Alistair MacLean — Cruciatul iadului

ALISTAIR MACLEAN 


CRUCIATUL IADULUI 


Traducere de: 
C. Dumitru-Paicus 
Editor: Zamfir M. Rusu 
REDACTOR: Adriana Lup 


Editura Z, 1995 


2t. 


PROLOG 


Un bărbat mărunt şi-prăfuit într-o încăpere mică şi plină 
de praf. Aşa m-am gândit întotdeauna la el: un simplu bărbat 
mărunt şi prăfuit într-o încăpere mică şi prăfuită. 

Nici unei femei de serviciu nu i s-a îngăduit vreodată să 
intre în biroul acela cu draperii groase pătate de funingine la 
ferestrele ce dădeau spre Birdcage Walk. După cum nici o 
persoană, indiferent dacă avea sau nu de a face cu curăţenia, 
nu a primit vreodată permisiunea să pătrundă acolo, decât 
dacă înăuntru se afla însuşi colonelul Raine. 

Şi nimeni nu l-ar fi putut acuza pe colonel că ar avea 
alergie la praf. 

Îl întâlneai pretutindeni: pe duşumeaua lustruită din lemn 
de stejar, ascunsă doar parţial privirilor de un covor de iută; 
acoperea cu o peliculă fină rafturile cu cărţi, fişetele, 
radiatoarele, braţele fotoliilor şi telefoanele; dâre aleatorii se 
întindeau pe tăblia zgâriată a biroului de lucru, petele curate 
marcând locurile de unde dosarele sau cărţile fuseseră de 
curând împinse într-o parte: particule fine pluteau aferate în 
fasciculul de lumină furişat pieziş printr-un ochi de geam 
rămas neacoperit de draperie; şi, fie că era sau nu o iluzie 
optică, nu era nevoie de nici pic de imaginaţie ca să vezi 
patina de praf de pe părul cărunt şi rar, pieptănat pe spate, al 
bărbatului de la birou, să-l vezi vârât temeinic în ridurile 
adânci săpate în obrajii cenuşii şi scofâlciţi şi pe fruntea 
înaltă. 

Pe urmă vedeai ochii de sub pleoapele zbârcite şi uitai cu 
lotul de praf. Erau nişte ochi care îmbinau sclipirea dură a 
unei pietre de peridot cu limpezimea de acvamarin decolorat 
a unui ghețar de Groenlanda, fără să degaje atâta căldură. 

În timp ce traversam încăperea, s-a ridicat în picioare ca 
să mă întâmpine, mi-a întins o mână osoasă şi rece. dură ca 
o-unealtă de grădinărit, mi-a făcut semn să iau loc pe fotoliul 
de vizavi de panelul cu un furnir deschis la culoare, din faţa 
biroului, de mahon, cu care făcea notă discordantă, şi în 
sfârşii s-a aşezat pe scaunul lui, ţinându-şi spatele foarte 
drept şi mâinile împreunate pe biroul prăfuit. 


— Bine-ai venit acasă, Bentall. 

Vocea se potrivea cu ochii, mai-mai că puteai să auzi 
pârâitul îndepărtat al gheții uscate. 

— Te-ai întors repede. Ai avut o călătorie plăcută? 

— Nu, domnule. Un magnat al industriei textile din 
Midlands, care a fost amânat pentru o altă cursă ca să mi se 
facă mie loc la Ankara, n-a fost deloc plăcut impresionat. 
Urmează să primesc veşti de la avocaţii lui şi, ca un articol 
adiţional, are de gând să scoată BEA de pe liniile aeriene 
europene. Ceilalţi pasageri au refuzat să aibă de a face cu 
mine, stewardesele m-au ignorat complet şi, colac peste 
pupăză, avionul s-a hurducăit ca o căruţă pe un drum de ţară. 
Dacă facem abstracţie de toate astea, a fost o călătorie 
minunată. 

— Astfel de lucruri se mai întâmplă, a remarcat el cu 
exactitate. 

Un tic nervos aproape imperceptibil în colţul stâng al gurii 
sale subţiri putea fi luat drept zâmbet. Nu aveai nevoie decât 
de o imaginaţie puternică, dar era greu de spus, căci douăzeci 
şi cinci de ani de amestec în treburile altora din Extremul 
Orient păreau să fi atrofiat muşchii faciali ai colonelului. 

— Ai dormit? 

Am scuturat din cap. 

— N-am pus geană pe geană. 

— Păcat. Şi-a ascuns cu pricepere supărarea şi şi-a dres 
glasul cu delicateţe. Ei bine, mă tem că va trebui să porneşti 
din noii la drum, Bentall. In noaptea asta. La ora douăzeci şi 


4t. 
trei, de pe London Airport. 

Am lăsat o pauză de câteva secunde, dându-i de înțeles 
că nu dădeam glas tuturor lucrurilor pe care le aveam în 
minte, apoi am săltat din umeri resemnat. 

— Înapoi în Iran? 

— Dacă era să te transfer din Turcia în Iran, n-aş fi riscat 
să atrag asupra noastră mânia industriei textile din Midlands, 
aducându-te tocmai până-n Londra, ca să-ți spun chestia asta. 
(Din nou, sugestia slabă a unui tic în colţul gurii.) Cu mult mai 


departe, Bentall. Sydney, Australia. Mi se pare că pentru tine 
e un teritoriu nou, nu? 

— Australia? Fără să-mi dau seama, m-am ridicat în 
picioare. Australia! Domnule colonel, n-aţi primit telegrama 
mea de săptămâna trecută? Opt luni de muncă, totul era 
aranjat, mai aveam de dat doar lovitura de graţie. Aş mai fi 
avut nevoie de o săptămână, cel mult două... 

— la loc! Tonul vocii, pe potriva ochilor, a avut efectul unei 
găleți cu apă rece turnată peste mine. (S-a uitat gânditor la 
mine şi vocea i s-a încălzit uşor, ajungând imediat sub punctul 
de îngheţ. Preocuparea ta este apreciată cum se cuvine, dare 
inutilă. Să sperăm, spre propriul tău bine, că nu-i subestimezi 
pe... ăă... oponenții noştri în aceeaşi măsură în care se pare 
că-i subestimezi pe şefii tăi. Ai făcut o treabă excelentă, 
Bentall, sunt cât se poate de sigur că în oricare alt 
departament guvernamental ai fi fost propus pentru o 
decorație, dar partea ta de misiune s-a încheiat. Nu ţin deloc 
ca anchetatorii mei personali să îndeplinească şi rolul de 
călăi. 

— Îmi cer scuze, sir, am spus eu jalnic. Nu deţin întreaga... 

— Ca să continui cu propria ta metaforă, lovitura de graţie 
este pa cale să fie aplicată. Era exact ca şi cum nu m-ar fi 
auzit. Această scurgere de informaţii - aproape dezastruoasă, 
aş putea spune - de la Institutul de Cercetare pentru Muniţii şi 
Combustibili din Hepworth este pe punctul de a fi închisă 
ermetic. Totalmente şi pentru totdeauna. A aruncat o privire 
către ceasul electric de perete. în circa patru ore, aş putea 
spune. O putem considera de domeniul trecutului. în noaptea 
asta, anumiţi membri ai cabinetului or să doarmă liniştiţi. 

S-a oprit şi, rezemându-şi coatele pe tăblia biroului, m-a 
privit pe deasupra degetelor împreunate. 

— Mai exact spus, ar fi trebuit să doarmă liniştiţi în 
noaptea asta. (A scos un sunet sec şi slab, în chip de oftat.) 
Numai că în aceste vremuri dominate de problemele 
securităţii, sursele  insomniei ministeriale sunt aproape 
infinite. De aici ţi se trage rechemarea. Recunosc că erau 
disponibili şi alţi oameni. Dar, în afară de faptul că nimeni 
altul nu are exact pregătirea ta, care. în acest caz, este 
indispensabilă, am o uşoară - foarte uşoară - şi totodată 


neliniştitoare presimţire că nu-i exclus ca această problemă 
să aibă o oarecare legătură cu ultima la misiune. 

A luat de pe birou un dosar cu învelitoare din plastic şi 1-a 
împins către mine. 

— Te rog să arunci o privire la materialul ăsta. 

Mi-am ţinut în frâu impulsul de a da din mână ca să înde- 
părtez norul de praf care se apropia, am luat dosarul şi am 
scos din el cele cinci-şase foi de hârtie. 

Erau nişte tăieturi din Daily Telegraph, cuprinzând 
rubricile cu locuri de muncă disponibile peste hotare. Fiecare 
coloană avea data subliniată cu roşu, cea mai veche fiind din 
urmă cu opt luni. Fiecare dintre coloanele de ziar avea câte 
un anunţ încercuit cu aceeaşi culoare roşie, cu excepţia 
primei, care avea trei astfel de anunţuri încercuite. 

Ofertanţii erau toţi firme tehnice, de construcţii de maşini, 
chimice sau de cercetare din Australia şi Noua Zeelandă. Aşa 
cum era de aşteptai, cei cărora li se adresau anunţurile erau 
specialişti în cele mai avansate domenii ale tehnologiei 
moderne. Mai văzusem până atunci astfel de oferte, venite 
din toate colţurile lumii. Era o perioadă în care experţii în 
aerodinamică, microminiaturizare, supersonice, electronică, 
fizică, tehnologie radar şi tehnologiile avansate privind 
combustibilii se aflau la marc căutare. Dar ceea ce diferenţia 
aceste anunţuri, în afară de zona geografică comună, era 
faptul că toate posturile se refereau la poziţii administrative şi 
directoriale de vârf, care presupuneau nişte salarii, după 
bănuielile mele, astronomice. Am fluierat uşor şi am aruncat o 


6t. 
privire spre colonelul Raine, dar ochii săi verzi glaciali 
contemplau o pată imaginară de pe tavan aflată la vreo mie 
de kilometri depărtare, aşa că m-am uitat din nou la tăieturile 
din ziar. le-am pus la loc în dosar, trimiţându-l să alunece pe 
birou. Spre deosebire de colonel, am tulburat considerabil 
suprafaţa iazului de praf de pe tăblie. 

— Opt anunţuri, a spus colonelul, cu vocea lui seacă şi 
liniştită. Fiecare având peste o sulă de cuvinte, dar, la nevoie, 
le-ai putea reproduce pe toate, fără greşeală. Am dreptate, 
Bentall? 


— Cred c-aş putea, sir. 

— Un dar extraordinar, murmură el. Te invidiez. Ce ai de 
comentat, Bentall? 

— Oferta aceea, formulată destul de delicat, pentru un 
specialist în propulsie, care să lucreze la nişte motoare 
aeronautice destinate unor viteze de peste Mach!10. La drept 
vorbind, nu există astfel de motoare. Numai cele de rachetă, 
la care problemele metalurgice au fost deja rezolvate. De 
fapt, au nevoie de un expert în probleme de combustibil 
pentru aeronautica de vârf şi, în afară de câţiva inşi care 
lucrează la o parte din firmele constructoare principale şi la 
vreo două universităţi, toţi specialiştii în combustibili mai 
răsăriţi din ţară lucrează la Institutul de Cercetări de la 
Hepworth. 

— Şi aici s-ar putea ascunde legătura cu ultima ta 
misiune, a zis colonelul încuviinţând din cap. E doar o 
bănuială, şi sunt şanse mult mai mari să fie eronată decât să 
se adeverească. Probabil că nu-i decât un pai rătăcit dintr-o 
altă căpiţă de fân. 

jucându-se cu vârful degetului în praful de pe birou, a 
adăugat: 

— Altceva? 

— Toate anunţurile provin, mai mult sau mai puţin, din 
aceeaşi sursă, am continuat eu. Noua Zeelandă şi coasta de 
est a Australiei. Toate posturile trebuie ocupate degrabă. 
Toate oferă instalare gratuită, inclusiv mobilierul, locuinţe 
care să intre în proprietatea candidatului care reuşeşte alături 
de nişte salarii de cel puţin trei ori mai mari decât s-ar putea 
aştepta să obţină aici cei mai huni dintre ei. E limpede că vor 
să pună mâna pe creierele strălucite pe care le avem noi. In 
toate se precizează că solicitanţii trebuie să fie căsătoriţi, dar 
că nu există condiţii pentru cazarea copiilor. 

— Nu ţi se pare asta un pic cam neobişnuit? a întrebat 
într-o doară colonelul Raine. 

— Nu, sir. E un lucru destul de obişnuit pentru firmele din 
străinătate să prefere bărbaţii căsătoriţi. Se întâmplă adesea 


1 Numărul Mucii este egal cu raportul dintre viteza unui corp 
într-un mediu şi viteza sunetului în mediul respectiv. Mach 10 
înseamnă o viteză de aproximativ 3400 m/s (n.tr.). 


ca, la începui, oamenii să nu se simtă în largul lor într-o ţară 
străină şi sunt mai puţine şanse să-şi facă bagajele şi să se 
urce în primul vapor spre casă dacă au de luat în calcul şi 
familiile. Ofertanţii nu plătesc decât biletul pentru „dus". Cu 
banii pe care cineva i-ar putea economisi în primele 
săptămâni sau luni ar fi de-a dreptul imposibil să-şi transporte 
familia acasă. 

— Dar nu există familii, a insistai colonelul. Numai soţii. 

— Le e teamă, probabil, ca tropăitul picioruşelor de copii 
să nu distragă atenţia acelor creiere bine plătite. (Am săltat 
din umeri.) Sau n-au locuri de cazare suficiente şi pentru 
copii. Ori s-ar putea ca puradeii să vină mai târziu. Nu scrie 
decât atât: „Nu există condiţii pentru cazarea copiilor". 

— Deci, nimic din toate astea nu le frapează ca fiind într- 
un fel sau altul sinistru? 

— La o privire superficială, nu. Şi. cu toi respectul cuvenit, 
mă întreb dacă pe dumneavoastră v-ar frapa, sir. In ultimii 
ani, zeci dintre oamenii noştri cei mai buni au fost ademeniţi 
peste hotare. Dar dacă mi-aţi furniza informaţia pe care e 
limpede că o ţineţi ascunsă, s-ar putea să adopt punctul 
dumneavoastră de vedere. 

Un nou tic fugar în colţul stâng al gurii, se vede treaba că 
astăzi slăbise vigilenţa asupra propriei mimici, apoi a scos la 
iveală o mică pipă de culoare închisă şi a început să-i râcâie 
căuşul cu un cuţitaş. Fără să-şi ridice privirea, a spus: 

— Ar mai fi o coincidenţă pe care-ar fi trebuit s-o 
menţionez. Toţi savanții care au acceptat aceste posturi - 


8t. 
împreună cu nevestele lor - au dispărut. Complet. 

O dată cu ultimul cuvânt, mi-a aruncat o privire de jos în 
sus cu ochii aceia arctici, ca să vadă cum recepţionasem 
vestea. Nu prea-mi place când cineva se joacă cu mine de-a 
şoarecele şi pisica, aşa că i-am întors privirea de statuetă 
indiană din lemn şi l-am întrebat: 

— In ţară la noi, pe drum sau după sosire? 

— Cred că. într-adevăr, eşti omul potrivit pentru această 
misiune, Bentall. a spus el fără nici o legătură. Toţi au părăsit 
ţara. Patru din ei au dispărui, se pare, în drum spre Australia. 


De la autorităţile responsabile cu imigrarea din Noua 
Zeelandă şi Australia am aflat că unul a debarcat la 
Wellington, iar alţi trei în Sydney. lar asta e tot ce se ştie 
despre ei. Respectiv, tot ce ştiu autorităţile din cele două ţări. 
Au sosit. Au dispărut. Terminat. 

— Vreo idee despre motive? 

— Nici una. Ar putea fi luate în discuţie mai multe 
variante. Niciodată nu-mi pierd timpul cu ghicitul, Bentall. Tot 
ce ştim - şi de aici provine, desigur, şi marea nelinişte la nivel 
oficial - e că deşi toţi cei implicaţi erau angajaţi în cercetarea 
industrială, cunoştinţele lor unice ar putea fi aplicate cu multă 
uşurinţă în domeniul militar. 

— Cât de amănunţită a fost anchetarea dispariţiei lor, sir? 

— Păi, poţi să-ţi închipui şi singur. Şi sunt înclinat să cred 
că forţele polițienești de la...ăă... antipozi sunt tot atât de 
eficiente ca oricare altele. Dar s-ar părea că nu prea eo 
treabă potrivită „pentru poliţişti, ce zici? 

S-a rezemat de spătarul scaunului, pufăind nori negri de 
fum urât mirositor în acru. deja excesiv de greu, şi s-a uitat la 
mine cu un aer de expectativă. Mă simţeam obosit, iritat şi 
nu-mi plăcea turnura pe care o luase conversaţia. Colonelul 
aştepta de la mine să fiu băiat inteligent. Mi-am zis că aş face 
bine să-i dau satisfacţie. 

— Şi în ce calitate urmează să acţionez eu? Fizician 
nuclear? 

Bătând uşor cu palma în braţul fotoliului, mi-a replicat: 

— Am să ţin locul ăsta cald pentru tine, băiete. Intr-o bună 
zi s-ar putea să fie al tău. 

Nu-i uşor pentru un iceberg să pară jovial, dar aproape că 
a reuşit. 

— De data asta, Bentall, nici o identitate falsă pentru tine. 
Pleci în misiune exact în calitatea pe care-ai avut-o pe vremea 
când lucrai la Hepworth, până să-ţi descoperim noi talentele 
unice într-un alt domeniu, ceva mai puţin academic. Vei 
pleca, deci, ca specialist în cercetările privind combustibilii. 

A scos o foaie de hârtie dintr-un alt dosar şi mi-a aruncat-o 
peste birou. 

— Găseşti acolo toate dalele. Al nouălea anunţ, apărut în 
Telegraph acum două săptămâni. 


Am lăsat hârtia acolo unde căzuse. Nici nu m-am uitat la 
ea. 

— A doua solicitare de specialist în combustibili, am spus. 
Cine a răspuns la prima? Ar trebui să-l cunosc. 

— Are vreo importanţă, Bentall? 

Vocea lui coborâse câteva grade pe scara temperaturilor. 

— Bineînţeles că are importanţă. Tonul meu se potrivea cu 
al lui. Poate că ei - indiferent cine-or fi aceşti „ei" - au ales un 
neisprăvit. Poate că nu avea cunoştinţe suficiente. Dar dacă a 
fost unul dintre oamenii cei mai buni... ei bine. sir, implicaţiile 
sunt cât se poate de clare. S-a întâmplat ceva care i-a făcut 
să aibă nevoie de un înlocuitor. 

— A fost doctorul Charles Fairfield. 

— Fairfield? Fostul meu şef? Al doilea în ierarhia de la 
Hepworth? 

— Nimeni altul decât el. 

N-am răspuns imediat. îl cunoşteam bine pe Fairfield, un 
savant strălucit şi un arheolog amator deosebit de dotat. 
Toată povestea îmi plăcea din ce în ce mai puţin şi de bună 
seamă că expresia mea l-a lăsat pe colonelul Raine să 
înţeleagă asta. Dar el cerceta tavanul cu scrupulozitatea 
unuia care se aştepta să-l vadă prăbuşindu-se dintr-o clipă-n 
alta. 

— Să-nţeleg deci că-mi cereţi să.... am început eu. 

— Întocmai, dragul meu, m-a întrerupt el. Părea dintr-o 
dată obosit. Era imposibil să nu simţi o compasiune subită 
pentru omul acesta, care avea de purtat o povară atât de 


10t. 
grea. Nu-ţi ordon, Bentall. Nu fac decât să-ţi cer. 

Ochii lui continuau să fixeze tavanul. Am tras hârtia către 
mine şi ni-am uitat la anunţul încercuit cu roşu. Semăna, fără 
să fie identic, cu cel pe care-l citisem cu câteva minute mai 
devreme. 

— Prietenii noştri au cerut un răspuns telegrafic imediat, 
am spus eu pronunţând cuvintele rar. Presupun că or fi intrat 
în criză de timp. Aţi trimis răspunsul? 

}n numele tău şi de la adresa ta de acasă. Cred că ne vei 
ierta această libertate, a murmurat el cu un ton sec. 


— Compania de inginerie tehnică Allison & Holden din 
Sydney, am continuat eu. Bineînţeles, e o firmă reală şi 
respectabilă, nu? 

— Bineînţeles. Am verificat. lar numele este cel al 
directorului lor cu probleme de personal. Totodată, o scrisoare 
par avion, care a sosit acum patru zile pentru confirmarea 
angajării, purta antetul original al firmei. E semnată în numele 
directorului de personal. Numai că semnătura nu era a lui. 

— Ce altceva mai ştiţi, sir? 

— Nimic. Regret, dar nu mai ştiu absolut nimic. Aş fi dorit 
nespus să te pot ajuta mai mult. 

A urmat un scurt moment de linişte, după care am împins 
hârtia către el şi i-am spus: 

— Nu vi se pare că aţi trecui cu vederea peste faptul că, la 
fel ca şi în celelalte anunţuri, aici se solicită un bărbat însurat? 

— Niciodată nu trec cu vederea peste lucrurile evidente, 
mi-a spus el pe un ton categoric. 

M-am uitat lung la el. 

— Niciodată nu... M-am întrerupt, apoi am continuat: 
Presupun că aţi făcut deja anunţurile matrimoniale şi mireasa 
mă aşteaptă la biserică. 

— Chiar mai mult decât atât. 

larăşi ticul abia perceptibil al obrazului. A scos dintr-un 
sertar un plic de culoare galben închis, pe care mi 1-a aruncat 
peste birou. 

— Să ai grijă de actul ăla, Bentall. E certificatul tău de 
căsătorie. Eliberai de primăria din Caxton. în urmă cu zece 
săptămâni. Dacă vrei, poţi să-l cercetezi, dar cred c-ai să 
găseşti totul în ordine. 

— Nu mă-ndoiesc, am bâiguit mecanic. Mi-ar displăcea 
teribil să fiu părtaş la vreo ilegalitate. 

— lar acum, a spus el cu vioiciune, vei fi curios, fireşte, să- 
ţi cunoşti soţia. A ridicat telefonul şi a spus: Anunţaţi-o, vă 
rog, pe doamna Bentall să vină. 

Pipa i se stinsese şi şi-a reluat excavaţiile cu cuţitaşul, 
cercetând căuşul cu mare grijă. Eu n-aveam nimic de 
cercetat, aşa că mi-am lăsat privirea să rătăcească, până 
când am văzut iarăşi panelul cu furnir deschis la culoare din 
faţa mea. îi cunoşteam povestea. Cu mai puţin de nouă luni în 


urmă, la scurtă vreme după ce predecesorul colonelului Raine 
murise într-un accident aviatic, pe scaunul meu de acum 
stătea altcineva. Făcea parte dintre oamenii lui Raine, dar 
colonelul nu aflase că individul fusese racolat în Europa 
Centrală şi convins să acţioneze ca agent dublu. Prima lui 
însărcinare - care ar fi fost probabil şi ultima - era simplă şi 
uluitoare prin îndrăzneala sa: nici mai mult, nici mai puţin 
decât uciderea lui Raine însuşi. Dacă-ar fi reuşit, îndepărtarea 
colonelului Raine - niciodată nu i-am ştiut numele adevărat - 
şef al securităţii şi deţinătorul a mii de secrete, ar fi 
reprezentat o pierdere ireparabilă. Colonelul nu a bănuit nimic 
până în clipa când agentul a scos la iveală pistolul. Ceea ce 
nimeni - nici agentul cu pricina - nu ştia însă, era faptul că, 
de fundul scaunului, colonelul Raine avea prins, cu ajutorul 
unei cleme cu resort, un Luger cu amortizor, cu piedica de 
siguranţă permanent trasă. Eu îmi închipuiam că ar fi putut să 
repare cu mai multă pricepere panelul sfărâmat din faţa 
biroului. 

Bineînţeles, colonelul Raine n-a avut de ales. Dar chiar 
dacă ar fi avut posibilitatea să-l dezarmeze sau numai să-l 
rănească pe individ, probabil că tot l-ar fi ucis. Era, fără nici o 
excepţie, cel mai neîndurător om pe care l-am cunoscut 
vreodată. Nu crud, doar neîndurător. Scopul justifica 
mijloacele, iar dacă scopul era îndeajuns de important, nu 
exista nici un sacrificiu pe care să nu-l fi făcut pentru 
realizarea lui. Ăsta era motivul pentru care ocupa scaunul 
acela. Dar, când lipsa de îndurare devenea lipsă de omenie, 


12t. 
am simțit că e momentul să protestez: 

— Şi chiar aveţi de gând s-o trimiteţi pe femeia asta in 
misiune cu mine, sir? 

— Nu am de gând. (Se uita în căuşul pipei sale cu concen- 
trarea absorbită a unui geolog care cercetează străfundurile 
unui vulcan stins.) Decizia a fost luată. 

Am simtii că tensiunea arterială îmi creşte cu vreo două 
puncte. 

— Chiar dacă vă daţi seama că ceea ce s-a întâmplat cu 
doctorul Fairfield e valabil şi pentru soţia lui? 


A lăsat pipa şi cuțitul pe birou şi a îndreptat spre mine o 
privire pe care o credea, probabil, sarcastică; cu ochii ăia ai 
lui, aveam mai degrabă senzaţia că trimisese în direcţia mea 
două pumnale. 

— Pui la îndoială înţelepciunea deciziilor mele, Bentall? 

— Pun la îndoială raţiunea de a trimite o femeie într-o 
misiune în care sunt şanse foarte mari să fie ucisă. (In vocea 
mea îşi făcuse loc mânia şi nu mă osteneam cine ştie ce s-o 
ascund.) Şi mai pun la îndoială raţiunea de a o trimite cu 
mine. Ştiţi că sunt un singuratic, domnule colonel. Aş putea să 
mă duc acolo singur şi să le explic că soţia mea s-a 
îmbolnăvit. Nu vreau să-mi stea atârnată de gât nici o femeie, 
sir. 

— Majoritatea bărbaţilor, a replicat el sec, ar considera 
asta un privilegiu în privinţa acestei femei. Te sfătuiesc să laşi 
de o parte motivele de îngrijorare. Consider că e esenţial să 
meargă şi ea. Această tânără domnişoară s-a oferit de bună 
voie pentru această misiune. E ageră, foarte, foarte capabilă 
şi posedă o experienţă remarcabilă în domeniul ăsta - chiar 
mai multă decât tine, Bentall. S-ar putea să nu fie cazul ca tu 
să-i porţi de grijă, ci viceversa. Se pricepe de minune să-şi 
poarte de grijă singură. Are un pistol şi nu face nici o mişcare 
fără el. Cred că vei găsi... 

S-a întrerupt în clipa când o uşă laterală s-a deschis şi o 
fată a păşit în încăpere. Am spus „a păşit" fiindcă e cuvântul 
cu care se descrie de obicei deplasarea unui om, dar fata asta 
nu se „deplasa", ci lăsa impresia că alunecă cu toată graţia 
unei dansatoare indoneziene. Purta o rochie tricotată din lână 
gri deschis, care se mula pe fiecare părticică a siluetei sale de 
clepsidră. de parc-ar fi fost recunoscătoare pentru privilegiul 
acordat. Pe talie avea o curea îngustă de un gri mai închis, 
asortată cu pantofii sobri şi poşeta din piele de reptilă. Acolo 
trebuie să fi ţinut pistolul, fiindcă sub rochia aia n-ar fi putut 
ascunde nici un pistol-jucărie cu apă. Avea un păr mătăsos, 
de un blond sclipitor, despărţit de o cărare lăsată mult spre 
stânga şi pieptănat aproape direct pe spate, sprâncene şi 
gene închise la culoare, ochi căprui şi limpezi şi un ten blond 
bronzat delicat. 


Ştiam de unde provenea bronzul, ştiam şi cine era fata: în 
ultimele şase luni lucrase în aceeaşi misiune ca şi mine, dar 
acţionase în Grecia tot timpul şi nu o văzusem decât de două 
ori, la Atena. Cu totul, era doar a patra oară când o 
întâlneam. O cunoşteam deci, dar nu ştiam nimic despre ea, 
în afară de faptul că o chema Marie Hopeman, că se născuse 
în Belgia, dar nu mai locuise acolo de când tatăl ei. tehnician 
la fabrica Fairey Aviation din acea ţară, le scosese pe ea şi pe 
mama ei belgiană de pe teritoriul continental în momentul 
căderii Franţei. Ambii ei părinţi pieriseră pe vasul Lancastria. 
Fiind un copil orfan crescut într-o ţară străină, trebuie să fi 
învăţat rapid cum să-şi poarte de grijă. Sau cel puţin aşa îmi 
închipuiam. 

Mi-am tras scaunul înapoi şi m-am ridicat în picioare. Cu 
un gest vag, colonelul Raine a fluturat mâna în chip de 
prezentare şi a spus: 

— Domnul şi...ăâ...doamna Bentall. Mi se pare că v-aţi mai 
întâlnit, nu? 

— Da, sir. 

Ştia cât se poate de bine că ne cunoaştem. Marie 
Hopeman mi-a întins cu calm o mână fermă şi m-a privit cu 
multă stăpânire de sine. Se prea poate ca această şansă de a 
colabora îndeaproape cu mine să fi reprezentat pentru ea 
împlinirea unei ambiţii de o viaţă, dar îşi ţinea destul de bine 
în frâu entuziasmul. Remarcasem încă de la Atena aerul ei 
înfumurat, pe care îl găseam oarecum iritant, dar asta nu 
avea să mă împiedice să spun ceea ce aveam de spus. 


14t. 

— Încântat să vă revăd, domnişoară Hopeman. Sau cel 
puţin aşa ar fi trebuit. Dar nu aici şi nu în acest moment. Ştiţi 
în ce vă lăsaţi antrenată? 

Şi-a ridicat sprâncenele negre, uitându-se la mine cu nişte 
ochi mari şi căprui, apoi gura i s-a curbat într-un zâmbet amu- 
zat în timp ce se întorcea într-o parte. 

— Domnule colonel, cumva domnul Bentall a devenii dintr- 
o dată adeptul cavalerismului şi al gesturilor nobile din pricina 
mea? a întrebat ea cu glas dulce. 


— Păi, da, mă tem că aşa s-a întâmplat, a admis colonelul. 
Şi vă rog, în calitate de proaspăt căsătoriţi trebuie să 
renunţaţi la „domnul Bentall" şi la „domnişoara Hopeman". 

A vărât un dispozitiv special de curăţire prin tija pipei, a 
încuviinţat din cap satisfăcut în clipa când i-a văzut capătul 
ieşind în căuş negru precum peria unui coşar şi a continuat pe 
un ton aproape visător: 

— John şi Marie Bentall. Mi se pare că numele se potrivesc 
binişor unul cu celălalt. 

— Şi dumneavoastră aveţi aceeaşi impresie? a spus fata 
cu o undă de interes în glas. (Apoi s-a întors spre mine şi a 
zâmbit bine dispusă.) îţi sunt recunoscătoare pentru grija pe 
care mi-o porţi. E foarte amabil din partea ta. După o scurtă 
pauză, a adăugat: John. 

N-am pocnit-o fiindcă sunt de părere că treaba asta a dis- 
părut o dată cu oamenii cavernelor, dar am putut să-mi dau 
seama ce simțeau bărbaţii din acele timpuri. l-am adresat un 
zâmbet pe care-l speram calm şi enigmatic şi mi-am întors 
privirea spre colonel. 

— Haine, sir, i-am spus eu lui Raine. O să trebuiască să-mi 
cumpăr câte ceva. în momentul ăsta, acolo c plină vară. 

— La tine în apartament o să găsiţi două valize, pline cu 
lot ce aveţi nevoie. 

— Bilete? 

— Vite-le. (Mi-a întins un plic.) Ţi-au fost expediate prin 
poştă acum patru zile de către compania Wagons/Lits Cook. 
Plăţile prin cec de un anume Tobias Smith. Nimerii n-a auzii 
vreodată de el dar are un cont bancar sănătos. N-o să zburaţi 
spre est, aşa cum v-aţi fi aşteptat, ci spre vest, via New York. 
San Francisco, Hawai şi Fiji. Presupun că cel care plăteşte 
orchestra are dreptul să comande şi melodiile. 

— Paşapoartele? 

— Ambele sunt în valizele din apartamentul tău. (Micul tic 
nervos i-a mişcat din nou obrazul.) De data asta, al tău c pe 
numele adevărat. Nu se poate altfel. Or să le verifice, 
începând cu universitatea, cariera de după aceea şi aşa mai 
departe. Am aranjai lucrurile în aşa fel încât nici o investigaţie 
să nu descopere faptul că ai plecat de la Hepworth în urmă cu 


un an. Totodată, în valiză ai să găseşti o mie de dolari în 
cecuri American Express. 

— Sper să apuc să-i cheltuiesc, sir, am spus eu. Cine ne 
însoţeşte în această călătorie, sir? 

A urmat un scurt moment de linişte, o linişte fragilă, şi 
două perechi de ochi m-au fixat: cei care aruncau săgeți de 
gheaţă verzuie şi cei căprui, mari şi cu o privire caldă. Marie 
Hopeman a fost prima care a deschis gura. 

— Ar fi bine să explici... 

— Ha! am întrerupt-o eu. Ar fi bine să explic! lar tu eşti 
persoana care... în fine, n-are importanţă. Şaisprezece 
oameni au plecat de aici spre Australia sau Noua Zeelandă. 
Opt dintre ei n-au mai ajuns la destinaţie. Cincizeci la sută. 
Ceea ce înseamnă că sunt cincizeci la sută şanse ca nici noi 
să nu ajungem. în avion se va afla un observator, astfel încât 
colonelul Raine să poată ridica o piatră funerară în locul unde- 
o să fim îngropaţi. Sau mai curând o simplă* coroană de flori 
aruncată în Pacific. Mi-a trecut prin minte posibilitatea unor 
mici necazuri pe drum. a spus colonelul, alegându-şi vorbele 
cu grijă. Vă va însoţi un observator... nu acelaşi tot drumul, 
fireşte. E mai bine să nu ştiţi cine sunt acei observatori. 

S-a ridicat în picioare şi s-a apropiat de noi. ocolind biroul. 
Şedinţa de informare se terminase. 

— Imi pare sincer rău. a spus el drept încheiere. Nimic din 
toată povestea asta nu-mi face plăcere, dar sunt ca un orb 
într-o cameră întunecoasă şi nu există altă modalitate de 
acţiune. Sper ca lucrurile să meargă bine. 


16t. 

Ne-a strâns scurt mâna la amândoi, a clătinat din cap şi a 
murmurat: 

— Imi pare rău. La revedere. 

După care s-a întors la biroul lui. 

Am ţinut uşa deschisă pentru Marie Hopeman şi am 
aruncat o privire peste umăr, ca să văd cât de rău îi părea. 
Dar nu arăta deloc ca unul măcinat de regrete, se uita doar 
absorbii în căuşul pipei, aşa că am închis uşa cu băgare de 
seamă şi l-am lăsat acolo, un om mărunt şi prăfuit, într-o 
încăpere mică şi plină de praf. 


CAPITOLUL 1 
Marţi 3 a.m. - 5:30 a.m. 


Tovarăşii de drum din avion, oameni cu vechi state de 
serviciu pe cursa America-Australia, vorbiseră despre Grand 
Pacific Hotel din Viti Levu ca despre cel mai grozav hotel din 
Pacificul de Vest, şi nu mi-a trebuit prea mult ca să mă 
conving că, probabil, aveau dreptate. Desuet, dar magnific şi 
strălucitor ca o monedă de argint proaspăt ieşită de la 
monetărie, era condus cu o eficienţă liniştită şi curtenitoare, 
care l-ar fi îngrozit pe hotelierul englez obişnuit. Dormitoarele 
erau luxoase, mâncarea excelentă - amintirea cinei alcătuite 
din şapte feluri avea să dăinuie ani de zile - iar priveliştea 
munţilor cu contururile estompate de ceaţă, de dincolo de 
golful scăldat în lumina lunii, aparţinea unei alte lumi. 

Dar într-o lume atât de imperfectă nu poate exista perfec- 
ţiunea: la Grand Pacific Hotel, încuietorile de la uşile dormi- 
toarelor nu erau bune de nimic. 

Prima sugestie privind acest aspect am primit-o în clipa 
când m-am trezit în puterea nopţii, din cauză că nu ştiu cine 
mă împungea cu ceva în umăr. Primul meu gând n-a fost 
despre încuietori, ci despre degetul care mă împungea. Era 
cel mai dur deget pe care l-am simţit vreodată. îl simţeam ca 
pe o bucată de oţel. M-am chinuit să-mi deschid ochii, luptând 
cu oboseala şi cu strălucirea luminii din tavan şi. până la 
urmă, am reuşit să-mi concentrez privirea pe umărul meu 
stâng. Era un revolver automatic Colt 38 şi, ca nu cumva să 
am dubii îh identificarea armei, de îndată ce m-a văzut 
foindu-mă, cel care ţinea arma a mişcat-o astfel încât ochiul 
meu drept să poată privi drept în centrul ţevii. Era un pistol, 
nu încăpea nici o îndoială. Privirea mea s-a plimbat dincolo de 
revolver, de încheietura bronzată şi păroasă a mâinii, de 
braţul înveşmântai în alb şi s-a oprit pe faţa ciocolatie, imobilă 
şi rece, străjuită de o pălărie de iahting uzată, după care a 
revenit la pistol. 


— În regulă, amice, am spus eu. (Am vrut ca replica mea 
să sune calm şi indiferent, dar a ieşit ceva ce semăna mai 
curând cu cârâitul corbului - cel răguşit - de pe crenelurile 
castelului lui Macbeth.) Văd că e un pistol. Curăţat, uns cu 
ulei, în fine, bine îngrijit. Dar am să te rog să-l dai la o parte. 
Pistoalele suni nişte obiecte periculoase. 

— Faci pe deşteptu', ai? a replicat el cu răceală. Vrea să-i 
arate nevestei cât e el de erou. Dar de fapt nu ti-ar plăcea să 
faci pe eroul, este, Bentall? Nu cred că ţi-ar plăcea să începi 
vreo chestie. 

Mi-ar fi plăcut grozav de mult să încep o chestie. Mi-ar fi 
plăcut să-i smulg pistolul şi să-l buşesc în cap cu el. Când am 
un pistol îndreptat spre ochiul meu, mi se usucă gura iască, 
inima începe să-şi depăşească norma la bătăi pe minut şi mi 
se epuizează rezervele de adrenalină. Tocmai începusem să 
mă gândesc cam ce altceva mi-tir plăcea să-i lac când l-am 
văzut arătând cu capul dincolo de pat. 

— Fiindcă dacă ai de gând aşa ceva, ar fi bine să arunci 
mai întâi o privire acolo. 

M-am întors încet. în aşa fel încât să nu tulbur pe nimeni. 
Cu excepţia lucirilor gălbui ale ochilor, individul din cealaltă 
parte a-patului era o adevărată simfonie în negrii. Costum 
negru, jerseu negru de marinar dedesubt, pălărie neagră şi 
unul dintre cele, mai negre chipuri pe care le-am văzut 
vreodată: o faţă slabă, bine îngrijită, cu un nas subţire, o faţă 
de indian veritabil. Era foarte firav şi scund, dar nu trebuia să 
fie o matahală, luând în consideraţie ceea ce ţinea în mâini: o 


18t. 
puşcă de vânătoare de calibrul doisprezece, redusă la 
aproape o treime din lungimea inițială prin retezarea patului 
şi a ţevilor. Era ca şi cum ai fi privit de-a lungul a două tunele 
de cale ferata neiluminate. M-am întors încet şi m-am uitat la 
individul alb. 

— Am înţeles aluzia. Pot să mă ridic? 

A încuviinţat din cap şi s-a dat înapoi cam o jumătate de 
pas. Mi-am trecui picioarele peste marginea patului şi am 
privit în cealaltă parte a încăperii unde Marie Hopeman. 
păzită de un al treilea ins, negru şi el, şedea într-un fotoliu din 


împletitură de trestie. Era îmbrăcată într-o rochie din mătase 
albă şi albastră, fără mâneci, şi fiindcă nu avea mâneci am 
putut să văd cele patru semne vineţii de pe antebraţ, în locul 
de unde cineva o înşfăcase fără prea multă delicateţe. 

La rândul meu, eu eram mai mult sau mai puţin îmbrăcat, 
îmi lipseau pantofii, cravata şi sacoul, deşi ajunsesem la hotel 
cu câteva ore mai devreme după o călătorie lungă pe un 
drum plin de hârtoape, impusă de lipsa de locuri de cazare la 
aerodromul situat în celălalt capăt al insulei. 

Din pricina afluxului neaşteptat al pasagerilor sosiți de la 
avionul rămas în pană, nici nu s-a pus problema unor camere 
separate pentru domnul şi doamna Bentall. dar faptul că 
aceştia erau amândoi aproape complet îmbrăcaţi nu avea 
nimic de a face cu decenţa, fie ea falsă sau nu. Afluxul 
neaşteptat s-a datorai unei întârzieri neprevăzute pe 
aerodrom; dar motivul acelei întârzieri îmi pusese mintea la 
grea încercare. în esenţă, ea s-a datorat unui incendiu de 
proporţii medii la instalaţia electrică, izbucnit în avionul 
nostru DC7 imediat după decuplarea furtunelor de alimentare 
şi, cu toate că a fost stins în mai puţin de un minut, 
comandantul aeronavei a refuzat, pe bună dreptate, să 
continue drumul până când nu soseau din Hawai tehnicienii 
companiei care să evalueze proporţiile stricăciunilor. însă aş fi 
dat oricât să aflu ce anume a provocat incendiul. 

Deşi în general sunt dispus să cred în coincidenţe, mă 
feresc să trec de pragul către idioţenie. Patru savanţi 
împreună cu soțiile lor dispăruseră deja în drum spre 
Australia. Nu era exclus ca şi al cincilea cuplu, adică noi doi, 
să păţească la fel, şi escala pentru alimentare pe aerodromul 
Suva din Fiji ar fi fost ultimul prilej pentru punerea în practică 
a dispariţiei noastre. Aşa încât am rămas îmbrăcaţi, am 
încuiat uşile şi am făcut de planton cu rândul: eu am preluat 
primul schimb şi am stat tăcut în întuneric până la trei 
dimineaţa, când am zgâlţâit-o pe Marie Hopeman şi m-am 
întins în patul meu. Am adormit aproape imediat iar ea 
trebuie să fi făcut exact acelaşi lucru, fiindcă uitându-mă pe 
furiş la ceas am constatat că nu trecuseră decât douăzeci de 
minute după trei. Ori n-o zgâlţâisem suficient de tare, ori nu-şi 
revenise după precedenta noapte fără somn, când până şi 


stewardeselor li se făcuse rău din pricina saltului violent de la 
San Francisco la Hawai. Oricare ar fi fost motivul, acum nu 
mai avea importanţă. 

Mi-am încălţat pantofii şi m-am uitat la ea. Pentru 
moment, nu mai părea atât de senină şi de distantă, arăta 
doar palidă şi obosită, iar sub ochi se vedeau nişte umbre 
albăstrii. Nu suporta prea bine călătoriile şi se resimțea serios 
după noaptea precedentă. A observat că mă uitam la ea şi a 
dat să vorbească: 

— Mă... mă tem că... 

— Taci din gură! i-am retezat-o cu înverşunare. 

A tresărit de parc-aş fi pocnit-o peste față,- apoi şi-a 
strâns buzele şi şi-a coborât privirea spre picioarele încălţate 
în ciorapi de nailon. Bărbatul cu pălărie de iahting a scos un 
hohot de râs cu muzicalitatea apei ieşind pe o conductă de 
evacuare. 

— Nu-l băga în seamă, doamnă Bentall. Numai vorba e de 
el. Lumea-i plină de „Bentall"-i, tari la suprafaţă şi moi ca 
piftia înăuntru. Când sunt neliniştiţi şi speriaţi simt nevoia să. 
se descarce pe cineva. Îi face să se simtă mai bine. Dar, bine- 
înţeles, se descarcă numai în direcţia în care nu-i paşte nici 
un pericol. S-a uitat la mine gânditor şi fără prea multă 
admiraţie. Am dreptate, Bentall? 

— Ce vrei? am întrebat eu înţepat. Care-i rostul acestei... 
acestei invazii? Vă pierdeţi timpul. N-am decât vreo patruzeci 
de dolari bani-gheaţă. Restul sunt în cecuri de voiaj. Nu vă 
folosesc la nimic. Bijuteriile soţiei mele... 


20t. 

— De ce sunteţi amândoi îmbrăcaţi? m-a întrerupt el pe 
neaşteptate? 

M-am încruntat şi m-am holbat le el. 

— Regret, dar nu pricep... 

Ceva dur, rece şi aspru mi-a apăsat ceafa. Cel care 
retezase ţevile puştii nu fusese deosebit de preocupat de 
pilirea muchiilor. 

— Eu şi soţia mea suntem pasageri cu statut de prioritate, 
am răspuns eu la repezeală.(E greu să vorbeşti cu un ton 
pompos şi speriat în acelaşi timp.) Problema mea e de 


maximă urgenţă. Am... am reuşit să conving de asta 
autorităţile aeroportului. Am înţeles că se mai întâmplă ca 
avioanele să oprească peste noapte pentru realimentare în 
Suva şi am cerut să fiu înştiinţat de îndată ce apar locuri 
libere într-un avion care se îndreaptă spre vest. Personalul 
hotelului a fost de asemenea anunţat şi aşteptam dintr-o clipă 
în alta să fim anunţaţi. 

Nu era adevărat, dar personalul din schimbul de zi îşi 
încheiase programul şi nu se putea face o verificare rapidă. 
Dar mi-am dat seama că m-a crezut. 

— Foarte interesant, a murmurat el. Şi foarte convenabil. 

Doamnă Bentall, poţi să vii să-ţi ţii soţul de mână... mi se 
pare că nu prea se simte în apele lui. 

A aşteptat până când ea a traversat încăperea şi s-a 
aşezat pe pat la o jumătate de metru de mine şi privind drept 
înainte, apoi a spus: 

— Krishna? 

— Da. căpitane, a răspuns indianul care o păzise pe Marie. 

— Du-te afară. Cheamă recepţia prin telefon. Spune că 
eşti de la aeroport şi că ai un apel urgent pentru domnul şi 
doamna Bentall, şi anume că în două-trei ore urmează să 
oprească pentru realimentare un avion K.L.M. cu două locuri 
libere. Trebuie să plece imediat de la hotel. Ai priceput? 

— Da, căpitane. 

Arătându-şi o clipă dinţii de un alb strălucitor, indianul a 
pornit spre uşă. 

— Nu pe-acolo, prostule! 1-a apostrofat albul, indicându-i 
cu o mişcare a capului uşa dublă cu canaturi de sticlă ce 
dădea spre verandă. Vrei să te vadă toată lumea? După ce 
vorbeşti cu recepţia, ia taxiul prietenului tău, vino pe la 
intrarea principală, spune-le că ai primit comanda prin telefon 
de la aeroport şi urcă aici să ajuţi la cărarea bagajelor. 

Indianul a încuviinţat din cap, a deschis uşa şi s-a făcut 
nevăzut. Bărbatul cu pălărie de iahting a scos la iveală o 
havană, a pufăit câteva rotocoale de fum negru în aer şi a 
rânjit către noi. 

— Mişto schema, este? 

— Şi, mă rog frumos, ce-ai de gând să faci cu noi? am 
întrebat eu cu glas tensionat. 


— Am să vă duc într-o mică excursie, a răspuns el cu un 
rânjet, dezvelindu-şi dinţii stricaţi şi pătaţi de nicotină. Şi 
nimeni n-are să pună nici o întrebare - toată lumea o să 
creadă că aţi plecat la Sydney, cu avionul. Nu-i aşa că eo 
chestie tristă? Ei, şi-acum în picioare, mâinile la ceafă şi 
stânga-mprejur! 

Cu trei ţevi de armă îndreptate spre mine, dintre care cea 
mai îndepărtată se afla la nici o jumătate de metru, mi s-a 
părut o idee inspirată să-i dau ascultare. A aşteptat până 
când am avut o privire de ansamblu spre cele două tuneluri 
de cale ferată, mi-a înfipt ţeava pistolului între omoplaţi şi a 
început să mă pipăie cu o mână de expert, căreia nu i-ar fi 
scăpat nici o cutie de chibrituri. în cele din urmă, apăsarea 
pistolului pe coloana mea vertebrală a slăbit şi l-am auzit 
dându-se un pas înapoi. 

— In regulă, Bentall, şezi. Un pic cam surprinzător, poate... 
de multe ori, fătălăii buni de gură ca tine se maimuţăresc într- 
atât încât poartă asupra lor şi câte-un pistol. Poate că l-ai 
ascuns în bagaje. O să verificăm mai târziu. 

Transferând o privire speculativă către Marie Hopeman, i- 
a spus: 

— Dar dumneata, domniţă? 

Marie Să nu-ndrăzneşti să mă atingi, 0...om îngrozitor ce 
eşti! 

A sărit în picioare şi a rămas dreaptă ca o santinelă în 
postul de gardă, cu braţele întinse pe lângă trup, cu pumnii 
încleştaţi, respirând rapid şi profund. încălţată cum era numai 


22t. 
cu ciorapii de mătase nu putea să aibă mai mult de un metru 
şaizeci, dar indignarea furioasă o făcea să pară cu câțiva 
centimetri mai înaltă. Era o reprezentație pe cinste. 

— Ce-ţi închipui c-aş fi? Bineînţeles că n-am nici o armă 
asupra mea! 

Lent, cu băgare de seamă dar fără insolenţă, privirea lui a 
urmărit fiecare curbură a rochiei mulate mai mult decât 
corespunzător pe trupul femeii. Pe urmă a oftat. 

— Ar fi într-adevăr un miracol dac-ai avea. a admis el cu 
regret. Poate că în bagajul dumitale. Dar asta, mai târziu. N- 


aveţi voie să vă deschideţi valizele până când n-ajungem 
unde trebuie. (S-a oprit pentru o pauză de meditaţie.) Dar o 
sacoşă de mână trebuie să ai, nu-i aşa. domniţă? 

— Să nu te prind că-ţi pui labele murdare pe geanta mea! 
a replicat ea furioasă. 

— Nu sunt murdare, a spus el cu blândeţe, ridicându-şi o 
mână pentru control. Mă rog, nu foarte tare. Geanta, doamnă 
Bentall. 

— E-n noptieră, a zis ea eu dispreţ 

El s-a dus în cealaltă parte a încăperii, fără să ne scape 
nici o clipă din ochi. Am bănuit că nu prea avea multă 
încredere în băiatul cu tunul portabil. A luat din noptieră 
geanta gri din piele de reptilă, i-a desfăcut încuietoarea şi i-a 
răsturnat conţinutul pe pat. S-a revărsat o ploaie de 
mărunţişuri, bani, pieptene, batistă, pudrieră şi tot arsenalul 
obişnuit de farduri şi vopselei de război. Dar nici un pistol. În 
privinţa asta nu-ncăpea nici o îndoială. 

— La drept vorbind, nici nu prea pari genul ăla de femeie, 
a spus el în loc de scuze. Dar uite-aşa ajungi să trăieşti până 
la cincizeci de ani: neavând încredere nici în propria-ţi mamă 
şi... 

S-a întrerupt şi a cântărit în mână geanta goală. 

— Mi se pare mie sau e olecuţă cam grea? 

S-a uitat cu atenţie înăuntru, a scotocit cu mâna. a scos-o 
şi a pipăit fundul genţii, pe dinafară. S-a auzit un declic 
aproape imperceptibil şi fundul fals s-a desfăcut, rămânând 
atârnat de balamale. Un obiect a căzut cu un bufnet pe covor. 
S-a aplecat şi a ridicat de jos micul revolver plat, cu ţeava 
scurtă. 

— Le-te-te, o brichetă din alea şmechereşti, a spus el pe 
un ton destins. Sau te pomeneşti c-o fi pentru parfum ori 
pentru împrăştiat pudră pe faţă? Te doare mintea de ce sunt 
ăştia-n stare să inventeze. 

— Soţul meu e savant şi o persoană foarte importantă în 
domeniul său de activitate, a replicat glacial Marie Hopeman. 
De două ori i-a-fost ameninţată viaţa. Am... am permis pentru 
pistolul ăla, emis de poliţie. 

— lar eu am să-ţi dau o chitanţă pentru el, pentru ca 
lucrurile să fie întru totul legale, a spus el cu largheţe. 


(Privirea iscoditoare contrazicea tonul.) în regulă, pregătiţi-vă 
de plecare. Rabat, s-a adresat el individului cu puşcociul, du- 
te pe verandă şi bagă de seamă să nu-ncerce careva vreo 
prostie între uşa principală şi taxi. 

Totul fusese aranjat cu grijă. Nu puteam încerca nimic nici 
dacă aş fi vrut şi nu vroiam, cel puţin în acel moment: era 
limpede că n-avea de gând să ne lichideze pe loc şi n-aveam 
nici un chef s-o iau la fugă numai ca să mă conving. 

Când s-a auzit bătaia în uşă, s-a făcut nevăzut în spatele 
draperiilor, ţinând sub supraveghere uşa dinspre verandă. A 
intrat mai întâi băiatul de serviciu, care a luat trei valize. A 
urmat Krishna, care între timp se dotase cu un fes. Krishna 
ţinea o pelerină de ploaie peste braţ - avea toate motivele 
pentru asta. fiindcă afară ploua cu găleata - iar mie nu-mi era 
greu să ghicesc că sub respectivul obiect vestimentar avea şi 
altceva decât mâna. A aşteptat politicos până când am ieşit 
înaintea lui pe uşă, a luat cea de-a treia valiză şi ne-a urmat. 
Ajuns la" capătul lungului coridor, l-am văzut pe bărbatul cu 
pălărie de iahting ieşind din camera noastră şi urmându-ne 
tacticos. îndeajuns de departe ca să nu lase impresia că face 
parte din grup şi destul de aproape pentru a putea interveni 
rapid în cazul în care îmi venea vreo idee trăsnită. Nu m-am 
pulul abţine să mă gândesc că nu era prima oară când făcea 
genul ăsta de lucruri. 

Recepţionerul din schimbul de noapte, un bărbat brunet şi 
uscăţiv, având întipărită pe chip expresia de lehamite a 
tuturor celor din tagma lui. Avea deja pregătite notele noastre 


24t. 
de plată, în timp ce plăteam, bărbatul cu pălărie de iahting s- 
a apropiat de recepţie şi. cu trabucul atârnând în colţul gurii, 
1-a salutat afabil pe funcţionar cu o mişcare a capului. 

— Bună dimineaţa, domnule căpitan, a rostii cu respect 
recepţionerul. L-aţi găsii pe prietenul dumneavoastră? 

— L-am găsit, într-adevăr. (Expresia rece şi dură dispăruse 
de pe chipul căpitanului Fleck spre a fi înlocuită de o alta plină 
de jovialitate.) Şi mi-a zis că omul pe care vroiam de fapt să-l 
întâlnesc c tocmai la aeroport. Ca să vezi beleaua naibii, 


trebuie s-ajung acolo în puterea nopţii. Dar n-am încotro. Fă- 
mi, te rog, rost de o maşină. 

— Desigur, sir. 

Fleck părea să fie un om cu oarecare trecere prin părţile 
locului. Ezitând, recepţionerul a adăugat: 

— E urgent, domnule căpitan? 

— Toate treburile mele sunt urgente, a replicat Fleck cu 
glas tunător. 

— Fireşte, fireşte, s-a grăbii să confirme recepţionerul, 
care părea tare dornic să intre în grațiile lui Fleck. Vroiam 
numai să vă spun că, din întâmplare, domnul şi doamna 
Bentall trebuie să ajungă şi dânşii acolo, şi au la dispoziţie un 
taxi... 

— Încântat de cunoştinţă, domnule...ăă... Bentall. a zis cu 
entuziasm Fleck. Cu dreapta mi-a zdrobii mâna întinsă de 
mine într-o strânsoare fals-sinceră de marinar, iar cu stânga a 
adus haina informă pe care o purta cu o treaptă mai aproape 
de starea de distrugere totală împungând atât de puternic cu 
arma lui ascunsă materialul cândva alb, încât am avut 
impresia că o să-şi desprindă buzunarul din cusături. 

— Mă cheamă Fleck. Trebuie să ajung neîntârziat la 
aeroport şi, dac-aţi fi atât de amabili - cu împărţirea tarifului, 
fireşte - v-aş fi mai mult decât recunoscător... 

Fără doar şi poate, era un profesionist desăvârşit: am fost 
uşuiţi afară şi până la taxiul care ne aştepta cu dexteritatea 
firească şi suavă a şefului de sală care te conduce la cea mai 
proastă masă dintr-un restaurant neaglomerat. Şi dac-aş mai 
fi păstrat vreo îndoială în privinţa competenţei, dublată de 
experienţă, a lui Fleck, ea mi-ar fi fost risipită în clipa când am 
luat loc pe bancheta din spate a taxiului, între el şi Rabat, şi 
am simţit cum în regiunea taliei se strâng fălcile unui cleşte 
uriaş şi deloc delicat: în stânga, puşcociul lui Rabat; în 
dreapta, revolverul automat al lui Fleck. Amândouă erau 
înfipte în scobiturile de deasupra şoldurilor, singura poziţie 
din care mi-ar fi fost imposibil să le dau la o parte pe 
neaşteptate. Am rămas tăcut şi nemişcat, sperând ca 
combinaţia dintre arcurile taxiului străvechi şi drumul 
accidentat să nu provoace o tresărire spasmodică a vreunuia 
din degetele arătătoare îndoite pe trăgace. 


Marie Hopeman şedea pe scaunul din faţă, alături de 
Krishna, cât se poate de ţeapănă şi de nemişcată, foarte dis- 
tantă. M-am întrebat dacă mai rămăsese ceva din zeflemeaua 
nepăsătoare sau din încrederea liniştită în propriile-i puteri, 
pe care le arătase cu două zile în urmă. în biroul colonelului 
Raine. Călătorisem împreună, umăr lângă umăr. preţ de vreo 
şaisprezece mii de kilometri, iar eu nici nu începusem s-o 
cunosc măcar, căci avusese grijă de asta. 

Nu ştiam absolut nimic despre oraşul Suva. dar chiar dacă 
aş li avut cât de cât habar, mă-ndoiesc că mi-aş fi dai seama 
unde eram duşi. Cu doi oameni în faţa mea. câte unul în 
dreapta şi în stânga şi cu ce reuşeam să întrezăresc prin 
geamurile laterale. Opacizate de ploaia torențială, şansele de 
a observa ceva erau neglijabile. Am apucat să zăresc în 
treacăt un cinematograf tăcut şi întunecat, o bancă, un canal 
cu nişte lumini răzlețe ce se oglindeau pe suprafaţa lui opacă 
şi, după ce am luat-o pe nişte străduţe înguste şi neiluminate, 
trecând hurducăind peste nişte şine de cale ferată, un lung şir 
de vagoane de marfă pe care stătea scris C.S.R. Toate 
acestea, mai ales trenul de marfă, veneau în contradicţie 
violentă cu prejudecățile mele despre cum ar trebui să arate 
o insulă din Pacificul de Sud, dar n-am avut timp să mă 
minunez de chestia asta. Taxiul a oprit cu o smucitură 
neaşteptată, din pricina căreia am avut senzaţia că ţeava 
dublă a puştii mă penetrează cam până pe la jumătatea 
trupului, şi căpitanul Fleck a sărit afară, ordonându-mi să 
cobor. 


26t. 

M-am dat jos şi am rămas pe loc, frecându-mi şoldurile în 
vreme ce mă uitam în jurul meu. Era întuneric ca-ntr-un 
mormânt, continua să plouă vârtos şi la început n-am putui să 
văd nimic în afară de una sau două structuri unghiulare care- 
mi sugerau vag nişte macarale păşitoare. Dar n-aveam nevoie 
de ochi ca să-mi dau seama unde ne aflam, căci nasul îmi 
dădea toate elementele edificatoare. Simţeam un miros 
combinat de fum, motorină şi rugină, miasma de smoală, 
parâme şi funii ude si. dominând totul, mirosul aspru şi 
persistent al mării. 


Ţinând cont de lipsa de somn şi de întorsătura uluitoare a 
evenimentelor, mintea mea nu funcţiona prea bine în noaptea 
aceea, dar mi s-a părut evident că Fleck nu ne adusese pe 
(locurile din Suva ca să ne îmbarce pe un avion K.L.M. cu des- 
tinaţia Australia. Am dat să spun ceva, dar el mi-a retezat-o 
scurt, a luminat cu o lanternă-stilou cele două valize pe care 
Krishna le aşezase cil multă grijă într-o băltoacă de apă mur- 
dară şi uleioasă, a ridicat el însuşi celelalte două valize şi mi-a 
spus cu glas suav să fac şi eu la fel ca el şi să-l urmez. 
Lovitura în coaste cu rol de confirmare aplicată de Rabat n-a 
avut nimic suav. Concepţia individului despre atenţionările 
delicate începea să mă obosească. Probabil că Fleck îl 
supunea unui regim intensiv alcătuit numai din reviste cu 
foiletoane despre gangsteri americani. 

Fleck avea ori o vedere nocturnă mai bună ca a mea, ori o 
imagine mentală completă a locurilor unde se afla fiecare 
parâmă, otgon, bolard şi piatră de caldarâm ieşită din pavaj, 
dar n-am avut mult de mers aşa că nu m-am împiedicai decât 
de vreo patru sau cinci ori până când am încetinit pasul, am 
cotit la dreapta şi am început să coborâm un şir de trepte din 
piatră. Nu s-a grăbit deloc să le coboare şi chiar a riscat să 
folosească lanterna, lucru pentru care n-aveam de ce să-l 
învinuiesc: treptele erau alunecoase, acoperite cu un slin 
verde şi nu exista nici un fel de balustradă către mare. 
Tentaţia de a-i arunca în cap una din valize şi de a lăsa apoi 
gravitația să preia controlul a fost intensă dar de scurtă 
durată. Nu numai că spre spinarea mea continuau să fie 
îndreptate două arme, dar ochii mi se acomodaseră cu 
întunericul îndeajuns ca să pot desluşi silueta vagă a unei 
ambarcaţiuni lipită de cheiul jos de piatră de la baza scării. 
Dac-ar fi căzut în acel moment, Fleck n-ar fi suferit decât nişte 
contuzii zdravene şi un afront şi mai serios al mândriei, ceea 
ce ar fi putut foarte uşor să-l determine să renunţe la dorinţa 
de linişte şi de discreţie în favoarea unei răzbunări imediate. 
Nu părea genul de om care ar rata un asemenea prilej aşa că 
am strâns mai tare valizele şi am coborât treptele cu grija şi 
precizia plină de delicateţe a lui Daniel croindu-şi drum printr- 
un bârlog de lei adormiţi. Oricum, prea mare diferenţă nu era 
în cazul meu, în afară de faptul că leii erau treji de-a binelea. 


Câteva secunde mai târziu, Marie Hopeman şi cei doi indigeni 
ajungeau pe chei lângă mine. 

Ne aflam acum la nici doi metri şi jumătate peste nivelul 
apei şi am privit cu atenţie spre ambarcaţiune, ca să-mi fac o 
idee despre forma şi dimensiunile ei. dar fondul cerului 
încărcat de nori de ploaie abia dacă era ceva mai luminos 
decât cel oferit de uscat şi de mare. Avea carena lată, vreo 
douăzeci de metri lungime - deşi nu-i exclus să-mi fi scăpat 
câte şase metri la fiecare dintre capete - o suprastructură 
destul de voluminoasă în zona centrală şi două sau trei 
catarge. Atâta am avut timp să observ până când o uşă de la 
suprastructură s-a deschis şi un val neaşteptat de lumină albă 
a distrus complet fărâma de vedere nocturnă pe care o mai 
aveam. Un tip, înalt şi deşirat, după cum mi s-a părut, a trecut 
rapid prin dreptunghiul de lumină şi a închis la fel de repede 
uşa în urma sa. 

— Totul în regulă, şefu'? 

N-am fost niciodată în Australia, dar am cunoscut o 
mulţime de australieni: accentul individului era inconfundabil. 

— Da, i-am adus. Şi ai grijă cu lumina aia, ce dracu! Venim 
la bord. 

imbarcarea n-a fost deloc dificilă. În locul unde ne aflam, 
pe la mijlocul navei, marginea de sus a copastiei se afla la 
acelaşi nivel cu cheiul şi n-am avut decât să sărim pe puntea 
situată cu şaptezeci de centimetri mai jos. Am băgat de 
seamă că puntea era din lemn, nu din oţel. Când am ajuns cu 
toţii jos, căpitanul Fleck a spus: 


28t. 

— Suntem pregătiţi să ne primim oaspeţii, Henry? 

Părea relaxat acum, uşurat să se fi întors într-un loc 
familiar. 

— Cabina e gata, şefu', a dat de ştire Henry. (Avea o voce 
răguşită, marcată de o tărăgănare de-a dreptul lugubră.) Să-i 
conduc la noua lor locuinţă? 

— Te rog. Eu mă duc la mine în cabină. în regulă, Bentall, 
lăsaţi-vă bagajul aici. Ne vedem mai târziu. 

Henry ne-a condus de-a lungul punţii către pupa, fiind 
urmaţi îndeaproape de doi indigeni. Imediat ce am depăşii 


suprastructura, s-a întors la dreapta, a aprins o lanternă şi s-a 
oprii în fala unui mic tambuchi supraînălţat, de formă pătrată. 
S-a aplecat, a tras zăvorul, a ridicai capacul tambuchiului şi a 
îndreptai fasciculul lanternei în jos. 

— Voi doi, jos! 

Am coborât primul cele zece trepte ale unei scări metalice 
verticale, umede şi lipicioase, iar Marie Hopeman a venii ime- 
diat după mine. Nici n-a apucat bine să-şi lase capul sub 
nivelul tambuchiului că Henry a trântit capacul şi am auzit 
scrâşnetul zăvorului. A coborât ultimele două-trei trepte ale 
scării şi am început să luă cunoştinţă cu aspectul cabinei 
noastre de lux. Era o carceră întunecată şi urât mirositoare. 
Mă rog, nu întru totul întunecoasă, fiindcă filamentul unui bec 
protejat de un abajur de sârmă şi atârnai de plafon răspândea 
o lumină palidă, atât cât să nu umbli pe bâjbâite, dar era fără 
doar şi poate urât mirositoare. Domnea o miasmă ca în urma 
unei epidemii de ciumă bubonică, o duhoare dezgustătoare 
imposibil de identificat. Cât despre calităţile de carceră, mai 
mult nici că puteai să pretinzi. Singura cale de ieşire era 
aceea pe care venisem. Spre pupa se afla un perete 
despărțitor din lemn, ce se întindea pe toată lăţimea vasului. 
Am descoperit o crăpătură între scânduri şi, cu toate că n-am 
putut să văd nimic, am putut să simt mirosul de motorină: 
sala maşinilor, fără îndoială. în peretele despărțitor dinspre 
prova se găsea o uşă descuiată ce dădea spre o toaletă 
primitivă şi o chiuvetă pătată de rugină, alimentată de un 
robinet care furniza un debit considerabil de apă brună şi 
sălcie, nu apă de mare. Aproape de colţurile dinspre prova ale 
calei, în plafon erau practicate nişte găuri de cincisprezece 
centimetri în diametru. Am încercat să mă uit prin ele, dar n- 
am văzut nimic. Probabil că jucau rol de ventilatoare şi cu 
greu s-ar fi putut spune că nu-şi aveau justificare. Dar pe o 
noapte lipsită de vânt şi cu nava-stând pe loc erau de-a 
dreptul inutile. 

Pe toată lungimea calei, fixate în nişte fante tăiate în 
punte şi în plafon, erau nişte traverse din lemn aşezate la 
distanţe mari. Erau patru şiruri de astfel de traverse şi în 
spatele şirurilor mai apropiate de babord şi de tricord lăzi şi 
cutii de lemn fuse seră stivuite până aproape de plafon, eu 


excepţia spaţiului lăsat liber pentru ca acrul de la ventilatoare 
să poată pătrunde înăuntru. Intre şirurile exterioare şi 
interioare de traverse alte cutii şi saci fuseseră stivuiţi până la 
jumătate din înălţimea calei. Intre şirurile interioare, de la 
peretele dinspre sala maşinilor şi până la cele două uşi mici 
din peretele despărțitor dinspre prova rămăsese un culoar de 
trecere de circa un metru şi douăzeci de centimetri. Podeaua 
de lemn a acestui culoar arăta de parcă fusese spălată ultima 
oară cam pe vremea ultimului război mondial. 

Încă mă mai uitam încet în jurul meu, simțind cum mi se 
face inima cât un purice şi sperând că nu era atât de întuneric 
ca Marie Hopeman să nu-mi observe expresia atent 
echilibrată de om impasibil şi intrepid, când lumina din tavan 
a scăzut până la o lucire roşie slabă şi de la pupa s-a auzit un 
vaiet ascuţit. O secundă mai târziu s-a trezit la viaţă un 
inconfundabil motor diesel, vasul a început să vibreze pe 
măsură ce turaţia creştea, apoi, când turaţia s-a micşorat din 
nou, am putut să aud tropăitul unor sandale pe puntea de 
deasupra - aruncau parâmele, fără îndoială. Imediat după 
aceea huruitul motorului a căpătat accente grave în clipa în 
care s-a trecut la angrenarea elicei. N-a fost nevoie decât de 
o uşoară înclinare spre tribord în momentul când nava s-a 
desprins de peretele cheiului ca să ne dăm seama că 
pornisem la drum. 

M-am întors cu spatele la peretele dinspre pupa, m-am 
ciocnit de Marie Hopeman în semiîntuneric şi am prins-o de 
braţ ca să nu. cadă. Pielea i se făcuse ca de găină, era udă şi 


30t. 

excesiv de rece. Am aprins un chibrit şi am privit-o cu atenţie 
în timp ce ea şi-a mijit ochii din pricina luminii neaşteptate. 
Părul blond şi ciufulit i se lipise de frunte şi de un obraz, 
mătasea subţire şi îmbibată de apă a rochiei stătea mulată pe 
ea ca un cocon lipicios şi fata tremura neîncetat. Abia atunci 
mi-am dat seama cât de rece şi de umedă era acea văgăună 
neaerisită. Am stins chibritul, mi-am scos un pantof şi am 
început să lovesc în peretele de la pupa. Văzând că efectul 
era nul, am urcat câteva trepte pe scară şi am prins a izbi în 
capacul tambuchiului. 


— Ce naibii faci acolo? a întrebat Marie Hopeman. 

— Chem serviciul la cameră. Dacă nu primim imediat 
hainele, o să am pe cap un caz de pneumonie. 

— N-ar fi mai nimerit să te-apuci să cauţi vreo armă pe- 
aici? a spus ca cu calm. Nu ţi-a trecut prin minte să te-ntrebi 
de ce ne-au adus aici? 

— Ca să ne lichideze? Prostii. 

Am făcut o încercare cu râsul meu cel lipsit de griji, ca să 
văd cum merge. N-a mers. A sunat atât de cavernos şi de 
neconvingător încât până şi mie a reuşit să-mi slăbească 
moralul. Am continuat: 

— E limpede că n-or să ne facă de petrecanie, cel puţin 
deocamdată. Nu m-au adus atâta amar de drum ca să-mi facă 
una ca asta - se putea acţiona mult mai uşor în Anglia. După 
cum nu era necesar să te aducă nici pe tine ca să mă elimine 
pe mine. In al treilea rând, n-aveau de ce să ne aducă pe 
vasul ăsta ca s-o facă... de exemplu, canalul ăla murdar peste 
care-am trecut şi vreo doi bolovani mai grei ar fi fost de ajuns. 
Şi, în al patrulea rând, o fi el căpitanul Fleck un potlogar şi un 
ticălos, dar nu mi-a creat impresia de criminal. 

A fost o replică mult mai reuşită. Dacă o repetam de vreo 
sută de ori poate că începeam să o cred eu însumi. Marie 
Hopeman a rămas tăcută, ca şi cum aş fi pus-o pe gânduri, 
aşa că nu era exclus să fi avut în ea un sâmbure de adevăr. 

După ce m-am convins că n-avea rost să mai insist cu 
tambuchiul, m-am dus la peretele despărțitor de la prova şi 
am început să-l lovesc cu pantoful. Se vede treaba că acolo se 
afla cabina echipajului, fiindcă am primit un răspuns după o 
jumătate de minut. Cineva a ridicai capacul tambuchiului şi o 
lanternă puternică a luminai cala. 

— Fii drăguţ şi-ncetează cu hărmălaia aia, mi-a zis Henry, 
deloc încântat. Ce-ai, nu poţi să dormi, ori ce? 

— Unde sunt valizele noastre? am întrebat eu cu arţag. Ne 
trebuie haine uscate. Soţia mea e udă până la piele. 

— Bine, bine, a bombănit el. Mişcaţi-vă la prova, amândoi. 

Ne-am mutat din loc, el a coborât în cală. a primit patru 
valize de la cineva invizibil pentru noi, apoi s-a dat la o parte 
ca să-i iacă loc celuilalt să coboare pe scară. Era căpitanul 
Fleck. echipat cu lanternă şi pistol şi învăluit într-o aromă de 


whisky. Aducea o schimbare binevenită faţă de duhoarea 
înfiorătoare din cală.* 

— Scuze că v-am făcut să aşteptaţi, a răcnit el plin de 
voioşie. Incuietorile de la valize au fost olecuţă cam parşive. 
Va să zică, Bentall, n-ai avut nici un pistol la tine, ai? 

— Bineînţeles că nu, am replicat eu cu fermitate. 

Avusesem, dar rămăsese sub cuvertura patului meu de la 

Grand Pacific Hotel. 

— Zi-mi şi mie ce-i cu blestemâăţia asta de miros de-aici? 

— Blestemăţie? Blestemăţie, zici? 

Fleck a adulmecat aerul infect cu aerul entuziast al unui 
cunoscător aplecat asupra unui pahar cu coniac Napoleon, 
apoi a adăugat: 

— Miez uscat de nucă de cocos şi aripi dorsale de rechin. 
Mai ales miezul de nucă. Cic-ar fi foarte bun pentru sănătate. 

— Sunt convins, am replicat eu cu amărăciune. Şi cât ai 
de gând să ne ţii în iadul ăsta? 

— Nu există schooner mai bun..., a început iritat Fleck, pe 
urmă s-a întrerupt. O să vedem. Poate câteva ore, nu ştiu. O 
să primiţi micul dejun la opt. 

A luminat cu lanterna în jurul lui prin cală şi a continuat pe 
un ton de scuză: 

— Nu ni se întâmplă prea des să primim la bord femei, în 
special de felul dumitale, domniţă. Poate că ne-am fi dat mai 
multă osteneală cu curăţenia. Să nu care cumva să dormiţi 
desculți. 

— De ce? am întrebat eu ritos. 


32t. 

— Libărci, a explicat el scurt. Se dau în vânt după tălpile 
picioarelor. 

A mişcat lanterna brusc într-o parte şi a surprins două 
insecte monstruoase, roşcat-maronii, cu aspect de cărăbuş şi 
lungi de vreo câţiva centimetri buni, care s-au făcut nevăzute 
aproape imediat. 

— A...atât de mari? a şoptit Marie Hopeman. 

— Din pricina nucii de cocos şi a motorinei, ne-a lămurit 
Henry pe un ton lugubru. Hrana lor preferată, în afară de 
D.D.T. Le dăm cu de-ăla găleți întregi. Şi ăştia nu-s decât 


dintre cei mici. Părinţii lor ştiu că nu e bine să iasă la iveală 
când sunt oameni prin preajmă. 

— Ajunge, 1-a întrerupt brusc Fleck, vârându-mi lanterna 
în mână. la asta. O să ai nevoie de ea. Ne vedem mâine 
dimineaţă. 

Henry a aşteptat până când Fleck a scos capul pe orificiul 
tambuchiului, apoi a împins în spate câteva traverse culisante 
care mărgineau culoarul central. A arătat cu capul spre 
platforma din lăzi înaltă de un metru douăzeci, expusă astfel. 

— Culcaţi-vă aici, a spus el scurt. în altă parte n-aveţi 
unde. Pe mâine dimineaţă. 

Acestea fiind zise a plecat şi, câteva clipe mai târziu, trapa 
s-a închis în urma lui. 

Şi uite-aşa, fiindcă în altă parte n-aveam unde, am dormit 
pe. platforma înaltă, ghemuiţi umăr lângă umăr. Sau, mai 
exact, Marie a dormit. Eu aveam alte lucruri la care să mă 
gândesc. 


CAPITOLUL 2 
Marţi 8:30 a.m. - 7 p.m. 


A dormit senin, nemişcată ca un mort, mai bine de trei 
ore, respirând atât de liniştit că abia dac-am auzit-o. O dată 
cu trecerea timpului, ruliul schoonerului a devenit tot mai 
pronunţat până când, după o smucitură deosebit de violentă, 
s-a trezit surprinsă şi s-a holbat la mine cu nişte ochi care 
reflectau derula şi o undă de teamă. Apoi, în timp ce se ridica 
în capul oaselor, gândurile i s-au limpezit. 

— Bună. a spus ea. 

— 'Neaţa. Te simţi mai bine? 

— Mmm. S-a agăţat de o traversă pe când o nouă 
smucitură violentă a făcut să se rostogolească prin cală- 
câteva cutii. Dar 11-0 să mă ţină mult dacă mai continuă aşa. 
Ştiu că e neplăcut, clar n-am ce face. Cât o fi ora? Văd că 
ceasul tău arată opt şi jumătate. Afară trebuie să fie plină zi. 
Mă-ntreb încotro ne-om fi îndreptând. 

— Spre nord sau spre sud. Nu mergem nici în spirală, nici 
în zigzag, ceea ce înseamnă că valurile ne lovesc 
perpendicular pe axul navei. Nu prea mai ţin eu minte 
chestiile de geografie, dar ştiu sigur că în perioada asta a 
anului alizeul de est creează o hulă de la vest la est. Deci, 
nord sau sud. 


34t. 

Cu trupul țeapăn, am coborât de pe lăzi şi am pornit spre 
prova de-a lungul culoarului central, spre locul unde fuseseră 
lăsate cele două spaţii înguste pentru a permite pătrunderea 
aerului de la gurile de ventilaţie. M-am strecurat pe rând în 
fiecare dintre ele şi am pipăit pereţii laterali ai vasului, cât 
mai sus. Peretele de la babord era fără doar şi poate mai cald 
decât cel de la tribord. Asta însemna că ne deplasam 
aproximativ spre sud. Zona de uscat cea mai apropiată în 
direcţia aceea era Noua Zeelandă, situată cam la o mie şase 
sule de kilometri depărtare. Am pus la dosar această 


informaţie utilă şi tocmai mă pregăteam să plec de acolo 
când am auzit slab, dar inconfundabil, nişte voci venite de 
sus. Am tras o cutie de lângă traversa de care se sprijinea şi 
m-am urcat în picioare pe ea, lipindu-mi obrazul de baza gurii 
de ventilaţie. 

De bună seamă că ventilatorul se afla,în imediata 
apropiere a cabinei-radio, iar deschiderea sa în formă de 
trompetă,îl făcea să fie un instrument perfect pentru 
colectarea şi amplificarea undelor acustice. Auzeam ţăcănitul 
constant al manipulatorului morse şi, suprapus peste el, o 
discuţie între doi oameni, clar de parcă aceştia s-ar fi aflat la 
nici un metru de mine. Habar n-aveam despre ce vorbeau 
fiindcă foloseau o limbă total necunoscută mie. După vreo 
două minute am sărit jos, am pus cutia la loc şi m-am întors la 
Marie. 

— De ce-ai stat atâta? m-a întrebai ca pe un ton acuzator. 

Nu se simţea deloc fericită în văgăuna aceea neagră şi 
urât mirositoare. Nici eu. 

— Scuze. Dar ai putea să-mi fii recunoscătoare pentru 
întârziere. Am aflat că mergem spre sud, dar, şi mai 
important,, am aflat că putem auzi ce vorbesc oamenii de pe 
punte. 

l-am povestit cum am descoperit asta şi ea a încuviinţat 
din cap. 

— S-ar putea să fie o chestie foarte utilă. 

Ar putea să ne fie mai mult decât utilă, am spus eu. [i-e 
foame? 

— Păi, ce să zic. (A făcut o grimasă şi s-a frecat cu mâna 
pe stomac.) Nu numai că n-aş fi bună de marinar, dar mai e şi 
mirosul înfiorător de-aici. 

— Se vede treaba că ventilatoarele alea nu-s bune de 
nimic, am admis eu. Dar poate că n-ar strica nişte ceai. 

Am mers la prova şi am atras atenţia asupra mea, aşa 
cum procedasem şi cu câteva ore în urmă, lovind în peretele 
despărțitor. M-am întors şi, după nici un minut, tambuchiul s-a 
deschis. 

Am clipit în valul de lumină orbitoare care a inundai brusc 
cala, apoi m-am tras înapoi când am văzut că cineva coboară 
scara. Un bărbat cu obrajii scofâlciţi, uscăţiv şi posomorât. 


— Ce-i cu gălăgia asta? a întrebat Henry agasat. 

— Ne-aţi promis ceva la micul dejun, i-am adus eu aminte. 

— Păi da, v-am promis. Micul dejun în zece minute. 

După care a plecat, închizând trapa după el. 

Într-un timp mai scurt decât cel promis de Henry, trapa s- 
a deschis din nou şi un tânăr scund şi solid, brunet, cu părul 
creţ ciufulit într-un mod grotesc, a coborât sprinten scara, 
purtând într-o mână o tavă de lemn uzată. Mi-a adresat un 
rânjet plin de voioşie, a mers de-a lungul culoarului şi a 
aşezat tava pe lăzi, lângă Marie, luând rapid un capac din 
cositor de pe un vas, cu aerul unui maestru-bucătar care-şi 
prezintă ultima creaţie. M-am uitat la substanţa cafenie şi 
lipicioasă. Mi s-a părut că disting boabe de orez şi fărâme de 
nucă de cocos. 

— Ce-i asta? am întrebat eu. Gunoiul de săptămâna 
trecută? 

— Budincă Dalo, sir. E foarte bună. 

Arătând spre oala cu emailul ciobit, a adăugat: 

— Aici c cafeaua. Şi ea e foarte bună. 

A înclinat capul către Marie şi a şters-o la fel de sprinten 
precum sosise. Nu mai e nevoie să precizez că a închis trapa 
după el. 

„Budinca" era o mizerie indigestă şi gelatinoasă, cu gust şi 
consistenţă de clei fiert din piele de vacă. Era pur şi simplu 
necomestibilă, dar nici nu se putea compara cu cafeaua, nişte 
apă de santină călduţă strecurată prin nişte saci de ciment 
vechi. 


36t. 

— Crezi că urmăresc să ne otrăvească? a întrebat Marie. 

Imposibil. In primul rând, nimeni n-ar putea să mănânce . 
porcăria asta. Cel puțin, nici un european n-ar face-o După 
standardele polineziene, probabil că se situează undeva 
alături de caviar. Ei bine, cam ăsta a fost micul dejun. 

M-am întrerupt şi m-am uitat îndeaproape la lada din 
spatele tăvii. 

— Ei, fir-aş al naibii! Nu-mi scapă prea multe, după cum 
văd. N-am stat decât vreo patru ore cu spatele lipit de ea. 


— Ei lasă, că doar n-oi avea ochi la ceafă, a remarcat ea 
judicios. 

N-am dat nici o replică, fiindcă aprinsesem deja lanterna şi 
mă uitam cu atenţie printre scândurile lăzii. 

— Mie mi se pare c-ar fi nişte sticle cu limonadă, sau cam 
aşa ceva. 

Şi mie. lţi faci cumva scrupule privind atacarea proprietăţii 
lui Fleck? a întrebat ea cu delicateţe. 

Am rânjit, am pus mâna pe bâta mea contra, şobolanilor, 
am desfăcut o scândură din capac, apoi am scos o sticlă şi i- 
am dat-o tovarăşei mele de drum. 

— Ai grijă. S-ar putea să fie gin de contrabandă pentru 
uzul băştinaşilor. 

Temerea nu mi s-a confirmat, era suc de lămâie şi încă 
unul excelent. Excelent pentru sete, dar nu prea ţinea loc de 
foame. 

Mi-am scos haina şi am,început să cercetez conţinutul 
calci. 

Căpitanul Fleck părea angrenat într-o afacere complet 
inofensivă: transportul de provizii. Spațiile pe jumătate pline 
dintre cele două şiruri de traverse de pe fiecare latură erau 
ocupate de lăzi cu mâncare şi băutură: carne, fructe şi băuturi 
răcoritoare. Probabil încărca marfa de pe una din insulele mai 
mari înainte de a porni să colecteze miezul de nucă de cocos. 
Părea o ipoteză rezonabilă. Numai că, pe de altă parte. Fleck 
nu părea un om inofensiv. 

Mi-am încropit un mic dejun din carne de vită conservată 
şi pere - Marie a refuzat să se atingă de aşa ceva - după care 
am început să investighez conţinutul lăzilor şi cutiilor stivuite 
până la tavan, între şirurile exterioare de traverse şi pereţii 
vasului. Dar n-am ajuns prea departe. Traversele din acele 
şiruri nu erau culisante, precum cele din interior, oi erau 
prinse în balamale la partea superioară, fiind proiectate să se 
rabată în sus şi spre interior. Ţinând cont că aveau partea de 
jos blocată de lăzile din şirurile interioare, lucrul acesta era 
de-a dreptul imposibil. Am descoperii totuşi că două traverse, 
cele aflate imediat în spatele lăzii cu limonadă, se mişcau 
liber. Le-am studiat partea superioară cu ajutorul lanternei şi 
am constatat că nu aveau balamale care să le prindă de 


plafon. După prospeţimea lemnului din locul unde fuseseră 
prinse în şuruburi, se părea că balamalele fuseseră 
demontate de curând. Am îndepărtat cât am putut de mult 
traversele, am tras de la locul ci lada de sus, fără să-mi frâng 
gâtul - lucru care n-a fost atât de simplu pe cât pare, 
deoarece cutiile erau grele şi ruliul schoonerului destul de 
serios în acel moment - şi am aşezat-o pe platforma unde ne 
petrecusem noaptea. 

Cutia era lungă de şaizeci de centimetri, lată de vreo 
patruzeci şi cinci şi înaltă de treizeci, fiind construită din lemn 
de brad vopsit în galben. Pe fiecare din cele patru colţuri ale 
capacului se vedea semnul distinctiv, în formă de săgeată cu 
deschiderea largă, ce marca obiectele din proprietatea Royal 
Navy?. Deasupra, o inscripţie aproape ştearsă de o linie 
neagră şi groasă spunea: „Fiola militară aeriană". Mai jos se 
puteau citi cuvintele: „Busole cu alcool" şi dedesubt: „Material 
redundant. Aprobat pentru casare", urmată de desenul unei 
coroane, cu aspect cât se poate de oficial. Am desfăcut cu 
oarecare dificultate capacul şi am văzut că inscripţiile nu 
minţeau: şase busole cu alcool, fără număr de serie, ambalate 
în paie şi hârtie albă. 

— Mie mi se pare în regulă, am spus eu. Am mai văzut 
inscripţii din astea. „Redundant" e un eufemism militar pentru 
„depăşit". Se obţine astfel un preţ mai bun de la cumpărătorii 
civili. Se prea poate ca Fleck să se ocupe cu comercializarea 
legală a stocurilor de mărfuri casate ale guvernului. 

— Sau poale că domnul Fleck are un stoc propriu de 


38t 
inscripţii, a remarcat cu scepticism Marie. la să ne uităm şi la 
altă ladă. 

Am dat jos următoarea ladă. Pe ea scria „Binocluri“ şi 
conţinea binocluri. A treia cutie purta şi ea însemnul Flotei 
militare aeriene, aproape, ştearsă, şi inscripţia „Centuri de 
salvare gonflabile (aviaţie)", şi nici de data asta inscripţia nu 
minţea: centuri de salvare de un roşu-aprins, cu încărcătură 
de bioxid de carbon şi nişte cilindri galbeni pe care scria 
„Substanţă pentru îndepărtarea rechinilor". 


2 Marina militară britanică (n.tr.) 


— Ne pierdem timpul, am spus eu. 

Fiind nevoit să-mi menţin echilibrul din pricina raliului pu- 
ternic al schoonerului, ridicatul şi deschiderea cutiilor se 
transformase într-o muncă istovitoare. în plus, căldura din 
cală creştea pe măsură ce soarele se înălța pe cer, iar 
transpiraţia îmi şiroia pe faţă şi pe spinare. 

— Nu-i decât un traficant ordinar de mâna a doua. 

Traficanţii de mâna a doua nu răpesc oameni, a remarcat 
ea caustic. încă una, te rog. Am o presimţire. 

Mi-am reprimat imboldul de a-i spune că era foarte simplu 
să ai presimţiri când nu ai de făcut tu corvoada, am apucat a 
patra ladă din stiva care se micşora constant şi, după ce-am 
constatat cât e de grea, arh aşezat-o lângă celelalte. Aceleaşi 
inscripţii legate de casare ca şi la celelalte, conţinutul fiind: 
„Bujii Champion. 288 bucăţi." După cinci minute şi după ce 
mi-am jupuit vreo cinci centimetri de piele de pe dosul palmei 
drepte, am reuşit să desfac capacul. Marie a evitat cu grijă să 
se uite la mine. Poate că se pricepea să citească gândurile, 
poate că începea să sufere de rău de mare. Dar s-a întors 
când am deschis lada, s-a uitat atent înăuntru şi mi-a aruncat 
o privire. 

— Se pare că dragul nostru căpitan Fleck are propriile 
inscripţii, a murmurat ea. 

— S-ar părea că aşa stau lucrurile, am admis eu. 

Lada era plină de cutii din tablă, care însă nu erau pline cu 
bujii. în lada cu pricina erau destule cartuşiere de mitralieră 
ca să poţi declanşa o revoluţie de proporţii moderate. 

— Povestea asta începe să mă intereseze într-un mod 
deosebit de ciudat. 

— Nu...nu-i nici un pericol? Dacă Fleck... 

— Păi ce-a făcut căpitanul Fleck pentru mine? Dacă vrea, 
n-are decât să vină. 

Am scos afară a cincia ladă, m-am uitat dispreţuitor la 
inscripţia „Bujii" şi am desfăcut capacul folosind o combinaţie 
de pârghii şi şuturi bine alese. Am cercetat cu atenţie în- 
scrisurile de pe hârtia groasă de culoare albastră ce înfăşură 
conţinutul după care am pus capacul la loc cu tot atâta deli- 
cateţe şi grijă pioasă ca un gangster din Chicago, care aşeză 
o coroană de flori pe mormântul ultimei sale victime. 


Ammonal, 25 la sută pulbere de aluminiu! Marie reuşise şi 
ea să arunce o privire pe înscrisul hârtiei. Ce naiba o mai fi şi 
asta? 

— Un exploziv foarte puternic, destul să trimită pe orbită 
schoonerul şi toată lumea de la bord. 

Am ridicat lada la locul ei şi faţa mi s-a umplut de o 
transpiraţie proaspătă când m-am gândit la elanul cu care 
lovisem în ea ca s-o deschid. 

— De asemenea, o substanţă al naibii de delicată. O 
temperatură necorespunzătoare, o manipulare greşită, o 
umiditate excesivă... ei bine, scoate un bubuit impresionant. 
Parcă nu-mi mai place aşa de mult cala asta. 

Am apucat lada cu muniţie şi am pus-o la loc; nici dac-ar li 
fost plină cu fulgi nu mi s-ar fi părut aşa de uşoară. 

— Le pui pe toate la loc? m-a întrebat Marie, uşor 
încruntată. 

— Ţie cum ţi se pare? 

— Eşti speriat? 

— Nu. îngrozit. Nu-i exclus ca în următoarea ladă să găsim 
nitroglicerină sau ceva asemănător. Asta chiar că ar fi o 
chestie: 

Am aranjat la loc toate lăzile şi traversele; apoi am luat 
lanterna şi m-am dus la pupa, să văd ce mai era. Dar n-am 
găsit cine ştie ce. Spre babord, şase butoaie pline cu 
motorină, kerosen , D.D.T. Şi câteva bidoane de doi decalitri. 
dotate cu curele pentru a fi cărate la spate. Mi-am făcut 
socoteala că Fleck avea nevoie de astea când îşi împrospăta 


40t. 
proviziile în vreo insulă izolată, lipsită de facilități de 
încărcare. Pe latura dinspre tribord se găseau vreo două lăzi 
metalice pe jumătate pline cu tot soiul de piese metalice 
ruginile: şuruburi, piuliţe, şuruburi cu ochi, scripeţi, ba chiar 
vreo două cavile de matisit. M-am uitat cu jind la cavile, dar 
le-am lăsat la locul lor. Părea puţin probabil ca Fleck să fi 
trecut eu vederea o astfel de posibilitate, dar chiar şi aşa, o 
cavilă de matisil e considerabil mai lentă decât un glonte. In 
plus, e foarte greu de ascuns. 
M-am întors la Marie Hopeman. Era foarte palidă. 


— N-am găsit nimic acolo. Ai vreo idee despre ce-am 
putea să facem acum? 

— N-ai decât să faci ce vrei, mi-a răspuns ea calm. Mie o 
să mi se facă rău. 

— O, Doamne! 

Am alergat spre cabină, am lovit cu pumnii în peretele 
despărțitor şi am aşteptat să se deschidă trapa tambuchiului. 
Era însuşi căpitanul Fleck, odihnit, cu privirea limpede, 
proaspăt bărbierii şi îmbrăcat în pantaloni de doc alb. 
Politicos, şi-a scos trabucul din gură înainte să vorbească. 

— O dimineaţă splendidă, Bentall. Sunt sigur că... 

— Soţiei mele îi e rău, l-am întrerupt eu. Are nevoie de aer 
curat. Poate să urce pe punte? 

— Rău? a întrebat el pe un ton schimbat. Febră? 

— Rău de mare! am urlat la el. 

— într-o zi ca asta? (Fleck s-a îndreptat pe jumătate şi s-a 
uitat în jur la ceea ce probabil considera a fi o întindere de un 
calm desăvârşit.) O clipă. 

A pocnit din degete, a spus ceva ce mi-a scăpat şi a 
aşteptat până când băiatul care ne adusese micul dejun a 
apărut alergând cu un binoclu în mână. Fără grabă, Fleck a 
făcut o inspecţie de 360 de grade a orizontului, apoi a lăsat 
jos instrumentul optic. 

— Poate să vină sus. Şi tu. dacă vrei. 

Am chemat-o pe Marie şi am lăsat-o să urce înaintea mea 
pe scară. Fleck i-a întins mâna peste marginea trapei şi i-a 
spus cu solicitudine: 

— Am auzit cu regret că nu vă simţiţi prea bine, doamnă 
Bentall. în orice caz, nu arătaţi prea grozav. 

— Sunteţi foarte amabil, domnule căpitan. 

Tonul şi privirea ei m-ar fi secat la ficaţi, dar n-au avut nici 
un efect asupra lui Fleck. A pocnit iarăşi din degete şi băiatul 
a venit cu două şezlonguri cu apărătoare pentru soare. 

— Sunteţi bineveniţi să rămâneţi aici cât doriţi, amândoi. 
Dacă vi se spune să mergeţi jos, trebuie să vă conformaţi fără 
întârziere. S-a-nţeles? 

Am încuviinţat din cap, fără să spun nimic. 

— Bun. Desigur, nu veţi fi atât de proşti încât să încercaţi 
vreo prostie. Prietenul nostru, Rabat, n-a câştigat nici un con- 


curs de tir, dar de la distanţa asta nu prea are cum să rateze 
ţinta. 

Am întors capul şi l-am văzut pe micul indian, tot în negru 
dar fără haină acum, şezând în cealaltă parte a tambuchiului, 
cu puşca sprijinită pe genunchi. Era îndreptată direct spre 
capul meu. iar el se uita la mine cu un jind care nu mi-a picat 
bine deloc. 

— Acum trebuie să vă părăsesc, a urmat Fleck. (A zâmbit, 
arătându-şi dinţii stricaţi şi cafenii la culoare.) Noi, căpitanii 
de nave, avem propriile noastre îndatoriri. Ne vedem mai 
târziu. 

— Ne-a lăsat să ne aranjăm şezlongurile şi s-a dus la 
prova în timoneria aflată dincolo de sala radio. Marie s-a 
întins pe scaun cu un oftat, a închis ochii şi în cinci minute 
culoarea i-a revenit în obraji. După zece minute era pe 
jumătate adormită. Mi-ar li fi plăcut să fac şi eu acelaşi lucru, 
dar colonelului Raine nu i-ar fi fost pe plac asta. „Vigilenţa 
externă, băiete" era avertismentul lui preferat, aşa că m-am 
uitat în jurul meu cu cât mai multă vigilenţă posibil. Numai că 
nu prea existau motive pentru vigilenţă. 

Deasupra, un soare incandescent pe un cer alb-albastru 
decolorat. Spre apus, oceanul verde-albastru. Spre răsărit, 
partea dinspre soare, apa cu reflexe verzi întunecate împinsă 
într-o hulă lungă şi înceată de alizeul cald ce bătea cu 
douăzeci de noduri. Departe, spre sud-est, nişte vagi pete de 
culoare purpurie la orizont, care-ar fi putut fi nişte insule sau, 
la fel de bine, o festă a imaginaţiei mele. lar pe toată 


42t. 
întinderea oceanului nu se vedea nici măcar o singură navă. 
Nici măcar un peşte zburător. Mi-am transferat vigilența 
asupra schoonerului. 

Poate că nu era cel mai jegos Vas de pe cele şapte mări, 
n-am apucat să Ic văd pe toate, dar ar fi fost nevoie de un 
contracandidat serios ca să-l întreacă. Era mai mare, mult mai 
mare decât crezusem, lung de aproape treizeci de metri şi 
fiecare palmă de pe suprafaţa lui era slinoasă, plină de 
gunoaie, nespălată şi nevopsită. Pe unde se mai dăduse cu 
vopsea, se decojise din pricina soarelui. Avea două catarge 


echipate pentru întinderea pânzelor, dar nu se vedea nici o 
pânză prin apropiere, iar între cele două vârfuri de catarg se 
înălța o antenă care se prelungea în jos până la cabina radio, 
cam la şase metri spre prova de locul unde mă aflam. Dincolo 
de uşa deschisă se vedea ventilatorul acoperit de rugină şi, 
mai încolo, un loc care putea fi camera hărților sau cabina lui 
Fleck, dacă nu şi una şi alta. Mai departe, dar la un nivel mai 
înalt, se afla puntea închisă. Am presupus că dincolo de asta. 
sub nivelul punţii, trebuia să fie cabina echipajului. Am 
petrecut aproape cinci minute cercetând cu băgare de seamă 
suprastructura, având sentimentul vag că ceva era în 
neregulă, că era acolo ceva care n-ar fi trebuit să fie. Poate că 
colonelul Raine ar fi sesizat despre ce era vorba, dar eu nu m- 
am prins. Am simţii că mi-am făcut datoria faţă de colonel şi 
nu servea la nimic să-mi ţin în continuare ochii deschişi. Treji 
sau adormiţi, puteau să ne arunce peste bord oricând doreau. 
în ultimele patruzeci şi opt de ore apucasem să dorm doar 
vreo trei. Am închis ochii şi am adormit. 

Când m-am trezit, era spre prânz. Soarele se ridicase 
aproape direct deasupra capului, dar apărătorile şezlongurilor 
erau largi iar alizeul destul de răcoros. Căpitanul Fleck tocmai 
se aşezase pe marginea tambuchiului. Se părea că treaba pe 
care o avusese de făcut se terminase şi nu era deloc greu de 
ghicit natura respectivei ocupaţii: terminase de curând o 
lungă şi dificilă întrevedere cu o sticlă de whisky. Avea ochii 
uşor injectaţi şi, chiar dacă mă aflam la un metru de el în 
direcţia contrară vântului, n-am întâmpinat nici o dificultate 
să-i simt mirosul de scotch. Dar se vede treaba că avusese 
mustrări de conştiinţă sau de altceva, fiindcă adusese cu el o 
tavă cu pahare, o sticlă cu vin de Xerex şi o carafă de piatră. 

— Imediat o să vă trimitem şi ceva de mâncare, a spus el 
cu un ton de parcă-şi cerea scuze. M-am gândit că, înainte de 
masă, ar merge un păhărel. 

— Inî, am mormăit eu cu ochii la carafă. Ce-ai acolo? 
Cianură? 

— Scotch, a replicat el scurt. 

A turnat în două pahare, pe-al lui 1-a secat dintr-o sorbire 
şi a arătat cu capul spre Marie, care stătea întinsă în faţa 


noastră, cu faţa aproape complet ascunsă sub părul răvăşit 
de vânt. 

— Dar doamna Bentall n-o fi vrând? 

— Las-o să doarmă. Are nevoie de somn. Cine-ţi dă ordine 
pentru toată tărăşenia asta, Fleck? 

— Cum? (Şi-a pierdut echilibrul, dar numai pentru o clipă, 
toleranța lui la alcool fiind, se vede treaba, foarte ridicată.) 
Ordine? Ce ordine? Ale cui ordine? 

— Ce-ai de gând să faci cu noi? 

— Abia aştepţi să afli, nu-i aşa, Bentall? 

— Îmi place nespus de mult aici. Nu prea eşti comunicativ, 
după cum văd. 

— Hai, mai ia un pahar. 

— Nici nu l-am început pe primul. Cât timp mai ai de gând 
să ne ţii aici? 

A reflectat un moment la asta, apoi a rostit rar: 

— Nu ştiu. Nu eşti prea departe de adevăr, nu eu ţin 
frâiele în povestea asta. Era într-adevăr cineva foarte 
nerăbdător să te vadă. (A mai dat pe gât o duşcă de whisky.) 
Dar acum nu mai e aşa de sigur. 

— Era mai bine să-ţi fi spus asta până să ne iei de la hotel. 

— Păi atunci nu ştia. Am vorbit prin radio, acu vreo cinci 
minute. Revine la ora nouăsprezece fix. Atunci o să afli şi 
răspunsul. Sper c-o să-ţi placă. 

Vocea lui avea ceva sumbru, care nu mi s-a părut deloc 
încurajator. Şi-a mutat privirea spre Marie, s-a uitat la ea 
vreme îndelungată fără să spună nimic, apoi s-a foit şi a spus: 


44t. 

— Ai o fețişoară pe cinste, Bentall. 

— Sigur. E soția mea, Fleck. Uită-te în altă parte. 

S-a întors încet şi s-a uitat la mine, cu o expresie dură şi 
rece pe chip. Expresie care mai sugera şi altceva, numai că 
nu reuşeam să-mi dau seama. 

— Dac-aş fi cu zece ani mai tânăr sau măcar cu vreo 
jumate de sticlă mai treaz, a spus el fără animozitate, te-aş fi 
lăsat fără incisivi pentru chestia asta, Bentall. Şi-a lăsat 
privirea să alunece peste strălucirea orbitoare a oceanului, 
uitând de paharul din mână. Fiica mea e doar cu vreun an sau 


doi mai tânără decât ea. Chiar acum e la Universitatea 
California. La Arte Moderne. Crede că babacu' ei e căpitan în 
marina militară australiană. (Cu un gest al mâinii, a făcut să 
se rotească lichidul din pahar.) Poate că-i mai bine să creadă 
în continuare asta, poate că-i mai bine că n-are să mă mai 
vadă niciodată. Dar dacă aş şti că n-am s-o mai văd 
niciodată... 

M-am prins. N-oi fi eu Einstein, dar nu e nevoie să fiu poc- 
nit peste cap de mai multe ori ca să văd ceea ce e evident. 
Soarele ardea mai fierbinte ca oricând, dar nu-mi mai era 
cald. N-am vrut să-şi dea seama că vorbise şi cu mine, nu 
numai cu el însuşi, aşa că am spus: 

— Nu-i aşa că nu eşti australian, Fleck? 

— Nu sunt? 

— Nu. Vorbeşti ca un australian, dar e un accent căpătat. 

— Sunt la fel de englez ca şi line, a bombănit el. Dar 
căminul meu e în Australia. 

— Cine plăteşte pentru toate astea, Fleck? 

S-a ridicat brusc în picioare, a adunai paharele goale şi sti- 
clele şi a plecat fără să mai spună nici un cuvânt. 

Abia pe la cinci şi jumătate după-amiaza Fleck a venit să 
ne spună să coborâm. Poate că observase vreun vas la 
orizont şi n-a vrut să rişte să fim văzuţi dacă nava respectivă 
s-ar fi apropiat prea mult, după cum nu-i exclus să fi 
considerai că stătusem destul pe punte. Perspectiva 
întoarcerii în văgăuna aia împuţită nu ne făcea nici o plăcere, 
dar în afară de faptul că amândoi domnisem mai toată ziua şi 
ne simţeam iarăşi odihniţi, nu ne-am împotrivit prea mult să 
mergem. Spre sfârşitul după-amiezii, nori cumulus negri se 
furişaseră dinspre răsărit şi acoperi seră soarele, răcind aerul 
şi anunțând apropierea ploii. După toate aparențele, avea să 
fie o noapte lungă şi mizerabilă. Genul de noapte care i se 
potrivea ca o mănuşă căpitanului Fleck. lar eu speram să fie o 
noapte care nouă să ni se potrivească şi mai bine. 

Trapa tambuchiului s-a închis în urma noastră şi zăvorul a 
fost închis. Marie s-a cutremurat uşor şi şi-a strâns braţele în 
jurul trupului. 


— Ei bine, urmează o nouă noapte la Ritz. Ar fi trebuit să 
ceri nişte baterii noi... lanterna aia n-o să ne ţină toată 
noaptea. 

— Nici n-o să fie nevoie. Intr-un fel sau altul, ne-am 
petrecut ultima noapte pe tomberonul ăsta plutitor. O să 
plecăm de-aici în seara asta, imediat ce se întunecă. Dac-ar fi 
după Fleck, am pleca cu nişte fiare atârnate de picioare. Dac- 
ar fi după mine. am pleca fără acele greutăţi suplimentare. lar 
dac-ar fi să pariez, aş miza pe Fleck. 

— Cum adică? a şoptit ea. Ai...ai zis că n-o să păţim nimic. 
Adu-ţi aminte de toate motivele pe care mi le-ai înşirat astă- 
noapte, când am ajuns pe vas. Ai spus că Fleck nu-i un 
ucigaş. 

— Şi în continuare cred la fel. Oricum, nu-i stă în fire. A 
băut toată ziua, încercând să-şi înece conştiinţa în alcool. Dar 
există destule lucruri care pot determina un om să acţioneze 
împotriva voinţei sale, chiar şi să ucidă: ameninţări, şantaj, 
nevoia disperată de bani. Am stat de vorbă cu el în timp ce 
dormeai. Se pare că cel care a vrut să mă aducă până aici nu 
mai are nevoie de mine. Pentru ce m-a vrut nu ştiu. clar se 
pare că scopul a fost atins şi fără mine. 

— Ţi-a spus că...că noi... 

— Nu mi-a spus nimic. N-a zis decât că persoana care a 
pus la cale această răpire a ajuns la concluzia că nu mai are 
nevoie de mine... de noi. Hotărârea finală va fi transmisă la 
şapte, dar după cum a vorbit Fleck, nu-i greu de ghicit cam 
care va fi ea. Cred că i-ai picat cu tronc bătrânului Fleck. A 


46t. 
vorbit despre tine, implicit, ca şi cum ai aparţine deja 
trecutului. Foarte mişcător, foarte melancolic. 

Mi-a pus mâna pe braţ, s-a uitat la mine cu o expresie 
stranie, aşa cum n-am mai văzut până atunci şi mi-a spus 
simplu: 

— Sunt speriată. E ciudat. Dintr-o dată. privesc spre viitor, 
nu-l văd şi mă simt speriată. Tu eşti? 

— Fireşte că sunt speriat, am spus iritat. Tu ce crezi? 

— Nu cred că eşti, vorbeşti şi tu aşa. Ştiu că nu-ţi e frică... 
In orice caz, nu de moarte. Nu c-ai fi mai viteaz decât noi 


ăştialalţi, dar dacă moartea ti-ar ieşi în drum, ai fi atât de 
ocupat să calculezi, să plănuieşti, să pui la cale stratageme, 
să găseşti un mod de a o înfrânge încât n-ai observa-o că se 
apropie decât într-o manieră pur teoretică. Chiar şi acum 
cauţi o astfel de modalitate şi eşti sigur că o vei înfrânge. 
Pentru tine moartea, fie ea una care ar putea fi evitată cu o 
şansă de una la un milion, ar fi o insultă supremă. 

A zâmbit către mine, cu oarecare sfială, apoi a continuat: 

— Colonelul Raine mi-a vorbit mult despre tine. Mi-a spus 
că, atunci când situaţia e totalmente disperată şi n-a mai 
rămas nici o speranţă, e cât se poale de firesc pentru un om 
să accepte inevitabilul, dar nu şi pentru tine. Şi asta nu pentru 
că ar exista vreun element pozitiv, ci numai fiindcă n-ai şti 
cum să te împaci cu gândul de a te da bătut. El crede că eşti 
singurul om de care i-ar putea fi teamă vreodată, căci şi dac- 
ai fi legat de un scaun electric şi călăul ar fi cu mâna pe 
întrerupător, tu tot te-ai gândi la o modalitate să ieşi basma 
curată. 

în timp ce vorbea, mi-a răsucit absentă un nasture de la 
cămaşă până când n-a lipsit mult să se desfacă, dar n-am 
spus nimic: un nasture în plus sau în minus n-avea să conteze 
prea mult în noaptea aceea. S-a uitat la mine şi a zâmbit iar 
ca să elimine nuanţa ofensatoare din cuvintele ei: 

— Cred că eşti un bărbat foarte arogant. Cred că eşti un 
om cu o credinţă nestrămutată în propria-i persoană. Dar într- 
una din zilele astea ai să te confrunţi cu o situaţie în care 
încrederea în sine n-o să-ţi mai fie de nici un folos. 

— la aminte la ce-ţi spun, am replicat eu cu răutate. Ai 
uitat să adaugi: „la aminte la ce-ţi spun". 

Zâmbetul i s-a stins şi s-a întors într-o parte în momentul 
când trapa s-a deschis. Era băiatul fijian cu pielea ciocolatie, 
care venise să ne aducă nişte supă, un soi de mâncare şi 
cafea. A venit şi a plecat fără o vorbă. 

M-am uitat la Marie. 

— De rău augur, nu ţi se pare? 

— La ce te referi? a întrebat ea cu răceală. 

— La amicul nostru fijian. De dimineaţă, un rânjet de la o 
ureche la cealaltă; acum, o expresie de chirurg care a ieşit să- 
ţi spună că i-a alunecat bisturiul. 


— Şi? 

— Nu stă în firea lucrurilor, i-am explicat eu răbdător, să 
spui bancuri, să cânţi şi să dansezi când aduci condamnatului 
ultima masă. La penitenciarele mai de soi o asemenea 
practică n-ar fi privită cu ochi buni. 

— Aha. a spus ea fără intonaţie. înţeleg. 

— Vrei să guşti din chestia asta? am continuat eu. Sau s-o 
arunc pur şi simplu? 

— Ştiu şi eu? a replicat ea cu îndoială. N-am mai mâncat 
de douăzeci şi patru de ore. Am să-ncerc. 

încercarea a meritat efortul. Supa a fost bună, mâncarea 
şi mai bună iar cafeaua - excelentă. Bucătarul avusese o 
revenire miraculoasă din străfundurile în care se coborâse în 
dimineaţa aceea. Sau poate că-l împuşcaseră pe bucătarul cel 
vechi. Trebuia să mai reflectez la problema asta. Mi-am golit 
ceaşca de cafea şi m-am uitat la Marie. 

— Bănuiesc că ştii să-noţi? 

— Nu prea bine, a spus ea şovăielnic. Mă ţin la suprafaţă. 

— Cu condiţia ca de picioare să nu-ţi atârne nişte fiare. 
Am încuviinţat din cap. E bine şi-aşa. Vrei să tragi un pic cu 
urechea până termin eu o trebuşoară? 

— Bine'nţeles. 

Vroia să-mi dea de înţeles că mă iertase. Am mers spre 
prova şi am dat jos două lăzi pe care să se poată urca, chiar 
sub deschiderea ventilatorului de la babord. 

— N-o să-ţi scape prea mult din ce-or să vorbească cei de 
pe punte, am spus eu. Ai s-auzi, mai ales, tot ce-o să se spună 


48t. 
în sau aproape de sala radio. Cred că n-o să fie cine ştie ce 
înainte de şapte, dar nu se ştie niciodată. Mă tem c-o să faci 
ceva cârcei la ceafă, dar imediat ce termin te eliberez din 
post. 

Am lăsat-o acolo şi m-am întors la capătul dinspre pupa al 
calei. Am urcat trei trepte pe scara metalică şi am făcut o 
evaluare aproximativă a distanţei dintre ultima treaptă şi 
capacul tambuchiului. Pe urmă m-am dat jos şi am început să 
scotocesc în cutiile metalice din colţul de la tribord, până 
când am găsit un întinzător cu manşon care-mi convenea, am 


ales două traverse groase din lemn pe care le-am ascuns în 
spatele unor lăzi. 

Întors la platforma din lăzi de lemn unde ne petrecuserăm 
noaptea, am dat la o parte cele două traverse desfăcute din 
şirul exterior, am coborât cu grijă cutiile cu busole şi binocluri, 
le-am împins într-o parte, apoi am dat jos cutia cu centuri de 
salvare model aviatic şi i-am golit conţinutul. 

Cu totul erau douăsprezece centuri din cauciuc şi cânepă 
impregnată, cu curele din piele în locul celor din plastic, mai 
des întâlnite. în plus faţă de butelia de CO, şi cilindrul cu sub- 
stanţă pentru alungarea rechinilor, fiecare centură era dotată 
cu câte un cilindru etanş la apă cu un cablu care ducea la un 
beculeţ roşu, fixat pe cureaua pentru umărul stâng. De bună 
seamă că în cilindru se afla o baterie. Am apăsat micul între- 
rupător de pe una dintre ele şi becul s-a aprins imediat, 
răspândind o lumină roşie puternică, semn că echipamentul, 
deşi depăşit moral, nu era foarte vechi. Totodată, era un 
indiciu de bun augur privind eficienţa de operare a gazului şi 
etanşeitatea centurilor umflate. Dar nu era cazul să las ceva 
la voia întâmplării: am luat la nimereală patru centuri şi am 
acţionat butonul de declanşare la prima dintre ele. 

Şuieratul imediat al gazului comprimat n-a fost chiar aşa 
de puternic, presupun, dar în spaţiul acela închis părea că 
toată lumea de la bordul schoonerului avea să-l audă. în mod 
cert Marie 1-a auzit, căci a sărit de pe ladă şi a venit repede 
în conul de lumină răspândit de lanterna suspendată. 

— Ce-i asta? a întrebat ea repede. Ce-a scos zgomotul 
asta? 

— N-au fost nici şobolani, nici şerpi, nici niscai inamici de 
ultimă oră, am liniştit-o eu. Şuieratul încetase deja şi i-am 
prezentat pentru inspecţie o centură de salvare rotundă, 
ţeapănă şi complet umflată. O simplă testare. Pare în regulă. 
Am să mai verific una sau două, dar am să-ncerc să micşorez 
zgomotul. Ai auzit ceva pân-acum? 

— Nimic. Mai exact, pălăvrăgeală cât cuprinde, Fleck şi 
australianul ăla. Dar s-a vorbit mai ales despre hărţi, cursuri, 
insule, încărcături - chestii din astea. Şi despre prietenele lor 
din Suva. 

— Asta trebuie să fie interesant. 


Nu şi după cum povestesc ei. a replicat ea înţepai. 

îngrozitor, am admis eu. Exact ce spuneai astă-noapte. 
Bărbaţii sunt toţi la fel. Ar fi mai bine să te-ntorci, să nu-ţi 
scape ceva. 

Mi-a aruncat o privire lungă şi mustrătoare, dar eram 
ocupai cu testarea celorlalte centuri. înăbuşind zgomotul sub 
două pături şi perne. Toate au funcţionat perfect şi când, 
după zece minute, nici una n-a dat semne de dezumflare, am 
tras concluzia că existau toate şansele ca şi celelalte să fie cel 
puţin la fel de bune. Am ales alte patru centuri, le-am ascuns 
după nişte cutii, le-am dezumflat pe cele încercate şi le-am 
pus în cutie alături de celelalte. Un minut mai târziu, 
aşezasem la loc toate traversele şi cutiile. 

M-am uitat la ceas. Mai rămăsese un sfert de oră până la 
şapte. Abia dacă mai aveam timp suficient. M-am dus din nou 
la pupa şi am cercetat cu lanterna canistrele de apă: curelele 
de cânepă pentru transport erau solide, carcasa concavă 
pentru a se mula pe spinare, capacul cu diametrul-de 
doisprezece centimetri era asigurat cu un resort iar în partea 
de jos fusese prevăzut un robinet. Păreau a fi în bună stare. 
Am tras din colţ două canistre, am desfăcut capacele şi am 
constatat că erau aproape pline. Am închis capacele şi le-am 
zgâlţâit cât am putut de tare. N-a curs nici un pic de apă: erau 
complet etanşe. Am deschis robinetele la maxim, am lăsat 
apa să se scurgă pe punte - în fond, nu era vaporul meu - 
apoi, după ce s-au golit cât s-a putut, le-am şters la interior cu 
o cămaşă uscată din valiza mea. în fine, m-am dus spre 


50t. 
prova, la Marie. 

— Ai prins ceva? am şoptit eu. 

— Nimic. 

— Preiau eu postul. Uite lanterna. Nu ştiu de ce-am putea 
să ne ciocnim noaptea în Oceanul Pacific, dar e posibil ca cen- 
turile alea să se deterioreze în momentul impactului sau să se 
dovedească defecte din pricina vechimii. Prin urmare, m-am 
gândit să luăm cu noi două canistre goale de apă. Au un nivel 
ridicat de flotabilitate, mult mai mare decât avem noi nevoie, 
aşa că mi-am zis să transportăm în ele şi nişte haine, vezi şi 


tu de ce-ai avea nevoie. Nu sta toată noaptea să te hotărăşti 
ce să iei. Apropo, ştiu că multe femei poartă prin geantă 
pungi de plastic, pentru ambalat diverse. Ai vreuna? 

— Una sau două. 

— Să laşi una afară, te rog. 

— în regulă, a spus ea. Apoi, după o scurtă ezitare: Nu 
prea mă pricep eu la navigaţie, dar am impresia că în ultima 
oră vasul nostru a schimbat direcţia cel puţin o dală. 

— Zău? Şi cum ai ajuns la concluzia asta? 

— Bătrânul lup de mare Bentall, foarte îngăduitor cu 
„oamenii de uscat". 

— Păi, nu ne mai legănăm, nu? Valurile vin dinspre pupa. 
Şi e a doua sau a treia schimbare pe care-am observat-o. 

Avea dreptate, hula se domolise considerabil şi puţinul 
rămas venea dinspre pupa. Dar n-am acordat prea multă 
atenţie acestui fapt, ştiind că noaptea alizeul înceta să mai 
sufle iar curenţii locali puteau determina tot soiul de mişcări 
sinuoase ale apei. Părea că nu merită să-mi fac griji din 
pricina asta. După plecarea ei m-am apropiat cât mai mult de 
plafon. 

La început n-am putut să-aud decât un răpăit violent pe 
radiator, un răpăit care devenea tot mai violent şi mai 
persistent cu fiecare secundă scursă. Ploua, şi încă foarte 
puternic. Lăsa impresia unei ploi care avea de gând să 
continue multă vreme. Şi eu şi Fleck aveam motive să fim 
mulţumiţi din pricina asta. 

Deodată am auzit vocea lui Fleck. Mai întâi un tropăit de 
paşi grăbiţi, apoi vocea lui Fleck. Am bănuit că stătea chiar în 
pragul uşii de la sala radio. 

— E timpul să-ţi pui căştile, Henry. 

Vocea reverbera şi căpăta un timbru metalic straniu prin 
trecerea de-a lungul ventilatorului în formă de pâlnie, dar se 
auzea foarte clar. 

— Exact conform orarului. 

— Mai sunt şase minute, şefu'. 

Henry, aşezat la consola radio, trebuie să se fi aflat la un 
metru şi jumătate de Fleck, totuşi vocea lui se auzea aproape 
la fel de distinct: proprietăţile de amplificare ale ventilatorului 
erau remarcabile. 


— Nu contează. Reglează frecvenţa. 

Mi-am lipit urechea de ventilator până când mi s-a părut c- 
aş fi ajuns pe la jumătatea lui, dar n-am auzit nimic altceva. 
După vreo două minute, m-am simţit tras de mânecă. 

— Am terminat, mi-a spus ea cu glas scăzut. [ine 
lanterna. 

— In regulă. 

Am sărit jos, am ajutat-o să se urce şi am murmurat: 

Pentru nimic în lume să nu te mişti de-aici. Chiar în 
momentul ăsta, amicul nostru Henry ascultă dispoziţiile finale. 

Mai aveam de făcut câteva trebuşoare şi după trei-patru 
minute am reuşit să termin. Am îndesat o pătură în punga de 
plastic, pe care-am legat-o la gură cât mai bine. Chestia asta 
m-a transformat într-un optimist desăvârşit. De pătura cu 
pricina erau ataşaţi o droaie de „dacă". Dacă reuşeam să 
deschidem trapa, dacă reuşeam să părăsim vasul fără să fim 
prea rău ciuruiţi de gloanţe, dacă nu ne înecam în continuare, 
dacă nu eram mâncaţi de vii de către rechini, baracude sau 
cine ştie ce alte vietăţi ar mai fi putut să poftească la noi, 
atunci părea o idee bună să avem o pătură îmbibată de apă 
ca să ne ferim de insolaţie a doua zi. Dar nu vroiam să fiu 
nevoit să am de-a face cu greutatea ei augmentată de apă în 
timpul nopţii. De aici, punga de plastic. Am legat punga de 
una dintre canistre şi tocmai terminasem de băgat câteva 
haine şi nişte ţigări în acelaşi recipient când Marie a venit la 
pupa şi s-a oprit lângă mine. 

Fără preambul şi cu o voce calmă, lipsită de teamă, a 


52t 
spus: 
— Nu mai au nevoie de noi. 
— Ei bine, cel puţin pregătirile mele n-au fost zadarnice. 
Au discutat problema? 

Da, de parc-ar fi discutat despre starea vremii. Cred că 
te-nşeli în privinţa lui Fleck. N-ar sta prea mult pe gânduri să 
se descotorosească de oricine. După cum vorbea, părea doar 
o problemă interesantă. Henry l-a întrebai cum o să scape de 
noi iar Fleck a spus: „Hai s-o facem frumos, liniştii şi civilizat. 
Le spunem că şeful s-a răzgândit şi că trebuie să-i ducem cât 


mai urgent la destinaţie. Ne facem că am uitat şi i-am iertat. îi 
aducem sus în cabină să le dăm ceva de băut, le strecurăm în 
pahare picăturile de adormit şi pe urmă îi aruncăm frumuşel 
peste bord." 

— Un individ fermecător. Ne înecăm în pace şi chiar dacă 
ieşim pe undeva la suprafaţă, n-o să avem nici o gaură de 
glonţ care să-i facă pe oameni să pună întrebări. 

— Dar o autopsie poate oricând dovedi prezenţa otrăvii 
sau a narcoticelor... 

— Orice autopsie efectuată pe noi, am întrerupt-o eu cu 
brutalitate, s-ar face fără ca medicul legist să-şi scoată 
mâinile din buzunare. Dacă nu e nici un os rupt. n-ai cum să 
determini cauza morţii a două schelete curate şi strălucitoare, 
fiindcă asta va rămâne după ce locuitorii adâncurilor vor fi 
terminat cu noi. Sau te pomeneşti că rechinii mănâncă şi 
oase! N-am de un' să ştiu. 

— Chiar e nevoie să vorbeşti aşa? a întrebai ea cu răceală. 

— Nu-ncerc decât să mă înveselesc. l-am întins două 
centuri de salvare. Ajustează curelele în aşa fel încât să le 
poţi purta pe amândouă în jurul taliei, una peste alta. Ai grijă 
să nu loveşti din greşeală supapa pentru CO>. Aşteaptă să 
ajungi mai întâi în apă şi după aia o umili. 

Deja îmi petreceam pe umeri curelele. Văzând-o că 
întârzie cu operaţiunea de ajustare, i-am spus: 

— Grăbeşte-te, te rog. 

— Nu-i nici o grabă, a replicat ea. Henry a zis: „Presupun 
că va trebui să aşteptăm vreo două ore până să facem ceva", 
la care Fleck i-a răspuns: „Da, cel puţin." Poate c-or să 
aştepte până se face întuneric de-a binelea. 

Sau poate că nu vor ca membrii echipajului să vadă ceva. 
Motivele nu contează. Important e că întârzierea aia de două 
ore se referă la momentul când intenţionează să se desco- 
torosească de noi. în schimb, pot să vină să ne ia în orice 
clipă. Şi pierzi din vedere faptul că, atunci când or să 
descopere că am dispărut, or să înceapă imediat să ne caute. 
N-am nici un chef să fiu călcat de un schooner, tăiat în bucăţi 
de o elice sau folosit ca ţintă la nişte exerciţii de tragere cu 
arma. Cu cât plecăm mai repede, cu atât mai mari sunt 


şansele să nu mai dea de noi când or să descopere-dispariţia 
noastră. 

— La asta nu m-am gândit, a recunoscut ea. 

— E aşa cum ţi-a spus colonelul, i-am zis eu. Bentall se 
gândeşte la toate. 

N-a considerat că replica mea ar merita vreun comentariu 
aşa că am terminat cu aranjatul centurilor în tăcere. l-am dat 
lanterna şi i-am cerut s-o ţină îndreptată în sus în timp ce eu 
m-am urcat pe scară cu întinzătorul şi cele două scânduri din 
lemn de esenţă tare şi m-am apucat să desfac trapa. Am pus 
o scândură pe ultima treaptă, am fixat un capăt al 
întinzătorului pe lemn direct deasupra treptei şi am desfăcut 
şurubul cu ochi până când s-a proptit ferm de cealaltă 
scândură, pe care o plasasem sub trapă, ca să dispersez 
sarcina. Auzeam răpăitul furios al ploii pe trapă şi perspectiva 
iminentă a udării până la piele m-a făcut să mă înfior fără voia 
mea. Chestia mi s-a părut tare caraghioasă când am ajuns să 
mă gândesc că, peste câteva secunde, aveam să fiu mult mai 
ud. 

Forţarea trapei a fost simplă. Ori lemnul capacului era 
vechi şi uscat, ori şuruburile care fixau zăvorul ruginiseră, 
pentru că n-a trebuit să rotesc decât de vreo cinci-şase ori tija 
centrală a întinzătorului, timp în care şuruburile cu ochi, 
având filete orientate invers, se depărtau tot mai mult, când 
am auzit primul pârâit al lemnului care ceda şi crăpa în aşchii. 
După încă cinci-şase rotații, brusc n-am mai simţit nici o 
rezistenţă. Zăvorul s-a desprins cu totul şi drumul spre 


54t 
libertate era liber... mai exact, cu condiţia ca Fleck şi amicii 
lui să nu aştepte răbdători la ieşire, gata să-mi zboare creierii 
imediat ce capul meu ar fi depăşit nivelul tambuchiului. Nu 
era decât o singură cale pentru a vedea cum stau lucrurile. 
Nu mă atrăgea prea mult, dar cel puțin era logică. Trebuia să- 
mi scot afară capul şi să văd ce se-ntâmplă cu el. 

Am lăsat jos scândurile şi întinzătorul, m-am asigurat că 
cele două canistre se aflau la îndemână, i-am şoptit lui Marie 
să stingă lanterna, am întredeschis capacul câţiva centimetri 
şi am pipăit cu prudenţă locul în căutarea zăvorului. Era chiar 


acolo unde trebuia să fie: pe capac. L-am lăsat uşurel pe 
punte, mi-am îndoit spatele în timp ce urcam încă două 
trepte, am apucat cu degetele marginea capacului şi mi-am 
îndreptat într-o singură mişcare spatele şi braţul, astfel încât 
capacul prins în balamale s-a ridicat brusc la verticală şi am 
înălţat brusc capul la o jumătate de metru peste nivelul 
punţii. Nici o jucărie cu resort n-ar fi acţionat mai rapid. 
Nimeni nu m-a împuşcat. 

Nu m-a împuşcat nimeni pentru că nu era nimeni prin 
preajmă care să tragă în mine, şi asta pentru că nimeni, în 
afară de un imbecil de un soi aparte, nu s-ar fi aventurat pe 
puntea aia fără un motiv absolut stringent. Chiar şi într-o 
atare situaţie, ar fi avut nevoie de o ţinută blindată. Dac-aţi fi 
fost dispuşi să staţi la baza cascadei Niagara şi să vă spuneţi 
că nu era decât o ploaie nevinovată, atunci în noaptea aia 
ploua. Dacă cineva o să reuşească vreodată să inventeze o 
mitralieră care, în loc de gloanţe, să folosească apă, am să 
ştiu exact cum e să se tragă în tine cu aşa ceva. Picături 
enorme de apă rece, atât de apropiate încât ai fi zis că 
alcătuiesc un zid solid, se abăteau asupra schoonerului cu o 
ferocitate şi o intensitate pe care nu le-aş fi crezul posibile. 
Picăturile acelea uriaşe, căzând cu viteza unor ghiulele, se 
dezintegrau în clipa impactului, transformând punţile într-un 
haos de spumă albă bolborosindă, în vreme ce greutatea 
fizică, sălbăticia nemiloasă cu care ploaia aceea torențială 
răpăia pe spinarea ta încovoiată era de-a dreptul 
înfricoşătoare. Intr-un interval de cinci secunde eram literal- 
mente ud până la piele. A trebuit să lupt cu imboldul aproape 
copleşitor de a închide la loc trapa şi de a mă retrage în cala 
devenită dintr-o dată un liman uscat, cald şi infinit preferabil. 
Dar pe urmă m-am gândit la Fleck şi picăturile lui de adormit, 
precum şi la două schelele frumoase şi strălucitoare pe fundul 
mării, aşa că am deschis complet trapa şi m-am urcat pe 
punte, cerând încetişor să mi se dea canistrele de apă, înainte 
să-mi dau seama cum se cuvine ce făceam. 

Cincisprezece secunde mai târziu. Marie şi canistrele se 
aflau pe punte, iar eu închideam capacul tambuchiului, 
aşezând zăvorul aproximativ în poziţia iniţială, pentru 


eventualitatea în care cineva s-ar fi aventurat totuşi mai 
târziu într-un tur de inspecţie. 

Din pricina întunericului şi a ploii orbitoare, vizibilitatea nu 
depăşea câteva zeci de centimetri şi se poale spune că ne-am 
croit drumul spre pupa vasului mai mult pe pipăite. M-am 
aplecai mult peste balustrada dinspre babord a boitei, 
încercând să determin poziţia elicei, fiindcă deşi vasul nu se 
deplasa cu mai mult de trei noduri - am presupus că lipsa 
vizibilităţii trebuie să-l fi forţat pe Fleck să reducă viteza - 
elicea aceea putea să ne ciopârţească destul de rău. Fie şi 
numai ea. 

La început n-am văzut nimic, doar o suprafaţă de mare 
care nu mai era deloc o suprafaţă, ci o întindere învolburată şi 
şuierătoare de spumă albă lăptoasă, dar ochii mi s-au 
acomodat treptat cu întunericul şi, după circa un minut, am 
putut să disting limpede apa neagră şi netedă de sub 
prelungirea pupei. Nu era întru totul neagră, era un negru 
pătat cu iridescenţa scânteietoare a fosforului şi n-a durat 
mult până când am dat de zona de turbulenţă maximă care 
dădea naştere acelei fosforescenţe. Acolo se afla elicea - şi 
poziţia ei înaintată ne permitea să sărim peste etambou fără 
teama de a fi absorbiți în vârtejul creat de elice. 

Marie s-a aruncat prima. Ţinea o canistră într-o mână în 
vreme ce eu o ţineam de cealaltă, lăsând-o în jos. până când 
a intrat pe jumătate în apă. Pe urmă i-am dat drumul. Cinci 
secunde mai târziu mă aflam şi eu în apă. 

Nimeni nu ne-a auzit, nimeni nu ne-a văzut când am 


56t. 
plecat. lar noi n-am văzul cum se îndepărta schoonerul. în 
noaptea aceea, căpitanul Fleck nu folosea luminile de 
navigaţie. Ţinând cont de afacerile în care era amestecat, 
probabil că uitase unde era întrerupătorul. 


CAPITOLUL 3 
Marţi 7 p.m. - miercuri 9 a.m. 


După amorţeala dureroasă provocată de ploaia torențială 
şi rece, apa mării a părut de o căldură binecuvântată. Nu era 
nici un val, căci cele care îndrăzneau să se înalțe erau 
netezite de asaltul potopului, iar hula neînsemnată abia 
reuşea să provoace o unduire blândă pe suprafaţa mării. 
Vântul părea să bată tot dinspre est. Asta cu condiţia ca 
presupunerea mea privind  deplasarea,spre sud a 
schoonerului să-şi fi păstrat valabilitatea. 

La început, preţ de vreo treizeci de secunde, n-am văzut-o 
pe Marie. Ştiam că putea să fie la doar câţiva paşi de mine, 
dar ploaia respinsă de suprafaţa apei înălța o perdea atât de 
densă şi impenetrabilă încât, la nivelul mării, nu se vedea 
nimic prin opacitatea ei lăptoasă. Am strigat de două ori, dar 
n-am primit nici un răspuns. Am înotat câţiva metri, trăgând 
canistra după mine, şi m-am lovit literalmente de tânăra 
femeie. Tuşea şi scuipa, semn că înghiţise ceva apă, dar 
continua să se ţină de canistră şi. altfel, părea nevătămată. 
Era ridicată binişor peste nivelul apei, de unde am dedus că 
nu uitase să acţioneze butonul de eliberare a CO;, la centura 
ei de salvare. 

Mi-am apropiat capul de al ei şi am spus: 

— Totul în regulă? 

— Da. După ce-a mai tuşit puţin, a adăugat: Pe faţă şi. pe 
gât...ploaia aia...parcă m-a tăiat. 

Întunericul m-a împiedicat să văd dacă, într-adevăr, era 
tăiată. Dar am crezut-o pe cuvânt, fiindcă şi eu îmi simţeam 
faţa de parcă abia scăpase dintr-un viespar. O bilă neagră 
pentru Bentall. Primul şi cel mai evident lucru pe care-ar fi 
trebuit să-l fac după ce-am deschis trapa şi am simţit 
canonada biciuitoare a ploii era să iau nişte haine rămase de 
prin valize şi să le înfăşurării că pe nişte basmale în jurul 
capelelor. Dar acum lacrimile erau tardive. Am apucat punga 
de plastic prinsă de canistra mea. am sfâşiat-o şi am întins 


deasupra noastră pătura. Simţeam în continuare impactul 
ploii ca pe o grindină cu pietre cât oul de porumbel, dar cel 
puţin nu mai aveam pielea expusă. Era mai bine decât nimic. 

Când am terminat cu aranjatul păturii, Marie a spus: 

— Ce facem acum? Stăm aici în cortul nostru sau începem 
să înotăm? 

Am renunţat să-i servesc remarcile evidente privind între- 
barea dacă ar trebui să înotăm spre Australia sau America de 
Sud, fiindcă în circumstanţele date nu păreau nici măcar vag 
amuzante, şi i-am răspuns: 

— Cred c-ar fi bine să-ncercăm să ne mişcăm de-aici. 
Dacă ploaia asta o ţine tot aşa, Fleck n-are cum să ne 
găsească. Dar nimic nu ne garantează că n-o să înceteze. Am 
putea foarte bine să înotăm spre vest. într-acolo se îndreaptă 
vântul şi hula, aşa că o să ne fie mai uşor. 

— Păi nu crezi că tot aşa o să gândească şi Fleck şi-o să 
pornească spre vest în căutarea noastră? 

— Dacă-şi închipuie că suntem săriţi de pe fix măcar pe 
jumătate cât el, o să creadă că am pornii în direcţie opusă. 
Cap sau pajură, ai pierdut. Haide! 

Am înaintat cu o viteză jalnică. Aşa cum spusese. Marie nu 
făcea prea multe parale ca înotător. în plus, canistrele şi 
pătura îmbibată cu apă nu ne-au fost de prea mult folos, dar 
în prima oră am reuşit să acoperim o distanţă bunicică, 
înotând zece minute şi odihnindu-ne cinci. De n-ar fi fost 
gândul că era posibil să facem acelaşi lucru vreme de o lună, 
fără să ajungem undeva, ar fi fost chiar plăcut. Marea era tot 


58t. 
caldă, ploaia începuse să se domolească iar rechinii 
rămăseseră acasă. 

După o oră şi jumătate, sau ceea ce am bănuit a fi 
aproximativ atât, timp în care Marie a devenii foarte tăcută, 
vorbind arareori, nerăspunzând nici măcar atunci când îi 
vorbeam, am spus: 

— Destul. Deocamdată, ne-ajunge. Bruma de energie care 
ne-a mai rămas o vom folosi pentru supravieţuire. Dacă Fleck 
se abale atât de mult de la cursul lui, înseamnă că avem 
ghinion şi n-avem ce-i face. 


Mi-am lăsat picioarele să se scufunde adânc în mare şi 
deodată ani scos o exclamaţie involuntară, de parcă aş fi fost 
muşcat sau înţepat. Ceva mare sau solid se frecase de 
piciorul meu şi, cu toate că marea-i plină de obiecte mari şi 
solide, nu m-am putut gândi decât la ceva lung de vreo patru 
metri şi jumătate, cu o aripă dorsală triunghiulară şi o gură ca 
o capcană de urşi nearmată. Pe urmă mi-am dat seama că nu 
simţisem nici' un vârtej sau o perturbare a apei, aşa că mi-am 
lăsat iar, cu prudenţă, picioarele în jos, tocmai când Marie mă 
întreba: 

— Ce este? Ce s-a-ntâmplat? 

— Tare mi-ar plăcea să-l văd pe bătrânul Fleck aducându- 
şi schoonerul aici, am replicat eu cu alean în glas. Asta ar 
însemna sfârşitul şi pentru el şi pentru vas. 

— Nu ceva mare şi solid se frecase de piciorul meu, ci 
piciorul meu se frecase de ceva mare şi solid, ceea ce era cu 
totul altceva. 

— Stau într-o apă adâncă de vreun metru şi douăzeci. 

A urmat o pauză scurtă, apoi Marie a spus: 

— Şi eu. 

Era răspunsul încet şi buimac al cuiva căruia nu-i vine să 
creadă ceva. Mai precis, al cuiva care nu înţelege ceva, şi 
asta m-a nedumerit într-un mod vag. 

— Ce părere ai?... 

— E uscatul, draga mea, am spus eu expansiv. Mă 
simţeam ameţit de uşurare, căci nu dădusem doi bani pe 
şansele noastre de supravieţuire. După cum urcă platforma 
marină, nu poate fi vorba de altceva. Acum avem şi noi şansa 
să vedem cu ochii noştri nisipurile alea splendide, palmierii 
unduitori şi frumuseţile cu pielea ciocolatie de care-am auzit 
atâta vorbindu-se. Dă-mi mâna. 

N-a reacţionat nici frivol, nici măcar bucuros, m-a prins 
doar de mână în tăcere, în vreme ce eu am transferat pătura 
celeilalte mâini şi am început prudent să-mi croiesc drum pe 
platforma puternic înclinată a fundului de mare. în mai puţin 
de un minut, am ajuns pe o stâncă. în orice altă noapte, ne- 
am fi aflat pe uscat şi uscați. în ploaia ara, stăteam pe uscat 
şi uzi. Dar eram pe uscat şi nimic altceva nu mai conta. 


Am săltat cele două canistre pe țărm şi am aranjat pătura 
pe capul Mariei. Ploaia se domolise, dar în noaptea aceea „se 
domolise" nu însemna decât un termen relativ, fiindcă înver- 
şunarea cu care cădeau picăturile de ploaie continua să aibă 
consecinţe dureroase. Am spus: 

— Mă duc s-arunc o privire prin împrejurimi. Mă-ntorc în 
cinci minute. 

— Bine. a răspuns ea fără entuziasm. Nu dădea semne că 
s-ar fi sinchisit dacă veneam sau plecam. 

M-am întors nu în cinci, ci în două minute. Opt paşi am 
făcut şi am căzut în marea din cealaltă parte şi nu mi-a 
trebuit mult să descopăr că insula noastră minusculă avea 
lungimea de patru ori mai mare decât lăţimea, nefiind 
alcătuită decât din piatră. Mi-ar fi plăcut să văd cum s-ar fi 
descurcat aici Robinson Crusoe. Marie nu se mişcase din locul 
unde o lăsasem. 

— Nu-i decât o mică stâncă în mijlocul mării, am informat- 
o eu. Dar cel puţin suntem în siguranţă. Măcar deocamdată. 

Da. (A frecat stânca cu călcâiul sandalei.) E de coral, nu-i 
aşa? 

— Aşa mi se pare.. 

La fel ca multe alte subiecte, insulele de coral saturate de 
soare ale Pacificului constituiseră un element de bază al lec- 
turilor mele din perioada de formare, dar când, fără prea 
multă precauţie, m-am aşezai ca să-mi uşurez picioarele de 
povară şi să evaluez situaţia, entuziasmul meu tineresc s-a 
evaporat rapid. Dacă ăsta era coral, atunci senzaţia creată 


60t. 
era asemănătoare cu cea dată de genul de lucruri pe care un 
fachir indian le-ar fi încercat după ce ar fi asimilat chestiile 
mai uşoare, cum ar fi dormitul pe un pat cu cuie înroşite. 
Stânca era dură, denivelată şi cu numeroase muchii ascuţite 
ca lama. M-am ridicat din nou în picioare, atent să nu-mi tai 
mâinile în coral, am luat cele două canistre şi le-am aşezat pe 
porţiunea cea mai înaltă a recifului. M-am întors la Marie, am 
luat-o de braţ şi ne-am aşezat umăr lângă umăr pe canistre, 
cu spatele către vânt şi către ploaie. Mi-a oferii drept 


protecţie o porţiune din pătură pe care mândria nu m-a 
împiedicat s-o accept. Cel puţin îmi oferea iluzia unui adăpost. 

Am vorbit cu ea un timp. dar n-a putut să-mi replice decât 
monosilabic. Pe urmă am scos două ţigări din pachetul pe 
care-l vârâsem în canistra mea şi i-am oferit una, pe care a 
acceptat-o. Chestia nu a prea avut succes, fiindcă apa picura 
din pătură ca dintr-un ciur şi n-a trecut un minut până când 
ţigările s-au udat complet. După vreo zece minute, i-am spus: 

— Ce-ai păţit, Marie? Sunt de-acord că nu suntem la 
Grund Pacific Hotel, dar cel puţin suntem vii. 

— Da. O pauză, pe urmă, foarte serios: Am crezut c-am să 
mor înecată în noaptea asta. M-am aşteptat să mor. Am fost 
atât de sigură că aşa o să se-ntâmple încât treaba asta... ei 
bine, parc-aş trăi un anticlimax. Nu mi se pare real. Nu încă. 
Mă-n-ţelegi? 

— Nu. Ce te-a făcut să fii sigură că... M-am întrerupt 
pentru o clipă. Să nu-mi spui că te macină şi acum aceleaşi 
gânduri nebuneşti de astă-noapte! 

In întuneric, a încuviinţat din cap. Nu i-am văzut capul, dar 
am simţit mişcarea păturii. 

— Zău că-mi pare rău. Nu mă pot abţine. Poate că nu-s în 
apele mele, niciodată n-am fost aşa, a spus ea neajutorată. 
Priveşti în viitor, dar aproape tot timpul nu e nimic acolo, şi 
când mai prinzi câte-o imagine fugară, nu te vezi şi pe line 
însuţi. E ca o cortină trasă între tine şi ziua de mâine, şi 
fiindcă nu vezi prin ea, îţi închipui că nu există o zi de mâine. 

— Superstiţii copilăreşti, i-am tăiat-o eu scurt. Numai 
pentru că eşti obosită, indispusă, udă până la piele şi tremuri 
de frig, ai început să faci iarăşi apel la fanteziile alea morbide. 
Nu mă ajuţi, nu-mi eşti de nici un ajutor. Jumătate din timp 
mă gândesc că colonelul Raine a avut dreptate şi că o să-mi 
fii un partener de nădejde în această aventură uitată de 
Dumnezeu. Cealaltă jumătate a timpului sunt convins că o să- 
mi atârni de gât ca o piatră de moară şi c-o să mă tragi la 
fund. (Vorbele mele erau crude, deşi intenţionasem să pară 
blânde.) Dumnezeu ştie cum ai reuşit să supravieţuieşti până 
acum în meseria asta. 

— Ţi-am spus că e ceva nou, ceva complet nou pentru 
mine. într-adevăr, sunt nişte superstiții copilăreşti şi n-am să 


mai pomenesc de ele. (S-a întins şi mi-a atins mâna.) E teribil 
de nedrept pentru tine. îmi parc rău. 

Nu m-am simţit deloc mândru de mine. Am abandonat 
subiectul şi am revenit la analiza Pacificului de Sud. Am ajuns 
la concluzia că nu-mi era cine ştie ce de drag. Ploaia era mai 
nemiloasă decât tot ce cunoscusem până atunci; coralul era o 
chestie urâtă, ascuţită şi periculoasă; era locuit de o 
adunătură de indivizi cu porniri ucigaşe; şi, încă o iluzie 
sfărâmată, nopţile puteau fi într-adevăr foarte reci. Mă 
simţeam ud şi înfrigurat sub umezeala lipicioasă a păturii şi 
amândoi eram zguduiţi de accese incontrolabile de tremurat, 
a căror frecvenţă creştea o dată cu trecerea nopţii. La un 
moment dat mi s-a părut că ar fi o chestie deşteaptă şi logică 
să ne petrecem noaptea în apa mult mai caldă a mării, dar 
când am trecut, pentru scurtă vreme, la testarea acestei 
teorii, mi-am schimbat opinia. Apa era îndeajuns de caldă, dar 
ceea ce m-a făcut să mă răzgândesc a fost un tentacul care a 
apărui dintr-o crăpătură a stâncii şi s-a înfăşurat pe glezna 
mea. Caracatiţa căreia îi aparţinea nu putea să aibă mai mult 
de câteva kilograme, dar efortul de a-mi descleşta piciorul din 
strânsoare m-a lăsat fără cea mai mare parte a şosetei. în 
felul ăsta mi-am făcut o idee despre ce s-ar întâmpla dacă 
sora ei mai mare ar trece prin preajmă. 

Pentru mine, a fost cea mai lungă şi cea mai mizerabilă 
noapte trăită vreodată. Trebuie să fi fost cam miezul nopţii 
când ploaia s-a domolit, ca să continue sub forma unei 
burniţe constante până aproape de ivirea zorilor. Am aţipit pe 


62t. 

rând, dar când asta i se întâmpla lui Marie, avea un somn 
agitat, lipsit de tihnă, cu respiraţia întretăiată şi rapidă. Avea 
mâinile prea reci. iar fruntea prea caldă. Uneori ne ridicam 
amândoi şi ne plimbam păstrându-ne cu greu echilibrul pe 
stânca aspră şi alunecoasă, ca să ne punem sângele în 
mişcare, dar cea mai mare parte a timpului am stat jos, în 
tăcere. 

In orele interminabile ale acelei nopţi, am privit în ploaie şi 
în întuneric şi nu m-am gândit decât la trei lucruri: insula pe 
care ne aflam, căpitanul Fleck şi Marie Hopeman. 


Ştiam destul de puţine despre insulele polineziene, dar mi- 
am amintit că acele insulițe de coral erau de două tipuri: atoli 
şi, pentru cele mai mari, bariere de recif. Dacă ne aflam pe 
cele dintâi, un inel întrerupt şi probabil nelocuit de insulițe de 
coral, viitorul arăta într-adevăr sumbru. Dar dacă eram pe o 
parte a unui recif ce mărginea laguna din jurul unei insule 
mari şi posibil locuite, atunci se putea să avem noroc. 

M-am gândit la căpitanul Fleck. M-am gândit la cât de 
mult aş da pentru şansa de a-l mai întâlni o dată şi la ce s-ar 
întâmpla atunci, şi m-am întrebat de ce făcuse ceea ce făcuse 
şi cine se afla de fapt în spatele răpirii şi a tentativei de crimă. 
Un lucru părea sigur şi anume că savanții dispăruţi vor 
rămâne dispăruţi, împreună cu soțiile lor. Eu fusesem 
clasificat ca element redundant şi n-aveam să mai aflu 
vreodată unde se aflau şi ce se întâmplase cu ei. In acele 
momente nu-mi prea făceam griji în privinţa lor, emoția 
predominantă din mintea mea fiind dorinţa fierbinte de a-l 
reîntâlni pe căpitanul Fleck. Un individ ciudat. Aspru şi lipsit 
de scrupule, dar aş fi putut jura că nu era întru totul rău. Dar 
nu ştiam nimic despre el. Tot ce ştiam atunci cu siguranţă era 
motivul deciziei sale de a aştepta până la nouă pentru a se 
descotorosi de noi. De bună seamă că ştiuse că schoonerul lui 
trecea pe lângă un recif şi dacă ne-ar fi aruncat peste bord la 
ora şapte, până dimineaţă era posibil să fim aruncaţi pe țărm. 
Dac-am fi fost găsiţi, identificaţi şi s-ar fi făcut legătura cu 
Grand Pacific Hotel, Fleck ar fi avut de dat o mulţime de 
explicaţii. 

În fine, m-am gândit la Marie Hopeman, nu ca la o per- 
soană, ci ca la o problemă. Previziunile negre care puseseră 
stăpânire pe ea nu erau valabile prin ele însele, ci erau simp- 
tomatice pentru altceva, şi nu mai aveam nici o îndoială 
privind ce anume era acel altceva. Era bolnavă, nu mental, ci 
fizic: succesiunea de zboruri în condiţii vitrege din Anglia 
până în Suva, noaptea petrecută pe schooner şi toate cele de 
acum dădeau una peste alta prea puţin somn şi prea puţină 
hrană, iar deficitul celor două cuplat cu epuizarea fizică îi 
slăbiseră într-atât rezistenţa, încât devenise expusă la orice 
boală ar fi atacat-o. lar ceea ce o atacase era o febră, o 
răceală sau desueta gripă. La plecarea din Londra, gripa 


bântuia nestingherită prin oraj. îmi displăcea să mă gândesc 
care va fi rezultatul dacă urma să petreacă încă douăzeci şi 
patru de ore în haine ude şi pe insula aceea pustie şi expusă 
intemperiilor. Fie şi numai douăsprezece ore. 

Uneori în timpul nopţii, ochii mei oboseau atât de mult din 
pricina privitului în ploaie şi în întuneric încât am începui să 
am nişte forme blânde de halucinaţii. Mi s-a părut că văd 
nişte lumini mişcându-se în depărtarea înceţoşată din pricina 
ploii şi numai atât ar fi fost de ajuns. Dar când am început să- 
mi închipui că aud voci, n-am mai stat pe gânduri şi am închis 
ochii, încercând să mă forţez să adorm. Să stai aplecat înainte 
pe o canistră de apă, având numai o pătură udă drept acope- 
rământ, şi să mai şi adormi e o adevărată performanţă. Dar în 
cele din urmă am reuşit, cam cu o oră înainte de venirea 
zorilor. 

Când m-am trezit, soarele îmi ardea spatele. M-am trezit 
la auzul unor voci, nişte voci adevărate de data asta. Am 
deschis ochii către cea mai frumoasă privelişte pe care-am 
văzut-o vreodată. 

Am aruncat în spate pătura de deasupra noastră, în vreme 
ce Marie se foia şi se freca la ochi ca să-şi alunge somnul. Era 
o lume strălucitoare, magnifică în splendoarea ei, o panoramă 
de frumuseţe paşnică, încălzită de soare, ce făcea din lunga 
noapte abia trecută un coşmar sumbru, de a cărui existentă 
aveai toate motivele să le îndoieşti. 

Un lanţ de insulițe şi recifuri de coral, recifuri pictate în 
nuanţe imposibile de verde, galben, violet, cafeniu şi alb. se 


64t. 
întindeau în depărtare pornind de la noi în două coarne înco- 
voiate, care aproape încercuiau şi delimitau o lagună uriaşă 
de un acvamarin strălucitor şi. dincolo de lagună, insula cu 
forma cea mai remarcabilă din toate câte le-am văzut. Era ca 
şi cum o mână gigantică tăiase pe la mijloc o pălărie Stetson 
imensă şi aruncase cât colo una dintre jumătăţi. Insula 
atingea punctul de maximă înălţime în extremitatea sa 
nordică, unde plonja vertical în mare. De la acest pisc, cobora 
abrupt spre est şi sud - puteam doar să bănuiesc că la fel se 
întâmpla către vest - şi acolo unde s-ar fi aflat borul larg al 


pălăriei se întindea o câmpie netedă, care ajungea până la 
plajele cu nisip de un alb orbitor, care, chiar şi la acea oră 
matinală şi la o distanţă de cinci kilometri, era fără doar şi 
poate vătămător pentru ochi. Muntele în sine, purpuriu- 
albăstriu în lumina soarelui de dimineaţă, era pleşuv şi lipsii 
de orice formă de vegetaţie. Câmpia de mai jos nu avea nici 
ea decât tufişuri pitice şi iarbă, cu palmieri răzleţi aproape de 
țărm. 

N-am pierdut mult timp cu peisajul, deşi îmi place să cred 
că sunt mai insensibil decât oricare altul la frumuseţile 
naturii, dar nu după o noapte friguroasă şi ploioasă, petrecută 
pe o insuliţă lipsită de adăpost. Eram mult mai interesat de 
canoea cu vâsle care se apropia în linie dreaptă de noi, 
străbătând apa netedă ca oglinda a lagunei verzi. 

In canoe se aflau doi bărbaţi solizi, cu pielea ciocolatie, cu 
câte-o claie de păr negru şi cârlionţai, iar vâslele lor se 
mişcau într-o sincronizare perfectă şi atât de repede încât 
stropii de apă formau un curcubeu permanent în lumina 
răsăritului de soare. La mai puţin de douăzeci de paşi de recif, 
ci au cufundai vâslele adânc în apa verde şi scânteietoare, au 
încetinit canoea şi, descriind o curbă .lină, au adus-o într-o 
poziţie staţionară la mai puţin de trei metri depărtare. Unul 
dintre ei a sărit în apa adâncă până la coapse, a mers prin 
apă în direcţia noastră, după care s-a urcai cu vioiciune pe 
coral. Era desculţ, dar nu dădea semne că l-ar deranja 
suprafaţa tăioasă a stâncii. Pe faţa lui era întipărit un amestec 
comic de uimire şi bună dispoziţie: uimire pentru că găsise 
doi oameni albi pe un recif la ora aceea matinală şi bună 
dispoziţie pentru că lumea era minunată şi aşa avea să fie 
mereu. Nu vezi prea des o faţă ca asta, dar când îţi iese în 
cale n-ai curii să le înşeli. Buna dispoziţie a învins. Ne-a oferit 
un zâmbet sănătos, apoi ne-a spus ceva care pentru mine n-a 
însemnat absolut nimic. 

Şi-a dat seama că n-a însemnat absolut nimic şi nu era 
genul de om care să-şi irosească timpul. S-a uitat la Marie, a 
Clătinat din cap şi a plescăit din limbă în vreme ce ochii săi 
luau cunoştinţă de faţa ei palidă, de cele două pete nefiresc 
de roşii de pe obraji şi de umbrele violacee de sub ochi. Apoi 
a rânjit din nou, 'a înclinat din cap în semn de bun venit, a 


luat-o în braţe şi a dus-o către canoe. Eu m-am descurcat 
singur, cărând după mine cele două canistre. 

Canoea era dotată cu un catarg, dar încă nu începuse să 
bată vântul, aşa că a trebuit să vâslim ca să traversăm laguna 
până la insulă. Mai exact, cei doi bărbaţi au vâslit, iar eu i-am 
lăsat bucuros s-o facă. Ceea ce au făcut ei cu canoea aia mi- 
ar fi provocat o respiraţie gâfâită şi şuierătoare în cinci 
minute şi m-ar fi dus pe un pat de spital în zece. La 
concursurile nautice de la Henley flăcăii ăia ar fi stârnit 
senzaţie. Au vâslit neîntrerupt preţ de douăzeci de minute cât 
a durat traversarea lagunei, tulburând apa de parcă însuşi 
monstrul din Loch Ness se afla pe urmele lor, dar tot au mai 
găsii timpul şi energia să flecărească şi să râdă tot drumul. 
Dacă erau reprezentativi pentru restul populaţiei de pe insulă, 
atunci căzusem pe nişte mâini bune. 

lar faptul că pe insulă se mai aflau şi alţii era evident. In 
timp ce ne apropiam de țărm, am putut număra cel puţin şase 
case. nişte construcţii înălțate pe piloni, cu podeaua la 
aproape un metru deasupra solului, şi acoperişuri de frunze 
puternic înclinate, care coborau abrupt de la grinzile de pe 
creastă până la un metru, un metru şi jumătate deasupra 
pământului. Casele nu aveau nici uşi. nici ferestre, lucru 
explicabil, pentru că nu aveau nici pereţi laterali, în afară de 
una, cea mai mare. amplasată într-un luminiş de lângă țărm. 
aproape de un pâlc de cocotieri. Celelalte locuinţe se aflau 
mai în spate şi către sud. Şi mai la sud se înălța o arătare 
hidoasă, din tablă ondulată cenuşie la culoare, ceva între o 


66t. 

instalaţie învechită de sfărâmat şi o magazie dintr-o carieră 
de piatră. în fine, mai încolo se afla un şopron lung şi jos, cu 
un acoperiş din tablă ondulată, cu pantă lină. Trebuie să fi 
fost o adevărată plăcere să lucrezi acolo când soarele se 
înălța pe cer. 

Tocmai ne apropiam de partea dreaptă a unui debarcader 
- nu un ponton de acostare propriu-zis, cu piloni de ancorare, 
ci o platformă plutitoare din buşteni, având capătul dinspre 
țărm ancorat cu nişte frânghii înfăşurate pe după nişte cioturi 
de copac - când am văzut un bărbat întins pe țărm: un alb, 


care făcea plajă. Era un moşulică slăbăânog, cu faţa acoperită 
de o încâlceală de păr alb, ochelari negri la ochi şi un prosop 
soios întină strategic peste mijloc. Părea adormit, dar nu era, 
căci atunci când prova bărcii a hârjâit pe nisip s-a ridicat cu o 
tresărire, şi-a luat ochelarii de la ochi, s-a zgâit cu o uitătură 
mioapă în direcţia-noastră, a bâjbâit nisipul din jurul lui până 
a găsit nişte ochelari uşor fumurii şi i-a fixat la rădăcina 
nasului. După ce a rostit cu glas agitat „Doamne Sfinte!', a 
sărit în picioare cu o viteză remarcabilă pentru un pungaş 
atât de bătrân şi a fugii grăbit în cea mai apropiată dintre 
colibele acoperite cu frunze, strângându-şi prosopul în jurul 
şalelor. 

— Asta a fost un adevărat omagiu adresat ţie, draga mea, 
am murmurat eu. Deşi arăţi de parcă tocmai te-ar fi aruncat 
mareea pe țărm iar moşul bate sula de ani, tot ai fost în stare 
să-l faci paf. 

— Mie mi s-a părut că nu-i prea încântat să ne vadă, a 
replicat ea cu îndoială. A răsplătit-o cu un zâmbet pe 
matahala care tocmai o ridicase din canoe şi o lăsase în 
picioare pe nisip şi a continuat: Poate că-i un sihastru. Poate 
că s-a refugiat aici din motive numai de el ştiute şi nu-i pică 
bine deloc să vadă la faţă nişte oameni albi. 

— Eu zic că s-a dus doar să-şi ia ţolul festiv, am spus eu 
încrezător. Ai să vezi c-o să se-ntoarcă într-un minut ca să ne 
facă o primire pe cinste. 

Şi aşa a fost. Abia dac-am ajuns la capătul de sus al plajei 
că a şi reapărut din colibă, îmbrăcat în cămaşă albă şi 
pantaloni albi, purtând pe cap o panama. Avea o barbă albă, 
o mustață albă şi stufoasă şi o hălăciugă de păr alb şi des. 
Dacă Buffalo Bill ar fi purtat vreodată veşminte albe tropicale 
şi pălărie de paie, atunci cel din faţa noastră ar fi fost o copie 
fidelă a acestuia. A ieşit într-un suflet înaintea noastră, cu 
braţele depărtate în semn de bun-venit. Nu greşisem în 
privinţa căldurii cu care vom fi întâmpinați, dar cu vârsta 
dădusem greş: n-avea nici o zi peste şaizeci, poate doar 
cincizeci şi cinci, şi se ţinea foarte bine chiar şi pentru etatea 
asta. 

— Doamne Sfinte, ce binecuvântare pe capul meu! (Ne-a 
strâns mâinile de parcă tocmai îi adusesem marele premiu de 


la loteria naţională.) Ce surpriză! Făcusem băiţa de dimineaţă, 
ştiţi... tocmai mă uscam... nu mi-am crezut ochilor...pentru 
numele lui Dumnezeu, de unde-aţi apărut? Nu. nu, să nu-mi 
răspundeţi acum! Mergem direct la mine acasă. încântătoare 
surpriză, încântătoare! 

A pornit grăbit în faţa noastră, minunându-se la fiecare 
pas de această întâmplărică. Marie mi-a zâmbit şi am pornit 
împreună pe urmele lui. 

Ne-a condus pe o cărare scurtă, peste o platformă din 
şindrilă albă, şi am urcat şase trepte late din lemn ca să ajun- 
gem în casa lui. Ca şi la celelalte, podeaua era la o înălţime 
considerabilă faţă de sol. Dar, odată ajunşi înăuntru, mi-am 
dat seama de ce, spre deosebire de celelalte, casa asta avea 
pereţi. Trebuia să aibă, ca să sprijine dulapurile mari cu cărţi 
şi vitrinele de sticlă care ocupau trei sferturi din spaţiul 
pereţilor. Celălalt sfert era destinat uşilor şi spaţiilor pentru 
ferestre. 

Ferestrele nu aveau geamuri, doar nişte jaluzele din 
frunze împletite, care se puteau ridica şi cobori după dorinţă. 
In aer plutea un miros neobişnuit, pe care la început nu l-am 
putut identifica. Podeaua părea făcută din nervurile mediane 
ale unui soi de frunză, probabil de cocotier, întinse peste nişte 
grinzi apropiate, iar tavanul propriu-zis lipsea, deasupra 
nefiind decât căpriorii înclinați şi acoperişul de frunze. Un lung 
moment, am studiat plin de interes acest acoperiş. într-un 
colţ se afla un birou imens de modă veche, model american, 
iar lipit de un perete interior era un seif masiv. Pe podea 


68t. 

fuseseră întinse câteva rogojini viu colorate, acoperite în 
mare parte de nişte fotolii şi băncuţe joase din trestie 
împletită, cu aspect confortabil, fiecare având alături câte o 
măsuţă joasă. În camera asta, un bărbat se putea simţi 
confortabil... mai ales cu un pahar plin în mână. 

Flăcăul bătrân - cu barba şi mustaţa lui nu mă puteam 
gândi la el altfel - se pricepea să citească gândurile. 

— Luaţi loc, luaţi loc. Făceţi-vă comozi. Ceva de băut? Da, 
da, fireşte, mai întâi de toate, o băutură. Aveţi nevoie, aveţi 
nevoie desigur. 


A luat un clopoțel pe care 1-a scuturat cu furie, de parc-ar 
fi vrut să vadă câtă violenţă putea să suporte înainte de a i se 
sfărâma în mână, 1-a pus la loc şi s-a uitat la mine. 

— E prea devreme pentru un whisky, nu? 

— Nu în dimineaţa asta. 

— Şi dumneata, tânără domniţă? Un brandy, poate? Ei? Un 
brandy? 

— Mulţumesc. (L-a fericit cu un zâmbet cu care pe mine 
nu m-a învrednicit niciodată şi parcă-l vedeam pe flăcăul 
tomnatic cum îşi îndoaie degetele de la picioare.) Sunteţi 
foarte amabil. 

Tocmai ajungeam la concluzia resemnată că vorbirea lui 
sacadată şi repetitivă era un obicei şi avea să fie tare 
obositoare, dacă urma să petrecem cu el o perioadă oarecare 
de timp - şi încă de atunci mi-a trecui prin minte că vocea lui 
îmi era vag familiară - când o uşă din spate s-a deschis şi un 
tânăr chinez a intrat. Era foarte scund, foarte slab, purta o 
uniformă kaki, şi singura utilizare pe care o dădea mugşchilor 
săi faciali era să-şi menţină expresia nemişcată, fiindcă nici 
măcar n-a clipit din ochi când ne-a văzut. 

— A, Tommy, iată-te! Avem musafiri, Tommy. Adu ceva de 
băut. Brandy pentru doamna, un whisky mare pentru domnul 
Şi... ia să vedem, da, da, cred c-am să servesc şi eu... un 
whisky mic. Pe urmă să pregăteşti baia. Pentru doamna. (Mie 
mi-ar fi fost de ajuns şi un bărbierit.) După aia, micul dejun. 
Cred că n-aţi apucat să luaţi micul dejun? 

L-am asigurat că nu. 

— Excelent! Excelent! 

Zărindu-i pe salvatorii noştri, care stăteau pe şindrila albă 
cu canistrele de apă lângă ei, a ridicat o sprânceană stufoasă 
în direcţia mea şi m-a întrebat: 

— Ce-aveţi acolo? 

— Hainele noastre. 

— Zău ? Da, da, înţeleg. Hainele. A păstrat pentru sine 
orice părere şi-o fi făcut despre maniera noastră excentrică 
de a ne alege valizele. (S-a dus până la uşă.) Lăsaţi-le acolo, 
James. Aţi făcut o treabă minunată, amândoi. Splendid. 
Vorbim mai târziu. 


l-am zărit pe cei doi bărbaţi zâmbind larg, întorcându-se şi 
plecând. Am spus: 

— Ştiu engleza? 

— Sigur, sigur că da. 

— Păi cu noi n-au vorbit o iotă. 

— Hm. N-au vorbit, ai? (Şi-a mângâiat barba, Buffalo Bill 
întreg.) Dar voi le-aţi spus vreo vorbă? 

Am reflectat o clipă, pe urmă i-am răspuns rânjind: 

— Nu. 

— Ei. vedeţi? Puteaţi să fiţi de orice altă naţionalitate. (S-a 
întors în clipa în care băiatul chinez a intrat, a luat paharele 
de pe tavă şi ni le-a înmânat.) în sănătatea voastră deplină. 

Am mormăit ceva corespunzător şi atât de scurt cât îmi 
permitea decenţa şi m-am repezit la băutura aceea ca o 
cămilă lovită de sete spre cea mai apropiată oază. Am insultat 
un Scotch cât se poate de bun înghițind jumătate din el dintr- 
o sorbitură, dar chiar şi aşa avea un gust minunat şi tocmai 
mă pregăteam să mă ocup şi de restul când moşulică a spus: 

— Ei, preliminariile s-au încheiat, regulile politeţii au fost 
respectate. Povestea dumitale, sir. S-auzim. 

Replica m-a făcut să mă opresc brusc şi m-am uitai la el 
cu băgare de seamă. Nu era exclus ca impresia mea că 
individul ar fi un moşneguţ aferat şi fericit să fi fost greşită. ŞI, 
într-adevăr, mă înşelasem. Ochii de un albastru intens erau 
şireţi, şi puţinul ce-i mai rămăsese din faţă disponibil pentru o 
expresie oarecare părea să indice o anumită reţinere, dacă nu 
chiar prudenţă. Un comportament puţin mai ciudat nu 


70t 
presupune în mod necesar şi o minte uşor sărită de pe fix. 
l-am servit-o, scurt şi fără ocolişuri. 

— Eu şi soţia mea ne aflam în drum spre Australia, cu 
avionul. In timpul unui popas de noapte pe insula Suva, am 
fost luaţi din camera noastră de hotel la ora trei dimineaţa de 
către un anume căpitan Fleck şi doi indieni, obligaţi să urcăm 
pe schoonerul lui şi închişi. Astă-noapte i-am auzit cum 
plănuiau să ne omoare, aşa că am reuşit să evadăm din cala 
unde ne ţineau - a fost o noapte urâtă şi nu ne-au văzut când 


am fugit - am sărit peste bord şi după un timp am eşuat pe 
un recif. Oamenii dumitale ne-au găsit acolo azi-dimineaţă. 

— Bată-vă norocul să vă bată! Ce poveste extraordinară. 
Extraordinară! (A continuat să se minuneze şi să clatine din 
cap un timp scurt, după care s-a uitat la mine pe sub 
sprâncenele albe şi stufoase.) Poate c-ai putea să-mi oferi 
ceva mai multe detalii? 

Aşa că i-am povestit din nou, spunându-i tot ce se întâm- 
plase de când sosisem pe Suva. Tot timpul cât am vorbit m-a 
privit scrutător prin ochelarii săi fumurii şi, când am terminat, 
a mai clătinat din cap de câteva ori şi a spus: 

— Incredibil. Toată  tărăşenia asta e de-a dreptul 
incredibilă! 

— Vă referiţi la sensul propriu al termenului? 

— Cum, cum? Adică să nu te cred? Dar te cred. tinere! 
Numai că totul e atât de bizar...de fantastic. Bine'nţeles că-i 
adevărat, altfel cum aţi fi ajuns aici? Dar...dar ce l-a făcut pe 
individul ăsta hain, pe acest căpitan Fleck, să vă răpească şi 
să plănuiască uciderea voastră? Pare o nebunie, ceva lipsit de 
noimă. 

— Habar n-am, am spus eu. Singurul lucru la care mă pot 
gândi - şi chiar şi ăsta e ridicol - e că sunt om de ştiinţă, 
specialist în tehnologia combustibililor, şi că poate cineva a 
vrut să extragă anumite informaţii de la mine. De ce ar fi vrut 
să facă una ca asta, pur şi simplu nu pot să-mi închipui. Şi 
cum de-a aflat un comandant obscur de schooner că noi urma 
să zburăm spre Australia, via Fiji - bine, nu are nici un fel de 
logică. 

— Cum ai spus şi dumneata, n-are nici un fel de logică. 
Domnule...ah...bată-mă să mă bată! îmi cer iertare! Nici nu v- 
am întrebat încă cum vă cheamă! 

— Bentall. John Bentall. lar ea este soţia mea. Marie. l-am 
zâmbit. Şi nu trebuie să-mi spuneţi cine sunteţi. Tocmai mi- 
am adus aminte. Dr. Harold Whiterspoon...profesorul 
Whiterspoon, mai bine zis. Decanul arheologilor britanici. 

— Să-nţeleg că mă cunoşti? M-ai recunoscut? 

Lui moşulică nu-i venea să creadă. 

— La drept vorbind, presa se ocupă pe larg de 
dumneavoastră, am spus eu cu tact. Pasiunea profesorului 


Whiterspoon pentru publicitate era binecunoscută. Şi am 
văzut câteva din conferințele pe care le-aţi susţinut la 
televizor, în urmă cu un an. 

Dintr-o dată, nu s-a mai arătat încântat. Pe faţa lui s-a 
aşternut o expresie de suspiciune şi ochii i s-au îngustat în 
timp ce rostea: 

— Vă interesează arheologia, domnule Bentall? Adică, 
aveţi ceva cunoştinţe în domeniu? 

— Ca mine mai sunt câteva milioane, domnule profesor. 
Am auzit despre mormântul ăla egiptean şi despre flăcăul ăla, 
Tutankamon. Dar să nu mă puneţi să-i ortografiez numele! 
Nici nu ştiu dacă-l pronunţ corect. 

— Aşa deci...Bun. Scuze pentru întrebare. Am să-ţi explic 
mai târziu. Vai cât pol să fiu de neatent! Starea acestei tinere 
doamne e departe de-a fi bună. Din fericire, sunt şi un pic 
doctor. Suni nevoit. Îţi dai seama. Când îţi duci traiul la 
capătul lumii... 

A ieşit grăbit din încăpere şi s-a întors cu o trusă medicală. 
A scos la iveală un termometru şi a rugat-o pe Marie să-l ţină 
în gură, în timp ce el îi controla pulsul. 

Am spus: 

— Nu vreau să vă par nerecunoscător sau că nu vă 
apreciez ospitalitatea, domnule profesor, dar sunt presat de 
urgenţa problemelor melc. Cât de curând credeţi că vom 
putea pleca de aici ca s-ajungem în Suva? 

— Nu prea mult, a replicat el, săltând din umeri. E un 
kelch de la Kandavu - asta-i cam la vreo sută şaizeci de 


72t 
kilometri la nord de-aici - care vine o dată la şase săptămâni. 
Ultima oară a fost aici, ia să vedem...da, acum vreo trei 
săptămâni. Deci, încă trei săptămâni. 

Convenabil. Trei săptămâni. Nu mult, după spusele 
profesorului, dar pe insulele alea aveau probabil o altă scară 
de măsurare a timpului şi privind către laguna scânteietoare 
şi recifurile de coral de dincolo de ea nu mi-a fost greu să 
înţeleg de ce. Dar nu credeam că colonelul Raine ar fi fost 
prea încântat dac-aş fi stat bine mersi şi-aş fi admirat laguna 
vreme de trei săptămâni, aşa că am spus: 


— Trec avioane pe-aici vreodată? 

— Nici nave, nici avioane, nimic. A clătinat din cap şi a 
continuat să-l clatine în timp ce examina termometrul. Bată- 
mă cerul să mă bată. Treizeci şi opt temperatura şi pulsul o 
sută douăzeci. Măi. măi, măi! Dumneata eşti bolnavă, 
doamnă Bentall, probabil că ai adus boala de la Londra. Baie, 
pat şi micul dejun, în această ordine! A ridicat mâna în sus în 
timp ce Marie murmura un protest simbolic. Insist. Insist. Vei 
sta în camera lui Carstairs. Red Carstairs, asistentul meu, a 
explicat profesorul. Acum e în Suva, se reface după un acces 
de malarie. E foarte răspândită prin părţile alea. Il aştept să 
se întoarcă cu nava următoare. lar dumneata, domnule 
Bentall... presupun că ai vrea să tragi un pui de somn, nu? (A 
scos un mic hohot de râs dezaprobator.) Bag mâna-n foc că n- 
aţi dormit prea bine astă noapte pe reciful ăla. 

— Un duş. un bărbierit şi vreo două ore pe unul din 
fotoliile acelea foarte  îmbietoare de pe veranda 
dumneavoastră mi-ar fi de-ajuns, am spus. Vasăzică, nici 
avioane? Aş putea să-nchiriez o barcă măcar pe insula asta? 

— Singura barcă de pe insulă e cea care aparţine lui 
James şi John. Nu sunt numele lor adevărate, băştinaşii din 
Kandavu au nişte nume imposibil de pronunţat. Sunt angajaţi 
aici cu contract, ca să-mi asigure peşte proaspăt şi alte 
alimente şi fructe de care pot să facă rost. Nu v-ar duce 
nicăieri...şi chiar dacă v-ar duce, le-aş interzice categoric. 
Categoric. 

— Prea periculos? 

Dacă aşa stăteau lucrurile, n-aveam de ce să-l contrazic. 

Fireşte. Şi ilegal. Guvernul fijian interzice deplasările cu 
canoea între insule în anotimpul cicloanelor. Amenzi severe. 
Amenzi foarte severe. Pentru încălcarea legii. 

— Nici o staţie radio, ca să putem trimite un mesaj? 

— Nici  pomeneală. Nici măcar un receptor radio. 
(Profesorul a zâmbit.) Când cercetez ceva ce s-a petrecut 
acum o mie de ani, contactul cu lumea exterioară mi se pare 
deranjant până la extrem. Aşa că n-am decât un gramofon 
vechi, cu manivelă. 

Părea un pungaş bătrân inofensiv, aşa că nu i-am spus ce 
poate să facă cu gramofonul, în schimb. în vreme ce Marie 


făcea baie, am mai băut un pahar şi, după ce m-am bărbierit, 
mi-am schimbat hainele şi am servit un mic dejun pe cinste, 
m-am întins într-un fotoliu jos din trestie, în umbra verandei. 

Am avut intenţia să-mi pun serios mintea la contribuţie 
fiindcă mi se părea că trecuse cam multişor de când nu mai 
manifestasem măcar nişte semne rudimentare de inteligenţă. 
Dar aş fi putut să raţionez doar dacă n-aş fi fost atât de 
obosit, de n-ar fi fost căldura, soarelui şi efectele combinate a 
două doze duble de scotch pe stomacul gol şi al sunetului 
adormitor al alizeului, câre-şi croia drumul sibilinic printre 
palmierii supuşi. M-am gândii în schimb la insulă, la cât de 
nerăbdător fusesem s-o părăsesc şi la ce-ar spune profesorul 
Whiterspoon dacă ar şti că în acel moment nu mai putea să 
se descotorosească de mine decât cu forţa. M-am gândit la 
căpitanul Fleck şi la profesor, şi m-am gândit la amândoi cu 
admiraţie. Fleck, pentru faptul că era de două ori mai deştept 
decât îl crezusem - ceea ce-l făcea să fie de cel puţin două ori 
mai deştept decât mine - şi profesorul, fiindcă era unul dintre 
cei mai rafinaţi şi mai desăvârşiţi mincinoşi pe care-i 
întâlnisem vreodată. După care am adormit. 


74t. 


CAPITOLUL 4 
Miercuri 3 p.m. - 10 p.m. 


Avea loc un război iar eu mă aflam chiar în toiul bătăliei. 
Nu reuşeam să văd cine sau ce era la stânga ori la dreapta 
mea, şi nici măcar nu eram sigur dacă era noapte sau zi. Dar 
de faptul că avea loc un război eram sigur. Un baraj de 
artilerie grea, ce preceda un atac. Nu aveam nici un chef să 
fac pe eroul. Daţi-mi voie să mă pun la adăpost. Nu mai vreau 
să fiu carne de lun pentru nimeni. M-am mişcat, am avut 
impresia că m-am împiedicat şi am simţit o durere arzătoare 
în braţul drept. O schijă, probabil, sau un glonţ. Poale că m-au 
transformat în invalid, ar fi o schimbare faţă de linia întâi a 
frontului. pe urmă am deschis ochii şi am constatat că nu mă 
aflam pe front: realizasem aproape imposibilul, căzând de pe 
fotoliu şi aterizând pe podeaua de lemn a verandei 
profesorului Whiterspoon. După toate aparențele, reuşisem o 
aterizare la punct fix: pe cotul meu drept. Cotul mă durea. 

Visasem, dar  bubuitul exploziilor şi  cutremurarea 
pământului nu făceau parte din vis. în timp ce mă ridicam în 
picioare, ţinându-mă strâns de cot şi încercând să nu ţopăi 
prea tare, am auzii alte două bufnituri înăbuşite, venite de la 
distantă, şi podeaua verandei s-a zgâlţâit de fiecare dată. 
destul de violent. N-am apucat nici măcar să-ncerc să ghicesc 
sursa acelor perturbări ale liniştii, că l-am şi zărit pe 
profesorul Whiterspoon ieşit în uşa ce dădea spre verandă, cu 
faţa plină de îngrijorare. Cel puţin, vocea lui aşa părea, deci 
am presupus că ceea ce se ascundea îndărătul „foliajului" de 
păr alb nu făcea decât să reflecte tonalitatea vocii. 

— Dragul meu băiat, dragul meu băiat! (S-a apropiat de 
mine grăbit, cu braţele întinse, de parc-ar fi crezut că dintr-o 
clipă-ntr-alta aveam să mă prăbuşesc.) Am auzit sunetul 
căderii. Pe cinstea mea, tare a mai fost! Cred că te-ai rănit! 
Ce s-a întâmplat? 

— Am căzut din fotoliu, i-am replicat eu răbdător. Am 
crezut că mă aflam pe front. E din pricina nervilor. 


— O, vai de mine, vai de mine! (A început să se agite şi să 
se foiască în jurul meu, fără să realizeze practic nimic.) 
Cumva... cumva ţi-ai rănit ceva? 

— Numai mândria. (Mi-am pipăit cotul cu degete 
prudente.) Nu s-a frânt nimic. Doar o amorţeală. de unde vine 
toată hărmălaia asta? 

— Ha! a zâmbit, uşurat. Am ştiut eu c-o să vrei să afli. 
Tocmai vroiam să-ţi arăt... m-am gândit că oricum ţi-ar plăcea 
să arunci o privire prin preajmă. (Mi-a aruncat o uitătură 
glumeaţă.) Ţi-au prins bine cele două ore de somn? 

— Exceptând trezirea, da. 

— Ai dormit vreme de şase ore, domnule Bentall. 

M-am uitat întâi la ceas, apoi la soare, care depăşise cu 
mult meridianul locului, şi mi-am dat seama că avea dreptate, 
dar nu părea că amănuntul ar merita atâta agitaţie, aşa că m- 
am mulţumit să spun, politicos: 

— Sper că asta nu v-a provocat neplăceri? Adică, să fiți 
nevoit să staţi să mă păziţi, când aţi vrut poate să lucraţi. 

— Câtuşi de puţin, câtuşi de puţin. N-avem ceasuri de 
pontaj aici, tinere. Lucrez când am chef. 

— Ţi-e foame? 

— Mulţumesc, nu. 

— Poate ţi-e sete? Nişte bere de Hong Kong, înainte de 
plecare. Foarte bună. De la gheaţă. Ei? 

— Ar fi excelentă, profesore. 

Aşa că ne-am dus şi i-am băut berea, care s-a dovedit a fi 
atât de bună pe cât promisese. Am servit-o în sufrageria unde 


76t 

ne dusese prima oară şi m-am uitat la feluritele exponate din 
vitrinele de sticlă. Pentru mine nu era decât o colecție 
mucegăită de oase, fosile şi cochilii, de pistiluri şi mojare din 
piatră, de bucăţi de lemn carbonizat şi ustensile din lut şi de 
pietre de forme ciudate. N-a fost deloc greu să nu manifest 
nici un semn de interes şi nu mi-am arătat interesul pentru că 
profesorul se arătase suspicios față de orice persoană 
interesată de arheologie. Dar se părea că renunțase la 
suspiciune fiindcă atunci când mi-a surprins privirea 
rătăcitoare a spus cu entuziasm: 


— O colecţie magnifică de specimene, ei? Magnifică! 

— Mă tem că nu prea intră în specialitatea mea, am 
început eu pe un ton de scuză. Nu ştiu... 

— Bine-nţeles că nu, bine-nţeles că nu! Nici nu m-aş fi 
aşteptat. 

S-a dus la biroul lui model americanca scos din sertarul de 
mijloc un teanc de ziare şi de reviste şi mi le-a dat. 

— S-ar putea ca astea să te ajute să înţelegi mai bine. 

Am frunzărit la iuţeală revistele şi ziarele. Aproape toate 
erau datate cu şase luni în urmă şi, din opt ziare, cinci 
cotidiene naţionale de la Londra şi trei ziare importante 
americane, nu mai puţin de şapte alocaseră profesorului 
titluri pe prima pagină. Trebuie să fi fost o zi mare pentru 
bătrânul  flăcău. Majoritatea titlurilor era de genul 
„Descoperirea arheologică a secolului", depăşind cu mult ca 
importanţă pe cele referitoare la Tutankamon, Troia sau 
manuscrisele de la Marea Moartă. Fireşte, de acelaşi 
tratament se bucurau toate descoperirile arheologice de 
ultimă oră, dar se pare că exista un fundament pentru 
această ultimă afirmaţie: după toate aparențele, Oceania 
fusese vreme îndelungată continentul „negru” al cercetării 
arheologice. dar profesorul Whiterspoon susţinea că 
descoperise pe insula Vardu. la sud de arhipelagul Fiji. dovada 
concludentă a migraţiei polinezienilor din sud-estul Asiei 
precum şi despre existenţa acolo a unor forme de civilizaţie 
primitivă cu circa cinci mii de ani înainte de era noastră, adică 
cu tot atâţia ani mai devreme de estimarea cea mai timpurie. 
Trei reviste relatau pe larg povestea, iar una publica o foarte 
reuşită fotografic cu profesorul şi doctorul „,„Red" Carstairs. 
stând pe ceea ce mie îmi dădea impresia unei grămezi de 
piatră de pavaj sfărâmată, dar explicaţia ilustraţiei susţinea 
că ar fi o parte dintr-un mormânt în trepte. Doctorul Carstairs 
era un personaj cu o înfăţişare remarcabilă, înalt de nu mai 
puţin de un metru nouăzeci şi cinci, cu o mustață în furculiţă 
de un roşu aprins şi de proporţii eroice. 

— Mă tem că mi-a scăpat toată povestea asta, am spus. 
La acea vreme mă aflam în Orientul Mijlociu şi eram cam rupt 
de toate cele. Trebuie să fi stârnit o agitaţie teribilă. 


— A fost momentul de încununare al vieţii mele, a spus el 
cu simplitate. 

— Nu mă-ndoiesc. De ce n-am mai citit nimic despre asta 
în ultima vreme? 

— De atunci nu s-a mai scris nimic în ziare şi nici n-are să 
se mai scrie până nu termin treaba de aici, a spus el pe un 
ton sumbru. Am făcut imprudenţa să acord agenţiilor de ştiri, 
ziarelor şi revistelor permisiunea de a veni aici după agitația 
stârnită de primul meu anunţ. Au închiriat un vas special din 
Suva. S-au năpustit asupra mea ca nişte lăcuste, nu-ţi 
exagerez cu nimic - ca nişte lăcuste. Şi-au băgat nasul peste 
tot. iscodind şi provocând tulburări. Săptămâni întregi de 
muncă s-au dus pe copcă. Neajutorat...Am fost complet 
neajutorat. (Mânia i s-a adâncit.) Şi printre ei s-au strecurat 
spioni. 

— Spioni? îmi cer scuze, dar... 

— Arheologii rivali. Au încercat să-mi fure ideile. Din punc- 
tul de vedere al flăcăului bătrân, asta trebuia să fie treapta 
supremă în materie de fărădelegi. Au încercat să fure şi alte 
lucruri, unele dintre cele mai valoroase descoperiri făcute 
vreodată în Pacific. Niciodată să n-ai încredere într-un coleg 
arheolog, băiete, a spus el cu amărăciune. Niciodată să n-ai 
încredere în ei. 

Am spus că n-o să am, iar ela continuat: 

— Unul dintre ei a avut chiar tupeul să vină aici cu un iaht. 
acum două luni. Un milionar american, care şi-a făcut din 
arheologie un hobby. Nu vroia decât să-şi adjudece meritele. 


78t. 
A dracului impertinență! A avut să spună că s-a rătăcit. 
Niciodată să n-ai încredere într-un arheolog. Trebuie să-i 
goneşti. De-aia am fost bănuitor cu dumneata. De unde era 
să ştiu că nu eşti un reporter, ai? La-nceput, vreau să spun. 

— Vă înţeleg perfect, profesore, am spus eu liniştitor. 

— Cu toate acestea, acum am spatele asigurat de către 
guvern, a urmat el triumfător. Acesta e un teritoriu britanic, 
desigur. Accesul pe insulă e complet interzis până când 
termin. Şi-a golit paharul. Ei, n-ar fi trebuit să te deranjez cu 
necazurile mele. Mergem s-aruncăm o privire? 


— Cu plăcere? Pol să-mi văd soţia mai întâi? 

— Desigur, desigur. Cunoşti drumul. 

Când am deschis uşa cu balamalele neunse, Marie 
Hopeman s-a foit, s-a întors şi a ridicat spre mine nişte ochi 
somnoroşi. Patul era de o concepţie cam primitivă, un cadru 
din lemn cu o împletitură din fibre, dar părea destul de 
confortabil. Am spus: 

— Scuze dacă te-am trezit. Cum te mai simţi? 

— Nu m-ai trezit. De zece ori mai bine acum. 

Se vedea pe faţa ei, căci petele vineţii îi dispăruseră de 
sub ochi, şi tot aşa se întâmplase şi cu petele excesiv de roşii 
de pe obraji. S-a întins în voie. 

— Am de gând să nu mă mişc ore şi ore în şir. E foarte 
amabil. nu ţi se pare? 

— Nici c-am fi putut să cădem în nişte mâini mai bune, am 
căzut cu de acord. Nu m-am ostenit să-mi cobor vocea. Cel 
mai bine ar fi să le culci din nou, draga mea. 

A clipii uşor nedumerită la acel „draga mea", clar 1-a 
trecut cu vederea. 

— N-o să-mi fie prea greu. Dar tu? 

— Profesorul Whiterspoon vrea să-mi arate împrejurimile. 
S-ar părea că a făcut nişte descoperiri arheologice foarte 
importante aici. Trebuie să fie foarte interesant. 

Am adăugat câteva banalităţi, mi-am luat un bun rămas 
pe care speram ca profesorul Whiterspoon să-l considere 
suficient de tandru şi am plecat. 

Mă aştepta pe verandă, cu casca de protecţie pe cap şi cu 
bastonul din lemn de Malacca în mână. Era imaginea perfectă 
a arheologului britanic peste hotare. 

— Aici locuieşte Hewell. (A arătat cu băţul spre cea mai 
apropiată casă de a lui.) Supraveghetorul meu. American. Un 
diamant neşlefuit, desigur - tonul vocii sale îngrămădea în 
aceeaşi categorie o sută optzeci de milioane de cetăţeni ai 
Statelor Unite - dar capabil. Da, da. Foarte capabil. lar asta e 
casa mea de oaspeţi. N-o folosesc, dar am făcut-o. Arată cam 
aerisit, recunosc - nu exagera, căci era alcătuită doar dintr-un 
acoperiş, o podea şi patru stâlpi de susţinere - dar e foarte 
confortabilă. Adaptată la climă. Draperia din trestie o împarte 
în două iar pereţii - nişte paravane din frunze de cocotier 


împletite - pot fi coborâţi până la podea. Bucătăria şi baia, în 
spate - la genul ăsta de casă, nu te poţi lipsi de aşa ceva. Mai 
încolo, casa aia mai lungă aparţine muncitorilor... oamenii 
care fac săpăturile. 

— Şi arătarea aia? am întrebai arătând cu capul către con- 
strucţia din tablă ondulată. Magazie sau concasor? 

— Nu eşti departe de adevăr, dragul meu. E hidoasă, nu-i 
aşa? Proprietatea - sau ex-proprietatea - Comisariatului 
Britanic pentru Fosfaţi. Dacă te uiţi mai de-aproape, se vede 
numele pe pereţii laterali. E concasorul lor. Şopronul ăla cu 
acoperiş orizontal a fost secţia lor de uscare. (A descris cu 
bastonul o jumătate de cerc.) A trecut aproape un an de când 
au plecat, dar locul continuă să fie acoperit cu blestemăţia aia 
de praf cenuşiu. A distrus cea mai mare parte a vegetației de 
pe partea asta a insulei. Odios! 

— Nu-i deloc plăcui, mi-am exprimat eu acordul. Ce caută 
o firmă britanică în colţul ăsta de lume uitat ? 

— Nu e pur britanică. E internaţională, dar în principal e 
condusă de neozeelandezi. Excavaţii geologice, desigur. 
Fosfaţi de calcar. Anul trecut vorbeau de mii de tone pe zi. 
Marfa valoroasă. (S-a uitat cu şiretenie la mine.) Ştii ceva 
despre geologic? 

Profesorul părea suspicios pe oricine iştia câte ceva 
despre orice, aşa că i-am spuscă nu. 

— Ei, păi da, cine mai ştie în vremurile astea? a remarcat 
el enigmatic. Dar ca să-ţi faci o idee, tinere. Trebuie să 
înţelegi că insula asta s-a aflat probabil cândva pe fundul 


80t 
oceanului - şi cum aici fundul mării se află cam cu cinci 
kilometri mai jos, asta-i o adâncime considerabilă. Pe urmă, 
într-o zi - înţelegi că vorbim de o zi la scară geologică, 
probabil că a durat un milion de ani - fundul s-a ridicat 
aproape de suprafaţă. O deplasare ascendentă sau o 
activitate vulcanică, asociată cu o revărsare continuă de lavă. 
Cine ştie? (A tuşit în derâdere.) Când cineva cunoaşte puţin 
din aceste lucruri - din tonul vocii sale am dedus că dacă el 
cunoştea numai puţin, oricine pretindea că ştie mai multe era 
un mincinos - nu e dispus să fie dogmatic în privinţa asta. în 


orice caz, rezultatul net a fost că, după câţiva eoni. s-a 
obţinut acest gigantic munte submarin, al cărui vârf nu s-a 
înălţat peste apă, ci s-a oprit la mai puţin de treizeci şi cinci 
de metri de suprafaţă. 

M-a privit scrutător, în aşteptarea remarcii evidente, aşa 
că m-am conformat. 

— Cum puteţi să fiţi atât de sigur despre ceva care s-a 
petrecut cu milioane de ani în urmă? 

— Pentru că asta este o insulă de coral, a spus el 
"triumfător, iar polipii care construiesc recifurile de corali 
trebuie să trăiască în apă, dar mor sub adâncimea de treizeci 
şi cinci de metri. Ei bine, ceva mai târziu... 

— Incă un milion de ani? 

— Plus sau minus un milion. Acesta trebuie să fi fost un 
recif de coral de joasă adâncime atunci când a fost antrenat 
de mişcarea ascensională. Care mişcare a coincis probabil cu 
începutul erei păsărilor. Astfel a devenit un refugiu pentru o 
varietate imensă de păsări - Pacificul e plin de ele - care au 
sălăşluit aici ani nenumărați. In cele din urmă s-a format un 
strat de guano gros de vreo cincisprezece metri. Milioane de 
tone de guano, milioane de tone - şi deodată insula,'cu coral 
şi guano cu tot. a cedat şi s-a prăbuşit pe fundul mării. 

Mi se părea că insula asta avea o istorie destul de întor- 
tocheată. 

— Ceva mai târziu, a continuat el, s-a ridicai din nou. La 
acea vreme, acţiunea combinată a depunerilor marine şi a 
apei sărate a transformat guano într-un fosfat calcaros foarte 
bogat. A urmat procesul lent şi laborios al formării solului, al 
creşterii ierbii, a tufişurilor, a copacilor, un veritabil paradis 
tropical. pe urmă, probabil în ultima eră glaciară, au venit şi 
corsarii rătăcitori din sud-estul Asiei şi s-au stabilit în aceste 
locuri idilice. 

— Dac-a fost aşa de idilic, de ce l-au părăsit? 

Dar nu l-au părăsit niciodată! Nu l-au părăsit din acelaşi 
motiv pentru care acele fabuloase depozite de fosfaţi 
calcaroşi n-au fost descoperite decât recent, deşi majoritatea 
celorlalte depozite din Pacific au fost dibuite pe la sfârşitul 
secolului trecut. Aceasta, domnule Bentall. este o regiune 
intens vulcanică - pe insulele Tonga din apropiere mai sunt şi 


acum vulcani activi, să ştii. în decurs de câteva ore, un vulcan 
gigantic a erupt din mare, scufundând jumătate din această 
insulă de coral şi acoperind cealaltă jumătate - coral, fosfat, 
vegetaţie şi populaţia nefericită care a trăit aici - cu un strat 
colosal de lavă bazallică. Erupția din anul 79 e.n., care a 
distrus  Pompeiul, a încheiat cu dispreţ profesorul 
Whiterspoon. a fost o bagatelă prin comparaţie cu asta. 

Am arătat din cap către muntele care se înălța abrupt în 
spatele nostru. 

— Asta-i vulcanul care s-a format? 

— Da, într-adevăr. 

— Ce s-a întâmplat cu cealaltă jumătate a lui? 

— Trebuie să fi fost o falie formată în acelaşi timp cu 
vulcanul. Pur şi simplu. într-o noapte s-a rupt în două şi a 
dispărut în mare. A luat cu el fundul de mare şi recifurile de 
coral formate în larg, spre nord. Vezi şi dumneata că laguna e 
deschisă acolo. 

A pornii la drum cu un pas vioi, aparent neafectat de 
gândul că-şi ducea traiul într-un loc foarte riscant, unde 
ridicările de teren cataclismice erau la ordinea zilei. Am urcat 
uşor pe pantă şi, la mai puţin de trei sute de metri de 
concasorul hidos am dat peste o fisură în coasta muntelui. 
înaltă de vreo douăzeci de metri şi lată de şase, avea peretele 
din spate şi laturile verticale, fundul orizontal ducând la o 
gaură circulară săpată în munte. Din gaură ieşeau nişte şine 
de cale ferată cu un ecartament foarte mic, care, după ce 
parcurgeau fundul orizontal al fisurii, coteau spre sud. 


82t 

dispărând din vedere. Dintr-unul din cele două-trei şoproane 
aflate în imediata apropiere a intrării se auzea un zumzet, tot 
mai intens pe măsură ce ne apropiam de el: generatoare 
alimentate cu petrol. Nu mă gândisem la asta până atunci, 
dar dacă profesorul şi asistenții săi făceau prospecţiuni 
înăuntrul muntelui nu încăpea îndoială că aveau nevoie de 
curent electric pentru iluminat şi, probabil, pentru ventilație. 

— Ei, am ajuns, a anunțat profesorul. Aici e locul unde un 
oarecare prospector al companiei de fosfaţi, curios şi 
inteligent, a observat această fisură neobişnuită în coasta 


muntelui, a început să sape în solul de suprafaţă şi, la mai 
puţin de trei metri adâncime, a descoperit fosfatul. Cine ştie 
câte milioane de tone de rocă au scos afară - muntele e 
aidoma unui fagure de miere. Tocmai când îşi terminaseră 
treburile pe-aici, cineva a găsit câteva bucăţi de ceramică şi 
nişte pietre cu o formă ciudată. Au fost arătate unui arheolog 
din Wellington, care le-a trimis de îndată pe adresa mea. 
Profesorul a tuşit cu modestie. Restul, fireşte, e istorie. 

L-am urmat pe făuritorul de istorie prin intrare şi de-a lun- 
gul culoarului orizontal sinuos până am ajuns la o uriaşă 
excavaţie circulară în stâncă. Era o grotă gigantică, cu un 
diametru de şaizeci de metri, înaltă de doisprezece metri la 
mijloc şi de şase metri aproape de pereţii circulari, cu bolta 
sprijinită de nişte coloane din beton. Cele şase becuri 
electrice atârnate de piloni la circa trei metri înălţime dădeau 
rocii cenuşii un aspect straniu şi ameninţător şi nu reuşeau să 
ofere decât un iluminat simbolic în cel mai bun caz. Din loc în 
loc, pe perimetrul acestei grote, se aflau alte cinci guri de 
tunel, fiecare cu propria ei pereche de şine de cale ferată. 

— Ei bine, ce părere ai de treaba asta, domnule Bentall? 

— Seamănă cu catacombele Romei, am replicat eu. Dar 
nu arată la fel de vesel. 

— Din punctul de vedere al mineritului, e o realizare 
remarcabilă, a spus cu severitate profesorul. (Nu agrea 
frivolităţile la adresa lucrurilor care-i erau cele mai dragi şi 
mai apropiate, respectiv la adresa acelor găuri în pământ, 
jilave şi sumbre.) 

— Foarte greu de lucrat cu calcarul ăsta, iar când ai de 
asigurat suportul pentru un strat gros de lavă bazaltică şi 
jumătate din greutatea vulcanului de deasupra, sarcina 
devine într-adevăr dificilă. Peretele ăsta muntos e ciuruit de 
grote similare, legate toate între ele prin tunele. în sistem 
hexagonal. Tavanele boltite oferă un maximum de rezistenţă 
structurală, dar există o limită pentru dimensiunile lor. 
Compania de minerit a reuşit să extragă doar o treime din 
calcarul disponibil, până când costul pilonilor de susţinere a 
acoperişului a devenit prohibitiv. 


— Şi nu devin în felul ăsta exploziile mai periculoase? am 
îndrăznit eu, gândindu-mă că o întrebare inteligentă m-ar rea- 
duce în grațiile lui. 

— Ei da, la drept vorbind, aşa este, a spus el gânditor. E 
un risc pe care trebuie să ni-l asumăm. N-avem încotro. în 
interesul ştiinţei. Hai să-ţi arăt unde-am făcut primele noastre 
descoperiri. 

M-a condus de-a curmezişul grotei, spre tunelul diametral 
opus celui pe care venisem. Am mers de-a lungul acestuia, 
sărind cu vioiciune pe traversele de cale ferată. După nici 
douăzeci de metri am ajuns la o altă grotă, identică la 
dimensiuni şi număr de tunele de ieşire cu cea din care de- 
abia plecasem. Singura sursă de iluminat de aici era o lampă 
electrică atârnată de un cablu care traversa lăţimea grotei şi 
se pierdea într-unui din tunelele îndepărtate, dar a fost 
suficient pentru a-mi da prilejul să văd că cele două tunele din 
stânga fuseseră blocate cu nişte buşteni solizi aşezaţi vertical. 

— Ce s-a-ntâmplat aici, profesore? O prăbuşire de tavan? 

— Mă tem că da, a răspuns el, clătinând din cap. Două 
tunele şi parte din grotele la care duceau s-au prăbuşit 
simultan. Au trebuit consolidate intrările de tunel, ca să se 
evite difuzarea colapsului în această încăpere. înainte de 
venirea mea, fireşte. Mi se pare că trei oameni au pierit în 
peştera asta din dreapta... abia începuseră excavaţiile. O 
treabă urâtă, o treabă urâtă. 

S-a întrerupt câteva clipe, pentru ca eu să înţeleg cât de 
urâtă credea el că fusese întâmplarea, pe urmă a spus cu 


84t. 
vioiciune: 

— Ei bine, acesta este locul istoric cu pricina. 

Era o nişă de un metru şi jumătate în perete, chiar la 
dreapta tunelului prin care intrasem în grotă. Pentru mine era 
doar o nişă de un metru şi jumătate. Dar pentru Whiterspoon 
era un templu, el însuşi fiind preotul oficiant. 

— Aici, a spus el cu reverență, s-a dezlegat misterul 
Polineziei şi al polinezienilor. Aici au fost găsite primele 
mojare şi pistiluri din piatră, primele capete de bardă. Acest 


loc a declanşat cea mai mare descoperire arheologică a 
generaţiei noastre. Nu te pune pe gânduri, domnule Bentall? 

— Cu siguranță. M-am abținut să precizez natura 
gândurilor mele. în schimb, am întins mâna spre un pinten 
stâncos, jilav şi lipicios, pe caic l-am tras afară fără prea mare 
efort. Destul de moale materialul ăsta. Ai zice că, pentru 
săpat aici, nişte târnăcoape şi nişte ciocane pneumatice ar fi 
la fel de eficiente ca nişte încărcături explozibile. 

— Şi chiar aşa şi c. tinere, chiar aşa şi e. Dar cum ţi-ar 
plăcea să sapi în bazalt cu un târnăcop şi o lopată? m-a 
întrebat el jovial. O chestiune cu totul şi cu totul diferită. 

— Uitasem despre asta, am mărturisit eu. Desigur, când s- 
a revărsat, lava a acoperit totul. Ce fel de obiecte aţi găsit în 
bazalt... ceramică, unelte, mânere de secure, chestii dintr- 
astea? 

— Ca să numim doar câteva, a încuviinţai el din cap. După 
o scurtă ezitare, a adăugat: Ca să fiu sincer, spre deosebire 
de un negustor obişnuit, eu nu-mi aşez în vitrina prăvăliei 
decât marfa mai proastă. Obiectele pe care le-ai văzut în 
camera mea sunt în ochii mei doar nişte bagatele, nişte 
fleacuri. Am pe-aici una sau două ascunzători - nici prin gând 
nu mi-ar trece să-ţi sugerez poziţia lor - unde am adăpostii o 
colecţie fantastică de relicve polineziene neolitice, care va 
ului lumea ştiinţifică. O va ului. 

A pornit iarăşi la drum, dar în loc să traverseze încăperea 
şi să urmeze cablul electric şi becurile distanţate din tunelul 
opus, a aprins o lanternă şi a luat-o pe primul tunel din 
dreapta, arătându-mi diferitele locuri din care fuseseră 
extrase relicvele polineziene. S-a oprit în faţa unei excavații în 
calcar deosebit de mari şi a spus: 

— lar aici am dezgropat grinzile şi buştenii din care s-a 
construit cea mai veche casă de lemn din lume, într-o stare 
de conservare aproape perfectă. 

— Şi cât de veche a fost casa asta? 

— Şapte mii de ani, cam pe-acolo, a răspuns el prompt. 
Van Duprez, de la Amsterdam, care a fost aici împreună cu 
toţi ziariştii ăia, a zis că n-are decât patru mii. Dar individul e 
un prost, fireşte. 


— Pe ce vă bazaţi când evaluaţi vârsta unor astfel de 
obiecte? am întrebat eu ros de curiozitate. 

— Experienţă şi cunoaştere, a replicat el fără să şovăie. în 
pofida reputației sale exagerate. Van Duprez nu are destul 
nici din una, nici din cealaltă. E un prost. 

— Înî, am făcut eu evaziv. M-am uitat cu teamă la a treia 
încăpere care se deschidea în acel moment în fala noastră. 
Cât de adânc suntem aici în masivul muntos? 

— AŞ zice că vreo treizeci de metri. Poate vreo treizeci şi 
cinci. Ştii. înaintăm în coasta muntelui. Neliniştit, domnule 
Bentall? 

— Sigur că sunt neliniştit. N-am putut să cred că dumnea- 
voastră, arheologii, ajungeţi la o asemenea adâncime sau că 
puteţi să găsiţi urme ale vieţii de demult aici. Asta ar trebui să 
fie un record, nu? 

— Aproape un record, aproape, a spus el mulţumit de 
sine. Deşi să ştii că în Valea Nilului şi la Troia s-a săpat destul 
de adânc. 

Am mers mai departe de cea de-a treia încăpere, într-un 
tunel slab iluminat cu lămpi electrice alimentate de la baterie. 

— Ar trebui să-i găsim aici pe Hewell şi pe cei din echipa 
lui. (S-a uitat la ceas.) în scurt timp trebuie să-şi strângă 
lucrurile. Au muncit toată ziua. 

Incă mai munceau când am ajuns în punctul unde tunelul 
începea să se deschidă într-o a patra sală cu aspect 
rudimentar. Cu totul, erau acolo nouă bărbaţi. Unii dislocau cu 
târnăcoapele şi răngile bolovani de calcar, pe care-i aşezau 


86t 
pe grămezile de pietre sfărâmate de la picioarele lor. alții 
încărcau pietrele în nişte roabe cu roţi de cauciuc, în vreme 
ce un individ de-a dreptul uriaş, îmbrăcat numai în blugi şi o 
flanelă de corp, cerceta cu atenţie fiecare bolovan, cu ajutorul 
unei lanterne puternice. 

Atât lucrătorii cât şi omul cu lanterna meritau să fie priviţi. 
Toţi muncitorii erau chinezi, neobişnuit de înalţi şi de solizi 
pentru rasa lor, şi mi s-au părut a fi cei mai duri şi mai tenaci 
indivizi pe care-i văzusem vreodată. Dar se poate să fi fost o 


pură iluzie, căci lumina firavă care strălucea pe feţele lor asu- 
date şi pline de praf ar fi făcut pe oricine să pară nenatural. 

Dar nu era nici o iluzie în privinţa şefului de echipă, care 
şi-a întrerupt munca de examinare a rocilor şi a venit în 
întâmpinarea noastră. El era cel mai dur şi mai tenace individ 
pe care-l văzusem vreodată. Avea un metru optzeci şi şapte 
înălţime, dar părea pipernicit pentru cât era de lat în umeri, 
cu nişte braţe solide ce se sfârşeau cu nişte lopeţi cu câte 
cinci degete, care-i ajungeau aproape de genunchi. Faţa lui 
arăta de parcă fusese cioplită în piatră dură de un sculptor 
preocupat numai să termine treaba cât mai repede. Pe tot 
chipul lui nu exista nici o curbă demnă de acest nume, doar 
un conglomerat granitic de planuri interesant îmbinate, care i- 
ar fi făcut pe tăticii cubişti să sară-ntr-un călcâi de fericire. 
Avea o bărbie ca o cupă dreaptă de excavator, o tăietură în 
loc de gură, un nas ca un cioc imens şi nişte ochi negri atât 
de duşi în fundul capului, sub streaşina unor sprâncene 
stufoase, încât aveai impresia că te priveşte nu ştiu ce animal 
sălbatic din adâncimile întunecoase ale unei peşteri. Părţile 
laterale ale feţei sale - nu le puteai numi obraji - şi fruntea 
erau brăzdate adânc de un, zigzag de riduri bătute de soare, 
vânt şi ploi, aducând cu un pergament antic. l-ar fi fost 
nespus de greu să joace rolul romantic dintr-o comedie 
muzicală.;o 

Profesorul Whiterspoon a făcut prezentările, iar Hewell a 
întins mâna şi a spus: 

— Bucuros de cunoştinţă, Bentall. 

Vocea lui, profundă şi cavernoasă, se potrivea atât cu 
statura lui impresionantă cât şi cu ocupaţia sa, şi bucuria 
mărturisită la vederea mea făcea parte din aceeaşi categorie 
cu cea pe care o puteai întâlni pe aceleaşi insule în urmă cu o 
sută de ani, când şeful canibalilor a salutat sosirea ultimului 
reprezentant al unui lung şir de misionari gustoşi. Am strâns 
din dinţi în clipa în care mâna lui uriaşă a strâns-o pe a mea, 
dar s-a dovedit a fi un om deosebit de delicat. Am avut 
senzaţia că sunt trecut printr-un storcător de rufe electric, dar 
când mi-a înapoiat mâna, toate degetele erau la locul lor. 
îndoite şi uşor dezarticulate, dar la locul lor. 


— Am auzit de mala azi-dimineaţă, a continuat el cu glas 
tunător. (Accentul sugera Canada sau nord-vestul Americii, nu 
puteam fi sigur.) Am auzit că nici soţia matale nu se simţea 
prea bine. în insulele astea, orice se poate întâmpla. Treb'e că 
trecurăţi prin momente grele de tot. 

Am discutat un pic despre momentele grele prin care tre- 
cusem. pe urmă am întrebat. îmboldit de curiozitate: 

— Mi se pare că a trebuii să ajungeţi până departe ca să 
recrutaţi mâna de lucru pentru treaba asta. nu? 

— A trebuii, tinere, a trebuit, mi-a răspuns Whiterspoon. 
Indienii nu sunt buni de nimic - morocănoşi, necooperanţi, 
suspicioşi, n-au fizicul necesar. Fijienii au fizic, dar ar face un 
alac de cord dacă le-ai sugera să presteze vreo muncă. La fel, 
orice alb pe care te-ai gândi să-l angajezi - nişte trândavi şi o 
pagubă la casa omului. Dar chinezii sunt altfel. 

— Cei mai buni lucrători pe care i-am avut vreodată, a 
confirmat Hewell. (Îi reuşea ciudatul truc de a vorbi fără să 
pară că-şi mişcă gura.) Când e vorba de săpat tunele şi de 
construit căi ferate, nu-i întrece nimeni. Fără ei, nu s-ar fi 
construit nicicând căile ferate din vestul Americii. 

Am făcut şi eu o remarcă adecvată şi am privit cu atenţie 
în jurul meu. Whiterspoon m-a interpelat cu asprime: 

— După ce te uiţi, domnule Bentall? 

— După relicve, fireşte, am replicat cu exact atâta surprin- 
dere câtă trebuia. Ar fi interesant să văd una proaspăt 
excavată din stâncă. 

— Mă tem că azi n-ai să vezi nici una. a venit răspunsul 


88t. 
răsunător al lui Hewell. Mare noroc dacă găsim câte una o 
dată pe săptămână. Nu-i aşa, dom' profesor? 

— Da, dacă avem noroc, confirmă Whiterspoon. Păi. să nu 
te ţinem din treabă, Hewell, să nu te ţinem din treabă. L-am 
adus pe Bentall pân-aici ca să vadă ce era cu bubuiturile alea. 
Ne vedem la cină. 

Whiterspoon m-a condus pe drumul de întoarcere prin 
mină, afară în soarele strălucitor şi înapoi la casa lui, 
trăncănind tot timpul, dar eu nu-i mai ascultam, auzisem şi 
văzusem tot ce avusesem nevoie s-aud şi să văd. Când am 


ajuns acasă, s-a scuzat, pretextând că rămăsese în urmă cu 
nişte treburi, iar eu m-am dus s-o văd pe Marie. Am găsit-o 
stând în capul oaselor în pat, cu o carte în mâini, şi nu mi s-a 
părut că i se întâmplase ceva între timp. Am spus: 

— Parcă spuneai că vrei să te culci? 

— Am spus că n-am să mă urnesc din loc. E cu totul 
altceva. Ş-a întins lăfăindu-se pe perna ei. Afară ziua e caldă, 
briza-i rece, palmierii foşnesc,legănaţi de vânt. valurile agită 
marea, apele lagunei sunt albastre şi nisipul e alb. Minunat, 
nu? . 

— Sigur că da. Ce citeşti tu acolo? 

— O carte despre Fiji. Foarte interesantă. (A arătat spre 
teancul de cărţi de pe măsuţa de lângă ea.) Mai sunt unele tot 
despre Fiji, altele-s despre arheologie. Tommy - servitorul 
chinez - mi le-a adus. Ar trebui să le citeşti şi tu. 

— Mai încolo. Cum te simţi? 

— Da' ştiu că ţi-a trebuit ceva timp până te-ai hotărât să 
mă întrebi! 

M-am încruntat la ea, făcând totodată o mişcare bruscă 
din cap spre spatele meu. S-a prins repede. 

— lartă-mă. dragule. (Un țipăt impulsiv, foarte bine execu- 
tat.) N-ar fi trebuit să spun asta. Mult mai bine, mă simt mult 
mai bine. Mâine o să fiu ca nouă. A fost frumoasă plimbarea? 

Nuanţa de banalitate, ca şi micul țipăt, i-a reuşit perfect. 

Tocmai începusem să-i povestesc despre frumoasa 
plimbare pe care o făcusem când s-a auzit o bătaie timidă în 
uşă, o tuse discretă şi Whiterspoon a intrat. După socotelile 
mele, stătuse în faţa uşii cel puţin trei minute. în spatele lui se 
desluşeau siluetele ciocolatii ale lui John şi James, cei doi 
tineri fijieni. 

— Bună seara, doamnă Bentall, bună seara. Cum te simţi? 
Mai bine, nu-i aşa, mai bine? Fără doar şi poate, arăţi mai 
bine. Ochii i-au căzut pe cărţile de lângă pat, a văzut despre 
ce era vorba şi s-a încruntat. de unde-au apărut astea, 
doamnă Bentall? 

— Sper că n-am făcut nimic rău, profesore Whiterspoon, a 
răspuns ea cu nelinişte. l-am cerut lui Tommy ceva de citit şi 
el mi-a adus cărţile astea. Tocmai o-ncepusem pe prima şi... 


— Astea sunt nişte ediţii rare şi valoroase, a replicat el 
irascibil. Foarte rare, da, foarte rare. Ştiţi cum e cu biblioteca 
personală, iar noi, arheologii, nu le împrumutăm niciodată. 
Tommy nu avea nici un drept să... în fine, n-are-a face. Amo 
colecţie excelentă de romane polițiste, poţi să alegi de acolo 
lot ce doreşti. (A zâmbit, incidentul fiind dat uitării cu 
mărinimie.) Am venit să vă aduc o veste bună. Vei putea locui 
împreună cu soţul dumitale în casa de oaspeţi în perioada cât 
mai rămâneţi aici. l-am pus pe John şi pe James de-au făcut 
curăţenie toată ziua. 

— Vai, domnule profesor! (Marie 1-a prins pe profesor de 
mână.) Ce drăguţ, ce drăguţ! Sunteţi prea amabil cu noi... 
chiar mult prea amabil! 

— Nici o problemă, draga mea, nici o problemă! (A bătut-o 
uşurel pe mână şi i-a ţinut-o cam de vreo zece ori mai mult 
decât ar fi fost necesar.) M-am gândit doar că s-ar putea să 
apreciaţi intimitatea. Aş îndrăzni să spun - a spus asta cuo 
încrețire a ochilor întredeschişi pe care am luat-o drept un 
spasm dispeptic, dar nu era dispepsie, a vrut să fie o clipire 
din ochi ştrengărească - că nu sunteţi căsătoriţi de multă 
vreme. la să-mi spui acum, doamnă Bentall, dacă te simţi în 
stare să iei masa cu noi în seara asta? 

— Îmi pare nespus de rău. profesore Whiterspoon. (îţi 
trebuie ceva antrenament ca să combini un surâs radios cu 
un ton de regret profund, dar i-a reuşit.) Nimic nu mi-aş dori 
mai mult, dar încă mă mai simt tare slăbită. Dac-aţi putea să 
mă scuzaţi până mâine dimineaţă, aş... 


90t 

— Desigur. Nici nu se pune problema. Nu trebuie să 
suprasolicităm convalescenţii, nu-i aşa? (Mi s-a părut că n-a 
lipsit mult să-i înşface din nou mâna, dar s-a răzgândit.) O să- 
ţi trimitem mâncarea la noua locuinţă. De asemenea, o să te 
trimitem şi pe dumneata dincolo. N-arc nici un rost să faci 
eforturi inutile. 

La un semn din partea lui, cei doi fijieni au apucat fiecare 
de câte un capăt al patului şi l-au ridicat, ceea ce n-a fost cine 
ştie ce chestie, fiindcă patul propriu-zis nu cântărea nici 
măcar cincisprezece kilograme. Servitorul chinez a venit să ia 


toate hainele pe care le aveam, profesorul a luat-o înainte şi 
mie nu mi-a rămas altceva de făcut decât s-o ţin de mână în 
timp ce mergeam spre cealaltă casă, să mă aplec către ea cu 
solicitudine şi să-i murmur: 

— Cere-i o lanternă. 

Nu i-am sugerat un motiv pentru care să ceară o lanternă 
din excelentul motiv că nu mi-a trecut prin minte nici unul, 
dar ea s-a descurcat de minune. Când profesorul i-a concediat 
pe cei doi fijieni şi s-a apucat să bată câmpii despre cum a 
fost construită casa de oaspeţi în întregime din produsele a 
doi arbori, pandanus şi cocotierul. Ea l-a întrerupt cu sfială 
pentru a-l întreba: 

— Profesore Whiterspoon, e vreo... vreo toaletă pe-aici? 

— Dar bine'nţeles, draga mea. Ce neglijenţă din partea 
mea! Cobori treptele, faci la stânga şi e prima colibă care-ţi 
iese-n drum. Imediat lângă bucătărie. Din motive evidente, în 
case ca acestea nu poţi avea apă şi foc. 

— Fireşte că nu. Dar... nu se face cam întuneric noaptea 
pe-a-ici? Adică... 

— Bată-mă norocul să mă bată! Ce ţi-oi fi zicând despre 
mine acum! O lanternă... bine'nţeles că veţi primi o lanternă. 
O veţi primi după masa de seară. S-a uitat la ceas. Te aştept 
cam într-o jumătate de oră, Bentall? 

Alte câteva platitudini, un surâs afectat către Marie, după 
care a şters-o în pas vioi. 

Soarele care apunea se ascunsese deja după munte, dar 
căldura de peste zi încă mai stăruia în aer. Cu toate acestea, 
Marie s-a înfiorat de frig şi şi-a ridicat cuvertura mai sus pe 
umeri, zicându-mi: 

— Fii te rog bun şi lasă jos paravanele laterale. Alizeele 
astea nu-s deloc aşa cum se vorbeşte despre ele. Mai ales 
când se lasă întunericul. 

— Să las paravanele jos? Ca să ne pricopsim în doi timpi şi 
trei mişcări cu o duzină de urechi ciulite lipite de ele? 

— Aşa... aşa crezi? a spus ea încet. Ai sentimentul că ceva 
nu e-n regulă aici? Cu profesorul Whiterspoon? 

— Am trecui demult de faza sentimentelor. Ştiu al naibii 
de bine că ceva e în neregulă. Mi-am dat seama încă de când 
am sosit aici. 


Am tras un scaun lângă patul ei şi am prins-o de mână: 
eram mie-n sută sigur că aveam un public atent şi interesat şi 
nu vroiam să-i dezamăgim. 

— Dar tu, pe ce mergi? Faci din nou pe frivola, apelezi la 
intuiţia feminină sau te bazezi pe adevăruri dure? 

— Nu fi nesuferit, a replicat ea liniştit. Mi-am cerut deja 
scuze pentru comportarea mea prostească - numai febra a 
fost de vină, cum ai spus şi tu. Aici e vorba de intuiţie, sau de 
instinct - cu totul altceva. Locşorul ăsta ideal, tinerii ăia fijieni 
zâmbitori, servitorul chinez minunat, visul ăla hollywoodian 
despre cum ar trebui să arate şi să se comporte un arheolog 
englez... totul e prea idilic, prea perfect. Ai impresia unei... 
faţade atent întreţinute. Prea e ca-n vise, dacă pricepi ce 
vreau să spun. 

— Vrei să spui că te-ai simţi mai bine dacă l-ai vedea pe 
profesor urlând şi blestemând în dreapta şi-n stânga sau dac- 
ai da peste cineva ascuns, sub pridvor, bând direct dintr-o 
sticlă de whisky? 

— Mă rog, ceva de genul ăsta. 

— Am auzit că nu de puţine ori Pacificul de Sud are un 
astfel de efect asupra oamenilor, la început. Mă refer la 
senzaţia de ireal. Nu uita că l-am văzut pe profesor de mai 
multe ori pe ecran. Pur şi simplu, e imens precum viaţa. ŞI, 
dacă vrei o întinare a perfecțiunii, aşteaptă până apare amicul 
Hewell. 

— De ce, cum arată? 

— N-aş putea să ţi-l descriu. Eşti prea tânără să fi văzut 


92t. 
filmele cu King Kong. Totuşi, n-ai cum să-l confunzi. Şi în timp 
ce aştepţi să apară, aş vrea să fii atentă şi la numărul de 
oameni care sosesc şi intră în baraca muncitorilor. De-aia n- 
am vrut să vii la masă în seara asta. 

— Păi, n-ar trebui să-mi fie greu s-o fac. 

— Dar nici prea simplu. Toţi sunt chinezi - cel puţin cei pe 
care i-am văzut până acum - şi probabil c-or să ţi se pară toţi 
la fel. Urmăreşte ce fac, câţi rămân înăuntru, dacă cei care ies 
afară cară ceva sau nu. Nu lăsa pe nimeni ă-şi dea seama că 
spionezi. Lasă jos paravanele când se-ntunecă suficient şi. 


dacă nu sunt tăieturi pentru ferestre, poţi să tragi cu ochiul 
printre... 

— N-ar fi mai bine să-mi scrii totul pe hârtie? a întrebat ea 
cu glas mieros. 

— In regulă, deci eşti mai veche în meserie decât mine. N- 
a fost decât o preocupare laşă pentru propria-mi piele. Am de 
gând să fac o plimbare prin zonă pe la miezul nopţii şi aş vrea 
să ştiu care-i raportul de forţe. 

Nu şi-a dus mâna la gură, n-a suspinat şi nici n-a încercat 
să-mi schimbe hotărârea. N-aş fi putut nici măcar să jur că 
mâna ei mi-a strâns-o mai tare pe a mea. Mi-a spus, cu 
seriozitate: 

— Vrei să vin cu tine? 

— Nu. Vreau să mă conving cu propriii mei ochi că nu-i 
nimic în neregulă. Şi, cu toate că nu mă aştept să dau de 
vreun bucluc, nu văd cum m-ai putea ajuta dacă mi-ar ieşi în 
cale cineva. Fără supărare, fireşte. 

— Ei, a spus ea cu îndoială. Fleck m-a lăsat fără pistol, n- 
ar prea avea nici un rost să chem poliţia şi nu cred c-aş putea 
să fac mare brânză dacă cineva ar sări pe mine. Dar dac-ar 
sări pe tine, atunci aş... 

— Judeci totalmente eronat, am spus eu cu răbdare. Nu 
eşti suficient de iute. Eu da. N-ai mai văzut pe nimeni care să 
fugă de la locul luptei la fel de repede ca Bentall. Am 
traversat podeaua din lemn de cocotier şi am tras un pat 
pliant aproape de al ei. Te deranjează? 

— Simte-te în largul tău, a spus ea cu amabilitate. (Mi-a 
aruncat o privire leneşă printre pleoapele întredeschise şi un 
surâs amuzat care-i curba gura, dar nu semăna deloc cu 
zâmbetul amuzat pe care mi-l adresase în biroul colonelului 
Raine de la Londra.) Am să te ţin de mână. Eu cred că nu eşti 
decât o oaie îmbrăcată într-o blană de lup. 

— Stai să terminăm misiunea asta, am ameninţaţ-o. Noi 
doi şi luminile Londrei. Ai să vezi tu! 

S-a uitat la mine un lung moment, apoi s-a întors ca să 
privească laguna tot mai întunecată. A spus: Nu văd nimic. 

— A, mă rog. Ai greşit adresa. Din fericire, nu sunt din 
categoria celor sensibili. Acum, despre patul ăsta: ştiu că o să 
fie o mare dezamăgire pentru tine, dar mi s-a năzării că în 


timpul cât eu mă plimb n-ar strica să vâri sub pătură un soi de 
momâie. E improbabil ca ei să-i controleze veridicitatea când 
patul o să fie atât de aproape de al tău. 

Am auzit nişte voci, mi-am ridicat privirea şi i-am văzut pe 
Hewell şi pe chinezii săi dând colţul din spatele concasorului: 
un adevărat munte ambulant, Hewell avea ceva dintr-o mai- 
muţă cu silueta sa adusă de spate, umbletul vizibil legănat şi 
mişcarea înceată a mâinilor care mai-mai că-i atingeau 
genunchii în timp ce mergea. l-am spus Mariei: 

— Dacă vrei să te-apuce tremuriciul la noapte, întoarce-te 
şi ia vederi. Amicul şi-a făcut apariţia. 

De n-ar fi fost faţa „amicului", trăncăneala necontenită a 
profesorului şi sticla de vin pe care a scos-o la iveală, după 
afirmaţia sa, pentru sărbătorirea evenimentului, ar fi fost o 
masă de-a dreptul plăcută. Tânărul chinez ştia cu siguranţă să 
gătească şi nici nu s-a servit vreuna din idioţeniile numite 
„Cuib de rândunică" sau „aripă de rechin". Dar n-am putut să- 
mi dezlipesc privirea de faţa aceea scofâlcită şi devastată de 
vizavi de mine, uniforma albă în care se schimbase individul 
nefăcând decât să-i sublinieze hidoşenia neanderthaliană; n- 
am avut cum să-mi fac urechile insensibile la banalităţile 
profesorului Whiterspoon; vinul, „de Burgundia", era de-a 
dreptul excelent, dacă te-nnebuneai după oţetul îndulcit, dar 
mi-a fost sete şi am reuşit să înghit cu forţa câteva guri. 

Totuşi, în mod surprinzător, Hewell a fost cel care a făcut 
cina suportabilă. îndărătul acelei feţe primitive şi zobite se 
ascundea o minte ascuţită - cel puţin a avut atâta inteligenţă 


94t. 
încât să se ţină departe de vinul de Burgundia şi să bea în 
schimb bere de Hong Kong la litru - iar istorisirile lui despre 
viaţa de inginer în mineritul rocilor dure dusă în circa 
jumătate din ţările de pe glob erau plăcute la ascultat. Sau ar 
fi fost plăcute dacă nu s-ar fi holbat la mine fără să clipească 
tot timpul cât a vorbit, cu ochii lui negri atât de duşi în fundul 
găvanelor încât iluzia unui urs privind afară din grota unde 
stătea ascuns a fost mai intensă ca oricând. Ar fi bătut la fund 
pe orice lup de mare, oricât de bătrân. Cred c-aş fi stat acolo 
transpus toată noaptea, dacă Whiterspoon nu şi-ar fi tras în 


sfârşit scaunul înapoi, frecându-şi palmele satisfăcut şi între - 
bându-mă cum mi-a plăcut masa. 

— A fost excelentă, i-am răspuns eu. Să nu-l lăsaţi pe 
bucătar să plece vreodată. Mii de mulţumiri. Şi acum, dacă nu 
aveţi nimic împotrivă, cred c-am să mă duc la soţia mea. 

— Prostii, prostii! a protestat el, întruchiparea gazdei 
jignite, încă n-au fost aduse cafeaua şi coniacul, tinere. Păi 
când mai avem ocazia, noi arheologii, să sărbătorim? Suntem 
încântați să vedem o faţă străină pe-aici, nu-i aşa, Hewell? 

Hewell nu 1-a contrazis, dar nici nu 1-a aprobat. Pentru 
Whiterspoon n-a avut nici o importanţă. Mi-a adus un fotoliu 
din trestie indiană împletită şi s-a agitat în jurul meu ca o 
cloşcă până când a fost sigur că m-am aşezat confortabil. Pe 
urmă Tommy a adus cafeaua şi coniacul. 

Începând cu acel moment, seara a decurs bine. După ce 
servitorul chinez a adus al doilea rând de băuturi, profesorul i- 
a spus să lase sticla acolo şi să plece. Nivelul lichidului a 
scăzut cu repeziciune, de parcă sticla ar fi fost găurită în fund. 
Profesorul a fost într-o formă uluitoare. Nivelul a scăzut şi mai 
mult. Hewell a zâmbit de două ori. A fost o noapte nemai- 
pomenită. Viţelul era îngrăşat în vederea sacrificării. Nu 
iroseau ei degeaba tot coniacul ăla excelent. După ce sticla s- 
a golit, a fost adusă alta. Profesorul a spus câteva anecdote 
uşor deocheate şi a râs în hohote. Hewell a zâmbit din nou. Eu 
mi-am şters câteva lacrimi provocate de starea de veselie şi 
am surprins un schimb de priviri între cei doi. Securea îşi 
începea mişcarea descendenta. Cu o voce şovăitoare şi 
nedesluşită, l-am felicitat pe profesor pentru umorul său. Mai 
treaz ca atunci nu m-am simţit niciodată în viaţa mea. 

Fără doar şi poate, repetaseră cu meticulozitate întreaga 
tărăşenie. Whiterspoon, omul de ştiinţă dedicai până la 
moarte activităţii sale, a început să-mi aducă o parte din 
exponatele ce umpleau vitrinele de lângă pereţi, dar după 
câteva minute a spus: 

— Haide. Hewell, îl insultăm pe prietenul nostru. Hai să-i 
arătăm adevăratele noastre comori. 

Hewell a ezitai cuprins de îndoială, iar Whiterspoon a 
bătut efectiv cu piciorul în podea. 

— Insist! Fir-ar să fie, omule, ce poate fi rău în asta? 


— Foarte bine. 

Hewell s-a dus la seiful voluminos aflat în stânga mea şi, 
după ce s-a chinuit un minut să manevreze butonul cifrului, a 
spus: 

— lar s-a înţepenit combinaţia, dom' profesor. 

— Păi atunci deschide-l cu combinaţia din spate, a replicat 
iritat Whiterspoon, aflat în dreapta mea, cu un ciob de 
ceramică în mână. Acum uită-te la asta, domnule Bentall. Aş 
vrea să acorzi o deosebită atenţie acestui... 

Dar eu nu acordam nici un fel de atenţie, deosebită sau 
nu, celor spuse de el. Mă uitam la fereastra din spatele lui, o 
fereastră pe care lampa cu gaz dinăuntru şi întunericul de 
afară o transformaseră într-o oglindă aproape perfectă. Mă 
uitam la Hewell şi la seiful pe care-l înclina de la perete. Seiful 
acela cântărea cel puţin o sută cincizeci de kilograme. Şi aşa 
cum stăteam eu, aplecat spre dreapta în fotoliu şi cu piciorul 
stâng peste cel drept, talpa piciorului drept se afla chiar în 
calea seifului, dacă avea să cadă. Şi avea să cadă. Partea de 
sus a seifului se depărtase deja cu treizeci de centimetri de 


perete şi l-am văzut pe Hewell aranjându-i „linia de ochire", 
ca să fie sigur că se intersecta cu piciorul meu. După care 1-a 
împins. 


— Dumnezeule! a strigat profesorul Whiterspoon. Păzea! 

— Perfect executat, ţipătul de oroare a fost emis cu o 
întârziere calculată, dar n-a fost nevoie să se deranjeze, căci 
eu îmi purtam deja de 'grijă singur. începusem să mă arunc 
din fotoliu, sucindu-mi piciorul astfel încât talpa să stea în 


96t. 
unghi drept față de seiful în cădere. Era o talpă solidă, din 
piele, groasă de un centimetru şi jumătate, dar chiar şi aşa a 
fost un risc. Un risc mare, pe care a trebuit să mi-l asum. 

N-a fost nimic prefăcut în strigătul meu de durere. Am 
avut senzaţia că talpa aceea din piele rezistentă s-a îndoit, 
lucru care s-a întâmplat şi cu laba piciorului meu, de altfel, 
singura parte anatomică afectată. 

Am zăcut acolo gemând de durere, imobilizat de 
greutatea seifului, până când Hewell 1-a ocolit în grabă ca să- 
| ridice din faţă, în vreme ce Whiterspoon m-a târât într-o 


parte. M-am ridicat cu greutate în picioare, m-am desprins din 
strânsoarea profesorului, am făcut un pas cu piciorul rănit şi 
m-am prăbuşit la podea. Fără doar şi poale, ţinând cont de 
prăbuşirea seifului şi de căzătura mea, podeaua avea soartă 
grea în noaptea aceea. 

— Eşti... eşti grav rănit? 

Profesorul copleşit de nelinişte. 

— Rănit? Nu, nu sunt rănit. M-am simţit doar obosit şi m- 
am întins un pic să mă odihnesc. L-am fulgerat cu o privire 
fioroasă, ţinându-mă cu amândouă mâinile de piciorul drept. 
Cam câţi paşi crezi c-ai putea să faci dumneata cu o gleznă 
sfărâmată? 


CAPITOLUL 5 
Miercuri 10 p.m. - Joi 5 a.m. 


Scuzele abjecte, fortificarea pacientului cu cele câteva 
picături de coniac rămase, bandajarea şi prinderea în aţe a 
gleznei mele au durat vreo zece minute. După aceea, parţial 
m-au ajutat, parţial m-au cărat de-a binelea până la casa de 
oaspeţi. Paravanele laterale erau lăsate, dar prin ele se 
vedeau licăriri de lumină. Profesorul Whiterspoon a bătut la 
uşă şi a aşteptat. Uşa s-a deschis. 

— Ci...cine-i acolo? 

Marie aruncase peste umeri un acoperământ şi lumina 
lămpii cu gaz din spate crea un tablou strălucitor în jurul 
părului ei blond. 

— N-aveţi motive de îngrijorare, doamnă Bentall, a spus 
Whiterspoon pe un ton liniştitor. Soţul dumitale tocmai a 
suferit un accident uşor. Mă tem că s-a rănit la picior. 

— Un accident uşor! am protestat prompt. S-a rănit la 
picior! Mi-am făcut glezna zob, fir-ar să fie! 

M-am eliberat de mâinile care mă susțineau, am încercat 
să trec de uşă, m-am împiedicat, am ţipat şi mi-am măsurat 
lungimea pe podeaua casei de oaspeţi. începeam să capăt 
experienţă la măsuratul lungimii proprii pe podele, era cu 
mult mai rapid decât cu ruleta. Marie, cu vocea gâtuită de 


98t. 
îngrijorare, a spus ceva ce n-am reuşit să înțeleg din pricina 
propriilor mele gemete şi s-a lăsat în genunchi lângă mine, 
dar profesorul a ridicat-o cu blândeţe în picioare, în vreme ce 
Hewell m-a luat de pe jos şi m-a pus în patul meu. Trag la 
cântar vreo nouăzeci de kile, dar m-a săltat şi m-a pus în pat 
cu uşurinţa unei fetiţe care-şi leagănă păpuşa, deşi nu cu tot 
atâta gingăşie. Din fericire, paturile acelea împletite erau mai 
rezistente decât păreau, aşa că nu m-am trezit pe podea. Am 
mai scos nişte gemete, apoi m-am proptit în cot, dându-le 
prilejul să vadă cum suferă în tăcere un englez stoic, 


strâmbându-mă şi strângând din pleoape din când în când, 
pentru eventualitatea că n-ar fi înţeles mesajul. 

Profesorul Whiterspoon a explicat, cu destule bâlbăieli, ce 
s-a întâmplat - mai exact, versiunea lui despre ce s-a 
întâmplat, un amalgam convingător de combinaţii blocate, 
seifuri cu centrul de greutate prea ridicat şi podele care se 
lasă, făcând seifurile instabile - iar Marie 1-a ascultat într-o 
tăcere prevestitoare de furtună. Dacă s-a prefăcut, atunci 
chiar şi-a ratat vocaţia. Respirația  întretăiată, buzele 
comprimate, nările uşor lărgite, pumnii încleştaţi, toate astea 
le puteam înţelege. Dar ca să-ţi faci faţa la fel de palidă,cum 
reuşise ea să şi-o facă, chiar că trebuie să pui suflet. Când 
profesorul a terminat, am crezut că o să se repeadă la el, nu 
părea deloc speriată sau impresionată de silueta impunătoare 
a lui Hewell, dar a lăsat impresia că se stăpâneşte şi a spus 
cu un ton glacial: 

— Vă mulţumesc la amândoi că miraţi adus soţul acasă. 
Aţi dovedit multă amabilitate. Sunt sigură că n-a fost decât un 
accident. Noapte bună. 

Replica asta nu prea lăsa loc pentru alte stratageme 
conversaţionale, aşa că şi-au luat tălpăşiţa, exprimându-şi cu 
glas tare speranţa că a doua zi aveam să mă simt mai bine. 
Au păstrat pentru ei ceea ce sperau de fapt şi au uitat să 
explice cum îşi închipuiau ei că un os rupt se poate vindeca 
peste noapte. Marie a mai privit preţ de vreo zece secunde pe 
uşa pe care cei doi plecaseră, apoi a spus în şoaptă: 

— E... e înfricoşător, nu-i aşa? Parc-ar fi o relicvă de prin 
Evul Mediu timpuriu. 

— Nu-i un model de frumuseţe. Speriată? 

— Bine'nţeles că sunt. 

A mai rămas nemişcată câteva secunde, a oftat, s-a întors 
de la uşă şi s-a aşezat pe marginea patului meu. Un lung 
moment s-a uitat la mine, ca atunci când eziţi sau încerci să 
iei o hotărâre, apoi m-a atins uşor pe frunte cu nişte mâini 
reci, mi-a netezit părul cu vârful degetelor şi m-a privit în 
ochi, sprijinită în mâinile aşezate într-o parte şi-n cealaltă a 
capului meu. Zâmbea, dar nu era nici pic de amuzament în 
zâmbetul ei, iar ochii ei căprui erau întunecaţi de îngrijorare. 


— Îmi pare rău pentru ce ţi s-a întâmplat, a murmurat ea. 
E... e destul de rău, nu-i aşa, Johnny? 

Era prima oară când îmi spunea astfel. 

— Îngrozitor. 

Mi-am ridicat mâinile, am prins-o de ceafă şi am tras-o în 
jos până când faţa i s-a îngropat în pernă. N-a opus nici un fel 
de rezistenţă: după o primă întrevedere îndeaproape cu 
Hewell îţi trebuie un timp ca să-ţi revii, sau poate că nu făcea 
decât să fie drăguță cu un om bolnav. Avea obrazul catifelat 
ca o petală de floare şi mirosea a soare şi marc. Mi-am 
apropiat buzele de urechea ei şi am şoptit: 

— Du-te şi vezi dac-au plecat într-adevăr. 

S-a făcut ţeapănă de parc-ar fi atins un fir sub tensiune, 
apoi s-a îndreptat şi s-a ridicat în picioare. S-a dus la uşă, s-a 
uitat atent prin nişte interstiţii ale paravanului lateral şi a spus 
cu glas scăzut: 

— Sunt amândoi în sufrageria profesorului. îi văd cum 
ridică seiful la locul lui. 

— Stinge lumina. 

S-a dus la masă, a întors fitilul, şi-a făcut mâinile căuş 
deasupra sticlei de lampă şi a suflat. întunericul a cuprins 
brusc încăperea. M-am dat jos din pat şi am desfăcut vreo doi 
metri de leucoplast cu care-mi înfăşuraseră atelele şi glezna, 
înjurând cu blândeţe când a trebuit să-l dezlipesc de piele. 
Am pus atelele deoparte, m-am ridicat şi am ţopăit de probă 
de două-trei ori pe piciorul drept. Ţopăâiam aproape la fel de 
lejer ca totdeauna, singura durere provenind de la partea 


100t 

exterioară a degetului meu mare, care receptase impactul 
seifului, în momentul când se îndoise talpa. Am mai făcut o 
încercare şi nici de data asta n-am întâmpinat vreo dificultate. 
M-am aşezat şi am început să-mi încalţ şoseta şi pantoful. 

— Ce Dumnezeu faci? m-a întrebat Marie. 

Am observat cu regret că nuanţa de îngrijorare molatică îi 
dispăruse din glas. 

— O simplă încercare, am replicat eu cu glas domol. Cred 
că bătrânul meu picior o să mă mai poarte ceva vreme. 

— Dar osul... am crezut că ţi-ai frânt osul. 


— Ei, aşa mă vindec eu, mai repede ca alţii. 

Mi-am mişcat piciorul încălţat şi abia dacă am simţit ceva. 
Pe urmă i-am povestit ce se întâmplase. La sfârşit, mi-a spus: 

— Cred că ţi s-a părut o chestie inteligentă să mă 
prosteşti, nu? 

Mă obişnuisem cu o mulţime de nedreptăţi din partea 
femeilor, aşa că am lăsat să treacă de la mine. Era prea inteli- 
gentă ca să nu-nţeleagă cât de nedreaptă era. mai ales când 
avea să se calmeze. De ce trebuia să se calmeze, nu ştiam, 
dar când temperatura avea să-i scadă, urma să-şi dea seama 
de imensul avantaj pe care-l dobândisem creând impresia că 
eram incapabil să mă mai mişc din loc. Am auzit-o traversând 
încăperea către patul ei şi când a trecut pe lângă mine, mi-a 
spus cu glas reţinut: 

— Mi-ai zis să-i număr pe chinezii care intră şi ies din 
baraca lungă. 

— Şi? 

— Au fost optsprezece. 

— Optsprezece? 

Eu nu numărasem în mină decât nouă. 

— Optsprezece. 

— Ai observat ce căra vreunul dintre ei când a ieşit din 
baracă? 

— N-am văzut pe nici unul din ei ieşind. Nu înainte de 
căderea întunericului. 

— Hm. Unde-i lanterna? 

— Sub perna mea. Uite-o. 

S-a întors pe o parte şi curând i-am auzit respiraţia egală 
şi liniştită, dar ştiam că nu doarme. Am lipit fâşii de leucoplast 
pe geamul lanternei până când n-a mai rămas liber decât un 
orificiu de o jumătate de centimetru în centru. Pe urmă m-am 
postat lângă o crăpătură din paravanul lateral, de unde 
puteam să urmăresc locuinţa profesorului. Hewell a plecat la 
câteva minute după ora unsprezece, îndreptându-se spre 
locuinţa lui. Am văzut o lumină aprinzându-se şi stingându-se 
după vreo zece minute. 

M-am dus la dulapul în care servitorul chinez ne pusese 
hainele, am căutat prin el cu ajutorul fasciculului minuscul de 
lumină până când am găsit o pereche de pantaloni din flanelă 


gri închis şi o cămaşă albastră şi m-am schimbat la iuţeală pe 
întuneric. Să faci o plimbare la miezul nopţii în cămaşă şi pan- 
taloni albi n-ar fi fost deloc pe placul colonelului Raine. Pe 
urmă m-am apropiat de patul partenerei mele şi i-am spus 
încetişor: 

— Nu-i aşa că nu dormi? 

— Ce vrei? 

Nici pic de căldură în glasul ei. 

— Haide, Marie, nu fi caraghioasă. Ca să-i păcălesc pe ei a 
trebuit să te păcălesc şi pe tine, cu ei de faţă. Chiar nu vezi ce 
avantaj am că pol să mă mişc când ăia cred că sunt 
imobilizat? Ce-ai fi vrut să fac? Să stau în uşă sprijinit de 
Hewell şi prof şi să te anunţ cu voioşie: „Stai liniştită, draga 
mea. E doar o glumă." 

— Probabil că nu, a spus ea după un moment. Ce vroiai 
adineauri? Numai să-mi spui chestia asta? 

— De fapt, nu era vorba de asta, ci de sprâncenele tale. 

— Despre ce? 

— Sprâncenele. Ai părul blond şi sprâncenele negre. Sunt 
adevărate? Mă refer la culoare. 

— Ce-ai, nu te simţi bine? 

— Vreau să-mi înnegresc faţa. Rimei. M-am gândit că 
poate ai... 

— Nu era mai bine să spui aşa de la început, în loc să- 
ncerci să faci pe isteţul? Orice îi spunea inteligenţa ei despre 
„iertare", o altă parte a creierului se punea de-a curmezişul. 
N-am rimei. De culoare neagră n-am decât crema de pantofi. 


102£ 
Sertarul de sus, din dreapta. 

Gândul m-a făcut să mă cutremur, dar i-am mulţumit şi 
am plecat de lângă ea. O oră mai târziu am părăsit-o de-a 
binelea. Am încropit o mumie în patul meu, am controlat toţi 
pereţii casei împotriva unor spectatori interesaţi şi am ieşit 
prin spate, săltând un colţ al paravanului doar atât cât să mă 
pot furişa pe dedesubt. Nu s-au auzit nici ţipete, nici urlete şi 
nici împuşcături. Bentall trecuse graniţa neobservat şi era 
cum nu se putea mai bucuros din pricina asta. Pe fondul 
întunecat nu m-ai fi putut vedea nici de la cinci paşi, cu toate 


că m-ai fi putut mirosi de .la o distanţă de zece ori mai mare 
în direcţia vântului. Unele mărci de cremă de pantofi au un 
astfel de efect. 

In prima parte a călătoriei mele, între casa noastră şi a 
profesorului, n-ar fi avut importanţă dacă piciorul meu ar fi 
fost sau nu valid. Pentru oricine ar fi privit afară din casa lui 
Hewell sau din baraca muncitorilor, silueta mea s-ar fi profilat 
cu claritate pe fondul luminos al mării şi al nisipului alb,.aşa 
încât m-am deplasat sprijinindu-mă în palme, coate şi 
genunchi, îndreptându-mă spre spatele casei, dincolo de 
câmpul vizual al celorlalţi. 

După ce-am dat colţul clădirii, m-am ridicat încet şi fără 
zgomot în picioare, lipindu-mă de zid. Din trei paşi lungi şi 
liniştiţi, am ajuns la uşa din spate. 

Eşecul a survenit aproape înainte de a începe. Deoarece 
în faţă era o uşă din lemn cu balamale, îmi făcusem socoteala 
că acelaşi lucru avea să fie şi în spate. Numai că era un panou 
din bambus împletit şi, de cum l-am atins, a început să 
scârţâie şi să clănţăne cam ca vreo sută de castaniete 
depărtate. M-am făcut tina cu uşa, încleştând mâna pe 
mânerul rotund al lanternei. Au trecut cinci minute şi nu s-a 
întâmplat nimic, n-a venit nimeni şi, când în sfârşit o pală de 
vânt mi-a mângâiat faţa, trestiile au scârțâit din nou, la fel ca 
înainte. Mi-au trebuit două minute ca să adun douăzeci de 
trestii într-o mână, fără să fac o hărmălaie prea mare, două 
secunde ca să pătrund în casă şi alte două minute ca să las 
trestiile alea să cadă la loc, una câte una. Deşi noaptea nu era 
excesiv de călduroasă, simţeam cum picăturile de sudoare mi 
se preling pe frunte şi în ochi. M-am şters, mi-am făcut mâna 
căuş în jurul orificiului minuscul din geamul lanternei, am 
acţionat întrerupătorul cu o mişcare precaută a degetului 
mare şi am început să caut prin bucătărie. 

Nu mă aşteptasem să găsesc acolo ceva ce n-aş fi găsit în 
orice altă bucătărie şi n-am găsit. Dar am descoperit ceea ce 
căutam: sertarul cu cuțite. Tommy avea o colecţie frumoasă 
de cuțite de tranşat carnea, toate ascuţite precum briciul. Am 
ales unul cu lama triunghiulară şi lungă de douăzeci şi cinci 
de centimetri, zimţat pe o muchie şi drept pe cealaltă, care 
pornea de la o lăţime de cinci centimetri la plasele şi .se 


termina cu un vârf extrem de ascuţit, ca de bisturiu. Era mai 
bine decât nimic, mult mai bine decât nimic, dacă* reuşeam 
să nimeresc spaţiul intercostal nici măcar Hewell n-ar li putut 
crede că încerc să-l gâdil. L-am înfăşurat cu grijă într-un 
şervet de bucătărie şi l-am vârât sub centură. 

Uşa interioară a bucătăriei, cea care dădea spre coridorul 
central, era din lemn, pentru a împiedica mirosurile să se 
răspândească în toată casa, am presupus eu. Se deschidea 
spre interior, pe nişte balamale din piele unse cu ulei. M-am 
strecurat în coridor şi am rămas pe loc, ascultând. N-a trebuit 
să-mi încordez prea tare auzul. Profesorul nu avea ceea ce se 
cheamă un somn liniştit şi sursa sforăitului, o cameră cu uşa 
deschisă aflată cam la trei metri în lungul coridorului, în 
dreapta, era uşor de localizat. Habar n-aveam unde dormea 
servitorul chinez. Nu-l văzusem părăsind casa, aşa că mi-am 
zis că trebuie să fie într-una din celelalte încăperi, şi n-aveam 
nici un chef să aflu în care. îmi crease impresia unui tânăr 
care avea un somn deosebit de uşor. Deşi speram ca 
acompaniamentul adenoidal al profesorului să acopere toate 
zgomotele pe care le-aş fi făcut, am parcurs culoarul către 
uşa sufrageriei cu iuţeala unei pisici ce urmăreşte o vrăbiuţă, 
alergând pe un gazon însorit şi făcând cam tot atâta gălăgie. 

Am reuşit să ajung înăuntru fără incidente şi am închis uşa 
în urma mea într-o linişte desăvârşită. N-am pierdut vremea 
uitându-mă aiurea prin încăpere, ştiam unde să caut şi m-am 
dus direct la biroul masiv. Dacă direcţia cablului de cupru 
emailat, nu tocmai îngropat în acoperişul vegetal, pe care-l 


104 
zărisem când mă aşezasem prima oară în fotoliul din trestie, 
n-ar fi fost de ajuns să mă călăuzească, nasul m-ar fi dus 
drept într-acolo. Mirosul înţepător, oricât de slab, al acidului 
sulfuric e inconfundabil. 

Cele mai multe dintre birourile de acel tip au de o parte şi 
de alta a spaţiului pentru picioare câte un rând de sertare, 
dar cel al profesorului Whiterspoon constituia o excepţie. în 
loc de sertare, avea câte un dulăpior şi nici unu] dintre ele nu 
era încuiat. Nici n-ar fi avut motiv să fie. Am deschis uşa din 


stânga şi am luminat interiorul cu fasciculul subţire al 
lanternei. 

Compartimentul era voluminos, având şaptezeci şi cinci 
de centimetri înălţime cu patruzeci şi cinci lăţime, şi probabil 
vreo şaizeci adâncime. Era plin-ochi cu acumulatori cu acid şi 
electrozi din plumb şi cu baterii uscate. Pe raftul de sus se 
găseau zece acumulatori, celule mari de 2,5 volţi, cu pereţi 
din sticlă, legaţi în seric. Mai jos se aflau opt celule Exide de 
120 de volţi, alcătuite din baterii uscate, legate în paralel. 
Suficientă putere ca să trimiţi un mesaj pe lună, cu ajutorul 
unei staţii radio. 

lar staţia radio exista. Am găsit-o în celălalt dulăpior, pe 
care-l ocupa în întregime. Ştiu câte ceva despre aparatele de 
emisie-recepţie, dar masa aceea metalică cenuşie, cu cele 
peste douăzeci de cadrane de calibrare, butoane de comutare 
a lungimilor de undă şi de acord îmi era complet 
necunoscută. M-am uitat îndeaproape la numele fabricantului: 
„Kuruby- Sankowa Radio Corporation, Osaka şi Şanhai". 
Pentru mine nu însemna nimic, la fel ca şi talmeş-balmeşul de 
caractere chinezeşti înscrise dedesubt. Lungimile de undă şi 
staţiile de recepţie de pe benzile de frecvenţă erau marcate 
atât în engleză cât şi în chineză, iar acul era fixat pe Foochow. 
Poate că profesorul Whiterspoon era genul de patron "bun la 
suflet care le dădea voie muncitorilor săi cuprinşi de dor să 
vorbească cu rudele lor din China. Dar poate că nu era. 

Am închis uşa încetişor şi mi-am îndreptat atenţia spre 
partea superioară a biroului. Probabil că profesorul a ştiut că 
am să vin, fiindcă nu se ostenise nici măcar să tragă ruloul de 
protecţie. După vreo cinci minute de căutări metodice, am 
început să înţeleg de ce nu se deranjase: nu era nimic în 
sertare şi în celelalte compartimente ale biroului care să 
merite a fi ascuns. Tocmai mă pregăteam să renunţ şi să-mi 
strâng catrafusele, când privirea mi-a căzut pe obiectul cel 
mai bătător la ochi de pe biroul acela: blocul de sugativă cu 
suportul ei din piele. Am scos sugativa din suport şi m-am 
uitat la foaia subţire de hârtie care fusese ascunsă între bloc 
şi suport. 

Era o listă dactilografiată de şase rânduri, fiecare rând 
constând dintr-o pereche de nume urmată de câte opt cifre. 


Pe primul rând scria: „Pelican-Takishamaru 20007815", pe al 
doilea: „Linkiang-Hawetta 10346925" şi aşa mai departe, 
celelalte patru rânduri conţinând nişte nume şi combinaţii de 
cifre la fel de lipsite de semnificaţie. La sfârşit, un spaţiu alb 
de doi centimetri, urmat de încă un rând pe care scria: „în 
fiecare oră, Tombola 46". 

Nu pricepeam absolut nimic. Părea să fie cam cea mai inu- 
tilă informaţie - dacă într-adevăr asta era - pe care şi-o putea 
dori cineva. Sau poate că aveam în faţa ochilor cel mai impor- 
tant cifru pe care-l văzusem vreodată. Şi-ntr-un caz, şi-n 
celălalt, nu părea să-mi fie de vreun folos pe moment, dar 
poate că avea să-mi fie mai târziu. Colonelul Raine şi-a dat 
seama că am o memorie fotografică, dar nu pentru astfel de 
aiureli. Am luat un creion şi o foaie de hârtie de pe birou, am 
copiat cele scrise acolo şi am pus pergamentul la locul lui. Mi- 
am scos apoi pantoful din picior, am împăturit foaia de hârtie 
şi am strecurat-o între talpa piciorului şi şosetă, după ce-am 
protejat-o împotriva apei într-o folie de polietilenă. Neavând 
nici un chef să fac cale întoarsă prin coridor spre bucătărie, 
am ieşit pe fereastra îndepărtată de casa lui Hewell şi a 
muncitorilor. 

Douăzeci de minute mai târziu mă îndepărtasem suficient 
de toate casele şi m-am ridicat în picioare cuprins de dureri. 
Nu mai parcursesem o asemenea distanţă în mâini, coate şi 
genunchi din fragedă pruncie şi îmi cam pierdusem 
antrenamentul. Mai mult, lipsa de exerciţiu făcu ca 
respectivele părţi anatomice să fie complet nepotrivite pentru 


106£ 
genul ăsta de mişcare, motiv pentru care mă dureau amarnic. 
Dar starea lor nu era cu nimic mai rea decât a hainelor care le 
acopereau. 

Cerul era aproape complet înnorat, dar nu chiar întru lotul, 
astfel încât când şi când câte o ivire neaşteptată â lunii pline 
mă făcea să mă arunc rapid la adăpostul vreunui arbust sau 
tufiş, unde stăteam până când cerul se întuneca din nou. 
Urmam firul şinelor de cale ferată ce porneau de la concasor 
şi uscătorie ocolind spre nord şi apoi. probabil, spre partea de 
vest a insulei. Eram foarte interesat de această linie şi de 


destinaţia ei. Profesorul Whiterspoon se abţinuse cu grijă să 
facă vreo menţiune despre ce se afla în cealaltă parte a 
insulei, dar cu toată grija sa profesorul Whiterspoon vorbea 
prea mult. îmi spusese astfel că respectiva companie de 
fosfaţi excava zilnic circa o mie de tone din coasta muntelui şi 
întrucât materialul cu pricina nu se mai vedea prin preajmă, 
de bună seamă că-l duseseră de-acolo. Asta presupunea o 
navă, o navă mare, şi nici o navă mare n-ar fi avut cum să 
folosească debarcaderul ăla plutitor, construit din buşteni, din 
apropierea casei profesorului, chiar dacă ar fi reuşit să se 
apropie suficient în apele puţin adânci ale lagunei, lucru 
imposibil de altfel. Era nevoie de ceva mai mare, de ceva 
mult mai mare: un debarcader din piatră sau din beton, fie şi 
unul făcut din blocuri de coral, şi ori o macara, ori un siloz de 
încărcare supraînălţat cu un tobogan înclinat. Se prea poate 
ca profesorul Whiterspoon să nu fi dorit ca eu să merg în 
direcţia asta. 

Câteva secunde mai târziu, am ajuns şi eu să-mi doresc 
acelaşi lucru. Abia trecusem de un podeţ tubular peste un 
pârâu, aproape sufocat de tufişurile dese, care cobora dinspre 
munte îndreptându-se spre mare. N-am apucat să fac zece 
paşi când am auzit un zgomot de paşi furişaţi şi iuți în urma 
mea, ceva greu m-a pălit cu putere în spate şi umăr şi apoi, 
până să apuc să reacţionez cumva, altceva mi-a înhăţat 
braţul stâng, chiar deasupra cotului, cu forţa brutală şi 
sălbăticia unei capcane de urşi. Am simţit imediat o durere 
agonizantă. 

Hewell. Asta a fost prima mea reacţie instinctivă, în timp 
ce mă clătinam şi mă zbăteam, gata-gata să cad. Hewell era, 
fără doar şi poate, nici un alt om pe care l-am cunoscut 
vreodată n-ar fi putut să mă strângă cu atâta forţă încât să 
simt că-mi rupe braţul în două. M-am răsucit cu violenţă şi am 
izbit cu toată puterea în locul unde ar fi trebuit să se afle 
stomacul agresorului, dar n-am reuşit decât să fac o gaură în 
noapte. Aproape că-mi dislocasem umărul drept, dar n-aveam 
numai asta în minte în timp ce mă aruncam din nou lateral, 
luptând să-mi păstrez . echilibrul. Să-mi păstrez echilibrul şi 
să-mi salvez viata. Nu Hewell mă înhăţase, ci un câine, cam 
de mărimea şi forţa unui lup. 


Am încercat să-i desprind cu mâna dreaptă, dar dihania n- 
a făcut decât să-şi înfigă şi mai adânc colții în braţul meu. Am 
încercat iar şi iar să-l lovesc cu pumnul drept, dar era prea în 
stânga şi prea în spatele meu, aşa că abia ajungeam la el. Am 
încercat să-l izbesc cu piciorul, dar n-ajungeam nicidecum 
aproape de el. Nu puteam să-l ating, nu puteam să-l scutur de 
pe mine, n-aveam nici un obiect contondent cu care să-l 
pălesc şi ştiam că, dacă încercam să mă prăbuşesc peste el, 
mi-ar fi dat drumul la braţ şi m-ar fi apucat de gât, până să-mi 
dau seama ce-are de gând. 

Cântărea, fără doar şi poate, între treizeci şi cinci şi 
patruzeci de kilograme. Avea nişte colţi ca nişte cârlige de 
oţel, iar când ai nişte cârlige de oţel înfipte în braţ şi o 
greutate de patruzeci de kile agăţată de ele, un singur lucru 
se poate întâmpla: pielea şi carnea încep să se sfâşie, iar eu 
n-aveam nici pielea, nici carnea diferită de a altora. Simţeam 
că mă lasă puterile, valuri de durere şi greață îmi străbăteau 
trupul când, într-un moment de claritate, mintea mea, sau 
ceea ce trece drept aşa ceva, a început din nou să 
funcţioneze. Nu mi-a venit greu deloc să-mi scot cuțitul de la 
centură, dar a fost nevoie de aproape zece secunde 
interminabile şi încărcate de durere ca să-l desfac, cu o 
singură mână, din învelişul textil. După asta a fost simplu, 
vârful ca de stilet a pătruns imediat sub osul pieptului şi a 
alunecat în sus, în căutarea inimii, fără să întâmpine aproape 
nici o rezistenţă. Strânsoarea ca de capcană de pe braţul meu 
a slăbit într-o fracțiune de secundă şi câinele a murit înainte 


108£ 
să cadă la pământ. 

Nu ştiam ce rasă de câine fusese şi nici nu-mi păsa. L-am 
apucat de zgarda ţintată şi l-am dus la podeţul pe care-l 
traversasem de curând, l-am târât în josul malului îngust spre 
pârâu şi l-am tras în apa într-un loc unde tufişurile erau foarte 
dese. M-am gândit că va fi destul de bine ascuns vederii de 
sus. dar n-am îndrăznit să-mi aprind lanterna ca să verific. L- 
am țintuit în loc cu nişte pietroaie grele, astfel încât să nu-l 
poată-scoate la iveală vreun puhoi adunat în urma unei ploi 
torențiale. Apoi am stat întins cu faţa în jos lângă pârâu preţ 


de aproape cinci minute, până când durerile cele mai intense, 
şocul şi greaţa mi s-au mai domolit, iar pulsul, care o luase 
între timp razna, mi-a revenit cât de cât la normal. Au fost 
nişte clipe îngrozitoare. 

N-a fost nici o plăcere să-mi dezbrac cămaşa şi flanela de 
corp, braţul începuse deja să-mi înţepenească, dar am reuşit 
şi mi-am spălat braţul temeinic în apa curgătoare. Am fost bu- 
curos că era apă dulce şi nu sărată. M-am gândii că spălatul 
braţului avea să-mi facă mult bine în cazul în care câinele 
acela suferise de hidrofobie. Era ca şi cum mi-aş fi spălat 
braţul după ce m-ar fi muşcat o cobra regală. Dar se părea că 
nu prea avea rost să-mi fac griji în privinţa asta, aşa că mi-am 
bandajat braţul cum am putut mai bine cu fâşii rupte din 
flanela mea, am îmbrăcat apoi cămaşa, am plecat de lângă 
podet şi mi-am continuat drumul de-a lungul şinelor. Acum 
tineam cuțitul în mâna dreaptă şi nu mai aveam nici o cârpă 
înfăşurată peste el. Mă simţeam înfrigurat, cuprins de răceala 
ca de gheaţă a unei mânii nemiloase. Nu nutream faţă de 
nimeni sentimente de bunăvoință. 

Aproape că făcusem ocolul spre sudul insulei. Copacii 
lipseau cu totul, nu se vedeau decât tufişuri şi câţiva arbuşti 
joşi şi răzleţi, deloc potriviţi pentru ascunziş, doar dacă nu 
stăteai culcat la pământ, iar pe mine nu mă-ncerca câtuşi de 
puţin cheful de a sta lungit la pământ. Dar nu-mi pierdusem 
întru totul raţiunea şi când luna s-a ivit pe neaşteptate într-un 
petic de cer complet lipsit de nori m-am făcut una cu 
pământul şi am cercetat împrejurimile de la adăpostul câtorva 
tufişuri care n-ar fi constituit o ascunzătoare ca lumea nici 
măcar pentru un iepure. 

În lumina strălucitoare a lunii am putut vedea că prima 
mea impresie despre insulă din dimineaţa aceea petrecută pe 
recif nu păreau adevărate. E-adevărat, fâşia de câmpie de la 
poalele muntelui părea să înconjoare în întregime insula, 
asemenea unui brâu, dar aici era mult mai îngustă decât în 
partea estică. în plus, nu era înclinată constant către mare, ci 
părea să coboare dinspre mare către baza muntelui. Ceea ce 
nu putea să însemne decât că. spre sud, insula se termina 
abrupt înspre lagună, poate chiar printr-o coastă stâncoasă. 
Tot aşa mă înşelasem şi în legătură cu muntele, deşi de pe 


recif n-aş fi putut să observ această caracteristică nouă: în loc 
să aibă suprafaţa netedă şi înclinată continuu a unui con, 
muntele părea aproape complet secţionat spre sud de o 
uriaşă fisură sau râpă, fără îndoială o relicvă a acelei zile 
catastrofale când jumătatea de nord a muntelui s-a scufundat 
în ocean. Consecința acestei configurații fizice era că singura 
cale de la est la vest pe această insulă părea să fie brâul 
îngust de legătură al câmpiei dinspre sud, care nu putea să 
fie mai lat de o sută zece metri. 

Un sfert de oră mai târziu, peticul de senin din pătura de 
nori se mărise de două ori, iar luna se afla tot în mijlocul lui, 
aşa că am hotărât s-o iau din loc. în lumina aia puternică, o 
mişcare înapoi ar fi fost la fel de bătătoare la ochi ca o 
mişcare înainte şi, prin urmare, am decis să-mi continui 
drumul. Am înjurat luna temeinic şi vârtos. Am spus despre ea 
lucruri cu care pereţii şi cei care câştigă un ban de pe urma 
muzicii uşoare n-ar fi fost deloc de acord. Dar ar fi fost de 
acord cu scuzele fără rezerve pe care mi le-am cerut de la 
lună doar câteva minute mai târziu. 

Înaintam cu viteză de melc pe ce-mi mai rămăsese din 
coate - şi genunchi, cu capul ridicat cam la douăzeci de 
centimetri de pământ când, deodată, am văzut altceva ridicat 
la douăzeci de centimetri de sol şi la nici o jumătate de metru 
de ochii mei. Era o sârmă, întinsă pe nişte ţăruşi metalici cu 
ochiuri de prindere la capete, şi n-am observat-o mai din timp 
pentru că era vopsită în negru. Vopseaua, înălţimea mică faţă 
de pământ, prezenţa unui câine bântuind prin preajmă şi 


1104 
faptul că sârma nu era întinsă pe nişte izolatori electrici 
dădeau de înţeles foarte limpede că nu era un circuit electric 
parcurs de vreun curent cu efecte fatale, ci doar un cablu- 
capcană desuet. Conectat, de bună seamă, cu un dispozitiv 
de avertizare mecanic. 

Am aşteptat nemişcat douăzeci de minute, până când 
luna s-a ascuns iarăşi pe după nori, m-am ridicat ţeapăn în 
picioare, am sărit peste sârmă şi m-am culcat din nou la 
pământ. Terenul avea acum o înclinare clară spre dreapta 
mea, către baza muntelui, iar calea ferată fusese înălţată pe 


un taluz ca să se îmbine cu panta. Părea a fi o idee bună să 
mă târăsc mai departe pe lângă baza rambleului: în felul 
acesta, dacă luna apărea din nou, urma să mă aflu în umbră. 
Sau, mă rog, aşa speram. 

Şi, într-adevăr, aşa a fost. După încă o jumătate de oră de 
distracţie pe coate şi genunchi, timp în care n-am văzut şi n- 
am auzit nimic, şi am început să mă gândesc cu o admiraţie şi 
compasiune crescândă la membrii cei mai de jos ai regnului 
animal, condamnaţi să-şi ducă întreaga existenţă într-o 
asemenea manieră, luna şi-a făcut din nou apariţia. Şi, de 
data asta, am văzut într-adevăr ceva. 

La mai puţin de treizeci de paşi în faţa mea a apărut un 
gard. Mai văzusem astfel de garduri şi nu erau dintr-acelea 
care împrejmuiesc o păşune din Anglia. Locul unde le 
văzusem înainte se numea Coreea, şi anume în jurul cuştilor 
cu prizonieri de război. Cel dinaintea mea era alcătuit din 
nouă fire de sârmă ghimpată, avea mai bine de un metru 
optzeci înălţime şi la partea de sus se curba spre exterior. 
Pornea din întunericul de nepătruns al fisurii cu pereţi verticali 
ce secţiona muntele în dreapta mea şi străbătea câmpia către 
sud. 

La vreo zece paşi dincolo de el se afla un alt gard, o 
dublură a primului, dar atenţia nu mi-a fost acaparată de nici 
unul dintre ele, ci de un grup de trei bărbaţi aflaţi dincolo de 
al doilea gard. Stăteau împreună şi am presupus că discutau, 
dar atât de încet încât nu auzeam ce-şi spuneau, iar unul 
dintre ei tocmai îşi aprinsese o ţigară. Erau echipați cu 
pantaloni albi, jambiere. berete şi cartuşiere, iar la umăr 
purtau puşti de vânătoare. Nu încăpea nici o îndoială că erau 
marinari din Royal Navy. 

In acel moment, mintea mea s-a dat bătută. Eram obosit. 
Eram epuizat. Nu mai puteam să gândesc. Cu un oarecare 
răgaz, poate că aş fi găsit vreo două motive întemeiate 
pentru care, pe neaşteptate, pe această insulă fijiană izolată, 
să dau peste trei marinari din Royal Navy, dar mi s-a părut c- 
ar fi o neghiobie să-mi bat capul cu aşa ceva, când n-aveam 
decât să mă duc la ei şi să-i întreb. Mi-am transferat 
greutatea de pe coate pe palme şi am dat să mă ridic în 
picioare. 


La trei paşi în faţa mea un tufiş s-a mişcat. Şocul m-a 
încremenit într-o imobilitate involuntară şi salvatoare: în clipa 
aceea, nici una din relicvele dezgropate de profesor n-a fost 
nici pe jumătate la fel de împietrită ca mine. Tufişul s-a 
aplecat uşurel către alt tufiş şi a murmurat ceva cu o voce 
atât de reţinută, încât n-aş fi putut s-o aud dacă m-aş fi aflat 
mai departe cu un metru şi jumătate. Dar ei mă auzeau, fără 
doar şi poate. Bătăile inimii îmi reverberau în urechi ca un 
ciocan pneumatic. Ritmul era şi el cam acelaşi. Şi chiar de nu 
m-ar fi auzit, tot ar fi simţit vibraţiile transmise pământului 
prin intermediul corpului meu, atât de aproape eram de ei. Un 
seismograf m-ar fi putut detecta din Suva. Dar n-au auzit şi n- 
au simţit nimic. M-am lăsat înapoi la pământ aşa cum un 
jucător lasă pe masă ultima carte, cea care-l va face să-şi 
piardă averea. Mi-am zis atunci că toate aiurelile alea despre 
oxigenul care ar fi necesar vieţii erau poveşti inventate de 
doctori. încetasem complet să respir. Mâna dreaptă mă 
durea, în lumina lunii vedeam cum încheieturile pumnului 
încleştat în jurul plăselelor cuţitului străluceau ca fildeşul 
lăcuit. Mi-a fost necesar un efort conştient de voinţă ca să 
slăbesc fie şi numai un pic strânsoarea, dar chiar şi aşa mă 
tineam de mânerul cuţitului ăla mai aprig decât mă ţinusem 
vreodată de altceva. 

Au trecut vreo şapte-opt eoni. Când şi când, cele trei san- 
tinele, adepte ale unei interpretări liberale a misiunii lor, 
tipică pentru marinarii-santinele de pretutindeni, dispăreau. 
Sau, mă rog, păreau că dispar, până când mi-am dat seama 


1126 
că ceva ce luasem drept o pată întunecată pe terenul din 
spatele lor era de fapt o colibă. A trecui un minut, după care 
am auzit clinchetul şi fâşâitul unui primus trezii la viaţă. 
Tufişul din faţa mea s-a mişcat din nou. Am sucit cuțitul din 
mână până când am îndreptat vârful în sus, nu în jos, dar n-a 
venit în direcţia mea. S-a îndepărtat de mine târându-se în 
linişte, paralel cu gardul, îndreptându-se spre un alt tufiş aliat 
la vreo treizeci de paşi şi am zărit acel alt tufiş agitându-se în 
timp ce se apropia. In noaptea aceea, locul era plin de tufişuri 
mişcătoare. Am renunţat să-i întreb pe marinari ce făceau 


acolo. Poate altădată. In noaptea asta, înțeleptul se culcă în 
patul lui şi se gândeşte la diverse lucruri. Dacă puteam să 
ajung în patul meu, fără a fi sfâşiat în bucăţi de câini sau 
înjunghiat de unul dintre chinezii lui Hewell, aveam să mă 
gândesc la diverse lucruri. 

Am reuşit să mă întorc acasă întreg. Una peste alta, mi-a 
luat nouăzeci de minute, dintre care jumătate pentru 
parcurgerea primilor cincizeci de metri, dar am reuşit. 

Tocmai se apropia de ora cinci dimineaţa când am săltat 
colţul paravanului dinspre mare şi m-am furişat în casă. Marie 
dormea şi n-avea nici un rost s-o trezesc. Veştile proaste pot 
să aştepte. M-am spălat de crema de ghete în ligheanul din 
colţ, dar eram prea obosit ca să încerc să-mi bandajez din nou 
braţul. Eram prea obosit chiar şi pentru a mă gândi la diverse 
lucruri. M-am culcat în pat şi abia dacă-mi aduc aminte de 
momentul când capul meu a atins perna. Chiar de-aş fi avut o 
duzină de braţe şi toate ar fi palpitat de durere la fel ca braţul 
stâng, nu cred că m-ar fi putut ţine treaz în noaptea aceea. 


CAPITOLUL 6 
Joi, la amiază - Vineri 1:30 a.m. 


Trecuse de prânz când m-am trezit. Numai unul dintre 
paravanele laterale fusese ridicat, şi anume cel care dădea 
spre lagună. Vedeam licărirea verzuie a apei, strălucirea albă 
a nisipului, culorile palid-pastelate ale coralului şi, dincolo de 
lagună, o fâşie mai întunecată de mare cu un cer senin dea- 
supra. Cu trei paravane lăsate jos, în casă nu se forma nici un 
fel de curent şi era înăbuşitor de cald sub acoperişul acela din 
frunze. Dar cel puţin asigura o ambianţă intimă. Braţul stâng 
îmi palpita sălbatic. Dar eram încă în viaţă. Şi nici hidrofobie 
nu căpătasem. 

Marie Hopeman şedea pe un fotoliu lângă patul meu. Se 
îmbrăcase în pantaloni scurţi albi şi o bluză, ochii îi erau 
limpezi şi odihniţi, obrajii i se coloraseră şi, una peste alta, 
numai faptul că mă uitam la ea mă făcea să mă simt 
îngrozitor, îmi zâmbea şi mi-am putut da seama că se 
hotărâse să nu se mai poarte acru cu mine. Avea o faţă 
drăguță, mai simpatică decât cea pe care o arborase la 
Londra. l-am spus: 

— Arăţi grozav. Cum te simţi? (Originalitatea m-a 
caracterizat întotdeauna.) 

— Excelent. Am scăpat cu totul de febră. îmi pare rău că a 


114t 

trebuit să te trezesc astfel, dar într-o jumătate de oră o să se 
servească masa de prânz. Profesorul 1-a pus pe unul dintre 
oamenii lui să-ţi meşterească chestiile alea, ca să te poţi 
mişca până acolo. (A arătat spre o pereche de cârje 
remarcabil realizate, rezemate de un scaun.) Sau poţi servi 
masa aici. Sunt sigură că eşti înfometat, dar nu m-am îndurat 
să te trezesc pentru micul dejun. 

— M-am întors abia pe la şase. 

— Asta explică multe. (Mi-am scos pălăria în faţa răbdării 
ei, a priceperii cu care-şi reprima curiozitatea.) Cum te simţi? 


— Îngrozitor. 

— Se vede, a spus ca cu sinceritate. Nu laşi deloc impresia 
unui tip dur. 

— Simt că mă desfac în părţile componente. Ce-ai făcut 
toată dimineaţa? 

— Profesorul mi-a ţinut companie. Am făcut baie împreună 
azi-dimineaţă - cred că profesorului îi place să înoate cu mine 
- şi pe urmă, după micul dejun, ne-am plimbat un pic şi m-a 
dus prin mină. (S-a înfiorat, cu o seriozitate falsă.) Nu mă- 
nnebunesc prea tare după mina aia. 

— Unde ţi-e prietenul acum? 

— A plecat să caute un câine. Nu e de găsit pe nicăieri. 
Profesorul e foarte supărat. Se pare că era animalul lui favorit 
şi era foarte ataşat de el. 

— Ha! Animal favorit, zici? Ei bine, m-am întâlnit cu 
animăluțul ăsta şi era foarte ataşat de mine. Era dintr-o rasă 
de câini agăţători. Mi-am scos braţul de sub pătură şi mi-am 
desfăcut fâşiile de cârpe îmbibate de sânge. Acum vezi şi tu 
de unde se agăţase. 

— Dumnezeule! A făcut ochii mari şi culorile calde i-au 
dispărut din obraji. Arată... înfiorător. 

Mi-am cercetat braţul cu un soi de mândrie tristă şi a 
trebuit să recunosc că nu exagera cu nimic. De la umăr până 
la cot, cea mai mare parte a braţului era albastră, vineţie şi 
neagră, fiind umflată cam cu cincizeci la sută peste normal. 
Carnea era brăzdată de patru-cinci tăieturi triunghiulare şi 
sângele continua să curgă uşor din trei dintre ele. Porţiunile 
de braţ care nu păreau decolorate erau probabil într-o stare la 
fel de rea, numai că erau ascunse sub o crustă groasă de 
sânge uscat şi închis la culoare. Văzusem la viaţa mea şi 
privelişti mai îmbietoare. 

— Ce s-a-ntâmplat cu câinele? a întrebat ea în şoapte. 

— L-am omorât. Am scos de sub pernă cuțitul pătat de 
sânge. Cu ăsta. 

— De unde Dumnezeu ai pulul să iaci rost de el? de 
unde...cred c-ar fi mai bine să-mi povesteşti totul de la 
început. 

Aşa că i-am povestit, repede şi cu glas potolit, în timp ce 
ea mi-a curăţat braţul şi mi l-a bandajat din nou. Deşi nu-i 


plăcea treaba asta, a făcut-o bine. Când am terminat de 
vorbit, a spus: 

— Ce e în cealaltă parte a insulei? 

— Nu ştiu, am mărturisit eu cu sinceritate. Dar încep să 
fac tot soiul de deducţii şi nici una dintre ele nu-mi place. 

N-a mai spus nimic la asta, a terminat cu bandajatul şi m- 
a ajutat să îmbrac cămaşa cu mâneci lungi. Apoi mi-a aranjat 
la loc atelele şi gipsul pe glezna piciorului drept, s-a dus la 
dulap şi şi-a adus sacoşa. l-am spus cu un ton caustic: 

— Ce faci, îţi pudrezi năsucul pentru amicul tău? 

— Am să ţi-l pudrez pe-al tău, a spus ea. 

Până să-mi dau seama cu adevărat ce face, mi-a aplicat 
nişte cremă pe faţă, mi-a întins-o cu palmele şi mi-a presărat 
nişte pudră peste ea. După puţin timp, s-a tras un pic înapoi şi 
şi-a examinat opera. 

— Arăţi pur şi simplu dulce, a murmurat şi mi-a întins 
oglinjoara ei. 

Arătam înfiorător. O singură privire îngrozită aruncată mie 
şi orice agent de asigurări din ţară şi-ar fi călcat stiloul în 
picioare. Faţa trasă, ochii injectaţi şi petele vineţii de sub ei 
erau contribuţia mea proprie. Dar paloarea cadaverică şi 
extrem de convingătoare a restului feţei se datorau în 
întregime lui Marie. 

— Minunat, am fost eu de acord. Şi ce-o să se-ntâmple 
când profesorul o să simtă mirosul acestei pudre de faţă? 

A scos din geantă o sticluţă de parfum cu pulverizator. 

— După ce-am să-mi dau cu câteva grame de „Noaptea 


116£ 
misterelor", n-o să mai fie în stare să simtă nici un miros pe o 
rază de douăzeci de metri. 

Am strâmbat din nas şi am spus: 

— Înţeleg unde baţi. („Noaptea misterelor" era într-adevăr 
un parfum foarte puternic, cel puţin în cantităţile folosite de 
ea.) 

— Ce-o să se-ntâmple dacă-ncep să transpir? N-o să mi se 
prelingă pe faţă tot amestecul ăsta de cremă şi pudră? 

— E garantat să nu se prelingă. (A zâmbit.) Dacă se- 
ntâmplă aşa, o să-i dăm în judecată pe fabricanți. 


— Păi da, cum să nu. am replicat eu sumbru. Ar fi chiar 
interesant, să ştii. Umbrele răposaţilor J. Bentall şi M. Hope- 
man cheamă prin prezenta în judecată... 

— Termină! m-a întrerupt ea cu asprime. Te rog să- 
ncetezi! 

Am încetat. Era o fată foarte sensibilă în unele privinţe. 
Sau poate că eu eram neîndemânatic şi lipsit de tact. Am 
spus: 

— Nu crezi că jumătatea aia de oră e pe cale să se 
termine? 

A încuviinţat din cap. 

— Da. Am face bine să plecăm. 

Nu mi-a trebuit decât să cobor treptele şi să fac vreo şase 
paşi în soare ca să-mi dau seama că pregătirile grijulii ale lui 
Marie (cele cu crema şi pudra) erau probabil tot atâtea 
strădanii inutile. După cum mă simţeam, nimic n-ar fi putut să 
mă facă să arăt mai rău. Având numai un picior teafăr, 
celălalt legănându-se liber şi neîncălţat la o oarecare înălţime 
de pământ, eram obligat să-mi arunc mare parte din greutate 
în cârje, şi la fiecare bufnitură a cârjei din stânga pe pământul 
ars şi întărit de căldura soarelui, un junghi violent de durere 
îmi fulgera braţul pe toată lungimea, de la vârfurile degetelor 
până la umăr, traversându-mi apoi spatele şi ajungând până-n 
creştetul capului. Nu pricepeam de ce o rană la braţ trebuia 
să-mi provoace o durere de cap violentă, dar îmi provoca. Era 
un nou subiect de controversă cu medicii de profesie. 

Bătrânul Whiterspoon ori a stat la pândă, ori a auzit bufni- 
turile cârjelor mele, căci a deschis uşa şi a sărit cu vioiciune 
treptele ca să ne-ntâmpine. Rânjetul de bun venit s-a 
preschimbat într-o expresie îndurerată când mi-a zărit faţa. 

— Bată-mă cerul să mă bată! Bată-mă să mă bată! 
(Cuprins de agitaţie, s-a apropiat grăbit ca să mă ia de braţ.) 
Arăţi... vreau să spun că ai suferit un şoc teribil. Sfinte 
Dumnezeule, băiete, transpiraţia îţi curge şiroaie pe faţă. 

Nu exagera. Transpiraţia curgea şiroaie pe faţa mea. Şi a 
început să curgă exact în clipa în care m-a apucat de braţ, de 
braţul stâng, puţin deasupra cotului, îmi disloca braţul din 
articulaţia umărului. Credea că mă ajută. 


— O să-mi treacă, i-am spus, oferindu-i zâmbetul meu 
anemic. Mi-am scrântit piciorul când am coborât scara de la 
casa noastră, în rest, abia dacă simt vreo durere. 

— Nu trebuia să ieşi din casă, m-a dojenit el. A fost o 
prostie, o prostie teribilă. Ti-am fi trimis masa în cameră. în 
fine, acum dacă tot ai venit până aici... Vai de mine, vai de 
mine, mă simt atât de vinovat pentru toată povestea asta... 

— Nu e vina dumneavoastră, profesore, l-am liniştit eu. 
(Şi-a mutat strânsoarea mai sus ca să mă ajute să urc 
treptele şi am observat cu uşoară surprindere că locuinţa lui 
se legăna dintr-o parte în alta.) N-aveaţi de unde să ştiţi că 
duşumeaua era nesigură. 

— Dar ştiam, ştiam. Tocmai asta mă mâhneşte cel mai 
mult. De neiertat, de neiertat. 

M-a condus până la un fotoliu din sufrageria lui, agitându- 
se şi cloncănind ca o cloşcă bătrână. 

— Ei drăcie, da' arăţi rău de tot! la zi, ar merge nişte 
coniecel? 

— Nimic nu mi-ar plăcea mai mult, am răspuns eu cu 
sinceritate. 

A făcut obişnuita sa încercare la distrugere cu clopoţelul, 
coniacul a fost adus şi pacientul revigorat. A aşteptat până 
mi-am golit paharul pe jumătate, apoi a spus: 

— Nu crezi c-ar trebui să mai arunc o privire la glezna aia? 

— Mulţumesc, dar din fericire nu-i nevoie, am replicai eu 
cu îngăduinţă. Marie mi-a aranjat-o azi-dimineaţă. Am avut 
înţelepciunea să mă-nsor cu o infirmieră calificată. Am auzit 


118t 
că şi dumneavoastră aţi avut ceva necazuri? V-aţi găsit 
câinele? 

— Nici urmă de el, pe nicăieri. Foarte deranjant, foarte su- 
părător. Ştii, era un Dobermann - îi eram foarte devotat. Da, 
foarte devotat. Nu pot să-mi închipui ce s-a întâmplat. (A 
clătinat din cap îngrijorat, a turnat nişte sherry în pahare 
pentru el şi Marie şi s-a aşezat lângă ea pe canapeaua din 
trestie indiană.) Mă tem că i s-a întâmplat o nenorocire. 

— Nenorocire? (Marie a holbat la el nişte ochi mari.) Pe 
insuliţa asta paşnică? 


— Şerpi, mă tem. Nişte vipere foarte veninoase. Au 
împânzit partea de sud a insulei şi-şi duc veacul printre 
stâncile de la baza muntelui. Cari - câinele meu - c posibil să 
fi fost muşcat de una dintre ele. Apropo, am vrut să vă 
avertizez... sub nici o formă să nu vă apropiaţi de partea aia a 
insulei. Sunt extrem de periculoase, extrem de periculoase. 

— Vipere! a exclamat Marie, cutremurându-se. Cumva... 
cumva se apropie şi de casele de-aici? 

— Oh, Doamne păzeşte, nu! (Profesorul a bătut-o uşurel 
pe mână, cu un aer de afecţiune absentă.) Nu trebuie să-ţi 
faci griji, draga mea. Detestă pulberea de fosfat. Numai să 
ţineţi minte să vă restrângeţi plimbările la partea asta a 
insulei. 

— În mod cert, aşa am să fac, a fost de acord Marie. Dar 
spuneţi-mi, profesore, dacă viperele l-ar fi muşcat, n-ar fi tre- 
buit să-i găsiţi cadavrul? 

— Nu, mai ales dacă i s-a întâmplat chestia asta pe 
stâncile de la poalele muntelui. Un talmeş-balmeş îngrozitor 
acolo. Desigur, s-ar putea să se întoarcă până la urmă. 

— Sau poale că s:a dus să facă o baie, am sugerat eu. 

— O baie? (Profesorul s-a încruntat.) Nu pricep unde baţi, 
tinere. 

— Nu-i plăcea apa? 

— La drept vorbind, îi cam plăcea. Pe cinstea mea, cred c- 
ai nimerit-o! Laguna e plină de rechini-tigru. Unii dintre ei 
sunt nişte monştri, ajung la peste cinci metri lungime, şi ştiu 
că noaptea se apropie de țărm. Asta trebuie să fi fost, asta 
trebuie să fi fost. Bietul Cari! Unul din monştrii ăia ar fi putut 
să-l rupă uşor în două. Ce sfârşit pentru un câine, ce sfârşit! 

Whiterspoon a clătinat din cap cuprins de jale şi şi-a dres 
glasul. 

— Vai de mine, cât are să-mi lipsească. A fost mai mult 
decât un câine, a fost un prieten. Un prieten credincios şi 
blând. 

Preţ de două minute am rămas cuprinşi de o tristeţe 
tăcută, aducând un ultim omagiu acelui stâlp al bunăvoinţei 
canine, plecat dintre noi, după care am continuat cu masa de 
prânz. 


Când m-am trezit, era încă ziuă, dar soarele se ascunsese 
pe după umărul muntelui. Mă simţeam proaspăt şi odihnit, şi 
chiar dacă braţul mi-era ţeapăn şi inflamat, durerea intensă 
de dimineaţă dispăruse. Atâta timp cât nu trebuia să mă 
mişc, disconfortul nici nu merita să fie pomenit. 

Marie nu se întorsese încă. După masă, în timp ce eu mă 
întorceam acasă să mă culc, plecase la pescuit de scrumbii 
Carnax - naiba ştie cum or mai fi şi alea - împreună cu 
profesorul şi cei doi tineri fijieni. Profesorul m-a invitat şi pe 
mine, dar se vedea de la o poştă că a făcut-o din politeţe, 
fiindcă în după-amiaza aceea n-aş fi avut putere să trag din 
apă nici măcar o sardină. Aşa că au plecat fără mine. 
Profesorul Whiterspoon şi-a exprimat regretul şi scuzele, 
împreună cu speranţa că n-am să mă supăr dac-o să-mi ia 
nevasta cu el. L-am asigurat că nu mă supăr deloc şi le-am 
urat să se simtă bine împreună, iar el mi-a aruncat o privire 
ciudată, pe care n-am prea putut s-o descifrez. Am avut 
sentimentul obscur şi neliniştitor că, într-un fel sau altul, 
călcasem fără să vreau într-o strachină. Dar indiferent ce-a 
fost, nu s-a lăsat prea mult timp frământat de îndoieli. Era 
prea interesat de scrumbiile lui. Ca să nu mai pomenesc de 
Marie. 

M-am spălat şi m-am bărbierit, reuşind să-mi creez o înfă- 
ţişare mai mult sau mai puţin respectabilă până când s-au 
întors. S-a dovedit că în ziua aceea scrumbia n-a vrut să 
muşte deloc momeala. Nici unul dintre ei nu părea prea 
afectat din pricina asta. Seara, la masă, profesorul a fost într- 


11204 
o formă extraordinară, o gazdă plăcută şi amabilă cu un sac 
plin de anecdote reuşite. S-a întrecut pe sine în efortul de a 
ne binedispune şi nu era nevoie să fii un as al deducţiei ca să- 
ţi dai seama că toate strădaniile acelea nu erau făcute în 
beneficiul meu sau al lui Hewell. care şedea în celălalt capăt 
al mesei faţă de mine, meditativ, tăcut şi distant. Marie a râs, 
a zâmbit şi a vorbit aproape tot atât de mult ca şi profesorul. 
După toate aparențele, farmecul şi buna dispoziţie a 
profesorului o molipsiseră. Pe mine însă nu m-au molipsit 
deloc, fiindcă în după-amiaza aceea petrecusem o oră bătută 


pe muchie adâncit într-o gândire constructivă şi gândirea cu 
pricina mă condusese la nişte concluzii care mi se păreau 
extrem de înfricoşătoare. Nu mă sperii eu uşor, dar ştiu când 
să mă sperii. Şi nu poate exista un moment mai potrivit decât 
atunci când descoperi că asupra ta pluteşte o condamnare la 
moarte. lar eu eram condamnat la moarte. în mintea mea nu 
mai încăpea nici un fel de îndoială în privinţa asta. 

După cină, m-am ridicat în picioare, mi-am luat cârjele, i- 
am mulţumit profesorului pentru masă şi i-am spus că nu se 
putea să mai abuzăm şi în noaptea aceea de amabilitatea şi 
de ospitalitatea sa. A protestat, dar nu foarte violent, şi a 
întrebai dacă doream să ne trimită nişte cărţi la casa noastră. 
l-am spus că am fi încântați, dar că aş vrea să fac câţiva paşi 
pe plajă mai întâi. El a plescăit din limbă şi m-a întrebat dacă 
nu ar fi un efort prea marc pentru mine, dar când i-am spus 
că nu trebuie decât să se uite pe fereastră ca să se convingă 
cât de puţin mă extenuam, a admis cu îndoială în glas că, 
probabil, totul o să fie în ordine. Le-am urat împreună noapte 
bună şi am plecat. 

Am întâmpinat o oarecare dificultate când am coborât 
taluzul abrupt suspendat deasupra plajei, dar după aceea a 
fost simplu. Nisipul era uscat şi compact, şi cârjele abia dacă 
intrau în el. Am parcurs vreo două sute de metri de-a lungul 
plajei, având grijă să nu ieşim din câmpul vizual al ferestrelor 
profesorului, până am ajuns la marginea lagunei. Acolo ne-am 
aşezat. La fel ca şi în noaptea precedentă, luna lumina 
intermitent, atunci când nu dispărea după norii aflaţi într-o 
continuă mişcare. Auzeam murmurul îndepărtat al hulei ce se 
spărgea de reciful lagunei şi foşnetul şoptit al vântului de 
noapte ce făcea palmierii să se înconvoaie. Nu se simțeau nici 
un fel de arome exotice, probabil că pulberea aceea cenuşie 
şi sufocantă de fosfat ucisese toate formele de viaţă în afară 
de copaci şi de plantele mai rezistente. Nu ajungea la noi 
decât mirosul mării. 

Marie mi-a atins braţul cu nişte degete delicate. 

— Cum te simţi? 

— Tot mai bine. Ţi-a prins bine ieşirea de după-amiază? 

— Nu. 


— Mi-am închipuit eu. Prea arătai fericită. Ai aflat ceva 
util? 

— Da' de unde?! a replicat ea dezgustată. N-a făcut nimic 
decât să trăncănească şi să spună tâmpenii toată după- 
amiaza. 

— De vină sunt „Noaptea misterelor" şi hainele pe care le 
porţi, am remarcat eu cu amabilitate. Scoţi omul din minţi. 

— Nu s-ar zice că pe tine te-am scos din minţi, a ripostat 
ea caustic. 

— Nu, am admis eu şi, după câteva secunde, am adăugat: 
Nu poţi să mă scoţi din ceea ce nu am. 

— Ce soi de modestie stranie mai e şi asta? 

— Uită-te la plaja asta. Ţi-a trecut vreo clipă prin minte că 
în urmă cu patru sau cinci zile, la Londra, înainte chiar de ple- 
carea noastră, cineva a ştiut că în seara asta o să stăm aici? 
Dumnezeule, dacă scap din chestia asta, am să-mi dedic 
restul vieţii jocului de bambilici. În profesia asta sunt complet 
depăşit de situaţie. Am ştiut că aveam dreptate în privinţa lui 
Fleck, am ştiut bine. Individul nu era un ucigaş. 

— Am senzaţia că te cam grăbeşti, a protestat Marie. Păi 
cum să nu, bunul căpitan Fleck n-avea de gând să ne ucidă. 
Nu, el n-avea de gând decât să ne bată părinteşte pe cap şi 
să ne facă vânt peste bord. Rechinii s-ar fi ocupat de 
aspectele sângeroase ale problemei, în locul lui. 

— Ţi-aduci aminte cum stăteam pe puntea aia a 
schoonerului şi ţi-am spus despre impresia mea că ceva era în 
neregulă, dar nu reuşeam să-mi dau seama despre ce era 


122t. 
vorba? Mai ţii minte? 

— Da, mi-aduc aminte. 

— Ehe, Bentall, bătrâne, am spus eu cu cruzime. Nu-ţi 
scapă niciodată nimic. Ventilatorul - ăla pe care l-am folosit 
drept dispozitiv de ascultare, cel îndreptat spre sala radio. Păi 
tocmai aia e, că n-avea de ce să fie îndreptat spre sala radio, 
trebuia să fie orientat spre prova. Mai ştii că n-aveam nici pic 
de aer acolo jos? Ei, nici nu-i de mirare, dar-ar dracii. 

— Nu-i nevoie să... 


— Scuză-mă. Dar acum înţelegi toată tărăşenia, nu-i aşa? 
A ştiut că până şi un tâmpit ca mine o să descopere că vocile 
din sala radio pot fi ascultate cu ajutorul acelei ţevi. Pariez pe 
zece lire contra una că a avut chiar şi un microfon ascuns în 
cala aia, ca să afle momentul când Bentall, acest Einstein al 
spionajului, a făcut această descoperire zdrobitoare. Ştia că 
locul e plin de libărci, care ne vor tăia cheful să dormim pe 
paturi joase, aşa încât Henry dă la o parte câteva traverse 
care - să vezi coincidenţă - se-ntâmplă să fie chiar în locul de 
unde putem începe să căutăm conservele şi răcoritoarele, 
după ce am refuzat să consumăm acel mic dejun deliberat 
oribil oferit de ei. Alte coincidenţe: în spatele lăzilor cu 
conserve sunt nişte traverse cu şuruburile desfăcute, 
îndărătul cărora dăm peste centurile de salvare. E-adevărat, 
Fleck n-a atârnat un afiş pe care să scrie „în cutia asta sunt 
centuri de salvare", dar nici n-a lipsit mult. Pe urmă Fleck îmi 
suflă în pânze un vânt favorabil, fără să lase în vreun fel 
impresia asta, şi găseşte modalitatea de a ne anunţa că 
decizia în privinţa executării noastre are să-i parvină la ora 
şapte. Prin urmare, ne lipim de ventilatorul ăla şi, când 
soseşte ordinul, noi o ştergem, cu tot cu centuri de salvare. 
Pe ce pariezi că Fleck a slăbit chiar şi şuruburile de la trapă ca 
să ne uşureze sarcina - cred că puteam să-l forţez şi cu 
degetul mic. 

— Dar... dar lot puteam să ne înecăm, a rostit cu 
încetineală Marie. Puteam să nu ajungem la recif sau ia 
lagună. 

— Cum aşa? Să ratăm adică o ţintă lată de zece kilometri? 
Chiar tu ai spus că bătrânul lup de mare Fleck a schimbat 
cursul destul de des şi ai avut dreptate. A vrut să se asigure 
că atunci când vom sări o s-o facem chiar vizavi de mijlocul 
recifului, de unde nu mai puteam să ratăm ţinta. Ba chiar a 
încetinii, ca nu cumva să ne rănim când sărim peste bord. 
Probabil că stătea acolo şi se prăpădea de râs când Bentall şi 
Hopeman. doi figuranţi în căutarea unui actor comic, mergeau 
în vârful picioarelor spre pupa. Cât despre vocile pe care le- 
am auzit în noaptea petrecută pe recif, nu erau decât John şi 
James în canoea lor. care vegheau ca nu cumva să călcăm 


greşit şi să ne scrântim glezna. Doamne, Bentall, cât de fraier 
poţi să fii?! 

A urmat o linişte prelungită. Am aprins două ţigări, 
oferindu-i şi ei una. Luna dispăruse după un nor iar faţa ei nu 
era decât o pată palidă în întuneric. Deodată, a spus: 

— Fleck şi profesorul... lucrează mână-n mână, fără doar 
şi poate. 

— Vezi cumva şi altă posibilitate? 

— Ce vor de la noi? - 

— Incă nu sunt sigur. 

Eram sigur, dar ăsta era un lucru pe care nu i-l puteam 
spune. 

— Dar... dar de ce tot acest eşafodaj fals? Nu era mai 
simplu ca Fleck să ne fi transportat direct aici şi să ne fi 
predat profesorului? 

— Şi la asta există un răspuns. Oricine ar fi în spatele 
acestei manevre e într-adevăr un tip foarte deştept. Există un 
motiv pentru tot ce face. 

— Şi... crezi că profesorul... e omul din umbră?... 

— Nu ştiu ce este. Nu uita de sârma ghimpată. Marina e 
aici. Poate-or fi venit să joace popice, dar eu nu cred. în 
cealaltă parte a insulei se petrece ceva de mari, foarte mari 
proporţii şi totodată ceva secret. Oricine dirijează acţiunea n- 
o să-şi asume nici un risc. Ei ştiu că Whiterspoon se află aici, 
şi gardul ăla nu înseamnă nimic, nu e menit decât să-i 
descurajeze pe angajaţii rătăciţi. De bună seamă că l-au 
investigat la sânge. Serviciile secrete au nişte anchetatori 


124 

foarte inteligenţi şi dacă ei n-au nimic împotriva şederii lui 
aici, înseamnă că e curat. Pe de altă parte, şi e! ştie că 
marina militară e aici. Fleck şi profesorul în tovărăşie. 
Profesorul şi marina militară în tovărăşie. Tu ce înţelegi din 
toată povestea asta? 

— Atunci, înseamnă că ai încredere în profesor? Tu spui, 
de fapt, că profesorul e cinstit? 

— Nu spun nimic. Nu fac decât să gândesc cu glas tare. 

— Nu-i adevărat, a insistat ea. Dacă marina militară îl 
acceptă. trebuie să fie cinstit. Asta afirmi tu. în cazul ăsta, ce-i 


cu chinezii furişaţi noaptea în apropierea gardului, ce-i cu 
câinele ucigaş, ce-i cu firul-capcană? 

— Merg şi eu pe ghicite. Se poate să-şi fi prevenit angajaţii 
să nu se apropie de locul ăla, iar ei ştiu despre câine şi. 
sârmă. Eu n-am spus că ăia pe care i-am văzut erau chinezii 
din subordinea lui, am presupus doar. Dacă în cealaltă parte a 
insulei are loc o operaţiune secretă de proporţii, nu uita că 
secretele pot fi trădate de oamenii care ies la fel de bine ca şi 
de către cei care intră. Se prea poate ca marina militară să 
aibă nişte oameni de calibru în partea asta, să vadă dacă nu 
cumva cineva încearcă să o şteargă de-acolo. Poate că 
profesorul e la curent cu toată tărăşenia... cred că e la curent. 
Am pierdut prea multe secrete în folosul comuniştilor în 
ultimul deceniu numai datorită deficienţelor de securitate. 
Probabil că guvernul a învăţat din greşelile trecutului. 

— Dar unde intervenim noi? a întrebat ea neajutorată. E... 
e teribil de complicat. Şi cum poţi să explici tentativa de a te 
transforma într-un invalid? 

— Nu pot. Dar cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi 
sporeşte convingerea că nu sunt decât un pion minuscul în 
jocul ăsta şi că aproape întotdeauna pionii minusculi trebuie 
sacrificați pentru câştigarea jocului de şah. 

— Dar de ce? a insistat ea. De ce? Şi ce motiv poate avea 
un neghiob bătrân şi inofensiv precum profesorul 
Whiterspoon să... 

— Dacă neghiobul ăla bătrân şi inofensiv e profesorul 
Whiterspoon. am întrerupt-o cu mojicie, atunci eu sunt regina 
balului. 

Preţ de aproape un minut nu s-au auzit decât murmurul 
îndepărtat al hulei şi şoapta vântului de noapte în frunzişul 
copacilor. 

— Eu nu mai rezist la toată aiureala asta, a spus ea într-un 
târziu, obosită. Chiar tu ai spus că l-ai văzut la televizor şi... 

— Şi, într-adevăr, e o copie foarte reuşită, am admis eu. S- 
ar putea să-l şi cheme Whiterspoon. dar în mod cert nu e 
profesor de arheologie. E singura persoană întâlnită de mine 
care ştie mai puţină arheologie decât subsemnatul. Şi, crede- 
mă, e o performanţă deosebită. 

— Dar ştie atât de multe despre... 


— Habar n-are de nici unele. E limitat la două cărţi, una 
despre arheologie, alta despre Polinezia, şi pe nici una n-a 
citit-o mai mult de un sfert. N-a citit nici măcar atât cât să afle 
că prin părţile astea nu există nici vipere, nici malarie, şi-ai 
auzit şi tu cum susţinea despre amândouă - că ar exista. De- 
aia n-a fost de acord să te uiţi pe cărţile lui. S-a temut să nu 
afli mai multe decât ştie el. Nu ţi-ar fi luat mult timp. Vorbeşte 
despre recuperarea obiectelor de ceramică şi lemn din bazalt 
- lava le-ar fi sfărâmat pe primele şi le-ar fi ars pe cele din 
urmă. Vorbeşte despre datarea relicvelor din lemn cu ajutorul 
experienţei şi a cunoaşterii, şi orice elev care-a făcut fizică la 
şcoală ţi-ar spune că determinarea vechimii se poate face cu 
mare precizie măsurând activitatea radioactivă a izotopului 
de carbon în acele relicve. Mi-a dat de înţeles că relicvele cu 
pricina au fost dezgropate de la cea mai mare adâncime la 
care s-au făcut vreodată săpături arheologice, respectiv 
treizeci şi şase de metri, şi nu cred că există mai mult de zece 
milioane de oameni care să ştie că un schelet vechi de zece 
milioane de-ani a fost dezgropat din dealurile Tuscany, în 
urmă cu vreo trei ani, de la aproape două sute de metri - într- 
o mină de cărbuni. Cât despre ideea de a folosi explozibili 
puternici în arheologie, în loc de a înainta cu băgare de 
seamă folosind târnăcopul şi lopata... ei bine, să pomeneşti 
de ea în apropiere de British Museum. S-ar putea să-i vezi pe 
bătrânii arheologi tăvălindu-se pe jos ca nişte popice. 

— Dar...dar toate relicvele şi curiozităţile adunate prin 
preajmă... 


126t 

— Se poate să fie veritabile. E posibil ca profesorul Whiter- 
spoon să fi dat într-adevăr lovitura, pe urmă celor de la 
marina militară să le fi venit ideea că ar fi un aranjament 
perfect pentru păstrarea secretului. Aveau motive cât se 
poate de întemeiate să interzică complet accesul pe insulă, şi 
le-ar fi oferii o acoperire ideală, nimic care să agite 
suspiciunile anumitor ţări, care ar fi într-adevăr tare agitate 
dacă ar şti ce face Royal Navy. Posibil ca cercetările legate de 
descoperire să se fi încheiat demult, iar Whiterspoon să fie 
ţinut la adăpost, cu cineva care să-i semene leit pentru 


salvarea aparenţelor faţă de musafirii picaţi pe neaşteptate. 
Sau poate că relicvele sunt nişte falsuri. Poate că nu s-a făcut 
nici o descoperire arheologică aici. Poate că-i o idee genială 
visată de cei de la marina militară. Şi în acest caz ar fi avut 
nevoie de cooperarea profesorului Whiterspoon, dar nu 
neapărat cel adevărat, ceea ce explică profesorul închipuit. 
Nu-i exclus ca povestea să fi fost servită ca atare ziarelor şi 
revistelor. Poate că unii patroni de publicaţii au fost abordaţi 
de către guvern şi convinşi să ajute la această înşelăciune. N- 
ar fi prima oară când s-ar proceda astfel. 

— Dar erau şi ziare şi reviste americane. 

— Păi, poate că-i o operaţiune anglo-americană. 

— Eu tot nu pricep de ce trebuiau să te ologească, a spus 
ea cu îndoială. Dar poate că una sau alta dintre sugestiile tale 
duce cumva la un răspuns. 

— Poate. Zău că nu ştiu. Dar voi avea răspunsul la noapte. 
Am să-l găsesc în mină. 

— Eşti... eşti nebun? a spus ea cu calm. Nu eşti în stare să 
te duci nicăieri. 

— E doar o plimbare scurtă. Mă descurc. N-am nimic la 
picioare. 

— Vin cu tine. 

Nici să nu te gândeşti. 

— Te rog, Johnny! 

— Nu. 

Şi-a întins aripile. 

— Chiar nu pot să-ţi fiu de nici un folos? 

— Nu fi caraghioasă. Trebuie să avem pe cineva care să 
păzească fortăreaţa, să vegheze ca nu cumva să se strecoare 
vreun duşman în casa noastră şi să găsească două mumii. 
Atâta timp cât vor auzi pe unul din noi respirând şi o altă 
formă lângă el, vor fi mulţumiţi. Mă duc să trag un somn de 
vreo două ore. Ce-ar fi să te duci să continui chiolhanul cu 
bătrânul profesor? Nu-şi poate dezlipi ochii de line şi în felul 
ăsta s-ar putea să afli mult mai multe decât mine. 

— Nu prea sunt sigură că-nţeleg ce vrei să spui. 

— Vechiul număr al lui Mata-Hari, am spus eu cu 
nerăbdare în glas. Şopteşte-i nimicuri dulci în barba-i argintie. 


O să-ţi ciugulească din palmă în doi timpi şi trei mişcări. Cine 
ştie ce secrete tandre ar putea să-ţi şoptească în schimb? 

— Aşa crezi? 

— Sigur, de ce nu? In privinţa femeilor, a ajuns într-o fază 
periculoasă. Cea situată între optsprezece şi optzeci de ani. 

— S-ar putea să intre la gânduri. 

— Păi, n-are decât. Ce contează, atâta timp cât obţii nişte 
informaţii de la el? Ştii, datoria înaintea plăcerii. 

— Inţeleg, a spus ea încetişor. (S-a ridicat în picioare şi mi- 
a întins mâna. Haide, sus!) 

M-am ridicat în picioare. Două secunde mai târziu, 
stăteam din nou pe nisip. de vină n-a fost surpriza provocată 
de lovitura dată cu palma deschisă peste faţă, cât tăria ei. 
încă mai stăteam acolo, pipăindu-mi maxilarul dislocat şi 
minunându-mă de ciudatul simţ a! umorului manifestat de 
reprezentantele feminine ale speciei umane, când ea s-a 
căţărat pe malul înalt de la marginea plajei şi s-a făcut 
nevăzută. 

Falca mea părea să nu fi păţit nimic. Mă durea, dar încă se 
putea numi falcă. M-am ridicat în picioare, mi-am pus cârjele 
la subsuoară şi am pornit spre marginea plajei. Se făcuse 
întuneric binişor deja şi aş fi ajuns de trei ori mai repede fără 
cârje, dar nu mi-aş fi mirai dacă flăcăiandrul tomnatic m-ar fi 
urmărit cu un binoclu de noapte. 

Taluzul nu avea nici un metru înălţime, dar tot era prea 
înalt pentru mine. în cele din urmă am rezolvat-o aşezându- 
mă pe margine şi împingându-mă în sus cu cârjele, dar când 


1285 
m-am ridicat în picioare şi m-am întors, pregătindu-mă s-o iau 
din loc, cârjele au pătruns în solul moale şi m-am prăbuşit 
înapoi pe nisip. 

Deşi mi-a tăiat respiraţia, căzătura n-a fost cine ştie ce. 
Oricum, nu m-a făcut să înjur în gura mare, ci doar aproape în 
şoaptă. Tocmai încercam să-mi trag sufletul ca să mai 
trântesc nişte înjurături când am auzit un zgomot uşor de paşi 
care se apropiau şi cineva a alunecat peste marginea 
taluzului. Un fulger alb, o adiere de „Noaptea misterelor" - se- 
ntorsese ca să mă termine. Mi-am încleştat falca, apoi mi-am 


descleştat-o. Se aplecase mult în jos, privindu-mă cu atenţie, 
neavând cum să se năpustească iar asupra mea. 

— Te-am văzut... când ai căzut, mi-a spus cu voce 
răguşită. Te-ai rănit grav? 

— Sunt în agonie. Hei. ai grijă cu braţul meu rănit! 

Dar n-a ţinut cont de cererea mea, fiindcă mă săruta. 
Sărutările le dădea la fel ca palmele, fără nici o reţinere 
sesizabilă. Nu plângea, dar avea obrazul ud de lacrimi. După 
un minut, sau poate două, a murmurat: 

— Mi-e tare ruşine, îmi pare atât de rău! 

— Şi mie, am spus. Şi mie-mi parc rău. 

Habar n-aveam despre ce vorbea oricare dintre noi, dar 
părea să nu conteze prea mult în acel moment. După puţin, s- 
a ridicat şi m-a ajutat să trec peste marginea taluzului şi, 
şontăc-şontăc, am pornit spre casă, braţ la braţ. Am trecut pe 
lângă bungaloul profesorului, dar nu i-am sugerat să se ducă 
să-l vadă. 

Abia trecuse de ora zece când m-am furişat pe sub colţul 
ridicat al paravanului lateral îndreptat spre mare. încă-i mai 
simţeam sărutările, dar în acelaşi timp îmi simţeam şi falca 
dureroasă, aşa că am plecat într-o stare de spirit aproximativ 
neutră. In ceea ce o privea pe ea, vreau să zic. In privinţa 
celorlalţi - ceilalţi fiind profesorul şi oamenii lui - nu mă 
simţeam neutru deloc. Ţineam lanterna într-o mână şi cuțitul 
în cealaltă, şi de data asta nu mai înfăşurasem nici o cârpă în 
jurul cuţitului. Dacă pe insula Vardu nu existau şi alte chestii 
mai periculoase decât câinii, atunci pierdusem pariul în mod 
lamentabil. 

Luna se rătăcise îndărătul unui nor des, dar nu vroiam să 
risc nimic. Până la locul unde puţul de mină penetra peretele 
muntelui erau vreo patru sute de metri, dar am parcurs 
aproape toată distanţa în mâini şi genunchi, lucru care nu i-a 
făcut deloc bine braţului meu rănit. Pe de altă parte însă, am 
ajuns acolo fără probleme. 

Nu ştiam dacă profesorul avea sau nu vreun motiv 
întemeiat să posteze o santinelă la intrarea în mină. încă o 
dată mi s-a părut potrivii să fiu excesiv de prudent, aşa că am 
rămas pe loc când m-am ridicat încet şi ţeapăn în umbra 
neagră a unei stânci, unde n-ar fi putut ajunge razele lunii, 


dacă şi când aceasta s-ar fi ivit din nou dintre nori. Nu m-am 
mişcat de acolo vreo cincisprezece minute şi n-am auzit decât 
murmurul îndepărtat al Pacificului şi bubuitul lent al inimii 
mele. Orice santinelă neprevenită care ar fi pulul să rămână 
nemişcată vreme de un sfert de oră ar fi fost adormită. Dat 
fiind că nu-mi era teamă de oamenii adormiţi, am intrat în 
mină. 

Tălpile de cauciuc ale sandalelor melc nu scoteau nici 
urmă de zgomot pe piatra de calcar. Nimeni n-ar fi putut să 
mă audă venind şi, după ce-am depăşit luminescenţa slabă a 
gurii de peşteră, nimeni n-ar fi putut să mă vadă venind. 
Ţineam lanterna stinsă. Dacă în peşteră se aflau ceva indivizi, 
aveam să dau curând de ei, fără să le dau de ştire că mă 
apropiam. Pe întuneric, toţi oamenii sunt egali. Cu un cuţit în 
mână, mă simţeam ceva mai mult decât egal. 

Între perete şi şinele de cale ferată era loc destul ca să nu 
trebuiască să păşesc pe traverse. Nu-mi puteam permite să 
risc o variaţie neaşteptată a distanţei dintre doi astfel de 
buşteni. Era destul de simplu să mă orientez pipăind din când 
în când peretele cu dosul palmei drepte. Am avut grijă să nu 
lovesc lama cuţitului de stânca dură. 

În decurs de un minut, peretele tunelului a cotit brusc la 
dreapta. Ajunsesem la prima grotă excavată. Am traversat-o 
fără şovăire spre tunelul ce se deschidea în partea opusă, 
atingând în răstimpuri traversele cu exteriorul sandalei din 
piciorul stâng. Mi-a luat cinci minute ca-să străbat diametrul 
de şaizeci şi ceva de metri al grotei. Nimeni n-a strigat, 


1.305 
nimeni n-a aprins lumina, nimeni n-a sărit la mine. Eram cu 
desăvârşire singur. Sau fusesem lăsat singur, ceea ce nu era 
deloc acelaşi lucru. 

La treizeci de secunde după ce-am părăsit prima grotă, 
am ajuns la următoarea. Aici îmi spusese profesorul că se 
făcuseră primele descoperiri arheologice. Era grota cu cele 
două intrări blocate în stânga, cu linia ferată mergând drept 
înainte şi, spre dreapta, tunelul unde-i găsisem muncind pe 
Hewell şi oamenii lui. Profesorul îmi dăduse de înţeles că asta 
fusese sursa exploziilor care mă treziseră din somn în după- 


amiaza precedentă, dar toată cantitatea de rocă degajată pe 
care-am văzut-o acolo putea fi dislocată de vreo două petarde 
mai sănătoase. Am mers pe lângă şine de-a curmezişul 
încăperii, direct spre tunelul din partea opusă. 

Acesta m-a dus într-o a treia încăpere, apoi în a patra. Nici 
una dintre ele n-avea vreo ieşire spre nord, în coasta 
muntelui, aşa cum am aflat parcurgând câte un semicerc 
complet spre dreapta mea, înainte de a reveni la calea ferată. 
Am completat cercul în ambele încăperi şi am găsit câte două 
ieşiri spre sud în fiecare dintre ele. Dar am mers mai departe. 
După aceea n-am mai găsit nici o grotă, doar tunelul care se 
prelungea la nesfârşit. 

Am crezut că n-am să mai ajung niciodată la capătul 
tunelului. Nu se făcuseră nici un fel de excavații arheologice 
aici. Era un tunel simplu şi cinstit, pe care nu-l prea interesa 
ce se afla de o parte şi de cealaltă a lui. Un tunel care mergea 
undeva. M-am văzut nevoit să păşesc pe traverse, fiindcă 
diametrul scăzuse la jumătate faţă de cât fusese la început, şi 
am observat că panta era uşor ascendentă tot timpul. Am mai 
observat că aerul din tunel era încă proaspăt, şi asta la cel 
puţin doi kilometri şi jumătate după ce am părăsit intrarea în 
mină, de unde am dedus că aşa se explica înclinarea 
ascendentă a tunelului: era menţinut în mod deliberat 
aproape de panta naturală a coastei muntelui, pentru a 
înlesni aerajul prin puţurile verticale de ventilaţie. Trebuie să 
fi ajuns cel puţin la jumătatea drumului spre partea de vest a 
insulei şi nu era prea greu de ghicit că, nu după mult timp, 
tunelul avea să-şi înceteze urcuşul pentru a începe să 
coboare. 

Aşa a şi fost. După o porţiune orizontală de nici o sută de 
metri, fundul tunelului a căpătat o pantă descendentă. Exact 
la începutul coborâşului, mâna mea dreaptă n-a mai găsit 
peretele tunelului. Am riscat o pâlpâire a lanternei şi am 
văzut o grotă adâncă de şase metri în dreapta mea, pe 
jumătate plină cu roci sfărâmate. O clipă mi-a trecut prin 
gând că aici trebuie să fi avut loc explozia de ieri, dar o a 
doua privire a alungat ideea din mintea mea. Erau acolo vreo 
două sute de tone de roci dizlocate, mult prea mult pentru o 
singură zi de muncă, şi, în plus, n-ar fi fost deloc avantajos să 


se pornească dintr-o dată spre nord, în inima muntelui. Nu era 
decât o încăpere pentru depozitare, excavată probabil cu 
câtva timp în urmă pentru a asigura un depozit convenabil 
pentru roca rezultată de la săparea tunelului însuşi, atunci 
când era nevoie să se facă asta rapid. 

După mai puţin de trei sute de metri, am dat peste 
capătul tunelului. Mi-am frecat fruntea, căci ea fusese partea 
din mine care făcuse descoperirea, apoi am aprins lanterna 
cu fascicul minuscul. Jos se găseau două lădiţe aproape goale, 
în care însă se mai puteau vedea câteva încărcături 
explozive, detonatoare şi fitile. Fără doar şi poate, aici era 
locul unde se produsese explozia din ziua precedentă. Am 
cercetat cu lanterna extremitatea tunelului şi am constatat că 
nu era decât un fund de tunel. Doi metri înălţime şi un metru 
douăzeci lăţime de stâncă solidă. Pe urmă am observat că nu 
era întru totul solidă. Puțin mai jos de nivelul ochilor, o piatră 
aproximativ circulară cu un diametru de circa treizeci de 
centimetri fusese proptită într-o gaură din perete. Am 
desprins bolovanul de calcar şi am privit cu atenţie prin 
gaură. Avea cam un metru douăzeci lungime, se îngusta spre 
capătul opus până la vreo cinci centimetri şi în spaţiu! acela 
îngust am văzut ceva care licărea slab, în roşu, verde şi alb. O 
stea. Am pus piatra la loc şi am plecat. 

Mi-a trebuit o jumătate de oră ca să ajung înapoi în prima 
dintre cele patru grote. Am cercetat cele două deschideri spre 
sud. dar duceau doar spre alte două grote, nici una dintre ele 
neavând alte ieşiri. Am făcut cale întoarsă de-a lungul şinelor 


132t. 
până am ajuns la a treia grotă, socotind de la intrare, am 
examinat cele două deschideri de aici şi n-am reuşit decât să 
mă rătăcesc într-un labirint preţ de aproape jumătate de oră. 
Pe urmă ara ajuns la a doua grotă. 

Dintre cele două tunele care duceau spre nord, l-am sărit 
pe cel unde lucrase Hewell. N-aveam să găsesc nimic acolo. 
N-am găsit nimic nici în cel învecinat. Şi, fireşte, nu era nimic 
de descoperit nici îndărătul grinzilor de lemn ce blocau 
intrarea în cele două tunele prăbuşite dinspre sud. Tocmai mă 
pregăteam să pornesc spre grota exterioară când mi-a trecut 


prin minte că singurul motiv pentru care credeam că acele 
grinzi sprijineau intrările în două tunele surpate era acela că 
profesorul Whiterspoon îmi spusese acest lucru. în plus, în 
afară de faptul că nu ştia o iotă despre arheologie, singurul 
adevăr sigur pe care îl stabilisem până în acel moment în 
privinţa profesorului era că individul minţea fluent. 

Dar nu minţise despre primul dintre aceste tunele. Grinzile 
verticale masive care blocau intrarea erau de nemişcat de la 
locul lor. În afară de asta, când am luminat cu lanterna 
interstiţiu de un centimetru dintre doi buşteni, am văzut cu 
claritate masa compactă de pietriş şi grohotiş care umplea 
complet spaţiul de trecere, de la fund până la tavanul surpat. 
Poate că fusesem nedrept cu profesorul. 

Şi totuşi, poate că nu fusesem. Două dintre grinzile de 
lemn proptite în intrarea celui de-al doilea tunel baricadat 
puteau fi mişcate. 

Nici un hoţ de buzunare n-a săltat vreodată un portofel cu 
măcar jumătate din grija delicată şi lipsa de zgomot cu care 
am ridicat de la locul ei una din acele grinzi şi am rezemat-o 
de vecina ei. O apăsare scurtă pe butonul lanternei n-a 
dezvăluit nici un semn de prăbuşire a tavanului pe nicăieri, ci 
doar cenuşiul sumbru al unui tunel cu fundul neted, care 
înainta sinuos în întuneric. Am săltat şi a doua grindă de la 
locul ei şi m-am strecurat prin spaţiul îngust astfel creat în 
tunelul de dincolo. 

Atunci am descoperii că nu puteam aşeza grinzile la locul 
lor dinăuntru. Una, da, dar chiar şi aceea într-o poziţie aproxi- 
mativă. Insă era imposibil s-o manevrez şi pe cealaltă prin 
spaţiul de cincisprezece centimetri rămas liber. In privinţa 
asta nu puteam face nimic. Am lăsat-o cum era şi mi-am 
continuat drumul prin tunel. 

După treizeci de paşi, tunelul a cotit brusc la stânga. Con- 
tinuam să mă ghidez ca şi până atunci, pipăind peretele cu 
dosul palmei drepte, şi deodată am simţit cum peretele 
dispare spre dreapta. Am întins mâna cu prudenţă şi am dat 
peste ceva rece şi metalic: o cheie atârnată de un cârlig. 
Dincolo de ea, am desluşit pe pipăite conturul unei uşi înguste 
din lemn, prinsă în balamale de un stâlp vertical masiv. Am 
luat cheia, am localizat broasca şi am deschis uşa centimetru 


cu centimetru. Nările mi s-au strâmbat din pricina mirosurilor 
înţepătoare combinate, de petrol şi acid sulfuric. Am mai 
deschis uşa cu vreo cinci centimetri. Balamalele au protestat 
cu un scrâşnet sepulcral. Am avut subit viziunea unei 
spânzurători şi a unui cadavru legănându-se în vântul nopţii, 
cadavrul fiind eu însumi. Pe urmă mi-am revenii brusc în 
simţiri, mi-am dat seama că trecuse timpul mersului în vârful 
picioarelor, am ocolit rapid uşa şi am închis-o în urma mea, 
aprinzând în acelaşi timp lanterna. 

Nu era nimeni acolo. O trecere iute a lanternei de jur- 
împrejurul grotei care n-avea mai mult de şase metri în 
diametru a fost de ajuns ca să-mi arate că cineva fusese 
acolo, şi încă foarte recent. 

Am pornit înainte şi mi-am zobit degetele de la picioare în 
ceva solid. Am privii în jos şi am văzut un acumulator mare cu 
plumb şi acid. De la el porneau nişte cabluri ce duceau la un 
întrerupător din perete. Am apăsat întrerupătorul şi grota a 
fost inundată de lumină. 

Poate că „inundată" nu e un cuvânt potrivit, decât prin 
comparaţie cu fasciculul slab al lanternei mele. Un bec de 
vreo patruzeci de waţi, fără abajur, era atârnat de mijlocul 
tavanului. Dar răspândea toată lumina de care aveam nevoie. 

Chiar în centrul încăperii se aflau două stive de cutii 
galbene unsuroase. Nici n-apucasem să mă apropii şi ştiam 
aproape sigur ce erau, iar când am văzut inscripţiile de pe 
capac, am fost sigur. Ultima oară văzusem cutiile marcate cu 
inscripţia „Bujii Champion" în cala schoonerului lui Fleck. 


134t. 
Muniţie de mitralieră şi explozibil ammonal. Aşadar, poate că 
nu numai imaginaţia mă făcuse să văd nişte lumini în noaptea 
petrecută pe recif. Văzusem într-adevăr nişte lumini: 
căpitanul Fleck descărcându-şi marfa. 

De peretele din dreapta erau lipite două rastele din lemn 
ce adăposteau douăzeci de pistoale-mitralieră şi carabine 
automate de un tip necunoscut mie. Erau unse cu un strat 
zdravăn de vaselină, împotriva atmosferei excesiv de umede 
din grotă. Lângă rastele erau stivuite trei cutii metalice 
aproape pătrate, conţinând, de bună seamă, muniţie pentru 


arme. M-am uitat la armele din rastel şi la cutii şi pentru 
prima oară în viaţa mea am putut înţelege ce simţea un 
gurmand aşezat în faţa unui meniu alcătuit din opt feluri de 
mâncare, pregătit de un maestru bucătar. Pe urmă am 
deschis prima cutie, pe a doua şi pe a treia şi am ştiut cu 
precizie cum s-ar simţi acelaşi gurmand, în timp ce-şi 
aranjează şervetul la gât, dacă şeful de sală ar veni să-i spună 
că în seara aceea localul era închis. 

Cutiile nu conţineau nici măcar un singur glonţ de 
carabină sau do pistol-milralieră. Una ora plină cu pulbere 
explozivă neagră, alta avea nişte blocuri masive de amatol şi 
o cutie cu cartuşe de vânătoare de calibrul 44, iar a treia 
conţinea amorse, detonatori cu Culminai de mercur, cam o 
sută de metri de fitil RDX. Şi o cutie plată din tablă cu 
aprinzătoare chimice, cele mai multe fiind, probabil, materiale 
folosite de Hewell la operaţiunile sale genistice. Asta era lot. 
Visul meu utopic despre un pistol-mitralieră încărcat şi despre 
modificarea radicală a raportului de forţe de pe insulă adusă 
de acesta s-a , dovedit a fi doar atât: un simplu vis utopic. 
Muniţie fără arme şi arme fără muniţie. Inutil, totul era inutil. 

Am stins lumina şi am plecat. Mi-ar fi luat doar cinci 
minute să blochez mecanismele de tragere ale tuturor 
carabinelor şi pistoalelor mitralieră do acolo. Aveam să-mi 
petrec tot restul zilelor regretând amarnic că gândul acesta 
nu mi-a trecut nici o clipă prin minte. 

După încă douăzeci de paşi am ajuns la o uşă similară pe 
peretele din dreapta al tunelului. N-am mai găsit o cheie, dar 
nefiind încuiată nici nu era nevoie de aşa ceva. Am răsucit 
uşurel ivărul şi am întredeschis uşa. Duhoarea aerului fetid 
strecurat prin crăpătura îngustă m-a izbit în faţă cu puterea 
unei lovituri fizice: o miazmă pestilenţială, care a făcut să mi 
se încreţească nasul într-o reacţie de respingere îngreţoşată 
şi mi-a ridicai părul măciucă. Dintr-o dată mi s-a făcut foarte 
frig. 

Am deschis uşa mai mult, am intrat şi am închis-o în urma 
mea. întrerupătorul se afla în acelaşi loc ca şi în încăperea 
precedentă. Am privit în jurul meu în grotă. 

Numai că aceasta nu era o grotă, era un cavou. 


CAPITOLUL 7 
Vineri 1:30 a.m. - 3:30 a.m. 


O bizarerie a atmosferei din peşteră, posibil o combinaţie 
dintre umezeală şi fosfatul calcaros, menţinuse cadavrele 
într-o stare de conservare aproape perfectă. Deşi începuse, 
descompunerea nu ajunsese într-o stare prea avansată şi nu 
reuşise să altereze vreuna din trăsăturile esenţiale ale celor 
nouă cadavre care zăceau acolo unde fuseseră aruncate, într- 
o aliniere aproximativă la capătul îndepărtat al grotei. Petele 
întunecate de pe piepţii cămăşilor albe şi kaki făceau uşoară 
stabilirea felului în care muriseră. 

Cu mâna dreaptă la nas şi respirând numai pe gură, am 
aprins lanterna ca să obţin un plus de lumină şi am trecut în 
revistă feţele. 

Şase dintre bărbaţii morţi îmi erau complet necunoscuţi. 
După aspectul hainelor şi al mâinilor am dedus că erau 
muncitori şi am ştiut că nu-i mai văzusem niciodată. Dar pe al 
şaptelea l-am recunoscut imediat. Părul alb, mustaţa albă, 
barba albă - aici se afla adevăratul profesor Whiterspoon. 
Chiar şi după moarte, asemănarea cu impostorul care-i luase 
locul era surprinzătoare prin intensitatea ei. Lângă el zăcea o 
matahală de bărbat, cu părul roşu şi o impresionantă mustață 
roşie, în furculiţă. Fără doar şi poate, acesta trebuia să fie dr. 


136t 

„Red" Castairs, al cărui portret îmi fusese arătat într-o revistă. 
Pe al nouălea bărbat, aflat într-o stare de conservare mult mai 
bună decât a celorlalţi, l-am identificat dintr-o privire. 
Prezenţa lui aici confirma faptul că cei care anunţaseră al 
doilea post de specialist în combustibili aveau într-adevăr 
nevoie de unul. Era doctorul Charles Fairfield, fostul meu şef 
de la Institutul de Cercetare pentru Muniţie şi Combustibili din 
Hepworth, unul dintre cei opt savanţi care fuseseră ademeniţi 
să plece în Australia. 


Şiroaie de transpiraţie îmi curgeau pe faţă. dar totodată 
tremuram de frig. Ce căuta aici dr. Fairfield? De ce fusese 
ucis? Bătrânul Fairfield era ultimul om care să dea din 
întâmplare peste ceva. Un om strălucit în domeniul său, era la 
fel de miop ca pasărea dodo şi avea o lipsă de curiozitate 
monumentală faţă de orice, în afară de ocupaţia lui şi de 
pasiunea sa mistuitoare pentru arheologie. lar legătura de 
sorginte arheologică dintre Fairfield şi Whiterspoon era atât 
de orbitoare prin evidenţa sa încât pur şi simplu n-avea nici o 
noimă. Oricare ar fi fost motivul dispariţiei subite din Anglia a 
doctorului Fairfield, nimic nu era mai sigur că n-avea absolut 
nici o legătură cu bruma de experienţă în mânuirea 
târnăcopului şi a lopeţii acumulată în căutările lui prin minele 
abandonate. Dar atunci ce căuta el aici, pentru numele lui 
Dumnezeu? 

Aveam senzaţia că mă aflu într-o cameră frigorifică, dar 
transpiraţia îmi curgea mai abundent ca oricând pe ceafă. 
Fără să las lanterna din mâna dreaptă - cuțitul era în stânga - 
m-am chinuit să scot batista din buzunarul drept al 
pantalonilor şi mi-am tamponat ceafa transpirată. în faţa 
mea, spre dreapta, am surprins o licărire momentană a unui 
obiect care sclipea pe peretele grotei, ceva metalic, evident, 
reflectând fasciculul lanternei încă aprinse. Dar ce anume? Ce 
obiect metalic se afla acolo? în afara morţilor, singurele 
obiecte din încăperea aia erau corpul de iluminat şi 
întrerupătorul, şi amândouă erau din bachelită. Am ţinut 
lanterna şi batista, rămase încă la nivelul umărului, perfect 
nemişcate. Sclipirea de lumină de pe peretele grotei era tot 
acolo. Am stat ca o statuie, nedezlipindu-mi ochii de pe 
licărirea din perete. Lumina s-a mişcat. Inima mi-a stat în loc. 
Medicina n-are decât să spună ce-o vrea. dar inima mi-a stat 
în loc. Apoi am coborât lanterna şi batista. într-o mişcare 
înceată şi grijulie, am transferat lanterna în stânga, de parc- 
aş fi intenţionat să-mi vâr batista în buzunar cu dreapta, am 
dat drumul batistei, am apucai mânerul cuţitului cu mâna 
dreaptă şi m-am răsucit brusc, totul într-o jumătate de 
secundă. 

Erau doi inşi. la circa un metru de peretele grotei, totuşi la 
vreo patru metri şi jumătate de mine. Doi chinezi, care deja 


se îndepărtau unul de altul ca să mă încercuiască. Unul era 
îmbrăcat în pantaloni de prelată albaştri şi cămaşă din 
bumbac, celălalt avea pe el doar un şort din bumbac, 
amândoi fiind nişte indivizi mătăhăloşi, amândoi desculți. 
Ochii lor ficşi, imobilitatea orientală a feţelor lor nu făceau 
decât să accentueze, nu să mascheze, implacabilitatea rece a 
expresiilor. Nu trebuia să cunoşti opera lui Emily Post ca să-ţi 
dai seama că nu veniseră într-o vizită de curtoazie. După cum 
Emily nu le-ar fi dat vreo medalie pentru cărţile lor de vizită, 
două dintre pumnalele cu muchie dublă cu aspectul cel mai 
ameninţător pe care le-am văzut vreodată. Cărţile despre 
etichetă acoperă practic toate situaţiile posibile în care nişte 
străini fac pentru prima oară cunoştinţă unii cu alţii, dar cu 
siguranţă că asta le-a scăpat. 

Ar fi ridicol să neg c-aş fi fost înspăimântat, aşa că n-am s- 
o fac. Eram speriat, şi încă rău de lot. Doi bărbaţi în puteri 
împotriva unui semi-invalid, patru braţe zdravene împotriva 
unuia, doi luptători fără îndoială versaţi în mânuirea cuţitului 
împotriva unui om care nu tranşase în viaţa lui nici măcar o 
halcă de carne fiartă, d-apoi o fiinţă omenească vie. Şi nici nu 
era un moment propice pentru învăţat. Dar era momentul să 
fac ceva, şi încă foarte repede, înainte ca unul sau altul dintre 
ei să se prindă de faptul că, la un metru şi jumătate, 
constituiam o ţintă ce cu greu putea fi ratată, şi trecea de la o 
priză de înjunghiere ia una de aruncare a cuţitului. 

Am alergat către ei, cu mâna dreaptă şi cuțitul deasupra 
umărului, de pare-aş fi mânuit o bâtă, şi amândoi s-au retras 


1.384 

involuntar doi paşi. probabil din pricina îndrăznelii nesăbuite a 
manevrei melc, dar şi mai probabil datorită fricii respectuoase 
manifestate în mod obişnuit de către orientali în prezenţa ne- 
buniei. Printr-o mişcare amplă, am adus cuțitul şuierând în 
faţă, pe deasupra umărului, şi. o dată cu clinchetul sticlei 
sparte a becului din tavan şi o apăsare a degetului mare de la 
mâna stângă pe butonul lanternei, în grotă s-a lăsat un 
întuneric beznă, demn de cavoul care era de fapt. 

Era esenţial să mă mişc, şi asta cât mai repede posibil, 
înainte ca ei să-şi dea seama de avantajul meu dublu: aveam 


o lanternă şi mă aflam în postura de a ataca fără discriminare 
cu cuțitul, cu sută la sută certitudine că înjunghii un inamic, în 
vreme ce la ei probabilitatea de a lovi un prieten era de cinci- 
zeci la sută. Fără să ţin seamă de zgomotul pe care-l făceam 
în acea încăpere teribil de liniştită, am smuls leucoplastul de 
pe geamul lanternei, mi-am descălţat sandalele, am alergat 
trei paşi în direcţia intrării, m-am oprit brusc şi am trimis 
ambele sandale alunecând pe pardoseala de calcar, până s- 
au oprit cu un bufnet înăbuşit în uşa de lemn. 

Dacă ar fi avut la dispoziţie încă zece secunde ca să-şi 
evalueze poziţia şi să analizeze posibilităţile, probabil că 
ultimul lucru pe care l-ar fi făcut ar fi fost să se năpustească 
aţă spre sursa zgomotului neaşteptat. Aşa cum au stat 
lucrurile însă, n-au dispus în total decât de vreo cinci secunde 
în care să gândească şi reacţia imediată şi inevitabilă trebuie 
să fi fost aceea că eu încercam să spăl putina. Am auzit 
tropăitul rapid al picioarelor desculţe, sunetul unei încăierări 
scurte, o bufnitură uşoară şi un geamăt exploziv de agonie 
care s-a pierdut în clănţănitul unui obiect metalic căzut pe jos. 

Patru paşi tăcuţi cu picioarele încălţate în şosete, o 
mişcare a degetului mare de la mâna stângă şi iată-i ţintuiţi în 
strălucirea albă a lanternei, un adevărat tab/eau vivant, dacă 
nu ţineai cont de rigiditatea lor nenaturală, care le dădea 
întru totul înfăţişarea unui grup .statuar sculptat în marmură. 
Stăteau faţă în faţă, cu piepturile aproape dar nu tocmai 
atingându-se. Individul din dreapta mea îşi înfipsese mâna 
stângă în cămaşa camaradului său, ţinându-şi dreapta 
apăsată în trupul celuilalt, imediat sub talie. Cel din stânga, 
cu faţa întoarsă de la mine, stătea arcuit spre spate, ca un arc 
încordai peste măsură, cu ambele mâini încleştate pe mâna 
dreaptă a tovarăşului său. Tendoanele încordate şi 
proeminente îi transformaseră mâinile în nişte gheare ca de 
ceară, iar încheieturile degetelor aveau o lucire de os lustruit. 
Am văzut vârful pătat de sânge al cuţitului ieşit afară cu vreo 
cinci centimetri din şalele lui. 

Preţ de două secunde, poale chiar trei - am avut senzaţia 
că a trecut mult mai mult de atât - omul din dreapta s-a 
holbat incredul la chipul muribundului, pe urmă înţelegerea 
erorii sale fatale precum şi conştientizarea faptului că acum 


moartea îl trăgea pe el de mânecă au destrămat vraja 
încărcată de oroare care-l ţinuse în transă. S-a chinuit cu 
frenezie să smulgă cuțitul dar ultimele chinuri ale prietenului 
său i-au blocat rapid mâna dreaptă şi cuțitul într-o strânsoare 
de fier. în disperare de cauză, şi-a repezit spre mine braţul 
stâng, într-o mişcare ascendentă şi orientată spre exterior, cu 
un gest care era pe jumătate lovitură, pe jumătate o 
încercare de a se feri de fasciculul orientat de mine spre ochii 
lui mijiţi. Preţ de o clipă, a rămas cu garda deschisă. Clipa 
aceea a fost de ajuns, ba chiar cu prisosinţă. Lama cuţitului 
meu era lungă de treizeci de centimetri şi totuşi am simţit că 
mi se zguduie încheietura mâinii în momentul când plăselele 
s-au proptit în osul pieptului. A tuşit o dată, cu un scurt sunet 
convulsiv şi sufocai, trăgându-şi mult înapoi buzele subţiri de 
pe dinţii încleştaţi într-un rânjet hidos şi pătat de sânge. Pe 
urmă. lama cuţitului meu a plesnit şi am rămas în mână 
numai cu mânerul şi cu vreo doi centimetri de oţel, în vreme 
ce cei doi bărbaţi. încă uniţi într-o strânsoare disperată, s-au 
înclinat spre dreapta mea şi s-au prăbuşit zgomotos pe par- 
doseala de calcar a grotei. 

Am îndreptat lanterna spre feţele de la picioarele mele, 
dar s-a dovedit a fi o precauţie inutilă: indivizii n-aveau să-mi 
mai facă vreodată necazuri. Mi-am recuperat sandalele, am 
luat de jos cuțitul căzut şi am plecat, închizând uşa în urma 
mea. Odată ajuns afară, m-am rezemat cu toată greutatea de 
peretele tunelului, lăsându-mi mâinile să atârne pe lângă 
trup, şi am tras în piept cu nesaţ câteva guri de aer proaspăt. 


140t 

Mă simţeam slăbit, dar având în vedere braţul meu beteag şi 
aerul infect din cavoul acela, episodul scurt şi violent petrecut 
de cealaltă parte a uşii m-a lăsat în mod curios neafectat, sau 
cel puţin aşa am crezut, până când am simţit durerea din 
muşchii obrajilor şi mi-am dat seama că-mi ţineam buzele 
trase înapoi, într-o imitație involuntară a rânjetului „cap de 
mort" al individului pe care tocmai îl ucisesem. A fost nevoie 
de un efort de voinţă conştient ca să-mi relaxez muşchii 
suprasolicitaţi ai feţei. 


Acela a fost momentul când am auzit cântecul. Mi-am zis, 
pân-aici mi-a fost, raţiunea zdruncinată a lui Bentall a cedat în 
sfârşit, şocul celor văzute şi făcute cu puţin timp în urmă 
suprasolicitase nu numai muşchii faciali. Bentall scos din 
ţâţâni, Bentall atins de nebunie, Bentall auzind zgomote în 
cap. Ce-ar fi spus colonelul Raine dac-ar fi ştiut că slujitorul lui 
de încredere o luase razna? Probabil că ar fi arborat micul lui 
surâs invizibil şi ar fi spus cu vocea lui seacă şi prăfuită ea să 
auzi o cântare într-o amenajare minieră părăsită, ba chiar 
într-o mină aflată sub controlul unor impostori criminali şi 
patrulată de nişte chinezi la fel de criminali, nu era în mod 
necesar o dovadă de nebunie. La care slujitorul lui de 
încredere ar fi replicat, nu, nu era, dar să auzi un cor de 
englezoaice cântând „Greensleeves" era, mai mult ca sigur. 

Pentru că asta auzeam. Nişte voci de femei care cântau 
„Greensleeves". Nu era o înregistrare, pentru că una dintre 
voci cânta uşor fals, iar alta încerca să se armonizeze cu 
restul, însă cu un grad de succes pe care nu puteam să-l 
consider decât limitat. Englezoaice cântând „Greensleeves". 
Mi-am scuturat capul cu violenţă, dar ele continuau să-şi vadă 
de cântat. Mi-am acoperit urechile cu mâinile şi cântecul a 
încetat. Zgomotele din cap nu încetează când îţi pui mâinile la 
urechi. Poate faptul că în mina aceea se aflau nişte 
englezoaice era o nebunie, dar cel puţin cu nu eram nebun. 
Continuând să mă port ca un om în transă, dar cu toate astea 
atent să nu scot nici o urmă de zgomot. m-am îndepărtat de 
uşă şi am pornit de-a lungul tunelului ca să cercetez. 

Nivelul sonor al cântării a crescut brusc în tărie când am 
făcut o cotitură de nouăzeci de grade la stânga. La o distanţă 
de douăzeci de paşi în faţă am zărit o pată slabă de lumină 
reflectată pe partea stângă a tunelului, acolo unde părea să 
facă o nouă cotitură bruscă, de data asta la dreapta. Am plutit 
spre colţul acela ca un fulg de zăpadă în cădere şi mi-am ițit 
capul pe după el cu prudenţa unui hârciog bătrân, care 
aruncă prima privire precaută asupra lumii după o hibernare 
îndelungată. 

La şase metri depărtare întreaga lăţime a tunelului era 
blocată de bare de fier verticale, distanţate la circa 
cincisprezece centimetri, cu o uşă cu grilaj inserată. La trei 


metri mai încolo se afla un alt set de bare similar, cu o uşă 
similară. La jumătatea distanţei dintre cele două uşi, 
suspendat aproape de acoperiş, un bec fără abajur arunca o 
lumină aspră peste o masă mică aşezată direct sub el şi peste 
cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în salopete, aşezaţi într-o parte şi 
alta a mesei. între ei se afla o grămadă de blocuri din lemn de 
o formă neobişnuită şi am presupus că jucau un joc, dar nu 
făcea parte din jocurile pe care le cunoşteam. Indiferent 
despre ce joc era vorba, cerea evident concentrare, judecând 
după privirile iritate aruncate de ambii bărbaţi în direcţia 
spaţiului întunecat din spatele celui de-al doilea set de bare. 
Cântarea nu dădea nici un semn c-ar înceta. De ce să cânte 
nişte oameni după miezul nopţii mi s-a părut de neînțeles, 
până când mi-am amintit că, pentru nişte fiinţe omeneşti 
ţinute prizoniere într-o peşteră întunecată, ziua şi noaptea s- 
ar putea să n-aibă nici o semnificaţie. de ce cântau totuşi, nici 
nu încercam să-mi explic. 

După încă vreo douăzeci de secunde, unul dintre bărbaţi a 
izbit cu pumnul în masă, a sărit în picioare, a luat una din cele 
două carabine pe care acum le vedeam sprijinite de un scaun, 
s-a dus la şirul îndepărtat de bare şi a zăngănit cu patul armei 
grilajul de metal, urlând totodată ceva cu un glas mânios. N- 
am înţeles cuvintele, dar nu era nevoie de un lingvist pentru 
desluşirea semnificației. Omul solicita linişte. N-a obținut-o. 
După o pauză care a durat circa trei secunde, cântarea a 
început din nou, mai tare şi mai fals ca niciodată. Nu lipsea 
mult să înceapă să cânte „întotdeauna va exista o Anglie". 


142t, 
Omul cu carabina a clătinat din cap scârbit şi parcă 
nevenindu-i să-şi creadă urechilor, întorcându-se plictisit la 
masă. Situaţia îl depăşea. 

Şi pe mine mă depăşea. De n-aş fi fost atât de obosit sau 
dacă eram cu lotul altcineva, să zicem, cineva cam de vreo 
două Ori mai deştept decât mine. poate că aş fi găsit o 
modalitate să trec de paznici sau chiar să-i înving cu forţa. In 
clipa aceea însă nu mă puteam gândi decât la faptul că cu 
aveam în mână un cuţit mic iar ci aveau două puşti mari. şi că 


oricum făcusem uz de toată raţia de noroc pentru noaptea 
aceea. 

Am plecat. 

Când, în sfârşit, am ajuns înapoi în casa de oaspeţi, Marie 
dormea liniştit şi n-am trezit-o imediat. Mi-am zis, las-o să 
doarmă cât mai poate, şi-aşa în noaptea asta n-o să mai aibă 
parte de somn. Poate că temerile ei sumbre în privinţa 
viitorului erau întemeiate la urma urmelor, poate că n-o să 
mai aibă parte niciodată de somn. 

Mental, fizic şi emoţional eram epuizat. Complet epuizat, 
dărâmat cum nu mai fusesem vreodată. Pe drumul de ieşire 
din mină am ajuns la concluzia că nu era de făcut decât 
numai şi numai un singur lucru. Mi-am mobilizat bruma de 
curaj rămas până la punctul la care m-am hotărât s-o fac şi, 
când punerea în practică s-a dovedit imposibilă, reacţia a fost 
corespunzător de puternică. Ceea ce plănuisem să fac era să-i 
omor atât pe profesorul Whiterspoon - continuam să mă 
gândesc la el astfel - cât şi pe Hewell. Nu să-i omor, să-i ucid. 
să-i ucid în somn, în paturile lor. Sau poate că era mai bine 
să-i execut. In mod evident, după tunelul care mergea direct 
în cealaltă parte a insulei şi după arsenalul din mină, un atac 
în toată regula era pe cale de a fi lansat împotriva taberei 
navale de pe insulă. Cu Whiterspoon şi Hewell morţi, părea 
improbabil ca chinezii lipsiţi de şefi să ducă operaţiunea până 
la capăt, iar pentru mine, în acel moment, împiedicarea 
atacului era singurul lucru care conta. Conta chiar mai mult 
decât binele fetei adormite lângă mine, şi nu mă mai puteam 
amăgi că sentimentele mele pentru ea erau aceleaşi ca în 
urmă eu trei zile. Cu toate acestea, ca tot pe planul al doilea 
venea. 

Dar nu i-am ucis în paturile lor pentru motivul destul de 
temeinic că nici unul dintre ei nu a stat în patul lui. Amândoi 
s-au aflat în casa profesorului, bând berea la cutie rece pe 
care servitorul chinez lc-o aducea din când în când. 
discutând ,cu glas scăzut în timp ce cercetau nişte hărţi. 
Generalul şi aghiotantul lui pregătind Ziua Z. lar Ziua Z era pe 
aproape. 

Dezamăgirea, amărăciunea a ceea ce a părut un eşec 
definitiv mi-au răpit ultima fărâmă de curaj. M-am retras de 


lângă fereastra casei profesorului şi am rămas acolo abătut, 
cu mintea amorţită, nepăsător la riscul de a fi descoperit, 
până când după vreo cinci minute câteva celule ale creierului 
meu au început să funcţioneze din nou. După aceea m-am 
întors-cu greutate în mină. llustrativ pentru starea mea de 
spirit e faptul că ideea de a repeta târâşul pe mâini şi 
genunchi de mai devreme nu mi-a trecut nici o clipă prin 
minte. Am luat de acolo nişte fitile R. D. X. Şi câteva 
aprinzătoare chimice, am ieşit din mină, am scotocit prin zona 
generatorului electric până când am găsit o canistră de petrol 
şi m-am întors. 

înarmat cu un creion şi o foaie de hârtie, am mascat 
fasciculul de lumină al lanternei şi am început să scriu un 
mesaj cu litere mari de tipar. A durat doar trei minute şi când 
am terminat eram departe de a fi satisfăcut de el, dar trebuia 
să mă mulţumesc cu atât. Am traversat camera şi am 
scuturat-o pe Marie de umăr. 

S-a trezit încet, fără tragere de inimă, murmurând ceva cu 
o voce adormită, pe urmă s-a ridicat brusc în capul oaselor. 
Vedeam lucirea palidă a umerilor ei în întuneric, mişcarea 
mâinii ridicate să îndepărteze părul ciufulit din ochi. 

— Johnny? a şoptit ea. Ce este? Ce... ce-ai găsit? 

— Mult prea multe. Lasă-mă să vorbesc. Ne-a rămas 
foarte puţin timp. Ştii ceva despre transmisiunile radio? 

— Radio? (O pauză scurtă.) Am urmat cursul obişnuit. Pol 
să trimit un morse, nu prea repede, dar... 

— La morse mă descurc şi singur. Ştii ce frecvenţe 


144 

folosesc telegrafiştii de pe nave ca să trimită mesajele de 
pericol? 

— Te referi la SOS-uri? Nu sunt sigură. Frecvenţe joase, 
parcă? Sau unde lungi? 

— Tot aia. Nu-ţi aminteşti banda de frecvenţe? 

S-a gândit preţ de câteva clipe şi mai mult am simţit decât 
am văzut cum clatină din cap în întuneric. 

— Îmi pare rău Johnny. 


— N-arc importanţă. (Avea importanţă, şi încă foarte 
mare. dar fusese o nebunie să sper.) Dar măcar codul 
particular al lui Raine îl ştii? 

— Desigur. 

— Atunci, fii drăguță şi codează mesajul ăsta. l-am 
înmânat hârtia, creionul şi lanterna. Cât de repede poţi. 

Nu m-a întrebat de scopul unei solicitări care trebuie să i 
se fi părut cel puţin idioate. A ascuns lanterna sub pătură şi a 
citit mesajul cu glas scăzut: 

RIDEX COMBON LONDRA STOP PRIZONIERI INSULA VARDU 
APROX. 2400 KM SUD VITI LEVU STOP DESCOPERIT CADAVRE DR. 
CHARLES FAIRFIELD ARHEOLOGII PROF. WHITERSPOON DR. 
CARSTAIRS ŞI ALŢI ŞASE ASASINAȚI STOP BILEX SOŢII SAVANȚI 
DISPARUŢI ŢINUTE OSTATICE AICI STOP VINOVAŢII PLANUIESC UN 
ASALT DECISIV IN ZORI ASUPRA UNITATE NAVALA VEST VARDU 
STOP SITUAŢIE GRAVA STOP SE IMPUNE SPRIJIN AERIAN IMEDIAT 
BENTALL. 

Strălucirea slabă a luminii a dispărut în momentul când 
lanterna a fost stinsă. Preţ de aproape douăzeci de secunde 
nu s-a mai auzit decât murmurul îndepărtat al hulei la 
întâlnirea cu reciful, şi când în sfârşit Marie a vorbit, vocea ei 
era nesigură. 

— Tot ce scrie aici ai aflat în noaptea asta, Johnny? 

— Da. Au construit un tunel direct spre cealaltă parte a 
insulei. Au un arsenal bine garnisit ascuns într-una din grote, 
unde-şi ţin şi materialul exploziv. Şi am auzit voci de femei. 
Cântând. 

— Cântând! 

— Ştiu că parc o nebunie. Cine altcineva ar putea fi decât 
soțiile savanților? Ocupă-te de cifrul ăla. Trebuie să plec din 
nou. 

— Cifrul... cum ai să transmiţi mesajul ăsta? 

— Staţia profesorului. 

— Staţia pro... dar rişti să-l trezeşti din somn. 

— Nu doarme. Incă mai stă de vorbă cu Hewell. Va trebui 
să-i scot afară. M-am gândit mai întâi să merg spre nord 
câteva sute de metri şi să amplasez câteva calupuri de 
amatol cu detonare întârziată, dar n-o să ţină. Aşa c-am să 
dau foc la baraca muncitorilor. Am aici petrolul şi fitilele. 


— Eşti nebun. Vocea ei era tot nesigură, dar poate că aici 
se apropia de adevăr. Baraca muncitorilor e la numai o sută 
de paşi de casa profesorului. Ai putea să amplasezi amatolul 
ăla la mai bine de un kilometru, ca să ai timp din belşug şi... 
S-a întrerupt şi a continuat brusc: Şi în definitiv ce-i cu toată 
graba asta disperată? Ce te face să fii aşa sigur că or să atace 
în zori? 

— Răspunsul e acelaşi la toate, am spus cu obosit. Nişte 
bombe declanşate înspre nord i-ar atrage, într-adevăr, dar de 
cum s-ar întoarce ar începe să se întrebe de unde au provenit 
toate artificiile alea. Nu le-ar trebui prea mult timp să-şi dea 
seama că au fost aduse din arsenalul lor. Primul lucru pe care 
l-ar constata ar fi că doi dintre paznicii lor chinezi lipsesc. în 
scurtă vreme i-ar şi găsi. Chiar dacă nu detonez bombele 
alea. îmi închipui că absenţa lor e musai să fie. observată cel 
mai târziu în zori. Probabil că mult înainte de asta. Dar noi n-o 
să fim aici. Dacă rămânem, or să ne ucidă, pe mine, în orice 
caz. 

— Ai spus că doi paznici lipsesc? a întrebai ca cu 
precauţie. 

— Morți. 

— l-ai omorât? a şoptit ea. 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Of. Doamne, chiar trebuie să faci pe spiritualul? 

— N-am avut nici măcar intenţia. 

Am luat canistra de petrol, fitilul şi aprinzătoarele, apoi i- 
am spus: 


146t. 

— Te rog, cifrează mesajul cât de repede poţi. 

— Ciudat mai eşti, a murmurat ea. Uneori ai darul să mă 
sperii. 

— Ştiu. am spus. Ar fi trebuit să stau liniştit, să întorc 
amândoi obrajii deodată şi să-i las pe amicii noştri chinezi să 
mă transforme în fâşiuţe. Pur şi simplu n-am în mine cele 
necesare pentru a fi un bun creştin, asta-i tot. 

M-am lăsat pe sub paravanul din spate, trăgând canistra 
după mine. Luminile de la casa profesorului erau încă aprinse. 
Am ocolit baraca lui Hewell şi am ajuns în spatele locuinţei 


muncitorilor, în punctul unde acoperişul de frunze abrupt 
cobora până la un metru de pământ. Trăgeam prea puţine 
speranţe şi n-aveam nici un interes să incendiez casa în 
întregime, butoaiele uriaşe cu apă de mare din spatele 
fiecărei barăci anulau orice risc în acest sens, dar cu toate 
astea acoperişul din frunze ar fi trebuit să facă o vâlvătaie 
suficient de mare. încet, cu meticulozitate, atent să evit şi cel 
mai slab gâlgâit la gura canistrei, am turnat petrolul pe o 
fâşie lată de vreo cincizeci de centimetri pe aproape jumătate 
din lungimea acoperişului, am întins o bucală de fitil R. D. X. 
deasupra, un capăt mergând în frunzişul îmbibat, celălalt în 
aprinzătorul chimic. Am pus aprinzătorul pe piatra din mâna 
mea, l-am lovit cu mânerul cuţitului, am ţinut fitilul până când 
am simţit prin învelişul din fibre împletite căldura pulberii 
aprinse şi am plecai de îndată. Canistra goală am lăsat-o sub 
podeaua locuinţei lui Hewell. 

Când m-am întors, Marie şedea la masă, acoperită cu o 
pătură. De sub acoperişul improvizai se prelingea o lumină 
gălbuie slabă şi chiar în timp ce coboram cu grijă paravanul 
dinspre mare. lumina s-a stins. A ieşit de sub pătură şi a 
întrebat încetişor: 

— Johnny? 

— Eu. Am terminat. 

— Ţine. 

Mi-a întins o foaie de hârtie. 

— Mulţumesc. Am pus-o în buzunarul de la piept şi am 
continuat: Distracţia o să-nceapă in vreo patru minute. Când 
Whiterspoon şi Hewell încep să se agite, să ieşi în prag, cu 
ochii cât cepele, strângându-ţi la piept neglijeul sau mă rog, 
ce-o fi acolo, si-ncepi să pui obişnuitele întrebări neghioabe, 
potrivite cu astfel de ocazii, pe urmă te întorci şi vorbeşti cu 
întunericul, spunându-mi să rămân unde sunt, că starea mea 
nu-mi permite să plec nicăieri. După asta te-mbraci la 
repezeală. Pantaloni, şosete, cămaşă sau bluză, totul cât mai 
închis la culoare, să acoperi cât mai mult din corp. N-o să fie 
costumul de baie ideal, dar în apele nopţii o să pari o 
gustărică mai puţin apetisantă pentru rechinii din apropierea 
țărmului despre care ne-a vorbii profesorul, decât dac-ai purta 


un bikini. Pe urmă iei canistrele cu substanţă contra rechinilor 
de la centurile de salvare suplimentare şi le potriveşti... 

— Ai zis c-o să-notăm? m-a întrerupt ea. De ce? 

— Ca să ne salvăm vieţile. Cu două canistre şi o centură 
de fiecare o să ne fie mai bine. 

— Dar... dar braţul tău, Johnny? Şi rechinii? 

— Braţul n-o să-mi fie de vreun folos dac-am să mor, am 
replicai eu cu duritate, şi oricând i-aş prefera pe rechini lui 
Hewell. Două minute. Trebuie să plec. 

— Johnny! 

— Ce este? am spus eu nerăbdător. 

— Ai grijă de line. 

— Îmi parc rău. (l-am atins obrazul pe întuneric.) Sunt cam 
necioplit, nu-i aşa? 

— Nu asta e important. (Şi-a apăsat obrazul de mâna 
mea.) — Ai grijă numai să te-ntorci. bine? 

Când am dat colţul către fereastra din spatele casei profe- 
sorului, el şi Hewell continuau să ostenească la aranjamentele 
pentru ce! de-al doilea front. Conferinţa părea să se 
desfăşoare bine. Profesorul vorbea cu o voce scăzută şi 
autoritară, arătând spre o hartă ce părea să fie o secţiune a 
Pacificului, în vreme ce trăsăturile de granit ale lui Hewell se 
strâmbau din când în când într-o jumătate de zâmbet rece. 
Erau ocupați, dar nu într-atât încât să nu-şi bea berea. Nu 
părea să aibă vreun efect asupra lor, dar asupra mea a avut, 
fiindcă mi-am dat seama subit cât de uscat mi-era gâtlejul. 
Am stat acolo şi am aşteptat, dorindu-mi două lucruri: o bere 


148 

şi un pistol. O bere ca să-mi astâmpăr setea, şi un pistol ca 
să-i astâmpăr pe vecie pe Hewell şi' Whiterspoon. Bunul şi 
bătrânul Bentall. am gândit eu cu amărăciune. Nimic din ce-i 
omenesc nu-i e străin, dar oricând îşi doreşte ceva, trebuie să 
fie realmente inaccesibil. Ceea ce încă o dată a dovedit cât de 
mult mă înşelam, căci în mai puţin de treizeci de secunde una 
dintre dorinţe mi se îndeplinea. 

Servitorul chinez tocmai intrase în încăpere, aducând 
provizii proaspete pentru strategi, când dreptunghiul negru al 
ferestrei din spatele lui Hewell a încetat să mai fie negru. Un 


fulger galben intens a aprins întunericul de după baraca 
muncitorilor chinezi,- din locuinţa profesorului, spatele barăcii 
era invizibil - şi în cinci secunde galbenul a cedat locul unui 
roşu-oranj aprins, în vreme ce flăcările au sărit la cinci, chiar 
la şase metri, depăşind creasta acoperişului. Petrolul şi 
frunzişul împletit alcătuiesc o combinaţie remarcabilă în 
privinţa combustiei. 

Servitorul chinez şi profesorul au văzut focul în acelaşi 
moment. Pentru un om care consumase cantitatea de bere pe 
care părea să o fi dat de duşcă, trebuie să spun că profesorul 
n-a pierdut prea mult timp cu ezitările, a lăsat să-i scape nişte 
comentarii care nu semănau deloc cu obişnuitele sale „Vai de 
mine" şi „Bată-mă Dumnezeu să mă bată", a împins scaunul 
cât colo şi a decolat ca o rachetă. Servitorul chinez fusese 
chiar mai iute, dar a pierdui o secundă ca să aşeze tava pe 
cea mai apropiată suprafaţă orizontală, care s-a întâmplat să 
fie sugativa de pe birou, şi a ajuns la uşă simultan cu 
profesorul. Pentru o clipă au rămas înţepeniţi în uşă, 
Whiterspoon a mai făcut un comentariu, de o natură nu foarte 
savantă, şi în sfârşit au plecat, cu Hewell dupăind în urma lor. 

Cinci secunde mai târziu, eram aşezat la birou. Am 
deschis rapid uşa din dreapta, am scos dinăuntru câăştile şi 
manipulatorul cu carcasă din bachelită, firele ambelor 
dispozitive mergând în spatele instalaţiei, mi-am pus căştile la 
urechi şi am aşezat manipulatorul pe masă. Pe panoul frontal 
al staţiei se aflau un buton şi un întrerupător foarte apropiate 
şi mi s-a părut logic să presupun că erau butonul de pornire- 
oprire şi comutatorul de transmisie, aşa că l-am răsucit pe 
unul şi l-am apăsat pe celălalt, ca să constat că avusesem 
dreptate. Cel puţin ghicisem bulonul de pornire, căci căştile s- 
au umplut imediat cu un pârâit insistent, deci era evident că 
antena de recepţie intrase în circuit. 

Frecvenţă joasă spusese Marie, ea credea că semnalele de 
alarmă erau transmise pe frecvenţă joasă. M-am holbat la 
cele cinci cadrane semicirculare calibrate pentru acord, cel 
din mijloc fiind deja iluminat, m-am zgâit la numele de oraşe 
est-asiatice marcate în engleză şi chineză şi m-am întrebat 
cum dracu poate afla un om care erau undele lungi şi care 
undele scurte. 


De asemenea, nu ştiam nici dacă am să-mi pot auzi 
semnalele transmise. Am bătut câteva S.O.S-uri de probă, dar 
n-am auzit nimic. Am dus comutatorul în poziţia în care-l 
găsisem, am acţionat din nou manipulatorul, dar iarăşi nimic. 
Atunci am observat micul comutator aflat imediat dincolo de 
cheia manipulatorului din bachetă. L-am tras către mine, am 
bătut semnalul şi de data asta l-am auzit clar în căşti. Era 
limpede că puteam fie să transmit şi să recepţionez simultan, 
fie să transmit fără să recepţionez, dacă aşa aveam chef. 

Cadranele de acord erau divizate de nişte linii negre 
subţiri pentru indicarea benzilor de frecvenţă, dar lipseau 
cifrele care să indice ce fel tic benzi erau. Pentru un operator 
experimentat n-ar fi avut nici o importanţă, dar pentru mine 
însemna un handicap descurajam. M-am uitat mai de aproape 
şi am observat că cele două benzi de sus erau marcate KHz la 
extremităţi, iar cele trei de jos cu MHz. Preţ de câteva 
secunde nu le-am priceput semnificaţia, capul îmi era obosii 
acum şi mă durea aproape la<fel ca braţul, dar deodată, în 
mod miraculos, m-am prins. K venea de la kilocicli iar M de la 
megacicli. Benzile de deasupra trebuiau să fie lungimile de 
undă cele mai mari, adică frecvențele cele mai joase. Acolo 
trebuia să ajung, sau cel puţin speram lucrul ăsta. Am apăsat 
butonul din stânga dintr-un grup ce părea constituit din 
butoanele de selecţie a lungimilor de undă şi cadranul de sus 
s-a trezii la viaţă în timp ce lumina din spatele cadranului 
central s-a stins. 

Am răsucit butonul selectorului de posturi cât mai la 


150t 
stânga posibil şi am început să transmit. Urma să transmit un 
grup de trei SOS-uri, să aştept o secundă, să repet semnalul, 
să ascult vreo trei-patru secunde, să urc un pic pe cadran şi 
să încep să transmit din nou. Era o treabă plicticoasă, dar 
berea mi-a fost de folos. 

Zece minute au trecut, timp în care trebuie să fi transmis 
pe cel puţin treizeci de frecvenţe diferite. Nimic, nici un fel de 
înştiinţare de recepţie. Nimic. Am aruncat o privire spre 
ceasul de perete. Unul până la trei minute. Am trimis încă un 
apel SOS la fel ca şi la celelalte. 


Am început s-o iau pe sărite. Vedeam încă limbile roşiatice 
ale incendiului reflectate pe pereţii interiori, dar nimic nu 
garanta că Hewell şi profesorul aveau să rămână acolo până 
când ultimul tăciune avea să se transforme în cărbune. Se 
puteau întoarce dintr-o clipă în alta, sau oricine ar fi trecut din 
întâmplare pe lângă cele două ferestre sau prin dreptul uşii 
deschise ar fi putut să mă vadă, dar nu mi se părea că asta ar 
mai avea vreo importanţă în acel moment. Dacă nu reuşeam 
să mă descurc cu staţia aceea, eram terminat oricum. Lucrul 
care mă îngrijora într-adevăr era dacă cineva descoperise cei 
doi morţi din mină. în felul ăsta, aş fi fost de asemenea 
terminat, numai că infinit mai repede. Pornise cineva deja în 
căutarea paznicilor, fiindcă aceştia nu raportaseră la timp? Se 
dusese profesorul să verifice dacă eram într-adevăr în patul 
meu? Găsise cineva canistra de petrol de sub casa lui 
Hewell?... întrebările erau nesfârşite şi răspunsurile la toate 
conţineau un aşa înalt nivel de probabilitate a unui grad aşa 
de ridicat de neplăceri încât am alungat lotul din minte. Am 
mai băut nişte bere şi am continuat să transmit. 

Căştile mi-au păcănit în urechi. M-am aplecat imediat în 
lată, de parcă asta m-ar fi ajutat să intru într-un contact mai 
apropiat cu emițătorul îndepărtat, şi am transmis din nou 
semnalul de alarmă. larăşi au început să-mi bâzâie în urechi 
nişte semnale morse, puteam să  desluşesc literele 
individuale, dar nu şi cuvintele pe care le alcătuiau. Akita 
Maru, Akita Maru, repetat de patru ori. O navă japoneză. Un 
operator radio japonez. Norocul lui Bentall nu se dezminţea. 
Am comutat mai departe pe banda de frecvenţă. 

M-am întrebat cum se descurca Marie. De-acum trebuia să 
fie pregătită de plecare şi încerca să deducă ce Dumnezeu se 
întâmplase cu mine, avea să se uite la ceas şi să ştie că mai 
erau doar trei ore până în zori, că acele trei ore s-ar putea să 
fie tot timpul pe care-l mai aveam la dispoziţie. Poate chiar 
mult mai puţin. Am continuat să transmit şi am compus în 
minte micul discurs pe care aveam să-l ţin în faţa colonelului 
Raine. Când aveam să mă întorc. Dacă aveam să mă-ntorc. 

Un mesaj morse fluent a început să se audă în căşti. Mai 
întâi semnalul de recunoaştere urmat de: „Fregata U.S.A. 
Novair County. Poziţia? Numele?" 


O fregată americană! Poate la nici două sute de kilometri 
distanţă! Doamne, ăsta ar fi răspunsul la toate probleme! O 
fregată. Tunuri, mitraliere, oameni înarmaţi, tot ce vrei şi ce 
nu vrei! Pe urmă euforia mi-a mai slăbit un pic. Poziţia? 
Numele? Bineînţeles, la un SOS adevărat poziţia e indicată 
întotdeauna prima. 

„Două sute cincizeci de kilometri sud de Fiji", am bătut eu. 
„Insula Var..." 

„Lat. Şi long.?" a intervenit operatorul. Transmitea atât de 
rapid încât abia puteam înţelege. 

„Nesigure." 

„Ce navă?" 

„Nici o navă. Insula Vardu." 

larăşi a intervenit peste transmisia mea. 

„Insulă?" 

„Da." 

„Dispari de pe circuit, tâmpitule şi să nu mai intri din nou. 
Asta e o frecventă de alarmă." Cu asta, transmisia s-a 
întrerupt. 

Îmi venea să dau de-a azvârlita staţia aia până-n lagună. 
As fi făcut acelaşi lucru şi cu operatorul de serviciu de pe 
Novair County. Îmi venea să plâng de frustrare, dar era mult 
prea târziu pentru lacrimi, în plus, nu prea aveam de ce să-l 
condamn. Am transmis încă un apel pe aceiaşi frecvenţă, dar 
operatorul de pe Novair County - el trebuie să fi fost - a ţinut 
apăsat butonul manipulatorului până când m-am dat bătut. 
Am răsucit iar cadranul selector, dar numai o fracțiune de 


152t 

unghi. Aflasem un lucru neprețuit: mă aflam pe frecvenţa de 
alarmă. Să nu te stingi, baracă dragă, am implorat-o în 
tăcere, să nu te stingi. Pentru binele bătrânului Bentall, te 
rog, mai arzi un pic. Ceea ce constituia o rugăminte deloc 
neînsemnată, ţinând cont de ce-i făcusem barăcii cu pricina. 

Ea a continuat să ardă iar cu am continuat să transmit. In 
treizeci de secunde am primit un nou răspuns, semnalul de 
recunoaştere, apoi: 

„A.S. Annandale. Poziţia?" 

„Registrul naval australian?" 


„Da. Poziţia, repet., poziţia. " 

Devenea irascibil şi pe bună dreptate: când un om strigă 
după ajutor, nu trebuie mai întâi de toate să investigheze 
pedigriul salvatorului său. Am ezitat o secundă înainte de a 
transmite. Trebuia să realizez un impact imediat asupra 
operatorului, altfel riscam să mă aleg cu o condamnare la fel 
de tăioasă ca şi cea primită de la U.S. Navy. Frecvența de 
alarmă e sacrosanctă pentru toate naţiunile. 

„Anchetator special al guvernului britanic, John Bentall. 
solicit retransmisia imediată a unui mesaj codificat via staţia 
Portishead către Amiralitate, Whitehall - Londra. Maximă 
urgenţă." 

„Vă scufundaţi?" 

Am aşteptat să-mi plesnească vreo câteva vase de sânge, 
dar când nimic nu s-a întâmplat, am transmis: 

„Da." 

În împrejurările date, mi s-a părul că astfel s-ar evita o 
mulţime de neînţelegeri. 

„Rog pregătiţi pentru recepţie mesaj." 

Eram aproape sigur că flăcările de afară începeau să 
scadă în intensitate. De-acum nu mai rămăsese mare lucru 
din baraca aia. 

A urmat o pauză lungă. Cineva care nu se grăbea deloc să 
se hotărască. Pe urmă, un singur cuvânt: „Prioritate." Era o 
întrebare. 

„Adresa telegrafică poartă prioritate absolută asupra 
tuturor mesajelor spre Londra." 

Asta 1-a convins. 

„Transmiteţi mesajul." 

L-am transmis, silindu-mă să-l bat încet şi fără greşeli. 
Lumina roşie scădea în intensitate pe pereţii încăperii. Vuietul 
fioros al flăcărilor se preschimbase într-un pârâit leneş şi mi s- 
a părut că aud nişte glasuri. îmi înţepenise gâtul de-atâta 
privit peste umăr prin fereastra cea mai apropiată de 
incendiu, dar n-aveam nevoie de ochi pentru transmiterea 
mesajului, aşa că am reuşit să ajung la capăt. Am încheiat cu: 
„Rog a se transmite imediat." 

A urmat o pauză de vreo treizeci de secunde, după care 
am recepționat: 


„Căpitanul autorizează transmiterea imediată. Sunteţi în 
pericol?" 

„Se apropie un vas", am transmis. Asta trebuia să le 
închidă gura. „O.K." Un gând subit mi-a trecut prin minte. „Ce 
poziţie aveţi?" 

„Trei sute de kilometri est de Newcastle." 

In privinţa unui posibil ajutor din partea lor, puteau la fel 
de bine să se afle şi pe o orbită în jurul pământului, aşa că am 
transmis: „Mulţumesc foarte mult" şi am semnat. 

Am pus la loc manipulatorul şi căştile, am închis uşile şi 
m-am apropiat de fereastră, iţindu-mi capul pe după colţ. Mă 
înşelasem în privinţa eficienţei butoaielor cu apă de mare; pe 
locul unde se aflase baraca muncitorilor nu mai rămăsese 
acum decât o grămadă înaltă de un metru şi jumătate de 
cenuşă şi tăciuni incandescenţi. N-aveam să primesc Oscarul 
pentru contraspionaj, dar ca incendiator concuram Strâns cu 
cei mai buni. Cel puţin nu eram un ratat complet. Hewell şi 
profesorul stăteau împreună, probabil discutând, în vreme ce 
chinezii aruncau găleți de apă peste resturile fumegânde. 
întrucât nu erau semne c-ar mai putea face ceva în această 
etapă târzie, puteau să se întoarcă în orice moment. Era 
timpul să plec. Am mers de-a lungul culoarului central, am 
făcut la dreapta ca să trec prin bucătăria luminată şi deodată 
m-am oprit în loc atât de brusc încât un observator şi-ar fi 
închipuit că mă izbisem de un zid invizibil. 

Ceea ce mă făcuse să mă opresc atât de rapid în loc a fost 
vederea unei grămezi de cutii de bere golite, aruncate într-un 


154t. 
coş de răchită. Dumnezeule, berea! Bravo, bătrâne Bentall, 
nu-ţi scapă niciodată nimic, mai ales dacă cineva ţi-l ține la 
două palme de nas şi te păleşte în cap cu o bâtă ca să-ți 
atragă atenția. Golisem două pahare de bere în sufragerie şi 
le lăsasem pur şi simplu la vedere. In pofida agitației, nici 
profesorul, nici Hewell nu-mi lăsaseră impresia că ar putea să 
uite că-şi lăsaseră paharele aproape pline când plecaseră - în 
mod cert servitorul chinez n-ar fi uitat - şi oricum n-ar fi pus-o 
pe seama evaporării pricinuite de căldura de la casa 
incendiată. Am luat alte două cutii din lada de pe podea, le- 


am desfăcut în doi timpi şi trei mişcări, am alergat înapoi la 
biroul din sufragerie şi am umplut la loc paharele, ţinându-le 
înclinat, ca să nu se formeze un guler suspect de înalt. 
Revenind în bucătărie, am aruncat cutiile printre celelalte - la 
câte se consumaseră în noaptea aia, încă două în plus aveau 
să treacă neobservate - şi pe urmă am plecat din casă. Nu 
era deloc prea devreme pentru asta, căci l-am văzul pe 
servilor îndreptându-se către uşa de la intrare, dar am ajuns 
la casa noastră neobservat. 

Am intrat pe sub paravanul din alge tic mare şi am văzut 
silueta partenerei mele profilându-se în cadrul uşii, unde încă 
mai urmărea ce mai rămăsese din incendiu. Am strigai-o în 
şoaptă şi a venit la mine. 

— Johnny! (Părea bucuroasă că mă vede aşa cum nu-mi 
aminteam să se fi bucurat vreodată cineva la vederea mea.) 
Am murit de o sută de ori de când ai plecat de aici. 

— Numai atât? Am cuprins-o cu braţul teafăr, am strâns-o 
uşurel şi i-am spus: Am reuşit-să trimit mesajul, Marie. 

— Mesajul? 

Eram epuizat de-a binelea în noaptea aceea, atât mental 
cât şi fizic, dar chiar şi aşa ar fi fost nevoie de un lip destul de 
încet la minte ca să se prindă că tocmai i se făcuse cel mai 
mare compliment al vieţii sale. Eu nu m-am prins. 

— Ai.!, ai reuşit să-l trimiţi? Ce minunat, Johnny! 

— Norocul. Un băieţaş isteţ de pe o navă australiană. La 
ora asta trebuie să fi ajuns la jumătatea drumului spre 
Londra. Şi pe urmă, or să înceapă să aibă loc diverse chestii. 
Care anume, nu ştiu. Dacă prin apropiere se află vreo navă 
britanică, americană sau franceză, în câteva ore o să ajungă 
şi mai aproape. Sau nişte detaşamente de soldaţi trimişi cu 
nişte vase rapide, poate de la Sydney. Nu ştiu. Ce ştiu însă e 
că n-or să ajungă la timp... 

— Şşşt. (Mi-a lipit degetul de buze.) Vine cineva. 

Am auzit două voci, una iute şi ascuţită, cealaltă ca un 
camion încărcat cu ciment urcând anevoie pe o pantă în 
viteza întâi. Whiterspoon şi Hewell. La vreo zece paşi distanţă, 
poate nici atât: prin interstiţiile paravanului vedeam cum se 
legăna lanterna ţinută în mână de unul dintre ei. Am sărit la 
pat. am scotocit în disperare după o pijama, am găsit una, am 


îmbrăcat-o, am încheiat-o până la gât şi m-am aruncat sub 
plapumă. Am aterizat pe cotul braţului rănit şi, când m-am 
proptit în celălalt cot, în momentul în care s-a auzit o bătaie la 
uşă şi cei doi au intrai fără să aştept să fie invitaţi, n-a fost 
deloc greu să arăt palid şi bolnav. O simţeam din plin. 

— Va trebui să ne scuzi, domnule Bentall, a spus 
profesorul cu acel simpatic amestec de delicateţe, preocupare 
şi octuozitate nediluată, care mi-ar fi provocat greață dacă n- 
aş fi simţit-o deja. Dar a trebuit să-i admir extraordinara 
putere de  disimulare, manifestată în absolut orice 
împrejurare. în lumina a ceea ce văzusem, auzisem şi 
făcusem, îmi venea greu să-mi aduc aminte că încă ne mai 
jucam de-a făţărnicia. Eram, fireşte, dornici să vedem dacă nu 
cumva aţi păţit ceva. Nefericită întâmplare, foarte nefericită. 
A bătut-o pe Marie pe umăr, într-o manieră părintească pe 
care aş fi ignorat-o în urmă cu câteva zile, şi a adus lanterna 
mai aproape ca să se poată uita cum se cuvine la mine. 
Dumnezeule milostiv, tinere, dar nu arăţi bine deloc! Cum te 
simţi? 

— Numai în timpul nopţii mă mai necăjeşte un pic, am 
spus eu cu curaj. îmi tineam capul pe jumătate întors, aparent 
fiindcă fasciculul puternic al lanternei îmi asalta brutal ochii 
pe jumătate închişi, dar de fapt pentru că, în împrejurările 
date, nu părea câtuşi de puţin înţelept să-i arunc în nas prea 
mulţi vapori de bere. Mâine o să mă simt excelent. A fost un 
incendiu îngrozitor, profesore. Aş fi vrut să fiu în stare să vă 
dau o mână de ajutor. Cum Dumnezeu s-a declanşat? 


156t. 

— Tâmpiţii ăia de chinezoi, a mârâit Hewell. Se întrezărea 
masiv în imediata apropiere a fasciculului luminos şi ochii săi 
duşi în fundul capului se pierduseră de-a dreptul sub streaşina 
abruptă a sprâncenelor sale stufoase. Fumează pipă şi-şi fac 
întruna ceai pe nişte spirtiere micuţe. l-am avertizat de-atâtea 
ori. 

— Şi asta în pofida tuturor regulamentelor, a precizat iritai 
profesorul. Şi ei ştiu foarte bine treaba asta. Totuşi, n-o să 
mai zăbovim multă vreme pe-aici şi-or să poată dormi în 


uscătorie până atunci. Nu putem face nimic pentru voi, draga 
mea? 

Întrucât era clar că nu cu mine vorbea, m-am trântit la loc 
pe pernă cu un geamăt înăbuşii. Marie i-a mulţumit şi i-a spus 
că nu. 

— Noapte bună, atunci. Apropo, mâine dimineaţă să veniţi 
la micul dejun când vă vine mai bine şi-o să vă servească 
servitorul meu. Hewell şi cu mine o să ne sculăm devreme 
mâine. A chicotit jalnic. Arheologia asta e ca o otravă slabă 
care-ţi pătrunde în sânge: odată ajunsă acolo, nu-ţi mai dă 
pace. 

A mai bătut-o un pic pe umăr pe Marie şi şi-a luat 
tălpăşiţa. Am aşteptat până când Marie mi-a dat de ştire că 
au ajuns la casa profesorului, pe urmă am spus: 

Cum îţi ziceam înainte să fim întrerupţi, ajutorul o să vină, 
dar nu la timp ca să ne salveze pielea. Mai ales dacă 
rămânem aici. Sunt gata centurile şi substanţa contra 
rechinilor? 

— Sunt o pereche îngrozitoare indivizii ăştia, nu-i aşa? a 
murmurat ea. Tare-aş vrea ca moşulanu' ăla criminal să-şi 
ţină mâinile acasă. Da, sunt gata. Chiar trebuie, Johnny? 

— Ei, fir-ar să fie, chiar nu pricepi că trebuie să plecăm? 

— Da, dar... 

— Nu putem pleca pe uscat. Muntele abrupt într-o parte, 
faleza în cealaltă, plus două garduri de sârmă ghimpată şi 
cetele de chinezi unu şi unu între ele fac această 
întreprindere imposibilă. Am putea de asemenea să trecem 
prin tunel, dar dacă trei-patru bărbaţi zdraveni ar putea să 
sape ultimii metri cu târnăcopul într-o oră, aşa cum mă simt 
eu, n-aş putea s-o fac nici într-o săptămână. 

— Ai putea aranja o explozie. Ştii unde sunt materialele... 

— Ferit-a Sfântul, am replicat. Eşti tot atât de ignorantă ca 
şi mine. Săparea tunelelor e o ocupaţie pretențioasă. Dacă n- 
o să facem să ni se prăbuşească tavanul în cap, în mod sigur 
o să blocăm capătul tunelului şi pe urmă amicii noştri or să 
vină să ne-nhaţe fără probleme. Şi nu putem merge nici cu 
barca, pentru simplul motiv că amândoi barcagiii dorm în 
pontonul-dormitor. Şi oricum n-am putea să facem mare 
brânză, pentru că dacă o metodă atât de simplă le-ar fi fost la 


îndemână lui Whiterspoon şi Hewell, nu s-ar mai fi ostenit ei 
să sape un tunel prin stâncă. Dacă marina militară ia 
asemenea măsuri de precauţie cu garduri şi santinele 
împotriva unor prieteni imaginari, închipuiţi cum stau cu ochii 
pe mare, de unde oricine poate apărea în orice moment. Poţi 
să pariezi liniştită pe viaţa ta că au vreo două-trei radare 
sincronizate, capabile să repereze şi un pescăruş care se 
apropie de țărm, plus câteva arme cu cadență ridicată pentru 
asigurarea acoperirii. 

După o scurtă pauză, am continuat: 

— Singurul lucru care mă reţine e faptul că-i las aici pe 
savanţi şi pe soțiile lor. Dar nu văd... 

— N-ai pomenit nici o clipă că savanții ar fi aici. m-a între- 
rupt ea surprinsă. 

— Nu? Probabil am crezut că e evident. Poate că nu-i aşa. 
Poate mă-nşel. Dar cum altfel s-ar putea explica prezenţa 
soțiilor aici? Marina lucrează la un proiect de o importanţă 
absolut considerabilă şi blestematul ăsta de criminal cu părul 
alb aşteaptă momentul potrivit ca să acţioneze. După ultima 
lui replică, în care a minţit de-am crezut că-ngheaţă apele, 
am dedus că nu mai aşteaptă. O să pună mâna pe chestia 
asta, naiba ştie ce-o fi, şi să se folosească de soţii ca de nişte 
pârghii pentru a-i face pe săvănţei să lucreze la ea şi s-o 
dezvolte mai departe, în scopuri despre care nu pol să spun 
altceva decât că sunt, fără doar şi poate, infame. 

M-am dat jos din pat ţeapăn şi mi-am dezbrăcat bluza de 
pijama. 


1584 

— Îţi mai trece prin minte vreo alternativă? Opt soţii 
dispărute şi tot atâţia savanţi. E cert că Whiterspoon o să le 
folosească pe soțiile alea ca „argumente" de convingere. 
Dacă nu i-ar fi fost de folos în calitatea asta, nici nu s-ar mai fi 
deranjat să le hrănească, n-ar fi irosit pentru ele decât câteva 
zeci de grame de*plumb, aşa cum a făcut cu veritabilul 
Whiterspoon şi cu ceilalţi. Omul ăsta e lipsit de simţire până la 
limita nebuniei. Unde sunt soțiile, acolo sunt şi soţii. Doar nu 
crezi că colonelul Raine ne-a trimis în Fiji numai ca să dansăm 
hula-hula? 


— Asta-i în Hawai, a murmurat ea. Nu în Fiji. 

— Dumnezeule, femeile astea! 

— Am vrut doar să te tachinez, măscăriciule! (M-a cuprins 
cu braţele după gât şi a venit mai aproape de mine: avea 
mâinile nefiresc de reci şi tremura.) Nu vezi că n-am încotro? 
Dar nu mă pot hotărî să-mi iau inima-n dinţi. Am crezut că 
sunt destul de bună în meseria asta - şi lot aşa credea şi 
colonelul Raine - dar acum nu mai am impresia asta. E prea 
mult: prea multă lipsă de omenie calculată, o indiferenţă 
absolută faţă de bine şi rău ori faţă de moralitate. Contează 
numai ce e profitabil; sunt toţi oamenii ăia ucişi fără nici un 
motiv, suntem noi, şi cred că eşti nebun că mai tragi vreo 
speranţă pentru noi, sunt toate femeile ale amărâte, mai ales 
femeile ale amărâte... S-a întrerupt, a scos un oftat lung şi 
tremurător şi a şoptit: Mai spune-mi o dală despre noi doi şi 
luminile Londrei. 

Aşa că i-am spus. l-am spus-o în aşa fel încât mai-mai că 
am crezut şi eu, şi mi s-a părut că şi ea a crezut, fiindcă nu 
după mult timp s-a potolit şi, când am sărutat-o, i-am simţit 
buzele reci ca gheaţa, iar apoi s-a întors şi şi-a lipit faţa de 
gâtul meu. Am tinut-o aşa preţ de un minut şi pe urmă, 
mânaţi de un impuls reciproc, ne-am desprins unul de celălalt 
şi am început să ne strângem centurile. 

Din baraca muncitorilor nu mai rămăsese acum decât o 
strălucire slab-roşiatică, cu miros înţepător, sub negrul ca de 
catran al cerului înnorat. Lumina de la fereastra profesorului 
continua să fie aprinsă, puteam să pariez că n-avea nici un 
gând să doarmă în noaptea aia, începusem să-l cunosc 
îndeajuns de bine ca să-mi dau seama că oboseala unei nopţi 
nedormite va fi un preţ neînsemnat de plătit pentru 
încântarea nesfârşită de a savura pe deplin aşteptarea cu 
nerăbdare a plăcerilor zilei ce urma. 

Când am plecat, a începui să plouă, picăturile grele 
cădeau sfârâind în focul muribund. Nici că putea fi mai bine 
pentru noi. Nimeni nu ne-a văzut când am plecat, pentru că 
nici n-ar fi putut să ne vadă decât dacă s-ar fi aflat la mai 
puţin de trei metri. Am mers spre sud, de-a lungul țărmului, 
vreo doi kilometri şi jumătate şi pe urmă, când ne-am 
apropiat de zona unde chinezii lui Hewell puteau să 


hoinărească, la fel ca în noaptea precedentă, am luat-o spre 
mare. Am ieşit înspre larg vreo douăzeci şi cinci de paşi. în 
apă până la brâu, pe jumătate mergând, pe jumătate înotând. 
Când am ajuns însă la locul unde abia puteam să desluşesc 
prin ploaie profilul întunecat al falezei care marca începutul 
sârmei ghimpate, am mers şi mai mult spre ape adânci, până 
la vreo două sule de metri în larg. Părea puţin probabil, dar nu 
întru totul exclus ca luna să iasă pe neaşteptate dintre nori. 

Ne-am umflat centurile de salvare cu multă băgare de 
scamă, deşi nu prea credeam că şuieratul va ajunge până la 
mal. Apa era răcoroasă, dar nu rece. Eu înotam în faţă şi la un 
moment dat am rotit şurubul de acţionare al canistrei cu sub- 
stanţă împotriva rechinilor. Deodată, un lichid urât mirositor şi 
întunecat la culoare - probabil că la lumina zilei s-ar fi văzut 
galben - cu proprietăţi "de dizolvare şi difuzare extraordinare, 
s-a împrăştiat pe suprafaţa mării. Nu ştiu ce efect arc 
substanţa aia asupra rechinilor, dar pe mine m-a îngreţoşat, 
fără doar şi poate. 


160. 


CAPITOLUL 8 
Vineri 3:30 a.m. - 6 a.m. 


Ploaia s-a domolit şi în cele din urmă s-a oprit cu totul, dar 
noaptea a rămas întunecată. lar rechinii s-au menţinut la dis- 
tanţă. Am înaintat încet, pentru că nu mă puteam servi de 
braţul stâng, dar de bine de rău am înaintat şi, după aproape 
o oră, când am calculat că trebuia să fi trecut cu cel puţin opt 
sute de metri de gardurile de sârmă ghimpată, am început să 
o luăm uşor spre mal. 

La mai puţin de două sute de paşi de țărm am constatat 
că schimbarea noastră de direcţie fusese prematură, căci 
peretele înalt al falezei se întindea mai spre sudul insulei 
decât îmi imaginasem eu. Nu era nimic de făcut decât să ne 
croim cu încetineală drum mai departe - la acea vreme, „a 
înota" ar fi fost un termen complet inadecvat, deşi măgulitor, 
pentru mişcările noastre trudnice şi stângace prin apă - şi să 
sperăm că nu ne vom pierde orientarea în burniţa care 
începuse din nou să cadă. micşorând vizibilitatea. 

Norocul nu ne-a părăsit şi nici spiritul de orientare, 
deoarece când burniţa a încetat în sfârşit am văzut că nu ne 
aflam mai departe de o sută cincizeci de paşi de fâşia îngustă 
de nisip care marca ţărmul. Insă, cel puţin eu, am receptat-o 
ca pe o distanţă de cel puţin o sută cincizeci de mile. Aveam 
vaga impresie că un curent submarin ne trăgea tot timpul 
spre largul lagunei, dar ştiam că nu putea să fie aşa, fiindcă 
ne-am fi îndepărtat de țărm cu mult timp în urmă. De vină era 
numai starea de slăbiciune. Numai că eu conştientizam nu 
efortul depus sau epuizarea, ci aproape numai frustrarea: la 
cât era de disperată dorinţa noastră de a ajunge, atât era de 
enervantă încetineala cu care înaintam. 

Picioarele mele au atins fundul mării şi am păşit 
împleticindu-mă într-o apă adâncă de nici un metru. M-am 
clătinat şi aş fi căzut dacă Marie nu m-ar fi prins de braţ, ea 
fiind într-o formă mult mai bună decât mine. Am pornit încet 
spre țărm, umăr lângă umăr şi, judecând după cum mă 


simţeam, nimeni n-a semănat vreodată mai puţin cu Venus 
ivindu-se din apele mării decât mine, în acel moment. Am 
urcat cu mare greutate pe țărm şi pe urmă, ca două minţi 
animate de acelaşi gând, ne-am dat drumul pe nisipul umed. 

Doamne, în sfârşit! am gemut eu. (Aveam o respiraţie 
şuierătoare ce aducea cu. sunetul aerului scăpat prin burduful 
unor foaie mâncate de molii.) Credeam că nu mai ajungem. 

— Nici noi, a replicat o voce tărăgănată. 

Ne-am întors şi ne-am pomenit orbiţi de lumina puternică 
emisă de două lanterne. 

— Nu v-aţi grăbit deloc. Vă rog, nu-ncercaţi... Dumnezeule 
mare! O femelă! 

Deşi termenul era destul de exact, biologic vorbind, mi s-a 
părut pur şi simplu inept pentru a o descrie pe Marie 
Hopeman, dar am lăsat să treacă de la mine. In schimb, m-am 
chinuit să mă ridic în picioare şi am spus: 

— Ne-aţi văzut când veneam? 

— De vreo douăzeci de minute, a răspuns individul tărăgă- 
nând. Avem radare şi infraroşii care ar putea repera şi un cap 
de crevete ieşit la suprafaţă. Pe legea mea, o femeie! Cum te 
cheamă? Eşti înarmat? 

Minte de greiere, un adevărat lest de memorie ambulant. 

— Am un cuţit, am replicat eu obosit. In clipa asta n-aş fi 
în stare să tai nici o legumă cu el. Poţi să-l iei dacă vrei. 

Luminile nu mai erau îndreptate spre ochii noştri şi am 
putui desluşi trei siluete îmbrăcate în alb, două dintre ele fiind 
înarmate. 


1625 

— Mă cheamă Bentall. Eşti ofiţer de marină? 

— Anderson. Sublocotenent Anderson. De unde aţi apărut, 
pentru numele lui Dumnezeu? Care-i motivul... 

— Uite ce e, l-am întrerupt eu. Chestiile astea mai pot să 
aştepte. Te rog să mă duci imediat la comandantul tău. E 
foarte important. 

— Ei, ia stai o clipă, amice. (Accentul tărăgănat era mai 
pronunţat ca oricând.) Am impresia că nu-ţi dai seama... 

— Imediat, am spus eu. Uite, Anderson, pari un ofiţer de 
marină cu o carieră promițătoare în faţă, dar îţi garantez că, 


dacă nu cooperezi rapid, cariera ta o să se-ncheie azi, în mod 
violent. Omule, ascultă la mine, nu fi fraier. Tu crezi că aş fi 
apărut aşa, pe nepusă masă, dacă situaţia n-ar fi fost 
deosebit de gravă ? Şi eu şi domnişoara Hopeman, colega 
mea, suntem agenţi ai spionajului britanic. Cât e de mers 
până la postul comandantului tău? 

Poate că nu era fraier, sau poate l-a convins insistența din 
glasul meu, fiindcă după o ezitare scurtă a spus: 

— La aproape trei kilometri de-aici. Dar avem un telefon la 
un post de radar, la vreo cinci sute de metri de-aici. (A arătat 
cu degetul spre gardurile din sârmă ghimpată.) Dacă într- 
adevăr e urgent... 

— Trimite un om acolo, te rog. Spune-i comandantului... 
apropo, cum îl cheamă? 

— Căpitanul Griffits. 

— Spune-i căpitanului Griffits că în foarte scurt timp, 
poate o oră sau două, va avea loc aproape sigur o tentativă 
de cucerire a instalaţiei pe care o apăraţi, am spus eu la 
repezeală. Profesorul Whiterspoon şi ajutoarele sale, care au 
lucrat la săpăturile arheologice din cealaltă parte a insulei, au 
fost ucişi de nişte criminali. Aceştia au săpat... 

— Ucişi! a exclamat sublocotenentul, apropiindu-se de 
mine. Ai spus că au fost ucişi? 

— Lasă-mă să termin. Au săpat un tunel care traversează 
insula şi mai au de spart câteva zeci de centimetri de calcar 
ca să iasă în partea asta. Unde anume, nu ştiu, probabil la 
vreo treizeci de metri peste nivelul mării. Veţi avea nevoie de 
patrule, care 'să asculte loviturile de târnăcop şi de lopată. E 
puţin probabil să folosească explozivi. 

— Doamne Dumnezeule! 

— Da, aşa e. Câţi oameni aveţi aici? 

— Optsprezece civili, restul de la marină. Cam cincizeci cu 
totul. 

— Înarmaţi? 

— Carabine, puşti automate, cam o duzină cu totul. Uite 
ce e, domnule...ăă...Bentall, eşti absolut sigur că...adică, de 
unde pot eu să ştiu că... 

— Sunt sigur. Pentru numele lui Dumnezeu, grăbeşte-te, 
omule! 


Încă o ezitare trecătoare, apoi s-a întors către unul din 
oamenii săi: 

— Ai priceput care-i treaba, Johnston? 

— Da, să trăiţi. Whiterspoon şi ceilalţi, morţi. Se aşteaptă 
un atac printr-un tunel, foarte curând. Patrule de ascultare. 
Da, sir, am înţeles. 

— Bine. Dă-i drumul. 

Johnston a rupt-o la fugă şi Anderson s-a întors către 
mine: 

— AŞ sugera să mergem direct la căpitan. Mă veţi ierta 
dacă marinarul Allison o să meargă în urma noastră. Aţi 
pătruns ilegal într-o zonă aflată sub proiecţie oficială şi nu pot 
să-mi asum riscuri. Cel puţin până nu mă conving că sunteţi 
de bună credinţă. 

— Atâta timp cât lasă la locul ei piedica de siguranţă, nu- 
mi pasă ce face, am replicat eu obosit. N-am venit pân-aici ca 
să fiu împuşcat în spate, dacă omul dumitale se împiedică de 
propriile glezne. 

Am pornit la drum în şir indian, fără să vorbim. Anderson 
mergea în frunte, luminând calea cu o lanternă, iar Allison 
încheia formaţia, având şi el o lanternă. Mă simţeam ametit şi 
nu prea bine. Primele fâşii cenuşii ale zorilor începeau să se 
înalțe încet deasupra orizontului estic. După ce am străbătut 
vreo trei sute de paşi pe o potecă abia delimitată, ce şerpuia 
mai întâi printre nişte arbuşti de palmieri, apoi printre nişte 
tufişuri joase, l-am auzit pe marinarul din spatele meu 
scoțând o exclamaţie. 


164t 

S-a apropiat de mine şi a strigat: 

— Sir! 

Anderson s-a oprit în loc şi s-a întors: 

— Ce este, Allison? 

— Omul ăsta e rănit, sir. Aş zice că e chiar grav rănit. 
Uitaţi-vă la braţul lui stâng. 

Ne-am uitat cu toţii la braţul meu stâng, nimeni cu mai 
mult interes decât mine însumi. În pofida strădaniilor mele de 
a-l proteja în timp ce înotam, efortul depus făcuse să se 
deschidă din nou rănile principale, iar mâna stângă mi se 


umpluse complet de sângele prelins pe braţ în jos. Efectul de 
dispersare exercitat de apa sărată care pătrunsese în răni 
făcea ca totul să pară mai grav decât era de fapt, dar chiar şi 
aşa era mai mult decât suficient ca să explice felul cum mă 
simţeam. 

Sublocotenentul Anderson a urcat rapid în scara de valori 
a estimărilor mele. Fără să piardă timpul cu exclamaţiile de 
compasiune, a spus: 

— Te superi dac-am să sfâşii mâneca asta? 

— Dă-i bătaie, am spus. Dar o să mă deranjeze dac-ai să- 
mi smulgi şi braţul în acelaşi timp. Nu cred că mai sunt multe 
chestii care să-l ţină în loc. 

A spintecat mâneca cu cuțitul lui Allison şi am vă/.ut cum 
faţa bronzată şi inteligentă a lui Anderson se încorda în timp 
ce-mi studia rănile. 

— Prietenii tăi de la exploatarea de fosfaţi? 

— Exact. Au avut un câine. 

— Ori e infectată, ori s-a instalat cangrena, ori amândouă. 
Oricum ar fi, e foarte urâtă treaba. Ai noroc că avem un 
chirurg militar aici. Fiţi drăguță, domnişoară, şi ţineţi asta. 

l-a întins lanterna lui Marie, şi-a scos cămaşa şi a rupt-o în 
mai multe fâşii largi, folosindu-le ca să-mi bandajeze strâns 
braţul. 

— N-o să aibă nici un efect asupra infecţiei, dar ar trebui 
să oprească sângerarea. Barăcile Quonset ale civililor nu-s la 
mai mult de opt sute de metri de-aici. Crezi că poţi s-ajungi 
pân-acolo? 

Tonul rezervat din vocea lui dispăruse. Vederea braţului 
meu stâng fusese la fel de bună ca o referinţă din partea 
Lordului Amiral. 

— Mă descurc eu. Nu-i chiar aşa de grav. 

Zece minute mai târziu, în întunericul ce făcea treptat loc 
cenuşiului zorilor, a apărut o clădire joasă cu un acoperiş tip 
Nissen. Anderson a bătut la uşă, a intrat şi a acţionat un între- 
rupător care a aprins câteva becuri atârnate de tavan. 

Era o construcţie lungă, cu o structură ca de şopron, în 
care prima treime era alocată unui soi de spaţiu comun de 
petrecere a timpului, în timp ce mai încolo un culoar mai 
îngust separa două şiruri de câte opt compartimente, fiecare 


din ele având propria uşă şi toate fiind deschise înspre 
acoperişul principal. în prim-plan, un linoleu maro pe 
duşumea, două măsuţe cu ustensile de scris, şapte-opt fotolii 
din trestie sau prelată şi cam atât. Nu îndeplinea exigenţele 
unui cămin, dar era acceptabilă, dacă stăteai să te gândeşti 
că avea să fie lăsată acolo pradă paraginei şi ruginei după ce 
marina militară îşi va fi terminat treaba. 

Anderson mi-a indicat un scaun cu o mişcare a capului şi 
n-am simţit nevoia unei a doua invitaţii. S-a dus la o nişă. a 
luat un telefon pe care nu-l observasem şi a pus în funcţiune 
un generator din dotarea marinei. A stat cu telefonul la 
ureche preţ de câteva clipe, apoi 1-a aşezat la loc în furcă. 

— Al dracului telefon, e mort! a spus el cu năduf. Când îţi 
frige buza după el, aşa face, îmi parc rău, Allison, mai ai de 
umblat. Transmite scuzele melc locotenentului chirurg 
Brookman. Roagă-l să-şi aducă trusa. Spune-i şi de ce. ŞI 
anunţă-l pe căpitan că ajungem acolo cât mai curând posibil. 

Allison a plecat. M-am Uitat la Marie, aşezată în cealaltă 
parte a mesei faţă de mine, şi i-am zâmbit. Prima mea 
impresie despre Anderson fusese greşită: măcar de-ar fi fost 
şi ceilalţi la fel de eficienţi. Tentaţia de a mă relaxa, dea mă 
lăsa pradă oboselii şi de a închide ochii era într-adevăr mare. 
Dar n-aveam decât să mă gândesc la prizonierii aflaţi în 
mâinile lui Whiterspoon şi Hewell ca să-mi dispară somnul. 

Uşa celui mai apropiat compartiment de pe stânga s-a 
deschis şi un tip înalt şi slab, cu înfăţişare tinerească, cu părul 
încărunţit prematur şi o pereche de ochelari cu ramă de baga 


166t 
şi lentile groase, îmbrăcat numai într-un şort, a ieşit pe culoar, 
cu ochelarii ridicaţi pe frunte în timp ce se freca somnoros la 
ochi. L-a văzut pe Anderson, a deschis gura să spună ceva, a 
zărit-o pe Marie, falca i-a căzut de uimire, a scos un țipăt 
ciudat şi s-a retras în grabă. 

N-a fost singurul uluit: prin comparaţie cu propriile mele 
reacţii, era un mic copil în materie de căscat gura. M-am 
ridicat încet în picioare, sprijinindu-mă de masă, Bentall 
oferind celor din jur impresia incomparabilă a unui om care 
tocmai văzuse o fantomă. încă mai dădeam acea impresie 


când, după câteva secunde, omul a apărut din nou, cămaşa 
de noapte fluturându-i pe lângă gleznele zvelte şi, de data 
asta, prima persoană pe care a văzut-o am fost eu. S-a oprit 
brusc în loc, m-a cercetat cu atenţie ţinându-şi capul întins 
înainte, apoi s-a apropiat cu paşi înceţi de locul unde mă 
aflam. 

— John Bentall? (A întins mâna şi mi-a atins umărul, 
probabil ca să se convingă că eram real.) Johnny Bentall! 

Am reuşit să-mi apropii îndeajuns maxilarele ca să pot 
vorbi. 

— Nimeni altul decât Bentall. N-aş zice că mă aşteptam să 
dau peste tine aici, doctore Hargreaves. 

Ultima oară când îl văzusem fusese cu mai bine de un an 
în urmă, pe vremea când era şeful secţiei de supersonice de 
la Hepworth. 

— Şi tânăra doamnă? (Chiar şi în momentele de stres, 
Hargreaves fusese întotdeauna extrem de pedant.) Soţia ta. 
Bentall? 

— Din când în când, i-am spus eu. Marie Hopeman, ex- 
doamna Bentall. Am să-ţi explic mai târziu. Ce faci...? 

— Umărul, tău! m-a întrerupt cu severitate. Braţul tău! 
Eşti rănit! 

M-am abținut să-i spun că ştiam totul despre braţul meu. 

— M-a muşcat un câine, i-am explicat eu cu răbdare. Nu 
ştiu cum, dar replica mea n-a prea sunat la locul ei. Am să-ţi 
spun tot ce doreşti să afli, dar, mai întâi zi-mi şi mie câteva 
chestii. Rapid, te rog. E important. Lucrezi aici, doctore 
Hargreaves? 

— Bineînţeles că lucrez. 

Mi-a răspuns de parc-ar fi considerat întrebarea uşor 
idioată şi, din punctul lui de vedere, presupun că aşa şi 
stăteau lucrurile. Era improbabil să-şi petreacă vacanţa într-o 
tabără a marinei militare din Pacificul de Sud. 

— Şi cu ce te ocupi? 

— Cu ce mă ocup? (S-a oprit şi m-a privit iscoditor prin 
lentilele sale groase.) Nu sunt sigur dacă... 

— Domnul Bentall spune că este agent de spionaj al 
guvernului nostru, a precizat liniştit Anderson. Eu îl cred. 


— Spionaj? Al guvernului? Hotărât lucru, în seara aceea 
doctorul Hargreaves era predispus, la repetiţii. (S-a uitat la 
mine bănuitor.) Va trebui să mă scuzi dacă sunt uşor derutat, 
Bentall. Ce s-a întâmplat cu firma aceea de import-export 
industrial moştenită de la unchiul tău în urmă cu vreun an? 

— Nimic. Nici n-a existat aşa ceva. Trebuia inventată o po- 
veste de acoperire care să explice plecarea mea. Deconspir 
nişte secrete oficiale, dar nu fac nici un rău dacă-ţi spun că 
am fost pus la dispoziţia unei agenţii guvernamentale pentru 
a investiga scurgerea de informaţii privind noile tipuri de 
combustibil solid la care lucram la acea dată. 

— Aha. (S-a gândit un pic, apoi s-a hotărât.) Combustibil 
solid, zici? Păi de-aia ne şi aflăm aici. Supunem materialul la 
testări. O chestie extrem de secretă, să ştii. 

— Un nou tip de rachetă? 

— Întocmai. 

— Nici nu se putea altfel. Nu trebuie să te duci la dracu-n 
praznic ca să faci experienţe cu un material nou decât dacă e 
vorba fie de explozibili, fie de rachete. Şi toată lumea ştie că 
am ajuns cu explozibilele până la limita la care putem să dis- 
trugem întreaga planetă. 

Între timp se deschiseseră şi celelalte uşi de la comparti- 
mente şi o varietate de oameni somnoroşi, îmbrăcaţi într-o 
varietate de veşminte, scoteau capetele afară ca să vadă ce 
se întâmpla. Anderson s-a dus şi le-a vorbit cu glas scăzut, a 
bătut la alte două uşi, apoi s-a întors cu un zâmbet stânjenit, 
parcă cerându-şi scuze. 


168t 

— M-am gândit că n-ar strica să-i aducem pe toţi aici, 
domnule Bentall. Dacă ceea ce spui este adevărat, e timpul 
să se scoale şi să pornească la drum. Şi astfel o să fii scutit să 
relatezi de mai multe ori aceeaşi poveste. 

— Mulţumesc, locotenente. 

M-am aşezat la loc, pe scaun, şi degetele mele s-au strâns 
recunoscătoare în jurul unui pahar mare cu whisky, apărui 
misterios nu se ştie de unde. După două-trei sorbituri „de 
încercare". încăperea a prins a pluti în jurul meu, nici 
gândurile, nici privirile mele nefiind prea dornice să se 


concentreze pe ceva anume. Dar după alte câteva sorbituri 
vederea parcă mi s-a limpezii la loc şi durerea din braţ a 
început să scadă. Am presupus că mă ameţisem. 

— Ei bine, Bentall, dă-i drumul, a spus Hargreaves cu 
nerăbdare în glas. Aşteptăm. 

Mi-am ridicat privirea. Aşteptau, într-adevăr. Erau şapte în 
total, fără a-l include pe Anderson, iar răposatul dr. Fairfield 
era al optulea, care lipsea. 

— Îmi cer scuze, am spus eu. Am să fiu cât mai scurt. Dar, 
mai întâi, mă întreb dacă vreunul dintre dumneavoastră are 
nişte haine de schimb. Domnişoara Hopeman, aici de faţă, 
abia şi-a revenit după o răceală destul de urâtă şi mă tem 
că... 

Asta mi-a oferit graţia şi timpul necesar pentru ca paharul 
să fie golit şi umplut din nou de către Anderson. Competiţia 
pentru aprovizionarea cu haine a lui Marie a fost plină de vioi- 
ciune. După ce ea mi-a adresat un zâmbet recunoscător şi 
destul de obosit, dispărând într-unui dintre compartimente, 
le-am spus povestea în două minute, rapid, concis, fără să las 
la o parte nimic decât amănuntul că auzisem nişte femei 
cântând într-o mină părăsită. Când am terminat, unul dintre 
savanţi, un bătrânel înalt şi rumen la faţă, care arăta ca un 
măcelar ieşit la pensie şi era, de fapt, aşa cum am descoperit 
mai târziu, cel mai renumit expert din ţară în sisteme de 
ghidare inerţiale şi cu infraroşii, m-a privit cu răceală şi s-a 
răstit: 

— Fantastic; absolut fantastic. Pericol de atac iminent. 
Puah! Nu cred nici măcar o iotă! 

— Şi care-i teoria dumneavoastră despre ceea ce i s-a 
întâmplat doctorului Fairfield? am întrebat. 

— Teoria mea? a sărit măcelarul pensionar. N-am nici o 
teorie. Am auzit de la Whiterspoon - Fairfield îl vizita regulat, 
erau foarte buni prieteni - că au ieşit în larg la pescuit de 
scrumbii... 

— lar el a căzut peste bord şi l-au mâncat rechinii, nu-i 
aşa? 

— Cu cât, e mai inteligent creierul, cu atât mai uşor se 
lasă păcălit de nişte trucuri vechi de când lumea. Mai degrabă 
m-aş bizui pe un naiv decât pe un savant scos din laboratorul 


lui. (Dale Carnegie n-ar fi fost de acord cu nici un cuvinţel din 
replica mea.) Pot să vă dovedesc, domnilor, dar numai 
aducându-vă o veste proastă. Soţiile dumneavoastră sunt 
ţinute ostatice în mina de la celălalt capăt al insulei. 

S-au uitat la mine, apoi unii la alţii, pe urmă iarăşi la mine. 

— Ai înnebunit, Bentall? 

Hargreaves se holba la mine prin lentilele lui groase, cu 
buzele strâns lipite. 

— Dac-aş fi înnebunit, ar fi fost mai bine pentru voi. Nu 
mă îndoiesc, domnilor, că vă  închipuiţi că soțiile 
dumneavoastră se mai află încă la Melbourne, la Sydney sau 
în altă parte. Nu mă-ndoiesc că le scrieţi cu regularitate. Nu 
mă îndoiesc că primiţi veşti de la ele cu tot atâta regularitate. 
Şi nu mă-ndoiesc că le păstraţi scrisorile, cel puţin o parte 
dintre ele. Sau mă-nşel? 

Nimeni n-a spus că mă înşel. 

— Aşadar, dacă soțiile dumneavoastră vă scriu din 
locuinţe diferite, v-aţi aştepta, conform legii mediilor, ca cele 
mai multe dintre, ele să folosească tipuri de hârtie, stilouri şi 
cerneluri diferite şi ca diferitele ştampile de pe plicuri să nu 
fie toate de aceeaşi culoare. Ca savanţi, sunt sigur că sunteţi 
încredinţaţi de valabilitatea legii mediilor. Propun să 
comparăm scrisorile şi plicurile dumneavoastră. Nimeni nu 
vrea să citească corespondenţa personală a cuiva, e vorba 
doar de o comparare superficială a asemănărilor şi 
deosebirilor. Doriţi să colaboraţi? Sau - m-am uitat la bărbatul 
cu faţa roşie - vă e frică să aflaţi adevărul? 


170t 

Cinci minute mai târziu, bărbatul roşu la faţă nu mai era 
roşu la faţă, şi aflase adevărul. Din cele şapte plicuri scoase la 
iveală, trei erau de un tip, două de un al doilea tip şi trei de 
un al treilea tip - suficient pentru a face corespondenţa sosită 
să pară suspect de asemănătoare. Ştampilele poştale, atât de 
clare încât sugerau că fuseseră furate, nu manufacturate de 
persoane neautorizate, erau toate de aceeaşi culoare. Pentru 
cele şapte scrisori fuseseră folosite numai două ustensile de 
scris, un stilou şi un pix, şi ultimul detaliu a fost picătura care 
a umplut paharul: în afară de una, toate scrisorile fuseseră 


scrise pe acelaşi tip de hârtie. Făptaşii trebuie să se fi simţit 
în deplină siguranţă, căci savanții de vârstă mijlocie şi 
înaintată nu-şi arată de obicei scrisorile unii altora. 

După ce-am terminat şi le-am dat scrisorile înapoi, au 
schimbat între ei priviri uluite, în care incapacitatea de înţe- 
legere era egalată numai de teama crescândă. Acum mă 
credeau într-adevăr. 

— Mi s-a părut mie că tonul soţiei melc devenise în 
ultimele scrisori cam ciudat, a spus Hargreaves încet. 
Întotdeauna avusese umor şi făcea glume pe seama 
savanților, iar acum... 

— Şi eu am observat acelaşi lucru, a murmurat altcineva. 
Dar am pus-o pe seama... 

— Poţi s-o pui pe seama constrângerii, l-am întrerupt eu 
cu brutalitate. Nu-i uşor să-ţi păstrezi umorul când ai ţeava 
unui pistol lipită de tâmplă. Nu pretind că ştiu cum au fost 
introduse scrisorile în corespondenţa dumneavoastră, dar ar fi 
o chestiune simplă pentru o minte atât de strălucită ca a 
omului care l-a ucis pe Whiterspoon. Pentru că individul c 
deştept foc. În orice caz, poţi să introduci scrisori în sacii 
poştali şi o sută de ani, că nimeni n-o să bage de seamă. Abia 
când începi să le scoţi de-acolo, încep să se ridice 
sprâncenele. 

— Dar... dar ce-nseamnă toate astea? (Vocea lui 
Hargreaves era alterată de un tremur, iar mâinile i se 
încleştau şi se descleştau, cuprinse de o agitaţie involuntară.) 
Ce vor... ce au de gând să facă cu nevestele noastre? 

— Trebuie să-mi acordaţi un minut, am spus eu obosit. 
Pentru mine e o surpriză la fel de mare să vă găsesc aici, cum 
a fost pentru dumneavoastră să aflaţi unde vă sunt soțiile. 
Cred că acum sunteţi în afară de pericol. La fel şi instalaţia 
pentru rachete, dar sunt încredinţat că soțiile sunt într-un 
pericol de moarte. Nu serveşte la nimic să ignorăm realitatea, 
pentru potrivnicii noştri nu contează decât profitul, nicidecum 
omenia. Dacă faceţi o mutare greşită, s-ar putea să nu le mai 
vedeţi niciodată. Vă rog să-mi daţi voie să mă gândesc. 

Au plecat fără tragere de inimă să se îmbrace. M-am 
gândit, dar prima parte a procesului de gândire n-a fost deloc 
constructivă. M-am gândit la vulpoiul bătrân, colonelul Raine, 


şi n-aş putea spune că am făcut-o cu afecţiune. Mi-am zis că, 
după douăzeci şi cinci de ani de „meserie", îi era imposibil să- 
şi înştiinţeze dreapta de ce făcea stânga. Dar, mai mult decât 
atât, el făcuse o evaluare neobişnuit de exactă a personajului 
Bentall. Atât cât însemna asta. 

Nici măcar nu m-am ostenit să-i întreb pe savanţi dacă au 
avut cunoştinţă de anunţurile publicitare din Telegraph. Era 
evident că da. In cazul unui proiect care necesita păstrarea 
unei  discreţii absolute şi asigurarea unei  securităţi 
desăvârşite, guvernul nu şi-ar fi putut permite în ruptul 
capului dispariţia bruscă, simultană şi inexplicabilă a opt 
dintre savanții de frunte ai ţării. Oamenii potriviţi pentru 
această misiune fuseseră aleşi cu mult înainte de apariţia 
anunţurilor, care nu fuseseră decât un mijloc pentru a-i 
scoate din ţară fără a isca întrebări sau nedumeriri. Şi dat 
fiind că savanții cu pricina părăseau Anglia aparent pentru 
totdeauna, a fost esenţial ca soțiile să-i însoţească. A fost o 
atitudine dură faţă de neveste, dar nu a existat alternativă. 
Fără ele, înşelăciunea n-ar fi reuşit: când urmează să trăiască 
permanent peste hotare, nici măcar cel mai aiurit savant nu 
uită să-şi aducă şi soţia cu el. 

De asemenea, dat fiind că era vorba de un proiect 
guvernamental, era evident că Raine ştiuse totul despre el, 
ba chiar probabil că fusese omul care făcuse toate 
aranjamentele necesare pentru „acoperire". Mi-am adus 
aminte de naivitatea cu care înghiţisem fără reţineri povestea 
bătrânului colonel şi l-am blestemat pentru mintea lui 


172t. 
diabolică şi întortocheată. 

Însă, pentru Raine, fusese un element necesar, pentru că, 
într-un fel sau altul - relaţiile şi sursele lui de informare 
alcătuiau o armată întreagă - descoperise sau avusese o 
puternică bănuială că soțiile bărbaţilor plecaţi în insula Vardu 
nu se mai aflau în locuinţele lor din Australia. De bună seamă, 
ajunsese la concluzia că erau ţinute în captivitate. Analizase 
situaţia şi ajunsese probabil la aceeaşi concluzie ca şi mine de 
curând. 


Dar n-ar fi ghicit niciodată că soțiile se aflau pe insulă, 
fiindcă aproape sigur colonelul Raine însuşi fusese cel care, 
împreună cu acum răposatul Whiterspoon, puseseră la calc 
"stratagema de a folosi Vardu ca zonă protejată sub pretextul 
unei descoperiri arheologice. Bătrânul Whiterspoon şi aju- 
toarele sale ar fi fost trecuţi prin ciur şi prin dârmon şi ideea 
de a asocia vreo manevră infamă cu acea parte a insulei ar fi 
ţinut de domeniul fantasticului. Vardu ar fi fost ultimul loc 
unde colonelul Raine s-ar fi gândit să le caute. Pur şi simplu, 
habar n-avea unde erau. 

Aşa încât mi-a servit mie această poveste despre plecarea 
în căutarea savanților dispăruţi, dar ceea ce intenţiona el de 
fapt era ca Marie să le găsească pe soțiile acestora. Şi-a făcut 
socoteala că le va găsi fiind capturată la fel ca şi ele şi din 
aceleaşi motive, şi nu putea decât să spere că ea, eu sau 
amândoi vom putea să facem ceva într-o astfel de situaţie. 
Dar dacă mi-ar fi dat de gândit fie şi numai pentru o clipă că 
asta era ceea ce avea el de gând, a ştiut că n-aş fi acceptat în 
ruptul capului. Ştia prea bine ce părere aveam eu despre 
aruncarea femeilor în mijlocul haitei de lupi. în loc ca Marie să 
vină aici ca element de culoare locală, eu eram responsabilul 
cu culoarea locală, ceva mai răsărit decât un figurant care dă 
replica vedetei spectacolului. Mi-am adus aminte deodată de 
ce spusese el despre faptul că ca ar fi mult mai 
experimentată decât mine, că până la urmă s-ar putea ca ea 
să aibă grijă de mine, nu viceversa, şi m-am simţit mic, mic 
de tot. M-am întrebat câte din toate astea îi erau cunoscute 
lui Marie însăşi. 

În acel moment. Marie şi-a făcut apariţia. îşi uscase şi-şi 
pieptănase părul şi se schimbase în nişte pantaloni şi un 
tricou care i se potriveau doar acolo unde se mulau pe corp, 
însă se mulau în destule locuri ca să arate că respectivele 
articole vestimentare nu erau purtate de proprietarul lor. Mi-a 
zâmbit şi i-am răspuns la zâmbet, dar din partea mea a fost 
mai degrabă un efort mecanic, căci cu cât mă gândeam mai 
mult. cu atât mai mult o suspectam că trebuie să fi ştiut cum 
stăteau lucrurile cu colonelul Raine. Poate că nici ca, nici 
colonelul Raine nu m-au considerat altceva decât un amator 
norocos, iar în profesia asta amatorii nu sunt creditaţi cu 


încredere. Nici măcar cei norocoşi. Ceea ce mă durea însă nu 
era lipsa de încredere ci faptul că, dacă aveam dreptate, 
atunci ea reuşise să mă păcălească de la început până la 
sfârşit. Şi, dacă a reuşit să mă ducă de nas în privinţa asta, 
atunci a putut să mă păcălească şi în multe alte privinţe. 
Eram obosit, slăbit şi gândul îmi zgândărea mintea asemenea 
unui acid. Se uita la mine având întipărită pe chip genul de 
expresie cu care întotdeauna am visat că o făptură aidoma lui 
Marie se va uita la mine, şi am ştiut că era imposibil să fiu 
tras pe sfoară. Mi-am dat seama de asta în două secunde, 
adică timpul necesar să-mi amintesc că supravieţuise cinci 
ani într-una din cele mai periculoase profesii din lume pur şi 
simplu printr-un dar extrem de bine pus la punct de a păcăli 
pe toată lumea tot timpul. 

Tocmai mă pregăteam să-i pun nişte întrebări inteligente 
când doctorul Hargreaves s-a apropiat de mine, urmat de 
ceilalţi. Toţi se îmbrăcaseră acum cu hainele de zi. Erau 
îngrijoraţi peste măsură şi lăsau să se vadă asta din plin. 

— Am discutat şi nu mai avem nici o îndoială că soțiile 
noastre sunt captive şi în mare pericol, a început Hargreaves 
fără preambul.  în...în acest moment, singura noastră 
preocupare este legată de ele. Ce sugerezi că trebuie să 
facem? 

Işi păstra destul de bine stăpânirea de sine, dar gura 
strânsă şi tendoanele încordate ale mâinilor încleştate îl 
dădeau de gol. 

— Dar-ar dracii, omule!  Măcelarul cel bătrân îşi 


174 
recăpătase culoarea obrajilor. Le salvăm, asta facem. 

— Sigur, am fost eu de acord. Le salvăm. Cum? 

— Păi.... 

— Uite ce e, amice, nici măcar nu-ncepi să bănuieşti care-i 
situaţia. Să vă explic. Trei sunt lucrurile pe care le putem 
face. i-am putea lăsa pe chinezi să iasă la teren deschis prin 
tunel, după care câţiva dintre noi să se strecoare cu dibăcie 
înăuntru, să meargă spre celălalt capăt, să le elibereze pe 
soțiile voastre şi pe urmă? Ucigaşii lui Hewell vor da iama prin 
marinarii de-aici, şi cu tot respectul datorat marinei noastre 


militare, or să fie ca vulpile printre pui. După ce-or să-i 
înfulece pe pui, or să constate că lipsim şi-or să se întoarcă să 
ne termine... pe noi şi pe soțiile voastre. Şi s-ar putea să nu 
se grăbească să le termine pe soţii. Sau putem bloca ieşirea 
din tunel, ca să-i împiedicăm să iasă. Asta o să-i oprească 
circa o oră, adică timpul necesar să se întoarcă, să le aducă 
pe soţii aici şi, folosindu-se de ele ca de nişte scuturi, ori 
lipindu-le pistolul de tâmplă, să ne oblige să lăsăm armele. 

M-am oprit preţ de o clipă ca să le dau răgazul să 
asimileze ceea ce spusesem, dar o privirea circulară aruncată 
spre feţele lor încordate şi încremenite mi-a dat de înţeles că 
asimilaseră deja. Mă priveau de parcă nu m-ar fi plăcut cine 
ştie ce, dar am presupus că, de fapt, ceea ce le spuneam nu 
le făcea plăcere. 

— Ai spus că ar fi şi o a treia variantă, a insistat 
Hargreaves. 

— Da. (M-am ridicat ţeapăn în picioare şi m-am uitat la 
Anderson.) îmi pare rău, locotenente, nu mai pot să-l aştept 
pe medicul vostru militar. S-a irosit destul timp. Există şi o a 
treia variantă, domnilor. Singura aplicabilă. De îndată ce vor 
reuşi să străpungă peretele muntelui - sau imediat ce auzim 
că încearcă să-l străpungă - un grup de trei-patru inşi dintre 
noi, cu baroase şi răngi, ca să forţeze încuietorile şi înarmaţi 
pentru cazul în care au fost lăsate în urmă .santinele pentru 
paza soțiilor voastre, va ocoli insula pe la sud cu o 
ambarcaţiune, va debarca-la locul potrivit şi va încerca să le 
salveze pe doamne înainte ca lui Whiterspoon şi Hewell să le 
vină ideea să trimită înapoi după ele pentru a le folosi drept 
ostatice. Presupun că, în această epocă, marina nu mai 
depinde de vâsle şi pânze. O şalupă rapidă ar trebui să ne 
ducă acolo într-un sfert de oră. 

— Nu mă îndoiesc că aşa ar fi, a spus Anderson pe un ton 
nefericit. A urmat un moment de linişte jenantă, apoi a conti- 
nuat fără tragere de inimă: Problema este, domnule Bentall. 
că nu avem nici o şalupă. 

— Vrei să repeţi, le rog? 

— N-avem şalupe. Nici măcar una cu vâsle. îmi pare rău. 


— Ascultă, am replicai eu dur. Ştiu că s-au făcut unele 
reduceri drastice în bugetele militare, dar dacă ai să poţi să- 
mi explici cum poate funcţiona marina fără... 

— Am avut şalupe, m-a întrerupt Anderson. Erau patru la 
număr, ataşate de crucişătorul uşor Neckar, care a stat 
ancorat, cu intermitențe, în lagună, în ultimele trei luni. 
Neckar a plecat acum două zile cu contraamiralul Harrison, 
comandantul general al operaţiunii, şi doctorul Davies, care a 
fost şeful proiectului Cruciatul ladului, de la început până la 
sfârşit. Lucrul la... 

— Cruciatul ladului? 

— Numele rachetei. Nu e încă gata de lansare, dar am 
primit o telegramă urgentă de la Londra, cu patruzeci şi opt 
de ore în urmă, în care se spunea că este esenţial să 
terminăm de îndată activitatea şi se ordona deplasarea 
imediată a navei Neckar spre punctul de destinaţie al rachetei 
- cam la o mie şase sute de kilometri spre sud-est de aici. lată 
de ce a fost aleasă tocmai această insulă - spre sud-est e 
numai o întindere nesfârşită de apă, pentru eventualitatea că 
s-ar întâmpla vreun accident cu racheta. 

— Măi, măi, am replicat eu cu asprime. Ca să vezi ce 
coincidenţă simpatică. O telegramă tocmai de la Londra. 
Pariez că a avut toate codurile corecte, la fel şi numerele de 
identificare ascunse şi adresele telegrafice. N-a fost vina 
băieţilor voştri de la transmisiuni că au înghiţit momeala. 

— Mă tem că nu înţeleg... 

— Şi de ce trebuia să plece Neckar dacă racheta nu era 


176t 
pregătită complet? l-am întrerupt. 

— Nu mai rămăsese mult, a intervenit Hargreaves. 
Doctorul Fairfield îşi terminase partea din treabă cu mult 
înainte să...ăă... dispară, nu mai trebuia decât ca cineva cu 
cunoştinţe în domeniul combustibililor solizi - recunosc că nu 
sunt prea mulţi - să definitiveze cablarea şi amorsarea 
circuitelor de aprindere. Telegrama care dădea ordinul de 
navigaţie spunea că un expert în combustibili solizi urmează 
să sosească pe insulă astăzi. 


M-am abținut să mă prezint. Telegrama trebuie să fi fost 
trimisă la câteva ore după ce Whiterspoon a primit vestea că 
Bentall îşi petrecea o noapte udă şi lipsită de confort pe un 
recif din largul lagunei. Nu încăpea nici o îndoială că omul era 
un criminal şi încă un geniu în branşa sa. Eu nu eram criminal, 
dar nici geniu nu eram. Aparţineam unor „ligi" diferite: vârful 
şi coada. M-am simţit aşa cum s-ar fi simţit David, dacă s-ar fi 
întâlnit din întâmplare cu Goliath şi ar fi constatai că şi-a uitat 
praştia acasă. Am devenit vag conştient că Anderson şi indi- 
vidul roşu la faţă, căruia i se spunea Farley, stăteau de vorbă 
şi deodată caracterul vag al impresiei mele s-a risipit. Am 
auzit două cuvinte care mi-au atras şi mi-au țintuit atenţia, 
aşa cum ar fi făcut şi o tarantula apărută brusc în farfuria mea 
cu supă. 

Mi s-a părul sau am auzit pomenindu-se de „căpitanul 
Fleck"? am întrebat eu cu precauţie. 

— Da, a răspuns Anderson, încuviinţând din cap. Fleck. 
Tipul | care conduce un schooner şi ne aduce toate proviziile 
şi corespondenţa de la Kandavu. Dar nu-l aşteptăm decât în 
după-amiaza asta. 

Făcusem bine că mă ridicasem în picioare, fiindcă dac-aş 
mai fi rămas aşezat, probabil că aş fi căzut de pe scaun. Am 
îngăimat prosteşte: 

— Vasăzică, vă aduce proviziile şi corespondenţa? 

— Intocmai, mi-a răspuns Farley, cu o voce nerăbdătoare. 
E australian. Se ocupă cu comerţul, în special cu mărfurile 
guvernamentale excedentare, dar totodată are contract cu 
noi. Bineînţeles, a fost riguros cercetat, a primit autorizaţie de 
securitate. 

— Bine'nţeles, bine'nţeles. (în mintea mea îl vedeam pe 
Fleck ocupat nevoie mare cu transferul corespondenţei de la 
un capăt la celălalt al insulei şi retur.) El ştie ce se întâmplă 
aici? 

— Fireşte că nu, a spus Anderson. Toată activitatea la 
rachete - sunt două la număr - se desfăşoară sub acoperire. 
Oricum, are vreo importanţă, Bentall? 

— N-are. (Mai exact, nu mai avea importanţă.) Anderson. 
cred c-ar trebui să mergem să ne consultăm cu comandantul 


tău, căpitanul Griffits. Ne-a mai rămas puţin timp. Mă tem că 
nu ne-a mai rămas timp deloc. 

M-am întors spre ieşire şi m-am oprit în loc în momentul 
când de afară s-au auzit nişte bătăi în uşă. „Intră“, a spus 
Anderson şi uşa s-a deschis. Marinarul Allison stătea în prag, 
mijindu-şi ochii din pricina luminii puternice. 

— Locotenentul-chirurg e aici, sir. 

— A, bun, bun! Intră, Brookman, toc... S-a întrerupt şi a 
întrebat cu asprime: Unde ţi-e arma, Allison? 

Allison a scos un geamăt de agonie în momentul când 
ceva 1-a lovit de la spate cu o forţă uriaşă şi 1-a împins 
împleticindu-se în încăpere, unde s-a izbit de Farley. Cei doi 
încă se mai chinuiau să rămână în picioare, lovindu-se 
împreună de peretele unui compartiment, când în prag a 
apărut silueta masivă a lui Hewell. Părea înalt cât Everestul, 
cu faţa lui scofâlcită şi granitică şi ochii negri ascunşi sub 
sprâncenele stufoase - fără doar şi poate, îl obligase pe 
Allison să intre primul că să-şi poată acomoda ochii cu lumina 
- iar în mâna lui uriaşă ţinea un pistol, pe a cărui ţeavă era 
înşurubat un obiect cilindric negru. Un amortizor. 

Sublocotenentul Anderson a comis ultima greşeală a vieţii 
sale. Avea un Colt prins în tocul de la şold şi greşeala sa a fost 
că a încercat să pună mâna pe el. Am strigat un avertisment, 
am încercat să ajung la el ca să-i opresc mişcarea braţului, 
dar se afla în stânga mea şi braţul meu beteag s-a mişcat 
mult prea încet. 

Am văzut în treacăt faţa lui Hewell şi am ştiut că era prea 


178t 

târziu. Când a apăsat pe trăgaci, faţa i-a rămas la fel de încre- 
menită şi de lipsită de viaţă ca totdeauna. Un pocnet 
înfundat, urmat de o privire uşor surprinsă în ochii lui 
Anderson, în timp ce-şi ducea ambele mâini la piept şi 
începea să se prăbuşească încet pe spate. Am încercat să-l 
prind şi să-i opresc căderea, ceea ce a fost o prostie, fiindcă 
nu ne-a prins bine nici unuia dintre noi. N-am reuşit decât să- 
mi răsucesc violent umărul stâng şi nu prea are rost să te 
accidentezi încercând să amortizezi căderea unui om care n-o 
să mai simtă nimic, niciodată. 


CAPITOLUL 9 
Vineri 6 a.m. - 8a.m. 


Hewell a intrat în cameră. Nici măcar nu s-a uitat la mortul 
de pe podea. A făcut un gest cu mâna stângă şi doi chinezi cu 
umblet ca de pisică au intrat în urma lui. După felul cum îşi 
ţinea fiecare pistolul-mitralieră, se vedea că se pricepeau să 
le folosească. 

— E cineva de-aici înarmat? a întrebat Hewell cu vocea lui 
aspră şi profundă. Are cineva din încăperea asta vreo armă 
asupra lui? Spuneţi-mi acum. Dacă găsesc vreo armă asupra 
cuiva sau în camera cuiva şi nu mi-a spus, e un om mort. încă 
o dată, aveţi vreo armă? 

Nu erau nici un fel de arme acolo. Dacă vreunul dintre ei 
ar fi avut scobitori şi s-ar fi gândit că Hewell ar putea să le 
considere arme, s-ar fi repezit să le aducă. Cam ăsta era 
efectul pe care Hewell îl avea asupra oamenilor. Totodată, nu 
încăpea nici o îndoială că era hotărât să procedeze aşa cum 
anunţase. 

— Bun. (A mai făcut un pas şi apoi s-a uitat la mine.) Ne-ai 
tras pe sfoară, Bentall, nu-i aşa? Asta face din line un om 
foarte isteţ. Piciorul tău n-a avut nici pe naiba, este, Bentall? 
Dar braţul nu-ţi e la fel de teafăr - bănuiesc că Dobermanul ți- 
a făcut asta până să-l omori, nu? Şi mi-ai mai ucis şi doi dintre 
cei mai buni oameni, Bentall. Mă tem că o să trebuiască să 
plăteşti pentru asta. 

Nu era nimic sinistru şi ameninţător în vocea tărăgănată şi 
sepulcrală, dar nici nu era nevoie să fie, prezenţa 
impunătoare a individului şi suprafaţa accidentată a feţei sale 
făcând complet inutilă orice ameninţare suplimentară. Nu mă- 
ndoiam că aveam să plătesc. 

— Dar va trebui să amânăm trebuşoara asta. Doar puţin. 
Nu ne putem permite să te omorâm încă, nu-i aşa, Bentall? 

După un schimb rapid de replici într-o limbă străină cu 
chinezul din dreapta sa, un bărbat înalt şi solid, cu o înfăţişare 


inteligentă şi o faţă la fel de imobilă ca şi a lui Hewell însuşi, 
s-a întors iarăşi spre mine. 

— Sunt nevoit să vă părăsesc pentru un timp - trebuie să 
ne ocupăm de santinelele de la gardul împrejmuitor. Tabăra 
principală şi garnizoana sunt deja în mâinile noastre, iar toate 
liniile telefonice cu posturile de gardă sunt tăiate. Il las pe 
Hang să aibă grijă de voi. Să nu care cumva să-ncercaţi să 
faceţi pe deştepţii cu Hang. S-ar putea să vă treacă prin cap 
că un singur om, chiar şi cu un pistol-mitralieră, n-are cum să 
ţină piept la nouă inşi într-o încăpere mică şi, dacă unul dintre 
voi crede asta şi-ncearcă să acţioneze în consecinţă, s-ar 
putea să afle de ce Hang a fost plutonier-major la un batalion 
de mitraliori în războiul din Coreea. (Buzele lui Hewell s-au 
desfăcut într-un rânjet lipsit de umor.) Nu se acordă nici un 
premiu dacă ghiciţi de partea cui a luptat. 

Câteva secunde mai târziu, el şi celălalt chinez au plecat. 
M-am uitat la Marie şi ea s-a uitat la mine: avea faţa obosită şi 
întru câtva tristă, iar micul ei zâmbet nu ascundea prea 
multe. Toţi ceilalţi se uitau la paznicul chinez. El nu părea să 
se uite la cineva anume. 

Farley şi-a dres glasul şi mi-a spus pe un ton de 
conversaţie obişnuită: 

— Cred că-l putem lua prin surprindere, Bentall. Eu dintr-o 
parte, tu din cealaltă. 

— N-ai decât să-l iei singur prin surprindere, i-am replicat. 
Eu rămân pe loc. 

— Dar-ar dracii, omule! (Vocea lui era joasă şi disperată.) 


180t 
S-ar putea să fie ultima noastră şansă. 

— Ultima noastră şansă a trecut. Curajul tău c admirabil. 
Farley, însă nu pot să spun acelaşi lucru despre inteligenţa ta. 
Nu fi tâmpit. 

— Dar... 

— N-ai auzit ce-a spus Bentall? (Paznicul vorbea o engleză 
fără cusur, cu un puternic accent american.) Nu fi tâmpit. 

Farley s-a potolit într-o clipită, îi şi vedeai slăbirea bruscă 
a trăsăturilor care-i sugerau hotărârea, dispariţia acelei 


aroganţe insulare care-l dusese ia presupunerea amăgitoare 
că paznicul nu cunoştea decât propria sa limbă. 

— Vă veţi aşeza şi veţi sta cu picioarele încrucişate, a 
continuat paznicul. In felul ăsta, veţi fi mai în siguranţă. Nu 
vreau să ucid pe nimeni. S-a oprit, apoi a adăugat, ca pe un 
gând venit mai la urmă: în afară de Bentall. în noaptea asta, 
mi-ai omorât doi camarazi, Bentall. 

Nu mi s-a părut că aş putea face vreun comentariu 
adecvat la replica asta, aşa că am trecut-o cu vederea. 

— Puteţi să fumaţi, dacă doriţi, a continuat el. Puteţi 
discuta, dar nu în şoaptă. 

Nu era nici o grabă să profit de cea de-a doua ofertă a 
chinezului. Sunt unele situaţii în care e mai greu să găseşti un 
subiect de conversaţie agreabil, şi asta părea una dintre ele. 
în plus, nu vroiam să vorbesc, vroiam să gândesc, dacă 
puteam să fac asta fără să-mi fac vreun rău. Am încercat să- 
mi dau seama cum de reuşiseră Hewell şi ai lui să ajungă aici 
atât de repede. Ştiam că era un lucru aproape sigur că vor 
străpunge tunelul în dimineaţa aceea, dar evenimentul se 
produsese cu câteva ore mai devreme decât mă aşteptasem. 
Făcuseră oare o verificare rapidă ca să vadă dacă mai suntem 
în paturile noastre? Posibil, dar improbabil: când i-am văzut 
imediat după incendiu, nu manifestaseră nici un semn de 
suspiciune. Sau îi găsiseră pe chinezii morţi din cavou? Era 
mai probabil, dar chiar şi aşa era un ghinion teribil. 

Poale că ar fi trebuii să fiu de-a dreptul cocârjat de 
greutatea amărăciunii şi a umilinţei, dar paradoxal nici nu mi- 
a trecut prin minte aşa ceva. Jocul era pierdut, şi cu asta 
basta. Sau jocul de până atunci era pierdut, ceea ce mi se 
părea a fi acelaşi lucru. Ori poate că nu era. De parcă mi-ar fi 
citit gândurile. Marie mi-a spus: 

— Încă mai calculezi posibilităţile, nu-i aşa, Johnny? 

Mi-a adresai iarăşi zâmbetul acela, de care nu avusese 
parte nimeni până atunci, nici măcar Whiterspoon. şi inima a 
început să-mi ţopăie ca un bufon de la o curte medievală, 
până când i-am reamintit că fata asta era în stare să 
păcălească pe oricine. 


— E exact cum spunea colonelul. Stai pe scaunul electric, 
călăul e cu mâna pe întrerupător şi tu continui să calculezi 
posibilităţile. 

— Da, calculez, cum să nu, am spus cu amărăciune. 
Calculez cât mai am de trăit; 

Am zărit în ochii ei un fulger de durere şi m-am întors în 
altă parte. Hargreaves mă privea gânditor. Nu-i trecuse speri- 
etura, dar putea încă să gândească. lar Hargreaves avea o 
minte ascuţită. 

— Nu te dai încă bătut, nu? m-a întrebat el. Din câte-am 
înţeles, nici prietenul tău, Hewell, nici individul ăsta de-aici n- 
ar ezita să te ucidă. Dar n-o fac. Hewell a zis: „Nu ne putem 
permite să te omorâm încă," şi înainte ai lucrat în acelaşi 
departament cu doctorul Fairfield. Nu cumva tu eşti expertul 
în combustibili pe care-l aşteptam? 

— S-ar părea că da. 

N-avea nici un rost să spun altceva. Falsului Whiterspoon 
îi spusesem acelaşi lucru la nici o jumătate de oră după ce-l 
cunoscusem. M-am întrebat dacă, undeva în această 
succesiune de evenimente, reuşisem măcar o singură dată să 
evit comiterea unei erori posibile. Privind retrospectiv, mi se 
părea improbabil. 

— E o poveste mai lungă. Altă dată. 

— Ai putea s-o faci? 

— Ce să fac? 

— Să amorsezi racheta. 

— N-aş şti nici măcar de unde să-ncep, l-am minţii eu. 


182t 

— Dar ai lucrat cu Fairfield! a insistat Hargreaves. 

— Nu la combustibilii solizi. 

— Dar... 

— Nu ştiu absolut nimic despre ultimele lui cercetări în 
domeniul combustibililor solizi, i-am retezat-o cu asprime. 

— Mă şi-ntrebam cum de-mi trecuse prin minte c-ar avea 
o minte ascuţită. Chiar n-avea de gând să tacă odată, cretinu' 
dracului? Nu ştia că paznicul asculta? Ce urmărea, să-mi pună 
laţul de gât? O vedeam pe Marie cum îl privea stăruitor, cu 
buzele strânse, ochii ei căprui neavând nimic prietenos. 


— Au fost mult prea secretoşi în privinţa asta, am 
adăugat. Au trimis un expert nepregătit. 

— Ei da, asta e o chestie utilă, a bâiguit Hargreaves. 

— Nu-i aşa? Habar n-am avut măcar de existenţa acestui 
Cruciat al ladului al vostru. ŞI, fiindcă tot veni vorba, ce-ar fi 
să mă pui la curent? Mă număr printre cei ce cred că omul 
trebuie să continue să-nveţe până moare, iar asta pare a fi 
ultima şansă de a mai aduna nişte informaţii de ultimă oră. 

A ezitat, apoi a rostit cu încetineală: 

— Mă tem că... 

— Te temi că totul e foarte secret, l-am întrerupt 
nerăbdător. Sigur că e foarte secret - dar nu pentru cei de pe 
insula asta. Mai exact, nu mai este. 

— Cred că ai dreptate, a spus el cu îndoială. (S-a gândit 
preţ de o clipă, apoi a zâmbit.) lţi aminteşti de mult jelită 
rachetă Blue Streak? 

— Singurul nostru competitor în cursa rachetelor balistice 
intercontinentale? (Am  încuviinţat din cap.) Sigur că-mi 
amintesc. Putea să facă orice trebuie să facă o rachetă, 
numai să zboare nu. Toată lumea a fost de părere că era cât 
se poate de jenant. A fost jale mare când guvernul a 
abandonat-o. S-a vorbit mult despre faptul că ne-am fi vândut 
americanilor, noi rămânând complet dependenţi de ei în 
privinţa defensivei nucleare, că Marca Britanic a rămas o 
putere secundară, dacă mai puteai s-o numeşti putere. îmi 
amintesc. Guvernul a devenit foarte nepopular. 

— Da. Şi n-a meritat nimic din toate astea. Guvernanţii au 
abandonat întregul proiect pentru că una sau două dintre 
creerele cele mai strălucite din domeniul militar şi ştiinţific de 
la noi din ţară - atâtea avem de fapt - au demonstrat cu deli- 
cateţe că, în orice caz, Blue Streak era sută la sută 
inadecvată destinaţiei sale. Se baza pe modelele americane, 
cum ar fi racheta  intercontinentală Atlas, la care 
numărătoarea inversă şi lansarea durează douăzeci de 
minute din momentul primei alarme, lucru care americanilor li 
se potriveşte de minune: cu noile lor linii DEW?, cu 


3 Abreviere pentru Distant Early Warning. o reţea de sisteme 
radar extinsă de-a lungul cercului polar nordic ce are drept scop 
avertizarea timpurie privind apropierea unor avioane, rachete, etc. 


detectoarele cu infraroşu şi sateliţii-spioni pentru detectarea 
gazelor de evacuare ale rachetelor intercontinentale lansate, 
ei mizează pe un răgaz de o jumătate de oră pentru situaţia 
când vreun dement ar apăsa butonul roşu. Noi nu ne putem 
aştepta decât la un interval de avertizare de patru minute. 

Hargreaves şi-a scos ochelarii, i-a lustruit meticulos şi a 
clipit din ochii miopi. 

— Ceea ce înseamnă că dacă Blue Streak ar fi funcţionat 
şi dacă numărătoarea inversă ar fi început în momentul 
recepţionării mesajului de avertizare, ar fi fost distrusă de o 
rachetă intercontinentală rusească cu şaisprezece minute 
înainte de a-i veni sorocul să se desprindă de sol. 

— Ştiu să socotesc, am spus. Nu trebuie să-mi explici ca la 
tâmpiţi. 

— Păi aşa a trebuit să le explicăm celor de la Ministerul 
Apărării, a ripostat Hargreaves. Le-a luat trei sau patru ani ca 
să se prindă, ceea ce e cam media pentru gândirea militară. 
Uită-te la amirali şi la navele lor de război. Desigur, celălalt 
mare defect al rachetei Blue Streak era acela că ar fi 
necesitat o instalaţie de lansare imensă, rampe, macarale şi 
construcţiile auxiliare, cisternele enorme de heliu şi azot 
lichid pentru pomparea sub presiune a kerosenului şi a 
oxigenului lichid şi, în sfârşit, dimensiunea uriaşă a rachetei 
însăşi. Asta însemna o instalaţie permanentă şi fixă. ceea ce, 
având în vedere roiurile de avioane americane şi britanice 
care zboară deasupra teritoriilor ruseşti, avioanele ruseşti 
care zboară deasupra teritoriilor americane şi britanice şi. din 


184 

câte ştiu, cele americane şi britanice care zboară fiecare 
deasupra teritoriului celorlalţi, poziţiile acelea au devenit atât 
de bine cunoscute încât practic fiecare bază de lansare din 
Statele Unite şi din Rusia are o rachetă intercontinentală 
corespondentă din cealaltă ţară orientată spre ea. 

Hargreaves şi-a dres glasul şi a continuat: 

— Ce s-a dorit, atunci, a fost o rachetă care să poată fi 
lansată instantaneu, şi în acelaşi timp să fie complet mobilă, 
complet transportabilă. Asta era imposibil cu oricare dintre 


ostile (n.tr.) 


combustibilii cunoscuţi pentru rachete. în mod cert nu era 
realizabil cu kerosen - kerosen, în epoca asta! - care, 
împreună cu oxigenul lichid, încă mai alimentează majoritatea 
rachetelor americane. Şi nici cu motoarele cu oxigen lichid la 
care lucrează americanii în prezent. Din pricina punctului de 
fierbere situai la —217*C, sunt de zece ori mai dificil de 
manevrat decât orice se cunoaşte în momentul de faţă. Şi 
sunt mult prea voluminoase. 

— Parcă se lucra la combustibilii cu cesiu şi ionici, am 
spus eu. 

— Şi-or să mai lucreze mult timp de-acum încolo. O duzină 
de firme se ocupă de problemă şi ştii ce se spune despre 
copilul cu multe moaşe. în fine, uite-aşa, racheta mobilă cu 
lansare instantanee s-a dovedit imposibil de realizat cu 
oricare dintre propulsoarele cunoscute... până când Farifield a 
venit cu ideea genial de simplă a combustibilului solid, de 
douăzeci de ori mai puternic decât cel folosit la rachetele 
americane Miuteman. E atât de genială în simplitatea ei, a 
recunoscui Hargreaves, încât nu ştiu cum funcţionează. 

— Nici eu nu ştiam. Dar aflasem suficient de la Farifield ca 
să ştiu cum se pune în funcţiune. Numai că în acel loc şi în 
acele momente n-aş fi făcut-o în ruptul capului. 

— Sunteţi siguri că funcţionează cu adevărat? l-am 
întrebat. 

— Da, suntem siguri, nici o grijă. Mai exact, ştim că 
funcţionează la scară redusă. Doctorul Farifield a adaptat o 
încărcătură de douăsprezece kilograme la o rachetă 
miniaturală de construcţie specială, pe care a lansat-o de pe o 
insulă nelocuită din largul coastei vestice a Scoției. A decolat 
exact aşa cum a prezis Fairfield, foarte încet la începui, mult 
mai lent decât rachetele convenţionale. Hargreaves zâmbea 
în timp ce rememora întâmplările. Şi deodată a început să 
accelereze. Noi - cei aflaţi la instalaţiile radar - am pierdut-o 
pe la circa 18.000 de metri. în acel moment, încă mai 
accelera şi atinsese peste 25.000 de kilometri la oră. Au 
urmat alte experimente cu încărcături reduse proporţional, 
până când a obţinut ceea ce dorea. Apoi am multiplicat cu 
400 greutatea rachetei, a combustibilului. a focosului simulat 
şi a creierului electronic. Aşa s-a ajuns la Cruciatul ladului. 


— Poate că multiplicarea cu 400 a introdus nişte factori 
noi în ecuaţie. 

— Tocmai asta trebuie să aflăm. De-aia ne aflăm aici. 

— Americanii ştiu de cele ce se-ntâmplă aici? 

— Nu, mi-a răspuns Hargreaves zâmbind visător. Dar 
sperăm că într-o bună zi or să afle. Sperăm să le-o putem 
furniza într-un an sau doi, de-aia a fost proiectată în exces 
faţă de necesităţile noastre, respectiv să poarte o bombă cu 
hidrogen de două tone pe o distanţă de zece mii de kilometri 
în cincisprezece minute, atingând o viteză maximă de 32.000 
kilometri pe oră. Şaisprezece tone. Raportat la două sute de 
tone cât au rachetele lor. Puțin peste cinci metri înălţime, faţă 
de treizeci. Poate fi transportată şi lansată de pe orice navă 
comercială sau de coastă, de pe submarine, trenuri sau 
camioane grele. pe lângă toate astea, lansarea instantanee. A 
zâmbit din nou, de data asta aerul visător fiind îmbibat de o 
anume mulţumire de sine. Yankeii or să îndrăgească la culme 
Cruciatul ladului. 

— M-am uitai la el. 

— Cred că nu sugerezi în mod serios că Whiterspoon şi 
Hewell lucrează pentru americani? 

— Să lucreze pentru...M-a privit pe deasupra ramelor 
groase de baga, cu ochii măriţi de o uimire mioapă. Ce naiba 
vrei să spui? 

— N-am vrut să spun decât că, în caz contrar, nu prea văd 
cum or să aibă americanii prilejul să vadă cum arată Crucialul 
ladului, d-apoi să-l mai şi îndrăgească. 


186t 

S-a uitat la mine, a încuviinţai din cap şi n-a mai spus 
nimic. Mai-mai să regret că i-am distrus entuziasmul ştiinţific. 

Zorii puseseră stăpânire pe cer şi, cu toate că lămpile 
continuau să lumineze în adăpostul Quonset, puteam să 
vedem dreptunghiurile mai luminoase ale ferestrelor. îmi 
simţeam braţul de parcă dobermanul încă mai stătea cu colții 
înfipţi în el. Mi-am adus aminte de paharul de whisky 
neterminat, l-am ridicat şi am spus: „Noroc!“ Nu mi-a răspuns 
nimeni, dar n-am luat în seamă lipsa lor de maniere şi l-am 
dat de duşcă fără reţineri. Dacă mi-a făcut bine, n-am simţit. 


Farley, expertul în sisteme de ghidare cu infraroşii, şi-a 
recăpătai treptat culoarea obrajilor, curajul şi indignarea şi a 
susținut un lung şi amar monolog, în care cuvintele 
„condamnabil" şi „scandalos" constituiau tema recurentă. N-a 
pomenit c-ar intenţiona să-scrie Parlamentului pe tema asta. 
Ceilalţi n-au scos nici o vorbă. Nimeni n-a aruncat vreo privire 
mortului de podea. îmi doream ca cineva să-mi mai dea nişte 
whisky sau măcar să ştiu de unde luase Anderson sticla. 
Părea nepotrivit ca eu să mă gândesc mai mult la sticlă decât 
la omul - decedat acum - care-mi oferise prima oară să beau 
din ea. Dar pe de altă parte toiul părea nepotrivit în dimineaţa 
aceea şi, în plus, trecutul era trecut, viitorul - ce mai 
rămăsese din el -- urma să vină şi dacă whiskyul acela n-avea 
să fie de prea mare folos, nimic nu era mai sigur că Anderson 
n-avea să mai ajute pe nimeni, niciodată. 

Hewell s-a întors în zori. 

S-a întors în zori şi singur, şi nu era nevoie să-i văd 
antebraţul stâng murdar de-sânge ca să pricep de ce se- 
ntorsese singur. De bună seamă că cele trei santinele de la 
gard fuseseră mai vigilente şi mai capabile decât îşi 
imaginase el. dar nu fuseseră îndeajuns de capabile. Dacă 
Hewell era îngrijorat de rana şa, de moartea unui alt om din 
subordinea lui ori de uciderea celor trei marinari. îşi ascundea 
bine îngrijorarea. M-am uitat în jur la feţele oamenilor din 
adăpost, feţe sumbre. încordate şi temătoare, şi mi-am dat 
seama că nu trebuia să le explic ce se întâmplase. în 
împrejurări diferite - chiar foarte diferite - ar fi fost amuzant 
de urmărit jocul expresiilor pe chipurile lor. neputinţa de a 
crede că aşa ceva li se putea întâmpla tocmai lor luptându-se 
cu certitudinea  înspăimântătoare că, într-adevăr, li se 
întâmpla. Dar în acele clipe nu era nevoie de nici un fel de 
efort ca să nu râzi. 

Hewell nu avea timp de pierdut cu vorbăria. Şi-a scos pis- 
tolul. i-a făcut semn lui Hang să plece din adăpost, ne-a privit 
fără nici o expresie şi a rostit un singur cuvânt: „Afară!" 

Am ieşit afară. In afara unui pâlc răzleţ de palmieri din 
apropierea țărmului, nici partea asta a insulei nu avea mai 
mulţi copaci sau vegetaţie decât cealaltă. Muntele era mult 
mai abrupt aici şi marea falie care-i secţiona versantul sudic 


se vedea clar, una dintre creste, cea care pornea dinspre 
nord-vest. obturându-ne câmpul vizual spre vest şi spre nord. 

Hewell nu ne-a lăsat nici un răgaz ca să admirăm peisajul. 
Ne-a aliniat într-o coloană aproximativă de două rânduri, ne-a 
ordonat să ne prindem mâinile deasupra capului - ordin pe 
care l-am ignorat, oricum mă îndoiesc că aş fi fost în stare s-o 
fac şi nici el n-a insistai - şi astfel am pornit în marş către 
nord-vest, peste creasta joasă a muntelui. 

Trei sute de metri mai încolo, imediat după prima creastă 
- în faţa noastră se înălța alta - am observai la cincizeci de 
paşi spre dreapta mea o grămadă de rocă sfărâmată, de 
origine foarte recentă. De unde mă aflam, nu vedeam ce se 
afla în spatele grămezii, dar n-aveam nevoie să văd ca să 
ştiu: era ieşirea tunelului, locul pe unde Hewell şi Whiterspoon 
ieşiseră la suprafaţă la primele ore ale dimineţii. Am privii cu 
atenţie in jurul meu. stabilindu-i şi memorându-i poziţia faţă 
de toate reperele topografice vizibile până când m-am simţit 
sigur că îl pol găsi fără probleme chiar şi în cea mai 
întunecoasă noapte. M-am minunat de înclinația mea 
incurabilă de a asimila şi a stoca informaţii dintre cele mai 
inutile. 

Cinci minute mai târziu ne aflam pe creasta joasă a celei 
de-a doua ramificații a lanţului muntos, de unde puteam 
vedea în întregime câmpia de pe latura vestică a insulei, 
întinzându-se la picioarele noastre. Se afla încă în umbra 
muntelui, dar de-acum se făcuse lumină şi caracteristicile i se 
desluşeau cu uşurinţă. 


188t 

Câmpia era mai mare decât cea de la est, dar nu cu mult, 
având circa un kilometru şi jumătate de la nord la sud şi o 
lăţime de vreo patru sute de metri de la mare până la primele 
pante ale muntelui. Nu se putea vedea nici măcar un singur 
copac. In colţul sud-vestic al câmpiei, un debarcader lung şi 
lat ieşea mult în largul scânteietor al lagunei. De la distanţa 
de patru-cinci sute de metri la care ne aflam, părea construit 
din beton, dar era mai probabil să fie din blocuri de coral. La 
capătul îndepărtat al debarcaderului, montată pe nişte şine, 
cu pilonii de-sprijin foarte îndepărtați, se afla o macara de 


mare putere, aşa cum mai văzusem în docurile de reparaţii 
ale şantierelor navale. întreaga suprastructură şi braţul - n- 
am văzut nici o contragreutate - erau montate pe un inel de 
rulouri străbătute de curent electric. Asia trebuie să fi fost 
macaraua folosită de compania de fosfaţi pentru încărcarea 
navelor şi totodată macaraua care constituise unul din factorii 
decisivi în hotărârea luată de Royal Navy de a-şi amenaja 
instalaţia pentru rachete pe această insulă. Nu se întâmplă 
prea des, m-am gândit eu, să găseşti pe o insulă părăsită din 
Pacificul de Sud facilităţi de descărcare gata construite, cu un 
debarcader şi o macara ce părea aptă să ridice vreo treizeci 
de tone. 

Alte două şiruri de şine paralele mergeau de-a lungul 
digului. Cu câţiva ani în urmă, am dedus eu, o pereche de 
şine ducea vagoanele încărcate cu fosfat la capul 
debarcaderului, iar cealaltă le aducea pe cele goale înapoi. 
Astăzi, se putea vedea cum. după ce părăsea debarcaderul 
una dintre căi colea spre suci. ruginită şi năpădită de 
buruieni, către mina de fosfat. Cealaltă însă fusese demontată 
şi înlocuită cu şine noi. care mergeau drept spre interiorul 
insulei, pe o distanţă de circa două sute de metri. Pe la 
jumătatea lungimii, trecea peste o ciudată platformă 
circulară, de vreo douăzeci şi cinci de metri în diametru, şi se 
termina în faţa unui fel de hangar, înalt de nouă metri. lat de 
doisprezece şi lung de treizeci. De unde ne aflam, adică 
aproape exact în spatele hangarului, era imposibil să-i vezi fie 
uşile, fie unde se terminau şinele, dar nu riscai prea mult să 
te înşeli dacă presupuneai că acestea străbăteau toi interiorul 
construcţiei. Hangarul însuşi era orbitor, părea să fi fost vopsii 
cu alb, dar era acoperit nu cu vopsea, ci cu prelată vopsită cu 
alb. Am presupus că era o măsură să asigure reflexia razelor 
solare şi să facă posibilă munca în interiorul unei clădiri din 
tablă ondulată. 

Ceva mai spre nord se aflau „facilităţile de cazare": un 
grup de clădiri scunde, urâte şi evident prefabricate. Şi mai 
spre nord. la circa o mie două sute de metri de hangar, se 
afla ceva care dădea impresia unui bloc paralelipipedic de 
beton, semiîngropat. Era greu de apreciat de la o asemenea 
depărtare, dar nu părea să aibă decât vreo şaptezeci-optzeci 


de centimetri înălţime. Din acest beton se înălţau cel puţin 
şase stâlpi metalici înalţi, fiecare dintre ei având în vârf câte o 
antenă radio sau radar, toate de construcţie diferită. 

Hang ne-a condus direct spre cea mai apropiată şi cea 
mai spațioasă dintre barăcile prefabricate. Afară se aflau doi 
chinezi, amândoi înarmaţi cu carabine automate. Unul dintre 
ci a încuviinţat din cap şi Hang s-a dat la o parte ca să ne lase 
să trecem prin uşa deschisă. 

Incăperea în care am intrat era evident cantina rezervată 
gradelor inferioare. Lată de patru metri şi jumătate şi lungă 
de doisprezece, avea pe fiecare perete longitudinal câte un 
şir de paturi suprapuse câte trei, pereţii şi paturile fiind 
decorate din belşug cu fel de fel de fotografii decupate de 
prin reviste „decoltate". La mijloc, în dreptul fiecărei perechi 
de triouri verticale de paturi, se afla câte un vestiar 
compartimentat în trei: şi aici, arta era la ea acasă. Patru 
mese de cantină, unite cap la cap ca să alcătuiască o singură 
masă, şi curate lacrimă, la fel ca duşumeaua pe care stăteau, 
se întindeau pe toată lungimea încăperii. La celălalt capăt al 
camerei se afla o uşă, deasupra căreia scria: „Popota 
subofiţerilor". 

Pe băncile din jurul celor două mese mai îndepărtate, 
stăteau vreo douăzeci de oameni, subofiţeri şi matrozi. Unii 
erau complet echipați, alţii erau sumar îmbrăcaţi. Unul stătea 
aplecat pe masă, ca un om adormit, cu capul sprijinit pe 
antebraţele goale, iar antebraţele şi faţa de masă de 
dedesubt erau pline de sânge închegat. Nici unul dintre 


190£ 

bărbaţi nu arăta şocat sau îngrijorat, stăteau pur şi simplu 
acolo, cu feţele încordate şi mânioase. Nu arătau ca nişte inşi 
uşor de speriat, printre ei nu se aflau copii, de bună seamă că 
Royal Navy alesese pentru această operaţie oamenii săi cei 
mai buni şi mai experimentați, ceea ce probabil explica de ce 
Hewell şi oamenii săi, în pofida avantajului oferit de surpriză, 
întâmpinaseră dificultăţi. 

La ultima masă se aflau aşezaţi unul lângă celălalt patru 
bărbaţi. Ca şi ceilalţi, îşi ţineau mâinile împreunate în faţa lor, 
pe tăblia mesei. Fiecare avea pe umăr epoleţii specifici 


gradului militar. Bărbatul solid, cu părul cărunt, din stânga, cu 
buzele tumefiate şi sângerânde, cu nişte ochi cenuşii şi 
vigilenţi şi patru trese aurii pe umăr trebuia să fie căpitanul 
Griffiths. Lângă el, un ins slab şi chelos, cu nasul coroiat şi trei 
trese despărțite de purpuriu, comandantul geniştilor. Alături, 
un tânăr blond, cu două trese aurii separate de roşu trebuia 
să fie  locotenent-chirurgul Brookman; în fine, un alt 
locotenent, un tinerel roşcat, cu ochi înecaţi în amărăciune şi 
o linie albă şi comprimată pe locul unde-ar fi trebuit să se afle 
gura. 

Cinci paznici chinezi stăteau uniform repartizaţi pe lângă 
pereţii încăperii. Fiecare avea câte o carabină automată. Spre 
capul primei mese, fumând un trabuc, cu un baston din 
trestie de Malacca în mână - fără altă armă - şi arătând mai 
insignifiant şi mai pedant ca oricând, stătea omul pe care-l 
cunoscusem drept profesorul Whiterspoon. Sau cel puţin aşa 
am crezut până când s-a întors direct către mine şi am văzut, 
chiar dacă pe faţa lui nu era nici o expresie anume, că nu era 
exclus să mă fi înşelat în privinţa aspectului insignifiant. Era 
pentru prima oară când îl vedeam fără ochelarii fumurii şi nu 
mi-a plăcut ce-am văzut: nu mi-a fost dat să văd ochi cu nişte 
pupile atât de deschise la culoare, ochi cu lucirea mată şi 
uniformă a marmurei de calitate inferioară. Ochi ca ăştia mai 
puteai întâlni la oamenii complet orbi. 

S-a uitat la Hewell şi a spus: 

— Ei bine? 

— Ei bine, i-am aranjat, a răspuns Hewell. Cu excepţia 
locotenentului roşcat, fiecare om din încăpere se holba la el. 
Uitasem impactul pe care-l putea avea prima vedere a acestui 
Nianderdal ambulant. Bănuiau ei ceva şi ne-au aşteptat, dar i- 
am aranjat. Am-pierdut un om. 

Whiterspoon s-a întors către căpitan. 

— Aşadar, ăştia au fost toţi? 

— Bandiţi criminali ce sunteţi! a rostit în şoaptă bărbatul 
cărunt. Fiarelor! Mi-aţi ucis zece oameni! 

Whiterspoon a dat un semnal abia perceptibil cu bastonul 
şi unul dintre paznici a păşit înainte şi a lipit ţeava carabinei 
de ceafa matrozului aflat lângă cel cu capul sprijinit pe braţe. 

— Aştia-s toţi, a spus grăbit Griffiths. Vă jur că sunt toţi! 


Whiterspoon a dat un alt semnal şi chinezul s-a dat înapoi. 

Vedeam  locşorul alb unde ţeava apăsase pe ceafa 
marinarului şi uşoara cocârjare a spinării în timp ce scotea un 
lung oftat de uşurare. Arătând cu capul spre mortul de lângă 
el, Hewell a întrebat: 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— L-am întrebat pe tânărul fără minte de colo - 
Whiterspoon a arătat spre locotenentul roşcat - unde sunt 
depozitate armele şi muniţia. N-a vrut să-mi spună. Am pus să 
fie împuşcat omul acela. Când l-am mai întrebat o dată, mi-a 
răspuns. 

Hewell a încuviinţat din cap absent, de parc-ar fi fost 
lucrul cel mai firesc de pe lume să împuşti un om dacă altul 
nu vroia să-ţi dea informaţii, dar nu Hewell mă interesa, ci 
Whiterspoon. Exceptând absenţa ochelarilor, nu se schimbase 
la exterior deloc. Cu toate astea însă, schimbarea era 
completă. Mişcările iuți, ca de pasăre, vocea afectată, ticul 
verbal al repetiţiilor dispăruseră. în faţa noastră se afla acum 
un om calm, sigur, necruţător, stăpân absolut pe el însuşi şi 
pe tot ce se afla în jurul lui, un om care nu greşea nici o 
acţiune, nici un cuvânt. 

— Ăia-s savantii? a continuat Whiterspoon. 

Hewell a încuviinţat din cap şi Whiterspoon a fluturat din 
baston spre capătul îndepărtat al încăperii. 

— Sunt acolo. 

Ajutat de un paznic, Hewell a început să-i mâne pe cei 
şapte bărbaţi către popota subofiţerilor. Pe când treceau prin 


19t 

dreptul lui Whiterspoon, Farley s-a oprit în faţa lui cu pumnii 
încleştaţi. 

— Monstrule! a rostit el cu înverşunare. Blestemat... 

Whiterspoon a părut că nici nu-l învredniceşte cu vreo 
privire. Bastonul lui a şuierat prin aer, iar Farley a,scos un 
țipăt de agonie şi s-a împleticit înapoi către paturi, ţinându-se 
cu ambele mâini de faţă. Hewell 1-a prins de guler şi 1-a 
îmbrâncit cu violenţă, trimiţându-l până în celălalt capăt al 
încăperii. Whiterspoon nici măcar nu s-a uitat la el. Mi-a trecut 


prin cap ideea vagă că eu şi Whiterspoon n-o să ne înţelegem 
prea bine în viitorul apropiat. 

Uşa popotei s-a deschis şi savanții au fost împinşi 
grămadă înăuntru, după care uşa s-a închis la loc, dar nu 
înainte să putem auzi nişte glasuri ascuţite, agitate şi 
neîncrezătoare de femei. 

— Vasăzică, le-ai ţinut ascunse în timp ce marina muncea 
pentru tine, i-am spus lui Whiterspoon pe un ton cumpănit. 
Acum, când nu mai ai nevoie de marină, dar ai nevoie de 
savanţi - fără îndoială pentru a supraveghea şi' a duce mai 
departe construcţia noilor rachete acolo unde ai de gând să te 
duci - ei bine, ai nevoie şi de neveste. Cum altfel ai putea să-i 
laci pe savanţi să lucreze pentru tine? 

S-a întors către mine, legănând uşor bastonul lung şi 
subţire. 

— Te-a-ntrebat cineva de vorbă? 

— Numai să-ndrăzneşti să dai în mine cu bastonul ăla, i- 
am zis eu, şi-am să ţi-l vâr pe gât pân-o să-ţi dai duhul! 

Dintr-o dală, totul a devenit neobişnuit de nemişcat. 
Hewell, care tocmai făcea cale întoarsă, s-a oprit din mers. 
Toţi cei prezenţi, din motive cunoscute doar de ei înşişi, au 
încetat să mai respire! Bubuitul unei fulg căzut pe duşumea i- 
ar fi făcut să sară în sus. Au trecut zece secunde, lungi de 
câte cinci minute. Deodată Whiterspoon a izbucnit în râs, 
întorcându-se către căpitanul Griffiths. 

— Mătincă Bentall este un tip de un cu totul alt calibru 
decât oamenii tăi sau savanții noştri, a spus el, vrând parcă 
să ofere o explicaţie. De exemplu, Bentall e un actor excelent: 
nimeni n-a reuşit să mă păcălească vreodată atât de mult 
timp. Bentall îşi permite să fie sfâşiat de câini furioşi şi nu se 
trădează în nici un fel. Deşi are un braţ beteag, Bentall se 
confruntă cu doi luptători experţi în mânuirea cuţitului într-o 
peşteră întunecoasă şi-i ucide pe amândoi. Ca şi cum toate 
astea n-ar fi de ajuns, el este totodată şi foarte priceput în 
incendierea caselor. (A săltat din umeri, parcă scuzându-se.) 
Dar, pe de altă parte, fireşte că trebuie să fii un om cu totul 
deosebit ca să devii membru al Serviciului Secret britanic. 

Un nou moment de linişte neobişnuită, chiar mai ciudată 
decât cea de dinainte. Toţi se uitau pentru prima oară la un 


membru al Serviciului Secret şi aveau toate motivele să fie 
impresionați. Cu o faţă trasă şi răvăşită precum cea a unui 
cadavru şi cu corpul care aducea şi mai mult aminte de aşa 
ceva, n-aş fi fost deloc nimerit pentru un afiş publicitar de 
atragere a noilor recruți în rândurile serviciului. Chiar dacă, 
bineînţeles, nu se folosesc afişe pentru o astfel de operaţiune. 
M-am întrebat cum era posibil ca Whiterspoon să fi aflat. Era 
adevărat, Hang, paznicul chinez, ne auzise discutând, dar nu 
apucase încă să vorbească cu Whiterspoon. 

— Poţi să negi. Bentall, că eşti agent guvernamental? a 
întrebat cu glas blând Whiterspoon. 

— Sunt om de ştiinţă, am spus eu numai ca să văd cât 
ţine. Specialist în cercetări legate de combustibili. 
Combustibili lichizi, am adăugat cu hotărâre. 

Un semnal nevăzut şi un paznic a avansat şi şi-a lipit 
teava puştii de ceafa căpitanului Griffths. 

— Contraspionaj, m-am corectat grăbit. 

— Mulţumesc. Paznicul s-a retras. Oamenii de ştiinţă cu 
frica lui Dumnezeu nu sunt experţi în coduri, telegrafia radio 
şi alfabetul Morse. S-ar părea că eşti bine antrenat în toate 
astea, nu-i aşa, Bentall? 

M-am uitat la Brookman. 

— Mă întreb dac-ai putea fi atât de amabil să vezi ce se 
poate face cu braţul ăsta al meu. 

Whiterspoon a făcut un pas lung către mine. Buzele i s-au 
albit la fel ca şi încheieturile degetelor care strângeau 
bastonul, dar vocea i-a rămas la fel de neafectată ca 


194 
întotdeauna. 

— După ce termin eu. S-ar putea să te intereseze că la 
două minute după ce m-am întors acasă de la locul 
incendiului, am recepționat un mesaj prin staţia noastră radio, 
mesaj transmis de pe nava Pelican şi care m-a făcut să devin 
brusc interesat. 

Dacă sistemul meu nervos n-ar fi dat semne că şi-a 
încetat complet funcţionarea, probabil că aş fi ridicat brusc un 
picior, ca din reflex. Cu condiţia să fi avut putere pentru un 
astfel de exerciţiu de gimnastică, ceea ce nu era cazul. Aşa 


stând lucrurile, nici un muşchi de pe faţă nu mi s-a mişcat. 
Pelican! ăsta fusese primul nume de pe lista aceea de sub 
blocul de sugativa, lista a carii copie stătea acum între ciorap 
si talpa piciorului drept. 

— Cei de pe Pelican ascultau pe o anumită frecvenţă, 
fiindcă aşa primiseră instrucţiuni, a continuat Whiterspoon. Vă 
puteţi închipui uimirea operatorului când a început să 
recepţioneze un semnal SOS pe frecvenţa cu pricina, o 
frecvenţă foarte depărtată de canalele de alarmă. 

Continuam să-mi păstrez nemişcaţi muşchii faciali, dar de 
data asta a fost nevoie de puterea voinţei, atât de tare m-a 
şocat înţelegerea enormităţii gafei mele. De fapt, nu fusese 
vina mea. N-aveam de unde să ştiu că „patruzeci şi şase" de 
pe lista găsită de mine însemna că Pelican şi celelalte nave - 
probabil că toate celelalte nume erau şi ele denumiri de nave 
- urmau să înceapă ascultarea, pentru menţinerea unei 
supravegheri radio, la fiecare patruzeci şi şase de minute 
după fiecare oră. Şi, din câte-mi puteam aduce aminte, 
începusem să transmit primul meu semnal SOS experimental, 
când încercam să acordez receptorul cu transmiţătorul, 
aproape la exact acea oră şi pe lungimea de undă prestabilită 
corespunzătoare localităţii Foochow, care s-a întâmplat să fie 
tocmai lungimea de undă folosită de ei. 

— Operatorul a fost băiat deştept, a continuat 
Whiterspoon. Te-a pierdut şi şi-a închipuit că trecuseşi pe 
frecvențele de alarmare. Te-a găsit acolo şi te-a urmărit. A 
auzit numele Vardu pomenit de două ori şi a ştiut că ceva era 
în mare neregulă. A copiat literă cu literă semnalul transmis 
de tine către Annandale. Apoi a aşteptat zece minute şi a 
făcut apel aici. 

Incă mă mai străduiam să dau impresia uneia dintre 
statuile din Insulă Paştelui, cioplită din piatră şi teribil de 
afectată de intemperii. Asta nu era sfârşitul, nu în mod 
necesar. Dar era sfârşitul, ştiam că era. 

— „COMBO RIDEX LONDRA" - e adresa telegrafică a şefului 
serviciului tău, Bentall, nu-i aşa? 

Părea puţin probabil să-l pot convinge că nu făcusem 
decât să trimit o telegramă de felicitare mătuşii mele din 
Putney de ziua ei de naştere, aşa că am încuviinţat din cap. 


— Am bănuit eu. Tocmai de aceea mi-am zis c-ar fi foarte 
util să trimit şi eu un mesaj. în timp ce Hewell - care între 
timp observase dispariţia ta - şi oamenii lui săpau restul de 
tunel rămas, am compus al doilea mesaj. Fireşte că habar n- 
aveam ce putea să însemne mesajul tău codificat, dar cel pe 
care l-am trimis la „COMBO RIDEX LONDRA" ar trebui să 
satisfacă exigenţele. Am transmis aşa: „ROG A NU SE LUA ÎN 
CONSIDERARE MESAJUL PRECEDENT TOTUL SUB CONTROL 
ESENŢIAL SĂ NU ÎNCERCAŢI SĂ MĂ CONTACTAŢI TIMP DE 
PATRUZECI ŞI OPT DE ORE FĂRĂ COD DE TIMP", şi mi-am luat 
libertatea de a adăuga numele tău. Ce zici, Bentall, o să 
întrunească exigenţele? 

N-am spus nimic. Nici n-aş fi avut ce. Am privit la feţele 
adunate în jurul mesei, dar nimeni nu se mai uita la mine, 
aproape toţi îşi cercetau cu multă atenţie mâinile. M-am 
întors către Marie, dar nici măcar ea nu se uita la mine. M-am 
născut într-o epocă şi într-un loc nepotrivite. Ar fi trebuit să 
mă nasc la Roma, cu două mii de ani în urmă, şi să mă laş 
încet, cu toată greutatea, în vârful ascuţit al săbiei. M-am 
gândit la gaura mare şi urâtă pe care ar face-o o sabie şi apoi, 
prin asociaţie de idei, la găurile mari şi urâte din braţul meu, 
aşa că i-am spus lui Whiterspoon: 

— Eşti amabil să-i permiţi lui Brookman să-mi oblojească 
braţul acum? 

S-a uitat la mine lung, dus pe gânduri, pe urmă a spus cu 
glas domol: 

— Parcă-mi pare rău că viaţa ne-a adus în tabere diferite, 
înţeleg prea bine de ce te-a trimis şeful tău în misiunea asta: 

196t 
eşti un om extrem de periculos. 

S-a mai uitat la mine un moment scurt, apoi i-a ordonat lui 
Brookman: 

— Îngrijeşte-i braţul. 

— Îţi mulţumesc, profesore Whiterspoon, am spus cu 
binecrescut. 

— LeClerc, m-a corectat el cu indiferenţă. Nu Whiterspoon. 
Moşneagul ăla idiot şi palavragiu şi-a făcut datoria. 

Brookman îşi cunoştea meseria. A deschis şi mi-a curăţat 
rănile cu un obiect ce părea o perie de sârmă, le-a cusut cu 


pricepere, le-a înfăşurat cu folie de aluminiu şi pansament, 
mi-a dat un pumn de pastile şi, ca să pună capac, m-a înţepat 
de vreo două ori cu o seringă hipodermică. Dac-aş fi fost 
singur, aş fi făcut orice derviş dansator să crape de invidie, 
dar am simţit că adusesem destule prejudicii viitoarelor 
recrutări ale Serviciului Secret, aşa că m-am menţinut 
rezonabil de nemişcat. Când Brookman a terminat, camera 
însăşi începuse să execute un număr de derviş, aşa că i-am 
mulţumit medicului militar şi. fără să mai cer voie, m-am 
apropiat clătinându-mă de masă şi mi-am dat drumul cu toată 
greutatea pe scaunul din faţa căpitanului Griffiths. 
Whiterspoon - sau LeClerc. cum trebuia să-l numesc de-acum 
- s-a aşezat lângă mine. 

— Te simţi mai bine, Bentall? 

— Nici c-aş putea să mă simt mai rău. Dacă există un iad 
al câinilor, sper ca blestematul ăla de dulău să se perpelească 
acum la foc mic. 

— Te-nţeleg. Dintre oamenii de ştiinţă prezenţi, cine-i cel 
mai mare în funcţie, căpitane Griffiths? 

— Ce blestemâăţie mai pui acum la cale? a ripostat cu curaj 
bărbatul cărunt. 

— N-am să repet întrebarea, căpitane Griffiths, a spus cu 
blândeţe LeClerc. 

Ochii lui albi şi ceţoşi au aruncat o privire scurtă către 
mortul prăbuşit pe masă. 

— Hargreaves, a răspuns îngrijorat Griffiths. (S-a uitat în 
direcţia sunetelor ce proveneau dinspre uşile închise ale 
popotei subofiţerilor.) Chiar e nevoie de asta, LeClerc? De- 
abia şi-a văzut soţia după atâtea luni. N-o să fie în stare să 
dea prea multe răspunsuri. Sunt puţine lucruri pe care să nu 
le ştiu şi eu. Inţelege că eu deţin conducerea generală, nu 
Hargreaves. 

LeClerc a reflectat, apoi a spus: 

— Foarte bine. În ce stadiu de pregătire se află Crucialul 
ladului? 

— Asta-i tot ce vrei să ştii? 

— Da, asta-i tot. 

— Cruciatul ladului e gata în toate privinţele, exceptând 
cablarea şi amorsarea circuitului de aprindere. 


— De ce nu s-a făcut asta? 

— Din pricina dispariţiei doctorului Fairfield... 

Am încercat să-mi concentrez privirea pe faţa căpitanului 
Griffiths în tot acel vârtej caleidoscopic de oameni şi piese de 
mobilier şi mi-am dat seama că abia acum începea să înţe- 
leagă de ce dispăruse Fairfield. L-a privit stăruitor pe LeClerc 
vreme îndelungată, apoi a şoptit răguşit: 

— Dumnezeule! Bine'nţeles, bine'nţeles! 

— Da, bine'nţeles, s-a răstit la el LeClerc. Dar n-a fost asta 
intenţia mea. De ce nu s-au definitivat mai devreme circuitele 
şi amorsarea? Am înţeles că încărcarea combustibilului 
propulsor s-a încheiat cu mai bine de o lună în urmă. 

— Pe-asta de unde naiba o mai ştii? 

— Răspunde-mi la întrebare! 

— Fairfield s-a temut că amestecul detonam ar putea 
manifesta o instabilitate intrinsecă în condiţiile unei clime 
foarte calde şi a considerat asta un risc suficient de mare. 
fără cel suplimentar al amorsării. (Griffiths şi-a trecut mâna 
bronzată peste faţa bronzată şi sângerândă.) Ar trebui să ştii 
că nici un proiectil sau rachetă, de la cele de un kilogram, la 
bomba cu hidrogen, nu este amorsată decât în ultima clipă. 

— Cât timp a spus Fairfield că ar dura amorsarea? 

— L-am auzit odată menţionând o perioadă de patruzeci 
de minute. 

LeClerc a spus pe un ton blând: 

— Minti, căpitane. Ştiu că marca calitate a Cruciatului e că 
poate fi lansată instantaneu. 


198t 

— Aşa este. In timp de război sau în perioadele de 
tensiuni, ar fi permanent amorsată, dar deocamdată nu 
suntem siguri de instabilitatea intrinsecă a amestecului 
detonant. 

— Patruzeci de minute? 

Exact. 

LeClerc s-a întors către mine. 

— Ai auzit? Patruzeci de minute. 

— Am auzit frânturi, am bâiguit eu. Nu prea aud bine. 

— Ţi-e rău? 


— Rău? (Am încercat să mă zgâiesc la el puternic surprins, 
dar nu i-am găsit faţa pe nicăieri.) De ce să-mi fie rău? 

— Eşti în stare s-o amorsezi, Bentall? 

— Sunt specialist în combustibili lichizi, am replicat eu cu 
dificultate. 

— Eu ştiu altceva. (Acum îi puteam vedea faţa, fiindcă şi-o 
adusese la câteva degete de mine.) Ai fost asistentul lui Fair- 
field la Hepworth. Ştiu că ai lucrat la combustibilii solizi. 

— Da' multe mai ştii! 

— Poţi să amorsezi racheta? a insistat el calm. 

— Whisky, am zis eu. Am nevoie de o gură de whisky. 

— Of, Dumnezeule! 

Şi-a însoţit exclamaţia cu alte mostre de limbaj, pe care, 
din fericire, nu le-am priceput în întregime, apoi şi-a chemat 
unul din oameni. Probabil că respectivul s-a dus la popotă, 
fiindcă după câteva momente m-am pomenit că-mi pune 
cineva un pahar în mână. L-am cercetat un timp cu ochi 
împăienjeniţi, erau trei degete sănătoase de lichid în 
recipient, şi l-am sorbit pe tot din două înghiţituri. După ce- 
am încetat să tuşesc şi să-mi şterg lacrimile de la ochi, am 
constatat că vederea mi se limpezise aproape întru totul. 

LeClerc mi-a pus mâna pe braţ. 

— Ei, care-i răspunsul? Poţi să amorsezi Cruciatul? 

— N-aş şti nici măcar de unde să-ncep. 

— Eşti bolnav, mi-a spus cu blândeţe LeClerc. Nu ştii ce 
vorbeşti. Ai nevoie de câteva ore de somn. 


CAPITOLUL 10 
Vineri 10 a.m. - 1 p.m. 


Am dormit timp de două ore. Când m-am trezit, soarele 
era sus pe cer, iar doctorul Hargreaves, specialistul în 
supersonice, mă zgâlţâia uşurel de umăr. Sau cel puţin aşa 
credea el că procedează. Probabil din cauză că aveam o 
pătură trasă peste mine a uitat că n-ar fi trebuit să mă 
scuture de umărul stâng. l-am spus să fie mai atent, el s-a 
arătat afectat, poate că din pricina tonului meu, după care am 
dat pătura la o parte şi m-am ridicat în capul oaselor. Mă 
simţeam înţepenit şi mă durea fiecare părticică a trupului, 
umărul şi braţul îmi palpitau cu sălbăticie, dar mare parte din 
oboseală îmi dispăruse şi îmi simţeam capul limpede din nou. 
Ceea ce, fireşte, coincidea cu dorinţa lui LeClerc: nu poţi 
pretinde unui om să amorseze şi să cableze circuitele 
complicate ale unui amestec detonant cu capacitatea 
disruptivă a o sută de tone de explozibil puternic, dacă 
bâjbâie şi se-mpleticeşte din cauza epuizării ca un om beat. 
Din când în când mai nutream şi eu porţia mea de iluzii, dar 
una pe care n-am nutrit-o a fost aceea că LeClerc ar fi 
terminat cu mine. 

Hargreaves arăta palid, abătut şi nefericit. Nici nu m-am 
mirat. Revederea cu soţia n-avea cum să fi fost fericită, 


200t. 
împrejurările nu fuseseră foarte favorabile iar perspectivele 
imediate nici atât. M-am întrebat ce făcuseră cu Marie, dacă o 
puseseră la un loc cu celelalte femei şi, când l-am întrebai, 
mi-a spus că da. 

Am cercetat cu privirea mica baracă. Avea formă pătrată, 
cu latura de maxim doi metri şi jumătate, şi deasupra capului 
meu se alia o ferestruică din plasă de sârmă. îmi aminteam 
vag că cineva spusese odată că fusese şopronul de 
depozitare a armamentului uşor şi a muniției, dar nu eram 
sigur, mă prăbuşisem pe patul tic campanie pe care-l 


aduseseră şi adormisem instantaneu. M-am uitat din nou la 
Hargreaves. 

— Ce s-a mai întâmplat? De dimineaţă pân-acum, vreau 
să spun. 

— Întrebări, a spus el obosit. Tot timpul, întrebări, i-au 
interogat separat pe colegii mei, pe mine şi pe ofiţerii de 
marină, pe urmă ne-au împărţit în grupuri mici şi ne-au des- 
părţit de soțiile noastre. Suntem răspândiţi peste tot acum, 
câte doi-trei într-o baracă. A 

Psihologia lui LeClerc era simplu de înţeles. Impărţind 
savanții şi ofiţerii în grupuri mici, evita pericolul ajungerii la 
un plan de rezistenţă sau de revoltă concertat. în plus, 
despărţindu-i pe savanţi de soțiile lor, şi ţinându-i într-o 
continuă stare de teamă şi de nesiguranţă în privinţa propriei 
lor sorţi, cooperarea lor cu LeClerc avea să fie absolută. 

— De ce a vrut să te vadă? l-am întrebat. 

— Dintr-o mulţime de motive, a răspuns el ezitând şi 
ferindu-şi privirea. în principal în legătură cu racheta, vroia să 
ştie cât de multe ştie fiecare dintre noi despre amorsarea 
rachetei. Cel puţin asta m-a întrebai pe mine. Nu pot să 
vorbesc în numele celorlalţi. 

— Şi tu...sau vreunul dintre ei ştie ceva despre asta? 

— Numai principiile generale. Fiecare dintre noi cunoaşte 
principiile generale ale diferitelor componente. E necesar. Dar 
asta nu e nici pe departe suficient când vine vorba de ele- 
mentele specifice complexe. (A zâmbit timid.) Oricare dintre 
noi ar putea, din neştiinţă, să arunce toată şandramaua în 
aer. 

— E vreun risc în sensul ăsta? 

— Nimeni n-a pulul să garanteze vreodată în privinţa unei 
rachete experimentale. 

— Asta-i rostul cazematei - adăpostul ăla din beton, 
îngropat în pământ, dinspre nord? 

— Testul urma să fie coordonat de acolo. Doar o măsură 
de precauţie imediată. Tot din acest motiv au amplasat 
adăpostul savanților atât de departe de hangar. 

— Cu alte cuvinte, marinarii pot fi sacrificați, dar savanții 
nu? 

Nu mi-a răspuns, aşa că am continuat: 


— Ai vreo bănuială legală de locul unde au de gând să 
ducă racheta asta, pe savanţi şi pe soțiile lor? Fiindcă ofiţerii 
şi ceilalţi marinari n-or să fie duşi nicăieri, desigur. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştii foarte bine ce vreau să spun. întrucât nu-i mai suni 
de nici un folos lui LeClerc, vor fi eliminaţi. A scuturat capul 
cuprins de un tremur involuntar şi şi-a îngropat faţa în mâini. 
LeClerc n-a făcut nici o menţiune despre destinaţia lui finală? 

— A clătinat iar din cap şi s-a întors într-o parte. Părea 
supărat foarte tare dintr-o anumită pricină şi evita să mă 
privească în ochi, dar n-am avut inimă să-l condamn pentru 
asta. 

— Poate în Rusia? 

— Nu în Rusia, a negat el, cu privirile în podea. Nu ştiu 
unde, dar nu în Rusia. Aia nu s-ar uita nici cu spatele la 
vechitura asta. 

— Nu s-ar uita nici...De data asta eu eram cel care se 
holba. Păi, credeam că asta-i cea mai avansată... 

— În Occident, da. Dar în ultimele câteva luni, a devenit 
un secret ştiut de toţi savanții noştri, unul despre care tuturor 
le e teamă să vorbească, faptul că Rusia a pus la punct - sau 
urmează să pună la punct - modelul absolut de rachetă: 
racheta cu protoni. Mă tem că indiciile „scăpate' de 
profesorul Staniukovici, cel mai de seamă expert sovietic în 
dinamica gazelor, nu lasă prea mult loc pentru îndoială. Intr- 
un fel sau altul, ei au descoperit secretul ţinerii în frâu şi al 
stocării antiprotonilor. Noi ştim despre antimateria asta, dar 


2025 
n-avem nici un concept viabil în privinţa stocării ei. Ruşii însă 
au. Doar câteva zeci de grame din aşa ceva ar putea să-l 
ducă pe Cruciatul ladului până în lună. 

Implicaţiile acestei informaţii mă depăşeau, dar am 
acceptat ideea că era improbabil ca sovieticii să vrea această 
rachetă. China comunistă, Japonia? Prezenţa muncitorilor 
chinezi şi staţia radio chino-japoneză a lui LeClerc păreau să 
indice într-acolo, dar nu era exclusă posibilitatea ca acele 
indicii să fie mult prea evidente, erau şi alte ţări în Asia - şi în 
afara acestui continent - care ar fi dat oricât să pună mâna pe 


Cruciatul Iadului. Dar mai important decât întrebarea care 
naţiune ar dori o astfel de rachetă era răspunsul la întrebarea 
cum de reuşise o naţiune a acestei lumi să afle că noi 
construim o asemenea rachetă. Undeva, într-un colţişor al 
minţii mele, primele începuturi ale unui răspuns începeau să 
se contureze spre o soluţie imposibilă... Treptat, am devenit 
conştient că Hargreaves începuse din nou să vorbească. 

— Trebuie să-mi cer scuze pentru prostia de care-am dat 
dovadă azi-dimineaţă, a rostit el şovăielnic. Mare tâmpenie 
din partea mea să tot insist să spun că eşti expert în 
combustibili solizi. E ca şi cum ţi-aş fi pus laţul de gât. Mă tem 
că eram prea supărat ca să mai gândesc câtuşi de puţin, 
necum să mai gândesc limpede. Dar nu cred că paznicul a 
băgat de seamă. 

— Nu-i nimic. Nici eu nu cred c-a observat. 

— N-ai de gând să cooperezi cu LeClerc? a întrebat 
Hargreaves. (îşi frământa mâinile întruna, nervii lui nu erau 
pe măsura creierului.) Ştiu că ai putea s-o faci dac-ai vrea. 

— Sigur c-aş putea. Vreo două ore cu însemnările lui 
Fairfield, cu diagramele, simbolurile codificate plus cercetarea 
configurației reale şi cred c-aş putea. Dar timpul e de partea 
noastră, Hargreaves, şi Dumnezeu ştie că ăsta e singurul 
lucru de partea noastră. Din punctul de vedere al lui LeClerc, 
amorsarea e cheia problemei. N-o să plece de-aici până nu 
obţine cheia. Londra ştie că sunt aici, Neckar o să intre la 
bănuieli din pricina întârzierii, orice se poate întâmpla, şi tot 
ce se poate întâmpla nu poate fi decât în avantajul nostru. 
Am încercat să mă gândesc măcar la un lucru care ar fi putut 
să fie în avantajul nostru, dar n-am găsit nici unul. Aşa că mă 
păstrez pe poziţie. LeClerc bănuieşte numai că sunt expert în 
combustibili solizi, dar n-are de unde să ştie sigur. 

— Fireşte, a bâiguit Hargreaves. Fireşte, timpul e de 
partea noastră. 

S-a aşezai pe o ladă de muniţie goală şi a rămas cu 
privirile ţintuite în podea, fără să mai scoată un cuvânt. Părea 
să-şi fi pierdut dintr-o dată tot cheful de vorbă. Nici mie nu-mi 
prea venea să trăncănesc. 

O cheie s-a răsucit în uşă şi LeClerc, însoţii de Hewell, a 
intrat în baracă. 


— Te simţi mai bine? a întrebat LeClerc.__ 

— Ce vrei? 

— Mă întrebam şi eu dacă nu cumva te-ai răzgândit în pri- 
vinta presupusei tale ignoranţe în materie de combustibili 
solizi. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Bineînţeles că nu. Hewell? 

Uriaşul s-a apropiat şi a lăsat pe podea o cutie 
paralelipipedică îmbrăcată într-o husă de piele: un 
magnetofon. 

— Poate că vei dori să asculţi recenta înregistrare pe care 
am făcut-o? 

M-am ridicat încet în picioare şi m-am uitat stăruitor la 
Hargreaves, rămas cu privirea pironită în podea. 

— Mulţumesc, Hargreaves, am spus. lţi mulţumesc foarte 
mult. 

— Trebuia s-o fac, a spus el parcă amorţit. LeClerc a zis c- 
o s-o împuşte pe nevastă-mea. 

— Scuză-mă. l-am pus mâna pe umăr. Nu e vina ta. Ce 
facem acum, LeClerc? 

— E timpul să vezi Cruciatul ladului. 

S-a dat la o parte ca să mă lase să trec. 

Uşile hangarului erau larg deschise, luminile fiind aprinse 
până sus, aproape de acoperiş. Şinele de cale ferată mergeau 
până în spatele hangarului. 

Cele două rachete erau acolo, într-adevăr, nişte cilindri 
îngustaţi la partea de sus ca nişte creioane boante, cu 


204t. 
fuzelajul din oţel lustruit şi vârfurile din porțelan răcit cu apă 
deasupra unor mari prize de aer nervurate, înalte cât o casă 
cu două etaje şi cu un diametru de circa un metru şi douăzeci. 
Stăteau pe nişte cărucioare cu câte opt roţi din oţel. şi în 
părţile laterale ale fiecărei rachete se afla câte o macara de 
eşafodaj, aproape tot atât de înaltă ca şi racheta însăşi, 
fiecare macara fiind montată pe câte un cărucior cu patru 
roţi. Din loc în loc, pe înălţimea macaralelor, braţe de prindere 
ieşeau în afară ca să susţină rachetele ferm pe poziţie. 


Ambele rachete şi cele patru macarale stăteau pe acelaşi set 
de şine. 

LeClerc n-avea nici timp, nici vorbe de irosit. M-a dus 
direct la cea mai apropiată rachetă, unde s-a urcat într-un lift 
fără pereţi laterali, montat pe latura interioară a macaralei de 
eşafodaj. Hewell mi-a înfipt temeinic ţeava pistolului în 
coloană: fisa mi-a picat rapid şi m-am urcat lângă LeClerc. 
Hewell a rămas pe loc. LeClerc a apăsat un buton, pornind un 
motor electric, şi liftul a alunecat cu uşurinţă în sus preţ de un 
metru şi jumătate. LeClerc a scos o cheie din buzunar, a intro- 
dus-o într-un mic orificiu de pe fuzelajul rachetei şi a tras de 
un mâner îngropat, deschizând o uşă de peste doi metri 
înălţime în carcasa Cruciatului ladului. Uşa era atât de 
meticulos prelucrată şi atât de bine potrivită în cadrul ei încât 
nici măcar nu-i observasem existenţa. 

— Priveşte cu luare aminte, Bentall, a spus LeClerc. Numai 
pentru asta te afli aici: să priveşti cu luare aminte. 

Ceea ce am şi făcut. Carcasa exterioară din oţel dur a 
rachetei era doar atât: o carcasă exterioară. lnăuntru se afla o 
altă carcasă şi spaţiul dintre ele era de cel puţin doisprezece 
centimetri. 

Direct în faţa mea, sudate pe carcasa interioară, erau 
două cutii din oţel aplatizate, de formă pătrată cu latura de 
cincisprezece centimetri şi  distanţate la cincisprezece 
centimetri una de cealaltă. Cea din stânga, vopsită în verde, 
purta inscripția  „Propulsor', sub care se vedeau, 
cuvintele „,Pornit/Oprit"; cea din stânga semăna cu o cutie de 
scrisori de culoare roşu aprins, având scrise cu alb cuvintele 
„Deconectat" şi „Armat" în stânga şi, respectiv, în dreapta 
cutiei. Pe ambele cutii, la partea superioară, se găsea câte un 
întrerupător acţionat cu buton. 

De la baza ambelor cutii porneau nişte cabluri armate 
flexibile, de izolaţie de plastic sub armătură - măsură menită 
aproape sigur să protejeze cablurile electrice de căldura 
uriaşă degajată în timpul zborului. Cablul din stânga, ieşit din 
cutia marcată „Propulsor' avea peste trei centimetri 
diametru, pe când celălalt depăşea cu puţin un centimetru. 
Primul cablu cobora de-a lungul carcasei interioare şi, la 
aproape un metru de cutie, se separa în şapte cabluri 


separate, fiecare din ele fiind acoperite cu acelaşi tip de 
înveliş de plastic şi metalic. Al doilea cablu traversa intervalul 
dintre carcase şi dispărea din vedere undeva în sus. 

Mai erau şi alte două cabluri. Primul, un cablu scurt şi gros 
de un centimetru, unea cele două cutii; al doilea, gros de cinci 
centimetri, făcea legătura între cutia „Propulsor" şi o a treia 
cutie, mai mare decât primele două, montată pe interiorul 
carcasei exterioare. Această cutie avea o uşă cu balamale, 
prinsă cu două piuliţe-fluture. Nici un alt cablu nu intra sau 
ieşea din ea. 

lar cu asta se cam termina ceea ce era de văzut. Nu mi-au 
trebuit decât zece secunde. LeClerc s-a uitat la mine şi a 
spus: 

— Te-ai prins? 

Am încuviinţat din cap, fără să spun nimic. 

— Memoria fotografică, a murmurai el enigmatic. 

A închis uşa, a încuiat-o, a apăsat butonul de urcare şi 
liftul a început din nou să urce zumzăind, oprindu-se după, 
nici doi metri. S-a repetat povestea cu cheia, deschiderea uşii 
- mai mică, abia dacă atingea şaizeci de centimetri înălţime - 
şi îndemnul de a examina interiorul. 

De data asta au fost şi mai puţine lucruri de văzut. O 
deschidere circulară în carcasa interioară, prin care am putut 
vedea un mănunchi de cincisprezece-douăzeci de ţevi ce se 
îngustau spre capete şi, în centrul mănunchiului, extremitatea 
superioară a unui obiect cilindric, având circa cincisprezece 
centimetri în diametru, care se pierdea în jos, printre ţevi. în 


206t. 
mijlocul capacului acestui cilindru se vedea un mic orificiu, nu 
mai marc de un centimetru în diametru. Ataşat de carcasa 
exterioară era un cablu cu aceleaşi dimensiuni ca şi cel ce 
pornea din cutia marcată ..Deconectat" şi „Armat", şi părea 
destul de probabil să fie vorba de acelaşi cablu. Capătul 
acestui cablu, prevăzut cu un ştecher solid din cupru, se 
îndoia şi stătea atârnat liber în spaţiul dintre cele două 
carcase. Părea logic să presupui că acest ştecher trebuia 
introdus în gaura din cilindrul central, dar în acest caz se 


părea că logica greşea. Gaura din cilindru era de cel puţin 
patru ori mai mare decât ştecherul subţire din cupru. 

LeClerc a închis uşa, a apăsat butonul şi liftul a coborât la 
baza schelei. Altă uşă, altă cheie şi de data asta am văzut 
însăşi baza rachetei, la treizeci de centimetri mai jos de locul 
unde se terminau ţevile dinăuntrul carcasei interioare: 
Impresia de confuzie iscată de ţevi la partea superioară 
dispărea aici: totul era aranjat într-o ordine matematică şi 
absolut simetric. Nouăsprezece cilindri, toţi etanşaţi cu un 
compus sintetic dur, fiecare cilindru având şaptesprezece 
centimetri în diametru, optsprezece dintre ei fiind aranjaţi în 
două cercuri concentrice în jurul celui central. Cilindrii, care 
umpleau în întregime carcasa interioară, nu aveau pereţii 
întru totul netezi: la diferite distanţe deasupra capetelor 
inferioare, pereţii prezentau nişte fante, al căror scop, nu era 
greu de ghicit, era de introducere a firelor conductoare care 
atârnau într-un mănunchi dezordonat în spaţiul dintre 
carcase. Am numărat firele, erau nouăsprezece cu totul, şi 
ieşeau din cele şapte cabluri armate ce proveneau din cutia 
„Propulsor" de deasupra: câte două fire ieşeau din trei 
cabluri, câte trei din alte trei cabluri şi, în sfârşit, din ultimul 
cablu ieşeau patru fire, 

— Ai văzut totul. Bentall? a întrebat LeClerc. 

— Da, am văzul, am confirmat eu. 

— Părea destul de simplu. 

— Bun. (A închis uşa şi a luat-o înainte spre uşa 
hangarului.) Acum urmează să te uiţi pe însemnările, codurile 
şi referinţele lui Fairfield. Bine că măcar pe-astea am reuşit să 
le salvăm. 

Am ridicat o sprânceană - era unul dintre puţinele exerciţii 
musculare pe care le puteam executa lară să-mi provoc 
dureri. 

— Au fost şi alte lucruri pe care nu le-ai putut salva? 

— Setul complet de planuri de execuţie ale rachetei. 
Trebuie să mărturisesc că nu ne-am gândit că britanicii vor 
avea inteligenţa să-şi ia asemenea măsuri de precauţie. Erau 
în jumătatea inferioară a unei cutii metalice etanşe - un 
dispozitiv militar standard, mai rapid şi mai sigur decât 
arderea - care avea deasupra un rezervor din sticlă plin cu 


acid clorhidric concentrat şi un piston metalic. Pistonul a fost 
apăsat, sticla s-a spart şi acidul s-a împrăştiat până să ne 
dăm noi seama ce se întâmplă. 

Mi-am amintit de faţa mutilată şi sângerândă a 
căpitanului. 

— Bătrânul căpitan Griffiths. Deci acum sunteţi complet 
dependenţi de posesia unui model funcţional al rachetei, 
este? 

— Aşa este. Dacă LeClerc era îngrijorat, nu se trăda 
nicicum. Nu uita că-i avem totuşi pe savanţi. 

M-a dus la o baracă situată dincolo de arsenal, având 
interiorul amenajat destul de primitiv ca birou, cu fişete 
pentru dosare, o maşină de scris şi un birou de lucru din 
lemn. LeClerc a deschis un fişet, a tras sertarul de deasupra şi 
a vărsat pe masă o grămadă de hârtii. 

— Am înţeles că astea sunt toate hârtiile lui Fairfield. Mă 
întorc într-o oră. 

— Două ore, cel puţin. Probabil mai mult. 

— Am spus o oră. 

— Bine. M-am ridicat de pe scaunul pe care abia mă 
aşezasem şi am dat hârtiile la o parte. Adu-ţi pe altcineva să- 
ţi pună în funcţiune blestemăţia. 

M-a privit îndelung, cu ochii lui lăptoşi lipsiţi de expresie. 

— Iţi asumi nişte riscuri foarte mari, Bentall. 

— Nu vorbi prostii. (Dacă altceva nu puteam să fac, măcar 
să-l iau peste picior, mi-am zis eu.) Când un om îşi asumă 
riscuri, poate ori să câştige, ori să piardă. Eu n-am cum să 


208t. 
câştig ceva acum şi e limpede că n-am nimic de pierdui. 

— Să ştii că greşeşti, a spus el afabil. Ai ce să pierzi: aş 
putea să-ţi iau viaţa. 

— N-ai decât s-o iei şi să te speli pe cap cu ea. (Am 
încercat să-mi uşurez durerea din umăr şi braţ.) După cum 
mă simt în clipa asta, şi-aşa sunt pe cale s-o sfârşesc cu ea. 

— Ai un remarcabil simţ al umorului, a spus el caustic. 

După care a plecat, trântind uşa în urma lui. N-a uitat să 
răsucească cheia în broască. 


Preţ de o jumătate de oră nici nu m-am ostenit să arunc o 
privire pe hârtiile lui Fairfield: aveam alte lucruri mai impor- 
tante la care să mă gândesc. N-a fost cea mai plăcută 
jumătate de oră din viaţa mea. Aveam acum în faţa ochilor 
toate dovezile: Bentall cu ochelarii de cal daţi jos, în sfârşit. Şi 
ştiam adevărul, de asemenea în sfârşit. Contraspionaj, am 
gândit eu cu amărăciune. N-ar fi trebuit să mi se dea drumul 
mai departe de grădiniţă, lumea cea ticăloasă cu manevrele 
ei mârşave era prea mult pentru Bentall. Nu te puteai aştepta 
de la el, în mod rezonabil, decât să reuşească să-şi aducă un 
picior în faţa celuilalt fără să-şi scrântească glezna. Asta pe 
teren neted, fireşte. Când am terminat de gândit, moralul şi 
respectul faţă de propria-mi persoană se micşorase atât de 
mult încât ar fi fost nevoie de un microscop electronic pentru 
a le găsi, aşa că am analizat toate cele întâmplate, în 
speranţa de a descoperi măcar o situaţie în care avusesem 
dreptate, dar nu, reuşisem un record absolut şi nealterat, mă 
înşelasem sută la sută de la început până la sfârşit. Era o 
realizare greu de egalat de altcineva. Fireşte, singurul aspect 
pozitiv al faptului că mă înşelasem în toate privinţele, fără 
excepţie, fusese acela că mă înşelasem şi în ceea ce o privea 
pe Marie Hopeman. Ea nu avusese nici un fel de instrucţiuni 
speciale din partea colonelului Raine, nu mă păcălise nici o 
clipă. Şi nu era vorba de o intuiţie sau de o părere, era o 
certitudine care se putea dovedi. Ştiam că ajunsesem la 
această concluzie prea târziu, nu vedeam cum ar mai putea 
să schimbe ceva acum. dar în împrejurări diferite... M-am 
lăsat furat de contemplarea extrem de plăcută a ce s-ar fi 
putut întâmpla în împrejurări diferite şi tocmai definitivam 
turnurile şi crenelurile unui castel de vis, deosebit de 
fermecător, când o cheie s-a răsucit în broască. Abia am avut 
timp să deschid dosarul şi să împrăştii câteva hârtii în jur 
până când LeClerc şi un paznic chinez au intrat. S-a uitat la 
masă. legănând într-o doară bastonul. 

— Cum merge, Bentall? 

— Foarte greu şi foarte complicat, şi dacă mă întrerupi 
mereu n-o să-mi fie de nici un folos. 


— Nu-i spori excesiv dificultatea, Bentall. Vreau ca 
această rachetă să fie cablată, amorsată şi gata de lansare în 
două ore şi jumătate. 

— Dorinţele tale îmi stârnesc o indiferenţă desăvârşită, i- 
am replicat eu cu obrăznicie. Oricum, ce-i cu graba asta? 

— Marina militară aşteaptă, Bentall. Nu trebuie să lăsăm 
marina să aştepte, nu-i aşa? 

Am reflectat la replica lui şi am spus: 

— Vrei să-mi spui că ai avut tupeul colosal de a menţine 
legătura radio cu Neckar? 

— Nu fi naiv. Bineînţeles că am menţinut legătura. Nimeni 
nu e mai interesat decât mine să vadă Cruciatul ladului 
atingându-şi ţinta la timp. In afară de asta, cea mai sigură 
cale de a le stârni suspiciunile şi a-i face să se întoarcă cu 
toată viteza în Vardu ar fi să întrerupem legătura cu ei. Aşa 
că, grăbeşte-te! 

— Mă străduiesc din răsputeri, am spus eu cu răceală. 

După plecarea lui, am trecut la descifrarea circuitelor de 
aprindere. În afară de faptul că erau codificate, instrucţiunile 
de cablare erau de aşa natură încât puţeau fi duse la 
îndeplinire de orice electrician de o competenţă rezonabilă. 
Ceea ce n-ar fi putut să facă un electrician era calcularea 
reglajelor temporizatorului - parte a mecanismului din cutia 
ataşată de interiorul carcasei exterioare - care coordona 
aprinderea celor nouăsprezece cilindri cu amestec detonant 
într-o secvenţă corespunzătoare. 

Din însemnările lui reieşea că Fairfield însuşi avea îndoieli 


210t 
relativ la exactitatea propriilor sale recomandări în privinţa 
secvenţei de aprindere şi a timpilor. Acestea fuseseră 
calculate pornind de la considerente pur teoretice, dar teoria 
şi practica nu erau deloc acelaşi lucru. Problema consta în 
însăşi natura propulsorului bazat pe combustibilul solid. Un 
amestec complet stabil în cantităţi limitate şi la temperaturi 
normale devenea foarte instabil la valori extreme de 
temperatură şi presiune şi mai sus de o anumită masă critică, 
a cărei valoare era necunoscută. Problema consta în faptul că 
nimeni nu cunoştea limitele precise ale vreunuia dintre aceşti 


factori, după cum nu se cunoştea nici cum reacţionau unul 
faţă de celălalt, ceea ce era şi mai îngrijorător. Se cunoşteau 
în schimb consecinţele dezastruoase ale instabilității: după 
depăşirea limitei de siguranţă, combustibilul se transforma 
dintr-un material detonant cu viteză relativ scăzută de ardere 
într-un exploziv instantaneu, cu o putere de distrugere 
estimată a fi, la greutate echivalentă, de cinci ori mai mare 
decât a TNT-ului. 

Tocmai pentru reducerea riscului masei critice s-a divizat 
materialul propulsor în nouăsprezece încărcături separate, iar 
pentru a se evita pericolul aplicării prea bruşte a presiunii, 
încărcăturile fuseseră aranjate să se aprindă în şapte etape 
consecutive. Dar, din nefericire, nimeni nu putea face nimic în 
legătură cu pericolul căldurii. Combustibilul avea încorporat 
propriul său agent de oxidare, dar nu era nici pe departe sufi- 
cient ca să asigure o ardere completă: două ventilatoare de 
turbină de mare viteză, care-porneau cu două secunde 
înainte de aprinderea primilor patru cilindri, asigurau 
cantitatea şi presiunea de aer necesare pentru primele 
cincisprezece secunde, până când racheta atingea o viteză 
suficient de mare pentru a-şi asigura singură aerul prin 
intermediul uriaşelor prize de aer. Dar întrucât Cruciatul 
ladului era absolut dependent de asigurarea aerului, însemna 
că trebuia să părăsească pământul pe o traiectorie foarte 
aplatizată, pentru a nu ieşi din atmosferă înainte de arderea 
completă a amestecului propulsor. Abia după consumarea 
întregii cantităţi de combustibil, creierul automat al rachetei o 
scotea brusc din atmosferă. Dar necesitatea unei rezerve de 
aer chiar şi numai pentru o jumătate de minut însemna 
învingerea unei uriaşe rezistenţe a aerului, generatoare de 
temperaturi extrem de înalte, şi cu toate că se spera ca vârful 
din porțelan răcit cu aer să disipe o parte din căldură, nimeni 
nu ştia ce temperaturi vor fi generate în interiorul rachetei. 
Una peste alta, mi-am zis eu, era într-adevăr o afacere foarte 
riscantă. 

Cele două cutii cu întrerupătoare pe care le văzusem 
ataşate la carcasa interioară trebuiau fixate amândouă 
înainte de aprindere. Butonul „Pornit" închidea circuitele de 
aprindere, iar butonul „Armat" închidea circuitul pentru cutia 


de  autodistrugere: dacă apărea ceva neprevăzut în 
funcţionarea rachetei în timpul zborului, cum ar fi o deviere 
spre uscat sau liniile de transport navale, putea fi comandată 
electronic „să se sinucidă". La rachetele normale, propulsate 
cu oxigen lichid şi kerosen, zborul putea fi oprit simplu prin 
transmiterea unui mesaj radio care întrerupea automat 
alimentarea cu combustibil. Nu exista însă nici o posibilitate 
să stingi un combustibil solid aflat deja în combustie. Cilindrul 
pe care-l văzusem în centrul reţelei de combustibil la partea 
superioară a rachetei era o încărcătură de douăzeci şi cinci de 
kilograme de TNT, dotată cu o amorsa, iar gaura din centrul 
amorsei urma să primească un detonator cu fulminat de 
mercur de granulaţie şaptezeci şi şapte, cu declanşare 
electrică, care se conecta la cablul pe care-l văzusem 
atârnând liber în apropiere. La fel ca toate comenzile 
rachetei, circuitul corespunzător era acţionat prin radio, un 
anumit semnal pe o anumită frecvenţă activa un circuit 
electric aflat în aceeaşi cutie, care conţinea şi mecanismul de 
temporizare pentru circuitele de aprindere. Curentul trecea 
printr-un inel, care la rândul lui activa întrerupătorul unui 
solenoid - un miez de fier moale în centrul inelului - şi astfel 
se completa circuitul care acţiona detonatorul din încărcătura 
de TNT. Şi de data asta, Fairfield avea îndoieli puternice în 
privinţa rezultatului. Intenţia era ca explozia TNT-ului să 
dezintegreze racheta. Dar era la fel de probabil, s-a gândit el. 
ca modificarea instantanee a căldurii şi a presiunii să cauzeze 
explozia întregii rachete într-o detonare solidară. 


2125 

Mi-am zis că dacă aş fi fost ales să fiu primul om care să 
ajungă pe lună, aş fi refuzat cu străşnicie să călătoresc cu 
Cruciatul ladului. Lasă-i pe alţii să se ducă primii, în vreme ce 
Bentall rămâne la sol ca să urmărească explozia. 

Mi-am tras aproape maşina de scris, mi-am făcut o listă cu 
corespondenţa dintre cablurile de aprindere colorate şi 
numerotate, pe de o parte, şi cilindrii cu combustibil, pe de 
alta, am calculat o medie a valorilor sugerate de Fairfield 
pentru secvențele de timp şi am băgat foaia de hârtie în 
buzunar. Abia terminasem când a apărut Hewell. 


— Nu l-am terminat, fir-ar să fie! am spus eu înainte ca el 
să deschidă gura. Ce-ar fi să mă laşi liniştit să continui? 

— Cât mai durează? a întrebat el cu vocea lui gravă şi 
aspră. Ne cam pierdem răbdarea, Bentall. 

— lar mie mi-e frică de nu mai pot. Cam un sfert de oră. 
Lasă-ţi un om afară şi-am să bat eu în uşă. 

A dat din cap aprobativ şi a plecat. Mi-am continuat proce- 
sul de gândire, în principal legat de mine însumi şi de 
speranţa mea de viaţă, după care mi-am adus aminte de 
psihologii care vorbesc despre puterea uriaşă a minţii 
omeneşti, despre puterea gândirii pozitive, şi că dacă îţi spui 
în sinea ta de o mie de ori pe zi să fii vesel, optimist şi 
sănătos, ajungi până la urmă să le simţi chiar aşa. Am 
încercat metoda cu o uşoară variaţie, m-am străduit să-l văd 
pe Bentall bătrân, cocoşat şi cu părul argintiu, dar se pare că 
gândirea pozitivă nu funcţiona în cazul meu, nu-l vedeam 
decât pe Bentall cu o gaură în ceafă. In seara asta, probabil 
că avea să se întâmple în seara asta, dar singurul lucru sigur 
pe careul ştiam era că avea să se întâmple. Poate că ceilalţi 
savanţi aveau să trăiască, dar nu eu. Eu trebuia să mor şi 
ştiam de ce. M-am ridicat de la masă şi am rupt şnurul de la 
transpirantul ferestrei, dar nu cu intenţia de a mă spânzura 
înainte ca LeClerc şi Hewell să ajungă să mă ucidă în torturi 
sau să mă împuşte. Am strâns şnurul ghemotoc. l-am vârât în 
buzunarul pantalonilor şi am bătut la uşă. Am auzit paşii 
santinelei care se îndepărta. 

Câteva minute mai târziu, uşa s-a deschis din nou, de data 
asta veniseră şi LeClerc şi Hewell, însoţiţi de doi paznici 
chinezi. 

— Gala? a întrebat LeClerc fără alte introduceri. 

— Gala. 

— Bun. Începi să cablezi imediat. 

Nici un mulţumesc, nici o felicitare pentru inteligenţa 
ascuţită cu care Bentall reuşise să rezolve o problemă 
complexă. Numai ordinul să mă apuc de treabă imediat. Am 
clătinat din cap. 

— Nu-i aşa simplu, LeClerc. Trebuie să ajung mai întâi la 
cazemată. 


— La cazemată? (Ochii aparent orbi m-au privit îndelung.) 
De ce? 

— Pentru că acolo se află consola de lansare, de-aia. 

— Consola de lansare? 

— Cutiuţa cu toate butonaşele şi comutatoarele pentru 
comanda radio de la distanţă a diferitelor circuite ale 
rachetei, i-am explicat eu răbdător. 

— Ştiu despre ce e vorba, a replicat el cu răceală. Nu e 
nevoie să o cercetezi pe-aia înainte de a arma racheta. 

— Nu eşti cel mai în măsură să decizi asta, am spus eu cu 
aroganță. 

Văzând că n-are încotro, a cedat, dar putea s-o facă mai 
elegant. A trimis un paznic să aducă cheile din biroul 
căpitanului, în timp ce noi străbăteam în linişte cei opt sule de 
metri despărțitori. Nici liniştea nu era foarte plăcută, dar nu 
mi-am făcut griji din pricina asta. N-aveam chef de vorbii, 
aveam chef să privesc la scânteierea albă a nisipurilor, la 
apele verzi-albăstrii ale lagunei, la albastrul fără nori al 
cerului. Am privit îndelung la toate acestea, cu setea unui om 
care bănuieşte că. pentru multă, multă vreme, doar cu 
privitul va trebui să se mulţumească. 

Cazemata putea fi asemuită în privinţa rezistenţei şi a 
solidităţii cu o fortăreață medievală, cu deosebirea notabilă 
că era atât de adânc îngropată în pământ încât nu se mai 
vedeau din ca decât cei şaizeci de centimetri de deasupra. Pe 
acoperiş erau montate trei antene radar şi trei antene radio. 
In plus, erau şi patru periscoape, pe care nu le zărisem de la 


214t. 
distanță. Acestea puteau fi înclinate după axa verticală şi 
rotite după o axă orizontală. 

Intrarea se afla în spate, la baza unui şir scurt de trepte. 
Uşa. din oţel masiv şi cu nişte balamale la fel de masive, 
cântărea, fără doar şi poate, aproape o tonă. Nu fusese 
proiectată doar ca să ţină muştele afară, posibilitatea unui 
şoc produs de echivalentul a o sută de tone de explozibil 
puternic detonat la o înălţime de numai o mie de metri făcea 
o asemenea uşă de-a dreptul esenţială, chiar dacă era 
amplasată în spate. 


Chinezul a sosit cu două chei impresionante ca 
dimensiuni, semănând la formă cu nişte chei Yale enorme. A 
introdus una în broască, a răsucit-o de două ori şi a împins cu 
uşurinţă uşa, căci balamalele erau bine unse. Am intrat. 

— Dumnezeule! am bâiguit eu. Ce mai hrubă! 

Arăta exact ca o hrubă de temniţă. O încăpere de trei pe 
şase metri, cu podeaua, pereţii şi tavanul din beton, uşa 
masivă pe care tocmai intrasem şi o uşă doar cu puţin mai 
mică pe peretele opus. Asta era tot, exceptând băncile de 
lemn aliniate lângă pereţi şi pâlpâirea firavă a unui bec 
suspendat de tavan. 

Nimeni n-a răspuns la gambitul meu conversaţional. 

Chinezul a traversai hruba şi a deschis cealaltă uşă cu cea 
de-a doua cheie. 

Partea aceasta a cazematei avea cam aceleaşi dimensiuni 
ca şi prima, dar era luminată puternic. într-un colţ al încăperii 
se vedea un compartiment din placaj, cam de un metru şi 
jumătate pe un metru şi jumătate, şi se putea ghici uşor că 
avea rolul de a proteja ecranele radarelor de lumina puternică 
din jur. în celălalt colţ zumzăia uşor un generator de curent 
alimentat cu petrol, cu ţeava de evacuare a gazelor dispărând 
undeva în tavan. Mai cran două ventilatoare minuscule, 
amplasate sus. într-o parte şi-n alta a încăperii. La mijloc, 
între cabina pentru radar şi generator, se afla consola de 
lansare. 

Nu era cine ştie ce,.doar o cutie metalică înclinată 
mărginită în spate de o staţie radio, cu un număr de butoane 
etichetate aranjate în linie dreaptă, fiecare buton având 
deasupra câte o lampă de semnalizare. Primul buton avea 
legenda „Hidraulic" iar al doilea „Auxiliar' - de bună seamă 
destinate controlului de ultim moment al uleiului şi al 
circuitelor electrice; pe al treilea scria  „Deconectare 
alimentare curent", pentru întreruperea surselor electrice 
externe de alimentare a acumulatorilor; pe al patrulea scria 
„Control zbor", un semnal radio care să alerteze mecanismul 
de ghidare din creierul electronic al Cruciatului. Al cincilea, cu 
legenda „Braţe macara", urma să arate, la apăsare, prin 
intermediul lămpii indicatoare, că braţele macaralei care 
sprijină racheta sunt gata pentru retragerea instantanee în 


momentul decolării. Al şaselea, „Ext. macara", urma să 
comande retragerea macaralelor, lăsând la locul lor numai 
braţele extensibile de susţinere; al şaselea, „Cuplare", pornea 
ventilatoarele electrice de admisie. Ştiam că la două secunde 
după asta, ceasul rotativ va declanşa primii patru din cei 
nouăsprezece cilindri; după încă zece secunde, un alt circuit 
avea să se închidă şi circuitul de autodistrugere va trece în 
faza tic aşteptare, pândind momentul când ceva nu ar fi fost 
în regulă iar operatorul de la consolă ar fi apăsat pe cel de-al 
optulea şi ultimul buton. 

Ultimul buton. Era separat considerabil faţă de celelalte 
şapte. Nu putea fi confundat, fiindcă era un pătrat alb fixat în 
centrul unei zone pătrate roşii, cu latura de cincisprezece 
centimetri, şi purta inscripţia SEDAS, cu litere de oţel: Sistem 
Electronic de Distrugere Automată, comandat de la Sol. Era 
imposibil să fie acţionat din greşeală, fiind acoperit cu un 
grilaj din plasă metalică, ce trebuia desfăcut în două părţi, şi 
chiar şi atunci butonul trebuia rotit cu o sută optzeci de grade 
pe axa lui ca să poată fi apăsat. 

Am cercetai câtva timp consola, m-am jucat cu staţia 
radio din spate, mi-am scos însemnările şi le-am consultat. 
Hewell stătea ameninţător în coasta mea. ceea ce mi-ar fi 
îngreunat foarte mult concentrarea, dacă aş fi avut nevoie să 
gândesc, ceea ce. din fericire, nu era cazul. LeClerc stătea 
într-o parte şi mă privea cu ochii ăia ai lui de orb. până când 
unul dintre paznici a venit să-i şoptească ceva. arătând în 
direcţia uşii din spate. 


216t. 

LeClerc a plecat şi s-a întors în treizeci de secunde. 

— În regulă, Bentall. a spus el scurt. Te rog să te grăbeşti. 
Neckar tocmai a raportat că în scurt timp urmează să se con- 
frunte cu condiţii de furtună, ceea ce va face observarea 
lestului imposibilă dacă vremea se va înrăutăţi. Ai văzut fol ce 
vroiai să vezi? 

— Da, am văzut. 

— Poţi s-o faci? 

— Sigur că pot. 

— În cât timp? 


— Cincisprezece minute. Cel mult douăzeci. 

— Cincisprezece? (LeClerc a avut un moment de ezitare.) 
Doctorul Fairfield a spus că ar dura patruzeci de minute. 

— Nu mă interesează ce-a spus doctorul Fairfield. 

— Bun. Poţi să-ncepi chiar acum. 

— Ce să-ncep? 

— Să cablezi circuitele de aprindere, tâmpitule! 

— Cred că pe undeva s-a strecurat o greşeală, am spus 
eu. N-am pomenit niciodată despre cablarea circuitelor. Nici 
nu mă gândesc să ating blestematele alea de circuite. 

Bastonul şi-a încetat legănarea uşoară. LeClerc s-a 
apropiat cu un pas de mine. 

— Nu vrei s-o faci? (Avea vocea aspră, înecată ele mânie.) 
Atunci pentru ce dracu ai irosii două ore şi jumătate 
prefăcându-te că vrei să înţelegi cum se face!'? 

— Uite de-aia, am zis eu. Tocmai ăsta-i clenciul. Să treacă 
timpul. Ai auzit ce i-am spus lui Hargreaves. Timpul este de 
partea noastră. Ai şi înregistrat-o pe bandă. 

Ştiam că vine şi i-am văzut apropiindu-se, dar în ziua aia 
mă simţeam ca un moş de vreo nouăzeci de ani şi reacţiile 
mele erau corespunzător de încete, aşa că am simţit lovitura 
cruntă a bastonului pe obraz, având în spate toată furia şi 
forţa lui LeClerc, ca pe o sabie ascuţită ca briciul care mi-a 
tăiat faţa în două. Sufocat de durere, m-am împleticit înapoi 
vreo doi paşi, apoi m-am aruncat spre silueta înceţoşată 
dinaintea mea. N-am apucai să fac o jumătate de pas când 
cele două mâini zdravene ale lui Hewell mi-au prins braţul 
rănit şi mi 1-a smuls din umăr - cercetările ulterioare au 
arătat că rămăsese totuşi acolo, probabil că mi-l lipise tot el la 
loc - moment în care m-am răsucii şi am încercat să-l lovesc 
cu toată puterea braţului meu drept, dar eram orbit de 
suferinţă şi nu l-am nimerit deloc. Până să-mi recapăt 
echilibrul, unul dintre paznici m-a apucat de braţul drept şi 
bastonul a şuierat către mine din nou. Nu ştiu cum. dar l-am 
simţit că vine. m-am aplecat şi am receptat întreaga forţă a 
loviturii în creştetul capului. A treia lovitură a bastonului n-a 
mai ajuns la mine: Hewell mi-a dat drumul ia braţul stâng, a 
sărit în faţă şi a apucat încheietura lui LeClerc tocmai când îşi 
începuse mişcarea descendentă. Braţul lui LeClerc s-a oprit 


brusc, de parc-ar fi ajuns la limita unui lanţ agăţat de tavan. 
S-a zbătui să se elibereze, aruncându-se cu toată greutatea 
pe mâna lui Hewell: nici Hewell, nici mâna lui nu s-au mişcat 
măcar un centimetru. 

— Luate-ar dracu. Hewell, dă-mi drumul! (Vocea lui 
LeClerc abia dacă se auzea ca o şoaptă, şoapta tremurânadă a 
mâniei scăpate de sub control.) Dă-ţi mâna la o parte, n- 
auzi?! 

— Opreşte-te, şefule. Tunetul grav şi autoritar a făcut ca 
în cazemată să se întoarcă normalitatea, banala rațiune. Nu 
vezi că e mai mult mort decât viu? Vrei să-l omori? Cine-o să 
mai armeze racheta? 

Au urmat câteva secunde de linişte, apoi LeClerc. cu un 
ton complet schimbat, a spus: 

— Mulţumesc, Hewell. Ai perfectă dreptate, fireşte. Dar 
am fost provocat. 

— Mda, a confirmat Hewell cu vocea lui bolovănoasă. Ai 
cam fost. Un băiat şmecher. Tare mi-ar plăcea să-i frâng 
gâtul, cu mâinile mele. 

Era cât se poate de limpede că nu mă aflam printre 
prieteni. Dar nu-mi făceam griji din pricina lor, nici măcar nu 
mă gândeam la ei, eram prea îngrijorai de propria-mi 
persoană. Braţul şi obrazul meu de pe partea stângă erau 
angajate într-o competiţie ce urmărea să determine care 
dintre ele reuşea să mă facă să ţopăi mai tare de durere, iar 
competiţia era acerbă. După un timp însă, au renunţat şi şi-au 
unit forţele, astfel încât întreaga parte, stângă a trupului meu 


2188 

părea să se fi contopii într-o durere vastă şi agonizantă. 
Priveam fix în jos la consola de lansare şi diferitele butoane 
pluteau intrând şi ieşind din câmpul vizual, dispărând la un" 
moment dat, pentru ca în clipa următoare sa înceapă să 
ţopăie ca nişte boabe de fasole săltăreaţă. Hewell nu 
exagerase nici pic: nimic nu era mai sigur decât faptul că nu 
mai puteam suporta mult un asemenea tratament. încet, 
încet, mă dezintegram. Sau poate că nu chiar aşa de încet. 

Auzeam nişte voci, dar nu-mi dădeam seama dacă vocile 
mi se adresau sau nu mie. M-am împiedicat de un scaun şi m- 


am lăsat pe el cu toată greutatea, agăţându-mă de-consolă ca 
să nu cad. 

Vocile s-au auzit iar, şi de data asta am putut s-o disting 
pe a lui LeClerc. S-a apropiat la o jumătate de metru de mine, 
strângând bastonul cu amândouă mâinile, degetele albindu-i- 
se de parc-ar fi vrut să-l rupă în două. 

— Mă auzi, Bentall? a spus el cu o voce reţinută şi rece, 
care-mi plăcea şi mai puţin decât izbucnirea isterică din urmă 
cu o clipă. înţelegi ce-ţi spun? 

Mi-am pironit privirea pe sângele care se scurgea pe 
pardoseala de beton. 

— Vreau să vină doctorul, am bâiguit eu. (Maxilarele, 
întreaga gură mi se umflau, înţepeniseră deja şi-mi venea 
foarte greu să vorbesc.) Rănile mi s-au deschis din nou. 

— La dracu cu rănile tale, a rostit bunul samaritean. Ai să 
le apuci de racheta aia imediat. 

— Ah! am făcut eu. M-am forţat să stau drept şi mi-am 
întredeschis ochii până când l-am putut vedea cât de cât, ca 
pe o imagine cu şase „fantome'" pe un ecran de televizor 
prost reglat. Şi cum ai să mă obligi? Pentru că să ştii că va 
trebui să mă obligi. Cum? Prin tortură? N-ai decât s-aduci 
menghina de strâns degetele să vezi dacă bătrânul Bentall 
crâcneşte ceva. (Aproape că-mi ieşisem din minţi de durere, 
nu mai ştiam ce spun.) O rotaţie a şurubului şi Bentall va 
ajunge într-o lume mai bună. In plus, nici n-aş simţi. Şi o 
mână ca a mea, tremurând ca o frunză în vânt! Mi-am ridicat 
mâna ca s-o vadă şi el cum tremură ca frunza. Cum crezi c-aş 
putea să armez o blestemăţie... 

M-a lovit cu dosul palmei peste gură, nu foarte uşor. 

— Gura! a spus el cu răceală. Florence Nightingale s-ar fi 
îndrăgostit de el, ştia exact cum să se poarte cu bolnavii. Mai 
sunt şi alte modalităţi. Mai ştii când l-am întrebat ceva pe 
locotenentul ăla tânăr şi prost, iar el a refuzat să răspundă? 
Mai ştii? 

— Da. Părea să se fi întâmplat cu o lună în urmă, deşi nu 
trecuseră decât câteva ore. Mi-aduc aminte. Ai împuşcat un 
om în ceafă. După aia, locotenentul a făcut ce-ai vrut tu. 


— Exact aşa cum ai să faci şi tu. Am pus să fie adus aici 
un marinar şi am să-ţi cer să armezi racheta. Dacă refuzi, am 
să pun să-l împuşte. (A pocnit din degete.) Uite-aşa! 

— Eşti hotărât, da? 

Nu mi-a răspuns, ci 1-a chemat pe unul din oamenii lui şi i- 
a spus ceva. Chinezul a dat din cap aprobativ, s-a întors pe 
călcâie şi n-a apucat să facă cinci paşi când i-am zis lui 
LeClerc: 

— Cheamă-l înapoi. 

— Ei, aşa mai merge, a spus LeClerc. Ai de gând să coo- 
perezi? 

— Spune-i să-i aducă pe toţi marinarii, împreună cu toţi 
ofiţerii. N-ai decât să-i împuşti pe toţi în cap, să vezi dacă-mi 
pasă. 

LeClerc s-a holbat la nune. 

— Bentall, ai înnebunit? a întrebat el ritos în cele din 
urmă. Nu pricepi că vorbesc foarte serios? 

— Şi eu vorbesc la fel de serios, am răspuns obosit. Uiţi ce 
sunt eu. LeClerc. Sunt agent de contraspionaj si nu dau doi 
bani pe principiile umanitare. Ar trebui să ştii asta mai bine ca 
oricine. În plus, sunt cât se poate de sigur c-ai să-i omori 
înainte să pleci de pe insulă. Ce mai contează c-or s-o 
mierlească mai devreme cu douăzeci şi patru de ore? Hai, dă- 
i bătaie şi iroseşte-ţi muniţia! 

S-a uitat la mine în tăcere în vreme ce secundele treceau. 
în timp ce inima îmi bubuia dureros în piept şi palmele mi se 
umezeau de transpiraţie, apoi s-a întors într-o parte. M-a 


220t. 
crezut într-adevăr, mintea lui nelegiuită, lipsită de scrupule, 
funcţionase exact aşa cum mă aşteptasem. A vorbit pe un ton 
coborât cu Hewell, care a plecat de acolo însoţit de un paznic, 
apoi s-a întors către mine. 

— Toată lumea are un „călcâi al lui Abile" Bentall, mi-a 
spus el cu un ton natural. Eu cred că-ţi iubeşti soţia. 

Căldura dinăuntrul cazematei din beton era înăbuşitoare, 
ca-ntr-o etuvă, dar m-am simţii dintr-o dală cuprins de o 
senzaţie de frig, de parcă tocmai intrasem într-un frigider. 
Pentru o clipă, toată durerea aceea aprigă m-a părăsit şi n-am 


mai simţit decât cum pielea de pe braţe şi de pe spinare mi 
se face ca de găină. Gura mi s-a uscat pe neaşteptate si. 
undeva. în fundul stomacului, am simţit acea înfiorătoare 
greață paralizantă, care nu poale izvori decât din teamă. Şi 
mi-era într-adevăr teamă. Mă simţeam cuprins de o frică pe 
care nu o mai cunoscusem până atunci: era o teama 
palpabilă, pe care o simţeam în mâini, îi simţeam gustul în 
gură şi era gustul tuturor lucrurilor neplăcute pe care le 
gustasem vreodată: îi simţeam mirosul în aer, ca pe un 
amalgam ai tuturor duhorilor pestilenţiale pe care le 
cunoscusem vreodată. Doamne, ar fi trebuit să ştiu că aşa o 
să se întâmple. M-am gândit la faţa ei schimonosită de 
durere, la ochii ei căprui întunecaţi de agonie: era lucrul, cel 
mai evident de pe lume. Numai lui Bentall putea să-i scape 
aşa ceva. 

— Biet nătâng, am spus eu cu dispreţ. A fost greu să-mi 
fac gura uscată îşi buzele umflate să rostească aceste 
cuvinte, cu atât mai mult să le dau un ton dispreţuitor 
adecvai, dar am reuşit. Nu e soţia mea. O cheamă Marie 
Hopeman şi am cunoscut-o pentru prima oară exact cu şase 
zile în urmă. 

— Vasăzică, nu e soţia ta? Nu părea extraordinar de 
surprins. Atunci, e de presupus că ar fi o colegă de serviciu? 

— Presupunerea e corectă. Domnişoara Hopeman e pe 
deplin conştientă de riscurile-meseriei. Practică profesia de 
agent guvernamental de mulţi ani. N-ai decât să mă ameninţi 
cu domnişoara Hopeman şi-o să-ţi râdă în nas! 

— Chiar aşa, chiar aşa. Deci, zici că e agent. Păi, guvernul 
britanic trebuie felicitat, nivelul de frumuseţe în rândurile 
agenţilor feminini e deprimant de scăzut, iar domnişoara 
Hopeman contribuie mult la echilibrarea situaţiei. E o tânără 
uluitor de drăguță şi cu, personal, o găsesc de-a dreptul fer- 
mecătoare. (S-a oprit o fracțiune de secundă.) întrucât nu e 
soţia ta. n-ai să te superi prea mult dacă le va însoţi pe 
celelalte doamne spre destinaţia noastră. 

Mă urmărea cit atenţie ca să-mi observe reacţia, nu era 
nevoie să mă prevină de asta, dar nu i-am dat satisfacția 
vreunei reacţii. Acum ţinea în mâna dreaptă un pistol şi 
ţinând cont de asta, plus carabina automată a paznicului 


aţintită spre stomacul meu n-aş fi avut nimic de câştigat dacă 
reacţionam aşa cum aş fi dorit, aşa că i-am spus: 

— Destinaţie? Despre ce destinaţie ar fi vorba. LeClerc? 
Asia? 

— Credeam că e evident. 

— Şi racheta? Prototip pentru alte câteva sute? 

— Intocmai. Părea dispus să vorbească, aşa cum toţi 
oamenii sunt gata să vorbească în orice clipă despre obsesiile 
lor. Asemenea multor naţiuni asiatice, ţara mea adoptivă 
posedă mai degrabă un geniu pentru, să-i spunem, imitații 
rafinate, decât pentru invenţii originale. Rachetele, Bentall, 
sunt astăzi elementele hotărâtoare pe scena confruntărilor 
politice mondiale. Avem nevoie de Lebensraum pentru ceea 
ce presei de pretutindeni îi place să numească milioanele 
noastre fertile. Deşertul Australiei ar putea fi făcut să 
înflorească asemenea unui trandafir. Am dori să ne mutăm 
acolo în mod paşnic, în măsura în care va fi posibil. 

— M-am holbat la el. Omul ăsta sărise de pe fix. 

Lebensraum? Australia? Dumnezeule, eşti nebun. 
Australia! N-ai cum să s-ajungi la potențialul militar al Rusiei 
sau al Americii nici într-o sută de ani. 

— Adică? 

— Păi ce, îţi închipui că .vreuna din ţările astea o să stea 
cu braţele în sân şi-o să te lase să-ţi faci de cap în Pacific? 
Chiar că eşti nebun! 

— Sunt de acord cu tine, a spus LeClerc calm. Dar putem 
negocia cu America şi Rusia. Crucialul ladului o va face în 


2225 
locul nostru. Marile sale calităţi, după cum bine ştii, sunt 
mobilitatea completă şi faptul că nu necesită o rampă de 
lansare specială. Vom echipa o duzină de nave - o, nu vase 
de-ale noastre, vai de mine, ci din cele înregistrate convenabil 
în flotele unor ţări precum Panama, Liberia sau Honduras - cu 
câte două-trei rachete. Trei duzini de rachete vor fi de ajuns, 
mai mult decât de ajuns. Vom trimite aceste nave spre Marea 
Baltică şi spre Peninsula Kamceatka, în largul coastei Rusiei, 
precum şi în largul Alaskăi şi a coastei estice a Statelor Unite. 
Cele aflate în largul coastei ruseşti, vor avea rachetele 


îndreptate spre zonele de lansare ale rachetelor 
intercontinentale americane, iar cele aflate în largul coastelor 
americane îşi vor orienta rachetele spre zonele de lansare 
corespunzătoare din URSS. Pe urmă vor trage, mai mult sau 
mai puţin simultan. O ploaie de bombe cu hidrogen se va 
abate asupra Statelor Unite şi a Rusiei. Stațiile lor radar 
perfecţionate, detectoarele cu infraroşii cu rază lungă de 
acţiune, fotografiile transmise prin sateliți ale urmelor de 
gaze evacuate de către rachetele intercontinentale vor arăta 
fără putinţă de tăgadă că acele rachete purtătoare de bombe 
cu hidrogen vin din Rusia şi America. Orice îndoială ar mai 
stărui în minţile lor va fi risipită când Moscova şi Washington 
vor primi mesaje radio, aparent de la „ceilalţi", fiecare cerând 
oponentului său să capituleze. Cele două supraputeri 
mondiale vor trece apoi la distrugerea reciprocă. Douăzeci şi 
patru de ore mai târziu nu ne va mai putea opri nimic să 
facem ceea ce dorim pe planetă. Sau vezi vreo deficiență 
serioasă a raţionamentului meu? 

— Nu eşti în toate minţile. Vocea mea suna încordat şi 
răguşit chiar şi urechilor mele. Eşti complet nebun. 

— Dac-ar fi să procedăm conform descrierii de adineauri, 
aş tinde să fiu de acord cu tine, deşi n-ar fi exclus să adoptăm 
această soluţie disperată. Dar ar fi o mare prostie, ceva 
extrem de necugetat. In afară de norul radioactiv care ar face 
destul de neplăcută emisfera nordică pentru un timp, noi 
dorim să negociem cu cele două naţiuni bogate şi puternice. 
Nu, nu, Bentall, simpla ameninţare, numai enunţarea 
posibilităţii vor fi mai mult decât suficiente. Un grup de 
observatori americani şi sovietici va fi solicitat să urmărească 
nişte teste cât se poate de convingătoare ale Cruciatului - 
probabil că-l vom redenumi - privind puterea, capacitatea de 
încărcare, precizia şi raza de acţiune. Pe urmă vom lăsa să se 
scurgă informaţia că acele duzini de nave sunt plasate 
strategic şi că intenţionăm să declanşăm un război în care 
cele două naţiuni să se distrugă una pe cealaltă. După care 
ne mutăm în Australia. 

LeClerc şi-a dres glasul şi a continuat: 

— Te rog să observi situaţia extrem de interesantă şi de 
delicată care se va crea. Una sau cealaltă dintre cele două 


naţiuni ar putea să acţioneze împotriva noastră. De îndată ce 
o va face, bombele cu hidrogen vor cădea pe teritoriul acelei 
ţări. Să zicem că America a fost acea ţară. Bombele vor 
devasta amplasamentele lor de lansare a rachetelor şi 
aerodromurile Comandamentului Aerian Strategic. Dar de 
unde vin acele bombe? Vin de la noi, pentru că America a 
acţionat împotriva noastră? Sau vin din Rusia, care vede în 
asta o ocazie providenţială de a distruge Statele Unite, fără 
riscul unei riposte imediate împotriva ei. ştiind că americanii 
nu au nici o dovadă că bombele vin din Rusia şi presupunând 
că americanii vor gândi că bombele au venit într-adevăr de pe 
vasele noastre strategic amplasate, de care au auzit? Dar fii 
atent mai departe: indiferent dacă americanii cred sau nu că 
bombele cu hidrogen vin de la noi, ei vor fi forţaţi să 
declanşeze un atac decisiv împotriva Uniunii Sovietice, pentru 
că bombele ar putea la fel de bine să vină de acolo şi. dacă 
aşa stau lucrurile şi americanii întârzie prea mult lansarea 
contraatacului lor nuclear. Statele Unite vor fi rase de pe faţa 
pământului. Acelaşi lucru s-ar întâmpla, chiar mai sigur, dacă 
ne-am lansa bombele împotriva Rusiei. Concluzia, dragă 
Bentall, este că ambele ţări vor şti că, dacă vreuna dintre ele 
acţionează împotriva noastră, vor fi obligate să se angajeze 
într-un holocaust nuclear care le poate distruge pe 
amândouă. Nici una dintre ele nu va mişca un deget împotri- 
va noastră; în schimb, îşi vor conjuga puterile ca să oprească 
alte ţări precum Marca Britanic sau Franţa să acţioneze 
împotriva noastră. Sau, încă o dală, vezi o carenţă majoră în 


2245 
raţionamentul meu? 

— Eşti nebun, am repetai cu. Complet si irecuperabil 
nebun. 

Dar nu erau decât nişte vorbe, toată convingerea îmi 
dispăruse din voce. Nu arăta ca un om nebun. Nu vorbea ca 
un om nebun. Numai ceea ce spunea părea o nebunie, dar 
părea aşa doar pentru că era atât de absurd, şi era absurd 
numai din pricina proporţiilor gigantice, fără precedent, ale 
şantajului şi blufului implicate din cauza periculozităţii de 
neînchipuit a amenințării care susţinea şantajul. Numai că 


şantajul, cacealmaua şi ameninţarea nu au nimic comun cu 
nebunia, şi dacă un lucru nu c nebunesc la o scară normală, 
nu e absolut necesar ca un element de nebunie să fie 
introdus o dată cu multiplicarea normalului la proporții 
inimaginabile. Poate că, la urma urmelor, nu era nebun. 

— Vom vedea, Bentall, vom vedea. 

S-a întors în momentul când uşa exterioară a cazematei s- 
a deschis şi a stins la repezeală toate luminile, cu excepţia 
unui bec mic atârnat deasupra consolei. 

Marie, flancată de Hewell. a intrat în semiîntuneric. M-a 
zărit stând acolo cu spatele la lumină, mi-a zâmbit, a făcut un 
pas spre mine, dar s-a oprit brusc când LeClerc a ridicat 
bastonul ca să-i bareze trecerea. 

— Imi parc rău că le-am adus până aici, doamnă Bentall, a 
spus el. Sau ar trebui să-ţi spun domnişoară Hopeman? Am 
înţeles că nu sunteţi căsătoriţi. 

Marie i-a aruncat o privire din cele pe care speram să nu 
le văd îndreptate asupra mea vreodată şi n-a spus nimic. 

— Timidă? a întrebat LeClerc. Sau doar necooperantă? Ca 
şi Bentall, aici de faţă. Refuză să coopereze. Nu vrea să 
cableze Crucialul ladului. 

— Foarte bine face. a spus Marie. 

— Oare? S-ar putea să-i pară rău. Ai vrea să-l convingi, 
domnişoară Hopeman? 

— Nu. 

— Nu? Dar noi am putea să-l convingem prin tine, dacă nu 
va fi convins de tine. 

— Vă pierdeţi vremea, a replicat ea dispreţuitor. Am 
impresia că nu ne cunoaşteţi pe nici unul dintre noi. lar noi 
abia dacă ne cunoaştem unul pe celălalt. Nu însemn nimic 
pentru el. aşa cum el nu înseamnă nimic pentru mine. 

— Înţeleg. S-a întors către mine. Atitudine mândră, în cea 
mai bună tradiţie a Serviciului Secret. Ce părere ai, Bentall? 

— Aceeaşi cu a domnişoarei Hopeman. Vă pierdeţi 
vremea. 

— Prea bine. A săltat din umeri, apoi s-a întors spre 
Hewell. 

— la-o de-aici. 


Marie mi-a adresat încă un zâmbet, dovadă limpede că nu 
mi-a zărit faţa zobită în umbră, şi a plecat. Îşi ţinea capul sus. 
LeClerc s-a plimbai încoace şi-ncolo, cu capul plecat ca un om 
dus pe gânduri şi după un timp, i-a dat nu ştiu ce ordin 
santinelei şi a plecat. 

Două minute mai târziu, uşa s-a deschis şi am văzut-o pe 
Marie, avându-i într-o parte şi-n alta pe Hewell şi LeClerc. 
Trebuia să-i aibă, căci nu putea să meargă. Picioarele i se 
târau pe pardoseală, capul îi căzuse pe umărul stâng şi 
gemea  încetişor, cu ochii închişi. Lucrul cel mai 
înspăimântător era că nu prezenta nici o urmă de violenţă, 
nici un fir de păr nu-i fusese clintit de la locul lui. 

Am încercat să ajung la LeClerc, două carabine şi pistolul 
lui Hewell erau îndreptate asupra mea, nici nu băgasem de 
seamă că erau acolo, am vrut să ajung la LeClerc ca să-i 
stâlcesc mutra, să-l lovesc, să-l mutilez, să-l distrug, să-l ucid, 
dar nici asta n-am făcut-o cum trebuia. La al doilea pas, unul 
din paznici mi-a pus piedică, cu carabina şi m-am prăbuşit cât 
eram de lung pe pardoseala de beton. Am rămas acolo un 
timp, buimăcit. 

Santinelele m-au săltat în picioare şi au rămas în 
aşteptare la dreapta şi la stânga mea. Hewell şi LeClerc au 
rămas pe poziţiile lor. Capul lui Marie căzuse între timp în 
faţă, atât de aplecat încât îi vedeam cărarea părului de pe 
ceafă. Nu mai gemea. 

— Cablezi sau nu Cruciatul? a întrebat LeClerc cu 
blândeţe. 


226t. 
— Într-o zi, am să te omor, LeClerc! 
— Cablezi sau nu racheta? 
— Am s-o cablez. Pe urmă, într-o bună zi, am să te ucid. 
M-am gândit cu amărăciune că dacă reuşeam să-mi duc la 
îndeplinire măcar jumătate din promisiune, ar fi fost o 
schimbare în bine pentru mine. 


CAPITOLUL 11 
Vineri 1:00 p.m. - 6:00 p.m. 


Îi spusesem lui LeClerc că aş putea termina cablarea 
circuitului şi armarea Cruciatului ladului în cincisprezece 
minute. în realitate, mi-a luat exact o oră. Ca de obicei, 
Bentall s-a înşelat, dar, de data asta, nu a fost vina lui Bentall. 

N-a fost vina mea că faţa şi braţul mă dureau atât de tare 
încât mi-a fost imposibil să mă concentrez la ceea ce făceam. 
N-a fost vina mea că eram orbit de furie, că vederea mi-era 
atât de înceţoşată încât abia mi-am putut descifra propriile 
însemnări, că mâna mea dreaptă - cu care am fost nevoit să 
fac, practic, totul - îmi tremura atât de tare încât am 
întâmpinat mari dificultăţi în reglarea temporizatorului, în 
introducerea tuturor cablurilor în spaţiile alocate, în potrivirea 
fitilelor de detonare la bazele cilindrilor cu combustibil solid. 
N-a fost vina mea că, la armarea încărcăturii disruptive de 
treizeci de kilograme, mi-a scăpat din mâna asudată 
detonatorul cu fulminat de mercur, a cărui explozie a fost atât 
de luminoasă şi de sonoră încât n-a lipsit mult ca Hewell, care 
supraveghea operaţia, să apese pe trăgaciul pistolului pe 
care-l ţinea aţintit asupra mea. 

Şi, tot aşa, n-a fost vina mea că LeClerc a insistat ca eu să 
lucrez la ambele rachete deodată, sau că am fost tras înapoi 
de faptul că tot el îi numise pe Hargreaves şi pe încă un 
savant, pe care-l chema Williams, să controleze fiecare 
operaţiune şi s-o noteze în blocnotesurile lor. Stând la dreapta 
şi la stânga mea ' pe platformele înguste ale macaralelor, ei 
mi-au stânjenit aproape fiecare mişcare. 

Am înţeles logica lui LeClerc când ceruse cablarea 
simultană. Cu siguranţă îi avertizase pe Hargreaves şi 
Williams că dacă vor schimba o vorbă unul cu altul vor fi 
împuşcaţi şi, probabil, îi prevenise că acelaşi lucru avea să se 
întâmple cu soțiile lor dacă. la linele zilei. însemnările lor nu 
coincideau. In felul acesta, dacă lansarea primului Crucial era 
un succes si dacă însemnările paralele despre armarea 


rachetei erau absolut identice, el avea o garanţie că a doua 
rachetă era perfect cablată. 

De asemenea, cablarea simultană-servea şi drept 
înştiinţare de sentinţă capitală pentru mine. Dacă ar fi 
intenţionat să mă ia şi pe mine împreună cu ceilalţi, nu m-ar 
mai ii pus să cablez ambele rachete, ţinând cont mai ales de 
presiunea timpului: cel mai recent mesaj primit de pe Neckar 
vorbea despre valuri atât de înalte încât nu era exclusă 
abandonarea lestului. Nu că aş fi avut nevoie de vreo 
înştiinţare în privinţa acestei seminţe. Mă întrebam când 
fusesem programa! să mor. Imediat după ce-mi terminam 
treaba sau mai târziu. împreună cu căpitanul Griffiths şi 
oamenii lui. după îmbarcarea savanților şi a soțiilor acestora. 
Mai târziu, mi-am făcut eu socoteala. Nici măcar LeClerc nu 
părea în stare să purceadă la o baie de sânge cu atâţia 
martori împrejur. Dar n-aş fi riscat nici uri bănuţ pe un pariu 
pe tema asta. 

Cu câteva minute înainte de ora două, i-am spus lui 
Hewell: 

— Unde sunt cheile pentru cutia de distrugere? 

— Sunteţi gata? a întrebat el. 

Ultima operaţiune înainte ca rachetele sa ajungă în faza 
finală de lansare era reglarea întrerupătoarelor din sistemele 
de combustie şi de distrugere, dar întrerupătorul pentru 
acesta din urmă, care închidea circuitul spre încărcătura de 
treizeci de kilograme de TNT, nu putea fi acţionat fără o cheie 
ce opera un zăvor de siguranţă pe spatele întrerupătorului. 


228t. 

— Nu tocmai. Întrerupătorul din cutia de autodistrugere e 
înţepenit. Vreau să mă uit un pic la el. 

— Aşteaptă. Mă duc după LeClerc. 

A plecat, lăsând în locul lui un chinez vigilent, şi s-a întors 
cu LeClerc după nici un minut. 

— Cât mai durează de data asta? a întrebai cu nerăbdare 
LeClerc. 

— Două minute. Ai cheia? 


A făcut semn ca liftul să fie coborât. Ic-a spus celor doi 
savanţi să se dea jos, apoi a urcat lângă mine. Gând am ajuns 
din nou la înălţimea de lucru, m-a întrebat cu suspiciune: 

— Care-i necazul? Vrei să apelezi la o şmecherie de ultim 
moment, ca un om disperat? 

— N-ai decât să-ncerci şi singur întrerupătorul, am ripostat 
eu vehement. Nu face cursa completă. 

— Păi nici nu trebuie să facă decât jumătate de cursă 
până nu e-ntoarsă cheia, a spus el supărat. 

— Nu vrea să se mişte niciun pic. Incearcă şi-ai să vezi. 

L-a încercat, a văzut că nu s-a mişcat decât vreun 
centimetru şi mi-a dat cheia. Am deblocat întrerupătorul, ani 
desfăcut cele patru  piuliţe-fluture care fixau capacul 
întrerupătorului şi. în timp ce dădeam la o parte capacul, am 
reuşit să îndepărtez o bucăţică de cupru pe care o băgasem 
forţat între capac şi întrerupător atunci când provocasem 
blocajul. întrerupătorul în sine era de un tip obişnuit, cu o 
pârghie basculantă acționată de un, resort, la care. atunci 
când braţul întrerupătorului era împins spre dreapta, cele 
două lamele săreau, de pe contactele neutre din dreapta pe 
contactele „calde" din stânga. închizând astfel circuitul. Atât 
de repede cât mi-au îngăduit vederea înceţoşată şi mâna 
dreaptă tremurândă, am deşurubat pârghia basculantă 
centrală, am scos afară întrerupătorul, m-am prefăcut că 
îndrept lamele de cupru, după care am înşurubat la loc 
capacul. 

— Greşeală de proiectare, am spus eu scurt. Probabil la fel 
e şi la cealaltă. 

LeClerc a încuviinţat din cap. fără să spună nimic, 
mulţumindu-se să urmărească cu atenţie cum puneam 
capacul la loc. manevrând apoi întrerupătorul de câteva ori. 
ca să-i demonstrez cât de uşor funcţiona. 

— Ai terminat tot? a întrebat LeClerc. 

— Încă nu. Trebuie să reglez temporizatorul la cealaltă. 

— Aia mai poate să aştepte. Vreau ca asta să pornească la 
drum, imediat! Şi-a îndreptat privirea spre locul unde Farley 
împreună cu un asistent îşi făceau de lucra cu sistemele auto- 
mate de ghidare şi de localizare a țintei. Ce dracu-l mai ţine şi 
pe-ăla? 


— Nu-l ţine nimic, am spus eu. 

Eu şi Farley alcătuiam o pereche pe cinste, amândoi 
având nişte dâre mari, roşii-vineţii, pe partea stângă a feţei. A 
lui era mai urâtă şi cu mai multe nuanţe coloristice ca a mea, 
dar asta numai fiindcă avusese mai mult timp să evolueze. 
Dacă mi s-ar fi dat un răgaz de douăzeci şi patru de ore 
nimeni n-ar fi observat diferenţa. Douăzeci şi patru de ore. M- 
am întrebat cine avea să-mi mai dea douăzeci şi patru de ore. 

— A terminat încă de-acum câteva zile, am continuat eu. 
Dar e dintr-ăia care se agită în ultima clipă, întrebându-se 
dacă a închis toate robinetele înainte de a pleca de-acasă. 

Dacă-l împing pe LeClerc cu destulă forţă, meditam eu în 
acele clipe, s-ar putea să-şi frângă gâtul căzând pe betonul 
aflat mai jos cu trei metri; pe de altă parte, s-ar putea să nu 
şi-l frângă, şi atunci nu mi-ar mai rămâne nici douăzeci şi 
patru de secunde de trăit, necum douăzeci şi patru de ore. In 
plus, Hewell stătea cu „tunul" lui îndreptat asupra mea. 

— Bun. Atunci suntem gata de lansare. 

LeClerc a întors cheia în capacul întrerupătorului, a împins 
întrerupătorul spre poziţia „Armat", a scos cheia, după care a 
închis şi a încuiat uşa rachetei. Liftul a coborât la sol şi 
LeClerc i-a făcut semn unuia din paznici să se apropie: 

— Du-te şi spune-i radiotelegrafistului să trimită un mesaj. 
Lansarea în douăzeci de minute. 

— Unde mergem acum, LeClerc? am întrebat eu. In caze- 
mată?ir 

El m-a privit cu răceală. 


230t 

— Ca să te poţi ascunde acolo în timp ce racheta 
explodează, din pricina vreunei şmecherii pe care-ai pus-o la 
cale? 

— Ce tot vorbeşti acolo? 

— Vorbesc despre tine, Bentall. Nu-mi fac iluzii. Eşti un om 
extrem de periculos. (Sigur că eram periculos, dar numai 
pentru mine şi pentru prietenii mei.) Eşti în stare să 
şurubăreşti mecanismul de lansare astfel încât să ştii numai 
tu. Doar n-ai fost atât de naiv să crezi că am neglijat o 
asemenea posibilitate? Voi, savanții şi oamenii marinei, veţi 


rămâne aici, la teren deschis, în timpul lansării rachetei. 
Ceilalţi s-au adunat deja. Noi vom merge în cazemată. 

L-am înjurat, cu răutate şi grosolănie. El a zâmbit. 

— Vasăzică ai neglijat posibilitatea ca eu să-mi iau măsuri 
de precauţie, nu? 

— Vrei să laşi afară nişte oameni, criminal blestemat! Nu 
poţi să faci una ca asta, LeClerc! 

— Ei, nu mai spune! Ochii lui lăptoşi mă priveau fix în timp 
ce continua să-mi vorbească: Nu cumva ai „aranjat-o', 
Bentall? 

— Nici pomeneală de-aşa ceva! am strigat eu. Dar com- 
bustibilul ăsta solid e, prin natura lui, instabil. Citeşte însem- 
nările doctorului Fairfield şi-ai să te convingi. Nimeni nu ştie 
cu adevărat ce-o să se întâmple. Combustibilul n-a mai fost 
până acum încercat la scara asta. Luate-ar dracu să le ia, 
LeClerc, dacă blestemâăţia aia explodează, nici un om de pe o 
rază de un kilometru n-o să aibă nici urmă de şansă de supra- 
vieţuire. 

— Intocmai, a spus el zâmbind. 

În pofida zâmbetului, am devenit treptat conştient că nu 
prea-i ardea să zâmbească. Avea mâinile vărâte în buzunare, 
dar vedeam că şi le ţinea încleştate; avea un tic nervos în 
colţul gurii şi transpira mai mult decât ar fi justificat căldura 
soarelui. Pentru LeClerc, acesta era. momentul cel mai 
important, momentul când totul putea fi câştigat sau pierdut. 
Nu ştia cât de lipsit de scrupule puteam să fiu, bănuia că aş fi 
în stare să merg până la capăt şi să nu mă cramponez de 
nimic, că nu m-aş da în lături să sacrific vieţi omeneşti ca să-l 
opresc, după tot ce-i spusesem deja, cum că n-are decât să-i 
împuşte pe toţi ofiţerii şi marinarii de pe insulă din punctul 
meu de vedere. Poate se gândea că n-aş fi atât de dispus să- 
mi sacrific propria viaţă, dar nu avea de ce să se bizui prea 
mult pe asta, dându-şi seama că ştiam că oricum aveam să 
mor. Toate planurile lui măreţe, speranţele si temerile sale 
depindeau de-următoarele câteva clipe: va decola Cruciatul 
ladului sau va exploda, prefăcându-se în fărâme şi fărâmiţe 
împreună cu toate stratagemele şi visurile lui? Nu avea de 
unde să ştie. Trebuia să meargă la risc; dar dacă risca şi 


pierdea, cel puţin n-avea să-mi lase satisfacția că am 
câştigat. 

Am mers pe după colţul hangarului. Mai încolo, la vreo 
sută de paşi depărtare, aranjaţi în două şiruri aproximative, 
şedeau pe pământ savanții şi marinarii. Dar n-am văzut nici o 
femeie. Doi chinezi stăteau de santinelă, ţinându-şi carabinele 
în poziţie de tragere. 

— Ce părere au santinelele de faptul că or să stea afară în 
momentul lansării? 

— N-au nici o părere: or să vină în cazemată. 

— Şi chiar îţi închipui că, după plecarea lor, noi o să stăm 
acolo liniştiţi, ca nişte băieţi cumsecade? 

— O să staţi pe loc, nici o grijă, a spus el cu indiferenţă. 
Am şapte femei în cazemată. Dacă vreunul din voi mişcă, or 
s-o păţească. Vorbesc serios. 

Ultimele două cuvinte erau complet de prisos. Ştiam că 
vorbeşte serios. Am zis: 

— Şapte femei? Unde e domnişoara Hopeman? 

— In arsenal. 

N-am întrebat de ce n-o adusese şi pe ea - ştiam 
răspunsul, probabil că era ori inconştientă, ori prea vătămată 
ca să se mişte - si nici n-am cerut să fie adusă. Dacă racheta 
exploda, n-ave;t mai multe şanse decât noi, căci arsenalul se 
alia la nici o sută de metri de hangar, dar mai bine aşa decât 
să supravieţuiască în cazemată. 

M-am aşezat lângă Farley, la capătul unuia dintre şirurile 
de oameni. Nimeni nu se uita la mine, toţi îşi pironiseră 


2325 
privirile pe uşile hangarului, aşteptând apariţia Cruciatului 
ladului. 

N-au avut mult de aşteptai. La douăzeci de secunde după 
ce LeClerc şi Hewell ne-au părăsit, cele două macarale între 
care stătea prinsă racheta au ieşit huruind, fără grabă, din 
hangar. Doi tehnicieni se aflau la comenzile macaralelor. 
Cărucioarele macaralelor erau unite prin două baie conectate 
şi cu căruciorul rachetei, astfel încât braţele de susţinere ale 
Cruciatului ladului să rămână permanent în aceeaşi poziţie 
relativă. După circa treizeci de secunde, cărucioarele s-au 


oprit, lăsând Cruciatul plantat chiar în centrul platformei de 
lansare. Cei doi tehnicieni au sărit. îndepărtând barele de 
legătură şi. la un gest din partea unuia dintre chinezi, au venit 
şi s-au aşezat lângă noi. Totul urma să fie de-acum controlat 
prin radio. Paznicii au plecai spre cazemată în pas alergător. 

— Ei bine, a spus cu amărăciune Farley, avem la dispoziţie 
fotoliile de orchestră. Lua-l-ar gaia de diavol criminal! 

— Unde ţi-e spiritul ştiinţific? am întrebat eu. Nu vrei să 
vezi dacă blestemăţia aia funcţionează? 

Mi-a aruncat o privire fioroasă şi s-a întors în altă parte. 
După câteva clipe, a spus cu subiînţeles. 

— Partea mea o să funcţioneze, oricum. Nu de asta sunt 
îngrijorat. 

— Să nu mă condamni dacă explodează, am spus. Eu nu-s 
decât un simplu electrician pe-aici. 

— Putem discuta asta mai târziu, de pe un plan superior, a 
rostit el cu umor negru. Care crezi că sunt şansele? 

— Doctorul Fairfield credea c-o să funcţioneze. Mie mi-e 
de-ajuns. Sper numai că n-ai încurcat niscai fire, ca să ne 
cadă rămăşiţele exploziei în cap. 

— N-o să explodeze, fii liniştit. Părea bucuros să 
vorbească, la fel ca toţi cei din jurul nostru. Incordarea 
provocată de aşteptarea în tăcere fiind greu de suportat. Nu e 
prima oară când fac treaba asta. N-am dat greş niciodată. 
Ultimul nostru sistem de ghidare cu infraroşii este protejat 
împotriva dereglărilor. Se fixează pe o stea si rămâne aşa. 

— Nu văd nici o stea. E ziua-n amiaza marc. 

— Tu nu le vezi. a spus el cu răbdare. Dar celula de 
infraroşu le vede. Aşteaptă şi-ai să vezi, Bentall. O mie şase 
sute de kilometri şi-o să explodeze cu precizie de un metru. 
Un metru, ascultă la mine. 

— Zău? Şi cum o să poată determina cineva un cerc cu 
raza de un metru în Pacificul de Sud? 

— Mă rog, doi metri pe doi şi jumătate, a concedat el cu 
mărinimie. O plută încărcată cu magneziu. Când racheta 
reintră în atmosferă, unitatea de navigaţie stelară este 
deconectată şi un detector cu infraroşii fixat în vârf preia 
iniţiativa. Racheta este proiectată să se orienteze asupra unei 
surse de căldură. Bineînţeles, o navă, cu atât mai mult coşul 


de fum al navei, constituie şi ele surse de căldură, aşa încât, 
cu nouăzeci de secunde înainte de sosire, de la bordul vasului 
Neckar va fi activată o masă plutitoare de magneziu, care eo 
sursă de căldură colosală. Racheta se va îndrepta spre sursa 
de căldură mai puternică. 

— Sper asta spre binele celor de pe Neckar. Ar fi păcat să 
întârzie cu nouăzeci de secunde activarea plutei. 

— N-au cum. In momentul plecării rachetei, de aici este 
transmis un semnal radio. (A avut o ezitare.) Mă rog, dacă 
pleacă. Zborul Cruciatului va dura exact trei minute şi 
jumătate, aşa că ei vor activa la două minute după primirea 
semnalului. 

Dar eu nu-l mai ascultam. LeClerc, Hewell şi ultimii paznici 
dispăruseră în spatele cazematei. Am privit în depărtare, 
peste nisipurile strălucitoare şi luciul verde al apelor netede 
ca oglinda ale lagunei şi m-am încordat brusc în momentul 
când am văzut un vas cam la şase kilometri în larg, care se 
îndrepta spre o breşă în reciful înconjurător. N-am rămas prea 
mult încordat, căci nu era vorba de un vas „justiţiar", venit în 
salvarea noastră, era intrepidul navigator, căpitanul Fleck, 
venit să-şi ridice simbria. De la Hargreaves auzisem că era 
aşteptat în după-amiaza aceea. M-am gândit la căpitanul 
Fleck şi mi-am zis că, dac-aş fi în pielea lui, mi-aş conduce 
schoonerul într-o direcţie diametral opusă, îndepărtându-mă 
cât mai mult de LeClerc. Dar, pe de altă parte, căpitanul Fleck 
nu ştia ce ştiam eu, sau eram destul de sigur că nu ştia. Mi- 
am zis: „Căpitane Fleck, te-aşteaptă un şoc." 


D345 

Am întors când la urechi mi-a ajuns huruitul unor roţi ele 
cărucior. Cele două macarale de eşafodaj, creând o impresie 
stranie datorită lipsei unor operatori umani, fiind teleghidate 
prin radio, se îndepărtau încet în direcţii opuse, retrăgându-şi 
braţele superioare şi lăsând Cruciatul sprijinit numai de 
braţele extensibile de la bază. încă zece secunde, poate chiar 
mai puţin. Nimeni nu mai vorbea: să găseşti un subiect 
adecvat de conversaţie când poate că mai ai doar vreo opt 
secunde de trăit nu-i un lucru la îndemâna oricui. 


Turbinele de mare viteză ale prizelor de aer din partea 
superioară a rachetei s-au trezit brusc la viaţă cu un vaiet, 
încă două secunde, una, toţi împietriseră şi aşteptau cu ochii 
închişi şocul devastator pe care n-aveau să-l simtă, braţele de 
prindere de la bază s-au tras iute îndărăt, un singur bubuit ca 
de tunet şi o mare sferă clocotindă de flăcări portocalii a 
învăluit complet căruciorul de susţinere al Cruciatului ladului. 
încet, incredibil de încet, racheta s-a înălţat de la sol, sfera 
portocalie de foc urcând o dată cu ea, iar ecourile tunetului 
de dinainte au fost înlocuite de un uruit strident şi continuu, 
înfiorător prin intensitate, asaltându-ne timpanele plăpânde 
precum tunetul apropiat al unor uriaşe motoare cu reacţie, în 
vreme ce o limbă de foc de un roşu intens, lungă de 
cincisprezece metri, străpungea sfera de la bază, ridicând 
Cruciatul ladului pe traiectorie. încă se mai înălța lent, 
incredibil de lent, părând că dintr-o clipă-n alta se va 
rostogoli, dar la patruzeci şi cinci de metri altitudine s-a auzit 
o nouă explozie violentă, în clipa activării celui de-al doilea 
cilindru de combustibil, iar Cruciatul şi-a dublat viteza de 
ascensiune. A treia explozie s-a produs la circa o sută optzeci 
de metri, moment în care a început să accelereze spre o 
viteză fantastică! Depăşind o mie cinci sute de metri, racheta 
a cotit brusc şi s-a îndreptat spre sud-est, pe o traiectorie ce 
părea aproape paralelă cu suprafaţa mării. După nici opt 
secunde, a dispărut complet din vedere, nelăsând în urmă 
decât duhoarea înţepătoare a combustibilului ars, căruciorul 
înnegrit de flăcări şi dâra groasă a gazelor de evacuare care 
descria o linie perfect dreaptă pe fondul albastru al cerului. 

In acel moment, am simţii o durere apăsătoare în piept, 
aşa că am reînceput să respir. 

— Ei bine. funcţionează! (Cuprins de entuziasm. Farley a 
lovit cu pumnul în palma deschisă. A scos un oftat de 
satisfacţie lung si impresionant, căci stătuse fără oxigen chiar 
mai mult decât mine.) Funcţionează. Bentall, ai văzut?! 

— Bineînţeles că funcţionează. Nici nu m-am aşteptat la 
altceva. 

M-am ridicat ţeapăn în picioare, frecându-mi palmele 
umede de uniformă, şi m-am dus spre locul unde căpitanul 
Griffiths stătea alături de oamenii lui. 


— Ţi-a plăcut spectacolul, căpitane? 

M-a cercetat cu răceală, fără să se ostenească să-şi 
ascundă disprețul şi greaţa din ochi. apoi privirea i s-a oprit 
pe obrazul meu stâng. 

— După cum se vede, lui LeClerc îi cam place să se folo- 
sească de baston, nu-i aşa? mi-a zis el. 

— Ei, a căpătat şi el un viciu. 

— Şi uite-aşa ai colaborat cu el. (M-a studiat din creştet 
până-n tălpi, cu entuziasmul unui colecţionar de artă căruia i 
s-a promis un Cezanne şi s-a pomenit că primeşte o carte 
poştală ilustrată cu subiect comic.) N-am crezul c-ai să 
accepţi, Bentall. 

— Sigur că am colaborai cu ei, am admis eu. N-am nici pic 
de vină. morală. Dar curtea marţială mai poate să aştepte, 
căpitane Griffiths. 

M-am lăsat jos, mi-am scos pantoful şi ciorapul, am scos 
hârtiuţa din învelişul de plastic, i-am netezit cutele şi i-am 
întins-o. 

— Ce înţelegi din asta? Repede, te rog. Am găsit-o în 
biroul lui LeClerc şi sunt sigur că e legală cumva de planurile 
lui de a expedia cu vaporul cea de-a doua rachetă la 
destinaţie. Nu prea mă pricep în chestiunile de navigaţie. 

A luat hârtia fără prea multă tragere de inimă, în timp ce 
eu îi spuneam: 

— Pelican e o navă, ştim asta chiar din gura lui LeClerc. 
Bănuiesc că şi celelalte sunt tot nave. 

— Pelican - Ţakishamaru 20007815, a începui să citească 


236t. 

Griffiths. Takishamarii e un nume de navă japoneză, fără doar 
şi poate. L'mkiang - Hawetta 10346925. Probabil că toate 
sunt nume de nave. Toate sunt împerecheate. Ei, dar astea 
ce-ar putea să-nsemne? Cifrele, mereu sunt câte opt cifre. 
(Devenea interesat.) Ore ar putea să însemne nişte ore. 2000 
ar putea fi opt seara, nici una din cele patru cifre nu trece de 
douăzeci şi patru. Dar al doilea grup de câte patru, trece. Un 
soi de referinţe. Vasăzică nave? Ce fel de referinţe... 

A lăsat fraza neterminată, am văzut cum i se mişcă 
buzele, şi deodată a spus încet: 


— Cred că m-am prins. Nu. sunt sigur că m-am prins. 
2000, înseamnă douăzeci virgulă zero-zero. Latitudine 
douăzeci de grade sud. 7815 înseamnă 78.15 longitudine 
estică. Împreună dau o poziţie situată la mai puţin de optzeci 
de kilometri de aici. 

A studiat hârtia în tăcere preţ de aproape un minut, în 
timp ce eu mă uitam peste umăr, să văd dacă nu cumva se 
apropia de noi LeClerc, întrucât nu l-am zărit, am conchis că 
aştepta veşti, de pe Neckar privind ajungerea cu bine a 
rachetei la ţintă. 

— Toate sunt valori de latitudine şi longitudine, a spus 
Griffiths în sfârşit. Mi-e greu să fiu sigur fără o hartă, dar mai- 
mai c-aş băga mâna-n foc că, dacă poziţiile acestea ar fi 
reprezentate grafic, ele ar descrie o curbă la nord-est de aici, 
către o poziţie din largul coastelor chineze sau taiwaneze. Imi 
închipui că aceste nave - mai exact, perechi de nave - sunt 
localizate în aceste poziţii. De asemenea, îmi imaginez că ele 
ar avea datoria de a escorta nava care transportă racheta, 
sau de a veghea ca drumul să fie liber. Presupun că LeClerc 
şi-a luat măsuri de precauţie împotriva descoperirii premature 
a faptului că racheta a fost furată. 

— Crezi că navele alea sunt înarmate? am întrebat eu. 

— Foarte improbabil. (La vârsta lui destul de înaintată, era 
un om de o inteligenţă incisivă, cu o minte pe măsura vorbirii 
lui tăioase.) Armele ar trebui să fie ascunse, nu ţinute la 
vedere, şi în felul ăsta nu s-ar putea măsura cu vreun vas 
militar de căutare, singurul tip de navă de care s-ar putea 
teme. 

— N-ar putea să fie nişte nave echipate cu radar, care să 
cerceteze suprafaţa mării pe o rază de o sută de kilometri în 
jur, poate chiar mai mult? 

— Posibil. S-ar putea să fie aşa cum zici. 

— Dar nava care va transporta racheta n-ar putea avea ea 
însăşi echipament radar? 

Căpitanul Griffiths mi-a dat înapoi hârtia. 

— Nu, a spus el categoric. LeClerc e genul de om care 
reuşeşte întotdeauna fiindcă îşi ia măsuri de precauţie com- 
plexe, aproape până la limita ridicolului. Aproape, aş zice. 
Această hârtie nu-ţi e de nici un folos, chiar dacă ai putea să 


acţionezi în baza celor scrise acolo. în mod cert, acelea sunt 
nişte nave de ecranare, care vor călători la câţiva kilometri în 
faţa şi în spatele navei care poartă racheta. în diferite puncte, 
ele vor transfera aceasta navă unei alte perechi, fiindcă dacă 
aparatele de observare aeriană ar vedea aceleaşi două nave 
înaintând câteva zile la rând în aceeaşi direcţie, păstrându-se 
la aceeaşi distanţă, s-ar putea naşte suspiciuni. 

— Dar, o clipă, căpitane, mintea mea... aproape că mi-a 
stat în loc. (Nu glumeam în privinţa asta, căldura soarelui plus 
faptul că de rănile mele nu se mai ocupase nimeni de când 
fusesem bumbăcit în cazemată îmi dădeau o senzaţie de 
ameţeală continuă.) Da, dar ce s-ar întâmpla dacă şi-ar face 
într-adevăr apariţia o navă militară sau un avion. Poţi să le 
detectezi cu radarul, dar nu poţi să le dobori. Ce-ar face 
atunci nava cu racheta? 

— S-ar scufunda, a spus simplu căpitanul. Pentru că ar fi 
vorba de un submarin, nu se poate altfel. Măreşte trapa de 
încărcare şi practic orice submarin cunoscut ar putea să 
transporte Cruciatul la prova, în compartimentul pentru 
torpile. Navele de ecranare i-ar permite să se deplaseze la 
suprafaţă, cu viteză maximă. La o adică, se scufundă şi-şi 
continuă drumul la viteză mult mai mică. Dar o să ajungă 
acolo. O sută de nave ale marinei militare dotate cu sonare ar 
putea să caute vreme de un an şi n-ar putea să localizeze un 
submarin solitar, rătăcit în Pacific. Cred că poţi să iei drept 
sigur, Bentall, că dacă racheta părăseşte insula, n-o s-o mai 
vedem niciodată. 


238t. 

— Mulţumesc foarte mult, căpitane Griffiths. 

Fără îndoială, rostise adevărul final în privinţa asta. M-am 
ridicat cu mare greutate în picioare, ca un bătrân care se 
străduieşte pentru ultima oară să-şi părăsească patul de 
moarte, am rupt hârtia în bucățele mici, pe care le-am 
împrăştiat în iarba rară, arsă de soare. M-am uitat în direcţia 
cazematei şi am văzul câteva siluete apărând din spatele 
clădirii. în largul mării, Fleck îşi făcea intrarea prin trecătoarea 
din recif. 


— Încă o rugăminte, căpitane Griffiths. Când LeClerc se 
întoarce, întreabă-l dacă poţi să rămâi afară împreună cu 
oamenii din subordine pentru restul zilei, la aer curat, în loc 
să vă coaceţi în barăcile alea din tablă ondulată. E posibil ca 
în curând să înceapă pregătirea pentru transport a celeilalte 
rachete - am arătat spre lăzile din oţel lungi de şase metri, cu 
cadre de susţinere încorporate - şi ai putea să-i sugerezi că în 
felul ăsta ar avea nevoie doar de un singur paznic care să 
aibă grijă de voi, în loc de patru sau cinci, câţi ar fi nevoie să 
păzească uşile şi ferestrele dacă aţi fi încuiaţi în barăci, 
eliberând astfel mai mulţi oameni pentru muncă. Dă-i 
cuvântul tău că nu vor fi nici un fel de necazuri. Dacă testul a 
mers bine, o să fie bine-dispus şi s-ar putea să-ți 
îndeplinească solicitarea. 

— De ce vrei asta, Bentall? m-a întrebai el cu o voce în 
care antipatia se făcea din nou simțită. 

— Nu vreau ca LeClerc să mă vadă vorbind cu dumneata. 
Dacă vrei să trăieşti, fă cum îţi spun. 

Am plecat într-o doară, ca să inspectez stricăciunile 
provocate platformei de lansare de câtre rachetă. Două 
minute mai târziu, i-am văzut cu coada ochiului pe LeClerc şi 
Griffiths vorbind, după care LeClerc şi Hewell s-au îndreptat 
spre mine. LeClerc avea o expresie aproape jovială, aşa cum 
ar trebui să arate un om când îşi vede împlinit visul cel mai 
drag. 

— Vasăzică, n-ai defectat-o până la urmă, nu-i aşa 
Bentall? 

Era limpede că nu voia să mă simt stânjenit arătându-mi 
prea multă recunoştinţă pentru treaba făcută. 

— Nu, n-am defectat-o. (Dar am s-o defectez pe cealaltă, 
domnule LeClerc, o. Doamne, ce-am s-o mai aranjez pe 
cealaltă!) A reuşit? 

— Complet. Direct la ţintă... după o mie şase sute de 
kilometri. Bun. Bentall, apucă-te s-o termini pe cealaltă. 

— Vreau s-o văd mai întâi pe-domnişoara Hopeman. 

A încetat brusc să mai fie jovial. 

— Am spus s-o termini, şi asta ai să faci. 


— Mai întâi vreau s-o văd pe domnişoara Hopeman. Cinci 
minute. Doar atât, îţi promit. Ori asta, ori îţi cablezi singur 
blestemata de rachetă. O să-ţi ia timp berechet, te asigur. 

— De ce vrei s-o vezi? 

— Nu-i treaba ta! 

S-a uitat la Hewell, care a încuviinţat din cap abia 


perceptibil. 
— Prea bine. Dar cinci minute. Numai cinci minute. Ai 
înţeles? 
l-a dat cheia unui paznic şi ne-a făcut semn că putem 
pleca. 


Paznicul a descuiat uşa arsenalului şi m-a lăsat să intru. 
Am închis uşa după mine, fără să-mi fac griji dacă îi rănisem 
simţămintele. 

Camera era aproape scufundată în întuneric, având 
jaluzelele trase. Marie stătea întinsă într-un pat din colţ, 
acelaşi în care dormisem şi eu de dimineaţă. M-am dat mai 
aproape şi m-am lăsat în genunchi lângă ea. 

— Marie, am spus eu încet. (Am clătinat-o de umăr cu 
blândeţe.) Marie. Sunt eu, Johnny. 

De bună seamă că dormea profund, fiindcă i-a trebuit 
ceva timp ca să se trezească. In cele din urmă, s-a foit şi s-a 
răsucit sub pătură. Nu vedeam decât pata palidă a feţei şi 
strălucirea ochilor. 

— Cine... cine e? 

— Eu suni, Marie... Johnny. 4 

Nu mi-a răspuns, aşa că am repetat cuvintele. Imi 


240t. 

simţeam faţa, gura şi maxilarele atât de ţepene şi de 
dureroase încât probabil că nu pricepea nimic din mormăitul 
meu. 

— Sunt obosită, a murmurai ea. Sunt sfârşită de oboseală. 
Te rog să mă laşi singură. 

— Îmi pare teribil de rău. Marie. Îţi jur că mi-a venit să mă 
împuşc. (Am crezul că blufează.) 

Neprimind nici un răspuns, am continuat: 

— Ce ti-au făcut, Marie. Pentru numele lui Dumnezeu, 
spune-mi ce ţi-au făcut? 


A murmurat ceva. N-am înţeles ce anume, pe urmă a spus 
cu glas pierit: 

— N-am nimic, pleacă. 

— Marie! Uită-te la mine! 

N-a dat nici un semn că m-ar fi auzit. 

— Marie! Uită-te la mine, Johnny Bentall în genunchi. (Am 
încercat să râd, dar am scos ceva ca un orăcăit de broască, şi 
încă o broască bolnavă de bronşită.) Te iubesc. Marie. De-aia 
le-am armat blestemata de rachetă, de-aia aş fi în stare să le 
armez o sută de rachete, aş face orice, indiferent dacă ar fi o 
faptă bună sau rea, numai să nu ţi se mai întâmple vreodată 
ceva rău. Te iubesc, Marie. Mi-a trebuit tare mult ca să 
înţeleg, dar de-acum ştii la ce să te aştepţi de la un prost ca 
mine. Te iubesc şi dac-o să mai ajungem vreodată acasă, aş 
vrea să mă însor cu tine. Vrei să le căsătoreşti cu mine. 
Marie? Când om ajunge acasă? 

A urmat o linişte lungă, după care a spus încetişor: 

— Să mă căsătoresc cu tine? După ce i-ai lăsat... te rog. 
Johnny, pleacă. Te rog să mă laşi singură. Am să mă mărit cu 
cineva care mă iubeşte, nu cu... S-a întrerupt si a încheiat cu 
un glas răguşii: Te rog. Acum. 

M-am ridicai brusc în picioare şi m-am dus ia uşă. Am 
deschis-o, lăsând lumina să pătrundă în încăpere. Un 
mănunchi de raze de la soarele care apunea lumina palul, 
părul blond si strălucitor împrăştiat pe haina împăturită ce 
ţinea loc de pernă, ochii mari căprui şi faţa palidă şi epuizată. 
M-am uitat la ea îndelung, până când n-am mai suportat s-o 
privesc, n-aş fi putut să vărs mai multe lacrimi pentru martirii 
care erau duşi la rug, era mult prea uşor. M-am uitat la 
singura persoană pe care-am iubit-o vreodată şi, în timp ce 
mă întorceam spre ieşire - Bentall, dur până la capăt, 
nevrând ca Marie a lui să vadă lacrimi în ochii săi - am auzit-o 
şoptind şocată: 

— Dumnezeule, o, Doamne Dumnezeule! Faţa ta! 

— N-are nimic, am spus eu. N-o să mai am nevoie de ea 
prea mult timp. lartă-mă, Marie. lartă-mă. 

Am închis uşa după mine. Paznicul m-a dus direct la 
hangar şi am avut noroc şi eu şi LeClerc, fiindcă nu l-am 
întâlnit în drum. Hewell mă aştepta, împreună cu Hargreaves 


şi Williams, amândoi cu blocnotesurile pregătite. M-am urcat 
în lift fără să mi se mai spună, ceilalţi doi m-au urmat şi am 
început să lucrăm. 

La început am deschis cutia de branşament de pe 
interiorul carcasei exterioare şi am reglat dispozitivele de 
temporizare de pe ceasul rotativ, apoi, după ce m-am 
asigurat că  întrerupătorul manual de pe cutia de 
autodistrugere era blocat în poziţia „Deconectat", am aruncat 
rapid o privire la cealaltă întrerupere a circuitului „sinucigaş" 
întrerupătorul cu solenoid fixat direct deasupra 
temporizatorului. Solenoidul, în mod normal activat când 
curentul parcurgea bobina exterioară, era ținut în loc de un 
arc solid, care, pentru a fi comprimat, necesita o apăsare de 
circa şase sute de grame forță, amănunt aflat de mine în mod 
empiric. Am lăsat cutia deschisă, cu capacul atârnând în jos şi 
asigurat cu două piuliţe-fluture, apoi mi-am îndreptat iarăşi 
atenţia asupra cutiei de autodistrugere. Prefăcându-mă că 
verific comportarea întrerupătorului, am procedat la fel ca la 
prima rachetă: am vârât cu forţa o bucăţică de sârmă între 
capac şi întrerupător. Apoi l-am strigat pe Hewell. 

— Ai cheia de la cutia de autodistrugere? întrerupătorul e- 
nţepenit. 

Mă ostenisem inutil cu sârmuliţa. A spus: 

— Da, o am. Şefu' a zis că ne putem aştepta să aibă şi 
asta aceeaşi problemă. Uite, prinde-o. 

Am deschis capacul, am deşurubat întrerupătorul, m-am 
prefăcut că-l repar, l-am pus la loc şi am înşurubai braţul 


242, 
basculant. Numai că, înainte de a-l aşeza la loc l-am întors cu 
180*, astfel încât lamelele de alamă să fie în poziţie inversată. 
întrerupătorul era atât de mic iar mâinile mele îl acopereau 
aproape în întregime, încât nici Hargreaves, nici Williams n-au 
văzut ce fac. Nici n-ar fi avut motive să se aştepte la vreo 
neregulă, fiindcă era exact acelaşi lucru pe care mă văzuseră 
că-l făcusem la cealaltă cutie de autodistrugere. Am pus 
capacul la loc şi am împins pârghia în poziţia de siguranţă. lar 
acum, cutia de autodistrugere era armată, aşteptând numai 
închiderea întrerupătorului cu solenoid ca să închidă circuitul 


„sinucigaş". în mod normal, întrerupătorul putea fi închis prin 
semnal radio, prin apăsarea bulonului SEDAS de pe consola 
de lansare. Dar mai putea fi acţionat şi manual... 

l-am spus lui Hewell: 

— Gata, uite cheia. 

— Ei stai, nu te grăbi, a mărâit el. 

A făcut semn să fie coborât liftul, a urcat până la uşa 
deschisă şi mi-a luat cheia. Apoi a încercat întrerupătorul 
cutiei, verificând că nu putea fi împinsă mai mult de jumătate 
de cursă spre poziţia „Armat", 1-a lăsat să revină în poziţia de 
siguranţă, a dat din cap aprobativ, a băgat cheia în buzunar şi 
a spus: 

— Cât mai durează? 

— Vreo două minute. Mai am reglajul final al ceasului şi 
punerea la loc a capacelor. 

Liftul a coborât din nou, Hewell s-a dat jos şi, în timp ce 
urcam, le-am murmurat lui Hargreaves şi Williams: 

— Să nu mai scrieţi nimic. 

Zumzetul motorului electric mi-a acoperit cuvintele şi nu 
mi-a venit deloc greu să vorbesc fără să-mi mişc buzele, căci 
partea stângă a feţei mele era acum atât de umflată încât, 
oricum, mi-ar fi fost imposibil s-o mişc. 

M-am aplecat în cadrul uşii, având în mână şnurul pe care- 
| rupsesem de la jaluzea. Ca să leg un capăt al şnurului de 
solenoid mi-ar ti luat poate zece secunde în mod normai, dar 
mâna îmi tremura atât de rău, vederea şi coordonarea 
mişcărilor erau atât de proaste încât a durat aproape doua 
minute. Pe urmă m-am îndreptat de spate şi am început să 
închid uşa cu mâna stângă. în vreme de şnurul îmi trecea 
printre degetele dreptei. Când a mai rămas doar un spaţiu de 
zece centimetri între uşă şi carcasa exterioară a rachetei, m- 
am uitat cu atenţie înăuntru şi vigilentul Hewell trebuie să fi 
avut impresia că îmi ţineam mâinile într-o parte şi alta a 
mânerului uşii, încercând să-i micşorez rigiditatea. Mi-a luat 
doar trei secunde să înfăşor o dată şnurul pe mânerul interior 
şi să fac două noduri, după care am închis uşa. am răsucit 
cheia şi mi-am încheiat treaba. 

Primul om care avea să deschidă uşa aia mai mult de zece 
centimetri, cu o putere mai mare de şase sule de grame-forţă, 


va declanşa detonarea încărcăturii sinucigaşe, transformând 
racheta în bucăţi. Dacă şi combustibilul solid exploda prin 
influenţă, aşa după cum bănuia doctorul Fairfield, sărea în aer 
şi persoana respectivă, împreună cu tot ce se afla în jur pe o 
rază de aproape un kilometru. Şi într-un caz şi-n celălalt, 
speram ca omul care o va deschide să fie LeClerc în 
persoană. 

Liftul s-a lăsat jos şi am coborât obosit pe pământ. Prin 
uşile deschise ale hangarului îi vedeam pe savanţi şi o parte 
din marinari şezând sau stând culcaţi in apropiere de țărm, un 
paznic înarmat patrulând la vreo cincizeci de metri de ci. 

— Le-aţi oferit condamnaților ultimele ore de soare? l-am 
întrebai pe Hewell. 

— Mda. Ai terminal toiul? 

— Da. Am arătat cu capul spre grup: Te deranjează dacă 
mă duc şi eu lângă ei? Mi-ar prinde bine şi mie puţin soare şi 
aer curat. 

— Cred că nu-ți trece prin cap să faci vreo prostie? 

— Ce dracu' prostie să mai fac? am întrebat eu plictisit. 
Arăt eu în stare să mai fac ceva? 

— Pe cinstea mea că n-arâţi, a admis el. Poţi să pleci. Voi 
doi le-a spus el lui Hargreaves şi Williams - şeful vrea să vă 
controleze notițele. 

Mi-am croit drum către țărm. Câţiva dintre chinezi se 
chinuiau să ridice lăzile metalice pentru rachetă pe două 
cărucioare, ajutaţi de o duzină de marinari, aflaţi sub amenin- 
tarea armelor. Fleck tocmai amara nava la capătul 


244 

debarcaderului, schoonerul lui arătând chiar mai murdar 
decât mi-l aminteam eu. Pe nisip, căpitanul Griffiths stătea 
ceva mai la o parte faţă de ceilalţi. M-am lungit pe nisip, la 
nici doi paşi de el. cu faţa în jos, sprijinindu-mi capul pe braţul 
drept. Mă simţeam îngrozitor. 

Griffiths a deschis discuţia: 

— Vasăzică, Bentall. s-ar părea că le-ai cablat şi a doua 
rachetă, nu? 

Dacă vorbea mereu cu tonul ăla, n-avea cum să-şi fi făcut 
prea mulţi prieteni. 


— Da, căpitane Griffiths, le-am cablat-o. Şi am făcut-o în 
aşa fel încât primul care-o să deschidă uşa Cruciatului ladului 
o să pună capăt existenţei rachetei. De-aia am lucrat corect la 
prima, acum n-a mai rămas decât una. De asemenea, să ştii 
că erau hotărâți să le împuşte pe dumneata şi pe toţi 
marinarii din baza asta, precum şi s-o tortureze pe 
domnişoara Hopeman. Am amânat prea mult ca să-i împiedic 
să-i facă rău domnişoarei Hopeman. 

A urmat o pauză lungă. Mă întrebam dacă reuşise să-mi 
înţeleagă vorbirea nedesluşită, când mi-a spus pe un ton 
potolit: 

— Imi parc nespus de rău, tinere. N-am să mi-o iert 
niciodată. 

— Pune-ţi doi oameni să stea de pază, i-am spus. Zi-le să 
ne dea de ştire dacă LeClerc, Hewell sau vreunul din oamenii 
lor se apropie. Pe urmă te întorci şi stai aici, privind în largul 
mării. Vorbeşti cu mine cât mai puţin posibil. Nimeni n-o să 
mă vadă vorbind în poziţia asta. 

Cinci minute mai târziu terminam de povestit lot ce-mi 
spusese LeClerc că plănuieşte să facă după ce treceau la 
producţia Cruciatului ladului. După aceea, căpitanul a rămas 
tăcut timp de aproape un minut... 

— Ei bine? am întrebat. 

— Fantastic, a murmurat el. E pur şi simplu de necrezut! 

— Nu-i aşa? E fantastic. Dar c posibil, căpitane Griffiths? 

— Da, e posibil, a spus el fără să ezite. Doamne 
Dumnezeule, e posibil. 

— Aşa m-am gândit şi eu. Deci, eşti de părere că 
„aranjarea" acestei rachete... mă rog, crezi că se justifică? 

— Ce vrei să spui, Bentall? 

— Când or să ducă racheta unde au de gând s-o ducă, am 
spus eu, continuând să vorbesc cu gura spre nisip, n-or s-o 
transporte pe cine ştie ce rampă de lansare izolată. O vor 
duce într-o fabrică, aproape sigur într-un centru industrial 
puternic populat, ca s-o demonteze în vederea examinării. 
Dacă combustibilul asta solid explodează o dată cu TNT-ul, 
nu-mi place să mă gândesc la câte sute de oameni, mulţi 
dintre ei nevinovaţi, or să moară. 


— Mie nu-mi place să mă gândesc câte milioane de 
oameni ar muri într-un război nuclear, a replicat Griffiths pe 
un ton liniştit. Problema justificării nici nu trebuie pusă. 
Singura întrebare e: vor rezista destul bateriile care 
alimentează circuitul sinucigaş? 

— Sunt celule nichel-cadmiu, garantate şase luni, unele 
chiar un an. Uite ce e, căpitane Griffiths. nu-ţi spun toate 
astea doar ca să te pun în temă sau ca să mă aud vorbind. Mă 
doare şi numai să deschid gura. Ţi-am povestit pentru că 
vreau să-i spui totul căpitanului Fleck. Trebuie să coboare la 
țărm dintr-o clipă în alta. 

— Căpitanul Fleck! Blestematul ăla de trădător? 

— Vorbeşte mai încet, pentru numele lui Dumnezeu! 
Spune-mi, căpitane, ştii ce-are să se întâmple cu dumneata, 
cu mine şi cu toţi oamenii dumitale când prietenul nostru 
LeClerc are să plece? 

— Nu cred că trebuie să-ţi spun. 

— Fleck e singură noastră speranţă. 

— Omule, nu mai eşti în toate minţile. 

— Ascultă-mă cu atenţie, căpitane. Fleck e un escroc, un 
nemernic şi un pungaş sadea, dar nu e un monstru 
megaloman. Ar fi în stare să facă orice pentru bani, în afară 
de un lucru: să ucidă. Nu e genul de om. Mi-a spus-o şi îl cred. 
Fleck e singura noastră speranţă. 

Am aşteptai un comentariu, dar întrucât n-a venit nici 
unul, am continuat: 

— Dintr-un moment în altul, trebuie să coboare pe țărm. 


246t. 
Vorbeşte-i. Urlă la el, ameninţă-l cu braţul şi înjură-l pentru că 
e un trădător blestemat, după cum ai zis, aşa cum e şi de 
aşteptat să faci. Nimeni n-o să-ţi dea atenţie în afară de 
LeClerc şi Hewell, care-or să râdă în hohote, atât de amuzant 
o să li se pară. Spune-i ce-ai auzit de la mine: că nu mai are 
mult de trăit, că LeClerc n-o să lase nici un martor indiscret în 
urmă. Ai să afli că LeClerc i-a turnat cine ştie ce gogomănie 
sfruntată despre ce are de gând să facă aici. Poţi să fii sigur 
că LeClerc nu i-a pomenit nici măcar în treacăt de rachetă sau 
despre ce are de gând să facă cu racheta, n-ar fi îndrăznii 


ştiind că Fleck şi echipajul său fac frecvent opriri în Suva şi 
celelalte porturi fijiene, când un cuvânt scăpat din neatenţie 
ar fi compromis întreaga acţiune. Dumneata crezi că LeClerc 
i-ar fi spus adevărul, căpitane? 

— Nu. Ai dreptate, nu şi-ar fi putut permite. 

— A apucat Fleck să vadă rachetele înainte? 

— Fireşte că nu. Uşile hangarului au fost întotdeauna 
închise când a venit aici şi nu i s-a permis să vorbească decât 
cu ofiţerii şi subofiţerii care supravegheau descărcarea 
vasului. Şi-a dat seama, bineînţeles, că e vorba de o chestie 
mare, fiindcă Neckarera de multe ori ancorat în lagună. 

— Aşa deci. Dar o să vadă Cruciatul ladului acum, n-are 
cum să nu-l vadă din locul unde a ancorat acum, la capătul 
digului. Are toate motivele să-i pună lui LeClerc întrebări şi 
înseamnă să mă înşel foarte tare dacă acesta n-o să fie 
dispus să-i vorbească. E visul vieţii sale şi ştie că Fleck n-o să 
apuce să mai spună cuiva despre asta. Fleck s-ar putea să 
mai rămână cu nişte îndoieli în privinţa sorții ce-i este 
rezervată şi, ca să înţeleagă exact cu ce fel de om are de-a 
face, spune-i să se ducă... nu, mai bine zi-i să-l trimită pe 
Henry, secundul lui, căci nu e indicat să se bage de seamă că 
el însuşi lipseşte, să vadă de ce e în stare cu adevărat LeClerc 
al lui. 

l-am descris lui Griffiths amănunţit cum să găsească locul 
pe unde Hewell şi ai lui au străpuns coasta muntelui şi unde 
să găsească peştera cu toţi morţii. 

— Nu m-ar surprinde să se fi adăugat între timp cadavrele 
tinerilor fijieni. Şi mai zi-i să afle dacă staţia radio din casa lui 
LeClerc mai e acolo. După ce-o să se-ntoarcă Henry, Fleck n-o 
să mai aibă nici o îndoială. 

Griffiths n-a spus nimic. Speram numai să-l fi convins, caz 
în care n-aş fi putut încredința misiunea în mâini mai bune, 
era un bătrân şiret şi ager la minte. Nu după mult timp am 
auzit o mişcare în timp ce se ridica în picioare. M-am uitat cu 
coada ochiului şi l-am zărit îndepărtându-se încet. Fleck şi 
Henry, îmbrăcaţi în cele mai bune uniforme albe, tocmai 
coborau din schooner. Am închis ochii. Incredibil, dar am 
adormit. Sau poate că nu era aşa incredibil, căci eram epuizat 


peste măsură, durerile de la cap. faţă, umăr şi trup reunindu- 
se într-un ocean vast de durere. Am dormit. 

Când m-am trezit, la lista mea de dureri s-a mai adăugat 
una. Cineva mă lovea în coaste cu piciorul şi nu încerca să mă 
gâdile. Mi-am sucit capul. LeClerc. Depăşise demult vârsta la 
care se mai pot deprinde măcar nişte reguli de politeţe 
rudimentare. Clipind din pricina soarelui, m-am întors până 
când m-am putut ridica în colul teafăr, apoi am clipit din nou 
când ceva moale mi-a căzut pe faţă, ajungând pe piept. M-am 
uitat în jos. Era un şnur - de jaluzea - făcut ghem. 

— Ne-am gândit că poate-ţi trebuie. Bentall. Nouă nu ne 
mai foloseşte. 

Nici pic tic furie nu se citea pe faţa lui, nici mânia la care 
m-aş fi aşteptat, ci ceva care se apropia de satisfacţie. S-a 
uitat la mine gânditor. 

— Spune-mi, Bentall, chiar ai crezut c-am să trec cu 
vederea peste o posibilitate atât de evidentă, posibilitatea - 
pentru mine mai degrabă-o certitudine - că n-ai ezita să 
delectezi cel de-al doilea Cruciat, când ştiai că nu te mai 
paşte nici un pericol? M-ai subestimat în mod nepermis. 
Bentall, ăsta fiind motivul pentru care ai ajuns în postura asta. 

— Lasă că n-ai fost tu chiar aşa de deştept, i-am spus eu, 
rostind cuvintele rar. (îmi venea greață.) Nu cred c-ai bănuit 
ceva. Dar mi-a scăpat din vedere faptul că în mod cert o să-i 
iei pe Hargreaves şi Williams la întrebări şi-o să-i ameninţi c-ai 
să le ucizi nevestele dacă n-or să-ţi spună tot ce s-a 
întâmplat. l-ai dus în barăci separate şi le-ai repetat 


248t. 
amenințările obişnuite pentru eventualitatea că relatările lor 
nu coincideau. Poate că te subestimez, de fapt. Deci acum ai 
să mă duci într-un loc ferit şi-ai să mă împuşti. Nu prea cred c- 
are să-mi pese. 

— Nimeni n-o să te-mpuşte, Bentall. Nimeni n-are să 
împuşte pe nimeni. Plecăm mâine şi pot să-ţi promit că, în 
momentul plecării noastre, toţi veţi fi în viaţă. 

— Păi da, cum să nu, am replicat eu sarcastic. Câţi ani de 
practică ţi-au trebuit, LeClerc, ca să obţii tonul ăla 
convingător când îţi rosteşti blestematele alea de minciuni? 


— Ai să te convingi mâine. 

— Mereu mâine. Şi cum ţi-ai propus să ne ţii pe toţi 
patruzeci sub control până atunci ? 

Speram ca mintea lui să funcţioneze ca a mea, altfel îl 
trimisesem de pomană pe Griffiths la Fleck. 

— Tu însuţi ne-ai dat ideea, Bentall. Cazemata. Ai spus că 
ar fi excelentă pentru o hrubă de temniţă. Garantată 
împotriva evadării. În plus, vreau ca toţi oamenii mei să fie 
disponibili în noaptea asta pentru ambalarea Cruciatului şi n- 
am nevoie de paznici pentru cei aflaţi în cazemată. (S-a uitat 
la Hewell şi a zâmbit.) Apropo, Bentall, am impresia că între 
tine şi căpitanul Griffiths nu prea încape dragostea. A spus 
câteva lucruri destul de aspre despre faptul că ai acceptat să 
armezi prima rachetă. 

N-am spus nimic, pentru că aşteptam replica asta. 

— Ai să fii încântat să afli că a avut un mic necaz. Nimic 
grav. Am înţeles că i-a intrat în cap să-l muştruluiască pe 
căpitanul Fleck - ca de la englez la englez - pentru activităţile 
lui trădătoare. E de presupus că Fleck a obiectat la obiecțiile 
lui Griffiths. La vârstă, înălţime şi greutate, cei doi lupi de 
mare sunt destul de egali şi dacă Griffiths e un pic mai în 
formă, Fleck cunoaşte mai multe vicleşuguri. Merita să vezi 
bătaia dintre ei. Până la urmă a trebuit să-i opresc, fiindcă îmi 
distrăgea oamenii de la treburile lor. 

— Sper că s-au bătut pân-au leşinat, am mârâit eu. 

LeClerc a zâmbit şi a plecat împreună cu Hewell. Pentru 
ei, lucrurile se desfăşurau excelent. 

Nu şi pentru mine. Capcana a fost descoperită, Griffiths şi 
Fleck s-au luat la bătaie, ultima speranţă s-a dus pe copcă, 
Marie a terminat cu mine, LeClerc învingător pe toată linia iar 
pentru Bentall nu mai rămânea decât un glonţ în ceafă, lucru 
care se putea întâmpla de-acum în orice moment. Mă 
simţeam bolnav, slăbit, epuizat şi înfrânt. Poate că sosise 
momentul să mă dau bătut. M-am răsucit din nou pe burtă şi 
l-am zărit pe Griffiths apropiindu-se. S-a aşezat pe locul unde 
şezuse şi mai devreme. Avea cămaşa murdară şi sfâşiată, era 
zgâriat pe frunte şi un firicel de sânge i se prelingea din colţul 
gurii. 

— Felicitări, am spus eu pe un ton amar. 


— Sunt binemeritate, a replicat el calm. Fleck m-a crezut. 
N-a fost greu să-l conving. Azi-dimineaţă s-a aflat în cealaltă 
parte a insulei şi a găsit un mort - sau ce mai rămăsese din el 
- un fijian, mi se pare, plutind în larg, în apropierea recifului. A 
crezut că-l atacaseră rechinii. Acum nu mai crede aşa. 
Secundul lui a plecat să facă cercetări. 

— Bine, dar...bătaia? 

— LeClerc ieşise din hangar. Ne urmărea cu atenţie, cu 
prea multă atenţie. N-a fost decât o modalitate de a-i risipi 
suspiciunile. (Mi-am ridicat privirea şi am văzut că zâmbeşte.) 
Am reuşit să facem un schimb important de informaţii în timp 
ce ne tăvăleam pe jos. 

— Căpitane Griffiths, am spus eu, pentru asta meriţi o 
navă de război. 

Soarele cobora spre mare. Doi chinezi ne-au adus de 
mâncare, în principal conserve, şi bere. l-am văzut pe alţii doi 
ducându-i pe câţiva dintre ostatici spre cazemată, unde cele 
şapte femei erau încă ţinute, probabil ca un element de 
securitate suplimentar faţă de posibilitatea ca noi să stârnim 
ceva tulburări. Locotenentul Brookman mi-a oblojit din nou 
braţul şi n-a părut prea mulţumit de starea acestuia. Toată 
după-amiaza, chinezii şi cam jumătate din marinari, 
supravegheați îndeaproape de Hewell, au demontat două 
macarale şi le-au aranjat de o parte şi de alta a liniei ferate, în 
pregătirea ridicării Cruciatului în lada metalică amplasată deja 
pe două cărucioare; în tot acest timp m-am gândit la Marie şi 
la singurătatea ei, dacă dormea sau era trează, cum se 


2504 
simţea, dacă se gândea la mine, dacă disperarea ei avea 
măcar jumătate din profunzimea disperării mele. 

Puțin înaintea apusului, Fleck şi Henry au venit în plimbare 
pe plajă, din cealaltă parte a digului. S-au oprit chiar în faţa 
mea, Fleck stând cu picioarele depărtate şi mâinile în şolduri. 
Griffiths 1-a ameninţat cu pumnul, ca să nu încapă nici o 
îndoială în mintea vreunui observator că o nouă dispută 
violentă, verbală sau de altă natură, era pe punctul de a 
începe. M-am rostogolit pe cotul drept, lucrul cel mai firesc 
pentru cineva care aude doi oameni certându-se în 


apropierea sa. Faţa bronzată şi dură a lui Fleck avea o 
expresie sumbră. 

— Henry i-a găsit. (Vocea lui era răguşită de mânie.) 
Unsprezece. Morți. Diavol criminal şi mincinos împuţit! A 
înjurat cu amărăciune şi a continuat: Cerul ştie că am jucat 
dur, dar nu chiar aşa de dur. Mi-a spus că erau prizonieri, că 
urma să-i găsesc mâine ca din întâmplare şi să-i duc înapoi în 
Fiji. 

Am intervenit: 

— Crezi c-o să mai fie vreun mâine pentru tine, Fleck? Nu 
vezi paznicii înarmaţi de pe dig, pândind ca nu cumva s-o 
ştergi cu nava ta cu tot? Nu-ţi dai seama că va trebui să 
urmezi aceeaşi cale ca şi noi ceilalţi? Nu poate să lase în urmă 
pe nimeni care-ar putea vorbi. 

— Ştiu. Dar în noaptea asta, cel puţin, n-am să păţesc 
nimic, pot să dorm pe schoonerul meu. Un vas de cabotaj, 
Grasshopper, cu un echipaj format din cei mai criminali dintre 
asiaticii Pacificului, vine mâine în zori. Trebuie să-i pilotez 
printre recifuri. 

Cu toată supărarea lui, Fleck îşi juca bine rolul, 
gesticulând violent din două-n două vorbe. 

— Care-i rostul cabotorului? am întrebat. 

— Păi, nu-i clar? a replicat Griffiths. O navă mare nu se 
poate apropia de debarcader, unde apa n-are decât vreo trei 
metri adâncime, şi chiar dac-ar putea să încarce racheta pe 
puntea pupa a lui Fleck, vasul lui n-are o macara suficient de 
puternică pentru transbordarea pe un submarin. Pariez că 
acest cabotor are o bigă de marfă supradimensionată. 

— Da, are. Submarine? Ce... 

— Vorbim mai încolo, l-am întrerupt eu. A găsit Henry 
staţia? 

— Nu, a răspuns însuşi Henry, lugubru ca-ntotdeauna. Au 
făcut să se prăbuşească tavanul la celălalt capăt al tunelului, 
şi aşa l-au închis. 

lar mâine, mi-am zis eu. Or să ne înghesuie pe toţi pe la 
capătul ăsta al tunelului, pe care-o să-l închidă astfel complet. 
Poate că LeClerc n-a minţit când a spus că n-o să ne împuşte, 
înfometarea nu e la fel de rapidă, dar e la fel de eficace. 


— Ei bine, Fleck, am spus eu, cum îţi place? Ai o fată la 
Universitatea California din Santa Barbara, imediat lângă una 
dintre cele mai mari baze de rachete balistice 
intercontinentale din lume. Baza Vanderberry a Forţelor 
Aeriene, o ţintă prioritară pentru o bombă de hidrogen. 
Asiaticii năvălind în ţara ta adoptivă. Australia. Toţi morţii 
ăia... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, taci din gură! Avea 
pumnii încleştaţi şi pe faţa lui se luptau teama, disperarea şi 
mânia. Ce vrei să fac? 

l-am spus ce vroiam să facă. 

Când soarele a atins linia orizontului, paznicii au venit 
după noi şi am fost conduşi la cazemată. în timp ce intram, 
m-am uitat înapoi şi am văzut nişte reflectoare aprinzându-se 
în afara hangarului. LeClerc şi oamenii lui aveau să lucreze 
toată noaptea. Lasă-i să lucreze. Dacă Fleck se descurca, nu 
era exclus ca racheta să nu ajungă niciodată la destinaţie. 

Dacă Fleck se descurca. 


252t. 


CAPITOLUL 12 
Sâmbătă 3 a.m. - 8 a.m. 


M-am trezit în întunericul nopţii. Dormisem patru, poate 
chiar şase ore, nu-mi dădeam seama, nu ştiam decât că nu 
mă simţeam deloc mai bine după asta: căldura din acea 
anticameră etanşă a cazematei era apăsătoare, aerul era 
încărcat şi urât mirositor, iar fabricanţii de saltele n-au de ce 
să se teamă din partea fabricanţilor de beton. 

M-am ridicat ţeapăn în capul oaselor şi, fiindcă singurul 
lucru care-mi mai rămăsese era o rămăşiţă de mândrie, n-am 
urlat cât m-au ţinut bojocii când, din nebăgare de seamă, mi- 
am sprijinit o parte din greutate pe mâna stângă. N-a lipsit 
mult, totuşi. Mi-am rezemat umărul teafăr de perete şi cineva 
s-a foit lângă mine,, 

— Eşti treaz, Bentall? Era căpitanul Griffiths. 

— Înî. Cât e ceasul? 

— E puţin după ora trei dimineaţa. 

S-a făcut trei! Căpitanul Fleck promisese să-şi facă treaba 
până cel târziu la miezul nopţii. De ce nu m-ai trezit, 
căpitane? 

— Păi, de ce să te trezesc? 

Într-adevăr, de ce? Doar aşa, ca să pot înnebuni de 
îngrijorare, d-aia. Singurul lucru cert era că nici eu, nici 
altcineva nu putea să facă nimic pentru a ieşi din lecui acela. 
După ce-am fost Încuiați 1 înăuntru, preţ de o jumătate de 
oră, eu, Griffiths şi Brookman am căutat la lumina chibriturilor 
vreo fisură măcar în pereţii sau uşa acelei anticamere, o 
întreprindere de un optimism fără speranţă, când te gândeai 
că zidurile acelea fuseseră construite din beton armat, menite 
să suporte impactul brusc şi violent al multor tone de 
presiune atmosferică. Dar a trebuit s-o facem. Am găsit ceea 
ce ne aşteptam: nimic. 

— Nici un sunet, nici o mişcare afară? am întrebat. 

— Nimic, dar absolut nimic. 


— Ei bine, am spus eu cu amărăciune, ar fi fost păcat să- 
mi stric recordul excelent pe care l-am stabilit. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că fiecare lucruşor nenorocit de care m- 
am ocupat în misiunea asta blestemată a ieşit complet 
aiurea. Când e vorba de consecvență pură, poţi să te bazezi 
pe Bentall. E prea mult să mai speri în vreo schimbare la 
ceasul ăsta târziu. Am clătinat din cap în întuneric. Trei ore 
peste termenul stabilit. Cel puţin trei ore. Ori a încercat şi l-au 
prins, ori l-au închis şi pe el, ca măsură de precauţie. Şi-aşa 
nu mai contează acum. 

— Eu cred că mai e o şansă, a spus Griffiths. Cam din sfert 
în sfert de oră, câte un om de-al meu s-a urcat pe umerii unui 
camarad ca să se uite afară prin grilajul de ventilaţie. N-a 
văzut nimic interesant, fireşte, dealul într-o parte şi marea în 
cealaltă. Dar chestia e că aproape toată noaptea a fost lună 
plină. Lui Fleck i-a fost imposibil să părăsească nava 
neobservat. Mai are timp să profite de şansă. 

— Aproape toată noaptea, ai spus. Aproape? 

— Păi, a fost o perioadă întunecată, de vreo jumătate de 
oră, în jur de unu, a admis el fără tragere de inimă. 

— N-ar fi avut nevoie de o jumătate de oră, ci de numai 
cincisprezece minute, am replicat eu cu asprime. N-are nici 
un rost să ne amăgim. 

Oricum, nu mai avea nici un rost. Mă aşteptasem la prea 
mult. Să mă aştept ca el să se strecoare neobservat de pe 
navă, pe lună plină, cu o santinelă pe dig şi o mulţime de 


2545 

oameni muncind la lumina reflectoarelor, la mai puţin de o 
sută de metri distanţă, parcă însemna să sper prea mult. Dar 
să mă aştept ca, după aceea, el să ajungă nevăzut la baraca 
lui Griffiths, unde se afla panoul cu chei, la nici cincizeci de 
paşi de hangar, să fure cheile, s-o elibereze pe Marie din 
arsenal şi apoi să ne elibereze pe toţi, ei bine, asta însemna o 
speranţă mult prea exagerată. Dar fusese singura urmă de 
speranţă pe care o avusesem şi se ştie cu câtă înverşunare se 
agaţă înecatul de ultimul pai. 


Timpul s-a scurs cu încetineală de melc, noaptea părea 
nesfârşită, dar, cu toate astea, era o noapte care avea să se 
sfârşească mult prea repede. Nu cred că a dormit cineva, căci 
ne aştepta o lungă perioadă de odihnă. Savanţii şi soțiile ler 
au sporovăit în şoaptă mai tot timpul, şi mi-am dat seama 
aproape şocat că n-aş fi fost în stare să recunosc nici una din 
acele femei, dacă le-aş mai fi întâlnit, fiindcă nu le văzusem 
niciodată la lumina zilei. Aerul devenea din ce în ce mai viciat, 
respiraţia în atmosfera aceea urât mirositoare devenea de-a 
dreptul dureroasă, era tot mai cald şi sudoarea îmi picura de 
pe faţă, mi se prelingea pe braţe şi pe şira spinării. Din când 
în când, câte un marinar era ridicat ca să arunce o privire pe 
grilajul de ventilaţie şi; de fiecare dată, raporta acelaşi lucru: 
lună plină. 

De fiecare dată, dar până la ora patru. Nici n-a ajuns cu 
ochii la nivelul grilajului, că marinarul a şi strigat: 

— Luna a dispărut. Afară e întuneric beznă. Nu văd... 

N-am mai apucat să aud ce nu vedea. De afară s-au auzit, 
în succesiune rapidă, un zgomot de paşi grăbiţi, o lovitură 
puternică, apoi un zăngănit metalic în timp ce cineva bâjbâia 
să nimerească gaura cheii. Apoi, după un clinchet sonor, uşa 
s-a deschis brusc şi aerul răcoros şi înmiresmat al nopţii a 
inundat încăperea. 

— Fleck? a rostit încet Griffiths. 

Fleck în persoană. Scuze pentru întârziere, dar... 

Domnişoara Hopeman, l-am întrerupt eu. Ai adus-o? 

Din păcate, nu. Cheia de la arsenal n-a fost pe panou. Am 
vorbit cu ea prin zăbrelele ferestrei, mi-a spus să-ţi dau asta. 

Mi-a întins o foaie de hârtie. 

— Are cineva un chibrit? am întrebat. Vreau... 

— Nu e urgent, a spus Fleck. L-a scris în după-amiaza 
asta, a aşteptat o şansă ca să... (S-a întrerupt.) Haide, n-avem 
timp de pierdut. Luna aia blestemată n-o să stea toată 
noaptea ascunsă după nori. 

— Are dreptate, să ştii, a spus Griffiths. Afară, toată 
lumea, a ordonat el cu glas reţinut. Nici o vorbă să nu 
scoateţi. Mergeţi direct spre faţa dealului, după care o să-l 
traversăm. Aşa-i cel mai bine, nu, Bentall? 


— Da, aşa-i cel mai bine, am confirmat eu, vârând biletul 
în buzunarul cămăşii, după care m-am dat la o parte ca să-i 
las pe ceilalţi să iasă afară. (M-am uitat cu atenţie la Fleck.) 
Ce-ai acolo? 

— O puşcă. (S-a întors şi a rostit ceva încetişor şi doi 
bărbaţi au apărut pe după colţul clădirii, târându-l pe un al 
treilea.) Asta-i omul de pază lăsat de LeClerc. A lui e puşca. A 
ieşit toată lumea? Bun. Krishna, înăuntru cu el. 

— Mort? 

— Nu cred. 

Fleck nu părea îngrijorat de nici una dintre variante. S-a 
auzit dinăuntru cum ceva este trântit fără menajamente pe 
podeaua de beton şi cei doi indieni au ieşit afară. Fleck a 
închis uşa cu băgare de seamă şi a încuiat-o. 

— Hai, mai repede, a şoptit Griffiths cu nerăbdare. E 
timpul să plecăm. 

— Luaţi-o înainte, am spus eu. Eu mă duc s-o scot pe 
domnişoara Hopeman din arsenal. 

Ajunsese deja la vreo trei metri distanţă, dar s-a oprit şi s- 
a întors la mine. 

— Ai înnebunit? Fleck a zis că n-a găsit nici o cheie. Luna 
aia o să iasă dintre nori din clipă-n clipă. Rişti să fii descoperit. 
N-o să ai nici o şansă. Vino şi nu mai fi aşa de prost. 

— Imi asum riscul. Lăsaţi-mă. 

— Să ştii că e aproape sigur că vei fi văzut, a spus Griffiths 
încet. Dacă te găsesc afară, vor şti că şi noi am ieşit. Şi-o să 
ştie că n-avem decât un singur loc în care să ne ducem. Avem 


256t. 
femei cu noi, până la intrarea în peşteră sunt doi kilometri 
jumate, riscăm să ne taie drumul. De-aici reiese că eşti gata 
să rişti vieţile noastre contra şansei egoiste de una la mie de 
a putea face ceva pentru domnişoara Hopeman. Asta e, 
Bentall? Atât de egoist poţi să fii? 

— Sunt de acord că sunt egoist, am replicat eu în sfârşit. 
Dar nu sunt chiar aşa de rău. Pur şi simplu nu m-am gândit la 
asta. Am să vin cu voi până la punctul la care nu mai riscaţi 
să fiţi interceptaţi. Pe urmă, am să mă-ntorc. Să nu faceţi 
greşeala să-ncercaţi să mă opriţi. 


— Eşti nebun, Bentall, pe bune. (în vocea lui Griffiths se 
simţea atât mânia, cât şi îngrijorarea.) N-ai să faci decât să-ţi 
pierzi viaţa, fără nici un rost. 

— E viaţa mea. 

Am înaintat direct spre coasta dealului, într-un grup 
strâns. Nimeni n-a vorbit, nici măcar în şoaptă, deşi LeClerc şi 
oamenii lui se aflau la aproape un kilometru depărtare. După 
ce-am parcurs vreo trei sute de metri, urcuşul a devenit 
abrupt. Ne îndepărtasem destul de mult, aşa că am cotit spre 
sud şi am început să ocolim baza muntelui. De aici, situaţia 
devenea periculoasă, căci trebuia să trecem prin dreptul 
hangarului şi a celorlalte clădiri ca să ajungem la intrarea în 
peşteră şi, chiar în spatele hangarului, un pinten muntos 
abrupt se înălța peste nivelul înconjurător, forţându-ne să ne 
apropiem la mai puţin de două sute de metri de locul unde 
lucrau LeClerc şi oamenii lui. 

In primele zece minute, lucrurile au mers bine. Luna a 
rămas în spatele norilor mai mult decât am fi avut dreptul să 
sperăm, dar n-avea să stea acolo toată noaptea. Optzeci la 
sută din cer era senin .şi la asemenea latitudini chiar şi 
lumina unei stele era un factor ce trebuia luat în calcul. Am 
pus mâna pe braţul lui Griffiths. 

— Luna o să iasă dintr-o clipă-n alta. La vreo sută de metri 
mai încolo e un şanţ în peretele muntelui. Dacă ne grăbim, 
am putea ajunge. 

Am ajuns, tocmai când luna s-a ivit dintre nori, scăldând 
muntele şi câmpia de la poale într-o lumină albă intensă. Dar 
eram în siguranţă, cel puţin pentru moment. Ridicătura care 
împiedica să fim văzuţi dinspre hangar n-avea nici un metru 
înălţime, dar era de ajuns. 

Acum am putut să observ că Fleck şi cei doi indieni ai săi 
aveau hainele complet ude. L-am întrebat: 

— A trebuit să faceţi o baie înainte să veniţi? 

— Nemernicul ăla de paznic a stat toată noaptea pe dig cu 
puşca-n mână, a mârâit Fleck. Ne ţinea sub ochi. controla să 
nu care cumva să ajungem aproape de staţia radio. A trebuit 
să ne strecurăm pe la celălalt bord. cam pe la unu, când luna 
a intrat în nori. şi să înotăm vreo patru sute de metri de-a 


lungul plajei. Bineînţeles, Henry şi băiatul au mers în direcţie 
opusă. 

Cerusem ca Henry să se ducă direct la peşteră, să ajungă 
repede la încăperea care servise drept arsenal şi să aducă 
înapoi calupuri de amatol, amorse, fitile RDX şi chimice, tot ce 
găsea. Asta dacă mai erau acolo. în mod cert. n-avea să mai 
găsească nici arme. nici muniţie, şi chiar dacă materialele 
explozive nu constituiau un substituent prea grozav pentru 
arme, în lipsă de altceva... 

— N-a fost prea simplu să ajung la chei, a urmat Fleck, şi 
n-am găsit decât două: cele de la uşile de interior şi de 
exterior ale cazematei. Pe urmă am încercat să forţăm uşa şi 
fereastra de la arsenal, ca s-o scoatem pe domnişoara 
Hopeman. Nici o speranţă. Nu mă simt deloc bine din pricina 
asta. Bentall. Dar să ştii c-am încercat, pe onoarea mea. Cred 
că înţelegi însă că nu puteam face nici cel mai mic zgomot. 

— Nu e vina ta, Fleck. Ştiu că ai încercat. 

În tot cazul, am ajuns la cazemată tocmai când ieşea luna. 

Asta a fost norocul nostru. LeClerc lăsase un tip de pază. A 
trebuit să stăm ascunşi două ore bătute pe muchie până s-a 
făcut iar întuneric şi-am putut să-l anihilăm. Am un pistol, la 
fel şi Krishna, dar apa a pătruns prin cârpele cu care le 
înfăşurasem. Oricum nu le-am fi putut folosi. 

— Te-ai descurcat de minune, căpitane Fleck. Şi avem o 
puşcă. Te pricepi să tragi cu ea? 

— N-am eu ochi pentru aşa ceva. O vrei? 

— Ei, pe naiba! în momentul ăsta n-aş fi în stare să trag 


258t. 
nici cu o puşcă cu aer comprimat. M-am întors către Griffiths: 
E vreun trăgător bun printre oamenii dumitale, căpitane? 

—  Se-ntâmplă să fie. Chalmers - a arătat spre 
locotenentul roşcat la al cărui refuz de a răspunde la o 
întrebare un marinar a fost împuşcat - e unul dintre cei mai 
buni trăgători din Royal Navy. [i-ar plăcea să-ţi încerci 
talentul împotriva lor, Chalmers, dacă s-o ivi nevoia? 

— Da, sir, a răspuns domol Chalmers. Mi-ar plăcea. 


Un nor se apropia de lună. Nu era cine ştie ce de capul lui, 
n-avea nici jumătate din mărimea care mi-ar fi convenit, dar 
n-aveam ce face, altul nu se mai vedea prin apropiere. 

— O jumătate de minut, căpitane Griffiths. Pe urmă, o 
luăm din loc. 

— Va trebui să ne grăbim, a spus el îngrijorat. Cel mai 
bine-ar fi să mergem în şir indian. Fleck în frunte, pe urmă 
femeile şi savanții, ca s-o poată rupe la fugă spre peşteră, în 
caz de ceva. Eu şi oamenii mei o să-ncheiem coloana. 

— Chalmers şi cu mine o să fim ultimii. 

— Ca să te poţi face nevăzut şi să cobori la arsenal, la 
momentul oportun, nu-i aşa, Bentall? 

— Haide, am spus. E timpul să plecăm. 

Aproape c-am reuşit, dar Bentall se afla prin preajmă şi 
nimic n-a mers vreodată cum trebuia când Bentall s-a aflat 
prin preajmă. Trecusem cu bine de hangar, unde cele două 
macarale coborau uşor Cruciatul ladului în locaşul lui, şi 
parcursesem două sute de metri când una dintre femei a scos 
un țipăt ascuţit de durere. Am aflat mai târziu că alunecase 
şi-şi scrântise încheietura de la o mână. Am privit înapoi şi i- 
am văzut pe toţi cei aflaţi în spaţiul puternic iluminat din faţa 
hangarului oprindu-se de la treburile lor şi întorcându-se în 
direcţia ţipătului. Nici trei secunde n-au trecut până când au 
început să alerge spre noi, în vreme ce alţii se duceau să-şi ia 
armele. 

— Fugiţi! a strigat Griffiths. Fugiţi cât puteţi de repede. 

— Chalmers, tu rămâi pe loc, am spus eu. 

— Bine, a spus el încet. Rămân pe loc. 

S-a lăsat într-un genunchi, a ridicat puşca, a armat-o şi a 
tras, totul într-o singură mişcare fluentă. Am văzut un norişor 
alb sărind din beton, la doi metri în faţa celui mai apropiat 
dintre chinezi. Chalmers şi-a reglat linia de ochire dintr-o 
singură mişcare rapidă. 

— Am tras prea jos, a spus el fără grabă. Data viitoare n-o 
să mai fie aşa jos. 

Şi n-a fost. La al doilea foc, paznicul din fruntea formaţiei 
a scăpat arma din mâini, apoi s-a prăbuşit în faţă, pe beton. 
Apoi a murit al doilea, al treilea a început să se zvârcolească 
pe jos ca un om cuprins de agonie, şi deodată toate luminile 


din faţa hangarului s-au stins. Cineva tocmai se prinsese de 
faptul că, profilaţi pe betonul inundat de lumină, constituiau o 
ţintă perfectă. 

— Ajunge, a strigat Griffiths. înapoi. Acum or să se- 
mprăştie şi-or să vină spre noi, înapoi! 

Era timpul să ne retragem, fără doar şi poate. O duzină de 
puşti, unele dintre ele fiind carabine automate, deschiseseră 
între timp focul împotriva noastră. Nu ne puteau vedea, era 
prea întuneric, dar ne localizaseră aproximativ după focurile 
de armă ale lui Chalmers şi gloanţele au început să se 
lovească în stânca solidă din preajma noastră, jumătate din 
ele ricoşând înalt în aer. Griffiths şi Chalmers au rupt-o la 
fugă, la fel şi eu, dar în direcţie opusă. Nu vedeam nici o 
şansă să ajung înapoi la arsenal, dar dacă reuşeam totuşi, 
diversiunea constituia o acoperire perfectă ca să forţez 
intrarea în arsenal. Am făcut patru paşi, pe urmă m-am întins 
cât eram de lung pe stâncă, în momentul când ceva m-a izbit 
în genunchi cu o forţă uriaşă. Ameţit, m-am ridicat clătinându- 
mă în picioare, am făcut un pas şi am căzut din nou. Nu eram 
conştient de vreo durere foarte mare, dar piciorul meu refuza 
să mă susţină. 

— Of, fir-ai să fii de tâmpit! (Griffiths a ajuns lângă mine, 
urmat îndeaproape de Chalmers.) Ce-ai păţit? 

— Piciorul. M-au nimerit în picior. 

Nu mă gândeam la picior, nu-mi păsa deloc de picior, 
singurul lucru de care-mi păsa era că ratasem ultima mea 
şansă de a ajunge la arsenal. Marie era acolo, singură. Era în 


260t 

arsenal, aşteptându-mă. Marie ştia că am să vin după ea. Ştia 
că Johnny Bentall era un nătărău patentat, dar mai ştia că n- 
am s-o las în mâinile lui LeClerc. M-am ridicat încă o dată în 
picioare, ajutat de Griffiths, inutil însă, căci piciorul meu era 
paralizat, complet lipsit de putere. 

— Ai asurzit? a urlat Griffiths. Te-am întrebat dacă poţi să 
mergi. 

— Nu. N-am nimic, lăsaţi-mă aici. Mă duc jos, la arsenal. 

Nu mai ştiam ce vorbesc, eram prea năuc ca să pot 
exprima diferenţa dintre dorinţă şi intenţie. 


— Zău că n-am nimic. Trebuie să vă grăbiţi. 

— Of, Doamne! 

Griffiths m-a apucat de un braţ, Chalmers de celălalt şi, 
când târându-mă. când purtându-mă pe sus, m-au cărat de-a 
lungul coastei muntelui. Ceilalţi dispăruseră din vedere, dar 
după un minut Brookman şi încă un marinar s-au întors grăbiţi 
să vadă ce se întâmplase, şi au dat şi ei o mână de ajutor. 
Eram de mare ajutor pentru toată lumea. Jonah Bentall. Veniţi 
cu mine şi eşecul o să vă fie garantat. M-am întrebat vag ce 
făcusem ca să merit un asemenea noroc. 

Am ajuns la peşteră cu o întârziere de aproape trei minute 
faţă de ultimul ajuns acolo. Mi s-a spus asta, dar nu-mi 
amintesc, nu-mi mai amintesc nimic despre ultimii opt sute 
de metri. Mi s-a povestit mai târziu că n-am fi reuşit dacă luna 
n-ar fi ieşit dintre nori, dându-i posibilitatea lui Chalmers să-i 
ţină în loc pe chinezi, împuşcând doi dintre ei în timp ce 
treceau peste ultima creastă. Mi s-a mai spus că tot drumul 
am vorbit de unul singur şi când mă implorau să tac, ca să nu 
fim auziţi de urmăritori, repetam: „Cine, eu? Dar n-am spus 
nici o vorbă!" - foarte jignit şi indignat. Sau cel puţin aşa mi s- 
a spus. Eu nu ţin minte nimic. 

Imi amintesc însă că am intrat în peşteră şi am rămas 
foarte aproape de intrare. Stăteam rezemat de perete şi 
primul lucru pe care l-am văzut a fost un alt bărbat culcat 
lângă mine, cu faţa în jos. Unul dintre chinezi. Era mort. Mi- 
am ridicat privirea şi i-am zărit pe Griffiths, Brookman, Fleck, 
Henry şi un subofiter pe care nu-l cunoşteam, lipiţi de 
peretele de vizavi. Cel puţin, mi s-a părut că erau ei, fiindcă în 
tunel era încă întuneric. Aveau loc destul să se adăpostească. 
Deşi tunelul avea un metru douăzeci lăţime şi doi metri 
înălţime pe toată lungime până-n punctul unde ajunsesem eu. 

Pe ultimele zeci de centimetri, în locul unde Hewell şi 
oamenii lui ieşiseră la suprafaţă, nu avea decât vreo nouăzeci 
de centimetri înălţime şi maxim cincizeci de centimetri lăţime. 
M-am uitat în jur după ceilalţi, dar n-am văzut nimic. De bună 
seamă că fuseseră duşi la vreo sută de metri mai încolo, în 
grota pe care Hewell o săpase pentru depozitarea temporară 
a calcarului dislocat. Am privit afară prin mica deschizătură a 
tunelului, începea să se lumineze de ziuă. 


— De când zăcem aici? am întrebat eu pe neaşteptate. 

Vocea îmi suna în urechi ca gâjâitul tremurat al unui om 
tare bătrân, dar poate că de vină era numai ecoul din peşteră. 

— Cam de o oră. (Ciudat, dar vocea lui Griffiths nu suna 
deloc ca a unui bătrân.) Brookman zice c-o să te faci bine. Ţi-a 
ciobit niţel rotula, atât tot. Într-o săptămână ai să poţi umbla 
din nou pe picioarele tale. 

— Am... am ajuns toţi aici cu bine? 

— Toată lumea a reuşit. 

Sigur, toată lumea a reuşit, numai Marie Hopeman nu. Lor 
de ce să le pese? Ceea ce pentru mine însemna totul, pentru 
ei nu era decât un nume. Marie Hopeman era acolo, singură 
în arsenal, şi n-aveam s-o revăd niciodată, clar nu era decât 
un nume. Nu prea contează atunci când eşti numai un nume. 
lar eu n-aveam s-o mai văd niciodată. Niciodată însemna o 
lungă perioadă de timp. Chiar şi în această privinţă, deşi era 
vorba de fiinţa cea mai importantă pe care o cunoscusem 
vreodată, dădusem greş. Dădusem greş în ceea ce o privea 
pe Marie. lar acum devenise niciodată. Niciodată avea să fie 
întotdeauna. 

— Bentall! m-a atenţionat Griffiths cu asprime. Ce-i cu 
tine? 

— N-am nimic. 

— lar vorbeşti de unul singur. 

— Serios? (Am întins mâna şi l-am atins pe mort.) Ce s-a 
întâmplat? 

— LeClerc 1-a trimis înăuntru. Nu ştiu dac-a crezut c-o să 


262t. 
ne retragem spre celălalt capăt al peşterii sau a fost o 
misiune sinucigaşă. Chalmers a aşteptat până când a intrat în 
tunel şi uite-aşa neam făcut cu două arme. 

— Altceva? într-o oră se pot întâmpla multe. 

— După aia au încercat să tragă în peşteră. Dar, ca să nu 
tragă la întâmplare, trebuiau să stea în faţa intrării. Curând au 
renunţat. Pe urmă au încercat să arunce în aer gura tunelului, 
ca să-l închidă. 

— Era de aşteptat să încerce asta, am spus eu. N-ar fi 
avut prea multă importanţă, fiindcă tot am fi putut să ieşim. 


Ceea ce ar fi vrut ei să facă, dacă le-ar fi ieşit pasienţa, ar fi 
fost să dărâme tavanul tunelului pe o distanţă de vreo sută de 
metri. Asta chiar că ne-ar fi venit de hac. 

M-am întrebat vag de ce mai spuneam lucrurile astea, 
fiindcă nici unul din ele nu mai avea importanţă. 

— Au detonat o încărcătură, deasupra intrării, a continuat 
Griffiths. Nu s-a întâmplat mare lucru. Pe urmă i-am auzit 
izbind cu târnăcoapele, încercau să facă alte gropi pentru 
încărcături explozive. Am aruncat afară două calupuri cu 
amatol amorsa. Cred că au pierdut câţiva oameni. N-au mai 
încercat nimic de genul ăsta pe urmă. 

— Biletul, am spus. Nu le-ai spus despre bilet? 

— Ba le-am spus, cum să nu, a protestat Griffiths 
nerăbdător. l-am spus lui Fleck să lase pe masa telegrafistului 
copia unui fals mesaj radio, unde să scrie: „Confirmare de 
primire: H.M.S. Kandahar porneşte cu viteză maximă spre 
Suva-Vardu. Se aşteptă sosire 8:30 a.m." (Implicaţia ar fi fost 
că Fleck trimisese un SOS prin radio.) l-am spus lui LeClerc că 
o navă militară urmează să vină. N-a vrut să ne creadă, 
zicând că santinela a stat acolo ca să împiedice trimiterea 
unor mesaje, dar Fleck a spus că aceasta adormise. Ş-ar 
putea ca santinela să fie unul dintre cei ucişi, nu ştiu. l-am 
spus că va găsi mesajul pe schooner. A trimis pe cineva să-l 
aducă. LeClerc nu-şi putea permite să-l ignore, căci ar fi 
însemnat că nu-i mai rămăseseră decât trei ore. Chiar mai 
puţin, fiindcă, după cum zice Fleck, căpitanul de pe 
Grasshopper nu va încerca să intre prin strâmtoarea din recif 
înaintea zorilor, dacă nu-l pilotează Fleck. 

— Cred că LeClerc a fost încântat. 

— A fost nebun de furie. Vorbea cu noi de afară şi auzeam 
cum îi tremură vocea de furie. A tot întrebat de tine, dar i-am 
spus că eşti inconştient. A spus că, dacă nu ieşi, o s-o împuşte 
pe domnişoara Hopeman, aşa că i-am zis că eşti pe moarte. 

— Asta cred că 1-a înveselit, am spus eu cu insolenţă. 

— Aşa mi s-a părut, a recunoscut Griffiths. După aia a 
plecat. Probabil că şi-a luat şi oamenii cu el. Nu ştim. 

— Da, a spus cu năduf Fleck. Şi primul care-şi scoate 
capul pe gaura de la intrare se alege cu creierii zburaţi. 


Timpul a trecut. Lumina de la gura tunelului a trecut rapid 
prin toate etapele răsăritului de soare, până când am putut 
zări în sfârşit o pată de albastru decolorat. Soarele era sus pe 
cer. 

— Griffiths! Mă auzi? 

De afară, vocea lui LeClerc ne-a făcut pe toţi să tresărim. 

— Te aud. 

— Bentall e acolo? 

Griffiths a încercat să mă prevină printr-o fluturare a 
mâinii să tac, dar nu l-am băgat în seamă. 

— Sunt aici. Vino şi scoate-mă afară. 

— Am crezut că eşti pe moarte, Bentall. 

Era pentru prima oară când reuşeam să sesizez o undă de 
ranchiună în vocea lui LeClerc. 

— Ce vrei? 

— Pe tine te vreau, Bentall! 

— Sunt aici. Vino şi scoate-mă! 

— Ascultă, Bentall, nu vrei să-i salvezi viaţa domnişoarei 
Hopeman? 

Asta era. Trebuia să mă aştept la această ultimă încercare 
de disperare din partea lui de a-mi forţa mâna. LeClerc voia 
să mă-nhaţe cu orice preţ. 

— Şi pe urmă să ne ai pe amândoi, nu-i aşa, LeClerc? 

Nu mă îndoiam câtuşi de puţin că aşa stăteau lucrurile. 

— Îţi dau cuvântul meu c-am s-o trimit în tunel. 

— Nu-l asculta, m-a avertizat Griffiths cu o şoaptă 
precipitată. De cum o să pună mâna pe tine, o să te 


2641. 
folosească drept momeală ca să mă scoată pe mine sau pe 
altul afară, şi tot aşa. Sau o să vă omoare pe amândoi. 

Ştiam cum avea să se întâmple. LeClerc avea să ne ucidă 
pe amândoi. Nu-l interesau ceilalţi, dar trebuia să ne omoare 
pe amândoi. Pe mine, în orice caz. Dar era un risc pe care 
trebuia să mi-l asum. Poate că nu avea să se debaraseze de 
noi imediat, poate că ne lua la bordul vasului cu care pleca. 
Era o ultimă şansă - era o şansă dintr-un milion, dar era o 
şansă. Asta era tot ce-mi doream. O şansă. Poate că reuşeam 
să o salvez şi pe ea, şi pe mine, şi chiar în timp ce gândul îmi 


trecea prin minte mi-am dat seama că nu voi fi în stare 
niciodată. Nu era nici măcar şansa aia de una la un milion. 
Dar era aşa cum spusese Marie, stăteam pe scaunul electric, 
călăul trăgea comutatorul iar eu continuam să sper. Am spus: 

— În regulă, LeClerc. Vin la tine. 

N-am observat semnalul. Fleck. Henry şi Griffiths s-au 
repezit la mine în acelaşi moment şi m-au țintuit la pământ. 
Câteva secunde m-am zbătut ca un nebun, dar nu-mi mai 
rămăsese destulă putere ca să mă împotrivesc mai mult. 

— Daţi-mi drumul, am şoptit eu. Pentru numele lui 
Dumnezeu, daţi-mi drumul! 

— Uite că nu-ţi dăm drumul, a spus Griffiths. Apoi, vorbind 
mai tare, a zis: în regulă. LeClerc, poţi să pleci. Il ţinem pe 
Bentall aici şi nu-i dăm drumul. Ştii de ce. 

— Atunci voi fi nevoit s-o ucid pe domnişoara Hopeman, a 
rostit cu cruzime LeClerc. Am s-o ucid, mă auzi, Bentall? Am 
s-o ucid. Dar nu astăzi, o să mai dureze un timp. Sau poate că 
până atunci va prefera să se sinucidă. Adio, Bentall. 
Mulţumesc pentru Cruciatul ladului. 

Am auzit zgomot de paşi care se îndepărtau, după care a 
rămas doar liniştea... Cei trei bărbaţi mi-au dat drumul şi 
Fleck a spus: 

— Băiete, să ştii că-mi pare rău, mai mult decât pot spune 
în cuvinte. 

Nu i-am răspuns. Am rămas acolo, pironit. întrebându-mă 
de ce nu venea sfârşitul lumii. Nu după mult timp, m-am 
ridicat cu mult chin în mâini şi-ntr-un genunchi şi am spus: 

— Am să ies de-aici. 

— Nu fi tâmpit. Aia aşteaptă afară. 

Vedeam după expresia de pe chipul lui Griffiths că îşi 
recăpăta prima impresie despre mine, care nu fusese nici pe 
departe atât de favorabilă. 

— Nu-şi poate permite să mai aştepte. Cât e ceasul acum? 

— Aproape şapte. 

— Inseamnă c-a şi plecat. N-ar risca soarta Cruciatului 
pentru a-mi face mie felul. Vă rog să nu-ncercaţi să mă opriţi. 
Am ceva de făcut. 

M-am târât afară prin gura îngustă a tunelului şi am privit 
în jur. Timp de câteva secunde, n-am putut să văd nimic, 


junghiurile dureroase de la rotulă întunecându-mi vederea. Pe 
urmă,- văzul mi s-a limpezit. .Nu era nimeni acolo. Mai exact, 
nici un om în viaţă. 

In apropierea intrării, zăceau trei cadavre: doi chinezi şi 
Hewell. Bineînţeles că Hewell fusese cel care supraveghease 
amplasarea explozibililor pentru aruncarea în aer a gurii 
tunelului, iar explozia calupurilor de amatol îi retezase 
uriaşului jumătate din piept, căci o lovitură mai puţin gravă n- 
ar fi reuşit să-i ia viaţa. De sub cadavrul lui se iţea gura unei 
ţevi de puşcă. M-am aplecat şi am tras-o cu dificultate. Era 
încărcată. 

— E-n regulă, am anunţat eu. Au plecat. 

Zece minute mai târziu, coboram fără grabă către hangar. 
Brookman avusese dreptate, mi-am zis eu posomorât, urma 
să treacă cel puţin o săptămână până când aveam să pot 
umbla ca lumea pe picioarele mele, dar băieţii de la marină 
m-au ajutat cu schimbul, scutindu-mă să car aproape 
jumătate din greutatea personală. 

Am trecut peste ultima creastă care ne separa de câmpie. 
Zona din jurul hangarului părea părăsită. Un mic vas de 
cabotaj tocmai se îndepărta de recif. L-am auzit pe Fleck 
înjurând amarnic şi am văzut de ce: la cincizeci de metri de 
debarcader, din schoonerul lui nu se mai vedeau decât 
catargele şi partea de sus a suprastructurii. LeClerc se 
gândise la toate. 

Toţi vorbeau, încercau să glumească şi să râdă, un râs 
nervos, aproape isteric, dar râs totuşi. Nu erau de condamnat. 


266t. 
Când deasupra ta a plutit umbra unei morţi sigure, care dintr- 
o dată se ridică, nu poţi să rămâi neafectat. încordarea lungii 
nopţi, care pentru femei se prelungise pe mai multe 
săptămâni, se  sfârşise. Teama, groaza şi suspansul 
rămăseseră în urmă, viaţa despre care crezuseră că se 
sfârşise începea din nou. M-am uitat la cei şapte savanţi şi la 
soțiile lor. pe care le vedeam pentru prima oară. îşi zâmbeau 
şi se priveau în ochi. ţinându-se de mână, perechi-perechi. N- 
am mai suportat să-i văd, a trebuit să mă uit în altă parte. Eu 
n-aveam s-o mai privesc vreodată pe Marie în ochi. Dar mă 


plimbasem cândva cu ea. braţ la braţ. O singură dată. preţ de 
vreo două minute. Nu fusese mult. Poate că meritam să ni se 
dea mai mult. 

Numai Fleck părea deprimat şi posomorât, numai Fleck. 
dintre toţi. Şi n-am crezut că era aşa din pricina celor 
întâmplate cu schoonerul lui. Oricum, nu în primul rând. El 
fusese singurul dintre ei care apucase s-o cunoască pe Marie 
şi când spusese că e o fată drăguță, îl insultasem pe nedrept. 
lar fiica lui avea cam aceeaşi vârstă. Fleck era trist, şi cauza 
era Marie. Fleck stătea bine, n-avea de plătit vreun preţ 
pentru activităţile lui anterioare, ca de fiecare dată, avea s-o 
ia de la capăt, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Am ajuns la hangar. Am armat puşca pe care o tineam în 
mâini, rugându-mă ca LeClerc să fi lăsat în urmă vreun pluton 
de ambuscadă - să fi rămas chiar el, de ce nu? - ca să pună 
mâna pe noi după ce vasul care dispărea ne-ar fi făcut să 
credem că au plecat cu toţii. Dar nu era nimeni acolo. Nici în 
celelalte barăci n-am găsit pe nimeni şi nimic, în afară de 
staţiile radio, care toate fuseseră zdrobite, nemaiputând fi 
reparate. Când am ajuns la arsenal, am intrat pe uşa deschisă 
şi m-am uitat la patul gol. Am pipăit haina şifonată care 
slujise drept pernă şi am simţit-o caldă încă. Nu ştiu ce 
instinct m-a făcut s-o ridic şi dedesubt am găsit un inel. Un 
inel simplu din aur, pe care-l purtase pe degetul inelar al 
mâinii stângi. Era verigheta. L-am pus pe degetul mic şi am 
plecat. 

Griffiths a dat instrucţiuni pentru înmormântarea morţilor 
şi apoi el, Fleck şi cu mine am pornit încet către cazemată, 
Fleck luându-şi sarcina să mă ajute să merg. Ne urmau 
îndeaproape doi marinari înarmaţi. 

Cabotorul ajunsese dincolo de recif, cotind către vest. 
Cruciatul ladului şi Marie. Cruciatul ladului, purtând cu el 
ameninţarea a milioane de vieţi distruse, a zeci de mari oraşe 
prefăcute în ţărână, a unui măcel şi a unor tristeţi şi suferinţe 
cum nu-i mai fusese dat omenirii să cunoască de la începutul 
începuturilor. Cruciatul Iadului. Şi Marie. Marie, care privise 
către viitor şi nu găsise nimic acolo. Marie, care spusese 
cândva că într-o bună zi am să mă întâlnesc cu o situaţie în 


care încrederea în propria-mi persoană n-o să-mi mai fie de 
nici un folos. Şi ziua aceea venise. 

Fleck a răsucit cheia în uşa cazematei, 1-a ameninţat pe 
chinezul închis acolo cu pistolul, apoi l-a dat în grija 
marinarilor. Am trecut dincolo de cea de-a doua uşă şi am 
aprins luminile. LeClerc distrusese toate aparatele de emisie- 
recepţie din baza militară, dar nu şi consola de lansare, căci 
nu fusese în stare să ajungă la ea. Oricum, n-ar fi avut motive 
s-o zdrobească fiindcă nu ştia că circuitul de autodistrugere al 
rachetei fusese armat. 

Am traversat încăperea şi, în timp ce mă aplecam să 
pornesc generatorul, buzunarul cămăşii mi s-a desfăcut. 
Atunci am văzut şi mi-am amintit pentru prima oară de 
bileţelul pe care mi-l adusese Fleck. L-am ridicat şi i-am 
netezit îndoiturile. Nu conţinea decât cuvintele: „Te rog să mă 
ierţi, Johnny. M-am răzgândit în privinţa căsătoriei cu tine; 
cineva trebuie s-o facă, altfel o să ai necazuri toată viaţa. P.S. 
Cred că şi eu te iubesc un pic." Pe urmă, în josul paginii: 
„P.P.S. Noi doi şi luminile Londrei." 

Am împăturit biletul şi l-am pus deoparte. Am ajustat 
periscopul de deasupra capului şi am zărit clar nava 
Grasshopper, jos, aproape de linia orizontului, lăsând în urmă 
o dâră de fum negru în timp ce înainta cu hotărâre spre vest. 
Am îndepărtat grilajul de sârmă de pe butonul SEDAS, am 
răsucit butonul alb pătrat cu 180*, apoi am întins mâna şi am 
apăsat butonul „Cuplare". O luminiţă verde s-a aprins. Ceasul 
de siguranţă din interiorul rachetei îşi începuse cursa finală. 


268t. 

Douăsprezece secunde. Douăsprezece secunde aveau să 
treacă din momentul apăsării butonului până când circuitul de 
autodistrugere devenea complet armat. Douăsprezece 
secunde. Am privit în jos la ceasul meu de mână, urmărind 
cursa constantă a secundarului şi întrebându-mă într-o doară 
dacă încărcătura va face să explodeze numai racheta sau, aşa 
cum bănuise Fairfield, avea să se producă o detonare prin 
influenţă a combustibilului solid, făcând să dispară orice urmă 
de rachetă şi de navă. Oricum, nu mai avea importanţă acum. 
Două secunde. M-am uitat parcă orbit în ocularul periscopului, 


nu vedeam decât o ceaţă întunecată, apoi m-am lăsat cu 
toată greutatea pe butonul care comanda distrugerea. 

Cruciatul ladului 2 dispăru de pe faţa pământului. Chiar şi 
de la acea depărtare, violenţa exploziei a fost înfiorătoare: un 
vulcan imens de apă clocotindă care a scufundat într-o clipită 
vasul distrus, apoi o mare coloană de foc şi fum s-a înălţat 
până trei sute de metri pe cerul albastru al dimineţii şi a 
dispărut curând din vedere. Aşa s-a sfârşit Cruciatul ladului. 
Aşa s-a sfârşit totul. 

M-am întors într-o parte, sprijinit de braţul lui Fleck, şi am 
ieşit împleticindu-mă în lumina scânteietoare a unei noi zile. 
Atunci am auzit tunetul greu al exploziei năvălind dinspre 
mare şi reflectându-se de dealul tăcut din apropiere. 


EPILOG 


Un bărbat mărunt şi prăfuit. într-o încăpere mică şi plină 
de praf. Aşa m-am gândit întotdeauna la el: un simplu bărbat 
mărunt şi prăfuit, într-o încăpere mică şi prăfuită. 

Când am intrat, a sărit în picioare, a ocolit grăbit biroul, a 
venit la mine şi, luându-mă de braţul teafăr, m-a ajutat să mă 
aşez pe scaun. Era tratamentul regesc rezervat eroului întors 
acasă. Puteam să pariez că nu mai făcuse niciodată ceva 
asemănător. Prima oară când am văzut-o pe Marie Hopeman 
intrând în încăperea aceea, nici măcar nu s-a deranjat să se 
ridice de pe scaun. 

— la loc, ia loc, băiete. 

Faţa lui cenuşie şi ridată se însufleţise de nelinişte, ochii 
lui verzi pătrunzători oglindeau o îngrijorare pe care omul 
ăsta n-o arătase aproape niciodată. 

— Dumnezeule. Bentall, arăţi îngrozitor. 

În spatele biroului se afla o mică oglindă, murdărită de 
muşte şi acoperită de praf ca toate obiectele din încăpere şi 
din câte puteam să văd, nu exagera deloc. Braţul stâng îndoit 
de la cot, susţinut de o fâşie de pânză neagră, mâna dreaptă 
ţinând bastonul greu cu care mă ajutam la mers, ochii 
injectaţi şi obrajii palizi şi scofâlciţi, cu un văl livid ce se 
întindea de la tâmple până la bărbie, ce mai, dacă intram 
rapid în afaceri, puteam face avere angajându-mă la vreo 


270t. 
casă cu stafii. 

— Aparenţele sunt mai rele decât realitatea, sir. Sunt doar 
obosit, atâta tot. 

Numai Dumnezeu ştia cât eram de obosit, nu apucasem 
să dorm nici două ore în cele două zile necesare ca să ajung 
cu avionul de cursă din Suva. 

— Ai mâncat ceva, Bentall? 

Aş fi băgat mâna în foc că, de când bătrânul Raine 
preluase fotoliul din spatele acelui birou, încăperea cu pricina 


nu mai fusese martoră la asemenea manifestări de 
solicitudine. 

— Nu, sir. Am venit direct aici după ce v-am telefonat de 
la aeroport. Nu mi-e foame. 

— Inţeleg. 

S-a dus la fereastră şi a rămas acolo câteva clipe, cu 
umerii încovoiaţi, cu degetele subţiri împletite la spate, 
privind în jos la reflexia neclară a luminilor pe pavajul umed al 
străzii. Apoi a oftat. A tras perdelele peste ferestrele murdare 
şi prăfuite şi s-a întors la locul lui, cu mâinile împreunate lejer 
pe tăblia biroului. Fără alt preambul, a spus: 

— Aşadar, Marie Hopeman a murit. 

— Da, a murit. 

— Întotdeauna ne părăsesc cei mai buni, a murmurat el. 
Întotdeauna, cei mai buni. De ce n-a putut mai bine să 
dispară un bătrân bun de nimic, ca mine? Dar nu se-ntâmplă 
niciodată aşa, nu? Nici dacă mi-ar fi fost fiică, n-aş fi... (S-a 
întrerupt şi privirea i-a rămas pironită pe propriile mâini.) N-o 
să mai vedem niciodată o persoană ca Marie Hopeman. 

— Nu, sir. N-o să mai vedem niciodată o persoană ca 
Marie Hopeman. 

— Cum a murit, Bentall? 

— Eu am omorât-o, sir. N-am avut încotro. 

— Tu ai omorât-o... (A spus-o de parc-ar fi fost cel mai 
firesc lucru de pe lume.) Am primit telegrama trimisă de tine 
de pe Neckar, precum şi o descriere sumară din partea 
Amiralității, privind cele întâmplate pe insula Vardu. Ştiu că ai 
făcut o treabă extraordinară, dar nu ştiu nimic. Te rog să-mi 
spui tot ce s-a întâmplat. 

l-am povestit tot ce s-a întâmplat. A fost o poveste lungă, 
dar m-a ascultat până la capăt, fără să mă întrerupă, fără să 
pună întrebări. La sfârşit, s-a frecat la ochi cu podurile 
palmelor, apoi şi-a trecut ambele mâini peste fruntea înaltă, 
plină de riduri, şi peste părul cărunt şi rar. 

— Fantastic, a murmurat el. De când sunt în biroul ăsta, 
mi-a fost dat să aud destule poveşti neobişnuite, dar... (S-a 
întrerupt şi, luându-şi pipa şi cuţitaşul, a început să facă 
săpături.) O realizare măreaţă, de-a dreptul măreaţă... dar cu 
ce preţ. Toate discursurile, toată recunoştinţa de pe lume n-or 


să te poată răsplăti pentru ce ai făcut, dragul meu. Şi în 
meseria noastră nu se acordă medalii, deşi am aranjat să 
primeşti o recompensă...hm... specială pentru ceea ce ai 
făcut, şi încă foarte curând. (Un mic tic al colţului gurii, din 
care eu trebuia să ghicesc că zâmbise.) Cred că o să ţi se 
pară...ăâ... zguduitoare. 

N-am spus nimic iar el a continuat: 

— Bineînţeles, aş avea să-ţi spun vreo sută şi una 
întrebări, iar tu ai, nu mă îndoiesc, una sau două întrebări 
incomode despre mica înşelăciune pe care am fost silit s-o 
pun la cale. Dar toate astea pot să aştepte până mâine. S-a 
uitat la ceas. Doamne Dumnezeule, e zece şi jumătate! Te-am 
ţinut prea mult, mult prea mult, ai o faţă de mort. 

— E-n regulă, am spus. 

— Ba nu-i în regulă deloc! (A lăsat pe birou pipa şi 
cuţitaşul şi m-a cercetat atent cu ochii lui ca nişte aisberguri.) 
Am mai mult decât o impresie vagă despre ceea ce ţi s-a 
întâmplat, despre ceea ce ai suferit, nu numai fizic. După 
toate astea, Bentall... mai vrei să-ţi continui activitatea în 
serviciul ăsta? 

— Mai mult ca oricând, sir. (Am încercat să zâmbesc, dar 
nu merita să îndur durerea presupusă de asta, aşa că am 
renunţat.) Mai ţineţi minte ce-aţi spus despre scaunul acela al 
dumneavoastră înainte să plec? Mi-ar plăcea să stau pe el 
într-o bună zi. 

— lar eu sunt hotărât ca aşa să se întâmple, a replicat el 
calm. 


2721. 

— Şi eu sunt hotărât, sir. (Mi-am vârât mâna dreaptă pe 
sub fâşia de pânză, ca să-mi aşez mai bine braţul beteag.) 
Dar asta nu e singura hotărâre pe care o împărtăşim. 

— Nu? 

— Nu. Fiecare dintre noi e hotărât ca celălalt să nu 
părăsească această încăpere în viaţă. (Mi-am scos mâna de 
sub eşarfă şi i-am arătat pistolul meu.) Lugerul de sub 
scaunul dumitale: lasă-l la locul lui. 

Se uita la mine fix, şi gura i se strângea uşor. 

— Ţi-ai pierdut minţile, Bentall? 


— Nu, abia mi le-am regăsit, acum patru zile. M-am ridicat 
cu dificultate în picioare şi m-am dus şchiopătând într-o parte 
a biroului, fără să-l scap din ochi şi ţinând pistolul tot timpul 
îndreptat spre el. Ridică-te de pe scaun. 

— Eşti epuizat, a spus el liniştit. Ai trecut prin mult prea 
multe... 

— L-am izbit peste faţă cu ţeava pistolului. 

— Ridică-te de pe scaun! 

Şi-a şters sângele de pe obraz şi s-a ridicat încet în 
picioare. 

— Lasă scaunul într-o parte. 

A făcut ce i s-a cerut. Lugerul era acolo, într-adevăr, 
susţinut de o clemă elastică. 

— Apucă-l cu degetul mare şi cel arătător de la mâna 
stângă şi ia-l de acolo. De capătul ţevii. Şi lasă-l pe birou. 

Şi de data asta a făcut aşa cum i s-a ordonat. 

— Du-te la fereastră şi întoarce-te cu faţa la ea. 

— Ce naiba mai e şi... 

Am făcut un pas spre el, legănându-mi ameninţător 
pistolul. S-a retras grăbit până când a simţit draperia în 
spatele lui şi s-a întors. Am aruncat o privire către Luger: 
amortizor de zgomot solid, siguranţa deblocată, indicatorul de 
încărcare arătând că magazia de cartuşe era plină. Mi-am 
băgat în buzunar pistolul, am luat Lugerul şi i-am spus să se 
întoarcă cu faţa spre mine. Am cântărit pistolul greu în mână. 

— Vasăzică, asta era răsplata zguduitoare pe care urma 
să o primesc în curând? Un glonţ în stomac trimis de un Luger 
de calibrul 7,65 ar zgudui pe oricine. Numai că n-am fost la fel 
de naiv ca ultimul amărât pe care l-ai omorât în timp ce 
stătea pe scaunul ăla, nu-i aşa? 

A oftat îndelung şi a clătinat din cap, foarte încet. 

— Presupun că ştii ce vorbeşti, Bentall. 

— Din nefericire pentru dumneata, ştiu. la loc. 

Am aşteptat până când a ridicat scaunul de jos şi s-a 
aşezat, apoi m-am rezemat de un colţ al biroului. 

— De cât timp faci jocul ăsta dublu, Raine?- 

— Ce naiba tot vorbeşti tu acolo? a întrebat el obosit. 

— Cred că ştii c-am să te omor, am spus. Cu Lugerul ăsta 
frumuşel, dotat cu amortizor. Nimeni n-o să audă nimic. 


Clădirea e părăsită. Nimeni nu m-a văzut intrând şi nimeni n-o 
să mă vadă ieşind. Or să te găsească mâine dimineaţă, Raine. 
Mort. S-a sinucis, or să spună. L-au doborât responsabilităţile. 

Raine şi-a lins buzele. N-a mai spus că sunt nebun. 

Cred că toată viaţa ta ai trădat, Raine. Naiba ştie cum ai 
scăpat nedescoperit atâta timp, bănuiesc că eşti un om foarte 
şiret, altfel te-ar fi prins cu ani în urmă. Vrei să-mi vorbeşti 
despre asta, Raine? 

M-a privit cu ochii lui verzi, aprinşi parcă de o flacără. N- 
am mai văzut niciodată atâta ură concentrată pe un chip de 
om. N-a scos un cuvânt. 

— Foarte bine, am să-ţi povestesc eu. Am să ţi-o spun ca 
pe o povestioară de ascultat înainte de a merge la culcare. 
Ascultă-mă cu atenţie, Raine, fiindcă este ultima poveste pe 
care-ai s-o auzi înainte de a adormi pentru totdeauna. 
Douăzeci şi cinci de ani ai petrecut în Extremul Orient, Raine, 
din care ultimii ca şef al contraspionajului. Presupun că în tot 
acest timp ai alergat împreună cu iepurii şi ai vânat alături de 
ogari. Numai Cel de Sus poate şti câtă tragedie şi suferinţă ai 
provocat acolo, câţi oameni au murit din pricina ta. Pe urmă, 
acum doi ani, te-ai întors acasă. Dar, înainte de a veni, ai fost 
abordat de către una din puterile în slujba cărora te aflai în 
vreme ce acţionai ca şef al contraspionajului nostru. Ţi-au 
spus că au auzit nişte zvonuri cum că savanții englezi fac 
cercetări preliminare legate de folosirea combustibililor solizi 
ca sursă de energie pentru rachetele militare şi civile. Ţi-au 
cerut să afli tot ce poţi. Ai acceptat. Nu pretind c-aş şti ce ți- 


2745 
au promis, bani, putere, numai bunul Dumnezeu ştie. 

Mi-am dres glasul şi am continuat: 

— Nu pretind nici c-aş şti modul exact în care ţi-ai 
organizat reţeaua de spionaj. Oameni de legătură în Europa 
ţi-a fost simplu să găseşti, iar punctul de transfer al 
informaţiilor s-a aflat la Istambul, unde m-au purtat în cele din 
urmă cercetările mele. Bănuiesc că ai reuşit să obţii 
informaţiile introducând în cadrul institutului de cercetări de 
la Hepworth, locul cu nivelul de securitate cel mai ridicat din 


Marea Britanie, oameni pe care tu însuţi i-ai „verificat" în 
amănunţime, în calitatea oficială pe care o aveai. 

M-am oprit, aşteptând vreun comentariu, dar văzând că 
tace, am continuat: 

— Au trecut câteva luni şi informaţiile s-au acumulat 
treptat, au fost trimise la Istambul şi, de acolo, retransmise în 
Orientul îndepărtat. Numai că predecesorul tău s-a prins de 
ce se petrecea, a bănuit o scurgere de informaţii şi a informat 
guvernul. Ymi închipui că i s-a ordonat să acorde maximă 
prioritate investigării acestei scurgeri. A început să se apropie 
prea mult de adevăr şi avionul lui s-a prăbuşit în Marea 
Irlandei, unde n-a mai fost descoperit niciodată. A fost condus 
până pe aeroport atunci, la Londra. Chiar tu l-ai condus. 
Probabil că i-ai strecurat o bombă cu efect întârziat în valiză - 
bagajele noastre nu sunt controlate de către vamă. Păcat că 
în avionul ăla se mai aflau alţi treizeci de oameni, dar asta n-a 
prea avut importanţă, nu-i aşa, Raine? După asta, ai fost 
promovat în funcţie. Cine-altul putea fi ales, decât un om 
strălucit şi devotat, care-şi petrecuse o viaţă în serviciul 
patriei. Astfel te-ai pomenit în postura fantastică de a trimite 
agenţi în căutarea ta! Bineînţeles, trebuia s-o faci. Unul dintre 
cei trimişi a aflat prea multe. S-a întors aici, în camera asta, 
cu pistolul în mână, ca să te pună în faţa dovezilor sale. N-a 
ştiut despre Lugerul ascuns, nu-i aşa, Raine? Pe urmă ai 
împrăştiat povestea că fusese racolat şi i se ordonase să te 
ucidă. la zi, colonele Raine, cum mă descurc? 

N-a avut de făcut nici un comentariu despre felul în care 
mă descurcam. 

— Acum cei de la guvern au devenit tare neliniştiţi. l-ai 
convins că dificultatea stătea în natura complexă a 
informaţiilor tehnice care erau transmise, şi că numai un 
savant le-ar fi putut înţelege. Agenţii tăi. cei cinstiţi, erau toţi 
buni în meseria lor, dar aveau un singur mare cusur: se 
pricepeau prea bine să afle diverse lucruri. Aşa că, după ce-ai 
indus în eroare guvernul, ai început să cauţi în dreapta şi în 
stânga până când ai dat peste cel mai cretin savant pe care-l 
puteai găsi. Cel cu şansele cele mai mici de reuşită. M-ai ales 
pe mine. Acum îţi înţeleg motivele. Şi ai ales-o şi pe Marie 
Hopeman. Ai încercat să mă convingi că era un agent de 


calibru, dură, capabilă şi foarte experimentată. Nu era nimic 
din toate astea. N-a fost decât o fată drăguță, frumoasă la 
faţă şi la trup. având un talent actoricesc considerabil, care o 
făcea ideală pentru rolul pasiv şi puţin pretenţios de primire şi 
transfer a informaţiilor, fără să trezească suspiciuni. Dar asta 
a fost singura ei calitate. Nici o inteligenţă sclipitoare, nici o 
inventivitate debordantă, şi, cu siguranţă, nici cruzimea 
psihică sau tăria fizică esenţiale pentru reuşita în această 
meserie. 

Am mai făcut o pauză, ca să-mi trag sufletul, apoi am 
continuat: 

— Deci, ne-ai trimis pe amândoi în Europa, ca să aflăm ce 
putem despre scurgerea aceasta de informaţii. De bună 
seamă, ai fost convins că, dacă exista pe lume vreo pereche 
care să nu afle nimic, aceştia erau Marie Hopeman şi cu mine. 
Dar ai comis o greşeală, colonele Raine. Mi-ai verificat 
inteligenţa şi inventivitatea şi ai crezut că n-ai de ce să te 
temi în privinţa asta. Numai că ai neglijat să verifici celelalte 
aspecte: tăria şi cruzimea. Sunt rezistent şi pot să fiu complet 
lipsit de milă. Ai să te convingi când am să apăs pe trăgaci. 
Nu mă dau în lături de la nimic ca să termin ce-am început. 
Am început să aflu diverse lucruri, mult prea multe lucruri. Ai 
intrat în panică şi ne-ai chemat la Londra. 

Colonelul Raine n-a reacţionat în nici un fel la toate cele 
spuse de mine. Ochii lui verzi m-au privit fără să clipească tot 
timpul. Aştepta, aştepta o şansă. Ştia că sunt bolnav şi foarte 
obosit. O mişcare greşită, o reacţie întârziată şi s-ar fi repezit 


276t. 
asupra mea ca un tren accelerat, iar după cum mă simţeam 
eu în seara aia, n-aş fi fost în stare să mă lupt nici cu un 
ursuleţ de pluș. 

— Din pricina activităţilor mele, am continuat eu, 
scurgerea de informaţii a încetat, practic. Prietenii tăi orientali 
erau îngrijoraţi. Dar aveai şi alte atuuri pregătite în mânecă, 
nu-i aşa, colonele Raine? Cu câteva luni înainte ca guvernul 
să organizeze o bază de testări pentru Cruciatul ladului pe 
insula Vardu. Asigurarea securității era esenţială şi, 
bineînţeles, tu răspundeai de toate aranjamentele privind 


securitatea. Tu ai pus la cale, împreună cu profesorul 
Whiterspoon, să se interzică accesul vizitatorilor pe insulă 
dintr-un motiv perfect valabil şi nevinovat; tu ai aranjat ca 
savanții şi soțiile lor să fie trimişi în Australia fără să se nască 
suspiciuni; tu ai aranjat să i se acorde autorizaţie de 
securitate căpitanului Fleck - Doamne, cine altcineva decât 
tine ar fi putut să-i dea individului ăsta o astfel de autorizaţie? 
- Şi pe urmă le-ai spus amicilor tăi din Orient, conduşi de 
LeClerc, să pătrundă pe insulă, să-l elimine şi să-l înlocuiască 
pe profesorul Whiterspoon. }n sfârşit, probabil spunându-le 
că-şi vor vedea soţii, accentuând totodată necesitatea unui 
secret absolut, ai pus la cale aducerea soțiilor savanților pe 
Vardu. Numai că au fost debarcate pe cealaltă parte a insulei, 
nu-i aşa, Raine? 

Nici de data asta n-a avut nimic de zis. 

— Aşa că acum dispuneai de mai multe atuuri. Dacă nu 
puteai să le mai dai amicilor tăi toate detaliile despre noul 
combustibil, puteai să le oferi chiar combustibilul. Numai că s- 
a ivit un mic obstacol. Doctorul Fairfield a fost ucis şi aveai 
nevoie de altcineva care să armeze racheta. A fost o lovitură 
de maestru, trebuie să recunosc. Ai împuşcat doi iepuri dintr- 
un foc. Eu aflasem deja prea multe în Europa şi ştiai că n-am 
să mă opresc până nu aflu toate răspunsurile. l-ai spus lui 
Marie Hopeman că eu sunt singurul om de care ar putea să-ţi 
fie teamă şi probabil că, măcar de data asta, n-ai minţit. 
Ştiam prea multe şi trebuia să fiu eliminat. La fel şi Marie 
Hopeman. Dar, înainte de lichidarea mea, o sarcină pe care 
urma s-o ducă la bun sfârşit amicul tău, LeClerc, aveam de 
făcut o treabă: trebuia să armez racheta. Ai fi putut să mă 
trimiţi direct la instalaţiile rachetei, fără ocolişuri, cât timp cei 
de la marină se mai aflau încă acolo. Dar ai ştiut că riscam să 
devin foarte suspicios dacă eram retras dintr-o misiune de 
spionaj pentru a mi se încredința una civilă. Şi aş fi devenit de 
două ori mai suspicios, fiindcă ştiu că în ţară sunt oameni mai 
bine pregătiţi decât mine. In plus, n-ar mai fi avut nici un rost, 
fireşte, ca Marie Hopeman să mă însoţească. lar tu voiai ca şi 
ea să fie ucisă. Aşa că ai strecurat acel ultim anunţ fals în 
Telegraph, mi l-ai arătat, ai inventat toată povestea asta de 
adormit copiii şi ne-ai expediat în Pacific. Nu mai rămăsese 


decât un obstacol potenţial, chestiunea vitală de care 
depindeau toate celelalte, şi maniera psihologică în care ai 
rezolvat-o a fost perfectă. Obstacolul - şi dacă nu-i găseai 
rezolvarea, totul s-ar fi năruit - consta în modalitatea de a mă 
determina să cablez circuitul de armare al rachetei. Ai crezut 
că ai prins un miel şi când colo te-ai pomenit că ai dat peste 
un tigru. La acea vreme ştiai deja cât de încăpățânat şi de 
nemilos puteam să fiu. Ţi-ai dat seama că nici ameninţarea cu 
tortura, nici tortura însăşi n-or să mă convingă s-o fac. Ştiai 
că, dacă mi se părea ceva destul de important, pot să stau să 
privesc cum alţii sunt torturați şi ameninţaţi cu moartea, aşa 
cum au fost căpitanul Griffiths şi oamenii lui, şi tot să refuz 
colaborarea. Dar ai înţeles că un om îndrăgostit ar face orice 
ca să-şi protejeze fiinţa iubită. Aşa că ai aranjat ca eu să mă 
îndrăgostesc de Marie Hopeman. Ţi-ai dat seama că nimeni 
nu poate să stea două zile în diferite avioane alături de Marie 
Hopeman, să petreacă o noapte în aceeaşi cameră de hotel, 
apoi o noapte şi o zi în cala unui vapor, încă o noapte pe un 
recif şi, în sfârşit, două zile în aceeaşi baracă, fără să se 
îndrăgostească de ea. Dumnezeule, ai mers până acolo încât 
l-ai pus pe falsul Whiterspoon să încerce să mă facă gelos! 
Fie-ţi blestemată inima neagră, Raine, ne-ai dat timpul, 
situaţia şi toate prilejurile favorabile ca să ne îndrăgostim. ŞI 
asta s-a şi întâmplat. Au torturat-o şi apoi m-au lăsat s-o văd. 
Au ameninţat c-o vor face din nou. Şi aşa, Domnul să mă 
ajute, am armat Cruciatul ladului. Şi roagă-te să te ajute şi pe 
tine, colonele Raine, fiindcă din cauza lui Marie ai să mori. Nu 


278t. 
din pricina tuturor morţilor pe care le-ai provocat, nici a 
nenorocirilor, a inimilor zdrobite sau a suferințelor. Ci pentru 
Marie. 

M-am îndepărtat cu greutate de masă şi am mers 
şchiopătând pe lângă birou, până am ajuns la mai puţin de un 
metru de el. 

— Nu poţi dovedi nimic din toate astea. Bentall. a spus 
Raine cu glas răguşit. 

— Tocmai de-aia va trebui să te ucid, am fost eu de acord 
cu el. Nici un tribunal din ţara asta n-ar da atenţie cazului 


meu. N-am dovezi, dar sunt multe lucruri care-ţi indică 
vinovăția, Raine. lucruri de care mi-am dat seama prea târziu. 
De unde-a ştiut Fleck că Marie are un pistol în fundul dublu al 
genţii? Nevestele de savanţi nu obişnuiesc să poarte pistoale 
asupra lor, nu? De ce a spus LeClerc - Whiterspoon, cum l-am 
cunoscut eu - că nu suntem de multă vreme căsătoriţi, că 
doar nu ne comportam în felul ăsta? Mai târziu, de ce nu s-a 
arătat nici un pic surprins când i-am spus că nu suntem 
căsătoriţi? A mai zis că am o memorie fotografică... n-avea de 
unde naiba să ştie asta decât dacă i-ai fi spus tu. De ce au 
încercat LeClerc şi Hewell să mă ologească cu seiful ăla greu? 
Pentru că ştiau că sunt agent de spionaj, tu le spuseseşi şi nu 
vroiau să-mi bag nasul în treburile lor. Cine i-a dat lui Fleck 
autorizaţie de securitate de la Londra? De ce nu s-a dat nici o 
atenţie telegramei SOS pe care am trimis-o la Londra şi nu s-a 
întreprins nimic în acest sens? LeClerc a turnat o gogoaşă 
despre trimiterea unui mesaj care-l anula pe primul, dar ştiai 
că orice mesaj trimis la această adresă, cifrat sau în clar, 
trebuie să conţină la mijloc cuvântul meu de identificare, 
„Bilex". De ce nu s-au făcut nici un fel de cercetări la Grand 
Pacific Hote! după dispariţia noastră? Am verificat în drumul 
meu de întoarcere acasă şi nici poliţia, nici vreo altă 
organizaţie guvernamentală n-a fost solicitată să facă 
cercetări. Omul care trebuia să ne însoţească în avion n-a 
raportat dispariţia noastră fiindcă n-a fost nici un astfel de 
însoțitor, nu-i aşa, colonele Raine? Numai indicii, dar nici o 
dovadă. Ai dreptate, nu pot să dovedesc nimic. 

Raine a zâmbit: omul ăsta părea complet lipsit de nervi. 

— Ce-ai simţi, Bentall, dacă m-ai omori şi, după aceea, ai 
descoperi că te-ai înşelat întru totul? S-a aplecat înainte şi a 
spus încetişor: Ce-ai zice dacă ţi-aş oferi acum, pe loc dovada 
absolută că te înşeli amarnic. în toate privinţele? 

— Îți pierzi timpul, colonele Raine. Gata. s-a terminat. 

— Dar, fir-ar să fie, omule, am dovada! a strigat el. O am 
chiar aici, în portofel... 

Şi-a ridicat reverul hainei cu mâna stângă şi a dus mâna 
dreaptă la buzunarul ascuns. Micul revolver apucase să iasă 
complet din haină şi degetul lui începuse să strângă trăgaciul 
când l-am împuşcat în cap de la o apropiere de la care nu 


puteam rata. Pistolul i-a zburat din mână, el a tresărit cuprins 
de un spasm violent, apoi a căzut în faţă, lovind puternic cu 
capul şi umerii tăblia acoperită de praf a biroului. 

Mi-am scos batista, trăgând o dată cu ea o bucată de 
hârtie, care a căzut pe podea. Am lăsat-o acolo. Cu batista în 
mână, am ridicat pistolul căzut, i l-am vârât în buzunar, am 
şters Lugerul, l-am pus în mâna mortului, i-am strâns 
degetele pe mâner şi pe trăgaci, după care am lăsat mâna cu 
pistolul să cadă liber pe birou. Am şters apoi clanţa uşii, 
cotierele scaunului, tot ce atinsesem, şi am ridicat hârtia de 
jos. 

Era biletul de la Marie. L-am desfăcut, l-am ţinut de un colţ 
deasupra scrumierei lui Raine, am aprins un chibrit şi am 
privit cum arde încet, flacăra firavă coborând inexorabil până- 
n josul hârtiei, până când a ajuns la cuvintele: ,.Noi doi şi 
luminile Londrei", după care şi acele au ars, pe rând, şi au 
dispărut. Am fărâmiţat cenuşa în scrumieră, şi am plecat. 

Am închis uşa cu băgare de seamă şi l-am lăsat să zacă 
acolo, un om mărunt şi prăfuit, într-o încăpere mică şi plină 
de praf. 


280 


Cuprins: 


ALISTAIR MACLEAN.........esesessesesesescecesesceceseseeceseseecoesoesceeceee 2 
CRUCIATUL TADULUL T eee te eatae ekee eneee eneo ereene sediet 2 
PROLOG M Me Re Ce ETA 3 
CAPITOĽUL 1: T. a e h a ce legate a a A 17 
GAPIIOLUL»+2..57.. e a ala e Ra e 33 
CAPITOLUL 3.57 aa Bee te ca a 00 ae e al aaa ce BOR 55 
CAPITOLUL 4... mr e e a e a a e aa OR 72 
CAPITOLUL:5; V. ae a Pa e a a e a ata er a a Da Acel 94 
CAPITOLUL; 6... mam nea coarda ee 109 
CAPITOLUL Ze, >. Menu See ta ace a ate du e Mr, Mo a 2 129 
CABITOLUL,8...) nea ae eu A Aa 153 
CAPITOLUL 95. mr catea e al ae cual alto în E 171 
CAPITOLUL 10.4... Pc ea ea tea e aaa A aa oa aaa a ae 191 
CAPITOLUL 113... eta a aa at ea a ae Uite co Bala Pa aa Ba ua ALZ 
CAPITOLUL 12... 1. ep e ase taia e ak eta dac aa 241 


EPILOG: mem oca RR, n a eat a Oro ca tata a ae oaia de 257 


282.