarea obişnuitului „leagăn”, care, 
aşa cum am arătat, e cea mai bună „maşină” la care se poate 
folosi munca manuală. 


Mulţi dintre noii veniţi au fost crunt dezamăgiţi după ce-au văzut 
cum stau lucrurile, descoperind că aurul nu-i aştepta împrăştiat 
peste tot, în bulgări mari, ci trebuia agonisit printr-o muncă din 
cele mai grele. 


Din propria mea experienţă dobândită în minele de aur, sunt 
convins că şase luni pe an, un om zdravăn, sănătos, plin de 
energie şi perseverenţă, poate câştiga cam şaisprezece dolari pe 
zi de pe aproape orice teren aurifer. Dar, cu toate acestea, i-aş 
sfătui pe toţi cei care au o gospodărie întemeiată acasă9 să 
rămână acolo. Căutătorul de aur are parte de o trudă aspră şi 
trebuie să îndure lipsuri cumplite. Celui obişnuit cu traiul 
aşezărilor mai civilizate are să-i vină greu să mişte din loc şi să 
spargă stânci uriaşe, să arunce la nesfârşit pământul cu lopata, 
să-l spele stând toată ziua cu picioarele în apă, să doarmă 
noaptea pe pământul ud, fără să aibă deasupra nimic altceva 
decât o pânză subţire de cort sau un acoperiş de lemn prin care 
se scurge apa. 


Richelieu spunea că „e mai greu condeiul decât spada”. Mulţi 
funcţionăraşi tineri, dichisiţi, mânaţi spre California de visurile 
aurite ale îmbogăţirii, au descoperit, spre tristeţea lor, că ranga 
e mai grea decât condeiul. Nu şovăi nici o clipă să spun că 
munca de căutător de aur, prin asprimea ei, nu e întrecută de 
nici o altă muncă. Ea combină mai multe meşteşuguri şi trebuie 
să fii priceput în arta de a săpa canale, a ridica zăgazuri, să ştii 
să înalţi ziduri, să ari, să prăşeşti cartofi, la care trebuie 
adăugate greutăţile vieţii în pustietatea munţilor, unde nu ai altă 
mâncare decât provizii neîndestulătoare, unde trebuie să înduri 
când razele fierbinţi ale soarelui, când roua rece a nopţii. 


Aşa că, după cum se vede, căutarea aurului nu-i o îndeletnicire 
tocmai plăcută. 


WILLIAM LEWIS MANLY. 
DEZAMĂGIRI ÎN EL DORADO 


„Fragmentul face parte din aceeaşi carte a lui Manly „Valea 
Morţii în '49, care consemnează avatarurile autorului şi 
prietenilor săi în California după dramatica traversare a 
continentului. (n.t.).” 


S arele se ridică fără să întâlnească umbră de nor şi îndată după 
aceea se stârni o briză uşoară care veni dinspre golf şi trecu prin 
vâlcea, făcând aerul cât se poate de plăcut, răcoros. Acel colţ de 
lume mi se părea un adevărat paradis, după câte puteam eu 
cântări şi cunoscusem tot felul de locuri, sterpe şi mănoase, 
deşerturi şi văi, munţi şi câmpii. 


Dar şi punga mea era cam stearpă şi m-am hotărât să caut mai 
întâi minele de aur şi să adun destul metal preţios ca să cumpăr 
şi eu o bucată de pământ în acea vale. 


Am vorbit apoi cu Bennett, care era şi el de părere să pornim pe 
dată spre mine. Primul semn de aşezare omenească l-am zărit 
după ce-am bătut o bucată bună de drum prin munţi: era un 
ocol pentru animale înconjurat cu zid de piatră, dar nu se vedea 
nici o locuinţă prin preajmă. Apoi am dat de o casă mică din 
ţăruşi de salcie, înfipţi în pământ şi lipiţi cu lut. Se fălea cu 
numele de Casa Munţilor. Hanul acela lăturalnic arăta ca un 
bârlog de hoţi de cai. Prin preajmă nu se vedea decât unul sau 
doi oameni; într-un par spânzura un sfert dintr-un elan; dar 
hrană pentru oameni sau animale nu se afla. Apă era puţină, 
mai nimic de vânzare, pentru că nimeni nu căuta aşa ceva pe 
acolo. 


Eram la cincisprezece mile de râul San Joaquin şi dinaintea 
noastră se întindea o câmpie. Când drumul s-a abătut spre albia 
râului, am văzut că apa era prea adâncă pentru ca să putem 
trece fără greutăţi, aşa că ne-am hotărât să mergem mai 


departe şi să căutăm alt loc de trecere. Când am ajuns la 
vărsarea râului Merced, ne-am gândit să încercăm din nou. Am 
pornit înaintea vitelor, ca să măsor adâncimea, să nu dăm în 
vreo bulboană. Uneori apa ajungea până la lada căruţei şi părea 
îndoielnic că aveam să ajungem în partea cealaltă, teferi şi 
nevătămaţi, dar până la urmă am trecut. 


Am dat de o sfoară de pământ uscat de-a lungul malului. Pe 
malul sting al râului era o aşezare, puţin mai jos de gura râului 
Merced. Cred că locului i se spunea oraşul Merced, dar aşa-zisul 
oraş n-avea decât o singură locuinţă - un cort aparţinând omului 
de la bac. 


Am mers pe firul apei şi n-am dat de nici o aşezare omenească 
până am ajuns la drumul care duce de la Stockton la minele 
Mariposa, unde am găsit un bac şi o mică prăvălie. Aici am aflat 
că vreo câţiva oameni căutau aur la câteva mile pe râu în sus, 
aşa că am mânat vitele mai departe până am ajuns la nişte 
săpături făcute pe albia unui torent uscat, aproape de malul 
râului. 


Abia acum am văzut că arta mineritului aurului trebuia învățată. 
N-aveam nici unelte, nici bani şi nu văzusem grăunte de aur 
nativ. Nu ştiam nici cum să-l extragem din pământul aurifer, nici 
unde să-l căutăm. Eram nişte amărâţi de imigranţi neştiutori. 


Acolo îşi aşezaseră tabăra vreo doi-trei căutători de aur. Unul 
dintre ei se arătă mai prietenos şi am făcut îndată cunoştinţă. Îl 
chema Williams şi era de prin Missouri. Veni la malul apei, cu o 
tigaie plină de pământ şi, văzându-mă cât eram de nepriceput şi 
cum mă chinuiam şi eu cu o tigaie, mi-o luă din mână şi-mi arătă 
cu răbdare cum să fac să îndepărtez pământul şi să rămân cu 
aurul. Când a terminat, în tigaie au rămas câţiva solzişori 
strălucitori. 


Pentru mine erau nişte grăuncioare ciudate şi le-am cercetat 
mai îndeaproape. Williams ne-a arătat tot mai multă prietenie şi 
i-am povestit câte ceva din cele pătimite de noi pe drum, iar 
omul a socotit că meritam şi noi un teren aurifer ca lumea după 
atâta suferinţă. Se duse la o albie uscată de torent unde muncea 


un spaniol, căruia îi spuse că acum, după terminarea 
războiuluilO, toată California aparţinea americanilor, aşa că el 
trebuia să plece. Williams era cu puşca în mână şi se părea că o 
să urmeze o încăierare, dar spaniolul îşi luă tălpăşiţa, iar terenul 
lui ne-a fost dăruit nouă, mie şi lui Bennett. Williams fusese de 
două ori la Santa Fe, învățase spaniola şi ştia să înjure ca la 
carte, dacă era nevoie. 


Ne-am apucat de treabă, cu toate că n-aveam nici o unealtă. Dar 
pe terenul nostru, stratul aurifer era foarte la suprafaţă, iar 
Williams ne mai împrumuta din când în când uneltele lui. Am 
reuşit curând să strângem şi noi cu chiu cu vai puţin praf galben, 
după care ne-am dus la prăvălia din vale şi am cumpărat o tigaie 
cu cinci dolari, o lopată cu zece dolari, iar pe un târnăcop 
nenorocit am dat alţi zece dolari. Ceea ce a însemnat vreo două 
uncii de aur. 


Vreo trei săptămâni am muncit pe rupte amândoi, dar nu ne-am 
ales cu prea mult aur şi nici nu eram în stare să facem faţă 
preţurilor pe care trebuia să le plătim. Curând, albia torentului 
nostru n-a mai dat aur şi, cum apele râului au scăzut destul, am 
încercat la un banc de nisip. Dar nu reuşeam să adunăm decât 
patru-cinci dolari pe zi, pentru că aurul era foarte mărunt şi greu 
de strâns. 


La bancul acela au început să apară şi alţii. Însă terenul nu se 
dovedea destul de bogat, pe cât am fi vrut, aşa că trei dintre noi 
ne-am hotărât să căutăm în altă parte un loc mai bun. 


A doua zi era duminică şi toţi am rămas culcaţi până mai târziu. 
Înainte de a mă scula am simţit ceva plimbându-se pe pieptul 
meu şi când m-am uitat, am văzut că era o insectă semănând cu 
un păduche, dar mult mai mare, ce se mişca încet. Pentru mine 
era şi el un nou emigrant, dar nu ştiam ce-o fi fost. Mi-am scos 
nădragii şi pe la cusături am văzut fojgăind multe fiinţe de 
acelaşi soi. Le-am ucis pe toate câte le-am găsit şi apoi m-am 
sculat şi i-am relatat lui Williams cu ce mă căpătuisem. Mi-a 
spus că erau nişte piojos, cunoscuţi sub numele de păduchi de 
corp şi nu făceau rău la nimeni. 


Am pornit în expediţie de prospectare spre nord-est, către un loc 
numit Teşitura Stejarului cel Mare. Acolo îşi avea izvorul un 
pârâiaş şi, în depresiunea aceea, dădeau mai multe mici vâlcele 
de unde se scotea aur destul de bine. Valea era ocupată în 
întregime şi se construia de-a curmezişul un zăgaz ca să fie 
secată. Toată lumea credea că de acolo avea să se scoată aur 
cât să se umple un vapor. 


De o parte şi de alta a văii se ridicase un oraş întreg de corturi. 
Pe un mal se aciuaseră jucătorii şi se încingeau mereu tot felul 
de jocuri de noroc, bine conduse de profesionişti. Pe malul 
dimpotrivă erau alte corturi, mai mici, iar pe coaste păşteau 
catâri şi măgari. 


Unul dintre micii urecheaţi cobori de vale, o luă printre corturi, 
intră într-unul din ele şi se apucă să-şi bage botul într-un sac cu 
făină. Stăpânul fainei alergă în cort. Puse mâna pe puşcă şi 
încercă pielea măgarului cu nişte plumbi mari. Animalul se suci 
în loc şi păru rănit mortal. 


Mă aşteptam să se pornească o încăierare, dar părţile se arătară 
mai înțelepte. Preţul măgarului a fost plătit pe loc, în întregime 
şi nu s-a produs nici o vărsare de sânge, aşa cum mă aşteptam. 


Am început să prospectăm mult mai spre est, dar n-am dat de 
locuri mai ca lumea. Ne-am hotărât să ne întoarcem, să ţinem 
sfat şi să ne îndreptăm spre alte terenuri. Pe drum ne-am oprit 
să cinăm. În timp ce mă învârteam în jurul focului, cu picioarele 
goale, am simţit că mişcă ceva pe laba piciorului. Era un alt 
piojos de-al lui Williams. 


Afacerile se făceau în praf de aur, pentru că toate monedele se 
aflau în mâna domnilor jucători. Mulţi mineri purtau câte o mică 
balanţă în buzunarul de la piept ca să cântărească aurul şi să nu 
mai trebuiască să se lase în seama unuia şi altuia care foloseau 
greutăţi încărcate cu plumb, ca să înşele în folosul lor. Praful de 
aur era socotit la şaisprezece dolari uncia. 


Ne-am socotit că era mai bine ca doi dintre noi să luăm catârii, 
să pornim mai la vale printre dealuri ca să facem rost de nişte 


carne de elan pentru drum, deoarece pe unde urma să trecem 
nu prea erau aşezări şi deci n-aveam de unde procura provizii. 
Eu şi Bradford din New Orleans am luat-o la vale, unde era vânat 
din belşug. Am poposit într-o mică vâlcea, ne-am priponit catării, 
am stat toată noaptea aceea fără foc, gândindu-ne că atunci 
când o să ne trezim, în revărsatul zorilor, o să găsim lângă noi 
unul din cârdurile acelea de elani pe care le vedeam cu ochiul în 
zare şi o să omorâm lesne câţi ne trebuiau, fără să ne părăsim 
tabăra. 


Dar am fost dezamăgiţi. Se vedeau sute şi sute de fiinţe dintr- 
acelea, cu coarne mari, dar niciuna în bătaia puştii şi nici n- 
aveam cum să ne apropiem de ele. Ne-am furişat aproape deo 
pereche de antilope şi Bradford, care se lăuda foarte mult cu 
dibăcia lui la ochit şi avea şi cea mai bună armă, a propus să 
tragem în ele, aşa cum stăteam în picioare. Cea mai mare era 
mai aproape, în partea lui. Am tras amândoi deodată. Antilopa 
lui Bradford a luat-o la goană, neatinsă, a mea a căzut moartă 
pe loc. De-atunci Bradford n-a mai scos o vorbă despre 
priceperea lui în ale vânătorii. 


Cv Ne-am întors în tabără cu puţinul pe care-l vânasem şi ne-am 
gătit îndată de plecare spre nord. Bennett urma să se întoarcă la 
Sacramento, cu animalele lui şi să aştepte până-i dădeam noi de 
veste. Ceilalţi patru ne-am urcat pe catâri şi am pornit în 
călătorie pe drumuri încă neîncercate de nimeni. Am ajuns la un 
bac pe râul Tuolumne. Apele erau umflate, iuți şi nu se putea 
trece cu piciorul, aşa că a trebuit să fim clienţii omului de la bac 
şi să-i dăm fiecare câte o jumătate de uncie de aur. Am socotit 
că pentru nişte imigranţi săraci şi aproape fără un ban, ca noi, 
preţul nu era tocmai cinstit. 


Voiam să ajungem la un teren aurifer nou descoperit, numit 
Lacul de Aur, pe râul Feather, unde se făcuseră săpături şi se 
găsise aur mult prin numeroase albii de torente ce dădeau spre 
lac, iar în lac se credea că există aur destul ca să încarci un 
vapor întreg. Lacul se afla la mare altitudine în munţi şi putea fi 
uşor secat. Dacă ajungeam acolo la vreme şi nu spuneam nimic 
nimănui, indiferent pe cine întâlneam în drum, puteam scoate 


de acolo o avere. Poate aveam prilejul să punem mâna şi noi pe 
o bucată de loc înainte de a se împărţi totul. 


Am mers prin munţi pe unde nu mai călcase picior de om, iar 
când am ajuns la râul Stanislaus, am fost nevoiţi să luăm iarăşi 
bacul şi să plătim din nou jumătate de uncie fiecare. Ni s-a părut 
că balanţa omului trăgea cam mult în partea lui şi am socotit că 
cei de la bacuri erau destul de bine plătiţi. 


Am bătut coclauri fără urmă de potecă şi am dat, în sfârşit, de 
drumul care ducea de la Sacramento la Lacul Spânzuraţilor. 
Părea un nume cam deocheat pentru o aşezare atât de 
frumoasă, dar, după ce-am auzit de diavolii care au fost puşi în 
ştreang prin părţile acelea, ni s-a părut un nume potrivit. 


Prima casă peste care am dat a fost Crâşma Mormonului. Mai 
mulţi bărbaţi jucau cărţi pe bani, iar doi mucoşi de vreo 
doisprezece-paisprezece ani se îndeletniceau cu pocherul, 
căutând cu orice chip să-i maimuţărească pe jucătorii mai 
vârstnici şi-şi aruncau banii cu aceeaşi largheţe şi înjurau mai 
abitir decât chefliii bătrâni. 


Tot ceea ce vedeam era nou şi ciudat pentru mine şi se întipări 
adânc, de neşters, în mintea mea. Nu văzusem în viaţa mea 
nişte ţânci atât de obraznici, dar bărbaţii din jur nu păreau să 
dea prea multă atenţie unor neobrăzaţi de copii. Am început să 
mă întreb dacă toţi cei din California nu erau la fel de prost 
crescuţi. 


Aici am aflat că Lacul de Aur nu era chiar atât de bogat pe cât se 
zvonise, aşa că ne-am gândit să pornim spre Culoma, acolo 
unde a fost descoperit aurul, prima oară, pe Râul American. Am 
poposit la Culoma, unde Bradford şi-a potcovit catârul, ceea ce l- 
a costat şaisprezece dolari, sau, în jargonul minerilor, o uncie de 
aur. 


Am vizitat mica aşezare şi am văzut că singurul loc plin de 
animaţie era o sală mare de jocuri de noroc unde am zărit bani 
(de fapt, praf de aur) cu ghiotura, sute de dolari jucaţi pe o 
singură carte. Când se pierdeau câteva sute sau mii, ieşeau la 


iveală şi mai mulţi bani. Punga se aşeza în mijlocul mesei, 
stăpânul ei lua să zicem douăzeci de dolari de argint sau 
jetoane, iar când le pierdea, punga era înmânată barmanului, 
cântărită, uşurată de aurul pierdut şi restituită. Când punga se 
golea, un prieten mai avut venea cu alta şi în felul acesta jocul 
continua în tăcere. 


Jocul favorit părea a fi monte. Nu ştiu pentru cât timp ajungeau 
pungile acelea cu aur şi nici cine le lua la urmă pe toate. Erao 
lume nouă pentru mine, cu oameni noi şi mulţi arătau a se fi 
apucat de o treabă nouă, ciudată şi nesigură. Dar pe mine mă 
uimea cel mai tare rezultatul la care se ajunsese. 


Am pornit spre munţi, pe drumul către Georgetown. Acolo, pe 
creastă, era o mică aşezare şi minele păreau să fie destul de 
prospere. După ce-am iscodit în dreapta şi-n stingă să aflăm un 
loc mai bun unde să ne apucăm de treabă, ne-am hotărât să 
mergem vreo două mile mai la vale spre nord-est, la Pârâul 
Canionului şi să începem lucrul acolo, dacă găseam vreun loc 
vacant. Am găsit o porţiune de albie unde nu săpase încă nimeni 
ca lumea. 


În depresiunea Georgia, aflată mai sus, se făcuseră săpături şi 
cei care lucraseră câştigaseră bine. Canioanele Illinois şi Oregon, 
ce dădeau în aceeaşi albie, se dovediseră bogate, aşa că ne-am 
gândit să ne oprim şi noi. Aici fiecare avea dreptul doar la 
cincisprezece picioare pătrate. Mi-am ales şi eu un loc şi am pus 
un anunţ care încunoştinţa pe toată lumea că aveam să mă 
apuc de lucru acolo îndată ce venea şi tovarăşul meu din 
Sacramento. l-am trimis lui Bennett o scrisoare, spunându-i să 
vină. 


În timp ce aşteptam să-mi sosească tovarăşul, mi-am luat tigaia, 
un cuţit mare de măcelar şi m-am dus pe o albie uscată de 
torent, departe de ochii celorlalţi şi m-am apucat de lucru. 
Pentru că terenul era mai mult piatră goală, reuşeam ca într-o zi 
întreagă să răzui cu cuțitul trei-patru tigăi de pământ. În 
răstimpul acela de câteva zile, cât l-am aşteptat pe Bennett, am 
reuşit să scot cam opt dolari pe zi, până ce am istovit locul. 


Apoi m-am coborât până la Georgetown, să-l întâlnesc pe 
Bennett şi familia lui şi îndată după sosirea mea au venit şi ei, 
teferi şi nevătămaţi. Ne-am luat fiecare câte un loc pe albia 
pârâului. Asupra cursului pârâului îşi revendicau drepturile 
Holman din Alabama şi fraţii Helms din Missouri. Au abătut apa 
pe un canal, ca să poată lucra în albie, socotind că pe locul lor s- 
a adunat tot aurul din lume. Terenul nostru era vecin cu al lor. 


Stockton, care-şi lăsase familia la Los Angeles, veni şi el cu 
Bennett ca să lucreze alături de noi. Cum toate erau foarte 
scumpe pe acolo, ne-am hotărât să-l trimitem pe Stockton, cu o 
pereche de catări, la Sacramento, să ne aducă provizii. 


Acolo i-am întâlnit şi pe cei cinci fraţi Helms din Missouri: Jim, 
Davenport, Wade, Chet şi Daunt. Ei şi Holman aveau terenurile 
aurifere tot în albia râului şi locul se dovedi cam umed şi greu de 
săpat. Holman nu putea să îndure apa rece, aşa că a cerut 
îngăduinţa să pună să lucreze în locul lui un om plătit de el şi 
toată lumea a fost de acord. Holman şi-a luat apoi şi un teren 
mai sus de albia râului, la loc uscat şi pietros, care s-a dovedit 
mai bogat în aur decât loturile din vale unde lucrau fraţii Helms. 
Fraţii Helms au socotit că treaba asta nu era prea cinstită, mai 
ales că Holman părea să se îmbogăţească mai repede decât ei. 
Cum nu exista nici o lege după care să se conducă, fraţii Helms 
s-au instituit ei drept tribunal, au dat o sentinţă după placul lor şi 
i-au comunicat lui Holman că era obligat să se întoarcă la primul 
lot şi să şi-l muncească singur. Omul năimit de el nu avea nici o 
vină, îşi făcea treaba ca lumea, dar fraţii erau cam invidioşi şi nu 
aveau de gând să ţină seama de încuviințarea de la început. 


Dar hotărârea asta n-a convenit la toată lumea, aşa că s-a 
hotărât să se supună pricina unui juriu format din trei persoane, 
iar eu am fost printre ei. Tribunalul s-a întrunit pe malul apei şi 
am ascultat amândouă părţile, după care ne-am retras la umbra 
unui pâlc de sălcii să chibzuim. N-a trecut multă vreme şi ne-am 
pronunţat în favoarea lui Holman. Dar, în timpul acesta, unul din 
fraţii Helms se luase la harţă cu Holman, îl apucaseră năbădăile, 
jura să se răzbune şi tot canionul răsuna de înjurături de prin 
Missouri. Apoi puse mâna pe un bolovan să dea în Holman şi să-l 


omoare, dar acesta din urmă era iute de pistol - un pistol pentru 
duel cu un singur foc - şi cum se aflau la mai puţin de zece paşi 
unul de celălalt, Helms s-ar fi ales cu o gaură destul de 
frumuşică prin care să treacă lumina zilei dacă pistolul ar fi luat 
foc. 


Ne-am băgat între ei şi am oprit cearta, le-am adus la cunoştinţă 
ce hotărâsem, după care Helms îşi luă tălpăşiţa, mormăind 
ameninţări. Ne-am întors din nou la treabă, fiecare la lotul lui; 
lotul meu era între cel al lui Helms şi saloon. Holman s-a oprit 
câteva clipe să stea de vorbă cu mine, în timp ce eu eram în 
albie la lucru. Curând Helms se întoarse, cuprins de turbare 
cumplită, se opri pe malul dimpotrivă şi începu să înjure cât îl 
ţinea gura şi să vânture un pistol cu care-l ameninţă pe Holman 
că avea să-l trimită numai surcele în iad. Era atât de furios, că 
făcea cu adevărat spume la gură, ca un câine turbat. 


Cei doi bărbaţi se aflau la vreo douăzeci de paşi, iar eu cu zece 
paşi mai jos, exact între ei. Mi s-a năzărit că mă cam păştea 
pericolul acolo, fiindcă Helms trăsese cocoaşele pistolului şi-l 
îndrepta din când în când şi spre mine, ca şi spre ceilalţi, aşa că 
m-am tras mai la o parte. Helms era foarte pornit, tremura din 
toate balamalele în timp ce înjura, însă Holman se arătă stăpân 
pe sine, îşi scoase pistolul şi-l provocă pe Helms să-şi ridice şi el 
arma, că altfel avea să-l împuşte pe loc. Helms începu însă să 
dea înapoi, fără să-l scape din ochi pe Holman şi continuă să 
blesteme tot drumul până la saloon, unde se duse să-şi mai 
trezească şi el curajul. 


În timpul înfruntării, Holman se vădise foarte calm şi îi vorbise cu 
multă hotărâre lui Helms atunci când îl îndemnase să răspundă 
provocării lui. Era un adevărat om al Alabamei şi nu se lăsa nici 
speriat, nici alungat. Însă, după tărăşenia aceea, îşi vându locul 
şi se mută în altă tabără de oameni mai potoliţi, fiindcă, spunea 
el, fraţii Helms erau destul de laşi ca să-l pândească şi să-l 
omoare pe la spate. 


La scurt timp după întâmplarea asta, atenţia tuturor fu atrasă de 
tragedia unei perechi, soţ şi soţie, din Georgetown. In timp ce 
bărbatul mai câştiga câte ceva cu mineritul, nevastă-sa făcea 


bani frumoşi spălând rufe băieţilor, care-i plăteau câte un dolar 
de cămaşă. Cum femeia începu să adune destule parale, cea 
mai mare, dacă nu cea mai bună, jumătate a acestei perechi - 
bărbatul - începu să se simtă tare bogat şi se puse pe băutură, 
iar după ce-şi cheltui banii lui se duse la nevastă-sa să-i mai dea 
şi ea. Femeia refuză să-i scape un ban măcar pe mână, iar 
beţivul, apucat de furie, luă o armă şi o împuşcă pe loc. 


Îndată fraţii Helms şi încă vreo câţiva s-au strâns la saloon, s-au 
cinstit cu toţii şi au început să înjure pe întrecute, ceea ce 
constituia cea mai importantă parte a programului întrunirii. 
Apoi au pornit cu toţii spre aşezare, chiuind şi blestemând în 
timp ce se chinuiau să urce coasta abruptă a muntelui - o 
şleahtă de sălbatici nepotoliţi de prin Missouri care adulmecase 
sânge. 


Se făcuse aproape noapte când s-au întors şi s-au bulucit din 
nou în saloon. Erau neobişnuit de bine dispuşi în timp ce-şi 
povesteau isprăvile din acea după-amiază şi se făleau cu vitejia 
şi îndemânarea cu care îşi împliniseră misiunea, ceea ce 
însemna că-l luaseră pe criminal şi-l târâseră până la primul 
stejar, unde, cu ajutorul unor marinari pricepuţi să mânuiască 
funii, l-au săltat pe bietul om de la pământ - după ce i-au pus şi 
un ştreang de gât - trăgând din răsputeri de funia petrecută pe 
după o creangă în momentul în care marinarii au dat comanda: 


— Sus, trageţi, trageţi! 


S-au uitat la cel ce se bălăbănea, agăţat de funie, până când s-a 
stins în el ultima zvâcnire de viaţă, apoi s-au întors în târg, 
lăsând cadavrul să spânzure acolo singur, până s-o găsi careva 
să-i taie funia şi să-l îngroape. În timp ce coborau poteca 
muntelui, chiuiau şi urlau cât îi ţineau bojocii, iar când au ajuns 
la saloon, au povestit la toţi gură-cască ce se înghesui: eră în 
jurul lor, ce ispravă au făcut ei, spânzurându-l pe afurisitul care- 
şi omorâse nevasta. Spuneau că acolo unde nu era nici un om al 
legii, dreptatea trebuia făcută de cetăţeni şi se grozăveau 
arătând că nimeni nu putea trai în California după ce omorâse o 
femeie. Îşi închipuiau că sunt oameni de seamă, un fel de 
dumnezei. 


Minerii erau cartofori înrăiţi şi jucau cărţi în fiecare noapte până 
aproape în zori, fără să aibă nevoie de nici un acoperiş deasupra 
capului, deşi pentru nopţile reci de la munte erau îmbrăcaţi cam 
subţire, numai cu o bluză de lână şi nişte haine de lucru. Dar 
patima lor pentru joc îi făcea să îndure orice. 


În apropiere erau trei tovarăşi care lucrau şi dormeau împreună, 
seara împărțind între ei aurul adunat, pe care fiecare şi-l punea 
apoi într-o pungă sub căpătâi. Într-o zi, în saloon se împrăştie 
vestea că una dintre pungi dispăruse. Fraţii Helms s-au sfătuit 
între ei şi, după ce-au aflat că unul dintre cei trei tovarăşi 
plecase spre târg, au ajuns la concluzia că acela trebuia să cam 
ştie câte ceva despre aurul ce făcuse picioare. Aşa că s-au pornit 
şi ei spre târg şi, după puţină căutare, l-au aflat pe om într-o 
casă de joc. N-au avut răbdare să aştepte prea mult şi l-au 
invitat pe împricinat să se întoarcă în tabără împreună cu ei, aşa 
că au luat-o cu toţii la vale pe coasta muntelui. 


Pe la jumătatea drumului s-au oprit deodată sub un stejar şi-l 
acuzară pe om că ştia unde dispăruseră banii tovarăşului său. 
Omul negă din răsputeri, dovedindu-se plin de convingere, până 
ce avu surpriza să se trezească, fără multă vorbă, cu un ştreang 
în jurui gâtului, capătul funiei fiind trecut pe după o creangă şi 
se simţi tras în sus gata-gata să-i fugă pământul de sub picioare 
Abia când îi văzu pe ceilalţi atât de hotărâți, se muie şi el şi-i 
imploră să se oprească puţin. Când se mai slăbi funia, el 
recunoscu îndată că furase aurul şi le spuse că avea să-l dea 
înapoi, rugându-i să nu povestească nimic alor săi din Missouri. 
Rugămintea i-a fost acceptată; hoţul a fost sfătuit să dispară de 
îndată de acolo şi-a se îngroape în vreo altă aşezare, pierdută în 
vreun capăt de ţară. Nimeni nu l-a mai văzut de atunci. 


Băieţii s-au grozăvit apoi multă vreme cu dibăcia lor de 
detectivi, spunând că oleacă de ştreang îl silea chiar şi pe un 
afurisit de hoţ să spună adevărul, chiar dacă nu făcea din el un 
om cumsecade; se lăudau că hoţii trebuiau să se considere 
norocoşi dacă dădeau ochii cu ei şi scăpau după aceea cu viaţă. 
Legea lor era simplă: „Furtul se plăteşte cu ştreangul” 


Se spunea că fraţii Helms erau de prin Missouri, că în urmă cu 
ani se cam îndeletniciseră cu jafurile pe la frontieră şi de aceea 
preferau să-şi facă veacul mai mult prin pustietăţi decât prin 
părţile mai civilizate. Când ţinutul începu să fie populat şi starea 
lucrurilor să se mai îmbunătăţească fraţii au plecat mai departe. 
Dacă apărea prin preajmă vreo şcoală, era semn că lumea 
devenea mult prea aşezată pentru ei. 


Prin 1849 au traversat preriile şi s-au apucat de minerit lângă 
Georgetown, în zona terenurilor aurifere Erau cunoscuţi şi 
recunoscuţi drept cartofori înrăiţi, oameni care se amestecau în 
orice ape tulburi, iar când a început să apară un nou val de 
mineri mai cumsecade, au plecat şi de acolo, ei fiind în fruntea 
tuturor prospectorilor, acolo unde nu-i puteau ajunge legea şi 
ordinea. 


Dacă se săvârşea vreo fărădelege, ei erau primii care se băgau 
în comitetele de vigilenţă şi erau cât se poate de fericiţi când 
aveau ocazia să pedepsească pe vreun nenorocit de răufăcător. 
Dar când bănuiala cădea asupra unuia dintre ei, se întâmpla 
adesea s-o şteargă iute ca să scape. Totuşi s-a zvonit la un 
moment dat că unul dintre ei a fost prins de un comitet de 
vigilenţă şi spânzurat în Montana. 


Mai apoi s-a auzit că au luat-o spre sudul Californiei şi s-au 
aşezat la frontiera cu deşertul Colorado, la vreo şaptezeci şi cinci 
de mile la est de San Diego, într-o zonă de munte şi deşerturi. 
Acolo au dat peste un mic trib de indieni, fiecare şi-a luat câte o 
indiancă de nevastă, ajungând astfel să aibă aceleaşi drepturi 
asupra terenurilor de acolo ca oricare alt membru al tribului. 
Unor indieni li s-a părut că treaba nu era prea cinstită, dar 
fraţilor le-a venit ca o mănuşă şi au ajuns mari şefi şi vraci şi în 
jurul lor s-au prăsit multe odrasle tuciurii. 


Se spunea că aveau în stăpânire păşuni întinse pe care creşteau 
vite şi că umblau totdeauna bine înarmaţi, cu pistoale, puşti şi 
lasouri. Cică unii indieni ar fi mârâit, pretinzând că fraţii Helms 
erau venetici, dar celor mai mulţi dintre nemulţumiţi li s-au 
întâmplat tot felul de nenorociri, într-un chip miraculos, aşa încât 
fraţii n-au mai întâmpinat nici o opoziţie serioasă. 


Cu cei care se rătăceau prin părţile lor se purtau foarte 
prieteneşte, cu condiţia ca aceştia să nu bănuiască deloc cu cine 
au de-a face sau să ştie ceva despre trecutul sau isprăvile lor. În 
astfel de cazuri, neştiinţa era o binecuvântare, iar că cunoşti 
prea multe însemna să fii nebun şi să-ţi primejduieşti viaţa. 
Trăiau la fel ca indienii, aproape pe aceeaşi treaptă cu ei, atât 
din punct de vedere moral cât şi intelectual. 


S-ar putea ca unii să-i cunoască mai bine, dar autorul acestor 
rânduri a aflat din auzite toate astea şi i-a zugrăvit doar pentru a 
prezenta nişte tipuri de mineri de la începutul „pocii. 


Am rămas curând cu picioarele goale prin bolovanii aceia ţi m- 
am dus în târg să-mi fac rost de nişte bocanci sau încălțări. 
Încălţări n-am aflat, dar am văzut o pereche de cizme din cele 
mai ieftine, preţuită la două uncii de aur în uşa unei prăvălii. Mi 
s-a părut o sumă cam exagerată pentru o pereche de cizme 
butucănoase din piele de vită, oare se vindea în State cu doi 
dolari şi jumătate, dar n-aveam de ales; ori le cumpăram la 
preţul acela, ori mergeam desculţ. 


Tot hoinărind prin târg, am intrat şi într-un cort rotund, folosit 
drept casă de joc. Acolo erau mai ales bărbaţi, dar şi una sau 
două doamne bine făcute, care probabil că se bucurau de o 
faimă cam îndoielnică. Bărbaţii erau de toate soiurile şi din toate 
categoriile: doctori, avocaţi, predicatori, toţi cei care voiau să 
facă bani fără muncă. Minerii, mai ales recrutaţi din rândul 
marinarilor, ardeau de nerăbdare să-şi încerce norocul. 


Când am intrat, pe una din mese zăcea întins un marinar, învelit 
cu o pătură cenuşie. Deodată, individul văzu un piojos 
plimbându-se încet pe masă; smulgându-şi cuțitul, matrozul îl 
înfipse cu disperare în masă, urlând: 


— Fir-ai să fii de marinar de rând, la jocul ăsta n-ai ce căuta! 


Lotul nostru s-a cam istovit. Am socotit eu şi am văzut că aveam 
peste două mii de dolari în aur şi grămada mi se părea destul de 
mare. Minele acelea nu erau chiar atât de bogate şi m-am gândit 
că aveau să sleiască într-un an sau doi. În plus, pământurile 


acelea nu erau prea grozave dacă nu se puteau iriga, iar 
spaniolii aveau cele mai mănoase terenuri, ca şi sursele de apă. 
Un amărât ca mine n-avea şanse să ajungă mare fermier prin 
părţile acelea. 


Aşa că, după ce-am cumpănit eu bine lucrurile, am socotit că cel 
mai nimerit era să-mi iau aurul şi să mă întorc în Wisconsin, 
unde se găsea de cumpărat pământ bun de-al statului. Cu 
grămada mea modestă puteam ajunge stăpânul unei ferme pe 
cinste, într-un ţinut sănătos. M-am dus şi mi-am căutat catărul, 
pe care-l lăsasem slobod de capul lui şi l-am aflat singur cuc. 
După ce am pierdut puţină vreme momindu-l, am pus mâna pe 
el şi l-am adus în tabără, unde l-am scos la vânzare. Era gras, 
pielea strălucea pe el, încât Helms mi-a spus că, dacă-l 
întreceam la tras cu puşca la ţintă, avea să-mi cumpere şi puşca 
şi catârul. 


Aşa că trei sau patru bărbaţi ne-am luat la întrecere, arătându- 
ne îndemânarea. Adversarii mei se făleau foarte tare cu 
priceperea lor de ţintaşi, dar când ne-am încercat puterile, mai 
întâi asupra unor ţinte aşezate la mică depărtare, i-am bătut pe 
toţi rău de tot. Helms s-a ţinut de cuvânt şi mi-a dat pe puşcă şi 
pe catâr douăsprezece uncii de aur pe care le-am şi luat. Îmi 
părea tare rău după catârul meu cel mărunţel şi chior şi mi-am 
adus aminte cât de bine se purtase pe drumul acela groaznic 
prin Valea Morţii. 


Helms o luă la vale, la vânătorile de iarnă, pentru că în munţi 
zăpada avea să ajungă la patru picioare grosime şi până în 
primăvară nici vorbă nu putea fi de minerit, după care urma să 
se întoarcă din nou la lotul lui. 


Aveam un tovarăş de drum de prin lowa, Wisconsin şi am mers 
împreună prin Greenwood, unde am dat de o mică aşezare 
încropită din corturi, multe dintre ele transformate în case de 
joc. În aceste locuri găseai numai domni, unii purtând cămăși 
albe ca să se deosebească, bănuiesc, de tagma minerilor de 
rând pe care-i uşurau de aur. 


Am trecut Râul American, la Cascadele Somonilor şi am mers pe 
jos până la Sacramento, cel mai mare oraş de pe coastă. Toate 
casele erau mici, durate din lemn, însă negoţul era în floare, iar 
case de jocuri şi whisky se găseau din belşug Pe toate străzile 
vedeai jucându-se monte, pe lăzi în loc de mese. Orice trecător 
era îndemnat să-şi încerce norocul dinaintea celor trei cărţi 
aşezate cu faţa în sus ca să le vadă toată lumea; profesionistul 
le lua apoi şi le amesteca bine şi spunea! 


— Pun la bătaie şase uncii că nu ghiceşte nimeni care-i dama! 


Am căscat gura o vreme şi am văzut că stăpânul cărţilor câştiga 
mai des şi pierdea mai rar; părea un mijloc simplu şi uşor de 
câştigat traiul când în jur se învârteau atâţia bani. 


Am trecut prin oraş, fără încurcături şi am ajuns la râu, unde am 
găsit un vas ce se îndrepta spre San Francisco. Preţul drumului 
era două uncii. Cei de la vas invitau clienţii, spunându-ne că 
niciodată n-o să facem drumul acela la un preţ mai scăzut, 
pentru că primiseră o telegramă din josul apei care îi anunţa că, 
timp de două zile, nici un alt vas n-avea să mai urce. Unuia 
dintre ei i-am spus: 


— Dar nu văd telegrama. Unde-i? 


Omul ne întoarse spatele şi plecă. Crezuse că minerii erau atât 
de proşti, încât să înghită orice minciună. N-a trecut un ceas şi s- 
a zărit fumul unui vapor din josul fluviului, ceea ce i-a domolit pe 
cei de la vas, care acum cereau numai jumătate de uncie. Ne- 
am îmbarcat, am ajuns la San Francisco în noaptea aceea şi am 
tras la un han ieftin. Aici am aflai a trebuia sa aşteptăm două 
zile ca să găsim un vas spre Panama. 


Între timp am vizitat oraşul. Era un oraş murdar, amărât, cu 
locuinţe sărmane, hotele nenorocite şi locuitori cam arţăgoşi. Nu 
prea se găseau monede şi era atât de mare nevoie de ele la 
jocurile de cărţi, încât erau înlocuite cu nişte discuri de tablă 
fiecare înlocuind o uncie de aur. 


Străzile înguste şi pline de noroi aveau ici şi colo trotuare din lăzi 
de tutun, iar în câteva locuri se folosiseră chiar şi hălci de 
slănină. La hanul unde am tras noi unul s-a chinuit să mă 
convingă să cumpăr de la el un teren de vreo patruzeci de metri 
chiar acolo în marginea glodului doar cu şase sute de dolari. Am 
socotit că era un preţ cam mare şi, în plus n-aveam ce face cu 
locul acela fiindcă nu trăim niciodată la oraş şi nu prea 
pricepeam la ce mi-ar fi folosit o astfel de proprietate Mă 
îndoiam că oraşul acela avea să crească şi să ajungă mai 
acătării, fiindcă era limpede că soarta lui era legată de cea a 
minelor, iar acestea erau atât de sărace, încât se părea că în 
curând aveau să fie secătuite, iar oraşul şi toată California să 
rămână pustie. 


Şi nu eram singurul care gândea astfel, pentru că toţi erau 
obişnuiţi cu un climat în care vara mai şi ploua, nu ca aici unde 
nu cădea picătură, aşa că nu se putea face prea multă 
agricultură. Mulţi blestemau ţara asta şi spuneau că se întorc la 
„bătrânul Missouri, loc binecuvântat de Dumnezeu”, Auzind eu 
toate astea, m-am gândit că nu era cazul să-mi bag banii în 
afacerea aceea, ci mai bine mă întorceam acasă, în Wisconsin. 


M-am îmbarcat pe vaporul „Nordicul”, a cărui plecare era 
anunţată pe 29 noiembrie 1850. 


Când am intrat în oraşul meu, Mineral Point, fără puşcă, cu haine 
bune pe mine, mult mai arătos decât înainte, se pare că toţi s-au 
gândit că mă îmbogăţisem şi mi-au arătat multă consideraţie. 
Mi-au pus multe întrebări, interesându-se de ceilalţi vecini care 
plecaseră spre California cam o dată cu mine. Când ajungeau 
prin preajma mea, tinerele femei îmi zâmbeau frumos şi-şi 
puneau cele mai bune şi mai albe şorţuri dinainte, arătând 
foarte gătite şi frumoase, cu mult mai grozave decât văzusem 
eu în toată călătoria mea plină de ocolişuri de la San Francisco, 
prin Acapulco, Panama, Indiile de Vest şi de-a lungul 
Mississippiului. 


După ce m-am oprit câteva zile în oraş, am luat-o prin 
împrejurimi pe unde îmi făcusem eu veacul şi m-am oprit la E. A. 
Hali, care mă invitase să stau împreună cu el şi nevastă-sa, ei 


având o casă mare şi frumoasă în care trăiau singuri. Dar, în 
ciuda confortului de care mă bucuram, am început să mă simt 
cam părăsit, pentru că trândăvia mea forţată, din cauza vremii 
proaste, era ceva nou în viaţa mea şi am ajuns să mă plictisesc 
foarte tare. 


Am pornit spre nord, peste râul Wisconsin, să fac o vizită 
vechiului meu tovarăş de vânătoare Robert McCloud. Acolo am 
poposit cu plăcere cam o săptămână şi am discutat pe îndelete 
ce soartă putea să aibă acel ţinut. Dar ni s-a părut că vremurile 
bune erau departe. În fiecare zi, parcă era duminică, fiindcă nu 
se prea întâmpla nimic, nici prea mulţi bani nu erau, multe locuri 
erau părăsite şi mulţi plecaseră, ca şi mine. În California să 
caute aur, nu plumb. 


Cum eram dinainte dezamăgit de cele ce vedeam, nu i-a trebuit 
mult timp lui McCloud să mă convingă să mergem amândoi 
înapoi în California, cu atât mai abitir cu cât punga îmi părea cu 
fiecare zi mai uşoară, pe când în urmă cu trei sau patru ani ar fi 
avut încă destulă greutate. 


În ziua de 7 iulie 1851 intram pe Poarta de Aur pentru a păşi 
pentru a doua oară pe pământul Californiei. Din Panama până 
aici, pe drum, vreo şapte călători, sau poate mai mulţi, muriseră 
şi fuseseră sloboziţi în mare, însă noi, ceilalţi, am ajuns teferi şi 
nevătămaţi. Centrul oraşului San Francisco încă mai fumega 
după incendiul care izbucnise la 4 iulie şi se întinsese destul de 
mult, lăsând în urmă ruinele înnegrite, pe care le vedeam acum. 
Unii spuneau că în treaba aceea îşi vârâseră coada „iepuraşii din 
Sidney” şi acoliţii lor, care erau de fapt mai marii oraşului. Aceşti 
„iepuraşi din Sidney” erau ocnaşi englezi din Australia, cărora li 
se alăturaseră alţi hoţi şi pungaşi să le ţie plăcută tovărăşie, 
formând o adunătură numeroasă ce părea să prospere din 
distrugere şi jaf. 


La Sacramento am luat alt vas către Marysville, unde am ajuns 
fără să ni se întâmple mai nimic. Aici am investit patru uncii de 
aur într-un măgăruş, adică am plătit patru uncii pe el, o uncie de 
fiecare om: W. L. Manley, Robert McCloud, Lyman Ross şi John 
Briggs. Ne-am strâns păturile sul şi apoi le-am legat în spinarea 


măgăruşului de patru uncii de aur, am mai pus nişte ceai, cafea, 
pâine şi carne de vită uscată, după care am pornit pe jos spre 
Yuba. 


Am trecut râul la Bancul lui Park, am luat-o pe creastă pe la 
Cortul Negrului, apoi am ieşit din nou la râu, la Bancul Anul 
Mănos şi în sus pe lângă apă până la Downieville. Numele locului 
se datora lui John Downie, un beţiv nărăvit. Îmi aduc aminte că 
s-a lăsat o vreme de băutură, dar s-a întors din nou la pahar şi a 
murit cum mor toţi beţivii. 


Mi-a plăcut mult oraşul acela aflat la şaizeci de mile de 
Marysville, pe Braţul de Nord al râului Yuba, unde nu se ajungea 
decât pe o potecă îngustă. Terenul semăna cu o adevărată 
căldare, fiindcă în jur se ridicau munţi foarte înalţi, unii dintre ei 
purtându-şi cuşma de omăt toată vara, mai ales cei din est. 


Aici aurul era mai maşcat decât pe unde lucrasem eu până 
atunci. Înainte de a veni în California, totdeauna îmi închipuisem 
că praful de aur era ca. Praful, la fel ca făina. Am luat-o pe Braţul 
de Nord şi am făcut tabără la Teşitura Wisconsin ca să ne 
apucăm de lucru. La început nu ne-a prea surâs norocul şi 
niciunul în afară de mine nu avea para chioară şi-mi erau, mai 
mult sau mai puţin datornici cu toţii. 


Dar apoi am început să scoatem măcar atât cât să ne acoperim 
cheltuielile, ba chiar şi oleacă în plus, iar Ross, îndată ce-şi plăti 
datoria, ne spuse că mineritul nu era prea încurajator, îşi săltă 
păturile pe umăr şi porni la drum spre ferma Galloway, pe 
culmea din sudul târgului. Ne mărturisi că treaba aceea era prea 
grea pentru el, nefiind în stare să mânuie târnăcopul şi lopata, 
aşa că îşi făcuse socoteala s-o ia spre Sacramento şi poate acolo 
avea să câştige mai mult, punându-şi de data asta mintea la 
contribuţie. L-am însoţit până în târg, l-am ajutat să facă rost de 
o desagă plină pe care s-o salte în spinare şi l-am urmărit cu 
privirea cum se muncea la deal, pe coasta abruptă a muntelui, 
iar după vreo două mile nu l-am mai văzut. 


Ceilalţi ne-am ţinut de minerit mai departe. Nu ne prea 
înghesuia norocul, dar nu ne-am dat bătuţi, fiindcă, dacă aveam 


să leşinăm degeaba, tot nu câştigam nimic. Am intrat într-o 
veche galerie părăsită, la vreo zece picioare adâncime şi pe fund 
am găsit blocuri mari de cuarţ. Cum fusesem miner în minele de 
plumb din Wisconsin, am început să fac o scobitură; curând am 
dat de stâncă goală şi am găsit un bulgăre de aur curat 
cântărind vreo patru uncii. 


Mi-am zis că era o bucată mai ca lumea, nu numai „praf”. Am 
continuat să tăiem roca, uneori fiind răsplătiți din plin, dar, în 
general, destul de mulţumitor, încât ne-am hotărât să mai 
rămânem. Ne-am ales un teren mai retras pe teşitură, unde 
stratul de pământ era de vreo treizeci de picioare. Într-una din 
după-amiezi m-am dus pe râu în sus să scobesc prin crăpături şi 
am dat de un loc la marginea apei cam de jumătate de inci 
lărgime, iar a doua zi au venit şi ceilalţi şi ne-am pus pe treabă 
scoțând de acolo patruzeci de uncii, multe bucăţi de aur cam de 
un deget lungime şi cât o coadă de pipă de groase. 


larna era pe aproape şi ne-am apucat să ne ridicăm o cabană şi 
să facem provizii de alimente, care ne-au costat destul de mult. 
Lotul nostru era bun. Zăpada se aşternu într-un strat de vreo 
patru picioare grosime în jurul cabanei, dar, cum noi lucram sub 
pământ, toată iarna am avut ce face din plin. 


Când a venit primăvara, eu şi McCloud ne-am dus la Sacramento 
şi am vândut bulgării de aur, destul de mari, firmei Page Bacon 
& Co. Şi cei de la firmă au fost mirau, cât de mari erau 
grăuncioarele de aur. După ce ne-am cântărit toată averea, am 
văzut că, lăsând la o parte cheltuielile, câştigasem câte o 
jumătate uncie pe zi, în fiecare zi a anului. 


Trebuia să ne păstrăm singuri banii, să fim propria noastră 
bancă şi cel mai obişnuit chip de a-i ţine era următorul: puneai 
banii într-un borcan de murături de un galon şi-i îngropai într-un 
loc numai de tine ştiut, iar seiful acela era cel mai sigur. Aveam 
monede de câte cincizeci de dolari. 


Toată iarna aceea am cam fost singuri, pentru că cei mai mulţi 
mineri au rămas la ei acasă şi au lucrat. Tot anul cât am stat 
acolo, n-am văzut picior de femeie cumsecade prin regiunea 


aceea minieră. S-au întâmplat, ce e drept şi vreo câteva femei, 
dar se spunea că nu prea erau de treabă. De obicei, bărbaţii 
aveau multă răbdare cu năbădăile lor, dar nu chiar totdeauna. 


Numai de două ori, în istoria Californiei, au căzut femeile victime 
violenţei mulţimii, o dată la Los Angeles şi altă dată la 
Downieville. Ultima oară s-a petrecut în 1851 şi victima era o 
spaniolă micuță, frumuşică, pe care o chema Juanita. Ca multe 
alte perechi pe vremea aceea, ea şi cu bărbatul ei erau gazdele 
celor ce voiau să joace monte, spre bucuria minerilor care aveau 
mai mulţi bani decât minte. Dar, în afară de asta, nu i se punea 
femeii în seamă nimic altceva. 


În târg mai era şi un miner pe nume Cannon, un englez, care era 
foarte bine cunoscut în rândul cartoforilor de tot felul. Într-o 
seară se îmbătă şi, pe la miezul nopţii, dădu buzna în casa în 
care locuiau spaniola cu bărbatul ei şi dobori uşa. A doua zi 
dimineaţă, devreme, le spuse prietenilor că se duce să ceară 
iertare femeii pentru ceea ce făcuse. Intră singur în casă şi, în 
vreme ce vorbea cu soţul ei şi cu ea, femeia scoase un cuţit şi-l 
înjunghie pe Cannon drept în inimă. 


Nu s-a aflat niciodată ce-a spus minerul de a putut s-o 
stârnească atât de tare, ci numai ceea ce a mărturisit Juanita şi 
anume că a fost insultată grosolan. A avut loc un pospai de 
judecată, dar ce s-a petrecut acolo n-a mai ieşit la lumină, 
pentru că cei care fuseseră împreună cu englezul Cannon, cu o 
seară mai înainte, se îmbătaseră prea rău ca să-şi mai aducă 
aminte ceva. 


Soarta femeii fusese hotărâtă dinainte - avea să fie spânzurat - 
iar capii acelei şleahte nu voiau ca cineva să se amestece în 
treburile lor. Un medic o examină pe Juanita şi anunţă mulţimea 
că femeia era însărcinată, situaţie de natură să-i atragă 
înţelegerea oricărui bărbat, dar omul fu nevoit să fugă din târg 
ca să scape cu viaţă. Un cetăţean de vază făcu apel la îndurare, 
dar fu târât pe strada cea mare şi apoi până la râu de o gloată 
de bărbaţi cu revolvere în mână şi ameninţat să fie ucis pe loc 
dacă mai insista. Cunoscutul cetăţean John B. Weller era şi el în 
târg şi fu rugat să încerce să domolească mulţimea, dar refuză. 


Execuţia avu loc îndată. Pe marginile podului peste Yuba fu pusă 
o scândură, iar frânghia fu legată de o grindă de deasupra. 
Juanita se îndreptă liniştită spre moarte. Purta o panama şi după 
ce se urcă pe eşafod şi-o scoase şi o aruncă unui prieten, 
poreclit Oregon, care se afla şi el în mulţime, spunându-i: 


— Adios, amigo! 


Îşi puse singură ştreangul în jurul gâtului, ridicându-şi cu grijă 
cozile lungi, ca să se aşeze funia mai bine, apoi, aruncând un 
zâmbet şi făcând un semn cu mâna spre mulţimea dornică de 
sânge, făcu liniştită un pas şi se prăbuşi în veşnicie. E cu totul 
uimitor, dar trupul ei odihneşte în cimitirul de pe coastă, alături 
de cel al bărbatului căruia i-a luat viaţa cu mâna ei. 


Duminica, târgul Downieville forfotea de bărbaţi, nu prea tineri, 
cam în crucea vieţii. Toţi erau îmbrăcaţi destul de grosolan, 
nebărbieriţi, mulţi cu părul lung. Dar când se petrecea vreun 
lucru mai deosebit, nu era deloc ciudat să vezi un tip cât se 
poate de ponosit, urcându-se pe-o buturugă şi ţinând un discurs 
cum rar ţi-e dat să auzi. Duminica nu părea ciudat să zăreşti 
vreun predicator adresându-se mulţimii care se foia în jurul lui, 
în vreme ce, la numai câţiva paşi mai încolo, în saloon, era dever 
mare, bărbaţii beau, jucau cărţi, blestemau. Saloonul cel mare 
era proprietatea lui John Craycroft, mai înainte marinar pe 
Mississippi, care pusese mâna pe foarte mulţi bani însurându-se 
cu o spaniolă şi transformând-o într-un tăcut partener. 


Unul mai întreprinzător, dornic să facă bani cât mai uşor, s-a 
gândit să se apuce de negustorie. Văzând că şobolanii şi şoarecii 
făceau ravagii prin prăvălii şi magazine, s-a dus în vale şi a adus 
un transport întreg de pisici pe care le-a vândut la preţ bun, 
între cincizeci şi o sută de dolari bucata, după mutra 
cumpărătorului. 


În vara aceea, Kelley, scripcarul, veni şi el la mine să se 
căpătuiască. Craycroft l-a luat, i-a făcut o estradă de vreo zece 
picioare înălţime în saloonul lui şi l-a pus să cânte nopţile şi 
duminica pentru douăzeci de dolari pe zi. Era un irlandez înalt, 
care nu ştia nici să scrie, nici să citească, dar se pricepea să 


cânte multe cântece irlandeze ce momeau numeroşi clienţi la 
bar. În saloon puteai să vezi tot soiul de indivizi încinşi la tot felul 
de jocuri (unii dintre ei se spunea că erau feţe bisericeşti). Kelley 
a rămas prin părţile acelea cât timp a putut trăi din salariu, dar, 
până la urmă, a plecat şi încă dator, pentru că jocul şi whiskyul îi 
mâncau toţi banii. 


Unul dintre negustori avea la uşă firma: „La John cel ieftin, 
voiajorul”. Omul avea un catâr cu ajutorul căruia ducea mărfurile 
la client acasă, lucru pe care nu-l mai făcea nici un alt negustor. 
În felul acesta îşi câştigă şi mulţi prieteni. 


Pe atunci, preţurile erau foarte ridicate. Şi, în plus, jocurile de 
faro şi monte adunaseră tot mărunţişul, încât, la un moment dat, 
am fost nevoit să plătesc cinci dolari pentru o pereche de 
nădragi care făceau doar doi dolari, numai ca să mi se schimbe 
cincizeci de dolari. 


Nici un om cinstit nu purta cămaşă albă şi dacă vreunul apărea 
gătit în acest chip, de îndată îl ţinea toată lumea de pocherist şi 
rareori greşea. Unul, pe nume Langdon, avea singurul oficiu 
poştal din târg şi aducea scrisori şi pachete de la Sacramento. |- 
am plătit şi eu un dolar numai ca să mă treacă pe lista lui şi ori 
de câte ori aveam o scrisoare, trebuia să-i plătesc alt dolar. 


Şi noi ne petreceam serile jucând cărţi, dar numai de plăcere, 
fiindcă altceva nu aveam ce face, de citit nu găseam. larna, între 
Marysville şi Downieville, se aşternea o zăpadă groasă, de 
netrecut, dar la mina noastră puteam lucra confortabil, mai ales 
că aveam provizii aduse înainte de a se pune pe ninsoare. 
Nopțile păreau foarte lungi, pline de singurătate, fiindcă, după 
căderea zăpezii, nimeni nu ne-a mai bătut la uşă, dar nici noi nu 
ne-am mai dus nicăieri, fiind prinşi ca într-o cursă. Toţi minerii 
care nu aveau un lot unde să poată lucra subteran, plecau la 
vale, dincolo de graniţa zăpezilor, în căutare de lucru şi când se 
topea zăpada, veneau înapoi şi-şi luau în stăpânire vechiul 
teren. 


După ce trecu zăpada, se arătară prin acele părţi trei marinari 
nemți, care urcară pe râu şi puseră stăpânire pe un loc puţin mai 


sus de noi, pe un afluent al Braţului de Nord. Într-un canion unde 
un perete de stâncă cobora perpendicular, iar celălalt se înclina 
doar puţin. Au aşezat băieţii nişte trunchiuri de-a curmezişul 
râului, le-au fixat cu leaţuri şi au pus la fund crengi de brad. Apoi 
au înfipt nişte drugi pe margini, au făcut un jgheab din pânză 
tare prin care au abătut apa râului, iar dedesubt a rămas albia 
aproape uscată Am socotit că era o bună meştereală, făcută cu 
dibăcie, cum numai nişte marinari puteau face, fiindcă nu găseai 
bucăţică de cherestea, iar marinarii se dovediră stăpâni pe 
situaţie, rezolvând treaba cu materialul pe care l-au avut la 
îndemână. 


S-au apucat de lucru sub apeductul lor din bârne şi locul s-a 
dovedit destul de bogat în aur din cel mai grăunţos. În fiecare 
sâmbătă seara o porneau spre târg, cu pungi doldora de aur şi 
cum erau băieţi cu inimi deschise, gândindu-se că pe marinari îi 
urmăreşte totdeauna norocul, se apucau de cărţi pe întrecute, 
pariind numai pe valet şi damă, aşa că-şi cheltuiau banii mai 
iute decât îi adunau. 


Aveau şi o mare slăbiciune faţă de doamne, aşa că, după ce 
stăteau în fruntea barului şi a meselor de joc, nu era de mirare 
că lunea sau marţea se întorceau în tabără doar cu proviziile şi 
whiskyul pe care-l puteau pune în spatele catârului, drept 
răsplată după o săptămână de minerit plină de succes. Când 
venea iar sâmbăta seara, eram siguri că aveam să-i vedem pe 
marinarii cei cheflii trecând pe lângă noi, cu pungile grele de 
aur. La oficiul lui Langdon, băieţii au adus un bulgăre de aur 
curat care cântărea cinci livre şi un altul cât un pumn, cam de 
forma unei frunze ţepoase de limba soacrei. 


Au lucrat cu mult noroc la lotul lor până a început să coboare pe 
râu apă amestecată cu zăpadă şi atunci au fost nevoiţi să plece. 
Am trecut într-o zi pe la ei să-i văd. Au luat o tigaie de pământ 
din spatele unei stânci, l-au spălat până a rămas cam două 
linguriţe de pepite, în valoare de vreo mie de dolari. Când au 
plecat, au spus că aveau de gând să se ducă în Germania să-şi 
viziteze rudele sărace şi prietenii. Unul dintre ei chiar s-a dus, 
dar ceilalţi doi şi-au isprăvit banii la San Francisco înainte de a-şi 


termina pregătirile de drum. Fără îndoială, aceştia au fost 
inventatorii jgheaburilor din pânză folosite mai apoi cu mult 
succes în diferite locuri. 


Se cam apropiase toamna când am văzut că lotul nostru era 
secătuit, iar prin preajmă nu se aflau alte terenuri aurifere pe 
care să le luăm în stăpânire. Aşa că ne-am hotărât să pornim în 
căutarea altora ceva mai departe. De la un oarecare domn 
Hawley, negustor din târg, am luat un măgăruş, pe care am dat 
şaizeci de dolari şi i-am pus numele vechiului său stăpân. Acum 
aveam două animale de povară, în spinarea cărora am pus toată 
averea noastră lumească şi am pornit în sus pe munte, spre sud. 


În unele locuri, drumul era destul de periculos şi trebuia să stăm 
lângă măgari să-i împiedicăm să nu se prăvălească la vale cu 
bagajele noastre cu tot. Uneori ne-au trebuit patru ceasuri ca să 
facem o milă jumătate sau două prin tufărişul des şi eram 
aproape sfârşiţi când am ajuns la o mică depresiune. Aici am dat 
de doi oameni care munceau în jurul unui jgheab din scânduri. 
Aduseseră apă pe jgheaburi de la un izvoraş şi câştigau cam 
cinci-şase dolari pe zi. 


Am cercetat şi noi locurile pe la marginea depresiunii şi, găsind 
noi semne destul de bune, ne-am hotărât să ne stabilim acolo 
dacă găseam şi apa necesară. În vremea asta, de pe munte se 
cobori la vale un om cu un car, câţiva boi, o nevastă şi trei sau 
patru copii. Omul se numea H. M. Moore. Noi pusesem înştiinţări, 
după cuviinţă, ca să fim în regulă cu legile mineritului şi s-a 
stârnit discuţie mare în legătură cu numele locului. Câţiva au 
vrut să-i pună numele de „Depresiunea Minda”, dar, în cele din 
urmă, ne-am oprit la denumirea de „Depresiunea lui Moore”, 
care cred că i-a rămas până astăzi. l-am lăsat domnului Moore 
cinstea de a-şi oferi numele pentru o aşezare de prospectori 
pentru că era cel dintâi care venise cu o soţie pe acele 
meleaguri. 


Cel dintâi tunel săpat la Depresiunea Moore a fost numit 
Paradisul, a trebuit să fie început de jos, de la poalele muntelui, 
ca să drenăm locul şi am fost nevoiţi să-l croim folosind 


explozibil ca să răzbatem cale de două sute de picioare prin 
stâncă de la bază. 


Patru din echipa noastră au cumpărat teren suficient, aşa că şi- 
au putut îngădui să se apuce de această treabă costisitoare şi să 
muncească zi şi noapte. Jerry Clark şi Len Redfield lucrau în 
echipa de zi, iar Sam King şi Wm. Quirk în cea de noapte. Când 
tunelul a ajuns la vreo sută de picioare, echipa de noapte s-a 
apucat de lucru la tavanul tunelului, lăsând partea de jos, de 
vreo patru picioare sau mai bine, pentru echipa de zi. Săpau 
câte o gaură de vreo două picioare ca să doboare cu explozibil 
tot frontul lor de lucru. De obicei, King se aşeza şi ţinea dalta 
între picioare, în vreme ce Quirk lovea cu un baros. Când gaura 
era umplută cu explozibil, băteau bine încărcătura ca să fie 
siguri că explozia nu va ţâşni în afară, ci va dobori frontul de 
lucru. 


Într-una din zile, pe când încărcau una din găuri, King i-a spus lui 
Quirk să îndese cu toată puterea, ca să fie o încărcătură ca 
lumea şi după câteva lovituri, date după acest sfat, se produse o 
explozie. Quirk fu zvârlit înapoi o bună distanţă, cu ochii aproape 
scoşi de sfărâmături, cu faţa şi tot trupul rănite de bucăţi de 
stâncă. La început rămase complet năuc, dar după o vreme îşi 
reveni destul ca să se târască afară din tunel şi fu găsit pe când 
se târa încet la deal, în patru labe şi fu purtat până la cabană, 
unde rănile îi fură spălate şi legate. 


Apoi o echipă cu torţe pătrunse în tunel pentru a vedea ce se 
întâmplase cu King şi l-au descoperit zăcând mort pe grămada 
de sfărâmături produsă de explozie. L-au adus la cabană, întins 
pe o bucată de scândură. Nu rămăsese în el un singur os întreg. 
O piatră ascuţită îi despicase aproape ţeasta în două. Fusese 
izbit de explozie cu atâta putere de tavanul tunelului, la vreo 
şase picioare înălţime, că era zdrobit cu desăvârşire. 


Avea o nevastă în Mass. Cum îl auzisem adesea vorbind de ea şi 
zicând că avea să-i trimită bani, am cumpărat un cec de o sută 
de dolari şi i l-am trimis în aceeaşi scrisoare care îi aducea trista 
veste. l-am făcut un coşciug din lemn de pin, i-am pus 
rămăşiţele pământeşti înăuntru şi l-am îngropat după cuviinţă. Îl 


auzisem de multe ori spunând că, de avea să i se întâmple un 
accident, dorea mai bine să moară pe loc decât să rămână 
infirm. Şi dorinţa i se împlinise. 


După acest accident, un fierar angajat de firma Paradisul şi 
Comp. Făcea într-o zi nişte reparaţii la gura de aerisire şi printre 
alte scule avea la el un drug de oţel de un inci pătrat şi opt sau 
zece picioare lungime, ce era pus de-a latul deschiderii. În timp 
ce lucra la un scripete, alunecă, lovi drugul care căzu în fundul 
tunelului, vreo sută de picioare şi fierarul porni după el. Când 
ceilalţi veniră în ajutorul lui, văzură că drugul de oţel se 
înţepenise drept în fundul tunelului şi când căzu şi bietul om, 
drugul se înfipse în el de la şold până în gât, omorându-l pe loc. 
Era un bărbat tânăr. Am uitat cum îl chema. 


Cei veniţi printre primii spre aceste meleaguri erau, cei mai 
mulţi, oameni dârzi, curajoşi, care ţineau la greu, care socoteau 
că puteau învinge orice greutate, puteau trece peste orice 
piedică. Nu erau oameni de duzină. Credeau că îi aştepta 
succesul şi erau hotărâți să pună mâna pe el cu orice preţ. Toţi 
pritociseră în minte cam cum trebuia să arate „grămada” care 
să-i mulţumească, aşa că-şi aduseseră şi o traistă din piele de 
căprioară, fiecare de altă mărime, în care să-şi îngrămădească 
„Suma” pe care sperau s-o încropească pe minunatele 
pământuri de aur ale Californiei, pe atunci încă necunoscute. 


Unii lăsau tărâmul civilizaţiei în urmă înarmaţi cu tot ce era mai 
de soi: convoaie de care pe cinste, bine echipate, bidivii 
nărăvaşi, bine hrăniţi, pe care-i struneau cu mâini înmănuşate şi 
păreau a socoti că oricând ar avea poftă pot găsi iarbă, apă, 
locuri plăcute de tabără şi că drumul spre marele El Dorado avea 
să fie o lungă excursie de plăcere, care se va sfârşi pe o 
grămadă de aur, suficient de mare ca să-şi umple desagii 
încăpători de piele. Dar caii lucioşi, dolofani au cam slăbit, 
convoaiele s-au subţiat, traiul bun s-a spulberat şi cutezătorul 
probabil că a făcut ultimele sute de mile pe jos, cu călcâiele 
plesnite, cu desaga goală şi cam singur cu soarta lui. Multe din 
aceste vesele convoaie n-au ajuns niciodată în California şi mulţi 
dintre pionierii plini de speranţe, porniţi la drum au sfârşit pe 


drum, unii îngropaţi în pripă, alţii lăsaţi acolo unde au căzut pe 
nisip sau stâncă. 


Vechii pionieri din aşezările miniere erau în multe privinţe nişte 
oameni deosebiți. Mulţi erau oameni cumpătaţi şi harnici, 
netemători şi îndrăzneţi, veseli şi fericiţi când îi pălea norocul, 
îndurând nenorocirea bărbăteşte, cu curaj, cu fruntea sus, fără o 
lacrimă sau crâcnire. Norocul venea şi pleca, banii se câştigau 
iute şi la fel de iute se cheltuiau şi celor mai mulţi li se potrivea 
vorba - o inimă mare - datorită bunătăţii şi generozităţii lor. 
Când soarta se întorcea împotriva lor, se puneau şi mai vârtos 
pe muncă, gândind că data viitoare aveau să-şi umple 
buzunarele cu averi întregi şi atunci aveau să-şi găsească o 
nevastă, să-şi împlinească visul de a-şi dura o gospodărie şi să 
pornească în lume purtaţi de un val de fericire şi bunăstare. 
Acestea erau discuţiile care se stârneau mereu în jurul focului în 
serile lungi. Dar cine ştie câţi din aceşti oameni de ispravă şi-au 
văzut împlinite aceste speranţe luminoase? Cine ştie? 


ALONZO DELANO 
„UN TÂRNĂCOP, O LOPATA SI O GROAZA DE SCHELETE”11 


Z ilnic soseau alte veşti despre bogatele terenuri aurifere de pe 
Braţul de Sud. Cum afacerile mele negustoreşti ajunseseră în 
impas datorită unei îndelungate boli şi a imposibilității de a face 
rost de marfă din cauza inundaţiilor, am pus la cale o expediţie 
de prospectare în munţi, pentru că simţeam nevoia să fac ceva 
când m-am mai întremat niţel, aşa că am organizat în acest scop 
o echipă din care făceau parte James B. Townsend, McNeil, 
Pomeroy şi eu. 


La cincisprezece sau douăzeci de mile în amonte de Dawlytown, 
Braţul de Sud trecea printr-un canion dificil şi pe vremea aceea 
nimeni nu pătrunsese încă acolo. Noi ne făcusem planul să 
mergem mai sus de canion, dacă se putea, cu condiţia să putem 
pune în mişcare forţe suficiente, deoarece indienii deveniseră 
cam înverşunaţi şi nu era nimerit să te aventurezi prea departe 
de aşezări decât în grupuri mai mari. Încheind noi pregătirile - 
adică după ce am copt pâine să ne ajungă mai multe zile, după 


ce ne-am verificat şi ne-am pus armele la punct, am pornit în 
expediţie la 3 ianuarie, fiecare cărându-şi proviziile, păturile, 
uneltele, armele şi muniţia. Datorită poverilor din spinare şi 
coastelor înalte, abrupte pe care trebuia să le urcăm, în prima zi 
am făcut abia cinci mile, iar noaptea ne-a prins, rupţi de 
oboseală, în cabana prietenului nostru Brown, de la Stringtown. 
Dimineaţa se alătură şi el echipei noastre, înţelegându-ne ca el 
şi soţii lui să aibă parte egală din orice descoperire pe care am fi 
făcut-o. 


Plănuisem să găsim, de era posibil, vreun grind sau vreun banc 
al nimănui, să-l ocupăm noi şi să ne apucăm de lucrările de bază 
ale mineritului. Toată lumea socotea că, de puneai mâna pe un 
banc la Braţul de Sud şi făceai un stăvilar ca să abaţi apa râului 
din albie, te puteai aştepta la o răsplată bogată după toată truda 
asta. De asemenea, părerea generală era că, în zonele unde 
pereţii canionului erau mai înalţi şi mai prăpăstioşi, acolo erau şi 
aluviunile mai generoase. lar rezultatul strădaniilor noastre avea 
să dovedească apoi cât de adevărate sunt aceste ipoteze. 


Poteca mergea pe coastele înălțimilor ce mărgineau râul, trecea 
prin râpe adânci, stâncoase, adevărate prăpăstii şi adesea eram 
nevoiţi să ne agăţăm de colţuri de piatră ca să nu ne fugă 
piciorul, alteori trebuia să ne croim drum prin desişuri, alegându- 
ne cu mâini zgâriate şi haine sfâşiate şi, în fine, ne păştea şi 
primejdia de a aluneca la vale, pe malul abrupt şi a ne prăbuşi 
pe stâncile din albia râului. Şi ca să avem parte de toată bucuria 
plimbării prin munţi, pe la amiază începu să plouă. 


După două zile de chinuri am ajuns la cabana prăvăliei Arnold, 
Scott şi Comp., ultimul sălaş, aflat la cea mai mare înălţime, 
unde am fost găzduiţi noaptea aceea cu toată ospitalitatea. 
După ce le-am făcut cunoscute intenţiile noastre hotărâte în ale 
prospectării, patru dintre cei de acolo, adică doi din familia 
Arnold, Scott şi un tip jovial, neînfricat, cumsecade, pe care-l 
strigau Bunkam, ni s-au alăturat şi ei. Acum formam un 
detaşament de nouă oameni bine înarmaţi şi am socotit că eram 
destui ca să respingem orice atac al indienilor. 


Ne-am pus în gând să atingem înălțimile de deasupra râului. 
Pentru că ne aflam la numai două mile de canion, apoi să ţinem 
creasta până socoteam că am ajuns chiar deasupra râului şi abia 
pe urmă s-o luăm în jos spre apă, fiindcă în timpul viiturilor era 
imposibil să treci prin canion Eram într-o regiune muntoasă 
foarte accidentată şi dificilă, cu pereţi de stâncă de o milă sau 
chiar mai înalţi care mărgineau râul. 


După ce ne-am înfulecat micul dejun - carne de porc şi pâine - 
am început urcuşul. Cu poverile acelea în spinare era foarte greu 
şi nu puteam urca decât câţiva metri, după care trebuia să ne 
oprim să ne tragem sufletul Ne-au trebuit două ore încheiate de 
trudă ca să ajungem pe creastă, unde ne-am trezit pe înălțimile 
ce despart apele râurilor Yuba şi Feather. Locul era destul de 
drept, bun chiar şi pentru drum de căruţe, cum s-a şi făcut de 
atunci încoace, drum care duce departe în munţi, pe unde 
ajunge acum poşta până la prosperele aşezări miniere. Într- 
adevăr. În câteva luni s-au produs schimbări mari prin aceste 
tocuri. S-au ridicat repede sate şi sălaşuri s-au bătut drumuri, s- 
au înălţat hoteluri şi acolo unde atunci era mai-mai să murim de 
foame, acum găseşti tor confortul. 


Eram cam pe la jumătatea coastei muntelui când au început 
ploile, care nu s-au potolit nici măcar un ceas în toată expediţia. 
lar eu, deşi abia mă ridicasem de pe patul de suferinţă şi zile 
întregi mersesem murat până la piele şi dormisem mereu în 
ploaie, pe pământul ud, nu numai că m-am întremat, dar nici 
măcar n-am răcit - încă o dovadă a climatului sănătos de acolo. 


Pâraiele deveniseră torente, adesea greu de trecut; dar, avându- 
| cu noi pe Bunkam, cu vioiciunea şi isteţimea lui, chiar şi în 
situaţia aceea eram foarte veseli, în ciuda poverilor din spate şi 
a vremii neîndurătoare. Spre seară, gândind că ajunsesem în 
dreptul canionului, am început să coborâm spre râu, după ce-am 
trecut o creastă înaltă, acoperită de zăpezi. Coborâşul a fost la 
fel de greu ca şi urcuşul, fiindcă adesea ne scăpa piciorul şi 
alunecam, prăvălindu-ne la vale, până ce ne agăţam de câte un 
tufiş. 


Mai alunecând, mai căzând, am ajuns în cele din urmă la malul 
stâncos al râului, tăiat adânc în pieptul muntelui. Era un afluent 
al Braţului de Sud în care se prăvălea la o jumătate de milă mai 
jos, după ce trecea prin cascade şi bulboane. Fiind puţin mai 
înaintea celorlalţi, am dat de un prag într-o despicătură de 
stâncă ce avea deasupra un stei ieşit destul de mult în afară ca 
să ne ferească pe toţi de ploaie, aşa că ne-am hotărât să ne 
petrecem noaptea acolo. În bătaie de joc, băieţii i-au pus locului 
numele de „Hotelul lui Delano”, în cinstea descoperitorului. 


Am făcut un foc zdravăn în gura bârlogului, ne-am uscat 
veşmintele, am perpelit la foc bucăţi de carne de porc înfipte în 
nişte bețe şi ne-am culcat pe stâncă goală. Deşi noaptea a fost 
frig, eram atât de obosiţi, că am dormit ca în puf. Niciodată n-am 
dormit mai bine. 


Dimineaţa ne-a pus dinainte două probleme. Apele erau prea 
mari ca să ne îngăduie a încerca prospectarea aurului de-a 
lungul malurilor, iar proviziile noastre erau cam pe terminate. 
Aşa că, deşi nu prea ne venea la socoteală să renunţăm la 
prospectare, a trebuit să ne îndreptăm privirile spre casă, fiindcă 
din trecutele experienţe ştiam că stomacul e un lucru îndărătnic 
şi are şi el o limită a răbdării. 


Acum ne temeam de urcuş mai mult decât ne temusem de 
coborâş, dar cum altceva nu ne rămânea de făcut, după ce-am 
săpat fără succes în câteva locuri în căutarea aurului, am pornit- 
o la drum. Noaptea ne-a prins pe creastă. Ploua cu găleata, dar 
ne-am întins păturile pe pământul ud, am lăsat un om de veghe 
să ne vestească de dădeau indienii peste noi şi am furat câteva 
momente de semn în noaptea aceea nesfârşit de lungă. 


Ne-am reluat drumul dimineaţa şi am văzut pe pământul 
mustind de apă multe urme de indieni, care se pare că ne-au dat 
târcoale toată noaptea, dar, văzând ei că ne luasem măsuri de 
prevedere, n-au îndrăznit să ne atace. Dacă ne-ar fi atacat, toate 
avantajele ar fi fost de partea lor, fiindcă din cauza umezelii nu 
cred că în toată ceata noastră găseai o puşcă măcar care să ia 
foc. La amiază ne-am despărţit de fraţii Arnold şi am ţinut 
creasta mai departe, în mijlocul unei viscoleli cu lapoviţă şi 


ninsoare, până când ne-a prins o ceaţă groasă. Temându-ne să 
nu ne rătăcim prin defileurile munţilor, am coborât din nou spre 
râu şi, după patru ceasuri de mers trudnic, am ajuns la cabana 
prietenului nostru Brown, unde o mâncare pe cinste şi o odihnă 
bună ne-au redat puterile şi ne-au întărit mădularele cam 
zdruncinate. La dus, în cea de-a treia zi, găsisem un teren numai 
bun de exploatat, la un prag de nisip, la vreo cincisprezece mile 
de Dawlytown, iar la întoarcere am început pregătirile pentru a-l 
lua în stăpânire. 


După legea minerilor, pe un teren aurifer trebuia să începi lucrul 
în termen de zece zile de la descoperirea lui, aşa că a fost 
desemnată o echipă din ceata noastră şi a lui Biltinghurst ca să 
ridice o cabană pe locul ales. Ne-am înţeles ca ambele cete să ia 
parte la toate lucrările miniere şi să socotim proprietate comună 
şi terenul lor de la Stringtown, ca şi pe acesta pe care l-am 
botezat Ottawa. Echipa s-a îndreptat spre locul de lucru şi a 
început să doboare copacii şi să-i taie la lungimea necesară şi, în 
ciuda vremii umede şi reci, au trudit fără odihnă zi de zi, până 
ce-au durat cabana şi au văzut şi acoperişul pus. În ultima zi au 
lucrat fără să pună în gură măcar un dumicat, fiind porniţi să 
termine şi acoperişul înainte de a pleca, deşi isprăviseră toate 
proviziile. 


Ne-am înţeles ca eu şi McNeil să ne ducem să terminăm lucrul la 
cabană, apoi să ne apucăm de săpat la lotul nostru, până ce se 
pregăteau şi ceilalţi tovarăşi şi veneau şi ei. 


Aşa că am luat-o iar la deal, am găsit un loc pe coasta abruptă 
pe unde se putea croi potecă de catâri pentru a aduce provizii la 
banc, apoi ne-am pus pe treabă. Încetul cu încetul am făcut o 
vatră şi un horn, uşi, am încropit nişte laviţe şi, Într-o 
săptămână, eram stăpânii celei mai confortabile locuinţe de care 
avusesem parte de când traversasem râul Missouri. Între timp 
învăţasem să apreciem cum se cuvine un adăpost primitiv ca 
acela. 


McNeil era un tovarăş grozav: cinstit, harnic, energic. Deşi-i 
cunoşteam toate calităţile astea de mai înainte, pustietatea în 
care ne făceam acum veacul, în creierii acelor munţi, cimentă şi 


mai tare prietenia care exista între noi. Trei săptămâni am trăit 
singuri şi am săvârşit minuni, mutând stânci din loc. Dând 
noroaiele la o parte, treabă la care McNeil vădea o pricepere şi o 
inventivitate deosebite, încât ceea ce mie, cu mintea mea mai 
puţin ageră mi se părea imposibil, el rezolva găsind cu uşurinţă 
mijloace de a duce treaba la capăt. 


Dar despre toată truda noastră mai bine să nu mai vorbesc, 
fiindcă nu mă prea bucură să-mi amintesc de ea. Ne-am chinuit 
până în primăvară când apele au crescut atât de mari, încât am 
fost nevoiţi să ne întrerupem lucrul şi aici şi la Stringtown Şi cum 
atât resursele financiare cât şi proviziile erau cam pe terminate, 
a trebuit ca o parte din echipa noastră să plece pentru a face 
rost de mijloace de trai După ce apele s-au retras destul de 
mult, în iunie sau iulie, ne-am adunat din nou şi ne-am apucat să 
ridicăm un zăgaz. 


Eu am fost însărcinat cu lucrările la bancul Stringtown, iar 
Billinghurst la Ottawa. După ce-am încheiat partea mea de 
muncă, cheltuind şaisprezece mii de dolari, am ajuns a răscolim 
albia râului şi după toată truda şi chinul acela n-am văzut nici un 
şfanţ. Viiturile mari din 1850, cum nu s-au mai pomenit 
vreodată, n-au îngăduit să secăm albia la Ottawa şi a trebuit ori 
să lăsăm totul baltă şi să plecăm, ori să murim de foame. Dar în 
1851, când apele au fost foarte scăzute, am avut bucuria de a 
afla că locul nostru a fost luat de un grup de chinezi care, timp 
de multe zile, au scos din albie aur în valoare de cincizeci până 
la o sută de dolari pe zi. 


Într-adins am lăsat deoparte multe din păţaniile mele din acel an 
plin de evenimente Dar cred că e destul pentru a da o idee 
asupra dificultăţilor pe care le-au avut de întâmpinat minerii 
primului val de emigrație din toamna lui '49 De-a lungul a 
cincizeci de mile pe Braţul de Sud şi pe râul Feather au fost 
ridicate zăgazuri oriunde s-a putut. Punând şi munca şi 
cheltuielile la socoteală, unele zăgazuri au ajuns să coste între 
cincizeci de mii şi optzeci de mii de dolari şi în niciunul din cazuri 
nu s-a scos măcar jumătate din cât costase. 


Cam la o milă mai jos de zăgazul de la Stringtown o echipă 
energică şi întreprinzătoare a ridicat un stăvilar splendid şi a 
tăiat un canal de scurgere care a costat treizeci şi două de mii 
de dolari, cheltuind şi cei patru mii de dolari câştigaţi din 
săpăturile făcute cu o toamnă înainte, iar când au terminat, 
după toate astea, au scos aur în valoare de cincisprezece cenți 
Oamenii erau definitiv ruinaţi, aşa că s-au împrăştiat care 
încotro, vârâţi până-n gât în datorii, din care o parte pentru 
proviziile cu care şi-au dus zilele toată iarna aceea. 


Şi necazurile acestea nu s-au abătut numai asupra sărmanilor 
mineri. Au avut de suferit şi negustorii care le-au dat provizii pe 
credit, în speranţa că aveau să fie plătiţi după ce se apucau 
creditorii de spălat aur şi asta nu pentru că cineva ar fi pus la 
cale să-i jefuiască, ci fiindcă sărmanii mineri nu şi-au putut onora 
datoriile. Aşa încât falimentul minerilor a fost resimţit până 
departe. 


Oriunde ne  întorceam, nu dădeam decât de oameni 
deznădăjduiţi, amărâţi şi toate drumurile şi munţii foiau de cei 
care-şi pierduseră ultimul ban şi ultima speranţă şi care acum, 
cu buzunarele goale, băteau obosiţi cărările, căutând noi 
terenuri aurifere sau chiar numai de lucru, nădăjduind să câştige 
măcar atât cât să-şi ducă traiul, nu mai mult. Câţiva au reuşit, 
dar sute de oameni, după luni şi ani de trudă, au luat-o înapoi 
spre casă, urmăriţi de mizerie şi lipsuri, cu priviri obosite şi 
speranţe înşelate, jinduind zadarnic măcar o îmbrăţişare din 
partea celor dragi care aşteptau în van, nerăbdători, întoarcerea 
tatălui şi prietenului lor. 


Într-una din zile, pe când eu şi McNeil ne duceam traiul 
singuratic în munţi, am primit vizita mai multor indieni aproape 
goi. l-am tratat cu blândeţe, le-am dat tutun, cârlige de pescuit, 
pâine şi au plecat foarte bucuroşi. Aşa că s-au întors însoţiţi şi de 
alţii şi am început să intrăm la idee ca nu cumva, văzând ei cât 
de singuri eram, să fie tentaţi să ne sfetească avutul, chiar dacă 
faţă de persoana noastră nu aveau să întreprindă nici un act 
duşmănos. Aşa că ne-am gândit să ne descotorosim de ei cât 
mai iute, cu primul prilej. 


Într-o zi cu ploaie şi frig, pe când stăteam în cabană dinaintea 
focului, pentru că nu se putea lucra, uşa s-a deschis încet şi s-au 
înfăţişat doi indieni mai mult goi, de pe care şiroia apa. l-am 
poftit în faţa focului, le-am oferit ceva de mâncare, nişte tutun şi 
apoi le-am dat de înţeles că eu eram un vrăjitor venit dinspre 
soare-răsare şi puteam stăpâni forţele naturii. Din când în când, 
vreo vântoasă făcea fumul să năvălească în cabană şi, ca să văd 
cât erau de naivi indienii, săream în picioare şi începeam să 
vântur fumul cu braţele, ca şi cum l-aş fi alungat, iar când 
răbufnirea de vânt se potolea. Fumul părea să mă asculte. 


Când simţeam că se apropie altă pală de vânt, mă făceam ea o 
poftesc înăuntru şi continuând să mă scălâmbai tot aşa, vântul 
păru să mi se supună. Când se mai ostoia, mă opream şi eu şi 
fumul îşi urma calea lui firească. Pe feţele indienilor se citea cum 
le creşte uimirea. Dar deocamdată nu se dădeau duşi. Apoi am 
început să le cercetez capetele din punct de vedere frenologic 
şi-i spuneam observaţiile mele lui Mac, care-mi răspundea cu 
aceeaşi gravitate. Cuprinşi de tulburare, indienii întrebară în 
spaniolă dacă erau „bueno”. Le-am răspuns că nu aveau de ce 
se teme. Aşa că au rămas mai departe lipiţi de vatră. 


În cele din urmă, după ce-am făcut câteva pase magnetice, în 
timpul cărora McNeil s-a chinuit cât a putut ca să-şi păstreze 
aerul grav în faţa scălâmbăielilor mele, am luat o scândură 
geluită şi un ciot de creion şi am început să le schiţez portretul, 
fără să uit ca, din când în când, să dirijez şi fumul, de se 
întâmpla câte o răbufnire de vânt. Când desenele au început să 
semene cu ei, i-a cuprins neliniştea şi aruncau tot mai des priviri 
furişe spre uşă, întrebând mereu dacă era „bine”. Le-am spus că 
deocamdată lucrurile stăteau încă bine. Deodată năvăli o pală 
de vânt care mână fumul în cabană cu violenţă; eu am sărit în 
faţa vetrei, Mac s-a repezit la uşă, a deschis-o şi s-a uitat afară, 
iar arămiii noştri prieteni, văzând o portiţă de scăpare deschisă, 
dădură buzna afară, preferind tovărăşia furtunii neîndurătoare, 
decât să mai întârzie în bârlogul monstrului care dezlega ploile şi 
le fura chipul ca să-l ascundă în lemn. Cât am mai rămas acolo, 
nu ne-a mai călcat pragul nici un indian. 


Când prietenii mei Billinghurst, Brown şi Periam băteau preriile, 
au întâlnit la fortul Laramie un bătrân, pe nume Turner, care se 
tot tânguia, rugându-se de un om să-l ducă pe coasta de vest, 
dar căruţaşul şi-a vândut hodoroaba şi caii şi l-a lăsat baltă pe 
sărmanul Turner, să se descurce cum o şti. Neavând nici un 
prieten, nici bani, nici provizii, fără să se poată mişca nici înapoi, 
în est, nici înainte, bietul Turner era ca un naufragiat pe o coastă 
pustie. Din fericire, Billinghurst, Brown şi Periam, din Chicago, au 
trecut pe acolo şi, făcându-li-se milă de el, l-au luat în carul lor 
împreună cu toată averea lui pe lumea asta - o vioară, de care 
se legase cu pasiunea pe care numai un amator o mai nutreşte - 
deşi nici ei nu aveau provizii prea din belşug. 


Pe drum, pe Turner îl picni şi scorbutul, aşa că la sosire, în loc să 
le fie de vreun ajutor celorlalţi, le-a pus generozitatea şi 
bunăvoința la încercare, în condiţiile în care cele necesare 
traiului se găseau cu greu. Cu toate că din cauza suferinţei 
devenise nervos şi supărăcios, oamenii s-au străduit cât au 
putut să-l facă să se simtă bine, deşi nu exista nici o şansă să fie 
răsplătiți pentru strădaniile lor. 


S-a ţinut de ei şi au pornit în noiembrie împreună de la bancul 
Long la Stringtown şi ori de câte ori era în stare să ţină arcuşul 
în mână, scârţâia la vioară „Auld Lang Syne” sau „Dulce, dulce 
vatră”, acompaniindu-se şi cu glasul lui plin de jale, în vreme ce 
lacrimi îi şiroiau pe faţa brăzdată de necazuri, răscolit de 
amintiri. Starea lui se înrăutăţi, omul îşi dădu duhul, pe la 
sfârşitul lui ianuarie şi fu îngropat pe coastă, mai sus de cabană, 
lăsând în urma sa ca amintire doar vioara, care spânzură multă 
vreme într-un cui pe peretele primitiv şi e scrisoare pe jumătate 
scrisă, pentru soţia sa, care n-avea s-o primească niciodată. 


Multe cazuri la fel de triste mi-au ajuns la cunoştinţă. În iarna 
aceea, cel puţin treizeci de oameni s-au înecat în râu. Unul a 
pierit sub ochii mei, iar în altă zi am văzut doi înecaţi duşi la vale 
de ape. Cei mai mulţi au alunecat de pe buşteni în timp ce voiau 
să treacă râul, apa îngheţată îi amorţea îndată şi curând îşi 
pierdeau cunoştinţa, nu mai aveau nici o putere să se lupte cu 
apele şi erau târâţi spre moarte de curentul năvalnic. 


În primăvara lui 1850, când apele mari ne-au oprit din lucru şi 
cele două echipe ale noastre s-au despărţit o vreme, am aflat că 
furtul de vite, de animale devenise ceva obişnuit. În timpul 
sezonului ploilor, minerii care aveau animale fuseseră nevoiţi să 
le mâne în vale, unde se găsea iarbă, fiindcă în munţi nu era nici 
fir. Erau lăsate de obicei acolo până primăvara, fără să le poarte 
nimeni de grijă. Am întâlnit mulţi care au rămas fără nici o vită. 
Oameni fără căpătâi puseseră mâna pe cirezi şi herghelii întregi, 
pe care ori le vindeau, ori le foloseau la căratul poverilor spre 
zonele miniere când drumurile deveneau din nou practicabile. 


Într-o zi trecu prin aşezarea noastră de la Dawlytown un om cu 
căruţa şi Billinghurst îşi recunoscu deodată unul din boi pus la 
jug. Cum avea o groază de dovezi la îndemână, omul fu bucuros 
să cadă la învoială să plătească o sută de dolari pe vită şi s-o ia 
cu el. Dar pungaşul nu făcu nici douăzeci de paşi şi altă pereche 
de boi fu reclamată de un miner. Înainte de a părăsi aşezarea, 
toate vitele îşi găsiră stăpânii şi omul rămase fără niciuna. Hoţul 
făcuse mare greşeală că-şi minase carul drept în gura lupului - 
tocmai în aşezarea unde erau şi stăpânii vitelor. 


Furturile astea „cu ridicata” stârniră multă uimire printre noi, 
fiindcă cinstea californienilor era proverbială. Dar se pare că 
spiritul vechilor obiceiuri era în schimbare, fiindcă la scurt timp 
au început să ne ajungă la cunoştinţă poveşti despre jafuri cum 
nu s-au mai pomenit prin acele locuri. 


Dacă lucrurile ajunseseră aici, m-am gândit că era mai sănătos 
să-mi aflu şi eu animalele. Luându-mi păturile şi proviziile în 
spinare, m-am pornit la vale. După douăzeci şi cinci de mile am 
ajuns la păşune şi am avut noroc să-mi găsesc trei din cele patru 
vite. Neputând să mă ocup şi de minerit şi de vite, le-am dus la 
Marysville şi le-am vândut. Dar aici am dat numai peste surprize. 


Când trecusem Yuba, în septembrie, aici nu erau decât două 
case din lut, cunoscute sub numele de Ferma lui Nye, dar la 
începutul iernii începu să se încropească o aşezare care acum 
ajunsese la peste o mie de suflete. Avea multe hoteluri, prăvălii, 
brutării şi case de jocuri de noroc - care au devenit curând un 
semn al oricărui sălaş din California. 


În fiecare zi soseau şi plecau vapoare, ceea ce era curios, fiindcă 
în toamnă părea îndoielnic că pe râul Feather puteau urca vase 
mai mari, ci doar nişte baleniere. La vreo milă de Marysville, tot 
pe râu, s-a ivit Yuba City, cu o populaţie de cinci sute de 
locuitori, două mile mai jos s-au pus bazele aşezării Eliza, iar 
locuinţele au început să se înmulțească precum ciupercile. 
Ultimele două aşezări au fost curând înghiţite de dezvoltarea 
rapidă a localităţii Marysville, care a ajuns un oraş frumos, în 
vreme ce alte închegări de case au dispărut sau au rămas pustii. 


S-a întins ca o epidemie mania speculațiilor cu terenuri pentru 
noi localităţi şi unde te întorceai, vedeai „Loc de vânzare”, „Loc 
pentru un nou oraş”, care pe hârtie arătau atât de grozav, de 
parcă ar fi fost gata populate. Au început ciorovăieli pentru 
dreptul de proprietate asupra terenurilor şi de multe ori certurile 
au degenerat în bătăi şi vărsări de sânge. 


Înainte de a mă întoarce la minele mele, am vizitat Sacramento 
şi m-au uimit schimbările petrecute în numai câteva luni nu 
numai în oraş, ci şi în împrejurimi. De-a lungul drumurilor au fost 
ridicate hoteluri şi locuinţe şi pe unde trecusem în toamnă fără 
să văd picior de om, se înălţau acum o mulţime de case. La 
ferma lui Nichols, aproape de gura Râului Ursului, unde fusese 
doar o casă de lut, acum era un oraş întreg şi la malul râului se 
afla ancorat un bric ce înconjurase continentul pe la Capul Horn. 


Sacramento devenise un oraş întemeiat. În locul corturilor şi 
adăposturilor şubrede pe care le văzusem aici în noiembrie, 
acum erau case solide din bârne şi cu toate că nu demult fusese 
potopit de apele unei inundaţii cum nu se mai pomenise, când 
multe locuinţe fuseseră distruse şi mulţi oameni îşi pierduseră 
tot avutul, acum domnea aici atmosfera unei aşezări pline de 
viaţă. Se făceau afaceri bune cu provizii pentru mineri, râul foia 
de vase, iar străzile de căruţe şi oameni. 


Îmi pare rău, dar trebuie să spun că jocurile de noroc constituiau 
o parte importantă în afacerile oraşului. Au fost construite 
localuri mari, luminate splendid, înfrumuseţate cu multe picturi; 
s-au făcut baruri minunate, unde se lăfăiau lichioruri şi alte 
băuturi pentru a ispiti instinctele. lar în mijlocul şi pe marginile 


încăperii erau puse mese pe care zăceau grămezi ademenitoare 
de bani să stârnească lăcomia celor nepricepuţi. Şi ca o 
încununare, din nişte galerii aflate mai sus şi minunat lucrate, 
orchestre  „împrăştiau sunete armonioase” ca să atragă 
mulţimea. 


În aceste locuri de petrecere era forfotă mare de lume, ziua şi 
noaptea, bărbaţi de toate vârstele şi condiţiile, nerăbdători să 
ispitească pe nestatornica zeiţă a norocului. Se miza fără multă 
vorbă pe sume mari de bani, care treceau adesea dintr-o mână 
în alta şi câştigul adunat cu greu de nesocotitul miner, după luni 
de zile de trudă neobosită şi mari greutăţi, zbura din punga lui 
burduşită ca să umfle şi mai vârtos banca jucătorului 
profesionist ce era etalată la vedere. 


Mi s-a spus că numai cu o zi sau două înainte de venirea mea 
sosise de la mine în oraş un tânăr ce se pornise spre casă cu 
nouăsprezece mii de dolari la el. Când ajunse în târg, îşi lăsă 
şaisprezece mii la un prieten şi cu restul intră într-unul din 
aceste iaduri magnifice şi începu să joace monte. Curând pierdu 
toţi banii pe care-i avea la el şi, cuprins de turbare, scoase toţi 
cei şaisprezece mii de dolari de la amicul său, în ciuda tuturor 
sfaturilor acestuia, hotărât să-şi încerce norocul. Se aşeză din 
nou la masă, continuă să joace până la ultima para, apoi, în loc 
să se întoarcă printre prieteni ca un om făcut, fu nevoit să revină 
la munca şi lipsurile vieţii de miner. 


Un altul, care avea o mie cinci sute de dolari, se apucă de joc, 
jurând să spargă banca, dar, cum e uşor de ghicit, jucătorul de 
meserie îi luă în scurt timp toţi banii. Cu toată stăpânirea de 
sine, ghinionistul îi spuse: 


— Mi-ai luat toţi banii. Dă-mi şi mie câţiva să am cu ce mă 
întoarce la mine. 


Fără o vorbă, profesionistul scoase şaisprezece dolari şi-i dădu, 
iar victima se întoarse înapoi în munţi. Uneori vedeai aruncându- 
se la joc puştani de doisprezece-şaisprezece ani. 


Dar, după destrăbălarea ce se petrecea sub ochii lor. Nici nu era 
de aşteptat altceva. 


În iarna lui 1849-50 a avut loc una dintre cele mai mari inundaţii 
pomenite în valea râului Sacramento. M-am suit în vârful unui 
deal de pe malul stâng la râului Feather, nu departe de muntele 
Table, de unde cuprindeam cu vederea o bună parte a văii şi am 
socotit eu că a treia parte a ținutului era sub ape. Sute de vite, 
cai şi catâri fuseseră înecaţi, luaţi de iuţeala curentului când 
încercaseră să ajungă la un loc mai înalt. Sacramento City, fiind 
aşezat pe loc drept, a fost aproape în întregime sub apă. Un mic 
vas cu aburi a mers cu adevărat pe străzile sale şi şi-a descărcat 
marfa pe treptele uneia din principalele prăvălii. 


Hoiturile animalelor înecate şi lăsate acolo după retragerea 
apelor au împuţit tot oraşul şi cetăţenii au fost nevoiţi să 
muncească vreo câteva zile ca să scape de mortăciuni. Toate 
legăturile cu aşezările miniere fuseseră întrerupte. 


Pe la 29 martie eram din nou în Dawlytown, dar cum apele erau 
încă prea mari pentru a relua lucrările miniere, m-am hotărât să 
mă duc la Marysville şi să mă apuc de vreo treabă ca să-mi 
câştig măcar cele necesare traiului. Din toţi banii mei nu mai 
aveam decât treizeci şi doi de dolari - atât cât să-mi ajungă o 
săptămână, la preţurile de atunci. Vine o vreme când omul 
trebuie să-şi mobilizeze toate resursele minţii ca să se descurce 
şi acesta era şi cazul meu. Eram la pământ, cum se spunea şi 
trebuia să fac ceva să scap din încurcătură. 


Fiindcă aveam ceva talent la desen, mi-am luat nişte creioane şi 
hârtie şi, în câteva zile, m-am trezit pictor şi miniaturist, iar 
afacerile au prosperat. Trei săptămâni m-am chinuit cu creionul, 
aşternând pe hârtie trăsăturile bărboşilor mineri, la preţul de o 
uncie capul şi am ajuns fericitul posesor a patru sute de dolari. 
Dar, din dorinţa de a face bani şi mai repede, m-am apucat de 
speculaţii şi am cumpărat terenuri pentru construcţii de oraşe - 
care arătau tare bine pe hârtie - şi în afacerea asta am pierdut 
jumătate din ce câştigasem. 


Cam pe atunci a avut loc unul din cele mai interesante 
evenimente din viaţa mea în California. Speculaţia cu terenuri 
bântuia cu furie şi un prieten îmi propuse să ne asiguram 
drepturile de proprietate asupra unui lot, la douăzeci de mile de 
Marysville, în sus pe râul Feather. Să facem planul unei aşezări 
şi să ne îmbogăţim vânzând locuri de construcţie. 


Zis şi făcut. Ne-am asigurat drepturile, am întocmit planurile şi 
după câteva zile eram instalat patron al unui nou sat. Aveam la 
îndemână o cantitate respectabilă de mărfuri, destul de ieftine, 
ca să ademenim cumpărătorii spre acele meleaguri într-adevăr 
frumoase, dar cam izolate. 


Prietenul meu, din pricina unor împrejurări potrivnice, a fost 
nevoit să renunţe la afacere, aşa că am rămas singurul stăpân al 
aşezării mele de pe hârtie, pereche cu cea a vecinului meu, 
căpitanul Yates. Acesta se afla în California de nouă ani. Deşi s- 
ar putea crede că interesele noastre erau opuse, trăiam în cea 
mai deplină armonie. Locuia la vreo jumătate de milă mai sus de 
mine şi lângă el era un sat mare de indieni, asupra cărora 
ajunsese să aibă multă influenţă şi care-i erau foarte devotați. 
Pe terenul meu, la zece prăjini de casă. Se afla un alt sat de 
indieni din neamul Oleepo şi am avut norocul şi eu să dobândesc 
o influenţă asemănătoare, prin bunăvoința lor, care n-a suferit 
nici o schimbare timp de trei luni cât am vieţuit alături de ei. 


Dar e adevărat că m-am folosit de fiecare prilej ca să mă apropii 
de ei, pentru că, izolat cum eram, mă aflam cu totul la cheremul 
lor, dacă ar fi avut chef să devină ostili. Curând după venirea 
mea acolo, o întâmplare i-a convins că aveam simţul dreptăţii şi 
respectam legea dreptului de proprietate. Când făceam 
măsurătorile pentru oraşul meu, am avut nevoie de nişte ţăruşi 
ca să marchez limitele loturilor, dar lemn se găsea cam greu. Tot 
căutând şi pe malul râului, într-o adâncitură de pământ am dat 
peste câţiva buşteni de cedru şi am crezut că-i adusese apa 
acolo. 


Unul din oamenii care mă ajutau şi-a luat toporul şi s-a urcat pe 
un buştean ca să-l crape şi să facem ţăruşi. Dar n-a apucat să 
dea cu toporul de vreo zece ori, că, din direcţia satului, am auzit 


strigăte şi vreo douăzeci de indieni veniră spre noi valvârtej, 
spunând în spaniolă „Canoa, canoa” şi în timp ce turuiau de nu-i 
mai înţelegeam deloc, gesticulau foarte tulburaţi. Pricepând că 
ceva nu era în regulă, i-am spus omului meu să oprească lucrul, 
iar indienii au venit să cerceteze cu atenţie urmele toporului. Din 
fericire omul meu nu apucase decât să cioplească un capăt de 
buştean, fără să-i dăuneze prea tare. 


Indienii ne-au dat a înţelege că aduseseră buştenii ca să-şi facă 
nişte canoe şi erau foarte preţioşi pentru ei deoarece prin 
apropiere nu se găsea alt lemn, ci numai stejar. 


l-am încredinţat, cum m-am priceput mai bine, că era greşeala 
noastră şi că nu aveam să le mai facem necazuri. Cum lemn se 
găsea foarte greu, omul meu se urcă pe buştean cu toporul în 
mână, declarând sus şi tare, printre înjurături, că o să crape toţi 
buştenii şi că nu are nici un rost să te arăţi cumsecade cu 
indienii. Aceştia au părut a pricepe intenţiile lui şi din nou au 
venit la mine să se roage. L-am convins pe omul meu să renunţe 
şi să coboare fără să mai dea nici o lovitură de topor. Apoi am 
luat o bucată de hârtie, am desenat o canoe, doi indieni şi un alb 
şi am înmânat desenul celui care părea a fi căpetenia lor. Au 
interpretat gestul meu ca o convenţie prin care mă angajam să 
le respect avutul şi îndată se stabili pacea şi armonia între noi. 


Toată lumea socoteşte că indienii din California sunt necinstiţi şi 
răzbunători. S-ar putea să fie aşa dacă-l judecăm după 
obiceiurile şi legile noastre, dar nu trebuie uitat că ei se conduc 
după propriile lor principii de dreptate şi proprietate şi legile pe 
care le socotesc ei a fi drepte le încalcă mult mai rar decât fac 
albii cu ale lor. Sunt convins că în nouă cazuri din zece 
necazurile dintre albi şi indieni pornesc din vina celor dintâi. 


Greşeala pe care o comit albii adesea este ilustrată de ceea ce 
s-a petrecut în primăvara lui 1850 pe Braţul Mijlociu al râului 
Feather. Ajunsese un obicei ca orice furt de vite să fie pus pe 
seama indienilor. Un grup de mineri a rămas fără câţiva boi şi 
îndată au început să strige că i-au luat indienii şi s-au pornit 
cincisprezece bărbaţi, înarmaţi până-n dinţi, jurând răzbunare. 
Îndreptându-se spre un sat indian, situat mai sus în munţi, la 
vreo douăsprezece mile, au găsit pe drum câteva oase şi le-au 
socotit drept dovezi temeinice care arătau vinovăția locuitorilor. 
Au înconjurat colibele. Când s-au arătat, indienii, văzând 
atitudinea duşmănoasă a minerilor, au încercat să fugă, împinşi 
de instinctul de conservare, fără să ştie despre ce era vorba. 


S-a slobozit o salvă de focuri şi cincisprezece indieni s-au 
prăbuşit morţi. După ce-au dărâmat colibele, vitejii albi au pornit 
înapoi, plini de gloria de a fi împlinit cu succes acest act de 
răzbunare asupra hotilor. Când aproape să ajungă acasă, simţul 
lor de dreptate a fost puţin cam zguduit, văzându-şi toţi boii, 
despre care crezuseră că au fost furaţi, păscând liniștiți într-o 
viroagă mai izolată unde se rătăciseră în căutare de iarbă. 


Dacă indienii, într-o situaţie similară, ar fi ucis cincisprezece albi, 
ar fi izbucnit un război de exterminare. 


Căpitanul Yates mi-a povestit o întâmplare care ilustrează, de 
asemenea, cât de lipsiţi de minte sunt uneori americanii. Un 
indian veni într-o tabără de mineri şi ceru ceva de mâncare. 
Minerii i-au spus să taie nişte lemne şi aveau să-i dea pâine în 
schimb. Aşa că omul a luat un topor şi s-a apucat de lucru la 
marginea unui pârâu. Coada toporului fiind cam slăbită, lama 
zbură şi nimeri într-o bulboană, de unde, din cauza apelor mari, 
n-a putut fi scoasă atunci. Temându-se ca minerii să nu-l 
învinuiască de furt, indianul a rupt-o la fugă. 


Minerii au descoperit lipsa toporului şi au jurat răzbunare, s-au 
înarmat şi au pornit spre sălaşul indienilor. Pe drum s-au întâlnit 
cu Yates şi acesta numai cu multă greutate i-a convins să 
renunţe, asigurându-i că, dacă indianul furase toporul, el avea 
să-l găsească. A trimis după căpetenie şi cazul a fost limpezit. 


Când s-au retras apele, Yates s-a dus cu indianul la bulboană, l-a 
pus să se scufunde şi lama toporului a ieşit la lumină. 


La prima aşezare de la Grass Valley, în ţinutul Nevadei, la un 
moment dat era gata-gata să izbucnească un război, din pricină 
că indienii au ucis un alb nevinovat. Doi fraţi, pe nume Holt şi-au 
făcut un gater la patru-cinci mile de locul unde se află acum 
aşezarea. Purtarea lor plină de bunătate şi dreptate câştigase 
prietenia indienilor, alături de care convieţuiau în bună 
înţelegere. Nu mult mai departe locuia un miner zănatic şi 
decăzut, care, într-o zi, prinse o femeie indiană şi a ţinu 
sechestrată două zile în cabana lui ca să-şi satisfacă poftele. 


Treaba asta i-a stârnit pe indieni atât de rău, că au jurat să se 
răzbune. Dar neputând să-l afle pe făptaş, conform ideii lor de 
dreptate s-au hotărât să se răzbune pe oricine din tribul albilor 
pe care aveau să pună mâna. Într-o dimineaţă, pe când cel mai 
în vârstă dintre fraţii Holt lucra la gater, iar celălalt era ceva mai 
departe, s-au apropiat de gater mai mulţi indieni, făcând semne 
prieteneşti. Deodată s-au repezit la sărmanul Holt, care s-a 
prăbuşit mort sub lovituri. Înainte de a cădea a mai apucat să-i 
strige fratelui său să fugă. Văzând asta, celălalt o luă la goană, 
alegându-se cu două săgeți în spate, dar reuşind să scape şi să 
ajungă la cabana judecătorului Walsh, de la Grass Valley şi să 
dea alarma. 


Walsh mai avea un om cu el şi, în cursul nopţii, au mai venit încă 
trei mineri care fuseseră în prospectare. Oamenii s-au pregătit 
cum ştiau ei mai bine, hotărâți să-şi vândă pielea cât mai 
scump. Au stat toată noaptea de veghe, aşteptându-se la un 
atac în orice clipă. Dar setea de răzbunare a indienilor fusese 
satisfăcută, aşa că nu s-au mai arătat. Minerii din preajmă au 
fost avertizaţi şi s-au pregătit de apărare. A avut loc un sfat cu 
indienii şi diferendul s-a aplanat. În felul acesta, ticăloşia unuia 
singur era să provoace moartea mai multora. Dar să vedem şi 
reversul. Dacă silnicia ar fi fost făptuită de un indian asupra unei 
albe, mai mult ca sigur că cei de-un neam cu ea s-ar fi răzbunat 
asupra întregului trib, pe unii omorându-i, pe ceilalţi alungându- 
i. 


În California întâlnim câteodată, bătând marginile lumii 
civilizate, nişte fiinţe cu două picioare care nu seamănă mei cu 
băştinaşii, dar nici cu cei de pe treptele mai înalte de educaţie, 
adică nişte fiinţe trecute de stadiul omului sălbatic, dar care ar 
mai avea nevoie de multă şlefuială. În timp ce stăteam la 
Yateston, am cunoscut pe reprezentantul genului homo, care era 
cam ciudat, dar avea toate trăsăturile speciei din care făcea 
parte. 


Peter Vânătorul era metis, tatăl său fiind un trapper francez, iar 
mama o indiană din neamul Sioux. Când l-am cunoscut eu, avea 
vreo cincizeci şi opt de ani. Era sfrijit, slab, înalt, cu ochi 
neastâmpăraţi, obraji scofâlciţi, ceea ce trăda o viaţă plină de 
greutăţi şi lipsuri, iar firea lui neliniştită îl arăta a fi unul dintre 
cei care vagabondează mereu, deseori departe de graniţele 
civilizaţiei. Îşi agonisea cele necesare traiului din vânat, fiindcă 
Peter era un ochitor neîntrecut. Şi cu toate că reuşea uneori să 
aibă cai, catâri, blănuri, piei - lucruri de valoare pentru cei din 
tagma lui - n-avea destulă pricepere când intra în competiţie cu 
negustori şmecheri şi rămânea fără nimic, la fel de repede cum 
îşi dobândise avutul, ajungând din nou sărac. 


Deşi nu era şlefuit, iar viaţa singuratică şi rătăcitoare, care-l 
obliga să bată pustietăţile de la Munţii Stâncoşi la Pacific, 
prinsese câte ceva din însuşirile lumii civilizate şi se chinuia 
destul de mult să bage în mintea copiilor săi unele din aceste 
idei destul de rudimentare. Pe scurt, era un ciudat amestec de 
civilizaţie şi primitivism, un om cu multă putere de pătrundere şi 
cu mult bun simţ. Vorbea engleza şi franceza curent, ca şi vreo 
câteva limbi de-ale indienilor din ţinuturile sălbatice ale Americii. 


În tinereţea lui, pe când se afla la Montreal, fusese ademenit în 
oastea britanică. Fusese obligat să-şi părăsească locurile natale 
de pe râul Platte, să slujească şapte ani ca soldat în armata 
engleză şi să ia parte la bătălia de la Waterloo când a fost 
răsturnat Bonaparte. Păstra amintiri vii şi precise asupra acelui 
eveniment şi ochii începeau să-i scapere de însufleţire ori de 
câte ori povestea mişcările din timpul luptei şi în vinele lui părea 
să se trezească din nou sângele tinereţii. 


După restauraţia Bourbonilor şi încheierea păcii, Peter şi mulţi 
alţii au fost trimişi la gurile râului Columbia, în Oregon şi lăsaţi la 
vatră. Acolo Peter s-a căsătorit cu o indiană ce fusese convertită 
la catolicism şi a avut patru copii - trei fete şi un băiat - însă, la 
scurt timp după ultima naştere, i-a murit soţia. Deşi totdeauna 
dusese o viaţă rătăcitoare, prinzând pentru scurt timp rădăcini în 
câte un loc, copiii lui au fost crescuţi în credinţa catolică. Şi după 
ce i-a deprins să folosească lasoul, puşca şi cuțitul de vânătoare, 
în mânuirea cărora erau experţi şi-a învăţat copiii să se închine 
dimineaţa şi seara în faţa celui atotputernic. 


Două dintre fetele lui erau acum mari, tinere femei, cea mai 
mică avea vreo opt ani. Băiatul murise. Fetele lui erau nişte 
amazoane straşnice, cum n-am mai pomenit şi puteau arunca 
fără greş lasoul din goana mare, iar la ochitul cu puşca erau 
neîntrecute, după cum se va vedea. Peter îşi iubise cu pasiune 
soţia şi vorbea adesea de ea cu multă căldură. Moartea fiului 
său, care fusese mândria şi speranţa lui cea mare, îi zdrobise 
inima: 


— Femeia mea era o bună creştină şi avea mare grijă de copii. 
Mă iubea cu credinţă şi eu o iubeam. Dar îmbătrânea şi ştiam că 
într-o zi avea să se piardă. Dar băiatul era fraged şi plin de viaţă, 
cum rara se vede la vârsta lui. Am fete isteţe, trag bine cu 
puşca, dar n-au să-l ajungă pe băiat niciodată. Nu-şi greşea 
niciodată ţinta. Eram mândru de el. Prea mândru. Gândeam că 
avea să trăiască. Să ajungă bărbat. Dar. 


Buzele îi tremurau, ochii i se umpleau de lacrimi şi nu mai putea 
vorbi. Puţina bunăvoință pe care i-am arătat-o i-a câştigat 
încrederea şi venea adesea la mine să-şi descarce preaplinul 
inimii. Acum nu mai trăia decât pentru familia lui. Singura lui 
preocupare, singura lui ambiţie era să le ştie în siguranţă. Când 
venise în vale, avea douăzeci şi şapte de cai, dar în afară de trei, 
toţi ceilalţi îi fuseseră furaţi şi toate încercările de a-i găsi s-au 
dovedit zadarnice. 


— Indienii ţi i-au furat, Peter? L-am întrebat eu. 


— Nu - răspunse el, cu oarecare înverşunare - ci blestemaţii de 
albi. Mai fură şi indienii câteodată, dar nu de la mine, că mă 
cunosc şi ştiu că nu mă tem de ei. Mă descurc eu printre ei, 
fiindcă le ştiu felul. Dar albii sunt nişte pungaşi şi ştiu să învârtă 
legea în atâtea chipuri, că-s în stare să-ţi ia scalpul, cu legea-n 
mână şi n-ai ce le face. Dar mie mi-ajunge legea asta - adăugă 
el, lovind cu palma patul puştii - şi dacă mi-i scoate nevoia 
înainte pe hoţi, pe undeva prin pustietăţi, am să le trimit eu o 
vorbă la care n-au să-mi poată răspunde. Mai mult mă încred 
într-un indian decât într-un alb. 


Într-una din zile, Peter veni la mine cam tulburat şi-mi spuse că 
o şleahtă de franţuzi pungaşi, care se aşezaseră la câteva mile 
mai sus de noi, îl ameninţaseră că aveau să-i ia fetele; de fapt, 
încercaseră s-o insulte pe una din ele de faţă cu el, dar nu le-a 
mers. 


— Nu-mi pasă de soarta mea - îmi spuse el. Dacă mă omoară, 
nu contenea, dar cine are să-mi mai apere apoi copiii? 


— la-ţi cortul şi mută-l lângă al meu, Peter - i-am spus eu - şi 
dacă au chef să atace, fetele să fugă la mine şi cred că tu, eu, 
Gray şi cu ajutorul indienilor o să le facem o primire de n-or să 
ştie încotro s-o ia mai repede. Trebuie să treacă peste cadavrele 
noastre mai întâi şi, la nevoie, fetele ştiu şi ele să tragă. 


Mi-a apucat mâna fără să spună o vorbă şi n-a trecut mult şi şi-a 
ridicat tabăra lângă mine. De obicei ne petreceam serile în 
preajma focului său, ascultându-l cum povestea multe din 
păţaniile lui. 


Rătăcise prin munţii Californiei şi Oregonului vreo douăzeci şi 
cinci de ani şi numai printre indieni duşmănoşi care sălăşluiesc 
pe acolo, iar explorările ulterioare au vădit că descrierile sale 
erau exacte. Ajunsese la apa cea mare de a gurile râului 
Klamath şi ne-a înfăţişat cât se poate de precis munţii foarte 
abrupți de pe cursul râurilor Trinity şi Scott. La masă aveam 
carne de urs, antilopă, vina tot timpul cât am stat împreună. 


Peter fusese grav rănit cu puţin timp înainte de a ne cunoaşte şi 
avea capul încă bandajat, rănile nefiind pe deplin vindecare. Era 
încă slăbit. Se alesese cu ele în urma unei aventuri 
impresionante. La vreo douăsprezece mile mai la vest de noi se 
ridica un munte singuratic de vreo mie cinci sute-două mii de 
picioare înălţime şi crestele lui ascuţite, zimţate păreau să 
sărute norii. Se ridica aproape în mijlocul câmpiei. La egală 
depărtare de coastă şi de munţii Sierra Nevada şi putea fi văzut 
din oricare parte de la mare distantă, pierdut în măreţia sa 
posomorită, un reper pentru oricare călător obosit şi rătăcit pe 
drumuri. 


Într-o dimineaţă, în primăvara lui 1850, Peter puse şaua pe cai 
şi, însoţit ca de obicei de fete, toţi înarmaţi până-n dinţi, a pornit 
la vânătoare spre munte. Totul a mers sfoară până au ajuns la 
muntele singuratic. S-au căţărat pe coaste şi, în faţa unui perete 
aproape drept, au descălecat, iar Peter a început să urce singur 
prin desiş spre un prag de piatră, cu gând ca de-acolo să vadă 
încotro se zărea vreun vânat. A ajuns cu multă greutate la 
piciorul pragului şi, sprijinindu-şi puşca pe stâncă, se săltă pe 
prag când, spre groaza lui, se trezi nas în nas cu un urs grizzly 
uriaş. Bestia se aruncă pe dată asupra lui şi vânătorul îşi smulse 
instinctiv cuțitul. Ursul se năpusti, îl apucă de un braţ, dar Peter, 
ca fulgerul, îşi înfipse cuțitul în coasta fiarei, care, turbată acum, 
îl prinse în braţe şi cu labele îi jupui pielea de pe ţeastă, apoi îşi 
înfipse colții în el. Tot luptându-se, s-au prăvălit amândoi de pe 
prag şi s-au rostogolit la vale. În timpul acesta, folosindu-şi cu 
disperare cuțitul cât putuse mai bine, Peter îi făcuse fiarei mai 
multe răni. 


Fetele erau martore la această luptă pe viaţă şi pe moarte, iar 
cea mai mare rămăsese împietrită de groază. Mijlocia, împinsă 
de instinct, se repezi la tatăl ei şi când adversarii se desprinseră 
unul de celălalt o clipă, fata îşi ridică puşca şi, fără şovăire, o 
descărcă asupra fiarei. Glonţul izbi ursul în ţeastă şi dihania căzu 
năucită la pământ, dacă nu chiar moartă, într-o clipită, fata se 
repezi şi înşfăcă arma surorii ei, puse ţeava în tâmpla fiarei şi ce 
brumă de viaţă mai rămăsese în trupul acesteia se stinse. Apoi 


şi-au adus tatăl, rănit şi plin de sânge, la tabără şi au trecut 
multe săptămâni până să se înzdrăvenească. 


— Este o fată straşnică - îmi spuse Peter. Când mă gândesc la 
franţuzi, nu mi-e teamă dinspre partea ei, fiindcă ea se poate 
apăra şi singură, dar sora ei e mai bleguţă, iar cea mică. 


E destul să spunem că franţuzii nu s-au arătat pe acolo. 


Ca toţi cei de-o seamă cu el, Peter uneori se cam cinstea fără 
măsură şi când se ameţea, devenea certăreţ şi nestăpânit. 


— Ştiu că e păcat, că ajung neom când beau, dar nu pot rezista 
totdeauna ispitei. Uneori când simt că se apropie hachiţele, o iau 
încotro văd cu ochii, prin pustietăţi, unde n-am cum găsi băutură 
şi asta de dragul familiei. 


Într-o dimineaţă m-am sculat şi când mi-am aruncat ochii spre 
cortul lui Peter, nu l-am mai zărit la locul lui, iar omul dispăruse 
fără urmă. Plecase devreme şi n-am mai auzit de el niciodată. 


Din tagma celor necugetaţi, zănatici care-şi fac veacul printre 
triburile sălbatice de la vest de Missouri, era şi Jim Beckwith, un 
mulatru care ajunsese în California cam tot în vremea aceea. 
Trăise mulţi ani printre indienii din Munţii Stâncoşi şi dusese o 
viaţă plină de aventuri, sălbatică, încât biografia lui era un şir 
continuu de fapte nebuneşti, pline de primejdii din care scăpase 
ca prin urechile acului. Ajunsese căpetenia indienilor din neamul 
Corbilor, dar trăise şi printre Picioare Negre şi avea chiar şi o 
nevastă din acest neam, aşa că era în relaţii prieteneşti şi cu 
aceştia. 


Odată, fiind la vânătoare, se întâlni cu o ceată de Picioare Negre 
porniţi într-o expediţie războinică împotriva altui trib şi, la 
invitaţia lor, li se alătură şi el. S-au încărcat de glorie, au luat 
multe scalpuri, dar printre ele era şi cel al unui negustor francez, 
pe care-l omorâseră indienii în timpul atacului. 


La întoarcere, Picioare Negre au făcut o mare petrecere pentru 
a-şi sărbători victoria. Dar Jim nu luă parte la ea, ci se retrase 


gânditor în faţa vetrei din cortul lui, fără să dea nici o atenţie 
strigătelor de veselie de afară. În colibă mai erau trei negustori 
francezi, pe care curiozitatea îi împinse spre uşă ca să 
urmărească dansurile şi scălămbăielile indienilor. Jim rămăsese 
cu fruntea rezemată în palme, fără să scoată o vorbă, adâncit în 
gândurile lui, dar, la un moment dat, îi zări pe francezi zgâindu- 
se la mulţime şi-i întrebă posomorit: 


— De ce staţi acolo şi vă tot zgâiţi? 

— Fiindcă ne place să-i vedem dansând - i-au răspuns ei. 

— Ştiţi oare că acolo atârnă şi scalpul unui alb? Vă puteţi uita 
cum se bucură de moartea unui alb? Eu niciodată. ŞI nici nu-mi 
voi îngădui vreodată - adăugă el, cu hotărâre. Dacă vă 
cunoaşteţi interesul, atunci n-o să vă mai uitaţi, ci o să veniţi 
înăuntru. 


ÎI ştiau prea bine ca să nu-i supere mustrarea lui, aşa că au 
închis uşa, dar totodată l-au întrebat: 


— Dacă ţi-e atât de silă de asta, de ce i-ai îngăduit femeii tale să 
se ducă la ei? 


— E acolo? Întrebă Jim. 

— Da şi încă dansează mai dihai decât toate. 

Fără să scoată o vorbă, Jim se îndreptă spre mulţimea 
sălbaticilor, îşi apucă femeia de părul lung ce-i flutura pe spate 


şi o târî până-n cort. 


— Ţi-am spus să nu te duci să ţopăi. Acolo e şi scalpul unui alb. 
Nici eu, nici ai mei nu trebuie să se bucure de asta. Acum du-te 
şi adu-mi apă. 


Răspunsul îndârjit al nevestei lui vădi temperamentul femeii 
trăite în libertate: 


— Dacă ai slugă, trimite-o după apă. Eu nu-s sluga ta. 


Fără să spună o vorbă, Jim apucă o secure şi-i crăpă capul, iar 
femeia căzu neînsufleţită la picioarele lui. Câteva indience care 
veniseră după ei o luară la fugă răcnind, împărtăşind şi celorlalţi 
indieni, deja stârniţi de petrecere, fapta îngrozitoare. În vremea 
asta, Jim îşi luă cu sânge rece arma, pistoalele, cuțitul şi 
tomahawkul şi, întorcându-se spre ceilalţi albi, care stăteau 
uluiţi, le spuse liniştit: 


— Acum ori vă bateti, ori muriţi, o să vedeţi îndată. 


Câteva minute se lăsă o tăcere amenințătoare care contrasta 
ciudat cu hărmălaia ce domnise afară mai înainte. 


— lo, ia, ia! Răcni Jim. V-am făcut-o! 


Îndată izbucni un lung strigăt sălbatic de luptă, însoţit de nişte 
chiote care ar fi făcute să tremure şi inima celui mai neînfricat. 
Francezilor încolţiţi le-a trecut prin minte că erau înconjurați de 
sute de indieni furioşi şi că n-aveau nici o scăpare. Moartea 
părea de neînlăturat. Chiotele se auziră din nou. 


— Eu v-am spus - adăugă Jim, fără să dea nici un semn de 
teamă. Acum vă bateţi pentru pielea voastră. 


— De ce-ai ucis-o? ÎI întrebară albii, dârdâind din toate 
mădularele. 


— l-am spus doar că eu nu m-am veselit în faţa scalpului unui 
alb şi că nici ea nu se cuvenea să facă altfel. N-am făcut-o şi n- 
am s-o fac niciodată. Şi nici femeia mea. l-am interzis şi nu m-a 
ascultat. 


În orice clipă se aşteptau la un atac şi albii se socoteau pierduţi 
din cauza neîndurării lui Jim. Uşa colibei se dădu încet în lături şi, 
în locul gloatei de indieni furioşi, apăru un bătrân, tatăl femeii 
ucise. Cu pas rar şi plin de demnitate, bătrânul se îndreptă spre 
foc şi se aşeză. După o pauză se întoarse spre Jim şi-i spuse: 


— Fiul meu. De ce-ai făcut asta? De ce mi-ai ucis fiica? 


— Şi-a încălcat datoria. Nu mi-a ascultat porunca - îi răspunse 
Jim, fără urmă de frică. Era dreptul meu. 


Urmă alt moment de tăcere, curmat din nou de bătrân. 


— Fiule, bine ai făcut. Trebuia să te asculte. Dar n-a avut urechi 
să audă. Bine ai făcut. Eu mai am o fată. S-o iei de nevastă. Asta 
are urechi şi aude. 


Fapta fusese sălbatică, dar Jim ascultase de legea indiană 
Bătrânul se sculă, ieşi afară şi le lămuri celorlalţi cum se 
întâmplaseră lucrurile, iar aceştia, deşi nemulţumiţi, se potoliră. 
În aceeaşi noapte, Jim o luă de nevastă pe cealaltă fată a 
bătrânului şi, deocamdată, conflictul fu aplanat. Dar ştia el cât 
se poate de bine că răzbunarea lor avea să-l ajungă la prima 
ocazie nimerită, deşi atâta vreme cât rămânea sub oblăduirea 
socrului său era în siguranţă. Când le-a spus că vrea să plece, 
bătrânul a obţinut din partea celorlalţi indieni încuviințarea să i 
se dea răgaz un ceas din momentul în care pornea de la un 
anumit punct, iar dacă-l prindeau după aceea, aveau să-l ucidă. 
După ce a ajuns la punctul de plecare, Jim a pornit agale până a 
ieşit din raza vederii lor, apoi a luat-o la goană cât l-au ţinut 
picioarele, fiindcă ştia că numai fuga putea să-l scape. Cu multă 
greutate a reuşit să se salveze şi până la urmă a ajuns printre 
Corbi, la casa lui, la adăpost. 


Speculaţiile cu terenuri pentru ridicarea unor noi aşezări s-au 
stins la fel de repede cum s-au aprins. De la un capăt la celălalt 
al văii Sacramento au fost trasate pe hârtie nenumărate 
localităţi pentru care ar fi fost nevoie de toată suflarea 
Californiei ca să fie populate şi curând a ieşit la iveală că toată 
tărăşenia era doar o şmecherie, deşi, fără îndoială că unii erau 
de bună credinţă în naivitatea lor, nădăjduind că terenul lor era 
cum nu se poate mai bine situat şi că aveau să cunoască 
transformări. Mulţi nu şi-au recuperat nici cheltuielile făcute cu 
măsurătorile şi cu planurile pentru vânzarea de terenuri şi, 
aflându-mă în această tagmă, după ce-am trăit singur cuc vreo 
trei luni de zile, am înţeles şi eu până la urmă neplăcutul adevăr. 
Mi-am părăsit fără tragere de inimă locul, după ce mi-am 


înregistrat dreptul de proprietate, în conformitate cu toate 
canoanele acelor vremuri. 


Prin mai 1850 s-a răspândit zvonul că fusese descoperit un 
minunat lac - la vreo sută de mile în creierul munţilor, spre 
izvoarele Braţului de Mijloc al râului Feather - pe malurile căruia 
era aur cât pofteai, atât de mult că zăcea ca prundişul pe plajă. 
Se stârni multă frământare şi din aşezări se stârni mare năvală 
de oameni în căutarea acelui minunat El Dorado. Prăvăliile 
rămaseră de izbelişte, în paza vântului, toţi îşi părăsiră uneltele 
meseriilor, catârii ajunseră la preţuri uluitoare şi buluc de 
oameni porni în căutarea lacului de aur. 


Zilele treceau una după alta şi, în cele din urmă, căutătorii de 
aur începură să vină înapoi, cu priviri dezamăgite, cu veşminte 
târnosite care arătau că, pe unde fuseseră, cunoscuseră vremuri 
grele, ceea ce dovedea fără umbră de îndoială că, deşi fuseseră 
descoperite mai multe lacuri, Lacul de Aur nu fusese găsit. 
Munţii foiau de oameni sfârşiţi de oboseală, de trudă, de foame. 
Catârii muriseră de foame sau se prăbuşiseră în prăpăstii. Dar 
căutarea n-a fost slăbită nici când zăpada a ajuns groasă de 
patru-cinci picioare, oamenii nu s-au dat bătuţi până n-au trecut 
de crestele cele mai înalte ale Sierrei. Abia după aceea au 
început să se întoarcă toţi de-a valma, fără să fi zărit nici măcar 
lucirea aurului mult dorit, alegându-se doar cu chinurile. 


Dar toată această corvoadă n-a rămas totuşi fără rezultat. 
Ţinutul a fost cunoscut astfel mult mai bine, au fost găsite 
câteva zone miniere bogate şi câţiva aleşi, dintre cei mulţi, s-au 
pricopsit. S-a deschis un nou câmp de explorare şi în numai o 
lună au apărut drumuri bătute de care, s-au întemeiat posturi de 
negustori, s-au prospectat noi zone aurifere, ce s-au dovedit 
destul de mănoase lar de n-ar fi fost febra asta a lacului de aur, 
ar fi trecut multe luni fără să le afle nimeni şi să exploateze 
aceste locuri. 


La 10 august, ceva mai mult de o lună după moartea 
prosperelor mele speculaţii cu terenuri, am făcut o înţelegere cu 
vreo câţiva domni din Marysville ca să întemeiem un post 
comercial pe undeva prin repunea lacului de aur. Ne-am apucat 


şi am cumpărat doisprezece catâri peruani, dimpreună cu acele 
arapahoe (şei mexicane de poveri) plus un catâr de călărie. Am 
năimit un american ce ştia spaniola şi un mexican care nu ştia 
boabă de engleză şi, alegând un stoc de mărfuri pe care le-am 
socotit noi necesare, în după-amiaza zilei de 14 eram gata de 
drum. Ne însoțea, pornind într-o expediţie similară, un oarecare 
domn Brinkerhoff, negustor din Marysville, bun tovarăş, după 
cum aveam să văd îndată. 


Angajase şi el un catargiu mexican, care avea în gri a şapte 
catâri, aşa că am format un - convoi de douăzeci de animale, 
fără să-l pun la socoteală pe catargiul] meu care era mai bestie 
decât oricare din ceilalţi patrupezi. 


Prima etapă nu s-a desfăşurat sub o zodie prea bună. Catâării nu 
erau dedaţi la drum, preferind mai degrabă să stea tolâniţi şi 
plini de demnitate şi îndată ce unul dintre ei simţea povara în 
spinare, începea să ţopăie o vreme şi apoi se trântea jos. Fiindcă 
după aceea nu mai era în stare să se ridice singur, deoarece, 
zbătându-se, îşi încurca toate calabalăcurile din spinare, trebuia 
să i se scoată poverile, spre supărarea catarigilor şi a noastră. 
Până la urmă îi puneam pe toţi în picioare şi caravana noastră se 
pornea. Dar nu făceam bine câteva zvârlituri de băț şi se găsea 
un neisprăvit fie să se trântească din nou jos, fie s-o ia cum îl 
tăia capul, în ciuda strădaniilor noastre şi, în vreme ce alergam 
şi ţipam la unul, altul, în mod sigur, o lua în direcţia opusă, 
fiindcă dintre toate fiinţele de pe lumea asta ce se poartă 
precum catârii, catârii sunt cele mai.! Nu, n-am să blestem. 
Catârul E. Catâr. 


Cu preţul unor eforturi mari şi după multe iha-ha-uri, la lăsarea 
serii am constatat că reuşisem să facem o milă şi jumătate din 
piaţa din Marysville, de unde ne pornisem ia ora două după- 
amiază. Am dat jos poverile, am slobozit animalele să pască şi, 
lăsându-l pe Billy, translatorul nostru şi pe cei doi mexicani să ne 
păzească avutul, eu şi Brinkerhoff ne-am întors în oraş. Dar nu 
mă puteam opri să nu mă gândesc la regula de trei simple: dacă 
într-o jumătate de zi făcusem o milă şi jumătate, câte zile ne 
trebuiau ca să străbatem cele o sută de mile cât aveam de 


mers? La întoarcere, a doua zi dimineaţa, am văzut că unul 
dintre cei mai buni catâri dispăruse. Am pierdut jumătate de zi 
tot căutându-l şi a trebuit să renunţăm. Probabil că l-a furat 
cineva, că nu l-am mai găsit. Am trimis partea lui de poveri 
înapoi în oraş şi am pornit mai departe. 


Am făcut cam vreo două mile în stilul nostru ciudat şi distractiv, 
când unuia dintre cei mai grozavi catâri (aşa se întâmplă 
totdeauna, bineînţeles), care avea un topor prins de şa, i-a venit 
poftă să se trântească jos şi, în timp ce se zbătea să se ridice, a 
reuşit să se rănească în topor, care i-a retezat o arteră la unul 
din picioarele de dinainte, aşa că a sângerat până a murit. Am 
trecut povara lui în spinarea catârului pe care-l călăream, eu 
hotărându-mă să merg pe jos. 


A doua zi am reuşit să facem vreo patru mile, aşa că în cea de-a 
doua noapte eram la ceva mai mult de cinci mile de oraş. Catării 
nu fuseseră folosiţi atât de multă vreme, că nu ţineau drumul. În 
plus, erau şi atât de graşi, încât, deşi îi strânsesem în chingi de 
mai-mai să crape, poverile le alunecau din spinare cu uşurinţă 
ori de câte ori stăteau jos, lucru pe care-l făceau adesea. 


În cea de-a trei zi m-am trezit devreme, dar mexicanilor le-a 
trebuit trei ceasuri să aşeze poverile în spinarea catâărilor şi să-i 
pună în mişcare, fiindcă oamenii nu lucrau cu prea multă tragere 
de inimă. Animalele începură să meargă mai bine şi să se 
obişnuiască la drum, aşa că am făcut progrese. Singurele 
neajunsuri erau când aluneca vreo povară sau când se mai 
trântea, din vreme în vreme, vreun catâr pe jos şi atunci trebuia 
să-l ajutăm să se ridice. 


Eu băteam drumul înainte prin soare şi praf, când povara din 
spinarea unui catâr o luă la vale, aşa că m-am oprit şi am 
aşteptat să vină mexicanul meu din urmă ca să aşezăm din nou 
tot calabalăcul. Billy, translatorul, se afla mult înainte şi când s-a 
arătat mexicanul, mi-a cerut prin semne să-l ajut. Când e vorba 
să aşezi poverile în spinarea unui catâr, ai tot atâtea frânghii de 
manevrat cam câte sunt pe o corabie. În plus, acela era primul 
convoi de catări pe care-l însoţeam. Fiind însă nerăbdător să dau 


tot concursul, m-am dus într-o parte a catârului, iar mexicanul în 
cealaltă. 


încercă să-mi arate prin semne cam ce voia, dar eu n-am prea 
priceput, deşi am bănuit că trebuia să trag de un butoi aflat în 
partea mea, iar mexicanul apucă de un altul. Trage el, trag şi eu. 
Nu era bine. 


— Malo! Malo! Răcni mexicanul, ridicându-se pe vârfuri şi 
uitându-se pe deasupra lucrurilor din spinarea catârului. 


Apoi îmi dădu nişte indicaţii pe care tot nu le-am priceput. În 
cele din urmă a cumpănit singur poverile şi a venit momentul 
emoţionant al strângerii frânghiilor. Trecu în partea mea şi-mi 
arătă cum să trag, apoi se duse la locul lui şi dădu semnalul. 
Trăgea el, trăgeam eu. Dar, oricum trăgeam, tot rău era. 


— Malo! Malo! No bueno! Răcni el şi eu iar încerc. 


Trase o înjurătură în engleză, ceea ce constituia cam tot 
vocabularul lui în această limbă. Apoi veni în partea mea, cu 
ochii scăpărând de supărare şi nerăbdare, apucă funia şi-mi 
arătă cum să trag. De data asta am socotit că avea să iasă bine 
şi când răcni semnalul, am tras din răsputeri şi. N-a fost bine nici 
acum. Toată treaba era atât de caraghioasă, că nu m-am putut 
opri să nu izbucnesc în râs, în vreme ce catârgiul meu făcea 
spume de furie din cauza nepriceperii mele şi, ridicându-şi 
mâinile deasupra capului, slobozi o lungă salvă de blesteme, din 
care n-am priceput decât „afurisitul de americano!” la fiecare 
trei cuvinte. 


În cele din urmă se apucă singur de treabă şi legă frânghiile ca 
lumea, iar când l-am ajuns din urmă pe Billy, mexicanul se jură 
că n-o să mai facă nici un pas alături de nepriceputul de 
american. Traducând corect şi asta, veselia mea spori şi mai 
mult, în vreme ce-i dădeam dreptate omului. Ne-am înţeles apoi 
ca Billy să stea prin preajma lui să-l ajute şi atunci treaba s-a 
aranjat şi furiile mexicanului s-au domolit. 


Am ajuns la un loc de unde aveam de făcut cincisprezece mile 
fără pic de apă. Era o zi foarte încinsă, mergeam încet şi setea 
ne dobora, dar, cum atâtea luni de antrenament ne obişnuiseră 
cu greutăţile, nu ne plângeam; când am dat însă de un izvor la 
intrarea în primul defileu muntos şi oamenii şi animalele s-au 
repezit de-a valma să-şi potolească setea. Dificultatea cea mai 
mare în privinţa catărilor se rezolvase. Animalele se dăduseră la 
drum şi, în afară de unele mici accidente, cum ar fi un bagaj 
care luneca la vale, nu mai aveam atâta bătaie de cap. 


Când am intrat în munţi, drumul începu să fie tot mai abrupt şi 
mai greu şi, pe la ora cinci, cu picioarele numai răni şi sfârşit de 
oboseală, m-am tras mai la umbră, cu vreo două mile înainte de 
locul unde aveam de gând să poposim. După ce m-am mai 
refăcut un ceas, am pornit târâş-grăpiş mai departe şi i-am găsit 
pe toţi într-o vale îngustă, pe unde curgea o apă frumoasă. 
Parcursesem vreo douăzeci de mile - o etapă bună pentru ziua 
aceea. Ne-am culcat devreme şi eram atât de obosiţi, că am 
dormit buştean. Pe la ora două dimineaţa am fost trezit de un 
zgomot ciudat în apropiere şi, ridicând capul de pe pătură, am 
văzut la numai o zvârlitură de băț o puma californiană care se 
zgâia la noi. Dar cum nu avea o atitudine prea războinică, iar 
tovarăşii mei dormeau adânc, n-am vrut s-o sperii şi apoi, după 
ce şi-a satisfăcut curiozitatea, fiara a luat-o din loc, iar eu am 
pus capul jos şi am adormit îndată. 


A doua zi dimineaţă, mexicanii au început să pună poverile pe 
catâri, iar sarcina mea şi a lui Brinkerhoff era să ţinem animalele 
în continuă mişcare îndată ce erau cu samarele în spinare, ca să 
nu le dăm răgaz să se culce pe jos. În felul acesta am putut 
porni cum se cuvenea şi mexicanii noştri s-au arătat bine 
dispuşi. În ziua aceea n-am mers decât zece mile prin acea vale 
frumoasă, cu creste înalte, de o parte şi de alta; am ajuns la 
locul de popas devreme şi mi-am mai cruțat puţin picioarele. 


A urmat apoi o zi plină de trudă, fiindcă aveam de bătut 
douăzeci de mile printr-un loc accidentat, înainte de a găsi hrană 
pentru animale şi apă. Am început să coborâm şi, după o milă şi 
jumătate, am ajuns la o pantă abruptă şi greu de trecut, la 


poalele căreia se deschidea Valea lerbii, de unde izvorau Braţul 
de Sud şi Feather River. 


Valea era tăiată în pieptul muntelui şi avea vreo jumătate de 
milă lăţime şi cinci sau şase mile lungime. Fiind aşezată la mare 
altitudine, aerul era destul de rece, iar noaptea se lăsa câte un 
ger straşnic chiar şi în timpul verii, când era mai cald. 


În această vale ciudată, unde cu două luni în urmă nu vedeai 
ţipenie de om, iar zăpada ajungea la douăzeci de picioare 
grosime, am dat peste un pâlc de cabane, prăvălii din foaie de 
cort, cu hoteluri şi băcănii şi cu nelipsitele localuri de joc din 
orice aşezare minieră. Oriunde se duce minerul, indiferent cât 
de greu e drumul, pe urmele lui vine şi jucătorul de cărţi, ca să-l 
ispitească să se despartă, încercându-şi norocul, de ceea ce 
câştigă cu atâta trudă. Şi găseşte oameni nerăbdători să fie 
victime ale îndemânării sale necinstite. 


Şi aici am văzut familii întregi, femei şi copii, care, în ciuda 
oboselii şi a primejdiilor acestor călătorii şi-au părăsit siguranţa 
şi confortul locurilor de baştină, ca să se lupte cu zeul aurului. 


A doua zi, înainte de a pleca, între Billy şi mexicanul meu se iscă 
o ceartă. Billy îi reproşă că rămâne mereu în urmă, că nu-şi prea 
cunoaşte meseria, ceea ce era adevărat, că ne dă multă bătaie 
de cap cu aranjatul samarelor şi ne face să pierdem vremea. Au 
schimbat ei câteva cuvinte şi mexicanul sări deodată în picioare, 
cu ochii scăpărând de furie, ca un şarpe veninos şi-şi scoase 
cuțitul, gata să-l înjunghie pe interpret. Dar acesta îi băgă 
pistolul sub nas şi-l invită pe adversar să înainteze, dacă-i venea 
la îndemână. Văzându-l însă pregătit, netemător şi socotind că 
era mai înţelept să renunţe, mexicanul îi întoarse spatele şi 
plecă. L-am concediat pe loc, fiindcă era şi un tip certăreţ, 
nesuferit şi n-am văzut niciodată un pungaş mai mare care să fi 
scăpat nespânzurat. 


Catârgiul lui Brinkerhoff era un om liniştit, la locul lui şi ne-am 
înţeles cu el să ne ajute la aranjat poverile, iar eu şi Billy ne-am 
făcut catârgii. 


Nu ne hotărâsem încă unde să ne stabilim postul. Prietenul meu, 
S. B. Gridley, din Ottawa, Illinois, se oprise la gura pârâului 
Nelson, la vreo şase mile mai departe. Aşa că dimineaţă i-am 
spus lui Brinkerhoff că aveam s-o iau înainte să vorbesc cu 
Gridley să ne dea o idee unde ne-am putea aciua mai bine, iar 
convoiul de catâri avea să vină în urma mea. Brinkerhoff a fost 
de acord şi eu am pornit. Drumul urca mereu spre creastă cam 
aproape o milă, de unde la dreapta se făcea un braţ al pârâului 
Nelson şi în stânga curgea un alt pârâu, prin Valea Cepii, apoi o 
lua printr-un canion adânc şi se vărsa în Braţul Mijlociu al râului 
Feather. 


La dreapta, prin nişte chei înguste, curgea pârâul Nelson, care 
se vărsa şi el în Braţul Mijlociu şi taman acolo îşi ridicase cortul 
Gridley, iar la stingă era un mic podiş unde-şi stabiliseră tabăra 
mai mulţi negustori. Acum acolo e un punct important de 
răscruce pe drumul către minele din munţii aflaţi în cealaltă 
parte. După ce m-am sfătuit cu Gridley, m-am gândit că era mai 
bine să mă stabilesc la Independenţa, la vreo patru mile pe 
pârâu în sus. În vremea asta, Brinkerhoff venise după mine, 
numai că, în loc s-o ia la dreapta spre locul lui Gridley, o luă la 
stingă şi ajunse la un podiş. După ce ne-am pregătit s-o pornim 
din nou, eu am luat-o înainte să găsesc drumul către 
Independenţa, care era cam greu de descoperit şi urma să-l 
aştept pe Brinkerhoff cu restul convoiului. Când am dat de rost 
drumului, m-am aşezat şi am aşteptat două ceasuri şi văzând că 
nu mai soseau, mi-a fost teamă să nu se fi întâmplat vreun 
accident şi m-am întors înapoi. 


Presimţirile mele s-au dovedit întemeiate. Brinkerhoff, crezând 
că poteca ce ducea de la podiş la tabăra lui Gridley era cea mai 
accesibilă spre creastă, mâna catării în partea aceea. Unuia din 
catării lui îi lunecă piciorul, animalul se prăbuşi în prăpastie şi se 
făcu praf. Abia apucă să-şi adune resturile de mărfuri şi să 
pornească mai departe, când unul din catârii mei păşi greşit 
tocmai când ajunsese la creastă şi se duse de-a berbeleacul, cu 
poverile din spate cu tot, până în albia pârâului. S-a făcut zob o 
parte din încărcătură, însă catârul a scăpat doar cu câteva răni 
uşoare. După ce fu urcat din nou sus pe coastă, toţi, cu o 


încăpățânare de. Catâr, o luară la dreapta şi ajunseră din nou la 
podişul de unde abia plecaseră. 


În acest moment am ajuns şi eu, dar era destul de târziu ca să 
mergem mai departe în noaptea aceea; am poposit acolo şi, 
cum nu se găsea urmă de iarbă, am fost nevoiţi să plătim 
treizeci şi doi de dolari pe nişte orz ca să avem ce da de 
mâncare animalelor, atunci şi a doua zi dimineaţă. 


În zori am încercat din nou să trecem creasta, dar patru catâri, 
apucaţi subit de un acces de zburdălnicie, în ciuda îndemnurilor 
noastre de „hippah, mula” şi „arriva! Arrea!”, au păşit alături de 
cărarea bătută, pe pământul moale, care se surpa uşor şi într-o 
clipă i-am văzut ducându-se de-a dura până-n vale, făcând 
cioveiele noastre să zdrăngănească, spărgând tigăi şi ligheane, 
transformând în ţăndări sticle şi borcane, plesnind două bărdace 
cu ţuică. Ne-a apucat amiaza până să-i scoatem de acolo şi să-i 
aducem pe primul platou şi ne-a ajuns noaptea înainte de a 
cobori cheile adânci către Independenţa, la numai patru mile 
mai jos de gura pârâului. 


Cam acestea sunt greutăţile pe care le întâmpini când vrei să 
cari provizii pe catâri până la îndepărtatele mine din California. 
Intr-adevăr şi catârgiul şi minerul îşi merită banii. 


Îmi cer iertare că am să mai pomenesc vreo câteva întâmplări 
grăitoare ce arată nesiguranța oricăror afaceri în acele vremuri, 
ce lucruri mărunte pot nărui speranţele unui om chiar şi atunci 
când vădeşte multă grijă. Îndată, eu şi Brinkerhoff ne-am instalat 
prăvăliile şi primul lot de provizii s-a vândut repede şi bine. Prin 
împrejurimi să tot fi fost o mie-două mii de oameni, iar terenurile 
aurifere erau destul de bogate. Am comandat imediat o nouă 
cantitate bună, îndestulătoare, de marfă, dar până să vină, au 
trecut trei săptămâni. În vremea asta, Brinkerhoff fu apucat de 
dureri groaznice de ficat şi friguri, aşa că l-am luat în cortul meu 
şi l-am îngrijit până l-am pus pe picioare. La 16 septembrie, cu 
numai câteva zile înainte de a ne sosi marfa, se dezlănţui primul 
viscol din acel sezon, care aduse zăpadă în munţi şi ploaie în 
defileuri. Ştiind că în munţi zăpada atingea multe picioare 
grosime, amintindu-şi cât suferiseră din cauza vremii nemiloase 


cu o iarnă înainte şi neavând nici provizii pentru iarnă, căci nu le 
mai putea aduce nimeni nimic, minerii s-au alarmat şi, de teamă 
să nu fie prinşi acolo de zăpezi de netrecut şi-au părăsit repede 
terenurile, aşa că într-o săptămână n-au rămas decât douăzeci 
de oameni la minele atât de populate din jur. 


Când au plecat ei, ne-au sosit nouă proviziile. Acum aveam 
marfă din belşug, dar n-aveam cumpărători. 


— Suntem cam la ananghie, Brink - i-am spus eu. Ce-i de făcut? 


— Dă-le şi blestematelor de mărfuri o doză de calomel, cum mi- 
ai dat şi mie şi să scăpăm de ele - mi-a răspuns el, bosumflat. 


Dar cum din asta nu ne alegeam cu mare lucru, nu i-am urmat 
sfatul. După ce-am vândut ce-am putut la Independenţa, am 
făcut rost de catâri şi am dus restul la gura pârâului, plătind câte 
cinci cenți livra de marfă transportată, iar acolo am încheiat 
negustoria, eu şi tovarăşul meu pierzând o mie de dolari în 
afacerea asta. Dacă viscolul mai aştepta măcar două săptămâni, 
la sfârşit ne-am fi ales cu un câştig de două ori mai mare decât 
pierderea. 


Pârâul Nelson izvorăşte cu vreo cincisprezece mile mai sus de 
Independenţa, la poalele lanţului principal al Sierrei Nevada şi, 
ca orice apă din ţinutul acela înalt, curge printr-un canion adânc 
până la vărsarea în Braţul Mijlociu al râului Feather. Terenurile 
aurifere Independenţa, din albia pârâului, au fost descoperite în 
iunie 1850. De fiecare parte se ridică pereţi înalţi de stâncă, 
trădând originea lor vulcanică, iar ţinutul este bogat în aur. În 
adâncul canionului, soarele nu se arăta de deasupra munţilor 
până la ora opt dimineaţa şi dispărea după munţii din vest la 
patru după-amiaza. 


Cu toate că nopţile sunt reci - apa îngheţa adesea în căldare - 
zilele sunt încinse, apăsătoare. Nu trecea noapte în care să nu 
auzim stânci prăvălindu-se din munţi la vale, măcinate de 
acţiunea gerului, ploii şi soarelui, aşa că venirea şi plecarea 
peste munte se făcea pe o potecă greu de trecut, foarte 
primejdioasă, care mergea în zigzag. 


De la gura pârâului Nelson şi până la izvoare, vedeai oameni 
trudind pe terenurile lor aurifere. În unele locuri mulau apele din 
albie, tăiau canale; în altele făceau un stăvilar pe o parte din 
albie şi lucrau numai bucata aceea; iar în alte locuri nu săpau 
decât malurile. Aşa cum se întâmplă totdeauna cu minele, unele 
dădeau rezultate foarte bune, altele mulţumitoare, iar cele mai 
multe erau un eşec. 


Într-o seară, în timp ce aşteptam al doilea transport de marfă, 
am trecut pe lângă o tabără părăsită. Am fost atras de ruinele 
unei cocioabe, pentru că văzusem o siluetă de om îmbrăcată cu 
o cămaşă veche, ruptă, o pereche de pantaloni numai zdrenţe şi 
cu nişte ghete ce arătau de parcă numai printre bolovani şi-ar fi 
făcut veacul; pe scurt, momâia reprezenta un miner tras la faţă, 
sfrijit, istovit de oboseală şi lipsuri, nenorocit, aşa cum puteai 
întâlni în orice zi, în oricare punct de la minele de sus. Pe 
cămaşă erau înscrise de o mână pricepută la afaceri: „Mina a 
dat faliment. Plăteşti dumneata taxele?”. Agăţată de cămaşă era 
o bucată de hârtie pe care scria: „Oameni ai Californiei, oameni 
ai Californiei! Uitaţi-vă la mine! Eram pe vremuri un pirat dolofan 
şi cu cheag, dar acum, priviţi-mă ce hârcă mizerabilă am ajuns. 
Dar nu-mi pasă, atâta timp cât mai pot cânta: 


O, California! Tu eşti pământul visurilor mele 
Un târnăcop, o lopată şi o groază de schelete 
Cine n-ar veni să-ţi vadă chipul - 

Tărâm al aurului, numai zgură şi piatră! 

Oh, Susannah, nu-mi plânge amintirea. 

Duc traiul morţilor în California!” 


Oricât ar părea de ridicol, acesta era un comentariu destul de 
veridic privitor la suferinţele a sute de nenorociţi rătăciţi pe 
„tărâmul aurului”. Ceata care-şi stabilise tabăra acolo trecuse la 
începutul sezonului prin zăpezile muntelui, cu mari eforturi, 
îndurând lipsuri de neînchipuit, apoi oamenii trudiseră 


săptămâni în şir, mai mult flămânzi. Cheltuiseră timp şi bani ca 
să ridice un stăvilar şi să taie un canal prin stâncă pentru 
scurgerea apelor, suportând umezeala şi frigul, în aerul îngheţat 
al ținutului şi după ce au pus şi ultima piatră, la încheierea 
acestei munci n-au găsit aur nici măcar de un cent ca răsplată a 
tuturor suferințelor şi privaţiunilor. Şi ca să li se amărască 
sufletul şi mai tare, pe terenul imediat mai la vale de ei, alţii, 
după ce-au făcut un mic stăvilar într-o parte a albiei numai, s-au 
ales cu mai multe mii de dolari. După ce şi-au plătit datoriile şi 
au muncit în zadar, au fost nevoiţi să-şi părăsească terenul şi să 
caute alte locuri, de unde să se aleagă poate cu aceeaşi 
răsplată. Un singur lucru e de mirare: după toate astea, bieţii 
oameni au mai avut şi curajul să-şi cânte necazurile. 


Populaţia Independenţei cuprindea reprezentanţi ai tuturor 
statelor Uniunii, precum şi delegaţi ai Franţei, Angliei, Irlandei, 
Germaniei şi chiar Boemiei. Îndată ce înfulecau micul dejun, toţi 
se apucau de săpat şi de spălat nisipul în căutarea aurului, fie pe 
maluri, fie în albia pârâului. Când veneau seara, se aprindeau 
mari focuri în jurul cărora se strângeau minerii, unii bântuiţi de 
amintirile locurilor de baştină şi al prietenilor, alţii sporovăind 
despre noile descoperiri, de mine mai bogate prin alte locuri. 
Alteori se stârnea câte o însufleţită discuţie generală şi seara 
trecea plăcută şi instructivă chiar, în vreme ce alţii, pentru care 
această petrecere a timpului nu era destul de pasionantă, se 
apucau să joace monte, pe mize mici, păstrându-şi sau 
zgândărindu-şi pasiunea pentru joc. 


Au trecut în felul acesta mai multe săptămâni, sub seninul 
munţilor şi unii au adunat ceva aur. Îmi plăcea foarte mult 
peisajul sălbatic din jur şi aproape la fel de mult şi viaţa pe care 
o duceam acolo, fiindcă întâlneam adesea mulţi oameni 
inteligenţi, cu multă pregătire, aşa că nu lipsea niciodată un 
subiect interesant. lar cu politeţurile şi cu veşmintele nu ne prea 
băteam capul: toţi eram o apă. Cu toţii votaserăm că bărbieritul 
era o pierdere de vreme; „gurile de aer” din nădragi erau 
destule şi „nu chiar una lângă alta”, iar degetele de la picioare 
ieşeau adesea prin vârful încălţării „să prospecteze”, aşa încât, 
cu două săptămâni înainte de a-mi veni ultimul transport de 


marfă, am rămas în picioarele goale, ciubotele mele fiind doar 
nişte zdrenţe. 


În cele din urmă, apăru şi un jucător de monte, eu o bancă 
respectabilă după el. Încetul cu încetul, mulţi începură să se 
schimbe şi unii oameni mai harnici se respectau îmbătându-se 
câte trei-patru zile la rând, dar după ce s-a instalat şi banca de 
monte s-a văzut cum focul, multă vreme înăbuşit, a izbucnit în 
flăcări. Cu puţine excepţii, lucrul la mine s-a oprit şi mulţi mineri 
au început să-şi petreacă tot timpul în gâlcevi şi păcătoşenie. 
Unii nici nu mai mâncau, alţii nu mai dădeau pe la cabanele lor, 
ci îşi făcuseră focuri mari de tabără şi stăteau tolăniţi, în frig şi 
chiar în ploaie, cât era noaptea de lungă, ca să nu piardă nimic 
din emoţiile jocului. Chiar şi după ce jucătorul de monte i-a 
scuturat de bani aproape pe toţi cei care jucaseră, minerii s-au 
apucat să joace ei între ei, pe sume mici, ca să nu-şi uite 
năravul, până au pierdut şi ce brumă le mai rămăsese. 


Lângă mine lucrau două echipe, care, când am ajuns eu prima 
oară, scoteau zilnic între o sută şi o sută cincizeci de dolari. Aşa 
au adunat mai bine de două săptămâni, când, deodată, parcă au 
simţit că aurul le arde degetele şi s-au pus pe băut şi jucat cărţi 
până au rămas lefteri. În loc să se apuce din nou de lucru la 
terenul lor, i-a apucat mania prospectării, foarte obişnuită 
printre mineri în acea perioadă şi după ce-au pierdut mai multe 
zile prin ninsoare şi ploaie, căutând alte terenuri miniere, până 
la urmă au plecat în vale, mulţi neavând nici cu ce să-şi achite 
datoriile. 


Unul dintre mineri a pierdut nouă sute de dolari, un altul opt 
sute - câştigul lui de-o vară întreagă - şi au plecat fără un ban. 
Jucătorul de monte - în felul lui un gentleman onorabil, după 
canoanele tagmei lui - a câştigat în două nopţi trei mii de dolari! 
După ce şi-a adunat bani la Independenţa, s-a dus în Valea 
Cepii, la vreo şase mile depărtare, unde a pierdut într-o singură 
noapte patru mii de dolari, ilustrând faptul că jucătorul poate fi 
azi bogat şi mâine cerşetor. 


Într-una din dimineţi am fost cu toţii tulburaţi, aflând că, nu 
departe de noi, fuseseră ucişi doi oameni. Ajungând în acel loc, 


ni s-a înfăţişat un spectacol groaznic: în pârâu fuseseră aruncaţi 
doi bărbaţi cu ţestele crăpate de o lovitură de bardă. Lucrurile s- 
au petrecut cam aşa. Trei oameni din Vergennes, Vermont, pe 
nume Ward, Lawrence şi Luther, dormeau într-un cort ridicat pe 
malul pârâului, la poalele unui munte înalt şi abrupt. Îşi făcuseră 
culcuşul pe un prag de piatră şi ajungeau cu picioarele la câteva 
degete de apă. Cum dormeau cu toţii, Ward fu trezit deodată de 
un zgomot şi, deschizând ochii, văzu un om în dreptul lui cu o 
bardă în mână, pe cale să-i dea cu ea în cap. Sări numaidecât în 
picioare, dădu cu ochii de un altul care se repezi la el, dar Ward 
se răsuci în loc şi o rupse la fugă prin celălalt capăt al cortului. 
Se caţără peste o grămadă de stânci, le scăpă din mână şi-şi 
continuă goana prin întuneric până la o cabană, la vreo două 
sute de metri depărtare, strigând: 


— Ucigaşii! Ucigaşii! 


După ce ajunse la cabană şi fu în stare să povestească mai 
desluşit cele întâmplate, cei dinăuntru ieşiră afară şi, la locul 
omorului, constatară că ucigaşii, după ce săvârşiseră fapta 
criminală, îşi jefuiseră victimele de aproape opt sute de dolari, le 
aruncaseră cadavrele în pârâu şi fugiseră. În timp ce oamenii 
veneau la vale, au auzit un zgomot ca şi cum cineva s-ar fi 
căţărat pe coastă, dar, în bezna nopţii şi într-o zonă accidentată 
ca aceea, urmărirea era imposibilă. 


Bănuielile căzură şi asupra sărmanului Ward, însă, după ce se 
făcură cercetări, toate împrejurările fiind în favoarea lui, omul a 
fost găsit nevinovat. De groază n-a dormit mai multe nopţi, 
gândindu-se cum scăpase ca prin minune. 


Se întâmplau şi jafuri câteodată. Cineva pătrunse în cabana unui 
nenorocit şi-i fură o mie cinci sute de dolari în vreme ce omul 
era la lucru; în felul acesta bietul miner fu jefuit de munca lui de 
multe luni. 


Un altul care pornise spre casă fu ispitit să intre într-o casă de 
jocuri de noroc de la vărsarea pârâului şi să-şi încerce şansa la 
masa de monte. Fiind şi beat şi înnebunit la gândul că pierduse 
toţi banii, încercă să pună din nou mâna pe ei şi-l ameninţă pe 


jucător cu pistolul, însă acesta din urmă îl ucise pe loc cu un foc 
de revolver. Cu puţin înainte, omul scrisese familiei că se 
pregătea să vină acasă, dar a plătit cu viaţa actul lui necugetat 
şi familia avea să aştepte în zadar întoarcerea soţului şi tatălui şi 
probabil că n-are să afle niciodată tristul lui sfârşit. 


Aurul Californiei a atras oameni fără căpătâi şi pungaşi din toate 
colţurile lumii civilizate. Fiind aproape de coloniile de ocnaşi ale 
Marii Britanii, ca şi de alte ţinuturi pe jumătate sălbatice ale 
Americii, California a fost curând invadată de un potop de 
oameni trăiţi numai în crime, având un singur scop în viaţă: să 
dobândească aur, nu conta prin ce mijloace, oricât de necinstite. 


Prin 1849, jaful era un lucru rar, comparativ cu ce s-a întâmplat 
după aceea. Lăzile şi baloturile de mărfuri stăteau desfăcute la 
vedere, neatinse, pe străzile forfotind de lume ale noilor aşezări. 
Aurul nu părea să fi împins deocamdată oamenii la necinste şi 
numai rareori se auzea să fi fost jefuit vreun miner. Caii, catârii 
şi vitele erau în siguranţă pe păşuni sau chiar la marginea 
drumului şi, în toate scrisorile trimise acasă, se spunea că în 
California bunurile oamenilor erau mai în siguranţă decât în 
statele mai vechi. Primii emigranţi n-au uitat chiar aşa de repede 
principiile în care au fost crescuţi. 


În iunie 1850 am făcut parte dintr-un juriu în munţi, ca să 
hotărâm asupra unei pricini. Una din părţi o chemase pe cealaltă 
în faţa unui tribunal al minerilor, în lipsa unei instanţe mai înalte, 
pentru că abătuse apa râului şi inundase un teren în exploatare, 
împiedicând astfel lucrul. Curtea şi-a început lucrările cum se 
cuvenea, cu prezentarea dovezilor şi a mărturiilor, cheltuielile de 
judecată fiind achitate dinainte. Judecata a hotărât că vinovat 
era reclamantul şi dădea dreptate celor care ocupaseră terenul 
mai înainte; reclamantul s-a supus fără şovăire şi a plătit o sută 
şi doi dolari, de parcă hotărârea ar fi fost dată de un tribunal 
oficial. 


La începutul iernii lui 1850, unii dintre cei care au părăsit minele 
mai devreme de teama foamei sau pentru că au preferat 
confortul şi plăcerile oraşului, în locul singurătăţii munţilor, s-a 
lăsat în voia înclinațiilor păcătoase, fie pentru că nu erau în stare 


să găsească ceva de lucru, fie că nu voiau. Cam tot pe atunci au 
început să sosească şi oamenii din puşcăriile Sydneyului, iar 
lucrurile au luat îndată un alt curs şi trebuia să-ţi aperi bunurile 
cu tot atâta grijă ca şi în vechile state. 


În iarna lui '49 şi '50, furtul de vite a început să se practice 
oarecum sistematic. Vitele lăsate în voia lor pe câmpuri erau 
socotite de unii drept vânat. Vechii locuitori s-au trezit că li se 
omorau vitele şi au făcut mult tărăboi. Unii nu s-au oprit aici, ci 
au început să pună mâna pe vite şi catâri, fără să mai aleagă şi 
le vindeau sau le foloseau pentru ei. În felul acesta, minerii au 
pierdut perechi întregi de vite şi catâri, sau au rămas doar cu 
animale desperecheate. La început, furturile au fost puse pe 
seama indienilor, dar după ce şi-au recăpătat unele vite. 
Oamenii au început să priceapă curând că sălbaticii albi erau 
mai răi decât cei roşii. Luci urile au devenit din ce în ce mai 
grave până când, în 1851 au ajuns de neîndurat. Jafurile şi 
furturile deveniseră fapte cotidiene. Bande organizate îşi făceau 
veacul prin munţi şi prin oraşe. 


Un tânăr amic de-al meu mi-a spus în taină că i se oferiseră 
şapte sute de dolari pe lună ca să fure cai şi catâri. Deşi era cam 
zănatic şi impulsiv, avea încă destulă cinste ca să nu se arunce 
în afaceri murdare. Cotidienele din acele timpuri sunt de fapt 
pomelnice ale fărădelegilor şi nu exista ziar în care să nu se 
relateze un furt sau o crimă. Am să amintesc numai câteva 
cazuri dintre sutele care s-au petrecut. 


În timp ce eram la Marysville, în martie 1850, hoţii au spintecat 
cortul unei prăvălii şi au luat cu ei o ladă în care se aflau o mie 
de dolari. Făptaşii au fost arestaţi în vreme ce se pregăteau să 
pornească pe râu la vale, au fost duşi dinaintea alcadelui şi 
condamnaţi să fie biciuiţi, sentinţă executată pe loc în piaţa 
publică. Dar numai o parte din bani au fost recuperati. 


Cam tot pe atunci, în zona minieră, doi inşi au intrat într-un cort 
şi, găsind numai o femeie - bărbatul ei era la lucru - au legat-o 
fedeleş, i-au pus un căluş în gură şi au luat cu ei o mie cinci sute 
de dolari. Hoţii au fost prinşi, dar, cum nu era nici o închisoare 
prin părţile acelea, au fost biciuiţi pe loc şi apoi li s-a dat drumul. 


În luna decembrie 1850, din oficiul vamal din Monterey s-au 
furat paisprezece mii de dolari, în timp ce vameşul lipsise doar 
douăzeci de minute. Au fost arestaţi cinci puşcăriaşi din Sidney 
şi o parte din bani s-a găsit la ei. Alţi doi au fost arestaţi la San 
Juan, pentru complicitate la jaful de mai înainte, dar şi pentru 
furt de catări, iar în timpul cercetării s-a văzut că un catâr 
aparţinea avocatului Ord, care-i apărase de prima acuzaţie. 


În ianuarie, anul următor, hoţii au intrat în dormitorul căpitanului 
Howard, de la poliţia din San Francisco şi au luat o ladă în care 
erau două mii de dolari în bancnote şi trei mii în aur. Pungaşii 
deveniseră atât de pricepuţi, că au intrat într-o prăvălie pe la ora 
zece seara, au spart seiful, luând apoi cu ei tot ce era înăuntru, 
adică şapte sute de dolari şi au şters-o fără să-i simtă cineva, în 
vreme ce deasupra lor erau oameni care lucrau. Jafuri şi mai 
îndrăzneţe decât acestea pot umple pagini întregi. 


Nesiguranţa ajunsese atât de mare, din cauza cetelor de bandiți 
care bântuiau peste tot, că oamenii se temeau în fiecare clipă şi 
nimeni nu se culca decât cu arma bine încărcată pusă la 
îndemână, ca să se apere de aceşti ticăloşi neîndurători de la 
miezul nopţii. Era primejdios să cumperi un catâr de la un străin, 
de teamă să nu fie furat şi să vină stăpânul să-l reclame. 


Şi, pe lângă toate aceste fărădelegi, se mai obişnuia să se pună 
şi foc. San Francisco a ars de patru ori şi aproape fiecare oraş 
mai mare din California a avut mult de suferit de pe urma 
incendiilor, până când a ieşit în vileag că, în multe cazuri, dacă 
nu în toate, a fost la mijloc mâna unor incendiatori, minaţi de 
dorinţa de jaf sau răzbunare. 


În San Francisco au fost comise numeroase crime şi dacă unii 
dintre criminali au trecut prin farsa unui proces, până la urmă li 
s-a dat drumul ca să terorizeze nepedepsiţi pe juraţi şi pe 
cetăţeni şi când era arestat vreun cunoscut ticălos aproape ca 
un cuvânt de ordine se spunea că „nemernicul o să scape cu 
ajutorul legii”. 


În oraşe, incendiile erau atât de obişnuite că, atunci când se 
ducea la culcare, fiecare cetăţean îşi punea la îndemână hârtiile 


şi lucrurile de valoare ca să le poată lua într-o clipă şi să fugă. ŞI 
pe toţi îi apăsa gândul că până dimineaţa puteau rămâne fără 
acoperiş deasupra capului, ruinaţi. 


Fiecare transport din coloniile de pedeapsă ale Marii Britanii nu 
făcea decât să îngroaşe rândurile puşcăriaşilor englezi deja 
existenţi, în vreme ce ticăloşii tuturor naţiilor păreau să-şi fi dat 
întâlnire în California; în această ţară au ajuns să se aciueze cei 
mai desăvârşiţi nelegiuiţi din lume, care coborâseră toate 
treptele ticăloşiei. 


În februarie 1851, oraşul San Francisco ajunse pradă tulburării, 
datorită unuia dintre cele mai îndrăzneţe furturi comise vreodată 
în oraş. Doi ocnaşi din Sidney au intrat în prăvălia unui oarecare 
Jonson, la ora opt seara şi au întrebat de nişte pături. În timp ce 
Jonson le arăta cele cerute, unul dintre hoţi l-a lovit cu o 
măciulie. Omul căzu jos ameţit, dar hoţii s-au repezit la el şi l-au 
lovit din nou. Apoi i-au spart tejgheaua, i-au furat aproape două 
mii de dolari şi au dispărut. 


Negustorul şi-a revenit curând şi s-a târât în patru labe până la 
uşa vecinului ca să dea alarma, dar ticăloşii fugiseră. Fapta a 
fost săvârşită pe una dintre cele mai populate străzi ale oraşului, 
iar ora la care a avut loc dovedea îndrăzneala hotilor. Câteva zile 
mai târziu, un oliţei de poliţie din Sacramento l-a recunoscut pe 
unul ca fiind căutat de lege pentru ticăloşii comise prin zonele 
miniere şi-l arestă împreună cu un tovarăş de-al său. Unele 
indicii au dat de bănuit că cei doi nu erau străini nici de jaful de 
la Jonson. În timpul cercetărilor, avocatul lor încercă să te 
găsească un alibi, ca de obicei, dar martorul fiind cunoscut drept 
poamă bună. Încercarea stârni adâncă tulburare în sânul întregii 
asistenţe, care se indignă la gândul că mărturia putea fi 
considerată valabilă de către tribunal. Se iscă scandal, publicul 
încercă să pună mina pe prizonieri, dar aceştia au fost salvaţi de 
poliţie şi de o companie de militari şi duşi la închisoare. 


Lucrurile se întâmplau într-o sâmbătă şi tot oraşul fu cuprins de 
tulburare. Militarii au fost huiduiţi şi, plini de furie, oamenii s-au 
hotărât să distrugă arsenalul. Au dat năvală într-acolo şi au spart 
câteva geamuri, apoi s-a arătat căpitanul Bartol, care s-a 


adresat mulţimii, spunând că respectiva companie acţionase 
vădind supunere faţă de lege, iar dacă arestaţii erau vinovaţi şi 
reclamaţii de către autorităţi, avea să vină şi el să dea o mină de 
ajutor la spânzurarea lor. 


Cuvântarea sa fu primită favorabil şi mulţimea acţionă cu mai 
multă stăpânire de sine şi hotărâre. S-a organizat o adunare şi a 
fost desemnat un comitet de doisprezece oameni care să stea 
de vorbă cu autorităţile şi să-i păzească pe arestaţi. O altă 
adunare fu hotărâtă pentru a doua zi. 


Duminică dimineaţa, cu cât se apropia ora stabilită, tot mai mulţi 
se adunau în jurul primăriei. Mulțimea a umplut străzile, 
acoperişurile, ferestrele, balcoanele caselor din împrejurimi au 
fost ocupate. Să tot fi fost zece mii de oameni. Primarul şi alte 
câteva persoane oficiale au ieşit în faţa mulţimii şi i-au sfătuit pe 
cetăţeni să lase rezolvarea cazului în mâinile autorităţilor 
competente, asigurându-i că se va face dreptate. Erau întrerupţi 
adesea de strigăte: 


— Fără matrapazlâcuri legale! 

— Să nu li se dea drumul pe cauţiune! 
— Toţi criminalii scapă! 

— Vrem dreptate! 


Cu toate că oamenii erau porniţi, existau păreri diferite asupra 
faptului dacă prizonierii trebuiau executaţi sau nu şi, în cele din 
urmă, ei s-au lăsat convinşi de autorităţi. După câteva zile, 
arestaţii au spart închisoarea şi cei doi au scăpat împreună cu 
alţii. 


Până pe la 10 iunie, lucrurile au continuat în aceeaşi 
nesiguranţă, nu s-a văzut nici o îmbunătăţire în privinţa 
conducerii proceselor şi pedepsirii criminalilor, în ciuda cererilor 
cetăţenilor şi apelurile presei „The Daily Courier” din 10 iunie 
scrie: „E limpede pentru oricine că oraşul San Francisco se află 
în mare parte în mâinile criminalilor, iar nelegiuirea a ajuns să 


pună în primejdie viaţa şi bunurile cetăţenilor. Acum nu mai 
avem de ales. Trebuie să lăsăm deoparte treburile şi să ne 
îndreptăm toate energiile, uniţi, pentru a răscoli bârlogul 
ticăloşilor şi a-i pedepsi fără multă pierdere de vreme”. 


Îngăduinţa nu mai era o virtute, venise vremea să se acţioneze. 
Zorii zilei de 11 iunie au dezvăluit la intrarea unei case din piaţa 
Portsmouth priveliştea unui om spânzurat. Nu toată lumea ştia 
că luase fiinţă o organizaţie din care făceau parte cei mai de 
vază şi mai de nădejde oameni din oraş, un comitet de vigilenţă, 
hotărât să ia legea în propriile sale mâini pentru ca aceasta să 
fie aplicată fără şovăire şi întârziere. lar execuţia aceea era 
primul rezultat al hotărârii organizaţiei, în noaptea de 11 iunie, 
un puşcăriaş din Sydney, pe nume Jenkins, a fost prins în timp 
ce încerca să spargă un seif. A fost desemnat un juriu, au fost 
prezentate dovezi neîndoielnice, iar hoţul a fost îndată spânzurat 
pe la ora două noaptea. Era începutul domniei dreptăţii în 
California. 


Această schimbare n-a fost resimţită numai în San Francisco. S- 
au organizat comitete de vigilenţă în toate oraşele statului şi în 


Y Y A 


zonele miniere, iar nelegiuiții pedepsiți fără întârziere. 


Aceasta a fost una din cele mai tulburi perioade din întreaga 
istorie a Californiei. 


THOMAS JOSIAH DIMSDALE. 
BANDA ŞERIFULUI PLUMMER 


„Profesorul Thomas J. Dimsdale, autorul cărţii „Vigilenţii din 
Montana, sau Dreptatea poporului în Munţii Stâncoşi, o corectă 
şi imparţială relatare a urmăririi, judecării, capturării (sic!) şi 
execuţiei bandei de tâlhari de drumul mare a lui Henry Plummer, 
dimpreună cu istorisirea vieților şi fărădelegilor făptuite de mulţi 
hoţi şi bandiți, totul presărat cu scene adevărate din viaţa 
aşezărilor miniere ale far-westului, singura lucrare demnă de 
încredere cu acest subiect, oferită vreodată publicului, - redată 
în versiune abreviată în paginile următoare - a fost nu numai 
martor ocular ci şi participant direct la evenimentele pomenite. 


Publicată la scurt timp de la întâmplările povestite (în 1866), cu 
scopul de a apăra cauza vigilenţilor, cartea profesorului 
Dimsdale este o reconstituire scrupuloasă a faptelor, pe baza 
celor ştiute şi văzute de autor, a relatărilor martorilor oculari şi a 
proceselor-verbale de la procese şi chiar a mărturisirilor 
criminalilor înainte de execuţie, reconstituire care prefigurează 
metoda lui Truman Capote pentru o altă zguduitoare carte- 
document: „Cu sânge rece,,. (n.t.).” 


CAPITOLUL |. 
Introducere. Comitetele de vigilenţă. 


În zonele miniere colonizate de curând, nevoia unei eficiente 
instituţii cu caracter juridic şi de apărare a legii e resimţită mai 
mult decât în alte părţi unde îndeletnicirile care stârnesc mai 
puţin pasiunile, cum ar fi agricultura şi comerţul, concentrează 
în mod deosebit atenţia celor dintâi locuitori şi le umple timpul 
în cea mai mare măsură. Şi sunt motive temeinice pentru aceste 
deosebiri. Prima se datorează firii cu totul diferite a populaţiei; 
iar cea de-a doua, faptului că mari sume de bani ajung pe mâna 
unor oameni lipsiţi de educaţie şi necinstiţi, pretutindeni unde 
preţioasele metale se pot dobândi doar pe seama trudei 
necesare pentru a le da la iveală din straturile în care zac 
ascunse. 


Într-o regiune agricolă, pionierul abia venit are parte totdeauna 
de o viaţă de muncă trudnică, de lipsuri apăsătoare şi de mai 
multă sau mai puţină singurătate, iar cei care se luptă să taie 
pădurea pentru a face loc fermei, sau desţelenesc pământul 
virgin al preriilor fac parte de obicei din rândul celor harnici, 
dedaţi cu munca, aşa că nu prea au nevoie de ajutorul curților 
cu juri pentru a-şi apăra drepturile, care arareori le sunt 
încălcate şi, în primele zile ale colonizării, pricinile dintre ei sunt 
în cea mai mare parte atât de neînsemnate, încât nu merită 
cheltuiala unui proces mai acătării, ci ajunge o judecată 
prietenească, de obicei fără nici o cheltuială, făcută de cei mai 
respectaţi dintre cetăţeni. 


În puternic contrast cu traiul paşnic al truditorului de pe ogor şi 
cu liniştita monotonie a îndeletnicirii sale se află viaţa 
furtunoasă, continua frământare şi permanentele ispite la care e 
supus locuitorul unei zone miniere, fie în timpul şederii printre 
defileuri, fie când se ocupă de prospectare, schimbându-şi 
adesea şi pe neaşteptate locurile, minat de ceea ce în mod 
obişnuit se numeşte „febra aurului”. Cu greu se poate închipui o 
mai mare sau mai limpede deosebire decât cea dintre aşezaţii şi 
liniştiţii locuitori ai satelor şi lumea pestriță a minerilor, 
negustorilor şi meseriaşilor de tot felul, bine amestecați laolaltă 
cu pungaşi, fugari şi o întreagă alesătură de oameni periculoşi, 
care se plimbă ţanţoşi, înarmaţi până-n dinţi, prin ţinuturile 
miniere, împânzind drumurile ce duc la defileurile abia 
descoperite unde se află obiectul veneraţiei lor: Aurul. 


Din fericire, schimbarea în bine are loc cu paşi repezi şi nici 
unuia dintre cei care bat acum străzile Virginiei nu i-ar veni să 
creadă că, în urmă cu numai doi ani, problema principală care se 
punea era: cine va învinge: dreptul sau silnicia? 


Şi de n-ar fi fost caracterul dintr-o bucată al majorităţii minerilor, 
respectul lor faţă de cinste şi firea lor săritoare şi hotărâtă în 
situaţii extreme, această relatare n-ar fi fost scrisă niciodată, 
fiindcă scursorile tuturor neamurilor ar fi făcut din acest ţinut o 
scenă a vărsărilor de sânge, o cloacă a nelegiuirii cum nu s-a 
mai văzut vreodată. 


Nicăieri, ci numai în munţi se mai află, pe lângă atâta ticăloşie, 
atâta hotărâre de a înfrunta necinstea şi violenţa; şi, deşi există 
multă indiferenţă faţă de manifestările exterioare sau de 
apucăturile fiecăruia într-un grad nemaiîntâlnit în altă parte, 
valorile adânc înrădăcinate ale onestităţii şi bărbăţiei nu sunt 
nici unde mai evidente şi la mai mare cinste decât în acest 
Eldorado al vestului. Cei neajutoraţi nu rezistă în aceste regiuni. 
O călătorie spre Pacific face dintr-un bărbat sau o femeie fie un 
om mai bun, fie unul mai rău. Privirea tăioasă a minerului cu 
experienţă îl dibuie dintr-o ochire pe oricare de-i pungaş şi fie 
că-l sorteşte unei totale singurătăţi, fie că-l primeşte în rândul 
celor la care aparţine pe drept. 


Mii de nevolnici pleacă din munţi, după o şedere care variază 
între o singură zi sau un an, părăsind terenul unde numai cei tari 
din fire sunt chemaţi să înfrunte greutăţile şi să câştige cununa 
de aur cu care e răsplătită truda necurmată şi hotărârea 
neclintită. Nimeni nu e mai nimerit să-şi slujească patria în orice 
situaţie care cere curaj, cinste, încredere în sine, decât minerul 
cumsecade, cântărit şi declarat om dintr-o bucată de către un 
juriu de oameni ai muntelui. 


Îngăduinţa universală, care la început e o necesitate a situaţiei 
din aceste locuri, ajută la sporirea fărădelegilor şi la uşurarea 
împlinirii lor. Se găsesc în număr uimitor de mare crâşme unde 
băuturile se vând oricărui venit şi se consumă în cantităţi 
îndestulătoare, pentru ca cei nestăpâniţi să devină sălbateci şi în 
stare să comită o crimă la cea mai mică provocare; iar 
amestecurile mizerabile vândute acolo sub numele de whisky 
sunt cunoscute mai ales sub poreclele de „Încurcă-picioare”, 
„Pedeapsa”, „Trăsnetul”, „Zeamă de tarantulă12” ş.a., denumiri 
care le dezvăluie cât se poate de bine ştiutele calităţi. 


Pe orice stradă mai umblată, casele de jocuri, cu uşile în luturi, 
de unde năvăleşte o muzică zgomotoasă, sunt frecventate, ziua 
în amiaza mare, de sute de indivizi, s-ar putea spune că de 
aproape toate neamurile şi limbile, dând naştere unui alt bogat 
izvor de „încurcături” care sunt de obicei rezolvate pe loc, prin 
forţă brutală, cu o lovitură de cuţit sau un foc de revolver. Pot fi 
văzute plimbându-se prin tabără femei uşoare, gătite cu cele 
mai ţipătoare şi mai scumpe veşminte şi primind sume 
fantastice pentru vânzarea favorurilor lor. De fapt, se întâlnesc 
aici lăfăindu-se toate ispitele, aflându-se din belşug şi banii 
necesari pentru satisfacerea dorinţei de noutate şi plăcere, ceea 
ce constituie preocuparea de căpătâi a celui ce vieţuieşte în 
munţi. 


Una dintre „instituţiile” care ţine în chip îndoielnic şi primejdios 
locul unui anturaj feminin mai cumsecade merită o atenţie 
specială. E „Flaşnetăria”. Îndată ce bărbaţii îşi termină lucrul, se 
deschid şi aceste lăcaşuri şi începe dansul. Cititorul să încerce 
să-şi închipuie singur o încăpere mare, cu un bar în fund - unde 


se vând cu toptanul, ca să vorbim exact, sticle de şampanie la 
doisprezece dolari, aur, bucata, iar duşca - de la douăzeci şi 
cinci la cincizeci de cenți - şi împărţită la capătul dinspre bar cu 
o îngrăditură care ţine dintr-un perete în altul. În despărţitura 
dinafară e multă învălmăşeală (şi în ocazii deosebite şi în 
incintă) de oameni gătiţi în toate chipurile, din toate colţurile 
continentului. Dincolo de îngrăditură stau partenerele de dans 
numite „flaşnetărese”, uneori îmbrăcate în uniforme, dar mai 
adesea, după gusturile şi capriciile fiecăreia, în cele mai alese 
veşminte ce se pot afla şi croite în cele mai îmbietoare feluri la 
care poate îndemna închipuirea. Într-o parte stau în picioare 
muzicanţii. Brusc atacă muzica şi îndată strigarea: „Luaţi-vă 
partenerele pentru următorul dans” găseşte ecou în rândul 
bărbaţilor care stau şi se uită; după ce au plătit cu un dolar de 
aur biletul, aceştia se apropie de banca „doamnelor” şi, cu 
politeţe sau în altfel, după obicei, invită una din doamne la dans. 


Numărul dansatorilor fiind completat, perechile îşi iau locul, ca în 
oricare alt lăcaş de dans şi se opresc aşteptând să înceapă 
primele acorduri ale muzicii. 


Să zugrăvim pe dansatoarea de clasă - „sigură oricând de un 
partener” - şi pe tovarăşul ei. lat-o în fruntea celorlalte. E de 
statură mijlocie, cu forme mai plinuţe şi rotunjoare, cu tenul 
curat ca alabastrul, nişte ochi căprui şi căutătura primejdioasă, 
un nas uşor roman şi o guriţă mică şi frumos croită. Părul roşcat 
e bine strâns cu o bentiţă şi adunat într-un coc aranjat cu gust, 
din care atârnă o buclă împodobită cu ciucuri de aur. Cât de 
serioasă pare în timpul primei figuri, fără să schiţeze un zâmbet, 
până se încheie „promenada, opt”, când catadicseşte să-şi arate 
mânuţa albă, cu care îşi aranjează broşa frumoasă la locul ei și- 
şi potriveşte cerceii lucitori. Şi uite cât de ispititor îi scoate în 
relief silueta graţioasă rochia stacojie, cu cordonul negru, lat şi 
garnitura neagră de pe margini. Nu e de mirare că unul venit din 
creierii munţilor arde de nerăbdare să plătească nu numai un 
dolar, ci tot ce are în pungă, pentru un singur dans şi pentru un 
zâmbet aprobator din partea unei femei atât de frumoase. 


lată-l şi pe cavaler, înalt de vreo şase picioare, vârât în cizmele 
care-i ajung până la genunchi, garnisite cu o pereche de pinteni 
spanioli, cu tot felul de rotiţe ca la nişte mici mori de apă. 
Nădragii din piele întoarsă au franjuri pe la cusături, iar la brâu 
sunt strânşi cu o centură americană, de care atârnă pistolul 
încărcat şi cuțitul vârât în teacă. Are grumazul gol, vânjos, ars 
de soare şi de vânt, ca de altfel şi faţa împodobită cu o barbă, al 
cărei aer sumbru e subliniat de nişte ochi negri şi pătrunzători. 
De sub pălăria de fetru, cu boruri largi, îi atârnă laţe lungi de păr 
negru, iar în colţul gurii spânzură o ţigară ce se roteşte mereu, 
ca pârghia unui mecanism excentric, în vreme ce cavalerul îi 
mestecă un capăt. 


După ce dansatorii se salută cu un aer deosebit de grav, se aude 
glasul maestrului de ceremonie, strigând: „Toată lumea-n joc” şi 
top-top saltă eroul nostru cu nădragi de piele, când în sus şi 
când în jos, în ritmul dansului, cu stângăcie şi tot mai mult foc, 
mărturisindu-şi astfel plăcerea grozavă. Blonda lui parteneră, 
dibace şi graţioasă, păstrează ritmul muzicii ca ceasul şi se 
răsuceşte cu uşurinţă şi graţie, ca o lebădă. Pe măsură ce se 
încinge jocul, cavalerul în nădragi de piele se aprinde şi el tot 
mai mult şi numai îndelungata experienţă a partenerei lui o 
ajută să nu se trezească luată pe sus la încheierea acestor 
momente de bucurie ale minerului, când se aude: „Daţi drumul 
partenerei”, sau: „Domnii la dreapta”. 


De obicei, o melodie irlandeză sau un cântec de cimpoi pune 
capăt dansului şi atunci tărăboiul de tocuri şi bombeuri şi 
învârtiturile uimitoare încetează la ordinul r „Domnii la dreapta” 
şi „Promenadă la bar” care încheie dansul. După trataţie, 
patronul localului loveşte mecanic cu ciocănelul - aluzie la 
„uşurarea pungii” - doamnele se aşează din nou pe bănci şi 
aproape fără răgaz, începe un vals, o polcă, un dans scoţian, o 
mazurcă varşoviană sau un alt cadril. 


Pot fi văzute în ringul de dans tot felul de veşminte, chipuri şi 
fasoane, de la cele mai vesele culori şi mai „ţipătoare” stiluri de 
îmbrăcăminte şi apucături, până la rochia de mătase neagră, 
bine turnată, cu un guleraş alb, simplu, care scoate în evidenţă 


figura unei anglo-saxone la locul ei, cu ochi albaştri. Colo, lângă 
nemţoaica aceea brunetă, înaltă, îmbrăcată cu gust, uite 
cârlionţii, rotunjimile şi mutra zâmbăreaţă a unei irlandeze. Şi în 
ringul flaşnetăriei pot fi văzute reprezentante ale aproape 
tuturor neamurilor de albi care dansează, Câştigul dansatoarelor 
e foarte diferit de la una la alta. Aceea, în rochia cu decolteul 
adânc, cu cingătoare stacojie, o mare favorită şi, cu adevărat, o 
bună dansatoare şi-a numărat în poală cincizeci de bilete înainte 
de a se auzi: „Domnilor, ultimul dans”, urmat de: „Numai acesta, 
înainte ca fetele să plece acasă”, cu care se încheie de fapt 
petrecerea. Să câştigi astfel douăzeci şi şase de dolari e o 
ispravă; dai-cincizeci de cadriluri, patru valsuri, din care două 
numai de dragul dansului, e o treabă afurisit de grea. 


De obicei, flaşnetăresele de meserie sunt nemţoaice şi, deşi 
dansatoare de prima mână, ele sunt, cu rare excepţii, opusul 
frumuseţii. 


La dans, unde se adună multă lume, partenerele se aleg dintre 
femeile pentru care plăcerea e mai scumpă decât renumele şi 
aşa cum nu e greu de bănuit, în localurile de dans începe şi 
păcatul. 


În astfel de locuri poţi întâlni judecători, oameni ai legii, pe 
oricine, în afară de preot. Acesta un îndrăzneşte decât cel mult 
să lege, din uşă, o discuţie cu un prieten şi, în vreme ce soarbe 
spectacolul din ochi, predică din răsputeri despre păcătoşenia 
unor astfel de locuri, dar e limpede că e cu gândul mai mult la 
dansatori decât la predică. Uneori, printre dansatori, vezi şi 
oameni cu părul încărunţit, nevestele lor adăstând liniştite 
acasă, într-o fericită neştiinţă. În zilele căutătorilor de aur nu s-a 
pomenit niciodată loc de dans care să-şi ducă zilele măcar o 
vreme fără câteva „zgârieturi de revolver”, la asta îmboldind în 
egală măsură gelozia, whiskyul şi dorinţa de răzbunare. Peste 
tot se întâlnesc case de biliard, care au şi un bar, unde se 
cheltuiesc sute de mii de dolari. Cum e lesne de bănuit, în 
asemenea locuri e cu neputinţă să se împiedice ciorovăielile, iar 
în munţi se face de îndată uz de ceea ce e mai aproape: picior, 
pumn, cuţit, revolver ori deringer13. 


O trăsătură de bază a relaţiilor dintre oameni, mai ales după ce 
se zvântă şi nişte băuturi tari: cea mai bogată sursă de certuri şi 
vărsări de sânge e obiceiul, întâlnit peste tot, de a folosi cuvinte 
jignitoare cu orice prilej. Se întâmplă ca oamenii să spună mai 
mult decât au de gând, iar codul nescris al minerilor, bazat pe 
un fals principiu de bărbăţie, îi învaţă să reacționeze cu duritate 
la ceea ce ar trebui răspuns doar cu tăcere dispreţuitoare. 


lar pe deasupra, un imbold puternic la infracţiune îl dă totala 
neputinţă a legii în astfel de cazuri. Indiferent care sunt dovezile, 
dacă criminalul e simpatizat de obşte, e aproape sigur că 
verdictul juriului va fi „nevinovat”, în ciuda strădaniilor 
judecătorului şi procurorului. Dacă inculpatul e om avut şi se 
bucură de popularitate, procesul e numai o farsă - destul de 
lungă şi gravă, e adevărat, dar neînstare să se încheie decât 
într-un singur fel: o sentinţă de achitare. 


Oamenii se conduc mai ales după prejudecățile din mintea lor 
decât după legi şi mulţi socot că a-l face pe careva mincinos sau 
pui de căţea e destul ca să îndreptăţească, pe loc, o crimă. 
Membrii juriului nu-şi bat de obicei capul cu instrucţiunile 
amănunțite care li se citesc în tribunal. Dar în cazuri de dispute 
în doi, violenţă,. Ei nu fac decât să cântărească dacă fapta e o 
încălcare a codului muntelui, iar de nu e, de îndată dau verdictul 
de „nevinovat”. Furtul sau oricare altă nelegiuire pe care 
minerul o socoteşte josnică va fi răsplătită cu pedeapsa 
binemeritată de către un juriu teritorial. În astfel de situaţii nu se 
arată milostivire crime comise cu revolverul sau cuțitul, jaf la 
drumul mare, legea, în ciuda risipei mari de bani şi timp, e mai 
mult decât neputincioasă. 


În astfel de împrejurări, e absolut necesar ca oamenii 
cumsecade, iubitori de dreptate, care sprijină ordinea, să se 
adune pentru a se apăra unii pe alţii şi pentru a salva obştea. 
Fiind uniţi, trebuie să acţioneze în deplină armonie, să 
îngrădească dezordinea, să pedepsească fărădelegea, să 
împiedice violenţa. Altfel, eforturile lor vor fi de la început un 
eşec, iar societatea se va prăbuşi, prinsă de convulsiile anarhiei. 
Numai pedepsele cele mai severe aplicate pe loc mai pot ţine în 


frâu firea năbădăioasă a celor fără căpătâi cu care trebuie să se 
lupte. Şi e nevoie de mulţi oameni ca să facă faţă cu succes 
bandelor de criminali, desperado şi tâlhari ce mişună prin 
ţinuturile miniere şi care, deşi încalcă de obicei orice obligaţie, 
îşi dau cu bucurie mâna când e vorba să facă front comun 
împotriva legii. O organizaţie îndreptată împotriva fărădelegii 
trebuie să păstreze taina asupra numelor membrilor ei, aşa cum 
secret trebuie să rămână şi sfatul lor, fiindcă altfel strădaniile lor 
de a scoate la lumină fărădelegea vor fi fără folos, într-un ţinut 
unde şi cei care încalcă şi cei care apără legea au la îndemână 
aceleaşi mijloace de a se informa şi a se supraveghea. O 
organizaţie pe aceste baze e Comitetul de vigilenţă. 


Cam aşa stăteau lucrurile, când cinci bărbaţi din Virginia şi patru 
din Bannack au pus la cale această acţiune care a avut ca 
urmare formarea unui tribunal, sprijinit de un corp executiv 
omniprezent, înglobând aproape pe toţi cetăţenii cumsecade din 
ţinut, care au jurat să pedepsească, fără părtinire, pe prieteni 
sau pe duşmani, indiferent de locul de baştină, de credinţă, 
neam, opinii politice. În numai câteva săptămâni s-a făcut auzit 
glasul dreptăţii pe un ton care nu mai putea fi nesocotit. 
Înfăţişarea obştei se schimbă ca prin farmec, deoarece vigilenţii, 
ţinând într-o mână scutul invizibil, dar util al protecţiei 
drepturilor şi în cealaltă sabia pedepsei, care se abate iute şi 
implacabil, i-au smuls criminalului din mâna neputincioasă arma, 
au ordonat ţâfnosului să pună capăt vrajbei, pe hoţ l-au prevenit 
să nu mai fure, au cerut cetăţenilor de ispravă să-şi ia inima în 
dinţi şi să-i silească pe ticăloşii şi pe tâlharii care statorniciseră 
„domnia teroarei” în Montana să aleagă între a fugi din acest 
teritoriu sau a-şi primi pedeapsa cuvenită pentru fărădelegile 
lor. Mai e nevoie să spunem că au fost pe dată ascultați? Dar nu 
înainte de a fi fost jertfite fără milă o sută de vieţi preţioase şi 
înainte ca douăzeci şi patru de ticăloşi să aibă parte de o moarte 
de câine drept răsplată pentru crimele lor. 


Până în acest ceas, e destul să audă şoptindu-se „vigilenţii din 
Virginia”, pentru ca şi cei mai sălbatici şi mai de temut 
netrebnici să pălească de spaimă şi să fie nevoiţi să aleagă între 
fugă sau osândă sigură. 


CAPITOLUL II. 
Partea însorită a vieţii în munţi. 


În capitolul precedent a trebuit să înfăţişăm cititorului partea 
întunecată a norului; dar acesta are şi o margine luminoasă şi, în 
ciuda faptului că mulţi privitori grăbiţi sau spectatori dezamăgiţi 
ar putea nega acest lucru, totuşi mii de oameni au văzut-o şi 
ştiu, spre bucuria inimii lor, că există. Da! Viaţa în munţi are 
multe bucurii. Libertatea deplină e una dintre marile sale 
binecuvântări. Nestingherită de îngrădirile unei vieţi mult mai 
aşezate, natura fiecăruia se dezvăluie atât de deplin şi de sincer, 
încât cel care are un prieten ştie că se poate bizui pe el. Şi între 
cei care trăiesc în aceste pustietăţi se statornicesc legături atât 
de adânci şi de pline de căldură, încât preţuiesc cât ani de relaţii 
searbăde şi nesigure în aşa numitele cercuri alese, unde acestea 
trec drept prietenie şi care uneori maimuţăresc cu insolenţă 
atributele acesteia şi-i înjosesc chiar şi numele. Cei care au 
dormit în jurul aceluiaşi foc de noapte şi au străbătut împreună 
multe mile obositoare, împărțind greutăţile şi lipsurile, se unesc 
prin legături pe care lumea civilizată nu le cunoaşte. Când eşti 
rănit sau bolnav şi te afli departe de casă, viaţa ta depinde de 
ajutorul şi îngrijirile pline de blândeţe ale tovarăşului de drum, 
iar amintirea acestor dovezi de milostenie şi credincioasă 
prietenie, adesea reciproc împlinite, e o oază în deşert, un pârâu 
cristalin pentru călătorul ajuns la capătul puterilor. 


Îndată ce se întemeiază aşezările, viaţa începe să se organizeze 
şi se vădeşte multă bunăvoință, în ospitalitatea primitoare, în 
sinceritatea neprefăcută cu care eşti întâmpinat, în îngăduinţa 
prietenească cu care e privită orice ciudăţenie, toate 
caracterizând relaţiile obişnuite dintre locuitorii tărâmului de 
aur. Fiecare face ceea ce-i place. Formalităţile şi ceremoniile nu 
sunt la mare cinste, iar aerul curat al Munţilor Stâncoşi e lăcaşul 
generozităţii însăşi. Această însuşire e caracteristică oamenilor 
muntelui, indiferent din ce categorie socială ar face parte, aşa 
cum sunt caracteristice târnăcopul şi lopata pentru un 
prospector. 


Chiar şi în toiul chefului, un om al muntelui respectă femeia şi 
jignirea unei femei e resimţită de îndată ca atare de oricare 
martor care de obicei reacţionează şi asta are consecinţe fatale. 


Dacă doi bărbaţi sunt prieteni, insulta adresată unuia îi loveşte 
pe amândoi, alianţa ofensivă şi defensivă fiind o condiţie 
necesară prieteniei în munţi. 


Mironoselile şi fandoselile aristocratice sunt dispreţuite de toată 
lumea. Numai un smintit ar încerca să le afişeze. Asta nu se iartă 
şi nu se uită şi ucide ca un glonţ. 


CAPITOLUL III. 
Întemeierea Montanei. 


La începutul primăverii anului 1862, în Salt Lake City, Colorado 
şi prin alte aşezări din ţinut, s-a lăţit vestea unor noi şi bogate 
descoperiri pe Râul Somonului. S-a stârnit o cumplită febră şi 
agitaţie. Ceata pestriță, care-şi croia drum cu greu pe la Fort 
Hali şi Râul Snake către noul Eldorado, nutrea tot mai multă 
speranţă şi încredere. Pe când convoiul se apropia de ţinta 
dorințelor sale, s-a aflat că nu se putea trece mai departe cu 
carele şi, curând, pe călători i-a ajuns şi vestea descurajatoare 
că noile mine au fost năpădite de o puzderie de vânători de aur 
din California, Oregon şi alte ţinuturi din vest. Li s-a mai spus că, 
fiindu-le cu neputinţă să găsească alte terenuri de exploatat şi 
nici unde să lucreze, cete mari de prospectori se împânziseră şi 
în ţinutul vecin şi că la Deer Lodge au fost descoperite noi 
pământuri aurifere. 


Când i-a ajuns şi această ultimă veste binevenită, şuvoiul de 
emigranţi s-a abătut de la locul de popas. Unii, luând-o spre 
Deer Lodge, au trecut munţii intre Fort Lemmi şi pârâul Horse 
Prairie şi, apucând pe o scurtătură la stingă, 5-au străduit să 
iasă la vechiul drum de la Salt Lake, la Bitter Root şi Valea Deer 
Lodge. Aceşti mineri, plini de energie, au trecut pârâul 
Grasshopper, mai jos de Canon şi, găsind locuri bune de 
prospectat acolo, unii au rămas ca să afle cât meritau cu 
adevărat Alţii au mers mai departe, către Deer Lodge, dar, 


văzând că terenurile nu erau nici aşa de bogate şi nici atât de 
întinse cum socotiseră ei, s-au întors la Pârâul Grasshopper, 
cunoscut mai înainte drept Minele Capului de Castor, nume 
provenind de la Râul Capului de Castor în care se varsă pârâul. 
lar râul îşi datorează denumirea unei stânci al cărei contur 
seamănă leit cu un cap de castor. 


Din această tabără - devenită loc de întâlnire a emigranților - 
porneau din vreme în vreme cete de căutători care au 
descoperit şi au cercetat cei dintâi defileurile de la răsărit de 
Munţii Stâncoşi, în ţinutul acum vestit în toată lumea al 
Montanei. Au sosit în zona auriferă a Capului de Castor şi alţi 
emigranţi, venind pe la Deer Lodge, apoi a apărut prima ceată 
din Minnesota. 


Printre ultimii veniţi au fost câţiva nelegiuiţi şi oameni fără 
căpătâi, de pe la minele din vestul munţilor. În această bandă 
erau Henry Plummer, ulterior şerif, Charley Reeves, Moore şi 
Skinner. Abia au făcut recunoaşterea terenului şi aceste 
„podoabe” s-au şi apucat de lucru. 


CAPITOLUL IV. 
Tâlharii de drumul mare. 


E lesne de închipuit că în zilele de început ale colonizării, în 
Bannack viaţa nu era prea uşoară. Nelegiuiţii, a căror sosire am 
arătat-o, au fost nucleul în jurul căruia s-au adunat toţi cei fără 
căpătâi, deznădăjduiţii şi ticăloşii care, organizându-se îndată în 
bandă, cu un căpitan, locotenenţi, om de taină, tălhari de rând şi 
iscoade, au ajuns spaima ținutului. Exodul nebunesc către Alder 
Gulch14, de la începutul lui iunie 1863 şi descoperirea minelor 
bogate în aur de acolo au atras şi mai mulţi oameni periculoşi 
care, adulmecând de departe prada, au dat năvală ca vulturii pe 
câmpul de bătălie. 


Între Bannack şi Virginia s-a statornicit o legătură permanentă şi 
toate drumurile din ţinut erau sub veghea „iscoadelor” de care 
am pomenit. Şi s-a ajuns până acolo, încât oamenii, caii, 
diligenţele erau însemnate într-un chip dinainte stabilit care să 


le arate de erau bune de jefuit şi astfel cei ce stăteau la pândă îi 
puteau încunoştinţa pe membrii bandei la vreme, ca nu cumva 
victimele să scape. 


Un tâlhar de drumul mare avea de obicei o pereche de 
revolvere, o armă de vânătoare de calibru mare, cu două ţevi 
retezate şi, pe lângă astea, un cuţit sau un pumnal. Şi astfel 
înarmaţi, călare pe fugari iuți, învăţaţi, bandiții îşi aşteptau la 
pândă prada, ascunşi sub pături şi mascaţi. Când victimele erau 
aproape, ieşeau în goană înaintea lor, cu armele de vânătoare 
îndreptate ameninţător, strigând de obicei „Stai! Mâinile sus, pui 
de.!”. Dacă această poruncă din urmă nu era ascultată, pe loc 
cel care o încălca îşi trăia ultima clipă pe acest pământ, dar dacă 
se răspundea cu supunere, cum se întâmpla îndeobşte, unul sau 
doi tâlhari rămâneau călare, ţinându-i pe călători sub 
ameninţarea armelor de vânătoare încărcate cu poşuri, iar altul 
descăleca, dezarma victimele şi le silea să-şi arunce pungile cu 
bani în iarbă. După ce se isprăvea şi asta şi se mai făcea şi o 
buzunăreală în căutarea altor lucruri de valoare dosite, tâlharii 
spălau putina, îşi socoteau dobânda şi-şi împărțeau prada. 


Mărturiile a doi din ei, dintre care unul pe nume Erastus Yager, 
alias Red, a fost spânzurat la Stinkingwater Valey, au furnizat 
comitetului de vigilenţă numele căpeteniilor bandei, ceea ce, 
până la urmă, i-a dus pe aceştia la moarte sau surghiun Cei mai 
de frunte tâlhari, cu puţine excepţii, au fost ori spânzurați, ori 
surghiuniţi de către comitet. 


Cartierul general al bandiţilor era la ferma Rattlesnake15. 
Plummer trecea adesea pe la fermă şi acolo obişnuiau să-şi facă 
veacul tâlharii şi acoliţii lor, punând posturi de pază mai sus şi 
mai la vale de fermă, mereu la pândă. Gata de încăierare. Fugă 
sau jaf La vreo două prăjini în faţa clădirii era un stâlp unde îşi 
făceau mâna. Trăgând la ţintă cu revolverele. Toţi erau pistolari 
de elită. Dar între toţi oamenii muntelui, Plummer era cel mai 
iute de mână când era vorba de revolver. În trei secunde scotea 
pistolul şi slobozea toate cele cinci gloanţe Stâlpul era ciuruit de 
găuri şi multă vreme a fost socotit drept o atracţie, până a fost 
tăiat în vara anului 1863. 


Un alt bârlog preferat al bandei era ferma Cottonuood, a lui 
Dempsey Stăpânul ei cam ştia cu ce se îndeletniceau lotrii, dar 
n-aveau nimic de-a face cu ei. Şi în acele zile viaţa unui om nu 
făcea nici cât o ceapă degerată de n-avea destulă minte să-şi 
ţină gura şi să nu lase să-i scape că bănuia mărar cu ce-şi 
petreceau tâlharii timpul. Ferma lui Daley, de la Ramshorn Gulch 
şi fermele sau posturile de veghe de la Madison, Jefferson. 
Pârâul Wisconsin şi pârâul Mill erau, de asemenea. În 
permanenţă ocupate de membrii bandei. 


După descoperirea cadavrelor victimelor şi mărturiile criminalilor 
înainte de execuţie, precum şi după relatări demne de încredere 
trimise comitetului, s-a stabilit că ticăloşii omorâseră o sută doi 
oameni, în diferite locuri şi s-a socotit, pe baza unor informaţii 
serioase, că alte zeci de nenorociţi au fost jefuiţi şi îngropaţi, dar 
nu s-au mai aflat nici rămăşiţele, nici de soarta lor ceva cu 
certitudine Se ştie doar că s-au pornit la drum spre diferite 
destinaţii, având asupră-le sume mai mici sau mai mari de bani 
şi nu s-a mai auzit de ştirea lor. 


CAPITOLUL V. 
Zile negre în Montana. 


Henry Plummer. A venit în ţinutul Montanei din Orofino. El şi cu 
Reeves au intrat acolo în conflict cu un individ şi şi-au încheiat 
socotelile după tipicul meseriei lor, adică l-au împuşcat. 


Plummer, care se pare că de multă vreme plănuia o vizită în 
State16, a luat-o de îndată spre Fluviul7, având de gând s-o 
pornească la vale cu vasul de cursă, dar, văzând că sosise prea 
târziu, s-a întors înapoi la Pârâul Aurului, unde s-a întâlnit cu Jack 
Cleveland, veche cunoştinţă şi tovarăş de fărădelegi. S-au 
înţeles să-şi petreacă iarna la ferma Sun River. Plummer urma 
să vadă de treburile casei, iar Jack Cleveland să aducă lemne de 
foc. Perechea de podoabe, după cum le era şi firea, n-au rezistat 
multă vreme să trăiască în bună înţelegere şi s-au ciorovăit din 
cauza unei tinere femei, cu care mai târziu Plummer s-a şi 
căsătorit. Niciunul dintre ei nu voia să plece decât dacă pleca şi 


celălalt şi până la urmă s-au pornit amândoi împreună către 
Bannack. 


Acest oraş s-a născut din Minele Grasshopper care au fost întâi 
descoperite în luna lui iulie de către John White şi o mică ceată 
de  prospectori pe pârâul Grasshopper, afluent al râului 
Beaverhead. Atât cel care a descoperit locul cât şi Rudolph 
Dorsett au fost asasinați de Charley Kelly, în luna decembrie 
1863, lângă Ferma Milk, pe drumul care duce de la Virginia la 
Helena. 


Îndată după asta au venit Wash Stapleton şi ceata lui, căreia i s- 
au alăturat şi alţii. Aşezării i s-a dat denumirea de Bannack, 
după numele indienilor Bannack, stăpânii ținutului. A fost cel 
dintâi teren aurifer mai de seamă descoperit pe versantul de 
răsărit al Munţilor Stâncoşi şi, îndată ce s-a răspândit vestea 
fabuloaselor sale bogății, sute de căutători de aur răzleţi s-au 
îmbulzit într-acolo, aşa încât, încă înainte de e se arăta semnele 
primăverii, numărul locuitorilor ajunsese la peste o mie. 


Probabil că nicăieri nu s-a mai pomenit oraş minier de această 
mărime care să fi fost dăruit cu mai mulţi oameni fără căpătâi şi 
mai mulţi nelegiuiţi ca Bannack-ul în iarna lui 1862-63. Pe când 
cea mai mare parte a locuitorilor era dintr-un neam de oameni 
cumsecade, din care se trag adevărații colonişti americani, acolo 
s-a pripăşit şi un mare număr de tâlhari şi ticăloşi din cei mai 
primejdioşi, care bântuiau munţii, după ce spălaseră putina din 
alte aşezări miniere ca să scape de răsplata ce li se cuvenea 
pentru multele lor fărădelegi. Şi această alesătură, îndată ce a 
auzit de minele bogate din Bannack, a şi pornit spre noua 
aşezare, unde, printre atâţia străini care habar n-aveau de 
crimele lor, criminalii erau feriţi de pedeapsă, cel puţin până 
ieşea la iveală adevărata lor fire. 


În timpul călătoriei lor spre Bannack, când era puţin ametit, 
Cleveland spunea mereu că Plummer era tainul lui de drum. 
Ajungând la destinaţie, cei doi s-au trezit - pe limba oamenilor 
muntelui - tare strâmtoraţi, adică fără un ban, lefteri. Dar 
Cleveland nu era el omul care să lase să i se pună astfel bețe în 
roate, îndeletnicirea lui aducându-i venituri din gros, numai cât 


să se obosească să facă o scurtă plimbare călare şi să strice un 
cartuş. 


Prin februarie 1863, un tânăr, pe nume George Evans, având 
asupra lui e mare sumă de bani, se dusese după vitele lui 
William Bates, dincolo de pârâul Bizonului, la vreo opt mile de 
Bannack şi se crede că a fost împuşcat de Cleveland şi jefuit, 
deoarece ucigaşul, deşi pe atunci n-avea para în buzunar, a fost 
văzut bătând călare drumurile cam prin locurile acelea, iar a 
doua zi avea bani din belşug. Tovarăşul lui Evans, Ed. Hibbert, a 
luat un cal de la J. M. Castner, l-a căutat în van şi s-a întors, 
convins că murise pe undeva îngheţat. La scurtă vreme, un 
văcar, pe nume Duke, tovarăş de-al lui Jemmy Spence, umbla şi 
el după vite când a dat de veşmintele lui Evans vârâte într-o 
vizuină de bursuc. Printre nişte sălcii s-a găsit apoi un cadavru 
despuiat - niciodată identificat cu siguranţă - având o rană de 
glonţ în subsuoara dreaptă. Se pare că victima a zărit un individ 
pe cale să-l împuşte şi a ridicat braţele ca să ceară îndurare. 


Curând după asta, Cleveland s-a arătat în saloonul lui Goodrich 
şi a declarat că el e mai-marele marilor, că-i ştia pe toţi mişeii 
din tabăra cealaltă şi că unora dintre ei avea să le vină el de 
hac. Între el şi Jeff Perkins s-a stârnit o gâlceavă în legătură cu 
nişte bani pe care acesta din urmă îi datora unuia din regiunea 
submontană. Jeff l-a încredinţat că-şi plătise datoria, la care Jack 
îi spuse: „Bine, dacă ai plătit-o e-n regulă”, dar apoi a continuat 
să facă aluzie la asta şi să tot ducă mâna la pistol. Plummer, 
care era de faţă, i-a replicat că, de nu se potoleşte, are să-l 
astâmpere el, mai ales că Jeff îşi plătise datoria, iar Cleveland ar 
fi trebuit să fie mulţumit. Jeff s-a dus acasă să-şi aducă pistoalele 
şi, în lipsa lui, Jack Cleveland a început să se laude că lui nu-i era 
teamă de nimeni. Plummer a sărit pe dată în picioare, 
aruncându-i vorbele: „Ascultă, pui afurisit de., m-am săturat de 
sporovăiala ta!” şi, smulgându-şi pistolul, începu să tragă în 
Cleveland. Primul glonţ a nimerit într-o grindă, unde a rămas şi 
mai apoi, al doilea l-a lovit pe Jack sub centură, făcându-l să 
cadă în genunchi. Jack îşi apucă disperat pistolul şi strigă: 
„Plummer, doar n-ai să mă împuşti acum când am căzut”, la 
care Plummer îi răspunse: „Nu, pui afurisit de. Ridică-te” şi, în 


vreme ce acesta se clătina, nesigur pe picioare, Plummer îl 
nimeri puţin deasupra inimii. Glonţul ricoşă într-o coastă şi o luă 
în altă parte a trupului. Următorul îl lovi sub ochi şi-i pătrunse în 
cap. Ultimul glonţ trecu printre Moore şi un om care stătea pe e 
bancă. Cum e lesne de bănuit, omul îşi aduse deodată aminte că 
are treburi ce nu suferă amânare, în altă parte şi ieşind, dădu 
nas în nas cu George Ives, care era cu pistolul în mână, urmat 
de Reeves, echipat la fel pentru curmarea neînțelegerilor. 


Probabil că pentru cetăţenii unor tărâmuri mai aşezate ar părea 
cu totul nefiresc faptul că în timpul acesta în saloon un bărbat se 
bărbierea şi nici el, nici frizerul nu şi-au întrerupt treaba - 
obişnuinţa e totul, iar aici duelurile sunt un obicei înrădăcinat. 


Ives şi Reeves l-au luat fiecare pe Plummer de câte un braţ şi au 
pornit-o în josul străzii, întrebându-l din mers: 


— Puii ăştia nevolnici de căţea au să te spânzure? 


În timpul ăsta, Hank Crawford lua masa cu L. W. Davenport, din 
Bannack; stătea cam prost cu sănătatea. Gazda intră în cameră 
şi spuse că un om fusese împuşcat într-un saloon, undeva în 
partea de sus a târgului. Crawford se duse de îndată încotro se 
îmbulzea mulţimea şi văzu că teama oamenilor faţă de aceşti 
ticăloşi era atât de mare, încât nimeni nu îndrăznise nici măcar 
să ridice capul muribundului. Hank spuse cu voce tare că un om 
în halul acela nu putea fi lăsat în voia soartei şi întrebă: „Nu e 
nimeni aici care poate să-l ducă la el acasă?”. Câţiva răspunseră 
că n-au unde, la care el le-o întoarse spunându-le că nici el n- 
avea unde, dar o să-i găsească totuşi un loc. Şi, ajutat de alţi 
trei, l-a cărat la gazda lui şi a trimis după doctor. 


Nenorocitul a mai trăit vreo trei ceasuri. Înainte de a muri l-a 
trimis pe Crawford la Plummer să-i aducă păturile pe care le 
avea la el. Plummer l-a iscodit pe Crawford să afle ce-i spusese 
Jack despre el. Crawford i-a răspuns că „nimic” „E mai bine 
pentru el - a zis Plummer - că altfel l-aş fi împuşcat pe puiul 
acela afurisit de., acolo, în patul lui” şi a repetat apoi cu 
insistenţă de mai multe ori aceeaşi întrebare. Apoi, la 
numeroasele sale întrebări şi ale celorlalţi în legătură cu relaţiile 


pe care le avea Cleveland, el le-a spus: „Sărmanul Jack, n-are 
prieteni. Acum l-a ajuns ghinionul, dar cred că are să-l înfrunte.” 
Crawford s-a îngrijit să fie îngropat creştineşte şi din clipa aceea 
şi-a dat seama că Plummer l-a însemnat pe răboj ca să-i facă 
felul, temându-se ca nu cumva vreunul din secretele pe care le 
deţinea Cleveland să nu iasă la iveală, fiindcă ştia destul de bine 
că atunci avea să fie spânzurat la prima ocazie. 


În legătură cu crima asta, e vreme nu s-a luat nici o măsură. Era 
nevoie de o seamă de fărădelegi strigătoare la cer care să-i 
îmboldească pe cetăţeni să întreprindă prima parodie timidă de 
dreptate. Încă de pe timpul întemeierii aşezării, schimburile de 
focuri, duelurile, sudălmile erau ceva obişnuit, de fiecare zi, în 
Bannack şi fuseseră comise multe nelegiuiri al căror şir nu s-a 
mai păstrat. Şi poate sluji drept pildă pentru îngăduinţa şi 
uşurinţa ce domnea pe acele vremuri schimbul de gloanţe dintre 
George Carrhart şi George Ives, în toamna lui 1862-63. Stăteau 
de vorbă amândoi pe o uliţă, lângă cabana lui Carrhart. Treptat, 
se pare că au început să se mânie şi s-au despărţit, Ives strigând 
cât îl ţinea gura: „Afurisit să fii tu, am să te împuşc” şi a dat 
buzna într-o băcănie să-şi ia revolverul. Carrhart a intrat în 
cabană şi a ieşit primul în stradă, ţinându-şi pistolul lipit de corp, 
cu ţeava în jos. S-a arătat şi George Ives, dar, uitându-se din 
greşeală în altă direcţie după Carrhart, s-a întors cu spatele la el, 
oferind astfel adversarului său prilejul de a-l împuşca pe la 
spate, dacă acesta avea de gând să o facă. Carrhart a stat 
neclintit până ce Ives s-a întors cu faţa la el, pândindu-i atent 
mişcările. În clipa când Ives l-a zărit, a tras o sudalmă şi, 
ridicând pistolul, a slobozit un foc, dar şi-a greşit ţinta cam cu 
vreun deget, glonţul lovind peretele casei, alături de care stătea 
adversarul său. Primul foc al lui Carrhart a fost un rateu; al 
doilea glonţ al lui Ives a lovit în pământ; al doilea foc al lui 
Carrhart a ţâşnit drept în faţa lui Ives, dar nu l-a atins, glonţul 
trecând la un fir de păr de el. Carrhart dădu buzna în cabană şi, 
îndreptând arma spre adversar, trase Ives îi întoarse darul în 
acelaşi fel. Şi au continuat aşa până ce lves s-a trezit cu 
revolverul gol, Carrhart mai având un foc. Când Ives a făcut 
stânga-mprejur ca să scape, Carrhart l-a împuşcat în spate, într- 
o parte Glonţul a ieşit prin partea cealaltă şi, lovind pământul, a 


stârnit praful dinaintea lui. Lui Ives nu-i era însă scris să moară 
de glonţ şi a luat-o la fugă în josul străzii. Ives înjura, făcându-şi 
adversarul laş „care împuşcă oamenii pe la spate”. Dar cei doi s- 
au împăcat şi au uitat cearta, iar Ives a stat restul iernii 
împreună cu Carrhart la ferma acestuia din urmă. 


Întâmplări neplăcute se petrec şi în cele mai armonioase 
„familii” şi iată un exemplu de „accident” obişnuit în viaţa 
târgului Bannack din această plăcută epocă Doctorul Binele, din 
Minnesota şi soţia sa, împreună cu domnul şi doamna Ehort şi 
oamenii lor. Stăteau liniştii în jurul focului de tabără, la Pârâul 
Lăcustei, când domnul J. M. Castner, socotind că o doamnă într-o 
situaţie atât de delicată ca doamna Binele avea nevoie de 
adăpostul unei locuinţe, s-a îndreptat spre tabără şi, aşezându- 
se şi el jos, le-a propus casa lui. Pentru care i s-a mulţumit cu 
politeţe, dar a fost refuzat de către doamnă pe motiv că totuşi 
carul lor era foarte bun şi comod. Abia a avut loc acest schimb 
de cuvinte, când. Trosc! Se auzi un revolver în uşa unui saloon şi 
un glonţ trecu atât de aproape de urechea lui Castner, că vreo 
două-trei zile i-a tot ţiuit. Se spune că şi-a schimbat poziţia 
capului cu uluitoare iuţeală. Doamna Binele mai-mai să leşine, 
se tulbură foarte tare şi începu să tremure de spaimă. Castner 
se duse în local şi-l văzu pe Cyrus Skinner pe cale să-şi aşeze 
revolverul pe masă. Cerându-i în acelaşi timp unuia dintre 
jucătorii de cărţi să numere gloanţele rămase. Acesta, la 
început. Refuză, zicând că are treabă dar, în urma insistențelor, 
spuse, după ce făcu un grabnic control: „Păi nu-s decât patru” 
Skinner răspunse: „L-am băgat pe un tip de acolo în sperieţi”. 
Castner îi puse mâna pe umăr şi adăugă „Amice, mai-mai s-o 
împuşti pe doamna Binele” Skinnei declară că n-ar fi ucis 
niciodată o femeie „pentru nimic în lume” şi se jură că-şi 
închipuise că era vorba de o tabără de indieni, ceea ce, în ochii 
lui, n-ar fi fost decât O plăcută petrecere a timpului. U pofti pe 
Castner să tragă o duşcă, dar oferta lui generoasă fu refuzată. 
Probabil că glonţul îi stătea lui Castner încă în gât. Doctorul însă 
primi invitaţia. Aceste politeţuri erau ca o invitaţie din partea 
căpitanului către un ofiţer din subordine: „Nu eşti obligat, dar e 
musai”. 


Trebuie să introducem aici un episod care ilustrează o metodă 
uşoară de a achita datoriile, cum aminteşte şi Shakespeare. 
Aplicarea în practică a doctrinei în acest caz trebuie pusă pe 
seama lui Haze Lyons, din Munţii Stâncoși, instituit cu de la sine 
putere drept harnic colector general al tuturor banilor şi 
bunurilor de valoare nu prea grele sau prea incomode de cărat 
la purtător sau de pus pe cal; şi nu îngăduia pentru asta un 
răgaz prea îndelungat. Părintele regelui spune: „Când datoria 
ajunge să te-apese şi nu o poţi plăti, Tu şterge-o cu un burete, 
nu costă mai nimic”. 


În loc de buretele de care se vorbeşte mai sus, într-o situaţie ca 
cea care urmează, se foloseşte de obicei revolverul, ce slujeşte 
cât se poate de bine acestui scop, ştergând ori datoria, ori pe 
creditor, după cum dictează împrejurările. 


Haze Lyons datora nişte bani pentru găzduire unui cetăţean din 
Bannack, care a aflat că datornicul câştigase cu o noapte înainte 
trei sute sau patru sute de dolari la joc, aşa că i-a cerut datoria. 
Acesta i-a răspuns: „Ascultă, pui de căţea, dacă mi-i mai ceri 
vreodată, am să fac să-ţi iasă pe nas!”. Creditorul, cu mărinimie, 
s-a ferit să-i mai adreseze astfel de cereri neplăcute şi cei doi nu 
s-au mai întâlnit după aceea faţă în faţă decât la spânzurătoare, 
unde Haze şi-a ispăşit multele sale păcate. 


Următoarea întâmplare este pilduitoare pentru unul dintre 
multele feluri de a-ţi arăta nemulţumirea faţă de stilul cuiva în 
relaţii de afaceri. Buck Stinson era chezaş pentru datoria unui 
prieten care a şters-o, dar a fost urmărit şi adus înapoi. Un 
puştan obraznic s-a apucat de nişte năzdrăvănii de-ale lui şi 
omul în supravegherea căruia era - tocmai cel căruia i se 
datorau banii - se răsti la copil şi-i spuse să plece acasă. Buck pe 
dată se amestecă în treabă, spunându-i omului că n-avea nici un 
drept să certe băiatul. Dar când îl auzi pe celălalt răspunzându-i 
că e de datoria celui ce se îngrijeşte de copil să-l vegheze, Buck 
îşi scoase revolverul şi, băgându-l sub nasul cetăţeanului, îi 
spuse: „Afurisit să fii, că tot nu mi-e prea dragă mutra ta” şi era 
pe cale să tragă, când acesta din urmă îi apucă revolverul de 
țeavă şi-l îndreptă în sus. Se stârni încăierare şi, văzând că nu 


putea să tragă, Stinson smulse revolverul din mâna adversarului 
său şi-l lovi puternic peste grumaz, dar nu reuşi să-l doboare. 
Când se băgă şi barmanul, Stinson îi dădu drumul potrivnicului 
său. 


Se jură că avea să-l împuşte, însă a fost potolit. Omul fiind astfel 
prevenit, o luă iute spre casă, cât îl ţineau picioarele, ba chiar 
oleacă mai repede şi-şi puse la brâu revolverul şi cuțitul. Pe care 
le purtă apoi timp de cincisprezece zile. 


Amploarea fărădelegii şi disprețul total faţă de o viaţă de om, 
ceea ce-i caracteriza pe ticăloşii care se adunaseră în această 
vreme la Bannack, vor ieşi în evidenţă în istorisirea primului 
„conflict cu indienii”. Dacă nici aceste fapte nu îndreptăţeau 
formarea unui comitet de vigilenţă în Montana, atunci Domnul 
aibă-i în pază pe nepoţii unchiului Sam când se aventurează 
dincolo de Mississippi, în căutare de noi terenuri aurifere. 


În martie 1863, Charles Reeves, proeminent „funcţionar din St. 
Nicholas”, cumpără femeia unui cioban indian, dar aceasta 
refuză să rămână la el, pe motiv că, se purta urât cu ea, drept 
care se întoarse la tribul ei, care-şi avea tabăra pe o înălţime, la 
sud de Sălaşul lancheului, la vreo cincizeci de iarzi de uliţa 
principală. Reeves se duse după ea şi încercă s-o silească să 
vină înapoi cu el, dar când a vrut să folosească forţa, a intervenit 
unul dintre bătrânii şefi. Cei doi s-au încăierat, Reeves, cu un 
efort, s-a smuls din mâinile lui, l-a izbit cu pistolul şi în încăierare 
s-a descărcat un glonţ, dar fără urmări. 


În seara următoare, Moore şi Reeves, beţi, au intrat în saloonul 
lui Goodrich şi au pus pe tejghea două arme de vânătoare cu 
câte două ţevi şi patru revolvere, spre marea stânjeneală a 
patronului, care, bănuim, în acel moment şi-ar fi vândut foarte 
ieftin prăvălia, pe bani gheaţă plătiţi pe loc, sau probabil că ar fi 
acceptat şi o ofertă avantajoasă „în rate”. În vreme ce beau mai 
departe, cei doi se grozăveau că lor nu le era frică de nimeni, 
chiar dacă albii nevolnici din Sălaşul lancheului se temeau de 
indieni şi că îndată aveau „să stârnească tămbălăul”. Luându-şi 
armele, s-au dus în spatele caselor din dreptul taberei şi, ochind, 
traseră asupra unui cort. Rănind un indian. S-au întors apoi în 


saloon şi au mai ras câte trei rânduri de pahare, fălindu-se cu 
isprava lor; întovărăşiţi de William Mitchell. Din Minnesota şi de 
încă doi acoliţi, s-au dus înapoi, hotărâți să-şi desăvârşească 
opera criminală. Cei trei pomeniţi mai sus au lansat cu bună 
ştiinţă asupra cortului o salvă ucigătoare. Mitchell, care avea pe 
o ţeavă a puştii plumb de o uncie, iar pe cealaltă alice de vânat 
mare, a ucis un franţuz, pe nume Brissette, care venise în fugă 
să afle pricina primei salve de împuşcături, plumbul lovindu-l în 
frunte, iar alicele în alte zece locuri. Au fost ucişi, de asemenea, 
un şef indian, un băieţel şchiop şi un prunc, iar numărul celor 
răniţi nu s-a mai stabilit cu precizie niciodată. John Burnes a 
scăpat, cu degetul mare de la o mână frânt, iar un altul, pe 
nume Woods, a fost rănit în pântece, rană de pe urma căreia nici 
până acum nu s-a înzdrăvenit ca lumea. Şi aceşti doi nenorociţi 
veniseră, ca şi Brissette, să vadă ce era cu împuşcăturile şi 
strigătele indienilor. Când ucigaşilor li s-a spus că omorâseră 
nişte albi, Moore a răspuns cu mult sang froid18: „Pe puii aceia 
afurisiţi de căţea nu i-a poftit nimeni acolo”. 


CAPITOLUL VI. 
Procesul. 


Acest masacru groaznic, pus la cale fără nici o provocare, a 
stârnit indignarea cetăţenilor şi, a doua zi dimineaţă, s-a întrunit 
o adunare a populaţiei ca să se ia măsuri pe plan local. Auzind 
de asta, Charley Moore şi Reeves au pornit-o pe jos în zorii zilei, 
către Crotalul, Henry Plummer, fiind călare, le-a luat-o înainte. 
Atunci, în jurul târgului s-au aşezat oameni de pază pentru a 
împiedica orice fugă şi au fost chemaţi voluntari pentru 
urmărirea criminalilor. Domnii Lear, Higgins, O. J. Rockwell şi 
Davenport le-au luat de îndată urma şi i-au ajuns în locul unde 
se ascunseseră - într-un desiş lângă pârâu. Ziua începuse să 
pălească şi se lăsă un frig cumplit când sosiră şi întăririle; după 
aceea fugarii ieşiră din desiş, se dădură prinşi şi fură duşi înapoi 
la Bannack. 


Plummer fu judecat şi achitat, ţinându-se seama că Cleveland îl 
ameninţase. Mitchell fu surghiunit, dar se aţinu ascuns prin 
împrejurimile aşezării, de care de fapt niciodată nu s-a 


îndepărtat prea mult. Apoi au fost judecaţi Reeves şi Moore. 
Domnul Rheem făgăduise, cu o seară înainte, să conducă 
acuzarea, iar judecătorul Smith să-şi asume răspunderea 
apărării, când deodată, în dimineaţa procesului, domnul Rheem 
dădu de veste că fusese angajat pentru apărare. În felul acesta, 
cetăţenii au rămas fără un om al legii sau un procuror. În cele 
din urmă îşi asumă răspunderea cazului domnul Coply, dar, 
nefiind prea înzestrat în direcţia asta, n-a prea avut succes ca 
acuzator. Domnul Hoyt, din St. Paul, a fost ales judecător în 
proces, iar Hank Crawford - şerif. Datorită felului deosebit în 
care era împărţită opinia publică, părea aproape imposibil să se 
aleagă un juriu imparţial de prin împrejurimi, aşa încât s-a trimis 
un mesager la Canionul lui Godfrey - unde N. P. Langford, R. C. 
Knos, A. Godfrey şi alţii se apucaseră să ridice un gater - 
invitându-i pe aceştia să vină la Bannack şi să formeze juriul. 
Adunarea cetăţenilor număra vreo cinci-şase sute de oameni 
cărora li se puse întrebarea: prizonierii să fie judecaţi de 
mulţime sau de un juriu ales? Câţiva oameni de vază au pledat 
pentru prima propunere. N. P. Langford şi alţi cetăţeni de frunte 
au susţinut cealaltă propunere, subliniind necesitatea unui juriu. 
După mai multe ceasuri de discuţii a fost ales juriul şi a început 
procesul. La încheierea prezentării dovezilor şi a dezbaterilor, 
cazul a fost trecut juriului, fără nici o sentinţă. Judecătorul i-a 
mai informat pe juraţi că, de aveau să-i găsească pe prizonieri 
vinovaţi, trebuiau să-i şi condamne. După primul scrutin, voturile 
erau astfel: pentru condamnarea la moarte - un vot, împotrivă - 
unsprezece. Problema vinovăţiei arestaţilor nu admitea nici o 
îndoială. Numai N. P. Langford a votat pentru sentinţa 
condamnării la moarte. În cele din urmă, seara târziu, 
judecătorului i s-a înmânat sentinţa pecetluită: surghiunul şi 
confiscarea averii. Moore şi Reeves erau surghiuniţi din ţinut, 
dar li se îngăduia să rămână la Deer Lodge până când puteau 
traversa munţii. 


Dimineaţa, curtea s-a întrunit din nou şi judecătorul a informat 
mulţimea că a primit hotărârea juriului pe care acum o înmâna 
primului jurat ca s-o citească. În consecinţă, domnul Langford o 
citi cu voce tare. 


Din acea clipă, prietenii lui Moore, Reeves şi Mitchell şi-au arătat 
pe faţă sentimentele de duşmănie înverşunată faţă de toţi cei 
care aveau legături cu procesul. 


În timpul procesului, tot felul de oameni primejdioşi se arătau, 
gravându-se, în spaţiul rezervat judecătorului şi juraţilor, dând 
glas unor ameninţări foarte străvezii pentru toată lumea, cum ar 
fi: „AŞ vrea să văd şi eu juriul acela afurisit care va cuteza să-l 
spânzure pe Charley Reeves sau pe Bill Moore” etc., etc., ceea 
ce, fără îndoială, a avut în ochii juriului tot atâta greutate cât 
dovezile procesului. Majoritatea juraţilor au acceptat, ca un fel 
de justificare, pretextul oferit de arestaţi că indienii omorâseră 
nişte albi, prieteni de-ai lor, în '49, pe când se îndreptau spre 
California. Dar adevărul e că tremurau pentru vieţile lor şi 
trebuie spus că nu fără temei. 


Pe seama acestui verdict trebuie pusă creşterea agresivităţii 
acestor oameni periculoşi. Erau convinşi că lumea se temea de 
ei. Dacă problema ar fi fost lăsată în mâna vechilor californieni 
sau a minerilor cu experienţă, Plummer, Reeves şi Moore ar fi 
fost spânzurați, în felul acesta fiind împiedicată multă vărsare de 
sânge şi multe suferinţe. Tâlharii nu s-ar fi putut aduna în bandă. 


CAPITOLUL VII. 
Plummer versus Crawford. 


Crawford, care a fost numit şerif la procesul lui Moore şi Reeves 
şi-a cerut demisia în două sau trei rânduri, dar a fost convins de 
către prietenii săi, care au folosit cele mai serioase argumente 
să-şi continue slujba. l-au promis că vor fi alături de el în 
exercitarea atribuţiilor, că o să-l plătească, pentru timpul şi banii 
pierduţi. Crawford a vândut armele luate de la Plummer, Reeves 
şi Mitchell pentru a acoperi cheltuielile. 


Dar sentimentele mulţimii sunt schimbătoare şi nesigure ca 
nisipul mişcător. Îndată după cele relatate, „bătrânul Tex”, unul 
din bandă, a reuşit să convoace o adunare a minerilor şi, în 
cadrul acesteia, s-a hotărât să se înapoieze tâlharilor armele, 
Plummer şi Tex reclamându-le drept bunuri ale lor. Şeriful a fost 


nevoit să se ducă şi să le aducă, plătind în acelaşi timp toate 
angaralele, pe listă fiind trecute şi cheltuielile pentru găzduirea 
arestaţilor. Pentru toate aceste servicii nu i s-a plătit niciodată 
nici un cent. 


Când a fost omorât, Cleveland avea trei cai. Unul dintre ei era la 
o fermă, la Bannack, iar ceilalţi doi erau la vale, la Big Hole. 
Crawford a convocat două întruniri şi a fost împuternicit să 
confişte averea lui Cleveland şi s-o vândă pentru a-şi acoperi 
cheltuielile. Aşa că se duse la bătrânul Tex, care-i spuse că Jack 
Cleveland avea un tovarăş, pe nume Terwillinger (tot din 
bandă), care lipsea pe moment şi-l sfătui să nu ia lucrurile până 
nu se întorcea şi acesta. Într-una din zile, Crawford trebuia să se 
ducă la Beaverhead şi a vrut să ia unul din cai, dar Tex i-a spus 
că nu făcea bine. O zi sau două mai târziu, Crawford a văzut 
calul cu pricina prin târg şi întrebându-l pe Tex dacă nu cumva 
acela era dobitocul lut Cleveland, acesta i-a spus: „Nu, nu-i 
acela”. Dar Crawford, îndoindu-se de spusele lui, îl iscodi pe un 
altul, de care era convins că ştia totul despre tărăşenia aceea şi 
află că lucrurile stăteau cum bănuise el şi că fermierul îi dăduse 
lui Tex calul ca să-l folosească în călătoria pe care o plănuia 
pentru a-l întâlni pe Terwillinger. Crawford îi porunci să ducă 
înapoi calul şi-i spuse că nu dorea să mai fie dat nimănui. Omul îl 
duse înapoi, aşa cum i se poruncise. După ce împricinaţii fură 
surghiuniţi, Plummer se duse la fermă, luă calul, îl încălecă şi 
porni să-i petreacă pe condamnaţi afară din oraş. Apoi îl aduse 
înapoi. Crawford, care răspundea de cal, îl întrebă pe Hunter 
dacă Tex fusese cel care-l luase. Acesta-i răspunse că nu. 


În seara următoare, Crawford, împreună cu nişte prieteni de-ai 
lui, se duse la prăvălia brutarului să bea ceva şi acolo se întâlni 
cu Plummer, care-l acuză că poruncise să nu i se dea calul nici 
lui, ceea ce Crawford negă, spunând că nici nu-i pomenise 
numele. Hunter, fiind chemat de Plummer, întări această 
afirmaţie. Ba mai mult, mărturisi că se gândise că, deoarece 
Plummer îl omorâse pe Cleveland, nu se cădea să dorească a-i 
lua şi banii şi bunurile. Plummer declară atunci că Bill Hunter nu 
mai cuteza să susţină ceea ce-i spusese, după care părăsi 
localul. Îl provocase pe Crawford să rămână de faţă la mărturia 


lui Hunter, sperând să se iste ceartă şi să-l împuşte. Crawford 
primi provocarea şi, înconjurat de prietenii săi, care stăteau cu 
mâinile pe pistoalele de şase focuri, aşteptă să vadă ce avea să 
facă acesta: dacă Plummer ar fi mişcat un deget spre pistol, ar fi 
fost un om mort pe loc şi ştiind asta s-a potolit. 


A doua zi îi trimise vorbă lui Crawford, printr-un bătrân miner, că 
fusese greşit informat şi că voia să-l întâlnească întocmai ca pe 
un prieten. Acesta îi răspunse că fusese jignit fără motiv şi că, 
de voia să-l vadă, trebuia să vină el în persoană, fiindcă n-avea 
de gând să primească scuze printr-un mijlocitor. Plummer îi 
trimise lui Hank vorbă de vreo două-trei ori, în acelaşi fel şi primi 
acelaşi răspuns, până când, în cele din urmă, câţiva băieţi au 
reuşit să-i facă să se întâlnească şi să-şi strângă mâinile, 
Plummer declarând că dorea să-i fie prieten toată viaţa. 


Câteva zile mai târziu, Hank se afla din întâmplare într-un 
saloon, dăscălindu-l pe unul care stârnise o încăierare, când, un 
individ cu o mutră dubioasă, se făcu la el şi-l întrebă despre ce 
tot vorbea. Hank îi răspunse că nu era treaba lui. Omul replică, 
provocându-l la duel cu pistoalele. Hank spuse: „Cu pistolul nu 
prea ai şanse la mine”. Individul insistă să se bată cu pumnii. 
Hank încuviinţă şi, văzând că individul n-avea centură de arme 
şi-o scoase şi el pe-a lui, lăsându-şi pistolul în toc şi o puse pe 
tejghea. Omul se trase înapoi, într-un ungher întunecat, iar 
Crawford, ducându-se spre el, îl plesni peste obraz. Acesta 
îndreptă asupra lui Crawford un pistol de şase focuri pe care-l 
ţinuse ascuns, dar Hank fu mai iute şi, punându-i o mână în gât, 
îl apucă de mână cu cealaltă şi-l dezarmă. Plummer trecu de 
partea individului şi amândoi se munciră să-i smulgă lui Hank 
pistolul. Totuşi Hank şi Harry Flegger reuşiră să păstreze pistolul, 
în ciuda eforturilor celorlalţi, Harry îşi conduse prietenul afară, 
spunându-i: 


— Hai Hank, aici nu-i de tine; sunt puşi să te ucidă. 

Apoi îl însoţi până acasă. Proprietarul localului i-a spus după 
aceea lui Crawford că totul fusese un complot. Se pusese la cale 
să fie momit afară ca să se dueleze cu pistoalele, iar acolo 


banda prietenilor lui Plummer, înarmaţi cu arme cu două ţevi, 
urmau să-l împuşte îndată ce se arăta. 


Câteva zile, lucrurile au decurs normal, până când Hank şi-a dat 
seama că trebuia să se ducă la Deer Lodge, după nişte vite. 
Plummer i-a spus că şi el trebuia să plece la Benton. Hank a 
încercat să-l facă să mai aştepte o zi două şi aveau să meargă 
împreună, dar Plummer pornise împreună cu George Carrhart, 
încă de luni dimineaţă, înainte ca lui Hank să-i fi fost adus calul 
de la câmp. După ce-au fost aduşi caii, Hank descoperi că îl 
reţineau nişte treburi personale, aşa că-l trimise pe măcelar în 
locul său. A doua zi, văzând că Hank nu mai plecase, Plummer 
se opri la Big Hole, apoi se întoarse. Mai apoi Hank află că 
Plummer pornise de trei cri ca să-l prindă pe drum, dar din 
fericire nu-l găsise. 


În cursul săptămânii, Bill Hunter veni la Hank şi pretinse că 
acesta ar fi zis ceva împotriva lui. Hank, când auzi asta, îi spuse 
că el ştia ce cloceşte în mintea lui şi adăugă! „Dacă pofteşti 
ceva, ţi se poate împlini voia îndată”. Văzând că „nu-i poate lua 
piuitul” - cum se spune în munţi - şi că nu-l putea intimida, Bill 
se răsuci pe călcâie şi o şterse şi de-atunci nu i-a mai adresat lui 
Hank nici o vorbă. 


Duminica următoare, Plummer se arătă în saloonul unde Hank 
stătea la taifas cu George Purkins şi, adresându-i-se acestuia din 
urmă, îi spuse: 


— George, vezi că trebuşoara aceea dintre tine şi Hank trebuie 
rezolvată odată. 


Hank replică: 
— Păi nu prea ştiu despre ce e vorba - şi începu să râdă. 
Plummer adăugă: 


— N-ai de ce râde, fir-ai afurisit să fii! Trebuie s-o rezolvati 
odată. 


Întorcându-se spre Purkins, declară că el şi Crawford ar fi afirmat 
că el umblă după o indiancă şi că încercase să-i facă ochi dulci 
Catharinei. Începu să-l înjure pe Purkins în toate felurile, 
spunându-i să iasă „afară”, fiindcă era „un pui fricos de căţea”. 
Declară apoi sus şi tare că putea să-i radă şi pe el şi pe Hank 
Crawford. George îi răspunse că el era un om paşnic nu un 
bătăuş şi că n-avea de gând să iasă în stradă cu oricine. 
Plummer îl provocă în acelaşi fel şi pe Hank, care-i răspunse că 
nu-i era teamă să iasă în stradă să se înfrunte cu nimeni, dar că, 
după părerea lui, omul nu era făcut ca să-şi înspăimânte 
semenul. Plummer îi spuse „haide” şi o porni înaintea lui Hank 
spre stradă. Hank îl urmă îndeaproape, cu ochii în patru tot 
timpul. 


Plummer îi spuse deodată: 
— Scoate pistolul! 
Hank refuză, zicând: 


— Nu scot nici un pistol. N-am scos niciodată pistolul ca să 
ameninţ un om şi nu vei fi tu primul la care să-l scot. 


Apoi propuse să se lupte în oricare alt fel. 


— Eu nu-s un pistolar grozav - adăugă el - şi nu te-ai fi gândit la 
pistol dacă n-ai fi fost sigur de izbândă. 


Plummer spuse: 
— Dacă nu scoţi pistolul, te împuşc ca pe-un câine. 


Hank îşi puse liniştit mâinile pe umerii lui şi, privindu-l adânc în 
ochi, rosti încet şi rar: 


— Dacă asta ţi-e pofta, cu cât o faci mai repede, cu atât mai 
bine pentru tine şi, întorcându-i spatele, plecă. 


Plummer nu îndrăzni să tragă fără ca mai întâi să işte un 
scandal, ştiind că altfel era bun de spânzurătoare. In timpul 
ciorovăielii redate mai sus, Hank se aţinuse aproape de 


Plummer, gata să se ia la trântă cu el şi la bătaie, în cazul când 
ar fi scos pistolul, ştiind foarte bine că omul acela era cel mai 
iute şi mai dibaci pistolar din munţi şi de-ar fi primit provocarea 
lui, cu mult înainte de a pune el mâna pe revolver, ar fi fost 
ciuruit de trei sau patru gloanţe. La despărţire, fiecare a înţeles 
cât se poate de bine ce-i în mintea celuilalt. S-au privit adânc în 
ochi. Erau oameni ai muntelui şi fiecare citise pe fata 
adversarului: „Ori te ucid eu, ori mă ucizi tu”. Plummer socoti că 
Hank l-a înţeles şi că-şi dădea seama că unul din doi trebuia să 
moară. 


Hank se duse drept la gazda lui şi, luându-şi arma cu două ţevi, 
se pregăti să o pornească în căutarea lui Plummer, cu gând să-l 
ucidă de îndată ce avea să-l zărească. Era cât se poate de 
conştient că orice încercare de împăcare ar fi fost socotită drept 
laşitate, iar moartea lui ar fi fost o problemă secundară, 
depinzând numai de calitatea muniției lui Plummer. Dar s-au 
băgat nişte prieteni şi Hank n-a putut porni decât după plecarea 
lor, seara târziu. 


Şi fiindcă veni vorba, oare nu e cât se poate de curios că un om, 
care are şi nişte prieteni, dacă se trezeşte în situaţia de a se 
bate, pomeniţii amici, în loc să-l încolţească pe adversar, se 
apucă şi-l ţin pe el şi se luptă cu prietenul până îl sleiesc de 
puteri, dând prilej duşmanului să-l lovească tocmai când se află 
în mâinile săritorilor săi sprijinitori? 


Hank începu să-l vâneze cu stăruinţă pe Plummer, care se 
îndeletnicea şi el cu acelaşi lucru, dar nu le-a fost dat să se 
întâlnească. A doua zi dimineaţă, prietenii lui Hank s-au străduit 
să-l convingă să rămână în casă până la amiază, însă n-a fost 
chip. Ştia ce avea de făcut şi că, într-un fel sau altul, lucrurile 
trebuiau limpezite. l-a ajuns la ureche că Plummer se pregătea 
să părăsească târgul, ceea ce-l puse pe dată în gardă. Era 
limpede că încercau să-l îmbrobodească şi să-l împingă spre o 
fatală lipsă de prevedere. 


Luându-şi revolverul, se duse în târg, la un prieten - Buz Caven. 
Imprumută de la el o puşcă pentru a fi gata să înfrunte orice 
situaţie dificilă. După ce aşteptă o vreme, se duse la prăvălia 


unui măcelar; rămase înăuntru şi-l văzu pe Plummer de mai 
multe ori. Dar întotdeauna avea pe cineva lângă el, aşa că Hank 
nu putea să tragă fără a pune în pericol şi viaţa altuia. 


În cele din urmă. Plummer se făcu nevăzut, dar trimise un om să 
mijlocească o împăcare şi să i transmită din partea lui mesajul 
de a se întâlni ca nişte cunoscuţi el n-avea să-i vorbească lui 
Crawford, lui Crawford nu trebuia să-i adreseze un cuvânt. Hank 
era însă prea hârşit cu treburi de astea ca să cadă în cursă îi 
trimise răspuns lui Plummer că deoarece îşi încălcase odată 
făgăduiala, cuvântul lui de onoare era vorbă în vânt, că ori unul, 
ori altul trebuia să plătească sau să plece. 


Un prieten de al lui Hank veni şi-i spuse că se pusese la cale să-l 
împuşte dintr-o casă de peste drum îndată ce avea să se arate 
în uşa locuinţei sale. Hank se feri să iasă în uşă, dar pe la 
amiază, o doamnă, proprietara unui restaurant, îl chemă să vină 
la o ceaşcă de cafea. Se duse fără armă. Pe când îşi sorbea 
cafeaua, apăru şi Plummer, înarmat cu o armă cu două ţevi şi 
începu să patruleze de cealaltă parte a străzii, pândind un 
moment prielnic să tragă. Un prieten, Frank Roy, îi aduse şi lui 
Hank o puşcă. Acesta îl şi luă la ochi pe Plummer şi trase. 
Glonţul îi zdrobi osul mâinii. Prietenii se strânseră în jurul lui, iar 
el le spuse: 


— M-a împuşcat un pui de căţea. 


Apoi fu dus de-acolo. Îi trimise lui Hank provocarea de a se 
întâlni după cincisprezece zile, dar acesta nu dădu atenţie 
mâniei unui om cu mâna frântă. După vreo două zile, pe când 
Hank se afla în prăvălia lui Meninghall, intră şi George Carrhart. 
Hank îi citi în ochi parşivenia, se duse lângă el îndată şi-i spuse: 


— Hei George, ştiu ce cauţi. Te sfătuiesc să nu faci mişcări prea 
iuți. 


Stickney se duse lângă el de cealaltă parte şi-i repetă 
avertismentul. După o vreme, mărturisi că venise să-l ucidă, dar, 
ascultând relatarea lui Hank, îşi desfăcu haina şi-i arătă pistolul 


înfipt la îndemână, în cingătoarea nădragilor, declarând în 
acelaşi timp că voia să fie prieteni. 


Se puse pe picioare altă ceată care să vină să-l împuşte pe 
Crawford, dar nici aceasta nu reuşi să-şi ducă la îndeplinire 
intenţiile. Auzind toate astea, câţiva cetăţeni se oferiră să-l 
împuşte sau să-l spânzure ei pe Plummer, dacă venea şi 
Crawford cu ei, dar el refuză, spunându-le că o să-şi poarte 
singur de grijă. La 13 martie o porni spre Winsconsin, mergând 
călare până la Fort Benton. Fu urmărit de trei bărbaţi, dar 
niciunul nu se apropie prea mult şi, ajungând la fluviu Crawford, 
luă vasul şi sosi teafăr acasă. Avea de gând să se întoarcă în 
toamnă; fraţii lui îi trimiseră bani de drum, dar diligenţa fusese 
jefuită şi toate scrisorile furate. Din nenorocire, banii lui 
împărtăşiseră soarta poştei. În ultima vreme, Crawford locuia la 
Virginia City, unde se întorsese nu demult după ce se căsătorise 
în State. 


Relatarea necazurilor acestui om am făcut-o numai pentru a 
arăta în ce stare se afla societatea care îngăduia punerea la 
cale, în mod făţiş, a unor asemenea fărădelegi şi care făcea 
necesare astfel de măsuri de apărare. 


Glonţul care-l lovise pe Plummer în mână alunecă la vale de-a 
lungul osului şi se opri la încheietură. După execuţia sa, glonţul 
fu găsit lustruit de continua frecare a încheieturii. Mina dreaptă 
cu care ţinea pistolul fiindu-i astfel vătămată şi nefolositoare 
pentru scopuri războinice, deşi braţul fusese salvat de 
priceperea unui ajutor de chirurg, Plummer se antrenă să scoată 
pistolul şi să tragă cu stingă şi a dobândit destulă abilitate, dar 
n-a atins niciodată precizia şi îndemânarea fatală a celeilalte 
mâini, pe care prefera s-o folosească chiar şi acum. 


CAPITOLUL VIII. 
Un pomelnic al fărădelegilor. 
Şi altora care au avut cât de cât legătură cu acel proces de 


batjocură le-a mers cam prost, fiind pândiţi şi bătuţi câineşte. 
Domnul Ellis, principalul martor, era urmărit ori de câte ori se 


ducea sau se întorcea de la terenul lui aurifer şi, până la sfârşit, 
a fost nevoit să se întoarcă în State. A fost urmărit cale de vreo 
trei sute de mile, până la Fort Benton şi a scăpat cu viaţă din 
mâna următorilor lui numai luând-o furiş în josul fluviului şi 
ascunzându-se până ce vaporul a ajuns în dreptul lui şi atunci, 
ţâşnind din ascunzătoare, a strigat până s-a făcut auzit şi a fost 
luat la bord. 


N. P. Langford a fost în mod deosebit ţinta urii lor. Ei contaseră 
pe sprijinul său la proces pentru că fusese în favoarea unui juriu, 
dar când au văzut că a votat pentru condamnarea la moarte, au 
jurat să se răzbune pe el, ca şi pe un altul, un bun prieten de-al 
său. Acesta din urmă n-a mai putut să se ducă la lotul lui de 
lucru fără a avea la el o armă încărcată şi un revolver. La un 
moment dat, ticăloşii au pus la cale în toate detaliile un complot 
pentru asasinarea domnului Langford şi numai întâmplarea a dat 
în vileag pregătirile şi intenţiile lor şi conspirația a eşuat pentru 
că victima a fost înştiinţată la vreme de un prieten. Solidaritatea 
prietenilor celor doi bărbaţi - care îmbrăţişaseră cauza 
respectului faţă de ordinea din acea aşezare - era prea 
puternică pentru a fi înfruntată făţiş. Totuşi pluti deasupra lor în 
continuare pericolul de a fi luaţi pe nepregătite şi asasinați. 


Într-una din zile, pe când unul din prietenii lui Langford mergea 
fără griji pe Strada Mare, îl zări pe Plummer apropiindu-se. 
Îndată îşi scoase de la brâu un cuţit de vânătoare şi începu să 
ascută o bucată de lemn pe care o ridicase de jos tocmai în 
acest scop. Curând ajunse faţă în faţă cu Plummer, care, 
uitându-se cu multă bănuială la armă, îl întrebă: 


— De ce, ori de câte ori te întâlneşti cu mine, ascuţi câte o 
bucată de lemn? 


Omul, aruncându-i o privire încruntată şi hotărâtă, îi răspunse 
de-a dreptul: 


— Domnule Plummer, ştii ce părere am despre dumneata şi 
prietenii dumitale şi n-am de gând să vă las vreodată să mă luaţi 
prin surprindere. Nu vreau să fiu împuşcat ca un câine. 


Văzând că Mitchell tot nu părăsise târgul, foarte mulţi cetăţeni 
au socotit că era culmea nedreptăţii să-i ţină pe Moore şi pe 
Reeves departe de aşezare, la Poarta ladului, unde zăpada 
căzută împiedica traversarea munţilor şi, într-o duminică, fu 
convocată o adunare a minerilor la care, prin vot, au fost iertaţi 
de pedeapsă, aşa că aceştia s-au întors înapoi. 


Înainte de asta s-a făcut o încercare de a jefui prăvălia lui 
Higgins şi Warden, de la Deer Lodge, dar proprietarii au aflat din 
vreme, reuşind să ascundă banii. 


Tâlharii jefuiră Expresul Walla-Walla. Treaba a fost condusă de 
Plummer şi se crede că la asta a dat o mână de ajutor şi Long 
John. Nu au fost descoperiţi de fapt niciodată cei care au fost 
amestecați în afacere. 


Un oarecare domn Davenport şi nevasta lui mergeau de la 
Bannack la Benton, cu gând să ajungă cu vaporul în Statele din 
est. În vreme ce prânzeau la Crotalul, dintre sălciile alături de 
care îşi aşezaseră tabăra, se arătă deodată un individ mascat în 
negru şi le ceru banii. Domnul Davenport îi spuse că nu are; tipul 
râse şi îi zise că avea nevastă-sa şi pe deasupra şi cât anume. 
Un uşor imbold al coltului îndreptat spre capul lui Davenport 
făcu banii să iasă la iveală, iar omului i se porunci, sub 
ameninţarea pedepsei cu moartea, să nu se întoarcă de îndată 
la Bannack, ci să se ducă împreună cu soţia mai departe o 
bucată de drum. Davenport făgădui şi-şi ţinu cuvântul, după 
care se întoarse şi dobândi nişte bani de la oameni ca să iasă din 
încurcătură. Soţia lui merse mai departe şi ajunse nevătămată în 
State. Davenport n-a aflat niciodată cine l-a jefuit. 


Casa unui franţuz, pe nume Le Grau, care avea o brutărie şi o 
fierărie în spatele Străzii Mari, în Bannack, a fost călcată de hoţi. 
Au furat tot ce-au găsit, după care tâlharii au adunat perdelele 
grămadă şi au încercat să dea foc casei, dar n-au reuşit. Cea mai 
mare parte a banilor proprietarului erau din fericire ascunşi şi 
tâlharii nu i-au găsit. 


Am vorbit mai înainte de Geo Carrhart. Era un bărbat foarte 
arătos, cu multă şcoală şi se spune că fusese membru al unei 


adunări legislative de prin vest. Avea purtarea unui gentleman 
atunci când era treaz, dar o nenorocită înclinaţie către whisky îl 
distrusese. La beţie, o dată sau de vreo două ori o luase călare 
în sus şi-n jos pe stradă, cu puşca în mână, amenințând pe toată 
lumea. Faţă de un prieten era deosebit de generos, fiind în stare 
să-i dăruiască şi calul, dreptul asupra fermei sau orice altceva 
socotea că i-ar fi făcut trebuinţă. Slăbiciunea lui pentru băuturi 
tari l-a mânat însă într-o păcătoasă tovărăşie şi i-a adus 
moartea. 


În vreme ce dormea, într-o bună zi în saloonul lui Skinner, un 
tânăr numit Dick Sap, recunoscut drept un om cu mult curaj, 
juca pocher cu George Bonefield, un cartofor a cărui dragoste de 
bani îi depăşea respectul pentru cea de-a opta poruncă. Din 
dorinţa de a face culoare, acest isteţ fură o carte. Sap îl acuză 
pe loc că trişează, la care pocheristul sări în picioare, scoase 
pistolul şi-l îndreptă asupra lui Sap, care era neînarmat. Un 
prieten îi oferi arma necesară şi cât ai clipi, Sap şi Bonefield 
traseră toate gloanţele, deşi, ciudat, fără nici un efect, cel puţin 
în ceea ce-i privea pe ei. 


În scurtă vreme, cearta s-a aplanat şi abia atunci se văzu că 
Toodles, câinele lui Buz Caven, care stătea sub masă, fusese 
lovit de trei gloanţe şi zăcea mort. Deodată geamătul lui 
Carrhart atrase atenţia şi, uitându-se la el, prietenii lui văzură că 
fusese împuşcat în măruntaie, din greşeală, de către Bonefield. 
Pe dată Moore îi strigă pe Reeves şi pe Forbes, care erau de 
faţă. 


— Băieți, l-au împuşcat pe Carrhart! Să-i ucidem! 


Şi ridicând pistolul, îl slobozi de două ori spre capul lui Sap. Sap 
ridică mâinile în sus, neavând nici o armă şi gloanţele fură atât 
de bine plasate, că-l răniră serios la degetul mic al unei mâini şi-l 
zgâriară la cealaltă. Bandiţii se porniră să-şi descarce armele la 
întâmplare în mulţimea care se trăgea înapoi. Un glonţ îl lovi pe 
un tânăr, Goliath Reilly, trecându-i prin călcâi; Bonefield fu lovit 
sub genunchi şi-şi simţi piciorul amorţit şi de nici un ajutor. Reuşi 
totuşi să se târască până la un loc mai ferit şi primi îngrijirile 


unui chirurg priceput; însă, refuzând să-i fie amputat piciorul, 
muri din cauza cangrenei. 


Ca dovadă a nesiguranţei în care se aflau viaţa şi bunurile 
oamenilor în locurile în care îşi făcuseră cartierul general 
nelegiuiţi ca Plummer, Stinson, Ray şi Skinner poate fi amintit 
următorul episod. 


Cam pe la sfârşitul primăverii lui '63, Winnemuck, căpetenia 
războinicilor Bannack, veni cu oamenii lui şi îşi aşeză tabăra pe 
un loc acoperit de desişuri cam la trei sferturi de milă mai sus de 
oraş. Skinner şi acoliţii lui organizară o adunare şi alcătuiră o 
bandă ca să atace şi să omoare tot tribul de indieni. Dar 
căpeteniile bandei s-au îmbătat în aşa hal, încât oamenilor li se 
făcu ruşine şi, rând pe rând se împrăştiară până n-au rămas 
decât atât de puţini, că acţiunea a fost lăsată baltă. Între timp, 
un metis l-a prevenit pe Winnemuck şi bătrânul, războinic cu 
experienţă, nu mai pierdu nici o clipă şi se pregăti să-şi 
primească musafirii cum se cuvine, îşi trimise femeile şi plozii în 
spate, iar pe cei trei sau patru sute de războinici îi aşeză în 
partea dreaptă a unui canion, astfel încât ar fi putut cu uşurinţă 
măcelări toată şleahta. Avea de gând s-o facă, de era atacat şi, 
în plus, voia să jefuiască târgul şi să-i ucidă pe toţi albii. Şi nu 
era o ispravă pentru care să fie nevoie de mari eforturi, iar dacă 
beţia nu le-ar fi zădărnicit nelegiuiţilor intenţiile lor criminale, 
acest plan ar fi fost înfăptuit. De fapt, cei care au fost mai apoi 
executaţi de către vigilenţi erau copţi pentru orice ticăloşie, fiind 
lipsiţi de teamă şi de Dumnezeu, nişte oameni de nimic şi 
spaima întregii obşte. 


În iunie, acelaşi an, veni vestea că Joe Carsigan, William Mitchell, 
Joe Brown, Smith, Indian Dick şi alţi patru au fost ucişi de indienii 
pe care-i urmăriseră ca să dobândească înapoi nişte vite; i-au 
ajuns pe indieni din urmă, au descălecat şi au tras asupra 
corturilor lor; când au terminat muniţia, i-au atacat indienii, i-au 
ucis pe toţi nouă şi le-au luat şi caii. 


Bătrânul Snag, o căpetenie care nutrea sentimente de prietenie 
faţă de albi, sosi la Bannack, cu tribul său, îndată după ce se 
răspândise această veste. Haze Lyons trase asupra unuia dintre 


indieni, cumnat cu Johnny Grant, la Deer Lodge, ca să-şi încerce 
revolverul, sau aşa într-o doară, sau din principiu, sau pentru a-i 
lua calul, nu se ştie din ce motiv. Mai mulţi cetăţeni, crezând că 
e o încăierare cu indienii, veniră în goană şi începură să tragă şi 
ei. Indianul sări jos de pe cal şi, aruncându-şi pătura din spate, 
fugi cât îl ţineau picioarele ca să-şi scape pielea, strigând „Indian 
bun”. Un glonţ îl lovi în şold. Dar, deşi grav rănit, el urcă panta 
muntelui şi scăpă, strigând încă în vreme ce alerga „Indian bun, 
indian bun”, vrând să spună că era prieten al albilor. Caroll, un 
cetăţean din Bannack, creştea o fetiţă de indian şi bătrânul Snag 
îi făcu o vizită ca s-o vadă. Caroll, care fusese martor la 
împuşcăturile de care am amintit, alergă acasă şi-i povesti lui 
Snag, implorându-i pe el şi pe fiul lui să fugă şi să scape cu 
viaţă. Fiul alergă afară şi sări pe cal. Bătrânul Snag rămase în 
picioare în faţa uşii, pe marginea şanţului, rezemându-se de 
arma învelită într-o apărătoare de piele groasă. În mână ţinea 
lasoul şi vorbea cu fiica lui, femeia lui Jemmy Spencer, pe nume 
Catherine. Buck Stinson, fără să scoată o vorbă, veni până la 
patru paşi de el, scoase revolverul şi-l împuşcă într-o parte. 
Indianul ridică mâna dreaptă şi spuse: 


— Ah, nu, nu. 


Răspunsul fu un glonţ care-l lovi în grumaz, după care urmă 
replica bine amestecată cu înjurături: 


— Te-nvâăţ eu minte să mai ucizi albi! 


Apoi îl împuşcă în cap. Când sosi în fugă, atras de Împuşcături, 
un alt om, indianul era mort. Caroll stătea în uşă şi striga: 


— Nu trageţi în casă, o să-mi omorâţi familia! 


Stinson se întoarse deodată asupra lui şi urlă o salvă de 
înjurături, cărora le-a pus vârf obişnuita expresie a bandiţilor: 


— Bagă-ţi minţile în cap sau îţi salt eu tărtăcuţa! 


Cyrus Skinner veni şi luă scalpul indianului. Ceata de indieni se 
împrăştie în fugă. Unul, care rămăsese în urmă, fiind rănit, se 


aruncă în pârâu, încercând să scape, dar fu ucis pe când se târa 
pe panta malului şi se prăbuşi printre sălcii. Şi acesta fu scalpat. 
Ceilalţi scăpară, iar fiul căpeteniei, strunindu-şi calul la oarecare 
distanţă, le făcu semne celor care-i uciseseră tatăl, provocându-i 
la duel, dar când gloanţele începură să ricoşeze în pământ, în 
jurul lui, îşi smuci bidiviul şi o luă la fugă. 


CAPITOLUL IX. 
Primejdiile drumului. 


În ziua de 14 a lunii noiembrie 1863, Sam. T. Hauser şi N. P. 
Langford s-au pornit către Statele din est, laolaltă cu şapte sau 
opt cărăuşi. Din cauză că s-au încurcat oarecum cu pregătirile şi 
au întârziat, n-au fost gata de drum la ora stabilită (ora două) şi, 
după multă insistenţă, au izbutit să convingă pe unul din cărăuşi 
să-şi amâne plecarea până la ora cinci, arătându-i că, de 
mergeau o parte din noapte, aveau să ajungă convoiul la Horse 
Prairie, unde făceau popas. Toate discuţiile astea au avut loc în 
prăvălia lui George Chrisman, unde-şi avea sediul şi Plummer, 
aşa încât toate planurile lor de plecare au fost ştiute de acest 
învederat ticălos. 


La Bannack, în acea după-amiază s-a răspândit vestea că s-a 
descoperit un filon de argint şi Plummer, a cărui şedere în 
Nevada i-a creat faima de cunoscător în materie de zăcăminte 
argintifere, a fost chemat să examineze descoperirea. Plummer 
a fost invitat în mai multe rânduri să cerceteze cu atenţie 
diverse filoane şi niciodată nimeni nu s-a gândit că aceste 
plimbări ale lui erau de fapt pentru altceva decât pentru ceea ce 
se pretindea. Când lui Plummer i se transmitea că a fost 
descoperit „un filon de argint”, însemna că împrejurările 
reclamau prezenţa şefului bandei, de care era mare nevoie 
pentru a conduce vreo expediţie de jaf ce necesita o căpetenie 
iscusită şi care promitea, în schimb, o pradă bogată ca răsplată 
a izbânzii. Plummer se supunea totdeauna acestei chemări, aşa 
că şi de data asta a plecat din Bannack îndată după-amiază, 
luând-o înspre nord către Rattlesnake, dar după ce s-a 
îndepărtat de târg şi-a schimbat drumul şi s-a îndreptat spre 
sud, către Horse Prairie. 


Înainte de a pleca din Bannack, i-a dăruit domnului Hauser un 
fular de lână, spunându-i că „o să-i prindă bine la drum, în nişte 
nopţi aşa de friguroase”. 


Cei doi domni nu şi-au terminat pregătirile de plecare decât la 
şapte şi jumătate seara şi, pe când ei plecau de la cabana lui 
Hauser, în marginea dealului, la sud de Bannack, s-au auzit 
deodată plescăitul făcut de un corp greu care cade în apă şi 
strigăte de ajutor. Cei care s-au dus la locul cu pricina au văzut 
că Henry Tilden, încercând să treacă șanțul de la Bannack, nu 
nimerise puntea şi se răsturnase în apă, calul venind peste el. 
După ce l-au scos de la strâmtoare, omul s-a dus drept la 
judecătorul (acum guvernatorul) Edgeston şi i-a adus la 
cunoştinţă că fusese jefuit de trei bandiți - unul din ei fiind 
Plummer - între Horse Prairie şi Bannack. După ce povesti 
împrejurările, se iscă multă îngrijorare în legătură cu soarta 
domnilor Langford şi Hauser, despre care toată lumea credea că 
porniseră la ora cinci pe acelaşi drum. 


Nevinovaţii călători, deşi nu ştiau nimic de cele întâmplate, erau 
cu ochii în patru. În dimineaţa aceea, Hauser îi împărtăşise 
prietenului său Langford bănuielile că erau supravegheați şi că 
aveau să fie urmăriţi de tâlhari, cu intenţia de a fi jefuiţi. Şi în 
vreme ce Langford îşi băga pe fiecare ţeavă a puştii câte o 
duzină de gloanţe de revolver, George Dart îl iscodi de ce-şi 
punea „atâta plumb pe ţeavă”, la care Langford îi răspunse că 
numai în noaptea aceea se putea întâmpla să aibă necazuri cu 
bandiții. Erau atât de siguri că se punea la cale un atac asupra 
lor, încât nu şi-au lăsat din mână puştile, cu cocoaşele trase, tot 
drumul până la Horse Prairie, cale de douăsprezece mile, dar n- 
au dat nici de urma tâlharilor care-l jefuiseră pe tânărul Tilden. 


Plummer şi banda lui s-au gândit că, aflând de cele petrecute în 
cursul după-amiezii, călătorii nu s-au mai arătat şi că nu aveau 
să mai plece de loc în noaptea aceea. 


E posibil ca Plummer, văzând că victimele pe care pusese el 
ochii nu se mai arătau, să se fi temut ca nu cumva cetăţenii din 
Bannack să fi pornit în căutarea tâlharilor care-l atacaseră pe 
Tilden şi să fi socotit mai prudent să se întoarcă acasă pe 


drumuri ocolite, ceea ce şi făcură. Un lucru e sigur: când bandiții 
s-au întors fără nici o scofală, Plummer s-a dus valvârtej la 
gazda lui Langford, s-a interesat dacă acesta plecase şi, primind 
un răspuns afirmativ, o porni îndată călare pe urmele lor. 


Alături de Langford şi Hauser, în car mai era şi un al treilea 
călător - un străin - care-şi trimisese aşternutul de dormit cu 
una din căruțele ce plecaseră la amiază şi acum, ajungând la 
popas, străinul văzu că ceilalţi drumeţi abandonaseră speranţa 
de a-l mai vedea sosind până dimineaţa şi vreo câţiva îi luaseră 
calabalâcurile de dormit şi se culcaseră. 


Ca să nu-i mai supere pe cei care dormeau, Langford îşi pofti 
tovarăşul de drum, care nu se simţea prea bine, să se culce în 
car împreună cu Hauser, iar el luă o învelitoare din piele de 
bizon şi-şi făcu şi el culcuş pe pământul gol, la sânul primitor al 
naturii. 


Era e noapte rece şi, trezindu-se îngheţat bocnă, Langford se 
sculă şi o porni mai întâi iute în sus şi-n jos pe lângă tabără ca să 
se mai încălzească. După o vreme îşi îndreaptă paşii spre pârâul 
ce curgea la vreo sută cincizeci de iarzi, dar având instinctul de 
prevedere al celor trăiţi în munţi, îşi luă cu el şi credincioasa 
armă cu două ţevi; cufundat în gândurile care-l purtau spre alte 
peisaje şi alte zile, o porni agale de a lungul apei care clipocea. 


Dar deodată fu trezit din reverie de un zvon de glasuri adus de 
vânt şi de binecunoscutul ropot de copite al cailor în goană. 
Malul apei era mărginit de sălcii şi oferea adăpostul întunericului 
şi doar printr-o rarişte se putea vedea, de cealaltă parte a 
pârâului, câmpia odihnind netulburată în bătaia lunii. Trăgându- 
se lângă desiş, văzu patru călăreţi pe cale să străbată una din 
poteci în plin galop. Simţind instinctiv primejdia, trase cocoaşele 
armei şi merse pe urmele lor în josul pârâului, până într-un loc 
unde o spărtură în desişul ce mărginea apa de ambele părţi îi 
îngădui să-i vadă bine pe acei călăreţi ai nopţii; ieşi la vedere şi 
rămase cu puşca sprijinită în scobitura braţului, gata de folosit în 
orice clipă. 


Îndată ce Langford ieşi din adăpostul sălciilor, călăreţii, simţindu- 
i prezenţa, se opriră câteva momente, apoi îşi continuară drumul 
în josul apei; hotărât să vadă până la capăt despre ce era vorba, 
în plus fiind la adăpostul desişului şi ştiind că tovarăşii săi erau 
aproape, numai cât să-i strige la nevoie, cel care-i dibuise pe 
nepoftiţi o luă iute la picior încă vreo două sute de iarzi şi, 
trecând prin apă, abia urcă celălalt mal, că văzu patru oameni 
care chiar atunci încălecau. Îndată ce l-au zărit şi-au înfipt 
pintenii în coastele cailor şi au pornit în goană spre Bannack. 
Erau Plummer, Buck Stinson, Ned Ray şi George Ives. 


Dar de n-ar fi fost împrejurarea providenţială cu aşternuturile 
care l-a făcut pe Langford să doarmă pe pământul gol şi de nu s- 
ar fi arătat apoi din întâmplare cu arma în mână, ca şi cum ar fi 
stat de pază, toţi călătorii ar fi fost ucişi, deoarece urmăritorii 
ştiau că au asupra lor o considerabilă cantitate de aur. 


Fularul dăruit lui Hauser fusese oferit pentru a îngădui 
vicleanului tâlhar să-şi găsească omul pe întuneric. lar faptul că 
Plummer a fost spânzurat în ziua de naştere a lui Hauser, 10 
ianuarie 1864, e o coincidenţă rar întâlnită. 


Drumeţii şi-au continuat călătoria fără oprelişti şi, ajungând la 
Salt Lake City, au fost asediați de cunoscuţi care-i întrebau de 
mai multe cete de călători despre care se ştia că porniseră cu 
vreo săptămână înaintea lor la drum spre aceeaşi ţintă, dar cei 
de soarta cărora se interesau n-au mai ajuns niciodată la 
destinaţie şi nici nu s-a mai aflat nimic despre ei vreodată. Îşi 
dorm somnul de veci în morminte însângerate şi niciodată nu se 
va şti unde, cum şi când şi-au găsit moartea în mâinile tâlharilor. 
Dar această soartă necruțătoare a fost totuşi răzbunată. 


CAPITOLUL X. 
Respingerea bandiţilor. 


La vreo trei săptămâni de la cele relatate în capitolul de mai 
înainte, M. S. Moody (Milt Moody) porni spre Salt Lake City cu 
trei care şi mai mulţi cai de povară. 


În toată caravana să fi fost între 75.000 şi 80.000 de dolari în 
aur şi nu e de crezut că o pradă atât de mănoasă putea să scape 
agerimii de linx a tâlharilor de drumul mare. 


Pentru treaba asta, Plummer i-a năimit pe Dutch John (Wagner) 
şi pe Steve Marshland, iar alegerea lui n-a fost deloc proastă în 
ce-l privea pe Dutch John, pentru că nu s-a mai pomenit 
vreodată să-şi fi înfipt pintenii în coastele unui bidiviu sau să 
răcnească „Stai” unui bărbat dintr-o bucată un desperado mai 
îndrăzneţ, mai hotărât şi mai nesăbuit decât el. Steve 
Marshland, când se punea pe treabă, era cutezător, dar prefera 
mai degrabă „o milostenie”, cum spuneau oamenii muntelui, 
decât omorul făţiş. Această slăbiciune nepotrivită meseriei nu 
numai că a salvat vieţile multora dintre cei pe care acum 
suntem mândri a-i numi prieteni, ci a înlesnit prinderea sa şi a 
prietenilor săi şi executarea lor de către mâna vigilenţilor. 


În canionul Blanck Tail Deer, călătorii poposiseră să ia masa de 
dimineaţă aproape de o cotitură bruscă a drumului, când 
deodată auziră, foarte aproape de ei, dar ascunşi vederii de 
desişuri, doi oameni sporovăind. Şi primul bandit spunea: 


— Eu iau revolverul tău, tu pe-al meu şi vii îndată după mine. 


Cât ai clipi, fiecare bărbat s-a aflat cu puşca pe genunchi şi nu 
puţini au fost cei care s-au trezit cu cocoaşele revolverelor trase. 
Pulsul începu să bată mai repede şi toate capetele erau 
„aliniate” spre cotitură. După câteva momente, Dutch John şi 
Steve Marshland au dat cotul, călare, cu puştile îndemână. 
Văzând ceata pregătită să-i primească aşa cum se cuvenea, s-au 
fâstăcit şi au strunit scurt caii. Steve Marshland l-a recunoscut 
pe Billy Sloon şi i-a strigat: „Ce mai faci, dom'le Sloon?”, la care 
Billy i-a răspuns: „Binişor, mulţumesc dumitale”. De atunci, 
ultimele două cuvinte l-au tulburat mereu, fiind cu prea mult tâlc 
pentru conştiinţa lui. Căutând să-şi justifice prezenţa acolo, 
tâlharii i-au întrebat de n-au văzut nişte cai şi de n-aveau cumva 
cu ei nişte animale rătăcite, zi când că vreo câţiva mulatri le 
spuseseră că dobitoacele ce pretindeau să le fi pierdut erau în 
convoiul lor. Întorcându-li-se un hotărât răspuns negativ, ei 
porniră mai departe. 


Bandiţii nu se aşteptau să dea peste ei atât de curând şi nu erau 
mascaţi. Şi de n-ar fi fost asta, precum şi armele aşezate la 
îndemână gata de a fi folosite la nevoie, convoiul ar fi fost uşurat 
fără zăbavă de răspunderea care revenea celor ce transportau 
lucruri de valoare în acele zile. 


Călătorii nici nu şi-au închipuit că soarta bunurilor şi vieților lor 
atârnase de-un fir de aţă şi că numai cu o seară înainte „sfiala” 
lui Steve Marshland îi salvase pe vreo şase-opt dintre ei de la 
moarte neaşteptată. Dar aşa a fost. Wagner şi Marshland s-au 
aţinut pe urmele lor şi, după ce şi-au priponit caii de nişte 
tufişuri, s-au apropiat târâş până la vreo cincisprezece paşi de 
tabără, cu puştile cu două ţevi încărcate cu poşuri şi cocoaşele 
trase şi i-au cercetat în voie la lumina focului. Călătorii stăteau 
tolăniţi fără să le treacă prin minte cât de aproape se aflau 
tâlharii, armele zăceau peste tot numai acolo unde trebuiau să 
fie nu erau şi, neavând nici măcar un om de veghe care să-i 
vestească în caz de pericol, îşi primejduiau din neglijenţă vieţile 
şi bunurile. 


Wagner propusese ca el şi Marshland să-şi aleagă oamenii şi să-i 
doboare cu puştile, iar apoi să dea buzna şi să îndrepte asupra 
călătorilor un foc rapid de revolvere, în acelaşi timp strigând cât 
îi ţinea gura ca să-i facă să creadă că erau atacați de o forţă 
mult mai mare. Nu se temeau că vor rămâne fără muniţie după 
ce aveau să-şi descarce armele, fiindcă aveau la îndemână 
armele celor doborâţi fără îndoială şi şansele erau de o sută la 
unu ca cei ce vor rămâne în picioare s-o ia la fugă, lăsându-şi 
averea pe mâna hotilor. Totuşi Steve a dat înapoi şi atacul a fost 
amânat până a doua zi. 


îndeobşte, spre seară, cei cu caii de povară aveau obiceiul s-o ia 
înaintea convoiului pentru a alege locul de popas pentru noapte 
şi tocmai când aceştia erau plecaţi, a avut loc atacul asupra 
carelor. Când au ajuns la creasta dintre Red Rock şi Junction, 
tâlharii s-au îndreptat spre care, au strigat să oprească şi, după 
ce i-au strâns pe cărăuşi grămadă la un loc, Dutch John a rămas 
călare, ţinându-i sub ameninţarea puştii, în vreme ce Steve a 
descălecat şi a început să-i cotrobăiască şi pe ei şi carele. 


Moody îşi lăsase revolverul să alunece într-o cizmă şi nu i-a fost 
găsit, au scăpat, de asemenea, o sută de dolari în bancnote pe 
care-i avea în buzunarul de la cămaşă. A ieşit la iveală că toată 
averea lui Kit Erskine şi a tovarăşului său era o păpuşă de tutun 
şi Kit pledă mult ca să-i fie lăsată, dar Steve îi răspunse că era 
„tocmai ce-i trebuia” şi lui şi puse mâna pe ea. După ce buzunări 
oamenii, Steve se duse la care, le cercetă, spintecă sacii de 
călătorie şi găsi o mie cinci sute de dolari în bancnote, dar nu 
reuşi să dea de aurul care era băgat în bidoanele puse în 
boccelele de pe cai. În ultimul car se afla un bolnav, Kennedy şi 
tovarăşul său, Lank Forbes. Dar nervii celui dintâi erau atât de 
slăbiţi, încât n-a fost în stare să apese pe trăgaci când Steve s-a 
urcat în car şi a tras într-o parte marginile coviltirului. Nu la fel s- 
au petrecut lucrurile cu al doilea. Acesta îşi descărcă pistolul în 
pieptul lui Steve. Steve, slobozind o sudalmă şi un urlet, căzu în 
genunchi, îşi reveni şi, sărind din car, se prăbuşi din nou, dar se 
ridică şi o luă pe jos cu o iuţeală uimitoare spre pădurea de 
copaci înalţi. Răsunetul împuşcăturii sperie calul lui Dutch John, 
care se trase înapoi, în vreme ce stăpânul îşi slobozea 
amândouă ţevile armei asupra căruţaşilor, dar plumbii trecură 
chiar pe deasupra capetelor lor; Moody îşi vâri mâna în cizmă şi, 
scoţându-şi revolverul, deschise focul asupra lui Dutch John, 
care se străduia să mărească distanţa dintre el şi căruţe, cât de 
repede îi îngăduia fuga calului. 


În direcţia lui s-au slobozit trei gloanţe dintre care unul l-a lovit 
în umăr. Dacă Moody ar fi sărit pe calul lui Marshland şi l-ar fi 
urmărit, l-ar fi putut lesne omori, fiindcă de oblâncul şeii era 
prinsă o armă. Dar astfel de idei trec mai uşor prin mintea unuia 
care odihneşte într-un fotoliu decât prin capul celor mai mulţi 
dintre nenorociţii ce sunt atacați de bandiți mascaţi. 


Rănile lui John şi Marshland au constituit dovezi temeinice ale 
vinovăţiei lor atunci când au fost arestaţi. John s-a îndreptat spre 
Bannack şi a fost îngrijit acolo, iar Steve Marshland a fost 
doftoricit la Deer Lodge. 


Cei plecaţi înainte cu caii de povară se întrebau ce s-a întâmplat 
cu căruțele şi, deşi neliniştea li s-a potolit, uimirea în schimb le-a 


sporit când, pe la ora opt, Moody veni în goana calului şi le 
spuse că nişte bandiți au atacat convoiul, dar au fost respinşi şi 
răniţi. 


Calul, armele şi lucrurile lui Steve, laolaltă cu douăzeci de livre 
de ceai, care au fost găsite zăcând pe drum şi pe care acesta le 
furase mai înainte de la un convoi de mormoni, au fost - după 
cum spune o cunoştinţă de-a noastră - „confiscate” 


J. S. Rockfelow şi alţi doi tovarăşi s-au întors înapoi şi, dând de 
urmele lui Steve, s-au ţinut după ele până pe la ora 11 noaptea. 
Mai târziu, după ce-a fost arestat, acest pungaş a recunoscut că 
la un moment dat urmăritorii au trecut la numai cincisprezece 
paşi de el. 


De-a lungul drumului banditului fugar s-au găsit împrăştiate pe 
jos toate lucrurile furate, plicurile cu bancnote. Aşa că de pe 
urma atacului nu s-a ales cu nimic decât cu picioarele degerate 
şi, în plus şi-a pierdut calul, armele şi capcanele. J. X. Beidler s-a 
întâlnit cu Dutch John şi i-a bandajat mâinile degerate, neştiind 
cine era această nouă cunoştinţă atât de lovită de ger. Şi ori de 
câte ori îşi istoriseşte întâmplarea, adaugă: „Aşa a fost să fie 
norocul meu afurisit” şi în acelaşi timp îşi mângâie cu o mână 
tocul pistolului său de marină - iar cu cealaltă se scarpină în cap, 
iar ochii cenuşii îi scapără ca stelele înainte de ploaie, jucând 
şăgalnici şi plini de inteligenţă. 


Lank Forbes a pretins calul şi echipamentele lui Steve, cuvenite 
pe bună dreptate pentru focul lui de revolver şi drept răsplată 
pentru curajul său Milt Moody, care-i făcuse pocinogul lui Dutch 
John, a adus o întâmpinare la aceste pretenţii, iar căruţaşii au 
adus şi ei un blând amendament în numele lor, în baza 
principiului maritim care spune că prada capturată se împarte 
între toate vasele aflate în câmpul vizual Aceştia pretindeau ca 
„schoonerele19” lor să fie reprezentate de către „cârmaci” 
Acest subiect a stârnit multă însufleţire la fiecare popas. Până la 
urmă a fost desemnat un judecător, a fost ales juriul, iar 
procurorii s-au ciorovăit pe seama dreptului cărăuşilor. Verdictul 
a fost următorul Lank avea să rămână în posesia dobânzii 
smulse inamicului, plătind câte douăzeci de dolari fiecărui 


căruţaş şi treizeci de dolari lui Milt, după care curtea şi-a 
suspendat şedinţa. Călătorii au ajuns teferi la Salt Lake City. 


CAPITOLUL XI. 
Jefuirea diligenţei Peabody and Caldwell. 


Spre sfârşitul lui octombrie 1863, pentru că unul dintre vizitii s-a 
îmbolnăvit, a fost nevoie să i se caute un înlocuitor şi William 
Rumsey a fost angajat să mine diligenţa până la Bannack 
Pasageri erau domnii Mattison, Percival şi Wilkinson. După ce-au 
trecut munţii, în apropiere de Virginia City a început să ningă cu 
furie şi viscolul a continuat fără ostoire până au ajuns la vreo 
două mile de ferma lui John Baker, lângă Stinkingwater20 apă 
care-şi datorează sonorul nume faptului că oamenii muntelui 
care au botezat-o au dat pe malurile sale de cadavre de indieni 
intrate în putrezire, suspendate orizontal deasupra pământului 
pe o construcţie din pan. După datinile lor. 


Când au ajuns la staţie, au găsit ocolul gol şi au fost trimişi 
oameni să prindă caii. Oamenii de la grajd veniră. În cele din 
urmă, numai cu vreo câţiva din caii companiei Peabody and 
Caldwell, restul aparţinând companiei A. J. Oliver and Co Treaba 
asta le-a luat vreo două ceasuri şi, văzând că altceva mai bun nu 
le rămânea de făcut, au înhămat înaintaşii care trăseseră la 
diligenţă, au pus la roată doi din caii lui Ohver şi au tinut-o tot o 
goană până la staţia lui Bob Dempsey. Ca să mai câştige din 
timpul pierdut. 


În acest loc luară în diligenţă un alt pasager, Dan Mefadden, 
familiar cunoscut mai degrabă sub numele de „Bummer Dan21” 
Tot drumul până la Point of Rocks, pe atunci denumit Ferma lui 
Copeland, n-au slăbit goana. Au schimbat caii şi acolo şi, fiind tot 
în întârziere, au tras un galop până la ferma lui Bill Bunton. La 
Rattlesnake, unde au ajuns spre amurg. 


Aici au aflat că toţi caii fuseseră sloboziţi cu un ceas înainte de 
sosirea lor, oamenii locului spunând că nu se mai aşteptau să 
vadă diligenţa la atâta timp după ce sorocul ei trecuse Ramsey 
le-a poruncit să trimită un om să adune caii, ceea ce s-a şi făcut 


şi după lăsarea întunericului, omul se întoarse zicând că nu 
aflase caii nicăieri. Ca urmare au fost nevoiţi să rămână acolo 
peste noapte Nu era mare nenorocire. Aşa că şi-au trecut 
vremea trăgându-i cu whisky, după obiceiul muntelui, Bill 
Bunton făcând onorurile casei şi împărțind băuturi. Aveau 
destulă minte ca să nu se îmbete, fiind pătrunşi de convingerea 
că în acest caz s-ar fi putut ca principiul dreptului de proprietate 
să fie încălcat. Vizitiul mai rămăsese fără o pereche de mănuşi 
groase, în acelaşi loc. Când se crăpă de ziuă, se sculară cu toţii 
şi doi rândaşi o porniră în căutarea cailor. Unul se întoarse pe la 
ora 8 şi spuse că herghelia nu era de găsit. Cu puţin înainte de 
ora 9 veni al doilea rândaş, cu perechile de cai care trăseseră 
diligenţa pe ultima etapă a drumului. 


Nu le rămânea altceva de făcut decât să înhame înainte o 
pereche de cai de diligenţă şi să pună rotaşi două mârţoage 
bătrâne. Toată tărăşenia era pusă la cale pentru ca diligenţa să 
întârzie, deoarece caii aduşi erau sleiţi de oboseală - fuseseră 
lăsaţi în voia lor ca să se mai întremeze - şi deci nepotriviţi 
pentru ham. Pe când amărâţii de cai erau aduşi şi înhămaţi, se 
ivi diligenţa companiei Oliver şi încă una, tocmai la vadul apei. 
Îndată Rumsey strigă: „Toată lumea sus!”, dar celelalte diligenţe 
ajunseră şi ele acolo şi toţi pasagerii celor trei vehicule au intrat 
din nou înăuntru, în baza principiului consolării reciproce, ca să 
bea un pahar împreună. Rumsey, care rămăsese nemişcat pe 
capră, strigă din nou! „Toată lumea pentru Bannack, sus!” şi toţi 
îşi ocupară locurile. Bill Bunton ieşi afară, cu o sticlă şi un pahar 
în mână şi-i dădu şi lui Ramsey să bea, reproşându-i că n-a fost 
înăuntru cu ceilalţi şi spunându-i că şi el mergea la Bannack, aşa 
că doreşte să-l aştepte până termină de servit şi pe ceilalţi 
pasageri, după care avea să vină cu ei. În vreme ce Bunton intră 
din nou în clădire, Rumsey pocni din bici, după cum se cădea s-o 
facă un vizitiu, însă văzu că mâna îi înţepenise de-a binelea din 
cauza efortului făcut cu o zi înainte şi nu o mai putea mişca. Îi 
întrebă pe ceilalţi dacă se pricepe careva să mânuiască biciul 
dar toţi răspunseră negativ. Era vijelie, o vreme rece şi 
mohorâtă, vântul bătea nemilos. Au lăsat perdelele la geamuri în 
cele din urmă se arătă şi Bunton, iar Rumsey îl întrebă: 


— Billy, te descurci cu biciul? 
La care acesta răspunse: 
— Da. 


Şi urcându-se pe capră, începu să pocnească din bici, iar 
Rumsey apucă hăţurile. După ce s-a muncit destul de mult cu 
treaba asta, Bunton spuse că era „afurisit de priceput cu biciul”. 
Au trecut pârâul şi au luat-o la goană pe câmpia întinsă. Însă caii 
au început curând să slăbească fuga, iar Bunton s-a pornit să-i 
şfichiuie cu nemiluita, intenţia sa fiind să-i obosească. Rumsey i- 
a spus să-i mai cruţe, că altfel n-au să mai ajungă la destinaţie 
Bunton i-a răspuns că rotaşii îşi dăduseră sufletul pe drum şi 
fuseseră sloboziţi să se întremeze, adăugind apoi că, de erau 
lăsaţi mai domol, aveau să se înmoaie de tot. Au ţinut-o mai 
departe în trap uşor până la defileu şi acolo au luat-o la pas, iar 
Bunton renunţă la bici, spunându-i lui Rumsey că acum putea şi 
el folosi biciul cât de cât, la nevoie şi intră înăuntru. Se aşeză pe 
o cutie lângă Bummer Dan. Percival şi Madison stăteau pe banca 
din faţă, cu spatele la vizitiu. 


După asta, diligenţa mai merse vreo patru minute, când deodată 
vizitiul văzu doi indivizi acoperiţi cu nişte pături, cu glugă trasă 
pe cap şi câte e puşcă de vânătoare în mână. Când îi zări, în 
aceeaşi clipă îl fulgeră „ca praful de puşcă” - cum avea să spună 
el mai târziu - gândul că erau tâlhari de drumul mare şi strigă 
cât îl ţinu gura: 


— Hei băieţi, uite, uite cine vine! Luaţi-vă armele! 


Toţi se repeziră să se uite prin ferestruica cea mai apropiată, dar 
numai Matteson, de la locul lui, fu singurul care-i zări. Veneau 
spre diligenţă în plină goană, apărând dintr-o albie de torent 
uscată ce dădea în canionul principal ceva mai înainte, în 
dreapta drumului. Cât ai clipi. Îşi descheie veşmântul, îşi smulse 
mănuşile şi puse mâna pe pistol exact când bandiții ajunseră în 
dreptul înaintaşilor şi strigau cu voce prefăcută, în dialect. 


— Mânile sus! 


Rumsey struni caii, iar bandiții din nou! 

— Mânile sus, bă.! (vezi formula). 

Când auzi asta, Bill Bunton începu să se văicărească: 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, oameni buni, nu omorâţi pe 
nimeni! (îşi exagera puţin rolul ca să-i influenţeze şi să le arate 
şi celorlalţi pasageri ce au de făcut). Pentru numele lui 
Dumnezeu, nu mă omorâţi! Vă dau toţi bănişorii mei! 


Matteson mai-mai să-şi scoată pistolul când tâlharii urlară din 
nou: 


— Mânile sus! Etc., etc. Şi ţineţi-le aşa! 
Bunton continua să se milogească: 


— Oh, pentru Dumnezeu, oameni buni, nu mă omorâţi! Staţi că 
viu singur Mă puteţi cerceta, n-am nici e armă. 


În timpul ăsta se dădu jos din diligenţă cu fereală, în aceeaşi 
parte în care erau şi ei. Tâlharii răcniră: 


— Jos! Toţi până la ultimul. Şi mâinile sus, că-i zbor scăfârlia la ăl 
dintâi care le lasă-n jos! 


Toţi pasagerii coborâră cu grabă. Apoi bandiții se întoarseră spre 
Rumsey şi-i spuseră: 


— Hai, coboară, mă. (ca de obicei) şi adună armele pasagerilor. 
Dar asta nu-i prea veni omului la socoteală, aşa că le răspunse: 
— Trebuie să fiţi nebuni ca să vă-nchipuiţi că am să cobor şi am 
să las caii s-o ia razna. De cai n-aveţi trebuinţă şi tot nu v-ar 


folosi. 


— Hai, jos, bă! Răcni mânios purtătorul de cuvânt. 


— E unul care v-a arătat că n-are arme. Să le ia el - le dădu Billy 
ideea. 


Bunton îşi întoarse căptuşeala pe dos ca să arate că n-avea nici 
un fel de armă. Şi fiindcă îşi cunoştea meseria, spuse: 


— Ţin eu caii! Ţin eu caii! 
Tâlharul care cuvânta se întoarse spre el şi-i zise: 
— Hai, măi lungane. Şi ţine-i! 


Bunton se duse pe dată la înaintaşi, în spatele celor doi tâlhari şi 
aceştia, răsucindu-se spre Billy Rumsey, îi porunciră să coboare 
de pe capră. Billy strânse funiile în jurul minerului frânei, cobori 
şi i se aminti cu politeţe ce avea de făcut: 


— Ei, acum, bă. la armele! 


„Te faci frate cu dracul ca să treci puntea”, spune o vorbă, aşa 
că Billy se duse drept la Bummer Dan, care avea la brâu două 
revolvere marinăreşti, câte unul de fiecare parte. Rumsey le luă, 
apoi o apucă pieziş, gândind că poate avea prilejul să sloboadă 
vreunul spre ei, dar tâlharii erau prea hârsiţi în treburi de astea 
şi-i porunciră pe dată să le arunce jos. Le puse jos şi, ducându-se 
la Matteson, îi săltă şi lui pistolul şi-l puse lângă celelalte, în 
vreme ce tâlharii urlau la el: 


— Hai, dă-i zor, mă. 


Se duse apoi la Percival, dar acesta n-avea arme la el. Apoi 
tâlharii îi porunciră să adune banii călătorilor şi să-i arunce la 
pământ lângă pistoale. Rumsey se îndreptă spre Percival, care, 
scoţându-şi punga, i-o întinse. În vreme ce i-o dădea, Bill Bunton 
îşi scoase şi el punga şi o aruncă jos, spre Rumsey, cam la 
jumătatea distanţei dintre ei şi-i spuse: 


— Îs o sută şi douăzeci de dolari, vi-i dau, toată averea mea pe 
lumea asta, numai nu mă omorâţi. 


Billy se apropie apoi de Bummer Dan, care scoase din buzunare 
două pungi şi i le întinse. Rumsey le luă şi pe acestea şi le 
aruncă jos lângă pistoale. Apoi urmă Matteson, dar când îşi lăsă 
mâinile în jos să-şi ia banii, capul bandiţilor urlă: 


— Ţine mâinile sus, bă! la-i banii! 


Rumsey se apropie de el şi, băgând mâna în buzunarul din 
stânga, află o pungă şi un portmoneu. Profitând de ocazie, îl 
întrebă în şoaptă de avea ceva în portmoneu. Acesta îi spuse că 
nu. Rumsey se întoarse apoi spre tâlhari şi le zise: 


— Pesemne că ăsta nu vă trebuie, aşa-i? Spuse el, ridicând 
portmoneul în sus. 


Matteson îi informă că nu era nimic în el decât nişte hârtii. 
Bandiţii îi răspunseră morocănoşi: 


— Nu ne trebuie! 


Cercetându-i celălalt buzunar, mai găsi o pungă care ajunse şi 
ea jos, lângă pistoale. 


Apoi bandiții îl întrebară pe Rumsey dacă luase totul şi când 
acesta răspunse că „da”, şeful, întorcându-se spre Matteson, îl 
iscodi: 


— Asta-i tot ce ai? 
— Nu - răspunse acesta - mai e aici o pungă. 


Ţinea mâinile în sus în vreme ce vorbea şi arătă buzunarul cu 
cotul. Banditul îi porunci mânios lui Rumsey s-o ia şi pe aceea şi 
să nu mai lase nimic. Rumsey făcu precum i se ceruse şi aruncă 
punga la pământ, după care se îndreptă spre diligenţă şi-şi şi 
puse un picior pe butucul roții, când tâlharii începură să urle: 


— Păi un te-ai pornit, bă? 


— Pe capră, bezmeticule - îi răspunse vizitiul, supărat. Aţi luat 
tot ce-aţi avut de luat. 


Banditul îi replică pe loc: 


— Du-te înapoi şi ia taşca aceea umflată - adăugă el, arătând la 
Bummer Dan. După tine umblam, dom'le. la dă-ţi jos chinga aia 
de pe umăr, irlandez afurisit. 


Bummer Dan avea o curea petrecută peste umăr, de care era 
legată o pungă mai mare strecurată în pantaloni. Înainte mai 
zvârlise două pungi. Văzând că nu era nici o cale să-şi salveze 
banii, acesta începu să dezlege cureaua şi când Rumsey ajunse 
la el, el o desfăcuse. Billy apucă de capăt să tragă punga afară, 
dar aceasta nu se lăsă scoasă, aşa că-i dădu drumul şi se trase 
deoparte. Dan se apucă să-şi descheie pantalonii, căpetenia 
poruncindu-i lui Rumsey să smulgă punga aia odată, că de nu, îl 
împuşcă pe loc. În vreme ce vorbea banditul, Rumsey văzu că 
Dan avea şi altă curea pe sub cămaşă în jurul trupului. Aşa că se 
trase din nou îndărăt şi spuse: 


— Bezmeticilor, doar n-aveţi de gând să omorâţi un om care 
face tot ce poate pentru voi. Lăsaţi-l domol! 


Îi porunciră să-i dea zor, îl făcură nepriceput. Şi-i spuseră că nu 
mai aveau vreme de pierdut cu el. În timpul ăsta, Dan 
descurcase cingătoarea şi-i dădu lui Rumsey o pungă mare, cu 
găitane, în care erau două pungi mai mici. Vizitiul o luă şi pe 
asta şi-o zvârli lângă pistoale. 


Bandiţii încheiară tot tacâmul, spunând: 


— Hai, sus, bă. Cu toţii! Şi spălaţi putina! Şi de ciripeşte careva 
dintre voi ceva, viaţa lui nu mai plăteşte nici o para chioară. 


Se urcară cu toţii în diligenţă, în mare grabă, Bunton se cocoţă 
lângă vizitiu (acum nu mai voia să stea înăuntru) şi începu să 
şfichiuiască din răsputeri caii, spunând că în locul acela îi cam 
ardeau călcâiele şi voia să o şteargă de acolo cât mai iute. 
Rumsey, uitându-se în urmă la un cot al drumului, văzu că 
bandiții descălecaseră, unul ţinea caii în vreme ce celălalt aduna 
prada care se ridica la vreo două mii opt sute de dolari. 


Diligenţa ajunse la Bannack şi se declară jaful la oficiul de poştă 
al companiei Peabody. Când sosi diligenţa, la oficiu se înfiinţă şi 
George Hilderman. Păru la fel de uluit ca şi ceilalţi. Misiunea lui 
era să afle ce s-a întâmplat şi să trimită vorbă de cumva călătorii 
pomeneau numele vreunuia dintre tâlhari, fiindcă atunci, la 
întoarcere, erau sortiţi morţii. Geo Ives şi bandiții din preajma lui 
au fost prinşi în casa acestei iscoade. Când Ives a fost spânzurat, 
acesta a fost surghiunit. De-ar fi fost prins puţin mai târziu, când 
au ieşit la iveală toate ticăloşiile lui, ar fi fost spânzurat laolaltă 
cu ceilalţi. 


Tâlharii aveau un semn ştiut numai de ei pe care-l puneau pe 
diligenţă când aceasta transporta bani şi astfel ei telegrafiau 
vestea de-a lungul întregului drum. Când ajunse în Bannack, 
Rumsey spuse pe cine bănuia, dar nu nimeri. Bummer Dan şi 
Percival îi ştiau pe tâlhari şi-i spuseră şi lui Matteson, dar 
niciunul nu scoase o vorbă decât după ce bandiții fură 
spânzurați. Se temeau să nu-şi piardă viaţa. Frank Parish a 
mărturisit că a fost părtaş la tâlhărie. George Ives i-a fost 
tovarăş. 


CAPITOLUL XII. 
Întemeierea oraşului Virginia şi uciderea lui Dillingham. 


Pe la începutul lui iunie 1863, Tom Cover, Bill Fairweather, 
Barney Hughes, Edgar şi alţi vreo câţiva au descoperit terenurile 
miniere de la Defileul Alder22. A fost o pură întâmplare. După 
ce-au bătut drum lung şi fără succes, se întorceau prin defileu, 
îndreptându-se spre Bannack, când unuia dintre ei i-a trecut într- 
o doară prin minte să încerce să spele un căuş de pământ. A fost 
obţinută o recoltă bună şi fericitul „căuşar” îşi împrumută 
numele faimosului „Fairweather District”. 


Tom Cover şi alţii din ceată s-au dus la Bannack după provizii şi 
spre a împărtăşi prietenilor vestea descoperirii. A urmat o 
nebunie în masă. Un amărăt, care se întâmplase printre sălciile 
de la Beaverhead23, fu împuşcat din greşeală de tovarăşul său, 
care-l luă drept castor. Mai trăi câteva zile, doftoricit cu multă 
grijă chiar de cel ce-l împuşcase şi care era adânc îndurerat. 


Înnebuniţi, căutătorii de aur veneau doar cu animale de povară. 
Primul vehicul care s-a pomenit în defileu a fost adus de 
colonelul Melean. Valul căutătorilor de aur a ajuns la defileu în 6 
iunie. Cursul râului era marcat de arini negri, care erau atât de 
deşi, încât în unele locuri nu se putea trece mai departe. Unii 
poposiră cam la trei sferturi de milă de oraş, la marginea 
desişului şi din greşeală îi puseră foc şi desişul arse cu un vuiet 
îngrozitor, flăcările o porniră în josul râului şi făcură scrum toate 
tufişurile. 


Aproape îndată după primul mare exod din Bannack, pe lângă 
corturi, colibe din crengi şi alte improvizații de adăposturi, au 
fost ridicate şi mici cabane din bârne. Prima a fost Brutăria 
Mecanică, care acum se află în capătul din jos al străzii Wallace. 
Cam tot pe atunci s-a înălţat şi saloonul lui Morier, iar prima 
casă de locuit a fost cea a lui John Lyons. După acest început, 
casele s-au înmulţit ca prin farmec. 


Primul nume al actualei capitale a Montanei a fost „Va-rina” în 
cinstea soţiei lui Jeff Davis, dar a fost curând schimbat în 
„Virginia”. 


Ca o dovadă a abilității şi priceperii lui Plummer, ca şi a situaţiei 
dezastruoase în care se afla obştea, se poate aminti faptul că el 
a reuşit să facă să fie ales şerif la Bannack, în ciuda caracterului 
său bine cunoscut şi de îndată numi ca ajutoare pe doi dintre 
tâlharii săi - Buck Stinson şi Ned Ray. Dar nu s-a mulţumit cu 
atât, ci avu neruşinarea să sfătuiască pe un bărbat cumsecade şi 
curajos din Virginia să-i deschidă cale şi acolo; iar cum refuzul ar 
fi atras după sine drept pedeapsă o moarte sigură, omul 
încuviinţă. În acest fel, Plummer ajunse de fapt şerif în 
amândouă locurile în acelaşi timp. Această mişcare politică îi 
puse cu desăvârşire pe nefericiţii cetăţeni la cheremul său şi, 
prin mijlocirea bandiţilor săi de adjuncţi - a căror funcţie oficială 
acoperea multe fărădelegi - el stăpâni cu mână de fier. 


Bogăţiile fabuloase ale Defileului Alder au atras puhoi de oameni 
din tot vestul şi apoi şi din est, iar printre aceştia erau mulţi într- 
atât de pătrunşi de microbul nelegiuirii, încât pentru vindecarea 


lor nu era alt remediu decât o funie groasă şi o smucitură 
zdravănă. 


În cele din urmă, Plummer îşi numi drept ajutoare pe Jack 
Gallagher, Buck Stinson şi Ned Ray. Primul său adjunct era un 
om de cu totul alt fason, pe nume Dillingham, care cunoştea 
foarte bine numele membrilor bandei de tâlhari, ştia multe din 
planurile lor, deşi el nu avea nici un amestec. El îl preveni pe un 
anume Dodge, care se ducea în Virginia împreună cu Wash 
Stapleton şi încă un tovarăş, că Buck Stinson, Haze Lyons şi 
Charley Forbes aveau de gând să-i jefuiască. Dodge, în loc să-i 
asculte sfatul, dădu ca un zănatic în vileag toată tărăşenia, 
spunând-o chiar bandiţilor, care, bineînţeles, s-au arătat foarte 
surprinşi de această veste. Haze exclamă: 


— Ei, pe., chiar aşa? 


Cei trei hotărâră pe dată să-l ucidă pe Dillingham. La 
Rattlesnake, pe drumul dintre Bannack şi Virginia, Haze Lyons îl 
întâlni pe Wash Stapleton şi-l întrebă dacă auzise despre 
scorneala cu jaful şi-i mai spuse că-i luase urma lui Dillingham 
până acolo, cu gând să-l ucidă, dar se temea ca Dillingham să 
nu fi aflat şi să fi fugit din ţinut. Wash, care acum spune că şi 
când a adormit în biserică s-a simţit mai bine decât atunci, îi 
răspunse pe dată: 


— Nu, e prima oară că aud de treaba asta şi nici n-am decât 
vreo sută de dolari în bancnote, iar dacă au poftă să-i ia, n-au 
decât, numai să-mi dea drumul să plec. 


Celălalt se jură că totul nu era decât o minciună sfruntată, după 
care se despărţiră. 


Tâlharii îşi continuară drumul spre Virginia. Jack Gallagher veni 
la X şi-i ceru un cal ca să aibă amicul său Stinson cu ce să se 
ducă în josul defileului. La început, cererea i-a fost refuzată, 
proprietarul spunându-i că şi el voia s-o ia la vale prin defileu. 
Jack insistă şi, după ce promise că avea să se întoarcă în 
jumătate de ceas, omul îi dădu calul. Dar umblă vreo două 
ceasuri şi când se întoarse, proprietarul era turbat de furie. De 


fapt, ei se duseseră să se sfătuiască şi să pună la cale crima, 
care fusese sorocită pentru a doua zi, deoarece aflaseră că 
Dillingham era în defileu. 


Dimineaţa, Buck Stinson, Haze Lyons şi Charley Forbes puteau fi 
văzuţi cufundaţi într-o adâncă „dezbatere profesională”, în 
apropierea unei colibe din crengi unde ţinea şedinţă de judecată 
dr. Steele, cântărind o pricină în legătură cu drepturile asupra 
unui teren aluvionar. Dillingham stătea în picioare lângă 
improvizatul local de tribunal când se arătară cei trei tâlhari. 


— Avem o treabă cu dumneata! Îi spuse Haze. 


Stinson o luă cu un pas sau doi înaintea celorlalţi. Haze mergea 
într-o parte, iar Forbes venea din urmă. 


— Aduceţi-l încoace! la fă-l să vină! Spuse Buck Stinson, 
întorcându-se pe jumătate şi aruncând o privire peste umăr. 


Mai făcură vreo zece paşi, se opriră şi toţi trei se întoarseră 
deodată spre Dillingham. 


— Mă. la înghite-ţi minciunile! Răcni Haze. 


Şi brusc toţi trei îşi scoaseră pistoalele şi le descărcară în 
aceeaşi clipă, încât numărul focurilor trase se putu stabili mai 
degrabă după scăpărarea revolverelor decât după sunetul 
împuşcăturilor. Totuşi a fost o deosebire: Haze a tras cel dintâi, 
rănind victima în coapsă; Dillingham şi-a dus mâna la rană şi a 
gemut; glonţul lui Buck Stinson i-a trecut pe deasupra capului; 
însă glontul lui Charley Forbes i-a străpuns pieptul. Când fu lovit 
în piept, Dillingham se prăbuşi ca un sac gol. Fu dus într-o 
colibă, unde nu mai trăi decât foarte puţin. 


Jack Gallagher, fiind ajutor de şerif, aranjă treburile foarte 
prompt şi nimerit (pentru prietenii săi). Se repezi la ei. De parcă 
ar fi fost înţeleşi, le luă pistoalele, îl reîncărcă pe cel al lui Buck 
Stinson, ca să nu se mai ştie (dacă ar fi avut careva chef să 
vorbească) din ce pistol a pornit glontul fatal împricinaţii au fost, 
desigur, arestaţi. Formalismul încă nu se prăsise printre mineri. 


Oamenii au ales un căpitan al pazei şi un grup de mineri i-a luat 
în primire pe arestaţi, care au fost conduşi într-o cabană din 
bârne. Unde-i acum prăvălia lui John Mings. 


Fu alcătuit un tribunal şi începu judecata. A fost o judecată 
făcută de tot poporul laolaltă. James Brown şi H. P. A. Smith au 
fost în favoarea unui juriu format din doisprezece oameni, însă 
E. R. Cutler se opuse, ştiind că lista juriului avea să fie întocmită 
de un şerif tâlhar. S-a pus la vot, fiecare strigând da sau nu după 
cum socotea de cuviinţă, dar nu s-a ajuns la nici un rezultat, aşa 
că au fost trase două care unul lângă altul, lăsându-se un 
interval între ele. Întâi au trecut prin strungă cei care erau 
pentru un juriu format din doisprezece oameni. Cei care erau 
pentru un tribunal al poporului au trecut după aceea prin spaţiul 
dintre care. A biruit propunerea în favoarea unui juriu format din 
toţi cei prezenţi. 


Judecătorul G. G. Bissell a fost numit preşedinte în virtutea 
funcţiei sale. El declară că procedura era cam neobişnuită, dar 
dacă cetăţenii numeau încă doi oameni de nădejde care să stea 
alături de el, atunci avea să o scoată la capăt. S-a aprobat şi 
asta, iar dr. Steel şi dr. Rutar au fost aleşi să-i ţină tovărăşie. E. 
R. Cutler, un fierar, a fost numit procuror public; Jem Brown a 
fost ales asistent, judecătorul H. P. A. Smith a fost desemnat 
pentru apărare şi toţi cetăţenii aflaţi acolo erau juraţi. Putem 
adăuga că boxa juraţilor era Defileul Alder, tronul dreptăţii, o 
căruţă trasă unde începe acum strada Wallace. 


Procesul se deschise prin rechizitoriul lui Buck Stinson şi Haze 
Lyons şi continuă până la lăsarea serii când curtea ridică 
şedinţa. În timpul nopţii, arestaţii au fost lăsaţi sub pază 
straşnică. Gardienii au vrut să-i pună în fiare, dar tâlharii au 
refuzat. Charley Forbes spuse că „numai mort” se va supune. 
Ceea ce (cum să nu?) convenea de minune minerilor care-l 
păzeau şi într-o clipă şase puşti se îndreptară spre căpăţâna lui 
Charley. Părerea acestor domni asupra principiului practic al 
priponirii cu lanţuri suferi o schimbare bruscă. Charley spuse 
domolit: 


— Puneţi-mi fiarele! 


Fiarele erau de fapt un lanţ uşor de tras butuci şi un lacăt. Restul 
nopţii a fost linişte. Doar Haze insistă să se trimită după un 
cetăţean de vază, care se apropie, urmărit de ţevile puştilor 
paznicilor şi-l întrebă ce poftea. 


— Păi - făcu el - vreau să-i sloboziţi pe oamenii ăştia. Eu l-am 
împuşcat pe Dillingham. Am venit într-adins pentru asta, iar 
oamenii ăştia n-au nici o vină. Am fost trimis aici de cei mai de 
seamă cetăţeni din Bannack. 


Când fu apoi întrebat cine erau aceştia, spuse numele câtorva 
din cei mai de vază oameni, apoi adăugă: 


— Henry Plummer mi-a zis să-l împuşc. 


Prima parte a mărturiei lui era minciună sfruntată, mulţi dintre 
aceşti oameni neavând habar de cele petrecute timp de multe 
zile chiar după aceea. Ultima parte însă era adevărul adevărat. 
După ce oamenii şi-au luat masa de dimineaţă, a reînceput 
judecata, care a continuat până la prânz. În vremea asta, 
procurorii îşi încheiaseră rechizitoriile, iar pricina fu supusă 
poporului de faţă: vinovaţi sau nevinovaţi? Verdictul a fost 
aproape unanim: vinovaţi! Apoi preşedintele a supus mulţimii 
modalitatea pedepsei şi din toate părţile se ridică un cor de 
glasuri uriaş: 


— La ştreang cu ei! 


Îndată fură desemnaţi oameni care să ridice spânzurătoarea şi 
să sape gropile criminalilor condamnaţi. 


* 


x x 


În vremea asta, judecata lui Charley Forbes continua. Se făceau 
eforturi pentru a-l salva pe Charley, punându-se în cumpănă 
înfăţişarea lui plăcută şi educaţia sa aleasă, se prezentă un 
pistol cu toate gloanţele în el, făcându-se dovada (?) că era al 
său. De fapt, era al lai Buck Stinson şi fusese „aranjat” de către 


Galagher. Dar minerii se cam săturaseră şi când se puse 
problema sentinţei, mulţi dintre ei se împrăştiaseră. În plus, 
pledoaria sa măiestrită, care a constituit una dintre cele mai 
reuşite dovezi de elocinţă făcute vreodată în munţi, l-a salvat. 


Forbes era un tip minunat clădit, drept ca un brad, arătos, 
îndrăzneţ şi ager în mişcări ca o pisică. Prietenii îl socoteau chiar 
mai iute şi mai iscusit în mânuirea pistolului decât Plummer. Îşi 
cususe tocul direct de brăcinar şi-l purta exact în faţă, în aşa fel 
încât să poată apuca oricând tocul, fără nici o ezitare, cu 
arătătorul pe trăgaci şi degetul mare pe cocoş, ori de câte ori 
era nevoie, ceea ce se întâmpla destul de des. 


Charley i-a mărturisit unui domn demn de cea mai mare 
încredere că el îl ucisese pe Dillingham şi, în plus, obişnuia să 
facă haz de „slăbiciunea” minerilor care l-au achitat. L-a mai 
prevenit pe omul cu pricina că va fi atacat când va pleca la Salt 
Lake, dar cetăţeanul nu s-a speriat de loc şi i-a spus: 


— N-ai decât să încerci, Charely. Oamenii dumitale vor fi răzleţiţi 
pe când noi vom fi toţi la un loc şio să vă facem o primire. Dacă 
veţi veni. 


Convoiul bătu în prima zi un drum de vreo şaizeci de mile şi, în 
felul acesta, scăpă de atac. 


Charley mai scria şi pentru presă; i-au apărut în ziarele din 
California chiar câteva articole cu privire la situaţia şi 
perspectivele teritoriului şi erau foarte bine scrise. 


Charley fu achitat prin vot aproape unanim. Judecătorul Smith 
izbucni în lacrimi, i se aruncă de gât şi-l sărută, îngăimând: 


— Băiatul meu, băiatul meu! 


Sute de oameni s-au adunat în jurul lui, i-au strâns mâna şi l-au 
felicitat, până când deodată îşi aduseră aminte că mai erau şi 
doi indivizi de spânzurat, ceea ce promitea să fie şi mai 
interesant, aşa că mulţimea se împrăştie, îndreptându-se spre 
„Închisoare”. 


Lumea împinse până în uşa „închisorii” căruţa în care criminalii 
urmau să fie duşi la spânzurătoare. Apoi li s-a poruncit să urce în 
car, ceea ce şi făcură, o dată cu ei acolo înghesuindu-se mai 
mulţi prieteni de-ai lor. 


Când s-a ajuns aici, lumea a cerut să-l vadă pe judecătorul Smith 
şi în mijlocul zarvei şi tulburării generale, în vreme ce Haze 
Lyons plângea şi cerea îndurare, mai multe cucoane, adânc 
impresionate, clamau cu insistenţă: „Salvaţi vieţile sărmanilor 
băieţi”. Doamnele recunosc că au plâns, dar spun că au vărsat 
lacrimi pentru a se împlini o judecată dreaptă. Una dintre ele îl 
văzuse pe Forbes împuşcându-l pe Dillingham şi acum socotea 
că era o crimă pentru care ar fi fost vinovaţi toţi cei de faţă 
dacă-i spânzurau numai pe Stinson şi pe Lyons şi-l slobozeau pe 
capul tâlharilor doar pentru că era mai arătos. Tot ea oferise 
pânza cu care fusese acoperit trupul celui ucis. 


leşi la iveală şi o scrisoare (ticluită de alţii ca să impresioneze) şi 
un prieten de-al lui Lyons susţinu „să se citească scrisoarea lui 
Haze către maică-sa”. Se făcu şi asta în timp ce din mulţime se 
auzeau glasuri: „Citiţi scrisoarea!”, „La dracu' cu scrisoarea!”, 
iar alţii care au priceput cam cum vor evolua lucrurile strigau: 
„Daţi-i un cal şi să se ducă la mă-sa!”. 


În ciuda faptului că totul fusese hotărât cum am arătat mai sus, 
se trecu din nou la vot, întâi prin „da” şi „nu”. Fiecare tabără 
susţinu că ea avusese câştig de cauză. La o a doua rundă s-a 
stabilit ca acei care erau pentru spânzurătoare să treacă în 
partea din sus a dealului, iar cei pentru achitare în partea de jos. 
Între timp, în jurul carului domnea o totală confuzie. Cel de-al 
treilea vot s-a organizat altfel. Au fost desemnate două grupuri 
de câte doi bărbaţi. Printre primii doi treceau cei care erau 
pentru executarea sentinţei, iar printre ceilalţi doi mergeau cei 
care erau pentru punerea în libertate a condamnaților. Ultima 
echipă şi-a mărit în mod iscusit numărul de voturi, folosind o 
metodă simplă şi eficientă: trecerea votanţilor de mai multe ori 
la rând. Până la urmă, un miner irlandez mai cinstit, căruia nu-i 
tremurau nădragii pe el ca celorlalţi, exclamă: 


— la te uită drăcie, negrul ăla afurisit a votat de trei ori până 
acum! 


Când auzi asta, urmaşul lui Ham o rupse la fugă spre sălcii cât îl 
ţineau picioarele. Acest mod de votare puse capăt disputei şi 
Gallagher, cu revolverul în mână, strigă: 


— Daţi-le drumul, sunt achitaţi! 


În mijlocul a o mie de glasuri, care mai limpezi, care mai 
nedumerite - „Daţi-le criminalilor un cal!”, „Lăsaţi-i să plece!”, 
„Ura!” etc. 


— Unul dintre cetăţeni, văzând un bidiviu cu o şa indiană pe 
spinare, aparţinând unei femei din neamul Blackfoot24, puse 
mâna pe el, cei doi criminali se săltară amândoi în spinarea 
animalului şi o tuliră în galop din defileu. Unul dintre gardieni, 
arătând spre spânzurătoare, îi spuse altuia: 


— Uite monumentul dreptăţii dezamăgite! 


În vreme ce se desfăşura această farsă mizerabilă, victima 
criminalilor iertaţi zăcea ţeapănă şi despuiată pe o masă de 
pocher, într-o colibă de crengi din defileu. Judecătorul Smith veni 
la X şi-l întrebă dacă nu se aflau destui oameni ca să-l îngroape 
pe Dillingham. X îi răspunse că erau destui, reuşi să găsească un 
car, puseră mortul în sicriu şi o luară în sus pe Afluent, către 
cimitirul de astăzi de pe Dealul Cimitirului, unde fu săpat primul 
mormânt din Virginia, care primi trupul celui ucis. Când 
procesiunea se puse în mişcare, cineva îi spuse judecătorului 
Smith: 


— De n-ar fi fost scumpa mea soţie şi fiica mea, sărmanii băieţi 
ar fi fost spânzurați. 


Un om care văzuse că numitele doamne nu vărsaseră o lacrimă 
pentru victimă, îi replică pe dată: 


— Bag scamă că scumpa dumitale soţie şi fiica dumitale n-au 
plâns pentru sărmanul Dillingham, ci şi-au păstrat lacrimile 
numai pentru ucigaşi. 


— Oh! Exclamă soţul. Pentru Dillingham am plâns eu. 
— Fir-ar să fie, te-ai gândit şi la asta - îi răspunde munteanul. 


În jurul mormântului se adunase un grup de vreo opt sau zece 
bărbaţi şi unul întrebă cine avea să slujească prohodul. Altul 
spuse: 


— Domnule judecător, tot ai vorbit mai mult numai dumneata în 
astea trei zile, ar fi bine să-i tragi şi cu rugăciunea. 


Cel căruia i se adresase, îngenunche şi murmură o lungă rugă, 
aşa cum se cuvenea, dar trebuie spus că era atât de beat, încât 
a îngenunchea era în aceeaşi măsură un semn de respect, dar şi 
o necesitate. Unii nu ajung la Dumnezeu decât dacă se îmbată. 
Aceştia trec de la veselia chefului şi paharul de vorbă la 
sporovăială, de unde o apucă drept spre religie şi sunt adânc 
tulburaţi. Spre final, scena se transformă într-o smiorcăială 
lacrimogenă şi se încheie într-o toropeală dobitocească. Orice 
om tulburat de băutură nu mai e om de nădejde. 


CAPITOLUL XIII. 
Jaful diligenţei poştale de la Salt Lake. 


Târziu, la sfârşitul lui noiembrie 1864, diligenţa companiei Oliver 
de la Salt Lake, condusă de Thos. C. Caldwell, părăsi Virginia, 
îndreptându-se spre Salt Lake, având ca pasageri pe Leroy 
Southmayde şi căpitanul Moore. Mai era şi un vizitiu care era 
slobod în ziua aceea, pe nume Billy. Cam pe la ora trei după- 
amiază au ajuns la ferma Loraine, unde se arată călare şi 
George Ives, care făcu popas acolo. Voia să i se schimbe şi lui 
caii, dar nu reuşi. Atunci spuse să i se dea ovăz calului pe care-l 
avea şi se învârti apoi numai pe lângă Southmayde tot timpul. 
Deodată îi spuse: 


— Am veşti de la Tex. E la ferma Cold Spring25. 


Ceru să i se aducă apoi calul. Era însoţit de Steve Marshland. 
Intre Loraine şi Cold Spring au depăşit diligenţa şi când aceasta 
ajunse la fermă, cei trei erau, bineînţeles, în plin sfat. 


Tex, alias Jem Crow26, a mărturisit după aceea că cei doi i-au 
împărtăşit intenţia de a jefui în noaptea aceea diligenţa. 
Bătrânul Tex pândea diligenţa pe când aceasta se pregătea de 
plecare din Virginia, iar căpitanul Moore, văzându-l şi 
cunoscându-i năravul, îi spuse lui Southmayde că nu-i prea 
venea la socoteală că-l întâlnise acolo. Cele petrecute, ca şi 
mărturii concludente, au dovedit că Tex era iscoadă şi, având un 
bidiviu iute de picior, o luase la goană înaintea diligenţei, 
străbătând ţinutul, după cum s-a arătat. 


Diligenţa a mers mai departe şi a ajuns la Rocks, iar acolo a 
rămas până dimineaţa. La ferma Stone, tâlharii au făcut un ocol 
şi au depăşit diligenţa, nebăgaţi în seamă. În vremea asta, lui 
Ives i s-au alăturat Whiskey Bill şi Bob Zachary. Pe la ora 
unsprezece ziua, călătorii i-au ajuns din urmă pe tâlhari. Aceştia 
îşi ţineau puştile rezemate de braţul sting şi, din spate, păreau a 
fi nişte vânători. Când diligenţa ajunse în dreptul lor, ei îşi suciră 
deodată caii şi-şi îndreptară puştile asupra călătorilor. Bill 
Graves27 îl luă la cătare pe Tom Caldwell, Ives pe Southmayde, 
în timp ce Bob Zachary, îndreptându-şi puşca spre diligenţă, nu-i 
pierdu din ochi pe căpitanul Moore şi pe Billy. 


Southmayde avu prilejul să se uite pe ţevile puştii lui Ives şi 
aproape că zări plumbii mari gata-gata să ţâşnească afară. ŞI 
dacă-i vorba de gust, chiar şi acum socoate că priveliştea a fost 
atât de atrăgătoare şi plină de învăţăminte, încât ne-a mărturisit 
în mod confidenţial că, de va avea vreodată ghinionul să ajungă 
din nou în preajma vreunor tâlhari în exerciţiul funcţiunii, atunci 
va prefera să privească toată scena mai de la distanţă, stând 
mai deoparte, tocmai ca să o poată povesti cu obiectivitate. 
Fiindcă e greu să relatezi „fără teamă, părtinire sau duşmănie”, 
când ţi se oferă din faţă şi de la foarte mică distanţă priveliştea 
a două guri de ţeavă de puşcă. Se poate „fără părtinire şi 
duşmănie”, dar ca să respecţi şi primul principiu, ar fi fost 


nevoie de multă nepăsare faţă de o ploaie de „plumb rece”, 
nepăsare pe care o au numai iubitorii învederaţi ai romanţurilor 
ieftine, iar aceştia nu se arată niciodată prin munţi, apa leşioasă, 
tufişurile de salvie în flăcări şi dieta numai pe bază de carne de 
vită trezind o înclinaţie hotărât „materialistă” şi ucigând în 
foarte mare măsură sentimentele. 


Ives urlă: 

— Stai, mâinile sus! 

Apoi îi spuse lui Zachary: 

— Dă-te jos şi ia-i în primire pe tipii ăştia! 


În consecinţă, Bob descălecă şi, slobozindu-şi calul, se îndreptă 
cu arma în mână drept către Southmayde. În vreme ce-l vămuia 
pe Southmavyde de aurul pe care-l avea la el, tâlharul tremura 
din cap până-n picioare (şi nu de frig). 


Înfăţişarea bandiţilor în acel moment era înspăimântătoare şi nu 
aducea de loc cu cea pe care ar fi dorit-o fraţii mai vârstnici ai 
„Corpului Păcii”. Fiecare se înfăşurase într-o pătură verde şi 
albastră care le ascundea tot trupul. Whiskey Bill îşi tuflise în 
cap un joben (exact opusul farfuriei de supă purtată îndeobşte în 
est), avea mânecile suflecate mai sus de coate, pe faţă îşi 
pusese o batistă neagră de mătase, cu găuri pentru ochi şi nas. 
Avea un cal sur, acoperit şi el de la urechi la coadă cu o pătură 
care lăsa să i se vadă capul şi picioarele. Calul lui Ives era 
acoperit la fel. Avea un sur rotat, cu coama tăiată perie. Se 
mascase şi el cu o bucată de pătură cenuşie în care făcuse 
găurile necesare. Zachary călărea un vânăt-suriu aparţinând lui 
Bob Dempsey (tot ţinutul era grajdul lor), acoperit ca şi ceilalţi şi 
se mascase cu e bucată de jerseu. 


— Închide ochii! 


Cu tot respectul, Southmayde refuză şi nu fu silit s-o facă. Bob îi 
luă apoi pistolul şi banii lui Leroy şi-i aruncă jos. In vreme ce 


Southmayde era astfel jefuit, Billy, simțindu-se obosit, lăsă 
mâinile în jos, la care, pe dată, Ives urlă: 


— Ţine-le sus, bă.! 


Se ştie că Billy s-a supus cu grabă, deşi nu cu multă bucurie. 
Zachary se duse la căpitanul Moore, căruia îi ceru acelaşi lucru. 
Căpitanul declară cu multă solemnitate, în timp ce-i întindea 
punga, că asta era tot ce avea pe lume, dar mai apoi reieşi că 
vreo douăzeci şi cinci de dolari nu fuseseră incluşi în acea 
evaluare a averii sale lumeşti şi-i scoase la iveală numai după ce 
tâlharii dispăruseră. 


Continuându-şi cercetările, cel desemnat cu buzunăreala veni la 
Billy şi-i ceru pistolul, care-i fu înmânat pe dată. Ives îl întrebă: 


— E încărcat? 


Răspunzându-i-se că nu, îi spuse lui Bob să-l restituie stăpânului. 
Billy avea asupra lui mai multe sume mici de bani care 
aparţineau altora şi-i fuseseră încredințate pentru a le duce unor 
prieteni sau pentru a face unele cumpărături. Când Bob se 
apropie, el începu să se căineze: 


— Oh, Doamne, ce vreţi de la mine?! N-am nimic. 


Graves îi spuse lui Zachary să-l păsuiască şi întrebă dacă în sacii 
de poştă mai era ceva care le făcea trebuinţă. Tom îi răspunse 
că nu credea să se afle aşa ceva. Zachary puse piciorul pe 
pârghia frânei, se săltă şi începu să cerceteze, dar nu găsi nimic. 
Pentru că în timp ce se îndeletnicea cu astea, Caldwell îl privise 
pe Zachary mai lung, Ives îi porunci să se uite în altă parte. Tom 
se întoarse şi întrebă dacă putea să se uite la el. Ives încuviinţă. 


După ce-şi termină căutările, Zachary îşi luă puşca şi se trase 
înapoi. Ives porunci încheierea „defilării” şi ordonă scurt: 


— Sus şi valea! 


Caii erau cam neliniştiţi, dar Tom îi stăpâni bine, iar 
Southmayde, gândindu-se să mai vadă ce era de văzut, îi şopti: 


— Tom, ia-o încet! 
Ives urlă: 
— Mână! 


Leroy, cum stătea jos, se răsuci, hotărât să dibuiască cine erau 
tâlharii şi-i cercetă cu atenţie un minut, însă până la urmă Ives 
băgă de seamă şi răcni: 


— Dacă nu te suceşti la loc şi nu-ţi vezi de treabă, îţi găuresc 
scăfârlia. 


Cei trei tâlhari se strânseră la un loc şi supravegheară diligenţa 
până când dispăru din ochii lor. Leroy Southmayde pierduse 
patru sute de dolari în aur, iar căpitanul Moore lăsase o sută de 
dolari în bancnote, care aparţineau de fapt altcuiva. 


Diligenta îşi continuă drumul spre Bannack fără a mai întâmpina 
greutăţi şi, când sosi acolo, Plummer îi şi aştepta şi-i întrebă: 


— Diligenţa n-a fost cumva jefuită astăzi? 


Răspunzându-i-se afirmativ, când Southmayde se dădu jos, el îl 
luă de braţ, iar acesta, gândindu-se că avea de-a face cu şeriful, 
era gata-gata să-i spună tot ce ştia, dar judecătorul G. G. Bissell 
îl înghionti uşor cu cotul, silindu-l să se întoarcă, ceea ce Leroy şi 
făcu; judecătorul îl preveni să fie cu mare băgare de seamă şi să 
aibă grijă ce-i povesteşte aceluia, adică lui Plummer. 
Southmayde îi făcu cu ochiul, semn de înţelegere numai de ei 
ştiut, apoi se întoarse Plummer, care-i zise: 


— Cred că pot să-ţi spun cine v-a jeluit. 
Leroy îl iscodi: 

— Cine? 

Plummer spuse: 


— Unul din ei era George Ives. 


Southmayde îi răspunse: 


— lar ceilalţi doi erau Whiskey Bill şi Bob Zachary şi sper să 
ajung să-i văd în ştreang, nu mai departe de trei săptămâni. 


Plummer ieşi de îndată afară şi deşi Leroy mai rămase vreo trei 
zile în târg, nu-l mai întâlni de-atunci. Plummer îl acuzase pe 
Ives ca să afle dacă Southmayde ştia cu adevărat ceva. La scurt 
timp, judecătorul Bissell, care-l auzise pe  Southmayde 
spunându-i lui Plummer cine erau tâlharii, îi zise: 


— Leroy, nu dau o para chioară pe viaţa dumitale. 


A doua zi, pe când Tom se întorcea, îl întâlni la ferma Cold Sping 
pe Graves şi, luându-l deoparte, îl întrebă dacă auzise de „mica 
tâlhărie”. Graves îi spuse că auzise şi-l. Iscodi dacă ştia cine 
erau făptaşii. Tom îi răspunse că nu şi adăugă: 


— Şi nici n-aş vrea să ştiu, pentru nimic în lume. Fiindcă dacă aş 
şti şi le-aş spune numele, n-aş avea multe zile de trăit. 


— Asta aşa-i, Tom - încuviinţă Graves. N-ai mai trăi nici 
cincisprezece minute. Da' am să-ţi istorisesc o întâmplare, cum 
am fost eu jefuit prin Californy. Într-o noapte, pe la ora zece, eu 
şi un tovarăş al meu mergeam călare şi doi tipi ne-au ajuns din 
urmă şi ne-au poruncit să ridicăm pe dată mâinile sus şi să le 
dăm banii. Am făcut ce ne-au cerut cât s-a putut de iute. Ne-au 
uşurat de vreo două mii de dolari în monede de aur. Şi le zic: 
„Băieți - le spun eu - e cam greu că ne luaţi tot ce avem”. Tipul 
spune şi el că e cam greu şi ne dă înapoi patruzeci de dolari. La 
vreo săptămână după aia, îi văd pe cei doi tipi jucând faro. Mă 
uit crunt la ei şi ies. Unul din indivizi se ia după mine şi-mi zice: 
„Nu eşti dumneata cel care a fost jefuit acum câteva nopţi?”. 
„Nu”, spun eu, fiindcă mă temeam să-i destăinui adevărul. 
Spune el atunci: „Vreau să recunoşti că aşa-i. Ştiu că dumneata 
eşti. Am să-ţi dau patru mii de dolari fiindcă ţi-ai ţinut gura” şi 
aşa a şi făcut, să fiu. Ei, vezi, Tom, ce-am dobândit eu dacă mi- 
am ţinut gura?! Am scăpat şi cu viaţă şi m-am ales şi cu patru 
mii de dolari. 


Ives se îndreptă spre Virginia şi acolo, într-o casă deocheată, 
declară că el fusese capul bandei care-l ţinuse pe Tom Caldwell 
cu mâinile sus şi că, pe., avea s-o mai facă şi altă dată. Ives 
plecă împreună cu un vizitiu, prieten de-al lui Caldwell, către 
Nevada. Fiecare avea câte o puşcă de vânătoare. Ives era beat 
turtă. Vizitiul îl întrebă pe Ives cine erau, după părerea lui, 
bandiții, la care el răspunse îndată: 


— Eu mi-s capul bandei care. Etc., etc., aşa cum s-a amintit. 
Atunci omul îl iscodi: 

— Şi bănuieşti că Tom ştie şi el? 

— Sigur că da! Răspunse George. 


Când ajunseră în târg, vizitiul îl zări pe Tom şi-i făcu semn să 
stea deoparte, cu fereală. Acesta se supuse, dar trimise un om 
ca să afle ce voia să spună cu acel semn. Când se întoarse, omul 
îi povesti ce se petrecuse şi-l sfătui să nu iasă în calea lui Ives 
fiindcă era beat şi putea să-l omoare. 


În aceeaşi seară, Tom şi prietenul său vizitiul au plecat cu 
diligenţa spre ferma Cold Spring şi, în timpul discuţiei, i-a 
istorisit toate amănuntele. Vizitiul încheie spunându-i că, pe 
când era călare, stătea pregătit să tragă în Ives dacă acesta îl 
lua la cătare pe Caldwell. 


Trei zile mai târziu, Southmayde se gătea de plecare din 
Bannack, când, în clădirea staţiei, intrară Buck Stinson şi Ned 
Ray, care se interesau cine mergea la Virginia. Când li se 
răspunse că nimeni în afară de Southmayde ei spuseră: 


— Păi atunci mergem şi noi. 
Agentul companiei veni la Leroy şi-l sfătui: 


— Pentru numele lui Dumnezeu, nu te duce! Cred că au să te 
omoare. 


Southmayde îi răspunse: 


— Trebuie să mă duc şi de-mi aduci o puşcă din aia cu două ţevi. 
Am să-mi încerc norocul. 


Ca urmare, agentul companiei Oliver îi înzestră pe Leroy 
Southmayde, pe Tom Caldwell şi pe un tânăr de vreo 
şaisprezece ani, care mergea şi el cu diligenţa la Virginia, cu 
câte o puşcă. Leroy merse călare împreună cu Tom. Nu i-au 
slăbit din ochi pe cei doi tâlhari, dintre care unul mâna caii, iar 
celălalt stătea la pândă. Călătoria fu la fel de plicticoasă ca un 
rond de noapte până ce diligenţa ajunse la răscrucea de la 
Stinkingwater, unde, în faţa staţiei, stăteau laolaltă doi din trei, 
cei trei care jefuiseră diligenţa, Bob Zachary şi Bill Graves, 
împreună cu Aleck Carter. Buck Stinson îi zări şi răcni: 


— Hei, măi tâlharilor! 

Leroy îi spuse lui Tom Calwell! 
— Tem, am încurcat-o! 

Tom îi răspunse: 

— Asta cam aşa.-i. 


La staţia Cold Spring, unde diligenţa se opri pentru cină, plăcutul 
trio se înfiinţă. Erau, fireşte, înarmaţi, până-n dinţi, fiecare cu 
puşcă, pistoale şi cuţit. Doi dintre ei îşi lăsară puştile rezemate 
la uşă şi apoi intrară înăuntru. Aleck Carter îşi purta puşca la 
spate, cu cureaua petrecută pe după umăr. Bob Zachary, 
făcându-se că-i beat, răcni: 


— la să-l văd eu pe âl de zice că nu-i place mutra lui Stone! 


Încredinţându-se că atât cât îşi putea da el seama, toţi cei de 
faţă aveau o părere foarte bună despre Stone, el porunci să se 
dea la toată lumea câte un rând de băut, iar după ce se împlini 
şi asta, plăti şi luă cu el o sticlă de whisky şi se purtă cam 
„amestecat” până porni diligenţa. 


După ce străbătură cam un sfert de milă, îşi smuciră caii şi 
strigară: 


— Stai! 


În clipa când cuvântul le zbură de pe buze, Leroy îşi îndreptă 
arma asupra lui Aleck Carter, iar Tom Caldwell şi celălalt călător, 
în acelaşi moment, îşi aleseră omul şi-l luară la cătare. Aleck 
Carter exclamă: 


— Păi noi nu voiam decât să bem şi noi ceva, dar dacă poftiţi, n- 
aveţi decât să trageţi, fir-aţi. Să fiţi! 


Şi scoțând sticla, o făcu să treacă din mână în mână. Leroy şi 
Tom abia îşi muiară buzele. Tom bănuia că băutura fusese 
otrăvită. După ce se interesară cu multă politeţe dacă vreunul 
dintre afurisiţii de călători mai voia un pic de whisky, îşi smuciră 
din nou caii şi se îndreptară spre fermă, în pas grăbit. 


Înainte de a părăsi ferma Cold Spring, Leroy Southmayde spuse 
că pentru el totul era foarte străveziu şi că avea de gând să 
părăsească diligenţa, însă Tom îi arătă că avea să-l ia pe Buck 
lângă el, iar celălalt putea să-l ţină sub supraveghere pe Ray. Lui 
Buck nu-i prea veni la socoteală aranjamentul, dar Tom îi spuse: 


— Eşti vizitiu bătrân şi vreau să te am lângă mine pe capră, fir- 
ar. 


Cei doi călători au stat tot timpul cu puştile pe genunchi, gata să 
tragă la orice mişcare a vreunuia din cei doi tâlhari. La ferma 
Lorraine, Leroy şi Caldwell se traseră puţin deoparte, ţinându-şi 
caii de dârlogi şi vorbiră despre „situaţie”. 


Au fost de acord că era cam încurcată şi discutară dacă nu era 
cazul s-o ia prin păduri şi să lase diligenţa în plata Domnului, dar 
nici asta nu le aduse linişte sufletească pentru că-l văzură pe 
Buck Stinson aproape de ei şi probabil să fi tras cu urechea şi să 
fi auzit fiece cuvânt pe care-l rostiseră. Buck se strădui să le 
alunge teama, spunându-le că nu-i păştea nici o primejdie. Îi 
arătară că sunt înarmaţi şi, de vor fi atacați, o să le dea de furcă 
unora dintre ei sau, în orice caz, o să le vină de hac la trei sau 
patru. Buck le răspunse: 


— Domnilor, pun la bătaie cuvântul, onoarea, viaţa mea că de 
aici până la Virginia n-are să vă facă nimeni nimic. 


Diligenţa fu trasă, caii înhămaţi, porniră la drum, iar Buck se 
apucă să lălăie cât îl ţinea gura un cântec, fără să se oprească, 
până când obosi de-a binelea şi atunci, la cererea lui, se puse pe 
cântat Ray. Acesta era semnalul pentru ca cei trei să se ţină mai 
departe. Dacă înceta cântecul, avea să urmeze atacul, dar şi 
fără să se cufunde prea tare în algebră, puteau calcula că o 
astfel de încercare se putea solda mai mult cu pierderi decât cu 
câştiguri, aşa că i-au lăsat în pace. Vizitiul, Southmayde şi 
tânărul călător nu arătau deloc supăraţi că au ajuns teferi şi 
nevătămaţi în târg. Ned Ray se duse la Southmayde şi-i spuse că 
de-ar şti cine a comis jaful, el, unul, n-ar sufla nimănui vorbă, 
fiindcă nu s-ar alege decât cu moartea. 


CAPITOLUL XIV. 
Începe balul - George Ives. 


După ce justiţia se arătase neputincioasă în cazul asasinilor lui 
Dillingham, starea obştei, din rea cum fusese, se deteriora 
repede şi mai mult, până ce omul ajunse de nu mai trăgea 
nădejde să trăiască măcar o singură zi în siguranţă. De mai 
multe ori mi s-au arătat golurile dintre bârne pe unde răzbeau 
de obicei gloanţele dintr-un saloon într-o prăvălie de alături. 
Răniţilor care zăceau prin târg nici nu li se mai dădea vreo 
importanţă, iar de s-ar fi întâmplat o zi sau o noapte fără 
împuşcături, înjunghieri sau bătăi, ar fi fost socotită o scurtă, dar 
binevenită, epocă de aur. După lăsarea întunericului, nimeni nu 
mai îndrăznea să se aventureze de la Virginia la Nevada sau 
Summit. Ajung doar câteva exemple din sutele ştiute. Un 
olandez, cunoscut sub numele de Dutch Fred, se întâlni cu un 
bandit care-i porunci să ridice mâinile sus, ca de obicei. Văzând 
că omul nu avea la el decât cinci dolari în bancnote, banditul îi 
spuse că o să-i ia şi pe aceia atâţia câţi erau şi adăugă, 
însoţindu-şi vorbele cu o salvă de blesteme: 


— Dacă se mai întâmplă vreodată să mai treci pe aici numai cu 
cinci dolari în buzunar, te-mpuşc. Fir-ai să fii, stai să te împuşc 
de pe-acum. 


Şi, ridicând pistolul, îl răni pe om la mână. 


Un altul fu jefuit de doi sau trei dolari, la vreo două sau trei mile 
de Nevada şi i se puse şi lui în vedere că, de avea să mai vină 
numai cu atâţia bani la el, aveau să-l ucidă. 


George Ives era un tânăr cu o înfăţişare atrăgătoare, cam de 
vreo douăzeci şi şapte de ani. Avea tenul şi părul deschise la 
culoare şi ochii albaştri. Nu purta favoriţi. Măsura vreo şase 
picioare înălţime şi purta o manta soldăţească şi o pălărie 
uşoară de fetru. Acest faimos desperado se mişca cu multă 
vioiciune şi avea o stăpânire de sine necilintită. O îndelungată 
experienţă în a înfrunta primejdia îl făcuse într-adevăr să nu se 
teamă de nimic. Era în stare să înfrunte moartea, cu o nepăsare 
firească, iar îndrăzneala lui nesăbuită, care nu-l lăsa în pace, 
devenise spaima cetăţenilor. Îşi încasa şantajele sub masca unui 
împrumut şi, ca să se distreze şi să arate cât de bine dresat era 
calul lui, îl silea să se dea înapoi până ce intra în vitrina vreunei 
prăvălii şi apoi pleca în galop, râzând. La prima vedere, oricine-l 
privea era plăcut impresionat, dar unul mai priceput la fizionomii 
ar fi surprins, la o cercetare mai atentă, în liniile gurii, în lucirea 
ciudată, necruțătoare şi sinistră a ochilor, acea fire iute care a 
făcut din el nu numai teroarea obştei, ci şi spaima bandei de 
tâlhari cu care era în cârdăşie. 


Cum s-a mai arătat, era cu Plummer când s-au pornit să-i 
sfeterească pe Langford şi pe Hauser, participase la jefuirea 
diligenţelor în octombrie şi noiembrie, iar după aceea se apucă 
de tâlhărit la drumul mare, ţinându-i tovărăşie lui Aleck Carter, 
în regiunea din josul râului Snake, unde ajunse sub numele de 
Lewis. 


Împreună cu un prieten le-au făcut o vizită lui Hunter şi lui 
Carter, la defileul Brown, iar la întoarcere, printre înălțimile care 
formează de fapt linia avanposturilor munţilor Ramshorn, cei doi 
se întâlniră cu Anton M. Holter, acum locuitor al Virginiei. L-au 


invitat cu poliţele să le împrospăteze visteria, achitându-şi o 
poliţă pusă în seama lui, ceea ce, în împrejurările respective, 
omul făcu pe dată, dar pentru moment nu era în stare să 
onoreze un cec prea mare. l-au ţinut o predică serioasă, 
arătându-i cât era de nepotrivit să călătorească având asupra sa 
o sumă atât de mică şi apoi, ca să-şi sublinieze nemulţumirea 
exprimată înainte, George îşi scoase revolverul şi, îndreptându-l 
spre capul victimei, slobozi un glonţ care-i găuri pălăria şi-i 
şterse ţeasta. Al doilea glonţ, mult mai bine ţintit, n-a pornit din 
cauza unei capse defecte. După ce rată astfel, acest „perfect 
gentleman” îşi văzu de drum, iar Halter făcu la fel, 
binecuvântându-l, fără îndoială, pe cel ce confecţionase capsa. 


Probabil că cea mai îndrăzneață crimă dintre toate, săvârşită cu 
deplin sânge rece, a fost cea comisă de el în apropiere de ferma 
Cold Spring. În împrejurimile Nevadei, un individ a fost biciuit 
pentru furtişag şi, pentru a scăpa de usturimea şfichiului, s-a 
oferit să dea informaţii despre banda de tâlhari. Ives auzi şi el 
despre asta, îi ieşi dinadins în cale, între Virginia şi ferma 
Dempsey şi îşi descărcă asupra lui arma cu două ţevi. Arma 
fusese atât de prost încărcată, iar omul atât de gros îmbrăcat, 
încât plumbii de vânat mare n-au avut prea mare efect; drept 
care Ives şi-a scos fără şovăială revolverul şi, în vreme ce vorbea 
cu omul, l-a împuşcat mortal. Fapta a fost săvârşită ziua în 
amiaza-mare, pe şleaul principal - într-un fel de vale- 
nsângerată-a obştii - şi acolo, sub ochii fermelor Daley şi Cold 
Spring, în timp ce se vedeau două sau trei căruţe venind şi-a 
ucis Ives victima, cu calm de profesionist, iar când mortul se 
prăbuşi de pe cal, tâlharul luă animalul de dârlogi şi dispăru cu 
el în munţi. 


Apoi Ives se duse la George Hilderman şi-i spuse că voia să 
rămână la coliba lui vreo câteva zile fiindcă omorâse un om 
lângă ferma Cold Spring şi se putea stârni zarvă şi tărăboi. La 
locul crimei, după vreo jumătate de oră, ajunseră mai mulţi 
călători. Trupul victimei era cald încă, dar fără viaţă şi câţiva 
fermieri de prin împrejurimi i-au săpat în acea vale frumoasă un 
mormânt singuratic şi acolo, fără nume, fără sicriu şi ne plâns de 
nimeni, bietul om: 


Doarme somn adânc, Cruţat de-a vieţii valuri. 


Toţi fermierii de-a lungul drumului îi ştiau pe tâlhari, dar teama 
de moartea care i-ar fi ajuns fără întârziere dacă ar fi deschis 
gura le-a pecetluit limba, chiar şi atunci când voiau cu adevărat 
să dea lucrurile în vileag sau să prevină pe cineva. 


Nicholas Tbalt a vândut o pereche de catâri patronilor săi, care i- 
au plătit animalele dinainte. Luând aurul cu el, omul o porni spre 
ferma lui Dempsey să aducă animalele. Dar după ce e vreme 
Tbalt nu s-a mai arătat deloc, cumpărătorii au Bocotit că ela 
fugit cu tot cu bani şi animale şi au fost destul de supăraţi că un 
om în care avuseseră atâta încredere i-a înşelat. Însă nu aveau 
dreptate. Credincios făgăduielii sale, el pornise să aducă 
animalele, dar îi fu dat să moară de mâna lui George Ives, care-l 
împuşcă, îl jefui de bani şi-i luă catării. La început, Ives aruncă 
vina asupra lui Long John, care Însă nu avusese nici un amestec, 
aşa cum nu avusese nici Hilderman, pungaş mărunt şi tăinuitor, 
dar în nici un caz criminal sau tâlhar. Când a fost cercetat la 
judecată, Long John a spus că el n-a fost martor când s-au tras 
gloanţele, dar că-l văzuse mai înainte pe Nicholas venind cu 
animalele, iar pe George Ives ieşindu-i în cale şi la scurt timp, 
aducând catârii cu el şi spunând că olandezul n-avea să mai 
supere pe nimeni. 


Cadavrul tânărului ucis zăcu despuiat, ţeapăn şi îngheţat, 
ascuns oricărei priviri omeneşti, printre tufele de salvie unde 
fusese târât. William Palmer trecea într-o zi pe valea 
Stinkingwater, în apropierea locului crimei şi mergea înaintea 
carului, cu puşca pe umăr. Dinaintea lui ţâşni o potârniche, omul 
trase, pasărea se prăbuşi moartă pe cadavrul lui Tbalt. Când 
descoperi potârnichea pe trupul lui Tbalt, el se întoarse până la 
o colibă, cam la vreun sfert de milă de la locul crimei, unde-i 
găsi pe Long John şi pe George Hilderman, le spuse că mai la 
vale era un cadavru şi-i întrebă dacă nu voiau să-l ajute să urce 
mortul în car, ca să-l ducă în târg şi să vadă de putea să afle 
cine era. Aceştia îi răspunseră: 


— Nu, n-are nici un chichirez. În Virginia, în fiecare zi e omorât 
ba unul, ba altul şi nu mai zice nimeni nimic. Nu vrem s-avem 
nimic de-a face cu tărăşenia asta. 


Ţeasta îi fusese străpunsă de un glonţ care-l nimerise deasupra 
ochiului stâng. La încheietura mâinilor şi în jurul gâtului se 
vedeau urmele unui lasou subţire, semn că după ce fusese 
împuşcat fusese târât prin desiş încă pe când mai trăia, iar când 
a fost găsit zăcea cu faţa în jos, cu mâna dreaptă îndoită la piept 
şi cu stânga agăţată de nişte crengi de salcie ce spânzurau 
deasupra lui. 


Nicholas Tbalt a fost adus în Nevada, după ce fusese dat 
dispărut vreme de zece zile. În Nevada, mortul a fost lăsat în 
car, în văzul lumii, o jumătate de zi. Elk Morse, William Clark şi 
Tom Baume au făcut rost de un sicriu, l-au îngropat creştineşte, 
iar la capătul mormântului au înfipt în pământ o crăcană de 
lemn, care, cred, se mai află şi azi acolo. 


Această privelişte stârni indignarea populaţiei. În aceeaşi după- 
amiază, trei sau patru cetăţeni au adunat douăzeci şi cinci de 
oameni şi au plecat din Nevada pe la orele şase seara. Înainte 
de a pleca, ei au întărit o obligaţie prin care se legau să-şi 
acorde sprijin unul altuia ş.a., apoi au pornit la drum, în tăcere şi 
cu toată graba, spre valea Stinkingwater. Ferindu-se de 
drumurile bătute, pâlcul de călăreţi o luă pe la râpe ca să 
ocolească ferma lui Dempsey. La vreo şase mile mai departe, s- 
au oprit la o cabană pentru a lua o călăuză care să-i îndrume 
până la locul sorocit. Pe la ceasurile trei şi jumătate dimineaţa 
au trecut pârâul Wisconsin, pe la un vad aflat la vreo şapte mile 
mai jos de ferma lui Dempsey, unde au văzut că apa era 
îngheţată, dar gheaţa nu era destul de groasă ca să ţină 
greutatea calului şi a călăreţului, aşa că au trecut unul după 
altul prin diferite locuri; unii, fiind nevoiţi să descalece ca să-şi 
ajute caii, au ieşit în cealaltă parte pe jumătate înecaţi şi şi-au 
continuat drumul, strânşi în platoşa hainelor îngheţate bocnă, 
care se lipeau de ei „ca moartea de un hoit”, cum spuse careva. 
Până şi neînfrântul Tom Baume fu obligat să mestece o gură de 
tutun şi să-şi adune toată puterea ca să poată înfrunta frigul, 


acum că era cu toate „pânzele” îngheţate. La vreo milă mai 
departe, căpetenia pilcului îi opri şi le spuse: 


— Toată lumea jos de pe cai, ţineţi-i bine de dârlogi şi nu faceţi 
nici un zgomot până nu se crapă de ziuă. 


Aşa că au rămas toţi stană de piatră încă un ceas jumătate. 
Când miji o geană de lumină, se dădu semnalul. 


— Băieți, pe cai şi nici o vorbă până nu ajungem la colibă! 

Nu merseră prea mult şi se auzi un lătrat de câine. În aceeaşi 
clipă dădură pinteni cailor şi, rupând rândurile, care în dreapta, 
care în stingă, au desfăşurat potera şi-au strunit apoi caii, după 
ce-au înconjurat coliba şi şi-au îndreptat armele asupra 
bârlogului. Căpetenia poterei sări jos şi. Văzând vreo opt-zece 
oameni dormind, înveliţi în pături, pe jos, în faţa sălaşului, strigă: 


— Primul care se ridică se alege cu o mână de plumbi, cât n- 
apucă să zică vai! 


Era prea întuneric ca să se vadă cine erau, aşa că se îndreptă 
spre colibă, lăsându-şi calul în seama unuia din ceată Jumătate 
dintre oameni au descălecat iar ceilalţi an rămas să ţină caii. 
Căpetenia întrebă: 


— Long John e aici? 

— Da - răspunse cel al cărui nume îi trăda înălţimea. 

— Fă-te încoace, după tine am venit! 

— Păi - bâigui acesta - mă cam bate gândul că de ce mă căutaţi. 
— Poate, dar dă-i zor, n-avem vreme de pierdut. 

— Ei - spuse John - aşteaptă până-mi pun mocasinii, zău aşa! 


— Atunci dă-i brânci mai iute, îi răspunse cel care venise să-l ia. 


Îndată după aceea, John ieşi din colibă şi aşteptară încă vreo 
jumătate de oră până se făcu lumină destulă ca să se vadă ca 
lumea. Conducătorul poterei şi încă patru oameni îl luară pe 
Long John şi-l duseră la locul unde fusese săvârşit omorul, 
lăsând restul oamenilor să-i păzească pe ceilalţi Ajunseră la locul 
cu pricina şi acolo îl acuzară pe Long John de crimă. Palmer 
arătă cum găsise cadavrul. Dar John le spuse: 


— N-am făcut eu asta, băieţi! 


| se atrase atenţia că va plăti cu viaţa pentru viaţa lui Nicholas 
Tbalt, iar de nu săvârşise el crima, atunci ştia foarte bine cine o 
înfăptuise de refuzase să dea o mână de ajutor la urcarea în 
căruţă a cadavrului. 


— Long John - spuse unul dintre oameni, în vreme ce-şi răsucea 
pistolul în mână - pregăteşte-te pentru lumea cealaltă. 


— Nu aşa - se băgă între ei conducătorul. Dacă va fi ceva de 
făcut, atunci o s-o facem cu toţii. 


Long John fu luat deoparte de trei bărbaţi şi se aşeză jos. Apoi 
toţi se întoarseră şi îşi ridicară privirea: în lumina palidă a zorilor, 
la vreun sfert de milă, se vedea Black Bess, catârul cumpărat de 
X. Beiller la canionul Washington. Arătându-i-se cu mâna 
animalul, John fu întrebat: 


— John, al cui e catârul? 


— E catârul pe care-l călărea Tbalt când a trecut pe aici - 
răspunse el. 


— Deci ştii al cui e catârul. Cam urâtă treabă. la fă bine şi 
gândeşte-te acum la altceva. 


Fu trimis un om după catâr şi animalul fu adus dinaintea lui John. 
Care fu întrebat unde erau ceilalţi catâri, dar el răspunse că nu 
ştia. Atunci i se spuse să se gătească de drum pentru lumea 
cealaltă, fiindcă pe lumea asta îşi încheiase socotelile. Dar omul 
le spuse: 


— Nu eu am săvârşit omorul. Dacă-mi daţi răgaz, am să vă arăt 
că-s nevinovat. 


— John - îi spuse căpitanul poterei - n-ai să reuşeşti niciodată, 
fiindcă vreme de nouă zile ai ştiut că lângă sălaşul tău zace 
cadavrul unui om şi n-ai suflat o vorbă de moartea lui. Şi chiar şi 


numai pentru atât meriţi ştreangul. De ce n-ai venit în Virginia 
să spui oamenilor ce s-a întâmplat? 


John răspunse că-i fusese teamă şi nu îndrăznise să facă asta. 
— De cine te-ai temut? Întrebă căpetenia. 

— De cei de prin preajmă. 

— Cine-s? 

— Mi-e teamă să spun. Unul dintre ei e pe-aproape. 
— Unde? 

— Cel care l-a omorât pe Nick e aici, la colibă. 

— Care-i acela? 

— George Ives. 

— E devale, la colibă? 

— Da. 


— Voi rămâneţi aici şi nu-l slăbiţi din ochi pe Long John, că eu 
mă duc acolo. 


Zicând acestea, se îndreptă spre sălaş. Ajungând la colibă, se 
opri şi, ochind pe unul care aducea cu descrierea lui George 
Ives, îl întrebă. 


— Tu eşti George Ives? 


— Da - răspunse podoaba. 


— După tine am venit - sună laconic răspunsul. 
— Ce treabă ai cu mine? Veni firesc întrebarea. 
— Ca să te duc la Virginia City - urmă răspunsul neplăcut. 


— În regulă - încuviinţă George - bănuiam eu că o să ajung şi 
acolo. 


Fu îndată luat sub pază. Doi din poteră se duseră la Tex, care se 
chinuia să-şi schimbe cămaşa, treabă ce se cerea negreşit 
făcută. 


— Cred că o să te luăm şi pe tine - îi spuse unul dintre ei. 


Tex îşi scoase şi veşmintele de pe dedesubt şi, aruncându-le 
spre Tom Baume, îi strigă: 


— Na şi fleandura asta de cămaşă veche că-i plină da mişcăţei. 
Poate-i arestezi şi pe ei. 


| se aduse politicos la cunoştinţă că obiectul acestei 
„neconstituţionale îngrădiri” nu era nici cămaşa, nici populaţia 
ei, ci doar persoana lui şi fu întrebat dacă pistoalele care zăceau 
aruncate pe jos sunt ale lui; după ce răspunse afirmativ, fu 
informat că şi acestea aveau să fie luate, iar el trebuia să se 
considere sub stare „de arest”, o formulă cam tehnică, dar 
simplă, adoptată de oamenii muntelui pentru a-l încunoştinţa pe 
omul în cauză că ţeasta îi era în pericol să-i fie dogită, fără nici 
un fel de avertisment, de va încerca s-o „şteargă”. Tex se 
îmbrăcă şi aşteptă desfăşurarea evenimentelor. Atât Tex cât şi 
Ives păreau să nutrească speranţa că o s-o dreagă ei cumva, dar 
când îi văzură şi pe ceilalţi venind cu Long John, s-au mohorât şi 
n-au mai scos o vorbă. 


Când ceata s-a arătat la colibă, în jurul ei mai erau tolăniţi Aleck 
Carter, Bob Zachary, Whisky Bill, Johnny Cooper şi doi străini, cu 
totul nevinovaţi, care au continuat să-şi mai tragă sufletul pe 
lumea asta numai datorită faptului că se aflase amănuntul că, în 
acel moment, n-aveau asupra lor para chioară. Băieţii din ceată 


nu ştiau legăturile celorlalţi cu banda, aşa că s-au aşezat cu ei la 
o cană de cafea şi şi-au lăsat armele la îndemână tâlharilor, 
chiar pe aşternuturile lor. Bandiţii i-ar fi putut face zob pe toţi 
dacă ar fi avut îndrăzneala să încerce a pune mâna pe ele. Unul 
din băieţi îi spuse conducătorului, arătând spre Aleck Carter. 


— Între ei e cel puţin un om de treabă. Îl ştiu din partea cealaltă 
(la vest de munţi). 


Dar părerile căpitanului asupra situaţiei nu se schimbară numai 
la această remarcă binevoitoare. El strigă pe un ton care 
însemna „Atenţie, băgaţi de seamă!”: 


— Fiecare să-şi ia puşca şi să aibă grijă ce face cu ea. 


În expedițiile următoare n-a mai fost nevoie să repete 
avertismentul. Cinci oameni fură trimişi să inspecteze coliba, iar 
ceilalţi rămaseră în picioare în jurul ei. Ga rezultat al acestei 
cercetări au fost capturate şapte pistoale de dragoni şi de 
marină, nouă arme de vânătoare şi treisprezece flinte. Au fost 
scoase toate afară şi, în vreme ce erau aruncate jos, pe pământ, 
una din ele se descărcă aproape de capul lui Tom Baume între 
arme se afla şi pistolul lui Leroy Southmayde, luat cu prilejul 
jafului asupra diligenţei. Fu recunoscut în cursul judecării lui 
Ives, după seria gravată pe el. 


Toate fiind gata, potera o luă spre Dempsey şi, o dată cu ea şi 
George, călare pe poneiul lui ţintat cu coadă scurtă Era hotărât 
s-o şteargă şi ca să-şi înfăptuiască planul, îşi arătă dorinţa de a- 
şi încerca bidiviul împotriva celorlalţi cai. 


Provocându-i pe vreo câţiva călăreţi să se ia la întrecere cu el. 
Ideea lui fu acceptată prosteşte şi, de n-ar fi intervenit un 
accident care să-i zădărnicească planul de a pune mâna pe calul 
lui neîntrecut, cel puţin o duzină de nume s-ar fi adăugat la 
lunga listă a victimelor sale. 


La ferma Dempsey se afla un pod în curs de construcţie şi doi 
dintre cei care călăreau înainte îl zăriră pe George Hilderman 
lucrând în mijlocul podului. Fu întrebat dacă se numea George 
Hilderman şi când acesta încuviinţă, i se spuse că trebuie să 
meargă şi el la Virginia. El îi iscodi dacă aveau vreo hârtie în 
sensul acesta, iar când i se spuse că nu, le declară că n-avea de 
gând să se mişte din locul acela. Însă veni căpitanul poterei şi 
acesta îi zise s-o pornească „fără mofturi”, pe un ton care-l 
convinse că era în zadar să se opună, aşa că se găti să-i 
însoţească, dar nu chiar de bunăvoie. Spuse mai întâi că nu 
avea cal şi Tom Baume îi oferi un catâr. Apoi nu găsi şa. Acelaşi 
prieten cumsecade îi făcu rost şi de şa şi trebui să meargă cu ei. 
Cu un ultim efort de a găsi o chichiţă, declară că animalul nu 
voia să pornească. Pe jos era un băț şi i se porunci, după cum 
dicta obiceiul pe atunci, „ori baţi catârul şi mergi călare, ori îl 
duci de dârlogi şi-o iei la vale”. Felul practic de a aborda lucrurile 
îl împăcă pe dată cu încălcarea prevederilor din Magna Charta şi 


Declaraţia Drepturilor care se făcuse prin arestarea lui şi o porni 
fără tragere de inimă la drum, chiar dacă nu prea confortabil, cel 
puţin, în linişte. 


În acest timp, cel mai parşiv ticălos, aflat în mâinile cetei mai 
numeroase, îşi juca rolul cu multă pricepere şi deplin succes. Îşi 
mărturisi totala nevinovăție în legătură cu oribila crimă de care 
era acuzat şi lăsă să i se înţeleagă dorinţa de a fi dus în Virginia, 
unde avea prieteni şi de a fi judecat de autorităţile civile (sarcina 
întocmirii listei juraţilor revenindu-i lui Plummer) şi, ca din 
întâmplare, declară că nu i-ar fi convenit să fie judecat în 
Nevada, fiindcă prin părţile acelea împuşcase un câine care-i 
speriase calul, pentru care motiv cei de acolo erau porniţi 
împotriva lui, ceea ce îi putea aduce prejudicii serioase dacă ar fi 
fost judecat în acel loc. 


Fără îndoială că aparenta promptitudine cu care s-a supus 
constrângerilor paznicilor săi le-a muiat acestora vigilenţa, aşa 
că i s-a îngăduit să călărească, e drept fără arme, dar altfel 
nestânjenit, alături de escortă. 


Până atunci, pe minunatele drumuri ale Montanei nu s-a mai 
pomenit trupă atât de numeroasă, călare pe fugari iuți, fără să 
se nască ispita de a încerca puterile bidiviilor, iar detaşamentul 
nostru de poteră nu făcea nici el excepţie de la regulă. Aceste 
întreceri în devălmăşie erau, aşadar, la ordinea zilei, până când, 
în cursul uneia din ele, Geo Ives, care se afla în frunte, atrase 
atenţia întregii cete pentru că îşi continuă cursa în goana mare, 
cât de iute îl putea purta calul. Dar abia când ajunse la vreo 
zece lungimi de călăreţul cel mai din frunte, îşi dădură paznicii 
seama că pasărea scăpase; în colivia lăsată deschisă. Douăzeci 
şi patru de perechi de pinteni se înfipseră în coastele a douăzeci 
şi patru de cai şi, într-un ropot de copite cum nu s-a mai auzit 
vreodată pe şleaul acela, au ţâşnit înainte ca o bandă zănatică. 
O vreme, fugarul s-a depărtat încet, dar sigur, de urmăritori, 
îndreptându-se spre ferma Daley, unde-l aştepta iapa sa 
favorită, iute de fugă, cu dârlogii şi şaua pusă; pregătită gata, 
într-atât de repede se răspândeau zvonurile în acele vremuri. 
Dar soarta s-a îndreptat împotriva tâlharului, care, fiind urmărit 


prea îndeaproape, n-a mai putut să se folosească de această 
şansă. Urmăritorii, văzând un cal odihnit şi un catâr gata de 
drum, săriră în spinarea lor şi continuară goana. Ives suci calul 
spre munţi, luând-o pe lângă Defileul Bivens, apoi aceşti 
reprezentanţi ai crimei şi ai dreptăţii, cu nervii încordaţi, goniră 
peste câmp, în această cursă pentru viaţă. Încă trei mile şi 
tâlharul simţi că pe bidiviul său îl lasă puterile, iar iuţeala 
galopului se muie. Caii lui Wilson şi Burtchey nu arătau nici ei 
mai breji. Dar soarta cursei putea fi hotărâtă acum de arme, aşa 
că, sărind de pe cal, Ives ţâşni într-o râpă, fericit ieşită în cale, 
ale cărei maluri pietroase, cu mulţi bolovani mari, puteau să-i 
ofere adăpost în faţa duşmanilor neîndurători. lute ca gândul, 
şeile urmăritorilor rămaseră goale şi cursa vitezei continuă pe 
jos. Când ajunseră la capătul râpei, nu văzură urmă de Ives, dar 
era limpede că se ascundea pe undeva pe aproape. Burtchey 
dădu târcoale locului şi iată-l şi pe Ives, ghemuit după o stâncă. 
Luându-l la ochi cu arma, îi porunci să iasă afară, iar acesta se 
supuse, râzând nestânjenit. Vicleanul boemian era mult prea 
hârşit ca să se lase păcălit şi, înainte ca Ives să ajungă destul de 
aproape pentru a-şi folosi cu succes revolverul, ordinul hotărât 
„Nu mişca” îi spulberă şi ultima speranţă: rămase stană până ce 
sosi ajutorul, în persoana lui Wilson. De când prizonierul scăpase 
şi până fusese prins şi adus înapoi trecuseră două ceasuri 
Căpitanului i se propuse să se înalțe un stâlp, iar Ives să fie 
spânzurat pe loc, dar propunerea fu respinsă. Băieţii se porniră 
veseli pe sporovăială, se omeniră, apoi se dădu ordinul 
„încălecaţi!”; atunci, în mijlocul careului format în Jurul lui, Ives 
începu să-şi dea seama de situaţia disperată în care se afla. 


Vestea prinderii sale zbură iute, până departe. Noutatea se lăţi 
prin toate colţurile şi văioagele părţii locuite a teritoriului. Johnny 
Gibbons, care mai târziu o şterse iute şi dibaci către Utah, 
bântuit de spectrul comitetului de vigilenţă, ajunse din urmă 
potera, înainte ca aceasta să atingă canionul la pârâul Alder şi o 
însoţi spre Nevada. Pe vremea aceea era coproprietar al fermei 
Cottonwood (a lui Dempsey) şi-i informa pe cei din bandă asupra 
tuturor călătorilor care treceau pe acolo cu sume mai mari de 
bani. 


În seara zilei de 18 decembrie, pe când detaşamentul ajunse în 
Nevada, soarele scăpătase dincolo de înălţimi şi se discută 
problema dacă să-l ducă pe Ives mai departe în Virginia sau să-l 
ţină în noaptea aceea în Nevada. S-a hotărât ca Ives să rămână 
în Nevada până dimineaţa, apoi aveau să aleagă locul judecății. 


Prizonierii au fost despărțiți unul de altul şi puşi în fiare. Înăuntru 
şi în jurul casei fu instituită pază puternică şi noaptea veni şi 
trecu fără nici un incident de seamă. Dar, în acea noapte 
chinuitoare, „putea fi văzut un călăreț singuratic” galopând în 
goană mare şi schimbând mereu caii, de-a lungul drumului către 
Bannack City. Era locotenentul George Lane, alias Şontorogul, 
care fusese trimis să ducă vestea samavolniciei ce se săvârşise, 
în pofida legii şi fără nici un respect faţă de autorităţile 
constituite legal. Fu instruit să propună ca Plummer să vină de 
îndată în Nevada, să ceară ca inculpatul să fie predat 
autorităţilor civile, să impună această cerere pe baza acelui, pe 
drept numit, Hocus Pocus ca-n Habeas Corpus şi să se străduie 
ca Ives să aibă parte de o judecată dreaptă (?)! 


De îndată ce se hotărî ca Ives să rămână în Nevada. Gibbons 
porni ca din puşcă spre Virginia, în drum întâlnindu-se cu unul 
sau doi avocaţi - „Unde-i hoit, acolo-s şi vulturi” etc. Toţi 
prietenii lui Ives au fost convocați la Nevada, a doua zi 
dimineaţă, devreme. 


În prima parte a dimineţii de 19 puteai să vezi puhoi de mineri, 
negustori, meseriaşi, croindu-şi drum către Nevada, din ce în ce 
mai mulţi şi toată dimineaţa trecu repede cu cercetarea fiecărui 
arestat şi cu discuţii restrânse asupra celei mai nimerite 
proceduri. În toate păturile sociale se aflau şi apărători şi 
acuzatori, mulţi străduindu-se din răsputeri să creeze un curent 
de opinie în favoarea lui Ives, în vreme ce un mare număr de 
cetăţeni, încă nesiguri dacă el era vinovatul, luaseră hotărârea 
ca, în cazul când se vădea că acesta este adevărul, să nu-i lase 
nici o portiţă de scăpare, prin nici un fel de tertip avocăţesc. 


Deşi era în ajunul „Zilei părinţilor naţiunii28”, stăruia o vreme 
blândă şi senină de octombrie. Incă nu căzuse zăpada, gheaţa 
prinsese coajă numai la malul apelor mai leneşe, iar un soare 


strălucitor şi plăcut încălzea aerul limpede şi muia glodul 
îngheţat din mijlocul străzilor. Pe uliţi se hârjoneau ţâncii şi o 
mie cinci sute de oameni stăteau în picioare, arzând de 
nerăbdare să intre în acţiune, dar aşteptând liniştiţi, fără un 
murmur, pentru ca totul să se împlinească după cuviinţă şi în 
deplină rânduială. 


Nu mai e nevoie să zugrăvim judecata sau să recapitulăm 
dovezile. E destul să amintim că alibiuri, bazate pe mărturiile lui 
George Brown şi ale preacinstitului Whiskey Joe, au căzut. 
Printre avocaţi nu mai domnea obişnuita aroganță, fandoseală 
plină de tehnicisme, amestecată cu etalări de elocinţă şi 
savantlâcuri. Dar nici retorica lui Blair, toată învăţătura lui Coke, 
metafizica lui Alexander, înţelepciunea lui Jerrolt sau izul lui 
Oberlin n-au putut adormi vigilenţa acelor încercaţi oameni ai 
muntelui şi n-au reuşit să-i abată de la țelul neînduplecat şi 
justiţiar al acestei acţiuni: asigurarea vieţii şi proprietăţii obştei, 
garantarea unei ocrotiri asemănătoare celor care aveau să-şi 
lege soarta de Montana în anii următori. 


Dovezile nu s-au mărginit numai la învinuirea de crimă, ci au 
vădit că Ives fusese şi tâlhar şi criminal. Şi încă e îndoielnic că ar 
fi fost condamnat, dacă în timpul judecății n-ar fi ieşit la iveală 
fapte primejdioase pentru reputaţia şi viaţa unora dintre 
prietenii săi, ceea ce i-a făcut, în chip misterios, pe aceştia să nu 
se arate pe acolo, iar de atunci nici că s-a mai auzit de ei. Toţi 
nutreau instinctiv convingerea că inculpatul era cel mai 
înveterat criminal, dar cu toate dovezile şi toate resentimentele 
faţă de el era greu să fie condamnat. 


E încă vie în mintea mea mulţimea adunată în jurul focului care 
ardea dinaintea „curţii de judecată”. Văd încă şi acum carul în 
care stă judecătorul, pe avocatul care pledează cu toată 
ardoarea şi elocinţa în favoarea netemătorului tâlhar, pe ale 
cărui trăsături neclintite nu se poate zări urmă de descurajare, în 
văpaia şovăielnică a buştenilor ce ard şi care-şi aruncă în acelaşi 
timp lumina asupra feţelor aspre şi împietrite ale paznicilor, 
înveşmântaţi în felurite chipuri, stând în diferite poziţii şi 
formând un cerc în jurul juraţilor. Buzele strânse, feţele atente 


ale acestora le trădează sentimentul imensei responsabilităţi ce 
le apasă umerii, ca şi hotărârea necilintită de a-şi împlini datoria. 
Din când în când, câte o văpaie mai înaltă dezvăluie mulţimea 
minerilor ce stau în aşteptare, privind gânditori, ţintă, 
spectacolul şi ascultând cu atenţie desfăşurarea procesului. lar 
dincolo de acest cerc. Se frământă, cu mişcări nesigure şi 
agitate, valul neclintit al celor fără căpătâi şi al partizanilor 
criminalului, chipul lor pierdut, sălbatic şi alarmat vădind, cât se 
poate de limpede, că tremură în faţa acestui proces care, atunci 
când se va încheia, îi va împinge la exil sau îi va proclama drept 
acoliţi ai criminalilor, iar răsplata neîndoielnică nu va putea fi 
amânată. 


O astfel de privelişte nu se va mai vedea în Montana. Soarta 
teritoriului cunoştea cel mai grav moment de criză. Şi numai un 
cetăţean curajos, supus legilor şi-ar alege sau ar accepta 
misiunea de procuror, paznic, jurat sau judecător. Însemnaţi de 
către ticăloşi pentru a fi asasinați, aceşti oameni îşi riscau viaţa 
pentru binele obştei. O luptă pe viaţă şi pe moarte între 
colonelul Sanders şi unul din avocaţii părţii adverse n-a putut fi 
împiedicată decât de intervenţia promptă a unor oameni stăpâni 
pe ei care i-au înconjurat pe combatanții ce se îndreptau spre 
locul duelului. Eroul acelui ceas a fost W F. Sanders, fapt 
recunoscut. Oricare dintre ticăloşii aflaţi acolo s-ar fi simţit 
onorat să fie ucigaşul său şi totuşi, cutezător ca un leu, el 
rămase să înfrunte şi să sfideze intenţiile criminale ale 
duşmanilor săi înarmaţi. 


Dezbaterile asupra cazului încheindu-se, problema a fost, mai 
întâi, trecută, pentru a decide asupra ei, celor douăzeci şi patru 
de cetăţeni aleşi în acest scop, iar aceştia s-au retras să 
delibereze. 


Juriul a stat pentru a delibera asupra hotărârii doar ceva mai 
mult de jumătate de oră, iar după ce s-a întors, douăzeci şi trei 
de juraţi au declarat că vinovăția lui Ives fusese dovedită, iar 
unul - Henry Spivey - s-a abținut să se pronunţe, din motive 
necunoscute. 


Mulţi au crezut că dezbaterile se vor încheia aici, iar curtea îşi va 
ridica şedinţa până a doua zi, deoarece se lăsase întunericul. 
Însă colonelul Sanders se urcă în car şi, după ce reaminti că Ives 
fusese declarat criminal şi tâlhar de către mulţimea adunată 
acolo, propuse ca: „Ives să fie de îndată spânzurat cu gâtul în 
ştreang până ce se vădeşte că a murit” şi această propunere 
îndrăzneață şi directă, care nu stârni decât o vagă împotrivire, fu 
adoptată înainte ca acuzatul să-şi dea seama de situaţie Doar 
unul sau doi prieteni şi câţiva vechi cunoscuţi, ce obţinuseră 
permisiunea de a rămâne în cercul unde era păzit Ives pentru a- 
şi lua rămas bun de la el, reuşiră să-i deschidă ochii asupra 
situaţiei în care se afla, iar inculpatul şi sfetnicii săi încercară să 
amine execuţia. Câţiva dintre sprijinitorii sui vărsară lacrimi. 
Această simpatie lacrimogenă faţă de un asasin ne aduce în faţa 
ochilor imaginea unei fiinţe prelungi şi acoperită cu solzi ce 
vieţuieşte în Nil. Apoi începură strădanii mişcătoare pentru a 
obţine amânarea execuţiei până a doua zi dimineaţa, Ives dând 
asigurări, pe cuvânt de onoare (!), că nu se va întreprinde nici o 
încercare de a-l salva sau elibera. Dar David şi Hereford şi 
căutau un loc de execuţie nimerit. Rugăminţile lui Ives şi 
Thurnmond erau atât de emoţionante, încât slăbiciunea 
omenească numai anevoie putu să reziste. Şi este tare greu să 
fii obligat să-i refuzi condamnatului chiar şi o zi de răgaz, pentru 
ca să-i scrie mamei şi surorii sale şi să primească iertarea 
bisericii, pe care, în astfel de împrejurări, chiar şi cei mai înrăiţi o 
caută. Dar acei oameni care se strânseseră acolo, adânc 
indignaţi de repetatele crime şi jafuri voiau să „încheie 
socotelile”. Pe atunci, amintirea celorlalte judecăţi era încă 
proaspătă şi mai adânc întipărită în minţile oamenilor decât este 
acum şi ei aveau în faţa ochilor imaginea consecinţei acelor 
momente de nehotărâre. Cea mai mişcătoare clipă, când Ives se 
porni să implore păsuire, apucându-l de mână pe colonelul 
Sanders, îşi pierdu întreaga forţă de emoţionare, vestejită de o 
interpelare sarcastică ce se auzi din mulţime: 


— Întrebaţi-l pe el cât timp l-a păsuit pe olandez. 


Ives îi dictă lui Thurnmond scrisori pentru ai săi. Îşi făcu 
testamentul, în care erau pomeniţi laolaltă, deopotrivă, avocaţii 


şi tovarăşii săi de fărădelegi, nefiind deloc amintite mama şi 
surorile lui din Wisconsin. 


Indiferent dacă era sau nu timp de lacrimi, fără îndoială că 
atunci era vremea lor, dar nici slăbiciunea, nici remuşcarea n-au 
umezit ochii lui Ives. Nu arăta nici sfidare, dar nici umilinţă; de 
fapt era netulburat. Fu condus la locul execuţiei, aflat la nu mai 
mult de zece metri de locul de desfăşurare a judecății. 


În tot cursul procesului, cu inima îndoită, tremurând de teamă şi 
cuprinşi de disperare, prietenii lui Ives şi-au pus la bătaie toată 
ingeniozitatea, căutând cu orice chip să-l scape, încercând rând 
pe rând să intimideze, să implore şi să stârnească simpatie, iar 
din când în când îşi dădeau în vileag încrederea nestrămutată în 
„drăguţele de tertipuri deştepte ale avocaţilor”. 


În acest timp, nelegiuiţii aşteptau, într-o chinuitoare nerăbdare, 
ce sporea cu fiecare ceas, sosirea lăudatei lor căpetenii, care 
sprijinise atâta timp şi cu atât succes pe trei mârşavi indivizi din 
şleahta lor, el prietenul poporului şi apărătorul legilor. Însă 
evenimentele erau cunoscute în tot ţinutul, ceea ce iscă multă 
tulburare, iar zvonul, cu cele o mie de picioare ale sale, se 
răspândi pretutindeni, bătând cele mai absurde cărări. 


Vestea arestării lui Ives ajunse la Bannack înaintea lui Lane şi se 
vorbea că cei din Defileul Alder erau cuprinși de turbare, pradă 
unor sentimente de nestăpânit, că se formase un comitet de 
vigilenţă, iar câţiva dintre cei mai de frunte cetăţeni atârnau în 
ştreang, că o mulţime, între trei şi cinci sute de oameni, se 
îndrepta spre Bannack să-i spânzure pe Plummer, Ray, Stinson, 
George Chrismas, A. J. McDonald şi alţii. Acest ultim „Buletin de 
front” e probabil rodul minţii lui Plummer. Se poate ca la 
naşterea acestei poveşti să fi dat o mână de ajutor Lane, Ray şi 
Stinson. 


E destul să spunem că Plummer o repetă adesea şi varsă lacrimi 
amare de crocodil, mirându-se că în mintea cuiva putuse încolţi 
ideea uciderii prietenilor săi - deocamdată încă ne jefuiţi - 
Chrisman, McDonald şi Pitt. Mâhnirea sa era o prefăcătorie de 
ochii lumii din Bannack şi, în mare număr, cetăţenii se adunară 


laolaltă pentru a se apăra unul pe celălalt în faţa atacului care se 
aştepta şi al cărui ceas precis iscoadele lui Plummer îl şi 
aflaseră; şi cât a fost noaptea de lungă, mulţi au stat de veghe 
pentru a întâmpina „cu toată căldura” pe agresori. 


Fără îndoială că Plummer era încredinţat că o astfel de ceată se 
îndrepta spre Bannack ca să pună mâna pe el. Pe Ray, pe 
Stinson şi compania. Tot lucrătura lui a fost aceea de a pomeni 
şi alte nume alături de cele ale tâlharilor, ceea ce era de fapt un 
tribut faţă de integritatea şi respectul de care se bucurau 
aceştia în rândul obştei, tribut plătit însă prin reversul său. 


„Conştiinţa face din noi toţi nişte laşi” şi Lane descoperi că 
Plummer era mai preocupat de a-şi salva propria-i piele decât pe 
cea a lui George Ives. Era uimitor cât de exact şi cu cită iuţeală 
ajungeau la membrii bandei, răzleţite în diferite colţuri ale 
teritoriului, veştile asupra desfăşurării judecății, dar noutăţile 
erau măsluite în fiecare loc de către cei interesaţi, după cum le 
convenea lor mai bine, pentru a sluji ţelurilor lor tâlhăreşti şi, 
prin astfel de tertipuri, au câştigat de partea lor mulţi oameni de 
treabă, cinstiţi, trezindu-le simpatia faţă de soarta şi nenorocirile 
lor. 


Cel mai potrivit loc aflat la îndemână pentru împlinirea sentinţei 
de condamnare la moarte era o casă aflată în construcţie, numai 
cu pereţii laterali ridicaţi. Pregătirile au fost simple şi de scurtă 
durată, deşi pe deplin satisfăcătoare. Piciorul unui stâlp de vreo 
doisprezece metri a fost fixat în casă, la baza unui perete, iar 
partea orizontală a spânzurătorii a fost sprijinită de o grindă. 
Aproape de capăt a fost legată funia, iar laţul desfăcut se legăna 
înspăimântător în partea de jos. Eşafodul era de fapt o ladă 
mare de mărfuri. Se lăsase noapte adâncă şi se ivise o lună 
plină, strălucitoare, aşa încât în jurul acestui altar al răzbunării 
se vedeau bine figurile neşovăielnice şi neîndurătoare ale gărzii, 
în toate tonurile de lumină şi umbră imaginabile. Hotărârea lor 
neclintită se citea limpede în fiecare trăsătură a feţelor arse de 
soare şi încercate de vreme. 


La cincizeci şi opt de minute de la fixarea sentinţei, George Ives 
fu condus la eşafod. Acest moment fu salutat de o adevărată 


babilonie de strigăte. Mulțimea pusese stăpânire pe toate 
acoperişurile din jur şi din toate părţile se auzeau îndemnurile: 
„La ştreang cu el!”, „Nu-l spânzuraţi!”, „Surghiuniţi-l!”, „Să ştiţi 
că trag!”, „Fir-ar ei afurisiţi cu sufletul lor de criminali cu tot!”, 
„Să-l atârnăm în laţ pe Long John!”. Garda rămase neclintită ca o 
stâncă. 


Când prizonierul păşi pe platforma fatală, strigătele conteniră 
deodată şi se lăsă o linişte apăsătoare. Condamnatului i se 
aşeză laţul de gât şi fu întrebat dacă mai are ceva de spus. Cu 
voce fermă rosti: 


— De crima asta nu sunt vinovat. Aleck Carter l-a omorât pe 
olandez. 


Accentul pus pe „asta” îi convinse pe toţi cei din jur că vrea să 
lase impresia că este vinovat de alte crime. Până atunci îl 
învinovăţise de crimă pe Long John. Ives îşi manifestă dorinţa să- 
| vadă pe Long John, iar mulţimea partizanilor săi urlă în semn 
de aprobare, dar cererea fu respinsă fiindcă se temeau de o 
încercare de a-l elibera pe osândit. 


Prizonierul declarase în nenumărate rânduri că n-avea de gând 
„să moară în propriile-i ciubote29” aşa încât ceru sergentului 
pazei o pereche de mocasini; i s-au dat mocasinii, dar, după o 
vreme, i se făcu frig şi ceru să i se pună din nou ciubotele. Aşa 
că Georges Ives „n-a murit totuşi de moarte bună”. 


Toate pregătirile fiind terminate, oamenii gărzii primiră ordinul: 
— Faceţi-vă datoria! 


Răsună ţăcănitul strident al închizătoarelor armelor, care 
fulgerară apoi în lumina lunii în timp ce erau duse la ochi; lada 
zbură trosnind de sub picioarele criminalului şi George Ives 
rămase legănându-se în bătaia vântului nopţii, înfruntând luna 
palidă ce lumina această scenă a împlinirii dreptăţii. 


Când ţăcănitul ameninţător al armelor vesti avertismentul de 
moarte adresat celor ce aveau de gând să-l facă scăpat pe 


criminal, mulţimea se buluci înapoi, cuprinsă de o panică 
sălbatică, oamenii călcându-se unii pe alţii în picioare, ţipând, 
urlând de groază. 


După ce  condamnatul rămase bălăbănindu-se în funie, 
judecătorul, care stătea aproape de Ives, anunţă: 


— Şi-a frânt gâtul! E mort! 


Vestea şi certitudinea acestui adevăr - osânditul nu-şi mai mişcă 
nici un mădular - îi convinse şi pe cei câţiva nelegiuiţi care nu 
ştiau ce-i teama că nu mai era nici o speranţă şi aceştia se 
retraseră clănţănind din dinţi, mormăind blesteme în barbă. 


În sfârşit se făcuse dreptate. Cei cu frica legii în suflet respirau 
mult mai uşuraţi şi toţi ştiau acum că cel mai mare ticălos al 
obştei era mort, că fusese frânt însuşi grumazul crimei şi că 
domnia teroarei se încheiase. Trupul lui Ives rămase o oră în 
ştreang. După acest răstimp, funia fu tăiată, cadavrul dus într-un 
atelier de roabe şi întins pe un banc de lucru. Un om rămase de 
pază până dimineaţa, când prietenii criminalului îl îngropară aşa 
cum se cuvenea. 


George Ives, deşi tâlhar atât de faimos, nu se îndeletnicea de 
prea multă vreme cu meseria asta. Prin 1857-58 era încă miner 
şi trudea din greu şi cinstit în California şi, cu toate că era 
nestăpânit şi zănatic, n-a fost învinuit de nici o pungăşie. Prima 
lui iniţiativă tâlhărească mai mare a fost furtul catărilor 
convoaielor guvernamentale, lângă Wala-Wala. Fusese angajat 
să păzească herghelia şi, de fiecare dată când avea loc o furtună 
mai straşnică, obişnuia să aducă la cunoştinţa mai-marilor lui că 
vreo câteva animale aflate în grija sa se prăpădiseră. Ofiţerul 
postului îi credea balivernele şi nu mai intra în amănunte. În 
felul acesta, Ives îşi încropi şi el o herghelie bunicică, cu ajutorul 
unor prieteni. Aflându-se în Elk City, îl băgă în sperieţi pe fostul 
lui stăpân, de pe vremea mineritului în California, intrând călare 
în saloonul acestuia, iar când bietul om apucă animalul de 
dârlogi, Ives îşi smulse revolverul şi cu siguranţă că l-ar fi ucis pe 
loc, de n-ar fi zărit, din fericire, faţa posibilei victime; îşi băgă 
pistolul în toc şi-şi ceru iertare pentru purtarea lui. Înainte de a 


părăsi oraşul a vrut să dăruiască minunata lui iapă sură 
prietenului său, care, în numele vechii lor amiciţii, îl omenise 
cum se cuvenea. Însă darul oferit cu insistenţă de mai multe ori 
a fost refuzat tot în atâtea rânduri, fiindcă, în ciuda tuturor 
protestelor lui Ives, nimic nu l-a putut convinge pe bietul om că 
iapa ar fi pe drept proprietatea lui. Îi spusese că o câştigase 
muncind cinstit ca miner. Dar chiar relatarea lui asupra felului în 
care furase catârii guvernamentali, cum am amintit mai sus, era 
suficientă pentru a lămuri deplin această problemă. Ives venise 
în Montana, care ţinea pe atunci de Idaho, din „cealaltă parte” a 
munţilor şi se apucase cu tot sârgul de meseria căreia i s-a pus 
capăt în Nevada, atât de tragic şi ruşinos pentru el şi atât de 
fericit pentru oamenii ținutului. 


Nu avem de adăugat decât puţine cuvinte la relatarea soartei 
acestui tâlhar şi criminal. Fusese crescut la Ives Grove, districtul 
Racine, Wisconsin şi provenea dintr-o familie de oameni 
deosebit de respectaţi. Se pare că viaţa pe care a dus-o în vestul 
sălbatic i-a cam amorţit simţul moral, pentru că, încet-încet, s-a 
cufundat în fărădelegile care s-au încheiat în Nevada. Multă 
vreme maică-sa a crezut că fiul ei şi-a găsit sfârşitul în mâinile 
indienilor, versiune ticluită chiar de el şi trimisă părinţilor. Se ştie 
că de atunci încoace, mâhnirea şi moartea au făcut mereu 
victime printre ai săi. 


Judecata lui Hilderman a fost treabă simplă. Nu era cunoscut 
drept un ticălos prea mare, ci mai degrabă ca un bătrân cam 
slab de minte şi de caracter, destul de treabă într-o colectivitate 
de oameni într-adevăr de treabă, dar uşor de momit să dosească 
mici lucruri de valoare, să păstreze diverse secrete şi să facă tot 
felul de treburi murdare pentru diferiţi oameni fără căpătâi cu 
mai multă minte şi mai multă tărie de caracter decât ei şi asta 
fie din bunăvoie, fie din teamă - lucru pe care judecata nu l-a 
putut stabili precis. 


Mărturia doctorului Glick l-a demascat a fi mai degrabă laş şi 
mâncău. Ştiuse de uciderea lui Tbalt, dar nu suflase nimănui o 
vorbă. Ştia şi de crima de la Cold Spring, dar le oferise adăpost 
şi ascunzătoare făptaşilor. Tot el ascunsese şi catârii furaţi. Dar, 


ţinând seama de dezvăluirile făcute de mulţi alţii, după execuţia 
lui Ives, precum şi de faptul că puterea bandei fusese zdrobită, 
astfel de păcate nu erau chiar atât de dăunătoare în ochii unui 
cumsecade om al muntelui. Adesea, la patul unor tâlhari răniţi, 
erau aduşi medici să le panseze rănile; li se spunea în ce 
încăierări se aleseseră cu ele, precum şi pedeapsa care-i aştepta 
dacă ar fi relatat povestea mai departe; însă altora li se sugerau 
consecinţele printr-o tăcere mai elocventă decât cuvintele. Mulţi 
ştiau de tragediile puse în scenă de tâlhari, chiar din gura lor şi 
în împrejurări în care păstrarea tăcerii era o necesitate 
imperioasă. Nu era o situaţie de invidiat să fii părtaşul 
groaznicelor lor taine. Era dezgustător cum spionau fiecare 
cuvânt al nefericitului păstrător al tainei şi nu constituia nici o 
mângâiere gândul că putea plăti cu viaţa pentru orice 
destăinuire ar fi făcut; şi cel prins într-o astfel de capcană era de 
fapt ostaticul ce putea plăti pentru indiscreţia oricăruia dintre cei 
ce împărtăşeau aceeaşi taină. 


Dacă unii cu mai multă minte decât putea pretinde Hilderman 
au păstrat, la porunca tâlharilor, tăcere asupra tainelor pe care 
le ştiau şi asta în locuri cu lume multă, unde, în mod sigur, se 
mai aflau şi alţii care le puteau sări în ajutor, atunci - s-a 
argumentat - cu atât mai mult avea o scuză că ascultase de 
ordinul lor unul slab de minte ca Hilderman, aflat departe de 
orice vecin, putând fi ucis şi ascuns de orice ochi omenesc, fără 
teamă de pedeapsă. 


Hilderman a fost surghiunit din Montana şi a fost păsuit zece zile 
ca să-şi încheie socotelile şi să plece. Când a ajuns la Bannack 
City, Plummer i-a spus să nu plece, dar bătrânul îşi cântări 
propriile temeri şi, comparând ţinuta sprintenă, efeminată a lui 
Plummer, cu cea a neclintiţilor oameni ai muntelui, ajunse la 
concluzia că putea să parieze mai degrabă pe aceştia decât pe 
Plummer şi, după ce acesta din urmă îi procură un ponei şi 
provizii, Hilderman părăsi pentru totdeauna Montana. 


Pentru că depusese mărturie împotriva celorlalţi criminali ca 
martor al acuzării, Long John fu lăsat liber şi credem că şi acum 
se mai află în ţinut. 


Pentru toţi cei care fuseseră prezenţi la judecarea lui Ives, un 
lucru era limpede: dacă pentru condamnarea fiecărui tâlhar 
avea să se cheltuiască atâta muncă, timp şi bani, toate eforturile 
cetăţenilor vor fi zadarnice. Trebuia găsită o procedură mai 
urgentă, mai sigură şi cel puţin tot atât de echitabilă. 


CAPITOLUL XV. 
Formarea comitetului de vigilenţă. 


Cei care nu cunosc despre execuţia lui Ives decât cele citite în 
aceste pagini nu-şi vor putea niciodată da seama pe deplin de 
tulburarea intensă care a cuprins peste tot populaţia ținutului în 
timpul acestei perioade furtunoase şi critice, nici de primejdiile 
imediate la care erau expuşi principalii actori ai acestei drame. 
Ca pildă a poftei de omor şi răzbunare care-i însufleţea pe 
ticăloşi, putem aminti că în noaptea executării lui Ives, colonelul 
Sanders îşi vedea liniştit de lectura lui în prăvălia lui John 
Creighton, când, deodată, un desperado, numit Harvey Meade - 
cel care pusese la cale răpirea unei nave federale la San 
Francisco - intră în încăpere, cu revolverul înfipt la brâu, în faţă, 
se îndreptă spre colonel şi începu să-l insulte, numindu-l. Etc. 
Colonelul Sanders, nefiind croit pentru a-şi da teama în vileag, 
continuă să citească mai departe, însă îşi scoase liniştit 
revolverul dintr-un buzunar. Îl făcu să alunece în buzunarul de la 
haină şi trase cocoşul, pregătindu-se pentru un mic schimb de 
focuri. Apoi, ridicându-şi privirea spre intrus, îi spuse: 


— Harvey, dacă cineva mi-ar adresa vreodată astfel de vorbe, 
m-aş cam simţi ofensat, dar, venind din partea unei javre ca 
tine, nici nu merită să le bag în seamă. 


Un doctor care se afla de faţă puse mâna pe coada unui hârleţ şi 
părea că înfruntarea era de neocolit, însă John Creighton se 
îndreptă liniştit spre noul venit şi-i spuse: 


— Hai, ia cară-te de aici. Şi repede! 


Toţi cei cărora le place să tragă cu pistolul, în alte situaţii decât 
în legitimă apărare, nu se străduiesc să împingă lucrurile până la 


extrem, dacă nu au un avantaj sigur asupra victimei alese, aşa 
că Meade spălă putina, umilit. Mai apoi recunoscu faţă de 
Sanders că avusese de gând să-l ucidă, dar că în ultima vreme 
sentimentele lui suferiseră o schimbare explicabilă. Toţi 
partizanii de frunte ai dreptăţii erau urmăriţi, ameninţaţi, pândiţi 
de către sceleraţi dar. Temea acestora trecuse şi încă de pe 
atunci zorii unei stări mai bune a lucrurilor începea să risipească 
bezna ce domnea asupra obştei ca un giulgiu. 


Două oraşe înfrăţite - Virginia şi Nevada - îşi dispută onoarea de 
a fi făcut primii paşi spre formarea unui comitet de vigilenţă. 
Adevărul e că în acelaşi timp cinci locuitori din Virginia şi unul 
din Nevada au avut iniţiativa. Nici nu se scurseră bine două zile 
şi aceştia îşi uniră eforturile, iar după ce se făcu începutul, într-o 
săptămână sau două ramificaţiile acestui organism al ordinii şi 
siguranţei se întinseră în tot ţinutul; la 14 ianuarie 1864 se dădu 
lovitura de graţie puterii bandei prin executarea, în Virginia City, 
a cinci dintre principalii ticăloşi. 


Mineri, negustori, meseriaşi şi meşteşugari se alăturară acestei 
organizaţii şi, într-o perioadă de timp uimitor de scurtă, tâlharii 
şi prietenii lor ajunseră să trăiască într-o bine întemeiată spaimă 
continuă, ca nu cumva vreo vorbă de-a lor, spusă în taină 
vreunei cunoştinţe, să nu fie de fapt adresată unui membru al 
temutului comitet. 


CAPITOLUL XVI. 
Potera de la Deer Lodge. 


Aproape în acelaşi timp cu întemeierea comitetului de vigilenţă 
s-a hotărât să se pornească în urmărirea sceleraţilor - tovarăşii 
lui Ives - şi acţiunea să se continue cu neobosit sârg, fără o clipă 
de răgaz, până când ultimul tâlhar pătat de sânge va plăti cu 
viaţa, în ştreang, pentru fărădelegile sale, de nu va reuşi să 
scape, fugind în alte ţinuturi, de pedeapsa care-l aştepta. În 
capul listei figura Aleck Carter, complice, cel puţin, la asasinarea 
lui Tbalt. 


S-au strâns laolaltă douăzeci şi patru de bărbaţi echipați cu 
arme, muniții şi cele mai modeste provizii necesare nevoilor 
fireşti ale omului. Voluntarii formau un grup amestecat, dar 
printre ei erau destui bărbaţi de un neîndoielnic curaj, pe care 
nici o greutate nu-i putea abate şi nici un pericol înspăimânta. 
îndeobşte aveau câte o pereche de revolvere, o puşcă sau o 
armă de vânătoare, nişte pături şi FRÂNGHIE. Băuturile erau 
interzise. 


La 23 decembrie 1863, potera, călare pe cai şi catâri, o porni 
prin Stinkingwater către Big Hole şi apoi, peste creastă, pătrunse 
în principalul masiv muntos. Era o vreme geroasă, iar pământul 
fusese acoperit cu un strat gros de zăpadă. Noaptea, când era 
mai mare nevoie, nici atunci nu puteau aprinde focul de teamă 
să nu atragă atenţia. Oamenii lăsau o pază la cai, îşi întindeau 
pe zăpadă păturile şi cei mai cu experienţă se înveleau cu totul 
în ele. Cum fuseseră luaţi direct de la treabă, fără să aibă vreme 
să se pregătească mai ca lumea în ceea ce privea veşmintele, 
nimeni nu prea era îmbrăcat ca să înfrunte suflarea îngheţată a 
viscolelor şi vântoaselor ce băteau prin munţii şi văile pe unde 
treceau în această călătorie trudnică. Puţini au încercat vreodată 
greutăţile care li s-au ivit în cale. 


La pârâul Deer Lodge, cei care se aflau înaintea detaşamentului 
se întâlniră cu Red (Erastus Yager), dar niciunul dintre ei nu l-a 
recunoscut, aşa că l-au lăsat să treacă pe lângă diferitele 
grupuri ale poterei înşirate pe drum. Red, care îndeplinea 
misiunea de mesager al bandei, era un bărbat mărunţel şi 
vânjos, de vreo cinci picioare şi cinci inci înălţime30, cu un păr şi 
nişte favoriţi roşcovani. Fiind întrebat, el îi încredinţă pe 
conducătorii detaşamentului că Aleck Carter, Whiskey Bill 
(Graves), Bill Bunton şi alţi tâlhari zăceau beţi morţi la 
Cottonwood, după ce fuseseră la un bal organizat acolo, de la 
care fuseseră daţi afară. Această poveste iscusită fusese ticluită 
pentru a-i face pe cei din detaşament să fie neprevăzători şi 
pentru a le da fugarilor cât mai mult răgaz. În aceeaşi noapte, 
toţi cei din poteră trecură creasta şi poposiră lângă pârâul Deer 
Lodge, la vreo şaptesprezece mile mai sus de Cottonwood, la 
ferma lui John Smith. 


Oamenii rămaseră aici până la ora trei după-amiază, când, 
punând şaua pe cai, o porniră spre Cottonwood ca să-şi ia prada 
prin surprindere. Ajungând acolo, îşi duseră caii la adăpost, 
mâncară pentru seară şi apoi, cercetând la faţa locului şi din 
câte aflară iscoadele trimise în jur, văzură că păsările îşi luaseră 
zborul şi nimeni nu ştia încotro; departe, pe o culme, se vedea 
un foc de tabără, ceea ce smulse de pe buzele câtorva din vechii 
oameni ai muntelui blesteme amarnice, fiindcă ochii lor încercaţi 
dibuiră de îndată vâlvătaia şi ştiau că asta însemna „valea, că se 
lasă cu pârjol!”. 


Când au cercetat lucrurile mai de-aproape, au aflat că din 
Virginia sosise un mesaj care le dăduse de veste tâlharilor: „Sus, 
roiul şi trageţi la umbră că vin curcanii!”. Mai apoi se găsi o 
scrisoare către Tom Reilly pe care acesta o arătă vigilenţilor i 
fusese scrisă de Brown şi Red se însărcinase s-o ducă la 
destinaţie, călărind cu atâta grabă, încât doi cai crăpară sub el. 


Mâhniţi şi descurajaţi, oamenii o porniră înapoi, luând-o pe la 
Beaverhead Rock, unde poposiră într-un desiş de sălcii, fără nici 
un alt adăpost şi fără putinţa de a face măcar un foc mai ca 
lumea, decât atât cât se putea cu cele câteva ramuri verzi pe 
care le aveau la îndemână. Sâmbătă se lăsă o vreme rece, ninse 
din belşug şi, din rău cum era, se făcu şi mai rău, iar duminică se 
aşternu un ger bicisnic şi tot detaşamentul suferi chinuri 
cumplite. Câteva animale fugiră din calea viscolului şi se 
refugiară în defileu, iar restul fură priponite bine printre sălcii. 
Nu era chiar treabă uşoară să-i prinzi pe fugari. 


La staţia de poştă din apropierea locului de popas, cei din poteră 
s-au întâlnit cu doi prieteni care le-au spus că Red se afla la 
Rattlesnake şi de îndată s-au căutat câţiva voluntari să 
pornească în urmărirea lui. Un mic grup format din câţiva 
oameni aleşi pe sprinceană o luă pe urmele acestui iute călăreț 
şi, în timpul marşului, au avut de îndurat mari greutăţi din cauza 
vremii  neîndurătoare. „Restaurantul în aer liber” la care 
poposise grosul poterei nu era înzestrat cu prea multe de-ale 
gurii. Uneori meniul era compus din slănină şi pâine - dar fără 
slănină - alteori din pâine şi slănină - dar fără pâine. Câteva 


suflete mai vesele au încercat în câteva rânduri să tulbure 
liniştea cu un cântec sau o glumă, dar aceste izbucniri de voie 
bună s-au potolit de la sine când bărbile şi mustăţile s-au 
acoperit cu chiciură. Nemângâiaţii membri ai poterei, ca să se 
mai încălzească, se loveau cu mâinile de parcă îmbrăţişau pe 
cineva, dar era o îmbrăţişare tristă şi zadarnică, oferind tot atâta 
căldură şi alinare cât amintirea din vis a celui drag şi pierdut. 


În acest timp, mica ceată de voluntari îşi croia anevoie drum prin 
zăpada adâncă şi, mergând până spre miezul nopţii, ajunse abia 
la ferma lui Stone. Aici au dobândit cai de schimb din herghelia 
companiei Oliver şi şi-au reluat drumul ne îmbietor către 
Rattlesnake, unde au sosit după vreo douăzeci şi patru de mile 
de mers călare. Mai târziu, într-un cerc restrâns, unul dintre ei 
spuse: „Era atât de amarnic de frig, că îngheţa şi coada unei 
maimuțe de bronz”, vorbă care avea cel puţin meritul de a fi 
deosebit de metaforică şi puternic evocatoare. 


Ferma fu înconjurată şi unul din poteră, intrând înăuntru, îi găsi 
pe Buck Stinson, Ned Ray şi un prizonier pe care-l arestaseră în 
calitatea lor de ajutoare de şerif (?). Stinson, care nutrea o 
antipatie puternică faţă de primul intrus, îi ieşi înainte cu 
revolverul în mână, dar văzând că nimerise cam prost, îşi 
stăpâni pornirile războinice şi, în cele din urmă, nefiind în stare 
să sondeze până la capăt intenţiile acestui musafir nepoftit, 
care-l făcu să zâmbească, scornind împotriva lui Red învinuirea 
de a fi furat cai, îşi puse în libertate prizonierul - după ce acesta 
se jurase să se ducă şi să se predea singur - care, cu sufletul 
plin de tulburare, îşi sili bidiviul să arate tot ce putea în materie 
de galop pe drumul către Bannack. 


Potera, care ştia acum unde să-şi caute omul, galopă sfoară spre 
o colibă la vreo câteva sute de iarzi în susul râului şi o înconjură 
într-o clipită, cu armele aţintite asupra ei. Unul dintre ei 
descălecă şi, dând la o parte pătura din uşă, intră înăuntru, 
făcând remarca prietenească: 


— În noaptea asta e afurisit de frig. Poate un biet drumeţ să 
intre şi să se încălzească? 


Văzându-l şi pe Red, îi spuse: 
— Pe dumneata te caut. Hai cu mine! 


Acesta se arătă total indiferent. Dintre toţi cei care şi-au 
îndreptat vreodată puşca asupra unei diligenţe, Red avea cei 
mai tari nervi. | se spuse că avea să fie dus în Virginia, dar el nu 
puse nici întrebare. Din momentul arestării şi până în clipa 
execuţiei sale, păru stăpânit de ideea că aşa-i fusese lui scris să 
fie prins atunci, chiar în acel loc şi că soarta-i era definitiv 
pecetluită. Au rămas în noaptea aceea la fermă, Red s-a culcat 
încălţat cu ciubotele, totul rămânând „în aceeaşi poziţie”, cum 
spun marinarii, până în zori. 


A doua zi dimineaţa au încălecat, Red, neînarmat, pe calul său. 
Unul din poteră a mers alături de el tot timpul, iar ceilalţi s-au 
înşirat ca mărgelele pe drum. În vreme ce săltau ei aşa mai 
departe, catârul căpitanului se împiedică şi se răsturnă dându-se 
de-a dura de vreo două sau trei ori înainte de a se trezi din nou 
în picioare, însă zăpada era atât de groasă, încât nimeni nu păţi 
mare lucru şi un râs voios învioră pe toată lumea Escorta aduse 
fără nici o piedică prizonierul până la ferma lui Dempsey, unde 
ajunse din urmă grosul poterei care poposise acolo două zile, 
aşteptând sosirea acesteia. Prinsul arăta vesel şi părea un 
tovarăş destul de plăcut. Nu puse nici o întrebare în legătură cu 
arestarea lui şi merse de la Rattlesnake la ferma Dempsey, de 
parcă făcea o plimbare de plăcere, tot timpul purtându-se cât se 
poate de cuviincios, ca un gentleman şi asta, nu uitaţi, în 
momentul când nutrea convingerea că ceasurile îi sunt 
numărate şi că sângele victimelor sale este pe cale de a fi 
răzbunat. După ce raportă prinderea lui Yager, escorta cină şi se 
duse la culcare. 


Atunci, în aceeaşi casă, se afla şi omul de taină - Brown - care 
scrisese scrisoarea în care-i prevenise pe tovarăşii săi să dispară 
de la Cottonwood, scrisoare pe care Red o dusese cât putuse de 
repede. El era şi barman şi om la toate treburile fermei. În toate 
privinţele era opusul lui Yager. Era laş, nu tâlhărise niciodată la 
drumul mare, dar se străduise din răsputeri să-i sprijine, dinafara 
bandei, pe tâlhari, dându-le informaţii menite să-i ajute să iasă 


la vreme în cale victimelor care aveau asupra lor lucruri de 
valoare. Era nărăvit în găinării mărunte şi apărea ca martor 
mituit ori de câte ori era nevoie. 


Dimineaţă, după ce-au mâncat, cei doi au fost puşi faţă în faţă. 
Brown - care mirosise, de bună seamă, primejdia din clipa sosirii 
vigilenţilor - era tare îngrozit. Red apăru stăpân pe el şi 
netulburat, ca un veteran la paradă. Înainte de a avea loc 
confruntarea dintre ei, căpitanul îl luă pe Red deoparte, într-o 
cameră separată şi-i spuse că era bănuit a fi în cârdăşie cu 
banda de tâlhari şi asasini. El nu recunoscu nici o clipă 
învinuirea. Atunci căpitanul îl întrebă de ce, dacă n-avea nici o 
vină, se străduise atât de mult să-i prevină pe tâlhari că vigilenţii 
le luaseră urma? El îi răspunse că, în drum spre Deer Lodge, 
ajunsese la ferma lui Bob şi acolo Brown îl rugase să ducă o 
scrisoare către Aleck Carter şi nişte prieteni de-ai lui şi fiindcă 
apucase să promită că o va duce, o dusese. Cei doi au fost 
chemaţi la judecată şi Red recunoscu din nou că dusese 
scrisoarea scrisă de Brown. 


Brown le spuse celor care-l cercetau că pe unul dintre ei îl 
văzuse şi mai înainte şi-l cunoştea. Fu întrebat cine era cel 
despre care vorbea şi le răspunse că, după părerea lui, era 
vorba de un metis. Fiind şi el înăuntru, respectivul membru al 
detaşamentului de vigilenţă auzi descrierea care i se făcuse şi 
izbucni: 


— Ascultă. Pentru tine olandezii sunt metişi, hai? 


Se năpusti la el cu pumnii. Tovarăşii săi, aproape înecându-se de 
râs, îl împiedicară să ajungă la Brown, care, îngrozit, se făcu alb 
ca varul de teamă să nu-şi sfârşească zilele în mâinile furiosului 
olandez. 


Apoi căpitanul îi spuse că se putea socoti sub stare de arest şi că 
urma să rămână acolo. Fu dus în locuinţa lui Dempsey şi ţinut 
până se încheie cercetarea şi judecarea lui Red. Fiind adus 
înapoi şi întrebat, el mărturisi că Red venise la ferma lui 
Dempsey şi-i spusele că se duce să le facă o vizită băieţilor, îl 
întrebase dacă nu avea să le transmită ceva şi Red se oferise să- 


i ducă scrisoarea. Le mai spuse că Red era vărul lui Ives (ceea ce 
nu era adevărat). Recunoscu apoi că el scrisese scrisoarea în 
care-i sfătuia să se facă nevăzuţi, pentru că vigilenţii erau pe 
urmele lor. 


Se dovedi indiscutabil că Red făcea parte din bandă. Mărturia 
unuia stabilea definitiv vinovăția celuilalt. 


Cei doi fură puşi sub pază, iar restul vigilenţilor ieşiră; ducându- 
se pe pod, au pus la vot dacă împricinaţii trebuiau executaţi sau 
puşi în libertate. Căpitanul spuse: 


— Cei care sunt pentru a-i spânzura să treacă în dreapta 
drumului, iar cei care-s pentru a le da drumul, la stânga 
drumului. 


Înainte de a trece la vot el mai adăugă: 


— Băieți, aţi auzit totul în ceea ce-i priveşte şi vreau să votaţi 
după cum vă îndeamnă conştiinţa. Dacă socotiți că trebuie 
pedepsiţi, spuneţi-o. Dacă credeţi că trebuie lăsaţi liberi, votaţi 
pentru asta. 


Punându-se la vot, tot detaşamentul trecu în dreapta şi soarta 
tâlharilor fu pecetluită. 


Unul dintre vigilenţi, care fusese deosebit de curajos din gură 
mai înainte, începu acum să dea înapoi şi descoperi deodată că 
de nu se ducea numaidecât acasă putea pierde două mii de 
dolari. Încercarea de a-l convinge să rămână nu reuşi decât să-l 
facă să strângă şi mai tare din buze şi să pornească, însă 
ţăcănitul a patru arme îi călăuziră temerile pe un făgaş mult mai 
personal, în aşa măsură încât se hotărî să rămână. 


Inculpaţii au fost informaţi că aveau să fie duşi în Virginia şi au 
fost daţi în seama unui om de încredere şi viteaz şi a unui grup 
de şapte bărbaţi, aleşi pe sprinceană din tot detaşamentul. 
Această escortă ajunse la Lorraine în două ore, iar restul 
oamenilor ajunse abia la apusul soarelui. Prizonierii au fost 
predaţi şi conducătorul micului grup, care nu dormise de patru 


sau cinci nopţi, se întinse să fure un scurt, dar binevenit somn. 
Pe la ora zece seara a fost trezit şi semnificativul: „Hai, e nevoie 
de dumneata”, îl vesti că „aveau treabă”. Tonul şi felul în care a 
fost anunţat îi împrăştie pe dată somnul adânc de care avusese 
atâta nevoie. Se sculă fără o vorbă şi se duse din saloon în 
încăperea barului, unde. Într-un colţ. Red şi Brown dormeau 
întinşi pe jos. La sunetul paşilor săi, Red se trezi şi spuse: 


— V-aţi purtat cu mine de parcă aş fi fost un gentleman; ştiu că 
voi muri. Că voi fi spânzurat. 


— Da - zise fostul său paznic - e o pedeapsă aspră. 
În ciuda instinctului datoriei, spunea ceea ce simţea. 


— E cam aspră - continuă Yager - dar o meritam de ani de zile. 
Vreau să spun că ştiu totul despre bandă şi că sunt printre ei 
oameni care merită ştreangul mai mult decât mine şi aş muri 
fericit dacă i-aş vedea atârnaţi de funie sau dacă aş şti măcar că 
tot îi va ajunge pedeapsa odată şi-odată. Şi nu spun toate astea 
ca să-mi găsesc o portiţă de scăpare. Nu vreau să scap. 


| s-a arătat că ar fi fost bine dacă relata tot ceea ce ştia, chiar 
dacă acum slujea numai celorlalţi semeni ai săi. 


— Au trecut peste noi vremuri grele, Red - îi spuse vigilentul - şi, 
cum bine ştii, ziua în amiaza-mare au fost împuşcaţi oameni şi 
nici măcar pentru jaf sau din răzbunare, ci aşa într-o doară şi 
trebuie să se pună un capăt. 


Red încuviinţă. A fost chemat căpitanul şi i s-a relatat tot ceea 
ce s-a întâmplat. A susţinut ca prizonierul să-şi înceapă de 
îndată depoziţia, iar spusele lui să fie consemnate. Red începu 
prin a declara că şeful bandei era Plummer, Bill Bunton - al 
doilea în ierarhie şi informator, Sam Bunton - tâlhar de drumul 
mare (înlăturat pentru că era beţiv), Cyrus Skinner - tâlhar, 
tăinuitor şi iscoadă. Parola lor era „inocent”. La gât purtau o 
legătoare cu un nod marinăresc şi se bărbiereau lăsându-şi 
mustață şi favoriţi. A recunoscut că şi el făcea parte din bandă, 
dar a negat, la fel ca toţi ceilalţi, că ar fi fost criminal. Despre Bill 


Bunton vorbea cu o duşmănie neîmpăcată, cu totul nepotrivită 
cu felul lui potolit şi cuviincios. Din cauza lui, pretindea el, 
ajunsese în situaţia nenorocită în care era acum. El îl momise şi-l 
împinsese să comită prima fărădelege, la Lewiston. Furniză 
amănunte despre jafuri asupra diligenţelor şi alte nelegiuiri, 
dând în vileag şi numele făptaşilor. 


După o adâncă chibzuinţă s-a hotărât ca cei doi condamnaţi să 
fie executaţi fără întârziere, aşa că funestele pregătiri pentru 
împlinirea hotărârii începură imediat. 


Nu era nevoie de multe pregătiri. Din casă au fost aduse câteva 
scaune şi un felinar şi tot grupul, trecând peste pârâu, în spatele 
fermei lui Lorraine, se îndreptă spre copacii care încă mai poartă 
şi acum urmele toporului cu care au fost tăiate ramurile de 
prisos. Mergând spre spânzurătoare, Red arăta netulburat, 
stăpân pe sine. Brown, în schimb, hohotea, implora iertare şi se 
ruga Domnului să o aibă în pază pe soţie şi pe ceilalţi ai săi, din 
Minnesota. Era însurat cu o indiancă. Auzindu-l, Red îi spuse 
mohorât, dar ferm: 


— Brown, de te gândeai la asta acum trei ani, n-ai fi acum aici şi 
nu le-ai fi dat băieţilor bătaie de cap. 


La copacul fatal, condamnaţii au fost legaţi cu mâinile la spate şi 
urcați pe scaunele puse unul peste altul ca să aibă destulă 
înălţime. Brown şi cel care-i aşeza ştreangul în jurul gâtului se 
clătinară şi se prăbuşiră amândoi în zăpadă, dar, ridicându-se 
iute, acesta din urmă zise calm: 


— Brown, de data asta trebuie să lucrăm mai ca lumea. 
Ultimele cuvinte ale lui Brown au fost: 
— Doamne atotputernic, mântuieşte-mă! 


Eşafodul şubred se prăbuşi, iar el îşi dădu sufletul de îndată ce 
funia se întinse în cădere sub greutatea lui. 


Red îşi văzu tovarăşul murind, dar nici urmă de tulburare nu se 
zări la el. Vocea îi era stăpânită şi calmă, de parcă ar fi purtat o 
discuţie cu nişte vechi prieteni. Le spuse că încă de când 
întâlnise potera pe creastă ştiuse că avea să fie urmărit. Ar fi 
vrut să fie pus în lanţuri şi dus unde se aflau şi ceilalţi ca să-i 
vadă primindu-şi pedeapsa. Chiar înainte de a i se face vânt în 
eternitate, ceru să dea mâna cu toţi şi, după ce i se împlini 
cererea, îl rugă pe cel care-l însoţise de la ferma Lorraine să-i 
caute şi să-i pedepsească şi pe ceilalţi. 


| se răspunse cu aceste cuvinte: 
— Red, dacă sunt pe răboj, aşa vom face. 
Ultimele lui cuvinte au fost: 


— Adio, băieţi! Dumnezeu să vă binecuvânteze! V-aţi apucat de- 
o treabă bună. 


Eşafodul nesigur îi fugi de sub picioare şi acest criminal curajos, 
dar plin de păcate, muri fără o tresărire. Era dureros să-l vezi pe 
unul pe care natura îl zidise după tiparul unui erou. Murind şi pe 
bună dreptate, ca un câine. 


În spate i s-a prins o hârtie pe care scria: „Red, tâlhar şi curier al 
bandiţilor”. Pe hârtia prinsă de veşmântul lui Brown scria: 
„Brown, iscoadă”. 


Fiat justiţia ruat caelum. Cele două cadavre au fost lăsate în 
ştreang şi aşa au stat mai multe zile înainte de a fi îngropate. 
Mesagerii dreptăţii se aşteptau la un adevărat război, la sosirea 
lor în Nevada, însă comitetul de vigilenţă era o forţă bine 
organizată, aşa că oamenii, slobozind cocoaşele armelor la loc, 
descălecară şi oftară adânc uşuraţi. 


CAPITOLUL XVII. 
Dutch John (Wagner) 


Vestea execuţiei lui Ives şi zvonul cumplit al formării organizaţiei 
vigilenţilor în taberele de la Defileul Alder se împrăştiară ca 


fulgerul şi oriunde ajungeau, stârneau o îngrozitoare panică în 
minţile celor a căror conştiinţă le spunea că prinderea lor era 
sinonimă cu execuţia. 


Printre aceştia se număra şi Dutch John (Wagner). În memorie îi 
era adânc imprimată amintirea rolului său în jefuirea convoiului 
şi urma rănii făcute de pistolul lui Lank Forbes. Deci avea motive 
concrete să nu uite nici în somn că primejdia îl aştepta în fiecare 
viroagă, îl pândea pe fiecare potecă sau cărare pe unde spera să 
părăsească scena crimelor sale. Plummer îl sfătui să plece din 
ţinut de îndată, dar nu-i oferi nici un mijloc de deplasare. Însă 
pentru Wagner, asta nu era o piedică prea mare. Ştia el cum se 
face rost de cal. Luându-şi şaua de-a spinare, e porni spre ferma 
companiei Barret şi Shinenberger, la Horse Prairie, unde ştia el 
un sur minunat, cel mai grozav din tot ţinutul. Totul era să pună 
mâna pe el; de avea sau nu dreptul, nu mai conta. Un prieten, 
văzându-l pornind din Bannack numai cu şaua, trimise vorbă 
stăpânilor minunatului cal sur, care îndată o luă pe urmele lui 
Wagner, având grijă să se ferească de desişul de sălcii de teama 
unui întâmplător foc de armă. Unul dintre ei, după ce urcă o 
înălţime, îl zări pe tâlhar culcat printre tufişuri. Locul a fost 
înconjurat şi omul prins. Nu i s-a dat prea mult răgaz de 
spovedanie. Nimeni n-a crezut povestea ticluită de el, iar cei 
care l-au prins i-au luat numai echipamentul, nu şi punga. | s-a 
ţinut apoi o predică aspră asupra ticăloşiei în care trăia, singura 
care-l putea împinge la furt de cai şi apoi îl îndemnară s-o 
şteargă la vale, fără şa şi fără pistol, dar în schimb cu un catâr 
bătrân şi o pătură. 


Cu aceste minunate mijloace de locomoţie, Dutch John părăsi 
Horse Praire şi o apucă pe drumul către Salt Lake. Era 
întovărăşit de un indian din tribul Bannack, înarmat cu un arc, o 
tolbă cu săgeți şi un cuţit. Cel dintâi care-i zări fu Ben. Peabody. 
Mergea spre Salt Lake City după marfă cu un convoi de cai de 
povară şi-i văzu pe tâlhar şi pe băştinaş la ferma Dry Creek 
Canyon, folosită de atunci, de către compania Oliver, drept 
staţie de poştă pe drumul către oraşul mormonilor. 


La vreo două mile mai la vale, se întâlni cu Neil Howie, ce venea 
din acelaşi oraş al apelor31 cu trei care încărcate cu articole de 
băcănie şi făină. Ţinură sfat îndelungat şi Neil primi asigurarea 
că oamenii convoiului îl vor ajuta să-l dea pe fugar pe mâna 
justiţiei. Aceeaşi promisiune o făcură şi oamenii lui Neil şi 
stăpânul unui convoi mai mare, aflat mai la vale. 


Curând se arătă şi Dutch John împreună cu indianul, dar asta nu 
rezolvă treaba fiindcă toţi ceilalţi se muiară pe loc şi-l lăsară 
singur pe Neil să-i blagoslovească pentru laşitatea lor, dar 
hotărât să nu-şi scape omul din mână. Wagner se îndreptă 
călare spre ei şi ceru nişte tutun. | se răspunse că nu aveau de 
dat, dar că, mai la vale, era un convoi mai mare (al lui Vivion) şi 
poate să găsească acolo vreun pic. În timpul discuţiei arăta 
bănuitor şi stânjenit, dar la urmă se despărţi prieteneşte de ei şi, 
întovărăşit de arămiul său satelit, al cărui chip apatic nu trăda 
nici o emoție, o porni la drum. 


Neil se simţi la ananghie; însă decis să nu lase omul să-i scape 
aşa uşor, îşi încălecă poneiul şi porni în galop după el, hotărât să 
caute ajutor printre oamenii convoiului mai mare. Curând îi 
ajunse din urmă pe cei doi şi lui Neil i se păru că Wagner îi 
dăduse nişte instrucţiuni indianului, pentru că acesta îşi duse 
mâna la tolbă, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă totul e pregătit. 
Dutch John ţinea puşca la îndemână şi-l cercetă bănuitor pe Neil. 
Indianul rămase mai în urmă, gata de intervenţie. 


După obişnuitul schimb de saluturi între drumeţi, Neil îi spuse lui 
John că vrea să încerce să facă rost de un ciocan de potcovărie 
pentru a-şi potcovi animalele ca să le treacă peste creastă; la 
aceste vorbe văzu cum privirea lui Dutch John se luminează 
deodată şi, după ce se salutară prieteneşte, se despărţiră. 


Lui Neil nu i-a fost prea lesne s-o ia înainte şi să-şi ofere spatele 
lui Wagner, simţindu-i în spinare gura puștii, dar curajosul bărbat 
porni la drum, ca şi cum n-ar fi bănuit nimic şi nu-şi struni calul 
decât când ajunse la convoi. Stăpânul convoiului, care ţinuse 
adesea, fără să-şi prea aleagă cuvintele, prelegeri asupra felului 
în care trebuia să se pună capăt tâlharilor (de fapt, absenţi), se 
arătă categoric împotriva acestei idei, în ciuda tuturor 


argumentelor lui Neil, unele de natură să stârnească şi umbra de 
curaj ce-ar fi existat în sufletul prietenului său. 


Wagner se apropie călare şi, fulgerându-i tăios, drept în faţă, cu 
privirea pe cei doi care stăteau de vorbă, ceru tutun; dar în locul 
jinduitei buruiene fu întrebat dacă avea vreun ban la el; nefiind 
cazul, i se aduse la cunoştinţă că pentru el nu se găsea deloc 
tutun. Neil îi spuse de îndată negustorului să-i dea omului ce 
dorea, în contul său. Wagner păru adânc recunoscător pentru 
acest gest de bunăvoință şi, după ce-şi primi tutunul, o porni iar 
la drum. Neil mai făcu un apel solemn ca tâlharul să nu fie lăsat 
să scape, dar negustorul nu-i răspunse. 


Într-o clipă se hotărî să-l aresteze singur pe tâlhar, cu orice risc. 
Strigă după el: 


— Hei şefule, ia stai puţin! 


Wagner îşi suci pe jumătate calul şi Neil, fără să-l slăbească din 
ochi, o porni cu mâinile goale drept spre el. La brâu avea înfipt 
totuşi credinciosul său revolver şi cei care văzuseră iuţeala şi 
precizia de maşină cu care Howie îşi scotea şi-şi încărca pistolul, 
ca şi iuţeala şi precizia cu care trăgea, ştiau cât se poate de bine 
că într-o confruntare cu el puţini aveau vreo şansă, sau poate 
nimeni. Cu toate astea, nici măcar unul dintr-o mie nu s-ar fi 
pornit, de la o distanţă de treizeci de iarzi, către un faimos 
desperado ce stătea liniştit, cu o armă încărcată în mână şi 
ştiind cam încotro bate urmăritorul lui. La douăzeci de iarzi, 
privirile li se încrucişară şi lucirea de mânie, ură şi disperare ce 
scăpără în ochii lui Dutch John vorbea atât de elocvent, încât 
făcea cât volume întregi. El chiar îşi suci puşca, apucând cu 
stânga de ţeavă şi cu dreapta de gâtul patului. Howie îl privi cu 
un dispreţ făţiş şi când Wagner făcu acea tentativă cu arma, îşi 
duse mâna la brâu. 


Nemai intervenind nici o demonstraţie de forţă, îşi continuă 
înaintarea, fără nici o şovăire, ca la început, până ajunse la 
câţiva paşi de olandez; în privirea turbată a acestuia se citea 
stupefacţie, nehotărâre, furie şi deznădejde. Ochii aceia cenușii, 
hotărâți, neclintiţi păreau să-l fascineze pe Wagner. Îi mai 


despărţeau doar cinci paşi şi tremurul muşchilor lui Wagner 
arăta că se ajunsese într-un moment primejdios de încordare, 
când orice pas greşit putea să declanşeze explozia: care pe 
care, da ori ba! Patru! Trei! Doi! Unu! Din ochii lui Wagner 
ţâşnesc fulgere. În cele din urmă se dezmeticeşte, dar e prea 
târziu. Neil trecuse de patul armei şi, pe un ton potolit, dar 
hotărât, rupse tăcerea, spunându-i: 


— Dă-mi puşca şi coboară de pe catâr. 


Un impuls, apoi un fior îl străbătu pe Wagner, ca un şoc electric, 
din cap până-n picioare. Totuşi se supuse şi se arătă gata să-l 
însoţească pe Neil, lucru pe care-l afirmă în mai multe rânduri, 
adăugind că din partea lui nu avea de ce se teme. 


Să nu-şi închipuie cineva că era vorba de un ticălos de rând, 
uşor de capturat. Avea peste şase picioare înălţime, zdravăn, 
bine clădit, foarte puternic, vioi şi nu numai stăpân pe sine, ci şi 
deosebit de îndrăzneţ. Era oacheş, avea pomeţii obrazului 
proeminenţi, o bărbie care trăda hotărâre şi nişte ochi întunecaţi 
a căror lucire primejdioasă puţini o puteau înfrunta fără să dea 
înapoi. La astea mai adăugaţi şi faptul că ştia care îi era soarta 
dacă avea să fie prins. Ţinea deci o puşcă în mână, avea o 
statură de Hercule, o inimă de piatră, o voinţă de fier. Şi, mai 
trebuie adăugat, un ştreang în jurul gâtului. 


Capturarea lui Dutch John întreprinsă de Neil Howie, singur, fără 
sprijin de nicăieri, cu o rară stăpânire de sine şi îndrăzneală, este 
pentru noi cea mai remarcabilă acţiune din această campanie 
împotriva crimei. De s-ar fi întâlnit numai ei doi şi l-ar fi arestat 
el singur, ar fi însemnat că-şi riscase viaţa în mod eroic pentru 
binele obştei. Dar să vezi zeci de oameni zdraveni, bine 
înarmaţi, refuzând să-ţi dea măcar o mână de sprijin şi apoi să 
înfăptuieşti tu singur ceea ce toţi ceilalţi s-au ferit să facă de 
teama consecinţelor pe care persoana lor putea să le îndure e, 
în cel mai înalt grad, un gest nobil, plin de abnegaţie. Curaj fizic 
se întâlneşte şi la cei fără căpătâi, curajul moral e numai 
însuşirea bărbăţiei. 


Fiind adus la focul de tabără, prizonierului i s-au arătat acuzaţiile 
îndreptate împotriva sa şi a fost informat că vinovatul putea fi 
găsit după cicatricea de pe urma unei răni de glonţ în umăr. 
Scoţându-i-se cămaşa, se descoperi şi semnul fatal. El încercă să 
se justifice, spunând că odată, pe când dormea la un foc de 
tabără, hainele i s-au aprins şi pistolul i s-a descărcat singur. Dar 
atât direcţia împuşcăturii, care nu întărea o astfel de afirmaţie, 
cât şi cauza invocată au fost socotite drept dovezi că încerca să 
inducă lumea în eroare şi deci dovezi de vinovăţie Pistolul nu se 
putea descărca singur din cauza focului fără ca stăpânul lui să 
nu se aleagă cu arsuri mortale, cu mult înainte ca explozia să 
aibă loc, aşa cum s-a dovedit printr-o adevărată probă a focului, 
cu o capsă pusă pe un băț şi ţinută unde era vâlvătaia mai mare. 


Dovada  vinovăţiei  prizonierului, oferită de descoperirea 
cicatricei, era certă. Neil îl lăsă sub pază. La convoi şi se întoarse 
înapoi călare ca să vadă de nu găsea pe cineva să-l ajute să 
escorteze prizonierul la Bannack. Abia atunci s-a vădit că 
voluntarii nu mai erau la modă, iar recruți nu se aflau. Neil o 
porni îndărăt şi-şi duse prizonierul la Dry Creek, unde se găseau 
vreo cincizeci sau şaizeci de bărbaţi, dar niciunul dintre ei nu se 
arătă prea dornic să aibă de-a face cu tărăşenia asta. Teama de 
răzbunarea tâlharilor era atât de mare, încât toţi păreau a socoti 
că a avea în pază pe unul dintre ei însemna aproape sigur să-ţi 
pui viaţa în joc. 


Unul dintre prietenii lui Neil Howie veni la el şi-i spuse că ştia 
exact omul de care avea nevoie, iar acesta poposea cu un 
convoi în apropiere. Era o veste bună pentru el fiindcă îşi făcuse 
socoteala că trebuia să-l ducă singur pe prizonier. John 
Fetherstun, îndată ce auzi cum stăteau lucrurile, se oferi să-l 
însoţească, fiindu-i indiferent dacă era vorba de tâlhari, hoţi de 
cai sau alt soi de netrebnici. 


Prizonierul, care îşi declara sus şi tare nevinovăția, precum şi 
dorinţa de a nu le da de furcă, părea destul de împăcat cu 
situaţia şi, după toate aparențele, mergea alături de ei de 
bunăvoie, fără nici o constrângere. De obicei călărea cu vreo 
cincizeci de iarzi înaintea lor, însă paznicii aveau cai mai buni şi, 


pe deasupra şi pistoale şi puşti, pe când el era neînarmat. 
Prizonierul îi câştigă prin purtarea lui plăcută într-atât de mult, 
încât începură să simtă un fel de simpatie faţă de el, deşi ştiau 
că era un ticălos şi un criminal. Însă următorul incident puse 
capăt primejdioasei simpatii trezindu-i la realitate. 


Deoarece era foarte frig, cei trei se opreau după fiecare zece 
sau cincisprezece mile, aprindeau un foc şi se mai dezmorţeau. 
Fetherstun - care ţinea de obicei caii, în vreme ce Neil încropea 
focul - ca să se simtă mai comod, se duse la vreo zece paşi mai 
încolo şi puse armele jos. Nici nu apucă bine să vină înapoi, că 
Wagner o rupse la fugă spre arme şi, de nu s-ar fi repezit într- 
acolo Howie şi Fetherstun, tăindu-i tâlharului calea spre jinduitul 
arsenal, probabil că acest capitol n-ar fi fost scris niciodată, iar 
cei doi prieteni ar fi avut parte de un sfârşit sângeros, omorâţi 
de mâna lui Dutch John. 


Într-una din nopţi făcură popas în aer liber, la Red Rock, iar 
oboseala îl dobori pe cel lăsat de pază, care începu să sforăie, ca 
semn că-şi lăsase datoria ce-i revenea în seama „Neadormitelor 
stele ce veghează cerul”. 


Era tocmai ceea ce aştepta şi Wagner. Gândind că omul de pază 
era adânc cufundat în somn, se ridică şi aruncă o privire jur 
împrejur, în ochi sticlindu-i o bucurie cruntă. Dar când făcu 
prima mişcare pentru a-şi înfăptui dorinţa, Neil, care în astfel de 
împrejurări dormea cu un ochi deschis, iar în situaţia de faţă era 
cu ambele organe ale văzului la post, îşi îndreptă brusc privirea 
asupra lui. Lucirea din ochii lui Wagner se stinse şi, mormăind 
ceva banal despre frig, se întinse la loc. După un răgaz de vreun 
ceas-două el socoti că, în fine, totul era în regulă şi, mult mai 
hotărât, se ridică din nou. Neil se ridică şi el în capul oaselor şi-i 
spuse liniştit: 


— John, dacă mai încerci încă o dată, te ucid. 


O privire deznădăjduită făcu să pară şi mai întunecată mâhnirea 
ce i se citea pe faţa oacheşă şi rostind scuze fără şir, tâlharul se 
culcă la loc. 


Într-un alt moment al călătoriei lor, în apropierea drumului se 
zări fumul unui foc de tabără şi Wagner, care-l ochise înaintea 
paznicilor săi, se gândi pe dată că trebuia să fie vorba de cei 
veniţi să-l salveze. Cât timp a socotit că putea fi auzit, o ţinu tot 
într-un cântat şi fluierat, însă apoi deveni din nou tăcut, 
mohorât. 


„Norocul îi ajută pe cei viteji” şi cei trei ajunseră fără nici o 
piedică la Horse Prairie. Neil porni spre Bannack în recunoaştere, 
promițând ca aproximativ într-un ceas să fie înapoi dacă se 
arăta vreo primejdie. După ce aşteptă două ore, Fetherstun îşi 
reluă drumul, aducându-l şi pe prizonier la hotelul unde locuia el. 


Neil se întâlni cu Plummer şi-i spuse despre prinderea lui 
Wagner. Şeriful (?) pretinse ca prizonierul să-i fie predat lui, dar 
Neil refuză. Ştia destul de bine că o gardă formată din Buck 
Stinson, Ned Ray şi ceilalţi indivizi şi condusă de Plummer n- 
avea să tragă asupra prizonierului dacă acesta încerca să fugă. 


Dutch John îi propuse lui Fetherstun să facă o mică plimbare şi 
omul încuviinţă. Fetherstun nu cunoştea târgul Bannack, însă, 
luând-o agale, ajunseră la salonul lui Durand. După vreo câteva 
minute intră şi Neil, care-i spuse lui Fetherstun să nu-l slăbească 
din ochi pe Wagner, adăugind că se întoarce în câteva minute. 
Cei doi se aşezară şi se apucară să joace cărţi. Nu trecu mult şi 
se arătară Buck Stinson şi Ned Ray, care-i strânseră mâna 
prizonierului. Se mai adunară încă vreo patru-cinci indivizi, unul 
dintre ei puse multă căldură în această ceremonie, apoi îl 
măsură cam tăios din ochi pe Fetherstun. După ce trase o duşcă, 
se răsuci în loc şi, declarând că era pus pe beţie, ieşi afară, ceea 
ce trezi în mintea lui Fetherstun o bănuială care se dovedi 
întemeiată, când, după câteva minute, omul se întoarse înapoi 
în fruntea unei şleahte de vreo nouă inşi. Acum erau 
cincisprezece. Fetherstun se convinse că erau cu toţii din bandă 
fiindcă unul dintre ei se apropie de John şi-i spuse: 


— Eşti prizonierul meu! 


John se uită la fostul său paznic şi râse. Fetherstun înţelese ce 
voia să spună: „Mai înainte eram eu în mâna ta, acum eşti tu în 


a mea”. Aşa că Fetherstun se retrase într-un colţ şi scoase 
revolverul, aşteptându-şi moartea, dar hotărât să le dea la cât 
mai mulţi câte un cep cam de calibrul gloanţelor pe care le avea. 
Îi lăsă să ia prizonierul cu ei, pentru că-şi dădea seama că orice 
împotrivire era absurdă, apoi se îndreptă către hotelul său, unde 
se mai aflau vreo patru-cinci bărbaţi. Interesându-se de Neil, află 
că nu trecuse pe acolo şi atunci spuse: 


— Domnilor, nu ştiu cu cine vorbesc, dar dacă sunteţi oameni 
cinstiţi, vă rog să veniţi cu mine. Mi-e teamă ca tâlharii să nu-l fi 
ucis pe Neil Howie, fiindcă a plecat acum o jumătate de oră, 
zicând că se întoarce în cinci minute. 


Au sărit în picioare cu toţii şi Fetherstun îşi dădu seama că erau 
oameni de nădejde. Tocmai îşi luase puşca în mână când un 
bărbat băgă capul pe uşă şi-i spuse să nu-şi mai facă griji. 
Ceilalţi s-au arătat mulţumiţi cu atât. Fetherstun întrebă dacă 
putea să plece şi i se răspunse că nu. Atunci el le spuse că totuşi 
o să plece şi o luă la vale pe stradă, cu arma în mână. Nu putuse 
să-şi vadă omul ca lumea, dar, mergând mai departe, ajunse la 
o cabană unde-l zări pe Dutch John, înconjurat de vreo douăzeci 
de inşi. Bătu la uşă, dar nu i se îngădui să intre: cei de acolo nu-l 
cunoşteau. Era o confuzie reciprocă, fiecare parte gândind că 
cealaltă era din tagma tâlharilor. Fetherstun le spuse că Wagner 
era prizonierul lui şi că nu avea de gând să renunţe la el. îi 
răspunseră că din partea lor totul era în regulă şi că nu voiau 
decât să-i pună câteva întrebări. Aceeaşi confuzie se petrecu şi 
în cazul lui Neil, pe care Fetherstun, cu ajutorul unuia dintre noii 
anchetatori, îl găsi curând. Aflând că Wagner le scăpase din 
mână, se aprinse iute ca un foc de paie, dar se stinse la fel de 
repede când văzu că lucrurile se află pe făgaşul cel bun. 


Oamenii predară îndată prizonierul lui Neil şi Fetherstun, care-l 
duseseră înapoi la hotel şi apoi într-o cabană. Vreo şapte sau opt 
grupuri de bărbaţi au venit să-l descoasă, îndemnându-l să 
mărturisească tot ce ştia. De fiecare dată promise că aşa va 
face. Dar de fapt nu încerca decât să-i tragă pe sfoară şi să 
câştige timp. Căpetenia celor de faţă luă o carte şi spuse că de 
trăncăneală era sătul şi n-avea de gând să se mai lase prostit. 


Ceilalţi continuară interogatoriul, dar, în cele din urmă, 
renunţară la ideea de a scoate măcar o umbră de adevăr de la 
John. 


Literatul îşi închise cartea şi, apropiindu-se de Wagner, îi spuse 
că era un tâlhar şi un criminal cunoscut de toată lumea şi deci 
urma să fie spânzurat; dar dacă avea vreo preferinţă asupra 
momentului exact al execuţiei, putea s-o spună şi avea să se 
ţină seamă de dorinţa lui, dacă era cât de cât acceptabilă. 


John începu să măsoare încăperea în sus şi-n jos, iar după o 
vreme, izbucni în plâns şi, căinându-şi soarta nenorocită, spuse 
că avea să mărturisească, nădăjduind, fireşte, ca mărturia lui să 
atârne destul de greu în balanţă ca să-i convingă să-i cruţe 
viaţa. Apoi făcu o lungă depoziţie, confirmând mărturia lui Red în 
toate punctele importante, dar până la ultima lui suflare a 
tăgăduit că ar fi fost vinovat, chiar şi atunci când şi-a recunoscut 
rolul în jaful comis de el şi de Marshland asupra convoiului. Aici 
se încheie cercetarea în seara aceea. 


Când se lăsă noaptea, aproape toţi cei din Bannack aflară că 
Wagner era tâlhar şi ţinut sub stare de arest şi nimeni nu-i 
îngădui să intre în casă. Neil Howie şi Fetherstun îl duseră într-o 
cabană goală la Teşitura lancheului. 


În acelaşi timp se întemeia la Bannack comitetul de vigilenţă. În 
prăvălia lui Peabody fusese fixată o adunare publică pentru a 
discuta această chestiune şi întemeierea acestei organizaţii era 
privită favorabil. Însă cel mai de nădejde cetăţean preferă să nu 
se arate încântat de propunere. Văzându-i acolo de faţă pe Ned 
Ray şi pe Stinson, chibzui că nu era momentul pentru o astfel de 
acţiune şi se trase deoparte să aştepte un prilej mai nimerit, 
într-un cadru mai potrivit şi prilejul se ivi în aceeaşi seară. 


Pe la miezul nopţii, abia se întinsese să se culce când fu trezit 
din somn, supunându-i-se să se scoale fiindcă era căutat de 
nişte oameni din Virginia. Se îmbrăcă în grabă şi află că patru 
oameni de nădejde aduseseră un mesaj din partea comitetului 
de vigilenţă din Virginia şi, examinându-l îndeaproape, au înţeles 
cu toţii că formau o organizaţie şi că erau subordonați autorităţii 


centrale. Era un lucru binevenit pentru că mesajul conţinea 
ordinul pentru executarea lui Plummer, Stinson şi Ray, primul în 
calitate de căpetenie, iar ceilalţi ca membri ai bandei de tâlhari. 
La început, comitetul de vigilenţă din Bannack n-a avut decât 
patru membri. S-a hotărât ca restul zilei să fie consacrat pentru 
recrutarea de noi membri, deşi prea mare lucru nu s-a făcut. 


CAPITOLUL XVIII. 


Arestarea şi executarea lui Henry Plummer, căpetenia bandei de 
tâlhari, a lui Buck Stinson şi Ned Ray. 


La lăsarea amurgului, în oraş au fost aduşi trei cai - proprietate 
personală a trei bandiți des pomeniţi până acum, respectiv 
Plummer, Stinson şi Ray. Se bănui, pe bună dreptate, că tâlharii 
erau decişi să părăsească ţinutul, aşa că se hotări să fie arestaţi 
încă în acea noapte. Fiecărui grup i se spuse ce avea de făcut. 
Cei însărcinaţi cu această treabă o împliniră exemplar. Când a 
fost luat de acasă, Plummer tocmai se dezbrăca. Avea pistolul 
(care se arma singur) stricat şi deci nefolositor. Chiar de-ar fi 
fost înarmat, orice rezistenţă ar fi fost zadarnică fiindcă a fost 
imobilizat în momentul când a venit să deschidă uşa să vadă 
cine bătea. Stinson a fost arestat în localul lui Toland, unde-şi 
omora seara. Ar fi stârnit şi el o mică petrecere cu împuşcături, 
dar cei veniţi să-l ia au fost mai iuți de mână decât el. Când a 
fost arestat. Ray zăcea pe o masă de pocher. Cele trei grupuri şi- 
au dus prinşii într-un loc dinainte stabilit unde au făcut popas, în 
drum spre eşafod. Conducătorul detaşamentului de vigilenţă şi 
încă vreo câţiva oameni, retraşi într-o cabană, au hotărât să nu 
stea de vorbă cu Plummer, pe care-l ştiau atât de bine, ca să-şi 
cruţe un moment neplăcut. Totuşi grupul se opri acolo şi 
Plummer îşi făcu apariţia în uşă. Sosise momentul critic. Văzând 
că împrejurările erau de aşa natură, încât nu admitea nici 
şovăială, nici întârziere, cel ce conducea grupul se îndreptă spre 
oameni şi dădu milităreşte ordinul: 


— Companie, înainte marş! 


Ordinul fu executat pe dată. O funie luată de la patul unui 
funcţionar de vază dispăruse şi nu reuşea nimeni să dea de ea. 


Un puştan negru fu trimis după acel neplăcut, dar foarte 
necesar, remediu al crimei şi puştiul se dovedi atât de iute de 
picior, încât, încă înainte ca detaşamentul să ajungă la locul 
execuţiei, acolo se şi aflau mai multe sute de metri de material 
pentru „cravate de cânepă”. 


Pe drum, Plummer auzi oamenii vorbind şi recunoscu vocea 
conducătorului. Veni la el şi-l imploră să i se cruţe viaţa, dar i se 
răspunse: 


— N-are rost să te rogi să fii cruțat. S-a hotărât şi nu mai poate fi 
schimbat nimic. Vei fi spânzurat. Şi mie-mi vine greu. Dar n-am 
ce face chiar dacă aş vrea. 


Ned Ray, parcă învăluit de sus până jos în înjurături, încercă să 
se încaiere, dar curând îşi dădu seama că nu-şi alesese bine 
oamenii pentru astfel de demonstraţie; la rândul lui, Buck 
Stinson făcu văzduhul să se cutremure de sudălmile lui 
păcătoase, murdare, pe care le arunca la adresa gardienilor săi. 
Plummer folosi toate argumentele care-i veniră în minte şi se 
milogi în toate felurile pentru a-i face pe vigilenţi să-i cruţe viaţa 
Imploră să fie pus în fiare şi băgat în cea mai netrebnică dintre 
cabane, se jură să părăsească ţinutul pentru totdeauna, voia să 
fie judecat de un juriu, se rugă să i se dea răgaz să-şi rezolve 
socotelile, să-şi vadă cumnata, iar apoi, căzând în genunchi, plin 
de lacrimi şi sughiţuri, declară în faţa Domnului că era prea 
ticălos ca să moară. Mărturisi multele sale crime şi nelegiuiri şi 
se arătă înnebunit la gândul morţii. 


Prima funie fiind trecută pe după o grindă şi laţul făcut, se dădu 
ordinul: 


— Aduceţi-l pe Ned Ray! 


În timp ce oamenii se luptau cu el, din gura tâlharului curgeau 
numai blesteme. Nefiind bine legat cu mâinile la spate, îşi vârî 
degetele între gât şi ştreang, ceea ce-i prelungi chinul. 


Buck Stinson îşi văzu tovarăşul de tâlhării luptându-se cu 
moartea în ştreang şi bâigui: 


— S-a dus sărmanul Ed Ray. 


Dar faţă de nenumăratele lui victime nu arătase nici o îndurare. 
Făcând o mişcare bruscă din cap în clipa când era săltat în 
ştreang, nodul îi alunecă sub bărbie şi trecură câteva minute 
până să moară. 


Atunci se auzi de mai multe ori ordinul: 
— Aduceţi-l pe Plummer! 


Conducătorul se apropie de acel „perfect gentleman”, cum îi 
spuneau prietenii şi fu întâmpinat cu cererea: 


— Lasă-i omului măcar răgaz să se roage. 


Ştiind cât se poate de bine că Plummer îşi aştepta salvarea din 
altă parte şi nu din cer, îi răspunse scurt şi hotărât. 


— Sigur, dar omul să-şi spună rugăciunea colo sus! 


Văzând că toate încercările de a scăpa de moarte sunt 
zadarnice, Plummer se ridică şi nu mai rosti nici o rugăciune. 
Stând sub spânzurătoare. Acest al doilea Haman îşi scoase de la 
gât cravata şi o aruncă peste umăr unui tânăr prieten. 


— Care locuia la el şi-l socotea nepătat de nici o crimă - 
spunându-i între timp: 


— Ţine asta, să-ţi aduci aminte de mine! 


Tânărul, în culmea durerii, se aruncă pe jos plângând şi jeluindu- 
se. Plummer ceru să aibă parte de o cădere zdravănă, ca să 
moară pe loc. În măsura în care s-a putut, dorinţa i-a fost 
împlinită; oamenii l-au ridicat pe braţe cât de sus au putut şi 
apoi i-au dat drumul brusc. A murit îndată, fără să se chinuie 
prea mult. 


A trebuit apoi, cu mult efort, să i se desprindă lui Ned Ray 
degetele de sub laţ, ca să poată muri. Probabil că din acel trio al 
morţii, el şi-a dat sufletul cel mai târziu. 


În orice ţinut al vestului, zvonul spânzurării cuiva zboară mai 
iute decât oricare altă veste şi, în seara acelei zile de 
sărbătoare, în jurul eşafodului se adunară mulţi acoliţi ai 
tâlharilor. Privitorilor nu li s-a îngăduit să se apropie decât până 
la un anumit punct, unde erau opriţi de garda care nu le dădea 
voie să păşească dincolo de o anumită linie de demarcaţie sub 
pedeapsa de a fi împuşcaţi pe loc. 


Era o vreme cumplit de geroasă, însă oamenii gărzii au rămas 
multă vreme în jurul tâlharilor, hotărâți să zădărnicească orice 
încercare de a-i da jos. 


Vaiete şi gemete puternice din apropiere atraseră atenţia 
oamenilor de pază şi un grup restrâns se îndreptă într-acolo. 
Curând dădură peste madam Hali, binecunoscută curtezană, 
prietenă a lui Ned Ray, care, cu tânguirile ei lugubre, făcea 
noaptea şi mai sinistră. După ce o determinară iute să tacă, ea 
începu să întrebe ce i se întâmplase iubitului ei şi i se relată 
astfel soarta lui: 


— Ei bine, dacă vrei să ştii, e în ştreang. 


Vestea dezlănţui un potop de blesteme şi sudalme, dar oamenii 
n-aveau vreme de pierdut şi o însoţiră până la locuinţa ei, fără 
prea mult exces de politeţuri. 


Curând după asta, garda se întoarse, în formaţie, în târg, lăsând 
cadavrele ţepene în suflarea vântului îngheţat. Apoi prietenii 
tâlharilor tăiară în cele din urmă funiile şi-i îngropară pe cei 
executaţi. Domnia teroarei la Bannack luase sfârşit. 


CAPITOLUL XIX. 
Execuţia Mexicanului (Joe Pizanthia) 
Şi a lui Dutch John (Wagner) 


Tonul general al atitudinii populaţiei suferi o profundă schimbare 
după executarea sângeroşilor criminali a căror soartă a fost 
relatată în capitolele precedente. Oamenii respirau uşuraţi, 


fiindcă aproape toată lumea tremurase de teama lui Plummer şi 
Stinson, în special. Ultimul era de teapa acelor brutali sceleraţi a 
căror formulă de prezentare, când nimereau în câte un bar, era 
atât de cunoscută celor din munţi: „lu-iu-iu-iu! lo mi-s din Pike, 
Missouri şi-s o namilă de trei metri, mi-am făcut bârlog pe unde 
mişună numai otrepe şi din Munţii Stâncoşi mi-am făcut salon; 
put ca un lup, beau apă din pâraie ca un cal. Hei, bagă de 
seamă, mă., că acuşi mă pornesc” etc. 


Vigilenţii se organizau repede, iar opinia publică îi sprijinea. 


Luni dimineaţă se hotărî să fie arestat Mexicanul, Joe Pizanthia, 
să se vadă cam cu ce se îndeletnicise el prin ţinut. În afara 
acestuia, era cunoscut drept om fără nici un căpătâi, criminal şi 
tâlhar, dar asta nu era treaba vigilenţilor. Un grup porni spre 
cabana lui construită în coasta unui deal. Părea şi mai 
întunecată decât de obicei, din cauza strălucirii zăpezii din jur. 
Pentru că nu răspunse nimeni când fu chemat să iasă afară, 
Smith Ball şi George Copley pătrunseră înăuntru, în ciuda 
sfaturilor prietenilor lor şi fură întâmpinați cu focuri de armă de 
către adversarul care se ascunsese şi-i aştepta. Copley fu 
împuşcat în piept, Smith Ball se alese cu un glonţ în coapsă. 
Amândoi ieşiră clătinându-se şi văitându-se: 


— M-a împuşcat. 


Copley fu sprijinit de doi prieteni şi dus ceva mai încolo şi muri 
curând de pe urma rănii. Smith Ball îşi reveni şi fu în stare să-şi 
descarce revolverul în trupul asasinului său mai târziu, când 
acesta fu târât afară. 


Oamenii parcă înnebuniseră. Copley era foarte stimat, iar Smith 
Ball avea mulţi prieteni. Toţi cei de faţă se hotărâră pe loc să se 
răzbune pe Mexican. 


Un grup de bărbaţi cu o proaspătă experienţă militară porni cât 
îi ţineau picioarele să aducă un obuzier de munte ce zăcea 
părăsit acolo unde fusese desprins de atelaj. Fără să mai aştepte 
să se aducă afetul, obuzierul fu purtat de braţe nerăbdătoare 
până la câteva zvâărlituri de băț de peretele fără geamuri al 


cabanei şi câţiva bătrâni artilerişti, aşezându-l pe o ladă, îi 
puseră proiectilul pe ţeavă şi-l îndreptară spre locuinţă. Ca 
totdeauna în momente de tulburare, uitară şi acum ceva şi 
anume să elibereze focosul, aşa că proiectilul nu mai explodă, ci 
se făcu ţăndări când trecu prin bârne, lăsând o spărtură în 
perete, din care zburau aşchii în toate părţile. Se puse al doilea 
proiectil pe ţeavă, se eliberă focosul, dar distanţa era aşa de 
mică, încât explozia se produse abia după ce proiectilul ieşise 
prin celălalt perete, afară. Gândindu-se că Pizanthia putea să se 
fi ascuns în vatra sobei, îndreptară ţeava într-acolo şi trimiseră o 
lovitură zdravănă În timpul ăsta, conducătorul îşi vădi 
aptitudinile militare şi postă câţiva puşcaşi care să menţină un 
tir rapid asupra spărturii din perete pentru ca individul asediat 
să nu o poată folosi drept crenel de după care să tragă asupra 
asediatorilor. Neprimindu-se nici un răspuns la tirul de obuzier şi 
de arme, atacanţii se gândiră să ia cu asalt cabana. 
Conducătorul chemă câţiva voluntari să-l urmeze. Cei şase 
atacanţi se mişcau fără întrerupere spre casă la adăpostul 
celorlalte locuinţe, apoi, când au ajuns pe teren descoperit, au 
dat buzna spre cabană. Uşa fusese doborâtă de tirul armelor şi, 
uitându-se cu fereală înăuntru, nu zăriră nimic, până când un 
ochi mai ager văzu cizmele Mexicanului ieşind de sub 
dărâmături. Doi inşi dădură uşa la o parte, în vreme ce Smith 
Ball îşi scosese revolverul şi stătea pregătit. Ceilalţi îl apucară de 
cizme. 


Pizanthia zăcea sub uşă, grav rănit. Revolverul era alături de el. 
Tâlharul fu târât îndată afară şi Smith Ball îi plăti cu vârf şi 
îndesat pentru rana făcută. Luară o frânghie de rufe şi i-o legară 
în jurul gâtului. Căpitanul se căţără pe un stâlp. Ceilalţi ridicară 
trupul cât mai sus, iar el legă frânghia de capătul unei grinzi, 
înnodând-o zdravăn. Pe când căpitanul se cocoţase acolo sus, să 
lege frânghia ca lumea, mulţimea se porni să-şi descarce armele 
cu furie asupra criminalului, care se bălăngănea sub picioarele 
sale Căpitanul strigă: 


— Hei. Băieți, potoliţi-vă o clipă! 


Tirul încetă şi căpitanul se lăsă binişor să lunece la vale. Asupra 
trupului ce se legăna de funie se trăseseră peste o sută de 
gloanţe. Un prieten - unul din cei patru întemeietori ai 
organizaţiei din Bannack - îl luă pe căpitan de braţ şi-i spuse: 


— Hai să-ţi arăt rugul! 


îndreptându-se spre cabană, văzu că fusese făcută una cu 
pământul de către mulţimea dezlănţuită, iar ce mai rămăsese 
era pradă flăcărilor. Propunerea de a-l arde şi pe Mexican fu 
primită cu chiote de entuziasm. Cadavrul fu dat jos şi aruncat 
deasupra rugului, unde arse de nu se mai găsi nici un oscior 
când se stinse focul. 


Dimineaţa, vreo câteva femei pierdute se apucară să cearnă 
cenuşa ca să vadă dacă tâlharul n-avusese aur în pungă. Ne 
bucură să putem spune că strădaniile lor n-au fost răsplătite, ele 
neaflând nici o mină de aur în felul acesta. 


Dorinţa de răzbunare a populaţiei n-a fost decât parţial 
satisfăcută în ceea ce-l privea pe Pizanthia. Cei care au predicat 
împotriva vechiului comitet de vigilenţă ar face bine să mediteze 
asupra marii diferenţe care a existat între severitatea promptă, 
dar cu adevărat necesară, pe care au exercitat-o vigilenţii şi 
pasiunile dezlănţuite ce stăpânesc masele pretutindeni, încât 
ajung să comită acte de răzbunare ca cele de mai sus, în faţa 
cărora umanitatea se trage înapoi cutremurându-se. Nu de 
puţine ori am auzit pe câte unul spunând că era „tare păcat” să 
spânzuri un om pe care ar fi vrut să-l vadă pedepsit ca lumea. 
Auzeam: „Pe rug cu el! Mă duc eu să adun vreascuri tocmai din 
creierul munţilor”, „Mentă prăjit în grăsimea lui” etc., etc. 


În toate cazurile când şi-au mărturisit păcatele în fata vigilenţilor 
din Montana, tâlharii se temeau după aceea de răzbunarea 
tovarăşilor lor, mult mai tare decât de execuţia care-i aştepta în 
mâinile vigilenţilor, încât se agăţau de aceştia socotindu-i 
adevăraţi prieteni şi apărători. 


Un exemplu deosebit în acest sens îl oferă purtarea lui John 
Wagner. În vreme ce era ţinut sub pază în cabana de la Teşitura 


lancheului, afară, în noapte, se auziră paşi şi voci înăbușite. 
Fetherstun sări în picioare, hotărât să-şi apere propria piele, ca 
şi pe cea a prizonierului, până la capăt. În timp ce-şi pregătea 
armele, aruncă o privire peste umăr să vadă ce făcea Dutch 
John. Tâlharul stătea cu arma de vânătoare cu două ţevi în 
mână, urmărind să vadă de se ivea prilejul să lupte alături de 
paznicul său. Fetherstun încuviinţă din ochi, apoi îi spuse: 


— Aşa, aşa, John, să-i facem să-l vadă pe. 


John zâmbi crunt şi aprobă din cap, cu ţeava puştii îndreptată 
într-acolo de unde se auzea zgomotul, ochii sticlindu-i ca la un 
tigru înfuriat. Dacă ar fi avut poftă, l-ar fi putut împuşca pe 
Fetherstun pe la spate, fără nici o bătaie de cap şi fără vreun 
pericol. Probabil că asediatorii au auzit ţăcănitul închizătoarelor 
armelor în tăcerea nopţii şi au socotit că nu era cazul să 
pornească un atac plin de riscuri, care nu-s pe placul ticăloşilor, 
indiferent din ce soi. 


În seara de după execuţia lui Pizanthia, comitetul nou organizat 
se întruni şi, după câteva discuţii preliminare, se puse la vot 
soarta lui Dutch John. Toţi au votat pentru executarea lui, 
singura pedeapsă pe măsura faptelor. Ani de zile se îndeletnicise 
cu tâlhării şi crime. 


Unul din cei prezenţi la întrunire a fost însărcinat să-i transmită 
lui Wagner vestea, aşa că omul se duse la locul unde era ţinut 
tâlharul şi-i citi sentinţa de condamnare la moarte, aducându-i la 
cunoştinţă că urma să fie spânzurat într-un ceas. Wagner fu 
zguduit la aflarea sentinţei. Se ridică în picioare şi străbătu 
agitat, cu paşi nesiguri, încăperea, o dată sau de două ori. Se 
milogi să i se cruţe viaţa, imploră să i se taie mâinile şi 
picioarele, apoi să fie lăsat slobod: 


— Că doar ştiţi, atunci n-am să mai pot face nici un rău. 


| se aduse la cunoştinţă că dorinţele sale nu puteau fi împlinite şi 
că deci trebuia să se gătească de moarte. Văzând că moartea 
era de neocolit, Wagner îşi adună toată bărbăţia şi nu mai vădi 
nici un semn de slăbiciune. Era destul de dureros că pentru 


curajul pe care-l arăta nu putea fi totuşi salvat, pentru că, în 
ciuda îndeletnicirilor lui ticăloase, purtarea bună de care dăduse 
dovadă câştigase inima paznicilor şi a judecătorilor într-o atât de 
mare măsură, încât nu le venea la socoteală nici acestora s-o 
recunoască. Curajul, buna purtare de acum nu puteau însă plăti 
crimele şi jafurile de dinainte, aşa că Dutch John trebuia să se 
pregătească pentru o moarte ticăloasă şi judecata de pe urmă, 
având doar un scurt răgaz pentru căinţă. 


Spuse că dorea să-i trimită mamei sale din New York o scrisoare 
şi întrebă de nu se afla cumva vreun olandez pe acolo care să 
scrie în limba sa maternă. Găsindu-se unul după cum se ceruse, 
Wagner îi comunică ce dorea, iar scribul puse pe hârtie tot cei 
se spusese. Wagner avea degetele bandajate în cârpe şi nu 
putea mânui condeiul decât cu multă greutate, fiindcă încă nu 
se înzdrăvenise de pe urma degerăturilor. Scribul, după ce 
termină scrisoarea, i-o citi cu voce tare, dar lui Wagner nu-i 
plăcu ce auzi. Îi arătă că în mai multe locuri nu-i respectase 
spusele, atât în ceea ce privea forma cât şi substanţa şi, în cele 
din urmă, smulgându-şi bandajele, se aşeză şi-şi scrise singur 
epistola. 


Îi arăta mamei sale că era sortit morţii şi nu mai avea decât 
puţine clipe de trăit; că, după ce trecuse munţii ca să se ocupe 
de afaceri cu cai, se înhăitase cu nişte ticăloşi ce-l siliseră să 
ducă viaţa mizerabilă care-l adusese în situaţia nenorocită de 
acum; că de data asta era condamnat la moarte fiindcă luase 
parte la jefuirea unui car, împrejurare în care el se alesese cuo 
rană şi fusese prins, iar soţul său, omorât. (Probabil că şi el 
credea ultima afirmaţie.) Recunoscu, la urmă, că pedeapsa era 
dreaptă. 


încheind scrisoarea, o înmână vigilenţilor pentru a fi trimisă 
mamei sale. Apoi, liniştit, îşi bandajă din nou degetele. Fu dus de 
la locul unde era ţinut, la o casă în curs de construcţie, unde 
zăceau şi cadavrele lui Stinson şi Plummer - unul întins pe jos, 
iar celălalt pe o bancă. Cadavrul lui Ray fusese predat iubitei lui, 
la cererea acesteia. Cel ce-şi aştepta moartea privi fără o 
tresărire rămăşiţele pământeşti ale tâlharilor şi ceru voie să se 


roage. | se îngădui şi Wagner îngenunche. Buzele i se mişcau 
repede, dar nu se auzea un singur sunet. Ridicându-se în 
picioare, continuă să se roage, dar se uita de fapt tot timpul la 
vigilenţii adunaţi în jur. O funie fu trecută peste o grindă, iar 
dedesubtul ei se aşeză un butoi pe care urma să se urce 
osânditul. În timp ce se făceau aceste ultime pregătiri, fiindcă nu 
mai văzuse niciodată cum e spânzurat un om, Dutch John 
întrebă cât de mult avea să se chinuie până să-şi dea sufletul. | 
se răspunse că puţin. Îi puseră laţul în jurul gâtului, butoiul fu 
legat cu o funie şi cei însărcinaţi cu execuţia apucară de capăt. 
Când se dădu comanda „gata”, butoiul fu smuls într-o clipă de 
sub picioarele condamnatului şi acesta se prăbuşi în braţele 
morţii. Un timp se zbătu cu multă putere; constituţia lui de fier 
se lăsa greu înfrântă, neputând renunţa la viaţă la fel de uşor ca 
unul mai şubred clădit. Rămase în ştreang până îl înţepeni gerul, 
apoi i se tăie funia şi fu îngropat după cuviinţă. 


CAPITOLUL XX. 


Prinderea şi execuţia lui Boone Helm, Jack Gallagher, Frank 
Parish, Haze Lyons şi George Şontorogul (Lane) 


Execuţiile amintite în capitolele precedente au avut un efect 
puternic şi binefăcător. Dar pentru a asigura obştei o pace 
durabilă, mai erau multe de făcut. Ives, Yager, Brown, Plummer, 
Stinson, Ray, Pizanthia şi Wagner erau morţi, dar cei cinci 
ticăloşi, ale căror nume au fost trecute în fruntea acestui capitol, 
împreună cu Bunton, Zachary, Marshland, Shears, Cooper, 
Carter, Graves, Hunter şi alţii, erau încă slobozi şi erau ajutaţi de 
mulţi alţii, la fel de păcătoşi, dar mai puţin îndrăzneţi şi 
periculoşi decât aceştia. 


Vigilenţii erau mereu ţinta unor ameninţări de răzbunare şi o 
încercare de a jefui mai multe prăvălii din Virginia a fost cât pe 
ce să reuşească de n-ar fi fost descoperită la timp şi zădărnicită. 
Toţi cei care luaseră parte la urmărirea criminalilor erau trecuţi 
pe răboj pentru a fi asasinați de către tot soiul de sceleraţi şi nu 
rămânea nimic altceva de făcut decât să se ducă până la capăt 
treaba utilă, începută sub auspicii atât de favorabile, cu vigoare 
şi o neclintită asprime care să nu cunoască răgaz până când 


ultimul nelegiuit, cu mâinile pătate de sânge, avea să fie prins 
pentru a împărtăşi soarta care-i paşte pe toţi ticăloşii. 


În noaptea de 13 ianuarie 1864, comitetul executiv, reunit în 
adunarea solemnă, condamnă la spânzurătoare pe şase din cei 
pomeniţi. Unul dintre ei - Bill Hunter - mirosind primejdia, se târî 
printr-un şanţ de scurgere, reuşind să treacă de linia celor care 
înconjuraseră târgul şi să scape. Degerase rău de tot şi |. A. 
Slade îl descoperi ascuns sub un vraf de crengi uscate şi-i spuse 
că vigilenţii erau pe urmele lui, veste care-l făcu să-şi mute 
bârlogul în valea Gallatin, unde fu găsit şi executat curând, aşa 
cum se va povesti mai departe. 


În vreme ce comitetul delibera în secret, câţiva din cei care chiar 
în acel moment erau condamnaţi la moarte se adunaseră într-o 
încăpere de la etajul unei case de cartofori şi se apucaseră de o 
partidă de faro. Jack Gallagher, la un moment dat, se trezi 
spunând: 


— Noi prăpădim cărţile şi vigilenţii ăia blestemaţi ne condamnă! 


Se crede că acestea au fost cele mai adevărate şi mai cu miez 
vorbe spuse vreodată de el; dar merită iertat, fiind prima dată că 
a spus şi el adevărul, din întâmplare. 


Au fost trimişi în grabă mesageri pentru a mobiliza oamenii din 
aşezările vecine, din defileu şi s-a răspuns pe dată acestei 
chemări. Veni şi dimineaţa, ultima de care mai aveau parte cei 
cinci ticăloşi. Primele raze ale soarelui dezvăluiră pichete de 
vigilenţi staționate în fiecare punct mai important în jurul 
târgului. Vestea se răspândi ca fulgerul în toată aşezarea. Multe 
conştiinţe păcătoase începură să dârdâie de spaimă, buzele 
tremurându-le de o nestăpânită groază. Călcând apăsat, 
detaşamente de vigilenţi, cu fălcile încleştate, veniră din 
Nevada, Răscrucea, Piscul, Pădurea Pinului, înălţimea şi Seninul 
şi se opriră, toţi ca unul, în Strada Mare. De îndată fură 
desemnate grupuri pentru arestarea tâlharilor şi toţi îşi 
îndepliniră însărcinarea, în afară de cei trimişi după Bill Hunter, 
care scăpase. 


Primul fu adus Frank Parish. Fusese arestat fără multă bătaie de 
cap într-o prăvălie şi nu părea deloc să creadă că-l aşteaptă 
moartea. Il luă deoparte pe ofiţerul grupului şi-l întrebă: 


— Da' pentru ce-s arestat? 
| se spuse: 


— Pentru vina de a fi tâlhar şi hoţ, de a fi luat parte la crime şi 
jafuri la drumul mare. 


La început se declară nevinovat, dar în cele din urmă mărturisi 
că făcuse parte din bandă, îşi recunoscu complicitatea la jefuirea 
diligenţei între Bannack şi Virginia, vinovăția de a fi furat cai şi 
vite. 


George Şontorogul (George Lane) fu arestat în localul Dance şi 
Stuart. Acolo locuia şi lucra el din când în când. Era foarte calm, 
stăpân pe el şi întrebă, la fel ca şi Parish mai înainte, care era 
motivul arestării sale. Primind acelaşi răspuns, păru surprins şi 
spuse: 


— Dacă mă spânzurați, să ştiţi că spânzurați un om nevinovat. 


| se spuse că dovezile erau certe şi că, de mai avea ceva de 
aranjat, trebuia s-o facă de îndată fiindcă sentinţa sa era 
condamnarea la moarte. Arăta pocăit şi se aşeză jos, 
acoperindu-şi o vreme faţa cu mâinile. Apoi ceru să i se aducă 
un preot, se trimise îndată după acesta şi George porni să se 
spovedească şi să se roage împreună cu preotul până se formă 
procesiunea, care se îndrepta către spânzurătoare. În carnetul 
său de note se găsi un fragment dintr-un ziar ce apărea în vest, 
în care se spunea că George Lane, faimosul hoţ de cai, era şerif 
în Montana. Lane era un om cu nervi de oţel şi nu părea să-şi 
bată capul cu spânzurătoarea mai mult decât ar fi făcut-o altul 
pentru a-şi termina micul dejun. 


Apoi fu adus Boone Helm. Fusese arestat în faţa Hotelului 
Virginia. Pentru prinderea lui au fost aleşi vreo doi-trei oameni 
faţă de care Helm să nu aibă urmă de bănuială, iar aceştia şi-au 


jucat rolul atât de bine şi fără efort, încât a fost prins fără să fie 
în stare să opună nici o rezistenţă. La locul de întâlnire, Helm a 
venit dus de fiecare braţ de câte un om, iar în spate mergea un 
altul, cu revolverul încărcat. Se tângui amarnic că, atunci când 
fusese luat, nu apucase să stârnească „nici un bâlci”, aşa după 
cum spusese: 


— Le făceam eu o distracţie pe cinste când m-au umflat. Dacă 
miroseam ce puseseră ei la cale! 


Avea mâna dreaptă într-o eşarfă. După ce fu adus, se aşeză 
cuminte pe o bancă şi când i se aduse la cunoştinţă soarta care-l 
aştepta, declară că era absolut nevinovat. Spuse: 


— Îs la fel de nevinovat ca un prunc nou-născut. N-am omorât, 
nici n-am furat, nici înşelat pe nimeni la viaţa mea. Jur pe biblie 
oricând vreţi. 


Din dorinţa de a se vedea dacă, într-adevăr, era atât de ticăloşit, 
încât să şi jure, i se dădu o biblie, iar el, cu cea mai mare 
seriozitate, se jură precum spusese, chemând cele mai aspre 
pedepse asupra sufletului său dacă jura strâmb şi săruta biblia, 
cu o pioşenie făţarnică. Apoi se adresă unuia dintre cei prezenţi, 
rugându-l să treacă numai ei amândoi într-o cameră alăturată. 
Gândindu-se că Boone voia să se roage împreună, omul îi 
propuse să trimită după un slujitor al bisericii. Dar acesta îi 
spuse: 


— Nu, cu dumneata vreau. 
Ajungând în altă cameră, prizonierul spuse: 
— Nu e nici o cale de scăpare? 


După ce i se răspunse că nu era niciuna şi că urma să moară, 
zise: 


— Ei bine, atunci am să-ţi spun că am omorât pe unul Shoot, în 
Missouri şi am şters-o în vest şi am ucis un alt individ în 
California. In Oregon am ajuns la puşcărie, dar am scăpat 


săpând pe dedesubt cu uneltele pe care mi le-a adus muierea 
mea. 


Fiind întrebat dacă nu voia să dea în vileag ce ştia despre 
bandă, Boone răspunse: 


— Întreabă-l pe Jack Gallagher, că ştie el mai bine ca mine. 


Jack, care era în spatele unui paravan, îl auzi şi izbucni într-o 
salvă de blesteme, spunând că numai din cauza unor afurisiţi de 
laşi şi trădători intrase el în beleaua aceea. Văzând că toate 
jurămintele şi toată pledoaria lui nu-l ajutau în nici un fel, Helm 
încheie: 


— Am înfruntat moartea sub toate chipurile şi nu mi-e teamă să 
mor. 


De mai multe ori ceru să i se aducă whisky, dar în câteva rând 
uri fu mustrat pentru această purtare nelalocul ei. 


Deşi nu se aşteptau la nici un pericol, cei însărcinaţi cu 
arestarea lui Lyons nu şi-au împlinit misiunea decât vădind 
multă viclenie. Locuia la Arbor Restaurant, lângă „Shades”. 
Oamenii pătrunseră înăuntru, dar patronul spuse că cel căutat 
nu era acolo; dacă voiau, puteau să-l caute şi ei. Se apucară să 
cerceteze locul, fără succes. Însă, în vreme ce-l căutau pe Lyons, 
într-o odaie de jocuri de noroc dădură peste Jack Gallagher, 
înfofolit într-un aşternut, cu puşca şi revolverul alături. Dar a fost 
luat prea iute ca să mai aibă timp să-şi folosească armele, chiar 
de-ar fi avut îndrăzneala s-o facă... 


În vremea asta, altă ceată o porni după Haze Lyons şi descoperi 
că acesta trecuse creasta mai sus de Virginia. Şi, după ce bătuse 
cale de vreo trei mile prin munţi, făcuse un ocol şi se întorsese, 
ajungând la vreun sfert de milă de creasta pe unde trecuse, iar 
de acolo o luase spre cabana unui miner, în partea de vesta 
defileului, chiar deasupra târgului. Îndată ce aflară această 
veste, oamenii porniră în cea mai mare grabă într-acolo. 
Conducătorul cetei izbi uşa de perete şi, cu revolverul îndreptat 
spre cel dinăuntru, îi strigă: 


— Mâinile sus! 


Lyons ţinea în mână o furculiţă cu o bucată de plăcintă fierbinte, 
dar imediat le lăsă în jos pe amândouă şi se supuse. | se porunci 
să iasă afară. Se supuse şi de data asta. Era numai în cămaşă şi 
vestă şi ceru să i se dea haina. Dorinţa i se împlini. Era atât de 
tulburat, că nu nimerea nici mânecile. Fu căutat de arme, dar 
tocmai îşi scosese centura şi revolverul şi le pusese pe pat. Le 
mărturisi că era prima mâncare pe care o mâncase cu poftă de 
şase săptămâni. | se spuse să-şi termine masa, dar, după ce 
mulţumi căpitanului, declară că nu mai era în stare să înghită 
nimic. Întrebă ce aveau să facă apoi cu el şi dacă voiau să-l 
spânzure. Căpitanul îi spuse: 


— N-am venit încoace ca să-ţi fac promisiuni. Pregăteşte-te de 
ce-i mai rău. 


Le răspunse: 


— Acum două-trei zile, prietenii m-au sfătuit să mă cam topesc 
de pe aici. 


Căpitanul îl întrebă de ce nu plecase, iar el răspunse că nu 
făcuse nimic rău şi nu voia să plece. 


Fusese unul din cei care-l omorâseră pe Dillingham, în iunie '63, 
fusese condamnat la moarte şi apoi cruțat după cum s-a arătat. 
De fapt, nu plecase din cauza legăturii sale cu o femeie din târg, 
al cărei dar - un ceas de aur - îl avea la el când îşi dădu sufletul 
în ştreang. Îl întrebară dacă auzise de executarea lui Plummer, 
Buck Stinson şi Ned Ray. Auzise, dar nu-i venea să creadă. | se 
aduse la cunoştinţă că era adevărat, cu aceste cuvinte: 


— Poţi paria cu scumpa dumitale viaţă! 
Îi întrebă: 
— S-au bătut măcar? 


Fu informat că nu, fiindcă nu avuseseră ocazia. În vremea asta 
au ajuns la locul de întâlnire şi Lyons se trezi înconjurat de 


câteva feţe cunoscute. Jack Gallagher îşi făcu apariţia, înjurând 
cu foc şi părea înclinat să se prefacă a socoti toată tărăşenia 
doar o glumă, aşa că se interesă: 


— Ce mama D. E toată chestia asta? Aţi nimerit cu oiştea-n 
gard! 


După ce i se aduse la cunoştinţă sentinţa, arătă adânc tulburat, 
se aşeză jos şi începu să plângă, apoi sări în picioare, slobozi 
cele mai cutremurătoare înjurături şi-i întrebă cine anume îl 
turnase. | se răspunse: 


— Red. Spânzurat la Stihkingwater. 
Îl blestemă cum îi veni la gură. Apoi exclamă: 
— Oh, Doamne, oare aşa mi-e dat să mor?! 


După ce toate pregătirile pentru execuţie fură încheiate, 
prizonierilor li s-a poruncit să se aşeze pe un singur rând, cu faţa 
la paznici şi li s-a adus la cunoştinţă că urmau să fie duşi la 
spânzurătoare. Fiind întrebaţi de mai aveau vreo dorinţă, acesta 
fiind ultimul lor prilej, răspunseră că nu. Apoi au fost întrebaţi 
dacă mai aveau ceva de spus, fie despre propriile lor fapte, fie 
ale celorlalţi tâlhari, dar toţi refuzară să mărturisească ceva. 
Garda primi ordinul să lege prizonierii cu mâinile la spate. 


Jack Gallagher se jură că n-avea să-l spânzure nimeni în văzul 
lumii şi, punând mâna pe cuţit, îşi înfipse lama în gât, spunând 
că mai bine îşi taie el singur beregata. Ofiţerul însărcinat cu 
paza lor ridică pe dată cocoşul revolverului şi-i spuse că, de mai 
făcea vreo mişcare, avea să-l împuşte pe loc; apoi ordonă gărzii 
să-l dezarmeze. Unul îl apucă de încheietură şi-i luă cuțitul, după 
care fu legat cu mâinile la spate, în vreme ce prizonierul 
blestema cumplit. Boone Helm îl încurajă, spunându-i să nu se 
mai poarte ca un caraghios, fiindcă n-avea nici un rost să-i fie 
frică de moarte. 


Căpitanul chemă mai mulţi oameni de nădejde care să preia 
prizonierii pentru a-i duce la locul execuţiei. S-a stabilit ca cei 


condamnaţi, după ce-au fost legaţi cu mâinile la spate, să fie 
încadraţi de doi vigilenţi care cu o mână să apuce prizonierul, iar 
în cealaltă să ţină un revolver de marină, încărcat, gata de 
folosit în orice clipă. 


Criminalii au fost duşi în mijlocul unui careu, încadrat! A rândul 
său de patru şiruri de vigilenţi, iar un detaşament în frunte şi 
altul în urmă, înarmat cu puşti de vânătoare, ţinute în cumpănă 
şi gata pregătite să tragă, completau formaţia. Prin mulţime 
fuseseră împrăştiaţi alţi oameni înarmaţi cu pistoale care să 
urmărească mişcările unor nepoftiţi sau, cum spusese un bărbat 
de ispravă, „să bage sceleraţilor minţile în cap”. 


La ordinul „înainte marş!”, toţi se puseră în mişcare şi se opriră 
cu precizie militărească în faţa Hotelului Virginia. Când s-au 
oprit, tocmai se pregăteau spânzurătorile pe locul unei case 
aflate în construcţie. Bârnele erau clădite până la tavan, dar 
acoperişul nu fusese ridicat. Grinda principală care sprijinea 
acoperişul, trecând prin mijlocul locuinţei dintr-o parte în alta, 
era folosită drept spânzurătoare, funia fiind petrecută peste ea, 
dusă mai în spate şi legată în jurul unor bârne de la bază. Chiar 
sub grindă au fost puse cinci lăzi, în loc de eşafod. 


În vremea asta, prizonierii se aflau în faţa Hotelului Virginia. 
George Şontorogul chemă pe un cetăţean şi-l rugă să le 
povestească şi celorlalţi ce om de treabă era el, însă acesta 
refuză, spunându-i: 


— Cu mine te-ai purtat cinstit, dar ce-ai făcut tu prin alte părţi 
eu nu ştiu. 


Şontorogul îl imploră să se roage alături de el, ceea ce omul făcu 
pe dată, îngenunche şi înălţă pentru el o fierbinte rugăciune 
către altarul îndurării. George şi Jack Gallagher îngenuncheară şi 
ei. Haze Lyons rugă pe careva să-i scoată pălăria din cap şi 
acesta i-o scoase. Boone Helm însă se amuza, aruncând glume 
şi vorbe în doi peri în toate părţile. Frank Parish părea adânc 
tulburat de apropierea ceasului morţii. După ce isprăvi 
rugăciunea, Boone Helm îi strigă lui Jack Gallagher: 


— Jack, dă-mi mie haina aia! Nu mi-ai dat niciodată nimic. 
— A dracului de bine ţi-ai ales momentul să te-arăâţi cu ea. 


Cele două podoabe au continuat să arunce prietenilor din jur 
observaţii scurte şi înțelepte de felul: 


— Hei, Jack, de data asta au pus mâna pe mine! 
— Bill, bătrâne, ne-au găbjit, cum te văd şi cum mă vezi! 
Jack îi strigă unuia care stătea la un geam al Hotelului Virginia: 


— Ascultă, mă duc în rai! Am s-ajung la vreme ca să-ţi deschid 
poarta, bătrâne! 


Jack purta o tunică arătoasă de ofiţer de cavalerie, dichisită cu 
blană de castor din Montana. 


Haze se ruga de paznicul său să i se îngăduie iubitei să-l vadă, 
dar rugămintea îi fu refuzată. Repetă aceeaşi cerere a doua 
oară, dar cu acelaşi rezultat. Un prieten se oferi să o aducă, dari 
se porunci s-o şteargă de acolo. Când ceru a treia oară s-o vadă, 
i se răspunse: 


— Oh, Doamne, Haze, chestia cu femeile aduse la locul execuţiei 
s-a fumat din '63! 


Răspunsul lămuri lucrurile. Vigilenţii nu uitaseră scena petrecută 
după judecarea asasinilor lui Dillingham. 


Când primi ordin, garda porni spre locul execuţiei, îşi desfăşură 
rândurile şi prizonierii fură urcați pe lăzi. S-a ordonat ca 
prizonierilor să li se scoată pălăriile. Şontorogul, care nu fusese 
legat ca lumea cu mâinile la spate, îşi apucă pălăria tipic 
californiană şi o izbi mânios de pământ. Celorlalţi garda le luă 
pălăriile. 


Cinci oameni le potriviră ştreangurile în jurul gâtului şi când totul 
era gata, Jack Gallagher, ca o ultimă dorinţă, ceru să i se dea 
ceva de băut, iar după oarecare ezitare dorinţa i-a fost 


acceptată. George Şontorogul se uită în preajmă şi, văzând un 
vechi prieten agăţat de bârnele casei, îi strigă: 


— Adio, bătrâne, m-am cărat! 


Şi auzind ordinul: „Faceţi-vă datoria!”, nu mai aşteptă să i se 
smulgă lada de sub picioare, ci se aruncă singur în gol şi muri 
îndată. 


Alături de el stătea Haze, care fusese lăsat la urmă. A vorbit tot 
timpul, spunând celor din jur că avea o mamă iubitoare, că 
fusese crescut cu grijă, că nu se gândise niciodată că se va 
ajunge aici şi că numai proasta tovărăşie de care a avut parte l-a 
împins la acest deznodământ. 


În timp ce stătea cocoţat pe ladă, Jack Gallagher plângea 
necontenit, aruncând cele mai prăpăstioase şi mai groaznice 
blesteme. Le spunea: 


— Trăsni-v-ar să vă trăsnească de criminali afurisiţi! 


Abia când îi fugi lada de sub picioare se puse capăt sudalmelor 
şi vorbelor sale de batjocură, care n-au încetat decât când şi-a 
frânt gâtul. 


Boone Helm, uitându-se calm la trupul celui care se zbătea, 
spuse: 


— Dă-i bătaie, bătrâne! Într-o clipă sunt în iad alături de tine. 


Probabil că era singura dată în viaţă că spunea adevărul Apoi 
mai strigă: 


— Fiecare pentru ideile lui! Ura pentru Jeff Davis! Să-şi facă 
sărmana de cap! 


Ca un ecou al cuvintelor lui se auzi plesnetul funiei întinse de 
propria lui cădere. Frank Parish ceru să i se pună o batistă pe 
faţă. | se scoase batista legată la gât cu nodul tâlharilor şi i se 
puse pe faţă ca un giulgiu. Părea liniştit şi serios, dar refuză să 
spună ceva; se prăbuşi în eternitate. 


Unul de pe margine îl întrebă pe cel ce-i pusese ştreangul în 
jurul gâtului: 


— Nu ţi-a fost greu când i-ai pus bietului de el funia de gât? 


Omul, al cărui prieten fusese măcelărit de tâlhari, îi aruncă celui 
cu întrebarea o privire cruntă şi-i răspunse răspicat. 


— Greu, până am pus mâna pe el! 


Până în ultima clipă, Haze Lyons părea să spere că va scăpa de 
moarte pentru a doua oară; în timp ce se uita în dreapta şi în 
stânga la trupurile tâlharilor ce se legănau în ştreang, chipul lui 
vădea încă nădejdea că avea să fie iertat. Văzând că toate 
rugăminţile erau în zadar, trimise vorbă iubitei sale să vină să-şi 
ia ceasul de aur înapoi şi-i transmise, cu limbă de moarte, 
omagiile sale. Îşi exprimă speranţa că ea va avea grijă să nu-l 
lase să atârne prea mult în ştreang, ci să-l coboare cât mai 
repede şi-i lăsă vorbă să-l îngroape după cuviinţă. Muri fără să 
se chinuie. 


Celui care săpase gropile pentru Stinson şi Lyons, când fuseseră 
condamnaţi la moarte prima oară pentru asasinarea lui 
Dillingham, nu-i dăduse nimeni nici un ban pentru munca lui, ba 
mai mult, în semn de batjocură şi dispreţ faţă de judecători şi de 
puterea lor, cei doi asasini pângăriră mormintele. Groparul de 
ocazie sta acum în faţa spânzurătorii, unde Lyons plătea pentru 
crimele comise şi-i spuse tâlharului: 


— Ti-am săpat odată groapa pe degeaba, dar de data asta-s 
răsplătit. Pun pariu. 


CAPITOLUL XXI. 
Potera de la Culcuşul Căprioarei şi Poarta ladului. 


La 15 ianuarie 1864 porni din Nevada un grup de douăzeci şi 
unu de oameni, sub comanda unui cetăţean ale cărui fapte şi al 
cărui nume amintesc trăsnetul. Era iute, viteaz, greu de păcălit - 


într-atât de bine îşi gândea mişcările - şi lovea unde se aşteptau 
adversarii mai puţin. 


În prima zi, potera ajunse la Big Hole şi, încă din mers, trimise o 
patrulă la ferma lui Clarke, pe urmele lui Steve Marshland, care 
fusese împuşcat în piept când atacase convoiul lui Forbes. Avea 
picioarele degerate, aşa că nu putea fugi. Lăsându-şi calul în 
urmă, unul dintre oameni (nr. 84) intru în cabană ca să-l 
aresteze, după ce bătu de patru ori în uşă fără să primească 
răspuns. Îl descoperi în tovărăşia unui câine - singurii doi clienţi 
ai fermei. Când pătrunse înăuntru, vigilentul fu întâmpinat de 
întuneric, dar luă o mână de frunze uscate, bâjbâi drumul către 
sobă şi le aprinse cu un chibrit. La lumina focului îl zări pe Steve 
Marshland, culcat în pat. 


— Mâinile sus, dacă nu te superi! Îi spuse, în loc de salut, cel 
venit să-l aresteze. 


Şi lucirea elocventă a uneia din uneltele de domolire ale 
colonelului Colt îndreptată către el duse la împlinirea urgentă a 
poruncii. Arătând a fi bolnav, prinsul fu întrebat ce ivea şi 
răspunse că era răcit. Povestea cu boala de sezon nefiind 
socotită un motiv serios, o cercetare mai amănunţită dădu a 
iveală că avea picioarele degerate. Numărul 84 ridică de linsă 
patul lui o armă de vânătoare cu două ţevi, o puşcă şi încă o 
flintă şi-l întrebă unde degerase. Răspunse că în vreme ce făcea 
prospecţiuni la capul Rattlesnake. Cei veniţi în căutarea lui 
începură să-şi pregătească masa de seară şi prinsul s-a invitat şi 
el să mănânce cu ei Luă o cană de cafea şi păru destui de vesel. 
După masă, conducătorul grupului îi aduse la cunoştinţă 
învinuirile împotriva sa, adică jefuirea convoiului lui Forbes. Nu 
recunoscu să aibă vreo rană şi se lovi cu pumnii în piept, 
spunând că era sănătos tun. Fiind întrebat dacă avea ceva 
împotrivă să fie examinat, el spuse că nu, dar în momentul când 
i se scoase cămaşa, ieşi la iveală semnul fatal - o rană recentă 
de glonţ. 


Prizonierului i se spuse că dovezile erau îndestulătoare şi că 
trebuia să se pregătească de moarte. Atunci mărturisi totul şi-i 
imploră să-i cruţe viaţa... Fu împlântat un stâlp în pământ şi 


aplecat deasupra ocolului; sub el se aşeză o ladă pentru 
condamnat şi când totul a fost gata, el se mai rugă o dată să fie 
cruțat, spunându-le să aibă „milă de tinereţea lui” Muri aproape 
instantaneu. 


Deoarece avea picioarele degerate şi parţial prinse de gangrenă, 
mirosul atrase lupii, aşa că şi el şi caii au trebuit păziţi. Fu 
îngropat în apropiere. Apoi patrula porni la drum pentru a ajunge 
din urmă grosul poterei şi, întâlnindu-i la vreo patru mile mai sus 
de ferma lui Evans, raportă executarea lui Marshland. 


Până în acel moment, cei trimişi în recunoaştere nu întâlniră 
ţipenie de om, aşa că o ţinură mai departe în coloană pe două 
rânduri, făcând între şaizeci şi şaptezeci de mile pe zi. Când 
poposeau, păzeau caii cu străşnicie, nu făceau nici scânteie de 
foc, de teamă să nu atragă atenţia şi să zădărnicească astfel 
scopul expediției Oamenii fuseseră împărţiţi în patru cete, 
fiecare purtându-şi propria „haleală” (termen universal pentru 
mâncare în munţi), cu un bucătar la fiecare ceată Vigilenţii 
aveau câte un revolver şi unii se făleau chiar cu două. Din 
echipament mai făcea parte o armă de vânătoare sau o puşcă în 
frunte călărea căpitanul. Spre târg fu trimisă o iscoadă să 
cerceteze locul, urmând apoi să se întâlnească la pârâul 
Cottonwood, cu restul trupei. Cel trimis în recunoaştere îşi 
împlini satisfăcător misiunea. 


Când ajunseră la vreo şaptesprezece mile de Cottonwood, la 
ferma lui Smith, pe pârâul Deer Lodge, făcură popas cam la vreo 
patru după-amiază După lăsarea întunericului porniră din nou şi 
călăriră într-o perfectă linişte şi cu multă prevedere până la mică 
depărtare de târg. Descoperiră că tâlharii dispăruseră, dar, 
înconjurând saloonul şi casa lui Bill Bunton, se apucară de 
treabă Bill era în casă, însă refuză să deschidă uşa. Cei trei 
desemnaţi să-l aresteze îi spuseră că vor să stea de vorbă cu el, 
dar acesta refuză să se arate încă multă vreme. În cele din urmă 
spuse unuia Yank şi unui tânăr, care poposeau la el, să deschidă 
uşa. Înainte de a intra în încăpere, oamenii îl puseră pe Bill să 
aprindă lumina. După ce se aprinse lumina, cei veniţi să-l 
aresteze dădură buzna înăuntru şi-i spuseră că era prizonierul 


lor. Îi întrebă sub ce motiv şi i se răspunse să meargă cu ei şi 
avea să afle. 


Un vigilent mărunt dar inimos se duse să-l imobilizeze, însă îşi 
dădu seama că-şi găsise naşul şi fu nevoie de încă un om care 
să-i vină în ajutor şi curând prinsul fu legat cu mâinile la spate. 
Câţiva au fost aleşi să-l escorteze până la locuinţa lui Pete 
Martin, iar ceilalţi au fost trimişi să dea o mână de ajutor pentru 
a-l scoate pe Tex din saloon. Aici a avut loc o scenă 
asemănătoare când tâlharul a ieşit afară. A fost prins pe dată, 
legat cu mâinile la spate şi dus să-i ţină tovărăşie prietenului său 
Bill Bunton. 


Pete Martin se sperie de moarte când îşi văzu casa înconjurată 
de vigilenţi. Juca o partidă de cărţi cu nişte prieteni şi o vreme 
refuză să iasă afară, dar, după ce se asigură că nu era învinuit 
„taman de nimic”, cum spunea el, se duse să vadă despre ce 
era vorba şi se întoarse să-şi termine partida. Cum imperativul 
vremurilor făcea necesară „puţină spânzurătoare” şi prin părţile 
acelea, pe Martin îl lăsă rece soarta lui Bunton şi a lui Tex, 
aceştia închinându-se unui zeu cam primejdios. 


Dimineaţa, un străin care stătuse de vorbă cu Bunton îi informă 
pe vigilenţi că acuzatul îi spusese că „avea să doboare măcar pe 
unul dintre blestemaţii de vigilenţi”. Fiind cercetat, în buzunarul 
vestei lui se descoperi un deringer. Cum în seara de dinainte 
fusese percheziţionat cu grijă, era limpede că numai vreun acolit 
de-al lui îi strecurase arma. Nu recunoscu nimic. 


Nefiind nici o îndoială că era un nelegiuit, cazul său fu pus la vot 
prin ridicare de mână şi verdictul de vinovat fu unanim. 
Căpitanul îi spuse tâlharului că urma să fie spânzurat şi, de mai 
avea ceva de rezolvat, era bine să desemneze pe cineva în 
acest scop. Condamnatul dărui ceasul de aur tovarăşului său 
Cooke, iar cu celelalte bunuri ale lui îşi plăti datoriile. Cu 
cincisprezece zile înainte, jucând cărţi cu proprietarul saloonului, 
câştigase o parte din drepturile acestuia asupra localului. 


La vreo două sute cincizeci de paşi în stânga locuinţei lui Martin, 
la poarta ocolului lui Louis Demorest, erau doi stâlpi cu o grindă 
deasupra lor, care arătau de parcă ar fi fost sortite lui Bunton. 


Prizonierul fu dus şi suit pe o scândură sprijinită pe două lăzi. 
Părea foarte interesat de felul în care se prezenta nodul şi 
întrebă de nu putea să-şi dea drumul în gol singur. Când i se 
răspunse că, dacă poftea, putea s-o facă, el adăugă că nu-i pasă 
de ştreang mai mult decât de o cană cu apă, dar voia să fie sigur 
că-şi frânge gâtul. Păru destul de mulţumit când primi 
încuviințarea. Până la ultima suflare continuă să nege orice 
vinovăţie, repetând cuvântul de ordine al bandei. 


— Sunt nevinovat! 


La cele două capete ale scândurii a fost aşezat câte un om, iar 
când totul a fost gata, l-au întrebat de mai avea ceva de zis. 


— Nu - răspunse el. Nu mai vreau decât un munte de trei sute 
de picioare de pe care să m-arunc. 


Le mai spuse că avea să arate el sorocul, numărând „unu, doi, 
trei”. La comanda „gata”, cei de la capetele scândurii s-au 
pregătit să i-o tragă de sub picioare, de nu sărea singur. Dar Bill 
le făcu semn, după cum făgăduise şi adăugând: „Vine!”, se 
aruncă în braţele morţii. 


Nevasta stăpânului ocolului insistă, în termeni mult prea energici 
pentru a mai fi şi politicoşi, ca soţul ei să taie cei doi stâlpi. Omul 
fu nevoit să-i facă pe plac îndată ce cadavrul tâlharului fu 
coborât şi îngropat. 


Tex fu dus în altă locuinţă şi judecat separat. După ce-l 
cercetară cu răbdare, tâlharul fu pus în libertate, dovezile 
nefiind destul de convingătoare pentru a-l osândi. De l-ap mai fi 
ţinut sub pază o vreme, Tex ar fi avut şi el parte de o oarecare 
greutate în respiraţie care s-ar fi dovedit îndată fatală, pentru că 
după aceea au fost strânse numeroase mărturii care vădeau, 
fără putinţă de îndoială, că fusese tâlhar şi hoţ de rând. Se 
îndreptă cu toate pânzele sus spre Kootenai şi de acolo începu 


să se grozăvească fără teamă că avea să împuşte pe primul 
vigilent care-i va ieşi în cale. 


Potera ştia că tâlharii ceilalţi erau de găsit la Poarta ladului, 
numită astfel pentru că era drumul pe care apucau de obicei 
indienii când erau pe picior de război şi puşi pe scalpat şi alte 
mici distracţii. 


De la Cottonwood la Poarta ladului, trupa a fost însoţită de 
Jimmy Allen, aşa că s-au îndreptat spre ferma acestuia. 


Vremea era cât se poate de neprielnică pentru plimbare, zăpada 
mare transformând mersul într-o treabă foarte anevoioasă, iar 
gerul era greu de îndurat când ieşeai de la adăpost. 


Când au traversat pârâul Deer Lodge, gheaţa s-a rupt şi trupa a 
căzut în apă. Era întuneric beznă şi cu multă greutate au putut 
ieşi afară şi oamenii şi caii. Unul dintre călăreţi mai-mai să se 
înece; dar, petrecându-se un lasou pe după gâtul unor cai, cel 
din apă fu tras pe mal. Călărețul se târî şi el într-un fel sau altul 
afară - în minte nu era loc decât pentru rezultat, nu şi pentru 
amănunte - şi sărind iute în spinarea animalului, o porni în galop 
năvalnic spre ferma care se afla la vreo patru-cinci mile. 


Ceilalţi au mers ceva mai domol şi au ajuns şi ei pe la ora 11 
noaptea, iar după ce s-au mai întremat puţin s-au învelit în 
pături şi s-au cufundat fără întârziere în somn. 


A doua zi dimineaţă. Întovărăşiţi de Charley Eaton, care 
cunoştea ţinutul şi oamenii din regiunea Porții ladului, au pornit 
spre acea aşezare şi, după ce-au făcut vreo cincisprezece sau 
şaisprezece mile prin zăpada care măsura între treizeci şi şaizeci 
de centimetri adâncime şi-au aşezat tabăra de noapte. În zori au 
trecut podul şi au ţinut-o călare până la sălaşul meşterilor, de pe 
drumul Carului lui Mullan, unde făcură iar popas pentru noapte. 
Unul dintre cai, pe când era adus înapoi în tabără, îşi frânse 
piciorul într-o groapă şi cum nu exista nici e posibilitate să fie 
îngrijit, fu împuşcat pe loc. Când se crăpă de ziuă, trupa era în 
şa. Îndreptându-se cu toată graba către aşezare. Ajungând la 
vreo şase mile, potera se opri pe malul unui pârâiaş şi rămase 


acolo până la lăsarea întunericului pentru a nu fi zărită de 
nimeni Când noaptea îşi aruncă mantia asupra scenei, oamenii 
îşi continuară drumul, iar la două sute de metri de Poarta radului 
descălecară şi legară caii. 


Iscoada o luase înainte în recunoaştere şi, întorcându-se la locul 
de întâlnire. Îl informă pe căpitan cum stăteau lucrurile Intrând 
în târg în goană, încurcară casele, dar, descoperind greşeala, se 
întoarseră şi înconjurară saloonul lui Skinner, iar proprietarului, 
care tocmai se afla în uşă, i se porunci să ridice mâinile sus. 
Nevastă-sa, Nelly, nu păru prea înaintată de această poruncă şi 
spuse că obiceiurile astea nu le puteau deprinde decât de la 
vizitiii din Bannack. 


Skinner fu luat şi legat îndată. Câţiva oameni au fost trimişi după 
Aleck Carter, care se afla în casa de alături, la Miller Dan 
Harding. Deschizând uşa şi zărindu-l pe Carter, spuse: 


— Tu eşti, Alick? 
La care tâlharul răspunse prompt: 
— Da! 


Oamenii îşi îndreptară armele spre el şi căpitanul, ducându-se la 
canapeaua pe care stătea lungit tâlharul, cam beat, îi luă 
pistolul şi-l cetlui înainte ca acesta să apuce să se trezească de- 
a binelea. Când se dezmetici, spuse: 


— Îs la ananghie, băieţi, aşa-i? 


Ceru apoi să i se dea ceva să fumeze; dorinţa fiindu-i împlinită, 
se interesă care era situaţia. Auzind de execuţia sângeroşilor 
nelegiuiţi, a căror soartă a fost relatată în aceste pagini, Carter 
spuse: 


— În regulă! Până acum nici un prunc nevinovat în ştreang! 


Fu dus, sub pază, la prăvălia lui Higgins, unde era judecat 
Skinner, cercetarea acestuia durând cam trei ceasuri. Se arătă 
acolo şi nevasta lui Skinner, pornită să intervină în favoarea lui, 


însă doamna a fost condusă acasă de o gardă care-l dibui acolo 
şi pe Johnny Cooper, ce zăcea rănit. Era împuşcat în trei locuri 
de Carter, pe care-l învinuise că-i furase pistolul. Fu ridicat şi el. 


Cooper era unul dintre locotenenţii bandei. Era un călăreț 
încercat. Unul, pe nume Preşedintele, care fusese martor la 
arestarea lui, îl ştia bine din „cealaltă parte” a munţilor, unde 
omorâse un om şi, după ce fusese ridicat, în drum spre locul de 
judecată, scăpă din mâinile paznicilor săi, dintr-un salt se aruncă 
în spinarea unui cal gata pregătit şi o tuli iepureşte. Deşi s-au 
tras cel puţin o sută de gloanţe asupra lui, a scăpat neatins şi s- 
a făcut nevăzut. 


În aceeaşi noapte, o ceată de opt oameni porni în urmărirea lui 
Bob Zachary şi, ajungând la localul lui Barney O'Keefe, îl văzură 
pe stăpân ieşindu-le înainte în uniformă de maior din Georgia, 
numai pintenii şi gulerul îi lipseau şi într-o flanelă. Din greşeală 
luă ceata drept o bandă de tâlhari şi păru să creadă că-i sunase 
ceasul. Strigă cuprins de groază: 


— Nu trageţi, domnilor! Sunt Barney O'Keefe! 


E inutil să spunem că „baronul”, cum i se spune, n-a păţit nimic. 
Peste tot sunt indivizi mai ticăloşi decât Barney, care e, în felul 
lui, un suflet cumsecade şi primitor din fire. Aflând că Bob 
Zachary era înăuntru, unul din ceată intră şi când tâlharul se 
ridică în capul oaselor în pat, se aruncă asupra lui şi-l îmbrânci 
înapoi. Avea la el un pistol şi un cuţit. În scurtă vreme fu dus la 
Poarta ladului. Aici i se aduse la cunoştinţă soarta prietenilor săi, 
toate spusele fiind întărite cu relatarea semnelor de 
recunoaştere dintre ei, a felului cum îşi strângeau mâinile, a 
parolelor etc. Auzind asta, tâlharul se făcu palid, dar nu-şi 
recunoscu nici o clipă vinovăția. 


La întoarcere, cei din gardă smulseră din gura lui Barney că la 
ferma lui Van Dorn, din valea Bitterroot, se aciuase un străin. 
Numărul 84, care conduse grupul de oameni ce-l arestară pe 
Shears, când ajunse acolo, întrebă: 


— Aici locuieşte Van? 


— Da - îi răspunse chiar cel de care era vorba. 

— George Shears se află în casa dumitale? Întrebă numărul 84. 
— Da - spuse Van. 

— Unde? 

— În odaia de alături. 

— Ai ceva împotrivă dacă intrăm? 


În loc de răspuns, omul deschise uşa camerei şi-l văzură pe 
George, cu un cuţit în mână. Se predă cuminte şi se arătă atât 
de indiferent faţă de moarte, încât îi uimi pe cei veniţi să-l 
aresteze. leşind cu numărul 84 la o mică plimbare, îi arătă pe 
rând, în ocol, caii furaţi şi-şi mărturisi păcatele pe tonul cu care 
se vorbeşte de obicei despre vreme. Spuse: 


— Ştiam că odată şi odată o să-mi vie şi mie rândul să mă salt, 
dar credeam că o să-mi mai fac măcar anul ăsta o vreme de 
cap. 


Când i se spuse ce soartă îl aştepta, arătă deosebit de 
satisfăcut. Fu dus într-un hambar, unde era petrecută o frânghie 
peste o grindă, apoi fu invitat să se urce singur pe o scară, ca să 
se rezolve problema căderii. Încuviinţă pe dată şi se adresă celor 
care-l executau, cu aceste cuvinte unice: 


— Domnilor, nu prea-s obişnuit cu treaba asta, fiindcă nu mi s-a 
mai întâmplat să fiu spânzurat niciodată până acum. Cum 
trebuie să fac: să sar sau să-mi dau drumul să alunec la vale? 


După ce i se arătă că era mai bine dacă sărea, spuse: 
— În regulă, adio! 


Şi sări în gol cu atâta sânge rece, de parcă nu era vorba decât 
de o baie în râu. 


Distanţa de cădere era mare, iar funia slabă, încât se deşiră şi, 
până la urmă, Shears rămase spânzurând doar de o singură 
şuviţă de cânepă. 


Trei oameni, în frunte cu „bătrânul”, porniră spre Fort Owen, în 
valea Bitterroot, în urmărirea lui Whiskey Bill, Bill Graves - cel ce 
jefuise diligenţa. Onorabilul era bine înarmat şi cu ochii în patru, 
ştiind că i se luase urma. Dar se pare că, tot zgâindu-se să-şi 
descopere urmăritorii, lucirea zăpezii îl cam orbise. În orice caz 
nu văzu destul de limpede potera venind, ca să-şi dea seama cu 
cine avea de-a face, până când „bătrânul” sări din şa şi-şi 
îndreptă revolverul asupra lui. Se predă, deşi se jurase de 
nenumărate ori că avea să-l dogească pe oricare vigilent 
blestemat care-i ieşea în cale. Vinovăţia sa era cunoscută 
pretutindeni şi arestarea era un moment preliminar execuţiei. 


Potera îl luă de la fort, din respect pentru indieni, care n-ar mai fi 
vrut să sălăşluiască într-un loc unde fusese spânzurat un om. 
Graves nu mărturisi nimic. Era un sălbatic crunt, primejdios, o 
„brută”, cum spuneau cei din munţi. După ce tâlharul fu legat de 
o creangă zdravănă, se văzu că singura dificultate era de a 
încropi un eşafod de pe care să i se dea drumul, dar 
inventivitatea căpitanului era pe măsura dificultăţilor. Un om se 
urcă în şa, iar Graves fu suit pe cal în spatele său. Când totul fu 
gata, cel din şa spuse: 


— Adio, Bill! 


Şi-şi înfipse rotiţele pintenilor uriaşi în coastele calului. Animalul 
făcu un salt de vreo patru metri şi Bill Graves, smuls din 
spinarea animalului de către ştreang, rămase legănându-se fără 
viaţă. 


Se pare că Aleck Carter şi Cooper se pregătiseră s-o pornească 
spre Kootenai, cu o zi înainte şi că plecarea lor fusese 
împiedicată numai de cearta stârnită în legătură cu pistolul, 
când Cooper îl învinuise pe Aleck de furt şi ca urmare Cooper 
fusese rănit, plecarea amânată şi, în sfârşit, amândoi executaţi. 


Când se încheie judecarea lui Carter şi Skinner, se puse la vot 
sentinţa, cei pentru şi cei contra urmând a se îndrepta spre o 
latură sau cealaltă a încăperii; verdictul de vinovăţie şi 
condamnarea la moarte a acuzaților au fost date în unanimitate. 


Carter şi Skinner au fost duşi la ocolul lui Higgins şi executaţi, 
îndată după miezul nopţii, la lumina torţelor. 


Trupa care-l arestase pe Zachary se întoarse dimineaţa, pe la 
şapte sau opt. A fost judecat pe dată, vinovăția dovedită, iar 
acuzatul condamnat la moarte. Conform dorinţei sale s-a 
redactat o scrisoare către maică-sa, în care îşi încunoştinţa fraţii 
şi surorile să se ferească de whisky, jocul de cărţi şi de tovărăşie 
proastă, pentru că, zicea el, astea-l duseseră la spânzurătoare. 


Fiind rănit la picior, Johnny Cooper fu dus pe o sanie împinsă de 
oameni şi urcat pe aceeaşi ladă pe care fusese şi Skinner. 


CAPITOLUL XXII. 
Prinderea şi executarea lui Bill Hunter. 


După cum s-a arătat mai înainte, când au fost executaţi Boone 
Helm şi cei patru complici ai săi la crime, Bill Hunter reuşise să 
scape de  urmăritori, împiedicând o vreme răzbunarea 
vigilenţilor, pentru că se ascundea printre stânci şi tufişuri, ziua, 
iar noaptea căuta de mâncare prin aşezările risipite în preajma 
râului Gallatin. La Virginia ajunseră zvonuri că Hunter îşi ducea 
zilele cum am spus mai sus, cam la vreo douăzeci de mile de 
gura râului Gallatin. Un viscol puternic îl silise să caute adăpost 
într-o cabană din apropierea locurilor unde se aţinea şi aici fu 
găsit şi prins. 


Pentru treaba asta s-au oferit patru oameni de nădejde, care au 
pornit din Virginia, nădăjduind o vreme bună în timpul călătoriei. 


După ce au trecut creasta între Stinkingwater şi Madison, au 
forţat cu multă greutate ultimul dintre cele două râuri pomenite, 
sloiuri mari izbindu-se în coastele cailor şi amenințând să-i ia la 
vale. Loc de popas le-a fost pământul îngheţat de pe malul 


râului şi după ce-au aprins un foc, s-au culcat fără alt adăpost 
decât păturile. Dimineaţa devreme au aţâţat din nou focul şi, în 
vreme ce unii pregăteau masa, alţii alergau după cai. Curând, 
masa a fost gata şi mâncarea înfulecată cu pofta obişnuită a 
oamenilor muntelui; au pus şeile pe cai şi au pornit mai departe 
în misiune. Dar vremea s-a zburlit foarte crunt. Pe la ora zece a 
început să-i izbească din faţă un viscol puternic. Dar au mers 
mai departe, chinuindu-se ceas de ceas şi, pe la două după- 
amiază, au ajuns la ferma Milo, la vreo douăzeci de mile de locul 
unde se aşteptau să-şi încolţească omul. Aici s-au oprit să 
mănânce, au luat o călăuză care ştia bine ţinutul şi cunoştea 
locul unde se aciuase tâlharul. După ce s-au încălzit şi s-au mai 
întremat, au pornit mai departe cu pas iute şi au ţinut-o aşa 
până când, pe la miezul nopţii, au strunit caii lângă o cabană 
singuratică unde erau convinşi că viscolul necruţător îl mânase 
pe cel ce constituia ţinta călătoriei lor. După ce au descălecat şi 
au scos şeile de pe cai, au bătut cu putere în uşă. Cu armele 
pregătite pentru a fi folosite în orice clipă, vigilenţii s-au apropiat 
de pat şi conducătorul tună: 


— Bill Hunter! 


Cel ce ocupa patul îşi trase iute pătura de pe faţă şi întrebă 
turbat cine-l supăra. Când se întoarse, dădu cu ochii de câţiva 
oameni bine înarmaţi ale căror trăsături hotărâte şi priviri 
încruntate îi lămuriră pe dată motivul călătoriei lor. 


| se aduse la cunoştinţă şi lui că era arestat şi, auzind asta, ceru 
să fie dus în Virginia. Unul dintre oameni îi dădu de înţeles că 
acolo avea să fie dus. Mai întrebă de aveau vreun mijloc de 
transport pentru el şi i se spuse că i se adusese un cal. 


Se ridică din pat, îmbrăcat gata pentru orice eventualitate. 


— Numai pălărie şi palton nu avea - şi se urcă pe calul care i se 
pregătise. Când tocmai se pregătea să apuce frâul, fu împiedicat 
cu politeţe, frâul fiind încredinţat altui călăreț, care duse calul de 
dârlogi. Se uită bănuitor în jur şi se arătă adânc tulburat când 
zări un om venind în urma lor pe jos, fiindcă ghici îndată că 
tocmai pe calul acestuia călărea el şi socoti asta drept semn că 


nu va avea parte decât de o scurtă călătorie. Conştiinţa îi 
spunea care avea să fie probabil sfârşitul acestei arestări. 
Escorta îşi continuă drumul încă vreo două mile şi se opri la 
rădăcina unui copac care părea să fie făcut de natură înadins 
pentru spânzurătoare. La o înălţime numai bună era o creangă 
orizontală, iar pe trunchi, un pinten ca un clenci de legat capătul 
funiei. Dând la o parte cam vreo treizeci de centimetri de 
zăpadă, aprinseră un foc şi pregătiră masa de dimineaţă. Un 
spectator nu şi-ar fi închipuit nici o clipă că acolo se putea 
întâmpla ceva deosebit de grav şi până şi Hunter păru să-şi lase 
temerile deoparte, râzând şi sporovăind laolaltă cu ceilalţi. 


După masă ţinură sfat asupra soartei tâlharului şi, după ce 
ascultă părerile fiecăruia separat, conducătorul poterei puse 
cazul la vot. Majoritatea votă ca prizonierul să nu mai fie dus 
până în Virginia, ci să fie executat pe loc. 


Firea hotărâtă a vigilenţilor şi conştiinţa propriei vinovăţii îl 
copleşiră pe Hunter. Se făcu palid ca moartea şi ceru, cu voce 
pierită, nişte apă. Ştia, fără să i se mai spună, că nu mai avea 
nici o speranţă. Unul dintre oameni îi făcu o scurtă istorie a 
fărădelegilor sale şi i se arătă justeţea pedepsei. Totul era prea 
adevărat ca să poată fi tăgăduit. Ceru numai ca prietenii săi să 
nu afle cum îşi sfârşise zilele. Şi spera să fie îngropat apoi după 
cuviinţă. | se spuse că orice dorinţă rezonabilă avea să-i fie 
împlinită; dar pământul era prea îngheţat pentru a se încerca 
săparea unui mormânt, fără a avea uneltele necesare. Însă i-au 
promis că vor anunţa prietenilor lui execuţia şi aceştia se vor 
îngriji de înmormântare. Apoi Hunter dădu mâna cu fiecare pe 
rând şi le spuse că nu-i condamnă pentru ceea ce sunt pe cale 
să facă. 


Îi legară mâinile la spate în dreptul coatelor, i se puse ştreangul 
fatal de gât; după ce capătul funiei fu petrecut pe după creangă, 
oamenii apucară de funie şi, cu o smucitură iute, puternică, îl 
săltară pe osândit. Muri aproape fără nici un chin; însă, destul de 
ciudat, făcu un gest ca şi cum ar fi dus mâna la pistol şi repetă 
apoi de şase ori pantomima armării cocoşului şi descărcării 


pistolului. Şi nu e de vină imaginaţia. Toţi cei de faţă au văzut şi 
au fost convinşi că aşa a fost. 


Locul execuţiei era, de fapt, un copac singuratic, la vedere, în 
calea călătorilor care treceau pe acolo, la vreo douăzeci de mile 
mai sus de gura râului Gallatin. Cadavrul nelegiuitului a fost 
lăsat să atârne în ştreang şi, curând, micul pâlc de călăreţi se 
zări numai ca un punct în depărtare. 


Câteva zile mai târziu, nişte oameni care cărau buşteni 
descoperiră cadavrul şi hotărâră să-l îngroape. Cadavrul trebuia 
trecut peste nămeţi, aşa că-l legară de călcâie cu o funie şi 
încercară să-l târâie; dar nu reuşiră, fiindcă, după cum spuneau 
ei, nu mergea în răspăr; aşa că-i puseră iarăşi laţul de gât şi, 
trecându-l peste nămeţi, îl încredinţară în cele din urmă 
pământului pe ultimul tâlhar din banda lui Henry Plummer. 


SFÂRŞIT 


1 În goana condeiului (în limba latină în original) (n.t.) 

2 Jack Rabbit - iepure mare specific Americi de Nord. (n.t.). 
3 Ranceros - fermieri. (n.t.). 

4 Frijoles - fasole. (n.t.). 


5 De tres best clasa de brandy - un amestec de franceză, 
spaniolă şi engleză, însemnând: brandy din cel mai grozav. 
(n.t.). 


6 Kanaka - băştinaş din insulele Pacificului. (n.t.). 


7 Discurs de pe cioată (stâncă) - aluzie la faptul că în Far West 
se obişnuia ca oratorii să se urce pe o cioată, în care scop de 
multe ori copacul era tăiat chiar atunci, oferindu-se o cioată 
proaspătă vorbitorului în semn de stimă. (n.t.). 


8 Pe atunci California nu făcea parte din rândul Statelor Unite. 
(n.t.). 


9 E vorba de statele din est. (n.t.). 
10 E vorba de războiul dintre Statele Unite şi Mexic. (n.t.). 


11 „Titlul este un vers de pe un petic de hârtie prins în pieptul 
unei momâi de miner din faţa unei cabane părăsite şi constituie 
un comentariu grăitor asupra suferințelor minerilor celui de-al 
doilea val de imigrație. Acest vers a fost consemnat de Alonzo 
Delano în cartea sa apărută în 1854 sub titlul: „Viaţa în prerii şi 
printre căutătorii de aur, scene şi păţanii din timpul unei călătorii 
de-a latul continentului spre California, întâmplări deosebite de 
pe drum, greşelile şi suferinţele emigranților, triburile de indieni, 
prezentul şi viitorul vestului sălbatic, - din care s-a extras acest 
fragment, (n.t.).” 


12 Tarantulă - Specie de păianjen veninos. (n.t.). 
13 Deringer - pistol scurt, de calibru mare. (n.t.). 
14 Alder Gulch - Canionul Aninului. (n.t.). 

15 Rattlesnake - crotalul 


16 Se referă la statele de pe coasta Atlanticului care au pus 
bazele Uniunii. (n.t.). 


17 E vorba de Mississippi. (n.t.). 
18 Sang froid - Sânge rece (în limba franceză, în original). (n.t.), 


19 Schooner - velier cu 2-6 arbori. Aici, car cu coviltir din timpul 
primilor colonişti (n.t.). 


20 Stinkingwater - Împuţită. (n.t.). 


21 Joc de cuvinte: în engleză, (o bum, a tăia frunză la câini şi a 
bea vârtos. (n.t.). 


22 Defileul Alder - Defileul Arinului. (n.t.). 
23 Beaverhead - Cap de castor. (n.t.). 

24 Blackfoot - Picior Negru. (n.t.). 

25 Cold Spring - Izvorul rece. (n.t.). 

26 Crow - Cioară. 

27 Graves - Mormânt. 


28 Ziua părinţilor naţiunii - Sărbătoare oficială în Statele Unite, 
care are loc în ultima joi a lunii noiembrie în amintirea debarcării 
primilor colonişti din Massachusetts. (n.t.). 


29 To die în one's boots - a muri în propriile ciubote, înseamnă a 
nu muri de moarte bună. Prin acest ritual al ciubotelor, Ives vrea 
să respingă ideea că s-a lăsat luat prin surprindere de către 
adversari, (n.t.). 


30 Aproximativ 1,60 m. (n.t.) 


31 Oraş al apelor - e vorba tot de Salt Lake. (n.t.).