Alistair MacLean — Misiunea Cobra

Alistair MacLean 


MISIUNEA COBRA 


Editura Lucman 
1998 


1. Cârma 

2. Post spate 

3. Laborator nuclear 

4. Post de manevră 

5. Manevrare maşini 

6. Maşini . 

7. Coridor deasupra reactorului 

8. Reactor 

9. Pavilion 

10. Pasarelă 

11. Localul staţiei radio (babord) 

12. Post central 

13. Camera comandantului (babord) 
Infirmerie (tribord) 


EA E a a UE 
| e ASA 17 |y i 


23 


E A POSE ra 
OEI E 
21 20 18 26 


14. Careu 

15. Aparat de navigaţie prin 
inerție 

16. Local aparatură electronică 

17. Cabine echipaj 

18. Bucătărie 

19. Magazie medicală 

20. Evacuare deşeuri 

21. Periscop (coborât) 

22. Magazie de torpile 

23. Compartiment de abordare 

24. Postul torpilelor 

25. Tuburi lansatoare de torpile 

26. Uşi exterioare tuburi 


Dormitor 
cb 
principal : | 


Bucătărie Generator 


Capitolul 1 


Căpitanul de fregată James D. Swanson, din marina 
americană, era mic de statură, grăsuţ, aproape de patruzeci de 
ani. Avea părul foarte negru, o faţă roz de heruvim, riduri 
permanente, provocate de hohotele de râs, pornind de la ochi şi 
rotunjindu-se în jurul gurii. Era întruchiparea omului de viaţă la o 
serată unde invitaţii îşi lăsau grijile la vestiare o dată cu haina şi 
pălăria... Cel puţin asta a fost impresia mea. Dar, mi-am zis că 
omul ales ca să comande cel mai nou şi cel mai puternic submarin 
nuclear avea probabil şi alte calităţi. L-am examinat din nou, şi 
am văzut atunci ceea ce ceața, care cădea peste Clyde, împreună 
cu lumina redusă a crepusculului de iarnă, mă împiedicase să 
remarc: ochii. Cu siguranţă că nu erau ochii unui petrecăreţ 
tradiţional. Erau limpezi şi cenuşii, şi niciodată nu văzusem alţii 
mai reci. Probabil că se folosea de ei aşa cum se folosea dentistul 
de sonda lui, chirurgul de lanţetă şi savantul de microscop. Nişte 
ochi care îţi luau măsura. Deci, îmi luă măsura, apoi se uită la 
hârtia pe care o avea în mână. Nimic nu trăda concluziile la care 
ajunsese. 

— Imi pare rău, doctore Carpenter, îmi zise el cu o voce 
calmă, curtenitoare, dar fără un regret real, punând telegrama în 
plic pentru a mi-o înapoia. Nu pot considera această telegramă ca 
o autorizare suficientă ca să vă iau la bordul navei mele. Nu e 
nimic personal, dar ordinele sunt ordine. 

— N-o puteţi considera ca o autorizare suficientă? am zis, 
scoțând telegrama din plic ca să arăt semnătura. Am impresia că 
nu vine din partea spălătorului de geamuri de la Amiralitate! 

Nu era prea hazliu. Şi, într-adevăr, ridurile de ilaritate nu se 
accentuară decât foarte puţin pe faţa interlocutorului meu. 

— Amiralul Hewson, zise el cu un ton ferm, comandă forţele 
orientale ale NATO. În timpul aplicaţiilor, trec sub comanda lui, 
dar, în restul timpului depind direct de Washington, şi acum ne 
aflăm într-o astfel de perioadă. Scuzaţi-mă, dar aţi fi putut să 
faceţi să vă vină această telegramă de la Londra, de la oricine. 
Nici măcar nu e transcrisă într-o formulă regulamentară a marinei. 

Nu se înşela. Totuşi bănuielile lui nu aveau obiect. 


— Puteţi obţine confirmarea prin radio-telefon, domnule 
comandant. 

— Adevărat, dar asta n-ar schimba nimic. Numai cetăţenii 
americani acreditaţi pot urca la bordul acestei nave. lar 
autorizaţia trebuie să vină de la Washington. 

— De la directorul Operaţiunilor Navale sau de la comandantul 
submarinelor din Atlantic? Fiţi amabil şi trimiteţi-le o telegramă 
radio, cerându-le să ia contact cu amiralul Hewson. Timpul trece, 
domnule comandant. 

Aş fi putut adăuga că începuse să ningă şi că-mi era din ce în 
ce mai frig, dar m-am abținut. 

Se gândi o clipă, încuviinţă cu o mişcare a capului şi se 
apropie de un telefon legat printr-un fir lung care se afla sub 
picioarele noastre. Pronunţă câteva cuvinte cu glas scăzut, apoi 
închise. Mai înainte de a fi avut timp să revină la mine, trei 
persoane, îmbrăcate cu mantouri trei sferturi cu glugă, sosiră pe o 
altă pasarelă. Tipul cel mai înalt, un bărbat slab, având culoarea 
părului de un blond cânepiu, dădea impresia că are un cal între 
picioare. Mergea puţin mai în faţă decât ceilalţi. Comandantul 
Swanson îi făcu semn să se apropie. 

— Locotenentul de vas Hansen, secundul meu. Se va ocupa de 
dumneata până la întoarcerea mea. 

— Nu e nevoie să se ocupe cineva de mine, am răspuns cu un 
glas domol. Sunt băiat mare şi nu mă plictisesc niciodată. 

— Mă voi întoarce cât pot de repede, doctore Carpenter, zise 
Swanson depărtându-se în grabă. 

Era clar, şeful submarinelor din Atlantic nu-şi recruta 
comandanții de pe băncile din Central Park. Incercasem să mă 
îmbarc pe nava lui Swanson. Dacă nu eram autorizat s-o fac, 
comandantul era foarte hotărât să nu mă lase să plec mai înainte 
ca motivele mele să fi fost pe deplin elucidate. Mi-am zis că 
Hansen şi ceilalţi doi erau probabil cei mai înalţi oameni de la 
bord. 

Am contemplat forma mare şi neagră, care zăcea aproape la 
picioarele mele. Dar nu mai văzusem un submarin nuclear, şi 
Delfinul nu semăna deloc cu ceea ce cunoşteam eu. Avea cam 
aceeaşi lungime ca un submarin oceanic din al doilea război 
mondial, dar asemănarea se oprea aici. Diametrul era cel puţin 


dublu faţă de un submersibil obişnuit. Avea doar vag aspectul 
unui vas obişnuit, dar era aproape perfect cilindric; partea din 
faţă, în loc să fie în formă de V, era sferică. Nu avea punte; 
marginile rotunjite nu lăsau, în vârful cocii, decât o trecere 
îngustă foarte alunecoasă. La vreo treizeci de metri de etravă, 
pavilionul pentru navigația la suprafaţă, subţire şi totuşi masiv, se 
înălța la peste şase metri deasupra punţii, ducându-te cu gândul 
la înotătoarea dorsală a unui rechin monstruos. La jumătatea 
înălţimii, şi în unghi drept, se aflau barele de scufundare auxiliare. 
Ceaţa şi zăpada m-au împiedicat să văd mai departe de ele. De 
altfel, îmi cam scăzuse entuziasmul. Nu aveam pe mine decât un 
impermeabil subţire şi vântul iernii mă biciuia fără milă. 

— Nimeni nu ne-a comandat să murim de frig, i-am spus lui 
Hansen. Ce-ar fi să mergem la cantină? Principiile vă interzic să 
acceptaţi o ceaşcă de cafea de la doctorul Carpenter, 
binecunoscutul spion? 

— Când e vorba de cafea, nu mai am principii, amice, 
răspunse el zâmbind. Mai ales în seara asta. Ar fi trebuit să ni se 
spună că iernile scoțiene sunt atât de aspre! Rawlings, anunţă-l 
pe comandant că ne punem la adăpost de intemperii. 

În timp ce Rawlings se ducea la telefon, Hansen înaintă spre 
cantina luminată cu neon, mă pofti să intru primul şi se îndreptă 
spre tejghea, în timp ce al treilea personaj, cam de talia unui urs 
alb, mă împinse pe un scaun aşezat într-un colţ. Nu voiau să rişte 
băieţii! Hansen şi Rawlings se întoarseră. Primul se aşeză lângă 
mine, în timp ce al doilea luă loc în faţă. 

— Frumos lucrat! am zis. Sunteţi foarte bănuitori, nu-i aşa? 

— Deloc, răspunse Hansen. Suntem trei băieţi de treabă care 
execută ordinele. Comandantul Swanson e bănuitor. Nu-i aşa, 
Rawlings? 

— Exact, căpitane! Când e vorba de securitate, comandantul e 
foarte bănuitor. 

— Şi asta nu vă stinghereşte? am întrebat. Deoarece plecaţi 
peste mai puțin de două ore, credeam că e nevoie de prezența 
tuturor la bord. 

— Zi mai departe, doctore, zău că mă interesezi, zise Hansen, 
ai cărui ochi de un albastru arctic păreau că vor să spună 
contrariul. 


— Sunteţi gata să  întreprindeţi această călătorie sub 
banchiză? am întrebat iar zâmbind. 

Toţi erau acordaţi pe aceeaşi lungime de undă. Nici măcar nu 
se priveau dar, într-o armonizare perfectă, toţi se apropiară de 
mine. Hansen aşteptă, relaxat în aparenţă, până când chelneriţa 
ne aduse patru boluri cu cafea aburindă. Apoi zise cu acelaşi ton 
încurajator: 

— Spune-mi, amice. Ne dăm în vânt după informaţiile de 
primă mână care se schimbă la cantină. De unde ştii unde 
mergem? 

Am vrut să-mi bag mâna în haină, dar mâna lui Hansen mi-a 
oprit acest gest. 

— Nu c-am fi bănuitori, zise el pe un ton de scuză, dar 
marinarii de pe submarine au nervii încordaţi, din cauza vieţii 
periculoase pe care o duc. La bordul navei avem şi o colecţie 
frumoasă de filme. Când un om îşi bagă mâna în haină, n-o face 
totdeauna ca să-şi pipăie portofelul. 

l-am respins braţul. Nu a fost uşor, căci marina americană 
administrează marinarilor de pe submarine un regim bogat în 
proteine. Am reuşit totuşi să-mi eliberez mâna, fără să-mi rup 
vreun vas sanguin, şi am scos din buzunar un ziar împăturit. 

— Vreţi să aflaţi de unde ştiu încotro mergeţi? Pur şi simplu 
ştiu să citesc. lată un ziar din Glasgow pe care l-am cumpărat la 
aerodromul Renfrew în urmă cu o jumătate de oră. 

Hansen îşi frecă încheietura mâinii gânditor, apoi zâmbi şi 
zise: 

— Cum ţi-ai luat doctoratul? Practicând halterele?... Şi, mă 
rog, cum ai putut să faci rost de ziar în urmă cu o jumătate de 
oră? 

— Am venit cu elicopterul. 

— Am auzit unul sosind acum câteva minute, dar era unul de- 
al nostru. 

— Purta inscripţia US Navy. Pilotul îşi omora timpul molfăind 
gumă de mestecat şi cerând o întoarcere imediată în California. 

— l-ai spus toate astea comandantului? 

— Nu mi-a lăsat timp să-i spun nimic. 

— Se gândeşte la multe şi trebuie să prevadă şi mai multe, 
zise Hansen desfăcând ziarul. 


Nu fu nevoie să caute prea mult, manşeta cuprindea şapte 
coloane. 

— lată! exclamă căpitanul Hansen cu un ton descurajat şi 
totodată agasat. Luăm toate măsurile de precauţie posibile, în 
acest colţ pierdut de lume, ca să păstrăm secretul misiunii şi 
destinaţiei noastre. Şi ce găsesc în fiţuica asta afurisită? Toate 
detaliile confidenţiale se lăfăie pe prima pagină! 

— Glumeşti, căpitane? zise omul cu faţă rozalie şi aspect de 
urs polar, a cărui voce părea că vine din cizme. 

— Nu glumesc deloc, Zabrinski, răspunse Hansen, după cum 
ţi-ai fi putut da imediat seama dacă ai fi învăţat să citeşti. „Un 
submarin nuclear venit în ajutor.” „Raid dramatic spre Polul 
Nord.” Bineînţeles, la Polul Nord! Au pus poza De/finului şi pe cea 
a comandantului. Dumnezeule mare, au publicat chiar şi poza 
mea! 

Rawlings întinse mâna păroasă şi luă ziarul ca să examineze o 
fotografie destul de neclară a bărbatului din faţa lui. 

— Ah, uite-o! Nu te prea avantajează, căpitane. Dar de 
semănat semeni, asta e indiscutabil. Fotograful a ştiut să prindă 
esenţialul. 

— Habar n-ai de cele mai elementare principii ale fotografiei, 
zise Hansen cu dispreţ. la ascultați! „Londra şi Washington-ul au 
dat astăzi, cu puţin înainte de prânz, următorul comunicat: Date 
fiind condiţiile critice în care se află supraviețuitorii staţiei în 
derivă Cobra, precum şi eşuarea tuturor mijloacelor convenționale 
care ar fi permis intrarea în contact cu ei, marina americană a 
acceptat să trimită urgent submarinul nuclear DELFINUL pentru a 
încerca să-i salveze. 

DELFINUL s-a întors azi-dimineaţă în zori la baza Holy Loch din 
Scoţia, după ce a luat parte la aplicaţii importante împreună cu 
forțele navale NATO în Atlanticul Oriental. Nava e comanaată de 
căpitanul de fregată James D. Swanson. Se speră că va putea 
ridica ancora chiar în această seară, pe la orele nouăsprezece. În 
laconismul său, acest comunicat anunţă începutul unei acţiuni de 
salvare, disperate şi periculoase, fără precedent în istoria Arcticii. 
In urmă cu şaizeci de ore...” 

— Ai zis „disperată”, căpitane? întrebă Rawlings încruntându- 
se. Şi „periculoasă”? Comandantul va cere voluntari? 


— Inutil. Am făcut un sondaj şi toţi cei optzeci şi opt de 
oameni îmbarcaţi au acceptat, fără excepţii. 

— Dar pe mine nu m-ai întrebat. 

— Probabil că te-am uitat. Acum, ciocu' mic, şi lasă-l să 
vorbească pe ofiţerul tău secund. „În urmă cu şaizeci de ore 
lumea a aflat cu consternare despre dezastrul suferit de staţia în 
derivă Cobra, singura staţie meteorologică britanică din Arctica, 
după ce un operator radio din Bodoe, Norvegia, a captat un mesaj 
SOS slab venind dinspre Polul Nord. 

Un alt mesaj, captat cu mai puţin de douăzeci şi patru de ore 
în urmă de traulerul britanic Morning Star, care pescuia în Marea 
Barentz, face să se creadă că după incendiul păcurei, care a 
distrus cea mai mare parte din staţia Cobra, în primele ore ale 
zilei de marţi, situaţia supravieţuitorilor este complet disperată. 
După distrugerea rezervelor de combustibil, după arderea 
alimentelor, ei nu vor putea rezista foarte multă vreme 
temperaturilor de 50 de grade sub zero, care domnesc 
actualmente în acea zonă. 

Nu se ştie dacă toate barăcile din materiale prefabricate, în 
care locuiau membrii expediției, au fost distruse. 

Staţia Cobra, instalată abia la sfârşitul verii trecute, se află 
acum în punctul având coordonatele 85 grade şi 40 de minute 
latitudine nordică şi 21 de grade şi 30 de minute longitudine 
estică, aproximativ la cinci sute de kilometri de Polul Nord. Nu se 
poate stabili cu mai multă precizie această poziţie, din cauza 
derivei banchizei, care înaintează în sensul acelor de ceasornic. 

În cursul ultimelor treizeci de ore, bombardiere supersonice 
americane, britanice şi sovietice au explorat această banchiză, în 
încercarea de a zări staţia Cobra. Nu au reuşit, necunoscând cu 
precizie poziţia acestei staţii, din cauza vizibilităţii proaste, 
deoarece în această perioadă a anului în Arctica este permanent 
noapte, şi din cauza condiţiilor meteorologice nefavorabile.” 

— Nu e nevoie să-i vadă direct, zise Rawlings. Având în vedere 
instrumentele pe care le au la bord, aceste bombardiere sunt în 
stare să repereze o pasăre numai după cântat, la o distanţă de o 
sută de kilometri. E destul ca operatorul staţiei să continue să 
emită, servind astfel drept baliză sonoră. 

— Poate că operatorul radio a murit, replică Hansen, sau 


aparatul a fost distrus, sau nu mai are cu ce să funcţioneze. Totul 
depinde de sursa de energie pe care o foloseşte. 

— Un grup electrogen Diesel, am zis eu. Are şi baterii, dar 
poate că le menajează, păstrându-le pentru cazuri de urgenţă. 
Mai au şi un emiţător manual. 

— De unde ştii toate astea? întrebă Hansen. 

— Probabil c-am citit undeva. 

— Zău! zise el privindu-mă fără nici un fel de expresie pe faţă. 

Apoi se întoarse la ziar şi citi mai departe: 

— „Moscova semnalează că Dvina, spărgătorul de gheaţă 
atomic cel mai puternic din lume, a ridicat ancora de la 
Murmansk, în urmă cu vreo douăzeci de ore, şi se îndreaptă cu 
mare viteză spre banchiză. Specialiştii nu se aşteaptă la rezultate 
spectaculoase, banchiza fiind groasă în această perioadă a anului, 
sfidând probabil eforturile oricărui spărgător de gheaţă, inclusiv 
cele ale navei Dvina. 

Recurgerea la submarinul Delfin pare să constituie ultima 
speranţă - destul de slabă - pentru supraviețuitorii staţiei Cobra, 
după toate aparențele condamnaţi deja. Şansele de succes 
trebuie considerate extrem de mici. Delfinul va trebui să 
navigheze sub calota glaciară pe o distanţă de câteva sute de 
kilometri, iar posibilităţile de ieşire la suprafaţă, sau de 
recuperare a  supravieţuitorilor, sunt foarte reduse. Dar, 
indiscutabil, singurul care mai poate face ceva este Delfinul, 
mândria flotei nucleare americane.” 

Hansen citi în tăcere preţ de un minut. 

— Asta e tot ce e mai interesant, zise el în cele din urmă. 
Restul sunt detalii cunoscute despre Delfin, iar ziarul se acoperă 
de ridicol prezentând echipajul ca elita elitei marinei americane. 

Rawlings avea un aer vexat. Zabrinski zâmbi, scoase un 
pachet de ţigări din buzunar, îi servi pe toţi şi întrebă: 

— Dar ce făceau idioţii ăia în vârful lumii? 

— Meteorologie, tărtăcuţă! răspunse Rawlings. N-ai auzit ce-a 
zis căpitanul? O staţie meteorologică, te-ai prins? 

— Asta nu înseamnă că nu sunt săriţi de pe fix. De ce fac asta, 
căpitane? 

— Adresează-te doctorului Carpenter, răspunse Hansen, cu 
privirea pierdută pe geam, de parcă i-ar fi zărit deja pe oamenii 


izolaţi pierduţi în imensitatea banchizei. Cu siguranţă că e mai 
bine informat decât mine. 

— Puţinul pe care îl cunosc n-are nimic misterios sau sinistru, 
am răspuns. Meteorologii consideră Arctica şi Antarctica ca pe 
cele două mari regiuni unde se elaborează vremea care domneşte 
în alte regiuni ale globului. Acum avem destule informaţii despre 
Antarctica, dar încă nu ştim mare lucru despre Arctica. De aceea, 
se alege o bucată de gheaţă potrivită, se instalează pe ea barăci 
pline cu tehnicieni şi aparate, care sunt lăsate în derivă timp de 
aproape şase luni. Americanii au echipat deja două-trei din aceste 
staţii, iar ruşii cel puţin zece. Mai ales în nord-estul Siberiei, dacă 
sunt bine informat. 

— Cum sunt stabilite aceste tabere, doctore? întrebă 
Rawlings. 

— Metodele diferă. Voi, americanii, preferați să faceți această 
operațiune iarna, când banchiza e suficient de înghețată ca să 
permită aterizarea avioanelor. Un avion decolează în mod obişnuit 
de la Point Barrow, din Alaska, şi caută o bucată de gheață 
potrivită. Chiar şi atunci când banchiza e foarte compactă, 
specialiştii pot să recunoască bucăţile care vor rezista încă în 
momentul dezgheţului. Atunci, avioane cu tălpici transportă 
barăcile, materialul, proviziile şi apoi oamenii. Tabăra se 
organizează treptat. 

Am făcut o scurtă pauză după care am continuat: 

— Ruşii preferă să folosească un vas, vara. Folosesc de obicei 
spărgătorul de gheaţă nuclear Lenin. Nava îşi croieşte drum prin 
banchiză, lasă materialul şi personalul pe gheaţă, şi pleacă înainte 
de marile geruri. Am recurs la această metodă în cazul staţiei 
Cobra, singura noastră staţie în derivă. Ruşii ne-au împrumutat 
vasul lor Lenin - toate ţările sunt pregătite să favorizeze 
explorările meteorologice, căci toţi profită de ele - care ne-a dus 
destul de departe, la nord de zona Franz-losef. Cobra s-a deplasat 
deja considerabil faţă de poziţia iniţială. Banchiza polară, aflată în 
partea de sus a Oceanului Arctic, nu urmează întru totul rotația 
pământului în sensul vest-est, având o uşoară deviere spre vest. 
Actualmente, staţia se află cam la 650 km de insula Spitzberg. 

— Asta nu înseamnă că nu sunt ţăcăniţi, zise Zabrinski. 

Mă privi un moment apoi mă întrebă: 


— Eşti angajat al marinei englezilor, doctore? 

— Scuză-l pe Zabrinski, doctore Carpenter, zise Rawlings 
tăios. Dar el nu deţine avantajele pe care ceilalţi le consideră de 
la sine înţelese. Vreau să spun că s-a născut în Bronx. 

— N-am vrut să supăr pe nimeni, zise liniştit Zabrinski. Mă rog, 
marina regală! Faci parte din ea? 

— Să spunem că-i sunt ataşat. 

— Într-un mod destul de suplu, cu siguranţă, zise Rawlings. De 
unde dorinţa de a-ţi petrece vacanţa în Arctica? Acolo e un frig al 
dracului, ascultă-mă pe mine! 

— Oamenii de pe staţia Cobra vor avea mare nevoie de 
îngrijiri medicale... Dacă există supraviețuitori, bineînţeles. 

— Avem deja un medic la bord şi se descurcă destul de bine 
cu un stetoscop, după cum povestesc cei care au fost trataţi de 
el. Un şarlatan cu o reputaţie bună! 

— Ai grijă ce vorbeşti, zise cu severitate Zabrinski. 

— Scuzele mele. Nu am deseori ocazia să stau de vorbă cu 
cineva la fel de bine crescut ca mine. Mi-a scăpat. Vreau să spun 
că Delfinul este destul de bine pregătit din punct de vedere 
medical. 

— Nu mă îndoiesc nici o clipă de asta, am răspuns zâmbind. 
Dar supraviețuitorii, dacă-i vom găsi, e posibil să sufere de 
degeraturi şi probabil de cangrene. Or, asta e specialitatea mea. 

— Zău? zise Rawlings. Mă întreb cum te poţi specializa în 
chestia asta. 

Hansen tresări şi nu se mai uită afară. 

— Doctorul Carpenter nu riscă să fie condamnat la moarte, 
zise el domol. Juriul va înclina spre achitare. 

Această familiaritate dintre ofiţeri şi simpli marinari, această 
camaraderie naturală, această toleranţă mutuală le mai 
întâlnisem la echipajele bombardierelor din RAF, grup restrâns de 
specialişti admirabil antrenați, care ştiau că depind unii de alţii. 
Această familiaritate nu risca să ducă la slăbirea disciplinei - mai 
curând invers -, o disciplină liber consimţită, unde fiecare om îl 
privea pe vecinul său nu numai ca pe un tehnician de mare 
valoare, ci şi ca pe o fiinţă omenească. In mod vădit, un anumit 
număr de reguli nescrise guvernau comportamentul acestor 
oameni. Părând că se comportă fără respect cu locotenentul de 


vas Hansen, Rawlings şi Zabrinski n-ar fi depăşit niciodată o 
anumită limită. lar Hansen evita cu grijă să-şi arate autoritatea în 
remarcile adresate celor doi marinari, dar nici o clipă nu te puteai 
îndoi că el e şeful. 

Rawlings şi Zabrinski porniră o lungă discuţie despre lipsurile 
portului Holy Loch în special şi ale Scoției în general, ca bază de 
submarine. Un jeep trecu prin faţa ferestrelor; fulgi de zăpadă 
zburau în lumina farurilor. Rawlings se opri în mijlocul unei fraze, 
sări în picioare, apoi se aşeză la loc. 

— Misterul se adânceşte, ne anunţă el. 

— Ai văzut cine era? întrebă Hansen. 

— Da, Andy Bandy în persoană! 

— Cine? 

— Viceamiralul John Garvie, din marina americană, căpitane. 

— Amiralul Garvie comandă forţele americane ale NATO, îmi 
spuse Hansen zâmbind. Devine interesant! Ce caută pe-aici? 

— A izbucnit al treilea război mondial, zise Rawlings. 

— Nu scria nimic în hârtia pe care ai adus-o în după-masa asta 
de la Renfrew? mă întrebă Hansen. 

— Nu. 

— Nu-l cunoşti personal? 

— N-am auzit niciodată de el. 

— Din ce în ce mai ciudat! 

Trecură câteva minute. Era clar că cei trei bărbaţi se întrebau 
ce putea să însemne sosirea viceamiralului. Apoi uşa se deschise, 
lăsând să intre un curent de aer rece. Un marinar cu haină 
albastră veni la masa noastră. 

— Căpitane, comandantul doreşte să-l aduci pe doctorul 
Carpenter. 

Hansen dădu din cap, se ridică şi zâmbi. Ninsoarea se mai 
potolise, se făcea repede noapte iar vântul dinspre nord „muşca” 
rău de tot. Hansen se îndreptă spre pasarela cea mai apropiată, 
se opri o clipă ca să privească marinarii şi muncitorii, cu alură 
spectrală, care coborau lent o torpilă prin panoul din faţă, apoi 
merse mai departe până la pasarela din spate. Când ajunseră la 
ea, Hansen îmi zise: 

— Atenţie, doctore, cam alunecă. 

Perspectiva unui plonjon în apele reci ca gheaţa de la Holy 


Loch mă îndemnă să fiu extrem de prudent. Intrarăm sub capotul 
de pânză care proteja planul din spate, apoi coborârăm, pe o 
scară de oţel verticală, într-o cameră a maşinilor deosebit de 
curată, plină cu o mulţime de aparate şi tablouri de comandă 
luminate de lămpi fluorescente. 

— Nu mă legi la ochi, căpitane? l-am întrebat. 

— Inutil, răspunse el zâmbind. Dacă totul merge bine, nu e 
necesar. În caz contrar, nici atât, căci următorii ani îi vei petrece 
după gratii, aşa că n-ai să poţi spune nimănui ce-ai văzut. 

L-am urmat spre partea din faţă. Un covor de cauciuc 
înăbuşea zgomotul paşilor. Trecurăm pe lângă două maşini mari, 
după toate aparențele nişte turbogeneratoare care produceau 
electricitate, şi alte aparate, am intrat pe o uşă şi am păşit pe o 
cursivă foarte îngustă, lungă de vreo zece metri. În timp ce 
înaintam, am sesizat o vibraţie înăbuşită sub picioarele mele. 
Probabil că în partea aceea se afla reactorul nuclear. Cursiva era 
prevăzută cu panouri circulare, capace pentru hublourile groase, 
singurul mijloc de a supraveghea focarul atomic situat sub noi. 

Am intrat pe altă uşă şi am ajuns în ceea ce era, cât se poate 
de evident, centrul de comandă al Delfinului. La stânga, lăcaşul 
pentru transmiţătorul radio, în spatele unui perete; la dreapta un 
şir de aparate şi de cadrane misterioase pentru mine; drept în 
faţă, o masă mare cu hărţi. Dincolo de ea, în centru, învelişurile 
groase ale catargului, apoi, şi mai în faţă, coloana masivă a 
periscopului dublu. Acest post central era de două ori mai mare 
decât cel al submarinelor convenţionale văzute de mine, totuşi 
fiecare milimetru de perete era ocupat de un instrument sau de 
un aparat cu un aspect extrem de complicat. Plafonul aproape că 
dispărea sub mulţimea cablurilor şi tuburilor de tot felul. 

Partea din faţă a babordului semăna cu postul de comandă al 
unui avion cu reacţie modern. Două „mături cu coadă” în faţa a 
două tablouri cu manometre. În spate, un scaun acoperit cu piele, 
cu centură pentru menţinerea cârmaciului. Mă întrebam ce 
manevre violente putea să facă Delfinul ca să justifice prezenţa 
acelor centuri. 

De cealaltă parte a cursivei, care se continua spre partea din 
faţă, se afla alt lăcaş, şi el izolat printr-un perete. Nimic nu indica 
ce-ar fi putut să fie şi nu am avut timp să mă mir. Hansen se opri 


în faţa primei uşi din stânga şi ciocăni. Uşa se deschise şi l-am 
văzut pe comandantul Swanson. 

— Ah, iată-te! zise el. Imi pare rău că te-am făcut să aştepţi, 
doctore Carpenter. Vom pleca la optsprezece şi jumătate, John 
(Hansen). Poate să fie totul gata până atunci? 

— Depinde de rapiditatea îmbarcării torpilelor, comandante. 

— Nu luăm decât şase. 

— Toate în tuburi? întrebă Hansen fără alt comentariu. 

— Da. Vom avea de lucru. 

— Fără reîncărcare? 

— Fără. 

Hansen dădu din cap şi plecă. Swanson mă pofti să intru în 
cabină şi închise uşa. 

Această cabină de comandant abia dacă era mai mare decât o 
cabină telefonică. O cuşetă încastrată în perete, un lavabou 
pliant, un birou mic de tot cu un scaun pliant, un dulap, câteva 
repetitoare deasupra cuşetei, nimic mai mult. Dacă ai fi încercat 
să dansezi twist, te-ai fi ales cu o duzină de fracturi, fără ca 
picioarele să poată părăsi centrul podelei. 

— Doctore Carpenter, zise Swanson, aş vrea să te prezint 
amiralului Garvie, şeful forţelor navale americane. 

Amiralul puse pe masă paharul pe care îl avea în mână, se 
ridică de pe singurul scaun din cabină şi îmi întinse mâna. Spaţiul 
dintre genunchii lui m-a făcut să-i înţeleg porecla. Ca şi Hansen, 
practica călăria. Şi acel bărbat cu faţa colorată, părul şi 
sprâncenele albe şi ochi albaştri scăpărători, avea acel ceva 
imposibil de precizat pe care îl au toţi amiralii din lume, indiferent 
de rasă sau de naţionalitate. 

— Îmi pare foarte bine că te-am întâlnit, doctore Carpenter, 
mi-a spus el. Scuză primirea... ăăă... călâie din partea 
comandantului Swanson. Dar avea tot dreptul să acţioneze astfel. 
Oamenii lui au avut grijă de dumneata? 

— Mi-au dat voie să-i cinstesc cu o ceaşcă de cafea la cantină. 

— Nişte oportunişti, „nucleariştii” ăştia! zise el zâmbind. Mi-e 
teamă că reputaţia ospitalităţii americane a fost puţin 
compromisă. Puțin whisky? 

— Credeam că pe navele marinei americane alcoolul e 
interzis. 


— Exact, prietene, exact! Dar se permite folosirea moderată a 
alcoolului medical. E provizia mea personală. 

Scoase o sticlă din buzunar şi căută un pahar. 

— Inainte de a pătrunde pe tărâmurile singuratice ale nordului 
Scoției, îţi iei măsuri de precauţie dacă eşti prudent. Îţi datorez 
scuze, doctore Carpenter. După ce m-am întâlnit cu amiralul 
Hewson ieri seară, la Londra, aveam de gând să sosesc aici 
devreme, ca să-l conving pe comandantul Swanson să te ia la 
bord. Dar am întârziat. 

— Să-l convingeţi, domnule amiral? 

— Păi, da, să-l conving. Comandanții noştri de submarine 
nucleare sunt foarte susceptibili. Dacă te-ai lua după 
comportamentul lor, ai zice că toţi au acţiuni prioritare Electric 
Boat Company din Groton, unde sunt construite cele mai multe 
dintre aceste nave. 

Îmi întinse paharul. 

— Pentru succesul comandantului şi al dumitale! Sper să-i 
găsiţi pe acei amărâţi. Dar nu vă acord nici o şansă la o mie. 

— li vom găsi, domnule amiral. Cel puţin, comandantul 
Swanson îi va găsi. 

— De unde atâta siguranţă? întrebă el. Ai o intuiţie? 

— Dacă vreţi, să-i zicem intuiţie. 

Puse paharul pe masă şi strălucirea dispăru din ochii lui. 

— Amiralul Hewson s-a arătat foarte evaziv în privinţa 
dumitale. Cine eşti de fapt, Carpenter? 

— Cu siguranţă că v-a spus, domnule amiral. Pur şi simplu un 
medic ataşat marinei, pentru efectuarea... 

— Un medic de marină? 

— Nu, nu tocmai. 

— Un civil, atunci? 

Am dat din cap afirmativ. Amiralul şi Swanson schimbară o 
privire, pe care nici măcar nu-şi dădură osteneala s-o ascundă. 
Era posibil să fie în al noulea cer de fericire că au la bordul celui 
mai recent şi mai secret submarin american un civil străin, dar 
probabil că şi-au ascuns foarte bine acest sentiment! 

— Continuă, zise Garvie. 

— Asta e tot. Fac studii pentru diferite servicii. Modul în care 
oamenii reacţionează în condiţii extreme, în Arctica sau la tropice, 


în lipsa gravitaţiei sau la presiuni foarte puternice, încercând să 
evacueze un submarin... Înainte de orice... 

— Un submarin? Ai navigat pe submarine, doctore Carpenter? 
Ai navigat sub apă? 

— A trebuit. Rezervoarele pe care le folosim la experienţe nu 
pot să înlocuiască condiţiile reale. 

Amiralul şi Swanson păreau foarte nefericiţi. Un străin?... Rău! 
Un civil? Şi mai rău! Dar un civil străin care cunoştea submarinele, 
era chiar culmea! Îi înţelegeam. În locul lor aş fi simţit şi eu 
aceeaşi indispoziţie. 

— De ce te interesează staţia Cobra? m-a întrebat direct 
amiralul Garvie. 

— Pentru că Londra mi-a cerut să mă duc acolo. 

— Bineînţeles! Amiralul Hewson mi-a dat foarte clar de înţeles 
acest lucru. Dar de ce te-au ales pe tine, Carpenter? 

— Am ceva cunoştinţe despre Arctica. Sunt considerat un 
specialist în răni provocate de frig, în degerături, cangrene. Aş 
putea să salvez vieţi omeneşti sau membre, în cazuri în care 
medicul vostru ar fi neputincios. 

— În câteva ore aş putea să adun vreo zece astfel de 
specialişti, zise Garvie cu un ton calm. Şi în plus medici din cadrul 
marinei. Asta nu e o explicaţie suficientă, Carpenter. 

Conversaţia devenea dificilă. 

— Cunosc staţia Cobra, am continuat eu. Am ajutat la 
alegerea zonei şi la instalarea taberei. Maiorul Halliwell, 
comandantul ei, e cel mai bun prieten al meu de ani de zile. 

Aceste ultime cuvinte nu erau chiar exacte, dar nu aveam nici 
timp şi nici poftă să elaborez o explicaţie completă. 

— Bine, zise Garvie. Şi tot mai pretinzi că eşti un medic 
obişnuit? 

— Atribuţiunile mele sunt destul de suple, domnule amiral. 

— Sunt convins. Dar dacă eşti un doctoraş banal, cum explici 
asta, care tocmai a venit de la Washington, ca răspuns la 
întrebarea pusă de comandantul Swanson în legătură cu 
dumneata? 

Mi-a întins o telegramă pe care m-am grăbit s-o citesc: 

„Buna credinţă a doctorului Neil Carpenter este mai presus de 
orice bănuială. Acordaţi încredere totală. Repet: încredere totală. 


Oferiţi-i tot ajutorul posibil, în măsura în care acest lucru nu 
compromite siguranţa navei şi a echipajului. Semnat Directorul 
Operaţiunilor Navale.” 

— E foarte amabil din partea directorului Operaţiunilor Navale, 
am zis eu. Dar de ce vă nelinişteşte această referinţă? Ar trebui să 
satisfacă pe toată lumea. 

— Nu mă satisface, răspunse Garvie. Până la urmă, răspund 
de securitatea De/finului. Acest document îţi dă mai mult sau mai 
puţin mână liberă să faci tot ce doreşti şi comandantul Swanson 
poate să fie pus în situaţia să acţioneze contrar aprecierii sale. Nu 
pot să accept asta. 

— Aţi primit nişte ordine. De ce nu le respectaţi? 

Nu urmă nici un fel de reacţie violentă, nici măcar o clipire. Nu 
motivul prezenţei mele misterioase îl îngrijora, ci siguranţa 
submarinului. 

— Dacă consider mai important să păstrez Delfinul pe picior 
de război, în loc să-l trimit în această aventură, sau dacă consider 
că eşti un pericol pentru el, pot să anulez acest ordin al 
directorului Operaţiunilor Navale. Eu comand aici. Şi nu sunt 
satisfăcut. 

Cazul era deosebit de stingheritor. Vorbea cât se poate de 
sincer şi nu părea omul care să fie îngrijorat de consecinţe, dacă 
credea că are dreptate... l-am privit pe amândoi îndelung, de 
parcă aş fi vrut să-mi fac o părere despre ei, deşi, de fapt, căutam 
o explicaţie care să-i poată satisface. Apoi am întrebat: 

— Putem fi auziţi de cineva din partea cealaltă a peretelui? 

— Nu cred, răspunse Swanson, coborând glasul. 

— N-am să vă jignesc cerându-vă să vă angajaţi că veţi păstra 
secretul. Vreau totuşi să subliniez că sunt constrâns să vorbesc, 
pentru că amiralul Garvie mă ameninţă că nu mă va lua la bordul 
submarinului dacă nu dau explicaţii suplimentare. 

— Asta nu va avea nici o consecinţă, zise Garvie. 

— De unde puteţi să ştiţi? De altfel, acum asta nu mai are 
importanţă. Domnilor, iată faptele. Staţia Cobra este în mod 
oficial catalogată ca o staţie meteorologică, ţinând de Ministerul 
Aviației. Ea aparţine într-adevăr acestuia, dar nu numără decât 
doi meteorologi specializaţi în rândul personalului. 

Amiralul Garvie umplu din nou paharul şi mi-l întinse, fără să- 


şi schimbe expresia de pe faţă. 

— Acolo se află, am continuat eu, unele dintre cele mai 
competente persoane din lume în domenii precum radarul, 
transmisiile radio, infraroşiile, computerele electronice, persoane 
care dispun de cele mai perfecţionate aparate. Cunoaştem 
semnalele trimise de ruşi înainte de lansarea unei rachete. O 
antenă enormă a staţiei Cobra recepționează şi amplifică imediat 
aceste semnale. Radarul şi infraroşiile se orientează imediat după 
primirea acestui semnal. În următoarele trei minute de la lansarea 
rachetei, altitudinea, viteza şi traiectoria ei sunt cunoscute de noi, 
cu un grad infim de eroare. După un minut, aceste date ajung la 
toate staţiile antirachetă, din Alaska până în Groenlanda. După 
încă un minut, rachete cu combustibil solid îşi iau zborul pentru a 
distruge fără milă rachetele deasupra regiunilor arctice. 
Consultând o hartă, veţi vedea că staţia Cobra se află practic la 
limita regiunii de unde pornesc rachetele ruseşti. Ea se află la 
sute de kilometri înainte de Linia DEW !, care dădea până acum 
alarma şi care s-a perimat. 

— Aceste regiuni nu-mi spun nimic, zise calm Garvie. N-am 
auzit niciodată de această linie. 

Asta nu m-a surprins, căci nici eu nu auzisem niciodată de 
această linie mai înainte de a o fi imaginat-o. Reacţia 
comandantului Swanson nu va fi deloc lipsită de interes atunci 
când va constata că era vorba de o minciună. Vom vedea atunci... 
Deocamdată nimic altceva nu conta decât să ajung acolo. 

— Cei care cunosc adevărul nu cred că sunt mai mulţi de 
zece, în afara membrilor staţiei, am continuat eu. Acum vă 
numărați printre ei şi înţelegeţi importanţa vitală, pentru lumea 
liberă, a menţinerii acestei baze. Dacă s-a întâmplat ceva, trebuie 
descoperit cât mai repede ca să reparăm stricăciunile. 

— Îmi menţin părerea că nu eşti un medic obişnuit, zise Garvie 
zâmbind. Swanson, peste cât timp eşti gata să ridici ancora? 

— Trebuie să se termine încărcarea torpilelor, să acostez 
lângă Hunley ca să iau alimente şi haine pentru Arctica, după care 


U Distant Early Warning - O reţea de staţii radar având o lungime de peste 
4500 km situată la nord de Cercul Polar de Nord, menţinută de S.U.A. şi 
Canada în scopul semnalizării eficiente a apropierii unor avioane, rachete etc. 
inamice (n. red.). 


voi fi gata de plecare, domnule amiral. 

— Asta e tot? Nu vrei să faci o scufundare prealabilă ca să 
verifici cârmele şi să-ţi ajustezi greutatea? Torpilele lipsă vor 
provoca o mare diferenţă. 

— Asta aş fi făcut înainte de spusele doctorului Carpenter. 
Acum vreau să ajung cât mai repede posibil. Mă voi duce să văd 
dacă sunt necesare rectificări ale echilibrului. În caz afirmativ, le 
vom face în larg. 

— Asta te priveşte, zise Garvie. Aş vrea tare mult să pot pleca 
cu voi. Apropo, unde îl vei instala pe doctorul Carpenter? 

— E loc pentru o saltea în camera secundului şi a inginerului 
mecanic. Ţi-am şi trimis acolo valiza, zise el zâmbind. 

— Ai avut probleme cu broasca? l-am întrebat. 

Comandantul avu amabilitatea să roşească uşor. 

— În viaţa mea n-am mai văzut o astfel de broască la o valiză, 
mărturisi el. Părea imposibil de deschis, şi asta ne-a făcut 
bănuitori pe mine şi pe domnul amiral. Noi mai avem câteva 
lucruri de stabilit, aşa că voi cere să fii condus în cabină. Cina e la 
orele douăzeci. 

— AŞ prefera să evit această cină, mulţumesc. 

— Nimeni n-a avut vreodată rău de mare pe Delfin, te asigur 
de asta. 

— Aş prefera să dorm. Aproape că n-am închis ochii de trei 
zile şi am călătorit peste cincizeci de ore. 

— Într-adevăr, e o călătorie lungă, zise Swanson zâmbind, şi 
am avut impresia că trebuia să interpretez cumva acel zâmbet. 
Unde te aflai în urmă cu cincizeci de ore, doctore? 

— În Antarctica. 

Amiralul Garvie îmi aruncă o privire încruntată, dar nu puse 
nici o întrebare. 


Capitolul 2 


M-am trezit cu năuceala celui care a dormit foarte multe ore. 
Ceasul meu arăta orele nouă şi jumătate, dimineaţa nu seara, 
evident. Dormisem deci cincisprezece ore. 

În cabină era întuneric. M-am ridicat în căutarea comutatorului 
pe care l-am găsit cu uşurinţă. Nu i-am văzut nici pe Hansen şi 
nici pe inginerul mecanic; probabil că fuseseră pe acolo între 
timp. M-am uitat şi am ascultat. Deodată am devenit conştient de 
tăcerea absolută, de absenţa oricărei mişcări perceptibile. Aş fi 
putut să mă aflu la fel de bine în propriul meu pat. Ce se 
întâmplase? De ce, pentru numele lui Dumnezeu, nu plecaserăm? 
Aş fi putut totuşi să jur că, în ajun, comandantul Swanson era la 
fel de grăbit ca şi mine. 

M-am spălat rapid la lavaboul pliant, nu m-am bărbierit, mi-am 
luat o cămaşă, pantalonii, pantofii şi am ieşit. O uşă se deschise la 
tribord, numai la câţiva paşi. Am intrat. Cu siguranţă că acolo era 
careul ofiţerilor. Unul dintre ei tocmai lua dejunul. Mesteca lent un 
biftec cu ouă şi cartofi prăjiţi, privind nepăsător o revistă cu poze, 
dând impresia că se bucură din plin de viaţă. Avea aproape vârsta 
mea. Era înalt, cu o mică tendinţă spre burtică - o chestie comună 
tuturor marinarilor, care mănâncă mult şi nu fac efort fizic - iar 
părul negru era uşor încărunţit la tâmple. Avea o faţă veselă şi 
inteligentă. Se ridică şi îmi întinse mâna. 

— Doctorul Carpenter, nu-i aşa? Fii binevenit în careu. Mă 
numesc Benson. la loc. 

Am răspuns cu câteva cuvinte potrivite momentului şi am 
întrebat: 

— Ce s-a întâmplat? Ce ne-a întârziat? De ce n-am plecat? 

— Asta e boala lumii din zilele noastre! Repede, tot mai 
repede, din ce în ce mai repede! Şi unde, mă rog, ne duc toate 
astea?... Am să-ţi spun eu... 

— Scuză-mă! Trebuie să vorbesc cu comandantul. 

M-am întors, dar m-a apucat de braţ. 

— Relaxează-te, doctore Carpenter. Suntem pe drum. Stai jos. 

— Pe drum?... În larg?... Dar nu simt absolut nimic! 

— Totdeauna e aşa la imersia de 90, poate 100 de metri. Las 


amănuntele astea mecanicilor. 

— Mecanicilor? 

— Da, comandantului, inginerului mecanic şi celor asemenea 
lor. 

Agită mâna ca să indice că acest termen rămânea foarte vag 
în mintea lui. 

— Nu ţi-e foame? 

— Am ieşit din Clyde? 

— Da, mai mult ca sigur, doar dacă nu cumva Clyde se întinde 
până în nordul Scoției. La ultima verificare ne aflam în marea 
Norvegiei, cam în dreptul oraşului Bergen. 

— Dar azi e abia marţi dimineaţa! am zis simţindu-mă stupid. 

— Marţi dimineaţa! exclamă el râzând. Dacă ai putea calcula 
viteza noastră de deplasare în cursul ultimelor cincisprezece ore, 
ţi-am fi recunoscători să păstrezi rezultatul pentru dumneata! 
Henry! 

Chelnerul în haină albă ieşi din ceea ce am bănuit că ar fi 
oficiul. Înalt, cu ten închis, Henry avea expresia lugubră a unui 
prepelicar dispepsic. 

— Alţi cartofi prăjiţi, doctore? întrebă el. 

— Ştii foarte bine că nu iau decât o singură dată din acei 
oribili hidraţi de carbon. Cel puţin la micul dejun... Henry, ţi-l 
prezint pe doctorul Carpenter. 

— Încântat, spuse politicos Henry. 

— Micul dejun. Şi nu uita că e britanic. Nu trebuie să plece de 
la noi cu o impresie proastă despre carnea cu care e hrănită 
marina americană. 

— Eu n-am auzit pe nimeni plângându-se la bordul acestei 
nave! Micul dejun? Felul principal? Imediat! 

— Nu, pentru Dumnezeu! Fără fel principal! Noi, britanicii 
decadenţi, nu putem mânca unele lucruri chiar de dimineaţă. 
Cartofii prăjiţi fac parte dintre aceste lucruri. 

— Bine. 

Şi plecă. M-am întors spre tovarăşul meu. 

— Presupun că eşti doctorul Benson? 

— Medicul submarinului De/fin, întocmai. Singurul, la bord, a 
cărui competenţă este supusă de acum înainte concurenţei. 

— Mă aflu la bord doar ca simplu călător, şi nu voi face 


concurenţă nimănui, te asigur. 

— Ştiu, zise el repede, mult prea repede. 

Era evident că Swanson le spusese ofiţerilor să nu-l prea 
frecventeze pe acel Carpenter. Incă o dată m-am întrebat cum va 
reacţiona comandantul când va descoperi, sosind la staţia în 
derivă, că eram un mincinos. 

— Un medic nu are prea multă treabă de făcut la bord. Cu atât 
mai puţin, doi. 

— Nu eşti surmenat? 

— Surmenat? Mă duc zilnic la infirmerie, unde nu vine 
niciodată nimeni. Cu excepţia dimineţii de după sosirea în port 
după o lungă croazieră. Atunci am de tratat câteva „mahmureli”. 
Misiunea mea principală, ceea ce se consideră a fi specialitatea 
mea, este să verific radiaţiile şi poluarea atmosferei. La bordul 
vechilor submarine, această atmosferă se deteriora după câteva 
ore de navigaţie la adâncime, şi trebuie să rămânem sub apă luni 
în şir, dacă e necesar. Nici una dintre aceste treburi nu e 
obositoare. Distribui un dozator fiecărui membru al echipajului şi 
verific periodic filmul care înregistrează radiaţiile. Rezultatul e 
totdeauna mai mic decât ce se găseşte pe o plajă, într-o zi cu 
căldură moderată. 

Suspină apoi continuă: 

— In ceea ce priveşte atmosfera, problema e şi mai simplă. E 
destul să te ocupi de acidul carbonic şi de oxidul de carbon. Avem 
un aparat de purificare, care absoarbe acidul carbonic eliminat 
prin respiraţie şi îl aruncă în mare. Oxidul de carbon - pe care l- 
am putea elimina mai mult sau mai puţin interzicând fumatul, dar 
asta ar însemna să provocăm o răzmeriţă - este transformat în 
acid carbonic cu ajutorul unui arzător special, apoi e expulzat ca 
acidul carbonic. Asta nu mă preocupă, căci am un operator care 
menţine aparatele în stare de funcţionare optimă. 

Suspină din nou şi zise: 

— Am un întreg instrumentar de chirurgie, care-ţi va bucura 
sufletul, doctore Carpenter. O masă de operaţii, un scaun de 
dentist... Cazul cel mai grav pe care l-am avut de tratat a fost o 
arsură la degetul unui bucătar, care a adormit în timpul unei 
conferinţe. 

— O conferinţă? 


— Trebuie să fac ceva ca să-mi ocup timpul. Zilnic, timp de 
vreo două ore, mă ţin la curent cu ce a apărut nou în medicină, 
lucru inutil, căci nu voi avea norocul să aplic vreodată ceea ce 
învăţ astfel. Aşa că ţin conferinţe despre locurile pe care trebuie 
să le vizităm. Şi toată lumea vine să mă asculte. Am ţinut 
conferinţe despre sănătate în general şi despre igienă, şi încă mai 
găsesc auditori. Am ţinut conferinţe şi despre pericolul de a 
mânca prea mult fără a face destulă mişcare, dar în privinţa asta 
nu mă ascultă nimeni, nici măcar eu însumi. În cursul unei astfel 
de conferinţe s-a ars bucătarul. lată de ce amicul nostru Henry 
adoptă această atitudine superioară faţă de cei care ar trebui să- 
şi supravegheze modul de a se hrăni. El însuşi mănâncă cât doi, 
dar, din cauza metabolismului defectuos, rămâne slab ca o 
scovergă, pretinzând că asta se datorează regimului. 

— Tot ce-mi spui mi se pare mult mai puţin sever decât viaţa 
unui medic de bord obişnuit. 

— Asta e sigur. Dar mai am o ocupaţie, străină atribuţiunilor 
unui medic de bord obişnuit: maşina de gheaţă. Am devenit un fel 
de expert. 

— Şi Henry ce zice? 

— Henry?... Oh, zise el râzând, nu e vorba de maşina de 
gheaţă a bucătarului! O să-ţi arăt. 

Henry aduse micul dejun. Aş fi vrut ca şefii chelnerilor de la 
restaurantele londoneze de cinci stele să fi fost acolo ca să vadă 
ce înseamnă un mic dejun adevărat. După ce-am terminat, i-am 
spus lui Benson că nu va ajunge nicăieri cu conferințele lui despre 
pericolul îngrăşării. 

— Comandantul Swanson, îmi zise el, a crezut că o să-ţi facă 
plăcere să vizitezi nava. Îţi stau la dispoziţie. 

— Foarte amabil. Totuşi, mai înainte aş vrea să mă bărbieresc, 
să mă îmbrac şi să am o discuţie cu comandantul. 

— Bărbiereşte-te dacă aşa vrei. Nimeni nu va băga de seamă. 
Cât priveşte îmbrăcatul, aici nu purtăm decât o cămaşă şi o 
pereche de pantaloni. Pe de altă parte, comandantul mi-a spus că 
îţi va anunţa imediat tot ce-ar putea să reprezinte interes pentru 
dumneata. 

M-am bărbierit deci şi l-am urmat pe Benson care m-a dus să 
vizitez Delfinul. Trebuie să mărturisesc că acel adevărat oraş 


submarin m-a făcut să consider antediluviene toate submarinele 
britanice pe care le cunoscusem. 

Mai întâi, dimensiunile lui erau impozante. Coca, calculată să 
adăpostească reactorul enorm, echivala cu cea a unei nave de 
suprafaţă de 3000 t, cu trei punți, în loc de o singură punte, aşa 
cum are un submarin obişnuit. Aceste dimensiuni combinate cu 
folosirea foarte abilă a vopselei în culori pastel pentru diferitele 
spaţii şi pentru cursive, dădeau o impresie uimitoare de uşurare şi 
mai ales de spaţiu. 

În mod inevitabil, Benson m-a condus la infirmeria lui. 
Niciodată n-am mai văzut una atât de bine echipată: puteai să 
execuţi o operaţie importantă sau simpla plombare a unui dinte. 
Pentru a decora peretele rămas complet liber, Benson recursese 
la un procedeu ciudat: toate personajele desenelor animate erau 
reprezentate acolo în culori, de la Popey până la Pinocchio, iar în 
centru se afla o poză de un metru pătrat care îl arăta pe ursul 
Yogi tăind cu fierăstrăul primele litere ale unei pancarte pe care 
scria Nu dati de mâncare urşilor. Peretele era acoperit cu aceste 
siluete. 

— E o schimbare faţă de pozele obişnuite cu fetiţe, am zis eu. 

— Am fost inundat cu ele, răspunse Benson, pe un ton plin de 
regret, dar nu le-am putut folosi. N-ar fi fost bine pentru 
disciplină. Numai că nu puteam să las aici să se formeze o 
ambianţă de morgă. Aceste imagini îi reconfortează pe bolnavi şi 
îi distrează. Cel puţin aşa îmi place să-mi închipui, în timp ce caut 
la pagina 217 a manualului ca să văd de ce suferă. 

Apoi am traversat careul, am trecut pe lângă cabinele 
ofiţerilor şi am coborât de pe o punte ca să ajungem în sala de zi 
a echipajului. In trecere, Benson mi-a arătat lavabourile, de o 
curăţenie impecabilă, şi cuşetele imaculate. 

— Asta e inima navei, zise el. Nu e, cum s-ar putea crede, 
reactorul nuclear, ci această sală. Uite: Hi-Fi, tonomat, filtru mare 
de cafea, maşină de îngheţată, cinema, bibliotecă, refugiul tuturor 
amatorilor de jocuri de cărţi. Vechii marinari de pe submarine s-ar 
răsuci în groapă dacă ar vedea asta. In comparaţie cu condiţiile 
preistorice în care trăiau, ne-ar considera pur şi simplu răsfăţaţi, 
nişte oameni buni de nimic. Poate că e adevărat, numai că ei nu 
erau obligaţi să stea sub apă luni în şir... Tot aici îmi ţin şi eu 


conferințele soporifice despre pericolele supraalimentaţiei. 

Ridică vocea ca să-l audă cei şapte-opt oameni care fumau şi 
citeau bând cafea. 

— Poţi constata pe viu, doctore Carpenter, efectul acestor 
conferinţe. Ai mai văzut băieţi într-o formă fizică mai slabă? 

Oamenii zâmbiră cu amabilitate. Se vedea bine că erau 
obişnuiţi cu astfel de remarci. Benson exagera, şi ei ştiau prea 
bine asta. Fiecare părea foarte capabil să se descurce, la masă, 
cu un cuţit şi o furculiţă, dar lucrurile se opreau aici. Toţi - scunzi 
sau înalţi - aveau genul de caracter pe care îl observasem la 
Rawlings şi  Zabrinski: un aer de competenţă liniştit, o 
imperturbabilitate veselă, care făcea din ei cu siguranţă nişte 
fiinţe aparte. 

Benson îmi prezentă conştiincios pe fiecare dintre ei. Îmi 
preciză funcţia fiecăruia şi le declară tuturor că eram un medic 
din cadrul flotei britanice care făcea o croazieră de aclimatizare. 
Această explicaţie, evident imaginată de Swanson şi de altfel 
destul de apropiată de adevăr, avea darul să curme speculaţiile 
pe care le-ar fi putut provoca prezenţa mea. 

Ghidul meu intră într-o mică încăpere vecină. 

— Postul de purificare a aerului, zise el. El e operatorul 
Harrison. Totul e în regulă, Harrison? 

— Totul merge perfect, doctore. Treizeci de părţi de gaz 
carbonic la un milion. 

Notă câteva cifre într-un registru pe care i-l prezentă lui 
Benson. Acesta semnă făcând câteva remarci. 

— Semnătura asta mă eliberează de jumătate din sarcina mea 
cotidiană, zise el. Cred că nu te-ar interesa să inspectezi sacii cu 
grâu, ciosvârtele de vită, grămezile de cartofi şi vreo sută de feluri 
de conserve. 

— Nu prea. De ce? 

— Asta vei găsi sub partea din faţă a punţii unde ne aflăm. 
Pare enorm, ştiu, dar vreo sută de oameni consumă o cantitate de 
hrană foarte mare în trei luni, durata minimă de timp de şedere 
pe mare, în caz de nevoie. Imaginea acestor provizii mă face să 
înţeleg că duc o luptă pierdută. Haide mai bine să vedem 
bucătăria. 

M-a condus la bucătărie, o mică încăpere pătrată care 


strălucea de curăţenie. Un personaj filiform se întoarse şi îi zâmbi 
lui Benson. 

— Ai venit să iei masa de prânz? întrebă el. 

— Nu, răspunse scurt Benson. Doctorul Carpenter. Bucătarul 
şef Sam MacGuire, duşmanul meu declarat. Ce exces de calorii ți- 
ai propus să bagi azi pe gât oamenilor? 

— Nu e nevoie să le bag pe gât! răspunse MacGuire râzând. 
Supă cu smântână, muşchi de vacă, cartofi prăjiţi şi piure de 
cartofi cât pot să mănânce. Nimic foarte hrănitor. 

Benson îmi arătă un tub mare de bronz, gros de 25 cm, care 
urca până la 1,20 m deasupra podelei bucătăriei. Capacul era 
fixat în şuruburi. 

— Asta ar putea să te intereseze, doctore Carpenter. Ştii ce e? 

— Oală cu presiune? 

— Seamănă, dar e aparatul de eliminare a deşeurilor. 
Altădată, când un submarin trebuia să urce la suprafaţă după 
câteva ore, nu erau probleme, deşeurile erau evacuate în mare. 
Dar acum nu mai e posibil când te deplasezi săptămâni întregi la 
o adâncime de treizeci de metri. Evacuarea deşeurilor devine o 
problemă dificilă. Tubul ăsta coboară până la chila De/finului. 
Acolo, un capac puternic, etanş, corespunde acestuia de-aici. 
Siguranţe speciale împiedică deschiderea amândurora în acelaşi 
timp, altfel s-ar termina cu submarinul nostru. Sam, sau unul 
dintre ajutoarele lui, pune deşeurile în saci de plastic, îi face să 
atârne greu cu ajutorul cărămizilor... 

— Cu cărămizi? 

— Cărămizi. Câte avem la bord, Sam? 

— La ultima numărare, ceva mai mult de o mie, doctore. 

— Un adevărat şantier de construcţii! Aceste cărămizi nu lasă 
sacii să se menţină la suprafaţă. Nu ne place să ne dezvăluim 
poziţia nici chiar în timp de pace. Se introduc trei-patru saci în 
tub, se închide uşa şi sunt expulzați sub presiune. Apoi uşa 
inferioară se închide. Nimic mai simplu! 

— Într-adevăr! 

Dintr-un motiv pe care nu l-am înţeles, aparatul exercita 
asupra mea o fascinaţie ciudată. Aveam să-mi amintesc de asta 
mai târziu şi să mă întreb dacă nu cumva, cu vârsta, dobândisem 
calităţi psihice. 


— Nu merită chiar atâta atenţie, zise vesel Benson. E doar o 
instalaţie mai perfecționată de evacuare a gunoiului. Să mergem 
mai departe, mai avem destul drum de făcut. 

Mă duse la o uşă grea de fier încastrată într-un perete lateral. 
Opt tacheţi masivi de manevrat, apoi de adus în aceeaşi poziţie 
după trecere. 

— Magazia de torpile din faţă, zise Benson. 

Vorbea mai încet, căci cel puţin jumătate din cele şaisprezece 
cuşete aliniate pe lângă pereţi sau pe locaşurile torpilelor erau 
ocupate de oameni care dormeau profund. î 

— Numai şase torpile, după cum poţi vedea. In mod normal 
luăm douăsprezece, şase în tuburi. Dar de data asta nu le avem 
decât pe acestea şase. Două, teleghidate, au avut defecte de 
funcţionare în timpul ultimelor manevre NATO şi amiralul Garvie a 
ordonat să fie debarcate pentru verificări, când ne-am întors la 
Holy Loch. Hunley, nava-depozit, are specialişti. Din păcate, abia 
le scosesem ieri dimineaţă când a sosit ordinul de a pleca în 
ajutorul staţiei polare. Comandantul Swanson a insistat să 
păstreze măcar şase. Un comandant de submarin nu suportă să 
plece fără torpile. In astfel de cazuri, mai bine rămâi acasă! 

— Torpilele astea nu sunt în stare de funcţionare? 

— Habar n-am. Asta vor încerca să descopere aceşti războinici 
adormiti când se vor trezi. 

— De ce nu lucrează acum? 

— Pentru că atunci când am ajuns la Clyde, toţi munceau de 
şaizeci de ore ca să găsească cauza avariei şi să vadă dacă nu se 
întindea şi la celelalte torpile. L-am prevenit pe comandant că 
erau frânţi de oboseală şi le-a ordonat să se odihnească. 

Benson se opri în faţa altei uşi de oţel şi o deschise. La patru 
paşi de ea se afla alta asemănătoare. Pragurile se găseau la vreo 
cincizeci de centimetri deasupra punţii. 

— Vă luaţi măsuri de precauţie la construirea acestor nave! 
am exclamat eu. Ai impresia că intri în Banca Angliei. 

— O navă nucleară nu e, ipso facto, invulnerabilă în faţa 
pericolelor submarine, răspunse Benson. Ruperea peretelui de 
abordaj a dus la sfârşitul multor nave. Coca Delfinului poate să 
suporte presiuni enorme, dar un şoc relativ uşor, un obiect tăios 
de exemplu, o poate desface ca pe o cutie de conserve. La 


suprafaţă, pericolul cel mai mare vine de la abordaje care, 
aproape totdeauna, implică partea din faţă. Avem în consecinţă 
acest perete dublu, şi suntem primii care îl avem. Asta face ceva 
mai dificilă circulaţia între partea din faţă şi partea din spate, dar 
nu-ţi închipui cât de liniştiţi dormim noaptea. 

Închise uşa părţii din spate şi o deschise pe cea a părţii din 
faţă. Ne aflam în postul torpilelor, compartiment îngust şi 
încărcat, lung doar cât să permită punerea sau retragerea unei 
torpile într-un tub. Aceste tuburi, cu porţi puternice, erau 
poziţionate pe două rânduri verticale de câte trei. Pe tavan erau 
şine, cu lanţuri solide. Asta era tot. Nici urmă de cuşetă, şi asta nu 
m-a mirat deloc. Nu mi-ar fi plăcut să mă culc în partea din faţă a 
peretelui de abordaj. 

Ne-am întors în partea din spate. Când am intrat în sala 
echipajului, un marinar veni să mă anunţe că comandantul dorea 
să mă vadă. La postul central, Swanson mă aştepta lângă spaţiul 
care adăpostea aparatura radio. 

— Bună ziua, doctore. Ai dormit bine? 

— Cincisprezece ore! Ce crezi? Şi am mâncat şi mai bine. Ce 
s-a întâmplat, comandante? 

Cu siguranţă că se întâmplase ceva căci, pentru prima dată, 
Swanson nu zâmbea. 

— A sosit un mesaj în legătură cu staţia Cobra. Trebuie 
descifrat, dar nu durează mai mult de câteva minute. 

Am avut sentimentul că, descifrat sau nu, interlocutorul meu 
ştia deja ce conţinea mesajul. 

— Când am ieşit la suprafaţă? am întrebat, ştiind că un 
submarin pierde orice contact radio imediat ce se lasă la 
adâncime. g 

— N-am mai ieşit de când am plecat de la Clyde. In acest 
moment ne aflăm la o adâncime de nouăzeci de metri. 

— Şi e vorba de o telegramă radio? 

— Despre ce altceva ar putea să fie vorba? Timpurile s-au 
schimbat. Suntem obligaţi să ieşim la suprafaţă ca să emitem, dar 
primim mesaje până la adâncimea maximă la care putem ajunge. 
Undeva în Connecticut se află cel mai mare emiţător din lume, 
care operează pe o lungime de undă extrem de mică şi ne 
permite să-l auzim foarte uşor la această adâncime. Intre timp, 


haide să vezi cârmacii. 

Mă prezentă personalului postului central, abţinându-se, ca şi 
Benson, să facă cea mai mică diferenţă între un ofiţer şi un 
matelot. În cele din urmă se opri în faţa unui ofiţer, aşezat la 
periscop, un tânăr al cărui loc părea a fi mai curând la colegiu. 

— Will Raeburn, zise Swanson. În mod normal, nu-i dăm 
atenţie, dar, după sosirea noastră sub gheaţă, va deveni omul cel 
mai important de la bord. E ofiţerul nostru de navigaţie. Ne-am 
rătăcit, Will? 

— Ne aflăm exact aici, comandante. 

Arătă un punct mic luminos în marea Norvegiei pe o hartă 
aflată sub sticlă. 

— Girobusola şi s/n-urile concordă perfect. 

— Când spune sin-uri, îmi explică Swanson, sublocotenentul 
Raeburn se referă la sistemul de navigaţie prin inerție, altădată 
folosit de rachetele intercontinentale şi adaptat pentru uzul 
submarinelor nucleare. E inutil să-ţi explic. Will o să-ţi împuie 
capul cu explicaţiile lui dacă reuşeşte să te prindă într-un colţ. Eşti 
mulţumit de viteza cu care ne deplasăm? 

— Nu-mi vine să cred. 

— Am părăsit Holy Loch ceva mai devreme decât fusese 
prevăzut, cu puţin înainte de orele nouăsprezece. Doream să fac 
câteva scufundări de reglare a greutăţii, dar n-a fost necesar. Nici 
măcar absenţa celor douăsprezece torpile din faţă nu ne-a 
dereglat echilibrul. Nava e atât de mare încât câteva tone în plus 
sau în minus nu schimbă aproape nimic. Aşa că ne-am grăbit... 

Se opri ca să citească telegrama pe care i-o întinsese un 
marinar. O citi fără grabă, dădu capul uşor pe spate, se duse într- 
un colţ liniştit al postului central şi se uită la mine. Nu zâmbea. 

— Îmi pare rău, zise el. Ai spus ieri seară că maiorul Halliwell, 
comandantul staţiei, îţi era prieten? 

Am simţit că mi se usucă gura. Am înclinat capul şi am luat 
mesajul. 


„La 9:45 GMT, traulerul britanic Morning Star, care 
interceptase precedentul mesaj al staţiei Cobra, a primit altul, 
foarte mutilat, greu de descifrat. Maiorul Halliwell, comandant, 
şi alte trei persoane neprecizate ar fi grav rănite sau moarte. 


Alţi oameni, tot neprecizaţi, ar suferi de arsuri şi de degerături. 
Indicaţiile referitoare la alimente şi combustibil, la condiţiile 
atmosferice şi la transmisie sunt indescifrabile. Se poate 
deduce că supraviețuitorii se află într-o baracă din care nu pot 
să iasă din cauza vremii. Cuvintele «furtună de gheaţă» au fost 
descifrate în mod clar. Mai sunt şi detalii despre viteza vântului 
şi temperatură, dar nu se pot citi cu claritate. Morning Star a 
încercat zadarnic, de mai multe ori, să ia legătura cu Cobra. La 
cererea Amiralității, Morning Star şi-a abandonat sectorul de 
pescuit ca să se apropie de banchiză şi să acţioneze ca post de 
ascultare. Sfârşitul mesajului.” 


Am citit telegrama şi i-am înapoiat-o lui Swanson. 

— Îmi pare rău, Carpenter, repetă el. 

— Grav rănit sau mort, am zis eu. Ce diferenţă e într-o staţie 
arsă, iarna, pe banchiză? 

Vocea mea mi s-a părut a fi a altui om, banală, fără viaţă, 
lipsită de orice emoție. 

— Johnny Halliwell şi trei dintre subordonații săi. Un om 
remarcabil, cum nu întâlneşti prea des, comandante. Avea 
cincisprezece ani la moartea părinţilor săi. A părăsit imediat 
şcoala ca să-şi întreţină un frate mai mic cu opt ani decâtel. A 
muncit ca un negru, s-a sacrificat, şi-a consacrat cei mai buni ani 
din viaţă acestui frate, pe care chiar l-a ajutat să intre la o 
universitate. Abia atunci s-a gândit şi la el şi s-a căsătorit. Lasă o 
soţie adorabilă şi trei copii minunaţi. Două nepoate şi un nepot 
care încă n-a împlinit şase luni... 

— Două nepoate?... 

Se întrerupse şi se uită ţintă la mine. 

— Dumnezeule mare, era fratele tău!... Fratele tău! 

Pe moment nu a fost frapat de diferenţa de nume. 

Am făcut un semn afirmativ. Sublocotenentul Raeburn se 
apropie de noi cu un aer preocupat. Swanson îl trimise de acolo 
cu un gest, fără să pară că priveşte în direcţia lui. Incă mai dădea 
din cap când am spus: 

—E un om robust. S-ar putea să facă parte dintre 
supraviețuitori. Trebuie să aflăm neapărat poziţia staţiei Cobra. 

— Poate că nici ei n-o cunosc. E o staţie în derivă, nu trebuie 


să uiţi asta. Timpul fiind aşa cum e, se poate să fi trecut câteva 
zile de la ultima lor observaţie astronomică... Pe de altă parte, cu 
siguranţă că incendiul le-a distrus sextanţii, cronometrele şi 
goniometrele. 

— Ei cunosc această ultimă observaţie astronomică, chiar 
dacă e veche de o săptămână, şi au o idee despre viteza şi 
direcţia derivei lor. Pot deci să furnizeze informaţii aproximative. 
Trebuie transmis celor de pe Morning Star să emită fără 
întrerupere, cerându-le poziţia. Dacă ieşim acum la suprafaţă, am 
putea lua contact cu traulerul? 

— Mă îndoiesc. Probabil că se află la aproape 1500 km la nord. 
Receptorul lui nu este destul de puternic ca să ne ghideze spre el, 
ceea ce e un alt mod de a spune că transmiţătorul nostru e prea 
slab. 

— BBC nu duce lipsă de transmiţători destul de buni. La fel şi 
Amiralitatea. De ce să nu cerem unuia dintre ei să menţină 
contactul cu Morning Star, care va cere constant staţiei Cobra 
informaţii despre poziţia ei? 

— Pot s-o facă direct. 

— Sigur, dar nu pot să audă răspunsul, ceea ce e posibil 
numai pentru trauler, care se apropie în permanenţă. 

— Foarte bine, vom ieşi la suprafaţă, zise Swanson. 

Părăsi masa hărților, alături de care ne aflam, şi se îndreptă 
spre postul de comandă al imersiei. Trecând pe lângă navigator, 
întrebă: 

— Ce doreşti, Will? 

Raeburn îmi întoarse spatele şi cobori glasul, dar de când mă 
ştiu am avut un auz ieşit din comun. 

— l-aţi văzut expresia feţei, comandante? zise el. Am avut 
impresia că era gata să vă lovească. 

— Şi eu, preţ de o clipă, răspunse Swanson. Dar probabil că 
mă aflam în câmpul său vizual. Expresia de pe faţă se adresa 
altcuiva. 

M-am întors în cabina mea şi m-am întins pe cuşetă. 


Capitolul 3 


— lată-ne ajunşi. Asta e banchiza, zise Swanson. 

Delfinul înainta spre nord; coca lui mare şi cilindrică, 
cufundată la un moment dat, complet descoperită în alt moment, 
aluneca pe o mare care îl bătea dintr-o parte. Se deplasa cu mai 
puţin de trei noduri, reactorul nuclear furnizând elicelor gemene 
de 2,50 m doar atâta energie cât să poată fi condusă nava. 

Ne aflam pe pasarelă şi, la nouă metri dedesubt, cel mai bun 
sonar din lume explora în permanenţă apele din jurul nostru. 
Swanson nu voia cu nici un preţ să rişte un abordaj cu un sloi de 
gheaţă în derivă. Era ora prânzului dar lumina era cel mult 
crepusculară. 

După termometrul pasarelei, temperatura mării era de minus 
1,5 grade, iar cea a aerului, de minus 30 de grade. Vântul sufla 
dinspre nord-est cu forţa unei furtuni, smulgând crestele valurilor 
mari de un cenuşiu de oţel, bombardând pavilionul cu stropi mari 
de apă care se transformau în gheaţă înainte de a-l atinge. Era 
deosebit de frig. 

Deşi eram înfofolit într-un mantou cu glugă peste care 
pusesem o haină impermeabilă, nu puteam să-mi rețin dârdâitul, 
şi căutam adăpostul iluzoriu al prelatei pasarelei, privind în 
direcţia indicată de Swanson. l-am auzit dinţii clănţănind, prin 
şuierul vântului şi ropotul stropilor de apă. 

La mai puţin de trei kilometri spre nord, o linie subţire, lungă 
şi bătând în cenuşiu, care părea regulată de la această distanţă, 
se întindea pe tot orizontul septentrional. Nu era prima dată când 
o vedeam, iar spectacolul nu avea nimic impozant în sine, dar 
imediat ce-l vedeai nu-l mai uitai, din cauza a ceea ce reprezintă: 
începutul calotei glaciare care acoperă creştetul lumii; o masă 
compactă în acea perioadă a anului. Trebuia să trecem pe sub 
acea masă ca să găsim nişte oameni la sute de kilometri, oameni 
care puteau să fie muribunzi sau deja morţi... Trebuia totuşi, cu 
ajutorul Domnului, să dăm de ei în acea imensitate. 

Nu mai primisem nimic de la mesajul sosit cu patruzeci şi 
nouă de ore mai înainte. De atunci - tăcere!... În acest interval, 
traulerul Morning Star emisese permanent, îndemnând Cobra să 


vorbească. Dar nimic nu venise dinspre pustiul de gheaţă. Nici un 
cuvânt, nici un semnal, nici un murmur... 

În urmă cu optsprezece ore, spărgătorul de gheaţă nuclear 
Dvina ajunsese la banchiză şi încercase cu disperare să pătrundă. 
La acel început de iarnă, gheaţa nu era nici atât de groasă şi nici 
atât de compactă cum va deveni în martie. Puterea vasului Dvina 
era considerată destul de mare ca să treacă prin gheaţa cu o 
grosime de 5,50 m, în condiţii normale; mulţi îl credeau în stare 
să ajungă la pol. După ce înaintase vreo şaizeci de kilometri, 
Dvina fusese blocat de un zid înalt de 6 m şi gros de cel puţin 30 
m. După cum spuneau mesajele, spărgătorul de gheaţă îşi 
deteriorase partea din faţă. Nava încerca să se degajeze, 
întâmpinând mari dificultăţi. Tentativa nu dăduse nici un rezultat, 
ci doar o destindere a raporturilor dintre Est şi Vest. 

Ruşii şi americanii făcuseră câteva zboruri deasupra regiunii 
respective, cu bombardiere de primă linie. Aceste avioane 
exploraseră regiunea, de vreo sută de ori, cu radarul lor de o 
precizie fantastică, fără să poată descoperi însă nimic. Se spunea 
totuşi că avioanele B25 ale Aviației Strategice aveau un radar 
care putea să repereze o cabană, pe un teren în care forma un 
contrast, de la trei mii de metri, în întuneric complet. 

S-a presupus că baraca nu se mai afla acolo, că miile de 
aglomerări de gheaţă dereglau condiţiile în acea perioadă a 
anului, că operaţiunile de căutare nu se făcuseră în direcţia 
potrivită. Foarte probabil, eşecul era imputabil nenumăratelor 
particule de gheaţă care umpleau atmosfera şi deviau undele 
radarului. În orice caz, staţia Cobra rămânea tăcută de parcă n-ar 
fi existat niciodată. 

— Nu avem nici un motiv să murim de frig aici, zise deodată 
comandantul Swanson, ridicând glasul ca să se facă auzit. Din 
moment ce trebuie să coborâm sub această gheaţă, mai bine s-o 
facem imediat... Privi spre vest, unde un trauler puternic se 
deplasa la mai puţin de patru sute de metri. Era Morning Star, 
care ajunsese la marginea banchizei, în cursul ultimelor două zile, 
fără să mai capteze nimic, şi care acum se întorcea la Hull, 
deoarece îşi epuizase combustibilul. 

— Adresează-i un semnal, zise Swanson unui marinar aflat 
lângă el. Vom cobori sub apă şi vom înainta sub gheaţă. Nu 


intenţionăm să revenim la suprafaţă mai înainte de cel puţin patru 
zile şi suntem pregătiţi să rămânem în imersie cel mult două 
săptămâni. 

Se întoarse spre mine şi zise: 

— Dacă îl găsim în acest interval... 

Apoi continuă mesajul: 

— Mulţumesc pentru colaborarea excelentă. Noroc şi 
întoarcere bună în port! 

În timp ce timonierul începea să acţioneze lampa de 
semnalizare, Swanson întrebă: 

— Pescadoarele astea stau în Arctica toată iarna? 

— Bineînţeles. 

— Toată iarna!... După patru ore aş fi mort!... O bandă de 
englezoi decadenţi, asta sunt! 

O lampă clipi preţ de câteva secunde pe Morning Star. 

— Ce răspund? 

— „Atenţie la capete sub gheaţa asta! Noroc şi la revedere!” 

— Toată lumea jos, ordonă Swanson. 

În timp ce timonierul lua prelata pasarelei, am ajuns pe o 
scară într-un mic compartiment şi am trecut printr-un panou în 
postul central al De/finului. Swanson şi timonierul veniră în urma 
mea, apoi Hansen care trebuia să închidă cele două panouri. 

Cei care au văzut la cinematograf submarine intrând în 
imersie ar fi fost dezamăgiţi de tehnica comandantului Swanson. 
Nici vorbă de agitaţie frenetică, de privire de oţel supraveghind 
aparatele, de ţipete, de zgomote de claxon. Swanson se apropie 
de un mic microfon şi zise: 

— Aici comandantul. Vom înainta sub gheaţă. Imersie treizeci 
de metri. 

Tehnicianul electronist verifică cu nonşalanţă lămpile care 
indicau închiderea panourilor şi a deschiderilor din cocă. Verifică 
încă o dată şi zise calm: 

— Toate deschiderile sunt închise, comandante. 

Swanson dădu din cap. Aerul şuieră ieşind printre balast. Am 
intrat în imersie. După zece minute, Swanson veni la mine. În 
cursul ultimelor două zile, învăţasem să-l cunosc bine, să ţin mult 
la el şi să-l respect enorm. Echipajul avea deplină încredere în el 
şi începusem şi eu să am acest sentiment. Era un om politicos, 


care îşi cunoştea perfect meseria, bun observator, foarte 
inteligent şi dotat cu o nepăsare care nu ceda niciodată, 
indiferent de împrejurări. 

Hansen, secundul său, care nu menaja pe nimeni, îl decretase 
cel mai bun marinar din flota americană. Speram să aibă 
dreptate. De astfel de oameni aveam nevoie. 

— Vom intra sub gheaţă, doctore Carpenter, zise el. Te 
impresionează asta? 

— M-aş simţi mai bine dacă aş putea să văd, am răspuns. 

— Putem vedea. De/finul are cei mai buni ochi din lume, care 
văd în toate direcţiile. În jos, sonarul indică adâncimea apei de 
sub chilă; aici, această mărime este de 1500 m. Prin urmare, nu 
avem motive să ne temem că ne vom lovi de vreo proeminenţă a 
fundului. Această măsurătoare este o pură formalitate, dar nici 
unui ofiţer de navigaţie nu i-ar trece prin minte să se lipsească de 
ea. Avem două sonare dintre care unul explorează nava iar 
celălalt un unghi de 15 grade de la fiecare bord. Văd totul, aud 
totul. Dacă o cheie franceză cade la bordul unei nave de război, la 
o depărtare de treizeci de kilometri, o auzim. Asta e realitatea, şi 
din nou pare o simplă formalitate. Sonarul caută stalactitele de 
gheaţă pe care presiunea le-ar putea genera sub banchiză. Dar 
am făcut deja cinci incursiuni sub gheaţă şi două călătorii la pol şi 
n-am întâlnit niciodată astfel de stalactite sub şaizeci de metri, iar 
noi navigăm la nouăzeci de metri. Totuşi menţinem această 
măsură de precauţie. 

— Aţi putea să vă loviți de o balenă, am zis eu. 

— Sau alt submarin, răspunse el fără să zâmbească. Ceea ce 
ar însemna sfârşitul pentru amândouă. Având în vedere 
submarinele ruseşti şi submarinele noastre care se plimbă acum 
la pol, circulaţia va fi în curând la fel de intensă ca în Times 
Square! 

— Dar şansele sunt cu siguranţă... 

— Ce şanse există să vezi abordându-se două avioane care 
zboară în douăzeci de mii de hectare de cer? Totuşi, de la 
începutul anului au avut loc trei coliziuni de acest gen. Deci 
punem la treabă sonarul. Dar, sub gheaţă, cel mai important ochi 
este cel care priveşte în sus. Haide să arunci o privire. 

Mă conduse la extremitatea tribord a postului central, unde 


doctorul Benson şi un alt om studiau cu atenţie un aparat care, în 
exterior, era format dintr-o bandă de hârtie mobilă, lată de 18 cm, 
pe care o peniță trasa o linie subţire. Benson era cufundat în 
reglarea unor aparate. 

— Aparatul care sondează suprafaţa, zise Swanson, mai 
cunoscut sub numele de maşina de gheaţă. N-are nici o legătură 
cu doctorul Benson, şi avem doi operatori bine antrenați. Dar, 
cum nu există alt mijloc de a-l despărţi de maşină decât 
aducându-l în faţa curţii marţiale, am adoptat o soluţie mai 
simplă, care constă în a-l lăsa. 

Benson zâmbi, dar nu-şi luă ochii de la foaia de hârtie. 

— Aparatul funcţionează pe principiul sonarului. Această linie 
subţire reprezintă suprafaţa liberă. Când vom intra sub gheaţă, 
penita va cobori, indicând nu numai prezenţa gheții, ci şi 
grosimea ei. 

— Ingenios! am zis. 

— Mai mult decât atât. De/finul poate să întâlnească moartea 
sub banchiză. Şi pentru oamenii staţiei Cobra e o chestiune de 
viaţă şi de moarte. Dacă găsim staţia, va trebui să străpungem 
gheaţa ca să ajungem la ea, şi acest aparat e singurul care poate 
să ne spună unde e mai subţire. 

— Nu există apă liberă în această perioadă a anului? Nu există 
canale? 

— Noi le numim po/ynya. Nu sunt. Dar să nu uităm că 
banchiza nu e niciodată statică. Chiar şi iarna, presiunile de 
suprafaţă pot s-o spargă şi să deschidă în ea canale. Având în 
vedere temperatura, nu se poate niciodată şti cât timp vor rezista 
aceste canale de apă liberă. Gheaţa le acoperă în cinci minute, 
atingând doi centimetri şi jumătate într-o oră, treizeci de 
centimetri în două zile. Dacă ajungem la una dintre aceste 
polynya la mai puţin de trei zile de la formarea lui, avem o şansă 
să străpungem gheaţa. 

— Cu pavilionul? 

— Bineînţeles. Toate noile submarine nucleare au pavilioane 
întărite în acest scop - ca să străpungă gheaţa arctică. Totuşi 
trebuie avut grijă la şoc care se transmite astfel până la coca 
groasă. 

— Ce i s-ar întâmpla dacă aţi aborda gheaţa prea repede - aşa 


cum totdeauna e posibil, din cauza variațiilor de salinitate şi de 
temperatură ale apei - sau dacă constataţi în ultima clipă că v-aţi 
deplasat în derivă şi vă aflaţi sub gheaţă groasă? 

— Da. Asta se poate întâmpla în ultima clipă. Dar nu te gândi 
şi nici nu-mi mai vorbi despre această eventualitate. Nu-mi pot 
permite să am coşmaruri în cursul acestei misiuni. 

l-am aruncat o privire scrutătoare, dar nu zâmbea. 

Continuă cu glas scăzut: 

— Sincer îţi spun, cred că toată lumea de la bordul Delfinului 
va fi mai mult sau mai puţin îngrijorată când vom intra sub 
gheaţă. Asta e valabil şi în cazul meu. Ne deplasăm cu cea mai 
frumoasă navă din lume, doctore Carpenter, dar o mulţime de 
lucruri pot să nu meargă aşa cum trebuie. Dacă reactorul are o 
avarie, la turbinele cu vapori sau la generatoarele electrice, ne 
putem considera deja în sicriu, cu un capac solid deasupra: 
banchiza. În larg, asta n-ar avea aceeaşi importanţă. Am ieşi la 
suprafaţă şi am naviga cu motoarele diesel. În imersie, cu 
Schnorkel !-ul. Dar dieselul are nevoie de aer, şi sub gheaţă nu e 
aer. În consecinţă, dacă se produce un incident, va trebui să 
găsim o polynya - o şansă dintr-o mie în această perioadă a 
anului - mai înainte de a se termina bateria... Dacă nu, soarta 
noastră e pecetluită. 

— Perspectivă foarte încurajatoare! am zis. 

— Nu-i aşa? zise el zâmbind în sfârşit. Dar asta nu se va 
întâmpla. De ce se agită Benson? 

— Am ajuns, anunţă Benson. Primul sloi de gheaţă. Un altul! 
Încă unul! Vino să vezi, doctore. 

M-am dus. Peniţa, cu un şuierat uşor, nu mai trasa o linie 
orizontală continuă, ci se mişca cu repeziciune pe verticală, 
conturând profilul gheții de deasupra noastră. O nouă linie 
dreaptă, mişcări mai precipitate ale peniţei: trecuse un alt sloi de 
gheaţă. 

În timp ce priveam, liniile orizontale deveniră din ce în ce mai 
numeroase, apoi dispărură. 

— Gata, zise Swanson. Vom executa o imersie sănătoasă şi 


1 Dispozitiv pentru furnizarea şi ventilarea aerului la submarinele aflate în 
submersie, asemănător ca principiu tuburilor pentru respiraţie folosite de 
scufundători (n. red.). 


vom mări viteza. 


xæ 
x æ 


Când Swanson vorbea de acţiuni repezi, nu erau doar vorbe în 
vânt. A doua zi dimineaţă, devreme, o mână mare se aşeză pe 
umărul meu şi mă trezi dintr-un somn profund. Am deschis ochii, 
am clipit şi l-am zărit pe locotenentul de vas Hansen. 

— Îmi pare rău că ţi-am întrerupt visul frumos, doctore, dar 
am ajuns. 

— Unde? 

— În punctul 85 grade şi 21 minute N, 21 grade şi 20 minute 
E, ultima poziţie estimată a staţiei Cobra, luându-se în calcul şi 
deriva banchizei. 

— Deja! am zis uitându-mă repede la ceas. Am şi ajuns? 

— N-am stat să hoinărim. Comandantul îţi propune să vii să 
vezi cum acţionăm. 

— Te urmez! 

Dacă Delfinul reuşea să străpungă gheaţa, ca să-şi încerce 
acea şansă la un milion de a intra în contact cu Cobra, voiam 
neapărat să fiu de faţă. 


x 
A 


Lângă postul central m-am împiedicat. Ca să nu cad, a trebuit 
să mă prind de unul dintre mânerele cursivei. Delfinul se legăna 
violent, ca un avion de vânătoare într-un viraj foarte strâns. N-aş 
fi crezut niciodată că un submarin era în stare să facă astfel de 
mişcări. Am înţeles atunci de ce era nevoie de centuri la posturile 
de comandă. i 

— Ce se petrece? l-am întrebat pe Hansen. Incercăm să 
evităm un obstacol în partea din față? 

— Poate că e o polynya, în orice caz un loc unde gheaţa e mai 
subţire. Ori de câte ori apare ocazia, încercăm să n-o ratăm. 
Oamenii nu sunt prea încântați, mai ales când îşi beau cafeaua. 

Am intrat în postul central. Comandantul Swanson, încadrat 
de navigator şi de alt om, era aplecat deasupra mesei cu hărţi şi 
privea cu multă atenţie. Ceva mai în spate, un alt om anunţa 
grosimea gheții cu o voce lipsită de expresie. Swanson ridică 


ochii. 

— Bună ziua, doctore. Cred că am găsit ceva, John. 

Hansen se duse să privească harta. Nu era chiar mare lucru 
de văzut: un punct luminos minuscul şi o bucată de hartă, cu linii 
ondulate, cu un aspect nu prea marin, trasate cu creionul de un 
om care urmărea deplasările punctului luminos. Se zăreau trei 
cruci roşii, dintre care două foarte apropiate. În acel moment, 
servantul de la maşina de gheaţă - entuziasmul doctorului Benson 
pentru jucăria lui nu părea să treacă dincolo de miezul nopţii - 
strigă: „Marcaţi!” Fu imediat trasată a patra cruce roşie. 

— Mi se pare foarte îngust, comandante, zise Hansen. 

— Şi mie, dar e prima breşă de care dăm de o oră. Cu cât 
urcăm mai spre nord, cu atât şansele sunt mai reduse. Putem 
încerca. Viteza? 

— Un nod, răspunse Raeburn. 

— Înapoi o treime! De tot la stânga. 

Aceste cuvinte nu aveau nimic imperativ, păreau nişte 
sugestii paşnice; dar unul dintre oamenii care stătea în faţa 
cârmei de imersie nu pierdea nici o clipă pentru a transmite 
ordinul maşinii. 

Swanson examină de aproape punctul luminos şi linia de 
creion se deplasă spre centrul aproximativ al triunghiului alungit 
pe care îl formau crucile roşii. 

— Stop! comandă el. Zero la cârmă... Înainte un sfert... Gata... 
Stop! 

— Viteza zero, anunţă Raeburn. 

— Ilmersie 65 de metri, zise Swanson ofițerului de imersiune, 
dar uşor, foarte uşor. 

Se auzi un zgomot. 

— Balastul? l-am întrebat pe Hansen. 

— Nu. Pompăm apă în compartimentul de reglaj. Asta ne 
permite să controlăm mai eficient viteza ascensională şi să 
menţinem mai bine echilibrul navei. Când e vorba de un submarin 
oprit, manevra asta nu e treaba unor începători. Un submarin 
obişnuit nu încearcă niciodată să facă o astfel de manevră. 

Pompa se opri. Se auzi zgomotul apei pe care o introducea 
ofiţerul de imersie ca să frâneze viteza ascensională. Zgomotul 
încetă. 


— Închideţi admisia, zise ofiţerul de imersie. Ne-am oprit la 
treizeci de metri. 

— Sus periscopul! ordonă Swanson marinarului care se afla 
lângă el. 

Acesta manevră o manetă. Se auzi zgomotul uleiului sub 
presiune, care acţiona pentru ridicarea periscopului de la tribord. 
Cilindrul lucitor se ridică lent, din cauza presiunii exterioare, apoi 
piciorul său ieşi din puț. Swanson lăsă în jos mânerele şi lipi ochiul 
de ocular. 

— Ce se aşteaptă să vadă în crucea nopţii la adâncimea asta? 
l-am întrebat pe Hansen. 

— Nu se ştie niciodată. Întunericul e rareori total. Dacă gheaţa 
e suficient de subţire, se poate percepe o luminiţă de la lună sau 
de la stele. 

— Cât e de groasă în dreptunghiul de deasupra? 

— Adevărul e că nu ştim. Pentru ca maşina de gheaţă să aibă 
dimensiuni raţionale, graficul trebuie să aibă o scară foarte mică. 
Poate să fie între zece centimetri şi un metru. În primul caz, vom 
trece ca prin brânză, în al doilea, ne vom alege cu un cucui urât. 

Făcu o mişcare cu capul spre Swanson şi continuă: 

— Mi se pare că nu e tocmai bine. A întors obiectivul la 
verticală şi acum manevrează butonul de reglare. Asta înseamnă 
că nu găseşte mare lucru. 

— E întuneric beznă, zise comandantul. Aprindeţi reflectoarele 
fixate pe cocă şi pe pavilion. 

Mai privi câteva secunde. 

— Piure de mazăre!... Gros şi galben... Nu disting nimic. Să 
încercăm cu camera. 

M-am uitat la Hansen care, cu o mişcare a capului, îmi indică 
un ecran atunci descoperit pe peretele opus. 

— Televiziune, doctore. Camera de luat vederi se află pe 
punte, într-o cuşcă de sticlă solidă. Poate fi manevrată din 
interior. 

— Aţi face bine să vă procuraţi una mai nouă. 

Totul era cenuşiu şi neclar pe ecran. 

— Nu se găseşte alta mai bună în acest moment, răspunse 
Hansen. Aşa e apa. În unele condiţii de temperatură şi de 
salinitate, apa devine aproape impermeabilă la lumină. Ca şi cum 


te-ai afla într-o ceaţă deasă cu farurile aprinse... 

— Stingeţi reflectoarele, comandă Swanson... Aprindeţi-le. 

Rezultatul era acelaşi. 

— Ce zici, John? 

— Mi se pare că am zărit vag vârful pavilionului, în colţul 
stâng. Dar e cumplit de neclar. 

— Rămânem pe poziţie? întrebă Swanson cu un ton calm. 

— Nu ştiu, răspunse Raeburn de la masa de hărţi. Nu se poate 
avea o certitudine. 

— Sanders? 

Era servantul de la maşina de gheaţă. 

— Gheaţa e la fel de subţire, comandante. 

— Dă în continuare grosimea. Coborâţi periscopul. 

Indoi mânerele, apoi se întoarse spre ofiţerul de imersie. 

— Urcă-ne spre suprafaţă ca şi cum am avea un coş cu ouă în 
vârful pavilionului şi n-am vrea să spargem nici unul. 

Pompa fu pusă din nou în mişcare. M-am uitat la cei aflaţi în 
postul central. Toţi - cu excepţia lui Swanson - erau calmi, tăcuţi 
şi încordaţi. Sudoarea curgea pe faţa lui Raeburn. Vocea lui 
Sanders, cu un accent prea impersonal, repeta cu un ton 
monoton: 

— Gheaţă subţire! Gheaţă subţire! 

Se simţea o oarecare tensiune. 

— Nimeni nu pare în largul său, i-am spus lui Hansen. Mai sunt 
de urcat încă vreo treizeci de metri. 

— Doisprezece! Punctul de reper e chila, şi între ea şi vârful 
pavilionului sunt optsprezece metri. Doisprezece metri minus 
grosimea gheții. Şi poate o stalactită, ascuţită ca o lance, ca să 
crape De/finul la mijloc... Ştii ce înseamnă asta? 

— Că trebuie să mă îngrijorez şi eu? 

Hansen zâmbi forţat. Nici eu nu aveam chef de zâmbit. 

— 27 de metri, zise ofiţerul de imersie. 

— Gheaţă subţire, gheaţă subţire, repeta Sanders. 

— Aprindeţi reflectorul de pe punte şi luminaţi pavilionul, zise 
Swanson. Să nu opriţi camera. Sonar? 

— Totul e curat, comandante... Ah, nu! Opriţi! Contact dreapta 
spate! 

— Ce distanţă? 


— Prea aproape ca să se poată preciza, dar foarte apropiat. 

— Vasul sare! anunţă ofiţerul de imersie. 24 metri... 22!... 

Delfinul întâlnise un strat de apă mai rece sau mai sărată. 

— Gheaţă groasă! Gheaţă groasă! strigă Sanders. 

— La fund, de urgenţă! ordonă Swanson. 

De data asta tonul era imperativ. 

Am simţit creşterea presiunii aerului când ofiţerul de imersie a 
deschis evacuarea compartimentului central de reglare, ca să lase 
să intre tone de apă de mare. Dar era prea târziu. Un şoc ne 
mişcă pe toţi din loc. Delfinul lovea cu violenţă gheaţa de 
deasupra. Geamul unui manometru se sparse, câteva lumini se 
stinseră şi submarinul o porni în jos ca o piatră. 

— Goliţi compartimentul de imersie rapidă. 

Aerul comprimat îşi făcu auzit şuieratul. Am fi fost striviţi mai 
înainte ca pompele să fi putut începe expulzarea cantităţii enorme 
de apă îmbarcată. 70... 75 de metri, şi ne duceam mereu spre 
fund... 

Nimeni nu vorbea, toţi păreau încremeniţi la posturile lor. Nu 
era nevoie să fii telepat ca să ştii la ce se gândea fiecare. Era clar 
că un vârf de presiune submarină izbise Delfinul chiar în 
momentul în care pavilionul lovise gheaţa groasă. Dacă coca 
groasă se crăpase, nimeni nu mai putea să oprească nava mai 
înainte de a fi strivită de adâncuri, ceea ce ar fi pecetluit soarta 
tuturor. 

— 90 de metri! anunţă ofiţerul de imersie. 105!... Dar 
încetineşte... Încetineşte. 

Delfinul se ducea la fund şi trecuse de 120 de metri când 
Rawlings îşi făcu apariţia în postul central, cu o geantă de scule 
într-o mână şi un mănunchi de lămpi electrice în cealaltă. 

— Nu e normal, zise el apucându-se de treabă. E contrar 
legilor naturii, totdeauna am spus asta. Omul nu e făcut ca să se 
plimbe în adâncurile oceanului. Toate invențiile astea blestemate 
se vor sfârşi rău de tot, ascultaţi-mă pe mine! 

— Şi tu la fel, dacă nu taci, zise tăios Swanson. 

Nu era un ton de ceartă. Comandantul aprecia, ca fiecare 
dintre noi, adierea de aer proaspăt adusă de Rawlings în acea 
atmosferă încordată. 

— Rezistăm? îl întrebă el pe ofiţerul de imersie. 


Acesta ridică un deget şi zâmbi. Swanson dădu din cap şi luă 
microfonul instalat în faţa lui. _ 

— Aici comandantul, zise el calm. Imi cer scuze pentru şocul 
de adineauri. Semnalaţi-mi stricăciunile. 

Manevră un comutator şi un difuzor începu să cârâie. 

— Aici camera de manevră (situată în partea din spate, după 
motoare). Şocul s-a produs chiar deasupra noastră. Rezolvăm cu 
un set de bujii. Unele manometre sunt distruse, dar încă mai 
avem un acoperiş deasupra capului. 

— Mulţumesc. O să meargă? 

— Bineînţeles! 

Swanson răsuci un alt buton. 

— Postul din spate? 

— Incă mai suntem ataşaţi de navă? întrebă o voce prudentă. 

— Bineînţeles. Aveţi ceva de semnalat? 

— Doar că la întoarcerea în Scoţia vom avea o mare cantitate 
de rufe murdare. Maşina de spălat a încasat-o rău de tot. 

Swanson zâmbi şi întrerupse legătura. Işi păstra expresia 
nepăsătore şi probabil că avea o piele specială care reţinea 
sudoarea. Mie mi-ar fi fost de folos un prosop. 

— N-am avut noroc, îi zise el lui Hansen. Conjugarea unui 
curent de aer acolo unde n-ar fi trebuit să fie cu o schimbare a 
temperaturii, complet intempestivă, şi un vârf de presiune acolo 
unde aveam toate motivele să nu-l prevedem. Fără a mai vorbi de 
blestemata asta de opacitate a apei... E nevoie de două-trei tururi 
ca să cunoaştem po/ynya asta ca pe buzunarul nostru, cu o marjă 
de derivă şi ceva mai multe precauţii la apropierea de treizeci de 
metri. 

— Da, comandante. Ai dreptate. Dar ce vom face? 

— Păi, chiar asta. Urcăm şi încercăm. 

Aveam şi eu mica mea mândrie, aşa că m-am abținut să-mi 
şterg sudoarea care îmi picura printre sprâncene. Am urcat şi am 
luat-o de la capăt. La şaizeci de metri, timp de un sfert de oră, 
Swanson manevră elicele şi cârma ca să obţină, cu precizie, 
conturul canalului îngheţat. Apoi plasă Delfinul în apropierea 
uneia dintre borduri şi ordonă o ridicare foarte lentă. 

— 36 m, anunţă ofiţerul de imersie. 33... 

— Gheaţă groasă, zise Sanders. Groasă... 


Delfinul îşi continua ascensiunea. Mi-am zis că data viitoare nu 
trebuia să uit să-mi iau un prosop. 

— Dacă am subestimat viteza derivei, zise Swanson, mi-e 
teamă că va urma un alt şoc. 

Se întoarse spre Rawlings, care continua reparaţiile. 

— Eu m-aş opri dacă aş fi în locul tău. S-ar putea s-o iei de la 
capăt peste câteva secunde. Nu avem chiar atâtea piese de 
schimb la bord. 

— 30 m, zise ofiţerul de imersie, cu o voce mai puţin sumbră 
decât expresia feţei. 

Apa se luminează, zise deodată Hansen. Priviţi! 

Intr-adevăr, apa se limpezise puţin. Pe ecran puteam vedea 
clar vârful aripei. Deodată văzurăm altceva: gheaţă groasă la mai 
puţin de patru metri deasupra pavilionului... 

Apa intră în compartimentul de reglare. Nu era nevoie să i se 
spună ofițerului de imersie ce trebuia să facă. Prima dată 
urcaserăm ca un ascensor expres şi dăduserăm peste un strat de 
apă diferit. Asta era de ajuns în viaţa unui submarin. 

— 27 m, anunţă el. Urcăm... 

Zgomotul apei încetă. 

— Staţionăm. Exact sub 27 m. 

— Rămâi aşa, zise Swanson examinând un ecran mic. Derivăm 
spre interiorul canalului... Sper. 

— Şi eu, zise Hansen. Nu sunt mai mult de vreo cincizeci de 
centimetri între vârful pavilionului şi această gheaţă afurisită. 

— Nu, nu e mult loc, confirmă Swanson. Sanders? 

— O clipă, comandante. Graficul pare cam ciudat... Nu, ne-am 
desprins. Gheaţa e subţire, zise el fără să-şi poată domina 
agitația. 

M-am uitat pe ecran. Avea dreptate. Zării peretele vertical al 
unui zid de gheață care se deplasa lent pe ecran. Deasupra, apa 
era liberă. 

— Incet, foarte încet, zise Swanson. Păstraţi zidul ăsta de 
gheaţă pe laterala ecranului, apoi urcați drept. 

Pompa intră iar în funcţiune. Gheaţa, situată la mai puţin de 
zece metri, defilă lent prin spatele nostru. 

— 25 m, zise ofiţerul de imersie. 24... 

— Să nu ne grăbim. Acum suntem protejaţi de derivă. 


— 23 m. 

Pompa se opri. 

— 22 m. 

Delfinul era oprit aproape complet, derivând în sus ca un puf 
de scaiete. Camera de luat vederi, îndreptată în sus, ne arătă 
vârful pavilionului, sub un plafon de gheaţă care venea în 
întâmpinarea lui. Compartimentul de reglare mai înghiţi puţină 
apă şi, după un şoc abia perceptibil, se opri complet. 

— Frumos lucrat! îi zise Swanson ofițerului de imersie. Să 
tatonăm puţin gheaţa asta. Ne răsucim? 

— Direcţia rămâne constantă. 

Swanson dădu din cap. Pompa se puse din nou în mişcare, 
evacuând apa, uşurând nava, dându-i flotabilitate pozitivă. Timpul 
trecea. Nu se întâmpla nimic. 

— De ce nu se umblă la balastul principal? l-am întrebat încet 
pe Hansen. Am avea o flotabilitate de câteva sute de tone cât ai 
clipi, şi chiar dacă ar fi groasă de un metru, gheaţa n-ar rezista. 

— Nici Delfinul. Cu o flotabilitate aşa de bruscă, ar sări ca un 
dop de şampanie. Presupun că coca va avea de suferit. Dar cârma 
e sigur că va fi strivită ca o plăcuţă de staniu. Vrei să-ţi petreci 
timpul pe care îl mai ai de trăit învârtindu-te în cerc sub banchiză? 

Nu, nu voiam. Am tăcut. M-am uitat la Swanson, care examina 
manometrele, şi a început să mă preocupe ce va face, deoarece 
înţelesesem că nu era omul care să renunţe uşor la o treabă 
începută. 

— Ajunge. Ne luăm zborul cu toată presiunea asta în spate. 
Gheaţa e mai groasă decât am crezut. Metoda blândă n-a reuşit. E 
clar că trebuie acţionat cu mai multă forţă. Coborâţi lent la 24 m. 
Apoi vom acţiona asupra balastului, ca să ne repezim ca taurul cu 
coarnele. 

Instalaţia de aer condiţionat nu funcţiona. Aerul - cât mai 
rămăsese - era cald. Am văzut că toţi sufereau din cauza asta, 
mai puţin Swanson, care părea că are butelia lui personală de 
oxigen. Işi amintea - speram asta - că construirea Delfinului 
costase o sută douăzeci de milioane de dolari. Ochii lui Hansen 
trădau îngrijorare. Chiar Rawlings, de obicei imperturbabil, îşi 
freca bărbia cu o mână care avea dimensiunile şi forma unei 
lopeţi. 


_ Se auzi apa care intra în compartiment. Ne-am uitat pe ecran. 
Intre pavilion şi gheaţă apăru un spaţiu. Pompa intră în funcţiune 
ca să frâneze coborârea. Ne-am oprit destul de repede. 

— Acum e momentul, zise Swanson, până nu ne prinde 
curentul. 

Aerul comprimat şuieră. Delfinul reîncepu să urce lent. Conul 
de lumină al reflectorului pe gheaţă se îngustă şi deveni mai 
strălucitor. 

— Ceva mai mult aer, ordonă Swanson. 

Am urcat mai repede, prea repede după cât aş fi vrut eu. 5 
metri, 4... 3... 

— Aer! 

M-am proptit de obiectele de lângă mine. Pe ecran, gheaţa 
părea că se repezise în întâmpinarea noastră. Deodată imaginea 
deveni tulbure și Delfinul vibră pe toată lungimea. Aripa rămânea 
sub gheaţă. Apoi nava fremătă şi devie brusc. Aripa dispăru de pe 
ecran, locul ei fiind luat de ceva alb şi opac. Ofiţerul de imersie, 
cu aceeaşi voce anxioasă, exclamă: 

— 12 m! 12 m. Am străpuns! 

— Ei bine, am reuşit, zise calm Swanson. E destul să 
perseverezi. 

M-am uitat la silueta durdulie, la faţa veselă şi m-am întrebat, 
pentru a nu ştiu câta oară, de ce oamenii dotați cu nervii cei mai 
solizi din lume arată atât de rar ceea ce sunt. 

Mi-am trimis mândria la plimbare. Am scos batista, mi-am 
şters faţa şi i-am zis lui Swanson: 

— Chestia asta se întâmplă tot timpul? 

— Nu. Şi poate că e foarte bine. 

Se întoarse spre ofiţerul de imersie. 

— Să încercăm să ne fixăm bine pe poziţie. 

Aerul comprimat şuieră din nou. 

— Acum nu mai e pericol de alunecare, comandante. 

— Ridicaţi periscopul. 

Cilindrul lung şi argintiu ieşi din tubul lui. Swanson nici măcar 
nu-şi dădu osteneala să lase în jos mânerele. Se mulţumi să 
privească scurt în ocular. 

— Coborâţi periscopul. 

— Cred că afară e frig, nu glumă! zise Hansen. 


— Probabil că apa de pe lentile a îngheţat imediat ce a ieşit în 
aer. N-am putut să văd nimic... Suntem pe poziţie stabilă la 12 m? 

— Perfect stabilă. Cu toată flotabilitatea pe care ne-am putea- 
o dori! 

— Foarte bine. 

Swanson se uită la timonier care, îmbrăcat cu o blană groasă 
de oaie, se pregătea să iasă. 

— Probabil că e friguleţ, nu-i aşa, Ellis? 

— Cu siguranţă, comandante... Ar putea să dureze puţin. 

— Nu cred, răspunse Swanson. Poate că vei găsi pasarela şi 
panourile pline de gheaţă spartă. Dar nu cred. După părerea mea, 
s-a rupt în bucăţi mari şi a căzut în afara pasarelei. 

Urechile îmi păcăniră la schimbarea presiunii, când s-a deschis 
comunicarea cu aerul de-afară. 

— Totul e în regulă sus, anunţă curând Ellis. 

— Ridică antena, zise Swanson. John, ai grijă să înceapă 
imediat să transmită până îşi vor toci degetele. Stăm aici până 
când vom prinde staţia Cobra! 

— Dacă mai trăieşte careva, am zis eu. 

— Evident. E posibil şi asta, răspunse Swanson evitându-mi 
privirea. 


Capitolul 4 


Concepţia originală despre o lume oribilă probabil că a 
îngheţat spiritul şi sufletul îndepărtaţilor noştri strămoşi nordici 
când ultimul val de viaţă s-a retras lent; şi au fost torturați de 
imaginea unui sinistru infern al frigului veşnic. Dar ei doar şi-l 
imaginaseră. Noi aveam să facem cunoştinţă cu el. Concepţia 
orientală a infernului era totuşi mai reconfortantă; cel puţin 
puteai spera într-o căldură rezonabilă. 

În orice caz, un lucru era sigur. Nimeni nu putea beneficia de o 
căldură rezonabilă pe pasarela Delfinului, unde eu şi Rawlings 


făceam de cart de o jumătate de oră. Dacă dinţii noştri 
clănţăneau ca nişte castaniete, vina era numai a mea. Cu treizeci 
de minute în urmă, staţia radio a submarinului a început să emită 
pe lungimea de undă a Cobrei, fără să obţină vreun răspuns. l-am 
sugerat comandantului Swanson că era posibil ca staţia să ne 
audă dar să nu dispună de destulă energie ca să emită. Dar ar 
putea să confirme receptionarea în alt mod. Aceste staţii erau 
echipate în mod obişnuit cu rachete - singurul reper pentru 
membrii rătăciţi ai expediției -, radiosonde şi aşa numitele 
rockoon. Sondele erau nişte baloane care purtau aparate radio, 
capabile să se ridice până la o altitudine de treizeci de mii de 
metri ca să culeagă observaţii meteorologice. Rockoon, rachetă 
lansată de baloane, urca şi mai sus şi rămânea vizibilă la peste 
treizeci de kilometri, şi chiar până la dublul acestei distanţe dacă 
avea aparate care luminau. 

Swanson a înţeles imediat şi a cerut voluntari. Având în 
vedere împrejurările, n-am avut de ales. Rawlings se oferise să-mi 
ţină de urât. 

Peisajul - dacă acest cuvânt se poate aplica unui pustiu total - 
aparţinea unei alte lumi, foarte vechi, bizară şi ciudat de 
înspăimântătoare. Nici un nor pe cer, dar nici stele, ceea ce nu 
reuşeam să înţeleg. Foarte jos, la orizontul meridional, o lună 
lăptoasă îşi răspândea lumina misterioasă peste banchiza lipsită 
de viaţă. Te-ai fi aşteptat să vezi lumina reflectându-se pe 
milioanele de cristale de gheaţă, ca într-o lustră gigantică. Dar 
totul rămânea întunecat. 

Luna era atât de jos încât culoarea predominantă a banchizei 
era cea a unor umbre lungi proiectate de suprafaţa fantastic de 
plină de creste şi de Phummocks, muncele de gheaţă. Partea 
luminată de lună suferise atât de mult de atacurile furtunilor încât 
aproape că pierduse posibilitatea de reflectare a razelor. 

Această banchiză, acoperită de creste şi de muncele, avea o 
capacitate ciudată de insensibilitate, de evanescenţă. Un moment 
se arăta foarte clară, foarte fermă, într-un contrast de negru şi 
alb; în momentul următor căpăta un aspect fantomatic pierzând 
orice linie precisă, dispărând ca un miraj. Nu era rezultatul unei 
iluzii optice al unui joc al imaginaţiei, ci efectul unui vârtej de 
particule de gheaţă, purtate de un vânt care atingea forţa furtunii 


şi care proiecta astfel milioane de ace ascuţite. 

Pe pasarelă, la şase metri deasupra nivelului gheții, restul 
Delfinului nu exista pentru ochii noştri. Ne aflam deasupra acestui 
vârtej dar, uneori, o deviere a vântului îl făcea să urce şi atunci 
cei câţiva centimetri descoperiţi ai pielii noastre erau supuşi unor 
milioane de înţepături de viespe. Dar durerea dispărea imediat, 
fiecare particulă purtând cu ea antisepticul ei rece. 

Apoi devierea vântului dispărea, bombardamentul asupra 
pavilionului înceta. In tăcerea care urma, auzeam un zgomot 
asemănător cu cel provocat de un milion de şobolani, cel al 
particulelor care îşi continuau goana oarbă pe banchiză. 
Termometrul pasarelei indica minus 30 de grade Celsius. 

Şi eu şi Rawlings tropăiam, agitam braţele, tremuram, 
adăpostindu-ne cât mai bine în spatele prelatei pasarelei, ne 
frecam continuu ochelarii ca să putem vedea clar şi priveam în 
permanenţă tot orizontul. 

Undeva, în această singurătate îngheţată, se aflau nişte 
oameni disperaţi, muribunzi, a căror viaţă putea să depindă de o 
opacizare trecătoare a ochelarilor noştri. Priveam cu o intensitate 
care provoca durere, dar fără să vedem nimic. Pe banchiză nu era 
nici un semn de viaţă, banchiza era moartă. 

Am fost schimbaţi şi am coborât cât de repede ne permiteau 
picioarele amorţite. Comandantul Swanson stătea pe un scaun 
pliant de pânză, în faţa locaşului staţiei radio. Mi-am scos hainele 
şi ochelarii, am luat bolul de cafea aburindă, care părea că 
apăruse din neant, şi am evitat să mă mişc, în timp ce se 
restabilea circulaţia membrelor. 

— Unde te-ai aranjat aşa frumos? întrebă Swanson cu un ton 
îngrijorat. Ai sânge pe frunte. 

— Efectul gheții zburătoare, nu-i nimic, am zis eu obosit. Ne 
pierdem timpul emițând. Dacă oamenii staţiei Cobra n-au 
adăpost, nu e de mirare că n-au mai fost interesaţi de multă 
vreme de semnale. Aici e imposibil să trăieşti câteva ore fără 
alimente şi adăpost. Nici eu şi nici Rawlings nu suntem flori de 
seră, dar, după o jumătate de oră petrecută sus, ne-am simţit la 
capătul puterilor. 

— Şi totuşi, zise Swanson, dacă ne gândim la Amundsen, 
Scott, Peary!... Au mers pe jos până la poli! 


— O rasă diferită, comandante. Sau au avut noroc... Eu ştiu că 
o jumătate de oră acolo sus e prea mult Cincisprezece minute ar fi 
destul. 

— Vom adopta cadenţa de cincisprezece minute, zise el, cu o 
faţă lipsită de expresie. N-ai prea mare speranţă? 

— Nici o speranţă, dacă au rămas fără adăpost. 

— Pentru cazuri de urgenţă au o baterie din pile electrice Nife 
pentru emițătorul lor, parcă aşa mi-ai spus. lar aceste baterii ţin 
foarte multă vreme, ani de zile, indiferent de condiţiile de 
depozitare. Cu siguranţă că acum câteva zile au folosit o astfel de 
baterie, ca să transmită primul SOS. Nu cred că s-a consumat. 

Ceea ce insinua era atât de evident încât n-am răspuns. Dacă 
bateria nu se epuizase, oamenii însă era posibil să-şi fi găsit 
sfârşitul. 

— Iţi dau dreptate, continuă el calm. Ne pierdem timpul. Cel 
mai bine ar fi să plecăm. Dacă nu intrăm în contact cu ei, nu-i 
putem găsi în veci. 

— Poate. Dar _ uiţi instrucțiunile de la Washington, 
comandante. 

— Ce vrei să spui? 

— Adu-ţi aminte. Trebuie să-mi dai tot ajutorul necesar atâta 
vreme cât nu va compromite securitatea navei şi a echipajului. 
Deocamdată nu facem nimic. Dacă nu stabilim contactul, sunt 
dispus să parcurg treizeci de kilometri pe jos, în jurul acestui 
punct, ca să încerc să descopăr staţia. In caz de eşec, vom căuta 
altă polynya şi vom reîncepe căutările. Zona de explorat nu e 
chiar atât de mare. Avem o şansă rezonabilă. Sunt gata să petrec 
aici iarna ca să-i găsesc. 

— Şi crezi că asta n-ar compromite siguranţa oamenilor mei? 
Căutări pe jos, pe banchiză, în plină iarnă! 

— Nu e vorba de oamenii dumitale. 

— Vrei să spui... vrei să spui că vei pleca singur? Să cred 
cumva că nu eşti în toate minţile? Sau că oamenii care te-au 
trimis, oricare ar fi ei, ştiau ce fac?... Adineauri spuneai că nu mai 
e nici o speranţă. Acum zici că vrei să-ţi petreci iarna aici. Îmi cer 
scuze, doctore, dar nu mi se pare prea coerent. 

— Simplu orgoliu. Nu-mi place să abandonez ceva mai înainte 
de a fi început cu adevărat. Care e atitudinea marinei americane 


în astfel de cazuri? 

Îmi aruncă o privire întrebătoare. Privirea muştei căreia un 
păianjen i-ar propune să doarmă la el peste noapte... 

— Marina americană, zise el zâmbind, nu se ofensează chiar 
atât de uşor. Îţi recomand să dormi două-trei ore, atât cât e 
posibil. Vei avea nevoie dacă ai de gând să pleci pe jos spre pol. 

— Şi dumneata? N-ai dormit toată noaptea. 

— Voi mai aştepta puţin. 

Făcu un gest cu capul spre locaşul staţiei radio. 

— Pentru cazul în care s-ar ivi ceva. 

— Ce se transmite? Numai indicativul? 

— Le mai cerem şi poziţia şi îi rugăm să lanseze o rachetă, 
dacă mai au. Te voi anunţa. Noapte bună, doctore Carpenter. Mai 
curând, ziuă bună. 

M-am ridicat greoi şi m-am dus în cabina lui Hansen. 


xæ 
x x 


Atmosfera din careu, pe la orele opt, cu ocazia micului dejun, 
nu a fost deosebit de veselă. Toţi ofiţerii se aflau acolo, cu 
excepţia locotenentului de vas şi a inginerului mecanic de cart. 
Unii atunci se sculaseră, alții urmau să se culce imediat. Toți 
vorbeau monosilabic, chiar şi doctorul Benson, atât de jovial de 
obicei. 

Inutil să mai întreb dacă se stabilise contactul cu Cobra. Era 
clar că nu se obținuse nici un rezultat după cinci ore de eforturi. In 
careu plutea un sentiment de înfrângere, impresia că nu mai 
existau supraviețuitori. 

Nimeni nu se grăbea să mănânce. Nu aveau nici un motiv să 
se grăbească. La sfârşit, plecară unul câte unul: Benson la 
infirmeria lui; locotenentul de vas torpilor Mills să-şi ajute oamenii, 
care munceau de două zile; al treilea trebuia să-l schimbe pe 
Hansen care era de cart; alţi patru se duceau la culcare. Numai 
Swanson şi Raeburn rămaseră cu mine. Swanson nu dormise 
toată noaptea, dar avea privirea limpede a unui om odihnit. 

In momentul în care Henry aducea din nou cafea se auziră 
paşi precipitaţi. Timonierul intră în careu. Dacă nu scosese uşa din 
ţâţâni, vina a fost numai a constructorului care o echipase cu 
balamale solide! 


— Gata! strigă el. 

Apoi, amintindu-şi probabil că marinarii trebuiau să se poarte 
cu mai multă sobrietate în careu, adăugă: 

— l-am găsit, comandante. l-am găsit! 

— Ce! exclamă Swanson ridicat deja de pe scaun. 

— Ne aflăm în contact radio cu staţia Cobra, zise Ellis ceva 
mai calm. 

Comandantul ajunse primul la staţia radio. Doi operatori se 
aflau în faţa emiţătoarelor, unul aplecat şi celălalt cu capul într-o 
parte, de parcă aceste atitudini îi ajutau să se concentreze asupra 
sunetelor slabe care se auzeau în receptoare. Unul dintre ei scria 
mecanic pe un blocnotes, repetând mereu trei litere: DSY, 
indicativul Cobrei. Se opri zărindu-l cu coada ochiului pe Swanson. 

— l-am prins, comandante, e clar, zise el. Semnalul e foarte 
slab şi intermitent, dar... 

— Important e semnalul însuşi! zise Raeburn care atunci intra. 

încerca zadarnic să-şi ascundă tremurul vocii. Părea şi mai 
tânăr. 

— Ai coordonatele  lor?...  Coordonatele?... Altceva nu 
contează! 

Celălalt operator se roti cu scaunul. L-am recunoscut pe 
Zabrinski, fostul meu gardian. Se uită la Raeburn cu un aer plin de 
reproş. i 

— Bineînţeles, locotenente, zise el. Asta a fost primul lucru pe 
care l-am făcut. Aproape patruzeci şi cinci de grade. Adică nord- 
est. 

— Mulţumesc, Zabrinski, zise tăios Swanson. Am fi ghicit şi 
noi. Ce poziție? 

Zabrinski dădu din umeri şi se întoarse spre colegul său, un 
bărbat rubicond cu gâtul ridat şi capul puţin cam chel. 

— Ce zici, Curly? 

— Nimic. Absolut nimic, răspunse acesta adresându-se lui 
Swanson. Am cerut poziţia de douăzeci de ori. Nu transmit decât 
indicativul. Nu cred că ne aud. Probabil că nici măcar nu ascultă, 
ci repetă la infinit acest indicativ. Poate că n-au branşat antena pe 
recepţie. 

— Imposibil, zise Swanson. 

— Totuşi aşa stau lucrurile! insistă Zabrinski. La început, eu şi 


Curly am crezut că semnalul era slab, apoi că operatorul e bolnav. 
Dar ne înşelam, era doar un amator. 

— Cum poţi să ştii asta? 

— Se poate. Se poate... 

Zabrinski tăcu şi atinse braţul colegului său. 

— Ah! l-am prins! zise Curly cu un ton banal. Poziţie 
necunoscută, declară tipul. 

Nimeni nu vorbi. Faptul că nu se putea indica poziţia părea 
puţin important. Numai contactul conta. Raeburn dădu fuga la 
postul central. L-am auzit vorbind cu repeziciune la telefonul 
pasarelei. 

— Baloanele despre care vorbeai, sunt libere sau captive? mă 
întrebă Swanson. 

— Au de ambele feluri. 

— Cum funcţionează captivele? 

— Pe un troliu, cu o coardă de nylon gradată. 

— Le vom cere să trimită unul la 1500 m, cu fuzee de 
luminare. Dacă se află la 50-60 km îl vom zări în mod sigur. 
Ţinând cont de elevația lui şi de efectul vântului, vom obţine o 
indicație destul de precisă asupra distanţei... Ce-i, Brown? 

Se adresase bărbatului căruia Zabrinski îi zicea Curly. 

— Vorbesc din nou. Foarte slab. „Pentru Dumnezeu, grăbiţi- 
vă!” De două ori. „Pentru Dumnezeu, grăbiţi-vă!” 

— Trimite-le asta, zise Swanson, dictând un mesaj scurt 
referitor la balon. Transmite foarte lent. 

Curly dădu din cap şi începu să emită. Raeburn reveni în fugă. 

— Luna nu a apus, îi zise el repede lui Swanson. E încă la un 
grad sau două deasupra orizontului. Voi lua sextantul să fac o 
observaţie. Nu schimbaţi nimic din ce-aţi spus. În felul ăsta vom 
obţine diferenţa de latitudine, şi pentru că ştim că sunt la 45, vom 
putea să-i reperăm cu o eroare de aproape o milă. 

— Merită să încercăm, zise Swanson. 

Îi dictă un nou mesaj lui Brown, care îl transmise imediat după 
primul. Aşteptarăm răspunsul timp de zece minute. Mă uitam la 
cei din jurul meu; toţi aveau gândurile departe. 

Brown reîncepu să scrie. Nu prea mult. 

— Toate baloanele arse. Nu e lună, zise el. 

— Cum nu e lună! exclamă Raeburn, vădit decepţionat. La 


dracu’! Probabil că cerul e foarte acoperit. Sau au de-a face cu o 
furtună. 

— Nu, am zis eu. Pe banchiză n-au loc astfel de variaţii de 
vreme. Condiţiile rămân aceleaşi pe o suprafaţă de peste o sută 
de mii de kilometri pătraţi. Pentru ei luna a apus. Probabil că au 
calculat greşit ultima poziţie. Cred că se află la cel puţin o sută 
cincizeci de kilometri mai departe la nord-est decât credem noi. 

— Intreabă-i dacă au rachete, îi zise Swanson lui Brown. 

— Putem încerca, dar e pierdere de timp. Dacă sunt atât de 
departe cum cred eu, rachetele lor nu vor urca nici măcar 
deasupra orizontului. lar dacă o vor face, nu le vom vedea. 

— Există măcar o şansă, zise Swanson. 

— Am început să pierd contactul, comandante, anunţă Brown. 
Vorbesc de alimente, dar semnalul e extrem de slab. 

— Spune-le să lanseze rachete, dacă au, ordonă Swanson. 
Repede, până nu pierzi contactul! 

Brown transmise de patru ori mesajul până când obţinu un 
răspuns. 

— Spune: „Două minute”, zise Brown. Tipul e la capătul 
puterilor, dacă nu cumva e de vină bateria. „Două minute”. Asta e 
tot. 

Swanson dădu din cap şi ieşi. L-am urmat. Am luat fiecare o 
haină groasă şi binocluri şi am urcat pe pasarelă. Frigul se aruncă 
asupra noastră; acele de gheaţă erau la fel de ascuţite. Swanson 
descoperi repetitorul busolei giroscopice şi indică nord-est-ul celor 
doi oameni de cart, cerându-le să observe cu mare grijă. 

Trecură două minute, apoi cinci. Ochii mă dureau; părţile 
expuse ale feţei începuseră să-mi amorţească. Ştiam că atunci 
când voi lua binoclul de la ochi, acesta se va desprinde cu piele cu 
tot. 

Sună telefonul. Swanson lăsă jos binoclul, care îi lăsa două 
jupuituri în jurul ochilor, dar nu dădu semne că le ia în seamă - 
durerea se simţea abia după aceea. Ridică receptorul, ascultă o 
clipă apoi închise. 

— De la staţia radio, zise el. Să coborâm. Toţi. Rachetele au 
fost lansate acum trei minute. 

Coborârăm. In trecere, Swanson îşi zări faţa în geamul unui 
manometru. 


— Nu se poate să nu aibă un adăpost, zise el cu calm. Vreo 
baracă. Altfel toţi ar fi murit de multă vreme. 

Intră la staţia radio. Păstraţi contactul? 

— Da, răspunse Zabrinski. Cu intermitenţă. Zău că e ciudat! 
De obicei, când un contact se pierde, pierdut rămâne. Ăsta, nu! 
Ciudat! 

— Poate că nu mai au baterie, am zis. Poate că nu dispun 
decât de un generator manual şi nici unul dintre ei nu are forţa de 
a-l face să funcţioneze mai mult de câteva clipe. 

— Poate, zise Zabrinski. Curly, repetă comandantului ultimul 
mesaj. 

— „Nu poate să dureze mai multe tururi”, zise Brown. Ceea ce 
probabil că înseamnă: „Nu poate să dureze mai multe ore”. Nu 
văd altă interpretare. 

Swanson îmi aruncă o privire scurtă. Numai el ştia că 
comandantul staţiei era fratele meu. 

— Fixează-le un orar, îi zise el lui Brown. Să-şi transmită 
indicativul cinci minute înainte de fiecare oră exactă. Anunţă-i că 
vom relua contactul înainte de orele şase, poate patru. Zabrinski, 
coordonatele tale sunt precise? 

— La fix, comandante. Am verificat de mai multe ori. Exact 45. 

Swanson se întoarse în postul central. 

— Cobra nu vede luna, zise el. După spusele doctorului 
Carpenter, condiţiile meteorologice sunt aceleaşi pe toată 
banchiza. Asta înseamnă că luna se află sub orizontul lor. 
Cunoaştem înălţimea la care se află luna şi coordonata de 45. 
Care e distanţa lor maximă? 

— In jur de 150 km, după cum a spus doctorul Carpenter, 
răspunse Raeburn, după un calcul rapid. Cel puţin! 

— Bine. Vom pleca de-aici pe direcţia de 40, ceea ce nu ne va 
depărta prea mult de direcţia lor generală, dar ne va oferi un 
interval pentru obţinerea unei eventuale verificări. Vom parcurge 
exact 150 km şi vom căuta o altă po/ynya. la legătura cu secundul 
şi executaţi comenzile pentru imersie. 

Îmi zâmbi. 

— Cu două verificări şi o bază măsurată cu precizie, le vom 
afla poziţia cu o eroare de aproximativ o sută de metri. 

— Cum ai de gând să măsori 150 km sub gheaţă? Cu precizie, 


vreau să spun. 

— Va face asta pentru noi sistemul nostru de navigaţie prin 
inerție. E de o precizie incredibilă pe care o vei aprecia. Pot să 
intru sub apă pe coasta estică a Statelor Unite şi să ies la 
suprafaţă în Mediterana orientală, la mai puţin de 500 m de locul 
unde voiam să mă aflu. La 150 km, eroarea nu va depăşi 20 m. 

Antenele fură coborâte şi panourile închise. Cinci minute mai 
târziu, Delfinul îşi părăsise gaura din gheaţă şi se îndrepta spre 
nord-est. La cârmele de imersie, cei doi oameni fumau fără să 
spună nimic - cârmele fuseseră branşate pe sistemul de navigaţie 
prin inerție, care le manevra cu o precizie şi o sensibilitate mult 
superioare celei a mâinilor omului. Am simţit pentru prima dată 
nava vibrând. „Nu poate dura mai multe ore”, spunea mesajul. 
Delfinul pornise puternic la drum. 


xæ 
x æ 


În dimineața aceea n-am părăsit postul central. Mi-am 
petrecut cea mai mare parte a timpului privind peste umărul 
doctorului Benson care, negăsind nici un bolnav la infirmerie, ca 
de obicei, venise rapid să se aşeze lângă maşina de gheață. 
Aceasta devenea arbitrul existenței pentru supraviețuitorii stației 
Cobra. Trebuia găsită o altă polynya, fără verificare, fără 
speranţă. Mă întrebam, pentru a nu ştiu câta oară, câţi 
supraviețuitori mai erau. Mesajele captate de Brown şi Zabrinski 
lăsau să se creadă că nu rămăseseră prea mulți. Profilul descris 
de peniță nu era deloc încurajator. De cele mai multe ori indica o 
grosime a gheții de cel puțin trei metri. De câteva ori arătă 
grosimi de trei-patru ori mai mari. La un moment dat, peniţa fu 
gata să iasă de pe hârtie, din cauza unui vârf enorm răsturnat, 
adânc de cel puţin patruzeci şi cinci de metri. Încercam zadarnic 
să-mi imaginez presiunea fantastică care dusese la un astfel de 
rezultat. 

Numai de două ori, în primii o sută treizeci de kilometri, peniţa 
trasă o linie neagră indicând gheaţă subţire. Prima po/ynya ar fi 
putut adăposti o barcă, dar nu şi submarinul nostru, iar a doua nu 
se dovedi nici ea mai mare. 

Cu puţin înainte de ora prânzului, coca nu mai vibră. Swanson 
ordonase o micşorare a vitezei. 


— Cum se prezintă situaţia? îl întrebă el pe Benson. 

— Foarte rău. Gheaţă groasă peste tot. 

— Nu ne putem aştepta să găsim o pol/ynya după dorinţa 
noastră. Aproape că am ajuns. Vom face o explorare: 8 km la est, 
8 km la vest, de fiecare dată 500 de metri mai la nord. 

Au trecut o oră, două, trei. Raeburn şi ajutorul său nu-şi 
ridicară deloc ochii de pe masa de stabilire a poziţiei, unde notau 
cu meticulozitate mişcările De/finului. 

La orele şaisprezece, zgomotul conversaţiilor încetă complet 
în postul de control. Observaţia ocazională a lui Benson - „Gheaţă 
groasă. Tot groasă!” - accentua şi mai mult tăcerea. Numai un 
antreprenor de pompe funebre s-ar fi simţit în largul său în acea 
atmosferă. 

Orele şaptesprezece. Privirile se evitau. Mereu gheaţă groasă. 
Înfrângerea, lipsa de speranţă planau în aer. Swanson nu mai 
zâmbea. Poate că avea şi el aceeaşi viziune ca a mea: un om cu 
faţa acoperită de degerături, înfometat, muribund, făcând apel la 
ultimele sale resurse de energie ca să învârtească manivela 
generatorului şi să emită indicativul cu degete amorţite, cu capul 
înclinat ca să audă, prin urletul furtunii, apropierea ajutorului 
promis... Poate că nimeni nu mai amintea acest indicativ. Pentru 
staţia Cobra nu fuseseră aleşi oameni obişnuiţi, dar vine un 
moment în care cel mai tare, mai brav, mai rezistent renunţă la 
orice speranţă şi se culcă pentru a muri. Gheaţă groasă, mereu 
gheaţă groasă! 

La orele şaptesprezece şi jumătate, Swanson se apropie de 
maşina de gheaţă şi privi pe deasupra umărului lui Benson. 

— Care e grosimea medie pe-aici? întrebă el. 

— Între 4 şi 4,50. Cred că mai aproape de 4,50. 

Swanson luă receptorul unui telefon. 

— Căpitane Mills?... Aici, comandantul. Cum stăm cu torpilele 
la care lucraţi?... Patru?... Sunt gata?... Bine. Fiţi pregătiţi să le 
încărcaţi. Peste treizeci de minute voi renunţa la căutări şi va veni 
rândul vostru să intraţi în joc... Exact! Vom încerca să facem o 
gaură în gheaţă. 

— 4,50 m e mult, zise Hansen. lar 90% din putere va fi trimisă 
în jos. Crezi că vei putea să faci o gaură în gheaţa de 4,50 m, 
comandante? 


— Nu ştiu. Nu se poate şti mai înainte de a fi încercat. 

— Nimeni n-a mai încercat aşa ceva? am întrebat eu. 

— Nu, în orice caz, nu în marina americană. Poate ruşii, dar nu 
ne ţin deloc la curent cu isprăvile lor în acest domeniu. 

— Unda de şoc n-ar putea să avarieze Delfinul? 

— În acest caz, Electric Boat Company va primi un protest 
violent. Vom provoca electronic explozia conului la aproximativ 
1000 de metri după lansarea de pe navă. Trebuie să parcurgă 800 
de metri înainte de funcţionarea unei siguranţe care permite 
armarea. Cu o cocă rezistentă ca a noastră, şocul va fi neglijabil. 

— Gheaţă foarte groasă, repetă Benson. 9 m, 12, 15. Foarte, 
foarte groasă. 

— Dacă torpila va exploda sub o astfel de grosime, am zis eu, 
nu va face decât să-i zgârie baza. 

— Vom găsi o grosime normală. Atunci ne vom da înapoi 1000 
de metri şi vom trage. 

— Gheaţă subţire! strigă deodată Benson. Gheaţă subţire!... 
Nu!... Apă liberă!... Pe Dumnezeul meu, apă liberă!... Admirabil de 
liberă! 

Pe moment, am avut sentimentul că maşina de gheaţă nu mai 
funcţiona, sau că Benson îşi pierduse judecata. Dar ofiţerul de 
imersie nu a avut această bănuială. Am fost nevoit să mă ţin bine, 
în timp ce De/finul manevra cu brutalitate ca să revină în locul 
semnalat de Benson. Swanson supraveghe poziţia şi comandă 
manevrele de frânare a avântului. 

— Cum e situaţia acum, doctore? întrebă el. 

— Apă liberă! repetă Benson. Acum am o imagine bună. Breşa 
e destul de îngustă, dar suficient de largă ca să putem pătrunde. 
Lungă, cu un cot care se accentuează spre stânga. 

— 15 m, zise Swanson. 

Pompa intră în funcţiune. Delfinul se ridica grațios, ca un 
aerostat care părăsea pământul. În compartiment intră apă. Nava 
se opri. 

— Ridicaţi periscopul. 

Swanson privi repede prin ocular, apoi mă chemă. 

— Vino să te uiţi. Niciodată nu vei vedea un spectacol mai 
frumos. 

M-am uitat. Cei care ar fi pictat peisajul pe care l-am zărit n-ar 


fi putut să vândă tabloul, chiar dacă i-ar fi adăugat semnătura lui 
Picasso. Dar am înţeles ce voia să spună Swanson. Mase negre 
încadrând o bandă verde, doar cu puţin mai deschisă, şi paralelă 
cu nava - un canal de apă liberă în banchiză. 

După zece minute pluteam la suprafaţa Arcticii, la patru sute 
de kilometri de pol. 


xæ 
x x 


Banchiza îşi înălța crestele neregulate până la o înălțime de 
aproape cincisprezece metri, dominând pavilionul de peste şase 
metri atât de aproape încât ai fi crezut că le poţi atinge. Zăream 
trei-patru astfel de reliefuri fantastice, care se întindeau spre vest, 
apoi, dincolo de limita până la care bătea reflectorul nostru, nu 
mai era decât întuneric. 

La est nu vedeam nimic. Dacă am fi privit în acea direcţie cu 
ochiul liber, am fi fost orbiţi pe viaţă în câteva secunde; chiar şi 
ochelarii se acopereau aproape imediat. Ţinând capul aplecat şi 
ochii adăpostiţi, distingeai lângă Delfin, o fracțiune de secundă, o 
întindere de apă neagră care îngheţa deja; dar mai curând ghiceai 
decât zăreai. 

Anemometrul indica faptul că vântul care şuiera pe pasarelă şi 
printre antene avea o viteză de aproape 100 km/h. Furtuna nu 
mai era ceața în rafale de dimineaţă, ci un zid mişcător de ace de 
gheaţă, aproape mortale, care ar fi crăpat un carton foarte gros 
sau ar fi spart instantaneu un pahar ţinut în mână. Peste urletul 
vântului, auzeam scrâşnetul aproape permanent, pârâitul şi 
huruitul înăbuşit provenind de la milioanele de tone de gheaţă - 
torturată de furtună şi supusă unui puternic centru de presiune, 
aflat Dumnezeu ştie la câte sute de kilometri - care se ridica şi se 
rotea, formând un alt pisc ciopârţit, înalt de trei metri, escaladat 
de un al treilea, şi care, într-un vacarm indescriptibil, deschidea 
un nou canal de apă neagră, încreţită de vânt. Canalul se 
acoperea de gheaţă aproape chiar în momentul formării sale. 

— Ne-am pierdut minţile? Hai să coborâm! strigă Swanson 
lângă urechea mea. 

Chiar şi aşa, l-am auzit destul de greu în acel vacarm cumplit. 

Am revenit la calmul relativ de la postul central. Swanson 
desfăcu gluga hainei sale impermeabile şi îşi scoase fularul şi 


ochelarii care îi mascau complet faţa. Apoi se uită la mine dând 
din cap. 

— Când te gândeşti că unii vorbesc de marea tăcere albă a 
Arcticii! Un atelier de cazangerie e liniştit ca sala de lectură a unei 
biblioteci în comparaţie cu vacarmul ăsta groaznic. Anul trecut am 
scos nasul deasupra banchizei de câteva ori, dar niciodată n-am 
văzut ceva comparabil. Nici n-am auzit... Era totuşi iarnă. Era frig, 
teribil de frig, şi bătea vântul, dar niciodată atât de puternic încât 
să ne împiedice să facem o plimbare pe gheaţă. Mă îndoiam de 
istorisirile despre exploratori blocaţi în cort zile în şir. Acum ştiu 
de ce-a murit căpitanul Scott. 

— Timpul e într-adevăr foarte urât, am zis eu. Aici suntem în 
siguranţă, comandante? 

— Cine ar putea s-o spună? răspunse el dând din umeri. 
Vântul ne lipeşte de marginea vestică a acestei po/ynya şi poate 
că avem 50 m de apă liberă la est. Deocamdată suntem în 
siguranţă. Dar, după cum poţi să-ţi dai seama, banchiza e în 
mişcare. Canalul în care ne aflăm a fost deschis cu mai puţin deo 
oră în urmă. Cât timp va rezista?... Asta depinde de configuraţia 
gheții, iar aceste po/ynya pot, uneori, să se închidă al naibii de 
repede. Coca Delfinului poate să încaseze o presiune destul de 
mare. Poate că vom putea să rămânem aici câteva ore, poate 
doar câteva minute. Oricum, când această margine orientală va fi 
la mai puţin de 3 metri de noi, va trebui să plecăm. Ştii ce se 
întâmplă cu navele prinse în gheaţă. 

— Ştiu. Sunt strivite, plimbate în creştetul lumii timp de câţiva 
ani. Apoi, într-o zi, eliberate, se duc până la fund, la 3000 metri. 
Asta n-ar fi deloc pe placul guvernului american, comandante. 

— Nu. Şansele mele de avansare ar scădea drastic. Aşa cred. 

— Hei! strigă cineva de la staţia radio. Hei! Veniţi! 

— Probabil că Zabrinski are nevoie de mine, murmură 
Swanson. 

Plecă cu rapiditatea lui surprinzătoare iar eu m-am luat după 
el. Zabrinski, pe jumătate întors pe scaun, cu un zâmbet până la 
urechi, ţinea în mâna dreaptă căştile. Swanson le luă, ascultă 
câteva secunde şi dădu din cap. 

— DSY, zise el încetişor. DSY, doctore Carpenter. l-am prins! Ai 
luat relevmentul?... Bine! 


Se întoarse spre uşă, îl zări pe timonier şi îi zise: 

— Ellis, spune-i ofițerului de navigaţie să vină cât de repede 
posibil. 

— Mergem să-i adunăm pe toţi, zise jovial Zabrinski. Tipii ăştia 
sunt tari nu glumă! 

Swanson avea un aer absent. Ştiam că ascultă răpăitul 
particulelor de gheaţă pe coca exterioară a submarinului, răpăit 
destul de puternic ca să fie imposibil să vorbeşti cu glas scăzut. 

— Foarte tari, Zabrinski, zise el. Contactul e stabilit în ambele 
sensuri? 

Zabrinski scutură din cap şi se întoarse spre aparatul lui. Nu 
mai zâmbea. Raeburn intră, luă un blocnotes şi se duse la masa 
hărților. L-am urmat. Ridică privirea după vreo două minute. 

— Dacă cineva are chef să facă o mică plimbare, acum e 
momentul, zise el. 

— Suntem atât de aproape? întrebă Swanson. 

— Foarte aproape. 8 km la est, cu o aproximaţie de 500 m. 
Suntem copoi destul de buni, nu? 

— Am avut pur şi simplu noroc, răspunse Swanson întorcându- 
se la staţia radio. Mai ai legătura cu ei? 

— l-am pierdut. 

— Complet? 

— Acum un minut încă mai eram în contact. Apoi emisia lor a 
devenit din ce în ce mai slabă. Cred că doctorul Carpenter are 
dreptate - folosesc un generator manual... am o fată de şase ani 
care poate să manevreze unul din aceste aparate vreo cinci 
minute bune. 

Swanson se uită la mine, apoi se întoarse fără să spună nimic. 
L-am urmat în postul de comandă al camerelor de imersie, gol în 
acel moment. Prin panoul pasarelei auzeam urletele furtunii, 
zgomotul de moară al gheții care acoperea toată gama de sunete. 

— Mă întreb cât va dura afurisita asta de furtună, zise 
Swanson. 

— Prea mult, oricum, am zis. Am o trusă în cabina mea, un 
flacon de spirt medicinal şi haine groase. Îmi poţi furniza vreo 
zece kilograme de raţii de urgenţă, cu un conţinut ridicat în 
proteine şi calorii? Benson va şti ce vreau să spun. 

— Te-am înţeles bine? zise lent Swanson. Sau mi-am pierdut 


minţile? 

— Pierdut minţile? repetă Hansen care tocmai sosea. 

Zâmbetul lui arăta că nu prinsese înţelesul expresiei lui 
Swanson. 

— Ar fi foarte grav. Aş fi obligat să preiau comanda şi să te 
închid, comandante. Aşa spune regulamentul. 

— Doctorul Carpenter vrea să-şi ia sacul cu provizii la spate şi 
să pornească pe jos spre staţia Cobra. 

— l-aţi regăsit?... Serios? 

— Chiar acum. Am nimerit chiar sub nasul lor. Sunt la 8 km de 
noi, zise tânărul Raeburn. 

— Dumnezeule mare! 8 km!... Numai 8 km! 

Dar vocea i se schimbă brusc. 

— 8 sau 500 e acelaşi lucru pe o vreme ca asta. Nici bătrânul 
Amundsen n-ar fi înaintat zece metri în tornada asta. 

— Doctorul Carpenter se crede capabil să îmbunătăţească 
recordul lui Amundsen, zise tăios Swanson. Vrea să plece pe jos. 

Hansen se uită la mine, apoi se întoarse spre Swanson. 

— Cred că pe doctorul Carpenter trebuie să-l închidem, zise el. 

— Poate. ` 

— Ascultaţi-mă, am zis. In staţia Cobra au mai rămas oameni 
în viaţă. Poate că nu mulţi, dar cel puţin unu. Sunt pe moarte. 
Pentru oamenii aflaţi în situaţia lor, marja dintre viaţă şi moarte e 
foarte mică. Ştiu asta pentru că sunt medic. O nimica toată, 
câteva picături de alcool, o înghiţitură două de hrană, o băutură 
caldă, un medicament poate să le aducă supraviețuirea. Dar fără 
aceste mici lucruri mor. Nu cer nimănui să vină cu mine. Mă refer 
la ordinele Washingtori-ului, care spun să-mi acordaţi tot ajutorul 
posibil atâta vreme cât siguranţa Delfinului şi a echipajului nu 
este ameninţată. După părerea mea, a mă reţine nu constituie un 
mod de a mă ajuta. Nu vă cer să puneţi în pericol existenţa 
submarinului, nici pe cea a oamenilor. 

Swanson se uita în jos. La ce se gândea? La cel mai bun mod 
de a mă împiedica să plec? La ordinele Washington-ului? La faptul 
că cel care comanda staţia Cobra era fratele meu?... 

— Nu trebuie să-l lăsăm, comandante, insistă Hansen. Dacă ai 
vedea pe cineva ducându-şi la tâmplă un revolver sau la gât un 
brici, l-ai opri. E acelaşi lucru. Şi-a pierdut minţile, vrea să se 


sinucidă. Dumnezeule mare, doctore, de ce crezi că ţinem sonarul 
în funcţiune, deşi ne-am oprit? Ca să ne anunţe când celălalt mal 
al canalului se va apropia de noi!... Şi asta pentru că un om nu 
poate să stea mai mult de treizeci de secunde pe pasarelă, nici să 
vadă la mai mult de câţiva centimetri. Urcă acolo sus şi îţi 
garantez că te vei răzgândi. 

— Mai adineauri am coborât de pe pasarelă, zise Swanson 
calm. 

— Şi tot mai vrea să plece? Am avut dreptate că şi-a pierdut 
minţile. 

— Acum am putea părăsi canalul ăsta, zise Swanson. Le 
cunoaştem poziţia. Poate vom găsi o po/ynya la un kilometru, la o 
jumătate de kilometru de Cobra. Asta ar fi cu totul altceva! 

— Poate găsim un ac în carul cu fân! am zis eu. Aţi avut 
nevoie de şase ore ca să găsiţi acest canal, şi am avut mult noroc. 
Nu aduceţi în discuţie torpilele; gheaţa coboară până la 30 m în 
această regiune. Aproape peste tot. Ca şi cum ai vrea să-ți 
croieşti un drum cu revolverul. Va fi nevoie de ore, poate chiar de 
zile, ca să revenim la suprafaţă. lar eu pot să ajung la staţie în 
două-trei ore. 

— Dacă frigul nu te ucide după primii o sută de metri, zise 
Hansen. Dacă nu aluneci pe o creastă, rupându-ţi piciorul. Dacă 
nu orbeşti în câteva minute. Dacă nu cazi într-o po/ynya pe care 
n-ai văzut-o, ca să te îneci sau ca să fii transformat în bloc de 
gheaţă. Dacă vei supravieţui acestor nenorociri, tare mult aş vrea 
să ştiu cum vei ajunge într-un loc situat la 8 km de-aci. Nu poţi 
duce în spinare o busolă giroscopică de câteva tone, iar busolele 
magnetice sunt complet inutilizabile. Polul magnetic e la sud şi 
mult la vest de punctul în care ne aflăm. Chiar dacă ai reuşi să iei 
un relevment al taberei sau a ceea ce a mai rămas din ea, ai 
putea s-o ratezi cu vreo sută de metri fără să-ţi dai seama. Dacă o 
descoperi, şi pentru asta ai o şansă la un milion, cum ai să te 
întorci? Lăsând în urmă bucăţi de hârtie? Întinzând o sfoară lungă 
de 8 km?... Luând în considerare toate aceste lucruri, cuvântul 
nebunie e încă prea blând. 

— Da, pot să-mi rup un picior, să mă înec şi să îngheţ, am 
admis eu. E un risc pe care mi-l asum. Drumul dus-întors nu e 
deloc dificil. Aveţi un relevment al staţiei Cobra şi ştiţi exact unde 


se află. Puteţi lua un relevment de la orice emiţător. E destul să 
iau cu mine un aparat de emisie recepţie, să păstrez contactul cu 
voi şi voi mă veţi îndruma pe drumul cel bun. E uşor. 

— Ar fi dacă am avea un aparat de acest gen, replică Hansen. 

— Am în bagajul meu unul care bate până la 30 km. 

— Coincidenţă! Ţi-a trecut prin minte să-l iei aşa, pur şi 
simplu. Pun prinsoare că ai chestii foarte ciudate în bagajul 
dumitale, doctore. 

— Ceea ce are în bagaj doctorul Carpenter nu ne priveşte, 
interveni Swanson. Dar ne priveşte intenţia pe care o are de a 
face un lucru care echivalează cu o sinucidere. Nu te poţi aştepta 
din partea noastră să fim de acord cu acest proiect ridicol, 
doctore. 

— Nimeni nu vă cere să fiţi de acord cu ceva, am zis eu. 
Consimţământul dumitale nu e obligatoriu. Nu vă cer decât să 
staţi de-o parte şi să-mi furnizaţi proviziile. Dacă nu vreţi, voi găsi 
altă soluţie. 

M-am întors în cabina mea, sau mai curând în cea a lui 
Hansen. Asta nu m-a împiedicat să încui uşa imediat ce am ajuns 
înăuntru. 

M-am grăbit, gândindu-mă că lui Hansen - dacă venea după 
mine - nu i-ar fi plăcut să găsească uşa încuiată. Am deschis 
valiza. Era plină pe trei sferturi cu haine speciale pentru Arctica, 
cele mai bune care se puteau găsi. Nu fuseseră plătite cu banii 
mei. 

Mi-am scos hainele, mi-am pus pe dedesubt lenjerie groasă, 
cămaşă de lână, haine groase, apoi o scurtă impermeabilă cu 
glugă, din lână, căptuşită cu mătase pură. Această scurtă nu avea 
chiar un model obişnuit. Avea un buzunar cu o formă ciudată, 
căptuşit cu piele întoarsă, sub subsuoara stângă şi uşor în faţă, şi 
altul, cu o formă diferită, în partea dreaptă. De la fundul valizei 
am scos trei obiecte. Mai întâi un Mannlicher-Schoenauer automat 
cu un calibru de 9 mm, care se potrivea perfect în buzunarul 
stâng, făcut special pentru el. Apoi încărcătoare, care îşi găsiră 
locul în buzunarul din dreapta. 

Restul îmbrăcatului nu dură prea mult. Două perechi de 
şosete groase, cizme de pâslă, apoi blănurile: karibu pentru 
scurtă şi pantaloni, gluton pentru glugă, piele de focă pentru 


încălțări, de ren pentru mănuşi, trase peste alte mănuşi din 
mătase şi mănuşi de lână. Un urs alb poate că ar fi avut un uşor 
avantaj faţă de mine, în ceea ce priveşte supraviețuirea în 
furtunile din Arctica, dar diferenţa nu era considerabilă. 

Mi-am agăţat de gât o mască împotriva zăpezii şi ochelarii, am 
pus o lanternă etanşă în buzunarul interior al scurtei, am scos 
aparatul de emisie-recepţie şi am închis valiza. Nu mai era nevoie 
să folosesc încuietoarea cu cifru, pentru că arma era la mine; dar 
Swanson s-ar fi putut ocupa de ea cât eram absent... 

Am luat trusa medicală şi un bidon din oţel cu alcool, pe care 
l-am pus într-un rucsac. Apoi am descuiat uşa. 

La postul central, Swanson rămăsese acolo unde îl lăsasem. 
La fel şi Hansen. Dar mai erau de faţă două persoane: Rawlings şi 
Zabrinski. Cei mai solizi oameni de la bord. Şi păreau şi mai solizi 
ca la Holy Loch. 

— Pot să contez pe acele raţii? l-am întrebat pe Swanson. 

— O ultimă declaraţie formală, zise el. Pentru arhive. Intenţiile 
dumitale echivalează cu o sinucidere. N-ai nici o şansă de reuşită. 
Nu-ţi pot da consimţământul meu. 

— De acord. Declaraţia a fost făcută în faţa martorilor. Acum 
dă-mi rațiile. 

— Nu-mi pot da consimţământul din cauza unui fapt nou şi 
periculos. Unul dintre electrotehnicienii noştri a făcut un control la 
maşina de gheaţă. O rolă a ars. Nu avem alta de schimb; va trebui 
să facem alta. Inţelegi ce înseamnă asta? Dacă sunt obligat să 
cobor sub banchiză, nu voi putea urca la suprafaţă. Asta 
înseamnă sfârşitul pentru oricine se află pe gheaţă. 

Am fost puţin decepţionat; ar fi putut imagina un motiv mai 
bun. 

— Raţiile, te rog, am zis. Mi le dai, comandante? 

— Vrei totuşi să pleci, după tot ce ţi-am spus? 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeul!... O să mă descurc şi fără 
rațiile astea! 

— Secundul meu, Rawlings şi Zabrinski nu agreează deloc 
povestea asta. 

— Nu mă interesează ce agreează sau nu. 

— Consideră că nu putem să te lăsăm să pleci. 

Erau enormi şi, fizic, nu aveam nici o şansă împotriva lor. 


Sigur, aveam un revolver, dar ar fi trebuit să-mi dau scurta jos ca 
să-l scot, iar Hansen demonstrase la Holy Loch că reacţiona 
repede la un gest suspect. De altfel, o armă n-ar fi speriat oameni 
ca Hansen, Rawlings şi Zabrinski, şi nu mă puteam folosi de ea 
împotriva unor oameni care-şi făceau datoria. 

— Consideră că nu putem să te lăsăm să pleci, repetă 
Swanson, dacă nu eşti de acord să te însoţească. S-au oferit 
voluntari. 

— Cu bucurie, confirmă Rawlings. 

— N-am nevoie de ei. 

— Zău? zise Rawlings. Măcar ai putea să ne mulţumeşti, 
doctore! 

— Pui în pericol viaţa acestor oameni, comandante. Şi cunoşti 
ordinele Washington-ului. 

— Da. Dar mai ştiu că în Arctica, ca în alpinism şi în expediţii, 
o echipă are mai multe şanse de reuşită decât un singur om. Şi 
mai ştiu că dacă vom permite unui medic civil să plece singur 
spre staţia Cobra, pentru că nouă ne e frică să părăsim cuibul cald 
al submarinului, reputaţia marinei americane ar fi oarecum 
pătată. 

— Oamenii dumitale sunt gata să-şi rişte viaţa pentru bunul 
renume al marinarilor americani? 

— Ai auzit ce-a spus comandantul, spuse Rawlings. Suntem 
voluntari. Uită-te la Zabrinski. Oricine poate să vadă că a fost 
făcut după calapodul după care sunt făcuţi eroii! 

— V-aţi gândit la ce se poate întâmpla dacă gheaţa se închide 
în absenţa noastră iar submarinul trebuie să intre sub gheaţă? am 
ZIS. 

— Să nu vorbim despre asta, interveni Zabrinski. Nu mă simt 
deloc un erou. 

Am renunţat, neavând de ales. În plus, ca şi Zabrinski, nu mă 
simţeam un erou. Dar am simţit brusc o mare satisfacţie că îi 
aveam cu mine pe aceşti trei bărbaţi. 


Capitolul 5 


Locotenentul de vas Hansen fu primul care renunţă. Poate că 
nu ăsta e cuvântul potrivit, căci ideea îi era complet străină. 
Probabil că ar fi mai exact dacă aş spune că a fost primul dintre 
noi care a arătat puţin bun simţ. M-a prins de braţ, şi-a apropiat 
capul de al meu, a lăsat în jos masca de zăpadă şi mi-a strigat: 

— Să nu mergem mai departe, doctore. Trebuie să ne oprim. 

— La următoarea creastă! am răspuns eu. 

Nu ştiu dacă m-a auzit, căci, după ce mi-a vorbit, şi-a pus 
imediat masca ca să se protejeze de particulele de gheaţă, dar a 
părut că înţelege deoarece m-a lăsat să înaintez. 

De două ore şi jumătate, eu, Hansen şi Rawlings ocupam pe 
rând locul din faţă, în timp ce ceilalţi rămâneau la vreo zece metri 
în spate. Ideea nu era că cel din faţă făcea pe ghidul, ci că putea 
să fie salvat de ceilalţi în caz de necesitate. Această necesitate 
apăruse cel puţin o dată. Inaintând în patru labe de-a lungul unei 
creste retezate, Hansen căzuse în întuneric şi furtună, de la 
aproximativ 2,50 m, scuturând puternic coarda. Şocul fusese 
încasat de mine şi de Rawlings. Timp de două minute se legănă 
deasupra apei unui canal recent deschis, mai înainte de a-l aduce 
într-o poziţie sigură. Scăpase ca prin urechile acului, căci, dată 
fiind temperatura, chiar şi câteva secunde de imersie l-ar fi ucis. 
Hainele i s-ar fi transformat instantaneu într-un fel de armură, 
imposibil de scos. Pietrificat în acel linţoliu de gheaţă, omul murea 
de frig, chiar dacă inima suporta şocul provocat de diferenţa 
bruscă de temperatură. 

Inaintam deci cu multă precauţie, tatonând gheaţa în faţa 
mea cu un dispozitiv pe care îl imaginasem după incident: un 
capăt de frânghie de 1,50 m, pe care îl băgasem în apa canalului 
şi îl lăsasem în aer până când căpătase rigiditatea unei bare de 
oţel. Uneori mergeam, uneori mă poticneam; alteori, când o rafală 
neaşteptată mă făcea să-mi pierd echilibrul, înaintam în patru 
labe. 

In cursul unei astfel de perioade, am constatat că vântul, cel 
puţin momentan, îşi pierduse cea mai mare parte din violenţă, că 
nu mai eram bombardat de jetul orizontal de particule de gheaţă. 


Câteva clipe mai târziu, „bastonul” meu intră în contact cu un 
obstacol solid: peretele vertical al unei creste. M-am grăbit să 
ajung la acel adăpost, mi-am scos ochelarii şi am aprins lanterna 
în direcţia celorlalţi. 

Veneau ca orbeţii, bătând aerul cu mâinile întinse, ceea ce 
făceau de două ore şi jumătate. Ochelarii ne foloseau atât de 
puţin încât ne-am fi putut la fel de bine vâri capul într-un sac 
înainte de a părăsi De/finul. 

M-am uitat la Hansen care a apărut primul. Un strat de gheaţă 
îi acoperea hainele, de la cap la picioare, cu excepţia 
încheieturilor. Această gheaţă emitea un zgomot audibil de la 
câţiva paşi. Benzile de gheaţă care atârnau de cap, de umeri şi de 
coate, dădeau tânărului ofiţer aspectul unui marțian, aşa cum 
probabil că arătam şi eu. 

Ne-am strâns unul în altul la adăpostul peretelui. La un metru 
şi ceva deasupra capului nostru, furtuna continua să se scurgă ca 
un râu. Rawlings, aşezat la stânga mea, îşi împinse ochelarii spre 
spate, se uită la blănurile lui şi începu să se bată în piept cu 
pumnul ca să spargă gheaţa. L-am prins de braţ. 

— Nu face asta! am zis. 

— De ce? m-a întrebat el cu o voce înăbuşită de masca 
împotriva zăpezii, dar nu suficient ca să nu-l aud clănţănind din 
dinţi. Atârnă cel puţin o tonă. Nu mai am destul antrenament ca 
să port o astfel de greutate, doctore. 

— Fără gheaţa asta, ai fi murit de frig. Ea te izolează de 
furtună. Să-ţi văd restul feţei şi mâinile. 

Am căutat degeraturi la toţi trei, în timp ce Hansen făcea 
acelaşi lucru la mine. Avusesem noroc. Carnea era albastră şi se 
înfiora, dar nu era degerată. Blănurile însoţitorilor mei nu erau la 
fel de frumoase ca ale mele, dar se dovedeau cel puţin la fel de 
eficace. Se dă totdeauna tot ce e mai bun echipajelor 
submarinelor nucleare, chiar şi în materie de îmbrăcăminte 
arctică. Vedeam totuşi, după faţă şi după felul în care respirau, că 
se apropiau de epuizare. Inaintarea prin acea furtună echivala cu 
mersul contra unui curent de melasă, efort care ne epuiza 
energiile. Dar pe lângă alunecări, căderi şi ocolişuri, cu sacii noştri 
de douăzeci de kilograme în spate, şi greutatea gheții de pe 
haine, totul era un coşmar înfiorător. 


— Punctul de unde nu te mai întorci, doctore, zise Hansen 
care, ca şi Rawlings, gâfâia. Nu mai putem rezista multă vreme. 

— Ar fi trebuit să ascultați mai des conferințele doctorului 
Benson, răspunsei eu cu un ton de reproş. Smântâna, piureul de 
cartofi, siestele lungi pe cuşetă nu vă pregătesc pentru acest gen 
de lucruri. 

— Sigur, răspunse el. Dar dumneata cum te simţi? 

— Puțin obosit, mărturisii eu, dar nu merită să mai vorbim 
despre asta. 

Aveam impresia că picioarele îmi erau separate de corp, dar 
mă susţinea mândria. Am dat jos rucsacul şi am luat flaconul cu 
alcool. 

— Vă propun o oprire de un sfert de oră, am zis. Dacă stăm 
mai mult, nu vom mai putea pleca. Între timp, să gustăm câteva 
picături din asta care, cred, ne va pune sângele în mişcare. 

— Credeam că medicina se împotriveşte folosirii alcoolului la 
temperaturi joase, zise Hansen. Alcoolul deschide porii. 

— Citează-mi oricare activitate umană, iar eu vă voi cita o 
mulţime de medici care nu recomandă această activitate. De 
altfel, e vorba de un whisky excelent. 

— De ce nu ne-ai spus mai repede! la dă-mi. Rawlings şi 
Zabrinski nu obişnuiesc. Auzi ceva, Zabrinski? 

Zabrinski scosese antena aparatului de emisie-recepţie şi 
plasase un receptor în gluga scurtei sale de blană. Vorbea în 
microfon, printre mâinile aşezate în formă de cupă. Ca tehnician 
radio, Zabrinski era calificat să folosească aparatul, pe care i-l 
înmânasem înainte de a părăsi submarinul. De aceea nu mergea 
niciodată primul. O cădere sau o imersie ar fi distrus aparatul şi 
pe noi, căci, fără acel aparat, nu puteam avea nici cea mai mică 
speranţă că vom găsi staţia Cobra, nici că ne vom întoarce la 
bordul Delfinului. Zabrinski era clădit ca o gorilă de talie mijlocie 
şi avea chiar şi rezistenţa ei, şi totuşi ne purtam cu el precum cu 
un vas preţios de Saxa. 

— E greu, zise el. Aparatul funcţionează bine, dar furtuna asta 
deformează totul... Ah!... Aşteptaţi! 

Lăsă capul spre microfon şi începu din nou să vorbească 
printre mâinile aşezate în formă de cupă. 

— Aici, Zabrinski... Zabrinski. Da, sunt mai mult sau mai puţin 


la capătul puterilor, dar doctorul crede că vom reuşi... Aşteptaţi, îl 
voi întreba... 

Se întoarse spre mine. 

— Ce distanţă crezi că am parcurs? 

— Şase kilometri, am răspuns dând din umeri. Poate cinci şi 
jumătate, poate şase şi jumătate. 

Zabrinski se uită întrebător la mine şi la Hansen. 

— Ofiţerul de navigaţie spune că ne aflăm la 45 de grade nord 
de locul unde ar trebui să fim şi că trebuie s-o luăm spre sud, ca 
să nu trecem la câteva sute de metri de Cobra. 


xæ 
A 


Ar fi putut să fie şi mai rău. Trecuse o oră de la recepţionarea 
ultimului relevment al Delfinului. În acest interval, trebuia să 
apreciem direcţia după forţa vântului care ne lovea faţa. Aceasta, 
amorţită, nu constituia deloc un mijloc bun de orientare. Cu atât 
mai mult cu cât ne confruntam cu schimbări ale vântului. Da, ar fi 
putut să fie şi mai rău şi i-am spus-o lui Hansen. 

— De acord, zise el. Am fi putut să ne învârtim în loc sau să 
murim. În afară de asta, nu văd ce-ar putea să fie mai rău. 

Luă o gură de whisky şi tuşi. 

— ... E mai bine. Crezi sincer că vom reuşi? 

— Da, cu puţin noroc. Poate că rucsacul ni se pare prea greu. 
Am putea abandona o parte aici. 

Nu aveam chef să abandonez nimic: 40 kg de alimente, un 
reşou, 15 kg de combustibil solid, trei litri de alcool, un cort, o 
trusă medicală bine echipată. Dar dacă trebuia să facem asta, aş 
fi vrut ca decizia să vină din partea lor, şi eram sigur că nu o vor 
face. 

— Nu abandonăm nimic, zise Hansen. 

Odihna şi alcoolul îi făcuseră bine. Vocea era mai puternică; 
dinţii nu-i mai clănţăneau. 

— Nici să nu mai vorbim de asta, zise Zabrinski. 

Prima dată când îl văzusem, în Scoţia, mă gândisem la un urs 
polar; pe banchiză, în blănurile albe, asemănarea era şi mai mare. 
Avea aspectul fizic al acestui animal şi părea că nu oboseşte 
niciodată. Era într-o formă mult mai bună decât noi. 

— Greutatea asta de pe umeri e ca un vechi prieten care mă 


necăjeşte. Dar fără el n-aş mai exista. 

— Eu, replică Rawlings, îmi păstrez energia. Mă aştept să-l duc 
în cârcă pe Zabrinski. 

Ne-am pus din nou ochelarii. Ne-am ridicat greoi şi am pornit 
spre sud ca să dăm de extremitatea crestei care ne bloca 
trecerea. Încă nu mai întâlnisem una atât de lungă, dar ocolul 
constituia încălzirea, adăpostindu-ne încă puţin. La patru sute de 
metri de-acolo, creasta se termina brusc, expunându-ne furiei 
furtunii. Dat peste cap, m-am agăţat de coardă şi m-am ridicat cu 
greutate, strigând un avertisment însoţitorilor mei. Înaintam drept 
în bătaia vântului, aplecaţi în faţă ca să ne păstrăm echilibrul. 

Am parcurs un kilometru şi jumătate în mai puţin de treizeci 
de minute. Drumul era mult mai uşor decât fusese până atunci, 
deşi fusesem nevoiţi să facem mereu ocoluri printre gheaţa 
spartă. Eram epuizați, cu excepţia lui Zabrinski. Ne poticneam şi 
cădeam mai des ca înainte, deşi terenul şi condiţiile exterioare nu 
mai erau la fel de rele. Aveam impresia că picioarele îmi luaseră 
foc; fiecare pas îmi provoca o mare durere, de la gleznă până în 
partea de sus a coapsei. Cu toate astea, cred că aş fi rezistat mai 
mult decât oricare dintre însoțitorii mei, inclusiv Zabrinski, căci 
aveam un motiv ca să merg înainte cu orice preţ. Eram pus în 
mişcare de un impuls disperat: mă gândeam la maiorul John 
Halliwell, fratele meu mai mare, singurul meu frate. Oare murise 
acest om căruia îi datoram totul? Agoniza în acest moment în care 
mă gândeam la el? Soţia lui, Mary, şi cei trei copii, care îl răsfăţau 
pe unchiul celibatar aşa cum şi eu îi răsfăţam pe ei, aveau dreptul 
să ştie, şi numai eu îi puteam informa. John încă mai trăia? Voiam 
să fiu cu sufletul împăcat, chiar dacă ar fi trebuit să străbat în 
patru labe distanţa până la staţia Cobra. Şi mai aveam un motiv, 
pe care lumea îl considera mai important decât moartea 
comandantului staţiei. Un motiv capital... 

Răpăitul particulelor de gheaţă pe mască încetă brusc. Vântul 
se potolea. Mă aflam la adăpostul unei creste şi mai înaltă decât 
precedenta. l-am auzit pe ceilalţi cerându-i lui Zabrinski să 
verifice poziţia noastră faţă de Delfin şi am distribuit o nouă porţie 
de whisky, puţin mai mare decât prima, căci aveam şi mai mare 
nevoie. Hansen şi Rawlings se aflau într-o stare îngrijorătoare, 
respiraţia lor devenise şuierătoare, ca cea a unui alergător în 


ultima parte a cursei. Am constatat că nici a mea nu era mai 
strălucită, şi am făcut un efort extraordinar ca să-mi înghit picul 
de whisky. Poate că Hansen avea dreptate. Alcoolul ne făcea rău, 
dar gustul nu dădea această impresie. 

Zabrinski vorbea din nou în microfon. După vreo două minute, 
Zabrinski scoase căştile din scurta de blană şi închise aparatul. 

— Nu ne descurcăm rău deloc sau avem noroc, zise el. După 
spusele celor de pe De/fin ne aflăm exact pe drumul cel bun! 

Bău paharul pe care i l-am întins şi suspină de satisfacţie. 

— Asta e vestea bună. Dar mai e şi una proastă. Canalul 
începe să se închidă destul de repede. Comandantul consideră că 
peste cel mult două ore va trebui să coboare sub gheaţă... Maşina 
de gheaţă e tot în pană. 

— Maşina de gheaţă? am repetat stupid. Chiar... 

— Bineînţeles, zise Zabrinski, cu un ton ostenit. Nu l-ai crezut 
pe comandant, doctore Carpenter? Îl crezi chiar atât de viclean? 

— Ei bine, totul se aranjează cum nu se poate mai bine! zise 
Hansen. Totul devine perfect. De/finul coboară, gheaţa se închide 
şi toată banchiza ne desparte de el. E aproape sigur că nu ne va 
mai găsi, chiar dacă maşina de gheaţă va fi reparată. Ne culcăm 
aici ca să murim sau ne mai învârtim în cerc vreo două ore ca să 
ajungem la acelaşi rezultat? 

— E tragic! spuse Rawlings. Nu aspectul personal, ci pierderea 
pentru marina americană. Cred că pot să spun, căpitane, că 
suntem... sau eram... trei tineri plini de viitor. Cel puţin noi doi. 
Zabrinski, după părerea mea, a ajuns de multă vreme la limita 
posibilităţilor sale. 

Mi-am zis că acest Rawlings e omul pe care aş fi dorit să-l am 
lângă mine dacă lucrurile se înrăutăţeau. Zabrinski şi Rawlings 
erau umoriştii Delfinului. Din motive cunoscute numai de ei, 
ascundeau o inteligenţă viguroasă şi o bună educaţie sub 
aparenţe de bufoni. 

— Încă două ore, am zis. Cu un astfel de vânt, care ne va 
catapulta, putem să fim la bord în mai puţin de o oră. 

— Şi oamenii de la staţia Cobra? întrebă Zabrinski. 

— Am făcut tot ce-a fost posibil. Cu atât mai rău! 

— Oh, doctore Carpenter! Ne şochezi profund! exclamă 
Rawlings. 


De data asta în vocea lui nu era nici cea mai mică urmă de 
ironie. 

— Numai ideea ne dezgustă, zise şi Zabrinski pe acelaşi ton. 

— Singurul lucru dezgustător este lipsa de înţelegere a 
situaţiei de către unii mateloţi, zise şi Hansen, cu o oarecare 
asprime. Doctorul Carpenter consideră că noi trebuie să ne 
întoarcem la bord, nu şi el. Acum nu s-ar mai întoarce din drum 
nici pentru tot aurul din lume. Cred că nu ne-au mai rămas mai 
mult de 800 m de parcurs. Să terminăm imediat. 

La lumina lanternei mele, i-am văzut pe Rawlings şi pe 
Zabrinski privindu-se, apoi dând din umeri în acelaşi timp. Se 
ridicară în picioare şi pornirăm. 

Trei minute mai târziu, Zabrinski şi-a rupt glezna. 

Accidentul s-a produs în mod stupid. Era un adevărat miracol 
că nu ni se întâmplase nici unuia dintre noi până atunci. In loc să 
căutăm extremitatea nordică sau sudică a crestei, am luat 
hotărârea s-o escaladăm. Era înaltă de vreo trei metri, dar am 
ajuns în vârf fără prea mare dificultate. Am tatonat drumul cu 
precauţie, folosind „bastonul”. Lanterna nu era de nici un folos în 
furtună. Ce să vezi cu ochelarii acoperiţi de gheaţă?... După vreo 
treizeci de paşi am ajuns la cealaltă margine. 

— 1,50 m. Numai 1,50 m! le-am spus celorlalţi. 

Mi-am dat drumul să alunec şi i-am aşteptat. 

Hansen a ajuns la mine primul, urmat de Rawlings. N-am 
văzut ce i se întâmplă lui Zabrinski. A greşit distanţa sau a fost 
răsturnat de o rafală. În orice caz, l-am auzit ţipând, fără să 
înţeleg cuvintele duse de vânt. Păru că aterizează uşor pe 
picioare, dar se prăbuşi greoi. 

M-am întors cu spatele la furtună, mi-am ridicat ochelarii 
inutili şi am scos lanterna. Zabrinski stătea pe jumătate aşezat, pe 
jumătate întins, sprijinit pe cotul drept. Injura de mama focului şi, 
după cum mi-am putut da seama, fără să repete de două ori 
aceeaşi  înjurătură.  Călcâiul drept era prins în una din 
nenumăratele fante ale gheții şi piciorul se înclina într-un unghi 
imposibil. Nu era nevoie să fii prea învăţat ca să înţelegi că avea 
glezna ruptă, sau partea inferioară a tibiei, os care probabil că 
suportase cea mai mare parte a şocului. Speram, împotriva 
oricărei raţiuni, că era o fractură simplă, dar în acest caz osul nu 


avea cum să nu fi străpuns pielea. De altfel, pe moment asta 
conta prea puţin. Nu aveam intenţia să-l examinez. O expunere 
de câteva minute la aer liber l-ar fi făcut pe Zabrinski să-şi 
petreacă restul vieţii cu un singur picior. 

Am ridicat masa prăbuşită, am tras din fisură piciorul rănit şi |- 
am ajutat pe rănit să se aşeze uşor în fund. Am desfăcut trusa, m- 
am lăsat în genunchi lângă el şi l-am întrebat: 

— Te doare rău? 

— Nu, e amorţit. Pot să zic că nu simt nimic... Ce prostie! O 
fisură amărâtă! Ce idiot am putut să fiu! 

— Dacă spuneam eu asta, nu m-ai fi crezut, zise Rawlings 
dând din cap. V-am spus eu că aşa se va termina. O să fiu nevoit 
s-o duc în cârcă pe gorila asta! 

Am pus atele la piciorul rănit, strângându-le cât am putut de 
tare peste cizmă şi blănuri. Încercam să nu mă gândesc la 
catastrofa care ni se întâmplase. Mai întâi pierdusem aportul celui 
mai puternic om din grupul nostru; apoi, vom avea de transportat 
mai mult de o sută de kilograme, fără a mai pune la socoteală 
rucsacul. Zabrinski înţelese ce gândeam. 

— Lasă-mă aici, căpitane, îi zise el lui Hansen, clănţănind din 
dinţi din cauza şocului şi a frigului. Probabil că aproape am ajuns. 
Mă luaţi la întoarcere. 

— Nu spune prostii, răspunse sever Hansen. Ştii foarte bine că 
nu te vom mai găsi. 

— Exact, spuse Rawlings, ai cărui dinţi clănţăneau ca cei ai lui 
Zabrinski, adică la fel ca o mitralieră astmatică. Regulamentul 
spune că idioţii nu primesc decoraţii. 

— Dar nu veţi ajunge niciodată la Cobra dacă va trebui să mă 
transportaţi! 

— M-ai auzit, zise Hansen. Nu te lăsăm. 

— Căpitanul are perfectă dreptate, întări Rawlings. Nu e genul 
tău să faci pe eroul. Întoarce-te ca să pot lua ce-ai în spate. 

Am terminat cu strânsul atelelor şi mi-am pus la loc mănuşile 
pe mâinile deja îngheţate. Ne-am împărţit bagajul lui Zabrinski, l- 
am ridicat pe piciorul sănătos şi am pornit clătinându-ne. 

Din fericire, în acel moment în care aveam atâta nevoie, 
norocul ne surâse. Gheaţa de sub picioarele noastre deveni plată 
şi moale ca cea a unui râu îngheţat. Nu mai erau creste, nici 


muncele, nici crevase; nici măcar fisuri, ca cea în care se rănise 
Zabrinski. Gheaţa era netedă şi nici măcar alunecoasă. 

Fiecare dintre noi prelua pe rând conducerea, ceilalţi doi 
susţinându-l pe Zabrinski, care înainta sărind într-un picior, fără 
să se plângă. După vreo trei sute de metri, Hansen se opri atât de 
brusc, încât ne izbirăm de el. 

— Am ajuns! strigă el din toate puterile. Am reuşit! Mirosiţi? 

— Ce? 

— Petrol, cauciuc ars!... Nu simţiţi? 

Mi-am scos masca, am pus mâinile în dreptul feţei şi am 
mirosit cu precauţie. O singură încercare a fost de ajuns. Mi-am 
pus la loc masca, am strâns şi mai tare braţul lui Zabrinski şi l-am 
urmat pe Hansen. 

Gheaţa netedă s-a sfârşit după câţiva paşi. O pantă urca spre 
un platou. A fost nevoie de toţi trei ca să-l remorcăm pe Zabrinski. 
Mirosul devenea mai puternic. M-am despărţit de ceilalţi, m-am 
întors cu spatele la vânt, cu ochii în jos, explorând solul, mişcând 
circular lanterna. Mirosul părea să vină din faţă. M-am reîntors cu 
faţa la vânt, protejându-mi ochii cu mâinile. Lanterna mea lumină 
ceva tare, metalic. Am ridicat fasciculul luminos şi am distins vag 
silueta fantomatică a ceea ce fusese o baracă. 

Găsisem staţia Cobra! 

Mi-am aşteptat însoțitorii, i-am ajutat să treacă prin faţa acelei 
barăci, le-am spus să întoarcă spatele vântului şi să-şi ridice 
ochelarii. Preţ de vreo zece secunde, am examinat ruinele la 
lumina lanternei. Nimeni nu a pronunţat un cuvânt. Apoi ne-am 
întors iar cu faţa la vânt. 

Cobra fusese formată din opt barăci, aşezate pe două şiruri 
paralele. Între şiruri era un interval de nouă metri, iar între barăci, 
în fiecare şir, un interval de şase metri. Asta ca să se reducă 
pericolul de incendiu. Dar nu se ţinuse suficient cont de hazard. 
Nu era greşeala nimănui. Nimeni - poate într-un coşmar - n-ar fi 
putut să-şi imagineze ceea ce se întâmplase: rezervoare făcând 
explozie, şi mii de litri de petrol în flăcări, mânaţi de furtună peste 
tabără. Printr-o ironie a soarţii, focul, fără de care oamenii nu 
puteau să trăiască la pol, este şi inamicul lor cel mai temut, căci 
niciodată nu se poate obţine, topind gheaţa, destulă apă ca să 
lupţi împotriva unui incendiu. Totuşi, în toate barăcile existau 


extinctoare chimice enorme. 

Primele barăci din fiecare şir de patru erau complet distruse. 
Nici urmă de pereţii care, între două straturi de placaj, 
conţinuserâ cândva fibră de sticlă şi capoc pentru a asigura 
izolarea. Chiar şi acoperişurile din tablă de aluminiu dispăruseră. 
Într-o baracă am zărit carcasa unui generator, acoperit de gheaţă 
pe partea din care bătea vântul, răsucit, aproape topit, în cealaltă 
parte, ceea ce îţi dădea posibilitatea să-ţi faci o idee despre 
puterea focului. 

A cincea baracă, a treia din dreapta, oferea un spectacol şi 
mai cumplit. Ne-am întors privirile, prea emoţionaţi ca să vorbim, 
când Rawlings strigă ceva greu de înţeles. M-am apropiat de el şi 
mi-am ridicat gluga scurtei de blană. 

— O lumină! strigă el. O lumină, doctore!... Vezi?... Acolo! 

Într-adevăr, se zărea o lumină, o lumină îngustă verticală, 
ciudat de albă, în faţa ruinelor lângă care ne aflam. L-am târât pe 
Zabrinski în acea direcţie. Pentru prima dată, lanterna arătă 
altceva decât o ruină: o baracă înnegrită, deteriorată, cu un 
panou de placaj aşezat pe ceea ce fusese singura fereastră, dar o 
baracă totuşi. Lumina provenea de la o uşă, întredeschisă, aflată 
la extremitatea adăpostită. Am pus mâna pe mâner, singurul 
lucru pe care îl văzusem intact până atunci. Balamalele pârâiră ca 
cele ale unui portal de cimitir. Uşa se deschise. Intrarăm. Atârnată 
de centrul tavanului, o lampă Coleman răspândea o lumină 
puternică, amplificată de tabla de aluminiu, în toate colţurile 
barăcii, lungă de cinci metri şi jumătate şi lată de trei. Un strat 
gros de gheaţă acoperea tot tavanul, cu excepţia unui cerc de 
nouăzeci de centimetri, exact deasupra lămpii. lar această gheaţă 
cobora până la podea - de-a lungul pereţilor - acoperind-o, cu 
excepţia locurilor unde zăceau corpurile. Şi n-aş fi jurat că nu era 
gheaţă şi sub ele. 

Primul lucru pe care l-am simţit a fost un sentiment de 
înfrângere. O convingere, mai glacială ca furtuna de-afară: 
ajunsesem prea târziu! Văzusem mulţi morţi şi eram obişnuit să-i 
recunosc, iar toate corpurile pe care le vedeam îmi dădeau 
această impresie. Forme imprecise, inerte, înghesuite sub 
cuverturi, haine, blănuri. Aş fi băgat mâna în foc că în acea 
grămadă nu era nici unul viu. Înghesuiţi unii în alţii, într-un fel de 


semicerc, la capătul opus al uşii, rămâneau perfect inerţi, 
îngheţaţi parcă pentru vecie. Nu se auzea nici un zgomot în afară 
de şuieratul lămpii şi de bombardamentul metalic al peretelui 
estic de către particulele de gheaţă. 

Zabrinski fu aşezat în fund, cu spatele sprijinit de un perete. 
Rawlings lăsă jos bagajele, desfăcu reşoul şi combustibilul. 
Hansen trase uşa în urma lui, desfăcu cataramele rucsacului şi 
aşeză încărcătura de conserve pe podea. 

Urletul furtunii şi şuieratul lămpii Coleman sporeau parcă şi 
mai mult tăcerea mortală care domnea în baracă. Zgomotul 
cutiilor de conserve care se năruiau mă făcu să tresar. Unul dintre 
oameni se agită, în stânga mea, şi se ridică pe jumătate. Se uita 
la noi cu surprindere. Avea ochii injectaţi de sânge şi faţa arsă. 
Rămase aşa câteva secunde, apoi o mândrie secretă îl făcu să 
ignore braţul meu şi se ridică în picioare, vădit cu dificultate. 
Buzele lui crăpate schiţară un zâmbet. Zise cu o voce slabă şi 
răguşită: 

— V-a trebuit al naibii de mult ca să veniţi! Mă numesc 
Kinnaird şi sunt operator radio. 

— Puțin whisky? i-am propus eu. 

Zâmbi din nou şi încercă să-şi treacă limba peste buze. Se 
aplecă şi tuşi sec până când îi dădură lacrimile. Dar când se 
ridică, viaţa revenea deja în ochii lui stinşi şi dădea culoare 
obrajilor albi ca varul. 

— Nu vei duce niciodată lipsă de prieteni, amice, dacă aşa te 
prezinţi în viaţă. Ei, Jolly, bătrâne! Ai uitat buna creştere? Avem 
oaspeţi. 

Jolly avu nevoie de ceva timp ca să conştientizeze ce se 
întâmpla. Dar atunci se comportă cu o vioiciune uimitoare. Era un 
tip scund şi bucălat, cu ochi de porțelan. Deşi avea nevoie să se 
bărbierească la fel ca şi Kinnaird, faţa lui îşi păstrase culoarea. 
Dar degeraturile îi afectaseră rău gura şi nasul. Ochii albaştri, 
pătaţi de roşu, măriţi de surpriză, ne urară totuşi bun venit. Mi-am 
zis că acest Jolly va şti totdeauna să se adapteze împrejurărilor. 

— Oaspeți, zise el cu o voce profundă şi accent irlandez. Ne 
pare al naibii de bine că vă vedem. Fă onorurile, Jeff. 

— Nu ne-am prezentat, am zis. Sunt doctorul Carpenter şi 
aceştia... 


— Suntem între confraţi, bătrâne. 

În curând aveam să-mi dau seama că spune „bătrâne” la 
două-trei fraze, ceea ce nu se potrivea deloc cu accentul său 
irlandez. 

— Doctorul Jolly? 

— El însuşi. Medic rezident, bătrâne. 

— Locotenentul de vas Hansen, din marina americană, 
îmbarcat pe submarinul Delfin... 

— Un submarin? 

Jolly şi Kinnaird se uitară unul la altul. 

— Chiar ai spus submarin, bătrâne? 

— Explicaţiile pot să mai aştepte. Torpilor Rawlings. Operator 
radio Zabrinski. 

Unii dintre oameni se mişcară auzind voci; unul-doi se ridicară 
chiar pe coate. 

— Care e situaţia lor? am întrebat. 

— Două-trei cazuri de arsuri urâte de tot, răspunse Jolly. Doi- 
trei în pragul epuizării. Dar alimentele şi căldura îi vor pune pe 
picioare în câteva zile. l-am pus să se culce astfel ca să se 
încălzească reciproc. 

l-am numărat. Doisprezece, inclusiv Jolly şi Kinnaird. 

— Unde sunt ceilalţi? 

— Ceilalţi? 

Kinnaird se uită un moment la mine surprins, apoi expresia îi 
îngheţă pe faţă. Îndreptă degetul pe deasupra umărului. 

— În baraca vecină, amice. 

— De ce? 

— De ce? Pentru că nu e plăcut să te culci cu stârvurile, de 
asta! 

M-am uitat la oamenii întinşi la picioarele mele. Şapte erau 
treji; trei, ridicaţi pe coate, patru, culcaţi. Toţi exprimau un anumit 
grad de uluire. O cuvertură acoperea feţele ultimilor trei - 
adormiţi sau inconştienţi. 

— Eraţi nouăsprezece, am zis. 

— Nouăsprezece, repetă Kinnaird. Ceilalţi... N-au avut nici cea 
mai mică şansă. 

N-am răspuns. Scrutam faţa acestor oameni, în speranţa că o 
voi găsi pe cea pe care doream s-o văd. Îmi ziceam că poate nu o 


recunoscusem din cauza degeraturilor, a arsurilor sau a 
deformărilor provocate de foame. În realitate, nu mai văzusem 
niciodată acele feţe. 

M-am apropiat de cel mai apropiat dintre cei adormiţi şi am 
tras cuvertura: un necunoscut. 

— Ce nu e în regulă? Ce cauţi? întrebă Jolly mirat. 

N-am răspuns. M-am apropiat de al doilea om care dormea, 
am ridicat cuvertura apoi i-am dat drumul să cadă. Am simţit cum 
mi se usucă gura; inima îmi bătea cu putere. M-am îndreptat spre 
al treilea om care dormea, cuprins de angoasă. Am ridicat repede 
cuvertura şi am văzut o faţă plină de pansamente, un nas rupt, o 
barbă blondă şi deasă, o faţă pe care nu o mai văzusem niciodată 
în viaţa mea. Am lăsat iar jos cuvertura şi m-am ridicat. 

Rawlings pusese deja soba în funcţiune. 

— Asta va aduce temperatura aproape de zero, i-am spus 
doctorului Jolly. Combustibil e destul. Am adus şi alimente, alcool, 
o trusă medicală. Dacă vrei să te ocupi de treaba asta imediat 
împreună cu Kinnaird, vă voi da o mână de ajutor. Căpitane, acea 
întindere de gheaţă plată pe care am întâlnit-o era o po/ynya?... 
Un canal îngheţat? 

— Nu avea ce altceva să fie, răspunse Hansen privindu-mă cu 
un aer întrebător. E clar că aceşti oameni nu pot să parcurgă 200- 
300 m, cu atât mai puţin 8 km. În plus, comandantul a spus că în 
curând va trebui să coboare sub gheaţă. Vom anunţa Delfinul să 
iasă la suprafaţă la uşa noastră! 

— Va putea să găsească canalul?... Fără maşina de gheaţă? 

— Nimic mai simplu. Voi lua aparatul lui Zabrinski, voi 
parcurge 200 m spre nord, voi trimite un mesaj pentru relevment, 
apoi voi face acelaşi lucru la 200 m mai la sud. Cei de la bord vor 
avea distanţa noastră cu o eroare de aproape un metru. Vor 
ajunge exact în mijlocul canalului. 

— Dar dedesubt! Care ar putea să fie grosimea gheții? Ai 
văzut un canal de apă liberă la vest de tabără, doctore Jolly? Cu 
cât timp în urmă? 

— O lună. Cinci săptămâni poate. Nu pot să spun sigur. 

— Care e grosimea gheţei, după părerea dumitale? l-am 
întrebat pe Hansen. 

— 1,50 m, poate chiar 2 m. Imposibil să spargi gheaţa asta. 


Dar comandantul a avut totdeauna chef să încerce una din torpile. 
Zabrinski, mai poţi să foloseşti aparatul de emisie-recepţie? 

l-am lăsat. De altfel, abia dacă fusesem conştient de ceea ce 
spusesem. Mă simţeam bolnav, bătrân, trist, obosit de moarte. 
Aveam răspunsul pe care venisem să-l caut la o depărtare de 
douăzeci de mii de kilometri. Aş fi parcurs două milioane ca să fiu 
scutit de această constatare. Dar realitatea era realitate, nimic nu 
o mai putea schimba. Cumnata mea, Mary, nu-şi va mai revedea 
soţul, iar copiii, tatăl. Fratele meu murise. Nimeni nu-l va mai 
revedea vreodată... Cu excepţia mea! 

Am ieşit afară, am închis uşa şi, cu capul în jos, am pornit 
împotriva furtunii. După zece secunde am ajuns la uşa ultimei 
barăci de pe acel şir. Am căutat clanţa cu lanterna, am apăsat pe 
ea şi am intrat. 

Acolo fusese altădată un laborator; acum era morgă. 
Materialul fusese împins într-o parte, ca să se facă loc morţilor. 
Acolo erau morţii, ştiam asta pentru că-mi spusese Kinnaird, dar 
acele forme complet arse, carbonizate, contorsionate ar fi putut 
să fie orice. Mirosul era groaznic. Cine fuseseră cei care, dintre 
toţi, avuseseră curajul, hotărârea de fier de a transporta aici 
rămăşiţele oribile ale foştilor lor camarazi? 

Toţi avuseseră o moarte rapidă. Udaţi, înecaţi de o mare de 
petrol în flăcări, toţi îşi petrecuseră ultimele secunde ale 
existenţei transformați în torţe. Nu exista o moarte mai cumplită! 

Unul dintre cadavre îmi atrase atenţia. M-am oprit, am luminat 
ceea ce fusese o mână dreaptă şi nu mai era decât un fel de 
gheară înnegrită din care ieşea osul. Căldura fusese atât de 
puternică încât deformase, dar nu topise, un inel pus pe al treilea 
deget. Cunoşteam acel inel. Eram de faţă când îl cumpărase 
cumnata mea. 

N-am simţit nici durere, nici repulsie. Probabil că asta va veni 
mai târziu, după primul şoc. Dar am avut sentimentul că nu va fi 
nimic. Nu-l recunoşteam pe acel frate căruia îi datoram totul, 
datorie de care nu mă mai puteam achita în veci. Acea masă de 
carne arsă era un lucru ciudat, foarte diferit de omul care 
continua să trăiască în memoria mea, şi atât de greu de 
recunoscut încât mintea mea obosită nu reuşea să umple breşa. 

Ceva în felul în care zăcea cadavrul îmi atrase atenţia 


profesională. M-am aplecat foarte jos şi am rămas aşa un moment 
care mi s-a părut foarte lung. M-am ridicat încet şi, în acel 
moment, am auzit uşa deschizându-se în spatele meu. M-am 
întors rapid şi am văzut că era căpitanul Hansen. Işi lăsă jos 
masca, ridică ochelarii şi se uită la mine şi la omul întins la 
picioarele mele. 

— Condoleanţele mele, zise el. 

— Ce vrei să spui? 

— E fratele dumitale, nu-i aşa? 

— Te-a informat comandantul Swanson? 

— Da. La plecare. De aceea am venit cu dumneata. 

Se uită fascinat la podeaua barăcii. Faţa lui deveni cenuşie. 

— O clipă, doctore! O clipă! zise el repezindu-se spre uşă. 

Când se întoarse nu păru că se simte mai bine. 

— Comandantul Swanson a spus că pentru asta ne lasă să 
plecăm. 

— Mai ştiu şi alţii? 

— Nu, nimeni. 

— Fă-mi serviciul să nu mai spui la nimeni. 

Pe faţa lui se zugrăvi mirarea, dar expresia dominantă era cea 
de oroare. 

— Dumnezeule mare, ai mai văzut vreodată aşa ceva? 

— Să mergem la ceilalţi, am zis. Nimănui nu-i face bine să 
stea aici. _ 

Ne-am întors în cealaltă baracă. In afară de doctorul Jolly şi de 
Kinnaird, alţi trei erau acum în picioare: căpitanul Folsom, foarte 
înalt şi slab, cu faţa şi mâinile cumplit de arse, comandantul 
secund al bazei; Hewson, cu un caracter taciturn, conducător de 
tractor, mecanic care avea grijă de motoarele Diesel ale 
grupurilor electrogene; Naseby, bucătar jovial, originar din 
Yorkshire. 

Jolly îmi deschisese trusa şi schimba pansamentele de pe 
braţele unui om ars. Mi i-a prezentat pe cei trei, apoi şi-a reluat 
treaba. Nu părea să aibă nevoie de ajutorul meu, cel puţin 
deocamdată. 

— Eşti în contact cu Delfinul? îl întrebă Hansen pe Zabrinski. 

— Nu, răspunse operatorul radio, încetând să mai emită 
indicativul. Nu ştiu cum să-ţi explic, căpitane. Mi se pare că 


aparatul a fost buşit rău de tot. 

— Nu poţi intra în contact cu nava? 

— Îi aud, dar ei nu mă aud, răspunse Zabrinski dând din 
umeri. Probabil că l-am lovit când mi-am rupt glezna. 

— Dar îl poţi repara? 

— Nu cred, căpitane. 

— Haide! Eşti operator radio! 

— Dar nu vrăjitor. Cu mâinile amorţite, fără scule, un model 
vechi fără schemă, indicaţii în japoneză, nici Marconi n-ar fi fost în 
stare să facă ceva. 

— E posibil să fie reparat? insistă Hansen. 

— E un aparat cu tranzistori. Deci nu cu lămpi care pot fi 
înlocuite. Ar trebui să se poată repara. Dar poate să dureze 
câteva ore. Va trebui să-mi fac singur nişte scule. 

— Ei bine, fă-le! Fă tot ce vrei, dar pune aparatul ăsta în stare 
de funcţionare. 

Zabrinski nu răspunse. Întinse căştile lui Hansen şi acesta 
ascultă, dădu din umeri, dădu înapoi căştile şi zise: 

— Am impresia că nu mai e urgent să reparăm acest aparat. 

— Mda, zise Zabrinski. Poţi să spui că e cumplit, căpitane. 

— Ce e cumplit? am întrebat. 

— Trebuie să ne ajutăm singuri, explică Hansen. De la bord ni 
se semnalează aproape fără încetare: „Gheaţa se închide cu 
repeziciune. Întoarceţi-vă imediat”. 

Rawlings încălzea supa de conservă şi mesteca în ea cu o 
furculiţă. 

— Am fost de la început împotriva acestei nebunii, zise el. O 
tentativă curajoasă, băieţi, dar hărăzită dinainte eşecului! 

— Nu-ţi băga degetele murdare în supă şi păstrează-ţi pentru 
tine observaţiile, zise cu asprime Hansen. 

Deodată se întoarse spre Kinnaird. 

— Dar avem emițătorul vostru, bineînţeles! Avem oameni în 
stare să dea la manivelă... 

— Îmi pare rău, zise Kinnaird, cu un zâmbet care ar fi putut să 
fie cel al unei fantome. Generatorul cu manivelă, nu generatorul 
cu baterie a fost distrus. Bateriile sunt însă descărcate. 

— Baterii! exclamă Zabrinski surprins. De unde veneau atunci 
variațiile de putere care se produceau în timp ce emiteaţi? 


— Schimbam bateria, încercând să le folosim la maximum. Nu 
mai aveam decât cincisprezece, celelalte se pierduseră în 
incendiu. De aici variaţia de putere. Dar nici bateriile Wife nu 
durează o veşnicie. S-au terminat, amice. Cu ce-a mai rămas în 
ele nu poţi aprinde nici măcar o lampă de control. 

Nimeni nu spuse nimic. Particulele de gheaţă răpăiau pe 
peretele dinspre est; lampa Coleman şuiera; soba duduia molcom. 
Aceste trei zgomote păreau să facă şi mai deplină tăcerea 
dinăuntru. Toate privirile ţinteau podeaua. Văzând fotografia 
grupului, cititorii ziarelor n-ar fi putut să creadă că era vorba de 
membrii staţiei Cobra, salvaţi de la o moarte sigură cu zece 
minute mai înainte. Cititorii s-ar fi aşteptat la o anumită jubilare, 
măcar la o uşurare, şi, lucru vădit, situaţia era cu totul alta. 

— Ei bine, am zis eu, problema e foarte clară. Nu e nevoie de 
calculator pentru rezolvarea ei. Cineva trebuie să se ducă la 
Delfin şi să se întoarcă. Mă ofer eu. 

— Nu! interveni Hansen cu violenţă. Îmi pare rău, prietene, 
dar ordinele comandantului nu dau voie nimănui să se sinucidă. 
Vei rămâne aici. 

Nu era momentul să-i spun că nu aveam nevoie de 
permisiunea lui, nici să folosesc revolverul Mannlicher- 
Schoenauer. 

— Vom rămâne deci toţi aici, am zis. Vom rămâne ca să 
murim. Liniştiţi, fără să încercăm să reacţionăm. lată ce înseamnă 
să ştii să comanzi! Lui Amundsen i-ar fi plăcut asta la nebunie. 

Nu era o dovadă de echitate din partea mea, dar nu aveam 
deloc chef să fiu echitabil. 

— Nimeni nu se va duce nicăieri, zise Hansen. Blestemat să fiu 
dacă te las să te sinucizi! Nu eşti în stare, nimeni nu e, să se 
întoarcă la Delfin după toate prin câte am trecut. Asta e primul 
punct. Al doilea e că, fără transmiţătorul necesar pentru a obţine 
relevmente de la submarin, nu avem nici o speranţă de a-l regăsi. 
Al treilea punct - probabil că De/finul va trebui să coboare sub 
gheaţă mai înainte ca noi să fi ajuns la jumătatea drumului. In 
sfârşit, dacă nu-l găsim - fie că nu reuşim să-l găsim, fie că a 
coborât sub gheaţă - nu vom mai putea reveni în veci la Cobra, 
pentru că nu vom mai avea forţa necesară şi nimeni nu ne va mai 
ghida. 


— Evident, condiţiile nu sunt chiar favorabile, am admis eu. Ce 
şanse are maşina de gheaţă să fie reparată? 

Hansen dădu din cap fără să răspundă. Rawlings continuă să 
mestece în supă fără să ridice ochii, deoarece nu voia, la fel ca 
mine, să întâlnească privirile anxioase, disperate ale acelor 
oameni cu feţele deformate de degerături. Totuşi, Rawlings se 
uită când căpitanul Folsom făcu spre noi doi paşi nesiguri. 
Evident, căpitanul era într-o stare foarte proastă, şi ar fi avut de 
suportat dureri puternice, chiar şi în cazul, improbabil, în care ar fi 
ajuns într-un spital. 

— Nu înţelegem, zise el. Aţi putea să ne explicaţi? Care e 
dificultatea? 

— lată, i-am răspuns eu. Delfinul are un aparat care permite 
măsurarea grosimii gheții pe verticală. În mod normal, dacă 
comandantul navei, căpitanul de fregată Swanson, nu primeşte 
veşti de la noi, ar trebui să vină aici, peste câteva ore. Cunoaşte 
cu o mare precizie poziţia staţiei Cobra. E de ajuns să coboare sub 
gheaţă, să caute cu maşina de gheaţă şi să găsească aproape 
imediat stratul relativ subţire al fostului canal. Dar acum nimic nu 
mai e normal. Maşina de gheaţă e în pană iar submarinul are 
toate şansele să nu găsească niciodată acest loc. lată de ce aş 
vrea să mă reîntorc acum, mai înainte ca gheaţa să-l oblige pe 
Swanson să coboare. 

— Nu înţeleg, bătrâne, zise Jolly. Cu ce poate să ne ajute asta? 
Ai putea să măsori grosimea acestei gheţi? 

— Inutil. Comandantul Swanson cunoaşte, cu o eroare de 100 
m, distanţa de la submarin la staţie. E destul să-i spun să 
parcurgă această distanţă, mai puţin 500 m, şi să lanseze o 
torpilă. Asta ar trebui să... 

— O torpilă! exclamă Jolly. Ca să spargă gheaţa pe dedesubt? 

— Exact. Asta nu s-a mai încercat niciodată până acum. Nu 
văd de ce n-ar reuşi dacă gheaţa nu e prea groasă. Şi nu poate să 
fie peste tot în acel fost canal. 

— Să ştii, doctore, că vor trimite avioane, zise liniştit 
Zabrinski. Nava va transmite vestea imediat ce va ieşi la 
suprafaţă. Toţi vor şti că Cobra a fost găsită. Cel puţin i se va 
cunoaşte poziţia. Peste câteva ore vom vedea venind câteva 
bombardiere mari. 


— Pentru ce? am întrebat. Ca să se rotească inutil deasupra 
noastră, în întuneric? Chiar dacă ar cunoaşte poziţia precisă, 
întunericul şi furtuna le vor împiedica să zărească ce-a mai rămas 
din staţie. Poate că vor reuşi cu radarul, nu e imposibil. Dar ce vor 
face pe urmă? Vor paraşuta provizii? Poate. Dar nu deasupra 
noastră, ca nu cumva să ne omoare. Vor trebui să se depărteze 
cel puţin 500 m, iar noi nu vom avea nici o şansă să găsim aceste 
alimente. Cât priveşte aterizatul - chiar dacă condiţiile ar fi 
perfecte, nici un avion capabil să zboare până aici n-ar ateriza pe 
banchiză. Asta o ştiţi cu toţii. 

— Cum te mai cheamă, doctore? întrebă Rawlings. Nu cumva 
leremia? 

— N-a existat niciodată o regulă mai bună decât sacrificiul în 
interes general. Dacă nu facem nimic ca să ne ajutăm şi maşina 
de gheaţă rămâne în pană, vom muri toţi, toţi şaisprezece. Dacă 
reuşesc, toţi vom fi salvaţi. Chiar dacă nu reuşesc, maşina de 
gheaţă poate să fie reparată, şi nu se va pierde decât un singur 
om. Unu, nu şaisprezece! 

Am început să-mi pun mănuşile. 

— Doi oameni ar fi mai bine, zise Hansen suspinând şi 
punându-şi şi el mănuşile. _ 

Nu am fost surprins peste măsură. In timpul discuţiei, spusese 
„n-ai nici o şansă” şi terminase declarând că „nu avem”. Evoluţia 
gândirii sale nu era greu de urmărit. Oameni ca el nu au obiceiul 
să treacă responsabilitatea pe umerii altora imediat ce o situaţie 
devine dificilă. Nici măcar n-am încercat să discut. 

Rawlings se ridică. 

— Un voluntar calificat va putea foarte bine să mestece în 
supă, zise el. Indivizii ăştia doi nu vor fi în stare să ajungă nici 
măcar până la uşă, dacă nu merg şi eu cu ei. Probabil că pentru 
asta voi primi o decorație. Care e cea mai înaltă decorație oferită 
în timp de pace, căpitane? 

— Nu se dau decoraţii pentru mestecatul în supă. Ceea ce vei 
continua să faci, Rawlings, răspunse Hansen. Rămâi aici. 

— Oh! Oh! Vei avea de înăbuşit prima dumitale revoltă, 
căpitane! Merg cu voi. N-am nimic de pierdut. Dacă ajungem la 
Delfin, vei fi al naibii de satisfăcut să raportezi nesupunerea mea, 
şi în acel moment vei fi destul de cinstit ca să admiţi că această 


reuşită s-a datorat în întregime torpilorului Rawlings. Dacă nu 
reuşim, nu vei avea posibilitatea să raportezi nesupunerea mea, 
nu-i aşa, căpitane? 

Hansen se apropie de el. 

— Ştii foarte bine, zise el cu calm, că nu avem nici măcar o 
şansă din două de a ajunge la Delfin. Vor rămâne doisprezece 
oameni foarte bolnavi, fără a mai vorbi de Zabrinski cu glezna lui 
ruptă. Deci - nimeni care să se ocupe de ei. Or, trebuie să fie 
cineva. Nu fi egoist, Rawlings. Fă asta pentru mine. 

Rawlings îl privi câteva secunde, se aşeză la loc şi reîncepu să 
mestece în supă. 

— Fac asta pentru dumneata! zise el cu amărăciune. Am 
înţeles, rămân. Pentru mine, dar şi pentru Zabrinski, ca să nu mai 
cadă iar ca un bleg şi să-şi rupă şi celălalt picior. Acum, ce mai 
aşteptaţi? Comandantul poate să coboare sub gheaţă din clipă în 
clipă. 

Avea dreptate. Am respins protestele şi obiecțiile căpitanului 
Folsom şi ale doctorului Jolly. Treizeci de secunde mai târziu, 
Hansen ieşi pe uşă. M-am întors în prag ca să-i privesc pe 
supraviețuitorii staţiei Cobra: Folsom, Jolly, Kinnaird, Hewson, 
Naseby şi ceilalţi şapte. Nu puteau să fie înţeleşi între ei. Cine era 
cel sau cei pe care va trebui să-i omor, pentru asasinarea fratelui 
meu şi ai celorlalţi şase membri ai misiunii Cobra? 

Am închis uşa în urma mea şi l-am urmat pe Hansen în 
noaptea cumplită. 


Capitolul 6 


Eram obosiţi, mai mult decât obosiţi, chiar mai înainte de a 
ieşi; ne simţeam picioarele de plumb şi ne aflam în pragul 
epuizării. Înaintam prin întunericul vuitor al acelei nopţi ca două 
fantome mari şi albe într-un peisaj lunar de coşmar. Nu mai 
aveam rucsacuri. Vântul ne împingea de la spate, astfel încât, 


pentru fiecare pas făcut la dus, făceam cinci care, în comparaţie, 
ne păreau fără efort. 

Vedeam fără greutate încotro mergem, fără să ne temem că 
vom cădea într-o crevasă sau că ne vom răni de un obstacol 
neprevăzut, căci, cu ochelarii ridicaţi, cu o lanternă puternică în 
mână, aveam o vizibilitate care depăşea în general cinci metri, de 
cele mai multe ori apropiindu-se de zece metri. 

Astea erau anumite facilităţi materiale, dar pintenul care ne 
mâna înainte era mult mai puternic, alungând din mintea noastră 
orice alt gând: teama ca nu cumva comandantul Swanson să fie 
obligat să coboare şi să rămânem părăsiţi în acea singurătate 
oribilă, fără adăpost şi fără alimente. Nu ne-ar mai fi rămas decât 
să aşteptăm moartea, care n-ar fi întârziat... 

Alergam, dar nu prea repede, căci ne-ar fi bătut pe umăr ca să 
ne aducă la ordine. La aceste temperaturi extreme, eschimosul 
evită oboseala, mai mortală decât ciuma. Un efort fizic prea mare 
provoacă fatalmente transpiraţia, şi la capătul efortului sudoarea 
îngheaţă pe piele. Singurul mod de a distruge această peliculă de 
gheaţă este un nou efort fizic - cerc vicios care nu poate să 
sfârşească decât rău. Inaintam deci într-un pas de plimbare puţin 
mai accelerat, luând toate precauţiile posibile ca să nu ne 
încălzim. 

După o jumătate de oră, poate chiar ceva mai mult, am 
propus o oprire la adăpostul unei creste abrupte. De două ori, în 
precedentele două minute, Hansen căzuse, fără vreun motiv 
aparent. Şi eu simţisem că picioarele mele sunt mai instabile 
decât ar fi trebuit să fie. 

— Cum te descurci? am întrebat. 

— Destul de rău, răspunse el gâfâind. Dar nu mă considera 
încă terminat. Ce distanţă crezi că am parcurs? 

— Aproape cinci kilometri. 

Am pipăit zidul de gheaţă din spatele meu. 

— Pentru că avem două-trei minute, hai să urcăm pe acest 
bloc, care mi se pare destul de înalt. 

— Ca să încercăm să vedem pe deasupra furtunii?... N-o să 
realizăm mare lucru, doctore. Gheaţa are o grosime de cel puţin 
şase metri. Delfinul nu are decât pavilionul deasupra gheții. 

— M-am gândit, am zis. Am trecut prin atâtea încercări şi am 


avut atâtea griji pe cap încât am uitat de comandantul Swanson. 
Şi cred că am greşit. 

— S-ar putea. Deocamdată mintea mea e preocupată numai 
de locotenentul de vas Hansen. Ce vrei să spui? 

— Swanson ne crede în drum spre Delfin, asta e mai mult 
decât probabil. A trecut ceva timp de când ne-a ordonat să ne 
întoarcem. Chiar dacă presupune că ni s-a întâmplat ceva, nouă 
sau aparatului, tot se aşteaptă la întoarcerea noastră. 

— Nu neapărat. Am putea să fim încă în drum spre staţia 
Cobra. 

— Nici vorbă. Swanson crede că acţionăm aşa cum ar face el 
dacă ar fi în locul nostru. În caz de avarie a aparatului, el ştie că 
orice continuare a drumului spre Cobra ar fi curată sinucidere, dar 
nu şi întoarcerea la Delfin. Presupune că avem destulă judecată 
ca să ghicim că va plasa o lampă la fereastră după care să se 
ghideze oiţa rătăcită. 

— Dumnezeule mare, doctore, ai nimerit-o bine! Evident, asta 
va face! Ce prost am fost că nu m-am gândit! 

Am urcat cu greu creasta. Vârful se afla la cel puţin şase 
metri. Am stat la adăpost de bombardamentul particulelor de 
gheaţă. Imediat ce vântul slăbea, aruncam o privire pe cerul 
senin, o fracțiune de secundă. Dacă ar fi fost ceva de văzut, n-am 
fi putut zări într-un interval atât de scurt. 

— Poate că sunt alte creste mai înalte, am strigat la urechea 
lui Hansen. 

Dădu din cap fără să răspundă. Nu i-am văzut expresia de pe 
faţă, dar am ghicit-o. Avea aceeaşi idee ca şi mine: nu vedeam 
nimic pentru că nu aveam ce vedea. Comandantul Swanson nu 
pusese nici o lampă la fereastră, căci nu mai era fereastră. 
Probabil că Delfinul coborâse ca să nu fie strivit de gheaţă. 

De cinci ori, în cursul următoarelor douăzeci de minute, am 
escaladat alte creste şi de cinci ori am coborât mai dezamăgiţi, 
mai descurajaţi. 

Ajunsesem aproape la capătul puterilor, înaintând ca într-un 
coşmar dureros. Hansen era într-o stare şi mai proastă; se clătina 
ca un om beat. In calitatea mea de medic, ştiam că un om epuizat 
poate să mai facă apel, în caz de urgenţă, la resurse de energie 
nebănuite, şi ne găseam foarte aproape de sfârşit. Când avea să 


sosească, ar fi fost destul să ne culcăm la adăpostul unei creste 
pentru a aştepta moartea care nu avea să întârzie. 

A şasea creastă a fost gata să ne termine. Nu pentru că ar fi 
fost prea greu de escaladat - aveai unde pune piciorul şi de ce să 
te prinzi cu mâna -, dar simplul efort fizic ne-a dus în pragul 
sfârşitului. Am înţeles imediat că era creasta cea mai înaltă de 
până acum. Acolo se concentraseră presiuni colosale, ridicând 
gheaţa ciopârţită la aproape zece metri deasupra nivelului 
general. Dedesubt, partea nevăzută cobora probabil la cel puţin 
şaizeci de metri spre fundul întunecat al Arcticei. 

La doi metri şi jumătate sub vârf am ajuns în partea limpede a 
atmosferei. Susţinându-ne reciproc, am văzut jos spectacolul 
fantastic al unei mări cenuşii enorme, în plină turbulenţă, al unui 
râu gigantic şi clocotitor curgând de la un orizont la altul. Ca 
atâtea alte spectacole în Arctica, şi acesta avea un caracter feeric 
şi părea că nu se află pe planeta noastră. 

Am privit spre vest, cu atâta insistenţă încât ochii au început 
să ne doară. Nimic, numai un pustiu infinit! Am explorat suprafaţa 
acelui râu uriaş de la nord la sud, dar n-am zărit nimic. Trecură 
astfel trei minute. Începeam să simt cum îmi îngheaţă sângele în 
vene. 

Crezând că poate trecusem de Delfin, m-am întors spre est. 
Nu a fost uşor, căci vântul mă făcu imediat să lăcrimez, dar nu era 
imposibil, bombardamentul particulelor de gheaţă fiind absent la 
acea înălţime. Am explorat cu minuţiozitate orizontul apoi l-am 
apucat de braţ pe Hansen. 

— Priveşte! am zis. La nord-est, între 500 şi 800 de metri. Nu 
zăreşti nimic? 

Hansen se uită câteva secunde în direcţia pe care o indica 
braţul meu întins, apoi scutură din cap. 

— Nu văd nimic. Ce-ar trebui să văd? 

— Nu ştiu exact. Mi s-a părut că zăresc o pată luminoasă pe 
suprafaţa furtunii. Ceva puţin mai alb decât restul. 

Hansen se uită din nou, o jumătate de minut, cu mâinile 
streaşină la ochi. 

— Nu. Nu văd nimic. Nici măcar nu-mi pot imagina că văd 
ceva. 

Am întors ochii ca să-i odihnesc, apoi am privit din nou. 


— La dracu’! am exclamat. Nu sunt sigur că acolo era ceva, 
dar n-aş putea să afirm nici contrariul. 

— Ce crezi că ai văzut? mă întrebă Hansen cu o voce 
descurajată. Lumină? 

— Un reflector îndreptat spre cer. Un reflector incapabil să 
străpungă grosimea furtunii de gheaţă. 

_ — Te păcăleşti singur, doctore. Dorinţa te face să vezi ce nu e. 
In plus, asta ar însemna că am trecut de Delfin, ceea ce nu e 
posibil. 

— E foarte posibil. De când am început să escaladăm 
blestematele astea de creste, am pierdut noţiunea de distanţă şi 
de timp. Deci nu este deloc imposibil. 

— Mai vezi chestia aia? întrebă Hansen cu o voce neutră. 

Era clar că nu mă credea. 

— Poate că ochii îmi joacă şi mie un renghi. Dar, pe toţi dracii, 
nu sunt deloc sigur că n-am avut dreptate! 

— Să mergem, doctore. 

— Unde? 

— Nu ştiu. 

Dinţii îi clănţăneau atât de tare încât îl înţelegeam cu greu. 

— Cred că asta nu mai are nici o importanţă. 

Deodată, aproape în centrul petei luminoase pe care mi-o 
imaginam, la mai puţin de patru sute de metri, o rachetă traversă 
valul de particule de gheaţă şi se ridică spre cerul senin, lăsând în 
urmă o coadă de scântei roşii. Urcă astfel la 150-200 metri, apoi 
făcu explozie într-o jerbă de stele stacojii, care căzură lent 
stingându-se. Cerul redeveni imediat la fel de gol ca înainte. 

— Tot mai crezi că direcţia nu contează? l-am întrebat pe 
Hansen. Ai văzut? 

— Niciodată fiul mămicuţei Hansen n-a văzut şi nici nu va 
vedea ceva mai frumos. 

M-a bătut cu mâna peste spate atât de puternic încât a trebuit 
să mă agăţ de el ca să nu cad. 

— Am reuşit, doctore! strigă el. Am reuşit. Simt că mi-au 
revenit toate forţele! Am ajuns acasă! 

Peste zece minute ne aflam la bordul Delfinului. 


x 
x x 


— E minunat, repeta Hansen suspinând. Ochii lui se plimbau 
de la comandant la mine, de la paharul din mână la apa care 
picura din blănurile de pe el. 

— Căldură, lumină, confort, nu credeam că voi mai avea 
vreodată parte de ele. Când ai lansat racheta aceea, comandante, 
tocmai căutam un loc unde să mă întind ca să mor. Să nu crezi 
cumva că glumesc. 

— Şi doctorul Carpenter? întrebă Swanson zâmbind. 

— Cred că-i lipseşte o doagă, răspunse Hansen. Am impresia 
că ideea renunţării nici măcar nu-i trecuse prin minte. Are un cap 
de catâr. Există astfel de oameni. 

Ne întorsesem de vreo douăzeci de minute, povestisem totul, 
tensiunea dispăruse, se profila un sfârşit fericit, se putea reveni la 
normal. Dar spiritul se întoarce repede la preocupările lui. Ştiam 
ce revedea Hansen: forma arsă, răsucită, care fusese fratele meu. 
Nu voia să vorbească despre asta şi nu puteam să-i port pică, deşi 
probabil ştia că era imposibil. Aşa sunt oamenii cei mai tandri: 
aspri şi cinici în exterior, pentru că au suferit de tandreţea care 
creşte în ei. 

— În orice caz, zise Swanson zâmbind, vă puteţi considera 
nişte norocoşi. Nu mai aveam decât trei rachete, după ce ne-am 
dedat unui adevărat foc de artificii. Credeţi că Rawlings, Zabrinski 
şi supraviețuitorii staţiei Cobra sunt deocamdată în siguranţă? 

— Nu trebuie să ne facem griji pentru ei timp de două-trei zile, 
răspunse Hansen. Suferă de frig şi cei mai mulţi dintre ei au mare 
nevoie de îngrijiri medicale. Dar vor supravieţui. 

— Foarte bine. Canalul şi-a oprit închiderea de vreo jumătate 
de oră. Acum nu mai are importanţă, putem cobori, păstrându-ne 
poziţia. Important e că am reperat avaria la maşina de gheaţă. Eo 
chestie teribil de complicată şi vom avea nevoie de câteva ore ca 
s-o reparăm, şi va trebui să aşteptăm până atunci ca să încercăm 
ceva. Ideea de a ne apropia de Cobra şi de a face o gaură cu o 
torpilă nu mă încântă prea mult. Acum nu ne grăbeşte nimeni. 
Prefer să aştept repararea maşinii de gheaţă ca să explorez cu 
precizie acel fost canal înainte de a lansa torpila. Dacă grosimea 
nu e mai mare de 1-1,50 m, nu ne va fi prea greu să facemo 
gaură. _ 

— Asta e lucrul cel mai bun, aprobă Hansen. 


Goli paharul de alcool, un whisky american excelent, se ridică 
cu greu şi se întinse. 

— Ah! Trebuie să ne reîntoarcem la rutină! Câte torpile sunt în 
stare de funcţionare? 

— Patru, la ultimul inventar. 

— Aş putea să-l ajut pe tânărul Mills să le încarce, dacă n-ai 
nimic împotrivă, comandante. 

— Ba am, şi e destul să te uiţi în oglindă ca să-ţi dai seama. N- 
ai avea putere să pui un cartuş într-o puşcă de vânătoare, cu atât 
mai puţin să încarci o torpilă într-un tub. Nu te-ai întors dintr-o 
plimbare duminicală. Dormi câteva ore, John, pe urmă mai 
vedem. 

Hansen nu discută. Nu discutai cu comandantul Swanson. 
Ofiţerul se îndreptă spre uşă. 

— Vii, doctore? 

— Imediat. Odihnă plăcută. 

— Mulţumesc! 

Îmi atinse uşor umărul şi mă privi cu ochii injectaţi de sânge. 

— Mulţumesc pentru tot! Noapte bună tuturor! 

— Cred că n-a fost deloc uşor! zise comandantul o clipă mai 
târziu. 

— N-aş recomanda această expediţie unor pensionare ca 
distracţie duminicală. 

— Hansen pare să creadă că-ţi datorează ceva. 

— Pură imaginaţie! Nimeni nu s-ar fi putut comporta mai bine 
ca Hansen. Eşti norocos că ai un secund ca el. 

— Asta e şi părerea mea. 

Avu o ezitare, apoi continuă calm: 

— Îţi promit că n-am să mai amintesc despre asta, dar ţin să-ţi 
prezint condoleanţele mele. 

Am mulţumit cu un semn al capului, ştiind că era sincer. Ce 
să-i răspund? 

— Ali şase au murit împreună cu el, comandante. 

Ezită din nou. 

— Trebuie să ducem cadavrele în Marea Britanie? 

— Pot să mai capăt o picătură din acel whisky excelent, 
comandante? Mi-e teamă că ştirbim serios din provizia dumitale 
de alcool medical. 


Îmi umplu paharul. 

— Nu le vom lua cu noi. Cadavrele sunt imposibil de 
recunoscut. Să rămână aici! 

Uşurarea lui fu vădită şi se grăbi să spună, ca să ascundă 
acest sentiment: 

— Şi echipamentul pentru reperarea rachetelor ruseşti? A fost 
complet distrus? 

— N-am verificat. 

Va descoperi destul de repede că acest material nu existase 
niciodată. Cum va reacţiona când va înţelege că inventasem 
această poveste la Holy Loch, în faţa lui şi a amiralului Garvie? 
Încă nu-mi puteam imagina. Deocamdată nu mă interesa. Nimic 
nu mi se mai părea important. Deodată m-am simţit obosit, 
cumplit de obosit. M-am ridicat, mi-am luat rămas bun şi m-am 
îndreptat spre cabină. 


xæ 
x 


Hansen se culcase şi blănurile lui zăceau acolo unde le 
aruncase. M-am convins că dormea, mi-am scos şi eu blănurile, 
le-am agăţat frumos şi am pus revolverul la locul lui în valiză M- 
am întins pe cuşetă dar somnul mă ocolea. În ciuda oboselii 
fantastice, parcă niciodată nu avusesem mai puţin chef să dorm. 

Aveam mintea chinuită de prea multe probleme. M-am ridicat, 
m-am îmbrăcat sumar şi m-am dus în postul central. Am rămas 
acolo practic tot restul nopţii, privindu-i pe cei doi tehnicieni care 
reparau interiorul, extrem de complicat, al maşinii de gheaţă. Am 
citit mesajele de felicitare care continuau să sosească; am stat de 
vorbă cu ofiţerul de cart şi am băut câteva ceşti de cafea. 
Dimineaţă, deşi nu închisesem ochii, m-am simţit aproape odihnit. 

La micul dejun, toată lumea părea veselă. Întreaga lume 
credea că aceşti oameni făcuseră o treabă remarcabilă şi nu 
aveau de gând să se oprească aici. Toţi credeau că Swanson era 
în stare să sape o gaură în gheaţă. Dacă n-aş fi fost acolo, precum 
fantoma comandorului, şi-ar fi manifestat şi mai pe faţă bucuria. 

— Domnilor, zise Swanson, vom servi în dimineaţa asta câteva 
ceşti de cafea suplimentare. Staţia Cobra ne aşteaptă. Deşi putem 
spera că toţi supraviețuitorii vor trăi, trebuie spus că le este teribil 
de frig şi se simt probabil îngrozitor. Maşina de gheaţă 


funcţionează de o oră. Vom cobori, o vom încerca şi, după ce vom 
încărca două torpile - care cred că vor fi de ajuns -, vom face o 
gaură în fostul canal de lângă staţia Cobra. 

După douăzeci de minute, Delfinul se afla la patruzeci şi cinci 
de metri de la suprafaţă - sau de la banchiză. După zece minute 
de manevre, ca să ne menţinem poziţia faţă de Cobra, fu evident 
că maşina de gheaţă funcţiona perfect. Comandantul îşi 
manifestă satisfacția. 

— Să mergem! zise el făcând un gest spre Hansen şi spre 
Mills, ofiţerul torpilor. Vrei să-i însoţeşti, doctore Carpenter? Poate 
te interesează încărcarea unor torpile. 

— N-am văzut niciodată asta, am răspuns. Îți voi urma 
sugestia. 

Swanson ştia sau bănuia că, în afară de durerea provocată de 
moartea fratelui meu, eram îngrijorat şi de multe alte lucruri. 
Aflase, fără să mă întrebe, că petrecusem noaptea la postul 
central. Dorea să mă distragă, să mă destindă, măcar provizoriu... 
l-am urmat deci pe Hansen şi Mills. Acesta mi se părea destul de 
asemănător cu Raeburn, navigatorul. Aveam tendinţa să-l 
consider mai curând ca un gradat inferior decât un ofiţer extrem 
de distins aşa cum era. Semn, desigur, că îmbătrâneam. 

Hansen, în faţa unui panou, studie un grup de lumini. Somnul 
îi făcuse mult bine. Particulele de gheaţă îi răniseră fruntea şi 
pomeţii, dar redevenise complet el însuşi. Îmi arătă panoul. 

— Lămpile de siguranţă ale torpilelor, doctore Carpenter. 
Fiecare din aceste lumini verzi corespunde cu uşa închisă a unui 
tub. Şase uşi care se deschid spre mare. Ne asigurăm totdeauna 
cu mare grijă că aceste lumini sunt verzi. Cele de pe rândul de sus 
corespund uşilor exterioare. 

Se uită. 

— Mills! Tot e verde? 

— Tot e verde. 

Am mers mai departe pe coridor, am traversat sala de zi a 
echipajului şi am intrat în magazia de torpile din faţă. Mai 
fusesem acolo o dată, după plecarea noastră de la Clyde. Atunci 
nouă-zece oameni dormeau pe cuşetele lor. Acum aceste cuşete 
erau goale, dar eram aşteptaţi de cinci marinari, dintre care un 
ofiţer, Bowen, căruia Hansen îi spunea familiar Charlie. 


— Vei vedea, îmi zise Hansen, de ce ofiţerii sunt mai bine 
plătiţi decât ceilalţi. In timp ce Charlie şi băieţii lui se vor adăposti 
în spatele a doi pereţi de abordaj, noi ne vom duce să verificăm 
situaţia tuburilor. Aşa e regulamentul. E nevoie de o minte rece şi 
nervi de oţel. O facem bucuros pentru oamenii noştri. 

Bowen zâmbi şi deschise prima uşă. Am înaintat, lăsându-i pe 
cei cinci oameni în urmă şi am aşteptat ca uşa să fie închisă 
înainte de a o deschide pe a doua. Intrarăm în post, lăsând uşa 
deschisă, menţinută în această poziţie de o bară de fier. 

— Totul e prevăzut, zise Hansen. Cele două uşi nu sunt 
deschise simultan decât în momentul în care încărcăm torpilele. 

Verifică poziţia levierelor metalice, situate în partea din spate 
a tubului, şi luă un microfon: 

— Gata pentru încercarea tuburilor. Levierele lăsate. Toate 
luminile sunt verzi? 

— Sunt verzi, răspunse o voce metalică, impersonală. 

— Dar ai mai verificat, am zis eu. 

— Incă o verificare nu poate să facă nici un rău. 
Regulamentul. Bunicul meu a murit la nouăzeci şi şapte de ani şi 
vreau neapărat să bat acest record. Mai bine mai mult decât mai 
puţin. Care vor fi tuburile, George? 

— Il şi IV. 

Plăcile din bronz indicau Il, IV şi VI la babord; |, III şi V la 
tribord. Mills îşi propunea să folosească tubul central al fiecărui 
rând. Luă o lanternă de pe perete şi se apropie de tubul III. 

— Continuăm să înlăturăm orice risc, zise Hansen. George va 
deschide mai întâi robinetul de verificare al uşii din spate, ca să 
vadă dacă e apă în tub. N-ar trebui să găsească, dar uneori au loc 
infiltrări. Va deschise uşa şi, cu lanterna, se va convinge că tubul 
e într-adevăr gol. E în regulă, George? 

— lil e în regulă. 

Mills manevră robinetul de trei ori. Nu apăru nici o picătură de 
apă. 
— Deschid. 

Manevră un levier mare din spate, deplasă în spate marea uşă 
circulară şi lumină interiorul tubului. 

— Curat, perfect uscat! 

— Foarte bine, George. La IV. 


Mills zâmbi. Închise uşa tubului III şi trecu la IV. Deschise micul 
robinet de verificare şi exclamă: 

— Oh! Oh! 

— Ce-i? întrebă Hansen. 

— Apă! 

— Multă? la să vedem. 

— Un firicel. 

— Nu e bine? am întrebat eu. 

— Se poate întâmpla. 

Hansen manevră robinetul şi obţinu altă scurgere de apă. 

— Uşa din faţă poate că prezintă unele imperfecţiuni şi, dacă 
nava coboară destul de mult, apa poate să intre sub efectul 
presiunii. Probabil că aşa s-a şi întâmplat. Dacă deschidem uşa la 
această imersie, prietene, apa ar ieşi cu viteza unui glonţ. Dar să 
nu riscăm. 

Luă microfonul. 

— Beculeţul de la uşa exterioară a tubului IV e tot verde? 
Avem puţină apă aici. 

— Tot verde. 

— Mai curge? îl întrebă Hansen pe Mills. 

— Mai puţin. 

— Postul central, zise Hansen în microfon. Verificaţi tabelul de 
echilibru. 

Urmă o scurtă pauză. 

— Aici, comandantul. Toate tuburile sunt indicate „goale”, şi e 
semnat de căpitanul Hansen şi de inginerul mecanic. 

— Mulţumesc, comandante. O atestare semnată de căpitanul 
Hansen îmi ajunge pe deplin. Cum mai e acum? 

— S-a oprit. 

— Atunci, deschide. 

Mills manevră levierul mare, care se deplasă câţiva centimetri 
apoi se blocă. 

— E anormal de tare, zise el. 

— Poate că voi, torpilorii, n-aţi auzit niciodată de uleiul de 
ungere, George. Forţează, George, forţează! 

Mills spori efortul. Levierul se deplasă încă patru-cinci 
centimetri. George se cramponă şi apăsă cu toată forţa sa exact 
în momentul în care Hansen striga: 


— Nu, George, stop!... Pentru Dumnezeu, opreşte-te! 

Dar era prea târziu. Levierul se degajă brusc, uşa se deplasă 
înapoi, ca împinsă de un piston gigantic şi un torent de apă se 
revărsă în compartiment. Acea coloană de apă aproape orizontală 
avea ceva înspăimântător prin dimensiuni, putere şi viteză. Se 
năpusti peste locotenentul de vas Mills, deja rănit de deschiderea 
bruscă a uşii, şi-l aruncă cu violenţă în peretele din spate. Tânărul 
rămase acolo în picioare un moment, menţinut de jet, apoi 
alunecă moale pe podea. 

— Interveniţi la balastul principal! strigă Hansen în microfon. 

Se agăţă de uşa unui tub ca să nu fie luat de apă. Dar vocea 
lui se auzea peste vacarmul apei. 

— Interveniţi la balastul principal! Poarta exterioară a tubului 
IV deschisă! 

Dădu drumul uşii şi înaintă clătinându-se, încercând să-şi 
păstreze echilibrul. 

— Să ieşim de-aci, pentru Dumnezeu! 

Ar fi putut să-şi economisească energia în ceea ce mă privea. 
Încercam deja să ies, trăgându-l pe Mills sub braţ, ca să-l trec 
peste pragul înălţat al uşii etanşe, dar nu înaintam deloc. 
Echilibrul unui submarin e ceva foarte delicat. După câteva 
secunde, sub efectul apei pătrunse la bord, Delfinul se înclină 
puternic cu faţa în jos. A-I trage pe Mills şi a încerca să-mi păstrez 
echilibrul în apa care îmi ajungea deja la genunchi era ceva peste 
puterile mele. Dar, deodată, Hansen îl apucă pe Mills de picioare 
şi-l răsturnă peste prag, în spaţiul dintre cei doi pereţi de abordaj. 

Hansen rămăsese de cealaltă parte. Il auzii înjurând furios, în 
timp ce încerca, manevrând uşa grea, să desprindă zăvorul 
permanent. Din cauza înclinaţiei căpătate de Delfin, trebuia să 
apese cu toate greutatea lui în acea uşă şi, în vârtejul de apă, nu 
putea să-şi sprijine bine picioarele. 

L-am lăsat pe Mills, am sărit peste prag, m-am aruncat asupra 
uşii pe care această greutate suplimentară o eliberă. Se închise 
imediat pe jumătate, trăgându-ne după ea şi făcându-ne să 
cădem în coloana care ţâşnea mai departe din tubul IV. Pe 
jumătate sufocaţi, am reuşit să ne ridicăm, am trecut pragul şi, 
apucând fiecare un tachet, am încercat să închidem uşa. 

Am eşuat de două ori. Nivelul apei ajungea în acel moment la 


marginea de sus a pragului. Înclinaţia negativă a submarinului 
creştea cu fiecare secundă, făcând închiderea din ce în ce mai 
dificilă. Apa începu să treacă în compartimentul intermediar. 

Hansen îmi zâmbi dar avea dinţii strânşi şi ochii lui nu 
exprimau deloc amuzament. 

— Acum ori niciodată! strigă el prin vacarmul apei. 

Da, acum ori niciodată! La un semnal al lui Hansen, am apăsat 
cu toată puterea noastră, ţinând un tachet cu o mână şi apăsând 
puternic cu cealaltă. 

Am închis uşa cu douăzeci de centimetri şi ne-am reluat 
efortul. Şi am înţeles că era încercarea decisivă. 

— Poţi s-o ţii un moment? am strigat. 

Hansen dădu din cap. Am pus mâinile pe tachetul din colţul 
cel mai de jos, m-am lăsat să cad pe podea, m-am sprijinit cu 
picioarele de perete şi am apăsat cu o mişcare convulsivă. Uşa se 
închise. Hansen strânse tachetul lui. Am făcut la fel cu al meu. 
Acum eram în siguranţă. Măcar pe moment. 

Am blocat şi ceilalţi tacheţi şi am început să-i desfac pe cei ai 
uşii din spate când aceasta se deschise. Bowen şi oamenii lui, de 
cealaltă parte, ştiau că trebuie să ne scoată de acolo cât mai 
repede posibil. Imediat ce uşa se deschise, urechile începură să- 
mi ţiuie din cauza diferenţei de presiune. Am auzit zgomotul 
aerului comprimat care intra în balast. L-am săltat pe Mills pe 
umăr ajutat de ceilalţi. Câteva secunde mai târziu mă aflam lângă 
el împreună cu Hansen. 

— Ce s-a întâmplat, pentru Dumnezeu? îl întrebă Bowen pe 
Hansen. 

— Tubul IV era deschis spre mare. 

— Dumnezeule! 

— Blocaţi bine uşa asta. 

Hansen porni în fugă de-a lungul punţii în pantă. Am aruncat o 
privire spre locotenentul de vas Mills - mi-a fost de ajuns - şi am 
pornit după Hansen, dar fără să alerg, căci asta nu folosea 
nimănui. 

Zgomotul aerului comprimat umplea bordul; balastul se golea 
cu rapiditate, dar Delfinul continua să se lase în picaj spre 
adâncimile întunecate ale Arcticii. Era imposibil să se corecteze 
atât de repede efectul apei intrate în postul torpilelor. Mă 


întrebam dacă se va reuşi. Înaintând pe culoar, ţinându-mă de 
rampă ca să îmi menţin echilibrul, am simţit întreg submarinul 
vibrând sub picioarele mele. Am înţeles de ce. Swanson pornise 
marile elice de bronz din partea din spate, ca să frâneze 
coborârea spre adâncuri. 

Teama se simte şi se vede. Am simtit-o şi am văzut-o sosind în 
postul central al De/finului în acea dimineaţă. Nimeni nu a aruncat 
o privire în direcţia mea. Oamenii nu aveau ochi pentru nimeni. 
Cu expresii de oameni hărţuiţi, toţi se uitau la acul indicatorului 
de imersie. 

Depăşise o sută optzeci de metri. Nici unul dintre submarinele 
convenţionale cunoscute de mine n-ar fi putut opera la o astfel de 
adâncime. Nici măcar să supravieţuiască! 200 m!... Gândul la 
presiunea exterioară enormă pe care o suportam mi-a sporit 
indispoziţia. Altcineva era şi mai emoţionat decât mine: tânărul 
marinar care manevra cârma de imersie faţă. Articulațiile 
pumnilor săi strânşi deveniseră proeminente, un muşchi i se 
zbătea pe obraz; dădea impresia că se afla faţă în faţă cu 
moartea... 

— 210 m... 230... 240... 

După cunoştinţa mea, nici un alt submarin nu mai coborâse 
atât de jos! După toate aparențele, comandantul Swanson ştia şi 
el asta. 


xæ 
A 


— Am stabilit un nou record, băieţi, zise el cu o voce calmă, 
destinsă. 

Era mult prea inteligent ca să nu-i fie frică, dar, în ton, nu se 
simţea nici o urmă a acestui sentiment. 

— Un record de imersie, după cunoştinţa mea. Care e viteza 
de coborâre? 

— Aceeaşi! 

— In curând se va schimba. Postul de torpile e probabil plin 
acum. 

Privi manometrul, bătu în geam, ceea ce probabil că era la el 
un semn de agitaţie, şi comandă: 

— Goliţi în mare buncărele cu motorină şi compartimentele cu 
apă dulce! 


În ciuda tonului liniştit, ordinul lui era un ordin disperat. A te 
debarasa astfel de combustibil şi de apa de băut, la mii de 
kilometri de orice bază, putea să constituie diferenţa dintre viaţă 
şi moarte. Dar, deocamdată, un singur lucru era important: 
uşurarea navei. 

— Nu mai e balast, anunţă ofiţerul de imersie cu o voce 
răguşită. 

Swanson dădu din cap însemnând că a auzit dar nu-i 
răspunse. Zgomotul aerului comprimat se redusese cu cel puţin 
trei sferturi şi această tăcere era înspăimântătoare, părând să 
indice că Delfinul abandona lupta. Numai motorina şi apa potabilă 
ne mai puteau salva, dar având în vedere viteza cu care 
submarinul se ducea la fund, le-am considerat insuficiente. 

Hansen se afla lângă mine. Din mâna stângă îi curgea sânge. 
Uitându-mă mai atent, am observat că avea două degete rupte. 
Asta se întâmplase probabil în postul torpilelor. Hansen nu dădea 
nici o importanţă degetelor rupte. 

Imersia sporea. Ştiam că nimic nu mai putea să salveze 
Delfinul. Răsună o sonerie. Swanson se duse la microfon şi apăsă 
pe un buton. 

— Aici sala maşinilor. Trebuie să încetinim. Palierele principale 
se încălzesc. Pot să se topească dintr-o clipă în alta. 

— Menţineţi numărul de rotații. 

Swanson reveni. Tânărul marinar de la cârma de imersie 
începu să murmure, mai întâi cu glas scăzut, apoi din ce în ce mai 
tare: 

— Oh, Dumnezeule! Oh, Dumnezeule! 

Swanson se apropie de el şi îi atinse umărul. 

— N-ai vrea să taci, micuţule? îi zise el. Nu pot să gândesc. 

Băiatul tăcu, cu faţa cenuşie, doar cu muşchii care mai 
tremurau. 

— Cât timp poate să mai dureze asta? am întrebat, 
străduindu-mă să păstrez un ton banal, dar care probabil că 
semăna cu cel al unui broscoi astmatic. 

— Cred că intrăm pe un teren necunoscut, răspunse Swanson. 
Peste 300 m! Dacă acest manometru funcţionează bine, am 
depăşit punctul de rezistenţă, punctul în care coca ar fi trebuit să 
se rupă. Acum suportă o presiune de milioane de tone. 


Calmul său era într-adevăr impresionant. Probabil că 
scotociseră prin toată America ca să găsească un om ca el. Era 
într-adevăr omul potrivit la locul potrivit, la bordul acelui submarin 
supus unei experienţe fără precedent. 

— Încetineşte, murmură Hansen. 

— Încetineşte, repetă Swanson. 

Dar nu destul de repede după părerea mea. Coca nu mai 
putea să reziste mult timp. Am încercat să-mi imaginez ce se va 
întâmpla, dar am renunţat. De fapt, n-am să ştiu niciodată. 
Presiunea era probabil cam de două tone pe centimetru pătrat. 
Vom fi striviţi mai înainte de a înţelege ce se întâmplă cu noi. 

Se vorbi din nou cu sala maşinilor. De data asta vocea era 
imploratoare, disperată: 

— Trebuie să încetinim, comandante. Ambreiajul e roşu! 

— Să vă plângeţi când o să se facă alb. 

Maşinile puteau să se distrugă, dar până atunci scotea din ele 
tot ce se poate scoate ca să salveze Delfinul! Răsună altă sonerie. 

— Postul central? Aici sala de zi a echipajului. Apa începe să 
urce. 

Vocea era răguşită, încordată. Pentru prima dată, cei din 
postul central îşi luară ochii de la manometrul de imersie şi se 
uitară spre difuzor. Coca ceda în sfârşit sub presiunea 
înspăimântătoare. O fisură uşoară, o fantă minusculă avea să fie 
punctul de plecare al strivirii definitive. Acelaşi gând trecu prin 
mintea tuturor. 

— În ce loc? întrebă Swanson. 

— La peretele tribord. 

— În ce cantitate? 

— O jumătate de litru. Un litru. Dar creşte! Ce trebuie să 
facem, comandante? 

— Ce trebuie să faceţi? Curăţaţi, bineînţeles. Doar n-aţi vrea 
să trăiţi la bordul unei nave murdare? 

Swanson închise. 

— S-a oprit! S-a oprit! 

Câteva cuvinte şi o rugăciune... 

Mă înşelasem crezând că ochii tuturor erau întorşi spre 
difuzor. O privire nu se dezlipise de pe manometrul de imersie, 
privirea tânărului servant de la cârma de imersie faţă. 


— S-a oprit! confirmă ofiţerul de imersie cu o voce puţin 
tremurătoare. 

Nimeni nu spuse nici o vorbă. Sângele continua să curgă din 
degetele rupte ale lui Hansen. Pentru prima dată am crezut că 
văd o picătură de sudoare pe sprâncenele lui Hansen, dar n-aş fi 
putut jura. 

Puntea tremura din nou sub picioarele noastre, când maşinile 
gigantice începură să scoată De/finul din acele adâncuri mortale. 
Aerul comprimat şuiera în continuare în buncărele de motorină şi 
în compartimentele cu apă potabilă. Nu mai vedeam manometrul 
de imersie, era mascat de ofiţerul de imersie. 

Trecură nouăzeci de secunde, interminabile, în care ne 
aşteptam să vedem apa năpustindu-se în interior ca să-şi ia 
victimele. Apoi ofiţerul de imersie zise: 

— Trei metri! În sus! 

— Eşti sigur? întrebă Swanson. 

— Pariez pe solda mea din anul ăsta. 

— Încă n-am scăpat, îi atrase atenţia Swanson. Coca poate să 
mai reziste - cu toate că ar fi trebuit să cedeze demult. După vreo 
treizeci de metri, presiunea va scădea sensibil. Cred că avem o 
şansă din două să scăpăm. Pe urmă, situaţia se va ameliora 
continuu. Urcând, aerul din faţă va alunga o parte din apa aflată 
în postul torpilelor, ceea ce ne va uşura şi mai mult. 

— Continuăm să urcăm, zise ofiţerul de imersie. Viteza de 
urcare se menţine aceeaşi. 

Swanson se duse să studieze mişcările acului. 

— Câtă apă dulce a mai rămas? 

— Treizeci la sută. 

— Opriţi evacuarea din compartimente. Cele două maşini în 
spate două treimi. 

Zgomotul aerului comprimat încetă şi vibraţiile navei se 
reduseră aproape total. 

— Aceeaşi viteză de urcare, zise ofiţerul de imersie. Imersia a 
scăzut cu 30 de metri. _ 

— Opriţi evacuarea din buncărele cu motorină. In spate o 
treime. 

— Urcăm în continuare. 

Swanson scoase din buzunar o batistă de mătase şi îşi şterse 


faţa şi gâtul. 

— Am fost puţin îngrijorat, zise el, fără să se adreseze cuiva 
anume. 

Se îndreptă spre un microfon şi vocea lui răsună în toată nava: 

— Aici, comandantul. Acum e bine. Puteţi respira mai în voie. 
Totul e sub control şi ne deplasăm în sus. Dacă vă interesează, ne 
aflăm încă la 90 m sub recordul de imersie pentru un submarin. 

Am avut impresia că ies dintre cilindrii unui laminor gigantic. 

— În viaţa mea n-am fumat, dar acum o să fumez o ţigară, 
zise o voce. Poate să-mi dea cineva una? 

— Ştiţi ce-o să fac la întoarcerea în Statele Unite? întrebă 
Hansen. 

— Da, răspunse Swanson. O să strângi ultimii cenți şi o să dai 
o petrecere la Groton, cea mai scumpă, cea mai grandioasă, 
constructorilor acestui vas. Îmi pare rău, căpitane, dar o vei face 
după mine... Dar ce-ai la mână? 

Hansen ridică mâna stângă şi se uită la ea surprins. 

— Nu credeam că m-am julit, zise el. Probabil că de vină a fost 
uşa aia blestemată de la postul torpilelor. Doctore, e acolo o 
trusă. Vrei să mă aranjezi puţin? 

— Închizând acea uşă, ai făcut o treabă nemaipomenită, John, 
zise Swanson cu căldură. Cred că n-a fost de loc uşor. 

— Sigur că nu. Dar prietenul nostru aici de faţă ar trebui 
felicitat El a închis uşa, nu eu. Şi dacă n-ar fi fost închisă... 

— Sau dacă v-aş fi lăsat să încărcaţi torpilele ieri seară, când 
v-aţi întors, zise Swanson. Atunci ne aflam la suprafaţă; cu toate 
panourile deschise, am fi fost acum morţi, la o adâncime de 2500 
m. 

Hansen îşi trase brusc mâna. 

— Dumnezeule, am uitat! exclamă el. Nu te ocupa de mâna 
asta, ci de George Mills! A primit o lovitură rea de tot. 
Examinează-l mai întâi pe el sau încredinţează-l doctorului 
Benson. 

l-am luat din nou mâna. 

— Nu e nici o grabă. Mai întâi mâna dumitale. Mills nu mai 
simte absolut nimic. 

— Dumnezeule mare! exclamă Hansen stupefiat. Când o să-şi 
recapete cunoştinţa? 


— Căpitanul Mills nu-şi va mai recăpăta niciodată cunoştinţa... 
A murit. 

— Ce? zise Hansen vârându-şi unghiile în braţul meu. Mort, 
spui? 

— Coloana de apă din tubul IV, i-am explicat cu un ton ostenit, 
l-a lovit ca un tren expres, l-a aruncat în peretele din spate şi i-a 
strivit occipitalul ca pe o coajă de ou. Moartea a fost probabil 
instantanee. 

— Bravul nostru George, murmură Swanson, devenind brusc 
foarte palid. Bietul băiat! Era prima lui misiune la bordul 
Delfinului. Şi, iată... a murit! 

— Asasinat, am zis. 

— Ce! exclamă Swanson strângându-mă puternic de braţ. Ce 
spui? 

— Am spus că a fost asasinat. 

Swanson se uită lung la mine, cu faţa lipsită de orice expresie, 
dar cu ochii parcă brusc îmbătrâniţi. Se duse să spună ceva 
ofițerului de imersie, apoi se întoarse. 

— Vino, zise el. Poţi să pansezi mâna căpitanului în cabina 
mea. 


Capitolul 7 


— Îţi dai seama de gravitatea afirmației dumitale? zise 
Swanson. Aduci o acuzaţie foarte gravă... 

— Să vorbim sincer, am zis cu o oarecare asprime. Nu e vorba 
de tribunal şi nu acuz pe nimeni. Tot ce ştiu, e că a fost comis un 
asasinat. Cel care a lăsat uşa tubului deschisă este direct 
răspunzător de moartea locotenentului de vas Mills. 

— Ce vrei să spui cu „a lăsat uşa deschisă”? Cine poate să 
spună că a fost ceva intenţionat? E posibil să fi fost cauze 
naturale. Dar dacă e cum spui - şi încă nu înţeleg pentru ce - nu 
putem acuza pe cineva de asasinat pentru că a uitat sau a fost 


neglijent, sau pentru că... 

— Comandante, nu voi ezita să declar că n-am mai întâlnit 
vreodată un ofiţer de marină mai bun ca dumneata. Dar asta nu 
înseamnă că eşti superior în toate domeniile. Educaţia dumitale 
are lacune. O uşă deschisă din cauze naturale? Care cauze? 

— Ne-am lovit de gheaţă de mai multe ori, destul de puternic, 
răspunse lent Swanson, ceea ce a putut să provoace 
întredeschiderea. Noaptea trecută, de exemplu, o stalactită a 
putut... 

— Tuburile sunt retrase, nu-i aşa? Ar fi nevoie de o stalactită 
cu formă foarte ciudată ca să lovească o uşă, şi n-ar face decât s- 
o închidă şi mai ermetic. 

— Uşile sunt verificate la fiecare şedere în port. Le mai 
deschidem ca să facem probe de echilibru, în doc. În fiecare 
arsenal există rămăşiţe care plutesc, frânghii etc., care ar fi putut 
cu uşurinţă să fi forţat acea uşă. 

— Lămpile de siguranţă le indicau pe toate închise. 

— Posibil să se fi întredeschis, dar nu suficient ca să acţioneze 
contactul de siguranţă. 

— Să se fi întredeschis! De ce crezi că a murit Mills? Dacă ai 
vizitat vreodată o uzină hidroelectrică, ştii cum intră apa în 
turbine. O întredeschidere! Cum funcţionează uşile? 

— Fie prin comandă de la distanţă, hidraulic, apăsând pe un 
buton, fie cu ajutorul levierelor, acţionate chiar în post. 

M-am adresat lui Hansen, care stătea pe cuşetă lângă mine şi 
se uita cum îi puneam atele la degete. 

— Aceste leviere erau în poziţia închisă? am întrebat. 

— Bineînţeles. Asta verificăm totdeauna, în primul rând. 

— Cineva nu te înghite, i-am spus lui Swanson, sau nu ţine la 
Delfin. Sau cineva ştia că Delfinul va pleca după supraviețuitorii 
staţiei Cobra şi asta nu-i plăcea. Nava a fost deci sabotată. 
Amintiţi-vă că aţi fost surprinşi că nu trebuie să corectaţi 
greutatea submarinului. Aveai de gând să comanzi intrarea în 
imersie pentru că, aşa credeai, absenţa torpilelor din tuburile din 
faţă ar afecta stabilitatea. Ori, surpriză, n-a fost necesară nici o 
corecție. 

— Te ascult, zise Swanson. 

Într-adevăr, asculta foarte atent. Se încruntă auzind apa 


intrând în compartimentul balastului. Repetitorul manometrului 
de imersie indica şaizeci de metri. Swanson ordonase probabil să 
se ajungă la acest nivel. De/finul îşi păstra o înclinaţie negativă de 
douăzeci şi cinci de grade. 

— Corecţia nu a fost necesară pentru că unele tuburi erau 
deja pline cu apă. După câte ştiu, tubul III, care a fost încercat, a 
rămas singurul gol. Sabotorul a lăsat uşile deschise, a deconectat 
levierele de mână, ca să pară închise în poziţia deschisă, a 
deplasat câteva fire într-o cutie de joncțiune, astfel încât lămpile 
să rămână verzi. Pentru cineva care ştie ce trebuie făcut, asta n-a 
durat mai mult de câteva minute. În doi, au făcut toată treaba cât 
ai clipi. Pun prinsoare pe orice că, dacă vei verifica, vei găsi 
levierele deconectate, firele inversate şi robineţii martori astupaţi 
cu ceară sau gumă de mestecat. 

— Din tubul IV a ieşit un firicel de apă, interveni Hansen. 

— Gumă de mestecat de calitate proastă. 

— Ticălosul! zise calm Swanson. Putea să ne omoare pe toţi şi 
ar fi reuşit fără capacităţile excepţionale ale constructorilor şi 
dacă Providența n-ar fi fost de partea noastră. 

— Nu asta era intenţia lui, i-am atras eu atenţia. Trebuia să 
faci o imersie de greutate înainte de a părăsi Holy Loch. Mi-ai 
spus mie şi cu siguranţă că ai anunţat şi echipajul. 

— Într-adevăr! 

— Sabotorul era deci avertizat. Ştia că aceste încercări se fac 
foarte aproape de suprafaţă. Verificând tuburile, apa ar fi intrat cu 
prea mare presiune ca să permită închiderea uşilor din spate, dar 
nu suficientă ca să nu aveţi timp să închideţi pereţii de abordaj şi 
să renunţaţi. Ce s-ar fi întâmplat? Nu mare lucru. În cel mai rău 
caz, v-aţi fi dus până la fiind, care nu era destul de adânc ca să 
pună Delfinul în pericol. Accidentul ar fi putut fi fatal unui 
submarin de acum vreo zece ani, din cauza limitărilor de 
aprovizionare cu aer. Dar era posibil să rămâneţi la fund luni de 
zile. Aţi fi eliberat geamandura telefonică, v-aţi fi istorisit 
povestea şi aţi fi băut cafea până când un scafandru ar fi venit să 
înlocuiască uşa deschisă. Aţi fi golit postul torpilelor şi aţi fi 
revenit la suprafaţă. Amicul nostru necunoscut şi complicii lui nu 
aveau intenţia să omoare pe nimeni, dar urmăreau să te întârzie. 
Aţi fi putut reveni la suprafaţă cu propriile mijloace, dar şefii voştri 


ar fi insistat să se facă o verificare într-un arsenal. 

— Dar de ce să ne întârzie? întrebă Swanson cu o expresie 
impasibilă. 

— Nu conta pe mine pentru acest răspuns. 

— Bineînţeles! Bineînţeles! Spune-mi, doctore Carpenter, 
bănuieşti vreun membru al echipajului? 

— Chiar vrei să-ţi răspund? 

— Nu, zise el suspinând. A ajunge pe fundul Arcticii nu e deloc 
un mijloc prea agreabil de a te sinucide. Dacă un membru al 
echipajului ar fi făcut asta, ar fi schimbat totul, constatând că nu 
ne scufundăm în apă puţin adâncă. Rămân muncitorii de la 
arsenalul scoţian. Totuşi au fost controlaţi cu mare grijă. 

— Asta nu înseamnă nimic. Hotelurile din Moscova şi 
închisorile americane şi britanice sunt pline de oameni care 
prezintă toate garanţiile imaginabile!... Ce vei face acum, 
comandante? Mă refer la Delfin, bineînţeles. 

— M-am gândit. În mod normal, ar trebui închisă uşa 
exterioară a tubului IV, golit postul torpilelor, apoi intrat acolo 
pentru a închide uşa interioară. Dar uşa exterioară nu se închide. 
Cum a anunţat John avaria, ofiţerul de imersie a apăsat pe 
butonul hidraulic ca să închidă uşa prin comanda de la distanţă. 
Aţi putut constata că nu s-a întâmplat nimic. Uşa e probabil 
blocată. 

— Asta e sigur, am zis eu. 

— Mă pot întoarce la canalul pe care tocmai l-am părăsit, să 
ies din nou la suprafaţă şi să trimit un scafandru sub gheaţă ca să 
vadă care e situaţia. Dar n-aş cere nimănui să-şi rişte astfel viaţa. 
Pot să părăsesc banchiza şi să revin în marea liberă, să ies la 
suprafaţă şi să execut reparaţiilc. Dar ar fi un parcurs foarte lent 
şi foarte neconfortabil, cu De/finul înclinat în acest unghi, şi am 
avea nevoie de câteva zile ca să ne întoarcem. Ori, unii dintre 
oamenii staţiei Cobra sunt într-o stare foarte proastă. Ar putea să 
fie prea târziu. 

— Bine! am zis eu. Ai la îndemână omul de care ai nevoie, 
comandante. După cum ţi-am spus cu ocazia primei noastre 
întâlniri, sunt specializat în salvarea echipajelor de pe submarine. 
Am făcut un mare număr de antrenamente de acest gen. Sunt 
bine instruit în materie de presiuni, ştiu cum trebuie acţionat cu 


ele şi care trebuie să fie propriile mele reacţii. 

— Şi cum reacţionezi, doctore Carpenter? 

— Cu o foarte uşoară toleranţă. Presiunile nu mă jenează 
aproape deloc. 

— La ce te gândeşti? 

— O ştii foarte bine! am zis eu agasat. Trebuie să facem o 
gaură în peretele de abordaj-spate, să fixăm acolo o tubulatură de 
aer comprimat, să deschidem uşa, să băgăm pe cineva în spaţiul 
îngust, să egalizăm presiunea cu cea din postul din faţă. Apoi, 
tacheţii uşii din faţă se vor deschide cu uşurinţă, se va intra în 
post, se va închide uşa din spate a tubului IV şi se va ieşi. Şi 
dumneata te gândeai la asta, nu-i aşa? 

— Mai mult sau mai puţin. Dar nu făceai parte din planurile 
mele. Toţi oamenii de la bord au făcut antrenamente şi cunosc 
efectul presiunilor. lar cei mai mulţi sunt mult mai tineri decât 
dumneata. 

— Mersi! Numai că, ştii bine asta, capacitatea de a rezista la 
presiune nu are nici o legătură cu vârsta. În ceea ce priveşte 
exerciţiile de salvare, am văzut tineri, perfect clădiţi, cum cedau 
cuprinşi de frică. Factorii psihologici şi fiziologici se combină. 

— Ştiu că e greu să te combat, zise Swanson. Dar e un punct 
pe care îl neglijezi. Ce-mi va spune amiralul comandant al 
submarinelor din Atlantic, aflând că am pus la treabă un civil, în 
loc de unul din oamenii noştri? 

— In orice caz, ştiu ce va spune dacă nu-l vei folosi. Căpitanul 
de fregată Swanson va fi retrogradat la sublocotenent de marină 
pentru că, având la bord un specialist încercat, din orgoliu, a 
refuzat să-l folosească, punând astfel în pericol viaţa oamenilor 
săi şi siguranţa navei. 

Swanson schiţă un zâmbet. Dar scăpaserăm ca prin urechile 
acului, ne aflam într-o situaţie foarte delicată iar ofiţerul torpilor 
murise. Nu mă aşteptam să-l văd pe comandantul De/finului 
izbucnind în hohote de râs. 

— Ce zici, John? îl întrebă el pe Hansen. 

— Am văzut persoane mult mai puţin calificate decât doctorul 
Carpenter, răspunse el. In plus, este nervos şi înclinat spre panică, 
ca un sac de ciment. 

— Adevărat, are calităţi pe care nu le găseşti la un medic 


obişnuit. Ei bine, accept, zise Swanson. Dar vei fi însoţit de unul 
dintre oamenii mei. Bunul simţ şi onoarea vor fi astfel împăcate. 


xæ 
A æ 


Nu a fost deloc plăcut, dar nici cumplit. Totul s-a petrecut 
după cum puteam să ne închipuim. Swanson a urcat partea din 
spate a submarinului aproape să atingă gheaţa. Presiunea în 
postul torpilelor a atins valoarea minimă, dar partea din faţă 
rămânea scufundată la treizeci de metri. 

A fost făcută o gaură în peretele de abordaj din spate şi a fost 
fixată o tubulatură. Echipaţi cu costume de cauciuc, cu un aparat 
de respirat, eu şi un tânăr torpilor pe nume Murphy am intrat în 
compartimentul îngust. Am auzit şuierul aerului comprimat. 
Presiunea a crescut progresiv. Am simtit-o în plămâni şi în urechi, 
m-a durut în fundul ochilor şi am simţit ameţeala pe care o 
provoacă respirarea oxigenului pur la acea presiune. Dar eram 
obişnuit cu aceste fenomene, ştiam că nu se moare din asta. 
Tânărul Murphy ştia şi el? Era una dintre acele împrejurări în care 
efectele fizice şi mentale devin intolerabile pentru majoritatea 
oamenilor. Însoţitorul meu nu a arătat deloc că îi e frică. Swanson 
îmi dăduse cel mai bun om al lui, şi nu putea să fie decât 
excepţional. 

Am ridicat tacheţii peretelui de abordaj-faţă şi i-am rotit cu 
precauţie în timp ce presiunea se egaliza. În postul de torpile, apa 
urcase până la vreo şaizeci de centimetri deasupra pragului uşii, 
şi, când am întredeschis-o, apa s-a revărsat în compartimentul 
intermediar, în timp ce locul îi era luat de aerul şuierător. Timp de 
zece secunde am luptat cu disperare ca să menţinem uşa 
deschisă, în timp ce se stabilea echilibrul. Am trecut pragul, am 
aprins lanternele etanşe şi am plonjat. 

Temperatura acestei ape era în jur de minus două grade 
Celsius. Costumele noastre erau făcute să se acţioneze cu ele în 
ape reci, dar şocul m-a făcut să gâfâi, în măsura în care e posibil 
când respiri oxigen pur sub presiune. Ne-am grăbit, căci cu cât 
rămâneam mai mult în aceste condiţii, cu atât perioada de 
decompresie era mai mare. Pe jumătate mergând, pe jumătate 
înotând, am reparat uşa tubului IV şi am închis-o, nu fără să fi 
avut timp să arunc o privire în interior. Uşa părea intactă. Corpul 


nefericitului Mills suportase cea mai mare parte a şocului şi o 
împiedicase să fie smulsă din balamale. Nu era deloc deformată şi 
îşi ocupa perfect locul. Am lăsat în jos levierele de închidere şi am 
plecat. 

Am revenit în compartimentul intermediar şi am făcut 
semnalul convenit, bătând în perete. Aproape imediat am auzit 
pornind o pompă, care a început să evacueze afară apa din postul 
torpilelor. Nivelul a scăzut treptat şi presiunea s-a micşorat. Grad 
cu grad, Delfinul a revenit la poziţia orizontală. Când nivelul apei a 
coborât sub prag, am făcut un alt semnal, şi excesul de presiune 
a fost evacuat prin tubulatură. 

Câteva minute mai târziu, pe când scoteam costumul de 
cauciuc, Swanson mă întrebă: 

— Nici o problemă? 

— Nici una. Murphy a fost grozav. 

— E cel mai bun. Mii de mulţumiri, doctore. 

Apoi scăzu glasul: 

— Nu cumva... 

— Ştii foarte bine că am făcut-o. N-a fost ceară, nici vopsea, 
nici gumă de mestecat, ci lipici tare, comandante! Aşa a fost 
astupat robinetul de control. Lipiciul s-a potrivit perfect. 

— Înţeleg, zise el. 

Şi plecă. 

æ 
x æ 


Delfinul fremătă pe toată lungimea când torpila ieşi din tub. 
Tubul III, singurul de care eram siguri... 

— Numără, îi zise Swanson lui Hansen. Spune-mi când trebuie 
să explodeze torpila şi când trebuie să auzim explozia. 

Hansen stătea cu ochii pe cronograf. Secundele treceau. 
Vedeam buzele lui Hansen mişcându-se în tăcere. 

— Acum ar trebui să atingem ţinta, zise el. 

Apoi, după două-trei secunde: 

— Acum ar trebui să auzim explozia. 

Omul care reglase torpila îşi cunoştea bine meseria. Chiar în 
acel moment, simţirăm şi auzirăm vibrația sub efectul undei de 
şoc. Puntea se mişcă sub picioarele noastre, dar mult mai slab 
decât m-aş fi aşteptat. Am suspinat uşurat şi, fără să fiu ghicitor, 


am ştiut că toţi oamenii de la bord au făcut la fel. 

Niciodată până atunci un submarin nu se mai aflase în 
vecinătatea unei torpile explodând sub banchiză; nimeni nu ştia în 
ce măsură stratul de gheaţă va spori puterea exploziei. 

— Magnific, murmură Swanson. Sper că efectul a fost mai 
mare asupra banchizei decât asupra noastră. Benson, anunţă-ne 
imediat ce ajungem la canal. 

Se duse la masa hărților. 

— 500 m parcurşi, 500 m de parcurs, îi anunţă Raeburn. 

— Opriţi tot, comandă Swanson. Ne vom prezenta cu toate 
precauţiile de rigoare. E posibil ca explozia să fi aruncat în mare 
blocuri de gheaţă de câteva tone. Nu vreau să am viteză dacă le 
întâlnim în mişcarea noastră ascendentă. 

— Încă 300 m, zise Raeburn. 

— Totul e degajat în jur, anunţă omul de la sonar. 

— Gheaţă puţin groasă, zise Benson. Ah, am ajuns!... Suntem 
sub canal. Gheaţă subţire... 1,50-2 m. 

— 200 m, zise Raeburn. Se potriveşte! 

Urcam lent. La ordinele lui Swanson, elicele ne ajutară de 
două-trei ori. 

— 50 m, anunţă Raeburn. 

— Grosimea gheții? 

— Nici o schimbare. În jur de 1,50 m. 

— Viteza? 

— Un nod. 

— Poziţia? 

— Exact 1000 m. Trecem exact sub zona exploziei. 

— Şi nimic la maşina de gheaţă? Nimic? 

— Nimic. 

Benson dădu din umeri uitându-se la Swanson. Acesta veni să 
vadă peniţa care trasa linii verticale. 

— In orice caz, e ciudat, murmură el. 350 kg de explozibil de 
foarte mare putere în această masă! Probabil că gheaţa e 
deosebit de groasă în această regiune. Vom urca la 30 m şi vom 
face câteva treceri. Porniţi reflectoarele şi TV-ul. 

Această manevră nu duse la nimic. Apa era complet opacă. 
Reflectoarele şi camera de luat vederi se dovediră inutile. Maşina 
de gheaţă înregistra cu încăpățânare 1-2 metri - imposibil să se 


obţină mai multă precizie. 

— Ei bine, zise Hansen, n-avem ce face. Ne retragem pentru o 
nouă încercare? 

— Nu ştiu, răspunse Swanson gânditor. Şi dacă am încerca să 
străpungem cu o lovitură de umăr?... 

— Cu o lovitură de umăr? zise Hansen la fel de surprins ca şi 
mine. Ce lovitură de umăr ar trebui ca să ridice 1,5 m de gheaţă? 

— Nu ştiu exact. Până aici, totdeauna am pornit de la ipoteze 
gratuite. Nu e un mod sănătos de a acţiona. Am presupus că, 
dacă torpila nu face gheaţa bucățele, va face cel puţin o gaură în 
ea. Lucrurile nu s-au petrecut însă aşa. Poate că presiunea, 
repartizată pe o suprafaţă mare, a ridicat pur şi simplu gheaţa, 
rupând-o în bucăţi enorme care şi-au reluat imediat locul originar, 
cu fisuri în jurul secţionărilor izolate. Fisuri atât de înguste încât 
maşina de gheaţă nu le poate înregistra, chiar şi la viteza noastră 
foarte mică. Raeburn, care e poziţia noastră? 

— Tot în centrul zonei de explozie, comandante. 

— Haide să urcăm aproape de atingerea gheții. 

Nu fu nevoie să ceară o mare precauţie. Ofiţerul de imersie 
urcă nava ca pe un fulg până în momentul în care am simţit un 
Mic şoc. 

— Rămâneţi aşa, zise Swanson. 

Privi ecranul televizorului, dar apa era atât de opacă încât nu 
se vedea decât baza pavilionului. li făcu semn ofițerului de 
imersie. 

— Urcă... În forţă! 

Aerul comprimat şuieră în balast. Secundele treceau; nimic nu 
mişca. Deodată, De/finul fremătă, în contact cu ceva foarte greu şi 
foarte compact. Un moment de oprire, apoi văzurăm marginea 
unui segment gigantic alunecând pe ecranul televizorului. 

— Ah, am marcat un punct! zise Swanson. Am atins, se pare o 
fisură dintre două blocuri de gheaţă, aproape exact în centru. 
Imersia? 

— 14m. 

— 4,50 m afară. Cred că nu putem să ridicăm sutele de tone 
care apasă pe restul navei. Avem destulă flotabilitate pozitivă? 

— Tot ce putem avea. 

— Bine. Să ne oprim aici. Timonier, du-te să vezi cum e timpul 


acolo sus. 

Nu am aşteptat rezultatul. Mă interesa, dar am dat buzna în 
cabină unde, în absenţa lui Hansen, am luat revolverul pe care, de 
data asta, nu l-am mai pus în tocul lui, ci în buzunarul exterior al 
pantalonilor de karibu. În felul ăsta l-aş fi scos mai uşor. 


xæ 
A 


Era exact ora prânzului când am escaladat pasarela şi mi-am 
dat drumul să alunec de-a lungul unei frânghii, lângă o bucată de 
gheaţă care aproape că atingea vârful pavilionului. Lumina era 
asemănătoare cu cea a crepusculului iarna, când cerul e plin de 
nori cenuşii. Era la fel de frig, dar timpul se ameliorase. Vântul nu 
mai depăşea 30 km/h; particulele de gheaţă nu se ridicau mai sus 
de cincizeci de centimetri deasupra banchizei. Nu mai era nevoie 
să-ţi protejezi ochii, ceea ce constituia o schimbare foarte plăcută. 

Eram unsprezece: eu, comandatul Swanson în persoană, 
doctorul Benson, opt marinari, dintre care patru duceau 
brancarde. 

Cele 350 de kilograme de explozibil de foarte mare putere nu 
făcuseră prea multe pagube gheții. Pe o suprafaţă de vreo şaizeci 
de metri pătraţi, gheaţa se crăpase în fragmente mari, cu 
dimensiuni ciudat de uniforme. Aceste fragmente, aproape 
hexagonale, recăzuseră la loc, atât de exact încât de cele mai 
multe ori nu puteai să bagi mâna în fisuri. Multe dintre ele 
începeau să se sudeze la loc. 

Asta părea un rezultat destul de modest pentru ditamai 
torpila. Totuşi, deşi efortul fusese îndreptat mai ales în jos, el 
ridicase şi fracturase o bucată de banchiză care poate cântărea 
cinci mii de tone. Deci nu era neglijabil, şi cu siguranţă că 
avusesem noroc să realizăm asta. 

Ne deplasam pe lângă marginea estică a canalului. Am urcat 
pe gheaţă şi ne-am orientat folosindu-ne de reflector al cărui 
fascicul urca spre cerul tulbure ca un deget ridicat în sus. De data 
asta nu ne puteam rătăci. Vântul se potolise şi nu mai eram jenaţi 
de particulele ascuţite, semnalul fiind vizibil până la 15 km. 

De altfel, am zărit imediat ţinta: staţia polară Cobra. Trei 
barăci, dintre care una puternic avariată de foc, şi scheletul altor 
cinci - un tablou plin de dezolare... 


xæ 
x 


— Deci asta e! îmi zise Swanson la ureche. Ce-a mai rămas!... 
Am venit de foarte departe ca s-o văd! 

— A fost gata să ajungi şi mai departe fără să vezi nimic, am 
răspuns eu. Adică, pe fundul Arcticii... Nu e prea frumos, nu? 

Swanson dădu încet din cap. Mai aveam de parcurs doar vreo 
sută de metri. M-am îndreptat spre cea mai apropiată baracă 
intactă, am deschis uşa şi am intrat. 

Era doar cu puţin mai cald decât prima dată când fusesem 
acolo, dar frigul se menținea foarte intens. Numai Zabrinski şi 
Rawlings nu dormeau. Înăuntru stăruia un miros de combustibil 
ars, de dezinfectant, de tinctură de iod, de morfină; iar un iz 
special emana dintr-un fel de tocană, cu aspect deosebit de 
respingător, aflată pe sobă într-o cratiţă în care mesteca 
Rawlings. 

— la te uită, ați apărut! zise Rawlings, de parcă ar fi fost vorba 
de vecinul care venea să împrumute maşina de tuns iarbă. Aţi 
picat la ţanc! Ora mesei, comandante!... Pui de Maryland, nu-i rău 
deloc! 

_ — Deocamdată, nu, mulțumesc, răspunse politicos Swanson. 
Imi pare rău pentru glezna lui Zabrinski. Cum se simte? 

— Foarte bine, comandante, foarte bine. Medicul de-aici, 
doctorul Jolly, mi-a făcut un ghips. Dar dumneata, doctore 
Carpenter, ai avut mult de pătimit noaptea trecută? 

— Da, zise Swanson, doctorul Carpenter a avut mult de 
pătimit noaptea trecută. Şi de atunci am avut cu toții necazuri 
mari. Dar vom mai vorbi despre asta. Aduceţi brancarda. Mai întâi 
tu, Zabrinski. lar tu, Rawlings, nu mai e cazul să faci pe micul 
bucătar. Delfinul se află la mai puţin de două sute de metri de- 
aici. Peste o jumătate de oră veţi fi toţi la bord. 

Am auzit zgomot în spatele meu. Doctorul Jolly îl ajuta pe 
căpitanul Folsom să se ridice. Acesta părea într-o stare şi mai rea 
ca în ajun. Am făcut prezentările: 

— Căpitanul Folsom. Doctorul Jolly. Căpitanul de fregată 
Swanson, comandantul De/finului. Doctorul Benson. 

— Doctorul Benson, zici, bătrâne? spuse Jolly. Hotărât lucru, în 
regiunea asta va deveni al naibii de greu pentru un medic să-şi 


câştige friptana! Şi un căpitan de fregată!... Ne pare bine că vă 
vedem, oameni curajoşi! 

— Te înţeleg, zise Swanson zâmbind. 

Se uită la oamenii întinşi pe podea; oameni pe care i-ai fi 
putut crede morţi, fără condensul de la respiraţia lor. Şi zâmbetul 
îi pieri. 

— Nu pot să spun cât de rău îmi pare, îi zise el lui Folsom. A 
fost un lucru cumplit. 

Folsom deveni parcă mai rigid şi spuse ceva ce nu 
înţeleserăm. Faţa lui arsă era acum înconjurată de bandaje, dar 
asta nu părea să-i fi făcut prea mult bine. Din cauza obrajilor 
distruşi şi a gurii paralizate, cuvintele pe care le pronunţa nu erau 
inteligibile. Cea mai bună parte a feţei era ridată, deformată, 
ochiul aproape complet închis. Nu era vorba de reacţia neuro- 
musculară cauzată de arsurile obrazului drept. Era clar că omul 
acela suferea cumplit. 

— Nu mai e morfină? l-am întrebat pe Jolly. 

Mi-am zis că-i lăsasem o cantitate mai mult decât suficientă. 

— Nu. Am folosit-o pe toată, răspunse el cu un ton ostenit. 
Toată. 

— Doctorul Jolly a muncit toată noaptea, zise calm Zabrinski. 
Opt ore. El, Rawlings şi Kinnaird. Nu s-au oprit nici măcar o clipă. 

Benson îşi deschise trusa. Văzându-l, Jolly zâmbi uşurat. Se 
afla într-o stare mai rea decât în ajun. Muncise opt ore şi îşi 
făcuse timp să-i pună ghips şi lui Zabrinski. Un medic bun, 
conştiincios, devotat. Avea dreptul să se destindă, pentru că 
acum avea acolo doi confraţi. 

Il ajută pe Folsom să se aşeze, cu ajutorul meu, apoi se aşeză 
şi el pe podea, cu spatele sprijinit de perete. 

— Imi pare rău, zise el schiţând un zâmbet. Nu sunt deloc o 
gazdă bună. 

— Lasă-ne pe noi, zise cu calm Swanson. Nu ducem lipsă de 
ajutoare. Ah! Incă un lucru... Toţi aceşti oameni sunt 
transportabili? 

— Nu ştiu, răspunse Jolly trecându-şi un braţ peste ochii 
injectaţi de sânge şi murdari. Nu mai ştiu. Starea unora s-a 
agravat mult în cursul nopţii trecute. Din cauza frigului. Cei doi de 
colo. Cred că e vorba de pneumonie. Ceva care se vindecă în 


câteva zile în condiţii normale, dar care aici riscă să fie fatal. Da, 
frigul!... Nouăzeci la sută din energie nu serveşte pentru lupta 
împotriva bolii şi a infecţiei, ci pur şi simplu pentru a produce 
destulă căldură ca să menţină viaţa. 

— Nu-ţi face griji, zise Swanson. Poate că ideea de a-i avea pe 
toţi la bord într-o jumătate de oră n-a fost corectă. Care vor fi 
primii, doctore Benson? 

Se adresa doctorului Benson, nu doctorului Carpenter! 
Evident, era medicul lui!... O anume răceală se manifestase în 
atitudinea lui faţă de mine, şi nu era deloc nevoie să-mi omor 
creierii ca să ghicesc motivul acestei schimbări. 

— Zabrinski, doctorul Jolly, căpitanul Folsom şi acest om de- 
aici, răspunse imediat Benson. 

— Kinnaird, operator radio, se prezentă respectivul. Pot să 
merg. 

— Nu discuta, zise cu severitate Swanson. Rawlings, încetează 
cu mestecatul în porcăria aia şi ridică-te. Îi vei însoţi. Cât timp îţi 
trebuie ca să instalaţi un cablu de la bord care să alimenteze aici 
două radiatoare electrice puternice şi câteva lămpi? 

— Singur? 

— Cu tot ajutorul care-ţi trebuie. 

— Atunci doar un sfert de oră. Aş putea să montez şi un 
telefon, comandante. 

— Ar fi util. Când se vor întoarce brancardierii, să aducă 
cuverturi, cearceafuri şi apă caldă. Infăşuraţi sticlele cu apă caldă 
în cuverturi. Mai e ceva, doctore Benson? 

— Deocamdată nu, comandante. 

— Bine. Plecaţi. 

Rawlings scoase lingura din cratiţă, gustă, îşi plesni limba şi 
dădu din cap cu tristeţe. 

— Păcat! zise el cu un ton lugubru. Mare păcat! 

Dintre cei opt oameni întinşi pe podea, patru erau conştienţi: 
Hewson, conducătorul de tractor, Naseby, bucătarul, şi alţii doi 
care se prezentară ca fiind gemenii Harrington şi care chiar 
semănau uimitor. Chiar fuseseră arşi şi degeraţi în aceleaşi locuri. 
Ceilalţi patru dormeau sau erau în comă. Eu şi Benson i-am 
examinat cu stetoscopul şi le-am luat temperatura. Benson, mult 
mai atent decât mine, căuta cazurile de pneumonie. 


Comandantul Swanson se uita gânditor la baracă, aruncând 
uneori o privire ciudată în direcţia mea. Din când în când agita 
braţele ca să întreţină circulaţia. Blănurile lui nu erau la fel de 
bune ca ale mele, iar locul acela semăna cu un frigider, în ciuda 
sobei. 

Am examinat un prim om lungit pe o parte, în colţul drept cel 
mai depărtat al barăcii. A deschis pe jumătate pleoapele, arătând 
doar partea de jos a pupilei, sub fruntea ca de marmură. 

— Cine e? am întrebat. 

— Grant. John Grant, răspunse Hewson. Operator radio. Mâna 
dreaptă a lui Kinnaird. Cum îi merge? 

— A murit deja. 

— A murit? Eşti sigur? izbucni Swanson. 

M-am limitat să-i arunc o privire foarte profesională. Se duse 
lângă Benson. 

— Sunt unii care nu pot fi transportaţi? 

— Cred că aceştia doi, răspunse Benson. 

Nu remarcase privirea pe care mi-o aruncase Swanson, de 
aceea îmi întinse stetoscopul. După un minut i l-am dat înapoi 
aprobând. 

— Arsuri de gradul trei, îi zise el lui Swanson. Cel puţin din ce 
putem vedea. Temperaturi foarte ridicate, puls foarte slab şi 
neregulat. 

— Vor fi mai bine la bordul Delfinului. 

— Îi vei ucide transportându-i, am zis. Chiar dacă îi înfăşori 
bine ca să-i duci pe submarin, căţăratul în vârful pavilionului şi 
coborâtul în interior îi va termina mai mult ca sigur. . 

— Nu putem sta aici la nesfârşit, zise Swanson. Imi asum 
responsabilitatea acestei transportări. 

— Îmi pare rău, comandante, interveni Benson. Dar sunt de 
acord cu doctorul Carpenter. 

Swanson dădu din umeri şi nu mai zise nimic. Puțin după 
aceea, brancardierii se întoarseră, însoţiţi de Rawlings şi de trei 
marinari, care aduceau cabluri, radiatoare, lămpi şi un telefon. 
Totul fu instalat în câteva minute. Rawlings roti manivela 
telefonului său portabil. Funcţionă imediat. 

Hewson, Naseby şi gemenii Harrington au plecat pe 
brancarde. După plecarea lor, am luat lampa Coleman. 


— Nu mai aveţi nevoie de ea, am zis. Mă întorc repede. 

— Unde te duci? întrebă Swanson cu o voce calmă. 

— Să arunc o privire. Nu va dura mult. 

Ezită, apoi se dădu la o parte. Am ieşit, am dat colţul barăcii şi 
m-am oprit. Am auzit telefonul sunând. Bineînţeles, n-am auzit ce 
se vorbea; dar bănuiam. 

Lampa Coleman tremură din cauza vântului, dar nu se stinse. 
Sticla rezistă şi şocului particulelor de gheaţă. Probabil că fusese 
aleasă o sticlă specială pentru acest gen de expediţii. 

M-am apropiat de singura baracă întreagă din şirul sudic. Nici 
o urmă de incendiu în exterior. Depozitul de combustibil se afla 
probabil alături, în acelaşi şir şi la vest, în bătaia vântului, ceea ce 
explica distrugerea celorlalte barăci. 

Deformarea şarpantei confirma această ipoteză. Acolo fusese 
focarul incendiului. 

Lângă baracă era o polată, foarte solid construită: lată de doi 
metri, înaltă de doi şi lungă de doi metri şi jumătate. Uşa se 
deschise cu uşurinţă. O podea de scândură, pereţi şi tavan de 
aluminiu; la interior şi la exterior erau fixate radiatoare mari şi 
negre. De la ele plecau fire, şi nu era nevoie de mintea lui Einstein 
ca să înţelegi că duceau la localul, acum distrus, al 
generatoarelor. În momentul în care staţia funcţiona, acea polată 
se menținea cu siguranţă caldă zi şi noapte. Tractorul, care ocupa 
aproape întreg spaţiul, trebuia să fie constant în stare de 
funcţionare. Am închis uşa şi m-am întors la baracă. 

Era plină de mese metalice, de bancuri, de maşini şi de toate 
aparatele concepute pentru a înregistra şi a interpreta cel mai mic 
aspect al climatului arctic. Nu cunoşteam destinaţia exactă a 
majorităţii aparatelor de-acolo şi nici nu mă interesa. Mă aflam în 
biroul meteorologic, asta îmi era de ajuns. Am examinat repede 
locul, dar cu atenţie, şi nu am descoperit nimic anormal. Intr-un 
colţ, pe o ladă de ambalaj, se afla un emiţător radio cu căşti. 
Lângă el, într-o cutie din lemn rezistent, cincisprezece pile Nife, 
montate în serie. Pe un perete era agăţată o lampă de doi volţi 
pentru verificări. Am folosit-o ca să ating polii bateriei. Lampa nici 
măcar nu se înroşi. Am luat un fir de cupru şi am încercat să 
provoc un scurtcircuit. Nu a ieşit nici cea mai mică scânteie. Deci 
Kinnaird nu minţea declarând că bateria era complet descărcată. 


De altfel nu mă gândisem nici o secundă că ar fi minţit în această 
privinţă. 

M-am îndreptat spre ultima baracă, cea în care se aflau 
rămăşiţele carbonizate ale celor şapte victime ale incendiului. 
Mirosul părea şi mai îngrozitor. M-am oprit cât mai aproape de 
uşă, mi-am scos mănuşile, am pus lampa pe o masă, am luat 
lanterna şi m-am lăsat în genunchi lângă primul cadavru. 

Trecură zece minute, sporindu-mi dorinţa de a fugi din acel 
loc. Există lucruri pe care medicii, chiar şi patologii cei mai oţeliţi, 
evită să le atingă, în măsura posibilului. Mai întâi cadavrele care 
au stat prea mult în mare, cele care s-au aflat în vecinătatea unei 
explozii submarine şi cadavrele celor care au ars literalmente de 
vii. Începeam să mă simt puternic incomodat, dar nu puteam să 
plec mai înainte de a fi terminat ceea ce venisem să fac. 

Uşa se deschise. M-am întors şi l-am văzut intrând pe 
comandantul Swanson. Mă aşteptam să vină chiar mai repede. 
Era însoţit de locotenentul de marină Hansen, cu mâna înfăşurată 
într-un bandaj gros de lână. Telefonul avusese drept scop 
chemarea unor ajutoare suplimentare. Swanson stinse lanterna, 
îşi ridică ochelarii de zăpadă şi îşi lăsă în jos masca. Spectacolul 
din faţa lui îl făcu să mijească ochii şi să strâmbe din nas. Pe faţa 
lui se zugrăvi un dezgust involuntar şi se albi brusc. Eu şi Hansen 
îi spusesem la ce trebuia să se aştepte, dar nu-şi putuse imagina 
aşa ceva. O clipă am crezut că i se va face rău, dar obrajii îşi 
recăpătară puţin din culoare. 

— Doctore Carpenter, zise el, cu o voce în care doar un fel de 
asprime părea să sublinieze dorinţa de a lua un ton oficial, doresc 
să te întorci imediat la bord, unde îţi cer să nu-ţi mai părăseşti 
cabina. Aş prefera să faci acest lucru de bună voie, însoţit de 
căpitanul Hansen aici de faţă. Aş vrea să evit orice scandal. Cred 
că şi dumneata la fel. Altfel, Rawlings şi Murphy sunt la uşă, gata 
să se ocupe de dumneata. 

— Nişte vorbe foarte ostile, comandante! am zis. Rawlings şi 
Murphy cred că tremură de frig afară! 

Am băgat mâna în buzunarul în care aveam revolverul şi m- 
am uitat calm la comandant. 

— Te-a lovit cumva congestia cerebrală? 

Swanson îi aruncă o privire lui Hansen arătând spre uşă. 


Hansen se opri auzind întrebarea pe care o puneam. 

— Suntem în plin arbitrariu, nu-i aşa? N-am dreptul nici măcar 
la o explicaţie? 

Hansen păru foarte jenat. Era clar că treaba nu-i plăcea deloc. 
Probabil că tot aşa simţea şi Swanson, dar el făcea ceea ce 
credea că trebuie să facă, fără să ia în seamă sentimentele. 

— Eşti prea inteligent ca să ai nevoie de o explicaţie. Când ai 
sosit la bordul Delfinului, la Holy Loch, amiralul Garvie şi eu 
însumi am avut mari bănuieli în privinţa dumitale. Ai pretins că 
eşti un specialist în condiţiile Arcticii şi că ai ajutat la instalarea 
acestei staţii. Motivul nepărându-mi-se suficient ca să te iau cu 
mine în misiune, ai declarat că această staţie constituia un post 
de observare avansat împotriva rachetelor. Şi, deşi amiralul 
Garvie n-a auzit niciodată de un astfel de dispozitiv, am acceptat 
povestea asta. Unde sunt stâlpii mari ai radarului, antena 
circulară enormă, calculatoarele electronice?... Şi-au pierdut 
realitatea, nu?... Au fost doar nişte produse imaginare!... Nimic 
din toate astea n-a existat vreodată. Eşti vârât până-n gât în vreo 
treabă sinistră, prietene! Despre ce e vorba? Deocamdată nu ştiu, 
şi nici nu-mi pasă. Pe mine mă interesează siguranţa navei mele, 
a echipajului şi repatrierea supravieţuitorilor staţiei Cobra. Şi 
pentru asta nu vreau să risc nimic. 

— Dorinţele Amiralității britanice, ordinele propriei direcţii de 
operaţiuni-submarine nu înseamnă nimic pentru dumneata? 

— Incep să-mi pun întrebări despre modul în care ai putut 
obţine aceste ordine. Eşti mult prea misterios pentru mine, 
doctore Carpenter... Şi eşti un mincinos patentat. 

— Cuvintele astea sunt foarte dure, comandante! 

— Sunetul reflectă uneori realitatea... Eşti dispus să ne 
urmezi? 

— Îmi pare rău, dar încă nu mi-am terminat treaba aici. 

— Înţeleg. John... 

— Văd că îţi datorez o explicaţie. Eşti pregătit s-o asculţi? 

— Altă scorneală?... Nu. 

— lar eu nu sunt dispus să plec. Ne aflăm într-un impas. 

Swanson se uită la Hansen care făcu o mişcare spre uşă. 

— Dacă eşti prea încăpățânat ca să mă asculţi, cheamă-cţi 
acoliţii, am zis. E o şansă că avem aici trei medici calificaţi. 


— Ce vrei să spui? 

— Asta. 

Pistoalele arată foarte diferit. Unele par relativ inofensive, 
altele sunt urâte, altele amenințătoare. În mâna mea, arma arăta 
pervers. Lumina lămpii Coleman dădea metalului un aspect 
agresiv şi sinistru. Era într-adevăr o armă capabilă să provoace 
teama. 

— N-ai s-o foloseşti, zise Swanson. 

— M-am săturat să vorbesc, să cer să fiu ascultat. Cheamă 
întăriri, prietene. 

— Glumeşti, domnule! exclamă Hansen. N-ai îndrăzni. 

— Atâtea lucruri sunt în joc pentru mine, încât n-am să ezit. 
Dar convingeţi-vă singuri! Nu fiţi laşi. Nu vă ascundeţi în spatele 
marinarilor voştri. Nu le ordonaţi altora să moară în locul vostru. 

Am tras piedica. 

— Veniţi să mi-l luaţi chiar voi. 

— Rămâi unde eşti, John, zise tăios Swanson. Vorbeşte serios. 
Presupun că ai un întreg arsenal în valiză? 

— Exact! Carabine automate, tunuri navale cu calibru de 125 
mm, o întreagă gamă distrugătoare. Chiar şi un tun mai mic, 
pentru situaţii obişnuite. Vreţi să mă ascultați? 

— Vorbeşte. 

— Trimiteţi-i de-aici pe Rawlings şi pe Murphy. Nu vreau să 
ştie şi ei. De altfel, cred că mor de frig. 

Swanson încuviinţă. Hansen se duse la uşă, o deschise, spuse 
câteva cuvinte şi reveni. Am pus pistolul pe o masă, am luat 
lanterna şi m-am depărtat câţiva paşi. 

— Veniţi să vedeţi, am zis. 

Trecură pe lângă masa pe care se afla revolverul, dar nici 
măcar nu-l priviră. M-am oprit în faţa uneia dintre formele hidoase 
întinse pe sol. Swanson se apropie şi se uită. Se albise din nou la 
faţă şi din gât i se auzea un fel de hârâit. 

— Acest inel, acest inel de aur..., începu el. 

Apoi se opri. 

— Cel puţin în privinţa asta n-am minţit. 

— Nu. Nu, n-ai minţit. Nu... nu ştiu ce să spun. Sunt îngrozitor 
de... 

— N-are importanţă! Priveşte aici! La ceafă. 


— Ceafa, murmură Swanson. E ruptă. 


— Aşa crezi? 
— Probabil că a căzut ceva greu, o grindă... 
— Ai văzut barăcile. N-au grinzi. li lipsesc trei centimetri din 


vertebră. Dacă asta ar fi fost făcută de ceva greu, bucata ruptă ar 
fi rămas în gât. Nu-i nimic. Asta înseamnă că a fost dusă, prin 
faţă, pe la baza esofagului. Glonţul a ieşit prin ceafă. Un glonţ cu 
cap moale - după cum indică mărimea găurii - tras de o armă 
puternică. Un Colt 38, un Luger sau un Mauser. 

— Dumnezeule mare! 

Pentru prima dată, Swanson părea profund emoţionat. Se uită 
la lucrul acela de pe podea, apoi ridică ochii spre mine. 

— Asasinat?... Vrei să spui că a fost asasinat? 

— Cine a făcut asta? izbucni Hansen cu o voce răguşită. Cine, 
spune-ne... Şi, mai ales, pentru ce? 

— Nu ştiu. 

— Acum ai descoperit această crimă? întrebă cu o privire 
ciudată. 

— Nu. Am descoperit-o noaptea trecută. 

— Noaptea trecută, repetă el lent, apăsând pe fiecare cuvânt. 
Şi, în tot acest timp, la bord, n-ai spus... N-ai arătat nimic... 
Dumnezeule, Carpenter, nu eşti om! 

— Cu siguranţă!... Vedeţi revolverul ăsta? Face mult zgomot, 
dar când mă voi folosi de el ca să-l ucid pe autorul acestui 
asasinat, nici măcar n-am să clipesc. 

Swanson încerca să-şi recapete calmul. Se uită la revolver, 
apoi la mine, apoi din nou la armă. 

— Nu poate fi vorba de răzbunare personală, Carpenter. 
Nimeni nu se poate substitui legii. 

— Mă faci să râd! Şi nu e locul potrivit... Dar mai vreau să-ţi 
arăt ceva. Ceva ce-am descoperit acum, nu noaptea trecută. 
Examinează-l, te rog, pe celălalt om. 

— Prefer să mă abţin. Spune-ne aşa. 

— Poţi să vezi de unde te afli. Capul. L-am curăţat. O mică 
gaură în mijlocul frunţii, uşor spre dreapta. Gaură de ieşire mai 
largă în spate şi în creştetul capului. Aceeaşi armă... Acelaşi 
ucigaş. 

Nici unul nu vorbi. Erau prea emoţionaţi, prea zguduiţi ca să 


poată pronunţa vreun cuvânt. 

— Glonţul a parcurs un drum ciudat, am continuat eu. Clar 
îndreptat în sus. Ca şi cum cel care a tras era culcat sau stătea pe 
scaun, iar victima în picioare în faţa lui. 

— Două asasinate! zise Swanson, care părea că nu mă mai 
aude. Asta e treaba autorităţilor, a poliţiei... 

— Bineînţeles! Poliţia! Telefonează la comisariat şi spune-le să 
trimită câţiva agenţi. 

— Asta nu ne priveşte, insistă Swanson. În calitate de 
comandant al unei nave americane, însărcinat cu o misiune 
deosebită, trebuie, înainte de orice, să duc nava şi pe 
supraviețuitorii staţiei Cobra în Scoţia. 

— Fără a compromite siguranţa navei... Prezenţa la bord a 
unui asasin nu ţi se pare că o pune în pericol? 

— Nu ştim dacă e... sau dacă va fi la bord. 

— Ştii foarte bine că va fi. Ştii la fel de bine ca şi mine de cea 
izbucnit incendiul, şi că n-a fost un accident. Singurul element 
nepremeditat a fost amploarea pe care a luat-o incendiul. 
Incendiatorul avea împotriva lui condiţiile meteorologice, dar, 
presupun, nu a avut de ales. Nu putea să şteargă urmele crimei 
decât dând incendiului o amploare suficient de mare. Şi, dacă n- 
aş fi fost eu, ar fi reuşit. Dacă n-aş fi fost convins, înainte de 
plecare, că a avut loc un act criminal... Totuşi, a avut mare grijă 
să nu se distrugă pe el. Fie că-ţi place sau nu, comandante, ai la 
bord un asasin. 

— Dar toţi aceşti oameni au fost arşi! Unii foarte grav... 

— La ce te-ai fi aşteptat? Dacă acest X ar fi scăpat fără nimic, 
fără măcar o arsură de ţigară, ar fi fost ca şi cum ar fi strigat în 
gura mare că el a dat foc şi că apoi a stat prudent de-o parte. Ca 
să nu facă discordanţă, trebuia să fie şi el ars. 

— Nu te mai înţeleg, zise Hansen. Cum s-ar fi putut gândi că 
cineva va avea unele bănuieli şi se va începe o anchetă? 

— Ca şi comandantul, ai face bine să nu te amesteci în nici o 
acţiune polițistă, am răspuns. Cei care se ocupă de acest caz sunt 
specialişti de primă mână, cu contacte extrem de dezvoltate, 
făcând parte dintr-o organizaţie criminală ale cărei tentacule sunt 
destul de lungi ca să saboteze submarinul la Holy Loch. Nu ştiu de 
ce-au făcut asta. Contează faptul că specialiştii de acest fel nu 


riscă niciodată. Acţionează totdeauna în ipoteza că pot să fie 
descoperiţi şi îşi iau toate măsurile de precauţie imaginabile, în 
toate eventualităţile. In plus, în mijlocul incendiului - încă nu ştim 
cum a fost - asasinul trebuie să fi intervenit ca să salveze oamenii 
înconjurați de flăcări. Orice altă atitudine ar fi părut inexplicabilă. 
Astfel a fost ars. 

— Dumnezeule! zise Swanson ai cărui dinţi clănţăneau fără să 
pară că-şi dă seama. Ce întâmplare îngrozitoare! 

— Nu-i aşa?... Şi regulamentul nu prevede astfel de cazuri. 

— Ce-o să facem? 

— Cheamă poliţia. Adică pe mine. 

— Ce vrei să spui? 

— Ce-am spus. Am mai multă autoritate, mai multă susţinere 
oficială, mai multe puteri şi mai multă libertate de acţiune decât 
oricare poliţist. Trebuie să crezi asta pentru că e purul adevăr. 

— Incep să cred că da, zise Swanson gânditor. De douăzeci şi 
patru de ore mă gândesc foarte mult la dumneata. Mi-am zis că 
greşesc, chiar cu zece minute înainte de acţiunea de adineauri. 
Cine eşti?... Un poliţist?... Un detectiv? 

— Un ofiţer de marină din Serviciul de Informaţii. Am în valiză 
actele de identitate, pe care am voie să le arăt în caz de urgenţă. 

Aveam o întreagă colecţie de astfel de acte, dar asta nu i-am 
mai spus-o lui Swanson. 

— Cred că ne aflăm într-un astfel de caz. 

— Dar... eşti medic? 

— Bineînţeles. Medic de marină, pe lângă toate celelalte. 
Specialitatea mea este descoperirea sabotajelor în cadrul forţelor 
armate ale Regatului Unit. Acoperirea de doctor legist se 
potriveşte cum nu se poate mai bine pentru acest gen de muncă. 
Atribuţiile mele sunt foarte vagi. Am puterea de a interveni în 
toate colţurile, în toate situaţiile, să vorbesc cu tot felul de 
oameni, prezentându-mă ca psiholog care face cercetări, ceea ce 
i-ar fi imposibil unui ofiţer obişnuit. 

Urmă o tăcere destul de lungă, apoi Swanson murmură cu un 
ton amar: 

— Ar fi trebuit să ne spui toate astea mai înainte. 

— AŞ fi putut. Dar de ce-aş fi făcut-o? Nu aveam chef să mă 
lovesc tot timpul de amatori. Întrebaţi pe orice poliţist. În acest 


domeniu, detectivii improvizaţi sunt lucrul cel mai periculos. În 
plus, nu puteam avea încredere, căci, înainte de a începe să te 
îngrijorezi în privinţa mea, puteam să mă tem că mă vei trăda, nu 
deliberat, ci din greşeală. Astăzi nu mai am de ales. Trebuie să-ţi 
spun care sunt puterile mele şi să accept consecinţele acestor 
dezvăluiri. De ce nu te-ai conformat pur şi simplu ordinelor 
comandatului Operaţiunilor Navale? 

— Ordine? întrebă Hansen. Ce ordine? 

— E adevărat că Washington-ul a cerut să i se dea mână 
liberă doctorului Carpenter, practic în toate privinţele. Înţelege- 
mă, Carpenter. Nu-mi place să acţionez în beznă şi sunt de felul 
meu bănuitor. Ai venit la bord în condiţii foarte echivoce. Ştiai 
multe lucruri despre submarine. Te arătai foarte evaziv. Aveai 
pregătită această teorie a sabotajului. Bănuielile mi-au venit cât 
se poate de natural. N-ai fi făcut la fel? 

— Presupun că da. Nu ştiu. Eu ascult de ordinele mele. 

— Şi care sunt, în această situaţie? 

— Să lămuresc complet acest caz. Acum pot să-ţi spun. Şi vei 
înţelege de ce comandantul Operaţiunilor Navale dorea atât de 
mult să-mi acorzi tot ajutorul posibil. 

— Putem să credem asta? întrebă Swanson. 

— Puteţi. Nu tot ce v-am spus la Holy Loch era fals. Doar am 
brodat puţin, ca să fiu sigur că mă veţi lua. Aici exista într-adevăr 
un aparat cu totul deosebit, o minune electronică şi care servea la 
înregistrarea numărătorii inverse, cu ocazia lansărilor rachetelor 
sovietice, şi reperarea poziţiei lor în modul cel mai precis. Maşina 
se afla în una dintre barăcile distruse - a doua, pornind de la vest, 
în şirul sudic. Un balon captiv enorm se ridica la 9000 m în aer, zi 
şi noapte, dar fără să fie legat la un emiţător radio. Nu era decât o 
antenă de ascultare. In treacăt fie spus, am găsit explicaţia 
faptului că benzina pare să fi fost proiectată pe o suprafaţă atât 
de mare: buteliile de oxigen care serveau la umflarea baloanelor 
au făcut explozie. Aceste butelii se aflau în baraca în care se 
găsea combustibilul. 

— Toţi oamenii staţiei Cobra cunoşteau existenţa aparatului 
de înregistrare? 

— Nu. Cei mai mulţi credeau că e un instrument pentru 
studierea radiaţiilor cosmice. Numai patru persoane cunoşteau 


adevăratul rol al baloanelor: fratele meu şi alţii trei, care dormeau 
în baraca în care se afla maşina. Această baracă a fost distrusă. 
Lumea liberă şi-a pierdut cel mai avansat post de ascultare. Incă 
te mai miri de îngrijorarea manifestată de comandantul 
Operaţiunilor Navale? 

— Patru oameni? întrebă Swanson. Care, doctore Carpenter? 

— Mai trebuie întrebat? Patru din cei şapte pe care îi vezi aici, 
comandante. 

Se uită în jos, dar îşi feri imediat privirea. Reluă: 

— Erai convins, înainte de plecare, că a avut loc un act 
criminal, parcă aşa ai spus. De ce? 

— Fratele meu dispunea de un cod foarte secret. Operator 
excelent, el a trimis mesaje dintre care unul semnala, dar fără să 
dea detalii, două tentative de sabotaj vizând aparatul 
înregistrator. După alt mesaj, fratele meu fusese atacat când, în 
timp ce făcea rondul de la miezul nopţii, a surprins pe cineva care 
golea hidrogenul din butelii. Fără antena plutitoare, aparatul nu 
mai funcţiona. Fratele meu a avut şansa să nu-şi piardă 
cunoştinţa multă vreme; astfel că n-a murit de frig. Aş fi putut 
oare să cred că incendiul nu avea vreo legătură cu aceste 
tentative de sabotaj? 

— Dar cum putea să ştie cineva despre ce era vorba, în afară 
de fratele dumitale şi de cei trei oameni? întrebă Hansen. Aş pune 
prinsoare că toate astea sunt opera unui maniac, a unui nebun. 
Un criminal, calculând la rece, nu s-ar fi lansat în acest măcel. E 
opera unui maniac! 

— În urmă cu trei ore, am zis, înainte de a încărca torpila în 
tubul III, ai verificat poziţia levierelor de manevră şi culoarea 
lămpilor de control care indicau poziţia uşilor exterioare. Ai 
constatat că levierele, în acest caz, se aflau în poziţia deschis; în 
celălalt caz, firele fuseseră inversate în cutia de joncțiune. Oare 
asta e tot opera unui maniac?... A unui alt maniac? 

Hansen nu răspunse. 

— Ce pot să fac ca să te ajut, doctore Carpenter? întrebă 
Swanson. 

— Ce eşti dispus să faci, comandante? 

— N-am să-ţi cedez comanda Delfinului, răspunse el cu un 
zâmbet forţat. Dar, în afară de asta, eu şi tot echipajul, suntem la 


dispoziţia dumitale. Va fi de ajuns să spui ce doreşti, doctore, 
atâta tot! 

— De data asta crezi în povestea mea? 

— De data asta cred. 

Am fost încântat, căci aproape că şi eu credeam în ea. 


Capitolul 8 


Baraca în care îi găsisem pe supraviețuitorii staţiei Cobra era 
aproape pustie când ne-am întors. Nu mai era decât doctorul 
Benson şi doi oameni cu arsuri grave. Incăperea părea mai mare 
şi parcă era mai frig. Podeaua era plină de haine, de cuverturi 
mototolite, de mănuşi, de farfurii, de o mulţime de obiecte 
personale. Ceilalţi, în momentul plecării, erau prea bolnavi şi prea 
mulţumiţi că părăsesc acel loc ca să se mai preocupe de toate 
acele lucruri. Le era de ajuns că plecau de-acolo; nu-i puteam 
blama pentru asta. 

Cei răniţi aveau întoarse spre noi feţele arse; dormeau sau 
erau în comă. N-am vrut să risc. l-am făcut semn lui Benson să 
vină lângă peretele estic. 

Acolo i-am repetat ce le spusesem comandantului şi lui 
Hansen. Trebuia să fie informat deoarece el rămânea în contact 
permanent cu bolnavii. A fost puternic uimit şi emoţionat, dar nu 
a lăsat să se vadă nimic. Medicii au obiceiul să păstreze pentru ei 
exprimarea sentimentelor. Deci, trei oameni de pe Delfin 
cunoşteau situaţia, cel puţin o parte din ea. Era de ajuns. Speram 
să nu fie chiar prea mult. 

— Unde i-ai instalat pe bolnavii trimişi la bord? îl întrebă 
Swanson pe Benson. 

— În locurile cel mai puţin neconfortabile: în cuşetele ofiţerilor 
şi echipajului. Dar în momentul acela nu cunoşteam... ăăă... 
ultimele evoluţii. Acum lucrurile se prezintă cu totul altfel. 

— Cu siguranţă. Jumătate în careu, ceilalţi în sala de mese... 


Nu, în sala de zi! Nu avem nici un motiv să nu-i instalăm 
confortabil. Dacă se miră, le vei spune că schimbarea are drept 
scop facilitarea tratamentului medical; vrei să-i ţii constant sub 
supraveghere, ca într-o sală de spital. Ajută-te de doctorul Jolly, 
care pare dispus să colaboreze. Sunt sigur că va aproba măsura 
pe care o recomand acum: dezbrăcarea bolnavilor, spălarea lor, 
îmbrăcarea cu pijamale curate. Dacă nu se pot mişca, vor fi 
spălaţi în pat. După doctorul Carpenter, este esenţial, în cazul 
unor arsuri grave, să se împiedice un început de infecţie. 

— Şi hainele lor? 

— Toate vor fi luate şi etichetate, precum şi ceea ce conţin. 
Pentru ceilalţi, spune că vor fi dezinfectate şi spălate. 

— Mi-ar fi de ajutor dacă am şti ce căutăm, zise Benson. 

Swanson se uită la mine. 

— Numai Dumnezeu ştie, am zis. Totul sau nimic. Un singur 
lucru e sigur. Nu vei găsi nici o armă. Etichetează mănuşile cu o 
grijă deosebită. La întoarcerea în Anglia, experţii vor căuta nitrații 
produşi de împuşcături. 

— Dacă cineva a adus la bord ceva mai mare decât un timbru 
poştal, îl voi găsi, ne asigură Benson. 

— Eşti sigur? am zis eu. Şi dacă dumneata aduci la bord ceva? 

— Eu? Ce naiba vrei să insinuezi? 

— Că a putut să-ţi pună ceva în trusă, chiar în buzunare, când 
nu erai atent. 

— Dumnezeule mare! exclamă Benson scotocindu-se imediat. 
Asta nici măcar nu mi-a trecut prin minte. 

— Nu eşti destul de bănuitor, zise Swanson. Acum pleacă. ŞI 
tu, John. 

Am rămas cu Swanson. După ce am observat că cei doi 
bolnavi şi-au pierdut cunoştinţa, ne-am pus pe treabă. Swanson 
probabil că nu mai făcuse pe scotocitorul de ani de zile, dar se 
descurcă cu multă conştiinciozitate, fără să neglijeze nici cel mai 
mic detaliu. Nici eu. Am degajat un colţ al barăcii şi am cărat 
acolo tot ce zăcea pe podea sau era agăţat pe pereţi. Totul a fost 
scuturat, întors pe toate feţele, desfăcut sau golit. Toată treaba 
dură un sfert de oră. Dacă ar fi fost ceva mai gros decât un capăt 
de chibrit, l-am fi găsit fără probleme. Dar nu am găsit nimic. Am 
readus obiectele pe podea, ca să redăm barăcii aspectul ei iniţial. 


Dacă unul dintre bolnavi şi-ar fi revenit, nu voiam să descopere 
urmele controlului nostru. 

— Suntem detectivi destul de slabi, zise Swanson cu un ton 
descurajat. 

— Nu avem ce găsi dacă nu-i nimic, am răspuns eu. lar faptul 
că nu ştim ce căutăm nu ne uşurează munca. Acum să căutăm 
arma. Ar putea să fie oriunde, chiar aruncată pe banchiză, deşi e 
foarte improbabil. Unui ucigaş nu-i place să fie lipsit de 
instrumentul cu care omoară, căci nu e sigur că nu va mai avea 
nevoie de el. Nu sunt prea multe locuri de scotocit. Mai mult ca 
sigur că aici nu-i nimic, din cauza circulaţiei. Mai rămân biroul 
meteorologic şi laboratorul unde au fost duse cadavrele. 

— Poate că asasinul a folosit ruinele unei barăci arse. 

— Nici vorbă. Omul se află aici de câteva luni. Cunoaşte 
efectul furtunilor de gheaţă: particulele se aglomerează în jurul 
oricărui obiect pe care îl întâlnesc. Şarpanta metalică a barăcilor 
distruse e tot aici, iar podelele - cel puţin locul unde se aflau - 
sunt acoperite de o gheaţă de vreo zece centimetri. Ar fi fost ca şi 
cum ar fi pus arma într-un ciment cu priză rapidă. 

Am început cu biroul meteorologic. Am explorat fiecare 
etajeră, fiecare cutie. În momentul în care începeam să 
deschidem etuiurile metalice, Swanson exclamă: 

— Am o idee! Mă întorc imediat. 

Se întoarse foarte repede, într-adevăr, aducând patru obiecte 
care luceau în lumina lămpii şi miroseau puternic a petrol: un 
Mauser automat, mânerul şi lama ruptă a unui cuţiţ, două pachete 
înfăşurate în cauciuc, care erau încărcătoarele de rezervă pentru 
Mauser. 

— lată, cred că asta căutai, zise el. 

— Unde le-ai găsit? 

— Pe tractor. În rezervorul de benzină. 

— Şi cum ţi-a venit ideea? 

— Din întâmplare. Mă gândeam la remarca pe care ai făcut-o, 
conform căreia tipul ar fi putut să mai aibă nevoie să se 
folosească de armă. Gheaţa ar fi putut s-o facă inutilizabilă dacă o 
punea într-un loc expus frigului. Metalul s-ar fi contractat, 
împiedicând intrarea gloanţelor, iar uleiul solidificat ar fi imobilizat 
mecanismul de aprindere. La temperaturile de-aici, numai două 


lucruri nu îngheaţă: alcoolul şi petrolul. Nu poţi ascunde un pistol 
într-o sticlă cu gin. 

— N-ar fi reuşit. Metalul tot s-ar fi contractat... în timp ce 
petrolul rămâne la temperatura ambiantă. 

— Poate că omul nu ştia asta. Sau s-a gândit poate că era o 
ascunzătoare foarte bună, comodă şi uşor de utilizat. 

Am examinat mânerul şi încărcătorul gol demontându-le. 

— Poţi să ştergi amprentele, zise Swanson. 

— S-au dus amprentele după şederea în petrol. Oricum, 
asasinul purta probabil mănuşi. 

— Atunci de ce ţineai atât de mult să găseşti acest pistol? 

— Din cauza numărului, care poate permite identificarea 
ucigaşului. Poate că tipul avea chiar un permis de port-armă. Să 
ştii că s-a mai întâmplat! Nu uita că omul ăsta crede că nu a lăsat 
loc pentru nici un fel de bănuială, că n-a făcut nici o greşeală şi că 
nu bănuia că arma va fi căutată. 

— În orice caz, acest cuţit explică pistolul. Armele de foc sunt 
indiscrete şi sunt surprins - am fost surprins - că ucigaşul a folosit 
aşa ceva. Risca să alarmeze întreaga tabără. A trebuit totuşi să 
accepte acest risc, pentru că a rupt cuțitul. E o lamă foarte fragilă, 
capabilă să se rupă dacă o foloseşti fără să fii foarte atent cu ea, 
cu atât mai mult cu cât frigul face metalul şi mai casant. Cuţitul a 
lovit probabil o coastă, sau poate că lama s-a rupt când ucigaşul l- 
a tras afară, la contactul cu un cartilaj sau cu un os. 

— Vrei să spui că a mai fost comis un asasinat... cu acest 
cuţit? 

— Ăsta a fost chiar primul asasinat. Partea care lipseşte din 
lamă a rămas probabil în interiorul unui piept. Dar n-am s-o caut. 
Ar fi inutil, şi nici nu ne-ar aduce elemente noi. 

— Sunt destul de tentat să gândesc ca Hansen, zise Swanson. 
Evident, sabotarea navei e imposibil de explicat, dar tot ce a fost 
aici pare isprava unui nebun. Toţi oamenii ăştia omorâţi fără rost! 

— Oamenii n-au fost omorâţi fără rost, din punctul de vedere 
al autorului. Nu mă întreba care putea să fi fost sau să fie şi acum 
acest punct de vedere. Ştiu, şi dumneata la fel, de ce omul a 
provocat incendiul. Nu ştim de ce mai întâi i-a omorât pe aceşti 
oameni. 

— Să ne întoarcem la cealaltă baracă, zise Swanson perplex. 


Vreau să dau telefon să vină cineva să-i vegheze pe bolnavi. Nu 
ştiu cum te simţi, dar eu mor de frig. Şi n-ai dormit noaptea 
trecută! 

— Îi voi veghea chiar eu la început, timp de aproape o oră. 
Vreau să reflectez. 

— La elementele astea atât de puţine? 

— Asta şi face lucrurile atât de dificile. 


xæ 
x 


În realitate, nu aveam nici un element. De aceea n-am pierdut 
timpul cu reflecții. Am luat o lanternă şi m-am întors în laborator, 
unde se aflau cadavrele. Îmi era frig, eram obosit, singur, iar 
gândul că mă voi duce în acel loc nu-mi plăcea deloc. Orice 
persoană sănătoasă la minte s-ar fi ferit de el ca de ciumă. Eu 
totuşi m-am dus acolo, nu pentru că nu eram întreg la minte, ci 
pentru că nici un om nu se putea duce în acel loc fără un motiv 
extrem de puternic, precum intenţia de a lua un obiect esenţial, 
ascuns de el în acel loc, având aproape certitudinea că nimeni 
altcineva nu se va duce acolo. Treaba părea complicată chiar şi 
pentru mine. Eram foarte obosit. Mi-am notat în minte ca, la 
întoarcerea pe Delfin, să întreb cine luase iniţiativa transportării 
cadavrelor în laborator. 

Pereţii barăcii erau plini de etajere şi de dulapuri, unde se 
aflau diferite ustensile de chimie, cărora nu le-am aruncat mai 
mult de o privire. M-am dus în colţul barăcii, unde cadavrele erau 
mai numeroase, am luminat cu lanterna şi, în câteva secunde, am 
descoperit ce căutam: o scândură separată de vecinele ei. Două 
grămezi de carne carbonizată, care fuseseră doi oameni, erau 
culcate de-a latul acestei scânduri. Am dat la o parte cadavrele cu 
o greață crescândă, ca s-o eliberez, şi am ridicat-o de la un capăt. 

In spaţiul de cincisprezece centimetri cuprins între podea şi 
baza barăcii se aflau zeci de cutii de conserve perfect rânduite. 
Supă, carne de vită, fructe, legume - un întreg sortiment, 
conţinând toate vitaminele şi proteinele dorite. Cineva nu avea 
deloc intenţia să moară de foame. Ba am găsit şi un reşou şi 
câţiva litri de kerosen pentru decongelarea cutiilor. Pe o latură se 
aflau două rânduri de pile electrice Nife - vreo patruzeci în total. 

Am pus scândura la loc, am părăsit laboratorul şi m-am întors 


în baraca meteorologică. Am petrecut acolo o oră, examinând 
toate cutiile, fără să găsesc nimic din ceea ce căutam. Am dat 
totuşi peste ceva foarte deosebit: o mică cutie verde de 15 x 10 x 
5 cm, cu o comandă circulară, care era un buton de aprindere şi 
de reglare totodată, plus două vizoare circulare din sticlă. Pe 
latura acestei cutii se putea vedea o gaură cu bordură de alamă. 

Am răsucit comutatorul şi unul din vizoare s-a aprins în verde: 
un ochi magic ale cărui laturi erau foarte depărtate. Nimic nu s-a 
produs la celălalt vizor când am acţionat butonul de reglare. Era 
nevoie de ceva din exterior, de exemplu de un mesaj radio de o 
anumită lungime de undă. Gaura laterală putea să primească o 
priză de telefon obişnuit. Mai văzusem un aparat de acest gen. 
Folosea la reperarea direcţiei unui mesaj radio ca cele ale 
dispozitivelor  „Sarah” americane, care permiteau găsirea 
capsulelor spaţiale căzute în ocean. 

La ce putea să servească aici un astfel de aparat? Le vorbisem 
lui Swanson şi Hansen despre un înregistrator de semnale, 
referitor la rachetele aflate în Siberia. Era adevărat, dar fusesem 
nevoit să inventez o antenă gigantică, urcând foarte sus în aer, 
care n-ar fi acoperit a douăzecea parte din distanţa de la pol la 
Siberia. 

Am examinat din nou emițătorul portativ şi pilele Nife, acum 
descărcate, care îl alimentaseră. Rămăsese reglat pe frecvenţa pe 
care Delfinul auzise semnalele de ajutor. Acolo nu era nimic 
interesant pentru mine. 

M-am întors în laborator, am ridicat din nou scândura 
desprinsă şi am luminat pilele Nife. Cel puţin jumătate purtau 
aceleaşi semne caracteristice; totuşi păreau să nu fi fost folosite; 
cu siguranţă că erau noi şi fără semne în momentul instalării 
staţiei Cobra. Unele se aflau atât de departe lateral încât a trebuit 
să întind braţul ca să ajung la ele. Am scos două şi, în spate, mi s- 
a părut că zăresc ceva de culoare închisă, moale şi metalic. 

Era prea întuneric ca să văd acel obiect, dar am mai ridicat 
alte două scânduri şi am văzut atunci că era vorba de un cilindru, 
lung de aproximativ 75 cm şi cu un diametru de 15 cm, un robinet 
de cupru şi un manometru de presiune care indica „Plin”. Alături, 
un pachet pătrat, cu o latură de vreo patruzeci de centimetri şi 
gros de zece centimetri, purta inscripţia: „Radio-sonde”. 


Hidrogen, pile electrice, baloane, carne de vită, supă... Un 
amestec destul de ciudat, care totuşi fusese ales cu grijă. 

Când m-am întors în baraca principală, cei doi bolnavi încă 
mai respirau. Eu îngheţasem de frig; clănţăneam din dinţi chiar 
dacă strângeam din ei. M-am mai încălzit lângă marile radiatoare 
electrice, am luat lanterna şi am ieşit din nou în vânt, frig şi 
întuneric. Un fel de masochism! 

În cursul următoarelor douăzeci de minute, am parcurs în 
tabără o duzină de circuite, depărtându-mă de fiecare dată cu 
câţiva metri. Am parcurs în total vreo doi kilometri şi nu m-am 
ales decât cu un început de degerătură la pomeţii obrajilor, 
singura parte a feţei mele expusă la frig, în afara ochilor. Pielea a 
devenit imediat insensibilă. Era destul şi aveam impresia că pierd 
timpul. M-am întors în tabără. 

In momentul în care treceam printre baraca meteorologică şi 
laboratoare, aflându-mă la extremitatea estică a barăcii încălzite, 
am sesizat ceva ciudat cu coada ochiului. Am îndreptat fasciculul 
lanternei spre peretele estic şi am examinat cu atenţie stratul de 
gheaţă care se formase în timpul furtunii. Era, aproape peste tot, 
de un cenuşiu deschis. Dar în zeci de puncte se observau pete 
negre cu forme şi dimensiuni ciudate. Am încercat să le ating dar 
erau prea profund înfundate. Am examinat peretele estic al 
barăcii meteorologice fără să găsesc nimic asemănător, nici pe 
peretele laboratorului. 

Am găsit destul de repede un ciocan şi o şurubelniţă. Am 
desprins o bucată din gheaţa pătată, am dus-o în baraca încălzită 
şi am pus-o în faţa unuia dintre radiatoare. Zece minute mai 
târziu, obţineam o mică băltoacă de apă în care pluteau 
fragmente de hârtie arsă. Faptul era destul de ciudat. În peretele 
estic al barăcii, şi nicăieri în altă parte, se afla o mulţime de bucăţi 
de hârtie arsă. Explicaţia putea să fie foarte banală. Sau nu... 

M-am uitat la cei doi oameni inconştienţi. Tot ce se putea 
spune era că le era cald. Nu-i consideram transportabili în cursul 
următoarelor douăzeci şi patru de ore. Am ridicat receptorul 
telefonului ca să cer să fiu schimbat. Foarte curând au sosit doi 
marinari. Am pornit imediat spre Delfin. 


xæ 
x x 


La bordul submarinului domnea o ambianţă deosebită, 
sumbră, aproape funebră, ceea ce nu era deloc de mirare. Pentru 
marinari, membrii staţiei Cobra fuseseră, până atunci, nişte 
anonimi, nişte necunoscuţi. La sosirea lor la bord, cu rănile lor 
oribile, căpătaseră brusc o personalitate; vederea lor, îndoliaţi de 
pierderea celor opt camarazi, a făcut echipajul să înţeleagă 
oroarea care se petrecuse la staţia Cobra. In plus, Mills, ofiţerul 
torpilor, murise de mai puţin de şapte ore. Deşi misiunea reuşise, 
nu existau motive de bucurie. Tonomatul şi posturile de radio din 
sala de zi rămâneau mute. Nava te ducea cu gândul la un sicriu. 

În cabina sa, Hansen, cu faţa palidă şi rece, stătea pe 
marginea cuşetei. Se uită la mine, fără să spună nici un cuvânt, 
cum îmi dădeam jos scurta de blană, cum desfac tocul 
revolverului prins în jurul pieptului, cum îl agăţ şi pun în el 
revolverul scos din pantalonii de karibu. 

— În locul dumitale, eu n-aş scoate toate astea, doctore, zise 
el brusc, dacă vrei să vii cu noi. 

Se uită la blănurile lui şi zise cu amărăciune: 

— Nu e o ținută potrivită pentru funeralii. 

— Vrei să spui că... 

— Comandantul e în cabina lui şi se ocupă de serviciul 
funebru. E vorba de Tom Mills şi de operatorul radio, Grant, care a 
murit azi. Oamenii sapă mormântul cu levierele la baza unui 
muncel. 

— N-am văzut pe nimeni. 

— La babord. Spre vest. 

— Credeam că Swanson vrea să ducă rămăşiţele pământeşti 
ale lui Mills în Statele Unite. Sau măcar în Scoţia. 

— E prea departe. Pe urmă mai e şi aspectul psihologic. Cu 
greu poate să fie ştirbit moralul oamenilor noştri de la bord. Dar 
nu e plăcut să transporţi cadavrul unui camarad mort. 
Comandantul a primit aprobarea de la Washington. 

Se întrerupse şi mă privi pe furiş. Nu era nevoie de telepatie 
ca să ghicesc ce avea în minte. 

— Cei şapte morţi ai staţiei Cobra? am zis dând din cap. Nu, ei 
n-au nevoie de serviciu funebru. Cum aţi putea?... Le-am adus 
omagiul în alt mod. 

Hansen privi spre revolver, apoi zise cu un ton exasperat: 


— Şi când te gândeşti că acest asasin îngrozitor se află la 
bord! Aici, Carpenter!... Pe nava noastră! 

Dădu cu pumnul drept în palma stângă. 

— N-ai idee ce se ascunde în spatele acestor lucruri, doctore? 
Nu bănuieşti pe nimeni? 

— Dacă aş fi bănuit, n-aş fi fost aici... Ştii cum se descurcă 
Benson cu bolnavii şi răniții? 

— A terminat cu ei. Adineauri am plecat de lângă el. 

Am dat din cap, am luat revolverul şi l-am pus în buzunarul 
pantalonilor. 

— Chiar şi la bord? întrebă Hansen. 

— Mai ales la bord. 


xæ 
x x 


M-am dus la infirmerie. Benson stătea la masa lui, cu spatele 
la fotografiile colorate, şi scria într-un registru. A ridicat ochii când 
am închis uşa. 

— Ai găsit ceva? l-am întrebat. 

— Nimic care să mi se pară interesant. Hansen a făcut cea 
mai mare parte a trierii. Poate că dumneata vei avea mai mult 
noroc. 

Mi-a arătat grămezi de haine bine împăturite, câteva valijoare 
şi saci de polietilenă, toţi etichetaţi cu grijă. 

— Uită-te. Ce fac cei doi oameni rămaşi în tabără? 

— Rezistă. Cred că vor scăpa. Dar e încă prea devreme pentru 
o afirmaţie categorică. 

M-am lăsat pe vine şi am scotocit conştiincios buzunarele 
hainelor. Nu am găsit nimic, după cum mă aşteptam. Hansen nu 
era omul să lase să scape ceva. Am examinat valijoarele, sacii, 
diferitele obiecte personale, necesare bărbieritului, scrisori, 
fotografii, două-trei aparate de fotografiat. Le-am deschis şi am 
constatat că erau goale. 

— Jolly şi-a adus trusa la bord? l-am întrebat pe Benson. 

— N-ai încredere nici măcar în confratele nostru? 

— Nu. 

— Nici eu, zise el zâmbind. Influențat de dumneata! Am 
verificat conţinutul, articol cu articol. Absolut nimic... Chiar am 
măsurat grosimea fundului. Tot nimic. 


— Îmi e de ajuns. Cum se simt bolnavii? 

— Sunt nouă. Efectul psihologic al salvării a făcut bine mai 
mult decăt orice tratament medical. 

Işi consultă fişele. 

— Cazul cel mai grav e cel al căpitanului Folsom. Nici o 
primejdie, bineînţeles, dar arsurile feţei sunt de-a dreptul oribile. 
Am cerut ca la întoarcerea noastră la Glasgow să fim aşteptaţi de 
un specialist în chirurgie estetică. Gemenii Harrington, amândoi 
meteorologi, sunt mai puţin arşi, dar sunt foarte slăbiţi din cauza 
frigului şi a foamei. Alimentele, căldura şi odihna îi vor pune pe 
picioare în vreo două zile. Hassard, celălalt meteorolog, şi Jeremy, 
tehnician de laborator, au arsuri şi degerături fără gravitate; sunt 
cei mai puţin afectaţi din lot. E interesant să constaţi cât de diferit 
reacţionează oamenii la frig şi la foame! Ultimii patru - Kinnaird, 
operatorul radio, doctorul Jolly, Naseby, bucătarul, şi Hewson, 
conducătorul de tractor şi cel care răspundea de generator - n-au 
mare lucru. Suferă înainte de orice de degerături, mai ales 
Kinnaird. Toţi au arsuri moderate. Sunt slăbiţi, natural, dar îşi 
revin. Numai Folsom şi gemenii Harrington au rămas la pat. 
Ceilalţi stau întinşi dar se ridică din când în când. Toţi sunt tineri, 
rezistenți şi fundamental sănătoşi... Pentru locuri precum staţia 
Cobra nu sunt aleşi nici copiii şi nici bătrânii! 

Uşa se deschise şi apăru Swanson. 

— Te-ai întors, doctore Carpenter?... Auzi, Benson, a apărut o 
mică problemă de disciplină medicală. 

Se dădu la o parte, lăsându-ne să-l vedem pe Naseby, 
bucătarul staţiei Cobra, care purta uniforma unui ofiţer de marină 
american. 

— Pacienţii dumitale par să fi auzit de funeralii. Vor să ia şi ei 
parte - cei care sunt în stare, bineînţeles - ca să aducă un ultim 
omagiu camarazilor lor. Inţeleg asta, fireşte, dar mă întreb dacă 
starea lor de sănătate... 

— Sunt împotrivă, comandante. Categoric. 

— Poţi să crezi ce vrei, bătrâne, zise o voce din spatele lui 
Naseby. Era cea a lui Kinnaird, şi el îmbrăcat în albastru. Îmi cer 
scuze! Nu vreau să ne arătăm grosolani sau ingraţi. Eu voi merge. 
Jimmy Grant era prietenul meu. 

— Îţi înţeleg sentimentele, zise Benson. Dar am părerea mea 


despre starea sănătăţii dumitale. Nu eşti bun decât să stai întins. 
Nu-mi complica sarcina. 

— Sunt comandantul acestei nave, interveni cu calm 
Swanson. Pot să vă interzic să ieşiţi şi să impun respectarea 
deciziei mele. 

— Şi veţi complica lucrurile pentru noi, replică Kinnaird. Frăția 
anglo-americană nu va fi deloc întărită dacă ne certăm cu 
salvatorii noştri la o oră-două după ce ne-au smuls din ghearele 
unei morţi sigure. In plus, gândiţi-vă ce-ar însemna asta pentru 
arsurile şi degerăturile noastre. 

Swanson îmi aruncă o privire. 

— La urma urmelor, sunt compatrioţii dumitale. 

— Doctorul Benson are perfectă dreptate, am zis, dar asta nu 
merită declanşarea unui război intestin. Din moment ce au putut 
să supravieţuiască cinci-şase zile pe banchiza asta blestemată, 
câteva minute în plus cred că nu pot să le facă mult rău. 

— Dacă le vor face, vei fi răspunzător, zise Swanson. 


xæ 
A æ 


Dacă mai aveam ceva îndoieli, acestea mi-au dispărut după 
vreo zece minute petrecute afară. Banchiza nu e un loc potrivit 
pentru funeralii; dar un maestru de pompe funebre nu ar fi putut 
imagina un cadru mai propice pentru desfăşurarea unei puneri în 
scenă. 

După căldura din submarin, frigul de afară părea mai puternic. 
Toţi tremuram serios după cinci minute. Domnea un întuneric 
aproape total; începuse să bată vântul şi din beznă începuseră să 
se cearnă fulgi de zăpadă. Reflectorul nu făcea decât să 
sublinieze caracterul ireal, fantomatic al scenei. Asistența ținea 
capul în jos; cele două giulgiuri erau depuse la baza muncelului. 
Vântul şi zăpada duceau în noapte cuvintele comandantului 
Swanson. Nu auzisem mai mult de un cuvânt din zece când totul 
se termină: fără salve, fără clopote; doar acea nemişcare, acea 
tăcere şi şirul de oameni depunând bucăţi de gheață peste cele 
două forme înfăşurate în pânză. 

In mai puţin de douăzeci şi patru de ore, cadavrele vor fi 
pecetluite în mormântul lor de gheaţă, unde vor rămâne pentru 
totdeauna, descriind cercuri interminabile în jurul Polului Nord. 


Doar dacă nu cumva, într-o zi, poate peste o mie de ani, se va 
deschide un canal chiar sub ei, permițându-le să coboare spre 
fundul Oceanului Arctic. Gânduri cum nu se poate mai macabre! 

Aplecaţi în faţă în bătaia vântului, ne-am grăbit să ajungem la 
adăpostul submarinului. De la banchiză până în vârful pavilionului, 
erau mai mult de şase metri de escaladat pe pantele de gheaţă, 
aproape verticale, pe care submarinul le ridicase ieşind la 
suprafaţă. Fuseseră instalate frânghii, dar operaţiunea rămânea 
destul de dificilă. Oricând se putea întâmpla un accident. Şi el nu 
întârzie să se producă! 

Mă căţărasem cam doi metri, ajutându-l pe Jeremy, 
tehnicianul de la laborator, pe care arsurile de pe mâini îl 
împiedicau să urce singur. Deodată am auzit un strigăt înfundat 
deasupra mea. Am ridicat ochii şi am avut vaga impresie că văd 
pe cineva legănându-se în vârful pavilionului, luptându-se să-şi 
recapete echilibrul. L-am tras cu violenţă pe Jeremy lângă mine, 
ca să nu fie antrenat de forma umană care se răsturnă pe spate şi 
căzu, atingându-ne în trecere. M-am încruntat auzind zgomotul 
şocului, sau mai curând două zgomote, unul mai înăbuşit, altul 
mai clar, mai puternic - mai întâi corpul şi apoi capul. Mi s-a părut 
că percep un al treilea zgomot, dar fără să fiu sigur. L-am lăsat pe 
Jeremy în grija altuia şi mi-am dat drumul să alunec în jos, foarte 
îngrijorat de ceea ce voi vedea. Ceea ce se întâmplase semăna cu 
o cădere de la şase metri pe beton. 

Hansen era deja acolo şi lumina cu lanterna, dar nu un corp, 
cum îmi închipuisem eu, ci două: Benson şi Jolly zăceau fără 
cunoştinţă. 

— Ai văzut ce s-a întâmplat? l-am întrebat pe Hansen. 

— Nu. A fost prea repede. Ştiu doar că Benson a căzut şi Jolly 
a încasat forţa şocului. Câteva secunde mai înainte, Jolly se afla 
lângă mine. 

— În acest caz, probabil că Jolly i-a salvat viaţa lui Benson. 
Trebuie legaţi de brancarde şi duşi înăuntru. Nu pot fi lăsaţi aici. 

— Brancarde? Dacă aşa zici. Dar pot să-şi vină în simţiri dintr- 
o clipă în alta. 

— Adevărat pentru unul dintre ei, nu şi pentru celălalt. Ai auzit 
zgomotul capului lovind gheaţa? Acelaşi zgomot ca o lovitură de 
bâtă sănătoasă. Şi încă nu ştiu al cui cap a fost. 


Hansen se depărtă. M-am aplecat spre Benson şi i-am tras 
gluga scurtei de blană. El primise lovitura de bâtă. O parte a 
capului, deasupra urechii drepte, era o masă însângerată, cu o 
crestătură de aproape opt centimetri. Sângele se coagula deja din 
cauza frigului. Cu cinci centimetri mai în faţă, lovitura i-ar fi fost 
fatală, osul subţire din spatele tâmplei ar fi cedat din cauza 
şocului. Poate că restul capului rezistase mai bine. Asta fusese 
zgomotul sec auzit de mine. 

Benson abia mai respira; abia i se zărea mişcarea pieptului. Pe 
de altă parte, răsuflarea lui Jolly era regulată. Am tras gluga 
hanoracului său, am examinat cu atenţie capul şi am găsit doar 
un cucui aproape de creştet. Concluzia părea evidentă. Nu mă 
înşelasem crezând că aud al doilea zgomot, după cel făcut de 
capul lui Benson lovind gheaţa. Probabil că Jolly se afla pe direcţia 
căderii, nu suficient ca să amortizeze şocul, dar destul ca să fie 
proiectat el însuşi pe spate şi să se lovească la cap. 

A fost nevoie de zece minute ca să-i legăm pe răniţi de 
brancarde, să-i coborâm în interiorul submarinului şi să-i instalăm 
în paturi provizorii la infirmerie. Sub privirile neliniştite ale lui 
Swanson, m-am ocupat mai întâi de Benson, deşi n-am putut să 
fac mare lucru. In momentul în care treceam la Jolly, acesta clipi, 
îşi recăpătă lent cunoştinţa, mormăi puţin, duse mâna la spatele 
capului şi încercă să se ridice în capul oaselor, dar nu l-am lăsat. 

— Oh! Capul meu! gemu el. 

Strânse de câteva ori cu putere din ochi, îi deschise mari, se 
uită cu mirare la peretele pe care se lăfăiau personajele colorate 
ale lui Benson, apoi îşi feri privirea de parcă acel spectacol i s-ar fi 
părut ireal. 

— Pe legea mea, am încasat o lovitură rea de tot! Cine a făcut 
asta, bătrâne? 

— Ce? întrebă Swanson. 

— Cine mi-a căzut în cap? 

— Nu-ţi aminteşti? 

— Să-mi amintesc?... Cum naiba vrei să-mi... 

Se opri zărindu-l în patul vecin pe Benson, căruia numai capul, 
cu un bandaj enorm, i se vedea dintre cuverturi. 

— Ah, da! Ah, da! Asta e! A căzut peste mine, nu-i aşa? 

— Într-adevăr, am zis eu. Ai încercat să-l prinzi? 


— Să-l prind? Nu, asta nu! Şi nici nu m-am ferit de el. Totul s-a 
petrecut cât ai clipi din ochi. Nu-mi amintesc nimic. 

Mârâi, apoi se uită din nou la Benson. 

— O cădere afurisită, nu? A scăpat ca prin urechile acului! 

— Aşa mi se pare. E rănit serios. Avem aici o instalaţie cu raze 
X şi îl voi examina imediat. Dar şi dumneata, Jolly, ai avut noroc 
cu carul. 

— Mă descurc, mormăi el. 

Îmi strânse mâna şi se ridică în capul oaselor. 

— Pot să te ajut? 

— Nici vorbă, zise calm Swanson. Te aşteaptă supa în careu. 

— Asta e o veste bună! zise Jolly punându-se cu greu pe 
picioare. 

Am aşteptat plecarea lui Jolly şi i-am spus lui Swanson: 

— Ar trebui să afli cine se afla cel mai aproape de Benson 
când acesta a alunecat de pe marginea pasarelei, dar discret... Şi 
n-ar fi deloc rău să lăsăm să se înţeleagă că Benson se simte 
foarte rău. 

— La ce te gândeşti? 

— Benson a căzut în mod natural sau a fost împins? Asta aş 
vrea să aflu. 

— A fost împins?... Dar cine ar fi putut dori să-l împingă pe 
Benson? 

— Cine putea să dorească să omoare şapte persoane - acum 
opt - la staţia Cobra? 

— Evident! zise Swanson şi plecă. 

Radioscopia nu era specialitatea mea, dar nu era nici a lui 
Benson, căci scrisese, pentru uzul său, instrucţiuni foarte detaliate 
despre modul de folosire. Nu bănuia că el va fi primul beneficiar. 
Cele două clişee negative pe care le-am obţinut n-ar fi stârnit 
deloc entuziasmul Societăţii Regale de Fotografie, dar erau bune 
pentru nevoile mele. 

Comandantul Swanson se întoarse. 

— Pun prinsoare că n-ai găsit nimic, zisei eu. 

— Ai câştigat. Chiar nimic. Nici şeful torpilor nu înţelege nimic, 
şi ştii ce fel de om e! 

Patterson, în cadrul echipajului, răspundea de disciplină şi 
avea sarcina să menţină ordinea. Swanson îl considera - aşa îmi 


spusese - ca omul cel mai indispensabil la bord, chiar mai 
înaintea comandantului. 

— Patterson a ajuns la pasarelă imediat înaintea lui Benson. L- 
a auzit pe acesta scoțând un strigăt. S-a întors şi l-a văzut 
începând să se încline în afară. Pe moment, nu l-a recunoscut, din 
cauza întunericului. A avut impresia că Benson, când a căzut, 
avea deja un genunchi şi o mână pe marginea pasarelei. 

— Ciudată poziţie pentru o cădere pe spate! am zis. Cea mai 
mare parte a greutăţii se afla probabil în interior. Asta i-ar fi dat 
tot timpul să apuce marginea cu ambele mâini. 

— Poate că a alunecat. Nu uita că marginea e acoperită de 
gheaţă. 

— Imediat ce Benson a dispărut, Patterson a dat fuga la 
margine, ca să vadă ce s-a întâmplat cu el? 

— Într-adevăr. După cum mi-a spus, în momentul căderii, nu 
mai exista altă persoană la mai puţin de trei metri de vârful 
pasarelei. 

— Şi cine era la trei metri sub? 

— Nu poate să precizeze. Nu uita că era foarte întuneric, iar 
ochii lui Patterson nu mai erau obişnuiţi, după ce ajunsese pe 
pasarela luminată ca ziua. De altfel, n-a aruncat decât o privire 
scurtă. A plecat după o brancardă mai înainte ca dumneata sau 
Hansen să ajungeţi lângă Benson. Lui Patterson nu e nevoie să-i 
spui ce are de făcut. 

— In direcţia asta drumul se închide deci? 

— Se închide. 

Am luat dintr-un dulap cele două negative, încă umede în 
rama lor metalică, şi i le-am arătat lui Swanson în faţa lămpii. 

— Benson? zise el. 

Apoi, după gestul meu afirmativ, începu să examineze cu 
atenţie clişeele. 

— Linia asta, zise el în cele din urmă, e o fractură? 

— O fractură. Şi foarte clară, după cum poţi vedea. 

— E grav? Când va ieşi din comă?... E în comă, nu-i aşa? 

— Da. Dacă aş fi un medic începător, ţi-aş răspunde cu 
precauţie. Dacă aş fi un mare chirurg al creierului aş aprecia 
timpul între o jumătate de oră şi unu-doi ani. Însă cei care ştiu 
despre ce vorbesc ştiu şi faptul că nu cunoaştem mare lucru 


despre creier. Fiind doar ceea ce sunt, am să-ţi spun două sau trei 
zile, fără să mă înşel probabil în mod radical. Poate să apară o 
hemoragie cerebrală. Totuşi nu cred. Tensiunea arterială, 
respiraţia şi temperatura nu indică stricăciuni interne. Acum ştii la 
fel de mult ca şi mine. 

— Confraţilor dumitale nu prea le-ar plăcea asta, zise 
Swanson, schiţând un zâmbet. Această mărturisire a ignoranței nu 
e de natură să ridice prestigiul profesiei de medic. Şi ceilalţi 
bolnavi, cei rămaşi în tabără? 

— li voi vedea după cină. E posibil să-i putem aduce la bord 
mâine dimineaţă. ÎI poţi pune pe torpilorul Rawlings la dispoziţia 
mea? Şi ai avea ceva împotrivă să-i dezvăluim şi lui situaţia? 

— Rawlings? Mă întreb de ce-l ceri chiar pe el? Avem la bord 
cei mai buni ofâţeri şi subofiţeri din marina americană. De ce nu 
unul dintre ei? In plus, comunicarea unor secrete care sunt 
refuzate ofiţerilor unui simplu matelot e un lucru care nu-mi place 
deloc. 

— Aceste secrete n-au caracter naval. Problema gradului nu 
are nici un amestec aici. Pe Rawlings îl vreau. Are o minte 
promptă, reflexe rapide şi o expresie de nepăsare care e 
nepreţuită într-un joc ca acesta. În plus, în cazul - improbabil, 
sper - în care ucigaşul ar bănui că suntem pe urmele lui, nu seva 
feri de unul dintre marinarii dumitale. 

— De ce ai nevoie de el? 

— Ca să-l vegheze pe Benson în timpul nopţii. 

— Benson?... Crezi deci că n-a fost un accident? 

— Sincer să fiu, nu ştiu. Dar sunt la fel ca dumneata, când faci 
o sută de verificări diferite, ştiind că cele mai multe sunt inutile, 
înainte de a ieşi în larg. Nu vreau să risc. Dacă n-a fost un 
accident, cineva are tot interesul să nu mai rateze şi a doua oară. 

— Cum ar putea să reprezinte Benson un pericol pentru 
cineva? Pun pariu că Benson nu deţine nici un indiciu. Altfel mi-ar 
fi spus. Aşa e el. 

— Poate că a văzut sau a auzit ceva a cărei semnificaţie îi 
scapă. Poate că ucigaşul crede că, dacă Benson va avea timp să 
se gândească, va descoperi această semnificaţie. Dar poate că 
toate astea sunt doar roadele imaginaţiei mele. Poate că pur şi 
simplu a căzut. Totuşi aş vrea să-l am aici pe Rawlings. 


— ÎI vei avea, zise Swanson ridicându-se şi zâmbind. Nu vreau 
să mai invoci încă o dată împotriva mea instrucţiunile de la 
Washington. 

Rawlings sosi peste două minute. Purta o cămaşă maronie 
subţire şi un combinezon, uniforma marinarilor de pe submarine. 
De prima oară de când ne cunoşteam, nu mă salută cu un 
zâmbet. Nici măcar nu se uită la Benson, care zăcea întins pe pat. 
Faţa matelotului nu exprima nici un sentiment. 

— M-aţi chemat, domnule? 

— Stai jos, Rawlings. 

Se aşeză şi remarcai în acel moment o umflătură mare în 
buzunarul lateral al combinezonului. 

— Ce-ai acolo? l-am întrebat. 

— Port totdeauna cu mine vreo două scule, răspunse el, tot 
fără să zâmbească. Avem buzunare speciale. 

— la să vedem scula aia deosebită. 

Avu o scurtă ezitare, dădu din umeri apoi, nu fără o oarecare 
dificultate, scoase o cheie mare tubulară. Am cântărit-o în mână. 

— Mă uimeşti, Rawlings, am zis. Crezi că craniul unui om e din 
beton? O simplă lovitură cu acest obiect îţi poate aduce învinuirea 
de asasinat. 

Am luat un rulou de bandaj. 

— Înfăşoară zece metri din asta în jurul sculei tale, pentru ca 
învinuirea de asasinat să decadă în categoria loviturilor şi 
rănirilor. 

— Nu înţeleg despre ce vorbiti. 

— Când eu, comandantul Swanson şi căpitanul Hansen ne 
aflam în interiorul laboratorului, azi după-amiază, dumneata şi 
Murphy aflându-vă la uşă, cu siguranţă că ai apropiat urechea de 
uşă şi ai auzit mai mult decât ar fi fost de dorit. Ştii că a avut loco 
ceartă serioasă şi, pentru orice eventualitate, ţi-ai pregătit 
„mMăciuca”. Adevărat? 

— Adevărat. 

— Murphy ştie? 

— Nu. 

— Sunt ofiţer din Serviciul de informaţii. Cei de la Washington 
ştiu totul despre mine. Vrei să cer garanţia comandantului? 

— Inutil. 


O primă încercare de zâmbet. 

— V-am auzit, când eraţi cu comandantul, ameninţându-l cu 
un revolver. Dar din moment ce-aţi rămas liber, înseamnă că totul 
s-a lămurit. 

— M-ai auzit ameninţându-i pe comandant şi pe căpitan cu un 
revolver, dar imediat după aceea ai fost trimis de-acolo. N-ai mai 
aflat nimic după aceea? 

— Nimic. 

— La staţia Cobra au fost asasinați trei oameni. Doi cu pistolul 
şi unul cu cuțitul. Pentru a ascunde urmele crimei, corpurile lor au 
fost arse. În incendiu au mai murit încă patru oameni. Ucigaşul se 
află la bordul navei noastre. 

Rawlings nu scoase nici o vorbă. Făcuse ochii mari, iar faţa sa 
era palidă şi încordată. l-am spus tot ce le povestisem lui 
Swanson şi lui Hansen, insistând pe necesitatea păstrării 
secretului. La urmă am spus: 

— Doctorul Benson a fost rănit grav. O tentativă deliberată la 
viaţa lui. Numai Dumnezeu ştie de ce. A fost un atac deliberat, dar 
a eşuat. Până acum!... 

Rawlings îşi recăpătase sângele rece. 

— Amicul nostru ar putea să repete vizita, zise el. 

— E posibil. Nici un alt membru al echipajului, în afară de 
comandant, de secund şi de mine, nu trebuie să vină aici. Dacă 
vine altcineva... îl vei întreba de ce - după ce-şi va recăpăta 
cunoştinţa. 

— Ai zis zece metri din acest bandaj, doctore? 

— Va fi de ajuns. Şi să nu loveşti prea tare, pentru Dumnezeu! 
Deasupra şi în spatele urechii. Te poţi ascunde în spatele acestei 
perdele, unde nimeni nu te poate vedea. 

— Mă simt cam singur în seara asta, murmură el. 

Desfăcu bandajul, îl înfăşură după cheie şi se uită la peretele 
împodobit cu personaje de cinema. 

— Nici chiar ursul Yogi nu-mi ajunge ca companion. Sper să 
am un vizitator. 

L-am părăsit, îngrijorat pentru cel ce avea să vină, asasin sau 
nu. Credeam astfel că luasem toate măsurile de precauţie 
posibile. Totuşi, am făcut o mică greşeală, una singură: nu l-am 
pus pe Rawlings să-l păzească pe omul pe care ar fi trebuit să-l 


vegheze! Al doilea accident al zilei s-a produs atât de repede, atât 
de uşor, într-un mod atât de inevitabil încât putea într-adevăr să 
fie doar un accident. 

La cină, am anunţat că, dacă comandantul îmi acorda 
permisiunea, voi face o mică operaţie a doua zi dimineaţă, la 
orele nouă, cele mai multe arsuri supurând şi cerând o curăţire 
continuă. În plus, consideram necesar să fac o radiografie gleznei 
lui Zabrinski. Numărul medicamentelor de la infirmerie scădea. 
Unde îşi ţinea Benson stocurile? Swanson îi ceru lui Henry să-mi 
arate locul. 

Pe la orele douăzeci şi două, la întoarcerea mea din tabără 
unde fusesem ca să-i văd pe cei doi bolnavi, Henry m-a condus. 
Traversând postul central, pustiu în acel moment, am pornit pe 
scara care ducea în localul în care se afla aparatul de navigaţie 
prin inerție. Alături, în locul rezervat materialului electronic, ghidul 
meu desfăcu un panou greu de oţel şi, cu ajutorul meu - panoul 
cântărea probabil vreo şaptezeci de kilograme -, îl ridică până la 
fixarea de un cârlig rezistent. 

Trei mânere, sudate la suprafaţa acestui panou, facilitau 
accesul la scara de dedesubt. Henry coborî primul, aprinzând 
lumina, iar eu l-am urmat. Magazia medicală, deşi de dimensiuni 
mici, fusese construită cu o risipă specifică acestui submarin. 
Benson, cu mintea lui meticuloasă, etichetase totul clar şi logic, 
astfel încât n-am avut nevoie de mai mult de trei minute ca să 
găsesc tot ce doream. Am urcat scara primul, m-am oprit sus, am 
întins mâna ca să iau pachetul pe care îl ducea Henry, l-am pus 
pe puntea de deasupra, apoi am ridicat mâna ca să apuc mânerul 
din mijloc al panoului, ca să mă ridic şi eu pe punte. Dar în loc să 
mă ridic, am închis panoul care se desprinsese din cârlig nu ştiu 
cum, şi masa lui căzu peste mine mai înainte să fi înţeles ce se 
întâmpla. 

M-am prăbuşit, jumătate pe o parte, jumătate în spate, 
trăgând panoul după mine. M-am izbit cu capul de rama metalică. 
Am împins capul înainte cu disperare - dacă ar fi rămas prins între 
panou şi ramă, s-ar fi făcut bucățele - şi am încercat să duc şi 
braţul în interior. Cu capul am reuşit, astfel că şocul panoului a 
fost foarte amortizat, şi nu m-am ales mai târziu decât cu o 
migrenă. Dar nu la fel s-a întâmplat şi cu braţul. L-am tras prea 


încet. Dacă mâna şi încheietura ei ar fi fost legate de un bloc de 
oţel şi o gorilă ar fi apăsat pe ele cu toată greutatea ei, cred că 
efectul n-ar fi fost mai dureros. O clipă am rămas aşa suspendat, 
apoi greutatea corpului meu a smuls încheietura şi mâna şi am 
căzut pe puntea de jos. Am avut impresia că gorila sare din nou 
pe mâna mea şi mi-am pierdut cunoştinţa. 


xæ 
x x 


— N-o voi lua pe ocolite, bătrâne, zise Jolly. Fără fasoane cu 
un confrate. Incheietura mâinii e într-o stare groaznică. Ceasul ţi-a 
intrat pe jumătate în carne. Degetul mijlociu şi degetul mic rupte; 
degetul mijlociu în două locuri. Dar cred că treaba cea mai 
afurisită e cu mâna. Tendoanele degetului mic şi inelarului au fost 
rupte. 

— Ceea ce înseamnă? întrebă Swanson. 

— Că pentru tot restul vieţii, nu va dispune decât de două 
degete şi de degetul mare la mâna stângă. 

Swanson trânti o înjurătură şi se adresă lui Henry: 

— Cum ai putut să fii atât de neglijent? Un marinar atât de 
experimentat ca tine! Ştii foarte bine că, pentru toate panourile, 
trebuia să verificaţi înclichetarea. Ce-ai de spus? 

— Comandante, răspunse Henry, cu un aer mai taciturn ca 
niciodată, am auzit înclichetarea şi am verificat cu mâna. Panoul 
era perfect fixat, pot să jur. 

— Imposibil! Uită-te la mâna doctorului Carpenter. De ce 
Dumnezeu nu respecţi regulamentul? 

Henry se uită la podea tăcut. Jolly, care - se înţelege - părea 
la fel de epuizat ca mine, îşi strânse instrumentele, îmi 
recomandă două-trei zile de repaus, îmi dădu câteva pastile, ne 
spuse bună seara şi urcă scara sălii aparatelor electronice unde 
mă pansase. 

— Poţi pleca, îi zise Swanson lui Henry. Voi hotărî mâine 
dimineaţă ce voi face. 

— Mâine sau poimâine, am zis după plecarea lui Henry, va 
trebui să-i ceri scuze. Şi eu la fel. Panoul acela era bine agăţat în 
cârlig. L-am verificat cu ochii mei, comandante. 

S-a uitat la mine cu privirea lui rece şi nepăsătoare. 

— Te înţeleg oare bine? zise el în cele din urmă. 


— Cineva a riscat, i-am răspuns. Oh, nu prea mult!... Cei mai 
mulţi dormeau şi postul central era pustiu. Cineva m-a auzit 
cerând permisiunea să cobor la magazia de medicamente. Puțin 
după aceea, aproape toată lumea s-a dus la culcare. Cu excepţia 
unui om, care practic a aşteptat întoarcerea mea din tabără. S-a 
ţinut după noi. Norocul a fost de partea lui. Căpitanul Sims, ofiţer 
de cart, admira stelele de pe pasarelă, iar în postul central nu era 
nimeni... Omul a desprins panoul, lăsându-l deschis. Evident, era 
posibil să nu urc eu primul, dar, din simplă amabilitate, existau 
mari şanse ca Henry să mă lase să trec înaintea lui. În orice caz, 
omul a câştigat. Pe urmă a avut mai puţin noroc. Vreau să spun 
că se aştepta la răni mai serioase. 

— Voi deschide imediat o anchetă, zise Swanson. Cineva 
trebuie să-l fi văzut pe acel om. Cineva trebuie să-l fi auzit 
părăsind cuşeta... 

— Nu-ţi pierde timpul, comandante. Avem de-a face cu o 
persoană foarte inteligentă, care nu neglijează nici o precauţie. În 
plus, ancheta dumitale are toate şansele să-l sperie, şi se va 
ascunde astfel încât n-am să-l mai pot prinde. 

— In acest caz, zise cu amărăciune Swanson, voi păstra sub 
cheie tot acest grup blestemat până la întoarcerea noastră în 
Scoţia. In felul ăsta nu vom mai avea necazuri. 

— In felul ăsta nu-l vom descoperi niciodată pe asasinul 
fratelui meu şi al celorlalţi şase - şapte acum. Trebuie să-i oferim 
destul câmp de acţiune ca să-l prindem. 

— Nu putem totuşi să ne lăsăm atacați în felul ăsta! 

Vocea indica iritare. Il înţelegeam foarte bine pe Swanson. 

— Ce... ce propui să facem? 

— Să începem cu începutul. Mâine dimineaţă, vom deschide o 
anchetă printre supraviețuitori, încercând să aflăm tot ce vom 
putea despre incendiu. Doar o anchetă superficială, spunând că e 
pentru Ministerul Aprovizionării. Cred că vom da peste ceva foarte 
interesant. 

— Crezi? zise Swanson dând din cap. Eu nu cred. Nu pierde 
din vedere ce ţi s-a întâmplat. E clar că cineva ştie sau bănuieşte 
că eşti pe urmele lui. Acest cineva va avea grijă să nu aflăm 
nimic. 

— Crezi că ăsta e motivul pentru care mi s-a întâmplat asta? 


— Nu văd alt motiv! 

— Şi tot pentru asta a fost lovit Benson? 

— Nu ştim dacă a fost un atac deliberat. Poate că nu e decât o 
coincidenţă. 

— Poate. Rămâne de văzut. După părerea mea, accidentul sau 
accidentele nu înseamnă că ucigaşul nu bănuieşte că ne aflăm pe 
urmele lui. Vom vedea ce ne va aduce ziua de mâine. 

M-am dus în cabina mea la miezul nopţii. Inginerul mecanic 
era de serviciu. Hansen dormea. N-am aprins lumina de teamă să 
nu-l trezesc. Nu m-am dezbrăcat, doar mi-am scos încălţările, m- 
am întins şi am tras pe mine cuvertura. 

N-am reuşit să adorm. Braţul stâng, începând de la cot, mă 
durea îngrozitor. De două ori am pregătit anestezicele şi 
narcoticele date de Jolly. De două ori m-am abținut să le iau. 

Am trecut în revistă situaţia. Prima mea concluzie, evidentă, a 
fost că la bordul Delfinului exista cineva care nu-i putea suferi pe 
cei care exercitau profesiunea medicală. Am căutat motivul. După 
o jumătate de oră, timp în care mi-am solicitat la maxim celulele 
cenuşii obosite, m-am ridicat fără zgomot şi, în şosete, m-am 
îndreptat spre infirmerie. 

Am închis foarte încet uşa. O lampă roşie ardea într-un colţ, 
permiţându-mi să văd forma lui Benson pe pat. Am aprins lampa 
principală, am închis ochii orbit, apoi am privit la perdeaua de la 
celălalt capăt al încăperii. Nimic nu se mişcă. 

— Nu strânge aşa tare în mână cheia aia, Rawlings, am zis. Eu 
sunt, Carpenter. _ 

Rawlings trase perdeaua şi îşi făcu apariţia. In mână ţinea 
cheia înfăşurată în bandaj. Faţa lui exprima deceptie. 

— Aşteptam pe altcineva, zise el cu regret. Speram... Dar ce- 
ai păţit la mână, doctore? 

— Asta nu se întreabă, Rawlings. Amicul nostru s-a dat la mine 
în seara asta. Probabil că-l jenez. Nu ştiu dacă vrea să mă elimine 
definitiv, dar a fost gata să reuşească. 

l-am povestit ce s-a întâmplat, apoi l-am întrebat: 

— Există cineva la bord în care poţi avea o încredere 
absolută? Cunoşteam răspunsul dinainte. 

— Zabrinski, zise el fără ezitare. 

— Crezi că poţi să-l aduci aici fără să trezeşti pe nimeni? 


— Ştii că nu poate să meargă, doctore. 

— Transportă-l. Eşti destul de puternic. 

Zâmbi şi ieşi. După trei minute se întorcea, susţinându-l pe 
Zabrinski. După trei sferturi de oră, după ce i-am spus lui 
Rawlings să înceteze supravegherea, m-am întors în cabina mea. 

Hansen dormea. Am aprins o veioză, fără să-l trezesc. Incet, 
cu stângăcie, cu destulă greutate, mi-am îmbrăcat blănurile, am 
deschis valiza, am luat pistolul Mauser, cele două încărcătoare şi 
cuțitul rupt găsite de comandantul Swanson. Le-am pus în 
buzunar şi am ieşit. Trecând prin postul central, l-am anunţat pe 
ofiţerul de cart că mă duceam să-i văd pe cei doi bolnavi din 
tabără. Când am potrivit o mănuşă de blană pe mâna mea rănită, 
ofiţerul nici nu a clipit. Medicii ascultau de propriile lor legi; eram 
bunul samaritean în drum spre uşurarea celor nefericiţi. 

l-am examinat cu atenţie pe cei doi bolnavi care mi s-au părut 
pe cale de a se vindeca destul de rapid. Le-am urat noapte bună 
celor doi marinari de pe Delfin care îi vegheau. Nu m-am întors 
direct la bord. M-am dus la baraca unde se afla tractorul şi am pus 
la loc în rezervor revolverul, încărcătoarele şi cuțitul. Abia apoi m- 
am întors la submarin. 


Capitolul 9 


— Îmi pare rău că trebuie să vă plictisesc cu acest 
interogatoriu, am zis cu un ton de glumă. Dar asta e voia 
administraţiei. Mii de întrebări, în patru exemplare, unele mai 
agasante decât altele... Trebuie să fac treaba asta şi să 
telegrafiez rezultatele cât mai repede posibil. Vă cer deci întreaga 
colaborare. Mai întâi, ştie cineva cum a izbucnit acel incendiu 
îngrozitor? 

Speram să am aerul a ceea ce pretindeam că sunt: un 
funcţionar de la Ministerul Aprovizionării, care primise sarcina să 
facă un raport pentru el. Acest minister - adăugasem eu ca să 


înlătur definitiv bănuielile - avea obiceiul să trimită un medic de 
fiecare dată când era vorba de pierderea unor vieţi omeneşti. Nu 
ştiam dacă mă crezuseră. Dar, de altfel, asta avea prea puţină 
importanţă. 

— Ei bine, cred că eu am descoperit focul, spuse cu o ezitare 
Naseby, bucătarul staţiei Cobra. 

Avea un accent de Yorkshire foarte pronunţat. Fără să ofere 
imaginea forţei şi sănătăţii, Naseby era radical diferit de omul pe 
care îl văzusem în ajun. Ca şi în cazul celorlalţi opt supraviețuitori, 
adunaţi în careu în acea dimineaţă, o noapte bună de somn şi 
hrana produseseră o ameliorare remarcabilă. Mai exact pentru 
şapte. Faţa căpitanului Folsom fusese arsă îngrozitor, încât era 
greu de spus dacă se simţea mai bine. In orice caz, consumase un 
mic dejun reconfortant, aproape în întregime lichid, înainte cu mai 
puţin de o jumătate de oră. 

— Cred că era cam două dimineaţa, continuă Naseby. Destul 
de aproape de două. Tot locul ardea deja ca o torţă. Am... 

— Care loc? l-am întrebat întrerupându-l. Unde dormeai? 

— La bucătărie, care era şi sala noastră de mese. Baraca cea 
mai vestică din şirul dinspre nord. 

— Dormeai acolo singur? 

— Nu. Hewson, aici de faţă, Flanders şi Bryce, dormeau şi ei 
tot acolo. Flanders şi Bryce... erau tehnicieni de laborator. Eu şi 
Hewson ne culcam în fundul barăcii. De fiecare parte se aflau 
două dulapuri mari în care se aflau rezervele noastre de alimente. 
Flanders şi Bryce se culcau în sala de mese, lângă bucătărie. 

— Erau cei mai aproape de uşă? 

— Exact. M-am sculat tuşind, sufocându-mă din cauza fumului, 
simţindu-mă destul de rău, şi am zărit flăcările care atacau 
peretele estic al barăcii. L-am scuturat pe Hewson şi am alergat la 
extinctor. Se afla lângă uşă. Dar n-a funcţionat, probabil blocat de 
ger. M-am întors înăuntru. De data asta n-am mai văzut nimic din 
cauza fumului gros. l-am scuturat pe Flanders şi pe Bryce, 
strigându-le să iasă afară, apoi m-am lovit de Hewson şi i-am spus 
să se ducă să-l trezească pe căpitanul Folsom. 

— L-ai trezit pe căpitanul Folsom? l-am întrebat pe Hewson. 

— Am dat fuga să-l trezesc, dar nu direct. Toată tabăra ardea 
şi flăcări de şase metri acopereau spaţiul dintre cele două şiruri 


de barăci. Aerul era plin de benzină, din care o mare parte ardea. 
Am fost obligat să fac un ocol mare pe la nord ca să scap de foc. 

— Vântul bătea dinspre est? 

— Nu chiar. Din sud-est, aş zice. Sau, mai exact, dinspre est- 
sud-est. În orice caz, am descris un cerc foarte larg în jurul barăcii 
generatorului - cea mai apropiată de sala de mese, din şirul 
dinspre nord - şi am ajuns la dormitorul comun principal, baraca 
în care ne-aţi găsit. 

— Şi l-ai trezit pe căpitanul Folsom? 

— Plecase deja. Cu puţin timp înainte de ieşirea mea din sala 
de mese, butoaiele cu combustibil din magazie, baraca situată 
direct la sudul dormitorului principal, începuseră să facă explozie, 
ca nişte bombe mari, scoțând mult zgomot. Un zgomot care ar fi 
sculat şi morţii din groapă! În orice caz, îl treziseră pe căpitanul 
Folsom. Ilmpreună cu Jeremy, aici de faţă - arătă spre un om 
aşezat în faţa lui, de cealaltă parte a mesei -, luase din cui 
extinctorul dormitorului principal şi încercase să se apropie de 
baraca maiorului Halliwell. 

— Cea care se afla imediat la vest de magazia de combustibil? 

— Exact. Era un adevărat iad. Extinctorul a funcţionat destul 
de corect, dar căpitanul nu a putut să se apropie îndeajuns ca să 
reuşească să facă ceva. Atât de mult petrol ardea în aer încât 
chiar şi spuma extinctorului părea că arde. 

— O clipă, am zis. Să revenim la prima întrebare. Cum a 
izbucnit incendiul? 

— Am discutat asta de o sută de ori între noi, interveni 
doctorul Jolly cu un ton plictisit. La drept vorbind, bătrâne, nu 
avem nici un indiciu. Ştim foarte bine de unde a început focul. 
După felul în care barăcile au fost distruse, punctul de pornire nu 
putea să fie decât magazia de combustibil. Dar cum? Fiecare 
poate să creadă ce vrea. De altfel, nu cred că asta mai are acum 
vreo importanţă. 

— Nu e şi părerea mea. Asta are o mare importanţă. Dacă 
putem să descoperim cauza, asta va putea să evite repetarea 
unor astfel de tragedii. Pentru asta mă aflu aici. Hewson, aveai în 
sarcină baraca de combustibil şi baraca generatorului. Ai vreo 
părere în privinţa asta? 

— Nici una. Probabil un scurtcircuit - de unde să ştim? Poate 


că un butoi curgea şi în aer era vapori de petrol. În magazie se 
aflau două radiatoare, ca să menţină temperatura în jur de minus 
şaptesprezece grade Celsius, pentru ca petrolul să nu îngheţe. 
Focul a putut să fie aprins de o scânteie, provocată de 
funcţionarea termostatelor. Dar asta e doar o ipoteză fără nimic la 
bază. 

— Nu poate să fie vorba de cârpe arzând mocnit sau de 
chiştoace? 

Hewson se roşi la faţă. 

— Să ştii, domnule, că-mi cunosc bine meseria! Cârpe arzând 
mocnit, chiştoace!... Ştiu cum se ţine o magazie de combustibil! 

— Nu te supăra, am zis. N-am vrut să te jignesc, îmi fac 
treaba, atâta tot. Naseby, ce-ai făcut după ce l-ai trimis pe 
Hewson să-l trezească pe căpitanul Folsom? 

— Am dat fuga la baraca staţiei radio. Imediat la sud de 
bucătărie şi la vest de cea a maiorului Halliwell... 

— Înainte de a pleca, probabil că te-ai dus să vezi dacă cei doi 
tehnicieni - Flanders şi Bryce - plecaseră? 

— Din nefericire, nu, n-am făcut-o! zise el, lăsând ochii în jos 
şi pălind la faţă. Au murit şi e vina mea. Dar nu ştiţi cum era în 
acea sală de mese! Flăcările ţâşneau din pereţi şi aerul era plin de 
fum sufocant şi vapori de petrol. Nu vedeam nimic şi respiram cu 
mare greutate. l-am scuturat strigându-le să plece, şi am făcut 
asta cu destulă greutate. 

— Pot să confirm asta, zise calm Hewson. Eram lângă el în 
acel moment. 

— N-am aşteptat, continuă Naseby. Credeam că Flanders şi 
Bryce sunt în urma noastră. N-am vrut să mă salvez numai pe 
mine, ci şi să-i alertez pe ceilalţi. Abia după câteva minute am 
constatat că aceştia doi nu mă însoțeau. Dar era prea târziu. 

— Ai dat fuga la baraca în care se afla staţia radio. Acolo 
dormeai dumneata, Kinnaird, nu-i aşa? 

— Da, acolo dormeam eu. Şi colegul meu Grant, cel care a 
murit ieri. Doctorul Jolly dormea la extremitatea estică a barăcii, 
în spatele unui perete. Acolo îşi avea infirmeria şi făcea teste 
asupra unor eşantioane de gheaţă. 

— Această extremitate ar fi trebuit deci să ardă prima, i-am 
spus lui Jolly. 


— Probabil. La drept vorbind, bătrâne, îmi amintesc de toată 
povestea ca de un vis. Ca de un coşmar... Probabil că am fost pe 
jumătate asfixiat în somn. Primul lucru de care-mi amintesc, e 
tânărul Grant aplecat asupra mea, care mă scutura strigând nu 
ştiu ce, fără să bănuiesc că baraca ardea. Nu ştiu ce-am răspuns 
sau am făcut; probabil nimic. Căci următoarea mea amintire este 
aceea că am fost lovit peste amândoi obrajii. Cam tărişor, dar şi-a 
făcut efectul. M-am ridicat. Grant m-a târât afară din biroul meu în 
sala staţiei radio. li datorez viaţa. Mi-a rămas destulă prezenţă de 
spirit ca să iau trusa medicală, pe care o ţineam pregătită pentru 
cazurile de urgenţă. 

— Cine l-a trezit pe Grant? 

— Naseby, răspunse Kinnaird. El ne-a trezit pe amândoi, 
lovind puternic cu pumnii în uşă şi strigând. Fără el, eu şi doctorul 
Jolly am fi fost terminaţi. Aerul dinăuntru era otrăvit. Dacă Naseby 
n-ar fi strigat, nu ne-am mai fi trezit niciodată. l-am spus lui Grant 
să-l alerteze pe doctor, în timp ce eu încercam să deschid uşa. 

— Era încuiată? g 

— Blocată, vreţi să spuneţi! Se întâmpla destul de frecvent. In 
timpul zilei, când radiatoarele funcționau din plin ca să menţină 
temperatura potrivită, gheaţa prindea să se topească în jurul 
uşilor. Noaptea, când ne băgam în sacii de dormit, micşoram 
intensitatea radiatoarelor, şi atunci gheaţa se forma din nou, 
blocând zdravăn uşile. Asta se întâmpla în toate barăcile. 
Dimineaţa trebuia aproape totdeauna să forţăm uşile. Dar în 
noaptea aia pot să spun că n-a durat mult! 

— Şi pe urmă? 

— Am alergat, zise Kinnaird. Nu vedeam absolut nimic. M-am 
depărtat vreo douăzeci de metri spre sud, ca să-mi fac o idee 
despre ce se întâmpla. Toată tabăra părea că arde. Când te 
trezeşti aşa la două noaptea, pe jumătate orbit, pe jumătate 
ameţit, mintea nu funcţionează perfect. A mea a funcţionat totuşi 
destul de bine ca să mă facă să înţeleg că numai un SOS mai 
putea să ne salveze. M-am întors deci la baraca unde se afla 
staţia radio. 

— Toţi îi datorăm viaţa lui Kinnaird, vorbi pentru prima dată 
Jeremy, un canadian corpolent şi roşcat, tehnicianul şef al bazei. 
Şi dacă aş fi fost puţin mai vioi, acum toţi am fi fost morţi. 


— Nu vorbim de asta, bătrâne, mormăi Kinnaird. 

— Ba da! insistă Jeremy. De altfel, doctorul Carpenter trebuie 
să ştie totul. Am ieşit din dormitor în spatele căpitanului Folsom. 
După cum a spus Hewson, am golit extinctorul peste baraca 
maiorului Halliwell. Era o acţiune fără speranţă încă de la început, 
dar trebuia s-o facem. Patru oameni, după cum ştiam, se aflau în 
interior. Am spus că e pierdere de timp. Căpitanul Folsom a 
strigat că se duce să aducă alt extinctor şi mi-a spus să văd ce se 
petrecea cu baraca unde se afla staţia radio. Baraca ardea de la 
un capăt la altul. Apropiindu-mă cât am putut de uşa vestică, l-am 
văzut pe Naseby, aplecat asupra doctorului Jolly, care se 
prăbuşise când ajunsese în aer liber. Mi-a strigat să-l ajut să-l trag 
mai departe şi tocmai voiam s-o fac, dar în acel moment a sosit în 
fugă Kinnaird. Am văzut că se îndrepta spre uşă şi, crezând că şi-a 
pierdut minţile, am sărit în faţa lui ca să-l împiedic. Mi-a strigat să- 
| las să treacă. l-am spus să nu se prostească. A răcnit, ca să se 
facă auzit, că trebuia să ia emițătorul portabil, că nu mai era 
combustibil, că generatorul şi bucătăria, cu toate alimentele, 
ardeau. M-a doborât cu un pumn şi l-am văzut dispărând pe uşă. 
În urma lui au ieşit fum şi flăcări. Mă întreb cum a putut să mai 
iasă viu de-acolo. 

— Atunci ai fost atât de grav ars la faţă şi la mâini? întrebă 
calm comandantul Swanson. 

Aşezat în colţul cel mai depărtat al careului, comandantul încă 
nu luase parte la discuţie, dar nu scăpase nici un cuvânt. Asta era 
şi motivul pentru care îl rugasem să fie prezent. 

— Într-adevăr, comandante. 

— Pentru asta ai putea să fii răsplătit cu o vizită la 
Buckingham Palace, zise Swanson. 

— La dracu’ cu Buckingham Palace! izbucni Kinnaird cu 
violenţă. Şi prietenul meu? Jimmy Grant?... Va putea să meargă şi 
el la Buckingham Palace? Nu, bietul de el! Ştiţi ce făcea? La 
întoarcerea mea, Grant era tot în baracă. Stătea în faţa 
emiţătorului şi transmitea un SOS pe frecvenţa noastră normală. 
Hainele lui ardeau. L-am tras de pe scaun strigându-i să ia câteva 
pile Nife şi să iasă. Eu am luat emițătorul portabil, o cutie de Nife 
şi am ieşit pe uşă în fugă. L-am crezut pe Grant în spatele meu, 
dar zgomotul flăcărilor şi explozia butoaielor m-au împiedicat să 


aud ceva. Trebuia să fi fost acolo ca să-ţi închipui ce era! M-am 
depărtat destul de mult ca aparatul şi pilele să fie în siguranţă, 
apoi m-am întors. L-am întrebat pe Naseby, care încerca să-l 
târască pe doctorul Jolly, dacă Jimmy Grant ieşise. Mi-a răspuns că 
nu. M-am repezit spre uşă... Apoi nu-mi mai amintesc nimic. 

— L-am lovit în cap, explică Jeremy, cu un aer plin de 
satisfacţie. Pe la spate! 

— Te-aş fi putut ucide venindu-mi în fire, zise Kinnaird. Dar am 
înţeles că mi-ai salvat viaţa. 

— Sigur, băiete, zise Jeremy cu o mică strâmbătură. Asta a 
fost marea mea contribuţie din noaptea aceea: lovirea oamenilor! 
După ce Naseby l-a dus pe doctorul Jolly într-un loc sigur, a 
strigat: „Unde sunt Flanders şi Bryce?... Unde sunt Flanders şi 
Bryce?” Erau cei care dormeau cu el şi Hewson în bucătărie. Alţi 
câţiva ieşiseră din dormitorul principal, şi ne-a trebuit un anumit 
timp ca să constatăm că Flanders şi Bryce nu se aflau printre ei. 
Naseby a luat-o atunci la fugă spre bucătărie. Nu mai era uşă, ci 
doar un zid de flăcări. L-am lovit în trecere, a căzut şi s-a lovit cu 
capul de gheaţă... Imi pare şi acum rău, Johnny, dar nu mai 
judecai normal în acel moment. 

— Mai simt şi acum lovitura, zise Naseby, frecându-şi 
maxilarul, dar Dumnezeu ştie câtă dreptate aveai! 

— Căpitanul Folsom a revenit cu Dick Foster, care şi el se 
culca în dormitorul principal, continuă Jeremy. Căpitanul a spus că 
a încercat toate extinctoarele şi că erau îngheţate. Auzise că 
Grant era blocat în baraca unde se afla staţia radio şi, împreună 
cu Foster aducea cuverturi umede. Am încercat să-i opresc, dar 
căpitanul mi-a ordonat să stau liniştit şi, când dă un astfel de 
ordin, n-ai ce face, trebuie să-l execuţi. El şi Foster şi-au pus 
cuverturile ude pe cap şi s-au repezit în interior. Căpitanul a ieşit 
după câteva minute, ducându-l pe Grant. În viaţa mea n-am mai 
văzut aşa ceva; ardeau ca nişte torţe. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu 
Foster, dar n-a mai ieşit. In acel moment s-au prăbuşit acoperişul 
barăcii maiorului Halliwell şi cel al bucătăriei. Nimeni nu se mai 
putea apropia de aceste două barăci. De altfel era prea târziu. 
Maiorul Halliwell, cei trei colegi ai lui, Flanders şi Bryce, la 
bucătărie, probabil că erau deja morţi. Doctorul Jolly crede că n-au 
suferit prea mult... Au fost asfixiaţi înainte de a fi fost atinşi de 


flăcări. 

— Bine, am zis. Avem un tablou destul de clar a ceea ce 
trebuie să fi fost o scenă extrem de confuză şi terifiantă. Deci nu 
a fost posibil ca cineva să se apropie de baraca maiorului 
Halliwell? 

— Era imposibil să te apropii la mai puţin de cinci metri şi să 
mai rămâi în viaţă, răspunse simplu Naseby. 

— Ce s-a întâmplat pe urmă? 

— Am luat conducerea, bătrâne, interveni Jolly. Nu mai era 
mare lucru de condus, iar ceea ce mai era de făcut nu putea să fie 
făcut decât de mine: pansarea răniților. l-am pus să aştepte pe 
banchiză până când focul s-a domolit. Când n-a mai existat 
pericolul exploziei altor butoaie, ne-am dus în baraca-dormitor, 
unde am făcut tot ce mi-a stat în putinţă. Kinnaird, în ciuda 
arsurilor grave, mi-a fost un ajutor preţios. l-am culcat pe cei aflaţi 
în starea cea mai proastă. Cea a lui Grant a fost cea mai disperată 
încă de la început. Apoi... cam asta e tot ce-ar fi de spus. 

— Nu mai aveati alimente? 

— Nimic, bătrâne! În cele trei barăci rămase intacte erau 
lămpi Coleman. Am reuşit să ne procurăm puţină apă topind 
gheaţă, asta a fost tot. Conform instrucţiunilor mele, toată lumea 
a rămas culcată şi înfăşurată în ceea ce am găsit, pentru a 
economisi energia şi căldura. 

— Probabil că a fost foarte greu pentru dumneata, i-am spus 
lui Kinnaird. Din două în două ore, ca să transmiţi mesajele de 
SOS, trebuia să pierzi căldura atât de greu de obţinut. 

— Nu eram singurul, răspunse Kinnaird. Nu rezist mai bine 
decât altul la degerături. Doctorul Jolly a insistat ca treaba asta să 
fie făcută de mai mulţi pe rând. Nu e greu. E destul să expediezi 
un apel automat şi să asculţi. Dacă sosea un mesaj, mă repezeam 
în biroul meteorologic cât ai clipi. De fapt, Hewson a luat contact 
cu operatorul din Bodoe şi Jeremy a intrat în legătură cu traulerul 
din Marea Barentz. Eu i-am schimbat în mod normal. Doctorul Jolly 
şi Naseby au dat şi ei o mână de ajutor. Deci n-a fost chiar atât de 
greu. 

— Ai păstrat comanda, doctore Jolly? 

— Bineînţeles că nu! Căpitanul Folsom s-a simţit destul de rău 
în primele douăzeci şi patru de ore. Dar pe urmă şi-a revenit şi a 


preluat comanda. Eu nu sunt decât un negustor de pilule, 
bătrâne! Calitatea de conducător de oameni şi de om de acţiune 
nu prea mi se potriveşte! 

— În orice caz, te-ai descurcat foarte bine, am zis uitându-mă 
pe rând la fiecare. Dacă cei mai mulţi nu vor rămâne infirmi pe 
viaţă, asta se va datora intervenţiei rapide şi competente a 
doctorului Jolly, făcută în împrejurări deosebit de dificile. Ei bine, 
s-a terminat... Probabil că v-a fost destul de penibil să vă 
reamintiţi acea noapte. Văd că n-am cum să descopăr cauza 
incendiului. Asta nu se întâmplă decât la un milion o dată. E ceea 
ce companiile de asigurări numesc „forţă majoră”. Hewson, nu ţi 
se poate face nici un reproş de neglijenţă, sunt sigur de asta, şi 
teoria dumitale despre originea incendiului probabil că e cea 
corectă. În orice caz, deşi preţul a fost cumplit de mare, asta ne 
va servi drept lecţie. Niciodată nu va trebui plasat un depozit de 
combustibil la mai puţin de o sută de metri de tabără. 

Toţi plecară. Jolly se îndreptă spre infirmerie, fără să-şi poată 
ascunde complet satisfacția că rămăsese singurul medic care „nu 
fusese scos din luptă”. Câteva ore va fi foarte ocupat cu 
schimbarea pansamentelor, îngrijirarea lui Benson, radiografia lui 
Zabrinski şi refacerea ghipsului. 

M-am întors în cabina mea, am deschis valiza şi am scos un 
mic portofel, am închis valiza şi m-am dus la Swanson. Nu mai 
zâmbea la fel de des ca la întâlnirea noastră în Scoţia. Se uită la 
mine şi zise direct: 

— Dacă cei doi oameni rămaşi în tabără sunt transportabili, aş 
vrea să fie aduşi imediat la bord. Cu cât ne vom întoarce mai 
repede în Scoţia, cu atât justiţia va interveni mai repede şi eu voi 
fi mai mulţumit. Te-am prevenit că această anchetă n-o să ducă la 
nimic. Dumnezeu ştie cât timp va mai trece înainte ca altul dintre 
noi să fie atacat! Avem printre noi un asasin în libertate, 
Carpenter. 

— Trei lucruri, am zis. Mai întâi că nimeni nu va mai fi atacat, 
e aproape sigur. Al doilea, justiţia nu va fi autorizată să intervină. 
Al treilea, adunarea din această dimineaţă a fost utilă. Ea permite 
eliminarea a trei suspecți. 

— Probabil că mi-a scăpat ceva. 

— Nu. Eu ştiu lucruri pe care dumneata nu le ştii. Ştiu că sub 


podeaua laboratorului se aflau vreo patruzeci de pile Nife în stare 
excelentă... care au fost folosite. 

— Ai uitat să-mi spui asta. 

— În astfel de cazuri, nu spun nimănui nimic, dacă nu e strict 
necesar. 

— Cred că ai o mulţime de prieteni şi influenţezi enorm 
oamenii. 

— Uneori e stingheritor. Cine a putut să folosească acele pile? 
Numai cei care părăseau periodic dormitorul ca să transmită SOS- 
uri. Asta îi elimină pe căpitanul Folsom şi pe gemenii Harrington. 
Nimeni nu a spus despre ei că ar fi părăsit dormitorul. Nu erau în 
stare. Rămân Hewson, Naseby, doctorul Jolly, Jeremy, Hassard şi 
Kinnaird. Alege. Ucigaşul e unul dintre ei. 

— De ce aveau nevoie de acele pile suplimentare? Şi dacă le 
aveau, de ce şi-au riscat viaţa folosindu-le doar pe celelalte, deja 
epuizate? Crezi că are un sens? 

— Totul are un sens. 

Am scos din portofel cărţile de identitate pe care le-a 
examinat şi mi le-a înapoiat. 

— Aşa deci, zise el cu calm. Ţi-a trebuit mult timp până când 
să te hotărăşti să-mi spui adevărul. Ofiţer MI6. Contraspionaj... Ei 
bine, asta nu mă surprinde în mod deosebit, Carpenter. Ştiu de 
ieri că nu puteai să fii altceva. Oameni ca dumneata nu-şi 
dezvăluie identitatea decât atunci când sunt obligaţi. 

Nu puse întrebarea care se impunea în mod logic. 

— Îţi dezvălui identitatea mea din trei motive. Ai dreptul să 
cunoşti până la un punct despre ce e vorba. Am nevoie să fii de 
partea mea. Şi, pentru ceea ce-ţi voi spune, ai fi aflat oricum. Ai 
auzit de camera Perkin-Elmer-Roti pentru urmărirea rachetelor? 

— Nu. 

— Şi de Samos? De Samos lll? 

— Sistemul de observare a sateliților şi rachetelor? Da. Dar ce 
legătură poate avea asta cu un asasinat petrecut la staţia Cobra? 

l-am explicat care putea să fie legătura, legătură nu numai 
imaginabilă, nu numai probabilă, ci absolut sigură. Swanson m-a 
ascultat cu mare atenţie, fără să mă întrerupă. După ce-am 
terminat, se sprijini de speteaza scaunului şi zise: 

— Cred că ai dreptate. Problema e de a afla cine e. Sunt 


nerăbdător s-o văd pe canalia asta sub pază bună. 

— O să-i pui imediat cătuşele? 

— Bineînţeles! Dumneata, nu? 

— Nu ştiu. Da, cred că m-aş abţine. Omul ăsta nu e decât o 
verigă dintr-un lanţ lung. Dacă-i lăsăm destul câmp de manevră, 
nu numai că-l vom prinde, dar ne va duce la alte verigi. În plus, nu 
sunt deloc sigur că e singur. Se întâmplă ca asasinii să aibă 
complici, comandante. 

— Doi? Crezi că la bordul navei mele se află doi asasini? 

Strânse din buze, îşi prinse bărbia cu o mână, semn de 
agitaţie violentă, apoi dădu din cap cu hotărâre. 

— Se poate să nu fie decât unul singur, zise el. În acest caz, 
dacă l-aş cunoaşte, l-aş aresta pe loc. Nu uita, Carpenter, că avem 
de parcurs sute de mile sub gheaţă înainte de a ieşi la aer liber. 
Nu-i putem supraveghea pe toţi şase în acelaşi timp, şi un om - 
chiar puţin familiarizat cu submarinele - poate să facă o mulţime 
de lucruri ca să ne pună în pericol de moarte. Lucruri care n-ar 
avea nici o importanţă în împrejurări obişnuite, dar care sub 
gheaţă pot să fie fatale. 

— Gândeşte-te că tot ce va face împotriva noastră se va 
întoarce şi împotriva lui. 

— Nu cred, ca dumneata, că e neapărat întreg la minte. Toţi 
ucigaşii sunt puţin nebuni. Indiferent de motive, faptul că au ucis 
face deja din ei nişte anormali. Nu pot fi judecaţi după normele 
obişnuite. 

Avea dreptate numai pe jumătate dar, din nefericire, asta se 
putea aplica cazului nostru. Cei mai mulţi asasini ucid într-o stare 
emoţională extremă şi nu mai repetă gestul. Dar omul pe care îl 
căutam părea străin oricărui gen de emoție şi omorâse de mai 
multe ori. 

— Poate. Da, sunt de acord cu dumneata, am zis cu un ton 
ezitant, fără să precizez cu ce elemente eram de acord. Pe cine 
bănuieşti, comandante? 

— La naiba dacă ştiu! Am ascultat tot ce s-a spus dimineaţă. 
Am observat expresia de pe feţele tuturor celor care au vorbit. Și 
pe cea a celorlalţi... De atunci numai la asta mă gândesc, dar nu 
găsesc nici cel mai mic indiciu. Ce zici de Kinnaird? 

— Este evident cel mai suspect. Dar numai pentru că e un 


operator radio foarte antrenat. În două-trei zile cineva poate să 
înveţe să transmită şi să primească mesaje în morse. O va face 
lent, cu stângăcie, fără să cunoască ceva despre instrumentul lui, 
dar o va face. Toţi ar fi putut să fie în stare să acţioneze staţia. 
Abilitatea lui Kinnaird pledează chiar în favoarea lui. 

— Pilele Nife au fost luate din baraca staţiei radio şi 
transportate în laborator, zise Swanson. Kinnaird ar fi avut cel mai 
uşor acces la ele, în afară de doctorul Jolly, care îşi avea biroul şi 
dormitorul în aceeaşi baracă. 

— Asta i-ar acuza pe Kinnaird şi pe Jolly? 

— De ce nu? 

— Bineînţeles. Dar trebuie să observăm că prezenţa 
alimentelor conservate sub podeaua laboratorului îi face suspecți 
pe Hewson şi Naseby, care se culcau în bucătărie unde se aflau 
alimentele, în vreme ce existenţa, în acest laborator, a balonului- 
sondă şi a hidrogenului îi acuză pe Jeremy şi Hassard, unul 
meteorolog, celălalt tehnician, care aveau cel mai uşor acces la 
ele. 

— Asta face lucrurile şi mai confuze, zise Swanson cu iritare, şi 
erau şi aşa destul de încurcate. 

— Nu caut confuzia. Dar dacă admiţi o posibilitate pentru un 
anumit motiv, trebuie să accepţi o posibilitate asemănătoare 
pentru un motiv asemănător. În plus, trebuie subliniate câteva 
puncte în favoarea lui Kinnaird. Şi-a riscat viaţa ca să ia 
emițătorul portabil. A fost gata să moară intervenind pentru 
salvarea ajutorului său, Grant, şi cu siguranţă că ar fi murit dacă 
Jeremy nu l-ar fi culcat la pământ. Nu uita ce-a păţit acel Foster, 
care a intrat cu o cuvertură pe cap şi n-a mai ieşit! Kinnaird ar fi 
vorbit de pilele Nife, dacă ar fi avut vreun complex de 
culpabilitate referitor la ele? În paranteză fie spus, cu siguranţă că 
ăsta e motivul morţii lui Grant. Kinnaird îi spusese să ia şi celelalte 
pile Nife. Grant a căutat prea mult nişte lucruri care fuseseră deja 
scoase din baracă. Şi încă ceva, Naseby spune că uşa barăcii în 
care se afla staţia radio era blocată, probabil de gheaţă. Dacă 
Kinnaird s-ar fi jucat cu chibriturile cu puţin timp mai înainte, 
atunci uşa n-ar fi fost blocată. 

— Dacă îl dai de-o parte pe Kinnaird, zise lent Swanson, asta 
înseamnă că-l dai la o parte mai mult sau mai puţin şi pe doctorul 


Jolly. 

Zâmbi. 

— De altfel, nu prea pot să-mi închipui un medic băgând 
cuțitul în oameni. Treaba lor e să închidă găurile, nu să le facă. N- 
ar fi pe placul lui Hippocrate. 

— Nu-l elimin pe Kinnaird, am zis. Dar nici nu sunt dispus, fără 
alte elemente, să-i lipesc eticheta de asasin. In ceea ce priveşte 
moralitatea profesiunii mele, sunt gata să-ţi ofer o întreagă listă 
de buni samariteni care au apărut în boxa acuzaților. Adevărul e 
că nu avem nimic împotriva lui Jolly. În acea noapte fatală, rolul 
său pare să fi constat în a ieşi clătinându-se din baraca staţiei 
radio, a cădea la pământ şi a rămâne acolo până aproape de 
sfârşitul incendiului. Bineînţeles, asta nu înseamnă nimic faţă de 
rolul pe care l-ar fi putut juca înainte de incendiu. Totuşi, această 
posibilitate este pusă la îndoială de blocarea uşii şi faptul că 
Kinnaird sau Grant i-ar fi remarcat fatalmente activităţile - se 
culca la capătul barăcii şi, ca să iasă, trebuia să treacă prin faţa 
lui Kinnaird şi Grant. Fără a mai pune la socoteală că ar fi trebuit 
să se oprească ca să ia pilele Nife. Incă un punct în favoarea lui, 
cel puţin în aparenţă: nu cred că a fost un accident căderea lui 
Benson. În acest caz e greu de demonstrat că totul a fost 
provocat de Jolly, care se afla la baza pavilionului, iar Benson în 
vârful lui. 

— Îi aperi foarte bine pe Kinnaird şi pe Jolly, murmură 
Swanson. 

— Nu. Spun doar ce-ar spune un avocat. 

— Hewson, zise lent Swanson. Sau Naseby, bucătarul... Sau 
amândoi... Nu ţi se pare ciudat că aceştia doi, care dormeau la 
capătul estic al barăcii, unde focul s-a năpustit în primul rând, au 
putut să scape, în timp ce ceilalţi doi - Flanders şi Bryce -, care 
dormeau la mijloc, au fost asfixiaţi? Naseby declară că i-a strigat 
şi că i-a scuturat. Poate că ar fi putut s-o facă toată noaptea fără 
rezultat, dacă erau deja inconştienţi... sau morţi. Poate că-i 
văzuseră pe Naseby sau Hewson luând alimentele şi trebuia să fie 
reduşi la tăcere. Sau poate că au fost loviți mai înainte să fi fost 
luat ceva. Nu uita de revolver. Era ascuns în rezervorul tractorului, 
ascunzătoare destul de ciudată pentru ceilalţi, cu excepţia lui 
Hewson care conducea tractorul. De asemenea, pare să nu se fi 


grăbit să-l alerteze pe căpitanul Folsom. A declarat că a fost 
nevoit să facă un ocol ca să evite flăcările; dar, după toate 
aparențele, i-ar fi fost mai uşor să ajungă la baraca în care se afla 
staţia radio. Alt lucru important, aşa cred. După spusele lui, atunci 
au început să explodeze butoaiele cu petrol din magazie. In acest 
caz, cum puteau barăcile - cele cinci distruse, fireşte - să fie deja 
cuprinse de flăcările unui incendiu incontrolabil? Ar fi trebuit ca 
aerul să fi fost saturat de petrol în flăcări, deci primele explozii 
trebuia să se fi produs cu mult timp înainte. In afara avertizării lui 
Folsom - care era deja alertat - Hewson nu pare să fi făcut mare 
lucru după începutul incendiului. 

— Ai fi un judecător de instrucţie excelent, comandante. Dar 
nu crezi că aceste acuzaţii împotriva lui Hewson sunt puţin cam 
superficiale? Un om inteligent nu s-ar fi expus la ele. În orice caz, 
ar fi putut să joace ceva mai mult pe eroul ca să atragă atenţia 
asupra lui. 

— Nu. Hewson nu avea nici un motiv să se aştepte la o 
anchetă asupra cauzelor incendiului, să prevadă că el - sau 
altcineva - va trebui să dea explicaţii despre felul în care s-a 
comportat. 

— Ti-am mai spus deja că aceşti oameni nu riscă niciodată. 
Pornesc de la ipoteza că pot să fie descoperiţi. 

— Cum ar putea să fie? protestă Swanson. Cum se puteau 
aştepta că vor stârni bănuieli? 

— Nu crezi că e posibil să ne simtă pe urmele lor? 

— Nu. 

— Nu asta spuneai ieri seară, după ce panoul a căzut peste 
mine. Ai declarat că, cu siguranţă, fusesem urmărit de cineva. 

— Slavă Domnului, sarcina mea constă doar în a comanda un 
submarin nuclear! Drept vorbind, nu mai ştiu ce să cred despre 
acest Naseby. 

— ÎI crezi în cârdăşie cu Hewson? 

— Dacă admitem că oamenii care dormeau în bucătărie şi nu 
erau complicii asasinilor trebuia să fie eliminaţi, atunci Naseby 
trebuia să facă parte din complot. Dar, la naiba, cum se explică 
atunci tentativa lui de a-i salva pe Flanders şi Bryce? 

— Poate un risc calculat. L-a văzut pe Jeremy lovindu-l pe 
Kinnaird când acesta a vrut să intre în baraca în care se afla staţia 


radio şi şi-a zis că acelaşi Jeremy îi va face şi lui acelaşi serviciu. 

— A doua tentativă a lui Kinnaird poate că era şi ea tot o 
prefăcătorie, zise Swanson. In fond, Jeremy încercase să-l mai 
oprească o dată. 

— Poate. Dar Naseby? Dacă el e vinovatul, de ce-a spus că 
uşa era blocată şi a fost nevoit s-o forţeze? Asta îi scotea din 
cauză pe Kinnaird şi pe Jolly, iar un ucigaş face în aşa fel ca să nu- 
i scoată din cauză pe ceilalţi suspecti. 

— Nu putem afla nimic din toate astea, zise calm Swanson. 
Să-i punem pe toţi sub cheie. 

— N-ar fi deloc abil! E cel mai bun mijloc de a nu-l descoperi 
niciodată pe ucigaş... In orice caz, înainte de a renunţa, 
aminteşte-ţi că lucrurile sunt foarte complicate şi că-i uiţi pe cei 
mai suspecți. Jeremy şi Hassard, dacă ei sunt incendiatorii, au fost 
destul de inteligenţi ca să nu lase nici un indiciu. Doar dacă nu 
cumva, natural, Jeremy a vrut să împiedice descoperirea unor 
lucruri despre Flanders şi Bryce, acesta fiind motivul pentru care l- 
a oprit pe Naseby, când acesta a încercat să intre în bucătărie. 

Swanson se uită la mine cu un aer furios. Nu-şi pierduse 
sângele rece când îşi văzuse submarinul incontrolabil la o 
adâncime de trei sute de metri, dar acum era vorba de cu totul 
altceva. 

— Foarte bine, zise el. Îl vom lăsa pe asasin în libertate, liber 
să saboteze Delfinul după pofta lui. Trebuie să am o foarte mare 
încredere în dumneata, doctore Carpenter! Ştiu că n-ai să mă 
dezamăgeşti. Încă ceva. Nu pun nici un moment la îndoială 
talentele dumitale de anchetator, dar am fost frapat că n-ai pus 
unele întrebări, o întrebare pe care o consider esenţială. 

— Cine a sugerat transportarea cadavrelor în laborator, ştiind 
că va face astfel inviolabilă ascunzătoarea? 

— Scuză-mă. Probabil că ai avut unele motive. 

— Natural. Nu îndrăzneşti să afirmi că ucigaşul se simte pândit 
de noi. Eu sunt sigur că bănuieşte. Or, dacă aş fi pus această 
întrebare, ar fi înţeles imediat motivul anchetei şi ar fi ştiut că 
sunt pe urmele lui. Eu cred că ordinul a fost dat de căpitanul 
Folsom, dar la sugestia cuiva, sub o formă camuflată cu mare 
abilitate ca să se poată sesiza că vine din altă parte. 


xæ 


A 


Cu câteva luni în urmă, cu soarele Arcticii, ziua ar fi fost o 
adevărată splendoare. În acea perioadă nu era soare, dar timpul 
era frumos, atât cât putea să fie în acel ţinut. Cele treizeci şi şase 
de ore - atât cât trecuse de la întoarcerea mea şi a lui Hansen la 
submarin - provocaseră o schimbare aproape miraculoasă. Vântul 
se oprise complet; nici urmă de particule ascuţite de gheaţă; 
temperatura crescuse cu cel puţin cinci grade; vizibilitatea pe 
banchiză era ideală. 

Swanson, care era de acord cu Benson în ceea ce priveşte 
viaţa prea sedentară a echipajului, recomandase întregului 
personal care nu era de serviciu să iasă la aer ca să-şi 
dezmorţească picioarele. La unsprezece dimineaţa, Delfinul era, 
ca să zicem aşa, pustiu; echipajul, pentru care cuvintele „Staţia în 
derivă Cobra” nu însemnau nimic concret, dorea în mod natural 
să vadă tabăra, sau ce mai rămăsese din ea. 

Am luat loc la coada răniților care aşteptau să fie îngrijiţi de 
doctorul Jolly. Nu se ocupa deloc de arsurile şi de degerăturile 
personale, dar, în mare formă, se comporta la infirmerie de parcă 
acolo ar fi fost casa lui de ani de zile. 

— Ei bine, am zis, până la urmă concurenţa dintre negustorii 
de pilule n-a fost chiar atât de sălbatică! Sunt tare bucuros că am 
avut şi un al treilea confrate printre noi. Cum se prezintă situaţia 
pe frontul medical? 

— Nu prea rău, bătrâne! răspunse el jovial. Benson evoluează 
bine. Pulsul, respiraţia, tensiunea sunt aproape normale; gradul 
de inconştienţă este acum foarte mic, dacă pot să spun aşa. 
Căpitanul Folsom suferă încă foarte mult, dar e în afara oricărui 
pericol. Ceilalţi beneficiază de o ameliorare de sută la sută, pe 
care n-o datorează medicinei. Hrana excelentă, paturile calde, 
certitudinea că sunt salvaţi le-au făcut mult mai bine decât orice 
medicament. Incepând cu mine, în orice caz. 

— Foarte bine. Toţi camarazii dumitale, cu excepţia lui Folsom 
şi a gemenilor Harrington, au ieşit împreună cu echipajul pe 
banchiză. Dacă le-ai fi spus, în urmă cu patruzeci şi opt de ore, că 
se vor reîntoarce atât de repede în tabără, cu siguranţă că te-ar fi 
considerat nebun. 

— Puterea de recuperare fizică şi mentală a lui homo sapiens 


este uneori incredibilă, bătrâne, zise el pe acelaşi ton jovial. Şi 
acum să-ţi vedem aripioara vătămată. 

Cum eram un confrate, teoretic călit împotriva durerilor, n-a 
umblat deloc cu mănuşi. M-am agăţat de braţul fotoliului şi am 
făcut apel la mândria mea profesională ca să rezist. 

— Gata, am terminat, zise el. Îi mai am pe Brownell şi pe 
Bolton, tipii rămaşi pe banchiză. 

— Te însoțesc. Comandantul Swanson aşteaptă cu mare 
nelinişte ceea ce vom spune. Vrea să plece de-aici cât mai repede 
posibil. 

— Şi eu, zise Jolly, cu convingere. Dar pentru ce e aşa de 
îngrijorat? 

— Din cauza gheții. Nu se ştie niciodată când se va închide. Ai 
avea chef să petreci aici un an sau chiar doi? 

Jolly zâmbi, se gândi, apoi zâmbetul îi dispăru şi întrebă: 

— Cât timp vom rămâne sub gheaţa asta blestemată? Cu alte 
cuvinte, când vom ajunge la marea liberă? 

— Swanson crede că în douăzeci şi patru de ore. Nu lua aerul 
ăsta dezolat, Jolly. Te rog să mă crezi că suntem mai în siguranţă 
sub banchiză decât în mijlocul ei. 

Cu un aer puţin convins, Jolly îşi strânse instrumentele şi ieşi 
din infirmerie. Swanson ne aştepta la postul central. Am urcat în 
pavilion, am coborât afară şi ne-am îndreptat spre staţie. 

Ne-am întâlnit pe drum cu mulţi marinari care se întorceau; 
aveau un aer abătut şi abia dacă ne priveau. Nu mi-a fost deloc 
greu să ghicesc motivul acestei atitudini: deschiseseră uşi care ar 
fi trebuit să rămână închise... 

Deoarece temperatura crescuse, iar radiatoarele funcționau 
de douăzeci şi patru de ore, baraca-dormitor era acum aproape 
supraîncălzită şi orice urmă de gheaţă interioară dispăruse. Unul 
dintre bolnavi, Brownell, îşi recăpătase cunoştinţa; ridicat în capul 
oaselor, mânca supa adusă de cei doi supraveghetori. 

— Bine, zise Swanson. Acesta e pregătit să plece. 

— Fără îndoială, răspunse Jolly. Se aplecă asupra celuilalt, 
Bolton, se ridică şi dădu din cap. 

— Acesta e foarte bolnav, comandante. Nu mi-aş lua 
răspunderea să-l transport. 

— Aş putea să fiu forţat să-mi iau această responsabilitate, 


răspunse Swanson puţin cam tăios. Să ascultăm o altă părere. 

Mi-am zis că ar fi putut să ia un ton mai diplomatic şi mai 
conciliant. Dar, dacă la bordul Delfinului erau doi asasini, existau 
şanse de 33% ca Jolly să fie unul dintre ei, şi Swanson nu uita asta 
nici un moment. 

Am dat din umeri ca să mă scuz faţă de Jolly, m-am aplecat 
asupra lui Bolton şi l-am examinat cât am putut de bine, cu o 
singură mână. 

— Jolly are dreptate, am zis în cele din urmă. Se simte destul 
de rău. Totuşi cred că va suporta transportul la bord. 

— E o presupunere, atrase atenţia Jolly, care, în mod normal, 
nu poate să servească drept bază pentru o astfel de decizie. 

— Ştiu, dar împrejurările nu sunt normale. 

— Îmi asum această responsabilitate, hotărî Swanson. Doctore 
Jolly, v-aş fi recunoscător dacă aţi supraveghea transportarea 
acestor doi oameni la bordul submarinului. Vă voi oferi tot ajutorul 
necesar. 

Jolly protestă încă o dată, apoi cedă. Supraveghe transportul 
cu multă competenţă. Am rămas afară ceva mai mult timp, 
privindu-i pe Rawlings şi pe camarazii lui care demontau 
materialul american. Când am rămas singur, m-am dus la baraca 
unde se afla tractorul. 

Cuţitul se afla tot în rezervor, dar revolverul şi încărcătoarele 
dispăruseră. Cine le luase? Nu doctorul Jolly, în orice caz, căci nu-l 
pierdusem din ochi mai mult de două secunde între plecarea de la 
submarin şi întoarcerea la bord. 

La orele cincisprezece am coborât sub gheaţă şi am pornit 
spre marea liberă. 


Capitolul 10 


_ După-amiaza şi seara au trecut repede şi destul de agreabil. 
Inchiderea panourilor şi desprinderea din gheaţă au căpătat o 


semnificaţie simbolică, cel puţin la fel de importantă ca faptul că 
plecam. Plafonul gros de gheaţă era ca o perdea trasă în faţa 
ochilor minţii. Am întrerupt orice legătură materială cu staţia 
Cobra, tabăra morţilor, care probabil că avea să se rotească timp 
de secole în jurul polului. 

Această ruptură atenua oroarea care plana, ca un baldachin 
funebru, asupra navei şi a echipajului de douăzeci şi patru de ore. 
O uşă sinistră se închisese în urma noastră şi îi întorsesem 
spatele. Misiunea fusese îndeplinită, ne întorceam acasă, iar 
uşurarea, bucuria pe care o simțeau marinarii la gândul întoarcerii 
pe uscat era aproape tangibilă. Ambianţa devenise aproape 
veselă. 

Eu însă nu le împărtăşeam nici veselia nici pacea; lăsam prea 
multe lucruri în urma mea. Pacea nu putea să existe nici pentru 
Swanson, Hansen, Rawlings şi Zabrinski, care ştiau că la bord se 
afla cel puţin un ucigaş. Doctorul Benson ştia şi el asta, dar, 
deocamdată, el nu conta; rămânea inconştient şi, contrar a ceea 
ce ar fi trebuit să gândesc din punct de vedere profesional, 
speram că va rămâne tot aşa un anumit timp. În starea 
intermediară dintre conştienţă şi inconştienţă omul riscă să 
vorbească prea mult. 

Câţiva supraviețuitori ai staţiei Cobra cerură să viziteze nava 
şi Swanson îşi dădu acceptul. Refuzul ar fi fost periculos, iar toate 
secretele De/finului se aflau bine ascunse de ochii profanilor. Nu 
acesta fusese însă adevăratul motiv. Refuzul ar fi provocat 
bănuieli cuiva. 

Hansen era pe post de ghid iar eu l-am însoţit ca să pot urmări 
reacţiile fiecăruia. Am făcut un tur complet, pornind de la sala 
reactorului, interzisă pentru toată lumea, şi localul sistemului de 
navigaţie prin inerție, unde nu putusem să intru nici eu. 
Supravegheam în mod special doi oameni, pe cât de aproape 
puteam ca să nu mă trădez şi, după cum mă aşteptam, n-am aflat 
nimic. Speranţa era zadarnică. Necunoscutul care intrase acum în 
posesia revolverului avea o mască bine pusă la punct. 


x 
x > 

După cină, l-am ajutat pe Jolly, pe cât îmi era cu putință, să 
dea îngrijirile de seară. Indiscutabil, era un medic excelent. Cu 


rapiditate şi eficacitate, confratele meu verifică şi schimbă 
pansamentele bolnavilor aflaţi pe picioarele lor, se ocupă de 
Benson şi de Folsom, apoi îmi ceru să-l însoțesc în partea din 
spate, la laboratorul nuclear, unde fuseseră instalaţi ceilalţi patru 
pacienţi: gemenii Harrington, Brownell şi Bolton. Benson şi Folsom 
ocupau cele două paturi de la infirmerie. Bolton nu suferise din 
cauza transportului, datorită grijii cu care Jolly îl condusese. Se 
plângea de dureri mari în antebraţul drept. Toată pielea dispăruse 
şi se vedeau câteva puncte de supurare. Jolly îl înveli într-o foaie 
de aluminiu dată cu unguent, îi injectă un calmant, îi dădu câteva 
somnifere şi îi recomandă marinarului de gardă să-l anunţe de 
orice schimbare survenită în starea bolnavilor. O scurtă 
examinare a celorlalţi trei, o schimbare de pansament şi totul se 
termină. 

La fel şi pentru mine. Practic nu mai dormisem de două nopţi 
şi durerea din mâna stângă contribuia şi ea la starea de epuizare. 
Când am ajuns în cabină, Hansen sforăia iar inginerul mecanic era 
plecat. 

Nu am avut nevoie de somniferele doctorului Jolly. 


xæ 
x 


M-am trezit la orele două, tot obosit, cu impresia că mă 
culcasem numai de cinci minute. Dar am devenit brusc conştient. 

Zgomotul ar fi trezit şi un mort. Provenea dintr-un difuzor, 
situat deasupra cuşetei lui Hansen. Era un fel de şuierat ascuţit, 
pe două note, care m-a deranjat la urechi şi care probabil că 
semăna cu ţipătul unei vrăjitoare în agonie. 

Hansen se îmbrăca cu o grabă disperată. 

— Ce dracu' se întâmplă? am întrebat. 

— Foc! Foc la bord! Şi chiar sub gheaţa asta afurisită! 

Işi termină de încheiat cămaşa şi se năpusti afară. 

Şuieratul diabolic încetă brusc şi am simţit tăcerea ca o 
lovitură de bâtă. Am devenit conştient de încă ceva. Nava nu mai 
vibra, maşinile fuseseră oprite. M-am înfiorat. De ce fuseseră 
oprite? Pentru care motiv se putea opri aşa de repede o maşină 
nucleară şi ce se va întâmpla după aceea? „Dumnezeule mare! 
mi-am zis. Poate că focul a izbucnit chiar în camera reactorului!” 

Mă uitasem chiar în inima pilei atomice prin hubloul gros de la 


babord, şi văzusem lumina indescriptibilă,  neterestră, o 
fosforescenţă de coşmar - verde, violet, albastră -, noua „lumină” 
a omenirii. Ce se va întâmpla dacă această lumină scăpa de sub 
control? Nu ştiam, dar nu ţineam deloc să mă aflu pe aproape 
când se va întâmpla una ca asta. 

M-am îmbrăcat în grabă. Nava putea să fie în flăcări, dar dacă 
grozavul echipaj al lui Swanson nu era în stare să facă faţă 
pericolului, sosirea doctorului Carpenter n-ar fi schimbat cu 
siguranţă nimic. 

æ 
x x 


Am intrat în postul central după trei minute de la plecarea lui 
Hansen. Norişori de fum înţepător treceau pe lângă mine. O voce 
- cea a lui Swanson - zise tăios: 

— Închide uşa aia. 

Am închis-o şi m-am uitat în jurul meu. Cel puţin am încercat, 
căci nu era uşor. Ochii îmi lăcrimau de parcă mi-ar fi aruncat 
cineva cu piper în faţă. Un fum diabolic de negru, mult mai gros şi 
mai iritant ca o ceaţă londoneză, umplea localul. Nu se vedea mai 
departe de vreo zece centimetri. Am văzut totuşi oamenii la 
posturile lor; unii gâfâiau şi tuşeau, alţii înjurau cu glas scăzut; 
tuturor le curgeau lacrimi din ochi, dar nici urmă de panică. 

— Ar fi fost mai bine să stai dincolo de această uşă, zise 
Swanson. Scuză-mă că m-am răstit la dumneata, doctore, dar 
vrem să limităm cât mai mult posibil spaţiul ocupat de acest fum. 

— Unde se află incendiul? 

— În camera maşinilor, răspunse el cu acelaşi ton de parcă ar 
fi vorbit de vremea de afară. Dar nu ştim punctul precis. E destul 
de complicat, mai ales din cauza fumului. Nu cunoaştem 
întinderea deoarece nu putem preciza locul incendiului. Nu-ţi poţi 
vedea nici mâna în faţa ochilor, spune inginerul mecanic. 

— Şi maşinile? am întrebat. Sunt oprite. S-a rupt ceva? 

Îşi frecă ochii cu o batistă, vorbi unui om care purta un 
combinezon gros de cauciuc, cu o mască împotriva fumului, apoi 
se întoarse spre mine. 

— Nu vom fi volatilizaţi, dacă la asta te gândeşti. 

Aş fi jurat că zâmbea. 

— Pila atomică rămâne sigură indiferent de ce s-ar întâmpla. 


Dacă ceva nu e în regulă, barele de uraniu îşi opresc reacţia într-o 
miime de secundă. În cazul de faţă, noi am întrerupt-o. Oamenii 
din camera de manevră nu mai vedeau cadranele de control. N- 
am avut de ales. Echipa a trebuit să părăsească maşinile şi 
camerele de manevră şi s-a adăpostit în postul din spate. 

În sfârşit astea erau informaţii! Nu aveam să sărim în aer, 
volatilizaţi pe altarul progresului nuclear. Ne aştepta asfixierea! 

— Ce vom face? am întrebat. 

— Ar trebui să ieşim imediat la suprafaţă. Dar nu e uşor cu 
patru metri de gheaţă deasupra noastră. Te rog să mă scuzi. 

Vorbi omului mascat, care purta o cutie mică prevăzută cu un 
cadran. Amândoi se îndreptară spre uşa grea care se deschidea 
spre coridorul ce ducea la camera de manevră, pe deasupra 
compartimentului reactorului. Au deschis-o. Un nor gros de fum 
negru intră în postul central, în timp ce omul păşea pe culoar. 
Închise uşa în urma lui. Swanson consolidă închiderea, se întoarse 
în post, momentan orbit, şi căută pe bâjbâite un microfon. 

— Aici, comandantul, zise el. Focul e localizat în camera 
maşinilor. Nu ştim dacă are un caracter electric, chimic sau se 
datorează petrolului; focarul nu a fost reperat cu exactitate. 
Pentru a preveni ceva mai rău, verificăm acum ca nu cumva să 
existe o scurgere de radiaţii. 

Omul cu costum de cauciuc ducea deci cu el un contor Geiger. 

— Dacă rezultatul e negativ, vom căuta o scurgere de vapori. 
Dacă şi acest rezultat va fi negativ, vom trece la o investigaţie 
mai amplă. Nu va fi uşor, deoarece mi se semnalează că 
vizibilitatea e aproape nulă. Am întrerupt deja toate circuitele 
electrice din camera de manevră, inclusiv iluminatul, ca să 
prevenim o explozie, în cazul în care în atmosferă s-ar afla 
combustibil atomizat. Am închis vanele de admisie a oxigenului şi 
am izolat maşinile de ventilaţie, în speranţa că focul se va stinge 
de la sine, după epuizarea oxigenului. Fumatul interzis până la noi 
ordine.  Opriţi  radiatoarele, ventilatoarele, întrerupeţi toate 
circuitele electrice, cu excepţia celor ale liniilor de comunicaţie - 
dar inclusiv cele ale tonomatului şi ale maşinii de îngheţată. Toate 
lămpile neesenţiale trebuie stinse. Mişcările vor fi reduse la 
minimum. Vă voi ţine la curent cu evoluţia situaţiei. 

Am simţit că cineva se afla lângă mine. Era doctorul Jolly, a 


cărui faţă, în mod natural jovială, era acum crispată. 

— Situaţia e destul de proastă, bătrâne, nu? zise el cu un ton 
îngrijorat. Nu mai sunt chiar atât de sigur că am avut într-adevăr 
noroc să fiu salvat! lar aceste interdicții - de a nu fuma, de a nu 
folosi energia, de a nu ne mişca - au într-adevăr semnificaţia pe 
care le-o dau eu? 

— Mi-e teamă că da, răspunse Swanson. Coşmarul oricărui 
comandant de submarin pentru mine s-a realizat: un incendiu sub 
banchiză. Ajungem brusc cu două trepte mai jos decât submarinul 
convenţional. Mai întâi că acesta nu s-ar afla sub gheaţă. Apoi are 
acumulatori enormi. Şi, chiar dacă e sub gheaţă, i-ar rămâne 
destulă putere ca să iasă. Bateria noastră de rezervă e atât de 
slabă încât nu ne-ar permite să parcurgem decât o mică parte din 
drum. 

— Da, zise Jolly. Dar să nu fumăm, să nu ne mişcăm... 

— Această mică baterie reprezintă unica noastră sursă de 
energie pentru aparatele de purificare a aerului, iluminat, 
ventilaţie şi încălzire - mi-e teamă ca nu cumva Delfinul să se 
răcească foarte repede. Trebuie deci să economisim cât se poate 
de mult. Cu cât va fi mai puţin oxid de carbon în aer, cu atât va fi 
mai bine. Dar principalul motiv e că vom avea nevoie de energia 
electrică ca să acţionăm încălzitoarele, pompele şi motoarele care 
vor servi la relansarea reactorului. Dacă această baterie se 
epuizează mai înainte să putem relansa reactorul... ei bine, nu e 
nevoie să vă dau mai multe explicaţii. 

— Nu ne spui deloc lucruri încurajatoare, comandante! zise cu 
amărăciune Jolly. 

— Bineînţeles că nu. Dar nu văd nici un motiv să fiu 
încurajator. 

— Cred că ai da pensia ca să găseşti în momentul ăsta un 
canal drăguţ, bine deschis, deasupra noastră, am zis eu. 

— AŞ da toată pensia amiralilor americani, răspunse el cu un 
ton calm. Dacă am găsi o polynya, aş ieşi la suprafaţă, aş 
deschide panoul maşinilor, ca să fac să iasă cea mai mare parte a 
aerului contaminat, aş porni dieselul - aspiră direct din sala 
maşinilor - şi m-aş debarasa cât ai clipi de restul fumului. De fapt, 
acest diesel nu-mi e acum mai util decât un pian. 

— Şi busolele? am întrebat. 


— Şi asta e o idee interesantă, răspunse Swanson. Dacă 
energia bateriei ajunge sub un anumit nivel, cele trei busole 
giroscopice Sperry şi N6A - aparatul de navigaţie prin inerție - se 
vor opri. După care vom fi pierduţi cu desăvârşire. Busola noastră 
magnetică e complet inutilă la aceste latitudini - nu face decât să 
se rotească continuu. 

— Deci, ne vom învărti şi noi în cerc, zise gânditor Jolly. Pentru 
totdeauna sub această drăguță banchiză! La naiba, comandante, 
chiar că încep să regret că am părăsit Cobra! 

— Încă n-am murit, doctore... Ce-i, John? 

Aceste ultime cuvinte se adresau lui Hansen, care tocmai îşi 
făcuse apariţia. 

— Sanders, comandante. La maşina de gheaţă. N-am putea 
să-i dăm o mască împotriva fumului? Îi lăcrimează rău ochii. 

— Dă-i tot ce vrei, numai să poată continua să citească 
graficul. Pune un om care să-l schimbe. Dacă e un canal sus, îl 
vom folosi. Anunţă-mă imediat ce gheaţa va fi sub 2 m, 2,50 m. 

— Torpilele? zise Hansen. Nu a mai fost gheaţă atât de subţire 
de trei ore şi, dată fiind viteza cu care mergem în derivă, n-o să 
fie nici peste trei luni. Voi prelua veghea. Cu mâna mea nu sunt 
bun la altceva. 

— Mulţumesc. Mai întâi spune-i mecanicului Harrison să 
oprească aparatele de absorbţie a gazului carbonic şi arzătorul de 
oxid de carbon. Trebuie să economisim cel mai mic amper. In 
plus, asta le va arăta oamenilor noştri, care sunt răsfăţaţi, cam ce 
simțeau vechii marinari de pe submarine când erau constrânşi să 
stea la fund vreo douăzeci de ore. 

— Va fi foarte greu pentru bolnavii noştri, am atras eu atenţia. 
Benson şi Folsom la infirmerie, gemenii Harrison, Brownell şi 
Bolton în laboratorul nuclear, în partea din spate a navei. Lee 
destul de greu şi fără aer viciat. 

— Ştiu, răspunse Swanson, şi îmi pare rău. Mai târziu, dacă se 
simt foarte rău, vom repune în funcţiune sistemul de purificare a 
aerului la infirmerie şi în partea din spate. 

Se întrerupse. Uşa se deschisese şi pătrunsese un nou val de 
fum. Omul cu combinezonul de cauciuc se întorsese şi, în ciuda 
lipsei de vizibilitate, mi-am dat seama că nu era într-o stare prea 
bună. Swanson şi alţi doi alergară înaintea lui ca să-l susţină şi să 


închidă uşa. 

Swanson scoase masca. Am văzut că omul cu combinezon de 
cauciuc era Murphy, cel care mă însoţise cu ocazia incidentului 
petrecut la postul de torpile. El şi Rawlings erau specializaţi în 
treburi de acest gen. 

Era alb la faţă, gâfâia şi aproape că-şi pierduse cunoştinţa. 
Dar, faţă de tot ce îndurase, atmosfera din postul central îi păru 
probabil la fel de pură ca cea de pe munte, căci faţa i se lumină 
repede şi reuşi chiar să zâmbească pe scaunul unde fusese 
aşezat. 

— Imi pare rău, comandante, zise el, dar masca asta nu e 
suficientă ca să suport ce-am găsit în sala maşinilor. Vă spun că e 
urât de tot... Vestea bună e că nu sunt scurgeri de radiaţii. 

— Unde e contorul Geiger? 

— L-am pierdut. Acolo e întuneric beznă, nu vezi la zece 
centimetri. Era gata să vin de-a berbeleacul. Contorul mi-a scăpat 
din mână, dar am avut timp să fac verificările. Nu indica nimic. 

Desprinse medalionul pe care îl purta la umăr. 

— Asta vă va confirma realitatea, comandante. 

— Să fie developat imediat acest film, ordonă Swanson. Te-ai 
descurcat excelent, Murphy. Acum du-te în sala de mese. Acolo 
vei găsi un aer mai pur decât aici. 

Filmul fu developat cât ai clipi şi adus lui Swanson, care se 
uită repede la el, zâmbi şi fluieră prelung de uşurare. 

— Muiphy avea dreptate. Nici urmă de radiaţii. Mulţumesc, 
Doamne! În caz contrar, cred că eram terminaţi. 

Uşa din faţă a postului central se deschise. Cineva intră şi o 
închise imediat. Am ghicit cine era mai înainte de a-l fi văzut pe 
noul sosit. 

— Maistrul torpilor Patterson mi-a permis să vin la dumneata, 
comandante. L-am văzut pe Murphy. Nu arată deloc bine. Eu şi 
şeful meu credem că boboci de felul lui n-ar trebui să... 

— Trebuie să înţeleg că vă oferiţi voluntari ca să mergeţi 
acolo, Rawlings? 

Grijile responsabilităţii îl copleşeau pe Swanson, dar am văzut 
că a fost nevoie să facă un efort ca să-şi păstreze calmul. 

— Voluntar, nu chiar, comandante. Dar... pe cine altcineva 
aveţi? 


— Pe acest vas, serviciul de torpile a avut totdeauna despre el 
o idee fenomenal de bună. 

— Să-l punem să încerce un costum de scafandru autonom, 
am zis. Măştile de fum au limitele lor. 

— Scurgerea unor vapori, comandante? întrebă Rawlings. Asta 
vrei să caut? 

— S-ar părea că te-ai numit singur pentru misiunea asta. Da, o 
scurgere de vapori. 

— Ăsta a fost costumul pe care l-a purtat Murphy? întrebă 
Rawlings, arătând spre costumul de cauciuc care zăcea pe podea. 

— Da. De ce? 

— Cred că s-ar vedea urme de condensare, dacă ar fi vorba de 
o scurgere de vapori. 

— Poate. Poate că funinginea şi particulele de fum rețin 
umiditatea în suspensie... Poate că temperatura ridicată a uscat 
umiditatea depusă pe acest combinezon. O mulţime de lucruri 
sunt posibile. Nu sta prea mult. 

— Doar atât cât va fi nevoie ca să văd ce se întâmplă. 

Se întoarse spre Hansen zâmbind. 

— Ai râs de mine pe banchiză, căpitane, dar de data asta o să- 
mi câştig medalia, asta e sigur. Voi onora această navă. 

— Dacă  torpilorul Rawlings ar binevoi să înceteze cu 
divagaţiile un moment, zise Hansen, aş avea o sugestie de făcut, 
comandante. În interior, nu va putea să-şi scoată masca, dar dacă 
face să sune telefonul din sala maşinilor sau acţionează telegraful 
de răspuns din cinci în cinci minute, am şti că totul e în regulă cu 
el. Altfel am trimite pe cineva după el. 

Swanson aprobă. Rawlings luă combinezonul, butelia de 
oxigen şi ieşi. Era a treia oară, în câteva minute, când se 
deschidea uşa din spate a compartimentului şi, de fiecare dată, 
intrau nori de fum; dar ni se aduseseră ochelari împotriva zăpezii 
şi unii dintre noi purtau o mască. 

Sună un telefon. Hansen răspunse, zise câteva cuvinte, apoi 
închise. 

— Era Jack Cartwright, comandante. 

Şeful serviciului maşinilor se afla în camera de manevră, şi 
fusese nevoit să se retragă în spate. 

— Se pare, continuă Hansen, că a fost pe jumătate asfixiat de 


fum şi transportat în compartimentul din spate. Acum spune că şi- 
a revenit complet. Dacă îi trimitem măşti şi aparate de respirat, 
pentru el şi pentru unul dintre oamenii lui, crede că poate să 
ajungă la cei din sala maşinilor. l-am răspuns afirmativ. 

— AŞ fi mult mai liniştit dacă cercetarea ar putea să fie 
condusă de Jack Cartwright personal, zise Swanson. Te rog să-i 
trimiţi pe cineva. 

— Mă voi duce chiar eu. Mă va schimba altcineva la maşina de 
gheaţă. 

Swanson se uită la mâna rănită a lui Hansen, ezită, apoi 
încuviinţă. 

— De acord. Dar te vei duce până la sala maşinilor şi te vei 
întoarce imediat. 

Hansen plecă. Se întoarse după cinci minute şi îşi scoase 
aparatul de respirat. Avea faţa palidă şi era lac de sudoare. 

— E într-adevăr foc în sala maşinilor, zise el sumbru. Aerul e 
fierbinte ca în iad. Nu sunt scântei şi nici flăcări, dar asta nu 
înseamnă nimic, căci n-ai vedea un tăciune la cincizeci de 
centimetri. 

— L-ai întâlnit pe Rawlings? întrebă Swanson. 

— Nu. N-a sunat? 

— De două ori, dar... 

Sună telefonul de la sala maşinilor. 

— Bun. Se simte bine. Şi compartimentul din spate, John? 

— Nu arată deloc grozav. Bolnavii se simt destul de rău, mai 
ales Bolton. Probabil că fumul a intrat acolo înainte de a fi putut 
să închidem uşa. 

— Spune-i lui Harrison să pună în funcţiune aparatul de 
asanare a atmosferei, dar numai în laborator. 

Trecură cincisprezece minute, timp în care telegraful sălii 
maşinilor sună de trei ori, cincisprezece minute în care aerul 
deveni şi mai greu de respirat, cincisprezece minute în care în 
postul central a fost adunată o echipă de incendiu. Apoi alt nor de 
fum indică faptul că uşa din spate se deschidea. 

Era Rawlings. Era foarte slăbit şi a fost nevoie să-l ajutăm să-şi 
scoată combinezonul. Avea faţa foarte palidă şi plină de sudoare; 
hainele şi părul erau atât de ude de sudoare încât aveai impresia 
că ieşise din apă. Dar zâmbea triumfător. 


— Nici o scurgere de vapori, comandante. E sigur. Focul e jos, 
în camera maşinilor. Scânteile zboară în toate sensurile. Câteva 
flăcări, nu multe. Am reperat focarul. Turbina de mare presiune 
de la tribord. Arde căptuşeala. 

— Ţi-ai câştigat medalia, Rawlings, zise Swanson, şi, dacă va fi 
nevoie, o voi face cu mâinile mele. 

Se întoarse spre echipa de incendiu. 

— Aţi auzit. Turbina de la tribord. Acţionaţi patru deodată, nu 
mai mult de un sfert de oră fiecare echipă. Locotenentul Raeburn 
o va conduce pe prima. Cuţite, ciocane cu dinţi, leviere, acid 
carbonic. Saturaţi căptuşeala, apoi smulgeţi-o. Pe urmă urmăriţi 
evoluţia flăcărilor. Nu mai e nevoie să vă pun în gardă în privinţa 
tuburilor de vapori. Plecaţi. 

leşiră. 

— Cât timp le va lua? Zece, cincisprezece minute? l-am 
întrebat pe Swanson. î 

— Minim trei-patru ore... dacă avem noroc. |n acel 
compartiment e un amestec cumplit. Vane, conducte, 
condensatori şi kilometri de tuburi de aburi care te ard dacă le 
atingi. E aproape imposibil să lucrezi acolo, chiar şi în condiţii 
normale. Apoi mai e şi turbina enormă cu cămaşa ei groasă care o 
izolează caloric. Muncitorii care au montat-o nu credeau că va fi 
atinsă vreodată. Înainte de a începe, focul va trebui stropit cu 
extinctoarele, şi asta nu va fi de prea mare ajutor. Imediat ce vor 
smulge o bucată din căptuşeală, focul, din cauza contactului cu 
oxigenul, se va înteţi dedesubt, în materialul îmbibat cu ulei. 

— Cum aşa? 

— Asta e partea proastă, explică Swanson. Orice maşină are 
nevoie de gresare. lar acel compartiment nu duce lipsă nici de 
maşini, nici de ulei pentru lubrifiere! Aceste afurisite de căptuşeli 
calorifuge au o adevărată afinitate pentru ulei. Imediat ce apare 
în jurul lor, fie fluid, fie în suspensie în aer, îl atrag aşa cum 
magnetul atrage pilitura de fier, şi îl absorb cum absoarbe 
sugativa cerneala. 

— Care poate să fie cauza incendiului? 

— O combustie spontană. Au mai fost cazuri de acest gen. 
Nava a parcurs acum peste optzeci de mii de kilometri şi 
presupun că învelişul s-a saturat în acest timp. Mergem cu mare 


viteză de la plecarea noastră din tabără şi excesul de căldură a 
declanşat... John, tot nimic de la Cartwright? 

— Nimic. 

— Trebuie să fie acolo de vreo douăzeci de minute. 

— Poate, dar când am plecat, abia începuse să-şi pună 
combinezonul - împreună cu Ringman. Asta nu înseamnă că s-au 
dus direct în sala maşinilor. Voi întreba în spate. 

Telefonă şi închise, încruntat la faţă. 

— Au plecat de douăzeci şi cinci de minute. Să-i căutăm, 
comandante? 

— Rămâneţi aici. N-am să... 

Uşa se deschise şi doi oameni intrară clătinându-se, unul 
susţinându-l pe celălalt. După închiderea uşii, cei doi îşi scoaseră 
măştile. L-am recunoscut pe unul dintre marinarii care îl însoțea 
pe Raeburn; celălalt era Cartwright, şeful serviciului maşini. 

— Locotenentul Raeburn m-a trimis cu căpitanul, zise 
marinarul. Căpitanul nu se simte prea bine. 

Diagnosticul era cât se poate de exact. Cartwright nu mai era 
pe deplin conştient şi făcea eforturi să mai reziste. 

— Ringman, zise el în cele din urmă. În urmă cu cinci minute... 

Ne întoarcem. 

— Ringman? întrebă Swanson domol. Ce-a păţit? 

— A căzut... În sala maşinilor. L-am urmat. Am încercat să-l 
ajut să urce scara... Tipa! Dumnezeule, ţipa ca un apucat!... 

Fu gata să alunece de pe scaun. 

— Ringman, am zis, are o fractură importantă sau contuzii 
interne? 

— Dumnezeule mare! izbucni Swanson cu glas scăzut. O 
fractură! Jos! John, duceţi-l pe Cartwright în sala de zi a 
echipajului. O fractură! 

— Pregătiţi un combinezon şi o mască pentru mine, zise cu 
vioiciune Jolly. Mă duc să iau trusa lui Benson de la infirmerie. 

— Dumneata? zise Swanson scuturând din cap. E foarte 
frumos din partea dumitale, Jolly. Apreciez mult gestul, dar nu te 
pot lăsa... 

— La naiba cu regulamentele, bătrâne! Nu uita, comandante, 
că ne aflăm pe aceeaşi navă. Vom eşua sau vom scăpa împreună. 
Nu glumesc. 


— Dar nu ştii să te foloseşti de aceste aparate... 

— Sunt în stare să învăţ. 

Jolly plecă. Swanson se uită la mine. Purta ochelari dar ei nu-i 
ascundeau îngrijorarea. 

— Crezi...? zise el cu o ezitare ciudată. 

— Jolly are natural dreptate. N-ai de ales. Dacă Benson ar fi 
fost disponibil, l-ai fi şi trimis deja. Pe de altă parte, Jolly e un 
medic excelent. 

— N-ai coborât niciodată în sala maşinilor, Carpenter. E o 
adevărată junglă de metal. Aproape că n-ai loc să te învârteşti... 

— Nu cred că Jolly are de gând să se învârtească. Se va 
mulţumi cu o injecție, care va pune capăt ţipetelor lui Ringman 
până când îl vor scoate de-acolo. 

Swanson dădu din cap, strânse din buze şi se duse să 
examineze maşina de gheaţă. 

— Merge prost, nu? l-am întrebat pe Hansen. 

— Exact, prietene. Ba chiar mai mult decât prost! În mod 
normal, ar trebui să avem destul aer în submarin ca să rezistăm 
cel puţin şaisprezece ore. Dar jumătate din acest aer este deja 
practic irespirabil. Ceea ce a mai rămas nu va dura mai mult de 
câteva ore. Comandantul e încolţit din trei părţi. Dacă nu pune în 
funcţiune purificatorii de atmosferă, oamenii care acţionează în 
sala maşinilor se vor găsi în condiţii imposibile. Lucrând în 
întuneric aproape total, cu aparatele de respirat, e ca şi cum ai fi 
orb... Reflectoarele n-ar avea nici un efect. Dacă pune în 
funcţiune purificatoarele în sala maşinilor, oxigenul va înteţi focul. 
Şi, dacă o va face, îi va rămâne evident mai puţină energie pentru 
pornirea reactorului. 

— Tot ce-mi spui e foarte liniştitor. De cât timp e nevoie 
pentru pornirea reactorului? 

— Cel puţin o oră după ce incendiul va fi stins şi totul va fi fost 
verificat. Cel puţin o oră. 

— Swanson estima la trei-patru ore timpul necesar pentru 
stingerea incendiului. În total ar fi cinci. Ceea ce e destul de mult. 
De ce nu folosiţi puţină energie de rezervă ca să găsiţi un canal? 

— Ar fi un joc şi mai periculos. Gândesc la fel ca Swanson. Să 
ne luptăm cu demonul pe care-l cunoaştem, în loc să ne jucăm cu 
cel pe care nu-l cunoaştem. 


Jolly îşi făcu din nou apariţia cu trusa, tuşind, şi îşi puse 
combinezonul şi aparatul de respirat. Hansen îi dădu explicaţii 
despre felul în care trebuia să le folosească. Jolly păru că înţelege 
rapid. Brown, marinarul venit cu Cartwright, primi sarcina să-l 
însoţească. Jolly nu ştia unde e locul în care se afla scara care 
ducea la sala maşinilor. 

— Mişcă-te cât poţi de repede, zise Swanson. Nu uita, Jolly, că 
nu eşti antrenat pentru acest gen de treburi. Sper să te văd întors 
în mai puţin de zece minute. 

S-a întors exact peste patru minute. Fără Ringman. Doctorul 
Jolly era pe jumătate inconştient. Brown a trebuit aproape să-l 
care în postul central. 

— Nu ştiu exact ce s-a întâmplat, zise Brown, încă gâfâind şi 
tremurând din cauza efortului făcut, căci Jolly cântărea cel puţin 
cincisprezece kilograme mai mult decât el. Tocmai închisesem 
uşa postului central. Mergeam în faţă. Doctorul Jolly a căzut brusc 
peste mine. Cred că şi-a agăţat piciorul de ceva. M-a făcut să cad 
şi eu. Când m-am ridicat, el a rămas jos. L-am luminat cu 
lanterna. Dăduse ochii peste cap. l-am aranjat masca cât am 
putut mai bine şi l-am adus înapoi. 

— Pe legea mea, doctorii sunt ciuca accidentelor la bordul 
Delfinului! 

Se uită la Jolly care era dus spre partea din faţă, unde aerul 
era ceva mai respirabil. 

— Toţi trei doctoraşii noştri sunt scoşi din luptă. Foarte comod, 
nu-i aşa, comandante? 

Swanson nu răspunse. 

— Ringman are nevoie de o injecție, am zis. Ai şti ce să faci, 
cum să faci şi unde? 

— Nu. 

— Alt membru al echipajului ştie? 

— Nu sunt în stare să discut, Carpenter. 

Am deschis trusa lui Jolly, am căutat printre flacoane, am găsit 
ce doream, am potrivit un ac şi l-am înfipt în antebraţ, în locul 
unde se termina bandajul. 

— E un anestezic, am zis. Sunt solid, dar vreau să pot folosi 
arătătorul şi degetul mic al acestei mâini. 

M-am uitat la Rawlings, restabilit atât cât se putea în acea 


atmosferă viciată. 

— Cum te simţi? 

— Mă odihneam puţin. 

Se ridică şi luă aparatul de respirat. 

— Nu-ţi fie teamă, doctore. Cu prim-torpilorul Rawlings alături 
de dumneata... 

— Avem mulţi oameni disponibili în spate, doctore Carpenter, 
zise Swanson. 

— Nu, îl iau pe Rawlings. În propriul său interes. Poate că în 
seara asta va câştiga două medalii. 

Rawlings zâmbi şi îşi puse masca. Peste două minute eram 
ieşiţi din postul central. 

Era îngrozitor de cald şi, chiar şi cu o lanternă puternică, 
vizibilitatea nu depăşea cincizeci de centimetri. În rest, lucrurile 
nu erau chiar atât de rele. Aparatul de respirat funcţiona bine şi n- 
am fost conştient de nici o indispoziţie, cel puţin la început. 

Ţinându-mă de mână, Rawlings m-a dus în capătul de sus al 
unei scări care cobora în sala maşinilor. Am auzit şuieratul 
caracteristic al unui extinctor şi i-am căutat originea! 

Păcat că în Evul Mediu nu au fost submarine! Ceea ce vedeam 
i-ar fi oferit lui Dante o inspiraţie cu totul nouă pentru /nfern. La 
tribord fuseseră instalate două reflectoare puternice, deasupra 
turbinei uriaşe, oferind o vizibilitate de unu până la doi metri, în 
funcţie de cantitatea de fum care ieşea din izolaţie. 

În acel moment, o bucată destul de mare de izolaţie fusese 
acoperită cu un strat de spumă albă. Omul cu extinctorul se dădu 
înapoi şi trei oameni înaintară ca să smulgă bucata de izolaţie. 
Imediat, partea de dedesubt scoase flăcări de vreo douăzeci de 
centimetri, luminându-i în mod ciudat pe oamenii care săriră 
înapoi ca să nu fie arşi. Omul cu extinctorul se întoarse, şi treaba 
fu luată de la început. Mişcările, aproape stilizate, ale operatorilor, 
te duceau cu gândul la preoţii unui cult demult dispărut, oferind, 
cu gesturi rituale, un sacrificiu pe altarul divinității lor. 

Asta m-a făcut de asemenea să înţeleg ce-mi spusese 
Swanson. În ritmul ăsta, o durată de patru ore nu era deloc 
exagerată. Am încercat să nu mă gândesc cum va fi atunci 
atmosfera în interiorul submarinului. 

Omul cu extinctorul - era Raeburn - ne zări, veni la noi şi ne 


conduse la locul unde zăcea, într-o grămadă de tuburi, Ringman, 
tăcut, dar pe deplin conştient. M-am aplecat şi mi-am atins masca 
de masca lui. 

— Piciorul? am strigat. 

A dat din cap. 

— Stângul? 

A dat iar din cap şi atinse un punct la jumătatea tibiei. Am 
deschis trusa, am luat foarfecele şi am tăiat stofa. Apoi i-am făcut 
injecţia. După două minute rănitul dormea. Cu ajutorul lui 
Rawlings, am pus atele şi i-am făcut un pansament grosolan. Doi 
membri din echipa de incendiu ne-au ajutat să-l târâm pe rănit 
până la scară, unde îl coborârăm până pe coridorul de dedesubt. 
Am băgat atunci de seamă că gâfâiam, că picioarele îmi tremurau 
şi că aveam tot corpul scăldat de sudoare. 

Când am ajuns în postul central, mi-am scos masca şi am 
început imediat să tuşesc şi să strănut, în timp ce pe obraji mi se 
rostogoleau lacrimi mari. În cele câteva minute de absenţă, 
atmosfera din postul central se viciase îngrozitor. 

— Mulţumesc, doctore, îmi zise Swanson. Cum e situaţia jos? 

— Nu prea grozav. Suportabil, dar foarte penibil. Zece minute 
ar fi de ajuns pentru membrii echipelor de incendiu. 

— Vom respecta această durată. 

Doi marinari trecură, transportându-l pe Ringman la 
infirmerie. Rawlings primi ordinul să se ducă să se odihnească în 
sala de zi, dar preferă să mă însoţească la infirmerie. Se uită la 
mâna mea bandajată şi zise: 

— Trei mâini fac mai mult decât una singură, chiar dacă două 
sunt ale lui Rawlings. 

Benson se agita şi delira puţin. Căpitanul Folsom dormea 
profund ceea ce m-a mirat, dar Rawlings mi-a explicat că la 
infirmerie nu exista aparat de alarmă şi că uşa oprea sunetele. 

L-am aşezat pe Ringman pe masa de examinare. Rawlings a 
tăiat cracul stâng al pantalonilor cu o foarfecă mare de chirurg. 
Era mai puţin grav decât mă temusem: o fractură simplă de tibie, 
fără complicaţii. L-am pansat repede, însoţitorul meu făcând cea 
mai mare parte din treabă. N-am încercat să pun piciorul în 
tracţiune. După ce avea să-şi revină, Jolly avea să facă asta mai 
bine decât mine. 


În momentul în care am terminat a sunat telefonul. Rawlings 
răspunse imediat, ca să nu-l trezească pe Folsom, spuse câteva 
cuvinte şi închise. Expresia de pe faţa lui m-a făcut să înţeleg că 
nu era vorba de o veste bună. 

— De la postul central, pentru dumneata, zise el. Bolton, 
bolnavul din laboratorul nuclear, cel pe care l-ai adus de la staţia 
Cobra ieri după-amiază, a murit în urmă cu aproape două minute! 
Încă un deces! 

— Nu, am zis. Încă un asasinat! 


Capitolul 11 


Delfinul era un mormânt îngheţat. 

La orele şase şi jumătate dimineaţa, la patru ore şi jumătate 
de la începutul incendiului, nu era decât un singur mort la bord: 
Bolton. Dar, când am privit cu ochii injectaţi, oamenii aşezaţi sau 
culcaţi în postul central - nimeni nu mai stătea în picioare - mi-am 
dat seama că în cel mult o jumătate de oră Bolton nu va mai fi 
singurul... Cel mai târziu la zece, dacă împrejurările se mențineau, 
submarinul nu avea să mai fie decât un sicriu de oţel, fără viaţă în 
interior. 

Ca navă, Delfinul era deja mort. Toate grijile care se asociau 
unei nave vii, duduitul maşinilor principale, zgomotul ascuţit al 
generatoarelor, al aparatului de aer condiţionat, zgomotul 
caracteristic al sonarului, clinchetele staţiei radio, muzica 
tonomatului, şuieratul ventilatoarelor, mişcarea ustensilelor la 
bucătărie, conversațiile, totul pierise. Toate sunetele vitale ale 
unei nave, bătăile inimii sale, încetaseră; în locul lor apăruse ceva 
mai rău decât tăcerea, care evoca moartea, nu viaţa: respiraţia 
răguşită a oamenilor care luptau cu disperare să introducă aerul 
în plămâni. 

Ce ironie! Şi când te gândeşti că la bord existau butelii 
gigantice care însemnau câteva zile bune de oxigen! Şi mai 


existau şi aparate asemănătoare cu Builtin Breathing System, 
care dădeau un amestec de oxigen şi azot; dar oamenii nu se 
gândeau la ele, decât preţ de un minut sau două. Restul timpului 
era agonia epuizantă, care va duce la moarte. Mai rămăseseră 
câteva aparate portabile, dar erau rezervate membrilor echipei de 
incendiu. 

Uneori se introducea oxigen în compartimente; dar singurul 
efect părea să fie creşterea dificultății de a respira, din cauza 
creşterii presiunii. Totul rămânea inutil atâta vreme cât conţinutul 
în gaz carbonic nu înceta să crească cu fiecare minut. Un aparat 
de aer condiţionat de două sute de tone putea să introducă aer 
pur în navă la fiecare două minute, dar consuma o cantitate 
enormă de electricitate, iar electricienii estimau că rezerva de 
energie, indispensabilă pentru pornirea reactorului, era deja 
periculos de scăzută. Conţinutul în gaz carbonic creştea deci 
implacabil spre o valoare mortală iar noi nu puteam să facem 
nimic. 

Aerului periculos de viciat i se adăugau aburii de freon ai 
frigiderului şi aburii de hidrogen ai bateriilor. Fumul devenise atât 
de gros încât, chiar şi în părţile din faţă ale navei, vizibilitatea era 
redusă, iar acest fum se menținea, căci lipsea energia pentru 
acţionarea aparatelor de precipitare electrostatică. Se încercase 
acest lucru, dar aceste aparate se dovediseră complet incapabile 
să ştirbească din concentraţia de miliarde de particule de carbon 
în suspensie aflate în aer. De fiecare dată când se deschidea uşa 
sălii maşinilor - şi asta se întâmpla din ce în ce mai frecvent, pe 
măsură ce se diminua forţa membrilor echipei de incendiu -, nori 
noi din acel cumplit fum acid se rostogoleau în submarin. În sala 
maşinilor, focul încetase de peste două ore; dar izolaţia turbinei 
de la tribord continua să se consume, producând în continuare 
fum. 

Totuşi, cel mai mare duşman rămânea oxidul de carbon - un 
gaz mortal insidios, incolor şi inodor - din cauza afinităţii sale 
mortale pentru globulele roşii din sânge, de cinci sute de ori mai 
mare decât cea a oxigenului. La bordul submarinului, procentul 
tolerat era de treizeci milionimi. Acum ajunsese la patru-cinci sute 
de milionimi. Dacă ajungea la o mie, am mai fi avut de trăit doar 
câteva minute. 


Şi mai era şi frigul. După cum anunţase comandantul 
Swanson, deoarece nu mai erau aburi şi radiatoarele fuseseră 
oprite, nava luase temperatura mării exterioare. Din punct de 
vedere absolut, nu era grav; doar două grade sub zero; dar 
efectul asupra corpului uman era enorm. Cei mai mulţi din 
oamenii de la bord nu aveau haine groase. In împrejurări normale, 
temperatura din interiorul Delfinului se menținea la douăzeci şi 
două de grade Celsius. Le era interzis să se mişte, şi, de altfel, nici 
nu mai aveau destulă energie ca s-o facă, cea care le mai 
rămăsese servea la acţionarea muşchilor pieptului pentru a 
absorbi acel aer viciat care nu mai putea să dea naştere la 
destulă căldură animală. Oamenii puteau să fie literalmente auziţi 
tremurând, clănţănind din dinţi; un geamăt domol; zgomotul 
dominant rămânea totuşi cel al respirației, răguşită şi 
înspăimântătoare. 

Cu excepţia mea şi a lui Hansen - care nu dispuneam practic 
decât de o mână - şi a bolnavilor, toată lumea coborâse pe rând 
în sala maşinilor, ca să se lupte cu demonul roşu care ameninţa 
să ne nimicească. Numărul oamenilor din echipe ajunsese de la 
patru la opt, dar timpul de activitate fusese redus la trei-patru 
minute, pentru o mai bună concentrare a eforturilor. 

Progresele rămâneau totuşi exasperant de lente, din cauza 
grosimii fumului şi a îngustimii spaţiului. În plus, acum intervenea 
faptul că oamenii nu mai aveau decât forţa unui copil, ca să 
smulgă izolaţia blestemată, într-un efort care părea de acum 
înainte inutil. 

Am coborât încă o dată în camera maşinilor, la cinci şi 
jumătate, ca să-i dau îngrijiri lui Jolly care alunecase şi căzuse 
ajutând un marinar să urce scara. Niciodată nu voi uita ce-am 
văzut atunci: forme spectrale, într-o lume spectrală bântuită de 
vârtejuri de fum, agitându-se ca într-un coşmar, împiedicându-se, 
prăbuşindu-se, pe o punte acoperită de spumă carbonică şi bucăţi 
de izolaţie din care mai ieşea încă fum; oameni la capătul 
puterilor, ajunşi la ultimul prag al epuizării. O mică scânteie 
fusese de ajuns ca să distrugă toate strălucitele progrese 
tehnologice ale secolului XX, reducând într-o clipă la bezna 
preistoriei frontiera efortului uman, transportată în epoca 
nucleară. 


Toate momentele dificile dau la iveală un om şi, pentru 
marinarii de pe Delfin, în noaptea aceea sumbră revelaţia a fost 
doctorul Jolly.  Restabilit cu rapiditate, după intervenţia 
dezastruoasă din sala maşinilor, Jolly revenise în postul central la 
câteva secunde după ce-l pansasem pe Ringman. Vestea morţii 
lui Bolton păru că îl emoţionează; dar, nici cu vorba, nici cu 
privirea nu a exprimat vreun reproş faţă de Swanson sau faţă de 
mine, pentru că îmbarcasem, împotriva avizului său, acest bolnav 
a cărui viaţă se ţinea numai într-un fir. 

Cred că Swanson i-a fost recunoscător pentru asta, şi probabil 
că i-ar fi prezentat scuze lui Jolly dacă un membru al echipei de 
incendiu n-ar fi venit să-l anunţe că unul dintre colegii săi îşi 
luxase sau îşi rupsese o gleznă. Jolly a luat aparatul de respirat cel 
mai apropiat mai înainte să-l fi putut convinge să nu plece. 

În curând am încetat să-i mai numărăm ieşirile. Cel puţin vreo 
cincisprezece. Pe la orele şase, mintea mea începu să devină 
puţin cam nebuloasă. Nu ducea lipsă de clienţi pentru talentele 
sale medicale. Fapt paradoxal, cele mai frecvente genuri de răni 
din noaptea aceea au avut un caracter opus: arsuri, provenind de 
la izolaţia ajunsă la roşu - şi de la ţevile de abur mai înainte - şi 
degerături, provocate de un jet de gaz carbonic, care atingea 
accidental feţele sau mâinile. Jolly răspundea mereu la apeluri, 
chiar şi după ce se lovi rău de tot la cap. Se plângea cu 
amărăciune în glas comandantului că fusese smuls din atmosfera 
plină de siguranţă a staţiei Cobra, spunea o glumă, îşi punea 
masca şi pleca. O duzină de discursuri în Congres şi în Camera 
Comunelor n-ar fi cimentat mai bine prietenia anglo-americană. 

Pe la orele şase şi patruzeci şi cinci de minute, prim-maistrul 
torpilor Patterson veni în postul central. Presupun că a intrat în 
mod normal pe uşă, dar nu era decât o presupunere, căci, din 
locul în care mă aflam, între Swanson şi Hansen, nu vedeam acea 
uşă. Când l-am zărit, înainta în patru labe, capul i se bălăngănea 
şi se târa respirând cu greutate. Nu avea mască şi tremura tot 
timpul. 

— Trebuie făcut ceva, comandante, pronunţă el cu o voce 
răguşită. Şapte oameni au leşinat în postul torpilelor sau în sala 
de zi. Sunt într-o stare foarte proastă. 

— Mulţumesc. Vom acţiona cât mai repede posibil. 


Nici Swanson nu purta mască şi se afla într-o stare la fel de 
proastă ca Patterson, respirând foarte greu, cu lacrimi şi picături 
de sudoare care i se rostogoleau pe obrajii cenuşii. 

— Oxigen, am zis. Trebuie să introduci oxigen în navă. 

— Presiunea ambiantă e deja prea puternică, răspunse el 
dând din cap. 

— Presiunea nu-i va ucide. 

Am fost conştient că vocea mea răsuna la fel de ciudat ca cea 
a lui Swanson şi cea a lui Patterson. 

— În timp ce oxidul de carbon îi omoară. Importantă e 
proporţia în raport cu oxigenul. E prea ridicată, mult prea ridicată. 
Din cauza asta vom pieri. 

— Daţi oxigen, ordonă Swanson. 

Robineţii se deschiseră; oxigenul şuieră în postul central şi, 
ştiam foarte bine, în compartimentele echipajului. Am simţit în 
urechi creşterea presiunii, dar nici un fel de ameliorare a 
respirației. Ceea ce confirmă şi Patterson care, mult mai slab de 
data asta, se întoarse ca să anunţe că acum avea vreo 
doisprezece oameni leşinaţi. 

Am plecat cu el spre partea din faţă, ducând puţinele aparate 
respiratoare în funcţiune. Le-am fixat pe rând pe feţele oamenilor. 
Asta i-a făcut să-şi revină, dar cei mai mulţi leşinau din nou 
imediat ce le luam masca. 

M-am întors în postul central. Cei de acolo, şi ei, abia dacă mai 
erau conştienţi, ca şi mine de altfel. Mă întrebam dacă simțeau 
acelaşi lucru ca şi mine, dacă fierbinţeala plămânilor se întinsese 
la restul corpului, dacă vedeau primele modificări de culoare pe 
feţe şi pe mâini, pata purpurie, primul indiciu de otrăvire cu oxid 
de carbon. 

Am băgat de seamă că Jolly nu se mai întorsese din sala 
maşinilor. Rămăsese acolo ca să vină în ajutor oamenilor care 
riscau din ce în ce mai mult să se rănească, pe măsură ce 
slăbiciunea creştea şi concentrarea se micşora. 

Swanson era tot în locul unde îl lăsasem, stând pe podea, 
sprijinit cu spatele de masa hărților. Schiţă un zâmbet când m-am 
trântit lângă el şi Hansen. 

— Cum te simţi, doctore? murmură el. 

Calmul său monolitic nu-l părăsise. Am înţeles în mod confuz 


că omul acela nu va ceda în nici o împrejurare. Un astfel de om nu 
găseşti decât la un milion, sau o dată în viaţă. 

— Destul de rău, am răspuns. 

Ceea ce nu era foarte precis, dar făceam economie de 
energie. 

— In mai puţin de o oră vor apărea primii otrăviţi cu oxid de 
carbon. 

— Aşa de repede? zise el cu un ton surprins. E imposibil, 
doctore... Efectul abia a început să se producă! 

— Atât de repede, am răspuns. Acest gen de otrăvire este 
extrem de rapid. Cinci morţi în prima oră, cincizeci în a doua. Cel 
puţin cincizeci. 

— Nu-mi dai posibilitatea să aleg şi îţi sunt recunoscător 
pentru asta. John, unde e şeful serviciului maşini? A venit ora lui. 

— Mă duc după el. 

Hansen se ridică cu greutate, ca un bătrân care încearcă să se 
scoale de pe patul morţii. In acel moment, uşa se deschise. Doi 
oameni înnegriţi intrară clătinându-se. Alţii veneau în urma lor. 
Swanson întrebă pe unul dintre primii: 

— Tu eşti, Will? 

— Da, comandante. 

Sublocotenentul de marină Raeburn, ofiţer de navigaţie, îşi 
scoase masca şi începu să tuşească. Swanson aşteptă să-i treacă 
accesul. 

— Cum se prezintă situaţia, Will? 

— Nu mai iese fum, comandante. Cred că am acoperit 
complet cu spumă izolaţia. 

— De cât timp mai e nevoie ca să smulgem ce-a mai rămas? 

— Dumnezeu ştie. În mod normal, zece minute. În condiţiile 
de faţă, cel puţin o oră. 

— Mulţumesc. Ah! 

Îşi făcuseră apariţia Hansen şi Cartwright. 

— Domnule Cartwright, mi-ar părea bine dacă ai putea să 
repui totul în funcţiune. Care e recordul pentru reaprindere, ca să 
avem abur şi să pornim turbo-generatorul? 

Cartwright, cu ochii roşii, tuşind penibil, evident într-o stare 
destul de proastă, îndreptă totuşi umerii şi reuşi să zâmbească. 

— Nu ştiu, comandante, răspunse el. Dar puteţi considera 


acest record deja bătut. 

Plecă. 

Swanson se ridică cu o slăbiciune evidentă. Cu excepţia celor 
două inspecții făcute în sala maşinilor, nu folosise aparate de 
respirat pe parcursul acelor ore interminabile. Ceru să se dea 
drumul curentului pe circuitul difuzoarelor, luă microfonul şi vorbi 
cu o voce clară şi puternică, uimitoare manifestare a controlului 
de sine, un adevărat triumf al spiritului asupra plămânilor care 
agonizau, din lipsă de aer! 

— Aici comandantul, zise el. Incendiul din sala maşinilor a fost 
stins. Începem să repunem în funcţiune aparatele de propulsie. 
Deschideţi toate uşile etanşe de la bord. Vor rămâne deschise 
până la noi ordine. Puteţi considera că am scăpat de ce-a fost mai 
rău. Mulţumesc pentru tot ce-aţi făcut. 

Inchise şi se adresă lui Hansen: 

— Am scăpat de ce-a fost mai rău, John, dacă ne-a mai rămas 
destulă energie pentru a pune din nou în mişcare maşinile. 

— Incă n-am scăpat de ce e mai rău, am atras eu atenţia. E 
nevoie de cel puţin trei sferturi de oră, poate o oră întreagă, 
pentru a fi puse în mişcare turbinele şi sistemul de purificare a 
aerului. Cât timp crezi că le trebuie purificatoarelor ca să producă 
un efect apreciabil asupra acestui aer otrăvit? 

— Cel puţin o jumătate de oră. 

— Asta e. Cel puţin o jumătate de oră! Şi consideri că ce-a fost 
mai rău a trecut! Nici măcar n-a început. 

Am dat din cap încercând să nu-mi scape firul gândirii. 

— Peste o oră şi jumătate, am continuat eu, un om din patru 
va fi mort. 

Swanson zâmbi. Da, de necrezut! 

— Nu cred, doctore, cum îi spunea Sherlock lui Moriarty. 
Nimeni nu va muri otrăvit cu oxid de carbon. Peste cincisprezece 
minute vom avea aer respirabil în toată nava. 

Am schimbat o privire cu Hansen. Tensiunea fusese prea 
puternică, comandantul îşi pierduse capul. Swanson sesiză 
această privire şi începu să râdă - un râs care se transformă rapid 
în tuse convulsivă, pentru că respira prea mult aer viciat. Tusea 
se calmă cu destulă greutate. 

— Uite cu ce m-am ales! zise el. Dar nu m-am putut abţine. 


Expresia de pe feţele voastre!... De ce-am ordonat să se deschidă 
toate uşile, doctore? 

— Habar n-am. 

— Tu ce zici, John? 

Hansen scutură din cap. Swanson îl privi cu un aer dubitativ. 

— Telefonează în sala maşinilor să pornească dieselul, zise el. 

— Bine, comandante, răspunse Hansen fără să se mişte. 

— Căpitanul Hansen se întreabă dacă nu cumva ar trebui să 
aducă o cămaşă de forţă, continuă Swanson. Ştie că niciodată nu 
se porneşte dieselul pe un submarin care nu se află la suprafaţă - 
doar cu un schnorkel, inutilizabil sub gheaţă - căci motorul 
consumă o cantitate enormă de aer şi va absorbi foarte repede 
tot aerul navei. Asta şi vreau. Avem în partea din faţă aer 
comprimat sub presiune. Aer curat. Vom porni dieselul în partea 
din spate - va demara lent, din cauza penuriei de oxigen, dar va 
demara. Va aspira cea mai mare parte din această atmosferă 
viciată, evacuând gazele afară. Presiunea va scădea şi aerul curat 
va ajunge în partea din spate. O astfel de manevră, executată mai 
devreme, ar fi însemnat o adevărată sinucidere, căci ar fi 
revigorat flăcările înainte de stingerea incendiului. Acum însă e 
posibil. Dieselul va funcţiona doar câteva minute, evident. Va fi 
însă de ajuns. Mă urmăreşti, căpitane Hansen? 

Acesta îl urmărise cu siguranţă, dar nu răspunse, căci plecase 
deja. 

Trecură trei minute, apoi am perceput zgomotul unui diesel 
care demarează cu greu. Mai târziu am aflat că mecanicii au fost 
nevoiţi să golească mai multe butelii cu eter în apropierea lui 
pentru a asigura pornirea. Timp de un minut-două, motorul 
funcţionă fără să pară că produce vreun efect asupra aerului 
viciat, apoi, pe nesimţite la început, apoi din ce în ce mai evident, 
fumul din postul central, luminat de singura lampă care rămăsese 
aprinsă, se scurse treptat spre uşa din spate. Fu înlocuit de alt 
fum, mai limpede, venind din partea din faţă, unde aerul 
comprimat era introdus în compartimente. 

Mai trecură câteva minute, şi miracolul se împlini. Dieselul 
funcţionă din ce în ce mai regulat, pe măsură ce conţinutul de 
oxigen creştea şi fumul din postul central era înlocuit de un fel de 
ceaţă bătând în cenușiu, venind din partea din faţă, care abia 


dacă merita numele de fum. Această ceaţă aducea aer cu un 
conţinut acceptabil de gaz carbonic şi oxid de carbon. Cel puţin 
asta a fost impresia. 

Reacţia echipajului a fost aproape incredibilă. Ai fi zis că un 
vrăjitor parcursese toată lungimea navei, atingându-l pe fiecare 
cu bagheta lui magică şi dătătoare de viaţă. Oamenii leşinaţi, la o 
jumătate de oră de moarte, începură să mişte; unii deschiseră 
ochii. Bolnavii, la capătul puterilor, culcaţi în atitudini disperate, 
se ridicară, faţa lor exprimând o mirare aproape comică, aspirând 
adânc ceea ce nu mai era aer viciat; cei care, cu câteva minute 
mai înainte, nu mai aşteptau decât moartea, se întrebau cum de 
putuse să le treacă asta prin minte. Probabil că atmosfera nu era 
nici acum prea grozavă; totuşi nici aerul de munte cel mai pur nu 
ni s-ar fi părut mai plăcut. 

Swanson examina cu atenţie manometrelc care indicau 
presiunea interioară. Aceasta scăzu treptat până la normal, apoi 
sub. Atunci ordonă să se dea drumul la aer comprimat. Când 
presiunea reveni la o valoare apropiată de cea normală, 
comandantul ordonă oprirea dieselului punând capăt introducerii 
compensatoare. 

— Comandante, am zis, dacă doreşti vreodată stele de amiral, 
poţi conta oricând pe sprijinul meu. 

— Mulţumesc, zise el zâmbind. Am avut noroc. 

Cu siguranţă, faptul că navigam cu Swanson constituia pentru 
noi un noroc. 

În acel moment am auzit zgomotul motoarelor şi al pompelor 
pe care Cartwright le acţiona ca să pună în funcţiune reactorul. 
Toată lumea ştia că energia rămasă ar fi putut să nu fie 
suficientă, dar, lucru ciudat, nimeni nu punea la îndoială succesul. 
Veneam prea de departe ca să ne mai imaginăm un eşec. 

Şi nici nu a fost. Exact la orele opt, Cartwright telefonă ca să 
anunţe că avea abur pe aripioarele turbinelor şi că Delfinul 
redevenise mobil. Puţine veşti mi-au produs vreodată o plăcere 
atât de mare. 


xæ 
A 


Timp de trei ore am înaintat cu viteză mică, în timp ce 
aparatul de condiţionat aerul funcţiona la presiune maximă ca să 


normalizeze atmosfera. Apoi Swanson acceleră progresiv, până la 
jumătatea vitezei de croazieră, şeful serviciului maşini 
considerând prudent să nu se meargă mai departe. Din diferite 
motive tehnice, Delfinul trebuia să folosească toate turbinele 
simultan, ceea ce îl făcea să se deplaseze cu viteza celui mai lent 
submarin. lar de la smulgerea izolaţiei, Cartwright nu îndrăznea 
să forţeze turbina de la tribord. Deci, avea să treacă ceva mai 
mult timp până să ajungem în marea liberă. 

Dar comandantul anunţă echipajului că, dacă limita banchizei 
se afla tot acolo unde o găsisem - nu putuse să se deplaseze cu 
mai mult de câteva mile -, vom trece de ea a doua zi dimineaţă la 
patru. 

La orele şaisprezece, echipele reuşiseră să curețe camera 
maşinilor, strângând toate resturile care se acumulaseră acolo în 
timpul nopţii. Apoi Swanson reduse serviciul la minim, pentru a da 
oamenilor săi posibilitatea să doarmă. Exaltarea victoriei, 
certitudinea că nu vom muri înăbuşiţi în acel sicriu de oţel, sub 
banchiză, a provocat reacţia inevitabilă. Oboseala cumplită se 
făcu imediat simțită. Marinarii căzură pe cuşetele lor ca morţi. 

Eu însă n-am dormit în acel moment. Mi-a fost imposibil. 
Trebuia să mă gândesc la prea multe lucruri, trebuia să înţeleg, 
de exemplu, cum din greşeli de calcul sau din cauza stupidităţii 
mele, eram principalul vinovat de situaţia îngrozitoare în care se 
aflase submarinul şi echipajul său. Mă întrebam ce va spune 
comandantul Swanson descoperind că îi ascunsesem multe 
lucruri. Totuşi, după ce-l ţinusem atâta timp în ignoranță, nu 
vedeam nici un rău dacă îl mai tineam încă puţin. Dimineaţa 
puteam să-i comunic tot ce ştiam. Oricum, reacţia lui avea să fie 
foarte interesantă! Poate că îl va cita pe Rawlings pe ordin de zi, 
dar eram sigur că în privinţa mea lucrurile vor sta cu totul altfel. 
Mai ales după cei voi fi povestit tot ce ştiam... 

Rawlings. lar aveam nevoie de el. M-am dus la el, i-am spus ce 
aveam în minte şi i-am cerut să sacrifice câteva ore de somn. Ca 
totdeauna, Rawlings a fost amabilitatea întruchipată. 

În timpul serii am aruncat o privire asupra câtorva bolnavi. 
Jolly, epuizat de eforturile supraomeneşti, se prăbuşise într-un 
somn de plumb. Swanson îmi ceruse să-l înlocuiesc, ceea ce am şi 
făcut, dar asta nu m-a costat cine ştie ce. Cu o singură excepţie, 


toţi bolnavii dormeau profund şi starea în care se aflau nu 
impunea trezirea lor. Excepţia era Benson, care îşi recăpătase 
cunoştinţa pe la sfârşitul după-amiezii. Se simţea indiscutabil mai 
bine, dar declară că îşi simţea capul ca un bostan în care acţiona 
o maşină de nituit. M-am limitat să-i dau un calmant. L-am 
întrebat dacă ştia cum se produsese căderea lui, dar nu ştia sau 
nu a putut să-şi amintească. De altfel nu avea importanţă; 
cunoşteam răspunsul. 

Am dormit după aceea timp de nouă ore, ca un egoist, căci îi 
cerusem lui Rawlings să stea treaz jumătate din noapte. E 
adevărat că trebuia să îndeplinească o sarcină esenţială care era 
mai presus de posibilităţile mele. 

În timpul nopţii, am ieşit de sub banchiză şi am ajuns în 
Oceanul Arctic. 


xæ 
A 


M-am trezit puţin după orele şapte, m-am spălat, m-am 
bărbierit, m-am îmbrăcat cum am putut ajutându-mă doar cu o 
mână, căci consideram că un doctor trebuie să arate decent când 
trebuie să conducă un proces. Apoi m-am dus la masă în careu. 
Pe la orele nouă am intrat în postul central. Hansen era de cart. 

— Unde e comandantul? am întrebat. 

— În cabina lui. 

— Aş vrea să-i vorbesc, ca şi dumitale de altfel. În particular. 

Îmi aruncă o privire întrebătoare, încuviinţă clătinând din cap, 
transmise serviciul ofițerului de navigaţie şi mă conduse la cabina 
lui Swanson. Nu am luat-o pe ocolite. 

— Ştiu cine e asasinul, am zis. N-am dovezi, dar le voi obţine 
acum. Aş vrea să fiţi de faţă, dacă timpul vă permite. 

În cursul precedentelor treizeci şi şase de ore, aceşti doi 
oameni îşi uzaseră toată puterea de emoție, drept pentru care nu- 
şi manifestară uimirea într-un mod deosebit. Swanson se uită 
gânditor la Hansen, se ridică de la masă, împături harta pe care o 
studiase şi zise cu asprime: 

— Să nu pierdem timpul, doctore Carpenter. N-am întâlnit 
niciodată un asasin. Mă interesează foarte mult să văd faţa unuia 
care are opt victime pe conştiinţă. 

Vorbea cu un ton impersonal, dar ochii lui căpătaseră culoarea 


rece a oţelului. 

— Numai opt? leri seară a fost gata să depăşească suta. 

De data asta Swanson fu impresionat. 

— Ce vrei să spui? 

— Că omul cu pricina are în posesia lui şi o cutie cu chibrituri, 
cu care s-a distrat ieri, la primele ore ale dimineţii, în sala 
maşinilor. 

— Cineva a vrut în mod deliberat să incendieze nava? zise 
Hansen cu un aer de incredulitate totală. Niciodată n-ai să mă faci 
să cred asta, doctore. 

— Eu cred, interveni Swanson. Cred tot ce spune doctorul 
Carpenter. Avem de-a face cu un nebun. Numai un nebun ar fi 
putut accepta să-şi sacrifice propria viaţă, ca să distrugă altele o 
sută. 

— A făcut o greşeală de calcul, am zis. Veniţi cu mine. 

Ne aşteptau în careu, după cum le cerusem. Unsprezece: 
Rawlings, Zabrinski, căpitanul Folsom, doctorul Jolly, gemenii 
Harrington, Naseby, Hewson, Hassard, Kinnaird şi Jeremy. Cei mai 
mulţi stăteau la o masă, cu excepţia lui Rawlings care deschisese 
uşa lui Zabrinski. Acesta, tot cu piciorul în ghips, se aşezase pe un 
scaun într-un colţ al încăperii şi începuse să citească un exemplar 
din Delfin Daze, ziarul de la bord. La intrarea noastră, câţiva se 
ridicară în picioare. Swanson le făcu semn să se aşeze. Toţi erau 
tăcuţi, cu excepţia doctorului Jolly care zise vesel: 

— Bună ziua, comandante. lată o adunare foarte ciudată! 
Pentru ce ne-ai convocat? 

Mi-am dres glasul. 

— Îmi cer scuze pentru această mică înşelătorie. Eu v-am 
convocat, nu comandantul. 

— Dumneata? zise Jolly strângând din buze şi privindu-mă cu 
atenţie. Nu pricep, bătrâne. De ce dumneata? 

— Din cauza unei alte mici înşelătorii. Nu sunt, aşa cum am 
pretins, ataşatul Ministerului Aprovizionării. Sunt un agent al 
guvernului britanic, un ofiţer MI6, serviciul de contraspionaj. 

Am obţinut reacţia la care mă aşteptam. Se uitară la mine cu 
gurile căscate. Ca totdeauna, doctorul Jolly fu primul care îşi 
reveni. 

— Contraspionaj, la toţi dracii! Contraspionaj!... Spioni, capă şi 


spadă, blonde adorabile sufocate în dulapuri!... Dar de ce... de ce 
te afli aici? Ce motiv ai avut ca să ne chemi aici, doctore 
Carpenter? 

— Un caz banal de asasinat, am răspuns. 

— De asasinat? se auzi vocea răguşită a căpitanului Folsom, 
care vorbea pentru prima oară de la sosirea lui la bord. 

— Doi dintre oamenii care se află actualmente în laboratorul 
staţiei muriseră înainte de izbucnirea incendiului. Li s-a tras un 
glonţ în cap. Al treilea a fost înjunghiat. Eu numesc asta 
asasinate. Dumneata, nu? 

Jolly se prinse cu mâinile de masă şi se lăsă să cadă greoi pe 
scaun. Celorlalţi le părea bine că stăteau deja pe scaun. 

— Mi se pare inutil să mai adaug, am continuat eu, că asasinul 
se află în această încăpere. 

Nu era nevoie să-i priveşti ca să înţelegi că nici unul dintre 
aceste personaje nu putea să fie un ucigaş!... Toţi erau la fel de 
nevinovaţi ca pruncul care abia s-a născut, puri ca zăpada dusă 
de vânt. 


Capitolul 12 


Dacă aş spune că reţineam toată atenţia asasinului ar fi fost 
un eufemism. Poate că dacă aş fi fost o fiinţă cu două capete, 
venită de pe altă planetă, sau aş fi anunţat rezultatele unei mari 
loterii la care ei ar fi avut chiar biletele câştigătoare, sau dacă i-aş 
fi tras la sorţi ca să văd care dintre ei va ajunge în faţa plutonului 
de execuţie, această atenţie ar fi fost mai mare, dar până la urmă 
mă îndoiesc, căci n-ar fi fost posibil. 

— Dacă aveţi bunăvoința să mă urmăriţi, am zis, voi începe cu 
o mică conferinţă despre optică. Nu mă întrebaţi ce legătură 
poate să aibă asta cu un caz de asasinat. Veţi constata imediat 
legătura. Menţinând sensibilitatea emulsiei şi calitatea lentilelor la 
aceeaşi valoare, claritatea fotografiei depinde de distanţa focală, 


adică de depărtarea dintre obiectiv şi film. În urmă cu 
cincisprezece ani, distanţa focală a unei camere de luat vederi, în 
afara unui laborator, nu depăşea 125 cm. Aceste aparate erau 
folosite pe avioanele de recunoaştere, spre sfârşitul celui de al 
doilea război mondial. Se putea astfel fotografia, de la o altitudine 
de cincisprezece mii de metri, o valijoară aşezată pe sol, ceea ce 
nu era deloc rău pentru epoca aceea. Dar aviația americană 
dorea camere de luat vederi aeriene mai mari şi mai bune; 
singurul mijloc de a le obţine era creşterea distanţei focale. Exista 
fireşte o limită, această cameră trebuind să fie montată la bordul 
unui avion - sau a unui satelit. Dacă doriţi o distanţă focală de, să 
zicem, şapte metri, este evident imposibil să se instaleze o 
cameră de această lungime, ieşind vertical dintr-un avion sau 
dintr-un mic satelit. Dar savanții au descoperit un alt gen de 
cameră de luat vederi, unde raza luminoasă, în loc să urmărească 
o carcasă lungă, este frântă şi reflectată de un anumit număr de 
oglinzi, ceea ce permite creşterea distanţei focale fără a fi 
necesară lungirea camerei de luat vederi. In 1950 exista un 
aparat cu o distanţă focală de 254 cm, capabil să fotografieze un 
pachet de ţigări la cincisprezece mii de metri. Zece ani mai târziu, 
a fost realizat ceea ce se numeşte „detectorul de sateliți şi de 
rachete Perkin-Elmer-Roti”, cu o distanţă focală de 1270 cm, 
aparat echivalând cu o cameră de luat vederi obişnuită de 12 m. 
El fotografiază o bucată de zahăr la o distanţă de cincisprezece 
mii de metri. 

Am privit în jurul meu ca să văd dacă toată lumea mă urmărea 
cu atenţie. Nu ştiu dacă a existat un conferenţiar cu o asistenţă 
mai atentă. 

— Trei ani mai târziu, am continuat eu, o altă companie 
americană a transformat acest aparat într-o cameră de luat vederi 
fantastică, care putea să fie montată chiar şi pe un satelit de mici 
dimensiuni. N-a fost timp pierdut. Distanţa focală nu a fost 
niciodată dezvăluită. Ştim totuşi un lucru: dacă condiţiile 
atmosferice sunt favorabile, o farfurie albă, pe o suprafaţă 
întunecată, se distinge cu claritate de la o distanţă de 500000 m 
altitudine. Imaginea se înregistrează pe un film relativ minuscul, 
care poate fi mărit oricât. Savanţii au realizat o emulsie complet 
nouă, încă foarte secretă, de o sută de ori mai sensibilă decât cele 


ale celor mai bune filme disponibile în comerţ. Această cameră de 
luat vederi trebuia să fie folosită pe satelitul american de două 
tone numit Samos Ill - Samos venind de la Satellite and Missile 
Observation System. Dar n-a fost. Această cameră de luat vederi, 
unică în genul ei, a dispărut. A fost furată în plină zi, demontată 
şi, după cum am aflat mai târziu, transportată de la New York la 
Havana cu un avion cu reacţie polonez, care a pretins că zboară 
până la Miami, sustrăgându-se astfel controlului vamal. În urmă 
cu patru luni, această cameră a fost lansată în spaţiu pe un satelit 
sovietic care parcurgea o orbită polară, traversând Middle West-ul 
american de şapte ori pe zi. Aceşti sateliți pot să se rotească la 
infinit şi, în trei zile, în condiţii meteorologice perfecte, sovieticii 
aveau toate imaginile pe care le doreau, cele ale bazelor de 
lansare a rachetelor de la vest de Missouri. De fiecare dată când 
această cameră de luat vederi făcea o fotografie a teritoriului 
american, o alta, îndreptată la verticală, fixa poziţia după stele. 
Asta trebuia să le ofere ruşilor posibilitatea de a trage asupra 
tuturor bazelor de lansare din această parte a Statelor Unite. Dar 
mai întâi trebuiau să fie recuperate fotografiile. Transmisia prin 
radio nu face două parale, pentru că, în felul ăsta, calitatea şi 
detaliile imaginii sunt alterate. Nu uitaţi că era vorba de un film 
relativ minuscul. Trebuia recuperat chiar acest film. Există două 
moduri de a proceda: aducerea satelitului la sol sau ejectarea 
unei capsule care să conţină filmul. De la încercările făcute cu 
Discoverer, americanii au perfecţionat arta de a prinde cu 
avioanele capsulele care cad. Asta însă nu e şi specialitatea 
ruşilor, deşi, ştim asta, deţin o tehnică pentru ejectarea capsulelor 
dacă un satelit o ia anapoda. Trebuia deci să se procedeze la 
aterizarea acestui satelit, şi la început chiar asta au avut de gând 
să facă, la aproximativ trei sute de kilometri est de Marea 
Caspică. Ceva n-a mers. Nu ştim ce, dar, după părerea 
specialiştilor noştri, retrofuzeele, de pe o parte a capsulei, nu au 
funcţionat când s-a dat semnalul prin radio. Aţi început să 
înţelegeţi, domnilor? 

— Da, zise Jeremy cu o voce calmă. Satelitul a intrat pe altă 
orbită. 

— Exact. Fuzeele care au funcţionat n-au încetinit suficient 
aparatul, ci i-au deviat ruta. Noua orbită a trecut peste Alaska, 


Pacific, Peninsula lui Palmer, în Antarctica, imediat la sudul 
Americii de Sud, deasupra Africii şi Europei Occidentale, apoi 
deasupra Polului Nord, la aproximativ trei sute de kilometri în 
punctul ei cel mai apropiat. Singurul mijloc care le mai rămânea 
ruşilor de a recupera filmele consta în ejectarea capsulei, căci, 
dacă reuşeau să încetinească suficient deplasarea satelitului ca 
să-l facă să iasă de pe orbită, nu puteau să prevadă unde va 
cădea. Punctul capital şi vexant era că acest satelit nu trecea 
nicăieri pe deasupra Uniunii Sovietice, nici deasupra unei ţări 
supusă influenţei sale. Şi mai rău, nouăzeci la sută din parcurs se 
situa deasupra mării, iar capsula este atât de abundent construită 
din aluminiu şi piroceram, ca să suporte încălzirea provocată de 
intrarea în atmosferă, încât s-ar fi dus instantaneu la fund. După 
cum v-am spus, ruşii n-au pus la punct un sistem de prindere a 
capsulelor în aer, şi nici nu le puteau cere americanilor s-o facă în 
locul lor. Au luat deci hotărârea să facă să cadă capsula în unul 
dintre singurele locuri accesibile lor, fie pe banchiza nordică, fie în 
Antarctica. Ruşii au acolo două staţii geofizice şi, în urmă chiar cu 
câteva zile, am crezut că acolo ar putea să cadă capsula. Dar ne 
înşelam. Staţia cea mai apropiată se afla la 450 km de orbită şi 
nici o echipă nu a părăsit URSS-ul. 

— În consecinţă, ruşii au luat hotărârea să facă acea capsulă 
să cadă în vecinătatea staţiei Cobra? sugeră calm Jolly. Dar lipsa 
lui „bătrâne” era un semn de tulburare. 

— Staţia Cobra nu exista când satelitul s-a dereglat, deşi 
pregătirile erau terminate. Le-am cerut canadienilor un spărgător 
de gheaţă pentru a instala staţia, dar ruşii, într-un frumos elan de 
colaborare internaţională, ne-au oferit spărgătorul de gheaţă 
Lenin, care foloseşte propulsie nucleară, cel mai bun spărgător de 
gheaţă din lume. Ţineau ca instalarea staţiei Cobra să nu fie 
întârziată. A fost totuşi. Deriva est-vest a banchizei a fost 
excepţional de lentă în acest an. Au trecut aproape opt săptămâni 
mai înainte ca staţia să ajungă direct sub traiectoria satelitului. 

— Cunoşteaţi intenţiile ruşilor? întrebă Hansen. 

— Le cunoşteam. Dar ruşii nu bănuiau că suntem pe urmele 
lor. Nu ştiau că unul dintre aparatele instalate la staţia Cobra era 
un înregistrator capabil să indice maiorului Halliwell momentul în 
care satelitul va primi ordin să ejecteze capsula. 


Am privit în jur. 

— Pun prinsoare că nici unul dintre cei de faţă nu ştia. Dar 
maiorul Halliwell ştia, precum şi cei trei oameni care dormeau în 
baraca lui, unde se afla aparatul. Nu ştiam însă identitatea 
membrului echipei Cobra care fusese cumpărat de ruşi. Eram 
siguri că cineva fusese cumpărat, dar nu ştiam cine. Fiecare 
dintre cei de faţă ofereau garanţii perfecte din punct de vedere al 
siguranţei, iar unul de-aici ar fi fost bogat până la sfârşitul zilelor 
sale după întoarcerea noastră în Marea Britanie. În afara agentului 
lor, ruşii au introdus în staţia Cobra un înregistrator portabil - 
aparat electronic, reglat pe lungimea de undă a semnalului care 
comanda ejectarea. O capsulă poate să fie ejectată de la o 
altitudine de 450 km cu destulă precizie ca să cadă la mai puţin 
de doi kilometri de punctul dorit, dar banchiza nu e un teren uşor 
şi majoritatea timpului acolo e noapte. Capsula trebuia să 
continue să emită timp de, să zicem, douăzeci şi patru de ore, un 
semnal care, astfel înregistrat, trebuia să permită agentului 
sovietic să descopere această capsulă. A găsit-o într-adevăr, a 
debarasat-o de accesorii şi a dus-o la staţie. Sper că mă urmăriţi 
în continuare, domnilor?... În special unul dintre cei de faţă? 

— Cred că toţi te urmărim cu foarte mare atenţie, doctore 
Carpenter, zise cu un glas domol comandantul Swanson. Toţi cei 
care ne aflăm aici. 

— Foarte bine. Din nenorocire, maiorul Halliwell şi cei trei 
colegi ai săi ştiau şi ei că satelitul ejectase capsula. Să nu uităm 
că urmăreau acest satelit douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi 
patru. Ştiau că cineva se va ocupa de el fără întârziere, dar nu 
ştiau cine. Maiorul şi-a pus unul din oameni să supravegheze. 
Noaptea era cumplit de frig, furtuna făcea ravagii, dar această 
supraveghere a fost totuşi eficace. Omul s-a lovit de agentul care 
se întorcea cu capsula; sau, mai probabil, a văzut o lumină într-o 
baracă, s-a dus acolo, şi l-a găsit pe agent scoțând filmul din 
capsulă. In loc să se ducă liniştit să-i dea raportul maiorului 
Halliwell, supraveghetorul a intrat şi l-a interpelat pe agent. A fost 
ultimul ceas al vieţii sale. A fost înjunghiat între coaste. 

M-am uitat la cei de faţă. î 

— Mă întreb cine a făcut asta. In orice caz, a fost un ucigaş 
neîndemânatic. A rupt lama în pieptul victimei. Am găsit cuțitul 


rupt. 

M-am uitat la Swanson, care nici nu clipi. El găsise cuțitul în 
rezervorul tractorului; dar aveam tot timpul să spunem asta. 

— Văzând că omul pus să supravegheze nu se mai întoarce, 
maiorul Halliwell a început să se îngrijoreze. Probabil că aşa s-au 
petrecut lucrurile. Nu cunosc detaliile, şi asta nici nu are 
importanţă. Personajul cu cuțitul rupt era de acum înainte alertat; 
se ştia descoperit - asta trebuie să fi fost pentru el un şoc destul 
de puternic -, iar când maiorul a trimis pe altcineva, era pregătit 
să-l primească. Era obligat să-l ucidă şi pe al doilea nepoftit, 
deoarece cadavrul primului se afla în baracă. In afara cuţitului, 
respectivul avea şi un revolver. S-a folosit de el. Ucigaşul ştia că 
cei doi oameni fuseseră trimişi de maiorul Halliwell, ştia deci că 
acesta şi ultimul său coleg nu vor întârzia să-şi facă apariţia, 
constatând că nici al doilea om nu se mai întorcea. A luat 
hotărârea să nu-i mai aştepte. S-a dus în baraca maiorului, l-a 
găsit culcat, ca şi pe colegul său, şi i-a omorât. Ştiu deoarece 
gloanţele au intrat prin frunte şi au ieşit prin ceafă. Cred că a 
venit momentul să vă spun că nu mă numesc Carpenter, ci 
Halliwell. Maiorul era fratele meu. 

— Dumnezeule mare! murmură doctorul Jolly. 

— Ucigaşul ştia că era esenţial să facă să dispară urmele 
crimei sale. Nu exista decât un singur mijloc: arderea cadavrelor 
pentru a le face de nerecunoscut. A scos deci din magazie unul- 
două butoaie de petrol, le-a vărsat pe pereţii barăcii maiorului - 
unde le târâse şi pe primele două victime - şi a dat foc. Ca să nu 
pară ciudat, a dat foc şi la magazie. E o persoană conştiincioasă! 
Cineva care nu face lucrurile pe jumătate. 

Oamenii din jurul mesei erau stupefiaţi, nu le venea să creadă, 
doar pentru că enormitatea faptelor îi depăşea. Nu pe toţi, 
totuşi... 

— Am o minte mai ciudată, am continuat eu. M-am întrebat de 
ce nişte oameni bolnavi, arşi, epuizați, irosiseră timp şi forţe ca să 
transporte morţii în laborator. Probabil că cineva a sugerat că 
trebuia să se facă asta, că era mai decent aşa. In realitate, 
evident, trebuia să se facă în aşa fel încât nimeni să nu mai vrea 
să intre în acea baracă. M-am uitat sub podea. Şi ce-am găsit? 
Patruzeci de pile Nife în stare excelentă, conserve, un balon- 


sondă şi o butelie de oxigen pentru umflarea balonului! Mă 
aşteptam să găsesc acele pile Nife - Kinnaird ne-a spus că nu 
existau rezerve importante, iar focul nu le-a distrus. Nu m-am 
aşteptat la celelalte descoperite, dar ele explicau totul. Ucigaşul a 
avut două ghinioane: a fost surprins şi s-a stricat timpul. Asta i-a 
dat peste cap toate proiectele. Avea de gând, dacă împrejurările 
ar fi fost favorabile, să trimită filmele în aer, ataşate de balonul- 
sondă, de unde ar fi fost luate de un avion rusesc. E destul de 
dificil să prinzi din zbor o capsulă, dar recuperarea ei de la bordul 
unui balon este o joacă de copii. Pilele Nife intacte trebuiau să 
servească amicului nostru ca să rămână în contact cu ruşii şi să-i 
anunţe momentul în care, timpul ameliorându-se, va lansa 
balonul-sondă. Pentru că discreţia în eter nu este asigurată, 
respectivul a folosit un cod special, iar când acesta nu i-a mai fost 
util, l-a distrus prin singurul mijloc sigur în Arctica: focul. Am găsit 
bucăţi mici de hârtie încrustate în peretele uneia dintre barăci, 
unde au fost duse de vânt, de la baraca meteorologică de unde 
ucigaşul le aruncase. A făcut în aşa fel încât numai pilele Nife deja 
uzate să fie folosite la transmiterea SOS-urilor şi pentru 
menţinerea contactului cu Delfinul. Pierzând frecvent acest 
contact şi transmițând doar mesaje trunchiate, omul nostru 
încerca să întârzie sosirea noastră, în aşteptarea unei schimbări a 
vremii, care să-i permită lansarea balonului. În treacăt fie spus, aţi 
putut citi în ziare că avioane ruseşti, americane şi britanice au 
explorat această regiune imediat după incendiu. Ruşii căutau 
balonul, ceilalţi căutau Cobra. Aşa s-a întâmplat şi cu spărgătorul 
de gheaţă Dvina, în urmă cu câteva zile, care a încercat să-şi 
deschidă un drum. Dar avioanele sovietice au dispărut repede, 
deoarece agentul lor de la staţia Cobra le-a prevenit că nu era nici 
o speranţă de îndreptare a vremii, că Delfinul sosise, că era 
constrâns să ducă filmele cu submarinul. 

— Un moment, doctore Carpenter, mă întrerupse Swanson cu 
o voce tulburată. Asta înseamnă că aceste filme se află acum la 
bordul navei mele? 

— Contrariul m-ar surprinde foarte mult, comandante. Pentru 
a ne întârzia, s-a trecut la un atac chiar împotriva De/finului. Când 
s-a aflat că acesta va încerca să ajungă la staţia Cobra, s-a trimis 
în Scoţia ordinul de a-l paraliza. Regiunea în care se află Clyde nu 


e mai roşie decât celelalte centre maritime din Marea Britanie, dar 
găseşti comunişti practic în toate şantierele navale, şi, de cele 
mai multe ori, nici măcar colegii lor nu cunosc această 
apartenenţă. Fireşte, sabotorii nu aveau intenţia să provoace un 
accident fatal. Cel care a făcut în aşa fel încât să deschidă uşile 
tuburilor lansatoare de torpile conta pe faptul că consecinţele vor 
fi limitate. Pe timp de pace, spionajul industrial evită violenţa. De 
aceea personajul nostru, aici de faţă, nu va fi deloc privit cu ochi 
buni de şefii lui. Ca şi britanicii şi americanii, ruşii folosesc orice 
tactică, legitimă sau nu, ca să-şi atingă obiectivele; dar şi unii şi 
ceilalţi se opresc în faţa asasinatului. Asasinatele nu făceau parte 
din planul sovietic. 

— Cine e, doctore Carpenter? întrebă Jeremy foarte calm. 
Pentru Dumnezeu, cine e? Suntem nouă aici... Îl cunoşti? 

— Îl cunosc. Dar numai şase, nu nouă, pot să fie bănuiţi; cei 
care au făcut cu schimbul de serviciu la staţia radio după 
dezastru. Căpitanul Folsom şi fraţii Harrington erau complet 
imobilizaţi, avem mărturiile voastre în această privinţă. Au mai 
rămas deci Jeremy, Kinnaird, doctorul Jolly, Hassard. Naseby şi 
Hewson. Asasinat premeditat şi înaltă trădare. Un singur răspuns. 
Procesul se va termina chiar în ziua în care se va deschide; peste 
trei săptămâni totul va fi rezolvat. Eşti foarte inteligent, amice; ba 
chiar ai fost strălucit. Mi-e teamă totuşi că ăsta va fi pentru 
dumneata capătul drumului, doctore Jolly! 

N-au înţeles imediat, fiind prea stupefiaţi, prea şocaţi. Mi-au 
auzit vorbele, dar nu le-au sesizat imediat sensul. Totuşi, în 
curând, ca nişte marionete, toţi întoarseră privirile spre Jolly. 
Acesta se ridică lent şi făcu doi paşi spre mine, cu privirea în gol, 
faţa crispată, buzele tremurătoare. 

— Eu? zise el cu o voce joasă, răguşită, de parcă nu-i venea să 
creadă. Eu? Cumva... cumva ţi-ai pierdut minţile, doctore 
Carpenter? Pentru Dumnezeu... 

L-am lovit. Nu ştiu de ce, dar parcă aveam un voal roşu în faţa 
ochilor. A căzut pe spate, ducând mâinile la gură şi la nas, mai 
înainte de a fi înţeles ceea ce făcusem. Dacă aş fi avut o armă, 
cred că l-aş fi ucis, aşa cum aş fi ucis un şarpe, un păianjen 
veninos, orice animal oribil şi îngrozitor, fără să mă mai gândesc 
şi fără milă. Voalul se risipi treptat. Nimeni nu făcuse vreo 


mişcare. Jolly se ridică cu greutate în genunchi, apoi în picioare şi 
se trânti greoi pe scaun. Tinea în faţă o batistă pătată de sânge. 

— Pentru fratele meu, Jolly, am zis, şi pentru toţi morţii din 
grupul Cobra, ştii ce sper? Ca la momentul potrivit, călăul să aibă 
probleme cu frânghia şi să nu mori uşor. 

Îşi luă batista de la gură. 

— Eşti nebun, murmură el. Nu ştii ce spui. 

— Juriul va rezolva această problemă. Te urmăresc de mai 
bine de şaizeci de ore. 

— Ce? întrebă Swanson. Ştii de şaizeci de ore? 

Lucru ciudat, începusem să simt o mare oboseală. Toată 
povestea asta mă scârbea. 

— Ai dreptul să fii supărat, comandante, am răspuns. Dar, 
dacă te-aş fi prevenit, l-ai fi pus imediat pe asasin sub cheie, după 
cum mi-ai spus de mai multe ori. lar eu voiam să văd unde duce 
pista în Marea Britanie; voiam să-i cunosc complicii şi oamenii de 
legătură. Mă şi vedeam distrugând o întreagă reţea de spioni. Dar 
tare mi-e teamă că pista se termină aici. Dă-mi voie să continui. 

Am făcut o scurtă pauză apoi am zis: 

— Nu e ciudat că Jolly, ieşind din baraca lui, când aceasta a 
luat foc, a leşinat şi a rămas nemişcat? Pretinde că era asfixiat. 
Nu era însă şi în baracă, unde s-a deplasat singur. Apoi a leşinat. 
Ciudat! În general, aerul curat îi înviorează pe oameni. Probabil că 
Jolly face parte dintr-o rasă aparte. Dorea să arate tuturor că nu 
avea nici un amestec în incendiu. Ca să sublinieze acest lucru, a 
declarat de mai multe ori că nu e un om de acţiune. Şi dacă nici el 
nu e, atunci nu ştiu cine ar mai putea fi! 

— Nu poţi numi asta o dovadă de culpabilitate, atrase atenţia 
Swanson. 

— Nu prezint dovezi, scot doar în evidenţă un anumit număr 
de puncte, am răspuns cu un ton ostenit. Acum punctul numărul 
doi. Naseby, ai fost deosebit de frapat de faptul că n-ai reuşit să-ţi 
trezeşti prietenii, pe Flanders şi Bryce. Şi ai avut dreptate!... Jolly, 
aici de faţă, a folosit eter sau cloroform ca să-i elimine. Asta s-a 
petrecut după moartea maiorului Halliwell şi a celor trei colegi ai 
săi, dar mai înainte de fi început să se joace cu chibriturile. După 
incendiu, ajutoarele puteau să sosească foarte, foarte târziu, iar 
ucigaşul nu avea de gând să moară de foame în acest interval. 


Voi ceilalţi puteaţi să muriţi, nu-i păsa! Dar Flanders şi Bryce se 
aflau între el şi alimente. N-ai fost surprins, Naseby, că apelurile 
tale n-au avut nici un efect? Explicaţia: cei doi fuseseră drogati. 
Or numai o persoană avea acces la droguri. Ai spus că împreună 
cu Hewson aţi simţit o ameţeală puternică. Nu e de mirare. Aţi 
tras şi voi pe nas vapori de eter sau de cloroform. În mod normal, 
ar fi trebuit să simţiţi aceşti vapori când v-aţi trezit, dar mirosul 
petrolului care ardea a fost mai puternic. Ştiu că nici asta nue o 
dovadă. Punctul trei. L-am întrebat azi dimineaţă pe căpitanul 
Folsom cine a dat ordinul de transportare a morţilor în laborator. 
Mi-a răspuns că el, dar îşi aminteşte că la propunerea lui Jolly, 
care, cu toată autoritatea sa medicală, recomanda transportarea 
cadavrelor carbonizate în laborator ca să nu afecteze moralul 
supravieţuitorilor. Punctul patru. Jolly a spus că nu are nici o 
importanţă felul în care a izbucnit incendiul, încercând astfel să- 
mi abată atenţia, ştiind la fel de bine ca mine că ăsta era însă 
lucrul esenţial. Apropo, Jolly, presupun că ai scos din uz în mod 
deliberat extinctoarele, înainte de a aprinde focul! L-ai bănuit pe 
Hewson, comandante, pentru că, după spusele lui, butoaiele de 
petrol n-au început să facă explozie decât atunci când se îndrepta 
spre baraca-dormitor. Spunea adevărul. Cel puţin patru butoaie 
din magazie n-au explodat, cele pe care Jolly le-a folosit ca să 
stropească barăcile. Ce spui de expunerea mea, doctore Jolly? 

— E un coşmar, zise el foarte calm. Un coşmar. Jur în faţa lui 
Dumnezeu că toate astea sunt străine de mine. 

— Punctul cinci. Dintr-un motiv pe care nu-l cunosc, Jolly voia 
să întârzie întoarcerea Delfinului. Cel mai bun mod era să-i 
declare netransportabili pe Bolton şi pe Bromwell, cei doi oameni 
grav bolnavi din tabără. Numai că mai existau încă doi medici 
care îi putea declara transportabili. Prin urmare, a încercat, cu un 
oarecare succes să ne elimine. Mai întâi pe Benson. Nu ţi s-a 
părut ciudat, comandante, că cererea de a asista la funeraliile lui 
Grant şi ale căpitanului Mills a fost formulată mai întâi de Naseby, 
apoi de Kinnaird? Ea ar fi trebuit făcută de Jolly, având în vedere 
indisponibilitatea căpitanului Folsom, dar nu voia să atragă prea 
mult atenţia asupra lui. Totuşi, fără nici o îndoială, el a inspirat 
acest demers. Remarcând cât de alunecoase sunt marginile 
pavilionului, a făcut în aşa fel încât Benson să urce pe frânghie în 


faţa lui. Amintiţi-vă că era foarte întuneric şi Jolly abia dacă 
distingea capul lui Benson detaşându-se pe fondul fasciculului de 
lumină care provenea de pe pasarelă. O scuturare a frânghiei l-a 
făcut pe Benson să-şi piardă echilibrul, părând că a căzut în capul 
lui Jolly, dar părând numai. Trosnitura puternică pe care am auzit- 
o, o fracțiune de secundă după ajungerea jos a corpului lui 
Benson, nu a fost provocată de izbirea capului de gheaţă, ci de 
Jolly care l-a lovit cu piciorul. Te-au durut degetele de la picior, 
Jolly? 

— Eşti nebun, zise el ca un automat. Înşiri numai absurdităţi. 
De altfel, chiar dacă ar fi adevărat, n-ai putea să dovedeşti nimic. 

— Asta o să vedem. Jolly a pretins că Benson a căzut peste el. 
Chiar s-a aruncat pe gheaţă şi s-a lovit cu capul ca să dea mai 
multă veridicitate poveștii lui. Amicul nostru nu neglijează nici un 
detaliu! Am auzit şocul, dar s-a prefăcut leşinat. Şi-a revenit însă 
cam repede şi prea uşor după ce a ajuns la infirmerie. Acolo a 
făcut prima greşeală, care mi-a îndreptat atenţia asupra lui... şi ar 
fi trebuit să mă facă să prevăd un atac îndreptat împotriva mea. 
Erai acolo, comandante. 

— N-am remarcat nimic, zise Swanson cu un ton amar. 
Continuă. 

— La infirmerie, Jolly l-a găsit pe Benson culcat. A văzut doar o 
cuvertură şi un pansament mare acoperind partea din spate a 
capului. Pentru Jolly, bolnavul acela ar fi putut să fie oricine, 
pentru că era foarte întuneric în momentul accidentului. Ce-a zis 
el totuşi? Îmi amintesc exact. „Bineînţeles, bineînţeles! Asta e! A 
căzut peste mine, nu?” Nici măcar nu s-a gândit să întrebe cine 
era, întrebarea normală în acest caz. Ştia deci despre cine e 
vorba! 

— Da, ştia, zise Swanson, aruncându-i lui Jolly o privire 
sfredelitoare, care arăta că acum era convins. Ai dreptate, 
doctore Carpenter. Ştia. 

— Apoi m-a atacat pe mine. N-am nici o dovadă, bineînţeles. 
Dar era de faţă când te-am întrebat unde se află magazia 
medicală. Ne-a urmărit hoţeşte pe mine şi pe Henry şi a desfăcut 
cârligul panoului. Operația nu a reuşit la fel de bine ca 
precedenta. Totuşi, a doua zi, Jolly a încercat din nou să împiedice 
transportarea la bord a lui Bolton. Dar ai hotărât dumneata în 


locul lui. 

— Aveam dreptate, zise Jolly cu un ton ciudat de calm. Bolton 
a murit. 

— A murit, am răspuns, dar asta pentru că l-ai asasinat, şi 
numai pentru asta poţi să fii sigur că vei fi spânzurat. Din motive 
pe care nu le cunosc, Jolly a luat hotărârea să oprească 
submarinul; măcar să-i întârzie mersul. Cred că avea nevoie de un 
răgaz de o oră-două. S-a gândit deci să provoace un mic incendiu, 
doar cât să ne îngrijoreze şi să provoace oprirea temporară a 
reactorului. A ales sala maşinilor, singurul loc unde putea să lase 
să cadă pe nevăzute ceva, care avea să rămână ascuns timp de 
mai multe ore, dacă era necesar, în jungla de ţevi. A fabricat, la 
infirmerie, un fel de fuzee cu efect întârziat, care să producă mult 
fum şi puţine flăcări. Amicul nostru e un specialist, şi nu lipseau 
combinaţiile de acizi şi de produse chimice capabile să obţină 
acest rezultat. Era nevoie de un pretext ca să treacă pe deasupra 
sălii maşinilor în mijlocul nopţii, când compartimentul ar fi fost 
practic pustiu. Jolly a rezolvat şi asta. Poate să aranjeze orice. E 
într-adevăr foarte inteligent, dar şi o canalie josnică. 

Am făcut o scurtă pauză apoi am continuat: 

— Cu o seară înaintea incendiului, bunul samaritean a 
consultat toţi bolnavii. L-am însoţit. L-a consultat pe Bolton, în 
laboratorul nuclear. Or, ca să ajungă acolo, trebuie neapărat să 
treci pe deasupra sălii maşinilor. Un marinar îi veghea pe bolnavi. 
Jolly i-a spus să-l cheme, indiferent de oră, dacă lui Bolton îi va fi 
mai rău. Şi a fost chemat. Am verificat acest lucru. Inginerul 
mecanic de cart şi alţi doi oameni se aflau în camera de manevră, 
dar un om care făcea o gresare l-a văzut trecând pe Jolly pe la 
unu şi jumătate. Acesta s-a folosit de ocazie ca să lase să cadă 
mica fuzee. N-a putut să prevadă că jucăria va cădea lângă 
izolaţia impregnată cu ulei şi că va degaja destulă căldură ca să-i 
dea foc. 

Swanson se uită lung şi cu răceală la Jolly, apoi se întoarse 
spre mine. 

— Ceva îmi scapă, doctore Carpenter. Jolly nu putea să 
depindă de un telefon. Nu e omul care să lase ceva la voia 
întâmplării. 

— Într-adevăr, am răspuns. În frigiderul infirmeriei păstrez o 


dovadă pentru Old Bailey !: o foaie de aluminiu, plină de 
amprentele digitale ale lui Jolly. Pe ea au rămas urme de unguent. 
Jolly a pus această foaie pe antebraţul lui Bolton în acea seară, 
după ce i-a injectat un anestezic, căci rănitul suferea cumplit. Dar, 
înainte de a întinde unguentul, Jolly a pus un strat de clorură de 
sodiu, sarea noastră obişnuită. Ştia că anestezicul îşi va păstra 
efectul trei-patru ore. În acel moment, căldura corpului avea să 
topească unguentul aducând sarea în contact direct cu carnea 
vie. Bolton avea să scoată strigăte de agonie. Bolton a murit din 
această cauză puţin după aceea. Prietenul nostru e un bun 
samaritean, nu? Aşa e el! În paranteză fie spus, se poate face 
abstracţie de toate actele de eroism pe care le-a făcut în timpul 
incendiului. Fireşte, voia să supravieţuiască, ca noi toţi. Prima 
dată când s-a dus în sala maşinilor, era mult prea cald pentru el, 
de aceea s-a culcat pe podea şi s-a lăsat transportat la aer curat. 
Mai târziu... 

— Nu purta mască, obiectă Hansen. 

— A scos-o. Îţi poţi ţine respiraţia zece-cincisprezece secunde; 
la fel şi Jolly. Mai târziu, când a dat dovadă de eroism, asta s-a 
întâmplat pentru că condiţiile din compartimentul maşinilor 
deveniseră mai bune ca înainte... şi pentru că asta îi dădea 
dreptul la un aparat de respirat. In cursul nopţii, a aspirat mai 
mult aer curat decât oricare altcineva dintre noi. Nu-i păsa că 
cineva murea, din cauza lui, în chinuri atroce; era însă hotărât ca 
el să nu sufere, cu excepţia unei necesitâţi absolute. N-am 
dreptate, Jolly? 

Nu răspunse. 

— Unde sunt filmele? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, zise el cu o voce calmă, lipsită 
de expresie. În faţa lui Dumnezeu, am mâinile curate. 

— Ce spui de amprentele tale digitale de pe foaia de aluminiu 
pe care e sare? 

— Orice medic se poate înşela. 

— Pretinzi că asta înseamnă a te înşela!... Unde sunt filmele, 
Jolly? 

— Ah, la dracu'! Lasă-mă-n pace! zise el cu un ton ostenit. 

— Cum vrei. Comandante, găseşte un loc sigur unde să-l 


U Principala curte cu juri din Londra (n. red,). 


închidem pe acest personaj. 

— Bineînţeles, răspunse Swanson. Şi îl voi conduce acolo chiar 
eu. 

— Nimeni nu va conduce pe nimeni! zise brusc Kinnaird. 

Mă privea într-un mod care nu mă îngrijora deloc, după cum 
nu mă îngrijora nici obiectul pe care îl ţinea în mână: un Mauser 
cu aspect foarte agresiv! Arma părea să-i fi apărut brusc în mână 
şi era îndreptată între ochii mei. 


Capitolul 13 


— Frumoasă, foarte frumoasă treabă de contraspionaj, 
murmură Jolly. Norocul în război e foarte schimbător, bătrâne! Dar 
asta n-ar trebui să te surprindă. N-ai găsit nimic care să conteze 
cu adevărat, dar începuseşi totuşi să întreci măsura. Să nu încerci 
ceva. Kinnaird e unul dintre cei mai buni ţintaşi din câţi cunosc - 
şi poţi să remarci că s-a plasat strategic ca să poată nimeri toate 
persoanele prezente. 

Îşi şterse delicat gura cu batista pătată de sânge, trecu rapid 
în spatele meu şi mă controlă. 

— Nici măcar n-ai armă, pe legea mea! Chiar nu te-ai pregătit, 
Carpenter! Întoarce-te, te rog, ca să fii cu spatele la revolverul lui 
Kinnaird. 

Am făcut întocmai, iar el zâmbi, apoi mă lovi de două ori în 
faţă. Cu dosul mâinii drepte, apoi cu mâna stângă. M-am clătinat, 
dar n-am căzut. Am simţit un gust de sânge. 

— Să nu crezi că fac asta dintr-un acces de furie, zise el cu 
satisfacţie. Te-am lovit deliberat, cu premeditare. Şi asta mi-a 
făcut plăcere. 

— Ucigaşul e deci Kinnaird, am zis eu domol. El era cel care 
mânuia arma. 

— N-aş vrea să-mi arog tot meritul, zise Kinnaird. Să zicem că 
am făcut-o juma-juma. 


— Tu te-ai dus să aduci capsula. lată de ce ai pe faţă 
degerături atât de grave. 

— M-am rătăcit. Am crezut că nu mai găsesc niciodată 
afurisita aia de staţie! 

— Jolly şi Kinnaird! zise Jeremy cu un aer uimit. Jolly şi 
Kinnaird! Propriii noştri camarazi!... Asasini!... 

— Tăcere! ordonă Jolly. Kinnaird, nu răspunde la întrebări. 
Contrar lui Carpenter, nu simt nici o satisfacţie expunând felul în 
care am acţionat şi explicând cât de inteligent am fost. După cum 
ai remarcat, Carpenter, sunt un om de acţiune. Comandante 
Swanson, te rog să ridici receptorul telefonului şi să ordoni 
postului central ieşirea la suprafaţă, apoi direcţia nord. 

— Devii foarte întreprinzător, Jolly, zise calm Swanson. Doar 
nu-ţi imaginezi că vei răpi un submarin! 

— Kinnaird, ţinteşte burta lui Hansen. Când voi ajunge la cinci, 
apasă pe trăgaci. Unu, doi, trei... 

Swanson ridică pe jumătate mâna, ca să se recunoască învins, 
se duse la telefon, dădu ordinele necesare şi se întoarse lângă 
mine. Apoi mă privi fără respect şi admiraţie. Am aruncat o privire 
spre ceilalţi. Jolly, Hansen şi Rawlings stăteau în picioare; 
Zabrinski rămăsese pe scaunul lui, cu ziarul pe genunchi; toţi 
ceilalţi stăteau în jurul mesei. Kinnaird stătea cu revolverul în 
mână. Nimeni nu se gândea să încerce vreo intervenţie eroică. 
Erau mult prea şocaţi, prea stupefiaţi ca să se gândească la ceva. 

— Ar fi foarte interesant şi profitabil să răpeşti un submarin, 
comandante, zise Jolly. Dar îmi cunosc limitele. Nu, bătrâne, doar 
vă vom părăsi. La câteva mile de-aci se află o navă de război, cu 
un elicopter pe puntea din spate. Peste câteva momente, vei 
transmite, comandante, pe o anumită frecvenţă, un mesaj în care 
vei indica poziţia noastră. Elicopterul va veni să ne ia. Chiar dacă 
maşinile voastre avariate ar putea să susţină viteza, nu v-aş sfătui 
să urmăriţi această navă, în intenţia de a o torpila, sau pentru a 
comite alt act la fel de dramatic. Mai întâi nu-ți poţi asuma 
responsabilitatea declanşării unui război nuclear; pe urmă, nu vei 
reuşi să prinzi din urmă un astfel de vas. Nu vei reuşi nici măcar 
să-l zăreşti. Chiar şi în acest caz improbabil, asta nu va avea nici o 
importanţă: nu poartă nici un însemn al vreunei naţionalităţi. 

— Unde sunt filmele? am întrebat. 


— Se află deja la bordul acelei nave de război. 

— Unde? întrebă Swanson. Cum ar fi posibil? 

— Imi pare rău, bătrâne! Repet, eu nu vorbesc verzi şi uscate 
cum face Carpenter. Un profesionist, dragul meu comandant, nu 
dă nici o indicație despre propriile lui metode. 

— Te-ai debarasat deci de ele, am zis eu cu un ton plin de 
amărăciune. 

— Nu văd ce ne-ar fi putut împiedica. Crimele nu se întorc 
totdeauna împotriva autorului lor. 

— Opt oameni asasinați! Opt!... Şi recunoşti, aşa, cu zâmbetul 
pe buze, că porţi răspunderea morţii acestor opt oameni! 

— Nu cu zâmbetul pe buze! Sunt un profesionist, iar un 
profesionist nu ucide niciodată fără să fie necesar. De data asta 
necesitatea impunea asasinatul. Asta e tot. 

— Ai folosit cuvântul „profesionist” pentru a doua oară, am zis 
domol. M-am înşelat deci asupra unui punct. N-ai fost năimit după 
formarea echipei Cobra. Activezi de multă vreme în meserie - eşti 
prea capabil ca să nu fie aşa. 

— Cincisprezece ani, bătrâne, răspunse cu calm Jolly. Eu şi 
Kinnaird formăm cea mai bună echipă din Marea Britanie. Din 
nefericire nu vom mai putea acţiona în această ţară. Presupun că 
talentele noastre excepţionale vor fi folosite în altă parte. 

— Recunoşti deci toate aceste asasinate? am întrebat. 

Se uită la mine cu un aer uimit. 

— Ciudată întrebare, Carpenter. Bineînţeles. Ti-am mai spus 
deja. De ce? 

— Şi tu, Kinnaird? 

Îmi aruncă o privire bănuitoare. 

— De ce mă întrebi asta? 

— Răspunde la întrebarea mea şi voi răspunde şi eu la a ta. 

Am văzut cu coada ochiului că Jolly mă observa cu mare 
atenţie. Foarte sensibil la atmosferă, „profesionistul” simţea că 
ceva nu era în regulă. 

— Ştii foarte bine c-am făcut-o, zise cu răceală Kinnaird. 

— Aşa deci. In prezenţa a doisprezece martori, amândoi v-aţi 
recunoscut crimele. N-ar fi trebuit s-o faceţi. Acum îţi răspund la 
întrebare, Kinnaird. Aveam nevoie de o recunoaştere verbală din 
partea voastră, căci, în afară de foaia de aluminiu şi de altceva, 


despre care voi vorbi imediat, nu aveam probe solide împotriva 
nici unuia dintre voi. Acum avem mărturisirile voastre. Mi-e teamă 
că talentele voastre nu vor fi folosite în altă parte. Nu veţi vedea 
niciodată acel elicopter, nici acea navă de război. Veţi sfârşi 
spânzurați. 

— Ce tot îndrugi! zise Jolly cu dispreţ, dar şi cu o nelinişte 
ascunsă. Ce păcăleală disperată încerci în ultima clipă, Carpenter? 

Nu i-am răspuns. 

— Mă aflu şi pe urmele lui Kinnaird de vreo şaizeci de ore, 
Jolly. Dar am fost nevoit să procedez astfel. Dacă n-aţi fi crezut că 
aţi reuşit, nu v-aţi fi mărturisit niciodată crimele. Acum aţi făcut-o. 

— Nu te lăsa înşelat, bătrâne, îi zise Jolly lui Kinnaird. E o 
păcăleală... N-a bănuit că eşti şi tu amestecat. 

— Inţelegând că eşti unul dintre asasini, Jolly, am dobândit 
aproape certitudinea că celălalt e Kinnaird. Stăteaţi în aceeaşi 
baracă şi, nefiind nici eliminat şi nici drogat, trebuia obligatoriu să 
fie amestecat în treaba asta. Când Naseby a dat fuga la baraca 
unde se afla staţia radio ca să vă alerteze, uşa nu era deloc 
blocată. Impingeaţi în ea din toate puterile ca să daţi impresia că 
fusese închisă de ore întregi şi că se formase gheaţă. În aceeaşi 
ordine de idei, tânărul Grant, al doilea operator, nu era în 
înţelegere cu voi. Trebuia deci redus la tăcere. Ceea ce aţi şi 
făcut. Când am înţeles că tu eşti vinovatul, m-am dus împreună 
cu Rawlings să-l dezgropăm pe Grant. Avea o contuzie puternică 
la ceafă. V-a surprins într-un anumit moment, sau s-a trezit când 
l-ai ucis pe unul dintre oamenii maiorului Halliwell. L-ai lovit ca să- 
şi piardă cunoştinţa, fără să-l omori definitiv, pentru că erai pe 
punctul de a da foc barăcii. Ar fi trebuit să ardă o dată cu ea. Dar 
nu l-ai pus la socoteală şi pe căpitanul Folsom, care a intrat în 
baracă şi l-a scos de acolo viu. A fost o lovitură puternică pentru 
voi, nu-i aşa, Jolly? Işi pierduse cunoştinţa dar, revenindu-şi, ar fi 
putut să dezvăluie totul. Totuşi, nu-l puteaţi ucide pur şi simplu. 
Dormitorul era plin de bolnavi, cei mai mulţi neputând să doarmă 
din cauza arsurilor. Când am apărut şi noi, situaţia a devenit 
disperată pentru voi. Grant era pe punctul de a-şi veni în fire. Aţi 
riscat. Aminteşte-ţi cât am fost de mirat că ai folosit toată 
morfina! Mă întrebam ce putuseşi să faci cu ea. Acum ştiu. l-ai 
făcut lui Grant o injecție cu morfină, având grijă să fie mortală. 


Am dreptate? 

— Eşti mai inteligent decât îmi închipuiam, răspunse el calm. 
Poate că te-am judecat greşit. Dar asta nu are importanţă, 
bătrâne. 

— Oare? Din moment ce cunoaştem complicitatea lui Kinnaird, 
de ce crezi că am lăsat să se creeze o situaţie în care să pară că 
voi aţi învins? 

— „Să pară” nu e deloc o exprimare potrivită. Pe de altă parte, 
e uşor să-ţi răspund. Nu ştiai că Kinnaird are o armă. 

— Zău? Eşti sigur că obiectul ăla din mâna ta funcţionează, 
Kinnaird? 

— Nu pune astfel de întrebări, zise Kinnaird cu dispreţ. 

— Mă întrebam şi eu, am zis domol. Îmi ziceam că benzina 
tractorului a dizolvat uleiul de gresaj. 

Jolly se apropie de mine cu faţa crispată. 

— Ştii şi asta? Unde vrei să ajungi, Carpenter? 

— De fapt, comandantul Swanson a găsit revolverul în 
rezervor. L-aţi lăsat acolo deoarece prevedeaţi că, la bordul 
submarinului, veţi fi supuşi spălării şi unui examen medical, şi 
astfel arma ar fi putut să fie descoperită. Dar un ucigaş - un 
profesionist, Jolly - nu se desparte niciodată de arma lui, doar 
dacă e forţat. V-aţi fi dus s-o luaţi dacă s-ar fi oferit şi cea mai 
mică şansă, ştiam asta. Am pus deci la loc revolverul în rezervor. 

— Ai făcut asta! exclamă Swanson pe care nu-l văzusem 
niciodată până atunci atât de aproape de un acces de furie. Şi nu 
mi-ai spus? 

— Ar fi trebuit. Asta s-a întâmplat după ce am început să te 
bănuiesc pe tine, Jolly. Nu eram foarte sigur că aveai un complice, 
dar îmi ziceam că, dacă ai unul, nu putea să fie decât Kinnaird. 
Am pus deci revolverul la loc în rezervor în mijlocul nopţii şi m-am 
asigurat că nu te vei apropia de tractor. Dar a doua zi arma a 
dispărut, după ce toată lumea a coborât pe banchiză ca să ia aer. 
Asta era dovada că aveai într-adevăr un complice. Adevăratul 
meu motiv, totuşi, era că, fără acest revolver, n-aţi fi vorbit 
niciodată. Aţi vorbit şi totul s-a terminat. Kinnaird, pune revolverul 
pe masă. 

— Destul cu şmecheriile! răspunse el ţintindu-mă cu arma. 

— O ultimă şansă, Kinnaird, ascultă bine ce-ţi spun. Pune 


revolverul pe masă, dacă nu, peste douăzeci de secunde vei avea 
nevoie de îngrijiri medicale. 

Zise ceva ce nu pot reproduce. 

— Cu atât mai rău pentru tine! Rawlings, ştii ce-ai de făcut. 

Toate capetele se întoarseră spre Rawlings, care se sprijinea 
nepăsător de perete, cu mâinile încrucişate în faţă. Kinnaird se 
uită şi el şi revolverul urmă direcţia privirii. În acel moment răsună 
o împuşcătură, detunătura unui revolver Mannlicher-Schoenauer. 
Kinnaird ţipă şi revolverul căzu din mâna lui rănită. Zabrinski, 
ţinând într-o mână revolverul meu automat, în cealaltă ziarul, cu o 
gaură neagră în centru, îşi contemplă opera cu satisfacţie. 

— Asta voiai, doctore? mă întrebă el. 

— O treabă excelentă! 

Rawlings luă revolverul de jos şi îl îndreptă spre Jolly. 

— De la distanţa asta, Zabrinski nu putea să rateze ţinta. 

Băgă mâna în buzunar, scoase un bandaj şi îl aruncă lui Jolly. 

— Prevăzusem că se va ajunge la asta şi am pregătit totul. 
Doctorul Carpenter a spus că amicul tău va avea nevoie de 
îngrijirile unui medic. Tocmai bine, eşti medic. Descurcă-te. 

— N-ai decât s-o faci tu! se răsti Jolly. 

„Bătrâne” dispăruse! Jovialitatea dispăruse pentru totdeauna. 

Rawlings se uită la Swanson. 

— Comandante, vă cer voie să-l lovesc pe doctorul Jolly în cap 
cu acest revolver. 

— Loveşte-l, răspunse Swanson. 

Dar acest gen de argument nu a fost necesar. Jolly desfăcu 
pansamentul înjurând. 

Se făcu tăcere în timp ce Jolly pansa neglijent mâna lui 
Kinnaird. 

— Tot nu înţeleg cum a putut Jolly să se debaraseze de film, 
zise în cele din urmă Swanson. 

— A fost foarte uşor. Zece minute de gândire şi vei înţelege. 
Au aşteptat să ieşim de sub banchiză, au închis filmul într-un sac 
etanş, au ataşat un marcator care colorează apa în galben şi au 
pus totul în tubul care expulzează gunoiul. Nu uita că a vizitat 
submarinul şi a trecut pe la bucătărie. Cu toate astea, ideea le-a 
fost probabil insuflată de un specialist în submarine. L-am pus pe 
Rawlings să stea de pază la primele ore ale dimineţii. L-a văzut pe 


Kinnaird intrând la bucătărie pe la patru şi jumătate. Poate că nu 
dorea decât un sandviş cu jambon. Dar când a intrat avea sacul 
cu el şi la ieşire nu-l mai avea. Sacul probabil că pluteşte la 
suprafaţă şi marcatorul colorează în galben mii de metri pătraţi. 
Nava de război a calculat cu siguranţă drumul cel mai scurt dintre 
Cobra şi Scoţia şi probabil că se află la câteva mile de punctul în 
care am ieşit de sub banchiză. Probabil că a reperat obiectul fără 
elicopter, dar aceasta face lucrul mai sigur. În paranteză fie zis, n- 
am spus adevărul când am declarat că nu cunoşteam motivele 
pentru care Jolly voia să ne întârzie. Cunosc aceste motive de la 
început. Jolly fusese atenţionat că nava de război nu va putea 
ajunge în punctul nostru de ieşire decât după un oarecare timp, şi 
era vital să fim întârziaţi până atunci. Jolly chiar a avut 
imprudenţa să mă întrebe despre momentul în care vom părăsi 
banchiza. 

Jolly întoarse spre mine faţa lipsită de bunăvoință. 

— Ai câştigat, Carpenter, şi chiar pe toată linia. Dar ai pierdut 
în singura privinţă importantă. Ruşii au filmele, cele care arată, 
după cum ai spus singur, amplasamentul tuturor bazelor de 
rachete americane. Şi numai asta conta. Această informaţie n-ar fi 
putut fi cumpărată nici cu zece milioane de lire sterline. Dar noi 
am obținut-o! 

Zâmbi cu sălbăticie. 

— Desigur, am pierdut, Carpenter. Dar suntem profesionişti. 
Ne-am îndeplinit misiunea. 

— Ruşii au filmele, adevărat, am zis. Dar mi-aş da solda pe un 
an ca să văd mutra tipului care le va developa. Ascultă-mă cu 
atenţie, Jolly. Motivul principal, încercând să-l elimini pe Benson şi 
pe mine, nu era chiar faptul de a avea ultimul cuvânt în legătură 
cu transferarea lui Bolton, putând astfel să ne întârzii. Principalul 
tău motiv era că voiai să rămâi singurul medic disponibil care să 
facă radiografia lui Zabrinski şi care să-i scoată ghipsul. De fapt, 
totul se învârtea în jurul acestui lucru, nimic altceva nu conta. lată 
de ce ai încercat să mă paralizezi, aflând că aveam de gând să fac 
chiar eu această operaţiune a doua zi. A fost singurul moment în 
care te-ai aflat sub clasa ta obişnuită, dar presupun că erai la un 
pas de panică. In orice caz, norocul te-a favorizat. Ai scos ghipsul 
în urmă cu două zile, precum şi filmele pe care le-ai ascuns acolo, 


într-o pânză cerată, când i-ai dat primele îngrijiri lui Zabrinski, în 
seara în care am sosit prima dată în tabără. O ascunzătoare 
ideală! Ai fi putut folosi pansamentele arşilor, dar ideea ghipsului 
a fost genială. Din nefericire pentru tine şi pentru amicii tăi, am 
scos ghipsul cu o noapte înainte, am luat filmele şi le-am înlocuit 
cu altele. Asta este a doua dovadă pe care o am împotriva 
voastră. Filmele sunt pline de amprentele tale şi de cele ale lui 
Kinnaird. Împreună cu foaia de aluminiu şi cu mărturisirile 
voastre, sunteţi numai buni de spânzurătoare. Ai eşuat, Jolly. Nici 
măcar nu meriţi titlul de profesionist. Amicii tăi nu vor vedea 
niciodată aceste filme. 

Proferând injurii greu de înţeles, cu faţa schimonosită de furie, 
fără să-i pese de cele două arme îndreptate spre el, Jolly se 
aruncă asupra mea. Nu făcu mai mult de doi paşi. Mânerul armei 
lui Rawlings îl atinse, cu brutalitate, într-o parte a capului. Se 
prăbuşi, de parcă podul Brooklyn s-ar fi prăbuşit peste el. 

— N-am făcut vreodată ceva care să-mi facă mai mare 
plăcere, zise cu nonşalanţă Rawlings. Poate doar când am făcut, 
cu aparatul doctorului Benson, filmele pe care i le-am dat 
doctorului Carpenter ca să le pună în pânza cerată. 

— Şi ce era pe filme? întrebă Swanson. 

— Toate gagicile mişto de la infirmerie, răspunse Rawlings 
zâmbind cu toată gura. Ursul Yogi, răţoiul Donald, Pluto, Albă-ca- 
Zăpada şi cei şapte pitici... Pe toţi i-am fotografiat. Fiecare 
imagine e o operă de artă garantată, tehnicolor. Cred că şi eu mi- 
aş da solda pe un an ca să văd mutra celor care vor developa 
filmele!