Valentin Gustav — Capitanul Fetelor Negre

VALENTIN GUSTAV 


CĂPITANUL FEŢELOR 
NEGRE 


Valentin Gustav 
CĂPITANUL FEŢELOR NEGRE 


Alte peripeții ale unchiului Ted 


Editura lon Creangă, Bucureşti-l976 


CUVINT ÎNAINTE 


În manuscrisul unchiului Ted mai existau cîteva pagini răz- 
leţe, nenumerotate, cu însemnări scurte, aproape telegrafice, 
ce păreau a fi făcute în pripă. 

Le-am  desluşit cu greu. Erau notite care punctau 
peripeţiile prin care a trecut după părăsirea Insulei Robilor, 
călăuzind mulţimea de negri peste ape şi pămiînturi, către 
locurile de baştină. 

Voi încerca să dau la iveală şi aceste întîmplări; însă de 
astă-dată lucrul va fi mult mai anevoios. Nu voi mai avea în 
faţă un manuscris, ci numai nişte notițe sumare, menite doar 
să-mi stirnească amintirile. Şi cînd aducerile aminte vor fi 
înceţoşate de scurgerea anilor, atunci, vrînd-nevrind, voi fi 
nevoit să împlinesc golurile  punîndu-mi la încercare 
imaginaţia... Dar faptele născocite vor izbuti oare să se 
înfrăţească cu cele trăite cu adevărat? 

Această a doua peripeţie a unchiului Ted va fi, cum am 
spus, o continuare a celei dintii, rămînînd în acelaşi timp de 
sine stătătoare. Totuşi, pentru mai buna înţelegere a acelora 
care n-au citit prima peripeţie şi, totodată, pentru împrospă- 
tarea memoriei tuturor celor care au cunoscut-o, voi face un 
scurt rezumat al acesteia, sau - cum se mai spune - o punere 
în temă. 


Supraviețuitorii corăbiei greceşti „Dafne” - naufragiată 
după o furtună cumplită în apropierea unei mici insule din 
arhipelagul Agalega, în Oceanul Indian - au fost trei la număr: 
unchiul meu, Ted, un arab pe nume Ahmed şi un ciine, Kuky. 

Insula, ce părea la început pustie, s-a dovedit a fi cuibul 
unor negustori de sclavi care îşi depozitau „marfa” în capătul 
ei nordic - un promontoriu stincos, izolat şi bine întărit - 
marfă ce era apoi încărcată pe un sclavier mare, cu destinaţia 
Brazilia sau Cuba. Deocamdată, însă, stăpinii acestor locuri 
lipseau, aşa că unchiul Ted împreună cu Ahmed s-au aciuat 
aici, în cetăţuie, unde au găsit hrană şi arme. 

Dar în partea sudică a insulei se mai adăposteau doi tineri 
negri, Mahó şi Dulu, sclavi evadați. Aceştia, la început 
temători, ajung cu încetul să se apropie şi să se lege cu 
încredere de unchiul Ted, socotindu-l ocrotitorul lor. 

Odată cu schimbarea direcţiei musonilor, traficanții de 
sclavi revin pe insulă pe o corabie, „Clemența”, încărcată cu 
negri vinaţi în interiorul continentului african, în ținuturile 
Keniei. 

Unchiul Ted, încredințat că traficanții îi vor cere pe cei doi 
tineri negri ca pe un bun al lor şi totodată temindu-se şi 
pentru viața sa, primejduită prin faptul că deținea taina 
insulei, se baricadează în cetățuie împreună cu Mahó, Dulu şi 
Ahmed, tinînd, piept atacurilor repetate ale lui Joe Rinocerul, 
căpetenia traficanților. 

După zile în şir de împotrivire, îndurinad foamea şi setea, 
trădați de Ahmed, unchiul Ted şi tinerii lui prieteni izbutesc să 
scape; ba chiar să pună stăpinire pe „Clemenţa”, cu întreaga 
ei încărcătură de sclavi, şi să părăsească insula sub privirile 
înnebunite de furie ale lui Joe. 


Şirul de întîmplări, care va urma, va porni de aici, din pri- 
ma zi de navigaţie a „Clemenţei” sub comanda unchiului Ted, 
după evadarea de pe insulă, ajutat fiind de Trifly, unul dintre 
foştii ciraci ai lui Joe, şi care, după cucerirea corăbiei, trecuse 
de partea sa. De asemenea, pe bord, zăvoriţi în cabina 
echipajului, se mai aflau încă trei oameni albi, din ceata lui 
Joe, răniţi în luptele de pe insulă. 


Mai trebuie amintit din capul locului că întâmplările s-au 
petrecut în ultimul deceniu al secolului trecut, cînd negoţul cu 
sclavi, deşi pus de mult timp în afara legilor şi vînat cu străş- 
nicie de o flotă anti-sclavagistă, se mai practica încă. 

Voi încerca să depăn povestirea tot la persoana întîi, aşa 
cum am auzit-o în mai multe rînduri în serile acelei primăveri 
şi veri minunate din copilărie, în graiul şi în felul de a povesti 
al unchiului meu drag, aşa cum îmi sună încă în urechi. 


Partea întii 


HĂITUIŢI PE APE POTRIVNICE... 


Do. 


N ÎN Ins. 
PR N 
; Sri ð K lega. | 
R la E ps o 


4 y 
Deane er TSE, v Pop 


De Jobsi Je Cica 


22 faut til: d2 coafla 3 fomaleză 


d 


Capitolul | 


Faptele mărunte le înnoadă pe cele de 
seamă. 


Insula Robilor se mai zărea doar ca un punct cenușiu către 
est. De-acum ne puteam socoti scăpaţi de Joe Rinocerul şi de 
haita lui! 

Am coborit din gabie cît am putut mai repede. Ajuns pe 
punte, i-am îmbrăţişat cu privirea pe cei din jurul meu. Trifly, 
de la timonă, mi-a făcut un semn prietenos cu mîna. Mahó şi 
Dulu mă priveau cu ochi luminoşi. Ceilalţi zece tineri, descătu- 
şaţi, care ne ajutaseră la urnirea tunului şi pe care îi bo-te- 
zasem, cu o oră în urmă, mateloţi, punîndu-i sub comanda lui 
Mah6 şi Dulu, se ţineau încă sperioşi mai la o parte. Le-am 
zimbit. 

Primul lucru pe care trebuia să-l fac era să eliberez sclavii 
din cală - zăceau acolo, claie peste grămadă, într-o duhoare 
cumplită, aproape o sută cincizeci de suflete - dar am întîmpi- 
nat împotrivirea lui Trifly. 

— Ar fi cea mai mare greşeală, mi-a spus el. Sînt nişte 
bieţi tineri neştiutori şi sălbăticiţi de atitea chinuri şi 
umilinţe!... Am avea numai necazuri. Odată eliberaţi, ar da 
iama pretutindeni şi în toate. 

L-am privit mirat. 

— Se vede cît de colo că eşti ageamiu! a continuat el. Ţi- 
aş putea povesti multe întîmplări asemănătoare, sfirşite toate 
cum nu se poate mai rău! N-ar fi primejduită numai corabia, ci 
şi viaţa noastră. Ei nu ştiu încă ce ginduri le purtăm, ştiu doar 
atit: că sîntem albi, că avem acelaşi chip şi asemănare cu 
foştii lor stăpini; şi pentru ei omul alb e aducător de jale şi 
nenorociri. 

— Atunci ce-i de făcut? l-am întrebat. Totuşi nu-i mai pu- 
tem ţine încătuşaţi şi în starea păcătoasă în care se găsesc! 

— Mai ai răbdare cîteva zile... cît să fie dumiriţi de Mahó, 
Dulu şi băieţii din echipaj, m-a povăţuit Trifly. 


Totuşi trebuia încercat ceva. l-am trimis pe băieţi să 
scoată din cală pe cei mai slăbănogi, vreo 25 la număr, şi i- 
am îndrumat în ţarcul pe care îl înjghebasem la pupă. Urmînd 
sfatul lui Trifly, nu le-am desfăcut lanţurile. 

Îţi era mai mare jalea să-i priveşti. Numai pielea şi oasele! 
S-au întins la soare cu ochii închişi. Işi umflau piepturile ge- 
mînd, ca şi cum aerul proaspăt de-afară le-ar fi pricinuit 
dureri. 

M-am îndepărtat repede, priveliştea era greu de îndurat. 

După ce am mai rînduit cîteva treburi pe punte, am 
coborit în cabina căpitanului. Simţeam nevoie de puţină 
singurătate ca să-mi adun gîndurile şi să chibzuiesc asupra 
celor ce aveam ele făcut de-aici înainte. 

Cabina lui Joe, destul de mică, părea chiar mai strimtă din 
pricina patului care cuprindea o treime din ea, ceea ce arăta 
că fostului stăpîn îi plăcuse să-şi lăfăiască în larg trupul 
mătăhălos. In faţa patului, un dulap în perete cu de-ale 
îmbrăcăminţii, lucruri destul de hărtănite; iar lîngă el, sub 
hublou o grămadă de sticle goale alături de cîteva pline. Dacă 
Joe nu preţuise dichiseala, în schimb fusese grijuliu faţă de 
nepotolita-i sete. In mijlocul încăperii, o masă pătrată cu un 
singur scaun, fără spătar; iar pe masă hărţi, hirtii şi 
instrumente de calculat; şi deasupra lor, ca nu cumva să fie 
împrăştiate, o hîrcă. 

Am sucit-o spre mine cu virful compasului. Pe frunte, 
scriejelită subţire cu o unealtă ascuţită, o dată: 27 iul. 188... 
Ultima cifră nu se desluşea, putea fi tot un opt, sau un trei. 
Tigva unui prieten pierdut, ori a unui duşman răpus? Faptul că 
o păstra cît mai la vedere, cum şi data înscrisă pe frunte, 
arătau că această hircă avea o însemnătate deosebită pentru 
Joe şi prin ea voia să-şi ţină mereu trează amintirea unui om 
şi a unor fapte petrecute cîndva. 

Calculele de pe hirtiile lui Joe erau greu de desluşit; şi 
chiar dacă ar fi fost citeţe, priceperea mea în socoteli de soiul 
acestora era mult prea neîndestulătoare ca să le poată 
pătrunde. Nu eram decit un simplu matelot. 

Frunzărind hărţile, una mi-a atras îndeosebi atenţia. Era o 
hartă ceva mai mică ce cuprindea colţul de lume în care ne 
aflam. Deoparte, în stînga, întreaga coastă estică a continen- 


tului african, pornind de deasupra paralelei 10 a emisferei bo- 
reale, de la golful Oman, şi care contura țărmurile tuturor 
ținuturilor coloniale de pe ea: Somalia italiană, Kenia, de sub 
stăpiînire britanică, Tanganica, de sub cea germană, 
Mozambicul portughez - pînă jos, la Colonia Capului, sub 
paralela 30 a emisferei australe. In dreapta, în faţa coastei, 
spre largul Ocea-nului Indian, grupurile de insulițe care 
coborau în şir către capătul nordic al insulei Madagascar: 
arhipelagurile Seychelles,  Amirantes, Providence; apoi 
Aldabra şi Comores, mai apropiate de coasta africană; şi 
Agalega - pe care naufragiasem - împreună cu Gargados, 
către inima Oceanului Indian. 

Ceea ce m-a surprins din capul locului erau cele două cer- 
curi mari, făcute pe hartă cu creionul. Unul cuprindea zona 
oceanului din fața portului Mogadisc, de pe coasta somaleză, 
pînă în apropierea insulelor Seychelles; celălalt cerc, mai jos, 
în jurul arhipelagului Aldabra, de la insula Mafia, de lîngă 
coasta Tanganicăi, pînă spre arhipelagul Providence. De 
asemenea, mai era punctată o linie ce pornea de pe coasta 
somaleză, de lîngă gura fluviului Uebichebehli, şi care trecea 
la egală distanță printre cele două cercuri, ca să se strecoare 
apoi printre arhipelagurile Amirantes şi Providence, către 
partea sudică a arhipelagului Agalega. 

M-am întins de-a curmezişul patului cu mîinile sub căpătii. 
Fireşte, linia punctată nu putea fi decît drumul pe care îl stră- 
bătea „Clemenţa” între locul de încărcare şi depozitul de robi 
de pe insula pe care o părăsisem. Dar cercurile? Fără îndoială, 
zonele de patrulare ale flotei engleze antisclavagiste: în cea 
nordică - pîndind corăbiile care şi-ar purta „marfa” către 
peninsula arabică, în cea sudică - cele care ar căuta să ia 
calea spre Oceanul Atlantic, către America. 

Da, Joe se dovedise destul de viclean strecurîndu-se cu în- 
drăzneală printre cele două primejdii; iar eu, fără să ştiu, 
luasem acelaşi drum. 

M-am ridicat de pe pat şi, apropiindu-mă de masă, am pri- 
vit din nou harta. Abia acum, în aceste prime clipe de răgaz, 
începeam să-mi dau seama în ce treabă afurisită mă virisem: 
să iau conducerea unei corăbii încărcate cu sclavi şi s-o port 
în aşa chip încît să nu fie descoperită şi vinată de navele de 


patrulare britanice; şi aceasta s-o fac numai cu doi mateloţi la 
bord şi cu cîţiva negri de ajutor, fără priceperea şi îndrumarea 
unui căpitan, ştiind doar că trebuie ţinută neabătut direcţia 
nord-vest. Poate că pînă la urmă, ajutaţi de puţin noroc, am fi 
izbutit să atingem coasta africană. Dar unde anume? Purtaţi 
în derivă de musoni, puteam nimeri pe țărmurile Keniei sau 
chiar ale Tanganicăi; ori ţinta noastră era o anumită zonă de 
pe coasta somaleză. 

N-aveam încotro, va trebui să cad la învoială cu unul 
dintre prizonierii albi şi anume cu Peter Harris. Trifly mă 
informase că acesta se pricepea în calculele de navigaţie şi 
de îndrumare a unei corăbii. Cu ani în urmă avusese un mic 
vas pe coastele Floridei, îndeletnicindu-se cu contrabanda. 
Fiind prins, pierduse vasul şi se alesese pe deasupra şi cu 
cîţiva ani de închisoare la Sing-Sing. După ieşirea de acolo, 
ruinat şi fără căpătii, nimerise în haita lui Joe Rinoceru. 

Am aşezat din nou hîrca deasupra vrafului de hirtii de pe 
masă şi, cînd eram gata să ies, sus pe punte s-a iscat o larmă 
neaşteptată. Am suit scările din trei în trei trepte. 

Încolţit lîngă dunetă, unul dintre prizonieri, Larry Liston, 
lunganul, cu o scurtătură de lemn în miini, făcea cu greu faţă 
pîlcului de negri care încercau să-l prindă. 

Era lesne de înţeles. Liston izbutise să se strecoare din ca- 
bină - în ce chip nu puteam şti - iar negrii din cele două grupe 
ale echipajului, dibuindu-l, se hotăriseră să încheie socotelile 
cu unul dintre foştii lor temniceri. 

M-am repezit într-acolo şi l-am înşfăcat de ceafă pe primul 
întîlnit în cale repezindu-l în lături. Acelaşi lucru am încercat şi 
cu ceilalţi, dar, pe măsură ce îi liberam din strînsoare, ei se 
alăturau din nou grupului. 

— Mah6, Dulu! Opriţi-i! Înapoi! am strigat din răsputeri. 

Dar cine mă putea auzi în hărmălaia aceea? Curînd, cîţiva 
negri s-au pus zid între mine şi ceata întăritată din faţa lui Lis- 
ton. Maho şi Dulu, care încercaseră pesemne să-i vină în aju- 
tor, erau ţinuţi cu străşnicie de alţii. Între timp, pîlcul de negri 
de la pupă, cei scoşi din cală la aer, stîrnit şi el, se ridicase şi 
înainta grămadă spre noi. Situaţia luase o întorsătură 
primejdioasă, ameninţa să se transforme într-o înfruntare 
făţişă între două tabere: negri şi albi. 


Dar totul s-a potolit dintr-o dată, în clipa cînd, dinspre pu- 
pă, s-au auzit două focuri de armă. Trifly intervenise la timp. 
Negrii se aruncară cu burţile pe punte astupîndu-şi ochii şi 
urechile cu mîinile, întocmai ca Mahó şi Dulu altădată. Nimic 
nu-i înfricoşa mai mult decît pocnetele armelor. Era un mijloc 
destul de obişnuit al traficanţilor pentru a pune capăt încercă- 
rilor de răzmeriţă: aceea de a lovi sau împuşca cîțiva sclavi în 
văzul celorlalţi; şi desigur că şi aceşti bieţi tineri fuseseră 
martori la asemenea isprăvi. 

Trifly s-a apropiat cu arma în mînă, a ales din grămadă pa- 
tru dintre cei care i se păruse mai îndirijiţi şi a făcut apoi semn 
lui Mahó şi Dulu să le pună lanţurile de miini şi de picioare şi 
să-i coboare în cală. Băieţii s-au uitat la mine cerîndu-mi încu- 
viinţarea. Le-am ocolit privirile şi m-am îndepărtat cu inima 
grea. Toţi aceşti bieţi tineri naivi, cu trupurile şi sufletele 
chinuite, erau încă departe de a înţelege ceea ce era sau nu 
în folosul lor. 

La cîţiva paşi m-a întîmpinat Liston. Era străveziu la faţă, 
cu fruntea şi cu umerii însîngeraţi, cămaşa de pe el ferfeniţă. 
Mi-am amintit de povaţa lui Trifly, întrebîndu-mă ce s-ar fi 
întîmplat dacă în locul celor zece negri s-ar fi năpustit asupra 
lor o sută cincizeci?! 

Căuta să se ţină ţanţoş. 

— Eşti boboc! Ascultă aici! Decit să te viri la înghesuială, 
ca oaia în turmă, mai bine ai fi găurit cîteva scăfirlii! Incheiai 
treaba repede! mi-a aruncat el cu un zîmbet strimb. 

L-am privit în albul ochilor. Tare mi-ar fi plăcut să-i reped 
cîţiva pumni în fălci. 

— Cum ai ieşit din cabină? l-am întrebat. 

— Ghici!... Şi pufnind în rîs a continuat: în faţa hubloului se 
bălăbănea un căpătii de parimă legat de copastie. M-am agă- 
tat de el şi... hopa sus! 

— Nu te-ai gîndit la primejdia ce te putea aştepta afară? 

Gura lui Liston s-a strimbat iarăşi şi prin ochi i-a trecut un 
fulger de minie. 

— l-a asmuţit unul dintre ei. Îl ştiu, ăl cu cicatrice la băr- 
bie... Am mai avut odată de furcă cu el. O să mi-o plătească 
amarnic! 

— Crezi? 


— Pe cît ne prindem? 

— Şi cînd asta? 

— Cit de curînd, în clipa cînd Joe îl va agăța de limbă, în 
vîrful catargului, pe unul pe care îl cunoaştem amindoi! 

Simţeam că începuseră să-mi furnice pumnii. 

— Numai dacă... a mai adăugat el. 

— Numai dacă? 

— ...Am ajunge la o înţelegere. 

— Să te iau în echipaj? Mi-ai mai cerut-o şi azi-dimineaţă. 

— A, nu... Între timp mi-am luat seama... tîrgul s-a mai 
scumpit. 

— Adică? 

— Jumătate-jumătate. 

— Nu crezi că-i prea mult? 

— Nu, fiindcă am un pont gras, şi astea nu se vind şi nici 
nu se cumpără cu toptanul! 

— Ce pont? 

— Numai eu ştiu unde anume şi în ce chip se poate vinde 
turma asta la un preţ bun. 

— Poate că am şi eu unul. 

Liston a pufnit în ris. 

— Să-i întorci pe continent, spre casă... cum spuneai azi- 
dimineaţă. Cine te crede? Astea sînt palavre să le spui în 
bîlciul proştilor! 

— Şi dacă nu cad la învoială? 

— Ţi-am mai spus ce te aşteaptă. Din două, una: Ori, ori. 

Am răsuflat din greu. 

— Te pricepi cumva în calculele de navigaţie? l-am 
întrebat după un timp. 

— Eh, pentru treaba asta îl avem pe ursul ăla. 

— Aha, Harris!... Şi celălalt? 

— Afacerea e numai a noastră. Îi folosim, cît avem nevoie, 
pe urmă... Ce dracu, eşti băiat deştept! a încheiat Liston cu o 
strimbătură plină de înţelesuri. 

Furnicătura îmi ajunsese pînă în cot. 

— Ascultă, te sfătuiesc s-o iei repede spre cabină, fiindcă 
iarăşi te paşte o primejdie! i-am strigat cu glas răguşit. 

— Mai domol, godănacule! Nu-s prea sperios din fire şi pe 
lîngă asta... 


Dar n-a apucat să-şi sfirşească vorba pentru că pumnul 
meu l-a nimerit drept sub bărbie întinzîndu-l pe punte cît era 
de lung. 

Negrii, încă grămadă lîngă dunetă, priveau buimaci. 
Fusese doborit dintr-o lovitură cel căruia cu puţin înainte i se 
luase cu atita dirzenie apărarea. l-am privit îndelung. Poate că 
pînă la urmă vor ajunge să tragă o învăţătură din toată istoria 
asta. 

L-am prins pe Liston de cingătoare şi l-am tîrît spre 
cabină; apoi, descuind-o, l-am zviîrlit mototol în mijlocul ei. 
Ceilalţi doi prizonieri, Peter Harris şi Dean Sherfild, au holbat 
ochii cu uimire. Primul, rănit la şold, şedea lungit pe pat; al 
doilea, cu umărul zdrelit, se afla în picioare lîngă hublou. 

— De ce l-aţi lăsat cînd v-am spus că n-are voie nimeni să 
iasă? i-am întrebat cu asprime. A scăpat ieftin. Cît pe-aci era 
să-l vedeţi fără piele! 

Nu s-a clintit niciunul. Am luat găleata cu apă şi am de- 
şertat-o peste capul lui Liston. Acesta s-a scuturat uşor, a dus 
mîna la bărbie şi a clipit apoi din pleoape. 

— Hai, ridică-te! 

Liston s-a sculat împleticindu-se şi s-a lăsat moale pe mar- 
ginea patului aruncîndu-mi priviri chiorişe. Eu m-am aşezat pe 
scaunul din capătul mesei. Furia îmi trecuse. A urmat o tăcere 
îndelungată. 

l-am privit pe rînd. Liston nu putea avea mai mult de 
douăzeci şi cinci - douăzeci şi şapte de ani. Înalt şi deşirat, un 
cap mic pe un git lung. Totuşi nu era urit deloc la chip. Ochi 
mari, căprui, umbriţi de gene dese. Păr castaniu, cîrlionţat. 
Poate gura cam mare, strimbată adesea de zimbetul acela 
zeflemitor. Sherfild, ceva mai virstnic, de statură potrivită, 
blond, cu ochii de un verde spălăcit şi faţa ascuţită ca de 
vulpe. Te privea întotdeauna pieziş, iar zimbetul lui era 
mieros. Al treilea, cel tolănit pe pat, Harris, un bărbat îndesat, 
cu umeri largi şi foarte păros, ici şi colo sclipindu-i cîte un fir 
argintiu. Era poreclit „Ursul”. Chiar şi glasul îi aducea a 
mormăit. 

Gîndeam că de-aici înainte voi împărţi multe zile cu aceşti 
oameni. La ce mă puteam aştepta de la ei? Pînă la urmă cum 


se va încheia călătoria asta neobişnuită? Şi cine va cîştiga? Eu 
cu Trifly, sau cei trei? 

Sherfild s-a sucit spre mine curmînd tăcerea. 

— Ce gînduri ai cu noi? m-a întrebat el. 

— V-am mai spus: bune, dacă vă căutaţi de treabă, şi mai 
puţin bune, dacă veţi încerca să urmaţi pilda lui Liston. 

— la mai pune-ţi botniţa! a miriit acesta frecîndu-şi încă 
bărbia. 

Nu l-am luat în seamă şi am urmat: 

— La cea dintii încercare nesăbuită vi se va tăia raţia de 
hrană la jumătate... ca acum lui Liston... 

— Ce? a sărit el. 

— ...Sau la sfert... 

— la ascultă!... 

— ...Ba chiar de tot! 

Foloseam aceeaşi ameninţare cu care izbutisem să-l 
îmblînzesc pe Steller, cu zile în urmă, pe insulă. S-a dovedit 
rodnică şi de astă-dată. Liston s-a potolit şi aşezindu-se la loc 
a mormăit doar printre dinţi: 

— Te porţi cu noi de parcă am fi negri! 

— Ei au neagră pielea, tu sufletul... şi asta e mult mai rău! 

— De ce să ne învrăjbim? Oare n-am putea ajunge la o 
învoială? a intervenit mieros Sherfild. 

— Învoială înseamnă ca fiecare să dea ceva şi să 
primească altceva în schimb. Ce aş putea avea eu de la voi 
decît necazuri? Sînt sătul de ele! 

— Totuşi... 

— Rămiîne cum s-a hotărît. Cînd vom atinge coasta conti- 
nentului, veţi fi liberi. Pînă atunci... 

Şi am dat să mă ridic. Dar în aceeaşi clipă Liston a ţişnit 
de la locul lui şi s-a proţăpit între mine şi uşă stăvilindu-mi 
astfel ieşirea. Gura i s-a strimbat iarăşi. 

— Ce-ai zice dacă ai rămîne zălog cu noi aici? 

Am văzut cu coada ochiului că Sherfild pusese mîna pe un 
scaun. Zîmbetul mieros de pe buze îi pierise. 

— Aţi înnebunit? Lăsaţi prostiile! le-a strigat cel din pat. 

— L-aţi auzit? Se pare că, dintre toţi trei, Harris este cel 
mai mintos! le-am spus liniştit aşezindu-mă din nou pe scaun. 
Cred, totuşi, că vă arde de joacă... 


— Ai s-o vezi îndată! mi-a strigat Liston. 

— Poate n-ar fi rău ca mai întîi să crapi niţel uşa şi să pri- 
veşti afară, i-am spus. 

— Lasă tertipurile şi zvîrle jos pistolul! 

— N-am nici un fel de pistol. 

— N-aş crede să fi intrat cu mîna goală în cuşca leilor! 

— Te crezi chiar leu? 

Liston mi-a aruncat o uitătură urită, s-a apropiat de mine 
şi mi-a pipăit în repezeală buzunarele. Simţindu-le goale a 
rămas puţin descumpănit. 

— Armele mele sînt afară. Hai, deschide uşa să vezi! 

— Dean, fii cu ochii pe el şi pocneşte-l la prima mişcare! 

Sherfild a făcut un pas spre mine cu scaunul în miini, în 
timp ce Liston a căscat pe jumătate uşa. Aşa cum bănuiam, în 
spatele ei se aflau în aşteptare Mahó şi Dulu cu băieţii din 
echipaj. Liston a trîntit-o repede la loc. 

— Ei, ce credeţi? Mai pot rămîne zălog? 

După o strîmbătură de ciudă, Liston a pufnit în ris, dar se 
vedea cît de colo că era căznit, la care s-a prins de îndată şi 
Sherfild. Am ris şi eu. 

— Te-am jucat frumos, ce zici? a exclamat în cele din 
urmă lunganul. 

— Da, sînteţi băieţi veseli... Şi dacă joaca ar fi ieşit pe gus- 
tul vostru aţi fi ris cu mai multă poftă. Totuşi vă sfătuiesc să 
n-o mai încercaţi vreodată pentru că atunci n-ar mai ride 
nimeni. 

Liston s-a aşezat lingă Sherfild. M-am întors către cel din 
pat. 

— Cum îţi merge rana, Harris? 

— Ce-ţi pasă! mi-a răspuns acesta morocănos. 

— Destul de bine, m-a lămurit Sherfild, căruia îi reapăruse 
pe faţă zîimbetul mieros. 

— Te-am întrebat, Harris, pentru că aş fi vrut să ieşim niţel 
afară. Avem o vorbă între patru ochi. 

— N-am chef nici de vorbe, nici să mă mişc de-aici! 

Şi s-a răsucit în pat întorcîndu-mi spatele. 

— Atunci să chem cîţiva negri să te urnească. 

Harris s-a sucit din nou către mine. M-a privit o clipă în- 
cruntat, apoi, cu destulă greutate, s-a dat jos. L-am luat de 


subsuori ducîndu-l spre uşă. Pe cînd treceam prin faţa lui, Lis- 
ton mi-a rînjit în nas. 

— Aha, vrei să închei afacerea cu el! 

— Ba singur! i-am răspuns. 

La ieşire l-am auzit strigîindu-ne din spate: 

— la seama, Peter! Nu te lăsa momit... Pînă la urmă o să-ţi 
facă de petrecanie! 

M-am întors către el. 

— Deocamdată încep cu tine. Astăzi să n-aştepţi raţia de 
hrană. 

Liston s-a repezit să înşface scaunul, dar eu deschisesem 
uşa şi, în cadrul ei, se ivise Mahó şi Dulu. Liston a zvîrlit scau- 
nul de podea şi s-a prăbuşit pe pat. Era tare iute la mînie bă- 
iatul ăsta şi desigur că avea să-mi facă multe zile grele! 

După ce am zăvorit uşa în urma mea, am pornit cu Harris 
spre cabina căpitanului. Mahó şi Dulu ne urmau ca două um- 
bre. Le-am zimbit făcîndu-le semn că n-aveau de ce să se 
teamă. Trifly, de la timonă, a fluturat mîna. Am observat că îşi 
proptise alături două arme. Era mai prevăzător decît mine. 

Ajunşi în cabină, l-am îndemnat pe Harris să se întindă pe 
patul lui Joe şi am tras scaunul alături. Mă gindeam cum să 
încep, cînd Harris mi-a luat-o înainte. 

— Bănuiesc ce vrei de la mine... Să-ţi duc hardughia asta 
murdară! 

— Întocmai. Cu ani în urmă ai avut vasul tău. 

— Şi dacă nu vreau? 

— Voi fi nevoit să predau corabia englezilor, cu toată 
încărcătura... şi cu voi trei pe deasupra. 

Harris a pufnit scurt pe nas. M-a privit şi a rămas apoi cîte- 
va clipe pe gînduri. 

— Şi dacă te-aş trage pe sfoară şi aş duce corabia în altă 
parte, unde nu ti-ar veni la socoteală? 

— Nu-s chiar atît de ageamiu ca să nu-mi dau seama... Şi 
chiar dacă s-ar întîmpla asta, înainte să intru în capcană, te- 
aş da pe mîna negrilor ca sa te judece în legea lor. 

Harris a pufnit din nou. 

— Şi ce cîştig trag în schimb din toată treaba asta? 

— Libertatea. 

— Ne-ai făgăduit-o şi altminteri. 


— Da, dar dacă nu voi nimeri coasta acolo unde vreau, 
sau mă voi încrucişa cu navele de patrulare? 

Harris s-a răsucit în pat gemînd. Pesemne îl înjunghia 
iarăşi rana. Am continuat: 

— Dacă ne duci acolo unde trebuie, te las stăpîn pe 
corabie. Cum te vei descurca pe urmă cu ea, te priveşte! 

În ochii lui Harris a sticlit o luminiţă, care, însă, s-a stins 
repede. 

— Hm! Va să zică asta-i momeala! 

— Nu te lua după vorbele lui Liston. Voia să fac tîrgul cu el 
şi acum e furios bănuind că-l închei cu tine. 

— De unde pot şti că nu-i, totuşi, la mijloc vreun vicleşug? 

— N-am cum să ţi-o dovedesc, dar te îndemn să primeşti. 
N-ai nimic de pierdut, dimpotrivă. Eu cu corabia n-am ce face. 
După ce negrii vor fi debarcaţi, va trebui s-o înec. 

Harris a pufnit iarăşi pe nas, de data asta cu putere, apoi 
a zis: 

— Nu ştiu... Să mă mai gîndesc... 

— Bine, te las... Dar îţi dai seama că prea mult timp de 
pierdut n-avem. 

Şi m-am ridicat să plec. Cînd eram cu mîna pe clanţă, l-am 
auzit întrebîndu-mă: 

— Unde ai vrea să ajungem? 

— Pe coasta pe care au fost îmbarcaţi negrii. Locul anume 
îl vei afla mai tîrziu. Tu, deocamdată, vei rămîne aici. Pe masă 
ai hărţile şi instrumentele de calculat. Cînd te vei hotărî, te 
poţi apuca de lucru. 

La ieşire am întors de două ori cheia în broască şi am virit- 
o în buzunar. Mahó şi Dulu mă aşteptau în capătul scării. Nu 
mă slăbeau deloc. Am simţit în piept un val de mulţumire. 
Aveam lingă mine doi băieţi de nădejde. Oare mă puteam 
sprijini cu aceeaşi încredere şi pe Trifly? 

Se apropia amiaza. M-am grăbit să pun de o fiertură: 
tăriţe şi mei amestecate cu carne afumată, prăjită în grăsime. 
Bieţilor negri din cală şi de pe punte li s-a părut mîncarea cea 
mai gustoasă de care avuseseră parte vreodată; căci, după ce 
îşi cîntăreau din ochi porţiile faţă de ale celor de alături, le 
dădeau gata din cîteva înghiţituri, cu gemete de mulţumire. 


Nu acelaşi lucru s-a petrecut şi cu prizonierii din cabina 
mare care şi-au privit blidele strimbînd din nas. 

— Văd că mi-ai adus şi mie! m-a întîmpinat Liston batjoco- 
ritor. Adică m-ai izbăvit... Numai că de terciul ăsta mă puteai 
lipsi! 

— Dacă-i aşa... 

Şi am dat să iau înapoi unul dintre blide. 

— Acum, că te-ai ostenit, lasă-l! s-a repezit el. O să înghit 
ţinîndu-mi răsuflarea şi cu gîndul la o budincă cu stafide! 

La lăsarea serii, am virit negrii de la pupă din nou în cală 
şi am hotărît cu Trifly ca peste noapte să facem de cart pe 
rînd, din trei în trei ore; eu ajutat de Dulu şi de alţi doi băieţi, 
el de Mahó împreună cu doi din echipa acestuia. 

Ne-am rostuit culcuşul de noapte pe puntea de comandă 
pe o grămadă de vele, cu cîte o armă la îndemiînă. 


KKK 


Întîia noapte, ca şi ziua care a urmat, au trecut fără să se 
fi petrecut ceva deosebit. 

Din prima oră a dimineţii am scos din cală alți douăzeci şi 
cinci de negri în ţarcul înjghebat la pupă, ca la amiază să-i 
înlocuiesc cu alt grup. În chipul ăsta fiecărui negru îi venea la 
trei zile rîndul să stea cîteva ore pe punte la aer şi la soare. 

Eram nerăbdător să aflu hotărîrea lui Harris, aşa că m-am 
grăbit să cobor în cabina căpitanului. Şedea tolănit pe o rînă 
de-a latul patului. M-a luat la ocară de cum am intrat. 

— Aşa îţi închipui că mă vei îndupleca, ţinîndu-mă cu 
burta goală şi cu gitlejul uscat? 

Am făcut ochii mari. Avea dreptate. Mă îngrijisem de toţi, 
numai de el nu. 

— lartă-mă, Harris!... Nu ştiu cum s-a făcut că te-am 
uitat... 

— Halal gazdă! 

Zărind însă sticla de rom, pe jumătate golită, aflată jos, la 
căpătiiul patului, m-am mai liniştit. 

— Cu miîncarea, e drept... dar de sete se pare că n-ai prea 
răbdat, i-am spus cu un zîmbet. 


— Ce era să fac? Eu nu beau decit bere, romul îmi 
întoarce stomacul pe dos! 

Am alergat şi i-am adus o halcă de carne afumată, 
pesmeţi şi ceai. A început de îndată să înfulece cu nădejde. 
Totuşi mi-a mormăit între două înghiţituri: 

— Calculele sînt pe masă. Musonii te-au dus în derivă. Tre- 
buie corectată direcţia. 

— N-ai vrea să urci pentru un timp la timonă? 

A continuat să mănince fără să-mi răspundă, de parcă nu 
m-ar fi auzit. Cînd s-a săturat, a pufnit tare pe nas şi s-a întins 
trosnindu-şi încheieturile. 

— N-am chef s-o pătimesc ca netotul de Liston! a mormăit 
el în cele din urmă. 

— Te însoțesc, nu te va atinge nimeni. 

— Nu-i nici o grabă... Deriva nu-i mare... Poate mai tirziu. 

Şi s-a tolănit din nou pe pat cu faţa în sus. L-am lăsat să-şi 
facă mendrele şi am ieşit. Ceea ce mă mulțumea era că unul 
din ceata celor trei înclinase de partea mea. Insemna un mare 
cîştig. 

În magazia cu provizii am dat peste un sac mare cu orez, 
ceva mai dosit, cu fundul spart. Cînd am încercat să-l urnesc 
din loc, printre picioare mi s-au strecurat cîţiva guzgani. Erau 
voinici şi dolofani de atita trai bun. Am pus mîna pe o lopată 
şi am pălit unul mai puţin sprinten. M-am gindit că ar trebui 
să pun citeva curse, sau să încerc o vînătoare. Am umplut 
două găleți cu orez şi le-am cărat la bucătărie. 

Acolo am pus la fiert, în cazanul mare, hălci de carne afu- 
mată peste care am turnat apoi orezul; şi astfel în ziua aceea, 
la prînz, am împărţit tuturora cîte un blid, plin ras, cu pilaf. Nu 
mai spun cu cît nesaţ l-au înfulecat negrii. Băieţilor din echi- 
paj, care, după ce îşi înghiţiseră porţia, priveau cu jind 
cazanul în timp ce împărţeam celorlalţi, le-am mai dat, 
supliment, cîte o jumătate de blid. Da, se pare că nu era de 
lepădat, pentru că nici Trifly şi nici prizonierii din cabine n-au 
mai făcut nazuri. 

— Eh, aşa mai merge! mi-a spus Liston în zeflemea, după 
ce a gustat din pilaf. Pentru miine să-mi faci prepelite în sos 
de ciuperci, bucătarule! 


— Numai să nu-ţi rupi dinţii în ele! i-am răspuns fără întîr- 
ziere îndreptîndu-mă către ieşire. 

— O vorbă! mi-a strigat Sherfild din spate. 

M-am întors spre el. 

— la aminte, nu te da pe mina lui Harris. E un vulpoi fără 
pereche. O să te păcălească urit. 

L-am privit lung. 

— Care din două? Tu mă povâăţuieşti să mă feresc de 
Harris, iar Liston îl îndemna pe acesta să se păzească de 
mine. Eu zic că nici eu şi nici Harris nu avem nevoie de 
sfaturile voastre. 

Şi am dat iarăşi să plec. 

— Crede-mă, mai bine vei face treaba cu noi, a continuat 
Sherfild cu glasul mai mieros ca oricînd. Nu lua seama la 
Larry, aşa-i el, cu gura mare şi iute din fire, dar e băiat de 
nădejde. Am făcut împreună un plan straşnic şi... 

— Ce plan? 

Sherfild s-a uitat întrebător la Liston care l-a încuviinţat 
moţăind din cap. 

— După ce vindem „marfa” la un preţ bun - în ce chiposă 
ti-o spunem de îndată - fiind stăpiîni pe corabie, am putea 
intra în tovărăşie. De ce să-şi umple buzunarele numai 
Rinocerul şi Cadwell? Adică noi să rămînem nişte nepricopsiţi? 

Începuse să se încălzească şi vorbea din ce în ce mai re- 
pede. 

— Avem legături şi cu vinătorii de pe continent şi cu ne- 
gustorii de dincolo de ocean. Şi unora şi altora puţin le pasă 
cui vind sau de la cine cumpără. Negustoria să meargă! 

Pesemne făcusem un gest, fiindcă Sherfild a căuat să 
lămurească: 

— Nici vorbă, tu rămii căpitanul, a ta e corabia, şi vei avea 
jumătate din cîştig; noi, care ne îngrijim numai de negustorie, 
ne vom mulţumi cu cîte un sfert. In afară de asta... 

l-am tăiat-o scurt. 

— Ce fel de căpitan? Nu mă pricep în calculele de bord. Şi, 
după cîte ştiu, nici Liston. Poate te pricepi tu. 

— Nu, nici eu... a bolborosit încurcat Sherfild. 

— Dar îl avem pe Harris, s-a băgat repede în vorbă Liston. 

— Aha, Harris!... Atunci ar avea şi el dreptul la o parte. 


— Nu, de el ne folosim doar atit cît... 

— Ne răcim gura degeaba! le-am retezat-o. Dacă cel 
priceput în navigaţie e Harris, rămîn cu Harris. Ce nevoie să 
mă mai încurc cu voi?! 

Şi am ieşit repede lăsîndu-i plouaţi în mijlocul cabinei. Dar 
mi-am dat de îndată seama că mă pripisem. Dacă m-aş fi pre- 
făcut mai mlădios şi le-aş fi lăsat deschisă portiţa tocmelilor, 
aş fi cîştigat timp. Retezindu-le-o astfel, îi făcusem să 
înţeleagă că nu se afla nici o cale de înţelegere între noi. 
Desigur că vor încerca totul ca să mă înlăture. Va trebui să fiu 
cu ochii în patru. 

Indată după amiază s-a pornit ploaia. Era şi timpul, căci 
apa ajunsese pe fundul butoaielor. Le-am umplut ochi pe 
toate. 

După încetarea ploii l-am scos pe Harris pe punte. Mergea 
încă destul de greu. A rămas o vreme la cîrmă dîndu-i îndru- 
mări lui Trifly asupra drumului de urmat, iar mie la manevra 
pînzelor. 

Negrii, adunaţi pilcuri, îl priveau încruntaţi, însă n-au mai 
îndrăznit să se apropie. Dealtfel atit Trifly cît şi eu eram cu 
ochii pe ei. 


KKK 


A doua zi, dimineaţa, am coborit cu Mahó şi Dulu în ma- 
gazia cu provizii la vinătoare de şobolani. A fost o alergătură 
şi o chiţăială straşnică. In timp ce păleai unul, alţi cîţiva îţi ţiş- 
neau printre picioare sau îţi săreau peste umeri. La sfîrşit, giî- 
fiind şi lac de năduşeală, am făcut numărătoare: eu 
răpusesem trei, Mahó, patru, şi Dulu, cinci, adică o duzină. 
Insă cred că ne-au scăpat cel puţin de două ori pe-atiţia. Nu 
astupasem bine găurile, iar altele, ascunse pe după saci, nu 
fuseseră dibuite la vreme. A rămas să facem o nouă 
vînătoare, ticluită mai cu dichis, a doua zi. 

Pe la mijlocul după-amiezii, după ce am sfîrșit treburile de 
pe punte, am luat cu mine harta cu însemnările lui Joe şi am 
suit la timonă. 


— Trifly, spuneai că ţi-e cunoscută o parte din coasta 
somaleză. Ar trebui să chibzuim locul de debarcare, ca nu 
cumva să dăm peste oamenii lui Joe. 

— Pînă atunci mai va! a chicotit el arătîndu-mi cu mîna un 
punct cenuşiu pe întinsul oceanului, înaintea noastră. N-ar fi 
de mirare să-i întîlnim chiar ceva mai curînd! 

— Ce vrei să spui? 

— Să mai aşteptăm... încă nu-mi pot da seama... 

— Să fie corabia cealaltă, „Liberator”? 

— Da, mă tem că e perechea noastră. Ne aflăm în drumul 
ei şi era vremea s-o întîlnim. 

— Cine o comandă? 

— Cadwell... Nu-i mai breaz decit Joe. Numai că acesta e 
plin de politeţă. Rinocerul te jupoaie după ce te-a burduşit bi- 
ne; ăstălalt te înjunghie în timp ce te mîngiie şi-ţi spune vorbe 
măgulitoare. 

— Cîţi sclavi au pe ea? 

— Peste două sute cincizeci... poate chiar trei sute. E mai 
încăpătoare ca a noastră. 

Între timp, băieţii din echipaj, cu Mahó şi Dulu în frunte, 
zăriseră şi ei corabia şi se strinseseră ciorchine la provă. 

— Alungă-i de-acolo! m-a îndemnat Trifly. Dacă sînt 
văzuţi, dăm de bucluc înainte de vreme! 

l-am îndepărtat împrăştiindu-i pe punte. 

— Da, e „Liberator”, mi-a spus Trifly, cînd m-am întors la 
el. 

— S-o ocolim. 

— Are vintul în spate şi ne-ar tăia calea uşor. Am alt plan: 
Mergem spre ei, aşa cum e firesc, şi cînd ne apropiem, în timp 
ce ei opresc ca să ne abordeze, noi îi depăşim punînd toate 
pînzele în vînt. Pînă să le treacă uluiala şi să facă volta de 
întoarcere, noi am cîştigat distanţă. Greu să ne mai ajungă 
din urmă, corabia lor e mai greoaie. 

Da, planul lui Trifly nu era rău. 

— Dar vor vedea că nu avem oameni pe punte, i-am spus. 
Ori că cei pe care îi avem sînt negri. 

— Asta aşa-i, dar ce putem face? 

Deodată mi s-a năzărit o şotie. Am alergat spre cabina 
mare, am descuiat-o şi m-am apucat să trag din rafturi tot ce 


găseam de îmbrăcăminte. Liston şi Sherfild mă priveau muţi 
de uimire. Am ales din grămadă citeva cămăşi cu mînecile 
lungi, pantaloni, pălării, şi am scos totul afară. Apoi am 
chemat pe Mahó, Dulu şi alţi cîţiva băieţi făcîndu-le semn să 
îmbrace ţoalele. Dar ei s-au dat îndărăt codindu-se. Nu voiau 
nici măcar să le atingă, parcă i-ar fi, fript. 

În cele din urmă, la îndemnurile mele, Dulu şi-a luat inima 
în dinţi şi a tras pe el, cu stîngăcie, o cămaşă colorată. Atit a 
fost îndeajuns. Ceilalţi, după o clipă de buimăceală, au pufnit 
în rîsete, apoi s-a pornit în jurul lui o ţopăială mai vîrtoasă ca 
jocul paparudelor. După aceea a urmat o adevărată bătălie pe 
toale; şi, în sfîrşit, cînd toţi s-au îmbrăcat - care cum a 
nimerit, unii cu cămăşile sau pantalonii pe dos - a început altă 
zbănţuială. Parcă eram în carnaval. Mai deoparte, Trifly şi cu 
mine rideam cu lacrimi. 

l-am potolit cu greu. „Liberator” se apropiase de noi la 
cîteva mile. Acum îi vedeam bine cele două catarge. Părea o 
corabie asemănătoare cu a noastră, poate ceva mai mare. Pe 
negrii de la pupă i-am împins în cală, iar băieţilor din echipaj 
le-am tras pălăriile cu borurile largi pe ochi şi i-am împrăştiat 
care încotro. 

— Soarele e către asfinţit, i-am spus lui Trifly cînd m-am 
întors la timonă. S-ar putea cînd vom fi bord la bord să se fi 
lăsat seara. 

— Ar fi în folosul nostru, mi-a răspuns el. Să fii cu ochii în 
patru şi să nu-i laşi să ne prindă cu cangea pentru abordaj. 
Voi căuta să nu mă apropii prea mult de ei. Dacă totuşi ne 
agaţă, pune mina pe bardă şi retează-le parima. Găseşti 
barda în magazia mică. 

L-am lăsat pe Trifly la cîrmă, am căutat barda şi apoi, 
împreună cu Mahó, Dulu şi alţi trei tineri, am rămas la 
manevra pînzelor. 

N-aş fi putut spune că mă simţeam în toate apele mele şi 
că inima nu-mi bătea ceva mai repejor. Noi eram doar doi, 
alături de cîţiva băieţandri nepricepuţi, iar cei care veneau, o 
ceată de oameni aspri şi vicleni, unşi cu toate mirurile. Stam 
încordat, cu ochii ţintă înainte. Băieţii din jurul meu simţiseră 
şi ei primejdia şi încremeniseră la fel. Unul, mai slab din fire, 
se aruncase pe podea dirdîind. 


Aşa cum bănuisem, corăbiile s-au întîlnit odată cu însera- 
rea. Mai bine nici că se putea! Cei de pe „Liberator” 
strinseseră pînzele şi veneau în întâmpinarea noastră domol. 
Oamenii, adunaţi pe punte, au izbucnit în chiote. Şi în lumina 
pîlpiindă a torţelor aprinse şi a ultimei gene a asfinţitului, am 
desluşit, sus pe covertă, o făptură înaltă şi uscăţivă, desigur 
Cadwell. 

Ne-a strigat cu pîlnia la gură: 

— Hei, Joe! De ce ai întîrziat atita? 

M-am pomenit ţipînd din răsputeri: 

— Am avut bal! 

— Ce spui acolo? a întrebat celălalt nedumerit. 

Dar n-am mai avut vreme să-i răspund, pentru că trebuia 
făcută manevra pînzelor, Trifly cîrmise spre larg. Totuşi, deşi 
ne aflam la o distanţă bunişoară, o cange norocoasă, sau 
azvirlită cu dibăcie, s-a prins de copastie, la pupă. „Clemenţa” 
a zvicnit odată scurt, scîrţiind din încheieturi, şi s-a oprit 
pentru o clipă pe loc. Apoi a început să alunece încet înapoi 
către cei care trăgeau de parimă. 

— Barda! a ţipat Trifly de la timonă. 

Dar eu mă şi repezisem spre pupă. Am retezat parima 
dintr-o lovitură. „Clemenţa”, scăpată din strînsoare, a ţişnit 
sprintenă înainte. Cu mîinile piîlnie la gură am strigat înapoi cît 
m-a ţinut gitlejul: 

— Joe vă trimite salutări de pe insulă! 

Nu ştiu dacă m-au auzit... 

La orizont lucea, ca o seceră subţire, luna nouă. În urmă 
abia se mai desluşeau citeva luminiţe care se topeau din ce în 
ce. M-am întors lingă băieţi şi m-am aşezat jos răsuflînd din 
greu. Trifly, la timonă, îngina un cîntec marinăresc. Mahó şi 
Dulu mă priveau cu ochi scînteietori. 


KKK 


Au urmat cîteva zile destul de liniştite, doar cu unele 
întîmplări mărunte - mai cu haz sau fără haz - pe care le voi 
istorisi mai pe urmă. 

Pe Harris îl ţineam tot închis în cabina căpitanului şi nu mă 
puteam plînge de el. Lăsînd la o parte hachiţele care îl mai 


apucau din cînd în cînd, îşi vedea de treabă făcîndu-ne zilnic 
calculele şi dîndu-ne îndrumările potrivite. Cînd s-a simţit 
ceva mai bine, a cerut chiar el să urce la timonă. In chipul 
ăsta l-a mai scutit pe Trifly care fusese nevoit să 
înţepenească acolo mai toată vremea, eu avînd în cîrcă 
celelalte treburi de pe corabie. Bineînţeles că îl păzeam cu 
străşnicie, însă băieţii, încet-încet, s-au obişnuit să-l ştie acolo 
şi nu-l mai priveau cu înverşunarea de altădată. 

Ceea ce mă neliniştea însă era felul de a se purta al celor 
doi din cabina mare, sau mai bine spus tocmai faptul că se ți- 
neau liniştiţi şi nu încercau nimic. Dar eram încredinţat că ei 
cloceau ceva. Cînd le duceam de mîncare sau apă - căci 
numai eu intram la ei - nu scoteau nici o vorbă urmărindu-mi 
în tăcere fiece mişcare. Lui Sherfild îi pierise zimbetul mieros 
şi mă privea necontenit cu coada ochiului; în schimb Liston 
mă măsura din cap pînă în picioare batjocoritor, uneori 
sticlindu-i în ochi scîntei încărcate de ură. l-am întrebat dacă 
au nevoie de ceva. Clătinau numai din cap. Erau înţeleşi, 
desigur, să nu-mi vorbească; dar căutăturile lor pline de 
înţelesuri începuseră să mă cam scoată din răbdări. 

În ziua aceea am coborit din nou cu băieţii în magazie la 
vinătoare de guzgani. Dulu căpătase o adevărată dibăcie. Nu 
ştiu cum facea că aproape la fiecare lovitură dobora cite unul. 
La numărătoarea de la sfîrşit, cînd pe podea zăceau nouă- 
sprezece dihănii, Dulu se fălea cu zece, pe cînd Mahó 
împreună cu mine nu răpuseserăm decit nouă, cinci el şi 
patru eu. _ 

Am ieşit afară încărcaţi cu două găleți cu făină. Imi puse- 
sem în gînd să pregătesc pentru prînz o ciulama. De ce nu? 
Fireşte, nu va fi tot atit de gustoasă ca aceea din zeamă de 
pasăre, dar pentru noi, hămsesiţii, va fi destul de bună şi cea 
din carne afumată. 

Mi se spusese cîndva că omul, ca să prindă puteri, trebuie 
să măniînce cît mai felurit. Negrii din cală erau numai piele şi 
oase, ori se impunea să capete puteri. După ce vom atinge 
pămîntul aveau de întins cale lungă. 

Aşadar, am pus la foc, într-un cazan mare plin cu apă, car- 
ne şi ciolane afumate; şi cînd acestea au fiert bine, am turnat 
în zeama lor făina mestecînd-o cu un retevei ca pe o 


mămăligă. Dar ea se învirtoşea văzînd cu ochii; aşa că, 
nemaiavînd zeamă, a trebuit să adaug apă. Ciulamaua 
creştea mereu, dar tot vîrtoasă rămînea. Şi iarăşi am mai pus 
apă. Şi tot aşa, amestecînd şi turnînd apă, n-a mai încăput în 
cazan. Am deşertat jumătate în altul. Şi din nou am început să 
torn apă şi să mestec - ba într-un cazan, ba în celălalt - pînă 
cînd amiîndouă au dat pe dinafară. Dar ciulamaua mea nici 
gînd să se subţieze! 

Pînă la urmă, sosind ora mesei, a trebuit s-o împart oame- 
nilor aşa cum era. Negrii au miîncat-o, ce e drept, cu mai 
puţină poftă ca pilaful din zilele trecute; în schimb prizonierii 
şi Trifly nici nu s-au atins de ea; ba Harris a fost gata-gata să- 
mi azvirle blidul în cap. Am încercat şi eu să mestec un 
gogoloş, însă am simţit că mi se înăclăiau dinţii şi l-am dat 
afară. Ce mai vorbă, coca mea nu era bună nici pentru lipit 
zmeele. Cu inima mihnită de atita risipă, am deşertat cazanul 
rămas în ocean întrebîndu-mă dacă vor fi mulţumiţi măcar 
peştii? 

Altă ispravă s-a petrecut peste o zi sau două. La puţin 
timp după ce scosesem pe punte pilcul de negri cărora le 
venise rîndul, s-a iscat între ei o învălmăşeală neaşteptată. La 
început am crezut că se încinseseră la vreo joacă şi, împreună 
cu Trifly, priveam înveseliţi; însă cînd pumnii şi loviturile de 
picioare au început să curgă cu nemiluita şi cîţiva au sîngerat, 
ne-am dat seama că nu era şagă şi că ne aflam în faţa unei 
încăierări. Mahó, Dulu şi băieţii din echipaj au încercat în 
zadar să-i despartă; ba, în învălmăşeală, au căpătat şi ei 
cîteva lovituri zdravene. Înfierbîntaţii au fost potoliţi, în 
acelaşi chip, cu două focuri de armă trase în văzduh. 

Mahó şi Dulu m-au dumirit mai apoi, prin semne şi cu cele 
cîteva cuvinte pe care le cunoşteau, că negrii făceau parte 
din două triburi în vrăşmăşie şi găsiseră prilej prielnic să-şi 
plătească datorii vechi. Drept pedeapsă i-am trimis pe toţi 
înapoi în cală cerîndu-le băieţilor să scoată afară alţii, aleşi cu 
grijă din acelaşi trib. 

Dar faţă de asemenea întîmplări mărunte, important era 
numai faptul că, în tot acest timp, „Clemenţa” înainta necon- 
tenit spre nord-vest, către coasta africană de care erau legate 
năzuinţele noastre, ale celor mai mulţi. 


Capitolul Il 


Rămăşag pe urechea unui om 


Nu-mi mai amintesc în a cita zi de navigaţie ne aflam, cînd 
de ce mi-a fost teamă n-am scăpat. 

Tocmai sfîrşisem cartul. Era miezul nopţii şi ploua mărunt 
şi des - o întunecime de-ţi puteai viri degetele în ochi. Îl lăsa- 
sem pentru un timp pe Dulu la timonă şi dam să sui pe 
puntea de sus ca să-l trezesc pe Trifly pentru a ne schimba. 
Dar n-am apucat să păşesc pe prima treaptă, cînd am primit o 
pălitură straşnică în moalele capului. Mintea mi s-a înceţoşat 
dintr-o dată şi am căzut ca un butuc. 

M-a dezmeticit o găleată cu apă zvirlită în cap. M-am scu- 
turat şi am deschis ochii. Deşi se luminase bine, vedeam ca 
prin păienjeniş. Parcă în faţa mea, în picioare, cu găleata în 
mînă, se afla Liston. Privit aşa de jos, părea de două ori mai 
lung. Alături, cu arma la picior, Sherfild. 

— Bună dimineaţa, flăcăiaş! am auzit glasul batjocoritor al 
lunganului. 

Am încercat să ridic mina ca să-mi pipăi ceafa care mă ar- 
dea, dar am simţit-o grea, iar în urechi mi-a sunat un zornăit. 
M-am mai scuturat odată ca să-mi adun minţile. 

Nu mă înşelasem. Mă aflam înlănţuit de miini şi de 
picioare - întocmai ca sclavii - lîngă catargul mare. În spatele 
celor doi, legat burduf şi trîntit jos, Trifly. Mai rău nici că se 
putea! Giîndul mi-a fugit către Mahó şi Dulu. Nu-i vedeam. 
Unde erau? Ei ce păţiseră? M-a înfiorat o teamă. 

— Eh, acum vom sta altfel de vorbă!... deşi prea multe n- 
avem să ne mai spunem, decit... 

Şi Liston mi-a tras o lovitură de picior între coaste de am 
icnit. 

— ...Decît în chipul ăsta! 

Şi m-a mai pocnit odată cu călcîiul în piept. De durere am 
strîns ochii. 

— Ştii ce-ţi plătesc acum, nu? 


De data asta mi-a repezit un pumn în fălci. M-am încleştat 
în mine şi l-am privit în albul ochilor. 

— Viteazule, tu nu erai legat atunci cînd te-am chelfănit. 

Mi-am dat seama de îndată de greşeala săvirşită. Amintin- 
du-i fapta aceea l-am întăritat mai rău. S-a îmbujorat la faţă 
strigînd: 

— Îl auzi, Dean? Îi mai arde şi de trăncăneală! 

— Păi să-i închidem pliscul cu o grăunţă! a spus Sherfild li- 
niştit ridicînd carabina spre mine. 

— Nu, aşa ar sfirşi-o prea curînd! s-a împotrivit Liston. Se 
cuvine s-o pătimească mai îndelung... Şi apoi socotelile sînt 
între mine şi el! 

Pumnul care a urmat a fost cel mai zdravăn, şi sub bărbie, 
de mi-au clănţănit toţi dinţii din gură aşa cum îl nimerisem şi 
eu cu citeva zile în urmă. Am văzut pentru o clipă, cum s-ar 
zice, stele verzi după cum, pesemne, văzuse şi el - şi m-am 
cu-fundat din nou în beznă. 

Nu ştiu cît a ţinut întunecimea din mintea mea, dar cînd 
am desluşit iarăşi lumina zilei mi s-a părut că aud glasul lui 
Liston. Am sucit cu greutate capul, ca de plumb, într-acolo. 
Lunganul se afla, cu carabina în miini, în faţa bocaportului 
larg deschis; iar alături, înarmat şi el, Sherfild. 

— Vă faceţi că n-auziţi, hai?! striga miînios Liston negrilor 
din cală. Hei, Mahó, Dulu, voi doi, ieşiţi afară! Repede! 

Drept răspuns, din adîncul vasului s-a ridicat un murmur 
nedesluşit. Mi-a săltat inima de mulţumire. Aşadar băieţii nu 
se dăduseră prinşi şi se ţineau ascunşi în cală, printre ceilalţi! 
Mi-am întors privirile către Trifly care se afla la cîţiva paşi de 
mine, tot legat şi trîntit cu faţa în sus. 

— Trifly!... l-am chemat eu în şoaptă. 

Dar nu s-a clintit. A clipit numai de cîteva ori din ochi. 

Liston, întăritat, începuse să se învirtească fără astimpăr 
în jurul bocaportului. Fireşte, ar fi fost primejdios, chiar aşa 
înarmat, să coboare în cală, în mijlocul celor peste o sută 
cincizeci de negri. Se mulțumea numai să strige de afară: 

— Mahó, Dulu! Afurisiţilor, veniţi afară, vă spun! 

De jos s-a înălţat iarăşi un murmur, de astă-dată mai pre- 
lung. Am simţit din nou un val cald în piept. Cei din fundul co- 
răbiei nu aveau de gînd să-şi vindă tovarăşii. 


— Nu vreţi, viermilor? a scrişnit Liston. Ei, lasă, vă vin eu 
de hac! 

Şi s-a repezit spre tambuchi. 

— Ce vrei să faci? l-a întrebat Sherfild îngrijorat. 

— Ai să vezi!... Tu rămii aici şi dacă scoate vreunul capul, 
găureşte.-i-l! 

S-a întors curînd cu un braţ de cîrpe vechi şi petice de vele 
zdrenţuite. A făcut din ele un şomoiog cît un bostan pe care, 
după ce l-a virit într-un butoi gol, de metal, l-a aprins. Din cîr- 
pele slinoase, care ardeau mocnit, ieşea un fum gros. A 
împins apoi butoiul către bocaport şi l-a deşertat în cală. 

— Ai înnebunit? Vrei să dai foc corăbiei? s-a speriat Sher- 
fild. 

— N-avea grijă, nu se lasă ei fripţi... numai să-i afum niţel! 

Din cală s-au auzit strigăte, bieţii oameni fuseseră luaţi 
prin surprindere. Curînd, prin gura calei a prins să iasă un fum 
negru, înecăcios. 

Liston s-a dat doi paşi înapoi frecîndu-şi mîinile fericit de 
isprava săvirşită. 

— Ai să vezi, vor ieşi îndată... ca şobolanii! 

Şi a ridicat arma gata să tragă. M-am pomenit îngînînd: 
„Rămiîneţi acolo, băieţi, nu scoateţi capetele afară!” 

Şi nu s-a întîmplat pe pofta lunganului, ci pe dorinţa mea; 
şi aşa cum nu s-ar fi aşteptat nimeni. 

În locul băieţilor, a ţişnit afară, zvirlit cu putere înapoi, şo- 
moiogul aprins, care, făcînd o voltă prin aer, a picat pe o velă 
nestrînsă, rămasă în apropierea bocaportului. Vela a luat foc 
cît ai clipi sub privirile holbate ale celor doi isteţi. Butoaiele cu 
apă erau departe şi nici găleţile nu se aflau la îndemînă. 

A urmat o vinzoleală straşnică. Amiîndoi îşi pierduseră 
capetele. Unul se trudea cînd să tragă sau cînd să împingă un 
butoi cu apă, celălalt alerga bezmetic după găleți încurcîndu- 
se sau împiedicîndu-se între ei. Înjurăturile curgeau cu 
nemiluita şi în acest timp pălălaia creştea. 

— Ce faceţi acolo, nătîngilor? s-a auzit glasul lui Harris din- 
spre timonă. Puneţi mîna pe răngi şi împingeţi pălălaia peste 
bord că se aprinde puntea şi ardem de vii! 


Dar nici răngile nu se aflau la îndemînă. În cele din urmă 
au găsit două vergi, cu ajutorul cărora au tîrît vela aprinsă 
către tribord şi au înecat-o în ocean. 

Însă primejdia nu trecuse. Acum fumega, şi destul de 
îngrijorător, bucata de punte pe care fusese mai înainte para 
de foc. A urmat altă alergătură, alte împleticeli şi altă ploaie 
de înjurături. 

— Găleţile sînt sub dunetă... i-a înștiințat după un timp, cu 
glas liniştit, Trifly. 

— De ce n-ai spus-o mai din vreme, găgăuţă?! a strigat 
Liston repezindu-se într-acolo împreună cu Sherfild. Apoi, cî- 
teva minute în şir, găleţile au trecut din mînă în mînă golindu- 
se peste peticul de punte primejduit. 

Cînd totul s-a sfîrşit, pe locul cu pricina a rămas o pată 
neagră, cu urme de tăciune stins, mai mare decit roata unui 
car. 

M-am uitat la Trifly. Era tot cu faţa în sus şi îşi ţinea pleoa- 
pele închise. Pesemne îl orbeau razele soarelui care se ivise 
de după un nor. Pe faţă, însă, parcă îi mustea un zîmbet. 

— De ce nu le-ai spus mai din timp unde erau găleţile, Tri- 
fly? l-am întrebat în şoaptă. 

— Nădăjduiam că or să ne dezlege ca să le dăm ajutor... a 
murmurat el. 

Am zîmbit şi eu. Ne potriviserăm la gînduri. 

Liston şi Sherfild, cu mîinile fripte şi cu feţele năclăite de 
funingine amestecată cu năduşeală, se asemuiau leit cu cei 
din cală. 

S-au tolănit pe punte gifiind; însă curînd Sherfild a sărit în 
picioare şi repezindu-se la bocaport l-a închis zăvorîndu-l. 

— Ce faci? Au să se înăbuşe acolo... şi ne vom alege 
numai cu ciolanele lor! a strigat Liston. 

— Pot năvăli oricînd afară, i-a amintit Sherfild. Şi nu-s doar 
blestemaţii ăia doi, sînt liberi vreo zece... care i-ar putea 
dezlega şi pe ceilalţi! 

Liston şi-a încleştat cu năduf pumnii. 

— N-avea grijă, am eu ac pentru cojoacele lor! l-a 
încurajat celălalt. Rămii aici pînă mă întorc. 

Şi a dispărut în grabă. Liston s-a ridicat trosnindu-şi înche- 
ieturile şi privindu-mă chioriş. Mă temeam să nu-i vină iarăşi 


chef să-mi încerce fălcile. Dar a suit pe puntea de sus şi a co- 
borit de acolo maldărul de vele ce ne folosise drept culcuş de 
noapte. În acest timp Sherfild a cărat un vraf de stinghii şi lă- 
diţa dulgherului. 

Într-un sfert de oră treaba era făcută: gura calei zăbrelită 
cu stinghii groase, bătute sănătos în cuie. 

— Acum au aer cît poftesc, dar de ieşit nici pomeneală! a 
rostit Sherfild mulţumit. Apă şi mîncare doar atunci cînd vor fi 
predaţi dracii ăia doi! 

Am închis ochii cu gîndurile răvăşite, fără să mai iau 
seama la cele ce se petreceau în jurul meu. Simţeam un fel 
de sfirşeală şi totul se învirtea în mintea mea ca o roată cu 
spiţele colorate. Nu mai ştiu cine a adus băutura şi cînd a fost 
dezlegat Trifly. Îmi amintesc numai clipa în care l-am auzit pe 
Liston chiuind înveselit: 

— Bravo! Aşa, maimuţoiule! 

Am privit într-acolo. Liston şi Sherfild se aflau în mijlocul 
punţii, tolăniţi pe mormanul de vele, cu cîteva sticle dinaintea 
lor şi cu armele alături. Priveau, făcînd haz mare, giumbuşlu- 
curile lui Trifly. Îşi amintiseră că acesta fusese cîndva circar şi 
le venise chef de petrecere. Trifly, la cîţiva paşi în faţa lor, 
juca în miini trei sticle pline zvirlindu-le în sus şi prinzîndu-le 
în fel şi chip, aşa cum mă minunase şi pe mine odată. 

— Acuma cu patru! i-a poruncit Liston trăgînd un git zdra- 
văn. Şi dacă spargi vreuna, îi înghiţi cioburile! a încheiat el 
ameninţător. 

— Mi-s mîinile încă amorţite... şi mi-am pierdut din îndemi- 
nare, s-a plins Trifly. 

— Nu-mi pasă, cu patru am spus! s-a răstit lunganul. 

A dus iarăşi sticla la gură gilgiind din ea; după aceea i-a 
înfundat bine dopul şi a zvîrlit-o circarului. 

— Înhaţ-o! 

Trifly a prins-o din zbor. A cîntărit-o o clipă în mînă, apoi a 
pus-o jos lîngă celelalte. Şi-a suflecat minecile, a răsuflat 
adînc şi a reînceput ţopăiala sticlelor prin văzduh. 

— Aşa, maimuţoiule, aşa! a chiuit iarăşi Liston. 

Alături, Sherfild urmărea şi el iscusinţa circarului trăgind 
duşcă după duşcă. 

— la să te vedem acum cu cinci! a strigat Liston încîntat. 


Trifly s-a oprit năuc, gata-gata să scape o sticlă. 

— Nu pot, Larry!... n-am mai încercat demult... 

— Ba ai să poţi! s-a înfuriat Liston. 

A înşfăcat sticla de lîngă Sherfild şi a dat-o de-a dura către 
cel din faţă. 

— Să te văd! 

— Larry, crede-mă... nu sînt în stare!... a bilbiit Trifly. 

— Lasă vorba şi dă-i drumul! Altfel ştii ce te aşteaptă! 

De data asta Trifly a întîrziat mai mult. Şi-a şters fruntea 
asudată cu dosul palmei, a privit îndelung sticlele, mai mult a 
gemut decit a oftat, şi şi-a încercat norocul. Din pricina încor- 
dării, pe măsură ce sticlele zburau tot mai sus şi mai repede, 
faţa i se îmbujora din ce în ce. Aşteptam cu teamă clipa în 
care va greşi. 

Dar joaca s-a sfîrșit altfel. O pocnitură neaşteptată şi sticla 
din vîrf s-a prefăcut în cioburi, care, împreună cu zeama lor, a 
căzut ploaie pe capul circarului. Celelalte sticle zburătoare, 
rămase fără mânuitor, s-au făcut zob în jurul acestuia împroş- 
cîndu-i picioarele pînă la genunchi. 

Sherfild ţintise fain. Trifly, încremenit locului, din roşu a 
devenit pămiîntiu. Liston, după clipa de uimire, s-a pornit într- 
un hohot nebun de ris că mă temeam să nu-i plesnească vreo 
vină. Sherfild nu s-a mai putut stăpiîni nici el şi a prins să-i ţină 
hangul. A fost o adevărată tăvăleală de ris pe mormanul de 
vele. 

În altă împrejurare, fireşte, aş fi pufnit şi eu, dar acum am 
simţit un nod amar în git. 

Dar chinul bietului Trifly nu se sfirşise. Cînd s-a mai poto- 
lit, Liston a rostit cu prefăcută mărinimie: 

— Nu te pun să înghiţi cioburile. Prima sticlă nu s-a spart 
din vina ta... deşi pe celelalte puteai să le prinzi... 

M-am speriat şi... 

— Totuşi, pentru pagubă, trebuie să primeşti o 
pedeapsă... Nu te speria, destul de uşoară. Hai, o tumbă 
peste cap cu care să încheiem bilciul! 

Mi-am amintit că şi mie îmi făcuse una la întîlnirea noastră 
pe insulă. 

— Sînt obosit, Larry... şi puntea se clatină... E greu! 

— Ţi se pare. Hai, un salt frumos şi gata! 


— Larry... 

— O tumbă peste cap, am spus! Ori vrei să-mi sară ţifna? 

Trifly a oftat amarnic şi s-a dat doi paşi mai alături. 

— Nu, pe locul pe care te afli! i-a poruncit Liston. 

— Dar cioburile... 

— Pe cioburi, acolo să te văd! 

Trifly a trecut la loc, între sfărimăturile de sticlă, le-a înde- 
părtat numai puţin cu virful piciorului, a mai oftat odată, şi-a 
adunat puterile, a săltat odată scurt pe virfuri şi a făcut o 
tumbă prin aer. Saltul izbutise, însă tălpile alunecîndu-i pe 
udeala de pe punte, a căzut pe spate. S-a ridicat anevoie, cu 
palmele şi coatele însîngerate de cioburi. Liston şi Sherfild se 
prăpădeau de ris. 

Am scrişnit din dinţi şi m-am smucit neputincios în lanţuri. 

Liston i-a făcut semn lui Trifly să se apropie. 

— Ei, şi acum a venit timpul să te luăm la întrebări!... 
Aşază-te colo, în faţa noastră, şi răspunde fără ocolişuri. Fie- 
care minciună o vei plăti cu douăzeci şi cinci de vergi pe 
fundul gol! Zii, cu cît te-a momit celălalt ca să treci de partea 
lui? 

— Cu nimic, ţi-o jur... Dacă nu l-aş fi ascultat, m-ar fi îm- 
puşcat... Mă ameninţa necontenit... Ai văzut doar cît e de 
hain! 

Eram curios să văd pînă unde vor merge născocirile lui 
Trifly. Făcea asta ca să-şi îmblinzească soarta sau ca să-i 
tragă pe sfoară? Oare, pînă la urmă, mă va trăda? 

— De ce n-ai căutat un prilej ca să pui mîna pe o armă şi 
să-i faci de petrecanie? 

— Cum aşa? Era mereu cu ochii pe mine şi înconjurat de 
dracii ăia negri! 

— Încotro voia să ducă corabia? l-a întrebat de data asta 
Sherfild. 

— Către coastele Arabiei, spre Oman, i-a răspuns repede 
Trifly. Se lăuda că ar avea acolo un cumpărător bun. 

Am respirat adînc, plin de mulţumire. Aşadar Trifly nu 
avea de gînd să mă trădeze. Însă minciuna lui era şubredă şi 
nu putea ţine mult. 

— Nouă ne-a spus că ar vrea să-i întoarcă pe negri înapoi, 
către coasta Somaliei... 


— Tertip! 

— la stai, s-a vîrît iarăşi în vorbă Sherfild după o clipă de 
gîndire. Dacă e aşa cum spui, de ce navigăm către nord-vest, 
pe sub nasul patrulelor engleze, şi n-a luat drumul cel mai 
drept şi mai puţin primejdios: prin largul oceanului, direct 
spre nord? 

— Habar n-am... ce ştiu eu ce e în căpăţina lui?... Poate m- 
a minţit, s-a bilbiit Trifly încolţit. 

— El a minţit, sau ne minţi tu acum? a tipat Liston. 

— Asta o lămurim îndată, a spus Sherfild liniştit ridicînd 
arma. Du-te la timonă şi trimite-l încoace pe Harris. 

Trifly a trecut pe lîngă mine fără să mă privească şi s-a în- 
dreptat încotro i se poruncise. Ceilalţi doi au schimbat între ei 
cîteva vorbe în şoaptă şi s-au întors spre mine. Am închis re- 
pede pleoapele. Curînd au bocănit paşii grei şi şchiopătaţi ai 
lui Harris. 

— Ce este? a mormăit acesta ursuz. 

— Incotro ţi s-a spus să duci corabia? l-a întrebat răstit Lis- 
ton. 

— Ce mai întrebi? Ştii doar. 

— Şi de ce i te-ai supus? 

— larăşi o întrebare de prisos! 

— Răspunde! 

— Ca să nu capăt şi eu cîţiva pumni în fălci ca unul care 
face acum pe breazul! 

Liston a sărit ca ars. 

— Ascultă, slugoi bătrin şi prost!... a tipat el furios 
înşfăcîndu-l de piept. 

Sherfild s-a virit repede între ei împingîndu-l pe Liston într- 
o parte. 

— Astîmpără-te, Larry, în chipul ăsta nu ajungem la nimic! 

— Nu-l vezi? Şi ăsta e intrat în cîrdăşie! Sînt învoiţi cîteşi- 
trei!... Spune, cu cît te-a miluit ca să-l slugăreşti? O să vă ju- 
puim devii! 

Îl apucaseră iarăşi toţi dracii. Ţipa ca scos din minţi, alb la 
faţă şi dîrdîind din tot trupul ca un zănatec. 

Stam neclintit şi priveam printre gene. Da, băiatul ăsta cu 
limba ascuţită şi sufletul cîinos se aprindea tare iute, nu-şi 
putea înfrîna pornirile. Totuşi, gindeam, Sherfild pare să fie 


mult mai primejdios. Nu era la suflet mai puţin negru decit 
celălalt, însă ştia să se stăpinească şi nu se repezea fără ca 
mai înainte să fi cumpănit. 

Liston s-a trîntit pe mormanul de vele, a destupat o sticlă 
nouă şi a gilgiit din ea pe nerăsuflate. Sherfild, împăciuitor, l-a 
împins pe Harris către pupă. 

— Nu lua în seamă, Peter, îl ştii doar... Aşa e cînd îl apucă, 
dar îi va trece curînd... 

Apoi îndulcindu-şi şi mai mult glasul: 

— Noi trebuie să rămiînem uniţi, Pitt, avem doar aceleaşi 
interese!... Hai, întoarce-te la timonă şi, cînd vei obosi, 
cheamă-ne ca să te schimbe unul din noi. 

Harris a mormăit ceva şi şoltic-şoltic s-a îndepărtat. Sher- 
fild s-a aşezat lîngă Liston. 

— Trebuie să te  stăpineşti, Larry... Ştii bine că 
deocamdată avem mare nevoie de el. 

— Să-l ia... 

— La timpul potrivit. Deocamdată răbdare. 

Priveam printre gene, ascultam şi încercam să judec: Da, 
între noi, cei cinci albi de pe corabie, itele erau destul de 
încurcate. De o parte Liston şi Sherfild legaţi prin acelaşi 
interes: marfa de pe vas. Totuşi, fără îndoială, fiecare ar fi 
fost gata să-şi tragă pe sfoară părtaşul cu primul prilej. De 
cealaltă parte, eu cu Trifly, de credinţa căruia nu s-ar fi 
cuvenit să mă îndoiesc. De Harris aveam neapărată nevoie şi 
unii, şi ceilalţi, căci numai el ne putea călăuzi corabia. Însă el, 
nehotărât, oscila între cele două grupuri. De la primul nu 
putea nădăjdui decit o treime din preţul mărfii; de la noi, 
plocon, corabia. Firesc ar fi fost să încline de partea noastră. 
Aşadar doi împotriva a trei. Dar primii doi aveau în miini 
armele, pe cînd dintre noi, ceştilalţi, unul, eu, legat, iar Trifly 
şi Harris neînarmaţi şi pîndiţi la tot pasul. 

După ce s-au sfătuit un timp în şoaptă, Liston şi Sherfild s- 
au ridicat, au mai tras cîteva înghiţituri din sticlă şi au venit 
spre mine. Se clătinau binişor pe picioare, şi nu din pricina 
tangajului. Am închis ochii şi m-am prefăcut că zac încă în ne- 
simţire. Eram sătul de pumnii lunganului. Dar acesta nu s-a 
lăsat păcălit şi mi-a strivit glezna cu călcîiul. 


— Hai, hai, nu mai face pe leşinatul! Deschide ochii, 
destupă-ţi urechile şi răspunde la ce te întreb: încotro aveai 
de gind să duci corabia? 

— Ţi-am mai spus. 

— Chiar atît de prost nu te pot crede! Trifly zice că înspre 
Oman. 

— Ah, m-a vindut, ticălosul! am strigat prefăcîndu-mă 
mînios. A trecut de partea voastră! 

Sherfild s-a virit în vorbă. 

— Dacă voiai să ajungi la Oman, de ce ai luat drumul spre 
nord-vest? m-a întrebat el. 

— Socoteala mea! i-am răspuns îmbufnat. N-am chef de 
vorbă! 

— Ba ai să mărturiseşti totul, altminteri îţi găuresc 
urechile şi-ţi pun cercei! mi-a spus liniştit Sherfild ţintind arma 
spre capul meu. Ai răgaz doar cinci secunde. 

Nu-mi dam seama dacă vorbea serios ori încerca numai să 
mă înspăimânte, însă nu mai puteam da îndărăt. Alunecasem 
pe pirtia minciunilor şi pe ea trebuia să rămîn. Dacă le-aş fi 
spus adevărul, nu m-ar fi crezut, aşa cum nu mă crezuseră 
din prima zi şi m-ar fi supus la chinuri zadarnice. 

— Te hotărăşti sau apăs pe trăgaci? m-a grăbit Sherfild. 

Totuşi am mai întîrziat răspunsul. 

— Mai înainte voiam să acostez pe coasta somaleză... ca 
să-mi împlinesc încărcătura... Ce să fac numai cu o sută 
cincizeci de capete? Trebuie să duc cel puţin două sute 
cincizeci... Şi apoi aveam nevoie şi de oameni la bord. 

— Ne aveai pe noi. 

— Voi sînteţi oamenii lui Joe. 

— Şi unde anume pe coasta Somaliei? 

M-am prefăcut din nou că mă las greu. 

— Răspunde! m-a ameninţat Sherfild ridicînd iarăşi arma 
spre mine. 

Ce îi puteam spune? Nu cunoşteam defel acea coastă, aşa 
că am aruncat într-o doară: 

— Acolo unde aţi încărcat şi voi. 

Sherfild şi Liston s-au privit lung, uimiţi, apoi s-au întors 
din nou spre mine. 

— Vrei să spui că la... a început Sherfild. 


Dar n-a rostit nici un nume. Eu am încuviinţat din cap. 

— Şi cine te-a îndrumat într-acolo? 

larăşi m-am prefăcut că mă codesc. Dealtfel habar n- 
aveam ce să mai îndrug. Am rostit primul nume care mi-a 
venit în gură: 

— Ahmed. 

— Ahmed? 

— Da, arabul rămas pe insulă cu Rinocerul. 

Pe măsură ce minciunile mele se gogonau, pe atita sporea 
uluiala lor. S-au privit iarăşi lung. 

— Adică vrei să zici că... 

— Fireşte, eram înţeleşi. Totul n-a fost decit un tertip ca 
să-l îmbrobodim pe Joe. 

Sherfild m-a privit în albul ochilor şi m-a întrebat scurt: 

— Vorbeşte, în slujba cui eşti? 

— A, nu, asta nu pot. M-ar spînzura. 

— Pînă să te spînzure el, te împuşc eu! m-a ameninţat 
Sherfild, ridicînd pentru prima oară glasul. 

M-am prefăcut din nou că stau în cumpănă şi că mă hotă- 
răsc cu greu. Adevărul era că îmi frământam mintea ce nume 
să mai scornesc. 

— Eh, la urma urmelor, totuna ar fi... am bolborosit eu. Și 
aşa nu-l puteţi da de gol... fiindcă şi voi l-aţi trădat pe Joe... 

— Ce tot biigui acolo? 

— Vorbeşte lămurit! 

Să spun drept, numele care mi s-a năzărit m-a minunat şi 
pe mine; dar altul la îndemînă nu aveam, aşa că i-am dat dru- 
mul: 

— Cadwell. 

— Cadwell? au exclamat ei într-un glas. 

Liston şi Sherfild se priveau cu gurile căscate de uimire. 
M-am gîndit că, fiind amindoi închişi în cabină, nu aveau de 
unde şti că ne încrucişaserăm cu acesta citeva zile în urmă. ŞI 
mai gindeam că, uneori, cu cît minciunile sînt mai năstruşnice 
cu atit pot fi înghiţite mai lesne. Pe de altă parte se părea, 
spre norocul meu, că lucrurile se potriveau pe undeva, căci 
cei doi începuseră să-şi vorbească aprins: 

— Ai văzut? De aceea se ciorovăiau ei în ultimul timp! 


— Pesemne Joe prinsese ceva de veste cînd l-a ameninţat 
pe Cadwell c-o să-l jupoaie! 

— Şi Cadwell ridea zicînd că pielea de rinocer cîntăreşte 
mai greu şi preţuieşte mai mult! 

Sherfild s-a întors spre mine. 

— Asta nu schimbă cu nimic lucrurile. Tu rămii aşa cum 
eşti, iar noi, stăpîni pe corabie. 

— Ştii vorba: „Cînd doi se ceartă, cîştigă al treilea!”, a 
chicotit Liston. 

— Dar cînd vor afla Cadwell şi Joe... am încercat eu. 

— Nu-ţi face griji! Atunci marfa va fi demult vîndută, iar 
noi departe! m-a încredinţat Sherfild. 

— Şi de la cine să afle? a rîs Liston. Tu cu ai tăi... 

Nu şi-a sfîrşit vorba pentru că se aplecase să ia sticla cu 
băutură. A tras vîrtos de două ori din ea şi a înmînat-o lui 
Sherfild care, de asemeni, nu s-a dovedit mai puţin însetat. 
După ce sticla a trecut de cîteva ori de la unul la altul, Sherfild 
s-a oprit cu ea în mînă şi m-a cercetat îndelung, înveselit. 

— Larry, ia te uită la el ce urechi clăpăuge are!... Pe cit te 
prinzi că-i sfredelesc una de aici, de la zece paşi? 

— Pe cinci dolari! a strigat Liston stîrnit. 

Mi-am blestemat soarta care îmi dăruise astfel de urechi. 

— De ce nu pe zece? a zis Sherfild. Cîte unul pentru 
fiecare pas. 

— Fie! s-a învoit celălalt. Dar să numărăm bine paşii, sînt 
mai puţini. 

Şi a început să-i numere pornind cu călciiul de lîngă şoldul 
meu. 

— Lunganule, pasul tău face cît trei! s-a împotrivit 
ţintaşul. Lasă-mă pe mine. 

L-a dat la o parte şi s-a apucat să-i numere el. 

— Aştia-s paşi muiereşti! s-a supărat Liston. Eu să-i nu- 
măr, pentru că eu plătesc. 

— Şi dacă nu-l ating cine plăteşte? 

Ciorovăiala a ţinut cîteva minute. Îi priveam năuc, neştiind 
pînă unde aveau de gînd să întindă gluma, dacă era vorba de 
aşa ceva. Oricum, urechea mea nu era o sticlă!... Şi iarăşi mi- 
am afurisit soarta. 


În cele din urmă au ajuns la o înţelegere măsurînd 
distanţa cu paşi ceva mai mici ca ai lui Liston şi ceva mai mari 
ca ai lui Sherfild. Au însemnat locul cu un scuipat mare şi 
trăgătorul s-a proţăpit alături. 

— Aşadar pe zece dolari! a zis acesta săltînd arma. 

— De ce nu pe doisprezece! a urcat preţul Liston, 

Sherfild nu s-a lăsat mai prejos: 

— Atunci pe cincisprezece! 

— S-a făcut, pe cincisprezece! 

Liston era aprins la faţă şi tremura întăritat, în timp ce 
Sherfild părea liniştit. O fi fost el bun ţintaş, însă băuse cam 
mult şi uneori, în astfel de împrejurări, se întîmplă să vezi du- 
blu. Trei degete alături şi în locul urechii mi-ar fi nimerit 
țeasta. Totuşi încă mai nădăjduiam că totul nu era decit o 
şotie de-a lor ca să mă înspăimînte şi să stoarcă de la mine cit 
mai multe mărturisiri. 

— Urechea, nu? 

— Da, urechea. 

— Intoarce-i niţel capul spre dreapta ca s-o văd bine... 

Liston mi l-a sucit cu un pumn în falcă. Cel cu arma a ţintit 
îndelung şi cu luare aminte, iar cînd l-am văzut apăsînd pe 
trăgaci am înţeles în sfîrşit că nu era de-a joaca şi am închis 
ochii îndreptindu-mi cugetul către adîncurile nesfârşite ale 
văzduhului. 

Plumbul mi-a ţiuit pe lîngă ureche. 

— Alături! a chiuit Liston plin de mulţumire. 

Am suspinat deschizind ochii şi întorcîndu-mi cugetul pe 
meleagurile pămîntene. 

— Scoate repede cincisprezece dolari! a cerut arţăgos Lis- 
ton. 

— Pe ei! E rîndul tău! a mormăit înciudat nenorocosul. 

— Vom vedea pe urmă, mai întîi scoate banii! 

— Ţi-e teamă să nu-i pierzi? 

— Mie? S-a înfoiat lunganul. Eu mă prind pe douăzeci şi 
cinci de dolari!... Şi nu urechea, sfircul ei! 

— Las-o mai domol, numai gura e de tine! 

— Pune banii jos, zgircitule, şi ai să vezi! 

Aşadar joaca nu se sfîrşise; ba, dimpotrivă, era pe cale să 
se încingă. Insă mie începuse să nu-mi mai pese. Acum îi 


urmăream liniştit. Căutăturile celor doi se înfruntau rele, pline 
de vrajbă. 

Sherfild a scos un pumn de bani, a numărat cit trebuia, şi 
mi i-a aruncat în poală. 

— Uite, să-i ţină el... Pune şi tu. 

Liston şi-a deşertat la rîndu-i buzunarele şi, fără să-i mai 
numere, mi-a azvirlit purcoiul întreg de bani pe genunchi, 
lîngă ceilalţi. 

— Na! Ne socotim pe urmă. 

Acum nu eram numai ţinta lor, le devenisem şi custode. 

Liston, după ce a tras citeva înghiţituri din sticlă, s-a 
îndreptat spre locul însemnat. 

— Sfircul urechii, ai spus! i-a amintit Sherfild. 

— Da, sfircul... 

Eram încredinţat că de data asta voi fi mai puţin norocos. 
Noului ţintaş i se împleticeau deopotrivă picioarele ca şi 
limba. M-a privit o clipă cu zimbetul său, parcă mai strimb ca 
oricînd, şi a ridicat arma ca să ţintească. De data asta n-am 
mai închis ochii, mi i-am îndreptat pe întinsul oceanului... 

Dar în locul pocniturii a răsunat glasul lui Trifly: 

— Pînză la babord! 

Ţintaşii au lăsat baltă întrecerea şi s-au năpustit într-acolo. 
Nu-mi dam seama cine îmi venise în ajutor, Trifly sau întîm- 


plarea? 

— Unde? l-am auzit pe Sherfild întrebînd. 

— Colo... sub norişorii aceia alburii... ceva mai la 
dreapta... 


— Nu văd nimic. 

— Priveşte bine... un punct cenușiu... 

După un timp s-a auzit glasul răstit al lui Liston: 

— Ai început să ai vedenii, maimuţoiule! 

Am înţeles, trebuia să-i mulţumesc lui Trifly. Şi i-am mul- 
tumit, în gînd, din tot sufletul. 

însă nădejdile mele nu păreau să dăinuiască prea mult 
pentru că ţintaşii s-au întors. Sherfild, dornic să-şi recapete 
banii, ba să mai cîştige şi ceva pe deasupra, i-a pus de îndată 
arma în mîini lui Liston îndemnîndu-l: 

— Hai, dă-i drumul! 

Dar celuilalt îi pierise cheful şi încrederea. 


— Lasă... altădată... 

— Ba nu, acum. Am pus jos douăzeci şi cinci de dolari! 

— Dă-mi pace, sînt obosit... 

— Am spus eu că numai gura e de tine! 

— Vezi să nu-mi cunoşti şi pumnii! i-a sărit ţandăra lui Lis- 
ton. 

Se priveau cu harţag, mirîind, ca doi dulăi gata să se 
încaiere; şi poate ar fi făcut-o dacă nu s-ar fi auzit, de astă 
dată, glasul lui Harris, de la timonă: 

— Piînză în faţă! 

Cei doi s-au dezmeticit dintr-o dată; dar după o clipă 
Liston a chicotit: 

— Altă năzăreală! Asta-i a ursului Pitt! 

Şi a dat să se lungească pe vele. Sherfild, mai grijuliu, şi-a 
aruncat privirile înainte. 

— Hei, voi de-acolo, n-auziţi? Avem o pînză în faţă! a răsu- 
nat mai tare glasul lui Harris. 

Primul care a gonit spre proră a fost Sherfild. 

Nu mai era nici o năzăreală. In adevăr, în faţa noastră, pe 
linia orizontului, se afla o corabie. 

— Schimbă direcţia! i-a strigat Liston celui de la timonă. 

— Nu, mergem înainte, cu derivă uşoară spre vest, i-a răs- 
puns acesta. 

— Faci cum am spus, catiîr bătrîn! a ţipat lunganul. 

— Lasă-l, a intervenit Sherfild. Schimbând direcţia am da 
de bănuit... Să vedem mai întîi ce pavilion are. 

Stam cu urechile ciulite ca să aflu ce se va întîmpla, cînd 
m-am pomenit cu Trifly alături. Folosindu-se de neatenţia ce- 
lorlalţi, se strecurase lîngă mine. 

— Pentru un timp am scăpat de ei. Acum au alte griji, iar 
pe urmă vor fi moleşiţi de băutură. Mahó şi băieţii din echipaj 
sînt jos în cală, iar Dulu ascuns printre saci în magazia de 
provizii. Uite cheia, e mai bine să n-o găsească la mine, mi-a 
şoptit el strecurîndu-mi-o în buzunar. 

Apoi a adăugat: 

— Harris e de partea noastră. La noapte voi încerca să te 
dezleg. 

Toate mi le-a murmurat pe nerăsuflate. N-am apucat să 
scot o vorbă măcar pentru că a pierit tot atît de repede după 


cum se ivise. Nu mă puteam dumiri cum ajunsese cheia la el, 
fiindcă numai eu o foloseam şi o purtam necontenit în 
buzunar. 

A urmat o linişte îndelungată. Fără îndoială că toţi erau cu 
ochii pe corabia ce se apropia. Nu se auzea decit zgomotul 
valurilor care se spărgeau de pereţii vasului împroşcînd cu 
stropi mărunți puntea. 

Într-un tîrziu am auzit glasul bucuros al lui Liston: 

— Trei catarge!... Pavilion portughez! 

— Ţine direcţia aşa, Peter, e bine! a strigat Sherfild. 

Ne-am încrucişat la o depărtare de cîteva mile. Din locul 
pe care mă aflam nu i-am putut zări decit virfurile catargelor. 

De îndată ce stăpînii noştri au respirat uşuraţi, primul lor 
gînd a fost să îmbuce ceva. Erau lihniţi de foame. 

— Hei, măscăriciule! a chemat Liston. Unde e cheia de la 
cămară? 

— Nu ştiu... cred că la el... a răspuns Trifly cu glas nevino- 
vat arătîndu-mă. 

— Du-te şi adu-ne ceva de-ale gurii, ce vei găsi pe acolo. 
Repede! Şi scoate şi cîteva sticle... că pe ale prietenului 
nostru Joe le-am dat gata! 

M-a buzunărit, a scos cheia strecurată mai înainte de Trifly 
şi i-a întins-o. Trifly a pornit în fugă, însă Sherfild, care urmă- 
rise totul în tăcere, l-a oprit. 

— Stai, alergi prea iute şi nu-i bine! 

L-a îmbrîncit jos grămadă şi cu ajutorul celuilalt i-a prins 
de picioare un căpăt de lanţ. 

— Ce faceţi? a încercat Trifly să se împotrivească, sînt 
doar omul vostru!... 

— Pînă s-o credem, e bine să fim prevăzători! Hai, şi-acum 
fuga cu zurgălăii după tine! 

Trifly a pornit de astă-dată domol, cu lanţul zornăind tiriş 
în urma lui, în hohotele de ris ale celor doi isteţi. Mie mi se 
mai luase încă o fărimă de nădejde. 

Curînd, cu pîntecele îndopate de mîncare şi băutură, stăpi- 
nii corăbiei, prinşi de oboseală, s-au întins pe velele din mijlo- 
cul punţii neuitînd, însă, să-şi ţină armele la îndemiînă. Liston 
a adormit buştean de cum a pus capul jos. Harris, înlocuit la 
timonă de Trifly, s-a tolănit lîngă ceilalţi. S-a foit un timp, apoi 


l-a prins şi pe el somnul. Sherfild, însă, dormea iepureşte des- 
chizînd din cînd în cînd cîte un ochi şi privind cu grijă îm- 
prejur. 

Am închis şi eu pleoapele. Mă dureau fălcile, coastele, 
glezna; iar buzele îmi erau crăpate de sete... Totuşi, 
deocamdată, mă puteam lăuda că scăpasem destul de ieftin. 


Capitolul III 
Aprigii slujitori ai Majestăţii-Sale 


Peste noapte, Liston şi Sherfild au făcut de cart cu schim- 
bul. Harris fusese pus sub cheie în cabina căpitanului, aşa că 
la timonă a rămas tot timpul Trifly. Dimineaţa, cînd a coborit 
de acolo, se împleticea pe picioare. Dar nici nemiloşii noştri 
stăpîni nu erau mai breji. Încă mahmuri după chiolhanul din 
ajun, zorile i-au prins cu feţele străvezii şi mişcările moi; şi 
desigur că străşnicia şi puterile lor aveau să slăbească din ce 
în ce. 

Ar fi fost vremea să se încerce ceva. Dar cine s-o facă? Eu 
cu brăţările lanțurilor la miini şi la picioare; Trifly, şi el cu pi- 
cioarele ferecate, fusese închis în bucătărie ca să pregătească 
de mîncare stăpiînilor; Harris zăvorit încă în cabină; Mahó şi 
băieţii din echipaj prizonieri în cală. Singurul de la care 
puteam nădăjdui ceva era cel ascuns în magazie, Dulu. Dar ce 
putea face un biet băietan neştiutor şi neîndemânatic faţă de 
doi afurisiţi înarmaţi decit să-şi păzească mai întîi pielea? 

Ceea ce mă mulțumea era faptul că direcţia corăbiei nu se 
schimbase. Ne îndreptam tot către nord-vest. Pesemne că 
ţinta lor era apropiată de a noastră. 

Din adîncul calei venea un vuiet surd de glasuri şi de 
gemete. Zîimbetul lui Liston părea, din pricina oboselii, mult 
mai schimonosit. 

— Răbdare. Încă puţin şi se vor da pe brazdă! 

Curînd mi s-au mai slăbit lanţurile şi am fost dus la cîrmă. 
Trebuia, fireşte, să fiu şi eu bun la ceva. Dar era tare greu să 
ţii timona cu mîinile încătuşate şi îngreuiate de fiare. 

Ceva mai tirziu, Sherfild l-a adus sus pe Harris şi cîteşitrei 
au urcat pe puntea pe comandă. Au rămas acolo, la sfat, o 
bună bucată de vreme. Nu puteam auzi ce-şi spuneau, însă se 
părea că nu ajungeau la o înţelegere. Îl vedeam pe Liston 
dînd din miini şi învîrtindu-se cu neastimpăr de colo pînă colo, 


iar pe Harris scuturind îndărătnic din cap sau ridicînd din 
umeri. Sherfild trecea de la unul la celălalt, împăciuitor. 

Întîiul a coborit, repede şi aprins la faţă, Liston; după el, 
Harris, încruntat, pe gînduri; în urma lor, Sherfild, cu un zîm- 
bet şters pe buze. Porunca ce a urmat a fost de a ţine aceeaşi 
direcţie. 

La amiază mi s-a dat un terci pregătit, cred, anume pentru 
mine. A ţinut să mi-l aducă chiar Liston. 

— Mănîncă, flăcăiaş, m-a îmbiat el în batjocoră, e asemă- 
nător bucatelor alese cu care ai binevoit să mă îndopi tu 
atitea zile în şir!... Totuşi, dacă se întîmplă cumva să fie mai 
puţin gustos, vina e numai a bucătarului care nu-i atît de 
priceput. 

Mi-a pus în faţă blidul plin ras şi s-a îndepărtat rizînd. Nu 
mai băgasem nimic în gură din ajun, aşa că am început să în- 
fulec fără prea multe nazuri. Spre uimirea mea, în fundul bli- 
dului am dat peste o bucată de carne afumată mare şi lată cît 
palma, strecurată acolo, fără îndoială, de Trifly. Păcăleala era 
frumoasă! Mi-am muşcat buzele ca să nu pufnesc în ris. Am 
mestecat apoi carnea pe îndelete ca să-i simt cît mai mult 
gustul. 

După amiază mi s-a dat o oră de răgaz fiind înlocuit cu 
Trifly. Mi s-a părut ciudat din capul locului că a suit la timonă 
neînsoţit. 

— Ted, a început el ocolindu-mi privirea, poate că ar 
trebui să-ţi calci pe inimă şi să cauţi să ajungi la o înţelegere 
cu ei. Dacă pînă acum n-ai fost zvirlit peste bord cu un plumb 
în frunte, e că au nevoie de om la timonă. 

— Ştiu! 

— La ce bun să te ţii ţanţoş? Nu mai foloseşte la nimic. Noi 
am pierdut şi sîntem la cheremul lor. 

Nu l-am slăbit din ochi. 

— Le-ai mărturisit ceva? 

— Nu, ţi-o jur! mi-a răspuns el privindu-mă de astă-dată 
drept în faţă. 

— Bine... Şi ce vor de la mine? 

— Născocirea aia a ta au luat-o de bună. Vor să ştie cu 
orice preţ unde şi în ce chip plănuiai să-ţi împlineşti încărcă- 
tura Şi cui s-o vinzi după aceea? 


— Dă-ţi seama, Trifly, nu ne-a mai rămas decit vicleşugul. 
Numai prin el mai putem nădăjdui s-o scoatem la capăt. Dacă 
aş mărturisi că i-am înşelat, s-ar întărita mai rău şi mi-aş pier- 
de totodată preţul. Incăpăţinîndu-mă să tac, rămîn pentru ei 
un om care păstrează o taină scumpă, şi de el nu te descoto- 
roseşti uşor... 

— Dar vor căuta să ţi-o smulgă chinuindu-te. 

— Voi încerca să amin asta cît mai mult... Cine ştie, poate 
că între timp... Dacă nu, soarta noastră e pecetluită, Trifly. 
Cînd vom ajunge la capătul călătoriei şi nu le vom mai fi de 
nici un folos, vom cunoaşte fundul oceanului. Ba mai mult. 
Uite, aş pune rămăşag că nu se vor da în lături să se încaiere 
între ei. Cu cît mai puţini, cu atit şi partea mai mare. S-ar 
putea ca pînă la urmă să rămînă stăpîn pe corabie numai 
unul, cel mai viclean... sau cel mai norocos. 

Trifly a rămas tăcut, cu bărbia in piept. 

— lartă-mă, Trifly, că te-am virit şi pe tine în treaba asta 
afurisită!... 

Cel de alături a înălţat numai din umeri. M-am ridicat dîn- 
du-i locul la timonă şi am coborit tîrîndu-mi anevoie lanţurile. 

Jos m-a întîmpinat Sherfild cu zimbetul lui mieros. 

— Ei, te-ai hotărît? 

— Să mă mai socotesc... 

— Nu prea mai ai timp. 

M-am prefăcut că chibzuiesc. Apoi l-am întrebat negusto- 
reşte: 

— Şi dacă dau pontul ce cîştig am? 

— Cincizeci la sută, mi-a răspuns el la fel. 

Am făcut repede în gînd o socoteală: aveau de vînzare în 
jurul a o sută cincizeci de sclavi. Împărţiţi la trei, cîţi erau, 
numărîndu-l şi pe Harris, însemna să le vină cite cincizeci de 
sclavi fiecăruia. Dacă aş fi intrat şi eu în negustorie aducînd 
pe deasupra încă o sută de capete, numărul acestora ar fi 
crescut la două sute cincizeci; în schimb împărţeala s-ar fi 
făcut acum la patru. Avînd parte cincizeci la sută. Însemna ca 
la vînzare eu să capăt preţul pe o sută douăzeci şi cinci de 
capete, iar ei, fiecare, pe cîte patruzeci şi unu - patruzeci şi 
două. Deci un cîştig mai mic. 


L-am privit lung. Ori ei erau mai puţin isteţi decît îmi închi- 
puisem, ori mă credeau pe mine mai nătărău decit eram. 

— Ei? m-a grăbit Sherfild. 

— Mai dă-mi un pic de răgaz... 

— Doar pînă la noapte. Vom vorbi cînd voi fi de cart... Şi ai 
grijă, dacă scapi vreo vorbă, s-a sfîrșit cu tine! 

Am făcut ochii mari şi am simţit că mi-au venit dintr-o 
dată minţile la loc. Cum de nu mi-a trecut prin cap de la 
început? Aşadar asta era! Tirgul se făcea numai între noi, 
peste capul celorlalţi. Fireşte, acum alta era socoteala, şi mult 
mai uşoară: două sute cincizeci împărţiţi la doi însemna cite o 
sută douăzeci şi cinci fiecăruia. 

M-am hotărît să încerc o lovitură. 

— Totuşi... am început eu tărăgănat. 

— Ce? 

— Tirgul nu-i prea bun pentru mine... 

— Cum aşa? 

— „Fiindcă aş avea altul mai acătării. 

— Cu cine? a sărit ca ars Sherfild. Liston? Harris? 

Îşi pierduse liniştea obişnuită, de asemenea şi zimbetul. Îi 
înfipsesem bine ghimpele în inimă. 

— Nu pot spune, i-am răspuns zornăindu-mi lanţurile. Cad 
la învoială cu acela care dă mai mult. Negustoria e negusto- 
rie!... Şi ar mai fi cîteva lucruri de lămurit... 

— Bine, bine, ne vom înţelege la noapte! 

S-a îndepărtat în grabă pentru că în gura tambuchiului se 
ivise Liston. 

Nu mai aveam ce pierde, aşa că m-am hotărit fără să stau 
prea mult pe gînduri. Şi prilejul a sosit curînd. Prinzînd o clipă 
cînd Sherfild se afla în capătul celălalt al punţii, cu spatele la 
noi, iar Liston în preajma mea, i-am făcut semn acestuia să se 
apropie. 

— Tîrgul de zilele trecute îl mai ţii? l-am întrebat repede şi 
în şoaptă. 

M-a privit întîi surprins, apoi faţa i s-a luminat. 

— Desigur, mi-a şoptit la rîndu-i. 

— Jumătate-jumătate? 

— Fără tocmeală! 

Sherfild se întorsese cu faţa spre noi şi ne privea înciudat. 


— Mai vorbim la noapte, în timpul cartului. Acum du-te, 
Sherfild se uită la noi. 

S-a îndepărtat cu ochii sclipind de mulţumire şi s-a întins 
pe mormanul de vele. După un timp Sherfild a venit să se 
aşeze lîngă el. li urmăream cu coada ochiului. Nu-şi vorbeau, 
dar fiecare arunca celuilalt priviri furişe, iscoditoare. Şi dacă 
se în- timpla, cumva, ca privirile lor să se întilnească, îşi 
zimbeau ca şi cînd totul ar fi mers strună, pe pofta inimilor 
lor. 

M-am tolănit cu faţa în sus întrebîndu-mă dacă nu întinse- 
sem prea mult aţa. 


KKK 


Dar, aşa cum se întîmplă deseori, lucrurile aveau să ia o 
altă întorsătură, neaşteptată. 

Mă găseam din nou la timonă cînd, în faţa noastră, a apă- 
rut un vas. Îl zărisem de cum se ivise la orizont, însă am 
tăcut. Pe punte se aflau doar Liston şi Sherfild. Primul moţăia 
cu o sticlă de băutură dinainte, al doilea îşi făcea de lucru 
cioplind cu briceagul. Trifly era la bucătărie, iar Harris jos în 
cabina comandantului. 

Corabia, cu vînt bun în spate, se apropia văzînd cu ochii. 
Primul care a zărit-o a fost Liston care se ridicase căscînd ale- 
ne. 

— Navă în faţă! a strigat el după ce s-a frecat la ochi. 

Sherfild a sărit şi el în picioare. 

— De ce nu ne-ai spus la vreme? s-a răstit acesta la mine. 

M-am prefăcut buimac. 

— N-am văzut-o!... Mă prinsese somnul... 

Insă, cu gîndul la corabia portugheză din ajun, au fost mai 
puţin grijulii. Asta a fost marea lor greşeală. Cînd şi-au dat 
seama ce aveau în faţă, era destul de tirziu. In înaltul 
catargului flutura pavilionul britanic. 

A urmat o zăpăceală şi o goană cumplită. 

— Voltă în vînt! a urlat către mine Liston. 

Şi împreună cu Sherfild s-au repezit la manevra piînzelor, 
dar eu am tras din răsputeri timona în partea cealaltă punînd 
pentru cîteva clipe vasul pe o coastă. 


— Ce faci, zevzecule? a urlat iarăşi Liston. 

S-a repezit la mine smulgîndu-mă de pe loc şi îmbrîncindu- 
mă de-a berbeleacul pe trepte. 

Intre timp, atraşi de larmă, au suit pe punte Harris şi 
Trifly. 

— La timonă! Repede! i-a strigat Sherfild primului. 

Harris a trecut la cîrmă, în timp ce Trifly încerca să dea 
ajutor celorlalţi, dar se părea că, prins de zăpăceală, mai mult 
îi stingherea. Aş fi putut să jur că o făcea înadins. 

— Ne încurci, mişcă-te cum trebuie! l-a repezit Liston. 

— Lanturile... sînt grele, mă împiedică!... s-a văitat Trifly. 

Cînd au izbutit să facă volta în vînt, vasul britanic era la 
cîteva leghe. Cei de pe el au semnalizat să oprim; apoi, 
văzînd că nu le dăm ascultare, au slobozit spre noi citeva 
ghiulele care, însă, nu ne-au nimerit. 

Cu toate pinzele întinse am luat calea întoarsă. 
„Clemenţa” noastră, mult mai uşoară, parcă zbura. Da, erau 
tare iuți găoacele astea numite pe drept cu vînt „ţipari”. 
Distanţa între noi şi vasul de patrulare se mărea din ce în ce. 
Curînd ghiulelele lor au început să se înece în valuri, mult în 
urma noastră. 

Liston şi Sherfild s-au mai înseninat la faţă. 

— Curînd o să cadă noaptea şi ne vor pierde urma! 

Eu, temător, mă tîrisem sub scara ce ducea la timonă şi 
şedeam acolo îngrămădit ca melcul, dar pînă la urmă Liston 
m-a descoperit. 

— Ai făcut-o înadins, aşa-i? 

M-am mirat că n-a mai încercat să mă buşească 
mulţumindu-se doar să mă amenințe: 

— Ne vom răfui noi curînd! 

N-avea timp de mine şi, prins de griji, s-a îndepărtat. 

Sherfild, Liston şi Harris au stat toată noaptea trezi 
învîrtindu-se cu neastimpăr încoace şi încolo pe punte. Au 
continuat să navigheze înapoi, către sud, cu vintul în spate, 
nădăjduind să li se piardă urma. Şi desigur că aşa s-ar fi 
întîmplat dacă nu i-ar fi păscut nenorocul. 


KKK 


Zice o vorbă veche: „Cu cît de ele fug, pe-atit belelele 
curg”. Tot aşa şi cu noi. La ivirea zorilor ne-am pomenit în 
faţă, şi destul de aproape, cu alt vas. Purta acelaşi pavilion. 

Înainte nu era de trecut. Ca să ne întoarcem ar fi însemnat 
să dăm din nou nas în nas cu vasul din ajun şi să avem iarăşi 
de-a face cu ghiulelele lui. S-a virat către est cu gîndul să 
luăm distanţă şi să-i ocolim pe cei ce ne stăvileau calea. Dar 
acelaşi lucru au făcut şi ei. Corabia lor, mult mai mică decit 
cealaltă, părea la fel de iute ca a noastră. Semnalizau 
necontenit să oprim. Am rotit apoi către vest. Ei nici gînd să 
ne slăbească, se ţineau scai de noi. 

Şi vînzoleala asta a ţinut cîteva ore. Între timp, în zări, la 
nord, a reapărut vasul celălalt. Eram prinşi la mijloc ca într-un 
cleşte. Încet-încet, zvîrluga din faţă, manevrată cu dibăcie, se 
apropia tot mai mult de noi, iar cînd a ajuns la distanţa potri- 
vită ne-a dovedit că are şi ea tunuri. 

Primele ghiulele nu ne-au atins. Liston şi Sheffield au 
încercat şi ei să pună în bătaie singurul tun pe care îl aveau 
pe bord. (Al doilea rămăsese pe insulă.) Dar pînă să-l 
urnească din loc şi să-l încerce, o ghiulea bine ţintită ne-a 
retezat catargul mic din rădăcină împroşcînd împrejur schije, 
tăndări şi fum. Cei doi s-au azvîrlit cu burţile pe punte. 

— Predaţi-vă sau vă scufundăm! a strigat în pilnie un glas 
de pe duneta cealaltă. 

Nu mai era nimic de făcut. Harris a lăsat timona şi şi-a 
prins capul între miini. Războinicii noştri s-au trîntit pe mor- 
manul de vele scrişnind din dinţi şi blestemînd de toţi sfinţii. 

Eu şi Trifly, cocoloşit şi el într-un colţişor, tăceam milc de 
teamă să nu-şi aducă aminte că sîntem prin preajma lor şi să- 
şi verse năduful pe noi tocmai acum la spartul tîrgului. 

Vasul britanic s-a apropiat încet şi cu grijă, cu tunurile 
aţintite asupra noastră şi cu cei peste două-zeci de ostaşi, 
înarmaţi pînă în dinţi, înşiraţi pe covertă, gata să năpădească 
peste noi. 

Primul a suit pe punte un ofiţer, după el cîţiva ostaşi. Pă- 
reau uimiţi văzindu-ne, cinci oameni dintre care doi înlănţuiţi. 

— Unde sînt ceilalţi? a întrebat ofiţerul. 

Liston şi Sherfild au ridicat din umeri. Harris a coborit încet 
de la timonă. 


— Doar atiţia sîntem, a mormăit el. 

După ce ne-au îngrămădit la un loc, punîndu-ne sub pază, 
s-au apucat să destupe gura calei. 

— Cîţi negri sînt jos? a întrebat iarăşi ofiţerul. 

— Vreo sută cincizeci, a răspuns Harris. 

In timp ce mie şi lui Trifly ni se scoteau lanţurile, am încer- 
cat să-i vorbesc ofițerului: 

— Să vedeţi... cu mine şi cu cel de alături e altă 
socoteală... Noi doi... 

— Mie n-ai ce-mi spune! mi-a retezat-o el scurt. Vei avea 
destul timp să le vorbeşti celor care vă vor lua în cercetare. 

intii am fost închişi în cabina echipajului de pe corabia 
noastră, cu doi oşteni de pază în spatele uşii. Bocăniturile ce 
veneau de sus, de pe punte, ne vesteau că se lucra cu sîrg la 
dresul catargului doborit. După cîteva ore am fost trecuţi pe 
vasul britanic şi zăvoriţi într-o cabină de sub dunetă. 

Incăperea era foarte strimtă, de o parte şi de cealaltă cu 
cîte două cuşete una peste alta. Patru paturi pentru cinci inşi. 
Liston şi Sherfild s-au repezit şi au pus stăpinire pe cele din 
dreapta, care păreau mai puţin burduşite. Nouă, celorlalţi trei, 
ne-au rămas cele două din stînga. Lui Harris, încă beteag de 
picior, i-am lăsat-o pe cea de jos, urmînd ca eu şi cu Trifly să 
ne întindem, cu schimbul, cînd pe cea de sus, cînd pe podea. 

Spre seară a apărut în privazul uşii căpitanul, un om între 
două virste, cu faţa smeadă. Ne-a privit de-acolo, cu ochii lui 
mici, îndelung şi în tăcere. Părea mulţumit. Pesemne că nu-i 
cădea prea des în miini şi cu atita uşurinţă asemenea 
plocoane. M-am ridicat repede ca să-i vorbesc, însă nu mi-a 
dat răgaz nici măcar cit ofiţerul. M-a oprit cu o mişcare de 
cum am deschis gura. A plecat în linişte, aşa precum venise. 

— Ce tot vrei să le pălăvrăgeşti? a ris acru Liston. Sintem 
cu toţi în aceeaşi oală şi să nu-ți închipui că tu ai să scapi 
neopărit! 


XXX 
S-a navigat zile în şir. Unde ne duceau, nu puteam şti. De- 


geaba i-am întrebat pe ostaşii care ne străjuiau, parcă erau 
surzi şi muţi. Vedeam numai că direcţia era către nord-est. 


Harris şi Sherfild bănuiau că înspre arhipelagul Seychelles. 
Acolo, pe una dintre insule - spuneau ei - s-ar afla baza flotei 
britanice din acea zonă. 

Eram scoşi pe punte pe rînd, de două ori pe zi şi numai 
pentru cîteva minute. „Clemenţa” ne urma cuminte la cîteva 
mile depărtare. O priveam îndelung gindindu-mă la Mahó şi 
Dulu şi la toţi ceilalţi băieţi de pe ea. 

Trifly îmi spusese cu zile în urmă că viaţa negrilor culeşi 
de pe corăbiile sclaviere nu era prea fericită în lagărele 
britanice şi că nu se deosebea prea mult de traiul pe care îl 
avuseseră în robie. Identificarea şi trierea lor era greoaie şi 
îndelungată. Abia după luni de zile se ajungea să fie îmbarcaţi 
şi purtaţi înapoi către locurile lor de baştină. 

Nădăjduiam că necazurile celor care se aflau în cala „Cle- 
menţei” vor fi de astă-dată mai puţine şi mai scurte. Da, 
poate că pentru ei era mai bine că se întîmplase aşa. Dacă, 
totuşi, aş fi izbutit să-i duc pe coasta somaleză, cine ştie cite 
alte greutăţi şi suferinţe ar fi întîmpinat pînă să ajungă 
acasă... sau ar fi ajuns vreodată? 

Nici cu mîncarea nu ne puteam, făli. Gazdele noastre nu 
erau prea darnice. De trei ori pe zi căpătăm cite o cană - 
mare ce e drept - cu ceai şi cîţiva pesmeţi. Uneori ni se 
aducea şi cîte un blid pe fundul căruia abia puteai desluşi o 
fărimă de carne sau de peşte afumat. Era cît un dumicat şi-l 
înghiţeai dintr-o dată. Dacă ai fi încercat să-l mesteci, l-ai fi 
pierdut printre măsele şi n-ar mai fi ajuns în pîntece. 

Au fost zile destul de liniştite. Fiecare îşi avea gîndurile lui, 
iar temerile tuturora erau aceleaşi. Harris, mai tot timpul 
întins pe patul său, dacă nu moţăia, atunci mormăia încet 
vorbe nedesluşite. Lui Sherfild îi pierise zimbetul mieros. Sta 
ore întregi cu privirile pierdute prin hublou făcîndu-şi, desigur, 
fel de fel de socoteli. Singurul gălăgios era Liston. Cînd n-avea 
harţag, te împroşca cu zeflemelele sau glumele lui nesărate. 

Într-o zi, nu mai ştiu din ce pricină, l-a îmbrîncit pe Trifly 
cu capul în uşă. Pînă atunci eu fusesem ţinta batjocurii lui. Am 
simţit că nu mai pot răbda. Am sărit din cuşetă, l-am înşfăcat 
de ceafă şi l-am repezit în capătul celălalt al cabinei. 


— Nu uita că acum nu mai am fiare la miini şi la picioare şi 
s-ar putea să-mi vină chef să-ţi plătesc datoria veche! Ba încă 
şi cu dobîndă! 

Nu ştiu cît de crunte îmi erau privirile sau, poate, îl luasem 
pe neaşteptate, că s-a ridicat fără să zică nimic şi s-a lungit 
cuminte pe patul lui. 

Trifly a încercat de citeva ori să ne înveselească puţin cu 
giumbuşlucurile lui, azvirlind în sus, în fel şi chip, blidele ori 


cănile, însă, parcă, nu mai avea haz! 
XXX 


În sfîrşit, într-o dimineaţă înnourată, am ajuns la capătul 
călătoriei. S-a acostat chiar la mijlocul cheiului. După scurt 
timp a sosit şi „Clemenţa”. A tras între noi şi un vas părăginit. 

Harris şi Sherfild avuseseră dreptate. Ne aflam pe una din- 
tre insulele arhipelagului Seychelles. 

Am fost scoşi afară din cabină şi înconjurați de cîţiva 
oşteni cu armele în miini; apoi, cu ofiţerul în frunte, duşi într-o 
clădire joasă, cu faţa spre chei, din vecinătatea alteia mai 
arătoase, căpitănia portului sau comandamentul bazei. 

Nu erau decît două încăperi: una destul de largă, prima de 
cum intrai, cu o masă şi cîteva scaune - un fel de cameră de 
gardă - şi alta în fund, mult mai mică, fără ferestre şi cu 
cîteva bănci de lemn de-a lungul pereţilor - arestul. Între ele, 
o uşă cu gratii groase, cu o broască mare şi o cheie cît toate 
zilele. Ne-au împins în ultima şi ne-au încuiat acolo. Ne-am 
înşirat pe băncile din fund cu feţele spre zăbrele. 

Au trecut cîteva ore bune fără să se petreacă nimic. În ca- 
mera de gardă, paznicul, un omuleţ pirpiriu şi pleşuv, între 
două virste, se învirtea de colo pînă colo pufăind necontenit 
dintr-o lulea. Nu ne-a aruncat măcar o privire, de parcă nici n- 
am fi fost alături. 

Incepuserăm să ne pierdem răbdarea. Aşa e firea omului, 
să intre mai degrabă în foc decit să stea în neştiinţă. Primul 
care nu s-a mai putut stăpini a fost, bineînţeles, Liston. S-a 
repezit la gratii şi a bătut cu pumnul în ele strigînd: 

— Hei, mult o să ne mai ţineţi aşa? 


Omuleţul l-a măsurat de parcă atunci l-ar fi văzut întiia 
oară. l-a făcut semn să se domolească şi şi-a urmat plimbarea 
împrăştiind în juru-i norişori de fum. 

Către amiază a sosit un conţopist cu un catastif sub braţ. 
S-a apropiat de zăbrele şi ne-a întrebat pe fiecare în parte, cu 
zgîrcenie la vorbă, cum ne cheamă, de ce neam sîntem, virsta 
şi pe ce vas am lucrat? La această ultimă întrebare, Sherfild, 
Liston şi Harris, toţi trei, spre uimirea mea şi a lui Trifly, au 
dat un nume pe care nu mi-l mai amintesc, dar de care nu 
auzisem niciodată. Fără îndoială că erau vorbiţi. Şi au mai 
spus că sînt naufragiaţi. Conţopistul a însemnat totul în 
catastif şi s-a dus. 

Şi iarăşi am fost lăsaţi în aşteptare şi nelinişte. Pesemne 
că acesta le era tipicul în asemenea împrejurări. 

La prînz i s-a adus omuleţului de mîncare, supă şi peşte 
prăjit. A întins pe masă un fel de ştergar, a rînduit cu dichis 
totul şi abia apoi a început să mănince sorbind rar şi 
mestecînd pe îndelete. La urmă a dat pe git, tot fără grabă, 
un pahar mare cu bere. Noi, nemîncaţi şi nebăuţi de o zi, 
priveam cu ochii bulbucaţi de jind. Poate că şi asta făcea 
parte din tipicul lor. Flămînd şi însetat te încovoi mai lesne. 

Abia spre seară ne-a sosit sorocul. 

intîiul chemat a fost Sherfild. L-au scos şi l-au dus afară 
doi ostaşi. A lipsit aproape o oră. In acest răstimp noi, ceilalţi, 
parcă şedeam pe ghimpi ori pe tăciuni aprinşi. La întoarcere, 
Sherfild părea puţin tulburat, dar şi cu o undă de mulţumire 
pe chip. l-a tras repede într-un colţ pe Liston şi pe Harris şi au 
şopăit acolo împreună citeva minute. 

L-a urmat Harris. Acesta a zăbovit mult mai puţin. Era 
greu să ghiceşti ceva pe faţa ursului acela. S-au strîns iarăşi 
ciorchine citeşitrei la şoşoteală. 

Trifly m-a tras de mînecă. 

— Noi ce facem? m-a întrebat el neliniştit. 

— Ce altceva decit să spunem adevărul aşa cum e! i-am 
răspuns. 

În sfîrşit a venit şi rîndul meu. Omuleţul a descuiat din nou 
uşa zăbrelită cu cheia lui cît o lingură, ostaşii m-au prins voini- 
ceşte de umeri şi m-au scos afară. 


La vreo cincizeci de paşi, legată la chei, „Clemenţa”, învă- 
luită în lumina roşietică a amurgului, se legăna uşor sub 
bătaia valurilor. Părea ca o arătare de vis... Şi cîte dureri 
purtase cu ea!... Am simţit nevoia să trag cît mai mult aer în 
piept. Oare totul se isprăvise aşa, dintr-o dată? Unde erau 
acum Mahó, Dulu, cu ceata lor de sărmani? li voi mai 
vedea?... Măcar de-ar ajunge cu bine acasă! 

Omul din dreapta m-a smucit de braţ. Sosiserăm. Dealtfel 
drumul fusese scurt, de la o clădire la alta. Am suit citeva 
trepte şi m-au împins într-o încăpere destul de mare. Am 
rămas în mijlocul ei. 

În faţa mea sta înţepenit în scaun un bărbat cărunt, aspru 
şi cu galoane multe pe el. La altă masă mai mică, lîngă fe- 
reastră, un tînăr spelb, cu condeiul în mînă. M-au măsurat 
îndelung, în tăcere; pe urmă am fost întrebat din nou cum mă 
cheamă, vîrsta şi toate celelalte. 

În sfîrşit m-au lăsat să-mi spun păsul. Am început cu nau- 
fragiul, le-am vorbit apoi de zilele petrecute pe insulă şi 
despre taina cetăţuii, despre Joe Rinoceru şi Cadwell... Parcă 
le înşiram un basm şi, cînd am încheiat, puţin a lipsit să-mi 
pufnească în nas. Asta m-a cam întăritat şi le-am zis cîteva de 
la obraz. Bărbatul cărunt şi cu galoane multe s-a stăpinit, însă 
am băgat de seamă că începuse să-i tremure mîna şi 
încreţitura dintre sprîncene i se adîncise. 

— Totuşi dumneata ai furat o corabie! mi-a şuierat el. 

— O corabie încărcată cu sclavi... ca să-i scot din robie şi 
totodată ca să-mi scap pielea! 

— Asta o spui dumneata, dar ceilalţi spun dimpotrivă: că 
ai pus stăpinire pe corabie pentru a-i vinde încărcătura, ei 
fiind ţinuţi prizonieri într-o cabină. 

— Dar ce căutau ei pe corabie? am întrebat cu glas tare. 

— Erau naufragiaţi, îţi ceruseră ajutorul. 

Am pufnit în rîs. Sherfild răsucise povestea pe partea lui. 

— Şi cum au fost răniţi? am mai întrebat. 

— Împotrivindu-se voinţei dumitale. Mai întîi ai încercat 
să-i ademeneşti ca să ţi-i faci părtaşi. 

— Dar eu şi cu prietenul meu am fost găsiţi în lanţuri. 

— Pînă la urmă au izbutit să vă supună. 


— Pe cîte ştiu, ei se aflau la cîrma corăbiei şi la manevra 
pînzelor cînd s-a încercat fuga de vasele de urmărire! 

— Îşi pierduseră capul... se mai întîmplă... 

Cum o suceam, cum o învîrteam, nu era chip s-o scot la 
lumină. Se părea că cel din faţa mea înclina mai mult să 
creadă basmele lui Sherfild. 

— Dar martorii? am strigat eu cu năduf. 

— Care martori? 

— Mahó, Dulu... şi toţi negrii de pe corabie! 

Galonatul a clătinat din cap cu dispreţ. 

— Eh, negrii!... Cum să te înţelegi cu ei?... Şi ce temei să 
pui pe vorbele lor încîlcite!... 

Am căscat ochii uluit. La început am crezut că n-am 
înţeles bine. Cine vorbea aşa despre nefericiţii din cală? Chiar 
unul dintre cei puşi să-i apere. 

De data asta mi-am ieşit de-a binelea din ţiţini şi le-am 
zis-o pe şleau: că sînt nişte neputincioşi, numai ifosele de ei, 
că nu văd nici la trei şchioape mai departe de nas... şi multe 
altele de felul acestora. Bărbatul cărunt şi scribul spelb s-au 
ridicat ţepeni în picioare şi au chemat garda. Am fost scos 
afară în brînci. 

Pe drum, la întoarcere, m-am mustrat că dădusem cu bita 
în baltă. La înfăţişarea viitoare va trebui să fiu mai înţelept, să 
vorbesc potolit şi să încerc să lămuresc lucrurile pe îndelete. 
Desigur că vor atîrna în cumpănă şi mărturiile lui Trifly. 

Cînd am pătruns prin uşa zăbrelită, toţi erau cu ochii pe 
mine. M-am uitat la Trifly şi am zîmbit moţăind uşor din cap în 
semn că totul era în bună rînduială; apoi m-am aşezat pe 
bancă şi am început să sisii încetişor, printre dinţi, un cîntec. 
Fireşte că numai de asta nu-mi ardea, însă mi se năzărise să-i 
fierb niţel pe ceilalţi făcîndu-i să creadă că îmi mersese în 
plin, în pofida lor. Îi observam cu coada ochiului. Lui Sherfild 
parcă i se alungise faţa, în vreme ce a lui Liston se făcuse 
stacojie. Trifly se uita cînd la mine, cînd la ceilalţi şi nu ştia ce 
să creadă. 

Poate că ar fi fost în folosul nostru dacă m-ar fi urmat Tri- 
fly, dar după mine a fost chemat Liston, între timp s-a întune- 
cat, şi paznicul a aprins în prima odaie o lampă chioară, spîn- 
zurată în tavan. 


Liston s-a întors după vreo oră tremurînd de miînie. Nu pu- 
team şti ce se petrecuse sus, însă, fără îndoială, ceva departe 
de a-l mulţumi. A venit drept la mine, mi-a tras o sudalmă ca 
la uşa cortului repezindu-mi în acelaşi timp un pumn în falcă 
de am crezut că mi-a mutat-o din loc. N-am aşteptat pe al 
doilea şi l-am croit şi eu cu sete. S-a încins o bătaie în lege. 
Pumnii zburau cu nemiluita şi dintr-o parte şi din alta, fără ca 
vreunul să rămînă dator. 

Îmi dam seama că săvirşeam o mare nerozie, dar nu mă 
puteam lăsa stilcit şi, de ce să n-o recunosc, treaba asta 
parcă mă mai răcorea. Ceilalţi nu s-au încumetat să sară să 
ne despartă şi au rămas deoparte ca privitori. Trifly, fireşte, 
ținea cu mine, iar Sherfild cu Liston. Harris urmărea 
nepărtinitor mormăind în barbă el ştia ce. 

Paznicul s-a apropiat de zăbrele arătînd pentru prima dată 
un interes faţă de noi. Curînd, atraşi de hărmălaie, au mai 
apărut cîţiva oameni de pe afară. Nu s-au grăbit nici ei să ne 
potolească, dimpotrivă, ceea ce se petrecea îi înveselea peste 
măsură. S-au împărţit în două tabere - unii de partea mea, 
alţii de partea lui Liston - îmbărbătîndu-ne sau sfătuindu-ne 
cum să ne apărăm ori cum să lovim. Ce să mai spun, a fostun 
circ întreg! Poate că au pus între ei şi rămăşaguri asupra celui 
care va învinge. 

Dar încăierarea s-a încheiat fără biruitor şi fără învins, şi 
dintr-o dată, din clipa cînd de-afară s-a auzit un glas înspăi- 
mîntat strigînd: 

— Foc! 

Şi în camera de gardă a năvălit un om. 

— Foc la magaziile din capătul cheiului! 

Toţi privitorii noştri au dat buzna ca alungaţi de strigoi. N- 
a mai rămas decit omuleţul cu chelie. Eu şi Liston ne pipăiam 
gifiind vînătăile. 

După un timp, paznicul a ieşit şi el, la doi paşi de prag, ca 
să privească. Îi vedeam chipul luminat de pilpiiala ce-o avea 
în faţă. Pe lîngă el treceau oameni în goană către locul 
pîrjolului, iar din depărtare venea un zvon surd de glasuri şi 
pîrîituri. 


Ne-am uitat cîteşicinci unii la alţii sub acelaşi gind. Oare 
întîmplarea asta, ivită pe neaşteptate, nu era prielnică pentru 
a încerca ceva? Dar ce? 

Liston s-a repezit la uşa zăbrelită zgilţiind-o din răsputeri. 
Încercare zadarnică, ţiţinile erau la fel de zdravene ca şi 
gratiile. Noi, ceilalţi, ne învirteam prin încăpere ca şobolanii în 
cuşcă spărgîndu-ne minţile cum să găsim portiţa de scăpare. 

După un timp omuleţul pleşuv a reintrat în odaia de gardă 
ca să-şi umple pipa. 

Dar n-a apucat s-o facă pentru că pe uşă au năvălit deo- 
dată două năluci negre. Inima mi-a săltat în piept. Cit ai bate 
din palme omuleţul nostru a fost legat fedeleş şi trîntit la pă- 
mînt. 

— Mahó! Dulu! am chiuit eu. 

Băieţii s-au repezit la zăbrele crezind că le-ar putea 
smulge. Bolboroseau întruna: 

— Ted, Ted! 

— Cheia! le-am strigat eu. 

Dar ei nu cunoşteau acest cuvint şi au continuat să tragă 
de gratii. 

— Cheia! le-am strigt din nou arătîndu-le cheia de pe 
masă şi făcînd fel de fel de semne de înţelegere. Colo... pe 
masă... cheie! 

Pînă la urmă au priceput şi au adus-o. Mi-am strecurat 
braţul printre zăbrele încercînd s-o vîr în broască. Dar nu era 
o treabă prea uşoară; şi apoi cînd te grăbeşti, mai rău te 
încurci; iar ceilalţi, vrînd să mă ajute, mă încurcau şi mai mult. 
În sfîr- 
şit am izbutit. 

Ne-am năpustit toţi cinci în camera de gardă. Paznicul, 
căruia îi trecuse prima spaimă, începuse să tipe după ajutor 
cît îl ţinea gura. l-am astupat-o cu latul palmei, iar cu mîna 
cealaltă i-am răscolit buzunarele. Am găsit o zdreanţă de ba- 
tistă şi i-am băgat-o căluş în gură. Dar Liston nu s-a mulţumit 
numai cu atit şi i-a repezit cîţiva pumni zdraveni. L-am îm- 
brîncit cît colo. 

— Ce faci? Ce mai e nevoie de asta? 

— E mai sigur! a rînjit el. 


Am scos binişor capul afară şi am privit de-a lungul che- 
iului luminat de vilvătaia din capătul lui. Nicăieri nici ţipenie 
de om. Fireşte, toată lumea se afla în jurul focului încercînd 
să-l potolească. M-am întors către cei din spatele meu şi am 
împărţit poruncile: 

— Harris, tu la timonă! Trifly, Liston şi Sherfild la pînze! De 
îndată ce dezlegăm corabia de chei, vin cu băieţii să vă dăm 
ajutor. Ochii în patru şi cît mai repede! Pornim! 

Am ţişnit primul. Ceilalţi, în urma mea, fugeau şi ei de le 
sfiriiau călcîiele. Harris, din pricina piciorului beteag, era ulti- 
mul; totuşi, înghiontit de împrejurare, alerga şi el destul de 
iute. 

„Clemenţa” se legăna în faţa noastră. De îndată ce am 
ajuns pe ea, fiecare a trecut la treaba hotărită. Desprinzindu- 
se de chei, corabia s-a ciocnit uşor de vasul de alături, apoi s- 
a scurs pe lîngă el şi, cu toate pînzele întinse în vînt, a luat cu 
spor calea largului. 

Se pare că nu ne simţise nimeni, fiindcă nu s-au auzit în 
urma noastră nici strigăte şi nici focuri de armă. 


Capitolul IV 


Feciorul bălăior şi bucălat 


Îmi amintesc că pe cînd alergam cu sufletul la gură către 
corabie, mi-a trecut pentru o clipă prin minte să-i trag lîngă 
mine pe Trifly, pe Mahó şi Dulu şi cîteşipatru să rămînem pe 
chei, lăsîndu-i pe ceilalţi trei să se ducă în plata Domnului. 
Fugind împreună arătam că sîntem în cîrdăşie. Dar, cum am 
mai spus, acest gînd a fost numai pentru o clipă. Fireşte, 
rămînînd pe loc ar fi fost încă o dovadă a nevinovăţiei 
noastre; în schimb însemna să las corabia cu cei o sută 
cincizeci de oropsiţi din cală la cheremul nelegiuiţilor. Şi asta 
nu mi-o puteam îngădui. 

Scăpaserăm mult mai lesne decît mi-aş fi putut închipui şi 
eram încredinţat că totul, începînd cu focul de la magazii, por- 
nise de la băieţi. Prea se potriviseră bine lucrurile!... 

Dar evadarea noastră nu era oare numai vremelnică? ŞI 
pentru cît timp? Nici vorbă că avea să fie descoperită curînd şi 
englezii, loviți în mîndria lor, vor încerca să ne vâneze din nou 
şi cu orice preţ. 

Deocamdată, „Clemenţa”, cu vînt bun din pupa, zbura 
peste valuri către sud, ceea ce nu era deloc rău. Dar cît şi 
pînă unde avea să ţină goana asta înapoi? 

Negrii din echipaj, îndemnați de Mahó şi Dulu, ieşiseră 
unul cîte unul din cală sau de prin cotloanele în care se 
ţinuseră ascunşi şi îşi dădeau silinţa să ne fie de ajutor. 
Bineînţeles că nu ascultau decit de ordinele mele, tălmăcite 
de Mahó şi Dulu. Liston şi Sherfild, mereu cu ochii în patru, 
căutau să se ţină cît mai departe de ei. E drept că nici negrii 
nu îndrăzneau să se apropie prea mult de foştii lor stăpiîni. Se 
ocoleau unii pe alţii cu vădită teamă. 

Prins de treburi, n-am băgat de seamă cînd Liston s-a fu- 
rişat dintre noi, însă l-am văzut atunci cînd l-a tras pe Sherfild 
deoparte ca să-i înmîneze una din armele aduse. 


— Lasă prostiile, Liston! i-am strigat. Acum trebuie să lu- 
crăm mînă în mînă. S-ar putea ca în curînd englezii să fie pe 
urmele noastre şi numai voi trei nu veţi prididi. 

Liston şi Sherfild s-au dat cîțiva paşi înapoi cu armele în 
miîini. 

— O fi! mi-a răspuns lunganul cu zîmbetul lui strimb, nu- 
mai că noi sîntem trei, iar voi doisprezece! Armele păstrează 
cumpăna. 

— Dacă-i aşa, descurcaţi-vă singuri. Sub ameninţare nu 
mişcăm un deget! i-am spus încrucişindu-mi braţele pe piept. 

Trifly, fără să scoată o vorbă, mi s-a alăturat punîndu-şi şi 
el braţele cruce. Mahó, Dulu şi ceilalţi băieţi, simțind că se pe- 
trece ceva, s-au adunat cîrd în spatele nostru. Le simţeam ră- 
suflarea gifiită în ceafă. 

— Aha, v-aţi învoit cu toţii! a scrişnit Liston înciudat. Dar 
cînd aţiţătorii sînt înlăturați, gloata se supune! a mai adăugat 
el. 

— Crezi? 

— Ai să vezi îndată: Hai, burţile la pămînt, viermilor! 

Şi odată cu porunca a slobozit două focuri de armă pe 
deasupra capetelor noastre. Insă, spre uimirea lui - şi de ce n- 
aş recunoaşte? - şi a mea, gloata a rămas în picioare. Am 
simţit-o numai fremătiînd şi cîteva şoşoteli scurte ale lui Mahó 
şi Dulu. Lunganului parcă tot nu-i venea a crede. 

— Ţi-ai prăpădit cartuşele degeaba, băiete! i-am spus. Nu 
prea eşti prevăzător... Acum doar carabina lui Sherfild mai e 
încărcată. Doisprezece oameni v-ar încolţi uşor! 

Liston a dat să-şi reîncaree arma, însă Sherfild i-a smuls-o 
din mi.ini şi a aruncat-o jos. Acelaşi lucru a făcut şi cu a lui. 

— Ţi-ai pierdut minţile? a ţipat Liston încercînd să se împo- 
trivească. Haita asta neagră ar fi gata oricînd să ne înhaţe! 

— Atita timp cît n-o veţi întărită, vă va lăsa în pace. 

— Ce încredințare ne dai că n-o să tabere asupra noastră? 

— Nici una, i-am răspuns, după cum nici voi nu mă puteţi 
încredința că, după ce primejdia va fi trecută, nu veţi încerca 
iarăşi cine ştie ce ispravă. 

— Are dreptate, s-a băgat în vorbă Sherfild, nu-i timp de 
vrajbă. Mai bine am sta să chibzuim. Primejdia e aceeaşi 


pentru toţi şi trebuie să punem deopotrivă umărul ca s-o 
ocolim. 

Apoi, privindu-mă drept în faţă, m-a întrebat scurt: 

— Ai vreun plan? 

— M-am gîndit la ceva... dar să ne sfătuim şi cu Harris 
care e mai priceput. 

Le-am făcut semn băieţilor să rămînă pe loc şi după ce Tri- 
fly a adus din cabina căpitanului una dintre hărţi, cea însem- 
nată de Joe, ne-am suit toţi patru la timonă. Harris ne-a întîm- 
pinat cu posomoreala lui obişnuită. 

— Se pare că înaintăm destul de bine, Harris!... am 
început eu. 

— Da... a mormăit acesta. 

— Direcţia sud? 

— Sud-vest. 

— Vînt bun din pupa? 

— Bun... 

— Greu să ne mai ajungă! s-a aprins la vorbă Liston. 
Ascultaţi-mă pe mine, cel mai bun lucru e să ţinem aşa, 
mereu, direcţia vîntului. Numai în chipul ăsta... 

— Adică să ne întoarcem de unde am plecat... în braţele 
drăgăstoase ale lui Joe şi ale lui Cadwell! i-am retezat eu avîn- 
tul. 

— Atunci? m-a întrebat Sherfild. 

Am întins harta. 

— Din două, una: ori facem o voltă largă spre vest, către 
coasta africană... 

— Manevră uşor de ghicit, vasele lor ar putea să ne aţină 
calea. 

— Nici vorbă. Ori... 

— Ori? 

— Voltă scurtă spre est. 

— Ar însemna să intrăm printre insulele arhipelagurilor 
Seychelles sau Amirantes, de sub stăpînirea lor, a luat în sea- 
mă Harris. 

— Întocmai. Vom urca apoi spre nord, prin largul oceanu- 
lui... 

— Crezi că nu ne vor aţine calea şi într-acolo? 


— Mai puţin. Grosul flotei îl au pe insula de pe care am 
fugit şi în zona dintre ea şi continent. Aceea e partea cea mai 
bătută de cărăuşie. În largul oceanului putem scăpa mai uşor 
de vreun vas singuratic... Vom face apoi un ocol larg pe 
deasupra insulelor Seychelles şi a zonei de patrulare din nord 
şi vom atinge coasta somaleză venind dinspre nord-est. 

În timp ce vorbeam, arătam cu degetul pe hartă calea ce 
ar urma să facem. 

— Ce e drept, drumul va fi mai lung, însă... 

Liston nu m-a lăsat să sfirşesc, căci s-a pornit să strige ca 
un apucat: 

— E o prostie, nu vă luaţi după vorbele lui! Cine ştie ce vi- 
cleşug a mai scornit! 

— Ai tu ait plan mai bun? l-a întrebat liniştit Sherfild. 

— Nu, însă... 

— Atunci pune-ţi botniţă şi stai liniştit! s-a burzuluit la el 
Harris. 

Liston s-a aşezat într-un colţ clocotind de necaz. A urmat o 
tăcere îndelungată. 

— Planul n-ar fi rău... a mormăit într-un tîrziu Harris desli- 
pindu-şi privirile de pe hartă. 

— Aşa gindese şi eu, a încuviinţat Sherfild. 

Înțelegerea noastră s-ar fi încheiat poate mult mai curînd 
dacă n-ar mai fi fost zădărnicită în cîteva rînduri de împotri- 
virile încăpăţinate ale lui Liston. Parcă îl stîrnea naiba. Dar noi 
eram patru, iar el de unul singur, aşa că pînă la urmă n-a avut 
încotro şi a trebuit să se supună. 

După ce s-a hotărit să luăm calea arătată de mine, ne-am 
sfătuit asupra timpului potrivit pentru manevră. Eu şi Trifly 
eram de părere să ne încumetăm s-o facem neîntîrziat pentru 
a ni se pierde cît mai degrabă urma. Prinşi de lumina zilei în 
larg, puteam fi zăriţi de vreun vas care să arate apoi 
urmăritorilor noştri drumul luat; ba mai rău: să fim ajunşi din 
urmă. Sherfild şi Harris stăruiau să ne avîntăm abia la ivirea 
zorilor, întemeindu-se pe faptul că zona ne era necunoscută 
şi, navigînd orbeşte, în noapte, am fi putut intra în vreun recif. 
În bună măsură aveau dreptate. În jurul acestor arhipelaguri, 
apele erau mai puţin adinci şi primejdia unei ciocniri sau a 
unei eşuări ne pindea la tot pasul. Pînă la urmă am căzut la 


învoială să pornim manevra către miezul nopţii, nădăjduind ca 
zorile să ne prindă prin preajma insulelor, iar strecurarea 
printre ele s-o facem pe lumină. 

Ne-am mai învoit ca în timpul nopţii să fim în cart cite doi, 
cîte unul din fiecare parte, eu cu Sherfild şi Trifly cu Liston, la 
timonă făcînd cu schimbul. Harris urma să stea acolo peste zi. 

De asemenea, pentru că neîncrederea domnea şi de o 
parte, şi de cealaltă, iar primejdia unei fapte necugetate 
putea porni de la oricare dintre noi, după multe tirguieli, s-a 
ajuns la cîteva înţelegeri. Acestea sunau cam aşa: 

Să rămînem neînarmaţi şi să ne ferim de aţiţări de orice 
fel. 

Cheia de la magazia cu arme să stea atirnată la vedere, 
pe catargul mare, la cîţiva metri înălţime, şi nimeni să nu aibă 
voie să se atingă de ea. 

Negrii din cală să fie scoşi la aer pe rînd, cel mult în număr 
de douăzeci, cu lanţuri la miini şi la picioare. 

Numărul negrilor din echipaj să fie scăzut la jumătate (la 
şase), restul urmînd să coboare în cală. 

Cei rămaşi în echipaj să-şi aibă culcuşul la proră şi să nu 
vină pe puntea mare decit la nevoie, atunci cînd vor fi 
chemaţi. 

Hrana albilor să fie îmbunătăţită. 

Locul de odihnă al celor trei (Sherfild, Liston şi Harris) va fi 
pe puntea de comandă şi nimănui altuia să nu-i fie îngăduit să 
urce acolo fără învoirea acestora. 

Orice hotărîre în privinţa navigaţiei va fi luată de către toţi 
laolaltă. 

Primele trei puncte au fost ridicate de mine. Pentru 
liniştea tuturor a trebuit să mă învoiesc ca negrii scoşi pe 
punte să rămînă înlănţuiţi şi de miini. Celelalte le-au ridicat 
Sherfild şi Liston. Harris s-a mărginit numai la îmbunătăţirea 
hranei albilor. 

Ne-am mai ciorovăit oleacă pe seama cheilor. Liston voia 
să le păstreze el. Abia s-a îndurat să le scoată din buzunar. 

Gilceava cea mai aprinsă s-a iscat însă atunci cînd, fiind 
vorba de micşorarea numărului negrilor din echipaj, Liston şi 
Sherfild au cerut ca printre cei care vor cobori în cală să se 
găsească şi Mahó cu Dulu. Fireşte, era lesne de înţeles 


temerile lor, dar nu mă puteam învoi nici în ruptul capului. 
Degeaba le-am amintit că salvarea noastră o datoram 
băieţilor, ţineau morţiş să mă lipsesc de ei. Văzind că nu-i 
chip s-o scot la capăt, am sărit pe puntea mare, m-am virit în 
mijlocul cetei negre şi le-am strigat de acolo: 

— Dacă-i aşa, poftiţi încoace să-i luaţi! 

Cei de sus au făcut feţe-feţe şi n-au mai zis nici cîrc. 

Mai tîrziu, amintindu-mi de toate cele petrecute atunci, m- 
am învinuit de slăbiciune şi de lipsă de prevedere. Cu oameni 
de teapa lui Liston, Sherfild şi chiar a lui Harris s-ar fi cuvenit 
să nu am nici o îngăduinţă. Eu şi cu ai mei eram mult mai nu- 
meroşi. Ar fi trebuit să-i înhaţ încă din primele clipe şi să-i 
zăvorăsc din nou în cabina echipajului. Asta m-ar fi cruțat de 
multe necazuri. Dar atunci, cu teama că am putea fi vinaţi 
iarăşi de vasele de patrulare, am socotit că era nevoie de oa- 
meni pricepuţi la bord şi le-am trecut multe de la mine. 

Pe cînd coboram cu toţii de la timonă, Liston, repezit cum 
îi era felul, s-a înghesuit ca să ne ia înainte pe scară. Am 
simţit cu cotul ceva tare. Mi-am dat seama că păstrase într- 
unul din buzunare un pistol. Jos, pe punte, l-am oprit 
înşfăcîndu-l de braţ. 

— Dacă vreţi să-mi ţin făgăduielile, trebuie să vă purtaţi şi 
voi la fel! 

M-a privit întrebător. 

— Leapădă pistolul, Liston! 

— Ce pistol? a făcut el pe miratul. 

— Cel pe care îl ai în buzunar. 

— N-am nici un pistol!... 

— Ca să te cred, întoarce-ţi repede buzunarele pe dos! 

Liston s-a smucit şi a dat să se îndepărteze; dar i-am prins 
din nou braţul. 

— Îi vezi? şi i-am arătat ceata de negri din faţa noastră. 
Numai un semn să le fac... 

Liston a mirîit o înjurătură, a scos pistolul şi l-a lăsat să ca- 
dă la picioarele mele. L-am ridicat şi am dat de-a azvirlita cu 
el în valuri. Apoi m-am întors către Sherfild care n-a mai 
aşteptat să-l întreb. 

— Eu n-am... poţi să mă cauţi, a zis el ridicînd braţele. 


După ce i-am pipăit buzunarele, le-am făcut semn 
băieţilor să ne lase loc de trecere. Cred că nici Liston şi nici 
Sherfild nu s-au simţit în largul lor în timp ce se strecurau prin 
mijlocul gloatei negre, fiindcă, de îndată ce au ieşit, n-au ştiut 
cum să nimerească mai repede la loc ferit, sus, pe puntea de 
comandă. 

Ajutat de Mahó şi Dulu, am tras lîngă catargul mare un 
butoi gol, peste el am pus o ladă şi, cocoţindu-mă sus, am 
legat cu un căpătii de saulă, deasupra capului, cheia de la 
magazia cu arme. Pe cînd făceam treaba asta mă întrebam 
dacă nu era de prisos. Oare, Liston nu mai avea dosită pe 
undeva vreuna? 

Vîntul se înteţise şi „Clemenţa” îşi sporise goana. Norii se 
fugăreau şi ei pe deasupra noastră descoperind din cînd în 
cînd cîte un petic de cer înstelat. 

Se făcuse destul de tirziu, însă nimănuia nu-i ardea de 
odihnă. Ne învirteam de colo pînă colo cu neastimpăr, Liston 
şi Sherfild pe puntea de comandă, eu şi Trifly pe cea de jos, 
aşteptând toţi timpul manevrei. Dar pînă atunci mai erau 
cîteva ore bune. 

La îndemnul meu, băieţii din echipaj se îngrămădiseră cu- 
minţi la proră şi se tolăniseră pe jos. Doar doi rămăseseră în 
picioare. Nu-i puteam desluşi bine, însă eram încredinţat că 
nu puteau fi decît Mahó şi Dulu. Desigur că mă urmăreau 
aşteptând vreun semn sau vreo chemare. M-am întrebat 
iarăşi, cu o strîngere de inimă, cînd şi în ce chip ne va fi dat 
să ne despărţim? 

Nu mai ţin minte ce m-a îndemnat să cobor spre cabina 
echipajului. Dacă aş fi bănuit cumva peste ce aveam să dau 
acolo, m-aş fi grăbit s-o fac mai curînd. 

Ceea ce m-a nedumerit din capul locului a fost faptul că 
am găsit clanţa legată zdravăn, cu o bucată de saulă, de un 
belciug din privaz, în aşa fel încît uşa să nu poată fi deschisă 
cu uşurinţă. Mi-am pierdut destul timp ca să desfac nodurile. 
Am intrat în cabină bijbîind prin beznă. La al treilea pas m-am 
împiedicat de ceva şi am căzut într-o parte. Cotul mi s-a 
proptit ca într-o pernă. În obraz m-a pălit o suflare caldă, iar 
în urechi un vaiet: 

— La dracu! Mi-ai strivit burta! 


Nu ştiu care din doi a fost mai uimit, eu sau cel peste care 
căzusem. 

— Cine eşti şi ce cauţi aici? 

— Dar dumneata care eşti? m-a întrebat celălalt. 

— Un matelot de pe vas... 

— Dă-mi drumul repede... să-l vestesc pe căpitan! s-a zbă- 
tut cel de sub mine. Am fost atacat!... Unde îmi e arma? 

În sfîrşit începusem să mă dumiresc: Aveam de-a face cu 
ostaşul de pază de pe chei sau de pe corabie, înlăturat de bă- 
ieţi. M-am ridicat în picioare. 

— Tiii, că rău mă doare ceafa! Şi sforile astea care mi-au 
intrat în carne!... s-a tîinguit omul de pe podea. Ce faci? Dez- 
leagă-mă mai iute! 

M-am apucat să-i desfac legăturile de la mîini. 

— Numai tu ne mai lipseai! am bolborosit eu. Ai picat ca 
musca în ciorbă! 

— Ce tot cîrîi acolo? 

— Sîntem în larg de aproape trei ceasuri... 

— În larg? Cum în larg? s-a minunat prizonierul. 

— Pe corabia pe care o păzeai!... 

Începusem să-i dezleg picioarele cînd m-am pomenit cu 
un pumn în nas. Am căzut pe spate în timp ce celălalt a dat 
buzna pe uşă strigînd cît îl ţinea gitlejul: 

— Hei, garda! Gardă, la mine! 

A fost prins lîngă dunetă de către Trifly, Liston şi Sherfild. 
Dar ostaşul nu se da bătut cu nici un preţ, se zbătea şi striga 
de mama focului: 

— Hei, gardă! Gardă, n-auzi? 

M-am apropiat de grup, l-am apucat de piept şi i-am spus 
răspicat în faţă: 

— Dar înţelege odată, băiete! Te afli în larg, pe sclavierul 
„Clemenţa”, fugit din rada portului! 

Ostaşul a căscat ochii mari ca şi cum abia acum începuse 
să priceapă, a biiguit ceva, apoi i s-au muiat picioarele şi a că- 
zut ca prostit în şezut. 

M-am aplecat deasupra lui şi l-am privit îndeaproape. Deşi 
destul de bine făcut, părea foarte tînăr, un băieţandru. Părul 
cîrlionţat, bălai deschis, aproape alb. Ochi albaştri, faţa bu- 


călată, rumenă. Ai fi zis că abia se desprinsese dintre fustele 
maică-sii. 

— Ostaş aşa tînăr? l-am întrebat. 

— Am nouăsprezece ani... sînt mus... a îngăimat el. Mai 
aveam un an şi... 

S-a înecat şi a înghiţit. Abia se ţinea să nu-l podidească 
plinsul. 

— Cum te cheamă? 

— Gill... 

— Şi mai cum? 

— O'Gills. 

— Gill O'Gills? 

Băiatul a dat din cap. 

— Englez? 

— Ba irlandez! s-a mîndrit el. 

Apoi s-a înecat şi a înghiţit iarăşi. 

— Au să creadă că am dezertat, ori... Duceţi-mă înapoi! 

— lmi pare rău, băiatule, dar asta e cu neputinţă. 

— Ce să fac eu aici? N-aveţi dreptul să mă ţineţi cu de-a 
sila! 

Şi pe neaşteptate a ţişnit dintre noi către copastie. Abia l- 
am ţinut ca să nu se arunce în valuri. 

— Daţi-mi drumul! N-aveţi dreptul! Vreau înapoi! ţipa el 
zbătindu-se în mîinile noastre. 

— Lasă prostiile, băieţaş!... Ţi-am spus, sîntem departe... 
cu neputinţă să ajungi la vreun țărm... 

— Ai răbdare, vom vedea ce e de făcut, am încercat eu să- 
| liniştesc. 

— Dacă vrea să se ducă, ducă-se! a miriit lingă mine 
Liston. Abia ne mai încurcă! 

L-am privit crunt, apoi am vorbit tare, ca pentru toţi: 

— Nimeni n-are voie să se atingă de el. Îl socotim 
oaspetele nostru. II vom debarca cu primul prilej... şi teafăr! 

Gill se muiase din nou. L-am luat de subsuori şi l-am cobo- 
rît în cabina comandantului. Pe cînd îl întindeam pe patul lui 
Joe, am auzit în spate glasul mieros al lui Sherfild care ne ur- 
mase: 


— Citeva întrebări i se pot pune, nu? Şi aplecîndu-se spre 
Gill: Spune-mi, tinere, cum se numeşte insula pe care am 
părăsit-o? 

— Mahé... a şoptit băiatul. 

— Şi unde anume se află? 

— Spre sud... ultima din arhipelag... 

Sherfild şi cu mine ne-am privit lung, sub acelaşi gînd. 

— După ea, către sud, spui că nu se mai află nimic? 

— Citeva îngrămădiri de stînci si recifuri... 

— Şi? 

— Şi departe arhipelagul Amirantes. 

L-am privit din nou pe Sherfild şi ne-am repezit pe punte 
amîndoi deodată. 

— Harris, facem manevra îndată! am strigat din răsputeri 
celui de la timonă. 

Curînd „Clemenţa” lua calea către est, spre inima oceanu- 
lui. 

Vremea se înrăutăţise. Pilcurile de stele dispăruseră sub 
nori. Ici şi colo scăpăra cîte un fulger. 

Cînd s-a revărsat de ziuă, am zărit în depărtare, la babord, 
un vas. Ni s-a părut că încerca să se pună pe urmele noastre, 
dar după scurt timp s-a pornit ploaia, un adevărat potop. Ră- 
păiala a ţinut destul de mult. Cînd vremea s-a mai limpezit, 
am răsuflat uşuraţi. Vasul nu se mai vedea. 

Fireşte că nu ne-am culcat pe o ureche şi restul zilei am 
fost toţi cu privirile pe întinsul apelor ca să descoperim cît mai 
din timp primejdia, dacă avea să se ivească iarăşi. Pe Mahó şi 
pe Dulu, ştiind că au ochi buni, i-am cocoţat, pe rînd, în gabie, 
pentru veghe. Se căţărau pe catarg ca maimuţele, fără pic de 
teamă. 

Către amiază, gemetele şi vaietele din cală începuseră să 
se înteţească. Bieţii oameni nu mai primiseră apă şi hrană de 
cine ştie cîte ceasuri. Mă îndoiam că vajnicii slujitori ai 
steagului britanic fuseseră grijulii cu cei pe care îi proteguiau 
cu atita străşnicie. Dealtfel şi noi, prinşi de treburi, îi dasem 
uitării. L-am trimis pe Mahó, cu cîţiva băieţi din echipaj, să le 
împartă apă şi să scoată afară, la aer, pe cei slăbănogi; dar nu 
mai mulţi de douăzeci. 


— Pentru astăzi puteai să te lipseşti de treaba asta! mi-a 
strigat Liston de pe puntea de sus. 

M-am făcut că nu-l aud şi, după ce i-am rostuit în vechiul 
ţarc de la pupă, l-am îndemnat pe Trifly să pregătească de 
mîncare pentru toată liota. 

Harris, care îşi îngăduise citeva ore de odihnă după 
noaptea petrecută la timonă, îşi luase din nou locul acolo. In 
schimb, Liston şi Sherfild n-au cutezat să coboare de pe 
puntea de comandă împărţindu-şi privirile necontenit cu 
aceeaşi îngrijorare cînd spre larg, cînd spre pîlcurile de negri 
de la proră sau de la pupă. 

Mîncarea, odată gata, a fost împărţită tuturor. Aceea a al- 
bilor, după cum era înţelegerea, se pregătise deosebit; şi fără 
îndoială că Trifly, hămesit şi el, îşi dase silinţa s-o facă gustoa- 
să. Eram încredinţat de asta pentru că aburul ei îmi gidila 
amarnic nările, iar pîntecele se pornise să-mi chiorăie de zor. 
Dar mi-am luat blidul şi, dosit într-un ungher, m-am îndestulat 
din hrana celor mulţi. 

Desigur că era flămînd şi tînărul Gill O'Gills. L-am găsit 
stind pe scaun, cu coatele proptite pe masă şi cu faţa în 
palme. Nici n-a ridicat capul cînd am intrat. l-am pus blidul 
dinainte. L-a îndepărtat fără să spună nimic. Am încercat să-i 
vorbesc, dar degeaba; parcă între timp îi pierise şi auzul, şi 
graiul. M-am gindit că peste o zi, două, îi vor reveni şi i-am 
dat pace întorcîndu-mă pe punte. 

Dar o mîncare bună cere şi un strop de băutură, iar laco- 
mul nu se mulţumeşte numai cu atita; ba chiar poate pierde 
lesne măsura. 

Aşa s-a întîmplat şi cu Liston. După ce s-a ghiftuit bine, i-a 
cerut lui Trifly să-i ducă sus o sticlă cu rom. Nebănuind ce 
avea să urmeze, am făcut semn că i se poate împlini dorinţa. 
Sherfild n-a apucat să tragă decit o singură duşcă, restul l-a 
dat pe git Liston. 

Cu băutura în nas, cum se spune, a prins curaj şi chef să 
facă pe grozavul. A coborit pe puntea mare şi a început să se 
plimbe cu ifose de-a lungul şi de-a latul corăbiei. L-am urmărit 
un timp, apoi l-am lăsat în toanele lui; dar curînd am auzit o 
icneală. M-am întors. Lunganul era prăbuşit cu faţa în jos şi cu 
un coşcogea cucui în creştetul capului. Alături de el am găsit 


o scoabă de fier. L-am dat pe miinile lui Sherfild ca să-l 
doftoricească. 

Cine făcuse isprava? Zvirlitura pornise din pilcul de negri 
de la pupă. Cum ajunsese scoaba la ei? l-am pus pe Mahó şi 
Dulu să-i întrebe, însă, aşa cum mă aşteptam, nimeni n-a scos 
o vorbă. Îşi ridicau numai privirile către cer, ca şi cum scoaba 
de-acolo picase. 

Fapta era îngrijorătoare, însemna că ne puteam aştepta 
oricînd la isprăvi de soiul acesteia; ba chiar mai năstruşnice. 
De aceea, grupul cu pricina a fost virit de îndată în cală, 
înjumătăţindu-i-se pentru o vreme raţia de hrană, cum şi 
dreptul de a mai fi scos curînd afară. 

Totuşi, trebuie să recunosc, pe de-o parte, întîmplarea 
asta îmi venea la socoteală: Cei de pe puntea de sus, cu 
gîndul la păţania lui Liston, vor sta cuminţi acolo şi astfel îi voi 
avea mereu sub priviri. 

Dar, pe lîngă cele de peste zi, noaptea avea să ne aducă 
şi ea necazuri. 

Către seară ne-am pomenit pe punte cu tînărul Gill. 
Urcase să ia aer. N-a rostit nimănui nici un cuvînt. S-a plimbat 
o vreme în sus şi în jos, apoi s-a rezemat de copastie şi a 
rămas timp îndelungat cu ochii pe întinsul apelor. Il 
înţelegeam, îmi era milă de el, dar n-aveam ce-i face. Odată 
cu întunericul a coborit din nou în cabină. 

Peste noapte s-a făcut cartul după cum ne înţeleseserăm. 
Primii am intrat eu cu Sherfild. Cînd i-a venit rîndul să se ducă 
la timonă, numai ce l-am văzut în mînă cu o scurtătură de 
lemn. 

— E voie, nu-i aşa? Nu e armă de foc! a zis el. 

Deşi băieţii din echipaj se aflau în capătul celălalt al punţii, 
Sherfild înţelegea să fie prevăzător. 

Vremea se mohorise iarăşi. Vîntul stîrnea valuri destul de 
mari. 

La miezul nopţii ne-au schimbat Trifly şi Liston, însă 
acesta din urmă nu s-a învoit cu nici un preţ să stea la timonă 
singur şi pe întuneric; nici chiar înarmat cu reteveiul lui 
Sherfild. Păţania cu scoaba îl băgase în sperieţi. S-a mulţumit 
să rămînă de veghe pe puntea de sus, la un loc cu Sherfild şi 
Harris, care dormeau la picioarele lui. 


Nu cred să fi trecut o oră de cînd mă culcasem. M-am 
trezit zgilţiit de umeri şi de două glasuri care îmi sunau în 
urechi: 

— Ted! Ted! 

Am sărit în picioare. Lîngă mine, Mahó şi Dulu îmi arătau, 
cu mîinile întinse, ceva prin beznă, către babord. 

— Colo! Colo! repetau ei întruna. 

Am făcut cîțiva paşi înainte. Nimic. Totuşi parcă ceva nu 
era în bună rînduială; dar, încă buimac de somn, nu-mi pu- 
team da seama ce anume. Curînd m-am dumirit. Barca! 
Dispăruse barca! Şi cu ea desigur că şi tînărul Gill. Dar cum 
izbutise să dea barca la apă singur şi fără să-l fi simţit nimeni? 

— Hei, Liston! Trifly! am strigat eu din răsputeri. 

— Ce este? s-a auzit într-un tîrziu glasul moale al lui Trifly 
de la timonă. 

După aceea a apărut sus şi capul lui Liston. 

— Ce faceţi? Dormiţi? am strigat din nou către ei. 

— Nu, însă mă doare ţeasta rău! s-a văicărit Liston. 

Aş fi putut să jur că abia se trezise din somn; şi desigur că 
Trifly moţăise şi el la cîrmă. Numai aşa se putea înţelege cum 
fuga lui Gill nu fusese simțită. 

— În picioare toată lumea! Gill a dispărut cu barca! Strîn- 
gem pînzele! 

Lîngă Liston s-a ivit Sherfild şi Harris. 

— E o prostie! s-a răstit primul. Dacă a vrut să fugă, să-i 
fie de bine! 

— N-o să rămînem acum în loc din pricina lui!... Vrei să fim 
încolţiţi de vasele de patrulare? a continuat Sherfild. 

— Nici vorbă, mergem înainte! a mormăit Harris. 

— Dar nu-l putem lăsa să piară în mijlocul oceanului! 

Orice aş fi spus era degeaba, cei trei se împotriveau cu în- 
verşunare amintindu-mi mereu că hotărîrile trebuiau luate de 
către toţi laolaltă. 

Pînă la urmă, văzînd că nu e chip de înţelegere, am fost 
silit ca eu, primul, să încalc învoielile. M-am aşezat din nou în 
mijlocul băieţilor din echipaj, strînşi în jurul meu de larma 
iscată, şi am zis rituos: 

— Atunci vom face treaba fără ajutorul vostru: Şi vă sfătu- 
iesc să nu încercaţi să coboriţi de acolo ca să ne împiedicaţi! 


Liston, Sherfild şi Harris au amuţit pe dată. 

Dar pe beznă, toate încercările noastre de a da de urma 
celui dispărut au fost de prisos. Am strîns pînzele aşteptînd 
ivirea zorilor. 

Dis-de-dimineaţă am îndrumat vasul către vest, singura 
cale pe care ar fi putut-o lua fugarul, căci într-acolo se găsea 
pămîntul. Am navigat ore întregi, cercetînd zadarnic întinsul 
apelor. 

După amiază, cînd începusem să pierd orice nădejde, s-a 
auzit glasul lui Dulu din vîrful catargului mare: 

— Uite, uite! 

Şi cu braţul întins, băiatul ne arăta un punct cenuşiu, de- 
parte, înaintea noastră. 

Către seară l-am ajuns. Părea zdrobit de oboseală, totuşi 
se înverşuna să strige mereu: 

— Nu vreau! Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă! p 

Dar toată istoria asta păstra şi o fărimă de haz. In barcă, 
la picioare, băiatul avea blidul cu mîncarea pe care i-o dasem 
în ajun şi o sticlă cu apă. Îşi închipuise, pesemne, că atita i-ar 
fi fost îndestulător pe drumul lung ce-l avea de făcut pînă la ai 
lui... dacă ar fi ajuns acolo vreodată! 

L-am urcat pe punte şi l-am purtat pe sus pînă în cabină, 
întinzîndu-l pe pat. Am rămas acolo numai noi doi. De data 
asta nu s-a mai putut stăpiîni şi a izbucnit în lacrimi. 

Pentru spaima şi zbuciumul prin care trecusem din pricina 
lui, tare aş fi avut poftă să-i trag cîteva scatoalce la fund, ca 
unui copil poznaş; dar totodată nu puteam să nu-l privesc şi 
cu prețuirea cuvenită celui îndrăzneţ şi dîrz, celui care ştie ce 
vrea. 


Capitolul V 


Cea mai mohorită zi poate fi şi cea mai 
minunată 


În adevăr, întirzierea pricinuită de Gill ar fi putut să ne 
coste scump. In urma noastră reapăruse corabia din ajun. Su- 
dalmele celor de pe puntea de sus nu mai conteneau. Am 
pornit-o din nou, întins, către nord; şi goana, cu frica în sîn, a 
ţinut toată noaptea. Dar, cum am mai spus, „Clemenţa” părea 
să fie tare sprintenă, aşa că în zori urmăritoarea noastră nu 
se mai zărea. 

De astă-dată, cînd am coborit să-i duc de mîncare, l-am 
găsit pe Gill întins pe pat. L-am îmbiat să guste. A moţăit 
numai din cap, apoi m-a privit îndelung cu ochii lui mari, 
albaştri, şi m-a întrebat cu glas plin de amărăciune: 

— De ce nu m-aţi lăsat în voia mea? Ce fel de oameni 
sînteţi voi? 

M-am aşezat lîngă el şi i-am povestit totul de-a fir a păr. 
Părea uimit, aproape că nu-i venea să-mi dea crezare. 

— Chiar aşa să fie? Nu-s scorneli? m-a întrebat el cînd am 
sfîrşit. 

— Suie pe punte, priveşte în jurul tău şi ai să-ţi dai seama 
de cum stau lucrurile. 

Băiatul mi-a ascultat îndemnul şi chiar în după-amiaza 
aceea a ieşit pe punte aruncînd priviri iscoditoare tuturor şi 
pretutindeni. Cred că a înţeles multe, însă nu mi-a spus nimic. 
Se ţinea deoparte şi nu lega vorbă cu nimeni. Totuşi Liston nu 
s-a sfiit să-l împroşte cu cuvinte de ocară. Din „papă-lapte” şi 
„tărtăcuţă seacă” nu-l scotea. Pînă la urmă, băiatul, lehămetit 
de atita batjocură, a fost nevoit să coboare din nou în cabină. 

S-au scurs zile lungi sub soare dogoritor, zile grele pentru 
noi cei de pe punte, dar mai cu seamă pentru negrii din cală. 
Suflul musonilor slăbise şi înaintam ca melcul. 


Curînd după ce am trecut ecuatorul am făcut volta largă 
spre vest. Acum aveam vînt de travers, de la tribord, şi înain- 
tam mult mai repede. 

Aşa cum ne îndruma harta lui Joe, urma să ne apropiem şi 
să ocolim zona de patrulare din nord a vaselor engleze. 
Primejdia sporise, eram cu ochii în patru. 

De asemenea sporise şi neîncrederea dintre noi. Ne isco- 
deam necontenit, bănuitori, încercînd să tălmăcim înţelesul 
ascuns al fiecărei vorbe sau mişcări, ceea ce ne făcea să fim 
din ce în ce mai învrăjbiţi, puşi în fiece clipă pe ocară şi 
gilceavă. 

Faptul că cei de pe puntea de sus se învoiseră din capul 
locului să ne urmeze calea, mă făcea să cred că ţintele 
noastre nu erau prea îndepărtate. Eu nu mă hotărisem încă 
unde anume să debarc. Nu cunoşteam coasta somaleză, iar 
Trifly prea puţin ca să-mi fie de vreun ajutor. Totuşi îmi flutura 
un gînd prin cap. 

Ceilalţi nădăjduiau pesemne să ajungă în portul de încăr- 
care al lui Joe şi al lui Cadwell. Desigur că aveau legături cu 
vînătorii de sclavi de prin partea locului şi plănuiau să revindă 
marfa acelora care, la rîndul lor, urmau să i-o strecoare din 
nou lui Joe. Negustoria era iscusită, însă nu prea mănoasă, 
cîştigul fiind mult mai mic decit cel dobiîndit prin vînzarea 
sclavilor direct cumpărătorilor de peste ocean. 

De cîteva zile priveam cu îngrijorare proviziile din cămară. 
Scădeau văzind cu ochii; totuşi speram să ne ajungă dacă, 
fireşte, nu avea să se mai ivească în cale nimic care să ne în- 
tirzie. Prevăzător, am micşorat porţiile tuturora. Cel care s-a 
împotrivit cu îndirjire a fost Liston. Am încercat să-l potolesc 
amintindu-i că, în schimb, băutura rămiînea fără oprelişte. 
Pentru a-şi astimpăra amarul, s-a îmbătat criţă, ca pe urmă să 
zacă mahmur două zile încheiate. 

Singurul care părea departe de toate grijile şi frămîntările 
noastre era Gill. De la o vreme îşi luase obiceiul să se plimbe 
alene, cu mâinile în buzunare, de-a lungul punţii. De teamă să 
nu ne facă iarăşi vreo poznă, nu-l slăbeam nici pe el din ochi. 

La început s-a apropiat cu neîncredere, chiar cu vădită 
silă, de ceata negrilor din echipaj, de la proră, ca pînă la urmă 
să nu se mai dezlipească de-acolo. Mai tot timpul şi-l petrecea 


în mijlocul băieţilor de o seamă cu el - părea o picătură de 
lapte într-o călimară - şi le auzeam destul de des chicotelile 
vesele. Mă bucura, însă, totodată, mă întrebam cu 
nedumerire cum ajungeau să se înţeleagă şi ce îşi puteau 
spune? 

Bineînţeles că purtarea lui Gill i-a dat ghes lui Liston să se 
agaţe din nou de el; dar băiatul nu-şi mai făcea sînge rău, 
înălța senin din umeri şi îşi căta de treabă. 


KKK 


Într-una din nopti, pe cînd eram de cart, m-am gîndit că 
poate n-ar fi rău să-mi încerc din nou ademenelile; deşi mă în- 
doiam că voi mai izbuti. Acum împrejurările erau altele şi cei 
doi avuseseră destul timp ca să se dumirească în ce ape mă 
scăldam. Totuşi socoteam că în chipul acesta voi mai slăbi în- 
cordarea dintre noi, abătîndu-le totodată, cît de cît, gîndurile 
şi atenţia. Oricum, n-aveam ce pierde, aşa că n-am mai 
zăbovit şi m-am apropiat de Sherfild care se afla la timonă. L- 
am întrebat cu glas de taină şi prefăcută fereală: 

— Spune, Sherfild, înţelegerea noastră mai rămîne? 

Dar şi Sherfild era meşter în prefăcătorie. M-a privit plin 
de uimire. 

— Ce înţelegere? 

— Tirgul cu... 

— Ah, da... tîrgul acela!... şi-a reamintit el. Apoi a adăugat 
părînd puţin descumpănit: Ştiu eu?... Să mai chibzuiesc... Lis- 
ton şi Harris sînt cu ochii în patru... Dealtfel nu-i nici o grabă... 
a încheiat el. 

Am înţeles, Sherfild nu mai prindea momeala. 

Asta nu m-a împiedicat să încerc şi cu Liston. La ieşirea 
din cart, am pîndit un prilej cînd să-l trag deoparte şi să-i pun 
aceeaşi întrebare. Lunganul, mai puţin dibaci, n-a umblat cu 
ocolişuri. Mi-a rîs în nas spunîndu-mi-o de-a dreptul: 

— Caută altă istorie, asta nu mai prinde! 

Nici vorbă că se mărturisiseră între ei dîndu-mi pe faţă vi- 
cleşugul. 

De dimineaţă m-a trezit glasul lui Liston. Mă striga de pe 
puntea de sus rînjind cu gura pînă la urechi: 


— Trezeşte-te, isteţule, să-ţi dau o veste bună! L-am în- 
demnat pe Dean să renunţe şi el la partea lui. Ţi le dăruim de 
zestre... că poate te însori! 

Imi venea, de ciudă, să dau cu ceva de-a azvinlita în ei. 


KKK 


Harris făcea zilnic calculele de bord, însă, de la o vreme, 
ori de cîte ori îl întrebam unde ne aflăm sau peste cît timp 
vom întîlni pămîntul, îmi răspundea în bobote. Sau trecuse de 
partea celorlalţi, sau era silit să mă ţină în neştiinţă. Cînd îi 
ceream rituos să-mi dea un răspuns pe înţeles, Liston şi 
Sherfild mă zeflemiseau: 

— Ce atita grabă? Ţi-e teamă că n-ai să mai ai parte de el? 

Totuşi îmi dam bine seama că mult nu mai putea fi şi că 
pe cît de curînd vom ajunge la capătul călătoriei noastre. 

Nu puteam însă pricepe de ce căutau mereu să mă scoată 
din sărite, cînd firesc ar fi fost - aşa cum încercasem şi eu - să 
caute să mă îmbrobodească; doar noi, cei mulţi, de pe puntea 
de jos, aveam în mînă corabia. Cu atît mai puţin îmi puteam 
da seama ce anume urziseră, dar eram încredinţat că odată 
cu ivirea pămîntului, sau chiar mai devreme, vor încerca cine 
ştie ce blestemăţie. 

Temîndu-ne de ceea ce s-ar fi putut întâmpla, m-am 
înţeles cu Trifly să le-o luăm înainte. Peste două nopţi, 
acoperiţi de întuneric şi ajutaţi de Mahó, Dulu şi de toţi băieţii 
din echipaj, să punem mîna pe ei şi să-i zăvorim din nou în 
cabina mare. 

Prinsesem obiceiul ca de mai multe ori pe zi, ba chiar şi 
peste noapte, să-mi înalţ ochii către cheia de la magazia cu 
arme şi muniții, spînzurată de catarg. Se afla mereu la locul 
ei. Dealtfel ar fi fost cu neputinţă să fie şterpelită de acolo, 
prea era la vedere; dar paza bună trece primejdia rea. 

Imi amintesc că o privisem şi înainte de a cobori spre ma- 
gazia cu alimente. Voiam să socotesc încă o dată proviziile, 
dacă vor ajunge şi dacă ar putea rămâne, cumva, vreun 
prisos care să fie luat pe drumul lung ce aveau să-l facă 
băieţii după debarcare. 


Trecînd pe lîngă uşa magaziei cu arme, privirile mi-au alu- 
necat pe lacătul care o încuia. Atîrna aşa cum trebuia, între 
cele două belciuge. Totuşi nu ştiu ce m-a îndemnat să mă 
apropii şi să trag de un belciug. Am rămas cu el în mînă. După 
ce mi-a trecut uimirea, am cercetat cu luare aminte locul în 
care fusese înşurubat. Da, belciugul fusese smuls din făgaşul 
lui şi după aceea virit frumuşel la loc. Am împins uşa şi am 
intrat în magazie. 

Totul părea în bună rînduială. Mai întîi am numărat arme- 
le. Erau toate. Apoi pistoalele de pe poliţă. Lipseau două. De 
teamă să nu mă fi înşelat, le-am mai numărat o dată. 
Socoteala a ieşit la fel: două pistoale mai puţin. Ca să nu se 
bage de seamă, fuseseră rărite de pe locurile lor şi aşezate 
apoi ca mai înainte. Am deschis lădiţa cu muniții de sub 
poliţă. Nici vorbă, lipsea din ea un pumn întreg de cartuşe. 

Simţind că mi se muiaseră genunchii, m-am aşezat pe lă- 
diţă. Va să zică aşa! Cei de pe puntea de sus erau de-acum 
înarmaţi!... Furtişagul fusese făptuit, de bună-seamă, într-una 
din nopţi, cînd eu sau Trifly ne aflam la timonă. Dar de ce nu- 
mai două? Pesemne că Harris nu era în cîrdăşie, ori nu aveau 
încredere în el. 

Dacă ei călcaseră înţelegerea, am socotit că şi eu eram 
dezlegat de ea; aşa că am îndesat în buzunare două pistoale 
şi două miini de cartuşe. Am rînduit pe urmă totul cu cea mai 
mare grijă şi, ieşind, am tras uşa după mine şi am potrivit bel- 
ciugul la loc. 

Pe punte m-am purtat ca şi cînd nu s-ar fi petrecut nimic; 
iar cînd am prins un prilej bun, l-am înştiinţat pe Trifly de cum 
stau lucrurile, strecurindu-i totodată un pistol şi cartuşe. 
Acum situaţia era mult mai grea. Ne-am hotărît să nu mai 
amînăm pînă a doua zi şi să ne încercăm norocul chiar în 
noaptea aceea. 

Poate că treburile s-ar fi desfăşurat aşa precum fuseseră 
plănuite dacă neprevăzutul, care joacă oamenilor atitea ren- 
ghiuri amare, nu ne-ar fi jucat şi nouă unul. Se adeverea din 
nou vorba că nu întotdeauna socoteala de acasă se potriveşte 
cu cea din tîrg... 

Chiar în după-amiaza aceea a izbucnit furtuna. N-a ţinut 
mult, doar o zi, însă a fost destul de puternică. 


Tangajul era mare şi bieţii băieţi din echipaj, neobişnuiţi, 
au fost prinşi de răul de mare. Sleiţi de puteri şi speriaţi, nu 
mai erau în stare de nimic. l-am trimis în cabina echipajului. A 
fost o greşeală, dar ce altceva puteam face? Singurii care se 
ţineau mai bine, sau se căzneau să se ţină, erau Mahó şi Dulu. 
N-au vrut cu nici un chip să coboare împreună cu ceilalţi şi au 
rămas pe punte alături de mine. Îţi era mai mare mila să-i 
vezi cum se bălăbăneau pe picioare. 

În schimb, cel care m-a uimit a fost tînărul irlandez. De 
cum s-a pornit furtuna, a urcat sprinten pe punte şi, fără să 
fie îmboldit de nimeni, s-a apucat de treabă cot la cot cu noi. 
Şi trebuie să recunosc că era foarte priceput. Nu se da în 
lături de la nimic şi punea mîna acolo unde era greul. Sta 
înfipt bine pe picioare şi, sub apa care şiroia pe el, ochii îi 
scăpărau de parcă îşi trăia cele mai fericite clipe din viaţă. 
Nici vorbă, flăcăul acesta era de pe acum un adevărat 
marinar! 


KKK 


A doua zi, către amiază, furtuna s-a domolit. 

Băieții din echipaj, încă buimaci, se aflau tot în cabina ma- 
re. Mahó şi Dulú, după ce le făcusem semn că nu mai era ne- 
voie de ei, istoviţi, se cuibăriseră, vîriţi unul în altul, cum le 
era obiceiul, într-un colţ sub dunetă. Să spun drept, după 
noaptea aceea de zbucium, mă simţeam şi eu vlăguit. Trifly la 
fel. Nici ceilalţi nu păreau mai brezi. Harris pirotea la timonă, 
în timp ce Liston şi Sherfild abia se tiriseră pînă pe puntea de 
sus. 

Dar mă înşelasem. Sau se prefăcuseră, sau, asmuţiţi de 
ceea ce aveau să săvirşească, îşi recăpătaseră puterile. 
Oricum, clipa fusese bine ticluită. 

Totul a început cu două focuri de armă. 

M-am întors domol, dîndu-mi seama din capul locului des- 
pre ce era vorba, că fuseserăm păcăliţi şi că ceilalţi ne 
luaseră înainte. La cîţiva paşi răsăriseră Liston şi Sherfild cu 
pistoalele aţintite asupra noastră. 


— Miinile sus, bobocilor, şi alăturaţi-vă unul de altul! ne-a 
poruncit lunganul cu un rînjet de mulţumire. La cea mai mică 
împotrivire vă blagoslovesc cu cîte un plumb în scăfirlie! 

Nu puteam decit să ne supunem. Am ridicat, cuminţi, bra- 
tele. 

— la seama la maimuţele alea negre! l-a povâăţuit Sherfild. 

— N-avea grijă! 

Am tras cu coada ochiului. Mahó şi Dulu se ridicaseră în 
genunchi şi rămăseseră încremeniţi, cu ochii mari şi speriaţi. 
Mă temeam să nu le treacă prin cap să facă vreo prostie. 

— Scotoceşte-le buzunarele, Dean! l-a îndemnat la rîndul 
său Liston. 

Sherfild ne-a ocolit cu grijă şi a venit în spatele nostru. l- 
am simţit ţeava pistolului proptită în şira spinării. Apoi ne-a 
pipăit buzunarele şi a scos armele. 

— Ce ţi-am spus? Se căptuşiseră bine! a chicotit cel din 
spate. 

— Va să zică aşa v-aţi ţinut de învoială, hai?! ne-a dojenit 
Liston. 

L-am privit cu silă. 

— Nu înainte să vă fi înarmat voi! i-am răspuns. 

Amîndoi au pufnit în rîs. Pe urmă, înăsprindu-şi glasul, 
Liston ne-a poruncit scurt: 

— Intoarceţi spatele şi porniţi! 

Nu puteam şti ce aveau în gînd! Să ne ducă în cabina 
echipajului şi să ne închidă la un loc cu băieţii ceilalţi, ceea ce 
însemna doar o aminare, sau, fără vreo zăbavă, să ne 
împingă spre copastie şi de-acolo să ne îmbrincească în 
ocean cu cîte un plumb în ceafă? Socoteam că şi într-un chip 
şi în altul, mai tîrziu ori mai curînd, soarta noastră era 
pecetluită. Desigur că Trifly gîndea la fel, fiindcă, atunci cînd 
ne-am întors, mi-a aruncat un zîmbet amar. 

Dar atit unii cît şi ceilalţi uitaserăm că pe bord se afla şi 
tînărul Gill O'Gills. Abia apucaserăm să facem primii paşi cînd, 
de undeva, de sus, s-a auzit o filfiială ciudată, lumina zilei 
parcă a pilpiit de cîteva ori şi apoi, dintr-o dată, ne-am 
pomenit în beznă. 

În prima clipă nu mi-am dat seama ce anume se 
petrecuse, poate şi pentru că o vergă mă pălise în moalele 


capului. În spatele meu am auzit o sudalmă şi glasul furios al 
lui Liston: 

— Ce drăcie mai e şi asta? 

Apoi al lui Sherfild care îl îndemna: 

— leşi la lumină cît mai repede... să nu ne scape! 

In sfîrşit am înţeles. Se prăvălise peste noi vela de pe un 
catarg şi ne aflam ciîteşipatru sub ea. Am întins mîna spre 
dreapta şi am întîlnit un cap. Era al lui Trifly. Mi-am înfipt 
mîna în păr şi am zgilţiit şoptind: 

— Afară fără întîrziere!... Ascunde-te pe unde poţi! 

Şi am pornit tîrîş înainte ca două ciîrtiţe prin întuneric. 
Primul a ieşit Trifly, pentru că eu mă încurcasem printre frîn- 
ghii. Am fost tras afară de Mahó şi Dulu. Totuşi am mai 
apucat să-l zăresc pe Trifly care cobora în goană prin 
tambuchi. Voia, pesemne, să se vire printre negrii din cabina 
mare şi să se baricadeze cu toţii acolo. Eu, urmat de băieţi, 
m-am năpustit spre gura calei. Am săltat bocaportul dintr-o 
smucitură şi n-am mai folosit scăriţa, ci mi-am dat drumul de 
sus peste cei din afund cu băieţii claie peste mine. În urma 
noastră s-au auzit blesteme şi cîteva Împuşcături. 

Negrii din jurul meu s-au înghesuit unii într-alţii ca să-mi 
facă loc. M-am întins pe spate gifiind. Îmi scrîntisem o gleznă 
şi mă durea. În afară de asta în duhoarea de acolo era greu 
să-ţi tragi sufletul. Mă întrebam cum o îndurase atît amar de 
zile toată gloata aceea? 

— Ted, Ted! s-au tînguit lîngă mine Mahó şi Dulu. 

l-am luat de cîte o mînă ca să le dau curaj şi am rămas ciî- 
teşitrei aşa înlănţuiţi. Simţindu-i aproape parcă mai prindeam 
şi eu puţină inimă. 

108 


Curînd s-a ivit sus, în gura calei, capul lui Sherfild, pe 
urmă al lui Liston. În lumina care cădea pieziş chipurile lor pă- 
reau mai hide ca oricînd. 

— leşi afară, Ted! a glăsuit primul. 

— De ce? Mă simt bine aici, i-am răspuns trăgîndu-mă mai 
la o parte ca să nu fiu în bătaia pistoalelor lor. 

— leşi afară, a stăruit acelaşi glas. Nu-ţi vom face nimic... 

— De cînd atîta mărinimie? 

— Să stăm de vorbă... să ne înţelegem... a continuat el din 
ce în ce mai mieros. 

— Nu prea văd cum. Şi apoi de ce să sui eu şi să nu 
coboriţi voi la mine? 

Primul glas a fost înlocuit de al celuilalt, aspru, furios: 

— Dacă nu ieşi îndată, îmi descarc pistoalele la nimereală! 

— Nu te cred chiar atît de nătărău, Liston, ca să-ţi prăpă- 
deşti bunătate de marfă pe degeaba! 

Drept răspuns a urmat o înjurătură. 

— Şi dacă faci neghiobia asta... ştii că sînt şi eu într-o doa- 
gă!... găuresc fundul vasului ca să ne scufundăm împreună în 
împărăţia lui Scaraoţchi! Îmi eşti atît de drag că nici pe lumea 
cealaltă n-aş vrea să mă despart de tine! 

Sus a răsunat altă înjurătură, după aceea s-au auzit citeva 
şoteli şi ultima ameninţare: 

— N-avea grijă, îţi venim noi de hac! 

Oblonul s-a trîntit cu zgomot, pe urmă mi-a ajuns la urechi 
zornăitul belciugelor şi ţăcănitul lacătului care se încuia. 

Nu era chiar beznă. Printre crăpăturile bocaportului 
pătrundeau, ici-colo, cîteva firişoare de lumină. 

M-am lungit iarăşi pe spate. Glezna mă înjunghia din ce în 
ce mai tare. Pipăind-o, mi-am dat seama că se umflase. 
Numai asta îmi mai lipsea!... În jurul meu cîţiva negri şoteau, 
alţii gemeau încet. Mahó şi Dulu se aşezaseră alături. Le 
zăream sticlirile ochilor aţintiţi asupra mea. 

Am închis pleoapele şi am încercat să-mi adun gîndurile. 
Nici vorbă că prăvălirea velei din înaltul catargului fusese 
isprava lui Gill. Isteţ băiat!... Dar unde se afla acum şi ce va 
pătimi? Oare se strecurase şi el în cabina mare alături de 
Trifly şi băieţii din echipaj? Dacă am fi fost cu toţii laolaltă 


poate că am fi izbutit să punem ceva la cale; dar aşa, 
împrăştiaţi şi fără arme, ce puteam face? Pe cît de curînd se 
va ivi pămîntul şi, cu ajutorul celor de pe coastă, Liston şi 
Sherfild vor pune mîna pe noi. Nu ne vor cruța, le pricinuisem 
prea multe necazuri!... Dar cu sărmanii tineri din jurul meu ce 
se va alege? Aşadar zadarnică toată truda, soarta lor avea să 
fie aceeaşi! 

M-au smuls din gînduri pocniturile scurte care răzbăteau 
înfundat prin pereţii calei. Întîi s-au auzit trei, după un scurt 
răgaz încă două. Am sărit în picioare. Nu mă înşelam, erau 
împuşcături! Da, focuri de armă trase undeva înlăuntrul 
vasului. În cine trăgeau? Mi-am luat capul între miini 
blestemîndu-mi neputinţa; apoi m-am repezit şchiopătind 
spre peretele din fund, în stînga scăriţei - din partea aceea se 
auziseră - şi am bătut din răsputeri cu pumnii în scînduri 
strigînd: 

— Hei, voi, ucigaşilor, opriţi-vă odată! 

Ca răspuns, alte două împuşcături. Am bătut iarăşi: 

— Hei, n-auziţi? În cine trageţi, blestemaţilor? 

Şi am bătut aşa, ca înnebunit, pînă mi-am însîngerat pum- 
nii. 

Împuşcăturile au încetat. M-am chircit jos, lîngă perete. 
Mahó şi Dulu tremurau ca varga. Mă întrebam mereu: În cine 
trăseseră? În Trifly? În băieţii din echipaj? În Gill? 

În partea cealaltă a peretului, în dreapta scăriţei, s-au 
auzit cîteva ciocăneli uşoare. Am ciulit urechile. Ciocănelile s- 
au repetat. Am încercat să mă dumiresc. Intr-acolo se afla 
cabina echipajului, iar împuşcăturile se auziseră în stinga, 
deci dinspre cabina comandantului şi magazii. Am ciocănit şi 
eu în partea aceea, trei lovituri rare şi trei dese. Mi s-a 
răspuns de îndată şi în acelaşi fel. Cu cine intrasem în 
legătură? Cu Trifly sau cu Gill? 

După o vreme ciocăniturile au încetat. Degeaba am mai 
încercat, nu mi s-a mai răspuns. 

M-am ridicat cu greu şi, şoltic-şoltic, m-am căţărat pe scă- 
riţă. Ajuns pe ultimile trepte, am pus capul în piept şi cu un 
umăr am săltat binişor bocaportul. Între buza lui şi marginea 
punţii, atît cît da voie belciugele şi lacătul, s-a căscat o crăpă- 


tură de vreo trei degete. Îndeajuns ca să pot zări prin ea o 
bună parte din punte. 

Cam la cincisprezece paşi, în umbra dunetei, Liston şi 
Sherfild şedeau tolăniţi pe jos cu pistoalele alături şi cu cîte o 
sticlă dinainte. Ca nu cumva să fiu zărit, am coborit niţel 
umărul ca să micşorez geana crăpăturii. Vedeam destul de 
bine şi aşa. 

Nu puteam auzi ce îşi spuneau, însă îmi dam seama că se 
aflau la sfat. Deocamdată cel care vorbea era Liston, Sherfild 
mulţumindu-se numai să moţăie din cap în semn de 
înţelegere. Apoi a prins să vorbească Sherfild şi să clatine din 
cap Liston; dar în alt chip, ca şi cînd nu s-ar fi învoit cu cele ce 
i se spuneau. Pînă la urmă, scos din sărite, a strigat 
bălăbănind din miini - de data asta am putut auzi: 

— la mai las-o! Crezi că nu pricep unde baţi? 

Şi a sărit în picioare. Am lăsat binişor capacul la loc şi am 
coborit. Eram mulţumit şi cu atita. 

Către seară s-a ridicat oblonul ca să ni se trimeată jos, cu 
ajutorul unei frînghii, două găleți cu apă şi alte două cu 
mîncare, un terci subţire, mai degrabă o zeamă. Mult prea 
puţin pentru 150 de guri. 

— Gustă şi tu, Ted! mi-a strigat din înălţime Liston, s-ar 
putea să-ţi fie ultima îmbucătură! 

Nu i-am răspuns. După ce a închis oblonul, m-am apucat 
să împart cele căpătate. Socoteam că nu s-ar ajunge mai mult 
de un sfert de blid pentru fiecare; dar n-au avut parte nici mă- 
car de atita. Doar cîţiva, pentru că un băietan mai flămînd, în- 
tinzîndu-se să-şi ia mai degrabă tainul, a răsturnat găleţile cu 
fiertură. Ceilalţi au trebuit să se mulţumească numai cu două- 
trei înghiţituri de apă. 

Am mai ciocănit de cîteva ori în peretele din fund, dar nu 
mi s-a mai răspuns. Nu auzeau, sau nu mai aveau putinţa să- 
mi dea un semn? 

Odată cu înnoptarea m-am întins sub scăriţă, pe un petic 
de loc liber şi, cu Mahó şi Dulu de-a dreapta şi de-a stinga, am 
încercat să aţipesc; însă n-a fost chip din pricina duhoarei, a 
căldurii şi a gemetelor din jur. M-am perpelit cînd pe o parte 
cînd pe cealaltă. Cred că nici băieţii n-au închis ochii. Intr-un 
tîrziu m-am căţărat pe scăriţă pînă sub bocaport. L-am săltat 


de un deget şi am tras cît mai mult aer în piept. Parcă îmi era 
mai bine. 

Către dimineaţă m-a prins somnul acolo sus, călare pe o 
treaptă şi cu un braţ încolăcit în jurul alteia. A fost mare minu- 
ne că nu m-am rostogolit pînă jos ca să-mi betegesc şi 
piciorul celălalt. 

M-am trezit în tropăielile de deasupra capului. Am săltat 
uşor bocaportul. Se luminase de ziuă. Liston şi Sherfild 
alergau ca smintiţii de colo pînă colo strigind şi rizînd cu 
gurile pînă la urechi. Era lesne de înţeles, se ivise pământul. 
Nu ştiam dacă asta ar fi trebuit să mă bucure şi pe mine. 

Cu puţin înaintea amiezii s-a ancorat. Prin ochiul prin care 
iscodeam nu se putea zări coasta, dar socoteam că se afla în 
apropiere, căci după scurt timp a apărut pe bord un necunos- 
cut. L-am urmărit cît a străbătut puntea ca să suie, împreună 
cu Liston, Sherfild şi Harris, pe puntea de sus. 

Era un bărbat între două virste, sfrijit şi mărunţel, cu uită- 
tura pătrunzătoare şi vicleană, puţin saşie. Părea corcitură 
între arab şi chinez. Dealtfel şi îmbrăcămintea de pe el era 
amestecată. 

Au coborit după vreo jumătate de oră, oprindu-se pentru 
cîteva clipe sub dunetă. Citeşipatru păreau cuprinși de voie 
bună, pesemne că tîrgul se încheiase spre multumirea tutu- 
rora. Ca să văd mai bine şi ca să prind măcar un crîmpei de 
vorbă, am căscat capacul mai mult. S-a întîmplat ca tocmai 
atunci privirile lui Sherfild să alunece către bocaport. Sur- 
prins, l-am coborit repede. 

După scurt timp, desigur îndată după plecarea străinului, 
am auzit cîteva bocăneli deasupra capului şi glasul lui 
Sherfild: 

— Ştiu că eşti sub bocaport, Ted. Te-am zărit adineauri. 

Mi-am ţinut răsuflarea şi am coborit pe nesimţite citeva 
trepte, de teamă să nu salte capacul şi să tragă cu pistolul 
prin deschizătură. 

Cel de sus parcă m-a ghicit, căci i-am auzit din nou glasul: 

— Nu-ţi fie teamă, nu vă mai facem nimic, nici ţie şi nici 
celorlalţi... ba chiar o să vă purtăm în puf! 

Şi a ris înveselit de gluma făcută. Oare ce voia să spună? 
Am aflat îndată, fiindcă Sherfild a continuat: 


— De-acuma capetele vă sînt la preţ. El Bahir s-a învoit să 
le cumpere şi pe ale voastre... deşi nu-s negre! Cred că va că- 
păta pe ele de trei ori mai mult de la Joe Rinocerul. Indrăcit 
negustor El Bahir ăsta! a încheiat Sherfild rizînd cu poftă. 

Simţeam cum mi se usucă cerul gurii. Am urcat treptele 
înapoi şi am întrebat: 

— Unde e Trifly? 

— În cabina mare. S-a baricadat în ea cu negrii din 
echipaj. Dacă îi place să stea acolo, n-are decit... fiindcă l-am 
zăvorit şi noi pe partea noastră! 

— Şi Gill? l-am mai întrebat eu cu inima îndoită. 

— Să-l ia toţi dracii pe bezmeticul ăla!... Stă închis în 
magazia cu arme şi cum te apropii de uşă trage prin ea... Abia 
am izbutit s-o legăm pe dinafară. 

Mi-a venit inima la loc. De-acolo porniseră împuşcăturile 
din ziua trecută! Aşadar eram teferi cu toţii! 

Sherfild s-a dus, chemat fiind de Liston. N-aveam de ce să 
mă mai feresc şi am căscat oblonul fără sfială; ba chiar l-am 
înţepenit aşa cu două blide. In chipul ăsta aveam, pe lingă 
aer, şi un pic de lumină. 

Nu mai puteam sta cu mîinile în sîn, trebuia neapărat să 
încerc ceva. Îmi făurisem în minte un plan, încă nu destul de 
desluşit şi pe alocuri cu slăbiciuni. Mai întîi nu ştiam cînd să 
pornim şi mai cu seamă dacă vom fi în stare să trecem peste 
primul hop. De el atîrna totul. 

Am coborit şi, împreună cu Mahó şi Dulu, ne-am străduit 
să scoatem lanţurile negrilor dimprejur. Era anevoios fără nici 
o sculă, totuşi am izbutit să descătuşăm cîțiva. Mi-am dat 
silinţa să-i lămuresc pe băieţi ce anume aveam de făcut şi ne- 
am pus pe treabă. Nădăjduiam că celor de pe punte nu le va 
veni cheful ca tocmai acum să salte bocaportul ca să se uite 
la noi. 

Am smuls din locul lor cîteva scînduri lungi, late şi grele pe 
care şedeau negrii din fundul calei. Le-am tras în faţă, am ridi- 
cat una deasupra noastră şi i-am înţepenit un capăt între 
coastele corăbiei, iar celălalt i l-am sprijinit pe o treaptă a 
scăriţei. Ca nu cumva să alunece, am legat-o strîns cu 
cureaua de la pantaloni. Lîngă ea am pus altă scîndură şi apoi 


încă una. Pe cîteşitrele le-am întărit de jos cu altele mai 
scurte. 

Injghebasem astfel o schelă. N-a fost deloc o treabă 
uşoară şi ne-a răpit destul timp. 

l-am lăsat pe ceilalţi băieţi să se odihnească şi, ridicat în 
cîrcă de Mahó şi Dulu, m-am căţărat sus, pe podeaua schelei. 
O potrivisem destul de bine. Indoit puţin din şale, ajungeam 
cu umerii în bocaport. 

M-am chircit pe vine şi am privit prin crăpătură. Stăpinii 
corăbiei şi ai noştri se aflau pe puntea de comandă. L-am 
văzut pe Liston cărînd acolo de mîncare şi sticle cu băutură. 
Fireşte, se pregăteau să-şi sărbătorească izbinda şi să bea 
adălmaşul negustoriei încheiate. Asta îmi venea bine la 
socoteală. Cu minţile aburite erau mai lesne de încolţit... 
bineînţeles dacă vom izbuti să ieşim din cală. Mai aveam însă 
de aşteptat. Pe de altă parte mă temeam să nu pice din nou 
El Bahir ca să-mi încurce socotelile. 

Dar, cum am mai spus, lucrurile nu se potrivesc întotdea- 
una după pofta noastră; uneori sînt grăbite de cine ştie ce 
împrejurări neaşteptate. 

Nu ştiu, pentru că nici n-am căutat să aflu, ce s-a petrecut 
acolo sus, de unde au pornit cele care au urmat. Am socotit 
că e mai bine aşa, mintea omului nu trebuie să cuprindă toate 
păcătoşeniile vieţii. 

Ceea ce am văzut mai tirziu, atunci cînd m-am urcat pe 
puntea de comandă, au fost cîteva sticle de rom golite şi 
sparte şi o pereche de cărţi de joc unsuroase împrăştiate pe 
jos. Poate, cu minţile zăpăcite de băutură, zarva să fi pornit 
de la jocul de cărţi; ori, poate, totul fusese dinainte chibzuit 
de unul dintre ei, iar cărţile să fi stîrnit doar prilejul. 

Imi amintesc numai că, stînd aşa sub bocaport, am auzit, 
după îndelungi chiote de veselie şi hohote de ris, un şir de su- 
dalme, apoi ţipete furioase şi la urmă două focuri de armă şi 
un vaiet. 

Faptele s-au desfăşurat după aceea ca în iureş. 

Peste balustrada punţii de comandă, s-a prăvălit jos Sher- 
fild. Am crezut că va rămîne lat acolo, dar s-a ridicat ca 
împins de arcuri şi a luat-o la goană, şchiopătind şi ţinîndu-se 
cu o mînă de umărul însîngerat, către tambuchiul care ducea 


către cabina căpitanului. Liston, cu cîte un pistol în fiecare 
mînă, a tras de sus cîteva focuri după el; dar nu l-a nimerit 
pentru că Sherfild dispăruse prin tambuchi. A sărit şi Liston 
peste balustradă şi a luat-o pe urmele fugarului. Avea faţa 
vinătă şi schimonosită de minie. După citeva clipe s-a auzit 
din pîntecele va-sului un schimb prelung de focuri, unele mai 
tari altele mai înfundate. 

(Mai tîrziu am aflat că, în timp ce Liston trăgea prin uşă în 
Sherfild care se încuiase în cabină, tînărul irlandez, crezînd că 
el era cel atacat, trăgea, la rîndul său, prin uşa magaziei, în 
Liston.) 

Am simţit că nu mai era vreme de zăbavă şi le-am făcut 
semn băieţilor să urce degrabă lîngă mine. S-au căţărat pe 
schelă ca maimuţele. Cu toţii laolaltă, care cu umerii, care cu 
mîinile, ne-am opintit din răsputeri în oblon. O dată... de două 
ori... La a treia opinteală belciugele au sărit din făgaşul lor şi 
oblonul s-a dat peste cap. Dar în acelaşi timp s-a surpat şi 
schela de sub noi şi ne-am pomenit grămadă peste cei de de- 
desubt. 

M-am strecurat cum am putut printre scînduri şi printre 
trupurile celorlalţi pînă la scăriţă şi am suit-o repede. Inlăun- 
trul vasului împuşcăturile încă nu conteniseră, dar erau mai 
rare. Înainte de a ieşi afară le-am făcut semn băieţilor să ră- 
mînă cuminţi sub bocaport. 

Pe cînd străbăteam în fugă puntea către tambuchiul ce 
ducea spre cabina echipajului, am văzut că ţărmul nu era 
prea îndepărtat şi că, la jumătatea distanţei dintre coastă şi 
corabie, o barcă, cu cîţiva oameni la lopeţi, spinteca valurile 
spre noi. Am grăbit pasul, deşi glezna mă înjunghia rău. 

Ajuns în faţa uşii am bătut cu pumnii în ea. 

— Trifly, sînt eu! Deschideţi repede, nu-i timp de pierdut! 

Şi totodată am dat la o parte drugul care înţepenea uşa. 
Cei dinăuntru s-au grăbit s-o despiedice pe partea lor. Dar uşa 
era încuiată şi cu cheia. 

— Puneti umerii în ea! le-am strigat. 

Curînd uşa a sărit din ţiţini. Totuşi treaba asta a luat cîtăva 
vreme. Cînd să scoatem capetele prin tambuchi, l-am zărit pe 
Liston care străbătea puntea încărcîndu-şi pistoalele. In 


acelaşi timp suia pe vas, pe la tribord, El Bahir cu oamenii lui. 
Am tras repede capetele înapoi. 

L-am auzit numai pe Liston strigind răguşit: 

— Ai adus banii, pişicherule? De-acum negustoria se face 
doar între noi doi!... Mai am de vinzare şi o corabie! 

Cît de repede şi neaşteptat se pot încheia uneori întîmplă- 
rile cele mai cumplite!... 

Ce a răspuns El Bahir n-am auzit, şi nici ce a mai spus Lis- 
ton; însă, după citeva clipe, a răsunat un strigăt jalnic. Nu m- 
am putut stăpiîni să nu-mi înalt capul. Liston se răsucea pe loc 
cu un cuţit împlîntat în piept. Apoi s-a prăbuşit ca un butuc la 
picioarele lui El Bahir. Acesta, cu o strimbătură în colţul gurii, 
ce voia să aducă a zîmbet, a împins cu călciiul leşul din faţa 
lui şi a făcut semn celor din spate să-l urmeze. Avea de gînd, 
fireşte, să ia în stăpinire corabia. 

N-a fost nevoie de nici un semnal. În acelaşi timp am 
năvălit atît noi, cei din tambuchi, cît şi băieţii din cală. 

Incăierarea a fost scurtă. Noi eram mai mulţi şi mai 
hotăriţi. Oamenii lui El Bahir, luaţi pe negîndite, n-au apucat 
să scoată pistoalele sau cuţitele. Se băteau orbeşte şi care 
cum izbutea să scape din miinile noastre se arunca peste 
bord în apă. Pe cei-lalţi i-am azvinlit noi. 

Singurul care s-a împotrivit mai înverşunat a fost El Bahir. 
Pe cît părea de firav, pe atit era de iute şi de îndeminatic. Se 
proptise de dunetă, ca să nu fie atacat şi din spate şi fulgera 
în dreapta şi în stînga un cuţit mare, desigur cel cu care îl 
înjun-ghiase pe Liston, ţipînd ca din gură de şarpe. Băieţii se 
îmbulziseră în faţa lui, însă nu îndrăzneau să se apropie prea 
mult de teamă să nu fie crestaţi. Am pus mîna pe scurtătura 
de lemn pe care o lua Sherfild cu el la timonă, şi l-am croit cu 
sete peste braţul înarmat. Cuţitul a sărit cît colo. Atita a fost. 
L-am luat apoi pe sus şi l-am trimis şi pe el la scăldat. 

Priveam de pe punte cum se bălăceau în apă căznindu-se 
să urce în barcă. Cînd toţi au fost culeşi, s-au zorit să tragă la 
lopeţi spre mal. El Bahir s-a ridicat în picioare şi, sucindu-se 
spre noi, ne-a ameninţat cu pumnii strînşi. Ca răspuns, Trifly, 
şugubăţ, i-a dat cu tifla. 

Eram iarăşi stăpîni pe corabie! 


Băieţii parcă uitaseră de foame, de sete şi de ceasurile 
lungi de spaimă şi de istoveală prin care trecuseră. Se 
învîrteau ca nişte sfirleze. 

Curînd de tot am tras ancora, s-au ridicat pînzele şi am 
luat largul. Toate astea s-au făcut sub ochii lui Trifly, prima 
mea grijă fiind să văd ce se întîmplase cu Gill şi cu ceilalţi doi. 

Deşi m-am apropiat pe nesimţite de magazia în care 
tînărul irlandez se ţinea închis, m-am pomenit cu doi plumbi, 
traşi prin uşă, şuierîndu-mi pe deasupra capului. M-am întins 
pe burtă şi am strigat: 

— Potoleşte-te, Gill! Sînt eu, Ted. leşi afară, n-ai de ce să 
te mai temi, totul s-a sfirşit!... În timp ce eu tai frînghiile ce 
leagă uşa pe dinafară, tu desfă-o pe partea ta. 

— Cu cine mai eşti? s-a auzit după o vreme glasul plin de 
îndoială al celui dindărătu! uşii. 

— Sînt singur, ţi-o jur! 

— Nu mă minţi? Nu cumva e o capcană? 

— Cum te-aş putea înşela, băiatule, după cele ce ai făcut 
pentru noi? 

După alt răstimp, desigur de chibzuială, l-am auzit cotro- 
băind la uşă. A deschis-o dintr-o smucitură. In miini avea două 
pistoale şi din buzunarele pantalonilor ieşeau afară minerele 
altor două. Era înarmat cît patru. M-a pufnit risul. 

Cu cel încuiat în cabina de alături a fost mai lesne. 
Trăsese cu urechea, aşa ca a deschis de îndată. . 

Sherfild era supt la faţă, fără cămaşă pe el. Işi înfăşurase 
cu ea umărul rănit şi era pătată de sînge. Abia se ţinea pe 
picioare. Ajutat de Gill, l-am întins pe pat şi l-am oblojit. Cred 
că avea umărul sfărmat. 

L-am lăsat acolo, în grija lui Gill, şi m-am întors pe punte. 
Trebuia să văd ce se întîmplase şi cu Harris. 

L-am găsit pe puntea de comandă, în nesimţire, 
îngrămădit într-un colţ. După ce l-am tras afară, i-am privit 
rana. Fără îndoială că unul dintre primele două focuri trase de 
Liston fusese pentru Harris. Scăpase totuşi uşor. Fie că 
dăduse capul pe spate, ori împuşcătura pornise de jos în sus, 
spre norocul lui, plumbul alunecase pe osul frunţii despicîndu- 
i doar pielea. Ameţit de lovitură se prăbuşise pe podea; iar 


Liston, crezîndu-l răpus, a pornit vînătoarea după celălalt, 
care încerca să scape. 

Harris s-a dezmeticit şi a holbat la mine ochii în-spăimân- 
taţi. 

— Nu te teme, i-am spus, mai rău nu ţi se poate întâmpla. 

L-am ridicat binişor, ajutat de Mal6, şi l-am dus în cabină, 
alături de Sherfild, ca să-şi ţină de urit unul altuia. 

Leşul lui Liston a fost vîrît într-un sac şi aruncat în ocean... 

Către amiază, am suit la timonă, lîngă Trifly, chemîndu-l 
acolo şi pe Gill şi cîteşitrei am stat la sfat. Trebuia chibzuit lo- 
cul de debarcare. S-au adus toate hărţile lui Joe şi, întinzîndu- 
le pe jos, le-am buchisit cu migală timp îndelungat. 

Părerea mea era să nu ne îndepărtăm prea mult. Pe 
această coastă se scurgea drumul dinăuntrul ţării pe care 
erau aduşi la îmbarcare negrii înrobiţi. Desigur că mulţi dintre 
ei l-ar recunoaşte. Ce-i drept, era şi plin de primejdii, pe 
aceste meleaguri mişunau oamenii lui El Bahir şi al celor care 
se îndeletniceau cu vînătoarea şi negoţul cu sclavi. Dar ca să 
porneşti cu toată gloata după tine pe alt drum, necunoscut, la 
întîmplare, ar fi fost mult mai primejdios. 

Pînă la urmă, aceste ginduri le-au împărtăşit şi prietenii 
mei. 

Am hotărît să acostăm la citeva zeci de leghe spre sud, în 
preajma gurii fluviilor înfrăţite Djuba şi Lakdera. Harta arăta 
un loc fără aşezări omeneşti. De-acolo, suind către nord-vest, 
s-ar fi întîlnit drumul bun. Astfel se ocoleau sălaşurile lui El 
Bahir şi ale celor în cîrdăşie cu el, din apropierea coastei. 

Nu mică mi-a fost bucuria cînd am aflat că Gill se pricepea 
în calculele marinăreşti. După socotelile lui, aşa cum eram 
purtaţi de vînt, am fi ajuns în faţa locului hotărit pentru 
debarcare a doua zi în zori. 

Bineînţeles că nimănui nu i-a fost gîndul la odihnă. Băieţii 
îşi dăduseră seama că în curînd vor păşi pe uscat. Păreau 
liniştiţi, dar în sticlirea ochilor, în felul cum se mişcau acum, în 
şopăielile scurte schimbate între ei, le simţeai clocotul nerăb- 
dării şi neastâmpărul inimii. Fireşte că nici eu şi nici Trifly, 
poate că nici Gill, nu eram mai puţin tulburaţi. 


KKK 


Navigasem la cîteva leghe departe de coastă ca El Bahir 
să ne piardă urma. Odată cu zorile am făcut volta spre vest. 
Curînd în faţa noastră s-a ivit ţărmul. Ne-am apropiat de el şi 
am lăsat ancora. 

Nu puteam cobori în necunoscut cu toată liota. Mai întîi 
trebuiau cercetate locurile. Gill a cerut să se ducă el. S-a lăsat 
barca la apă, i-am pus o armă pe umăr şi l-am trimis însoţit 
de Mahó şi de încă doi băieţi din echipaj. 

Cît au lipsit, cocoţat în gabia din virful catargului mare, 
mi-am căznit ochii cercetînd cu stăruinţă coasta şi depărtările. 
Aveam în faţă o plajă lungă şi îngustă, întreruptă ici-colo de 
îngrămădiri de piatră cenuşie, prelungiri către apă ale şirului 
de deluşoare stîncoase din spate şi care o străjuiau pe tot în- 
tinsul ei. Locuri sterpe, fără pic de verdeață. Doar către sud, 
la vărsarea fluviilor Djuba şi Lakdera în ocean; dar acolo 
hărţile arătau întinderi mlăştinoase peste care nu se putea 
trece, iar mai jos, de partea cealaltă a smircurilor, micul port 
somalez Kismaiu. 

Gill şi băieţii s-au întors după vreo trei ceasuri. Da, nime- 
riserăm bine, la cîteva zeci de mile nord de gurile fluviilor, iar 
coasta părea pustie. 

Aşadar puteam debarca! Dar cum să duci la țărm o 
armată întreagă de oameni cu o biată barcă? 

Ce altceva puteam face? Am ridicat ancora şi, cu toate 
pînzele în vînt, ne-am lăsat purtaţi înainte, către țărm. La vreo 
trei sute de metri de coastă, „Clemenţa” s-a proptit dintr- 
odată cu chila de fund, trosnind din toate încheieturile şi cu 
noi de-a valma unii peste alţii. 

M-am azvirlit primul în apă, aşa îmbrăcat cum eram. După 
mine, Mahó şi Dulu; iar după ei, Trifly, Gill şi toţi băieţii din 
echipaj. Am întins doar de cîteva ori braţele în înot şi am dat 
cu tălpile de fund. Am alergat prin apă, învolburaţi de stropi... 
Ajunşi pe uscat, ne-am trîntit jos şi ne-am tăvălit minute în şir 
pe nisipul fierbinte, rizînd şi chiuind ca zănaticii! 


Partea a doua 


„„.ŞI PE PĂMÎNTURI NEPRIMITOARE 


«2 N mt 


qahul ce pe cofi a /ompalegă. 


câtte locutide de MLLE 


Capitolul VI 


În cea mai minunată zi poţi avea şi 
necazuri 


Reîntorşi pe corabie, ne-am apucat de o treabă care ne-a 
luat mult timp: descătuşarea celor din cală. Erau acolo 
aproape o sută patruzeci de suflete. Deşi acum aveam sculele 
trebuincioase, fie din nepricepere, fie din pricina nerăbdării şi 
a grabei, lucrul a mers destul de anevoios. 

Negrii erau scoşi pe rînd, în pîlcuri de cîte zece. Pe măsură 
ce li se scoteau fiarele, erau împărţiţi pe triburi şi daţi în grija 
băieţilor. La pupă, sub vegherea lui Dulu, au fost strînşi cei 
din acelaşi trib cu el, care pînă la urmă au numărat aproape o 
sută de oameni. Cei de la provă, vreo patruzeci, străjuiţi de 
Mahó, făceau parte din alte două triburi. li îndemnasem pe 
băieţi să fie cu ochii în patru, să caute să-i dumirească pe cit 
le va sta în putinţă de cum se cuvenea să se poarte şi să 
împiedice orice încercări nesăbuite. 

Am sfîrşit abia către amiază. În acest timp Trifly a pregătit 
bucate ca pentru zile mari. N-am pus nici o oprelişte şi s-au 
ospătat toţi pe săturate; ba unii, mai lacomi, s-au ţinut după 
aceea cu mîinile de pîntece, gemînd, ceasuri întregi. 

Nu puteam debarca şi porni la drum către apusul soarelui, 
aşa că, vrind-nevrind, plecarea a fost hotărită pentru a doua 
zi în zori. Dealtfel nici nu puteam face asta fără a mai cerceta 
odată hărţile - destul de sărace în amănunte asupra uscatului 
- şi a chibzui totul cu înţelepciune. 

Gill părea în cumpănă. Pe de o parte inima îi da ghes să 
ne însoţească, pe de alta datoria îl îndemna să rămînă ca să 
încerce să ajungă la ai lui. In afară de asta, răniții de pe 
corabie aveau nevoie, pentru o vreme, de îngrijiri. Pînă la 
urmă, aşa cum era firesc, a înclinat către datorie. 

Dealtfel nici noi nu aveam să însoţim gloata decit cîteva 
zile, pînă cînd o vom scoate pe drumul bun, în afară de 
primejdii. După aceea ea va rămîne sub oblăduirea lui Mahó şi 
Dulu care o vor purta mai departe, spre locurile de baştină. 


Eu cu Trifly vom face un ocol prin nord, ori prin sud - încă nu 
eram hotăriţi - ca să ajungem în porturile Brava sau Kismaiu, 
unde nădăjduiam să ne aciuim, fără prea mari necazuri, pe o 
corabie. 

Pe înserate, am urcat cu Trifly şi cu Gill pe puntea de co- 
mandă, de unde puteam supraveghea mai cu uşurinţă îngră- 
mădirile de oameni de la proră şi de la pupă. Totodată, grijulii, 
am cărat cu noi armele şi muniţia din magazia mică şi ne-am 
înţeles ca în timpul nopţii să facem de strajă cu schimbul, din 
trei în trei ore. 

Cît am fost eu de cart a domnit bună pace. Negrii 
dormeau înghesuiți unii în alţii. Nu se auzeau decit şopotele 
valurilor domoale ce se loveau de o coastă a corăbiei, 
legănînd-o alene şi aducînd, poate, primele vise frumoase 
oropsiţilor de pînă mai ieri. 

M-a urmat Trifly, şi cartul lui s-a scurs la fel de liniştit. 

Necazul avea să vină abia după miezul nopţii. Am fost 
trezit de zgilţiielile lui Gill şi de glasul lui Mahó de la proră. M- 
am repezit buimac într-acolo. Băiatul arăta cu mîna apele, 
spre vest, spunîndu-mi nu ştiu ce pe limba lui. Gill m-a 
dumirit. Cu cîteva clipe înainte, la puţin timp după apusul 
lunii, s-au auzit nişte plescăieli. Ajutaţi de întuneric, patru 
negri săriseră peste bord şi acum înotau către mal. Nu mai 
putuseră îndura jarul aşteptării şi se hotăriseră să pornească 
în libertate cît mai neîntîrziat. 

Ce era de făcut? Să ne luăm după ei? Şi cum i-am fi putut 
întoarce, sau să-i facem să înţeleagă cît de neghioabă le era 
încercarea de a porni în necunoscut singuri, neajutoraţi şi fără 
merinde? 

Ne-am hotărît să aprindem citeva torţe - deşi era 
primejdios - ca să supraveghem mai bine gloata. Dar nu 
apucaserăm s-o facem cînd noi plescăituri ne-au vestit că alţi 
cîţiva urmaseră pilda celor dintii. 

Odată torţele aprinse, am privit în jurul meu. Mulțimea era 
în picioare şi fremăta ca prinsă de dihonie. Strigătele şi 
îndemnurile noastre păreau zadarnice, nimeni nu le da 
ascultare. Încă puţin şi desigur că mai bine de jumătate din 
omenirea de pe punte va lua calea celorlalţi. 

Cum să-i potolim? 


Şi atunci lui Trifly i s-a năzărit o năstruşnicie. A sărit în 
mijlocul punţii şi, sub lumina piîlpîitoare a torţelor, s-a apucat 
să-şi arate toată iscusinţa circărească; să facă tumbe peste 
tumbe, în toate chipurile şi care de care mai caraghioase; să 
învîrtească pe deasupra capului cîte două, trei, ba chiar patru 
sticle; să imite lătratul cîinilor, miorlăitul miţelor sau ciripitul 
păsărilor; să scoată cîrpe, cuie şi nasturi din nasurile sau 
urechile celor dimprejur. 

În primele minute mulţimea nu l-a luat în seamă: dar apoi, 
încet-încet, a început să fie prinsă de giumbuşlucurile circa- 
rului, ca pînă la urmă să ajungă să ţopăie şi să ridă chiuind, 
fermecată de minunăţiile ce le vedea. 

Zorile ne-au găsit aşa, în plină petrecere. Trifly era lac de 
năduşeală şi gifiia istovit, dar cu faţa luminată de mulţumire. 
Cred că a fost cel mai izbutit spectacol pe care l-a dat 
vreodată şi cu care, pe drept cuvint, se putea făli! 


KKK 


Ca să nu mai avem parte de noi necazuri, trebuia 
neapărat să grăbim plecarea. 

însoţit de cîţiva băieţi din echipaj, am coborit spre 
magazia cu provizii. Voiam să văd ce mai rămăsese şi ce se 
putea lua la drum. 

Uimirile au început chiar de la intrare. Lacătul fusese 
smuls din loc şi uşa sta dată de perete. Înăuntru o adevărată 
harababură: sacii spintecaţi, butoiaşele cu marmeladă sparte, 
pesmeţii din lădiţe împrăştiaţi pretutindeni, de-a valma cu 
făina, orezul şi tăriţa. Nimic nu rămăsese nerăscolit... Şi în 
mijlocul acestei învălmăşeli fără seamăn, trei negri, cu cîte o 
sticlă de rom goală alături, dormeau cu capetele proptite de 
lăzi şi cu feţele înseninate de vise plăcute. 

Cînd şi în ce chip se strecuraseră acolo nimeni n-ar fi pu- 
tut-o spune. l-am tras afară, de picioare, fără ca ei să 
clipească măcar şi ne-am apucat să adunăm ce se mai putea 
aduna. Am umplut - tot aşa, de-a valma - lădiţele ce 
scăpaseră nevătămate cum şi o seamă de săculeţe şi boccele 
croite din vele. Am mai strîns de asemenea lucruri ce 
socoteam că ne-ar fi trebuincioase pe drum ca: barda, o 


rangă, unelte din lada dulgherului, cîteva găleți, bucăţi de 
vele, saule, un colac cu parime şi altele. 

Mulțimea ne urmărea cu înfrigurare. Cînd tot calabalicul a 
fost îngrămădit în mijlocul punţii, s-a lăsat barca la apă şi s-a 
început cărăuşia spre mal sub îndrumarea lui Gill. 

În timp ce barca pornea cu ultima încărcătură, am coborit 
în cabină. Sherfild se afla întins pe pat. Era tras la faţă şi ochii 
îi sticleau ciudat. Cred că avea fierbinţeli mari. Harris şedea 
pe scaunul din faţa mesei. A dat să se ridice, dar s-a clătinat 
pe picioare şi s-a aşezat la loc. Ne-am privit citeşitrei 
îndelung, în tăcere, tot aşa cum ne priviserăm şi prima oară, 
multe zile în urmă, la începutul călătoriei. 

— Curînd vom debarca, am rostit eu în cele din urmă. Gill 
va mai rămîne citeva zile cu voi ca să vă îngrijească... 

Harris a încercat să spună ceva, dar nu s-a auzit decit un 
mormăit neînțeles. Sherfild continua să mă privească cu ochi 
lucitori. 

— V-am lăsat hrană şi tot ce vă trebuie, am mai adăugat. 
Cînd vă veţi înzdrăveni, sînteţi liberi să plecaţi încotro veţi 
pofti, însă feriţi-vă de El Bahir şi oamenii lui. Nu vă vor cruța 
cum nu l-au cruțat nici pe Liston. 

Harris parcă ar fi vrut iarăşi să zică ceva, dara scos tot o 
mormăială. 

— Altceva ce să ne mai spunem? Ar fi de prisos, am 
încheiat eu. 

Ne-am mai uitat cîteva clipe unul la altul, apoi m-am răsu- 
cit pe călcîie şi am ieşit repede. 

Barca ajunsese la mal şi se descărca. Omenirea din jurul 
meu fremăta la capătul răbdării. Da, sosise timpul să părăsim 
corabia! Am îmbrăţişat cu privirea toată mulţimea şi, ridicînd 
braţul, am făcut un semn larg de îndemn. Odată cu mine s-au 
aruncat în apă şi cei o sută cincizeci. 

Pe țărm am împărţit calabalicul în aşa fel ca fiecare om, 
după cum îl ajutau puterile, să poarte cite o sarcină în cîrcă. 
Barda, ranga şi mai cu seamă armele cu muniţia au rămas să 
fie duse de mine, de Trifly, de Mahó şi Dulu. Deşi erau mult 
mai grele, nu puteau fi încredințate altora. 

Soarele era de-acuma sus. Sosise clipa să ne despărţim şi 
de Gill. M-am dus la el şi l-am îmbrăţişat. 


— Rămii cu bine, flăcăule!... 

Mai mult n-am fost în stare să rostesc pentru că mi se pu- 
sese un afurisit de nod în git. Trifly, de lîngă mine, cu toate că 
îi gilgiia şi lui glasul, a izbutit să înşire mai multe vorbe: 

— Bălăiorule, cît de curînd să te văd căpitan de vas! 

Gill, în schimb, n-a putut scoate nici una, doar un „ah!”; şi 
a rămas cu ochii pironiţi spre ocean. Urmărindu-i privirile mi- 
am dat seama că alta era pricina, ceva la care nimănui dintre 
noi nu-i mersese capul. „Clemenţa”, uşurată de încărcătura 
vie de pe ea, se despotmolise şi, sub pala unui vînt prielnic, 
luase calea largului. 

Incă uluit de ceea ce vedeam, m-am repezit să împing 
barca la apă, însă am fost oprit de Trifly. 

— Cu neputinţă să mai fie ajunsă! Ar însemna să ne pier- 
dem toată ziua... şi oamenii nu mai pot fi ţinuţi locului! 

Avea dreptate, aşa că am însoţit corabia doar cu privirea 
şi cu gîndul. Desigur că în decursul cîtorva zile va fi zărită de 
o navă care să-i vină în ajutor; sau, poate, Harris, 
recăpătindu-şi puterile, va izbuti s-o strunească. S-ar fi 
împlinit ceea ce îi făgăduisem cîndva - deşi el nu-şi ţinuse 
învoielile - de a rămîne stăpiînul corăbiei. Dar cum se va 
descurca pînă la urmă? Aceasta nimeni dintre noi n-o va şti 
vreodată. 

Lîngă mine a răsărit glasul lui Gill: 

— Aşa a fost să fie, să vă însoţesc!... Măcar o parte din 
drum. 

Băiatul nu părea deloc necăjit, dimpotrivă. Am clătinat din 
cap zimbindu-i; apoi m-am întors către gloată şi arătînd către 
vest, spre afundul zărilor, am dat semnalul mult aşteptat al 
plecării. 

Mulțimea s-a urnit de îndată şi s-a aşternut la drum cu pas 
voinicesc. M-am aşezat în fruntea ei ca să-i mai domolesc 
aviîntul. Oamenii erau slăbănogi şi puţinele puteri ce le aveau 
nu trebuiau irosite din prima zi. Capătul drumului se afla 
undeva, departe, şi pînă să-l ajungă aveau de mers zile în şir, 
multe, lungi şi grele. 

Am urcat dealul stîncos din faţă. De pe el se vedea în 
urma noastră întinsul nesfîrşit al oceanului siniliu, cu scînteieri 
argintii; iar departe, ca o coajă de nucă, „Clemenţa”. Cite 


gemete şi lacrimi purtase ea pe aceste ape... ca acum să se 
afunde singuratică în pustiul lor... Nici vorbă, îşi merita 
soarta! g 

M-am întors. In faţa noastră, către apus, cît cuprindeai cu 
ochii, alt întins nesfirşit. Acesta cenușiu, pietros, sterp... Oare 
şi el ne va fi potrivnic? N-ar fi fost drept. 

Gloata privea şi ea tăcută, poate frământată de aceleaşi 
gînduri. M-am scuturat şi am pornit coborişul cu mulţimea 
înşirată după mine. 

De-a stânga şi de-a dreapta mea îi aveam pe Mahó şi 
Dulu. Ultimul dispărea din cînd în cînd către mijlocul şirului, 
unde se afla Gill. Intre ei se legase prieteşug şi avea haz să-i 
vezi sporovăind împreună, cum se maimuţărea fiecare ca să 
se poate face înţeles. 

La urmă, ca încheietori, Trifly şi băieţii din echipaj. Uneori 
îl auzeai pe circar cîntînd printre buze, ca trompeta, un marş. 
În chipul acesta îi îndemna pe cei mai slabi de puteri să nu ră- 
rească rîndurile şi să ţină pasul celorlalţi. 

Şi am mers aşa, printre cioturi de stînci şi pe bolovănişuri 
fierbinţi, suind şi coborînd, întîi cu soarele dogoritor în ceafă, 
apoi cu el în creştet, cîteva ore bune. 

Un popas mai lung s-a făcut abia către amiază. Tot în do- 
rinţa de a ne îndepărta cît mai mult de coastă, hotărisem ca 
mîncarea caldă, care cerea timp ca să fie pregătită, s-o dăm 
la popasul de seară. Pentru prînz s-a împărţit fiecăruia, fără 
osebire, cîte un pumn de pesmeţi şi o lingură cu marmeladă. 

Dacă foamea ne-am minţit-o, nu la fel şi setea. Cărăuşii 
găleţilor cu apă, după ce băuseră bine, şi le vărsaseră în cap 
ca să se răcorească şi totodată să scape de povară. 
Indelungul chinurilor fără nădejdi îi dezvăţase să mai fie 
prevăzători, mulţumindu-se cu fărima de alinare de-o clipă... 
dacă aceasta se ivea cumva. 

Semne de ploaie nu se vedeau şi cum lipsa apei era cel 
mai mare neajuns, ce altceva puteam face decit să scurtăm 
popasul şi să pornim cît mai de-grabă în căutarea ei? Dar 
după atitea ore de mers şi mai cu seamă însetaţi, drumul 
părea mult mai greu. 

Hărțile ne arătau că înaintînd către vest vom întîlni fluviul 
Djuba, care străbătea acest ţinut pustiu curgind dinspre nord. 


Gill socotea că distanţa nu era prea mare şi ne-a încredinţat 
că pînă în seară vom ajunge. 

Din păcate, ori hărţile lui Joe, ori socotelile lui Gill erau 
greşite - poate chiar amîndouă - pentru că înnoptarea ne-a 
prins fără să fi dat de apa mult rivnită; nici măcar cu nădejdea 
că s-ar afla prin apropiere. 

In schimb i-am ajuns din urmă pe fugarii de pe corabie. 
Erau şapte la număr şi într-un hal fără de hal. Abia se mai tî- 
rau. Ne-au cerut apă şi de mîncare. Nu le-am putut da decit 
pesmeţi, cîte o mînă fiecăruia. 

Tot cu pesmeţi a trebuit să ne mulţumim şi noi, ceilalţi. 
Apoi ne-am cuibărit, care cum am putut, prin scobiturile stîn- 
cilor, pentru odihnă. 

A fost o noapte lungă şi grea, în care, cred, doar puţini au 
fost furaţi de somn. Eu, unul, m-am perpelit pe toate feţele 
muncit de gînduri. Greutățile şi necazurile ne năpădiseră chiar 
din prima zi. 


KKK 


Odată cu mijirea zorilor toată suflarea era în picioare; ba 
un pîlc cu cîţiva mai grăbiţi au luat-o înainte. Pentru a se 
cruța, băieţii lepădaseră poverile. Am trimis să-i întoarcă. 
Nesupunerea în împrejurările în care ne aflam era 
primejdioasă. l-am încărcat din nou şi i-am virit în mijlocul 
gloatei. De asemenea, am pus cite o sarcină - e drept, mai 
uşoară, pentru că erau cei mai istoviţi - în circa fugarilor de 
pe corabie. Nu i-am uitat, fireşte, nici pe cei care prăpădiseră 
apa, umplindu-le de astă dată găleţile cu o parte din 
calabalicul celor încărcaţi prea mult. 

In sfîrşit ne-am înşiruit la drum ca în ziua trecută. Graba 
celor cîţiva voinicoşi s-a dovedit fără temei. Cu cît soarele 
suia pe boltă, tot mai aprins, pe atit nădejdile noastre de a 
ajunge la liman scădeau. Pustiul din faţă părea fără de sfirşit. 
Pasul se rărea, tot mai nesigur, mai anevoios. Cei slăbănogi 
rămăseseră mult înapoi. Marşul ca din trimbiţă, de îndemn, al 
lui Trifly, suna din ce în ce mai slab şi răguşit, pînă a încetat 
cu totul. Şi trimbiţaşul se istovise. 


Glezna mă înjunghia de parcă era crestată de cuțite. M-am 
împleticit de cîteva ori, gata să cad. Noroc că Mahó m-a prins 
de braţ... 

Au fost ceasuri de adevărat chin. N-am dat popas. Mă te- 
meam că oamenii, odată aşezaţi, nu vor mai fi urniţi din loc, 
deşi ştiam că pe cit de curînd oboseala îi va dobori. 

Cei care se ţineau încă bine erau Gill, Mahó şi Dulu. Se 
vîinturau neîncetat de la un capăt la celălalt al şirului 
îndemnînd şi sprijinind pe cei mai neputincioşi. 

Către amiază, Gill şi Dulu au pornit cercetaşi înainte; şi 
curînd i-am pierdut din ochi în pustietatea de piatră. 

Ne-am mai tîrît încă un ceas-două, pînă cînd temerile mele 
s-au împlinit. Un băietan din spatele meu, care de un timp ge- 
mea şi răsufla din greu, s-a împiedicat, a căzut şi a rămas lun- 
git jos. Degeaba am strigat şi am tras de el, n-a vrut să se 
mai urnească. Şi unul cîte unul au început să se întindă pe jos 
şi ceilalţi. Rămăseserăm în picioare doar eu, Trifly, Mahó şi 
cîţiva; dar pînă la urmă, storşi de puteri, ne-am aşezat şi noi. 
Eram atit de însetat încît am fi blagoslovit şi stropii de rouă de 
pe o frunză. 

— Parcă ne-am afla în focurile Gheenei! s-a jeluit Trifly. 

Am închis ochii cu mintea înceţoşată, fără ginduri... 

Ne-au trezit două focuri de armă. În depărtare, pe creasta 
unei îngrămădiri de stînci, o mogildeaţă flutura ceva în 
văzduh. Gill îşi scosese cămaşa şi o vîntura deasupra capului. 
În spatele lui, în slava cerului, o puzderie de gămălii mici, albe 
şi negre, ce se roteau. Păsări! Aşadar, undeva, într-acolo, se 
găsea apă! 

Ne-am ridicat ca împinşi de puteri nevăzute. Ciîţiva au 
încercat să chiuie în semn de răspuns, însă chiotele lor 
semănau mai mult a gemete. Apoi, care pe picioare, care de- 
a buşilea, căzind şi ridicîndu-ne, ne-am năpustit orbeşte 
înainte ca o haită înnebunită. 

M-am căţărat lingă Gill ca să văd cu ochii mei minunea. 
Deşertul cenuşiu se mai prelungea citeva mile ca după aceea 
să se afunde într-o văgăună largă, încărcată cu verdeață. 
Deasupra ei forfotă de păsări. Părea o arătare nefirească în 
pustietatea din jur. 


Cînd am ajuns pe muchea povirnişului, gloata se găsea 
de-acuma jos. Covorul verde din faţă nu era decit o întinsură 
mlăştinoasă, firul fluviului aflindu-se departe, în mijlocul ei. 

In vale se iscase larmă, mulţimea se frămiînta în neorîndu- 
ială. Nu puteam înţelege pricina. Abia cînd m-am apropiat mi- 
am dat seama despre ce era vorba. Pe mal şi mai ales printre 
smârcuri mişunau fel şi chipuri de jivine de baltă. Dar băieţii 
se pricepeau să se descurce, le alungau cu strigăte ascuţite şi 
cu bătăi de tam-tam în fundul găleţilor, aruncînd ploaie de 
bolovani peste ele. 

Un crocodil fălos şi îndărătnic nu voia cu nici un preţ să-şi 
părăsească locul pe care se ştia stăpîn. Am dus arma la ochi 
şi am descărcat-o, însă plumbul a ricoşat pe spatele lui osos 
ca pe o platoşă. Pînă la urmă tot băieţii i-au venit de hac 
împungîndu-l cu vîrful rângii în burtă. 

Incet-încet lighioanele au dat îndărăt, afundîndu-se în stu- 
fărişuri ca să facă loc oamenilor. Atit am aşteptat. Ne-am 
azvirlit pe pîntece în nămol şi am vîrît capetele în ochiurile cu 
apă. Era tulbure, sălcie şi duhnea greu, dar tuturora ni s-a 
părut mai limpede şi mai bună ca apa de izvor. 

Soarele cobora spre asfinţit. Nu puteam înnopta în apro- 
pierea mlaştinei. Am pus să se umple găleţile cu apă şi să se 
smulgă cîteva braţe de stufărişuri uscate; apoi am îndemnat 
mulţimea să suie din nou pe coamă, departe de jivine. 

După două zile de flămînzire şi însetare, voiam să dau 
oamenilor o mîncare mai bună; însă pregătirea ei a trebuit să 
întîrzie. Cînd pornise năvala către valea înverzită, gloata îşi le- 
pădase poverile. Acestea zăceau acum înşirate de-a lungul 
drumului, în urmă. 

Mahó şi Dulu au cules ce au găsit în apropiere. Am 
deşertat din săculeţe, în cîteva găleți, tăriţa cu meiul şi orezul 
laolaltă şi le-am pus la foc întețit. A ieşit un fel de terci-pilaf; 
dar, cum foamea a fost întotdeauna cel mai bun bucătar, 
fiertura s-a în-fulecat repede de tot. 

De astă dată, cu pintecele îndestulate, noaptea a trecut 
mult mai uşor. 


KKK 


Dis-de-dimineaţă l-am îndemnat pe Mahó ca, împreună cu 
o ceată de băieţi mai în puteri, să pornească în urmă şi să 
adune poverile împrăştiate. Pe Dulu cu alţi cîţiva i-am trimis în 
vale ca să umple găleţile cu apă. în acest răstimp m-am 
aşezat cu Trifly şi cu Gill la sfat. 

Covorul verde se întindea nesfirşit, deopotrivă către nord 
cît şi către sud, stăvilindu-ne calea. Pentru a ajunge pe malul 
celălalt trebuia găsit locul unde el se gituia, pe unde erau de 
obicei scurşi spre ocean negrii înrobiţi; iar această trecătoare 
nu putea fi decit spre nord. Dar cît de departe? Tot într-acolo 
se aflau şi sălaşurile lui El Bahir. Deşi plină de primejdii, era 
singura cale. 

Apa a fost adusă, iar după un timp s-a întors şi Mahó cu 
ceata lui. Cărau numai o parte din provizii, restul fusese pă- 
răsit, pesemne, mult mai departe, fără ca noi să fi băgat de 
seamă. Era o pierdere grea, dar n-aveam ce face, nu puteam 
zăbovi ceasuri întregi în căutarea lor, irosindu-ne totodată şi 
puterile. 

Am pornit la drum spre nord, pe muchea povirnişului. La 
stinga se întindea valea cu nesfirşitul ei verde, la dreapta 
pustiul cenuşiu, pietros. Oamenii şe mişcau acuma mult mai 
vioi, iar glasul ca de trimbiţă al lui Trifly a prins să sune iarăşi 
limpede şi săltăreţ. 


KKK 


S-a mers aşa vreo trei zile. 

In jurul amiezei, timp de trei-patru ore, trebuia să facem 
popas. Arşiţa soarelui ajungea de neîndurat, parcă te prăjea 
de viu. Am încercat să înjghebăm un cort din cele cîteva 
bucăţi de velă; dar în el, cu pînza încinsă deasupra şi cu piatra 
dogori-toare de sub tine, te coceai ca într-un cuptor. Cel mai 
bun lucru, aşa cum făceau băieţii, era să te adăposteşti în 
spatele unui perete stîncos, bineînţeles dacă îl găseai. 

Impărţeam tuturor, cu zgircenie, cîte o mînă de pesmeţi şi 
o lingură de marmeladă, care din zi în zi părea tot mai acră. 
Terciul-pilaf se pregătea seara, la pilpiiala flăcărilor 
alimentate de desagii şi lădiţele golite. Focul era stins odată 
cu ultimile raze ale apusului. 


Apoi porneam iarăşi la drum, sub licărirea stelelor, pînă 
către miezul nopţii. Erau orele cele mai spornice. 

După socoteala mea şi a lui Gill, străbăteam cam 10-12 
mile în 24 ore. 


KKK 


În a patra zi valea a început să se strîmteze, să se 
zărească malul celălalt, iar în mijlocul mlaştinii firul apei. 
Însemna că ne apropiam de locul de trecere şi totodată de 
tinutul lui El Bahir. 

De-acum grija noastră trebuia sporită. Am strîns rîndurile 
lăsîndu-i pe Trifly şi Mahó de veghe la o jumătate de milă în 
spate; iar pe Gill şi Dulú trimițîndu-i înainte, la aceeaşi distan- 
tă, ca cercetași. 

De la o vreme, drumul pornise suiş pe coasta unui deal 
mai înalt ce acoperea zarea în faţa noastră. Valea cotea scurt 
către est şi dispărea pe după el. 

Cînd Gill şi Dulu au ajuns pe coamă, i-am văzut ciucindu- 
se cu grijă în spatele unor bolovani. Gill a rămas acolo, în timp 
ce Dulu s-a grăbit să coboare spre noi. 

Am făcut semn gloatei să se oprească şi am aşteptat în 
tăcere. Dulu mi-a adus vestea că dincolo, în spatele dealului, 
se zărea ceva neaşteptat. Am lăsat mulţimea în seama lui 
Trifly şi am suit pe creastă, întinzîindu-mă pe burtă alături de 
Gill. 

Priveliştea era într-adevăr neobişnuită şi mă umplea de 
mulţumire, strecurîndu-mi însă şi un strop de îngrijorare. 

Jos, sub noi, valea şi mlaştina se gituiau dintr-o dată, rămi- 
nînd doar albia îngustă a apei care se pierdea, în şerpuiri, 
spre nord-vest. Pe mal, cam la o jumătate de milă de 
gituitură, un pilc de tufe sărace şi alături de ele o colibă 
părăginită, mai de-grabă un acoperiş de stuf sprijinit pe patru 
grămezi de bolovani. La jumătatea distanţei dintre gituitură şi 
colibă, o punte îngustă ce înainta în apă, iar la capătul ei o 
plută. 

Nu mai încăpea vorbă, acesta era locul căutat, El Bahir pe 
aici îşi scurgea spre ocean cetele de înrobiţi, ca apoi corăbiile 


lui Joe Rinocerul şi Cadwell să le poarte peste ape spre insula 
Robilor... 

În acest răstimp, din colibă s-a strecurat un om. Pe urmă 
alţi doi. Paznicii trecerii. Îi zăream destul de bine. Primul s-a 
înălţat pe un tăpşan de pe mal şi a privit îndelung peste apă. 
După ce a coborit şi a stat o vreme de vorbă cu ceilalţi, au re- 
intrat agale în colibă. 

Deocamdată nu puteam încerca nimic, ziua era pe sfiîrşite. 
Nu-mi făurisem nici un plan şi mai cu seamă nu ştiam peste 
ce împotrivire vom da. Poate că în colibă se mai aflau cîţiva. 

L-am lăsat pe Gill pe creastă şi i-am trimis de jos ajutoare 
pe Mahó şi Dulu, ca toţi trei să stea acolo de strajă. Eu şi 
gloata am rămas adăpostiţi în spatele dealului pentru popas 
de noapte. Bineînţeles că în seara aceea nu s-a aprins focul. 

Împreună cu Trifly am chibzuit pînă tîrziu. Abia am apucat 
o oră-două de somn, şi acela iepuresc. 


KKK 


Am fost în picioare cu mult înainte de revărsatul zorilor. 
Ne-am luat carabinele şi am pornit pe dibuite spre coamă. 

După ce i-am dumirit pe Mahó şi Dulu despre ce aveau de 
făcut în lipsa noastră, împreună cu Trifly şi cu Gill am început 
coborişul pe partea cealaltă a dealului. 

Din păcate, s-a dovedit că nu socotisem bine timpul, 
poviîrnişul fiind mult mai lung şi anevoios, aşa încît zorile ne- 
au prins la două treimi din drum. 

Odată cu licărirea primelor raze de soare, din colibă a ieşit 
un ins. Nu ne-am putut ascunde; şi chiar dacă am fi vrut, era 
prea tirziu. Omul ne văzuse. S-a frecat la ochi crezînd că 
buimăceala somnului îi da vedenii. Ne-a privit iarăşi. De astă 
dată înţelegînd că totul era aievea, a scos un strigăt scurt şi s- 
a năpustit în colibă, ca după o clipă să iasă din nou, urmat de 
ceilalţi doi, toţi cu arme în miini. 

Au slobozit cîteva focuri spre noi, însă ne aflam prea de- 
parte ca să fim nimeriţi. Nu le-am răspuns şi am iuţit paşii. 
Tocmai cînd ajunseserăm la poalele povirnişului, Trifly a căzut 
julindu-şi genunchii. Dar nici asta nu ne-a zăbovit. Oamenii 


din faţă au mai tras cîteva focuri şi, ghicindu-ne gîndul, au 
gonit şi ei înainte. 

Era o întrecere care să ajungă mai întîi la podeţ. Dacă ar fi 
ajuns ei şi ar fi pus stăpinire pe plută, trecînd-o dincolo, 
însemna să rămînem mofluzi pe malul acesta, la cheremul lui 
El Bahir. Ori asta nu trebuia să se întîmple! 

Distanţa se micşora din ce în ce, însă în folosul lor. Noi 
mai aveam pînă la capătul podeţului vreo sută cincizeci de 
paşi, pe cînd ei nici pe jumătate. 

Am strigat cu îndirjire: 

— Pe burtă, şi trageţi cu foc întețit! 

Trifly şi Gill atît aşteptau. Cei din faţă au fost nevoiţi să se 
arunce şi ei la pămînt. A urmat un schimb de focuri îndrăcit. 
Eram trei împotriva a trei. lzbînda nu putea fi decit de partea 
celor cu muniţie mai multă şi care vor avea norocul să nu 
piardă nici un trăgător. 

Dar sfîrşitul avea să fie mult mai grabnic şi mai puţin sîn- 
geros. 

În spatele nostru s-a iscat deodată un zvon îndepărtat. 
Sus, pe creasta dealului, apăruseră Mahó şi Dulu cu cei o sută 
cincizeci de negri. Coborau cu toţi grămadă, ca în iureş, chiu- 
ind cît îi ţineau gitlejurile. Păreau o hoardă din alte vremi. 
Apărătorilor podeţului parcă nu le venea să-şi creadă ochilor, 
le era peste putinţă să înţeleagă de unde răsărise puhoiul 
acesta. Cu spaima în oase, n-au ştiut cum să se tragă mai 
repede înapoi şi s-o ia la sănătoasa ca alungaţi de stihii... 

Trecerea apei ne-a răpit mai mult timp decit aş fi crezut. 
Nu ne puteam încumeta s-o trecem de-a înotul, aşa cum 
făcuserăm la părăsirea corăbiei. Era destul de lată şi nu-i 
cunoşteam adîncimea; în afară de asta, jivinele din mlaştina 
învecinată desigur că forfoteau şi pe-aici. 

Pluta de la capătul podeţului, clădită din snopi de stuf 
strînşi legaţi între ei, nu era prea încăpătoare şi nici nu putea 
fi încărcată mult. Primii au cutezat Gill cu Dulu, Mahó şi încă 
patru băieţi. Cele două lopeţi, ceva mai lungi, trebuiau 
mînuite de doi oameni stînd în picioare, fiecare pe cite o 
latură a plutei; ceilalţi jos, în mijlocul ei. La lopeţi au trecut 
Gill şi Dulu, dar tînărul irlandez s-a dovedit mai puţin priceput 


la acest soi de vislit şi curînd l-a înlocuit Mahó. Negrii erau 
mult mai îndemiînatici. 

Au ajuns pe malul celălalt după vreun sfert de oră. Gill cu 
cei patru negri au rămas acolo, iar Mahó şi Dulu au făcut 
calea întoarsă, cu pluta goală, cam în acelaşi timp. 

La a doua trecere am încercat să încarc pluta cu doi 
oameni mai mult, dar s-a dovedit primejdios, se cufunda prea 
adînc; aşa că a plecat tot cu şapte. 

Am făcut o socoteală: dacă o navetă, care ducea doar 
cinci inşi, dura o jumătate de oră, însemna ca cei o sută 
cincizeci de oameni să fie trecuţi pe malul celălalt în 
cincisprezece ore. Treabă grea şi de zăbavă! 

Trecerea a ţinut chiar mai mult, căci din cînd în cînd pluta 
trebuia reparată iar vislaşii să se odihnească. Sfirşitul zilei ne- 
a prins cu treaba făcută pe jumătate, cu o parte din oameni 
pe un mal şi tot cu atiţia pe celălalt. Am înnoptat aşa. 

Nici de astă-dată n-am avut o noapte prea uşoară. 

Cărăuşia a reînceput de cum s-a luminat de ziuă şi a con- 
tinuat toată dimineaţa. 

La amiază, cînd mai rămăseseră doar cîțiva de trecut, 
socotind că Trifly ar fi mai de folos pe malul celălalt, unde se 
găsea acum grosul gloatei, l-am trimis peste apă. Dar abia 
ajunsese dincolo şi din fundul pustietăţii, dinspre est, a răsărit 
un pîlc de oameni. Erau vreo zece la număr. Paznicii podeţului 
se întorceau cu ajutoare. 

M-am repezit la mal şi am tras citeva focuri în aer. Pluta 
tocmai pornise înapoi, însă Trifly şi Gill, auzind împuşcăturile 
şi închipuindu-şi că se petrecea ceva neobişnuit, au întors-o 
din drum şi s-au urcat pe ea. 

Le-am făcut semn negrilor dimprejur să se culce la 
pămînt, iar eu am alergat înainte ca să-i întîmpin pe cei care 
veneau şi să pun o stavilă cît mai înaintată între ei şi podet... 
După vreo sută de paşi m-am dat după un ciot de stîncă şi am 
început să trag cartuş după cartuş. 

Cei din faţă n-au întirziat să deschidă şi ei focul. Curînd, 
dîndu-şi seama că împuşcăturile dinspre mal porneau dintr-un 
singur loc şi numai de la o armă, s-au răspîndit în evantai în- 
cercînd să mă învăluiască. Noroc că între timp pluta poposise 
la mal şi ai mei mi-au venit în ajutor. 


Totuşi lupta nu era cumpănită - acum eram patru împo- 
triva a zece - şi n-ar fi fost de mirare ca pînă la urmă 
simbriaşii lui Ei Bahir să ne prididească. Pesemne că aşa 
socoteau şi ei, căci, voind să grăbească sfîrşitul, au încercat 
un salt înainte; dar, la primii paşi, doi s-au prăbuşit văitîindu- 
se. Cred că isprava o făcuse plumbii lui Gill şi Mahó. 

Potrivnicilor noştri li s-a tăiat dintr-o dată aviîntul, focurile 
lor s-au rărit. Căutau să-şi tragă înapoi răniții. 

In spatele nostru, Dulu nu stătuse cu miinile cruciş. Cu alt 
băiat la lopeţi, continuase cărăia. Acum se afla pe ultimul 
drum. 

Cînd pluta s-a întors, cîteşipatru ne-am tîrît de-a îndără- 
telea, către apă. Ceilalţi au încercat să ne urmărească, însă 
focul nostru neîntrerupt i-a ţinut la distanţă. Am sărit pe plută, 
am împins-o spre larg şi, trăgînd mereu, ne-am lăsat purtaţi 
de apă la vale. Băieţii s-au ridicat la lopeţi cînd eram departe 
de mal şi nu mai puteau fi nimeriţi de plumbi. 

Dar şuvoiul ne dusese pînă aproape de mlaştină. Jivinele 
ei, asmuţite de prada ce le venea plocon, începuseră să ne 
dea tircoale din ce în ce mai ameninţător. Mă temeam să nu 
fim răsturnaţi. 

Au urmat alte clipe grele. Eu şi Mahó am trecut să opintim 
la lopeţi alături de Dulu şi celălalt băiat, în timp ce Trifly şi Gill 
trăgeau pe capete în dihăniile ce forfoteau în jurul nostru. Ca 
să fie răpuse trebuiau nimerite în ochi. Puțin a lipsit ca laba 
piciorului meu să rămînă între fălcile uneia mai îndrăzneţe. 
Noroc că Gill ţintise bine. 

Am ajuns la mal sleiţi de puteri şi cu spaima încă în 
suflete. Ne-am întins pe pietre ca să ne venim oleacă în fire. 

Poposiserăm cam la o jumătate de milă de gloată. Ne-am 
ridicat curînd, am desfăcut pluta în snopi şi cu ei în cîrcă am 
pornit către mulţimea care venea grămadă în întîmpinarea 
noastră... 

Seara, cu snopii plutei, încă jilavi, am aprins un foc mare. 
Băieţii au făcut roată în jurul lui ţopăind în bătăi de tam-tam. 
Sărbătoreau trecerea apei. Apoi am pus de fiertură. Desigur 
că oamenii lui El Bahir ne priveau de dincolo plini de ciudă. 

Am înnoptat aşa, noi pe un mal, ei pe celălalt, cu apa şi 
jivinile stavilă între noi. 


Capitolul VII 


Cei patruzeci şi nouă 


M-a trezit trimbiţa din gitlejul lui Trifly. 

Peste apă se zăreau acum numai trei oameni. Desigur că 
ceilalţi plecaseră să ducă veste stăpinilor de cele întîmplate. 
Ne-au urmărit pregătirile şi au rămas acolo, neclintiţi, pînă 
cînd ne-am pierdut în depărtări. 

Hărțile ne arătau - dacă nu ne înşelau iarăşi - că urmînd 
calea către sud-vest, după vreo treizeci de mile, cam tot atit 
cît făcuserăm de la ţărmul oceanului pînă la fluviul Djuba, 
vom întîlni albia celeilalte ape, Lakdera. Suind pe firul ei, de 
data asta spre vest, vom păşi pe pămîntul Keniei; şi, înaintînd 
mereu, vom pătrunde în inima acestei ţări, unde, după 
spusele băieţilor, se aflau triburile lor. Bănuiam că tot acesta 
era drumul negustorilor - vînători de sclavi. Ca un amănunt, 
el ţinea îndeaproape şi neabătut linia ecuatorului. 

Ţinutul din jurul nostru era la fel de pustiu, numai piatră 
cenuşie arsă de soare. Ne călăuzea, destul de vădit, un fir de 
potecă. Cînd şi cînd întâlneam urmele celor care o 
bătătoriseră: un petic de pînză zdrenţuită, un ciot dintr-un băț 
frînt, un căpătii de saulă. Poteca robilor!... 

Popasurile au fost făcute tot din două în două ore, cu unul 
lung la amiază. Acum, cu ochii la puţinul ce ne mai rămăsese, 
mîna cu pesmeţi întinsă celui flămînd nu mai era plină, iar lin- 
gura cu marmeladă doar pe jumătate. Aceeaşi calicie şi cu 
apa, o singură cană fiecăruia, oricît ar fi fost de însetat. Hrana 
şi apa trebuia să ne ajungă pînă cînd vom intra într-un ţinut 
mai primitor. 

Tocmai ne opriserăm pentru popasul de seară. Gill, care 
se abătuse de pe potecă, ne-a făcut semn să ne apropiem. La 
cîţiva paşi, într-un hiîrtop, o grămadă de oase albe - două 
schelete omeneşti, încovrigate. Am privit înfioraţi. 

— Rămăşiţele celor slabi... care n-au putut îndura, a mur- 
murat Trifly. 


— Sau ale celor dirji, care s-au împotrivit, am şoptit la 
rindu-mi. 

Intors în mijlocul gloatei, am îndemnat-o să se ridice şi să 
pornească înainte încă vreo jumătate de milă, departe de 
locurile acelea. Dar astfel de privelişti jalnice aveam să mai 
întîlnim în cale. 


KKK 


Cu toate că drumul era la fel de greu, oamenii mergeau 
acum mai bine. Timpul petrecut pe malurile Djubei fusese 
pentru toţi zile de odihnă, iar poverile din cîrcă se uşuraseră 
mult. 

Totuşi aş fi vrut să înaintăm mai repede. Deşi Trifly şi Gill 
mă încredinţau că ar fi cu neputinţă, avind citeva zile 
cîiştigate, nu mă puteam scutura de teama că vom fi ajunşi 
din urmă de El Bahir şi de şleahta lui. 

In a treia zi după trecerea Djubei - şi a noua de la 
părăsirea „Clemenţei” - pustietatea din jurul nostru a început 
să dea semne de viaţă. Ici şi colo îşi făcea loc printre pietre 
cîte un vrej plăpînd, iar pe deasupra noastră se roteau uneori 
păsări răzlețe. Semne că ne apropiam de apă şi verdeață. Era 
şi timpul, găleţile se goliseră demult. 

Paşii s-au iuţit fără să mai fie nevoie de îndemnuri şi, pe la 
amiază, am ajuns pe malul Lakderei... dar, privind-o, nu ne 
venea a crede. 

O zicală spune că la pomul lăudat să nu mergi cu sacul. 
Noi o puteam întoarce: „La izvorul mult dorit să nu te duci nici 
măcar cu cana!” 

Da, hărţile ne minţiseră iarăşi. Lakdera nu era decit o albie 
pietroasă, uscată, doar din loc în loc cu cîte un petic de mil 
cleios în care abia îţi puteai răcori tălpile încinse. De apă nici 
pomeneală. 

Malurile erau presărate cu tufe pipernicite, ţepoase. M-am 
aşezat în spatele uneia şi odată cu mine şi gloata. M-am uitat 
la Trifly şi la Gill, ei la mine. Privirile noastre erau la fel de 
amărite. 

Totuşi nu puteam rămîne locului. M-am ridicat curînd îm- 
boldind gloata la drum. Gîndeam că de-a lungul văii în sus nu 


se putea să nu găsim undeva o viroagă în care apa să nu fi 
secat cu totul. 

Ceea ce mi se părea ciudat era că băieţii din jurul meu nu 
arătau îngrijoraţi; ba dimpotrivă, pe feţe le mijeau zimbete de 
mulţumire şi încredere. Mah6 şi Dulu se străduiau să-mi 
spună ceva. Ce, nu era chip să înţeleg. 

Nu apucaserăm să străbatem mai mult de o milă cînd, în 
depărtare, dinspre vest, s-a iscat un huiet prelung. M-am oprit 
să ascult. Zgomotul se apropia din ce în ce şi acum părea o 
năvală de tunete dese care se amestecau între ele. Am privit 
cerul, nici un fir de nor. 

Gloata a scos un chiot şi s-a năpustit pe înălțimile malului. 
Nici eu şi nici Trifly sau Gill nu ştiam ce să credem. Băieţii ne 
făceau semne să suim cît mai repede la ei. 

În sfîrşit ne-am dumirit şi n-am ştiut cum să nimerim mai 
iute pe creastă. Din deal se năpustea la vale, cu bubuiri asur- 
zitoare un puhoi de ape. Undeva, sus, pe firul văii, ploua. Apa, 
în goana-i nebună, ieşită din matcă, se revărsa pretutindeni şi 
mătura totul în cale. Purta cu ea crengi şi tufe întregi. Curînd 
a ajuns la cîteva picioare sub noi. Gloata privea ca fermecată. 

Puhoiul n-a ţinut decit o oră. După aceea puterea a 
început să-i slăbească, apa descreştea tot atît de repede 
precum venise. Băieţii se prinseseră la zbenguială prin 
ochiurile rămase printre pietre. Nu le puteam strica bucuria, 
aşa că am întîrziat plecarea. Dealtfel simţeam şi noi nevoia să 
ne bălăcim oleacă. 

Am pornit mai departe cu găleţile pline şi învioraţi. 

La popasul de seară albia Lakderei era iarăşi seacă, doar 
ici şi colo cu cîte un petic milos. 


KKK 


Pe măsură ce înaintam, valea îşi schimba chipul. Ierburile 
şi tufişurile se îndeseau înălţindu-şi tot mai sus coamele. 
Cenuşiul pietros dase loc verdelui de toate felurile. Curînd 
apărură, răzleţi, copaci mărunți, cu frunzişul rar. 

Băieţii scormoneau pămîntul printre pietre, la poalele unor 
tufe, şi scoteau la iveală nişte rădăcini cu gust sălciu. Coapte 
în spuză parcă mai erau de înghiţit. 


Odată cu verdeaţa se îndesiseră şi stolurile de păsări. Întii 
am ochit în cele mari, cenușii, dar carnea lor era aţoasă şi 
mirosea urit. Cele mici, colorate, erau mai de soi. Trăgeam în 
plin şi eu, şi Trifly, şi Gill, dar ce să ajungă cele cîteva zeci de 
zburătoare doborite, mici cît pumnul, unei liote cu o sută 
cincizeci de guri flămînde? 

Vînătoarea şi smulgerea rădăcinilor ne întîrziau mult, dar 
nu aveam încotro. Marmelada se isprăvise, iar lădiţele cu pes- 
meţi, rămase doar trei, trebuiau păstrate pentru noi, cei care 
în curînd aveam să facem calea întoarsă. Dealtfel, de cîteva 
zile, le luasem pe umerii noştri de teamă ca pesmeţii să nu fie 
ronţăiţi pe ascuns de purtătorii lor. 

Băieţilor, lui Mahó şi Dulu, încă nu le dasem de înţeles că 
pe cît de curînd ne vom despărţi. Încercasem de două ori, 
însă de fiecare dată simţisem un cui în inimă şi am amiînat. 

În seara aceea am întins din nou hărţile. Bănuiam că ne 
aflam în apropierea graniţei dintre Somalia şi Kenia. Aşadar 
străbătuserăm în jur de o sută de mile. Pînă în inima Keniei, 
socotind-o a fi muntele ce îi dase numele, mai era de mers 
încă de vreo două ori pe atita. 

După o chibzuinţă îndelungată am luat hotărîrea - şi toţi 
trei cu inimile la fel de grele - ca a doua zi de dimineaţă să ne 
despărţim de băieţi. Cu cît am fi amînat pe atit s-ar fi lungit 
drumul de întoarcere. Pînă înapoi, la ocean, ne aşteptau alte 
zile grele. De-acum, oamenii puteau străbate şi fără noi cele 
două treimi de drum cît mai aveau în faţă. De primejdii mari 
nu mai putea fi vorba, valea Lakderei le arăta neabătut calea, 
dîndu-le totodată apă şi hrană; iar Maho şi Dulu erau băieţi de 
nădejde, care se bucurau de încrederea tuturora. Da, gloata 
putea fi lăsată fără grijă în seama lor. 

Odată înţeleşi, am strîns hărţile şi ne-am întins pentru 
odihnă. 

Am adormit într-un tîrziu şi somnul mi-a fost frămîntat tot 
timpul de un vis ciudat. M-am trezit de cîteva ori; şi de cum 
aţipeam visul mă învăluia din nou. Parcă sfori multe, ca 
însufleţite, căutau să-mi lege mîinile, picioarele, chiar ochii şi 
mintea. Nu mă strîngeau dureros, dimpotrivă, uneori parcă 
mă mîngiiau. Degeaba încercam să le înlătur, ele se strecurau 
pretutindeni înfăşurindu-mă iarăşi şi iarăşi... 


N-am izbutit să scap de ele pînă dimineaţa, cînd Mahó a 
tras de mine. 

Pregătirile de plecare s-au făcut repede. Deşi Trifly şi Gill 
se aflau alături, n-am schimbat nici o vorbă, nici măcar nu ne- 
am privit; sau, mai bine zis, ne-am ocolit privirile. Cînd totul a 
fost gata, ne-am luat fiecare frumuşel locul în convoi - eu în 
frunte, Gill la mijloc, Trifly la urmă - şi am pornit cu gloata 
laolaltă uitînd, sau făcînd uitată, înţelegerea de cu seară. 
Mergînd, mă gindeam că acele sfori însufleţite nu mă 
legaseră numai pe mine, ci şi pe ceilalţi doi. 

La popasul de noapte am luat din nou aceeaşi hotărîre, ca 
a doua zi dimineaţa s-o dăm iarăşi uitării... 


KKK 


De-acum în jurul nostru vegetaţia era bogată mulţumită 
apelor ce veneau aproape în fiecare după-amiază. Dar 
verdeaţa îmbrăca numai malurile Lakderei, la cîteva mile de-a 
dreapta şi de-a stînga ei se întindeau pămiînturi sărace, cu 
ierburi şi tufe rare. 

Dacă de apă nu mai duceam lipsă, în schimb, cu hrana 
stam încă destul de rău. Ni se făcuse lehamite de rădăcinile 
sălcii şi de păsările acelea cu carnea cilţoasă. Jinduiam după 
un vînat mai acătării care să ne îndestuleze pintecele 
scofilcite. 

Băieţii găsiseră de citeva ori urme de animale; însă 
acestea, speriate de omenirea ce suia pe firul văii, se ţineau 
departe. 

Trebuie neapărat să-mi încerc norocul; şi în dimineaţa 
aceea m-am trezit cu noaptea în cap. Am lăsat oamenii în 
seama lui Trifly şi a lui Gill, cerîndu-le să întîrzie plecarea, şi 
am pornit înainte însoţit de Mahó. Trecuserăm pe malul 
celălalt şi ne strecuram printre ierburi de-a lungul albiei. Cu o 
zi înainte fusese iarăşi puhoi de ape şi pe alocuri mai băltărea 
încă. 

Am mers tăcuţi vreo două mile, pînă am intrat într-un 
hăţiş. Ochii lui Mahó au sclipit plini de mulţumire. N-am mai 
umblat mult şi băiatul m-a prins de braţ, pesemne simţise 


ceva. A trecut în faţa mea dînd binişor la o parte crengile care 
ne împiedicau vederea. 

Înaintea noastră, la vreo sută cincizeci de paşi, sub malul 
pe care ne aflam, în mijlocul unei băltoace mari, se bălăceau 
doi bivoli sălbatici; iar pe margine, sperioase, cîteva antilope 
căutau să se adape fără să supere namilele din vecinătate. 

Parcă şi adulmecam în nări mirosul hălcilor de friptură! 

M-am înţeles cu Mahó prin semne, apoi am încercat să ne 
apropiem aplecaţi de spate; dar oricît de uşor păşeam, antilo- 
pele, primele, ne-au simţit. S-au răsucit scurt şi au dat năvală 
către desişurile de pe mal. Cu toate că distanţa era mare, n- 
am avut încotro şi am tras; însă plumbii s-au pierdut în vînt. 

Rămăseseră animalele mari. Am înaintat spre ele. Bivolii 
au întins întîi giturile, apoi s-au ridicat greoi, parcă 
nemulţumiţi că li se curma scalda şi abia după ce s-au 
scuturat de apă şi nămol s-au hotărit să ia drumul către mal. 
Am tras amindoi de-odată. Cel din urmă s-a poticnit o clipă, a 
scos un muget şi a luat-o prin desişuri după celălalt. 

Nu mai puteam de ciudă. Friptura ne zburase a doua oară 
de sub nas! 

Totuşi eram încredinţat că unul fusese lovit. Ne-am 
reîncărcat armele şi am pornit pe urmele lui. Mah6, mai 
sprinten, trecuse înainte. Curînd, eu m-am încurcat printre 
tufărişuri, totodată lovindu-mi glezna beteagă. M-am oprit sub 
un copac să-mi trag niţel sufletul şi să-mi frec glezna. 
Rămasesem mult în urmă şi nu ştiam încotro s-o apuc. 

Eram îngrijorat. Îmi amintisem de spusele unui vînător, că 
bivolul sălbatic rănit e foarte primejdios. Se repede asupra 
celui care îl urmăreşte, îl ia în coarne şi îl pisează sub copite. 

După un răstimp am auzit două împuşcături. Am pornit 
repede într-acolo chiuind iarăşi. 

Cînd ne-am întîlnit, băiatul, plin de frămîntare, mi-a făcut 
fel de fel de semne în direcţia din care venise. 

— Colo, colo! îmi striga el îndemnîndu-mă să-l urmez. 

Bănuind că era vorba de bivolul fugărit, pe care Îl 
doborise, am iuţit paşii. Mirosul fripturii începuse iarăşi să-mi 
umfle nările. 

Am străbătut zona înverzită de-a curmezişul către 
pământurile sterpe care o împrejmuiau. Animalul zăcea lîngă 


o tufă. Era o coşcogea namila. Începusem să chibzuiesc cum 
ar fi mai bine? Să chemăm cîţiva băieţi care să-l tirască, ori să 
abatem din cale toată gloata aducînd-o aici la ospăț? 

Dar lui Mahó nu-i păsa de vînat, continua să-mi facă 
semne arătînd înainte. 

— Colo, colo, repeta el întruna. 

Văziîndu-mă nedumerit, m-a apucat de braţ şi m-a tras du- 
pă el. 

Numai la asta nu m-aş fi aşteptat: la o sută de paşi se des- 
chidea o poiană largă, iar în mijlocul ei cîteva bordeie. O aşe- 
zare omenească. 

Am înaintat încet. Locul părea pustiu, însă părăsit de pu- 
ţină vreme, dovadă urmele de foc din mijloc cum şi bordeiele 
care nu arătau deloc părăginite. Fără îndoială că stăpiînii lor 
se împrăştiaseră care încotro la auzul împuşcăturilor... dacă 
nu cumva se ţineau ascunşi prin apropiere gata să lovească în 
străinii care le încălcau sălaşul. 

Mahó privea şi el cu grijă împrejur. Totuşi nu m-am putut 
stăpîni să nu mai fac cîțiva paşi. 

Bordeiele, şapte la număr, alcătuiau un mic cătun. 
Rînduite în cerc, cu o bătătură largă la mijloc, fuseseră clădite 
destul de iscusit din bolovani mari, aşezaţi unii peste alţii şi 
acoperiţi apoi cu pămînt bătătorit şi frunze. Cite un ochi, prin 
care te puteai strecura înăuntru pe brînci, ţinea loc de uşă şi 
fereastră. Lîngă fiecare, cîţiva bolovani care, pesemne, 
noaptea astupau intrarea ferindu-i astfel pe cei dinăuntru de 
musafiri nepoftiţi. 

Nu mai puteam întîrzia, în depărtare se auziseră citeva 
focuri de armă. Trifly îmi da de veste că ajunsese cu gloata la 
locul de întîlnire de pe malul celălalt. Am părăsit cătunul 
singuratic întorcîndu-ne la vînat. Mahó l-a acoperit cu crengi 
şi frunze, apoi am luat-o la picior către cei care ne aşteptau. 

După ce am povestit prietenilor mei cele întîmplate, s-a 
hotărît să nu cărăm vinatul la noi, ci să ne ducem noi la el. 
Am mai socotit de asemenea că, după aproape o săptămînă 
de mers, oamenii aveau din nou nevoie de o zi de tihnă... 
Cătunul dosnic cu împrejurimile lui era locul cel mai potrivit, 
iar lo-cuitorii lui, puţin numeroşi, nu se vor împotrivi să ne dea 
o scurtă găzduire. 


Îndemnaţi de odihna şi ospăţul ce ne aştepta, am ajuns 
acolo curînd; dar, spre uimirea noastră, vinatul dispăruse. 
Crengile şi frunzele care îl acoperiseră erau împrăştiate; doar 
cîteva pete mari de sînge arătau locul pe care îl lăsasem. 

L-am găsit curînd, în bătătura din mijlocul cătunului... ju- 
puit, spintecat şi ciopirţit... Ca şi cu o oră înainte, nimeni 
nicăieri. Aşezarea era la fel de pustie. 

— Doar nu s-o fi măcelărit singur! a ris Trifly. 

— Ba gazdele noastre nevăzute au binevoit să ne uşureze 
pregătirea ospăţului! i-a răspuns Gill. 

Nici vorbă că băştinaşii luaseră în stăpînirea lor vînatul 
crezindu-l părăsit sau socotind că pînă la întoarcerea noastră 
vor avea timp să se ghiftuiască. 

Am lăsat gloata în afara cătunului, de teamă să nu facă 
stricăciuni şi am intrat în bătătură doar cîţiva. Curînd s-a 
aprins în mijlocul ei un foc mare ca apoi, la dogoarea jarului, 
pe o frigare cît o prăjină, să sfiriie nenumărate hălci de carne. 

Mi s-a părut cea mai gustoasă friptură pe care o 
mîncasem vreodată, şi cred că şi celorlalţi la fel; deşi, drept 
să vorbesc, trebuia să-ţi munceşti din greu fălcile ca s-o 
mesteci. 

În timpul ospăţului avea să se petreacă o întîmplare care 
să ne sporească veselia: Dulu a tras afară dintr-un bordei un 
băieţaş de vreo cinci-şase ani care stătuse pitit în adîncul lui 
şi, pînă la urmă, îmbiat de mirosul fripturilor, avusese 
nesocotinţa să scoată pentru o clipă nasul afară. Mi l-a adus 
de ceafă. Băieţaşul ţipa cît îl ţinea gura. l-am pus în miini o 
bucată mare de carne şi am făcut semn să i se dea drumul. 
Copilul se afla în grea cumpănă. Nu ştia ce să facă mai întîi, s- 
o rupă la fugă sau să muşte din friptură? In sfirşit a găsit 
dezlegarea: şi-a înfipt dinţii în carne şi cu ea în gură a 
dispărut prin desişuri ca alungat de mama focului. 

Restul zilei s-a scurs în linişte şi pace. La fel şi noaptea, nu 
ne-a tulburat nimeni odihna. 

Înainte de culcare ţinusem din nou sfat cu Trifly şi Gill şi 
hotăriserăm iarăşi - de astă dată cu jurămînt - să ne 
scuturăm slăbiciunea. A doua zi, după ce vom scoate oamenii 
pe malul Lakderei şi îi vom pune pe drumul bun, să ne 


despărţim de ei, oricît de greu ne-ar veni tuturor. Ne 
îndepărtaserăm prea mult de ocean. 

Dar, după cum se va vedea, iarăşi nu ne vom ţine de 
cuvînt; acum însă nu din pricina slăbiciunii noastre, ci 
împiedicaţi de întîmplări neaşteptate. 


KKK 


Trifly a sunat deşteptarea de cum s-a crăpat de ziuă. 

Cînd am fost gata de plecare, drept mulţumire pentru 
găzduirea avută, am lăsat celor nevăzuţi din cătunul dosnic, o 
găleată, un cuţit, o bucată mare de velă şi cîteva căpătiie de 
saule. Mai mult ce le puteau dărui nişte drumeţi tot atit de 
nevoiaşi ca şi ei? 

Eu cu Mah6 am pornit-o iarăşi înainte, luîndu-l şi pe Dulu 
cu noi. Nădăjduiam că vom avea norocul să dăm din nou 
peste un vînat de soi, ca să fie pentru toată lumea de mîncare 
pentru o zi sau două. Şi nouă ne-ar fi prins bine la drum o 
halcă de carne friptă. 

Dar mai cu seamă voiam să-i vestesc pe băieţi despre 
neîntirziata noastră plecare. Ştiam că cea mai dirză 
împotrivire avea să vină din partea lor, deci ei trebuiau 
lămuriţi mai întîi; însă mintea parcă îmi era năucă, nu mă tăia 
capul nici cum să încep, nici în ce fel să le spun. Imi afuriseam 
slăbiciunea şi nepriceperea. 

Ajunşi pe malul Lakderei, în faţa unei bălți, ne-am pus la 
pîndă tupilaţi într-un desiş. Tocmai îmi luasem inima în dinţi 
ca să le spun, cînd Mahó mi-a făcut semn cu mîna. În stînga 
noastră se auzea un foşnet uşor. Un animal se strecura spre 
apă; sau, poate, simţindu-ne, se pregătea să sară. Foşnetul se 
apropia. Am ţişnit în picioare toţi trei odată gata să tragem. 

Dar am rămas ca înlemniţi. Cei doi oameni, care se aflau 
în faţa noastră, păreau la fel de buimaci. 

— Cine sînteţi voi? le-am strigat ţinîndu-i în cătarea armei. 

M-au privit parcă neînţelegîndu-mă. 

— Răspundeţi, cine sînteţi? i-am întrebat de astă dată pe 
limba arabă, căci după chip şi înfăţişare din această seminţie 
păreau a se trage. 

Unul din ei a făcut o mişcare. 


— Nu încercaţi să ridicaţi armele că tragem! 

— Vînători... ca şi voi... a îngăimat el. 

— De unde veniţi şi încotro mergeţi? 

Au ridicat din umeri ca şi cînd iarăşi n-ar fi priceput. 

l-am privit cercetător. Erau zdrenţăroşi, murdari, cu 
bărbile mari şi încîlcite; dealtfel ca şi mine. 

Dulu a făcut greşeala să mă strige arătînd cu mina spre 
malul celălalt. 

— Ted, Ted! Colo, colo! 

Greşeală, pentru că nu era deloc timpul potrivit ca să-mi 
abată atenţia, chiar dacă ceea ce văzuse era ceva deosebit. A 
fost îndeajuns să întorc niţel capul - de astă dată greşeala 
mea - ca cei doi să se arunce la pămînt şi să se furişeze ca 
şopirlele printre ierburi. 

N-aveam nici o pricină să tragem după ei sau să-i fugărim; 
şi afară de asta, ceea ce îmi arătase Dulu era în adevăr ceva 
cu totul deosebit. 

Departe, pe malul celălalt, din susul văii, înainta încet un 
şir lung de oameni. 

Ne-am aplecat pe după tufe, privind cu atenţie. Nici vorbă, 
aveam în faţă un convoi de negri înrobiţi - marfa lui El Bahir - 
mînaţi ca o cireadă spre coastă. Oamenii erau înlănţuiţi doi 
cîte doi şi străjuiţi de patru inşi înarmaţi. Cei întîlniţi mai 
înainte erau desigur tot paznici şi călăuze, plecaţi după vinat. 

Mahó şi Dulu tremurau lîngă mine. Nu-mi dam seama ce 
voi face, însă ştiam că nu voi rămîne cu mîinile cruciş. 

Din afundul zonei înverzite s-au auzit cîteva focuri de 
armă. Ce se întîmpla? M-am gîndit că fugarii dăduseră peste 
Trifly, Gill şi gloată. 

Pe malul celălalt, străjerii au oprit convoiul crezind că 
tovarăşii lor vînaseră ceva. Doi dintre ei s-au desprins de 
grămadă şi au trecut pe partea noastră, îndreptîndu-se în 
direcţia din care veniseră împuşcăturile, ca să le vină în ajutor 
vînătorilor. 

l-am lăsat să ne depăşească şi le-am căzut în spate slobo- 
zind cîţiva plumbi peste capetele lor. Au dat să fugă, dar în 
faţa lor s-au pornit alte împuşcături, ale lui Trifly şi Gill care 
între timp se apropiaseră. 

— Zvirliţi armele! Sînteţi încolţiţi! le-am strigat. 


Înspăimîntaţi, şi-au lepădat carabinele. Trifly şi Gill îi adu- 
ceau şi pe ceilalţi doi. În urma lor, gloata. 

— Ce e cu ăştia? Ce hram poartă? m-a întrebat Trifly îngri- 
jorat. 

l-am împins pe cei patru prizonieri înainte. 

— Ai să vezi îndată!... 

Cînd a dat cu ochii de convoiul de dincolo de albie, a scos 
un şuierat prelung. 

— Straşnică treabă! 

— Stai că nu s-a încheiat, vom mai avea de furcă!... 

Ultimii doi paznici ai convoiului se făcuseră nevăzuţi. 

— Erau înarmaţi... s-ar putea să avem necazuri! 

Am trecut pe partea cealaltă. Sclavii, înghesuiți unii în 
alţii, ne-au privit la început înfricoşaţi, crezând că nu se 
întîmplase nimic altceva decit că li se schimbaseră stăpinii, şi 
că aceştia nu puteau fi mai milostivi ca primii. Cînd au dat cu 
ochii de gloata din spatele nostru n-au ştiut ce să mai creadă. 
S-au dumirit curînd, atunci cînd printre semenii lor au 
recunoscut prieteni, poate chiar rude. 

Cele două mulţimi s-au contopit într-o larmă asurzitoare. 

l-am numărat pe cei înlănţuiţi. Ne înmulţiserăm cu încă 
patruzeci şi nouă. Acum eram laolaltă aproape două sute de 
suflete. Trifly şi Gill păreau la fel de mulţumiţi. 

În timp ce ei se trudeau să le scoată celor noi sosiți cătu- 
şele, eu m-am tras mai deoparte, cu prizonierii în faţă. l-am 
privit lung. Aşa tuciurii cum erau, dacă şi-ar fi lepădat veş- 
mintele răpănoase de pe ei, nu i-ai fi deosebit uşor de cei pe 
care îi străjuiseră. Citeşipatru erau oameni voinici, încă tineri. 
Mă întrebam ce îi îndemnase să se apuce de îndeletnicirea 
asta pe cît de ticăloasă pe atît de grea. Se vede că era 
mănoasă. 

— Dincotro veniţi? i-am întrebat. 

Nu mi-au răspuns, au ridicat numai din umeri. 

— Se mai află vreun convoi în urmă? 

Au ridicat iarăşi din umeri. 

— Care dintre voi e căpetenia? 

Nici de data asta n-au scos nici o vorbă, aruncîndu-mi doar 
priviri rele. 


Nu m-am trecut cu firea şi am întrebuințat ca şiretlic ve- 
chea ameninţare ce ştiam că nu dă greş. 

— Se pare că sînteţi muţi... Rea boală! le-am spus cu glas 
tărăgănat. Nu-i nimic, cunosc eu un leac bun care... 

Şi, întorcîndu-mă, am făcut un semn băieţilor. Mahó şi 
Dulu s-au apropiat cu alţi cîţiva după ei. 

— Îi vedeţi? Ei au leacul. Să vă dau pe mîna lor ca să vă 
tămăduiască!... 

Cei patru şi-au aruncat priviri înspăimîntate. 

— Ei, ia să vedem, cine e mai mare între voi? am întrebat 
din nou. 

— Nu-i printre noi... E unul dintre cei fugiţi! s-a repezit să- 
mi răspundă cel care părea mai răsărit. 

— Ba e chiar el! l-a pîrît omul din dreapta lui ca să se pună 
bine cu mine. 

Eram aproape sigur, îl ochisem de la început. 

Căpetenia i-a aruncat celui care îl trădase o uitătură crun- 
tă. 

— Ei, văd că vi s-a dezlegat limba! am zis mulţumit. Şi am 
continuat privindu-l pe cel cu pricina: Acum cu tine vorbesc... 
şi o iau de la început. Spune, dincotro veniţi? 

— Dintr-acolo!... mi-a răspuns arătînd cu mîna lungul văii 
spre vest. 

— Asta o ştiam, dar de unde anume? 

Celălalt i-a luat-o înainte rostind un singur cuvînt: 

— Boran. 

— Boran? 

— Sus... tot înainte... a spus el arătînd de asemenea spre 
deal. 

Nu puteam şti dacă era un nume de aşezare omenească, 
de ţinut, de munte sau rîu; dar la auzul lui, băieţii din spatele 
meu, un pilc alcătuit din negrii abia desferecaţi, îşi 
încleştaseră pumnii şi îi zbăteau pe deasupra capetelor 
strigînd cu vrăjmăşie: 

— Boran! Boran! 

Am înțeles că orice ar fi însemnat, cuvîntul ăsta stîrnea în 
inimile lor numai ură şi înverşunare. 

Am ridicat mîna ca să se facă linişte. 


— Întrebasem adineauri dacă mai coboară vreun convoi în 
urma voastră? 

— Nu... poate peste o săptămînă ori două, după ce... 

Omul n-a apucat să-şi sfirşească vorba pentru că din spa- 
tele meu a zburat o piatră care l-a pălit în piept - isprava 
unuia dintre cei noi. 

A fost scînteia. Asupra prizonierilor s-a abătut dintr-o dată 
o grindină de pietre într-o hărmălaie fără de seamăn. Cei 
patru s-au aruncat la pămînt făcîndu-se acolo ghemotoace, cu 
braţele încolăcite în jurul capetelor ca să şi le ferească. 

Se asemăna cu întîmplarea petrecută în prima zi pe 
corabie; ca şi atunci, negrii încercau să se răzbune pe cei care 
îi înrobiseră. 

Am sărit în picioare şi împreună cu Mahó, Dulu şi alţi cîţiva 
băieţi am încercat să-i potolim; dar negrii, asmuţiţi, nici gînd 
să ne dea ascultare. S-a iscat o adevărată învălmăşeală, că 
nu mai ştiai care era de o parte şi care de partea cealaltă. Ne- 
a venit în ajutor tot Trifly cu cele cîteva focuri de armă trase 
în sus. 

Cînd învrăjbiţii s-au domolit, i-am împins în mijlocul gloa- 
tei; iar pe prizonieri, plini de vînătăi şi de cucuie, i-am pus la 
adăpost într-o vilcea învecinată. 

Povestea însă nu se sfirşise. Curînd m-am pomenit în faţă 
cu trei tineri. Veniseră în solie. Cel din fruntea lor, unul înalt şi 
chipeş, a început să-mi spună ceva pe limba lui, cu glas tare 
şi dînd cu neastimpăr din miini. Arăta cînd spre mine, cînd 
spre ei, cînd spre locul unde se aflau prizonierii. M-a dumirit 
Mahó, ale cărui semne le pricepeam mai lesne, îmi cereau să 
le dau prizonierii, aceştia fiind dreptul lor, numai ei fiind în 
măsură să le hotărască soarta. 

l-am oprit năvala de vorbe şi mişcări. M-am arătat pe 
mine, i-am arătat pe Trifly şi Gill, pe Mahó şi Dulu, cum şi 
armele ce le aveam în miini. După aceea i-am arătat pe ei, cei 
descătuşaţi, şi lanţurile ce le zăceau la picioare. Am încheiat 
scuturînd din cap în semn că nu le puteam împlini dorinţa. 

Nu s-au dat bătuţi şi s-au pornit, de astă dată toţi trei îm- 
preună, să-mi vorbească cu glasuri arţăgoase şi mişcări tot 
mai repezite. Primind acelaşi răspuns, au plecat miînioşi. 

Nu puteam să nu le preţuiesc curajul şi dirzenia. 


Situaţia părea încîlcită şi nu ştiam cum s-o descurc. Ca să 
tîrîm prizonierii după noi ar fi însemnat să ne împovărăm cu o 
grijă mai mult, de a-i apăra necontenit faţă de cei care le pur- 
tau simbetele. Şi pe urmă ce aveam să facem cu aceşti 
ticăloşi? Să-i eliberăm? N-ar fi fost drept, şi pe deasupra i-am 
fi jignit pe cei patruzeci şi nouă. Să-i dăm pe mîna acestora, 
aşa cum o ceruseră? Apucasem să spun nu şi nu-mi puteam 
întoarce vorba, mi-aş fi ştirbit autoritatea; iar gîndul că vor fi 
ucişi în văzul tuturor mă înfiora. Gloata trebuia ferită de 
asemenea fapte singeroase care ar fi putut-o stîrni în 
săvîrşirea altora, nechibzuite. 

Deocamdată am pus să li se bată cătuşe; dar numai de 
miini, socoteam că era îndeajuns. 

Toate întîmplările din dimineaţa aceea ne-au ţinut în loc 
pînă la amiază, cînd, în lipsă de altceva mai bun, a trebuit să 
ne mulţumim iarăşi cu vînat mic şi cu rădăcini. 

La plecare am schimbat rînduiala. În frunte au trecut pri- 
zonierii sub paza lui Trifly, iar eu cu Mahó şi cu băieţii din 
echipaj am trecut în mijlocul gloatei, între cei patruzeci şi 
nouă. În chipul acesta îi puneam în neputinţă de a încerca 
ceva, totodată înlăturînd bănuiala că aş ocroti prizonierii. Gill 
a rămas la urmă; iar Dulu avea să ţină neîntrerupt legătura 
între mine şi capul sau coada convoiului. 

La cîţiva paşi se afla flăcăul cel înalt şi chipeş cu care mă 
sfădisem. Îl priveam cu coada ochiului. Păşea încruntat, şoşo- 
tind din cînd în cînd cu cei de lîngă el şi aruncîndu-mi uitături 
iscoditoare. Aş fi jurat că puneau la cale o poznă. 

După ziua de odihnă oamenii mergeau bine şi pînă seara 
am făcut puţine popasuri. 

Ne-am oprit într-o poiană, lîngă albia Lakderei. Fiecare s-a 
chivernisit pentru culcare cum s-a priceput. Pe prizonieri i-am 
îngrămădit mai la o parte legindu-i mai întîi, în văzul tuturor, 
cu saule groase şi de picioare. 

Eu îmi alesesem culcuşul în apropierea malului şi m-am 
întins alături de Trifly şi de Gill. 

Nu mă prindea somnul, stam cu ochii pe bolta înstelată 
frămîntat de gînduri. Încă nu mă hotărisem ce soartă să 
hărăzesc prizonierilor. 


Într-un tîrziu, un tîrşiit uşor m-a făcut să întorc capul. La 
cîţiva paşi, trei umbre s-au ghemuit repede la pămînt. Am ră- 
mas nemişcat la pîndă. După un timp, umbrele s-au săltat 
încet şi s-au tîrît înainte către mal, ca apoi să coboare în albie. 

Fireşte, pe sub mal se putea ajunge mult mai lesne la pri- 
zonieri. 

M-am ridicat iute şi m-am luat pe urmele lor. Jos, în 
spatele unor pietroaie, am dat nas în nas cu cei ghemuiţi 
acolo. Le-am strigat cu asprime arătînd cu mîna spre mal: 

— Înapoi la locurile voastre! 

Vorbele nu mi le puteau pricepe, însă au înţeles semnul. 
Flăcăul cel chipeş şi însoțitorii lui şi-au plecat capetele, ca 
hoţomanii de copii prinşi la merele din livada vecină, şi au 
tulit-o cîteşitrei la culcuşile lor. 


KKK 


Uimirea cea mare aveam s-o încerc dimineaţa, cînd mi s-a 
vestit că prizonierii dispăruseră. Pe locurile lor s-au găsit doar 
saulele tăiate. Paznicii, doi băieţi din echipaj, dormiseră buş- 
tean şi habar n-aveau ce se petrecuse peste noapte. 

Tînărul chipeş mi-a cerut stăruitor să pornim în căutarea 
fugarilor. l-am dat de înţeles că treaba asta n-avea decit s-o 
facă el, că eu şi gloata ne vom urma drumul neabătut şi fără 
pierdere de vreme. 

Fierbind de ciudă, şi-a alcătuit o ceată de vreo 
cincisprezece băieţi dintre ai lui. M-am apropiat şi, arătîndu-le 
întinsul sălbatic dimprejur, i-am întrebat prin semne încotro 
aveau de gînd să pornească. Păreau descumpăniţi. l-am lăsat 
aşa şi am îndemnat mulţimea la drum. Dar n-am apucat să ne 
îndepărtăm prea mult şi - după cum bănuisem - cei rămaşi în 
urmă au început să se desprindă unul cîte unul de ceată, 
grăbindu-se să ni se alăture. 

Ultimul, cătrănit rău, s-a întors flăcăul cel chipeş. 

Către amiază, Gill şi Trifly au vinat două antilope. Au fost 
puse la proţap, la dogoarea jarului. 

L-am chemat lingă mine pe flăcăul necăjit şi i-am întins 
bucata cea mai bună. M-a privit pe sub gene. N-a voit s-o ia. 


Am stăruit. Pînă la urmă a primit-o, însă s-a dus s-o măniînce 
lîngă ai lui. 

Îl chema Keno. 

Mi se păruse ciudat încă de la început, de cînd îi număra- 
sem, şi mă întrebasem în mai multe rînduri: de ce patruzeci şi 
nouă? 

Răspunsul aveam să-l capăt în după-amiaza aceea. Pe al 
cincizecilea l-am găsit lîngă trunchiul unui copac, la cîţiva paşi 
de potecă. Se tirise acolo la umbră. 

Era un tînăr firav, ceva mai virstnic ca ceilalţi. Zăcea cu pi- 
ciorul drept frînt, vînăt şi umflat ca un butuc. Urmarea unei 
întîmplări nenorocite sau schingiuit? Abia mai răsufla. l-am 
dat să bea, dar şi-a muiat numai buzele. Apoi a privit cu ochi 
tulburi împrejur, către ai lui, şi şi-a dat sfîrşitul. 

L-am îngropat sub o grămadă mare de bolovani, aproape 
două sute, atiţia cîţi eram şi noi. 

Flăcăul cel chipeş sta mai la o parte, cu faţa spre vale, cu 
pumnii strînşi şi fălcile încleştate. N-am îndrăznit să mă apro- 
pii, deşi aş fi dorit-o. 


KKK 


Bineînţeles că iarăşi ne-am amînat plecarea; dar numai cu 
o zi. Socoteam că fugarii nu puteau fi primejdioşi chiar dacă 
ar fi izbutit să-şi scoată lanţurile şi să se întiîlnească cu ceilalţi. 
Ce puteau face şase oameni faţă de două sute? Mai degrabă 
ei ar trebui să-şi păzească pielea. 

În afară de gîndul despărțirii mă mai frămînta unul. 

Ştiam încă din primele zile de pe corabie, de cînd cu 
încăierarea la pupă, că gloata era împărţită în două tabere. 
Nu se mai înfruntaseră făţiş, se mulţumiseră numai să se 
privească chioriş. Acum se întîmpla acelaşi lucru. Atît în 
timpul mersului cît şi în popasuri, o parte dintre negri - băieţii 
din echipaj şi vreo sută dintre cei vechi - se strîngeau în jurul 
lui Mahó şi Dulu; o altă parte, mult mai mică, împreună cu cei 
patruzeci şi nouă, se ţineau în preajma lui Keno. Nu se 
amestecau niciodată, iar cînd, în vreo împrejurare, erau 
nevoiţi s-o facă, se ocoleau fără să-şi vorbească. Socoteam că 


datorită greutăților prin care treceam vor rămîne cuminţi şi pe 
mai departe. 

Totuşi, cu gîndul la apropiata despărţire, mi-am zis să în- 
cerc să înlătur neînțelegerile dintre ei; şi la primul popas am 
chemat băieţii lîngă mine. Mi-a fost destul de greu să mă fac 
înţeles, dar pînă la urma am izbutit. 

Dulu s-a arătat pe sine şi pe Mahó, pe băieţii din ceata lor 
şi, bătîndu-se cu palmele pe piept, a rostit fălos: 

— Tharaka! Apoi, întorcîndu-se către Keno şi ai lui, a spus 
cu o umbră de dispreţ: Samburu! 

168 


— Samburu, Samburu! a strigat cu înflăcărare Keno bătîn- 
du-se şi el în piept. 

Inţelesesem, erau triburile din care făceau parte. l-am cu- 
prins cu o mişcare largă pe ei şi întreaga gloată spunînd: 

— Samburu, Tharaka... fraţi! Toţi fraţi! 

Băieţii au scuturat îndărătnici din cap. 

l-am arătat din nou, apoi pe noi, cei trei albi, şi am repetat 
întărind glasul: 

— Ba da! Mahó, Dulu, Keno... Ted, Trifly, Gill... fraţi! Fraţi 
cu toţii! 

Mahó şi Dulu au tăcut puniînd capetele în piept; în schimb 
Keno s-a apropiat la doi paşi şi după ce m-a arătat pe mine şi 
pe ceilalţi, şi-a întins mîinile care mai păstrau încă urmele 
cătuşelor; apoi a făcut un semn de-a lungul văii, amintindu-mi 
fugarii, pe foştii lor casapi, şi m-a întrebat cu ochi aprinşi: 

— Fraţi? 

De rîndul ăsta eu am fost acela care a trebuit să-şi plece 
capul şi să tacă. 


KKK 


În dimineața următoare m-am trezit cu mult înainte de ivi- 
rea zorilor şi, săltîndu-mă în capul oaselor, am tras de Trifly şi 
de Gill care se aflau alături; dar şi ei erau trezi. 

Ne-am pregătit în linişte calabalicul: armele - cîte una de 
fiecare - cartuşele, lădiţele cu pesmeţi - pe jumătate goale - 
o găleată, cîteva căpătiie de saule şi o bucată de velă. Nu 
trebuia să ne îngreunăm cu prea multe, şi aşa eram destul de 
încărcaţi pentru un drum de aproape două săptămâni. 

Mahó şi Dulu ridicaseră capetele şi ne urmăreau cu nedu- 
merire. Le-am făcut semn şi ne-am tras citeşitrei mai la o 
parte. 

Sosise clipa grea. l-am privit îndelung, cu ochii împăien- 
jeniţi. Ar fi greu să spun tot ce simţeam atunci. Capul parcă 
îmi vuia şi în minte mi se învălmăşeau crimpeie de gînduri şi 
amintiri. 

Trifly s-a apropiat să-mi dea curaj. 


M-am scuturat şi am tras mult aer în piept. Cu toate că 
braţul mi se părea ca de plumb, mi-am dat silinţa să fac miş- 
cări limpezi, cît mai pe înţeles. l-am arătat pe ei şi întreaga 
gloată, apoi lungul văii, spre deal, calea ce aveau s-o urmeze, 
şi am spus cu glas ce mi se părea străin, alegînd cuvintele pe 
care le cunoşteau şi apăsînd pe fiecare: 

— Voi mergeţi acolo... înainte, acasă. 

După aceea m-am arătat pe mine, pe Trifly, pe Gill şi dru- 
mul îndărăt, spre ocean. 

— Noi mergem înapoi... acolo! 

Băieţii au holbat ochii la mine şi au scuturat din cap. Se 
părea că nu m-au înţeles sau că nu le venea a crede; dar, 
după ce am repetat cu mai multă hotărîre semnele şi cele 
spuse mai înainte, s-au agăţat de mine strigind cu 
deznădejde: 

— Ted, Ted! Nu, nu! 

Nu mai ştiam ce fac. Cu o mînă încercam să-i îndepărtez, 
cu cealaltă îi mîngiiam. 

Trifly şi Gill mi-au venit în ajutor căutînd să-i liniştească şi 
să-i tragă într-o parte, însă băieţii se încleştaseră de mine. 
Cînd au văzut că şi eu mă zbat ca să mă smulg, mi s-au 
aruncat la picioare. 

— Nu, Ted! Nu, Ted! strigau ei întruna. 

Gloata se apropiase atrasă de larmă. Mahó şi Dulu s-au 
pornit să înşire, pe limba lor, un potop de vorbe. Roata din ju- 
rul nostru se strîngea din ce în ce, pînă cînd ne-am trezit în- 
conjuraţi cu totul. Degeaba am încercat să ne facem loc ca să 
ieşim, în faţa noastră sta un zid de piepturi ce nu se clinteau. 
Nu ne-au îmbrîncit, nici măcar nu ne-au atins, şedeau aşa te- 
peni, cu picioarele bine înfipte în pămînt. În primele rînduri, 
băieţii din echipaj, şi printre ei, flăcăul cel chipeş. Părea la fel 
de dirz. 

Ce puteam face? Ne-am aşezat citeşitrei jos, în aşteptare, 
privindu-ne tăcuţi vreme îndelungată. Cercul nici gînd să se 
destrame. Primul a pufnit în rîs Trifly, după el Gill, curînd şi 
eu; şi am ris aşa, cu ochii umezi şi cu inimile uşoare, minute 
în şir. Generalii erau prizonierii propriei lor oştiri! 

Dar prizonieri de seamă, cărora li se da toată cinstirea. Nu 
ştiau cum să ne fie mai pe plac. Ni s-au luat sarcinile, ca să 


fim cruţaţi de greutăţi; însă armele ni le-au lăsat, dezarmarea 
însemniînd o jignire, sau, poate, pentru că se temeau să le 
atingă. În sfîrşit, ne-au poftit în mijlocul gloatei şi mi-au cerut 
să dau, ca de obicei, semnalul de plecare. 

Şi astfel, vrînd-nevrînd, am pornit iarăşi înainte. 

Mergeam între Trifly şi Gill, înconjurați din toate părţile. 
De-a dreapta şi de-a stînga noastră, Mahó şi Dulu, în faţă, 
băieţii din echipaj, iar în spate, Keno cu cîțiva dintre ai lui. Se 
vede că aşa ni se hotărise paza, sau - dacă sună mai bine - 
aşa fusese alcătuită garda noastră de onoare. Puteam ieşi 
oricînd din şir, nu se împotrivea nimeni, însă de fiecare dată 
se găseau destui veghetori în preajma noastră. 

— Să încercăm să fugim la noapte! mi-a spus Gill. 

— Nu-ţi închipui că noaptea nu vom fi străjuiţi! i-a răspuns 
Trifly în locul meu. 

„.„.Drumul suia mereu, pe nesimţite. De cîteva zile, puhoa- 
iele soseau mult mai repede după bubuiturile care le vesteau 
şi adesea erau însoţite de ploi scurte, cu stropi mari şi deşi. 
Albia Lakderei se transformase acum într-un şir de bălți şi 
lăculeţe. Grija apei n-o mai duceam demult, în schimb se ivise 
alt neajuns: ţînţarii. 

Erau o adevărată pacoste. Roiau în jurul nostru cu miile, în 
norişori cenuşii, şi ne atacau fără cruţare. Mici, dar cu înţepă- 
turi usturătoare. În primele zile, noi, albii, eram toţi băşicaţi 
pe feţe, pe miini, pe picioare, oriunde izbuteau să pătrundă; 
uneori ne intrau în nări, în ochi, în gură. Negrilor puţin le păsa. 
Încet-încet, şi eu cu Trifly, pesemne cu pieile mai tăbăcite, ne- 
am obişnuit cu pişcăturile lor. Cel mai chinuit era Gill. Pielea 
lui subţire şi fragedă îi îmbia îndeosebi. În zadar se pocnea 
mereu cu palma peste obraji, strivind cîte 10-12 deodată, că 
alt val îl năpădea... 

Ciţiva băieţi şi-au făcut sulițe din crăcile unor copaci cu 
lemnul tare şi după amiază au pornit-o înainte. l-am ajuns la 
popasul de seară, ne aşteptau cu vînatul la proţap. Ni s-au 
dat, fireşte, bucăţile cele mai alese. 

M-am dus să mănînc lîngă Mahó şi Dulu. De obicei erau 
bucuroşi cînd mă apropiam de ei, acum s-au tras sfioşi mai la 
o parte. Le-am căutat privirile. Şi le ţineau în pămînt. Păreau 
amindoi la fel de abătuţi. Am tăcut citeşitrei vreme 


îndelungată, apoi am oftat şi m-am pomenit vorbind de unul 
singur, aşa ca într-o doară: 

— Măi băieţi... de ce nu înţelegeţi? Fiecare îşi are rostul 
său şi trebuie să-şi ducă traiul aşa cum e firesc... între ai lui, 
după dorinţa şi priceperea ce o are... Voi vă întoarceţi acum la 
ai voştri, acolo unde vă e locul... De ce nu ne lăsaţi să ne 
urmăm şi noi calea noastră?... 

Am tras aer mult în piept şi am continuat: 

— De-acuma nu mai aveţi nevoie de ajutor, vă puteţi des- 
curca singuri... Ştiu, vă e grea despărţirea... şi mie... dar 
odată şi odată tot trebuia să vină... şi n-aveţi dreptul să vă 
puneţi de-a curmezişul, măi băieţi!... 

Deşi mai aveam multe pe inimă, am tăcut. Bineînţeles că 
băieţii nu pricepuseră o iotă din cele îndrugate. Continuau să 
stea cu privirile în pămînt. Am oftat din nou, m-am ridicat şi 
m-am întors lîngă Trifly şi Gill. 

Peste noapte au făcut de strajă în perechi de cite doi. 
Primii, Keno cu unul din ceata lui. l-au urmat Mahó şi Dulu. 

Nu mă prinsese somnul şi îi priveam printre gene. 

După vreo oră de veghe - mai era încă mult pînă la miezul 
nopţii - băieţii au şoşotit ceva între ei, au ascultat cu luare 
aminte, ca şi cînd ar fi voit să se încredinţeze că toată lumea 
dormea şi, binişor, s-au întins pe locurile lor, la cîţiva paşi de 
noi, ca pentru culcare. 

Nu ştiam ce să cred, totul părea atit de ciudat!... Am 
rămas în aşteptare... Curînd m-am pomenit lovit în piept de o 
pietricică. M-am ridicat într-un cot. În jurul meu nici o 
mişcare... 

Parcă începusem să pricep. Am întins mîna şi l-am zgilţiit 
uşor pe Trifly. 

— Ce este? a tresărit el. 

— Ssst!... Cred că a sosit timpul! i-am şoptit. L-am trezit şi 
pe Gill: Scoală-te, plecăm! 

În timp ce ei începuseră în linişte pregătirile, eu m-am tîrît 
pînă lîngă Mahó şi Dulu. M-am săltat într-un genunchi ca să-i 
privesc. Se părea că dorm. 

— Vă mulţumesc, băieţii mei... şi rămîneţi cu bine!... le-am 
şoptit. 


Chiar dacă aş fi încercat să vorbesc mai tare, n-aş fi putut, 
glasul îmi era ca gituit. Băieţii nu s-au mişcat. Mi s-a părut 
doar că Mahó a scos un suspin, ca în vis, în timp ce pleoapele 
lui Dulu au pilpiit uşor. 

Am pus lingă ei armele ce ne prisoseau şi am luat, în 
schimb, două dintre cele trei lădiţe cu pesmeţi şi o găleată 
care se afla, ca din întîmplare, la picioarele lor. 

Apoi ne-am furişat toţi trei, de-a buşilea, printre oamenii 
adormiţi, spre potecă... 


Capitolul VIII 
Chipuri prea puţin dorite 


Am mers întins, cu răgazuri cît mai rare şi cît mai scurte, 
toată noaptea şi a doua zi pînă spre amiază. Ne temeam ca 
fuga noastră să fi fost descoperită prea de timpuriu şi gloata 
să încerce să ne ajungă. Trebuia să punem distanţă cît mai 
mare între ea şi noi. Ca să ne pierdem urmele, am socotit 
nimerit să trecem pe malul celălalt, deşi pe acolo, lipsind 
poteca, drumul era mult mai anevoios. 

Mă gindeam cu îngrijorare la Mahó şi Dulu, să nu fi pătimit 
ceva, învinuiți că ne înlesniseră fuga. Trifly şi Gill căutau să 
mă liniştească, însă ştiam bine că şi ei erau frămiîntaţi de 
aceeaşi teamă. 

De citeva ori vinatul ne-a trecut pe sub nas. Nu puteam 
trage, împuşcăturile ne-ar fi dat de gol; şi, în afară de asta, 
jupuitul şi friptul cărnii ne-ar fi zăbovit, aşa că ne-am 
mulţumit cu cîţiva pesmeţi. Din păcate, aceştia, destui de 
puţini, trebuiau economisiţi pentru zilele cînd vom trece 
pustiul pietros. 

Drumul la dus, de la ocean pînă pe locurile pe care ne 
aflam, îl străbătuserăm în optsprezece zile - dacă nu ne înşe- 
lam cu una, două mai mult sau mai puţin - dintre care se pu- 
teau scade trei, popasurile lungi la trecerea Djubei şi în 
sătucul pustiu, cum şi alte întîrzieri mai mărunte. Socoteam 
că acum, la înapoiere, să-l acoperim mult mai repede, în vreo 
două săptămîni. 

Dar o zicală spune: „Călătorul nu ştie niciodată cîte îl pot 
paşte pe drum!” Şi adevărul ei ni se dovedise de nenumărate 
ori. Tot aşa şi acum. 

In alte împrejurări am fi încercat să ocolim piedica, şi 
poate am fi izbutit, dar de data asta trebuia s-o înfruntăm 
făţiş, chiar cu preţul de a ne vedea toate nădejdile spulberate. 

Frinţi de osteneală după noaptea şi dimineaţa de mers 
aproape necontenit, ne aciuiaserăm pentru un popas mai lung 


sub un copac, la umbră. Ne ronţăiam în tăcere pesmeţii, 
fiecare cu gindurile lui, cînd, îndărătul nostru, nu prea 
departe, au răsunat citeva împuşcături. Ne-am înşfăcat 
calabalicul şi ne-am repezit în desişul din faţă lipindu-ne de 
pămînt. 

Gîndeam că nu puteau fi decît fostele călăuze ale convoiu- 
lui, cei doi oameni înarmaţi care dispăruseră la ivirea gloatei. 
Poate că se găsiseră cu evadaţii şi acum vînau împreună prin 
vecinătatea noastră. N-avea nici un rost să-i înfruntăm. Lucrul 
cel mai cuminte era să încercăm să rămînem nevăzuţi şi după 
ce se vor îndepărta să ne urmăm calea. 

Dar ceea ce avea să se petreacă va arăta că socoteala 
noastră fusese greşită şi că lucrurile stăteau cu totul altfel. 

Abia ne afundaserăm în desiş şi pe dinaintea noastră 
năvăli o antilopă rănită. S-a împiedicat o clipă, gata să 
îngenuncheze, însă, adunîndu-şi puterile, a ţişnit mai departe. 
Curînd, în stînga noastră ierburile s-au frămiîntat din nou şi au 
trecut în goană vînătorii. Pitulat aşa şi cu bărbia în pămînt, nu 
le-am putut zări chipile, dar după încălțări nu se asemănau 
defel cu cei pe care îi bănuiam. Am întors capul spre Trifly. Mă 
privea ca năuc. Parcă ar fi voit să-mi şoptească ceva, dar nu 
izbutea să-şi descleşteze fălcile. 

Ghiontul lui Gill m-a făcut să întorc iarăşi capul. Din ace- 
eaşi direcţie apăruse printre ierburi alt om, o namilă 
roşcovană. De data asta am înţepenit eu. 

Matahala s-a oprit în mijlocul luminişului şi a strigat cu 
glas aspru în urma vînătorilor: 

— Încolţiţi-o, nătărăilor!... E rănită, nu mai poate fugi mult! 

Şi-a şters cu dosul palmei năduşeala de pe frunte şi s-a 
tolănit la umbră pe locul pe care şezuserăm noi mai înainte. 

Il aveam în faţă, la treizeci de paşi, pe Joe Rinocerul; după 
cum Trifly, puţin mai devreme, îşi recunoscuse vechii tovarăşi 
de pe „Clemenţa”! 

Gill şi-a întins gitul apropiindu-şi buzele de urechea mea. 

— Găleata!... mi-a suflat el. 

In adevăr, în spatele copacului de care sta rezemat Joe, se 
zărea, printre buruieni, toarta găleţii noastre pe care Gill, în 
graba de a se ascunde, o uitase acolo. Dacă Joe ar fi întors 
capul desigur că ar fi văzut-o. Doream din tot sufletul să nu 


facă asta, pentru că atunci... Da, dacă am fi fost descoperiţi, 
n-aş fi avut încotro, nu-mi rămînea decit să i-o iau înainte şi 
să trag eu primul. Stam cu mîna încleştată pe armă. 

Dar, spre norocul lui şi al nostru, Joe nu s-a întors. Îşi 
încărca arma. Dealtfel, găleata se afla în stînga lui, în partea 
lipsită de vedere - Joe n-avea decit un singur ochi, pe cel 
drept. 

Cînd a isprăvit, s-a ridicat cu arma la umăr şi a luat-o pe 
urmele celorlalţi. 

Am rămas încă un timp întinşi la pămînt, ca istoviţi. În 
sfîrşit ne-am întors pe o rînă şi ne-am privit. 

— Joe Rinocerul? a întrebat încet Gill. 

Am dat numai din cap. 

— Cum de ne-a ajuns? 

— Uiţi cît timp am pierdut? Întîi vînaţi şi hărţuiţi de vasele 
de patrulare, apoi drumul ocolit... 

— Cîţi să fie? 

— Pesemne oamenii săi, călăuzele lui El Bahir, dacă nu 
cumva... 

— Să mai aşteptăm puţin şi să încercăm să ne strecurăm 
devale... mi-a şoptit cu înfrigurare Trifly. 

Intre timp mă hotărisem. l-am răspuns fără să-l privesc: 

— Da, dar nu de-a dreptul... poate sînt cîțiva rămaşi în 
urmă... Mai întîi un ocol mare prin afundul zonei... Abia de 
miine să luaţi şirul văii... 

— Să luăm? Ce vrei să spui? 

l-am făcut semn să-şi domolească glasul şi i-am răspuns 
scurt: 

— Da, Trifly, pentru că eu rămîn. 

— Dar asta înseamnă... Şi a amuţit cu ochii la mine. S-a 
străduit să mai bolborosească: Ted, dă-ţi seama!... 

Simţeam că trebuie să sfirşesc cît mai repede. 

— Ascultă, Trifly, crezi că Joe s-a înhămat la atita drum 
numai de dragul tău şi al meu? Fireşte, ar fi bucuros să dea cu 
ochii de noi, are să ne plătească o datorie veche. Dar ceea ce 
îl doare mai mult, pe lîngă corabia pierdută, sînt cei două sute 
de negri. Pe ei îi caută. Pe de altă parte, poate că se teme că 
aceştia, întorşi între ai lor şi povestind cele îndurate, îi va 
încurca pe viitor itele negustoriei... şi cine ştie cîte altele... 


Din depărtare s-au auzit două focuri. M-am grăbit să sfîr- 
şesc: 

— Băieţii se află doar la o zi şi jumătate de noi. Curînd Joe 
îi va ajunge... Şi atunci îţi dai seama ce se va întîmpla? 
Trebuie să-l întîrzii, să-l abat cu orice preţ din cale. Cum, încă 
nu ştiu... dar trebuie. Nu se poate altfel! 

Trifly, care îşi pusese fruntea în pămînt, a răsuflat din 
greu. A ridicat capul şi mi-a şoptit repede: 

— Nu aşa, băiete!... Am pornit împreună, împreună rămi- 
nem. 

Am simţit inima zvicnindu-mi. 

— Trifly, n-am dreptul... 

— Puțin îmi pasă! Rămiîn fiindcă aşa mi-i vrerea, mi-a 
tăiat-o el scurt. 

Voiam totuşi să-i răspund, dar un glas mi-a suflat în ceafă: 

— Dacă n-aveţi nimic împotrivă... 

M-am întors. Uitasem de Gill. 

— Şi dacă v-aş putea fi de folos... 

Inima mi-a zvicnit a doua oară. l-am privit fără să mai scot 
o vorbă. 

În locul meu i-a răspuns Trifly: 

— Flăcăule, ai mai cîştigat un galon! 

Fără îndoială că Joe cu ai lui se găseau acum adunaţi în 
jurul vînatului. Prilej bun ca să-i iscodim. Am ieşit din ascun- 
zătoare şi ajutat de Gill m-am căţărat între crăcile copacului 
din faţă. Frunzişul era des şi mă acoperea bine. 

Aveam înaintea ochilor împrejurimile pe o întindere destul 
de largă. Joe cu oamenii săi se aflau la mai puţin de o 
jumătate de milă de noi, pe malul celălalt. Tiriseră vînatul 
acolo şi cîţiva îl măcelăreau. Alţii aţiţau focul aprins alături. 
Restul, cei mai mulţi, şedeau tolăniţi la umbră în aşteptare. Pe 
aceştia îi desluşeam mai greu. Ceva mai la o parte, un pilc de 
negri, cărăuşii. Mi-am căznit ochii şi am încercat să număr 
oamenii albi, cu aceştia vom avea de furcă. La prima 
numărătoare mi-au ieşit cincisprezece, la a doua 
şaptesprezece; însă fără îndoială că erau mai numeroşi. 

Am coborit ca să mă sfătuiesc cu prietenii mei. 
Înjghebasem un plan, poate cam năstruşnic, şi voiam să le 


aflu părerea. L-au găsit bun şi mi l-au întregit cu citeva 
amănunte. 

Prea multe pregătiri n-aveam de făcut. Mai întîi să golim 
lădiţele de pesmeţi. După ce ne-am umplut buzunarele, restul 
l-am deşertat într-un tufiş din spatele copacului, acoperind 
grămada cu frunze şi ierburi uscate. După aceea am căutat şi 
am ales trei scurtături de lemn potrivite scopului urmărit. 

Odată treaba sfirşită, nu ne răminea altceva decit să 
aşteptăm. Trifly şi cu mine ne-am aşezat la rădăcina 
copacului cu armele pe genunchi, cu beţele şi lădiţele alături, 
la postul de observaţie suindu-se de astă dată Gill. 
Numărătoarea lui s-a oprit la optsprezece albi şi şase negri. 
Din cînd în cînd ne vestea despre ce se petrecea în tabăra din 
faţă. 

După o oră a sărit din copac. 

— Gata, ne-a anunţat băiatul, se pregătesc de plecare! 

Începea jocul de hărţuială al întârzierii. 

Aşa cum hotărisem, eu am rămas pe loc; în timp ce Trifly 
şi Gill, fiecare cu cîte o lădiţă şi un băț, au pornit cu ocolişuri, 
ca să nu fie zăriţi, primul devale, în spatele cetei lui Joe, 
celălalt în susul văii, în faţa ei, căutînd şi unul, şi altul să 
păstreze aceeaşi distanţă între mine şi cei urmăriţi. Loc de 
întîlnire cel pe care ne aflam; în caz de primejdie, la o milă în 
spate; semnal de recunoaştere, trei şuierături scurte, 
asemănătoare cu acelea ale unor păsări. 

Rămas singur, am luat găleata şi băţul şi m-am cocoţat în 
copac virindu-mă în frunzişul cel mai des. Am dat o ramură la 
o parte ca să privesc. Da, Joe cu ai lui se aflau gata de 
plecare. Negrii îşi încărcaseră poverile şi erau miînaţi în 
mijlocul cetei înşirate pe firul potecii. Nădăjduiam că Trifly şi 
Gill vor ajunge la timp în locurile hotărite. 

Curînd oamenii din faţă au pornit, şi odată cu primii lor 
paşi m-am pornit şi eu. Băteam vîrtos în fundul găleţii, cu 
scurtătura de lemn, tam-tamul negrilor. Găleata suna de-mi 
lua auzul. 

Ceea ce s-a petrecut pe malul celălalt m-a umplut de 
mulţumire. Oamenii lui Joe s-au oprit de îndată încremeniţi, 
apoi s-a iscat o forfotă straşnică. Ciţiva s-au aruncat la 
pămînt, făcîndu-se una cu el, ceilalţi s-au împrăştiat care 


încotro printre ierburi şi tufărişuri. În cîteva clipe nu s-a mai 
zărit ţipenie de om. 

Nu m-am oprit şi am continuat să bat de zor. Mina înce- 
puse să-mi obosească, iar urechile să-mi ţiuie. 

După o bună bucată de vreme, vreo trei inşi, îndemnați 
pesemne de Joe, au ieşit din ascunzători şi, aplecaţi de spate 
şi cu armele în miini, au dat să treacă albia. Încercau, fireşte, 
să se apropie pe furiş ca să descopere izvorul zgomotului. 

Am încetat; dar de îndată, din susul şi din josul văii, s-au 
pornit alte toace. Era rîndul lui Trifly şi al lui Gill. Lădiţele de 
pesmeţi sunau mai încet şi mai înfundat, totuşi îndeajuns ca 
să fie auzite. 

Iscoadele s-au ghemuit mai întîi printre bolovanii din mijlo- 
cul albiei, ca după acea să fugă îndărăt pe mal, dîndu-şi 
seama că primejdia necunoscută putea veni pe negindite de 
oriunde. 

Tam-tamurile au ţinut aşa toată după amiaza. Cînd mă 
opream eu, începeau Trifly şi Gill; cînd încetau ei, mă 
porneam eu. Uneori îl băteam toţi trei deodată. Îmi venea 
chiar să rid ca de o joacă de copii. Dar joaca asta l-a ţinut pe 
Joe în loc o ju-mătate de zi, timp cîştigat de gloată! 

Cred că tam-tamurile noastre îl cam scosese din răbdări, 
căci, spre seară, Joe s-a hotărit să iasă din ascunzătoare în- 
demnîndu-şi ciracii să facă la fel. S-au strîns cu toţii pe un loc 
deschis, în apropierea potecii, punînd la vreo două sute de 
paşi în jurul lor patru străji, ceea ce însemna o grijă 
deosebită. 

Odată cu înserarea am încetat toacele. Am rămas totuşi în 
copac schirnbîndu-mi doar locul. Înţepenisem; şi pe deasupra 
mi se pusese un afurisit de cîrcel. 

In aşteptarea prietenilor, mi-a trecut prin minte să mă vir 
în pielea lui Joe, încercînd astfel să-i aflu gîndurile. Îmi 
puneam întrebări singur, cele pe care bănuiam că şi le pusese 
şi el, căutînd apoi să-mi dau răspunsuri fireşti. 

Am început cam aşa: De la cine pornise acele îndelungate 
tam-tamuri? Nici vorbă că de la o ceată de negri, şi încă una 
numeroasă, pentru că numai cîţiva nu s-ar fi încumetat să în- 
frunte douăzeci de albi înarmaţi - era ştiută teama ce o aveau 
faţă de aceştia şi de armele lor de foc. Totuşi de ce bătuseră 


tam-tamul? O aţiţare la luptă, sau numai o ameninţare? O în- 
cercare de a înspăimiînta, ori doar un semnal care vestea şi 
altora apropierea primejdiei? La întrebările astea desigur că 
Joe nu putuse răspunde, de aceea se ţinuse atita timp ascuns, 
la pîndă. Tam-tamurile veniseră din trei direcţii, ceea ce 
însemna că se afla aproape înconjurat, doar dintr-o parte nu 
se auzise. O capcană, ca să fie atras într-acolo? Fără îndoială 
că Joe se gîndise din capul locului că s-ar putea să aibă de-a 
face chiar cu cei pe care îi căuta, cu foştii săi robi. Dar de ce 
aceştia să se dea singuri de gol, cînd firesc ar fi fost să rămînă 
ascunşi lăsîndu-şi vrăjmaşii să treacă neştiutori mai departe? 
lar dacă aveau gînduri războinice de ce nu se năpustiseră prin 
surprindere. 

Eram încredinţat că-i dădusem multă bătaie de cap lui Joe. 

M-au trezit din gînduri trei şuierături scurte. Am răspuns la 
fel. Era Gill. Curînd a sosit şi Trifly. 

Înnoptase. Ne-am aşezat cîteşitrei la rădăcina copacului. 
Deocamdată totul mersese bine, aşa că ne puteam continua 
jocul şi a doua zi; şi-l vom continua cît ne va merge. Totuşi Joe 
nu era omul să rămînă neputincios în faţa unei piedici. 
Desigur că va încerca s-o înlăture cît mai repede ca să poată 
trece mai departe. Atunci îi vom pune altele, după 
împrejurări, ţinta noastră fiind una şi aceeaşi: să-l zăbovim cît 
mai mult. 

Culcuş de noapte ne-a fost tufişul în care stătuserăm as- 
cunşi peste zi. Nu ne temeam. Cine ar fi îndrăznit să pătrundă 
în beznă prin hăţişurile acelea sălbatice, cu primejdia de a pri- 
mi la fiece pas o suliță între umeri? Singurul musafir nepoftit 
n-ar fi putut fi decit vreo dihanie. 

Ne-am înţeles să stăm treji cu schimbul; dar am dormit 
toţi trei, neîntorşi, pînă în zori, fără să mai ştim care fusese 
hotărît să vegheze primul şi care ultimul. 

Cei de pe malul celălalt se treziseră înaintea noastră şi 
erau strîinşi grămadă în jurul lui Joe. Desigur că puneau ceva 
la cale. Tare aş fi vrut să ştiu ce anume!... Altminteri totul 
părea în bună rînduială, în afară de faptul că străjile fuseseră 
retrase; dar n-am pus prea mare preţ pe acest amănunt 
zicîindu-mi că pe lumină nu-şi mai aveau rostul, sau că 
fuseseră chemate alături de ceilalţi ca să primească porunci. 


Oricum, noi n-aveam altceva de făcut decit să ne 
continuăm jocul. l-am cerut lui Gill găleata şi, aşezîndu-mă 
bine între crăci, le-am făcut semn prietenilor mei să se 
strecoare cît mai repede spre locurile lor. 

Văzînd că cei din faţă îşi încheiaseră sfatul, m-am gîndit 
să-mi încep tam-tamul mai devreme şi să-l bat pînă voi socoti 
că Trifly şi Gill vor fi ajuns pe locuri, ca după aceea să le dau 
rîndul. 

Dar n-am apucat să bat decit de cîteva ori şi am auzit un 
tam-tam asemănător!... Nu-mi venea să-mi cred urechilor, 
deşi le ciuleam bine. Nu, nu mă înşelam, mi se răspundea 
întocmai. Acelaşi sunet. Cineva de pe partea cealaltă bătea 
tot în fundul unei găleți. De uimire a fost gata-gata să scap 
găleata din miini şi să pic şi eu din copac. 

Trifly şi Gill, care nu apucaseră să se îndepărteze, s-au în- 
tors degrabă. 

— Ce este? Ce se întîmplă? m-au întrebat ei la fel de uluiţi. 

— Ceea ce auziţi... Ne maimuţăresc! 

Curînd l-am zărit şi pe cel care bătea. Se urcase pe o 
movilă de pe mal ca să fie cît mai la vedere. Fireşte, era Joe! 

Ciocănea de zor fundul unei găleți bălăbănindu-se cînd pe 
un picior cînd pe altul. Cred că se prăpădea de ris. Şi de 
îndată s-au stirnit alte tam-tamuri. Cinci, zece, douăzeci. 
Întreaga ceată bătea în tot ce avea la îndemînă, în găleți, în 
lădiţele cu provizii, două pietre între ele, în tot ce putea să 
sune. Era o zarvă nemaipomenită. 

Trifly şi Gill se suiseră lîngă mine şi de-acolo, citeşitrei pri- 
veam amăriţi şi neputincioşi. 

În sfîrşit Joe a zvîrlit găleata şi a făcut un semn. Hărmălaia 
s-a potolit pe dată; şi curînd, în locul ei, a răsunat o salvă de 
împuşcături. După ce ne arătase că ne ghicise şiretlicul, Joe 
ne trimitea o ameninţare. 

N-au mai pierdut timpul, s-au înşiruit cu toţii pe potecă 
luînd, cu paşi grăbiţi, fără să le mai pese de noi, drumul suişu- 
lui. 

Ne-am privit mofluji. Joe se dovedise mult mai isteţ decît îl 
bănuisem. 

— Cum de ne-a ghicit? m-a întrebat Gill. 


— Se vede că toaca noastră nu prea semăna a tam-tam 
adevărat. Asta i-au putut-o spune şi cărăuşii negri. 

— De ce n-a încercat să ne dea de urmă? 

— Ca să-şi piardă timpul şi totodată, poate, şi cîţiva oa- 
meni? Ţinta lui e să ajungă cît mai repede gloata. Nu dai gră- 
mada de aur pe cîţiva gologani! 

Am sărit din copac, Trifly şi Gill după mine. 

— La drum! le-am strigat. Nu trebuie să-i scăpăm din ochi! 

— Să pornim cu un ocol. Abia după aceea... 

Trifly avea dreptate. Joe la gindul că l-am urmări ar fi 
putut lăsa înapoi, la pîndă, cîţiva oameni care să ne aţină 
calea şi să ne vineze. 

Am făcut ocolul, luînd o distanţă de încă o milă faţă de al- 
bia Lakderei. Drumul fără potecă, de-a dreptul prin hăţişuri şi 
hîrtoape, era peste măsură de istovitor. Crengile tufelor ne 
plesneau peste obraji, mărăcinişurile ne zgiriau picioarele. A 
fost o goană nebună. În popasurile de cîteva minute, unul 
dintre noi se căţăra într-un copac spre a vedea dacă ţinem 
drumul bun şi dacă nu aveam o primejdie în faţă. 

Către amiază, socotind că îi întrecuserăm, ne-am apropiat 
iarăşi de albia Lakderei. Acum ne strecuram cu grijă, iar 
ultima sută de paşi am străbătut-o tîrîş. Şi bine am făcut. Pe 
partea cealaltă, la vreo două sute de metri - aici albia era 
ceva mai strimtă - se afla, la umbra unui copac, un om 
înarmat. 

Primul care l-a zărit a fost Trifly. 

— E Norton! a şoptit el recunoscînd pe unul dintre oamenii 
lui Joe. 

Malul nostru fiind mult mai înalt, era greu să fim văzuţi; 
totuşi ne-am ghemuit după tufe şi bolovani în aşteptare. ÎI pri- 
veam de sus, din ascunzătoare, numai cu un ochi. Omul se 
frămînta luptîndu-se cu ţinţarii ce îl năpădiseră. 

Nu putea fi decit un înaintaş; şi dacă sta pe loc însemna 
că şi cei din urma lui poposiseră. 

După vreun sfert de ceas, s-a ridicat şi s-a uitat înapoi. 
Dinspre vale venea ceata lui Joe. 

M-am tras între Trifly şi Gill amintindu-le ce aveau de 
făcut, apoi mi-am reluat locul de pîndă. Acum îi vedeam bine. 


Veneau  înşiraţi pe potecă, i-am numărat. Erau laolaltă 

douăzeci şi şapte, două-zeci şi unu albi şi şase negri, cărăii. 
N-am deschis focul decit cînd au ajuns în faţa noastră, slo- 

bozind cartuş după cartuş. S-au adăpostit şi au început şi ei 


să tragă. 
Fiind mai sus, aveam o poziţie mai bună; în schimb noi 
eram numai trei - unul împotriva a şapte. Deocamdată, 


departe unii de alţii, plumbii nu-şi atingeau ţintele. 

După un timp, am făcut semn lui Trifly şi Gill. Aceştia, du- 
pă ce s-au dat niţel înapoi ca să nu fie văzuţi, s-au răsfirat la 
cîte două sute de paşi de-a stînga şi de-a dreapta mea. 

Curînd, aşa cum bănuisem, Joe, la rîndul lui, şi-a îndemnat 
oamenii să se resfire, ca apoi să treacă pe malul nostru 
pentru a ne învălui. Însă nu le-a mers. În fiecare parte au fost 
întîmpinaţi de plumbi. 

A urmat altă răpăială. 

Bănuiam ce se va întîmpla pe mai departe. Joe îşi va 
răsfira şi mai mult oamenii silindu-ne să facem la fel, ca după 
aceea să se strecoare printre golurile dintre noi şi să ne atace 
pe fiecare în parte... Fireşte, lupta nu era cumpănită şi curînd 
aveau să ne prididească. 

Trebuia cu orice preţ să-i împiedicăm să treacă albia, să-i 
întîrziem măcar încă un ceas, două, pînă cînd... M-am uitat pe 
cer. Soarele coborise doar de-o suliță spre asfinţit. Dar dacă 
în ziua aceea nu se va petrece ceea ce aşteptam? Nici cu o zi 
în urmă nu se întîmplase. Însemna că norocul nu era de 
partea noastră şi nu ne mai rămiînea decit să ne retragem - 
dacă ne va mai fi cu putinţă - în afundul hăţişurilor. 

Fără să mai stau pe ginduri, m-am ridicat dindărătul bolo- 
vanului după care stam adăpostit şi am strigat cît m-a ţinut 
gitlejul cu mîna pîlnie la gură: 

— Hei, Joe, m-auzi? Ascultă ce-ţi spun! 

Împuşcăturile au încetat din amîndouă părţile. 

Joe s-a ridicat la rîndu-i în picioare şi aşa, eu pe un mal, el 
pe celălalt, cu albia pietroasă între noi, am început vorbirea. 

— Tu eşti, jerpelitul de pe insulă? i-am auzit glasul. Spune 
repede cît mai ai timp! 

Am tras aer mult în piept şi m-am opintit din nou: 


— Nu te mai trudi degeaba, Joe! Robii tăi sînt acum depar- 
te, poate că au ajuns acasă! Caută alţii! 

Se spune că marinarii de rînd au guri spurcate. Cred că a 
lui Joe era cît a tuturor la un loc, pentru că n-am auzit nicicînd 
un blestem mai afurisit ca acela pe care mi l-a trimis roşco- 
vanul de peste vale. 

— Minţi, stîrpitură! a răcnit el după aceea. N-au avut timp 
să ajungă prea departe! Am cu mine două din călăuzele con- 
voiului pe care l-ai atacat! 

— Sînt cinci zile de-atunci! i-am răspuns. Nu-i mai ajungi! 

— Ba îi voi ajunge! Degeaba cauţi să mă ţii în loc! Tot ai 
mei vor fi! Cît despre tine... Şi a urmat un blestem care l-a 
întrecut pe primul. Ai să mi-o plăteşti! Te voi scoate şi din 
gaură de şarpe! 

— Ascultă, Joe!... 

N-am apucat să sfirşesc pentru că cel de pe malul din faţă 
se aruncase la pămînt trimiţind asupra mea un snop de 
plumbi. M-am adăpostit cît mai repede în spatele bolovanului 
trăgînd la rîindu-mi foc după foc. 

Schimbul de vorbe cu Joe fusese mai scurt decit îl 
dorisem, acum trebuia să încerc să prelungesc cît mai mult 
acela al focurilor de armă. Dar nu aceeaşi era şi dorinţa lui 
Joe. Aşa cum mă aşteptam, şi-a îndepărtat din nou aripile cu 
încă două sute de paşi. In aceeaşi măsură au fost nevoiţi să 
se răzleţească de mine şi Trifly şi Gill. Intre noi erau acum 
vreo patru sute de paşi. In curînd Joe îşi va îndemna oamenii 
să treacă albia prin aceste goluri. Da, sfîrşitul se apropia! 

Insă, cînd încetasem să-mi mai pun nădejdile în el, din su- 
sul văii a răsunat tunetul acela prelung, ca un muget. Venea 
puhoiul de ape! 

In timp ce eu chiuiam de bucurie, cred că Joe ridica mii de 
blesteme. 

A încercat să grăbească trecerea împingind înainte două 
pîlcuri de oameni, însă atit eu, cît şi prietenii mei am alergat 
într-acolo trăgind necontenit. Nu ne mai feream, trăgeam din 
picioare, descoperiţi. 

Vuietul puhoiului creştea din ce în ce şi năpăditorii, care 
ajunseseră printre bolonavii din mijlocul albiei, au dat semne 
de codeală. Pe de o parte se temeau că împotrivirea noastră 


dîrză îi va ţine în loc şi vor fi prinşi de ape; pe de altă parte 
că, ajunşi pe malul nostru, vor rămîne aici, rupţi de ceilalţi, 
fără să mai poată avea sprijinul lor. 

Pînă la urmă, înspăimiîntaţi de puhoiul ce se apropia, au 
dat bir cu fugiţii năpustindu-se înapoi pe malul lor. 

Ţi-era mai mare plăcerea să-l vezi pe Joe cu întreaga lui 
şleahtă alergînd care încotro, căutînd ridicături pe care să se 
poată adăposti sau căţărindu-se ca maimuţele prin copaci. 

Mi-am zviîrlit arma la picioare şi, cu mîinile în şolduri, rî- 
deam să mă prăpădesc. Aşa m-au găsit Trifly şi Gill. 

Odată cu ei a sosit şi puhoiul. Stavila de netrecut pusă 
între noi şi Joe avea să ţină cîteva ore. Timpul trebuia folosit, 
aşa că, după ce am mai aruncat o privire spre cei împrăştiaţi 
printre ape, ne-am tras înapoi cîţiva paşi şi, acoperiţi de 
muchea malului, am pornit cu grabă mare către deal. 


Capitolul IX 


Boran 


Cînd apele s-au scurs, am trecut pe malul celălalt reluînd 
firul potecii. 

Şi iarăşi am mers cu pas întins ore în şir, toată seara şi 
noaptea întreagă. Trebuia cu orice preţ să ajungem gloata 
înaintea lui Joe, şi cît mai repede. 

Încă nu ştiam cum ne vom descurca după aceea. Aveam 
mai multe căi. Să împrăştiem mulţimea prin ţinutul acela în- 
tins şi sălbatic? Oricit ar fi hăituit-o, ar fi fost cu neputinţă ca 
douăzeci de oameni să poată vina două sute. Cea mai mare 
parte dintre băieţi vor scăpa; totuşi cîţiva - şi cine ştie ciîţi - 
vor cădea în mîinile lor. Să îndemnăm gloata să meargă cu 
sîrg înainte încercînd să se păstreze distanţa ciştigată? Unii 
dintre băieţi erau încă lipsiţi de puteri şi n-ar fi fost în stare să 
ţină pasul. Poate să ne abatem din cale... Dar cum să facă 
asta două sute de oameni fără să lase urme? Şi părăsind 
valea Lakderei mai aveam încredințarea că vom găsi apă şi 
hrană? 

Mergeam aşa, frămîntat de gînduri, fără să găsesc vreo 
dezlegare. De la un timp, totul începuse să mi se 
învălmăşească în cap, pleoapele îmi cădeau grele; însă pasul, 
deşi împleticit, îl împingeam mereu înainte. Cred că nici 
însoțitorii mei nu erau mai puţin istoviţi. Totuşi nici unul dintre 
noi n-a cerut popas. 

Ne-am oprit abia dimineaţa, cînd soarele urcase sus, şi nu- 
mai pentru o jumătate de ceas. 

Aşezîndu-ne unul lîngă altul, ne-am învoit, spre a nu fi fu- 
raţi de somn, ca din cînd în cînd să ne ghiontim. Primeam şi 
dam la rîndul meu cîte un cot ba în stînga, ba în dreapta. Cu- 
rînd însă ghionturile mele porneau tot mai rare, iar cele pe 
care le primeam mi se păreau din ce în ce mai moi, ca pînă la 
urmă să nu-mi mai pese de ele... 


Cum m-au tîrît pînă acolo nu ştiu, ştiu numai că, a doua zi 
m-am trezit în mijlocul unei băltoace din albia Lakderei. Trifly 
mi-a spus mai tirziu că acesta fusese singurul mijloc ca să mă 
trezească. 

Am pornit din nou la drum. 

La amiază, cînd nici unul dintre noi n-a mai putut îndura 
căldura şi oboseala, am hotărit să ne adăpostim la umbră 
pentru o odihnă de cîteva ore. Socoteam că de-acum luasem 
o distanţă destul de mare faţă de Joe, iar acesta, dracul 
împeliţat să fi fost, şi tot n-ar fi putut să ne ajungă. 

Am vrut să ronţăim cîţiva pesmeţi, dar am adormit toţi trei 
înainte să ducem mîna la gură. 


KKK 


M-am trezit cînd ziua se îngîna cu noaptea. M-am scuturat 
ca să mă dezmeticesc. Trifly dormea cu faţa în sus, Gill pe o 
rînă; abia după aceea i-am văzut pe ceilalţi. Crezind că încă 
visez sau că am vedenii, m-am mai scuturat odată. Era aevea, 
la zece paşi, roată în jurul nostru, şedeau, cu picioarele 
adunate sub ei, vreo cincisprezece negri. Ne priveau în tăcere 
aşteptind răbdători să ne trezim. 

În sfîrşit i-am recunoscut; mai întîi pe flăcăul cel înalt şi 
chipeş, pe urmă şi pe ceilalţi, băieţi din echipaj şi din ceata lui 
Keno. 

De astă dată am tras eu cît am putut de Trifly şi de Gill. 

— Sculaţi-vă, avem musafiri! le-am strigat. 

Băieţii nu s-au trudit prea mult ca să ne lămurească. Ei, 
cîţiva, hotăriseră, cu toate împotrivirile lui Mahó şi Dulu, să ne 
ia urma şi să încerce să ne aducă înapoi. Gloata nu se afla 
prea departe, poposea undeva înaintea noastră. Nici nouă nu 
ne-a fost greu să-i facem să înţeleagă primejdia care ne 
venea din spate; şi curînd, fără să mai pierdem vremea, am 
luat cu grăbire calea urcuşului. 

Mă gindeam cu îngrijorare că prin lungul popas făcut de 
gloată în aşteptarea noastră, distanţa dintre ea şi Joe se scur- 
tase mult. Şi iarăşi am început să fac fel de fel de planuri şi 
socoteli care ori nu se legau între ele, ori păreau şubrede. 


Odată cu zorile, Keno ne-a făcut semn că ne apropiase- 
răm; însă reîntîlnirea cu Mahó, Dulu şi gloata avea să fie altfel 
de cum mi-o închipuisem. 

Întîi s-au auzit cîteva focuri răzlețe de armă; după aceea 
un sunet prelung şi înăbuşit de tam-tam. 

Ne-am oprit surprinşi. Ce putea să însemne asta? 
Împuşcăturile le mai înţelegeam; Mahó încerca să vîneze 
ceva. Dar tam-tamul? Şi de data asta semăna cu unul 
adevărat. 

M-am uitat întrebător la Keno. Acesta, cu chipul înăsprit, a 
rostit scurt: 

— Boran! 

— Boran! Boran! au repetat negrii cu aceeaşi ură şi 
îndîrjire pe care o mai citisem cîndva pe feţele lor. 

Privirile mi s-au întîlnit cu ale lui Trifly şi Gill. Nici ei nu pă- 
reau mai dumiriţi decît mine. Oare ce se petrecea în faţa 
noastră? 

Un grup mai puţin numeros se putea strecura mai lesne, 
aşa că i-am luat cu mine doar pe Keno şi încă un băiat. Pără- 
sind poteca, ne-am îndreptat spre un tăpşan, de pe care spe- 
ram să iscodim fără să fim văzuţi. Trifly cu Gill şi restul băie- 
ţilor trebuia să rămînă în urmă şi să ne vină în ajutor numai la 
nevoie. 

Ajunşi sus, am înălţat capul şi ceea ce am văzut nu mi-a 
plăcut deloc. La o milă înaintea noastră, în mijlocul albiei, se 
afla îngrămădită toată gloata ca o turmă încolţită. Pe maluri, 
puzderie de negrii înarmaţi cu sulițe, asmuţiţi de tam-tamurile 
ce băteau neîncetat. 

— Boran! mi-a şoptit din nou, cu glas tremurat, Keno. Nici 
vorbă, Boran era numele unui trib vrăjmaş, cel care 
înconjurase acum gloata cu gîndul s-o atace. 

Totuşi se codeau din pricina împuşcăturilor - destul de 
rare dealtfel - ce porneau din mijlocul gloatei, din arma lui 
Mahó. De asemenea, nici gloata nu se încumeta să se 
năpustească pe unul dintre maluri, erau prea înalte şi ar fi 
întîmpinat virfurile suliţelor. Deocamdată se mulţumeau 
numai să se amenințe şi să zvirle cu pietre unii în alţii; dar ele 
nu-şi atingeau ţintele din pricina depărtării dintre cele două 
tabere. 


Curînd, gloata a pornit înainte, de-a lungul albiei. Nu 
înţelegeam pentru ce. Poate cu nădejdea să găsească o 
poziţie mai bună. Cei de pe maluri n-au întîrziat s-o 
urmărească. 

Mă întrebam cât va dăinui situaţia asta ciudată? Am tresă- 
rit. Cum de nu-mi trecuse prin cap?! Fireşte, pînă se va porni 
dinspre deal puhoiul de ape. Atunci gloata, înspăimîntată şi în 
neorînduială, va da năvală pe maluri drept în mîinile vrăjma- 
şilor. 

Ne aflam în primele ore ale dimineţii şi pînă la venirea pu- 
hoiului mai era mult. Dar dacă boranii aveau vreme de 
pierdut, noi nu. Nu puteam întîrzia. Primejdia cea mare venea 
din urmă, Joe cu şleahta lui. Boranii trebuiau împrăştiaţi cît 
mai repede ca să avem cale deschisă înainte. 

l-am făcut semn băiatului de lîngă mine să dea fuga după 
Trifly şi Gill. 

Ne-am întîimpinat la poalele tăpşanului. Pe Keno şi pe 
băieţi i-am îndemnat să se ţină mai înapoi, iar noi trei am 
pornit înainte în pas alergător, ţinîndu-ne la două-trei sute de 
paşi de linia malului. Nu ne feream prea mult, boranii nu 
aveau ochi decit pentru cei din albie. 

Intr-o jumătate de oră i-am ajuns, sunetul tam-tamului ne 
venea acum din stînga şi odată cu el şi larma de strigăte răz- 
boinice. Ne-am răsfirat şi am dat năvală către mal. Ajunşi la 
cincizeci de paşi, am deschis focul toţi trei deodată, 
bineînţeles în aer, peste capetele lor. 

Toacele au amuţit pe loc şi odată cu ele şi hărmălaia. Dar 
numai pentru o clipă. Dînd cu ochii de noi - omul alb, înarmat, 
însemna cea mai aprigă sperietoare - ţipetele au izbucnit din 
nou, de astă dată de spaimă. In cîteva minute s-au împrăştiat 
ca potiîrnichile care în josul, care în susul văii. Cei de pe 
partea cealaltă, deşi mai puţin primejduiţi, n-au întîrziat să 
facă la fel. 

Gloata din albie, neştiind ce se petrece sus, căci nu ne pu- 
tea zări din pricina malului înalt, se răspîndise şi ea speriată, 
pitulîndu-se prin gropi sau pe după bolovani. 

Cînd am apărut pe buza malului, s-a înălţat în văzduh alt 
chiot, mai puternic ca oricare, acel al bucuriei şi al nădejdilor 
renăscute. Au dat năvală cu toţii spre noi şi puţin a lipsit ca să 


nu fim striviţi. Se înghesuiau să ne pipăie pieptul, umerii - 
poate în semn de miîngiiere - să ne tragă de miini şi de 
picioare, de parcă voiau să se încredinţeze că eram cu 
adevărat noi în carne şi în oase. 

Mahó şi Dulu nu se dezlipeau de mine şi şopteau întruna: 

— Ted, Ted! Venit, venit! 

Eu nu le-am putut spune nimic din pricina nodului din git. 

Ciîţiva puseseră mîna pe tam-tamurile părăsite de borani şi 
începuseră să le bată de zor. Acestea sunau acum parcă 
altfel; şi la toaca lor vioaie o parte din băieţi au prins a ţopăi. 
De bună seamă că încercau să-şi arate bucuria şi să 
sărbătorească în-toarcerea noastră. Dacă nu i-aş fi oprit, 
desigur că jocul ar fi cuprins toată suflarea. 

De asemenea, pe maluri zăceau împrăştiate sumedenie 
de sulițe. Băieţii le-au adunat şi treizeci dintre ei se fuduleau 
acum cu armele vrăjmaşilor. Am cercetat una. Nu semăna cu 
cele pe care şi le făuriseră în pripă băieţii. Erau meşterite cu 
grijă, cu virful din piatră cioplită, bine ascuţit. 

M-am sfătuit în grabă cu Trifly şi cu Gill. Infruntarea cu bo- 
ranii ne ţinuse în loc destul timp, care pentru Joe însemna 
cîştig. Poate că acesta se afla mult mai aproape decit 
bănuiam, chiar ne auzise împuşcăturile. Trebuia neapărat să 
cunoaştem distanţa ce ne despărţea de Joe şi oamenii săi ca 
nu cumva să fim luaţi prin surprindere. Dacă ea era mică, să 
încercăm din nou să le punem piedici, să-i zăbovim. In acest 
timp gloata să meargă mereu înainte, fără preget, căutînd să 
ţină, ba chiar să mărească depărtarea faţă de urmăritori. 

Deocamdată altceva mai bun nu găseam. Dar gloata, în 
care se găseau mulţi băieţi încă firavi, va fi în stare de 
această goană istovitoare? 

În fruntea ei l-am pus pe Keno, cu cîţiva băieţi din echipaj 
şi din ceata lui, cu îndemnul de a o călăuzi tot înainte, fără ră- 
gaz, cu pas cît mai viu, în timp ce eu cu Trifly, Gill şi Mahó 
vom rămîne înapoia ei ca să ţinem calea lui Joe. Acum eram 
patru trăgători. Dulu avea menirea să facă legătura, la 
nevoie, între noi şi gloată. 

După ce mulţimea s-a pornit, noi, cei cinci rămaşi, ne-am 
întors pe tăpşanul de pe care îi iscodisem pe borani. De acolo 
aveam privelişte întinsă asupra malurilor şi a potecii. Vedeam 


bine şirul lung al gloatei care suia. Da, băieţii mergeau destul 
de repede! În urmă nu se zărea nimic. Însemna că păstram o 
distanţă încă bunişoară faţă de Joe. 

Cele cîteva ore, cît am aşteptat acolo, au fost un binecu- 
vîntat prilej de odihnă. Ceva mai la vale, pe marginea unei 
băltoace din mijlocul albiei, se strinseseră la adăpat citeva 
antilope. Le-am privit cu jind. 

Joe cu ai lui au apărut abia către seară. Primul i-a zărit 
Dulu, cînd au dat cotul pe după deal. Se aflau cam la trei 
mile. In frunte veneau cei doi înaintaşi, ceilalţi la două sute de 
paşi în urmă. Nici vorbă că erau destul de istoviţi, totuşi 
păşeau re-pede. Joe îi mîna cu străşnicie. 

Am coborit spre albie şi am luat-o înainte pe lîngă potecă, 
printre tufărişuri. Trebuia să ne ţinem nevăzuţi pînă la 
căderea nopţii. 

Odată cu întunericul, eu cu Mah6 ne-am cuibărit la vreo 
cincizeci de paşi de-o parte a potecii, iar Trifly cu Gill la 
aceeaşi distanţă de partea cealaltă. Am aşteptat cam mult, 
pesemne că Joe făcuse un popas. Cînd, în sfîrşit, s-au auzit 
paşii celor care se apropiau, am tras toţi odată, orbeşte, de-a 
lungul potecii. Reîncărcîndu-ne armele am mai tras odată; 
apoi, folosindu-ne de zăpăceala stirnită printre oamenii lui 
Joe, am sărit în albie şi, pe sub mal, am fugit citeva sute de 
paşi înainte. Acelaşi lucru l-au făcut de partea cealaltă a 
potecii Trifly şi Gill, ei tîrîndu-se pe după frunzişuri. Asupra 
locurilor pe care le părăsiserăm s-a abătut o ploaie de plumbi. 
Şi ei trăgeau orbeşte. 

Am aşteptat iarăşi. Atenţia ne era acum îndreptată nu nu- 
mai spre firul potecii, ci şi în lături, cu teama să nu fim învă- 
luiţi. Dar Joe nu s-a încumetat să-şi împrăştie oamenii în noap- 
te şi în necunoscut; şi, după un timp, văzînd că nu mai întîm- 
pină împotrivire, au înaintat încet, cu toţi grămadă. Cînd i-am 
simţit aproape am tras din nou din ascunzători, ca după 
aceea să ne strecurăm iarăşi repede înainte. 

De data asta nu ne-am mai oprit. Ştiam că Joe nu va mai 
îndrăzni să se mişte din loc pînă nu se va lumina. Nu putea 
ghici cînd şi dincotro din întuneric va fi întîmpinat cu noi focuri 
de armă. 


Eram mulţumit. Jocul de-a şoarecii cu pisica ne izbutise. 
Gloata  ciştigase citeva ore bune dacă, ascultindu-mi 
îndemnul, în tot acest răstimp mersese cu nădejde. 


KKK 


Peste zi am căutat să păstrăm între noi şi cei care veneau 
în urmă o distanţă de două-trei mile. Ţineam pasul lor, 
poposeam odată cu ei. Cînd valea se lărgea şi drumul era 
drept, ne cocoţam ba într-un copac înalt, ba pe o ridicătură de 
pămînt ca să privim înapoi. Desigur că şi ceilalţi ne iscodeau 
la fel. 

Către amiază au iuţit pasul încercînd să ne ajungă, dar l- 
am iuţit şi noi. 

A fost o zi grea. Abia dacă ne mai puteam trage sufletul 
de atita umblet, însă ne mîngiiam cu gîndul că nici lui Joe nu-i 
era mai uşor. 

Hotărisem ca odată cu înnoptarea să repetăm jocul; şi 
atunci, cînd a sosit vremea, ne-am pus iarăşi la pîndă de-o 
parte şi de alta a potecii. Socoteam că într-o oră, două, să-i 
avem în faţă; dar au trecut două, apoi trei, pe urmă patru ore 
fără să se întîmple nimic. La început crezusem că întârzierea 
se datora unui popas mai lung. Către miezul nopţii mi-am 
pierdut răbdarea. Am şuierat scurt de trei ori - semnalul 
nostru - şi, tîrîndu-mă pe burtă, m-am întâlnit cu Trifly lîngă 
potecă. 

— Ce s-a întîmplat? De ce întîrzie? l-am întrebat în şoaptă. 

— N-ai înţeles? Au trecut pe malul celălalt! Acum trebuie 
să se afle mult înaintea noastră!... 

Cum nu mă gindisem la asta?! De ciudă, îmi venea să-mi 
dau cu pumnii în cap. Da, Joe ne păcălise bine, la vicleşug răs- 
punsese tot cu vicleşug. 

— Abia mai adineauri mi-a venit în minte... a mormăit 
Trifly la fel de necăjit. 

— Asta înseamnă că jocul s-a întors... şi de-acuma ei au să 
ne aţină nouă calea! 

— S-ar putea... totuşi nu cred. Ar întîrzia şi n-au vreme de 
pierdut. Odată scăpaţi de noi, aleargă să ajungă cît mai 
repede gloata. Răfuiala cu noi va veni abia după aceea. 


Trifly avea dreptate. 

— Ce-i de făcut? l-am întrebat. 

— Ce altceva decit să pornim degrabă înainte încercînd să 
cîştigăm din timpul pierdut. 

Totuşi trebuia să fim cu ochii în patru. Joe nu putea rămîne 
cu spatele descoperit, desigur că lăsase în urmă câţiva 
oameni care să ne întîmpine. Ca să nu dăm nas în nas cu ei, 
am părăsit poteca şi am luat-o prin hăţişuri. Inaintea noastră 
mergea Mahó şi Dulu, mai îndemînatici, ca să ne croiască 
drum. 

Începusem să mă îndoiesc că vom izbuti. Joe cu ai lui 
aveau cel puţin o oră înaintea noastră; şi în afară de asta, de- 
sigur că reluaseră firul potecii şi mergeau acum pe drum 
drept, bătătorit; pe cînd noi, şerpuitor, cu piedici la tot pasul. 
Mă gindeam cu amărăciune cît de nedreaptă poate fi uneori 
soarta: să te afli, după un şir lung de greutăţi, aproape de 
împlinirea năzuinţelor şi, cînd ţi-au mai rămas doar cîțiva paşi, 
totul să se năruiască dintr-o dată. Dar alt gind mă îndemna să 
nu mă dau bătut şi îmi îmboldeam neîncetat însoțitorii să-şi 
iuţească mersul. 

Mai era încă destul de mult pînă la ivirea zorilor cînd, din 
depărtare, în faţa noastră, s-a auzit o răpăială de focuri. Am 
simţit o clipă că mi se întunecă mintea. A urmat altă răpăială, 
iar după aceea focuri răzlețe. Cu toţii am avut acelaşi gînd: 
Gloata fusese ajunsă şi acum oamenii lui Joe încercau s-o ia în 
stăpiînire. 

N-am vrut să mai ştiu de nimic şi m-am avintat în goană 
nebună spre potecă şi, ajuns pe ea, înainte. Lîngă mine se ti- 
neau băieţii, iar în urmă Trifly şi Gill. Îi îndemnam cu glas 
gifiit: 

— Repede! Cît mai repede! 

Dar goana asta peste puteri omeneşti nu putea ţine prea 
mult. Primul am căzut eu, cu faţa în jos, lat. Lîngă mine au în- 
genunchiat istoviţi ceilalţi. Am pus fruntea în pămînt răsuflînd 
din greu şi blestemîndu-mi nevolnicia. 

Mijeau zorile. Mai întîi au trecut pe lîngă noi citeva 
animale speriate, după aceea frunzişurile au fremătat din nou 
şi în faţa noastră au apărut doi negri trăgînd după ei un altul 
rănit. Am sărit în picioare. 


— Boran, Boran! au strigat Mahó şi Dulu. 

Dînd cu ochii de noi, negrii şi-au părăsit povara şi au 
dispărut înspăimîntaţi. 

Mi-a fulgerat un gînd. 

— Trifly, Gill!... Nu în băieţii noştri trage Joe! Se înfruntă cu 
o ceată de borani!... Să ne folosim de prilej! 

Am părăsit poteca şi am pornit din nou în goană, înainte 
printre ierburi. Împuşcăturile se răriseră, mai răsărea doar 
cînd şi cînd cîte una. 

În drum ne-am mai încrucişat cu cîţiva borani răzleţi. La 
ivirea noastră şi-au întețit fuga cu spaimă sporită. N-a fost ne- 
voie să tragem, nici nu trebuia. 

După un timp pocnetele armelor ne-au venit dintr-o 
coastă, apoi au rămas în urmă. Îi întrecuserăm!... 

Am ajuns gloata pe la amiază. O parte din băieţi păreau 
tare istoviţi, totuşi asta nu i-a împiedicat să ne întîmpine cu 
însufleţire. 

Vinaseră două antilope care acum sfiriiau deasupra 
jăraticului. Frînţi de osteneală şi hămesiţi de foame, am fost 
ispitiţi să întârziem cîteva minute. Socoteam că era cu 
neputinţă să fim ajunşi curînd, luasem faţă de Joe o distanţă 
de cel puţin o oră. 

Aceasta a fost una dintre greşeli. Cea mare a fost însă 
alta. 

Gloata poposise într-un loc unde valea se despărţea în 
două. Mai întîlniserăm multe văi şi albii pietroase care se 
scurgeau în Lakdera. Şi de astă dată cea largă suia către vest; 
cealaltă, mai strimtă, spre nord-vest. Lakdera nu putea fi 
decit prima; dealtfel şi poteca, după ce trecea albia îngustă, 
ţinea malul văii largi. 

În preajma mea se aflau Mah6, Dulu şi Keno. Le-am arătat 
albia cea mare. 

— Lakdera... 

— Evaso-Ngiro! mi-au răspuns citeşitrei, aşa cum o nu- 
meau pe limba lor. 

Am arătat-o şi pe cea îngustă. Keno n-a ştiut să-mi 
răspundă. 

— Meril! au spus ceilalţi băieţi într-un glas. 

Am privit harta. Am găsit acelaşi nume. 


Pe cînd o împătuream, cu gîndul să dau semnalul de ple- 
care, dinspre deal s-a auzit bubuitul binecunoscut al puhoaie- 
lor ce se dezlănţuiseră. Am sărit în picioare. Abia atunci mi- 
am dat seama de greşeala cea mare: popasul se făcuse pe 
malul stîng. 

Numai jumătate din mulţime a apucat să treacă pe partea 
cealaltă pentru că apele au venit mult mai repezi şi mai mari 
ca de obicei, şi mai întîi pe valea Meril. 

Mă aflam cu gloata împărţită în două: o parte noi, pe 
malul stîng, cu drumul stăvilit, altă parte pe malul celălalt, cu 
calea deschisă - e drept - însă fără conducători. Dacă cu două 
zile înainte puhoiul mă proteguise, acum îmi era împotrivă. 

Nu puteam aştepta, Joe era pe aproape şi dacă avea parte 
de drum bun, ferit de ape, ar fi însemnat să dăm faţă cu el 
înainte de scurgerea şuvoiului. N-aveam de ales. Am strîns 
oamenii cît mai în grabă şi am pornit cu ei pe valea Meril, 
croindu-ne potecă pe coasta ei înaltă. Cei de pe malul celălalt, 
printre care se aflau Keno şi Dulu, au făcut la fel. Înaintam 
deodată, în două şiruri, de o parte şi de alta a puhoiului, la o 
jumătate de milă depărtare. 

Curînd, ca şi cînd nu ne-ar fi fost îndeajuns, s-a pornit alt 
potop: ploaia. Norii ca de smoală, purtaţi de vint, erau 
brăzdaţi necontenit de fulgere orbitoare urmate de tunete 
năprasnice. Parcă pătrunsesem în iad! 

Uneori, nevoiţi să trecem o vilcea, intram în apă pînă la 
brîu. Înşiraţi cîte patru, cinci de-a lungul unei sulițe, mergeam 
ţinîndu-ne de ea ca nu cumva vreunul să fie tîrît de şuvoaie. 

Cînd n-am mai putut înainta, ne-am adăpostit pe o culme 
sub nişte stînci. Eram cu grija celor de peste vale. Ei cum se 
descurcau? Nu-i mai zăream din pricina perdelei dese de 
ploaie. 

Peste o oră furtuna a încetat dintr-o dată şi soarele a 
strălucit iarăşi pe cerul limpede. Martore ale iadului ce fusese 
stăteau acum apele ce se scurgeau încă învolburate pe albie 
ori clipoceau pretutindeni din adînciturile de pe maluri. 

Cei de pe partea cealaltă ne făceau semne. Se părea că se 
descurcaseră şi ei destul de bine. Le-am răspuns cu îndemnul 
de a ne urma; şi am pornit din nou pe două şiruri ca abia spre 
seară să întregim gloata. 


Mă gindeam că, poate, totul se brodise în folosul nostru: 
apele ne spălaseră urmele şi Joe va crede că apucaserăm să 
trecem albia Merilei înainte de venirea puhoiului şi continuam 
să mărşăluim în faţa lui, pe valea Lakderei. Ceea ce mă 
nemulţumea era că va trebui să facem un ocol ca să regăsim 
drumul bun şi atunci ne vom afla noi în coada lui Joe. 


Capitolul X 


O.K., mister Joe! 


Valea Meril era mult mai frămîntată şi drumul fără potecă 
peste măsură de istovitor; aşa că, odată cu căderea nopţii, 
cînd gloata abia se mai tîra, am hotărît popas. Loc de tabără, 
creasta dealului ce străjuia valea de-a lungul ei. Socoteam că 
acolo sus eram mai feriţi, avind în acelaşi timp vedere largă 
asupra împrejurimilor. 

Peste noapte am făcut de veghe în trei schimburi: eu cu 
Mahó, Trifly cu Keno şi Gill cu Dulu. 

Tihna nu ne-a fost tulburată. Aşa cum nădăjduisem, se 
părea că Joe ne pierduse urma; şi în zori am coborit coasta 
luînd din nou firul Merilei. Pentru că paza bună trece primejdia 
rea, i-am lăsat pe Gill, Dulu şi încă un băiat înapoia noastră cu 
îndatorirea să ţină coama dealului iscodind în josul văii. 

După o zi am ajuns iarăşi la o răscruce. Meril îşi continua 
drumul către nord, în timp ce altă albie, mult mai îngustă, co- 
tea către vest, în direcţia cea bună. Am pornit pe malul ei în 
speranţa că ne va duce paralel cu Lakdera. 

Intrasem într-un ţinut de o sălbăticie şi o frumuseţe nease- 
muită. Cu toate grijile ce mă frămîntau, nu puteam să nu pri- 
vesc minunat la tot ce mă înconjura. Verdeaţa năpădea pretu- 
tindeni, în pilcurile de copaci, unii cu coroana ca o umbrelă, în 
tufărişuri dese, de nestrăbătut, sau pe întinsuri cu ierburi 
înalte pînă în piept. Vinat, puzderie. Adeseori zăreai, doar la o 
bătaie de armă, cirezi întregi de bivoli sălbatici, herghelii de 
zebre, turme de antilope şi gazele, ori girafe cu giturile lor 
nesfirşite. Spînzurate prin copaci, sau săltînd din cracă în cra- 
că, cîrdurile de maimuțe ne întîmpinau gureşe, parcă puse 
mereu pe ceartă; iar peste tot, stoluri de păsări mici şi mari, 
care de care mai colorate. In decursul zilelor ce au urmat mi-a 
fost dat să zăresc şi leopardul, pitulat la pîndă pe craca unui 
copac, sau pe înserate să aud răgetul fălosului leu. Se părea 
că în jurul nostru forfoteau toate vietăţile pămîntului. 


În zarva stîrnită de trecerea noastră, animalele se înde- 
părtau temătoare, însă nu arareori cîte una răminea pe loc 
privindu-ne lung, parcă întrebîndu-se ce dihănii eram noi şi cu 
ce gînduri le încălcăm meleagurile? 

La amiază, suliţaşii au răpus o antilopă şi două gazele. De 
bivoli era primejdios să te apropii fără arme de foc şi noi, puş- 
caşii, nu le puteam folosi. 

Vînatul a fost pîrjolit la foc mic şi am mîncat carnea pe ju- 
mătate crudă. 


KKK 


După alte două zile de mers, valea s-a înfundat în coasta 
unui deal. 

De teamă să nu ne îndepărtăm prea mult, am găsit, cobo- 
rind puţin spre sud, firul unei vilcele care ni s-a părut că ţine 
direcţia dorită. Dacă aş fi ascultat povaţa lui Trifly şi am fi 
căutat un alt drum, poate că am fi fost izbăviţi de primejdiile 
şi necazurile ce ne pîndeau. 

Vilceaua şerpuia necontenit şi nu ne-am dat seama că ne 
ducea pe nesimţite spre sud. Către seară ne-am pomenit din 
nou în valea largă a Lakderei; şi ca nenorocul să ne fie întreg, 
am fost întîmpinaţi din capul locului cu focuri de armă. Şi unii, 
şi alţii ne-am speriat la fel de tare cînd ne-am găsit, pe negiîn- 
dite, faţă în faţă. 

Gloata s-a culcat la pămînt; iar noi, cei înarmaţi, am făcut 
un salt înainte adăpostindu-ne apoi fiecare cum am putut. 

Împuşcăturile din faţă veneau rare şi numai din două lo- 
curi, de după nişte cioturi de stînci. însemna că nu dăduserăm 
peste întreaga ceată a lui Joe, că deocamdată aveam de-a 
face cu înaintaşii lui sau cu cei lăsaţi să-i acopere spatele; 
însă fără îndoială că ceilalţi se găseau pe aproape. 

Nu era nici o clipă de pierdut. Trifly şi Gill s-au răsfirat în 
dreapta şi în stînga. Cei din faţă, înţelegîndu-ne manevra şi să 
nu fie învăluiţi, s-au dat înapoi ca pe urmă s-o rupă la fugă în 
susul văii. Direcţia în care se îndreptaseră ne îndreptăţea să 
credem că întâlniserăm codaşii lui Joe. 

Totul se petrecuse repede şi neaşteptat, eram încă 
buimac. Ce altceva puteam face decît s-o luăm înapoi, şi cît 


mai în grabă? Îmi dam seama că vom fi ajunşi curînd. Nu-mi 
mai puneam nădejdile decit pe o minune; totuşi trebuia 
făcută şi ultima încercare. 

l-am pus în fruntea gloatei pe Dulu şi pe Keno, cu 
îndemnul s-o tragă după ei în pas cît mai viu; eu cu Mah6 am 
trecut ca încheietori şi paznici la o sută de metri în urmă; 
Trifly şi Gill, străjeri pe o latură şi pe alta. 

Au fost iarăşi cîteva ore grele. 

Către miezul nopţii a trebuit să slăbim pasul, o parte 
dintre băieţi, cei mai slăbănogi, începuseră să dea semne de 
oboseală. Dealtfel şi eu mă împleticeam pe picioare. 

Primul care a căzut a fost un tînăr firav, care mai purta 
încă la una din miini o cătuşă ce nu izbutiserăm să i-o scoa- 
tem. S-a lăsat la pămînt şi n-a vrut să se mai scoale. Parcă 
nu-i mai păsa de nimic. L-am ridicat cu de-a sila şi l-am dat în 
seama cîtorva care se ţineau mai bine pe picioare. 

Curînd au căzut alţi doi, pe urmă încă unul. 

N-aveam încotro, trebuia să poposim. Clipa de care mă te- 
musem atita se apropiase. Înfruntarea făţişă cu Joe era de ne- 
înlăturat. Începuse să se lumineze. M-am apropiat de prietenii 
mei. Ne-am înţeles repede, gindeau ca şi mine. Am ales un 
deal golaş de pe partea cealaltă. Privit din locul pe care ne 
aflam, avea înfăţişarea unei căpăţini de zahăr cu virful 
retezat. Am îndrumat mulţimea într-acolo. 

Povîrnişul era repede şi plin de bolovăniş. L-am urcat cu 
multă caznă şi cu grija de a nu stîrni pietrele peste cei care 
suiau în urmă - lucru ce, de-altfel, mă mulțumea. 

Ajunsă cu greu pe coamă, gloata, istovită, s-a întins la 
odihnă. M-am ridicat într-un genunchi şi am privit înapoi. De- 
aici, de sus, păreau nişte mogildeţe. Joe, în fruntea alor săi, 
înşiraţi strîns pe firul văii, mărşăluia cu nădejde. Desigur că ne 
văzuse şi grăbea să ne ajungă. Mă gindeam cîtă putere şi 
îndărătnicie sălăşluia în acest om! 

— În mai puţin de o oră vor fi sub noi! mi-a şoptit Trifly. 

Am clătinat numai din cap, apoi mi-am rotit privirile 
asupra mulţimii. Oare, în adevăr, toată cazna să ne fi fost de 
prisos; iar nădejdile doar amăgire? 

M-am ridicat ca să cercetez locurile. Ne aflam pe o coamă 
stearpă. Pe trei părţi, împrejur, povîrnişul. Pe-aici nu era pri- 


mejdie. Cine s-ar fi încumetat să-l urce, ar fi primit în cap o 
ploaie de pietre. În spate, o şa largă ce cobora ceva mai 
domol într-o vîlcea. Numai pe aici puteam fi atacati. 

Am chemat cîţiva băieţi mai în puteri şi am ridicat laolaltă, 
pe marginea crestei de-a curmezişul şeii, patru mormane de 
bolovani, la cincizeci de paşi unul de altul - locurile de 
adăpost pentru noi, cei patru puşcaşi. Imi dau seama că 
apărarea ne era firavă, dar altceva mai bun nu se putea face. 

Abia isprăvisem cînd Trifly mi-a făcut semn. Am străbătut 
creasta şi culcat pe burtă am privit devale. Joe ajunsese în 
dreptul nostru. În timp ce oamenii i se întinseseră la odihnă, 
el, în picioare şi cu mîinile în şolduri, întocmai ca un căpitan 
de oaste înaintea bătăliei, cerceta cu luare aminte dealul şi 
locurile înconjurătoare. Apoi, după ce a lăsat străji în faţa 
povîrnişului, şi-a împărţit ceata în două şi a pornit să dea ocol 
dealului. În fruntea unui pîlc se afla el, în al celuilalt - dacă nu 
mă înşela vederea - vechea mea cunoştinţă, Steller. 

Am orînduit în grabă oamenii: gloata, ca să fie ferită de 
plumbi, am înghesuit-o pe mijlocul crestei; băieţii din echipaj 
i-am înşirat pe buza poviîrnişului cu cîte o grămadă de pietre 
la îndemiînă, îndeajuns ca să-i alunge pe cei care ar fi încercat 
să urce pe acolo; iar noi, trăgătorii, ne-am luat locurile în 
spatele mormanelor de bolovani din faţa şeii. Dulu şi Keno 
aveau să ţină legătura între noi şi gloată, sau între noi şi 
băieţii de pe margini. 

Cele două pilcuri s-au reîntilnit în vîlceaua de sub şa; apoi 
Joe a împins înainte, fără întirziere, cîţiva oameni care au 
început să tragă întețit. Nu le-am răspuns, dar cînd s-au 
apropiat prea mult a trebuit să tragem şi noi. Cei din faţă au 
încetat focul şi s-au retras de îndată. Voiseră doar să ne 
descopere as-cunzişurile şi puterea de foc. 

După o linişte îndelungată, care începuse să mă pună pe 
gînduri, am zărit suind spre noi un om cu mîinile ridicate dea- 
supra capului. L-am lăsat să se apropie şi cînd a ajuns la vreo 
cincisprezece paşi l-am oprit strigîndu-i răstit: 

— Stai! Spune, ce vrei? 

Era unul din foştii străjeri ai celor patruzeci şi nouă şi, 
cred, cel mai prăpădit. Fireşte, Joe nu-şi putea primejdui un 
om de-al lui. Solul tremura din tot trupul şi privea speriat mai 


mult la gloata din spatele meu decit la mine. Se gindea, 
pesemne, ce i s-ar întîmpla dacă mi-ar veni chef să-l dau pe 
mîinile ei. 

— Stăpiînul m-a trimis... a început el să biigue; şi s-a oprit. 

— Hai, spune odată! 

— Eu nu... eu sînt... a mai încercat el. 

— Vino-ţi în fire şi vorbeşte lămurit! 

Omul s-a frămîntat şi, în sfîrşit, a izbutit să încropească: 


— Zice că ei... - şi a arătat gloata - sînt ai lui. Voi... voi 
plecaţi... Nu vă face nimic. 

— Altceva? 

— Atit a zis... 


Fireşte, nu putea fi vorba de nici un tîrg, omul venise doar 
ca să iscodească. l-am strigat miînios: 

— Destupă-ţi urechile şi ascultă bine: Dacă are ceva de 
spus, să poftească el aici... Nu stăm de vorbă cu soli ca tine! 

Şi odată cu ultimul cuvînt i-am trimis un plumb pe deasu- 
pra capului. Omul s-a trîntit la pămînt şi s-a dus la vale mai 
mult de-a berbeleacul. 

Pe urmă s-au scurs citeva ore fără să se tragă măcar un 
foc. Şedeam aşa, la trei sute de paşi unii de alţii pîndindu-ne 
numai din adăposturi. Din cînd în cînd cei cinci din faţă erau 
schimbaţi, în timp ce noi trebuia să rămînem neclintiţi pe 
locuri. 

Spre seară am auzit în depărtare citeva împuşcături - 
vînau - iar odată cu înnoptarea au aprins, în vilcea un foc 
mare ca să frigă prada. 

Dacă nu vom fi atacați nici peste noapte, atunci totul era 
limpede: Joe n-avea de ce să se mai grăbească. Va aştepta 
cuminte o zi, chiar două, pînă cînd, doboriţi de oboseală, de 
sete şi de foame ne vom da bătuţi. Se părea că ne aflam într- 
o capcană fără ieşire; şi totuşi... 

În minte mi se înfiripase un gînd mai vechi. La început am 
căutat să-l alung, însă n-a fost chip, îmi revenea mereu. L-am 
răsucit pe toate feţele. Incercarea era plină de primejdii, 
poate va aduce chiar jertfe... Pînă la urmă a trebuit să mă 
împac cu gîndul, dîndu-mi seama că nimic altceva nu ne 
rămînea de făcut... 


Au trecut alte ore. După miezul nopţii gloata din spate a 
început să se frămiînte. Foamea, şi mai ales setea, nu se lăsa- 
seră prea mult aşteptate. 

Nu mai puteam întîrzia, totul trebuia săvârşit înainte de 
revărsatul zorilor. M-am târât binişor spre stînga, până la 
Trifly. Ne-am înţeles repede, apoi, cu aceeaşi grijă, m-am tras 
în spate, în mijlocul gloatei. 

l-am strîns în jurul meu pe Mahó, Dulu, Keno şi alţi cîţiva. 
Cu toată silinţa ce mi-am dat-o, a fost foarte greu să mă fac 
înţeles; iar cînd au început să priceapă, au scuturat 
îndărătnici din cap. Am stăruit. Degeaba. Văzând că nu-i chip, 
mi-am zvîrlit arma din miini şi m-am trîntit jos, cu faţa la 
pământ, aşa cum făceau ei în clipele de deznădejde. Mahó şi 
Dulu au îngenuncheat lîngă mine. 

— Ted, Ted! 

l-am îmbrîncit. Surprinşi, s-au tras mai la o parte şi au şo- 
şotit o vreme între ei. Nu m-am mişcat din loc. S-au apropiat 
din nou, de data asta împreună cu ceilalţi, înclinîndu-şi cape- 
tele în semn de supunere. Am răsuflat uşurat. 

Cu tot zorul ce-l aveam, s-a mai întîrziat pînă ce i-am 
împărţit în pilcuri de cîte zece inşi, cu cîte un conducător, 
arătind fiecăruia direcţia de urmat şi dînd lămuriri de 
amănunt. Nu trebuia nimic uitat şi totul înţeles bine. 

Cînd am isprăvit, mi-am mai rotit odată privirile peste 
gloată. Simţeam că ochii mi se împăienjenesc. Oare îmi voi 
mai vedea băieţii? M-am scuturat. Le-am făcut doar un semn 
scurt de îndemn şi îmbărbătare şi am plecat repede. 

M-am tîrît lîngă Gill, singurul care nu era în cunoştinţă de 
ceea ce avea să se petreacă; apoi întors în spatele 
mormanului meu de bolovani, am tras primul foc. 

De îndată s-au pornit şi Trifly cu Gill. Trăgeam citeşitrei 
cartuş după cartuş. Cei din faţă, surprinşi, au început şi ei să 
tragă. Văzînd că nu contenim şi temîndu-se de un atac, şi-au 
înmulţit focurile, ceea ce însemna că Joe mai împinsese 
înainte cîţiva trăgători. Asta şi voiam. 

În toiul răpăielilor gîndul îmi zbura mereu înapoi. Mă între- 
bam cu îngrijorare: Oare băieţii îmi urmaseră sfaturile? Izbu- 
tiseră? Trăgeam din ce în ce mai învrăjbit. Nădăjduiam că 


străjerii dinspre poviîrniş fuseseră şi ei atraşi spre locul unde 
se da bătălia. 

Cînd am socotit că se împlinise timpul, deşi îmi dam 
seama că săvirşesc o greşeală care ne-ar costa scump, nu m- 
am putut împotrivi ispitei. Trebuia neapărat să văd, să ştiu. 
Am părăsit pe furiş adăpostul, lăsîndu-i doar pe Trifly şi Gill să 
susţină focul şi m-am tîrît înapoi, spre creastă. 

Inima mi-a zvicnit plină de mulţumire... dar şi cu amără- 
ciune. Creasta era goală. 

Se cuvenea să mă întorc neîntîrziat la locul meu, totuşi am 
mai zăbovit. Priveam cu încordare către şirul de dealuri ce-l 
ştiam de partea cealaltă a văii şi pe care acum, în noapte, nu- 
| desluşeam decit ca pe o pată lungă, neagră. Mă rugam 
încet: „Hai, băieţi, daţi-mi odată vestea cea bună!” 

Ca şi cum m-ar fi ascultat, departe, în stînga, sus, a sclipit 
o luminiţă... apoi alta în dreapta... după aceea încă una... şi 
iarăşi... altele au răsărit pe firul văii în sus şi în jos... Licăreau 
din ce în ce mai viu douăzeci de flăcări! Da, băieţii mă 
vesteau că sînt teferi şi în afara primejdiei. Nu m-am putut 
stăpîni să nu chiui. 

M-am întors în spatele mormanului de bolovani şi nepăsîn- 
du-mi de plumbii care şuierau, am săltat capul deasupra. Cu 
mîna pilnie la gură am strigat cît am putut: 

— Ascultă aici, Joe! 

Întîi mi-au răspuns pocnetele armelor, după aceea un glas 
mînios: 

— Tu eşti, afurisitule? 

Am strigat din nou, rar ca să fiu înţeles bine: 

— Nu-ţi mai pierde vremea de pomană, Joe! Negrii tăi sînt 
de-acum departe, împrăştiaţi în patru zări! Priveşte făciliile 
celor dezrobiţi! 

Nu mi-a răspuns, în schimb împuşcăturile s-au rărit, apoi 
au încetat cu totul, semn că Joe zărise focurile şi totodată îşi 
dase seama de cele petrecute în dosul dealului. : 

Am încercat din nou să mă vîr în pielea lui. Ce va face? Işi 
va împrăştia oamenii în noapte, în goană după fugari? Slabă 
nădejde să prindă măcar cîţiva; mai curând, răzleţiţi aşa, ei ar 
fi fost în primejdie să fie vînaţi de negri. Desigur că va porni 
cu toată graba către valea Lakderei. Acela era drumul spre 


triburile băieţilor, şi ei, după ocoluri, într-acolo aveau să se 
îndrepte, în pîlcuri. Le va aţine calea. 

Mi-am adus aminte de insulă, cînd, după ce pusesem stă- 
pînire pe corabie, Joe, înnebunit de ciudă, a luat-o în bătaia 
tunului. Era iute la miînie Joe. Acum şi-o va descărca asupra 
noastră. Trebuia să ne folosim de scurtul răgaz ce-l mai 
aveam şi de faptul că zorile nu se iviseră încă. 

L-am tras pe Trifly după mine şi ne-am tîrît pînă la Gill. Po- 
vîrnişul dinspre vale, pe unde coboriseră băieţii, desigur că 
era iarăşi păzit cu străşnicie. Ne-am hotărît să coborim printr- 
o latură, şi anume la cîţiva paşi de locul pe care ne aflam, 
unde coasta abruptă a şeii se îmbuca strâns cu aceea a 
dealului. Pe aici, pe sub nasul lor, era locul cel mai puţin 
supravegheat. Pe urmă, dacă vom scăpa cu faţă curată, vom 
ocoli vilceaua şi ne vom strecura peste dealuri, spre vest, 
încercînd să intrăm cît mai sus pe valea Lakderei. 

Primul a pornit Gill, eu ultimul. Curmătura părea o gaură 
fără fund, neagră. Cel mai mic zgomot, o piatră prăvălită, ne- 
ar fi dat de gol. Coboram mai mult pe bijbiite, chibzuind fiece 
pas, cu inima cit puricele. 

N-am oprit la jumătate. De-acum, sub noi, începea o pantă 
repede, plină de bolovăniş, pe care nu se putea să nu-l 
stîirnim. Dar tocmai atunci s-au pornit deasupra noastră 
împuşcăturile. Ne-am lăsat pe spate şi ne-am dus la vale ca 
pe derdeluş pînă în mijlocul unor tufe ţepoase. Ne-am ridicat 
repede şi am dat buzna înainte, dar... 

Uneori întîmplarea potriveşte lucrurile mai bine decit 
omul, iar alteori i le încurcă oricît le-ar fi chibzuit el. Tot aşa şi 
acum, numai că întîmplarea ne-a părtinit. 

N-apucaserăm să facem douăzeci de paşi cînd, pe după 
cotul unei stînci, ne-am pomenit faţă în faţă cu două umbre. 
Uluiala a fost, şi unora, şi altora, la fel de mare. Noroc că noi 
aveam armele în miini, pe cînd ei le purtau pe umeri. Lîngă 
mine am auzit o icneală, Gill îl pălise pe primul cu patul 
armei. Eu i-am pus celui de al doilea ţeava în piept. 

Abia atunci mi-am dat seama cu cine aveam de-a face. 

— Dacă strigi sau faci o mişcare, trag fără nici o mustrare 
de cuget! i-am şoptit repede. 


Trifly i-a smuls carabina de pe umăr, iar Gill i-a legat mii- 
nile la spate cu cureaua. 

Joe răsufla din greu. 

— Mi-o veţi plăti! a gemut el. 

— Deocamdată dă drumul la pas! Şi l-am împins înainte cu 
ţeava armei. 

Am înjghebat în pripă un plan. Era îndrăzneţ, totuşi dacă 
lucrurile s-ar potrivi... 

Cînd am ajuns în vilcea, mijea de ziuă. Cei şase negri 
cărăuşi, înlănţuiţi şi îngrămădiţi lîngă poveri, ne-au privit muţi 
de uimire. 

Pe urmă, multe minute în şir, ne-a fost dat să luăm parte 
la o împrejurare neobişnuită, nu lipsită şi de haz. Joe sta în pi- 
cioare pe buza vilcelei, noi adăpostiţi înapoia lui, ţinîndu-l sub 
ameninţarea armelor; iar pe şa, la două sute de paşi în faţa 
noastră, culcaţi la pămînt, cu spatele la noi, oamenii prizonie- 
rului nostru trăgeau de zor în grămezile de bolovani după 
care ne credeau ascunşi. Văzind că nu li se răspunde, au 
făcut un salt înainte, apoi altul. Nu mică le-a fost mirarea 
găsind adăposturile goale. S-au avîntat spre creastă, bănuind 
că ne retrăsesem pe ea într-o ultimă încercare de împotrivire. 

Trifly a chicotit lîngă mine: 

— Asta-i o comedie să te ţii cu mîinile de burtă de ris! 

L-am împins pe Joe pe urmele oamenilor săi. Aceştia, 
ajunşi pe creastă şi găsind-o pustie, s-au întors. Nicicînd n-am 
văzut mutre mai buimace ca ale lor. 

M-am grăbit să le strig din spatele lui Joe: 

— Nu încercaţi să trageţi! Primul care va cădea va fi stăpi- 
nul vostru! Apoi lui Joe: Dacă faci o mişcare nesăbuită, îţi tri- 
mit un plumb în ceafă! 

Ce putea fi mai cumplit pentru un om trufaş, obişnuit nu- 
mai să poruncească şi să fie ascultat fără cîrtire, decit să se 
afle în starea asta umilitoare faţă de ciracii săi şi la cheremul 
celor pe care îi dispreţuia?! Eram cu ochii în patru ca Joe să 
nu facă vreo nechibzuinţă. 

Am strigat din nou: 

— Retrageţi-vă grămadă pe coamă... în mijlocul ei! 


Oamenii, încă buimaci, au dat înapoi, în timp ce eu l-am 
împins pe Joe înainte. Ne aflam la cincizeci de paşi unii de 
alţii. 

Trebuia să isprăvesc repede, înainte să-şi vină în fire şi să 
încerce cine ştie ce ispravă. 

— Joe, porunceşte-le să zvirle armele! i-am spus. 

— Nu! a mugit Joe îndărătnic. 

Trifly a slobozit un plumb care i-a ţiuit pe lîngă ureche. 

— Cu al doilea nu mai greşesc, ţi-o retez! l-a ameninţat el. 
Asta am învăţat-o de la un fost om de-al tău! 

— Azvirliţi armele!... a gemut Joe. 

— Şi cartuşele! am adăugat eu. 

Cei din faţă s-au codit. Tot Trifly i-a hotărît cu alt foc, de 
astă dată tras pe deasupra capetelor lor. După ce şi-au 
lepădat armele şi cartuşele, le-am cerut să se tragă iarăşi 
înapoi, pînă la muchea poviîrnişului. 

— Cînd veţi ajunge jos, să-i îndemnați şi pe ceilalţi să 
zvirle armele şi vă retrageţi cu toţii pe partea cealaltă a văii. 
Dacă sînteţi băieţi ascultători, îl veţi căpăta pe Joe întreg, 
dacă nu... Şi-acum, haideţi! De-a derdeluşul! 

Oamenii au privit înapoi cu îngrijorare. 

— Nu-i cine ştie ce! Acelaşi lucru l-au făcut adineauri două 
sute de băieţi mai puţin voinicoşi ca voi! Hai, curaj! 

Trifly şi Gill au tras cîte un foc în aer, oamenii n-au mai 
stat la tocmeală şi şi-au dat drumul pe povirniş, care de-a 
derdeluşul, care de-a berbeleacul. 

Trifly a strigat înveselit: 

— Nici comedia asta nu-i lipsită de haz! 

Cei de sub noi, deşi se pomeniseră cu semenii lor plocon 
peste ei, nu s-au lăsat înduplecaţi decît cînd l-au văzut pe 
marginea dealului pe Joe prizonier între noi. 

De îndată ce au pornit spre malul celălalt, în timp ce Trifly 
stringea grămadă armele şi cartuşele împrăştiate, pe Gill l-am 
trimis în vîlcea să-i aducă pe negrii cărăuşi cu sarcinile lor. Mi- 
am plimbat privirile peste dealuri şi coclauri. Se luminase 
bine. Focurile nu se mai zăreau. Da, de-acum băieţii erau 
departe, feriţi de primejdii! 

M-am aşezat jos, cu arma pe genunchi. L-am poftit şi pe 
Joe: 


— Stai! 

S-a lăsat greoi, cu bărbia în piept; apoi, ridicînd capul, şi-a 
aţintit îndelung ochiul teafăr asupra mea. În căutătura lui par- 
că sticlea acum şi un fel de nedumerire. 

— Ted îţi zice, nu? 

Am dat numai din cap. 

— Spune-mi, de ce te-ai înhămat la treaba asta afurisită? 
Puteai să te îmbogăţeşti!... 

A fost rîndul meu să-l privesc lung. 

— De ce?... Ar fi greu să-ţi explic, nu m-ai înţelege... După 
cum nici eu nu pot înţelege... 

— Ce? 

— Pustiul din inima ta. 

— Adică? 

— Să-i zicem... neomenie. 

A rîs scurt, asemănător unui grohăit. 

— Omenie? Cuvînt scornit de neputincioşi! 

— Adică noi, cei care te-am înfruntat, să fim chiar aşa? 

Ochiul lui Joe mi-a trimis o săgeată înveninată şi odată cu 
ea, înainte să apuc să-mi dau seama, mi-a repezit un picior în 
piept culcîndu-mă la pămînt. Dar n-a apucat să-mi smulgă 
arma. 

— Stai cuminte, i-a poruncit din spate Trifly, altminteri îţi 
găuresc scăfirlia! 

Joe a sucit o clipă gitul spre el, şi s-a aşezat la loc gifiind. 

— Maimuţoi! 

Apoi şi-a prins capul între palme. M-am ridicat încet. Din- 
spre vilcea venea Gill cu cărăuşii. 

— Ridică-te şi tu, Joe! i-am spus aspru. Acum că ai stricat 
sindrofia, să isprăvim repede. 

Il ţineam între două arme, eu în faţă, Trifly într-o coastă. 
Ochiul namilei roşcate a prins să clipească des privind cînd la 
mine, cînd la cel de alături, cînd la armele noastre aţintite. 

— Ce aveţi de gînd? a întrebat Joe stins. 

— Tu ce bănuieşti? l-am întrebat la rîndu-mi. 

— Dar aţi făgăduit... 

— Crezi că între noi pot încape făgăduieli? Îmi amintesc că 
şi tu odată, pe insulă... 


N-a mai zis nimic. Vedeam însă că începuse să-i tremure 
bărbia. 

— Tu m-ai fi cruțat atunci, Joe? Dacă nu m-ar fi ajutat 
norocul, pielea mi-ar fi fost demult tăbăcită! Dealtfel mi-ai 
hotărît soarta în mai multe rînduri... 

Joe ajunsese la marginea răbdării. A strîns pumnii şi a 
scrişnit: 

— Ce lungeşti atita vorba? 

Avea dreptate. l-am spus fără să-l slăbesc din ochi: 

— Şi totuşi n-are să se întîmple ce-ţi închipui. Nu ştiu dacă 
ceea ce vreau să fac s-ar putea numi omenie... acea omenie 
de care vorbeam adineauri... sau e o slăbiciune prostească... 
îmi dau seama că oameni ca tine şi ca cei din şleahta ta n-au 
dreptul la îndurare... dar, din păcate, te afli în faţa mea nepu- 
tincios, cu mîinile goale... Nu pot trage... Uite, îţi dau o putinţă 
de scăpare, mică, ce e drept... Las aici o parte din provizii 
pentru drumul de întors. Prea mult n-are să vă ajungă. Vă 
sfătuiesc să vă grăbiţi, aşa neînarmaţi şi cu hrana pe sponci 
n-ar fi de mirare să vă înşiraţi oasele de-a lungul potecii... 
Cum vă va fi norocul! 

Ochiul lui Joe avea o sticlire ciudată. N-am încercat să-i 
pătrund înţelesul şi m-am grăbit să închei: 

— Hai, Joe, ai tăi te aşteaptă cu dor şi nerăbdare. Porneşte 
spre ei! Şi l-am împins cu ţeava armei spre povirniş. 

— Nu, nu pe-acolo! a mugit el. 

Joe nu se dezminţea. Nu voia să-şi ştirbească demnitatea 
întorcîndu-se la ai săi într-un chip atît de umilitor, de-a berbe- 
leacul. 

— O. K., mister Joe! Atunci pofteşte pe dincoace... 

Joe Rinocerul ne-a aruncat o ultimă privire, s-a întors şi a 
pornit cu pas îndesat spre vilcea. L-am urmărit pînă a 
dispărut. 

— Adevărat? Chiar să se fi sfirşit? m-a întrebat cu glas tre- 
murat Trifly. 

Am zimbit şi am dat din cap. 

— Aşa se pare, prietene!... 

Gill, lîngă noi, ronţăia de zor pesmeţi. Am pufnit în ris. 

— Băiatul ăsta nu-şi pierde deloc vremea! 

Ne-am umplut şi noi gura şi buzunarele. 


Cărăuşii nu ne slăbeau din ochi. Îşi închipuiau, ca şi cei 
patruzeci şi nouă, cu zile în urmă, că nu se întîmplase nimic 
altceva decit că li se schimbaseră stăpinii. Le-am dat şi lor 
cîte un pumn de pesmeţi. Nu le-am scos cătuşele de teamă 
că, odată eliberaţi, o vor rupe la fugă lăsîndu-ne cu tot 
calabalicul claie pe cap. 

l-am împovărat numai cu armele, descărcate. Muniția 
aveam s-o ducem noi. Am mai luat o găleată, o lădiţă cu pes- 
meti şi un săculeţ cu orez. Restul proviziilor - destul de sărace 
- le-am lăsat grămadă pe loc. 

Odată treaba mîntuită, am pornit pe calea cea mai scurtă, 
de-a dura pe poviîrniş, fără să ne pese de privirile celor de pe 
malul celălalt. N-aş putea spune că scoborişul a fost plăcut, 
pentru că am ajuns jos cu coatele şi cu genunchii jupuiţi; dar 
iarăşi ne-am sinchisit prea puţin. 


KKK 


Am reîntilnit albia Lakderei a doua zi către amiază. 

În mijlocul primului lac ce ni s-a părut mai adînc, am azvîr- 
lit toată muniţia şi armele care ne prisoseau. 

După aceea i-am descătuşat pe cei şase negri cărăuşi. 
Cînd le-am făcut semn să plece, parcă nu le vanea să creadă. 
S-au dat înapoi de-a-ndaratelea, cu ochii aţintiţi asupra 
noastră şi abia pe urmă au rupt-o la fugă. După vreo sută de 
paşi s-au oprit iarăşi ca să ne privească. Le-am fluturat cu 
mîna. 

Spre seară, după o ploaie scurtă, m-am suit pe un tăpşan 
ca să mai îmbrăţişez o dată cu privirea meleagurile. Prin văz- 
duhul limpede şi străveziu se zărea, departe, către sud, 
sclipind în soare, o căciulă de argint cu ţuguiul spre cer. 

— Muntele Kenia... inima ţării! a şoptit lîngă mine Trifly. 

Am clătinat numai din cap. Da, băieţii erau de-acum pe 
pămînturile de baştină şi curînd vor ajunge acasă, între ai lor. 

Am coborit repede şi împreună cu prietenii mei am luat-o 
la vale, pe drumul lung ce ne întorcea spre ocean, spre lumea 
noastră...