Alistair MacLean — Virusul diavolului

2 COMANDO î> 
TERORISMO 


GURMĂRIRI > 
© SPIONAJ Q 


Alictair Marl.aan 
VIRUSUL DIAVOLULUI 


P P- E 


ALISTAIR MACLEAN 


VIRUSUL DIAVOLULUI 


Editor: Zamfir M. Rusu 
Traducere de lolanda Dogaru 
Redactor: Constantin Dumitru 


Editura 2,1997 


CAPITOLUL 1 


Nu aveam nici o corespondenţa în dimineaţa aceea, dar 
asta nu constituia defel o surpriză. Nu primisem nici un fel de 
corespondenţa în cele trei săptămâni de când închiriasem 
micul apartament de birouri la etajul al doilea, în apropierea 
Străzii Oxford. Am închis uşa biroului de la intrare, o încăpere 
de doi metri şi jumătate, am ocolit masa şi scaunul care într-o 
zi ar putea fi ocupate de o secretară, dacă firma Cavell 
Investigations îşi va putea permite vreodată o asemenea 
extravaganţa, şi am deschis uşa pe care stătea scris „Cabinet 
particular". 

În spatele acelei uşi se află biroul şefului firmei Cavell 
Investigations, Pierre Cavell. Eu, adică. Şef şi personal într-o 
singură persoană. Era o încăpere mai mare decât cea de la 
intrare, ştiu asta pentru că o măsurasem, dar numai un tip 
exersat ar fi putut să-şi dea seama cu ochiul. 

Nu sunt un răsfăţat, dar trebuie să recunosc că era un loc 
destul de sumbru. Pereţii ponosiţi aveau acea nuanţa palidă, 
de un gri spălăcit, ce trecea prin toate tonurile, de la albul 
gălbejit de la nivelul podelei, până la negrul decolorat, chiar 
sub tavan, a cărui realizare se datorează exclusiv ceţii 
londoneze şi multor ani de neglijenţa. Într-unul din pereţi, şi 
dând spre o curte îngusta şi murdară, era decupata o 
fereastră înalta şi îngusta, spălata pe dinăuntru, lângă care 
atârna un calendar împărţit pe luni. Duşumeaua era acoperită 
cu linoleum şi pe ea se afla un birou pătrat, la mâna a doua, 
un scaun rotativ pentru mine, un fotoliu capitonat cu piele 
pentru client, o ţoala uzată care să-i ferească picioarele de 
frig, un suport pentru pălării şi două fişete de metal verzui 
pentru dosare - ambele goale. Nimic altceva. Nu era loc 
pentru nimic altceva. 


Tocmai mă lăsam să cad în scaunul rotativ când am auzit 
soneria din biroul de la intrare târâind de două ori, apoi 
scârţâitul uşii. Pe uşa dinspre coridor scria „Suna şi intră" şi 
cineva tocmai asta făcuse. Sunase şi intrase. Am tras sertarul 
de sus, din stânga, al biroului, am scos nişte hârtii şi plicuri, 
le-am împrăştiat pe birou, am apăsat pe un buton care se afla 
lângă genunchiul meu, şi mă ridicasem în picioare când s-a 
auzit o bătaie în uşa. 

Omul care a intrat era înalt, slab şi un bun cunoscător al 
revistei „Tailor and Cutter". Purta o haină cu revere înguste 
peste un costum imaculat gri închis, croit după ultima modă 
italienească, iar în mâna stângă, vârâtă într-o mănuşă din 
piele de căprioară, ţinea cealaltă mănuşa, un melon negru, o 
geantă şi, peste încheietura, o umbrelă neagră, bine 
înfăşurată, cu mâner de corn. Faţa lui era palidă, prelungă şi 
subţire; părul, negru şi rar, avea o cărare la mijloc, şi era bine 
periat pe spate; avea ochelari fără rame, un nas acvilin, iar 
deasupra buzei superioare, o linie subţire şi neagră, miniatură 
unei mustăţi aduse la o stare aproape imposibil de atins a 
perfecțiunii. Cred că purta un micrometru asupra lui. După 
înfăţişare, puteai să juri că este un expert contabil din City - 
eu, cel puţin, aşa îl vedeam. 

— Scuzaţi-mă că am intrat direct. Zâmbi scurt - cu trei 
dinţi de sus îmbrăcaţi în aur - apoi aruncă o privire peste 
umăr. Se pare că secretara dumneavoastră... 

— Nu face nimic. Vă rog să intraţi. 

Şi felul lui de a vorbi era acela al unui contabil; controlat, 
precis, un picuţ exagerat în dicţie. Imi dădu mâna şi gestul nu 
îl dezminţi - era iute, uşor şi nu trăda nimic. 

— Da. Nu doriţi să luaţi loc, domnule Martin? 

— Mulţumesc. Se aşeza cu grijă, foarte drept, cu picioarele 
lipite, cu geanta aranjată în echilibru pe genunchii strânşi şi 
privi în jur încet, observând totul, cu umbra unui surâs care 
nu-i arata dantură. Agenda dumneavoastră de lucru nu este... 
hm... foarte încărcată în prezent, ce ziceţi, domnule Cavell? 


Do 


Poate că nu era contabil, la urma urmei. De regulă, 
contabilii sunt politicoşi, manieraţi şi nu se grăbesc să te 
jignească inutil. Dar poate că nu era în apele lui. Cei care vin 
la un detectiv particular rareori sunt într-o dispoziţie firească. 

— Starea aceasta o menţin pentru a-l păcăli pe inspectorul 
de la fisc, am explicat eu. Cu ce vă pot fi de folos, domnule 
Martin? 

— Dându-mi nişte informaţii despre dumneavoastră. 

Nu mai zâmbea şi ochii nu-i mai rătăceau de colo-colo. 

— Despre mine? Vocea îmi sună ascuţit, nu strident, era 
doar vocea cuiva care nu avusese nici un singur client pe tot 
parcursul celor trei săptămâni de când îşi deschisese biroul. 
Vă rog să intraţi în subiect, domnule Martin. Am treburi de 
făcut. 

Chiar aşa şi era. Să-mi aprind pipa, să citesc ziarul de 
dimineaţa, lucruri de felul ăsta. 

— Imi pare rău, dar e ceva ce vă priveşte. Mă gândesc la 
dumneavoastră pentru o misiune foarte delicată şi dificilă. 
Trebuie să mă asigur că sunteţi omul de care am nevoie. Cred 
că e rezonabil, nu? 

— O misiune? L-am privit cercetător pe Henry Martin şi mi- 
a trecut prin minte că mi-ar fi foarte uşor să-mi devină 
antipatic. 

— Eu nu execut misiuni, domnule Martin. Eu fac 
investigaţii. 

— Desigur, când exista investigaţii de făcut. Tonul lui era 
prea neutru pentru a mă simţi ofensat. Poate că eu ar trebui 
să vă dau nişte informaţii. Vă rog să acceptaţi, pentru câteva 
minute, metoda mea de abordare a problemei, domnule 
Cavell. Pot să vă asigur că n-o să vă pară rău. 

Işi deschise geanta, extrase o mapă de piele, scoase de 
acolo o foaie de hârtie tare şi începu să citească, parafrazând 
diversele pasaje. 

— Pierre Cavell. Născut la Lisieux, Calvados, din părinţi 
anglo-francezi. Tatăl - inginer constructor, John Cavell din 


Tp. 


Kingsclere, Hampshire, mama - Anne-Marie Lechamps din 
Lisieux. Mama de origine franco-belgiana. O soră, Liselle. 
Ambii părinţi şi sora morţi în atacul aerian asupra oraşului 
Rouen. În ultimii ani ai adolescenţei, paraşutat de şase ori în 
nordul Franţei, de unde revine de fiecare dată cu informaţii 
preţioase. Paraşutat în Normandia cu două zile înainte de 
Ziua Z. La sfârşitul războiului, recomandat pentru nu mai 
puţin de şase decoraţii - trei britanice, doua franţuzeşti şi una 
belgiană. 

Henry Martin ridică ochii şi zâmbi abia perceptibil. 

— Prima notă discordantă. Decoraţiile refuzate. Se 
menţionează că aţi fi spus ceva în genul că războiul v-a 
maturizat înainte de vreme şi că sunteţi prea bătrân pentru 
jucării. Aţi intrat în armata regulată britanică. Ridicat la rangul 
de maior la Informaţii, se pare că aţi colaborat îndeaproape 
cu MI6 - contraspionaj, cred. Aţi intrat apoi în poliţie. De ce aţi 
ieşit din armată, domnule Cavell? 

Aveam să-l dau afară mai târziu. In clipa aceea eram prea 
contrariat. Ce altceva mai ştia oare - şi cum de aflase? Am 
răspuns: 

— Din lipsă de perspective. 

— Aţi fost dat afară. (Din nou surâsul acela fugar.) când 
un ofiţer de rang inferior se hotărăşte să lovească un ofiţer de 
rang superior, tactica îi dictează să nu-l aleagă pe cel cu 
gradul cel mai mare. Aţi avut proastă inspiraţie să vă opriţi 
asupra unui general-maior. Din nou aruncă o privire peste 
coală de hârtie. Aţi intrat în Poliţia Metropolitană. Aţi avansat 
rapid - trebuie să recunoaştem că sunteţi într-adevăr dotat în 
domeniul dumneavoastră - până la gradul de inspector. În 
ultimii doi ani, disponibilizat pentru servicii speciale, fără 
detalii asupra caracterului lor. Dar putem ghici. Şi apoi aţi 
demisionat. Corect? 

— Corect. 

— Într-un dosar personal, „Demisionat" arata mai bine 
decât „Concediat". Şi exact asta s-ar fi întâmplat dacă mai 


To 


rămâneaţi douăzeci şi patru de ore în serviciu. Daţi într- 
adevăr impresia că aveţi ceea ce s-ar putea numi un geniu al 
insubordonării. A fost ceva în legătură cu un comandant 
adjunct, înţeleg eu. Dar încă aveaţi prieteni, prieteni foarte 
influenţi. La o săptămână după ce aţi demisionat, eraţi deja 
numit şeful departamentului securităţii din Mordon. 

Am încetat să-mi tot aranjez hârtiile de pe birou şi am 
spus încet: 

— Datele din dosarul meu sunt uşor de obţinut, dacă ştii 
unde să cauţi. Dar nu aveţi dreptul să deţineţi ultima 
informaţie. 

Institutul de Cercetări Microbiologice din Mordon, 
Wiltshire, avea, din punctul de vedere al securităţii, o cotaţie 
atât de înalta, încât, prin comparaţie, a pătrunde în Kremlin 
părea un lucru lesnicios. 

— Îmi dau perfect de bine seama de asta, domnule Cavell. 
Deţin un număr impresionant de informaţii la care nu ar 
trebui să am acces. Cum ar fi şi aceea că, potrivit dosarului 
dumneavoastră, aţi fost concediat şi de acolo. Cum este şi o 
altă informaţie - adevăratul motiv pentru care mă aflu astăzi 
aici: ştiu de ce aţi fost destituit. 

Precizia primei mele deducţii detectiviste, potrivit căreia 
clientul meu ar fi fost contabil, nu era de natura să-mi dea 
speranţe de viitor: Henry Martin nu ar fi recunoscut un bilanţ 
contabil nici dacă i-ar fi fost adus pe un platou de argint. Mă 
întrebam care ar putea fi adevăratul lui domeniu de 
activitate, dar eram departe de a ghici. 

— Aţi fost destituit de la Mordon, continua Martin cu 
acuratețe, în primul rând pentru că nu vă puteaţi ţine gura. A, 
nu era o chestiune legată de secretul informaţiilor, cunoaştem 
asta. Işi scoase ochelarii fără rame şi îi şterse gânditor. După 
cincisprezece ani în acest domeniu, probabil că nu vă spuneţi 
nici în gând jumătate din ce ştiţi. Dar aţi vorbit cu oameni de 
ştiinţa în posturi înalte, cu directori de la Mordon, şi nu le-aţi 
ascuns părerea pe care o aveaţi asupra caracterului muncii în 


o a 


care erau implicaţi. Nu sunteţi primul care a făcut comentarii 
amare despre faptul că aceasta instituţie, care în rapoartele 
Parlamentului este denumită Centrul de Sănătate din Mordon, 
este controlată exclusiv de Departamentul de Război. Eraţi la 
curent, desigur, ca Mordon se ocupa în principal de crearea şi 
producerea organismelor microbiologice folosite în război - 
dar sunteţi unul dintre cei puţini care ştiu exact cât de 
îngrozitoare şi teribile sunt armele care se perfecţionează 
acolo, ca, dotate fiind cu acele arme, un număr mic de 
avioane ar putea distruge complet viaţa sub toate formele ei, 
în oricare ţara din lume, în numai câteva ore. Aveaţi păreri 
foarte ferme în ceea ce priveşte folosirea discriminatorie a 
unor asemenea arme împotriva unei populaţii civile 
nevinovate şi neavizate. Şi v-aţi făcut cunoscută opinia în 
multe locuri şi în faţa multor persoane din institut. În prea 
multe locuri şi în faţa a prea multor persoane. Aşa că acum 
sunteţi detectiv particular. 

— Viaţa e nedreaptă, am consimţit eu. M-am ridicat în 
picioare, m-am dus până la uşa, am întors cheia în broască şi 
am pus-o în buzunar. Vă daţi, desigur, seama, domnule 
Martin, că aţi spus deja prea mult. Vreau sursele informaţiilor 
despre activităţile mele de la Mordon. Nu plecaţi de aici până 
nu mi le spuneţi. 

Martin oftă şi îşi puse ochelarii. 

— Melodramatic, perspicace, dar absolut inutil. mă iei 
drept un prost, Cavell? Arăt eu ca un prost? Ceea ce ţi-am 
spus a fost ca să-ţi câştig cooperarea. Imi voi pune cărţile pe 
masă. In adevăratul sens al cuvântului. Scoase un portofel, 
căuta un dreptunghi de carton de culoarea fildeşului şi îl puse 
pe masă. |ţi spune ceva? J 

Imi spunea o groază de chestii. In mijlocul cărții de vizita 
scria: „Consiliul pentru Pacea Lumii". lar în colțul din dreapta 
jos: „Henry Martin, Secretar, Londra". 

Martin îşi trase scaunul mai aproape şi se aplecă în faţa, 
cu braţele pe biroul meu. Era concentrat, serios. 


D 


— Sigur că ai auzit despre asta, domnule Cavell. Cred că 
nu exagerez când afirm că, actualmente, este de departe cea 
mai mare forţa care lupta pentru binele lumii. Consiliul nostru 
reuneşte toate rasele, religiile şi orientările politice. Ai auzit, 
probabil, ca premierul nostru şi majoritatea miniştrilor sunt 
membri ai Consiliului. Nu doresc să comentez asupra acestui 
fapt. Dar ceea ce pot spune este ca cei mai mulţi 
reprezentanţi ai bisericilor din Marea Britanie, fie ei 
protestanți, catolici sau de rit mozaic, sunt membrii 
Consiliului. Lista membrilor noştri cuprinde nume de 
aristocrați care figurează în arhondologia lui Debrett şi ale 
altor distinse personalităţi din „Who's Who". Foreign Office-ul, 
care ştie într-adevăr ce se petrece, e mai înspăimântat decât 
oricine şi este cu totul de partea noastră. Avem sprijinul celor 
mai buni, mai înţelepţi, mai clarvăzători oameni ai țarii în 
clipa de faţa. In spatele meu se află oameni puternici, 
domnule Cavell. Zâmbi uşor. Avem membri influenţi chiar şi la 
Mordon. 

Ştiam că ceea ce spusese era adevărat, cu excepţia parții 
despre Mordon, dar poate şi aceea era adevărată, 
justificându-i bagajul de informaţii. Eu însumi nu eram 
membru al Consiliului, întrucât nu eram omul potrivit pentru a 
fi inclus în arhondologia lui Debrett sau în „Who's Who", dar 
ştiam că în acest Consiliu pentru Pacea Lumii, o societate 
cvasi-secreta prin faptul că susţinea că negocierile 
diplomatice nu trebuie realizate prin editorialele ziarelor, 
apăruse doar de curând, dar era deja privit în lumea 
occidentală ca ultima şi cea mai bună şansa a omenirii. 

— Vă cred, am spus eu. 

— Mulţumesc. Căuta iar în geanta: şi scoase la iveală un 
container de oţel cam de mărimea şi forma unui bidonaş. În 
ţara noastră, domnule Cavell, exista o clică militarista de care 
suntem realmente îngrijoraţi şi care ameninţa să ne distrugă 
toate visurile şi speranţele. Nişte nebuni care vorbesc tot mai 
tare pe zi ce trece despre declanşarea unui război preventiv 


D 


împotriva Uniunii Sovietice. Un război bacteriologic. Este 
foarte puţin probabil că vor avea şanse de reuşita. Dar exact 
împotriva împrejurărilor celor mai improbabile trebuie să fim 
noi în gardă. 

Vorbea de parcă şi-ar fi repetat discursul de o sută de ori. 

— Nu există şi nu va putea exista nici o posibilitate de 
apărare împotriva unui asemenea atac bacteriologic. A fost 
găsit un vaccin împotriva acestui virus, după doi ani de 
cercetări dintre cele mai intense, dar singurele stocuri din 
lume se afla la Mordon. Se opri, ezită, apoi împinse spre mine 
tubul de oţel. Această informaţie nu mai este chiar corectă. 
Acest tub a fost sustras de la Mordon cu trei zile în urmă. 
Conţinutul lui poate fi cultivat pentru producerea unei 
cantităţi suficiente de vaccin care să imunizeze populaţia 
oricărei țari de pe glob. Noi suntem paznicii fraţilor noştri, 
domnule Cavell. 

L-am privit fără să scot o vorbă. 

— Te rog să duci imediat acest obiect la următoarea 
adresă din Varşovia. Puse pe masa o bucată de hârtie. Vei 
primi o sută de lire acum, plata cheltuielilor şi o sută de lire la 
înapoiere. Imi dau seama, este o misiune delicată, poate chiar 
periculoasă, dar cred că nu şi pentru dumneata. Am efectuat 
investigaţii foarte detaliate asupra dumitale, domnule Cavell. 
Ai reputaţia unui om care cunoaşte căile ascunse ale Europei 
aşa cum un şofer de taxi cunoaşte străzile Londrei, îmi 
imaginez că graniţele nu-ţi vor da nici o bătaie de cap. 

— Ca şi sentimentele mele antirăzboinice, am murmurat 
eu. 

— Sigur, sigur. (Prima notă de nerăbdare.) Am fost nevoiţi 
să facem verificări foarte atente, eşti conştient de asta. Ai 
toate aptitudinile necesare. Erai unica alegere posibilă. 

— Ei, da, spusei eu încet, e măgulitor ce-mi spuneţi. Şi 
interesant. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, interveni el brusc. Vrei s-o 
faci, domnule Cavell? 


B 


— Nu. 

— Nu? Faţa i se făcu de piatră. Ai spus „nu'"? Deci la atât 
se reduce preţioasa dumitale grijă pentru semeni? Toată 
vorbăria de la Mordon. 

— Chiar dumneata ai spus ca agenda mea de lucru nu 
este foarte încărcată, l-am întrerupt eu. Nu am avut nici un 
client timp de trei săptămâni. Şi după toate semnele nu voi 
avea nici un client încă trei luni de acum încolo. Şi, ai spus-o 
cu gura dumitale, eu eram singura alegere posibilă. 

Gura lui subţiratica se întinse într-un surâs batjocoritor. 

— Deci nu refuzi categoric să mergi? 

— Nu refuz categoric. 

— Cât? 

— Două sute cincizeci de lire. Şi la dus şi la întors. 

— Asta ţi-e ultimul cuvânt? 

— Exact. 

— Te superi dacă îţi spun ceva, Cavell? 

Omul începuse să-şi uite bunele maniere. 

— Da, mă supăr. Ţine-ţi cuvântările şi morală pentru 
consiliul dumitale. Asta e ceea ce se cheamă o afacere. 

Mă privi îndelung, cu ochii sclipindu-i ostili în spatele 
ochelarilor, apoi băgă mâna în geantă şi scoase cinci pachete 
plate de bancnote, le puse cu grijă pe masă în faţa lui şi ridică 
ochii spre mine. 

— Două sute cincizeci de lire. Fix. 

— Poate că filiala de la Londra a consiliului ar trebui să-şi 
caute un alt secretar, am sugerat. Eu sau consiliul urma să 
fim escrocaţi de cele o sută cincizeci de lire suplimentare? 

— Nici unul, nici celălalt. Tonul lui era tot atât de glacial ca 
şi ochii. Nu mă plăcea. Am oferit un preţ cinstit, dar în 
chestiuni de o asemenea importanţa eram pregătiţi să fim 
jecmăniţi. la-ţi banii. 

— După ce scoţi banderolele, pui banii stiva şi îi-numeri, 
cincizeci de bancnote de câte cinci, sub ochii mei. 

— Doamne! Vorbirea lui meticuloasă şi stăpânită 


dispăruse pentru a face loc unui ton aproape violent. Nu e de 
mirare că ai fost dat afară din atâtea slujbe. Rupse 
banderolele, stivui bancnotele şi le număra separat pe 
fiecare. Poftim. Cincizeci. Mulţumit? 

— Mulţumit. Am deschis sertarul din dreapta, am luat 
banii, adresa şi tubul, le-am lăsat să cadă în sertar şi l-am 
închis, pe când Martin îşi strângea curelele genţii. Ceva în aer, 
poate o anumită imobilitate din partea mea, l-a făcut să-şi 
ridice brusc privirea şi apoi a rămas la fel de nemişcat ca şi 
mine, cu excepţia ochilor, care i s-au făcut cât lentilele 
ochelarilor de mari. 

— Da, e chiar un pistol, l-am asigurat eu. Un automat 
japonez Hanyatti cu noua focuri, cu siguranţa trasă, iar 
indicatorul, după cum observ eu, arata că e încărcat. Nu-ţi 
bate capul cu fâşia aia de scotch care acoperă gura ţevii, e 
pusă acolo numai ca să protejeze un mecanism deosebit de 
delicat. Glonţul de pe ţeava va trece prin ea, va trece şi prin 
tine şi, dacă ai avea un frate geamăn aşezat în spatele tău, ar 
trece şi prin el. Braţele pe masă. 

Şi-a pus braţele pe masă. Stătea nemişcat, aşa cum stau 
de obicei oamenii când privesc în ţeava unui pistol de la un 
metru depărtare, dar ochii lui au revenit curând la normal şi 
nu părea prea îngrijorat. Asta m-a pus pe gânduri, pentru că 
dacă există cineva care trebuia să se sperie, acela era Henry 
Martin. Poate că asta făcea ca Henry Martin să fie un om 
foarte periculos. 

— Ai o metodă neobişnuita de a face afaceri, Cavell. 
Vocea nu-i tremura, trăda numai un dispreţ sec. Ce-i asta, un 
atac armat? 

— Nu fi stupid şi nu-ţi dori să fie. Am deja banii tăi. M-ai 
întrebat înainte dacă te iau drept un prost. Timpul şi 
împrejurările nu mi s-au părut favorabile ca să-ţi dau un 
răspuns imediat, dar ţi-l pot da acum. Eşti un prost pentru că 
ai uitat că eu am lucrat la Mordon. Am fost acolo şeful 
securităţii. Şi prima îndatorire a unui şef al securităţii este 


Dos 


aceea de a afla ce se petrece pe fieful lui. 

— Teamă mi-e că nu înţeleg. 

— Vei înţelege. Vaccinul ăsta de aici - este produs pentru 
a da imunitate împotriva cărui virus anume? 

— Sunt un simplu lucrător al Consiliului pentru Pacea 
Lumii. 

— Nu contează. Ceea ce contează este că până acum 
toate vaccinurile au fost produse şi păstrate exclusiv la 
Horder Hall în Essex. Poanta e că dacă acest tub provine de la 
Mordon, nu conţine nici un vaccin. Probabil conţine un virus 
oarecare. În al doilea rând, ştiu că, în mod normal, este 
imposibil pentru oricine, fie el simpatizant al Consiliului 
pentru Pacea Lumii sau nu, să sustragă vreun virus secret de 
la Mordon, indiferent cât ar fi el de deştept sau de precaut. 
După plecarea ultimului ins din laborator intra în funcţiune 
paisprezece contoare, iar combinaţia folosită pentru intrare, 
care controlează contoarele, este cunoscută numai de două 
persoane. Dacă se ia ceva, înseamnă că a fost luat cu forţa şi 
prin violenţa. Ceea ce declanşează investigaţii imediate. In al 
treilea rând, ai spus că Foreign Office-ul se afla ferm de 
partea voastră. Dacă aşa stau lucrurile, la ce bun această 
abordare de capă şi spada ca să treceţi vaccinul peste 
graniţa? Procedura care se impune este aceea a valizei 
diplomatice până la Varşovia. În sfârşit, cea mai mare gafa pe 
care ai făcut-o, amice: ai uitat de faptul că, sub o formă sau 
alta, am lucrat în contraspionaj un timp destul de îndelungat. 
Fiecare nou organism sau organizaţie create în Marea Britanie 
sunt automat puse sub microscop. Cum s-a întâmplat şi cu 
Consiliul pentru Pacea Lumii când şi-a deschis aici sediul. 
Cunosc pe unul dintre membri, un personaj în vârstă, trupeş, 
chel şi miop, care este opusul tău în toate privinţele. Numele 
lui este Henry Martin şi este secretarul filialei londoneze a 
consiliului. Cel veritabil. 

M-a privit neclintit câteva secunde, fără teamă, cu braţele 
pe masă, apoi spuse încet: 


To 


— Nu prea mi-au rămas multe de spus, nu? 

— Nu prea. 

— Ce ai de gând? 

— Să te predau Departamentului Securităţii Naţionale. O 
dată cu tine va pleca şi o înregistrare a conversaţie noastre. 
Ca o măsură obişnuita de prevedere, am pornit magnetofonul 
înainte de intrarea ta în acest birou. Nu e dovada, ştiu, dar 
adresa, tubul şi amprentele tale digitale pe cincizeci de 
bancnote de cinci lire vor fi arhisuficiente. 

— Se pare că am făcut într-adevăr o greşeala în ceea ce 
te priveşte, a recunoscut el. Putem cădea la învoiala? 

— Eu nu pot fi cumpărat. In nici un caz, nu pentru cincizeci 
de bancnote mizerabile de cinci lire. 

A urmat o pauză, apoi a spus moale: 

— Cinci sute? 

— Nu. 

— O mie? O mie de lire, Cavell, într-o oră. 

— Taci. M-am întins după telefon, am pus receptorul pe 
masă şi am început să formez un număr cu degetul arătător 
al mâinii stângi. Ajunsesem la a treia cifră când s-a auzit o 
bătaie puternică în uşa biroului. 

Am lăsat receptorul unde era şi, fără să fac zgomot, m-am 
ridicat în picioare. Uşa dinspre coridor era închisa când a 
intrat Martin în biroul meu. Nimeni nu putea deschide uşa 
aceea fără să sune soneria. Nu auzisem soneria, nu se auzise 
nimic. Dar chiar acum, cineva se afla în biroul de la intrare, în 
faţa uşii mele. 

Martin zâmbea. Nu era chiar un zâmbet, dar totuşi... Nu- 
mi plăcea deloc. Am mişcat mâna cu pistolul şi am zis încet: 

— Cu faţa spre colţul de colo, Martin, şi mâinile la ceafă. 

— Nu cred că e nevoie, spuse el calm. Omul de alături e 
un prieten comun. 

— Fă ce ţi-am zis! 

S-a conformat. M-am apropiat de uşa, stând ferit într-o 
parte şi am strigat: 


— Cine-i acolo? 

— Poliţia, Cavell. Deschide, te rog. 

— Poliţia? Vocea aceea îmi sună familiar, dar să nu uităm 
că există o mulţime de ventriloci printre noi. L-am privit pe 
Martin, dar acesta nu se mişcase din loc. Am strigat: 

— De unde ştiu? 

De acolo se auzi o mişcare, apoi un dreptunghi de carton 
începu să alunece pe sub uşa, spre mine. Nici o insignă, nici 
un act, nimic de acest gen, doar o simplă carte de vizita 
având imprimata pe ea cuvintele „D. R. Hardanger" şi un 
număr de telefon de la Whitehall. Numărul acelora care ştiau 
că aceasta era singura formă de identificare pe care o folosea 
Superintendentul Hardanger era foarte redus. lar cartea de 
vizita se potrivea cu vocea. Am descuiat uşa şi am deschis-o. 

Era chiar Superintendentul Hardanger în persoană, 
mătăhălos, solid, cu faţa roşie şi fălci de buldog, îmbrăcat în 
acelaşi raglan gri decolorat şi cu melonul negru pe care le 
purtase în toţi anii cât lucrasem cu el. Am zărit în spatele lui 
un om mai mărunţel, un braţ şi un picior kaki, nimic altceva. 
N-am avut timp să văd mai mult pentru că Hardanger 
umpluse peste un metru din biroul meu cu cele o sută de 
kilograme şi mai bine ale autorităţii sale impunătoare, 
obligându-mă să dau înapoi câţiva paşi. 

— Bine, Cavell. O scânteie de zâmbet îi lumina ochii 
neobişnuiţi de albaştri. Poţi să laşi pistolul. Acum eşti în 
siguranţa. A sosit poliţia. 

Am scuturat din cap. 

— Îmi pare rău, Hardanger, dar nu mai lucrez pentru voi. 
Am un permis pentru această armă şi dumneata te afli în 
biroul meu fără să-ţi fi dat eu voie. Am făcut semn spre colţul 
camerei. Percheziţionează acest personaj şi pe urmă o să pun 
pistolul la loc. Nu înainte, însa. 

Henry Martin, cu mâinile încă prinse la ceafă, se răsuci 
încet. Zâmbi larg spre Hardanger, care îi întoarse zâmbetul şi 
spuse: 


e a 


— Să te percheziţionez, John? 

— Mai bine nu, domnule, răspunse Martin grăbit. Ştiţi doar 
că mă gâdil. 

Am făcut ochii mari la Hardanger, apoi la Martin şi retur. 
Am coborât mâna cu pistolul şi am spus obosit: 

— Bun, care-i treaba? 

— Imi pare sincer rău de chestia asta, Cavell, vorbi 
Hardanger cu glasul lui aspru şi răguşit. A fost necesar. Cât de 
necesar, o să-ţi explic. Numele acestui om este într-adevăr 
Martin - John Martin. De la Departamentul Securităţii 
Naţionale. E inspector. S-a întors de curând de la Toronto. 
Vrei să-i vezi documentele sau ajunge cuvântul meu? 

Am revenit la biroul meu, am pus arma la locul ei şi am 
scos tubul, banii şi bucata de hârtie cu adresa din Varşovia. 
Imi simţeam faţa încordata, dar îmi stăpâneam vocea. 

— la-ţi recuzita asta nenorocită de aici, Martin, şi dispari. 
Şi dumneata, Hardanger. Nu ştiu la ce a fost bună toată 
şarada asta, tot montajul ăsta de stupizenii şi să fiu al naibii 
dacă o să mă puteţi face să-mi pese, afară! Nu-mi place să fiu 
bătaia de joc a isteţilor ca voi şi refuz să fac pe şoarecele în 
jocul ăsta, chiar dacă e pus la cale de Departamentul 
Securităţii Naţionale. 

— Uşurel, Cavell, protesta Hardanger. Ţi-am spus că a fost 
necesar şi... 

— Lasă-mă să vorbesc eu cu el, îl întrerupse omul în kaki. 
Îl ocoli pe Hardanger şi atunci l-am văzut bine prima oară. Un 
ofiţer de armată şi nu unul de rang inferior, zvelt, mărunt de 
statură, autoritar, tipul la care sunt eu alergic. Numele meu 
este Cliveden, Cavell. General-maior Cliveden. Trebuie să... 

— Am fost dat afară din armată pentru că m-am dat la un 
general-maior, am intervenit eu. Crezi că acum, fiind civil, aş 
ezita s-o fac din nou? afară şi dumneata. Acum, pe loc! 

— V-am spus că aşa e el, mormăi Hardanger fără a se 
adresa cuiva anume. Dădu greoi din umeri, vâri mâna în 
buzunarul raglanului şi scoase un ceas de mână. O să plecăm. 


Lo 


Dar mai întâi m-am gândit că ţi-ar plăcea să ţii tu asta ca 
amintire. Îl adusese la Londra la reparat şi a fost trimis la 
biroul Generalului ieri. 

— Ce tot vorbeşti? am întrebat răstit. 

— Vorbesc despre Neil Gladon. Succesorul tău în postul de 
şef al securităţii la Mordon. Cred că a fost unul din prietenii tăi 
cei mai buni. 

Nu am făcut nici o mişcare să iau ceasul din mâna întinsa. 

— Ai spus „a fost'? Gladon? 

— Gladon. Mort. Ucis, dacă preferi, când cineva a pătruns 
în laboratoarele centrale de la Mordon noaptea trecută - azi în 
zori. 

l-am privit pe cei trei, apoi m-am întors să mă uit afară 
prin geamul murdar la ceața cenușie care se învârtejea pe 
Gloucester Place. După un timp, am spus: 

— Vă rog să intraţi. 

Neil Gladon fusese găsit puţin după ora două dimineaţa de 
către un gardian care îşi făcea rondul, pe coridorul de lângă 
uşa grea de oţel a laboratorului numărul unu din blocul „E". 
Că era mort, era indubitabil. Ce îi provocase moartea însa, nu 
se ştia, întrucât în acea instituţie, al cărei personal era 
aproape în întregime format din medici, nimănui nu-i fusese 
permis să se atingă de mort. Regulă era de o stricteţe 
absolută. când a sunat alarma, chestiunea a trecut exclusiv în 
sarcina Departamentului Securităţii Naţionale. 

A fost alertat şeful pazei şi acesta s-a oprit la doi metri de 
cadavru. A raportat apoi ca Gladon avusese o criză extrem de 
puternică înaintea morţii şi era evident că îşi dăduse sfârşitul 
după o agonie dureroasă şi convulsii. Simptomele pe care le 
prezenta duceau la concluzia că fusese vorba de otrăvire cu 
acid prusic. Dacă şeful pazei ar fi putut simţi mirosul 
caracteristic de migdale amare, s-ar fi confirmat, fără putinţa 
de tăgadă, diagnosticul iniţial. Dar acest lucru fusese, desigur, 
imposibil. Toţi gardienii din incinta institutului au fost obligaţi 
să-şi facă rondul în costume etanşe respirând prin aparate 

IDR 


autonome. 

Şeful pazei mai observase ceva. Ceasul de la uşa de oţel 
fusese fixat la o altă oră. În mod normal, era potrivit să 
funcţioneze de la ora şase după-amiaza până la ora opt 
dimineaţa. Acum era potrivit de la miezul nopţii. Ceea ce 
însemna că accesul în laboratorul numărul unu era imposibil 
înainte de ora două după-amiază, cu excepţia celor ce 
cunoşteau combinaţia care controla ceasurile. Aceste 
informaţii mi-au fost oferite nu de Hardanger, ci de ofiţer. L- 
am ascultat, apoi am spus: 

— De ce dumneata? Ce interes ai dumneata în toată 
această poveste? 

— General-maior Cliveden este numărul doi la conducerea 
Corpului Medical al Armatei Regale Britanice, explica 
Hardanger. Ceea ce, automat, înseamnă că este directorul 
Institutului de Cercetări Microbiologice Mordon. 

— Nu era, cât am fost eu acolo. 

— Predecesorul meu a ieşit la pensie, spuse Cliveden 
scurt, dar îngrijorarea lui era evidentă. Probleme de sănătate. 
Primele rapoarte mi-au fost, bineînţeles, trimise mie. Eram la 
Londra. L-am anunţat imediat pe Superintendent. Şi, pe 
răspunderea mea, am ordonat ca o echipă de sudori din 
Aldershot să se deplaseze de urgenţa la faţa locului; ei vor 
deschide uşa sub supravegherea Departamentului Securităţii 
Naţionale. 

— O echipă de sudori? m-am mirat eu. Ai înnebunit? 

— Nu înţeleg. 

— Cheamă-i înapoi, omule! Cheamă-i imediat. Ce 
Dumnezeu te-a făcut să faci aşa ceva? Chiar,nu ştii nimic 
despre uşa aceea? în afară de faptul că nu exista nici un 
sudor autogen pe lumea asta capabil să străpungă uşa 
specială de oţel doar în câteva ore, nu ştii că uşa însăşi este 
mortală? că este umplută cu un gaz cvasimortal? că există o 
placă izolanta în interiorul uşii care este într-adevăr mortală, 
încărcată cu două mii de volţi? 


Bos 


— N-am ştiut asta, Cavell. Abia am preluat postul. 

— Şi chiar dacă reuşesc să pătrundă înăuntru, te-ai gândit 
ce s-ar întâmpla atunci? Ţi-e frică, nu, domnule general-maior 
Cliveden? Eşti îngrozit la gândul că cineva a şi intrat acolo. 
Poate cineva nu a avut grijă. Poate cineva a fost foarte 
nechibzuit, poate a răsturnat un container sau a spart un 
rezervor de cultura sigilat. Un rezervor, un recipient, de pildă, 
cu toxina botulinică - unul din viruşii produşi şi stocaţi în 
laboratorul numărul unu. E nevoie de minimum douăsprezece 
ore de expunere la aer pentru că toxina să se oxideze şi să 
devină inofensivă. Oricine vine în contact cu toxina înainte de 
oxidare e un om mort. Asta înseamnă până la amiază. Şi 
Gladon, te-ai gândit la el? Cum poţi să ştii că nu a luat-bacilul 
botulinic? Simptomele sunt identice cu cele ale otăvirii cu acid 
prusic. De unde ştii că gardienii nu au fost contaminaţi? Şeful 
pazei, cu care ai vorbit - dacă ar fi fost contaminat, toxina l-ar 
fi afectat de îndată ce şi-a scos mască pentru a vorbi cu 
dumneata. Peste doar un minut, ar fi murit în dureri 
îngrozitoare. Ai verificat dacă mai e în viaţa? 

Cliveden se întinse după telefon. Mâna îi tremura. Pe când 
formă numărul, i-am spus lui Hardanger: 

— Bun, acum explicaţia, domnule Superintendent. 

— Cu Martin de faţa? 

Am dat din cap că sunt de acord. 

— Sunt două motive întemeiate. Primul este ca tu eşti 
suspectul numărul unu. 

— Mai zi o dată. 

— Ai fost dat afară, spuse el răspicat. Ai dispărut în ceața. 
Părerea ta despre locul Institutului Mordon în schema 
generală era prea bine cunoscută. Eşti celebru pentru faptul 
că îţi faci singur dreptate. Zâmbi fără veselie. Am avut ceva 
experienţa de felul ăsta cu tine. 

— Eşti smintit? L-aş omori eu pe cel mai bun prieten al 
meu? am răspuns furios. 

— Erai singurul om străin de institut care era la curent cu 


e 


întregul mecanism de securitate de la Mordon. Singurul, 
Cavell. Dacă cineva putea intra şi ieşi de acolo, apoi tu erai 
acela. Făcu o mică pauză semnificativă. lar acum eşti singurul 
om în viaţa care cunoaşte combinaţiile pentru toate uşile 
laboratoarelor. După cum ştii, combinaţiile pot fi schimbate 
numai de către întreprinderea care fabrica uşile. După 
plecarea ta nu s-a socotit necesar ca ele să mai fie schimbate. 

— Doctorul Baxter, directorul civil, cunoaşte combinaţiile. 

— Doctorul Baxter a dispărut. Nu-l putem găsi nicăieri. 
Trebuia să aflăm cât mai curând cum stau lucrurile. Aceasta 
era cea mai bună cale. Singura cale. Am luat legătura cu soţia 
ta imediat ce ai plecat de acasă azi-dimineaţă. Ea a spus... 

— Aţi fost la mine acasă? M-am holbat la el. Aţi necăjit-o 
pe Mary? Aţi interogat-o? Cred că... 

— Nu te ambala, spuse Hardanger sec. Nu cred că ti-ar 
plăcea foarte mult să-ţi pui dinţi falşi. Eu n-am fost acolo, am 
trimis un tânăr ofiţer. A fost o prostie din partea mea, 
recunosc, să rog pe o femeie căsătorită doar de două luni să-l 
toarne pe soţul ei. Bineînţeles că a spus că n-ai ieşit din casa 
toată noaptea. 

L-am privit doar. Ochii lui erau la acelaşi nivel cu ai mei. 
Spuse: 

— La ce te gândeşti - dacă să-mi tragi un pumn că am 
îndrăznit numai să insinuez că Mary ar fi o mincinoasă sau de 
ce nu ţi-a dat un telefon să te pună în gardă? 

— Şi una şi alta. 

— Nu e mincinoasă. Uiţi cât de bine o cunosc. lar ea nu te- 
a anunţat pentru că ţi-am deconectat telefonul, şi acasă şi 
aici. Mai mult, am instalat un microfon în telefonul de aici 
înainte de venirea ta azi de dimineaţa - am ascultat fiecare 
cuvinţel pe care i l-ai spus lui Martin, pe telefonul din biroul 
alăturat. Zâmbi. Preţ de câteva minute mi-ai cam dat de 
furcă. 

— Cum aţi intrat? Nu v-am auzit. N-a sunat soneria. 

— Tabloul electric din coridorul exterior. Da, cam ilegală 


Mo 


toată afacerea. 

Am încuviinţat din cap. 

— Va trebui să fac nişte modificări. 

— Deci ai trecut toate testele, Cavell. Inspectorul Martin 
merita un Oscar, aş putea spune. Doar douăsprezece minute 
ca să aflăm ce voiam să aflăm. Dar trebuia să ştim. 

— De ce? De ce în felul ăsta? în câteva ore de alergătura, 
oamenii voştri ar fi putut lua legătura cu taximetriştii, 
restaurantele, teatrele şi aţi fi ştiut că ar fi fost imposibil să fiu 
la Mordon noaptea trecută. 

— Nu puteam să aştept. Îşi drese vocea, cu mai multă 
forţa decât era necesar. Ceea ce mă aduce la al doilea motiv. 
Dacă nu eşti tu ucigaşul, atunci eşti omul care vreau să-l 
găsească pe ucigaş. Acum că a murit Gladon, eşti singura 
persoană care cunoaşte întregul sistem de securitate de la 
Mordon. Nimeni altcineva. Al naibii de încâlcit, da' asta e 
situaţia. Dacă există cineva care să poată da de un fir, tu eşti 
omul. 

— Fără să mai amintim de faptul că sunt singurul care 
poate deschide uşa aceea, întrucât Gladon e mort, iar Baxter 
a dispărut. 

— Mai e şi asta, desigur, recunoscu el. 

— Mai e şi asta, desigur, îl îngânai eu. Nu mai vrei nimic 
altceva. Şi după ce s-o deschide uşa, pot să mă duc afară şi 
să mă joc ca un băieţel cuminte, nu? 

— Numai dacă asta doreşti. 

— Vorbeşti serios? întâi Derry, acum Gladon. Aş vrea să 
fac ceva. 

— Ştiu. lţi dau mână liberă. 

— Generalului n-o să-i placă chestia asta. 

Nimeni nu rostea numele şefului suprem al lui Hardanger. 
Şi mai puţini erau aceia care îl şi ştiau. 

— Am aranjat deja cu Generalul. Ai dreptate, nu-i place. 
Bănuiesc că nu te are la inimă. Hardanger făcu o mutră acră. 
Se cam întâmpla cu rudele. 


To 


— Ai aranjat dinainte? Păi mersi pentru compliment. 

— Erai suspectul numărul unu. Dar eu nu te-am suspectat 
niciodată. Totuşi, trebuia să fiu sigur. În ultimul timp, foarte 
mulţi dintre oamenii noştri cei mai buni au zbâărcit-o. 

— Când plecăm? am întrebat. Acum? 

Cliveden tocmai pusese receptorul în furcă. Mâna îi mai 
tremura încă. 

— Dacă tu eşti gata... 

— Un minut doar. 

Hardanger era un maestru al şcolii vechi: îşi escamota 
expresiile feţei, dar acum nu-şi putea ascunde o anumită 
curiozitate meditativă. Afişa genul acela de privire care se 
cuvine celui ce a făcut o gafă. M-am adresat lui Cliveden: 

— Gărzile de la institut? Ceva veşti? 

— Sunt bine cu toţii. Deci nu putea fi toxina botulinică, cea 
care a provocat moartea lui Gladon. Laboratoarele centrale 
sunt complet izolate. 

— Şi doctorul Baxter? 

— Tot nici un semn de viaţa. El... 

— Tot nici un semn de viaţa? Asta înseamnă că acum sunt 
doi. Coincidenţa, generale. Dacă asta e cuvântul care-mi 
trebuie. 

— Nu înţeleg ce spui acolo, răspunse el iritat. 

— Easton Derry. Predecesorul meu la Mordon. A dispărut 
acum câteva luni - la numai şase zile de la căsătoria mea, 
când a fost martorul meu la cununie, după care n-a mai 
apărut. Ştiaţi doar! 

— Cum dracu' puteam să ştiu? Nervos, omuleţul. Mă 
bucuram că nu era un medic civil iar eu unul din pacienţii lui. 
Am reuşit să ajung acolo numai de două ori de când am fost 
numit... Acum, Baxter. A plecat de la laboratoare ca de obicei, 
doar puţin mai târziu. Nu s-a mai întors. Locuieşte cu o soră 
văduvă într-o căsuţă din Alfringham, la şapte kilometri de 
institut. Ea spune că noaptea trecută n-a dat deloc pe acasă. 
Se întoarse spre Hardanger. Trebuie să plecăm imediat într- 


To 


acolo, Superintendent Hardanger. 

— Chiar acum, domnule. Cavell va veni cu noi. 

— Mă bucur, spuse Cliveden. 

N-o arată, dar nu-l puteam acuza pentru asta. Nu devii 
general-maior fără a-ţi forma între timp o gândire 
militărească, iar o gândire - milităreasca percepe lumea ca pe 
un loc îngrijit, ordonat şi înregimentat, în care nu încap 
detectivi particulari. Dar încerca să fie civilizat şi să facă faţa 
unei situaţii neplăcute, întrucât a continuat: 

— Avem nevoie de tot ajutorul pe care-l putem găsi. 
Mergem? 

— Nu înainte de a-i dă telefon soţiei mele s-o anunţ ce se 
întâmpla - dacă telefonul a fost reconectat. 

Hardanger a dat din cap, eu am întins mâna spre telefon, 
dar Cliveden a fost mai iute şi a pus mâna pe aparat. 

— Fără telefoane, Cavell. Îmi pare rău. Este o chestiune de 
maximă securitate. Este imperios necesar ca nimeni, absolut 
nimeni să nu ştie că s-ar fi petrecut ceva la Mordon. 

l-am ridicat mâna, receptorul s-a ridicat o dată cu mâna 
lui şi i-am luat. Am spus: 

— Spune-i, domnule Superintendent. 

Hardanger păru stânjenit. Pe când formăm numărul, rosti, 
ca O scuză: 

— Domnule, Cavell nu mai face parte din rândurile 
armatei. Nici nu se mai afla sub jurisdicţia Departamentului 
Securităţii Naţionale. Este... alergic la autorităţi. 

— În conformitate cu Legea Secretului National am putea 
cere Ca... 

— Imi pare rău, domnule. Hardanger îşi clătină capu-i 
masiv. Informațiile secrete dezvăluite în mod conştient unui 
civil din afara unui departament guvernamental nu mai 
constituie un secret oficial. Nimeni nu ne-a obligat să-i 
spunem lui Cavell nimic, iar el nu ne-a cerut s-o facem. E 
scutit de orice obligație. lar noi avem nevoie de colaborarea 
lui. 

TD- 


Am dat telefon, i-am spus lui Mary că nu, nu eram arestat, 
că plecăm la Mordon şi ca o voi suna mai târziu. După ce am 
închis, mi-am scos jacheta, mi-am fixat centura de fetru pe 
umăr şi am pus pistolul Hanyatti în toc. Era o armă mare, dar 
şi jacheta mea era încăpătoare - spre deosebire de 
inspectorul Martin, nu mă dădeam în vânt după moda 
italienească. Hardanger mă urmărea cu o privire inexpresivă. 
Cliveden - cu dezaprobare, de două ori se porni să zică ceva, 
de două ori se abţinu. Totuşi era, într-adevăr, împotriva 
regulamentului. Dar tot aşa era şi o crimă. 


CAPITOLUL 2 


Ne aştepta un elicopter al armatei, dar ceața era prea 
densă. Aşa că am plecat spre Wiltshire într-o limuzină Jaguar, 
condusă de un poliţist în civil, care găsea o mult prea avida 
satisfacţie în faptul că putea să apese cu toată greutatea pe 
accelerator şi pe butonul sirenei. Când ieşeam din Middlesex, 
ceața s-a ridicat, drumurile erau destul de aerisite şi am ajuns 
nevătămaţi la Mordon imediat după miezul zilei. 

Mordon este o monstruozitate arhitectonică, o pată 
garantată în orice peisaj. Dacă arhitectul - cu condiţia să fi 
existat vreunul - l-ar fi conceput după modelul unei închisori 
de la începutul secolului al nouăsprezece-lea, cu care semăna 
exact, nu ar fi reuşit să obţină o structură mai urâtă şi mai 
respingătoare. Dar Mordon a fost construit abia acum zece 
ani. 

Sub cerul întunecat şi mohorât al acelei zile de octombrie, 
Mordon era sumbru, cenuşiu şi ameninţător. Era alcătuit din 
patru şiruri paralele de clădiri joase, de câte trei etaje, cu 
acoperişuri plate; fiecare şir, aliniat într-o nemişcare 
dezgustătoare, respingătoare, era copia fidelă a caselor de 
raport victoriene, condamnate şi abandonate, din cele mai 
mizere mahalale ale unei metropole. Era totuşi o faţada 
potrivită pentru activitatea care avea loc în spatele zidurilor 
sale. 

Fiecare şir de clădiri se întindea pe circa patru sute de 
metri în lungime, iar între şiruri era un spaţiu de aproximativ 
şaizeci de metri. Spaţiul dintre clădiri şi gardurile 
despărţitoare, cam de o sută cincizeci de metri în locul cel 
mai apropiat, era complet deschis, complet gol. Nici un copac, 
nici un boschet, nici măcar o tufă de flori. După un boschet se 
poate ascunde un om. El s-ar ascunde chiar şi după o tufă de 
flori. Dar nu se poate ascunde după un fir de iarbă de câteva 
degete înălţime - şi nu creştea nimic mai înalt de atât în 


te al 


deşertul dezolant al incintei Institutului Mordon. Termenul de 
gard despărțitor - nu un zid, căci oamenii se pot ascunde în 
spatele zidurilor - era incorect. Comandantul oricărui lagăr de 
concentrare din al doilea război mondial şi-ar fi vândut şi 
sufletul pentru Mordon: cu nişte garduri ca acelea, omul 
putea să doarmă liniştit toată noaptea. 

Gardul de sârmă ghimpată din exterior era de cinci metri 
înălţime şi unghiul sau de înclinaţie era atât de ascuţit, încât 
partea superioară depăşea bază cu mai mult de un metru. Un 
gard asemănător, doar că se întindea în partea opusă, 
mergea în paralel cu cel exterior, pe toată lungimea sa, la o 
distanţa de circa şapte metri. Spaţiul cuprins între aceste 
garduri era patrulat pe timpul nopţii de câini alsacieni şi 
dobermani, vânători de oameni, care ascultau numai şi numai 
de dresorii lor militari. La un metru în interiorul celui de al 
doilea gard şi chiar sub acoperişul înclinat, era montat un 
gard dublu din aramă invizibilă, dintr-un metal atât de fin, 
încât în mod normal trecea neobservat şi era, desigur, 
invizibil pentru oricine ar fi descins pe timp de noapte de pe 
acoperişul celui de al doilea gard. Şi, apoi, nouă metri mai 
încolo, se afla ultimul gard, fiecare din cele cinci toroane ale 
sale fiind conectate la nişte izolatoare montate pe stâlpi de 
beton. Curentul electric care trecea prin acele fire se 
presupunea a nu fi chiar mortal, în cazul în care, bineînţeles, 
erai sănătos tun. 

Pentru a se asigura că tot omul a priceput despre ce era 
vorba, armata instalase aviziere la intervale de câte zece 
metri în jurul întregului perimetru al gardului exterior. Erau 
cinci feluri de aviziere. Pe patru dintre ele, scria negru pe alb: 
„Pericol, intrarea interzisă"; „Atenţie: câini de pază"; „Loc 
interzis" şi „Garduri electrificate". Cel de al cincilea, vopsit 
violent cu litere roşii pe fond galben, spunea simplu: 
„Proprietatea Departamentului de Război: Intruşii vor fi 
împuşcaţi". Numai un nebun sau un analfabet sută-n-sută s-ar 
fi încumetat să intre cu forţa la Mordon. 


Ba 


Noi am venit pe şoseaua publica de centura care înconjura 
tot complexul, am tăiat-o drept prin câmpul acoperit de 
grozamă şi după vreo jumătate de kilometru am tras la 
intrarea principală. Polițistul care condusese a oprit scurt în 
faţa barierei lăsate şi a coborât geamul la apropierea unui 
sergent. Sergentul avea pe umăr un pistol automat, cu ţeava 
în sus. 

L-a zărit apoi pe Cliveden, a coborât arma şi a făcut un 
semn cuiva pe care nu-l puteam zări. Bariera s-a ridicat, iar 
maşina a înaintat, oprindu-se în faţa porţilor grele de oţel. Am 
ieşit din maşina, am trecut printr-o uşa de oţel laterală şi ne- 
am îndreptat spre un bloc de un etaj cu inscripţia „Recepţie". 

Acolo ne aşteptau trei dpi. Pe doi dintre ei îi cunoşteam - 
colonelul Weybridge, comandant adjunct la Mordon şi 
doctorul Gregori, asistentul principal al doctorului Baxter în 
blocul „E". 

Weybridge, deşi din punct de vedere tehnic era sub 
comanda lui Cliveden, era adevăratul şef la Mordon: un 
bărbat înalt, cu o faţa tinerească, părul negru şi o mustaţa 
căruntă, parcă nepotrivită cu restul, avea faima unui doctor 
eminent. Mordon era însăşi viaţa lui: era unul dintre puţinii 
care locuiau în incinta institutului şi se zvonea că nu ieşea din 
institut mai mult de o dată pe an. Gregori era înalt, greoi, 
tuciuriu, cu ochi negri. Italian de origine, fost profesor de 
medicină la Torino şi un microbiolog strălucit, bucurându-se 
de mare respect în rândul oamenilor de ştiinţa. Cel de al 
treilea bărbat era un tip corpolent şi diform, îmbrăcat într-un 
costum de tweed voluminos şi lăbărţat; aducea atât de mult 
cu un fermier, încât trebuia să fie ceea ce s-a dovedit a fi - un 
poliţist în civil: inspectorul Wylie, de la secţia din Wiltshire. 

Cliveden făcu prezentările, apoi Hardanger prelua 
conducerea operaţiunii. Indiferent că erau acolo generali şi 
colonei, ca institutul aparţinea armatei, nu exista nici un 
dubiu asupra persoanei care conducea operaţiunea. 
Hardanger clarifica aceasta din prima clipă, spunând cu 


asprime: 

— Inspectore Wylie, dumneata n-ai ce căuta aici. Nici un 
singur poliţist, din oricare secţie ar fi el, nu are dreptul să se 
afle în incinta. mă îndoiesc însa că ştiai asta şi sunt sigur că 
nu dumneata eşti vinovat de prezenţa dumitale aici. Cine te-a 
chemat? 

— Eu. Vocea colonelului Weybridge era fermă, dar în 
defensivă. Circumstanţele sunt neobişnuite, ca să mă exprim 
blând. 

— Vă voi spune eu, interveni inspectorul Wylie. Noaptea 
trecută, pe la unsprezece treizeci, s-a primit un telefon la 
secţie, de la corpul de paza de aici, care spunea că unul din 
echipajele dumneavoastră - şi înţeleg că jeepurile patrulează 
pe şoseaua de centura toată noaptea - a urmărit un individ 
neidentificat care se pare că a molestat sau a atacat o fată 
chiar în preajma bazei dumneavoastră. O problemă civilă 
deci, în afara jurisdicției armatei, aşa că ne-au chemat pe noi. 
Sergentul şi polițistul de serviciu au ajuns la faţa locului puţin 
după miezul nopţii, dar n-au găsit pe nimeni. Eu am venit azi- 
dimineaţă şi când am văzut că gardurile au fost tăiate, păi, 
mi-am zis că o fi vreo legătură între cele două chestiuni. 

— Gardurile tăiate? l-am întrerupt eu. Gardurile 
exterioare? Nu se poate. 

— Ba cred că se poate, Cavell, spuse Weybridge grav. 

— Dar maşinile de patrule! am protestat. câinii, barajele 
de sârmă, gardurile electrificate, cum rămâne cu ele? 

— O să vezi cu ochii tăi. Gardurile au fost tăiate şi asta e 
situaţia. 

Weybridge nu era nici pe departe atât de calm cum părea. 
Aş fi putut pune pariu că şi el şi Gregori erau foarte speriaţi. 

— Oricum, continua inspectorul Wylie calm, am făcut 
cercetări la poartă. L-am întâlnit pe colonelul Weybridge acolo 
şi dansul m-a rugat să întreprind investigaţii - investigaţii 
discrete - pentru a încerca să dau de urma doctorului Baxter. 

— Ai făcut aşa ceva? îl întreba Hardanger pe Weybridge. 


Bas 


Vocea lui era meditativă, tonul neutru. Nu cunoşti 
regulamentul? ca toate investigaţiile trebuie să fie făcute de 
către şeful securităţii sau de către biroul meu din Londra? 

— Gladon murise şi... 

— O, Doamne! exclamă Hardanger cu glas şfichiuitor. Deci 
acum inspectorul Wylie ştie că Gladon a murit. Sau ştiai 
dinainte, inspectore? 

— Nu, domnule. 

— Dar acum ştii. Cui i-ai mai spus, colonele Weybridge? 

— Nimănui, răspunse Weybridge încordat şi palid. 

— Slavă Domnului! să nu crezi că exagerez cu măsurile de 
securitate, colonele, pentru că nu contează ce gândeşti 
dumneata sau ce gândesc eu. Ce contează este ce gândesc 
unul sau doi oameni din Whitehall. Ei dau ordinele, noi le 
ducem la îndeplinire. Instrucţiunile pentru cazuri extreme ca 
acestea sunt foarte clare. Noi preluăm operaţiunea - complet. 
Bineînţeles că am nevoie de cooperarea voastră, dar aceasta 
cooperare se face în condiţiile impuse de mine. 

— Ceea ce vrea să spună Superintendentul, rosti Cliveden 
arţăgos, este ca activitatea de detectiv amator nu este 
condamnată, este interzisă. Presupun că în această categorie 
intru şi eu, nu, Hardanger? 

— vă rog, domnule, nu-mi îngreunaţi situaţia. 

— N-o voi face. Dar, în calitate de comandant, mă simt 
obligat să cer să mi se respecte dreptul de a fi informat 
asupra evoluţiei operaţiunii şi acela de fi de faţa în momentul 
când se va deschide laboratorul numărul unu din blocul „E". 

— Corect, admise Hardanger. 

— când? întreba Cliveden. Vreau să spun, când deschidem 
laboratorul? 

Hardanger se uita la mine: 

— Ei? S-au scurs cele douăsprezece ore de care vorbeai. 

— Nu sunt sigur, am răspuns privindu-l pe doctorul 
Gregori. A fost pus în funcţiune sistemul de ventilaţie din 
laboratorul unu? 


— Nu. Sigur că nu. Nu s-a apropiat nimeni de locul ăla. Am 
lăsat totul exact cum era. 

— Dacă, să zicem, s-ar fi răsturnat ceva, am continuat cu 
precauţie, oxidarea ar fi completă acum? 

— Mă îndoiesc. Aerul e prea static. 

M-am întors spre Hardanger: 

— Toate aceste laboratoare sunt prevăzute cu un sistem 
de ventilaţie cu aer filtrat, care este apoi purificat printr-un 
compartiment special cu circuit închis. Aş vrea să se 
pornească acest sistem. Poate într-o oră am fi gata. 

Hardanger mă aprobă. Gregori, cu ochii-i întunecaţi în 
spatele lentilelor groase, dădu instrucţiunile prin telefon, apoi 
ieşi cu Cliveden şi Weybridge. Hardanger i se adresa 
inspectorului Wylie: 

— Inspectore, se pare că te afli în posesia unor documente 
de care n-ar trebui să ai idee. Presupun că nu e nevoie să-ţi 
atrag atenţia asupra consecinţelor teribile ale acestui fapt. 

— Imi iubesc meseria, zâmbi Wylie. Nu fiţi prea aspru cu 
bătrânul Weybridge, domnule. Toţi medicii ăştia nu se 
gândesc prea mult la măsurile de securitate. Intenţiile sale au 
fost bune. 

— Cărările celor care fac dreptate, ca mine, sunt 
îngreunate de cei care au bune intenţii, spuse Hardanger 
apăsat. Care-i treaba cu Baxter? 

— Se pare că a plecat de aici aseară pe la şase şi treizeci, 
domnule. Dar cred că mai târziu decât de obicei, aşa că a 
pierdut autobuzul special pentru Alfringham. 

— A pontat la ieşire, nu? am întrebat. 

Toţi cercetătorii care ieşeau de la Mordon trebuiau să 
semneze de ieşire în registru şi să lase talonul. 

— Fără doar şi poate că aşa a făcut. A avut de aşteptat 
cursa de serviciu care trece pe la şase şi patruzeci şi opt. 
Conductorul şi doi pasageri confirma că o persoană cu 
semnalmentele lui, n-am dat nume, desigur, s-a urcat în 
capătul străzii, dar conductorul este absolut sigur că nici un 


2, 


bărbat care să corespundă descrierii noastre nu a coborât la 
Alfringham sau până la capăt, la Hardcaster. 

— A dispărut, pur şi simplu, aproba Hardanger, privindu-l 
scrutător pe omul solid cu ochi liniştii. Ţi-ar plăcea să lucrezi 
cu noi la acest caz, Wylie? 

— Ar fi altceva decât să verific tot timpul cine spune 
adevărul, admise Wylie. Dar superintendentul nostru şi şeful 
secţiei ar avea probabil ceva de spus. 

— Bănuiesc că ar putea fi convinşi să fie de acord. Secţia 
dumitale e la Alfringham, nu-i aşa? Vorbim acolo. 

Wylie pleca. Pe când ieşea pe uşa, am zărit un locotenent 
de armata care tocmai se pregătea să bată la uşa. Hardanger 
ridica o sprânceană şi zise: 

— Intra. 

— Bună dimineaţa, domnule. Bună dimineaţa, domnule 
Cavell. Deşi tânărul locotenent cu părul de culoarea nisipului 
părea obosit, glasul său suna vioi şi energic. Sunt Wilkinson, 
domnule. Noaptea trecută am fost ofiţerul de serviciu al 
gărzilor de patrulare. Colonelul mi-a spus că aţi dori să vorbiţi 
cu mine. 

— Bine a făcut colonelul. Aşa şi este.' Hardanger, 
Superintendent Hardanger. Bucuros de cunoştinţa, Wilkinson. 
Dumneata l-ai găsit pe Gladon azi-noapte? 

— Perkins, un caporal din gardă, l-a găsit. M-a chemat şi 
am aruncat o privire. Doar atât. Apoi am sigilat blocul „E", l- 
am chemat pe colonel şi el a confirmat. 

— Bravo lui, aproba Hardanger. O să revenim la asta mai 
târziu. Ţi s-a adus, desigur, la cunoştinţa, ca gardul a fost 
tăiat, nu? 

— Fireşte, domnule. După ce domnul Gladon a murit, i-am 
preluat atribuţiile. Nu l-am putut găsi nicăieri. Probabil că era 
deja mort pe când îl căutam. 

— Absolut. Bănuiesc că ai cercetat gardul tăiat, nu? 

— Nu, domnule. 

— Nu’? De ce nu? Eşti în domeniu, presupun. 


— Nu, domnule. Este o treabă de specialist. Un mic 
zâmbet trecu peste faţa lui palidă şi obosită. Noi purtăm 
automate, domnule Superintendent, nu microscoape. Era 
întuneric bezna. Pe lângă asta, toţi bocancii militari care au 
trecut pe acolo au răscolit prea tare locul ca să mai poţi 
cerceta ceva. Am instituit o gardă de patru oameni, la trei 
metri de spărtură, doi înăuntru, doi afară, cu ordinul să nu 
lase pe nimeni să se apropie. 

— Nu mă aşteptam să găsesc pe cineva atât de inteligent 
în armată, spuse Hardanger cu căldură. Lucru de prima clasă, 
tinere. 

O pată de culoare lumina faţa lui Wilkinson, deşi încerca 
să nu-şi arate satisfacția. Ce altceva ai mai făcut? 

— Nimic care v-ar putea fi de folos, domnule. Am mai 
trimis un jeep - în mod normal patrulează câte trei în tura - să 
verifice tot perimetrul gardului şi să caute cu lanterna o 
eventuală alta spărtură. Dar asta era singură. Apoi i-am 
chestionat pe membrii echipajului în legătură cu urmărirea 
aceea nereuşita a individului care, chipurile, ar fi atacat-o pe 
fata şi i-am avertizat că la următoarea criza de... cavalerism 
vor fi trimişi înapoi la regimentul lor. Nu au voie să 
părăsească jeepul sub nici un motiv. 

— Crezi că episodul tinerei încolţite a fost doar o 
diversiune menită să acopere pe cineva care să lucreze fin şi 
nestingherit cu foarfecele de tăiat sârmă? 

— Ce altceva poate fi, domnule? 

— Ce altceva, într-adevăr, oftă Hardanger. caţi angajaţi 
sunt în blocul „E", locotenente? 

— Cincizeci şi cinci, până la şaizeci, domnule. 

— Medici? 

— E un grup amestecat. Medici, microbiologi, chimişti, 
tehnicieni ai armatei şi civili. Nu ştiu prea multe despre ei, 
domnule. Nu suntem încurajați să punem întrebări. 

— Şi acum unde sunt? Adică acum, că s-a sigilat blocul 
JE". 


— În foaierul sufrageriei. Unii din ei au vrut să se ducă 
acasă când au văzut că blocul „E" s-a închis, dar colonelul - 
colonelul Weybridge nu i-a lăsat. 

— Chestia asta îmi convine. Locotenente, ţi-aş fi 
recunoscător dacă ne-ai pune la dispoziţie două ordonanţe 
sau curieri, ceva. Unul pentru mine, unul pentru inspectorul 
Martin, aici de faţa. Inspectorul Martin ar dori să stea de 
vorbă cu fiecare din angajaţii blocului „E" între patru ochi. Te 
rog să faci pregătirile necesare. Dacă întâmpini greutăţi, 
spune doar ca generalul Cliveden ţi-a dat mâna liberă. Dar 
mai întâi aş vrea să ne însoţeşti şi să ne prezinţi gărzilor care 
stau de pază la spărtură. Apoi convoacă toate gărzile, 
echipele jeepurilor şi paznicii cu câini la biroul de recepţie 
peste douăzeci de minute. Mă refer la cei care au fost de 
serviciu înainte de miezul nopţii. 

În cinci minute, Hardanger şi cu mine ne aflam singuri în 
faţa tăieturii din gard. Gărzile se retrăseseră din raza noastră 
de acţiune, iar Wilkinson plecase. 

Sârmă ghimpată de pe gardul exterior era montată între 
stâlpii arcuiţi de beton armat ca nişte replici mai mici ale 
stâlpilor moderni de iluminat din oraşe. Erau cam treizeci de 
toroane de sârmă pe gard, fiecare pereche la aproximativ o 
palmă depărtare. Al patrulea şi al cincilea toron de jos 
fuseseră tăiate, apoi legate la loc cu o sfoară groasă, cenuşie, 
împletita în jurul cârligelor din imediata apropiere a 
tăieturilor. Cine descoperise spărtura avea ochi de vultur. 

Nu mai plouase de trei zile, aşa că nu erau urme de paşi. 
Pământul era umed, dar numai de la ploaia abundenta a 
nopţii trecute. Cel care tăiase sarma plecase cu mult înainte 
de a se lăsa rouă. 

— Ai ochii mai tineri decât mine, spuse Hardanger. A fost 
tăiată cu ferăstrăul sau cu foarfecă? 

— Retezata. Cu foarfecă sau cu cleştele. Dar ia uită-te la 
unghiul tăieturii. Nu e cine ştie ce, dar ceva tot se vede. 

Hardanger luă un capăt al sârmei în mână şi-l studie. 


— Porneşte din stânga faţa spre dreapta spate, murmură 
el. Cum ar ţine un stângaci foarfeca sau cleştele pentru a 
obţine maximum de eficienţa. 

— Deci un stângaci, am consimţit eu. Sau un dreptaci care 
vrea să ne inducă în eroare. Deci, cineva care e ori stângaci, 
ori deştept, ori şi una şi alta. 

Hardanger mă privi cu dezgust şi se îndrepta încet spre 
gardul interior. Nici o urmă de paşi, nici un indiciu între 
garduri. Gardul interior fusese tăiat în trei locuri, individul cu 
cleştele se va fi simţit mai sigur că nu e observat de pe 
şoseaua de centură. Mai rămânea de stabilit de ce nu se 
ferise de câinii poliţişti care patrulau între cele două garduri. 

Rețelele de sârmă invizibilă de sub acoperişul celui de al 
doilea gard erau intacte. Avusese noroc tipul că nu se 
împiedicase în ele. Său cunoştea exact locul unde erau 
plasate. Amicul nostru cu cleşti nu-mi dădea impresia cuiva 
care se încrede prea mult în steaua lui norocoasă. 

O dovedea chiar metoda pe care o adoptase pentru a 
trece prin gardul electrificat. Spre deosebire de alte garduri, 
la care numai cablul superior era încărcat cu curent pe toată 
lungimea, pe când celelalte intrau în circuit printr-un cablu 
vertical de legătura instalat la fiecare set de izolatoare, la 
acest gard cablurile erau toate electrificate. Alarma se dădea 
prin legătura cu pământul a fiecărui cablu; dacă de pildă 
cineva le atingea sau vreuna din sârme era tăiată. Asta nu-l 
jenase deloc pe amicul nostru cu cleştii - nişte cleşti izolanţi, 
desigur. Cele două toroane ale cablului electric care zăceau la 
pământ între cei doi stâlpi indicau acest fapt suficient de clar. 
Individul îndoise un capăt al unuia dintre stâlpi, îl lăsase pe 
pământ, apoi procedase la fel cu celălalt toron de pe stâlpul 
următor, asigurând astfel o cale alternativă pentru curent. La 
fel făcuse şi cu perechea de izolatoare de deasupra primelor, 
după care tăiase pur şi simplu ambele fire de la bază şi se 
târâse pe sub al treilea fir. 

— ingenios, tipul, comenta Hardanger. Te face să crezi că 


Sa 


e un obişnuit al locului, ce zici? 

— Sau că a fost cineva din afară cu un telescop sau un 
binoclu foarte puternic. Nu uita că şoseaua de centura este 
deschisă traficului public. Nu ar fi imposibil să stai într-o 
maşina şi să observi ce fel de gard electrificat e asta; şi m-aş 
aventura chiar să afirm că, dacă condiţiile erau favorabile, ar 
fi putut vedea reţeaua invizibilă de pe gardul interior 
strălucind în soare. 

— Foarte probabil, spuse Hardanger apăsat. Ei, acum 
chiar că nu mai are rost să stăm aici şi să ne holbăm la gardul 
ăsta. Hai să ne întoarcem şi să începem cu întrebările. 

Toţi cei pe care Hardanger îi convocase erau strânşi în 
holul de recepţie. Şedeau pe băncile înşirate de-a lungul 
pereţilor, agitaţi şi nervoşi. Unii păreau somnoroşi, toţi păreau 
speriaţi. Ştiam că Hardanger va avea nevoie doar de o 
secundă să le sondeze starea de spirit şi să acţioneze în 
consecinţa. Aşa a şi făcut. S-a aşezat la un birou şi a privit în 
jur pe sub sprâncenele-i zburlite, cu o privire rece, scrutătoare 
şi ostilă în ochii săi albaştri. Ca actor, nu era prea departe de 
inspectorul Martin. 

— Bun, zise el brusc. Echipajul jeepului. Cei care au vânat 
fantome azi-noapte. să auzim. 

Trei oameni - un caporal şi doi soldaţi - se ridicară încet în 
picioare. Hardanger i se adresa caporalului: 

— Numele, te rog. 

— Muirfield, domnule. 

— Ai condus echipajul azi-noapte? 

— Da, domnule. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. 

— Da, domnule. Terminasem patrularea pe şoseaua de 
centură, neam oprit să raportăm la poarta principală ca totul 
era în regulă, apoi am plecat din nou. Era cam pe la 
unsprezece şi un sfert. La aproximativ optzeci de metri de 
poarta am văzut-o pe fata aceea fugind în lumina farurilor. 
Era îngrozita, despletita, scotea nişte sunete ciudate, parcă 


To 


striga şi parcă plângea. Eu eram la volan. Am oprit jeepul, am 
sărit jos, ceilalţi au venit după mine. Ar fi trebuit să le spun să 
stea pe loc... 

— Nu contează ce ar fi trebuit să faci. Vreau povestea, 
omule! 

— Păi, ne-am dus la ea, domnule. Avea faţa plină de noroi 
şi haina ruptă. Am spus... 

— O mai văzuseşi? 

— Nu, domnule. 

— Ai putea s-o recunoşti'? 

Omul ezită: 

— Mă îndoiesc, domnule. Avea faţa mânjita toată. 

— Ţi-a vorbit'? 

— Da, domnule. A spus... 

— l-ai recunoscut vocea? l-a recunoscut vreunul din voi 
vocea? Sunteţi siguri? 

Cele trei capete negară solemn. Nu recunoscuseră vocea 
fetei. 

— Bun, zise Hardanger plictisit. A jucat rolul demoazelei 
disperate, în momentul psihologic, cineva şi-a trădat prezenţa 
şi a rupt-o la fugă. Voi toţi, după el. Dar pe el l-aţi zărit? 

— Doar din fugă, domnule. Era numai o umbră în 
întuneric. Putea fi oricine. 

— S-a urcat într-o maşina, am înţeles. Tot o umbră, nu? 

— Da, domnule. Nu era o maşina, domnule. Era ceva de 
genul unei furgonete, domnule. Un Bedford. 

— Înţeleg. Vasăzică, un Bedford! Cum dracu' ţi-ai dat 
seama? Ai zis că era întuneric. 

— Era un Bedford, insista Muirfield. Aş recunoaşte motorul 
dintr-o mie. In civilie, sunt mecanic la un garaj. 

— Are dreptate, domnule Superintendent, m-am băgat eu. 
Bedfordul are un motor cu un sunet foarte special. 

— Mă întorc. 

Hardanger se ridicase şi nu trebuia să fii clarvăzător ca să- 
ţi dai seama că se îndrepta spre cel mai apropiat telefon. Mi-a 


Ds 


aruncat o privire, i-a salutat din cap pe soldaţii aşezaţi şi a 
ieşit. 

Am spus destul de blând: 

— Cine a fost de serviciu la câini azi-noapte? (Circuitul 
dintre cele două garduri cu sârmă ghimpată era împărţit în 
patru sectoare de nişte capre de lemn: numărul unu era 
secţiunea în care operase tăietură.) Dumneata, Ferguson? 

Un soldat tuciuriu, solid, cam de douăzeci şi cinci de ani, 
se ridicase în picioare. Ferguson făcea parte din armata 
regulată, un soldat înnăscut, dur, agresiv şi nu prea inteligent. 

— lo, zise el cu o voce care trăda brutalitate, reţinuta încă, 
dar gata să iasă la iveală. 

— Unde erai azi-noapte la unsprezece şi un sfert? 

— In numărul unu. Cu Rollo, - asta e alsacianul meu. 

— Ai văzut incidentul pe care caporalul Muirfield, aici de 
faţa, l-a descris? 

— Ba bine că nu. 

— Prima minciună, Ferguson. La minciuna a doua vei fi 
trimis înapoi la regimentul dumitale înainte de stingere. 

— Nu mint, a replicat cu faţa schimonosită. lar mata nu 
poţi să-mi vorbeşti mie aşa, domnule Cavell. Mata nu mai poţi 
să mă ameninţi pe mine. Să nu care cumva să gândeşti că nu 
ştim cu toţii că ai fost dat afară de aici! 

M-am întors spre ordonanța: 

— Roagă-l pe colonelul Weybridge să vină încoace. Chiar 
acum, te rog. 

Ordonanţa se pregătea să iasă, dar un sergent corpolent 
s-a ridicat şi l-a oprit. 

— Nu e nevoie, domnule. Ferguson e prost. Tot o să se 
afle. Ferguson era la centrala telefonică, cu gagica de la 
dispeceratul din gheretă, la o ţigara şi o cană de cacao. Eu 
eram de serviciu. Nu l-am văzut acolo, dar am aflat că acolo 
fusese şi nu mi-am făcut nici o problemă. Ferguson îl lăsa 
întotdeauna pe Rollo în numărul unu, iar câinele ăla era un 
ucigaş, domnule. Paza era asigurată cu el. 


T 


— Nu a fost, dar mersi, oricum. Ai luat acest obicei cam de 
multişor, nu, Ferguson? 

— Nu, mi-a răspuns încruntat. Noaptea trecută a fost 
prima dată... 

— Dacă ar exista un rang sub cel de soldat de rând, l-am 
întrerupt plictisit, asta ai rămâne până ai închide ochii. 
Foloseşte-ţi puţina minte pe care o ai. Crezi cumva ca cel care 
a aranjat momeala asta şi stătea la pândă cu cleştele gata 
pregătit să intre, ar fi făcut-o dacă ar fi ştiut sigur că 
dumneata nu eşti în patrulare exact în momentul acela? 
Probabil că, după ce domnul Cliveden îşi termina rondul de la 
unsprezece seara la poarta principală, te duceai întins la 
ghereta să fumezi şi să-ţi bei cacao. E sau nu e aşa? 

Stătea cu ochii în pământ, tăcând cu încăpățânare, până 
când sergentul a intervenit tăios: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Fergie, pune-ţi mintea la 
contribuţie. Toţi ne dăm seama cum a fost, până şi tu îţi dai 
seama. 

Din nou tăcere: de data aceasta, însa, dădu ursuz din cap, 
admițând înfrângerea. 

— Începem să ne înţelegem. când ai venit încoace, ţi-ai 
lăsat pe undeva câinele, pe Rollo? 

— Da, domnule. 

Se duseseră clipele glorioase de rezistenţa ale lui 
Ferguson. 

— Cum e câinele ăsta? 

— Ar fi în stare să rupă beregata oricui, începând cu 
generalul, spuse Ferguson cu satisfacţie. In afară de mine, 
bineînţeles. 

— N-a rupt nici o beregată azi-noapte, am subliniat eu, mă 
întreb de ce. 

— Trebuie că i-au dat ceva, îl apăra Ferguson. 

— Cum adică? L-ai controlat înainte de a-l duce în cuşca 
azi-noapte? 

— Să-l controlez? Da' de unde. La ce să-l fi controlat? când 

W 


am observat tăietura din gardul exterior ne-am gândit că cel 
de-a făcut-o trebuie că l-a văzut pe Rollo şi a rupt-o la fugă. lo 
asta aş fi făcut, zău aşa. Dacă... 

— Adu câinele încoace, spusei. Dar pune-i botniţa mai 
întâi, pentru Dumnezeu. 

A plecat şi între timp a revenit Hardanger. L-am pus la 
curent cu ce aflasem şi că trimisesem după câine. Hardanger 
a întrebat: 

— Ce crezi că vei găsi? Eu cred că nimic. Un tampon cu 
cloroform sau ceva de felul acesta nu lasă urme. Acelaşi lucru 
e valabil pentru cazul că s-ar fi folosit vreo săgeată sau vreo 
armă cu vârful ascuţit, înmuiat într-o otravă bizară, cu care a 
fost înţepat. Ar lăsa doar o înţepătură şi-atât. 

— Din ce am auzit despre amicul nostru canin, eu, 
personal, nu m-aş încumeta să-i ţin un tampon de cloroform 
la bot, chiar dacă mi s-ar da bijuteriile coroanei. lar cât despre 
otrăvurile acelea bizare, cum le spui tu, nici măcar unu într-o 
sută de mii n-ar putea să pună mâna pe ele, nici n-ar şti cum 
să le folosească, în cazul că le-ar găsi. Pe lângă asta, să 
azvârli sau să tragi cu vreo armă ascuţita într-o ţinta care se 
deplasează rapid în întuneric şi are o blană groasă, mi se pare 
o întreprindere foarte hazardata. Prietenul nostru de aseară 
nu se aruncă la întreprinderi hazardate, numai la certitudini. 

Ferguson s-a întors în zece minute, luptându-se cu un fel 
de lup care urla ce nebunul la toţi cei care se nimereau în 
preajma lui. Rollo avea botniţa, dar nici măcar asta nu-mi 
dădea prea mult curaj. Nu simţeam nevoia să mă conving că 
sergentul avusese dreptate când spunea că acest câine era 
un ucigaş. 

— Intotdeauna face câinele ăsta aşa? am întrebat. 

— De obicei, nu. Ferguson părea intrigat. De fapt, e prima 
oară. În mod normal se poartă perfect până îi dau drumul din 
lesă - abia atunci ataca pe primul om care-i iese în cale, 
indiferent cine ar fi. Da' azi după-masa s-a dat şi la mine, e 
drept, nu chiar cu tragere de inimă, da' tot sălbatic a fost. 


au 


Nu ne-a luat mult timp să descoperim sursa iritaţiei lui 
Rollo. câinele suferea de ceva care trebuie să fi fost o crunta 
durere de cap. Pielea de pe fruntea lui, chiar deasupra 
ochilor, acoperea un hematom şi a fost nevoie de patru 
oameni să ţină câinele ca să-i palpez zona respectivă cu 
vârful degetelor. L-am răsturnat pe spate şi am cercetat blană 
groasă care-i acoperea gâtul, până am găsit ce căutam - 
două crestături triunghiulare, umflate, adânci şi foarte urâte 
la vedere, cam la trei degete una de alta. 

— Părerea mea e să-i dai liber câteva zile amicului tău, i- 
am recomandat lui Ferguson, şi să-i dezinfectezi astea de la 
gât. lţi doresc succes la operaţie. Poţi să-l iei. 

— Nici cloroform, nici otrava bizară, admise Hardanger 
când ramaserăm singuri. Rănile alea sunt de la sârmă 
ghimpată, aşa-i? 

— Ce altceva? Exact la distanţa potrivită. Individul îşi 
înfăşoară zdravăn braţul în ceva, îl baga între toroanele de 
sârmă ghimpată şi Rollo se repede la el. Nu lătra - câinii ăştia 
sunt dresați să nu latre niciodată. De îndată ce apucă braţul, 
e tras prin firele de sârmă şi nu se mai poate elibera decât 
dacă îşi zdreleşte gâtul. Şi atunci tipul îi trage lejer una în cap 
cu un obiect greu şi dur. Simplu, banal, direct şi foarte, foarte 
eficient. Oricine ar fi personajul, prost nu e. 

— E, oricum, mai deştept decât Rollo, consimţi Hardanger 
cu năduf, 


CAPITOLUL 3 


Când am ajuns la blocul „E", însoţiţi de doi dintre asistenții 
lui Hardanger, proaspăt sosiți de la Londra, Cliveden, 
Weybridge, Gregori şi Wilkinson erau deja acolo. Wilkinson 
prezenta cheia de la uşa grea de lemn. 

— N-a fost nimeni înăuntru din momentul în care ai încuiat 
uşa, după ce l-ai văzut pe Gladon? întreba Hardanger. 

— Vă garantez că nu, domnule. Am postat gărzi 
permanente. 

— Dar Cavell a cerut sa se dea drumul la sistemul de 
ventilaţie. 

Cum s-a putut face asta fără să intre nimeni în laborator? 

— Exista dubluri pe acoperiş, domnule. Toate tablourile de 
siguranţa, legăturile şi terminalele electrice sunt conectate pe 
acoperiş. Electricienii şi depanatorii nici nu au nevoie să intre 
în clădirea principală. 

— Nu v-a scăpat nimic, comenta Hardanger. Deschide 
uşa, te rog. 

Uşa s-a deschis în interior şi noi toţi am intrat într-un 
coridor lung, pe stânga. Laboratorul numărul unu se afla 
exact în celălalt capăt al coridorului, la cel puţin o sută de 
metri depărtare, dar acela era drumul pe care trebuia s-o 
apucăm: exista numai o singură intrare pentru întregul bloc. 
Securitatea era totul. Mergând în şir indian de-a lungul 
coridorului, am trecut prin câteva uşi, unele se deschideau cu 
celulă fotoelectrică, altele aveau nişte mânere lungi, de 
aproape patruzeci de centimetri, ca să poată fi deschise cu 
cotul. Având în vedere natura greutăților pe care unii din 
oamenii de ştiinţa de la Mordon le aveau de cărat, era 
recomandabil să aibă ambele mâini libere tot timpul. 

Am ajuns la laboratorul numărul unu - şi la Gladon. 
Gladon zăcea chiar în faţa uşii masive de oţel a laboratorului, 
dar nu mai era acel Neil Gladon pe care îl cunoscusem - acel 


To 


irlandez voinic, vânjos, inimos şi glumeţ, care fusese prietenul 
meu atâţia ani. Acum, în mod curios, părea micşorat, micşorat 
şi ghemuit şi, totodată lipsit de apărare, cu totul altul decât 
fusese. Nu mai era Neil Gladon. Chiar şi faţa lui îmi părea 
străină, ochii îi erau măriţi peste măsură şi îngroziţi, ochii 
cuiva care trecuse pragul normalităţii într-o lume a nebuniei 
totale şi a terorii, iar buzele lui îngheţaseră într-un rictus crud, 
peste dinţii încleştaţi în înfiorătoarea agonie a morţii. Oricine 
se uita la faţa aceea, la membrele lui contorsionate din cauza 
spasmelor, nu putea să se îndoiască de faptul că Neil Gladon 
murise în cele mai teribile dureri. 

Mă urmăreau cu toţii, îmi dădeam seama de asta, dar mă 
pricepeam să-mi construiesc expresia care îmi convenea. M- 
am apropiat şi m-am aplecat asupra lui, adulmecând şi 
cerându-mi scuze de la omul care murise pentru dezgustul 
involuntar pe care îl trezea în simţurile mele. Nu era vina lui 
Neil. l-am aruncat o privire colonelului Weybridge, iar acesta a 
venit lângă mine şi s-a aplecat şi el, timp de o secundă. Apoi i 
s-a adresat lui Wilkinson: 

— Ai avut dreptate, omule. Cianură. 

Mi-am scos o pereche de mănuşi de bumbac din buzunar. 
Unul din asistenții lui Hardanger a ridicat aparatul cu blitz, dar 
i-am depărtat braţul şi i-am spus: 

— Fără poze. Neil Gladon nu va intra în nici o arhivă 
mortuară. Şi oricum e prea târziu acum pentru poze. Dacă tot 
eşti croit pe treabă, de ce nu începi cu uşa aia de oţel? 
Amprente. O groază de amprente - şi nici una nu ne va fi de 
vreun folos. 

Cei doi s-au uitat la Hardanger, care, după o scurtă 
ezitare, a dat din umeri şi a aprobat printr-o mişcare a 
capului. Am cercetat buzunarele lui Neil Gladon. Nimic care să 
ne dea un fir - portofelul, tabachera, câteva seturi de 
chibrituri, iar în buzunarul stâng al jachetei, o mână de hârtii 
transparente în care fuseseră învelite nişte caramele cu unt. 

— Aşa a murit, am spus eu. Ultimul răcnet în domeniul 


Bos 


dulciurilor - caramele cu unt şi cianura. Puteţi vedea 
bomboana pe care tocmai o mânca, pe jos, lângă capul lui. 
Colonele, aveţi pe-aici ceva care să semene cu un laborant 
chimist? 

— Sigur că da. 

— Va găsi că bomboana aceasta şi poate vreuna din 
hârtiile în care au fost învelite dulciurile sunt impregnate cu 
cianură. Sper că laborantul dumneavoastră nu e dintre aceia 
care îşi ling degetele după ce ating materiale lipicioase. 
Persoana care a dres bomboanele era la curent cu slăbiciunea 
lui pentru caramelele cu unt. II cunoştea şi pe Gladon. Il 
cunoştea bine. Il cunoştea atât de bine şi a fost atât de puţin 
surprins de prezenţa lui aici, încât nu a ezitat să accepte de la 
el o bomboană. Cel care l-a omorât pe Gladon nu numai că 
lucrează la Mordon, ci lucrează chiar în acest sector al 
blocului „E". Dacă nu ar fi aşa, Gladon ar fi devenit al dracului 
de suspicios şi l-ar fi bănuit pe individ de toate relele lumii, 
darămite să mai şi accepte ceva de la el. Prima greşeala a 
ucigaşului şi încă una mare. 

— Aşa o fi, mormăi Hardanger. Dar poate că simplifici 
prea mult lucrurile şi te bizui pe aparenţe. Presupuneri. De 
unde ştii că Gladon a fost omorât aici? Tu însuţi ai afirmat că 
ne confruntăm cu un om inteligent, un om care, mai mult ca 
sigur, ar crea diversiuni, ar semăna confuzie, ar crea 
suspiciuni în locul cel mai neaşteptat, omorându-l pe Gladon 
în altă parte şi aducându-l apoi aici. Şi ceri prea mult crezând 
că a fost o pură întâmplare că avea o bomboană cu cianură în 
buzunar, pe care, cu totul întâmplător, i-a dat-o lui Gladon, 
tocmai în clipa când Gladon s-a nimerit să dea peste el când 
făcea ce făcea. 

— In ce priveşte a doua parte, nu sunt sigur, am spus. Eu 
cred că Gladon ar fi fost deosebit de alarmat să găsească pe 
oricine în locul ăsta, noaptea târziu, indiferent cine o fi fost. 
Dar ca Neil Gladon a murit aici, e absolut sigur. 

l-am întrebat pe Cliveden şi pe Weybridge: 


— În cât timp îşi face cianura efectul? 

— Practic, instantaneu, a răspuns Cliveden. 

— lar ela avut o criză violenţa pe locul ăsta, am reluat eu. 
Aşa că aici a murit. Şi uitaţi-vă şi la zgărieturile astea 
superficiale de pe tencuiala. Analiza de laborator a unghiilor e 
ca şi inutilă: sunt seninele lăsate de el în cădere, când căuta 
un punct de sprijin. Vreun „prieten'" i-a dat lui Gladon 
bomboana - de aceea aş vrea să se ia amprentele de pe 
portofel, tabachera şi seturile de chibrituri. Exista o singură 
şansa dintr-o mie să-i fi oferit amicului o ţigara sau un chibrit, 
sau ca acesta să-l fi căutat pe Gladon în buzunare după ce a 
murit. De fapt, nu cred că există nici măcar această şansa 
dintr-o mie. Dar cred că amprentele de pe uşa ar fi 
interesante. Şi instructive. Pun rămăşag o sută contra unu ca 
amprentele de pe uşa aceea vor fi exclusiv ale acelora care 
sunt îndrituiţi s-o folosească. Ceea ce mă interesează cu 
adevărat este să aflu dacă sunt oarecare semne că s-ar fi 
şters cu bună-ştiinţă părţile din apropierea combinației, a 
ceasului de pontaj sau a mânerului circular, fie cu o batistă, 
de pildă, fie cu mănuşile. 

— E cert că vor fi, aproba Hardanger. Dacă presupunerea 
ta ca totul a fost făcut de cineva dinăuntru e corectă, vor fi. 
Pentru a ne crea ideea că e cineva din afară. 

— Nu-l uita pe Gladon, am spus. 

Hardanger mă aprobă din nou şi se întoarse să-i 
urmărească pe cei doi asistenţi care erau ocupați cu uşa. 
Apăru un soldat cu o cutie mare, împletita, şi o cuşca mică, 
acoperită, le puse pe jos, saluta fără adresă precisă şi plecă. 
Am surprins întrebarea nerostită a lui Cliveden din felul cum a 
ridicat o sprânceană. 

— Când intru în laborator, am explicat, intru de unul 
singur. Cutia aceea conţine un echipament de protecţie 
împotriva gazelor şi un aparat autonom de oxigen. Le voi 
pune pe mine. Încui uşa de oţel după ce intru, deschid uşa 
interioară şi iau cu mine hamsterul din cuşca. Dacă după 


câteva minute mai trăieşte, înseamnă că aerul e bun. 

— Un hamster? Hardanger se îndrepta spre cuşca şi ridica 
capacul. Sărmanul de el! Cum ai reuşit să faci rost de un 
hamster tocmai la ţanc? 

— Mordon este locul cel mai potrivit din Anglia când vrei 
să faci rost de un hamster cât ai bate din palme. Sunt cu 
sutele, doar la o aruncătură de băț. Ca să nu mai vorbesc de 
cobai, iepuri, maimuțe, papagali, şoareci şi păsări. Sunt 
crescuţi la Alfringham Farm - acolo unde este şi căsuţa 
doctorului Baxter. Sărmanul hamster, că bine zici. Au o viaţa 
scurtă şi dulce. RSPCA! şi Societatea Naţionala contra 
Vivisecţiei şi-ar vinde şi sufletul să poată intra aici. Legea 
secretului de stat are grijă ca aceasta să nu se întâmple. 
Mordon este coşmarul care-i scoală din somn şi nu-i blamez 
pentru asta. Ştiţi că peste o sută de mii de animale au murit 
între aceste ziduri anul trecut - multe din ele în dureri? Sunt 
nişte dulci, ăştia de la Mordon. 

— Fiecare are dreptul la propria sa opinie, a ripostat 
generalul Cliveden cu răceală. Nu pot spune că te dezaprob în 
întregime. Este chiar locul potrivit pentru a-ţi face cunoscute 
aceste sentimente, numai momentul prost ales. 

Am dat din cap a aprobare sau a scuză, putea s-o ia cum 
voia, şi am deschis cutia împletita. M-am ridicat, cu costumul 
anti-gaz în mâini, dar am simţit că cineva îmi pune mâna pe 
braţ: doctorul Gregori. Ochii săi negri ardeau în spatele 
lentilelor groase, iar faţa îi trăda o puternică îngrijorare. 

— Nu intra acolo, domnule Cavell, mi-a spus cu o voce 
voalată şi rugătoare, aproape disperată. Te implor, nu intra 
acolo! 

Nu i-am răspuns, l-am privit doar. Îmi era simpatic 
Gregori, tuturor colegilor lui le era simpatic, fără excepţie. Dar 
Gregori nu se afla la Mordon pentru că era un tip simpatic. Se 
afla acolo pentru că era celebru, unul din cei mai străluciți 


1 RSPCA - The royal Society for the protection and Care of Animals - 
Societatea Regală pentru protecţia şi îngrijirea animalelor (n.tr.) 
TD- 


microbiologi ai Europei. Profesor de medicină din Italia, era la 
Mordon de numai vreo opt luni. Era cea mai mare achiziţie a 
institutului, în urma unui aranjament deosebit de sofisticat: se 
ţinuseră şedinţe de cabinet la cele mai înalte niveluri până ce 
guvernul italian se hotărâse să-i dea drumul pe o perioadă de 
timp nedeterminată. lar dacă cineva ca doctorul Gregori era 
alarmat, poate era timpul să încep şi eu să mă alarmez. 

— Şi de ce să nu intre? a întrebat Hardanger. Presupun că 
ai motive foarte puternice, doctore Gregori, nu? 

— Bineînţeles că are, a intervenit Cliveden. Expresia feţei 
lui era tot atât de gravă ca şi vocea. Nimeni nu ştie mai multe 
despre laboratorul numărul unu decât doctorul Gregori. Chiar 
despre asta vorbeam cu puţin timp în urmă. Doctorul Gregori 
recunoaşte sincer că e înspăimântat şi te-aş minţi dacă nu ți- 
aş spune că a reuşit să mă înspăimânte şi pe mine. Dacă ar fi 
după vrerea doctorului Gregori, ar demola tot blocul în jurul 
laboratorului numărul unu, ar ridica un zid de beton de vreo 
doi metri, l-ar acoperi şi l-ar închide pentru totdeauna: atât de 
speriat este domnul doctor. In orice caz, doreşte că 
laboratorul să rămână închis încă o lună. 

Hardanger îi aruncă lui Cliveden obişnuita lui privire 
searbădă, o mută asupra lui Gregori şi se întoarse spre cei doi 
asistenţi ai săi. 

— Vă rog să mergeţi în capătul celălalt al coridorului, de 
unde nu ne puteţi auzi. Pentru binele vostru, cu cât ştiţi mai 
puţin, cu atât mai bine. Şi dumneata, locotenente. Îmi pare 
rău. 

Aştepta până Wilkinson şi cei doi oameni ai lui se 
îndepărtară, îl privi cercetător pe Gregori şi spuse: 

— Deci, doctore Gregori, te opui la deschiderea 
laboratorului unu? îţi dai seama că astea te propulsează pe 
locul întâi pe lista suspecţilor? 

— vă rog. Nu am chef de glume. Şi nici de vorbit în acest 
loc. Aruncă o privire spre Gladon, apoi o mută de la el la fel 
de repede. Nu sunt nici poliţist, nici soldat. Dacă aţi vrea să... 


Bo 


— Desigur. Hardanger indica o uşa la câţiva metri mai 
departe. Ce se afla acolo? 

— E numai o magazie. Îmi cer scuze că sunt atât de 
îngreţoşat... 

— Haide. 

Hardanger a luat-o înainte şi a intrat. Ignorând afişele cu 
„Fumatul interzis", Gregori îşi aprinse o ţigara şi trăgea din ea 
des şi nervos. 

— Timpul dumneavoastră e preţios. O să fiu cât se poate 
de scurt. Dar trebuie să vă conving. Făcu o pauză, apoi 
continuă mai rar. Trăim în era nucleară. Este era în care zeci 
de milioane de oameni îşi văd de casă şi de munca lor cu o 
teamă şi o teroare cotidiană de holocaustul termonuclear 
care, sunt toţi siguri, poate veni în orice zi şi trebuie să vină 
curând. Milioane de oameni nu pot dormi noaptea pentru că 
visează prea mult - despre lumea noastră minunată şi verde 
şi copiii lor zăcând morţi în ea. 

Trase adânc din ţigara, o stinse şi aprinse imediat alta. 
Prin fumul şerpuitor, spuse: 

— Eu nu am asemenea temeri de un Armaghedon nuclear 
şi dorm bine noaptea. Nu va fi nicicând un asemenea război. li 
ascult pe ruşi zângănindu-şi rachetele şi zâmbesc. li ascult pe 
americani zângănindu-şi-le pe ale lor şi zâmbesc iar. Pentru 
că ştiu că tot timpul cât cele două supraputeri îşi agita săbiile 
în teacă, cât timp se ameninţa una pe cealaltă cu proiectilele 
lor de atâtea sute de megatone, ei nu se gândesc deloc la 
armele lor. Domnilor, ei se gândesc la Mordon, întrucât noi, 
mai bine zis britanicii, s-au pus pe treaba pentru a se asigura 
că marile naţiuni înţeleg exact ce se întâmpla în spatele 
acestor garduri de la Mordon. Bătu în peretele de cărămidă de 
lângă el. Chiar în spatele acestui perete. Arma supremă. 
Singura garanţie certa de pace a lumii. Termenul de „arma 
supremă" a fost folosit cu prea multă largheţe, aproape că şi- 
a pierdut sensul. Dar, în acest caz, termenul este precis şi 
exact. Dacă prin „suprem" se înţelege anihilarea totală. 


Zâmbi, cu oarecare timiditate. 

— Sunt oleacă melancolic? Poate. Să zicem că e vana mea 
latina? Dar ascultaţi-mă cu atenţie, domnilor, şi încercaţi să 
înţelegeţi deplina semnificaţie a celor ce vă voi spune. În 
afară de general şi de colonel, care ştiu deja; dumneavoastră, 
da, domnule Superintendent şi dumneavoastră, domnule 
Cavell. 

— Aici, la Mordon, am creat peste patruzeci de genuri 
diferite de germeni care provoacă boli. Mă voi referi doar la 
două dintre ele. Primă este un derivat al toxinei botulinice - 
pe care am creat-o în cel de-al doilea război mondial. Este 
interesant de ştiut că un sfert de milion de soldaţi britanici au 
fost inoculaţi împotriva acestei toxine în ajunul Zilei Z şi mă 
îndoiesc că vreunul din ei a aflat până în ziua de astăzi pentru 
ce au primit acest vaccin. Am transformat această toxină într- 
o armă fantastică şi uluitoare, faţa de care cea mai 
formidabila bomba cu hidrogen e floare la ureche. O sută 
şaptezeci de grame din această toxină, domnilor, distribuită 
în mod egal pe glob, ar distruge fiecare bărbat, femeie şi copil 
trăitor pe planeta în această clipă. Nu e un joc al imaginaţiei. 
(Vocea sa era plină de semnificaţii, faţa imobila şi gravă.) Este 
un fapt. Daţi-mi un avion cu care să survolez Londra într-o 
după-amiază calmă de vară, cu nu mai mult de un gram de 
toxina botulinică pe care s-o împrăştii şi până seara veţi avea 
şapte milioane de londonezi morţi. Un degetar de toxina în 
rezervoarele de apă, şi Londra ar deveni o imensă criptă. In 
caz că Dumnezeu nu mă trăsneşte pentru că folosesc 
termenul de „idea!" în acest context, atunci aceasta este 
forma ideală de război r bacteriologic. Toxina botulinică se 
oxidează în douăsprezece ore de expunere la aer, după care 
devine inofensivă. La douăsprezece ore după ce ţara A 
împrăştie câteva grame de botulină deasupra tarii B, îşi poate 
trimite trupele în acea ţara, fără teama vreunei riposte, fie din 
partea toxinei, fie din partea trupelor defensive. Pentru ca 
trupele defensive ar fi moarte. Tot aşa şi civilii, bărbaţi, femei, 


2, 


copii. Ar fi cu toţii morţi. Toţi morţi. 

Gregori scotoci prin buzunare după o altă ţigara. mâinile îi 
tremurau şi nici nu-şi dădea seama. 

Am spus: 

— Dar ai folosit termenul de „arma supremă”, de parcă 
am fi singurii ei posesori. Cu siguranţa că ruşii şi americanii... 

— O au şi ei. Cunoaştem localizarea laboratoarelor ruseşti 
din Urali. Ştim unde o produc canadienii - până de curând, 
canadienii au fost lideri în materie, şi nu e un secret că sunt 
patru mii de oameni care lucrează la un superprogram la Fort 
Detrik, în America, pentru producerea unor otrăvuri şi mai 
puternice, un program atât de urgent, încât ştim că în ultimii 
ani au murit acolo cercetători şi opt sute din ei s-au 
îmbolnăvit. Toţi au dat greş în producerea unei otrăvi mai 
ucigătoare. Anglia a reuşit, iată de ce ochii lumii sunt aţintiţi 
asupra Institutului Mordon. 

— E cu putinţa? Tonul lui Hardanger era sec, dar avea o 
expresie încremenita pe faţa. O otravă şi mai ucigătoare 
decât blestemata asta de toxina botulinică? Mie, cel puţin, mi 
se pare superfluu. 

— Bacilul botulinic are carenţele lui, spuse Gregori încet. 
Vreau să spun, din punct de vedere militar. Bacilul trebuie 
inspirat sau ingerat pentru a produce boala. Nu este 
contagios. De asemenea, bănuim că e posibil ca un număr de 
țari să fi fabricat o formă de vaccin chiar împotriva acestui tip 
perfecţionat de drog pe care l-am produs noi aici. Dar nu 
există nicăieri pe lume un vaccin care să contracareze 
acţiunea celui mai nou virus pe care l-am creat şi care se 
întinde tot atât de violent ca un focar de vreascuri în pădure. 
Acest al doilea virus este un derivat al virusului poliomielitei, 
sau al paraliziei infantile, dacă doriţi, dar e un virus a cărui 
virulenţa a fost multiplicată de un milion de ori prin... de fapt, 
metodele nu contează şi nu le-aţi înţelege. Ceea ce contează 
este ca, spre deosebire de toxina botulinică, acest nou virus 
de polio e indestructibil - căldura sau frigul excesiv, oxidarea 


TD 


sau otrăvurile nu au nici un efect asupra lui - şi pare să aibă o 
longevitate infinită, deşi credem că e imposibil - speram că e 
imposibil - ca un virus să supravieţuiască mai mult de o lună 
într-un mediu total ostil creşterii şi dezvoltării; spre deosebire 
de toxina botulinică, este extrem de contagios, dar şi mortal 
dacă este inspirat sau înghiţit; cel mai teribil aspect e că ne-a 
fost imposibil să descoperim un vaccin împotriva lui. Pararea 
mea personală este că nu vom putea niciodată să descoperim 
un asemenea vaccin. 

Surâse trist şi continuă: 

— Am dat acestui virus un nume cât se poate de 
neştiinţific, dar care îl defineşte perfect - Virusul Diavolului. 
Este arma cea mai cumplită, cea mai îngrozitoare pe care a 
cunoscut-o sau o va cunoaşte vreodată omenirea. 

— Deci nu exista un vaccin? spuse Hardanger. De data 
asta, tonul nu îi suna sec, în schimb avea buzele uscate. Nici 
un fel de vaccin? 

— Nu mai avem nici o speranţa. Acum câteva zile, după 
cum vă amintiţi, domnule colonel Weybridge, doctorul Baxter 
a crezut că l-a descoperit, dar ne-am înşelat cu toţii. Nu e nici 
o speranţa, absolut nici una. In prezent, toate eforturile 
noastre se concentrează asupra elaborării unui tip atenuat cu 
o longevitate limitată. Evident, nu îl putem folosi în forma lui 
actuală. Dar în clipa când vom realiza într-adevăr un tip cu 
viaţa limitată, a cărui moarte trebuie neapărat să se producă 
prin oxidare, atunci vom avea arma supremă în mână. când 
va veni acea zi, toate popoarele lumii vor putea chiar să-şi 
distrugă armele nucleare. In urma unui atac nuclear, cât ar fi 
el de puternic, vor rămâne întotdeauna supraviețuitori. 
Americanii au estimat că un atac nuclear total al sovieticilor 
asupra tarii lor, luând în calcul toate resursele pe care le are 
Rusia la dispoziţie, ar cauza nu mai mult de şaptezeci de 
milioane de victime - atenţie, nu mai multe - şi posibil câteva 
milioane în plus, ca rezultat al radiaţiilor. Dar jumătate din 
populaţia țarii ar supravieţui şi, după una sau două generaţii, 


Boz 


națiunea americană s-ar înmulţi din nou. Pe când o naţiune 
supusă unui atac cu Virusul Diavolului nu s-ar mai reface, 
pentru că nu ar mai exista supraviețuitori. 

Nu mă înşelasem când am observat că lui Hardanger i se 
uscase gura, îşi lingea acum buzele pentru a putea vorbi mai 
lesne. Mi-am zis: Să vadă cineva asta acum, pe Hardanger 
speriat! Hardanger, cu adevărat şi neîndoielnic speriat. 
Penitenciarele Angliei erau pline de oameni care n-ar fi crezut 
că aşa ceva e cu putinţa. 

— Şi până atunci, rosti Hardanger încet, până când veţi 
produce acest tip cu viaţa scurtă? 

— Până atunci? Gregori privea gânditor pardoseala de 
beton. până atunci? Să vă spun pe scurt. In forma lui finală, 
Virusul Diavolului este o pulbere extrem de rafinată. lau o 
linguriţa de pulbere, ies cu ea pe terenul Institutului Mordon şi 
torn conţinutul linguriţei pe jos. Ce se întâmplă? în decurs de 
o oră, toată suflarea de la Mordon va fi moartă; până în zori, 
întregul comitat Wilshire ar deveni un mormânt deschis. Intr-o 
săptămână, zece zile, toate formele de viaţa din Marea 
Britanie vor fi înceta să existe. Pesta, ciuma neagră... toate au 
fost o nimica toată în comparaţie cu asta. Cu mult înainte ca 
ultimul om să moară în dureri, vapoarele, avioanele, păsările 
sau chiar apele Mării Nordului vor fi transportat Virusul 
Diavolului în Europa. Credem că nu exista nici un obstacol în 
calea răspândirii sale în întreaga lume. Aş zice că asta s-ar 
produce în maxim două luni. Gândiţi-vă, domnule 
Superintendent, gândiţi-vă doar; dacă puteţi, vreau să spun, 
pentru că e ceva ce depăşeşte puterea noastră de înţelegere, 
depăşeşte imaginaţia umană. Laponul care pune curse în 
nordul îndepărtat al Suediei. Țăranul chinez care îşi ara 
câmpul de orez pe valea râului lantze. Crescătorul de vite la 
ferma lui din Australia, cumpărătorul de pe Fitfh Avenue, 
primitivul din Ţara de Foc. Morți. Toţi morţi. Pentru că eu am 
împrăştiat o linguriţa de pulbere. Nimic, nimic, nimic nu poate 
opri Virusul Diavolului. În cele din urmă, vor pieri toate 


To 


formele e viaţa. Cine, ce va fi ultimul? N-aş putea spune. 
Poate că albatrosul uriaş care se roteşte deasupra planetei. 
Poate o mână de eschimoşi în adâncurile bazinului arctic. Dar 
marile călătoresc în jurul lumii ca, de altfel, şi vânturile; într-o 
bună zi, foarte curând, vor muri şi ei. 

Ajunsesem în punctul unde îmi doream şi eu o ţigara şi am 
şi aprins-o. Dacă vreo firmă întreprinzătoare s-ar decide să 
deschidă o cursă de rachete până la lună, n-ar avea cheltuieli 
prea mari cu publicitatea. 

— Vedeţi dumneavoastră, ceea ce mă sperie pe mine, 
continua Gregori cu vocea joasă, este ce am putea găsi în 
spatele acelei uşi. Nu am o minte de detectiv, dar văd 
lucrurile care mi se înfăţişează clar în faţa ochilor. Cel care a 
intrat cu forţa la Mordon era un om disperat, care juca o carte 
disperată. Scopul scuză mijloacele - şi singurul scop care să 
justifice asemenea mijloace oribile ar fi obţinerea unora dintre 
culturile din casetele cu viruşi. 

— Casete? Hardanger îşi încrunta sprâncenele stufoase. 
Nu închideţi germenii ăştia blestemaţi într-un loc sigur? 

— Sunt la loc sigur, am spus. Pereţii laboratorului sunt 
fabricaţi din beton armat şi capitonaţi cu un strat gros de oţel 
moale. Sigur că nu sunt ferestre. Singura cale de intrare e 
uşa. De ce nu ar fi în siguranţa într-un dulap cu casete? 

— N-am ştiut. Hardanger se întoarse iar spre Gregori. vă 
rog să continuaţi. 

— Asta-i tot. Gregori dădu din umeri. Un om disperat. Un 
om foarte grăbit. Cheia dulapului, care e făcut din lemn şi 
sticla, iat-o, aici, în mâna mea. Vedeţi? Persoană trebuia să 
spargă dulapul. În graba lui şi forțând dulapul, cine ştie ce 
paguba a putut să facă, ce rezervoare de viruşi n-a răsturnat 
sau spart? Dacă unul din ele conţinea Virusul Diavolului, şi 
sunt numai trei de felul acesta... Poate e doar o şansa foarte 
incertă. Dar vă spun, cu toată sinceritatea şi seriozitatea, 
dacă a existat numai o singură posibilitate dintr-o sută de 
milioane să se fi spart un recipient cu Virusul Diavolului, avem 


Bas 


suficiente motive ca să nu mai deschidem uşa aceea 
niciodată. Fiindcă, dacă unul e spart şi scapă un centimetru 
cub de aer contaminat... se opri şi-şi ridică mâinile a 
neputinţa. Avem noi dreptul să ne asumăm responsabilitatea 
de a deveni călăii omenirii? 

— Domnule general Cliveden? spuse Hardanger. 

— Sunt de acord cu el. Sigilaţi laboratorul. 

— Colonele Weybridge? 

— Nu ştiu, nu ştiu. Weybridge îşi scoase chipiul şi-şi trecu 
mâna prin părul negru, tuns scurt. Da, acum ştiu. Sigilaţi locul 
acesta afurisit. 

— Bun. Sunteţi cei trei oameni cu adevărat în măsură să 
ştie ce spun. Hardanger îşi strânse buzele o clipă, apoi se uita 
la mine. În faţa acestei unanimităţi a experţilor, ar fi 
interesant să auzim ce crede şi Cavell. 

— Cavell crede că dumnealor sunt nişte babe, am rostit. 
Cred că aveţi minţile atât de îmbâcsite de ideea că Virusul 
Diavolului a scăpat de sub control, încât sunteţi incapabili de 
a mai gândi, darmite de a mai gândi lucid. Hai să luăm faptul 
esenţial mai degrabă, presupunerea esenţiala. Temerile 
doctorului Gregori se bazează pe presupunerea că cineva ar fi 
intrat prin efracţie şi ar fi furat viruşii. El crede că există o 
posibilitate de unu la o mie ca vreunul din recipiente să se fi 
spart; deci, dacă uşa aceea va fi deschisă, exista o 
probabilitate la o mie ca omenirea să fie pusă în pericol. Dar 
dacă respectivul a furat într-adevăr Virusul Diavolului, atunci 
ameninţarea la adresă omenirii va fi nu în proporţie de unu la 
o mie, ci de o mie la unu. Pentru numele Domnului, staţi 
strâmb şi judecaţi drept: încercaţi să pricepeţi că un om 
umblând brambura cu viruşii asupra lui prezintă un pericol 
infinit mai mare decât o posibilitate îndepărtată că el să fi 
intrat în laborator. Logica simplă spune că trebuie să ne 
asigurăm împotriva pericolului mai mare. Aşa că trebuie 
neapărat să intrăm - cum altfel am putea da deo urmă a 
hoţului şi a asasinului, pentru a ne proteja de răul 


incomensurabil mai mare? Trebuie să intrăm, zic eu. Adică eu 
trebuie s-o fac. mă echipez şi iau hamsterul cu mine. Dacă 
hamsterul supravieţuieşte, totul e bine şi frumos. Dacă nu, eu 
nu mai ies de acolo. Vi se pare suficient de just? 

— Da' eşti al naibii de arogant, spuse Cliveden cu răceală. 
Pentru un detectiv particular, dai dovadă de prea multă 
obrăznicie. Ar trebui să ţii minte că eu sunt comandantul 
Institutului Mordon şi că eu sunt cel care ia toate deciziile. 

— Le-ai luat până acum, domnule general. Dar nu şi de 
acum încolo. Departamentul Securităţii Naţionale a preluat 
controlul total. Ştii asta. 

Hardanger îi ignora pe amândoi. Folosind ideea că pe un 
colac de salvare, i se adresa lui Gregori: 

— Aţi spus că în laborator funcţionează un sistem de 
filtrare a aerului. Oare nu a purificat aerul dinăuntru? 

— În cazul unui alt virus, ar fi făcut-o. Nu şi în cazul 
Virusului Diavolului. Acesta e virtual indestructibil, v-am spus 
doar. Apoi, e vorba de un sistem de filtrare cu circuit închis. 
Acelaşi aer, spălat şi curăţat, se reîntoarce în încăpere. Dar 
Virusul Diavolului nu poate fi îndepărtat prin spălare. 

S-a aşternut tăcerea, după care l-am întrebat pe Gregori: 

— Dacă Virusul Diavolului sau bacilul botulinic au scăpat 
în laborator, în cât timp şi-ar face efectul aspră hamsterului? 

— In cincisprezece secunde, răspunse el cu precizie. Peste 
treizeci de secunde ar începe convulsiile. In decurs de un 
minut, ar fi mort. Asta în ceea ce priveşte Virusul Diavolului. 
În cazul bacilului botulinic, ar fi nevoie de ceva mai mult timp. 

— Nu mă opriţi să intru, i-am spus lui Cliveden. Voi vedea 
ce se întâmpla cu hamsterul. Dacă nu păţeşte nimic, voi 
aştepta zece minute. Apoi voi ieşi. 

— Dacă vei mai ieşi. 

Începuse să se înmoaie. Cliveden nu era prost. Era prea 
inteligent să nu se fi gândit la ce spusesem şi măcar o parte i 
se părea logica. 

— Dacă s-a furat ceva, vreunul din viruşi, am spus, cel 

Ws 


care l-a furat e un nebun. Râul Kent, un afluent al Tamisei, 
curge la numai câţiva kilometri depărtare de acest loc. De 
unde să ştim că dementul acela nu sta aplecat deasupra 
râului chiar în acest moment, turnând în apa afurisiţii ăia de 
germeni? 

— Eu de unde să ştiu că nu vei mai ieşi dacă moare 
hamsterul? rosti Cliveden disperat. Doamne, Cavell, eşti doar 
un om. Dacă moare hamsterul, te aştepţi să cred că vei 
rămâne închis acolo până mori de foame? Mai bine zis, de 
asfixie, când ţi se termina oxigenul? Sigur vei ieşi. 

— Bine, domnule general, să zicem că ies. Aş mai purta 
echipamentul anti-gaz şi aparatul autonom? 

— Evident, răspunse el scurt. Dacă nu le-ai purta şi 
încăperea ar fi contaminată, ei bine, nu ai putea ieşi. Ai fi 
mort. 

— De acord din nou. Pe aici. Am luat-o înainte spre 
coridor, le-am indicat ultima uşa a coridorului prin care 
trecusem. Uşa aceea este etanşata la gaze. Ştiu eu. Ca şi 
celelalte, dincolo de ferestrele duble. vă postați la uşa aceea, 
o crăpaţi un pic. Uşa laboratorului numărul unu se deschide 
spre acea uşa - mă veţi vedea de îndată ce dau să ies. De 
acord? 

— La ce te referi, exact? 

— La asta. Am băgat mâna în jacheta, am scos automatul 
Hanyatti, am tras siguranţa. Ţineţi asta în mână. Dacă, atunci 
când uşa laboratorului se deschide, mai port echipamentul de 
protecţie şi aparatul autonom, mă puteţi împuşca. De la 
distanţa asta de cinci metri şi cu noua gloanţe, e imposibil să 
rataţi. Apoi încuiaţi uşa coridorului. Deci virusul va rămâne tot 
în blocul „E". 

Mi-a luat pistolul din mână, cu încetineala, cu reţinere, 
nesigur. Dar nu era nimic nesigur în ochii şi vocea lui când, în 
cele din urmă, a spus: 

— Eşti conştient de faptul că îl voi folosi la nevoie, nu? 

— Sigur că sunt, am zâmbit, deşi nu cu mult chef. Din cele 


To- 


ce am auzit, aş prefera să mor de un glonte decât de Virusul 
Diavolului. 

— Regret că m-a luat valul adineauri, spuse el încet. Eşti 
un om curajos, Cavell. 

— să nu uitaţi să menţionaţi asta în necrologul meu din 
The Times. Ce ar fi să spui oamenilor dumitale să termine cu 
amprentarea şi fotografierea uşii, domnule superintendent? 

Douăzeci de minute după aceea, oamenii terminaseră şi 
eu eram gata să intru. Ceilalţi mă priveau cu acea şovăială şi 
indecizie proprie celor care cred că ar trebui să ţină un 
discurs de adio, dar nu găsesc cuvintele potrivite. Au dat din 
cap spre mine, o mână mi-a făcut un mic semn, apoi au 
plecat. Au mers de-a lungul coridorului şi au trecut prin uşa 
următoare, în afară de generalul Cliveden, care a rămas în 
uşa deschisă. Dintr-un sentiment obscur de bun simţ, ţinea 
Hanyatti-ul meu la spate, unde nu-l puteam vedea. 

Echipamentul de protecţie era strâmt şi incomod, aparatul 
autonom mă tăia la ceafă şi concentraţia mare de oxigen mi-a 
uscat gura. Sau poate aveam oricum gura uscată. Trei ţigări 
în douăzeci de minute - raţia mea obişnuita pentru o zi, altfel 
preferam să-mi iau cota de otrava lentă fumând pipă - nu mă 
ajutaseră nici ele. Am încercat să găsesc o singură justificare 
absolut convingătoare ca să nu intru pe uşa aceea, dar nu m- 
a ajutat nici asta. Erau atât de multe convingătoare, încât nu 
mă puteam opri la nici una, aşa că am renunţat să-mi mai bat 
capul. Am verificat pentru ultima oară şi cu atenţie costumul 
de protecţie, masca şi cilindrii de oxigen, dar nu făceam decât 
să mă amăgesc - era cam a cincia verificare finală şi atentă. 
Pe lângă asta, toţi erau cu ochii pe mine. Aveam şi eu 
mândria mea. Am pornit să descifrez combinaţia uşii grele de 
oţel. 

Această operaţie, care este destul de complicată şi 
delicată în orice condiţii, era acum de două ori mai grea, 
întrucât degetele le aveam vârâte în mănuşi de cauciuc 
rigidizat, iar vizibilitatea era redusă din pricina ochelarilor de 


o 


protecţie. Dar, la un minut după ce începusem, am auzit 
zgomotul înfundat al ultimei răsuciri a discului care mobiliza 
electromagneţii puternici şi care în cele din urmă deschiseră 
greaua încuietoare centrală: trei rotații ale uriaşului mâner 
circular, şi uşa de o jumătate de tonă s-a rotit încet sub 
apăsarea umărului meu. 

Am apucat cuşca hamsterului, m-am strecurat înăuntru 
prin uşa întredeschisa, am verificat balansul uşii şi am închis- 
o în urma mea cât am putut de repede. Alte trei ture ale 
mânerului circular interior şi uşa laboratorului s-a închis la loc. 
Probabil că în felul acesta ştersesem un număr considerabil 
de amprente, dar nu ar fi fost dintre cele care contau. 

Uşa cu geamuri mate, etanşata cu cauciuc, care dădea în 
laboratorul propriu-zis, se afla la capătul celălalt al micului 
vestibul. Orice amânare era inutilă, atâta doar că... îmi 
prelungea viaţa. M-am proptit în mânerul lung de aproape 
patruzeci de centimetri, uşa a cedat, am păşit înăuntru şi am 
închis uşa. 

Nu a fost nevoie să apăs pe nici un comutator - 
laboratorul era scăldat în lumina lămpilor cu neon. Cel care 
intrase ilegal în laborator ori socotise că guvernul era o firmă 
destul de mare ca să-şi permită curentul irosit, ori se 
retrăsese într-o asemenea grabă înnebunitoare, încât numai 
de lumini nu-i mai arsese. 

Nici mie nu mi-a ars de lumini. Nici nu aveam timpul 
necesar. Singură şi exclusiva mea preocupare era starea 
sănătăţii micului hamster din cuşca. 

Am pus cuşca pe banca cea mai apropiată, am tras brusc 
capacul şi am privit minusculul animal. Nici un om legat de un 
butoi cu pulbere n-ar fi urmărit ultimele scăpărări ale fitilului 
cu măcar jumătate din fascinația halucinantă, cu maximă şi 
exclusiva concentrare la care m-am dedat eu pândindu-l pe 
hamster - mâţa moartă de foame, cu laba ridicată aşteptând 
şoarecele să iasă din ascunzătoare, mangusta încordata 
anticipând lovitura cobrei, jucătorul ruinat ţinându-şi 


respiraţia la ultima rostogolire a zarurilor, toţi erau, în 
comparaţie cu mine, nişte adormiţi. Dacă ochiul omenesc ar 
putea străpunge, hamsterul ar fi fost tras în ţeapa de viu. 

Gregori vorbise de cincisprezece secunde. Nu mai mult de 
cincisprezece secunde şi dacă ucigătorul Virus al Diavolului 
era prezent în aerul laboratorului, hamsterul va reacţiona. Am 
numărat secundele una câte una - fiecare secundă era 
dangătul unui clopot pentru eternitate şi, exact după 
cincisprezece secunde, hamsterul avu un spasm violent. 
Violent, dar era egal cu zero faţa de modul în care s-a 
comportat cordul meu - o tumbă dublă ce păru să ocupe tot 
spaţiul cavitaţii toracice, urmată de o bătaie anormal de 
înceata şi greoaie care mă făcea să tremur la fiecare zvâcnet. 
mâinile mi s-au umezit pe sub mănuşi, s-au făcut de gheaţa. 
Gura îmi era uscată ca iasca. 

Au trecut treizeci de secunde. până acum, dacă virusul se 
afla în aer, hamsterul trebuia să aibă convulsii. Dar nu avea, 
decât dacă admitem că la un hamster, convulsiile înseamnă 
că animalul şede pe picioarele din spate şi îşi freacă viguros 
nasul cu perechea de membre anterioare, micuţe şi nervoase. 

Patruzeci şi cinci de secunde. Un minut. Poate că doctorul 
Gregori supraestimase virulenţa virusului. Poate că acesta era 
un hamster cu o constituţie nefiresc de rezistenţă şi robustă. 
Dar Gregori nu-mi făcuse impresia tipului de cercetător care 
face greşeli, iar exemplarul de hamster din faţa mea părea 
cam jigărit. Am început abia atunci să respir prin aparatul 
autonom. 

Am ridicat capacul cuştii şi am scos hamsterul. Era încă 
într-o formă bunicică, din câte îmi puteam da seama, pentru 
că mi-a scăpat din mână, a sărit pe podeaua cauciucată şi a 
luat-o la goană pe intervalul dintre o masă şi un banc, 
montate în perete, oprindu-se tocmai la capătul lui şi 
scărpinându-şi iar nasul. Am ajuns la concluzia că dacă un 
hamster rezista în atmosfera aceea, voi rezista şi eu: la urma 
urmei, eram de cinci sute de ori mai mare decât el. Am 


TE 


desfăcut legăturile de la ceafă şi mi-am scos aparatul 
autonom. Am inspirat adânc. 

Asta a fost o greşeala. Recunosc că e cam greu să oftezi 
cu uşurare la gândul că mai câtva timp de trăit şi doar să 
adulmeci precaut aerul din jur, dar aşa ar fi trebuit să fac. 
Acum înţelegeam de ce hamsterul îşi tot frecă nasul cu atâta 
vigoare şi dezgust. Nările mele încercau să respingă duhoarea 
care le izbi dându-mi o senzaţie teribilă de scârba. Hidrogenul 
sulfurat era suav pe lângă mirosul ăla. 

Ţinându-mă de nas, am început să cercetez locurile dintre 
mese şi bănci. Mi-a fost de ajuns o jumătate de minut să 
găsesc la capătul opus al laboratorului ceea ce căutam şi nu 
aş fi vrut să găsesc. Vizitatorul nocturn nu uitase să stingă 
luminile, doar o rupsese la fugă într-o asemenea grabă, încât 
nici nu-i trecuse prin minte să se mai ocupe de aşa ceva. 
Singurul său scop fusese acela de a ieşi din încăpere şi să 
închidă etanş ambele uşi în urma sa pe cât de iute era 
omeneşte posibil. 

Hardanger putea să ordone încetarea căutării doctorului 
Baxter. Doctorul Baxter acolo era, îmbrăcat în halatul sau alb, 
lung până la genunchi, pe podeaua de cauciuc. Evident, 
murise, ca şi Gladon, într-o agonie înfiorătoare. Spre 
deosebire de Gladon, nu murise otrăvit cu cianură. Nu aveam 
cunoştinţa de nici un tip de moarte care să provoace aceea 
nuanţa stranie, albăstruie, a feţei, sau o asemenea cantitate 
de secreţii din ochi, urechi şi din nas şi, mai ales, o duhoare 
atât de cumplită. 

Oferea o imagine îngrozitoare. Mă înfioram la gândul de a 
mă apropia de el, dar m-am forţat s-o fac. 

Nu l-am atins. Nu ştiam care era cauza morţii sale, dar îmi 
cam făcusem o idee, aşa că nu l-am atins. M-am aplecat 
deasupra cadavrului şi l-am examinat cât am putut de atent 
în acele condiţii. În spatele urechii drepte avea o mică 
contuzie, cu o picătură de sânge pe pielea vătămată, dar nici 
o umflătură vizibilă. Moartea se instalase înainte de a se 


To- 


putea forma o adevărată vânătaie. 

Nu departe, în spatele lui, lângă peretele cel mai 
îndepărtat de uşa am observat nişte fragmente de sticlă şi un 
capac roşu de plastic - erau, desigur, rămăşiţele vreunui 
recipient; nu exista nici un indiciu asupra conţinutului sticlei. 

La câţiva metri mai încolo, se afla o uşa de sticlă etanşa 
cu cauciuc: ştiam că dincolo de ea era ceea ce laboranţii şi 
cercetătorii de la Mordon numeau menajeria - una dintre cele 
patru din institut. Am împins uşa şi am intrat. 

Era o cameră mare, fără geamuri, aproape de 
dimensiunile laboratorului. Toţi pereţii şi trei bancuri de 
lăţimea camerei erau ocupate de sute de colivii de tot felul - 
unele erau nişte construcţii autonome şi etanşe de sticlă, cu 
aer condiţionat şi un sistem propriu de filtrare a aerului, dar 
majoritatea erau cuşti standard, cu împletitura de sârmă. 
când am intrat, sute de perechi de ochi, cei mai mulţi, ca 
nişte mărgele, s-au aţintit asupra mea. Cred că se aflau în 
încăperea aceea între o mie cinci sute şi două mii de animale 
cu totul - majoritatea, cam nouăzeci la sută, şoareci, am 
estimat eu, dar şi vreo sută de iepuri şi tot atâţia cobai. După 
mine, erau într-o stare de sănătate bună: ceea ce e sigur, e 
ca animalele nu fuseseră câtuşi de puţin afectate de ceea ce 
se petrecuse alături. M-am întors în laborator, închizând uşa 
de comunicare. 

Mă aflam deja de zece minute înăuntru şi încă nu mi se 
întâmplase nimic. Posibilitatea să păţesc ceva de acum încolo 
era foarte redusă. L-am încolţit pe hamster, l-am vârât înapoi 
în cuşca şi am părăsit laboratorul ca să deschid uşa masivă 
de oţel din exterior. La ţanc mi-am amintit ca generalul 
Cliveden mă aştepta nu departe de uşa, gata să-mi ciuruiască 
pielea dacă ieşeam purtând echipamentul de protecţie, 
înţelegeam că generalul era pregătit să apese pe trăgaci şi că 
putea ignora cu uşurinţa faptul că renunţasem la aparatul 
autonom. Am dat jos costumul de protecţie şi am deschis uşa. 

Generalul Cliveden era cu pistolul la ochi, cu braţul întins 


Bos 


ţintind spaţiul uşii şi, implicit, pe mine. Nu afirm că îl încântă 
ideea de a mă împugşca, dar, cu toate acestea, era gata s-o 
facă. Şi acum era cam tardiv să-i atrag atenţia ca Hanyatti-ul 
meu era cât se poate de sensibil. Am rostit iute: 

— E în regulă. Aerul e curat înăuntru. 

A coborât braţul şi a zâmbit uşurat. Nu era chiar un 
zâmbet fericit, dar era totuşi ceva. Poate prea târziu îi trecuse 
prin minte că ar fi trebuit să intre voluntar, în locul meu. 

— Eşti absolut sigur, Cavell? 

— Trăiesc, nu? am întrebat iritat. Ar fi bine să intraţi. 

Hardanger a fost primul care m-a urmat. Nasul i s-a 
încreţit de un dezgust involuntar şi l-am auzit spunând: 

— De la ce dracu' vine duhoarea asta cumplită? 

— Toxina botulinică! a răspuns colonelul Weybridge şi în 
lumina neonului faţa lui păru cenuşie. Şopti iar: Toxină. 

— De unde ştii? am insistat eu. 

— De unde... Privi podeaua apoi ridică ochii spre mine. Am 
avut aici un accident acum două săptămâni, cu un tehnician. 

— Un accident, am repetat, apoi am încuviinţat: În cazul 
acesta cunoşti mirosul. 

— Dar ce naiba... Incepu Hardanger. 

___— Un mort, am explicat eu. Omorăt cu toxina botulinică. 
In capătul laboratorului. E doctorul Baxter. 

Nimeni nu a rostit nici un cuvânt. S-au uitat întâi la mine, 
apoi unii la alţii, după care m-au urmat în tăcere de-a lungul 
laboratorului, până la locul unde zăcea Baxter. 

Hardanger l-a privit îndelung pe mort. 

— Deci acesta e Baxter, a spus el cu o voce lipsită de 
orice inflexiune. Eşti sigur? Adu-ţi aminte că a pontat la ieşire 
ieri după-amiază pe la şase şi jumătate. 

— Poate că doctorul Baxter avea cleşti de tăiat sârmă, am 
sugerat eu. E Baxter în persoană. Careva l-a lovit şi din uşa 
laboratorului a aruncat o fiolă de toxina spre el, închizând 
imediat uşa. 

— Diavolul, spuse Cliveden răguşit. Diavolul în tălpi. 


— Ori diavolii, am adăugat. 

M-am îndreptat spre doctorul Gregori care se aşezase pe 
un scaun înalt. Stătea cu coatele pe o masă şi cu faţa în 
palme. Degetele încordate lăsau pete albe pe obrajii lui 
oacheşi, iar mâinile îi tremurau. L-am atins pe umăr şi i-am 
spus: | 

— Imi pare rău, doctore Gregori. Aşa cum ai spus, nu eşti 
nici soldat, nici poliţist. Nu ar trebui să te izbeşti de astfel de 
lucruri. Dar trebuie să ne ajuţi. 

— Da, desigur, spuse cu vocea înăbuşită. M-a privit şi i-am 
văzut ochii n gri plini de lacrimi. A fost... a fost mai mult decât 
un simplu coleg. Cum pot să vă ajut, domnule Cavell? 

— Vă rog să verificaţi dulapul cu viruşi. 

— Bineînţeles, sigur că da. Dulapul cu viruşi. Doamne, dar 
la ce mă gândeam? Fascinaţia ororii îi atrase privirea în jos, la 
Baxter şi era evident la ce putea să se gândească. Imediat, 
imediat. 

Se deplasa spre un dulap de lemn cu uşi de sticlă şi 
încerca să-l deschidă. Trase cu putere de câteva ori, apoi 
scutură din cap. 

— E încuiata. Uşa e încuiata. 

— Bun, am zis eu cu nerăbdare. Aveţi cheia, nu? 

— Singură cheie. Nimeni nu ar fi putut deschide fără 
aceasta cheie. Doar dacă ar fi forţat uşa. Dar... uşa e 
neatinsă. 

— Nu fi prost, omule. De ce crezi că a murit Baxter, de 
gripă? ' Deschide dulapul. 

Cu mâinile nesigure, răsuci cheia. Nimeni nu se mai uita 
acum la Baxter - toţi ochii erau aţintiţi asupra doctorului 
Gregori. Deschise ambele aripi ale uşii, căuta şi scoase o 
casetă mică, lunguiaţa. Sălta capacul cutiei şi se holbă în ea. 
După o clipă, umerii i se lăsară şi acum părea să fi devenit, în 
mod curios, o cu totul altă persoană, cum stătea cu capul în 
pământ. 

— Au dispărut, şopti. Toate. Au fost luate toate cele nouă. 

SN 


Şase conţineau toxina botulinică - una probabil că a fost 
folosită pentru Baxter. 

— Şi celelalte? m-am adresat aspru capului plecat. 
Celelalte trei? 

— Virusul Diavolului, spuse el cu înfricoşare. Virusul 
Diavolului. A dispărut. 


CAPITOLUL 4 


Sala de mese a cantinei pentru mai marii Institutului 
Mordon se bucura de reputaţie printre gurmanzii personalului, 
iar bucătarul şef care pregătise prânzul era în formă: poate că 
prezenţa la masa a doctorului MacDonald, un coleg al lui 
Gregori de la laboratorul numărul unu şi preşedintele popotei, 
avea ceva de-a face cu chestia asta. Indiferent însa de cauze, 
se părea că eu eram singurul care avea o oarecare pofta de 
mâncare în ziua aceea. Hardanger a ciugulit puţin din farfurie. 
Brusc, la mijlocul mesei, s-a scuzat şi când a revenit peste 
câteva minute era alb la faţa şi dărâmat. M-am gândit că, 
probabil, vomase. Moartea violenţa nu prea era în ton cu 
domeniul unui profesor şi cu munca să retrasă de cercetător 
chimist. 

Cei doi specialişti în amprente nu erau acolo. Mai aveau 
de aşteptat până la masă. Asistaţi de alţi trei detectivi locali 
recrutaţi prin inspectorul Wylie, ei petrecuseră peste o oră şi 
jumătate luând amprente în tot laboratorul şi acum verificau 
şi catalogau rezultatele. mânerul uşii masive de oţel şi zonele 
din jurul încuietorii cu combinaţie fuseseră atent şterse cu o 
bucată de bumbac sau pânză - probabil o batistă. Deci nu se 
putea exclude cu totul posibilitatea unui vizitator din afară. 

Inspectorul Martin şi-a făcut apariţia pe la sfârşitul mesei. 
Până atunci îşi petrecuse timpul luând declaraţii de la 
cercetătorii şi tehnicienii care, pe moment, neavând acces în 
blocul „E", nu aveau ce face, dar inspectorul era încă departe 
de a-şi fi terminat treaba. Fiecare declaraţie a celor 
chestionaţi în legătură cu activităţile lor din seara precedentă 
urma să fie supusă unei verificări minuţioase. Nu spuse nimic 
despre mersul anchetei şi, după cum era de aşteptat, nici 
Hardanger nu-l întreba nimic. 

După masă, l-am însoţit pe Hardanger până la poarta 
principală. Sergentul care era de serviciu acolo ne-a spus cine 

SD 


fusese responsabil cu ceasul de pontaj noaptea trecută. După 
câteva minute a apărut un caporal înalt, blond, cu o privire 
şmechera, care ne-a salutat băţos. 

— Caporalul Norris, domnule. Aţi trimis după mine. 

— Da, spuse Hardanger. la loc, te rog. Am trimis după 
dumneata, Norris, să-ţi pun nişte întrebări referitoare la 
asasinarea doctorului Harold Baxter. 

Tactică de şoc era mai profitabilă decât tactica de 
învăluire. Norris, care era pe punctul de a se aşeza pe scaun, 
se lăsa să cadă greu, de parcă ar fi fost mulţumit că putea să- 
şi mute centrul de greutate, apoi îl privi fix pe Hardanger. 
Ochii i se măreau pe măsură ce şocul îşi făcea efectul, încă 
nevenindu-i să creadă, iar buzele lui schiţau o grimasă demnă 
de un actor talentat. )Pe de altă parte, faptul că sângele îi 
fugise din obraji dovedea cu totul altceva. 

— Asasinarea doctorului Baxter? repetă el prosteşte. 
Doctorul Baxter e mort? 

— Ucis, spuse Hardanger aspru. A fost ucis în laboratorul 
său azi-noapte. Ştim sigur, nu are importanţa cum am aflat, 
ca doctorul Baxter nu a părăsit institutul noaptea trecută. Dar 
dumneata L-ai făcut pontajul. Afirmi că i-ai făcut pontajul. Dar 
nu l-ai făcut. Nu puteai să-l faci. Cine ţi-a dat ecusonul lui şi ți- 
a spus să-i falsifici semnătura? Ori poate a falsificat-o 
altcineva. Cât ţi-au dat pentru asta, Norris? 

Norris nu-şi luase ochii de la Hardanger în tot acest timp, 
privindu-l uluit şi fără grai. 

Apoi stupoarea făcu loc durității lui tipice de băiat din 
Yorkshire. Se ridică încet în picioare, cu faţa întunecata. 

— Uitaţi, domnule, spuse calm, nu ştiu cine sunteţi. 
Cineva important, cred, inspector de poliţie sau vreunul din 
tipii de la MI6. Dar vă spun atât. Mai ziceţi o dată asta şi vă 
zbor capul de pe, umeri. 

— Sunt convins că ai face-o, spuse Hardanger, zâmbind 
deodată. Se întoarse spre mine. Nu e vinovat, nu? 

— N-ar putea juca aşa de bine, l-am aprobat eu. 


— Sunt de aceeaşi părere. lartă-mă, Norris. Trebuia să aflu 
ceva şi încă repede. Anchetez o crimă. Crimele nu sunt o 
treabă simpatică şi uneori sunt nevoit să recurg la metode 
care nu sunt nici ele simpatice, înţelegi? 

— Da, domnule, răspunse Norris nesigur. Se înmuiase un 
pic, dar numai un pic. Doctor Baxter. Cum, adică cine...? 

— Nu contează asta acum, interveni Hardanger repede. l- 
ai făcut pontajul la plecare. Uite registrul. Scrie ora 
optsprezece şi treizeci şi două de minute. Aşa e? 

— Dacă aşa spune registrul, domnule, aşa a fost. La ora 
aceea, ceasul de pontaj lucrează automat. 

— Ai luat de la el ecusonul - ecusonul ăsta? şi îi indica 
obiectul. 

— Da, domnule. 

— Ai vorbit cumva cu el? 

— De fapt, am vorbit cu el, domnule. 

— Despre ce? 

— Despre vreme şi altele de felul ăsta, domnule. Era 
întotdeauna foarte prietenos cu noi, gărzile. Şi despre răceala 
lui. Era foarte răcit. Tuşea şi-şi sufla nasul tot timpul. 

— L-ai văzut clar? 

— Sigur că da. Sunt paznic aici de un an şi jumătate şi îl 
cunosc pe doctorul Baxter ca pe maică-mea. Era îmbrăcat ca 
de obicei... cu mantaua lui cadrilata, pălăria şi ochelarii ăia cu 
rame groase de baga. 

— Ai putea depune mărturie în tribunal? Că era doctorul 
Baxter, adică? 

Ezită, apoi spuse: 

— AŞ putea. Şi l-au văzut şi cei doi colegi cu care eram de 
serviciu. Puteţi verifica. 

Am verificat, după care ne-am întors în blocul 
administraţiei. Am spus: 

— Chiar ai crezut că Baxter a rămas aici azi-noapte? 

— Nu, admise Hardanger. A plecat într-adevăr - şi s-a 
întors cu cleştele de tăiat sârmă. Fie singur, fie cu altcineva. 


To 


Ceea ce, în această perspectivă, îl transforma pe Baxter într- 
un personaj negativ. Dar se pare că unul şi mai rău s-a 
descotorosit de el. O fi fost vreo ceartă între tâlhari. 

— După tine, semnătura era autentică? 

— In măsura în care e posibil. Nimeni nu semnează la fel 
de două ori. Plec chiar acum la Londra, la General. O 
verificare completă asupra lui Baxter poate scoate la iveală 
ceva foarte interesant. Mai ales contactele lui din trecut. 

— Va fi o pierdere de vreme. Din punctul de vedere al 
securităţii, Baxter ocupa scaunul cel mai „fierbinte" din 
Europa - şeful laboratorului numărul unu de la Mordon. 
Fiecare pas pe care l-a făcut din ziua când a învăţat să 
meargă, fiecare cuvânt pe care l-a rostit de atunci, fiecare 
persoană pe care a cunoscut-o vor fi fost verificate şi ras- 
verificate de o sută de ori. Baxter e curat. E un peşte prea 
mare să fi scăpat prin sită verificărilor. 

— Tot aşa a fost şi în cazul unui mare număr de indivizi 
care acum sunt fie internaţi, fie la Moscova, spuse Hardanger 
sumbru. Acum voi telefona la Londra. Apoi voi discuta cu 
Wylie, să vedem dacă s-a găsit ceva legat de Bedfordul acela 
cu care a fugit criminalul. După aceea, mă văd cu Martin şi cu 
băieţii de la amprente. Vii cu mine? 

— Nu. Aş vrea să discut cu paznicii din interior care au fost 
de gardă azi-noapte şi să mai adulmec pe cont propriu. 

Ridică din umeri: 

— Nu am nici o autoritate asupra ta, Cavell. Dar dacă se 
iveşte ceva, mă anunţi, nu? adăugă el bănuitor. 

— Mă crezi ţicnit? Cu tipul ăsta care se fâţâie cu Virusul 
Diavolului în buzunarul de la vestă, îţi imaginezi că o să 
pornesc un război de unul singur? 

M-a aprobat, nu deplin convins, apoi a plecat. În ceasul 
următor, am stat de vorbă cu gărzile din interiorul institutului, 
cei care fuseseră de gardă înainte de miezul nopţii şi am aflat 
chiar ce mă aşteptam să aflu - adică nimic. Îi cunoşteam bine 
pe toţi şi probabil acesta fusese motivul pentru care 


e 


Hardanger mă chemase la Mordon; toţi lucrau la institut de 
cel puţin trei ani. Declaraţiile lor coincideau şi nici una nu mi-a 
fost de vreun folos. Cu doi dintre ei am efectuat o verificare 
minuţioasa a tuturor ferestrelor şi acoperişului blocului „E" şi 
n-a fost decât o pierdere de vreme. 

Nimeni nu-l văzuse pe Gladon din momentul în care 
vorbise cu locotenentul Wilkinson la poartă, puţin după ora 
unsprezece seara, până fusese găsit mort. Ceea ce era firesc, 
pentru că, după ce îşi făcea rondul, Gladon se retrăgea peste 
noapte în mica lui casă de beton în care stătea singur, la nici 
o sută de metri depărtare de blocul „E". Aceasta căsuţă se 
afla vizavi de coridorul lung cu geamuri al blocului unde, din 
motive de securitate, luminile ardeau zi şi noapte. Nu era nici 
o şmecherie să-ţi dai seama că Gladon observase ceva ciudat 
în blocul „E" şi plecase în cercetare. Nu exista nici un alt 
motiv care să-i justifice prezenţa în preajma laboratorului 
numărul unu. 

M-am dus la poartă şi am cerut registrul cu numele şi 
motivele tuturor celor care intraseră sau ieşiseră din Mordon 
în ziua precedentă. Erau câteva sute cu totul, dar cu foarte 
puţine excepţii, toţi erau angajaţii permanenţi ai institutului. 
Nu rare erau vizitele unor grupuri speciale - oameni de ştiinţa 
din ţările Commonwealth-ului sau ale țarilor NATO ori chiar, 
din când în când, un grup restrâns de membri ai 
parlamentului, care puneau întrebări incomode în Camera 
Comunelor şi veneau la Mordon pentru a vedea cu ochii lor 
munca de excepţie efectuată acolo pe frontul sănătăţii, 
pentru combaterea antraxului, poliomielitei, gripei asiatice şi 
a altor maladii: acestor grupuri, autorităţile de la Mordon la 
arătau exact ce voiau ele să le arate, iar vizitatorii plecau de 
obicei la fel de lămuriţi cum veniseră. 

Dar în ziua precedentă nu venise nici un grup de vizitatori: 
fuseseră cu totul paisprezece persoane din afară şi erau 
furnizori. Le-am copiat numele şi motivul intrării, apoi am 
plecat. 


Am sunat la compania locală care închiria maşini şi am 
cerut una pentru o perioadă de timp nedeterminată, rugându- 
i să mi-o aducă şi s-o lase la poarta institutului. Un alt telefon 
- la Alfringham, la hotelul Waggoner's Rest şi am avut norocul 
să găsesc o cameră. Ultimul telefon a fost la Londra, unde am 
vorbit cu Mary. l-am spus să pregătească o valiză pentru mine 
şi una pentru ea şi să vină cu amândouă la hotel. Era un tren 
care pleca din gara Paddington şi cu care putea ajunge aici pe 
la şase şi jumătate. 

Plecând de la poartă, am pornit-o în plimbare prin incinta 
institutului. Aerul era rece şi suflă un vânt tăios de octombrie, 
dar nu mă grăbeam. Am patrulat încolo şi încoace pe lângă 
gardul interior, cu capul în pământ, privind atent terenul. 
Cavell pierdut în gânduri, cel puţin aşa speram să creadă 
oricine m-ar fi văzut. Aşa mi-a trecut o oră bunicică, 
vânturându-mă pe lângă aceeaşi porţiune a gardului de vreo 
jumătate de kilometru şi în final am dat peste ceea ce 
căutam. Sau aşa am crezut. La următorul tur, m-am oprit să- 
mi leg şireturile de la pantofi şi n-am mai avut nici un dubiu. 

Hardanger era încă în blocul administraţiei. Împreuna cu 
inspectorul Martin, studiau un lot proaspăt developat de 
fotografii de amprente. 

— Cum merge treaba? mormăi Hardanger. 

— Nu merge. Dar la voi? 

— Nu sunt amprente pe portofelul lui Gladon, nici pe 
tabachera, nici pe cutiile de chibrituri, în afară de ale lui, 
bineînţeles. Nimic interesant pe uşi. Am găsit furgoneta 
marca Bedford, mai exact, oamenii lui Wylie au găsit o 
furgonetă Bedford. Un individ pe nume Hendry, un comisionar 
din Alfringham, care lucrează pe trei din furgonetele 
respective, a raportat azi după-amiază dispariţia ei. A fost 
găsită acum vreo oră de un poliţist pe motocicleta în pădurea 
Hailem. l-am trimis pe băieţii mei să caute urme. 

— E o pierdere de vreme. 

— Poate. Ştii pădurea Hailem? 


O ştiam: 

— Cam la jumătatea distanţei dintre Mordon şi Alfringham 
se bifurca un drum „B" către nord. Cam la trei kilometri în 
direcţia aceea. Se poate să fi fost niscai păduri pe acolo 
cândva, dar acum nu mai sunt. In toată zona, dacă găseşti 
vreo două duzini de copăcei, pe lângă grădini. E ceea ce se 
cheamă un cartier rezidenţial, select. L-aţi verificat pe tipul 
ăsta, pe Hendry? 

— Da. Zero. Un cetăţean-model, talpa țarii, şi pe deasupra 
prieten personal al inspectorului Wylie. Aruncă amândoi la 
ţinta în echipa birtului lor. lar asta, spuse Hardanger apăsat, îl 
face să fie deasupra oricărei suspiciuni. 

— Îmi pari cam amărât, i-am spus în timp ce mă uitam la 
fotografii. Deduc că sunt de la laboratorul numărul unu. 
Făcute la meserie. mă întreb care din amprente aparţin celui 
care stă cel mai aproape de locul unde a fost găsit Bedfordul. 

Mă privi pe sub sprâncene: 

— Mură-n gura, nu? 

— Păi nu? S-ar părea că nu-l atinge deloc treaba. Cel care 
lasă probele chiar la pragul uşii îşi leagă singur funia de gât. 

— Sau poate scopul e să credem noi asta. Pe 
Chessingham asta... II cunoşti? 

— Cercetător în chimie. Îl cunosc. 

— Ai băga mâna în foc pentru el? 

— In afacerea asta n-aş băga mâna în foc nici măcar 
pentru Sfântu' Petru, Dar aş pune la bătaie leafa pe o lună că 
e curat. 

— Eu nu. Acum îi verificăm povestea şi vedem după. 

— Vedem după. câte amprente aţi verificat? 

— Sunt cincisprezece seturi de amprente în total, din câte 
am putut constata, dar am identificat numai treisprezece. 

Am tăcut o clipă, apoi am dat din cap: 

— Cam aşa ziceam şi eu. Dr. Baxter, dr. Gregori, dr. 
MacDonald, dr. Hartnell, Chessingham. Cei patru tehnicieni ai 
laboratorului - Verity, Heath, Robinson şi Marsh. Nouă. 


Bo 


Gladon. Unul dintre paznicii de noapte. Şi, bineînţeles, 
Cliveden şi Weybridge. Le faceţi o verificare? 

— Tu ce crezi? spuse Hardanger arţăgos. 

— Inclusiv lui Cliveden şi lui Weybridge? 

— Lui Cliveden şi lui Weybridge! Hardanger se holba la 
mine, secondat de Martin. Vorbeşti serios, Cavell? 

— Nu-mi arde de glume acum, când un individ se plimba 
de colo-colo cu Virusul Diavolului în buzunarul de la pantaloni, 
Hardanger. Nimeni, absolut nimeni, nu e absolvit. 

M-a privit lung, dar nu i-am dat atenţie şi am continuat: 

— Cele două seturi de amprente neidentificate... 

— O să luăm toate amprentele tuturor celor din Mordon 
până dăm de posesorul lor, spuse Hardanger întunecat. 

— Nu e nevoie. E aproape sigur că aparţin unor bărbaţi 
care se cheamă Bryson şi Chipperfield. li cunosc pe amândoi. 

— Explică-te. 

— Sunt cei doi care se îngrijesc de ferma Alfringham - 
locul care furnizează toate animalele pentru experimentele de 
la institut. De obicei apar săptămânal cu un lot de animale - e 
măricică cifra de afaceri la şeptel. Au adus animale pentru 
laboratorul unu. 

— Spui că-i cunoşti. Cum sunt? 

— Tineri, Aşezaţi, muncitori, de încredere. Locuiesc în 
căsuțe alăturate, la fermă. Căsătoriţi cu nişte fete foarte 
drăguţe. Nici unul din ei nu e genul care să se amestece în 
afaceri necurate. 

— Garantezi pentru ei? 

— Ai auzit ce-am spus despre Sfântul Petru. Nu garantez 
pentru nimeni şi nimic. Trebuie verificaţi. Merg eu, dacă-ţi 
convine. La urma urmei, am avantajul că-i cunosc. 

— Mergi? Hardanger îmi aruncă iar privirea aceea 
scrutătoare. Ţi-ar plăcea să vină şi inspectorul Martin cu tine? 

— Mi-e egal, l-am asigurat eu. 

Nu-mi era, dar eram manierat. 

— În cazul acesta, nu e necesar, spuse Hardanger. Uneori, 


Se 


Hardanger reuşea să fie de-a dreptul antipatic. Raportează tot 
ce afli. iți voi pune la dispoziţie o maşina. 

— Am deja una. De la compania de închirieri. 

Se încrunta: 

— Nu era nevoie. Sunt disponibile o mulţime de maşini ale 
poliţiei şi armatei. Ştii doar. 

— Acum sunt un cetăţean particular. Prefer transportul 
particular. 

Am găsit maşina la poartă. Ca atâtea alte maşini de 
închiriat, era mult mai uzata decât vârsta pe care o avea. Cel 
puţin însa rula şi îmi odihneam şi eu picioarele. Piciorul stâng 
mă durea destul de rău, ca atunci când trebuia să merg mai 
mult timp. Doi chirurgi eminenţi din Londra îmi descriseseră 
în nenumărate rânduri avantajul de a-i lăsa să-mi amputeze 
piciorul stâng şi de a-l înlocui cu o proteză, nu numai identică 
cu membrul autentic, dar complet nedureroasă. Erau teribil 
de entuziasmați, dar nu era piciorul lor, aşa că preferam să 
mai ţin de asta cât mai mult timp. 

M-am dus la Alfringham, am petrecut acolo cinci minute 
discutând cu proprietarul localului de dans şi am ajuns la 
ferma Alfringham chiar la lăsarea serii. Am intrat pe poarta, 
m-am oprit la prima dintre cele două căsuțe, am coborât din 
maşina şi am sunat. După a treia încercare am renunţat şi m- 
am dus, tot cu maşina, la cea de-a doua căsuţă. Acolo aveam 
să fiu primit. De după perdele se vedeau lumini. M-am proptit 
în sonerie şi peste câteva clipe s-a deschis uşa. Am cilipit din 
cauza luminii care m-a inundat brusc, apoi l-am recunoscut pe 
omul din faţa mea. 

— Bryson, am spus. Ce mai faci? îmi pare rău că dau 
buzna aşa, dar teamă-mi e că am un motiv foarte întemeiat. 

— Domnul Cavell! Vocea îi trăda fără doar şi poate 
surpriza, cu atât mai pronunţata cu cât în cameră se făcuse 
dintr-o dată tăcere. Nu mă aşteptam să vă revăd atât de 
curând. Am crezut că aţi plecat de prin părţile noastre, aşa 
am crezut. Ce mai faceţi, domnule? 


Bo 


— Aş vrea să stau de vorbă cu dumneata. Şi cu 
Chipperfield. Dar nu e acasă. 

— E aici. Cu soţia. Ne vizitam unii pe alţii sâmbăta. Şovăi, 
exact cum aş fi făcut şi eu dacă aş fi fost aşezat la un pahar 
cu amicii şi mi-ar fi picat un străin pe cap. Ne-ar face plăcere 
să ne ţineţi companie, domnule. 

— O să vă răpesc numai câteva minute. 

L-am urmat pe Bryson în livingul puternic iluminat. În 
şemineu ardea un foc vesel de buşteni şi în jurul lui erau două 
divanuri scunde şi un scaun sau două. In centru era o masă 
cu nişte pahare şi sticle pe ea. O scenă domestică 
odihnitoare. 

Un bărbat şi două femei se ridicaseră când Bryson închise 
uşa în urma mea. Îi ştiam pe toţi trei - Chipperfield, un bărbat 
înalt, blond, opus total lui Bryson care era solid şi scund; iar 
nevestele celor doi, una blondă, alta brună, după cum le erau 
şi bărbaţii, semănau foarte mult - minione, aranjate şi 
drăguţe, cu ochii căprui, absolut identici. Nu era nimic de 
mirare în asta - doamna Bryson şi doamna Chipperfield erau 
surori. 

După câteva minute în care am schimbat politeţurile de 
rigoare şi mi s-a oferit un pahar de băutură, pe care l-am 
acceptat de dragul piciorului meu dureros, Bryson a spus: 

— Cu ce vă putem ajuta, domnule Cavell? 

— Incercam să dezlegăm un mister legat de doctorul 
Baxter, am spus eu încet. S-ar putea să ne fiţi de ajutor. Nu 
ştiu. 

— Doctorul Baxter? Din laboratorul numărul unu? Bryson 
se uita la cumnatul său. Ted şi cu mine... l-am văzut chiar ieri. 
Am avut o conversaţie destul de lungă cu dansul. Sper că n-a 
păţit nimic, nu, domnule? 

— A fost ucis azi-noapte, am spus. 

Doamna Bryson îşi făcu mâinile ghem la gură şi-şi înăbuşi 
un ţipat. Sora ei emise un sunet nedesluşit şi rosti: 

— Nu, vai, nu! 


Dar eu nu pe ele le observăm, ci pe Bryson şi Chipperfield, 
şi nu era nevoie să fiu detectiv ca să-mi dau seama că vestea 
le produsese amândurora o surpriză, mai mult - un şoc. 

Am continuat: 

— A fost omorât seara trecută, înainte de miezul nopţii, în 
laboratorul lui. Cineva a aruncat asupra lui o pulbere mortală 
cu viruşi şi probabil că a murit în câteva minute. Şi în mari 
dureri. Apoi acel cineva l-a găsit pe domnul Gladon aşteptând 
în faţa laboratorului şi s-a descotorosit şi de el - cu cianură. 

Doamna Bryson se ridica în picioare cu faţa albă ca varul, 
susţinuta de sora ei, arunca neglijent ţigara în cămin şi ieşi 
din cameră. Auzeam din baie zgomote care indicau că-i era 
rău. 

— Doctorul Baxter şi domnul Gladon morţi? Faţa lui 
Bryson era aproape la fel de albă ca a soţiei lui. Nu pot să 
cred. 

L-am privit din nou. Sigur că credea. Ascultă zgomotele 
din baie, apoi spuse cu o doză de reproş mânios, pe cât Îi 
permitea starea de şoc: 

— Aţi fi putut să ne anunţaţi aşa, între patru ochi, 
domnule Cavell. Fără să fie şi femeile de faţa, adică. 

— Îmi pare rău, am încercat să-mi arăt regretul. Nu mai 
sunt eu însumi. Gladon era prietenul meu cel mai bun. 

— Aţi făcut-o dinadins, spuse Chipperfield cu dinţii 
încleştaţi. 

De regulă, era un tânăr plăcut şi afabil, dar nici urmă de 
afabilitate la el în clipa aceea. Continuă, ager: 

— Aţi vrut să vedeţi cum primim vestea. Aţi vrut să aflaţi 
dacă noi avem ceva de-a face cu povestea asta. Nu-i aşa, 
domnule Cavell? 

— Intre unsprezece şi douăsprezece, noaptea trecută, am 
explicat cu precizie, dumneata şi cumnatul dumitale, aici de 
faţa, aţi luat parte, în Alfringham, la exact cinci dansuri la 
balul de vineri al tinerilor. De fapt participaţi la bal în fiecare 
vineri, de ani de zile. Aş putea să vă spun şi denumirile 


332,2 


dansurilor, dar nu merită osteneala. Esenţial este că nici unul 
dintre voi şi nici soțiile voastre nu a plecat din sală în tot 
timpul acela. Apoi v-aţi îmbarcat în Land-Rover şi aţi ajuns 
aici puţin după ora douăsprezece şi douăzeci. Noi am stabilit 
fără putinţa de tăgadă că ambele crime s-au petrecut între 
unsprezece şi un sfert şi unsprezece şi patruzeci şi cinci. Aşa 
ca să lăsăm acuzaţiile astea stupide, Chipperfield. Nu 
planează nici cea mai mică bănuiala asupra voastră. Dacă nu 
ar fi aşa, aţi fi amândoi într-o celulă a poliţiei, iar eu n-aş fi 
aici bându-vă whiskyul. Apropo de whisky... 

— Imi pare rău, domnule Cavell. A fost o prostie din partea 
mea... adică să zic ce am zis. Uşurarea se citea pe chipul lui 
Chipperfield când se ridica să-mi mai toarne în pahar. Se 
vărsă puţin whisky pe covor, dar el nu păru să bage de 
seamă. Dar dacă ştiţi că noi nu avem nici un amestec, cu ce 
vă putem ajuta? 

— Imi puteţi relata tot ce s-a întâmplat când aţi fost ieri în 
blocul „E“. Tot. Ce aţi făcut, ce aţi văzut, ce v-a spus doctorul 
Baxter şi ce i-aţi spus voi lui. Nu omiteţi nimic, nici cel mai 
mic detaliu. 

Mi-au povestit, pe rând, iar eu şedeam acolo privindu-i cu 
maximă concentrare şi fără să ascult un singur cuvânt din ce- 
mi spuneau, între timp, au intrat şi cele două femei, doamna 
Bryson zâmbind spre mine palid, ruşinata, dar nu i-am dat 
atenţie, eram prea preocupat să joc rolul ascultătorului 
captivat. La prima ocazie potrivită, mi-am terminat paharul şi 
m-am ridicat să plec. Doamna Bryson a îngăimat o scuză 
despre cât de prosteşte se purtase, la rândul meu mi-am 
cerut şi eu scuzele de rigoare, iar Bryson a spus: 

— Imi pare rău, domnule Cavell, că nu v-am putut ajuta 
cum trebuie. 

— Dar m-aţi ajutat, am spus. Munca poliţiei înseamnă, în 
mare parte, confirmarea şi eliminarea unor posibilităţi. Aţi 
eliminat mai multe decât vă puteţi da seama. Regret că am 
provocat această scenă, ştiu că a fost un şoc pentru familiile 


To. 


voastre, întrucât sunteţi atât de apropiaţi de Mordon. Apropo 
de familie, unde vă sunt puştii în seara asta? 

— Slavă Domnului, nu sunt aici, răspunse Chipperfield. 
Sunt la bunica, în Kent - e vacanţa de octombrie, ştiţi, şi se 
duc la ea mereu în perioada asta. 

— Cel mai bun loc pentru ei, în clipa asta, am aprobat eu. 

Mi-am cerut scuze din nou, am scurtat politeţurile şi am 
plecat. 

Se întunecase deja. M-am urcat în maşina închiriata, am 
ieşit pe poarta fermei şi am luat-o la stânga, spre oraşul 
Alfringham. După vreo patru sute de metri, am intrat pe o 
alee convenabilă, am stins motorul şi farurile. 

Mă durea tare piciorul, aşa că mi-au trebuit cam 
cincisprezece minute să ajung înapoi la căsuţa lui Bryson. 
Perdelele fuseseră trase în living, dar neglijent. Puteam vedea 
tot ce doream să văd, fără probleme. Doamna Bryson şedea 
pe unul din divanuri, suspinând amarnic, iar soţul ei îşi 
petrecuse un braţ în jurul gâtului ei; în cealaltă mâna ţinea un 
pahar de whisky, plin pe trei-sferturi. Chipperfield, cu un 
pahar asemănător în mână, se uita în gol, în faţa căminului, 
cu chipul sumbru şi întunecat. Doamna Chipperfield, pe divan, 
avea faţa îndreptata spre mine. Nu-i putea vedea chipul, doar 
părul blond strălucind în lumina lămpii, pe când se aplecă 
deasupra unui obiect pe care îl ţinea în mână. Nu distingeam 
ce era, dar nici nu era nevoie. Puteam ghici, căci eram în 
deplină cunoştinţa de cauză. M-am îndepărtat fără zgomot şi 
m-am dus tacticos la maşina. Mai avea douăzeci de minute 
până la sosirea trenului de Londra în Alfringham. A trenului - 
şi a lui Mary. 

Mary Cavell era toată viaţa mea. Eram căsătorit numai de 
două luni cu ea, dar ştiam că aşa va rămâne până la sfârşitul 
zilelor mele. Toată viaţa mea. E uşor să spui asta, uşor banal 
şi fără sens şi poate un picuţ ieftin. până când o vedeai. 
Atunci credeai tot. 

Era micuța, blondă şi frumoasă, cu nişte ochi uluitor de 


2, 


verzi. Dar nu asta o făcea să fie atât deosebită, puteai să 
întinzi braţele pe străzile Londrei la orele de vârf şi să culegi o 
jumătate de duzină de fete, fără nici un efort, toate micuţe şi 
blonde şi frumoase. Nu era vorba nici măcar de fericirea ei 
contagioasă, care nu putea lăsa pe nimeni indiferent, sau 
dragostea ei evidentă pentru o viaţa pe care o trăia cu 
intensitatea unei păsări colibri de la tropice. Era altceva. Purta 
în ea o strălucire, pe chip, în ochi, în glas, în tot ce spunea şi 
făcea, o strălucire care o făcea să fie singura persoană din 
lume care nu avea nici un duşman, fie el bărbat sau femeie. 
Exista un singur cuvânt pentru a descrie această calitate - 
demodatul şi discreditatul termen de bunătate. Ea îi ura pe 
binefăcători, pe cei pe care îi numea „suflete caritabile", dar 
propria ei bunătate o învăluia ca un câmp magnetic palpabil, 
vizibil. Un câmp magnetic care atrăgea automat mult mai 
mulţi oameni abandonaţi şi respinşi de societate, mult mai 
multe făpturi distruse fizic sau psihic decât ar putea o 
persoană oarecare să întâlnească în şapte vieţi. Un bătrân 
care-şi petrecea ultimele zile somnolând pe o bancă în parc, o 
pasăre cu aripa frânta - toţi veneau la Mary. Aripile frânte 
erau specialitatea ei şi abia acum începeam să-mi dau seama 
de faptul că pentru fiecare aripă frânta pe care o vedeam că o 
tămăduieşte, exista o alta de care lumea habar nu avea. Şi nu 
avea decât un singur defect-care o împiedica să fie inuman 
de perfectă - avea un temperament exploziv care putea să 
erupă în modul cel mai spectaculos şi însoţit de un limbaj 
şocant de adecvat situaţiei: dar aceasta numai când vedea 
pasărea cu aripa ruptă său persoana vinovată de a fi rupt-o. 
Era soţia mea şi încă mă întrebam de ce se măritase cu 
mine. Ar fi putut să aleagă aproape orice bărbat pe care-l 
cunoscuse, dar mă alesese pe mine. Cred că asta se datora 
faptului că aveam o aripă frânta. Şenilele tancului german 
care îmi zdrobiseră piciorul în noroiul Caenului, obuzul care 
îmi sfârtecase toată partea stângă a feţei - oricum Adonis n- 
ar fi emis niciodată vreo pretenţie asupra feţei mele - în aşa 


Re 


fel încât chirurgia plastică era inutilă şi în urma căruia ochiul 
respectiv abia distingea diferenţa dintre lumină zilei şi 
întunericul nopţii - toate acestea mă transformaseră într-o 
pasăre cu aripa frânta. 

Trenul a intrat în gară şi am zărit-o sărind cu uşurinţa 
dintr-un compartiment cam la zece metri de mine, urmată de 
un individ burtos între două vârste, cu pălărie şi umbrelă, 
ducând valiza ei, imagine defunctă a marelui magnat care îşi 
cheltuieşte timpul de lucru mânându-i la treaba pe cei 
sărmani şi evacuând văduvele şi orfanii. Nu-l mai văzusem 
niciodată şi sunt sigur că nici Mary. Pur şi simplu avea acest 
efect asupra oamenilor: cetăţenii cei mai inabordabili se 
luptau între ei pentru a avea privilegiul de a o ajuta, iar 
magnatul avea o mutră de luptător. 

Mary a luat-o la fugă de-a lungul peronului spre mine, iar 
eu m-am pregătit pentru şocul impactului. Modul de a saluta 
al soţiei mele nu se supunea nici unei inhibiţii şi, deşi încă nu 
mă împăcam cu sprâncenele ridicate a mirare ale pasagerilor 
uimiţi, începusem să mă obişnuiesc cu gestul. O văzusem 
ultima dată azi-dimineaţă, dar puteam la fel de bine să fiu 
iubitul ei pierdut care se întoarce acasă pentru prima oară 
după o generaţie petrecută în hinterlandul australian. Tocmai 
o depuneam pe teren solid când se apropie magnatul, puse 
valizele pe jos, zâmbi larg spre Mary, duse mâna la borul 
pălăriei, se întoarse, încă zâmbind radios la ea şi se împiedica 
de un vagonet. când se ridică şi termină cu scuturatul 
prafului, era tot radios. Duse iar mâna la pălărie şi dispăru. 

— Trebuie să fii foarte atentă cum zâmbeşti la prietenii 
tăi, am spus sever. Ai vrea să-mi petrec restul vieţii trudind ca 
să pot achita despăgubirile pentru daune? Păi exploatatorul 
ăla care tocmai a plecat m-ar face să port un singur rând de 
haine tot restul vieţii. 

— Era un om foarte drăguţ, să ştii. Privi în sus spre mine, 
şi surâsul îi dispăru brusc. Pierre Cavell, eşti obosit, îngrijorat 
la culme şi te doare piciorul. 


oE 


— Chipul lui Cavell e o mască, am răspuns. Imposibil să 
descifrezi gândurile sau sentimentele lui - pe scurt, e 
impenetrabil. Întreabă pe oricine. 

— Şi, pe deasupra, ai băut whisky. 

— Lunga noastră despărţire m-a obligat. Vom sta la 
hotelul Waggoner's Rest, am anunţat-o în timp ce o 
conduceam la maşina. 

— Suna minunat. Acoperişuri de stuf, grinzi de stejar, focul 
viu la gura sobei. Dar e chiar frig! Abia aştept să ajung! 

Am ajuns în cinci minute. Am parcat maşina în faţa unei 
construcţii moderniste, din sticla strălucitoare şi crom. Mary o 
privi, se uita la mine, şi spuse: 

— Asta e Waggoner's Rest? 

— Ai văzut ce spune reclama de neon. Nu mai-sunt la 
modă closetele în curte şi carii din lemnul patului. Şi au şi 
încălzire centrală. 

Directorul, la ora aceea şi pe post de recepţioner, s-ar fi 
simţit mai în largul său într-un han din secolul al 
optsprezecelea. Avea faţa roşie, mâneci scurte şi un miros 
pătrunzător de bere. Se încrunta la mine, zâmbi la Mary şi 
chemă un băiat de vreo zece ani, probabil fiul lui, care ne 
conduse în camera noastră. Era destul de curată, destul de 
spaţioasa şi dădea spre curtea din spate, pavoazata ca o 
imitație nereuşita a unei berarii continentale. Dar ce era mai 
important - una din ferestre se deschidea spre veranda care 
ducea în curte. 

Uşa se închise în urma băiatului şi Mary veni lângă mine: 

— Ce mai face răul ăla de picior, Pierre? Cinstit. 

— Nu foarte bine. (Renunţasem să-i mai spun lui Mary 
minciuni despre mine - în ceea ce mă privea, era un detector 
de minciuni.) O să treacă. Aşa face întotdeauna. 

— Fotoliul ăla, comanda ea. Şi scăunelul, aşa. In seara 
asta nu-ţi vei mai folosi piciorul. 

— Mi-e teamă că o să fiu nevoit să-l folosesc. Cam 
multişor. Fir-ar să fie, n-am încotro. 


— Ba ai, insista ea. Nu e nevoie să faci totul de unul 
singur. Sunt o groază de oameni... 

— Cred că de data asta nu. Trebuie să ies. De două ori. 
Vreau ca prima dată să vii cu mine. De asta aveam nevoie de 
tine aici. 

Nu puse nici o întrebare. Ridică receptorul, comanda 
whisky pentru mine, vin de Xeres pentru ea. Bătrânul în 
mânecuţe veni cu băutura, gâfâind un pic din cauza scărilor. 
Mary îi zâmbi şi spuse: 

— Putem să luăm cina în cameră, vă rog? 

— Cina? Mâneci-scurte se îmbăţoşa indignat, iar faţa lui se 
înroşi mai tare. In cam Claridges eră? Cina! Hai că mi-a 
plăcut! Unde credeţi că aţi nimerit - la Claridges? îşi dezlipi 
privirea din tavan, de unde îl invocase pe Cel de Sus şi se uita 
din nou la Mary. Deschise gura să grăiască iar, o închise la 
loc, continua s-o privească şi mi-am dat seama că era pierdut. 
Claridges, repeta el mecanic, o să... păi să văd ce se poate 
face. Ţineţi minte, e împotriva regulilor casei, dar... va fi o 
plăcere pentru mine, doamnă. 

După ce a ieşit, am spus: 

— Ar trebi să se dea o lege contra celor ca tine. Toarnă 
nişte whisky. Şi dă-mi telefonul. 

Am dat trei telefoane. Primul al Londra, al doilea la 
inspectorul Wylie şi al treilea la Hardanger. Se afla încă la 
Mordon. Părea obosit şi iritat, ceea ce nu m-a mirat. Avusese 
o zi lungă şi nereuşita. 

— Cavell? Vocea lui aducea cu un fel de lătrat. Ce ai 
rezolvat cu cei doi pe care i-ai vizitat? Cei de la fermă. 

— Bryson şi Chipperfield? Nu e nimic acolo. Vreo două 
sute de martori pot jura că nici unul, nici celălalt nu s-a 
apropiat de Mordon azi-noapte între unsprezece şi 
douăsprezece. 

— Ce tot spui? Două sute... 

— Au fost la bal. Ai găsit ceva în declaraţiile suspecţilor 
din laboratorul numărul unu? 


So 


— Te aşteptai să găsesc ceva? răspunse el acru. Crezi tu 
că asasinul o fi vreun imbecil care nu şi-a asigurat un alibi? 
Toţi au alibiuri - alibiuri minunate. Continui să cred că putea 
să fie cineva din exterior. 

— Dar Chessingham şi doctorul Hartnell - se susţin 
declaraţiile lor? 

— De ce tocmai ăştia doi? 

Acum vocea îi răsuna de-a dreptul spart. 

— Mă interesează. Vreau să-i văd în seara asta şi mă 
întrebam ce au avut de spus. 

— Nu anchetezi pe nimeni fără aprobarea mea, Cavell! N- 
am chef ca oamenii mei să facă gafe... 

— N-o să fac gafe. Merg să-i văd, Hardanger. Generalul a 
spus ca-am mâna liberă, nu-i aşa? Poţi să mă opreşti, desigur, 
dar asta nu concordă cu ideea mea de a avea mâna liberă. 
Generalului nu i-ar plăcea chestia asta, Hardanger. 

Tăcere. Hardanger se adună. In cele din urmă spuse, pe 
un ton mai liniştit: 

— Mi-ai dat de înţeles că nu-l suspectezi pe Chessingham. 

— Vreau să-l văd. Nu numai că e ager şi are spirit de 
observaţie, dar e deosebit de apropiat de doctorul Hartnell. 
De fapt, cel care mă interesează e Hartnell. E un cercetător 
remarcabil, tânăr şi iresponsabil din punct de vedere 
financiar. Işi imaginează că dacă e priceput la germeni, e 
priceput şi la bursă. Acum trei luni, Hartnell şi-a vârât toţi 
banii lichizi într-o firmă dubioasă care a umplut toate 
cotidianele naţionale cu reclamele ei. A pierdut tot. Apoi şi-a 
ipotecat casa, doar cu câteva săptămâni înainte de a pleca eu 
de la Mordon. Bănuiesc că a pierdut cea mai mare parte şi din 
banii aceia, încercând să se refacă. 

— De ce dracu' nu mi-ai spus asta din capul locului? 
întreba Hardanger. 

— Mi-am amintit dintr-o dată în seara asta. 

— Mi-am amintit dintr-o dată... Vocea lui Hardanger se 
îneca de parcă ar fi fost strangulat. Spuse apoi, gânditor: Nu e 


TD. 


prea simplu? să sărim pe Hartnell? Pentru că îl paşte 
declararea falimentului? 

— Nu ştiu. După cum ţi-am spus, nu e deştept chiar la 
toate. Trebuie să aflu. Bineînţeles că amândoi au alibiuri, nu? 

— Amândoi erau acasă. Familiile lor pot depune mărturie. 
Vreau să ne întâlnim mai târziu. mă găseşti la primăria din 
Alfringham. 

— Eu sunt la Waggoner's Rest. La câteva minute distanţa. 
Ai putea trece pe la noi? Pe la zece? 

— Pe la voi? 

— Mary a sosit azi după-amiază. 

— Mary? Era surprins, stânjenit că nu putea intra în 
amănunte, dar, mai presus de orice, încântat. Unul din 
motivele pentru care Hardanger nu mă plăcea în mod 
deosebit era că-i suflasem cea mai bună secretară pe care o 
avusese vreodată: lucrase cu el trei ani şi dacă se putea 
spune despre uriaşul acesta că ţinea la cineva ca la lumina 
ochilor, acel cineva era Mary. 

Incheie spunând că vine la zece. 


CAPITOLUL 5 


Am plecat cu maşina spre pădurea Hailem; Mary şedea 
lângă mine ciudat de tăcută. La cina îi spusesem toată 
povestea - toată. N-o mai văzusem speriată înainte. Acum 
era. Rău de tot. Doi oameni înspăimântați într-o maşina. 

Am ajuns la casa lui Chessingham pe la opt fără un sfert. 
Era o construcţie veche, de piatră, cu acoperişul plat, cu 
ferestre lungi şi înguste şi câteva trepte de piatră care 
duceau la uşa din faţa, pe deasupra unui fel de şanţ cu apa ce 
înconjura casa şi lumina subsolul. Pe toate cele patru laturi 
ale sale, casa era împrejmuita de copaci înalţi, care suspinau 
în vântul rece al serii, sub ploaia puternică ce începuse să 
cadă. Locul, ca şi noaptea, erau în ton cu dispoziţia noastră 
sufletească. 

Chessingham auzise maşina şi ne aştepta în capul scării. 
Era palid şi încordat, dar asta nu conta, oricine era în vreun 
fel legat de blocul „E" avea toate motivele să fie palid şi 
încordat în aceea zi. 

— Cavell, spuse el. Nu-mi dădu mâna, ci deschise uşa 
larg, dându-se la o parte să ne facă loc. Am auzit că eşti în 
Mordon. Totuşi, trebuie să-ţi spun că nu mă aşteptam să te 
văd la mine. Mi-au pus şi aşa destule întrebări pe ziua de azi. 

— E o vizită absolut neoficială, l-am asigurat eu. Soţia 
mea, Chessingham. când vin cu soţia, las cătuşele acasă. 

Nu era nimic de ras. Dădu mâna fără entuziasm cu Mary şi 
ne conduse într-un salon demodat, cu mobilă greoaie, cu 
draperii de t 

catifea care atârnau din tavan până la podea; într-un uriaş 
cămin deschis * ardea focul. Lângă şemineu şedeau, pe două 
scaune cu spătar înalt, două persoane. Una dintre ele era o 
tânără arătoasa de vreo nouăsprezece, douăzeci de ani, 
zvealtă şi brunetă şi cu ochi căprui ca ai lui Chessingham. 
Sora lui. Cealaltă era, evident, mama lui, însa mult mai în 


i al 


vârstă decât mă aşteptam. La o cercetare mai atentă, am 
băgat în seamă că nu era, de fapt, chiar atât de bătrână, 
părea doar. Avea părul alb, iar ochii ei aveau acel luciu 
straniu pe care îl vezi uneori la cei care au ajuns la capătul 
drumului; îşi ţinea în poala mâinile slabe şi zbârcite, pline de 
vinişoare albaştrii. Nu era o femeie bătrână - era o femeie 
bolnavă, foarte bolnavă, îmbătrânita înainte de vreme. Dar 
şedea foarte dreapta şi chipul ei subţire, aristocratic, ne-a 
zâmbit când am intrat. 

— Domnul şi doamna Cavell, ne prezenta Chessingham. 
M-ai auzit vorbind de domnul Cavell. Mama mea, sora mea, 
Stella. 

— Bună seara, amândurora. Doamna Chessingham avea 
genul acela de glas sigur pe el, care nu admite inepţii şi care 
s-ar fi potrivit de minune cu un salon victorian şi o casă 
mişunând de servitori. O privi îndelung pe Mary. Din păcate, 
m-a cam lăsat vederea, dar, Cerule, eşti o fată frumoasă. Vino 
şi stai lângă mine. Cum Dumnezeu ai reuşit aşa ceva, 
domnule Cavell? 

— Băânuiesc că m-a confundat cu altcineva, am replicat eu. 

— Aşa se întâmpla, spuse doamna Chessingham ferm. In 
ciuda vârstei, ochii-i mai sclipeau jucăuşi. Continuă: E 
groaznic ce s-a petrecut azi la Mordon, domnule Cavell. 
Groaznic. Am auzit tot ce a fost. Făcu o pauză, apoi arbora iar 
acel mic zâmbet: Sper că n-ai venit să-l duci deja pe Eric la 
închisoare, domnule Cavell. Nici cina nu şi-a luat-o încă, cu 
toate emoţiile astea. 

— Doamna Chessinghamm, singura legătură pe care o are 
fiul dumneavoastră cu afacerea asta e că are nenorocul să 
lucreze în laboratorul numărul unu. lar singurul interes pe 
care îl avem noi legat de el este să-l eliminăm complet şi 
definitiv de pe lista suspecţilor. Cu cât îngustam aria 
cercetărilor, cu atât mai avansam oleacă. 

— Nu e nevoie să fie eliminat, spuse doamna 
Chessingham cu oarecare asprime. Eric nu are nici un 


amestec. E o idee ridicolă. 

— Desigur. Dumneavoastră o ştiţi, o ştiu şi eu, dar 
Superintendentul Hardanger, care conduce ancheta, n-o ştie. 
Toate declaraţiile trebuie verificate, indiferent cât pare de 
inutilă verificarea. Am avut destul de furcă cu 
Superintendentul ca să-l conving să vin eu, în locul vreunuia 
dintre ofiţerii săi. 

Am observat că Mary făcuse ochii mari, dar şi-a revenit 
iute. 

— Şi de ce ai făcut asta, domnule Cavell? 

Incercam o părere de rău pentru tânărul Chessingham, 
probabil că se simţea stupid şi incapabil, din clipa în care 
mama lui preluase astfel comanda. 

— Pentru că îl cunosc pe fiul dumneavoastră. Poliţia - nu. 
Scurtam din capul locului ancheta cu şaptezeci şi cinci la sută. 
lar într-un caz cum este acesta, detectivii de la 
Departamentul Securităţii Naţionale sunt în stare să pună o 
grămadă de întrebări grosolane şi inutile. 

— Nu mă îndoiesc. Cum nu mă îndoiesc nici de faptul că 
dumneata > poţi fi la fel de nemilos ca oricare altul, dacă se 
iveşte ocazia. Dar ştiu că de data asta nu vei fi. Oftă şi-şi 
muta mâinile pe braţele fotoliului. Sper că mă vei scuza. Sunt 
o femeie bătrână şi bolnavă, aşa că am nişte privilegii - unul 
dintre ele e să-mi iau cina în pat. Se întoarse zâmbind spre 
Mary. Aş vrea să vorbesc cu tine, copila mea. Am atât de 
puţini vizitatori... profit de ei cât pot. Nu vrei să mă ajuţi să 
urc scara cât timp se ocupa Stella de cină? 

când am rămas singuri, Chessingham a spus: 

— Scuze pentru mama. Are într-adevăr grijă... 

— Cred că e o femeie admirabilă. Nu trebuie să te scuzi. 
să vorbim despre declaraţia dumitale. Ai afirmat că ai stat 
acasă toată noaptea. Mama şi sora dumitale o vor confirma, 
desigur? 

— Cu siguranţa, a răspuns el zâmbind. Ar confirma şi dacă 
aş fi fost acasă şi dacă nu. 


iz a 


— M-ar surprinde contrariul, acum că le-am cunoscut, am 
consimţit eu. Mama dumitale ar putea spune orice şi ar fi 
crezută. Sora dumitale, nu. E tânără şi lipsită de experienţa şi 
un poliţist competent ar face-o să vorbească imediat. Dacă ai 
vreo legătură cu treaba asta, eşti prea deştept să nu-ţi dai 
seama, aşa că povestea dumitale trebuie să fie adevărată. 
Pot ele două să garanteze că ai fost acasă toată noaptea - să 
zicem, până la vreo unsprezece şi un sfert? 

— Nu. Se încrunta. Stella s-a dus la culcare pe la zece şi 
jumătate. După aceea am stat câteva ore pe acoperiş. 

— Observatorul lui Chessingham? Am auzit despre el. Şi 
nimeni nu poate dovedi că ai fost acolo? 

— Nu. Se încruntă iar, gânditor. Contează asta? Nu am nici 
măcar o bicicletă şi nu sunt mijloace de transport în comun la 
ora aceea din noapte. Din moment ce eram aici după zece şi 
jumătate, oricum n-aş fi putut ajunge la Mordon înainte de 
unsprezece şi un sfert. Ştii, sunt cam şapte kilometrii până 
acolo. 

— Ştii cum a fost crimă? l-am întrebat. Vreau să spun, ai 
auzit ceva? Ştii că cineva a creat o diversiune pentru a 
permite altcuiva să taie sarma gardului? Cel care era pe post 
de momeală a şters-o într-o furgonetă Bedford furată din 
Alfringham. 

— Ceva asemănător mi-a ajuns şi mie la ureche: Poliţia nu 
a fost foarte comunicativa, dar zvonurile se răspândesc şi 
aşa. 

— Ştiai că furgoneta a fost găsită abandonată la numai o 
sută cincizeci de metri de casa dumitale? 

— O sută cincizeci de metri! Uimirea lui sună autentic. 
Privi apoi în foc, dus pe gânduri. E rău, bănuiesc. 

— Este? 

Se gândi o clipă, apoi făcu o grimasă: 

— Nu sunt chiar atât de deştept pe cât crezi. Nu e rău, e 
bine. Dacă aş fi fost eu la volanul furgonetei, ar fi trebuit mai 
întâi să mă duc s-o iau din Alfringham - şi să plec de aici la 

W 


zece şi jumătate. Tot aşa, dacă aş fi fost eu şoferul, e clar că 
nu m-aş fi putut duce la Mordon - se presupune că urmă să- 
mi iau tălpăşiţa. In al treilea rând, n-aş fi fost atât de tâmpit 
încât să parchez furgoneta chiar în pragul casei. In al patrulea 
rând, nu ştiu să conduc. * - Destul de concludent, aş zice, am 
aprobat eu. 

— Poate fi şi mai concludent, spuse el agitat. Doamne 
sfinte, parcă nu gândesc azi. Vino sus în observator. 

Am urcat scările. Am trecut pe lângă o uşa de la etajul 
întâi şi am auzit un murmur slab de voci. Doamna 
Chessingham şi Mary stăteau de vorbă. O scară mobilă ne-a 
dus până la o chiţimie pătrată construită în centrul 
acoperişului plat. La un capăt, baraca era acoperită cu placaj, 
iar la intrare atârna o perdea. La celălalt capăt, se afla un 
telescop cu reflector surprinzător de mare, montat într-o 
cupolă de răşină termoplastică. 

— Singurul meu hobby, explica Chessingham. Chipul lui, 
din încordat cum fusese, era acum iluminat de o emotie plină 
de nerăbdare şi entuziasm. Fac parte din Asociaţia Britanică a 
Astronomilor, Secţiunea Jupiter şi sunt corespondent 
permanent al unor jurnale de astronomie - unele dintre ele se 
bazează exclusiv pe munca unor amatori ca şi mine şi poţi să 
mă crezi că nimănui nu i se potriveşte mai puţin calificativul 
de diletant decât unui astronom amator care a luat microbul 
odată pentru totdeauna. Nu m-am culcat până pe la două 
noaptea - am făcut o serie de fotografii pentru The 
Astronomical Monthly cu Pată Roşie de pe Jupiter şi satelitul lo 
eclipsându-şi propria umbra. Zâmbea acum cu toată faţa, de 
uşurare. lată scrisoarea prin care mi se cer aceste fotografii - 
au fost mulţumiţi şi de alte materiale pe care le-am trimis. 

Am aruncat o privire asupra scrisorii. Sigur că trebuia să 
fie autentică. 

— Am,un set de şase fotografii. Nu că le-am făcut eu, dar 
sunt o frumuseţe. O să ţi le arăt. 

Dispăru după perdeaua care bănuiam că era intrarea în 


To 


camera obscură şi reapăru cu un teanc de fotografii evident 
foarte proaspete. 

Le-am luat. Mi se păreau groaznice, pur şi simplu un 
conglomerat de puncte cenușii şi dungi pe un fundal 
întunecat format din particule. 

— Nu sunt rele, ce zici? 

— Nu, nu sunt rele. l-am spus apoi brusc: Ar putea cineva 
să determine când au fost făcute fotografiile? 

— De asta te-am şi adus aici, sus. Du-le la observatorul 
din Greenwich, roagă-i să stabilească cu precizie latitudinea şi 
longitudinea casei mele şi ei vor putea spune în treizeci de 
secunde când a fost făcută fiecare fotografie. Hai, ia-le. 

__- — Mulţumesc, nu. l-am înapoiat fotografiile şi i-am zâmbit. 
Imi dau seama când mi-am irosit timpul - şi am irosit deja 
mult. Trimite-le la Astronomical Monthly cu complimentele 
mele. 

Le-am găsit pe Mary şi pe Stella stând de vorbă lângă 
şemineu. câteva politeţuri, refuzul de a bea un pahar şi iată- 
ne iar la drum. Am dat la maximum maneta pentru încălzire, 
dar efectul a fost nul. Probabil că era pusă de frumuseţe. Era 
cumplit de frig şi ploua torențial. Speram să se mai 
potolească ploaia. Am întrebat-o pe Mary: 

— Ce ai aflat? 4 

— Urăsc chestia asta, se avânta ea. O urăsc. Inseamnă să 
te bagi pe sub pielea oamenilor. Minciunile... minciunile pe 
care le-am spus acestei bătrâne simpatice, cum e doamna 
Chessingham. Şi fetei ăleia drăguţe. când mă gândesc că am 
lucrat atâţia ani pentru superintendent şi nu mi-am dat 
seama... 

— Ştiu, am spus. Dar cui pe cui se scoate. Gândeşte-te la 
acest dublu asasinat. Gândeşte-te la omul care stă cu Virusul 
Diavolului în buzunar. Gândeşte-te... 

— Imi pare rău. Zău, îmi pare rău. E poate numai faptul că 
n-am fost croită să fiu... ei, n-are importanţa. N-am aflat 
multe. Au o fată în casa - de asta a şi fost cină atât de repede 


0, 


gata după ce a ieşit Stella. Stella locuieşte în casa - fratele ei 
insistă, insista ca ea să stea tot timpul acasă, s-o îngrijească 
pe mama ei. Am înţeles de la Stella ca mama ei e într-adevăr 
bolnavă. Poate să se ducă dintr-o clipă într-alta, deşi doctorul 
i-a spus că o climă mai caldă, în Grecia sau Spania, i-ar 
prelungi viaţa cu zece ani. O combinaţie mai deosebită de 
astm cu o afecţiune cardiacă. Dar mama ei nu vrea să plece, 
spune că prefera să moară în Wiltshire decât să vegeteze în 
Alicante. Ceva de genul ăsta. Cam asta e tot. 

Era suficient. Mai mult decât suficient. Nu spuneam nimic, 
mă gândeam că poate chirurgii care ţineau să-mi dea un 
picior nou aveau dreptate. Mary spuse dintr-o dată: 

— Şi tu? Ai aflat ceva? 

l-am relatat ce se întâmplase. La sfârşit spuse: 

— Te-am auzit când i-ai sus Superintendentului ca de fapt 
voiai să-l vezi pe Chessingham ca să afli de la el despre 
doctorul Hartnell. Ce ai aflat? 

— Nimic. Nici nu l-am întrebat măcar. 

— Nu l-ai întrebat. De ce oare?" 

l-am spus de ce. 

Doctorul Hartnell şi soţia lui - copii nu aveau - erau acasă. 
Amândoi o cunoşteau pe Mary - ne întâlniserăm o dată, într-o 
vizită de curtoazie, în scurta perioadă cât Mary stătuse cu 
mine la Mordon, când mai lucram acolo, dar era clar că nu 
considerau vizita actuala drept una de curtoazie. Toţi cei pe 
care-i întâlneam erau nervoşi şi foarte suspicioşi. Nu puteam 
să-i acuz. Eu însumi aş fi fost nervos dacă m-aş fi gândit că 
vine cineva la mine încercând să-mi agăţe doua crime de gât. 

Mi-am recitat textul cum că vizita mea era doar o 
formalitate şi că îi scuteam de o experienţa neplăcută venind 
în persoană, în loc să-l las pe vreunul dintre ofiţerii lui 
Hardanger să facă ancheta. Nu mă preocupau activităţile lor 
din prima parte a serii. l-am întrebat despre ce au făcut mai 
târziu şi mi-au spus: la nouă şi jumătate se aşezaseră la 
televizor, să vadă „Cavalerii de Aur", o versiune pentru TV a 


TDF- 


unei piese de succes care tocmai îşi încheiase o lungă 
stagiune la Londra. 

— Aţi văzut-o? interveni Mary. Şi eu. Pierre ieşise aseară 
cu un prieten de afaceri şi am dat drumul la televizor. A fost 
minunat. 

Au discutat un timp despre piesa. Ştiam că Mary o văzuse 
şi mai ştiam că încerca să afle dacă o văzuseră într-adevăr şi 
ei; era clar că o văzuseră. După câtva timp am întrebat: 

— când s-a terminat? 

— Pe la unsprezece. 

— Şi apoi? 

— O cină frugala şi fuga în pat, răspunse Hartnell. 

— Pe la cât - unsprezece şi un sfert? 

— Da, cel mai târziu. 

— Păi atunci mă declar satisfăcut. 

Am auzit-o pe Mary dregându-şi glasul şi am privit-o ca din 
întâmplare. Îşi ţinea uşor mâinile în poală, cu vârfurile 
degetelor unite. Ştiam ce înseamnă asta - Hartnell minţea. Nu 
pricepeam, dar aveam o încredere oarbă în judecată ei. 

M-am uitat la ceas. Cerusem să fiu chemat la telefon la 
ora opt treizeci şi exact atâta era. Inspectorul Wylie s-a 
dovedit punctual, căci a sunat telefonul. Hartnell a răspuns, 
apoi mi-a întins receptorul: 

— E pentru dumneata, Cavell. Cred că de la poliţie. 

Am vorbit ţinând receptorul o idee mai departe de ureche. 
Wylie era dotat cu o voce puternică, iar eu îl rugasem să 
vorbească clar şi tare. Aşa a făcut: 

— Cavell? A, mi-ai spus că o să fii pe acolo, aşa se face că 
am încercat să dau de tine. E o urgenţa. O chestie neplăcută 
la Hailem Junction. Legată de Mordon, dacă nu mă înşel. Ceva 
foarte neplăcut. Ai putea să te deplasezi acolo imediat? 

— De îndată ce pot. Unde-i Hailem Junction? 

— La nici un kilometru de unde eşti acum. In capătul 
străzii, o iei la dreapta şi treci pe lângă Green Man. Acolo e. 

Am închis, m-am ridicat şi am ezitat. 


o 


— Era inspectorul Wylie. S-a întâmplat ceva la Hailem 
Junction. Aş putea oare să o las pe Mary cu voi câteva 
minute? Inspectorul zicea că e o chestie neplăcută... 

— Bineînţeles. Acum ca alibiul îi fusese acceptat, doctorul 
Hartnell era aproape jovial. Avem noi grijă de ea, bătrâne. 

Am parcat maşina cam la două sute de metri de capătul 
străzii, am scos lanterna din torpedou şi m-am întors la casa 
lui Hartnell. O privire rapidă prin fereastra luminată m-a 
convins că din partea aceea nu aveam de ce mă teme. 
Hartnell turna băutura în pahare şi toţi trei păreau prinşi într-o 
conversaţie animată, cum se întâmpla de obicei când a 
dispărut încordarea. Ştiam că mă pot bizui pe Mary că-i va 
ţine de vorbă oricât va fi nevoie. Am remarcat că doamna 
Hartnell şedea tot pe scaunul pe care îl ocupa la venirea 
noastră, nici nu se ridicase să ne întâmpine. Poate că o 
dureau picioarele - ciorapii medicinali nu sunt chiar atât de 
invizibili pe cât le place fabricanţilor să creadă. 

Garajul era încuiat cu un lacăt greu, dar meşterul care 
contribuise la o mică parte din pregătirea mea şi a multor 
altora, în trecutul meu îndepărtat, ar fi râs de el. Eu n-am râs, 
nu eram maistru lăcătuş, cu toate acestea l-am deschis în mai 
puţin de două minute. Abia m-am tăiat pe ici, pe colo. 

Într-un anumit punct al aventurilor sale nefaste în lumea 
bursei, Hartnell se văzuse obligat să-şi vândă maşina şi acum 
singurul sau mijloc de transport era un scuter Vespa şi ştiam 
că foloseşte autobuzul pentru a se putea duce şi veni de la 
Mordon. Scuterul era bine întreţinut şi părea a fi spălat de 
curând, dar pe mine nu mă interesau părţile curate, ci cele 
murdare. Am examinat scuterul cu atenţie şi în cele din urmă 
am râcâit nişte noroi uscat de sub aripa din faţa şi l-am pus 
într-o pungă de plastic pe care am sigilat-o. Alte două minute 
le-am petrecut cercetând garajul, apoi am ieşit şi l-am încuiat. 

O privire rapidă prin fereastra livingului mi i-a înfăţişat pe 
cei trei şezând în jurul focului, bând şi discutând. M-am 
îndreptat atunci spre şopronul din spatele garajului. Alt lacăt. 


e 


În locul unde mă aflam acum era imposibil să fiu văzut din 
casă, aşa că am profitat de ocazie să mă uit bine la lacăt. L- 
am smuls şi am intrat. 

Şopronul avea numai o suprafaţa de doi metri pe unu şi 
jumătate şi în zece secunde am găsit ce căutam. Nici nu 
încercase nimeni să ascundă ceva. Am mai folosit vreo două 
pungi de plastic, am încuiat uşa şi m-am întors la maşina. La 
scurt timp după asta, am parcat pe aleea din faţa casei lui 
Hartnell. Chiar el a venit să deschidă. 

— Văd că nuţi-a luat prea mult timp, Cavell, spuse el 
vesel, conducându-mă în vestiar. Ce a fost... Zâmbetul îi 
îngheţa pe buze când mă privi mai atent. A fost ceva... e ceva 
în neregulă? 

— Cred că da, am răspuns cu răceală. Foarte în neregulă. 
Ai dat de bucluc, doctore Hartnell. Şi mi se pare mie că e un 
bucluc mare de tot. Ai fi dispus să-mi povesteşti? 

— Bucluc? Faţa i se încorda, dar în ochi îi licări teama. Ce 
dracu' spui, Cavell? 

— Las-o baltă, am spus. Dacă tu nu pui preţ pe timpul tău, 
eu, da. Şi tocmai din cauză că refuz să-mi irosesc timpul, n- 
am de gând să caut vorbe politicoase şi meşteşugite ca să mă 
exprim. Ca să fiu scurt şi la obiect, Hartnell, eşti un mincinos 
înnăscut. 

— Ai mers cam departe, naiba să te ia, Cavell. 

Era palid, îşi ţinea pumnii strânşi şi în mod vădit cântarea 
ideea de a se năpusti asupra mea, ceea ce, luând în 
considerare că era şi medic, şi cu vreo douăzeci de kilograme 
mai slab decât mine, ştia şi el că ar fi fost o acţiune 
contraproductivă. Nu permit nimănui să-mi vorbească în felul 
acesta. 

— Va trebui să le-o permiţi procurorilor de la Old Bailey?, 
aşa că ar fi bine să te obişnuieşti. În caz că ai văzut „Cavalerii 
de Aur" seara trecută, după cum afirmi, ar fi trebuit să-ţi 


2 Old Bailey - Principala curte cu juri din Londra, înlocuită în 1906 
prin „Central Criminal Court" (n.tr.) 
DĂ 


instalezi televizorul pe ghidonul scuterului. Polițistul care te-a 
zărit trecând prin Hailem noaptea trecută târziu n-a pomenit 
de nici un televizor. 

— Te asigur, Cavell, că nu am nici cea mai vagă idee... 

— Mă scârbeşti, am spus dezgustat. Pot să iert minciuna, 
dar la un om de calibrul tău nu pot ierta prostia. M-am uitat la 
Mary: Cum e cu piesa asta, „Cavalerii de Aur"? 

Îşi înălţă umerii, stânjenită şi îndurerata. 

— Toate emisiunile TV au fost afectate azi-noapte de 
descărcările electrice din sudul Angliei. Piesa s-a întrerupt de 
trei ori şi s-a terminat doar pe la douăsprezece fără douăzeci. 

— Da' aveţi un televizor fantastic, i-am zis lui Hartnell. M- 
am dus la un raft de ziare şi am extras un exemplar din 
„Radio Times", dar, înainte de a-l deschide, se auzi vocea 
tremurătoare a soţiei lui Hartnell: 

— Nu te mai deranja, domnule Cavell. Seara trecută s-a 
reluat piesa de duminică după-amiaza. Noi am văzut piesa 
duminica. Se întoarse spre soţul ei: Hai, Tom, nu faci decât 
să-ţi înrăutăţeşti situaţia. 

Hartnell o privi trist, se întoarse apoi şi se lăsă greoi pe un 
scaun, dând paharul pe gât din câteva înghiţituri mari. Mie nu 
mi-a oferit nimic, dar n-am mai adăugat şi lipsa de ospitalitate 
la celelalte păcate pe care le avea, nu era timpul potrivit 
pentru aşa ceva. 

— Am ieşit din casa azi-noapte, spuse el. Am plecat după 
zece şi jumătate. Am primit un telefon de la cineva care mă 
ruga să-l întâlnesc în Alfringham. 

— Cine era acela? 

— Nu contează. Nu l-am văzut - nu era acolo când am 
ajuns eu. 

— N-o fi fost vechiul nostru amic Tuffnell, zis Zece-la-sută, 
de la Tuffnell şi Hambury, Consilieri Juridici? 

Mă privi lung: 

— Tuffnell - îl cunoşti pe Tuffnell? 

— Anticul birou de consultanţa juridică al lui Tuffnell şi 


T 


Hambury e o veche cunoştinţa a poliţiei din douăsprezece 
comitate. Ei se intitulează „consilieri juridici". Oricine îşi poate 
lua titulatura asta. Nu există aşa ceva, deci tigrii juridici de 
buna-credinţă nu pot intenta acţiune împotriva lor. Singurele 
cunoştinţe legale ale lui Tuffnell provin din ocaziile destul de 
frecvenţe când a compărut în faţa Curţii cu Juri, îndeobşte sub 
acuzaţia de luare de mită şi corupţie. Sunt printre cei mai 
cunoscuţi cămătari din ţara şi, după toate indiciile, cei mai 
hrăpăreţi. 

— Dar... cum de ai ghicit? 

— Nu am ghicit că era vorba de Tuffnell. A fost o 
certitudine. 

Numai cineva care are un ascendent puternic asupra ta 
putea să te scoată din casă la ora aceea din noapte, iar 
Tuffnell are acest ascendent. Nu numai că are ipoteca asupra 
casei tale, dar mai deţine şi o poliţa de mâna pentru încă cinci 
sute de lire. 

— Cine ţi-a spus? întreba Hartnell în şoapta. 

— Nimeni. Am descoperit eu. Doar nu-ţi imaginezi că eşti 
angajat la laboratorul cu cel mai mare grad de securitate din 
Marea Britanie fără să se ştie totul despre tine. Ştim mai 
multe despre trecutul tău decât ştii tu însuţi. Este purul 
adevăr. Deci, Tuffnell a fost, nu? 

Hartnell încuviinţă: 

— Mi-a spus că voia să ne întâlnim la unsprezece fix. 
Normal, am protestat, dar a zis că dacă nu fac ce mi se 
spune, nu numai că mă va priva de dreptul de a plaţi ipotecă, 
dar mă va aduce şi în faţa curţii pentru dedarea falimentului, 
din cauza celor cinci sute de lire. 

Am clătinat din cap: și 

— Voi, oamenii de ştiinţa, sunteţi toţi la fel. In clipa în care 
ieşiţi dintre cei patru pereţi ai laboratorului, ar trebui să fiţi 
închişi. O persoană care îţi dă bani cu împrumut o face pe 
propriul său risc, aşa că nu are un temei legal. Deci, n-a 
venit? 


— Nu. L-am aşteptat un sfert de oră, după care m-am dus 
la el acasă, - o vilă uriaşa, cu terenuri de tenis, piscină şi tot 
tacâmul. Hartnell zâmbi amar. M-am gândit că poate a greşit 
locul de întâlnire. 

Nu era acasă. Nu era nimeni acasă. M-am înapoiat la 
biroul din Alfringham, am mai aşteptat puţin, după care m-am 
întors acasă. să fi fost cam miezul nopţii. 

— Te-a văzut cineva? Ai văzut pe cineva? Există cineva 
care poate să-ţi susţină declaraţia? 

— Nimeni. Absolut nimeni. Era seara târziu şi drumurile 
erau pustii r era teribil de frig. Făcu o pauză, apoi se lumina 
faţa. 

Polițistul acela - el m-a văzut. 

La ultimele cuvinte, păru că ezită. 

— Dacă te-a văzut în Hailem, puteai la fel de bine să 
schimbi direcţia spre Mordon, am spus eu cu un oftat. În afară 
de asta, n-a fost nici un poliţist. Nu numai tu spui minciuni. Ţi- 
e clar în ce necaz ai intrat, Hartnell? O convorbire telefonică 
pentru care avem doar cuvântul tău şi nici urmă de cel care 
susţii că te-a sunat. Vreo douăzeci şi cinci de kilometri pe 
scuter, plus opririle normale într-un orăşel aglomerat 

— Şi nu te-a zărit ţipenie de om. În ultimul rând, eşti 
iremediabil înglodat în datorii - atât de iremediabil, încât eşti 
în stare de orice. Chiar să intri prin efracţie în institut, dacă 
stimulentele financiare sunt destul de mari. 

Rămase tăcut preţ de o clipă, apoi se ridica în picioare: 

— Sunt absolut nevinovat, Cavell. Dar îmi dau seama ce 
se petrece 

— Nu sunt chiar atât de tâmpit. Deci ceea ce mă aşteaptă 
este să fiu, cum se zice, ţinut în stare de arest? 

— Ce credeţi, doamna Hartnell? 

Imi adresa un surâs palid şi neliniştit şi spuse cu şovăială: 

— Nu cred. Eu... eu nu ştiu cum vorbeşte un ofiţer de 
poliţie cu o persoană pe care e pe cale să o aresteze pentru 
crimă, dar dumneata nu vorbeşti aşa cum cred că ar face-o 


To. 


un asemenea poliţist. 

Rostii sec: 

» - Poate că dumneata ar trebui să lucrezi în laboratorul 
numărul unu în locul soţului dumitale. Hartnell, alibiul tău este 
indescriptibil de slab. Nici un om normal nu l-ar accepta, ceea 
ce înseamnă că nu sunt un om normal. Eu îl accept. 

Hartnell oftă din rărunchi, uşurat, dar soţia lui spuse, 
îmbinând în mod ciudat ezitarea cu şiretenia: 

— Poate fi o cursă. L-ai putea considera pe Tom vinovat şi 
l-ai atrage într-o... 

— Doamna Hartnell, cu tot respectul, sunteţi 
completamente neştiutoare în privinţa faptelor care se petrec 
în pustietatea comitatului Wiltshire. Soţul dumneavoastră îşi 
poate imagina că nu l-a văzut nimeni, dar vă pot garanta că 
drumul dintre casa dumneavoastră şi Alfringham e intens 
populat între orele zece treizeci şi unsprezece seara - perechi 
de îndrăgostiţi, domni care se duc la casele lor de la birt, 
bându-şi pe drum ultimele picături din sticlă, pregătindu-se 
pentru izbucnirea de mânie a soaţei, doamne mai mult sau 
mai puţin bătrâne, care se uita pe furiş prin crăpătură 
perdelelor. Până mâine la prânz, cu o echipă de detectivi aş 
găsi vreo douăzeci de astfel de oameni - pun rămăşag că cel 
puţin zece cetăţeni ai oraşului l-au văzut pe doctorul Hartnell 
aşteptând în faţa biroului lui Tuffnell. Nici nu-mi propun să-i 
găsesc. 

Doamna Hartnell spuse încetişor: 

— E sincer, Tom. 

— Sunt sincer. Cineva încearcă să arunce bănuiala asupra 
dumitale, Hartnell. Îţi cer să stai acasă în următoarele două 
zile - aranjez eu la institut. In acest răstimp, nu vei vorbi cu 
nimeni, absolut cu nimeni. Fă-o pe bolnavul, dacă trebuie, dar 
nu vorbi cu nimeni. Absența ta de la muncă, indispoziţia ta, 
vor fi considerate stranii în aceste împrejurări şi vor face pe 
cineva să creadă că bănuielile noastre sunt îndreptate asupra 
ta. Înţelegi? 

DR 


— Total. Regret că m-am purtat atât de stupid, Cavell, 
dar... 

— Nici eu n-am fost foarte amabil. Noapte bună. 

In maşina, Mary spuse gânditoare: 

— Ce se întâmplă oare cu legendara duritate a lui Cavell? 

— Nu ştiu. Poate-mi spui tu. 

— Nu era nevoie să-i zici că nu e suspectat. După ce ţi-a 
spus povestea lui, puteai să taci şi să-l laşi să-şi vadă de 
treabă. Un astfel de om ar fi incapabil să ascundă faptul că 
era îngrijorat de moarte şi asta s-ar fi potrivit cu planul tău de 
a-l lăsa pa adevăratul asasin să creadă că suntem totuşi pe 
urmele lui Hartnell. Dar n-ai putut s-o faci, aşa-i? 

____— Nu eram aşa înainte de căsătorie. Sunt un om distrus. 
In afară de asta, dacă Hartnell ar şti într-adevăr ce probe am 
împotriva lui, ar lua-o razna. 

Rămase un timp tăcută. Şedea în stânga mea şi nu-i văd 
pe cei care stau în stânga mea, dar ştiam că mă priveşte cu 
atenţie. Apoi spuse: 

— Nu înţeleg. È 

— Pe bancheta din spate am trei pungi de plastic. Intr-una 
din ele este o probă de noroi roşu, uscat. Hartnell merge 
invariabil cu autobuzul la institut, dar am găsit noroiul ăsta 
deosebit, un fel de argila roşcata, sub aripa din faţa a 
scuterului lui - şi singurul loc pe o rază de câţiva kilometri în 
jur unde se găseşte argila asta e pe un câmp apropiat de 
poarta principală a institutului. In a doua pungă e un ciocan 
pe care l-am găsit în şopronul lui de scule - pare curat, dar 
fac pariu că vreo două fire cenuşii de blană, lipite de mâner 
provin de la prietenul nostru canin, Rollo, care a primit o 
lovitură zdravănă noaptea trecută. A treia pungă conţine un 
cleşte greu, din material izolant. A fost curăţat perfect, dar o 
comparaţie făcută la microscopul electronic între câteva 
zgârieturi de pe cleşte şi capetele rupte ale sârmei ghimpate 
de la Mordon ar duce la nişte concluzii foarte interesante. 

— Ai găsit tu toate astea? şopti ea. 


— Am găsit toate astea. Sunt aproape un geniu, aş zice. 

— Ţi-e teribil de frică, nu-i aşa? întreba Mary. 

N-am răspuns, iar ea a continuat: 

— Şi cu toate astea mai crezi că nu e vinovat? Vreau şa 
Zic, cineva face toate astea... 

— Hartnell e nevinovat. De crimă, cel puţin. Noaptea 
trecută, cineva i-a smuls lacătul de la şopron. Sunt urme 
evidente, dacă ştii ce cauţi... 

— Atunci de ce ai luat... 

Din două motive: pentru că sunt pe insula asta unii 
poliţişti care au fost îndoctrinaţi atât de rigid cu ideea că doi 
şi cu doi fac patru, încât nu s-ar gândi de două ori până să 
treacă peste Old Bailey şi să-l târască pe Hartnell la cel mai 
apropiat stejar. Argila roşie, ciocanul şi cleştele, împreună cu 
plimbărica nocturnă a lui Paul Revere: - toate la un loc îl 
condamna. 

— Dar... dar ai spus tu însuţi ca, dacă a ieşit azi-noapte, 
trebuie să fi fost martori... 

— Praf în ochi. L-am făcut pe doctorul Hartnell mincinos 
înnăscut, dar e foarte departe de mine. Noaptea toate pisicile 
sunt negre. În întuneric, orice motociclist cu o haină groasă 
pe el, casca de protecţie şi ochelari seamănă foarte bine cu 
oricare alt motociclist cu o haină groasă, casca de protecţie şi 
ochelari. Dar m-am gândit că nu câştig nimic dacă îi sperii de 
moarte pe Hartnell şi pe soţia sa: dacă aş fi câştigat ceva, n- 
aş fi ezitat. Pentru că există un dement care se plimba de 
colo-colo cu Virusul Diavolului la el. Pe lângă asta, vreau ca 
Hartnell să nu fie speriat. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Nu ştiu exact, am recunoscut eu. Hartnell n-ar omori o 
muscă. Dar Hartnell e amestecat într-o treabă cât se poate de 
tulbure. 


3 Paul Revere - patriot american( 1735-1818), care a călărit toată 
noaptea de 8 aprilie 1775, pentru a-i avertiza pe coloniştii din 
Massachusett despre venirea trupelor britanice (n.tr.) 

We 


— Ce te face să spui aşa ceva? Ai afirmat că e curat. De 
ce... 

— Ţi-am spus că nu ştiu, i-am răspuns iritat. Numeşte-l 
presentiment, ceva ce s-a înfiripat în subconştient şi nu s-a 
materializat încă într-o idee recognoscibilă. Oricum, al doilea 
motiv pentru care am sustras probele A, B şi C este că cel 
care le-a plasat la Hartnell ca să arunce suspiciunea asupra 
lui şi l-a pus apoi pe drumuri de pomană va fi de acum el 
însuşi puţintel speriat. Fie ca poliţia îl absolvă pe Hartnell, fie 
că îl ridica, respectivul va şti pe ce picior dansează. Dar dacă 
Hartnell sta acasă în acest mod misterios şi inexplicabil, iar 
poliţia nu face nici o menţiune despre probele A, B şi C, 
criminalul se va tot întreba ce au de gând copoii. Nesiguranţa 
împiedica acţiunea, iar împiedicarea acţiunii înseamnă că noi 
câştigăm timp. Avem nevoie de tot timpul din lume. 

— Ai o gândire meschină şi diabolică, Pierre Cavell, spuse 
Mary în cele din urmă, dar cred că dacă nu aş fi vinovată de o 
crimă, deşi toate mărturiile ar dovedi fără putinţa de tăgadă 
vinovăția mea, aş ţine cu tot dinadinsul să faci tu ancheta şi 
nimeni altcineva. Pe aceeaşi linie, dacă aş fi vinovată de o 
crimă şi nu ar exista nici o posibilitate să se găsească dovezi 
împotriva mea, mi-aş dori ca investigația s-o facă oricare 
altul, cu excepţia ta. Cel puţin aşa spune tata şi el ştie ce 
spune. Ştiu că-l vei găsi pe omul acela, Pierre. 

Ar fi fost bine să am măcar o părticică din convingerea ei. 
Dar eram departe de aşa ceva. Nu eram sigur de nimic, 
absolut de nimic, în afară de faptul că Hartnell nu era un 
îngeraş nevinovat, cum nu era nici soţia lui şi de faptul că 
piciorul mă durea îngrozitor. Nu aşteptam restul serii cu 
plăcere. 

Am ajuns la Waggoner's Rest chiar înainte de ora zece. 
Hardanger ne aştepta într-un colţ pustiu al foaierului 
împreuna cu un necunoscut în costum închis la culoare, care 
se dovedi apoi a fi un stenograf al poliţiei. Superintendentul 
studia nişte hârtii şi din când în când se uita încruntat în zare, 


Se al 


dar chipul lui supărat se lumina de plăcere la vederea 
noastră. Mai degrabă, a lui Mary. Îi era realmente dragă şi i se 
părea de neînțeles faptul că mă luase pe mine. 

l-am lăsat să discute câteva minute, studiind faţa lui Mary 
şi ascultându-i vocea şi dorindu-mi pentru a suta oară să am 
la mine un magnetofon şi un film ca să înregistrez cadenţele 
vocii ei suave şi fascinantul joc de expresii de pe chipul ei, 
pentru ziua în care poate asta ar fi fost tot ce mi-ar fi rămas 
de la ea. Apoi mi-am dres glasul, să le reamintesc că eram şi 
eu pe acolo. Hardanger mă privi, acţiona un buton interior şi 
zâmbetul îi dispăru. 

Mă întreba: 

— S-a ivit ceva deosebit? 

— Într-un fel. Ciocanul care l-a doborât pe alsacian, 
cleştele cu care s-a tăiat sârmă şi aparenta dovada că 
motoreta lui Hartnell s-a aflat noaptea trecută în zona 
institutului. 

Nici măcar nu clipi din ochi. Spuse: 

— Hai sus, în cameră. 

Am plecat şi, odată ajunşi acolo, Hardanger i s-a adresat 
omului care îl însoțea: 

— Johnson, carnetul. 

lar mie mi-a spus s-o iau de la început. l-am relatat exact 
tot ce se întâmplase în noaptea aceea, omiţând doar ce aflase 
Mary de la mama şi sora lui Chessingham. La sfârşit, 
Hardanger zise: 

— Eşti sigur că i s-a făcut aceasta înscenare lui Hartnell? 

— Aşa pare, nu? 

— Nu ţi-a trecut prin minte că ar putea fi un joc dublu? ca 
Hartnell a plasat toate obiectele dinadins? 

— Ba da. Dar nu prea e posibil. II cunosc pe Hartnell. când 
îl scoţi din domeniul lui e nepractic, nervos, instabil şi un 
măgar - nu prea are ingredientele tipice ale criminalului 
nemilos şi calculat. Şi nici nu i-ar trece prin minte să-şi 
smulgă propriul lacăt. De fapt, nu contează. l-am spus să stea 


Si, 


acasă zilele astea. Tipul care a furat toxina botulinică şi 
Virusul Diavolului a făcut-o cu un scop. Inspectorul Wylie e 
nerăbdător să se pună pe treabă. Lasă-l să-şi mobilizeze 
oamenii, să stea de paza douăzeci şi patru de ore pe zi la 
casa lui Hartnell şi să aibă grijă să nu iasă. Hartnell, chiar 
dacă e vinovat, n-ar fi atât de nebun să ţină viruşii în casă. 
Dacă i-a dus în altă parte şi nu poate ajungă la ei, avemo 
grijă mai puţin. Vreau, de asemenea, să se facă o verificare a 
presupusei lui excursii nocturne cu motoretă. 

— Se va instala paza şi se va face verificarea, promise 
Hardanger. Chessingham ţi-a dat vreun indiciu despre 
Hartnell? 

— Nimic folositor. E vorba numai de presupunerile mele. 
Hartnell e singurul angajat din laboratorul numărul unu 
despre care ştiam că poate fi şantajat sau constrâns. Poanta e 
că mai ştie şi altcineva. Acest altcineva ştia şi ca Tuffnell nu 
era acasă. Acel celălalt e cel pe care-l vrem. Cum a aflat 
acesta? 

— Cum ai aflat tu? întreba Hardanger. 

— Tuffnell mi-a spus-o cu gura lui. Am fost aici timp deo 
săptămână acum câteva luni pentru a-l ajuta pe Derry să 
verifice un nou lot de cercetători. L-am rugat să-mi dea 
numele tuturor angajaţilor de la Mordon care apelau la el 
pentru un ajutor financiar. Hartnell e numai unul din 
doisprezece. 

— L-ai rugat sau i-ai pretins să ţi le dea? 

— l-am pretins. 

— Ştii că e ilegal, spuse Hardanger apăsat. Pe ce bază? 

— Pe baza ca dacă nu mi le dădea, aveam destule 
informaţii ca să-l pun după gratii pentru mulţi ani de acum 
încolo. 

— Aveai acele informaţii? 

— Nu. Dar un tip alunecos ca Tuffnell are întotdeauna 
multe de ascuns. Aşa că a colaborat. Poate că Tuffnell a vorbit 
despre Hartnell. Sau partenerul lui, Hambury. 


e al 


— Dar ceilalţi membri ai personalului sau? 

— Nu exista. Nici măcar o dactilografă. Într-o asemenea 
afacere nu te poţi încrede nici în propria ta mamă. In afară de 
cei doi, mai ştiau Cliveden, poate Weybridge, Gladon şi cu 
mine. Şi, desigur, Easton Derry. Nimeni altcineva nu avea 
acces la dosarele personale din Mordon. Derry şi Gladon s-au 
dus. Dar Cliveden? 

— E ridicol. A participat la o şedinţa a Ministerului de 
Război până târziu după miezul nopţii trecute. În Londra. 

— Ce vezi atât de ridicol în faptul că Cliveden deţinea o 
informaţie şi că putea s-o paseze altcuiva? Hardanger nu 
spuse nimic, iar eu am continuat: Şi Weybridge? Ce făcea el la 
ora zero noaptea trecută? 

— Dormea. 

— Cine ţi-a spus? El? Hardanger încuviinţa, la care eu am 
adăugat: Ai vreo confirmare? 

Hardanger păru stânjenit: 

— Sta singur în blocul ofiţerilor. E văduv şi are doar o 
ordonanța care vede de el. 

— Asta e ceva. Celelalte verificări? 

— Încă şapte oameni, spuse Hardanger. Unul dintre ei, 
după cum ai anticipat, era un paznic de noapte. Era acolo 
numai de două zile, iar transferul a fost pentru el însuşi o 
surpriză. A fost trimis de la regimentul sau să înlocuiască un 
paznic bolnav. Doctorul Gregori a stat acasă toată noaptea - 
locuieşte într-un fel de pensiune de prim rang la marginea 
oraşului Alfringham şi cel puţin cinci oameni pot jura că era 
încă acolo mult după miezul nopţii. Asta îl scoate din cauza. 
Doctorul MacDonald era acasă cu nişte prieteni. Foarte 
respectabili. Au jucat cărţi. Doi dintre tehnicieni, Verity şi 
Heath, au fost la balul din Alfringham. Par să fie curaţi. Ceilalţi 
doi, Robinson şi Marsh, au avut fiecare întâlnire cu prietene 
lor. Cinema, cafenea, apoi înapoi la casele lor. 

— Deci n-ai dat de nici o urmă? 

— De nici una. 


— Dar cei doi tehnicieni şi prietenele lor? întreba Mary. 
Robinson şi Marsh - ei îşi asigură unul altuia alibiurile. Şi a 
fost folosită o fată ca acoperire. 

— Nu e nici o problemă, am intervenit eu. Individul 
responsabil de această afacere e mult prea isteţ pentru a 
comite eroarea elementară de a se baza pe alibiuri reciproce. 
Dacă vreuna dintre fete e străină de locurile astea, ar putea 
exista o posibilitate. Dar dacă Robinson şi Marsh nu şi-au 
schimbat prietenele de la ultima verificare, e vorba doar de 
două localnice fără nici un amestec. Superintendent 
Hardanger ar fi scos de la ele adevărul în maximum cinci 
minute. Probabil în două. 

— Exact în două, aproba Hardanger. Nimic, nici în direcţia 
asta. Am trimis toată încălţămintea lor la laborator pentru 
analiza - argila aceea fină, roşcata, pătrunde în cele mai 
minuscule crăpături şi ar fi o probă irefutabila, dar a fost doar 
o chestiune de rutină. N-o să iasă nimic din asta. Ai nevoie de 
copii ale declaraţiilor şi rapoartelor martorilor? 

— Te rog. Ce vei face în continuare? 

— Dar tu? pară Hardanger. 

— Eu i-aş chestiona pe Tuffnell, Hambury, Cliveden şi pe 
Weybridge, ca să aflu dacă au vorbit vreodată cu cineva 
despre dificultăţile financiare ale lui Hartnell. Apoi aş vorbi - 
separat, desigur cu Gregori, MacDonald, Hartnell, 
Chessingham, Cliveden, Weybridge şi cu cei patru tehnicieni 
despre relaţiile lor sociale cu ceilalţi. Cu totul întâmplător, s-ar 
putea pune şi întrebarea dacă s-au vizitat vreodată între ei 
acasă. Şi aş pune o echipă de specialişti să ia cât de multe 
amprente din casele lor, în acelaşi timp. Nu vei avea 
dificultăţi cu autorizaţia de amprentare. Dacă X susţine că nu 
a fost niciodată în casa lui Y şi se găsesc amprente care 
dovedesc că X minte, păi atunci cineva va fi nevoit să dea 
niscaiva explicaţii. 

— Te referi şi la casa generalului Cliveden şi a colonelului 
Weybridge? întreba Hardanger întunecat. 


e a 


— Nu mă interesează cine se va simţi rănit în amorul 
propriu. Nu este timpul să ne gândim la mândrii rănite. 

— E cam hazardat, spuse Hardanger. Criminalii care au 
ceva de ascuns, mai cu seamă legătura dintre ei, nu s-ar 
întâlni niciodată în casele lor. 

— ţi poţi permite să ignori această posibilitate? 

— Probabil că nu, spuse Hardanger. Probabil că nu. 
Douăzeci de minute după plecarea lor cu pungile de plastic cu 
tot, m-am căţărat pe fereastră, am coborât prin verandă, mi- 
am luat maşina de unde o parcasem, pe o stradă laterală, şi 
am pornit-o spre Londra. 


CAPITOLUL 6 


Era exact două şi jumătate când am fost introdus în 
biblioteca Generalului în apartamentul său din West End. 
Generalul m-a întâmpinat într-un halat roşu, matlasat, şi mi-a 
făcut semn să iau loc. Nu se culcase - halatul nu însemna 
nimic, îl purta întotdeauna în casă. 

Constituţia lui fizică era pe potriva celor o sută optzeci şi 
şase centimetri înălţime şi, deşi trecuse de şaptezeci de ani, 
spatele îi era la fel de drept, tenul la fel de proaspăt şi ochii la 
fel de limpezi ca ai unuia cu treizeci de ani mai tânăr. Avea 
părul cărunt, mustaţa uşor încărunţita frumos aranjată, ochii 
tot cenuşii şi avea mintea cea mai strălucită din câte îmi 
fusese dat să cunosc. Mi-era clar că îl surprinsesem într-un 
proces intens de concentrare şi că nu era deloc mulţumit de 
concluzia la care ajunsese. 

— Ei, Cavell. Vorba îi era tăioasă, incisivă, vag milităroasa. 
Ai încurcat grozav treburile. 

— Da, sir. Era singurul om din lume care merita din partea 
mea titulatura „sir”. 

— Unul din agenţii mei cei mai buni, Neil Gladon, a murit. 
Un altul tot atât de bun, Easton Derry, a murit şi el probabil, 
deşi deocamdată e dat dispărut. Doctorul Baxter, un mare om 
de ştiinţa şi un mare patriot - şi câtă nevoie avem de ambele 
- e mort. Din vina cui, Cavell? 

— A mea, am răspuns uitându-mă după un pahar 
convenabil. Aş dori să beau ceva, sir. 

— Rare sunt ocaziile când nu-ţi doreşti să bei, spuse cu 
voce acră, apoi, o idee mai puţin acru: larăşi piciorul? 

— Puțin. Imi cer scuze pentru ora aceasta târzie, sir. Era 
esenţial să vin. Cum doriţi să vă relatez povestea? 

— Direct, repede şi de la început. 

— Hardanger a apărut pe la ora nouă dimineaţa. A trimis 
pe un oarecare inspector Martin deghizat în nu ştiu cine ca să- 


T 


mi testeze mai întâi loialitatea. Bănuiesc că a fost ideea 
dumneavoastră. M-aţi fi putut preveni. 

— Am încercat, spuse nerăbdător. Era prea târziu. Vestea 
despre moartea lui Gladon a ajuns la generalul Cliveden şi la 
Hardanger înainte de a ajunge la mine; te-am sunat, dar şi 
telefonul de acasă şi cel de la birou erau deranjate. 

— Hardanger a aranjat asta, am explicat. Oricum, am 
trecut testul. Hardanger a fost mulţumit şi mi-a cerut să merg 
la Mordon. A spus că v-a sugerat ideea şi că aţi avut reţineri. 
Cred că v-a dat ceva bătaie de cap să-i sugeraţi ceva lui 
Hardanger dându-i impresia că a fost propria lui idee. 

— Da. Nu-l subestima pe Hardanger. E un poliţist 
remarcabil. Nu are nici o bănuială? Eşti sigur? 

— Ca totul a fost un aranjament? ca dumneavoastră aţi 
manevrat să fiu scos din Direcţia Securităţii Naţionale, să fiu 
trimis la Mordon şi apoi să fiu scos şi de acolo? Nu are nici o 
suspiciune. Garantez. 

— Bun. Povestea. 

Nu am irosit cuvintele. Acesta era unul din primele lucruri 
pe care le învaţă un agent despre General - să nu folosească 
niciodată cuvinte în plus. În zece minute înţelegea toate 
faptele relevante şi nu uita nici unul din ele. 

— Coincide aproape cuvânt cu cuvânt cu ce a raportat 
Hardanger şi mi-a parvenit prin canalele oficiale, comentă el. 
Am spus „aproape'. Un poliţist bun se concentrează numai 
asupra faptelor relevante. Concluziile tale, Cavell? 

— Ce se aude cu investigația care am cerut să se facă în 
Kent, sir? 

— Nimic. 

Am mai înghiţit nişte whisky. Simţeam nevoia. 

— Hardanger bănuieşte că doctorul Baxter e un caz de 
escroc escrocat, am spus eu. Asta o ştiţi de-acum - a dat un 
telefon să se facă o verificare a doctorului Baxter. Bănuieşte 
că Baxter, însoţit de o altă persoană, a intrat cu forţa în 
Mordon şi că hoţii s-au certat, rezultatul fiind că Baxter a 


murit de mâna complicelui sau, o acţiune care poate a 
intervenit pe loc sau a fost premeditată. Ceea ce nu ştie 
Hardanger e ca doctorul Baxter a fost acela care i-a raportat 
primul lui Easton Derry, direct şi între patru ochi, că mici 
cantităţi de viruşi rari şi preţioşi continuau să dispară de la 
Mordon şi a cerut să se facă o anchetă; nu ştie nici ca, la 
cererea noastră, Baxter a făcut să fiu mutat de la institut, ca 
să pot continua investigaţiile din Londra, sub paravanul 
biroului meu de detectiv particular. Hardanger greşeşte în 
ambele supoziţii. Doctorul Baxter nu a intrat cu forţa la 
Mordon în noaptea aceea pentru simplul motiv că nici măcar 
n-a plecat de acolo. Omul care se afla în spatele acestei crime 
- un om care lucrează într-o organizaţie deosebit de puternică 
- a furat copiii lui Bryson şi ai lui Chipperfield, administratorii 
fermei. Faptul că puştii nu sunt unde afirma părinţii lor, adică 
la bunica lor din Kent, e singura dovadă de care am nevoie. 
Lui Bryson şi lui Chipperfield li s-a dat o alternativă - 
colaborarea sau moartea copiilor. Au ales colaborarea. Au 
adus cuşti cu animale la laboratorul numărul unu în după- 
amiaza crimelor. Sunt clienţi vechi - gărzilor nici nu le-ar fi 
dat prin minte să inspecteze cuştile. In două dintre cuşti se 
aflau doi bărbaţi deghizați cu pricepere ca să semene cu 
doctorul Baxter şi cu cineva pe care-l vom numi X. Au fost 
introduse opt cuşti în după-amiaza aceea, iar Bryson şi 
Chipperfield au procedat ca de obicei - pentru a nu tulbura 
munca în laborator, au dus întâi toate cuştile şi le-au lăsat pe 
coridor, apoi le-au cărat înăuntru. Aceasta dovedeşte că 
existau detalii foarte amănunțite din interior. În timp ce 
cuştile erau acolo, unul dintre bărbaţii ascunși în ele, cel 
deghizat că X, s-a furişat în vestiarul de alături, folosit de 
cercetătorii şi tehnicienii laboratorului. S-a ascuns, probabil, 
într-un dulap. Celălalt, cel deghizat în Baxter, a fost dus în 
încăperea unde se ţin animalele. Acolo sunt o mulţime de 
locuri unde putea să se ascundă. 

Am sorbit din pahar şi am continuat: 


— investigaţiile ne-au arătat ca cercetătorii şi tehnicienii 
au plecat unul câte unul în seara aceea, cum fac de obicei. 
Unul dintre ei, X, găseşte un moment când vestiarul e gol şi îl 
schimbă pe impostor, căruia îi dă ecusonul sau. Fostul X iese 
acum pe poarta principală, predând ecusonul şi falsificând 
semnătura. Era o seară deosebit de întunecata, iar el era doar 
unul din sutele de angajaţi care se scurgeau pe poartă. Era în 
siguranţa. X se duce în laborator când se limpezeşte 
atmosfera şi îl ţine pe Baxter sub ameninţarea armei. Mult 
mai probabil e ca asta o făcuse deja cel care se travestise în 
Baxter. Nu contează, însa. Baxter era întotdeauna ultimul la 
plecare, avea în sarcina fixarea combinației, aşa că l-au prins. 
In final, impostorul „B" pleacă şi preda la poarta ecusonul lui 
Baxter. Bineînţeles că X nu poate să ia viruşii, să-l lichideze 
pe Baxter şi să o şteargă. Din punctul de vedere al gărzii de la 
poartă, X a şi plecat. Nu îmi poate ieşi încă o dată. Ştie că nu 
poate să dispară până nu se încheie rondurile de verificare de 
la ora unsprezece seara. Aşteaptă până atunci, ia viruşii, îl 
loveşte pe Baxter în cap cu patul armei şi pleacă, aruncând o 
fiolă cu viruși asupra doctorului care îşi pierduse cunoştinţa. 
Trebuia să-l omoare pe Baxter, pentru că Baxter îl cunoştea. 
Şi nu ştia ce ştim noi, anume că, noapte de noapte, Gladon 
ţinea sub observaţie coridorul blocului „E" cu binoclul, dar e 
foarte probabil că avea o asemenea bănuială. Nu este omul 
care să lase ceva la voia întâmplării. Işi dă seama că acesta e 
singurul impediment care-i poate răsturna planurile. Şi aici 
intervine bomboană cu cianură. când Gladon apare, după ce 
X încuiase uşa, X îl îmbrobodeşte în vreun fel pe Gladon ca să 
accepte bomboană. Evident, îl cunoştea bine pe Gladon, care 
îl cunoaşte bine şi el. 

Generalul îşi mângâie mustaţa gânditor: 

— Ingenios, ce-i al lui, e al lui. În esenţa, ar trebui să ai 
dreptate. Dar ceva nu se potriveşte în schema cu cianură. Nu 
se potriveşte deloc. Gladon căuta pe cineva care fură din 
culturile de viruşi şi trebuie să fi bănuit că X e acela. Pur şi 


2. 


simplu nu-l văd pe Gladon luând o caramea de la el. În afară 
de asta, X avea o armă, probabil cu amortizor. De ce n-a 
folosit-o? De ce cianura? 

— Nu ştiu, sir. 

Îmi venea să adaug că n-am fost la faţa locului. 

— Cum ai ajuns la explicaţia asta? 

— Pornind de la câine, sir. Gâtul îi era sfâşiat de sârmă 
ghimpată. Mi se părea logic să fie sânge pe sârmă ghimpată. 
Era. Mi-a luat o oră ca să-l găsesc. Pe sârmă din interior. Nu a 
intrat nimeni cu forţa la Mordon: A ieşit cu forţa. 

— De ce nu a descoperit asta Hardanger? 

— Nu avea nici un motiv să suspecteze ce suspectam eu. 
Eu ştiam că Baxter nu a intrat cu forţa şi o discuţie cu garda 
de la poartă a relevat faptul că Baxter îşi acoperise faţa cu o 
batistă şi ca la plecare vorbea pe nas din cauza unei răceli. 
Asta mi-a fost de ajuns. Totuşi, oamenii lui Hardanger au 
examinat gardurile de sârmă. Le-a luat cam o oră gardul 
exterior, apoi l-au examinat şi pe cel interior. 

— Şi n-au găsit nimic? 

— Nu era nimic de găsit, îndepărtasem eu sângele. 

— Eşti un diavol fără scrupule. 

— Da, sir. (îmi plăcuse remarca lui.) Apoi o vizită la Bryson 
şi Chipperfield. Două personaje aşezate, de încredere, care 
sugeau ca nişte bureţi la cinci şi jumătate după-masa şi 
vărsau băutura când îşi turnau în pahare. Doamna Bryson 
scotea fum ca un coş de fabrică, deşi nu a fumat în viaţa ei. O 
atmosferă generală de disperare tăcută şi tăinuita. Dar cu 
toate acestea foarte evidentă. 

— Suspecţi? 

— Generalul Cliveden şi colonelul Weybridge. Cliveden era 
la Londra la ora crimei, dar deşi a fost numai de două-trei ori 
la Mordon de când a preluat postul, sunt două lucruri 
împotriva lui. Are acces la dosarele personale şi poate că era 
la curent cu situaţia materială grea a lui Hartnell - şi a fost 
ciudat ca un soldat atât de curajos ca el nu s-a oferit să intre 


To 


în laborator în locul meu. Era domeniul lui, nu al meu - el e 
şef la Mordon. 

— Cele două cuvinte - „curajos" şi „soldat' nu sunt 
neapărat sinonime, spuse Generalul sec. Adu-ţi aminte că e 
medic, nu ofiţer de carieră.. 

— Asta aşa e. Imi mai amintesc însa şi de faptul că două 
dintre puţinele decoraţii „Victoria Cross" acordate vreodată 
au fost date unor medici. Nu are importanţa. Aceleaşi doua 
argumente sunt valabile şi pentru Weybridge, plus doi factori 
suplimentari - anume că locuieşte în incinta institutului şi că 
nu are un alibi. Gregori, pentru că a fost prea insistent în 
argumentaţia - după mine, insuficient fondata - de a se sigila 
locul pentru întotdeauna. Dar insistența în sine, fiind atât de 
evidentă, poate îndepărta suspiciunea, ca şi faptul că dulapul 
cu viruşi a fost deschis cu o cheie - iar Gregori deţinea, după 
cum s-a crezut, singură cheie. Ce ştim noi de fapt despre 
Gregori, sir? 

— Tot. Fiecare pas pe care l-a făcut de când s-a născut. 
Dat fiind că nu e cetăţean britanic, verificarea lui a fost de 
două ori mai minuţioasa decât de obicei. Asta, din partea 
noastră. Inainte de a veni aici, a efectuat cercetări ultra- 
secrete la Torino pentru guvernul italian, aşa că îţi poţi 
imagina prin câte verificări a trecut pe la ei. E absolut curat. 

— Ceea ce mă face să cred că nu e cazul să ne pierdem 
vremea cu el. Singura dificultate e că, judecând după 
dosarele precedente, toţi ceilalţi par să fie şi ei curaţi. Oricum, 
aceştia sunt primii trei suspecți - şi cred că Hardanger începe 
să intre la idei în legătură cu unul sau chiar mai mulţi dintre 
ei. 

— Ideile îi vin de la tine, nu? 

— Nu-mi place deloc chestia asta, sir. Nu-mi place, pentru 
că Hardanger e cum nu se poate mai devotat şi e împotriva 
bunului simţ să operez pe la spatele lui. Nu-mi place să spun 


1 Victoria Cross - decorație decernată pentru fapte deosebite de 
curaj pe câmpul de luptă (n.tr.) 
SR 


sau să fac lucruri care înseamnă de fapt să-l induc în eroare şi 
să-l înşel. Şi nu-mi place şi pentru că Hardanger este într- 
adevăr foarte inteligent şi îmi trebuie aproape tot atât de 
mult timp sa-l ţin la distanţa, cât îmi trebuie ca să-i ofer 
suficiente rezultate ale investigaţiei cazului în sine. 

— Să nu-ţi imaginezi că mie îmi place, spuse Generalul cu 
greutate. Dar aşa trebuie să facem. Suntem puşi în faţa unor 
oameni inteligenţi şi hotărâți, ale căror arme principale sunt 
discreţia, şiretenia şi... 

— Şi violenţa. 

— Bun. Deci, discreţia, şiretenia şi violenţa. Trebuie să-i 
întâlnim şi să-i distrugem pe terenul ales de ei înşişi. Sunt 
obligat să recurg la cea mai eficace arma care-mi pica în 
mână. Nu cunosc pe nimeni care să poată sau care ar încerca 
să te instruiască în oricare dintre aceste domenii. Discreţie. 
Şiretenie. Violenţa. 

— Nu am fost foarte şiret până acum. 

— N-ai fost, admise Generalul. Pe de altă parte, când ti- 
am spus că ai încurcat lucrurile, nu am fost foarte corect. 
Iniţiativa aparţine invariabil criminalului. Oricum ar fi, ce 
contează este ca tu eşti esențialmente un singuratic, un om- 
orchestra, pe când Hardanger este esențialmente omul unei 
organizaţii. Organizaţia înseamnă autoritate, dispersia 
concentrării, tocirea iniţiativei şi diluarea discreţiei; fiecare 
din ele scade în raport cu şansele finale ale succesului. Cu 
toate acestea, organizaţia îţi este indispensabilă: ea 
efectuează munca în teren şi anchetă de rutină pe care ti-ar fi 
imposibil s-o faci singur şi distrage atenţia şi suspiciunea care 
te-ar înconjura; atâta timp cât Hardanger, în cunoştinţa de 
cauză sau nu, îl conduce pe ucigaş sau pe ucigaşi în direcţia 
cerută de anchetă, ei bine, asta-i ce dorim de la el. 

— N-o să-i placă atunci când va afla, sir. 

— Dacă va afla, Cavell. lar asta e problema mea. Alţi 
suspecți? 

— Cei patru tehnicieni. Aproape imposibil. Toţi au fost 

TD- 


văzuţi în mişcare în timpul serii, la o oră sau alta şi dacă 
admitem că ucigaşul a rămas ascuns în laborator între ora 
şase şi unsprezece, asta îi scoate pe ei din cauza. În ceea ce 
priveşte crimele: Hardanger face o verificare a deplasărilor lor 
nocturne minut cu minut - unul dintre ei poate să fi fost o 
momeală. Dar o mie mulţi alţi oameni ar fi putut juca rolul 
acesta - momeala nu trebuie neapărat să aibă vreo legătură 
cu laboratorul numărul unu. Hartnell pare să fie curat - alibiul 
lui e atât de şubred, încât trebuie să fie autentic - cu toate 
astea, am senzaţia ca, se petrece ceva ciudat acolo şi o să-i 
mai fac o vizită. Apoi mai e Chessingham - un foarte mare 
semn de întrebare. Ca cercetător chimist asistent, salariul lui 
nu e mare scofală - dar se pare că îşi poate permite o 
locuinţa mare, o fată în casă şi să o ţină pe soră-sa acasă ca 
s-o îngrijească pe mama lor. Fata în casă a venit acum două 
luni. Mama lui, în treacăt fie zis, sta foarte prost cu sănătatea. 
Doctorul spune că o climă mai caldă i-ar prelungi viaţa cu 
câţiva ani. Ea susţine că nu vrea să plece, dar probabil că nu 
vrea să-l pună într-o situaţie dificilă pe fiul ei, despre care ştie 
că nu poate sa-şi permită această călătorie. Poate 
Chessingham ar vrea să aibă aceşti bani, s-o trimită în 
străinătate. Sunt sigur, de fapt. Alcătuiesc o familie foarte 
unită. Nu-l vreau pe Hardanger la cazul ăsta. Puteţi aranja să 
se verifice contul din banca al lui Chessingham, să fie 
supravegheată corespondenţa pe care o trimite şi o primeşte, 
să luăm legătura cu autorităţile locale ca să aflăm dacă i s-a 
eliberat vreodată un permis de conducere; cu unitatea 
militară la care şi-a efectuat serviciul, să aflăm dacă a condus 
vreodată un vehicul şi, în sfârşit, să verificăm pe la toţi 
cămătarii din localitate dacă Chessingham e trecut în 
registrele lor. E sigur că nu e înregistrat la Tuffnell şi 
Hambury, cei mai mari rechini din zonă, dar sunt mulţi alţii pe 
o rază de treizeci de kilometri 

— Şi Chessingham se ţine pe lângă casă. S-ar putea să 
împrumute bani prin poşta de la vreo firmă din Londra. 


— Asta-i tot ce vrei? 

Generalul era deosebit de ironic. 

— Cred că e esenţial, sir. 

— Chiar aşa? Cum rămâne cu alibiul sau excelent - 
fotografiile cu rotația lui Jupiter sau ce-o fi fost - care garanta 
prezenţa lui acasă mai mult sau mai puţin la secundă. Nu-l 
crezi? 

— Cred că fotografiile acelea ar arăta cu precizie când au 
fost făcute. Nu cred neapărat ca Chessingham era acolo când 
au fost făcute. Nu este numai un ales om de ştiinţa, ci şi un 
tip deosebit de îndemânatic. Şi-a construit cu mâinile lui 
aparatul de fotografiat, radioul şi televizorul. Şi-a construit 
propriul telescop reflector, pentru care a cizelat lentilele 
manual. N-ar fi nici o filozofie pentru Chessingham să 
inventeze un mecanism care să facă fotografii la intervale 
programate în prealabil. Sau putea altcineva să le facă în 
locul lui, cât timp era plecat. Sau chiar ca fotografiile să fi fost 
făcute în altă parte, cu o marjă de timp adecvată pentru 
diferenţa de longitudine, creând acelaşi efect. Şi 
Chessingham e un individ prea inteligent să nu-şi fi dat seama 
de la bun început ce alibi îi pot oferi fotografiile - totuşi, s-a 
prefăcut că şi-a amintit numai în timp ce discutam cu el.. S-a 
gândit, probabil, că mi-ar fi sărit în ochi dacă totul ar fi fost 
pregătit în detaliu dinainte. 

— N-ai avea încredere nici măcar în Sfântul Petru, nu-i 
aşa, Cavell? 

— Aş putea să am încredere în el, cu condiţia să fi existat 
suficienţi martori independenţi care să-i susţină alibiul. Un lux 
pe care nu mi-l pot permite este acela de a oferi cuiva 
prezumția nevinovăţiei. Ştiţi asta, sir. lar Chessingham nu are 
dreptul la aceasta prezumție. Şi nici Hartnell. 

— Hm. mă privi pe sub sprâncenele-i stufoase, cărunte şi 
rosti parcă fără legătură: Easton Derry a dispărut pentru că 
jucat prea periculos. mă întreb ce îmi ascunzi, Cavell? 

— Ce va face să spuneţi una ca asta, sir? 


— Dumnezeu ştie, e o prostie să te întreb. De parcă mi-ai 
spune! îşi turna whisky, dar puse paharul pe placa şemineului 
fără să bea din el. Ce se ascunde în spatele acestei poveşti, 
băiete? 

— Şantaj. De un gen sau altul. Amicul nostru cu Virusul 
Diavolului şi virusul de botulină în buzunarul de la pantaloni 
are arma cea mai eficace de şantaj din istorie. Probabil că 
vrea bani - foarte mulţi bani. Dacă guvernul vrea să-şi 
recapete viruşii, o să-l coste o avere. Un şantaj suplimentar 
este dacă guvernul nu face acest pas, tipul va vinde viruşii 
unei puteri străine. Aşa sper eu, cel puţin. Teama mea 'ecă 
nu avem de-a face cu un infractor, ci cu un dement. Nu-mi 
spuneţi că un dement n-ar fi putut organiza toate astea - unii 
nebuni sunt sclipitori. Dacă e vorba de un nebun, poate fi 
membrul organizaţiei „Omenirea trebuie să pună capăt 
războiului sau războiul va pune capăt omenirii", în cazul 
acesta, ameninţarea ar fi mai redusă - ştiţi motto-ul „Anglia 
trebuie să desființeze institutul Mordon, sau eu voi desfiinţa 
Anglia". Ceva de felul ăsta. Probabil că deja a trimis o 
scrisoare unuia din marile cotidiane naţionale în care le spune 
că e în posesia viruşilor şi ce intenţionează să facă cu ei. 

Generalul îşi ridică paharul şi privi îndelung în el, cu 
atenţia concentrată a unui prezicător căutând răspuns în 
globul de cristal. 

— Ce te face să crezi asta? mă refer la scrisoare. 

— E obligat s-o facă, sir. Presiunea e esenţa şantajului. 
Amicul cu viruşii are nevoie de publicitate. O populaţie 
îngrozita - şi câtă dreptate ar avea să fie aşa - ar exercita o 
presiune atât de cumplita asupra guvernului, încât acesta ar 
trebui fie să accepte orice pretenţie, fie să demisioneze 
imediat. 

— Unde erai în seara asta între zece fără cinci şi zece? 
întreba el brusc. 

— Unde eram... L-am privit îndelung, susţinându-i privirea 
fixată asupra mea, apoi am continuat: la hotelul Waggoner's 


2, 


Rest, în 

Alfringham. Discutam cu Mary, cu Hardanger şi cu un 
poliţist în civil, numit Johnson. 

— Îmbătrânesc sau mă senilizez, sau şi una şi alta. 
Generalul îşi scutură capul cu iritare, apoi luă o coală de 
hârtie de pe placa şemineului şi mi-o dădu. Citeşte asta, 
Pierre. Apelativul „Pierre" era de rău augur: şi era, într-adevăr 
foarte rău. Cum nu se poate mai rău. Foaia conţinea o 
corespondenţa de la Reuter, mesajul era imprimat cu 
majuscule. 

„Omenirea trebuie să pună capăt războiului sau războiul 
va pune capăt omenirii" - începea textul imprimat. „Este 
acum în puterea mea să lichidez cea mai îngrozitoare formă 
de război cunoscută vreodată de omenire - războiul 
bacteriologic. Am în posesia mea opt fiole de toxina botulinică 
pe care le-am luat de la Institutul de Cercetări Mordon, de 
lângă Alfringham, Wiltshire, cu douăzeci şi patru de ore în 
urmă. Regret că noaptea trecută au fost ucişi doi oameni, dar 
durerea mea nu e copleşitoare: ce înseamnă două vieţi 
omeneşti când în joc este însăşi existenţa speciei umane? 

Conţinutul unei singure capsule, dispersat în mod 
corespunzător, ar putea distruge orice formă de viaţa din 
Anglia. Voi lupta împotriva focului cu focul şi voi distruge răul 
prin forţele răului. Mordon trebuie să înceteze de a mai exista. 
Acea citadelă a lui Anticrist trebuie rasă de pe faţa 
pământului, să nu mai rămână piatra peste piatra. Ordon ca 
toate experenţele de la Mordon să înceteze de îndată şi toate 
construcţiile în care se efectuează lucrul răului să fie 
dinamitate şi făcute una cu pământul. 

Veţi confirma primirea şi respectarea prezentei în 
buletinul de ştiri B.B.C. de la ora nouă, mâine dimineaţa. 

Dacă nu voi fi luat în serios, voi fi obligat să iau măsuri ale 
căror efecte nici nu îndrăznesc să mi le imaginez. Dar acele 
măsuri eu le voi lua. Este dorinţa Aceluia mai mare decât toţi 
ca războiul să înceteze pentru totdeauna pe pământ, iar eu 


TD 


sunt instrumentul ales de EL. 

Omenirea trebuie salvată de Omenire." 

Am recitit mesajul şi am pus coala pe masă. Asta erao 
chestie autentică - nimeni în afara Mordonului nu ştia că 
fuseseră sustrase opt fiole. Generalul spuse: 

— Ei? Ei? 

— Un nebun, am spus. Complet sărit de pe fix. Şi vedeţi ce 
stil elegant are! 

— Dumnezeule, Cavell! Chipul Generalului devenise grav, 
ochii lui de culoarea oţelului sclipeau de mânie. Ai în faţa un 
mesaj de felul acesta şi singurul lucru pe care îl faci e... O 
remarcă puerila... 

— Ce aţi vrea să fac, sir? Să-mi pun cenuşa în cap? Sigur, 
e groaznic, dar ne aşteptam la asta, sau la ceva asemănător. 
E momentul să ne folosim creierul, nu inima. 

— Ai dreptate, oftă el. Sigur că ai dreptate. lar previziunea 
ta a fost al naibii de exactă. 

— Mesajul a venit de la Alfringham prin telefon? între zece 
fără cinci şi zece seara? 

— Îmi cer scuze şi pentru asta. Încep să mă suspectez şi 
pe mine însumi. Mesajul a fost trimis la Agenţia Reuter, la 
Londra. Dictat rar. Cei de la Reuter au crezut că e o păcăleală, 
dar au verificat totuşi la Alfringham. Încă nu s-a dat oficial 
publicităţii ştirea despre furt şi asasinate - stupizenie tipică a 
armatei, întrucât jumătate din Wiltshire, ca şi presa de 
scandal, aflase despre crime cu mult timp înainte. Agenţia 
Reuter a primit un răspuns negativ, dar reacţia la întrebările 
lor i-a convins că dăduseră peste o afacere teribilă. Poţi să 
crezi sau nu, dar timp de peste două ore au tot discutat dacă 
să se dea sau nu publicităţii acest mesaj. Decizia să nu fie dat 
publicităţii a venit de sus de tot. Au anunţat Scotland Yard-ul, 
care m-a anunţat pe mine. Deci crezi că e vorba de un ţicnit? 

— l-o fi sărit vreo doagă, dar tot restul maşinăriei lui 
mintale funcţionează ca uns. Ştie că are nevoie de publicitate 
pentru a produce suficientă panica şi a exercita presiune, iar 


o 


pentru a spori panica, lasă impresia că nu ştie că trei dintre 
fiolele aflate în posesia lui conţin Virusul Diavolului. Dacă 
populaţia ar crede într-adevăr ca tipul e în posesia Virusului 
Diavolului şi că l-ar putea folosi din greşeala, ar începe toţi să 
tipe să i se dea tot ce cere, atâta timp cât returnează virusul. 

— S-ar putea să nu ştie de Virusul Diavolului. (Nu-l mai 
văzusem niciodată pe General astfel: şovăitor şi nesigur pe 
sub o mască de sumbră îngrijorare.) Nu putem avea 
certitudinea că ştie. 

— Ba eu am această certitudine. Ştie. Indiferent cine este, 
ştie. Aveţi de gând să nu comunicaţi nimic presei? 

— Mai câştigăm timp. Are nevoie de publicitate, după cum 
ai spus. 

— Dar fărădelegile comise? Intrarea prin efracţie, 
asasinatele? 

— Vor apărea mâine în toate ziarele din ţara - zvonurile 
au început să circule. Corespondenţilor locali din comitatul 
Wiltshire li s-au furnizat deja informaţiile seara devreme. 
După asta n-am mai putut face nimic. 

— Reacţia cetăţenilor va fi interesantă. Mi-am terminat 
whisky-ul şi m-am ridicat. Voi reveni, sir. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Am să vă spun, sir. Ar trebui să încep cu Bryson şi 
Chipperfield, dar ar fi o pierdere de vreme. Nu vor vorbi, vor fi 
prea înspăimântați pentru viaţa copiilor lor şi, pe lângă asta, 
sunt convins că nu i-au văzut nici pe omul care a dat ordinele, 
nici pe cei care i-au introdus în institut. Am de gând să o iau 
de la capăt cu cei care lucrează în laboratorul numărul unu. 
Voi suna la Cliveden şi Weybridge. Aluziile mele sumbre vor 
avea scopul de a stârni o reacţie. Apoi îi vizitez pe 
Chessingham, Hartnell, MacDonald, Gregori şi pe tehnicieni. 
Nu voi face nici pe şmecherul, nici pe isteţul. Nu vreau decât 
să-i sperii, sugerând că ştiu mai multe decât ştiu de fapt. 
Singurul lucru de care am nevoie este să-mi construiesc bază 
pentru o bănuială cât de mica legată de oricare din ei şi îl şi 


TD 


umflu şi-l duc într-o celulă izolată şi-l fac bucăţi-bucăţele până 
aflu tot adevărul. 

— Ce se întâmplă dacă greşeşti asupra lui? 

Generalul părea să se uite fix la un punct în spatele meu. 

— ll adun la loc. Dacă pot, am adăugat indiferent. 

— N-am operat niciodată în felul acesta, Cavell. 

— Dar nici n-am avut de-a face cu un dement care are 
puterea de a ne şterge de pe faţa pământului. 

— Da, asta aşa e, a admis el scuturând din cap. Cine va fi 
primul obiect al atenţiei tale? 

— Doctorul MacDonald. 

— MacDonald? De ce MacDonald? 

— Nu vi se pare curios, sir, că dintre toate „dramatis 
personae", singurul asupra căruia nu planează nici măcar o 
umbră de bănuială e doctorul MacDonald? Mie asta mi se 
pare foarte interesant. Poate că a uitat să însceneze o cursă 
pentru el însuşi, ocupat cum era să întindă curse tuturor 
celorlalţi, semănând suspiciune în jurul lor. Trăim într-o lume 
deosebit de murdară şi îi suspectez automat pe cei puri ca 
neaua. 

Generalul mă privi lung, în tăcere, apoi se uita la ceas: 

— Ai mai putea prinde câteva ore de somn la întoarcere. 

— O să dorm destul când o să recuperez Virusul 
Diavolului. 

— Numai atunci vei putea să dormi liniştit, Cavell, spuse el 
pe un ton foarte sec. 

— Nu-mi va lua mult timp, sir. vă promit. Virusul Diavolului 
se va întoarce la Mordon în decurs de treizeci şi şase de ore. 

— Treizeci şi şase de ore. Urmă o lungă pauză de gândire. 
Dacă mi-ar spune asta altcineva, i-aş râde în faţa. Am învăţat 
că nu e cazul cu tine. Totuşi - treizeci şi şase de ore! îşi 
clătină capul: Generalul fusese crescut la şcoala veche şi era 
prea politicos ca să-mi spună că eram un prost, un lăudăros 
sau un mincinos, ori toate trei la olaltă. 

Deci, Virusul Diavolului. Dar criminalul? 


— Numai recuperarea viruşilor contează. Mi se pare mai 
puţin important dacă ucigaşul e ucis la rândul lui sau e predat 
poliţiei. N-are decât să se păzească. 

— Mai mult mă îngrijorează că nu te păzeşti tu însuţi. Ai 
foarte mare grijă, Cavell - îţi va cădea greu ce-ţi spun, dar s- 
ar putea să fie un om mai deştept şi mai periculos decât tine. 
Întinse mâna şi mă atinse uşor sub umărul stâng. Presupun că 
iei Hanyatti-ul cu tine şi noaptea, în pat. Ştii că nu te-am 
autorizat să-l foloseşti. 

— İl aţintesc asupra oamenilor doar ca să-i sperii, sir. 

— A le provoca un infarct nu e tot una cu a-i speria. Nu te 
mai rețin, băiete. Ce face Mary? 

— Bine, sir. va trimite toată dragostea ei. 

— Sigur că din Alfringham. Pentru moment păru să uite că 
eram poate singurul sau subordonat care nu se chircea sub 
privirea lui scrutătoare, de-aceea mă privi cu maximă 
gravitate: Nu cred că-mi place ideea ca fiica mea - singurul 
meu copil - să fie amestecată în povestea asta. 

— Aveam nevoie -*am nevoie şi acum - de cineva de 
încredere. Mary este aceea. Vă cunoaşteţi fiica la fel de bine 
ca şi mine; urăşte meseria asta în care lucrăm, dar cu cât o 
urăşte mai mult, cu atât îmi este mai greu s-o ţin la distanţa. 
Spune că n-ar trebui să fiu lăsat singur pe-afară. Oricum, ar fi 
venit din proprie iniţiativa în Alfringham în douăzeci şi patru 
de ore. 

Generalul mă privi scurt, dădu aprobator din cap şi mă 
conduse la uşa. 


CAPITOLUL 7 


Doctorul MacDonald era un bărbat solid, cu o construcţie 
masivă, avea sub cincizeci de ani şi o faţa tăbăcită de vânt, 
cu acel aer fals dur, pe care îl întâlneşti adesea printre 
boiernaşii de ţara fără ocupaţie, care îşi petrec o groază de 
vreme în aer liber, de regulă călărind cai mari şi vânând vulpi 
mici. Părul lui era de culoarea nisipului, sprâncenele şi 
mustaţa în ton, iar faţa-i netedă, rotofeie şi stacojie indică 
faptul că-i plăcea mâncarea, că avea un beci bine 
aprovizionat, că folosea o lamă Gillette în fiecare dimineaţa şi 
că inima începuse să-i obosească. In felul lui arogant şi 
durduliu, MacDonald era un tip destul de arătos şi 
impresionant, dar în momentul acesta nu era chiar în forma 
lui cea mai bună. Şi cine oare ar fi, când ar trebui să-şi alunge 
somnul din pleoape şi să întâmpine un vizitator la ora şase şi 
un sfert dimineaţa, înainte chiar de ivirea zorilor, într-o zi de 
octombrie neagră ca smoala, ploioasa şi afurisit de rece. 

„Să întâmpine" nu era poate cuvântul potrivit. 

— Ce dracu' cauţi la mine în toiul nopţii să-mi dărâmi uşa? 
au fost vorbele cu care m-a primit MacDonald. Şi-a strâns mai 
bine halatul pe corpul grăsuliu şi a reuşit să-şi dezlipească un 
ochi suficient de mult ca să mă identifice în lumina chioară 
care venea de pe veranda din spatele lui. Cavell! Ce naiba 
înseamnă asta? a 

— Îmi pare rău, MacDonald. (Politeţe. Întoarcerea celuilalt 
obraz.) Ştiu, e o oră nepotrivită. Dar trebuie să vorbesc cu 
dumneata. E cât se poate de urgent. 

— La naiba, nimic nu poate fi atât de urgent ca să scoţi 
omul din pat la ora asta din noapte, spuse el cu furie. Le-am 
spus deja celor de la poliţie tot ce ştiu. Dacă e vorba de 
altceva, ne vedem la Mordon. 

Regret, Cavell. Noapte bună! Sau bună dimineaţa! Făcu 
un pas mare în spate şi îmi trânti uşa în nas. 


Ba 


Alţi obraji nu mai aveam de întors. Cu talpa piciorului 
drept, am prins uşa înainte de a se-încuia şi am împins-o. 
Violent. Transferul brusc al greutăţii nu prea i-a priit piciorului 
meu bolnav, dar ce să mai vorbesc de ce a păţit cotul drept al 
lui MacDonald, care a primit izbitura uşii în plin; când am 
intrat, se ţinea de cot cu mâna stângă şi dânsa ca un derviş, 
acompaniat de un limbaj adecvat ocaziei; abandonase 
frumosul sau accent aristocratic în favoarea graiului aspru, 
scoţian. Pentru ce avea de spus, acesta din urmă era mult 
mai impresionant. Trecură câteva secunde până să-şi dea 
seama că stăteam în faţa lui. 

— leşi imediat! urlă el, cu faţa schimonosită de răutate. 
afară din casa mea, imediat, mai... 

Începu să facă aluzii la străbunii mei, dar i-am tăiat-o 
scurt: 

— Au murit doi oameni, MacDonald. Un nebun se afla în 
libertate, având puterea de a-i multiplica pe cei doi la două 
milioane. Confortul dumitale nu are ce căuta aici. Vreau 
răspunsuri la nişte întrebări şi le vreau acum. 

— Tu vrei răspunsuri? Şi cine eşti tu să vrei ceva? Buzele 
lui groase exprimau şi dispreţ şi durere, iar accentul de 
Oxford revenise. Ştiu tot despre tine, Cavell. Ai fost dat afară 
de la Mordon fiindcă nu ţi-ai putut ţine gura aia sparta. Eşti 
doar un aşa-numit detectiv particular, dar presupun că te-ai 
gândit că o să ciuguleşti ceva mai de soi decât micile cazuri 
de divorţ în care se specializează cei de teapa ta. Dumnezeu 
ştie cum ai reuşit să intri în afacerea asta, dar în ce mă 
priveşte, poţi să şi ieşi din ea pe loc. Nu eşti îndrituit să mă 
întrebi nimic pe mine. Nu eşti de la poliţie. Unde-ţi sunt 
documentele? Arata-mi-le. 

Nu făcea nici cel mai mic efort să-şi ascundă grimasă 
batjocoritoare faţa de mine, iar disprețul din glasul lui era cât 
se poate de evident. 

Nu aveam nici un document pe care să i-l arăt, aşa că, în 
schimb, i-am arătat Hanyatti-ul. Se putea să fie de ajuns, 


To 


amenințările deşarte sunt de obicei o faţada care nu ascunde 
nimic. Dar n-a fost de ajuns. Poate că MacDonald era mai tare 
decât crezusem. 

— Doamne Dumnezeule! râse el, şi nu-i suna nici un 
clopoțel de argint în voce. Era un ras neplăcut. Arme, la ora 
şase dimineaţa! Ce mai urmează? Prostii melodramatice. Te- 
am ghicit, Cavell, crede-mă. Un singur telefon dat 
superintendentului Hardanger o să te aranjeze, micul şi 
ieftinul meu domn detectiv particular. Cu excepţia profesiunii 
sale, nu prea dădea dovadă de mare precizie: poate că eram 
ieftin, dar eram cu câteva degete bune mai înalt decât el şi 
cel puţin la fel de solid. 

Telefonul se afla pe o masă de lângă mine. A făcut doi 
paşi spre telefon, iar eu, un pas spre el. Gura revolverului i s-a 
înfipt chiar sub stern şi m-am dat la o parte când s-a îndoit 
din şale şi a căzut pe jos. Aparent, era o faptă brutală, 
sălbatică, complet nejustificata şi nu-mi făcea nici o plăcere, 
dar şi mai puţina plăcere îmi făcea ideea unui nebun care era 
în posesia Virusului Diavolului. Trebuia să folosesc fiecare 
secundă pe care o aveam la dispoziţie. La un moment dat, 
când totul se va fi terminat, aveam să-mi cer scuze de la 
MacDonald. Dar nu acum. 

Se tăvăli pe jos, ţinându-se de stomac cu ambele mâini şi 
icnind de durere la fiecare inspiraţie. Se mai potoli apoi şi se 
ridică cu greutate în picioare, ţinându-se în continuare de 
stomac, respirând foarte repede şi superficial, de parcă îi 
lipsea oxigenul. Avea faţa cenuşie şi umflată, iar ochii 
injectaţi reflectau ceva care semăna foarte bine cu ură. Il 
înţelegeam foarte bine. 

— Ei, până aici ţi-a fost, Cavell, spuse el gâfâind şi 
inspirând cu dificultate. De data asta ai mers prea departe. 
Atac nemotivat... 

Se opri, tresărind, când zări automatul Hanyatti îndreptat 
spre capul lui. Îşi ridică amândouă braţele apărându-se 
instinctiv şi gemu de durere când cu mâna liberă i-am mai dat 


o 


una în plex. De data asta avu nevoie de mai mult timp să-şi 
revină şi când, în cele din urmă, se ridica tremurând de pe 
jos, arata rău de tot. Ochii continuau să-i ardă de ură, dar 
acum am mai văzut şi altceva în ei - teama. Din doi paşi am 
fost lângă el, ridicând automatul. MacDonald se dădu înapoi 
cu doi paşi şi se prăbuşi pe un divan de care se izbi în 
retragere. Era furios, uluit şi înfricoşat că aş putea să-l lovesc 
iar. Dar faţa lui exprima ura pentru amândoi - pentru mine, 
căci făceam ce făceam, pentru el însuşi, întrucât ştia că va 
face ce îi voi spune. MacDonald nu era pregătit să vorbească, 
dar urmă totuşi să vorbească şi o ştiam amândoi. 

— Unde erai în noaptea în care au fost ucişi Baxter şi 
Gladon? l-am întrebat stând în picioare, cu pistolul pregătit. 

— Declaraţia mea se afla la Hardanger, răspunse el 
întunecat. Acasă. Am jucat bridge cu trei prieteni. până 
aproape de miezul nopţii. 

— Ce prieteni? 

— Un fost coleg cercetător, acum,pensionar, medicul din 
localitate şi vicarul. Te satisface, Cavell? 

Poate că începea să-şi recapete curajul. 

— Nimeni nu e mai îndemânatic la crime decât medicii. lar 
cât despre preoţi, mulţi au fost răspopiţi. Mi-am aruncat ochii 
la covorul neted, fumuriu, care acoperea toată podeaua: dacă 
şi-ar pierde cineva acul de cravată cu diamante pe covorul 
acela pufos, ar trebui să aducă un câine de vânătoare să i-l 
găsească. l-am spus fără nici o inflexiune deosebită: Elegant 
covor, doctore. Numai piesa asta costă pe puţin cinci sute de 
lire. 

— Faci pe deşteptul, Cavell, sau eşti insolent? 

Chiar că îi revenea curajul. Nu puteam decât să sper că nu 
va fi atât de prost să şi-l recupereze integral. 

— Draperii grele, de mătase, continuai. Mobilă de epocă. 
Candelabru de cristal autentic. O casă mare şi pun pariu că 
tot restul e înzestrat pe măsură. Cam costisitor. De unde îţi 
vin banii, doctore? Joci biliard? Sau eşti expert la bingo? 


TS 


Preţ de o clipă îmi făcu impresia că vrea să-mi spună să- 
mi văd de lungul nasului, aşa că am ridicat iar automatul, nu 
foarte sus, suficient însa ca să se răzgândească. Spuse 
încordat: Ş 

— Sunt celibatar şi nu am pe nimeni de întreţinut. Imi pot 
permite să-mi satisfac toate gusturile. 

— Norocosule. Unde erai ieri seară între nouă şi 
unsprezece? 

Se încrunta şi răspunse: 

— Acasă. 

— Eşti sigur? 

— Sigur că sunt sigur. 

In aparenţa, hotărâse ca indignarea băţoasă era cea mai 
bună apărare. 

— Martori? 

— Am fost singur.. 

— Toată noaptea? 

— Toată noaptea. Menajera mea vine în fiecare dimineaţa 
la bpt. 

— Asta s-ar putea să fie cam incomod pentru tine, mă 
refer la faptul că nu ai martori pentru noaptea trecută. 

— Ce dracu' vrei să spui? 

Părea realmente surprins. 

— G să afli destul de curând. Nu ai maşina, nu, doctore? 

— Întâmplător, am. 

— Dar vii la Mordon cu autobuzul armatei. 

— Prefer aşa. Nu te priveşte. 

— Adevărat. Ce maşina ai? 

— O maşina sport. 

— Ce marca de maşina sport? 

— Un Bentley Continental. 

— Un Continental. O maşina sport. L-am privit fix, dar în 
zadar. Cercetă cu atenţie covorul, poate chiar pierduse un ac 
de cravată cu diamante. Gusturile tale la maşini se potrivesc 
cu cele pentru covoare. 


Bos 


— E o maşina veche. La a doua mână. 

— când ai cumpărat-o? 

Ridică ochii brusc: 

— Acum două luni şi jumătate. Cercetă iar covorul. Poate 
acum trei luni. 

— O maşina veche, zici. cât de veche? 

— Are patru ani. 

— Patru ani. Un Continental de patru ani nu se vinde pe 
nasturi. Se vinde cam la cinci mii de lire. De unde ai avut cinci 
mii de lire acum trei luni? 

— Nu am avut. Am plătit pe loc o mie de lire. Restul, în 
trei ani. Aşa îşi cumpără cei mai mulţi oameni maşina. 

— O schemă de credit extins, pentru conservarea 
capitalului. Asta e pentru oameni ca tine. Pentru cei ca mine, 
se numeşte a cumpăra în rate. să vedem chitanta de rate. 

O aduse; o privire fugară mă convinse că spusese 
adevărul. L-am întrebat: 

— Ce salariu ai, doctore MacDonald? 

— Puțin peste două mii de lire. Guvernul nu e generos. 

Nu mai era nici ameninţător, nici indignat. mă întrebam 
din ce cauză. 

— Deci după achitarea impozitelor şi cheltuielilor de 
întreţinere era imposibil să-ţi rămână o mie de lire la sfârşitul 
anului. In trei ani, trei mii de lire. Totuşi, potrivit acestei 
chitante, vei avea de plătit aproape patru mii şi jumătate, 
soldul plus dobânda, în trei ani. Cum îţi propui să rezolvi 
această imposibilitate matematică? 

— Am două poliţe de asigurare care vor fi scadente la 
anul. Ţi le aduc şi pe acestea. 

— Nu te osteni. Spune-mi, doctore, din ce cauză eşti atât 
de îngrijorat, atât de nervos? 

— Nu sunt îngrijorat. 

— Nu minţi! 

— Bun, deci mint. Sunt îngrijorat. Sunt nervos. Întrebările 
pe care mi le-ai pus ar enerva pe oricine. 


To 


Poate că aici avea dreptate. Spusei: 

— De ce te-ar enerva întrebările mele, doctore? 

— De ce? Mai întrebi de ce! mă privi furios, apoi lasă iar 
privirea în pământ. Pentru că nu-mi place cum pui întrebările. 
Nu-mi place ce încerci să dovedeşti. La fel ar simţi oricine în 
locul meu. 

— Ce anume încerc să dovedesc? A 

— Nu ştiu. Îşi scutură capul, fără să se uite la mine. Încerci 
să dovedeşti că trăiesc peste posibilităţile mele materiale. Nu 
este aşa. Nu ştiu ce încerci să dovedeşti. 

Am spus: 

— Doctore, în dimineaţa asta îţi araţi adevărata origine 
scoţiana şi, să nu-ţi fie cu supărare, miroşi a whisky. Prezinţi 
toate simptomele cuiva care a stat îndelung de vorbă cu sticla 
azi-noapte şi acum plăteşte distracţia, iar doi pumni în plexul 
solar nu ţi-au făcut viaţa mai roz. Nostim este ca în dosarele 
noastre se consemnează că eşti un băutor de ocazie. Nu eşti 
alcoolic. Dar azi-noapte ai fost de unul singur, iar un băutor 
de ocazie nu bea de unul singur. De asta se şi numeşte 
băutor de ocazie. Totuşi, azi-noapte ai băut de unul singur şi 
ai băut mult, doctore. Mă întreb care să fie cauza. 
Îngrijorarea, poate? Erai îngrijorat chiar înainte de a veni 
Cavell cu întrebările lui incomode?! 

— De regulă beau un pahar înainte de culcare, răspunse 
în defensivă. Continuă să privească cu atenţie covorul, dar nu 
în căutarea acului de cravată, ci ca să-şi ascundă expresia 
feţei. Asta nu înseamnă că sunt alcoolic. Ce contează un 
pahar înainte de culcare? 

— Sau două, am consimţit eu. Atunci însa când un păhărel 
se transformă într-o sticlă aproape întreaga, nu mai e un 
păhărel pur şi simplu. Am privit în jur prin camera şi l-am 
întrebat: Unde e bucătăria? 

— Ce vrei... 

— La dracu', n-am timp de pierdut! 

— In partea aia. 


Am ieşit din încăpere şi m-am pomenit într-una din 
monstruozităţile acelea strălucitoare, din oţel inoxidabil, 
proiectate să fie săli de operaţie şi cărora li s-a schimbat 
destinaţia în ultima clipă. Şi aici se vedea urma banilor, iar pe 
chiuvetă sclipitoare, alte dovezi ca doctorul MacDonald luase 
un păhărel supradimensionat noaptea trecută. O sticlă de 
whisky, goală mai mult de jumătate şi lângă ea dopul de 
metal. O scrumieră murdară, plină de chiştoace strivite. M-am 
întors pentru că am auzit un zgomot în spatele meu. 
MacDonald stătea în pragul uşii. 

— Bun, spuse obosit, am băut. Două, trei ore. Nu sunt 
obişnuit cu aşa ceva, Cavell. Nu sunt poliţist. Nu sunt nici 
soldat. Două asasinate oribile, înfiorătoare. 

Se cutremură: dacă juca teatru, o făcea în mod strălucit. 

— Baxter a fost prietenul meu cel mai bun de ani de zile. 
Şi de ce, mă rog, a fost el ucis? De unde ştiu eu ca ucigaşul 
nu şi-a fixat deja următoarea victimă? Şi eu ştiu cu adevărat 
de ce e Virusul Diavolului în stare. Doamne, omule, am avut 
motive să fiu îngrijorat. Îngrijorat de moarte. 

— Aveai motive, am consimţit. Ai şi acum - deşi sunt 
foarte aproape de el. De criminal. Şi poate că el e pe urmele 
tale - e bine să nu uiţi asta. 

— Drac împieliţat şi fără inimă ce eşti! gemu el. Pentru 
numele lui Dumnezeu, pleacă şi lasă-mă în pace. 

— Plec. Incuie bine uşile, doctore. 

— O să mai auzi despre chestia asta, Cavell. Acum că-mi 
anunţasem intenţia de a pleca şi Hanyatti-ul nu mai era la 
vedere, îşi recăpătase curajul. O să vedem noi dacă mai eşti 
tipul dat dracului când o să fii citat la tribunal pentru acuzaţia 
de atac armat. 

— Termina cu prostiile, i-am răspuns scurt. Nu te-am atins 
nici măcar cu un deget. N-ai nici un semn pe corp. E numai 
cuvântul tău contra cuvântului meu. Dacă aş fi în locul tău, aş 
crede în cuvântul meu în orice împrejurare. 

Am plecat. Am zărit clădirea robustă a garajului care 


probabil găzduia Bentley-ul, dar nu am mai pierdut nici o clipă 
cu el. când cineva are nevoie de o maşina modestă, discretă, 

fără probleme, pentru o misiune discretă şi fără probleme, nu 
se plimba într-un Bentley Continental de împrumut. 

M-am oprit la o cabină telefonică şi sub pretextul că 
aveam nevoie de adresa lui Gregori, am dat două telefoane 
inutile, lui Weybridge întâi, care nu putea, după cum bine 
ştiam, să mă ajute, şi lui Cliveden, care putea să mă ajute şi a 
şi făcut-o. Amândoi erau cam cu capsa pusă că i-am trezit cu 
noaptea în cap, dar ambii s-au liniştit când le-am spus că 
aveam nevoie de această informaţie de îndată, întrucât 
ajunsesem într-un punct critic al investigaţiei, care îmi putea 
permite să închei cazul până seara. Ambii au încercat să mă 
chestioneze asupra mersului cercetărilor, dar nu le-am spus 
nimic. Nu mi-a trebuit o deosebită fineţe pentru asta, căci nu 
aveam chiar nimic de spus. 

La ora şapte şi un sfert sunam la uşa casei doctorului 
Gregori: mai precis, a casei în care locuia, o pensiune de 
calitate, condusă de o văduvă şi cele două fiice ale ei. In faţa 
casei era parcat un Fiat 2100 bleumarin. Maşina lui Gregori. 
Era încă întuneric-beznă, frig şi umed. Mă simţeam foarte 
obosit şi piciorul mă durea rău, aşa că îmi era greu să mă 
concentrez la ce aveam de făcut. 

Uşa se deschise şi o femeie grăsuţă, cu părul cărunt, 
trecută de cincizeci de ani, cerceta întunericul de afară. 
Probabil că era chiar proprietăreasa, doamna Whithorn, 
faimoasă pentru veselia şi seninătatea ei, pentru catastrofala 
ei lipsă de punctualitate şi ordine, dar a cărei pensiune era 
cea mai căutată în zona: reputaţia ei de bucătăreasa era de 
invidiat. 

— Cine să fie la ora asta, dis-de-dimineaţă? Vocea ei trăda 
o exasperare nu lipsită de bunăvoință. Sper că nu e iar poliţia! 

— Ba mă tem că da, doamna Whithorn. Mă cheamă 
Cavell. Aş vrea să vorbesc cu doctorul Gregori, vă rog. 

— Sărmanul doctor Gregori! A avut deja destul de suferit 


2, 


de pe urma domniilor voastre. Dar cred că ar fi mai bine să 
intraţi, totuşi. Mă duc să văd dacă s-a sculat cumva. 

— Spuneti-mi doar unde e camera lui şi o găsesc şi singur. 
Vă rog, doamna Whithorn. 

Ezită un pic, apoi îmi spuse fără tragere de inimă unde-l 
găsesc. Cinci metri înainte pe holul cel mare, un coridor şi mă 
aflam în faţa uşii lui - avea numele scris pe uşa. Am bătut şi 
am aşteptat. 

N-am avut mult de aşteptat. Gregori se sculase probabil, 
deşi de puţin timp. Purta un halat de un ruginiu decolorat 
peste pijama şi chipul lui oacheş părea şi mai oacheş - încă 
nu avusese timp să se bărbierească. 

— Cavell, spuse el. Nu pot spune că mă întâmpina cu 
foarte multă căldură - de obicei, când oamenii primesc vizita 
matinala a reprezentanţilor legii nu sunt într-o dispoziţie 
foarte amiabilă, dar cel puţin, spre deosebire de MacDonald, 
era politicos. Intră. Şi ia loc. Pari epuizat. 

Mă simţeam epuizat. M-am aşezat uşurel pe scaunul pe 
care mi l-a oferit şi m-am uitat în jur. In ceea ce priveşte 
mobilierul, Gregori nu era la fel de înzestrat ca MacDonald, 
dar probabil că nici nu era mobila lui. Camera în care mă 
aflam era mobilată ca un mic birou - dormitorul trebuia să fie 
după uşa din celălalt capăt al încăperii. Un covor uzat, dar 
încă utilizabil, două fotolii în ton cu covorul, un perete 
complet acoperit cu corpuri de bibliotecă, o masă grea de 
stejar cu un scaun rotativ, o maşina de scris, alături de 
teancuri de hârtii - cam asta era tot. Căminul de piatră păstra 
rămăşiţele focului din noaptea trecută, acoperit de o cenuşa 
albicioasă, că resturile lemnului de fag. 

Camera, deşi rece, era destul de îmbâcsita - evident 
Gregori nu cedase încă nebuniei britanice de a se deschide 
ferestrele pe orice vreme şi în orice condiţii; mi se părea că 
plutea în aer un miros ciudat, dar atât de slab, încât nu-l 
puteam identifica. 

— vă pot fi de folos cu ceva, domnule Cavell? mă îmboldi 


e 


Gregori. 

— Doar investigaţii de rutină, doctore Gregori, am spus pe 
un ton lejer. E o oră necivilizată, ştiu, dar credem că timpul nu 
e de partea noastră. 

— Nu v-aţi culcat azi-noapte? întreba el, iscoditor. 

— Încă nu. Am fost ocupat - am făcut vizite. Mi-e teamă 
că orele pe care le aleg pentru vizitele mele nu mă fac să fiu 
prea popular. Acum vin de la doctorul MacDonald şi cred că n- 
a fost deloc mulţumit că l-am scos din pat. 

— Nu? Doctorul MacDonald, spuse Gregori, alegându-şi 
cuvintele, este un om cam nervos. 

— Vă împăcaţi bine cu el? Sunteţi în termeni amicali? 

— Colegiali, mai exact. li respect munca. De ce, domnule 
Cavell? 

— Curiozitate incurabilă. Spuneţi-mi, doctore, aveţi un 
alibi pentru noaptea trecută? 

— Desigur, zise el părând uluit. l-am spus domnului 
Hardanger în persoană. De la opt până aproape de miezul 
nopţii am fost la petrecerea zilei de naştere a fiicei doamnei 
Whithorn... 

— Îmi pare rău, l-am întrerupt. Azi-noapte, nu noaptea 
dinainte. 

— Aha. mă privi neliniştit. Au mai fost... doar n-au mai fost 
alte crime?! 

— N-au mai fost, l-am asigurat. Ei, doctore? 

— Azi-noapte? Ridică din umeri şi zâmbi palid. Un alibi? 
Dacă aş fi ştiut că mi se va cere un alibi, n-aş fi ezitat să-mi 
asigur unul. La ce oră, mai exact, domnule Cavell? 

— să zicem între nouă treizeci şi zece treizeci. 

— Din păcate, n-am nici un alibi. Am fost aici, la mine în 
cameră, am lucrat toată noaptea la cartea pe care o scriu. 
Ergoterapie, aşa aş putea s-o numesc, domnule Cavell, după 
experienţa teribilă de ieri. Făcu o pauză, apoi spuse 
scuzându-se: ei, nu chiar toată noaptea. Cam după cină, de 
pe la opt, până la unsprezece. Având în vedere împrejurările, 


D 


a fost o noapte bună - trei pagini întregi. Zâmbi iar, în alt 
mod: Pentru genul acesta de carte, domnule Cavell, o pagină 
pe oră reprezintă o muncă excelentă. 

— Şi ce fel de carte scrieţi? 

— De chimie anorganică. Clătină din cap şi adăugă cu 
părere de rău: E puţin probabil că cetăţenii vor lua cu asalt 
librăriile ca s-o cumpere. Publicul meu cititor este realmente 
limitat ca număr. 

— Aceea e cartea? am întrebat, indicând teancul de hârtii 
de pe birou. 

— Da. Am început-o la Torino, nici nu vreau să mă mai 
gândesc cu caţi ani în urmă. Puteţi s-o examinaţi, dacă vreţi, 
domnule Cavell. Deşi cred că n-o să vă spună prea multe. In 
afară de caracterul destul de specializat al subiectului, e în 
italiană - limba pe care o prefer când scriu. 

Nu i-am spus că ştiam italiana aproape la fel de bine cum 
ştia el engleza. In loc de asta, l-am întrebat: 

— Scrieţi direct în maşina? 

— Dar desigur. Scrisul meu de mână este tipic pentru un 
om de ştiinţa - aproape indescifrabil. Dar staţi o clipă! îşi 
trecu gânditor mâna peste bărbia albăstruie şi nebărbierita: 
Maşina de scris. Poate a auzit-o cineva. 

— De asta am întrebat. Credeţi că e posibil? 

— Nu ştiu. Camerele au fost alese special din cauză că 
scriu la maşina - ca să nu-i deranjez pe ceilalţi locatari, nu? 
Nu sunt alte dormitoare nici deasupra, nici în vecinătatea 
camerelor mele. la staţi, da, da, sunt aproape sigur că am 
auzit un program la televizor în camera alăturată. Cel puţin, 
se corectă el, cred că l-am auzit. Alături se află ceea ce 
doamna Whithorn numeşte cam pompos sala de vizionare, 
dar am impresia că nu prea e vizitată, în afara doamnei 
Whithorn şi a fetelor ei, şi asta nu foarte frecvent. Dar sunt 
sigur că am auzit ceva. Adică, aproape sigur. S-o întrebam? 

Am întrebat-o. Ne-am dus la bucătărie, unde doamna 
Whithorn şi una din fiicele ei pregăteau micul dejun. Aroma 


So al 


şuncii prăjite mă făcu să-mi dau seama că piciorul meu stâng 
era într-un hal fără hal. 

Ne-am lămurit pe loc. Un film de cinemateca, care durase 
o oră, fusese urmărit integral la TV de doamna Whithorn şi 
două dintre cele trei fiice ale ei.. Filmul începuse la zece fix şi 
pe când au trecut prin faţa doctorului Gregori, îndreptându-se 
spre sala de vizionare, şi după ce se instalaseră la televizor, l- 
au auzit bătând la maşina. Nu foarte tare, nu supărător, dar 
perfect audibil. Doamna Whithorn chiar făcuse remarca la ora 
aceea că era păcat de domnul Gregori că avea atât de puţin 
timp pentru recreere şi relaxare, dar ştia că doctorul era 
nerăbdător să recupereze timpul pierdut la petrecerea fiicei 
ei, prima seară liberă pe care şi-o luase în ultimele săptămâni. 

Doctorul Gregori nu încerca să-şi ascundă satisfacția. 

— Sunt foarte îndatorat acestui film vechi de aseară. Şi 
dumneavoastră, doamna Whithorn. Îmi zâmbi. Vi s-au 
spulberat bănuielile, domnule Cavell? 

— N-am avut bănuieli nici o clipă, doctore, dar asta e 
munca poliţistului - să elimine şi cea mai mică posibilitate. 

Doctorul Gregori mă însoţi până la uşa. afară era încă 
întuneric, încă frig, încă foarte umed. Ploaia ricoşa de pe 
macadam. Tocmai mă întrebam cum să aduc vorba despre 
ceea ce devenise acum trucul meu standard - anume 
progresul remarcabil pe care-l făceam, când Gregori însuşi 
mă întreba deodată: 

— Nu vă întreb ca să-mi dezvăluiţi nici un secret 
profesional, domnule Cavell, dar, ce credeţi, exista vreo 
speranţa să-l găsiţi pe diavolul acesta? Aţi făcut vreun 
progres în această direcţie? 

— Mai mare decât aş fi crezut cu putinţa cu o jumătate de 
zi în urmă. Mersul anchetei mă face să cred că urmăresc pista 
potrivită. Şi sunt destul de avansat. Aş putea spune asta, 
dacă n-aş avea impresia că mă aflu în faţa unui zid. 

— Zidurile pot fi escaladate, domnule Cavell. 

— Aşa este. Şi acesta va fi escaladat. Am făcut o mică 


Bo 


pauză. Nici nu ştiu dacă e bine că am zis ce am zis. Dar sunt 
sigur că veţi păstra acest secret. 

M-a asigurat cât a putut el de ferm că aşa va face şi ne- 
am despărţit. La un kilometru mai departe, m-am oprit la 
prima cabină telefonică şi am sunat la Londra. 

— Ai dormit, Cavell? m-a salutat Generalul. 

— Nu, sir. 

— Nu face nimic. Nici eu. Am fost foarte ocupat să devin 
antipatic scoțând oamenii din pat în toiul nopţii. 

— Nu mai antipatic decât mine, sir. 

— Te cred. Vreun rezultat? 

— Nimic special. Dar dumneavoastră? 

— Chessingham. Nu exista nici un document care să 
ateste că i s-ar fi eliberat vreun permis de conducere civil. 
Sigur că nu e ceva absolut - se prea poate să fi primit un 
permis în altă parte decât în ţara, deşi ar fi cam neobişnuit. În 
ceea ce priveşte dosarul de serviciu din armată, e destul de 
straniu că a fost în RASC5, Corpul de Serviciu al Armatei 
Britanice. 

— În RASC? Atunci e posibil să fi avut un permis de 
conducere. Aţi aflat ceva de acolo, domnule? 

— Singurul lucru pe care am putut să-l stabilesc legat de 
cariera militară a lui Chessingham, spuse Generalul pe un ton 
sec, e că a fost într-adevăr în armată. Rotiţele Ministerului de 
Război se învârtesc întotdeauna extrem de încet, dar în toiul 
nopţii par să se oprească cu totul. Poate vom afla ceva pe la 
prânz. Ceea ce am obţinut totuşi sunt câteva cifre foarte 
interesante, furnizate de directorul băncii lui Chessingham, 
acum o jumătate de oră. 

Mi-a dictat cifrele şi a închis telefonul. M-am urcat din nou 
în maşina, obosit de-a binelea şi m-am îndreptat spre casa lui 
Chessingham. Am ajuns la el într-un sfert de oră. În lumina 
obscură a zorilor, casa pătrăţoasă, cu subsolul ei adânc, părea 
şi mai întunecata şi amenințătoare, iar starea mea fizică nu 


> RASC - The Royal Army Service Corps (n.tr.) 
ID- 


era de natura să-mi schimbe cât de cât impresia. Plescăind 
prin apa care şiroia pe treptele roase de deasupra şanţului, 
am urcat şi am sunat la uşa. 

Apăru Stella Chessingham. Era curat şi atrăgător 
îmbrăcată într-o rochie de casa înflorata; avea părul proaspăt 
periat, faţa palidă, iar ochii-i căprui arătau obosiţi. Nu a părut 
încântată când i-am spus că voiam să-l văd pe fratele ei. 

— Ar fi mai bine să intraţi, atunci, spuse ea cu reţinere. 
Mama mai e încă în pat. Eric îşi ia micul dejun. 

Aşa era. Şi din nou şunca şi ouă. Piciorul meu stâng dădu 
semne de slăbiciune. Chessingham se ridica la intrarea mea şi 
spuse nervos: 

— Bună dimineaţa, domnule Cavell. 

Nu i-am răspuns la salut. l-am aruncat uitătura aceea 
impersonală pe care numai poliţiştii şi şefii de sala au voie s-o 
folosească şi am spus: 

— Mai trebuie să-ţi pun câteva întrebări, Chessingham. N- 
am dormit toată noaptea şi n-am chef de ocolişuri. Răspunsuri 
directe la întrebări directe. investigaţiile noastre de azi- 
noapte au deschis o cale foarte interesantă pentru ancheta şi 
pista principală ne-a condus chiar aici. Am privit-o pe sora lui. 
Domnişoara Chessingham, nu doresc să vă tulbur inutil. Ar fi 
mai bine dacă l-aş ancheta pe fratele dumneavoastră între 
patru ochi. 

Mă privi cu ochii mari, îşi linse buzele cu nervozitate, 
aprobă din cap şi dădu să iasă. Chessingham spuse: 

— Rămâi, Stela. Nu am nimic de ascuns faţa de nimeni. 
Sora mea ştie totul despre mine, domnule Cavell. 

— N-aş fi atât de sigur de asta, am spus pe un ton potrivit 
cu privirea. Dacă doriţi, domnişoara, puteţi să rămâneţi. Vă 
rog să vă amintiţi după aceea că v-am rugat să ieşiţi. 

Amândoi erau acum foarte palizi şi înspăimântați. 
Capacitatea mea de a speria oamenii mi-ar fi dat posibilitatea 
în orice moment să obţin o slujbă la orice poliţie secretă 
central-europeana. Am spus: 


— Ce ai făcut azi-noapte, Chessingham? să zicem, pe la 
ora zece? 

— Azi-noapte? Clipi din ochi. Pentru ce trebuie să dau 
socoteală de ce am făcut azi-noapte? 

— Intrebările le pun eu. Răspunde, te rog. 

— Eu... păi, am fost acasă. Cu Stella şi cu mama. 

— Toată noaptea? 

— Bineînţeles. 

— Nu exista „bineînţeles". Nici un oaspete, nimeni din 
afară care să poată depune mărturie că ai stat acasă? 

— Numai Stella şi mama. 

— Numai domnişoara Chessingham. Pe la ora zece, mama 
dumitale ar fi trebuit să fie în pat. 

— Da, în pat, uitasem. 

— Nu mă mir. Uitarea e punctul dumitale forte. Ai uitat să- 
mi spui ieri că ai fost în RASC. 

— RASC? se aşeza din nou la masă, dar nu ca să mănânce 
- din micile mişcări ale braţelor sale îmi dădeam seama că îşi 
ţinea una din mâini cu cealaltă. Da, aşa este. De unde ştii? 

— Mi-a spus o păsărică. Aceeaşi păsărică mi-a spus că te-a 
văzut conducând o maşina militară. (Forţam nota, dar nu 
aveam încotro. Timpul nu era de partea noastră.) Mi-ai spus 
că nu ştii să conduci. 

— Nu ştiu. Aruncă o privire rapidă spre sora sa, apoi iar la 
mine. E o greşeala la mijloc. Cineva face o greşeala. 

— Acela eşti tu, Chessingham, dacă continui să negi. Ce 
spui dacă până diseară îţi aduc patru martori diferiţi care pot 
jura că te-au văzut conducând? 

— Poate că am încercat o dată, de două ori. Nu - nu sunt 
sigur. Nu am permis de conducere. 

— Mă scârbeşti, am spus dezgustat. Vorbeşti şi te porţi ca 
un imbecil. Nu eşti un imbecil, Chessingham. Încetează să 
baţi câmpii şi să te porţi ca un tâmpit. Ştii să conduci. 
Recunoaşte. Domnişoara Chessingham, fratele 
dumneavoastră ştie să conducă, nu-i aşa? 


— Las-o pe Stella în pace. Vocea lui Chessingham suna 
strident, faţa îi era palidă. Fir-ai al naibii, ai dreptate, ştiu să 
conduc - într-un anume fel. 

— Cred că te-ai socotit foarte isteţ când ai abandonat 
furgoneta Bedford acum două nopţi în faţa casei tale. Ai 
presupus că poliţia nu ar crede pe nimeni capabil să facă ceva 
atât de evident, nu? 

— Nici măcar nu m-am apropiat de furgoneta aia, veni 
răspunsul lui ca un strigăt. Jur! Jur că nu m-am apropiat de 
furgoneta aia. M-am speriat când ai venit seara trecută şi am 
spus tot ce mi-a trecut prin minte ca să... ca să-mi dovedesc 
nevinovăția. 

— Nevinovăţia! Am râs, cu râsul acela neplăcut de poliţist. 
Fotografiile cu Jupiter, pe care afirmi că le-ai făcut. Cum le-ai 
făcut? Nu cumva ţi le-a făcut altcineva? Sau ai construit un 
aparat care a făcut automat fotografiile, în timp ce erai la 
Mordon? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, despre ce vorbeşti? Parcă 
înnebunise. Un aparat? Ce dracu' de aparat? Percheziţionează 
casa de sus până jos şi vezi dacă găseşti... 

— Nu fi aşa naiv, l-am întrerupt eu. E probabil îngropat 
undeva, în adâncul pădurii, oriunde pe o rază de şaptezeci de 
kilometri în jur. 

— Domnule Cavell! Stella Chessingham stătea în faţa 
mea, cu mâinile atât de încleştate încât tremurau, cu o 
expresie înnebunita pe chip. Faceţi o greşeala îngrozitoare! 
Eric nu are nimic de-a face cu... cu orice ar fi asta. Cu crima 
asta. Nimic, vă spun eu! Eu ştiu! 

— Ai fost dumneata cu el după zece şi jumătate acum 
două nopţi? în observatorul lui? Dacă n-ai fost, domnişoara, 
nu ai cum să ştii. 

— ÎI ştiu pe Eric! Ştiu că e absolut incapabil de... 

— Mărturiile asupra caracterului său nu mă interesează, 
am spus răspicat. Şi dacă tot ştii atât de multe, poţi să-mi 
explici cum de s-au depus o mie de lire în contul din banca al 

W 


fratelui dumitale în ultimele patru luni? Cinci sute de lire pe 
trei iulie şi tot atât pe trei octombrie. Poţi să-mi explici? 

Se priviră cu o groază nedisimulată. când Chessingham 
reuşi să vorbească, la a doua sau a treia încercare, glasul îi 
suna răguşit şi tremurător. 

— E o înscenare! Cineva încearcă să arunce vina pe mine. 

— Taci şi vorbeşte coerent, i-am spus plictisit. De unde 
provin banii, Chessingham? 

Tăcu o clipă înainte de a răspunde, înfrânt. 

— De la unchiul George. 

Vorbise aproape în şoapta şi îşi aţinti privirea 
înspăimântată în tavan. 

— Frumos din partea unchiului George, am rostit apăsat. 
Cine este el? 

— Fratele mamei. Vocea îi era tot scăzută. Oaia neagră a 
familiei, se pare. Spunea că n-a avut nici o vină în delictele de 
care a fost acuzat, dar că probele au fost atât de evident 
împotriva lui, încât a trebuit să fugă din ţara. 

L-am privit furios. După o noapte nedormită, minciunile cu 
care eram tratat la ora opt dimineaţa nu-mi cădeau prea bine. 

— Despre ce e vorba? Ce crime? 

— Nu ştiu. Chessingham părea disperat. Nu l-am văzut 
niciodată... mi-a telefonat de două ori la Mordon. Mama nu a 
vorbit niciodată despre el; până de curând, nici nu ştiam de 
existenţa lui. 

— Ştiai şi dumneata despre asta? am întrebat-o pe Stella. 

— Sigur că ştiam. 

— Şi mama? 

— Nu, bineînţeles că nu, spuse Chessingham. Ti-am spus 
că mama nici măcar nu ne-a pomenit de existenţa lui. Nu ştiu 
de ce anume a fost acuzat, dar trebuie să fi fost ceva foarte 
grav. Mi-a spus că dacă mama ar şti de unde vin banii, ar zice 
că sunt bani murdari şi i-ar refuza. Noi - Stella şi cu mine - 
vrem s-o trimitem în străinătate pentru tratament şi banii 
aceia ne vor fi de folos. 


— O să-ţi fie de folos când vei urca treptele de la Old 
Bailey, am spus cu brutalitate. Unde s-a născut mama 
dumitale? 

— În Alfringham. Îmi răspunsese Stella, Chessingham 
părea incapabil să vorbească. 

— Numele ei de fată? 

— Jane Barcley. 

— Unde e telefonul? Aş vrea să dau un telefon. 

M-am dus în hol, de unde l-am sunat pe General. Am 
revenit în sufragerie după aproape un sfert de oră. Dădeau 
impresia că nu se mişcaseră din locul unde îi lăsasem. 

— Doamne, dar tare mai sunteţi isteţi, am spus gânditor. 
Desigur, nu v-a trecut prin cap să daţi o fugă până la 
Somerset House. Ce rost ar fi avut? Unchiul George n-a 
existat niciodată. Mama voastră nu a avut nici un frate. Nucă 
asta ar fi vreo noutate pentru voi. Hai, Chessingham, ai avut 
suficient timp să găseşti o altă explicaţie. Ai fost foarte prost 
inspirat, să născoceşti istoria asta ca să justifici cele o mie de 
lire. 

Nu-i venea nimic în minte. mă privi lung, pierdut, se uita 
la sora-sa, apoi lasă privirea în pământ. L-am încurajat: 

— Păi, nu-i nici o grabă. Vei avea câteva săptămâni bune 
să te tot gândeşti la o variantă mai bună. Între timp, vreau s-o 
văd pe mama ta. 

— N-o băga pe mama în treaba asta, dracu' să te ia. 
Chessingham se ridicase în picioare cu atâta violenţa, încât 
răsturnă scaunul. Mama mea e o femeie bătrână şi bolnavă. 
Las-o în pace, m-ai auzit, Cavell? 

M-am întors spre Stella: 

— Te rog să mergi şi să-i spui mamei dumitale că urc la 
ea. 

Chessingham se îndrepta spre mine, dar interveni Stella: 

— Te rog, Eric, nu. Îmi aruncă o privire menită să mă 
hipnotizeze şi spuse cu amărăciune: Nu vezi că domnul Cavell 
îşi impune întotdeauna voinţa? 

W 


Mi-am impus voinţa. Întrevederea cu doamna 
Chessingham nu mi-a luat mai mult de zece minute. N-au fost 
cele mai plăcute minute din viaţa mea, pot spune. 

Când am coborât, Chessingham şi sora lui aşteptau în hol. 
Stella veni către mine, ochii ei mari şi întunecaţi parcă mai 
mari pe faţa-i pământie şi înfricoşata şi-mi spuse disperată: 

— Faceţi o greşeala îngrozitoare, domnule Cavell, o 
greşeala îngrozitoare. Eric e fratele meu. Îl cunosc, îl cunosc. 
Vă jur că e absolut nevinovat în toată afacerea asta. 

— Va avea prilejul s-o dovedească. Existau momente în 
viaţa mea când nu-mi era prea greu să mă urăsc pe mine 
însumi şi acesta era unul dintre ele. Chessingham, ar fi bine 
să-ţi faci o valiză; ia-ţi destule lucruri pentru câteva zile, cel 
puţin. 

— Mă iei cu dumneata? întreba resemnat, cu glas pierit. 

— Nu am nici un mandat sau vreo autorizaţie pentru asta. 
Dar nu te teme, va veni cineva cu el. să nu faci prostia să 
încerci să fugi. Nici un şoarece n-ar putea trece prin cordonul 
care înconjoară casa. 

— Un... un cordon? mă privi fix. Vrei să spui că sunt 
poliţişti în jur... 

— Crezi că te puteam lăsa să iei primul avion ca să fugi 
din ţara? l-am întrebat. Că scumpul tău unchi George? 

Era o replică bună pentru ieşirea din scena şi am folosit-o. 

Familia Hartnell aveau să fie următorii - şi ultimii - pe lista 
vizitelor mele înainte de micul dejun din acea dimineaţa. În 
drum spre ei, m-am oprit la o cabină telefonică a Asociaţiei 
Automobiliştilor, aflată într-un refugiu pustiu şi înconjurat de 
copaci, am descuiat cabină şi am chemat Waggoner's Rest. 
Mary a răspuns în cele din urmă la telefon şi, după ce m-a 
întrebat cum mă simţeam şi i-am spus că bine iar ea mi-a 
spus că sunt un mincinos, am înştiinţat-o ca voi ajunge la 
hotel imediat după nouă; i-am spus să aibă micul dejun 
pregătit şi să-l roage pe Hardanger să treacă pe la noi, dacă 
poate. 


e al 


Am ieşit din cabina telefonică şi, cu toate că maşina mea 
se afla doar la câţiva metri depărtare, m-am grăbit să ajung la 
ea - ploaia metalică şi rece continua să cadă în rafale. Cu 
toată graba mea, m-am oprit totuşi în portiera întredeschisa şi 
m-am uitat la un individ care venea drept spre mine. De la o 
distanţa mai mică de cincizeci de metri, aducea foarte bine cu 
un cetăţean între două vârste, bine îmbrăcat, cu haină de 
ploaie şi pălărie moale, dar dincolo de acestea orice 
asemănare cu o fiinţa omenească normală înceta. Işi croia 
drum prin şanţul plin de apă sărind pe piciorul drept, cu 
braţele întinse în faţa să-şi ţină echilibrul şi dând cu piciorul 
într-o conservă ruginită. La fiecare combinaţie de săritură şi 
şut, ţâşnea în aer un cheag nămolos. 


CAPITOLUL 8 


M-aş exprima inexact dacă aş spune că „m-am trezit". 
Termenul respectiv înseamnă o trecere destul de rapidă şi 
hotărâtă de la starea de inconştienţa la cea de veghe, dar nu 
pot defini ce mi se întâmpla ca o trecere rapidă, sau hotărâtă, 
în zona crepusculară care le separa. La un moment dat, eram 
vag conştient că zăceam pe ceva tare şi umed, pentru că în 
momentul imediat următor să nu-mi mai dau seama de nimic. 
Nu pot şti cât a trecut între intervalele de vagă stare de 
veghe, dar chiar dacă aş avea posibilitatea să aflu, pe atunci 
mintea îmi era prea înceţoşata ca să facă o apreciere cât de 
cât aproximativă. Treptat, perioadele de veghe au devenit tot 
mai lungi, până când, în final, întunericul a dispărut, deşi nu- 
mi dădeam seama dacă asta înseamnă o îmbunătăţire a stării 
mele, ceva oportun, deoarece, o dată cu redobândirea 
cunoştinţei, venea şi o durere care-mi strângea capul, gâtul şi 
partea dreaptă a pieptului într-o menghină imensă, ceva 
uriaş, care în mod inexorabil mă zdrobea tot mai mult. Mă 
simţeam ca un bob de grâu măcinat de combină. 

Cu greutate, am deschis ochiul drept - cel bun - şi l-am 
rotit până am localizat sursa acelei lumini difuze. Era o 
fereastră cu gratii în partea de sus a peretelui, chiar sub 
tavan. mă aflam într-un soi de beci, asemănător cu subsolul 
semi-îngropat al casei lui Chessingham. 

Nu mă înşelasem cu privire la duritatea pardoselii. Nici cu 
privire la umezeală. Beton aspru, nefinisat, acoperit cu pânze 
subţiri de apă, iar cel care mă târâse acolo avusese grijă să 
mă azvârle exact în centrul celei mai mari dintre băltoace. 

Zăceam întins pe jos, pe mâna dreaptă şi o parte a 
spatelui, cu braţele strânse la spate, într-o poziţie neînchipuit 
de încordata şi incomodă. M-am întrebat în mod nedesluşit de 
ce îmi alesesem această poziţie nefirească şi mi-am dat 


e a 


seama în clipa când am încercat să mi-o schimb. Cineva 
făcuse o treabă deosebit de eficienta legându-mi mâinile la 
spate, iar amorţeala din antebraţ m-a făcut să ghicesc că se 
folosise de întreaga sa greutate ca să lege nodurile. 

Am încercat să-mi strâng picioarele sub corp şi să mă salt 
în poziţie şezândă, dar am descoperit că nu mi le puteam 
aduna. Pur şi simplu nu puteam să le mişc. Folosind 
imobilitatea lor ca pârghie am reuşit în final să mă ridic în 
şezut. Am aşteptat până când fulgerele care îmi dansau în 
faţa ochilor au pălit, apoi au dispărut, după care am privit în 
lungul picioarelor. Nu numai că îmi fuseseră legate gleznele, 
dar erau fixate de o vergea metalică pusă deasupra unui 
rezervor de vin care ocupa, practic, toată lungimea zidului de 
sub fereastră. Şi nu numai că eram legat, ci se folosise pentru 
asta un cordon plastic de PVC. Dacă aş fi avut nevoie de vreo 
confirmare că era treaba de profesionist, acum o aveam. 
Gorilă să fi fost şi n-aş fi putut rupe PVC-ul; nodurile se puteau 
tăia numai cu un cleşte zdravăn; degetele singure ar fi fost 
neputincioase. 

Încet, cu grijă, căci orice mişcare bruscă mi-ar fi dislocat 
căpăţâna, am privit în jurul meu. Era un beci ca toate 
beciurile - fără caracter şi gol - fereastra, uşa închisa, 
rezervorul de vin şi cu mine. Putea să fie şi mai rău. Nu turna 
nimeni apa înăuntru să mă înece, nimeni nu inunda incinta 
închisa cu un gaz mortal, nu tu şerpi, nu tu păianjeni veninoşi. 
Doar beciul şi cu mine. Destul de rău, totuşi. 

Cu smucitură, m-am tras în faţa, către rezervorul de vin şi 
am încercat să rup sârmă care mă lega de el, trăgând brusc 
picioarele înapoi cât am putut de tare, dar tot ce am obţinut a 
fost o nouă durere adăugată cotei exagerate pe care o 
sufeream deja. M-am luptat să-mi eliberez mâinile, ştiind, 
înainte de a purcede, că era o pierdere de vreme, aşa că am 
renunţat imediat. mă întrebam cât timp voi rezista până să 
mor de foame sau de sete. 

la-o încetişor, mi-am zis. Gândeşte-te cum să ieşi din asta, 


Do 


Cavell. Aşa mă gândeam, cu capul care mă durea rău, dar nu 
prea ajungeam la nici un rezultat; singurele lucruri la care mă 
puteam gândi erau durerea şi neputinţa. 

Atunci am văzut automatul Hanyatti. Am clipit, am 
scuturat din cap şi am privit din nou, cu precauţie. Fără nici o 
îndoiala, era pistolul, cu ţeava abia vizibilă la trei-patru 
degete sub reverul din stânga al hainei. L-am privit fix, dar n- 
a dispărut. Ca prin ceața, mă gândeam cum de omul - 
oamenii, desigur - care mă târâseră până aici îl trecuseră cu 
vederea şi mi-am dat seama treptat că pur şi simplu nu-l 
căutaseră. In Anglia, poliţiştii nu sunt înarmaţi. Eram - mai 
mult sau mai puţin - un poliţist. Deci nu eram înarmat. 

Mi-am înălţat umărul stâng şi am întins gâtul cât am putut 
în jos, spre stânga, împingând simultan reverul la o parte cu 
faţa. La a treia încercare am atins ţeava cu dinţii, dar 
alunecau pe suprafaţa rotunjită a ţevii când m-am străduit s-o 
apuc şi să trag arma din tocul ei. Am repetat manevra de 
patru ori şi după a patra încercare am renunţat. În orice altă 
împrejurare, contorsionarea aceea nefirească şi forţata a 
gâtului ar fi fost, oricum, destul de incomodă; adăugata însa 
la efectele briceagului, sigurul rezultat al manevrei a fost ca 
beciul parcă se învârtea cu mine. În acelaşi timp, răsucirea 
gâtului mi-a provocat o durere ascuţita şi pătrunzătoare în 
partea dreaptă a pieptului; mă gândeam, trist, dacă nu cumva 
mi se rupsese vreo coastă şi acum îmi penetra plămânul. In 
starea în care mă aflam, eram gata să cred orice. 

După o scurtă perioadă de odihnă, m-am răsucit astfel 
încât să stau în genunchi. M-am aplecat mult în faţa, cu capul 
atingând aproape pardoseala de beton, ca să măresc forţa de 
gravitație şi revolverul să cadă din toc. Nu se întâmplă nimic. 
Am încercat iarăşi, dar violenţa mişcării m-a făcut să cad cu 
faţa în jos. când, în cele din urmă, mi s-a limpezit capul, am 
repetat manevra şi de data asta revolverul a alunecat din toc 
şi a căzut cu un zângănit pe pardoseala de beton. 

In semiobscuritatea beciului, în genunchi, am examinat 


To 


din ochi arma, neliniştit. Un individ cu înclinări sadice ar fi zis 
că e o glumă bună să golească arma şi să o pună la loc în toc. 
Dar n-am avut de-a face cu un umorist. Indicatorul de 
încărcare înregistra cifra nouă. Încărcătorul era plin. 

M-am răsucit pe jos, am apucat Hanyatti-ul cu mâinile 
legate, le-am trecut peste siguranţa şi am tras spre dreapta, 
pe cât îmi îngăduia umărul stâng, în poziţia nefirească în care 
eram. Arma se încurca în cutele jachetei, dar m-am încordat 
şi am împins până când am zărit cam trei degete din ţeava 
revolverului apărând lângă mine. M-am îndoit din genunchi şi, 
cu o smucitură, am reuşit să-mi aduc picioarele cam la 
treizeci de centimetri de gura armei. 

Preţ de o clipă, am luat în considerare ideea de a încerca 
să trag un glonte prin cordonul care-mi lega gleznele. Dar 
numai preţ de o clipă. Buffalo Bill ar fi putut să o facă, dar 
Buffalo Bill vedea cu ambii ochi şi eram sigur că nici el n-ar fi 
reuşit vreuna din performanţele sale de trăgător de elită în 
semiobscuritate, cu mâinile amorţite şi legate la spate. 
Şansele erau de o mie la una ca rezultatul final al încercării să 
fie o anticipare a ceea ce ambii chirurgi din Londra voiau - 
anume să-mi aputeze piciorul stâng. M-am hotărât să mă 
concentrez asupra celor aproximativ cincizeci de centimetri 
de cordon, răsucit din patru fire de PVC, care îmi lega 
picioarele de rezervorul plin. 

Am ochit cât am putut eu mai exact şi am acţionat 
trăgaciul. Trei lucruri s-au împlinit, instantaneu şi simultan. 
Reculul plus poziţia nefirească în care ţineam arma mi-au dat 
senzaţia că mi-am fracturat policele drept; reverberaţia 
sunetului în spaţiul acela închis avu un efect la fel de neplăcut 
asupra timpanelor mele; şi am simţit o pală de aer care-mi 
răvăşi părul, în clipa în care glonţul îmi trecu pe la câţiva 
milimetri de cap, gata să pună punct problemelor mele o dată 
pentru totdeauna. Şi s-a mai întâmplat un al patrulea lucru: 
am ratat. 

Peste două secunde am tras din nou. Fără ezitare. Dacă la 


Si, 


etaj se afla un dulău de paza făcându-şi siesta, acum ar urma 
să năvălească în jos pe scări, să vadă cine îi prăpădea 
frumuseţea de casă. Şi nu numai atât: ştiam că dacă stăteam 
să mă gândesc care ar fi probabilitatea ca glonţul să ricoşeze 
de data asta cu jumătate de deget mai jos, n-aş mai ajunge 
să apăs pe trăgaci. 

larăşi tunetul exploziei foarte aproape de mine şi senzaţia 
precisă că degetul meu se rupsese de-a binelea. Dar nici că- 
mi pasă. Cordonul care mă lega de rezervorul de vin era 
elegant tăiat în două. Nici Buffalo Bill n-ar fi făcut o treabă 
mai bună. 

M-am răsucit, am apucat unul din suporţii rezervorului cu 
mâinile complet amorţite, m-am ridicat clătinându-mă şi m- 
am rezemat cu cotul de un raft; stăteam acolo aşteptând, cu 
privirea aţintita asupra uşii. Oricine ar fi venit jos să cerceteze 
cazul, ar fi trebuit să treacă prin uşa, deci, ca ţinta, un bărbat 
cam de un metru optzeci îmi punea o problemă mult mai 
simplă decât un cordon de cincizeci de centimetri. 

Am stat aşa un minut întreg, nemişcat, dacă nu puneam la 
socoteală faptul că-mi tremurau picioarele şi ca auzul era 
afectat la culme de ecoul gloanţelor. Nimic. Am riscat şi m-am 
apropiat ţopăind de centrul beciului, am privit furiş pe geamul 
înalt, pentru cazul în care gardianul meu s-ar fi jucat cu mine 
ca şoarecele cu pisica. Din nou nimic. Din alte două sărituri, 
mă aflam la uşa, încercând mânerul cu cotul. Era încuiata. 

M-am rezemat cu spatele de uşa, am căutat zăvorul cu 
gura revolverului şi am tras. La o doua împuşcătură, uşa ceda 
brusc sub greutatea mea - faptul că nu am controlat 
balamalele uşii să văd dacă se deschide în afară sau înăuntru 
spune multe despre starea mea de spirit din acel moment - şi 
am căzut cât eram de lung în coridorul de beton de dincolo de 
uşa. Dacă mă aştepta cineva acolo cu intenţia şi speranţa de 
a mă altoi,' nu putea găsi un prilej mai potrivit. 

Nu m-a altoit nimeni, pentru că nu era nimeni acolo. 
Ameţit şi epuizat, m-am ridicat cu greutate în picioare, am 


e 


descoperit un comutator şi l-am apăsat cu umărul. Becul 
golaş care atârna de un fir scurt deasupra capului meu nu se 
aprinse. Putea să fie un bec neconectat, sau poate că se 
arsese siguranţa, dar bănuiala mea era că nu era deloc 
curent: aerul din beci avea un miros de statut şi igrasie, tipic 
pentru o casă părăsită. 

câteva trepte roase urcau în întuneric. Am sărit pe primele 
două, m-am clătinat ca o sfârlează, pe punctul de a-mi pierde 
echilibrul, dar m-am răsucit iute şi am reuşit să mă aşez. 
Odată aşezat, mi-am dat seama că era recomandabil şi 
prudent să-mi păstrez centrul de greutate cât mai jos, aşa că 
am ajuns sus, pe ultima treaptă, săltându-mă din şezut şi 
împingându-mă cu tălpile. 

Uşa din capul scărilor era şi ea încuiata, dar nu-mi punea 
probleme şi, oricum, mai aveam cinci gloanţe. Zăvorul ceda la 
prima împuşcătură şi am ajuns într-un antreu. 

Antreul, înalt, lung şi îngust, ilustra ceea ce agenţii 
imobiliari numesc eufemistic o abundența de grinzi aparente 
- în tot locul, bârne negre, urâte, de stejar cioplit. câte o uşa 
pe fiecare latură, ambele închise, o uşa cu glasvand în 
capătul opus, o altă lângă mine, ducând după toate 
aparențele în partea din spate a casei; o scară deasupra 
capului şi un parchet grosolan pe jos, acoperit din belşug cu 
praf în care se zăreau nişte urme neregulate de paşi venind 
dinspre uşa cu glasvand până în locul unde stăteam eu. 
Coridorul se distingea printr-o trăsătura minunată: era 
complet pustiu. Acum ştiam că eram singur. Dar nu ştiam 
pentru cât timp. Nu era recomandabil să pierd nici o secundă. 

Voiam să păstrez urmele de paşi intacte pe coridor, aşa că 
m-am întors către uşa de lângă mine. Întâmplător, era 
descuiată. Am dat de un alt gang care ducea spre regiunile 
domestice ale casei - cămara de alimente, cea pentru vase, 
un oficiu. O casă de modă veche, şi încă una mare. 

Am dat o raită prin toată casa, deschizând toate bufetele 
şi sertarele, dar îmi irosisem timpul. Nici un indiciu ca foştii 


To 


proprietari ar fi abandonat casa în mare grabă, dimpotrivă, 
adunaseră totul cu grijă înainte de a pleca. Nu lăsaseră nici 
măcar un ac, deşi acesta nu mi-ar fi fost de mare folos ca să 
tai cu el cordonul care îmi ţinea mâinile şi gleznele legate. 

Uşa de afară a bucătăriei era descuiată. Am deschis-o şi 
am ţopăit afară, în ploaia care continua să cadă torențial. Am 
privit în jur - puteam să fiu oriunde. Un pogon de grădina 
neîngrijita, împrejmuita de un gard viu înalt de peste doi metri 
care nu mai văzuse foarfeca grădinarului de ani de zile şi 
nişte pini şi chiparoşi uzi şi fremătători sub cerul întunecat şi 
mustind de ploaie. Wuthering Heights era un loc vesel în 
comparaţie cu acesta. 

Nu departe se aflau două construcţii, una din ele destul de 
mare pentru a fi un garaj, cealaltă cam jumătate din 
dimensiunile primei. M-am îndreptat ţopăind spre cea de-a 
doua, pentru simplul motiv că era mai aproape. Uşa se legăna 
pe nişte balamale stricate şi scârţâăi disperată când m-am 
rezemat cu umărul de lemnul ei crăpat. 

Era şopron care evident servise ca atelier - pe o latură, 
sub geamul murdar, era un banc masiv pe care era încă 
montată o menghină ruginită. Dacă nu era prea ruginita şi 
dacă puteam găsi vreo unealtă de tăiat pe care s-o fixez în 
menghină, mi-ar fi fost, într-adevăr, de mare folos. Numai că, 
din câte se vedea, nu exista nici un fel de unealtă de tăiat, de 
fapt nici urmă de vreo unealtă. Ca şi în casă, la fel şi aici: la 
plecare, proprietarii fuseseră mai mult decât meticuloşi când 
îşi luaseră cu ei bunurile mobile şi avutul. Pereţii fuseseră 
complet despuiaţi. 

Lăsaseră un singur lucru şi asta pentru că era cu totul 
nefolositor - o cutie pătrată de furnir, pe jumătate plină de 
gunoaie şi surcele. Cu ajutorul unui vreasc am reuşit să înclin 
cutia şi să-i răstorn conţinutul pe jos. Am răscolit cu băţul prin 
grămada de obiecte disparate - bucăţi de lemn, şuruburi 
ruginite, bucatele de metal încovoiat, cuie îndoite - şi, mai 
ales, o lamă de ferăstrău, foarte veche şi ruginită. 


A durat zece minute până să potrivesc lama în menghina - 
mâinile îmi erau atât de amorţite încât le simţeam paralizate 
şi inutile - şi alte zece minute ca să tai cu lama cordonul de 
PVC cu care îmi fuseseră legate încheieturile mâinilor. Mi-ar fi 
trebuit mult mai puţin timp pentru asta, dar, având mâinile la 
spate, nu vedeam ce fac, aşa că eram nevoit să lucrez cu 
atenţie - puteam să-mi tai vreo arteră sau vreun tendon la fel 
de uşor cum tăiam cordonul şi nu mi-aş fi dat seama de 
diferenţa, cu mâinile acelea lipsite de viaţa. 

Arătau cam lipsite de viaţa şi după ce am desfăcut şi 
ultimul fir de PVC şi le-am adus în faţa să le examinez. Se 
umflaseră peste măsură, pielea albastru-purpurie era netedă 
ca o pernă, iar din palme şi din degete îmi curgea sânge. 
Speram ca rugina învechita, depusă în straturi pe lama 
ferăstrăului cu care mă tăiasem, nu-mi va provoca în final o 
septicemie. 

Am stat aşezat pe cutia răsturnată vreo cinci minute, 
înjurând de mama focului pe când petele purpurii de pe mâini 
începură să dispară încet şi circulaţia se restabili cu o durere 
aproape insuportabilă, rafinată, de parcă mii de cârlige mi-ar 
fi sfâşiat carnea. când, în cele din urmă, am avut puterea să 
ţin în mâini lama ferăstrăului, am tăiat cordonul de PVC de la 
glezne, înjurând tot atât de colorat, iar sângele începu să 
circule aproape normal şi în picioare. Am ridicat cămaşa să 
văd ce aveam în dreapta pieptului, dar la fel de repede şi fără 
menajamente am tras-o la loc şi am vârât poalele cămâăşii sub 
cureaua pantalonilor. O inspecţie prelungită m-ar fi făcut să 
mă simt şi mai rău: cele câteva porţiuni care nu erau 
acoperite de cruste de sânge închegat, cruste care se 
formaseră aproape pe toată partea aceea a corpului, 
prezentau nişte umflături groteşti, care se coloraseră deja în 
toate nuanțele curcubeului. M-am gândit, posac, ce ar fi fost 
dacă tipul care mă folosise ca minge de fotbal şi-ar fi ales 
pentru antrenament partea mea stângă - şi-ar fi rupt toate 
degetele de la picioare în Hanyatti. Foarte bine că se 


2. 


întâmplase aşa. 

Ţineam pistolul în mână când am ieşit din şopron, dar de 
fapt nu credeam că va trebui să recurg la el. Nu m-am mai 
apropiat de casa - ştiam că n-aş găsi decât urmele de paşi, 
iar asta era treaba experţilor lui Hardanger. Din faţa casei 
pornea un peron străjuit de pini şiroind de apă; am pornit-o 
şontâc-şontăc pe aleea năpădită e buruieni. Eram sigur că 
dădea într-un drum oarecare. 

După câţiva paşi, m-am oprit, încercând să-mi folosesc 
puţinele resurse mintale care-mi rămăseseră. Poate că 
individul care mă altoise şi mă legase voise să se ştie că am 
fost temporar scos din scenă: date fiind cele ce cunoşteam, la 
fel de bine se putea întâmpla şi contrariul. Dacă nu voia să se 
ştie, atunci nu şi-ar fi permis să-mi lase maşina unde se aflase 
iniţial, ci ar fi dus-o în altă parte. Unde? Ce era mai simplu şi 
mai logic decât să ascundă maşina lui Cavell acolo unde îl 
ascunsese pe Cavell însuşi? M-am întors în garaj. 

Maşina era acolo. M-am urcat, m-am lăsat greu pe perne, 
am stat aşa câteva minute, apoi am coborât cu tot atâta 
greutate. Dacă cineva gândea că nu era în avantajul lui să se 
ştie că eram scos din uz, atunci tot aşa de bine putea fi în 
avantajul meu ca acel cineva să nu ştie că eram din nou la 
datorie. Cum ar putea fi asta în avantajul meu nu puteam nici 
măcar încerca să ghicesc în acel moment, creierul îmi era 
atât de înceţoşat de slăbiciune şi epuizare şi de bătaia pe 
care o încasasem, încât nu eram capabil să judec corect. 
Ştiam doar că, într-un mod vag, subconştientul îmi spunea că 
s-ar putea să fie în favoarea mea, iar dacă luăm în calcul 
starea în care mă aflam şi lipsa vreunui progres în ancheta pe 
care o efectuam, aveam sigur nevoie de orice avantaj pe 
care-l puteam obţine. Maşina m-ar da de gol. Am pornit-o pe 
jos. >> E 

Peronul ducea la un drumeag care nu era altceva decât un 
şanţ plin de apă şi noroi vâscos. Am luat-o la dreapta, pentru 
bunul motiv că în stânga se ridica un dâmb înalt, abrupt şi, 


i a 


după vreo douăzeci de minute, am ajuns la un drum lateral cu 
un stâlp pe care scris „Netley Common: 3 kilometri". Ştiam că 
Netley Common se afla pe şoseaua principală Londra- 
Alfringham, cam la cincisprezece kilometri de Alfringham, 
ceea ce însemna că fusesem dus la cel puţin zece kilometri 
depărtare de cabina Asociaţiei Automobiliştilori unde fusesem 
scos din funcţie. M-am întrebat de ce oare, dar poate că 
aceea era singură casă părăsită prevăzută cu beci pe o rază 
de zece kilometri. 

Cei peste trei kilometri până la Netley i-am parcurs în mai 
mult de o oră, în parte din cauza stării mele fizice şi în parte 
pentru că am tot sărit în boschete şi m-am ascuns la 
adăpostul copacilor de câte ori trecea vreun biciclist sau o 
maşina. Localitatea Netley Common am ocolit-o simplu, 
luând-o peste câmp - pustiu în dimineaţa aceea friguroasă şi 
ploioasă de octombrie - şi am ajuns în cele din urmă la şosea, 
unde m-am întins pe o rană într-un şanţ ascuns după nişte 
boschete. Aveam senzaţia că sunt o păpuşă îmbibata de apă 
care se desface pe la cusături. Eram atât de epuizat, încât mi 
se părea că nici pieptul nu mă mai doare. Eram îngheţat ca o 
masă de disecţie şi tremuram ca o marionetă în mâinile uni 
păpuşar frenetic; îmbătrâneam. 

Peste douăzeci de minute îmbătrânisem şi mai tare. Chiar 
în momentele sale de glorie, circulaţia în părţile rurale ale 
comitatului Wiltshire nu se ridica niciodată la cotele din 
Piccadilly, dar cu toate astea acum părea să fie cu totul 
inexistentă. In tot acel timp, au trecut pe lângă mine doar trei 
maşini şi un autobuz, iar pentru că erau pline sau aproape 
pline, oricum nu-mi erau de nici un folos. Ce-mi trebuia mie 
era un camion cu un singur ocupant, sau, dacă nu se putea, o 
maşina cu. şoferul-ei şi atât, deşi nu era greu să-ţi imaginezi 
reacţia cuiva singur în maşina la vederea unei sălbăticiuni ca 
mine, aducând cu un ocnaş evadat sau cu un nebun scăpat 
din cămaşa de forţa. 

Următoarea maşina care venea avea doi ocupanţi, dar n- 


Lo 


am ezitat. Am recunoscut Wolseley-ul mare, negru, rulând 
tacticos, cu mult înainte de a vedea uniformele bărbaţilor din 
maşina. Au oprit elegant şi un sergent solid, corpolent, uşurat 
şi îngrijorat în acelaşi timp, cobori şi mă ajuta să mă ridic 
când ajunsei cu greu sus. Era astfel construit încât putea duce 
greutăţi, aşa că l-am lăsat să o preia şi pe a mea. 

— Domnul Cavell? spuse el cercetându-mi faţa cu atenţie. 
Sunteţi chiar domnul Cavell? 

Simţeam eu că mă schimbasem destul de mult în ultimele 
ore, dar nu într-atât încât să nu recunosc că eu eram acela. 

— Slavă Domnului. Vreo şase maşini ale poliţiei şi nu ştiu 
câte efective militare au pornit să vă caute în ultimele două 
ore. mă ajută cu solicitudine să mă urc pe bancheta din spate. 
Uşurel, domnule. 

— Chiar aşa. Mi-am aranjat organismul zdrobit, murat şi 
plin de apă într-un colţ. Mi-e teamă că bancheta asta n-o să 
mai arate niciodată ca lumea, sergent. 

— Nu vă faceţi griji, domnule - mai sunt destule acolo de 
unde vine asta, spuse el vesel. Se urcă lângă sergentul de 
poliţie de la volan şi luă microfonul pe când maşina se punea 
în mişcare. Soţia dumneavoastră aşteaptă la secţia de poliţie 
cu inspectorul Wylie. 

— O clipă, am spus repede. Nu vreau nici un fel de 
agitaţie în jurul lui Cavell revenit printre cei vii, sergent. O 
luăm încet. Nu vreau să merg nicăieri unde pot fi recunoscut. 
Cunoşti vreun loc unde pot să mă instalez fără să fiu văzut? 

Se întoarse spre mine şi spuse rar: 

— Nu înţelege 

Eram pe punctul de a-i spune că nu mă interesa câtuşi de 
puţin dacă înţelegea sau nu, dar n-ar fi fost corect. Aşa că am 
spus: 

— E foarte important, sergent. Aşa cred eu, cel puţin. 
Cunoşti vreo ascunzătoare? 

— Să vedem. E greu, domnule "Cavell... 

— Casa mea de la ţara, domnule sergent, propuse şoferul. 


Re 


Ştiţi că Jean e plecată la mama ei. Domnul Cavell ar putea sta 
acolo. 

— E linişte, are telefon, e aproape de Alfringham? am 
întrebat. 

— Toate trei, domnule. 

— Perfect. Mulţumesc. Sergent, te rog vorbeşte cu 
inspectorul dumitale. Intre patru ochi. Roagă-l să vină la 
căsuţă cu soţia mea cât se poate de repede. Şi cu 
superintendentul Hardanger, dacă e liber. Şi aveţi cumva, la 
poliţia din Alfringham, un doctor de încredere? Cineva care să 
ştie să-şi ţină gura? 

— Avem, spuse privindu-mă cu atenţie. Un doctor? 

Am încuviinţat şi mi-am ridicat jacheta. Ploaia dimineţii 
mă murase până la piele, iar sângele care cursese din răni, 
acum mai diluat, îmi colorase toată cămaşa într-o nuanţa 
maroniu-roşcata puţin plăcută la vedere. Sergentul îmi aruncă 
o scurtă privire, se întoarse şi-i spuse molcom şoferului: 

— Hai, Rollie, băiete. Totdeauna ai vrut să fii ca Moss, 
acum e momentul. Dar ia-ţi dracului degetul de pe sirena. 

Apoi se întinse după microfon şi începu să vorbească pe 
un ton scăzut şi grăbit. 

— Nu merg la spitalul ăla nenorocit şi cu asta, basta, am 
spus iritat. Acum că aveam câteva sandviciuri cu şunca şi o 
cinzeacă de whisky la bord, începusem să-mi revin la eu-ul 
meu antipatic. Regret, doctore, dar asta-i situaţia. 

— Regret şi eu. Doctorul care se aplecă peste mine în pat 
în căsuţa poliţistului era un om îngrijit, metodic şi precis, cu o 
voce îngrijita, metodica şi precisă. Din păcate, nu vă pot 
obliga să vă duceţi. Dacă aş putea să vă oblig, aş face-o, 
pentru că sunteţi un bolnav care necesita un examen 
radiologie urgent şi îngrijire de specialitate. Aveţi două coaste 
care par fisurate şi una care e sigur fracturată. Nu mă pot 
pronunţa cât este de grav şi de periculos. Nu am raze X în 
ochi. 

— Nici o problemă, l-am asigurat eu. Aşa cum m-aţi 


bandajat acum nu întrezăresc nici o posibilitate că vreuna din 
coaste să-mi străpungă plămânii sau să-mi iasă prin piele. 

— Dacă nu cedaţi tentaţiei de a face exerciţii intense de 
gimnastică, răspunse el sec, nu exista posibilitatea să vă iasă 
vreo coastă prin piele. Ceea ce mă preocupă este riscul de a 
face o pneumonie - oase rupte plus epuizarea, neplăcerile la 
care aţi fost supus şi umezeală pe care aţi îndurat-o oferă 
terenul cel mai propice pentru aşa ceva. Pneumonia plus 
coastele rupte vă pot pune într-o situaţie extrem de 
supărătoare. Cimitirele sunt pline de oameni care ar fi putut 
să confirme prin mărturia lor ce vă spun eu acum. 

— Mai spuneţi-mi o glumă, am spus acru. 

Mă ignora şi se uita la Mary, care şedea nemişcata şi 
palidă la picioarele patului. 

e - Doamna Cavell, verificaţi respiraţia, pulsul, 
temperatura din oră în oră. Dacă creşte pulsul, temperatura, 
sau respiraţia se îngreunează, vă rog să mă anunţaţi de 
urgenţa. Aveţi numărul meu. Şi, în sfârşit, trebuie să-i 
avertizez pe domnii prezenţi aici - îi indică pe Hardanger şi 
Wylie - că dacă domnul Cavell se da jos din pat în 
următoarele şaptezeci şi două de ore, eu refuz să mă consider 
responsabil din punct de vedere medical de starea sănătăţii 
sale. 

Işi luă geanta şi plecă. Cum se închise uşa în urma lui, îmi 
aruncai picioarele din pat şi începui să-mi trag pe mine o 
cămaşă curată. Aveam dureri, dar nu cât mă aşteptasem. Nici 
Mary, nici Hardanger nu spuseră nimic, iar Wylie, văzând că 
nu au de gând să vorbească, rosti: 

— Vrei să te omori, Cavell? Ai auzit ce a spus doctorul 
Whitelaw. De ce nu încercaţi să-l opriţi, domnule 
superintendent? 

— E sărit de pe fix, îi explica Hardanger. Notează, 
inspectore, că nici măcar soţia lui nu încearcă să-l oprească. 
Exista în viaţa anumite lucruri pentru care nu merită să-ţi 
iroseşti timpul, iar a-l face pe Cavell să judece ca lumea e 


e a 


unul dintre ele. mă străfulgeră cu privirea. Vasăzică, ai făcut 
iar pe lupul singuratic, nu-i aşa? Şi vezi ce s-a întâmplat. Uită- 
te în ce chestie sângeroasă te-ai băgat. În sensul propriu al 
cuvântului. Uită-te şi tu. Şi n-ai aflat nimic. când oare vei 
înţelege că singura noastră speranţa este lucrul în echipă? La 
dracu' cu metodele tale a la d'Artagnan, Cavell. Sistem, 
metodă, rutina, cooperare - astea sunt singurele arme 
împotriva crimei organizate. Şi o ştii şi tu, fir-ar să fie! 

— O ştiu, am consimţit. Oameni răbdători, instruiți, 
trudind sub o conducere răbdătoare, instruită. Sigur, sunt cu 
voi. Dar nu în cazul ăsta. Aici nu e loc pentru răbdare. 
Oamenii răbdători au nevoie de timp, iar noi nu avem timp. Ai 
dat dispoziţii pentru supravegherea casei în care am fost 
sechestrat şi pentru examinarea urmelor de paşi? 

Incuviinţa cu un gest: 

— Acum, povestea ta. Să nu mai pierdem timpul. 

— O vei auzi. De îndată ce-mi spui pentru care motiv nu 
m-ai înjurat ca poliţia şi-a pierdut vremea căutându-mă şi de 
ce nu ţi-ai folosit autoritatea ca să mă obligi să stau în pat. 
Suntem îngrijoraţi, domnule superintendent? 

— Ziarele au relatat toată istoria, spuse scurt. Despre 
intrarea prin efracţie, crime, furtul Virusului Diavolului. La 
ultima chestie nu ne aşteptam. Sunt deja panicaţi cu toţii. 
Fiecare titlu de editorial e un strigăt de luptă. Imi indică un 
teanc de ziare care zăceau pe podea. Vrei să le vezi? 

— Şi să mai pierd timp? Pot să ghicesc. Dar nu numai asta 
te îngrijorează. 

— Nu. Acum o jumătate de ora a sunat generalul - te 
căuta pe tine. Şase scrisori multiplicate la Gestetner au fost 
trimise prin curieri speciali azi-dimineaţă la cele mai mari 
concerne de presa din Fleet Street. Individul zice că 
avertismentul său anterior a fost ignorat: BBC nu a confirmat 
luarea la cunoştinţa în ştirile de la ora nouă dimineaţa. Mai 
zice că în următoarele ore va demonstra că a) e în posesia 
acelor viruşi şi b) e pregătit să-i folosească. 


— Ziarele vor publica mesajul? 

— Îl vor publica. Înainte de asta, toţi editorii s-au întrunit şi 
au luat legătura cu Direcţia Securităţii Naţionale de la 
Scotland Yard. 

Comandantul adjunct l-a contactat pe ministrul de interne 
şi am înţeles că a avut loc un fel de şedinţa extraordinară. 
Guvernul a dispus, oricum, să nu se publice nimic. Din câte 
înţeleg, editorii le-au spus miniştrilor să-i ia dracu' şi le-au 
reamintit că ei sunt în slujba cetăţenilor şi nu invers şi că 
dacă națiunea se afla într-un pericol de moarte şi, după cum 
se pare, acesta este cazul, națiunea are dreptul s-o ştie. Le-au 
mai amintit miniştrilor că dacă fac vreo mişcare greşita în 
chestiunea de faţa, vor fi demişi peste noapte. La ora asta, 
cotidianele londoneze se vând deja pe toate străzile. Pun 
rămăşag că manşetele au titlurile cele mai senzaţionale de la 
Ziua Victoriei încoace. 

— Treaba e încurcata rău, am aprobat. M-am uitat la 
Mary; cu o faţa lipsită de expresie şi atentă să nu-mi 
întâlnească privirea, îmi încheia butonii de la manşete; 
operaţiunea mă depăşea, bandajat cum eram la ambele 
încheieturi şi cu degetele sfârtecate - apoi am continuat: Ei, 
măcar vor da publicului o nouă temă de discuţie în afară de 
fotbal, ce a spus cutare la televizor aseară şi ultimul star al 
rock-and-roll-ului. 

l-am mai relatat şi despre ce s-a întâmplat noaptea 
trecută, dar am omis să relatez despre călătoria mea la 
Londra şi întâlnirea cu Generalul. când am terminat, 
Hardanger rosti apăsat: 

— Foarte, foarte interesant. Ce vrei să spui - că te-ai 
sculat în toiul nopţii, fără să-i spui lui Mary, şi ai început să 
bântui şi să dai telefoane prin Wiltshire? 

— Exact asta îţi spun. Vechea tehnica a poliţiei secrete n- 
are egal; îi iei ca din oala când sunt mai adormiţi şi mai 
vulnerabili şi jumătate din treaba e ca şi făcută. Ca să nu mai 
spun că n-am dormit deloc. Am plecat pe neanunţate pentru 


TD 


că ştiam al naibii de bine că ar fi cu totul împotriva 
preceptelor şi instinctelor tale şi că ai fi recurs la forţa ca să 
mă opreşti. 

— Dacă te-aş fi oprit, spuse el rece, acum ai avea toate 
coastele la locul lor. 

— Dacă m-ai fi oprit, nu ne-am găsi acum în situaţia de a 
fi restrâns aria cercetărilor. Cinci dintre ei. Le-am dat de 
înţeles tuturor că suntem foarte aproape de un rezultat şi ca 
unul dintre ei s-a speriat într-atâta, încât a încercat să mă 
oprească. 

— Asta e presupunerea ta. 

— O presupunere extrem de corectă. Ai vreuna mai bună? 
Pentru început, propun să-l umflăm pe Chessingham fără 
întârziere. Sunt multe împotriva lui şi... 

— Era să uit, mă întrerupse Hardanger, ai telefonat la 
General azi-noapte... 

— Da. N-am făcut nici cea mai slabă încercare să mă 
prefac ruşinat. Aveam nevoie de autorizaţie ca să-mi văd de 
treabă în legea mea - ştiam că tu nu mi-ai fi acordat-o. 

— Omu' dat naibii, nu? Chiar dacă ghicise că minţeam, nu 
lăsa să se vadă pe el. L-ai rugat să-l verifice pe tipu' ăsta, 
Chessingham, dosarul personal. Se pare că a fost şofer la 
RASC. 

— Asta-i situaţia. Ai de gând să-l arestezi? 

— Da. Sora lui? 

— Vina ei n-ar fi alta decât că l-a acoperit pe propriul ei, 
frate. lar mama e total nevinovată. Asta e sigur. 

— Aşa. Deci au rămas ceilalţi patru pe care i-ai vizitat de 
dimineaţa. Sunt toţi în afară de orice bănuială? 

— N-aş spune. Colonelul Weybridge, de pildă. Sigurele 
fapte pe care le ştim despre el sunt următoarele: are acces la 
dosarele personale, deci ar avea posibilitatea să-l şantajeze 
pe doctorul Hartnell ca să colaboreze... 

— Seara trecută ziceai că ai impresia că Hartnell e scos 
din cauza. 


2. 


— Am spus că am rezerve în ceea ce îl priveşte. În al 
doilea rând, care a fost motivul pentru care bravul nostru 
colonel, ca şi bravul lui comandant, nu s-a oferit să intre în 
laborator în locul meu? Oare pentru că ştia că toxina 
botulinică pluteşte liber pe-acolo? în al treilea rând, e singurul 
care nu are nici un alibi pentru ora când s-au comis Grimele. 

— Doamne, Cavell, vrei să spui că trebuie să-l arestăm pe 
Weybridge? Poţi să mă crezi că am avut destul de furcă şi cu 
Cliveden şi cu Weybridge când am insistat azi-dimineaţă să se 
ia amprente din casele lor. Cliveden l-a anunţat telefonic pe 
comandantul adjunct. 

— Şi s-a şucărit? 

— Ca un gentleman! Ne urăşte de moarte. 

— Asta-i bine. Amprentarea caselor celor bănuiţi - s-a ivit 
ceva? 

— Şezi binişor, protesta Hardanger. Nu e încă nici ora unu. 
Le mai trebuie câteva ceasuri să-şi centralizeze datele. Şi nu 
pot să-l arestez pe Weybridge. Ministerul de Război mi-ar lua 
scalpul în douăzeci şi patru de ore. 

— Dacă tipu' cu Virusul Diavolului începe să-l semene prin 
jur, am spus, în douăzeci şi patru de ore nu va mai exista nici 
un Minister de Război. Sentimentele nu mai au ce căuta aici. 
Pe lângă asta, nu-i nevoie să-l bagi la zdup. Consemnează-l în 
casă la el, dă-i un arest la domiciliu, sechestrează-l, zi-i cum 
doreşti. Ce s-a mai găsit în ultimele ore? 

— Am întors o mie de pietre şi n-am găsit nimic sub ele, 
răspunse Hardanger întunecat. Ciocanul şi cleştele au fost 
precis folosite pentru a se intra în institut. Dar de data asta 
eram siguri oricum. Nici o urmă utilizabila în furgoneta 
Bedford. Nici în cabina telefonică din care a fost chemată 
agenţia Reuter aseară. L-am trecut prin ciur şi prin sită pe 
prietenul tău, cămătarul Tuffnell şi pe asociatul lui, am 
chemat şi garda financiară să le cerceteze registrele până 
când vom afla tot atâtea despre afacerile lor cât ştiu ei însăşi; 
în decurs de o săptămână, i-am putea pune după gratii, dar 


TD 


nu mă interesează. Oricum, doctorul Hartnell e precis singurul 
lor client din laboratorul numărul unu. Poliţia londoneză 
depune eforturi pentru a da de urma tipului care a trimis 
scrisorile presei, în Fleet Street; dacă noi ne pierdem timpul 
aici, ei îşi pierd timpul acolo. Inspectorul Martin şi-a petrecut 
întreaga dimineaţa chestionându-i pe toţi cei din laboratorul 
unu referitor la relaţiile sociale dintre ei şi până acum a aflat 
doar ca doctorul Hartnell şi Chessingham se vizitează. O 
ştiam şi pe asta. Facem o verificare a fiecărei mişcări 
cunoscute a fiecărui suspect în ultimul an şi avem echipe care 
vizitează locatarii tuturor caselor pe o rază de şase kilometri 
în jurul Mordonului, pentru a afla dacă vreunul din ei a 
observat ceva ciudat său neobişnuit în noaptea crimelor. 
Trebuie să apară ceva la un moment dat, dacă întinzi plasa 
destul de departe şi ochiurile sunt mici. Aşa se întâmpla 
întotdeauna. 

— Sigur. În vreo două săptămâni. Sau două luni. Amicul 
nostru cu Virusul Diavolului la el a promis că îşi va îndeplini 
misiunea în câteva ore. La dracu', superintendente, pur şi 
simplu nu putem aştepta şa apară ceva. cât de vastă ar fi 
organizarea, tot nu ne duce la nimic. Metoda numărul doi, a 
lui Sherlock, să ne aprindem pipa din spuma de mare, nu ne 
ajuta nici ea. Trebuie să provocăm o reacţie. 

— Tu ai provocat deja una, spuse Hardanger cu 
amărăciune. Şi ce-ai rezolvat? Vrei şi alte reacţii. Cum? 

— Pentru început, să investigăm fiecare tranzacţie 
financiară şi fiecare depunere în contul tuturor celor din 
laboratorul numărul unu, fiecare depunere din ultimul an - şi 
nu-i uita de Weybridge şi pe Cliveden. Percheziţionaţi toate 
casele din pod până în pivniţa şi alcătuiți liste cu orice fleac 
pe care-l găsesc. Asta nu numai că ar putea să-l sperie pe 
tipul pe care-l căutam - s-ar putea chiar să scoată ceva la 
lumină. 

— Dacă e să ne apucăm să facem toate astea, interveni 
Wylie în discuţie, la fel de bine am putea să-i băgăm pe toţi la 

= PR 


răcoare. E o cale sigură de a-l scoate pe individ din circulaţie. 

— Inutil, inspectore. Poate că avem de-a face cu un ţicnit, 
dar un ţicnit sclipitor. Asta i-o fi trecut prin minte cu luni şi 
luni în urmă. Are o organizaţie - nimeni din Mordon n-ar fi 
putut să ducă scrisorile acelea la Londra azi-dimineaţă - şi 
poţi să-ţi pui pensia la bătaie ca primul lucru pe care l-ar fi 
făcut după ce a luat viruşii, a fost să scape de ei. 

— Vom încerca să facem agitaţie, spese Hardanger cu 
oarecare reţinere. Deşi unde voi găsi eu toţi oamenii care... 

— Opreşte investigaţiile din casă în casă. Ne pierdem 
vremea cu ele. 

Mă aprobă din nou fără chef, apoi dădu un telefon pe când 
terminăm cu îmbrăcatul. când închise telefonul, spuse: 

— N-o să-mi răcesc gura de pomană să te conving. Du-te 
şi omoară-te. Dar ai putea să te gândeşti la Mary. 

— La ea mă gândesc. mă gândesc că dacă amicul nostru 
necunoscut devine neglijent cu Virusul Diavolului, în curând 
Mary nu va mai fi. Nu va mai fi nimic. 

Asta păru să pună capăt conversaţiei, dar după un timp 
Wylie spuse gânditor: 

— In caz că acest, amic fără nume face într-adevăr o 
demonstraţie, mă întreb dacă guvernul va închide institutul 
Mordon. 

— Să-l închidă? Amicul vrea să-l vadă ras de pe faţa 
pământului. E imposibil de ghicit ce vor face. La ora actuală, 
ne aflam doar în stadiul de sperietură - nimeni nu este încă 
isterizat. 

— Asta este valabil pentru tine, spuse Hardanger cătrănit. 
Şi cam ce intenţionezi să faci acum, Cavell? Dacă eşti amabil 
să-mi spui, adăugă el cu ironie accentuată. 

— O să-ţi spun, să nu razi, dar am de gând să mă 
deghizez. Mi-am pipăit cicatricele de pe obrazul stâng. Cu 
puţin ajutor din partea lui Mary şi a sulimanurilor ei, toate 
astea vor dispărea. Ochelari cu rame din baga, o mustaţa 
trasă cu creionul, un costum gri, documente care mă 


recomanda ca inspectorul Gibson de la Poliţia Metropolitană şi 
voi fi un alt om. 

— Cine îţi va furniza documentele? întreba Hardanger 
bănuitor. Eu? 

— Nu e nevoie. Le am totdeauna asupra mea, în caz că 
îmi trebuie. Am ignorat privirea lui pătrunzătoare şi am 
continuat: Apoi voi trece din nou pe la prietenul nostru, 
doctorul MacDonald. În absenţa lui, vezi bine. Preabunul 
doctor, cu un salariu modest, reuşeşte să trăiască precum un 
mic potent oriental, fără harem, dar poate că pe acesta îl ţine, 
discret, în altă parte. Mai bea zdravăn, pentru că e 
înspăimântat la culme, pe de o parte, de Virusul Diavolului şi, 
pe de altă parte, pentru propria sa siguranţa. N-am încredere 
în el. Aşa că îl voi vizita. 

— Nu faci decât să-ţi pierzi timpul, răspunse Hardanger 
răspicat. MacDonald e deasupra oricăror suspiciuni. Are state 
vechi de om distins, nepătat. Azi dimineaţa le-am parcurs în 
douăzeci de minute. 

— Le-am citit şi eu. Unii dintre distinşii noştri bărbaţi 
întemnițați la Old Bailey în ultimii ani aveau dosare imaculate 
- până când i-a ajuns braţul legii. 

— Pe plan local, e un om deosebit de respectat, interveni 
şi Wylie. Un pic cam snob, se aduna numai cu crema 
societăţii, dar toţi îl vorbesc de bine. 

— Şi mai sunt şi alte lucruri în dosarul lui, pe care nu le-ai 
citit, Cavell, continua Hardanger. Dosarul conţine numai o 
scurtă referire la serviciul militar din timpul războiului, dar 
întâmplarea face să fiu prietenul colonelului care a comandat 
regimentul lui MacDonald în ultimii doi ani ai războiului. L-am 
sunat. In mod straniu, doctorul MacDonald se pare că a fost 
foarte reţinut în cea ce priveşte propria persoană. Ştiai că 
având gradul de locotenent în 1940, în Belgia, i s-a conferit 
ordinul D.S.0.€ cu bucla, că a terminat războiul ca locotenent- 
colonel la un regiment de tancuri cu o salbă de medalii lungă 


5 D.S.O. - Distinguished Service Order (n.tr.) 
W 


cât braţul tău? 

— Nu ştiam şi nu pricep, am recunoscut eu. Mie mi-a lăsat 
impresia unui individ care face pe durul şi care, dacă a avut 
fapte brave de arme, nu s-ar fi dat înapoi să le recunoască. 
Pur şi simplu voia să mă facă să cred că îi e frică; nu voia să 
ştiu că e un curajos. De ce? Pentru că ştia că va trebui să-şi 
motiveze beţia şi a pus-o pe seama temerilor personale. Dar, 
ţinând cont de dosarul lui, mai mult ca sigur că nu era vorba 
de aşa ceva. Primul punct ciudat. Al doilea punct ciudat - din 
ce motiv toate acestea n-au fost menţionate în dosarul său 
personal. Easton Derry a alcătuit mai toate dosarele - şi nu-l 
văd pe Derry trecând cu vederea un asemenea gol în 
biografia cuiva. 

— Nu ştiu ce să zic, recunoscu Hardanger. Dar un lucru 
este sigur - dacă dosarul pe care l-am avut despre MacDonald 
e corect, atunci pare foarte improbabil ca un om atât de 
curajos, altruist şi patriot să fie amestecat într-o afacere de 
felul acesta. 

— Colonelul ăsta de la regimentul lui MacDonald, care ţi-a 
povestit despre el, ai putea să-l convoci aici imediat? 

Hardanger îmi aruncă bine-cunoscuta lui privire lungă, 
scrutătoare: 

— Crezi că e un fals din toate punctele de vedere?ca acest 
om i s-a substituit adevăratului MacDonald? 

— Nu ştiu ce să cred. Trebuie să mai cercetăm o dată 
dosarul lui şi să verificăm dacă a fost într-adevăr alcătuit de 
Derry. 

— Asta se poate rezolva pe loc, aproba Hardanger. De 
data asta a vorbit la telefon cam zece minute şi, când a 
încheiat convorbirea, Mary mă machiase şi eram gata de 
plecare. 

— Araţi groaznic, dar nu te-aş recunoaşte dacă te-aş 
vedea pe stradă. Dosarul se afla în seiful meu, la hotel. 
Mergem acolo? 

M-am întors să ies din încăpere. Hardanger îmi privi 


palmele din care mai curgea un fir de sânge, unde mă 
tăiasem cu ferăstrăul. Spuse supărat: 

— De ce nu l-ai rugat pe doctor să-ţi bandajeze şi 
degetele? Vrei să faci septicemie? 

— Ai încercat vreodată să tragi cu degetele bandajate? l- 
am întrebat sarcastic. 

— Maa, păi atunci, ia nişte mănuşi. E ridicol. 

— Ce să fac? Nu pot să vâr degetul prin garda trăgaciului. 

— Mănuşi de cauciuc, spuse el iritat. De plastic. 

— Ai dreptate, am zis. Şi ar ascunde şi afurisitele alea de 
zgârieturi. L-am privit fără să-l văd şi m-am lăsat greu pe pat. 
Mama dracului! am spus că pentru mine. 

Am stat nemişcat câteva secunde. Nimeni n-a scos o 
vorbă. Am continuat: 

— Mănuşi de cauciuc. să acopere zgârieturile. Atunci de ce 
nu şi ciorapi medicinali? De ce nu? M-am uitat undeva, în gol, 
şi l-am zărit pe Hardanger schimbând o privire grijulie cu 
Wylie, gândindu-se, poate, că îl lăsaseră pe doctor să plece 
mult prea curând, dar Mary îmi sari în ajutor. 

Îmi atinse braţul şi m-am întors către ea. Avea chipul grav, 
iar ochii ei mari, verzi, plini de teamă şi de o idee care 
prindea conturul unei certitudini neplăcute. 

— Mordon, şopti ea. câmpul din jur. Cu grozama, acoperit 
tot cu grozamă. Şi ea purta ciorapi medicinali, Pierre. 

— Pentru numele lui Dumnezeu... Incepu Hardanger răstit. 

— Inspectore Wylie, am intervenit eu, cât timp ţi-ar lua să 
faci rost de un mandat de arestare? Pentru crimă. 
Complicitate la crimă. 

— Nici o secundă, spuse el aspru şi se bătu uşurel cu 
palma peste buzunarul de la piept. Am deja trei mandate 
semnate. După cum ai spus şi dumneata, exista momente 
când nu putem aştepta legea. Le completam. Deci, crima? 

— Complicitate. 

— Pe ce nume? se interesa Hardanger. Nu era încă sigur 
că n-ar fi bine să-l cheme pe doctor. 


Do 


— Doctorul Roger Hartnell, am răspuns. 


CAPITOLUL 9 


— Pentru numele lui Dumnezeu, despre ce e vorba? 
Doctorul Roger Hartnell, tânărul cu faţa brusc îmbătrânită, 
obosit şi încordat, se uita fix la noi, apoi la soţia sa, care 
stătea imobila alături de el. Ne privi din nou. Complicitate 
după comiterea crimei. Ce înseamnă asta, omule? 

— Suntem încredinţaţi că ştii foarte bine despre ce este 
vorba, spuse Wylie calm. 

El avea împuternicire şi el a fost cel care tocmai citise 
capetele de acuzare şi efectuă arestarea. Continuă: 

— Trebuie să te previn ca orice spui acum poate fi folosit 
împotriva dumitale la proces. Recunosc că ne-ar fi de ajutor 
dacă ai face o mărturisire completă, dar un arestat îşi are 
drepturile sale. Poţi beneficia de asistenţa juridică înainte de 
a vorbi. 

Nici gând să recurgă la asistenţa juridică: urma să spună 
tot înainte de a fi luat din casă şi Hardanger, Wylie şi cu mine 
ştiam că aşa va fi. 

— Este cineva atât de amabil să mă lămurească ce 
înseamnă aceasta... aceasta absurditate? întreba doamna 
Hartnell cu răceală. Afişa aerul uşor dispreţuitor, îngâmfarea 
civilizată a celui care nu înţelege situaţia, dar rigiditatea ostilă 
a întregului ei corp era exagerată, îşi ţinea mâinile atât de 
încleştate, încât se vedea cum tremură. Mai* purta încă 
ciorapii medicinali. 

— Cu plăcere, spuse Wylie. Doctore Hartnell, ieri ai dat o 
declaraţie domnului Cavell aici de faţa... 

— Cavell? Hartnell se mai holbă o dată la mine. Acesta nu 
e Cavell. 

— Nu-mi mai plăcea cum arăt, am zis eu. Te supăra? 
Acum vorbeşte inspectorul Wylie, Hartnell. 


— ... În sensul, continua Wylie, ca acum două seri ai făcut 
o mică plimbare ca să te întâlneşti cu domnul Tuffnell. Am 
făcut cercetări minuţioase şi am luat legătura cu oameni care 
ar fi putut să te vadă în direcţia de care vorbeai, la oră despre 
care vorbeai. Nici unul dintre aceştia nu te-a văzut. Acesta e 
punctul unu. 

Era chiar un punct foarte bun, chiar dacă era pură ficţiune: 
cercetarea fusese, într-adevăr, făcută, dar nu s-a găsit nici un 
singur martor care să confirme sau să infirme povestea lui 
Hartnell, adică exact ce anticipasem şi noi. 

— Punctul doi, continua Wylie. S-a găsit noroi sub aripa 
din faţa a scuterului dumitale, un fel de noroi ce pare a fi 
identic cu argila roşie care prin părţile astea se găseşte numai 
lângă Mordon. Bănuim că ai fost acolo la începutul serii, în 
recunoaştere. Scuterul este în momentul de faţa dus la 
laboratorul poliţiei pentru teste. Punctul numărul... 

— Scuterul meu! Hartnell arata de parcă i-ar fi căzut cerul 
în cap. Mordon. Jur pe... 

— Numărul trei. Mai târziu în seara aceea, ai plecat cu 
scuterul, împreuna cu soţia dumitale, într-un loc de lângă 
casa lui Chessingham. Aproape te-ai dat de gol faţa de 
domnul Cavell - ai afirmat că presupusul poliţist care te-a 
văzut pe scuter poate să întărească depoziţia dumitale despre 
excursia la Alfringham şi apoi ţi-ai amintit, cam tardiv, că 
dacă te-ar fi văzut, ar fi văzut-o şi pe soţia dumitale pe locul 
din spate. Am găsit urmele roţilor scuterului dumitale printre 
boschete, la nici douăzeci de metri depărtare de locul unde a 
fost abandonat Bedfordul. Ai fost nechibzuit, doctore, foarte 
nechibzuit. Observ că nu negi. 

Nici n-ar fi putut să nege - găsiserăm urmele cu vreo 
douăzeci de minute mai înainte. 

— Punctele patru şi cinci. Ciocanul folosit pentru a ameţi 
câinele de pază şi cleştele folosit pentru a tăia gardul de 
sârmă de la Mordon: ambele au fost găsite în şopronul 
dumitale de unelte. Tot de către domnul Cavell. 


— Băgăreţ nenorocit şi hoţ... 

Faţa i se contractă, şubreda stăpânire de sine pe care o 
avusese ceda şi se arunca asupra mea cu pumnii strânşi. Nu 
făcu nici un metru, pentru că Hardanger şi Wylie îl flancară cu 
trupurile lor masive şi-l ţintuiră locului fără scăpare. Hartnell 
se lupta cu disperare, deşi furia creştea în el, dezlănţuită. 

— Te-am primit în casa mea, porcule, porc ordinar! Ne-am 
întreţinut cu soţia ta. Am... Vocea i se înmuie şi când vorbi iar, 
era parcă vocea altcuiva. Ciocanul folosit pentru a ameţi 
câinele? Cleştele? Aici? în casa mea? Era atât de uluit de 
parcă l-ar fi auzit pe defunctul senator McCarthy declarându- 
se un comunist convins. Nu se poate să se fi găsit aici. Despre 
ce e vorba, Jane? Se întoarse spre soţia sa şi chipul lui trăda 
disperarea. 

— E vorba de crimă, rosti Wylie fără intonaţie. Nu mă 
aşteptam să colaboraţi, Hartnell. Veniţi cu mine, amândoi. 

— E o greşeala îngrozitoare... Nu... nu pot să înţeleg. O 
greşeala îngrozitoare. Hartnell ne privi cu ochii înnebuniţi. Pot 
să explic totul, sunt sigur că pot să explic. Dacă trebuie să 
luaţi pe cineva, luaţi-mă pe mine. Dar n-o implicaţi pe soţia 
mea. vă rog. 

— De ce nu? am întrebat. Tu n-ai ezitat s-o implici în 
chestiunea asta acum două seri. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, spuse el obosit. 

— La fel aţi spune şi dumneavoastră, doamna Hartnell? 
am întrebat. Potrivit declaraţiei doctorului dumneavoastră, 
care v-a consultat cu mai puţin de trei săptămâni în urmă, vă 
bucuraţi de o sănătate excelentă. 

— La ce vă referiţi? întreba ea. Era mai stăpână pe ea 
însăşi decât soţul ei. Unde vreţi să ajungeţi? 

— La faptul că ieri aţi fost la o farmacie din Alfringham şi 
v-aţi cumpărat o pereche de ciorapi medicinali. Grozama de 
pe lângă Mordon e o plantă destul de afurisită, doamna 
Hartnell, şi era foarte întuneric când aţi fugit după ce i-aţi 
deturnat pe soldaţi din rondul lor. Nu-i aşa că v-aţi zgâriat rău 


T 


de tot? Nu-i aşa că a trebuit să vă acoperiţi zgârieturile alea? 
Poliţiştii sunt din fire bănuitori, mai cu seamă când este vorba 
de o crimă. 

— Dar e ridicol ce spuneţi. Vorbea pe un ton egal, 
mecanic. Cum îndrăzniţi să insinuaţi... 

— Doamnă, ne faceţi să pierdem vremea! vorbi Hardanger 
pentru prima oară, tăios şi autoritar. afară avem o poliţista. 
mă obligaţi s-o chem? (Tăcere.) Bun, atunci plecăm la secţia 
de poliţie. 

— Aş putea mai întâi să schimb câteva vorbe cu doctorul 
Hartnell? am întrebat. Între patru ochi. 

Hardanger şi Wylie schimbară o privire între ei. Aveam 
deja acordul lor, dar mai trebuiau să mi-l dea o dată ca totul 
să fie în regulă pentru ei, în caz că era nevoie de tribunal. 

— Pentru ce? întreba Hardanger. 

— Doctorul Hartnell şi cu mine suntem cunoştinţe vechi, 
am spus. Eram în termeni amicali. Timpul e exasperant de 
scurt. Poate că vrea să discute cu mine. 

— Să discut cu tine? E greu să fii şi batjocoritor şi înfuriat 
în acelaşi timp, dar Hartnell reuşi această performanţa. 
Strigă: Niciodată! 

— Timpul este scurt, într-adevăr, mă susţinu Hardanger 
sumbru. Zece minute, Cavell. Dădu din cap spre doamna 
Hartnell. Ea ezită, îşi privi soţul, apoi ieşi, urmată de 
Hardanger şi Wylie. Hartnell dădu să plece, dar am făcut un 
salt înainte şi i-am barat drumul. 

— Lasă-mă să trec, spuse pe un ton coborât şi neplăcut. 
N-am nimic de discutat cu oameni de teapa ta. 

Făcu o scurtă descriere a celor de teapa mea, dar văzând 
că nu am de gând sa mă dau la o parte, îşi arcui braţul, cu 
pumnul strâns, într-un gest stângaci, însa n-ar fi avut nici o 
şansa cu mine. l-am arătat pistolul şi a renunţat. 

— Casa ta are o pivniţa? l-am întrebat. 

— O pivniţa. Da, avem... Vocea i se frânse şi mă privi iar 
plin de ură. Dacă îţi imaginezi că o să mă iei... 

TD- 


Am imitat mişcarea lui dinainte şi când ridică braţul să se 
apere, l-am atins uşor cu ţeava pistolului, doar atât cât să-i tai 
cheful de luptă, i-am răsucit braţul stâng la spate şi l-am dus 
în cealaltă parte a casei, unde câteva trepte duceau la 
pivniţa. Am închis uşa şi l-am împins fără menajamente spre o 
bancă de lemn negeluită. Stătu puţin, frecându-şi capul, apoi 
mă privi. 

— Asta e o înscenare murdară, spuse răguşit. Hardanger 
şi Wylie ştiau ce ai de gând. 

— Hardanger şi Wylie n-au libertatea mea de mişcare, am 
spus cu răceală. Sunt încorsetaţi de regulamentele referitoare 
la interogarea suspecţilor. Sunt încorsetaţi de gândul la 
cariera şi pensia lor. Eu nu am astfel de gânduri. Sunt o 
persoană particulară. 

— Şi crezi că o să scapi? întreba sceptic. Chiar crezi că n-o 
să vorbesc despre ce mi-ai făcut? 

— În clipa în care termin cu tine, i-am răspuns pe un ton 
impersonal, mă îndoiesc că vei mai putea vorbi. Voi afla 
întreg adevărul într-un sfert de ora - şi nu voi lăsa nici o 
urmă. Sunt un torţionar, Hartnell, un grup de belgieni care au 
colaborat cu naziştii mi-au ţinut un curs de pregătire de trei 
săptămâni. Eu am fost subiectul. Bagă-ţi în cap că nu-mi pasă 
nici cât negru sub unghie de suferinţele tale. 

Mă privi. Încerca să nu mă creadă, dar nu era sigur. 
Hartnell era o esenţa moale. 

— Hai să încercam varianta uşoara pentru început, am 
spus. Hai să încercam să ne amintim că se afla în libertate un 
nebun cu Virusul Diavolului asupra lui, amenințând că va 
şterge de pe faţa pământului Dumnezeu ştie cât din teritoriul 
Angliei dacă nu se îndeplinesc condiţiile puse de el - şi prima 
demonstraţie va avea loc în decurs deo oră. 

— Nu înţeleg despre ce e vorba, spuse cu o voce spartă. 

L-am pus la curent cu ce îmi spusese Hardanger, apoi am 
continuat: 

— Dacă acest dement distruge oricare zonă a țarii, 


națiunea va cere răzbunare. Va cere un ţap ispăşitor şi 
presiunea opiniei publice va fi atât de mare, încât i se va oferi 
un ţap ispăşitor. Doar că nu eşti atât de prost să nu-ţi dai 
seama. Nu eşti atât de prost să nu ţi-o poţi imagina pe soţia 
ta, Jane, cu laţul de gât şi călăul pregătit să deschidă trapa. 
Să-ţi imaginezi cum cade şi se zbate, cum i se rup vertebrele, 
cum dă din picioare în ultimele ei clipe, ţi-o poţi imagina pe 
soţia ta astfel, Hartnell? îţi dai seama ce-i pregăteşti? Va muri. 
lar moartea prin spânzurătoare e o moarte teribilă - şi 
această pedeapsă este în vigoare pentru cei vinovaţi de 
complicitate la crimă. 

Se uita în sus la mine, cu ochii împăienjeniţi de o ura 
neputincioasă, în lumina obscură a pivniţei, chipul lui era 
pământiu şi pe frunte îi luceau broboane de sudoare. 

Am continuat: 

— ţi dai seama că poţi să retractezi orice declaraţie mi-ai 
face mie aici. Fără martori, declaraţia e lipsită de valoare. M- 
am oprit şi am spus pe un ton scăzut: Eşti băgat până-n gât în 
chestia asta, nu? 

Aprobă cu capul. Se uita în pământ. 

— Cine e ucigaşul? Cine e în spatele acestei poveşti? 

— Nu ştiu. Pe sufletul meu că nu ştiu. Mi-a dat cineva 
telefon şi mi-a oferit bani ca să provoc această diversiune. 
Jane şi cu mine. M-am gândit că e nebun şi că e ceva necurat 
în afacerea asta şi am refuzat. A doua zi de dimineaţa am 
primit prin poşta două sute de lire, însoţite de un bilet în care 
spunea că voi mai primi trei sute dacă facem ce mi s-a cerut. 
Au trecut... au trecut două săptămâni şi mi-a dat iar telefon. 

— Vocea... i-ai recunoaşte vocea? 

— Era joasă şi înăbugşită. Nu am idee cine era. Cred că 
acoperea receptorul cu ceva. 

— Ce a spus? 

— Ce scrisese şi în bilet. că aveam să mai primesc trei 
sute de lire dacă făceam ce-mi cerea. 


E ci 


— Am spus da. Se uită încă în pământ. Am... cheltuit deja 
o parte din bani. 

— Ai primit şi restul de trei sute? 

— Nu încă. 

— cât ai cheltuit din cele două sute pe care le-ai primit? 

— Cam patruzeci. 

— Arată-mi restul. 

— Nu e aici. Nu e în casă. Am ieşit noaptea trecută după 
ce ai fost la mine şi am îngropat restul de bani în pădure. 

— Ce fel de bancnote erau? 

— Bancnote de cinci lire, emise de Banca Angliei. 

— Deci aşa. Foarte interesant, doctore. 

M-am apropiat de bancă pe care şedea, am vârât mana în 
părul lui, i-am dat cu violenţa capul pe spate, i-am băgat 
ţeava pistolului în plex şi, în timp ce gâfâia de durere, am 
ridicat ţeava şi i-am introdus-o între dinţi. Am stat aşa câteva 
secunde bune, nemişcat, iar el m-a privit cu ochii înnebuniţi 
de teamă. Mi-era cam greata. 

— i-am dat o singură şansa, Hartnell, am spus coborând 
vocea. Ai epuizat-o. Acum urmează tratamentul. Mincinos 
nenorocit ce eşti. Vrei să mă faci să cred o istorie trăsnită ca 
asta? Crezi tu ca inteligenţa aceea strălucită care a conceput 
aşa ceva ţi-ar fi dat telefon cerânduc-ţi să creezi o diversiune 
ştiind foarte bine că era cât se poate de probabil că te vei 
duce imediat la poliţie, că vei alarma şi unităţile de poliţie şi 
de armata de la institut şi să-i dai planurile peste cap? Ştiind 
că nu exista telefon automat în regiune, crezi tu ca omul ăsta 
ti-ar fi vorbit despre aşa ceva riscând ca vreo operatoare care 
nu avea de lucru să asculte fiecare cuvinte! pe care-l rostea? 
Eşti atât de naiv să-ţi imaginezi că sunt eu atât de naiv să te 
cred? Crezi tu ca omul ăsta, un geniu al organizării, ar lăsa 
totul, tot succesul planurilor sale, pe seama unui factor 
aleatoriu cum e pofta ta de căpătuiala? Crezi tu că ar plăti în 
bancnote de cinci lire care nu numai că pot fi descoperite, dar 
pot purta, dacă nu amprentele lui, măcar pe cele ale 


Wo 


casierului care i le-a eliberat? Vrei să cred că ar oferi cinci 
sute de lire pentru o afacere pentru care putea să recurgă la 
serviciile unor specialişti din Londra - la a zecea parte din 
sumă? Şi, ca să închei, îţi imaginezi că o să cred basmul ăsta 
al tău că ai îngropat banii în pădure în toiul nopţii - zicând 
apoi, dacă vine poliţia, că nu-i mai poţi localiza (M-am retras, 
cu pistol cu tot.) Sau mergem să-i căutăm acum, pe loc? 

— O, Doamne, e inutil. Era complet zdrobit, spusa lui - un 
geamăt. Sunt terminat, Cavell, terminat. Am tot împrumutat 
de peste tot şi acum am peste două mii de lire datorie. 

— Lasă siropul, spusei cu asprime. Nu mă interesează. 

— Tuffnell - cămătarul - mă presa rău, continuă el 
monoton. Evită să privească. Sunt secretarul popotei la 
Mordon. Am deturnat peste şase sute de lire. Cineva, 
Dumnezeu ştie cine, sau cum, a aflat şi mi-a trimis un bileţel 
în care anunţa că, dacă nu colaborez, va dezvălui totul 
poliţiei. Am acceptat. 

Am pus pistolul la loc. Adevărul nu sună deloc aşa cum îşi 
imaginează unii naivi, precum clopoţelul de argint, dar ştiam 
că Hartnell era prea înfrânt ca să mai mintă. Am întrebat: 

— Nu ai nici un indiciu despre identitatea celui care ţi-a 
trimis bileţelul? 

— Nu. Şi jur că nu ştiu nimic de ciocan, sau cleşte, sau 
despre noroiul de pe scuterul meu. 

Mă durea atât de rău piciorul, încât îmi puseseră la 
dispoziţie o maşina a poliţiei şi un şofer, dar chiar şi aşa nu 
am gustat călătoria până la casa doctorului MacDonald. 
Termenul se apropia şi nu vedeam în jurul meu decât un zid. 
Toate ziarele de seara urmau să publice articole chibzuit 
formulate despre arestarea a doi cercetători de la Mordon sub 
acuzaţia de crimă şi despre faptul că soluţionarea finală a 
furtului Virusului Diavolului era o chestiune de ore şi, în 
speranţa că puteam adormi băânuielile adevăraţilor ucigaşi, 
asta nu ne era de prea mare ajutor în rezolvarea cazului. 
Orbecăiam în ceața. Şi nici o pistă, absolut nici una. 


Hardanger urma să deschidă o investigaţie intensă la Mordon 
pentru a afla cine putea avea acces la conturile popotei: se 
vor găsi, mi-am zis cu amărăciune, doar vreo câteva sute de 
oameni. 

când am ajuns la casa doctorului MacDonald, uşa mi-a fost 
deschisă de menajeră. Era trecută de treizeci de ani, foarte 
chipeşa, şi mi s-a recomandat drept doamnă Turpin. Era 
furioasă foc, ca o servitoare credincioasă incapabilă să apere 
avutul stăpânului de rapt şi agresiune. când i-am arătat 
falsele mele documente şi i-am cerut permisiunea să intru în 
casă, mi-a răspuns cu năduf că încă un intrus nu mai conta. 

Casa era plină de poliţişti în civil. M-am prezentat şefului 
echipei, un sergent detectiv pe numele de Carlisle. 

— Ai găsit ceva interesant, sergent? 

— Greu de spus. Suntem aici de peste o oră, am luat-o de 
sus şi n-am găsit nimic, ceea ce îmi întăreşte bănuielile. 
Doctorul MacDonald pare să trăiască pe picior mare. lar unul 
din oamenii mei, Campbell, care se dă în vânt după toate 
prostiile astea de artă, zice că o groază dintre picturile, 
ceramică şi toate celelalte boarfe din casa valorează o sumă 
bunicică. Şi ar trebui să vedeţi şi camera obscură din pod: are 
acolo aparatura fotografică în valoare de cel puţin o mie de 
lire, pun capul jos. 

— O cameră obscură? sună interesant. N-am ştiut că 
doctorul MacDonald se ocupa de fotografie. 

— Pe onoarea mea, ba da. E unul dintre cei mai buni 
fotografi amatori din ţara. E preşedintele nostru, al 
fotografilor din Alfringham. 

In biroul lui e un dulăpior plin ochi de premii. Dar vă asigur 
că nu face nici un secret din asta, domnule. 

L-am lăsat să caute mai departe cu oamenii lui - dacă nu 
găseau ei nimic, nu găseam nici eu - şi am urcat în camera 
obscură. Carlisle nu exagerase deloc, doctorul MacDonald era 
la fel de bine dotat cu aparatura fotografică cum era şi în 
celelalte domenii ale vieţii materiale. N-am stat prea mult pe 


o 


acolo, nu vedeam ce rol puteau juca aparatele de fotografiat 
în toată povestea. Mi-am notat în minte să chem de la Londra 
un expert fotograf al poliţiei să verifice aparatura pentru cazul 
meu ar exista o şansa într-o mie să dea peste ceva, apoi am 
coborât să discut cu doamna Turpin. 

— Imi pare sincer rău pentru toată tevatura asta, doamna 
Turpin, i-am spus pe un ton amabil. Chestie de rutină, ştiţi şi 
dumneavoastră, trebuie să fie o plăcere să vă ocupați de o 
asemenea mândreţe de casă. 

— Dacă aveţi să-mi puneţi vreo întrebare, daţi-i drumul, se 
răsti ea la mine, şi nu mă luaţi aşa, pe departe. 

Remarca ei nu prea lasă loc de fineţuri. Spusei: 

— De caţi ani lucraţi la doctorul MacDonald? 

— De patru ani. De când am venit. E un domn în toată 
puterea cuvântului. De ce mă întrebaţi? 

— Are multe obiecte de valoare prin casă. Am înşirat cam 
o duzină dintre ele, de la covoarele superbe, până la tablouri. 
Pe astea de când le are? 

— Nu sunt obligată să răspund la nici o întrebare, domnule 
inspector. 

Hotărât lucru, era cooperanta foc. 

— Aşa e, am adeverit eu. Nu sunteţi obligată. Mai ales 
dacă vreţi să-i faceţi necazuri stăpânului. 

Mă fulgeră cu privirea, şovăi, apoi îmi răspunse la 
întrebări. Cel puţin jumătate din lucruri, doctorul MacDonald 
le adusese cu patru ani în urmă. De atunci încoace, 
continuase să facă noi achiziţii la intervale destul de regulate. 
Doamna Turpin era una din acele femei înzestrate cu o 
formidabilă memorie fotografică pentru toate fleacurile 
nesemnificative ale vieţii, astfel că a fost în stare să mă pună 
la curent cu date, ora şi condiţiile meteorologice 
întâmplătoare în momentul când a fost adus fiecare articol în 
parte. Ştiam că mi-aş irosi timpul numai încercând să-i 
confirm declaraţiile. Dacă doamna Turpin spunea că asta şi 
asta avusese loc în acel moment anume, apoi aşa şi era şi nu 


To 


mai era nimic de adăugat. 

Asta bineînţeles că a folosit la scoaterea lui MacDonald de 
sub orice bănuială. Nu era vorba de nici un fel de influx de 
bogăţie în ultimele săptămâni sau luni, doctorul era obişnuit 
să facă achiziţii pe scară largă de un anumit număr de ani 
încoace. De unde avea mijloacele necesare pentru aceasta 
abundența nu puteam ghici, dar acum aproape că nu mai 
conta. După cum spusese el însuşi, fiind un becher fără 
rubedenii, îşi putea permite orice lux. 

M-am înapoiat şi l-am zărit pe Carlisle venind către mine 
cu un braţ de dosare voluminoase. 

— Acum ne ocupăm cu verificarea minuţioasa a biroului 
doctorului MacDonald, domnule. Intocmim liste, desigur, dar 
m-am gândit că astea ar putea să vă intereseze. Pare să fie 
un soi de corespondenţa oficială. 

Mă interesau, într-adevăr, dar nu la modul pe care îl 
anticipasem. Cu cât aflam mai multe despre MacDonald, cu 
atât părea să fie mai nevinovat. Dosarele conţineau copii la 
indigo ale scrisorilor sale şi ale răspunsurilor primite de la 
colegi cercetători şi diverse organizaţii ştiinţifice din întreaga 
Europă, mai cu seamă de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii. 
Scrisorile alea dovedeau, fără îndoiala, ca MacDonald era un 
chimist şi microbiolog deosebit de talentat şi de apreciat, unul 
din cei mai buni în domeniul său. Cam jumătate din scrisorile 
lui erau adresate unor filiale ale O.M.S., în special din Paris, 
Stockholm, Bonn şi Roma. Nu era nimic sinistru sau 
antipatriotic în asta, erau doar materiale obişnuite şi 
frecvenţa contrasemnătura a doctorului Baxter pe copii era o 
garanţie în acest sens. Pe lângă asta, de şi trecea drept un 
secret, toţi cercetătorii de la Mordon ştiau ca întreaga lor 
corespondenţa era supusă unei permanente cenzuri. Mi-am 
aruncat iar ochii peste dosare şi le-am pus deoparte când a 
sunat telefonul. 

Era Hardanger şi, după voce, era supărat foc. Ceea ce 
avea să-mi spună m-a supărat şi pe mine. Un apel primit din 

W 


Alfringham avertizase că, dacă poliţia nu suspenda toate 
investigaţiile pentru următoarele douăzeci şi patru de ore, lui 
Pierre Cavell, care, după cum se ştie i se va întâmpla ceva 
foarte neplăcut. Dovada că interlocutorul ştia unde se afla 
Cavell va fi prezentată în curând, în caz că ancheta poliţiei nu 
era suspendată până la ora şase seara. 

Nu prima parte a comunicării m-a supărat. Am spus: 

— Păi, ne aşteptam la ceva de felul ăsta. Cu toate 
amenințările pe care le-am semănat azi dis-de-dimineaţă, 
trebuie să se fi gândit că fac progrese prea mari pentru 
liniştea lor. 

— Te amăgeşti, prietene, spuse Hardanger cu glasul acela 
gângăit al lui. Eşti doar un pion. Telefonul nu s-a dat la poliţie, 
ci la soţia ta, la Waggoner' s Rest şi i s-a spus că dacă 
Generalul - tipul i-a dat numele întreg, rangul şi adresa - nu 
suna stingerea, atunci ea, Mary, va primi o pereche de urechi 
cu poşta de dimineaţa. Tipul a spus că e sigur că, deşi e 
măritată de două luni, ar ţi totuşi capabilă să recunoască 
urechile soţului ei la prima vedere. 

Am simţit că mi se ridică părul măciucă, dar asta n-avea 
nici o legătură cu senzaţia închipuita că mi s-ar tăia urechile. 
Am spus alegându-mi cuvintele: 

— Sunt trei lucruri, Hardanger. Numărul celor ce ştiu pe 
acolo că suntem căsătoriţi numai de două luni e destul de 
mic. Numărul celor care ştiu că Mary este fiica Generalului 
trebuie să fie şi mai mic. Dar numărul acelora care cunosc 
adevărata identitate a Generalului, în afară de tine şi de 
mine, se poate socoti pe degetele unei singure mâini. Cum 
Dumnezeu poate un criminal din ţara asta să ştie adevărata 
identitate a Generalului? 

— Spune-mi tu, spuse Hardanger apăsat. E factorul cel 
mai afurisit din toată povestea asta. Omul ăsta ştie nu numai 
cine e Generalul, ci şi ca Mary este singurul lui copil şi ca o 
adora, că e singura persoană din lume care ar putea face 
presiuni asupra lui. Şi ea ar face aceste presiuni, cu siguranţa: 


To 


idealurile abstracte ale justiţiei nu fac nici cât o ceapă 
degerată în ochii femeilor, atunci când viaţa bărbaţilor lor e în 
pericol. Toată treaba asta pute, Cavell. 

— Până în tăriile cerului, l-am aprobat cu vocea scăzută. A 
trădare - şi încă în cercurile cele mai înalte. 

— Nu cred că e bine să discutăm despre asta la telefon, 
spuse Hardanger repede. 

— Nu. Ai încercat să depistezi locul apelului? 

— Incă nu. Dar aş putea să-mi pierd timpul şi cu asta, ca şi 
cu celelalte. 

După ce a închis, am rămas țintuit lângă telefonul mut. 
Generalul fusese numit personal de primul ministru şi de 
ministru de Interne. Identitatea sa era cunoscută şi de şefii 
serviciilor de spionaj şi contraspionaj - era firesc. Un 
comandant adjunct, Hardanger însuşi, i comandantul şi şeful 
pazei de Mordon - şi cu asta se încheia lista celor care ştiau 
cine este Generalul. Era un gând urât. Mă întrebam, în 
treacăt, cum îşi va petrece generalul Cliveden ceasurile ce 
urmau | - nu aveam nevoie de nici un talent telepatic să 
ghicesc unde se va fi dus Hardanger de îndată ce a închis 
telefonul. Dintre toţi suspecţii noştri, numai Cliveden 
cunoştea identitatea Generalului. Poate că ar fi trebuit să-i 
acord mai multă atenţie generalului Cliveden. 

O umbra întuneca intrarea din hol. când m-am uitat, am 
zărit trei siluete îmbrăcate în kaki în capul scărilor de afară. 
Bărbatul din mijloc, un sergent, ţinea ridicată mâna să sune, 
dar o lăsă jos când mă văzu. 

— Caut un inspector Gibson, spuse el. E aici? 

— Gibson?.Mi-am amintit brusc că eu sunt acela. Eu sunt 
inspectorul Gibsin, sergent. Š 

— Am aici ceva pentru dumneavoastră, domnule. Imi 
indică dosarul de sub braţ. Dar am primit ordin să-mi arătaţi 
mai întâi actele dumneavoastră. 

| le-am arătat şi mi-a înmânat dosarul. 

— Am ordin să nu scap din ochi acest dosar, domnule. 


Bo 


Superintendentul Hardanger spune că provine din birourile cu 
dosare secrete ale domnului Gladon şi înţeleg că e strict 
secret. 

— Desigur. Urmat de sergentul flancat de doi soldaţi 
robuşti, m-am dus în living, ignorând privirea revoltată a 
doamnei Turpin care apăruse cu întârziere la locul faptei. Am 
rugat-o să iasă şi m-a ascultat, încruntându-se însa cumplit la 
mine. 

Am rupt sigiliul şi am deschis dosarul. Conţinea un sigiliu 
de rezervă pe care să-l aplic după ce parcurgeam dosarul, 
precum şi un exemplar din dosarul personal al doctorului 
MacDonald. Sigur că văzusem dosarul, atunci când preluasem 
postul de şef al securităţii de la Easton Derry, dat dispărut, 
dar nu-i acordasem o atenţie deosebită. Nu avusesem un 
motiv special pentru asta. Acum îl aveam. 

Erau şapte coli. Le-am parcurs de trei ori. N-am omis nimic 
la prima lectura şi, dacă era cu putinţa, am omis şi mai puţin 
la celelalte doua lecturi. Căutam cea mai neînsemnata notă 
discordantă care să mă pună pe o urmă cât de mică; nu 
urmăream să-i fac concurenţa senatorului McCarthy vânând 
vrăjitoare comuniste, dar nu am dat peste absolut nimic de 
folos. Sigură ciudăţenie, după cum subliniase şi Hardanger, 
erau informaţiile extrem de reduse despre cariera militară al 
lui MacDonald, iar Easton Derry, care alcătuise într-adevăr 
raportul, trebuie să fi avut acces la informaţii. Nimic însa, cu 
excepţia unei note în josul unei pagini cum că MacDonald, 
care intrase în Armată 

Teritoriala ca soldat de rând, în 1938, îşi încheiase cariera 
militară în Italia, cu gradul locotenent-colonel într-o divizie de 
tancuri, în 1945. Pagina următoare începea cu o referire la 
numirea sa în calitate de chimist guvernamental în nord-estul 
Angliei, la începutul anului 1946. Poate că asta era modul în 
care Easton Derry alcătuise dosarul, sau poate nu. 

Cu lama briceagului şi fără să dau atenţie privirii 
scandalizate a sergentului, am desfăcut colţul întărit din 


partea de sus din stânga, care ţinea colile la un loc. Sub 
acesta se afla o capsă subţire din sârmă, ca toate capsele 
care se vând în comerţ. Am desfăcut capsele în unghi drept la 
capete, am extras colile şi le-am examinat pe fiecare în parte. 
Nici una din coli nu avea decât o singură pereche de găuri - 
cea originală - făcută de capsator. Dacă cineva desfăcuse 
capsa ca să înlocuiască vreo coală, o făcuse cu maximă grijă. 
Din câte se părea, însa, dosarul era intact. 

Mi-am dat seama că sergentul detectiv Carlisle, în civil, 
stătea alături de mine, cu o stivă de hârtii şi mape. Mi-a spus: 
— Astea s-ar putea să vă intereseze, domnule. Nu ştiu. 

— O clipă doar. 

Am prins la loc foile, le-am pus înapoi în mapa, am sigilat- 
o la loc şi i-am înapoiat-o sergentului, care pleca împreuna cu 
cei doi însoțitori ai săi. l-am spus lui Carlisle: 

— Ce sunt astea? 

— Fotografii, domnule. 

— Fotografii? Ce te face să crezi că m-ar putea interesa 
nişte fotografii, sergent? 

— Faptul că se aflau într-o cutie închisa de oţel, domnule. 
Şi cutia era în sertarul de jos - închis şi el - al unui birou. Și 
mai e şi un teanc de scrisori - cred că e vorba de 
corespondenţa personală - găsit în acelaşi loc. 

— A cedat greu cutia de oţel? 

— N-a rezistat la bomfaierul pe care l-am folosit, domnule. 
Am cam terminat, domnule inspector. Totul a fost inventariat. 
Dacă îmi permiteţi, părerea mea e că nu veţi găsi nimic 
interesant în inventar. 

— Aţi percheziţionat toată casa? Are subsol? 

— O pivniţa de cărbuni într-un hal de murdărie cum n-aţi 
mai văzut, spuse Carlisle zâmbind. Din ce am constatat 
despre gusturile personale ale doctorului MacDonald, n-ar ţine 
cărbunii în pivniţa dar ar găsi un loc mai curat şi mai luxos 
pentru ei. 

Mă lasă în compania descoperirilor sale. Erau şapte 


albume. Trei dintre ele erau în genul albumelor de familie cu 
inocentele instantanee pe care le găseşti într-un milion de 
case englezeşti. Majoritatea fotografiilor erau gălbui, 
decolorate, făcute de pe vremea tinereţii lui MacDonald, prin 
anii douăzeci, treizeci. Al patrulea album, de dată mai 
recentă, era un cadou de la colegii de la O.M.S., ca o 
recunoaştere a serviciilor remarcabile ale doctorului de-a 
lungul anilor - conform unei dedicaţii frumos împodobite, 
lipită pe faţa interioară a coperţii. Conţinea peste cincizeci de 
fotografii ale lui MacDonald şi ale colegilor săi, făcute în cel 
puţin zece metropole europene. Majoritatea pozelor fuseseră 
făcute în Franţa, Scandinavia şi Italia, dar erau şi din late 
câteva tari. Erau aranjate cronologic, fiecare poză fiind 
însotita de o legendă care indica data şi locul unde fusese 
făcută; ultima era din Helsinki, făcută cu mai puţin de şase 
luni în urmă. 

Fotografiile din album nu mă interesau: ceea ce mă 
interesa cu adevărat era o fotografie care lipsea. judecând 
după locul pe care-l ocupase în album, aproape sigur fusese 
făcută cam cu un an şi jumătate înainte. Legenda care o 
însoțea fusese ştearsa aproape complet cu linii haşurate 
trasate cu aceeaşi cerneală albă cu care fuseseră scrise toate 
legendele. Am aprins lumina şi am privit ştersătura cu 
atenţie. Nu era nici o îndoiala că numele locului începea cu 
litera T. După asta era greu de spus ce urmase. Litera 
următoare putea să fie O sau D. Eram sigur că trebuia să fie 
O, nu exista nici un oraş european al cărui nume să înceapă 
cu TD. Restul cuvântului era total indescifrabil. TO... să fi fost 
şase litere, poate şapte. Dar nici una din litere nu cobora sub 
linie, deci nu conţinea vreun p, sau g, j şi aşa mai departe. 

Ce oraşe cunoşteam eu în Europa care să înceapă cu TO şi 
să aibă vreo şase, şapte litere? Mi-am dat seama că nu prea 
multe, cel puţin nu din cele mari, căci O.M.S. nu organiza 
reuniuni în sătucuri. Torquay - nu, avea litere sub linie. Totnes 
- prea mic. În Europa? Tornio în Suedia, Tondor în 


e a 


Danemarca, ambele localităţi destul de mici. To/edo - nu 
putea fi socotit un sat, dar MacDonald nu fusese niciodată în 
Spania. Cele mai probabile erau deci fie Tournai în Belgia, fie 
Toulon în Franţa. Tournai? Toulon? Am reflectat puţin la 
aceste nume. Am luat teancul de scrisori. 

Cred că erau vreo treizeci, patruzeci de scrisori în teanc, 
cu un parfum abia perceptibil, legate, frapant, cu o panglică 
albastră, asta era ultimul lucru pe care mă aşteptam să-l 
găsesc printre obiectele personale ale doctorului MacDonald. 
Şi-mi puneam la bătaie salariul pe o lună că era şi cel mai 
nefolositor. Păreau fie scrisori de dragoste şi nu eram prea 
încântat la ideea de a mă familiariza cu păcatele tinereţilor 
bunului doctor, dar în clipa aceea l-aş fi citi şi pe Homer în 
original dacă mi-ar fi fost de vreun folos. Am desfăcut 
panglica. 

Peste exact cinci minute vorbeam la telefon cu Generalul. 

— Vreau să stau de vorbă cu o oarecare doamna Yvette 
Peugot, care a lucrat la Institutul Pasteur din Paris în anii 1845 
şi 1946. Nu săptămâna viitoare, nu mâine, ci acum. În după- 
amiaza aceasta. Puteţi aranja întrevederea, domnule? 

— Pot aranja, orice, Cavell, spuse Generalul cu simplitate. 
Acum mai puţin de două ore, premierul ne-a pus la dispoziţie 
resursele tuturor serviciilor. E furios din calea afară. cât e de 
urgent? 

— Domnule, poate fi o chestiune de viaţa şi de moarte. 
Asta trebuie să aflu. Femeia asta pare să fi fost în relaţii 
foarte intime cu MacDonald timp de vreo nouă luni, spre 
sfârşitul războiului. Este acea perioadă din viaţa lui despre 
care ne lipsesc informaţiile. Dacă mai e în viaţa şi poate fi 
găsită, ar putea să ne dea detalii despre perioada respectivă. 

— Asta-i tot? Vocea îi suna plat, nu-şi ascundea 
dezamăgirea. Dar scrisorile în sine? 

— Am citit numai vreo două până acum, domnule. Par 
absolut inofensive, chiar dacă nu mi-ar face plăcere să le 
citesc în tribunal, în caz că eu aş fi fost autorul lor. 


— Cam puţin pentru un fir, Cavell. 

— O presimţire, domnule. Mai mult de atât. E posibil să se 
fi sustras o pagină din dosarul personal al lui MacDonald. 
Datele de pe scrisori corespund cu pagina care lipseşte - dacă 
lipseşte. Şi dacă e aşa, vreau să descopăr de ce. 

— Lipseşte? Vocea îi suna acum sparta. Cum e posibil să 
lipsească o pagină dintr-un dosar personal? Cine ar fi avut, 
sau a avut, acces la dosarele acelea? 

— Easton, Gladon, eu, Cliveden şi Weybridge. 

— Exact. Generalul Cliveden. (O pauză semnificativă). 
Amenințarea aceasta recentă transmisă lui Mary, că i se va 
trimite capul tău pe tipsie: generalul Cliveden e singurul om 
de la Mordon care ştie cine sunt eu şi relaţia dintre tine, Mary 
şi eu. Unul din cei doi care au acces la dosarele personale. Nu 
crezi că ar trebui să te concentrezi asupra lui Cliveden? 

— Cred că Hardanger ar trebui să se concentreze asupra 
lui Cliveden. Eu vreau s-o văd pe doamna Peugot. 

— Foarte bine. Nu închide. După câteva minute, l-am auzit 
din nou. Du-te cu maşina la Mordon. Acolo e un elicopter care 
te va duce la aeroportul militar Stanton. Te urci într-un avion 
de vânătoare cu reacţie cu două locuri. Patruzeci de minute 
de la Stanton la Paris. Îţi convine? 

— Splendid. Dar nu am paşaportul la mine, domnule. 

— Nu vei avea nevoie de el. Dacă doamna Peugot mai 
trăieşte şi mai e la Paris, te va aştepta la aeroportul Orly. 
Garantez. Ne întâlnim când mă întorc - plec la Alfringham, în 
treizeci de minute. 

M-am întors, cu teancul de scrisori în mână. Am zărit-o pe 
doamna Turpin lângă uşa deschisă - faţa îi era lipsită de 
expresie. Işi mută ochii de la mine la pachetul de scrisori, apoi 
mă privi iar. După o clipă, se răsuci pe călcâie şi dispăru. M- 
am întrebat cât timp stătuse acolo, privind şi ascultând. 

Generalul se ţinuse de cuvânt în tot ce-mi promisese. 
Elicopterul mă aştepta la Mordon. Avionul a făcut de la 
Stanton exact treizeci şi cinci de minute pentru a ajunge la 


To 


aeroportul Orly, într-o viteză care mi-a ridicat părul măciucă 
în cap. lar doamna Peugot, însoţita de un inspector de poliţie 
din Paris, mă aştepta într-o încăpere retrasă. Cineva 
acţionase într-adevăr cu promptitudine. 

Din câte am aflat, n-a fost prea greu să o localizeze pe 
doamna Peugot, acum Halle. Lucra şi acum în acelaşi loc 
unde lucrase în ultimele luni ale relaţiei cu MacDonald - la 
Institutul Pasteur - şi fusese imediat de acord să vină la 
aeroport, atunci când poliţia i-a explicat cât era de urgent. Era 
o femeie de vreo patruzeci de ani, brunetă, plinuţa, 
atrăgătoare, cu ochi zâmbitori. In acel moment era 
şovăielnica, nesigură şi puţin speriată, o reacţie naturală când 
poliţia începe să se intereseze de tine. 

Ofiţerul francez de poliţie făcu prezentările. Am spus, fără 
a mai pierde timpul: 

— V-am, fi foarte recunoscători dacă aţi putea să ne daţi 
nişte informaţii despre un cetăţean englez pe care l-aţi 
cunoscut pe la mijlocul anilor patruzeci - mai precis în '45 şi 
'46. Un doctor Alexander MacDonald. 

— Doctor MacDonald? Alex? Râse. Ar fi furios să audă că e 
prezentat drept englez. Cel puţin, ar fi fost furios pe vremea 
aceea. când l-am cunoscut, era un scoţian sadea - cum îi 
ziceţi? 

— Naționalist? 

— Sigur. Un scoţian naţionalist. Frecvent, îmi aduc aminte. 
Spunea tot timpul „jos guvernul duşman" - Anglia - şi „sus cu 
vechea alianţa franco-scoţiana". Dar ştiu bine că a luptat cu 
mult curaj pentru vechiul duşman în ultimul război, aşa că 
poate nu era chiar sută-n sută sincer. Se întrerupse şi mă 
privi cu o ciudată combinaţie de perspicacitate şi tema: Dar 
nu... nu e mort? 

— Nu, madame, nu e mort. 

— Dar are probleme? Probleme cu poliţia? 

Era ageră şi inteligentă, prinsese dintr-o dată o inflexiune 
aproape imperceptibilă în vocea mea. 


o 


— Mi-e teamă că s-ar putea să fie aşa. Cum şi când l-aţi 
întâlnit prima oară, madame Halle? 

— Cu două sau trei luni înainte de sfârşitul războiului în 
Europa. Colonelul MacDonald, acesta era rangul lui atunci, a 
fost trimis să cerceteze o fabrică de muniții şi substanţe 
chimice de la St. Denis, care fusese condusă de nemți ani în 
şir. Eu lucram la Departamentul de cercetări al fabricii - nu 
din propria mea voinţa, vă asigur. Nu ştiam atunci că 
MacDonald, colonelul, era el însuşi un chimist strălucit. Am 
avut iniţiativa de a-i explica diversele procese chimice ş! liniile 
de producţie şi nu mi-am dat seama decât atunci când am 
terminat turul fabricii că ştia mult mai multe despre ea decât 
mine. (Zâmbi). Cred că bravul colonel mă plăcuse. Şi eu pe el. 

Am dat din cap. Judecând după tonul incendiar al 
scrisorilor ei, era o afirmaţie foarte reţinuta. 

— Am rămas câteva luni în zona Parisului, continuă ea. Nu 
cunosc exact ce îndatoriri avea, dar erau mai mult de natură 
tehnică. Petreceam împreuna fiecare clipă liberă pe care o 
aveam. Dădu din umeri. S-a întâmplat cu atât de mult timp în 
urmă, parcă ar fi fost într-o altă viaţa. S-a întors în Anglia 
pentru a fi demobilizat şi a revenit după o săptămână. Cred 
că în cele din urmă a fost angajat ca cercetător de către 
guvernul britanic. 

— Aţi avut vreodată cunoştinţa, aţi auzit, sau aţi bănuit 
ceva dubios sau reprobabil despre colonelul MacDonald? am 
întrebat-o scurt. 

— Niciodată. Dacă aş fi avut, nu m-aş fi împrietenit cu el. 

Convingerea din vorbele ei, demnitatea atitudinii ei 
înlăturau posibilitatea de a nu o crede. Am avut brusc acea 
senzaţie de gol că poate Generalul avusese dreptate - dacă, 
reflectam cu amărăciune, timpul meu putea fi numit preţios - 
umblând după cai verzi pe pereţi. Cavell se întoarse acasă cu 
coada între picioare. 

— Nimic? am insistat. Nici cel mai mic lucru la care vă 
puteţi gândi? 


— Vreţi să mă insultaţi, poate? întreba ea moale. 

— Îmi pare rău. Am schimbat tactica. Îmi permiteţi să vă 
întreb dacă l-aţi iubit? 

— Bănuiesc că nu doctorul MacDonald v-a trimis la mine, 
spuse calm. Probabil că aţi aflat de mine din scrisorile pe care 
i le-am scris. Cunoaşteţi răspunsul la întrebare. 

— El vă iubea? 

— Ştiu că da. Cel puţin m-a rugat să mă căsătoresc cu el. 
De cel puţin zece ori. Asta ar trebui să vă spună ceva, nu? 

— Dar nu v-aţi căsătorit, am răspuns. Aţi pierdut legătura 
cu el. Şi dacă eraţi îndrăgostiţi unul de celălalt şi vă ceruse în 
căsătorie, pot să vă întreb de ce l-aţi refuzat? Pentru că 
trebuie să-l fi refuzat. 

— L-am refuzat pentru acelaşi motiv pentru care a încetat 
prietenia noastră. În parte, cred că, în ciuda declaraţiilor lui 
de dragoste, era un crai incurabil, dar mai ales pentru că 
existau între noi profunde divergențe şi nu eram nici unul din 
noi destul de maturi sau de experimentați ca să ne conducem 
după rațiune şi nu după inima. 

— Divergente? Pot să vă întreb în ce constau, madame 
Halle? 

— Sunteţi perseverent, văd. Mai are vreo importanţa? 
(Oftă). Îmi imaginez că pentru dumneavoastră are. Altfel veţi 
continua până căpătaţi răspunsul. Nu e nici un secret şi de 
fapte cu totul lipsit de importanţa şi destul de stupid. 

— AŞ vrea totuşi să-mi spuneţi. 

— Desigur. Franţa, după cum cred că vă amintiţi, se afla 
într-o situaţie politicos deosebit de confuză după război. 
Aveam partide ale căror vederi erau cât de poate de 
divergente, mergând de la extrema dreaptă până la extrema 
stângă cea mai radicală. Eu sunt o bună catolică şi făceam 
parte din partidul catolic de dreapta. Zâmbi critic. O aşa- 
numita conservatoare get-beget. Ei bine, doctorul MacDonald 
dezaproba cu atâta violenţa vederile mele politice, încât 
prietenia noastră a devenit în final imposibilă. Se mai 


întâmpla. când eşti tânăr, politica e un lucru foarte important. 

— Doctorul MacDonald nu împărtăşea convingerile 
dumneavoastră conservatoare? 

— Conservatoare! Râse, realmente amuzată. 
Conservatoare, spuneţi! Nu ştiu dacă Alex era un adevărat 
naţionalist scoţian, dar pot să vă spun cu maximă certitudine 
un lucru: nu a existat în afara zidurilor Kremlinului un 
comunist mai fervent şi mai devotat. Era de-a dreptul 
formidabil! 

Peste exact o oră şi zece minute, intrăm în holul hotelului 
Waggoner's Rest din Alfringham. 


CAPITOLUL 10 


Sunasem de la aeroportul Stanton şi atât Generalul, cât şi 
Superintendentul Hardanger mă aşteptau în foaierul hotelului. 
Deşi era seara devreme, Generalul avea în faţa lui pe masa 
rămăşiţele a ceea ce trebuia să fi fost o porţie incredibilă de 
whisky. Niciodată până atunci nu îl văzusem bând primul 
pahar înainte de ora nouă seara. Era palid la faţa. Chipul îi era 
tras şi încordat şi pentru prima dată începea să-şi arate 
vârsta, nu prin ceva anume, dar avea umerii uşor lăsaţi şi un 
aer nedefinit de oboseală. Era ceva patetic în atitudinea sa, 
patosul aceluia care şi-a ţinut toată viaţa spatele drept şi, 
brusc, şi-a dat seama că povara pe care o purta devenise 
prea grea. 

Nici Hardanger nu arata mai bine. 

l-am salutat pe amândoi, am comandat un whisky de la 
bătrânul proprietar care, din fericire, se afla prea departe ca 
să ne poată auzi şi am luat loc la masă, bucuros că pot, în 
sfârşit, să stau pe un scaun. Am întrebat: 

— Unde e Mary? 

— La Stella Chessingham şi la mama ei, răspunse 
Hardanger. Alte aripi frânte de reparat. Amicul tău posac de 
la bar tocmai s-a întors de la ele, a dus-o cu maşina acolo. 
Mary a ţinut să le ofere toată compasiunea şi încurajarea ei. 
Am fost de acord cu ea ca amândouă se simt probabil cumplit 
după arestarea tânărului Chessingham, deşi i-am atras 
atenţia că vizita asta nu e nici necesară, nici recomandabila. 
Asta s-a întâmplat înainte de sosirea Generalului. N-a vrut să 
mă asculte. Doar ştii cum e soţia ta, Cavell. Şi fiica 
dumneavoastră, domnule. k 

— lşi pierde vremea, am comentat. In cazul de faţa, 
tânărul Chessingham e la fel de nevinovat ca în ziua când a 


Do 


venit pe lume. 

l-am spus asta mamei lui azi-dimineaţă la ora opt - a 
trebuit s-o fac, e bolnavă şi şocul putea s-o omoare, şi 
probabil că ea i-a spus fiicei ei de îndată ce a venit duba să-l 
ia pe Chessingham. N-au nevoie nici de compasiune, nici de 
consolare. 

— Ce? Hardanger se aplecă mult în faţa, cu chipul 
întunecat d furia ce creştea în el; mâinile lui mari păreau că 
vor sparge paharul pe care îl strângeau. Ce dracu' spui tu, 
Cavell? Nevinovat? Fir-ar să fie, exista destule dovezi 
secundare... 

— Singura dovadă împotriva lui e faptul că, într-un mod 
lesne de înţeles, a minţit în legătură cu permisul de 
conducere şi ca adevăratul ucigaş i-a trimis bani sub un nume 
fals. Ca să arunce bănuiala asupra lui. Ca să câştige timp. 
Numai ca să câştige timp. Nu ştiu de ce, dar pentru acest 
asasin e esenţial să câştigi timp. câştigă timp de fiecare dată 
când arunca bănuiala asupra altcuiva şi e atât de deştept, 
încât a reuşit să arunce practic bănuiala asupra tuturor: azi- 
dimineaţă, când m-a răpit, a vrut să câştige timp. Întrebarea 
care se pune este dacă ştia cu luni de zile înainte de crimă că 
e nevoie să câştige timp. De pildă, de ce banii au fost depuşi 
în contul lui Chessingham la începutul lui iulie? De ce să 
câştige timp? 

— M-ai prostit, lua-te-ar naiba, spuse Hardanger aspru. Ai 
născocit toată povestea... 

— Ţi-am relatat faptele aşa cum le ştiam. (Nu aveam chef 
să-l îmbunez de Hardanger.) Dacă ţi-aş fi spus că e nevinovat 
l-ai fi arestat? Ştii foarte bine că nu. Dar ai făcut-o şi astfel am 
câştigat noi timp, pentru că asasinul sau asasinii vor citi 
ziarele de seară şi vor fi convinşi că suntem pe o pistă greşita. 

— Acum urmează să-mi spui că Hartnell şi soţia lui au fost 
şi ei obiectul unei înscenări, spuse el răguşit. 

— În ceea ce priveşte ciocanul, cleştele şi noroiul de pe 
scuter, sigur că da. O ştii şi pe asta. În ceea ce priveşte restul, 


Tor- 


Hartnell şi soţia lui sunt vinovaţi potrivit cu acuzaţiile. Dar nici 
un tribunal nu-i va condamna. Un bărbat e şantajat s-o pună 
pe nevastă-sa să strige şi să oprească un camion. Nici un caz 
penal în asta. El poate primi maxim doi ani pentru acuzaţia cu 
totul diferită de a fi deturnat bani - dacă armata se hotărăşte 
să se constituie parte civilă, ceea ce mă îndoiesc. Dar iarăşi - 
arestarea lui înseamnă timp în plus pentru noi: faptul că 
ucigaşul a plasat ciocanul şi cleştele la Hartnell acasă a fost 
doar o altă metodă de temporizare. Ei nu ştiu însa ca noi ne- 
am prins. Încă un punct în favoarea noastră. 

Hardanger se întoarse către General: 

— Ştiaţi că Pierre Cavell lucrează pe la spatele meu, 
domnule? 

Generalul se încrunta: 

— E cam dur spus, nu crezi, Superintendente? cât despre 
faptul că ştiam sau nu - fir-ar să fie, omule, dumneata m-ai 
convins să-l bag în afacerea asta. Foarte abil, zău aşa. 
Trebuie să recunosc că are un stil de lucru foarte neortodox, 
şi apropo de asta, Cavell - ai dezgropat ceva interesant 
despre MacDonald la Paris? 

N-am răspuns pe loc. Era ceva neglijent, ciudat de 
indiferent în atitudinea lui, de parcă mintea i-ar fi stat la alte 
lucruri, mai importante. l-am răspuns în aceeaşi manieră: 

— Depinde ce înţelegeţi prin interesant, domnule. Pot să 
vă spun cu certitudine numele unuia dintre cei care se afla în 
spatele acestui caz. Doctorul Alexander MacDonald. Fără 
îndoiala, a fost un agent comunist de prima mână în ultimii 
cincisprezece ani. Dacă nu mai mult. 

Atât le-a trebuit. Nu m-aş fi gândit în viaţa mea ca o să-i 
văd vreodată pe cei doi făcând ochii mari cât cepele, dar aşa 
s-a întâmplat. Preţ de o clipită. Apoi se holbară unul la 
celălalt, după care din nou la mine. Mi-a fost de ajuns cam un 
minut ca să-i pun în temă. Hardanger spuse: „O, Doamne!" 
foarte încet şi plecă să cheme o maşina a poliţiei. 

Generalul spuse: 


— Ai văzut afară staţia radio mobila a poliţiei? 

Am dat din cap ca o văzusem. 

— Suntem în legătură permanentă cu guvernul şi cu 
Scotland Yard-ul. Se căuta într-un buzunar interior şi scoase 
două note scrise la maşina. Prima dintre astea a sosit cam cu 
două ore în urmă, a două acum zece minute. 

Le-am parcurs la repezeală şi pentru prima oară în viaţa 
mi-am dat seama că expresia „a-ţi îngheţa sângele în vine" s- 
ar putea să aibă o bază fiziologică. mă simţeam inexplicabil 
de rece, îngheţat chiar, şi m-am bucurat când l-am văzut pe 
Hardanger întorcându-se la masă, după ce comandase 
maşina, cu încă trei pahare de whisky luate de la bar. Acum 
ştiam de ce şi Generalul şi Hardanger mi se păruseră bolnavi, 
aproape disperaţi, când venisem. Acum ştiam şi înţelegeam 
de ce excursia mea la Paris fusese pentru ei o chestiune 
relativ indiferenta. 

Primul meu mesaj fusese trimis aproape simultan la 
Reuter şi la Asociated Press şi era foarte scurt. Stilul înflorit 
era inconfundabil. Spunea: 

„Zidurile casei Antichristului mai sunt în picioare. 
Ordinele mele au fost ignorate. A voastră este vină. Am 
ataşat o ampulă cu viruşi la un dispozitiv exploziv deosebit de 
simplu care va fi detonat la ora 3,45 în această după-amiaza 
în Lower Hampton, Norfolk. Vântul bate din direcţia vest-sud- 
est. Dacă demolarea institutului Mordon nu va începe până la 
miezul acestei nopţi, voi fi obligat să detonez o altă ampula 
mâine. În inima City-ului, în Londra. Carnajul va fi 
nemaipomenit. Alegerea va aparţine." 

— Lower Hampton e un sătuc cu vreo sută cincizeci de 
suflete, la şase kilometri de mare, spuse Generalul. Referirea 
care se face la direcţia vântului înseamnă că virusul va 
acoperi doar vreo şase kilometri de uscat şi apoi va fi purtat 
spre mare. Dacă vântul îşi păstrează direcţia. Mesajul a fost 
primit la ora 2,45 azi după-amiază. Maşinile de poliţie care se 
aflau cel mai aproape de zona au plecat în trombă şi toţi 


e a 


sătenii, precum şi toţi cei care au putut fi găsiţi în zona dintre 
sat şi mare au fost evacuaţi în vest. Tăcu şi se uita în jos. Dar 
aceea e o regiune agricolă bogată. Sunt multe ferme şi puţine 
maşini. Mi-e teamă că nu au putut fi avertizaţi toţi în timp util. 
S-a procedat imediat şi la căutarea bombei în Lower 
Hampton, dar a fost mai rău decât să cauţi acul în carul cu 
fân. Exact la 3,45 un sergent şi doi poliţişti au auzit o mică 
explozie şi au văzut foc şi apoi fum ieşind din acoperişul unei 
case părăsite. Au alergat la maşina şi îţi poţi imagina ce 
viteza au prins. 

Parcă aveam cenuşa în gură. Am îndepărtat o parte din ea 
dând peste cap, dintr-o singură înghiţitura, jumătate din 
conţinutul unui pahar mare de whisky. 

Generalul continuă: 

— La 4,20 un bombardier al RAF”, un avion de recunoaştere 
şi fotografiere a decolat de la o bază din East Anglia şi a 
survolat marea. Pilotul a fost avertizat să nu zboare sub trei 
mii de metri altitudine, dar acolo sus e o seară senină şi cu 
aparatele pe care le are aviația noastră la ora actuală a reuşit 
să efectueze o recunoaştere amănunţită. A fotografiat toată 
zona - la trei mii de metri altitudine nu-ţi ia mult timp să 
fotografiezi câţiva kilometri pătraţi de teren; bombardierul a 
aterizat la o jumătate de ora de la decolare. Fotografiile au 
fost developate în câteva minute şi examinate de un 
specialist. 

A doua hârtie indica rezultatele obţinute. Era chiar mai 
scurtă decât prima. lată ce scria: „Deasupra unei zone în 
formă de până, cu vârful în satul numit Little Hampton şi 
având ca baza linia de coastă, lungă de patru kilometri, nu 
există forme de viaţa vizibile în jurul caselor, al clădirilor de 
pe ferme, nici pe câmp. Numărul vitelor moarte în câmp 
deschis - estimat a fi între trei şi patru sute. Trei turme de oi - 
de asemenea, aparent lipsite de viaţa. S-au identificat cel 
puţin şapte corpuri omeneşti moarte. Poziţia caracteristică 


7 R.A.F. - Royal Air Force, Forţele Aeriene Britanice (n. tr.) 


atât oamenilor, cât şi vitelor, sugerează o moarte survenită în 
dureri însoţite de contorsionarea corpului. Urmează analiza 
detaliată." 

Mi-am băut a doua jumătate de pahar dintr-o sorbitură. 
După gustul şi efectul pe care-l avea asupra mea, parcă aş fi 
băut sifon. Am spus: 

— Ce intenţionează să facă guvernul? 

— Nu ştiu, spuse Generalul cu o voce plată. Nici ei nu ştiu. 
Vor lua o decizie până la ora zece seara; de fapt, acum o vor 
lua mai curând, auzind veştile aduse de tine. Se schimba 
complet situaţia. Noi credeam că e vorba de un nebun furios, 
indiferent cât ar fi el de strălucit; în loc de asta, se pare că 
avem de-a face cu un complot comunist, menit să distrugă 
cea mai puternică armă pe care a avut-o vreodată Anglia sau 
orice altă ţara. Poate că e începutul unui complot menit să 
distrugă chiar Anglia, nu ştiu, fir-ar să fie, acum mi-a venit 
ideea asta şi n-am avut timp să reflectez mai bine la ea. 
Poate că blocul comunist intenţionează să ajungă la o răfuială 
finală cu Vestul, poate sunt convinşi că pot lovi atât de 
puternic, încât nu exista posibilitatea de a riposta. Asta, în 
cazul în care Mordon şi viruşii de acolo sunt scoşi din joc. 
Numai Dumnezeu ştie. Cred că aş prefera să mă măsor cu un 
ţicnit. Şi, pe urmă, Cavell, nu ştim dacă informaţiile tale sunt 
corecte. 

— Avem o singură cale ca să aflăm, domnule. M-am ridicat 
în picioare. Văd că şoferul poliţiei e pe-aici. Să stăm puţin de 
vorbă cu MacDonald? 

Am ajuns la Mordon în exact opt minute, ca să ni se spună 
la poartă ca MacDonald pontase de ieşire cu peste două ore 
în urmă. Peste alte opt minute trăgeam în faţa casei lui. 

Casa doctorului MacDonald era întunecata şi părăsită. 
Doamna Turpin, menajera, ar fi trebuit să fie încă acolo. Dar 
nu era. MacDonald dispăruse şi el, nu numai pentru noaptea 
aceea, ci pentru totdeauna. Păsărica noastră zburase din 
cuib. 


MacDonald nici măcar nu se ostenise să încuie uşa la 
plecare. Se grăbea prea tare. Am trecut prin hol, am aprins 
luminile şi am cercetat parterul. Nici un foc, nici un radiator 
călduţ, nici urmă de miros de gătit sau de fum de ţigara 
plutind prin aer. Individul cu pricina nu ieşise pe fereastra din 
spate pe când intrăm noi pe uşa din faţa. O ştersese cu mult 
timp înainte. Mă simţeam bătrân, bolnav şi obosit. Şi tâmpit. 
Pentru că ştiam acum din ce cauză plecase atât de precipitat. 

Am cercetat toată casa în pripă, începând cu camera 
obscură din pod. Intreaga baterie a costisitoarei aparaturi 
fotografice era aşa cum o lăsasem, dar acum o vedeam dintr- 
o altă perspectivă. Având fapte şi timp suficient, chiar şi 
Cavell era în stare să ajungă la o concluzie. Am verificat şi 
dormitorul lui, dar nu am găsit indicii că şi-ar fi făcut în graba 
bagajele sau că ar fi plecat pe neaşteptate. Ciudat. Cei care 
pleacă într-o călătorie din care nu au intenţia să revină îşi iau 
de obicei un minim de lucruri necesare, de prima urgenţa, 
indiferent cât s-ar grăbi. O inspecţie a băii ne uimi tot atât de 
mult. Aparatul de bărbierit, pămătuful, crema de ras, periuţa 
de dinţi, toate erau la locul lor. Bătrânul colonel al lui 
MacDonald, gândii eu cam fără legătură, nu va fi prea fericit 
când va ajunge aici să-l identifice pe MacDonald şi nu va găsi 
nimic de identificat. 

Dar şi mai uimitoare era imaginea bucătăriei. Ştiam de- 
acum că doamna Turpin obişnuia să plece în fiecare seară la 
şase şi jumătate, când ajungea MacDonald acasă, lăsându-i 
cina gata preparata. MacDonald se servea singur şi lăsa 
vasele murdare să le spele menajera a doua zi. Dar nu era 
nici un semn că s-ar fi pregătit vreo masă. În cuptor nu 
aştepta friptura, nu existau cratiţe cu mâncare caldă, iar plita 
era atât de rece, încât sigur nu fusese folosită de câteva ore 
bune. 

Am spus: 

— Ultimii poliţişti în civil însărcinaţi cu percheziţia trebuie 
să fi plecat cel mai târziu pe la trei şi jumătate. Doamna 

W 


Turpin nu avea nici un motiv să nu-i gătească cina lui 
MacDonald - iar MacDonald îmi face impresia că e un individ 
care face mare scandal dacă nu-şi găseşte păpica la timp. Dar 
ea nu i-a pregătit nimic. De ce oare? 

— Ştia că dumnealui nu va avea nevoie de cină, rosti 
Hardanger sentenţios. A auzit sau a văzut ea ceva azi după- 
amiază care i-a dat de înţeles că minunatul nostru doctor nu 
va tândăli prea mult prin părţile astea, după ce ea îi va fi spus 
ce a auzit sau a văzut. Ceea ce înseamnă că era de 
convenienţa cu MacDonald sau, cel puţin, avea cunoştinţa de 
activităţile lui. 

— E vina mea, am urlat. Femeia aia afurisită! Probabil că 
m-a auzit vorbind cu Generalul despre călătoria la Paris. 
Dumnezeu ştie de cât timp a stat în uşa, urmărindu-mă, 
văzând scrisoarea din mâna mea. Dar eu n-am văzut-o, 
pentru că era pe partea mea oarbă. Probabil că a observat şi 
asta şi faptul că şchiopătez şi l-a anunţat pe MacDonald 
telefonic. Şi despre ce vorbisem eu. El şi-a dat seama imediat 
că, şchiop, ne-şchiop, despre mine era vorba. E numai vina 
mea, fir-aş să fiu! am repetat. Nu mi-a trecut nici o clipă prin 
minte s-o suspectez. Cred că ar trebui să stăm de vorbă eu 
doamna Turpin. Dacă o găsim acasă, bineînţeles. 

Hardanger se îndrepta spre un telefon, în timp ce 
Generalul mă însoţi în biroul lui MacDonald. M-am dus glonţ la 
biroul vechi şi masiv în care fuseseră descoperite 
corespondenţa şi albumele cu fotografii ale lui MacDonald. 
Era încuiat. l-am spus Generalului: 

— Mă întorc într-un minut, domnule. p 

În garaj n-am dat peste nici un obiect util. În spatele 
garajului era însa un şopron spaţios pentru unelte. Am aprins 
lanterna şi am privit în jur. Unelte de grădinărit, o stivă mică 
de cărbuni, o grămadă de saci de ciment goi, un banc de 
lucru şi o bicicletă. N-am găsit nici un ciocan cu gheare, ceea 
ce. căutam de fapt, dar am găsit ceva aproape la fel de bun, o 
toporişca destul de grea. 


T5- 


M-am întors în birou cu toporişca şi m-am îndreptat către 
birou tocmai când Hardanger intra în încăpere. 

— Vrei să spargi uşa biroului? mă întreba el. 

— MacDonald are libertatea să facă plângere dacă 
doreşte. 

Am dat de două ori cu toporişca şi sertarul a cedat. 
Albumele şi corespondenţa doctorului cu OMS-ul erau tot 
acolo. Am deschis albumul la pagina la care lipsea fotografia 
şi i-am arătat-o Generalului. 

— O fotografie pe care amicul nostru nu prea voia s-o lase 
la vedere, i-am explicat. Am o senzaţie nedefinită şi obscură 
că ar putea fi importantă. Vedeţi legenda de sub ea, haşurata, 
ceva din vreo şase litere, precis numele vreunui oraş care 
începe cu TO. Nu-mi dau seama care e. Dacă ar fi un alt tip de 
hârtie sau dacă s-ar fi folosit două feluri de cerneală, băieţilor 
de la laborator nu le-ar fi fost greu să-l descifreze. Dar 
cerneala albă aplicată peste cerneala albă, pe hârtia asta 
poroasă, de sugativa? Inutil. 

— Imposibil. Hardanger mă privi bănuitor. Dar de ce e atât 
de important? 

— Dacă aş şti de ce, nu mi-ar pasa prea mult de numele 
oraşului. Ai găsit-o pe scumpa doamnă Turpin acasă? 

— Nu răspunde. Locuieşte singură, e văduvă, după cum 
am aflat de la centrala locală, după ce am sunat la ea acasă. 
Un ofiţer s-a deplasat la faţa locului, dar nu va găsi nimic. Am 
alertat toate secţiile pentru căutarea ei. 

— Grozav, am spus sceptic. 

Am parcurs la repezeală corespondenţa lui MacDonald, 
selectând răspunsurile venite din partea membrilor OMS din 
Europa. Ştiam ce-mi trebuie şi în câteva minute am ales cam 
vreo cinci-şase scrisori, de la un oarecare dr. John Weissmann 
din Viena. Le-am întins generalului şi lui Hardanger. Proba „A" 
pentru Old Bailey, când MacDonald va fi în drum spre ştreang. 

Generalul mă privi - chipul îi era îmbătrânit, obosit şi lipsit 
de orice expresie. Hardanger rosti tăios: 

W 


— Despre ce anume e vorba, Cavell? 

Am ezitat şi l-am privit pe General, care spuse încetişor: 

— Spune-i, băiete, Hardanger va înţelege. Şi nu va trece 
de el. 

Hardanger îşi mută ochii de la mine la hărtii şi înapoi. 

— Ce o să înţeleg? E şi timpul să înţeleg ce se petrece. Am 
ştiut din capul locului că e ceva în afacerea asta afurisită 
care-mi scapă. Ca să nu mai spun că ai acceptat să lucrezi la 
acest caz cam prea repede. 

— Imi pare rău, i-am răspuns. Nu se putea altfel. Ştii că de 
la terminarea războiului am avut şi am pierdut câteva posturi. 
In armată, poliţie, la Departamentul Securităţii Naţionale, ca 
şef al securităţii la Mordon şi apoi ca detectiv particular. Nici 
unul din posturile astea n-a însemnat prea mult. În ultimii 
şaisprezece am lucrat non-stop pentru General. De fiecare 
dată când plecăm dintr-un loc, ei bine, totul era aranjat de 
General. 

— Nu mă mir deloc, comenta Hardanger grav. Mă 
bucuram să văd că e mai degrabă contrariat decât furios. Am 
avut şi eu bănuielile mele. 

— De asta eşti superintendent, murmură Generalul. 

— Oricum, acum vreun an, predecesorul meu în postul de 
şef al securităţii la Mordon, Easton Derry, a început şi el să 
aibă propriile lui bănuieli. Nu voi intra în detalii cum şi când, 
dar a ajuns la concluzia că anumite probe bacteriologice şi 
virusologice, extrem de secrete, erau sustrase din Mordon. 
Bănuielile lui s-au transformat în certitudini atunci când 
doctorul Baxter l-a abordat între patru ochi şi l-a informat că e 
convins că anumite materiale erau scoase din institut. 

— Doctorul Baxter! exclamă Hardanger uimit. 

— Da, Baxter. Imi cer scuze şi pentru asta - dar ţi-am 
spus, cât s-a putut de limpede, să nu ne pierdem vremea cu 
el. l-a spus lui Derry ca, deşi materialele sustrase nu erau 
dintre cele strict secrete, pentru că ar fi imposibil ca acestea 
să iasă din laboratorul „A", erau, totuşi, materiale deosebit de 


To 


importante. Repet, deosebit de importante. Marea Britanie 
este pe locul întâi în lume în ceea ce priveşte cultura bolilor 
provocate de microorganisme la om, animale şi plante, pentru 
eventualitatea unui război biologic. Nu auzi nici o referire la 
asta când parlamentul aloca bugetul necesar Centrului de 
Sănătate de la Mordon, dar cercetătorii noştri de la Institutul 
Mordon fie că au descoperit, fie că au rafinat până la cea mai 
pură sau ucigătoare expresie germenii care provoacă ciumă, 
tifosul, variola, tularemia şi bruceloza la om; pesta porcină, 
pesta păsărilor, boala de Newcastle, pesta bovină, febra 
aftoasă, răpciuga şi antraxul la animale; şi paraziți precum 
Coleoptera japoneza, cariul european al porumbului, drosofila 
mediteraneană, gărgăriţa, cancerul chitrului, rugina grâului şi 
Dumnezeu ştie câte altele, la plante. Toate - foarte folositoare 
fie într-un război limitat, fie într-unui global. 

— Ce legătură este între toate astea şi doctorul 
MacDonald? întreba Hardanger. 

— Ajung şi la asta. Acum mai bine de doi ani, agenţii 
noştri din Polonia au început să se intereseze de Muzeul 
Lenin, abia ridicat la periferia Varşoviei. Până acum, muzeul 
nu a fost deschis pentru public. Şi nu va fi niciodată - este 
omologul Institutului Mordon - o bază folosită în exclusivitate 
pentru cercetări microbiologice. Unul dintre agenţii noştri - 
care este membru de partid cu carnet - a reuşit să se 
angajeze acolo şi a avut interesantă revelaţie ca polonezii 
descopereau şi perfecţionau diverşii germeni pe care i-am 
pomenit, numai, numai la câteva săptămâni, cel mult luni, 
după ce ei fuseseră perfecţionaţi la Mordon. Concluzia era 
evidentă. 

Easton Derry a început investigaţiile. A făcut însa două 
greşeli: a acţionat de unul singur, fără să ne avertizeze de ce 
se petrecea şi s-a dat de gol în mod nechibzuit. Nu avem idee 
cum s-a întâmplat. Se poate să se fi sfătuit, fără să-şi dea 
seama, chiar cu cel care sustrăgea materialele de la Mordon. 
In mod cert, e vorba de MacDonald - ar fi exagerat să ne 


Sas 


imaginăm că operau doi agenţi secreţi în acelaşi timp. În fine, 
cineva şi-a dat seama că Easton Derry era pe punctul de a 
afla prea multe. Aşa că Derry a dispărut. 

Domnul General a aranjat atunci să fiu mutat de la 
Departamentul Securităţii Naţionale şi să fiu introdus la 
Mordon ca şef al securităţii. Primul lucru pe care l-am făcut a 
fost să pun o capcană. Am plasat un tub de oţel cu toxina 
botulinică de tăria unu - aşa se specifică pe etichetă - într- 
unui din dulapurile anexei laboratorului numărul unu. 

Tubul a dispărut chiar în aceeaşi zi! Am instalat la poartă 
un receptor cu frecvenţa medie variabilă (VMF), întrucât tubul 
nu conţinea nici o toxină, ci un emiţător pe ultrascurte cu un 
tranzistor cu baterie. Oricine ar fi avut la el tubul şi s-ar fi 
apropiat la două sute de metri de poartă, ar fi fost depistat de 
îndată. Îţi dai seama, am adăugat sec, ca cel care sustrage un 
tub cu toxina botulinică nu sta să-l deschidă ca să-i verifice 
conţinutul. 

N-am depistat pe nimeni. Nu era greu de ghicit ce se 
întâmplase. După lăsarea întunericului, persoana se dusese 
până la o zonă izolată a gardului exterior şi azvârlise tubul pe 
câmp - era suficient să arunci tubul la zece metri ca să iasă 
din zona gardurilor. Şi asta nu pentru că s-ar fi îndoit de 
conţinutul tubului, ci pentru că asta era procedeul obişnuit - 
ştii doar la cât de des se fac controale şi percheziţii inopinate 
la ieşirea din tură a angajaţilor institutului. până la ora opt 
seara, instalasem receptoare pe unde ultrascurte la 
aeroportul din Londra, pe aerodromurile din Southend şi Lydd, 
în porturile Canalului mânecii şi... 

Hardanger obiectă: 

— Nu se putea strica emițătorul din cauza şocului 
provocat de cădere, după ce a fost aruncat peste gard? 

— Firma americană de ceasuri care fabrica astfel de 
emițătoare ar fi neplăcut surprinsă dacă vreunul din ele s-ar 
strica, i-am răspuns. Pot îi proiectate dintr-un tun de navă cu 
mare viteză fără a fi câtuşi de puţin afectate. Ce să-ţi mai 


a 


spun, noaptea târziu am interceptat un semnal de pe 
aeroportul din Londra. Era oarecum inevitabil să vină de la un 
bărbat care se îmbarca pe o cursă B.E.A. pentru Varşovia. L- 
am prins şi ne-a spus că era un curier care ridica materiale 
cam la două săptămâni odată, de la o adresă din South 
London. De fapt, nu-l văzuse niciodată la faţa pe omul sau de 
legătură. j 

— EIl ţi-a spus asta? întreba Hardanger acru. Imi cam 
imaginez cum l-ai făcut să-ţi dea informaţiile de bună voie. 

— Ai greşi. l-am spus noi - fiindcă era un cetăţean britanic 
naturalizat, ceh de origine, că spionajul este un delict capital, 
iar el a crezut că va deveni martor al acuzării. Asta s-a şi 
întâmplat, şi încă repede. Noi voiam să punem mâna pe 
furnizorul lui de la Mordon, aşa că am fost dat afară de acolo 
cu acte în regulă şi de trei săptămâni încoace am dat târcoale 
prin toată zona. Nu puteam pune pe altcineva să se ocupe de 
asta, pentru că eram singurul care îi cunoşteam şi-i puteam 
identifica pe toţi oamenii de ştiinţa şi tehnicienii de la Mordon. 
Ghinion, însa - cu excepţia faptului că doctorul Baxter a 
raportat ca dispariţiile încetaseră. Se părea deci că, temporar, 
oprisem scurgerea de informaţii şi materiale. 

Dar potrivit lui Baxter şi informatorului nostru polonez, 
aceasta nu era singura fisură. Am aflat că Muzeul Lenin 
produsese viruşi care nu fuseseră furaţi de la Mordon, ci 
produşi la Mordon. Evident, cineva le transmitea constant 
informaţii despre cultura şi dezvoltarea acestor tipuri de 
viruşi. Şi acum am aflat şi asta. (Ara atins uşor hârtiile, 
corespondenţa lui MacDonald cu omul sau de legătura din 
Viena, de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii.) Nu e un sistem 
nou, dar e aproape imposibil de depistat. Microfotografia. 

Generalul murmură: 

— Toată aparatura aceea costisitoare de la etaj? 

— Exact. Un expert fotograf va sosi de la Londra să 
examineze aparatura, dar acum nu prea mai are multă 
importanţa. Uitaţi-vă la scrisorile astea de la dr. Weissmann. 


2, 


În fiecare dintre ele, puteţi observa că în primul paragraf 
lipseşte punctul de pe literă „i" sau punctul de la sfârşitul unei 
propoziţii. Weissmann scria un mesaj, îl reducea la 
dimensiunile unui punct prin foto-micro-miniaturizare şi îl 
lipea în altă parte, în locul altui punct. MacDonald urma doar 
să-l mărească. Bineînţeles că la fel proceda şi el în 
corespondenţa lui cu Weissmann. Şi nu o făcea pentru o sumă 
modică! Am privit roată la cameră bogat mobilată. A câştigat 
o avere în toţi anii ăştia şi, pe deasupra, fără să plătească 
impozite. 

Un moment de tăcere, apoi Generalul dădu din cap, 
aprobator: 

— Aşa trebuie să se fi desfăşurat lucrurile. Acum, cel 
puţin, MacDonald nu ne va mai dă nici o bătaie de cap. Mă 
privi, zâmbind fără veselie. Suntem inegalabili: închidem 
grajdul după ce a plecat calul. Mai e o uşa pe care o pot 
închide, în caz că ţi-e de vreun folos. Legenda care a fost 
ştearsa din album. 

— Toulon? Tournai? 

— Nici unul, nici celălalt. Întoarse spre noi copertă de la 
spate. Acest album a fost alcătuit pentru anumiţi membri ai 
OMS de către o firmă numită Gucci Zanolette, Via XX 
Settembre, Genova. Cuvântul şters era Torino, cum e în 
italiană. 

Torino. Doar un simplu cuvânt, dar mi-a picat ca un ciocan 
în moalele capului. Cam asta a fost efectul. M-am aşezat pe 
un scaun pentru că am simţit dintr-o dată nevoia să mă aşez; 
după ce a trecut primul val năucitor al şocului, am reuşit să 
conving câteva celule nervoase care erau în letargie să iasă 
din comă şi să înceapă iar să gândească. „A gândi" în starea 
în care eram, după ce fusesem bătut, murat până la oase, 
înfometat şi nedormit, e cam mult spus pentru activităţile 
mele cerebrale din clipa aceea. Incet, cu greutate, am pus 
cap la cap cele câteva fapte stocate în mintea mea 


8 în limba engleză, denumirea oraşului italian Torino e Turin (n.tr.) 
SIDA 


înceţoşata, dar oricum le potriveam, ieşea de fiecare dată 
acelaşi mozaic. Doi şi cu doi dădeau de fiecare patru. 

M-am ridicat obosit şi m-am adresat Generalului: 

— E aşa cum spuneţi, domnule. Aveţi mai multă dreptate 
decât vă imaginaţi. 

— Te simţi bine, Cavell? 

Vocea lui trăda o profundă nelinişte. 

— Simt că mă desfac în bucățele. Dar cred că nu mi-am 
pierdut judecata. Aşa cred. Vom afla curând. 

Cu lanterna în mână, m-am întors şi am ieşit din cameră. 
Generalul şi Hardanger ezitară, apoi veniră după mine. Imi 
închipuiam că schimbau între ei priviri îngrijorate, dar nici-că- 
mi pasa. 

În garaj şi în şopronul de unelte fusesem deja, deci acolo 
nu mai avea rost să caut. Pe undeva prin boschete, am 
reflectat sumbru - şi continuă să plouă. In hol am dat să trec 
prin bucătărie până la uşa din spate, când am zărit scara ce 
ducea în pivniţa. Imi aminteam vag că sergentul Carlisle 
menţionase pivniţa în timpul percheziţiei. Am coborât scările, 
am deschis uşa pivniţei şi am aprins lumina. M-am dat la o 
parte să le fac Generalului şi lui Hardanger loc să treacă. 

— E aşa cum aţi spus, domnule, i-am spus încet 
Generalului. MacDonald n-o să ne mai dea nici o bătaie de 
cap. 

Ceea ce nu era chiar exact. MacDonald avea să ne mai 
dea mult de furcă. Medicului poliţiei, antreprenorului de 
pompe funebre şi celui care urma să taie frânghia cu care se 
spânzurase de un inel de oţel montat în trapa de descărcare 
de sub tavanul pivniţei. Cum atârna acolo, cu picioarele 
bălăngănindu-i-se deasupra pardoselii şi atingând picioarele 
unui scaun răsturnat, era întruchiparea coşmarurilor din care. 
te trezeşti ţipând: ochii ieşiţi din orbite în agonia frenetică a 
morţii, faţa albastru-purpurie, limba umflată şi strânsă între 
buzele înnegrite şi rânjite, îngheţate în rictusul inconfundabil 
al sfârşitului. Nu, nu, nu era substanţa din care sunt alcătuite 


W 


visele! 

— Cerule! veni vorba Generalului ca o şoapta. MacDonald! 

Privi îndelung la picioarele care se balansau şi adăugă 
încet: 

— Ştia, probabil, că nu mai avea timp. 

Am clătinat din cap: 

— Altcineva a hotărât în locul lui că nu mai avea timp. 

— Altcineva... Hardanger îl examină pe mort de aproape 
cu chipul inexpresiv. mâinile îi sunt libere. Picioarele tot aşa. 
Era conştient când a simţit strangularea. Scaunul ăla a fost 
adus din bucătărie. Şi totuşi spui că... 

— A fost ucis. Uitaţi-vă la dungile şi urmele lăsate în praful 
de cărbune, doar la câţiva paşi de scaun; uitaţi-vă la grămada 
de cărbune răvăşită, la bucăţile aruncate peste tot. Uitaţi-vă 
la semnele şi sângele de pe partea interioară a poliţelor lui 
MacDonald. 

— Poate că s-a răzgândit în ultima clipă, murmură 
Hardanger. Se întâmpla în multe cazuri. De îndată ce a 
început să se sufoce, o fi tras de frânghia de deasupra capului 
său, încercând să lupte cu propria sa greutate, până când n-a 
mai putut. De aici semnele de pe degetele mari. 

— Semnele de pe poliee provin de la o sfoară sau o sârmă 
cu care i-au fost legate mâinile, am rectificat eu. A fost, adus 
cu forţa, probabil sub ameninţarea armei şi silit să se întindă 
pe jos. Poate că era legat la ochi, nu ştiu. Probabil că da. 
Ucigaşul a trecut laţul prin inel şi l-a pus în jurul gâtului lui 
MacDonald începând să tragă fără să-i dea timp să se 
împotrivească. Asta explică urmele din praful de cărbuni - 
MacDonald încercând înnebunit să se proptească în picioare 
în timp ce presiunea asupra gâtului său devenea tot mai 
mare. Având degetele mari legate la spate, probabil că i-a 
uşurat treaba călăului, dar nici acestuia nu i-a fost prea lesne. 
Şi-a amânat moartea doar cu câteva secunde, căci omul de la 
capătul frânghiei continua să-l tragă în sus. Nu vedeţi că 
MacDonald şi-a fracturat aproape policele în efortul de a şi le 


e 


elibera? A ajuns la un moment dat să stea pe vârfurile 
picioarelor, dar cât poţi să stai aşa? când s-a sfârşit cu el, 
amicul care trăgea de frânghie a luat un scaun şi l-a folosit ca 
să-l ridice pe MacDonald de la pământ - să nu uităm ba 
MacDonald era masiv, corpolent. când a reuşit să-l ridice 
suficient, a tăiat sfoară de la policele lui MacDonald şi a 
răsturnat scaunul - totul trebuia să indice o sinucidere. E 
vorba tot de vechiul nostru amic care vrea să câştige timp cu 
orice preţ. Dacă ne va putea face să credem că MacDonald s- 
a omorât pentru că ştia că plasă se strânge în jurul lui, ei 
bine, atunci putea să ne facă să credem şi ca MacDonald a 
fost piesa de centrală a întregii afaceri. Dar nu era sigur. 

— Mergi pe ghicite, comenta Hardanger. 

— Nu. Îl vezi pe acest luptător, MacDonald, care nu numai 
că a primit înalte distincţii ca ofiţer pe vremea când a luptat, 
timp de şase ani, într-un regiment de tancuri, dar care a fost 
şi un spion plin de îndrăzneala atâţia ani, capabil să se 
sinucidă în momentul când era pe cale de a fi demascat? Un 
MacDonald să cedeze sau să renunţe!'? Nu-i stătea în fire, vă 
asigur. MacDonald a fost victima unui asasinat - ceea ce, 
între noi fie vorba, merita cu vârf şi îndesat. Dar esenţial este 
că nu a fost ucis numai că amicul nostru să ne poată crea 
piste false şi deci să câştige timp: el trebuia să moară şi 
scumpul nostru amic s-a gândit că e tot aşa de bine, în cazul 
ăsta, să însceneze o sinucidere, în vreme ce dumnealui se 
ocupa de problema sperând să ne pună noi piedici. La început 
am mers pe ghicite, Hardanger, dar acum sunt sigur. 

— MacDonald trebuia să moară? Hardanger mă studie 
timp îndelungat şi după ce reflectă, spuse scurt: Pari foarte 
sigur de ce afirmi. 

— Sunt sigur. Ştiu. 

Am apucat lopată şi am pornit să disloc nişte grămezi de 
cărbuni stivuiţi pe lângă peretele din spate al pivniţei. Cred că 
erau acolo cam două tone de cărbuni, până sub tavan, iar 
condiţia mea fizică nu-mi permitea o activitate mai susţinuta 


W 


decât spălatul pe dinţi, dar am avut noroc: am mutat doar o 
mică parte din grămadă - la fiecare lopată pe care o scoteam 
de la baza grămezii, cădeau bucăţi de o sută de ori mai mari, 
care se rostogoleau bubuind până jos. 

— Ce crezi că o să găseşti sub grămada asta? mă întreba 
Hardanger cu un pronunţat sarcasm. Incă un cadavru? 

— Exact asta mă aştept să găsesc: încă un cadavru. Mă 
aştept s-o găsesc pe defuncta doamna Turpin. Faptul că i-a 
ciripit lui MacDonald despre mine şi nu s-a ostenit să-i mai 
prepare cina, întrucât ştia că MacDonald nu va mai sta la 
cină, urmând să spele puţină, arata fără putinţa de tăgadă că 
ea era în cârdăşie cu tovarăşul de aici. Ce ştia MacDonald ştia 
şi ea. Ar fi fost lipsit de rațiune că amicul să-l reducă pe 
MacDonald la tăcere, iar doamna Turpin să rămână în viaţa şi 
să vocifereze. Aşa că a avut grijă şi de ea. 

Indiferent unde s-ar fi petrecut asta, în nici un caz nu se 
petrecuse în pivniţa. Ne-am urcat la etaj şi în timp ce 
Generalul a ieşit să vorbească cam multişor la radio-telefonul 
secret din duba poliţiei care ne urmase tot drumul de la 
Alfringham, Hardanger şi cu mine, asistați de doi şoferi ai 
poliţiei şi două lanterne, am purces să scotocim terenul. Nu 
era o treabă uşoara, întrucât bunul doctor, care îşi mobilase 
cu atâta bogăţie casa, dovedise largheţe şi pentru a-şi 
cumpăra intimitatea - domeniul său, jumătate grădină, 
jumătate parc, se întindea pe mai mult de patru acri de teren, 
totul fiind înconjurat de un enorm gard viu de fagi care ar fi 
putut opri şi un tanc. 

Era întuneric, foarte frig şi nu sufla vântul; ploaia cădea în 
stropi grei şi drepţi printre frunzele rărite ale copacilor şiroind 
de apă, lovind apoi pământul îmbibat ca un burete. Cel mai 
adecvat decor, am reflectat sumbru, pentru a căuta cadavrul 
cuiva care fusese ucis; iar a-l căuta în perimetrul a patru acri 
de pământ pe o noapte întunecoasa şi mizerabilă era ceva. 

Gardul viu alcătuit de fagi fusese tuns de curând şi 
ramurile tăiate erau strânse într-o grămadă, într-un colţ mai 


To. 


îndepărtat al grădinii. Am găsit-o pe doamna Turpin sub 
grămadă, acoperită doar cu nişte crengi şi frunze exact cât să 
nu fie văzută. Lângă ea zăcea ciocanul pe care nu-l mai 
găsisem în şopronul de unelte şi o sumara cercetare a cefei ei 
a fost suficientă pentru a ne explica prezenţa ciocanului în 
acel loc. Aş fi putut ghici cu ochii închişi ca individul care se 
străduise să-mi frângă coastele era una şi aceeaşi cu cea care 
ridicase ciocanul asupra doamnei Turpin: coastele mele, ca şi 
capul moartei, dovedeau cruzimea iraţionala şi nemiloasă a 
minţii bolnave a unui nebun furios. 

când m-am întors în casă, am dat iama în stocul de whisky 
al lui MacDonald. Nu mai avea nevoie de el de-acum încolo şi 
întrucât îmi semnalase eu insistența ca nu avea rude şi, deci, 
nici moştenitori, era păcat să se ducă pe apa sâmbetei. Noi, în 
schimb, simţeam mare nevoie de aşa ceva. Am umplut cu 
generozitate paharele, câte unul pentru Hardanger şi pentru 
mine, celelalte două pentru şoferii poliţiei, iar dacă Hardanger 
mă ţinea de rău pentru acest furt din proprietatea particulară 
şi pentru încălcarea regulamentului prin faptul că ofeream 
băuturi alcoolice unor poliţişti în exerciţiul funcţiunii, nu s-a 
trădat în nici un fel. El şi-a terminat primul paharul. Cei doi 
poliţişti au plecat tocmai în momentul când Generalul reveni 
de la maşina poliţiei. Dădea impresia că a îmbătrânit cu un an 
în fiecare minut care trecuse de la plecarea lui, iar zbârciturile 
din jurul nasului şi gurii erau mai accentuate ca oricând. 

— Aţi găsit-o? întreba, luând paharul pe care i l-am oferit. 

— Am găsit-o, încuviinţa Hardanger. Moartă, cum a zis 
Cavell. Ucisă. 

— Nu prea mai contează. Generalul se înfiora dintr-o dată 
şi luă o sorbitură mare de whisky. E numai una dintre victime. 
mâine la ora asta-caţi vor mai fi oare? câte mii? Dumnezeu 
ştie. Nebunul a trimis încă un mesaj. Obişnuitul limbaj biblic, 
despre zidurile Mordonului care mai stau în picioare, nici un 
semn că s-ar fi început demolarea, aşa că şi-a precizat 
calendarul. Dacă nu începe demolarea institutului până la 


o 


miezul nopţii, va sparge o ampulă cu toxina botulinică în 
inima Londrei, la ora patru de dimineaţa, la cinci sute de 
metri de New Oxford Street. 

Asta mai cerea o porţie de whisky. Hardanger spuse: 

— Nu e vorba de-un dement, domnule. 

— Nu. Generalul îşi freca fruntea obosit. Le-am spus ce a 
aflat Cavell, ce credem noi. Acum sunt total panicaţi. Ştiţi că 
deja s-au pus în vânzare câteva cotidiene naţionale acum, 
înainte de ora şase? E fără precedent, dar asta e. Ziarele se 
pare că reflectă cu exactitate teroarea care i-a cuprins pe 
oameni şi cer, mai bine zis pretind, guvernului să cedeze în 
faţa acestui scrântit, pentru că la ora când erau sub tipar, 
toată lumea credea că e vorba doar de un scrântit. Au început 
şi programele de actualități de la radio şi TV să transmită 
constant ştiri despre eliminarea acestei parți a Noii Anglii şi 
toată lumea şi-a ieşit din minţi de frică. Persoana care se afla 
în spatele acestei afaceri e un diavol genial: în câteva ore 
numai, va avea întreaga naţiune la picioare. Viteza 
ameţitoare de acţiune a individului, faptul că nu lăsa timp 
între proferarea amenințării şi ducerea ei la îndeplinire este 
ceea ce îi înspăimântă pe toţi. Mai ales ca toate ziarele şi 
programele de ştiri insista asupra faptului că nebunul acesta 
nu cunoaşte diferenţa dintre toxina botulinică şi Virusul 
Diavolului şi ca data viitoare va folosi Virusul Diavolului. 

— De fapt, am intervenit, toţi cei care s-au plâns şi au 
gemut amarnic că abia dacă mai merita să trăieşti în umbra 
holocaustului nuclear au descoperit dintr-o dată ca viaţa 
poate totuşi merită trăită. Credeţi că guvernul va ceda? 

— N-am cum să ştiu, recunoscu Generalul. Cred însa că l- 
am judecat greşit pe primul-ministru. Am crezut că e tot aşa 
de fricos ca toţi ceilalţi. Acum nu mai ştiu ce să cred. 
Atitudinea lui a devenit uimitor de fermă. Poate că se 
ruşinează de atitudinea panicată pe care a avut-o la început. 
Poate se gândeşte că are acum prilejul să-şi lase numele 
înscris în istorie pe vecie. 


— Poate că e ca noi, am spus. Poate că a băut și el 
whisky. 

— Poate. În clipa de faţa are consultări cu cabinetul. El 
spune că dacă e vorba de un complot al comuniştilor, 
blestemat să fie dacă cedează. Dacă în spatele acestui 
complot se afla comuniştii, spune că e ultimul lucru pe care 
ni-l putem permite e să cedăm, căci, în caz că nu îndeplinim 
condiţia de a demola Mordon, poate că vor muri mulţi 
oameni, dar dacă cedam în faţa pretenţiei lor, în cele din 
urmă vom muri cu toţii. Eu, personal, cred că e singura 
atitudine pe care o putem avea şi sunt de acord cu el când 
afirma că e pregătit să evacueze întreaga Londra înainte de a 
ceda. 

— Să evacueze Londra? întreba Hardanger neîncrezător. 
Zece milioane de oameni în zece ore. Fantastic. E nebun! 
Imposibil! 

— Slavă Domnului, dracul nu e chiar atât de negru. E o 
noapte fără vânt, observatoarele meteo anunţa o noapte 
liniştita şi ploua abundent. Se pare că un virus aeropurtat e 
antrenat de ploaie, având mai multă afinitate cu apă decât cu 
aerul. Specialiştii se îndoiesc că, în condiţiile în care ploua şi 
nu e vânt, virusul ar putea contamina mai mult de câteva de 
sute de metri de teren de la punctul de diseminare. Dacă e 
cazul, s-a propus evacuarea zonei dintre Euston Road şi 
Tamisa, Portland Street şi Regent Street, în vestul oraşului, 
până la Gray Inn Road, în partea de est. 

— Pare realizabil, admise Hardanger. Oricum, noaptea, 
locurile respective sunt practic pustii, e vorba de o zonă 
ocupată în special de prăvălii, birouri şi firme. Dar virusul 
acesta va fi răspândit de ploaie. Va polua Tamisa. S-ar putea 
să contamineze apă potabilă. Ce urmează - li se va spune 
oamenilor să nu se mai spele şi să nu mai bea până la 
încheierea perioadei de oxidare de douăsprezece ore? 

— Aşa se spune. Doar dacă apa nu a fost în prealabil 
stocată şi acoperită. Dumnezeule mare, ce va ieşi din asta? în 


Boz 


viaţa mea nu m-am mai simţit atât de neajutorat ca acum. 
Pur şi simplu nu aveam nici un fir călăuzitor în toată povestea. 
Dacă am avea o urmă cât de mica să ne indice cine se 
ascunde după tot ce se întâmpla, ei bine, m-aş întoarce cu 
spatele şi l-aş lăsa pe Cavell să-l aranjeze. 

Mi-am terminat paharul şi l-am pus jos: 

— Vorbiţi serios, domnule? 

— Tu ce crezi? Ridică privirea din pahar spre mine, o 
privire cenuşie şi obosită. Ce anume vrei să spui, Cavell? Ai 
vreo bănuială? 

— Mai mult decât atât, domnule. Ştiu cine e. 

Reacţia Generalului m-a dezamăgit. Ca de obicei. Nici nu 
rămase cu gura căscată, nici nu se holba la mine; nici o 
explozie emoţionala. Murmură: 

— Jumătate din regatul meu, Pierre. Cine e? 

— Ultima dovada, am spus. Ultima dovadă şi după aceea 
vă pot spune. Nu ne-am dat seama, deşi era sub nasul nostru. 
Cel puţin, era sub nasul meu. Şi sub nasul lui Hardanger. când 
te gândeşti că națiunea depinde de oameni ca noi ca s-o 
apere. Poliţişti, detectivi. N-am putea să depistăm nici măcar 
găurile din brânză de Gruyere. M-am întors spre Hardanger: 
Am scotocit toată grădină, de acord? 

— De acord. Ce-i cu asta? 

— Nu ne-a scăpat nici un centimetru pătrat, am insistat 
eu. 

— Mai departe, bodogăni el, nerăbdător. 

— Ai observat că s-ar fi efectuat o lucrare de zidărie de 
curând pe-aici? Vreo cabană? Un şopron? Ziduri? lazuri cu 
peşti? Ornamente în piatră? Ceva, orice? 

Scutură din cap nervos. Incepusem să-mi ies din fire. 

— Nimic. N-am observat nimic de felul acesta. 

— Atunci ce s-a ales de tot cimentul din sacii goi aruncaţi 
în şopronul de unelte? Cei pe care i-am văzut când am găsit 
foaia de cort. Aceea n-a dispărut. Dar blocurile de cărbuni? 
Erau probabil numai rămăşiţele unui stoc mai serios. Dacă 


Se a 


hobby-ul lui MacDonald nu era zidăritul, unde ar fi cel mai 
probabil să găsim o asemenea lucrare? într-o sufragerie? într- 
un dormitor? 

— Ce-ar fi să-mi spui tu, Cavell? 

— O să merg chiar mai departe: o să-ţi arăt. 

I-am părăsit, m-am dus în şopron şi am cotrobăit după o 
rangă sau un hârleţ. N-am dat nici de una, nici de alta. In 
schimb, am luai un baros. Înarmat cu barosul şi o găleată, m- 
am dus în bucătărie, unde Generalul şi Hardanger mă 
aşteptau deja, am umplut găleata cu apa de la chiuvetă şi i- 
am condus jos, în pivniţa. Hardanger, părând să uite de 
prezenţa mortului care atârna din tavan, mă întreba cu 
emfază: 

— Ce-ţi propui să ne demonstrezi, Cavell? Cum se obţin 
brichetele de cărbuni? 

Telefonul sună în holul de la etaj. Ne-am privit automat. 
Apelurile telefonice pe care le primea doctorul MacDonald 
puteau fi deosebit de interesante. Hardanger spuse: 

— Răspund eu, şi plecă. 

L-am auzit vorbind la telefon, apoi mă striga pe mine. Am 
pornit-o în sus pe trepte, conştient că Generalul venea în 
urma mea. 

Hardanger îmi dădu receptorul: 

— E pentru tine. Nu vrea să-şi dea numele. Vrea să 
vorbească cu tine, personal. 

Am apucat receptorul: 

— Cavell la telefon. 

— Deci eşti în libertate şi tânăra doamnă nu m-a minţit. 
Cuvintele veneau pe fir ca o şoapta profundă, amenințătoare 
şi înăbuşită. Las-o baltă, Cavell. Spune-i Generalului s-o lase 
baltă, Cavell. Dacă vrei s-o mai vezi vie pe tânăra doamnă. 

Răşinile astea sintetice sunt atât de dure, încât receptorul 
nu se sfărâma în mâna mea. Deşi cred că nu i-a lipsit mult. 
Inima mea făcu un salt lung cu încetinitorul, apoi bătu ca 
nebună. M-am forţat să vorbesc calm şi am spus: 


— Ce dracu' spui tu acolo? 

— Frumoasă doamnă Cavell. E în mâna mea. Ar dori să-ţi 
vorbească. 

Urmă o mică pauză, după care se auzi vocea lui Mary: 

— Pierre? Ah, dragul meu, îmi pare atât rău... 

Vocea i se frânse brusc că un oftat, apoi scoase un tipat 
de durere. Tăcere. Şi din nou şoapta amenințătoare: 

— Las-o baltă, Cavell, după care se auzi declicul 
receptorului. Am pus şi eu receptorul jos, cu un zgomot care 
sună ca un staccato strident. mâinile îmi erau reci şi-mi 
tremurau. 

Şocul, sau frică, sau ambele probabil că-mi împietriseră 
trăsăturile feţei într-o expresie de normalitate, sau poate că 
machiajul îmi ascundea adevărata expresie. Oricum ar fi fost, 
cei doi n-au observat că ceva nu era în regulă, deoarece 
Generalul întreba: „Cine a fost?", pe un ton de curiozitate 
obişnuita. 

— Nu ştiu. M-am oprit şi am continuat apoi mecanic: Au 
pus mâna pe Mary. 

Generalul era cu mâna pe clanţa uşii. mâna îi căzu de-a 
lungul trupului într-un gest care dura la nesfârşit parcă şi 
ceva pe chipul lui muri. Hardanger murmură ceva ce nu se 
poate aşterne pe hârtie, faţa îi era ca de piatră. Nu mă puse 
nici. unul din ei să repet ce spusese, căci amândoi 
înţeleseseră perfect vorbele mele. 

— Ne-au spus s-o lăsăm baltă, am continuat pe acelaşi ton 
îngheţat. Dacă nu, o vor omori. Deci acum e sigur în mâinile 
lor. Ea mi-a spus câteva cuvinte şi după aceea a tipat. 
Probabil că a fost lovită. 

Hardanger rosti aproape disperat: 

— Cum au putut să afle că ai scăpat? Cum de au putut 
bănui? Cum... v 

— De la MacDonald, am răspuns. El ştia - Doamna Turpin 
îl pusese la curent - iar ucigaşul a aflat de la MacDonald. Il 
priveam pe General fără să-l văd - avea faţa încă impasibilă, 


To 


dar orice urmă de viaţa dispăruse de pe chipul său. Am 
adăugat: îmi pare rău. Dacă i se întâmpla ceva lui Mary, e din 
cauza mea. Din cauza prostiei şi neglijenţei mele criminale. 

Generalul spuse: 

— Ce facem, băiete? Vocea îi sună obosită şi apatica, 
după cum îi erau şi ochii, din care dispăruse tot focul omului 
de acţiune. Ştii că au de gând s-o ucidă pe soţia ta. Oamenii 
de felul acesta ucid întotdeauna. 

— Pierdem timp, am spus tăios. Am nevoie doar de două 
minute ca să fiu sigur. 

Am fugit în pivniţa, am luat găleata şi am azvârlit 
jumătate din conţinutul ei pe peretele din capătul pivniţei. 
Apa izbi peretele şi se *scurse pe jos. Nu avu nici un efect 
asupra prafului de cărbune depus pe zid de ani şi ani de zile. 
In timp ce Generalul şi Hardanger mă priveau fără să 
înţeleagă, am aruncat restul de apă pe peretele din spate al 
pivniţei, acolo unde se aflase grămadă aceea enormă de 
cărbuni pe care pornisem s-o disloc. Apa se prelinse de pe 
perete în cărbuni lăsând să se vadă un zid atât de curat, de 
parcă ar fi fost ridicat doar cu câteva săptămâni în urmă. 
Hardanger îşi roti ochii de la perete la mine şi înapoi, uluit. 

— Scuzele mele, Cavell, rosti. Aşa se explică de ce 
cărbunii au fost îngrămădiţi până sub tavan: ea să ascundă 
urmele unei lucrări recente în zid. 

N-am pierdut timpul cu vorba: timpul era, clar, singurul 
articol care ne lipsea cu desăvârşire. În schimb, am apucat 
barosul şi l-am azvârlit cât am putut de sus în zid - partea de 
la baza era construită din beton solid. O singură aruncătură. 
M-a săgetat o durere ascuţita între oase. Poate că doctorul a 
avut dreptate, poate că bandajul nu ţinea oasele chiar atât de 
strâns pe cât ar fi trebuit. Fără un cuvânt, i-am dat barosul lui 
Hardanger şi m-am aşezat vlăguit pe găleata răsturnată. 

Hardanger cântarea o sută de kilograme şi, în pofida 
calmului impasibil pe care îl afişa, cred că era înnebunit de 
furie. Atacă zidul cu toată puterea şi voinţa, de parcă s-ar fi 


Bos 


luptat cu diavolul în persoană. Zidul nu avea nici o şansa în 
faţa lui. La a treia lovitură, zidul ceda, începu să se sfărâme, 
apăru o gaură de jumătate metru pătrat. Hardanger s-a oprit, 
m-a privit, iar eu m-am ridicat cu greutate şi am aprins 
lanterna. Ne-am uitat împreuna prin gaură. 

Intre peretele fals şi cel adevărat al pivniţei se afla un 
spaţiu de vreo jumătate de metru; la baza zidului, în acest 
spaţiu strâmt, pe o jumătate acoperit cu bucăţi de zid, 
fragmente şi praf de cărbuni, zăceau rămăşiţele a ceva ce 
fusese odată un corp omenesc. Sfârtecat, contorsionat, 
mutilat cu sălbăticie - dar era o formă omenească. Hardanger 
rosti pe un ton calm şi egal, de rău augur: 

— Ştii cine este, Cavell? 

— Ştiu. Easton Derry. Predecesorul meu în postul de şef al 
serviciului de securitate de la Mordon. 

— Easton Derry. Stăpânirea de sine a Generalului şi a lui 
Hardanger părea nefirească. Cum îţi pot de seamă? Faţa lui e 
de nerecunoscut. 

— Da. Inelul de la mâna lui stângă are o piatră albastră de 
Cairngorm. Easton Derry purta un inel cu această piatră. E 
Easton Derry. 

— Cum a ajuns în halul ăsta? Generalul mai privi o dată 
trupul pe jumătate gol. A fost un accident de maşina? L-a 
atacat o... O fiară? Continuă să privească în tăcere cadavrul, 
apoi se îndrepta din şale şi se întoarse spre mine: un om 
bătrân şi extenuat, dar ochii-i erau ameninţători. A fost 
torturat până a murit. 

— A fost torturat până a murit, am repetat. 

— Şi tu ştii cine a făcut-o? îmi ceru Hardanger răspunsul. 

— Ştiu cine a făcut-o. 

Hardanger scoase un mandat de arestare şi un stilou 
dintr-un buzunar interior şi rămase în aşteptare. Am spus: 

— N-ai nevoie de chestia aia, superintendent. Doar dacă 
nu ajung eu la el mai întâi. In caz că dau greş, completează-l 
pe numele doctorului Giovanni Gregori. Adevăratul doctor 


TD 


Gregori e mort. 


CAPITOLUL 11 


Cu opt minute mai târziu, imensul Jaguar al poliţiei frâna 
cu putere în faţa casei lui Chessingham şi, pentru a treia oară 
în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, am urcat treptele 
roase de deasupra şanţului şi am apăsat pe sonerie. 
Generalul mă urma îndeaproape; Hardanger rămăsese la 
staţia mobila, alertând prin radio zece comitate şi avertizatu- 
le să fie cu ochii în patru după Gregori, aflat în Fiatul sau, să-l 
identifice, să-l urmărească, dar să nu-l oprească deocamdată; 
simţeam ca Gregori nu va ucide decât dacă va ajunge la 
disperare şi-i datoram lui Mary măcar această slabă rază de 
speranţa. 

— Domnule Cavell! mă întâmpina Stella Chessingham cu o 
atitudine total diferită de cea din zorii aceleiaşi zile. Ochii ei 
îşi recăpătaseră strălucirea, neliniştea îi dispăruse. cât sunteţi 
de amabil! îmi pare... Îmi pare foarte rău de ce s-a întâmplat 
azi-dimineaţă, domnule Cavell. Adică... e adevărat ce mi-a 
spus mama după ce l-au dus pe Eric la poliţie? 

— E absolut adevărat, domnişoara Chessingham. 

Am încercat să zâmbesc, dar ţinând cont de cum mă 
simţeam şi cum mă ustura faţa din cauză că mă 
demachiasem în grabă, acasă la MacDonald (travestiul nu-şi 
mai avea rostul), nu-mi puteam da seama ce fel de zâmbet 
era acela. Faţa de acum douăsprezece ore, atitudinea noastră 
se schimbase cu o sută optzeci de grade. 

— Şi mie îmi pare sincer rău, dar în momentul acela era 
necesar să acţionez astfel. Fratele dumitale va fi acasă 
diseară. Ai văzut-o pe soţia mea azi după-masa? 

— Sigur că da. A fost atât de amabilă că a venit să ne 
vadă! Nu doriţi să intraţi cu... prietenul dumneavoastră la 
mama? vă asigur că i-ar face mare plăcere. 


Am respins invitaţia şi am întrebat-o: 

— când a plecat soţia mea de aici? 

— Pe la cinci şi jumătate, cred. Incepea să se întunece şi... 
i s-a întâmplat ceva? încheie în şoapta. 

— A fost răpită de ucigaş şi luată ostatică. 

— O, nu! Nu se poate, domnule Cavell, nu! îşi duse mâna 
la gât. E... e imposibil. 

— Cum a plecat de aici? 

— Răpită? Soţia dumneavoastră a fost răpită? mă privi fix, 
cu ochii măriţi de groază. Pentru ce ar face cineva aşa ceva... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, răspunde-mi la întrebare, 
am întrerupt-o violent. A chemat o maşina, un taxi, a plecat 
cu autobuzul... cum? 

— Cu o maşina, şopti ea. A venit o maşina s-o ia. Bărbatul 
acela a zis că doriţi s-o vedeţi de urgenţa... Vocea i se pierdu 
când îşi dădu seama de implicaţiile vorbele ei. 

— Ce fel de bărbat? am întrebat-o. Ce fel de maşina? 

— Un bărbat... Între două vârste, şovăi ea. Cam negricios 
la faţa. Intr-o maşina albastră. Mai era un bărbat pe bancheta 
din spate. Nu cunosc marca maşinii, dar... era o maşina 
străină, bineînţeles, cu volanul pe stânga. Dansa a... 

— Gregori şi Fiatul lui? spuse Generalul în şoapta. Dar cum 
Dumnezeu a aflat el ca Mary era aici? 

— Prin telefon, simplu, am spus amar. Ştia că stăm acolo, 
iar tâmpitul ăla de grăsan de la bar i-a spus că nu, doamna 
Cavell nu e aici, el a dus-o cu maşina acasă la domnul 
Chessingham cu vreo două ore înainte. Lui Gregori i-a 
convenit, îi era în drum, aşa ca s-a oprit să vadă. Avea totul 
de câştigat şi nimic de pierdut. 

Nici nu ne-am mai luat la revedere de la Stella 
Chessingham. Ani luat-o la fugă, l-am interceptat pe 
Hardanger tocmai când se mută din staţia mobila radio în 
Jaguarul poliţiei şi mai că l-am împins în maşina. „La 
Alfringham", am spus iute. 

— Fiatul. A plecat totuşi cu Fiatul. Nu credeam că va 


risca... 

— N-a riscat, mormăi Hardanger. Mi s-a raportat că a 
abandonat maşina în satul Grayling, cam la cinci kilometri de 
aici, pe o ulicioară, la câţiva metri de casa şefului poliţiei 
locale. Acesta tocmai asculta transmisia noastră prin radio, a 
ridicat ochii şi acolo era. 

— Goală, bineînţeles. 

— Goală. Nu ar fi abandonat-o dacă n-ar fi avut altă 
pregătită dinainte. Am alertat toate staţiile să caute maşini 
furate. Cred că a furat una din Grayling, care e mai mult un 
cătun, din câte am înţeles. O să aflăm în curând. 

Am aflat curând şi descoperirea am făcut-o noi înşine. 
Peste două minute, intrând în Grayling, am văzut un tip care 
execută un fel dans de războinic pe caldarâm şi ne făcu semn 
să oprim, agitând furios un fel de geantă pe care o ţinea în 
mâna dreaptă. Jaguarul stopa şi Hardanger cobori geamul din 
dreptul său. 

— E monstruos, striga omul cu geanta. Slavă Domnului că 
sunteţi aici. E o ruşine, o adevărată ruşine! La lumina zilei... 

— Ce s-a întâmplat? i-o reteză Hardanger. 

— Maşina mea. Furată, la lumina zilei, pe legea mea! 
Eram în casa asta, într-o vizită şi... 

— cât aţi stat acolo? 

— Ha? cât timp? Ce naiba... 

— Răspundeţi-mi! urlă Hardanger. 

— Patruzeci de minute. Dar ce... 

— Ce maşina aveţi? 

— Un Vanden Plas Princess de trei litri. Aproape că 
plângea de furie. Nou-nouţă, vă spun eu. Turcoaz?. Acum trei 
săptămâni... 

— Nu vă necăjiţi, i-o tăie iar Hardanger. Jaguarul poliţiei se 
pusese deja în mişcare. O să v-o aducem înapoi. 

Ridică geamul, lăsându-l pe tip cu gura căscată şi i se 
adresa sergentului din faţa: 


° Turquoise - culoare verde-albâstrui 


— La Alfringham. Apoi şoseaua către Londra. Anulează 
căutarea Fiatului. Acum e vorba de un Vanden Plas Princess 
de trei litri, turcoaz. Către toate staţiile. Localizaţi, urmăriţi, 
dar nu vă apropiaţi. 

— Verde-albăstrui, murmură Generalul. Verde-albăstrui, 
nu turcoaz. Vorbeşti cu poliţişti, nu cu nevestele lor. Jumătate 
dintre ei ar putea crede că vorbeşti despre nişte turci10, 

— Totul a început de la MacDonald, am spus. 

Roţile maşinii masive a poliţiei fâsâiau pe macadamul ud, 
lăsând în urma pinii care străjuiau şoseaua, în beznă, şi parcă 
era mai lesne să vorbeşti decât să simţi cum te cuprinde 
treptat nebunia izvorâtă din groaza. In afară de asta, 
Generalul şi Hardanger avuseseră suficientă răbdare până 
acum. 

— Ştim cu toţii ce urmărea MacDonald, am continuat, şi 
nu era vorba numai de a servi cauza blocului comunist. 
Doctorul MacDonald avea un singur, dar nesecat interes în 
viaţa: propria sa persoană. Nu exista nici o îndoiala asupra 
faptului că la un moment dat a fost un simpatizant fanatic al 
comunismului şi doamna Halle mi-a făcut impresia unei 
persoane raţionale, deci nu văd cum altfel să-şi fi creat el 
legăturile cu blocul comunist. Probabil că a câştigat o imensă 
suma de bani în ultimii ani - uitaţi-vă doar la ce are în casa - 
dar i-a şi cheltuit într-un mod judicios şi înţelept, fără să 
arunce dintr-o dată cu sume mari, bătătoare la ochi. 

— Acel Bentley Continental pe care-l avea, interveni 
Hardanger, n-a fost un lux? 

— Işi acoperise foarte bine cheltuielile cu maşina, avea o 
explicaţie imbatabilă. Dar, am admis eu, s-a lăcomit. A primit 
atâţia bani în ultimele luni, că-l ardeau în buzunar. 

— Lucrând peste program ca să trimită mostre la Varşovia 
şi informaţii la Viena? întreba Generalul. 

— Nu, am răspuns. Şantajându-l pe Gregori. 

— Scuză-mă. Generalul se agita obosit în colţul său. Nu 


10 Turkey - curcan (n.tr.) 
= 


prea înţeleg. 

— Nu e greu, am răspuns. Gregori, sau cel pe care-l 
cunoaştem sub numele de Gregori, avea două lucruri: un plan 
frumos şi un ghinion afurisit. Vă amintiţi, desigur, că venirea 
lui Gregori în ţara nu a fost o chestiune particulară, 
dimpotrivă, a declanşat o mică criză internaţionala, în care 
italienii înnebuniseră ca unul dintre biochimiştii lor de elită 
întorsese spatele țarii sale ca să se ducă să lucreze în Marea 
Britanie. Cineva, cineva care dispunea de cunoştinţe deloc 
superficiale în materie de chimie şi de o oarecare asemănare 
cu Gregori, a citit despre asta şi a văzut în apropiata plecare a 
lui Gregori în Anglia şansa vieţii sale; în consecinţa, şi-a făcut 
aranjamentele necesare. 

— Adevăratul Gregori a fost ucis? întreba Hardanger. 

— Mai mult ca sigur. Acel Gregori care a plecat din Torino 
cu toate bunurile sale îngrămădite în portbagajul Fiatului sau 
nu era acelaşi Gregori care a ajuns în Anglia. Gregori cel 
adevărat a suferit un accident mortal undeva, pe drum, iar 
impostorul, care desigur a avut înţelepciunea să-şi modifice 
înfăţişarea pentru a semăna cu defunctul, a sosit în Anglia în 
maşina lui Gregori, cu tot tacâmul: îmbrăcăminte, paşaport, 
fotografii - tot calabalâcul. Până aici, toate bune. Acum 
ghinionul. Cu excepţia rapoartelor asupra lucrărilor sale, 
adevăratul Gregori era, ca persoană, total necunoscut în 
Anglia. Probabil că există un singur om în toată ţara care-l 
cunoştea bine; exista o şansa la un milion ca Gregori să pice 
în acelaşi laborator cu acest om: MacDonald. Gregori nu ştia 
asta. Doctorul MacDonald ştia - ştia că Gregori e un impostor. 
Nu uitaţi că mulţi ani MacDonald fusese delegat la OMS şi fac 
pariu pe ce vreţi ca Gregori era omologul sau din partea 
Italiei. 

— Ceea ce explica fotografiile lipsă din album, şopti 
Generalul. 

— Cei doi - MacDonald şi adevăratul Gregori - braţ la braţ, 
desigur. La Torino. Oricum, probabil după ce a cântărit 


TD 


situaţia, o zi-două, MacDonald i-a spus falsului Gregori că l-a 
ghicit. Ne putem imagina ce s-a întâmplat. Gregori a scos 
probabil pistolul şi i-a spus că-i pare foarte rău, dar trebuia să- 
| reducă la tăcere, iar MacDonald, care nu era un prost, i-a 
pus în faţa o hârtie şi i-a spus, la rândul lui, ca lui îi pare 
foarte rău, dar dacă ar muri pe nepusă-masă, banca lui - sau 
poliţia - aveau ordin să deschidă de îndată un plic sigilat* în 
care se afla o copie a acelei hârtii care conţinea câteva date 
interesante referitoare la Gregori. Atunci Gregori a renunţat la 
pistol şi cei doi au căzut la învoiala. O învoiala într-un singur 
sens: Gregori să-i plătească lui MacDonald atâta şi atâta pe 
lună. In caz contrar... Nu uitaţi că MacDonald era acum în 
situaţia de a-i pune în cârca lui Gregori un asasinat. 

— Tot nu înţeleg, insista Hardanger. E un nonsens. Poţi să- 
ţi închipui, de exemplu, ca domnul General ar putea avea doi 
oameni în subordine care să lucreze la acelaşi proiect, să 
zicem, în Varşovia, oameni care nu numai că nu se cunosc 
deloc, dar şi urmăresc scopuri diametral opuse şi, teoretic, ar 
putea să se elimine unul pe celălalt? Trebuie să-ţi spun, 
Cavell, că am o părere mai bună despre serviciile de 
informaţii comuniste decât tine. 

— Sunt de acord cu Hardanger, se pronunţa Generalul. 

— Şi eu, am încuviinţat. Ce am spus eu este ca MacDonald 
lucra pentru comunişti. N-am afirmat niciodată ca asta era şi 
situaţia lui Gregori, sau că Virusul Diavolului ar avea vreo 
legătură cu comuniştii. Dumneavoastră şi Hardanger aţi făcut 
această presupunere. 

Hardanger se aplecă în faţa să mă vadă mai bine: 

— Vrei să spui... vrei să spui că Gregori este totuşi un 
dement? 

— Dacă mai crezi asta, am răspuns răutăcios, ar fi timpul 
să-ţi iei o vacanţa lungă. Gregori avea un motiv deosebit de 
puternic şi de presant ca să pună mâna pe viruşi şi sunt 
convins că l-a pus la curent şi pe MacDonald. Trebuia să-şi 
asigure colaborarea lui. Dacă i-ar fi spus lui MacDonald doar 


2, 


că ar vrea s-o întindă cu bacilul botulinic, mă îndoiesc că 
MacDonald ar fi intrat în joc. Dar dacă, să zicem, i-ar fi oferit 
lui MacDonald vreo zece mii de lire, acesta s-ar fi răzgândit 
cât ai zice peşte, pentru că aşa era MacDonald. 

Intraserăm bine în Alfringham, sirena masivului Jaguar al 
poliţiei era în funcţiune, viteza noastră era dublă faţa de cea 
legală şi ne strecuram cu abilitate prin circulaţia care începea 
să se reducă o dată cu lăsarea serii. Şoferul era un 
profesionist, ales de însuşi Hardanger dintre oamenii săi de la 
Londra şi ştia cu precizie cât putea da el şi cât putea maşina, 
fără a risca să ne omoare pe toţi. 

— Opreşte maşina, interveni brusc Hardanger. Un agent 
de circulaţie! Ne apropiam rapid de unicul sistem de 
semafoare din Alfringham, care, aparent, era manevrat 
manual la ceea ce se putea numi ora de vârf din oraş. Un 
poliţist, purtând o pelerină albă pe care sclipea ploaia în 
lumina semaforului, era postat lângă un sistem de comandă 
montat pe un stâlp. Maşina opri şi Hardanger, coborând 
geamul, îl chemă la el. 

— Superintendent Hardanger, din Londra, se recomanda 
el scurt. Ai observat un Vanden Plas Princess albastru-verzui 
trecând pe aici în seara asta? Cam cu vreo oră în urmă? 

— Da, domnule. Venea în goana când era pe galben şi mi- 
am dat seama că va ajunge în intersecţie pe roşu. Am fluierat 
şi s-a oprit după ce trecuse de al doilea semafor. L-am 
întrebat pe şofer ce se petrecea şi mi-a răspuns că roţile din 
spate i se blocaseră din cauza şoselei umede când frânase, 
aşa că i-a fost teamă să mai pună frâna, întrucât fiica lui 
dormea pe bancheta din spate şi putea să se rănească dacă 
ar fi oprit brusc; s-ar fi putut lovi. M-am uitat pe bancheta din 
spate şi ea dormea într-adevăr. Dormea dusă, nici vocile 
noastre ni-au trezit-o. Mai şedea un bărbat lângă ea. Aşa că... 
aşa că i-am dat un avertisment şi l-am lăsat să plece mai 
departe... 

Vocea i se frânse, nesigură. 


— Chiar aşa, bubui Hardanger. Abia acum îţi dai seama! 
Nu eşti în stare să distingi un om care doarme de cineva care 
e silit să se prefacă pentru că i s-a înfipt un pistol în coaste? 
Dormea, auzi la el! adăugă el revoltat. Nenorocitule, eşti 
concediat! 

— Am înţeles, domnule. Polițistul, cu ochii aţintiţi undeva, 
deasupra maşinii, stătea în poziţie de drepţi, aidoma unui 
soldat din gardă la parada gata să leşine, cu degetele lipite 
de vipuşti. Îmi pare rău, domnule. 

— Încotro a luat-o? îl chestionă Hardanger. 

— Spre Londra, domnule, răspunse polițistul împietrit. 

— Cred că ar fi prea mult să mă aştept să-i fi luat 
numărul, spuse Hardanger sarcastic. 

— XOW 973, domnule. 

— Ce?! 

— XOW 973. 

— Consideră-te reîncadrat, tuna Hardanger. Ridică geamul 
la loc şi o pornirăm din nou. Sergentul vorbea în şoapta în 
microfon. Hardanger spuse: Cred că am fost cam dur cu el. 
Dacă ar fi fost însa cât de cât isteţ, la ora era cineva, nu se 
juca cu butoanele semaforului, îmi cer scuze că te-am 
întrerupt, Cavell. 

— Nu face nimic, am răspuns. Intervenţia fusese 
binevenită, orice era binevenit dacă mă ajuta să nu mă 
gândesc la Mary. Mary ameninţata de pistolul ucigaş. 
MacDonald - despre el vorbeam - era ahtiat după bani, dar şi 
un tip şiret. Foarte şiret - trebuia să fie aşa ca să 
supravieţuiască în lumea spionajului. Ştia că furtul toxinei 
botulinice (sunt sigur că Gregori nu i-a dezvăluit niciodată 
intenţia sa de a sustrage şi Virusul Diavolului) va declanşa o 
cercetare minuţioasa a trecutului tuturor suspecţilor - adică a 
celor care lucrau în laboratorul numărul unu. Poate că a 
bănuit şi că propriile sale activităţi de spionaj vor duce la o 
reverificare a tuturor cercetărilor. Ştia că toate detaliile 
cunoscute despre viaţa lui sunt înregistrate în dosarul sau şi 


D 


era convins că unul sau mai multe dintre acele detalii, cele 
referitoare la activităţile sale imediate după război, nu vor 
rezista unei cercetări riguroase. Ştia că şeful serviciului de 
securitate, Derry, deţinea acele dosare. l-a spus lui Gregori că 
nu va exista nici un joc, nici un fel de cooperare, decât dacă 
vedea întâi dosarul. MacDonald nu avea de gând să devină 
ţapul ispăşitor în urma investigaţiilor poliţiei. 

— Deci Easton Derry, sau ce a mai rămas din el, zace 
acum în fundul pivniţei, spuse Generalul. 

— Da. Acum fac doar presupuneri, dar sunt destul de 
corecte. In afară de dosarul pe care-l voia MacDonald, mai 
voia şi Gregori ceva: combinaţia de la uşa laboratorului 
numărul unu, pe care o cunoşteau Derry şi doctorul Baxter. 
Cred că au aranjat astfel ca MacDonald să-l invite pe Derry la 
el acasă, sub pretextul că are ceva important să-i spună. 
Derry a venit şi în momentul când a trecut pragul casei lui 
MacDonald, a fost un om mort. Gregori, care se ascundea 
probabil pe undeva cu pistolul în mână, a avut grijă că asta să 
fie finalul. In primul rând i-au luat cheile, cele de la seifurile 
din casa lui Derry, unde ţinea dosarele: şeful serviciului de 
securitate trebuia să poarte întotdeauna cheile asupra sa. 
Apoi au încercat să-l silească să le spună combinaţia de la uşa 
laboratorului numărul unu. Cel puţin, a încercat Gregori - nu-l 
văd pe MacDonald jucând un astfel de rol în această parte a 
operaţiunii - deşi trebuie să fi ştiut sau să fi văzut ce se 
petrecea. Dacă Gregori nu este poate nebun, totuşi cred că 
este un psihopat - un om de un nemăsurat sadism. Uitaţi-vă 
ce i-a făcut lui Derry, cum a lovit-o pe doamna Turpin în 
ceafă, ca să nu mai vorbesc de coastele mele şi de faptul că l- 
a sugrumat pe MacDonald. 

— Zădărnicindu-şi propriile țeluri, spuse Hardanger 
apăsat. L-a torturat şi l-a mutilat cu atâta sălbăticie pe Derry, 
încât acesta a murit înainte de a putea vorbi. Cred că n-ar fi o 
dificultate prea mare să aflăm cine este acest fals Gregori. Un 
om cu faptele şi tehnicile sale are obligatoriu un dosar. Având 


TD- 


amprentele şi indexul sau cefalic, Interpolul din Paris îl va 
identifica într-o oră. Se aplecă în faţa, dându-i instrucţiuni 
sergentului. 

— Da, am spus. Nu va fi greu. Dar acum nu asta e 
important. Ucigându-l pe Derry înainte de a-l face să 
vorbească, Gregori trebuia să se găsească o altă cale de 
pătrundere în laboratorul numărul unu. Mai întâi i-au 
percheziţionat casa - şi, ca-o paranteza, sunt sigur că au 
căutat şi printre efectele lui personale şi au dat şi peste o 
fotografie în care Derry era cavaler de onoare la o nuntă. La 
nunta mea. Desigur, Generalul apare şi el în fotografie. De 
asta m-au răpit pe mine, apoi pe Mary. Ştiau. Ei, au descuiat 
seiful, au sustras foaia compromiţătoare din dosarul lui 
MacDonald şi între timp au studiat bine şi celelalte dosare, 
dacă tot erau pe acolo. Au aflat despre problemele financiare 
ale doctorului Hartnell şi s-au hotărât să-l şanteze, devenind 
astfel complicele lor pentru a ieşi din Mordon. Pentru că, după 
eşecul pe care l-a avut încercând să obţină combinaţia de la 
Derry, Gregori trebuia să născocească un alt plan ca să 
sustragă viruşii. 

— Pentru a ieşi din Mordon? se încrunta Hardanger. Pentru 
a pătrunde în Mordon, vrei să spui. 

— Imi pare rău, pentru a ieşi din institut. 

Hardanger şedea în fundul maşinii, în întuneric, privindu- 
mă cu o expresie care nu mă afecta prea mult; i-am expus 
teoria pe care o dezvoltasem şi în faţa Generalului în primele 
ore ale dimineţii, anume cum doi bărbaţi fuseseră introduşi pe 
ascuns în cutii, unul deghizat că „X", celălalt ca Baxter,.cum 
au plecat amândoi la timpul obişnuit şi şi-au lăsat ecusoanele 
la poartă, în timp ce adevăratul „X" a rămas acolo până la ora 
unsprezece, omorându-l întâi pe Baxter cu toxina botulinică, 
apoi pe Gladon cu bomboană cu cianură, înainte de a ieşi din 
institut, prin gardul de sârmă, cu viruşi cu tot. 

— Foarte, foarte interesant, spuse Hardanger când am 
sfârşit. Vocea, ca şi chipul său, trădau un interes profesional, 


o 


dar şi ranchiună. Adăugă: 

— Doamne, şi mai spui că Easton Derry a acţionat de unul 
singur. Bănuiesc că te-ai distrat de minune punându-mă pe 
piste false, fire-ai să fii. 

— N-am făcut aşa ceva, i-am răspuns. Tu ţi-ai ales pista. 
Oricum, urmăream piste paralele. Incercam să-mi dau seama 
cum, dar nu eram în stare. Ideea pătrunderii prin efracţie a 
pornit de la tine, nu de la mine. lar cel care a avut dubii că 
dosarul lui MacDonald era complet, tu ai fost. 

Radioul din maşina porni să hârâie. Proprietarul maşinii 
Vanden Plass, un medic care vizitase un bolnav, se dusese la 
secţia locală de poliţie după plecarea noastră şi adăugase la 
declaraţie un element interesant: anume, că avea rezervorul 
maşinii aproape gol. Hardanger ordona scurt sergentului şi 
şoferului maşinii să fie cu ochii în patru după cel mai apropiat 
garaj, apoi se întoarse către mine: 

— Hai, zi-i mai departe. 

Ultima mea remarca îl îmbunase doar în parte şi nu-l 
învinovăţeam deloc pentru tulburarea pe care o simţea. 

— Nu mai e mult. Gregori nu numai că a aflat despre 
combinaţia lui Hartnell cu Tuffnell, cămătarul, dar a făcut şi 
descoperiră că doctorul, ca secretar al popotei, deturna 
fondurile. Nu mă întreba cum a aflat. După asta... 

„- Pot să-ţi spun eu, mă întrerupse Hardanger. Ca de 
obicei, prea târziu, adaugă dezgustat. MacDonald era 
preşedintele popotei şi, dându-şi seama de necazurile 
financiare ale lui Hartnell, a devenit suspicios. Ca preşedinte, 
avea desigur acces la registre şi le-a verificat. 

— Asta era! Eram tot atât de dezgustat de mine însumi ca 
şi Hardanger. Ştiam că a fost preşedintele popotei! Cred că 
sarea prea tare în ochi. Drăguţul de Cavell! Bun, "după asta 
Hartnell a fost la cheremul lui - şi ştiind din dosarul lui 
Hartnell ca acesta va fi supus unei cercetări detaliate, a 
încurcat şi mai mult lucrurile, plasând ciocanul şi cleştele 
folosit la ieşirea din Mordon în casa lui Hartnell, mai mânjindu- 


TO 


i şi motoretă cu noroiul ăla roşcat, aşa, pentru orice 
eventualitate. Dacă n-a făcut-o Gregori cu mâna lui, atunci a 
fost unul dintre asistenții lui. Prima pistă falsă. A doua pistă 
falsă - inexistentul unchi George care depune bani în contul 
din banca al lui Chessingham cu săptămâni de zile înaintea 
crimei. Gregori ştia, bineînţeles, ca una dintre primele fire ale 
investigaţiilor vor duce la conturile din bancă. 

— Piste false, rosti Hardanger necăjit. Tot timpul 
blestematele astea de piste false. În ce scop? 

— Ca să câştige timp. Ajung şi la asta. 

— lar cu cele două crime de la Mordon şi furtul viruşilor 
rămâne cum ai sugerat iniţial? întreba Generalul. 

— Nu, am scuturat din cap, acolo am greşit. 

Generalul se uita la mine. Faţa lui părea inexpresivă, dar 
spunea totuşi atât de multe! Am continuat: 

— Ideea mea era ca unul dintre cercetătorii din laboratorul 
numărul unu i-a ucis şi pe doctorul Baxter şi pe Gladon. Toate 
indiciile mă duceau într-acolo. Am greşit. Era inevitabil să 
greşesc. Am verificat şi răsverificat pe absolut fiecare 
cercetător şi tehnician din laborator şi fiecare avea un alibi 
imbatabil pentru noaptea crimei - imbatabil pentru că era 
adevărat. Au fost introduşi doi oameni, poate chiar trei. Nu 
ştiu. Dar ştiu că Gregori trebuie să aibă o întreaga organizaţie 
la dispoziţie. Poate că au fost trei. Să zicem trei. Numai unul 
dintre ei a plecat la ora obişnuita - cel deghizat în Baxter. 
Ceilalţi doi au rămas, în afară de „X" - acesta a plecat şi el la 
ora obişnuita şi a ajuns acasă pentru a-şi asigura un alibi 
comod. „X" a fost aproape cu certitudine Gregori - MacDonald 
era mâna moartă în chestia asta. Poate că Gregori a luat, sau 
n-a luat viruşii cu el - probabil că nu, pentru a nu fi găsiţi 
asupra lui în cazul unui control inopinat. Dar cert e că a lăsat 
în urma să o ampulă de toxina botulinică şi una cu bomboane 
tratate cu cianură. Vă amintiţi că nici unul din noi nu prea 
agrea ideea ca Gladon ar fi acceptat bomboana de la un 
potenţial suspect, în toiul nopţii. 


— Dar toxină, cianura... ce scop aveau? se interesa 
Generalul. Erau cu totul inutile. 

— Nu şi în viziunea lui Gregori. Le-a ordonat oamenilor săi 
să-l altoiască pe Baxter şi să spargă ampula cu viruşi la 
plecare. O dată ieşiţi din laborator, unul dintre ei a acţionat ca 
paravan, în timp ce Gladon, care ţinea coridorul sub 
observaţie din casă, a venit în grabă mare, cu pistolul în 
mână. Pe când îl ţintea pe unul dintre ei, celălalt a venit din 
spate şi l-a deposedat de armă. Apoi l-au forţat să înghită 
bomboana de cianură. Numai Dumnezeu ştie la ce s-o fi 
gândit Gladon - a murit înainte de a-şi dea seama. 

— Diavolii, murmură Generalul. Diavoli nemiloşi. 

— Totul a fost conceput astfel încât să dea impresia că 
ucigaşul era cunoscut şi de Baxter şi de Gladon. Şi, desigur, a 
mers. A treia urmă falsa ne-a pus definitiv pe o pistă eronată. 
Mereu şi mereu să câştige timp. Gregori este un geniu al 
înşelăciunii. M-a prostit şi pe mine cu primul telefon la Londra, 
noaptea trecută la ora zece. El a dat telefon. A nu ştiu câta 
urma falsă. 

— Gregori a dat telefon? Hardanger se uita fix în ochii mei. 
Avea un alibi pentru ora când s-a dat telefonul. Ai verificat 
personal. Scria ceva la maşina, parcă? 

— Cavell e întruchiparea lipsei de înţelepciune, am spus 
acru. Fără îndoiala, s-a auzit zgomotul făcut de maşina de 
scris. L-a înregistrat în prealabil pe banda şi a dat drumul la 
magnetofon înainte de a ieşi pe fereastra de la parter. În 
camera lui era un miros curios şi am văzut o grămăjoară de 
cenuşa albă în cămin când l-am vizitat dis-de-dimineaţă: 
resturile benzii de magnetofon. a 

— Dar pentru ce urmele astea false... Incepu Hardanger, 
când ne întrerupse vocea sergentului de pe scaunul din fata. 

— Ne apropiem de un garaj. À 

— Trage în dreptul lui, comanda Hardanger. Intreabă-i. 

Ne-am retras din şosea şi şoferul a pornit sirena. Făcea un 
zgomot să scoale şi morţii din somn, dar nu şi pe lucrătorul de 


To. 


la staţia de benzină. Sergentul nu şovăi. În cinci secunde 
sărise din maşina şi intrase în biroul puternic luminat. leşi 
aproape imediat şi dispăru în spatele staţiei de benzină - atât 
îmi fu de ajuns. M-am luptat să cobor, cu Hardanger pe 
urmele mele. 

L-am găsit pe lucrător într-un garaj, în spatele staţiei de 
benzină. Fusese legat la meserie şi i se pusese un câăluş de 
către cineva care nu se uita la preţul scotchului. Acelaşi 
cineva decis să facă treaba până la capăt îi crăpase ţeasta cu 
un obiect greu, dar lucrătorul îşi revenise, mai exact spus, îşi 
recăpătase cunoştinţa când am dat peste el. Era un tip solid, 
între două vârste, iar faţa lui, probabil roşie de obicei, era 
acum purpurie din pricina furiei şi a eforturilor depuse pentru 
a se elibera din legături. 

Am tăiat benzile care-i legau încheieturile mâinilor şi 
gleznele, am tras de scotchul de pe faţa lui fără prea multe 
menajamente şi l-am adus în poziţie şezând. Avea de făcut 
anumite remarci ucigătoare şi, deşi eram într-o disperată 
criza de timp, a trebuit să-l lăsăm să şi le exprime, dar după 
câteva secunde Hardanger i-o tăie scurt: 

— Bun. Ajunge. Omul care ţi-a făcut chestia asta e un 
ucigaş care încearcă să fugă, iar noi suntem ofiţeri de poliţie. 
Cu fiecare secundă pe care o foloseşti ca să-l blestemi, 
şansele lui de a scăpa cresc. Spune-ne ce a fost, rapid şi 
concis. 

Lucrătorul scutură din cap. Nu trebuia să fii medic ca să-ţi 
dai seama că era încă năucit. Spuse: 

— Un bărbat de vârstă mijlocie, tuciuriu, a venit să ia 
benzină. Pe la şase jumate, zic eu. Mi-a cerut... 

— La şase jumate, l-am întrerupt. Doar cu douăzeci de 
minute în urmă. Eşti sigur? 

— Sunt sigur, răspunse el categoric. | se terminase 
benzina din rezervor cam cu un kilometru - doi înainte şi cred 
că se grăbea grozav, pentru că abia mai suflă. Mi-a cerut să-i 
dau o canistră cu vreo cinci litri de benzină şi când m-am 


o 


întors să iau canistra mi-a dat una în cap. când mi-am revenit, 
mă aflam în garajul ăsta din spate şi legat cum m-aţi găsit. Nu 
m-am dat de gol. Primul lucru pe care l-am văzut era un 
individ cu un pistol aţintit asupra unei fete, o blondină. 
Celălalt tip, gagiul care mă altoise, scotea maşina şefului din 
garaj şi... 

— Marca, culoarea şi numărul maşinii, i-o reteză 
Hardanger. Primi răspunsul, apoi continuă: Stai pe loc. Nu te 
duce nicăieri. Ai primit o lovitură zdravăna. Voi comunica prin 
radio poliţiei din Alfringham şi vor trimite o maşina să te ia. 

Am şi pornit mai departe, lăsându-l pe lucrător cu capul în 
palme, privind în urma noastră. 

— Douăzeci de minute, am spus, ascultând parţial la ce 
spunea sergentul la telefon, grăbit şi preocupat. Or fi pierdut 
ceva timp să scoată maşina din şosea ca să ne păcălească, 
apoi au avut de mers destul pe jos până la garaj. Douăzeci de 
minute. 

— Li s-a înfundat, spuse Hardanger cu convingere. Sunt 
vreo şase maşini în patrulare pe o rază de cincizeci de 
kilometri şi cunosc toate cărările cum numai poliţia locală 
poate să le cunoască. Şi o dată ce una din ele îi prinde urma 
lui Gregori, nu-l mai scăpa. 

— Spune-le să blocheze drumurile, am intervenit. Spune- 
le să-l oprească cu orice preţ. 

— Eşti nebun? sari Hardanger. Ţi-ai ieşit din minţi, Cavell? 
Chiar vrei s-o ucidă pe soţia ta? Lua-te-ar dracu', ştii prea bine 
ca o s-o folosească drept scut. In clipa asta e siguranţa. 
Gregori n-a văzut nici un poliţist de când a plecat din casa lui 
MacDonald, în afară de agentul de circulaţie. Poate să creadă, 
măcar în parte, că am încetat urmărirea. Nu-ţi dai seama, 
omule? 

— Blocaţi drumurile, am repetat. Blocaţi drumurile. până 
unde să-l urmărească - până în inima Londrei, unde o să 
spargă afurisita aia de toxina botulinică? O dată ajuns la 
Londra, o să-l piardă precis. Nu-ţi dai seama, trebuie să fie 


TD 


oprit undeva! Dacă nu, dacă e lăsat să intre în Londra... 

— Dar chiar tu ai fost de acord... 

— Asta înainte de a şti sigur că se îndreaptă spre Londra. 

— Domnule General, i se adresa şi Hardanger rugător. Nu- 
| puteţi determina pe Cavell să... 

— Este singurul meu copil, Hardanger, şi unui bătrân nu i 
se poate cere să decidă asupra vieţii său morţii singurului sau 
copil, rosti Generalul monoton. Ştii şi tu ce înseamnă Mary 
pentru mine. Se opri o clipă, apoi continuă pe acelaşi ton alb: 
Sunt de acord cu Cavell. Te rog să faci ce propune el. 

Hardanger se porni să înjure încetişor şi se aplecă în faţa, 
să dea ordine sergentului. când termină cu el, Generalul 
spuse calm: 

— Intre timp, băiete, poţi să mai adaugi şi piesele lipsa la 
joc. Nu mă simt în stare să le găsesc eu însumi. Întrebarea pe 
care o tot pune superintendentul - cea cu urmele false. Toate 
urmele astea false. Ce scop au? 

— Să câştige timp. 

Nici eu nu eram în stare să descopăr toate golurile, dar ce- 
mi mai rămăsese din judecată era suficient ca să pricep 
motivul întrebării - acela de a ne distrage pentru moment 
atenţia de la maşina din faţa noastră, de la femeia prinsă în 
cursă şi îngrozita, aflată la cheremul unor ucigaşi neîndurători 
şi sadici; ca să mai reducem tensiunea care ne sfâşia inimile 
şi ne lua minţile, îngrijorarea care ne înnebunea. Am 
continuat, adunându-mi cu greu gândurile: 

— Amicul nostru din maşina pe care o urmărim trebuia să 
câştige timp. Cu cât ne punea în faţa mai multe urme false şi 
piste care se înfundau - şi au fost destule - cu atât ne lua mai 
mult timp să ajungem în punctele cu adevărat periculoase. 
Ne-a supraestimat, dar, cu toate asta, ne-am trezit mult mai 
devreme decât se aştepta - nu uitaţi că nu sunt decât 
patruzeci de ore de când a fost descoperită crima. Ştia totuşi 
că, mai devreme sau mai târziu, vom ajunge să investigăm şi 
locul de care se temea cel mai mult - casa lui MacDonald. Ştia 


Ds 


că, mai devreme sau mai târziu, trebuia să se 
descotorosească şi de 

MacDonald. Şi, cu cât mai târziu, cu atât mai bine, pentru 
că în decurs de câteva ore de la moartea lui MacDonald urma 
să se deschidă un plic sigilat la vreo bancă sau vreo secţie de 
poliţie şi noi o porneam pe urmele lui cu viteza fulgerului. 
Oricare ar fi intenţiile finale ale lui Gregori, ar fi preferat, de 
bună seamă, să şi le pună în aplicare cât timp mai era un 
membru respectabil al comunităţii din Alfringham şi nu un 
ucigaş care fuge din calea unei considerabile forţe poliţieneşti 
a Marii Britanii. 

— E greu să ameninţi guvernul - şi națiunea - simțind pe 
ceafa răsuflarea rece a legii, mă aprobă Generalul. Detaşarea 
bătrânului, stăpânirea de şine de care dădea dovadă, aproape 
depăşeau puterile omeneşti. Totuşi, de ce trebuia să moară 
MacDonald? 

— Din două motive: din cauză că ştia care este scopul 
final al lui Gregori şi, dacă ar fi trăit să-l dezvăluie, toate 
planurile lui, ale lui Gregori, ar fi fost spulberate. Şi din cauza 
doamnei Turpin. MacDonald era un tip dur şi poate că n-ar fi 
vorbit chiar dacă poliţia ar fi pus mâna pe el - la urma 
urmelor, el nu avea nici un amestec în asasinatele comise, 
deşi era băgat până peste cap în toată porcăria. Dar doamna 
Turpin l-ar fi făcut să vorbească - în caz contrar, ar fi vorbit ea 
însăşi. La Paris, doamna Halle mi-a dat de înţeles că 
MacDonald era un mare crai - şi craii ăştia nu-şi schimba 
lesne năravul. Cel puţin nu înainte de a deveni octogenari! 
Doamna Turpin era o femeie arătoasă, iar atitudinea ei vădit 
protectoare faţa de MacDonald o dădea de gol. Il iubea pe 
MacDonald - dacă MacDonald îi împărtăşea sau nu 
sentimentele nu pot să ştiu şi nici nu contează, în caz că 
lucrurile mergeau prost, l-ar fi determinat pe MacDonald să 
depună mărturie împotriva lui Gregori şi l-ar fi înfundat pe 
acesta, dându-i planurile în vileag. Cred că depoziţia lui ar fi. 
fost atât de importantă, de crucială, încât fie ea, fie 


To. 


MacDonald, fie amândoi ar fi fost convinşi că MacDonald ar fi 
primit cel mult o condamnare uşoara. Văzându-şi spulberata 
speranţa de a mai stoarce bani de la 

Gregori, nu cred că MacDonald ar fi ezitat între a deveni 
martorul acuzării - dacă ce avea de spus era îndeajuns de 
important, poate ar fi fost achitat - şi de a fi acuzat de 
complicitate la crima pentru câştig, un delict care, în ţara 
asta, încă se mai pedepseşte cu spânzurătoarea. lar dacă ar fi 
ezitat, doamna Turpin ar fi hotărât şi pentru el. 

Bănuiala mea - e doar o bănuială, dar putem verifica la 
Mordon - e ca doamna Turpin i-a telefonat lui MacDonald la 
institut de îndată ce am ieşit pe uşa, iar Gregori ori a tras cu 
urechea, ori i s-a spus ce se petrecuse. Probabil că l-a însoţit 
pe MacDonald acasă la el, să sondeze terenul şi nu i-au 
trebuit mai mult de două minute să-şi dea seama cum 
stăteau lucrurile. MacDonald era încins şi asta putea fi fatal 
pentru Gregori. Ca să preîntâmpine aşa ceva, a trebuit ca 
întorsătura lucrurilor să le fie fatală lui MacDonald şi doamnei 
Turpin. 

— Toate aranjate de un profesionist, nu? spuse 
Hardanger. Chipul îi era pământiu şi nu mă iertase încă. 

— Gândit până în cel mai mic detaliu, am încuviinţat. 
Singurul impediment e ca peştele cel mare a scăpat deja, iar 
ceea ce a rămas e lipsit de valoare. Dar ştim un lucru: putem 
să lăsăm la o parte tâmpenia asta cu demolarea institutului 
Mordon. Dacă acesta era planul lui Gregori, faptul că 
MacDonald vorbea sau nu nici nu-l ajuta, nici nu-l împiedica, 
întrucât o ţara întreaga cunoştea deja toată istoria. Miza e 
mult mai mare, mult mai importantă; un plan care putea fi 
dejucat ar fi fost probabil dejucat, dacă am fi prins de veste 
din vreme. 

— Ca de pildă? întreba Hardanger. 

— Spune-mi tu. Eu am terminat cu ghicitul pe ziua de azi» 

Şi într-adevăr aşa şi era - nici n-am mai dezvoltat teorii, 
nici n-am mai vorbit toată ziua, decât când a fost absolut 


Bos 


necesar. Cum stăteam sprijinit pe pernele adânci, călduroase 
şi confortabile ale maşinii, se instala reacţia. Începu să se 
erodeze efectul anesteziant al solicitării de a acţiona non-stop 
şi de a gândi rapid şi cu cât scădea mai mult această 
necesitate, cu atât mă simţeam mai bătrân şi mai uzat. Şi o 
dată cu asta creştea şi durerea. mă gândeam cât de 
răspândită e credinţa că nu poţi simţi decât o singură durere 
la un moment dat şi mă întrebam care imbecil neinformat o 
pusese în circulaţie. mă gândeam oare care parte a trupului 
mă durea cel mai tare, piciorul, coastele său capul şi am 
ajuns la concluzia că pe primul loc erau coastele, dar numai 
cu un cap înaintea celorlalte. Asta o fi fost vreun joc de 
cuvinte? Şoferul rula cu peste o sută treizeci la oră pe 
şoseaua umedă şi nesfârşită, dar conducea atât de abil şi de 
uşor încât, cu toată teama şi îngrijorarea mea pentru Mary, 
cred că am aţipit, în momentul când microfonul începu să 
pâcăne. 

Se auzi întâi semnalul de identificare, apoi mesajul: „O 
limuzină Grey Humber, având semnalmentele maşinii 
căutate, numărul neidentificat, a ieşit din şoseaua spre 
Londra la stânga, către drumul „B" pentru a evita blocajul din 
intersecţia Flemington, la trei kilometri şi jumătate de 
Crutchley. O urmăresc." 

— Intersecţia Flemington. Vocea sergentului de pe locul 
din faţa, cu accentul din Alfringham, era uşor emoţionata. E o 
fundătură. Nu duce nicăieri în afară de Flemington şi înapoi 
pe şoseaua spre Londra, după vreo patru kilometri şi 
jumătate. 

— La ce distanţa suntem de... cum îi zice? Crutchley? 
întreba Hardanger. 

— Cam la şase kilometri, domnule. 

— Deci asta înseamnă cam treisprezece, maxim 
cincisprezece kilometri de intersecţia unde Gregori trebuie să 
iasă iar în şoseaua spre Londra. Drumul ăsta ocolitor prin 
Flemington, cel pe care se afla el acum... ce lungime are, cât 


TD 


îi trebuie să-l parcurgă? 

— Vreo nouă, zece kilometri, domnule. E cam 
întortocheat. Poate zece minute dacă ţine piciorul pe 
acceleraţie şi riscă până la sfârşit. Drumul e plin de turnante 
fără vizibilitate. 

— Crezi că ai putea ajunge în zece minute? îl întreba 
Hardanger pe şofer. 

— Nu ştiu, domnule. Nu cunosc drumul. 

— Eu, da, spuse sergentul încrezător. O să reuşească. 

Reuşi. Ploaia cădea dezlănţuita, drumurile erau 
alunecoase, chiar şi secţiunile drepte îl puneau pe şofer la 
încercare şi cred că ne-am ales toţi cu câteva fire albe în păr 
în plus în noaptea aceea, dar a reuşit. Am ajuns chiar mai 
repede. Din şuvoiul constant de rapoarte transmise de 
maşinile poliţiei care-l urmăreau pe Gregori, era clar că cel 
care era la volan conducea prost. 

Am oprit, am parcat de-a curmezişul drumului de 
Flemington, blocând cu totul ieşirea către şoseaua spre 
Londra. Ne-am dat repede jos din maşina, în timp ce 
sergentul focaliza farul puternic montat pe acoperişul maşinii 
către drumul ocolitor, în direcţia de unde urma să apară 
Humberul furat de Gregori. Am luat poziţie sub ploaia 
năvalnică în spatele Jaguarului şi, ca o măsură de precauţie, 
cam la trei metri de maşina. In ploaia aceea grea, un parbriz 
aburit sau ştergătoarele care nu mai pridideau puteau 
împiedica şoferul unei maşini care venea în viteza să observe 
Jaguarul la timp. Mai ales dacă şoferul era atât de 
neîndemânatic pe cât afirmau rapoartele. 

M-am uitat cu atenţie în jur. Nici Dick Turpin! n-ar fi putut 
alege un locşor mai potrivit pentru o ambuscadă. Intersecţia, 
în formă de T, avea două laturi mărginite de o pădure deasă 
de fagi. A treia latură a T-ului, luminată încă de farurile 
orbitoare ale Jaguarului, era o păşune deschisă, având la 


1 Dick Turpin - tâlhar la drumul mare, născut în Anglia în 1706, 
executat în 1739 (n.tr.) 


capătul ei o casă de ţara înconjurata de copaci, cam la o sută 
de metri depărtare; aproximativ la jumătatea acestei 
distanţe, se aflau un şopron şi câteva clădiri aferente fermei. 
Abia puteam distinge o lumină la una din ferestrele casei, 
licărind înceţoşata din pricina ploii abundente. 

Pe una din părţile sale, drumul de Flemington era mărginit 
de un şanţ adânc şi mă gândeam să mă ascund acolo în 
momentul când maşina lui Gregori era somata să se 
oprească, apoi să mă ridic şi să azvârl o piatră mare prin 
geamul şoferului, eliminând astfel cincizeci la sută din 
opoziţie, înainte de a avea el timp să încerce să facă ceva. 
Singurul necaz era ca o puteam elimina şi pe Mary - faptul că 
ea nu se afla pe locul de lângă şofer când Gregori trecuse prin 
Alfringham nu era o garanţie că nu s-ar afla acolo în clipa 
asta. Am hotărât să rămân pe loc. 

Acoperind zgomotul ploii care cădea bolborosind pe şosea 
şi răpăia pe acoperişul maşinii, s-a distins dintr-o dată 
zgomotul tot mai apropiat al unui motor accelerat cu furie şi 
fără îndemânare. Doar peste câteva secunde, am zărit 
primele licăriri albe ale farurilor maşinii, cu fasciculele de raze 
luminând straniu spaţiile dintre fagi şi vergelele albicioase ale 
ploii. Ne-am lăsat în genunchi la adăpostul Jaguarului, am 
scos revolverul şi am tras piedica. 

Brusc, cu un scrâşnet strident al ambreiajului şi al 
motorului ambalat la maximum, maşina îşi făcu apariţia de 
după ultima turnanta, îndreptându-se spre noi. Auzeam cum 
accelerează la ieşirea din cotitură, la numai o sută cincizeci 
de metri depărtare; apoi motorul se opri dintr-o dată şi se 
făcu auzit aproape imediat sunetul inconfundabil al roţilor 
blocate alunecând pe carosabilul ud. Am observat farurile 
maşinii care se apropia luminând nebuneşte când o parte, 
când cealaltă a drumului, în timp ce omul de la volan încerca 
disperat să recâştige controlul asupra vehiculului şi m-am 
încordat instinctiv, aşteptând să se producă coliziunea dintre 
maşina şi jaguarul care-i bloca drumul. 


e a 


Dar coliziunea nu se produse. Ajutată de noroc şi 
nicidecum datorită îndemânării şoferului, maşina opri la un 
metru şi jumătate de Jaguar, în mijlocul drumului, derapând 
uşor spre stânga. M-am ridicat şi m-am dus la Jaguar, cu ochii 
mijiţi din pricina luminii orbitoare de la farurile Humberului. 
Deşi mă conturam clar în ploaia de lumină, nu eram convins 
că ocupanţii maşinii îmi puteau distinge trăsăturile - farul de 
pe acoperişul Jaguarului era foarte puternic şi cădea direct pe 
parbrizul maşinii lui Gregori. 

Nu mă pot compara cu Annie Oakley12, dar la o distanţa 
de trei metri şi cu o ţinta cât o farfurie de supă, fac faţa în 
condiţiile cele mai vitrege. Două focuri scurte şi farurile 
Humberului se stinseră. Am ocolit Jaguarul prin faţa, urmat de 
ceilalţi, pe când o a doua maşina - o maşina a poliţiei, care îi 
urmărise - trase în spatele maşinii lui Gregori. mă mai aflăm 
încă lângă Jaguar când cele două portiere din dreapta maşinii 
furate se deschiseră larg şi coborâră în graba doi bărbaţi. Preţ 
de o secundă, doar o secundă, am avut jocul în mână. Aş fi 
putut să-i împuşc pe amândoi acolo unde se aflau, iar faptul 
că pe unul dintre ei ar fi trebuit să-l împuşc în spate nu m-ar fi 
deranjat deloc. Dar, ca un tâmpit, am şovăit şi am întârziat să 
ochesc, astfel că momentul trecu şi şansa mea o dată cu el, 
pentru că Mary fu aruncată din maşina, cu brutalitate şi 
violenţa, încât durerea o făcu să geamă şi Gregori o trase în 
faţa lui, în timp ce îşi aţinti asupra mea pistolul, pe deasupra 
umărului ei drept. Celălalt individ era un tip latin, lat în umeri 
şi cu înfăţişare extrem de dură, strângând în mana-i păroasă, 
mâna stângă, un pistol ca o ţeava de tun retezata la capăt. 
Am observat că-l ţinea în mâna stângă. Tipul care folosise 
cleştele ca să iasă din institut fusese stângaci. Acesta era, 
probabil, ucigaşul lui Baxter şi al lui Gladon. Nici nu mă 
îndoiam de faptul că el era ucigaşul: după ce ai văzut atâţia, îi 
recunoşti instantaneu. Pot avea o înfăţişare normală, să pară 
la fel de inofensivi ca orice trecător, dar întotdeauna, undeva 


12 Annie Oakley - trăgătoare de elită din SUA (1860-1926) 
= 


în fundul ochilor lor, se ascunde licărirea demenţei. Nu e 
vorba de ceva ce ar avea, ci de ceva care le lipseşte. Aşa era 
şi asta. lar Gregori? Un altul? Era acelaşi Gregori pe care-l 
cunoscusem, înalt, tuciuriu, cu părul cărunt şi aceeaşi privire 
scrutătoare şi totuşi era un om total schimbat. Nu mai purta 
ochelari. 

— Cavell. Vocea îi suna moale, fără intonaţie, aproape 
convenţional. Am avut ocazia să te ucid cu câteva săptămâni 
în urmă. Ar fi trebuit să profit de ea. Neglijenţa. Ştiam despre 
tine de multă vreme. Am fost avertizat. N-am ascultat. 

— Amicul tău, am spus. Pistolul îmi atârna într-o parte şi 
priveam direct în gura pistolului din mâna aceea păroasa: era 
aţintita drept asupra ochiului meu stâng. E stângaci. Ucigaşul 
lui Baxter şi al lui Gladon. 

— Într-adevăr. Gregori o strânse mai tare pe Mary. Părul ei 
blond era răvăşit tot, faţa îi era plină de dare de noroi şi 
deasupra ochiului ei drept începea să se contureze o vânătaie 
urâtă - probabil că făcuse o tentativă sa-l scape pe porţiunea 
parcursă între maşina abandonată şi garaj - dar nu era foarte 
speriată, sau, dacă era, n-o arată. Am fost bine avertizat. 
Henriques, el e... locotenentul meu. Responsabil şi pentru alte 
câteva mici accidente, nu-i aşa, Henriques? Incluzând şi mica 
ta păţanie, Cavell. 

Am dat din cap. Se lega. Henriques era călăul. M-am uitat 
la faţa lui împietrita şi ochii lipsiţi de expresie şi mi-am dat 
seama că Gregori spunea adevărul. Nu că asta l-ar fi 
dezvinovăţit cât de cât pe Gregori. mă făcea doar să-l înţeleg 
mai bine: criminalii de prima mână din categoria lui Gregori 
nu prea se ocupau personal de rezolvarea aspectelor fizice 
ale operaţiunii. 

Gregori arunca o privire rapidă asupra celor doi poliţişti 
coboraţi din maşina care-i urmărise şi făcu un semn iute din 
cap către Henriques. Acesta îşi balansă pistolul şi-l îndrepta 
către cei doi poliţişti. Aceştia se opriră. Am ridicat pistolul şi 
am făcut un pas spre Gregori. 

TDs- 


— să nu faci aşa ceva, spuse Gregori pe un ton egal. 
Înfipse gura pistolului în coastele lui Mary cu atâta violenţa, 
încât ea gemu de durere. Nu voi ezita să ucid. 

Am mai făcut un pas înainte. Ne despărţeau patru paşi. 
Am spus: 

— Nu vei îndrăzni să te atingi de ea. Altfel, te omor. Ţi-e 
limpede, nu? Numai Dumnezeu ştie ce miza ai pus tu la 
bătaie, dar trebuie să fie ceva foarte important ca să justifice 
toată munca şi planurile pe care le-ai făcut, toate asasinatele 
tale. Indiferent despre ce ar fi vorba; n-ai reuşit încă. Doar n-o 
să renunţi la toate ucigând-o pe soţia mea,, nu-i aşa, Gregori? 

— la-mă de lângă omul ăsta îngrozitor, Pierre, murmură 
Mary. Vocea îi era îngroşata şi nesigură. Nu-mi pasă... nu-mi 
pasă ce face. 

— N-o să facă nimic, draga mea, i-am spus încet. Nu 
îndrăzneşte. Şi o ştie. 

— Micul psiholog, Cavell, rosti Gregori pe acelaşi ton de 
conversaţie. ' 

Brusc, se propti de maşina şi o catapultă pe Mary spre 
mine cu o mişcare violentă a ambelor braţe. M-am deplasat 
din locul unde mă aflasem, pentru a micşora impactul, m-am 
clătinat, am făcut doi paşi înapoi, am reuşit să o prind şi să ne 
echilibrăm şi în clipa în care o dădusem într-o parte şi îmi 
ridicam pistolul, am văzut că Gregori ţine ceva în mâna 
întinsa. O fiolă de sticlă cu capac albastru. In cealaltă mână 
ţinea tubul de oţel din care o scosese. Am privit faţa 
impasibilă a lui Gregori şi apoi iar fiola pe care o ţinea în 
mâna şi am simţit cum mi se umezeşte palma în care 
strângeam pistolul. 

Am întors capul şi m-am uitat la General, la Hardanger şi 
la cei doi poliţişti din spatele meu - şi Generalul şi Hardanger 
aveau în mâini nişte pistoale grele - apoi i-am privit şi pe 
ceilalţi doi poliţişti din bătaia armei lui Henriques. Am rostit 
încet şi clar: 

— să nu încerce nimeni să facă vreo mişcare. Fiola din 


Bo 


mâna lui Gregori conţine Virusul Diavolului. Toţi aţi citit 
ziarele de azi. Toţi ştiţi ce se va întâmpla dacă se sparge fiola 
aia. 

Ştiau cu toţii, prea bine. Am fi fost foarte potriviţi în orice 
galerie de figuri de ceară în postura Sfântului Vitus dansând 
twist. De cât timp spusese ieri Gregori că e nevoie pentru a 
dispărea orice formă de viaţa din Anglia dacă scapă virusul 
ăsta de polio perfecţionat? Nu-mi aminteam. Dar nu prea 
mult. Oricum, nu conta din cale afară. 

— Corect, spuse calm Gregori. Capacul roşu indică toxina 
botulinică, capacul albastru Virusul Diavolului. Adineauri, când 
Cavell se juca cu viaţa soţiei sale, parcă a lăsat să se 
înţeleagă că e vorba de o cacealma. Dar vă implor să mă 
credeţi că nu glumesc. În seara asta sper să realizez un lucru 
căruia i-am dedicat viaţa mea. Se opri şi ne privi pe rând, cu 
ochii sclipindu-i fără expresie în lumina orbitoare a farurilor. 
Dacă nu mi se îngăduie să plec nestingherit, nu-mi voi putea 
atinge acest scop şi nu-mi doresc să-mi prelungesc viaţa. 
Atunci voi sparge fiolă. Vă rog din tot sufletul să mă credeţi că 
vorbesc cum nu se poate mai serios. 

Îl credeam fără ezitare. Era nebun de legat. Am spus: 

— Locotenentul tău, Henriques. Ce simte el oare văzând 
atitudinea ta nepăsătoare faţa de viaţa lui? 

— L-am salvat o dată de la înec şi de două ori de la 
scaunul electric. Viaţa lui îmi aparţine şi dispun de ea după 
bunul meu plac. Pe lângă asta, Henriques e surdo-mut. 

— Eşti nebun, am rostit aspru. leri ne-ai spus că nici focul, 
nici îngheţul, nici mările, nici munţii nu pot opri răspândirea 
Virusului Diavolului. 

— Cred că în esenţa aşa e. Dacă trebuie să mor, nu mă 
deranjează câtuşi de puţin să mă însoţească şi restul lumii. 

— Dar... Am făcut o pauză. Doamne, Gregori, nici un om 
sănătos la cap, nici chiar criminalul cel mai monstruos din 
istorie n-ar visa vreodată la ceva atât de... de... Pentru 
numele Cerului, omule, nu se poate să faci asta dintr-adins. 


e al 


— S-ar putea să nu fiu sănătos la cap, răspunse el. 

Nu mă îndoiam de asta. În clipa aceea, nu. Îl urmăream, 
înfricoşat şi fascinat cum nu mai fusesem în viaţa mea, 
mânuind neglijent fiola şi aplecându-se apoi brusc s-o pună 
sub talpa piciorului sau stâng, pe asfaltul umed. Călcâiul 
stâng nu şi-l ridicase de pe jos. Mi-a trecut fulgerător prin 
minte ce ar fi dacă i-aş trage câteva lovituri zdravene cu 
Hanyatti-ul, dacă manevra mea l-ar dezechilibră şi l-ar obliga 
să ridice piciorul de deasupra fiolei, dar gândul acesta dispăru 
la fel de iute cum venise. Un nebun se juca cu viaţa semenilor 
mei, dar eu nu-mi puteam permite această nebunie. să fi 
existat o singură şansa din zece milioane să mă transform din 
păzitor în calau şi n-aş fi putut s-o fac. 

— Am testat ampulele astea în laborator, bineînţeles 
goale, continua Gregori degajat, şi am descoperit că se sparg 
la o presiune de trei kilograme şi jumătate. In paranteză fie 
spus, am fost precaut şi m-am aprovizionat cu tablete de 
cianură concentrată pentru Henriques şi pentru mine însumi: 
moartea provocată de Virusul Diavolului, după cum am 
observat din experimentele pe animale, e mult mai 
îndelungata şi mult mai îngrozitoare decât cea provocată de 
toxina botulinică. Veţi veni fiecare în faţa, pe rând, şi-mi veţi 
preda armele, cu patul înainte, cu braţul întins. Veţi avea cea 
mai mare grijă să nu faceţi nimic ce ar putea să mă 
dezechilibreze, astfel încât să fiu nevoit să mă sprijin pe 
piciorul stâng. Întâi tu, Cavell. 

Am întors pistolul şi i l-am întins încet, cu braţul perfect 
întins în faţa, cu extremă grijă să nu-l fac să-şi piardă 
echilibrul. În momentul acela, înfrângerea totală pe care o 
suferisem, faptul că acest dement şi asasin va scăpa şi, 
aproape sigur, îşi va atinge scopurile sale mârşave şi 
disperate, oricare ar fi fost ele, nu contau nici cât o ceapă 
degerată. Singurul lucru care conta era ca Gregori să-şi 
păstreze echilibrul. Unul câte unul, i-am predat toţi armele. 
După asta, ne-a ordonat să ne aliniem, în timp ce Henriques, 


To 


surdo-mutul, trecu prin spatele nostru ca să ne 
percheziţioneze, iute şi cu pricepere, în caz că mai aveam şi 
alte arme asupra noastră. N-a găsit nimic. Numai când s-a 
terminat şi cu asta Gregori şi-a ridicat cu grijă piciorul de 
deasupra fiolei, s-a aplecat, a cules-o şi i-a dat drumul înapoi 
în tubul de oţel. 

— Cred că ne sunt de-ajuns armele convenţionale, spuse 
el pe un ton amabil. În felul acesta, e mult mai puţin probabil 
să se facă vreo greşeala... ireparabilă. Ridică două dintre 
pistoalele pe care Henriques le pusese pe capota Humberului, 
verifica dacă ambele aveau siguranţele trase. Il chema pe 
Henriques la el şi-i vorbi repede. Era o scenă ciudată, ca o 
pantonimă, Gregori îşi mişca buzele într-o tăcere desăvârşită. 
mă pricep oarecum la citirea buzelor, dar nu înţelegeam 
nimic: poate că vorbea într-o limbă străină, dar nu era nici 
franceza, nici italiana. Se opri şi Henriques dădu din cap că a 
înţeles, apoi ne privi cu o stranie licărire de nerăbdare în ochi. 
Deloc nu mi-a plăcut privirea aceea a lui: Henriques îmi făcea 
impresia unui individ capabil de orice mârşăvie. Gregori făcu 
semn cu unul din pistoale spre acei poliţişti care-i urmăriseră 
cu maşina. 

— Scoteţi-vă uniformele, spuse scurt. Acum! 

Poliţiştii se priviră şi unul dintre ei spuse printre dinţii 
încleştaţi: 

— Să mă ia dracu' dacă fac aşa ceva! 

— Dacă n-o faci, vei muri, prostule, i-am spus tăios. Nu-ţi 
dai seama cu ce fel de oameni ai de-a face? Scoate uniforma. 
— Nu-mi scot uniformă pentru nimeni pe lumea asta, 

spuse el şi trase o înjurătură. 

— E un ordin, zbiera Hardanger, la capătul răbdării. N-o 
să-i ia prea mult timp să-ţi scoată el însuşi uniforma, după ce 
o să primeşti un glonte între ochi. Scoate-o, încheie el, 
apăsând pe fiecare sunet. 

Cei doi ofiţeri îşi scoaseră uniformele cu un aer posac şi 
dezaprobator, tremurând în ploaia rece şi grea. Henriques 


To 


ridica hainele de pe jos şi le aruncă în Jaguarul poliţiei. 

— Cine operează staţia radio în maşina asta? întreba 
imediat Gregori. Am simţit ca vorbele lui mă taie prin 
măruntaie, deşi mă aşteptasem la aşa ceva. 

— Eu, spuse sergentul. 

— Bun. Cheamă cartierul general... Spune-le că ne-aţi 
prins şi că vă îndreptăţi spre Londra. Spune-le să recheme 
toate maşinile din zonă, în afară de cele care sunt în 
patrulare, conform programului. 

— Fă ce ţi-a spus, spuse Hardanger obosit. Cred că eşti 
prea inteligent să încerci să faci ceva de capul dumitale, 
sergent. Fă exact ce spune el. 

Aşa că sergentul făcu ce i se ceruse. Nu că ar fi avut de 
ales, cu unul dintre pistoalele lui Gregori la tâmplă. când 
termină de vorbit, Gregori dădu satisfăcut din cap: 

— Minunat. Se uita la Henriques, care se urcă în Humberul 
furat. Maşina noastră şi cea a prietenilor noştri care tremura 
pe-aici vor fi duse în pădure şi, ca să fie tacâmul complet, le 
vom distruge distribuitoarele. Nu vor fi găsite până în zori. 
Acum că urmărirea a încetat şi având cealaltă maşina, plus 
uniformele, vom ieşi din Zonă fără probleme. Apoi schimbăm 
maşinile. Se uita la Jaguar cu regret. când statul major va 
prinde de veste că nu mai aveţi Jaguarul, vor fi foarte necăjiţi 
pe-acolo. Singura problemă de-rezolvat acum e numai ce să 
fac cu voi. 

Aştepta până când Henriques duse ambele maşini în 
pădure, privind în gol pe sub borul şiroind al pălăriei, apoi 
spuse: 

— Exista vreun reflector portabil în jaguarul ăsta? Sunt 
convins că echipamentul e standart, sergent? 

— Avem un reflector cu baterii în portbagaj, spuse 
sergentul apatic. 

— Dă-mi-l. Ochii şi gura lui Gregori schiţară un zâmbet, 
cam ca acela al unui tigru căzut în capcană, când vede ca 
omul care a săpat-o se împiedica şi vine bâldâbăc lângă el. 


Nu vă pot împuşca, deşi n-aş ezita s-o fac, dacă n-ar fi casa 
aia atât de aproape. Nici nu voi încerca să vă trag câte una în 
cap, pentru că mă îndoiesc că v-aţi supune la un asemenea 
tratament fără împotrivire. Nu vă pot lega, întrucât nu am 
obiceiul să port la mine destulă frânghie şi calusuri pentru a 
imobiliza şi a reduce la tăcere opt persoane. Dar am impresia 
că una din construcţiile de la fermă vor servi foarte bine ca 
închisoare provizorie. Sergent, stinge farurile maşinii şi 
deschide-ne drumul cu reflectorul până la construcţiile alese. 
Ceilalţi ne vor urma înşiraţi câte doi. Doamna Cavell şi cu 
mine vom încheia şirul. Pistolul pe care-l am la mâna îl voi 
ţine înfipt în spatele ei şi dacă vreunul dintre voi încearcă să 
fugă sau să provoace vreo diversiune, voi apăsa pur şi simplu 
pe trăgaci. 

Nu mă îndoisem că aşa va face. Nici unul dintre noi nu 
avea vreun dubiu că aşa va face. A 

Nu era nici țipenie de om în clădirile aferente fermei. In 
schimb, din staul se auzeau rumegatul şi fojgăiala vacilor, dar 
mulsul de seara se terminase. Gregori trecu de staul. Trecu 
de lăptărie, de un grajd transformat în şopron pentru 
tractoare, de o cocină mare de beton pentru porci şi de un 
hambar folosit pentru depozitarea napilor. Şovăi în faţa şurei 
şi apoi găsi exact ceea ce căuta. A trebuit să recunosc în 
sinea mea că era într-adevăr potrivit scopului său. 

O construcţie lungă şi îngusta de piatră cu ambrazuri la 
înălţimea capului, care te făceau să te uiţi instinctiv după 
parapetele crenelate de deasupra. Aducea însa foarte bine cu 
o capelă veche, deşi funcţia pe care o avea acum era 
totalmente diferită - era o distilerie de cidru, având o presă 
de stejar de pe vremuri în celălalt capăt, pe unul dintre pereţi 
rafturi pentru mere, pe celălalt butoaie cu cep şi hârdaie 
acoperite pline de cidru proaspăt. Uşa, ca şi presa, era din 
stejar solid şi, o dată pusă bară pe partea exterioară a uşii, n- 
ai fi putut s-o spargi decât cu un berbece. 

Nu dispuneam de un berbece; dispuneam de ceva mai 


a 


mult: disperare, imaginaţie şi, toţi la un loc, o mare cantitate 
de inteligenţa. Doar nu-şi putea Gregori închipui că vom 
rămâne în distileria de cidru pe vecie! Doar nu era atât de 
nebun să creadă că strigătele noastre n-ar fi auzite în cele din 
urmă de vreun trecător sau fermier, a căror casa era la mai 
puţin de o sută de metri depărtare. Cu o certitudine 
îngrozitoare şi definitivă, care-mi paraliza la un moment 
facultatea de a raţiona şi-mi strânse inima ca într-o gheară, 
mi-am dat seama că Gregori nu era, într-adevăr, atât de 
nebun. Stia că nu vom încerca să dărâmăm uşa, ştia că nu 
vom striga după ajutor, pentru că ştia, fără îndoiala, că nici 
unul dintre noi nu va ieşi din distilerie decât cu picioarele 
înainte pe o năsălie şi acoperiţi cu o pătură. Degete îngheţate 
ca nişte ţurţuri de gheaţa porniră să cânte o piesă de 
Rahmaninov pe spinarea mea. 

— Duceţi-vă în celălalt capăt şi rămâneţi acolo până încui 
uşa pe dinafară, ordona Gregori. Timpul nu ne permite 
speechuri de adio sofisticate. Peste douăsprezece ore, când 
îmi voi fi scuturat ultimul grăunte de praf al acestei țari 
blestemate de pe tălpile pantofilor, mă voi gândi la voi toţi. 
Rămâneţi cu bine. 

Am spus cât am putut de calm: 

— Nici un gest de generozitate pentru duşmanul înfrânt? 

— asta-i cerşit, Cavell. Mai am timp doar pentru o singură 
trebuşoara: timp pentru acela care m-a făcut să pierd atât de 
mult, care aproape că mi-a năruit toate planurile. Făcu un pas 
înainte, îmi înfipse în stomac automatul pe care-l ţinea în 
mâna stângă, iar cu cătarea pistolului din mâna dreaptă 
începu să-mi zgârie ambii cu un gest deliberat şi plin de 
răutate. Simţeam cum mi se desprinde pielea în şuviţe, 
durerea incandescentă şi sângele cald care mi se prelingea 
pe faţa rece ca gheaţa. Mary striga ceva neinteligibil, 
încercând să fugă spre mine, dar Hardanger o apuca în 
braţele sale puternice şi o strânse până când ea înceta să se 
mai zbată. Gregori se retrase şi vorbi: 


Do 


— Asta li se cuvine cerşetorilor, Cavell. 

Am dat din cap. Nu mi-am ridicat mâinile la faţa; oricum, 
eram deja desfigurat. Am spus: 

— Ai putea s-o iei pe doamna Cavell cu tine. 

— Pierre! veni glasul disperat lui Mary că un geamăt 
neliniştit, plin de durere şi disperare. Ce vorbe sunt astea? 

Hardanger începu să înjure încet şi murdar, iar Generalul 
mă privi doar, mut şi incapabil să înţeleagă. 

Gregori rămase nemişcat, cu ochii-i negri aţintiţi fără 
expresie într-ai mei. Apoi făcu un gest ciudat cu capul şi 
spuse: 

— E rândul meu să te rog ceva: iartă-mă. Nu ştiam că-ţi 
dai seama. Sper că atunci când îmi va veni şi mie rândul... Se 
întrerupse şi se întoarse către Mary. Ar fi o greşeala. O copilă 
atât de frumoasă. Nu, Cavell, nu sunt atât de lipsit de 
sentimente omeneşti, cel puţin când e vorba de femei şi de 
copii. De pildă, cei doi copii pe care am fost silit să-i răpesc de 
la Alfringham au fost deja eliberaţi şi vor fi alături de părinţii 
lor în decurs de o oră. Da, da, ar fi o greşeala. Veniţi, doamna 
Cavell. 

* Ea însa se apropie de mine şi mă mângâie uşor pe 
obraji: 

— Ce s-a întâmplat, Pierre? şopti ea. Nu era un reproş, 
doar iubire, mirare şi compasiune. Despre ce greşeala e 
vorba? 

— La revedere, Mary, am spus. Doctorului Gregori nu-i 
place să aştepte. Ne vom revedea în curând. 

Dădu să mai spună ceva, dar Gregori o apucase de braţ şi 
o şi ducea spre uşa, în timp ce surdo-mutul, Henriques, ne 
privea cu ochii lui de nebun, cu câte un pistol în fiecare mână, 
apoi uşa se închise, bara grea căzu cu putere pe dinafară, iar 
noi rămăsesem înăuntru, privindu-ne unii pe alţii, lângă 
reflectorul aprins care lumina pardoseala. 

— Porc nemernic ce eşti, răcni Hardanger la mine. De ce... 

— Taci din gură, Hardanger! îmi auzeam vocea sunând 


To 


joasă, stăruitoare, disperată. Răspândiţi-vă. Fiţi atenţi la 
ambrazuri, la ferestre. Repede! Pentru numele lui Dumnezeu, 
mai repede! 

Cred că vocea mea transmitea un mesaj care ar fi sculat 
din morţi şi o mumie egipteană. Repede şi pe tăcute, 
începurăm toţi şapte să ne răspândim. Am spus în şoapta: 

— Va arunca ceva pe fereastră. Va arunca o fiolă cu toxina 
botulinică. Acum, în orice clipă. Ştiam că are nevoie doar de 
câteva secunde pentru a deşuruba capacul tubului de oţel 
care conţinea fiolă. Prindeţi-o. Trebuie s-o prindeţi. Dacă fiola 
se loveşte de pardoseală sau de perete, suntem pierduţi cu 
toţii. 

Chiar în clipa în care am terminat de vorbit, am auzit o 
mişcare bruscă afară, umbra unui braţ în ambrazură şi ceva 
zbură înăuntru ca o săgeată. Ceva de sticlă, cu un capac roşu. 
O fiolă de toxina botulinică. 

Veni atât de brusc, atât de neaşteptat, într-un unghi atât 
de ascuţit faţa de pardoseală, încât toate speranţele noastre 
fura spulberate. Se roti în aer prin încăpere, se lovi cu precizie 
de îmbucătura dintre zid şi pardoseala de piatră şi se sparse 
într-o mie de cioburi sclipitoare. 


CAPITOLUL 12 


Nu voi şti niciodată ce m-a îndemnat să fac ce am făcut. 
Nu voi şti niciodată ce m-a făcut să reacţionez atât de 
incredibil de repede, cum ştiu, privind în urmă, că s-a 
întâmplat. Miimea aceea de secundă dintre gestul duşmanului 
care te ataca cu bata şi gestul de reflex în care ridici mâna să 
te aperi - atât mi-a trebuit ca să reacţionez. A fost ceva 
automat, instinctiv, fără nici un gând conducător, dar trebuie 
totuşi să fi existat o formă de raţionament în spatele acţiunii 
mele, o formă de gândire instantanee, la nivelul 
subconştientului, care n-a avut timp să se materializeze clar 
în mintea mea, ca un gând precis conturat, pentru că am 
făcut singurul lucru posibil care oferea unică, deşi foarte 
slabă, raza de speranţa că vom supravieţui. 

În clipa când fiola venea sfârâind prin aer şi mi-am dat 
seama că nu exista absolut nici o şansa să fie interceptată, 
am întins mâinile spre butoiul de cidru de pe suportul cel mai 
apropiat; cioburile fiolei sticleau; am tras de butoi în jos din 
răsputeri, exact pe locul unde căzuse fiolă. Scândurile 
butoiului se desfăcură şi se spulberară de parcă ar fi fost 
făcute din placaj şi patruzeci de litri de cidru se revărsară 
gâlgâind pe perete şi pe pardoseală. 

— Cidru, mai daţi-mi cidru, am strigat. Turnaţi-l pe jos, pe 
lângă zid, stropiţi cu el prin aer, deasupra locului unde a căzut 
blestemata aia de fiolă. Dar să nu cumva să daţi şi pe voi! 
Repede, repede! 

— La ce dracu' ne ajută asta? întreba Hardanger. Faţa lui, 
de obicei roşcovana, era acum palidă, încordata şi 
nedumerită, dar cu toate astea, deja se apucase să răstoarne 
cu atenţie un hârdău de cidru pe jos. Cum poate să ne ajute 
cidrul? 


e a 


— E higroscopica, i-am spus iute. Toxina e higroscopica. În 
orice condiţii, prefera apa faţa de aer, are o afinitate de o 
sută de ori mai mare cu hidrogenul decât cu azotul. L-ai auzit 
pe General vorbind despre asta aseară. 

— Asta nu e apa, obiecta Hardanger aproape scos din 
minţi, e cidru. 

— Doamne, nu ne lăsa! urlai eu ca scos din minţi. Sigur că 
e cidru! Nu avem nimic altceva la îndemână. Nu ştiu ce efect 
va avea, nu ştiu dacă va avea loc combinaţia. Pentru prima 
dată în viaţa, Hardanger, ar fi bine să începi să te rogi ca o 
băutură alcoolică să aibă un conţinut mare de apă. Am 
încercat să ridic încă un butoi, mai mic, dar m-a fulgerat o 
durere atroce pe partea dreaptă şi l-am scăpat din mâini. 
Timp de o clipă teribilă m-am gândit că virusul şi-a făcut 
efectul, dar mi-am dat seama imediat că probabil îmi 
dislocasem coastele rupte când am aruncat butoiul prin aer. 
M-am gândit confuz dacă nu cumva vreuna din coaste îmi 
străpunsese pleura sau chiar plămânul, ei, şi după aceea nu 
mi-a mai păsat - în condiţiile date, aproape că nu mai conta. 

cât mai aveam de trăit? Dacă bacilii botulinici scăpaseră 
în atmosferă, oare pe când primele spasme? Ce spusese 
Gregori despre hamster când stătusem de vorbă ieri în faţa 
laboratorului numărul unu? Cincisprezece secunde, da, asta 
era, cincisprezece secunde pentru Virusul Diavolului şi cam 
tot atât în cazul contaminării cu toxina botulinică. 
Cincisprezece secunde la hamster. Dar la om? Numai 
Dumnezeu ştie, cel mult treizeci de secunde. Cel mult." M-am 
aplecat şi am ridicat reflectorul de pe jos. 

— Nu mai turnaţi, i-am oprit. Gata. E destul. Ridicaţi-vă cât 
puteţi de sus: dacă vreţi să trăiţi, ridicaţi-vă cât mai sus. 
Căutaţi să nu vă atingeţi de cidru, nici cu pantofii, nici cu 
altceva, căci veţi muri. Am rotit reflectorul în jur; se ridicau 
toţi, evitând şuvoiul de cidru de culoarea chihlimbarului care 
inundase pardoseala şi am auzit motorul Jaguarului. Gregori 
pleca cu Mary şi cu Henriques către împlinirea visului său de 


PR 


maniac megaloman, convins că lăsase în urma sa un cavou. 

Cele treizeci de secunde trecuseră, cel puţin treizeci. 
Nimeni nu avea convulsii pentru moment. De data asta i-am 
luminat pe fiecare în parte cu mai multă atenţie, pornind de la 
feţele lor încordate până jos la picioare. Am concentrat 
fascicolul de lumina asupra unuia dintre cei doi poliţişti ale 
căror uniforme fuseseră luate. 

— Scoate-ţi pantoful drept, am spus tăios. E stropit cu 
cidru. Nu cu mâna, idiotule! Cu botul celuilalt pantof. 
Superintendent, mâna stângă a hainei e udă. Hardanger stătu 
nemişcat, fără să mă privească, în timp ce-i lărgeam jacheta 
la guler şi am făcut-o să alunece uşor în jos de-a lungul 
braţelor şi mâinilor sale, apoi am aruncat-o pe pardoseală. 

— Acum suntem... suntem în siguranţa, domnule? întreba 
sergentul cu nervozitate. 

— In siguranţa? Aş fi preferat ca locul ăsta să mişune de 
cobre şi păianjeni veninoşi. Nu, nu suntem în siguranţa. O 
parte din toxinele astea diabolice vor scăpa în aer de îndată 
ce încep să se usuce petele de pe zid şi de pe jos - doar ştiţi 
că există vapori de apă şi în aer. Presupun că de îndată ce se 
usucă petele, vom da de ortul popii în decurs de un minut. 

— Deci ieşim, spuse calm Generalul. Rapid. Asta e ideea, 
băiete? 

— Da, domnule. Am privit repede în jur. câte două butoaie 
de fiecare parte a uşii. Alte două pe aceeaşi direcţie, puţin 
mai în spate. Patru oameni să stea pe ele şi să balanseze 
presa între ei. Eu nu pot, am ceva la coaste. Presa asta 
cântăreşte pe puţin o sută cincizeci de kilograme. Crezi că 
poţi s-o scoţi la capăt cu patru oameni, Hardanger? 

— Dacă cred? bubui Hardanger. O fac eu, de unul singur, 
cu o mână, dacă asta înseamnă scăparea. Haideţi, pentru 
Dumnezeu, da-ţi-i zor. 

l-au dat zor într-adevăr. Nu era o treabă uşoara să muţi 
nişte butoaie stând pe alte butoaie, mai ales ca toate erau 
pline, dar disperarea şi teama vecine cu panica îi dau omului 


T 


puterea să facă ce n-a crezut că poate face. În mai puţin de 
douăzeci de secunde, toate cele patru butoaie erau aranjate; 
peste alte douăzeci de secunde, Hardanger, sergentul şi doi 
poliţişti începuseră să balanseze presa grea de stejar. 

Uşa era din lemn de stejar masiv, cu balamale pe măsura 
şi o bară solidă în partea exterioară, dar în lupta cu berbecele 
mânuit de cei patru bărbaţi puternici ameninţaţi cu moartea 
parcă ar fi fost din placaj: uşa fu sfărâmata şi desprinsa 
complet din balamale, iar presa, care le scăpa din mâini la 
ultimul balans, ieşi zbârnâind în întuneric. În cinci secunde era 
afară. 

— Casa de la fermă, striga imperios Hardanger. Haideţi 
într-acolo. Trebuie să aibă telefon. 

— Staţi! Vocea mea era şi mai imperioasa. Nu putem intra 
în casă. Poate că suntem purtători de viruşi. Putem să 
provocăm moartea întregii familii. Să aşteptam până când 
ploaia va spăla toţi viruşii care au scăpat în atmosferă. 

— Fir-ar să fie de treabă, nu ne putem permite să 
aşteptam, urla Hardanger la mine. In afară de asta, dacă 
virusul nu ne-a contaminat înăuntru, acum sigur nu se va 
întâmpla nimic. Domnule General, ce spuneţi? 

— Nu sunt sigur, ezita Generalul. Cred că ai dreptate. N- 
avem timp... 

Se întrerupse oripilat văzând cum unul dintre poliţiştii 
dezbrăcaţi, cel al cărui pantof se stropise cu cidru, ķipa de 
durere; apoi strigătul i se transforma într-un geamăt de 
durere feroce, însotita de o tuse chinuitoare: îşi strânse 
frenetic mâinile pe gâtul care îi înţepeni brusc şi se întinse; 
tendoanele mâinilor se albiseră ca nişte sârme palpitante; 
apoi se răsturna pe-o parte şi căzu pe pământul mocirlos; nu 
mai gemea, dar încerca să-şi sfâşie gâtul cu unghiile. 
Partenerul lui, celălalt poliţist căruia i se luase uniforma, urla 
ca o fiară, făcu un pas înainte şi dădu sa-şi ajute prietenul, 
dar gemu de durere când braţul meu i se încolăci pe după 
gât. 


— Nu-l atinge, am strigăt răguşit. Dacă-l atingi, mori ca şi 
el. Probabil s-a contaminat când şi-a şters pantoful cu mâna, 
apoi a dus-o la gură. Nimic pe lumea asta nu-l mai poate 
salva. Inapoi! Ţineţi-vă departe de el. 

l-au trebuit douăzeci de secunde ca să moară. Au fost 
douăzeci de secunde pe care un martor ocular le retrăieşte în 
toate coşmarurile vieţii sale, până închide ochii. Am văzut 
mulţi oameni murind, dar chiar şi moartea de glonte sau 
şrapnele părea calmă şi liniştita în comparaţie cu moartea 
acestui om; trupul său, scuturat de spasme violente în 
tremurul morţii, se încolăcea şi se răsucea în poziţiile cele mai 
fantastice şi imposibil de imaginat. De două ori în ultimele 
secunde îngrozitoare dinaintea morţii îşi proiecta corpul 
sfâşiat şi torturat la peste o jumătate de metru de sol. Şi, 
apoi, tot atât de brusc şi neaşteptat cum începuse, totul luă 
sfârşit şi nu mai rămase din el decât un mic ghemotoc de 
haine fără formă, zăcând cu faţa în jos în noroi. Gura mi-era 
uscată ca iasca şi sărata: uratul gust al fricii. 

Nu ştiu cât am stat acolo în ploaia grea şi rece, privindu-l 
pe omul care murise. Mult timp, cred. Apoi ne-am uitat unii la 
alţii şi fiecare dintre noi ştia că singurul lucru la care se 
puteau gândi toţi era: cine va fi următorul? în lumina pala a 
reflectorului pe care îl mai ţineam în mână, ne-am cercetat 
din ochi: cu o parte a simţurilor şi minţilor noastre căutam în 
afară, cu maximă intensitate şi încordare pentru a detecta 
primele semne ale morţii la cel de alături; cu cealaltă parte 
scrutam înlăuntrul nostru, pentru a detecta primele semne în 
noi înşine. Şi-am apucat să înjur dintr-o dată, cu violenţa, 
poate pe mine însumi, propria mea laşitate, sau pe Gregori, 
sau bacilul botulinic, nu ştiu; m-am întors pe călcâie şi m-am 
îndreptat spre staul, luând şi reflectorul şi lăsându-i pe ceilalţi 
stând roata în jurul mortului, în întunericul acela de smoală şi 
ghintuit de ploaie, de parcă ar fi fost o adunare de 
îngropăciune, în cine ştie ce ritual străvechi la miez de 
noapte. 


Căutam un furtun; am şi găsit unul aproape imediat. L-am 
târât afară, l-am fixat pe un robinet şi am dat drumul apei la 
maximum: volumul şi presiunea apei ar fi putut rivaliza cu 
performanţele unui hidrant urban. M-am căţărat cu greutate 
pe o căruţă de fan din apropiere şi i-am spus Generalului: 

— Veniţi, domnule, dumneavoastră întâi. 

Se postă direct sub gura furtunului pe care-l ţineam 
îndreptat în jos, iar jetul de apă care ţâşni tumultos asupra 
capului şi umerilor săi de la numai câteva degete depărtare îl 
făcură să se clatine şi puţin lipsi să nu-l dărâme. Dar îi ţinu 
piept bărbăteşte timp de treizeci de secunde, cât insistasem 
să stea sub jet. Când am terminat, era ud leoarcă, de parcă 
şi-ar fi petrecut noaptea în râu şi tremura atât de tare, că-i 
auzeam dinţii clănţănind în ciuda fâsâitului apei. Dar ştiam că 
în momentul acela toţi viruşii posibili fuseseră complet spălaţi 
de pe faţa şi corpul său. Ceilalţi patru se supuseră aceluiaşi 
tratament pe rând, apoi Hardanger mă spăla şi pe mine cu 
furtunul. Forţa apei era atât de mare, încât aveam impresia 
că sunt sub tirul permanent al unor lovituri de ciomag deloc 
mângâioase, ca să nu mai spun că era rece ca gheaţa. Dar 
când mă gândeam la omul care murise şi felul în care murise, 
câteva vânătăi şi riscul unei pneumonii nici măcar nu intrau la 
socoteală. când Hardanger termina cu mine, închise apa şi 
spuse încet: 

— Imi pare rău, Cavell. Tu ai avut dreptate. 

— Eu sunt de vină, am spus. Nu avusesem intenţia să 
vorbesc pe un asemenea ton searbăd şi vlăguit, dar aşa suna, 
cel puţin în propriile mele urechi. Ar fi trebuit să-l avertizez. Ar 
fi trebuit să-i spun să nu pună mâna la gura sau la nas. 

— Ar fi trebuit să se gândească el însuşi la asta, spuse 
Hardanger pe un ton nefiresc de detaşat. Cunoştea pericolele 
la fel de bine ca şi tine - au fost descrise în toate ziarele de 
astăzi din ţara. Să mergem să vedem dacă fermierul are 
telefon. Deşi nu prea mai contează. Gregori ştie că Jaguarul 
poliţiei e deja un articol prea fierbinte ca să-l mai folosească o 


PĂR 


secundă mai mult decât e necesar. A câştigat pe toată linia, 
afurisit să fie sufletul lui negru şi nu-l va mai opri nimic de- 
acum încolo. A spus douăsprezece ore. Peste douăsprezece 
ore îşi va fi încheiat treburile. 

— De-acum în douăsprezece ore Gregori va fi mort, am 
spus. 

— Ce? Simţeam că mă priveşte fix. Ce-ai spus? 

— Va fi mort, am repetat. Înainte de ivirea zorilor. 

— Bine, spuse Hardanger. Mintea lui Cavell a luat-o razna 
în cele din urmă, dar să ne facem că nu observăm, să nu dăm 
amploare. M-a luat de braţ şi am pornit spre dreptunghiul 
luminat de lămpi care indica poziţia casei. Cu cât terminăm 
mai repede, cu atât mai devreme vom avea parte de odihnă, 
hrana şi somnul de care avem nevoie. 

— O să mă odihnesc şi o să dorm după ce-l omor pe 
Gregori, am spus. O să-l omor în noaptea asta. Întâi o aduc pe 
Mary înapoi. Apoi îl omor. 

— Mary vă fi în siguranţa, Cavell. (Mary în mâinile acelui 
nebun, asta îl făcuse pe Cavell să sară de pe fix, gândi el.) O 
să-i dea drumul, nu are nici un motiv să-i facă vreun rău. lar 
tu ai fost nevoit să faci ce ai făcut. Te-ai gândit că dacă 
rămâne cu noi acolo, în distilerie, va muri, nu-i aşa, Cavell? 

— Sunt sigur că superintendentul are dreptate, băiete. 
Acum Generalul mă flanca de cealaltă parte, iar vocea îi era 
liniştita, pentru că vocea ridicată îi tulbura pe dezaxaţi. Nu i 
se va întâmpla nimic. 

M-am adresat cu grosolănie amândurora: 

— Dacă eu am sărit de pe fix, cum dracu' se mai numeşte 
ceea ce faceţi voi? 

Hardanger se opri, mă strânse mai tare de braţ şi mă privi 
lung. Ştia că cei care au luat-o razna nu vorbesc niciodată 
despre asta, pentru simplul motiv că au o credinţa 
nestrămutată că mintea lor judeca raţional. Spuse precaut: 

— Nu cred că înţeleg. 

— Nu înţelegi. Dar vei înţelege. l-am spus Generalului: 


To- 


Trebuie să convingeţi guvernul să continue operaţiunea de 
evacuare a centrului 

Londrei. Nu le va fi greu să-i convingă pe oameni să plece, 
puteţi să mă credeţi pe cuvânt. Nu va fi cine ştie ce mare 
problemă - oricum zona respectivă e destul de pustie în 
timpul nopţii. M-am întors din nou spre Hardanger: Ordona ca 
două sute dintre cei mai buni oameni ai tăi să fie înarmaţi. 
Am Şi eu nevoie de o puşca - şi de un cuţit. Ştiu perfect de 
bine ce intenţionează Gregori să facă în noaptea asta. Ştiu 
exact ce spera să realizeze. Ştiu exact cum are de gând să 
părăsească ţara şi de unde va pleca. 

— De unde ştii, băiete? Vocea Generalului era atât de 
joasă, încât o puteam auzi prin răpăitul ploii. 

— Gregori a spus prea multe. Mai devreme sau mai târziu, 
toţi spun prea multe. Gregori a fost mult mai evaziv decât 
alţii, chiar şi atunci când era sigur că vom muri cu toţii peste 
un minut. Chiar şi atunci a spus foarte puţin. Dar acel puţin a 
fost prea mult. Şi cred că de fapt am ştiut totul din clipa în 
care am găsit cadavrul lui MacDonald. 

— Cred că ai auzit lucruri care mie mi-au scăpat, spuse 
Hardanger acru. 

— Le-ai auzit şi tu. Ai auzit când a spus că pleacă la 
Londra, dar dacă ar fi vrut într-adevăr să dea drumul virusului 
în Londra pentru a obţine demolarea institutului Mordon, ar fi 
rămas la Mordon să vadă ce se întâmpla şi ar fi pus vreun 
subordonat de-al lui să facă treaba la Londra. Dar el nu are 
interesul ca Mordon să fie distrus, niciodată n-a vrut asta. El 
are altceva de făcut la Londra. Una din nenumăratele lui urme 
false - urma falsă cu comuniştii a fost pur întâmplătoare, n- 
are nici un amestec în asta. Prima la mână. A doua - faptul că 
urma să-şi ducă la îndeplinire o mare ambiţie în chiar această 
noapte. A treia - că l-a salvat pe Henriques de la scaunul 
electric de două ori. Asta arată ce fel de om este (şi nu mă 
refer la un avocat al apărării din Asociaţia Juriştilor din S.U.A.) 
şi ce fel de ambiţii are el în minte: aş putea jura nu numai că 


o 


se afla pe listele Interpolului, dar şi că e un fost gangster 
barosan din America, deportat în Italia, iar afacerile în care se 
specializase ar fi o lectură foarte interesantă, pentru că marii 
criminali, chiar şi cei mai mari, nu-şi schimba năravul. Al 
patrulea lucru e că spera ca în douăsprezece ore să fie plecat 
din ţara. Puneţi cap la cap ce v-am spus şi vedeţi ce iese. 

— Ce-ar fi să ne spui tu, răspunse Hardanger impacientat. 

Le-am spus. 

Ploaia cădea la fel de dreapta, la fel de grea ca şi până 
atunci, la fel de grea ca atunci când plecasem de la fermă, cu 
câteva ceasuri în urmă, unde ploaia torenţiala, combinată cu 
rapidă evacuare a zonei, răpise toxinei botulinice posibilitatea 
de a face alte victime în afară de nefericitul poliţist care 
murise într-un mod atât de înfiorător sub ochii noştri. Acum, 
la ora trei şi douăzeci de minute dimineaţa, ploaia era rece ca 
gheaţa, dar nu prea mai o simţeam. Ce simţeam era 
epuizarea, durerea ascuţita care mă străfulgera la fiecare 
inspiraţie şi permanentă şi nemiloasă teamă că, în pofida 
certitudinii pe care o afişasem în faţa Generalului şi a lui 
Hardanger, era posibil să mă fi înşelat total, iar Mary să 
rămână pierdută pentru totdeauna. Şi chiar dacă aveam 
dreptate, puteam eu să fiu pierdut pentru ea. Cu un efort 
aproape disperat de voinţa am început să mă gândesc la alte 
lucruri. 

Curtea cu ziduri înalte unde mă aflasem în ultimele trei 
ore era întunecata şi părăsită, cum era tot centru Londrei. 
Evacuarea centrului oraşului, îndrumarea celor ramaşi 
temporar fără adăpost către spaţii pregătite anume, săli de 
bal şi teatre, începuse puţin după ora şase seara, la ora când 
se închiseseră ultimele birouri, firme şi magazine; 
operaţiunea se intensificase după buletinul de ştiri de la radio, 
la ora nouă, care anunţase că, potrivit ultimului mesaj 
recepționat, termenul aruncării în atmosferă a toxinei 
botulinice fusese devansat de la ora patru dimineaţa la ora 
două şi jumătate. Dar nu fusese nici grabă, nici panica, nici 


TOF- 


disperare, de fapt se petrecuse totul fără a se da impresia că 
e vorba de ceva neobişnuit, atâta doar ca un mare număr de 
oameni cărau valize. Flegmaticii londonezi care văzuseră City 
în flăcări şi suferiseră o sută de nopţi de bombardamente 
masive în timpul războiului nu s-ar fi călcat în picioare pentru 
nimic în lume. 

Între nouă şi jumătate şi zece, peste o mie de militari 
pieptănaseră metodic inima oraşului, verificând dacă toţi 
bărbaţii, femeile şi copiii, până la ultimul, fuseseră duşi în 
locuri sigure, dacă nimeni nu fusese scăpat din vedere. La 
unsprezece şi jumătate, fusese lansată la apă o şalupa cu 
motor, camuflata, a poliţiei, care mă adusese silenţioasa până 
în partea de nord a răului şi mă lăsase pe Embankment, chiar 
sub podul Hungerford. La miezul nopţii, militarii şi poliţiştii, 
înarmaţi cu toţii, încercuiseră complet întreaga zonă, inclusiv 
podurile peste Tamisa. La ora unu, o pană de curent de mari 
proporţii lăsase în întuneric cea mai mare parte a City-ului, 
cam pe doi kilometri pătraţi - cei doi kilometri pătraţi 
înconjurați de armată şi poliţie. 

Trei şi douăzeci. Cincizeci de minute după termenul 
anunţat pentru eliberarea toxinei botulinice în atmosferă. Era 
timpul să plec. Am scos Webley-ul de împrumut din tocul sau 
nu prea arătos, am verificat cuțitul pe care mi-l legasem cu o 
curea, cu mânerul în jos, de antebraţul stâng şi am păşit 
afară, în beznă. 

Nu văzusem nici o fotografie, cu atât mai puţin vizitasem 
noul eliport de pe North Bank, dar un inspector de la Poliţia 
Metropolitană mă instruise exhaustiv, aşa încât în momentul 
când termină, aş fi putut să-mi găsesc drumul cu ochii închişi. 
De fapt, chiar aşa şi eram: cu ochii închişi. Orb. In zona aceea 
camuflata şi în bezna 'nopţii ploioase, întunericul era doar la 
un pas depărtare de absolut. 

Mi se spusese că trei drumuri duceau sus la eliportul 
cocoţat pe acoperişul gării, la treizeci de metri deasupra 
străzilor Londrei. Existau două lifturi care, din pricina 


întreruperii de curent, nu funcționau, între lifturi era o scară 
circulară cu geamuri, care nu oferea nici un fel de 
ascunzătoare de sus până jos, iar a o folosi ar fi fost egal cu 
sinuciderea, în caz că eram aşteptat - şi nu-l vedeam pe 
Gregori capabil să lase singură cale de acces 
nesupravegheată. Şi mai era o a treia cale, scara de incendiu 
de pe cealaltă parte a gării. Aceasta era singura cale pe care 
o puteam folosi eu. 

Am parcurs vreo două sute de metri din curte pe o uliţa 
îngusta pietruită. când zidul se termină şi am ajuns la un gard 
înalt de lemn, am întins mâinile până în vârf, m-am tras în 
sus, m-am lăsat uşor pe cealaltă parte şi am pornit-o de-a 
lungul şinelor de tren. 

Autorii cărţilor de referinţa care afirmă că Clapham 
Junction are mai multe perechi de şine paralele decât oricare 
alta gara din Anglia n-ar mai face asemenea declaraţii stupide 
dacă ar încerca să treacă printre ele într-o noapte de 
octombrie neagră ca păcură, în toiul unei ploi torențiale cu 
grindină. N-a existat nici o singură bucăţica de fier pe toată 
lungimea şinelor ălora interminabile de care să nu mă izbesc 
în noaptea aceea, de regulă cu gleznele sau cu fluierul 
picioarelor. Fire electrice, sârme, semafoare de semnalizare, 
macaze, hidrante, peroane acolo unde n-ar fi trebuit să fie 
peroane - pe toate le-am găsit. lar pentru a-mi spori 
disconfortul, dopul de plută ars cu care mă mânjiseră din 
belşug pe faţa şi pe mâini începuse să curgă, iar pluta arsă 
are exact gustul pe care-l bănuieşti, iar când îţi intră în ochi, 
ustura. De un lucru n-am avut parte - n-a trebuit să lupt şi cu 
fire sub tensiune, căci curentul fusese întrerupt. 

Am găsit cu destulă uşurinţa gardul de pe partea cealaltă 
a şinelor, prin faptul că am intrat pur şi simplu în el. Odată 
ajuns pe aleea de dincolo de gard, am luat-o la stânga şi m- 
am îndreptat către scara de incendiu care, după cum fusesem 
învăţat, dădea într-o mică curte deschisă. Am găsit curtea, 
am trecut prin deschizătură, şi m-am lipit de zidul opus. Scara 


TD 


de incendiu se afla într-adevăr acolo, abia vizibilă la şapte 
metri depărtare de mine, profilându-se pe cerul doar cu o 
idee mai luminos decât locul unde eram, o scară subţire şi 
rigidă, urcând în zig-zag şi pierzându-se undeva în cer. 
Primele două sau trei paliere ale scării erau invizibile, topite în 
bezna zidurilor înalte dimprejur. 

Trei minute am stat acolo, nemişcat ca o statuie. Apoi l- 
am auzit - chiar în pofida răpăitului ploii pe umerii mei deja 
uzi leoarcă şi a clipocitului apei care se scurgea în canale, |- 
am auzit - râcâitul abia sesizabil al unui pantof pe trotuar, ca 
atunci când cineva îşi schimba o poziţie incomoda. Zgomotul 
nu s-a mai repetat, dar nici nu era nevoie să-l aud din nou. O 
singură dată a fost de-ajuns. Cineva stătea chiar sub 
platforma cea mai de jos a scării de incendiu şi dacă se 
dovedea că un suflet inocent făcea asta pentru sănătate m-ar 
fi surprins grozav, pentru a mă exprima eufemistic. Pentru el 
avea să fie un ghinion, dar oricum nu-i va mai pasa când va fi 
mort. 

Faptul că l-am găsit acolo pe omul meu nu mi-a dat nici o 
senzaţie de disperare sau de frustrare, provocate de o 
posibilă ameninţare sau revanşa pe care putea să mi le 
pregătească: singurul lucru pe care mi l-a oferit a fost o 
senzaţie de profundă şi indescriptibila satisfacţie şi uşurare. 
Riscasem, dar câştigasem. Doctorul Gregori făcea exact ce le 
spusesem Generalului şi lui Hardanger că va face. 

Cuţitul ieşi din teacă şi mi-am trecut buricul degetului 
mare peste lama. Avea vârful ca o lanţeta şi lama ca un 
scalpel. Era un cuţit mic, dar opt centimetri de oţel se pot 
dovedi la fel de ucigători ca cel mai lung stilet sau cea mai 
grea spadă. Dacă ştii unde să loveşti. Aveam o idee destul de 
exactă cam unde trebuie să lovesc şi aveam o precizie de 
două ori mai mare cu cuțitul decât cu pistolul dacă-mi apărea 
ceva, orice, la zece paşi în faţa. 

Am parcurs cinci din cei şapte metri dintre noi doar în vreo 
zece secunde, fără să fac mai mult zgomot decât umbra unui 


2. 


fulg fugar, în lumina lunii. Şi acum îl şi vedeam - foarte clar. 
Stătea chiar sub prima platformă a scării de incendiu, pentru 
a se adăposti cât de cât de ploaie. Era lipit cu spatele de zid. 
Capul şi-l ţinea plecat, bărbia parcă i se odihnea pe piept, 
dădea impresia că aţipise de-a-n picioarelea. Trebuia doar să 
arunce o privire într-o parte şi aş fi fost al lui. 

Nu mă putea îndatora la nesfârşit stând în poziţia aceea 
din care nu mă vedea. Am răsucit cuțitul astfel încât să-i 
îndrept vârful în sus, apoi mi-am dat seama că încep să ezit. 
Chiar şi ştiind că viaţa lui; 

Mary e în pericol, m-am surprins ezitând. Indiferent cine ar 
fi fost individul acesta, nu aveam nici o îndoiala că-şi merită 
moartea. Dar să ucizi cu cuțitul un om neavizat şi pe jumătate 
adormit, oricât şi-ar fi meritat soarta? Nu eram în război. Am 
scos Webley-ul, silențios ca un şoricel trecând pâş-pâş prin 
faţa unui motan somnoros, l-am apucat, de ţeava şi l-am 
azvârlit, ţintind un punct chiar sub borul şiroind de apă al 
pălăriei lui, după urechea stângă, dar pentru că mă 
cuprinsese o mânie iraţionala în faţa propriei mele neputinţe 
de a-l înjunghia, l-am lovit prea tare. Sunetul pe care l-am 
auzit era asemănător cu cel scos de toporul oare trosneşte în 
inima tulpinii unui copac. L-am prins şi l-am lăsat încet pe jos. 
Nu se va trezi înainte de ivirea zorilor. Poate că nu se va mai 
trezi deloc. Nu mai conta. Am pornit să urc scara de incendiu. 

Nu mă grăbeam, nu mă agitam. Graba putea să strice 
treaba. Ani urcat treptele încet, una câte una, privind tot 
timpul în sus. Eram prea aproape de capătul drumului ca să 
las nechibzuinţa să năruiască totul. 

După al şaselea sau al şaptelea palier am încetinit şi mai 
mult pasul, nu din cauza piciorului sau pentru că îmi 
pierdusem respiraţia - deşi ambele îmi dădeau de furcă - ci 
pentru că îmi dădusem brusc seama că există o zonă de 
lumina difuză în întunericul zidului de deasupra mea: n-ari fi 
trebuit să fie nici o lumină. N-ar fi trebuit să fie nici o rază de 
lumina nicăieri în centrul Londrei, întrucât curentul fusese 


TF- 


oprit. 

Dacă fantomelor li se permite să umble cu faţa înnegrita, 
deşi bănuiesc că faţa mea era de-acum mai mult în dungi 
decât neagră, ei bine, am urcat restul de trepte ca o fantomă. 
Apropiindu-mă de sursa luminii, am văzut că nu venea de lao 
fereastră, ci de la o uşa cu gratii montată în zid. Cu precauţie, 
am ridicat capul la nivelul uşii şi am aruncat o privire 
înăuntru. Era la acelaşi nivel cu traversele masive de fier care 
legau şi susțineau acoperişul gării. Cel puţin o duzină de 
lumini ardeau în interiorul gării, slabe, firave, surse de lumina 
izolate care serveau doar pentru a sublinia întunericul dens 
care învăluia cea mai mare parte a clădirii aceleia imense şi 
pustii. Şase dintre lumini erau aşezate direct deasupra 
tampoanelor hidraulice din capătul şinelor şi mi-am dat dintr- 
o dată seama din ce cauză se aflau acolo: unele lumini sunt 
esenţiale pentru funcţionarea în siguranţa a gării feroviare şi 
acelea probabil erau lămpi cu baterii, a căror menire era să 
preia iluminarea în cazul unei pane de curent. O explicaţie 
destul de banală, dar precis corectă. 

Am examinat un timp geometria traverselor înnegrite de 
funingine care se pierdeau şi se micşorau în bezna 
impenetrabilă ce cuprindea cele mai îndepărtate colţuri ale 
gării, apoi am testat uşa, aplicând o uşoara presiune asupra 
ei. Ceda imediat sub mâna mea. Şi scârţâia, afurisită, ca o 
spânzurătoare în vântul nopţii. O spânzurătoare de care 
atârna un cadavru. Mi-am scos chestia cu cadavrul din cap şi 
mi-am retras mâna de pe uşa. Ce e prea mult strică. 

Dar uşa era deschisă destul ca să-mi permită să văd două 
scări de metal verticale, dinspre platforma de oţel în interior. 
Una dădea spre un coridor lung, chiar sub vastele 
luminătoare, cealaltă spre un alt coridor cam la nivelul 
lămpilor celor mai de sus din interiorul gării, prima era 
probabil pentru spălătorii de geamuri, a doua pentru 
electricieni. M-a ajutat mult să aflu chestia asta. M-am 
îndreptat. Mai aveam de urcat cel puţin şase paliere până să 


Lo 


ajung unde aveam treabă. A 

Bratul care mi se încolăci în jurul gâtului şi începu să mă 
sugrume aparţinea unei gorile, o gorilă cu cămaşa şi jacheta, 
totuşi, o gorilă, în primele două secunde ale şocului paralizant 
şi ale durerii, când am crezut că vertebrele de la ceafă mi se 
vor rupe şi chiar înainte de a începe să reacţionez, ceva tare 
metalic, mă pocni peste mâna, ceea ce mă făcu să scap 
Webley-ul. Acesta se lovi de platforma de oţel şi dispăru 
rotindu-se în spaţiu. 

Nu l-am auzit izbind trotuarul de dedesubt. Eram prea 
ocupat să-mi apăr viaţa. Cu mâna stângă - cea dreaptă era 
momentan paralizată şi inutilă - l-am prins de încheietura 
mâinii şi am încercat să-i îndepărtez braţul. Parcă m-aş fi 
luptat să smulg o creangă de stejar. Era fenomenal de 
puternic şi mă sugruma. Cu repeziciune. 

Am simţit în spate, deasupra rinichiului, un fulger violent. 
Ordinul nerostit era clar că lumina zilei, dar totuşi nu m-am 
oprit din luptă: încă trei-patru secunde de presiune, şi ştiam 
că gâtul va ceda. Am izbit cu piciorul în uşa cu grilaj şi ne-am 
dus amândoi clătinându-ne până pe palierul exterior. Mi-am 
dat seama că picioarele lui aluneca pe platformă şi ca 
balustrada îl loveşte în şale; preţ de o clipă, ne-am aflat 
amândoi pe punctul de a ne pierde echilibrul, braţul lui mai 
era încolăcit în jurul gâtului meu, apoi am simţit cum 
presiunea dispare simultan şi de pe gât şi de pe spate: se 
prinsese, disperat, de balustrada pentru a se salva. 

M-am îndepărtat împleticindu-mă de el, gâfâind ca să-mi 
recapăt respiraţia şi m-am îndreptat cu greutate către palierul 
următor, care ducea în sus. Am căzut pe partea dreaptă, 
exact pe locul unde erau coastele rupte şi lumea se întuneca 
în faţa ochilor mei şi se înceţoşa din cauza durerii; dacă aş fi 
cedat atunci, dacă m-aş fi relaxat numai pentru o fracțiune de 
secundă, dacă aş fi ascultat de protestele vehemente ale 
organismului care tânjea după odihnă, probabil că aş fi 
leşinat. Dar acest unic lux nu mi-l puteam permite. Mai ales 


To 


ţinând seama de individul cu care aveam de-a face. Ştiam cu 
cine aveam de-a face. Dacă ar fi vrut să mă scoată din joc, ar 
fi putut să-mi tragă una în cap cu ţeava pistolului; dacă ar fi 
vrut să mă omoare, m-ar fi împuşcat din spate sau, dacă nu 
avea amortizor şi nu voia să facă gălăgie, foarte simplu ar fi 
putut să mă trosnească în moalele capului şi apoi să mă 
azvârle peste balustradă, în golul ce se casca la douăzeci de 
metri sub noi. Dar nenişorul ăsta nu voia ceva liniştit, simplu 
şi fără durere. Dacă era să mor, voia s-o şi ştiu; mie îmi 
rezerva durerea atroce a unei morţi violente, pentru el însuşi, 
deliciul de a-mi savura agonia. Un sadic de o extremă 
cruzime, cu o minte înecata de pofta de sânge. Călăul lui 
Gregori, Henriques. Surdo-mutul cu ochi de dement. 

Pe jumătate rezemat, pe jumătate culcat pe trepte, m-am 
răsucit să-l văd cum vine din nou împotriva mea. Era ghemuit 
şi îşi ţinea pistolul în faţa. Dar nu voia să folosească pistolul. 
Doar dacă n-ar fi avut încotro. Moartea de glonte era rapidă, 
dar dacă ştiai unde să ocheşti... Am ştiut deodată ca la asta 
se şi gândea, ţeava pistolului se plimba de sus în jos căutând 
locul în care glontele, odată intrat, însemna că voi muri încet, 
într-un mod prea puţin plăcut. Mi-am întins braţele pe treapta 
din spatele meu şi dacă lovitura pe care mă pregătisem să i-o 
aplic cu piciorul l-ar fi atins unde intenţionasem, Henriques n- 
ar mai fi constitui o problemă. Dar vedeam că prin ceața şi 
nu-mi puteam coordona bine mişcările. Piciorul meu l-a şters 
pe coapsă, a alunecat şi l-a lovit în antebraţ, azvârlindu-i 
pistolul din mână. Arma zbura peste marginea platformei şi 
zăngăni pe trepte până ajunse pe palierul de sub noi. lute ca 
o pisică se întoarse s-o recupereze, dar nu m-am lăsat nici eu 
mai prejos. In timp ce, aplecat pe trepte, bâjbâia după pistol, 
am sărit şi l-am prins de ambele picioare. Mormăi, scoase un 
sunet urât, răguşit, apoi căzu şi se rostogoli pe palierul de jos. 
Dar căzu în picioare - cu pistolul în mână. 

N-am ezitat. Dacă aş fi încercat să mă reped până sus, la 
eliportul de pe acoperişul gării, m-ar fi prins în câteva 


Ba 


secunde, sau m-ar fi împuşcat lejer; chiar dacă aş fi reuşit să 
ajung sus, în credinţa că epoca miracolelor nu s-a încheiat 
încă, discreţia şi liniştea operaţiei s-ar fi dus, Gregori m-ar fi 
aşteptat acolo, aş fi fost prins între două focuri şi totul s-ar fi 
terminat pentru Mary. Era sinucidere curată şi dacă aş fi 
coborât să-l întâmpin, şi dacă l-aş fi aşteptat unde eram: 
aveam numai cuțitul legat de braţul stâng şi mâna dreaptă 
îmi era încă prea amorţita ca s-o pot folosi - n-aş fi putut nici 
măcar să scot cuțitul din teacă. Şi, apoi, chiar dacă am fi fost 
amândoi neînarmaţi, chiar dacă aş fi fost în forma mea cea 
mai bună, mă îndoiesc că aş fi fost în stare să fac faţa 
violenţei iraționale a acelui surdo-mut fenomenal de puternic. 
Şi ce departe eram de a mă afla în forma mea cea mai bună! 
Am trecut prin uşa cu grilaj ca un iepure care fuge din gaura 
lui de dihor. 

Am privit disperat în jur la platforma minusculă. să o iau în 
sus pe scăriţă verticală a spălătorilor de geamuri, sau în jos 
pe cea a electricienilor? Mi-am dat seama pe loc că n-o 
puteam lua pe nici una din scări. In halul în care era mâna 
mea acum şi fără speranţa de a ajunge fie la capătul de sus; 
fie la cel de jos al scării, înainte ca Henriques să pătrundă prin 
uşa şi să-mi facă felul în maniera sa delicată. 

La trei metri depărtare de platforma se afla una din 
traversele gigantice care treceau pe sub acoperişul gării. N- 
am stat să mă gândesc, în subconştient ştiam probabil că 
dacă mă opream să reflectez, chiar timp de o secundă, aş fi 
preferat să rămân pe loc şi să mă răfuiesc cu Henriques pe 
platforma aceea, cu sau fără pistol. Dar n-am stat să mă 
gândesc. Am trecut pe sub lanţul care înconjura platforma şi 
m-am lansat pe deasupra golului ce se casca la douăzeci de 
metri dedesubt. 

Piciorul sănătos ateriza ferm şi neclintit pe traversa, 
celălalt aluneca pe funinginea groasă şi amăgitoare depusă 
de nenumărate generaţii de locomotive cu aburi. Fluierul 
piciorului bolnav se izbi dureros de marginea metalică, dar m- 


To 


am prins cu mâna stângă de grinda şi am rămas suspendat 
câteva momente nesfârşite deasupra golului gării care se 
căsca sub mine, făcându-mă să ameţesc. Apoi am reuşit să- 
mi recapăt echilibrul şi siguranţa. Pentru o clipă. M-am ridicat 
împleticindu-mă în picioare. 

Nu m-am târât de-a lungul traversei. Nici nu am păşit pe 
ea cu braţele întinse în lături pentru a-mi păstra echilibrul. Am 
lăsat capul în piept şi am fugit de-a lungul ei. Grinda nu avea 
decât vreo opt sau nouă degete în lăţime, era acoperită de 
stratul acela periculos de funingine şi cele două şiruri de nituri 
bătute pe toată lungimea grinzii ar fi putut să-mi aducă 
moartea, dacă aş fi călcat pe capetele lor alunecoase. Totuşi, 
am fugit. Mi-a luat zece secunde numai pentru a ajunge la 
marea grinda verticală din centru, ce dispărea în întunericul 
de sus. M-am agăţat de ea cu disperare şi m-am uitat înapoi, 
în direcţia din care venisem. A 

Henriques era pe palierul din faţa uşii cu grilaj. Intinsese 
mâna cât putuse de mult, cu pistolul la capătul ei, ochindu- 
mă direct, dar a început să-l coboare când m-am uitat la el. 
Sigur că mă văzuse, dar prea târziu ca să tragă un glonte 
înainte ca eu să dispar la adăpostul grinzii verticale. 

Privi în jur, păru să ezite. Stăteam pe loc, atârnat de 
grinda, în timp ce amorţeala din mâna stânga începu să se 
disipeze, dar, pe când Henriques se hotăra ce să facă, m-am 
blestemat pentru prostia mea. Tot drumul pe scara de 
incendiu, chiar de la nivelul străzii şi până sus, nu mi-a trecut 
nici o dată prin minte să mă uit în urma mea. Surdo-mutul 
trebuie să fi făcut rondul gărzilor postate la locurile lor, îl 
găsise pe omul fără cunoştinţa de la piciorul scării şi trăsese 
concluziile ce se impuneau. 

Henriques se hotărâse. Ideea de a sări de pe platforma 
peste grindă nu-i era pe plac şi îl puteam înţelege. Urcă scara 
de fier până la coridorul spălătorilor de geamuri, lua poziţie 
direct deasupra traversei pe care stăteam eu, sari peste 
balustrada coridorului şi se lasă în jos până când picioarele 


To 


ajunseră doar cu câteva degete deasupra grinzii. sări jos, 
ţinându-se cu mâinile de zid, se întoarse încet şi începu să 
vină către mine, cu mâinile întinse ca ale unui dansator pe 
sârmă. Nu l-am aşteptat. M-am întors şi am început să merg 
Şi eu. 

Nu m-am dus prea departe, pentru că nu aveam unde să 
mă duc. Grinda pe care eram eu se întindea în partea opusă a 
halei principale a gării şi acolo se termină, dispărând în 
zidăria murdară de funingine. Nu era nici o platformă 
convenabilă aici. Nici-un coridor deasupra ori dedesubt. Doar 
grinda dispărând în zid. Şi la treizeci de metri sub mine, 
licăritul abia vizibil al şinelor şi al tampoanelor hidraulice. 
Eram numai eu şi grinda şi zidul golaş. Capătul drumului şi 
nici o ieşire. M-am întors şi m-am pregătit să mor. 

Henriques ajunsese la grinda centrală, îşi calculase bine 
traseul pe lângă ea şi acum se apropia de mine. La 
şaptesprezece metri depărtare s-a oprit şi, chiar în bezna 
aceea, i-am văzut licărul dinţilor când a zâmbit. Văzuse care 
era situaţia mea, prins în cursă şi la mâna lui. Cred că a fost 
una din realizările cele mai de seamă din viaţa lui. 

Pomi iar, reducând distanţa dintre noi. Se opri şapte metri 
mai încolo, se aplecă, lăsă mâinile în jos pe grinda şi se aşeza, 
încolăcindu-şi bine picioarele sub grindă. Purta un sacou 
italienesc foarte la modă, iar funinginea aia nu-i făcea bine la 
fason, dar nu părea să-i pese de fleacul ăsta. Inalta pistolul, 
ţinându-l cu ambele mâini şi-l aţinti asupra abdomenului meu. 

Nu era nimic de făcut. Cu mâinile la spate, sprijinindu-mă 
de zid, m-am încordat, pregătindu-mă inutil pentru impactul 
sonor şi sfâşietor al şocului. Am privit fix la mâinile lui şi am 
avut impresia că degetele i se albesc. Fără să vreau, m-am 
crispat şi am închis ochii. O. clipă sau două. când i-am deschis 
iar, coborâse pistolul, ţinea mâna rezemată de grinda şi 
rânjea la mine. 

Pentru prima dată în viaţa mi-era dat să întâlnesc o fiinţa 
umană cu o asemenea doza de sadism nedisimulat, cuplat cu 


TD 


o cruzime de felină. Dar ar fi trebuit să prevăd, ar fi trebuit să 
mă aştept la asta. Dementul monstruos care îl silise pe 
Cladon să înghită bomboană, care îl strangulase pe 
MacDonald după ce-i pusese laţul de gât, care zdrobise ceafa 
doamnei Turpin, care îl torturase pe Easton Derry, care, 
pentru a face treabă bună, îmi frânsese mie coastele, un 
astfel de om nu era să renunţe la rafinata plăcere de a mă 
vedea murind puţin câte puţin, chiar dacă în cazul meu 
moartea ar veni mai degrabă ca o teroare psihică decât ca o 
agonie a trupului. Vizualizam ochii-i lipsiţi de expresie 
aprinzându-se şi sclipind la suferinţa altora, mi-l imaginam 
cum îi curg balele şi rânjeşte de plăcere. El era pisica, eu 
eram şoarecele şi avea intenţia să se joace cu mine până 
când va fi savurat ultima picătură de extaz al macabrului sau 
joc. Apoi, cu regret, mă va împuşca, deşi i-ar mai rămâne şi 
plăcerea finală de a mă vedea căzând, zdrobindu-mă de 
hăţişul de oţel şi beton din hăul de sub noi, ca o păpuşă 
mutilată. 

Imi fusese foarte frică. Nu sunt un erou când văd că 
moartea e o certitudine, ca voi fi siguranţa ucis şi nu cred că 
există eroi într-o situaţie similară. Eram ca şi paralizat de 
frică, teama îmi cuprinsese şi cugetul, dar într-o clipă ieşii din 
împietrire, biciuit de un val copleşitor şi neaşteptat de furie 
oarbă, furie la gândul că viaţa mea şi soarta lui Mary 
depindeau de capriciul unei făpturi subumane cum era 
această. 

Mi-am amintit de cuţit. 

Încet, mi-am strâns mâinile la spate până s-au atins. Cu 
degetele mâinii drepte, în care mai pulsa durerea, am pipăit 
sub mâneca stânga şi am apucat plăselele cuţitului. 
Henriques ridica iar pistolul, de data asta ochindu-mi capul, 
cu buzele răsfrânte într-un zâmbet batjocoritor, dar eu mi-am 
văzut de treaba până am scos cuțitul din teacă. Surdo-mutul 
găsea că nu sosise încă momentul să mă ucidă: mai avea de 
sorbit din plăcerea nevinovată a jocului său inofensiv până se 


2, 


plictisea şi fluieră finişul, apăsând pe trăgaci. 

Pentru a doua oară, lasă arma jos, se foi pentru a-şi 
strânge mai ferm gleznele sub grinda şi se căuta în buzunarul 
de la jacheta cu mâna stângă. Scoase un pachet de ţigări şi o 
cutie de chibrituri. Zâmbea ca un dement, acesta era zenitul, 
culmea rafinamentului torturii: ucigaşul savurând în extaz 
clipă, în timp ce victima paralizată de groaza aşteaptă, fără să 
ştie când îi va suna ceasul, dar ştiind că acesta era sfârşitul 
inevitabil. Şi toate astea izvodite de propria sa imaginaţie. 

Îşi vâri o ţigara în gură, rupse un chibrit s-o aprindă. 
Pistolul îl mai avea în mâna dreaptă. Scăpără chibritul şi 
pentru o clipă fu orbit de lumina lui. 

Oţelul licări şi scăpăra scurt în lumina palidă şi Henriques 
tuşi. Cuţitul i se implantă până la plasele la baza gâtului. Se 
răsuci spasmodic, se arcui pe spate, de parcă un şoc electric 
de mare intensitate ar fi trecut prin grindă de oţel. Armă îi 
zbura din mână şi făcu o voltă lungă, nefirească, spre 
pământ. Mi se păru că nu va ajunge jos niciodată şi totuşi nu- 
mi puteam lua ochii de la ea. N-am văzut-o ajungând jos, în 
schimb am observat scânteile în momentul impactului dintre 
metalul armei şi metalul şinelor. 

Am întors privirea către Henriques. Se îndreptase, apoi se 
aplecase uşor în faţa, privindu-mă perplex. Îşi scoase cuțitul 
din gât cu mâna şi într-o secundă cămaşa i se umplu de 
sânge. Faţa i se schimonosi într-un rictus premergător 
sfârşitului. Ridică mâna dreaptă sus şi o duse spre spate, 
peste umăr. Lama nu mai sclipi în lumina lămpii. Se apleca 
înapoi pentru a mari forţa braţului, apoi o oboseală se aşternu 
pe chipul său negru şi sălbatic, cuțitul îi scăpă din mâna fără 
viaţa şi se rostogoli cu zgomot pe pardoseala de beton. Ochii i 
se închiseră şi alunecă pe o parte, căzu peste traversa, 
susţinut doar de gleznele încrucişate. Mai târziu n-am putut 
să aproximez cât timp a stat aşa. Mi s-a părut că a trecut mult 
timp. Şi, apoi, cu o mişcare ciudată, parcă filmata ci 
încetinitorul, gleznele i se desfăcură şi se prăvăli în gol. Nu l- 


To 


am văzut căzând, nu-l puteam privi. Dar când, în cele din 
urmă, m-am uitat, l-am văzut jos, departe, cu trupul sfărâmat 
aşternut moale pe un gigantic piston hidraulic. Pentru sufletul 
lui Henriques, oriunde ar fi fost acum, speram să nu-l aştepte 
umbrele victimelor sale. Mi-am dat vag seama că mă dureau 
muşchii obrajilor. Îi zâmbisem mortului. În viaţa mea nu 
avusesem mai puţin chef să zâmbesc. 

Tremurând, ameţit, parcă atins de friguri, mi-am croit 
drum înapoi pe grinda târându-mă în mâini şi pe genunchi. 
Cred că mi-a trebuit o eternitate şi n-o să-mi fie clar nicicând 
cum de am reuşi săritura de trei metri de pe grinda pe 
platformă, deşi acum mi-a fost mai uşor, căci aveam şi lanţul 
de care să mă prind. Am trecut clătinându-mă prin uşa cu 
grilaj spre scara se incendiu şi m-am lăsat, mai bine zis m-am 
prăbuşit, pe platformă. Aerul nopţii londoneze nu mi s-a părut 
niciodată mai dulce. 

Habar n-am cât am zăcut acolo. Nu-mi pot aminti nici 
dacă am fost conştient sau nu în tot acest timp. Dar nu cred 
că am stat mult, pentru că atunci când m-am uitat la ceas era 
numai patru fără zece. 

M-am săltat în picioare şi am coborât epuizat scara de 
incendiu. când am ajuns la nivelul străzii, nici măcar nu m-am 
mai obosit să caut Webley-ul - mi-ar fi luat prea mult timp să-l 
găsesc şi, pe lângă asta se putea foarte bine ca vreo parte a 
mecanismului sau să se fi dereglat în cădere. Aş fi fost cât se 
poate de surprins să descopăr că santinelă de care mă 
descotorosisem nu avea vreo armă. N-am fost surprins. Nu 
ştiu ce automat era, dar avea trăgaciul şi siguranţa la locurile 
lor obişnuite şi de astea aveam eu nevoie. Am început să urc 
iar pe scara de incendiu. 

Ultimele două rânduri de trepte până la acoperişul gării le- 
am făcut mergând pe mâini şi în genunchi. Nu ca să mă 
ascund sau să nu fiu auzit, ci pentru că n-am mai putut altfel. 
În asemenea hal eram. Mi-am tras oleacă sufletul, rezemat de 
zidul sălii de aşteptare, apoi am parcurs distanţa până la 


Bo 


hangarul aflat în celălalt capăt al eliportului. 

O rază slabă de lumina venea prin uşile deschise: de jos 
nu se puteau zări, pentru că uşile hangarului se deschideau 
către centrul eliportului. Lumina venea nu de la hangar în 
sine, ci de la ceva dinăuntru - de la marele elicopter Voland 
de douăzeci şi patru de locuri, modelul folosit acum de Liniile 
Inter-City pe noile lor rute. 

Carlinga era ridicată peste prora elicopterului şi de acolo 
venea lumina. Vedeam capul şi umerii pilotului, într-o haină 
de uniforma gri, fără chipiu, pe locul din stânga. Pe locul din 
dreapta şedea doctorul Gregori. 

Am dat ocol hangarului şi am ajuns la uşa laterală; am 
împins-o încet pe şenilele bine unse. N-a făcut nici un zgomot. 
Baza scării portabile care ducea la uşa pasagerilor din centrul 
fuzelajului era la mai puţin de şapte metri depărtare. Am scos 
automatul cu siguranţa trasă din buzunarul hainei, m-am 
îndreptat spre scara şi am început să urc. Am făcut tot atâta 
zgomot cât face firul ierbii care creşte din pământ. 

Cabina pasagerilor era şi ea luminată, dar slab - de o 
singură lampa din tavan, montată în linie cu uşa. Am băgat 
capul înăuntru cu precauţie - şi iată, la nici un metru de mine, 
şedea Mary, cu încheieturile mâinilor legate de braţele 
primului scaun, cu spatele la pilot. Vânătaia pe care o avea 
deasupra ochiului i se umflase peste măsură, faţa îi era 
zgâriata şi albă ca varul, dar era complet trează şi se uita 
drept la mine. M-a recunoscut. Cu chipul meu oribil şi înnegrit 
de funingine, probabil că semănăm cu un marțian, mai exact 
cu unul care abia reuşise să scape dintre sfărâmăturile 
farfuriei sale zburătoare. Dar m-a recunoscut pe dată. Buzele i 
s-au depărtat, ochii i s-au mărit, dar imediat am ridicat 
degetul la gură: gestul străvechi care ordona tăcere. Dar a 
fost prea târziu, ireparabil de târziu. Şezuse acolo, în neagră 
crispare a disperării şi durerii, fără speranţa, înfrântă, lipsită 
de vreun sprijin sau de vreun motiv pentru care să vrea să 
trăiască şi acum, soţul ei, pe care îl credea sigur mort, 


revenise din lumea umbrelor, iar viaţa urma să fie din nou 
cum trebuie; dacă n-ar fi reacţionat, imediat şi instinctiv, n-ar 
fi fost o fiinţa omenească. 

— Pierre! Era în acelaşi timp şocata şi plină de speranţa, 
uimită şi bucuroasă. O, Pierre! 

Nu mă uitam la ea. Ochii mei erau aţintiţi asupra unui 
singur loc - asupra intrării în cabină. La fel era aţintit şi 
pistolul. De acolo, de sus, se auzi sunetul înfundat al unei 
lovituri, apoi apăru Gregori, cu o mâna încleştata pe un pistol, 
cealaltă deasupra capului, pentru a-şi ţine echilibrul. Se uita 
pe sub bolta joasă a uşii. Ochii îi erau mijiţi, însa restul feţei îi 
era imobilă şi calmă. 

In mod curios, mâna cu pistolul îi atârna pe lângă corp. 
Am ridicat încet pistolul ochindu-i fruntea şi mi-am încordat 
degetele pe trăgaci. 

— Capătul drumului, Scarlatti, am spus. Şi capătul 
îndelungatei mele căutări. Nu va mai veni nimeni aici, în 
seara asta. Numai eu, Scarlatti. Numai eu. 


CAPITOLUL 13 


— Cavell! Gregori nu-şi dăduse seama cine eram până nu 
mi-a auzit glasul. Faţa lui oacheşa păli, se holba la mine de 
parcă ar fi văzut o fantomă, dar pentru Gregori chiar asta 
eram. Cavell! Dar e imposibil! 

— Ai vrea să fie imposibil, nu, Scarlatti? Treci în cabină şi 
nu încerca să mai ridici pistolul. 

— Scarlatti? Parcă nu mi-ar fi auzit ordinul; acest al doilea 
şoc îl năuci şi mai tare decât primul. De unde ştii? 

— Sunt cinci ore de când cei de la Interpol şi FBI ne-au 
furnizat povestea vieţii tale. Şi ce poveste: Enzo Scarlatti, 
fostul cercetător chimist devenit regele neîncoronat al crimei 
în Mid West-ul american; şantaje, jafuri, asasinate, organizaţii 
criminale, droguri, tot tacâmul - marele boss! Şi n-au reuşit să 
te găbjească. Dar te-au prins în cele din urmă, nu-i aşa, 
Scarlatti? Te-a pierdut banală evaziune fiscală. După care ai 
fost deportat. Am înaintat doi paşi spre el, nu voiam ca Mary 
să se afle în crucea focului când va începe răfuială. Direcţia 
cabină, Scarlatti. 

Continuă să mă fixeze, dar începuse să se schimbe la faţa. 
Fantastic cât de repede şi-a revenit, fizic şi nervos. A rostit 
încet: 

— Trebuie să discutăm despre asta. 

— Mai târziu. Înăuntru. Acum. Sau te împuşc acolo unde te 
afli. 

— Nu. N-o vei face. Ai vrea tu, dar încă nu. Ştiu când 
privesc moartea în faţa, Cavell. Acum o privesc. Vrei ca eu să 
intru şi să mă aşez pe un scaun şi apoi să mă ucizi. Darnu mă 
vei ucide până nu voi sta pe scaunul ăla. 

Am mai înaintat un pas, iar el ridică mâna stângă. 

— De asta ţi-e teamă, aşa e, Cavell? Ţi-era teamă că 


poate am una ca astea în mâna sau asupra mea, undeva, şi s- 
ar sparge în cădere. Aşa e, Cavell? 

Aşa era. Am privit fiola din mâna lui, mica ampula de 
sticlă cu capacul albastru de plastic. Continuă, cu faţa 
încordata, crispata: 

— Te sfătuiesc să laşi arma jos, Cavell. 

— De data asta, nu. Atâta timp cât pistolul ăsta e țintuit 
asupra frunţii tale nu vei face nici un pas greşit. În clipa în 
care o las jos, mă ucizi tu cu pistolul tău. Acum însa ştiu ce n- 
am ştiut înainte: nu vei folosi fiola aia. Credeam că eşti 
dement, Scarlatti, dar acum ştiu că uzai pretextul demenţei 
numai pentru a ne băga spaima în oase şi a ne obliga să 
facem ce ne dictai tu. Dar acum te cunosc şi îţi cunosc 
dosarul. Poate că eşti nebun, dar eşti şiret ca o vulpe. Eşti la 
fel de normal ca şi mine. Nu vei folosi chestia aia. Pui prea 
mult preţ pe viaţa ta, pe succesul planurilor tale. 

— Greşeşti, Cavell. O voi folosi. Dar pun într-adevăr preţ 
pe viaţa mea. Aruncă o privire fugară peste umăr, apoi se 
întoarse către mine. Sunt opt luni de când am intrat la 
Mordon. Puteam să scot vaccinul în orice clipă aş fi dorit. Dar 
am aşteptat. De ce? Am aşteptat ca Baxter şi MacDonald să 
obţină tipul atenuat al Virusului Diavolului, un tip totuşi mai 
mortal decât toxina botulinică, dar cu o oxidare de numai 
douăzeci şi patru de ore. Am aşteptat până când ei au găsit 
combinaţia exactă dintre temperatura, fenol formalina şi 
ultraviolete pentru a produce un vaccin contra acestui nou tip 
de virus. 

Tinu fiola între degete. 

— In această fiolă se afla Virusul Diavolului în forma să 
atenuată, iar eu mi-am injectat microorganismele dezactivate 
pe care le-am produs împotriva lui. Cianură a fost un bluf - nu 
am nevoie de cianură. O să înţelegi de ce a trebuit să moară 
Baxter - ştia despre noul virus şi despre noul vaccin. 

Am înţeles. 

— O să mai înţelegi şi că nu mi-e teamă s-o folosesc. O 


B 


> 


să.. 
Tăcu, iar faţa îi deveni dintr-odată rece şi sumbră. 

— Ce a fost asta? 

Auzisem şi eu două bufnituri scurte, metalice, ca de la o 
maşina de nituit, dar de cinci ori mai rapide. 

— Cum, nu ştii? E Merlin Mark 2, Scarlatti. Noul tip de 
carabina cu tragere rapidă din dotarea forţelor NATO. L-am 
privit gânditor: N-ai auzit ce am spus? Nu mai vine nimeni în 
seara asta. Numai eu. 

— Ce spui? rosti el. Degetele i se albiră când strânse fiola 
involuntar în mâna stângă. Despre ce vorbeşti? 

— Despre toţi prietenii tăi care nu-şi vor mai vedea 
căminul mulţi ani de-acum încolo. Despre toată drojdia, 
recunosc, drojdia de elită a lumii răufăcătorilor, care au 
dispărut în chip atât de misterios în ultimele săptămâni din 
vizuinile lor din Londra, America, Franţa şi Italia. Toţi experţii 
în lucrări de sudură, nitroglicerina, descoperirea combinațiilor 
şi câte şi mai câte. Cei mai buni dintre cei mai buni din lume 
la dinamitarea şi deschiderea tezaurelor şi seifurilor din bănci. 
Am aflat acum câteva săptămâni de la Interpol ca oamenii ăia 
au dispărut. Nu ştiam că s-au adunat cu toţii în acelaşi loc - 
aici, în Londra. 

Ochii lui deveniseră doua fulgere întunecate. Răsufla 
şuierând printre dinţi. Semăna cu un lup. 

— FBI te consideră cel mai mare complotist şi organizator 
eu care s-au confruntat de la război încoace, Scarlatti. E un 
mare compliment, nu-i aşa? Dar binemeritat. Ne-ai prostit pe 
toţi. Insistenţa ta ca Mordon să fie demolat, demonstraţia asta 
cu toxina botulinică în estul Angliei, pretextul că nu ştiai că 
trei dintre fiolele pe care le-ai furat conţineau tipul acela de 
Virus al Diavolului, aparenta ta necunoaştere a efectelor 
acestui Virus... ce mai, ne-ai convins pe toţi că avem de-a 
face cu un dement. Eram siguri că ameninţarea ta de a 
distruge pătratul acela din inima Londrei era menită să 
distrugă institutul Mordon, pentru a-ţi satisface capriciile tale 


TD 


scrântite. Apoi ne-am gândit că era o parte a unui complot 
comunist de a distruge ultima, dar cea mai puternică linie de 
apărare a noastră. Doar acum câteva ore ne-am dat seama că 
ameninţarea ta la adresa centrului Londrei avea un singur 
scop - acela de a goli acest perimetru, de a-l evacua, pentru a 
nu mai rămâne nimeni în jurul tău. 

Am făcut o pauză şi am reluat: 

— In această zonă restrânsă a Londrei se afla un număr 
de bănci dintre cele mai mari din lume, bănci pline ochi de 
devize negociabile aparţinând unui număr de cincizeci de 
naţiuni, bănci care păstrează averi în bancnote, bănci dotate 
cu seifuri pline de bijuterii pentru care se putea cere 
răscumpărare de la o duzină de milionari. Şi aveai de gând să 
iei tot, nu-i aşa, Scarlatti? Oamenii şi utilajele tale fuseseră 
ascunşi în clădiri nelocuite şi în camioane cu aspect inofensiv 
încă de aseară. Nu aveau nimic altceva de făcut decât să 
intre frumuşel în bănci pe timpul întunericul, după plecarea 
ultimului om. Nu avea să fie nici o problemă. Fiecare dintre 
băncile alea are un sistem dublu de securitate - gărzile şi 
alarmele automate care sunt conectate la oricare dintre 
secţiile locale de poliţie. Insa gărzile au trebuit să plece, nu, 
doar nu erau să moară de toxina botulinică? în ceea ce 
priveşte sistemele de alarmă, unii dintre oamenii tăi aveau 
acces la diagramele dispeceratului de distribuţie a curentului 
- deci era o chestie uşoara - au scos circuitele din funcţie, au 
ars siguranţele, au decuplat bobinele de suprasarcina, sau au 
tăiat cablurile care furnizează curentul electric în zonă. lată 
de ce nu ar suna alarmele la secţiile de poliţie. Mă urmăreşti, 
Scarlatti? 

Imi urmărea fiecare cuvânt. Faţa lui era o mască aurii. 

— După asta era floare la ureche, am continuat. Bănuiesc 
că l-ai răpit pe nenorocitul ăsta de pilot mai devreme în 
timpul zilei. Aduci prada aici, o încarci în elicopter şi îţi iei 
zborul la repezeală spre continent: era singura cale, ştiai că 
întreaga zona va fi închisa şi nu va exista o altă posibilitate să 


o 


ieşi de-aici cu prada. Oamenii tăi urmau să stea cuminţi până 
trecea sperietură, să se amestece în mulţimea care revenea 
şi să dispară. lar cât despre bănci, nu avea să afle nimeni 
nimic până spre ora trei după-amiază, cel mai devreme, când 
oamenilor li se va permite să se întoarcă. Dat fiind că e 
duminică, jefuirea băncilor ar fi fost descoperită doar luni 
dimineaţa. Ora la care ai fi fost la câteva continente 
depărtare. Dar acum s-a terminat. E aşa cum ţi-am zis, 
Scarlatti: e capătul drumului. 

— Vrei să spui... vrei să spui că totul s-a terminat? şopti 
Mary în spatele meu. 

— S-a terminat. Cu mult înainte ca trupele să fi evacuat 
zona, pe la zece seara, două sute de detectivi au fost 
repartizaţi în punctele strategice din tot centrul oraşului - în 
bănci sau în apropierea lor. Ascunşi. Cu ordinul de a nu se 
mişca până la ora trei şi patruzeci şi cinci dimineaţa. Acum e 
trecut de patru. S-a terminat. Absolut fiecare din oamenii 
aceia au fost dotați cu ultima marca de puşti, mitraliere 
împrumutate de la armata, cu instrucţiuni clare să împuşte pe 
oricine mişca în jur. Zgomotul pe care l-am auzit acum câteva 
minute... probabil că cineva s-a mişcat. 

— Minti. Chipul lui Scarlatti era schimonosit şi sălbatic, iar 
buzele i se frământau chiar când tăcea. Continuă într-o 
şoapta răguşită: Tu ai născocit toate astea. 

— Nici tu nu crezi ce spui, Scarlatti. Ştii că ştiu prea multe 
lucruri care sunt adevărate, pentru ca să nu fie adevărat şi 
restul. 

Dacă ar fi fost posibil, ochii lui m-ar fi ucis. Rosti încet şi 
încrâncenat: A 

— Inchide uşa cabinei. Inchide-o, îţi spun, sau îţi jur că 
totul se va termina acum. Făcu doi paşi pe interval, cu fiolă de 
viruşi ridicată mult deasupra capului. 

L-am urmărit timp de o clipă, apoi am încuviinţat. El nu 
mai avea nimic de pierdut acum, iar eu nu aveam de gând să 
sacrific viaţa lui 


i a 


Mary şi pe a mea - ca să nu mai vorbesc de a pilotului - 
pentru aşa ceva. M-am întors şi am închis uşa glisantă. Dar 
ochii şi pistolul meu erau aţintiţi asupra lui. 

Mai avansă doi paşi, cu mâna încă înălţată deasupra 
capului. 

— Şi-acum, dă-mi pistolul, Cavell. Pistolul. 

— Pistolul, nu, Scarlatti. Am negat din cap şi m-am 
întrebat dacă, la urma urmelor, nu era totuşi dement, sau 
doar un actor magistral. Pistolul meu, nu. Eşti conştient de 
asta. Ca să ne omori pe toţi, în timp ce o ştergi? Poţi să spargi 
fiola, dar te voi ucide înainte de a fi răpus de Virusul 
Diavolului. Pistolul meu nu ţi-l dau. 

Avansa iar, cu ochii măriţi peste măsură şi strălucitori, 
balansându-şi mâna stângă de parcă s-ar fi pregătit să 
arunce. Poate că greşeam eu, poate că era dement. 

— Pistolul, acum! urlă el. 

Am scuturat din nou din cap, el spuse ceva pe un ton 
ascuţit, sălbatic şi mâna lui stângă descrise o voltă deasupra 
umărului lui, dar cu dosul, nu cu faţa, cum m-aş fi aşteptat. 
Întunericul se lasă în cabină după ce pumnul lui încleştat 
sfărâma singura lampa din tavan, un întuneric momentan 
luminat de două străfulgerări portocalii când am apăsat pe 
trăgaci, străfulgerarea şi răpăitul fiind urmate iar de bezna şi 
de o tăcere brusca. In acea tăcere neaşteptata se auzi un 
geamăt de durere de pe locul lui Mary, iar Scarlatti spuse: 

— Pistolul meu e înfipt în gâtul soţiei tale, Cavell. E pe 
punctul de a muri. 

Deci nu fusese, totuşi, nebun. 

Am lăsat pistolul să cadă pe pardoseală. Făcu un zgomot 
puternic. Am spus: 

— Ai câştigat, Scarlatti. 

— Comutatorul principal din cabină, spuse el. Pe partea 
stângă a uşii. 

Am bâjbăit, l-am găsit şi l-am răsucit. Toată cabina fu 
inundată de lumina lămpilor. Scarlatti se ridică din scaunul 

= DE 


unde se aruncase de îndată ce spărsese lampa, muta pistolul 
de la gâtul lui Mary şi-l aţinti asupra mea. Mi-am ridicat 
braţele îndoite şi i-am privit mâna stângă. Fiola era încă 
intactă, îşi asumase un risc enorm, dar era singurul risc pe 
care şi-l putea permite. Am observat unde era ruptă mâneca 
de pe braţul lui drept, fusesem foarte aproape de a-l lichida. 
Şi foarte aproape de a o termina cu noi toţi. Dacă l-aş fi atins, 
s-ar fi spart fiolă. Dar, mă gândeam eu, urma să fie spartă 
oricum. 

— Trec în spate, spuse Scarlatti încet. Vocea îi era 
controlată, nonşalanta, îşi câştigase Oscarul pentru noaptea 
asta şi îşi termină numărul. Chiar în fundul cabinei. 

M-am dus. când am trecut pe lângă locul lui Mary, a ridicat 
ochii spre mine şi mi-a zâmbit printre şuviţele blonde care-i 
căzuseră în obraz. Ochii ei verzi înotau în lacrimi. l-am întors 
zâmbetul, Nici chiar Scarlatti nu ne putea arăta nimic nou în 
meseria de actor. 

Pilotul era prăbuşit peste bord. Asta explică sunetul pe 
care-l auzisem chiar după ce Mary scosese exclamaţia ei de 
mirare la vederea mea. Înainte de a ieşi să facă investigaţii, 
Scarlatti se asigurase că pilotul n-o să-i dea mai de furcă. 
Pilotul era un bărbat masiv, cu părul negru, iar acea parte a 
feţei care-mi era vizibilă era bronzata şi ridată de soare. Din 
ceafă i se scurgea un firicel de sânge prin păr. 

— Şezi pe locul copilotului, comanda Scarlatti. Trezeşte.-l 
pe individ. 

— Cum dracu' să-l trezesc? Sub ameninţarea celor două 
ţevi de pistol care erau doi ochi neclintiţi, m-am aşezat pe 
scaun. L-ai trosnit pe nenorocitul ăsta. 

— Nu tare, spuse el. Grăbeşte-te. 

Am făcut tot ce m-am priceput. L-am zgâlţâit pe pilot, l-am 
lovit uşor cu palma peste faţa, i-am vorbit, dar Scarlatti 
probabil că-l lovise mai tare decât credea. Date fiind 
condiţiile, am reflectat sumbru, nu prea avusese timp de 
fineţuri. Scarlatti devenea nerăbdător şi nervos ca o pisică şi 


To. 


privea fix prin geam spre uşile hangarului. Din câte ştia el, 
afară, în întuneric, se afla un regiment de soldaţi sau de 
poliţişti, nu avea cum să ştie cât mă rugasem şi 
argumentasem cu Generalul şi cu Hardanger să mă lase să 
merg de unul singur, căci secretul operaţiunii şi tăcerea cu 
care o înconjurasem nu numai că-mi ofereau singura şansa să 
salvez viaţa lui Mary, dar erau de natură să nu-l stârnească 
într-atâta pe Scarlatti încât să recurgă la folosirea nechibzuită 
a Virusului Diavolului. Făcusem o treabă pe cinste! 

Peste cinci minute, pilotul se foi şi se trezi. Aspectul fizic 
nu-l dezminţea, era un tip neînfricat, căci ieşi din starea de 
inconştienţa luptându-se ca un nebun şi singurul lucru pe care 
l-am putut face a fost să-l ţintuiesc pe loc, până când pistolul 
lui Scarlatti, înfipt fără menajamente în ceafă. II lămuri că se 
lupta cu cine nu trebuie. Se răsuci în scaun, îl recunoscu pe 
Scarlatti şi-i adresă câteva cuvinte care nu lăsau îndoiala 
asupra faptului că venea de pe malul celălalt al Marii Irlandei. 
Ce a spus era interesant, dar lipsit de relevanţa şi imposibil 
de tipărit. Tăcu doar când Scarlatti îi vâri gura pistolului în 
obraz. Scarlatti avea obiceiul nesuferit de a vâri ţevi de pistol 
în mutra oamenilor, dar acum era prea bătrân ca să se mai 
trateze. 

— Ridica elicopterul în aer, ordona Scarlatti. Acum! 

— In aer! am protestat eu. Omul ăsta nu e în stare să se 
ţină pe picioare, darmite să piloteze! 

Scarlatti îl îmboldi iar cu pistolul. 

— Ai auzit ce-am spus. Dă-i bătaie. 

— Nu pot. Pilotul era încăpățânat şi violent în acelaşi timp. 
Trebuie remorcat. Nu pot să pornesc motoarele aici, înăuntru. 
Gazele de eşapament şi protecţia contra incendiilor... 

— Dracu s-o ia de protecţie, spuse Scarlatti. Poate rula cu 
propria sa energie. Crezi că n-am verificat, cap sec ce eşti! La 
drum. 

Pilotul nu avea de ales şi o ştia. Pomi motoarele; eu mă 
strâmbam din cauza zgomotului asurzitor al cărui ecou se 


FR 


izbea de zidurile metalice închise ale hangarului. Nici pilotului 
nu cred că-i plăcea mai mult acest zgomot; sau îşi dădea 
seama că era primejdios să mai zăbovim. Oricum, n-a pierdut 
timpul. Angrena cele două motoare gigantice, acţiona turbina 
ciclică, înclina elicele înainte şi în jos, apoi decupla frânele. 
Elicopterul începu să ruleze. 

În treizeci de secunde ne aflam în aer. Scarlatti, mai 
relaxat acum, întinse mâna şi luă din rastelul de deasupra 
capului său o cutie pătrată de metal. Se întinse pentru a doua 
oară şi dădu jos o plasă de sfoară cu ochiuri dese. 

— Deschide cutia şi transfera conţinutul ei în plasa asta, 
rosti el scurt. Te sfătuiesc să fii atent. O să vezi de ce. 

Am văzut de ce şi am fost foarte atent. Am deschis cutia 
şi, în ea, înfăşurate în paie, se aflau cinci tuburi de oţel 
cromat. 

Urmând instrucţiunile lui, am deschis fiecare tub în parte 
şi, cu infinită grijă, am pus cinci fiole de sticlă în plasă. Două 
aveau capacele albastre - două fiole cu Virusul Diavolului. 
Trei aveau capacele roşii - trei fiole de toxina botulinică. 
Scarlatti îmi mai dădu o fiolă cu capac albastru, care ridica 
totalul la şase. Am pus-o şi pe aceea în plasă, am strâns cu 
grijă plasă şi i-am înapoiat-o lui Scarlatti. In cabina era frig, 
dar năduşisem de parcă aş fi fost în baia de aburi şi a trebuit 
să fac un efort de voinţa ca să-mi stăpânesc tremurul 
mâinilor. L-am zărit pe pilot aruncând o privire la plasă şi nu 
pot spune că se simţea mai fericit decât mine. Ştia despre ce 
era vorba. 

— Excelent. Scarlatti lua plasa de la mine, se răsuci spre 
intervalul dintre scaune şi o puse pe locul cel mai apropiat de 
el. Vei fi în stare să-i convingi pe amicii noştri că nu sunt 
numai dornic, ci şi pregătit să-mi pun ameninţarea în aplicare. 

— Nu înţeleg despre ce vorbeşti. 

— O să înţelegi. Vreau să stabileşti legătura prin radio cu 
socrul tău şi să-i transmiţi un mesaj. 

Se întoarse spre pilot: 


— Vei survola eliportul. O să ne întoarcem în curând acolo. 

Am spus: 

— Nu ştiu să manevrez afurisitul ăsta de aparat. 

— Ai uitat pentru moment, spuse el suav. Nu-mi era deloc 
pe plac sporită lui încredere în sine. O să-ţi aduci aminte. 
Cineva care şi-a petrecut viaţa în slujba serviciului de 
informaţii al țarii sale nu ştie să opereze un emiţător? Dacă 
mă-ntorc în cabina pasagerilor şi o auzi pe soţia ta ţipând, 
crezi c-o să-ţi aminteşti? 

— Ce vrei să fac? am strigat la el. 

— Intra pe frecvenţa poliţiei. Eu nu ştiu care e, dar tu 
trebuie să ştii. Spune-le că dacă nu-i eliberează de îndată pe 
toţi oamenii mei pe care i-au prins - împreuna cu banii pe 
care-i au asupra lor - voi fi obligat să împrăştii toxina 
botulinică şi Virusul Diavolului deasupra Londrei. N-am idee 
unde vor cădea şi nu-mi pasă nici cât negru de sub unghie. 
Mai departe, dacă se face cea mai mică încercare de a fi 
urmărit, depistat sau capturat, atât eu, cât şi oamenii mei, voi 
folosi toxina indiferent de consecinţe. Vezi vreo fisură, Cavell? 

Nu i-am răspuns imediat. mă uitam pierdut la 4 
ştergătoarele de parbriz rapide, la întuneric şi la ploaie. In 
cele din urmă i-am răspuns: 

— Nu văd nici o fisură. 

— Sunt un om disperat, Cavell, spuse el cu fermitate, dar 
calm. când m-au deportat din America, au crezut că eram 
complet terminat. Complet. Un „fost". Au râs de mine când m- 
au deportat. Eram - şi sunt - hotărât să le arăt tuturor cât de 
mult au greşit. Sunt hotărât să dau cea mai mare lovitură a 
tuturor timpurilor. când ne-aţi interceptat în maşina aseară, 
multe din cele ce am spus erau neadevărate. Dar un lucru era 
adevărat: sau îmi voi atinge acest ţel, indiferent de preţ, sau 
voi muri an această încercare. Acum nu joc teatru. Nimic nu 
mă va opri, nimic pe lume nu-mi va sta în cale în ceasul al 
doisprezecelea. N-ar fi trebuit să râdă de Enzo Scarlatti. 
Vorbesc cât se poate de serios, Cavell. Mă crezi? 


— Te cred. 

— Nu voi şovăi să-mi duc ameninţarea până la capăt. 
Trebuie să-i convingi de asta. 

— Pe mine m-ai convins, am spus. Nu pot să vorbesc în 
numele celorlalţi. O să încerc. 

— lţi recomand să reuşeşti, spuse el pe un ton egal. 

Am reuşit. După câteva minute în care am încercat scală, 
am izbutit să intru pe frecvenţa poliţiei. A mai trecut ceva 
timp până când apelul meu a fost retransmis şi reorientat prin 
telefon, iar apoi am auzit vocea superintendentului 
Hardanger. 

— Aici e Cavell, i-am spus. Sunt într-un elicopter cu... 

— Într-un elicopter! Trase o înjurătură. Aud, fir-ar să fie! 
Aproape. deasupra capului meu. Pentru Dumnezeu, ce... 

— Ascultă-mă! Sunt aici cu Mary şi cu un pilot al liniilor 
Inter-City, locotenentul... 

L-am privit pe bărbatul de lângă mine. 

— Buckley, spuse el aspru. 

— Cu locotenentul Buckley. Suntem în mâna lui Scarlatti. 
Are un mesaj pentru tine, pentru General. 

— Vasăzică, ai încurcat toată treaba, Cavell, răspunse 
Hardanger furios. Şi doar te-am avertizat... 

— Taci, i-am replicat obosit. lată mesajul. Mai bine 
ascultă-l. 

l-am spus ce mi se ceruse să spun şi, după o pauză, 
ajunse la mine vocea Generalului. Fără reproşuri, fără vorbe 
de prisos: 

— E posibil să fie o cacealma? 

— Imposibil. E absolut hotărât. Mai degrabă va şterge de 
pe faţa Pământului jumătate din oraş decât să rateze. Ce 
contează toate bancnotele şi lingourile din lume faţa de un 
milion de vieţi omeneşti? 

— Parcă ti-ar fi teamă, se auzi vocea molcomă a 
Generalului. 

— Îmi este teamă, domnule. Şi nu numai pentru mine. 


TOE 


— Înţeleg. Te voi rechema peste câteva minute. 

Mi-am scos căştile şi am spus: 

— câteva minute. Trebuie să se consulte. 

— E de înţeles. 

Avea o atitudine nonşalanta, stătea rezemat cu umărul de 
uşa, dar pistoalele le ţinea ferm aţintite asupra noastră. Acum 
nu mai avea nici o îndoiala asupra rezultatului. 

— Eu am toate cărţile în mână, Cavell. 

Nu exagera deloc. Într-adevăr, ţinea toate cărţile în mână, 
nu-şi puteau permite să-l lase să piardă jocul. Şi totuşi, 
undeva, într-un colţişor al minţii mele apăru o mică rază de 
speranţa că s-ar putea că până la urmă să nu-i iasă pasienţa. 
Era o speranţa disperată, dar ce să-i faci, eram un om ajuns la 
limita disperării şi pregătit să risc şi pentru o şansa dintr-un 
milion. Şi totul depindea de atâţia factori imponderabili. 
Starea de spirit a lui Scarlatti, siguranţa şi, o dată cu ea, 
uşoara relaxare la gândul că s-ar putea, da, s-ar putea ca 
totul să iasă cum voia el; perspicacitatea, inteligenţa şi 
cooperarea lui Buckley; şi propria mea viteza de reacţie. 
Ultimul era cel mai mare „dacă" al problemei, căci aşa cum 
mă simţeam eu atunci, ca un nonagenar suferind, Scarlatti 
avea un mare ascendent asupra mea. 

S-a auzit pârâitul caştilor. Mi le-am pus la urechi şi l-am 
auzit pe General vorbind. A intrat direct în subiect: 

— Spune-i lui Scarlatti că suntem de acord. 

— Da, domnule. Nici nu pot să vă spun cât de rău îmi pare 
că s-a întâmplat aşa. 

— Ai făcut tot ce ai putut. S-a terminat. Prima noastră 
grijă este acum să-i salvăm pe nevinovaţi, nu să-i pedepsim 
pe vinovaţi. 

Una din caşti îmi fu smulsă de pe ureche, într-un mod 
deloc delicat, iar Scarlatti spuse: 

— Ei bine? Ei? 

— E de acord, am răspuns la capătul puterilor. 

— Bun. Nici nu mă aşteptam la altceva. Află cât timp le 


E 


trebuie să-mi elibereze oamenii şi banii şi când cred că poliţia 
se va retrage din zonă. 

Am întrebat şi i-am transmis răspunsul: 

— O jumătate de oră. 

— Fain. Închide radioul. O să survolăm zona în timpul 
acesta, apoi o să coborâm. Se rezemă iar de uşa, la largul lui 
şi, pentru prima dată, îşi permise un zâmbet. O mică amânare 
în executarea planurilor mele, Cavell, dar rezultatele finale 
vor fi acelaşi. Nici nu pot să-ţi spun cât sunt de nerăbdător să 
văd mâine titlurile tuturor ziarelor americane, care au scris cu 
atâta dispreţ despre mine, calificându-mă drept un „nimeni" 
şi un „fost", când m-au deportat acum doi ani. Va fi interesant 
de văzut cum o să-şi înghită cuvintele. 

L-am înjurat fără entuziasm, iar el a zâmbit din nou. Cu 
cât zâmbea mai mult, cu atât era mai bine pentru mine. 
Aveam o nădejde. M-am aruncat pe scaun, încovoiat sub 
povara unei amarnice deprimări şi am întrebat posac: 

— Ai ceva împotriva dacă fumez? 

— Deloc. Puse un pistol în buzunar şi-mi dădu ţigări şi 
chibrituri. Cu complimentele mele, Cavell. 

— Nu port asupra mea ţigări explozive, am mâărâit. 

— Nici nu cred asta. Zâmbi iar, se distra grozav. Ştii, 
Cavell, realizarea asta îmi dă o imensă satisfacţie. Şi poate e 
la fel de mare ca atunci când înving un adversar ca tine. Mi-ai 
dat mult de furcă şi ai fost mai aproape dea mă dobori decât 
toţi cei cu care am avut de-a face. 

— Cu excepţia inspectorilor americani de la fisc, i-am 
spus. Du-te dracului, Scarlatti. 

Râse. Am tras adânc din ţigara şi, în momentul acela, 
elicopterul se clătina uşor, ridicându-se deasupra unui curent 
de aer mai cald. Asta mi-a oferit deschiderea. M-am răsucit pe 
scaun şi i-am zis lui Scarlatti, cu un amestec de arţag şi 
nervozitate: 

— Aş dori foarte mult să stai jos sau să te ţii de ceva. Dacă 
intră tocătorul ăsta într-un gol de aer, ar putea să te azvârle 


TD 


în spate şi să cazi naibii pe fiolele alea. 

— Calmează-te, amice, spuse liniştit. Se aşeza în uşa şi-şi 
încrucişa picioarele. Pe o vreme ca asta nu sunt goluri de aer. 

De fapt, nu eram atent la ce spune. Şi nici nu-l priveam. Îl 
priveam pe Buckley - şi atunci l-am zărit pe Buckley uitându- 
se la mine. Nu mişca din cap. Imi aruncă doar o privire cu 
coada ochiului, privire pe care Scarlatti, fiind în spatele lui, nu 
o putea vedea. Imi făcu scurt cu ochiul, fără vorbe, masivul 
irlandez se prindea repede. Işi puse neglijent o mână pe 
picior, luând-o de pe bord. Se freca pe pulpa până când 
degetele întinse pe orizontală îi atinseră genunchiul. Şi, brusc, 
se ridica în poziţie verticală. 

Am aprobat din cap de două ori, privind în tot acest timp 
prin parbriz, că nu cumva să existe bănuiala vreunei 
semnificaţii a gestului meu. Nici cel mai suspicios dintre 
oameni nu i-ar fi dat atenţie, iar la ora asta Scarlatti era prea 
încrezător şi mulţumit că să mai caute ameninţarea unui 
necaz unde nu exista nici urmă de aşa ceva. N-ar fi fost 
primul care să se relaxeze din cale-afară când jocul părea că 
a fost câştigat de-adevăratelea. Şi să piardă la sfârşitul 
meciului. L-am privit pe Buckley şi am văzut cum buzele lui 
formau cuvântul: „Acum". Am dat o dată din cap şi m-am 
pregătit. 

Cu coada ochiului, l-am văzut pe Scarlatti schimbându-şi 
puţin poziţia când Buckley înalta uşor elicopterul. Stătea încă 
cu picioarele încrucişate. Deodată, Buckley împinse maneta 
înainte, înclina mult elicopterul, iar Scarlatti, pierzându-şi cu 
totul echilibrul, fu azvâărlit în faţa, căzând aproape peste mine. 

Deja mă răsucisem şi mă ridicasem pe jumătate când ela 
căzut spre mine. Mi-am rotit pumnul drept cu avânt din spate 
şi l-am prins o idee mai sus decât intenţionasem, chiar în 
stern şi pistoalele i-au zburat cu zgomot din mâini, lovindu-se 
de pupitrul de comandă şi de parbriz. 

Scarlatti îşi ieşi din minţi de furie. In sensul adevărat al 
cuvântului, îşi ieşi din minţi. Se lupta cu genunchii, cu 


picioarele, cu pumnii, capul, coatele, şi le folosi pe toate 
împotriva mea, azvârlindu-mă înapoi pe scaun şi fără să ia în 
seama loviturile cu care îl gratulam eu. Ba urla, ba ţipa, ca un 
animal rănit, lovindu-mă cu o putere şi o viteză 
înspăimântătoare, adunându-şi toate forţele. Eram cu 
douăzeci de ani mai tânăr şi cu zece kilograme mai solid 
decât el, dar nu eram în stare nici măcar să-l apuc de undeva. 
Urechile porniră să-mi ţiuie ameninţător, pieptul parcă mi-era 
strâns şi zdrobit de o menghină uriaşa, apoi, cu câteva 
secunde înainte a-mi da seama că o să leşin, izbiturile 
demente încetară brusc şi Scarlatti dispăru. 

Năucit, însângerat, înnebunit de durere, m-am smuls de 
pe scaun şi am pornit-o spre el. Elicopterul era încă în picaj şi 
Scarlatti se clătina disperat pe intervalul dintre scaune, 
ţinându-se de ele, încercând să lupte împotriva forţei de 
gravitație. Işi folosea doar o mână - în cealaltă ţinea plasa cu 
viruşii. Poate că Scarlatti îşi pierduse pe moment minţile, 
aproape sigur aşa era, dar un colţişor al minţii lui funcţiona 
încă: nu ne mai putea ameninţa direct cu Virusul Diavolului, 
căci, la câteva secunde după ce împrăştia viruşii, elicopterul, 
având la comanda un pilot mort, s-ar fi prăbuşit pe străzile 
Londrei cu Scarlatti cu tot, singura persoană rămasă vie la 
bord, dar fără speranţa de scăpare. 

Ajunse la uşa înainte ca eu să fi parcurs jumătate din 
interval. Se apuca de mâner şi încerca să deschidă uşa, dar îşi 
dădu seama că era imposibil să tragă de ea, din cauza forţei 
opuse de elicopterul în cădere, îşi propti picioarele cu toată 
puterea de scaunul de lângă Mary şi trase din răsputeri, faţa 
înroşindu-i-se de efort. Incet, inexorabil, uşa începu să 
alunece. lar eu eram încă la doi metri de el. Apoi, dintr-o dată, 
podeaua se îndrepta, când Buckley readuse elicopterul în 
poziţie orizontală, uşa zbura în lături şi Scarlatti se clatină şi 
căzu. O secundă doar şi eram grămadă peste el. 

Nu-mi făceam griji pentru Scarlatti. Îmi făceam griji pentru 
ce ţinea el în mână. l-am smuls plasa cu sălbăticie, auzind 

ID- 


cum unul din degete i se frânge, prins între ochiurile plasei, 
apoi a sărit brusc în picioare şi am început o luptă pe viaţa şi 
pe moarte - cu o singură mână. 

Se luptă acum pe tăcute, avea faţa unui dement şi voia să 
mă omoare. M-a apucat de beregată, împingându-mă cu 
violenţa înapoi. Am dus piciorul stâng în spate pentru a găsi 
un punct de sprijin ca să-l pot îndepărta de mine şi am auzit-o 
pe Mary strigând. Piciorul dădu de gol, nu era nimic în spatele 
meu, doar uşa deschisă. Imediat, mi-am aruncat ambele 
braţe în lături şi mi-am încordat spatele şi umerii. Ambele 
antebraţe mi s-au zdrobit cu brutalitate de tocul metalic al 
uşii, iar marginea de sus a tocului îmi pătrundea în ceafa ca o 
ghilotină. O clipă, am văzut lumea ca printr-o ceața roşie 
străbătută de puncte de lumină, apoi ceața s-a ridicat. Mary, 
care şedea pe scaunul de lângă uşa, mă privea fix cu ochii 
îngroziţi, verzi şi enormi pe faţa-i albă, cadaverică. Şi Scarlatti 
mă strângea de gât. Faţa lui era la câteva degete de a mea. 

— Te-am avertizat, Cavell, rosti el răguşit. Te-am 
avertizat. mâine vor fi un milion de morţi, Cavell. Un milion de 
morţi şi tu eşti cel care i-ai ucis. Tu, nu eu. 

Oftă, îşi afundă degetele mai adânc în gâtul meu şi începu 
să mă împingă afară, în beznă, în neant. 

Eram depăşit. Una din mâini nu mi-o puteam folosi ca să-l 
dau la o parte - dacă-mi pierdeam doar unul dintre punctele 
de sprijin, zburam prin uşa. Aveam faţa lui Scarlatti sub ochii 
mei, nu ştiu cum o fi fost înainte, dar acum era în mod cert 
nebun. Braţele mele, întinse în mod rigid în lături, au început 
să se îndoaie din umeri, alunecând pe marginile de metal ale 
tocului uşii, iar umerii mi-au luat foc de durere în clipa când 
Scarlatti a pornit să mă împingă mai mult şi mai mult în eterul 
întunecat. Simţeam vântul rece şuierând tumultos pe lângă 
mine, ploaia răpăindu-mi pe umeri şi pe spate cu forţa 
uraganului dezlănţuit. Aşa mor unii oameni. Am încercat să-mi 
desfac pumnul stâng, măcar să nu iau cu mine Virusul 
Diavolului când voi cădea, dar nici măcar asta nu puteam s-o 


Lo 


fac, degetele mi se încâlciseră în plasă şi se zdrobiseră de 
marginea metalică a uşii. 

Mary ieşi în clipa aceea din letargia pe care i-o provocase 
groază. 

Era legată de braţele scaunului, dar picioarele îi erau 
libere şi, brusc, şi le îndoi din genunchi şi le proiecta în sus cu 
toată puterea. Purta pantofi italieneşti şi pentru prima dată în 
viaţa am înălţat o rugăciune de mulţumire pentru 
monstruozităţile acelea cu vârfuri ascuţite. Scarlatti a ţipat de 
durere când vârfurile pantofilor l-au lovit chiar în spatele 
genunchiului drept, piciorul i s-a îndoit şi acela a fost singurul 
moment pe care-l aveam - am simţit cum strânsoarea îi 
slăbeşte pe gâtul meu. Cu o mişcare spasmodică a braţelor şi 
gâtului, m-am aruncat în faţa, balansând piciorul stâng şi l-am 
făcut să se dea înapoi, împleticindu-se. Şi, dintr-o dată, nu 
mai stăteam în uşa şi am azvârlit corpul ghemuit pe jos într-o 
parte, fugind pe interval. 

N-am alergat prea departe. Buckley venea pe uşa opusă, 
cu un pistol în mână. Ca prin ceața, m-am întrebat de ce 
Dumnezeu nu venise până acum, nu i-ar fi luat mai mult de 
zece secunde să pună pilotul automat şi să caute o armă, 
după ce aparatul se îndrepta, dar abia atunci mi-am dat 
seama că doar atâta timp trecuse de când adusese 
elicopterul în poziţie orizontală. Mi, se păruse o eternitate, 
atâta tot. 

Mă văzu venind şi-mi arunca pistolul. L-am prins, având 
grijă să nu care cumva să cadă în preajma viruşilor. M-am 
răsucit, cu arma în mână, dar Scarlatti nu mă mai urmărea. 

Stătea liniştit lângă uşa, încovoiat de durere. Ochii îi erau 
aţintiţi asupra mea, dar nu mai păreau a fi ochii unui dement. 
Se îndrepta încet şi spuse: 

— Nu te osteni să tragi, Cavell. 

— N-o să trag, i-am spus. 

— Sfârşitul unui vis, spuse el pe un ton neutru. 

Stătea foarte aproape de uşa, vântul şi ploaia îl izbeau din 


To 


plin, dar părea să nu observe. 

— Poate aşa se termina întotdeauna visurile celor ca 
mine. Se opri, apoi mă privi cercetător. De fapt, nu te-ai 
aşteptat niciodată să mă vezi la Old Bailey, nu? 

— Nu, i-am răspuns. Nu m-am aşteptat niciodată la asta. 

— Sunt eu omul care să se lase judecat într-un tribunal? 
insistă el. 

— Nu, nu eşti, i-am răspuns. 

Mă aprobă din cap cu satisfacţie. Se mai apropie cu un 
pas de uşa, apoi se întoarse către mine: 

— Totuşi, ar fi fost simpatic, spuse, să văd ce ar fi scris în 
New York Times. 

Vocea îi suna trist. După care se întoarse şi paşi în neant. 

l-am tăiat legăturile lui Mary şi i-am restabilit circulaţia 
sângelui în mâini, iar Buckley s-a dus în carlinga pentru a 
contacta poliţia şi a decomanda maşinile escadrei de 
intervenţie. După câteva minute, ne-am dus şi noi în carlingă. 
Buckley aducea elicopterul la bază, iar eu mi-am pus câăştile la 
urechi. 

Generalul spuse: 

— Deci, Mary e în siguranţa. 

— Da, domnule, e în siguranţa. 

— Scarlatti s-a dus? 

— Da, domnule. Scarlatti s-a dus. S-a aruncat din 
elicopter. 

Vocea lui Hardanger, vocea aceea aspră şi gâjâită, ne-a 
întrerupt: 

— A căzut sau a fost împins? 

— A căzut. 

Mi-am scos căştile. Ştiam că nu mă vor crede niciodată. 


ooe? is. 8-0e-Tste-Eve NEZI 


S AARUTIa3 S$ AAUTIG3