Valentin Gustav — Insula Robilor

INSULA ROBILO 


Lai ba 


VALENTIN GUSTAV 


INSULA ROBILOR 


EDITURA ION CREANGĂ - BUCUREŞTI 1974 
Coperta de VESPASIAN LUNGU 


INTRODUCERE 
De unde porneşte povestirea care va urma 


Mama ne pomenea deseori nouă, copiilor, numele lui; şi 
întotdeauna cu o undă de mister. Mintea mea îl închipuia un 
fel de olandez zburător, deşi pe atunci nu ştiam încă cine 
putea fi acel personaj legendar. 

Îl chema Anastasie, dar i se spunea Ted - un diminutiv pe 
care i-l găsiseră tovarăşii săi în ale marinăriei - şi la început nu 
prea m-am dumirit cum putuse fi desprins din Anastasie. Mai 
tîrziu avea să-mi explice că era mai uşor să i se strige, cînd se 
afla cocoţat în virful catargului mare: „Hei, Ted, coboară 
vela!”, decit: „Hei, Anastasie...” Şi, în afară de asta, Ted suna 
mai marinăreşte. 

Era fratele mai mare al bunicului din partea mamei, bunic 
care murise cu doi ani în urmă, la cîteva luni după tata; deci 
unchiul de sînge al mamei. 

De două ori pe an, în iarnă sau în primăvară, uneori cu 
oarecare  întirziere, probabil după cum avusese escalele, 
mama primea de la el un mandat poştal cu o mică sumă de 
bani, care, totuşi, pica întotdeauna bine. Pe dos, citeva 
cuvinte, scrise cam neîndemiînatic: „Pentru copii, de săr- 
bători”. Cînd şi cînd, vara sau toamna, mai sosea şi cite o 
carte poştală ilustrată cu: „Salutări din...” llustratele treceau 
din mînă în mînă şi erau îndelung cercetate pe toate feţele. 
Erau colorate viu şi înfăţişau privelişti pe care cu greu ţi le 
puteai închipui adevărate. Purtau denumiri şi ştampile ciudate, 
cu scrieri în limbi străine. 

După un timp, sosirea mandatelor şi a ilustratelor a încetat 
brusc şi nu s-a mai ştiut nimic despre el. Mama se temea că se 
prăpădise prin cine ştie ce cotlon de lume şi se dojenea că nu 
l-a invitat să-şi petreacă bătrineţele alături de noi. 

Locuiam citeşitrei - mama, soră-mea Vetuţa şi cu mine - în 
casa bătrinească (zestrea mamei) pe o străduţă poviîrnită 
către Dunăre, într-unul din cartierele Brăilei, din apropierea 
portului. 


Şi unchiul Ted a apărut pe negindite, într-o seară de 
început de iarnă. Umpleam o căldare la cişmeaua din curte 
cînd am auzit un glas dinspre poartă: 

— Tu, piciule, nu cumva eşti unul dintre plozii Eleonorei? 

Luat pe neaşteptate, am scăpat găleata din miini şi apa 
mi-a muiat tîrlicii din picioare. El a pufnit într-un rîs zgomotos. 
Am înţeles de îndată cine era. 

Parcă îl văd: înalt, osos, cu ţinută ţanţoşă. Ochii căprui, 
pătrunzători, care ori scăpărau de te băgau în sperieţi, ori 
licăreau  şugubeţi, cucerindu-te. Cînd ochii îi scăpărau, 
cicatricea, o tăietură subţire de la coada ochiului stîng pînă 
sub lobul urechii, devenea sîngerie; cînd ochii i se îmblînzeau 
cicatricea aproape că se contopea cu culoarea arămie a 
obrazului. Vocea, deşi puţin răguşită, avea uimitor de multe 
nuanţe. 

Nu l-am văzut niciodată cu pălărie ori cu cravată. Pe cap 
purta o şapcă marinărească şi sub haina cenuşie, care aducea 
mai curînd a veston militar, îmbrăca, după anotimp, un tricou 
subţire, dungat, sau un pulover închis sub bărbie. 

Chiar în seara sosirii sale, după o scurtă şi misterioasă con- 
vorbire cu mama, căci Vetuţa şi cu mine fuseserăm 
îndepărtați, s-a hotărît să rămînă la noi şi să se instaleze în 
bucătăria de vară şi în magazia alăturată, din fundul curţii. Am 
aflat mai tîrziu că dorise chiar el aceasta. 

După ce mama l-a rostuit acolo cum s-a priceput mai bine, 
pînă în primăvară abia dacă i-am mai văzut chipul de citeva 
ori. Şedea retras în birlogul său şi se gospodărea singur. 
Arareori ieşea afară, ca să ia apă de la cişmea, sau, după ce 
îşi zăvora bine uşa, ca să plece în oraş trăgind după el o 
roabă. Se întorcea peste citeva ore cu roaba încărcată cu fel 
de fel de lucruri şi materiale care de care mai ciudate, că te 
întrebai uimit la ce i-ar putea folosi? 

La început, printre vecini, apoi în întreg cartierul, s-au iscat 
o sumedenie de zvonuri. Unii susțineau că ar tăinui în casă o 
comoară descoperită pe o insulă pustie; alţii erau convinşi că 
ar ascunde o pradă prețioasă - căreia în fiecare săptămînă i se 
da o înfăţişare nouă - smulsă de pe o corabie spaniolă într-una 
din aventurile lui piratereşti; al treilea grup, mai puţin 
numeros la început, jura că imensa lui avere, din care numai o 


mică parte ar fi adăpostită în casă, s-ar datora negoţului cu 
sclavi pe care îl practicase cu ani în urmă. 

Ca să spun drept, şi eu începusem să dau crezare acestor 
zvonuri pe care le aflam din gura prietenilor de joacă, 
puştimea din cartier, şi culese din şoşotelile părinţilor. Astfel, 
de la un timp, începusem să privesc chioriş chiţimia din fundul 
curţii. 

Împins de curiozitate şi stăpînindu-mi frica, într-o seară, 
tîrziu, m-am strecurat afară şi am încercat să trag cu ochiul în 
locuinţa bătrînului printr-un colţ de fereastră neacoperit bine 
de perdea. Şedea chircit pe vine în faţa unei lădiţe deschise în 
mijlocul odăii. Dar nu mi-am putut da seama ce căuta şi ce 
anume se găsea în lădiţă fiindcă se afla cu spatele la mine şi 
cu trupul acoperea lădiţa aproape în întregime. Totuşi, un 
lucru era limpede: Unchiul Ted avea o lădiţă (comorile în astfel 
de lădiţe se tăinuiesc) iar lădiţa era cotrobăită în miez de 
noapte, cu perdelele lăsate. 

N-am spus nimănui nimic, nici măcar prietenului meu Gri- 
guţă, fiul bragagiului din cartier, mai mare cu doi ani, şi care 
mă îmbia de la o vreme destul de des cu pistil, rahat şi susan, 
doar-doar va smulge de la mine vreo noutate care să facă 
vilvă. 

De altfel, eram în atenţia tuturor copiilor de prin 
împrejurimi, care, de cînd cu apariţia unchiului Ted şi cu 
zvonurile care circulau pe seama lui, se întreceau să-mi fie pe 
plac. Ba chiar şi părinţii lor îmi acordau acum mai mult interes 
decit înainte, oprindu-mă deseori în drum ca să mă tragă de 
limbă despre ce face şi ce drege bătriînul. Răspundeam 
tuturora în bobote, cu un zîmbet ce voia să pară plin de 
mistere, ca să păstrez interesul stirnit în jurul meu şi care mă 
măgulea. In realitate n-aş fi putut să le dau un răspuns care 
să-i mulţumească, neştiind mai multe decit ei; ba, uneori, ei se 
dovedeau mai ştiutori. 

Intr-o noapte, pe la sfîrşitul lui februarie, s-a petrecut un 
fapt deosebit care a pus din nou cartierul în fierbere. Putin 
după miezul nopţii, s-au auzit pornind din curtea noastră două 
focuri de pistol. 

Ce se întîmplase? Unchiul Ted, care dormea iepureşte, a 
simţit că cineva obăcăieşte la uşa lui încercînd s-o descuie şi 


atunci, fără să stea mult în cumpănă, a pus mîna pe pistol, a 
întredeschis uşurel fereastra şi a tras în cel ascuns în 
întuneric. Spunea mai tîrziu că după împuşcătură ar fi auzit un 
geamăt şi paşi care se grăbeau să se îndepărteze. 

A doua zi, un vlăjgan cam deocheat de prin vecini 
şchiopăta de un picior. Căuta să convingă lumea că, fiind 
cherchelit, şi-a scrîntit piciorul alunecînd pe gheaţă; însă 
nimeni nu îl zărise în seara cu pricina în cîrciuma în care îşi 
făcea de obicei veacul, iar în acea noapte nu fusese îngheţ. 

Bineînţeles că de-atunci nimeni n-a mai îndrăznit să 
forţeze uşa bătrînului marinar sau să încerce în vreun fel să-i 
descopere tainele. 

Din toată povestea asta se desprindea însă un fapt de 
netăgăduit: Unchiul Ted avea un pistol şi nu se sfiise să-l 
folosească. Încă o dovadă că era un om care da de bănuit şi 
de care era bine să te fereşti. 

Aşa a trecut iarna. 

În primăvară, în luna aprilie, altă minunăţie: în decurs de 
două săptămîni locuinţa unchiului Ted, fosta bucătărie de vară 
împreună cu magazia de alături, a luat înfăţişarea unei prove 
de corabie, o provă cu etrava înfiptă în pămînt. O scăriţă 
îngustă urca pe acoperişul devenit acuma plat şi uşor 
denivelat din pricina diferenţei de înălţime dintre bucătărie şi 
magazie; dar aşa şi trebuia. Acoperişul, adică puntea, era 
împrejmuit cu balustrada şi copastia cuvenită. Magazia, mai 
înainte dreptunghiulară, ca orice magazie, în citeva ore 
devenise triunghiulară, cu unghiul ascuţit înainte, ca botul 
unei nave gata să spintece valurile. Ferestrele erau acuma 
rotunde şi cu un singur ochi de geam, întocmai ca nişte 
hublouri; iar uşa aducea cu un tambuchi prin care, dacă voiai 
să treci, trebuia să-ţi apleci capul. Şi totul vopsit în alb şi 
albastru închis. Da, indiscutabil, construcţia părea partea din 
faţă a unei corăbii smulsă şi zvîrlită de un val năprasnic drept 
în curtea noastră. 

Cînd şi-a pornit lucrul, nimeni nu l-a luat în seamă, însă 
cînd construcţia a prins înfăţişarea proiectată, lumea a început 
să se stringă la poarta noastră ca la bilci. Lucrarea era 
urmărită ceas de ceas şi comentată pînă în cele mai mici 
amănunte. Unchiul Ted se făcea că n-ar observa nimic şi îşi 


vedea de meşterit. Cînd, cu vopsea roşie, a scris cu litere 
mari, sus, pe botul alungit al provei, numele ciosvirtei de 
corabie, „DAFNE”, cîţiva gură-cască au izbucnit în aplauze. 
Unchiul Ted s-a prefăcut iarăşi că nu aude, şi-a strîns tacticos 
sculele şi a intrat în casă, adică în corabie. 

Prin faţa curţii noastre, vreme îndelungată, a fost un 
adevărat pelerinaj. Şi astfel, unchiul Ted a devenit unul dintre 
cei mai populari cetăţeni ai cartierului. 

Una din zilele cele mai minunate ale copilăriei mele a fost 
aceea în care i-am păşit prima oară pragul, sau, mai bine 
spus, cînd am pătruns pe nava sa. 

Încăperea principală, fosta bucătărie, arăta ca o cabină de 
pe o corabie veche, rudimentară, ceea ce în ochii mei îi sporea 
farmecul. Podeaua nevopsită. La mijloc o masă pătrată cu 
două scaune, tot nevopsite. Deasupra mesei, drept lampă, un 
felinar de vînt. Într-un colţ o sobă rotundă de tuci care se 
încălzea cu cărbuni. Dulapuri nu existau, ci un fel de poliţe 
îngropate în pereţi şi pe care erau rînduite cu dichis de-ale 
îmbrăcăminţii, de-ale bucătăriei, scule şi alte multe 
mărunţişuri trebuitoare unui gospodar; însă toate restrînse la 
strictul necesar. În sfîrşit, lipite de peretele din fund, două 
paturi înguste, suprapuse, acoperite cu pături. Patul în care 
dormea era cel de sus. 

Între „cabină” şi fosta magazie, devenită acum „cala” 
corăbiei „Dafne”, se comunica tot printr-un tambuchi, însă 
mult mai mic, aşa încît pentru a pătrunde înăuntru erai nevoit 
să te strecori aproape de-a buşilea. în ea se găsea tot ce ţi-ai 
fi închipuit sau nu ţi-ai fi închipuit vreodată că ar putea exista 
pe o corabie: parime, saule, lanţuri, butoaie mai mari ori mai 
mici, găleți, scînduri, grinzi, scoabe, cărbuni, unelte de 
pescuit, colaci de salvare, o ancoră şi cîte altele. Te pierdeai 
printre ele. Pentru un copil cu imaginaţia fierbinte acolo era 
raiul pe pămînt. 

Au urmat un sfîrşit de primăvară şi o vară întreagă de 
neuitat. 

După ce am luat vacanţă, încheind primul meu an şcolar, 
eram trezit uneori cu noaptea în cap de vestea că sosise ora 
să plecăm la pescuit. Săream din pat drept în pantaloni şi în 
timp ce întindeam mîna spre clanţa uşii trăgeam pe mine 


cămaşa. Coboram strada în grabă, cu beţele lungi pe umeri, 
apoi panta abruptă spre mal, dezlegam barca de la ţăruş şi ne 
avintam cu ea pe apa aburită de revărsatul zorilor. 

In vara aceea am cutreierat balta Brăilei de-a lungul şi de- 
a latul, pe canalele Corotişca, Filipoiu, Ruşava, pînă la lacurile 
Şerbanu şi Paţiu, alunecînd pe sub bolțile de sălcii şi salcîmi, 
printre perdelele de stuf şi pe covorul nesfirşit de nuferi. Deşi 
avea pe atunci virsta mea de astăzi, unchiul Ted era în stare 
să tragă la lopeţi, fără răgaz, trei ore în şir. 

Ne priponeam barca într-un loc mai ferit de vînt, ce se 
dovedea întotdeauna bine ales, şi începeam pescuitul. 
Zvirleam undiţele în apă în acelaşi timp, la un semn, şi cel 
care scotea primul peşte era obligat să îngine sau să fluiere 
uşor un cîntec - eu, bineînţeles, cîntece învăţate la şcoală, el 
cîntece marinăreşti. Şi ştia destul de multe. Pe la ora 
unsprezece ne instalam pe un grind şi mîncam peşte 
saramură sau la proţap. Şi aş fi putut să jur că îl pregătea mai 
bine decît mama. Dacă pescuitul fusese bogat din primele ore, 
ne rămînea timp să tragem şi cîte un pui de somn la umbra 
unei sălcii. 

Mai minunate însă erau serile cînd eu, cu Vetuţa şi cu roiul 
de copii de prin vecini, cocoţaţi toţi pe puntea corăbiei, 
ascultam fermecaţi nemaipomenitele peripeții marinăreşti ale 
unchiului Ted. 

Într-una din acele seri am auzit pentru întîia oară povestea 
cu insula stîncoasă din oceanul Indian pe care naufragiase în 
tinereţe. Şi tot în serile acelea am făcut cunoştinţă cu Maho şi 
Dulu, cu jucăuşul Kuky, cu perfidul Ahmed, cu fiorosul Joe şi cu 
atitea alte personaje desprinse parcă din basme. 

Avea un dar deosebit de a povesti, o vorbire foarte 
colorată; şi ceea ce părea curios era că, deşi trăise mai mult 
printre străini decit printre ai lui, întrebuința cuvinte şi expresii 
neaoş româneşti. Puteai asculta de citeva ori aceeaşi 
povestire fără să te saturi. Povestea molcom şi uneori strecura 
în întîmplările cele mai dramatice o notă mucalită. 

Cred că unchiul Ted a avut pentru mine o slăbiciune 
deosebită. Poate şi pentru că îşi dădea seama că eu Îl 
ascultam cu interes nesimulat, dăruit cu totul, dovedind astfel 
că luam povestirile lui drept fapte petrecute cu adevărat. 


Chiar şi astăzi am credinţa că peripeţiile istorisite nu erau 
scorneli, ci întîmplări trăite. 

Odată, cînd un băiat mai îndrăzneţ i-a pus la îndoială 
spusele, s-a oprit brusc, am văzut cum cicatricea de pe obraz i 
s-a înroşit şi cu un ton de comandă militărească ne-a poftit să 
ne luăm tălpăşiţa. După ce toţi s-au împrăştiat mofluzi, m-am 
încumetat să sui din nou pe punte şi să îngăimez printre 
lacrimi că eu, unul, credeam în povestirile lui şi, deci, nu era 
drept să fiu tratat ca ceilalţi, în seara aceea, pînă spre miezul 
nopţii, a povestit numai pentru mine, şi parcă mai frumos ca 
niciodată. 

Înainte de a mă trimite la culcare, m-a luat în odăiţa lui, a 
tras de sub pat lădiţa misterioasă şi a deschis-o. In ea nu se 
afla nici aur, nici pietre preţioase; ci cîteva pietre obişnuite, 
capete de fringhii, un virf de suliță, citeva săgeți, frunze 
presate cu grijă între două cartonaşe, un pistol vechi, în- 
crustat, scoici cu forme ciudate şi alte multe obiecte de felul 
acestora. Am înţeles de îndată: Era lădiţa cu amintiri, pentru el 
mai prețioasă decît o comoară adevărată. Desigur că fiecare 
lucruşor avea o poveste... şi cite poveşti se găseau în lădiţa 
aceea!... Mi-a dăruit o scoică mare şi o săgeată cu virful de 
piatră cioplită, lucruri pe care le mai păstrez şi astăzi. 

Într-o seară l-am surprins la masa lui pătrată scriind de zor, 
alături cu un vraf de hirtie liniată ca filele din caietele şcolare. 

— Îmi fac testamentul, mi-a spus el cu un zîmbet hitru, şi 
nu sînt încă hotărit cui să las moştenire comorile ascunse. 

În altă seară, la fel. 

— Tot testamentul? l-am întrebat. 

— Tot. 

— Dar lung mai e! 

— Lung. 

— Şi te-ai hotărît cui laşi comorile, unchiule? 

— Da, aceluia care le va merita... Numai că nu am 
descoperit încă cine va fi acela. Dar pînă la urmă îl aflu eu! 

Şi m-a privit lung, parcă cu curiozitate. După un timp a 
încheiat scurt, arătindu-mi hirtiile: 

— Îl va găsi într-un horn. 

— Într-un horn? Şi am ris. Eram obişnuit cu vorbirea lui 
uneori în doi peri. 


Apoi, aproape seară de seară, zăream o dungă subţire de 
lumină printre perdelele de la ferestre. Ştiam că unchiul Ted 
scria şi nu l-am mai întrebat nimic. 

Vara avea să se sfirşească altfel de cum mi-aş fi închipuit. 
Începuse primul război mondial. Unchiului Ted nu-i mai ardea 
nici de pescuit şi nici de poveşti. Ziua întreagă şi-o petrecea 
cu ochii pe o hartă mare, marcată cu steguleţe colorate, urmă- 
rind situaţia fronturilor. 

În primele zile fremăta de bucurie: 

— Am trecut Carpaţii! Am intrat în Ardeal! 

Peste citeva săptămîni scrişnea, cu cicatricea de pe obraz 
sîngerie: 

— Năpădesc peste noi în ţară, blestemaţii! 

N-a mai putut răbda şi s-a dus la Comandamentul Militar al 
oraşului cerînd să fie mobilizat şi trimis cît mai grabnic pe 
front; însă cei de la Comandament au găsit de cuviinţă să-l 
poftească înapoi acasă cu pecetea „bătriîn”. Dar unchiul Ted 
nu era omul care să se dea bătut cu una cu două. S-a dusa 
doua oară, s-a dus a treia, a făcut memorii peste memorii, 
pînă cînd, ca să scape de el, i-au pus în miini o puşcă veche şi 
i-au dat în pază un mic depozit cu muniții din marginea 
oraşului. 

Îmi dădeam seama că se simţea bine în haina militară, 
însă el murmura întruna îmbufnat: 

— Bine că nu m-au pus să păzesc cu un retevei, 
bostănăria! 

În iarnă, armatele duşmane au pătruns şi în Brăila. L-au 
somat să le predea depozitul, însă unchiul Ted s-a baricadat 
înăuntru şi a început să tragă. Şi a tras cît a avut gloanţe. Cînd 
le-a terminat, căci se pare că în depozit nu se găseau cartuşe 
pe măsura puştii lui vechi, şi cînd nemţii au năvălit să pună 
mîna pe el, depozitul a sărit în aer. 

În mintea mea de atunci îmi era cu neputinţă să-mi 
închipui că unchiul Ted ar fi putut muri în alt chip. 


„Şi anii s-au scurs unii după alţii... 

Împrejurările vieţii ne-au obligat să părăsim locurile 
copilăriei şi căminul părintesc. Uneori, cînd treceam prin Brăila 
mă abăteam pe la casa noastră, acum în stăpînirea altcuiva. 


Corabia se ţinea încă semeaţă pe locul ei, noul proprietar o 
păstrase, apoi, cu vremea, a început să se lase uşor pe o rînă. 
Priveam la ea cu nostalgie, cu gîndul la primăvara şi la vara 
aceea minunată... la unchiul Ted... la poveştile lui 
marinăreşti... 

În 1951 am primit un telefon din Brăila de la un anume 
Petre Niculescu. In prima clipă nu mi-am dat seama cine putea 
fi, dar m-am dumirit curînd. Era proprietarul cel nou. Mă 
anunţa că în urmă cu vreo două nopţi, pe un vînt puternic, 
corabia se prăvălise. Am luat primul tren. Sărmana ,„Dafne” se 
transformase într-un morman de moloz şi lemnărie frîntă. Am 
încercat un sentiment ciudat, ca de sfirşeală. Da, se mai 
sfirşise ceva... 

Proprietarul m-a poftit în casă, la o cafea. De cum am 
intrat, a tras sertarul biroului şi a scos la iveală un vraf de hirtii 
îngălbenite, unele ferfeliţate. File liniate, ca de caiet şcolar, şi 
buchinite de o mînă mai puţin obişnuită cu scrierea. L-am 
recunoscut: „Testamentul unchiului Ted”. Hirtiile fuseseră 
găsite printre dărimături, lîngă o lădiţă spartă, ascunsă - 
credea el - într-un horn vechi, blocat, distrus şi el la năruire. 

Abia aşteptam să ajung acasă ca să le cercetez. Simţeam 
că aveam acest drept. 

Le-am citit pe nerăsuflate într-o singură noapte, chiar în 
aceea a întoarcerii mele la Bucureşti. „Testamentul unchiului 
Ted” nu conţinea altceva decit cîteva dintre povestirile lui 
marinăreşti. Din păcate, însă, multe file se măcinaseră printre 
dărîmături sau le zburase vintul; altele erau hărtănite rău şi 
greu de reconstituit; pe altele, din pricina umezelii, cerneala 
se prelinsese şi formase pete mari, negre, peste rînduri. Cînd 
lipsea vreo filă ori nu puteam citi vreun şir, fixam ochii în gol şi 
căutam să completez povestirea din aduceri aminte. 

Şi mi-a venit în minte un gînd pe care de la bun început l- 
am socotit îndrăzneţ. Dacă aş încerca să umplu lipsurile din 
manuscris în aşa fel încît povestirile unchiului Ted să apară în 
întregime? Ar însemna asta o impietate? Unchiul nu îşi 
tăinuise peripeţiile din tinereţe şi nu mi le povestise numai 
mie, ci tuturor acelora care avuseseră chef să-l asculte. Da, să 
mă aştern la lucru, sînt pensionar, am destul timp liber. Un 
bătrîn va depăna amintirile altui bătrîn. 


Ştiu că munca la care mă încumet va fi destul de 
anevoioasă. Golurile din manuscris se vor umple căznindu-mi 
memoria; şi cînd memoria nu mă va ajuta, voi fi nevoit să 
întregesc povestirea cu ajutorul fanteziei. În afară de asta, 
unchiul Ted era un povestitor minunat, însă condeiul îl mînuia 
cu mai puţină dibăcie decit uneltele marinăreşti. Apoi, să nu 
fie uitat că manuscrisul data din anul 1916, cînd meşteşugul 
scrisului era o virtute mai rară. Şi, ca să fim drepţi pînă la 
capăt, nici eu, fost contabil, nu mă pot lăuda cu prea multă 
pricepere în scrieri literare. 

Totuşi, de miine mă voi apuca de lucru. Nu ştiu în ce 
măsură va fi pe placul cititorilor această povestire, însă mie, 
sînt convins, transcrierea şi întregirea ei îmi va procura multe 
emoţii, întorcîndu-mă pentru un timp într-o lume de aduceri 
aminte şi în preajma unui om drag. 


PARTEA ÎNTÎI 
Eu, unul... şi ceilalţi, trei... 
CAPITOLUL | 
ÎNCOTRO PORNEŞTI ŞI UNDE NIMEREŞTI 


Eram căzut cu faţa în nisip şi cu labele picioarelor în apă. 
Încet-încet am început să mă dezmeticesc şi să-mi dau seama 
de cele ce se petreceau în jurul meu. Întîi mi s-a părut că ceva 
cald şi lipicios mă miîngiia pe ceafă şi pe urechi, apoi am auzit 
un scheunat prelung. Am deschis ochii. Era Kuky. M-am răsucit 
cu greu şi m-am aşezat în capul oaselor. Simţeam o greutate 
în tot trupul. Kuky sălta prin faţa mea ca un drăcuşor şi scotea 
acum schelălăieli scurte, ascuţite. Pe urmă s-a întins cuminte 
la picioarele mele urmărindu-mi fiecare mişcare. 

Am întors capul. La cîţiva paşi şedea Ahmed, pe un colţ de 
stincă. Mă privea cu ochii încă bulbucaţi de spaimă. l-am făcut 
un semn cu mîna. Nu mi-a răspuns. 

N-am avut puterea să mă ridic şi am rămas aşa cum mă 
aflam, privind prostit oceanul ce se întindea nesfirşit în faţa 
mea. 

Şi prin minte - la început ca într-un vălmăşag, pe urmă din 
ce în ce mai limpede - au prins să mi se perinde toate cele 
petrecute de cînd mă îmbarcasem pe corabia aceea 
nefericită... 


XXX 


Cu aproape un an înainte, la plecarea din Pireu, nimeni 
dintre noi, nici chiar căpitanul, nu şi-ar fi închipuit că vom 
ajunge atît de departe. 

Îmbarcaţi pe „Dafne”, o corabie grecească cu două 
catarge, cam veche dar destul de zdravănă, purtam o 
încărcătură de cherestea şi cereale pentru Tunis şi Oran. In 
ultimul port, îndată după descărcare, căpitanului i s-a făcut o 
ofertă neaşteptată şi foarte ispititoare: Să ridice marfa de pe 
un vas algerian care suferise o grea avarie şi să o ducă în 


portul marocan Agadir de pe coasta Atlanticului. Căpitanul, 
care îşi cunoştea bine interesele, n-a stat mult pe gînduri. 

La Agadir, altă ofertă, de data asta uimitoare, venită din 
partea unui armator portughez: Să ne ducem tocmai în 
arhipelagul „Capului verde”, colonie portugheză, şi anume în 
insula Fogo, ca de acolo să luăm o încărcătură de alimente şi 
obiecte de uz casnic pentru Colonia Capului. 

De rîndul acesta căpitanul a stat pe gînduri cîteva zile. 
Oare Dafne se putea încumeta la o asemenea călătorie? 
Drumul era mult prea lung şi mai cu seamă primejdios. Burii, 
locuitorii albi ai acelor meleaguri îndepărtate, începuseră de o 
vreme să se răzvrătească împotriva stăpinirii engleze. Erau 
primele semne ale războiului care avea să izbucnească peste 
cîţiva ani. Dar, cum se spune, „banul e ochiul dracului”, pînă 
la urmă căpitanul a fost dus în ispită, iar el, la rîndul lui, ne-a 
ispitit pe noi, cei din echipaj, mărindu-ne solda cu o sumă ce 
nu era deloc de lepădat, ba chiar ne umplea frumuşel 
buzunarele. 

La încărcarea lăzilor, aduse în grabă şi cu grijă deosebită 
din nişte magazii dosnice, am început să ne privim lung. Erau 
mult prea grele ca să cuprindă mărfurile declarate. Cînd uneia 
i-a sărit o scîndură, la o manevră mai pripită, din pîntecele ei 
au răsărit virfurile unor ţevi lucioase... Ne-am prefăcut că nu 
pricepem despre ce poate fi vorba şi am continuat încărcarea; 
însă cu o grijă sporită, gîndindu-ne că aceste ţevi, la o 
zdruncinătură mai zdravănă, ar putea să scuipe foc şi plumbi. 
Intraserăm, pe cît se părea, într-o treabă cam afurisită. 

Drumul lung care a urmat a fost plin de temeri şi 
precauţiuni. Navigam la sute de mile de coastă, în afara căilor 
obişnuite, cercetind necontenit zările, cu gîndul la navele 
engleze de patrulare care ne puteau ieşi oricind în cale. 
Acestea nu prea îngăduiau încărcături de soiul aceleia pe care 
o purtam noi. In afară de asta, Dafne putea fi luată foarte bine 
şi drept o corabie cărătoare de sclavi negri, de asemenea 
vînate cu străşnicie de vasele britanice. 

Intre tropicul Racului şi ecuator, şi pînă dincolo, către 
tropicul Capricornului, căldura ajunsese de neîndurat. Din 
pricina punţii încinse de soare, cala se transformase într-un 
cuptor de copt cozonacii, ceea ce ne-a îndemnat să facem o 


socoteală simplă: Dacă în lăzile de formă alungită se găseau 
arme, oare nu era firesc ca în cele pătrate să se ascundă 
muniţia lor? Nu a mai trebuit să aşteptăm îndemnul 
căpitanului. De cum soarele suia de o suliță pe cer, toată 
lumea era pe punte şi ghiordelele treceau din mînă în mînă 
sfiriind. Scoteam apă din ocean şi scăldam necontenit puntea 
ca să-i potolim dogoarea. Cînd ploua spuneam că pică mană 
cerească; în schimb, cînd oceanul era agitat şi tangajul mare, 
blestemam de toţi sfinţii. 

Într-o după-amiază, către sfîrşitul călătoriei, ne-am 
pomenit cu o navă la babord. Ne aflam în zona cea mai 
primejdioasă. Am crezut cu toţii că de data asta ni s-a împlinit. 
Era însă o navă sub pavilion spaniol care s-a făcut că nu ne 
vede. l-am răspuns cu aceeaşi nepăsare gindind că s-ar putea 
să avem taine asemănătoare. 

În sfîrşit, într-o bună zi ne-am aflat în faţa Capului Acelor, 
la multe mile în larg. Ajunseserăm. Am aşteptat să însereze şi, 
folosindu-ne de un vînt prielnic, ne-am năpustit cu toate 
pînzele întinse către un mic port de pe coastă. Numele nu i l- 
am ştiut niciodată. Cala a fost uşurată de încărcătura 
buclucaşă cît ai bate din palme, de o armată de hamali negri, 
căpitanul şi-a încasat banii - ba a mai ciupit desigur şi ceva pe 
deasupra, fiindcă în ziua aceea s-a îmbătat mai rău ca oricind 
- noi am primit ceea ce ni se cuvenea şi toată lumea a rămas 
mulţumită. 

Că dusesem treaba cu bine la capăt a dovedit-o şi faptul 
că a doua zi, în timpul cinei, căpitanul a coborit în mijlocul 
nostru, ceea ce nu se mai pomenise pînă atunci. A dat 
poruncă să ni se împartă cîte un pahar mare de rom şi, printre 
chiuiturile noastre vesele, a anunţat că vom lua drumul cel 
mai scurt spre casă. 

De altfel, ne daserăm seama cu toţii că n-ar fi fost rău să 
părăsim cît mai degrabă acel port. Şi am făcu t-o chiar mai 
curînd decît nădăjduisem. De data asta căpitanul a primit, fără 
prea multă tocmeală, o încărcătură „neprimejdioasă” pentru 
Mozambic. Socoteala lui era simplă: Să urcăm de-a lungul 
coastei estice a Africii pînă în golful Aden şi de acolo, prin 
Marea Roşie şi canalul Suez - dat în folosinţă cu puţini ani în 
urmă - să reintrăm în Mediterana, în apele noastre. În felul 


acesta drumul de întoarcere era scurtat la jumătate. Mai 
aveam norocul că ne aflam încă în anotimpul cînd musonii şi 
curenţii maritimi venind dinspre sud ne erau prielnici. 

De abia ieşisem din rada micului port cînd o explozie 
puternică ne-a zgilţiit corabia din ţiţini. Nu mai încăpea 
îndoială că magaziile în care fusese adăpostită marfa adusă 
de noi săriseră în aer. Ne-am făcut cruci cu amîndouă mîinile. 

Ne întrebam rizînd care din noi era cel care ne purta 
noroc? Cei mai mulţi îl socoteau pe Selim, un marocan micuţ, 
negricios şi vioi ca o maimuţă. O dată, în timpul unei furtuni, 
alunecase peste bord în apă. L-am pescuit abia după minute 
în şir de căutări fără nădejdi, mulţumită unui cîrlig de la o 
barcă de salvare care i se prinsese întîmplător de nădragi. Altă 
dată s-a prăbuşit pe punte de la jumătatea catargului mare. A 
nimerit drept în mijlocul unui morman de frînghii şi vele 
adunate acolo pentru a fi reparate. S-a ridicat ca săltat de un 
arc, sub ochii noştri îngroziţi, întrebîndu-ne cu o mutră 
caraghioasă dacă dorim să ne repete figura. 

Deşi eram o adevărată amestecătură - cîțiva greci, un 
marocan, doi italieni, un sîrb, un corcit care nici el nu ştia bine 
din ce nație se trage, un danez şi un român - alcătuiam un 
echipaj unit. Doar Gert, timonierul, ne mai necăjea; însă ne 
obişnuiserăm cu timpul cu hachiţele lui şi nu-l mai luam în 
seamă. 

Căpitanul era un om între două virste, slab şi deşirat de 
credeai că nu se mai sfirşeşte, poreclit din această pricină 
„Prăjina”. Vorbea vreo şapte limbi, dar nici una aşa cum ar fi 
trebuit - nici măcar greaca lui. Işi cunoştea bine meseria şi ca 
navigator şi ca negustor. După fiecare cursă, cînd cala era 
golită, douăzeci şi patru de ore nu-i mai vedeai chipul, fiindcă 
zăcea beat mort în cabina lui. A doua zi apărea parcă mai 
deşirat şi mai scofilcit ca oricînd, văicărindu-se că avusese o 
criză afurisită de ficat. Era vai de tine, însă, dacă cumva îi 
miroseai a rom în timpul serviciului. 

Şeful echipajului era Karaotis, un pişicher care încerca să 
stoarcă bani din orice şi care se simţea fericit cînd te putea 
ciupi măcar de cîţiva gologani. La început l-am crezut cu toţii 
calic şi apucător; dar am înţeles curînd că ne înşelaserăm. Nu 
banii îl mulţumeau, ci faptul că se vedea mai şiret decit cel cu 


care avea de-a face. După ce te înşela cu doi dinari, era în 
stare să-ţi plătească în primul port un chef de cel puţin 
douăzeci de dinari. Primul care l-a dibuit a fost lanis, alt grec, 
şi mai şiret. În orele de răgaz jucau împreună piket. lanis 
vedea bine că era trişat, dar tăcea milc şi se lăsa jumulit - 
niciodată însă prea mult - fiindcă ştia că şeful echipajului îi va 
plăti la prima escală un chiolhan în lege. Dacă îţi vedeai de 
treabă şi nu încercai să pari mai isteţ decit el, o duceai bine cu 
Karaotis. 


XXX 


Aflasem din povestirile marinarilor mai vîrstnici despre 
faima  odioasă pe care o avusese odinioară coasta 
Mozambicului, pe cînd cete întregi de negri, vînaţi în interiorul 
continentului, erau mînaţi ca cirezile de vite către porturile de 
pe coastă; iar aici, după o triere grăbită, erau vinduţi 
căpitanilor iankei de corăbii sclaviere, care îi transportau apoi 
peste Atlantic, în statele sudice ale Americii de nord, în Cuba 
sau în ţările latine ale Americii de sud, unde era cerinţă mare 
de braţe de muncă ieftine şi voinice pe plantațiile de bumbac 
şi trestie de zahăr. Alte zeci de mii, anual, erau îndesaţi pe 
dhow-urile arabe, un fel de cabotiere foarte rapide, cu 
destinaţia Oman. 

În 1807, după ani de dezbateri şi tergiversări, Parlamentul 
Marii Britanii a votat abolirea sclavagismului. Fireşte, 
politicienii englezi se puteau fuduli în faţa lumii întregi ca 
matadori ai umanităţii, căci în coloniile lor din Africa şi Asia se 
găseau din belşug braţe de muncă; nu ca în ţinuturile vaste 
ale Americii de sud depopulate secole de-a rîndul de 
conchistadorii spanioli. 

E drept că în acelaşi an, ba chiar cu trei săptămîni înaintea 
britanicilor, şi preşedintele Statelor Unite ale Americii de nord, 
Jefferson, abolise sclavagismul; dar pe întinsele coaste ale 
provinciilor Florida, Texas, Louisiana, Georgia, sau chiar pe ale 
celor două Caroline, noua lege nu prea era luată în seamă sau 
se urnea sciîrţiind din greu. 

Astfel că negoţul cu sclavi nu se stinsese cu desăvirşire. 
Rămăseseră încă porţiuni întinse de coaste, în aparenţă pustii, 


presărate cu mici golfuri, necontrolate de flota antisclavagistă, 
în care mai erau îmbarcate pilcuri de negri către aceleaşi 
nefericite destinaţii. Faima lui Tipu Tib, crudul vînător şi 
negustor de sclavi, nu era încă apusă!. 


XXX 


În portul Mozambic n-am zăbovit prea mult. La cîteva zile 
după descărcare ni s-a spus că am fost navlosiţi pentru Dar- 
es-Salaam. Căpitanul îşi ţinea deci făgăduiala de a ne urca 
spre nord, pe drumul cel mai scurt spre casă. Eram atit de 
bucuroşi încît încărcarea mărfii n-a durat decit o zi şi jumătate, 
ceea ce a îndreptăţit zimbetele binevoitoare ale lui Karaotis şi 
chiar ale căpitanului. 

In seara dinaintea plecării numai ce l-am văzut pe Selim 
suind pe punte în braţe cu o potaie de cîine slab de i se 
numărau coastele, cu spatele năpinlit şi ciuntit de coadă. Ce 
mai vorbă, o jigodie sadea. Il găsise încolţit de o haită de dulăi 
şi abia izbutise să-l scoată din colții lor şi totodată să se scape 
şi pe sine însuşi, bineînţeles cu pantalonii hărtăniţi. 

Cum să-l botezăm? Am ţinut sfat mare. Fiecare venea cu 
cîte un nume care de care mai năstruşnic, că ne prăpădeam 
de ris. Selim ţinea să-i zicem „Kuky” fiindcă văzuse cîndva, la 
Alexandria, o englezoaică bătrină cu un cîine cîrlionţat şi 
împanglicat în zgardă, pe care îl alinta cu acest nume ales. 

— De ce adică, susţinea el, numele de Kuky să-l poarte 
numai cîinii de soi şi să nu-l aibă şi o javră? Numele de Selim 
nu-l port numai eu, Selim se numeşte şi bancherul cel mai 
avut din Rabat, ba îl poartă şi un şeic! 

Pentru că stăpiînul cîinelui ţinea morţiş şi pentru că spusele 
lui erau atît de întemeiate, a trebuit să ne învoim. lanis i-a 
zvirlit o găleată cu apă în cap, potaia s-a scuturat de stropi 
împroşcîndu-ne pe toţi, şi botezul a fost gata. 

Chiar dacă nu era prea arătos, Kuky s-a dovedit în schimb 
prietenos, isteţ şi jucăuş. Selim l-a învăţat în citeva zile să facă 
sluj, tumbe şi să se învirtă în jurul bumbului de coadă întocmai 


1 Aceste paragrafe au fost refăcute în întregime întrucît relatările unchiului 
Ted în privinţa negoţului cu sclavi conţineau unele inexactităţi în 
contradicţie cu adevărul istoric. 


cîinilor de circ. L-am îndrăgit cu toţii. Karaotis, cînd ne muştru- 
luia, zicea că după el - şi căpitan, bineînţeles - cea mai 
mintoasă vietate de pe bord era Kuky. 

Drumul spre Dar-es-Salaam a fost cel mai plin de voie 
bună din cîte drumuri făcusem pînă atunci. Selim nu mai 
contenea cu giumbuşlucurile şi istorioarele piperate, făcîndu- 
ne să ridem cu gurile pînă la urechi, Kuky făcea zeci şi zeci de 
tumbe care de care mai caraghioase, iar Gino, italianul, 
„muzicantul” echipajului, aproape că îşi zdrelise degetele pe 
coardele mandolinei, trecînd prin toate cîntecele pe care le 
ştia; chiar şi Gert începuse, parcă, să fie mai de înţeles. 


XXX 


De cînd insula din faţă, Zanzibarul, îşi pierduse faima, Dar- 
es-Salaamul şi întreaga lui coastă intrase în amorţeală. Forfota 
de altădată, aşa cum îmi fusese descrisă, se stinsese. Acum 
avea înfăţişarea unui biet orăşel părăginit, murdar şi adormit. 
Uliţele strîmte şi întortocheate, care altădată fremătau de o 
lume pestriță - negustori, meseriaşi, traficanţi, marinari, 
oameni de toate culorile şi de pretutindeni - erau acum 
însufleţite doar de cîte un pilc de copii zdrenţăroşi care se 
jucau parcă în silă în faţa vreunei dughene amărite şi care îşi 
întindeau mîinile pentru cerşit de îndată ce zăreau un străin. 

Totuşi pe chei se simţea oarecare frămîntare. De cum am 
acostat, ne-am trezit pe bord cu o patrulă înarmată sub 
comanda unui ofiţer englez şi însoţită de un reprezentant al 
Căpităniei portului. Ne-au încolţit cu o năvală de întrebări: De 
unde venim, ce marfă avem, ce escale am făcut, cu ce vase 
ne-am încrucişat pe drum, dacă aveam oameni străini pe 
bord, şi altele multe de felul acestora. Apoi ne-au scotocit 
corabia pînă în cele mai ascunse unghere. 

După ce ni s-a îngăduit să coboriîm pe chei, am aflat de la 
oamenii de pe alte vase că, numai cu citeva zile înainte, o 
fregată engleză care transporta, printre altele, şi o sumă mare 
de lire, soldele marinarilor britanici de pe vasele de patrulare 
din zonă şi bani pentru achiziţii de mărfuri, fusese acostată 
prin surprindere, într-o noapte, la est de insula Pemba, de 
două dhow-uri arabe şi prădată. Căpitanul fregatei, secundul 


şi patru oameni din echipaj fuseseră ucişi. Fregata a fost 
descoperită de un vas pescăresc, abia după trei zile, 
legănîndu-se în larg, în voia valurilor, fără pînze şi cu timona 
distrusă. Ceilalţi oameni din echipaj, legaţi fedeleş de catarg, 
erau sleiți de puteri şi orbiţi de soarele necruţător al 
ecuatorului. S-a mai constatat că se încercase să se facă o 
spărtură în fundul calei pentru ca vasul să se scufunde; însă, 
din ce pricini nu se ştie, încercarea a fost părăsită - poate 
fiindcă se ivise vreo pinză la orizont, sau, poate, pentru că 
această treabă ar fi luat mult timp şi piraţii erau grăbiţi să-şi 
piardă cît mai repede urmele. 

Fapte piratereşti se mai iviseră cînd şi cînd pe căi mai 
puţin străbătute, însă demult nu se mai pomenise unul de 
îndrăzneala şi cruzimea acestuia. 


XXX 


Peste cîteva zile, cînd Karaotis ne-a informat că e vorba să 
se contracteze un transport cu mirodenii şi cu lemn de teck 
spre Djibouti, port în golful Oman, am izbucnit cu toţii în 
chiuituri. De acolo mai aveam de traversat Marea Roşie de-a 
lungul ei, de străbătut canalul Suez, şi ne-am fi scăldat în 
apele Mediteranei. De la Port Said pînă la Pireu mai era, vorba 
aceea, o aruncătură de praştie. 

Se împlinea aproape anul de cînd navigam sub dogoarea 
chinuitoare a tropicelor sau a ecuatorului, fără veşti de acasă, 
hărţuiţi necontenit de îndatoririle de pe vas. Jinduiam după 
puţină tihnă sub un soare mai blajin. 

Insă lucrurile nu aveau să se petreacă după pofta inimilor 
noastre. O vorbă veche spune că nu e după cum omul 
pofteşte, ci cum naiba ticluieşte. Chiar a doua zi către amiază, 
lanis ne-a şoptit în taină că transportul spre Djibouti a căzut şi 
că vom porni cu altă destinaţie. Moţăind la umbră, într-un colţ 
mai dosnic de pe punte, s-a trezit deodată lîngă el cu 
căpitanul şi cu un străin, după înfăţişare un negustor arab. 
Fără să vrea a prins crimpeie din convorbirea lor. Păreau că se 
feresc şi îşi şopteau. Desluşise numai că marfa avea să fie 
încărcată de pe insula din faţă, Zanzibar; însă încotro va fi 


dusă după aceea n-a mai putut afla pentru că cei doi se 
îndepărtaseră. 

Nu ne-am sinchisit prea mult. Dacă nu va fi Djibouti, avea 
să fie desigur alt port de pe coasta somaleză sau arabă. În 
orice caz, direcţia nu putea fi decît spre nord, către Marea 
Roşie şi Mediterana. 

Peste citeva ore, spre seară, Karaotis avea să întărească 
spusele lui lanis. În adevăr, itinerariul se schimbase şi vom 
părăsi portul înainte de ivirea zorilor. Încotro, nu ştia nici el. 
Această tăinuire a destinaţiei începuse să ne pună pe gînduri. 

Curînd după plecare ne dădurăm seama că lanis avusese 
dreptate; luasem direcţia Zanzibarului. Ceea ce ni s-a părut 
iarăşi ciudat a fost că nu ne-am îndreptat către portul principal 
al insulei, care se afla pe coasta vestică, adică spre continent, 
ci am ocolit insula pe la sud îndreptindu-ne spre coasta ei 
estică, scăldată de ocean şi care nu avea porturi de trafic, ba 
era aproape pustie. 

Am ancorat odată cu căderea nopţii la cîteva mile în larg şi 
am rămas aşa în nemişcare ore în şir. Primisem ordin să nu 
aprindem nici o lumină. Oceanul era liniştit ca luciul unei bălți. 

Căpitanul, ca niciodată, rămăsese toată ziua pe puntea de 
comandă scrutînd zările. Îl urmăream pe furiş. Odată cu 
înserarea începuse să dea semne de nerăbdare, se plimba cu 
neastîmpăr de colo pînă colo. Şi uimirea noastră a fost şi mai 
mare cînd, spre miezul nopţii, a apărut lîngă el străinul despre 
care ne pomenise lanis. 

Era un arab înalt şi costeliv, la treizeci şi ceva de ani, cu 
înfăţişare trufaşă. Stătuse tot timpul ascuns în cabina 
căpitanului. După ce i-a şoptit ceva, în care timp căpitanul îl 
asculta cu supunere, ceea ce ne-a minunat iarăşi, străinul s-a 
aşezat pe banchetă pufnind tacticos din narghileaua ce o 
adusese cu el. 

Intr-un tîrziu, am văzut clipind pe țărm o luminiţă. Karaotis 
ne-a dat ordin să coborim bărcile la apă şi ne-a împărţit la 
lopeţi cîte şase pe barcă, în prima, împreună cu el, s-a urcat şi 
străinul. Trebuia să ajungem la țărm cît mai repede şi în cea 
mai mare linişte. 

Lîngă mine trăgea la ramă Gert. M-a înghiontit, şoptindu- 
mi cu tonul lui parcă veşnic pus pe harţă: 


— larăşi o treabă necurată! 

M-am mulţumit să ridic din umeri opintindu-mă vîrtos în 
ramă. 

Încă un ghiont şi altă şoaptă: 

— Cînd îţi vîri pielea în saramură n-o faci niciodată pe 
veresie! 

— Închide gura! i-am suflat. 

Ghiontul care a urmat a fost cel mai zdravân. 

— Ba eu n-o închid. Să poftească să mi-o închidă Prăjina... 
cu un pumn de arginţi... ca la Capul Acelor. 

Cînd am atins ţărmul, străinul a şuierat de două ori scurt şi 
din desişurile de dincolo de plajă au apărut cîţiva oameni care 
ne-au făcut semne să ne apropiem. Într-un luminiş se afla o 
colibă părăginită. Am scos din ea şi am rostogolit pînă pe plajă 
cinci butoaie mari cu doage dintr-un lemn tare. 

— Ce e în ele? a întrebat Gert. 

— Nu te priveşte! i-a răspuns aspru străinul. 

Dar cu colții lui Gert nu te puteai pune. 

— Ba mă priveşte, că eu le car, nu dumneata! 

— Rom. 

Am încărcat butoaiele în bărci şi, înapoiaţi la corabie, le- 
am urcat pe punte. Apoi am tras iarăşi la rame către coastă. 
De data asta am scos din colibă şapte lăzi mari şi destul de 
grele. 

— larăşi lăzi! a exclamat Gert. În astea ce naiba o mai fi? 

— Biscuiţi, a răspuns scurt arabul. 

In zori, treaba era încheiată. S-a virat ancora, s-au ridicat 
pînzele şi am pornit. Dar nu înapoi către Dar-es-Salaam, cum 
credeam, ci spre larg, direcţia sud-est. 

Nemulțumirea oamenilor creştea din ce în ce. Singurul 
care ştia ceva nu putea fi altul decît Karaotis; dar nu era chip 
să stăm de vorbă cu el, se strecura printre noi ca un ţipar. 
Către amiază l-am prins jos, lîngă butoiul cu apă, l-am încon- 
jurat şi l-am împroşcat cu o ploaie de întrebări: 

— De ce coborim către sud? 

— Încotro navigam? 

— Ce-i cu transportul ăsta de cinci butoaie şi şapte lăzi? 

— Cine e arabul care îşi dă atitea ifose? 

— Ce mă întrebaţi pe mine? a mormăit el moale. 


— Căpitanul ne-a spus că vom urca spre Mediterana! De 
ce nu-şi ţine făgăduiala? a strigat întăritat Gert. 

— După ce vom isprăvi cu Majunga o să şi-o ţină, i-a 
răspuns Karaotis fără să-l privească. 

— Majunga?! 

Toţi am rămas o clipă cu gurile căscate. Karaotis s-a folosit 
de uluiala noastră ca să o zbughească pe punte. Acolo, sub 
privirile căpitanului, era la adăpost. 

Portul Majunga se găsea pe insula Madagascar, în faţa 
Mozambicului. Asta însemna să facem cale-ntoarsă. Şi apoi, 
mai era necazul cu musonii. Ne aflam în luna noiembrie, cînd 
aceştia mai suflau încă din sud, aşa că drumul spre Majunga 
avea să fie anevoios, cu vintul în faţă, trebuind să navigam în 
zigzag. Începînd din decembrie musonii îşi inversau direcţia, 
ceea ce însemna ca la întoarcere să navigam în aceleaşi 
condiţii. Făcînd o socoteală simplă, oricît de bine ar fi mers 
treburile, nu puteam ajunge în Mediterana decit prin ianuarie 
sau februarie. Aşadar încă trei-patru Juni de pribegie. 

Lăzile şi butoaiele aduse de pe insulă n-au fost coborite în 
cală, cum ar fi fost firesc, ci le-am aşezat la pupa, lîngă 
dunetă, legindu-le strîns şi lăsînd totodată între ele un spaţiu 
de vreo doi metri pătraţi. Acolo şi-a rostuit musafirul nostru 


culcuşul - cu cîteva perne şi pături aduse din cabina 
căpitanului. Işi păzea bine marfa!... Singurul său bagaj era o 
lădiţă. 


De data asta, zilele care s-au scurs au fost cele mai 
posomorite din sumedenia celor petrecute pe întinsul apelor. 
Lui Selim nu-i mai ardea de giumbuşlucuri, mandolina lui Gino 
amuţise, Gert era tot timpul pus pe harţă, parcă şi lătratul lui 
Kuky era acum altul. 

Continuam să navigam către sud-est, ceea ce, după 
socotelile noastre, nu era direcţia corectă pentru Madagascar; 
mai degrabă spre largul oceanului Indian. Nemulțumirea 
echipajului era sporită în bună măsură şi de purtarea 
străinului. Era neprietenos şi trufaş. Rareori îşi părăsea cul- 
cuşul şi cerea să i se aducă toate sub nas. O dată l-a repezit 
destul de aspru pe lanis, fiindcă încercase să intre în vorbă cu 
el. Ceea ce ne-a supărat însă mai rău a fost lovitura de picior 


pe care i-a tras-o bietului Kuky, care îşi închipuise, pesemne, 
că s-ar putea gudura şi pe lingă el. 


XXX 


Într-o noapte ieşisem din cart şi abia aţipisem cînd am fost 
trezit de o zgilţiitură. Lîngă mine chicotea Selim cu o cană în 
mînă. 

— Nu vrei să tragi şi tu o duşcă de rom? m-a întrebat el 
clipind şiret din ochi. 

Care marinar ar fi refuzat aşa ceva? Am sorbit cu nesaţ din 
cană, dar numaidecit am scuipat lichidul pe podea. Era sărat şi 
amar. 

Selim a pufnit în ris. 

— Apă de mare, gugumanule!... Mi-a dat de bănuit chiar 
de la început. Un butoi de rom, cît ar fi el de nou, trebuie să 
miroase a rom, nu a doagă, chiar dacă doaga e din lemn de 
teck. 

Mi-a povestit în citeva cuvinte: Şterpelise un burghiu din 
lada dulgherului şi, în timp ce străinul trăgea aghioase, a dat 
un cep unuia din butoaie. 

— La noapte voi ronţăi biscuiţi! ne-a anunţat Selim. Tare-s 
curios să ştiu ce gust au! 

Şi s-a ţinut de cuvint. De data asta a slăbit cu o daltă scîn- 
dura unei lăzi şi a scos afară un pumn din conţinutul ei: 
pămînt amestecat cu aşchii şi cioturi de lemn. 

Ne-am privit uimiţi. Povestea părea foarte ciudată. Asta 
transportăm? Pentru atita lucru am schimbat drumul şi vom 
ajunge acasă cu o întîrziere de cîteva luni? Oare căpitanul ştia 
ce conţin butoaiele şi lăzile arabului? Ne-am hotărît să 
mergem să-i vorbim. 

L-am prins dis-de-dimineaţă în cabina lui, în timp ce 
străinul dormea încă, şi i-am spus toată tărăşenia. Ne-a privit 
cîteva clipe în tăcere, încruntat, apoi ne-a răspuns scurt, 
întorcîndu-ne spatele: 

— E treaba lui. A plătit şi poate să transporte ce pofteşte. 

Dar Gert, colţos, nu s-a lăsat: 

— Şi pentru un astfel de transport a trebuit să navigam pe 
ocolite şi cu luminile stinse? Să ne apropiem hoţeşte de un 


țărm pustiu şi tot hoţeşte să încărcăm? Pentru a căra marfa 
asta, nici de trei parale, trebuie să ajungem tocmai la 
Majunga? Aici nu-i treabă curată. 

Eu, unul, am îngheţat. In altă împrejurare, dacă i-am fi 
vorbit în felul acesta, căpitanul ne-ar fi scos afară în pumni. 
Acum, însă, nu se simţea în largul său şi a tăcut. 

Gert a prins glas: 

— Ne-aţi făgăduit că vom urma calea cea mai scurtă către 
casă. 

— După Majunga veţi porni spre casă, a răspuns el. 

Dar Gert mai avea ceva de spus: 

— Pentru toată treaba asta echipajul cere o suplimentare... 
ca aceea de la Capul Acelor. 

Căpitanul a tăcut iarăşi şi ne-a privit din nou lung. Apoi 
cuvintele lui parcă ne-au izbit în moalele capetelor: 

— Asta să i-o cereţi lui Ahmed. De o săptămînă corabia 
este a lui. 

Aşadar, vrînd-nevrind, acum eram simbriaşii arabului de 
lîngă dunetă şi, deci, la cheremul lui. Încolţit din nou, Karaotis 
ne-a mărturisit ceva mai tirziu că Ahmed, la cumpărarea 
corăbiei, îşi luase angajamentul ca pe noi toţi, după această 
cursă, să ne trimită cu întiîiul prilej acasă; bineînţeles dacă nu 
ne învoiam să servim în continuare sub ordinele lui. Cît despre 
conţinutul lăzilor, s-a jurat că nici căpitanul şi nici el n-au ştiut 
nimic. 

Dar n-am mai avut timp de discuţii şi tocmeli, căci chiar în 
după-amiaza aceea s-a dezlănţuit furtuna. 

S-a pornit dintr-o dată, după citeva ore în care nici o adiere 
cît de mică n-a mişcat pînzele. Mai întîi s-a ivit la orizont o fişie 
subţire de nori plumburii; apoi s-a stîrnit hulă şi vîntul a 
început cu furie, urmat de un adevărat potop. Munţi de valuri, 
ca nişte monştri fioroşi, se zvîrleau către înalt căutînd parcă să 
ajungă şi să nimicească izvorul ploii, ca apoi să se prăvălească 
în făgaşul lor, cu mugete înciudate de neputinţă. Norii 
plumburii, cînd şi cînd prinzînd contur sub licărirea fulgerelor, 
alergau miînaţi de iureşul vîntului şi aruncau puhoaie care 
biciuiau coamele valurilor. Lupta dintre apele pămîntului şi 
cele năpustite din cer era pe cît de îndirjită, pe atît de 
zadarnică. Talazurile nu puteau ajunge acolo unde ţinteau, iar 


puhoaiele prăvălite din înalt erau înghiţite pe dată de gurile 
căscate ale oceanului. Vîntul, prin şuierul lui, părea că îşi ride 
de vrajba pe care o stîrnise între cer şi pămînt. 

Corabia, cu cala goală şi numai cu balastul de la santine, 
părea jucăria valurilor. Ahmed, de îndată ce şi-a dat seama că 
„marfa” putea fi zvirlită în ocean de valurile care măturau 
necontenit puntea, ne-a cerut s-o coborîm în cală; însă acest 
lucru era acum aproape cu neputinţă. Şi apoi, eram prea 
ocupați cu atîtea alte îndeletniciri grabnice. Pe de altă parte ni 
se părea caraghios să ne pierdem vremea în acele clipe 
punînd la adăpost cîteva lăzi şi butoaie fără preţ. Văzind că nu 
sare nimeni să-l ajute, s-a apucat singur să le lege din nou cit 
mai vîrtos. Privindu-l, mi-a trecut prin minte că, poate, nici el 
nu ştia ce păzea cu atita străşnicie. 

Furtuna a ţinut două zile. Incepuse să mi se facă milă de 
Ahmed, rămas tot timpul lîngă încărcătura lui, agăţat de 
funiile cu care era amarată, ud şi zdrobit de oboseală. 

Într-un răstimp, cînd furtuna îşi mai scăzuse puterea şi 
începuserăm să răsuflăm mai uşuraţi, s-a petrecut o înlănţuire 
de întîmplări aproape de necrezut. Un talaz uriaş a izbit 
corabia într-o coastă zgilţiind-o din toate mădularele şi 
povirnind-o pentru cîteva clipe pe o coastă. Catargul cel mare 
s-a frînt brusc şi a căzut peste dunetă strivind sub el, printre 
altele, şi unul dintre butoaiele lui Ahmed. „Romul” din el s-a 
împrăştiat pe punte, iar în mijlocul doagelor frînte a apărut un 
săculeţ de pînză cît o pungă de citeva kilograme. Ahmed s-a 
zvirlit cu pîntecele peste el ca nu cumva să fie luat de şuvoiul 
apelor; dar, sub greutatea lui, pînza săculeţului a plesnit şi pe 
punte s-a revărsat o grămăjoară aurie: monede de aur, lire 
engleze cu chipul majestăţii sale pe ele. Ahmed, furios, a 
început să îndese galbenii în sîn şi prin buzunare. 

Dar un necaz trage după el altele. Celelalte butoaie, 
slăbite din strînsoarea legăturilor, au prins să se rostogolească 
pe punte, minate de bătaia tangajului şi, unul cîte unul să se 
zdrobească de copastie, de dunetă şi de tot ce întîlneau în 
cale. Şi între doagele fiecărui butoi sfărimat apărea cite un 
săculeţ, şi în fiecare săculeţ strivit cîte o grămăjoară de aur. 

Atunci am văzut ceea ce nu mi-aş fi închipuit să văd 
vreodată. Cît de deznădăjduit poate fi un om şi cît de lacomi 


pot fi uneori alţii. Ahmed urla blestemiînd şi alergînd după 
rostogolurile butoaielor; şi odată cu el, ca înnebunit, tot 
echipajul. Kuky, asmuţit ca într-o joacă deosebită, se încrucişa 
printre picioarele oamenilor, lătrînd. Grămăjoarele de aur 
dispăreau în buzunarele tuturor, iar Ahmed cerea fiecăruia să 
numere ce a luat, ca mai tirziu să-i dea socoteala întocmai. 
Uitaseră cu toţii de furtună şi de primejdia care îi păştea încă. 
Singurul lor gînd era să apuce cît mai mult şi cît mai repede. 
Lîngă dunetă, deşi rănit la umăr de catargul căzut, Selim 
chicotea urmărind cu ochii bulbucaţi cele ce se petreceau, ca 
un spectator la o reprezentaţie de circ înfricoşătoare şi 
totodată caraghioasă. 

Curînd, un alt talaz năprasnic avea să curme totul, 
curăţind puntea şi de aur şi de oameni. Greutatea din 
buzunare i-a tras mai repede spre fund. 

Peste vălmăşagul nebun dinainte s-a aşternut deodată 
tăcere. Parcă şi apele se liniştiseră pentru cîteva clipe. Ahmed, 
agăţat de o funie, şedea ca prostit; lîngă dunetă, Selim plîngea 
cu sughiţuri; iar alături, Kuky, în două labe, părea nedumerit 
că joaca se isprăvise atît de neaşteptat. 

Ultimul iureş al furtunii s-a încheiat cu un zvicnet cumplit 
al corăbiei. Un scrişnet scurt şi vasul s-a poviîrnit pe o rînă. 
Intrase în colții unor stînci, la cîteva mile de o coastă pe care, 
în harababura de pe punte, nimeni nu o zărise. 

Desigur că spărtura din carenă era mare, căci vasul se 
scufunda repede. Cîţi mai rămăseserăm ne-am înghesuit într-o 
singură barcă, nu mai era timp să punem la apă şi a doua. N- 
am ajuns însă să ne îndepărtăm de epavă pentru că lăzile lui 
Ahmed, alunecînd pe poviîrnişul punţii ca pe un tobogan, au 
căzut peste noi răsturnînd barca. Să nu fim atraşi de hăul 
stîrnit de scufundarea corăbiei, ne-am îndepărtat de ea 
înotînd. Totuşi, unii au rămas prin apropiere ca să se agate de 
lemnăria care va pluti după dispariţia vasului. 

Eu, împreună cu cîţiva înotători mai buni, printre care se 
găseau Gino, Selim şi Gert, ne-am avintat către fişia de 
pămînt ce se zărea în faţă. Inotam din răsputeri, dar ea, în loc 
să se apropie, părea tot mai îndepărtată... 


XXX 


Cînd m-am scuturat de amintiri, soarele ajunsese aproape 
deasupra capului. Ahmed se afla tot pe colţul de stîncă. Kuky, 
cu labele ghemuite sub el, mă privea scîncind din cînd în cînd. 
Poate că simţea lipsa lui Selim, sau, poate, îi era foame. 

Aşadar, numai noi trei! 


CAPITOLUL II 
ZILE CU SURPRIZE? 


Ne aflam pe o plajă nu prea largă, mărginită de stînci şi 
tufişuri dese. Ici şi colo, la cîţiva paşi de țărm, se înălţau pilcuri 
de banani şi cocotieri. Nu aveam puterea şi nici îndeminarea 
să ne cocoţăm în ei ca să culegem fructe proaspete, aşa că 
ne-am mulţumit să adunăm de pe jos cele ce ni se păreau 
căzute mai de curînd. 

Am băgat de seamă că Ahmed şchiopăta de un picior. 

— Mi l-am strivit cînd s-a răsturnat barca, a mormăit el ca 
răspuns la întrebarea mea. 

L-am privit cu uimire. 

— Şi totuşi ai fost în stare să ajungi pînă aici?! 

A înălţat din umeri. Privirile mi-au trecut la Kuky care 
hăpăia o banană. Dar el? Cită tărie poate da uneori dorinţa de 
a trăi!... Dar ceilalţi cu care pornisem înotînd spre insulă? Sau 
cei rămaşi în jurul epavei ca să se agate de orice lucru care va 
pluti?... Puterile lor fuseseră pesemne mai slabe decît dorinţa 
de a se salva. Am privit îndelung întinsul nesfirşit al apelor. 

În timp ce mîncam bananele - care ni se păreau foarte 
gustoase, şi nu numai pentru că eram flămînzi sau pentru că 
altă hrană nu aveam deocamdată la îndemină - îmi frămîntam 
mintea să ghicesc unde ne puteam afla. Furtuna, după cite îmi 
aminteam, ne împinsese la început către sud, apoi către sud- 
est, pe urmă... numai Dumnezeu mai ştie!... Totuşi, nu ne 
puteam găsi decit pe una dintre insulele arhipelagurilor 
Amirantes sau Providence... Parcă ele s-ar afla prin părţile 
astea... Sau poate Aldabra... Dar dacă nimerisem pe vreo 
insulă răzleaţă, departe de căile obişnuite de navigaţie? 

Nu era vreme de pierdut. În primul rînd trebuia să ne dăm 
seama dacă insula era locuită; dacă nu, ce posibilităţi de 
vieţuire ne putea oferi. Dar mai întîi de toate trebuia să 
căutăm apă de băut. Setea începuse să ne chinuiască. Spre 
norocul nostru, pe la amiază s-a pornit o răpăială scurtă, aşa 


? Titlul acestui capitol, fiind indescifrabil în manuscris, îmi aparţine. 


cum sînt ploile ecuatoriale. Ne-am potolit setea cu apa adu- 
nată în scobiturile stîncilor. 

Pe Ahmed, cu piciorul lui beteag, nu puteam pune temei. l- 
am făcut semn să rămînă pe loc, iar eu împreună cu Kuky am 
pornit de-a lungul țărmului către nord, unde coasta părea mai 
şerpuită. După vreo jumătate de milă am dat peste un golf 
mic, cu apa limpede, umbrit de palmieri şi tufişuri înalte. Era 
un colţişor frumos, aşa cum se văd uneori în pozele din cărţi. 
Kuky, necăjit că nu-l iau în seamă, a făcut cîteva tumbe. Am 
zimbit cu amărăciune şi, în amintirea stăpînului său care mă 
înveselise de atitea ori, am dat golfului numele său: Golful lui 
Selim. 

Am privit împrejur cu luare-aminte. Am băgat de seamă că 
ramurile lungi şi drepte ale unor copăcei erau retezate. Poate 
de furtuna din ajun. Cercetind cioturile mi-am dat seama că 
rupturile erau vechi. L-am chemat pe Kuky, dispărut într-un 
tufiş, ca să pornim mai departe. Mi-a răspuns printr-un lătrat 
scurt, însă n-a scos capul. L-am chemat din nou şi văzînd că 
nici de data asta nu apare, am intrat în tufiş. L-am găsit 
mirosind scîndurile sfărimate ale unei lădiţe vechi. Aşadar... 

M-am repezit spre o îngrămădire mai înaltă de stînci, m- 
am cocoţat în virful ei şi am început să chiui din răsputeri, 
fluturîndu-mi braţele deasupra capului. Am strigat iarăşi şi 
iarăşi... în sfîrşit am auzit un răspuns slab dinspre sud. Inima 
mi-a zvicnit în piept sub imboldul unei nădejdi; dar numai 
pentru o clipă, căci mi-am dat seama de îndată că glasul care 
îmi răspunsese era al lui Ahmed. De altfel îl şi zăream în 
depărtare, pe plajă, clătinîndu-şi şi el braţele. _ 

M-am apucat să scotocesc celelalte tufişuri ale golfului. In- 
tr-unui am găsit un butoi de metal ruginit, în altul un capăt de 
parimă putredă. Deci, chiar dacă insula era acum pustie, 
cîndva ea fusese locuită. 

Am părăsit coasta şi am pornit spre interior. Drumul urca 
uşor către un lanţ de deluşoare stincoase. Cînd am ajuns pe 
creasta lor, după vreo milă de mers, am zărit de partea 
cealaltă, la altă milă distanţă, iarăşi oceanul. De aici, de pe 
înălţime, puteam să-mi dau seama destul de bine de forma şi 
înfăţişarea insulei. Era o fişie lungă de vreo şase-şapte mile şi 
lată, aici la mijloc, de vreo două. De o parte şi de cealaltă 


coastele erau joase şi pline de verdeață; iar de-a lungul ei, 
prin mijloc, un şnur de dealuri colţuroase, sterpe, ca şira unei 
spinări. Partea nordică, cea mai înaltă şi stincoasă, intra în 
ocean ca un virf de suliță; în schimb, către sud terenul se 
lăţea, era plat şi încărcat de o vegetaţie foarte bogată. De jur 
împrejur oceanul cu reflexe albăstrui, verzi sau violete. Stoluri 
de păsări se roteau pretutindeni în bătaia aurie a soarelui. 
Aveam iarăşi o privelişte frumoasă, însă inima nu-mi dădea 
ghes către aşa ceva. 

Am coborit înapoi de-a curmezişul, pe drumul cel mai 
drept. Pe cînd treceam peste un grohotiş, m-am oprit brusc. La 
cîţiva paşi, printre pietre, se strecura un şarpe. Se părea că pe 
insulă nu se aflau alte vietăţi decît păsări şi şerpi. 

Cînd am ajuns pe țărm, lingă Ahmed, soarele era la 
asfinţit. Ne-am grăbit să ne facem culcuş pentru noapte, din 
ramuri şi frunze, în adîncitura largă a unei stînci. Cred că am 
adormit de îndată ce am închis ochii. 


XXX 


M-a trezit lătratul îndîrjit al lui Kuky. Soarele era de o suliță 
pe cer. M-am întors către Ahmed. Se afla în culcuşul său, la 
doi paşi de mine, proptit într-un cot şi cu ochii holbaţi. Părea 
împietrit. Pentru o clipă am încremenit şi eu. La cîteva palme 
deasupra lui atîrna capul unui şarpe. Se priveau necilintiţi, 
neîndrăznind nici unul să facă vreo mişcare. Am întins binişor 
mîna la spate, am găsit pe pipăite o creangă mai mărişoară, 
am tras-o de sub mine şi am lovit dihania dintr-o smucitură. 
Şarpele s-a răsucit şi s-a strecurat repede afară cu Kuky după 
el. 

— Cred că Kuky şi-a plătit datoria! am exclamat eu fără să 
vreau. 

— Ce datorie? 

— Lovitura de picior pe care i-ai tras-o într-o zi pe corabie. 

Ahmed nu mi-a răspuns şi s-a ridicat. Mi-a părut rău de în- 
dată. Era adevărat, omul acesta nu-mi plăcuse din prima clipă 
şi aveam mulţi colţi împotriva lui, însă atita timp cît eram 
sortiţi să vieţuim laolaltă cine ştie cîtă vreme, nu avea nici un 
rost să ne învrăjbim. 


Curind am făcut o descoperire jalnică. Pornisem să 
cercetez coasta spre sud, dar abia făcusem citeva sute de paşi 
şi Kuky a ţişnit de lîngă mine înainte. Pe marginea plajei, 
jumătate în apă şi cu faţa îngropată în nisip, zăcea un leş 
îmbrăcat în pantaloni subţiri de dril şi cămaşă colorată. Era 
Gino. Îl zvîrliseră la mal valurile. 

Pe lume sînt multe ciudăţenii ce nu pot fi explicate. La un 
pas de el se afla mandolina, spartă şi fără strune, moartă şi 
ea. Era greu de închipuit că, în lupta cu apele, o păstrase în 
miîini; mai degrabă soarta hărăzise să nu despartă nicicînd 
cîntăreţul de alăuta sa dragă şi i-o trimisese alături, pe coama 
unui val, ca o ultimă preţuire... 

L-am strigat pe Ahmed ca să mă ajute. Ar fi fost cu 
neputinţă să-i săpăm o groapă în terenul stîncos dimprejur şi 
am hotărît să-l dau din nou oceanului; de altfel, aşa cum se 
cuvenea unui fost marinar. Nu departe, ţărmul era ceva mai 
înalt şi abrupt, cu apa adîncă sub el. Am vrut să-l arunc în apă 
cu buzunarele pline de pietre; însă Ahmed m-a dumirit că 
pantalonii şi cămaşa de pe el preţuiau mai mult pentru cei vii 
decit celui răposat. Era un om chibzuit Ahmed acesta şi se 
gîndea la toate! 

l-am lăsat lui în seamă neplăcuta treabă de a-l dezbrăca şi 
a-i lega strîns de brîu, cu cureaua, un bolovan colţuros şi greu. 
Eu i-am prins de miini, cu lănţişorul subţire pe care îl purta la 
gît, mandolina. L-am dus pînă la locul ales şi, în timp ce, în- 
genuncheat, murmuram o rugăciune învățată în copilărie, 
Ahmed l-a împins de pe stîncă spre adîncul apelor. 

În buzunarele pantalonilor lui Gino am găsit un briceag cu 
prăsele de os - acum obiect de mare preţ pentru noi - o 
fotografie decolorată de vreme şi de apă, înfăţişîindu-l alături 
de o fată - poate iubita lui - şi o liră de aur, pe care Ahmed s-a 
grăbit s-o înfunde într-unul din buzunarele lui. 

— E din lirele mele!... Ţie îţi rămîne fotografia, mi-a zvîrlit 
el peste umăr pornind şontic înapoi spre plajă. 

Ne-am hotărît să ne înfiripăm un adăpost chiar pe locul pe 
care fuseserăm aruncaţi de valuri. Aici terenul era neted, 
deschis, cu vedere largă spre ocean, unde semnalele noastre 
ar fi avut sorţi să fie zărite mai uşor de vreun vas ivit cîndva în 
larg. Am ales locul dintre trei arbori alăturaţi: doi în faţă pe 


aceeaşi linie cu ţărmul; al treilea, un cocotier, între ei, însă 
retras ceva mai în spate. Era un spaţiu triunghiular, de cîţiva 
metri pătraţi. 

Din crăci, legate între ele cu un soi de liane subţiri, şi din 
ramuri dese, peste care am aşternut un strat de frunze de 
palmieri, am înjghebat un acoperiş; iar din bolovani, cîte un 
perete pe laturile din dreapta şi din stînga; pe a treia, cea cu 
vederea spre ocean, am lăsat-o deschisă. Treaba a fost 
îndelungată şi anevoioasă, neavînd alte unelte decît briceagul 
lui Gino şi două cioturi groase de lemn. Tot greul l-am dus eu, 
căci Ahmed era neîndemiînatic şi se mişca destul de anevoie 
din pricina piciorului. 

Aşa s-a scurs ziua a doua. 


XXX 


Ca şi în dimineaţa din ajun, am fost treziţi de un fapt 
neaşteptat. De astă dată de un bufnet scurt şi de strigătul lui 
Ahmed. O nucă de cocos se desprinsese din virful arborelui, 
trecuse ca o ghiulea prin acoperiş şi nimerise drept în piciorul 
bolnav al arabului. 

După ce ne-am dat sama că mai mare fusese spaima decit 
lovitura, nu mi-am putut opri o glumă: 

— Ţi-a fost servită gustarea de dimineaţă, Ahmed! 

In adevăr, laptele din miezul nucii, puţin acriu, era foarte 
gustos - sau aşa ni s-a părut nouă atunci. 

N-aş putea spune ce m-a îndemnat să pornesc în ziua 
aceea spre nord, partea cea mai stincoasă şi aspră a insulei, 
cînd firesc ar fi fost să-mi îndrept întîi cercetările spre sud, 
unde era vegetaţie bogată, locuri mult mai prielnice pentru 
noi. 

Am plecat singur, de-a lungul țărmului. Am trecut de micul 
golf descoperit în prima zi, golful lui Selim, şi am mers înainte 
prin nisipul fin şi fierbinte. După vreo milă, plaja începea să se 
îngusteze şi curînd s-a înfundat într-un morman de stînci. M- 
am căţărat pe ele şi am încercat să-mi urmez drumul, dar el 
devenea din ce în ce mai anevoios, trebuind să fac ocoluri la 
tot pasul sau să trec peste colţuri şi muchii înalte. Piatra 


încinsă îmi frigea tălpile şi, cu toate că îmi scosesem cămaşa, 
eram leoarcă. 

M-am oprit ca să-mi trag niţel sufletul. Panta continua să 
urce pe distanţă de încă vreo milă, la sfîrşitul căreia se zărea o 
îngrămădire de stînci înalte, cu înfăţişare ciudată. Se părea că 
acolo se afla capătul de nord al insulei. 

Eram gata să renunţ şi să iau drumul întoarcerii, însă iarăşi 
ceva nelămurit m-a îndemnat să nu mă dau bătut. Am părăsit 
coasta pe care mă aflam, ca să caut alt drum, poate mai uşor, 
pe coasta cealaltă. Ştiam, de altfel, că aici, spre capătul ei, 
insula se îngusta mult. Am pornit, deci, ca să trec peste şnurul 
de deluşoare din mijloc, care acum se afla destul de aproape. 

Cînd am ajuns sus, uimirea nu mi-a fost mică. De partea 
cealaltă, sub deluşoare şi de-a lungul lor şi al coastei înalte, se 
găsea o potecă bătătorită, ce şerpuia către îngrămădirea 
ciudată de stînci din faţă. M-am aplecat şi am ridicat de jos un 
belciug ruginit de fier. După cîţiva paşi am găsit, într-o 
crăpătură, o zdreanţă de pînză putrezită, ca jumătatea unei 
miîneci de cămaşă. Am iuţit paşii. Curînd poteca a urcat pe o 
platformă largă şi aproape netedă, brăzdată doar la mijloc de 
un brîu de bolovănişuri şi străjuită ici şi colo, pe marginile 
dinspre ocean, de cîteva stînci înalte. 

La capătul ei nordic, platforma, lungă de citeva sute de 
paşi, se gituia brusc, ajungînd ca o punte lată doar de doi 
metri şi lungă de zece-doisprezece, sub care, la vreo şaptezeci 
de picioare în afund, la poalele unor pereţi abrupți, vuiau 
apele învolburate ale oceanului. Deşi obişnuit cu înălţimea ca- 
targelor de pe care mînuiam velele, am trecut peste această 
punte, care suia uşor, cu destulă teamă. Hăul de dedesubt 
parcă te atrăgea ca o vrajă. 

La capătul celălalt al punţii terenul se lărgea iarăşi, tran- 
sformîndu-se într-o terasă ovală, cît o ogradă mare, în fundul 
căreia străjuiau pereţii stincilor înalte. 

In partea dinspre sud, de-a lungul insulei, priveliştea era 
neobişnuită. După cum de pe teuga unui vas ai sub ochi 
puntea întreagă, tot aşa de-aici, de sus, aveam în faţă 
aproape toată întinderea insulei, care se asemăna întruciîtva 
cu puntea unei corăbii măreţe. 


Mi-am rotit privirile pe terasă şi de îndată uimirile au 
început să se ţină lanţ. Prin unghere, lăzi sparte şi butoaie 
dogite; sub un colţ de stîincă, un morman de saci vechi şi 
putreziţi; către mijloc, o pirostrie mare de fier, sub care mai 
erau încă urme slabe de cenuşă, iar alături de ea un vraf de 
crăci ciuntite şi vreascuri sortite să întreţină focul; pe jos 
zdrenţe, cioburi, oase. Ograda unei gospodării mari într-o 
nemaipomenită neorînduială. 

M-am apropiat de stîncile înalte. Nici aici minunile n-au 
încetat; ba dimpotrivă, s-au înmulţit, între stînci se afla un loc 
larg cît arena unui circ, ca o peşteră descoperită. Alături, alta 
mult mai mică, ce avusese cîndva acoperiş, căci trunchiurile 
de copaci tineri şi crăcile din care fusese alcătuit, acum erau 
prăvălite într-o parte astupînd pe jumătate o gaură ce părea 
că da într-o hrubă. 

Toate acestea le-am prins dintr-o ochire, ca apoi să încep 
să cercetez totul mai cu amănuntul, în sala mare, pe peretele 
din fund, cît şi pe cei doi din laturi era întins un odgon de 
sîrmă împletită şi prins ici-colo de cîte un belciug gros de fier, 
ca acel găsit pe potecă, înfipt bine în piatră. 

Nu mai încăpea vorbă că insula fusese cîndva, şi nu 
demult, un lagăr. De ocnaşi? Mai degrabă de sclavi. Cuibul 
unor pirați? Poate al unor vînători şi negustori de robi. 

Am socotit că ultimul răspuns era cel mai potrivit. Dacă 
sala cea mare fusese adăpostul prizonierilor, cea mică, de 
alături, al paznicilor. O dovedea şi faptul că aceasta din urmă 
fusese acoperită pentru a-i ocroti de ploi şi arşiţă. Şi apoi, aici, 
de-a lungul pereţilor, nu se afla odgonul de care se prindeau 
belciugele lanțurilor care ferecau oameni, ci mormane de 
frunze, saltelele pe care se odihneau stăpinii. Tot aici se mai 
găseau sumedenie de sticle goale, cîndva, fireşte, pline cu 
băuturi. 

Îţi puteai da seama uşor că aceste locuri fuseseră rostuite 
în bună măsură şi de mîna omului. O dovedeau urmele de 
cioplire de pe jos şi de pe pereţi pentru a netezi piatra pe 
unde era nevoie, lărgirea trecerii dintre cele două încăperi, 
cum şi urmele încercării - nedusă la bun sfîrşit - de a croi o 
ieşire directă din sala mică, afară, pe terasă. Ca totul să 
ajungă rostuit, aşa cum arăta acum, fusese o treabă afurisit 


de grea; însă braţele acelora care o săvirşiseră se dovediseră 
voinice şi îndeajuns de numeroase. Fără îndoială că se 
îndepărtaseră trunchiuri întregi de stincă, ceea ce ceruse zile 
în şir de trudă. 

Am dat în lături o parte din crăcile ce astupau intrarea 
hrubei şi m-am strecurat cu grijă înăuntru. Nu părea prea 
adincă. Orbecăind prin întuneric m-am împiedicat de o lădiţă. 
l-am smuls capacul. Era plină cu pesmeţi. Mi-am umplut gura 
şi buzunarele. Alături o stivă cu alte trei. Un adevărat 
belşug!... La doi paşi am dat de un butoiaş. L-am clătinat. în el 
clipocea ceva. Am întins mîinile ca orbii şi am înaintat pînă la 
peretele din fund; apoi, pipăindu-l mereu, m-am prelins de-a 
lungul lui spre stînga. Făcea o adiîncitură rotundă şi înlăuntrul 
ei mîna a întîlnit o ţeava subţire. Lîngă ea alta, şi alta... Arme. 
Sub ele cîteva lădiţe grele. Muniția. Mă aflam, deci, în magazia 
de alimente şi depozitul de arme şi muniții. 

Am ieşit afară şi m-am trîntit pe un maldăr de frunze. 
Tremuram din tot trupul. Am încercat să-mi orînduiesc 
gîndurile. 

Da, fără îndoială că insula era tabăra unor traficanţi de 
sclavi. Sprijinindu-mă pe cîteva date cunoscute, am încercat 
să le leg între ele. Atît Zanzibarul cît şi porturile de pe coastele 
Mozambicului şi Tanganicăi încetîndu-şi activitatea, întreaga 
zonă fiind supravegheată cu  străşnicie de flota 
antisclavagistă, vechii negustori au găsit alte soluţii. De pildă, 
sclavii vînaţi în interiorul continentului puteau fi îmbarcaţi în 
pilcuri mici, prin cine ştie ce porturi mărunte sau necunoscute, 
pe corăbii uşoare şi iuți - care nu puteau fi ajunse sau 
abordate de vasele vechi şi încete ale flotei britanice - şi aduşi 
aici. Insula era un fel de antrepozit şi punct de tranzit. Cînd 
era adunată cantitatea necesară, ea urma să fie încărcată în 
linişte şi fără riscuri pe un sclavier mare, ce naviga apoi 
departe de zonele controlate, prin largul oceanului Indian 
către Arabia, sau prin apele Atlanticului către coastele celor 
două Americi, unde „marfa” era încă mult solicitată. 

M-am ridicat şi am mai rotit o dată privirile împrejur; apoi 
am străbătut terasa, cu grijă puntea şi am început să cobor 
repede pe poteca largă şi bătătorită. Voiam să văd unde duce. 


După ce am trecut de punctul unde o întîlnisem la suiş, la 
vreo jumătate de milă începea să coboare repede către ţărmul 
estic. A mai şerpuit de cîteva ori printr-o îngrămădire de stînci 
roşietice şi m-am pomenit deodată în faţa oceanului, lîngă un 
golf rotund, cu apa adincă dar liniştită. Golful era gituit la 
intrare de două limbi de pămînt cu vegetaţie deasă. Ascuns 
astfel, cu greu ar fi putut fi zărit din larg. Era tocmai ce-mi 
închipuisem. Printre tufişurile de pe țărm, împrăştiate parime, 
lanţuri, o ancoră şi multe altele, cam ce se găseşte într-un mic 
port. 

De data asta n-am mai întîrziat mult. Am luat suişul pieptiş 
ca să traversez insula spre ţărmul nostru. 

Cînd mi-am deşertat buzunarele de pesmeţi parcă nu le 
venea să creadă. Apoi a fost o adevărată întrecere între Kuky 
şi Ahmed care să înfulece mai vîrtos. Şi, privindu-i, mi s-a 
părut că Ahmed era mai lacom decît Kuky. 

Arabul a fost de aceeaşi părere cu mine; ba a venit şi cu 
unele adăugiri destul de isteţe, care m-au făcut să-mi dau 
seama că nu purta degeaba capul între umeri. Mi-a explicat, 
de pildă, că negustorii de sclavi cuibăriţi pe insulă nu puteau fi 
decit iankei, nicidecum arabi. Şi iată de ce: Corăbiile uşoare 
care ar aduce aici pilcurile de sclavi adunate pesemne pe 
coasta de sus a Tanganicăi, sau pe aceea a Somaliei - 
singurele locuri mai puţin supravegheate de vasele de 
patrulare - nu puteau naviga cu toată iuţeala către insulă 
decît între lunile decembrie şi martie cînd musonii suflau 
dinspre nord, ca apoi încărcătura lor, preluată de un sclavier 
mare, aciuat prin vreun port mai apropiat, să fie purtată de 
acelaşi vînt prielnic prin largul oceanului Indian către acela al 
Atlanticului. Insula era acum pustie fiindcă ne aflam în 
noiembrie. Dacă încărcătura ar fi fost îndrumată către 
coastele arabice, atunci totul s-ar fi petrecut invers, adică 
între lunile aprilie şi decembrie, cînd musonii suflau dinspre 
sud. In cazul acesta insula ar fi trebuit să fie acum populată. 

Socoteala părea destul de chibzuită şi totodată se părea că 
Ahmed nu era străin de treburile astea. Dar judecata arabului 
m-a dat gata cînd mi-a strigat cu dojana: 


— Cum naiba nu ţi-a trecut prin cap să aduci odată cu pes- 
meţii şi o sticlă cu rom sau ce altceva clipocea în butoiaşul 
acela?! Şi crezi că o armă nu ne-ar fi prins bine? 


XXX 


A doua zi am făcut din nou drumul destul de greu şi 
anevoios către „cetăţuie” - aşa botezasem locul - şi cele ce 
aveau să se petreacă acolo peste un timp vor dovedi că 
denumirea fusese nimerită bine. 

Voiam să scotocesc pe îndelete hruba. Mai întîi am 
îndepărtat tot ce-i astupa intrarea, ca să poată pătrunde 
puţină lumină înăuntru. După ce am intrat, am rămas citeva 
minute nemişcat în mijlocul ei ca să mă obişnuiesc cu 
întunecimea; totuşi era greu să poţi desluşi ceva. 

Am început cercetarea cu dichis, pornind de la intrare de-a 
lungul pereţilor. Imediat în dreapta, într-o scobitură, un maldăr 
de lanţuri, parime şi saule; ceva mai departe, unul de vele 
împăturite. Se părea că aici, în depozit, ar fi mai multă 
rinduială decit pe terasă şi în încăperile de locuit. Apoi un 
perete întreg gol. La un colţ, o putinică descoperită, cu ceva 
lipicios înăuntru. Mi-am mirosit degetele şi le-am dus la buze. 
Am scuipat. Marmeladă ce se stricase. Păcat! Pe urmă am dat 
de lădiţele cu pesmeţi pe care le ştiam, de butoiaş, de lădiţele 
cu muniţie şi de rastelul cu arme. Le-am numărat, erau nouă. 
larăşi o bucată de perete gol. Cam la jumătatea lui am simţit 
la picioare un curent uşor de aer. M-am aplecat şi am 
descoperit o gaură. Am vîrît mîna pînă la umăr în ea, dar nu i- 
am dat de fund, cotea într-o parte. De aici venea curentul. 
Bănuiam că se afla pe peretele dinspre nord. Aproape de 
ieşire m-am împiedicat de o rangă de fier. 

M-am încărcat cu două arme şi muniţia necesară, cu un să- 
culeţ din pînză albă, găsit într-un colţ, plin cu pesmeţi şi cu o 
sticlă de gin din butoiaş. Ca s-o umplu, am risipit pe jos cam 
tot pe atita lichid. 

Pe drum am cercetat armele. Erau la fel, din aceeaşi serie, 
carabine englezeşti de vinătoare, cu două ţevi, calibru mare, 
ca pentru vînat de soi. Păreau în bună stare. Am tras două 
focuri în aer. 


De data asta Ahmed s-a lăcomit mai mult la băutură, 
pentru că atunci cînd a ajuns la fundul sticlei limba i se 
împleticea binişor. Susţinea morţiş să ne mutăm în cetăţuie, 
fiindcă acolo am fi avut condiţii mult mai bune de trai. Eu mă 
codeam, în afară de faptul că am fi fost departe de restul 
insulei şi de zona cu vegetaţie din care ne puteam culege 
hrana, mă temeam că prezenţa noastră acolo ar fi fost privită 
duşmănos de stăpiînii care ar fi putut să apară într-o bună zi. 
La ce ne puteam aştepta de la nişte negustori de sclavi, 
îndeobşte iuți la miînie şi cruzi? Auzisem destule grozăvii pe 
seama lor. 

Dacă cineva ar fi urmărit sporovăielile dintre mine şi 
Ahmed cred că s-ar fi prăpădit de rîs. El îmi vorbea în araba 
lui, eu, pentru că limba lui Mahomed o cunoşteam mai puţin, 
trei din zece cuvinte le rosteam în arabă, patru pe greceşte, 
iar restul în ce limbi nimeream; uneori chiar în româneşte. 
Prins în talmeş-balmeşul vorbirii mele, Ahmed îşi părăsea, fără 
să-şi dea seama, limba şi începea să-mi răspundă în acelaşi 
amestec; ba, de multe ori, îl surprindeam chinuindu-se să 
găsească cuvintul potrivit în cine ştie ce limbă, cînd l-aş fi 
înţeles mult mai uşor dacă l-ar fi rostit în araba sa. 

În seara aceea ne-am culcat tîrziu. Întotdeauna vorbăria şi 
băutura i-au încurcat şi zăbovit pe oameni. Abia aţipisem, cînd 
am fost treziţi de lătratul furios al lui Kuky. Am ieşit afară 
buimac. Ciinele se repezise către desişurile de pe panta 
țărmului. M-am luat pe urmele lui. Nimic, nicăieri. L-am 
chemat la mine. Kuky s-a mai repezit de citeva ori înainte, 
apoi s-a lipit de picioarele mele, mîriind. Ce îl putuse întărita? 

Cînd m-am întors în adăpost, pe culcuşul meu de frunze, 
Ahmed, alături, sforăia în somn adînc. 


CAPITOLUL III 
FOŞNETE ŞI URME 


Dis-de-dimineaţă mi-am pus arma în bandulieră şi am 
pornit de-a lungul coastei către sud, parte necercetată încă. 
Ca şi în zilele trecute, Ahmed mi-a cerut să i-l las pe Kuky, deşi 
cîinele tindea mai mult să mă însoţească decit să rămînă în 
tovărăşia lui. 

Ajuns pe stînca de pe care îl cufundasem pe Gino în ocean, 
m-am oprit pentru un timp. Din două cioturi groase, puse de-a 
curmezişul şi legate strîns cu o liană, am alcătuit o cruce pe 
care am înţepenit-o într-un morman de bolovani. 

Cu cît înaintam, plaja se lăţea, terenul devenea tot mai 
neted, iar vegetaţia din ce în ce mai bogată. Şirul de 
deluşoare din mijlocul insulei se topiseră. 

Aici am găsit, zvirlite de ape pe mal, cîteva doage de 
butoiaşe - butoaiele lui Ahmed! - şi o frîntură de catarg. 
Deocamdată nu ştiam la ce ar putea folosi, însă m-am gîndit 
că orice lucru poate fi preţios; aşa că le-am strîns grămadă în 
mijlocul plajei. 

Hotărisem ca în ziua aceea să ţin mereu coasta, dînd astfel 
înconjur capătului sudic; apoi, ajuns pe ţărmul estic, să străbat 
la înapoiere insula prin mijlocul zonei verzi. Pînă acum 
surprizele le avusesem numai de-a lungul țărmului. Oare mă 
aşteptau şi altele? Cercetarea amănunţită a interiorului urma 
s-o fac în alte zile. 

După ce am ocolit un intrînd ascuţit al oceanului în uscat, 
un fel de mic fiord cu maluri înalte, ţărmul a început să se 
arcuiască uşor către est. Aici era partea cea mai lată a insulei. 

Am făcut un popas aşezindu-mă la umbra unei tufe. 
Dogoarea soarelui era îmblinzită de briza ce venea dinspre 
larg. In faţă, luciul oceanului, sub mine, nisipul auriu; în spate, 
verdele crud al arborilor şi tufişurilor dese; deasupra, cerul 
albastru presărat ici şi colo cu cîte un norişor alburiu... şi 
stoluri de păsări ce se roteau necontenit... Zău că merita să 
trăieşti! 


Cred că am aţipit. M-am trezit dintr-o dată, parcă năpădit 
de o nelinişte; dar în jurul meu totul părea la fel de neclintit ca 
şi înainte. Am tăiat plaja către un pilc de bananieri. Pe jos 
citeva fructe răscoapte şi năpădite de furnici. Deasupra 
capului, la înălţimea unei prăjini, un snop de banane gălbui, 
coapte tocmai bine, care te îmbiau. Cum să ajung la ele? Am 
pus arma la ochi şi am ţintit în coada ramurii. Snopul mi-a 
căzut la picioare; dar în aceeaşi clipă am auzit în spatele meu 
un foşnet neaşteptat şi crengi care se rupeau silnic. M-am 
întors către desişul aflat la vreo douăzeci de paşi. Mi-am 
încărcat din nou arma şi m-am apropiat cu grijă. Nimic, doar 
cîteva crengi rupte proaspăt. Desişul era adînc. La mulţi paşi 
înainte se clătina, ca stîrnit de ceva sau cineva care s-ar 
strecura prin el în mare grabă. Îl speriase desigur 
împuşcătura. 

Ce vietate putea să fie? Un om? De ce să fugă cînd firesc 
ar fi fost să-mi iasă în întîmpinare, doar era un biet singuratic 
ca şi mine. Un animal? Mai degrabă, deşi avusesem credinţa 
că insula era pustie. Dar cercetasem numai partea nordică, 
cea stincoasă, şi vietăţile nu se puteau aciua decit aici, în zona 
verde. Mi-am amintit de cele petrecute peste noapte. 

M-am întors şi am ridicat snopul de banane. Erau mult mai 
parfumate şi gustoase decit cele de pe lîngă tabăra noastră. 
Pe urmă am ieşit din nou pe plajă şi mi-am continuat drumul 
fără să se mai petreacă nimic deosebit. 

Povestindu-i lui Ahmed întîmplarea n-am făcut altceva 
decit să-i sporesc temeiurile pentru mutarea noastră în 
cetăţuie. Om sau dihanie, orice ar fi fost, se părea că ne 
pîndeşte neîncetat şi nu puteam şti ce fel de gînduri ne purta. 
Pînă la urmă m-am dat bătut. 

Noaptea am făcut de planton cu schimbul; şi cred că mai 
mult eu decît Ahmed. 


XXX 


Dimineaţa ne-am încărcat - mai bine zis m-am încărcat - 
cu ce bruma aveam (într-o mînă cu săculeţul cu restul de 
pesmeţi, peste care Ahmed a îndesat şi cîţiva ciorchini de 
banane, pe umăr cu cele două arme) şi am pornit pe drumul 


anevoios al cetăţuii. Ahmed, doar cu cămaşa şi pantalonii lui 
Gino făcuţi sul sub braţ, se sprijinea cu celălalt de umărul meu 
liber. Kuky alerga cînd înaintea, cînd în urma noastră, înaintaş 
sau încheietor. 

Drumul a fost un adevărat chin. Ahmed părea greu ca un 
urs şi se lăsa cu nădejde pe mine. Făceam popas aproape la 
fiecare sută de paşi. Ultimul a fost către seară, în faţa punţii. 
Deşi aveam destul loc s-o trecem umăr la umăr, Ahmed s-a 
împotrivit şi a străbătut-o de-a buşilea. 

Eram frînţi. Ne-am azvirlit pe maldărele de frunze uscate 
din sala mică şi am dormit pînă în zori fără vise. 


XXX 


De dimineaţă m-am suit pe virful celei mai înalte stînci, 
care constituia totodată peretele din fund al sălii mari, şi am 
scrutat zările. Spre nord se zărea un punct cenuşiu. L-am privit 
vreme îndelungată. Nu, nu se mişca. Poate o altă insuliţă. 
Poate că aceea era locuită!.., Dar cum să ajungi pînă acolo, 
sau cum să te faci văzut? Dacă am fi avut foc am fi încercat să 
semnalizăm, ziua cu o diră groasă de fum, iar noaptea cu o 
pălălaie. 

De jur-împrejur, pereţii cetăţuii, ca şi ai punţii, se afundau 
abrupți în ocean. Da, botezasem locul cum nu se putea mai 
bine. Acest petic de piatră era o adevărată fortăreață în care 
n-ai fi putut pătrunde decit trecînd puntea; şi dacă puntea ar fi 
fost blocată, cetăţuia ar fi fost ruptă de restul insulei. Un 
singur om înarmat şi adăpostit după o stîncă ar fi putut ţine în 
loc zeci de asediatori. 

După ce am coborit, m-am apucat de treburi gospodăreşti 
care mi-au luat aproape toată ziua. 

Mai întîi am reparat, pe cît m-am priceput, acoperişul din 
încăperea cea mică, pe care am numit-o „sala stăpînilor”; pe 
cea mare o botezasem „sala sclavilor”. Lucrurile descoperite 
în hrubă mi-au fost de mare folos. Cu ajutorul unei parime am 
ridicat cele trei trunchiuri lungi de copaci tineri, care ţinuseră 
loc de grinzi, şi le-am sprijinit bine, la locul lor, pe muchiile 
pereţilor de stîncă. Peste ele am aşezat, de-a curmezişul, 
crăcile. Doagele găsite cu două zile în urmă pe plajă mi-ar fi 


prins bine. Am plănuit să le aduc cu primul prilej, ca să 
întăresc cu ele acoperişul pe unde era şubred. Deocamdată 
am folosit scîndurile coşcovite de la lăzile împrăştiate pe 
terasă. Pe deasupra am întins o velă peste care am pus, ici- 
colo, cîte o piatră, ca să nu fie smulsă de vînt. 

După aceea am zvirlit în ocean crengile şi frunzele uscate 
şi măcinate pe care dormiserăm şi le-am înlocuit cu altele 
proaspete aduse de pe coasta de jos. 

În sfîrşit, m-am folosit de ploaia de la amiază ca să spăl 
bine singurul butoiaş întreg dintre cele care zăceau pe terasă 
şi apoi, cu o bucată de velă îndoită în formă de jgheab şi 
întinsă pe poviîrnişul unei muchii de stîncă, să-l umplu cu apă 
de băut, foarte prețioasă pentru noi. 

Bineînţeles că toate aceste treburi mi-au luat cea mai 
mare parte din zi şi le-am îndeplinit pe toate singur, Ahmed 
dîndu-mi ajutor numai cu sfaturile; însă, trebuie să recunosc, 
multe n-au fost rele. 

Aşa a trecut a şaptea zi de cînd ne aflam pe insulă şi prima 
după adăpostirea în cetăţuie. 


XXX 


Cînd m-am trezit soarele abia se ivise. Ahmed se lăfăia 
încă în culcuşul său. Am ieşit pe terasă, mi-am stropit faţa cu 
cîţiva pumni de apă din butoi, pe urmă am luat o armă, am 
vîrît în buzunar săculeţul de pînză şi l-am fluierat pe Kuky. 

— Vrei să-l iei cu tine? Lasă-l aici! mi-a strigat Ahmed cu 
un glas ce aducea a poruncă şi care nu mi-a plăcut deloc. 

— S-ar putea ca să-mi fie mai de folos mie, i-am răspuns 
scurt pornind spre punte cu cîinele după mine. 

Trebuia neapărat să cercetez sudul insulei, să intru în 
desişurile lui. Amintirea celor petrecute cu două zile în urmă 
nu-mi da pace. 

Am pornit pe poteca bătătorită, căreia i-am găsit un nume 
potrivit, acela de „poteca sclavilor”; apoi am coborit spre 
golful rotund pe care nu-l puteam numi decit „golful robilor” şi 
am luat-o de-a lungul plajei de pe coasta estică. Pe aceasta nu 
o cunoşteam aproape deloc. Era mult mai largă decit cealaltă 


şi mărginită, pînă spre şnurul de dealuri stîncoase, cu 
vegetaţie bogată. 

Plănuisem ca, ajuns la un anumit punct, cam în dreptul 
unde deluşoarele se contopeau cu şesul, să traversez zona 
verde prin mijlocul ei, de la un țărm la altul. În ziua următoare 
aveam să fac acelaşi lucru cu o milă mai jos. In chipul ăsta 
socoteam că voi ajunge să cunosc destul de bine şi această 
parte a insulei. 

Ajunsesem aproape de locul unde chibzuisem să încep 
traversarea, cînd am rămas pironit cu privirile în pămînt. Nu 
mă înşelam. Pe nisipul mărunt se desluşeau destul de limpede 
urme de paşi, ca tălpile goale ale unor picioare omeneşti - 
două şiruri alăturate care tăiau plaja de-a curmezişul. Unul 
venea dinspre interior către ocean, celălalt făcea cale 
întoarsă. 

Aşa dar nu eram singuri pe insulă! Astfel se explicau 
foşnetele ciudate de prin desişuri! 

Tocmai voiam să pornesc pe firul urmelor cînd Kuky a ţişnit 
de lîngă mine, lătrînd. Şi tufişurile dese de pe marginea de sus 
a plajei au început iarăşi să se frămiînte ca atunci cînd cineva 
îşi face loc în grabă printre ele. Deci necunoscutul fusese din 
nou prin apropiere şi mă supraveghease. Lătratul lui Kuky se 
mai auzea încă în depărtare; apoi s-a schimbat într-un 
schelălăit prelung. M-am repezit într-acolo, chemîndu-l. Kuky a 
apărut scîncind şi şchiopătind de un picior. Fără îndoială că 
fusese lovit de cel pe care îl fugărise. 

Am descoperit un firicel de potecă şi l-am urmat. Aceasta 
m-a dus într-o adevărată pădure de bananieri. Printre ei, tufe 
înalte de alun. Inaintam cu grijă. Curînd am dat peste un 
luminiş larg cu iarbă mătăsoasă. Kuky se lipise de picioarele 
mele şi mîrîia către tufele dimprejur, neîndrăznind să se mai 
avînte. Deodată am auzit un şuierat scurt în spatele meu. Am 
sărit într-o parte, iar Kuky în cealaltă. Între noi s-a înfipt în 
pămînt o suliță. 

Fusese un atac sau numai o amenințare? 

Am rotit privirile împrejur. Nu se clătina nici o frunză. Am 
lăsat arma în iarbă, am smuls sulița şi am cercetat-o îndelung. 
Toate acestea le-am făcut cu mişcări domoale, fără nici o 
urmă de pripeală. Suliţa, lungă de vreo doi metri şi groasă cit 


încheietura miinii, nu era altceva decit o cracă decojită, dintr- 
un lemn tare. Capătul subţire era bine ascuţit. Nu părea cioplit 
cu o unealtă tăioasă, mai degrabă pilit cu ajutorul unei pietre. 

Am scos săculeţul de pînză albă, de la cingătoare, l-am 
prins în capătul suliţei, iar vîrful ei l-am înfipt în pămînt. Voiam 
să pară un steag al păcii. După aceea am strigat către cele 
patru zări în toate limbile pe care le încropeam: 

— Hei, tu, oricine ai fi, arată-te! Îţi sînt prieten! 

Am aşteptat. Totul părea încremenit. 

După un timp mi-am deşertat buzunarele de cei cîțiva 
pesmeţi pe care îi mai aveam, i-am pus pe iarbă, la rădăcina 
suliţei, am ridicat arma şi fără grabă am luat drumul înapoi pe 
potecuţă. 

Spre seară, cînd m-am întors în cetăţuie, l-am găsit pe 
Ahmed tolănit pe un colţ de stîncă, în mijlocul terasei. Îşi 
lepădase hainele lui şi se înţolise cu cămaşa şi cu pantalonii 
lui Gino. Alături de el, resturi de pesmeţi împrăştiate pe jos şi 
o sticlă de gin aproape goală. Părea cherchelit bine. 

— Ce veşti îmi aduci, Ted? m-a întîmpinat el. 

Am înălţat din umeri punînd jos puşca şi snopul de banane 
pe care îl adusesem. Nu găseam că ar fi timpul potrivit să-i 
povestesc cele întîmplate. 

— Dar unde-i săculeţul? a observat el. 

— L-am pierdut. 

— Rău, foarte rău, a exclamat Ahmed. 

— Nu-i pagubă mare, voi face altul dintr-un căpătii de velă, 
i-am răspuns eu decojind o banană. 

— Eu nu mai mănînc banane, a bolborosit el, m-am săturat 
cu pesmeţi. 

— Şi cu gin, am adăugat. 

— Şi ce? Nu-i voie? a sărit el deodată. 

— Ba da, dar cu măsură. Dacă dăm jaf în felul ăsta, peste 
cel mult două săptămîni vom înghiţi în sec. 

— Fiecare are voie să facă ce pofteşte! a strigat miînios 
Ahmed. Şi nu dă socoteală nimănui! 

— Da, cu partea lui, i-am răspuns potolit. Miine împărţim 
totul jumătate-jumătate. 

Obrajii lui Ahmed, din arămii deveniseră vineţi. 

— Ascultă, Ted, să-ţi intre bine în căpăţină... 


L-am întrerupt păstrînd acelaşi glas domol: 

— Eu mă duc să mă culc, Ahmed, sînt frînt de ostenit. 
Noapte bună. 

Mi-am luat arma, citeva banane şi am plecat. 


XXX 


A doua zi, deîndată ce m-am sculat, am intrat în hrubă şi 
am tras mai în faţă cele patru lădiţe cu pesmeţi. Două le-am 
pus într-o parte, două de partea cealaltă a ieşirii. Butoiaşul la 
mijloc. Apoi am ieşit. Ahmed mă privea cu un zîmbet căznit. 

— Ai făcut împărţeala? 

— Da. Cele două lădiţe neatinse din stînga sînt ale tale, 
celelalte două din dreapta, dintre care una e cea începută, sînt 
ale mele. 

— Faci pe darnicul! a exclamat el. Apoi, pufnind în ris, a 
adăugat: Şi butoiaşul cum îl împărţi? Poate îl tai în două! 

— Foarte simplu. Să zicem că e plin numai pe jumătate. 
Deci un sfert din gin e al tău, celălalt sfert al meu. 

— Şi cum ai să ştii cînd unul din noi şi-a băut sfertul lui? 

— Tot simplu... fiindcă eu n-am să beau deloc. 

Ahmed s-a ridicat în picioare dintr-o smucitură şi a făcut 
cîţiva paşi spre mine, fără să şchioapete. Pesemne că necazul 
îi luase durerea. 

— Ted, să ştii că aici nu eşti tu cel care porunceşte! a 
strigat el privindu-mă furios. 

Am păstrat acelaşi glas potolit: 

— Aici nu porunceşte nimeni, Ahmed. Amîndoi sîntem 
deopotrivă, adică doi oameni pierduţi de lume, care încearcă 
să-şi prelungească zilele. 

Am intrat din nou în hrubă, mi-am umplut buzunarele cu 
pesmeţi din lădiţa începută, mi-am luat carabina şi am plecat 
cu Kuky după mine. In urma mea am auzit un zornăit de 
cioburi. Ahmed îşi vărsase focul zvîrlind cu o sticlă în pereţi. 

Am mers pe țărm pe acelaşi drum, intrînd apoi pe aceeaşi 
potecuţă în luminiş. Suliţa cu  săculeţul şi  pesmeţii 
dispăruseră. Dar surpriza cea mare nu era să fie asta. 
Ingenunchiat pe iarbă, mă pregăteam să deşert buzunarele de 
pesmeţi, gindindu-mă cum să-i aşez cît mai la vedere, cînd 


Kuky a mirîit scurt sucindu-se repede într-o parte. M-am întors 
şi eu. 

In faţa mea, cam la douăzeci de paşi, lingă o tufă de alun, 
neclintit ca o statuie, cu sulița deasupra capului şi îndreptată 
spre mine, sta un om gol, negru. Ne-am privit aşa, nemişcaţi, 
cîteva secunde. N-aş fi avut timp să apuc arma, deşi se afla la 
picioarele mele. Şi nici nu voiam. Încremenise chiar şi Kuky; 
apoi a încercat să se repeadă, dar i-am înfipt mîna în ceafă 
oprindu-l lîngă mine. Şi iarăşi au mai trecut cîteva clipe lungi. 

Era un tînăr, mai degrabă un băietan la vreo 16-17 ani, 
înalt, bine legat, cu pielea de culoarea cafelei arse şi cu părul 
cret şi negru ca smoala. 

Picioarele şi braţele lungi, puternice. În jurul şoldurilor 
avea legat un căpătii de frînghie găsit, desigur, pe undeva. 

M-am ridicat domol şi i-am arătat pesmeţii. A scuturat 
scurt din cap. Pe urmă mi-a făcut semn cu mîna stîngă spre 
desişul din spate, în timp ce dreapta mă ţinea sub 
ameninţarea suliţei. Ce trebuia să înţeleg? Să-l urmez? Am 
făcut un pas spre el. M-a oprit cu un gest arătîndu-mi-l pe 
Kuky. Am cules din iarbă o scurtătură de lemn tare, mi-am 
scos cureaua de la brîu, am făcut din ea un laţ în care am virit 
gitul lui Kuky ca într-o zgardă, celălalt înnodîndu-l strîns de 
băţul înfipt în pămînt. În chipul acesta bietul cîine era țintuit 
locului. Băiatul a urmărit totul cu atenţie. 

Cînd am isprăvit treaba, mi-a făcut din nou semn spre 
frunzişul din spate. M-am apropiat încet de el. A sărit cîțiva 
paşi în lături ca să-mi facă loc, apoi a ţişnit în spatele meu şi 
cu vîrful suliţei m-a împins în desiş, pe firul unei potecuţe. În 
urma noastră Kuky schelălăia prelung. 

lată-mă prizonier! Oare ce gînduri avea cu mine tînărul 
acesta? Ar fi putut din capul locului să mă ucidă. Desigur că 
altceva plănuia. 

Poteca urca uşor spre nord-vest, adică spre centrul insulei, 
unde deluşoarele se contopeau cu şesul. Curînd ne-am oprit. 
Lîngă o stîncă răzleaţă, împrejmuită de tufărişuri dese, un ochi 
de luminiş; şi în el, lîngă peretele scobit al stîncii, pe un mor- 
man de frunze, zăcea un alt tînăr, de aceeaşi vîrstă şi 
înfăţişare cu cel care mă adusese aici. 


Am înţeles din prima clipă. Am îngenunchiat lîngă bolnav 
în aşa fel încît să-l pot prinde cu coada ochiului pe cel rămas la 
intrare. Acesta îşi luase din nou poziţia războinică, cu sulița 
amenințătoare deasupra capului. Mă privea ţintă pîndindu-mi 
fiecare mişcare, ba parcă şi gîndurile. 

M-am întors spre cel care zăcea. Avea ochii bulbucaţi şi 
tulburi, printre buzele crăpate scotea bolboroseli fără înţeles, 
în timp ce trupul îi era într-un necontenit tremur... Fără 
îndoială, avea fierbinţeală mare. Braţul stîng, de la cot în jos, 
părea un butuc vînăt. Degetele miinii, umflate toate, parcă 
erau de două ori mai groase; cel mijlociu, ciuntit, puroia. 
Infecţie, poate chiar cangrenă. Ce putem face? Nu aveam nici 
măcar cunoştinţele unei babe proaste. _ 

M-am sucit către celălalt, clătinînd din cap. Incordarea 
braţului mai scăzuse şi virful suliţei coborise spre pămînt, iar 
în ochi parcă îi sticleau acum două mărgele umede. 

M-am hotărît repede. Am ridicat mîna vinătă, am prins 
între degetele mele degetul cangrenat, şi n-a trebuit să apăs 
prea tare. Un val de puroi a ţişnit din rană. Rănitul a scîncit 
numai. l-am strîns apoi uşor mîna între palmele mele. Puroiul 
continua să se scurgă. 

În ceafă am simţit o răsuflare caldă. Cînd am întors capul, 
celălalt a sărit de lîngă mine la cinci paşi înapoi reluîndu-şi 
locul cu sulița în cumpănă deasupra capului. 

Nu am stat mult la tocmeală cu mine însumi. Mi-am tras 
cămaşa din pataloni şi am sfişiat o bună bucată din poalele ei. 
Lîngă capul bolnavului se afla o coajă de nucă de cocos plină 
cu apă. Am smuls două căpătiie din bucata de pînză şi le-am 
muiat în apă. Cu unul am şters pînă la încheietură mîna 
murdară şi plină de sînge închegat, cu celălalt am tamponat 
uşor degetul zdrobit din care acum abia mai picura puroiul. 

Treaba asta a luat destul timp. De cel din spate aproape că 
uitasem. Mi-am rotit privirile împrejur, în stînga mea, printre 
ierburi, se iveau cîteva frunze late, verzi, care aduceau la 
înfăţişare cu frunzele de pătlagină cu care ne doftoricea 
mama pe noi, copiii, cînd la joacă ne zgîriasem sau ne tăiasem 
în vreun ciob. M-am întins, am cules frunzele, le-am clătit în 
apă şi am oblojit cu ele degetul ciuntit. Din restul de pînză am 
tras cîteva făşii cu care am înfăşurat degetul şi mîna pînă la 


încheietură. Am mai sfişiat o bucată de pînză din cealaltă 
pulpană a cămâăşii, care acum devenise un fel de pieptar, şi 
din ea am făcut o compresă pe care am muiat-o în apă şi am 
pus-o pe fruntea înfierbintată a nefericitului. Mai mult ce 
puteam face? 

M-am ridicat în picioare şi m-am întors. Celălalt, tot cu 
sulița în cumpănă, mă privea pătrunzător. | l-am arătat pe cel 
întins jos şi prin fel de fel de semne mi-am dat osteneala să-l 
fac să priceapă să lase rănitul pe loc, să nu-i desfacă pan- 
samentul şi să-i schimbe din cînd în cînd compresa de pe 
frunte. Continua să stea nemişcat, fără să clipească măcar, 
aşa că nu puteam şti cît a înţeles din semnele şi 
schimonoselile mele. 

Am scos din buzunare pesmeţii şi i-am pus grămadă, pe 
cîteva frunze, la căpătiiul bolnavului. 

Era timpul să plec. M-am întors domol, fără grabă. Tînărul 
s-a dat cîțiva paşi în lături ca să-mi facă loc, însă cu sulița tot 
aţintită asupra mea. 

Chiar de la pornire am început să-mi număr paşii. Mă între- 
bam cu o ciudată curiozitate, la al cîtelea s-ar putea să 
primesc în spate vîrful suliţei?... Unu, doi, trei... cinci... şapte... 
zece. M-am uitat înapoi. Băiatul îşi proptise sulița în pămînt şi, 
sprijinit în ea, mă urmărea cu privirea. Am respirat adînc şi i- 
am făcut un semn cu mîna. M-am afundat pe potecă, de data 
asta grăbind paşii şi fără să-i mai număr. 

L-am găsit pe bietul Kuky aproape sugrumat în laţul 
curelei. L-am dezlegat şi i-am dat citeva fărime de pesmeţi 
rămase prin buzunare. 

Pe drum am încercat să-mi lămuresc prezenţa celor doi 
tineri negri pe insulă, cum şi purtarea lor. 

Nu era greu. Nu puteau fi decit sclavi evadați din cetăţuie, 
sau în vreme ce erau îmbarcaţi ori debarcaţi de pe vasele de 
transport. De bună seamă că stăpinii lor nu mai avuseseră 
timpul să-i prindă, sau nu izbutiseră s-o facă. Pentru aceşti 
bieţi băieţi, toţi oamenii albi însemnau vinători nemiloşi, duş- 
mani neîmpăcaţi. Fireşte că aşa ne-au socotit şi pe noi, de 
aceea ne pîndeau necontenit pe ascuns şi fugeau de îndată ce 
le apăream în cale. Între timp unul dintre ei s-a rănit la un 
deget şi s-a infectat. Celuilalt îi rămînea una din două: să 


privească neputincios cum tovarăşul său se prăpădeşte, ori să 
încerce să ne ceară ajutor. 

Acasă, Ahmed a privit cu uimire jumătatea mea de 
cămaşă, însă n-a întrebat nimic. Şi nici eu nu i-am pomenit 
nimic despre cele întîmplate. 


XXX 


A doua zi, după ce mi-am umplut un buzunar cu pesmeţi 
iar în celălalt am strecurat o sticlă cu puţin gin pe fund, am 
făcut acelaşi drum fără să-l mai iau pe Kuky cu mine. 

În mijlocul poienei, în picioare şi cu sulița în miini, se afla 
tînărul negru. Mă aştepta. l-am făcut un semn cu mîna şi m- 
am îndreptat liniştit spre potecuţa din desiş. Din cîteva salturi 
băiatul a fost în spatele meu, însă de data asta nu mi-a mai 
pus vîrful suliţei între umeri. 

Ajuns în ochiul de luminiş, am adulmecat din prima clipă 
un miros care parcă îmi răscolea măruntaiele. Dar mai înainte 
de a-mi da seama de unde venea, atenţia mi-a fost atrasă de 
„pacient”. M-a năpădit un val de mulţumire. Mîna băiatului nu 
mai părea atit de vinătă, iar în ochi i se desluşea o licărire mai 
vie. l-am desfăcut bandajul şi am apăsat binişor pe degetul 
ciuntit. Nu mai puroia. | l-am spălat, i l-am oblojit cu o frunză 
proaspătă şi am înfăşurat din nou bandajul. După ce i-am 
schimbat cîrpa de pe frunte, am scos sticla din buzunar şi i-am 
strecurat între buze cîteva picături de gin. Băiatul a deschis 
ochii mari şi m-a privit nedumerit. În sfîrşit mi-am deşertat 
buzunarul celălalt, cu pesmeţi, şi m-am ridicat. Insoţitorul mă 
urmărise tot timpul sprijinit în suliță. S-a dat la o parte, cu 
mişcări mai puţin repezite, ca să-mi facă loc. După ce i-am 
explicat prin semne, ca şi în ziua trecută, cum trebuia îngrijit 
bolnavul, am dat să plec. 

Abia atunci am băgat de seamă că într-un colţ fumegau 
cîţiva  tăciuni. Foc! Aşadar băieţii aveau foc! Cum îl 
obţinuseră? Şi ceea ce era şi mai de necrezut, alături, pe o 
coajă de nucă de cocos, trei peşti fripţi! De acolo venea acel 
miros care mă răscolise la sosire. A fost peste puterile mele. 
M-am aplecat repede, am smuls coada unuia şi am îndesat-o 
toată în gură. Nu spun că a fost cel mai mare şi cel mai gustos 


dumicat pe care l-am înghiţit vreodată; însă nu-mi mai 
amintesc dacă a avut sau nu oase. 

M-am întors ruşinat. Băietanul cu sulița mă privea, şi 
printre buzele întredeschise i se zărea şiragul alb al dinţilor. 
Cu un semn m-a îmbiat să mai iau, dar am clătinat îndărătnic 
din cap şi m-am afundat grăbit în desişuri. 

Pe seară, cînd am ajuns pe platformă, m-am oprit surprins 
de cele ce se petreceau pe terasa cetăţuii. Ahmed, rîzînd cu 
hohote, îl fugărea cu o nuieluşă pe bietul Kuky. Acesta, 
schelălăind jalnic, se împleticea cînd într-o parte, cînd în 
cealaltă, cînd se poticnea în bot. Ahmed îl îmbătase cu 
pesmeţi muiaţi în gin şi acum petrecea pe seama lui. Dar ceea 
ce părea mai ciudat era faptul că arabul nu mai şchiopăta, mai 
degrabă se bălăbănea pe picioare, la fel de beat ca şi animalul 
pe care îl chinuia. 

M-am apropiat pînă în faţa punţii, la treizeci de paşi de ei. 
Ahmed era atit de prins în joaca lui, iar Kuky atît de zăpăcit de 
şfichiuirile nuieluşei încît nu m-au simţit. Şi joaca lui Ahmed se 
întărita din ce în ce. Atunci am pus carabina la ochi şi am tras 
într-un butoiaş de metal de lîngă ei, care a răsunat tot atît de 
tare cît şi împuşcătura. Ahmed şi Kuky au rămas o clipă 
nemişcaţi; apoi arabul s-a aşezat liniştit pe un colţ de stîncă, 
iar cîinele a venit împleticindu-se să se lipească de picioarele 
mele. L-am luat în braţe şi am trecut puntea. 

— Ascultă, Ahmed, cînd te voi mai prinde cu joaca asta 
afurisită, să ştii că nu mai ţintesc în butoi, ci în unul din 
ciolanele tale! 

— Cred că te-ar costa scump, a miriit arabul. 

— Asta e una. A doua, de miine ai să te duci să-ţi cauţi 
singur hrana, căci am observat că piciorul ţi s-a înzdrăvenit... 
dacă nu cumva betegenia lui n-a fost decit o păcăleală ca 
toate treburile grele să treacă în cîrca mea. 

Drept răspuns, Ahmed a pufnit în risul lui cîrîit. L-am lăsat 
în plata domnului şi m-am dus să mă întind pe salteaua mea 
de frunze, după ce am dat pe git, cu năduf, ginul ce mai 
rămăsese în sticlă. 


XXX 


Am pornit cu dimineaţa în cap, cu Kuky după mine. Deşi 
mă încurca, nu-l mai puteam lăsa cu Ahmed. Eram nerăbdător 
să-mi revăd bolnavul. Oare nu mă înşelasem? Vindecarea lui 
va continua tot atît de repede? 

Mergiînd întins, am ajuns în poiană mai devreme ca 
altădată. Tînărul cu sulița era în aşteptarea mea. L-am legat 
pe Kuky mai puţin strîns, ca să nu se mai sugrume. Ajuns în 
luminiş, l-am găsit pe bolnav stînd în capul oaselor, rezemat 
de stînca din spate. Cînd i-am apărut în faţă, a dat să se ridice 
înspăimîntat, însă nu l-au ţinut puterile. Însoţitorul meu i-a 
aruncat cîteva vorbe scurte, neînţelese, pesemne de liniştire. 
Am îngenuncheat lîngă el şi am vrut să-i apuc mina rănită, ca 
s-o cercetez, dar şi-a tras-o repede la spate şi în acelaşi timp 
mi-a repezit un picior în piept, dîndu-mă de-a berbeleacul. 
Celălalt i-a strigat ceva cu glas de ocară. Băiatul mi-a întins 
mîna cu fereală, pe cea sănătoasă ţinînd-o cu pumnul strîns, 
gata să lovească. Erau tare sperioşi şi neîncrezători flăcăii 
aceştia! 

Mîna şi degetele i se dezumflaseră mult şi începuseră să 
capete din nou culoarea firească. Rana din vîrful ciuntiturii era 
pe cale să se închidă. Am spălat-o uşurel şi am turnat după 
aceea pe ea niţel gin. Se vede că l-a usturat fiindcă a fost gata 
să-mi repeadă pumnul în obraz, însă celălalt i-a strigat iarăşi 
ceva. Băiatul s-a liniştit şi a strîns numai din dinţi. Nu i-am mai 
înfăşat degetul în frunza aceea fermecată, ci numai într-un 
petic curat de bandaj. 

Eram tare mulţumit, ba chiar îmi venea să pufnesc în ris. 
lată-mă doftor pe nimereală! Dar un alt gînd m-a făcut să simt 
rece pe şira spinării. Ce s-ar fi întîmplat dacă nu izbuteam şi 
băiatul şi-ar fi dat sfîrşitul în mîinile mele? Celălalt m-ar fi 
iertat? 

M-am ridicat, gata de plecare. Paznicul mi-a arătat cei doi 
peşti fripţi ce se aflau deoparte, pe coaja de nucă de cocos şi 
pe care îi ochisem de la sosire. Am înghiţit în sec şi am 
scuturat cu mîndrie din cap. Nu voiam ca tămăduirea băiatului 
să-mi fie răsplătită, deşi jinduiam după bunătatea din faţă. 

Seara, acasă, a fost linişte şi pace. Ahmed se purta ca şi 
cînd nu s-ar fi întîmplat nimic cu o zi înainte. l-am răspuns cu 
aceeaşi purtare. De altminteri eram prea mulţumit ca să-mi 


ardă de gilceavă. Ahmed pesemne a băgat de seamă, fiindcă 
m-a întrebat: 

— i-au mers bine treburile astăzi? 

— Ca de obicei, i-am răspuns, căutînd să-mi iau o mutră 
posomorită. 


XXX 


A doua zi dimineaţă, spre surprinderea mea, nu mă 
aştepta nimeni la locul de întîlnire. 

M-am aşezat pe iarba moale, cu Kuky lîngă mine şi am 
aşteptat. Minutele se scurgeau încet, grele, în jurul meu doar 
foşnetul frunzelor sub cîte o pală uşoară de vint. Pe cer, un 
norişor alburiu luase înfăţişarea unei corăbii lungi, cu două 
catarge, ce se asemuia cu biata „Dafne”. L-am urmărit o 
vreme pînă cînd s-a destrămat în firişoare străvezii... 

M-am ridicat şi am intrat, iuţind pasul, pe poteca ce ducea 
spre ochiul de luminiş. Culcuşul era gol. Cei doi tineri 
dispăruseră. 

Am încercat un simţămînt de amărăciune şi însingurare. 
Parcă se spulberase ceva. 

Dar atenţia mi-a fost curînd trezită de Kuky. Hăpăia de zor 
unul din cei trei peşti fripţi, aflaţi pe coaja de nucă de cocos. 
M-am aşezat alături de el. | l-am lăsat pe cel început, iar eu, 
cu acelaşi nesaţ, l-am înfulecat pe al doilea, pe cel mai mare. 
Era călduţ încă. Mi-a trebuit multă stăpiînire ca să nu-l înşfac şi 
pe ultimul. L-am înfăşurat în cîteva frunze late şi l-am vîrît în 
buzunar. 

Drumul înapoi l-am străbătut agale. Din buzunarul pantalo- 
nilor se ridica uneori, spre nări, un miros ademenitor care te 
făcea să înghiţi mereu fără să vrei. 

În golful robilor am făcut un popas. Am rupt o creangă 
netedă de alun şi cu briceagul lui Gino am scobit în ea 
treisprezece crestături, cele treisprezece zile de cînd mă aflam 
pe insulă. Îndeletnicindu-mă cu treaba asta, mi-am amintit de 
o carte pe care o citisem în copilărie, îi zicea „Robinson 
Crusoe”, în care tot aşa, un naufragiat pe o insulă pustie îşi 
ţinea numărătoarea zilelor de singurătate pe un răboj. Insă nu- 
mi puteam aduce aminte cîți ani a trăit el acolo. Parcă destul 


de mulţi... Pînă la urmă a avut, parcă, şi un tovarăş - ca eu cu 
Ahmed - care purta un nume ciudat, ca de zi de săptămînă... 

Kuky, în faţa mea, a făcut o tumbă ca să mă înveselească. 

Pe cînd suiam poteca sclavilor spre platformă, am auzit o 
împuşcătură care venea dinspre cetăţuie. Am iuţit paşii. După 
un răstimp, altă împuşcătură, şi apoi alta. Ce putea să fie? 
Sus, pe platou, m-am dumirit. Ahmed pusese o sticlă pe virful 
unui colţ de stincă şi trăgea la ţintă. De astă dată nu părea 
beat. Cînd m-a zărit, a rîs scurt, a îndreptat arma spre mine şi 
a ochit într-o stîincă de alături. Am fost împroşcat cu 
scrijeliturile de piatră. Nu m-am oprit din mers şi am trecut 
puntea. Ahmed mă aştepta cu arma la picior. 

— Cum vezi, ţintesc tot atît de bine; aşa că fereşte-te! 

— Da, am recunoscut eu, şi bunii ochitori primesc de obicei 
un premiu. lată-l pe cel care ţi se cuvine! 

Şi tacticos, am scos din buzunar pachetul cu peştele fript, 
trecîndu-i-l pe sub nas. 

Ar fi meritat oricît ca să-i vezi mutra. Mai întîi a rămas 
pironit locului ca năucit, apoi ochii i s-au bulbucat, nările au 
început să i se zbată ca două aripioare, iar în colţurile gurii să i 
se prelingă două firişoare apoase. 

— De unde l-ai căpătat? a izbutit el să îngaime în cele din 
urmă. 

Dar se cuvenea să am şi eu o mică răzbunare. 

— Dacă ai primit premiul de bun ochitor, în schimb, drept 
pedeapsă că ai descărcat arma spre mine, răspunsul îl vei 
căpăta atunci cînd voi avea eu chef. 

Şi l-am lăsat să-şi mănînce peştele. 


XXX 


Noaptea l-am simţit răsucindu-se pînă tirziu în culcuşul 
său. La început am crezut că mîncase peştele cu lăcomie şi nu 
îi priise; însă de dimineaţă mi-am dat seama că altceva nu îl 
lăsase în pace, fiindcă de cum ne-am trezit, m-a întrebat 
furios: 

— Spune-mi odată, de unde ai căpătat peştele? 

— L-am pescuit în ocean. 

— Fript? Cu mine să nu faci glume! 


Îşi reluase înfăţişarea şi glasul trufaş. L-am privit în ochi şi 
i-am răspuns scurt: 

— Da, prin apele astea peştii sînt gata fripţi. 

Mi-am luat carabina să plec, Ahmed s-a grăbit s-o ridice pe 
a lui. 

— Degeaba te repezi, Ahmed, i-am spus rîzînd, oceanul nu 
dă peşte fript decit o dată pe săptămînă, duminica. 

Ahmed a zviîrlit arma cît colo şi s-a trîntit furios pe salteaua 
lui. 

Cînd am ieşit pe terasă nu mi-a venit să-mi cred ochilor. În 
mijlocul punţii, rînduite cu grijă pe cîteva frunze de palmier, se 
aflau trei nuci mari de cocos, o grămadă de banane şi trei 
peşti... însă cruzi. Darnicii mei tineri nu aveau de unde şti că 
noi, „civilizaţii” din cetăţuie, nu ne bucuram de binefacerile 
focului. 


CAPITOLUL IV 
CASTELANII DIN CETĂŢUIE 


Zadarnic am căutat citeva zile în şir urme pe nisipul 
plajelor, degeaba ciuleam urechile, desişurile nu mai foşneau 
ciudat prin preajma mea. Cei doi tineri negri erau de negăsit. 
Dar faptul că se aflau totuşi pe insulă îl adeverea nucile de 
Cocos, grămada de banane şi cei trei peşti proaspeţi, ploconul 
pe care îl găseam în fiecare dimineaţă în mijlocul punţii. 

Nu am vrut să mă las mai prejos şi la rîndul meu am pus 
cît mai la vedere, ba în poiană, ba în diferite locuri pe plajă, 
cite o grămăjoară de pesmeţi; dar a doua zi o găseam 
neatinsă în acelaşi loc. Vecinii mei nevăzuţi nu acceptau 
schimbul, dăruiau fără să primească. 

Într-o dimineață, Ahmed şi cu mine priveam cu 
amărăciune, ca de atitea ori pînă atunci, cei doi peşti 
proaspeţi de pe frunza de palmier şi ne gindeam ce ospăț 
minunat am fi făcut dacă am fi avut nepreţuitul foc. Kuky, mai 
puţin mofturos, se obişnuise cu peştele crud şi îşi hăpăia 
porţia în tihnă, încercasem şi eu o dată să-l imit, şi a mers 
treaba numai cît l-am mestecat; însă cînd a venit timpul să-l 
înghit, parcă mi s-a pus o opritoare în beregată şi l-am dat 
afară. 

Ahmed mă îndemna în fiecare zi să fiu cît mai răzbătător şi 
să-i descopăr pe fericiţii deținători ai focului, ca să-i conving 
să ne dăruiască măcar un tăciune; ba, o dată s-a învrednicit 
chiar el să dea o raită prin sudul insulei, dar, aşa cum am 
spus, cei căutaţi se ţineau ascunşi bine. 

Şi, ca să mă întorc la ce spuneam înainte, pe cînd priveam 
înghițind în sec cei doi peşti de pe frunza de palmier, numai ce 
l-am văzut pe Ahmed sărind în picioare şi dispărînd între 
stînci. S-a întors curînd cu un pumn de cartuşe. S-a aşezat din 
nou lîngă mine şi a început să le destupe unul cîte unul, 
scoţind din ele pulberea. Curînd a făcut o grămăjoară pe un 
vraf de frunze uscate. A luat o armă, s-a dat doi paşi înapoi şi 
a tras în mijlocul grămăjoarei. Cum era firesc, pulberea s-a 


aprins şi odată cu ea şi uscăturile. Aveam foc! Da, Ahmed era 
destul de isteţ. 

Bineînţeles că peştii fripţi la proţap au fost stropiţi din 
belşug cu gin; iar ospăţul mult rîvnit s-a încheiat cu alune 
coapte în spuză şi cu banane parfumate. 

în astfel de împrejurări limbile se dezleagă; şi s-a dezlegat 
destul de bine şi a lui Ahmed. Cînd a ajuns aproape de fundul 
sticlei cu gin, îmi mărturisise o bună parte din tărăşenia cu 
săculeţele cu aur. Se afla cîte unul nu numai în apa butoaielor, 
ci şi în pămîntul din lăzi. l-am spus că după părerea mea 
treaba nu a fost prea iscusită fiindcă această încărcătură 
caraghioasă ar fi dat de bănuit chiar şi unui ageamiu. S-ar fi 
căutat de îndată să se afle ce se ascundea în ea. A recunoscut 
că aveam dreptate şi mi-a spus că la început planul a fost ca 
în butoaie să se toarne chiar rom şi în lăzi să se pună biscuiţi 
de soi; însă în grabă şi în lipsa acestor mărfuri, s-a ajuns la 
treaba asta de mîntuială. 

— Era şi mult mai ieftină, l-am încercat eu. Ca să umpli 
coşcogeamite butoaie şi lăzi cu rom şi biscuiţi ar fi costat 
multe parale. 

— Eh, ce ar fi însemnat asta faţă de 25.000 de lire! a 
exclamat Ahmed. 

Am fluierat prelung: 

— 25.000 de lire? Întocmai cît s-a jefuit de pe fregata 
engleză! 

Ahmed a tresărit şi m-a privit chiorîş. Mă cam luase şi pe 
mine gura pe dinainte. 

— Asta nu ştiu, a răspuns el scurt. Eu am fost tocmit numai 
ca să fac transportul. Cît preţuia marfa, ce se ascundea în ea, 
sau de unde şi în ce chip fusese obţinută, nu mă privea. 

Şi a mai tras cîteva înghiţituri zdravene din sticlă. 

Nu trebuia să grăbesc lucrurile, aşa că nu l-am mai 
întrebat nimic. După o tăcere îndelungată m-a privit iscoditor. 

— Ascultă, Ted, se pare că nu eşti prost deloc! a început 
el. 

— Asta e şi părerea mea despre tine, l-am firitisit la rîndu- 
mi. 

A tăcut iarăşi. Se părea că chibzuieşte ceva. Apoi s-a 
hotărît. 


— Desigur că îţi aminteşti destul de bine... Din clipa cînd 
valul acela a măturat puntea şi pînă ne-am ciocnit de colţul de 
stîncă, din pricina căruia ne-am scufundat, cred că n-au trecut 
decit cîteva minute. 

— Aşa gindesc şi eu. 

— Asta ar însemna că între locul prăvălirii butoaielor în 
ocean şi acela al scufundării vasului împreună cu lăzile n-ar fi 
decit cel mult o jumătate de milă. 

— Cum aşa ceva. 

— Bun. Şi de-acolo, din locul naufragiului, se vedea bine 
coasta insulei. 

— Destul de bine, o ştii doar. 

— Cam cite mile socoteşti că am înotat noi pînă la mal? 

— Două, două şi jumătate. Dacă ar fi fost mai multe nu 
mai ajungeam şi ne-am fi aşezat frumuşel pe fund... lîngă 
Selim, Gino, lanis, Gert... 

— Lasă pomelnicul! m-a întrerupt tăios Ahmed. Aşadar, 
acolo, la două-trei mile de mijlocul coastei de vest, apa nu e 
prea adîncă. 

— Aşa se pare, altfel nu ne-am fi izbit cu chila de fund. 

A tăcut din nou, privindu-mă în albul ochilor. 

— Ce crezi, cîțiva scufundători buni, să zicem pescuitori de 
perle, ar putea da de fundul apei? 

În sfîrşit, ajungea la miezul frămîntărilor lui. 

— De ce nu? 

Ahmed a tăcut, a chibzuit din nou şi iarăşi m-a privit ţintă. 
De data asta a vorbit ca un negustor sadea: 

— Să ne înţelegem, Ted. Te fac părtaş cu zece la sută. 
Cheltuielile mă privesc. Ne întoarcem aici cu o corabie uşoară 
şi cîţiva scufundători buni şi pescuim aurul de pe fund. 

— Cînd? 

— Cînd vom scăpa de-aici. 

— Şi cînd asta? 

— Odată cu sosirea negustorilor de sclavi. Vor apare 
deîndată ce musonii îşi vor schimba cursul. 

— Crezi că ne vor lua? 

— Fireşte, dacă-i plătim. Bineînţeles că nu le pomenim 
nimic despre comoară, asta e taina noastră. 

— Bineînţeles. 


Şi Ahmed mi-a întins mîna ca după un tîrg încheiat. Pe 
urmă s-a ridicat ca să se mai dezmorţească, a jupuit două 
banane, a muşcat din una iar pe cealaltă mi-a întins-o. Ahmed, 
asociatul, dovedea că atunci cînd găsea de cuviinţă ştia să se 
poarte. Şi-a reluat locul şi privind oceanul într-o anumită 
direcţie, a zis domol: 

— Ar mai fi un mijloc... Şi a continuat după o scurtă 
întrerupere: Un mijloc mult mai ieftin şi sigur. Să construim o 
plută mare din trunchiuri de copaci legate cu saule şi parime. 
Îi putem pune şi un mic catarg cu o pînză. Avem şi parîme şi 
vele, chiar şi o ancoră. Tu eşti un înotător bun... fără îndoială 
că şi cei doi negri care deocamdată se ascund pe undeva... Cu 
o sticlă, două de gin îi putem momi... dacă nu, o vor face de 
frica biciului. 

Am simţit că bucata de banană îmi rămăsese în git şi m- 
am străduit s-o înghit. 

— Cei doi negri? 

— Eh, sclavi evadați! a rostit el cu dispreţ. Cînd i-or prinde 
stăpînii lor or să le piseze oasele. Păcat!... Spuneai că sînt 
tineri şi voinici. Mai bine să-i folosim noi. 

— Şi n-au să ne trădeze? l-am întrebat zvirlind cît colo 
jumătatea rămasă din banană. 

Ahmed a rîs scurt şi cîrîit, aşa cum obişnuia: 

— Ce nevoie va fi să vorbească?!... Doar cît ne facem 
treaba... 

M-am ridicat repede şi am plecat către stînci. 

— Ce te-a apucat? mi-a strigat Ahmed din urmă. 

— Ginul amestecat cu banane mi-a răscolit stomacul. Mă 
duc să mă întind, i-am răspuns peste umăr. 

— Eşti cam bicisnic la băutură, a chicotit el batjocoritor. Eu 
n-am să mă las pînă n-oi da de fundul sticlei. 

În adevăr, îmi simţeam stomacul întors pe dos. 

După ce m-am mai liniştit, mi-am luat arma şi am coborit 
spre golful robilor. Gîndeam să vînez cîteva păsări. De ce n-am 
încerca să frigem la proţap şi o pasăre? M-am întors însă cu 
mîna goală. Stolurile de păsări parcă îmi ghiciseră gîndul şi se 
mutaseră pe coasta cealaltă. 

Spre seară, cînd m-am întors, l-am găsit pe Ahmed 
dormind buştean. 


XXX 


Nu s-a trezit nici măcar a doua zi dimineaţă cînd mă 
pregăteam de plecare. 

După ce mi-am azvirlit un pumn de apă pe faţă, am intrat 
în hrubă. Mi-am dat seama din capul locului că cele două lăzi 
cu pesmeţi se goliseră binişor; şi a mea mult mai mult, deşi eu 
consumam cu economie. Fără îndoială că Ahmed se înfrupta 
deopotrivă din amiîndouă. Clipocind butoiaşul cu gin am 
constatat că ajunsese sub sfert, adică la partea mea. L-am 
tras în dreapta, lîngă lăzile mele. După ce am băgat în 
buzunar doi pumni de pesmeţi, am pus capacul peste ladă şi 
deasupra ranga de fier. Erau semne care voiau să arate că 
partea mea nu se cuvenea să mai fie dijmuită. Am pus pe 
umăr un colac de parime, sub braţ un căpătii de velă şi am 
ieşit din hrubă. Ahmed dormea încă. Mi-am aruncat pe celălalt 
umăr carabina şi încărcat aşa m-am strecurat afară. 

Bineînţeles că în mijlocul punţii se afla darul obişnuit. Am 
simţit cum îmi năvălea sîngele în obraji. Am vîrît în sîn cîteva 
banane, i-am dat lui Kuky un peşte, iar restul l-am zvirlit, de 
sus, în valurile oceanului. Socoteam că Ahmed nu mai avea 
dreptul să se înfrupte din cele dăruite cu atîta mărinimie de 
către cei pe care plănuia să-i năpăstuiască. 

De la o vreme obişnuiam să cobor spre sud de-a lungul 
coastei de est pe care plajele se ţineau lanţ, însă de data asta 
am luat drumul mai anevoios de pe cea vestică. Incărcat cum 
eram, mergeam mult mai greu. Mă gîndisem că cei doi tineri, 
ştiind locurile pe care le călcam de obicei, îşi mutaseră sălaşul 
pe partea cealaltă. 

Am trecut de golful lui Selim şi am făcut un popas pe plaja 
pe care fuseserăm aruncaţi de valuri cu aproape trei 
săptămîni în urmă şi pe care o botezasem „plaja 
naufragiaţilor”. Acoperişul primului nostru adăpost era 
prăbuşit, pesemne de furtuna dintr-una din nopţile trecute. La 
cîţiva paşi, între nişte colţi de stîncă, am descoperit urme de 
foc. Aşadar nu mă înşelasem, tinerii se aciuaseră acum prin 
părţile astea. Kuky adulmeca în dreapta şi în stînga cu 
neastîmpăr. 


Am plecat mai departe şi am ajuns pe locul de pe care îl 
scufundasem pe Gino. M-am oprit şi aici cîteva clipe. După 
aceea am pornit către centrul împădurit. 

N-am făcut decit ciţiva paşi şi am dat peste ceea ce 
căutam. Într-un luminiş ascuns se afla o saltea de frunze 
proaspete, o coajă de nucă de cocos plină cu apă şi urme de 
foc. De o parte, aşezate stivă, doagele pe care le adunasem 
cîndva pe plajă. În sfîrşit le dibuisem culcuşul! 

Peste salteaua de frunze am întins fişia de velă, iar 
deasupra am pus colacul de parime şi pesmeţii. Erau singurele 
daruri ce le puteam face şi, totuşi, destul de preţioase. 

M-am întors spre țărm coborind ceva mai spre sud, pe 
urmele lui Kuky care adulmeca parcă ceva. La marginea 
tufărişurilor ce stăvileau plaja a miriit şi a încercat să 
ţişnească înainte. l-am înfipt mîna în ceafă şi l-am potolit. 

La vreo cincizeci de paşi, tinerii mei se zbenguiau pe nisip 
ca doi copii, de parcă toată lumea ar fi fost a lor. Nu mă 
zăriseră. l-am privit îndelung, plin de mulţumire. Erau înalţi, 
bine legaţi. Pielea, încă udă de apa în care se bălăciseră, le 
sclipea scoţindu-le mai bine la iveală muşchii vîrtoşi. Fără 
îndoială că preţuiau mult şi evadarea lor necăjise amarnic pe 
stăpîni. Nu l-am putut deosebi pe cel pe care îl tămăduisem. 
Nu l-aş fi recunoscut decît după degetul mai scurt, care fusese 
zdrobit, dar era prea departe pentru asta. 

Kuky, slăbit din strînsoare, a lătrat scurt. Băieţii s-au întors 
înspăimîntaţi, m-au privit o clipă ca încremeniţi, apoi din 
cîteva salturi au fost la o sută de paşi. S-au oprit şi s-au uitat 
iarăşi la mine. Le-am făcut un semn prietenos cu mîna, m-am 
întors şi am pornit spre casă. Era îndeajuns pentru ziua aceea. 

În cetăţuie, Ahmed părea fără astîimpăr şi îmi arunca 
mereu priviri furişe, iscoditoare. Pînă la urmă nu s-a mai putut 
înfrîna şi m-a luat repede: 

— Ei, ai adus ceva de mîncare? De pesmeţi mi s-a făcut 
lehamite şi blestemaţii aceia de negri n-au lăsat astăzi nimic 
pe punte! 

— Şi de ce crezi că trebuie neapărat să te hrănească în 
fiecare zi? 

M-a privit uimit de parcă n-ar fi înţeles întrebarea mea. 


— Şi-au adus şi azi dimineaţă darul... însă am aruncat totul 
în ocean, am încheiat eu. 

— Ce, ai înnebunit? De ce ai făcut asta? a ţipat Ahmed. 

— Oricit ţi-aş explica n-ai înţelege. Şi i-am azvinlit la 
picioare cele cîteva păsări vînate. De ce n-ai coborit să vinezi 
ceva? 

— Am avut alte treburi. Hai, apucă-te să le jumuleşti! a 
spus el cu ton de stăpîn, împingind vînatul spre mine cu virful 
piciorului. 

De data asta nu m-am mai înfrînat şi i-am răspuns răstit: 

— Jumuleşte-ţi-le singur, doar ai două miini ca şi mine! 

Ne-am privit îndelung, pătrunzător. Desluşeam cum i se 
zbăteau vinişoarele de la timple. 

— Hm, iarăşi îţi arăţi colții! Credeam că am devenit 
prieteni. 

— Nu ştiu cum socoteşti tu prietenia, dar pentru mine nu 
înseamnă slugăreală. 

Ne-am privit iarăşi îndelung. Simţeam că clocoteşte şi 
făcea sforţări să se stăpinească. A încercat să ia un ton de 
zeflemea. 

— Am văzut că ai făcut ordine în hrubă... Ţi-ai astupat lada 
cu pesmeţi şi ai tras butoiaşul cu gin spre dreapta. 

— Da, fiindcă jumătatea ta ai dat-o gata, pe a mea am 
pus-o deoparte. 

A rîs scurt, neplăcut. 

— Numai să ai noroc de ea. 

— Chiar! S-ar putea s-o vărs în ocean, i-am răspuns. 

S-a repezit să ia carabina de jos, dar, mai repede decit el, 
am pus greu piciorul pe armă şi l-am îmbrîncit cît colo. 

— Nu te sfătuiesc să faci aşa ceva. Fără mine, într-o săptă- 
mînă te usuci de foame, ori te jupoaie de viu cei doi negri. 

Parcă i-aş fi picurat plumb topit pe piele. A sărit în picioare 
şi mi-a strigat, cu pumnii strînşi şi cu ochii scăpărînd de miînie: 

— Cei doi negri? Am priceput! Te-ai învoit cu ei ca să mă 
tragi pe sfoară, să mă trădezi! 

— Ce tot îndrugi acolo? 

— Crezi că nu te-am văzut azi dimineaţă cînd te-ai 
strecurat ca un hoţ cu vela şi cu colacul de parime? Preţul 
înţelegerii! l-ai atras de partea ta! 


— Vorbeşti prostii! 

— M-ai tras de limbă şi acum vrei să iei afacerea pe seama 
ta, să pescuieşti numai tu aurul!... Dar aurul e al meu! Al meu, 
înţelegi? Mai degrabă te ucid! Şi îi ucid şi pe blestemaţii aceia! 
___ Se bătea cu pumnii în piept şi tremura din tot trupul. 
Incepuse să mi se facă milă de el. Mi-am domolit glasul. 

— Fii liniştit, Ahmed, eu nu umblu după potcoave de cai 
morţi. Să ai parte numai tu de comoara din fundul 
oceanului!... Şi i-am întors spatele. 

In seara aceea Ahmed şi-a mutat culcuşul în capătul 
celălalt al sălii, alături de ieşire, şi s-a culcat cu o armă lîngă 
el. 

Eu îl aveam alături pe Kuky. 


XXX 


M-am trezit înainte de ivirea zorilor. M-am ridicat binişor şi 
am păşit în vîrful picioarelor. Ajuns lîngă Ahmed, l-am simţit 
răsucindu-se în culcuşul său. Am aşteptat pînă l-am auzit 
respirînd iarăşi liniştit şi m-am furişat în sala sclavilor. M-am 
aşezat la ieşire, între stînci, cu faţa spre punte. O zăream în 
lumina stelelor. Nu se auzeau decit valurile ce se spărgeau în 
şir de temelia cetăţuii. Curînd stelele au început să pălească şi 
în stînga, la orizont, s-a ivit o geană roşiatică. Soarele ieşea 
încet din ocean... Şi iarăşi m-am gîndit că viaţa e totuşi 
frumoasă!... 

Incepuse să se lumineze bine. Pe platformă, în fund, s-au 
arătat două mogildeţe. Da, erau flăcăii mei. Se apropiau de 
punte cu grijă. Kuky, care mă urmase şi stătuse cuminte la 
picioarele mele, s-a repezit în întîmpinarea lor; însă, spre 
uimirea mea, fără să latre întăritat ca altădată. Sălta vesel în 
jurul lor. Băieţii i-au dat ceva de mîncare, apoi şi-au descărcat 
braţele în mijlocul punţii. Au rînduit totul cu dichis şi s-au 
întors să plece. M-am ridicat în picioare şi am fluierat o dată 
scurt. Tinerii s-au sucit în loc şi m-au văzut. Le-am fluturat 
mîna în semn de salut şi mulţumire. Mi-au răspuns cu 
stingăcie, apoi au coborit spre platou fără să se grăbească. 

Am aşteptat pînă au dispărut şi m-am dus pe punte. Am 
desprins o banană din mănunchi, am decojit-o şi am mestecat- 


o încet. Era foarte gustoasă. Restul l-am împins în valurile din 
adîncuri. 

Cînd m-am întors în sala mică, l-am găsit pe Ahmed şezînd 
în capul oaselor cu carabina pe genunchi. 

— Cînd ai ieşit? m-a întrebat el scurt. 

— Mai adineaori. Dormeai. 

— Mă prefăceam. 

— Dacă m-ai văzut de ce mă mai întrebi? 

— Ce ai făcut afară? 

— Dacă le ştii pe toate, desigur că o ştii şi pe asta. Am 
zvirlit în ocean darul „blestemaţilor de negri”. 

Nu m-a privit. A tăcut rumegiînd parcă ceva; apoi s-a ridicat 
în picioare. 

— Astăzi cobor şi eu cu tine. 

— Ba fiecare pe socoteala lui. Tu pe o coastă, eu pe 
cealaltă. Şi vînatul la fel, fiecare cu al lui. 

Nu i-am aşteptat răspunsul şi am intrat în hrubă. Totul era 
neatins. Am luat un căpătii ceva mai lung de saulă şi un 
ghemotoc încurcat de sîrmă pe care îl ascunsesem într-un colţ 
şi am ieşit afară. M-am trîntit pe salteaua mea şi am început 
să meşteresc. Mai întîi am despletit saula desprinzind din ea 
un fir lung şi subţire pe care l-am răsucit bine; pe urmă am 
rupt o bucăţică de sîrmă, i-am ascuţit un capăt pe o piatră şi l- 
am îndoit în formă de cîrlig; la celălalt capăt am făcut un ochi 
prin care am petrecut sfoara şi am înnodat-o. Aveam o undiţă. 

Ahmed mă urmărise tot timpul fără să clintească. Atunci 
cînd m-am ridicat, a sărit şi el în picioare. Ne-am luat armele şi 
am ieşit pe terasă, în faţa punţii mi-a făcut loc să trec întiiul. 
Am pufnit în ris. 

— Ai devenit politicos, Ahmed! 

— Şi prevăzător! a încheiat el răspicat, în mijlocul 
platformei ne-am oprit. 

— Ei, care țărm îl alegi? l-am întrebat. 

— Am spus că merg cu tine. 

— Atunci eu rămîn acasă. Şi am dat să mă întorc. 

— Pe ăsta, a spus el repede arătînd cu mîna coasta de est. 

Eram sigur. N-ar fi putut alege decit drumul cel mai 
lesnicios. 


— Atunci noroc la vînat! i-am urat pornind prin bolovănişul 
din dreapta, în timp ce el a luat firul neted al potecii sclavilor. 

Am mers întins, cercetînd necontenit cu privirile nisipul 
plajelor. M-am oprit doar de citeva ori ca să văd dacă nu 
cumva sînt urmărit de Ahmed. Aproape de capătul sudic al 
insulei am găsit ceea ce căutam. Nisipul fin era răscolit de 
urme de paşi; şi mai ales în jurul unui golfuleţ cu apa adîncă, 
limpede şi liniştită. După ce am rupt o nuia lungă de alun şi 
am scos din apă citeva scoici, am ales un loc de unde puteam 
fi zărit uşor din toate părţile. Am legat sfoara de virful băţului, 
am pus în cîrlig ca momeală carnea moale dintr-o scoică şi am 
azvirlit undiţa în apă. Am aşteptat cam multişor. 

Atenţia îmi era împărţită între undiţă şi ceea ce se 
petrecea în spatele meu. Dacă undiţa rămînea nemişcată, în 
schimb înapoia mea simţeam o uşoară forfotă, zbenguielile lui 
Kuky şi şoşoteli înăbuşite. M-am prefăcut că nu bag de seamă. 
În sfîrşit băţul mi-a zvicnit în mînă şi am tras. În cîrlig se zbă- 
tea un peşte. Indărătul meu am auzit două exclamaţii de 
uimire. Am scos peştele din cîrlig şi m-am întors cu el ridicat 
biruitor deasupra capului. Cei doi tineri nu s-au dat decit cu un 
pas înapoi. Neîncrederea lor slăbise, vecinătatea mea nu-i mai 
înspăimînta. 

Am pus peştele alături, am înfipt altă momeală în cîrlig şi 
am azvirlit din nou sfoara în apă. Mult mai curînd am simţit o 
smucitură straşnică. De data asta se prinsese un peşte mare. 
L-am tras încet spre mine, însă cînd să-l salt pe mal, a făcut o 
tumbă prin aer, a dezdoit cîrligul şi a căzut bildibic înapoi în 
apă. In spatele meu am auzit chicoteli... M-am întors către 
spectatorii mei cu o mutră amărită care le-a sporit hazul. Apoi 
au şuşotit o clipă între ei, au ocolit golful în fugă, pînă către 
gura lui, şi s-au cufundat în apă amîndoi odată. Au rămas 
destul de mult la fund. În sfîrşit au apărut la suprafaţă ridicînd 
fiecare cîte un peşte deasupra capului. Imi demonstraseră 
cum pescuiau ei. 

Dar, deodată, au azvirlit prada înapoi în apă, au sărit pe 
mal, s-au scuturat o clipă de stropi ca doi mînji şi au tulit-o în 
goană de-a lungul plajei. 

În spatele meu am auzit risul cîrîit al lui Ahmed. 

— Ţi-am spus eu că afurisiţii ăştia sînt scufundători buni! 


Şi a venit să se aşeze lingă mine. A continuat pe un ton 
mieros: 

— Eşti mai isteţ decit te credeam, Ted. l-ai ademenit 
straşnic. Ar trebui să-i hotărîm să vină în cetăţuie. 

Nu i-am răspuns, tocmai agăţasem în undiţă un peşte. 

Ahmed a fost în ziua aceea mai harnic şi mai binevoitor ca 
oricînd. El a fost cel care a jumulit păsările şi a curăţat peştii. 
Eu parcă aş fi fost musafirul său. Totuşi, la culcare n-a uitat 
să-şi pună arma la îndemină. 


XXX 


M-am trezit iarăşi înainte de revărsatul zorilor şi am 
încercat să mă strecor afară cu aceeaşi grijă; dar, ajuns lîngă 
ieşire, m-am oprit surprins. Culcuşul lui Ahmed era gol. Mi-o 
luase înainte. Nu era nici în sala robilor şi nici pe terasă. M-am 
aşezat între stînci, cu carabina în miîini şi am aşteptat. Cînd 
stelele au pălit şi colţişorul de soare era gata să se ivească din 
ocean, m-am ridicat în picioare şi din mijlocul terasei am tras 
două focuri de armă în văzduh. După aceea mi-am reluat 
locul. Curînd l-am văzut pe Ahmed suind pe platformă şi ve- 
nind gifiind spre mine. 

— Ai înnebunit? De ce ai tras? 

— Aşa mi-a venit. 

— Eram ascuns pe după nişte stînci. Voiam să-i silesc să 
intre în cetăţuie. l-ai speriat. 

— Chiar asta am voit. 

Mi-a aruncat o căutătură de parcă ar fi vrut să mă ucidă. 


XXX 


În zilele care au urmat legăturile mele cu Ahmed au fost 
cum nu se putea mai rele. Nu ne vedeam decit la culcare şi la 
sculare şi nu ne suflam nici o vorbă. Eu, în tot timpul acesta, 
am scotocit sudul insulei de la un cap la altul; însă degeaba, 
cei doi tineri negri parcă intraseră în pămînt. Nu le-am mai 
putut descoperi nici măcar urmele. 


XXX 


În acea zi pregetasem să cobor pînă departe şi mă 
mulţumisem să pescuiesc în golful robilor. Ahmed vînase 
cîteva păsări pe coasta cealaltă. 

Ne aflam pe terasă. Era curînd după-amiază. Mîncaserăm 
fiecare, cum se spune, din tolba lui şi acum Ahmed, tolănit 
într-un colţ la umbră, cu faţa în sus şi cu mîinile prinse sub 
cap, şedea nemişcat şi cu ochii închişi. Nu moţăia, cred că 
ticluia pe îndelete cine ştie ce nouă năzdrăvănie. Nu era omul 
care să se dea bătut cu una cu două. Eu, în partea cealaltă, 
aruncîndu-i din cînd în cînd priviri furişe, crestam pe răboj ziua 
în care ne aflam. Numărătoarea arăta că se scurseseră 
douăzeci şi şapte de zile de cînd ne găseam pe insulă. 

Kuky a lătrat de cîteva ori scurt şi a zbughit-o peste punte. 
Pe platformă apăruseră doi negri goi, care veneau în fugă 
mare spre noi. Erau tinerii mei. 

Ahmed s-a repezit să-şi ia arma. 

— Las-o! i-am strigat. 

Băieţii au trecut puntea şi s-au năpustit pe terasă. 
Tremurau înspăimiîntaţi, strigau vorbe pe care nu le puteam 
pricepe şi arătau cu miinile spre largul oceanului. Ne-am întors 
privirile într-acolo. 

În depărtare se zărea o corabie. 

Musonii îşi schimbaseră cursul. Oare stăpiînii se întorceau 
acasă? 


CAPITOLUL V 
MAHO ŞI DULU 


Ceea ce mi s-a părut ciudat din capul locului a fost că 
vasul venea dinspre est, adică din largul oceanului, pe cînd 
coasta africană se afla către vest. Dar nu puteam şti socotelile 
negustorilor de sclavi. 

Ahmed nu mai avea astîmpăr, ochii îi jucau în cap, ridea 
tare. Cei doi negri şedeau lîngă punte înghesuiți unul în altul, 
muţi, urmărindu-ne cu priviri deznădăjduite şi totodată parcă 
rugătoare. Se părea că îşi puseseră soarta în mîinile noastre şi 
ne aşteptau hotărîrea. M-a năpădit o nespusă miîhnire. 

— De-acuma totul e simplu! a exclamat Ahmed 
apropiindu-se de mine. Ted, înţelegerea noastră rămîne 
neschimbată. Nu sufli nimănui o vorbă. Peste citeva luni, 
odată cu ultimele zile cînd musonii vor mai bate din nord şi 
cînd insula va fi din nou pustie, ne vom întoarce aşa cum am 
hotărît... Gîndeşte-te, zece la sută înseamnă o avere! Laşi la 
dracu viaţa asta de cîine şi te întorci în ţara ta... sau unde 
vrei... Vei huzuri ca un calif, cu pămînturi şi sclavi!... Tot să 
trăieşti! 

— Şi cu nefericiţii aceştia ce facem? l-am întrebat cu glasul 
stins, arătîndu-i pe băieţi. 

— Ce să facem? li predăm stăpinilor lor. Ştii, în felul ăsta 
ne punem bine cu ei. Sînt tineri şi voinici, costă bani grei. Vor 
fi preţul îmbarcării noastre. 

— Să-i sfătuim să se ascundă... să-şi piardă urmele... nu 
vom pomeni nimic despre ei, am încercat eu. 

— Ai căpiat? la gîndeşte-te bine. Stăpiînii lor ştiu că se 
găsesc pe insulă, doar aici au evadat. Dacă vor simţi că 
încercăm să-i înşelăm, va fi vai de noi. Cu negustorii ăştia nu-i 
de glumă! 

Am plecat capul, îmi dădeam seama că într-un fel avea 
dreptate. 

— Eh, nişte negri... sclavi... animale nenorocite! N-ai de ce 
să te prăpădeşti cu firea din pricina lor, a mai adăugat Ahmed. 


Am acasă şapte ca ei. Dacă nu-i ţii în sfircul biciului se lasă pe 
tînjală. Gîndul le e numai la mîncare şi la trîndăvie. 

Il priveam cu uimire. Cît de făţarnic putea fi! Punea la cale 
predarea bieţilor băieţi, ceea ce însemna pierzania lor, în 
vreme ce le zimbea binevoitor şi le făcea semne de încurajare, 
ca şi cum ar fi fost hotărît să-i apere pînă în pînzele albe. Am 
simţit iarăşi că mi se răscoleşte stomacul şi m-am ridicat. 

Dar am rămas, cum se spune, cu gurile căscate. Intre timp 
corabia nu se apropiase de insulă, aşa cum crezuserăm, ci o 
ocolise pe la nord şi acum naviga cu toate pînzele întinse 
către vest. Aceasta însemna că nu era vasul pe care îl 
aşteptam. 

Deznădejdea lui Ahmed n-a cunoscut margini; se asemuia 
cu aceea de pe punte, cînd i se împrăştiase aurul. Părea 
înnebunit. A pus mîna pe carabină şi a descărcat-o în aer, apoi 
a făcut acelaşi lucru cu a mea, doar-doar va fi auzit de cei de 
pe corabie, ceea ce însemna o prostie fiindcă vasul se afla la 
cîteva leghe depărtare. După aceea a aprins un foc mare în 
mijlocul terasei azvirlind în vilvătaie tot ce întilnea în cale, 
începînd cu culcuşurile noastre de frunze şi sfirşind cu 
acoperişul din încăperea mică. Ne îndemna şi pe noi ţipînd din 
răsputeri: 

— Ce staţi? Puneţi mîna, trîntorilor! Mişcaţi-vă mai repede! 

Puțin a lipsit ca să arunce în foc şi hainele de pe el. 

Dar toată truda asta era de prisos fiindcă flăcările păleau 
sub razele soarelui în plină zi, iar dîra de fum ce se ridica era 
prea firavă ca să fie zărită. Şi chiar dacă ar fi observat ceva, 
oamenii de pe corabie ori erau grăbiţi, ori puţin le păsa de noi. 

Către seară, cînd corabia a dispărut la orizont, a mai ţipat 
o dată cu pumnii ridicaţi blestemînd parcă oceanul, cerul şi 
lumea întreagă şi s-a trîntit jos ca prostit. Apoi, pînă a doua zi, 
n-a mai scos o vorbă, numai gemea din cînd în cînd. 

Băieţii gifiiau încă de munca pe care fuseseră siliţi s-o 
îndeplinească nedîndu-şi seama că ea ar fi putut duce la 
pieirea lor. S-au aşezat cuminţi mai la o parte. Feţele li se 
luminaseră şi mă priveau arătîndu-şi şiragul alb al dinţilor. 

Am vrut să iau mîna celui pe care îl tămăduisem ca să i-o 
cercetez. A sărit trei paşi înapoi. Nu îngăduiau să-i atingi, 
ocoleau chiar şi apropierea unui om alb. Aceştia le aduseseră 


destule suferinţe, neîncrederea şi teama se cuibăriseră adînc 
în ei. 

M-am arătat pe mine şi am spus: 

— Ted. Tu? am întrebat pe urmă arătîndu-l pe unul dintre 
ei. 

— Maho! mi-a răspuns acesta de îndată, bătindu-se cu 
palmele pe pieptul bombat. Era cel cu sulița. 

M-am arătat din nou pe mine şi pe cel care îmi răspunsese. 

— Eu, Ted. El, Maho. Tu? l-am întrebat pe al doilea. 

— Dulu! mi-a răspuns cel cu un deget mai scurt, bătîindu-şi 
şi el pieptul. 

Aşadar ne recomandaserăm. Aveam de-a face cu tinerii 
Maho şi Dulu. 

Le-am pus în faţă peştele fript ce-mi rămăsese de la prînz 
şi un pumn de pesmeţi. Au mîncat încet, fără grabă; pe urmă 
s-au ridicat să plece. Se înserase bine. Le-am făcut semn să 
rămînă peste noapte în cetăţuie şi le-am arătat sala cea mare 
drept loc de culcare. S-au tras înapoi speriaţi. Făcusem o mare 
greşeală. Uitasem că sala aceea le fusese cîndva temniţă şi nu 
le putea pricinui decit silă şi spaimă. 

Cred că au înnoptat pe undeva prin apropiere. Ahmed şi cu 
mine, în lipsa culcuşurilor, ne-am întins pe cîteva vele. Am 
dormit destul de prost, simţeam sub mine piatra tare şi 
colţuroasă. Desigur că Ahmed regreta că îşi prefăcuse 
salteaua în scrum. 


XXX 


Dis-de-dimineaţă băieţii s-au întors cu braţele încărcate cu 
banane, nuci de cocos, alune şi manioc, nişte rădăcini care, 
coapte, erau destul de gustoase şi puteau ţine loc de cartofi 
sau pline. Nu le-au mai lăsat pe punte, ci le-au adus pe terasă. 
Ahmed nu se sculase încă. Am pus totul la umbră, mi-am luat 
undiţa şi carabina şi am coborit spre golful robilor cu Maho, cu 
Dulu şi cu Kuky în alai după mine. 

Am ales un loc potrivit şi am aruncat undiţa în apă. Fiecare 
peşte prins era însoţit de chiotele băieţilor. După aceea şi-au 
dovedit şi ei îndemînarea scufundîndu-se sub apă. La rîndul 
meu le răsplăteam fiece ispravă cu aplauze îndelungate. Parcă 


eram la teatru. Kuky, nepărtinitor, îşi împărțea lătrăturile 
vesele deopotrivă cînd mie, cînd lor. 

Prada a fost bogată. Mă pregăteam să aprind focul aşa 
cum obişnuiam noi, însă atenţia mi-a fost prinsă de Dulu care, 
aşezat cu picioarele sub el freca cu migală două beţigaşe 
uscate. Incerca să facă foc după priceperea lor. M-am apropiat 
şi l-am privit. Destul de curînd un beţişor a început să fumege. 
Dulu a suflat uşor în el şi, continuînd să-l frece, l-a strecurat 
între paiele şi uscăturile pregătite dinainte de Maho. Flacăra a 
apărut la început firavă, apoi s-a prefăcut în pălălaie. Fireşte 
că aprinderea focului a prilejuit alte chiote, precum şi un fel de 
horă ţopăită în jurul lui. Am spintecat peştii şi i-am pus la 
proţap. 

A fost o zi frumoasă de care mi-am amintit întotdeauna cu 
plăcere. 

Ne-am întors în cetăţuie spre seară, cu braţele încărcate 
cu frunze ca să ne refacem culcuşurile. L-am găsit pe Ahmed 
cocoţat pe creasta celui mai înalt perete. Nu puteam înţelege 
ce căuta acolo sus - pesemne îşi făcuse un punct de 
observaţie - şi mai ales cum ajunsese pînă acolo în halul în 
care se găsea. Era beat turtă. 

Mi-a strigat cu glas răguşit şi arţăgos: 

— Degeaba, Ted, tot eu rămîn stăpinul! Oricîte vicleşuguri 
ai încerca, mai mult decît un slugoi nepricopsit nu poţi ajunge! 

lnălţimea de la care îmi vorbea îi sporea simţămintul 
atotputerniciei. Am avut o clipă de minie, dar m-am potolit 
repede. Nu-mi puteam pune mintea cu un om fără minţi. 
Ahmed s-a ridicat în picioare şi a continuat: 

— l-ai ademenit pe nenorociţii ăştia! Crezi că ai să faci 
treabă cu ei? Cînd mi-o veni bine o să vă împuşc pe toţi trei ca 
pe nişte şobolani! Pe urmă mă înţeleg eu cu negustorii aceia 
care nu mai pot întîrzia mult... La nevoie o să le dau douăzeci 
la sută. 

Incepusem să-l privesc cu spaimă. Un pas greşit şi s-ar fi 
prăvălit ori pe pietrele din sala sclavilor, ori în spate, în apele 
oceanului. Am încercat să mă sui la el ca să-l ajut să coboare, 
însă a ridicat arma pe care o avea alături şi a îndreptat-o spre 
mine. 


— Să nu te apropii că îţi găuresc pielea! m-a ameninţat el. 
De aici vă am pe toţi ca în oală! 

In sminteala lui nu-şi da seama că noi ne-am fi putut 
adăposti foarte lesne pe după stînci şi că în schimb el, acolo 
sus, era o ţintă mult mai uşoară. L-am lăsat în plata domnului 
şi m-am întors către Maho şi Dulu care ne priveau nedumeriţi. 
Le-am făcut semn să plece. Ascultători, au trecut puntea şi au 
dispărut curînd în spatele platformei. 

Mi-am făcut un culcuş nou cu jumătate din frunzele aduse, 
cealaltă jumătate îngrămădind-o pe locul lui Ahmed, şi m-am 
culcat. 


XXX 


Dimineaţa l-am găsit pe Ahmed dormind pe salteaua lui. 
Nu îmi puteam închipui cînd şi cum ajunsese teafăr acolo. 

Controlînd ginul din butoiaş mi-am dat seama că scăzuse 
binişor sub sfert. Restul ar fi trebuit să-l arunc în ocean, aşa 
cum spusesem, însă am socotit că deznădejdea şi chinul prin 
care trecuse Ahmed cu o zi în urmă meritau o îngăduinţă; şi 
am hotărît să-mi împlinesc făgăduiala atunci cînd se va îmbăta 
fără vreo pricină deosebită. 

De cum au venit băieţii, ne-am apucat de lucru. Trebuia 
ridicat alt acoperiş deasupra sălii în care locuiam. Am adus din 
vale trei trunchiuri de copaci tineri, doboriţi de vijelii, cîteva 
crăci groase şi lungi şi am încercat să înjghebăm altul 
asemănător. 

Pe cînd mă aflam cocoţat pe peretele de stincă, mi-am 
aruncat iarăşi privirile spre nord, pe întinsul apelor. Ziua era 
limpede şi, sub razele puternice ale soarelui de amiază, 
punctul acela cenuşiu se vedea mult mai desluşit. Fără 
îndoială, o altă insuliţă. Oare tot atît de pustie? 

Noul acoperiş nu era la fel de lat şi de trainic ca acela ce 
fusese prefăcut în rug, totuşi însemna un adăpost. Maho şi 
Dulu se dovediseră destul de iscusiţi şi mi-au fost de mare 
ajutor. Munca fusese însă mult îngreuiată de faptul că băieţii 
se împotriviseră cu încăpăţinare să mă ajute dinlăuntrul sălii. 
N-ar fi intrat între stînci, şi mai ales în sala sclavilor, să-i fi 
picat cu ceară. Mă ajutaseră cum au putut numai din afară. 


Treaba ne luase ziua întreagă, doar cu un răgaz cît am mîncat 
fructele aduse de băieţi. Ahmed, încă mahmur, ne urmărise 
tot timpul cu ochii tulburi, fără să scoată o vorbă. 

Maho şi Dulu au plecat odată cu căderea nopţii. 

Deşi eram destul de ostenit, nu mă prindea somnul. Şezînd 
aşa întins pe salteaua mea, cu mîinile sub căpătii şi cu ochii 
către peticul de cer înstelat ce se zărea între acoperiş şi 
peretele din faţă, mi-a trecut prin cap un gînd. Imi mai dăduse 
tîrcoale de cîteva ori... Da, băieţii erau iscusiţi şi binevoitori. 
De ce n-aş încerca? Poate vom izbuti să sfirşim treaba înainte 
de sosirea stăpiînilor acestor locuri. Şi totul trebuia săvirşit fără 
să prindă de veste Ahmed... Repede şi în taină. 


XXX 


M-am sculat cu noaptea-n cap şi am scos binişor din hrubă 
ranga de fier şi un colac mare de saule şi parime. Le-am cărat 
tiptil afară din cetăţuie, pînă departe sub platformă. M-am 
întors să-mi iau arma şi undiţa, acestea mai mult de ochii lui 
Ahmed. între timp se trezise şi el. 

— Unde pleci aşa devreme? m-a întrebat între două 
căscaturi. 

— Am trebăluit destul pe-aici, ieri... 

— Negrii ăia au venit? 

— Nu încă. Dacă sosesc după plecarea mea, fă-le semne 
că am apucat-o de-a lungul coastei estice. 

— Ba să rămînă să mă mai slugărească şi pe mine! a miriit 
el. 

— Parcă ieri n-au lucrat şi pentru tine? Ce treabă ai cu ei? 

— Să mai aducă un braţ, două de frunze... Stratul e prea 
subţire şi mă dor oasele... Să-mi pregătească masa... 

Am pufnit în ris. 

— Te crezi acasă, printre robii tăi!... Dacă or vrea, n-am 
nimic împotrivă. 

— De ce să nu vrea? a sărit el. 

— Nu-i poate sili nimeni. 

— Şi dacă îi silesc eu? 

— Vor da iarăşi bir cu fugiţii. 


— Vom vedea noi cît vor mai merge treburile aşa! mi-a 
aruncat el tolănindu-se din nou pe saltea şi întorcîndu-mi 
spatele. 

Am plecat. Ajuns sub platformă m-am aşezat alături de 
cele scoase din hrubă. Curînd au apărut şi băieţii. Le-am făcut 
semn să se încarce în linişte şi am coborit împreună pe coasta 
vestică, altminteri de cum îi spusesem lui Ahmed. 

Socoteam că ţărmul acesta, mai frămiîntat şi departe de 
golful robilor şi de coasta pe care o foloseau negustorii de 
sclavi, era mai ferit şi, deci, prielnic pentru ceea ce îmi 
pusesem în gînd. Planul mi se limpezise destul de bine în 
minte. 

Ne-am oprit lîngă golful lui Selim. Era locul cel mai potrivit, 
golful fiind ascuns între stînci şi tufărişuri dese. Ne-am aşezat 
jos ca să ne odihnim şi totodată ca să le explic băieţilor ce 
aveau de făcut. Nu puteam şti cît înțelegeau din semnele, 
mişcările şi schimonoselile mele, însă clătinau mereu din cap. 
Poate că ceva-ceva tot au priceput pînă la urmă. 

După aceea am dat o raită prin vecinătate şi am găsit 
cîţiva copaci destul de groşi, dezrădăcinaţi de furtuni. Erau 
cam ceea ce îmi trebuia, însă nu destui. Trebuia să mai 
doborîim şi noi cîţiva. Dar cum s-o faci fără topor sau 
fierăstrău. 

Maho şi Dulu şi-au dovedit şi de data asta iscusinţa, aveau 
şi aici meşteşugul lor. După ce am ales doi copaci cam de 
aceeaşi grosime cu ceilalţi şi cît mai apropiaţi de malul apei, 
băieţii, fiecare la cîte un copac, au început să ciocănească 
lemnul cu cîte o piatră grea, în acelaşi loc, cu putere şi 
necontenit. Coaja s-a desprins, iar lemnul pisat aşa mereu a 
început să se scămoşeze. Cu altă piatră cu muchia ascuţită s- 
au apucat să rupă fibrele una cite una. Treaba cerea 
îndeminare şi mai cu seamă răbdare multă; dar cu aceste 
două însuşiri nu se poate să nu izbuteşti, aşa că pînă după- 
amiază copacii erau la pămînt. 

După socotelile mele mai aveam nevoie de încă vreo patru 
de aceeaşi grosime şi de cîţiva mai subţiri. Dar pentru ziua 
aceea era îndeajuns. 

In timp ce băieţii lucraseră, eu pescuisem, împuşcasem 
cîţiva ciorchini de banane şi pregătisem masa, 


Îi priveam pe cînd mîncau. Bineînţeles că primul semn de 
recunoaştere era degetul mai scurt al lui Dulu, fiindcă 
semănau uimitor între ei şi cu greu i-ai fi putut deosebi. Dar 
mai era şi firea lor. Maho părea mai cumpătat, mai stăpiînit; în 
timp ce Dulu avea un soi de neastîmpăr şi ochii îi jucau ne- 
contenit în cap. 

l-am arătat la rînd pe unul şi pe celălalt, apoi am făcut 
semne care ar fi voit să întrebe: Ce e cu voi, cine sînteţi? M-au 
privit nedumeriţi; dar după ce am repetat semnele, Dulu a dat 
din cap, s-a arătat pe sine şi pe Maho, a rostit ceva pe limba 
lor apoi s-a ridicat luîndu-l de mînă pe celălalt şi s-au prefăcut 
că fug împreună. Eram încredinţat că înţelesesem. 

— Aha, aţi fugit! 

— Fugit, fugit! au repetat ei în cor. 

Am făcut alte semne arătîndu-i din nou. Voiam să-i întreb: 
Ce sînt? Ce legătură era între ei? N-a mai trebuit să repet. Ori 
semnele mele fuseseră limpezi, ori băieţii erau foarte isteţi. 
După ce s-au înţeles iarăşi între ei, Dulu s-a arătat din nou pe 
sine şi pe Maho, pe urmă s-a bătut cu mîinile pe burtă şi iarăşi 
s-au arătat. Da, voia să spună că au fost zămisliţi în acelaşi 
pîntec. 

— Fraţi, am spus. 

— Fraţi, fraţi! au strigat ei laolaltă. 

M-am arătat pe mine şi pe ei şi le-am zis: 

— Noi prieteni! 

— Prieteni, prieteni! au repetat ei iarăşi ca un ecou. 

Începuserăm să ne înţelegem. 

După ce am isprăvit masa m-am gîndit că n-ar fi rău să ne 
înveselim puțin şi l-am stîrnit pe Kuky să-şi facă 
giumbuşlucurile. Băieţii au rămas mai întîi uimiţi; apoi au 
început să chicotească, să ţopăie şi să imite slujul, răsucelile şi 
tumbele lui Kuky, într-o adevărată hărmălaie. Erau încă doi 
copii! 

Cel mai cîştigat a fost Kuky. Începuse să fie privit cu mai 
multă preţuire de către băieţi, aş putea spune chiar cu 
respect. 

Maho şi Dulu m-au însoţit pînă sub malul platformei. Ne- 
am despărţit înţelegîndu-ne prin semne ca să ne întîlnim lîngă 
golf a doua zi dimineaţă. 


— Pe miine, le-am spus. 

— Miine, miine! au repetat ei ca de obicei. 

L-am găsit pe Ahmed împletind un coş de nuiele, fapt care 
m-a făcut să rîd. 

— Ce vrednicie pe tine, Ahmed! 

M-a întrebat fără să-şi întrerupă lucrul: 

— Te-ai întîlnit cu cei doi negri? 

— Da, pe cînd coboram, i-am răspuns. 

Dacă aş fi încercat să-l mint poate că i-aş fi trezit 
bănuielile. 

— Şi ce aţi făcut toată ziua? m-a iscodit el. 

— Am pescuit... am intrat prin desişurile din sud... Am 
descoperit un pilc de copăcei cu fructe ciudate... necoapte 
încă, l-am minţit eu de astă dată. Trebuia să-mi încropesc într- 
un fel timpul. 

M-a privit niţel strimb. Pesemne că minciuna mea nu 
sunase prea bine, sau i se păruse că ceva nu se potrivea. l-am 
întins peştele şi bananele ce le adusesem. 

— N-am nevoie, am miîncat!... Şi şi-a reluat lucrul. După 
cum vezi, nici eu n-am stat de pomană. Mă mai pricep şi eu la 
cîte ceva... 

Asta a fost tot ce ne-am spus în seara aceea. Din cînd în 
cînd îl prindeam aruncîndu-mi priviri furişe şi iscoditoare. 


XXX 


A doua zi dimineaţă m-am pregătit de plecare alene, 
prelungind înadins curățirea armei şi potrivitul undiţelor. Nu 
trebuia să par grăbit. 

— Te întorci tirziu? m-a întrebat Ahmed. 

— Nu ştiu... nu cred... 

Şi am plecat cu paşi tărăgănaţi. ` 

Am coborit spre coasta de est. Intorcînd capul spre 
cetățuie, l-am zări pe Ahmed cățărat pe unul dintre pereții 
înalți, urmărindu-mi drumul. Abia cînd am ajuns dincolo de 
golful robilor, de unde nu mai puteam fi zărit, am traversat 
spre coasta cealaltă; şi totuşi cu fereală, pe sub şirul unor 
stînci. 


Am ajuns chiar în apropierea locului de întîlnire. Băieţii se 
apucaseră de mult de treabă. Aleseseră alţi doi copaci 
asemănători cu cei doboriţi în ziua trecută şi lucrul era 
înaintat. Cred că-l începuseră cu noaptea-n cap. 

— Bravo, băieţi! le-am strigat vesel. 

— Bravo, bravo! mi-au răspuns ei săltînd pe virfuri. 

În scurtele răstimpuri de răgaz continuam să-i învăţ o 
sumă de cuvinte, ca de pildă: pămînt, apă, cer, piatră, copac, 
carabină, pasăre, undiţă, peşte, mîncare şi multe altele de 
felul acestora, vorbe cît mai trebuincioase. Băieţii le prindeau 
repede. Unele, e drept, le poceau rău de tot, încît, uneori, nici 
eu nu le mai pricepeam. 

Şi toate aceste cuvinte le rosteam în româneşte. Mi se 
părea tare hazliu şi totodată îmi făcea plăcere ca aici, la un 
capăt pierdut de lume, doi tineri negri să vorbească limba 
mea de acasă. Însă aveam şi o pricină: în chipul ăsta n-am fi 
putut fi înţeleşi de Ahmed dacă vreodată am fi avut să ne 
spunem ceva de taină faţă de el. 

Pe la amiază treaba din ziua aceea era iarăşi încheiată, 
trunchiurile doborite zăceau lîngă celelalte. Aveam nouă la 
număr. Mai era nevoie încă de două în afară de cele subţiri. 

Cu gîndul la iscoditorul Ahmed, am grăbit prînzul şi 
întoarcerea în cetăţuie; însă degeaba, am fost luat repede de 
cum am ajuns: 

— Şi astăzi te-ai întîlnit pe drum cu negrii aceia? 

— Da. N 

— Văd că nu vrei să-i mai aduci pe-aici! li fereşti de mine, 
hai? Îi păstrezi numai pentru tine! 

În glasul lui era un amestec de zeflemea, iscodeală şi 
ameninţare. 

— Nicidecum... deşi, poate, ar fi mai bine aşa. Nu-ţi prea 
plac ochii lor. 

— Şi nici ceea ce uneltiţi împreună! a încheiat scurt 
Ahmed. 

Mi-am dat seama că greşisem. Îndepărtarea băieţilor din 
cetăţuie îi trezise bănuieli. După un timp m-a privit în albul 
ochilor şi a rostit cu glas tăios: 

— Ţi-am mai spus, Ted, dacă te prind că încerci vreo 
înşelătorie vă împuşc pe cîteşitrei! 


— Numai să ne nimereşti, l-am înfruntat eu pufnindu-i în 
nas şi întorcîndu-i apoi spatele. 

Totuşi, purtarea lui Ahmed şi felul în care îmi vorbise m-a 
cam pus pe ginduri. 


XXX 


A doua zi, la plecare, m-a întrebat cu acelaşi glas 
batjocoritor: 

— larăşi o porneşti spre sud? 

— Spre sud, spre est sau vest... unde-oi nimeri. 

De data asta am plecat repede ca să nu lungesc vorba. L- 
am auzit strigîndu-mi în urmă: 

— Să nu uiţi, Ted, ce ţi-am spus aseară! 

Ziua aceea a fost cea mai lungă şi istovitoare. 

l-am îndemnat pe băieţi să lucreze cu sîrg şi nu m-am 
cruțat nici pe mine. Parcă ceva mă împingea să zoresc lucrul - 
pe de-o parte teama să nu fim descoperiţi de Ahmed, pe de 
alta gîndul că stăpînii acestor locuri s-ar putea ivi de la o zi la 
alta. 

După ce am doborit şi ultimii doi copaci groşi, ne-am 
apucat să despuiem trunchiurile de crăci şi frunze şi să le 
retezăm virfurile ca să-i potrivim pe toţi la aceeaşi lungime. 
Bineînţeles că n-a fost chip să isprăvim treaba şi a rămas să 
continuăm a doua zi. 

Cînd am pornit spre casă, soarelui nu-i mai rămăseseră 
decit cîteva şchioape ca să se cufunde în ocean. l-am luat pe 
băieţi cu mine şi am iuţit paşii cît ne-au ţinut puterile. Am 
ajuns în cetăţuie odată cu noaptea. 

— Fiindcă le duceai dorul, iată-i, ţi i-am adus! i-am strigat 
lui Ahmed care mă aştepta pe terasă. 

Nu puteam să-i văd privirile, însă i le ghiceam. 

— Şi cu asta crezi că m-ai îmbrobodit? a zis el batjocoritor. 

— Nu pricep... 

— Nici eu nu înţeleg încă... dar pînă la urmă voi descurca 
itele, n-avea grijă! 

Glasul îi devenise tăios. 


Şi de data asta greşisem. Aducerea băieţilor în cetăţuie, şi 
la o oră atit de tirzie, fusese o treabă cam stîngace pe care ar 
fi adulmecat-o chiar şi un vulpoi mai puţin şiret decît Ahmed. 

— Unde sînt peştii, bananele? N-aţi adus nimic de 
mîncare? a mai întrebat el. 

— Noi am mîncat, l-am minţit eu, căci în iureşul acelei zile 
abia dacă avuseserăm timp să îmbucăm pe apucate citeva 
banane. lar pe tine, de la o vreme, te găsesc sătul, am mai 
adăugat. 

— Da, şi eu am mîncat. 

Ne-am aşezat jos cîteşitrei. Maho şi Dulu, istoviţi şi neştiind 
cum stau lucrurile, s-au întins de-a binelea. Ahmed a rămas 
între noi în picioare. 

— Văd că sînteţi tare osteniţi!... 

— Da. 

— Pesemne aţi colindat mult... 

— Mult. 

A urmat o tăcere îndelungată. Maho şi Dulu adormiseră 
înghesuiți unul în altul. Începusem şi eu să pirotesc. Mi s-a 
părut că îl aud pe Ahmed chicotind încet. M-am scuturat şi m- 
am ridicat în picioare. Risul lui Ahmed n-a contenit. l-am întors 
spatele şi m-am dus la culcare. 

Da, lucrurile ieşiseră destul de prost. 


XXX 


În dimineaţa zilei următoare, m-am trezit mai tîrziu ca de 
obicei. Ahmed nu se afla pe salteaua lui. M-a întîmpinat la 
ieşirea pe terasă: 

— Negrii tăi au şters-o de mult! m-a vestit el. 

— Nu cumva i-ai gonit? 

— Dimpotrivă, m-am purtat cu ei cum nu se putea mai fru- 
mos. Am vrut chiar să-i servesc cu pesmeţi şi cu cîteva guri de 
gin; însă ei, mai puţin politicoşi, n-au primit şi au luat-o iute la 
picior. 

Îşi reluase tonul de zeflemea. Desigur că încercase să-i 
descoase, dar nu eram prea îngrijorat fiindcă ştiam că n-ar fi 


putut scoate sau înţelege prea multe de la băieţi. M-am 
pregătit de plecare fără să-i răspund. 

— Aveţi un loc anume de întîlnire? m-a mai întrebat 
Ahmed cînd eram gata să pornesc. 

— Nu... dar au să mă găsească ei... 

Părea ciudat, de fapt: Ahmed lepădase cămaşa colorată a 
lui Gino şi se îmbrăcase din nou cu ţoalele lui albe, destul de 
murdare şi de hărtănite. 

Am luat drumul spre coasta de est, aşa cum obişnuiam în 
ultimele zile, ca să înşel bănuielile arabului. Mă gindeam 
mereu, fără să vreau, la îmbrăcămintea lui Ahmed. Ce îl 
îndemnase să şi-o schimbe cînd se fudulea atita cu aceea a 
bietului Gino? Răspunsul l-am căpătat curînd. 

Tocmai ajunsesem în dreptul golfului robilor, locul unde de 
obicei o coteam către coasta cealaltă, cînd mi s-a părut că aud 
în spate un zgomot de piatră rostogolită. M-am întors surprins. 
Pe după o stîncă, la vreo cincizeci de paşi în urmă, mi s-a 
părut că dispare repede un petic albicios de pînză. Fireşte, 
cămaşa viu colorată a lui Gino l-ar fi descoperit mai lesne pe 
cel care se ţinea pe urmele mele. 

Am coborit pe plajă şi mi-am continuat liniştit drumul spre 
sud, ca şi cum n-aş fi observat nimic. După un timp, m-am 
oprit pe un mal înalt şi am zvirlit undiţa în apă. Ştiam că nu 
era un loc bun şi că nu aveam ce prinde, dar voiam să pun cît 
mai mult la încercare răbdarea lui Ahmed. Eram încredinţat că 
acesta mă pîndea pe după unul din tufişurile din spatele plajei. 
După încercări zadarnice, aşa cum era de aşteptat, am 
schimbat locul. Bineînţeles că nici acolo n-am făcut vreo 
scofală. Am luat-o cu pas voinicesc tot înainte, de-a lungul 
plajei. Abia îmi stăpîneam risul, gîndind la strădaniile lui 
Ahmed de a se ţine pe urmele mele printre ierburi, tufărişuri şi 
bolovani. Din cînd în cînd mă opream ca să-i strig pe Maho şi 
Dulu, ca şi cum aş fi fost nemulţumit de lipsa lor. 

L-am purtat aşa pe arab pînă la capătul de sud al insulei. 
Aici m-am îndurat să-i dau alt răgaz, aşezindu-mă iarăşi la 
pescuit, de astă dată pe unt loc bun. Am scos cîțiva peşti şi 
am pornit din nou, dînd ocol, pe firul țărmului, spre coasta de 
vest. 


Nu m-am mai oprit pînă la stînca lui Gino. M-am aşezat 
lîngă cruce. Eram destul de ostenit. Mă gindeam în ce hal era 
bietul Ahmed neobişnuit cu atita alergătură. Bănuiam în dosul 
cărui tufiş sta pitit, după virfurile ramurilor care se clătinau 
uneori nestirnite de vînt. Dar m-am prefăcut iarăşi că nu bag 
de seamă. 

Mai mult nu puteam înainta pe acest țărm, m-aş fi apropiat 
de golful lui Selim unde, desigur, băieţii se aflau în toiul 
lucrului. Am ocolit locul în care bănuiam că se ţinea ascuns 
Ahmed şi m-am înfundat în zona verde ca, traversînd-o, să 
ajung iarăşi pe coasta estică, departe de golful tăinuit. În drum 
am trecut pe la vechiul adăpost al băieţilor. După urmele de 
foc şi culcuşul proaspăt de frunze, se părea că şi-l reluaseră. 

Din cînd în cînd, în urmă se clătina cite o tufă sau se 
auzeau trosnete de uscături strivite, ceea ce îmi da de ştire că 
Ahmed nu mă slăbea deloc. Era uimitor cum omul acesta, 
îndeobşte atit de viclean, se purta uneori ca un nătîng. 
Pesemne că sîngele aprins care îi curgea prin vine îi întuneca 
mintea şi îl împingea citeodată să săvirşească fapte copi- 
lăreşti. 

Ajuns în luminişul în care mi se arătase întiia oară Maho, 
am poposit. Mi-am pregătit prînzul frigînd pe îndelete peştii. 
larăşi îmi venea să rid închipuindu-mi nările înfoiate şi 
înghiţiturile în sec ale celui ascuns în vecinătate. După ce m- 
am ospătat cum se cuvenea, încheindu-mi masa cu citeva 
banane parfumate, m-am tolănit pe iarba moale şi am tras un 
pui de somn. 

Cînd m-am trezit, soarele scăpătase. Mi-am luat arma şi 
am iuţit pasul spre casă. Eram încredinţat că Ahmed se lăsase 
păgubaş şi că se afla de mult în cetăţuie. In drum am vînat 
cîteva păsări. 

L-am găsit pe Ahmed pe terasă. Turnase apă în adincitura 
unei stînci şi îşi răcorea picioarele umflate. 

— Ce-i cu tine? l-am întrebat cu uimire prefăcută, abia stă- 
pînindu-mi rîsul. 

— Am fost la vinat pe coasta vestică... şi mi-am jupuit 
tălpile pe un grohotiş, a răspuns el morocănos. 

— la să văd! am sărit îndată îndatoritor. 

— Lasă, nu-i nevoie... va trece... 


Kuky scheuna în jurul meu. Mai la o parte se afla un căpătii 
de saulă legată de un bolovan. Era lesne de priceput: Ahmed 
legase cîinele ca să nu-l urmeze. 

— Nu i-ai zărit cumva pe băieţi? N-a fost chip să-i găsesc. 

— Naiba să-i ia! a mormăit arabul ursuz. 

Nu mi-am mai continuat jocul, eram îndeajuns de 
mulţumit. Am jumulit păsările şi le-am înfipt în proţap. Nu erau 
încă fripte bine şi Ahmed, cu picioarele în apă, a înfulecat cu 
foame de lup; apoi, păşind ca pe jar, s-a dus la culcare. 

Odată cu înserarea au apărut şi băieţii. M-au întîmpinat cu 
un potop de semne şi de vorbe dintre care abia am desluşit 
ici-colo cîte una ca „tăiat”, „copac”, „apă”. Mă lămureau, 
desigur, asupra muncii lor din ziua aceea. Le-am dat de înţeles 
că ne vom întîlni a doua zi dimineaţa la golf. 

M-am dus şi eu să mă culc. Ahmed sforăia straşnic. Ştiam 
că de-acum puteam fi liniştit cîteva zile în şir, că arabului îi 
trecuse cheful să mă mai spioneze. 


XXX 


În zori, la plecare, Ahmed mai sforăia încă. 

l-am găsit pe băieţi pe malul golfului, aşteptîndu-mă. Cînd 
m-au zărit, au sărit sprinteni în picioare, cu feţele bucuroase şi 
strigînd: 

— Ted! Ted! 

În ziua trecută, în lipsa mea, lucraseră cu spor. Toate 
trunchiurile erau curăţite de crăci şi retezate la aceeaşi 
lungime. Le rînduiseră frumos unul lîngă altul şi acum mă 
priveau mîndri de isprava lor. l-am strîns de umeri. S-au ferit 
de mine mult mai puţin ca altădată. Semnul meu voia să 
spună că treaba fusese săvirşită cum nu se putea mai bine. 
De bucurie au început să zburde printre butuci ca doi copii. 

l-am privit lung. Mult aş fi dat ca să-i pot întreba şi ei să-mi 
poată răspunde, de pildă, dacă îşi dădeau seama la ce anume 
lucram şi ce aveam de gînd să fac atunci cînd treaba va fi sfir- 
şită... Şi dacă, ştiind acest lucru, se vor încumeta să mă ur- 
meze cu încredere şi fără şovăială... Dacă... Da, multe 
întrebări aş fi voit să le pun şi tot atitea răspunsuri aş fi dorit 
să capăt. Poate că foarte curînd, cînd vom fi gata, ei vor 


înţelege şi îmi vor răspunde la toate întrebările prin hotărîrea 
pe care o vor lua: dea mă urma sau nu. 

Le-am arătat cei cinci copaci tineri, mult mai subţiri, pe 
care îi alesesem şi îi însemnasem cu cite un bolovan la 
rădăcină, făcîndu-i să înţeleagă că şi aceştia trebuiau doboriţi, 
desfrunziţi şi retezaţi la o anumită lungime. 

Lucrul ăsta ne-a luat alte două zile. Trudeam din răsputeri 
ca să isprăvim cît mai curînd. 

La întoarcerile în cetăţuie Ahmed nu-mi mai punea 
întrebări sicîitoare şi părăsise tonul zeflemitor. Acum sta 
morocăânos deoparte şi abia dacă binevoia să-mi răspundă cu 
două-trei vorbe. 


XXX 


Munca din ultima zi avea să fie ceva mai uşoară: să 
rostogolim buştenii în apă, să-i potrivim pe cei groşi unul lîngă 
altul, iar pe cei subţiri să-i aşezăm deasupra, de-a curmezişul, 
şi să-i legăm pe toţi strîns cu saule şi parime. 

Pe la amiază am fost gata. 

Pluta, cu o suprafaţă cam de patru metri pe şapte, părea 
destul de zdravănă. Se asemăna cu acelea pe care le văzusem 
cîndva printre insulele arhipelagului Bissagos din faţa coastei 
Guineei portugheze. Mai rămînea să chibzuiesc în ce chip să-i 
fixez micul catarg şi cîrma. 

Am împins pluta, aşa cum era, într-o adîncitură mai ferită a 
golfului şi am acoperit-o cu crengi şi frunze. Nu putea fi 
descoperită uşor. Apoi am căutat, pe cît ne-a fost cu putinţă, 
să ne ştergem urmele, în sfîrşit, unul dintre băieţi a luat ranga, 
eu arma şi am pornit spre casă. Se împlinise săptămîna de 
cînd trudeam. 

Pe drum am vînat citeva păsări care, fripte, erau destul de 
gustoase. 

De cite ori descărcăm carabina, băieţii se aruncau 
tremurînd la pămînt, îşi astupau urechile şi închideau ochii. Nu 
îndurau pocnetul de armă. Degeaba le-am explicat că nu se 
aflau în primejdie atîta timp cit ţeava nu era îndreptată către 
ei. La primul foc făceau la fel. Desigur că le trezea amintiri de 
spaimă, de care nu puteau să se scuture. 


Am ajuns în cetăţuie destul de devreme, după ce 
ascunsesem ranga la poalele platformei, într-un loc ferit. 
Trebuia să găsesc un prilej potrivit cînd s-o strecor la locul ei 
în hrubă. 

De data asta Ahmed părea în toane bune şi nu se mai 
văita de picioare. Am pus cu toţii mîna şi am pregătit vînatul. 
Ahmed îşi da silinţa să fie cît mai binevoitor cu băieţii, dar 
aceştia îl priveau cu aceeaşi neîncredere şi se fereau mereu 
din calea lui. 

După ce am mîncat, pe cînd leneveam citeşipatru, numai 
ce l-am auzit pe Ahmed înfiripînd un cîntec, un cîntec din 
acelea leneşe şi tînguioase, care parcă te purtau prin 
depărtări şi tristeţi nesfirşite. Şi cînta destul de bine. L-am 
privit cu uimire. Cînd a tăcut l-am întrebat: 

— Ţi-e dor de casă, Ahmed? 

A dat numai din cap. 

— Eşti însurat? 

— Da. 

— Copii ai? 

— Cinci. Şi a oftat. 

M-am gîndit cît de ciudaţi pot fi unii oameni. Şi am rămas 
amindoi tăcuţi vreme îndelungată, fiecare cu gîndurile lui. 

Maho şi Dulu se culcaseră într-un colţ al terasei. Am vrut 
să le dau o velă, dar n-au primit. Dormeau mai bine pe piatra 
goală. 


XXX 


Cînd m-am trezit, am hotărît ca în dimineaţa aceea să nu 
cobor la golf; de altfel, nu eram încă dumirit în ce chip să 
meşteresc cîrma şi catargul. Trebuia să mai cumpănesc, aşa 
că mi-am făcut de lucru pe lingă casă. 

Acoperişul din sala stăpînilor începuse să se încline într-o 
parte, şi tocmai deasupra culcuşului meu. Mă puteam pomeni 
într-o noapte cu el în cap. l-am trimis pe băieţi să aducă două- 
trei crăci groase ca să-l repar. 

In răstimpul ăsta am intrat în hrubă să fac puţină rînduială. 
Mi-am dat seama că Ahmed nu se mai atinsese în ultimele zile 


nici de butoiaşul cu gin şi nici de lădiţele mele cu pesmeţi. Să 
fi fost un semn bun? 

În aşteptarea băieţilor m-am apucat să crestez încă o 
linioară pe răboj, ziua în care ne aflam. Era a treizeci şi noua. 

Ahmed s-a apropiat de mine cu carabina pe umăr. 

— Văd că tu ai uitat că şi astăzi va trebui să mîncăm... 
Cobor prin apropiere, pe coasta de est, să vînez ceva. 

Maho şi Dulu tocmai treceau puntea cu braţele încărcate. 
Aduceau crăcile pentru acoperiş şi vreascuri pentru foc. 

— Mi-i dai pe frumuşeii ăştia să-mi ţină de urit? m-a 
întrebat el ca într-o doară. 

Am ridicat din umeri. 

— N-ai decit să-i iei... deşi aş fi avut nevoie de ajutorul lor. 

— Te descurci şi singur! 

Şi le-a făcut semn băieţilor să-l însoţească, dar ei s-au tras 
înapoi nemulţumiţi. 

— Nu vor. Pe mine nu mă plac, a constatat Ahmed fără 
supărare. Atunci să-l iau pe Kuky. 

Şi l-a chemat la el, însă cîinele a zbughit-o printre 
picioarele mele. 

— Nici ăsta nu mă vrea! a oftat Ahmed. Dar un animal e 
uneori mai uşor de ademenit. 

A scos din buzunar cîțiva pesmeţi şi i-a azvirlit unul cîte 
unul cîinelui care îi prindea din zbor. Apoi s-a întors către 
mine. 

— Vrei să-mi dai briceagul? Poate dezgrop niscai manioc. 

Sfirşisem crestătura pe răboj şi i l-am întins. 

A plecat agale, coborînd spre est, după cum spusese, cu 
Kuky după el, zvîrlindu-i din cînd în cînd cîte un pesmet ca să-l 
ţină pe urmele lui. 

Repararea acoperişului ne-a dat de furcă mai mult decit aş 
fi crezut. Trebuia desfăcut în bună parte şi întărit cu crăcile 
aduse de băieţi. Ceea ce m-a bucurat a fost că de data asta 
Maho şi Dulu şi-au luat inima în dinţi şi au îndrăznit să treacă 
prin sala sclavilor. Au străbătut-o, ce e drept, cu vădită 
spaimă, cu paşi repezi, ţinîndu-se de-a lungul peretelui 
dinspre ieşire şi cu ochii la odgonul şi la belciugele de pe 
peretele din fund de care, pesemne, fuseseră cîndva 
încătuşaţi. 


Am sfîrşit lucrul către amiază şi ne-am aşezat toţi trei pe 
terasă, la umbră, ca să ne odihnim. Timpul se scurgea şi 
Ahmed nici gînd să se ivească, deşi spusese că va vina prin 
apropiere. De altfel nici nu-i auzisem împuşcăturile. 

Am sărit deodată în picioare ca ars. Prin minte îmi 
fulgerase un gînd. Prea se purtase frumos Ahmed cu o seară 
înainte şi în dimineaţa aceea! Asta nu părea lucru curat! Cum 
am putut fi atit de neghiob? 

Am înşfăcat carabina şi le-am făcut semn băieţilor să mă 
urmeze. Drumul pînă la golful lui Selim l-am străbătut în fuga 
mare, cred că de cîteva ori mai repede ca de obicei. În 
apropierea lui ne-a întîmpinat Kuky, ceea ce ne-a îndemnat să 
ne înteţim goana. Am ajuns cu sufletul la gură. 

Cu toate că mă aşteptam la aşa ceva, am rămas pironit 
locului. Pluta dispăruse. Pe apa liniştită a golfului mai pluteau 
doar trei buşteni şi cîteva căpătiie de saule şi parime. Am 
ocolit golful spre ţărmul oceanului. Departe de mal, ici şi colo, 
se legăna cîte un trunchi purtat de ape. 

M-am întors lîngă Maho şi Dulu care, parcă, nu-şi credeau 
ochilor. Am oftat şi i-am bătut uşor pe umeri. Şi pentru prima 
oară n-au făcut nici o mişcare de fereală; ci s-au lăsat binişor 
la picioarele mele ca doi copii nefericiţi. 

Dacă pierdusem pluta, simţeam că în schimb cîştigasem 
altceva; şi ceea ce cîştigasem era mult mai de preţ. 

Dar răgazul a fost destul de scurt, fiindcă în spatele nostru 
s-a auzit risul cîrîit. Părea mai batjocoritor ca oricînd. Ne-am 
întors citeşitrei ca la comandă. La vreo douăzeci şi cinci de 
paşi, lîngă un tufiş după care stătuse ascuns, se ridicase 
Ahmed cu arma în mînă, gata să tragă în orice clipă. 

Carabina mea se găsea în iarbă, la trei paşi, aşa că am 
rămas neclintit; în schimb băieţii, aflaţi la picioarele mele, s-au 
răsucit ca două zvirluge rostogolindu-se în dreapta şi în stînga. 
Ahmed, surprins, a tras în Maho, dar plumbul a zdrelit numai 
colţul pietrei după care băiatul îşi pitise capul. Arabul a înjurat 
zdravăn pe limba lui şi apoi mi-a strigat batjocoritor: 

— Straşnici viteji! Îşi ţin nasurile în ţărînă! 

Kuky, întăritat, îl lătra la doi paşi. Fără să ne slăbească din 
ochi, Ahmed i-a tras o lovitură de picior în piept. Cîinele s-a 
îndepărtat schelălăind. Priveam învrăjbit. 


— Cum vezi, lucrurile nu se potrivesc întotdeauna după 
cum ţi-e pofta, a continuat arabul. Credeai că Ahmed e un 
adormit? Ti-am spus, şi nu o dată, dacă te prind că încerci să 
mă înşeli, te împuşc! Singur ţi-ai făcut-o! 

Şi a săltat arma spre umăr. 

— la seama, Ahmed, carabina mai are doar un cartuş, i-am 
strigat la rîndu-mi, aşa că nu mă poţi ucide decît pe mine! Pe 
ceilalţi doi va trebui să-i înfrunţi în luptă dreaptă. 

l-am arătat pe băieţii care erau ca lipiţi de pămînt. 

— Luptă dreaptă? Cu cine? Cu viermii ăştia? a ris el 
batjocoritor. Uiţi că am şi briceagul?! Te încredinţez că ştiu să- 
| mînuiesc tot atît de bine. Dar nu va fi nevoie, mă vor asculta 
ca doi mieluşei. Cu tine însă e altă poveste! 

Şi a pus încet arma la ochi. 

Incepusem să cred că îmi încheiasem socotelile pe lumea 
asta. Dar, înainte ca plumbul să pornească din ţeavă, dintr-o 
parte a zburat o piatră care l-a pălit în umăr făcîndu-l să scape 
arma din miini. Din cealaltă parte a doua piatră l-a lovit în 
piciorul beteag. Maho şi Dulu ţintiseră fain! Ahmed a scos întîi 
un țipăt, apoi o înjurătură şi, cu chipul strimb de durere, a 
încercat să ridice arma; însă mai iute am fost eu. Ţinîndu-l sub 
bătaia carabinei mele i-am strigat: 

— Nu încerca s-o ridici, că trag!... Ai avut dreptate, Ahmed, 
lucrurile se mai potrivesc uneori şi altminteri! 

Băieţii, acum în picioare, se înarmaseră cu alte pietre, gata 
să le ţintească iarăşi. Le-am făcut semn să le lepede. M-au 
ascultat, însă, prevăzători, le-au azvirlit alături, ca la nevoie să 
le aibă la îndemînă. Ahmed, gemînd, şedea chircit pe vine 
acoperindu-şi capul cu braţele ca să şi-l ferească. 

Toată istoria asta mi se părea acuma tare caraghioasă. 

— Ahmed, apropie-te cuminte ca să stăm de vorbă, i-am 
spus. 

S-a ridicat încet şi a venit spre noi şchiopătind şi frecîndu- 
şi umărul lovit. l-am făcut semn să stea jos şi m-am aşezat în 
faţa lui, cu arma pe genunchi. Băieţii de o parte şi de cealaltă 
a noastră, în picioare, ne urmăreau cu încordare. Ahmed a 
sucit capul spre ei, privindu-i cu ură. 

— Mi-o plătiţi voi! a şoptit el. 


— Ţi-am spus că vreau să stăm de vorbă ca oamenii. Dacă 
nu, pot vorbi şi pe limba ta! i-am strigat. 

— Bine, bine... 

Mi-am domolit glasul, dar l-am păstrat hotărît. 

— Priveşte-mă în ochi, Ahmed, şi destupă-ţi bine urechile: 
Să ştii că pluta n-am făcut-o ca să pescuiesc aurul tău 
blestemat. Să-l stăpîneşti sănătos dacă e al tău şi dacă vei 
putea vreodată să-l scoţi la lumină. Pluta am trudit-o ca să 
ajung la insula aceea care se zăreşte la nord. Poate că e 
locuită... Dacă nu, poate e şi mai bine... Voiam să iau cu mine 
pe băieţii ăştia doi. Negustorii de sclavi, cînd vor sosi, ni-i vor 
cere ca pe un bun al lor şi va trebui să-i predăm; nu avem 
încotro, altminteri ne vor semăna oasele pe aici. 

— Şi cu mine ce aveai de gînd? m-a întrebat Ahmed privin- 
du-mă pieziş. 

— Pe tine te-aş fi lăsat aici, să te descurci cu aurul tău şi 
cu negustorii aceia. Eşti destul de iscusit şi ştii cum să-ţi 
potriveşti socotelile. Negustor cu negustor se împacă. 

— Şi de ce să nu-i dăm? m-a întrebat Ahmed arătîndu-i pe 
băieţi. 

— Uite, vezi, asta e mai greu să-ţi explic. Ca să înţelegi ți- 
ar mai trebui, pe lîngă minte, şi niţică inimă; şi marfa asta, 
după cîte ştiu, n-o ai... Am respirat adînc şi am continuat: 
închipuieşte-ţi că întru amintirea şi pomenirea prietenilor mei 
înecaţi din pricina butoaielor şi lăzilor tale afurisite, şi ca 
mulţumire că nu m-au înghiţit şi pe mine apele, mi-am pus în 
gînd să-i scap pe băieţii ăştia de robie. Da, să fac tot ce-mi va 
sta în puteri ca să nu-i dau pe mîinile casapilor! 

Am răsuflat iarăşi adînc şi am tăcut. S-a aşternut o linişte 
îndelungată. Maho şi Dulu şedeau necilintiţi ca mai înainte. 
Ahmed îşi freca mereu cînd umărul, cînd piciorul şi clipea des. 
Într-un tîrziu a mormăit mai mult ca pentru sine: 

— Cum pot să ştiu că nu-i iarăşi o înşelătorie? 

Am clătinat din cap. 

— E rău, Ahmed, dacă n-a mai rămas în tine nici un dram 
de încredere şi omenie! 

— Totuşi... 


— Nu fi prost, Ahmed! Gindeşte-te, dacă aş fi urmărit să te 
prad, nu te lăsam să-mi încurci socotelile; de mult ţi-aş fi făcut 
de petrecanie! 

M-a privit lung, părea că chibzuieşte. l-am luat-o înainte. 

— Uite, Ahmed, de data asta eu te chem la un tîrg: Ne 
refacem pluta şi ne laşi să plecăm. Cum ne va fi norocul!... În 
schimb, eu renunţ la partea mea, la cei zece la sută, precum 
ne-a fost învoiala. 

A rîs cu viclenie privindu-mă dintr-o parte. 

— Şi dacă te trădez, spunîndu-le negustorilor unde vă 
aflaţi? 

— Atunci le spun şi eu ce se găseşte în apă, la două mile 
de coastă. 

larăşi a tăcut şi a cumpănit. 

— Şi dacă rămiînînd pe-aici, prin apropiere, scoţi aurul 
înainte de întoarcerea mea? 

— Cam greu să pot face asta cu o plută şubredă şi numai 
cu doi băietani. 

— Treaba nu e tocmai limpede, a mormăit el rămînînd 
iarăşi pe ginduri. 

— Vom limpezi-o noi pînă la urmă cum e mai bine, i-am 
spus ridicîndu-mă în picioare. Hai, du-te de-ţi ia arma şi să 
mergem, că ne prinde noaptea pe-aici. 

S-a ridicat cu greu, gemîind şi aruncînd priviri 
închiondorate băieţilor. Aceştia au sărit în lături speriaţi şi 
căutînd cu privirea pietrele, dar le-am făcut semn să se 
liniştească. Ahmed s-a dus să-şi ia carabina şi cînd s-a întors 
către noi a rămas locului cu privirile holbate spre ocean. 

In larg, de data asta spre vest, se legăna pe valuri o 
corabie. 

Da, aceştia erau stăpînii. Sosiseră! 


PARTEA A DOUA 
Noi, patru... şi ceilalţi, paisprezece 
CAPITOLUL VI 
UNEORI E NEVOIE ŞI DE PUŢINĂ ŞIRETENIE 


Am pornit spre cetăţuie în goana mare cu Maho şi Dulu 
după mine. Suişul l-am făcut tot atit de repede precum 
coborisem cu două ore înainte. Ahmed n-a putut ţine pasul cu 
noi şi a rămas în urmă. Ajunşi sub platformă, am luat ranga 
ascunsă. 

Cu toate că-mi simţeam sufletul la gură, pe drum am ticluit 
planul. Ştiam că cei care sosiseră nu puteau debarca decit a 
doua zi dimineaţă. Era pe înserate şi pînă ar fi ocolit insula s- 
ar fi lăsat demult noaptea. In afară de asta, trebuiau să se 
strecoare cu cea mai mare grijă, acea zonă a oceanului fiind 
mai puţin adîncă şi cu coli primejdioşi la fund; doar acolo 
naufragiasem noi. În sfîrşit, gura golfului robilor fiind destul de 
strimtă, nu putea fi trecută decit cu multă precauţie, ziua. 

Toate acestea s-au adeverit, căci aruncîndu-mi ochii spre 
larg am văzut că vasul ancorase. Aşadar aveam înainte o 
noapte întreagă şi o bună parte din dimineaţă. 

Cînd a ajuns şi Ahmed în cetăţuie, lac de năduşeli şi împle- 
ticindu-se pe picioare de atita alergătură, noi începuserăm 
demult lucrul. 

— Eşti nebun? Ce vrei să faci? mi-a strigat el gifiind. 

— Ceea ce trebuie. Altceva nu ne mai rămîne! 

Şi le-am făcut semn băieţilor să dea zor. 

— Dar asta poate să însemne pieirea noastră! 

— Sau, poate, izbăvirea. Nu se cîştigă nimic, niciodată, 
fără o fărimă de primejdie. O ştii destul de bine şi tu. 

— Sîntem doar doi... pe ăştia nu-i numărăm, că nu le poţi 
pune arma în miini! Cum să ţinem piept atitora? 

— Sîntem patru, Ahmed, şi avem o poziţie cum nu s-ar 
putea mai bună. Îi putem înfrunta. 


— Pe mine să nu pui temei! mi-a spus-o el retezat. 

— Prea mult n-am pus niciodată. 

— Eu nu lupt! a încheiat Ahmed. 

— Nici nu ţi-o cer, am oftat eu. N-ai decit să rămii 
deoparte. Dar să fim înţeleşi: Dacă încerci vreun vicleşug sau 
ne trădezi în vreun chip, îţi voi plăti cu aceeaşi măsură. Ştii 
bine ce vreau să spun. 

Ahmed m-a privit crunt, apoi s-a lăsat pe o piatră cu capul 
între miini. Ai fi crezut că e tare amărit, chiar deznădăjduit, 
ştiam însă că se aşezase astfel ca să chibzuiască în voie 
mijlocul prin care ar fi putut ieşi din încurcătură. 

Noaptea se lăsase demult. Luna, la trei sferturi, o făcea 
destul de străvezie. Dinspre nord-est se simţea briza uşoară a 
musonilor. Am rămas o clipă pe loc, respirînd adînc, apoi m- 
am dus să pun şi eu mîna alături de băieţi. Aceştia lucraseră 
cu sîrguinţă. 

Cu ajutorul răngii am rostogolit cîţiva bolovani mari pînă în 
buza punţii; pe urmă am cărat de pe terasă şi de pe platformă 
bolovani mai mici, aşezîndu-i unii peste alţii pînă am ridicat un 
zid înalt de peste un metru şi jumătate. Capătul punţii dinspre 
terasă era, astfel, stăvilit de o baricadă trainică. Printre cele 
cîteva ochiuri lăsate înadins între pietre se putea trage cu 
uşurinţă în oricine ar fi încercat să se apropie; iar puntea, aşa 
lungă şi îngustă cum era, nu îngăduia trecerea mai multor 
oameni deodată. 

Cînd am isprăvit treaba asta eram istoviţi, însă lucrul nu se 
încheiase aici. Zidul trebuia prelungit de-a lungul marginii de 
sud-est a terasei, pînă la cele două stînci înalte, aflate pe nişte 
pinteni ce ieşeau în afară. Numai în chipul ăsta terasa ar fi fost 
cu totul ferită de tirul, ba chiar şi de privirile celor care s-ar fi 
aflat pe platformă în faţa noastră; în schimb, aceştia, neavînd 
după ce să se adăpostească, ar fi fost la cheremul armelor 
noastre. 

Da, aveam o poziţie strategică cum nu se putea mai bună. 

Răgazul de odihnă a fost scurt. In vreme ce băieţii se 
apucaseră din nou de lucru, eu am scos din hrubă carabinele 
şi lădiţele cu muniţie şi le-am cărat în spatele zidului principal. 

Ahmed se plimba de-a lungul şi de-a latul terasei, 
urmărind pe furiş munca noastră. M-am alăturat iarăşi de 


băieţi ca să le dau ajutor; însă, cu coada ochiului, nu-l slăbeam 
pe Ahmed. Părîndu-i-se pesemne că nu e luat în seamă, s-a 
apropiat binişor de una din lădiţe şi şi-a îndesat în buzunar un 
pumn de cartuşe. Am aşteptat puţin, apoi, părăsind lucrul, am 
pornit agale spre butoiul cu apă, ca şi cînd aş fi voit să-mi 
potolesc setea. Ajuns în mijlocul terasei, m-am aplecat şi am 
luat, de pe locul pe care şi-o lăsase, arma. Pe urmă, tot domol, 
m-am apropiat de el. Se prefăcea că priveşte cerul. 

— Lasă luna şi stelele, i-am spus, şi dă-mi cartuşele! 

— Ce cartuşe? s-a mirat el. 

— Hai, hai, repede! Cartuşele pe care le-ai virit adineauri 
în buzunar! i-am răspuns ridicînd de astă dată glasul. 

— Sînt pentru arma mea... 

— Ce să faci cu ea dacă nu lupti? 

— Ea mea! s-a încăpăţinat el. 

— Tu nu mai ai armă. Nu-ţi mai e îngăduit s-o porţi; şi nici 
să te apropii de punte şi de întărituri. 

— Asta înseamnă... 

— Întocmai. Cel „neutru” se cade să se ţină departe de cei 
care se bat. Şi neînarmat. Vei rămîne de-aici înainte în sala 
mică. N-ai voie s-o părăseşti. Ţi se va aduce acolo totul, raţia 
ta de pesmeţi şi apă. 

— Raţie? 

— Aşa e la război. 

A început să tremure. 

— Ascultă, Ted!... a strigat el. 

— Tu trebuie să asculţi! i-am retezat-o scurt. Acum eu 
hotărăsc. La cea mai mică nesupunere te socotesc trădător şi 
te pun la zid. Tot ca la război! Hai, stîinga-mprejur, cu direcţia 
sala mică! i-am comandat eu milităreşte. 

Ahmed a încercat să mai spună ceva, dar s-a înecat şi şi-a 
înghiţit vorba. 

— La un singur lucru nu ai raţie: la gin. Vezi că butoiaşul a 
rămas în hrubă, ia-l în primire. 

Mi-a aruncat o căutătură lungă, de parcă în clipa aceea m- 
ar fi văzut pentru întîia oară şi a pornit în direcţia pe care i-o 
arătasem cu mîna întinsă. 

— Stai! i-am strigat cînd ajunsese la intrarea în sala 
sclavilor. 


S-a întors ascultător. 

— Briceagul! 

După ce mi l-a întins, şi-a urmat drumul şi a dispărut între 
stînci. 

Băieţii mă priveau cu ochi lucitori de mulţumire, 
îndepărtarea lui Ahmed era pe placul lor; însă eu ştiam că 
socotelile cu arabul nu erau încheiate, că voi mai avea multe 
necazuri cu el. Nu era omul care să uite o umilinţă şi nici acela 
care să renunţe la plăcerea răzbunării. Deocamdată însă, 
lucrurile fuseseră lămurite în folosul meu. 

Am isprăvit lucrul către zori. Făcuserăm o muncă a naibii 
de istovitoare. Aveam mîinile zdrelite şi abia ne mai ţineau 
picioarele. Cînd le-am făcut semn băieţilor că treaba era 
sfirşită, s-au lăsat uşurel lîngă ultima piatră cărată, au pus 
capul jos şi au adormit de îndată ca doi prunci după baie. 

Eu m-am aşezat pe o lădiţă, între arme, lîngă baricada 
principală. Nu voiam să adorm. L-am chemat pe Kuky lîngă 
mine şi am încercat să depăn din nou în minte tot ce mai 
aveam de făcut... 


XXX 


Cînd m-am trezit soarele era sus. Băieţii dormeau încă pe 
locurile lor. Kuky şedea liniştit, la doi paşi, cu botul pe labe. 
Am sărit în picioare şi am dat fuga către marginea vestică a 
terasei. Corabia dispăruse. M-am suit pe stînci şi am zărit-o la 
cîteva mile spre nord, dînd ocol insulei. Am coborit, am luat o 
armă şi am intrat tiptil în sala sclavilor, apoi în aceea a 
stăpînilor. Ahmed sforăia pe culcuşul lui cu o sticlă goală 
alături. Ce noroc! M-am gindit ce s-ar fi putut întîmpla dacă 
arabul n-ar fi fost ademenit de băutură şi ar fi dat peste noi pe 
cînd dormeam. 

Am intrat în hrubă şi am scos afară o velă. Ahmed se 
întoarse pe partea cealaltă. Am dus vela pe terasă şi am tăiat 
cu briceagul din ea două bucăţi mari, pătrate, cît două 
cearceafuri. 

Nu aveam încotro, trebuia să-i trezesc pe băieţi. Dar nu m- 
am apropiat bine de ei că au sărit sprinteni în picioare. Mi-am 
arătat pîntecele şi le-am zis: 


— Mincare. 

— Mincare, mîncare! au repetat ei. 

Am legat între ele colţurile unei bucăţi de velă ca o boccea 
şi am spus: 

— Multă mîncare. 

— Multă, multă! au repetat ei iarăşi. 

— Multe banane... am continuat. 

— Banane, banane! 

— Multe cocos... 

— Cocos, cocos... 

— Multe alune... 

— Alune, alune! 

— Mult manioc, am încheiat. 

— Manioc, manioc! au spus ei în cor aşa cum le era 
obiceiul. 

Pînă aici eram înţeleşi. După aceea i-am tras după mine 
sus pe stincă şi le-am arătat corabia care acum făcea cotul 
spre sud. Prin semne şi cu ajutorul vorbelor pe care le ştiau, i- 
am îndemnat să se grăbească să aducă de pe coasta cea mai 
apropiată toate cele înşirate mai înainte. La început s-au codit, 
dar, după ce le-am făcut semne să se liniştească şi să 
înţeleagă că nu era nici o primejdie şi că au tot timpul cît 
corabia se afla încă în larg, şi-au spus ceva pe limba lor, au 
înşfăcat bucăţile de velă, au sărit zidul punţii - destul de 
anevoie, ceea ce m-a bucurat - şi în cîteva minute s-au făcut 
nevăzuţi în spatele platformei. 

M-am aşezat sub baricada mare, am luat pe rînd fiecare 
armă, am curăţit-o şi am încărcat-o. Cînd eram în miîini cu 
ultima, în pragul sălii sclavilor s-a ivit Ahmed. 

— Rămii acolo! i-am strigat. 

Ahmed, ascultător, n-a mai înaintat. S-a aplecat peste 
butoiul cu apă de alături, a făcut miinile căuş, a sorbit cu 
nesat citeva guri, apoi şi-a stropit faţa şi s-a aşezat pe o piatră 
lîngă butoi. Simţeam că-i frămîntă ceva. Şi nu m-am înşelat, 
căci după un timp mi-a spus potolit: 

— Ted, aş vrea să-ţi vorbesc... 

Am luat carabina şi m-am apropiat. 

— Te ascult. 


— M-am gindit îndelung azi-noapte... a început el, privindu- 
mă. 
Nu mi-am putut stăpiîni un zîmbet aducîndu-mi aminte de 
sticla goală de lîngă el. Ahmed a băgat de seamă. 

— Nu, n-am băut mult... nici un sfert de sticlă, s-a grăbit el 
să mă încredinţeze. 

— Lasă asta şi spune, l-am îndemnat. 

— Da... M-am gindit şi m-am hotărît să fiu alături de voi... 
N-am încotro... în negustorii aceia nu mă pot încrede, m-ar 
jefui... Numai cu tine pot face treaba. 

La început n-am înţeles unde voia să ajungă, însă eram 
sigur că mocnea ceva. 

— Şi? l-am întrebat. 

— ŞI... asta e... Vreau să lupt împreună cu voi. Pe băieţi nu 
prea poţi pune temei... nu ştiu să tragă. E altceva cînd în loc 
de una sînt două guri de foc. Amîndoi laolaltă le-am putea ţine 
piept. Şi pînă la urmă, văzînd că nu-i chip să ne răzbească, se 
vor lăsa păgubaşi, mi-a spus el cu o crescîndă şi neaşteptată 
înflăcărare. 

L-am privit lung, începusem să pricep. 

— Cu alte vorbe, ai vrea să-ţi dau o armă, nu? 

— Nu, nu acum, a zis el repede. Cînd va fi nevoie, cînd va 
trebui să ne batem! 

Mă dumirisem. 

— Bine, să mă mai gindesc. Deocamdată întoarce-te unde 
ţi-e locul. 

S-a ridicat şi a dispărut între stînci. Şi, privind în urma lui, 
am pufnit în ris fără să vreau. Parcă naiba îmi strecurase 
deodată în cap o şotie. Da, cînd va sosi timpul, îl voi pune pe 
Ahmed la încercare! 

M-am suit pe una dintre stîncile de pe marginea estică a 
terasei. De acolo se zărea destul de bine golful robilor. Corabia 
se apropia încet şi cu grijă de gura lui. Era o corabie uşoară, 
dintre acelea cărora li se spunea „ţipari”. Neputind lua în- 
cărcături prea mari, erau întrebuințate îndeobşte la 
transporturi uşoare şi grabnice. 

Am coborit. Ştiam că de-aici în două ore avea să înceapă 
tontoroiul. 


Maho şi Dulu s-au întors cu boccelele doldora. Am pus totul 
la răcoare în hrubă. Hrana trebuia să ne ajungă cît mai mult, 
căci nu ştiam cîtă vreme vom rămîne zăvoriţi în cetăţuie. În 
primele zile vom minca cele aduse de băieţi, pesmeţii îi vom 
păstra pentru mai tirziu. 

Ştiam că ar fi fost foarte greu să-i pot hotărî pe băieţi să 
tragă, însă trebuia neapărat să-i învăţ cel puţin să încarce 
armele, ca la nevoie să-mi fie date la îndemină. La început n- 
au voit nici măcar să le atingă. Mi-am pierdut mult timp pînă 
să-i hotărăsc. Primul care şi-a luat inima în dinţi a fost Maho. O 
făcea însă cu stingăcie, de parcă îl frigea arma la miini. 

M-am urcat din nou pe stîncă să privesc. Corabia ancorase 
în mijlocul golfului. Nu puteam zări prea bine din pricina 
depărtării, dar mi s-a părut că fusese lăsată la apă o barcă. 

Am coborit la baricada din faţa punţii şi printre ochiurile 
dintre bolovani am scos ţevile armelor către platformă, 
sprijinindu-le paturile între pietre. Opt ochiuri, opt arme. Pe a 
mea am păstrat-o în miini. Desigur că de afară se vedeau 
destul de bine ţevile lungi şi lucitoare, ceea ce putea da de 
bănuit că în spatele baricadei, lîngă fiecare armă s-ar găsi şi 
cîte un om care s-o mînuiască. 

Mi-am reluat locul la postul de observaţie şi am aşteptat 
mai puţin decit socotisem. La marginea platformei s-au ivit 
mai întîi trei capete, apoi trei oameni care suiau cărarea 
sclavilor. 

Am coborit cu fereală şi am continuat să-i urmăresc printr- 
un ochi al baricadei, pe lingă ţeava unei arme. Erau trei 
vlăjgani. Nu se grăbeau. Unul părea să fie conducătorul lor, 
căci păşea mai semeţ. Purtau tricouri marinăreşti şi pe cap 
pălării de pai cu borurile mari, ca să le ferească feţele de 
soare. Nu erau înarmaţi. Vorbeau şi rideau tare. Mi s-a părut 
că prind cîteva cuvinte englezeşti. 

Ajunşi în mijlocul platformei s-au oprit surprinşi. Zăriseră 
baricada. Au schimbat cîteva cuvinte între ei şi au înaintat cu 
grijă. Cu cît se apropiau cu atît nedumerirea lor sporea. Cînd 
au ajuns la douăzeci de paşi de punte, Kuky, de care uitasem, 
a început să latre. M-am ridicat numaidecit în picioare 
deasupra baricadei cu arma în miini. 


— Înapoi! le-am strigat poruncitor. Dacă mai faceţi un pas, 
tragem! 

Au rămas pironiţi în loc cu gurile căscate. 

— Hai, dos la faţă; şi cît mai repede! le-am strigat din nou. 

— Cine sînteţi voi? m-a întrebat cel mai voinic, venindu-şi 
primul în fire. 

— Stăpinii acestor locuri! i-am răspuns eu ţanţoş. 

— Dar noi... a încercat al doilea să spună. 

— Acum sîntem noi! i-am retezat-o eu scurt. Pînă miine în 
zori ridicaţi ancora şi vă duceţi încotro ştiţi! 

— A, nu, nu merge aşa, nu primim noi ordine de la oricine! 
a prins limbă cel din mijloc, amintindu-şi că se cuvenea să dea 
pildă de semeţie. Mai întîi trebuie... 

Am slobozit un cartuş pe deasupra capetelor lor. Glasul 
cutezătorului s-a curmat şi cîteşitrei s-au aruncat cît ai clipi cu 
burţile de pămînt. 

— Dacă mai cricniţi, le-am strigat, toate armele vor trage 
în plin! Hai, luaţi-vă iute tălpăşiţa! 

S-au ridicat toţi ca la comandă şi fără să mai zică ceva au 
luat-o la picior, făcîndu-se curînd nevăzuţi în dosul platformei. 

Am coborit. Maho şi Dulu erau ghemuiţi la pămînt şi tremu- 
rau. Din pragul sălii sclavilor ne privea Ahmed. 

— Ce cauţi aici? i-am strigat. Înapoi la locul tău! Şi am tras 
al doilea foc peste capul lui. A ţişnit într-o parte şi a pierit şi el. 

Puteam fi mulţumit, întîia înfruntare cu noii sosiți se 
încheiase în cîştigul meu. Dar ce se va întîmpla de-aici înainte? 
Era lesne de înţeles că negustorii nu vor renunţa uşor la 
sălaşul lor. Corabia era, fără îndoială, încărcată cu sclavi şi nu 
aveau unde să-i adăpostească pînă la sosirea altui transport, 
sau pînă să fie îmbarcaţi pentru ultimul lor drum. Aşadar 
oamenii aceştia vor face tot ce le va sta în putinţă ca să pună 
mîna pe cetăţuie. Necazurile nu începuseră încă. 

Băieţii au copt manioc iar eu am împărţit hrana în raţii 
egale. l-am dus lui Ahmed ceea ce i se cuvenea. l-am pus 
mîncarea mai la o parte, fără să scot o vorbă. Cînd am dat să 
plec, l-am auzit spunîndu-mi: 

— Să ştii, Ted, că n-am de gînd să te înşel. Ţi-am vorbit 
cinstit. Cînd vei avea nevoie de ajutor, cheamă-mă. 

— Bine, i-am răspuns. Şi am plecat repede. 


După amiază, la puţin timp după încetarea ploii, a apărut 
pe platformă un pîlc de oameni. l-am numărat, erau nouă, de 
data asta înarmaţi. S-au oprit în mijlocul platformei, ceea ce 
însemna cam la trei-patru sute de paşi de noi. Opt oameni au 
rămas acolo, lîngă briul de bolovani şi colţuri de stiîncă; al 
nouălea, unul mai scund şi dolofan, s-a apropiat de noi 
fluturînd deasupra capului o zdreanţă albă. Cînd a ajuns la 
vreo douăzeci şi cinci de paşi de punte, am ridicat capul peste 
zid şi i-am strigat: 

— Rămii pe loc! Cine eşti? 

— Secundul vasului, mi-a răspuns el oprindu-se. Dar tu? 

— Secundul comandantului fortăreţii. Ce pofteşti? 

— Sînt sol. Vreau să stau de vorbă cu şeful tău. 

— Nu trece nimeni peste baricadă! N-avem nevoie aici de 
iscoade. Vorbim aşa cum ne aflăm. Spune-mi mie ce ai de 
spus, şi repede că n-am timp, i-am zis cu glas morocănos. 

— Cum aţi ajuns aici? Insula asta e a noastră. 

— A voastră? Dar cine sînteţi voi? 

— Da, a noastră! a repetat el ridicînd glasul şi fără să-mi 
răspundă la întrebare. Noi o stăpînim, şi de multă vreme! 

— N-aş crede. Am găsit-o pustie. Aveţi vreo patalama la 
mînă care să dovedească ce spui? 

— Dar aţi găsit înăuntru hrană şi arme... ceea ce însemna 
că locul fusese rostuit de altcineva mai înainte. 

— Şi ce-i cu asta? Ce însemnătate are? Locul e al celui 
care stă şi rămîne pe el. Aşa a fost de cînd lumea. De ce aţi 
părăsit-o? ` 

M-a privit chioriş. Imi dam seama că începuse să-şi piardă 
răbdarea. Am întins pe nesimţite cînd un picior, cînd celălalt şi 
cu vîrful degetelor am împins binişor paturile celor două arme 
mai apropiate, bălăbănindu-le astfel ţevile în afară, ca să se 
creadă că se află trăgători lîngă ele. Şiretlicul s-a prins, căci 
rotofeiul din faţă s-a potolit deîndată. 

— Vreau să vorbesc cu stăpînul tău, a mormăit el. Cu tine 
văd că nu-i chip să mă înţeleg. 

— Cu el mai puţin. E încăpăţinat ca un catir şi iute foc la 
miînie. 

— Totuşi... 


— Nu-l pot sicîi cu toate fleacurile. Abia s-a ospătat şi 
acum stă tolănit cu burta în sus. Cînd şade în chipul ăsta e 
bine să-l laşi în pace! 

Vorbele mele l-au înfuriat din nou. 

— Ascultă, băiete, pe mine să nu mă iei aşa! N-am timp de 
pierdut cu palavrele tale! 

Am întors capul în spate şi am poruncit celor bănuiţi că s- 
ar afla lîngă arme: 

— Gert, Selim, Gino! văd că flăcăul ăsta a început să se 
obrăznicească. Dacă se mai răţoieşte o dată la mine îi găuriţi 
bătăturile fără să mai aşteptaţi îndemnul meu! 

Omul din faţă s-a potolit iarăşi ca prin farmec. 

— Atunci ce să-i spun căpitanului? m-a întrebat. 

— Ce i-au spus şi ceilalţi trei isteţi dinaintea ta: Să-şi ia tăl- 
păşiţa de-aici cît mai degrabă, pînă nu-i sare ţifna şefului. 
Altfel iese cu bucluc marc! 

Mi-a aruncat o căutătură urită, a făcut stinga-mprejur şi a 
plecat grăbit către ai săi. 

Cîştigasem şi a doua înfruntare. Mă întrebam însă cu 
îngrijorare cît îi mai puteam păcăli aşa? Joaca asta nu putea 
ţine la nesfirşit, odată şi odată vor simţi cum stau lucrurile, 
doar erau oameni trecuţi prin ciur şi prin dîrmon. 

Am coborit. Maho şi Dulu mă priveau cu ochi speriaţi. Le- 
am zimbit, făcîndu-le semn să se liniştească. Nu trebuia să-mi 
simtă îngrijorarea. 

M-am uitat printr-un ochi al baricadei. Dolofanul ajunsese 
la oamenii lui şi acum şedea la sfat, mai la o parte, cu o 
namilă de bărbat, desigur căpitanul. Mătăhălosul a făcut semn 
unuia, i-a spus ceva şi acesta a pornit în goană devale. 

Eram încredinţat că nu vom avea o noapte prea tihnită. 


CAPITOLUL VII 
ÎNCERCAREA LUI AHMED 


Către seară nu mai rămăsese pe platformă, lingă brîul de 
pietre, decît un singur om; însă bănuiam că ceilalţi se aflau 
prin apropiere, desigur sub buza platformei, feriţi de privirile 
noastre. Neştiind cîţi potrivnici au în faţă, era firesc să-şi ia şi 
ei toate măsurile. 

Deocamdată nu ne păştea nici o primejdie, aşa că am 
împărţit rațiile şi am mîncat cu toţii. După aceea l-am pus pe 
Maho de veghe, iar eu împreună cu Dulu am mers în sala 
stăpiînilor, să scoatem salteaua mea de frunze şi o velă ca să 
ne aşternem culcuşul de noapte sub baricadă, lîngă arme. 

— la şi de la mine, m-a îndemnat Ahmed binevoitor. Voi 
sînteţi trei... mie mi-ajunge jumătate. 

— Nu e nevoie, i-am răspuns, pe saltea moale te prinde 
somnul mai uşor. 

Ceea ce mă neliniştea era că cerul se înnourase. Luna sta 
ascunsă ivindu-se doar în răstimpuri; pe deasupra se stîrnise 
şi un vînt puternic. Din aceste pricini nu puteam vedea şi nici 
auzi bine ce se petrece în faţa noastră. Atacul, dacă avea să 
pornească în acea noapte, nu putea începe decit prin 
surprindere, după miezul nopţii, atunci cînd duşmanul e 
moleşit de oboseală şi cu atenţia mai puţin trează. Aşa aş fi 
făcut şi eu în locul lor. 

În primele ore i-am pus de veghe, la cîte un ochi, pe Maho 
şi Dulu. Eu m-am trîntit pe vraful de frunze, între ei, cu spatele 
rezemat de un bolovan şi cu Kuky alături. Băieţii aveau auzul 
şi ochii mult mai ageri decît mine. Mai puneam temei şi pe 
simţul cîinelui. 

Am încercat să aţipesc, însă somnul nu se lipea de mine. Şi 
stînd aşa, cu ochii pe cer şi urmărind jocul de-a ascunselea al 
lunei, mi se învălmăşeau prin minte fel de fel de gînduri, 
despre mine, despre băieţi, despre Ahmed... Desigur că şi el 
sta acum de veghe... Şi, deodată, în cap mi-a ţişnit iarăşi 
gîndul acela năstruşnic. Am întins mîna, am luat din lădiţa cu 


muniții două cartuşe şi, după ce le-am meşterit cum trebuia, 
le-am vîrît în buzunar. 

Cînd am socotit că ne aflăm la miezul nopţii, le-am făcut 
semn băieţilor să se întindă pe frunze în locul meu şi am 
trecut de strajă lîngă unul dintre ochiuri, cu Kuky în braţe. 
Vîntul se înteţise şi luna se pitise bine în nori. Abia dacă 
zăream capătul celălalt al punţii. 

După vreo oră şi jumătate a început ploaia. Mai rău nici că 
se putea! Cu toate că nu era prea deasă, nu mai zăream nici 
la cinci paşi înainte. Bineînţeles că nu ne era îngăduit să ne 
acoperim cu vela. Şedeam citeşitrei nemişcaţi sub răpăiala 
stropilor calzi şi apa şiroia pe noi cu nemiluita. N-aş fi putut 
spune că duşul era neplăcut, însă venise la timp nepotrivit. 

N-a trecut mult şi Kuky a ciulit urechile miriind înfundat. M- 
am străduit să străpung cu privirile întunericul şi perdeaua de 
ploaie, dar n-a fost chip. Kuky a miriit iarăşi cu urechile în sus. 
Fără îndoială că în faţa mea se petrecea ceva. Cu arma în 
milini şi cu ochii ţintă înainte, l-am împins cu piciorul pe unul 
dintre băieţi. Au sărit amîndoi deodată. 

Ploaia se mai domolise. În scurtul răstimp dintre două vîr- 
tejuri de vînt, mi s-a părut că aud ceva neobişnuit, un zgomot 
ca de pietre rostogolite şi o icneală surdă. Kuky a adeverit că 
nu mă înşelasem, căci a început să latre din răsputeri. Am 
ţintit în faţa mea, cam pe unde bănuiam că începe puntea şi 
am tras două focuri unul după altul. Am trecut repede la arma 
de alături şi am slobozit alte două focuri. Apoi încă două. 
Armele descărcate le înmînam băieţilor ca să le încarce din 
nou şi să le aşeze la locurile lor. La al şaptelea foc am auzit un 
geamăt şi o înjurătură. Nu mai încăpea vorbă că nimerisem pe 
unul. Am mai tras trei cartuşe la rînd. Tocmai atunci luna 
străbătea un nor mai străveziu şi am zărit, la cîţiva paşi de 
punte, nişte mogildeţe care se trăgeau îndărăt de-a buşilea, 
tîrînd după ele o altă mogildeaţă, pe cel lovit. 

Aş fi putut lesne să mai dobor unul sau doi, erau ţinte 
uşoare; dar m-am mulţumit să le strig cu mîna pilnie la gură: 

— Mai încercaţi, iepurilor, dacă vă vine la socoteală! Pînă 
mîine dimineaţă vă jupuim pe toţi! 


Au răspuns cu cîţiva plumbi care s-au strivit de bolovani. În 
acelaşi timp, în dreapta mea au răsunat două bubuituri de mi- 
au ţiuit urechile. 

Maho îşi luase inima în dinţi şi se hotărise să tragă şi el. 
Acum rămăsese ca încremenit, cu ochii închişi şi cu mîinile 
încleştate pe armă. Cînd a deschis ochii, mi-a aruncat o 
căutătură uimită şi speriată de parcă nu-i venea să-şi creadă 
singur. Alături, Dulu părea la fel de zăpăcit de isprava fratelui 
său. Le-am zîmbit şi l-am bătut pe umeri pe trăgător, în semn 
de încurajare şi preţuire. Şi-a umflat pieptul cu mînarie, iar 
Dulu aproape că nu-şi mai încăpea în piele. 

Puteam fi mulţumit, baricada şi locurile de ochire se 
dovediseră straşnice. Ne puteam încumeta. Maho, chiar dacă 
trăgea orbeşte, într-aiurea, tot era un cîştig: ne înmulţea 
focurile, făcîndu-i pe cei din faţă să creadă că sîntem 
numeroşi. 

Eram încredinţat că ne vor da pace în restul nopţii. 
Înţeleseseră, desigur, că orice încercare asemănătoare era 
zadarnică, ba chiar împotriva lor. Fără îndoială că vor căuta 
alte mijloace. 

Ne-am tolănit pe frunze. Cerul se limpezise şi luna 
strălucea deasupra noastră de toată frumuseţea. Băieţii mă 
priveau în tăcere, încrezători, ceea ce îmi sporea şi mie 
încrederea. 

Mă înşelasem numai pe jumătate. Chiar dacă în noaptea 
aceea nu avea să se mai încerce un atac, tot urma să se 
întîmple ceva. 

Făcuserăm de strajă cu schimbul, îngăduind astfel 
fiecăruia cîte un pui de somn. Înainte de ivirea zorilor, tocmai 
cînd îmi venise şi mie rîndul la mica porţie de odihnă, m-am 
pomenit cu Dulu, care era de veghe, că mă zgilţiie de umeri 
chemîndu-mă în şoaptă: 

— Ted, Ted! 

M-am ridicat repede şi am privit către locul arătat de băiat. 
La început n-am putut zări nimic, luna apusese şi zorile nu se 
iviseră încă. Pînă la urmă am desluşit ceva, ceva ciudat: un 
bolovan mare şi albicios, de care nu-mi aminteam şi care, 
parcă, aluneca încet şi în răstimpuri, din mijlocul platformei 
către pintenul de stînci din dreapta, aflat la şaizeci-şaptezeci 


de paşi de punte. Am ţintit în bolovanul însufleţit şi am tras. 
Deodată a zburat în sus, ca o aripă mare, bucata de velă ce 
acoperise pe cel care se tirise de-a buşilea sub ea. Omul a 
tîşnit spre pintenul de stîncă, adăpostindu-se după el. Nu l-am 
nimerit nici cu al doilea foc. 

Desigur că plănuia să se caţere în virful stîncii şi de acolo, 
de sus, cînd se va lumina, să iscodească tabăra noastră. 
Trebuia neapărat să-l împiedic. Dacă ar fi descoperit cît de 
firavi eram, cei din faţă şi-ar fi sporit îndrăzneala în încercările 
lor de a ne năpădi. 

Am aşteptat îndelung, cu arma pregătită. Odată cu ivirea 
zorilor, omul a început căţărarea încet şi cu fereală. Prin spate 
nu se putea urca, stînca ridicîndu-se acolo ca un perete neted, 
ci numai pe laturile ce se aflau sub vederea noastră. Am aş- 
teptat să ajungă într-un loc în care să fie nevoit să se 
descopere cît mai mult. Deşi distanţa era destul de mare, cînd 
a sosit clipa potrivită am ţintit în linişte şi am tras. Iscoada a 
scos un strigăt de durere şi s-a rostogolit jos; apoi, ţinîndu-se 
cu mîna de umărul rănit, a luat-o, ca vai de el, înapoi. Am mai 
tras un foc în sus, de sperietură. Eram mulţumit că izbutisem 
să-l rănesc numai. Pentru un timp nu mai putea fi nici o 
primejdie. 


XXX 


Cînd a răsărit soarele, l-am trimis pe Dulu să scoată din 
hrubă de mîncare. Cu toate că aveam o foame de lup, şi 
desigur că şi băieţii la fel, n-am mărit rațiile. Pe a lui Ahmed i-a 
dus-o Dulu. La întoarcere mi-a făcut semne că sînt chemat. 

Am luat arma şi am pătruns în sala stăpînilor. Ahmed 
şedea cu fruntea între palme. Cînd m-a simţit a ridicat capul şi 
m-a privit lung. Părea obosit şi tras la faţă. 

— Vrei să-mi vorbeşti? 

— Da... a început el. Şi s-a oprit. Părea că încearcă să-şi 
adune gîndurile. 

— Ei? l-am grăbit eu. 

— Peste noapte am auzit împuşcături... în cîteva rînduri... 
Ce a fost? 


— Au încercat să ne atace, dar i-am respins. Ce va mai fi, 
vom vedea. 

— Sînt mulţi... şi trăgători buni, a oftat el. Pînă la urmă s-ar 
putea să vă răzbească. 

— Cum ne va fi scris! i-am răspuns înălţind din umeri. 

M-a privit iarăşi lung, în ochi cu un fel de jale amestecată 
cu teamă. În sfîrşit, s-a hotărît să urmeze: 

— Ascultă, Ted, vreau să-ţi cer ceva... 

— Spune. 

— Dacă nu primeşti să lupt lîngă voi, atunci... Şi s-a oprit 
din nou. 

— Atunci? 

— Leagă-mă! 

— Ce să fac? l-am întrebat neînţelegînd din prima clipă. 

— Leagă-mă... şi cît mai strîns... cu o saulă zdravănă. 

— Să te leg? De ce? 

— E mai bine!... Leagă-mă strîns de tot!... Numai atit îţi 
cer... N-ai dreptul să nu primeşti! 

Vorbea din ce în ce mai repede şi mai frămiîntat. L-am 
privit. Înţelesesem. Fireşte, dacă am fi fost înfrînţi, cuceritorii 
cetăţuii, găsindu-l legat burduf, ar fi înţeles din capul locului 
că el nu luase parte la luptă şi l-ar fi cruțat. 

— Bine, Ahmed. Atunci cînd va sosi timpul te voi lega. Îţi 
făgăduiesc. 

Şi am ieşit repede. 

Ziua s-a scurs liniştită pînă după amiază. În faţa noastră nu 
a mai apărut nimeni în afară de straja care se ţinea departe, la 
capătul platformei, şi care, fireşte, nu ne slăbea nici o clipă din 
ochi. 

Cînd soarele începuse să coboare spre asfinţit, lîngă omul 
de veghe s-au ivit alţi trei bărbaţi, printre care şi cel 
mătăhălos. Au rămas acolo o bună bucată de vreme, cercetînd 
în amănunţime platoul; apoi s-au apropiat pînă la briul de 
bolovani, prelungind cercetarea locului. Nu mai încăpea vorbă 
că puneau ceva la cale. Am tras unul după altul cîteva focuri 
în văzduh, mai mult ca să mă aflu în treabă, căci se aflau prea 
departe ca să-i nimeresc. S-au ghemuit pentru cîteva clipe pe 
după pietre, şi ei mai mult într-o doară, pe urmă s-au 
îndepărtat şi au dispărut sub platformă. 


Ce anume ticluiseră aveam să aflu abia către miezul nopţii. 

Deşi hruba era ceva mai răcoroasă şi fructele culese de 
băieţi le aşezasem lîngă gura prin care venea curentul de aer, 
cînd m-am dus să scot rațiile pentru masa de seară, le-am 
găsit în cea mai mare parte stricate. Doar alunele, o parte din 
manioc şi două nuci de cocos mai erau bune. A trebuit să ne 
mulţumim fiecare cu cîte o jumătate de nucă, manioc şi un 
pumn de alune. M-am gîndit cu îngrijorare că în curînd singura 
noastră hrană avea să rămînă pesmeţii. 

Cum în seara aceea luna apunea mai devreme, nu mă 
aşteptam să se întîmple ceva înainte; totuşi, încă nu dispăruse 
cînd, din depărtare, de dincolo de platformă, ne-au ajuns la 
urechi nişte sunete ciudate, un fel de zăngăneli prelungi şi 
neregulate. Aduceau cu bălăngănelile unor clopote dogite. Ne- 
am privit cîteşitrei, nedumeriţi. Nu ne închipuiam încă ce ar 
putea fi. 

După ce luna a apus, zăngănelile s-au întețit, apropiindu- 
se din ce în ce. Acum veneau de după briul de bolovani din 
mijlocul platformei. Numai că la lumina stelelor nu puteam 
desluşi nimic. Maho şi Dulu începuseră să dea semne de 
nelinişte care, cu cît zgomotul se apropia, se schimbau în 
spaimă. Să spun drept, începuseră să mă scoată şi pe mine 
din sărite. 

Totuşi mi-am dat seama înainte să le fi zărit. Nu puteau fi 
decît butoaie de metal ce veneau spre noi de-a rostogolul, 
împinse de cei care urmau să ne atace şi care erau adăpostiţi 
bine în spatele lor. Da, născociseră o treabă afurisită! 

Le-am zărit abia cînd au trecut, cu destulă greutate, peste 
brîul de piatră. Erau patru la număr, din acelea care se găseau 
pe mai toate corăbiile. Se apropiau înşirate în linie, la trei paşi 
unul de altul şi înaintau încet, căci erau grele, locul în urcuş şi 
în calea lor întîlneau bolovani peste care trebuiau să sară sau 
să-i ocolească. Nici vorbă că îi trecuseră citeva rînduri de 
năduşeli pe cei care le împingeau. 

Am făcut repede o socoteală: După fiecare butoi nu se 
puteau adăposti decit doi oameni; deci vom avea de a face cu 
opt. Obosiţi de truda drumului, vor fi mai puţin sprinteni. Apoi, 
aşa în linie, nu vor putea înainta decit pînă în faţa punţii, iar ca 
s-o treacă vor fi nevoiţi să se înşire unii în spatele celorlalţi. În 


sfîrşit, ca să tragă, vor trebui să se înalțe deasupra butoaielor, 
devenind astfel ţinte uşoare. Mi-a mai venit inima la loc. Încer- 
carea lor părea năstruşnică, în adevăr, însă nu putea da 
foloase. 

Am deschis focul cînd au ajuns la douăzeci şi cinci de paşi 
de punte. Trăgeam doar eu şi Maho foc după foc. Cei care 
înaintau nu se încumetau să scoată capetele de după butoaie. 

Era uimitor. Maho, deşi apăsa pe trăgaci cu ochii închişi de 
spaimă, nimerea de fiecare dată cîte un butoi. Dulu nu mai 
prididea cu încărcarea armelor. 

Zgomotul  împuşcăturilor noastre se  înmulţea prin 
clinchetul pe care îl scoteau butoaiele lovite de plumbi. Și 
sunetele erau felurite, după butoi sau după cum era atins. 
Lovite la mijloc, scoteau sunete pline, izbite în muchii, sunau 
ascuţit şi scurt. Şi uneori se mai adăugau şi piuiturile gloan- 
telor care ricoşau... Şi în ploaia asta de pocnete, clinchete şi 
şuierături mi se părea uneori că desluşesc un firicel de cîntec 
săltăreţ. 

În spate, la cîţiva paşi, am auzit un glas tînguios: 

— Ted, leagă-mă!... Mi-ai făgăduit, Ted!... 

Am strigat fără să întorc capul: 

— Nu te apropia! N-a sosit încă timpul! 

Şi sîrba butoaielor a mai ţinut o vreme. Pînă la urmă, cei 
din spatele unuia s-au hotărît să pătrundă pe punte. 
Împuşcăturile noastre fiind îndreptate acum mai mult către 
aceştia, cei de după celelalte butoaie au prins curaj şi au 
început să-şi descarce pistoalele spre noi. Dar ca să facă asta 
trebuia ca în acelaşi timp să proptească butoaiele cu 
genunchii şi să-şi înalte capetele peste ele, treabă destul de 
grea şi primejdioasă; aşa că focurile lor mergeau mai mult la 
întîmplare. 

Cînd butoiul cel îndrăzneţ a ajuns la jumătatea punţii, ceea 
ce însemna că gluma începuse să se îngroaşe, Dulu a făcut o 
ispravă straşnică. A pus mîna pe un coşcogea pietroi, s-a 
avintat cu el pe creasta baricadei şi de acolo, spre uluiala 
tuturora, care au uitat pentru o clipă să mai tragă, l-a azvîrlit 
taman în butoi. Acesta, sub greutatea loviturii, s-a răsucit în 
loc, izbindu-l cu muchia şi dîndu-l peste cap pe unul dintre 
atacatori, iar pe celălalt lăsîndu-l descoperit; apoi, rămas fără 


proptea, butoiul s-a rostogolit către marginea punţii şi s-a 
prăvălit în hău, bălăbănind ca clopotul unei mitropolii. 

Cei doi oameni au încremenit buimaci, unul în genunchi, 
altul lungit pe jos. Să spun drept, pentru cîteva clipe am 
rămas şi eu năuc, de altfel ca toţi ceilalţi. Împuşcăturile n-au 
mai început. Dulu a coborit liniştit lîngă noi şi s-a apucat din 
nou să încarce armele. 

Am strigat printr-un ochi: 

— Voi doi de pe punte, zvirliţi pistoalele şi ridicaţi-vă în 
picioare cu miinile deasupra capului. 

M-au ascultat cuminţi. Am poruncit iarăşi: 

— Tu, dolofanule, rămii pe loc! (Era cel care mă înfruntase 
cu două zile în urmă, lăudîndu-se că e secundul vasului.) Tu, 
sfrijitule, stînga-mprejur şi înapoi acasă! (Era unul din cei trei 
care ne descoperiseră.) La fel şi voi ceilalţi! Hai, vitejilor, luați- 
vă picioarele la spinare! 

Nu a trebuit să le spun de două ori. Butoaiele au început 
de îndată, hodorogind, să se rostogolească de-a-ndărătelea. 
Curînd însă ele au fost lăsate în plata Domnului, să apuce care 
încotro. Unul s-a proptit în pintenul de stîncă din dreapta, din 
apropierea punţii, pe locul pe care căzuse iscoada; altul s-a 
împotmolit în mijlocul platformei, între cîţiva bolovani; al 
treilea a făcut cale mai lungă, s-a dus de-a dura, huind, pînă 
aproape de briul de stînci, înapoindu-se, astfel, la ai lui. Oa- 
menii, scăpaţi de povara lor, au luat-o la sănătoasa pe drumul 
ultimului butoi. Era o retragere tare hazlie şi care mă ungea 
pe inimă! 

— Cu mine ce aveţi de gînd? a întrebat cu teamă cel rămas 
în faţa noastră. 

— Pe tine, pentru că sîntem cunoştinţe mai vechi, vrem să 
te servim cu o cafeluţă şi cu o dulceaţă de fragi. Hai, hopa 
peste parapet şi poftim la noi în vizită! 

S-a căţărat cu greu peste zidul de bolovani şi, de sus, ne-a 
căzut plocon în braţe. Kuky, răsărit nu ştiu de unde, l-a înhăţat 
de pantaloni, deşi nu aveam nevoie şi de ajutorul lui. 

Grăsunului parcă nu-i venea să creadă. 

— Cum? Numai atiţia sînteţi? 

— Îndeajuns ca să fiţi puşi pe fugă! Restul joacă zaruri cu 
sfinţii Petru şi Pavel. 


L-am lăsat lîngă baricadă numai pe Maho, iar eu şi cu Dulu 
l-am dus pe prizonier în sala sclavilor, legindu-l fedeleş de 
miîini şi de picioare. Celălalt capăt al saulei, lung de un metru 
şi ceva, l-am înnodat strîns de odgonul de sirmă de pe 
peretele cel mare, în faţa deschizăturii ce da pe terasă, în aşa 
chip încît să-l avem necontenit sub priviri de la baricadă. 

Nu-mi făcea de fel plăcere să văd un om legat acolo, ca 
sclavii, dar nu aveam încotro şi alt loc mai potrivit nu se afla. 

Gîndisem la început că, luînd un prizonier, şi încă unul de 
soi, ar însemna un cîştig care mi-ar fi dat dreptul să stau altfel 
de vorbă cu potrivnicii din faţă. Acum însă mă temeam că mă 
pripisem. 

Prizonierul îmi putea aduce, în aceeaşi măsură, şi necazuri. 

M-am aşezat în faţa lui, cu carabina între picioare şi l-am 
luat de-a dreptul: 

— Mai întîi să facem cunoştinţă. Cum te cheamă? 

— William Steller. 

— Eşti chiar secundul vasului? 

— Şeful echipajului.... Dar ia mai dă-mi pace! s-a supărat el 
deodată, răsucindu-se cu spatele spre mine. 

— Dragă Willy, i-am şoptit, nădăjduiam să fim prieteni, dar 
dacă îmi vorbeşti şi te porţi urit, o faci pe pielea ta: Ţi se va 
tăia porţia de hrană la jumătate. 

Vorbele astea l-au îndemnat să se potolească. 

— Aşa, Willy dragă, ceafa ta îmi plăcea mai puţin! 

— Spune iute ce vrei? a mormăit el morocănos. 

— Încet, scumpule, să nu ne pripim. Mai întîi te-aş pofti să- 
mi spui cîţi oameni numără echipajul? 

— Paisprezece. 

— Numai? După hărmălaia ce o făceaţi vă socoteam de 
două ori mai mulţi. 

— Ne vom înmulţi curînd, n-avea teamă! 

— Cum aşa? 

— Cînd vor sosi şi ceilalţi. 

— Ah, va să zică aveţi două corăbii!... Faceţi naveta. 

— Dar nu va fi nevoie de ajutoare, pînă atunci vă amuţim 
noi! a miriit Steller ameninţător. 

— Asta o vom vedea!... Şi pe cînd o aşteptaţi? 

— Peste zece-douăsprezece zile. 


— Cite capete negre aveţi la bord? 

— Vreo două sute. 

— Un fleac!... Numele corăbiei? 

— „Clemenţa”. 

— Potrivit nume! m-am minunat eu şuierînd printre dinţi. 
Şi cealaltă? 

— „Liberator”. 

— Asta-i şi mai bine ales! am şuierat eu iarăşi. ŞI 
„Liberatorul” cîţi robi va aduce? 

— Tot cam pe-atiţia. 

— Mai nimica!... Cine-i căpitanul vostru? 

— Joe Hellborg... rinocerul! 

— Rinocer? 

— O să te împungă rău cînd va da cu ochii de tine! a miriit 
din nou Steller. 

— Voi avea grijă să mă feresc din calea lui... Aşadar, insula 
asta e un fel de magazie în care adunaţi „marfa”... Şi cîţi negri 
veţi strînge pînă la urmă? 

— Cîţi au fost contractaţi. 

— „Contractaţi”... de cine? 

— Nu ştiu. 

— Unde vor fi duşi? 

— Brazilia, Cuba... habar n-am!... Dar n-ai de gînd să-mi 
dai odată pace?! a strigat Steller scos din răbdări. 

— Willy, iubitule, parcă ne înţeleseserăm să ne vorbim 
politicos! Vrei să pierzi şi cealaltă jumătate de raţie? 

Omul meu s-a potolit iarăşi. 

Am rămas pe ginduri. Aveam, deci, un răgaz de zece zile. 
Trebuia să ieşim din încurcătură înainte de sosirea celorlalţi. 
Dar cum? Nu vedeam nici un mijloc de scăpare. 

M-am ridicat. In dreapta mea am auzit un zgomot uşor, ca 
tîrşiitul unui pas. Fără îndoială că Ahmed trăsese, de alături, 
cu urechea. 

— Deocamdată destul, i-am spus lui Steller. Restul cu alt 
prilej. 

— Ce gînduri ai cu mine? m-a întrebat el cu îngrijorare. 

— Incă nu am hotărît... Să vedem cum ai să te porți. 


l-am întors spatele şi am intrat în încăperea stăpinilor. 
Ahmed şedea întins pe culcuşul său şi părea că doarme. L-am 
împins uşor cu patul armei. 

— Lasă prefăcătoria, ştiu că eşti treaz şi că ai tras pînă mai 
adineauri cu urechea. 

S-a ridicat alene în capul oaselor. Am urmat cu glas 
hotărît: 

— Ahmed, să fim înţeleşi: Din clipa asta nu-ți mai e 
îngăduit să treci pragul încăperii tale; de asemeni, nici să 
încerci să intri în vorbă cu omul de alături. In astfel de 
împrejurări orice nesupunere se plăteşte scump. 

Parcă ar fi vrut să-mi spună ceva, dar nu i-am dat răgaz 
fiindcă m-am răsucit pe călciie şi am ieşit. 

Băieţii erau de veghe. Începuse să mijească de ziuă. Am 
privit în faţă. Cele trei butoaie rămase zăceau care încotro pe 
platformă. La capătul ei straja se afla la post. Am sărit repede 
peste baricadă şi am cules din mijlocul punţii cele două pis- 
toale. Pînă cînd straja să-şi dea seama ce fac, eu am fost 
înapoi în dosul baricadei. 

Erau două „Colt”-uri mari, cu cîte şase cartuşe. Unul l-am 
înfipt în brîu, pe al doilea l-am virit sub o piatră, la capătul 
zidului. 

Eram încredinţat că vom avea linişte cîteva ore în şir. L-am 
pus de veghe pe Maho, iar eu şi cu Dulu ne-am întins pe 
salteaua de sub baricadă. 

Îl vedeam pe Steller prin deschizătura largă a sălii 
sclavilor. Şedea rezemat cu spatele de peretele colţuros şi din 
cînd în cînd încerca să-şi mişte mîinile şi picioarele. Pesemne îl 
legasem prea strîns şi îl dureau încheieturile. Îmi era milă de 
el, dar nu aveam ce-i face. Ne cunoştea de-acum toate 
tainele. Dîndu-i drumul ar fi însemnat să ne vindem singuri. 
Da, făcusem o mare greşeală aducîndu-l între noi. 

Dulu a adormit de cum a pus capul jos. Maho, cu spatele la 
noi, supraveghea platforma. Curînd m-a prins şi pe mine 
somnul. 

M-am trezit cu soarele în faţă, lac de năduşeală. Am privit 
leneş printre gene. Dulu trecuse de strajă în locul lui Maho, 
care acuma dormea liniştit lîngă mine, cu Kuky în braţe. 
Privirile mi-au alunecat spre sala sclavilor. Steller se răsucise 


pe o parte, pe stînga, şi mi s-a părut că îşi clătina uşor capul. 
Din pricina soarelui nu puteam vedea bine. M-am prefăcut că 
mă mişc în somn şi am încolăcit alene braţul peste faţă, ca să- 
mi umbresc ochii. Am stat aşa nemişcat o vreme, răsuflînd 
adînc, şi am întredeschis apoi uşor pleoapele. Steller se 
întorsese la loc, cu faţa în sus, dar văzînd că nu mai clintesc şi 
crezîind că m-a prins din nou somnul, s-a răsucit iarăşi către 
sala stăpiînilor. Acum vedeam bine. Buzele şi capul i se mişcau 
uşor. Şuşotea cu cineva nevăzut, şi cu cine altul decit cu 
Ahmed! 

M-am prefăcut că mă trezesc. Am căscat, m-am întins şi 
m-am ridicat domol în picioare. Steller şi-a întors repede 
capul. l-am făcut semn lui Dulu să rămînă la post şi, fără să 
privesc alături, am pornit agale spre marginea de vest a 
terasei, ca mînat de anumite nevoi. Cînd am ajuns în unghiul 
din care nu mai puteam fi zărit de Steller, am început 
căţărarea pe peretele de stîncă, în cea mai mare linişte. Ajuns 
sus, mi-am ridicat binişor capul printre virfuri. Vedeam în 
lungimea ei toată sala sclavilor. La cîţiva paşi de Steller, 
Ahmed, ferit de peretele dinspre terasă şi lipit de el, se 
frămiînta încercînd prin gesturi şi şoapte să explice ceva pri- 
zonierului. În prima clipă am vrut să mă ridic şi să le strig 
cîteva vorbe, dar mi-am înfrînat pornirea şi am coborit în 
aceeaşi linişte înapoi pe terasă. 

Fără îndoială că Ahmed şi Steller începuseră să pună ceva 
la cale. Primejdia nu mai venea doar din afară, ca pînă acum, 
pătrunsese înlăuntrul cetăţuii şi era la fel de mare. Cei doi nu 
puteau fi supravegheați necontenit. Noaptea, în toiul unei 
lupte, chiar şi ziua într-o clipă de neatenţie, Ahmed l-ar fi 
putut dezlega pe Steller şi nu le-ar fi fost prea greu să ne 
încolţească prin surprindere, din spate. 

Nu aveam încotro, sosise timpul să-l pun pe Ahmed la 
ultima încercare. Numai aşa puteam să-mi dovedesc atît mie 
însumi cît şi băieţilor temeinicia faptei ce aveam de gînd şi pe 
care eram nevoit s-o săvirşesc. 

M-am apropiat de baricadă. Am scos o armă, am 
descărcat-o şi am reîncărcat-o cu cartuşele din buzunar, 
meşterite cu o zi înainte. De data asta n-am mai ris, nu mai 


era doar un gînd năstruşnic, avea să urmeze, poate, o 
înlănţuire de fapte destul de neplăcute. 

După ce i-am făcut semn lui Maho, care tocmai se trezise, 
să-l cheme pe Ahmed, am pus arma la loc şi m-am aşezat pe 
un colţ de stîncă din mijlocul terasei, numai cu pistolul ascuns 
în buzunar. Desigur că Steller îmi urmărise mişcările, dar nu 
putea bănui ce anume pusesem la cale. 

Ahmed a apărut curînd. L-am îndemnat să se apropie. A 
venit spre mine încet, bănuitor. 

— Şezi, i-am spus arătîndu-i un bolovan din faţa mea. 

S-a aşezat, neslăbindu-mă din ochi. Părea tras la faţă, 
barba îi crescuse mult în ultimele zile. 

— Am avut o noapte grea, am început eu cu glasul obosit. 
Dacă n-ar fi fost Dulu şi un strop de noroc, nu ştiu, zău, ce s-ar 
fi întîmplat... Nu-i mai puteam prididi... 

Ahmed n-a scos o vorbă, aştepta să vadă unde voiam să 
ajung. Am continuat cu acelaşi glas: 

— Curînd va sosi încă o corabie. Numărul lor se va îndoi şi 
cu greu vom putea să le mai ţinem piept... Şi chiar dacă vom 
rezista, cum ne vom descurca cu hrana? Sîntem cinci guri, 
fără să-l mai punem la socoteală pe Kuky. Pesmeţii se vor is- 
prăvi curînd... 

Nu-i spuneam decît adevărul înfăţişindu-i situaţia aşa cum 
se arăta. După o scurtă tăcere l-am privit în ochi şi l-am 
întrebat: 

— Tu ce spui? M-ai putea ajuta cu vreo povaţă? 

Părea încurcat. A înălţat din umeri şi a mormăit: 

— Eu, ştii... Eu am spus-o de la început... Trebuia... 

— Lasă ce a fost, noi vorbim de ceea ce este. Acum, în 
clipa asta, tu ce ai face? 

Luat pe nepregătite şi neştiind în ce ape mă scald, nu se 
putea hotărî pe ce parte să-mi răspundă. 

— Poate... ştiu eu?... Poate... Şi a tăcut, pironindu-şi 
privirile în pămînt. 

— Hai, sfirşeşte-ţi vorba. Poate, ce? 

— Poate dacă ne-am preda... a biiguit el tot fără să mă 
privească. 


— Să ne predăm după ce i-am ţinut în loc trei zile, le-am 
rănit doi oameni şi am luat un prizonier? Crezi că ne-ar ierta- 
0? 

— Eu n-am nici un amestec în toate astea! a sărit el 
repede. 

— Vorbeam de mine şi de băieţi. 

— Poate că dîndu-i pe ei... 

M-am ridicat. Trebuia să grăbesc sfîrşitul. 

— Va să zică, tot neutru rămii!... Îmi pare rău, Ahmed. 
Acum două zile te arătaseşi dornic să lupţi alături de noi. 

— Da, fireşte, a spus el repede, după o clipă de îndoială, 
dar dacă tu n-ai avut încredere... 

— Îţi spun cinstit, Ahmed, nici acum nu am, dar trecem 
prin clipe grele şi sînt nevoit... O armă mai mult ne-ar fi de 
mare folos. 

— Asta am spus şi eu... dar tu... Nu, n-am să te trădez, 
Ted! Vom lupta împreună! Pînă la urmă, văzînd că nu-i chip să 
ne răzbească, se vor lăsa păgubaşi şi vor pleca! 

Îndoiala îi dispăruse, acum vorbea repede, cu înfrigurare. 
Ahmed intrase în cursă mai lesne decit aş fi crezut. 

Băieţii ne priveau nedumeriţi. M-am dus la baricadă şi am 
luat arma pregătită. Maho, parcă ghicindu-mi gîndul, a 
încercat să mă oprească. 

— Ted, Ted! a bolborosit el. 

L-am dat la o parte şi m-am întors la Ahmed întinzîndu-i ar- 
ma. 

— la-o. Vei trage numai cînd vom fi atacați, şi doar atunci 
cînd îţi voi face eu semn... Şi la picioare. 

— Fireşte... desigur... 

Îmi dădeam seama că arma îl frigea. O sucea pe toate 
feţele şi o trecea mereu din mînă în mînă. Abia aştepta să 
controleze dacă e încărcată; însă se ferea s-o facă în faţa mea. 
Steller, din sala sclavilor, ne urmărea posomorit. M-am întors 
spre el, apoi către Ahmed. 

— Cu ăsta ce facem? 

— Eh, o gură mai mult!... a răspuns el cu dispreţ. Şi a arun- 
cat o căutătură plină de înţeles spre armă şi spre ocean. 

Steller s-a zmucit în legături. 

— Sînt prizonier, n-aveţi dreptul! a strigat el înspăimîntat. 


Dar s-a potolit de îndată. Pesemne că Ahmed îi făcuse pe 
ascuns un semn liniştitor. 

— Nu încă... să mai aşteptăm, am zis. 

— Da, să mai aşteptăm, s-a grăbit să încuviinţeze Ahmed. 
Şi nu s-a mai putut împotrivi ispitei, a desfăcut carabina şi a 
controlat încărcătura. După aceea şi-a trecut palma peste faţă 
ca să se şteargă de năduşeală şi s-a aşezat jos răsuflind 
prelung, ca după o grea încercare. 

Îl urmăream cu coada ochiului şi îl citeam ca pe o carte. 
Ştiam ce-dorea acuma. l-am făcut pe plac întorcîndu-i spatele 
şi îndepărtîndu-mă cîţiva paşi. Jocul trebuia încheiat. 

Mai repede decit mă aşteptasem, am auzit în urma mea o 
pleznitură uşoară şi o icneală de necaz. M-am întors. Ahmed, 
cu carabina ţintită asupra mea, apăsase pe primul trăgaci. L- 
am privit în albul ochilor. 

— Ce faci? l-am întrebat. 

— Scap de tine! mi-a strigat el cu faţa schimonosită de 
ură. De-acum s-a isprăvit! 

Şi a apăsat pe al doilea trăgaci. Altă pleznitură slabă şi 
Ahmed a rămas cu ochii căscaţi la mine şi la armă. Se pare că 
tot nu pricepuse şotia. 

— Nu-ţi face necazuri, i-am spus tărăgănat. Am avut grijă 
să scot pulberea din cartuşe şi să le umplu cu ţărină. Sînt 
cartuşe oarbe. Au pleznit numai capsele. 

Am crezut că îl va lovi damblaua. S-a schimbat la faţă şi a 
început să tremure ca varga. Însă numai cîteva clipe. A apucat 
repede carabina de ţeavă şi s-a repezit să mă pălească. Am 
zvicnit scurt într-o parte şi patul armei aproape că mi-a şters 
obrazul. Am scos pistolul şi i-am strigat: 

— Nici o mişcare! Asta are cartuşe bune! 

Ahmed a scăpat arma din miini şi a rămas ca îngheţat. 

— Ce zici? S-ar putea să rămîinem de-acum nu cu una, ci 
cu două guri flămînde mai puţin! Şi l-am împins înapoi cu 
ţeava pistolului. Hai, direcţia sala sclavilor! 

Mergea de-a-ndăratelea şi bolborosea: 

— Să nu tragi, Ted!... Nu ştiu ce m-a apucat... N-am vrut, 
ţi-o jur!... 

Îşi închipuia că îl duc între stînci ca să-l împuşc. 


— Să nu tragi!... Să ne înţelegem... Uite, îţi dau cincizeci la 
sută! Jumătate, jumătate!... Ba chiar... 

În sala sclavilor l-am trîntit jos şi l-am legat burduf sub 
privirile uimite ale lui Steller. Nu a făcut nici o mişcare de 
împotrivire. 

— lată-te aşa precum te-ai vrut, Ahmed! lacă, ţi-am făcut 
cheful! Numai că treaba asta are alt înţeles acum... 

L-am tîrît apoi în încăperea de alături şi l-am rostogolit pe 
culcuşul său. Socoteam că era mai bine să stea departe de 
Steller. 

— De-acuma poţi tăinui cît pofteşti cu musafirul de dincolo, 
însă tare, ca să te auzim şi noi; nu în şuşoteală ca pînă mai 
adineauri. 

Nu a răspuns nimic. Îşi ţinea gura încleştată şi ochii închişi. 

Am ieşit pe terasă şi mi-am virit capul în butoiul cu apă. 
MI-l simţeam greu ca un bolovan. 

După ce m-am răcorit, m-am întors către băieţi ca să le 
prind privirile, însă amindoi, tăcuţi, le ţineau în pămînt; iar 
cînd m-am apropiat de ei s-au ferit uşor în lături. Oare 
purtarea mea, pe care bănuiam că au înţeles-o, îi speriase 
totuşi într-atita încît începuseră să se teamă iarăşi de mine? 


CAPITOLUL VIII 
JOE RINOCERUL ŞI CIRACII SĂI 


Către amiază am zărit venind spre noi un sol nou. Într-o 
mînă ducea o legătură ca o boccea. S-a oprit la cîţiva paşi de 
punte, înainte să i-o fi cerut eu. Era un om mărunt şi firav, 
între două virste, cu o mutră de te umfla risul. Aducea 
oarecum cu Selim. A pus jos bocceaua, şi-a scos cu mare ifos 
pălăria de pai de pe cap, a răsucit-o de cîteva ori prin văzduh 
întocmai ca scamatorii, a azvirlit-o cît colo în sus şi a prins-o 
iarăşi pe cap. Apoi s-a ploconit în faţa mea pînă la pămînt. 

— Trifly* scamatorul! Trifly vrăjitorul! Trifly săritorul!... For- 
midabilul Trifly Green vă salută din zbor! 

Şi cît ai clipi a făcut o tumbă de toată frumuseţea. 

— Eşti circar? l-am întrebat uimit. 

— Fost. Acum un biet nevrednic care, punîndu-şi nădejdile 
în clemenţa cerească, a nimerit, sărmanul, pe „Clemenţa” 
apelor! a încheiat el cu o schimonoseală. 

— Bine. Şi ce ai să-mi spui? 

— Mai întîi ploconul. Ştii, pe unii plocoanele îi îmbunează 
sau îi orbesc. Căpitanul meu s-a gîndit că poate s-ar prinde şi 
la voi şiretlicul. 

Şi vorbind aşa, a scos din boccea trei sticle lunguieţe şi a 
început cu ele altă zbînţuială: să le azvirle pe rînd în sus cu o 
mînă şi să le prindă cu cealaltă - şi cînd prin faţă, cînd prin 
spate, cînd printre picioare - că mă aşteptam în fiece clipă să 
facă ţăndări măcar una dintre ele. Dar nu s-a întîmplat aşa 
ceva pentru că omul era tare în-demînatic. În sfîrşit s-a potolit, 
a înşirat sticlele la rînd în faţa lui, zicîndu-mi: 

— Rom. Cit o fi de bun nu ştiu pentru că nu l-am gustat. E 
băutură numai pentru şefi! 

— Gustă-l! l-am îndemnat eu aşezindu-mă pe o piatră de 
pe creasta baricadei. 

— Adevărat? Îmi dai voie? m-a întrebat el clipind repede 
din ochi. 


3 De la cuvîntul trifle, în englezeşte fleac, mărunțiş. 


— Vezi bine. 

— Eşti băiat cumsecade! Cum te cheamă? 

— Ted. 

A luat o sticlă, i-a scos dopul şi l-a mirosit, dîndu-şi ochii 
peste cap. 

— Da... se pare că n-ar fi de lepădat... 

Pe urmă, ridicînd sticla deasupra capului, mi-a urat: 

— Noroc, Ted! 

— Noroc, Trifly! 

A tras o duşcă zdravănă. 

— Grozav! a strigat el plescăind din limbă. Să sperăm că n- 
are în el vreo buruiană spurcată!... 

Şi a rămas pentru o clipă pe gînduri. 

— Nu cumva pentru asta m-ai îndemnat ca să beau eu 
întîi? 

— Nici nu m-am gîndit. Mă jur. 

— Te cred... Eh, ce o fi, o fi! 

Şi a tras încă o înghiţitură bună. 

— La dracu, parcă aş fi şi eu şef! 

După a treia a oftat: 

— Acum nu cumva să-mi ceri să mai fac o tumbă că mi-aş 
fringe gitul! 

Am ris. Trifly ăsta era tare caraghios. 

— Eu beau şi tu rizi! E bine. Rău ar fi dacă ai bea tu şi ar 
ride căpitanul!... 

L-am privit lung. Oare spunea asta cu un tîlc? 

— Ce fel de om e căpitanul tău? l-am întrebat. 

S-a gîndit o clipă, scărpinîndu-se în ceafă şi mi-a răspuns 
tot în doi peri: 

— Unii oameni seamănă cu îngerii, alţii cu dracii. Cei mai 
mulţi însă se află la mijloc, ca noi doi, şi seamănă uneori cite 
un pic cînd cu unii cînd cu ceilalţi, după împrejurări... 
Căpitanul meu?... la zii, un rinocer chior şi care dă semne de 
turbare cu cine crezi că s-ar asemăna? 

— Cu un înger. 

— Bravo, ai ghicit! 

Şi am pufnit amîndoi în rîs. El s-a oprit deodată. 

— Ei, văd că ai început să mă tragi de limbă şi n-am chef 
să capăt cucuie în cap din pricina ta! Mi s-a poruncit doar atit: 


Să vă aduc romul ăsta împreună cu salutările căpitanului şi să 
poftesc pe unul dintre voi să vină să stea de vorbă cu el. Vrea 
să cadă la împăciuială. Mai dă el, mai lăsaţi voi... şi pînă la 
urmă încheiaţi tîrgul şi bateţi palma. 

Ne-am uitat iarăşi lung unul la altul. Avea o privire vie, 
şugubeaţă; însă, în dosul ei, undeva, se ascundea parcă o 
undă de amărăciune. 

— Pari om de ispravă, Trifly, cum ai ajuns în haita lor? 

— Tu pari băiat isteţ, Ted, cum naiba ai picat în chichionul 
asta? 

Am rîs şi am înălţat din umeri. 

— S-a întîmplat. 

— Şi eu tot din întîmplare. Am crezut că o să mă plimb pe 
şosea şi am nimerit în şanţ! 

După un scurt răstimp l-am întrebat de-a dreptul, fără 
ocolişuri: 

— Spune-mi, Trifly, unde ne aflăm? 

Întîi m-a privit ca şi cum n-ar fi înţeles întrebarea. 

— Cum adică? 

— Noi... acum... pe ce insulă ne găsim? 

Trifly a pufnit în ris. 

— Cum s-ar zice, habar n-aveţi pe ce lume vă aflaţi! Și 
rizînd mereu a continuat: Ca să spun drept, nici noi, cei de pe 
„Clemenţa”, n-ar trebui s-o ştim. Rinocerul nu ne-a spus-o 
niciodată, ba a încercat prin tot felul de vicleşuguri să ne 
înşele. De ce să-şi descopere ascunzătoarea? Dacă îl trădează 
careva? Numai că noi nu sîntem chiar atît de nătîngi cum ne 
crede el şi am ghicit. 

— Ei? l-am îndemnat eu nerăbdător, spune-mi şi mie taina. 

— Pe o insulă răzleaţă din arhipelagul Agalega. 

Am fluierat uimit. 

— Tocmai acolo? Eu bănuiam că prin insulele Aldabra sau 
Providence... 

— Ce vorbeşti? Credeai că Rinocerul era să-şi facă cuibul 
chiar sub nasul englezilor? Aşa a încercat să ne prostească şi 
pe noi la început. 

Nu mi-am revenit curînd din uimire. Agalega!... însemna 
către inima oceanului Indian, la sute de leghe departe de vreo 
coastă. Atit de departe ne-a purtat uraganul? 


M-a trezit glasul lui Trifly. 

— Ei, ce faci? Ai adormit cu ochii deschişi?... Hai, spune, ce 
veste să-i duc Rinocerului, că am întîrziat cam mult şi o să mă 
ia în răspăr?! 

M-am scuturat. 

— Ce zici, Trifly, să meargă careva dintre noi ca să stea de 
vorbă cu el? 

S-a scărpinat iarăşi în cap, aşa cum obişnuia cînd îşi 
chibzuia răspunsurile. 

— Ştiu eu? Aici e ca la jocul de cărţi: cîştigă cel care trage 
birlicul. Deocamdată l-aţi tras voi... dar în cărţi se mai află încă 
trei... Şi uneori se mai fac şi cacialmale!... Dar fiecare cu 
chibzuiala şi norocul lui! 

— Mulţumesc, Trifly! Dacă mai vrei o duşcă... 

— la uite la el, crede că mă cumpără cu o gură de rom! a 
chicotit el cu o strimbătură. Gata, m-am dus!... Salutări lui 
Steller... şi păstraţi-l aici cît mai mult! 

— De ce? 

— Ca să ne scăpaţi de mutra lui. E rupt din coasta 
Rinocerului!... Gata, am spus. Trifly şi-a împlinit solia, Trifly 
pleacă! 

M-a salutat pînă la pămînt, ca la sosire, s-a răsucit pe un 
călcii ca o sfirlează şi a pornit în pas săltat, cîntînd printre 
buzele strînse, ca din trompetă, un marş de circ. 


XXX 


Omul săvirşeşte multe fapte în pripă, fără să chibzuiască 
îndeajuns. Tot aşa nechibzuită a fost şi hotărîrea mea. Nici 
astăzi nu-mi dau seama cum mi-a putut trece prin minte 
asemenea ispravă. Cum s-ar spune, „parcă m-a tras aţa”. E 
drept, pricini aş fi avut destule. Situaţia era grea şi ne 
aşteptau zile şi mai grele. Rinocerul nu se putea da bătut cu 
una cu două şi ne va supune cine ştie la ce alte încercări. Una 
o ştiam: înfometarea. „Trebuie, gindeam eu pe atunci, să 
încerc marea cu degetul”. Şi am încercat-o. 

l-am chemat pe Maho şi Dulu deoparte şi mi-am dat silinţa, 
cum m-am priceput mai bine, să-i fac să înţeleagă ce aveam 


de gînd să săvirşesc. A fost un lucru destul de anevoios. Cînd, 
în sfîrşit, au priceput, s-au agăţat de mine strigind: 

— Ted, nu, nu! 

Păreau îngroziţi. Văzind că rămîn neclintit în hotărîrea 
mea, s-au azvirlit la pămînt, acoperindu-şi capetele cu braţele 
şi au rămas aşa, ca împietriţi. Nu m-am lăsat înduioşat şi am 
început pregătirile. Am scos pantalonii de pe mine şi le-am 
descusut de un deget betelia la spate; atita cît să pot strecura 
între căptuşeală şi stofă briceagul lui Gino. După aceea i-am 
îmbrăcat din nou şi am înfundat într-un buzunar pistolul. 

Degeaba am tras de băieţi, nu voiau să se ridice. M-am 
aşezat pe o piatră şi am aşteptat. Într-un tîrziu s-au urnit, însă 
păreau ca istoviţi, cu mişcările moi şi privirile stinse. Şi a 
început alt chin, să-i fac să priceapă ce aveau de făcut în lipsa 
mea: Să-i păzească bine pe prizonieri şi să rămînă în dosul 
baricadei, trăgînd din cînd în cînd cîte un foc de armă. M-au 
ascultat fără interes, aşa că nu ştiam cît au priceput de astă 
dată. 

Soarele coborise spre asfinţit şi nu mai puteam întîrzia 
mult. Le-am făcut băieţilor un semn de încurajare şi am dat să 
sar peste baricadă, dar Maho şi Dulu au vrut să facă acelaşi 
lucru. Ţineau să mă însoţească. A trebuit să-i iau mai mult cu 
răul decît cu binele, să mă răstesc la ei şi să-i îmbrincesc ca 
să-i astimpăr şi să-i hotărăsc să rămînă în spatele zidului. 

Cînd am ajuns în mijlocul platformei, am scos cămaşa de 
pe mine şi am vînturat-o deasupra capului către straja care 
mă luase în cătarea armei. 

— Sînt sol! i-am strigat. 

De sub platformă au apărut deîndată alţi cîţiva. Mă priveau 
curioşi, cu carabinele în miini... Cînd am ajuns la zece paşi de 
el, omul de strajă mi-a poruncit răstit: 

— Stai pe loc! 

M-am oprit. 

— Eşti înarmat? 

— Doar un pistol. 

— Azvirle-l! 

I l-am aruncat la picioare. 

— Ce mai ai prin buzunare? 

— Citeva găuri. 


— Vezi să nu-ţi mai fac şi eu una în altă parte! Hai, sus mii- 
nile şi cu spatele la mine! 

M-am supus fără cricnire, le venise rîndul. Mi-a pipăit în 
grabă buzunarele, apoi am simţit între spete ţeava carabinei 
care mă împingea către buza platformei. Am coborit repede. 

Îşi aşezaseră tabăra chiar acolo, jos, pe un petic de loc 
neted, lîngă poteca sclavilor. În semicerc, pe lîngă stînci, 
cîteva grămezi de frunze învelite cu bucăţi de vele vechi, 
saltelele oamenilor; cam la mijloc, pe un strat de cenuşă 
stinsă, o pirostrie; iar mai la o parte, un umbrar meşterit des- 
tul de bine; şi, sub el, mătăhălosul Joe Rinocerul. 

Ne-am cîntărit din priviri îndelung, în tăcere. Acum ştiam 
de ce era poreclit aşa. Din pricina crescăturii, ca un cucui 
mare, din mijlocul frunţii. Eu îl priveam cu doi ochi, el numai 
cu unul, pentru că cel stîng îi lipsea. Părea stors şi gaura în 
care fusese cîndva era acum astupată de pleoapa închisă. 
Părul şi barba, ţepoase şi tunse scurt, păreau două perii 
roşcate. Obrazul ciupit de vărsat. Zău, nu arăta deloc plăcut la 
vedere; mai degrabă bun de înţărcat copiii! Şedea tolănit pe o 
saltea înaltă şi alături de el se găsea o sticlă lunguiaţă, 
asemănătoare celor trimise în dar. Se juca cu o nuieluşă de 
alun pe care o flutura prin aer. 

În sfîrşit a rupt tăcerea întrebîndu-mă răstit: 

— Cum îţi zice? 

— Ted. 

— Şi ce doreşti? 

— Sînt sol. Am fost poftit aici pentru o înţelegere. 

— Poftit!... Şi s-a pornit pe ris, un rîs ca un grohăit. Ce mai 
sol! Fără cămaşă pe el! 

Mi-am îmbrăcat cămaşa pe îndelete. 

— Degeaba, tot un păduchios rămii! 

Mă lua repede de la început ca să mă descumpănească. 
Trebuia să mă ţin bine. 

— Dacă-i aşa... 

Şi am dat să mă întorc, dar Joe a pus mina pe sticlă şi a 
azvirlit-o în mine. M-am ferit şi sticla s-a spart în spatele meu. 

— Pleci cînd oi vrea eu! a tunat Joe. 


S-a ridicat greoi, a scos de sub un colţ al saltelei altă sticlă, 
i-a tras dopul şi a gilgiit din ea. A pufnit iarăşi în rîs şi mi-a 
întins sticla. 

— Stai jos şi înghite şi tu!... Şi să nu încerci să faci pe 
viteazul cu mine că nu-ţi merge! 

N-am vrut să-i rămîn dator şi i-am răspuns: 

— Bine. În schimb, nu încerca să mă înspăimînţi că e 
degeaba, sînt înţărcat cu oţet! 

Şi am tras liniştit o duşcă, în timp ce Joe mă măsura chion- 
doriş. l-am înapoiat sticla şi m-am aşezat în faţa lui. 

— Hm, eşti colţos! a miriit el. 

Şi, ca în joacă, mi-a fluturat de cîteva ori nuieluşa prin faţa 
ochilor. M-am căznit să nu clipesc. 

— Dacă ţi-aş scoate un ochi? a glumit el. 

— Aş rămîne numai cu unul. 

— Adică chior ca mine? 

— N-am zis asta... 

— Atit ţi-ar fi trebuit! 

— ... Insă mă gindeam... 

— Ce? 

— ... că acelaşi lucru i s-ar putea întîmpla şi bietului 
Steller. 

S-a făcut că nu aude şi s-a foit cîteva clipe, căutindu-şi 
parcă un loc mai bun pe saltea. In acest timp au venit din 
depărtare două împuşcături. Am tresărit bucuros; aşadar 
băieţii pricepuseră îndemnul meu şi îl urmau. Joe, care ciulise 
şi el urechile, m-a întrebat: 

— Ce fac ăia? De ce trag? 

— Încercări de îndemînare. Zvirlu cîte o firfirică în sus şi o 
găuresc din zbor. 

Joe s-a răsucit miînios. 

— Pe mine să nu mă iei la vale! a strigat el. Dar s-a 
stăpînit şi după o vreme m-a întrebat ca într-o doară: 

— Parcă lăsasem în hrubă un butoiaş cu gin... A mai rămas 
ceva din el? 

— Destul. 

— Dar pesmeţii din lădiţe? 

— Berechet. Şi magiun, i-am amintit eu. 

Voia, fireşte, să afle ce provizii avem. 


— Ne mai ajung încă multă vreme, am continuat eu tot 
într-o doară, şi cu puţină chibzuială chiar pînă cînd musonii îşi 
vor schimba cursul. 

A făcut o strîmbătură. Îşi dăduse seama că ştiam că nu 
putea întîrzia prea mult pe insulă. 

— Eşti afurisit! a mormăit el. Spune-mi, ce nație eşti? 

— Român. 

— Ce mai e şi aia? Pe unde vine? 

— În Europa, între munţii Carpaţi şi Marea Neagră. 

— Aha! a făcut el pe ştiutorul, dînd din cap, dar eu eram 
încredinţat că nu avea habar pe unde se găseau meleagurile 
astea. Şi cum naiba ai ajuns aici? 

— Naufragiat... de pe vasul „Dafne”. 

— Ciţi sînteţi? m-a întrebat Joe prin surprindere. 

— Şapte, i-am răspuns fără să clipesc. 

— După focuri vă socoteam mai puţini. 

— N-a fost nevoie să facem risipă de muniții... deşi avem 
destulă. 

— Ştiu, a oftat Joe privindu-mă chioriş. Şi a repetat: 
Şapte... iar noi dublu. 

— E drept, însă noi avem avantajul terenului. 

M-a privit iarăşi urit. 

— Ştiu şi asta!... Numai că ar trebui să ştii şi tu că s-ar 
putea ca de-aici înainte să rămînă acolo sus doar şase. 

M-am prefăcut că n-am înţeles unde bătea. 

— Şi şase sînt îndeajuns cînd sînt oameni tot unul şi unul şi 
buni ţintaşi... Dar şi voi v-aţi împuţinat, dacă îi scădem pe cei 
răniţi şi pe prizonier. 

Joe a pleznit cu năduf cu nuiaua în saltea. Simţeam că s-ar 
fi uşurat mult dacă ar fi încercat-o pe mine. Mersesem cam 
departe şi îl aţiţasem, dar nu aveam încotro, intrasem în horă 
şi trebuia să joc. Dacă dam semne de slăbiciune eram pierdut. 

— În curînd vom fi treizeci! a strigat Joe. 

— Nici treizeci nu-s prea mulţi. 

— lar peste puţin timp, cînd va sosi vasul cel mare, vom 
trece peste cincizeci! 

— Nici de cincizeci nu ne speriem. 

— Aşa? Dar dacă miine s-ar năpusti peste voi două sute de 
sclavi mînaţi din spate? 


M-am cutremurat, gindindu-mă că unul ca el ar fi fost în 
stare de asemenea ispravă; însă mi-am păstrat glasul liniştit. 

— Vom trage în ei fără să clintim. 

— Dar sînt două sute! a tipat Joe. Pricepe, două sute! 

— Să fie şi două mii. Pe punte nu pot înainta decit în şir, 
unul după altul, şi nouă arme cu cîte două focuri, fără să mai 
numărăm pistoalele, i-ar secera la repezeală. 

Joe începuse să se facă vînăt la faţă. 

— Şi nu cred că ţi-ar veni la socoteală, am urmat domol, ca 
într-o oră să prăpădeşti toată „marfa” care, îmi închipui, te-a 
costat o groază de bani şi care... 

N-am apucat să sfirşesc fiindcă am simţit pe obrazul stîng 
o usturime că mi-au dat lacrimile. Joe nu se mai putuse stăpîni 
şi mă croise cu sete. Totodată, în chipul ăsta, îşi salvase şi 
prestigiul faţă de oamenii săi care începuseră să se strîngă 
roată în jurul nostru. 

— Luaţi-l de-aici pe riiosul ăsta şi burduşiţi-l bine! a urlat 
el. 

Cit ai clipi, am fost înşfăcat de trei haidamaci care mi-au 
cărat cu nemiluita, fără să se sinchisească unde nimeresc, o 
ploaie de pumni. Ce mai vorbă, am mincat o bătaie cum nu 
mai mîncasem în viaţa mea. Cel care lovea mai cu sete era 
lunganul, fosta pereche a lui Steller din dosul butoiului. 
Aproape că n-am mai ştiut de mine. 

După vitejia asta m-au legat cu mîinile la spate şi m-au az- 
vîrlit cît colo, cu faţa în jos, lîngă un ciot de stîncă. 

Am rămas aşa, pe jumătate în nesimţire, o bună bucată de 
vreme. Mă dureau fălcile, coastele, burta, cred că tot trupul. 
M-am săltat încet şi m-am răsucit ca să mă reazim cu spatele 
de stincă. N-a fost prea uşor. Obrazul parcă frigea; şi curînd mi 
s-a prelins pe buze ceva lipicios şi sărat. 

Dinspre cetăţuie au răsunat iarăşi două împuşcături. 
Băieţii îmi trimiteau veste că erau trezi şi ascultători. Dar 
semnalul lor părea acum atit de îndepărtat!... 

Înnoptase. Îmi mai venisem în fire. În mijlocul taberei 
fusese aprins focul, iar în jurul lui cîţiva oameni îşi pregăteau 
cina frigînd peşte proaspăt... Ah, şi tare bine mirosea! 


În faţa mea, la cinci-şase paşi, sta cel care mă păzea şi, în 
lumina piîlpiită a flăcărilor, mi s-a părut că desluşesc un chip 
cunoscut. 

Era Trifly. Am şuierat încetişor cu dinţii strînşi. Trifly a 
aruncat cite o căutătură furişă în stînga şi în dreapta, a scos o 
zdreanţă de batistă din buzunar şi s-a apropiat de mine. 

— În urit bucluc ai picat, băiete! mi-a şoptit el printre buze 
şi clipind din ochi. 

— Aşa se pare, am oftat eu. 

— Şi doar ţi-am spus cu cine vei avea de-a face... 

— Hei, ce faci acolo, maimuţoiule? a strigat un glas din 
apropiere. 

La cîţiva paşi de noi răsărise Joe. 

— Nimic... îl şterg de sînge, a îngăimat Trifly. 

— Lasă-l aşa, să înveţe minte! 

Trifly s-a tras repede înapoi în timp ce Joe s-a apropiat 
încet. S-a înfipt în faţa mea cu picioarele răşchirate şi cu 
mîinile în şolduri. 

— Acum o să stăm de vorbă altfel! a zis el aşezindu-se 
greoi, aproape de mine. Ei, cum te simţi? 

— Ce mai întrebi? Ca la poarta raiului. 

A pufnit în rîsul lui grohăit. 

— Dacă-i aşa, glăsuieşte, îngeraşule! la să vedem, care e 
solia ta? Întîi ne-am luat cu gluma şi pe urmă, din alte pricini, 
în care eu n-am nici o vină, n-ai mai avut răgazul s-o 
îndeplineşti. Hai, cîntă, îngeraşule! 

Îi făcea mare plăcere să mă ia în ris. Am tăcut, încercînd 
să-mi adun gîndurile. Plănuisem ca la început să-l las pe el să 
vorbească, pentru a-mi da seama în ce ape se scaldă; şi abia 
pe urmă să vin cu propunerile mele: în schimbul cetăţuii să ne 
dea, mie şi băieţilor, libertatea, înlesnindu-ne totodată 
trecerea pe insula cealaltă, împreună cu trei carabine, o lădiţă 
cu muniții, o velă, ranga şi cîteva bucăţi de parime. Nici că s- 
ar fi putut o propunere mai bună pentru el. Dar acum îmi 
dădeam seama că ar fi fost de prisos şi că însăşi venirea mea 
aici a fost o mare greşeală; nu era omul să-şi ţină făgăduielile. 
Odată în mîinile lui, ne-ar fi făcut de petrecanie. Cunoşteam 
taina insulei şi asta însemna primejdie pentru el. 

— Ei, ai amuţit, îngeraşule? a strigat Joe nerăbdător. 


— Pesemne că-l dor fălcile... a îndrăznit Trifly să spună, 
sperînd să-mi vină în ajutor. 

Dar s-a nimerit altminteri. 

— Crezi? s-a mirat Joe. 

Şi mi-a tras un călcii în fluierul piciorului de-am crezut că 
mi l-a frînt. M-am văitat fără să vreau. 

— Ai văzut? | s-au descleştat! i-a spus el lui Trifly. Apoi în- 
torcîndu-se către mine: Ei, să auzim! 

— Eu n-am nici o propunere... am fost chemat... 

— Ba „poftit”! m-a îndreptat Joe batjocoritor. l-a făcut un 
semn lui Trifly şi acesta, ghicindu-i dorinţa, a dat fuga să-i 
aducă sticla de rom. A gilgiit ce se mai afla în ea, şi-a întins 
picioarele cît erau de lungi şi, căutîndu-mi privirile, mi-a zis: 

— Atunci, să vorbesc eu. Pînă acum v-a mers, dar mult n-o 
să mai ţină. Cînd veţi isprăvi pesmeţii, veţi roade lăzile. Şi pe 
urmă?... Mai pot face şi altceva, dacă mi-oi sări din ţiţini: Am 
la bord două tunuri. les în coasta voastră şi vă iau sub tirul lor! 

S-a oprit să vadă cum am primit spusele lui. 

Cu înfometarea o nimerise, însă ameninţarea cu tunurile 
părea să fie numai o sperietoare. Îndeobşte, corăbiile uşoare, 
ca a lui, nu erau înarmate cu tunuri, care le-ar fi îngreuiat şi 
încetinit mersul şi manevrele. Aceste vase erau renumite 
numai prin iuţeala şi agerimea lor. Totuşi m-am prefăcut că îl 
cred. Trebuia să încerc alt vicleşug, acum singurul ţel fiind să 
scap din mîinile lui. 

— De ce nu vă aşezaţi pe cealaltă insulă, aceea dinspre 
nord? am început eu. 

Dar răspunsul neaşteptat al lui Joe mi-a spulberat dintr-o 
dată toate nădejdile. 

— Pentru că e mai puţin potrivită. E o îngrămădeală de 
stînci sterpe, fără pic de verdeață. 

M-am gîndit ce greşeală aş fi făcut dacă aş fi pornit cu 
pluta într-acolo. 

— Şi mai cu seamă pentru că n-am chef. Aici mi-e locul şi 
aici rămîn! a încheiat Joe sec. 

În depărtare au răsunat din nou împuşcăturile lui Maho. 

— larăşi trag.... Pesemne că-i vreun semnal de înţelegere 
între voi. 

Am tăcut. 


— N-au decit să tragă, ce-mi pasă! 

Se vedea bine însă că împuşcăturile îl cam sicîiau. Măcar 
atita mulţumire aveam şi eu!... Joe a înălţat din umeri şi s-a 
întors către mine. 

— Spuneau oamenii mei că au zărit printre voi şi un cap de 
negru. Cîţi aveţi? 

— Doi. 

— Aha, cei care au scăpat la îmbarcarea trecută! Credeam 
că o să le găsesc doar oasele. Pe ăştia mi-i daţi mie, amo 
socoteală cu ei! 

Am clătinat fără să vreau din cap, ceea ce l-a făcut să 
adauge: 

— Nu pe gratis, vi-i plătesc bine... cu 15 dolari bucata. 

— Sînt tineri şi voinici... marfă de frunte... Voiam să par că 
mă tocmesc. 

— Poftim, 20. Nu-s calic, deşi preţurile sînt în scădere. 

— Da, ar fi o afacere... i-am răspuns ca şi cînd aş fi fost pe 
cale să cad la învoială. 

— Bun, cu una am încheiat-o! a spus Joe negustoreşte, bă- 
tindu-se cu palma pe genunchi. Acum a doua: Voi, ceilalţi, 
părăsiţi deîndată stîncile... poftim, vă las o carabină ca să 
aveţi cu ce vina! şi vă rostuiţi, cum veţi şti, în sudul insulei. 
Partea aceea e mai prielnică pentru voi şi... 

Am clătinat iarăşi din cap, fapt ce l-a îndemnat să mă 
încredinţeze: 

— N-aveţi grijă, nu vi se va atinge nici măcar un fir de 
păr!... O spune Joe, şi la mine vorba e vorbă!... Ba, dacă veţi fi 
băieţi de ispravă, poate mai căpătaţi cîte ceva pe deasupra! a 
adăugat el cu mărinimie. 

M-am prefăcut să chibzuiesc ca să creadă că sînt ispitit să-i 
prind nada. 

— Da... ar fi ceva... am şoptit după un timp. 

— Asta-i tot, nimic mai mult! a sfîrşit Joe pleznindu-şi din 
nou genunchii. 

— Totuşi... 

— Atit! 

— Totuşi, dacă ai vrea... am stăruit eu încercînd la rîndu-mi 
o momeală. 

— Ce? 


— Să ne luaţi şi pe noi pe vas... Şi la prima escală... 

— Ah, cum de nu m-am gindit?! Fireşte, dacă vreţi... s-a 
repezit el cu răspunsul; dar, dîndu-şi seama de pripeală, a 
încercat s-o dreagă! Nu, asta nu! S-ar putea ca voi... 

— Să pălăvrăgim ceva despre insulă? Ce ne pasă nouă de 
treburile voastre!... Şi nu ne luaţi pe gratis, plătim... 40 de 
dolari. 

Joe a pufnit în rîs. 

— Eşti dat naibii.... Adică cu banii mei! 

— Sau ne scoatem călătoria muncind pe vas. 

— Nu ştiu... să mă gindesc... 

Se prefăcea că stă la îndoială, însă îi jucau ochii în cap de 
mulţumire. S-a ridicat şi s-a înviîrtit de cîteva ori prin faţa mea, 
părînd că cumpăneşte. Bănuiam ce va urma, şi aşa a fost. S-a 
întors curînd către mine şi mi-a strigat plin de voie bună: 

— S-a făcut!... Joe nu-i băiat rău dacă ştii cum să-l iei! Vezi 
ce uşor se înţeleg oamenii cu judecată? Ce a mai fost nevoie 
să ne ciondănim?... Dacă n-ai fi legat, am da mîna priete- 
neşte! 

— Păi s-o dăm, i-am spus cu o licărire de nădejde. 

— A, nu, nu acuma. Miine dimineaţă... cînd voi aduce hirtie 
şi condei... ca să le scrii alor tăi învoiala. 

— Să le scriu? 

— Vezi bine, altminteri cum au să afle? 

Am simţit că de ciudă mă trec trei rînduri de năduşeli. Joe 
mă jucase tare frumos! 

— Păi... nu ştiu să scriu, am îngăimat. 

— N-aş crede... Dar dacă e aşa, păcat! Nu-i nimic de făcut. 

— Şi nici n-ar primi aşa lesne dacă n-aş încerca să le 
explic... să-i încredinţez că... 

— Ce vorbeşti, puişorule? a pufnit el. Adică să-ţi deschid 
colivia, hai? Atît de nătîng îl crezi pe Joe? 

A rîs pînă s-a săturat, în vreme ce eu tremuram de necaz. 
În cele din urmă mi-a strigat cu glas aspru: 

— Caută să dormi cît mai bine... că miine s-ar putea să ai o 
zi grea! 

Abia îşi isprăvise ameninţarea cînd au răsunat alte două 
împuşcături. 


— Trag ca proştii! a rînjit Joe. Să-i vedem miine, or să mai 
aibă chef de zbinţuială, cînd te-oi jupui în faţa lor? 

Am strîns din dinţi şi m-am zbătut în legături; apoi i-am 
strigat ameninţător: 

— la seama, odată cu mine s-ar putea să pătimească la fel 


şi Steller! 
— Mare pagubă! a grohăit în ris Joe. Prilej bun să scap de 
el!... Incepuse să uneltească în ascuns cu cumpărătorii... Mi-a 


stricat preţurile... Îşi închipuia în mintea lui neroadă că mă va 
trage pe sfoară! Încă nu s-a născut cel care să-l joace pe Joe! 

Într-adevăr, Joe ăsta era dracul împieliţat! M-am zbătut din 
nou. 

— Degeaba, îngeraşule, ţi-s retezate aripioarele! a mai 
hohotit el o dată. Şi întorcîndu-se către Trifly: Să nu-l slăbeşti 
din ochi! 

A plecat repede, fără să mă mai privească. 

... Focul în tabără se potolise. Oamenii mîncaseră demult şi 
se tolăniseră pe saltelele lor. Desigur că acelaşi lucru făcuse şi 
Joe. Trifly sta de pază la cîţiva paşi. Nu-i puteam zări ochii, 
însă eram încredinţat că mă privea şi el. Aveam încă dureri 
destul de mari, dar boarea ce se pornise dinspre ocean parcă 
mi le mai alina. Am oftat. Şi mi s-a părut că a oftat uşor şi cel 
din faţa mea. 

Am aşteptat cu pleoapele închise - chiar şi ochii mă 
dureau. Peste vreo două ore, cînd sforăielile din jurul meu 
începuseră să se înteţească, mi-am dezlipit spinarea de stîncă 
şi am ridicat încet mîinile legate către brăcinar. N-a fost greu. 

Am pipăit cu vîrful degetelor betelia pantalonilor. Briceagul 
era acolo. Ca să-l trag din cuibul lui, fără să-l scap jos şi pe 
urmă să-l deschid, a fost o treabă mult mai grea şi care a 
cerut timp şi răbdare. Miinile îmi erau amorţite de strînsoarea 
legăturilor, iar acestea nu-mi îngăduiau decît mişcări mărunte 
şi puţine. Am întors briceagul cu tăişul spre sfori şi am 
încercat să-l frec pe ele, dar, apăsînd mai tare, prăselele mi-au 
alunecat printre degete şi am scăpat briceagul jos. Am gemut. 
Trifly s-a mişcat în faţa mea. Am întîrziat niţel şi pe urmă am 
coborit mîinile încercînd să-l caut în jurul şoldurilor, dar nu a 
fost chip să dau de el. Ori căzuse prea departe, ori se 
strecurase în vreo crăpătură. 


Am rămas aşa, nemişcat şi necăjit o bucată bună de 
vreme; după aceea am pipăit un colţişor de stîncă şi am 
început să frec sforile de el ca să le rod. Nu prea aveam 
nădejde, dar altceva nu-mi mai rămiînea de făcut. Frecam de 
zor, învrăjbit, uneori jupuindu-mi mîinile. Frecam cu ochii în- 
chişi şi cu fălcile încleştate. 

— Ce faci? am auzit o şoaptă lîngă mine. 

În faţa mea sta aplecat Trifly. 

— Nimic... am suflat eu. 

— În chipul ăsta chiar că nu vei putea ajunge la ceva, mi-a 
murmurat la rîndu-i Trifly. 

Am tăcut o clipă, apoi am şoptit: 

— Briceagul... a căzut jos... nu-l mai găsesc... 

S-a uitat speriat împrejur, s-a aplecat şi, cu ochi ca de 
pisică, l-a găsit îndată. A urmat un schimb de şoapte grăbite: 

— Taie! i-am spus. 

— Eşti nebun? Vrei să mă spiînzure? 

— Cînd vei fi înlocuit? 

— La miezul nopţii... 

— Taie! Îţi jur că fug după ce vei fi schimbat. 

Trifly a rămas o clipă nehotărit; după aceea a scrutat din 
nou întunericul din jurul nostru, s-a aplecat repede şi din două 
smucituri mi-a tăiat legăturile. 

— Mulţumesc, Trifly.... 

Mi-a zvîrlit briceagul înapoi şi şi-a reluat locul, la cinci paşi 
de mine, cu arma în miini. Am simţit iarăşi o dîră prelingîndu- 
mi-se pe obraz. Cred că de data asta era o lacrimă... Şi iarăşi 
am început să cred în viaţă şi în omenie. 

Am potrivit sforile în jurul picioarelor şi miinilor ca să pară 
la locul lor, şi m-am rezemat de stîncă. 

Curînd a venit schimbul şi Trifly s-a dus. Noul meu paznic 
s-a învirtit la început de colo pînă colo, apoi, căscînd, s-a 
aşezat. Poate că ar fi fost bine să-mi încerc norocul acum cit 
era încă buimac de somn, dar ar fi însemnat să-l primejduiesc 
pe Trifly care abia plecase. Trebuia neapărat să mai aştept. 

Timpul se scurgea tare încet. Am căutat cu mîna, pe 
dibuite, în spate, o piatră şi am găsit una care mi s-a părut 
potrivită. Am strîns-o în pumn. Şi am rămas iarăşi nemişcat, 
prefăcîndu-mă că dorm. 


Cînd stelele au început să pălească, m-am răsucit şi am 
gemut tare. Omul din faţă s-a sculat şi s-a apropiat de mine. 
Cred că nu mă înşelam, era viteazul care îmi cărase cei mai 
mulţi şi mai grei pumni. Mă simţeam cu sufletul împăcat. Am 
gemut iarăşi. 

— Încetează! s-a răstit el. 

— Mi-e sete... am şoptit cu glas stins. 

— Curînd o să-ţi treacă şi de sete şi de foame! a chicotit 
voinicul. 

Cînd s-a întors, am lepădat legăturile dintr-o zmucitură, am 
tîşnit în picioare, l-am pălit cu piatra în moalele capului şi m- 
am avintat spre dira albicioasă, poteca sclavilor, sărind peste 
saltelele pe care dormeau oamenii lui Joe. In urma mea au 
răsărit cîteva glasuri buimace. Sus, pe buza platformei, cel 
care străjuia s-a întors surprins. Am pus bărbia în piept şi m- 
am repezit în el berbeceşte, dîndu-l peste cap. Fugeam pe 
potecă de-mi sfiriiau călcîiele. Pe cînd săream briul de pietre 
din mijlocul platformei, au început să pocnească în urma mea 
primele focuri de armă. Am părăsit poteca gonind şerpuitor 
printre bolovani. Împuşcăturile din spate se înteţeau şi, curînd, 
s-a pornit cîte una răzleaţă şi în faţă. Eram între două focuri. 
Am strigat din răsputeri: 

— Maho! Dulu! Sînt eu, Ted! 

Cînd mai aveam vreo cincizeci de paşi pînă la punte am 
simţit o arsură în umărul stîng, m-am poticnit şi am căzut cu 
fruntea într-un colţ de piatră. 

Pe urmă n-am mai ştiut nimic. 


CAPITOLUL IX 
ORE DE CUMPĂNĂ 


Cînd m-am dezmeticit soarele răsărise demult. Mă aflam în 
spatele baricadei, cu Maho şi Dulu lîngă mine. Mai că nu-mi 
venea să cred. Am închis din nou ochii. 

— Ted! Ted! 

l-am redeschis şi m-am căznit să le zimbesc. Cred că 
zimbetul meu era cam strîmb; totuşi chipurile îngrijorate ale 
băieţilor s-au luminat. 

— Ted! Ted! au strigat ei iarăşi. 

Kuky ne da tîircoale, lătrînd ascuţit. 

Am încercat să mă ridic în capul oaselor, dar, proptindu- 
mă în mîna stingă, am simţit o durere straşnică. Braţul era plin 
de sînge, lîngă încheietura umărului aveam o crestătură destul 
de adincă. 

Am pipăit uşor. Se părea că osul nu fusese atins, ci 
sfirtecată doar carnea. Dacă era numai atit însemna că 
scăpasem ieftin. 

M-am ridicat în picioare, ajutat de băieţi şi, şontic-şontic, 
fiindcă în căzătură mă lovisem şi la genunchi, m-am îndreptat 
spre butoiul cu apă. Trecînd prin faţa sălii sclavilor l-am zărit 
pe Steller care, întors pe o rîină, mă urmărea cu priviri rele şi 
batjocoritoare. Nu m-am putut stăpîni să nu-i arunc: 

— Nu te bucura, lucrurile nu stau chiar atît de prost. Mai 
amarnic va fi pentru tine! 

Pe luciul apei mi-am văzut chipul. De-a lungul obrazului 
stîng, de la coada ochiului pînă sub ureche, aveam o dungă 
subţire, roşiatică; iar în mijlocul frunţii un cucui cît toate zilele, 
asemănător cu al lui Joe. Ochii în fundul capului, barba şi chica 
încîlcite, pline de praf şi sînge închegat. Ce mai vorbă, arătam 
cam tot atît de pocit ca naiba. 

Mi-am spălat faţa, apoi rana, bandajind-o cum am putut cu 
o mînecă smulsă din cămaşă. Cu cealaltă mînecă, muiată în 
apă, mi-am înfăşurat fruntea cucuiată. Cămaşa mea semăna 
acum cu o vestă. Băieţii au adus din hrubă un pumn de 


pesmeţi pe care i-am ronţăit cu gîndul la mirosul îmbietor ce- 
mi gidilase nările la cina oamenilor lui Joe. 

Am găsit un locşor la umbră şi m-am lungit, încercînd să- 
mi rînduiesc gîndurile şi să-mi adun cît de cît puterile. 

Prima parte a dimineţii s-a scurs fără să se fi întîmplat 
nimic deosebit, însă eram încredinţat că pe seară sau noaptea 
vom fi puşi din nou la încercări. Joe, mînios de fuga mea, nu se 
putea să nu născocească iarăşi ceva. Gîndurile mi-au trecut 
apoi la Trifly. Oare să fi scăpat cu faţa curată? 

Către amiază a rotit pe deasupra noastră un stol de păsări. 
Am înşfăcat arma şi, cu toată durerea din umăr, am ţintit de 
două ori în plin; dar spre necazul meu şi al băieţilor, păsările 
lovite nu au căzut pe terasă, ci una în ocean iar alta pe plat- 
formă, la cîţiva paşi în faţa punţii. 

Tocmai suisem pe baricadă cu gîndul să mă reped să înhaţ 
vînatul. Aveam de făcut pînă la el doar douăzeci şi cinci - 
treizeci de paşi, dar Joe şi oamenii lui, care urmăriseră isprava 
mea şi bănuiau ce mă pregăteam să fac, au năvălit în grabă 
pînă sub briul de bolovani şi m-au împroşcat de acolo cu o 
ploaie de plumbi. Bineînţeles că m-am lăsat păgubaş şi am 
sărit înapoi la adăpost. 

Şi am rămas cu toţii aşa, ore în şir: ei cu ochii şi cu armele 
ţintite spre noi, noi cu privirile şi cu jindul la friptura care ne 
aştepta la cîţiva paşi. Din cînd în cînd auzeam chicotelile şi 
strigătele în deridere ale celor din faţă, ceea ce ne făcea să 
înghiţim şi mai amarnic în sec. 

M-am întins din nou la umbră şi, ca să-mi mai uit oful, l-am 
stîrnit pe Kuky să facă citeva giumbuşlucuri. 

La ora prînzului - prînz numai cu vorba, mai degrabă la 
„ora pesmeţilor” - m-am dus spre hrubă ca să scot rațiile. 
Trecîind pe lingă prizonieri m-am gindit să le cercetez 
legăturile. Ale lui Steller erau strînse bine, ba într-atita încît la 
un picior îi făcuseră o rosătură uşoară. 

— Mult o să mă mai ţii aşa? m-a întrebat el furios. 

— Atit cit va binevoi prietenul tău Joe... El hotărăşte. 

Am intrat alături, la Ahmed, care m-a privit uimit. Fireşte, 
neavînd sub ochi terasa, ca Steller, nu ştia nimic din cele 
petrecute. 

— Mi-e sete... a şoptit el stins. 


Amintindu-mi de şiretlicul meu de cu seara, m-am apropiat 
cu grijă. Legăturile de la picioare erau bune, însă cele de la 
miîini slăbite şi pe alocurea scămoşate. Incercase şi el să le 
roadă de un colţ din peretele de care sta rezemat. 

— Nu umbla cu de-alde astea că au mai fost încercate şi 
de alţii! 

| le-am înnodat din nou, strîns, i-am dat să bea şi am intrat 
în hrubă. Mai rămăsese o lădiţă şi nici aceea plină. Mi-au sunat 
în urechi vorbele lui Joe: „După ce veţi isprăvi pesmeţii veţi 
roade lăzile!... Şi pe urmă?” 

Am îndesat în buzunare cinci miîini de pesmeţi, pentru 
fiecare cîte una. Butoiaşul cu gin se uşurase de tot. L-am 
săltat la gură şi am tras citeva înghiţituri de om însetat, de 
altfel ultima rămăşiţă. Parcă m-am simţit mai bine. 

Am rostogolit butoiaşul pînă afară, pe terasă, apoi m-am 
întors să-i las lui Ahmed pesmeţii. 

— Raţiile s-au micşorat şi în acelaşi timp au scăzut la două 
pe zi. Pentru cei risipitori s-ar fi cuvenit înjumătăţite, dar cum 
foamea e aceeaşi la toţi... 

Am trecut alături şi i-am dat şi lui Steller tainul său. 

— Să ştii că Joe nu m-a ospătat nici măcar cu atita. M-a 
cinstit cu o duşcă de rom şi o droaie de pumni. 

Steller a mormăit ceva ce n-am înţeles, sau, mai bine zis, 
m-am prefăcut că n-am înţeles. 

În sfîrşit, ne-am adunat cîteşitrei la un loc pe terasă şi ne- 
am ronţăit pesmeţii încet, cu dichis, aşa cum faci uneori cînd 
te ospătezi cu ceva ales şi vrei să-ţi prelungeşti cît mai mult 
plăcerea. Asta nu ne împiedica, însă, ca din cînd în cînd să ne 
aruncăm privirile cu jale spre vînatul care zăcea în faţa punţii. 
Kuky şi-a avut porţia lui, de la fiecare cîte un pesmet; dar el, 
fără mofturi, a hăpăit totul dintr-o dată. 

După aceea, ca după un prînz îmbelşugat, m-am întins la 
umbră, cu faţa în sus. Băieţii urmau să stea la baricadă cu 
schimbul. Tocmai aţipisem cînd am fost trezit de zgilţiielile lui 
Maho. 

— Ted, Ted! striga el arătînd cu mîna spre ocean. 

Am sărit în picioare şi am alergat la marginea de est a 
terasei. „Clemenţa” ieşise în larg. Oare Joe se hotărise să ne 
lase în plata domnului şi să plece? Bucuria n-a ţinut decit o 


clipă, căci întorcîndu-mi privirile de-a lungul platformei am 
zărit straja la postul ei. Nu, „Clemenţa” nu pleca, făcea doar o 
manevră în larg. Dar în ce scop? Mi-a fulgerat prin minte un 
gînd: poate că Joe nu se lăudase!... 

Corabia a dat un ocol şi a venit apoi încet cu prova către 
cetăţuie. Cînd a ajuns cam la un sfert de milă, s-a întors cu 
babordul spre noi. Da, aşa cum mă ameninţase, Joe îşi ieşise 
din sărite. Ştiam ce avea să urmeze şi i-am împins pe băieţi şi 
pe Kuky între stînci. 

Primele ghiulele au trecut, şuierînd, pe deasupra; celelalte 
s-au spart, bubuind, de peretele de sub noi. Joe şi ciracii săi nu 
se dovedeau artilerişti dibaci. Tunurile, aflate prea aproape şi 
sub nivelul nostru, nu puteau ţinti terasa. Singura primejdie ar 
fi fost dacă ar fi nimerit, întîmplător, în vreunul din vîrfurile 
pereţilor dinăuntrul cetăţuii; atunci ne-ar fi împroşcat cu 
tăndări de piatră şi cu schije. 

Maho şi Dulu, prăpădiţi de spaimă, se înghesuiseră unul în 
altul, la pămînt, cu palmele la urechi. Kuky se vîrîse nu ştiu pe 
unde. 

Şi atunci mi-a dat în minte altă trăznaie. Ca să le fac curaj 
băieţilor şi, de ce aş minţi, chiar şi mie, m-am cocoţat pe cel 
mai înalt perete şi de acolo, de pe virf, în picioare, i-am 
fluturat cu mîna salutări lui Joe şi voinicilor lui. Desigur că m- 
au văzut pentru că bubuiturile s-au întețit. 

Fireşte, nu era o faptă de vitejie, mai degrabă nesocotinţa 
unui om într-o ureche. Cînd însă mi-a şuierat o ghiulea pe dea- 
supra capului, mi-au venit minţile la loc şi n-am ştiut cum să 
cobor mai iute. 

În acest timp apăruse pe platformă un piîlc de oameni care 
înaintase pînă sub brîul de piatră. Fără îndoială că aşteptau să 
fie nimerită terasa, ca atunci, folosindu-se de pierderile şi 
zăpăceala noastră, să năvălească în cetăţuie. Asediul fusese 
chibzuit bine. Am descărcat pe rînd spre ei trei arme, ceea ce 
i-a împins să-şi vîre capetele pe după pietre. 

Joe, dîndu-şi seama de greşeală, a făcut o manevră scurtă 
şi s-a retras cu vreo milă. De acolo a început din nou să tragă, 
de data asta cu boltă, precum s-ar fi cuvenit s-o facă din capul 
locului. 


Acum primejdia începuse să se arate amenințătoare. 
Trebuiau luate măsuri grabnice. Cel mai primejduit era Steller, 
aşa că l-am înşfăcat repede şi l-am tirit ca pe un sac în 
încăperea de alături, iar de acolo l-am împins în hrubă. Acelaşi 
lucru l-am făcut şi cu Ahmed, cu băieţii şi cu Kuky. Eu m-am 
dat după o stîncă de la ieşirea din sala mare ca să urmăresc 
cele ce aveau să se întîmple. 

Grija îmi era împărţită între bătăile tunurilor şi grupul 
oamenilor care pîndeau în mijlocul platformei. Nădăjduiam că 
cetăţuia nu va fi nimerită uşor, întinderea ei fiind mică; şi mai 
ales pentru că aveam de-a face cu trăgători nedibaci şi care 
nu mînuiau cine ştie ce tunuri de soi. 

Se părea că nădejdile mele fuseseră îndreptăţite pentru că 
ghiulelele au căzut împrejur, în ocean. Între două salve 
alergam sub baricadă şi trăgeam cîteva focuri spre cei pitulaţi 
după brîul de piatră, ca să nu-şi închipuie cumva că baricada 
fusese părăsită. 

M-am foit aşa, de colo pînă colo, pînă cînd o ghiulea a 
trosnit în mijlocul platformei, la o sută de paşi de briu. A fost o 
lovitură pe cinste! Joe fusese gata-gata să nimerească în 
oamenii săi. Aceştia, înspăimîntaţi de ce putea să li se întîmple 
şi ca să se pună la adăpost, şi-au luat picioarele la spinare şi 
au dispărut cît ai bate din palme, sub platformă. De-acum 
pentru un timp, dinspre partea asta nu mai aveam nici o grijă. 

Totodată era un prilej cum nu se putea mai potrivit ca să 
pun mîna pe vinatul din faţa punţii. Am sărit în repezeală 
peste baricadă şi m-am aviîntat spre el; dar, după atitea ore în 
arşiţa soarelui, pasărea se umflase şi începuse să duhnească. 
Am împins-o, scîrbit, cu piciorul în apele de dedesubt. 

Totuşi, nu se putea să nu ne vină, şi nouă, sorocul. La 
salva următoare o ghiulea s-a spart drept în mijlocul terasei, 
împroşcînd în juru-i un snop de praf, de ţăndări şi de schije. A 
fost rindul meu s-o iau la sănătoasa. M-am năpustit în hrubă 
peste ceilalţi. Şi bine am făcut, fiindcă de îndată a bubuit mai 
vîrtos decit un trăsnet ghiuleaua care a picat, ca într-o oală, în 
sala sclavilor. 

Şi tămbălăul a ţinut aşa timp de o oră, ce mi s-a părut 
atunci mai lung ca niciodată. Eram nevoit să-mi schimb 
părerea: Joe nu trăgea rău deloc. 


Cînd s-a făcut o linişte mai îndelungată, ce mi-a dat a 
înţelege că asediul de pe apă încetase, am alergat la baricadă 
şi am început să trag în pilcul de oameni care apăruseră din 
nou pe platformă şi înainta spre cetăţuie. Tirul meu era firav 
pentru că, pe lîngă faptul că mă aflam singur, o parte din 
arme erau descărcate şi, după ce le-am slobozit şi pe 
celelalte, pierdeam mai multă vreme cu încărcarea decit cu 
descărcarea lor. Dar nici cei din faţă nu se arătau prea dirzi; 
dimpotrivă, dîndu-şi seama că nu fuseserăm zdrobiţi şi că 
dinapoia baricadei se trăgea, s-au oprit aruncîndu-se la 
pămînt. Ba încă, spre norocul meu şi nenorocul lor, am nimerit 
pe unul dintre ei. 

Acesta a fost îndemnul la retragere. Au dat dos la faţă şi, 
tirîindu-şi rănitul după ei, duşi au fost. 

Soarele scăpata. Am întors capul spre larg. „Clemenţa” 
aluneca pe valuri către golf. Da, asediul se încheiase. 

M-am aşezat jos şi m-am rezemat de pietrele baricadei. 
Umărul, de care uitasem, acum mă înjunghia rău. Totuşi, nu 
m-am putut stăpiîni să nu număr, ca un copil, pe degete. Joe 
pierduse patru oameni şi mai rămase doar cu atiţia cîte de- 
gete aveam eu la două miîini. 

Cetăţuia nu suferise stricăciuni mari, de altminteri nici n-ar 
fi avut ce. Fusese dărimată o parte din baricada mică, dinspre 
est, care, însă, putea fi lesne refăcută. Se mai năruise şi o 
bucată mare de stîncă de la intrarea în sala sclavilor. 

Pierderea cea mai grea era alta: a butoiului de apă. Fusese 
ciuruit şi burduşit într-un hal fără de hal, iar apa împrăştiată 
pe toată terasa. Cel de gin avusese o soartă şi mai rea: se 
prefăcuse în aşchii şi surcele. Ce era de făcut? Ştiam că setea 
era mai chinuitoare decît foamea. 

A urmat scoaterea tuturora din hrubă. Primul a ieşit Kuky. 
S-a scuturat şi a început să ţopăie ca şi cum nu s-ar fi 
întîmplat nimic. După el, băieţii. Se bălăbăneau pe picioare şi 
se priveau buimaci, de parcă nu le venea să creadă că sînt 
teferi. Cel mai bine se ţinea Steller; în schimb, Ahmed îşi vîrise 
capul în gura de aerisire şi nu voia să se clintească de acolo cu 
nici un preţ. L-am tras afară cu ajutorul băieţilor. Pe cînd ne 
căzneam cu treaba asta, simţeam la picioare curentul de aer. 
Şi prin minte mi-a trecut un gînd... 


Ca să nu mă mai trudesc cărîndu-l din nou la viitorul atac, 
de care nu mă îndoiam, l-am lăsat şi pe Steller în sala 
stăpiînilor, la cîţiva paşi de Ahmed. Asta a însemnat o mare 
greşeală. 

Am reintrat în hrubă ca să scot pesmeţii pentru „cină”. De 
data asta am lăsat la o parte calicia şi n-am mai luat pentru 
fiecare cîte un pumn strîns, ci cîte o palmă plină cu virf. 
Socoteam că meritam cu toţii, după spaima prin care 
trecuserăm. Nu l-am uitat nici pe Kuky. 

Se întunecase. Deşi mă aşteptam la o noapte tihnită, hotă- 
risem să facem de veghe cu schimbul, ca de obicei. Rîndul 
meu era către ziuă; totuşi nu mă prindea somnul. În schimb, 
începuse să-mi dea tircoale setea; şi, desigur, şi băieţilor. Mă 
gîndeam că va trebui să îndurăm pînă a doua zi către amiază, 
cînd ne va blagoslovi ploaia. Abia atunci ne vom potoli setea. 
Dar după aceea? Vom aştepta cu buzele uscate alte douăzeci 
şi patru de ore pînă la ploaia următoare. Şi dacă într-o zi nu va 
ploua?... Da, va trebui neapărat să încercăm să tragem la noi 
unul dintre cele două butoaie rămase pe platformă. 

Indată ce am chibzuit planul în amănunţime, am sărit în 
picioare şi le-am făcut semn băieţilor să mă ajute. La început 
s-au codit, dar i-am îndemnat să-mi dea ascultare şi cîteşitrei 
ne-am pus pe lucru. Fiind cu neputinţă să tragem butoiul 
peste zid, trebuia să facem în mijlocul baricadei o spărtură 
largă de aproape un metru - şi totul cît mai repede şi în cea 
mai mare linişte. Aveam norocul că eram învăluiţi într-o 
noapte fără lună, aşa că după cum noi nu puteam zări straja 
din capătul platformei, tot aşa nu ne putea zări nici ea. 

Nu tîrziu după miezul nopţii am fost gata. După citeva 
minute de odihnă, ne-am strecurat toţi trei afară şi am trecut 
puntea de-a buşilea. Ajunşi pe platformă ne-am împărţit în 
două, Maho şi Dulu s-au tîrît spre butoiul cel mai apropiat, de 
lîngă pintenul de stîncă, să încerce să-l împingă uşor către 
punte; eu spre cel împotmolit în mijlocul terasei, avînd 
menirea să abat atenţia celor din faţă atunci cînd băieţii ar fi 
fost simţiţi. Deocamdată stam pitit cuminte după butoi. 

Cît de încet au umblat băieţii, butoiul a sunat totuşi şi în 
faţa mea am auzit un glas speriat care da alarma şi două 
focuri de armă. Un plumb a nimerit în butoiul meu care a 


răsunat tare. Joe, grijuliu, ca să nu aibă vreo neplăcere din 
partea noastră, împinsese paza din timpul nopţii pînă sub briul 
de stînci, ceea ce însemna că primejdia era mult mai aproape 
decît bănuisem. 

Curînd am auzit tropote de paşi şi glasuri. Sosise timpul să 
intru în joc. Am sucit binişor butoiul, atît cît era nevoie, şi l-am 
împins cu nădejde înainte. Butoiul a sărit peste piedică şi, 
îndemnat de poviîrniş, s-a rostogolit cu un zgomot asurzitor, 
parcă sporit de întunericul nopţii, către brîul de piatră. 
Oamenii lui Joe, închipuindu-şi că vrem să folosim acelaşi 
vicleşug ca ei, s-au pornit să tragă cu sîrg asupra butoiului. 

În acest timp eu mă tîrîsem repede lîngă băieţi şi citeşitrei, 
acoperiţi de noapte, de larma iscată de butoi şi de arme, l-am 
împins pe celălalt spre punte. Am trecut-o cu bine şi am tras 
prada, prin deschizătură, pe terasă. Cînd prietenul meu Joe şi- 
a dat seama de păcăleală era prea tirziu. 

Pînă în zori baricada era ridicată la loc. Treaba fusese 
împlinită, noi bucuroşi, dar sleiţi de puteri. 

Totuşi, dacă aş fi bănuit ce necaz avea să-mi aducă butoiul 
acela, m-aş fi lăsat păgubaş! 

Setea începuse să ne chinuiască rău, mai cu seamă după 
atita muncă şi încordare. Băieţii păreau mai vlăguiţi decit 
mine. l-am îndemnat să se culce, iar eu am rămas de strajă; 
însă ziua mare ne-a prins dormind pe citeşitrei... Pe mine, ce e 
drept, cu arma în miini şi la post. 

Am privit speriat printr-un ochi al baricadei. Omul de pîndă 
sta liniştit în capătul celălalt al platformei. Dacă ar fi ştiut Joe 
cum vegheaserăm noi în ultimele ore ale nopţii!... Pe urmă m- 
am uitat îngrijorat spre larg, dar, spre mulţumirea mea, 
„Clemenţa” nu se zărea. Să fi renunţat, oare, Joe la asediu în 
ziua aceea? Prea ar fi fost frumos ca să cred! 

M-am căţărat cît mai repede pe stinca cea colţuroasă 
dinspre est, postul de observaţie de pe care se putea zări 
golful robilor. „Clemenţa” se afla lîngă țărm şi, căznindu-mi 
ochii, mi s-a părut că desluşesc mişuniînd în jurul ei oameni; şi 
mult mai mulţi decit cei ai lui Joe - desigur o parte din sclavii 
de pe corabie. Întîi mi-a trecut prin minte că Rinocerul a găsit 
pe insulă un loc potrivit unde să-şi adăpostească „marfa” şi 
începuse s-o care într-acolo; apoi, amintindu-mi de cealaltă 


ameninţare, m-a cutremurat gîndul cel rău: Dacă se va 
năpusti asupra noastră cu cei două sute de sclavi pe care îi 
avea în pîntecele corăbiei? Joe dovedise pînă acum că îşi 
împlinea amenințările. 

Am coborit cu picioarele tremurînd şi cu mintea încilcită. 
Aceasta, poate, şi din pricina setei care devenea din ce în ce 
mai neîndurătoare. Nu mai băusem nimic de aproape douăzeci 
de ore. Am privit cerul. Ici şi colo cîte un norişor. Pînă la ve- 
nirea ploii mai aveam încă mult de aşteptat. Kuky parcă nu-şi 
mai găsea locul, umbla cu botul în pămînt. Din cînd în cînd se 
oprea şi mă privea jalnic, scîncind. Şi pe el îl încerca setea. 
Băieţii dormeau încă, înghesuiți unul în altul. Poate că visau 
butoaie mari pline cu apă. l-am lăsat cu visurile lor şi m-am 
aşezat istovit pe butoiul burduşit, cu ochii la cel întreg, dar 
gol, aşteptind să treacă vremea şi să vină ceea ce ne era 
hărăzit. 

Dintre stînci s-au auzit două glasuri care mă strigau. Ştiam 
pentru ce. M-am dus la prizonieri. De cum am intrat, Ahmed a 
gemut: 

— Apă! 

În schimb Steller s-a repezit întăritat: 

— De ce ne ţii însetaţi? Ce ai de gînd cu noi? 

Am răspuns domol: 

— Butoiul cu apă a fost sfărimat ieri. Nici noi nu avem ce 
bea. Aşteptăm ploaia. 

Şi am ieşit. Băieţii se treziseră şi şedeau rezemaţi de 
baricadă, cu ochii pe cer. Le-am făcut un semn de încurajare 
arătîindu-le pilcurile de nori. M-am aşezat lîngă ei continuînd să 
le urmăresc. Se adunau tare încet. Apoi gîndurile mi-au fugit 
iarăşi la cei două sute de oameni din golf. 

Ca un făcut, în ziua aceea ploaia a întirziat. Băieţii, cu 
buzele arse, începuseră să răsufle greu. Kuky scîncea acum cu 
botul pe labe, parcă nu mai avea puteri să se ţină pe picioare. 
Din cînd în cînd răsărea de după stînci glasul tînguitor al lui 
Ahmed cerînd apă. Mă simţeam atit de neputincios!... 

Răpăiala s-a pornit, ca de obicei, pe neaşteptate. Am ţişnit 
cu toţii în picioare, în mijlocul terasei, cu braţele desfăcute şi 
cu gurile căscate, lăsîndu-ne biciuiţi de stropii mari şi grei şi 
căutînd să sorbim dintr-odată cît mai mulţi. Pe urmă băieţii au 


început să chiuie şi să se bălăbănească de parcă ar fi fost beti. 
Eu le tineam isonul jucînd în legea mea şi rîzînd ca un 
besmetic. Kuky, printre noi, făcea salturi năstruşnice lătrînd 
asurzitor. Uitaserăm cu toţii de tirul din ziua trecută, de Joe, de 
necazurile îndurate şi de cele care ne pindeau. Era beţia apei, 
care a ţinut cît a durat şi răpăiala. 

Intîi din pricina toropelei, pe urmă din aceea a bucuriei, 
uitaserăm să întindem vela ca să umplem butoiul; totuşi s-a 
strîns în el cam două, trei şchioape de apă, atit ca să nu-i 
ducem dorul pînă la ploaia de a doua zi. Le-am dus şi 
prizonierilor, dar erau şi ei ghiftuiţi din ţuţuroaiele care se 
scurseseră printre frunzele de pe acoperiş. 

După aceea, prima grijă a fost să mă urc din nou în virful 
postului de observaţie ca să văd ce se mai petrece în golf. 
Furnicarul de oameni de pe vas şi din jurul lui era acelaşi. Nu 
puteam pricepe nicicum ce rost avea şi ce anume făceau 
acolo. Am coborit la fel de nedumerit. 

Ca să nu mai pătimim cumva acelaşi necaz, am împins 
butoiul cu apă pînă în sala stăpiînilor. Socoteam că acolo, într-o 
încăpere strimtă, era mai la adăpost. 

După întîia greşeală, aceea că i-am lăsat pe prizonieri 
laolaltă, aceasta, aducerea butoiului în vecinătatea lor, a fost 
a doua. 

l-am trimis pe băieţi înapoi la baricadă, iar eu am intrat în 
hrubă ca să scot tainul de pesmeţi din ziua aceea. După ce am 
viriît în buzunare atît cît era socotit, mi-am dat seama cu 
îngrijorare că lădiţa ajunsese la jumătate. Aceasta însemna, cu 
mare chiverniseală, încă vreo cîteva zile. larăşi mi-am adus 
aminte de vorbele lui Joe: „Şi pe urmă? 

Dar mai aveam o treabă aici în hrubă. Miînat de gindul ce 
mi se năzărise cu o zi în urmă şi care îmi mai dăduse tîrcoale 
în răstimpuri, am îngenunchiat lîngă gura de aerisire. Fără 
îndoială că mă aflam la peretele dinspre nord. Am vîrît braţul 
în gaură pînă aproape de umăr, aşa cum mai făcusem cîndva. 
Gaura cotea într-o parte. Am scos braţul şi am aplecat 
urechea. Nu mă înşelam. Se auzea, înfundat, murmurul 
oceanului. Aşadar nu era prea adîncă. Am căutat ranga şi am 
izbit vîrtos cu ea, de cîteva ori, în peretele de piatră. Suna a 
plin. Totuşi... 


Am pus ranga la loc şi am dat să mă strecor afară cu capul 
puţin aplecat înainte, după cum obşinuiam, ca să mi-l feresc 
de pragul de sus al ieşirii... 

Incepind de aici totul s-a petrecut foarte repede, întîi, 
pentru o clipă, am avut un simţămiînt ciudat, că ceva n-ar fi în 
bună ordine şi am dat să-mi trag capul înapoi; însă n-am 
apucat s-o fac pentru că ceva greu m-a pălit în creştet. Am că- 
zut pe spate buimac, crezînd totuşi că m-am lovit de prag; dar 
cînd am auzit un dăngănit surd şi ieşirea a fost astupată, mi- 
am dat seama că fusese cu totul altceva. M-am ridicat 
împleticindu-mă şi am încercat să împing butoiul care îmi 
stăvilea trecerea, dar acesta nu se clintea din loc. Pesemne 
era împiedicat. Am căutat prin beznă ranga ca să-l salt cu 
ajutorul ei. Începusem să-l urnesc din loc cînd am auzit 
glasurile speriate ale băieţilor strigind ceva nedesluşit, lătratul 
furios al lui Kuky, urmat apoi de un schelălăit jalnic. M-am 
opintit cu îndirjire izbutind în sfîrşit să salt butoiul într-o parte. 

Fireşte, Ahmed şi Steller nu mai erau pe culcuşurile lor, nu- 
mai fringhiile cu care fuseseră legaţi. Pe terasă au răsunat 
două împuşcături urmate de alte două. M-am năpustit într- 
acolo. Maho continua să tragă după cei doi fugari care de- 
acum erau departe, dincolo de briul de piatră. 

La cîţiva paşi de baricadă, în faţa lui Dulu îngenunchiat şi 
cu ochii pironiţi pe el, se afla, neînsufleţit, Kuky. 


CAPITOLOU X 
NOI, CEI MULŢI 


Cele petrecute pe terasă, în timp ce eu mă găseam închis 
în hrubă, le-am aflat curînd de la băieţi. Prin semne, 
maimuţăreli şi cuvinte desperecheate, şi-au dat silinţa să mă 
facă să înţeleg cît mai bine. De altfel îmi închipuiam totul din 
capul locului. 

Fuseseră luaţi din spate, pe negindite, loviți şi îmbrînciţi cît 
colo. Dar cei doi n-au apucat să pună mina pe arme pentru că 
Kuky l-a înşfăcat pe Steller de gleznă. Ahmed a sărit în ajutor. 
A ridicat un bolovan şi l-a trîntit în spinarea cîinelui. Kuky a 
schelălăit o dată şi şi-a înfipt din nou colții în piciorul fugarului. 
Ahmed l-a lovit a doua oară în cap. Băieţii, departe de arme, 
rămăseseră pe loc, buimaci. Ahmed şi Steller, zăpăciţi şi ei de 
atacul neaşteptat al cîinelui şi temîndu-se totodată de venirea 
mea, s-au mulţumit să dea buzna peste baricadă şi s-o ia la 
sănătoasa. De altfel, acesta le era scopul de seamă, să ajungă 
cît mai repede de partea cealaltă. 

Situaţia se înrăutăţise cum nu se putea mai mult. De- 
acuma Joe ştia cîţi oameni avea în faţă şi în ce stare jalnică se 
aflau. Pe de altă parte, ce e drept, noi scăpaserăm de doi 
duşmani primejdioşi care trebuiau păziţi necontenit şi totodată 
de două guri flămînde, ba chiar de trei. Dar cu ce preţ! 

M-am aplecat deasupra lui Kuky. Avea ochii deschişi, parcă 
mă priveau, şi nu-şi pierduseră vioiciunea. Nu m-am întors, 
însă cred că băieţii din spatele meu erau tot atît de îndureraţi. 

l-am legat de git o piatră mare şi, aşa cum făcusem citva 
timp în urmă cu Gino, l-am aruncat în ocean... sub postul de 
observaţie dinspre est, unde valurile băteau pînă în rădăcina 
cetăţuii; apoi, arătîindu-le băieţilor stînca, am şoptit: 

— „Kuky”. 

Aşa avea să se numească de aici înainte. 

In ziua aceea n-am pus nimic în gură. De pesmeţi nu ne- 
am atins; iar de băut, chiar dacă am fi vrut, era degeaba, 


pentru că butoiul cu apă, care îmi împiedicase ieşirea din 
hrubă, fusese răsturnat. 

Ceva mai tîrziu a trecut pe deasupra cetăţuii, şi destul de 
jos, un stol mare de păsări, însă nimănuia nu i-a trecut prin 
minte să ia o armă ca să-şi încerce norocul. 

M-am scuturat de toropeala care mă cuprinsese şi m-am 
suit pe stinca lui Kuky ca să iscodesc din nou golful. Acesta 
era acum pustiu, nici ţipenie de om în jurul corăbiei. Nu mai 
pricepeam nimic... însă curînd aveam să mă dumiresc. 

Pe la jumătatea după-amiezei, din depărtare, de undeva 
din dosul platformei, a prins să se ridice un zvon surd de 
glasuri; întîi ca un murmur slab, apoi din ce în ce mai puternic. 
Se apropia încet, dar necontenit. Ce putea să fie? 

Către seară, pe marginea platformei a apărut un grup de 
oameni negri, apoi altul, şi iarăşi altul... îi zăream destul de 
bine. Erau legaţi de picioare doi cîte doi, atît cît să poată păşi 
mărunt, şi înconjurați de oamenii lui Joe cu armele în miîini. În 
faţa noastră se găsea o armată întreagă de sclavi. M-am 
înfiorat. Joe îşi aducea la îndeplinire ultima ameninţare! 

Băieţii începuseră să tremure ca scuturaţi de friguri şi se 
uitau la mine cu ochi mari, îngroziţi; totuşi pe undeva cu o 
licărire de nădejde. Îşi închipuiau că mie îmi sta în putinţă ca 
pînă la urmă să găsesc un mijloc de scăpare. Privirile lor mă 
dureau. Am întors capul ridicînd din umeri în semn de ne- 
putinţă. Maho şi Dulu s-au aruncat cu feţele la pămînt, aşa 
cum mai făcuseră şi altădată cînd crezuseră că totul era 
pierdut. 

Lupta putînd fi socotită ca încheiată, nu-mi mai rămînea 
decît să scot armele din ochiurile baricadei. Le-am tras una 
cîte una şi le-am stivuit mai la o parte. Apoi m-am aşezat pe 
un bolovan cu capul între miini, în aşteptarea sfirşitului. 
Gîndeam cu amărăciune cît de zadarnice rămîn uneori 
nădejdile şi strădaniile oamenilor... 

Dar năvala întîrzia. De ce oare? Ce aşteptau? Poate 
noaptea. Fireşte, ar fi fost timpul cel mai potrivit. 

M-am gîndit că ar fi bine, spre a nu fi măcelăriți fără 
cruţare, să ridic semnul predării. Am scos zdreanţă de cămaşă 
de pe mine şi m-am suit pe creasta baricadei ca s-o filfii în 
vînt; dar ceea ce am văzut în faţă m-a făcut să mă opresc. Se 


părea că gloata, cel puţin deocamdată, avea alt scop, nu acela 
de a se năpusti peste noi. Sclavii fuseseră rînduiţi, în faţa 
buzei platformei şi cu spatele la noi, în trei şiruri lungi de cite 
cincisprezece, douzeci de oameni; şi fiecare şir trăgea din 
răsputeri de cîte un odgon în acelaşi timp şi într-o mare hăr- 
mălaie. 

Am înţeles. Încercau să suie pe platformă unul dintre 
tunurile de pe corabie. 

Am sărit repede jos, cu sufletul la gură, şi am vîrît armele 
la loc în ochiurile lor, apoi am început să-i strig şi să-i 
îmbrîncesc pe băieţi. Luaţi pe neaşteptate şi văzindu-mă iarăşi 
vioi şi în puteri, s-au ridicat cu nădejdi renăscute. 

Încă nu ştiam ce voi face, însă faptul că nu vom fi atacați 
de gloata sclavilor însemna cu totul altceva. Fireşte, asediul 
de pe uscat şi din apropiere avea să fie mult mai crincen ca 
cel trecut, dar... 

Şi deodată mi-a venit gîndul cel bun de pe urmă. De altfel, 
era ultima şi singura încercare ce ne mai rămăsese. 

Ne aflam către seară. Pînă va fi urcat tunul şi pus în bătaie, 
avea să înnopteze. Dacă atacul sclavilor ar fi fost mai potrivit 
sub adăpostul întunericului, în schimb acesta nu putea fi 
dezlănţuit decit ziua, cînd ţinta şi tirul trebuiau să fie văzute şi 
urmărite bine. Un răgaz de o noapte însemna mult pentru noi. 

Deocamdată, cei din faţă nu mă îngrijorau. Erau prinşi de 
munca lor, închipuindu-şi că noi îi iscodim din spatele 
baricadei. 

l-am tras pe băieţi după mine şi ne-am repezit cîteşitrei 
între stînci şi de acolo în hrubă. Am pus mîna pe rangă şi am 
început să lovesc din răsputeri cu ea în peretele de piatră, 
deasupra răsuflătoarei. La fiecare lovitură săreau din piatră 
scîntei, însă folosul era mărunt. Cînd şi cînd se desprindea cite 
un colţişor. L-am îndemnat şi pe Maho să prindă ranga în miîini 
şi amindoi deodată, cu puteri sporite, să izbim peretele cu 
vîrful fierului. Acum săreau din stîncă bucăţi mai mari, totuşi 
departe să ne mulţumească. Dar nu aveam încotro, asta era 
treaba: trudă multă cu spor puţin. 

Am rînduit munca pe două echipe. Eu, pentru că aveam 
umărul rănit, împreună cu Maho; Dulu singur. Trăgeam fiecare 
pînă la şaizeci, şaptezeci de lovituri. Le număram cu glas tare. 


Apoi, cînd puterile ne slăbeau, în timp ce ne odihneam, intra la 
rind Dulu. Şi băiatul fără un deget se dovedea a fi straşnic, 
făcea treabă de unul singur aproape cît noi doi la un loc. 

Din cînd în cînd dam o raită pe afară ca să văd ce se mai 
petrece pe platformă şi să trag un foc, două în vint ca să nu se 
creadă că baricada fusese părăsită sau că noi eram adormiti. 

Aproape de căderea nopţii tunul a ajuns sus pe platformă 
şi împins pînă sub brîul de piatră, iar sclavii retraşi, desigur în 
tabără. Acum, lîngă namila de fier, dătătoare de moarte, se 
aflau numai oamenii albi. 

La următoarea ieşire din hrubă am zărit apropiindu-se de 
ei mătăhălosul Joe. În ultimele sclipiri ale zilei, s-a ridicat 
semet pe coama cea mai înaltă a briului şi de acolo a fluturat 
mîna spre noi. Îmi întorcea în deridere salutul ce i-l trimisesem 
cu o zi înainte de pe stînca lui Kuky. Eu, neavînd la îndemînă 
ghiulele, i-am răspuns printr-un cartuş care, cred, i-a şuierat 
pe deasupra capului, căci a coborit repede. 

Au urmat ore de adevărat chin. Ne trecuseră pe toţi zeci 
de ape, mîinile începuseră să ni se jupoaie, bandajul din jurul 
umărului meu era îmbibat de sînge, pe Maho îl pălise o 
ţandăra sub ochi - şi setea care ne ardea iarăşi! - dar lucrul nu 
l-am întrerupt nici o clipă măcar, ranga izbea cu îndirjire, 
necontenit... Era o bătălie aprigă, deznădăjduită, pentru 
dreptul de a vieţui. 

Gaura din stîncă înainta încet, totuşi înainta. Virful răngii 
se îndoise, apoi s-a rupt, dar ea lovea mereu, sute după sute 
de lovituri. Pe la miezul nopţii gaura ajunsese adincă de 
aproape un metru. De la o vreme zgomotul izbiturilor în stîncă 
parcă era altul, mai puţin înfundat. Am întețit truda. 

După alte două ore de chin şi năduf, la o lovitură a lui 
Dulu, ranga a pătruns deodată adînc şi cu uşurinţă. Am tras-o 
repede... şi parcă nu ne venea să credem: prin spărtura largă 
doar de cîteva degete, ne mîngiia obrajii şi auzul boarea ocea- 
nului şi freamătul valurilor!... 

Fără să scoatem o vorbă, ne-am întins citeşitrei pe spate, 
cu braţele desfăcute. 

M-am ridicat şi m-am repezit să văd ce se mai petrece pe 
afară. Platforma era învăluită de linişte şi întuneric, dar ştiam 


că în faţa noastră, şi destul de aproape, se aflau oamenii cu 
tunul care pindeau ivirea zorilor. 

Băieţii lărgiseră spărtura cît să se strecoare prin ea un om. 
Bucuria reuşitei şi aerul curat ce intra acum din belşug în 
hrubă le împrospătase puterile. 

Am adunat la un loc toate bucăţile de lanţuri şi de parime 
ce le aveam şi le-am legat trainic cap la cap. Dar nu ajungeau. 
Socotisem în mai multe rînduri că terasa se afla cam la 
şaizeci, şaptezeci pe picioare deasupra oceanului, iar coarda 
încropită de noi nu era nici pe jumătate. Am sfişiat atunci 
velele în şuviţe late de cîteva degete, le-am răsucit şi le-am 
împletit în trei. Cînd am socotit că s-a împlinit lungimea 
trebuitoare, am înnodat strîns capătul cel mai trainic al 
frînghiei de mijlocul răngii, pe care am înţepenit-o apoi de-a 
curmezişul, între bolovani, la rădăcina găurii. In sfîrşit am 
legat un pietroi de celălalt capăt şi l-am azvirlit afară. Am tras 
coarda înapoi. Capătul cu piatra era ud, deci ajunsese în apă. 

Dar mai aveam o treabă. Am alergat cu Dulu la baricadă. 
În jurul nostru aceeaşi linişte, doar murmurul necontenit al 
oceanului. Am tras armele din locurile lor şi întorcîndu-ne în 
hrubă le-am aruncat prin spărtură în valuri. 

Pînă la ivirea zorilor mai era o bună bucată de vreme. Le- 
am făcut semn băieţilor că sosise timpul; însă ei, privind hăul 
negru din adînc, se codeau. Ca să le dau îndemn m-am 
încumetat primul. 

M-am strecurat prin spărtură cu picioarele înainte, am 
prins bine funia în miini şi am început să cobor. Mărturisesc că 
mi se făcuse inima cît un purice. Oare coarda era destul de 
trainică să mă ţină? Am închis ochii, şi spînzurat aşa între cer 
şi apă, ca să-mi mai crească niţel inima şi totodată să mai uit 
de durerea din umăr, am început să îngîn un cîntec 
marinăresc: 


Hei! 

Te coboară marinare 
Din catargul cel mai mare, 
Hei! 

Că pe punte te aşteaptă 
Turtă caldă, bine coaptă, 


Hei, hei, hei! 
Saltă jos de vrei s-o iei! 


Nodurile dintre bucăţile de parime şi lanţuri, cum şi 
peretele de piatră de care îmi propteam picioarele îmi uşurau 
întrucîtva coborişul şi, mai curînd decit aş fi crezut, m-am 
pomenit cu picioarele în apă. Pe urmă am simţit sub tălpi 
muchea lată şi netedă a unei stinci. Apa îmi venea peste 
glezne, dar valurile mă băteau pînă în coşul pieptului. 

Am fluierat scurt şi am scuturat coarda, însă de sus n-a ur- 
mat nici un răspuns. Încă prins cu mîinile de frînghie am 
căutat să străpung întunecimea din juru-mi. Valurile băteau 
dinspre nord-est, calea firească a musonilor. Incercînd să 
înconjurăm cetăţuia pe acolo am fi putut fi zdrobiţi de stinci; 
deci trebuia să dăm ocol de partea cealaltă. Dar însemna să 
ne îndepărtăm de ceea ce plănuisem... 

N-am avut prea mult timp de cumpăneală fiindcă am simţit 
funia smucindu-se uşor. Băieţii se hotăriseră să coboare şi ei; 
şi unul cîte unul au poposit lîngă mine. 

Am deznodat o bucată din frînghie şi ţinîndu-ne cu o mînă 
de ea, înşiraţi unul după altul, cu cealaltă mînă agăţindu-ne de 
fiecare colţişor întîlnit în perete, am pornit să-l înconjurăm 
spre partea vestică. Muchea de stincă lunecoasă pe care 
păşeam, după cîțiva metri a început să coboare în adînc. Cînd 
nu a mai fost chip s-o folosim, ne-am avintat înot, din 
răsputeri, cu valurile pieptiş, ca să nu fim zdrobiţi de perete. 
Am mai întîlnit o muche lată, apoi iarăşi am înotat şi în sfîrşit, 
cu picioarele şi şoldurile zdrelite, am ajuns în latura vestică a 
cetăţuii. Aici apa era mult mai liniştită. Ne-am odihnit cîteva 
clipe pe un colţ ieşit din valuri şi am pornit din nou înotînd 
voiniceşte către sud, pe sub cetăţuia părăsită şi apoi pe sub 
platforma pe care se afla tunul şi tabăra lui Joe. Băieţii, mai 
vîrtoşi, mi-o luaseră înainte, însă păstrau o distanţă mica între 
mine şi ei, bănuind că din pricina umărului rănit înotam mai cu 
greutate. 

In stînga, pe cerul înstelat, se desena ca o pată neagră, 
dinţată, ţărmul înalt. Treptat, el a început să se topească, 
apărind în schimb, mai nelămurit, în depărtare, şnurul de 
deluşoare din mijlocul insulei. 


În sfîrşit, ne-am căţărat pe mal şi strecurîndu-ne gifiind 
printre stînci, am ţinut coasta înainte. Cunoşteam bine 
locurile. Trecuserăm cu vreo milă de tabăra lui Joe; dar am 
socotit că era bine să mai coborîm, ca la traversare să nu 
întîlnim cumva poteca sclavilor. Traversarea am început-o 
abia cînd ne-am găsit ca la o milă de golful lui Selim. 

Am tăiat insula de-a curmezişul, cu fereală, pînă sub 
coama deluşoarelor. Abia aici am făcut un scurt popas. 
Incepuse să mijească de ziuă. Am privit în faţă. Socotisem 
bine, ajunseserăm la mai puţin de o milă sub golful robilor. Ne- 
am urmat drumul cu mai multa grijă, strecurîndu-ne uneori 
de-a buşilea printre stînci şi, pînă la urmă, am ajuns cu bine pe 
ţărmul estic. De-aici, de-a lungul coastei, tîriş printre pietre şi 
tufişuri, am urcat înapoi către nord, pînă în buza sudică a 
golfului. Ne aflam unde ţintisem. 

Între timp se luminase bine. Am scos capetele printre 
frunzele unor tufe. În faţa noastră, pe luciul apei, lingă malul 
celălalt, plutea neclintită „Clemenţa”. Era o corabie cu două 
catarge, uşoară însă bine clădită. Lîngă ea, la apă, se afla o 
barcă. 

Tocmai chibzuiam cum am putea ajunge mai lesne în 
preajma corăbiei cînd am auzit prima bubuitură. Joe pornise 
tirul împotriva cetăţuii. 

De unde ne aflam nu se zăreau decit virfurile cele mai 
înalte ale pereţilor. Printre ele se ridicase un norişor alburiu. 
Am zimbit cu o urmă de amărăciune. După două, trei minute, 
timp cît să se încarce din nou tunul, altă bubuitură şi alt 
norişor alburiu. Se părea că Joe nimerise în plin din primele 
focuri. 

Nu mai era vreme de pierdut, trebuia să ne încumetăm şi 
la ultima încercare. 

Fără îndoială că cei care aveau în pază corabia, şi nu 
puteau fi mulţi, urmăreau acum, de la tribord, asediul; deci 
babordul, care se afla spre noi, era pustiu. 

Le-am făcut semn băieţilor să mă urmeze. Am ieşit din 
ascunzătoare pe furiş şi ne-am cufundat binişor în apa 
golfului, înotînd apoi în linişte, numai cu nasurile afară. Ajunşi 
sub corabie, i-am dat ocol către proră. Eram destul de 
descoperiţi, dar nu aveam încotro. Am rămas acolo, lipiţi de 


bordaj, pînă cînd a răsunat o nouă bubuitură. Abia atunci am 
început căţărarea pe lanţul întins al ancorei. Noroc că nava 
era doar la un metru sub copastie. 

Sus, pe punte, am ocolit teuga şi strecurîndu-ne tiriş pe 
după ce întîlneam în cale - lăzi, butoaie, colaci de frînghii - am 
ajuns sub covertă. Iscodind din dosul ei, am văzut, aşa cum 
îmi închipuisem, paznicii corăbiei care urmăreau de lingă 
copastia tribordului, cu spatele la noi, bătăile tunului. Erau trei 
la număr, unul mai pirpiriu între doi vlăjgani. Aceştia din urmă 
erau dintre cei răniţi. li recunoşteai după bandaje; primul la 
picior, celălalt, ca şi mine, la umăr. 

De sub tălpile noastre, din pîntecele vasului, venea un 
vuiet molcom de glasuri şi gemete. Desigur al celor închişi în 
cală. Maho şi Dulu începuseră să tremure dînd semne de 
nehotărire. Işi amintiseră de zilele şi nopţile lungi, de chin, 
îndurate cu cîteva luni în urmă în aceeaşi temniţă. l-am 
înghiontit uşor, arătîndu-le pe cei din faţă, foştii lor temniceri. 
S-au încordat din nou, cu dirzenie. 

Fiecare am apucat ce am găsit la îndemînă - eu o 
scurtătură de lemn, Maho un căpătii de lanţ, Dulu nu-mi mai 
amintesc ce - şi, odată cu o nouă bubuitură, am tăbărit, ca la 
comandă, pe ei. Luaţi prin surprindere, din spate, încăierarea 
s-a isprăvit înainte de a începe de-a binelea. Vlăjganii, loviți în 
moalele capului, au picat grămadă amindoi odată, fără să 
apuce măcar să zică „pis”. 

Cu mine, însă, s-a petrecut altă scofală. Cu o clipă înainte 
de a-l păli, omul meu s-a sucit puţin într-o parte, atît cît să-i 
zăresc obrazul. Lovitura abia pornită s-a frînat, şi-a schimbat 
cursul şi i-a zdrelit numai uşor urechea. A doua lovitură n-am 
mai încercat-o pentru că am rămas pironiţi faţă în faţă. 

Primul care a strigat a fost el: 

— Ted! 

Eu, de uimire, am şoptit numai, cu întîrziere: 

— Trifly! 

Băieţii, care îşi isprăviseră de mult treaba, erau gata-gata 
să se repeadă şi la el. l-am oprit. 

— Imi pare rău, Trifly, dar ştii... trebuie să te leg... 


— Leagă-mă fără să-mi mai ceri voie! m-a poftit el cu o 
mutră şugubeaţă şi clipind din ochi. E mai bine. Dacă nu-ți 
izbuteşte pozna, am un alibi faţă de Rinocer. 

Băieţii ne priveau nedumeriţi. Trifly a continuat: 

— Straşnică păcăleală i-ai tras! O va pomeni cît va trăi!... 
Dar ia seama, dacă pune mîna pe tine, te taie bucățele şi te 
sărează! 

Pe cînd îl legam cu o saulă, nu prea strîns, ca să nu-l 
doară, mi-a şoptit făcîndu-mi cu ochiul: 

— Ultimul rănit, pe care l-ai găurit ceva mai adînc, e 
încuiat în cabină... Ştii, trei împotriva a patru ar fi fost ceva 
mai greu!... 

L-am privit fără să înţeleg din capul locului. 

— Ce credeai, prostule, că nu te-am zărit prin hublou stre- 
curîndu-te printre tufişurile de pe malul celălalt? a urmat el. 
Pielea ta e albă şi luceşte! 

Am pufnit în ris. Pe urmă Trifly a încheiat: 

— M-aş fi mirat să te fi lăsat măcelărit ca un mieluşel 
nevinovat fără să încerci ceva. 

În acest timp băieţii îi legaseră pe ceilalţi doi care 
începuseră să-şi vină în simţiri. Pe Trifly l-am lăsat pe punte, 
într-un loc mai ferit şi la umbră, întinzîndu-l frumuşel pe un 
morman de vele; iar pe vlăjgani i-am tîrît în cabină, sub ochii 
bulbucaţi de spaimă ai celui de al treilea rănit care zăcea în 
pat. Am zăvorit din nou uşa proptind-o şi cu un bulumac. 

Cînd m-am întors pe punte, mi-am azvîrlit privirile prin 
bocaportul deschis pe jumătate; şi ceea ce am văzut mi-a 
ridicat părul măciucă. În cală, claie peste grămadă, într-o 
murdărie şi o duhoare de te lua ameţeala, zeci şi zeci de 
oameni negri, goi, înlănţuiţi de picioare şi cu cîte o mînă 
spînzurată de belciugele prinse în grinzile groase de deasupra 
lor. Toţi slabi, pielea şi osul, şi cu privirile stinse. Unii zăceau în 
nesimţire, înăbuşiţi de duhoare şi căldură. A fost cea mai 
jalnică privelişte pe care am avut-o vreodată înaintea ochilor 
şi care cu greu şi-ar putea-o închipui cineva. 

Maho şi Dulu rămăseseră şi ei înfioraţi, deşi înduraseră şi 
ei odată toate astea. l-am împins la o parte şi am deschis larg 
bocaportul, ca nenorociţii să poată respira mai ca lumea. 


— Lasă-l, nu-i voie! mi-a strigat în deridere Trifly de pe 
grămada lui de vele. Rinocerul îi ţine aşa, prostiţi, ca nu 
cumva să li se năzărească gînduri de răzmeriţă. 

— Cîţi sînt? l-am întrebat. 

— Cam la o sută cincizeci, dacă îi scădem pe cei luaţi pe 
insulă. 

De cîtăva vreme bubuiturile tunului de pe platformă 
încetaseră şi acum venea dintr-acolo un vuiet prelung de 
glasuri. Desigur că Joe dăduse semnalul iureşului asupra 
cetăţuii. Am ris fără să vreau, încercînd să-mi închipui mutra 
pe care o va face cînd o va găsi goală, cu funia spînzurată prin 
spărtura din hrubă. 

— Grăbeşte-te! mi-a strigat Trifly neliniştit, altfel strici 
toată scamatoria! 

Avea dreptate, nu mai era nici o clipă de pierdut. Am sărit 
repede cu băieţii pe mal şi am înlăturat schela ce lega corabia 
de chei. 

— Trebuie s-o întorci în loc, mi-a strigat iarăşi Trifly, 
altminteri intri în malul celălalt! Dezleag-o de mal ţinînd-o 
numai din parîma de la pupă şi împinge-i prova spre ieşire! m- 
a mai povăţuit el. 

L-am ascultat. Corabia s-a deslipit de mal cu prova şi 
întreg trupul şi, împinsă de noi din răsputeri cu prăjini lungi, s- 
a rotit încet în loc. Cînd a ajuns cu prova spre gura golfului am 
filat parima de la pupă şi am împins-o înainte. Ajutată şi de o 
pală de vint prielnică, „Clemenţa” aluneca lin către apele 
oceanului. 

A fost o treabă anevoioasă şi care ne-a luat mult timp, însă 
numai în chipul ăsta putea fi scoasă spre larg. Cred că nici cel 
mai dibaci căpitan nu s-ar fi încumetat s-o strecoare în alt chip 
prin gitul atît de îngust al golfului. 

Prea merseseră bine treburile ca să nu vină şi un necaz. 
Cînd începuserăm să ne bucurăm că am izbutit - cam 
devreme, fiindcă vasul nu ieşise decît pe jumătate din gitul 
golfului - o altă pală de vînt, de astă dată năstruşnică, ne-a 
luat din provă, sucindu-ne scurt într-o parte şi lovindu-ne cu 
pupa de ultimul petic de uscat. „Clemenţa” a scîrţiit din toate 
încheieturile şi a rămas puţin aplecată pe o rînă, cu o parte din 
pupă agăţată de un mic banc pietros şi cu prova şi restul 


trunchiului bălăbănindu-se în apa oceanului. Se părea, vorba 
zicalei, că ne înecasem tocmai la mal. 

Deşi nu era împotmolită prea rău, am încercat zadarnic s-o 
smulgem din loc. Se încăpăţinase să rămînă aşa, ca în 
cumpănă. Am urcat pe punte. 

— Trifly, mi se pare că am încurcat-o! 

Şi i-am spus cum stau lucrurile. 

— Deocamdată nu-i nimic de făcut! a oftat el. Aşteaptă să 
crească fluxul; atunci, ridicînd vela mare, corabia va fi, poate, 
smulsă din loc. 

Dar timp de aşteptat nu era, căci sus, pe poteca sclavilor, 
apăruse Joe cu ceata lui. Ne văzuseră şi alergau ca înnebuniţi 
urlînd şi trăgînd foc după foc. 

— Trifly, unde-s armele? i-am strigat destul de speriat. 

— În magazia mică de lîngă cabina Rinocerului... sub lacăt. 

M-am năpustit într-acolo. Am pus mina pe o grindă groasă 
şi, împreună cu băieţii, am prefăcut-o în berbec. Odată uşa 
spartă, ne-am împărţit armele, apoi, adăpostiţi de balustradă 
şi de cîteva lăzi şi butoaie adunate în pripă, am început să le 
descărcăm în cei care veneau năvală spre noi. 

Joe, cu trupul său de namilă, era lesne de recunoscut, şi cu 
atit mai mult cu cit se afla în fruntea tuturora. Văzînd că le 
răspundem, s-au oprit înciudaţi în apropierea cheiului. 

Dar Joe nu era omul care să rămînă prea mult în cumpănă. 
A împărţit oamenii în două: pe cîțiva, printre care paremi-se că 
se afla şi Steller, i-a împins în barca rămasă lîngă mal şi la 
prova căreia a îngrămădit cîteva lăzi vechi, adunate de pe 
țărm, după care să se adăpostească; iar el, împreună cu restul 
de oameni, au rămas pe uscat, ascunzindu-se pe după pietre 
şi ierburi. Încercau să ne ia din două părţi; dar, cu toate 
îndemnurile lui Joe, nici unii şi nici ceilalţi, fiind destul de 
descoperiţi faţă de noi, nu se încumetau să se apropie prea 
mult. 

Pe Maho îl pusesem să-i vîneze pe cei din barcă, erau mai 
puţini şi mai uşor de ţintit; eu îi luasem în grijă pe cei resfiraţi 
pe țărm; Dulu, tirindu-se pe burtă, făcea un fel de „du-te, 
vino” de la unul la altul pentru încărcarea armelor. 

A urmat o grindină straşnică de plumbi. 


Pe cînd răpăiala era în toi, numai ce m-am pomenit lîngă 
mine cu Trifly care se dezlegase de legăturile făcute de 
mîntuială. 

— E o comedie cum n-am mai pomenit! mi-a chicotit el la 
ureche, între două focuri. Vreau să intru şi eu în ea. Ce o fi, o 
fi! Totodată poate că în chipul ăsta îmi mai spăl o parte din 
păcate! 

Nu era timpul să stau pe gînduri şi i-am întins o armă, ară- 
tîndu-i pe cei de pe mal. Eu urma să trec cînd într-o parte, cînd 
în cealaltă, unde socoteam că ar fi fost mai multă nevoie. 

Ceea ce mă mira era faptul că nu-l zăream pe Ahmed. L- 
am descoperit abia mai tirziu, cu capul ascuns sub o pălărie 
largă şi cu o cămaşă curată pe el, chiar în spatele lui Joe. 
Rinocerul îl înţolise şi îl luase în preajma lui. Ţinteau amîndoi 
cu răbdare şi plumbii lor şuierau destul de aproape de urechile 
noastre. 

Tare mi-ar fi plăcut să-i pot zgiria niţel!... măcar pe unul! 

— Parcă vintul s-a mai întețit, ar fi timpul să încerci! mi-a 
zis Trifly fără a întoarce capul. 

M-am uitat în înaltul catargului mare. Vela era legată sus 
pe vergă. Cum să ajungi pînă acolo? Dacă cineva s-ar fi 
încumetat să se caţere pe el ar fi fost ţinta tuturor armelor. 

Tot Trifly mi-a venit în ajutor. 

— Tunul! mi-a şoptit el. 

Trifly acesta era un om de aur! 

L-am luat pe Dulu cu mine şi am coborit tîrîş în cală. Era 
neînchipuit de greu să-ţi tragi sufletul acolo. Dulu s-a repezit 
spre cîţiva strigindu-le cuvinte neînţelese şi scuturindu-i de 
umeri. Pesemne erau cunoştinţe, sau, poate, chiar dintr-un 
neam. O parte dintre sclavi au început să se dezmorţească şi 
să se frăminte. l-am făcut semn lui Dulu să nu-i stirnească şi 
am desprins din belciuge mîinile cîtorva care mi s-au părut 
mai în puteri. 

l-am scos pe punte şi, laolaltă, am urnit tunul de pe 
postament, împingîndu-l spre balustradă. Nu a fost prea uşor 
pentru că, aşa cum am spus, puntea era puţin poviîrnită către 
babord şi proră. 


Nici n-am apucat să trag. De cum au văzut gura tunului su- 
cindu-se către ei, toţi voinicii de pe uscat şi de pe apă s-au 
împrăştiat care-ncotro. 

Atit mi-a trebuit ca să mă avînt spre înaltul catargului. Am 
dezlegat vela de pe vergă, iar Trifly a manevrat-o de jos. 
„Clemenţa”, cu pinza mare întinsă, s-a clătinat de două-trei ori 
mai tărişor şi, desprinzindu-se din piedica bancului, a scrişnit 
scurt şi apoi, în dans legănat, a luat drumul spre larg. 

De sus, din gabie, păsîndu-mi prea puţin de cei cîțiva 
plumbi ce s-au pierdut în văzduh, am fluturat braţul către 
insulă şi către Joe, trimiţindu-le salutul de bun rămas şi........... 


ÎNCHEIERE 
Unde sfirşeşte povestirea, dar nu şi lanţul peripeţiilor 


Povestirea unchiului Ted se oprea aici; dar nu putea fi 
ultima pagină a manuscrisului pentru că era plină pînă la 
ultimul rînd, iar după cuvintele „salutul de bun rămas” mai 
urma un „şi”. Sau ultimile pagini - cîte să mai fi fost oare? - 
fuseseră împrăştiate şi pierdute, ori din anumite pricini unchiul 
Ted nu apucase să-şi termine scrierea. 

Şi cu toate astea, povestirea întimplărilor de pe acel petic 
de uscat fierbinte, pierdut în apele oceanului Indian, odată cu 
părăsirea lui, putea fi socotită ca încheiată. 

Pe drept cuvînt, unii cititori ar dori să ştie ce s-a mai 
petrecut cu „Clemenţa”, a cărei comandă se afla acum în 
mîinile unchiului Ted? Şi mai cu seamă ce gînduri avea el faţă 
de cei aproape o sută cincizeci de tineri negri care se găseau 
pe corabie? Şi, poate, mai sînt încă şi alte nedumeriri. 

Aşa că voi încerca să răscolesc memoria ca să-mi amintesc 
cele ce au urmat. 

Era foarte greu de manevrat o corabie, chiar de mărimea 
„Clemenţei”, numai cu patru oameni, dintre care doar doi se 
pricepeau în treburile marinăreşti şi unul singur cunoştea 
corabia cu rosturile şi tainele ei în manevre. 

Unchiul Ted l-a pus la timonă pe Trifly, iar el împreună cu 
Maho şi Dulu au rămas la minuirea pînzelor şi la celelalte 
treburi de pe bord. Din pricina vîntului ar fi fost mai lesnicios 
înconjurul insulei prin sud, însă nu cunoştea adîncimea apei - 
nici Joe n-o înconjurase la sosire pe acolo - aşa că au făcut o 
voltă largă în vînt şi au pornit în crucieră spre nord, ocolind 
insula prin partea aceea. 

Aşa e firea omului de cînd e lumea, să se lege de locul pe 
care şi-a dus traiul; şi chiar dacă a avut pe el mai multe 
necazuri decît bucurii, îl părăseşte cu un suspin şi uneori chiar 
cu o lacrimă. Cît timp au dat ocol cetăţuii, unchiul Ted a privit- 
o îndelung. Nici băieţii nu şi-au dezlipit ochii de pe insulă. 

Au fost treziţi de o bubuitură. Joe se întorsese pe platformă 
şi, înnebunit de furie, începuse să tragă în propria-i corabie, 
preferind s-o scufunde cu marfă cu tot decit s-o lase în mîinile 


fugarilor. Dar „Clemenţa” era de-acum departe şi ghiulelele lui 
Joe s-au prăpădit în valuri, mult în urma vasului. Unchiul Ted 
nu şi-a putut înfrîna pornirea de a slobozi şi el un foc în înaltul 
văzduhului, ceea ce însemna mai curînd un chiot al izbînzii 
decît un răspuns către cel rămas zălog în locul lui. 

Cu vînt bun la tribord, „Clemenţa” spinteca sprinţară 
valurile, înclinată puţin pe o parte. În adevăr, era o corabie 
uşoară şi gonaşă. 

Insula a rămas curînd doar un punct cenuşiu la orizont. 

Dacă socotelile nu erau greşite, în ziua aceea se împlineau 
patruzeci şi cinci de zile de cînd unchiul Ted fusese aruncat de 
valuri pe coasta insulei; şi întîmplarea făcea ca tot în ziua 
aceea să împlinească şi el cîţiva ani peste treizeci. 

Intîia lui grijă a fost să controleze proviziile ce se aflau la 
bord. Avea de hrănit o liotă întreagă, pe un drum nu se ştia cit 
de lung. Putea fi liniştit, magazia era plină. Într-o parte o stivă 
întreagă de lăzi cu pesmeţi, lădiţe cu magiun, garniţe cu gră- 
sime, ceai, carne afumată şi, fireşte, sticle şi butoiaşe cu 
băuturi. Joe se respecta. In cealaltă parte o grămadă şi mai 
mare de saci cu tăriţe şi cu mei, hrana sclavilor. Pe cînd îi 
cerceta, i s-au strecurat printre picioare cîţiva şobolani. Se 
părea că Joe fusese gazdă bună numai pentru aceştia. 

Al doilea lucru pe care a vrut să-l facă a fost eliberarea 
sclavilor din cală, însă aici a întîlnit împotrivirea lui Trifly. | s-a 
explicat că bieţii oameni, neştiutori, lihniţi de foame şi de aer 
curat, îndiîrjiţi de umiliri şi de suferinţe, odată desferecaţi ar fi 
năvălit pe punte dînd iama în toate. Ar fi fost primejduită nu 
numai corabia, ci şi viaţa lor, fiindcă orice om alb însemna 
pentru ei un vrăjmaş care trebuia înlăturat. Se cuvenea să se 
procedeze cu prudenţă şi cu mult tact. Unchiul Ted a fost ne- 
voit să cedeze, Trifly avea mai multă pricepere în treburile 
astea şi nu se cuvenea să-i nesocotească poveţele. Urma ca 
Maho şi Dulu să intre printre semenii lor, să stea de vorbă cu 
ei pe rînd şi să-i facă să înţeleagă ce s-a întîmplat şi că cei doi 
albi de pe punte nu erau ca ceilalţi, că aceştia le voiau binele. 

Totuşi, pentru început, au scos pe cei din fundul calei, 
aproape asfixiaţi, şi i-au rostuit pe punte, într-un ţarc, lîngă 
pupă. Cea mai mare parte erau tineri, de o seamă cu Maho şi 
Dulu. În primele minute, adierea proaspătă a vintului parcă le 


producea dureri. Îşi umflau piepturile scheletice gemînd, apoi 
se întindeau istoviţi la soare, cu ochii închişi. Era de mirare 
cum nu apăruse încă printre ei scorbutul, acea nemiloasă 
boală a subnutriţiei. Unchiul Ted s-a îndepărtat repede, 
priveliştea era greu de îndurat. 

Lui Maho şi Dulu nu le-au trebuit prea mult timp ca să-i 
dumirească cum stau lucrurile pe cei cîţiva tineri care 
ajutaseră la urnirea tunului. Aceştia au fost primii mateloţi 
recoltaţi. Şi s-au dovedit destul de destoinici; totuşi, ca şi 
Maho şi Dulu altădată, se fereau sperioşi din calea albilor. 

Au fost împărţiţi în două grupe: una, de patru oameni, sub 
comanda lui Maho; cealaltă, de trei, sub a lui Dulu. Cei doi 
băieţi păreau tare mîndri de funcţiile în care fuseseră unşi. 
Dar, după cîteva clipe, Dulu s-a întristat brusc. Privea lung la 
grupa lui Maho. Unchiul Ted a ales şi i-a mai dat unul dintre 
tinerii de pe punte. Acum avea şi Dulu patru oameni în 
subordine. Bucuria lui n-a mai cunoscut margini. 

După ce treburile au fost puse în bună ordine pe punte, 
unchiul s-a gîndit că ar fi timpul să se îngrijească de hrana 
oamenilor. Atitea guri nu puteau fi îndestulate numai cu 
alimentele rezervate stăpinilor. Ar fi însemnat să le irosească 
în cîteva zile. Şi atunci a ajuns la un compromis. În cazanul cel 
mare din bucătărie a făcut un amestec de tăriţă şi mei, cu 
grăsime şi bucățele de carne afumată. La fiecare porţie a mai 
adăugat şi un pesmete uns cu magiun. A fost un adevărat 
ospăț, nu numai pentru bieţii negri din cală, ci şi pentru 
unchiul Ted şi băieţii lui, cărora, după atitea zile de post, li se 
lipise pîntecele de coaste. Singurul care a strimbat oleacă din 
nas a fost Trifly. 

În timp ce mîncau, la timonă, i-a explicat unchiului Ted tot 
şmecherlicul cu insula şi negoţul cu sclavi. Era cam ceea ce îşi 
închipuise şi el. Tinerii negri, vînaţi în interiorul continentului, 
şi anume în ţinuturile Ugandei şi Kenyei, erau strecuraţi în pîl- 
curi de-a lungul frontierei Etiopiei pînă pe coasta somaleză, 
într-un mic port pustiu. Aici erau îmbarcaţi pe cele două 
corăbii uşoare şi iuți, „Clemenţa” şi „Liberator”, care făceau 
naveta între continent şi insulă. 

Nu o dată fuseseră întimpinaţi de navele de patrulare 
britanice, dar „Clemenţa” se dovedea agilă, Joe îşi cunoştea 


bine meseria şi era destul de viclean ca să le ocolească sau să 
le înşele. 

Cînd pe insulă se stringea „cantitatea de marfă 
contractată”, cam o mie, o mie două sute de „capete negre”, 
ea era încărcată pe o corabie sclavieră mare, care pe căi 
necontrolate, prin largul oceanelor, ducea marfa în Brazilia 
sau Cuba. 

Joe era, cum s-ar spune, a doua mînă, prima fiind vînătorii 
de pe continent, iar a treia căpitanul sclavierei mari. Şi, poate, 
dincolo de ocean, pe noul continent, mai exista şi a patra, 
chiar şi a cincea mînă. 

Graba lui Joe de a intra cît mai repede în stăpînirea cetăţuii 
fusese îndreptăţită. Contractase o comandă de peste o mie 
două sute de capete şi nu avea vreme de pierdut. Naveta lui 
era legată atit de naveta celeilalte corăbii cît şi de vinătorii de 
pe continent care nu puteau aştepta cu marfa expusă pe 
țărm. 

După ce a aflat toate acestea, unchiul Ted, împreună cu 
Trifly, au chibzuit cele ce aveau de făcut. 

O soluţie - propusă de unchiul Ted - ar fi fost să predea 
corabia, cu toată încărcătura, întîiului vas englez de patrulare 
ivit în cale. Dar lucrul nu era chiar atît de simplu cum părea la 
prima vedere. Trifly i-a explicat că mecanismul eliberării 
foştilor sclavi era complicat şi greoi. Pînă la „identificarea” 
fiecăruia în parte, apoi trierea şi repatrierea lor, treceau uneori 
luni întregi. În tot acest timp negrii erau ţinuţi într-un lagăr din 
insulele Seychelles; şi condiţiile de vieţuire de acolo nu se 
deosebeau prea mult de cele pe care le avuseseră în cap- 
tivitate. Adesea erau şi aici seceraţi cu zecile de subnutriţie şi 
de molime. 

Şi ar mai fi fost un necaz: în urma unei plingeri depuse de 
căpitanul corăbiei, în speţă Joe, şi chiar şi de altcineva, 
întemeiată cu mărturii şi dovezi, atît unchiul Ted cît şi Trifly - 
chiar cu meritul eliberării unor oameni captivi - puteau fi ju- 
decaţi sub învinuirile de răzvrătire în larg şi răpitori de corăbii. 
Mai fuseseră cazuri asemănătoare. Legile marinăneşti erau 
uneori înciîlcite şi absurde. 

A doua soluţie ar fi fost întoarcerea oamenilor pe coasta 
Somaliei şi îndrumarea lor către locurile de baştină. Părea 


mult mai complicată, plină de primejdii şi neprevăzut: 
navigația în condiţii dificile, fără oameni pricepuţi la bord, 
strecurarea printre vasele de patrulare, alegerea locului de 
debarcare, apoi îndrumarea oamenilor pe căi necunoscute şi 
atitea şi atitea altele. 

Totuşi au rămas la această soluţie. 

Unul dintre răniții din cabină, Peter Harris, timonier şi om 
priceput în navigaţie - cu ani în urmă îşi avusese mica sa 
ambarcaţie - i-ar fi putut călăuzi către coasta Somaliei; iar 
Trifly, care o cunoştea într-o oarecare măsură, ar fi îndrumat 
acolo oamenii pe căile ce duceau spre interiorul continentului. 

Da, încercarea era îndrăzneață; dar unii oameni nu se dau 
în lături de la asemenea încercări şi, minati de simţăminte 
alese, le înfruntă cu bărbăţie. Din acest aluat părea să fie 
frămîntat şi unchiul Ted. 

În sfîrşit, mai pot fi spuse cîteva cuvinte despre întîlnirea 
dintre unchiul Ted şi prizonierii din cabina echipajului. 

Bineînţeles că a fost întîmpinat cu duşmănie; şi 
nemulţumirea lor a sporit cînd au văzut mîncarea ce le fusese 
adusă. Unchiul Ted le-a înfăţişat situaţia aşa cum era, 
avertizindu-i că orice încercare de răzmeriţă ar fi scump 
plătită. De altfel, interesul lor o cerea ca să nu-şi arate 
chipurile pe punte, ele putînd stîrni mînia sclavilor eliberaţi. 
Singurul care va fi scos afară va fi Peter Harris şi care, bine 
păzit, va duce corabia către coasta Somaliei. Ajunşi acolo, 
citeşitrei vor fi puşi în libertate. 

Cînd a sfîrşit, unul dintre ei, un vlăjgan şiret, pe nume Jerry 
Liston, iscoada rănită la pintenul de stîncă, s-a arătat gata să 
lucreze sub ordinele lui dacă i s-ar mări solda. Omul era 
încredinţat că totul nu fusese decît o înscenare şi că unchiul 
Ted, şi el negustor de sclavi, în dispută cu Joe Rinocerul, îl 
păcălise pe acesta şterpelindu-i corabia cu încărcătură cu tot. 
A fost greu să i se scoată ideea asta din cap. 

După cîteva zile, într-o după-amiază, s-a ivit în faţă o 
corabie. Era „Liberator”, care se îndrepta, plină doldora, spre 
insulă. A încercat să se apropie de „Clemenţa” semnalizind, 
dar unchiul Ted a ocolit-o cu dibăcie. Cei de pe „Liberator”, 
surprinşi de purtarea lui Joe, pe care îl ştiau la comanda „Cle- 


menţei”, au încercat să-l urmărească, însă căderea nopţii a 
pus capăt acestei întîmplări. 

„Clemenţa,” cu prova spre nord-est, către coastele 
Somaliei, spinteca sprintenă apele oceanului purtind cu ea 
nădejdile atitor oameni!... 


EUROPA 


Prefărina 


Poteca sclavilor 


Go/r/ robor 


Golful loi Selin ——> 


VEST EST 

Plaja nauttagiatilor — 

Plaja si stihea 
Lai Gino 


— Cuesyt 
FSCEIS 


SUD 


Acoperişul 
/rubă 
Peretele cel mai palt 
Sala sfăpinilar 
Sh schaviki A 
(3 sclavilor HA 
aA 
Z (Zi Terasa 


Platforma 
— 
Z 
A 
A 
g 
rr 


de bofarâmş 


Gura de serrsre i 
din brută C 


(ocu/prizonierului GAA A 


pa Culeuşul 
ZE Z li Ahmed 
E 
Butaiul Fo A 
-i C . 273 pat 
cu apă ZZE PF: 
BA sA Primul post de observatie 
: ( Stinca lvi Kuky ) 
Al doile g 
Gea past E Zi Baricadele de bolovani 


de observatie ZE 


A 
Z 
locul unde A 
7 căzut iscasda ZE x 
d 
Butoiul gol O 
„E 
4 E 


Amplasament 


piara. 
x n D 


N EDITURA ION CREANGI 
Ee BUCUREŞTI, 1974 


Dg 5