Tony Parson — Trusa criminalistica

Tony Parsons 


Trusa 


crimiNalisTică 


TONY 
PARSONS 


Trusa 
criminalistică 


Traducere din limba engleză 
Graal Soft 


Editura RAO, 2016 


Titlul original: The Murder Bag, 2014 


Versiune ebook: v1.0, februarie 2018 


„Infracţiunile grave, cum sunt crimele, 
ascund sentimente puternice.” 
George Orwell, 
The Decline of the English 
Murder 


„Şi nimic în viaţă nu va frânge 
Lanţul care ne înconjoară acum.” 
Eton Boating Song? 


„Există un om 
care umblă 
şi notează păcatele. 
Şi el decide 
pe cine să elibereze 
şi pe cine să acuze.” 
Johnny Cash, 
The Man Comes Around 


1 Declinul crimei englezeşti (n.tr.) 
2 Cântecul canotorilor de la Eton (n.tr.) 


Prolog 


1985: Deja moartă 


După ce au terminat cu ea, au lăsat-o cu faţa în jos pe 
saltea şi femeia arăta de parcă murise. 

„Cine mă va iubi acum?” 

Gaşca de băieţi din camera de la subsol. 

Băieți cu forţă de bărbaţi şi cruzime de copii. 

Luaseră tot ce poftiseră, iar în acel moment, era de parcă 
nu mai rămăsese nimic. 

Vocile lor aproape asurzitoare pentru urechea ei nu mai 
răsunau lângă ea. Răzbăteau dinspre masa lungă, la care ei 
fumau şi râdeau, şi se felicitau unul pe altul pentru ce 
făcuseră. 

lată tricoul ei. Măcar dacă ar putea să-şi pună tricoul. 
Cumva, a găsit forţa de a-l lua, de a şi-l pune şi de a se 
rostogoli de pe saltea. Nu-i era scris să rămână în camera 
aceea. Aşa că a început să se târască spre scara pivniţei. 

Vocile de la masă au tăcut. 

„Pipa, s-a gândit ea. Drogul din pipă îi face să fie lenți şi 
ameţiţi, şi adormiţi. Dumnezeu să binecuvânteze pipa!” 

Avea sânge în gură, iar faţa o durea. Totul o durea. 
Sângele îi curgea din nas şi i se oprise în gât, făcând-o să 
se sufoce şi să-i fie greață. 

S-a oprit, a închis gura, apoi a început să înainteze din 
nou. Muşchii picioarelor îi erau ca nişte pietroaie grele din 
pricina durerii. Nimic nu funcţiona aşa cum ar fi trebuit. 
Nimic nu părea că avea să mai funcţioneze vreodată. 

Totul era distrus. 

A simţit nevoia să plângă de frustrare. Dar şi-a stăpânit 
lacrimile şi şi-a încleştat dinţii, şi a continuat să se îndrepte 
spre uşă, centimetru cu centimetru, doar atât, simţindu-şi 
pielea de pe coate şi de pe genunchi sfâşiindu-se în timp ce 
se ţâra pe duşumeaua pivniţei cu gesturi care se repetau 


iarăşi şi iarăşi. 

În acea încăpere era ceva diabolic. 

Însă ei nu-i era scris să moară în noaptea aceea. 

Nu-i era scris să moară în acea încăpere. 

La început, a crezut că ei nu observaseră nimic. Datorită 
felului în care îi făcuse pipa să se simtă. Datorită faptului că 
pipa îi făcuse să fie lenți şi ameţiţi. Dumnezeu să 
binecuvânteze pipa! Pe urmă s-a oprit să se odihnească la 
baza scării şi le-a auzit râsetele. lar când s-a uitat spre ei, a 
văzut că toţi o priveau şi că o priviseră tot timpul. 

Unii dintre ei au aplaudat-o în bătaie de joc. 

Apoi cel care fusese cel mai rău - grasul, care îi vorbise 
tot timpul şi o făcuse în fel şi chip, şi căruia îi făcuse 
plăcere s-o audă ţipând, şi care îi lăsase pe trup urme de 
muşcături şi zgârieturi cu unghiile -, cel mai nenorocit 
ticălos din şleahta aia de ticăloşi împuţiţi, a căscat cu poftă, 
dezvăluind o gură plină cu lucrări ortodontice scumpe, şi a 
spus: 

— Băi, n-o putem lăsa să plece. 

Ea a tras adânc aer în piept şi şi-a pus palmele pe treapta 
de jos a scării. 

Era ceva în neregulă cu respiraţia ei. Din cauza nasului. 

O picătură de sânge de un roşu-vineţiu i-a căzut pe dosul 
palmei. 

Şi-a trecut degetele peste buza de sus şi, cu mare efort, 
s-a ridicat în picioare şi s-a sprijinit de perete, închizând 
ochii şi dorindu-şi din suflet să adoarmă. 

Durerea însă a trezit-o. 

Şi teama. 

Şi prezenţa băiatului. 

Unul dintre ei se afla lângă ea, cu o expresie de 
amuzament sardonic pe faţă. 

Cel care îi vorbise primul şi care o oprise cu un zâmbet, şi 
care se prefăcuse că era cumsecade, şi care o adusese 
acolo. 

A apucat-o de păr şi i-a smucit capul într-o parte. Apoi, 
strângând şi mai tare în timp ce se îndepărta, a tras-o de 


lângă scară înapoi în cameră, în acea încăpere de sub 
pământ unde ei nu-i era scris să moară. 

„Cine mă va salva acum?” 

Pe negândite, mâinile i-au zburat către faţa lui, iar 
degetele i-au apăsat ochii în orbite cât de tare a putut. 

Adânc, tot mai adânc şi mai adânc. 

Era rândul lui să simtă durerea. 

Ticăloşi împuţiţi. Cu toţii erau nişte ticăloşi împuţiţi. 

Cei doi stăteau nemişcaţi, parcă încleştaţi în intimitatea 
unor parteneri de dans, el cu pumnul încă în părul ei, ea 
adunându-şi toată forţa care-i mai rămăsese pentru a-şi 
împinge degetele mari în batjocoritorii lui ochi albaştri. 
Celelalte degete cu unghii rupte şi însângerate au început 
brusc s-o usture când au bâjbâit prin părul lui negru şi gros 
în căutarea unui punct de sprijin... Se agăța de urechile lui, 
dar le scăpa, pe urmă le apuca din nou, apăsând şi mai 
mult degetele mari. Apoi mâna ei stângă a căzut când el s- 
a tras îndărăt cu un țipăt de agonie, încercând s-o lovească 
şi ratând, însă degetul ei mare încă a rămas acolo, 
apăsându-i ochiul stâng în orbită, deşi el încerca s-o 
îndepărteze... Degetul ei a mai apăsat ochiul câteva 
secunde cruciale, după care acesta a cedat cu un plescăit 
umed, slab, şi i s-a afundat în cap. 

El a urlat. 

Urletul lui a umplut pivniţa, i-a umplut capul ei, a umplut 
noaptea. Ceilalţi se aflau în picioare lângă masă, dar erau 
paralizaţi de ţipetele băiatului care tocmai îşi pierduse un 
ochi. 

Apoi ea a fugit. 

Fugea mâncând pământul. 

Pur şi simplu, zbura pe scări. 

Uşa era încuiată pe dinăuntru, însă, slavă Domnului, 
cheia era în broască. Ea bâjbâi încercând s-o deschidă, 
ţipete auzindu-se în spatele ei, apoi s-a pomenit brusc afară 
şi a fost stupefiată să constate că noaptea aproape trecuse. 

Cât timp o ţinuseră acolo? 

Drumul se afla la o oarecare distanţă, dincolo de 


terenurile de sport, şi un giulgiu de ceaţă atârna pe marile 
H-uri albe ale porţilor de rugby. 

A luat-o din loc ca să traverseze terenurile de sport, 
simțind ceața umedă pe faţă, picioarele goale alunecându-i 
pe iarba acoperită cu rouă, frumoasele clădiri ale faimoasei 
şcoli vechi înălțându-se negre şi atemporale în spatele ei. 

Alerga fără să se uite în urmă, aşteptându-se să le audă 
vocile în orice clipă, aşteptându-se ca haita s-o ajungă din 
urmă şi s-o doboare, şi s-o sfâşie în bucăţi. 

Dar ei nu au venit. 

De partea cealaltă a terenurilor de sport se afla o căsuţă 
din piatră - asemenea casei unui pădurar dintr-un basm -, 
cu luminile stinse, dar ea nu a alergat într-acolo. În schimb, 
s-a îndreptat spre drum. Dacă reușea să ajungă acolo, nu 
avea să moară în noaptea aceea. 

La jumătatea distanţei până la drum, s-a odihnit sprijinită 
de un stâlp al porţii de rugby şi a îndrăznit să se uite în 
spate. Nu veneau după ea. 

O curea de piele i-a atins trupul şi, ca într-o străfulgerare, 
şi-a amintit că, la un moment dat, îi puseseră o zgardă cu 
lesă în jurul gâtului. Le-a smuls furioasă şi le-a aruncat. 

O maşină s-a oprit la marginea drumului, cu farurile 
aprinse şi motorul pornit. 

Cineva o văzuse. 

S-a împleticit spre maşină, fluturându-şi mâinile, strigând 
iarăşi şi iarăşi în direcţia autovehiculului şi rugând şoferul s- 
o aştepte - „Nu pleca, nu pleca” -, apoi a început să fugă 
de-a lungul unui gard din sârmă, căutând o deschizătură. 
larba umedă a terenurilor de sport i-a dispărut de sub 
picioare şi curând sub tălpi a simţit asfalt, pe urmă s-a 
strecurat printr-o gaură din gard şi a alergat pe asfaltul 
zgrunţuros al drumului, strigând: „Oh, te rog, nu pleca”. 
După aceea portiera pasagerului din faţă s-a deschis şi a 
coborât grasul, cel care fusese cel mai rău dintre toţi, însă 
nu mai râdea, faţa îi era crispată de o furie absolut ucigaşă. 
Atunci, ea a conştientizat pentru prima dată, cu o 
certitudine totală, că avea să moară în locul acela, în 


noaptea aceea. 

Şi alţii coborau din maşină. 

Grasul a deschis capota portbagajului. Gaura neagră o 
aştepta ca un mormânt deschis. 

O parte a minţii ei a înregistrat faptul că cineva ţipa în 
partea din spate a maşinii, ţipa şi tot ţipa ceva în legătură 
cu ochiul său. 

Cel pe care ea îl rănise. Cel pe care ea îl orbise. 

In clipa aceea şi-a dorit să-i fi putut răni pe toţi. Şi-a dorit 
să-i fi orbit pe toţi. Dumnezeu ştia că o meritau cu toţii. 

Dar era prea târziu. Era terminată. A simţit slăbiciunea şi 
epuizarea cuprinzându-i trupul, copleşind-o. Ei câştigaseră. 

Mâini furioase îi atingeau trupul, atingând-o, storcându-i 
ultima picătură de vlagă, apoi ridicând-o şi înghesuind-o în 
portbagajul maşinii. 

Capota a fost trântită, iar ea s-a cufundat în întuneric în 
timp ce maşina s-a întors încet spre măreaţa şcoală veche 
unde ea a murit fără să mai rostească vreun cuvânt, pe 
salteaua din pivniţa în care nu-i fusese scris să moară. 

În ultimele clipe, ca într-un sinopsis, şi-a revăzut familia 
pe care nu o va mai vedea nicicând şi - dincolo de ea, ca un 
drum pe care nu va mai merge niciodată - şi-a zărit foarte 
clar soţul pe care nu avea să-l cunoască niciodată şi copiii 
care nu i se vor naşte niciodată, şi viaţa frumoasă şi plină 
de iubire care îi fusese luată. 

lar în vreme ce sufletul ei a trecut în cealaltă lume, 
ultima ei suflare a fost un țipăt mocnind de furie şi de 
durere pentru tot ce-i răpiseră în noaptea morţii ei. 

„Cine mă va răzbuna acum?” 


Partea întâi 
zucidetoţiporcii 


Capitolul | 


Aşteptam un om care plănuia să moară. 

Parcasem bătrânul BMW X5 cu cutie de viteze automată 
vizavi de intrarea în gară şi am băut un espresso triplu în 
timp ce îi urmăream pe navetiştii care se grăbeau să 
ajungă la serviciu. L-am băut repede. 

Avea să vină curând. 

Am pus trei fotografii pe bord. Una cu soţia şi fiica mea. 
Celelalte două cu un om care plănuia să moară. O poză de 
paşaport de la Departamentul de lmigrări şi ceea ce noi 
numim o poză preluată dintr-o filmare alb-negru CCTV. 

Am pus fotografia familiei mele în portofel, pe care l-am 
băgat în buzunarul interior al hainei de piele. Apoi am lipit 
pe bord cele două poze ale omului care plănuia să moară. 

Şi am privit strada. 

Parcasem cu spatele la gară ca să pot cerceta mai bine 
strada principală aglomerată. La 100 de metri distanţă se 
afla o tânără îmbrăcată ca pentru a merge la sala de sport, 
privind prin geamul chioşcului de ziare. Un dulău Ciobănesc 
german stătea răbdător alături de ea, cu capul într-o parte. 
Ochii lui inteligenţi o examinau cu atenţie. Şi totuşi, câinele 
nu părea încordat, ci era total relaxat în mulţimea grăbită 
care forfotea la acea oră de vârf. 

— Ce câine frumos! am rostit eu. 

Femeia mi-a zâmbit şi, drept răspuns, a scărpinat câinele 
între urechi, după care am auzit vocea unui bărbat, deşi nu 
mi se adresa. 

— Recepţia e bună pentru Delta 1. 

Apoi au urmat alte voci, care confirmau transmisiunea 


3 Sistem de televiziune cu circuit închis (n.tr.) 


altor staţii de emisie-recepţie, iar dincolo de toată 
sporovăială, am desluşit acea stare de calm obţinută după 
ani de experienţă, pe care poliţia o foloseşte în momente 
de tensiune extremă, asemănătoare cu cea a unui pilot de 
avion care le vorbeşte pasagerilor în vreme ce toate 
motoarele sunt cuprinse de flăcări. „Oameni buni, n-aveţi 
absolut niciun motiv să vă îngrijoraţi.” 

Am privit strada, căutând dubele de supraveghere şi 
maşinile fără însemne, şi pe ofiţerii îmbrăcaţi în civil care se 
dădeau drept pietoni oarecare. N-am văzut-o decât pe 
femeia cu frumosul ei Ciobănesc german. 

— Delta 1? mi s-a adresat ofiţerul care coordona 
supravegherea. Te vedem şi te auzim, Max. Tu dai 
semnalul. Aşteptăm identificarea ta când Bravo 1 ajunge în 
zona unde îl putem prinde. Rămâi în maşină. 

Bravo 1 era omul care plănuia să moară. 

— Am înţeles. 

Pe urmă am auzit o voce pe care o cunoşteam. 

— Detectiv Wolfe, sunt detectivul-şef. 

Era detectiv-şef superintendent (DCS) Elizabeth Swire, 
şefa mea. 

— Da, doamnă, am rostit eu. 

— Succes, Wolfe, a zis ea. 

Pe urmă am desluşit, sau mai degrabă am intuit, un mic 
zâmbet în vocea ei când a spus pentru cei din galerie: 

— Şi ai auzit ce ţi s-a zis. Rămâi în maşină. Lasă-i pe 
băieţii mari să facă munca grea. 

Am privit strada. Nu avea să mai dureze mult. 

— Da, doamnă, am rostit eu la fel de drăguţ şi calm 
precum Ciobănescul german. 

Dacă aş fi înclinat oglinda retrovizoare, aş fi putut să văd 


4 În poliţia britanică, un şef superintendent este un comandant în Poliţia 
Metropolitană sau în Poliţia din City, rang superior introdus în 1949. 
Detectivul senior şi comandant al Criminal Investigation Department în 
majoritatea forţelor poliţieneşti este un detectiv-şef superintendent 
(DCS) şi acest rang poate fi folosit şi de alţi comandanţi ai unor altor 
departamente de conducere. (n.red.) 


măreaţa faţadă victoriană a hotelului gării. Arăta ca un 
castel dintr-un basm, cu turnuri şi turnulețe înălțându-se 
spre albastrul cerului fără nori. Genul de loc unde clipeşti şi 
100 de ani dispar. Nu reuşeam să-l zăresc pe niciunul dintre 
băieţii mari. Dar în hotelul gării erau suficienţi pentru a 
porni un mic război. 

Undeva dincolo de perdele şi draperii, SCO19* aştepta. 
Toţi membri săi erau înarmaţi cu câte o puşcă de asalt de 
fabricaţie germană Heckler & Koch G36, de calibrul 5,56 
mm, şi cu câte două pistoale Glock SLP de 9 mm. Totuşi, 
oricât de tare mă străduiam, tot nu reuşeam să-i zăresc. 

Erau şi echipe care se ocupau cu dezamorsarea 
bombelor, sprijinite de forţele aeriene Royal Air Force (RAF). 
Negociatori. Specialişti în războaie chimice şi 
bacteriologice. Şi cineva care să comande pizza. De 
asemenea, mai aveam vreo 20 de oameni răspândiţi prin 
gară, însă nu vedeam decât femeia şi câinele. Vorbăria 
celor care se ocupau de supraveghere continua: 

— Toate unităţile să raporteze. Echo 1? 

— Nimic. 

— Victor 1? 

— Nimic. 

— Tango 1? 

— Contact, a rostit o voce de femeie. 

Pentru prima dată, din bucăţica de plastic îndesată în 
urechea mea nu s-a mai auzit absolut nimic. 

— Am stabilit contactul vizual cu Bravo 1, a spus aceeaşi 
voce. Contact. 

Apoi a urmat o pauză groaznică. 

— Posibil, a zis ea. Repet - posibil contact. 

Vocea ofițerului care coordona supravegherea a devenit 
mai încordată: 

— Posibil, a spus el. Verificăm. Rămâi pe recepţie. 

După aceea, vocea femeii s-a auzit din nou, cu toată 


> Specialist Crime and Operations Specialist Firearms Command 


(SC019) (cunoscută şi sub sigla S019 sau C019) este o ramură a diviziei 
Specialist Crime & Operations din cadrul Poliţiei Metropolitane. (n.red.) 


îndoiala care o frământa: 

— Posibil. Rucsac roşu. Tocmai trece pe lângă Biblioteca 
Britanică. Merge pe jos, spre est, în direcţia gării. Se 
apropie de zona în care poate fi prins. 

— Delta 1? 

— Am înţeles, am rostit eu. 

— Şi am încheiat, a comunicat Tango 1, ceea ce însemna 
că pierduse contactul vizual cu ţinta. 

Am aruncat o privire rapidă spre cele două fotografii 
lipite pe bord. Nu fusese cu adevărat nevoie s-o fac, 
deoarece ştiam exact cum arăta insul. Oricum, m-am mai 
uitat o dată, pentru ultima oară. Apoi am privit din nou 
mulţimea. 

— Nu-l văd, am precizat eu. 

A răspuns o voce şi mai tensionată. O altă femeie. 
Poliţista cu câinele. Am privit-o intens, în timp ce gura i se 
mişca. 

— Sunt Whisky 1, Whisky 1. Am un posibil contact vizual. 
Bravo 1 se apropie. 200 de metri. Pe trotuarul de vizavi. Se 
îndreaptă spre est. Rucsac roşu. Posibil contact. 

Larmă de voci suprapuse, pe urmă un apel strident la 
tăcere radio. 

— Posibil. Verificare. Verificare. Toate unităţile, rămâneţi 
în aşteptare pe poziţii. Atenţie, Delta 1! 

Şi s-a lăsat tăcerea, întreruptă de pârâituri statice. 
Aşteptau un semn de la mine. 

Iniţial, am privit direct prin el. 

Deoarece era diferit. 

M-am uitat repede la cele două fotografii lipite pe bord. 

Nu semăna deloc cu omul din poze. 

Părul negru era castaniu-deschis. Barba rară dispăruse. 
Dar am întrezărit mai mult de-atât. Faţa îi era schimbată: 
cărnoasă, umflată, aproape ca şi cum ar fi fost faţa 
altcuiva. 

Totuşi ceva rămăsese neschimbat. 

— Delta 1? 

— Contact, am răspuns eu. 


Rucsacul roşu era exact la fel cu cel din fotografia de pe 
bordul meu, cea preluată din filmarea CCTV făcută în ziua 
în care cumpărase apă oxigenată sau peroxid de hidrogen 
de la un depozit angro de chimicale. 

Avusese acel rucsac în spate când împinsese căruciorul 
cu 440 de litri de perhidrol către casa de marcat. Il avusese 
în spate când numărase 550 de lire în bancnote de 50. Il 
avusese în spate când îşi descărcase duba în garajul 
securizat, în care noi instalaserăm camere de luat vederi. 
N-aveai cum să nu observi acel rucsac roşu. 

Arăta precum genul de rucsac pe care l-ai lua ca să urci 
Everestul. Mare şi strălucitor - „roşul siguranţei” se numea 
acea culoare. Chipul fusese umflat cu ceva. Plănuia să se 
îndrepte spre moarte cu faţa altcuiva. 

Dar în acele clipe îl vedeam. 

Nu era nicio îndoială. 

— El este, am spus eu. Contact. Şi-a făcut ceva. Nu ştiu 
ce. Şi-a schimbat cumva faţa. Insă el este. Contact. Confirm 
identificarea vizuală. Contact. 

— Lunetist 1, îl am în raza vizuală, a rostit o voce, şi în 
acel moment i-am văzut pentru prima dată pe trăgătorii 
aflaţi vizavi, trei siluete deplasându-se pe acoperişurile unui 
şir de magazine şi restaurante ponosite, cu puştile lor 
sclipind în soare. Cunoscuţii „police marksman”, ofiţeri de 
poliţie specialişti în tragere de precizie, ocupându-şi 
poziţiile. 

Ultima noastră alternativă dacă totul decurgea prost. ŞI 
deja totul începea să meargă prost. 

— Lunetist 2, îl am în raza vizuală. Dar nu pot trage. Nu 
am o ţintă clară. Este aglomerat acolo jos. 

Omul se oprise pe trotuarul de vizavi, aşteptând 
schimbarea culorii semaforului. Maşinile treceau cu zgomot 
pe stradă, iar printre ele întrezăream flash-uri ale culorii 
roşii de siguranţă pe care o avea rucsacul lui. Am atins 
casca din ureche. Brusc, nimeni nu-mi mai vorbea. 

— Ala-i tipul nostru, am spus eu. Identificare certă. 
Contact. Contact. Terminat. 


Luminile semaforului s-au schimbat şi traficul s-a oprit. 
Navetiştii au început să traverseze grăbiţi strada. Omul cu 
rucsac roşu a pornit împreună cu ei. Am vorbit încet şi clar: 

— Sunt Delta 1. Confirm contactul. Ţinta este pe cale să 
intre în zona în care poate fi prinsă. Mă auziţi? Terminat. 

Şi nimic, doar zgomot de fond drept răspuns. Apoi: 

— Posibil. Verificăm. Rămâi pe poziţie. 

Am clătinat din cap şi tocmai eram pe cale să vorbesc din 
nou, când s-a auzit vocea DCS Swire: 

— Negativ, Wolfe. Nu este el. Negativ. Anulaţi. 

Pe urmă, vocea ofițerului care răspundea de 
supraveghere: 

— Negativ. Anulaţi. Rămâneţi pe poziţii, până la noi 
ordine, toate unităţile. 

Culorile semaforului s-au schimbat din nou. 

Bărbatul traversase strada. 

Se îndrepta spre gară. s 

— Vă aşteptaţi să poarte o burka? am întrebat eu. Ala-i 
Bravo 1. Aia-i ţinta! Ăla-i tipul nostru. Faţa lui... 

— Nu avem confirmare vizuală, a spus ofiţerul care 
răspundea de supraveghere. Nu avem identificare certă, 
Delta 1. 

— Nu-i el, a adăugat pe urmă DCS Swire. Nu mai vorbi, 
Wolfe. Ai avut o sarcină. S-a terminat. Nu e nevoie să mai 
faci nimic, a rostit ea şi în voce i se desluşea o notă de oţel. 
Toate unităţile, rămâneţi pe poziţii. Negativ. Anulaţi. Vă 
mulţumesc tuturor. 

Mulțimea încetinea pasul în faţa clădirii, intrând în şuvoiul 
navetiştilor care ieşeau din gara Kings Cross. M-am gândit 
că aveam un minut să opresc ţinta înainte de a dispărea în 
gară. Odată aflat înăuntru, în vreun tren de pe o linie 
importantă sau în aglomeraţia de pe peroane, ori din sala 
principală, omul care plănuia să moară avea să-şi lipească, 
pur şi simplu, palmele şi lumea urma să piară într-o 
explozie. 

Bateria pe care, probabil, deja o ţinea într-o mână avea 
rolul de a genera un curent electric făcând legătura cu un 


adaptor simplu, pe care îl ţinea în cealaltă. Apoi curentul 
trecea prin două fire şi ajungea în acel rucsac roşu - o fantă 
discretă probabil că fusese făcută într-o parte - în care un 
bec modificat acţiona un detonator aflat în interiorul unui 
mic tub. Acesta detona încărcătura principală - peroxidul 
de hidrogen pe care îl văzusem pe filmarea CCTV 
cumpărându-l cu 11 bancnote de 50 de lire. 

Tot atunci cumpărase o mare cantitate de cuie din oţel 
de 15 centimetri. Mai mulţi saci. Probabil că erau lipiţi de 
încărcătura principală pentru a provoca suficient rău cât să 
dureze câteva sute de vieţi. 

Dacă detona explozibilul. 

Dacă era chiar atât de deştept. 

Dacă nu greşise reţeta când fabricase bomba. 

Am înghiţit un nod de greață fierbinte şi amar care mi se 
ridicase în gât. 

— Greşiţi, am insistat eu. El este! Contact. 

Fusesem în garajul lui. Văzusem sutele de sticle de 
perhidrol goale. Văzusem filmarea CCTV din ziua în care le 
cumpărase, o privisem până când ochii începuseră să mă 
ardă de cât mă uitasem la el. 

Nu aveam nevoie de fotografiile lipite pe bord. Îi 
cunoşteam. Era în capul meu. 

Nu se putea ascunde de mine. 

— Toate unităţile să rămână pe loc, spunea o voce 
intenţionat calmă. Mă auzi, Delta 1? 

— Nu, am rostit eu. Se aude cu întreruperi. 

Mai erau 30 de secunde. 

Şi în mulţimea aceea de oameni, şi înconjurat de toţi 
poliţiştii înarmaţi, am rămas, în cele din urmă, singur cu 
omul care plănuia să moară. 


Cândva, am participat la o prelegere ţinută la Academia 
de poliție din Bramshill, Hampshire, care reprezintă 
Oxfordul sau Cambridge-ul în materie de studii superioare 
pentru poliţişti. 

Un agent FBI traversase cu avionul Oceanul Atlantic 


pentru a ne ajuta să combatem terorismul. Fusesem 
impresionat de albeaţa dinţilor agentului. Erau nişte dinţi 
foarte frumoşi. Foarte americani. Dar ceea ce m-a 
impresionat mai mult a fost că omul îşi cunoştea meseria. 

Cu dinţii strălucindu-i, ne-a spus că FBI a identificat 25 de 
zone potenţiale pentru activităţi teroriste. N-a fost ceva 
chiar de la A la Z, dar pe-aproape - de la A la T, adică de la 
aeroporturi la saloane de tatuaje. 

In esenţă, cam peste tot. 

De asemenea, tipul de la FBI ne-a zis cum e posibil să 
arate un terorist. 

În esenţă, cam ca oricine. 

Studenţii de la Bramshill - cei mai străluciți şi mai buni, 
care aveau să avanseze rapid, următoarea generaţie de 
detectivi DCI, tineri şi duri, şi deştepţi -, aproape că au 
făcut pe ei de râs. Însă, spre deosebire de ceilalţi, acea 
prelegere nu mi s-a părut inutilă. Ba dimpotrivă. Deoarece 
mi-am amintit punctul unu de pe lista potenţialilor 
indicatori a tipului de la FBI. 

„Suspectul îşi modifică substanţial înfăţişarea.” Deşi 
colegii mei rânjiseră cu superioritate şi îşi dăduseră ochii 
peste cap, m-am gândit că era un aspect care trebuia 
reţinut. Niciodată să nu treci cu vederea ceea ce este 
evident. Să nu te aştepţi să arate ca în fotografii sau 
imagini CCTV. Aşteaptă-te să arate altfel. 

Şi mai era ceva ce agentul FBI ar fi putut spune. Ţinta 
care îşi schimbă substanţial înfăţişarea probabil că nu se va 
deranja să-şi ia o altă geantă. 

— E acelaşi rucsac, am zis eu deschizând portiera. Ca în 
filmarea CCTV. Un rucsac roşu. Pe care l-a avut când a 
cumpărat componentele bombei. Rucsacul roşu. L-a avut 
tot timpul. Ăla-i rucsacul roşu. Şi ăla-i el. 

— Nu poţi parca aici, amice, a spus cineva cu accent 
afro-cockney” la geamul meu, şi în acel moment am tresărit 


€ Detectiv-şef inspector (n. red.) 
7 Cockney este un termen din engleza britanică, ce se referă atât la 
locuitorii Londrei care aparţin clasei muncitoare, în mod particular la cei 


surprins să aud o voce care nu venea de undeva din capul 
meu. 

Un agent de trafic îmi scria o amendă pentru parcare în 
loc nepermis. Era un bărbat înalt, având pe obraji 
cicatricele caracteristice triburilor din Africa de Vest. El s-a 
dat puţin îndărăt, aşteptându-se la necazuri. Am privit 
dincolo de el şi l-am văzut pe omul cu rucsac roşu. 
Mulțimea de oameni se rărise deja. 

Era pe cale să intre în gară. 

15 secunde. 

Apoi o voce în capul meu: 

— Sunt DCS Swire. Intră înapoi în afurisita aia de maşină, 
Wolfe. 

Toate pretenţiile de calm dispăruseră. 

Am ezitat o clipă. 

Totuşi m-am conformat şi am intrat în maşină. 

Agentul de trafic mi-a strecurat amenda sub ştergătorul 
de parbriz. Am clătinat din cap şi m-am uitat în oglinda 
retrovizoare. Omul care plănuia să moară era chiar în 
spatele meu, exact lângă intrarea principală în gară. 
Mulțimea se risipea. Nimic nu-l împiedica să intre, însă el se 
oprise chiar în faţa gării. 

Vorbea cu sine însuşi. 

Nu. 

Se ruga. 

Zece secunde. 

Omul cu rucsac roşu a înaintat. 

Cinci secunde. 

Am băgat maneta în marşarier şi m-am răsucit pe scaun. 

Patru secunde. 

Am apăsat pedala de acceleraţie până la podea. 

Maşina a ţâşnit înapoi. Mi-am aţintit privirea asupra 


din estul Londrei, cât şi la jargonul folosit de aceştia în vorbire, aşa- 
numitul Cockney rhyming slang. Cuvântul este folosit prin extensie în 
expresia cockney accent, indicând modul în care clasa muncitoare a 
Londrei vorbeşte, prin diferenţiere de alte categorii sociale ale societăţii 
engleze din capitala Angliei. (n.red.) 


omului cu rucsac roşu, în timp ce mă năpusteam spre el. Un 
braţ îmi era încordat pe spătarul scaunului pasagerului, 
pentru a face faţă la şocul impactului, iar mâna de pe volan 
apăsa cu putere claxonul, ca să-i împrăştii pe navetiştii 
aflaţi în drum. 

Omul care plănuia să moară nu s-a clintit. 

Însă s-a uitat în ochii mei în vreme ce vechiul X5 se 
repezea spre el. Gura teroristului nu mai rostea rugăciuni. 

Trei secunde. 

Maşina l-a izbit chiar deasupra genunchilor, zdrobindu-i 
femururile şi făcându-i pieptul să se încovoaie şi să se 
lovească de partea din spate a maşinii. Faţa lui a spart 
luneta, iar luneta a făcut acelaşi lucru cu faţa lui. Apoi forţa 
impactului l-a aruncat în spate, în peretele de cărămidă 
victoriană roşie, unde ceafa i-a explodat ca un ou moale 
lovit de un baros. 

Două secunde. 

Am băgat schimbătorul în poziţia înainte, şi m-am întors 
în piaţeta din faţa gării, unde agentul de trafic se holba 
încremenit la mine, cu gura căscată, cu aparatul de emis 
amenzi încă în mână. Am băgat maneta în marşarier, gata 
să pornesc din nou. 

Dar nu mai era nevoie. 

Zero. 

Am coborât încet din maşină. 

Oamenii ţipau. Unii dintre ei erau navetişti. Alţii erau 
vocile din capul meu. Un câine, care se apropia tot mai 
mult, lătra cu sălbăticie. 

O voce îmi tipa în ureche despre comportament 
incalificabil şi ucidere din culpă. Vocea îmi striga că fusese 
o crimă. 

— Wolfe! 

DCS Swire. 

Mi-am smuls casca din ureche şi am azvârlit-o. 

Omul care plănuise să moară şedea sprijinit de peretele 
din cărămidă, privindu-mă fix, cu o expresie uimită pe 
chipul distrus. O mână încă zvâcnea surprinsă de moartea 


bruscă. Ambele mâini îi erau goale. 

Nu mă aşteptam ca mâinile să-i fie goale. 

Deodată au apărut oameni înarmaţi şi purtând 
balaclavat. Armele erau aţintite înspre omul mort. Pistoale 
Glock SLP de 9 mm. Pugşti de asalt Heckler & Koch. Pe urmă 
am văzut că unele erau îndreptate spre mine. 

— El a fost ţinta, am spus eu. 

Ofiţeri înarmaţi din SCO 19 erau pretutindeni. Navetiştii 
fugeau şi se ascundeau pe unde apucau. Mulțimea tipa, 
deoarece oamenii cu arme nu arătau nici pe departe a 
ofiţeri de poliţie. Purtau veste antiglonţ din kevlar. Aveau 
cârlige metalice pe umeri pentru a putea fi traşi dacă erau 
doborâţi. Cagulele de pe feţele lor aveau fante în dreptul 
ochilor şi al gurii. Arătau ca nişte bandiți paramilitari care 
jefuiau bănci. 

Oamenii credeau că le purtau pentru ca identitatea lor să 
fie protejată. Însă eu ştiam că le purtau pentru a răspândi 
teroare. 

Şi aşa era. 

Ţipau în staţii de emisie-recepţie prinse în piept. Feţele 
mascate urlau la mine să mă las în genunchi şi să mă întind 
pe jos, şi să rămân acolo, cu faţa în jos. 

— Acum! Acum! Acum! Fă-o acum! 

Mi-am scos legitimaţia din blugi şi am azvârlit-o spre ei. 
Mi-am ridicat mâinile. Dar n-aveam de gând să mă las în 
genunchi pentru ei. Şi nici să mă întind pe jos. Am 
continuat să mă îndrept spre omul sprijinit de zid. Fiindcă 
trebuia să ştiu dacă aveam dreptate. 

— Ultima şansă! Fă-o acum! 

M-am aplecat spre bărbatul mort şi am văzut că impactul 
nu-i spărsese partea din spate a capului. l-o distrusese cu 
totul. 

Un şuvoi gros se sânge proaspăt se răspândea pe pavaj. 

De peste tot din jur se auzeau ţipete îngrozite şi furioase. 
3 Cunoscutele cagule sau acoperăminte pentru cap prevăzute cu orificii 


pentru ochi, iar în unele cazuri şi pentru gură, purtate de trupele 
speciale (n.tr.) 


Câinele era atât de aproape, încât îi simţeam mirosul, atât 
de aproape, încât îi simţeam respiraţia. 

Cu coada ochiului, vedeam gurile ţevilor ciudat de turtite 
ale Glock-urilor. Erau aţintite către bărbatul mort de pe jos, 
dar şi spre faţa mea. Armele aveau siguranţa trasă. 

Dar acesta era tipul nostru, nu? 

M-am lăsat pe vine lângă el. 

Şi mi-am privit mirat mâinile. 

Erau acoperite cu sângele omului mort. 

Însă nu tremurau. 

Am desfăcut rucsacul roşu. 


Capitolul Il 


În fotografia de pe biroul bancherului, şapte bărbaţi în 
uniformă zâmbeau către obiectiv de parcă îşi priveau 
viitorul luminos. Picături fine de sânge arterial stropiseră un 
colţ al sticlei. Dar nu-şi ascundeau deloc feţele îngâmfate. 

Era ciudat să pui o asemenea fotografie pe biroul de la 
serviciu. Nu tu soţie, nu tu copii, nu tu câine. Doar poza a 
şapte tineri soldaţi cu chipurile acoperite de sânge 
împroşcat. Sânge din sistemul circulator. Care tocmai 
ţâşnise dintr-o arteră. 

M-am uitat mai îndeaproape şi am văzut că fotografia 
fusese făcută în anii '80, judecând după culorile şterse şi 
tunsoarea cu păr lung la spate, dar scurt în rest, 
caracteristică perioadei respective. Părul le era din alt 
deceniu, iar uniformele, din alt secol. Arătau precum Duran 
Duran la Waterloo. 

Şi am văzut că nu erau bărbaţi. Ci băieţi care aveau să 
mai fie băieţi poate încă o vară. lar în ciuda uniformelor 
militare, nu erau soldaţi adevăraţi. Doar nişte studenţi 
îmbrăcaţi milităreşte. În vârstă de 16-17 ani. Doi dintre ei 
erau gemeni. Unul era bărbatul mort care se afla de partea 
cealaltă a biroului. Crescuse şi devenise bancher. Crescuse 
şi ajunsese să fie ucis. M-am dat la o parte când un fotograf 
legist a început să pozeze harababura plină de sânge de pe 
birou. 

— Da, oare cine ar vrea să ucidă un bancher? a spus 
fotograful. 

Comentariul lui a stârnit râsete. Mai ales din partea 
criminaliştilor SOCO*, care au chicotit în spatele măştilor 
albe. Când îţi petreci viaţa prelevând probe microscopice 
de sânge, spermă şi praf, eşti recunoscător când ai motive 
să râzi. Dar detectivul senior, aflat de partea cealaltă a 


? Scenes of Crime Officer ofiţer judiciar care prelevează probe în cadrul 
poliţiei britanice. (n.red.) 


biroului, nu a zâmbit, deşi n-aş putea spune dacă din 
pricină că nu auzise remarca sau pentru că era preocupat 
de cadavrul din faţa lui, sau deoarece dezaproba 
frivolitatea în prezenţa morţii. 

Aştepta răbdător în vreme ce un bărbat scund - medicul 
legist sosit pentru a constata decesul -, având în mână o 
trusă, a îngenuncheat lângă cadavrul scăldat în sânge. 

Capul mare al detectivului era ras atât de bine, încât 
strălucea, iar în ciuda nasului spart - nu doar o dată, şi asta 
îl făcea să arate ca o pârtie de schi şuie -, era suficient de 
vanitos pentru a avea grijă ca barbişonul spălăcit să-i fie 
mereu îngrijit tuns. 

Şi-a îndreptat spre mine pătrunzătorii ochi albaştri şi m- 
am gândit că arăta ca un viking. Îmi puteam imagina faţa 
aceea palidă şi feroce debarcând pe o plajă pentru a-i jefui 
pe oameni şi a-i hărţui pe călugări. Insă vikingii nu purtau 
ochelari, iar ai detectivului erau rotunzi şi fără rame, 
ochelari stil John Lennon, care îi îndulceau înfăţişarea 
înspăimântătoare şi îi dădeau chipului dur o expresie 
cumsecade şi uşor perplexă. 

— Sunt detectivul Wolfe, am precizat eu. 

— A, tipul cel nou, a zis el, vocea joasă fiindu-i precisă şi 
presărată cu vocale din nordul îndepărtat, Aberdeen sau 
dincolo, genul de accent scoţian care sună ca şi cum 
fiecare cuvânt este dăltuit din granit. Eu sunt DCI Mallory, a 
rostit el. 

Numele lui mi-era cunoscut. Deşi nu-l mai întâlnisem 
niciodată, auzisem însă destule despre el. Era detectivul-şef 
inspector Victor Mallory şi unul dintre motivele pentru care 
dorisem să mă transfer la SCD 1%. 

Amândoi purtam mănuşi subţiri, din latex albastru, şi n- 
am făcut nicio încercare de a ne întinde peste birou şi a da 
mâna. Doar ne-am zâmbit în vreme ce ne-am acordat o 
secundă în care ne-am examinat unul pe celălalt. 


10 Homicide and Serious Crime Command (SCD 1), Divizie Operativă din 
cadrul Poliţiei Metropolitane, responsabilă cu investigarea omorurilor şi 
a altor crime grave în Londra. (n.red.) 


DCI Mallory era foarte în formă, nu doar pentru un bărbat 
care se apropia de 50 de ani, ci pentru un bărbat de orice 
vârstă, şi părea genul care avea o condiţie fizică naturală, 
nu dobândită după multe ore petrecute la sală. M-a privit cu 
ochii lui albaştri, în timp ce medicul legist se ocupa de 
cadavru cu mişcări repezi. 

— Ai venit chiar la timp, mi-a spus Mallory. Suntem pe 
cale să începem. Bun venit la Omucideri! 

Prietenos, dar trecând peste flecăreala obişnuită. 

Medicul legist s-a ridicat. 

— E mort, a indicat el închizându-şi trusa. 

Mallory i-a mulţumit şi a dat din cap spre mine. M-am 
apropiat. 

— Vino şi aruncă o privire la cadavrul nostru, Wolfe, a zis 
el. Şi spune-mi dacă ai mai văzut vreodată aşa ceva. 

M-am dus de partea cealaltă a biroului, lângă Mallory, şi 
l-am privit pe bărbatul mort. La început, n-am văzut decât 
sângele. Sânge arterial din abundență, iar undeva 
dedesubt, un om cu cămaşă şi cravată. 

— Decedatul este Hugo Buck, a precizat Mallory. 35 de 
ani. Bancher de investiţii la ChinaCorps. Cadavrul a fost 
descoperit de personalul de serviciu, la 6:25 a.m. Venea 
devreme. Lucra cu pieţele asiatice. În timp ce-şi bea prima 
cafea, cineva i-a tăiat gâtul. Ai mai văzut vreodată aşa 
ceva? m-a întrebat Mallory şi s-a uitat la mine cu o privire 
pătrunzătoare. 

N-am ştiut ce să-i răspund. 

Gâtul bancherului fusese mai mult decât tăiat. Fusese 
sfâşiat şi rana se căsca largă. 

Jumătatea din faţă a gâtului fusese despicată şi 
îndepărtată cu precizia unui chirurg sau a unui măcelar 
experimentat. Zăcea pe spate, dar părea că doar un rest de 
cartilaj osos îi mai ţinea capul ataşat de corp. Sângele îi 
ţâşnise din gât în puternice jeturi arteriale şi îi pătase 
cămaşa şi cravata, semănând cu o monstruoasă bavetă 
roşie. Îi simţeam mirosul, duhoarea de cupru a sângelui 
proaspăt, şi m-am silit să nu mă mai gândesc la asta. 


Sacoul lui Hugo Buck încă se afla pe spătarul scaunului. 
Cumva, monstruoasa fântână arteziană de sânge nu-l 
atinsese. M-am uitat repede la Mallory, apoi, din nou, la 
bărbatul mort. 

— Am văzut trei gâturi tăiate, am răspuns eu. 

Am ezitat, iar el a dat din cap, îndemnându-mă să 
continui. 

— În prima mea săptămână în poliţie, un soţ a văzut un 
SMS în telefonul soţiei, primit de la prietenul lui cel mai 
bun, şi a pus mâna pe un cuţit de tranşat carnea. Cam un 
an mai târziu, cu ocazia unui jaf într-un magazin de 
bijuterii, un pistol s-a blocat, iar hoţul a scos un topor şi l-a 
hăcuit pe omul care a apăsat butonul de alarmă. Pe urmă, a 
fost o nuntă la care tatălui miresei nu i-a plăcut discursul 
cavalerului de onoare, aşa că i-a înfipt în gât piciorul unui 
pahar de şampanie. Trei gâturi tăiate. 

— Arăta vreunul ca ăsta? 

— Nu, domnule. 

— Asta-i aproape o decapitare, a adăugat Mallory. 

— Cineva trebuie să fi auzit ceva, am zis eu, uitându-mă 
în jur. 

— Nimeni n-a auzit nimic, a replicat Mallory. Locul ăsta e 
plin de oameni la orice oră din zi şi din noapte. Dar nimeni 
n-aude nimic când cineva se alege cu gâtul retezat. 

Mallory m-a privit gânditor, cu ochii lui de un albastru- 
deschis. 

— Dar eu n-am înţeles. Deoarece traheea i-a fost tăiată, 
a zis el, n-a avut aer. Şi ai nevoie de aer ca să tipi. Nimeni 
n-a auzit nimic fiindcă n-a avut ce să audă. 

Am studiat cadavrul în tăcere, în vreme ce pretutindeni 
în biroul spaţios criminaliştii în costumele lor albe se mişcau 
cu încetinitorul, ca nişte savanţi examinând consecinţele 
unei catastrofe bacteriologice. Aveau măşti pe feţe şi 
mănuşi în mâini şi păreau identici, fotografiind cu răbdare 
urmele de paşi, prelevând fibre, amprente, probe de sânge 
de pe birou, covor şi de pe pereţii din sticlă. Era mult sânge 
din care să alegi. 


Unul dintre criminalişti făcea o schiţă. Fotograful care 
întrebase de ce ar vrea cineva să ucidă un bancher 
terminase de făcut poze şi filma încăperea. 

Mici marcaje galbene numerotate răsăreau pe covorul 
gros, în vreme ce criminaliştii puneau cadre protectoare din 
plastic în jurul urmelor de paşi, le măsurau, apoi pulverizau 
peste ele lac preparat din şelac pentru a le verifica în 
SICAR, baza de date cu infractorii cunoscuţi. 

— Cele mai multe atacuri profesioniste dau dovadă de 
mult amatorism, a continuat Mallory. Nu-i ironic sau 
paradoxal? Bandiţi angajaţi dintr-o cârciumă. Imbecili care 
ar omori pe oricine pentru nişte bani. Mai toate atacurile 
profesioniste sunt însoţite de o garanţie - aceea că sunt 
executate prost. Dar nu şi ăsta. Vezi cât de curată e 
tăietura? Când taie gâtul cuiva, cei mai mulţi oameni 
ciopârţesc, hăcuiesc, retează. Fac o mare mizerie, nu-i aşa? 
Ai remarcat asta la cele trei cazuri pe care le-ai avut. Toată 
mizeria pe care o fiinţă omenească furioasă o poate face 
din carne şi sânge cu ceva ascuţit. Insă aici pare o singură 
tăietură. Aproape că i-a desprins capul de trup, şi totuşi e 
doar o singură tăietură. Ei bine, cine taie un gât în felul 
asta? 

— Cineva care ştie ce face, am răspuns eu şi după ce m- 
am gândit puţin, am detaliat: Un măcelar. Un chirurg. Un 
soldat. 

— Ai impresia că Rambo dă târcoale pe-aici? 

— Nu ştiu dacă dă târcoale. Poate că doarme pe străzi. 

Mallory a dat din cap spre oraşul de dincolo de pereţii din 
sticlă, aflat la 30 de etaje mai jos, strălucitor în lumina 
soarelui şi întinzându-se de-o parte şi de alta a bătrânului 
şarpe cenuşiu care era fluviul Tamisa. 

— Câţi soldaţi bătrâni dorm pe străzi? m-a iscodit el. 

— Prea mulţi, am răspuns eu, încercând să-mi imaginez 
ce se întâmplase. Vin aici în timpul nopţii. Pentru un loc 
cald unde să doarmă. Sau să găsească ceva care să merite 
a fi furat. Este deranjat. 

M-am oprit întrucât n-am reuşit să creez un scenariu 


logic. Apoi am continuat: 

— Dar trebuie să treacă de pază. 

— Măcelar, chirurg, soldat, a repetat Mallory. Sau poate 
că a fost cineva care habar n-a avut ce făcea. Unul dintre 
colegii bancheri ai domnului Buck. Cineva de la curăţenie. 
Poate că a fost, pur şi simplu, norocul începătorului. Sau 
poate că a fost soţia lui. Se pare că nu-l plăcea foarte mult. 
Cu trei seri în urmă, poliţia a fost chemată pentru o dispută 
domestică între domnul şi doamna Buck. A fost destul de 
violentă. Ai văzut patul lor conjugal? 

O saltea era sprijinită de unul dintre pereţii din sticlă, iar 
un pat de dimensiuni mari era încă învelit în plastic şi 
având însemnele companiei americane de curierat şi 
logistică FedEx, mov cu portocaliu. 

— Ala-i patul lor? am întrebat eu. Nevastă-sa i-a trimis 
patul lor la birou? 

— Doamna Buck s-a întors mai devreme dintr-o călătorie 
de afaceri şi l-a prins pe domnul Buck cu menajera, a 
explicat Mallory şi s-a încruntat dezaprobator, stânjenit. N-o 
ajuta nici măcar să scoată vasele din maşina de spălat. 
Doamna Buck s-a repezit la domnul Buck cu un cuţit pentru 
stridii. 

— Un cuţit pentru stridii? 

— Da, un cuţit pentru stridii. Are lama scurtă şi lată. Sunt 
oameni înstăriți, le plac stridiile. În sfârşit, ea a ameninţat 
că-i taie testiculele şi că i le îndeasă în fund. Auzind 
zgomotele violentei dispute, vecinii au sunat la 999. 
Poliţiştii i-au reţinut pe amândoi. De atunci, domnul Buck n- 
a mai dormit acasă. 

Ne-am uitat la patul lor conjugal aflat în ambalajul de la 
FedEx. 

— Din acest motiv, vă gândiţi că ar putea fi soţia? l-am 
întrebat eu. 

— In clipa asta, ea e tot ce-avem, a răspuns Mallory 
ridicând din umeri. A ameninţat în prezenţa unor poliţişti 
că-i va tăia testiculele soţului ei, a spus el şi şi-a coborât 
privirea spre gâtul mutilat al bancherului. Deşi nimeni nu se 


poate înşela atât de tare în privinţa anatomiei. 

— Poate că a pus pe altcineva s-o facă, am sugerat eu. 
Are bani pentru a angaja pe cineva priceput. 

— La asta m-am gândit şi eu, a zis Mallory. Dar atunci ar 
trebui să existe urme de mănuşi. Şi nu reuşim să găsim 
urme de mănuşi. Dacă n-a angajat pe cineva care habar n- 
avea ce făcea, cu siguranţă există urme de mănuşi în 
această cameră. După cum ştii, urmele de mănuşi sunt la 
fel de unice ca amprentele digitale. Dacă mănuşile sunt 
suficient de subţiri, amprentele pot trece prin material. De 
asemenea, amprentele pot fi prezente în interiorul 
mănuşilor. Puţini infractori îşi iau mănuşile acasă, preferând 
mai degrabă să le arunce în apropierea locului faptei, sau în 
limbaj polițienesc, scena crimei sau perimetrul infracţional. 
Aşa încât căutăm şi o pereche de mănuşi, şi urme lăsate de 
mănuşi. 

— Şi ce se întâmplă dacă nu găsim urme lăsate de 
mănuşi? 

— Atunci, trebuie să eliminăm toate amprentele din 
încăpere. 

M-am uitat din nou la fotografia de pe birou. lar de data 
asta, l-am putut vedea pe băiatul care fusese acel om. 
Hugo Buck se afla în partea dreaptă a grupului din 
fotografie, iar un mic strop de sânge îi pătase imaginea. 
Trecuseră 20 de ani, dar trăsăturile frumoase ale viitorului 
bancher erau perfect intacte, îngropate sub un strat 
superficial de grăsime copilăroasă şi ignorând timpul trecut. 
M-am gândit că băieţii deveniseră bărbaţi, iar cei vii 
muriseră. 

— l-ai văzut mâinile? m-a întrebat Mallory. 

Mâinile lui Hugo Buck îi căzuseră pe lângă corp, dar încă 
strângea într-o palmă flaconul cu pastile pe care îl ţinuse în 
ultimul moment al vieţii lui. Era un alt lucru pe care îl 
vedeam pentru prima dată. 

— Spasm cadaveric, a explicat Mallory, zâmbind, 
încântat, poate, să-mi arate că încă nu le văzusem pe 
toate, că încă nu văzusem nimic. Rigor mortis instantaneu, 


sau de instalare, provocat de şocul morţii bruşte, rigiditatea 
cataleptică ce i-a făcut trupul să încremenească în ultima 
secundă a vieţii. Momentul Pompei!!. Poţi să desluşeşti ce 
pastile sunt? 

M-am lăsat pe vine lângă cadavru şi am privit eticheta în 
vreme ce încercam să ignor mirosul de cupru al sângelui 
arterial. 

— Zestoretic, am citit eu. De luat una pe zi, conform 
recomandării. Doar pe bază de reţetă. Pentru domnul Hugo 
Randolph Buck. Zestoretic? 

— Pentru hipertensiune, m-a lămurit Mallory. Pastile 
pentru reducerea tensiunii arteriale. 

— Era puţin cam tânăr ca să ia pastile pentru 
hipertensiune, nu-i aşa? am rostit eu ridicându-mă. Probabil 
că este foarte stresant să lucrezi în domeniul bancar. 

— Plus stresul de acasă, a opinat Mallory. 

Ne-am uitat tăcuţi la bărbatul mort. 

— De ce nu l-au împuşcat, pur şi simplu? a rostit Mallory. 

M-am uitat la el. 

— Pe bancher? 

— Pe tipul cu bomba, m-a corectat Mallory. Pe tipul tău. 
Detectivul-şef superintendent se panichează. Ofiţerul care 
răspundea de supraveghere se blochează. Nimeni nu-i sigur 
că el e omul căutat. Inţeleg toate astea. Nimeni nu vrea să-l 
aibă în CV pe Jean Charles de Menezes”. Toată lumea e 
nervoasă pentru că orice împuşcătură fatală trebuie 
analizată acum de IPCC!:, Comisia de reclamaţii împotriva 
poliţiei. Parchetul Coroanei vă suflă în ceafă. Avocaţii 


11 Gazele fierbinţi şi toxice provenite din erupția Vezuviului (24 august 
79 d.H.) i-au ucis instantaneu pe locuitorii vechiul oraş Pompei, iar 
cenuşa piroclastică le-a conservat perfect trupurile încremenite în 
poziţiile din clipa morţii. (n.tr.) 

12 Brazilian ucis de poliţia londoneză în staţia de metrou Stockwell, 
considerându-se că era posibil să fie unul dintre cei implicaţi în eşuatul 
atentat cu bombă din ziua precedentă. S-a întâmplat la două săptămâni 
după exploziile care au avut loc la Londra în 7 iulie 2005, când 52 de 
persoane au fost ucise. (n.tr.) 

123 Independent Police Complaints Commission (acr., engl.) (n.red.) 


Drepturilor Omului. 

Mallory a zâmbit cu timiditate, ochii lui albaştri clipind. 

— Dar tu ai confirmat identitatea lui. Ai trecut peste 
ofiţerul care răspundea de supraveghere. Era decizia ta. ÎI 
văzuseşi pe individ. L-ai privit. L-ai urmărit. L-ai studiat. 
Cariera ta era în joc. Libertatea ta. De ce nu l-au împuşcat? 

— Nu-l puteau împuşca decât în cap, domnule, am 
răspuns eu. Astea sunt noile reguli. Oriunde în altă parte e 
prea riscant. Nu se poate trage în piept, pentru că e posibil 
să poarte vestă. Nu se poate trage în braţe sau picioare, 
deoarece astfel mai are posibilitatea să detoneze bomba, 
am argumentat ridicând din umeri. Poate că n-au fost siguri 
că îl puteau nimeri în cap. Poate că i-au crezut pe ofiţerul 
care răspundea de supraveghere şi pe detectivul-şef, în loc 
să mă creadă pe mine. Tot ce pot spune este că... a existat 
o îndoială autentică. Şi poate că împuşcarea unui om în cap 
atunci când există o îndoială a părut... pripită. 

— Şi poate că începem să ne temem să ne facem 
meseria, a zis Mallory, clătinând din cap. Crezi că ăsta a 
fost un jaf? 

— N-a fost un jaf. Rolexul de la încheietura mâinii 
domnului Buck valorează vreo 15.000 de lire sterline. 

— Dacă nu cumva jaful a fost întrerupt. 

M-am uitat dincolo de uşa bancherului la vastul spaţiu de 
birouri. 

— Cred că e nevoie de mulţi oameni pentru a face curat 
aici, am zis eu. 

— Numai personal autorizat, a spus Mallory. În clădirea 
asta, nu te poţi duce nici la toaletă fără o legitimaţie tip 
card cu fotografia ta. Aşteptăm un translator pentru a-l 
interoga pe omul de serviciu care l-a găsit pe domnul Buck. 
A venit recent din Vilnius. 

— Credeam că toată lumea vorbeşte engleză acum. 

— Astăzi, n-o poate vorbi. E doar lituanian. Faptul că a 
găsit cadavrul l-a şocat. Ceilalţi membri ai personalului de 
serviciu sunt în parcarea subterană. Nu-i putem lăsa să 
plece până când nu vorbim cu ei. Doi dintre detectivii mei 


sunt acolo. Detectiv inspector Cane şi detectiv inspector 
Whitestone. Dacă le-ai putea da o mână de ajutor... 

— Da, domnule, am zis eu. 

DCI Mallory a dat din cap în semn de mulţumire şi, 
gânditor, s-a mai uitat o dată la cadavru. 

La uşa bancherului, doi poliţişti în uniforme demarcaseră 
perimetrul infracţional, un coridor de intrare şi ieşire unde 
consemnau toate venirile şi plecările de la locul crimei. 

Doi poliţişti, un bărbat şi o femeie - poliţia metropolitană 
nu mai are polițiste -, amândoi tineri, amândoi cu părul 
roşcat-închis. Ar fi putut să fie frate şi soră, în ciuda faptului 
că femeia era scundă şi slabă ca un ţâr, iar bărbatul, înalt şi 
vânjos. După atitudinea lor, păreau să fie poliţiştii care 
răspunseseră la apel. 

Bărbatul - m-am gândit că era un băieţandru, deşi era cu 
doar câţiva ani mai tânăr decât mine - părea pe punctul de 
a leşina. În timp ce mă apropiam, s-a sprijinit de perete şi 
şi-a reprimat nevoia violentă de a voma. Femeia, care arăta 
ca o fată, în ciuda uniformei poliţiei metropolitane, şi-a pus 
mâna mică pe umărul colegului ei. 

S-a uitat la mine în vreme ce semnam de plecare de la 
locul crimei. 

— Este primul lui cadavru, domnule, a spus ea aproape 
cerându-şi scuze şi, după ce a ezitat preţ de o clipă, a 
adăugat: Şi al meu. 

Făcea faţă situaţiei mai bine decât băiatul. Dar ambele 
chipuri stupefiate aveau ochii larg deschişi şi erau 
încremenite din pricina şocului, ca ale unor copii care 
tocmai coborâseră la parter şi îşi găsiseră animăluţul mort 
în cuşca lui sau văzuseră cine se afla în spatele costumului 
de Moş Crăciun şi întrezăriseră pentru prima dată răutatea 
lumii. 

— Respiră, l-am sfătuit eu pe poliţist. 

Am tras adânc aer pe nas, apoi l-am expirat controlat, 
arătându-i băiatului cum să respire. 

— Domnule, a rostit el. 

Existau şase lifturi pentru cei care lucrau în birou şi un 


altul, mult mai mare şi mai murdar, pentru personalul de 
serviciu. Am luat-o pe scări gândindu-mă că aş putea găsi 
mănuşile. Pe la jumătatea coborâşului, am început să 
transpir, dar respiraţia încă îmi era egală. M-am oprit 
auzind un sunet în casa scărilor, la 100 de metri sub mine. 

Privind în jos, am întrezărit o mişcare. O umbră vagă, 
apoi am desluşit zgomotul îndepărtat al unei uşi trântite. 
Am strigat, însă n-am primit niciun răspuns, după care am 
coborât mai încet, oprindu-mă când am văzut ce era scris 
pe perete. 

Un singur cuvânt scris cu negru. 

Nuanţa de negru pe care o are sângele după ce se usucă. 


PORC. 


Fără să-mi iau ochii de la cele patru litere, mi-am scos 
telefonul şi am fotografiat cuvântul negru de pe peretele 
murdar. Pe urmă am coborât restul scărilor, auzind deja 
vocile care se înălţau de la subsol, sunetul lor devenind tot 
mai puternic cu fiecare clipă. 

Ajuns la subsol, am deschis uşa şi m-am uitat prin 
parcarea subterană plină cu personal de serviciu. Din 
stradă, fuseseră invizibili. Bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, 
vorbind în 20 de limbi, oamenii nevăzuţi care, în fiecare zi, 
veneau să curețe duşumelele şi ferestrele, şi toaletele din 
strălucitorul turn de sticlă. 

Şi am văzut că erau nenumărați. 

Armata săracilor. 


Capitolul Ill 


Era o mansardă foarte mare, dar duhoarea umplea 
fiecare colţişor. 

Am ştiut imediat de unde provenea. Indiciile erau 
pretutindeni. Un pantof aflat în hol, cu urme de dinţi pe el. 
Parchet care fusese frecat temeinic pentru a îndepărta 
dovezile. Un coş de gunoi ticsit cu prosoape de hârtie 
murdare. Şi peste tot era mirosul acela, mirosul acela 
copleşitor care îţi rămânea în gât - de carne, de mucegai, 
de turbă, un miros de animal. 

M-a izbit din clipa în care am intrat în apartament. 

Câinele şi-a manifestat din nou agresivitatea. 

În capătul celălalt al mansardei, o femeie în vârstă, cu 
păr alb, şedea într-un capăt al unei canapele, cu un căţel 
roşcat în poală. La celălalt capăt era o pată udă, care avea 
să rămână acolo pentru totdeauna. 

Doamna Murphy se uita la televizor cu sonorul oprit, aşa 
cum obişnuia mereu când fiica mea, Scout, dormea. 

Fără să-şi mişte capul de dimensiunea unei mingii de 
tenis, care i se odihnea pe labele din faţă, cățelul roşcat, pe 
nume Stan, şi-a dat uriaşii ochi peste cap pentru a se uita la 
mine. | se vedea albul ochilor bulbucaţi în jurul pupilelor 
negre, de parcă orbitele erau prea mici pentru a adăposti o 
asemenea pereche de faruri. 

Mi-a întâlnit privirea şi s-a uitat repede în altă parte. 

— Doamnă Murphy, am rostit eu. larăşi, aţi avut foarte 
mult de muncă. 

— Nu vă faceţi griji, a spus ea scărpinând cățelul între 
urechi, accentul ei moale sunând de parcă n-ar fi părăsit 
comitatul Cork cu o veşnicie în urmă. Stan încă este micuţ. 
lar vestea bună e că Scout şi-a mâncat cina. Mă rog, o 
parte. Nu prea mănâncă mult, nu-i aşa? Este tare slăbuţă. 

Am dat din cap şi m-am dus să văd ce făcea fiica mea. 

Scout avea cinci ani, dar tot ca un bebeluş dormea, cu 


mânuţele pe lângă cap şi strânse în pumni, ca o micuță 
halterofilă. Lumina era aprinsă în camera ei, deşi probabil 
că dormea de câteva ore. Dormea cu lumina aprinsă de 
când o pierdusem pe mama ei. 

Am cules un pulover de şcoală de pe duşumea, l-am 
împăturit şi l-am pus pe spătarul unui scaun pe care 
doamna Murphy aranjase cu grijă uniforma pentru a doua 
zi. Am ezitat dorind să sting lumina. Nu putea s-o lase 
aprinsă toată noaptea. Dar, în cele din urmă, m-am 
răzgândit. 

Doamna Murphy îşi punea haina. 

— O să fie mai bine, m-a asigurat ea. 


M-am trezit înaintea zorilor, întotdeauna mă trezesc 
înaintea zorilor, în perioada cu vise a somnului, faza 
superficială, REM, m-am trezit pe partea mea în patul 
dublu, în stânga, odihna fiindu-mi alungată de cafeaua din 
ziua precedentă şi de faptul că-l visasem pe tipul mort. 

Am oprit deşteptătorul înainte de a suna. Aşa făceam 
mereu, aşteptam ca ziua să înceapă înainte ca ziua să 
apuce să înceapă. M-am dat jos din pat fără să fac nici cel 
mai mic zgomot. 

M-am spălat pe dinţi şi m-am întors în dormitor, m-am 
lăsat în mâini şi în genunchi şi am făcut rapid 25 de flotări. 
Apoi am băut apa din paharul de pe noptieră privind pe 
fereastră zorii de septembrie, cerul care se lumina 
deasupra domului catedralei Saint Paul, aflată în apropiere. 

M-am lăsat jos şi am mai făcut 25 de flotări, mai încet şi 
mai calculat de această dată, gândindu-mă la tehnica 
exerciţiului. Mi-am acordat o pauză de un minut, pe urmă 
am făcut alte 25, începând să le simt deja, braţele 
tremurându-mi din pricina acumulării de acid lactic în 
muşchi. Am rămas pe podea, mi-am recăpătat suflul şi m- 
am silit să le fac pe ultimele 25 - un act de voinţă, nu de 
forţă. 

M-am dus fără zgomot în bucătărie, având grijă să n-o 
trezesc pe fiica mea sau pe căţel, dar auzindu-l pe Stan 


respirând în întuneric, fornăind şi pufnind pe năsucul care 
nu prea părea a fi pe măsura dificilei sarcini de a respira. 
Am rămas locului ascultându-l, făcându-mi plăcere să aud 
sforăitul unui căţel. Era epuizat după o altă noapte în care 
fusese ocupat cu distrugerea casei noastre. Apoi, simţindu- 
mi prezenţa, s-a mişcat, cu urechile lui mari căzându-i pe 
faţă ca nişte draperii mătăsoase, cu ochii calzi clipind şi 
deschizându-se strălucitori în spatele urechilor ample. S-a 
trezit de-a binelea şi m-a privit fix printre gratiile cuştii, 
sperând că va fi eliberat mai devreme. 

L-am scos din cuşcă. L-am strâns la piept. Stan şi-a lipit 
de degetele mele năsucul ca o prună turtită, adulmecându- 
le cu interes. 

Stan era la noi de o lună - mi se părea că trecuse mult 
mai mult -, fiind cadoul pe care i-l făcusem lui Scout cu 
ocazia celei de-a cincea aniversări. Îl găsisem online pe 
crescătorul de câini, îl luasem pe Stan în ziua în care 
împlinise opt săptămâni şi îl adusesem la mansardă ascuns 
sub o pătură, ca un vinovat care se îndreaptă spre tribunal. 

Ori de câte ori mă gândeam că făcusem o greşeală, că 
bietul căţel era încercarea mea jalnică de a-i oferi lui Scout 
o viaţă de familie normală, îmi aminteam cum reacţionase 
când dăduse cu ochii de căţel. Zâmbetul ei fusese precum 
soarele care răsărea. Acela era motivul pentru care ştiam 
că Stan nu fusese o greşeală. 

In penumbra din bucătărie, cu el în poală, am băut un 
espresso triplu, singura lumină fiind cea de la ecranul 
laptopului pe care căutam site-uri medicale care să-mi 
ofere informaţii despre cum se tăia o trahee. 

Stan a adormit din nou, în timp ce aflam că de o parte şi 
de alta a traheii se află arterele carotide, prin care sângele 
circulă de la inimă spre creier, şi că tăierea arterei carotide 
reprezintă una dintre cele mai fatale răni la cap pentru un 
om. 

Dar, indiferent câte site-uri despre chirurgie am vizitat şi 
indiferent de câte ori am tastat „tăiere gât” în motorul de 
căutare, n-am găsit nicio armă care să pară capabilă măcar 


pe departe să facă ceea ce văzusem. 

În cele din urmă, motorul de căutare a cedat şi m-a 
direcționat către site-uri de bărbierit, unde se vindeau 
spume, balsamuri, geluri şi diverse brice de modă veche. 
Erau lame interesante, suficient de ascuţite pentru a fi 
apreciate de Sweeny Todd!*. Dar nu-mi dădeam seama cum 
ar fi putut vreuna dintre ele să taie suficient de adânc 
pentru a-i reteza aproape cu totul gâtul lui Hugo Buck. 

La ora 7:00, un deşteptător a pornit, iar eu am închis 
laptopul când Scout a apărut lipăind în bucătărie, încă în 
pijama şi somnoroasă. 

Stan s-a zvârcolit şi a sărit din poala mea, repezindu-se 
spre ea. Mansarda noastră era uriaşă. Mult prea mare 
pentru un bărbat, un copil şi un căţel. Familia noastră se 
micşorase în vreme ce mansarda părea că se mărise. 

Zgomotele se amplificau în tot acel spaţiu gol de sub 
grinzile din lemn aflate la vedere şi de sub zidărie, iar 
lăbuţele căţelului alunecau pe parchetul lustruit în timp ce 
alerga spre Scout. Odată ajuns, a început s-o adulmece şi s- 
o lingă, frecându-şi botul de ea şi încercând să se urce pe 
piciorul ei, nebun de iubire. 

— Stan a fost rău, a spus ea scărpinând absentă creştetul 
micuţului său cap. 

— Ştiu. 

— Pe canapea. 

— Am văzut. 

— Şi în bucătărie. Şi lângă uşă, turui ea şi, după ce se 
gândi puţin, adăugă: De fapt, peste tot. 

— Doamna Murphy s-a ocupat de asta. 

— Am ajutat-o. 

— Îţi mulţumesc pentru ce-ai făcut. 

— Trebuie să-l dăm înapoi? a întrebat ea, după o pauză. 

M-am lăsat pe vine pentru a fi la nivelul ei. Părul 
castaniu-deschis, ochii căprui-închis, curbele delicate ale 


14 Personaj fictiv din The String of Pearls (1847), o melodramă de 
George Dibden Pitt, despre un bărbier care îşi ucidea clienţii. (n.red.) 


chipului - toate le moştenise de la mama ei. Până şi numele 
provenea de la un personaj dintr-o carte îndrăgită de soţia 
mea, care pierise şi nu avea să se mai întoarcă niciodată. 
Însă ori de câte ori mă uitam la fiica mea, vedeam imaginea 
ei. 

— Ăsta este cățelul nostru, am spus eu şi m-am pomenit 
citând-o pe doamna Murphy. O să fie mai bine, în regulă? 

— În regulă. 

Ne-am cufundat în rutina micului dejun. Pâine prăjită 
pentru Scout. Porridge} pentru mine. Mâncare Nature's 
Menu, din clasa hrană umedă destinată animalelor, pentru 
Stan. După ce şi-a pus farfuria în chiuvetă, Scout s-a dus să 
se spele pe dinţi. Aceasta fusese, şi rămăsese, una dintre 
regulile mamei sale - dinţii se spală după masă, nu înainte. 
lar noi făceam cu adevărat tot posibilul să respectăm 
regulile ei. 


Am ieşit în lume. Scout îşi înfăşurase de două ori lesa de 
piele a căţelului în jurul încheieturii mâinii drepte. Codiţa lui 
Stan era ridicată anticipând plimbarea. 

Locuiam vizavi de marea şi vechea piaţă de carne 
Smithfield. La acel ceas al zilei, oamenii îşi încheiau lungile 
ture de noapte. Măcelarii şi hamalii terminau de încărcat 
marfa şi se îndreptau spre cafenelele şi barurile care se 
deschiseseră cu mult înaintea zorilor. Câţiva se aflau deja în 
faţa puburilor matinale, ţinând în pumnii roşii halbe de bere 
blondă germană lager!'$, bărbaţi masivi care păreau ofiliţi în 
lumina zilei şi ameţiţi de epuizare, cu şorţurile albe pătate 
de sânge proaspăt şi coagulat. Unii dintre ei l-au salutat pe 
Stan. Eu şi Scout am zâmbit mândri. 

Era un câine extraordinar. În lumina palidă a zilei i se 


15 Fiertură de ovăz (n.red.) 

15 Termenul /ager indică orice bere slabă. Termenul /ager se referea, la 
origine, la o metodă de fabricare a berii care folosea drojdie ce 
fermenta la bază, urmată de o perioadă de păstrare la rece numită 
lagering. Berile din ziua de azi care se încadrează la categoria /ager 
sunt cele fabricate cu drojdie care fermentează la bază. (n.red.) 


vedea culoarea frumoasă - un castaniu cald, ceva între 
roşu-ruginiu şi nuanţa aurului vechi. Blana îi era ondulată, 
iar la vârful urechilor supradimensionate, avea cârlionţi 
extravaganţi, de parcă îşi petrecuse seara anterioară la un 
coafor de lux, nu urinând pe mobila noastră. Căţelul ţopăia 
vesel pe lângă Scout, cu căpşorul ridicat şi alert, cu coada 
ţeapănă ca un periscop, apoi legănându-se ca un ştergător 
de parbriz pe furtună când ceva îi atrăgea atenţia. 

Pe Stan, totul îl uimea. S-a uitat cu o admiraţie făţişă la 
un hamal care fuma o ţigară vizavi, lângă piaţă. Cineva 
care făcea jogging a trecut pe lângă noi, iar Stan a rămas 
nemişcat, cu capul înclinat într-o parte, de parcă asista la 
aterizarea unei nave extraterestre. Scout şi cu mine am râs. 
În general, cele mai multe dintre râsetele noastre erau 
provocate de căţel. Vedea câte o gumă de mestecat sau un 
pahar aruncat, sau un ciob de sticlă şi se repezea 
instantaneu către acel obiect, trăgând-o pe Scout după el, 
ca şi cum descoperea Universul. 

Soarele era deja sus pe cer, făcându-mă să-mi mijesc 
ochii în lumina lui septembrie, care poate fi mult mai 
limpede decât cea din timpul verii. Am simţit răceala zilei şi 
povara celui nedormit - conştientizarea faptului că fiecare 
oră va fi dificilă şi că nicio cantitate de cafea nu va putea 
înlocui vreodată somnul. Însă tot aveam nevoie urgentă de 
cafea. 

Lângă piaţă exista un chioşc deschis toată noaptea, de la 
care se aprovizionau în special taximetriştii negri şi hamalii 
care se ocupau de carne. M-am aşezat la coadă în vreme ce 
bărbaţi cu capetele rase şi chipuri înspăimântătoare se 
extaziau în faţa căţelului castaniu de la picioarele fiicei 
mele. El ţopăia ca un somon pe uscat, copleşit de 
entuziasm, şi ei râdeau, toţi oamenii duri ai nopţii 
londoneze, şi am fost bucuros să constat că Stan al nostru 
încă nu învățase ce era frica. 

În timp ce ne apropiam de poarta şcolii, Scout s-a 
alăturat altei fetiţe. Mama acesteia se oprise să stea de 
vorbă cu o altă mamă, aşa că am aşteptat cu Stan la poartă 


şi l-am liniştit fiindcă începuse să scâncească atunci când o 
văzuse pe Scout îndepărtându-se. Am aşteptat în caz că se 
întorcea să ne facă semn cu mâna, dar ea era de-acum cu 
prietena ei şi uitase de noi. 

Înainte de a dispărea în lumea ei, am văzut că uniforma îi 
era prea mare şi m-am gândit că avea să-i fie mare vreme 
îndelungată. Doamna Murphy avusese dreptate. Fiica mea 
era tare slăbuţă. Şi era totul pentru mine. 


Locuinţa bancherului mort se afla într-un bloc de 
apartamente cu vedere spre Regent's Park. Paza clădirii era 
asigurată de un portar. Când am ajuns acolo, probabil că 
portarul era în pauza de ceai, întrucât uşile duble din sticlă 
erau încuiate, aşa că am stat afară şi am sunat încontinuu, 
privind câinii din Regent s Park. 

Erau liberi cu toţii. Câini mari şi frumoşi de toate rasele, 
Labradori şi Golden Retrieveri, Airedale Terrieri, dar şi mici, 
Beagle şi Terrier Westie sau Terrierul alb vest scoţian, cu 
toţii gâfâind şi încrezători în vreme ce adulmecau grămezile 
de frunze, sau unul pe altul, întorcându-se când erau 
chemaţi de stăpâni. Nu-mi imaginam că va veni vreodată 
timpul când Stan va răspunde la chemarea mea. 

— Domnule detectiv? 

O femeie şi un bărbat având vreo 25 de ani se îndreptau 
spre mine. Îi zărisem când îmi parcasem maşina şi 
apreciasem că era un cuplu de copii bogaţi din zonă. Doi 
golănaşi frumoşi, cu un aspect intenţionat neîngrijit, 
trecând de la unul la altul o ţigară, în timp ce stăteau pe 
zidul scund al grădinii tunse cu migală. Numai copiii 
oamenilor bogaţi îşi permit să fie atât de nepăsători la 
vârsta asta. 

Pe alee se afla un şofer tolănit într-un Mercedes mare şi 
negru, înghesuit între două Porsche 911, şi o privea pe fată 
jucându-se alene cu şapca lui cu cozoroc. Am remarcat că 
tânărul care era cu fata avea un aparat foto atârnat de gât. 
M-am gândit că erau de la presă. Fata a fost cea care a 
vorbit. 


— Aţi venit să vorbiţi cu doamna Buck? Este suspectă? 
Vă aşteptaţi să arestaţi pe cineva în curând? 

Am apăsat butonul soneriei cu degetul mare şi n-am 
răspuns fetei. 

— Este o crimă din ură, domnule detectiv? a insistat ea. 

Am privit-o fix. 

— Toate crimele sunt din ură, am spus eu. Pentru ce 
publicaţie aţi zis că scrieţi? 

— N-am zis, a precizat ea. 

Avea în mână un reportofon digital minuscul. O luminiţă 
roşie strălucea. Ea a dat din cap spre fotograf, iar el şi-a 
îndreptat aproape alene camera spre mine şi a apăsat 
declanşatorul. A făcut pozele de parcă trăgea cu mitraliera. 

— Hei! am rostit eu ridicând o mână pentru a mă proteja. 

— Aţi văzut ce spune comunitatea online? a întrebat ea, 
cu micul reportofon vârât sub nasul meu. Zice că Bob 
Măcelarul e un erou. 

— Bob Măcelarul? am rămas eu uluit. 

— Este pe toate reţelele de socializare. E la modă de 24 
de ore, a adăugat ea, zâmbindu-mi vag. Chiar n-aţi ştiut de 
asta? 

Portarul a descuiat, în cele din urmă, uşa. Mi-am lipit 
legitimaţia de sticlă şi mi-am spus numele şi gradul. Aşa că 
mi-a aflat şi ea numele. 

— Şi ce părere aveţi despre asta, domnule detectiv 
Wolfe, că reţelele de socializare îl numesc pe ucigaş erou, 
iar pe victimă, o jigodie? a întrebat fata. 

— Scuzaţi, scuzaţi, a spus portarul deschizând, în sfârşit, 
uşa. 

M-am oprit în prag. 

— Ucigaşii nu sunt niciodată eroi, am rostit eu. 

Jurnalista mi-a zâmbit, un surâs mai larg, de parcă 
amândoi ştiam că nu era tocmai adevărat. 


Doamna Nataşa Buck, văduva lui Hugo Buck, purta 
ochelari negri şi era udă fiindcă venise de la duş. Inaltă, 
având cu puţin peste 30 de ani, încă în halat de baie. 


Ciudata combinaţie halat şi ochelari de soare o făcea să 
arate de parcă era în vacanţă, în drum spre piscină. Părul 
umed îi era blond - foarte blond, blondul alb al vedetelor 
din filmele alb-negru. Părea blondă natural, dar poate că nu 
chiar atât de natural. 

Avea zvelteţea lucrată, pe care o au multe femei bogate, 
şi aceeaşi atitudine, că totul i se cuvenea. Intâlnirea cu ea 
fusese stabilită din timp. Ar fi trebuit să aibă ibricul pe foc. 
Însă ea şi-a înfăşurat părul într-un prosop şi s-a încruntat la 
legitimaţia mea de parcă era un fluturaş nedorit de la 
Pepe's Pizza Parlour, găsit în cutia poştală. 

— Condoleanţe pentru pierderea suferită, doamnă Buck. 
Ştiu că treceţi printr-o perioadă foarte dificilă. 

Dar pe ea n-o interesa aşa ceva. 

— Deja am spus poliţiei tot ce ştiu, a zis ea. Unui tânăr 
negru şi unei femei albe, mai în vârstă. 

Avea dicţia studiată cu grijă a unei străine care şi-a 
petrecut zece ani în preajma unei consistente sume de bani 
englezeşti. 

— Detectiv inspector Gane şi detectiv inspector 
Whitestone, am spus eu. Ştiu. 

— Ba chiar mi-au prelevat probe din gură. 

— Asta pentru a vă stabili ADN-ul. Ca să vă excludă de pe 
lista suspecţilor. Doar că trebuie să mai verificăm nişte 
detalii dacă n-aveţi nimic împotrivă. 

— Nu tocmai, a replicat ea sec şi s-a uitat la ceasul de la 
încheietura subţire, care strălucea ca o jucărioară 
incrustată cu diamante. Trebuie să ies. 

Era extraordinar de atrăgătoare, având genul de chip de 
la care nu-ţi luai privirea până nu-ţi dădeai seama că te 
holbai ca un nătâng. Şi poate că nici măcar atunci. Totuşi 
am avut impresia că mulţi bărbaţi îi ziseseră că era 
frumoasă. 

— Această întâlnire a fost stabilită, doamnă Buck. Dacă 
aveţi treabă acum, putem reprograma altă întrevedere. La 
secţie, am adăugat eu după o pauză. 

S-a uitat la mine pentru prima oară. Apoi a râs. Cu cât au 


mai mulţi bani, cu atât mai puţin se tem de poliţie. Tonul 
vocii i-a coborât. Mi-a plăcut mai mult. 

— Ar trebui să-mi chem avocatul? s-a arătat ea 
nedumerită. 

— Nu facem decât să stăm de vorbă, doamnă Buck. 

Părul i-a căzut pe faţă. S-a uitat la mine prin vălul umed, 
apoi l-a dat fără grabă la o parte. Vocea i-a coborât şi mai 
mult şi a devenit lentă. 

— Sunt suspectă? 

— Încă nu. 

Ne-am uitat fix unul la altul. 

— Of, haide să isprăvim cu asta, a spus ea. Cafea? Din 
păcate, va trebui s-o fac eu. Am fost nevoită să-mi 
concediez menajera când am găsit-o având în gură penisul 
răposatului meu soţ, a explicat ea, pe urmă s-a ridicat 
suspinând. E atât de greu să găseşti personal bun. 

Era un apartament minunat. Curat, scump, aerisit. Buget 
mare, bun-gust, fără copii. M-am gândit la biroul plin de 
sânge şi am încercat să simt în acea locuinţă prezenţa 
bancherului mort. Dar dacă spiritul lui o fi fost prin preajmă, 
nu l-am putut simţi. Părea casa unei femei care locuise 
singură vreme îndelungată. 

Pe perete se aflau două tablouri, în mod cert ale aceluiaşi 
artist. Scene urbane, cu un fel de încremenire de duminică 
dimineaţă. Unul înfăţişa nişte şine abandonate, iar celălalt, 
un soi de tunel, amândouă fiind înceţoşate şi eterice, 
scăldate în lumina slabă a zorilor sau a amurgului. Nu 
existau oameni în ele, iar asta le conferea un soi de pace 
ciudată. Am avut impresia că parcă recunoşteam locurile. 

M-am aplecat spre tabloul cu şinele de cale ferată, 
căutând numele pictorului, însă n-am văzut decât două 
iniţiale scrise cu litere mici. 


js 


În vreme ce doamna Buck făcea cafea, o căţeluşă pitică a 
intrat în cameră. Arăta ca o încrucişare între un Pekinez şi 


un Chihuahua. Am lăsat-o să-mi adulmece mâna, apoi am 
luat-o în braţe şi am pus-o în poală. A stat acolo tremurând, 
uşoară ca o insectă. Când am încercat s-o mângâi, s-a dus 
agale în celălalt capăt al canapelei şi, privindu-mă 
sfidătoare, şi-a golit vezica. 

Doamna Buck s-a întors în cameră aducând o cafetieră 
pe o tavă din argint. 

— Susan, fetiţă rea! a rostit ea. Ştii că nu trebuie să faci 
asta pe covor. 

Doamna Buck a trântit o pernă de mătase peste pată, a 
pus căţeluşa pe podea şi s-a aşezat vizavi de mine. S-a 
sprijinit de spătar, încrucişându-şi picioarele şi suspinând 
când capotul i s-a desfăcut. Şi l-a strâns la loc în vreme ce 
un iPhone aflat pe măsuţa de cafea dintre noi a început să 
vibreze. Căţeluşa a lătrat tremurând de furie. Doamna Buck 
a luat telefonul şi a început să citească mesajul primit. Apoi 
s-a apucat să trimită un mesaj. M-a făcut să mă simt de 
parcă nici nu mă aflam acolo. Mi-am dres vocea. 

— Cine ar fi dorit să vă ucidă soţul? am întrebat-o eu. 

Chipul frumos se încrunta la iPhone. 

— In afară de dumneavoastră. 

De data asta, s-a uitat la mine. 

— Doamnă Buck, am spus eu. Vă rog să-mi acordaţi 
atenţie puţin. 

S-a mai uitat o dată la telefon, apoi l-a oprit. Avea chipul 
crispat de furie. 

— Chiar crezi că am vrut să-mi ucid soţul? a întrebat ea. 
Omuleţ prost ce eşti! 

Am tras aer în piept. 

— Poliţia a fost chemată la această adresă cu trei zile 
înainte ca el să moară. 

— Chestia aia? O ceartă între îndrăgostiţi. 

— V-aţi ameninţat soţul cu moartea. 

— Ce era de aşteptat să spun când am găsit-o pe 
menajeră sugându-i-o? În fierbinţeala momentului, zici tot 
felul de lucruri. 

— l-aţi trimis patul la birou, prin FedEx. 


— Am vrut să-l fac de râs. Am vrut să-l umilesc. Am vrut 
să ştie cum e să te simţi astfel. 

— Şi pe urmă cineva i-a tăiat gâtul. 

A turnat cafea. 

— Îmi dau seama că arată rău. Zahăr? Lapte? 

— Neagră, vă rog. 

— Dar n-am vrut ca el să moară. Am vrut doar să 
înceteze. Să înceteze - cum să mă exprim într-un mod 
civilizat? Să se culce cu te miri cine. 

Cafeaua era bună. 

— Soţul dumneavoastră avea mulţi prieteni? 

— Ştiţi cum sunt englezii? Sau cel puţin englezii din înalta 
societate. Hugo provenea dintr-o familie care lăsa câinii să 
se urce în pat şi îşi băga copiii în coteţ. Când avea şapte 
ani, soţul meu a fost trimis la internat. A fost genul de 
englez care îşi face prieteni la şcoală, apoi şi-i păstrează 
pentru totdeauna. Şi care nu prea are nevoie de restul 
lumii. Inclusiv de soţia lui. 

M-am gândit la fotografia de pe biroul lui. 

— Unde a făcut şcoala? 

— La Trinity College Cambridge. Şi prinţul Charles a 
studiat acolo. 

Zâmbea cu mândrie melancolică. 

— Şi înainte de asta? am întrebat eu. 

— La Potter's Field, a răspuns ea. Şi tatăl lui a fost acolo. 
Şi bunicul. Hugo spunea că este Etonul atleţilor, 
muzicienilor şi al bandiţilor. A zis asta ca un compliment. 

— El din care categorie făcea parte? 

— A fost atlet. Soţul meu era bun la jocuri. 

— l-au plăcut anii petrecuţi la Potter's Field? 

— Profesori sadici. Mâncare greu de digerat. Duşuri reci. 
Obsesie constantă faţă de sport. Hărţuieli ocazionale. Mult 
sex între homosexuali. Spunea mereu că a fost cea mai 
grozavă perioadă din viaţa lui. 

— Soţul dumneavoastră a avut amante? 

— Ei bine, evident, a pufnit ea. 

— În afară de menajeră. 


— O sumedenie. 

— lar amantele aveau soţi? 

— Unele. Credeţi că a fost vreun soţ gelos? Posibil. Dar 
lui Hugo îi plăcea personalul de serviciu. S-a ţinut departe 
de prietenele mele, meritul ăsta i-l recunosc. Deşi nu cred 
că a făcut-o din moralitate. Pur şi simplu, prefera să se 
distreze cu servitoarele. 

— Am nevoie de numele şi datele de contact ale 
menajerei. Colegilor mei le-aţi spus că nu le aveţi. 

— Deoarece târfa a luat un avion spre Kiev, a izbucnit ea 
mânioasă. Le-am spus. Chiar trebuie să spun totul de două 
ori? 

— S-a certat cu vreunul dintre partenerii de afaceri? A 
primit telefoane, e-mailuri sau scrisori de ameninţare? 

A clătinat din cap. Se săturase. Şi-a luat telefonul. 

— Unde v-aţi aflat între orele 5 şi 7 a.m. în ziua în care 
soţul dumneavoastră a murit? O să am nevoie de extrasele 
cardurilor de credit, de facturile telefonului mobil, de 
computere şi de parolele lor. Laptopuri, desktopuri, tablete, 
totul. Mă ascultați, doamnă Buck? 

S-a ridicat. 

— Chiar vreţi să ştiţi adevărul despre soţul meu? 

Ne-am uitat fix unul la celălalt. 

— Da. 

— Atunci, să vă povestesc despre soţul meu, a zis ea. 

Ridicând din umeri, a lăsat halatul să-i cadă de pe umeri 
şi să alunece pe podea. Pe trupul ei gol am văzut vânătăi. 
Pe braţele şi pe picioarele ei lungi erau urme proaspete, 
livide, dar şi unele vechi, pe cale să dispară. Toate semnele 
unor bătăi sistematice şi regulate, care evitaseră cu grijă 
faţa. 

— Acesta a fost soţul meu. 

— Doamnă Buck. 

— El a fost cel violent. Nu eu. Când am luat acel mic cuţit 
pentru stridii, mi-a râs în faţă. A râs de mine, domnule 
detectiv. Dar n-am vrut să moară, indiferent ce i-am spus. 

Lacrimile au apărut, în cele din urmă, şi mi s-au părut 


reale. 

— Am vrut să fie bun, a continuat ea, să nu mai umble cu 
altele. Am vrut să nu mai fiu umilită de el cu femei prea 
sărace şi prea proaste pentru a-l refuza. Am vrut să 
înceteze. 

M-am ridicat în picioare. 

— Vă rog, doamnă Buck. 

— Nataşa. 

l-am cules halatul de pe duşumea şi i l-am pus în jurul 
umerilor. Ea mi-a cuprins talia cu braţele. Cred că voia doar 
să fie ţinută în braţe pentru o vreme. Că se săturase de 
toate întrebările. Aveam convingerea că doar se simţea 
singură. Chipurile noastre s-au apropiat unul de altul. li 
percepeam respiraţia. Şi mi-am simţit sângele năvălind 
neinvitat în mine. 

Fiindcă şi eu eram singur. 

După un moment îndelungat, m-am desprins, lovindu-mi 
fluierul piciorului de măsuţa de cafea şi trezind căţeluşa. 

Nataşa Buck a râs scurt în timp ce îşi îmbrăca din nou 
halatul şi îşi lega strâns cordonul în jurul taliei subţiri. 

— Ah, acea specie rară, a spus ea dând din cap către 
mâna mea stângă. 

Verigheta mea a reflectat lumina slabă în vreme ce am 
ridicat ceaşca de cafea. 

— Un bărbat însurat care îşi iubeşte soţia! a zis ea. 

— Beţi-vă cafeaua, am sfătuit-o eu. 


Portarul nu se zărea nicăieri. Jurnalista şi fotograful 
dispăruseră. Şoferul picotea în Mercedes, cu şapca trasă pe 
ochi. Câinii din parc se duseseră cu toţii acasă. 

Mă îndreptam spre maşină, lovind cu pantofii frunzele de 
toamnă de pe jos şi gândindu-mă la picioarele lungi ale 
Nataşei Buck când DCI Mallory m-a sunat. 


Capitolul IV 


O dubă neagră cu alb de la Departamentul de medicină 
legală se afla la intrarea pe alee, luminată de girofarurile 
zecilor de maşini de patrulă parcate peste tot pe 
Shaftesbury Avenue. 

Poliţişti în uniformă încă derulau benzile albastre cu alb 
de delimitare a perimetrului infracţional şi împingeau în 
spate mulţimea care spera să întrezărească un cadavru 
recent. 

M-am aplecat şi am trecut pe sub bandă. 

Stațiile radio digitale din reţeaua Airwave ciripeau ca 
păsările. Criminaliştii îşi puneau salopetele albe, pe când 
cei doi detectivi inspectori ai lui Mallory, Whitestone şi 
Gane, deja îşi dezbrăcau echipamentele de protecţie. Erau 
entuziasmați. 

— Este un cadavru bun, mi-a spus Gane. 

Era un tânăr negru, cu capul ras aproape perfect, iar pe 
sub hainele de protecție era mult mai bine îmbrăcat decât 
ar fi fost cazul. 

Mi-am pus mănuşile albastre, din latex subţire. 

— Un cadavru bun? 

— Un cadavru rău e unul găsit de public, a explicat 
Whitestone. De vreun beţiv care vrea să urineze sau să 
vomite. De cineva care îşi plimbă câinele şi calcă prin 
sânge înainte să se întărească. Sau distruge probe, 
afectează perimetrul infracţional înainte chiar ca moartea 
să fie confirmată. 

Whitestone avea vreo 35 de ani, era o femeie blondă, cu 
un aer gânditor, care purta ochelari cu rame negre, şi n-ai fi 
ghicit că, de mai bine de zece ani, se ocupa de investigarea 
crimelor. 

— Dar un cadavru bun este acela găsit de poliţie, omul 
fiind categoric mort, a adăugat ea. Dacă ai un cadavru bun, 
lucrurile sunt simple. Scapi de o grămadă de muncă. 


— lar acesta e un cadavru bun, a zis Gane. Am citit 
despre tine. Eşti faimos, Wolfe. Cum te-au numit la 
tribunal? 

— Ofiţer A, am răspuns eu. 

— Ofiţer A. Ai făcut parte din S015”? 

— Da, am zis eu. Ofiţer de supraveghere. 

— Ai fost ofiţer de supraveghere? s-a mirat el. 

Imi dădeam seama că un detectiv de la Omucideri, 
precum Gane, se putea gândi că supravegherea era un fel 
de viaţă în viteza întâia. Era adevărat că pierdeai o 
grămadă de vreme urmărind oameni pe jos şi cu maşina, 
privind filmări CCTV. La Omucideri şi infracţiuni grave, 
treaba e făcută de echipe de investigare a crimelor, brigăzi 
ale poliţiei specializate în crime şi unele dintre unităţile de 
elită, care nu investighează decât crime, omoruri prin 
imprudenţă şi ameninţări cu moartea. Gane a scos un sunet 
de parcă îmi petrecusem prea mult timp întrebându-mi 
colegii dacă vor cartofi prăjiţi cu un Milkshake. 

— Am auzit că n-ar fi explodat niciodată, a zis Gane. 
Deoarece tipul care a făcut bomba a greşit reţeta. 

— Şi eu am auzit asta. La tribunal, expertul a subliniat că 
n-a distilat peroxidul de hidrogen la concentraţia corectă. L- 
a fiert la foc mic când ar fi trebuit să-l amestece. A uitat să 
bată albuşul. Poate că-i adevărat. Poate că doar au încercat 
să ne înveselească puţin. Cineva care face o bombă în 
bucătăria maică-sii nu poate fi prea deştept, nu? 

— lar ţie ce ţi-au dat? 

— Medalia Reginei pentru Poliţie!. 

Aproape că a fluierat. 

— Medalia Reginei? Se acordă pentru curaj excepţional, 
profesionalism sau devotament evident faţă de datorie, a 
detaliat el râzând scurt. Noroc că tipul avea o bombă în 
geantă. Altminteri, ţi-ar fi dat de la 10 la 20 de ani de 


17 Counter Terrorism Command (CTC) sau SOI5, divizie de Operaţiuni 
Speciale ori Comandamentul de contraterorism din cadrul Poliţiei 
Metropolitane (n.red.) 

18 Queens Police Medal (QPM) (n.tr.) 


închisoare. 

— Şeful te aşteaptă, m-a anunţat Whitestone. 

Criminaliştii instalau două reflectoare la capătul aleii, 
unde Mallory stătea în picioare lângă o formă întunecată 
întinsă pe jos lângă uriaşele tomberoane. Silueta înaltă şi 
zveltă a detectivului inspector-şef se distingea nemişcată la 
locul crimei care tocmai era luminat, ca un actor aşteptând 
din partea regizorului semnalul pentru a-şi rosti replica. 
Mizerabila alee părea că se afla la ani-lumină de 
strălucitorul turn din sticlă. 

— Am crezut că avem un alt criminal, am zis eu. 

— Nu, a spus Mallory. 

Există o privire pe care o vezi la toţi boxerii şi la anumite 
specii de câini - ciobăneştii germani o au -, privirea care 
dezvăluie conştientizarea faptului că lumea este un loc 
foarte serios. Mallory avea acea privire în clipa aia. 

— Zonă diferită, acelaşi criminal, a precizat el. Uite! 

Mortul purta zdrenţele triste caracteristice persoanelor 
fără adăpost. lar cineva îi tăiase gâtul. 

Clasic, de la un capăt la altul. 

Puternica lumină albă a reflectoarelor dezvăluia un gât 
care fusese, practic, retezat, jumătatea din faţă a gâtului 
victimei fiind tăiată curat. Din nou. Părea că doar şira 
spinării mai ţinea capul ataşat de trup. Din nou. Mallory 
avea dreptate. Vagabondul de pe aleea mizerabilă se afla la 
o lume distanţă de bancherul din turnul de sticlă. 

Numai că era altă persoană ucisă la fel. 

În ciuda luminii reflectoarelor, aleea era rece, iar prin 
mănuşile din cauciuc subţire, simţeam  transpiraţia 
gâdilându-mi palmele. Am aprins lanterna pentru a mă uita 
la zidurile la care lumina nu ajungea, trecând încet 
fasciculul subţire peste petele mari de sânge arterial 
împroşcat pe pereţi şi pe tomberoane. Am stins lanterna 
când m-am uitat la sângele care acoperea jumătatea de sus 
a cadavrului. 

Sângele avea acea distinctivă duhoare metalică atât de 
dezgustător de omenească totuşi, amestecată cu mirosurile 


de carburant, mâncare şi alcool din West End. 

Am încercat să privesc dincolo de sânge şi de grozăvie. 
Am încercat să mă uit la cel care fusese cândva un om. 

Părul îi era lung şi încâlcit, hainele îi erau nişte zdrenţe 
înnegrite de traiul dur de pe străzi. Vârsta îi era greu de 
estimat, deoarece părea foarte şubrezit ca sănătate, ca şi 
cum trăise o întreagă viaţă cu mult înainte de moartea lui 
brutală. 

— Or să-i găsească înţepături pe braţe, am spus eu, 
poate şi pe picioare şi chiar între degetele de la picioare. 

— Dar de ce să omori un om care se străduieşte din 
răsputeri să se ucidă singur? a întrebat Mallory. 

Alături de bărbatul mort se aflau câteva lucruri jalnice 
care îi aparținuseră. O pungă de gunoi neagră, legată la 
gură cu un elastic, conţinea toate bunurile lui lumeşti. O 
şapcă de lână încă plină cu monede. Şi un instrument 
muzical. O bucată subţire de lemn negru cu un amestec 
complicat de găuri argintii şi clape. 

— Un clarinet? am presupus eu. 

— Nu este clarinet, a zis Mallory. E prea mic. Este un 
oboi. 

— Nimeni nu cântă la aşa ceva pe stradă, a intervenit 
unul dintre criminalişti. 

Privirea lui Mallory a trecut de la monstruoasa pată de 
sânge de pe piept la banii neatinşi şi la instrumentul 
muzical. A clătinat din cap cu ceea ce părea a fi o tristeţe 
autentică. 

— Se pare că trăia pe străzi de ceva vreme, am adăugat 
eu. Sunt mulţi toxicomani şi foşti toxicomani pe-aici. Totuşi 
oamenii fără adăpost nu se ucid prea des unul pe altul. 

— Nu, a confirmat Mallory. De obicei, oamenii care au 
case reprezintă o problemă. 

Am privit din nou spre stradă. Deja, criminaliştii se 
mişcau cu încetinitorul, ca nişte greoaie fantome albe sau 
ca nişte oameni de ştiinţă examinând consecinţele unui 
Armaghedon nuclear. Lucrau cu răbdare, fotografiau urme 
de paşi, adunau mucuri de ţigări, prelevau fibre, amprente 


şi probe de sânge. Unul dintre ei făcea un desen. Fotograful 
a terminat de făcut poze şi a început să filmeze. Mici 
marcaje galbene numerotate apăreau pe solul neregulat, 
iar criminaliştii păşeau cu grijă printre ele. Dincolo de ei, în 
vârtejul festiv al luminilor albastre de la girofarurile 
maşinilor noastre, poliţişti în uniforme împingeau îndărăt 
mulţimea care înregistra drama cu camerele telefoanelor 
mobile. 

— Ei cred că punem în scenă Mizerabili, aici, a spus 
Mallory. Este un loc ciudat, nu-i aşa? 

Am ridicat capul. Mallory avea dreptate. De fapt, nu era 
cu adevărat o alee, ci un fel de scobitură între două dintre 
marile teatre vechi de pe Shaftesbury Avenue. La capătul 
aleii, pe deasupra capetelor mulţimii care căsca gura, se 
vedeau luminile strălucitoare ale inimii oraşului. Neonul alb 
al marchizelor teatrelor, roşul şi auriul din Chinatown. 

— Şi nimeni n-a auzit nimic, a opinat Mallory citindu-mi 
gândurile. 

— Deoarece i-a fost tăiată traheea, am zis eu. Cu traheea 
retezată, n-a putut ţipa. 

Mulțimea era împinsă pe trotuarul de vizavi, iar vocile se 
ridicau protestând. Oamenii îşi lungeau gâturile pentru a 
vedea mai bine şi îşi ridicau cât mai sus telefoanele pentru 
a filma. Criminaliştii au început să înalțe un cort deasupra 
omului mort pentru a ascunde scena de ochii publicului şi a 
proteja de intemperiile vremii miile de probe minuscule. 

Fasciculul lanternei lui Mallory s-a oprit pe şapca plină cu 
monede, apoi pe instrumentul muzical. 

— Ce soi de dependent de heroină cântă pe stradă la 
oboi? a întrebat el. 

M-am gândit la vorbele lui. 

— Unul care a avut bani, am răspuns eu. Unul care a avut 
toate şansele în viaţă. Unul care provine dintre cei 
privilegiați. Cu un profesor de muzică venind o dată pe 
săptămână şi cu care exersa cântatul la oboi. Lecţii care au 
durat ani de zile. Banii n-au fost o problemă. 

— Sau poate că, pur şi simplu, l-a furat, a sugerat 


Mallory. Dar nu cred. Bănuiesc că ai dreptate. Am 
convingerea că a avut parte de tot ce a fost mai bun. Cu 
mult timp în urmă. 

Bliţul camerei unui criminalist a luminat pereţii aleii. 
Printre stropii de sânge arterial proaspăt s-a văzut 
încâlceala unui graffiti care îmi scăpase. Un anumit cuvânt 
mi-a sărit în ochi, aşa că m-am apropiat, deşi mi-am dat 
seama care era. 


PORC. 


Pe trotuarul de vizavi, am văzut strălucirea rece de la 
vreo sută de telefoane mobile ridicate deasupra umerilor 
poliţiştilor aflaţi în spatele benzii pe care scria „Poliţia. Nu 
treceţi!” Mulțimea era împinsă îndărăt. Se adunaseră tot 
mai mulţi oameni, iar poliţiştii abia o ţineau în frâu. Privirile 
curioşilor şi luminile albe ale telefoanelor străluceau ca 
ochii lupilor iarna. 

Ţinând într-o mână un laptop şi cu cealaltă dându-şi jos 
masca albă de pe faţă, o criminalistă s-a apropiat pe alee. 

— E un cadavru bun, domnule, a spus ea. 

— N-avem niciun martor, n-avem arma, n-avem nicio 
filmare CCTV, nu cunoaştem identitatea victimei, n-avem 
amprente ale mănuşilor folosite de ucigaş, a spus Mallory. 
Am văzut cadavre mai bune. 


Strada Savile Row este faimoasă pentru două lucruri, 
numai că secţia de poliţie West End Central de la numărul 
27 nu e unul dintre ele. 

Vreme de 200 de ani, scurta stradă Mayfair a fost sediul 
celor mai exclusivişti croitori din lume pentru haine de 
bărbaţi. Tot aici, pe acoperişul casei de la numărul 3, 
formaţia Beatles a cântat pentru ultima oară, atrăgând 
atenţia tuturor celor din West End Central. Se zicea pe 
atunci că toţi poliţiştii participanţi la spectacol erau 
pasionaţi de muzică. 


MIR-1, biroul în care se anchetau incidentele majore!?, 
centrul Departamentului Omucideri, se afla la ultimul etaj al 
clădirii din Savile Row nr. 27. Mallory mi-a spus să iau liftul 
până la subsol. Uşile acestuia s-au deschis într-o încăpere 
cu tavan jos, în care şirurile de mese ale „cantinei” erau 
acoperite cu cuțite. Un tânăr poliţist în uniformă le filma şi 
făcea notițe pe o planşetă. Arăta ca un turist într-o piaţă 
exotică. 

— Pot să vă ajut cu ceva, domnule? 

— Caut un cuţit, am răspuns eu. 

— Ce fel de cuţit? 

— Un cuţit care să poată face asta. 

Aveam la mine două fotografii. Una cu cadavrul lui Hugo 
Buck, iar cealaltă, cu a vagabondului mort. Ambele ilustrau 
rănile fatale pozate de aproape. Le-am ridicat pentru a i le 
arăta poliţistului şi am văzut cum i se scurgea sângele din 
obraji. 

— Căutaţi, domnule, a spus el. Avem de toate soiurile pe- 
aici. 

Era adevărat. Existau sute, poate chiar mii de cuțite care 
străluceau sub neoanele cu lumină intensă. Cuţite care 
fuseseră confiscate, găsite, aruncate, luate ca probe sau 
predate cu ocazia unei amnistieri. Erau atât de multe 
cuțite, încât nu-mi dădeam seama cum aş fi putut să nu 
găsesc ceva care să semene cu cel care tăiase gâtul 
bancherului şi al bărbatului necunoscut. 

Polițistul în uniformă a venit alături de mine. Şi-a dres 
nervos vocea. 

— Sunt Carter, domnule, a spus el. Din dimineaţa aceea 
de la bancă. Mi-aţi zis să respir când nu mi-a fost bine. 

M-am uitat cu atenţie la el şi mi-am amintit de polițistul 
înalt şi slab, cu părul roşcat, puştiul care nu mai fusese bun 
de nimic după ce găsise cadavrul. 

— Poliţist Carter, am rostit eu, nu e nevoie să-mi spui 
„domnule” doar pentru că sunt în haine civile. Purtam 


19 În original, Major Incident Room (n.tr.) 


costumul meu negru Paul Smith, de la nuntă. Sunt detectiv. 
Detectivul Wolfe. Am exact acelaşi grad ca tine. Poţi să-mi 
zici Wolfe. Poţi să-mi spui Max. Poţi să-mi zici cam oricum 
vrei. Dar dacă mi te adresezi cu „domnule”, e jenant pentru 
amândoi. Ştii că un detectiv are exact aceleaşi putere şi 
autoritate ca un poliţist în uniformă, nu-i aşa? 

A părut stânjenit. 

— Desigur, domnule, adică detectiv Wolfe. Dar, în sfârşit, 
nu ţi-am mulţumit. M-ai ajutat. Cu respiraţia. În mod cert, te 
ajută. 

— Nu mai lucrezi pe stradă? 

Chipul lui alb s-a înroşit brusc. 

— M-au pus să fac muncă de birou. Am fost redistribuit. 
Un cowboy la „cantină”, cum i se zice sălii ăsteia. Au ajuns 
la concluzia că sunt prea uşor impresionabil. 

M-am strâmbat. 

— E un pic cam dur. 

Carter a arătat spre cuțite, schimbând subiectul. 

— Vezi ceva care se potriveşte? 

— Încă nu. 

Am trecut printre mese examinând cuţitele ordonate cu 
grijă. Cuţite de aruncat la ţintă. Cuţite de vânătoare. Cuţite 
lungi, cu lamă dublă la vârf. Cuţite atât de mici şi de subţiri, 
încât puteau încăpea într-un portofel pentru carduri. Săbii 
de samurai. Cutere de tăiat covoare. Cuţite Kukri Gurkha. 
Cuţite Stanley pătate de rugină. Şi cuţitele supreme - 
compactele cuțite pliante semiautomate, cu mânere din 
titan şi lame din oţel inoxidabil, cuțite care se desfac la fel 
de rapid cât îi ia unui pistolar să-şi scoată Coltul 45. 

Am luat unul şi l-am privit, ţinându-l în mână. 

— Primim multe din astea, a explicat Carter. Membrii 
bandelor le apreciază. Crezi că ar putea fi ceva de genul 
ăsta? 

— Nu văd cum ar putea fi, am răspuns eu punându-l la 
loc. Cred că ce caut are vreo 30 de centimetri. Numai lama. 
Trebuie să fie o lamă de lungimea asta, subțire şi cu tăiş 
dublu. Ceva făcut pentru a tăia gâturi. 


Carter a înghiţit un nod. 

— Este legat de Bob Măcelarul, nu-i aşa? 

Am clătinat din cap. 

— Cine-i Bob Măcelarul? 

Polițistul şi-a luat laptopul şi a găsit pagina unde se 
vorbea despre Bob. Website-ul unui ziar. 


BOB MĂCELARUL LE-A PUS GÂND RĂU 
BOGATAŞILOR SCLIVISIŢI 
de Scarlet Le Fevre, 
corespondent investigaţii criminale 


Bogătaşii sclivisiţi şi îmbuibaţi cu şampanie trăiesc 
într-o teroare mortală după ce un detectiv senior a 
dezvăluit că moartea bancherului de investiţii Hugo 
Buck a fost rezultatul unei crime din ură. 

„Da, Bob Măcelarul l-a ucis din ură pe acel tânăr 
bancher nevinovat, a confirmat detectivul Max Wolfe. 
Dar, în fond, toate crimele sunt din ură.” 

În toate barurile din cartierul financiar, tinerii plini de 
succes şi grăbiţi să-şi facă praf bonusurile trăiesc în 
prezent o teroare cumplită din pricina lui Bob Măcelarul. 

„Este groaznic să te gândeşti că Bob Măcelarul i-a 
luat în vizor pe bancheri, a spus Bruno Mancini aflat la 
The Lucky Cripple, restaurantul la modă de pe 
Cheapside. Ce-i în neregulă să fii bogat? Muncim din 
greu pentru succesul nostru.” 


Am înjurat în şoaptă. 

— N-am spus nimic din toate astea, am zis eu, apoi m-am 
uitat din nou la articol. Ei bine, poate doar puţin. 

Articolul era însoţit de o mică fotografie. Am recunoscut-o 
pe jurnalistă. Era tânăra aflată în faţa blocului din Regent's 
Park. Nu eram sigur ce însemna asta, însă am ştiut că nu 
era bine. Cel puţin, nu făcuse legătura între moartea lui 
Hugo Buck şi cea a necunoscutului de pe alee. Şi ăsta era 
singurul lucru bun. 

Am mers mai departe printre mese, ştiind cumva că nu 


voi găsi acolo cuțitul pe care îl căutam. 

— Mulţumesc pentru ajutor, Carter. Îmi pare rău că nu te 
mai lasă pe străzi. 

El s-a luminat la faţă. 

— De fapt, nu-i chiar aşa de rău. Îmi plac serile. Şi ajungi 
să simţi istoria aici. Ai un minut? Uită-te la asta. 

Carter a deschis uşa unei camere de depozitare. Era mică 
şi ticsită ca un pod care fusese abandonat cam pe vremea 
când trupa Beatles cânta pe acoperiş în celălalt capăt al 
străzii. 

— E plină de lucruri cu care nimeni nu ştie ce să facă, a 
precizat Carter. Nu sunt probe, aşa că nu le pot pune în 
pungi şi eticheta. Nu sunt gunoaie, deci nu le pot arunca. ŞI 
nu sunt suficient de importante pentru a ajunge într-un 
muzeu. Cred că, pur şi simplu, au uitat de ele. Aruncă o 
privire, detectiv Wolfe. 

Am intrat amândoi în camera prăfuită, iar eu m-am uitat 
surprins în jur. 

Am văzut un joben din mătase pe jumătate mâncat de 
molii şi de mucegai. Cutii din carton din care dădeau pe 
dinafară demodate bastoane din cauciuc. Un vraf de scuturi 
vechi, folosite în timpul revoltelor stradale, care se 
prăbuşise. Şepci de baseball pentru poliţişti, care nu prea le 
veniseră bine niciodată. Un cuier plin cu veste din kevlar 
grele, incomparabile cu cele subţiri pe care le avem acum. 
Şi mai erau şi alte accesorii şi piese din uniformă - căşti cu 
insignele căzute, jachete cărora le lipseau nasturii de 
alamă, lucruri abandonate, care aveau 20, 50 sau 100 de 
ani vechime. Gunoaie de-ale poliţiei pe care nimeni nu 
avusese inima sau energia, sau permisiunea să le arunce. 

Aşa că le-au înghesuit acolo. 

— Ai auzit de Muzeul Negru? m-a întrebat Carter. Este la 
New Scotland Yard. Nu e deschis pentru public. Asta este 
exact ca Muzeul Negru. 

Am zâmbit. 

— E ceva mai multă harababură decât la Muzeul Negru, 
am spus eu. E adevărat că la Muzeul Negru se află mult 


echipament din vechime. Arme de foc. Cuţite. Bastoane 
care se pot transforma în săbii. Umbrele care se pot 
transforma în arme. Au chiar şi o sabie care se poate 
transforma într-un cuţit numit „Ucigaş de poliţişti”. Dar nu 
este un muzeu adevărat. E mai mult un instrument 
educativ. Pentru studiu. 

Ochii lui Carter s-au deschis larg. 

— Ai văzut-o? 

Am dat din cap. 

— În timpul pregătirii, am fost acolo, am zis eu. Există 
panouri cu toţi ofiţeri de poliţie ucişi la datorie. Îţi arată 
Muzeul Negru ca să nu ţi se întâmple şi ţie. 

— Uite! a exclamat Carter. 

Era o străveche geantă din piele, aflată singură pe un raft 
plin de pânze de păianjen. Pielea de vită maroniu-închis era 
ponosită şi crăpată de trecerea timpului. Elementele din 
alamă şi încuietoarea erau înnegrite de rugină. Carter a 
luat-o de-acolo ca s-o examinez, iar un păianjen s-a 
îndepărtat grăbit, de parcă întârziase la o întâlnire 
importantă. 

— Pare o trusă medicală veche, am spus eu. 

— Este o trusă Gladstone, a zis Carter. Ceea ce o face 
specială pe asta e că-i o trusă criminalistică. Şi cred că este 
una dintre cele originale. Ai auzit vreodată de trusele 
criminalistice? 

Am dat din cap. 

— Trusele criminalistice au apărut odată cu investigaţiile 
moderne efectuate de detectivi, a explicat el. Din 1925, 
Scotland Yardul a avut două. Întotdeauna, pregătite şi gata 
de folosit. Conţineau mănuşi de cauciuc, lupe, recipiente 
pentru sânge, flacoane de testare pentru amprentare, tot 
felul de instrumente. Trusele criminalistice au apărut când 
domnul Bernard Spilsbury a văzut un detectiv atingând cu 
mâinile goale un cadavru. Trusele criminalistice reprezintă 
începutul investigaţiilor criminalistice moderne. 

Carter a pus cu grijă la loc vechea geantă ponosită, de 
parcă era nepreţuită. 


— Un lucru nu înţeleg. 

Carter s-a uitat la mine. 

— Colega ta, poliţista, mi-a spus că bancherul mort a fost 
primul cadavru pe care l-ai văzut. 

— Poliţista Wren, a rostit el. Edie. Da. 

— Dar nu poate fi adevărat. De când porţi uniforma, 
Carter? 

— De şase ani. 

— Trebuie să fi văzut mai multe cadavre decât mine. 
Probabil că, în medie, ai văzut un cadavru pe zi. Şoferi care 
au zburat prin parbriz în timp ce trimiteau un SMS. 
Motociclişti loviți de autobuze. Pietoni care au fost loviți de 
motociclişti şi de şoferi. Nu pot să cred că Hugo Buck a fost 
primul tău cadavru, am zis eu clătinând din cap. 

Carter s-a gândit la cuvintele mele. 

— Este adevărat, a spus el. Am văzut mulţi oameni morţi. 
Dar ce-am găsit eu şi Edie - poliţista Wren - în dimineaţa 
aceea pe duşumeaua din biroul acelui om n-a fost ghinion 
sau soartă, sau prostie. Nu s-a întâmplat pentru că cineva a 
fost beat sau drogat, sau trimitea un SMS. Ce i s-a 
întâmplat acelui om - bancherului - n-a fost un accident. A 
fost cel mai deliberat lucru din lume. Mi s-a părut o violare 
a totul. Nu este ca măcelul, măcelul zilnic, de pe drumuri. 
Nu ştiu cum să explic. Doar că e diferit, nu-i aşa? 

Am dat din cap. 

— Ai dreptate, am spus eu. Crima este diferită. 


M-am trezit prea curând. Este acel moment culminant al 
nopţii - prea târziu ca să te culci la loc, prea devreme ca să 
te trezeşti. 

Mă dau jos din pat şi mă duc la fereastră. Luminile 
strălucesc în piaţa de carne. Mă întorc şi mă aşez pe pat, 
dar tot nu m-am uitat la deşteptător. Mi se pare ca şi cum 
m-aş uita în ochii unui nebun. 

Apoi mă uit. 

3:50 

Mă duc la marele dulap încastrat în perete şi împing la o 


parte uşile duble. Ele se deschid, iar colecţia de curele şi 
coliere care atârnă pe uşă zornăie încet în întuneric. 

In partea stângă sunt pantofi. Tot felul de pantofi de 
damă. Sandale cu barete şi tocuri cui. In dreapta sunt stive 
de sertare. Tricotaje. Jeanşi împăturiţi cu grijă, care nu vor 
mai fi purtaţi niciodată. 

Şi chiar în faţă se află umeraşele pe care atârnă toate 
rochiile ei, şi fustele, şi cămăşile, şi jachetele, şi bluzele. E 
mult bumbac alb, dar şi pete de culoare, deşi nu se pot 
vedea în lumina difuză. Dar există mătăsuri portocalii şi un 
batic albastru, şi lucruri străvezii, stropite cu argintiu. 
Delicate ca un fulg, uşoare ca un suspin. Imi întind larg 
braţele şi le cuprind, lipindu-mi faţa de hainele ei, de 
esenţa ei, de vechea viaţă. 

O inspir. 

Apoi adorm. 


Capitolul V 


Copiii îşi pictaseră familiile. 

Un perete întreg al sălii de clasă era acoperit cu imagini 
strălucitor colorate ale unor siluete alcătuite din linii. La 
cinci ani, începeau să conştientizeze existenţa lumii şi care 
le era locul în ea. 

Mamele cu siluete schiţate din linii aveau părul lung, 
ondulate linii negre, maronii şi galbene, iar unele dintre ele 
ţineau în braţe câte un pachet în formă de cârnat cu un 
cerc pe post de cap - un frăţior sau o surioară. Taţii erau, în 
general, siluete mai mari, ca nişte insecte, şi aproape toţi 
aveau pătrate sau dreptunghiuri maronii - serviete. Toate 
imaginile păreau pline de viaţă, cu părinţi, fraţi, siluete 
conturate din linii, având forme şi mărimi corespunzătoare. 
In afară de desenul lui Scout. 

— Uite, ăla-i al meu, a spus ea. 

Cum aş fi putut să nu-mi dau seama? 

In desenul lui Scout erau doar un tată care nu zâmbea şi 
nu avea servietă - eu - şi o fetiţă cu uriaşi ochi căprui - ea 
-, iar la picioarele noastre, o mică mâzgăleală cu patru 
lăbuţe - Stan. 

Lăsasem cățelul acasă, spre disperarea lui manifestată 
prin urlete furioase, pentru că, în prima zi din săptămână a 
fiecărei luni, părinţilor li se permitea să intre în clasă pentru 
a vedea ce făcuseră copiii. Trebuia să fie un moment 
plăcut. Însă eu m-am uitat la desenul ei, în vreme ce 
părinţii şi copiii se înghesuiau pe lângă noi, şi n-am ştiut ce 
să spun. 

Cei mai mulţi dintre taţi purtau costume şi cravate şi 
aveau serviete în mâini, în timp ce mamele erau îmbrăcate 
fie pentru a se duce la birou, fie pentru a face jogging, pe 
când unele dintre cele în haine de sport aveau bebeluşi în 
braţe sau ţineau de mână copii mici. Aşa că în mod cert 
desenele aveau un realism social. O învăţătoare tânără, o 


neozeelandeză blondă, domnişoara Davies, ne privea pe 
toţi, zâmbind cu amabilitate. 

— Îţi place? m-a întrebat Scout deranjată de tăcerea 
mea. 

— Foarte mult, am răspuns eu. 

Adevărul era că-mi sfâşiase inima. 

Fundalul alb din desenul lui Scout părea să copleşească 
într-un fel acele trei siluete mici. Şi am simţit din nou ce 
ştiam că voi simţi pentru totdeauna. Faptul că celelalte 
familii erau complete, iar a noastră fusese distrusă. Am pus 
o mână pe umărul lui Scout, care m-a privit cu ochii mamei 
ei. 

— Ai făcut o treabă bună, Scout, am lăudat-o eu. 

— Domnişoara Davies a zis să fie doar familia, a precizat 
ea, apoi, - pierzându-şi brusc interesul, s-a dus la pupitrul ei 
ca să se pregătească pentru prima oră de clasă. 

Aproape că se făcuse vremea de plecare. Mamele şi taţii 
îşi sărutau copiii, luându-şi rămas-bun de la ei, şi schimbau 
zâmbind câteva cuvinte cu învăţătoarea. 

Însă eu am rămas locului până s-a auzit clopoţelul, 
privind desenul făcut de Scout cu familia noastră 
înconjurată de tot acel spaţiu gol şi alb. 


Lui Stan nu-i plăcea să fie lăsat acasă. 

Răsturnase cu fundul în sus vasul de apă, sfâşiase 
salteluţa din cuşca lui şi, ca să pună capac, se cocoţase pe 
măsuţa de cafea şi îndepărtase dispreţuitor mouse-ul 
laptopului, care atârna ca un spânzurat deasupra 
duşumelei. 

Ne-am uitat unul la altul. 

Un Cavalier King Charles Spaniel n-ar fi fost prima mea 
alegere. Nici măcar a cincea sau a şasea. Aş fi preferat 
ceva mai mare. Un Labrador sau un Golden Retriever. Un 
Ciobănesc german. Stan m-a studiat cu ochii lui bulbucaţi, 
rozând absent un cablu TV, în timp ce făceam curat după 
el. „Ceva mai mare şi mai deştept”, m-am gândit eu. 

Dar Scout studiase problema şi ştia ce dorea. Stan era 


câinele ei. 

Insă în ziua aceea, nici dacă dădea foc casei nu m-aş fi 
putut supăra pe el. Fără Stan în vieţile noastre, tot acel 
spaţiu alb din jurul nostru ne-ar fi putut înghiţi de vii. 


Întorcându-ne acasă de la plimbare, Stan şi cum mine am 
traversat Charterhouse Square. 

El se lăsase în jos ca să-şi facă treaba când eu i-am 
observat pe bărbaţii care şedeau pe o bancă. Erau trei. Încă 
treji după noaptea nedormită. Avem mulţi beţivi înveteraţi 
în zonă, atraşi de barurile deschise toată noaptea din 
preajma pieţei de carne Smithfield. Doi băieţi cu feţe palide 
îmbrăcaţi în haine sport ieftine şi un asiatic mai în vârstă şi 
mai masiv, care purta un tricou, în ciuda răcorii matinale. El 
a fost cel care a scos un sunet ca de sărut adresându-se 
câinelui meu. 

Am zâmbit. 

Cei trei inşi m-au privit fix. 

Nu era un moment bun. 

Apoi Stan s-a îndreptat vesel şi grăbit spre ei, nebun de 
entuziasm, trăgându-mă după el. Parcă nu-i venea să 
creadă ce coincidenţă extraordinară era că ei se nimeriseră 
acolo exact când era şi el. Am lăsat lesa din mână. 

A fost greşeala mea. 

Halterofilul l-a ridicat pe Stan - l-a apucat greşit, cu 
ambele mâini în jurul pieptului, nu susţinându-i greutatea 
cu o mână pusă sub fund - şi s-a ferit dezgustat când 
cățelul a încercat să-i lingă faţa. 

In vreme ce însoțitorii lui cu feţe lăptoase au râs, 
halterofilul a lăsat cățelul să cadă, iar Stan s-a răsucit în 
cădere, lovindu-se când a aterizat şi începând să 
scâncească. Scheuna, cu coada ţeapănă şi ascunsă între 
picioare, cu urechile lipite de cap - toate semnele terorii 
canine. 

S-a întors la mine. L-am ridicat cu o mână în jurul 
pieptului şi cu cealaltă sub funduleţ, aşa cum trebuie ţinut 
un câine, şi l-am lipit de corpul meu. 


În sfârşit, învățase ce este teama. 

— Ala nu-i câine, a spus halterofilul. E un şobolan. 

— Băi, te-ai speriat fiindcă n-ai vrut să-l săruţi! a zis unul 
dintre camarazii lui. 

— E câine! a opinat celălalt. Dar e câine de poponar. 

Au râs cu toţii. 

L-am lăsat jos pe Stan, care s-a întins pe pământ, cu 
coada ridicată, cu urechile pleoştite, cu ochii mari ieşiţi din 
orbite. Am pus o mână pe trupul lui pentru a-l linişti şi i-am 
simţit coastele fragile sub mătăsoasa blană castanie şi 
inima bătând nebuneşte. Am lăsat lesa largă. 

Cei trei inşi de pe bancă încă râdeau. „Nişte tipi duri, am 
chibzuit eu. Tipi duri care doar se distrează.” 

Am încercat să mă îndepărtez în vreme ce ei chicoteau şi 
flecăreau, însă Stan s-a oprit să adulmece un tomberon. 
Apoi s-a lăsat pe lăbuţele din spate, privindu-mă timid în 
timp ce-şi golea intestinele. Am pus cele trei excremente 
într-o punguţă, am legat-o şi am aruncat-o în tomberon. Ei 
şi-au îndreptat din nou atenţia către cățelul meu, arătând 
spre el şi uitându-se urât. Deciseseră că Stan se afla acolo 
pentru amuzamentul lor. 

Şi aia a fost marea lor greşeală. 

— Haide să mergem, am spus eu. 

Ochii melancolici ai căţelului s-au dat peste cap pentru a 
se uita la mine. N-a făcut nicio încercare de a se urni din 
loc. 

Bărbaţii au hohotit. 

— Să mergem! a rostit halterofilul. Ai auzit ce-a zis? A zis 
să mergem! Hei, amice, muşcă? Sau doar ţi-o suge? 

Mă uitam la Stan. Nu-şi luase deloc ochii de la mine şi 
părea că se lipise şi mai mult de asfalt, cu coada ţeapănă şi 
tremurându-i între labele din spate. In schimb, cele din faţă 
erau de o parte şi de alta a capului, urechile gigantice îi 
atârnau ca părul pe umeri şi avea bărbia lipită de sol. 

Trebuia să se întâmple într-o zi. 

Cu toţii trebuie să aflăm ce e frica. 

Oricum, mi s-a părut mare păcat că se întâmplase în 


acea zi, când mă simţeam atât de recunoscător faţă de el 
pentru că se afla lângă mine şi Scout în portretul nostru de 
familie din sala de clasă. 

— Să mergem, am repetat eu. 

Căţelul nu s-a clintit. 

— Nu e prea ascultător, nu-i aşa, omule? a zis halterofilul. 

Era un amestec de accente din mai multe oraşe în 
vorbirea lui. Londra şi Los Angeles, şi Islamabad. Din cele 
mai rele zone ale lor. 

Am legat lesa din piele veche de o bancă goală şi m-am 
întors spre bărbaţi. 

— Nu vorbeam cu câinele, am spus eu. 

Am pornit spre ei. 

Halterofilul s-a ridicat, zâmbetul i-a pierit şi a deschis 
gura pentru a zice ceva exact când i-am dat un pumn în 
inimă. 

Un pumn. 

Cu mâna dreaptă. 

Cu toată forţa. À 

Nu se face asta în filme. Insă inima este cel mai rău loc în 
care să fii lovit cu putere. Chiar nu vrei să fii lovit în inimă. 

A fost o lovitură care a început cu o pivotare pe talpa 
stângă, care mi-a încordat muşchii piciorului stâng, toată 
forţa inerţială acumulându-mi-se în torsul răsucit, apoi 
coborând rapid prin braţul drept în primele două articulaţii 
ale pumnului drept. 

De acolo - probabil, la o secundă după ce a fost iniţiată -, 
lovitura s-a năpustit cu o forţă enormă în sternul bărbatului, 
în osul plat din partea din faţă a pieptului, acolo unde 
oasele sunt prinse prin cartilagii chiar în faţa inimii. N-am 
înţeles niciodată de ce nimeni nu loveşte în inimă. 

Beţivii care se bat prin baruri nu se gândesc să-şi 
lovească adversarii în inimă. Derbedeii oarecare, precum 
cei trei din piaţetă, nu ştiu nimic despre lovitura în inimă. 

Dar eu ştiam. 

Inima este totul. 

Halterofilul s-a împleticit îndărăt, cu mâinile duse la 


inimă, clătinându-se din pricina traumei reprezentate de 
comprimarea pieptului. S-a aşezat înapoi pe bancă, între 
prietenii lui năuciţi, nemaiavând niciun chef să se bată. 
Lovitura îi înfundase sternul vreo doi centimetri, nu mai 
mult, dar a fost suficient de devastatoare pentru a-i da 
inima peste cap. 

M-am uitat la ceilalţi doi, ale căror feţe erau deja 
încremenite. Nu ştiau ce să facă. Nici nu mă aşteptam să 
ştie. O lovitură în inimă, şi nimeni nu ştie ce să mai facă. Şi 
l-am privit pe halterofil, care îşi apăsa pieptul cu mâinile, 
frecându-şi sternul înfundat, şi am văzut că nu mai avea 
voinţa să se ridice. Era mai mult decât şocul de a fi fost 
lovit în inimă. Lovitura îi provocase tahicardie - o bruscă şi 
îngrozitoare creştere a ritmului bătăilor inimii. 

Simţea că inima îi era pe cale să explodeze. 

Simţea că murea. 

Am mângâiat gâtul căţelului meu. 

— El este Stan, le-am spus eu. Stan este un Cavalier King 
Charles Spaniel. Cavalierii sunt cei mai paşnici câini din 
lume. Sunt faimoşi pentru blândeţea şi politeţea lor. Se 
înţeleg fantastic de bine cu copiii. Datorită firii lor blânde, 
au fost câinii favoriţi ai regilor Tudor şi Stuart - fire blândă 
pe care o puteţi vedea şi la Stan. 

— Nu vrem necazuri, omule, a îngăimat unul dintre ei. 

L-am privit tăios. 

— Vezi sau nu firea blândă a lui Stan? am întrebat eu. 

— Da, a răspuns el. 

Aveam nevoie urgentă de cafea. Un pahar cu espresso 
triplu, în care linguriţa să stea dreaptă. Stan se uita la mine 
cu dragoste timidă. Va sta la mine în poală pe terasa 
cafenelei, iar eu voi bea cafea neagră în timp ce îl voi hrăni 
cu bucățele de pui Nature's Menu până va veni vremea să 
mă duc la serviciu. 

Am clătinat din cap spre cei trei bărbaţi, bucuros că 
înţeleseseră, în sfârşit. 

— Nu el este cel care muşcă, am zis eu. 


La Institutul de Medicină Legală lain West?0, Mallory şi cu 
mine am aşteptat răbdători, îmbrăcaţi în salopete albastre 
şi cu plase de păr pe cap, în vreme ce Elsa Olsen, patolog 
legist, ne zâmbea cu toată graţia politicoasă a amfitrioanei 
unui dineu pe cale să facă prezentările. 

„Este un zâmbet fermecător”, am reflectat eu în timp ce 
Elsa şi-a mutat privirea prietenoasă de la chipurile noastre 
la cele două cadavre de pe mesele din oţel inoxidabil aflate 
în faţa noastră. 

— Omul nostru misterios, a rostit ea arătând spre trupul 
emaciat din pricina drogurilor al vagabondului. Adam Jones. 
Născut de Anul Nou în 1971. Mort la 8 iunie 2006. Şi Hugo 
Buck, a arătat ea apoi spre vecinul lui, corpul hrănit în 
exces al bancherului, pe care cred că îl cunoaşteţi deja. S-a 
născut de Crăciun în 1970. Mort la 15 iunie 2006. 

Elsa ne-a lăsat să asimilăm cele spuse de ea. Mallory şi 
cu mine ne-am uitat cu atenţie la cadavre. 

Născuţi la şapte zile diferenţă unul de altul. Morți la două 
sute de ore diferenţă unul de altul. Dar ce altceva îi lega pe 
aceşti bărbaţi? În afară de rănile livide care le despicaseră 
gâturile, nişte găuri negre, arătau de parcă proveneau de 
pe planete diferite. 

Chiar şi în moarte, trupul lui Hugo Buck semăna cu cel al 
unui bun sportiv amator, care abia începuse să alerge 
pentru a scăpa de grăsimea în exces. Era corpul unui om 
care făcea serios sport de câteva ori pe săptămână, 
probabil cu un antrenor personal, care ţipa la el pentru 50 
de lire pe oră, indiferent cât de ocupat era la serviciu, însă 
anii treceau, iar el lua de nenumărate ori masa la 
restaurante bune, în zilele lucrătoare, şi avea obiceiul să 
bea socializând. 

„Ticălos care ţi-ai bătut soţia”, m-am gândit eu. 

Prin comparaţie, trupul lui Adam Jones părea complet 
sleit, un jalnic sac de oase mâzgălit cu tatuaje de proastă 


20 Patolog criminalist din Marea Britanie (25 aprilie 1944 - 23 iulie 2001) 
(n.tr.) 


calitate şi venele acoperite de piele plină de cicatrice, 
suvenire mizere a mii de ace înfipte în ele. Adam Jones 
părea deja bătrân, de parcă nu-şi injectase doar droguri în 
vene, ci şi toţi anii din viitor. 

M-am cutremurat. À 

În sală, temperatura depăşea doar cu puţin zero grade. În 
afară de nerăbdarea de a începe, n-am simțit nimic când m- 
am uitat la cadavre. Spiritele lor îşi luaseră zborul. În 
încăperea îngheţată ne aflam doar noi trei şi brutalizatele 
corpuri goale. 

— Cele patru întrebări legate de deces, a rostit Elsa 
Olsen şi ne-a adresat un zâmbet plăcut. Cauza? Arma? 
Modul? Şi ora? La a cincea şi ultima întrebare legată de 
moarte - cine? - vă las pe voi să răspundeţi, domnilor, a 
adăugat ea şi s-a dus între cele două mese din oţel. In cazul 
ambilor bărbaţi, cauza morţii a fost sufocarea. 

— N-au sângerat de moarte? a întrebat Mallory. 

Ea a clătinat din cap. 

— Unica rană de la gât a provocat o hemoragie masivă. 
Moartea trebuie să se fi produs rapid, fără zgomot şi cu 
multă mizerie. Un jet iniţial, poate câteva când artera a fost 
tăiată, apoi hemoragie masivă. După cum ai remarcat, DCI 
Mallory, traheea fiind tăiată, ţipătul era, fizic, imposibil - nu 
au mai avut cu ce să ţipe. Insă nu doar traheea a fost 
tăiată. Şi artera carotidă, şi vena jugulară internă au fost 
tăiate. Moartea trebuie să se fi produs aproape imediat, 
însă niciunul dintre ei n-a apucat să sângereze de moarte. 
S-au sufocat înainte de a-şi pierde tot sângele. 

Elsa vorbea fără efort engleza perfectă a scandinavilor 
aflaţi în străinătate. Avea vreo 45 de ani, era norvegiană - 
înaltă, zveltă şi brunetă, una dintre acele norvegiene cu păr 
negru şi ochi albaştri care sfidează stereotipul blondelor 
nordice. Mallory îmi spusese că era legistul lui favorit 
pentru că vorbea despre morţi ca despre persoane care 
fuseseră cândva vii. Şi îmi mai zisese că nu toţi făceau asta. 

— Nu avem arma, a spus Mallory. Nici măcar n-avem 
habar ce armă a fost. Elsa, ce fel de lamă poate tăia un gât 


în felul ăsta? 

— Arma ar trebui să fie lungă, subţire şi ascuţită ca un 
brici, a răspuns Elsa. 

S-a uitat la gaura neagră care se căsca în gâtul lui Hugo 
Buck. Sângele fusese îndepărtat, rămânând doar tăietura 
dreaptă, care se întindea de la o ureche la cealaltă. 

— Atacatorul a stat în spatele victimei, după cum putem 
deduce din clasica tăietură lungă. Arma ar trebui să fie 
ceva ca o sabie scurtă, cu tăiş dublu, un scalpel lung sau 
ceva similar. Ceva cu vârf ascuţit şi lamă tăioasă. Sunt 
tăieturi remarcabil de curate. O arteră ruptă tinde să se 
contracteze şi să oprească sângerarea. Dar o arteră tăiată 
curat începe să sângereze şi nu se mai opreşte. Modul în 
care au murit a fost o crimă, a conchis ea apoi de parcă şi-a 
adus aminte. 

— Ora morţii? a întrebat Mallory. 

— Hugo Buck avea un a/gor mortis - temperatura 
cadavrului - de 36 de grade Celsius, a zis Elsa. Nu mult sub 
temperatura corporală normală, de 37 de grade. Adam 
Jones avea 35 de grade. Dar domnul Jones a murit pe 
stradă, iar domnul Buck, într-un birou. 

— lar cadavrele se răcesc mai repede în aer liber, a 
completat Mallory. 

— Adam Jones a fost găsit la prânz, a continuat Elsa. ŞI 
aş estima că a murit între 10 şi 12 a.m. Hugo Buck a fost 
găsit la ora 6, aşa încât estimez că a murit între 4 şi 6 a.m. 

Mallory a zâmbit. 

— O fereastră de două ore, Elsa. Nu prea te hazardezi, 
nu? a glumit el uitându-se la mine. Cred că i-am ratat la 
mustață - pe amândoi. Cred că amândoi au murit exact 
înainte să ajungem acolo. 

Patologul şi-a ridicat mâinile - amfitrioana perfectă 
încercând să evite o scenă neplăcută. 

— Ora morţii este întotdeauna o presupunere bazată pe 
elementele cunoscute, a spus ea. Ştiţi asta la fel de bine ca 
mine. 

— Haide să n-o mai hărţuim pe Elsa, a zis Mallory încă 


zâmbind. Ora morţii poate elimina suspecți sau îi poate 
condamna. Aşa că, în privinţa orei morţii, prietenii noştri 
legişti sunt extrem de precauţi şi cel mai puţin dispuşi să 
facă speculaţii. 

— Şi tot în privinţa orei morţii, detectivii îşi doresc cu cea 
mai mare disperare să o cunoască pe cea corectă, a 
adăugat Elsa. 

— Răni defensive? a întrebat Mallory. Nu văd nimic 
evident. 

— Nimic, a rostit Elsa. Niciunul dintre ei n-a avut voinţa 
sau şansa să se lupte. Nu există răni defensive pe mâini, 
braţe, încheieturi, picioare sau labele picioarelor. Totuşi, pe 
trupul domnului Adam Jones, a spus ea privindu-i sumar 
cadavrul, am descoperit urme vechi de tăieturi, răni şi 
abraziuni provocate de incidente minore. 

— Viaţa pe străzi, am explicat eu. Preţul ei. Există vreun 
semn de abuz de droguri recent? Se droga atunci când a 
murit? 

— În mod surprinzător, nu, a clătinat Elsa din cap şi am 
desluşit o notă compătimitoare în vocea ei. Domnul Jones 
nu consuma droguri. Incerca să-şi schimbe viaţa, în ciuda a 
ceea ce vedeţi. 

Ceea ce distingeam erau vene epuizate ale braţelor unui 
bărbat tânăr - urme de înţepături, linii miniaturale ale 
abuzului de heroină. Incepuseră să dispară. 

— Cred că încerca să renunţe la acest obicei, a zis Elsa. 
Cred că a încercat de mai multe ori, a zâmbit ea scuzându- 
se. Opriţi-mă dacă încep să vă fac treaba. 

— În ce zodie era? a rostit Mallory. 

Elsa s-a holbat la el. 

— Taur. Oboiul de care ai pomenit în notițele tale 
trădează asta. Taurilor le place muzica. Apoi a zâmbit. Of, 
lasă-mă în pace, Mallory! 

Am râs cu toţii. 

M-am aplecat spre bărbaţii morţi şi m-am uitat întâi la 
gâtul lui Adam Jones, apoi la al lui Hugo Buck. Ca lungime, 
adâncime şi întunecime, rănile erau absolut identice. 


— O singură tăietură, am zis eu clătinând din cap. Doar 
una, în locul potrivit. 

— Câteodată, o singură tăietură e suficientă, a spus 
Mallory. Asasinii lui lulius Cezar l-au înjunghiat de 23 de ori. 
Dar medicul roman care l-a examinat a ajuns la concluzia 
că Cezar ar fi supravieţuit atacului dacă n-ar fi fost rana de 
la inimă. 

Elsa a arătat spre stomacurile victimelor, pe care le 
tăiase, le examinase, pe urmă le închisese la loc. 

— Aşa cum ai constatat după pumnii încleştaţi, în cazul 
domnului Buck a existat un spasm cadaveric în momentul 
morţii - rigor mortis instantaneu, a spus Elsa. Ceea ce îţi 
place să numeşti „momentul Pompei”, Mallory. Doar că la 
domnul jones lucrurile au stat altfel. A apărut rigor la 
picioare, însă numai la picioare. După cum ştiţi, de obicei 
trec două ore până se instalează rigor mortis, dacă nu 
există spasm cadaveric - ca în cazul domnului Buck - sau 
nu se produce o pierdere de energie printr-o parte a 
corpului. Asta declanşează o reacţie chimică - o pierdere de 
adenozin trifosfat, ATP, care face ca muşchii să devină rigizi 
şi să se contracte. Prin urmare, acel rigor de la picioare 
înseamnă un singur lucru - că, anterior morţii, a existat o 
activitate musculară intensă la picioare. 

Am privit cu toţii cadavrul lui Adam Jones. 

— Deci, Jones alerga, a conchis Mallory. Nu... 

— Era fugărit, am completat eu. 

Elsa Olsen mi-a zâmbit ca o profesoară elevului favorit. A 
întins o mână, de parcă aş fi câştigat vreun premiu. 

— Asta i-a aparţinut domnului Buck, a spus ea şi mi-a pus 
ceva în palmă. 

Un obiect mic, albastru, rotund şi tare, şi care se uita la 
mine de dincolo de mormânt. 

— Hugo Buck avea un ochi de sticlă, a zis ea. 


Nataşa Buck a deschis uşa, îmbrăcată în halat. De data 
asta, părul nu-i era ud. Şi nu era singură. Un bărbat s-a 
mişcat în partea cealaltă a livingului, uitându-se urât la 


mine în timp ce într-o mână ţinea un pahar de şampanie 
înalt şi rece, iar în cealaltă, o ţigară. L-am recunoscut pe 
şoferul care stătuse tolănit în marele Mercedes negru. L-am 
recunoscut, deşi era în chiloţi. 

— Aţi venit prea târziu, a spus doamna Buck. 

— Prea târziu pentru ce? 

— Prea târziu pentru tot. 

— N-o să dureze decât un minut, am zis eu. 

Şoferul a venit la uşă, sorbind din băutură. Urcase pe 
scara socială. 

— E vreo problemă? a rostit el. 

— Încă nu, am spus eu. Vrei una? 

— Mă duc în camera cealaltă, a zis el. 

S-a îndepărtat luându-şi paharul de şampanie rece. 

— Spuneţi-mi despre ochiul soţului dumneavoastră, am 
zis eu. Cel pe care şi l-a pierdut. 

— Ce doriţi să ştiţi? 

— Cum s-a întâmplat. 

— La şcoală. La Potter's Field. Mi-a zis că a fost lovit în 
ochi când a marcat un eseu. Hugo era un atlet înnăscut, a 
spus ea părând mândră de el. Era bun la toate sporturile 
inventate de englezi. Rugby. Crichet. Tenis. Fotbal. 

— Deci, e ceva ce s-a întâmplat în copilărie? 

Văduva a dat din cap. 

— Era foarte bun la toate sporturile, a zis ea. 


Capitolul VI 


Adam Jones decăzuse mult. 

Mi-am parcat X5-ul pe o alee de pietriş şerpuită şi am 
privit casa mare. Din Savile Row, făcusem o oră prin traficul 
dificil, dar deja parcă eram la ţară. 

O menajeră filipineză m-a poftit înăuntru. M-a lăsat în hol, 
iar eu m-am uitat prin uşile din sticlă la grădina din spate, 
în timp ce o aşteptam pe mama bărbatului mort. 

Afară se vedea o piscină neglijată, suprafaţa apei fiind 
plină de frunze moarte, iar uriaşa grădină se sălbăticise şi 
era plină de buruieni. O vulpe moţăia nederanjată de partea 
cealaltă a piscinei, de parcă ştia că n-o să apară prea 
curând un grădinar. Casa părea abandonată. Dar cândva 
existaseră bani acolo. Şi poate că mai existau. Poate că nu 
banii se terminaseră. 

Pe perete era un tablou. O rază de soare muribund 
mângâlia o laterală a unui zgârie-nori. Era o stradă dintr-un 
oraş, dar toţi oamenii se duseseră acasă. Era opera 
aceluiaşi artist al cărui tablou îl văzusem pe peretele din 
apartamentul lui Hugo Buck. lar în colţ, am zărit aceleaşi 
două iniţiale scrise cu litere mici. 


js 


— Mulţumesc mult că aţi venit, a rostit doamna Jones 
coborând scările cu mâinile întinse, de parcă venisem în 
vizită. 

Am încercat să nu par şocat. Totuşi am recunoscut rostul 
eşarfei colorate pe care şi-o legase în jurul capului şi chipul 
palid, uşor umflat, pe care oamenii îl capătă după luni lungi 
de chimioterapie. 

Femeia aceea era pe moarte. 

Şi totuşi, înfăţişarea ei avea o incontestabilă frumuseţe 
tinerească. Dincolo de eşarfa de pe cap, dincolo de cancer 


şi de chimioterapie, exista un chip tânăr, fără riduri, 
conservat în timp ca al unei fiinţe fermecate de pe un 
tărâm magic. Ca şi cum ceasul se oprise pentru ea exact în 
momentul în care tot ce iubise murise. 

— Doamnă Jones, sunt detectivul Wolfe. Am vorbit la 
telefon, am spus eu şi i-am arătat legitimaţia, iar ea a 
zâmbit politicoasă privind-o. Doamnă Jones, îmi pare foarte 
rău că v-aţi pierdut fiul. 

Gura i s-a crispat din pricina unui spasm de durere, a dat 
din cap şi s-a stăpânit. Era o femeie mândră şi hotărâtă să 
nu dezvăluie ce era în inima ei în faţa unui om pe care 
probabil că nu avea să-l mai vadă niciodată. 

— Vă rog, a rostit ea arătând spre living. 

Am urmat-o. S-a îndreptat într-acolo mergând cu grija 
cuiva al cărui trup l-a trădat. Am aşteptat până când s-a 
cufundat într-un fotoliu, apoi m-am aşezat pe canapeaua 
din faţa ei. Un bătrân Labrador negru a intrat tăcut în 
cameră, a adulmecat mâna pe care i-am întins-o, după care 
s-a dus încet la stăpâna lui şi i s-a întins la picioare. 
Menajera filipineză a apărut. 

— Rosalita, adu ceai, te rog, a zis doamna Jones. 

Apoi s-a uitat la mine cu ochii ei strălucitori, de un 
albastru intens în spatele ochelarilor, ochi inteligenţi, care 
încă erau șocați din pricina durerii. 

— Apreciez că aţi venit, a spus ea. Cum evoluează 
ancheta? Aţi arestat pe cineva? 

— Nu, doamnă, am răspuns eu. Dar, dacă mi-aţi putea 
răspunde la câteva întrebări, ne-ar fi de un ajutor enorm 
pentru anchetă. 

A dat din cap, mâna ei mângâind absentă gâtul 
Labradorului negru. Câinele a mârâit mulţumit în somn. 

— Fiul dumneavoastră, Adam. Mi-ar fi de ajutor dacă mi- 
aţi putea vorbi despre el. În momentul morţii lui, nu avea 
un domiciliu stabil, am ezitat eu. 

Mama lui a zâmbit, amintindu-şi vremurile de altădată. 

— A fost un băiat foarte înzestrat, a zis ea. Fantastic de 
talentat. Sensibil. Un muzician minunat. Minunat! 


A dat din cap privind spre cameră, iar eu am văzut că era 
un altar în memoria fiului mort. Pe rafturile bibliotecii se 
aflau trofee, premii şi mici busturi de bărbaţi cu părul 
ciufulit. Beethoven şi băieţii. Între corpurile bibliotecii, 
pereţii erau acoperiţi cu diplome înrămate. lar pe un mic 
pian erau grupate fotografii în rame din argint. 

— Fiul meu a urmat cursurile Academiei Regale de 
Muzică, a adăugat doamna Jones. Un semestru. Înainte de a 
i se cere să plece. 

Rosalita ne-a adus ceaiul. Doamna Jones a ridicat o 
mână, iar menajera a înţeles că ne vom servi singuri. Am 
aşteptat până când a părăsit încăperea. 

— De ce i-au cerut lui Adam să plece? 

Cu chipul crispat, doamna Jones a scărpinat câinele între 
urechi şi în acea clipă mi-am dat seama că, probabil, 
durerea ei era permanentă. 

— Fiindcă, a răspuns ea zâmbind cu o tristeţe veche, era 
ceva întunecat în el. Nu ştiu cum altfel să explic. In fiul meu 
era ceva întunecat, care l-a împins spre droguri. Apoi 
drogurile i-au luat totul. 

— Cred că încerca să se oprească, am spus eu. Autopsia 
a relevat că nu existau droguri în corpul lui Adam, la 
momentul morţii. _ 

— Da, încerca să se oprească. Incerca din răsputeri, a 
confirmat femeia şi s-a uitat la mine. Mulţumesc, a zis ea, 
deşi eu n-am fost sigur pentru ce îmi mulțumea, aşa că n- 
am ştiut ce să-i răspund. 

Doamna Jones a turnat ceaiul. M-am uitat pe geam. 
Vulpea dispăruse din grădină. 

— Când l-aţi văzut ultima dată pe fiul dumneavoastră? 

— Cu o lună în urmă. A venit să împrumute nişte bani. Să 
împrumute, a râs ea. Asta-i bună! Tatăl lui a murit cu doi 
ani în urmă, iar după aceea, pentru fiul meu a fost mai uşor 
să vină acasă şi să ceară bani - să împrumute bani. Cât a 
trăit tatăl lui... a fost dificil. Certuri. Refuzuri. Voci ridicate. 
Promisiuni înlăcrimate că se va schimba. Vă puteţi imagina. 
Şi dispăreau lucruri. Un ceas lăsat pe noptieră. Banii dintr- 


un portofel. Astea făceau ca relaţiile cu tatăl lui să fie foarte 
dificile. Dar niciodată nu a furat de la mine. Nu de la mine. 
Şi unii o fac, ştiu asta. Unii dependenţi de heroină - şi fiul 
meu era, categoric, dependent de heroină - chiar fură de la 
oamenii care îi iubesc cel mai mult. 

Am sorbit din ceai. Şi încet, încet, Adam Jones a devenit 
mai mult decât un vagabond drogat găsit mort pe o alee, 
mai mult decât un cadavru gol pe patul îngheţat 
reprezentat de o masă din oţel. Încet, a devenit fiul cuiva. 

— Şi l-am văzut noaptea trecută, a continuat doamna 
Jones. Pe fiul meu. Pe Adam. În visele mele. Sau în somn. 
Dar nu l-am simţit ca pe un vis. El era foarte trist. Aţi mai 
auzit vreodată aşa ceva? 

A râs scurt. Câinele s-a ridicat, pe urmă s-a întins din 
nou. 

— O iau razna cumva din cauza vârstei înaintate? 

— Cred că se întâmplă frecvent, am zis eu. Să-ţi apară în 
vis cineva drag. Mai ales la început. Mai ales când abia l-ai 
pierdut. Cred că durează o vreme până când cel mort 
ajunge să se odihnească în pace. 

S-a uitat la mine. 

— Sunt atât de obosită, a rostit ea şi a arătat nervoasă 
spre eşarfa de pe cap. Toată treaba asta. 

Am dat din cap. 

— Poate că nu mâncaţi aşa cum trebuie, doamnă Jones. 
Chimioterapia, am spus eu, ezitând un moment, face ca 
mâncarea să aibă un gust cumplit. 

— Da, aşa este. [i se zice despre pierderea părului şi 
despre greață. Toată lumea ştie despre astea. Însă nu te 
avertizează în privinţa faptului că gustul îţi este afectat. 
Păreţi a şti câte ceva despre subiectul ăsta, a zis ea 
privindu-mă în ochi. 

— Nu prea. Bunica a trecut prin asta. Dar s-a întâmplat 
cu mult timp în urmă. 

— Probabil că aţi fost apropiat de bunica dumneavoastră. 

— Ea m-a crescut. Mi-a fost mai mult mamă. 

— Inţeleg. 


— Adam avea duşmani? 

Şi-a ridicat sprâncenele. 

— Cineva l-a ucis. Cineva i-a făcut asta. Dar a fost un 
băiat cumsecade. Toată lumea l-a iubit. Toţi cei care l-au 
cunoscut. Din câte ştiu. 

— Doamnă Jones, mai toate victimele îşi cunosc ucigaşul. 
Vă vine în minte cineva care ar fi vrut să-i facă rău lui 
Adam? Când a venit acasă, v-a vorbit despre probleme 
legate de bani? 

— Problemele legate de bani erau un mod de viaţă 
pentru fiul meu. Dar nu exista niciun fel de răutate în el. 
Era unul dintre acei oameni care fac ca lumea să fie un loc 
mai bun. Apoi şi-a pierdut calea şi nu a mai găsit drumul de 
întoarcere. Şi n-a contat... cât de mult l-am iubit noi, cât de 
mult ne-a durut, cât de mult ne-am dorit să-i fie bine. Cât 
de mult şi-a dorit şi el. Nimic din toate astea n-a contat. 
Oricum, dincolo de toate astea, a fost un băiat bun. Un 
băiat fericit. Nu întotdeauna a existat acea tristeţe în el. Nu 
întotdeauna a existat acel întuneric, a zis femeia părând 
brusc foarte obosită, pe urmă a dat din cap spre pian şi 
spre numeroasele fotografii în rame din argint. Uitaţi-vă şi 
dumneavoastră. Uitaţi-vă la fiul meu. Uitaţi-vă! Era mai 
mult decât o invitaţie. Uitaţi-vă! 

Aşa că m-am uitat. 

M-am apropiat de pianul pe care erau zeci de fotografii. 
Numai că toate înfăţişau un bebeluş şi un băiat. Era ca şi 
cum Adam Jones nu trecuse de mijlocul adolescenţei. 

Erau pozele unui bebeluş slăbuţ în pătuţul lui şi în braţele 
doamnei Jones când ea era tânără şi drăguță, şi sănătoasă, 
îndrăgostită de viaţă şi de fiul ei nou-născut, râzând 
încântată de miracolul care era acel bebeluş, apoi Adam 
când era un ţânc dolofan, ţinându-se de mână cu tatăl lui, 
amândoi zâmbind pe o plajă englezească însorită, după 
care Adam puţin mai mare, la şase sau şapte ani, cu păr 
lung şi un zâmbet care îi dezvăluia dinţii lipsă din faţă, 
ţinând în mână o vioară de copil. Băiatul creştea în faţa 
ochilor mei. Dar nu a crescut până la vârsta bărbăţiei. Nu în 


acele fotografii. 

M-am uitat la doamna Jones. Avea ochii închişi. Câinele a 
profitat de ocazie pentru a se urca pe canapea şi a se 
ghemui acolo. Capul ei se apleca tot mai mult în faţă. 

— Obosesc atât de tare. Şi bunica dumneavoastră 
obosea la fel de rău? 

— Da, doamnă. 

Am luat o poză cu Adam la zece ani, aflat pe o scenă, 
îmbrăcat în costum de seară, în faţa unui public format din 
adulţi şi copii care se ridicaseră în picioare şi băteau din 
palme. Îşi ţinea în mâini oboiul făcut pentru copii. 

Am pus fotografia la loc. 

— Chimioterapia provoacă epuizare, am zis eu. 

M-am uitat la ea şi am văzut că dormea. Am privit din 
nou spre pian, ochii mei parcurgând fotografiile, aşteptând 
să-mi spună ceva. Nu tu fraţi, nu tu surori. Adam ca băieţel 
în costumaţie de Superman. O poză a unei orchestre de 
copii. Şi alta făcută un an sau doi mai târziu. Într-un 
carusel, în faţa mamei lui, amândoi zâmbind şi fluturându-şi 
mâinile în timp ce calul lor trecea prin faţa aparatului de 
fotografiat. 

„La revedere, tati, la revedere!” 

Şi apoi, am văzut. 

Inainte de a-mi da seama, tineam fotografia în mâini. 
Argintul era pătat de primele semne ale trecerii timpului. ŞI 
am ţinut-o în mâini clipe îndelungate, înainte de a-mi da 
seama că menajera filipineză, Rosalita, se afla în pragul uşii 
şi mă privea. A intrat în cameră şi a început să strângă 
serviciul de ceai. M-am uitat din nou la fotografia din 
mâinile mele. 

Am văzut soldaţi. 

Nişte tineri în uniformă. 

Şapte tineri. 

Era aceeaşi fotografie pe care o zărisem pe biroul 
bancherului mort, Hugo Buck. 

Aceiaşi şapte tineri cu zâmbete încremenite. Şi din nou, 
am văzut că, doar la prima vedere, era poza unor soldaţi. În 


ciuda uniformelor militare demodate, erau băieţi, nu 
bărbaţi. Elevi de liceu îmbrăcaţi ca războinici. Nu, nu erau 
bărbaţi, ci băieţi care nu aveau să mai fie băieţi prea mult 
timp. 

Doi dintre ei erau gemeni. 

Doi dintre ei erau morţi. 

Unul dintre ei era Adam Jones la 16 ani, iar altul, aflat la 
marginea fotografiei, era Hugo Buck la aceeaşi vârstă. 

Îi cunoscusem cu 20 de ani mai târziu, ca bărbaţi morţi, 
ca victime ale unor crime, înecaţi în propriul sânge, îi 
văzusem ca nişte cadavre pe mese din oţel, în sala rece de 
la Institutul de Medicină Legală lain West. Dar dacă îi 
priveai cu atenţie, amândoi erau de neconfundat. 

— Cred că am aţipit, a spus doamna Jones, care apăruse 
brusc lângă mine, atât de aproape şi pe neaşteptate, încât 
aproape că am icnit. 

Mi-a luat fotografia din mâini, s-a uitat la ea de parcă n-o 
mai văzuse de ceva vreme, apoi a pus-o exact unde fusese, 
în micul său dreptunghi din praful de pe pianul negru, 
lăcuit. 

A dorit ca eu s-o văd şi a dorit ca eu să înţeleg, însă mi- 
am dat seama că biata femeie politicoasă, cumsecade şi 
muribundă ar fi preferat, de fapt, să nu-i ating fotografiile. 

— L-aţi cunoscut pe Hugo Buck, doamnă Jones? 

— Hugo? Nu l-am mai văzut de 20 de ani. Lucrează în 
centrul financiar şi comercial în Londra. Am înţeles că-i 
merge foarte bine. 

— lar fiul dumneavoastră îl cunoştea pe Hugo Buck. Au 
fost prieteni, nu-i aşa? 

A dat din cap. 

— La Potter's Field, a răspuns ea. Au fost colegi de 
şcoală. 


Capitolul VII 


— La ce ne uităm? a întrebat DCI Mallory. 

Ne uitam la un ecran mare al unui televizor cu plasmă 
aflat pe un perete de la MIR-L, biroul de anchetare a 
incidentelor majore, iar pe ecran se afla fotografia din casa 
mamei muribunde, aceeaşi fotografie care fusese pe masa 
bancherului ucis. 

Şapte elevi de liceu în uniforme militare, zâmbind spre 
camera foto cu 20 de ani în urmă. 

— Domnule, fotografia asta a fost făcută la Colegiul 
Potter's Field, în primăvara anului 1985, a precizat detectiv 
inspectorul Whitestone. Cei şapte băieţi poartă cu toţii 
uniforma Forţelor Combinate de Cadeţi”! ale şcolii. In 
extremitatea stângă a pozei se află Adam Jones. În cea 
dreaptă e Hugo Buck. 

Alături de ecran se afla peretele lui Mallory - o masivă 
tablă albă pe care erau fotografiile celor şapte băieţi 
zâmbitori, 20 x 25 de centimetri, părând micuţe acolo sus, 
iar lângă ele era o selecţie de poze ale lui Jones şi Buck 
făcute la locurile crimelor şi cu ocazia autopsiilor de la 
Institutul lain West. 

— Forţele Combinate de Cădeţi de la Potter's Field sunt o 
versiune a Corpului de Pregătire pentru Ofiţeri??, a adăugat 
Whitestone, şi încă există la multe dintre vechile şcoli 
publice. 

— lar Potter's Field este una dintre cele mai vechi, a spus 
Mallory. Are o vechime de 500 de ani, nu? Probabil că este 
la fel de veche ca Harrow, St. Paul's, Westminster, 
Winchester, Rugby şi Marlborough. Şi, desigur, Slough 


21 Combined Cadet Force (CCF), organizaţie de tineri sponsorizată de 
Departamentul Apărării în Marea Britanie (n.red.) 

22 Officer Training Corps (OTC) sau mai des utilizată sigla University 
Officers' Training Corps (UOTC), secţiune separată în Armata teritorială 
engleză (n.red.) 


Comprehensive?5. S-a uitat la chipurile noastre nedumerite. 
Eton, a rostit el. Cei de-acolo îl numesc Slough 
Comprehensive. Este mica lor glumă. Care e sursa 
fotografiei? 

— Asta este poza pe care am obținut-o de la mama lui 
Adam Jones, am răspuns eu. 

— Şi suntem absolut siguri că este aceeaşi de pe biroul 
lui Hugo Buck? a replicat Mallory. 

Detectiv inspectorul Gane şi-a ridicat privirea de la 
laptopul lui şi a menţionat: 

— Cea de la bancă a fost deteriorată puţin, domnule. S-a 
scurs puţin sânge pe sub sticlă. Dar este aceeaşi fotografie. 

— lar Jones şi Buck au păstrat legătura după ce au 
absolvit şcoala? a întrebat Mallory. 

— Se pare că au luat-o pe drumuri diferite, domnule, am 
răspuns eu. Mama lui Jones nu l-a văzut pe Hugo Buck de 
20 de ani. Nu ştia că a murit. 

— Nu citeşte ziarele? s-a arătat mirat Gane. 

— Are cancer în fază terminală, am zis eu. Cred că are 
altele pe cap. 

— Intrucât mama nu ştia dacă au păstrat legătura, asta 
nu înseamnă că n-au făcut-o, a replicat Gane. 

— Văduva lui Hugo Buck nu-şi aminteşte să-l fi întâlnit 
vreodată pe Adam Jones, am zis eu. Şi-ar fi amintit de un 
vagabond dependent de heroină dacă ar fi apărut la uşa 
sau la nunta lor. 

— Jones a încercat să ia legătura cu Buck la biroul 
acestuia, a intervenit Whitestone. Am vorbit cu asistenta de 
la ChinaCorps, iar ea îşi aminteşte de un bărbat care 
susţinea că era un vechi prieten al lui Buck şi care a dorit 
să-l vadă. S-a întâmplat cu doi sau trei ani în urmă. L-a 
descris pe bărbat ca arătând precum un vagabond. Pare să 
fie Jones. Insă Buck n-a vrut să-l vadă, iar cei de la pază au 
trebuit să-l scoată pe om din clădire. Se pare că a fosto 
mică scenă urâtă. 


23 Multilateral disperat (n.tr.) 


— Drogatul care a vrut să-l tapeze de bani pe prietenul 
lui bogat şi a fost trimis la plimbare, a zis Gane. 

— Este o presupunere rezonabilă, a spus Mallory. 

— Deci, considerăm asta o dublă omucidere, domnule? a 
întrebat Gane. Să ne ocupăm de teoria că este acelaşi 
ucigaş? Deşi n-au mai luat legătura după ce au terminat 
Colegiul Potter's Field? 

— Da, a răspuns Mallory. De modul de operare al 
ucigaşului. De felul cum au murit victimele. De legăturile 
din timpul şcolii. Este suficient. E mai mult decât suficient. 
Cum stăm cu amprentele? 

— Am identificat şi eliminat toate amprentele găsite în 
biroul de la ChinaCorps, a rostit Gane. Aleea unde a fost 
găsit Jones este un coşmar pentru legişti. E plină de 
amprente pe care nu le putem identifica şi nici nu le vom 
identifica vreodată. 

— Amprente de mănuşi? a întrebat Mallory. 

— Nu, şefu'. Îmi pare rău. 

Mallory a clătinat din cap. 

— Ar fi trebuit să existe amprente de mănuşi, a zis el şi 
şi-a ridicat privirea spre fotografie. Cine sunt ceilalţi cinci 
băieţi? 

— Îi căutăm, a spus Whitestone. Ar trebui să avem 
numele lor până la sfârşitul zilei. Detectivul Wolfe se duce 
din nou să stea de vorbă cu mama lui Adam Jones, iar eu o 
să mă ocup de şcoală. 

— Şi vreau să ştiu şi cine a fost fotograful, a adăugat 
Mallory. Află cine a făcut fotografia, Whitestone. Gane, 
măreşte-o, te rog. 

Gane a apăsat câteva taste, iar poza a părut că se 
apropie pentru a putea fi văzută mai bine. Şapte chipuri au 
apărut din trecut, devenind însufleţite văzute de aproape. 

Ne-am uitat la ele în tăcere. 

Iniţial, mi se păruse că toţi băieţii arătau la fel. Şapte fii 
zâmbitori ai unor bogătaşi, obraznici şi înfumuraţi în 
uniformele lor militare şi cu tunsorile lor cu părul lung la 
spate, siguri că viitorul le aparţinea. Dar în acele momente 


începeau să capete individualităţi proprii. 

Adam Jones în stânga - un puşti slab, cu faţa senină, 
sinceră, părând mult mai tânăr decât ceilalţi. Sigurul care 
încă părea copil. 

Hugo Buck în dreapta - brunet şi cu un aer bărbătesc, 
deja părând a avea nevoie să se bărbierească în fiecare zi, 
încrezător în aspectul şi în forţa lui, şi în locul deţinut în 
lume. 

Nu, nu erau deloc la fel. 

Nici măcar nu zâmbeau toţi. 

In mijlocul grupului se afla un băiat serios, cu înfăţişare 
delicată, cu ochelari cu lentile întunecate şi cu părul 
pieptănat spre spate, lăsând la vedere fruntea înaltă. 

Era flancat de doi gemeni identici. Înalţi, frumoşi şi reci. 
Unul din ei avea nişte cicatrice zimţate pe un obraz. 

Lângă geamănul cu cicatrice, între el şi Adam Jones, 
stătea un adolescent dolofan, cu privire răutăcioasă, care 
îşi explora cu vârful limbii unul dintre colţurile gurii. 

In partea cealaltă, alături de Buck, era un tânăr smead, 
zâmbitor, posibil indian, mult mai înalt decât ceilalţi. 

Doar uniformele lor erau la fel. 

— Deci, ce sunt mai exact Forţele Combinate de Cadeţi? 
a întrebat Gane. Puşti bogaţi care se joacă de-a soldaţii? 

— Ei iau treaba asta în serios, a spus Mallory. Mulţi băieţi 
obţin brevete militare în aceste şcoli. Fac pariu că armata 
britanică încă este cel mai mare angajator al absolvenţilor 
de la Old Potter's Field. Chiar şi acum. Se zice că cei de la 
Eton intră în armată, politică şi actorie, în vreme ce aceia 
de la Potter's intră în armată, finanţe şi puşcărie. 

M-am întrebat cum de Mallory ştia atât de multe despre 
asta. 

— Dar care e rostul Corpului de Pregătire pentru Ofiţeri, 
al Forţelor Combinate de Cadeţi? a întrebat Gane. De ce 
nişte elevi de la şcoli publice se îmbracă în soldaţi? 

Whitestone s-a uitat la notițele ei şi a spus: 

— Durează de ceva vreme. Forţele Combinate de Cadeţi 
de la Potter's au apărut în 1805, numindu-se iniţial Puşcaşii 


de la Potter's Field. 

Mallory îi zâmbea cu afecţiune lui Gane. 

— Îţi spune ceva anul, detectiv inspector Gane? 1805? 
Nu? Marea Britanie credea că Napoleon era pe cale s-o 
invadeze. Napoleon avea o armată de 200.000 de oameni 
pe coastă. Aceste şcoli vechi pregăteau paza ţării. O 
mişcare a tinerilor pentru a-i respinge pe invadatori. 

— Şi Napoleon s-a retras? a întrebat Gane. Scuzaţi-mi 
ignoranţa... 

— Da, Gane. Napoleon s-a retras, a răspuns Mallory 
privind ecranul. Dar indiferent dacă s-a numit Corpul de 
Pregătire pentru Ofiţeri sau Forţele Combinate de Cadeţi, 
toate şcolile publice şi-au păstrat puştile. 

— Se înscriu la 16 ani, a zis Whitestone. Vârsta băieţilor 
din fotografie. Şi sunt instruiți de ofiţeri din armată. 
Competenţe de conducere, semnale. Şi cum să tragă cu 
arma. În anumite weekenduri, folosesc muniţie adevărată. 

— Mai e ceva? a rostit Mallory. 

— Bob Măcelarul, domnule? a spus Gane. 

Apoi Victor s-a întors spre mine. 

— Să nu vorbeşti cu presa, bine? Pur şi simplu, să nu 
vorbeşti niciodată. Avem oameni care fac asta pentru noi. 
Fiindcă, de îndată ce începi să vorbeşti cu jurnaliştii şi te 
apuci să-ţi expui micile teorii, toţii băieţeii mamei care au 
un iMac şi ceva împotriva societăţii se vor târî afară din 
văgăunile lor şi se vor lăuda pe toate reţelele de socializare 
cât de antisociali au fost. lar odată ce fac asta - adică să 
pretindă că sunt Bob Măcelarul -, trebuie să ne ocupăm de 
ei, să le depistăm adresele de IP, să ne ducem la ei acasă şi 
să le spunem că au fost foarte, foarte răi. Aşa că nu vorbim 
cu presa. Nici măcar un cuvânt. In regulă? 

— Corect, am zis eu. 

A constatat că nu aveam de gând să-l contrazic, aşa că s- 
a înmuiat. 

— Mai ales cu această Scarlet Le Fevre, a spus el. Este o 
adevărată otravă. Se zice că are creier de tabloid şi gură de 
pamfletară. Sau era invers? 


Am ezitat. 

— Totuşi, luaţi în serios treaba cu Bob Măcelarul? 

— Nu avem de ales, a răspuns Gane. Dacă cineva 
pretinde că a comis o crimă, trebuie să-l luăm în serios. Şi 
să-l verificăm. E treaba noastră. 

— Am găsit adresa de IP a acestui Bob Măcelarul? a 
intervenit Mallory. 

— Încă nu, domnule, a replicat Gane. Îşi trimite mesajele 
printr-un proxy server, care îi permite să-şi păstreze 
anonimatul. Probabil, Tor ori 12P. Este un server 
intermediar care acţionează ca un perete între utilizator şi 
restul lumii digitale. Cea mai mare parte a pornografiei 
infantile este transmisă prin astfel de servere. Este webul 
profund, proiectat să ascundă o adresă de IP. Dacă 
interesează pe cineva, Bob este din nou Online. 

Gane a apăsat câteva taste. Pe marele ecran TV, site-ul 
unei reţele de socializare a luat locul fotografiei cu cei 
şapte băieţi. O poză alb-negru, de dimensiunea unui 
timbru, înfăţişând un bărbat cu faţa slabă, în costum, cu 
cravată şi pălărie, şi o ţigară atârnându-i cu insolenţă în 
colţul gurii. Un chip din istorie. 

Mallory a citit cu voce tare mesajul. 

— „Am devenit Moartea, distrugătorul lumilor. lată 
îngerul întunecat al oamenilor, răzbunătorul de drept al 
năpăstuiţilor! Bob Măcelarul soseşte. Ucide toţi bancherii. 
Ucide toţi porcii. ucidetoţiporcii.” 

Gane a râs. 

— Ei bine, cineva a jucat prea multe jocuri la calculator, a 
spus el. 

Mallory nu râdea. 

— Prima parte este un citat din fizicianul Robert 
Oppenheimer, părintele bombei atomice, a explicat el. „Am 
devenit Moartea, distrugătorul lumilor.” Fotografia este a lui 
Oppenheimer. Cita din Bhagavad Gita, un vechi text epic 
sanscrit cuprinzând 700 de versete din Mahabharata. A 
spus aceste cuvinte în urma testării primei bombe nucleare. 
După ce lumea s-a schimbat pentru totdeauna. 


— O să-l găsesc, a zis Gane apăsând o tastă. 

Poza celor şapte băieţi a revenit pe ecran. 

— Şcoala este cheia, a spus Mallory. Potter's Field. 

— Potter's Field, a intervenit Whitestone. Şcoala a fost 
fondată de regele Henric al VIll-lea, în 1509, primul an al 
domniei sale. Numele a fost luat din Biblie. Un câmp al 
olarului este un loc care nu e bun pentru altceva decât 
pentru îngropăciune. Preoţii au cumpărat câmpul olarului 
cu banii însângeraţi ai lui luda. Matei 27, 3-8. „Preoţii cei 
mai de seamă au strâns arginţii şi au zis: «Nu este îngăduit 
să-i punem în vistieria Templului, fiindcă sunt preţ de 
sânge». Şi după ce s-au sfătuit, au cumpărat cu banii aceia 
Țarina olarului, ca loc pentru îngroparea străinilor. lată de 
ce țarina aceea a fost numită până în ziua de azi [arina 
sângelui.” 

A zâmbit cu modestie. 

— Şcoala de duminică? a întrebat Gane. 

— Google, a răspuns ea. 

— Reprezintă un grup mai eterogen decât am crezut, am 
zis eu. Hugo Buck provine dintr-o veche familie de 
bancheri. Adam Jones avea o bursă pentru muzică la 
Potter's Field. Nu doar că au murit în lumi diferite. Veneau 
din lumi diferite. 

Mallory a dat din cap. 

— Bani vechi. Bani noi. Şi fără bani. Dar cine îi urăşte? 

Am privit fotografia grupului din Forţele Combinate de 
Cadeţi, clasa anului 1985. Singurul sunet era cel al 
traficului care se târa pe Savile Row, cinci etaje mai jos. Şi 
mi-am dat seama cum Mallory s-a folosit de tăcere, cum a 
creat un spaţiu în care să pătrundă adevărul. 

— Poate că se urau unul pe altul, am presupus eu. 


Întârziasem. Întârziasem groaznic de mult. 

Scout mă aştepta împreună cu învăţătoarea «i, 
domnişoara Davies, chiar dincolo de porţile şcolii. Toţi 
ceilalţi plecaseră acasă cu mult timp în urmă. 

Cele două flecăreau vesele - de fapt, Scout vorbea, iar 


tânăra neozeelandeză blondă asculta zâmbind şi dând din 
cap, incapabilă să strecoare vreun cuvânt. 

Am parcat maşina cât de aproape am putut de porţile 
şcolii şi am alergat spre ele. 

Totul mersese prost după ce am plecat din Savile Row. 
Mă dusesem s-o văd pe doamna Jones, iar Rosalita, 
menajera, îmi spusese că se simţea prea rău pentru a se da 
jos din pat şi nu îndeajuns de bine ca să mă primească. 
Drumul înapoi spre oraş fusese un coşmar. Am crezut că 
aveam timp din belşug să ajung la şcoală. M-am înşelat. 

— Scuzaţi, am zis eu. Traficul. 

Domnişoara Davies era toată numai zâmbete şi foarte 
înţelegătoare. Fiica mea avea un chip impenetrabil, 
nedezvăluind nimic. 

In maşină, în drum spre casă m-am uitat la ea în oglinda 
retrovizoare. Privea strada. 

— Scout, am rostit eu. 

S-a uitat în ochii mei, în oglindă. 

— Da? 

— N-o să mai întârzii niciodată. Mă ierţi? 

A privit din nou strada. 

— Te iert întotdeauna. 

lar eu m-am gândit la asta tot drumul spre casă. 


Scout s-a rostogolit pe duşumea, împreună cu cățelul. 

— Uneori, plânge noaptea, a spus ea. Stan plânge. Il aud. 

Am dat din cap. 

— Şi eu îl aud. 

— Cred că îi este dor de vechea lui casă. 

— Ei bine, îi lipsesc bătăile inimii mamei lui. 

— Sărmanul căţeluş, a zis Scout. 

— Dar există un truc. Un şiretlic pentru a-i păcăli pe 
căţeluşii cărora le e dor de mamele lor. O să-ţi arăt. 

Am găsit un deşteptător vechi, pe care l-am strecurat sub 
pătura din cuşca lui Stan. 

— O să creadă că este mama lui, am spus eu. Va auzi tic- 
tacul ceasului şi va crede că sunt bătăile inimii ei. 


Scout m-a privit cu atâta îndoială, încât ideea mi s-a 
părut brusc ridicolă. 

Dar a funcţionat. 

In noaptea aceea, am zăcut treaz până aproape de 
venirea zorilor, întorcându-mi perna de pe o parte pe alta 
până când în piaţa de carne s-a lăsat tăcerea, iar lumina din 
cameră a devenit cenuşie-lăptoasă. Dar cățelul nostru n-a 
scâncit nici măcar o dată. 


Capitolul VIII 


Muzeul Negru de la Scotland Yard nu este deloc un 
muzeu. Nu este deschis pentru public. Obiectele de acolo 
sunt păzite în spatele uşilor bine zăvorâte. Oficial, nici 
măcar nu se numeşte Muzeul Negru - după ce au existat 
plângeri din partea poliţiştilor care lucrau în zone cu 
minorităţi etnice numeroase, a fost redenumit Muzeul 
Crimei din cadrul Poliţiei Metropolitane, o schimbare 
impusă, care a asigurat faptul că mereu aveam să-l numim 
Muzeul Negru. 

Aşa cum i-am spus poliţistului Carter, Muzeul Negru este 
un instrument educativ. De aceea a fost înfiinţat, în epoca 
victoriană, şi de aceea încă există şi astăzi - pentru a salva 
vieţile poliţiştilor învăţându-i despre instrumentele folosite 
de infractori. 

Şi acesta era motivul pentru care DCI Mallory şi cu mine 
ne-am dus la Muzeul Negru. Ca să căutăm o armă a crimei. 


Chiar şi pentru un detectiv inspector-şef de la Omucideri 
şi infracţiuni grave, vizitele erau permise doar cu 
programare. Însă curatorul din Sala 101 - sergentul John 
Caine, care avea 30 de ani în serviciu şi niciun gram de 
grăsime în trup - l-a întâmpinat pe Mallory ca pe un vechi 
prieten. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră, domnule? a 
întrebat curatorul Muzeului Negru în vreme ce îşi strângeau 
mâinile. 

— Căutăm un cuţit, John, a răspuns Mallory. Sau cel puţin 
un soi de lamă cu tăiş dublu, a precizat el şi şi-a deschis 
servieta. Cred că trebuie să fie mai mică decât o sabie, dar 
mai mare decât un cuţit, a adăugat DCI, a scos un dosar în 
care se aflau fotografiile cadavrelor şi le-a risipit pe biroul 
curatorului. Ceva care ar fi putut să facă asta. 

Sergentul Caine a studiat calm câteva poze de la locul 


crimei şi de la autopsie, copii ale celor aflate pe peretele lui 
Mallory. Am privit prin Sala 101. Pereţii erau acoperiţi cu 
rafturi şi insigne ale forţelor de poliţie din toată lumea, 
probabil dovezi ale recunoştinţei că li se permiseseră să 
arunce o privire în Muzeul Negru. Am luat o veche carte cu 
coperte cartonate de pe biroul lui Caine. Nu avea 
supracopertă. 40 de ani în Scotlana Yard, scria pe prima 
pagină din interior. Consemnările unei vieţi petrecute in 
serviciul Departamentului de investigatii criminale, de 
Frederick Porter Wensley. 

— Nu pune mâna pe aia, a spus sergentul Caine fără ca 
măcar să se uite la mine, pe urmă i s-a adresat lui Mallory: 
Astea sunt crimele lui Bob Măcelarul. 

— Încă mai trebuie să stabilim legătura, a spus Mallory. 

— Dar o consideraţi o crimă dublă, domnule? 

Mallory a dat din cap. 

— Acelaşi ucigaş. Dar nu sunt convins că-i Bob. 

Sergentul Caine s-a uitat la mine fără căldură, neprimitor. 
Mallory mă avertizase că supraveghetorul Muzeului Negru 
era circumspect în privinţa străinilor. 

— El este detectivul Wolfe, cel mai nou membru al 
echipei mele. 

Am întins mâna, dar curatorul n-a părut s-o vadă. 
Încântat să-mi amintească faptul că, sergent fiind, chiar şi 
în uniformă, era mai mare în grad decât mine. 

— Bine, a spus el. Regulile de bază. Fără fotografii. Fără 
atingeri - decât dacă accept eu, în scopul unei 
demonstraţii. Şi absolut nimic din ce spun nu se 
consemnează. Ai priceput? 

— Am priceput, sergent, am zis eu. 

— Bine. Atunci, să mergem. 

În Sala 101 era o uşă încuiată. Sergentul Caine a 
descuiat-o şi am intrat. Era un living din trecutul îndepărtat. 
Existau un şemineu, un bovindou, lămpi cu gaz. Am avut 
nevoie de câteva clipe pentru a-mi da seama că toate erau 
false. Pretutindeni erau arme. Şi erau foarte reale. O vitrină 
plină cu arme de foc. Un birou acoperit cu ce ar fi putut să 


fie rezultatul unui armistițiu al unei lupte cu săbii. Laţul unui 
spânzurat, atârnând de tavan, ceea ce mi s-a părut puţin 
cam exagerat. 

— Cum se numea detectivul care a înfiinţat muzeul? a 
întrebat Mallory. _ 

— Inspectorul Neame, a răspuns Caine. In 1874. Vreţi să 
faceţi un tur pe-aici? Sunt o sumedenie de lame. 

Mallory se uita la ceea ce părea un hanger de pirat. 

— Te rog, a spus el. la-o înainte cu detectivul Wolfe. 

L-am urmat pe curator prin cadrul unei uşi inexistente. 

— Nu eşti genul ultrasensibil, nu? m-a întrebat el. Să-mi 
zici dacă-ţi vin cerealele Wheetabix înapoi pe gât. 

— Am mai fost aici, am spus eu. O vizită cu colegii de la 
Academia de Investigaţii Criminalistice. 

— A, a rostit el. Un expert. Un tip cu multă experienţă. Să 
vedem cât de expert eşti, băiete. Cu ce ţi se pare că 
seamănă ăsta? întrebă el luând un baston. 

— Cu o sabie, am presupus eu. O sabie disimulată într-un 
baston. 

Sergentul Caine a zâmbit. 

— Deştept băiat. 

A tras de capătul bastonului, dând la iveală o lamă de 30 
de centimetri dintr-un strălucitor oţel de Sheffield. Apoi l-a 
închis la loc. 

— Deci, dacă te atac... 

A repezit bastonul spre faţa mea. L-am prins cu ambele 
mâini. 

— i-l smulg înainte de a apuca să-l foloseşti ca sabie, 
am zis eu trăgându-i bastonul din mână. 

Mi-am îngăduit un mic zâmbet care a dispărut de îndată 
ce am văzut că încă ţinea în mână mânerul. Era o armă de 
foc. 

— Ceea ce înseamnă că nu-mi rămâne decât pistolul, a 
spus el îndreptându-l spre faţa mea. Bang, bang! Eşti mort. 

— Funcţionează? am întrebat eu dându-i înapoi bastonul. 

— Oh, toate funcţionează, a zis Caine, ataşând cu grijă 
mânerul de baston. Tocmai ăsta-i rostul. 


Mallory a intrat în încăpere. 

— Vedeţi ceva care vă place, domnule? a întrebat 
curatorul. 

Mallory a clătinat din cap. 

— Probabil că-i pe-aici pe undeva, a rostit vesel curatorul. 

Era de crezut. Muzeul Negru conţine toate armele pe 
care ţi le poţi imagina şi foarte multe pe care nu ţi le poţi 
imagina. Peste 100 de ani de explozibili, arme de foc şi 
otrăvuri. Şi fiecare obiect de acolo a fost folosit. 

Un hanger întrebuințat de fraţii Kray??. Un lansator de 
rachete folosit de IRA. Oala în care ucigaşul în serie Dennis 
Nilsen fierbea carnea victimelor lui înainte de a o arunca la 
canal. Şi mult mai multe cuțite decât văzusem la subsolul 
din West End Central. 

Muzeul Negru ocupa câteva săli mari şi îngrijite, pline cu 
vitrine din sticlă şi standuri, şi rafturi pe care se aflau măşti 
ce înfăţişau chipurile oamenilor care răpiseră vieţi. Oameni 
insipizi, obişnuiţi, banali, care împuşcaseră, otrăviseră, 
înjunghiaseră,  hăcuiseră, fierseseră şi îşi mâncaseră 
victimele. Toţi acei omuleţi jalnici care curmaseră brusc 
fericirea a nenumărate vieţi, toţi acei mici ticăloşi sălbatici 
care înălţaseră un munte de nefericire omenească. 

Da, mai fusesem acolo. Dar, de data asta, era altfel. Nu 
eram cu colegii mei de şcoală. 

Nu mai puteam să mă ascund în mulţime, nu mai existau 
chicoteli care să alunge tensiunea. Nu mai era o excursie 
cu şcoala. De data asta, Muzeul Negru m-a confruntat cu 
toată oroarea lui şi cu colecţia sa de cruzime omenească, 
iar asta a fost, pur şi simplu, prea mult pentru mine. 

Sau poate că a fost altceva. Prima dată când fusesem 
aici, în vizită cu colegii de la Academia de Investigaţii 
Criminalistice, eram un puşti înfumurat, necăsătorit, care 
nu ştia nimic despre cum era să pierzi pe cineva. De data 
asta, ştiam. 


24 Fraţii Ron şi Reg Kray, cunoscuţi şi influenţi gangsteri englezi din anii 
'60 (n.tr.) 


Apoi, brusc, m-am aplecat peste un coş de gunoi, 
vomând fără zgomot când Mallory şi sergentul Caine au 
intrat în încăpere. Chiar dacă au observat că mi se făcuse 
rău, n-au lăsat să se vadă. 

— Arma voastră s-ar putea să fie confecţionată manual, 
spunea Caine. Un soi de cuţit făcut să taie gâtul unui om - 
şi doar atât. Ceva făcut exclusiv pentru asta. 

Big Ben bătea de ora 10. Scout probabil că era deja în 
pat, dormind cu luminile aprinse, iar doamna Murphy se 
uita la televizor cu sonorul oprit şi cu Stan în poală. 

M-am ridicat privind stânjenit şi dezgustat lichidul gălbui 
al bilei care cursese din mine. Mallory m-a bătut uşor pe 
umăr. 

Nu m-am putut uita la el. 

— O cană bună de ceai? a zis el. 


Mallory m-a dus acasă la el. 

Soţia lui a apărut la uşă când am oprit în faţa unei vile de 
pe o stradă liniştită din Pimlico. O femeie înaltă, zveltă, cu 
păr cenuşiu, cu o sclipire amuzată în ochi şi purtând papuci 
groşi în picioare. Un Terrier West Highland alb s-a postat 
între ei privindu-i în timp ce domnul şi doamna Mallory 
comunicau în limbajul sumar al celor căsătoriţi de mult 
timp. Avea acelaşi accent de Aberdeen ca şi soţul ei. Ar fi 
fost posibil să se fi născut pe aceeaşi stradă. 

— Ai încheiat pe ziua de azi? a întrebat ea încrucişându-şi 
braţele. 

— Nu tocmai, scumpo, a răspuns el sărutând-o pe obraz. 

— leşi din nou? 

— Întâi, mă aranjez puţin. 

— Mâncaţi ceva? 

— Un ceai ar fi minunat. 

— Cine-i el? 

— Noul coleg. Detectivul Wolfe. 

— Bună, scumpule, a zis ea, pe chip apărându-i un 
zâmbet larg. Intră! 

Doamna Mallory ne-a adus ceai şi biscuiţi. Cu zahăr şi 


cofeină în mine, am început să mă simt mai bine. Mallory 
şi-a băut repede ceaiul şi a dispărut băgând în gură un 
biscuit. 

— Cinci minute, mi-a zis Mallory. 

Terrierul l-a urmat gâfâind încântat. 

Era o vilă micuță, îngrijită, cu două niveluri. Fotografiile 
de pe poliţa căminului şi de pe rafturile bibliotecii, cu 
culorile pălind deja, îl înfăţişau pe Mallory într-o viaţă de 
demult, sub un soare tropical. Pe ei doi cu 15, 20, 25 de ani 
mai tineri, Mallory, cu un smoc de păr blond, ridicându-şi 
ochelarii şi zâmbind timid la o masă dintr-o cafenea. Şi 
Mallory, deja fără păr la 30 de ani, zâmbind în pantaloni 
scurţi, într-o cămaşă cu mâneci scurte şi având pe cap o 
şapcă neagră cu cozoroc, doi asiatici purtând aceleaşi 
uniforme ca a lui zâmbind de o parte şi de alta a sa. Şi soţii 
Mallory zâmbind spre aparatul foto şi un oraş-port zărindu- 
se în spate, departe şi jos. 

— Hong Kong, a explicat doamna Mallory. Soţul meu a 
fost în poliţia din Hong Kong vreme de 15 ani. „Servim cu 
mândrie şi cu grijă.” Poate că ţi-a povestit. 

— Nu, doamnă. 

Ea a râs. 

— Poţi să-mi spui Margaret. 

— DCI Mallory nu mi-a zis nimic, doamnă... Margaret. 

— Ne-am întors în 1997. După ce a fost retrocedat 
Chinei. Când şi-a pierdut regalitatea. Britanicii s-au dus 
acasă, şi la fel am făcut şi noi. A fost un mic şoc pentru noi. 
Ne e dor de el. Deşi, desigur, vechiul Hong Kong nu mai 
există. 

Fotografiile ilustrau cursul a două vieţi. Ciudat, n-am 
văzut poze de copii. Ei doi erau totul unul pentru celălalt. 

— Ai familie? m-a întrebat doamna Mallory. 

— Am o fetiţă, am răspuns eu. Părinţii mei au murit de 
mult. N-am fraţi, nici surori. Am tăcut o clipă. Mi-am pierdut 
soţia. 

Ea a aşteptat să mai spun ceva, însă nu mai era nimic de 
zis. 


— Înţeleg. 

— O am pe fiica mea, Scout. Are cinci ani, am adăugat eu 
amestecând ceaiul. Suntem doar noi. 

Doamna Mallory a dat din cap. 

— Asta înseamnă că ai o familie, a zis ea câştigându-mă 
definitiv. 


Am traversat fluviul împreună cu DCI Mallory. 

— Şi uite că mi-ai cunoscut familia, a zis el. După ce 
coborâm de pe pod, ia-o pe Lambeth Road. 

— Da, domnule. 

Am condus până când două tunuri gigantice au apărut 
din întuneric. Se aflau în faţa unei clădiri încununate de un 
dom pe care flutura steagul Marii Britanii. 

— Mergem la Muzeul Imperial al Războiului?5? l-am 
întrebat eu. 

— Cândva, aici a fost Spitalul Regal Bethlem?$, a spus 
Mallory. Bedlam. Azilul de nebuni. Ştiai asta? Poţi să 
parchezi în spate, pe St. George's Road. N-o să intrăm pe 
uşa din faţă. 

Un paznic a apărut în vreme ce străbăteam grădina. Ne-a 
privit suspicios până când o voce de femeie i-a strigat: 

— E-n regulă, Charlie. Vin la mine. 

Paznicul s-a retras şi o femeie tânără a apărut într-un 
scaun cu rotile. A zâmbit când l-a văzut pe Mallory. 

— Domnule, a rostit ea, iar zâmbetul i-a devenit şi mai 
larg în timp ce l-a salutat. 

— Bună, Carol, a zis el aplecându-se pentru a o săruta pe 
obraji. 

M-a prezentat, apoi am aşteptat ca ea să-şi întoarcă 
scaunul în spaţiul strâmt. Am vrut s-o ajut, dar m-a oprit pe 
un ton tăios: 

— Mă descurc. 

Am urmat-o printr-un coridor îngust, care ducea spre 


25 Imperial War Museum (n.tr.) 
26 Bethlem Royal Hospital (n.tr.) 


holul principal. Luminile erau stinse. În întuneric, avioane 
Spitfire şi Messerschmitt, şi Hurricane, precum şi primele 
rachete balistice  ghidate, V2-urile germane, atârnau 
deasupra noastră, încremenite în zbor, încremenite în timp. 

— Cu ce vă pot ajuta, domnule? a întrebat Carol. 

Mallory şi-a deschis servieta. 

— Căutăm o armă a crimei, Carol, a răspuns inspectorul- 
şef şi i-a dat dosarul, iar ea l-a frunzărit încet. Ipoteza 
noastră este că arma a fost concepută special pentru a tăia 
gâtul unui om. 

— Presupunerea dumneavoastră este corectă, a zis ea 
zâmbind din nou. Ştiu exact despre ce-i vorba. Ar trebui să 
avem unul în depozit. Vă rog să mă urmaţi. 


Cuţitul avea puţin sub 30 de centimetri, cea mai mare 
parte fiind reprezentată de o lamă lungă, subţire şi cu tăiş 
dublu, concepută pentru a pătrunde cu uşurinţă în carnea 
unui om, iar pe urmă s-o taie fără probleme. 

Mallory mi l-a dat, şi am fost surprins să descopăr că era 
extrem de uşor. 

Mânerul era prevăzut cu o plăsea ovală pentru a nu-ţi 
aluneca mâna, se potrivea perfect în pumnul strâns şi îţi 
dădea un sentiment de putere teribilă. 

— Cuţitul de luptă Fairbairn-Sykes, a explicat Carol. A 
fost creat de William Ewart Fairbairn şi Eric Anthony Sykes 
pe vremea când lucrau la poliţia din Shanghai, înainte de 
război. 

— Cuţitul trupelor de comando, a rostit Mallory. Desigur. 

Nu mă puteam obişnui cu greutatea foarte redusă a 
cuţitului din mâna mea. Era uşor de ţinut. Cu un vârf 
ascuţit, cu muchii tăioase. Lama cu două tăişuri a sclipit în 
semiîntunericul din depozit. 

— A fost inventat de doi poliţişti? am întrebat eu. 

Carol a dat din cap. 

— W.E. Fairbairn era expert în lupta corp la corp. Cuţitul 
a fost proiectat să fie arma albă perfectă pentru luptă, dar 
s-a dovedit a fi arma albă perfectă pentru ucis. A fost arma 


albă standard pentru toate trupele de comando din cel de- 
al Doilea Război Mondial. Dacă naziştii te prindeau cu un 
astfel de cuţit, erai împuşcat pe loc ca spion. In majoritatea 
lor, cuţitele nu sunt proiectate în mod special pentru a 
ucide - cu excepţia modelului Fairbairn-Sykes. Pare uşor de 
folosit, dar nu-i aşa. Trebuie să ştii care artere sunt cele 
mai apropiate de suprafaţă şi mai neprotejate de haine. Dă- 
mi-l, te rog. 

Tânăra din scaunul cu rotile ne-a făcut o demonstraţie. 
Cu degetele mâinii stângi larg desfăcute, a mimat că prinde 
capul unui om. Cu cuțitul în mâna dreaptă, l-a înjunghiat, 
apoi şi-a retras repede mâna. 

— Înfigi şi tragi, a spus ea. Înfigi vârful cuţitului în laterala 
gâtului, pe urmă tragi lama spre faţă. Nu poţi repara aşa 
ceva cu două copci şi câteva pastile de Nurofen Plus. Cei 
mai mulţi oameni care vor să taie gâtul cuiva încep dinspre 
exterior. Hăcuiesc, fierăstruiesc, taie. 

A mimat hăcuirea, fierăstruirea şi tăierea. 

— E în regulă dacă vrei să-i insulţi, a zis ea. E în regulă 
dacă vrei să le strici ziua. Dar nu-i în regulă dacă vrei să fii 
sigur că-i omori. 

— Înfigi şi tragi, a repetat Mallory. În felul ăsta, tai 
traheea, iar pe urmă ai toate şansele să tai şi arterele 
carotide. 

— Chiar mai mult decât toate şansele, a zis Carol. Acea 
mişcare se numeşte „secţionarea carotidei”. Tocmai ăsta-i 
rostul, să tai arterele carotide, domnule. Dacă şocul nu-i 
ucide imediat, atunci mor din cauză că arterele carotide au 
fost secţionate, iar sângele pompat de inimă nu mai ajunge 
la creier. 

— Cât durează? am întrebat eu. 

— Creierul moare imediat, a spus ea. Victimele îşi pierd 
cunoştinţa în cinci secunde şi mor în douăsprezece. 

— Când a încetat fabricarea acestor cuțite? am vrut eu să 
ştiu. 

— Fabricarea lor nu a încetat, evoluează de aproape 100 
de ani. Există versiuni contemporane, folosite de forţele 


speciale - UK-SFK. Este cel mai grozav cuţit de luptă care s- 
a inventat vreodată, a adăugat ea şi s-a uitat la Mallory, iar 
eu m-am întrebat cum ajunseseră să se cunoască. Şi acum, 
Bob Măcelarul are aşa ceva. i 

— Nu ştim dacă este Bob, a zis Mallory zâmbind. Insă 
ştim că este vorba de cineva bine antrenat, care are acces 
la arme specializate. Probabil că e posibil să cumperi un 
Fairbairn-Sykes online, nu? 

— Poţi să cumperi orice online, am spus eu. 

— Cu excepția anilor de pregătire, a zis Carol. Cu 
excepţia genului de cunoştinţe pe care le acumulezi în ani 
de zile. Cu excepţia priceperii necesare pentru a executa o 
secţionare a carotidei. Încearcă să cumperi astea online. Şi 
mai este ceva. 

Am privit-o pe femeia din scaunul cu rotile cântărind în 
palmă cuțitul de luptă Fairbairn-Sykes. 

— Secţionarea carotidei presupune mai mult decât o 
duşmănie oarecare. Să ucizi pe cineva cu aşa ceva - să 
înfigi vârful în laterala gâtului, apoi să tragi lama spre 
exterior. Pentru asta, trebuie să urăşti din tot sufletul pe 
cineva, domnule, a zis ea, ridicându-şi privirea spre Mallory. 


Capitolul IX 


Picioarele îmi erau sleite de puteri. 

Intrasem abia de un minut în a treia rundă, dar deja eram 
slăbit de epuizare, nesigur pe picioare şi respiram pe gură 
încovoindu-mă peste corzile ringului de box, cu coatele 
lipite protector de partea inferioară a cutiei toracice. Imi 
ridicam obosit braţele pentru a-mi proteja capul, în vreme 
ce mănuşile Lonsdale de 400 de grame, din piele neagră, 
lipite de faţa mea erau alunecoase din pricina transpiraţiei. 

Loviturile continuau. Erau date de un om scund, cu părul 
lung şi argintiu ieşind de sub casca protectoare veche, 
produsă de cunoscuta firmă de echipament sportiv 
Everlast. A zâmbit larg văzându-mi epuizarea, dând la 
iveală răutatea şi o proteză albastră. Aplecat în spatele 
gărzii lui strânse şi înalte, fără să rişte nimic, bărbatul cu 
păr lung şi argintiu s-a repezit să-mi dea loviturile decisive. 

Cu faţa adânc îngropată în mănuşi, i-am simţit pumnii 
lovindu-mi trupul cu o viteză orbitoare. Bărbatul cel scund 
era şi slab, şi musculos. Lovea foarte tare. In coastele din 
stânga, în coastele din dreapta. Mi-am coborât şi mai mult 
coatele, dar tot simţeam usturimea loviturilor ca de bici. 

Ne aflam faţă în faţă. Având 1,83 metri, eram mult mai 
înalt decât adversarul meu - Fred îl chema -, dar probabil 
că primul lucru pe care l-am învăţat pe ringurile de box a 
fost că viteza este mai importantă decât puterea. Cu cât 
eşti mai masiv la trup, cu atât ai o suprafaţă mai mare care 
poate fi lovită. 

Un croşeu de stânga a trecut de apărarea mea anemică 
şi m-a făcut să icnesc când coastele de jos mi-au fost lovite. 
Mi-am lăsat coatele şi mai jos, nedorindu-mi deloc încă 
unul, însă, în clipa în care mi-am coborât mănuşile cu câţiva 
centimetri, Fred m-a pocnit în capul prost apărat. 

„Sus-jos”, am chibzuit eu blestemându-mă că făcusem 
acea greşeală elementară, aceea de a nu-mi apăra o zonă 


neprotejată în vreme ce alta era atacată. M-am lăsat moale 
în corzile ringului,  dorindu-mi ca picioarele să-mi 
funcţioneze şi încercând să ajung din nou la verticală. 

Deodată, un croşeu de stânga m-a izbit în partea dreaptă 
a căştii, apoi un croşeu de dreapta m-a lovit cu putere în 
stânga, făcându-mi urechile să ţiuie în ciuda pielii groase a 
căştii. 

Probabil că mi-am ridicat instinctiv mănuşile foarte puţin 
pentru a-mi proteja capul, fiindcă Fred mi-a tras un puternic 
croşeu de stânga în coastele din dreapta jos. 

Şi el se moleşise. Să loveşti non-stop pe cineva te 
oboseşte. Loviturile lui combinate erau mai lente, însă după 
o lovitură în corp îţi revii cel mai greu. Şi eu îmi simţeam 
picioarele cedând în timp ce totul îmi spunea să mă 
prăbuşesc. Însă nu m-am prăbuşit. Am rămas în picioare, 
susţinut doar de corzile din spatele meu şi de voinţa din 
mine. 

Fred a rânjit dezvăluind din nou acea veche proteză 
albastră. L-am văzut ridicând cotul stâng, pregătindu-se 
pentru un croşeu de stânga. Dar frumuseţea boxului constă 
în echilibrul său - dacă adversarul tău te poate lovi, şi tu 
poţi să-l loveşti pe el. 

Mi-am văzut şansa şi am profitat de ea. 

Înainte ca Fred să mă izbească scurt şi cu putere în 
corpul îndurerat sau în capul care-mi vâjâia, i-am tras un 
upercut scurt în bărbie, făcându-i capul să i se smucească 
spre spate exact când gongul a dat semnalul sfârşitului 
celei de-a treia şi ultimei runde. 

Am căzut unul în braţele celuilalt, total epuizați, amândoi 
râzând. 

După ce ne-am desprins din îmbrăţişare, am rămas 
locului încovoiat, străduindu-mă din răsputeri să-mi recapăt 
suflul. Auzeam zbârnâitul corzilor, ştirile financiare de la 
televizorul din dreptul benzilor de alergare, instrucţiunile 
recitate de un antrenor de yoga. Când mi-am ridicat 
privirea, am văzut că Fred îşi dădea jos casca ponosită, 
părul lung şi argintiu rostogolindu-i-se de sub ea, părul unui 


pirat bătrân. Şi-a scos proteza. 

— Eşti atât de norocos că te antrenezi, a spus el. 

A ridicat o mănuşă în semn de salut, iar eu i-am atins-o 
cu a mea. 

— Bine, a zis el, dar ţine-ţi coatele lipite de corp şi nu sta 
ca o statuie. După ce ai lovit, pleacă de-acolo. Nu sta să 
faci poze. Chiar dacă eşti dărâmat. Mai ales dacă eşti 
dărâmat. 

Respirația mea revenea încet la normal. 

— E greu, am izbutit eu să rostesc. 

Fred a râs. 

— Aşa şi trebuie să fie. Dacă era uşor, toată lumea putea 
să facă box, a zis el şi m-a bătut pe spate. Relaxează-te cu 
30 de minute pe bicicletă şi nu uita să-ţi faci exerciţiile de 
întindere musculară. 

Fred a coborât din ring. S-a îndreptat spre sistemul de 
sunet şi a pus The Jam. Mă aflam în Clubul de box pentru 
amatori Smithfield, iar Fred era şeful, aşa că el alegea 
muzica. Going Underground a început să răsune în sală. 

Efectiv, mă simţeam mai bine. 

Probabil, coastele aveau să mă doară a doua zi 
dimineaţă, dar vâjâitul din cap se calmase deja şi nimic 
altceva nu fusese serios vătămat. Nu atât durerea te 
termină, cât şocul de a fi lovit. M-a mirat întotdeauna cât de 
puţin doare, de fapt, când eşti lovit în faţă. 

Apoi am devenit conştient că cineva mă privea. 

Bărbatul se afla lângă haltere. Avea mănuşile puse, acele 
mănuşi fără degete pentru ridicat haltere, iar umerii lui 
cărnoşi arătau ca şi cum ridicase multe. Nu vezi prea mulţi 
asiatici atât de pasionaţi de haltere. Dar presupun că în 
prezent sunt mai mulţi decât înainte. 

Mi-a susţinut privirea un moment îndelungat, pe urmă şi- 
a scos mănuşile fără degete şi s-a îndreptat spre dulapul în 
care Fred ţinea echipamentul de box. A luat de acolo o 
cască neagră şi o pereche de mănuşi de un galben aprins. 
Apoi a traversat sala şi a urcat în ring. Deja îmi dădusem 
seama cine era. lţindu-se de sub vesta de antrenament, am 


văzut vânătaia pricinuită de lovitura pe care i-o dădusem în 
inimă pentru că râsese de cățelul meu. 

— Mă bat eu cu tine, a spus tipul punându-şi mănuşile. 

— Noi numim asta box, am zis eu. Nu bătaie. 

— Dar este full contact, nu? Încercăm să ne doborâm 
unul pe altul, nu? 

— Desigur. 

N-am considerat să-i explic că boxul avea o anumită 
etichetă, un cod de onoare nescris şi un mare grad de 
încredere. Nu părea că ar fi fost foarte interesat de ceva din 
toate astea. 

Boxam cu Fred de cinci ani, dar niciunul dintre noi nu 
încasase vreodată o lovitură sub centură, niciunul dintre noi 
nu plecase vreodată furios de pe ring. Prietenia noastră se 
sudase în intimitatea dură a boxului. Totuşi, era adevărat 
ce spusese halterofilul - când boxam, nu ne dădeam înapoi 
de la nimic. 

— Ticălosule, m-ai pocnit! a zis halterofilul furios. 

— Tocmai am făcut trei runde. 

— Vreau să văd cât de tare eşti de fapt. Asta dacă nu eşti 
laş. 

M-am uitat la mănuşile lui galbene - o pereche de mănuşi 
Cleto-Reyes de 280 de grame, cele mai bune mănuşi de 
box din lume, făcute manual în Mexic, însă mult prea 
uşoare pentru boxul dur. Oricum, nu asta mă deranja. Am 
început să-mi scot mănuşile. 

— Nu boxez cu tine. 

Când am dat să cobor din ring, mi s-a pus în cale. 

— De ce nu? 

— Fiindcă n-ai proteză. 

— Nu-mi trebuie proteză. 

— Ba da, îţi trebuie. Toţi au nevoie de proteză. Deoarece 
te-aş putea lovi cu cotul în gură. Sau cu capul. Şi există 
chiar posibilitatea foarte redusă de a-ţi trage un pumn în 
gură. 

Pe urmă, Fred a apărut lângă noi. L-a luat pe halterofil de 
cot şi l-a răsucit cu uşurinţă. La un moment dat, Fred 


lucrase la o firmă de securitate. 

— Vezi semnul ăla? 

Pe pereţii sălii Smithfield ABC se aflau fotografii înrămate 
ale multor boxeri. Erau un anume tip de boxeri - luptători 
înnăscuţi, numai perseverenţă şi măreție, genul de boxeri 
pe care Fred îl îndrăgea. Jack Dempsey. Jake la Motta. Joe 
Frazier. Marvin Hagler. Greii acestui sport. Şi mai erau şi 
alte fotografii înrămate - poze ale unor copii boxând în 
Cuba, cam câte o duzină odată în ring, la bustul gol şi slabi, 
şi boxând cu mănuşi care păreau scoase din gunoi. lar 
deasupra tuturor fotografiilor era un panou. 


NU SE BOXEAZĂ FĂRĂ PERMISIUNE 


— N-ai permisiunea să boxezi, a spus Fred. 

Fred era cel mai scund bărbat din sală. 

Şi în acel loc plin de persoane dure - unde poliţiştii 
veneau să se antreneze pentru a se menţine în formă, unde 
băieţii răi din cartierele sărace veneau să înveţe frumoasa 
ştiinţă a loviturilor, unde tinere femei veneau să înveţe a se 
apăra şi unde corporatişti veneau să-şi atingă limitele - 
nimeni nu-l contrazicea. 

Halterofilul a coborât din ring. 

— Se întâmplă multe lucruri rele când faci abuz de 
steroizi, a zis Fred. [i se micşorează testiculele. Faci acnee. 
iți pierzi părul. Dar lucrul cel mai rău în cazul abuzului de 
steroizi este că îţi afectează acea parte din creier care 
inhibă agresivitatea. In cele din urmă, cu toţii ajung să vrea 
să omoare pe cineva. 

Lângă uşă era un sac greu. Chiar înainte de a ieşi din 
sală, halterofilul a lovit sacul cât de tare a putut. 

Fred a râs dispreţuitor. 

— Nu contează cât de tare poţi să loveşti, a spus el. 


Detectiv inspectorul Whitestone stătea cu spatele la 
tabla albă a lui Mallory. O fotografie mărită a celor şapte 
băieţi-soldaţi se vedea în spatele ei. In mână, avea o listă 


cu nume. 

— Deci, sunt patru. Nu sunt cinci care au rămas în viaţă, 
ci doar patru, a spus ea, s-a întors cu faţa la tablă şi a 
trasat cu grijă o cruce roşie peste chipul băiatului din 
partea stângă. Adam Jones - decedat. A trasat o altă cruce 
roşie, peste chipul băiatului din partea dreaptă. Hugo Buck 
- decedat. 

lar în cele din urmă, a trasat o cruce roşie peste chipul 
băiatului din centru. Cel cu ochelari cu lentile întunecate. 
Cel care nu zâmbea. 

— Acesta este onorabilul James Sutcliffe, a precizat 
Whitestone. Fiul cel mic al contelui Broughton. Sau, mai 
bine spus, acesta a fost onorabilul James Sutcliffe. La doi 
ani după ce a fost făcută această fotografie, s-a sinucis, s-a 
înecat în mare pe coasta Amalfi, unde părinţii lui 
închiriaseră o vilă. 

Toţi am rămas tăcuţi. 

— În vara în care a împlinit 18 ani, a adăugat Whitestone. 

— Are o fiică, nu-i aşa? a întrebat Mallory. Tatăl băiatului. 
Contele de Broughton. 

Whitestone a dat din cap. 

— Onorabila Cressida. A fost o tânără cam sălbatică în 
anii '80. A urinat pe Cenotaph” în timpul unei revolte 
anticapitaliste. 

— Da, despre ea este vorba, a zis Mallory. A fugit cu un 
artist german care era cu 30 de ani mai în vârstă decât ea. 
S-a împăcat însă cu părinţii, i s-a iertat totul. Când băiatul s- 
a sinucis, carabinierii au găsit un bilet de adio? a întrebat 
el. 

— Nu, domnule, a răspuns Whitestone. N-au găsit nici 
măcar cadavrul. Doar hainele împăturite pe plajă şi o schiţă 
făcută pe jumătate. Era artist. Se pare că era cel mai 
strălucit din grup. 

— De ce s-a presupus că s-a sinucis dacă nu s-a găsit 


27 Monument în Whitehall, Londra, ridicat în onoarea celor morţi în 
ambele războaie mondiale (n.tr.) 


niciun bilet de adio? a întrebat inspectorul-şef. 

— James Sutcliffe suferea de depresie clinică. Lua un 
adevărat cocktail de medicamente, a răspuns Whitestone 
citind din notițele ei: Prozac. Luvox. Lustral. Cipralex. Şi-a 
mai făcut şi altădată rău. 

— Ce motive are un puşti bogat pentru a fi deprimat? a 
intervenit Gane. 

— Poate că ar trebui să-i întrebăm pe prietenii lui, a zis 
Mallory. 

Doar patru mai trăiau. 

Gemenii identici, exceptând cicatricele faciale ale unuia 
dintre ei. 

Tânărul înalt, smead, slab ca un ţâr şi cu aer de străin. 

Şi băiatul gras, cu privire rea şi cu vârful limbii iţindu-se 
în colţul gurii. 

Între timp, nu mai semănau. 

Cele trei cruci roşii modificaseră vechea fotografie. 
Whitestone a luat o mapă cu fotografii 8x10 centimetri. 
Fotografii ale celor vii. A atins cu degetul imaginea 
geamănului fără cicatrice, aflat între James Sutcliffe şi 
băiatul smead. 

— Ben King, a spus ea. Este faimos. 

A pus o poză pe peretele lui Mallory. Un bărbat serios, 
îngrijit, în costum şi cravată, zâmbind pentru vreo 
fotografie oficială. Se recunoştea în el băiatul din poza 
făcută cu 20 de ani în urmă. Chipul lui îmi părea vag 
familiar - probabil că-l zărisem în treacăt pe la ştirile de 
seară. 

— Îl cunosc, a spus Mallory. Este Ben King. E politician, 
nu? 

— Da, a răspuns Whitestone. Răposatul lui tată, Quentin 
King, a fost avocatul pentru cazuri de calomnie. Ben King 
este deputat de Hillingdon North. A studiat la Potter's Field 
şi Balliol, Oxford. Cu diplomă în Filosofie, Politică şi 
Economie. În plină ascensiune în cadrul partidului său. 

— Care partid? a întrebat Gane. 

— Ghiceşte, l-a tachinat Whitestone. 


Gane şi-a dat cu presupusul, dar a greşit. Şi eu aş fi 
greşit. 

— Se spune despre el că ar fi viitorul prim-ministru, a 
adăugat Whitestone. 

— Independent din punct de vedere financiar, educat la 
şcoli private, dă bine la televizor, a spus Mallory. Nu a 
angajat niciodată pe nimeni, n-a demarat niciodată vreo 
afacere, n-a avut niciodată o slujbă adevărată. S-a gândit la 
asta un moment. Cu fratele lui ce-i? Tipul cu cicatrice. 

— Ned King, a răspuns Whitestone. Ofiţer activ în armata 
britanică, Puşcaşii Regali Gurkha?5. Două detaşări în 
provincia Helmand, Afganistan. Decorații pentru merite. De 
asemenea, a fost condamnat pentru atac, cu 15 ani în 
urmă. 

A pus pe perete fotografia unui soldat. Cicatricea de pe 
obrazul stâng arăta de parcă ar fi fost preţul medaliilor de 
pe uniformă. 

lar alături, a pus fotografia unui bărbat subţire, cu 
început de chelie, în costum şi cu un papion care îi atârna 
ca o mortăciune în jurul gâtului sfrijit. Pierduse atât de mult 
din greutate începând cu anii adolescenţei, încât băiatul 
gras din liceu era aproape de nerecunoscut în bărbatul 
slab. 

— Guy Philips, zis Piggy, a spus Whitestone. Îi cunoaşte 
pe fraţii King din şcoala pregătitoare. Tatăl lui a făcut avere 
pe piaţa imobiliară. A jucat tenis de performanţă. A ajuns în 
semifinale la Junior Wimbledon. Apoi genunchiul i-a cedat. 
Este profesor de sport la colegiul pe care l-a frecventat, 
Potter's Field. 

— Care sporturi? a întrebat Gane. 

— Tenis. Scrimă. Cricket. Schi. Sporturi elegante, Gane, 
bine? Şi maraton. 

— Aşa a slăbit, a zis Mallory. 

Mai rămăsese unul. Whitestone a pus pe peretele lui 
Mallory fotografia unui bărbat cu o privire pătrunzătoare, 


28 Royal Gurkha Rifles (n.tr.) 


serios, smead. Poza pentru vreo fotografie de firmă şi se 
uita spre cameră cu ochi care păreau negri. 

— Salman Khan, a spus Whitestone. Provine dintr-o 
familie bogată anglo-indiană. Constructori, suficient de 
amuzanţi, sfidând toate stereotipurile rasiale. Tatăl lui a 
făcut o grămadă de bani din construcţii în anii '60 şi '70. Şi 
Khan îi cunoaşte pe fraţii King şi pe Philips încă din şcoala 
pregătitoare. Lucrează ca avocat pentru drepturile omului 
în birourile din Londra ale firmei Butterfield, Hunt & West. 
Este considerat una dintre stelele în ascensiune în domeniul 
juridic. A dat în judecată cu succes Ministerul Apărării, în 
numele unui militar cu handicap. 

— Ai menţionat că Ned King a fost condamnat pentru 
atac, a zis Mallory. Mai apare ceva în cazierele lor? 

— Adam Jones a avut nenumărate condamnări pentru 
infracţiuni legate de droguri şi vagabondaj. La şase luni 
după ce a fost făcută această fotografie, a fost dat afară 
pentru că a vândut substanţe interzise în spatele 
magazinului de dulciuri de lângă şcoală. Pastile. Droguri. În 
cantităţi mari. 

— Cei din clasele superioare alcătuiesc întotdeauna un 
grup mult mai eterogen decât se crede, a spus Mallory. Ce 
făcea? Işi suplimenta proviziile personale ocupându-se şi de 
vânzare? 

— Aşa se pare, domnule. Adam a luat-o razna devreme. 
S-a apucat de heroină pe când alţii intrau la Oxford, 
Goldman Sachs şi Sandhurst. 

— Detectiv Wolfe, a fost dat afară Jones de la Academia 
Regală de Muzică pentru că vindea substanţe interzise? a 
întrebat DCI Mallory. 

— Nu, domnule, am răspuns eu. Nu pentru că vindea 
substanţe interzise. A apărut drogat la un concert în care 
erau interpretate opere muzicale ale lui Tomaso Albinoni, la 
Duke Hall. A aţipit în timpul adagioului. 

— Nu-i aşa că-i groaznic când se întâmplă aşa ceva? a 
rostit Gane. 

— Cele două victime ale noastre... amândouă au trăit 


primejdios, nu-i aşa? a spus Mallory. Una era de mult timp 
dependentă de droguri. Cealaltă era un donjuan violent, în 
serie. Oricare dintre aceste modalităţi de a trăi reduce 
speranţa de viaţă. 

N-a mai detaliat, ci a lăsat în suspensie continuarea - 
alegerile pe care le făcuseră în viaţă nu explicau cu nimic 
gâturile tăiate identic. 

Mi-am coborât privirea spre volumul subţire şi roşu aflat 
în faţa mea. Devino dur! - Cum să câştigi o luptă corp la 
corp - Aşa cum sunt invăţaţți membrii trupelor de comando 
britanice şi ai forțelor armate americane. Autorul era 
căpitanul W.E. Fairbairn, coinventatorul cuţitului pentru 
trupele de comando. Cartea era deschisă la pagina despre 
secţionarea carotidei. Exista un desen cu doi soldaţi de pe 
front în timpul unei lupte corp la corp. Parcă era dintr-o 
carte demodată de benzi desenate. Dar conţinea un 
manifest pentru crimă. Pusesem un post-it galben pe 
pagina dorită, cea în care cititorii erau învăţaţi cum să 
execute o secţionare a carotidei. 


Artera nr. 3. Având cuțitul în mâna dreaptă, muchiile 
paralele cu solul, adversarul este apucat de gât din 
spate, cu mâna stângă, iar capul îi este tras spre 
stânga. Vârful este înfipt adânc, apoi se taie spre faţă. 
Vezi fig. C. 


— Piggy Philips are trei condamnări pentru daune 
materiale într-un interval de 18 luni din anii '80, a mai 
menţionat Whitestone. Din câte îmi dau seama, băieţii se 
distrau distrugând restaurante. Şi se pare că nu 
întotdeauna banii le rezolvau problemele. 

— Băieţii rămân mereu băieţi. Mai ales când tăticii achită 
nota de plată, a zis Gane şi a pufnit dispreţuitor. Şi câinele 
meu ar putea rezolva cinci teste A-Levels (pentru toate 
nivelurile) ca să intre la Potter's Field. În timp ce-şi linge 
coaiele. 

— Philips părea încântat să plătească mereu oalele 


sparte, a adăugat Whitestone. Conform fiţuicii locale, la un 
moment dat aproape că a fost închis pentru sfidarea 
instanţei. „Comportament necuviincios, dispreţuitor şi 
insolent faţă de magistrat.” 

Ne-am uitat la fotografie, la băieţii care fuseseră cândva 
şi la bărbaţii care deveniseră. 

— Deci, erau o gaşcă? a conchis Gane. 

— E mai mult decât atât, nu-i aşa? am spus eu. Cei mai 
mulţi se cunoşteau din copilărie. Unul dintre ei se pare că 
era încântat să plătească oalele sparte de toţi. Pare că erau 
- nu ştiu - aproape ca fraţii. 

— Dar relaţia lor s-a încheiat odată cu anii de şcoală sau 
a continuat? a întrebat Mallory. Asta-i următoarea dilemă. 
Şi am putea începe prin a merge la o înmormântare. 

M-am pomenit examinându-l pe băiatul din centru. James 
Sutcliffe. Cel care nu zâmbea, cel ai cărui ochi erau ascunși. 
Băiatul care avusese pe braţe urme fiindcă îşi făcuse singur 
rău, care îşi împăturise cu grijă hainele şi intrase în mare pe 
coasta Amalfi. El era singurul dintre cei morţi şi vii care nu 
avea pe perete o fotografie a bărbatului care devenise. 
Mort de mâna lui la 18 ani. Mai mult chiar decât pozele 
bărbaţilor morţi, prezenţa lui făcea ca fotografiile de pe 
tabla lui Mallory să nu pară un marş falnic spre maturitate, 
ci o aruncare cu capul înainte în mortalitate. 

Mallory s-a apropiat de peretele pe care era tabla. 

— Ce scrie pe sacourile lor? a întrebat el. Textul în latină 
de deasupra ecusonului. Nu reuşesc să văd. 

Whitestone şi-a deschis carneţelul. 

— Aut vincere, aut mori! a citit ea. Mottoul şcolii. 

— Ori învingem, ori murim, a tradus Mallory. Bun motto. 


Căţelul ştia că se petrecea ceva. 

Scout stătea la fereastră, privind strada, cu palmele lipite 
de sticlă, uneori tresărind nerăbdătoare atunci când o 
maşină oprea la bordură. Eu mă tot uitam la ceasul de 
perete, la cel de la mână şi la mobil. 

Ea ar fi trebuit să fi sosit deja. 


Stan stătea ca un Sfinx în mijlocul apartamentului, cu 
lăbuţele din faţă elegant încrucişate, ochii lui uriaşi şi 
rotunzi privindu-ne cu suspiciune. 

— Ah! Ah! Ah! a exclamat Scout, şi când m-am dus la 
geam, am văzut o dubă albă ticsită cu câini. 

Un Ogar irlandez şedea pe locul pasagerului, privind cu 
interes un hamal îmbrăcat în alb, care ieşea din piaţa de 
carne şi având braţele albe pătate cu roşu până la coate. 
Doi Mopşi îşi lipiseră feţele turtite de geamurile din spate, 
în spatele lor se vedea o pădure de cozi ridicate şi 
fluturânde, în vreme ce feţişoare mici adulmecau funduri 
mari, iar feţe mari adulmecau funduleţe mici. O tânără într- 
o uniformă militară plină de noroi s-a dat jos de pe scaunul 
şoferului. Un Labradoodle a coborât odată cu ea. Ea l-a 
băgat înapoi în dubă şi a închis uşa. 

— Stan, am rostit eu. Ţi-a sosit limuzina. 

Ea era o cehoaică tânără şi veselă, pe nume Hanna, şi 
Stan a întâmpinat-o ca pe o veche prietenă. Nu era nimic 
personal. Stan întâmpina pe oricine ca pe un vechi prieten. 

Scout tocmai îşi lua rămas-bun când, fără niciun fel de 
ceremonie, fata care plimba câini i-a prins lui Stan o lesă de 
zgardă şi s-a îndreptat spre uşă. 

Ne-am dus la fereastră. Un Bichon Frise reuşise cumva să 
se strecoare prin geamul pe jumătate deschis al dubei şi 
adulmeca pavajul, în vreme ce Ogarul irlandez îl privea cu 
un dispreţ suveran. Stan şi fata care plimba câini au apărut 
pe stradă. Hanna l-a luat sub un braţ pe Bichonul fugar, pe 
Stan, sub celălalt şi i-a băgat pe amândoi în spatele dubei. 
Apoi au plecat. Am rămas la geam până când luminile 
stopurilor au dispărut. 

— Sper că Stan se simte bine, a spus Scout. 

— Glumeşti, am zis eu. Împreună cu restul haitei, o să se 
distreze cum nu s-a distrat în viaţa lui. 

Am coborât la restaurantul Smiths of Smithfield pentru a 
lua micul dejun. Tocmai primeam nota de plată când Stan a 
trecut prin dreptul geamului, târând lesa în urma lui. Scout 
a ieşit să-l ia în timp ce eu am sunat-o pe Hanna. Am auzit 


lătrături furioase, sunete de teroare şi spaimă, urlete de 
protest omeneşti şi canine. 

— Cum se simte Stan? am întrebat eu. 

— Ah, a rostit Hanna. A, da. Sam se simte foarte bine. 

Scout a intrat în local împreună cu Stan. Avea o privire 
sălbatică şi gâfâia de sete şi de epuizare. Un chelner 
cumsecade i-a adus un mare vas argintiu plin cu apă. Scout 
l-a pus jos, iar cățelul a început să bea foarte zgomotos. 

— Eşti sigură că Stan se simte bine? am întrebat eu. 

Auzindu-şi numele, Stan şi-a ridicat privirea spre mine, 
ochii lui uriaşi şi bulbucaţi fiind plini de revoltă. Apoi a 
început să bea din nou, în vreme ce mânuţele lui Scout îl 
mângâiau. 

— Ah, a zis Hanna. Da, Sam, drăgălaşul de Sam, se simte 
foarte bine. Sam... ah... se distrează cu prietenii lui în 
parcul cel frumos. A, iată-l! Ha, ha! S-a dus la copaci. Bravo, 
Sam! 

După aceea, ne-am plimbat singuri cățelul. 


Capitolul X 


Militarul purta uniforma neagră a ofiţerilor din unitatea 
Puşcaşii Regali Gurkha. 

S-a ridicat de la locul lui din primul rând al scaunelor din 
biserică şi s-a îndreptat spre amvon, un bărbat masiv 
mişcându-se încet, uitându-se la fotografia mare, în alb şi 
negru, a răposatului Hugo Buck, care fusese pusă în faţa 
sicriului. 

Căpitanul Ned King s-a oprit în amvon, şi-a privit notițele, 
moment în care un fascicul de lumină a pătruns prin 
vitraliile înalte şi l-a învăluit. l-a luminat medaliile de pe 
haina neagră şi cicatricele de pe obrazul stâng. Câteva 
persoane din public şi-au dres glasul. 

Căpitanul King a început să vorbească. 

— Moartea nu înseamnă absolut nimic, a spus el citind cu 
vocea modulată cu grijă a cuiva obişnuit să se adreseze 
publicului. Am trecut doar în camera alăturată. Eu sunt eu 
şi tu eşti tu. Orice am fost unul pentru celălalt încă mai 
suntem. 

Ochii mei s-au îndreptat spre locul unde stătuse. Ceilalţi 
trei se aflau cu toţii acolo: Ben King, Salman Khan şi Guy 
Philips. 

Cei mai vechi prieteni ai bărbatului mort stăteau pe 
locurile lor de onoare, în primul rând, alături de părinţii lui 
Hugo Buck şi de văduva lui, Nataşa, care avea faţa ascunsă 
de un voal lung şi negru. Părinţii lui Buck se apropiau de 70 
de ani, dar erau bronzaţi, atrăgători, arătând ca şi cum 
nimic rău nu li se întâmplase în viaţă până în acel moment. 

Nataşa şi-a întors capul şi s-a uitat la mine, iar dincolo de 
văl, i-am văzut faţa impasibilă şi nedând niciun semn de 
recunoaştere. Când Mallory şi cu mine sosiserăm la 
biserică, îl văzusem pe şoferul ei fumând cu ceilalţi şoferi. 
Păruse mai degrabă şoferul decât amantul ei. M-am 
întrebat de ce naiba asta avea vreo importanţă pentru 


mine. 

— Orice am fost unul pentru celălalt încă mai suntem, a 
continuat căpitanul King, cu vocea răsunând ca un ecou în 
biserica având o boltă înaltă. Spune-mi pe vechiul meu 
nume. Vorbeşte-mi la fel de firesc cum ai făcut-o 
întotdeauna. Nu-ţi schimba tonul. Nu afişa un aer de 
solemnitate forţată. 

Mallory şi-a aplecat capul spre mine, iar cuvântul rostit a 
fost mai slab decât o şoaptă. 

— Uite! a spus el. 

Salman Khan plângea. Nu-i puteam vedea faţa, însă 
umerii bărbatului erau clar zgâlţâiţi de suspine, în vreme ce 
îşi acoperea chipul cu mâinile pentru a-şi ascunde durerea. 
Am privit în timp ce Ben King şi-a răsucit încet capul şi a 
murmurat ceva liniştitor la urechea lui Khan, apoi s-a întors 
ca să se uite la fratele lui. Guy Philips a urmărit scena cu un 
soi de indiferenţă rece. 

Khan şi-a şters faţa cu palma. Se părea că nu mai 
plângea. 

— Viaţa înseamnă tot ce a însemnat mereu, a mai spus 
căpitanul King, iar eu am văzut umbra unui zâmbet trecând 
peste chipul lui frumos, afectat de cicatrice. Este la fel ca 
întotdeauna - există o continuitate necurmată. De ce să fiu 
uitat doar pentru că nu mai sunt lângă tine? A făcut o 
pauză. Te aştept, după o vreme, undeva foarte aproape, 
chiar după colţ. King şi-a împăturit notițele. Totul e bine! a 
zis el. 

M-am uitat prin biserica plină. Toţi erau foarte tineri. 
Bărbaţi şi femei la peste 30 de ani, unii dintre ei având 
bebeluşi în braţe sau încercând să-şi stăpânească ţâncii, 
toţi cu chipurile albe din pricina şocului provocat de 
moartea timpurie şi brutală a cuiva din generaţia lor. 

Căpitanul King a revenit la locul lui. Vicarul a început să 
vorbească: 

— „Veniţi, copii binecuvântaţi ai Părintelui meu, primiţi 
regatul pregătit pentru voi de la începutul lumii”. 

Hugo Buck avea prieteni. Mulţi prieteni. Insă cei patru 


bărbaţi din primul rând au fost cei care au flancat sicriul la 
sfârşitul slujbei. Şi, pentru prima oară, le-am văzut clar 
feţele. 

Salman Khan - un om de afaceri bine clădit, prosper, 
care deţinea controlul în acel moment, deşi era limpede că 
purta în el o tristeţe apăsându-l ca o greutate fizică. 

Guy Philips - un dur rumen la faţă, cu nasturele de sus al 
cămăşii descheiat, cu ochi somnoroşi, poate puţin plictisit, 
cu chipul străbătut de vinişoare întrerupte al unuia care bea 
de 20 de ani. Dar arăta ca un maestru al sportului oferit de 
o agenţie de impresariat artistic şi avea exact acel gen de 
cruzime sinceră. 

Şi Ben King - calm, stăpân pe sine, un bărbat 
impresionant, chipul lui neted făcând ca faţa fratelui său să 
pară ca o imagine într-o oglindă imperfectă. 

La îndemnul lui Ben King, cei patru bărbaţi au flancat 
sicriul, fraţii în faţă, Philips şi Khan în spate. După un alt 
cuvânt din partea lui Ben King, s-au aplecat, şi-au prins 
braţele şi, într-un efort comun, s-au ridicat purtând sicriul 
pe umeri. Au pornit încet pe culoarul dintre scaune, cu 
părinţii şi văduva lui Buck în urma lor. 

Muzica se auzea în continuare. Oamenii plângeau. Unul 
dintre ei era Salman Khan. Purtând pe umărul stâng 
greutatea sicriului prietenului său mort, durerea a părut a-l 
copleşi brusc. De data asta, prietenii lui l-au lăsat să 
plângă. In toată biserica, bărbaţii şi femeile plângeau. 
Pentru prietenul lor şi pentru ei înşişi. Însă văduva lui Hugo 
Buck privea drept înainte, mergând fără să se uite în stânga 
sau în dreapta, ochii ei verzi rămânând uscați şi fără să 
clipească în spatele vălului lung şi negru. 

O tânără blondă, care părea să ştie cum se stăpâneşte 
un cal, împărțea fiecăruia câte un trandafir roşu, la intrarea 
în biserică. Mallory şi cu mine am rămas în urmă, lăsând 
mulţimea să plece, iar până să ieşim din biserică, femeia şi 
trandafirii nu se mai aflau acolo şi oamenii se îndreptau 
spre mormânt. 

Rugăciunea de îngropare s-a auzit din faţa noastră. 


— „lată, taină vă spun vouă”, a rostit vicarul. 

— Întâia Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol 
Pavel, mi-a explicat Mallory pe un ton oarecum aprobator. 
Învierea morţilor. Haide să vedem dacă ne putem apropia 
puţin. 

— „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba. Deodată, 
într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi.” 

Am ocolit mulţimea prin spate. Plânsetele erau mai 
puternice în acele clipe, în spaţiul deschis de la marginea 
mormântului proaspăt săpat, copilaşii alăturându-li-se 
celorlalţi, întristaţi să-i vadă pentru prima oară pe adulţi 
plângând. 

— „Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, 
iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca trupul acesta 
stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest trup 
muritor să se îmbrace în nemurire.” 

Trandafirii roşii erau pete de culoare într-o mare cernită. 
Ne-am oprit când am ajuns în spatele vicarului şi chiar în 
faţa celor care jeleau lângă mormânt. Am văzut chipurile 
celor mai apropiaţi peste umerii mulţimii. Părinţii lui Hugo 
Buck încercau să facă faţă dificilei sarcini de a-şi 
înmormânta copilul. 

Ben King le cuprinsese umerii cu braţele. Politicianul 
avea cuvinte de consolare pentru toată lumea. Insă văduva 
lui Hugo Buck părea secătuită de orice fel de sentimente, 
năucită de ritualurile durerii. 

— „lar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în 
nestricăciune şi acest trup muritor se va îmbrăca în 
nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Moartea a 
fost înghițită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? 
Unde îţi este, moarte, boldul tău?” 

S-a auzit un zumzet electronic în vreme ce sicriul era 
coborât automat. 

Când sunetul a încetat, Ned King a lăsat trandafirul să-i 
cadă în mormânt. Apoi au început cu toţii să-şi arunce 
trandafirii în groapă. Ceva a părut să se frângă în interiorul 
părinţilor bărbatului mort atunci când şi-au lăsat florile să 


cadă. Le-au aruncat în mormânt şi s-au îndepărtat nesiguri 
pe picioare. Guy Philips a fost următorul. Pe urmă, Salman 
Khan, stăpânindu-se deja. Dar Ben King s-a oprit şi, cu un 
zâmbet blând, a îndemnat-o pe văduvă să se apropie. 

— „El se află alături de Domnul, de lisus care i-a grăit 
făcătorului de rele de pe cruce: Adevărat grăiesc ţie, astăzi 
vei fi cu Mine în rai.” 

Nataşa Buck a făcut un pas în faţă. Am văzut-o ridicându- 
şi voalul, rămânând pentru o clipă cufundată în amintiri, 
apoi, cu mare grijă, scuipând în mormântul soţului ei. 
Aproape ca şi cum ar fi fost pe cale să uite, a aruncat 
trandafirul înăuntru. 

Deodată, lângă mormânt s-a produs mişcare. Am zărit 
capul Nataşei răsucindu-se spre chipul roşu al lui Guy 
Philips, faţa ei strâmbându-se brusc de furie şi de durere 
când el a apucat-o strâns de braţ, ca un expert în 
asemenea situaţii neobişnuite. A îndepărtat-o de-acolo. 

Dreaptă şi fără să opună rezistenţă, văduva a străbătut 
mulţimea, braţul fiindu-i ţinut de Guy Philips într-o grotescă 
parodie a unui gest de susţinere, de parcă ea ar fi putut să 
cadă sau să fugă, sau să se întoarcă la mormântul 
prietenului său mort. 

— Mâna mea! a rostit ea. Mă doare ca naiba, Piggy. 

Am pornit spre ei, dar am fost oprit de Mallory, care şi-a 
pus o mână pe braţul meu. L-am privit, iar el a clătinat din 
cap. M-am simţit ruşinat că n-am făcut nimic. Adevărul e că 
noi ne aflam acolo pentru a observa. Doar pentru asta. 

Şoferii au devenit atenţi. Guy Philips a deschis uşa din 
spate a maşinii Nataşei. O consideram o femeie puternică, 
poate chiar dură, aşa că m-a şocat s-o văd atât de pasivă în 
timp ce el a băgat-o înăuntru. S-a aplecat spre şoferul 
văduvei şi i-a dat nişte instrucţiuni, după aceea am văzut 
pe chipul şoferului amestecându-se îngrijorarea şi furia, 
însă a dat supus din cap şi a pornit maşina. 

Se pare că mai toţi oamenii nu ştiau ce se întâmplase. 
Capetele s-au întors în treacăt pentru a o privi pe văduva 
copleşită în vreme ce era ajutată de prietenul soţului ei să 


ajungă la maşină. Unul singur urmărise întreaga scenă 
oarecum ieşită din tipar - un bărbat foarte înalt, ciudat, 
având peste 60 de ani, cu nas coroiat şi privire fixă, care îl 
făceau să semene cu o pasăre de pradă. 

Apoi s-a îndepărtat şi el. 

Mallory şi cu mine l-am privit pe urmă pe Guy Philips 
întorcându-se fără nicio expresie pe chip după ce îşi făcuse 
micuța treabă murdară. Mi-am dat seama că şi Mallory 
văzuse cu câtă eficienţă rezolvase problema creată de 
femeie. 

Mulțimea forma o coadă pentru a arunca florile peste 
mormânt şi a le prezenta condoleanţe părinţilor lui Buck. 
Ben King încă era alături de ei, politician până în măduva 
oaselor, oferind strângeri de mână şi cuvinte calde. 

— Nu, Nataşa se simte bine. Nu e în apele ei astăzi. Da, 
mulţumesc mult. 

Mi-a prins privirea şi a zâmbit. 

Apoi, brusc, totul s-a terminat. 

Toate rugăciunile au fost rostite, sicriul a fost coborât, iar 
trandafirii au fost aruncaţi în mormânt. Cei prezenţi şi-au 
şters ochii şi s-au întors la maşinile şi la vieţile lor, chiar şi 
mama şi tatăl care îşi înmormântaseră fiul. 

Totuşi, în vreme ce Mallory şi cu mine ne îndepărtam cu 
maşina de biserică, i-am zărit pe cei patru bărbaţi încă 
stând lângă mormântul deschis, ştergându-şi pământul de 
pe mâini şi legaţi de ceva atât de puternic, încât moartea 
nu avea nicio putere. 


Scout a ţipat în toiul nopţii. 

Deşi credeam că nu dormeam niciodată cu adevărat, am 
conştientizat că m-am trezit şi am fost surprins de brusca 
revenire la realitate dintr-un vis pe care nu mi-l voi aminti 
niciodată. 

M-am uitat la cifrele afişate de ceas - 3:10 - şi m-am 
îndreptat împleticindu-mă spre dormitorul ei. Şedea pe pat, 
cu faţa udă de lacrimi, acoperindu-şi ochii cu mâneca 
pijamalei. Am cuprins-o în braţe şi am ţinut-o puţin, apoi 


mi-am pus dosul palmei pe fruntea ei. Nu era fierbinte. 

— Monştri, a spus ea. 

— Îngeraş, am zis eu. Nu există monştri. 

Trezit şi el, Stan scâncea în întuneric. l-am dat drumul din 
cuşcă, iar cățelul a lipăit pe urmele mele când m-am întors 
în dormitorul lui Scout. Dintr-o săritură tăcută, a ajuns pe 
patul ei, iar ea a întins mâna automat şi l-a scărpinat între 
urechi. Căţelul a făcut-o să nu mai plângă, într-un mod de 
care n-am fost în stare. Dar ea nu s-a oprit de tot, şi am 
simţit fiorul de panică pe care lacrimile ei mi-l provocau 
mereu. Mă temeam că, dacă începea să plângă, nu se va 
mai opri niciodată. 

— De ce plângi, Scout? 

— Nu ştiu. Nu ştiu. 

Amândoi ştiam. Însă niciunul din noi nu avea cuvintele 
necesare pentru a se exprima, niciunul din noi nu ştia cum 
să înceapă. Aşa că trăiam cu absenţa mamei ei - ca un 
membru tăiat pe care îl simţi mai acut decât dacă ar fi fost 
la locul lui. In viaţa fiicei mele era un gol pe care, oricât de 
mult o iubeam şi indiferent cât de tare încercam, nu aveam 
să fiu niciodată în stare să-l umplu. Gândul a făcut să mi se 
strângă inima şi mi-a venit şi mie să plâng. 

— Nu pleca, a şoptit ea. 

Am zâmbit în întuneric. 

— Nu plec nicăieri. 

Şi nici cățelul. Stan s-a ghemuit lângă ea, căutându-i 
căldura trupului, iar eu am decis să-l las acolo. În curând, 
amândoi dormeau. Scout strângând cățelul în braţe ca pe o 
sticlă cu apă caldă, cățelul lăsând-o să-l ţină în braţe. M-am 
uitat la deşteptătorul lui Scout. Era mult prea devreme 
pentru ora mea normală de trezire şi mult prea târziu 
pentru a mă întoarce în pat. 

Ştiam că n-aş mai fi dormit. 

Aşa că am stat lângă patul fiicei mele, privind copilul şi 
cățelul, şi am lăsat noaptea să se târască, aşa cum mai 
făcusem în atât de multe nopţi. Totuşi, privindu-mi fiica 
dormind, cele câteva ore ale întunericului care urma să fie 


înlocuit curând de zorii unei noi zile mi s-au părut foarte 
diferite în noaptea aceea. 
Nu mi s-au părut irosite. 


Capitolul XI 


Bob Măcelarul îmbătrânise cu 30 de ani peste noapte. 

Noua lui fotografie înfăţişa un om mult mai bătrân decât 
înainte, înfumurarea tinereţii şi pălăria înaltă lipseau 
amândouă, iar în gură avea o pipă neagră, în locul ţigării. In 
noua poză, Robert Oppenheimer privea direct spre cameră, 
cu părul rărit între timp, cu ochii uriaşi şi plini de o 
conştientizare cumplită, care nu existase înainte. 

„Distrugătorul lumilor.” 

Pe marele ecran de pe peretele lui DCI Mallory era afişat 
tabelul cronologic (timeline) al lui Bob Măcelarul, dar noi 
ne-am privit laptopurile în timp ce Gane a citit noul mesaj. 

— „Bogaţii au cunoscut păcatul, a rostit el. lar asta e o 
cunoaştere de care nu pot scăpa.” S-a aşezat din nou pe 
scaun. „Ucide toţi porcii. fucidetoţiporcii.” 

Găsisem deja citatul. 

— De fapt, Oppenheimer a spus: „Fizicienii au cunoscut 
păcatul, iar asta e o cunoaştere de care nu pot scăpa”, l-am 
corectat eu uitându-mă la Gane. Nu bogaţii, ci fizicienii. 

A dat uşor din cap. Apoi a înjurat. 

— Ar trebui să fie simplu. Trimitem un mandat reţelei de 
socializare şi primim un IP în 24 de ore. După cum m-am 
aşteptat, Bob foloseşte un proxy server care acţionează ca 
un scut de protecţie al anonimatului între utilizator şi restul 
lumii digitale. Dacă nu este complet idiot - există 
întotdeauna şi această posibilitate - e obligat să folosească 
un proxy. S-ar putea chiar să întrebuinţeze mai multe astfel 
de servere. În mod normal, pot să le ocolesc dacă am un IP, 
a zis el şi a clătinat din cap. În mod normal. Dar Bob 
utilizează un soi de arhitectură de securitate amplificată. Se 
numeşte „onion routing”?. TOR sau ceva similar, o reţea 


29? Deep Web sau web-ul profund a fost folosit iniţial de armata SUA, ca 
să comunice cu cei de peste graniţă, fără a fi detectaţi. Astfel în 1995 a 
apărut conceptul „onion routing“, iar mai târziu, The Onion Router 


foarte puternică de proxy-uri, cum n-am mai văzut 
niciodată. Trece datele prin mai multe relee, criptându-le 
din nou de fiecare dată. Sunt concepute în scopul de a face 
internetul un loc sigur pentru informatori - utilizatori care 
raportează corupţia din companii şi guvern, precum şi 
oameni care trăiesc în ţări cu conducere dictatorială. Nu 
pentru ucigaşi în serie. 

— Ce ne spui, de fapt? a întrebat Mallory. 

— S-a ascuns în web-ul profund, asta-i. Amprentele 
digitale ale lui Bob sunt exact precum acelea ale degetelor 
sau mănuşilor lui, a răspuns Gane trecându-şi mâna peste 
ţeasta rasă. Adică invizibile. 

— Inchide.-l, a intervenit Whitestone. M-am săturat de toţi 
idioţii ăştia care-l tratează de parcă ar fi un soi de erou. 

Tabelul cronologic al lui Bob Măcelarul explodase de 
activitate, reţeaua de socializare reacţionând la mesajul lui. 
Pe ecranul de pe peretele lui Mallory se derula un flux 
constant de e-mailuri de la fani, cereri în căsătorie şi 
complimente slugarnice. Gane a apăsat o tastă, iar acea 
imagine a fost înlocuită cu fotografia încremenită a celor 
şapte băieţi de la Potter's Field. 

— Nu ştiu cum de-l pot considera un erou pe cineva care 
omoară nişte prieteni din şcoală, a spus Whitestone. 

Mallory a zâmbit. 

— Dar ei nu se gândesc că omoară nişte prieteni din 
şcoală, a zis el. Ei se gândesc că omoară bogătaşi. 


Popota ofiţerilor de la baza forţelor regale aeriene (RAF) 
Brize Norton are vedere spre aerodrom. Am văzut pe geam 
un avion uriaş, cu pântecul mare şi cu cele patru 
turbopropulsoare la ralanti, în timp ce pretutindeni în jurul 


Project sau TOR. În 2004, proiectul TOR a fost făcut public şi doi ani mai 
târziu a apărut serviciul care funcţionează şi azi şi care reprezintă o 
poartă spre Deep Web. Onion routing se bazează pe principiul trecerii 
unei adrese de IP prin mai multe noduri până să ajungă la site-ul pe 
care vrea să îl acceseze. Astfel, încercând să ajungi la IP-ul sursă, vei da 
dintr-un nod în altul, ca şi cum s-ar desface foile de ceapă. (n.red.) 


siluetei lui voluminoase oameni în veste reflectorizante 
făceau ultimele verificări. 

O rampă lată era coborâtă sub coada avionului mare de 
transport - un Lockheed C-130 Hercules -, dar militarii în 
uniforme de camuflaj stăteau răbdători pe pistă, de parcă 
aşteptarea era unul dintre lucrurile la care erau buni. 
Puşcaşii Regali Gurkha plecau în seara aceea. 

Am privit chipurile bărbaţilor, ale tuturor acelor bărbaţi 
cu feţe aurii, care cumva păreau şi blânde, şi fioroase, iar 
departe în întuneric am văzut luminile Oxfordului strălucind 
şi licărind în întuneric. 

M-am răsucit auzind râsul unui bărbat. 

Căpitanul Ned King şi DCI Mallory şedeau unul în faţa 
celuilalt pe două canapele roşii în sala cu mochetă de 
aceeaşi culoare. Mallory stătea aplecat în faţă, cu faţa 
impasibilă, fără să zâmbească, lăsându-l pe celălalt bărbat 
să umple tăcerea. La fel ca bărbaţii de pe pistă, şi King era 
îmbrăcat în uniformă de camuflaj. 

— lertaţi-mă, a spus el. Dar nu-i niciun mare mister. 
Adam - pe care nu l-am văzut de mulţi ani - era dependent 
de droguri. lar Hugo era dependent de sex. Astea sunt 
hobbyuri extrem de riscante, domnule detectiv. 

— Cine ar fi dorit să-i omoare? a întrebat Mallory. 

— Din câte îmi dau seama, poate vreunul dintre prietenii 
drogaţi ai lui Adam. Poate nevasta rusoaică a lui Hugo sau 
poate unul dintre prietenii ei ruşi. 

Mallory a dat din cap de parcă ar fi luat în calcul acele 
posibilităţi. 

— Chiar credeţi că soţia lui e capabilă să ucidă pe 
cineva? am întrebat eu. 

King şi-a întors obrazul cu cicatrice spre mine. Nu mai 
zâmbea. 

— Cred că toată lumea e capabilă să omoare pe cineva, a 
răspuns el. 

— Prietenii dumneavoastră au murit în acelaşi mod, am 
adăugat eu. Toate dovezile sugerează că a fost acelaşi 
ucigaş. Chiar credeţi că este doar o coincidenţă? 


Căpitanul King a ridicat din umeri. 

— Ce cred eu e că moartea este aleatorie, a zis el. 

Din capătul celălalt al sălii de mese, am auzit sunetul a 
două bile de snooker ciocnindu-se. Doi ofiţeri râdeau 
relaxaţi. 

— Helmand este singurul loc din lume unde am văzut un 
om mâncându-şi prânzul şi defecându-şi micul dejun în 
acelaşi timp, spunea unul dintre ei. 

— Da, e cu patru ore şi 30 de minute înaintea noastră, a 
replicat celălalt. Şi cu 1.000 de ani în urmă. 

Pe pistă, motoarele avionului Hercules s-au turat, iar 
căpitanul King a trebuit brusc să-şi ridice vocea. 

— Imi doresc foarte mult ca toţi oamenii aceia de afară 
să se întoarcă. Nu vreau să ajungă invalizi. Nu vreau să fie 
ucişi. Nu vreau să-i văd repatriați, după cum se zice în 
hidosul limbaj modern, a spus el şi faţa i s-a strâmbat 
dezgustată, de parcă expresia îi făcea fizic greață. Nu vreau 
să-i văd pe aceşti viteji bărbaţi aduşi acasă pentru a se 
confrunta cu mila unor parveniţi şi fufe cu pretenţii care 
stau în faţă la Tesco”, a mărturisit el şi a zâmbit fără să fie 
amuzat. „Mulţimi cu feţe infatuate şi ochi strălucitori, ce-i 
ovaţionaţi pe tinerii mărşăluind spre crunte orori...” 

— „Întoarceţi-vă-acas' şi rugaţi-vă ca niciodată să n-aflaţi 
ladul ce-a înghiţit hulpav tinereţea şi râsul acestor fraţi”, a 
continuat Mallory. 

— Foarte bine, domnule detectiv, a chicotit King. Unde aţi 
fost? 

— Unde am fost? 

— La ce şcoală? 

— N-am fost la nicio şcoală renumită, a răspuns Mallory 
zâmbind. Am fost la o şcoală de stat din Banff. Într-o 
regiune muntoasă din Scoţia. Dar ne-au plăcut poeţii noştri 
care au scris despre Primul Război Mondial. 

— Siegfried Sassoon, desigur, a spus King. A trăit până la 


30 Lant de hipermarketuri cu sediul central în Cheshunt, comitatul 
Hertfordshire (n.tr.) 


adânci bătrâneţi. A murit în 1967. Însă bunul lui prieten 
Wilfred Owen a fost ucis cu doar o săptămână înaintea 
armistiţiului. Soarta celor doi mari poeţi care au scris 
despre război ilustrează perfect cât de aleatorie este 
moartea. Vreau ca toţi acei bărbaţi de afară să se întoarcă 
teferi acasă. Acest lucru nu se va întâmpla. Vom ajunge în 
Afganistan noaptea, pentru ca ei să nu ne poată ucide 
imediat. Numai că reuşesc întotdeauna, până la urmă. Cei 
cu adevărat ghinionişti vor fi răniţi, dar vor supravieţui. Cu 
câte un membru amputat, cu două, cu trei sau cu toate - şi 
mâinile, şi picioarele. Sau vor rămâne fără testicule, fără 
penis, fără faţă. Reconstrucţia falică este o industrie în plină 
dezvoltare, din câte mi s-a relatat. Şi nu există mulţimi care 
să-i ovaţioneze pe acei flăcăi. O să existe bombe puse pe 
drum. O să existe foc prietenos din partea amicilor 
americani sau a afganilor aliaţi. O să existe vreun poliţist 
local care va decide că zeul lui vrea ca el să arunce în aer 
cât mai mulţi oameni posibil. Oamenii mei vor fi ucişi de 
dispozitive explozive improvizate, clasicele IED-uri. O să 
calce pe bombe lăsate în urmă atât de ruşi, cât şi de 
talibani. Unii dintre acei oameni se vor întoarce acasă în 
scaune cu rotile, iar alţii, în sicrie. Moartea este preţul pe 
care noi îl plătim pentru viaţă, domnilor, iar uneori factura 
soseşte devreme. Şi nu va fi corectă. Nu va fi raţională. Ca 
poliţişti, ştiţi asta. Moartea nu joacă cinstit, nu-i aşa? 

S-a ridicat. Afară, soldaţii se pregăteau de îmbarcare în 
avion. 

— Vom ajunge acolo duminică, şi duminicile sunt cele 
mai primejdioase. Vineri se roagă, sâmbătă fac planul, iar 
duminică atacă. Sfintele duminici de rahat - aşa le numim 
noi. Oricum, abia aştept să ajung. Oamenii sunt politicoşi 
acolo. Sunt amabili. Nu e niciun gunoi la Camp Bastion. 
Acum, vă rog să mă scuzaţi, domnilor. 

— Mulţumim pentru timpul acordat, domnule căpitan 
King, a spus Mallory, apoi l-am urmat pe uşa popotei 
ofiţerilor. 

Când King a ieşit în aerul rece al serii, toţi oamenii lui s- 


au întors să-l privească. Unii dintre ei au zâmbit cu sfială. 
M-a uimit tinereţea lor, echipamentul voluminos şi variat pe 
care îl cărau şi dragostea lor evidentă pentru ofiţerul 
comandant. 

— De ce s-a sinucis James Sutcliffe? a întrebat Mallory. 

Militarul a tresărit. 

— Ei bine, asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă, a 
răspuns el. 

— Dar probabil că aveţi o teorie. 

— De ce se sinucide cineva? a rostit King. Fiindcă este 
slab. 

— Am crezut că v-a fost prieten. 

— James Sutcliffe mi-a fost mai mult decât prieten. Mult 
mai mult. Şi mă gândesc la el în fiecare zi. Totuşi, a fost 
slab. 

— Îmi cer scuze că v-am reţinut, domnule căpitan King, a 
zis Mallory şi a dat gânditor din cap. 

Ofiţerul ne-a strâns mâinile. 

— Îmi doresc să vă fi putut ajuta mai mult. 

— O ultimă chestiune, a adăugat Mallory. 

King a aşteptat. 

— Ce s-a întâmplat cu chipul dumneavoastră? 

De data asta, militarul a zâmbit. 

— Fratele meu, Ben, mi-a făcut-o. Când eram copii. La 
micul dejun, mi-a aruncat un pahar în faţă. Probabil că am 
zis ceva care l-a enervat, a râs King. Nimeni nu mă întreabă 
niciodată asta, a spus el vesel şi starea de spirit i s-a 
îmbunătăţit vizibil, de vreme ce era pe cale să li se alăture 
oamenilor lui. Ei presupun că am fost rănit la datorie. 

Mallory a clătinat din cap. 

— Nu, semnele alea sunt prea vechi, a spus el. Ştiu cum 
arată cicatricele. 


Capitolul XII 


— Trebuie să-mi faci un costum, a spus Scout. 

Am rămas perplex. 

— De ce trebuie să-ţi fac un costum? 

— Un costum pentru piesa noastră. Piesa noastră de 
Crăciun. 

— O piesă despre naşterea Domnului? 

— Costumele trebuie să fie croite de mămici, a precizat 
ea şi, după un moment de îndoială, a adăugat: Şi de tătici. 
Aşa a zis domnişoara Davies. 

Dacă domnişoara Davies a spus ceva, atunci era întipărit 
cu fierul roşu în Tablele Legii dăltuite în piatră şi aduse jos 
de pe munte de mâinile tremurânde ale lui Moise. 

— Ce piesă este? 

— Oita morocănoasă. Este despre o oaie care nu vrea să 
se ducă să-l vadă pe pruncul lisus când se naşte în iesle. 
Ştii povestea? 

— Nu. 

— Este morocănoasă. Oiţa. Apoi e tristă. Pe urmă, îi pare 
rău. 

— Tu ce rol ai? 

— Oiţa morocănoasă. 

Am fluierat. 

— Rolul principal? E un rol bun, Scout. 

Ea a refuzat să se lase distrasă. 

— Am nevoie de costum. Va trebui să mi-l faci. 

— O să ţi-l fac, i-am promis eu neştiind nici măcar cu ce 
să încep. 


— Dar trebuie să vă daţi silinţa mai mult, a zis Salman 
Khan. Pur şi simplu, nu e suficient ce faceţi acum. Doi 
oameni au fost ucişi şi nu aţi arestat pe nimeni? E 
îngrozitor! Intenţionez să discut problema cu detectiv-şef 
superintendent Swire, care este prietenă cu tatăl meu. Aţi 


înţeles ce-am spus? 

O mare parte a slujbei noastre constă în a vorbi cu 
oameni speriaţi. Infricoşaţi să nu dea de necaz. Timoraţi să 
nu aibă de suferit. Inspăimântaţi să nu aibă de suferit mai 
mult decât au deja. Dar niciodată n-am mai văzut un om 
atât de speriat ca Salman Khan. Părea un om care se temea 
să nu i se taie gâtul. 

Mallory a încercat să-l liniştească zicându-i că urmărim 
mai multe piste, în timp ce eu îl priveam pe Salman Khan 
frământând între degete o ţigară neaprinsă. În birourile 
firmei de avocatură Butterfield, Hunt & West nu se fuma, 
însă pe biroul lui Khan se afla o tabacheră din argint, iar el 
răsucea ţigara ca pe un rozariu. 

— Ne dăm seama că treceţi printr-o perioadă dramatică, 
domnule Khan, a zis Mallory. 

— N-ar trebui să vă pierdeţi vremea vorbind cu mine, a 
spus el punând ţigara la loc în „sicriul” ei din argint, 
eufemistic vorbind, fiindcă ţigările ucid, cum scrie mai nou 
pe ambalajul pachetelor. Ar trebui să fiţi pe străzi, 
căutându-l pe criminal. 

— De ce credeţi că a dorit cineva să-i ucidă pe Hugo Buck 
şi pe Adam Jones, domnule Khan? 

— Fiindcă erau dependenţi, a răspuns Khan. Hugo mi-a 
fost un prieten drag. Pe Adam... nu l-am mai văzut de 20 de 
ani. Dar amândoi erau, fiecare în felul lui, nişte dependenţi 
incurabili. lar asta i-a ucis. 

Aceeaşi teorie o avea şi căpitanul King. Unul era un 
aventurier sexual, iar celălalt, un drogat. Era foarte trist şi 
toate cele, dar muriseră deoarece şi-o căutaseră cu 
lumânarea. 

Crime aleatorii, la fel de lipsite de sens şi de iraționale ca 
majoritatea crimelor. 

Numai că teoria aceea nu explica teroarea pură, 
nedisimulată a lui Khan. 

— Îmi amintesc cum l-am cunoscut pe Adam, a adăugat 
el. Aveam toţi 13 ani. Veneam de pe terenul de sport. Cu 
toţii. Toţi şase. Hugo şi cu mine. Ben şi Ned. Piggy Philips şi 


Jimmy Sutcliffe. Se făcea selecţia pentru echipa de rugby. 
Eram cu toţii plini de noroi şi sânge. Şi atunci l-am întâlnit 
pe Adam în noua şi frumoasa lui uniformă, cărându-şi cutia 
în care se afla afurisitul lui de oboi. Aşteptând să intre la o 
oră de muzică. lar cineva - probabil, Piggy - a zis: „Cântă- 
ne ceva, nou-venitule. Cântă-ne ceva, vrei?” Bătându-şi joc 
de el, bineînţeles. Insă Adam a scos instrumentul din cutie, 
ne-a zâmbit foarte prietenos şi ne-a cântat din Bach, 
cantata nr. 208, Oita poate paşte in siguranță. Şi a fost cel 
mai frumos cântec pe care îl auzisem vreodată. 

Pe pereţii biroului lui Khan erau fotografii. M-am ridicat 
pentru a le privi îndeaproape. Întotdeauna merită să te uiţi 
la altarul pe care şi-l face cineva. 

Într-un smoching, Khan zâmbind în timp ce primea un 
premiu de la un alt bărbat în smoching. 

Khan ţinând un discurs pe un podium şi în spate fiind o 
pancartă pe care era scris Aut vincere, aut mori! - mottoul 
Colegiului Potter's Field: Ori  învingi, ori mori. În 
adolescenţă, Khan pe un teren de cricket, flancat de fraţii 
King. Chipul lui Ned nu fusese încă distrus de paharul 
aruncat de fratele său, Guy Philips, zâmbind în spatele lor. 
Toţi în imaculatele costume albe de cricket, în vreme ce 
Philips îşi sprijinea crosa pe umăr aşa cum un om al 
peşterilor îşi sprijinea bâta. 

Dar n-am văzut fotografia cu cei şapte băieţi în 
uniformele Forţelor Combinate de Cădeţi. 

— Vă pot ajuta cu ceva? a întrebat Khan pe un ton răstit. 

— Reveniţi des la vechea dumneavoastră şcoală, 
domnule? l-am întrebat eu zâmbindu-i. 

A rămas imun la farmecul meu. 

— Vorbesc cu băieţii. Au loc diverse evenimente. Încă am 
prieteni la şcoală. Printre profesori. Există diverse acţiuni 
militare caritabile ale şcolii pe care această firmă le 
susţine... unde vreţi să ajungeţi? 

— Au fost cele mai frumoase zile din viaţa 
dumneavoastră, domnule, nu-i aşa? 

— Într-adevăr. 


Pe pereţi era un singur tablou. Un colţ ascuns al oraşului, 
un canion format din blocuri de birouri acoperite cu o ceaţă 
strălucitoare, ca un oraş văzut în vis sau dintr-o amintire de 
demult. Nu existau oameni. Deja ştiam ce iniţiale voi zări în 
colţul din dreapta jos. Era acelaşi artist ale cărui lucrări le 
văzusem în apartamentul lui Hugo Buck şi în casa familiei 
lui Adam Jones. 


js 


— James Sutcliffe, am rostit eu. James Sutcliffe a pictat 
acest tablou. 

— James era un geniu, a precizat Khan. Ar fi putut realiza 
mai multe decât oricare dintre noi. 

— De ce s-a sinucis? 

— James era deprimat. Deprimat profund. Părinții lui s-au 
gândit că, dacă îl îndoapă cu pastile care să-l facă fericit, 
totul va fi în regulă. Numai că l-au împins dincolo de limită. 

— V-aţi făcut prieteni buni la Potter's Field, a intervenit 
Mallory. 

Avocatul şi-a pus în gură o ţigară neaprinsă, apoi a scos- 
o. S-a cutremurat afişând un dispreţ nedisimulat. 

— Asta-i rostul şcolilor, a zis el. 

Vreme de o clipă, am crezut că ne va întreba ce şcoli am 
absolvit noi, dar s-a decis să n-o facă. Ştia că nu 
frecventaserăm şcoli de soi. Şi brusc, s-a înfuriat. 

— Resentimentele i-au ucis, a adăugat el. Invidia i-a ucis. 
Gelozia... ţara asta musteşte de aşa ceva, a mai spus el şi 
şi-a pus între buze ţigara neaprinsă. Nu e al naibii de 
evident? a rostit întrebător Salman Khan. 


M-am aşezat pe ultimul rând în sala crematoriului, 
aşteptând să vină lumea. 

N-a venit. 

Doar câteva suflete pierdute au apărut. Chipuri tatuate, 
dinţi lipsă şi tenul palid al dependenţilor. Atât de puţine, 
încât fiecare persoană avea propriul rând. S-au aşezat în 


spate, evitând să se apropie prea mult de sicriul simplu, 
care aştepta să fie înghiţit de flăcări. 

Când a sosit Guy Philips, îmbujorat la faţă după o partidă 
la dublu sau un prânz lung, arăta precum John Bull! 
stricând o petrecere de anorexici. 

S-a aşezat pe partea cealaltă a culoarului central, pe 
celălalt ultim rând. M-am ridicat şi m-am dus lângă el. 

— Bună dimineaţa, Piggy. 

S-a tras îndărăt pe scaunul lui. 

— Te cunosc, a zis el. Ai fost la înmormântarea lui Hugo. 
Cei doi caralii. V-am recunoscut de la un kilometru. Picioare 
mari. Puţe mici. 

— Ai băut? 

— Nici pe departe suficient. 

— Şi eu te-am văzut. Ai fost cam dur cu fata, Piggy. Cred 
că ai rănit-o. 

— Pe Nataşa? a rânjit el. Era obosită şi s-a pierdut cu 
firea, atâta tot. M-am ocupat de ea. Pentru binele ei, a 
explicat Piggy şi s-a uitat mai bine la mine. Ai fost la biroul 
lui Pak, nu-i aşa? 

— Care Pak? 

— Paki Khan. 

— Domnul Khan nu-i pakistanez, nu? Am înțeles că-i 
anglo-indian. 

— Nu vreau să despic firul în patru, dar asta cam 
Înseamnă că-i pakistanez, nu? Nu că aş fi rasist. E o poreclă 
pe care a primit-o la şcoală. O poreclă dată cu drag. li ador 
pe indieni. Hristoase, locul ăsta arată ca o convenție a 
agenţilor de vânzători organizată de Big Issue”. 

Apoi, clătinând din capul mare şi roşu, a vorbit pentru 
sine, suspinând: „Ce s-a întâmplat cu tine, Adam?”. 


31 Personificarea Marii Britanii, în general, şi a Angliei, în particular. Este 
reprezentat ca un bărbat robust, de vârstă mijlocie, de la ţară, vesel şi 
fără griji. (n.tr.) 

32 The Big Issue este o publicaţie vândută pe patru continente, de către 
persoane defavorizate. Profitul obţinut din vânzări este investit în 
dezvoltarea revistei şi rezolvarea unor probleme sociale. (n.tr.) 


— De ce n-au venit şi ceilalţi? am întrebat eu. 

— Ei bine, Ned probabil că a ajuns în Helmand deja. Ben - 
ăsta este o figură publică, desigur. Poate că nu ar da bine în 
Daily Mail. lar Pak cred că-i la tribunal. 

— Astea-s pretexte. 

— Ştiu. E îngrozitor, nu-i aşa? Dar văzându-i pe noii lui 
amici, îţi poţi da seama că Adam a fost mereu un pic diferit. 

— Fiindcă era dependent de heroină? L-aţi dat la o parte? 

Philips a chicotit. 

— Crezi că ne pasă de asta? Numai parveniţilor şi fufelor 
cu pretenţii le pasă de asta. Unele dintre cele mai bune 
familii au probleme cu drogurile. Cumplit cuvânt. Nu, Adam 
a fost mereu un outsider. Adam a fost mereu diferit. Chiar 
mai mult decât Paki Khan, care este, să nu uităm, un paki. 
Apropo de bătrânul Paki - era al naibii de bun la cricket. A/ 
naibii de bun. A fost primul care a bătut mingea, trei ani la 
rând. Dacă eşti bun la cricket, eşti acceptat. Însă, repet, 
Adam era o fiinţă cu totul diferită. Nu din cauza drogurilor. 
Ci pentru că avea bursă de studii. Pentru noi, ceilalţi, 
părinţii au plătit ca să ne aflăm acolo. Sărmanul Adam a 
trebuit să ajungă acolo pe merit. Zdrăngănind la banjo. 
Suflând în fluier. Oh, te-am jignit. Crezi că sunt snob. 

— Când l-ai văzut ultima dată, Piggy? 

— Vrei, te rog, să nu-mi mai spui aşa? A fost relativ 
amuzant primele trei, patru dăţi. Dar asta e ceea ce se 
cheamă intimitate nemeritată, poliţaiule. 

— Detectiv. 

— Desigur. Scuze, poliţaiule. 

— Piggy este doar o veche poreclă căpătată în şcoală, 
am zis eu. O poreclă dată cu afecţiune. 

— Nu-mi amintesc să te fi văzut la şcoală, a spus el. 
Curăţai toaletele? 

— Haide, Piggy. Când l-ai văzut ultima dată pe Adam 
Jones? 

— Nu l-am mai văzut de ani de zile. A venit la mine, 
implorându-mă să-i dau bani. Bu, hu, hu. Sărăcuţul de 
mine. Uite în ce hal mi-am făcut venele. Nu ştiu de unde o 


să-mi procur următoarea doză de droguri. Chestii de genul 
ăsta. l-am dat ce-am avut. Şi a plecat. 

— Nu te-a îngrijorat faptul că va cheltui banii pe heroină? 

— Nu prea. Nu mă aşteptam să-i cheltuiască pe iaurt 
degresat. 

— Totuşi, de ce ar fi vrut cineva să-l omoare pe Adam 
Jones? Pe Hugo Buck, înţeleg. Ticălosul care bătea femei. 

S-a uitat pieziş la mine. 

— Nu ţi-o fi căzut cu tronc Nataşa noastră, nu? Am auzit 
că ai avut o vorbă cu ea, pezevenghiule. Aş zice că-i cam 
bogată pentru tine. Cu mult peste salariul tău. 

l-am atins uşor braţul. 

— Te întreb din nou. Foarte politicos. De ce ar vrea 
cineva să ucidă un om al străzii dependent de heroină, 
Piggy? 

Mi-a aruncat o privire furioasă. 

— Uite ce e, nu ţi-ai câştigat dreptul de a-mi spune aşa, a 
zis el. Este o poreclă stupidă. Copilărească. Spune-mi cum 
te cheamă. Care este numărul legitimaţiei tale? Ce cauţi, 
de fapt, aici? 

— Incerc să înţeleg. Probabil că te-ai gândit la ceva. Nu- 
mi debita povestea că Hugo Buck i-o trăgea servitoarei. ŞI 
nici că Adam Jones şi-a căutat-o cu lumânarea. Prietenul 
tău, căpitanul King, ne-a zis că nu există nicio legătură între 
cele două crime. Domnul Khan ne-a spus acelaşi lucru. Dar 
eu nu cred că ei asta gândesc. Şi cred că nici tu nu gândeşti 
asta, Piggy. 

Insă el nu mă mai asculta. 

Doamna Jones intrase împreună cu Rosalita în 
crematoriu. S-au aşezat în primul rând, chiar în faţa 
sicriului. Am avut impresia că Philips a fost şocat s-o vadă 
pe mama vechiului său prieten. Eu o văzusem mult mai 
recent decât el, şi tot am fost şocat. Faţa îi era umflată din 
cauza chimioterapiei, crispată de durere. Numai că Guy 
Philips nu se uita la doamna Jones, ci la Rosalita. 

— Hristoase! a exclamat el. Este aceeaşi menajeră. A 
îmbătrânit puţin. 


Preotul a început să vorbească. 

— „Omul născut din femeie are zile puţine şi pline de 
necazuri.” 

Când sicriul a intrat în flăcări şi s-a închis uşiţa de la gura 
cuptorului, m-am ridicat. 

— Pleci? a întrebat Philips. Mi-a făcut mare plăcere să 
vorbesc cu tine, poliţaiule. 

— Incă n-am stat de vorbă, Piggy. 

In timp ce mă îndreptam pe culoar spre primul rând, cele 
câteva persoane sosite să-l plângă pe răposat şi venind din 
sens opus s-au dat la o parte din calea mea cu iuţeala 
instinctivă a celor obişnuiţi să-i lase pe alţii să treacă. 

Doamna Jones privea în gol. 

— Ar fi trebuit să mai aşteptăm, a spus ea. S-ar putea să 
mai vină şi alţi oameni. 

— Doamnă, a zis menajera. Avem timpul drămuit, 
doamnă. 45 de minute, doamnă. Trebuie să începem, nu? 

Doamna Jones a zâmbit şters când m-a văzut. 

— Aţi venit. Ce amabil din partea dumneavoastră! a rostit 
ea şi mi-a luat mâinile. Mi-a făcut plăcere conversaţia 
noastră. 

— AŞ vrea să vorbim din nou. Despre vremurile de 
demult. Când Adam era copil. 

S-a întristat brusc. 

— A trecut atât de mult timp, a zis ea retrăgându-şi 
mâinile şi întorcându-se spre femeia aflată alături. Nu-mi 
amintesc, Rosalita, nu-mi amintesc. Spune-i, te rog. 

Rosalita a cuprins-o cu un braţ şi s-a uitat urât la mine. 

— Aţi întristat-o. 

— Pur şi simplu, nu-mi amintesc. 

— Fireşte că nu, doamnă, a spus Rosalita. De ce v-aţi 
aminti? E în regulă. Nu mai trebuie să vă amintiţi. 

Au dispărut într-o cameră alăturată pentru a lua trista 
urnă care conţinea rămăşiţele lui Adam Jones. L-am căutat 
din priviri pe Guy Philips, dar acesta plecase. Toată lumea 
plecase. Am şezut vreme îndelungată în primul rând, 
simţindu-mi faţa arzând din cauza căldurii degajate de 


flăcări. 

Când m-am hotărât să plec, parcarea crematoriului era 
aproape goală. Dar la capătul unei liniştite alei înverzite am 
văzut-o pe Rosalita aşteptând autobuzul în staţie. 

M-am oprit şi am coborât geamul. 

— Eu îmi amintesc, a spus ea. 


Am dus-o la o cafenea şi i-am oferit... un ceai. Mi-a zis că 
trebuia să trimită un SMS. 

— Fiului meu, a explicat ea. Vine să mă ia. 

A trimis SMS-ul. Apoi am studiat-o în vreme ce privea 
pierdută ceaşca de ceai. Am avut impresia că regreta deja. 

— Ce îţi aminteşti, Rosalita? 

A dat din cap, uşurată că putea începe. 

— Pe prietenii lui Adam. Pe cei doi fraţi. Pe indian. Mi-i 
amintesc pe toţi. Şi pe cel care a murit. Şi pe cel carea 
venit astăzi. L-am văzut. E bărbat acum. L-a văzut şezând 
în spate, alături de dumneavoastră. Şi îmi amintesc. 

— Şi ce anume îţi aminteşti? 

A dat iarăşi din cap. 

— Obişnuiau să vină în timpul verii. Băieţii. Toţi băieţii 
veneau. Când domnul şi doamna Jones erau plecaţi. 

— Când părinţii lui Adam erau în vacanţă, prietenii lui 
veneau acasă la el? Stăteau în casă când părinţii lui erau 
plecaţi? 

— Da. 

— Şi ce făceau. 

Tăcere. 

— Nu erau băieţi buni. 

A clătinat din cap. Oare câţi ani avea? Cred că vreo 45. 
Cu două decenii în urmă, avusese puţin peste 20 de ani. Cu 
douăzeci de ani în urmă, fusese tânără. 

— Adam a fost băiat bun când era mic. Un băieţel scump. 
Dar nu era bun când era împreună cu ei. 

— Ce s-a-ntâmplat? S-a întâmplat ceva? 

Şi-a privit fix ceaiul. 

Mi-a evitat privirea. 


— i-au... ti-au făcut ceva? 

Şi-a ridicat privirea când un tânăr a intrat în cafenea. 
Avea puţin peste 20 de ani şi purta o uniformă albastră de 
mecanic auto. l-a vorbit mamei lui în filipineză. 

— Nu vrem necazuri, a spus el luând-o de braţ şi 
ridicând-o de pe scaun. 

— Stai, am zis eu. Ce faci? Ce s-a întâmplat? 

— Nu vrem să vorbim cu poliţia, a spus el. Nu vrem să 
avem necazuri. 

— Pentru ce-ţi faci griji? l-am întrebat eu. N-ai de ce să-ţi 
faci griji. 

Dar deja nu mă mai ascultau. Se certau pe limba lor. Fiul 
Rosalitei încă o ţinea de braţ. 

— Îţi faci griji în legătură cu viza de şedere? am încercat 
eu să ghicesc. N-ai de ce să-ţi faci griji în privinţa asta. Nu 
mă interesează asta. Ba chiar v-aş putea ajuta pe toţi. 

Însă ei se îndreptau spre ieşire. 

— Rosalita, am rostit eu. Ce s-a petrecut la şcoala aceea? 

— Totul s-a dus la naiba, a răspuns ea. 


Capitolul XIII 


Carter şi-a ridicat mănuşile de box de 340 de grame în 
dreptul feţei şi a străbătut încet ringul, într-o linie perfect 
dreaptă. Fred îl aştepta. Inima mi s-a strâns în timp ce 
priveam din afara ringului. 

Avea loc „atacul cavaleriei uşoare”. 

Fred a aplicat un jab, iar Carter l-a blocat ridicând 
mănuşile. Lovitura nu a fost foarte puternică, dar a avut 
suficientă forţă pentru ca mănuşile lui Carter să-i 
repercuteze peste faţă. 

Pe deasupra mănuşilor şi sub casca din piele groasă, am 
văzut ochii tânărului clipind surprinşi şi o zgârietură roşie 
apărându-i la baza nasului. Fred dansa pe lângă el, mlădios 
şi agil pe picioare, braţele legănându-i-se lejer pe lângă 
trup. Carter s-a îndreptat greoi spre el. 

Fred a lansat o rafală de jaburi rapide. Toate s-au izbit 
fără efect de apărarea înaltă a lui Carter. Încurajat, tânărul 
şi masivul poliţist a tras şi el un jab timid. Parcă pe un arc, 
capul lui Fred a zvâcnit rapid într-o parte şi pumnul 
adversarului i-a trecut peste umăr. 

Fred ajunsese în colţ. Zâmbind, văzându-i-se proteza 
albastră, i-a făcut semn lui Carter să se apropie. Rivalul a 
acceptat cu hotărâre invitaţia. A tras un alt jab. Când vrea, 
Fred are o apărare la fel de impenetrabilă ca un buncăr 
nuclear - cu mâinile sus şi lipite, cu coatele strânse 
deasupra coastelor, cu bărbia coborâtă. A ricoşat de corzi, 
invitându-l pe Carter să-l lovească. lar el a făcut-o. Jab. 
Croşeu. Jab. Şi Fred nu a ripostat la nimic. 

Încrederea lui Carter a crescut vizibil. 

A tras o dreaptă la fel de lentă ca un grăsan care se 
îndepărtează de un bufet. Fred s-a ferit de lovitură şi, mai 
mult din instinct decât din răutate, i-a aplicat lui Carter un 
croşeu scurt de stânga în coaste. 

Aerul i-a ieşit din plămâni cu un şuierat, iar el s-a 


prăbuşit într-un genunchi, cu capul atârnându-i, cu cotul 
lipit de trup, parcă încercând să înţeleagă care era sursa 
bruştei şi cumplitei dureri. 

Fred a îngenuncheat imediat lângă bărbatul mai mare, 
cuprinzându-i protector umerii cu un braţ. 

— Ştiu că ar trebui să fiu în stare să lovesc puţin mai 
tare, a spus Carter cu faţa contorsionată de durere. Scuze. 

— Nu contează cât de tare loveşti, a zis Fred, ci cât de 
bine poţi să încasezi, şi apoi să continui. 

S-au ridicat şi au început din nou. 


Clubul lui Ben King se afla în spatele unor uşi nemarcate 
de pe St. James's Street. 

Dacă nu ştiai că era acolo, nici nu trebuia să-l găseşti. 
Înăuntru era o tejghea, unde un portar mi-a luat haina. A 
atârnat-o pe ceea ce semăna cu un şir de cârlige înşirate pe 
o bară, cum erau în şcolile vechi, apoi a remarcat că încă 
aşteptam. 

— Mai doriţi ceva, domnule? a întrebat el. 

— Tichetul? am răspuns eu simțind că făcusem o 
greşeală prostească. 

— Ce anume, domnule? 

— N-am nevoie de un soi de tichet pentru haină? 

În spatele recepţiei de la intrare mai era un portar, pe 
care l-am văzut zâmbind pentru sine. Portarul care îmi 
atârnase haina a rânjit cu un amuzament hidos. 

— Oh, nu se dau tichete, domnule, a zis el. Haina 
dumneavoastră e în siguranţă aici. 

În timp ce faţa îmi ardea, am fost însoţit în sala unde se 
lua masa. Semăna mai mult cu o cameră dintr-o casă 
particulară decât cu un restaurant. Meseni solitari 
murmurau pentru sine în spatele ziarelor. Un bărbat în 
vârstă, cu un costum în dungi, din trei piese, a sorbit dintr- 
un pahar cu vin roşu. Un altul moţăia tihnit, un bol cu 
rubarbă şi unul cu cremă custard răcindu-se în faţa lui. 

Ben King, cel mai tânăr bărbat din încăpere, deputat de 
Hillingdon North, s-a ridicat zâmbind pentru a mă 


întâmpina. 

Era singur la masă, dar doi chelneri strângeau tacâmurile 
şi vesela folosite de două persoane. Pe o farfurie se aflau 
oasele unui peşte la grătar, iar pe cealaltă, un rest de 
friptură în sânge. 

— Domnule detectiv Wolfe, îmi pare rău că a fost atât de 
dificil să programăm această întâlnire. Imi cer scuze. Luaţi 
loc, vă rog. 

Am comandat cafea, neagră pentru amândoi, n-am putut 
risca să cer obişnuitul meu espresso triplu, de teamă să nu 
văd şi alte priviri goale urmate de râsete înăbuşite. King m- 
a fixat cu privirea lui sinceră şi prietenoasă, aplecându-se în 
faţă şi acordându-mi toată atenţia. 

— Personalul meu vă va ajuta cu tot ce poate în 
derularea investigaţiei. Şi eu la fel, desigur. 

Chipul lui parcă era o versiune mai bine conturată şi 
nevătămată a feţei fratelui său. Avea o prezenţă 
liniştitoare. Înţelegeam de ce l-ar vota cineva. 

— Probabil că este o perioadă foarte traumatizantă 
pentru dumneavoastră. Faptul că v-aţi pierdut doi prieteni 
apropiaţi într-un interval atât de scurt. 

A zâmbit cu tristeţe. 

— Pe Adam, noi l-am pierdut cu mulţi ani în urmă, a zis el 
şi a urmat o pauză în care cafelele au fost puse în faţa 
noastră. Ani de zile, mi-a fost groază că voi primi acel 
telefon - cel care mă anunţa că a murit. Însă Hugo... a fost 
o surpriză, da. 

— Deci, n-aţi păstrat legătura cu Adam Jones? 

— Cu câţiva ani în urmă, m-a căutat pentru a-mi cere 
bani - a venit la mine la birou. Nu l-am văzut. 

— Şi nu i-aţi dat deloc bani? 

— l-aş fi dat bani pentru dezintoxicare. l-aş fi dat bani ca 
să se trateze. Nu i-am dat bani pentru heroină. Cred că i-a 
căutat pe mai mulţi dintre prietenii vechi. Guy s-a întâlnit 
cu el. 

— Mi-a spus, am zis eu şi am continuat în gând: „Dar ştiai 
asta deja”. Este o tragedie că n-a putut fi ajutat. Ce 


pierdere! 

Ben King s-a uitat la mine. Am observat că avea un fel de 
a te privi de parcă, brusc, te vedea pentru prima dată clar. 
Îşi înclina capul într-o parte, sugerând că-şi concentra 
privirea, ca şi cum tocmai spuseseşi ceva unic sau 
important, sau adevărat. De parcă, brusc, te considera un 
om foarte important, venind cu lucruri care nu mai fuseseră 
spuse niciodată înainte. Se uita la tine ca şi cum erai 
ultimul om în viaţă de pe Pământ. Aşa se uita la tine. Dar 
poate că toţi politicienii te privesc aşa. 

— Totuşi, trei dintre vechii prieteni ai dumneavoastră din 
liceu au murit tineri. 

S-a gândit un moment. 

— Vă referiţi la James? A fost o tragedie. Pe măsură ce 
îmbătrânesc, mă pomenesc că mă gândesc la James tot 
mai des, s-a destăinuit el şi, pentru prima dată, a părut 
sincer afectat, durerea pricinuită de sinuciderea petrecută 
cu 20 de ani în urmă fiind cumva mai proaspătă decât cea 
provocată de cele două crime recente. Hugo şi Adam, a 
rostit el. Există vreo legătură între morţile lor? 

— Asta-i ipoteza noastră, am răspuns eu gândindu-mă la 
Mallory. O să vizităm şi Potter's Field, la momentul potrivit. 

A sorbit din cafea înainte de a vorbi cu glas calm şi încet: 

— De ce să vă duceţi la vechea noastră şcoală? 

— Este doar una dintre pistele pe care o urmărim. Din 
câte ştim, un singur lucru îi leagă pe domnul Buck şi pe 
domnul Jones - trecutul. S-a întâmplat ceva în timpul şcolii 
care să...? 

— „facă pe cineva să vrea să-i omoare? a completat el, 
iar zâmbetul exersat a atenuat puţin din înţepătura 
cuvintelor, ca şi cum încerca să nu râdă de mine. Domnule 
detectiv, vorbiţi de parcă uciderea lor ar fi fost cumva 
justificată. 

— N-am vrut să dau această impresie. 

— Sunt sigur că n-aţi vrut, a zis el iertându-mă, apoi 
privirea i s-a îndepărtat de parcă îşi aducea aminte. Am fost 
nişte băieţi obişnuiţi, a continuat el, pe urmă s-a uitat din 


nou la mine. Dar, dacă apare ceva, atunci, desigur, voi lua 
imediat legătura cu dumneavoastră. Doresc acelaşi lucru ca 
şi dumneavoastră. Mi-aţi putea da o carte de vizită? 

l-am dat şi am înţeles că eram expediat foarte politicos. 
Apoi am văzut că altcineva era condus la masa lui. Un 
bărbat ciufulit, supraponderal, clipind cu venerație în 
spatele ochelarilor unsuroşi, vreun jurnalist care venise să-i 
ia un interviu, însă arătând ca un turist. Aşa că m-am 
ridicat, i-am strâns mâna lui Ben King şi i-am mulţumit 
pentru timpul acordat şi cafea. 

Mi-am luat haina de la portarii care rânjeau şi am ieşit în 
St. James's Street înainte de a-mi da seama că deputatul de 
Hillingdon North îşi programase o întâlnire pentru fiecare fel 
de mâncare. 

Eu am fost desertul. 


— Acea mică gaşcă, am spus eu după ce am revenit în 
MIR-I, biroul unde era analizat cazul. Totul a fost legat de 
fraţii King. Ben şi Ned. Ei au fost masculii alfa. Ben pare 
şeful haitei. 

— De ce crezi asta? a întrebat Mallory. 

— Din cauza halului în care i-a distrus fratelui său faţa. 
Guy Philips a fost Pitbullul lor. Salman Khan a fost pudelul. 
Adam Jones... cred că doar s-a ţinut după ei. l-a lăsat să-şi 
facă de cap prin casa lui când părinţii erau plecaţi. Adam 
era mascota lor. Căţeluşul de ţinut în poală. 

— Dar cel care s-a sinucis? James Sutcliffe? 

— Toţi par să-l iubească, am zis eu. A murit tânăr. Un 
cadavru frumos şi toate cele. Mă îndoiesc că a fost atât de 
deosebit cât trăia. Şi a fost singurul aristocrat autentic 
dintre ei. Onorabilul James Sutcliffe, fiul cel mic al contelui 
de Broughton. Aceşti băieţi - aceşti bărbaţi - provin cu toţii 
din familii cu bani. Chiar şi Adam, deşi avea bursă pentru 
muzică, a crescut într-o familie bogată. Însă James Sutcliffe 
era singurul membru autentic al înaltei societăţi, singurul 
care provenea dintr-o familie care avea bani de multe 
generaţii. Era eroul lor. 


Ne-am uitat la fotografia celor şapte soldăţei şi la băiatul 
din centru, cu ochelari întunecaţi, cu părul pieptănat spre 
spate, cu fruntea înaltă, care nu zâmbea, care murise. L-am 
văzut împăturindu-şi hainele pe plaja de pe coasta Amalfi şi 
intrând în mare. 

— Dacă nu se urăsc unul pe celălalt, am zis eu, atunci 
cine îi urăşte? 

— Oh, toată lumea îi urăşte, a răspuns Mallory. 

— Domnule? 

— E acea ură foarte britanică bazată pe invidie. Ne este 
milă de băieţeii trimişi la internate, unde udă paturile şi 
plâng de dorul mămicilor, dar sfârşim prin a dori să fim în 
locul lor pentru că ei au ceva ce noi nu vom avea niciodată. 
Este mai mult decât încredere în sine, a adăugat Mallory 
după ce a studiat marele ecran şi pe băieţii în uniformă, 
care zâmbeau. E mai mult decât sentimentul că li se cuvine 
totul. Este certitudinea deplină şi fără echivoc că ziua de 
mâine le aparţine. Cine n-ar vrea să se simtă astfel? mi-a 
zâmbit el. 


Venea Crăciunul. 

— Este în regulă pentru îngeri, a zis cu amărăciune Oiţa 
Morocănoasă. Îngerii pot zbura spre iesle! Dar eu trebuie să 
merg! 

Oiţa Morocănoasă - Scout vârâtă sub un vechi pled alb 
lipit de un rucsac şi mai vechi, având nasul înnegrit cu fard 
- şi-a îngustat ochii privind spre cer. 

— De ce trebuie să merg până la iesle? Nu înseamnă 
nimic pentru mine! Nici măcar nu vreau să-l văd pe acest 
prunc pe care ei îl numesc lisus... 

Până la urmă, a regretat asta. 

— Oh, de ce am fost atât de morocănoasă! De ce m-am 
văitat? Acum, îmi dau seama. Acesta este un copil 
deosebit... 

Mallory şi soţia lui şedeau lângă mine. Doamna Mallory - 
Margaret - a întins mâna şi a strâns-o pe a mea în timp ce 
stăteam în întuneric la fel ca toţi ceilalţi părinţi, stăpânindu- 


mi hohote de râs sălbatic în vreme ce lacrimi fierbinţi îmi 
şiroiau pe faţă. 


Capitolul XIV 


— Acum, întindeţi-vă pe jos, a spus Guy Philips. 

Cincizeci de băieţi care tremurau în şorturi şi tricouri s-au 
holbat la profesorul de sport. Şi-au zâmbit prosteşte unul 
altuia, încă sperând că el glumea. Un vânt hibernal a 
măturat terenul de sport al şcolii. 

— Acum! a ţipat el. 

Într-o clipită, ei şi-au dat seama că nu glumea. 

Uitându-se unul la altul, cincizeci de băieţi s-au lăsat 
încet în patru labe. Terenul de rugby parcă fusese 
frământat şi transformat într-o masă de noroi de 10.000 de 
armăsari, iar mâinile şi genunchii lor au făcut noroiul să 
plescăie în timp ce ei testau solul. Philips a trecut printre ei 
în costumaţia lui de hipodrom, de un alb impecabil, cu un 
rânjet întinzându-i-se pe faţa mare şi roşie. Se distra. 

— Nu câineşte, broscoilor. Pe burtă. Pe spate. Rostogoliţi- 
vă. Aşa! Acum, pe spate, Knowles. Răsuceşte-te, Jenkins. 
Haide, Patel, fetiţă mare, cu mai multă energie decât... 

În curând, echipamentele lor de sport - şorturi albe şi 
tricouri tivite cu purpuriul şi verdele şcolii Potter's Field - 
erau pline de noroi şi umezeală. Dar Philips i-a lăsat pe jos 
când a pornit cu paşi mari spre locul de unde priveam noi. 

— Urmează o alergare de opt kilometri prin pădure, apoi, 
după un duş, sunt la dispoziţia dumneavoastră, i s-a 
adresat el lui Mallory. Ar trebui să dureze vreo oră, plus 
vreo 30 de minute pentru retardaţi. E-n regulă? 

Mallory a dat din cap şi Philips s-a întors la băieţi. Era 
binedispus. 

— Sus, în picioare imediat, a răcnit el de parcă fusese 
ideea lor să se rostogolească prin noroi. Acum, nu trebuie 
să vă mai faceţi griji că o să vă murdăriţi genunchii, nu-i 
aşa? 

— Nu, domnule! au strigat ei în cor. 

— Atunci, s-o luăm din loc. Traversăm terenul, o luăm 


prin pădure spre Moara Veche şi ne întoarcem la timp 
pentru slujba de seară. 

Au traversat terenul de sport, Philips impecabil în 
costumul lui de hipodrom printre micuţele siluete pline de 
noroi. Deja era flancat de doi dintre alergătorii rapizi, în 
vreme ce ochelaristul, grasul şi morocănosul au rămas în 
urmă. Însă în curând cu toţii au traversat terenul de sport şi 
au dispărut în pădure. 

DCI Mallory şi cu mine am pornit înapoi spre şcoală. 

Potter's Field este, în general, un mare talmeş-balmeş de 
clădiri victoriene din cărămidă roşie, dar există şi corpuri 
mai moderne, clar rezidenţiale, precum şi unele mult mai 
vechi, negre şi parcă pe cale să se surpe, arătând de pe 
vremea Evului Mediu. Era suficient să clipeşti şi 100 de ani 
păreau să fi dispărut. 

Grupuri de băieţi treceau pe lângă noi. Purtau pălării din 
paie, de barcagii, cele ale băieţilor mai mari fiind ponosite 
şi dându-ţi impresia că erau pe cale să se dezmembreze, 
blazere verzi tivite cu purpuriu şi pantaloni de un cenuşiu- 
deschis. Cu toţii cărau cărţi sau echipament sportiv, sau 
ambele. 

— Nu s-a schimbat deloc de când Hugo Buck şi Adam 
Jones au fost elevi aici, în anii '80, a spus Mallory. 1.000 de 
elevi. Toţi sunt băieţi. Toţi sunt la internat. Trei membri ai 
personalului locuiesc în fiecare cămin - directorul, tutorele 
şi intendentul. 

Ne-am oprit pentru a ne uita la statuia fondatorului şcolii, 
aflată în curtea din faţa clădirii principale. Nu regele Henric 
al VIll-lea gras şi bărbos, ci regele reprezentat ca erudit cu 
părul lung, un tânăr zvelt ţinând în mână o carte, cu doi 
Cockeri spanieli din piatră la picioare, regele Henric al VIII- 
lea care n-ar fi făcut rău nici măcar unei muşte. 

— Şi probabil că nu s-a schimbat foarte mult de când a 
fost înfiinţat, a zis Mallory. Ştii că şi-a îngropat cea mai 
mare iubire aici, pe pământul şcolii? 

— Care dintre soţii, domnule? 

— Nu o soţie. Câinii, a precizat Mallory şi a arătat spre 


Spanielii de la picioarele statuii. Henric şi-a îngropat câinii 
favoriţi la Potter's Field. Ar trebui să le vedem mormintele. 
N-aş vrea să ratez ocazia. 

500 de ani. Nu mi-am putut imagina nimic care să dureze 
500 de ani. Am fost întotdeauna bucuros să apuc 
weekendul. 

In spatele capelei era un mic cimitir. Pietre de mormânt 
care se sfărâmau, multe dintre inscripţii şterse de vreme şi 
de intemperii. Dar mormântul câinilor era uşor de găsit. Era 
un mormânt mare, pătrat, chiar în centrul cimitirului. Pe el 
era un scurt epitaf. 


Fraţi şi surori, 

Vă sfătuiesc să luaţi aminte 
Înainte de a vă dărui inima 
Unui câine care să v-o sfâşie. 


Când am ajuns înapoi la clădirea principală, dintr-un 
autocar coborau vizitatori de la o şcoală de stat locală, care 
veniseră să joace rugby. Copiii de la şcoala de stat au rânjit 
uimiţi şi amuzaţi când i-au văzut pe băieţii de Potter's Field 
cu pălăriile lor de paie şi blazerele cu verde şi purpuriu. 
Numai că cei de la Potter's Field n-au dat niciun semn că ar 
fi băgat de seamă, ceea ce a făcut ca zâmbetele puștilor de 
la şcoala de stat să semene cu un soi de grimase hidoase 
săpate adânc în mândria lor rănită. Un bărbat înalt, 
îmbrăcat într-o robă, s-a plimbat printre vizitatori, dând din 
cap şi zâmbind fără a se adresa cuiva anume, cu mâinile la 
spate, ca un rege inspectând nişte trupe din Lumea a Treia. 
Il mai văzusem - era bărbatul imposibil de înalt de la 
înmormântarea lui Hugo Buck. 

— Directorul ne aşteaptă, a spus Mallory. 


Absalom Whitehead stătea la fereastra biroului său şi 
privea spre terenul de sport. 

— Trei prim-miniştri, douăsprezece Cruci Victoria şi patru 
Premii Nobel, a zis directorul. Două pentru Fiziologie şi două 


pentru Fizică. 15 medaliaţi olimpici, 44 de membri ai 
Parlamentului şi şase premii BAFTA - secţia noastră de 
teatru a fost întotdeauna foarte activă, băieţii noştri au 
ajuns pe scenă cu mult înainte ca primul elev de la Eton să 
fie admis la RADA”. 

— Şi două crime, am adăugat eu. 

S-a uitat la mine peste ochelarii lui fără rame. 

— Despre ce vorbiţi? a întrebat el. 

— Hugo Buck şi Adam Jones, a răspuns Mallory. Şi ei au 
fost elevi la Potter's Field. 

— Da, da. O tragedie teribilă. Să fie ucişi amândoi. Aţi 
arestat pe cineva? 

— Incă nu, a spus Mallory. 

Directorul s-a întors la birou, răsuflarea lui fiind parcă un 
suspin. 

— Totuşi, Jones a făcut de râs şcoala. Şi, din păcate, ei nu 
au fost primii dintre foştii elevi care au fost ucişi. În anii '70 
a fost un iranian. Putred de bogat. Cu bani din petrol. 
Amanta l-a lovit cu o sticlă de Bollinger?*, pe The Bishops 
Avenue, a adăugat el şi ne-a zâmbit şiret. O situaţie 
privilegiată nu reprezintă garanţia unei vieţi fericite sau a 
uneia lungi. Şi ştim că noi, cei de la Potter's Field, suntem 
privilegiați, domnilor. Dar să ştiţi că dăm ceva înapoi, face 
parte din tradiţia şcolii Potter's Field. Face parte din etosul 
nostru. Aşa a fost dintotdeauna. O slujbă de Ziua Eroilor. Un 
concert de colinde pentru oamenii din urbe. Plătim pe 
cineva care să curețe străzile din oraş. Potter's Field Lawn 
Tennis Club foloseşte terenurile noastre. lar anexele şcolii - 
terenurile de sport, piscina - sunt întrebuințate din plin de 
şcolile locale şi de diverse organizaţii caritabile, a mai spus 
el, apoi s-a ridicat de pe scaun şi s-a întors la fereastră. De 
fapt, cred că... a, da, a zis el ca şi cum şi-ar fi amintit brusc, 
pe urmă s-a uitat la noi cu un zâmbet încântat. Uitaţi! 

Ne-am dus alături de el la geam. În faţă am văzut marile 


33 Royal Academy of Dramatic Art (n.tr.) 
34 Marcă de şampanie (n.tr.) 


terenuri de sport verzi de la Potter's Field. Erau goale, cu 
excepţia a trei siluete mici şi întunecate care se plimbau de 
partea cealaltă a lor. Două dintre persoane erau clar 
invalide. 

Un bărbat era într-un cărucior cu rotile, altul se sprijinea 
într-un baston, iar al treilea, fizioterapeutul, le arăta un 
exerciţiu de întindere musculară. Cu toţii purtau tricouri. 
Chipul fizioterapeutului părea cumva nefiresc, de parcă ar fi 
purtat o mască. 

Bărbatul din scaunul cu rotile nu avea picioare. Unde ar fi 
trebuit să fie picioarele, pur şi simplu, nu era nimic. Ceea ce 
păreau a fi două bile albe îi erau ataşate sub talie. Unul 
dintre braţe avea o nuanţă mai deschisă decât restul pielii 
smede, şi doar faptul că palidul soare de iarnă a strălucit pe 
o piesă metalică arcuită aflată acolo unde cândva fusese o 
mână m-a făcut să înţeleg că avea un braţ protetic. 

Şi bărbatul cu baston îşi pierduse picioarele. De fapt, cea 
mai mare parte a picioarelor. Două tije subţiri şi negre 
ieşeau din şortul lung şi albastru. Ceea ce rămăsese din 
piciorul drept avea un soi de bandaj alb în zona 
genunchiului. Părea să aibă nevoie de baston pentru a 
putea să stea la verticală, dar partea superioară a trupului îi 
era incredibil de musculoasă. Cei doi bărbaţi se uitau la 
fizioterapeutul care încă făcea exerciţii de întinderi. 

Râdeau cu toţii. 

— Armata britanică încă este cel mai mare angajator 
pentru băieţii de la Potter's Field, a spus Absalom. In ciuda 
a ceea ce ar putea crede lumea în general, nu toţi băieţii 
ajung să lucreze în City”, în domeniul investiţiilor bancare 
sau pe scena de la RSC: în Stratford. Nu ne uităm niciodată 
datoria faţă de ţară. 


35 City of London (numit simplu City) este entitatea administrativă a 
oraşului Londra situată în centrul, sud-vestul Regatului Unit, la 
marginea vechii cetăţi medievale a Londrei. În prezent, City-ul este 
principalul centru financiar al Regatului Unit şi cel mai mare centru 
financiar al lumii, alături de New York City. (n.red.) 

36 Royal Shakespeare Company Compania Regală de Teatru (n.red.) 


l-am privit pe cei trei bărbaţi făcând câteva exerciţii 
uşoare, cel în scaunul cu rotile şi cel cu baston ascultând 
indicaţiile fizioterapeutului, bărbatul care părea că purta o 
mască. 

— Splendid, splendid, a zis directorul îndepărtându-se 
după ce a decis că văzusem destul. 

— l-aţi cunoscut, a spus Mallory, şi nu fusese o întrebare. 
l-aţi cunoscut pe Hugo Buck şi Adam Jones. Când au fost la 
Potter's Field. Şi dumneavoastră eraţi aici, nu-i aşa? Cu 20 
de ani în urmă. Aţi fost directorul căminului lor. 

— Da, da, a rostit Absalom Whitehead. Nu v-am 
menţionat asta? 

Mallory l-a lăsat pe el să umple tăcerea. 

— Buck şi Jones au stat amândoi la The Abbey. Este cel 
mai vechi şi mai mic cămin de la Potter's Field. Nu a fost 
cea mai evidentă prietenie - atletul şi muzicianul. Dar, în 
general, faptul că locuiesc în acelaşi cămin îi leagă pe 
băieţi. 

— Ne puteţi preciza ce rol are un director de cămin la 
Potter's Field? am întrebat eu. 

— O şcoală cu internat este, de fapt, o şcoală de zi care 
are şi nişte hoteluri, a răspuns el. Directorul unui cămin se 
ocupă de hotelul în care locuiesc băieţii. Îşi asumă rolul de 
părinte - îi încurajează, îi sprijină şi se asigură că participă 
pe deplin la viaţa şcolii. Îi disciplinează când este necesar, a 
zâmbit el în colţul gurii. Deşi, în zilele noastre, nu prea mai 
e cazul. Băieţii nu sunt biciuiţi şi nu mai învaţă atât de mult. 
Aşa încât ce câştigă pe o parte pierd pe cealaltă. 

S-au auzit nişte sunete ca un ciripit de pasăre din partea 
cealaltă a terenului de sport. 

— Ascultaţi! a rostit directorul. Domnul Philips şi băieţii 
revin acasă. 


Soldaţii au văzut primii. 

Mallory şi cu mine stăteam pe tuşa celui mai apropiat 
teren de rugby, doar că nu ne uitam cu atenţie la băieţii 
care se revărsau dintre copaci, plini de noroi, cu picioarele 


lor subţiri parcă zburând. 

Însă soldaţii se opriseră din exerciţiile lor uşoare şi 
priveau spre liziera pădurii. Apoi am văzut şi noi. 

Toţi băieţii plângeau. 

Au trecut în fugă pe lângă noi, unii dintre ei încremeniţi 
în tăcere în vreme ce lacrimile le şiroiau pe obraji, alţii 
scoțând sunete animalice de durere provocată de un teribil 
şoc. 

L-am înşfăcat de braţ pe unul dintre ei. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Vă rog, domnule. E domnul Philips. Vă rog, domnule, 
cineva îl omoară. 

Pe urmă, Guy Philips a ieşit dintre copacii, ţinându-se cu 
mâinile de gât şi cu costumul alb plin de sânge proaspăt. 

Gâtul îi fusese tăiat. 

S-a împleticit pe terenul de sport, strângându-şi gâtul, cu 
picioarele pe cale să-i cedeze. Ochii lui spuneau că se 
îneca. 

Am alergat spre el, iar când s-a prăbuşit în braţele lui 
Mallory, mâinile i-au căzut pe lângă corp şi sângele a 
început să curgă. p 

Mallory şi-a smuls cravata deja plină de sânge. In acea 
clipă am văzut rana de la gâtul lui Philips, de un roşu mult 
mai întunecat decât sângele care curgea. Apoi Mallory a 
înfăşurat cravata în jurul gâtului secționat al profesorului de 
sport, apăsând-o pe rană, încercând să oprească teribila 
sângerare. 

— Uite! a strigat o voce şi am văzut că era 
fizioterapeutul, apărut parcă de nicăieri, scoţându-şi tricoul, 
şi abia atunci am constatat că nu purta o mască pe faţă. 

Cea mai mare parte a chipului îi fusese ars. 

S-a lăsat pe vine lângă Mallory şi a înfăşurat tricoul în 
jurul gâtului lui Philips. Mallory şi-a scos telefonul, dar i-a 
alunecat din mâinile năclăite de sânge. 

Şi l-am auzit strigându-mi numele o dată în timp ce am 
luat-o la fugă spre pădure. 


La început, am alergat printre băieţii înlăcrimaţi care 
veneau din sens opus. 

Pe urmă, am trecut de ei şi am rămas singur în pădure. 
Am continuat să fug până când am ajuns într-un câmp 
deschis, la fel de pustiu ca suprafaţa Lunii. 

M-am oprit pentru a-mi recăpăta răsuflarea, nefiind sigur 
dacă să mă întorc în pădure sau să traversez câmpul arat. 
Dincolo de el se afla o fermă. Pe copacul lângă care mă 
oprisem, am văzut amprenta perfectă a unei palme 
însângerate. 

Am privit spre fermă. Nimic nu mişca în direcţia aceea. 
Apoi ceva a părut să se mişte. Nu mi-am dat seama dacă 
imaginaţia îmi juca feste sau era, într-adevăr, un om. 
Totuşi, am luat-o la fugă spre el. 

Am dat peste un fel de ţarc în formă de patrulater, din 
cărămidă distrusă de vreme, şi am văzut că ferestrele 
fermei fuseseră toate sparte din distracţie. 

Nimeni nu mai locuise acolo de ani de zile. 

M-am lipit de peretele din cărămidă şi am tresărit când 
am auzit un zgomot. Ca un plânset de copil. Am privit în 
ţarc şi am văzut porcul. Picioarele din spate fuseseră legate 
cu un fel de sfoară, de parcă era pregătit pentru sacrificiu, 
iar bietul animal se târâse pe burtă prin ţărâna din 
îngrăditură, temându-se pentru viaţa lui. 

Şi apoi, am simţit brusc o explozie de durere în ceafa. 

Lovitura a fost atât de fulgerătoare, încât m-a ametit. 
Partea interioară a unui antebraţ mi-a izbit gâtul şi un pumn 
m-a lovit în noadă. 

După aceea, braţe puternice m-au cuprins. Din fericire 
pentru mine, agresorul a ajuns suficient de aproape pentru 
a-l lovi în fluierele picioarelor, doar că, brusc, nu m-am mai 
simţit suficient de puternic ca să-i mai aplic câteva lovituri. 
Aşa că m-am gândit să-l apuc de testicule, însă, la fel de 
brusc, m-am pomenit prea secătuit de şoc şi de durere 
pentru a-mi duce gândul la capăt. 

Apoi am ajuns la mâna lui. 

Palma mâinii lui stângi mi-a înşfăcat cu putere obrazul 


drept, vârfurile degetelor apăsându-mi carnea şi dinţii în 
timp ce el îmi răsucea faţa într-o parte. Am privit în jos şi 
am văzut cuțitul în mâna lui dreaptă. 

Pumnalul Fairbairn-Sykes pentru trupele de comando. 
Singurul cuţit conceput pentru a secţiona arterele carotide 
de la gâtul unui om. 

Lama lungă şi subţire s-a mişcat rapid, iar vârful de oţel 
mi-a apăsat laterala gâtului, a găsit un muşchi care nu i-a 
plăcut, a înaintat în faţă, a împuns mărul lui Adam pentru o 
secundă, pe urmă a alunecat înapoi, spre partea cărnoasă, 
rezistentă a gâtului meu, şi a rămas acolo, apăsând şi mai 
tare. 

Cuţitul mi-a tăiat pielea şi am simţit o puternică durere 
înţepătoare. Simţeam, de asemenea, respiraţia calmă a 
agresorului în ceafa care îmi zvâcnea. Căldura umedă a 
sângelui proaspăt mi s-a prelins pe gât. Am încercat să-mi 
cobor brusc centrul de greutate. Ingrozit, am lovit cu 
călcâiele. M-am zvârcolit şi n-am permis epuizării să mă 
copleşească. Insă el m-a strâns şi mai tare, iar vârful 
cuţitului a intrat şi mai adânc în carne. Am simţit cum mă 
înmuiam în braţele lui. 

— Te rog, am îngăimat eu. Am o fiică. 

Agresorul s-a oprit. 

Plăseaua metalică a mânerului m-a izbit o dată în tâmpla 
dreaptă. Apoi încă o dată, în tâmpla stângă. Probabil că mi- 
am pierdut cunoştinţa pentru câteva secunde, fiindcă 
următorul lucru pe care l-am conştientizat a fost că eram în 
genunchi, ameţit şi îngreţoşat. 

— Te rog, am rostit eu, şi când mi-am ridicat privirea, am 
văzut trusa. 

O trusă Gladstone din piele ponosită. 

O trusă criminalistică. 

Aşteptându-l pe un petic de pământ uscat din cocina 
porcului. 

Un bombeu din oţel m-a izbit cu toată forţa în şira 
spinării. Durerea a fost orbitoare. Am văzut o lumină 
galbenă şi stele explodând. Mi-am simţit spinarea cuprinsă 


de spasme de agonie. 

Mi-am dat seama că ţipam. 

Se auzeau zgomote. În mâini şi în genunchi, m-am târât 
departe de ele. Pământul se schimbase sub mine, era noroi 
care prinsese crustă. Noroiul era tare, era îngheţat. Eram 
pe câmp. 

Pe urmă, am simţit o respiraţie fierbinte lângă faţa mea 
şi m-am dat îndărăt înspăimântat de moarte. 

— Te rog, am rostit eu. 

Şi am văzut faţa îngrozită a porcului. 


Partea a doua 
Visele morţilor 


Capitolul XV 


Zăceam în patul meu, pe întuneric, iar zgomotul făcut de 
fiica mea, care se juca în sufragerie cu cățelul, mă trăgea la 
somn. 

Era un sunet liniştitor - râsul ca nişte clopoței al lui Scout 
şi lipăitul moale al căţelului fugărind cine ştie ce jucărie 
veche pe care ea o târa prin cameră. Dar un alt spasm 
dureros îmi zvâcnea în spinare şi mă trezeam tresărind. 

Vibraţiile dureroase începeau de la baza şirei spinării şi 
se rostogoleau până la ceafă, de parcă toţi muşchii 
spatelui, umerilor şi gâtului se încordau simultan. 

La început, durerea a avut un centru exact - locul unde 
mă lovise în spinare. 

Însă pe măsură ce orele treceau, în timpul petrecut nici 
treaz cu adevărat, nici pe deplin dormind, centrul acelei 
dureri a părut să migreze spre un umăr, peste coaste, spre 
gât, în centrul spatelui, de parcă îşi căuta un cămin mai 
bun, iar eu nu ştiam care avea să fie următorul loc. 

Oricum, spasmele musculare erau cele mai rele. Mă 
făceau să-mi arcuiesc spatele când un alt val de durere 
orbitoare se rostogolea prin mine, şi am ţipat cu putere. 

— Tati? 

Scout se afla în pragul uşii. M-am gândit că o speriasem. 
Însă ea ţinea în mână telefonul. 

— E o doamnă, a spus ea. 

Am aşteptat până când fiica mea a ajuns în cealaltă 
cameră şi am auzit-o pe doamna Murphy vorbindu-i încet, 
spunându-i că trebuia să-i aranjeze părul. 

— Wolfe, am rostit eu. 

— Scarlet Le Fevre, a zis ea şi în acel moment am 


desluşit entuziasmul din vocea reporterei. L-aţi întâlnit! V- 
aţi întâlnit cu Bob Măcelarul. 

— De unde aţi obţinut acest număr? 

— Vrem să vă ajutăm să-l găsiţi, a spus ea. Editorul meu 
a vorbit cu şefa dumneavoastră. Avem tot sprijinul ei 
pentru a vă ajuta să-l aduceţi pe Bob Măcelarul în faţa 
justiţiei. 

— M-aţi înşelat. Mi-aţi pus în gură cuvinte pe care nu le- 
am spus niciodată. 

Ea era perfect calmă. 

— E.L. Doctorow a spus: „Ajung la concluzia că nu există 
nici ficţiune, nici nonficţiune aşa cum le înţelegem în mod 
uzual, cu distincţia dintre ele, ci doar naraţiune”. 

— Adică inventaţi lucruri. 

— Nu chiar. Cu alte cuvinte, există fapte şi există 
adevărul. Aceea era fetiţa dumneavoastră? Scout? 

— Să nu mă mai sunaţi niciodată acasă. 

— l-aţi văzut chipul? 

— Să nu mai vorbiţi niciodată cu fiica mea. 

— El a vorbit cu dumneavoastră? 

— Să nu vă apropiaţi de ea! 

— Dumneavoastră i-aţi spus ceva? 

Un spasm de durere mi-a încleştat spinarea. Am încercat 
s-o reprim, cu gura închisă strâns, respirând întretăiat pe 
nas. Reportera a avut impresia că dăduse peste ceva. 

— l-aţi spus, nu-i aşa? 

„Te rog. Am o fiică”, îmi răsunau în minte cuvintele din 
timpul confruntării cu agresorul necunoscut. 

Implorându-l. 

Implorându-l pe un criminal să-mi cruţe viaţa. 

Bolnav de frică. Înnebunit de groază. 

„Te rog.” 

— Ce i-aţi zis, domnule detectiv? Aţi încercat să vă 
înţelegeţi cu el? L-aţi ameninţat? Cum v-aţi simţit? Am auzit 
despre arma crimei. Un fel de cuţit al forţelor speciale. De 
şcoală veche. 

O auzeam tastând ceva. 


— Un pumnal Fairbairn-Sykes al trupelor de comando, a 
continuat reportera. Asta aţi văzut? 

Am înjurat în surdină. De unde au aflat asta? 

— O ultimă întrebare. Tehnică. O a treia regulă schimbă 
regulile jocului, nu? a spus ea şi tonul îi era mai relaxat. 

Era fericită. Fiindcă atunci când avem trei crime, e oficial. 

— Avem un ucigaş in serie. Aşa este, nu? 

Am închis telefonul. 

Stan a intrat lipăind în cameră şi a urmărit cu interes 
cum încercam să mă îmbrac. Şi-a aplecat capul într-o parte 
în timp ce făceam eforturi să-mi pun şosetele. Spatele meu 
nu mai era suficient de flexibil pentru a mă apleca. 

— N-ai voie în camera asta. Pleacă, Stan, ieşi! 

S-a aşezat pe jos, încă privindu-mă. Stând pe pat, mi-am 
pus cămaşa. Stan şi-a lăsat bărbia pe lăbuţe. Mi-am 
încheiat cămaşa şi am încercat din nou să-mi pun şosetele. 
N-am reuşit. Muşchii spatelui îmi erau pietrificaţi. 

Plictisit, se pare, de eforturile mele jalnice, cățelul s-a 
ridicat şi a căscat. Apoi s-a întins ridicându-şi întâi coada, 
cu pieptul aproape atingând podeaua, după care s-a 
legănat aplecându-se înainte pe lăbuţele din faţă, pe urmă 
înapoi pe cele din spate, aproape în linie dreaptă. 

În final, s-a uitat la mine. 

„Încearcă şi tu.” 

Dar ştiam că, dacă mă lăsam în patru labe pe duşumea, 
urma să am nevoie de o brigadă de pompieri pentru a mă 
ridica. Aşa că mi-am sprijinit antebraţele pe pat şi mi-am 
împins noada în spate, simțind întinderea în partea de jos a 
spinării. Apoi m-am legănat spre înainte şi am simţit în 
tendoane acea senzaţie plăcută a muşchilor adormiţi 
trezindu-se brusc. 

Am continuat să repet mişcarea, legănându-mă înainte şi 
înapoi, o imitare aproximativă a întinderilor făcute de căţel, 
până când am transpirat şi mi-am pierdut suflul, dar am 
redevenit, în cele din urmă, suficient de flexibil pentru a sta 
pe marginea patului şi a-mi pune şosetele. 

Căţelul se uita la mine. 


„Mda, a părut el să spună. Ai priceput.” 

Scarlet Le Fevre avea dreptate - existând trei crime, nu 
mai vânam un ucigaş. Vânam un criminal în serie. Numai că 
deocamdată nu ajunsesem acolo. 

Guy Philips zăcea pe patul de spital, respirând cu ajutorul 
unui aparat de ventilaţie din cauza traheii secţionate. 
Poliţişti în uniformă stăteau de pază non-stop la uşa lui, iar 
Piggy se agăța cu încăpățânare de viaţă. 


Capitolul XVI 


Am găsit-o pe Elsa Olsen într-un restaurant coreean din 
capătul Glasshouse Street. În sediul de pe Savile Row nr. 27 
există o cantină, dar chiar dincolo de Regent Street te 
aşteaptă Soho, cu toate felurile de mâncare din lume. Aşa 
că, dacă lucrezi la West End Central, Soho este adevărata 
cantină. 

Elsa m-a privit îngrijorată în timp ce mă aşezam pe un 
scaun vizavi de ea. 

— Te simţi bine, bunicule? 

— Niciodată nu m-am simţit mai bine. 

— Vrei să mănânci ceva? 

A arătat cu beţişoarele spre holurile cu kimehi” şi cu un 
preparat cu carne, dak bulgogi. 

Am clătinat din cap. 

— Dacă n-ai venit să iei prânzul, atunci ai venit să mă 
întrebi despre omul cu traheea tăiată. 

l-am zâmbit. 

— Vrei să ştii dacă o să supravieţuiască, a zis ea. lar asta 
depinde în întregime de gravitatea rănii. Perforaţia traheală 
poate varia de la o mică rană la secţionarea completă. 
Dacă va supravieţui, să zicem, 48 de ore, cred că are toate 
şansele. Dar nici măcar doctorii nu pot şti cu certitudine. 
Dacă nu-ţi place dak bulgogi, mai bine te-ai duce să 
vorbeşti cu ei. 

— Nu asta vreau să ştiu, Elsa, am replicat eu şi m-am 
aplecat în faţă. Intrebarea mea este dacă şi-ar fi putut 
pierde cunoştinţa. Între momentul în care cuțitul i-a tăiat 
gâtul şi cel în care a reuşit cumva să-şi oprească sângele 
pentru a se ridica şi a pleca de-acolo, e posibil să-şi fi 


37 Delicatesă picantă coreeană care poate fi încadrată în categoria 
legumelor murate, cunoscute peste tot în lume. Se înrudeşte cu varza 
acră de la noi, cu paocai-ul chinezesc, cu tsukemono-ul japonez, cu 
achar-ul indian şi cu tot felul de alte murături din diverse părţi ale lumii. 
(n.red.) 


pierdut cunoştinţa? 

Ea s-a gândit la asta. 

— Da. 

— Care e cronologia în timp? 

— Nu e nicio cronologie! Sunt doar aproximări. 

— Totuşi, ştim că Hugo Buck şi Adam Jones au murit 
aproape instantaneu. 

— Da, întrucât, dacă îţi este tăiată artera carotidă, îţi 
pierzi cunoştinţa într-un interval de cinci secunde. Însă 
chiar şi răgazul ăsta e aproximativ. lar Bob n-a reuşit s-o 
taie de data asta, nu? _ 

— Fiindcă a fost deranjat. Sau s-a panicat. In pădure erau 
50 de băieţi. Sau poate că s-a speriat de o pasăre. Sau 
poate că şi-a adus aminte de lege. 

— Ce vreau să spun este că secţionarea oricărei artere 
duce, în cele din urmă, la pierderea cunoştinţei. Sinucigaşii 
care îşi taie arterele radiale - cele de la încheieturi - au 
aproximativ 30 de secunde pentru a regreta înainte de a-şi 
pierde cunoştinţa şi alte două minute până să moară. 
Numai că asta depinde în întregime de gravitatea rănii. 
Sau, mai exact, de pierderea plasmei din sânge. 

— Dar în cazul traheii, Elsa? 

— Depinde, Wolfe, a zis ea clătinând din cap. 

— În linii mari. 

A râs. 

— În linii mari! 

— Cu aproximaţie, Elsa. 

— Ştiu exact ce mă întrebi, Wolfe, şi îmi este imposibil 
să-ţi dau un răspuns. Pur şi simplu, nu ştiu! Şi nici n-aş avea 
cum să ştiu. 

Am făcut ce l-am văzut pe Mallory făcând. Am lăsat 
tăcerea să devină apăsătoare între noi şi am aşteptat ca ea 
s-o curme. După ce a luat o altă îmbucătură de dak bulgogi, 
a făcut-o, în cele din urmă. 

— Aş estima că Guy Philips şi-a pierdut cunoştinţa după 
30-45 de secunde, a spus ea suspinând. Nu mai mult de 
atât. Nu cu traheea tăiată. 


— A avut între 30 şi 45 de secunde până să-şi piardă 
cunoştinţa? am insistat eu. 

— Da. Corpul trebuie să piardă aproximativ o cincime din 
cantitatea normală de sânge pentru a se declanşa şocul 
hipovolemic. Dacă pierzi această cantitate de sânge, inima 
încetează să pompeze, venele se dilată, tensiunea scade, 
iar în cele din urmă... 

— Îţi pierzi cunoştinţa. 

— Da. 

— Deci, Bob îi înfige cuțitul în gât, îi taie traheea, dar nu 
de tot, fiindcă ceva îl sperie, şi îi dă drumul omului din 
braţe, iar Philips mai are 30-45 de secunde până să leşine? 

A dat din cap. Şi, în cele din urmă, Elsa mi-a dezvăluit 
detaliul pentru care venisem în Soho ca să-l aflu. 

— Da, a zis ea, în timp ce a ales cu beţişoarele o 
îmbucătură de kimehi, sosul de chili în care se scălda varza 
fiind la fel de roşu ca sângele. Este foarte posibil ca Guy 
Philips să fi văzut faţa atacatorului său. 


Capitolul XVII 


Un sergent în uniformă se afla în faţa intrării principale în 
spital, respiraţia lui formând aburi în aerul îngheţat al serii. 

— Încă trăieşte, am spus eu. 

Nu fusese o întrebare. 

Polițistul mi-a zâmbit arătând strada pustie din faţa 
spitalului privat. 

— Veţi afla rapid când o să dea colţul, a zis el. Or să 
apară în goana mare. 

Am dat din cap. Moartea lui Guy Philips ar fi umplut 
strada, deoarece ar fi fost vorba de un criminal în serie. 

Un alt poliţist în uniformă se afla în faţa lifturilor. Nu l-am 
recunoscut, aşa că am avut legitimaţia în mână înainte de a 
ajunge lângă el. 

— Linişte şi pace? am întrebat eu. 

— Asistentele astea mă tot sâcâie, domnule, a răspuns 
el. Tare mult le mai plac bărbaţii în uniformă. 

Am intrat în lift. 

— Încearcă să fii tare, l-am sfătuit eu. 

Silueta masivă a lui Carter aştepta în faţa secţiei de 
Terapie Intensivă. Părea pe jumătate adormit, dar s-a trezit 
când m-a văzut apropiindu-mă. 

— Eşti din nou în formă, am spus eu. 

— Da, detectiv Wolfe, a zâmbit el. 

— Au fost vizitatori? 

— Aceiaşi gentlemeni. Prietenii lui. Politicianul, domnul 
King. Încă nu are voie să primească vizitatori, dar domnul 
King probabil că a vorbit cu cineva. 

Uşa secţiei de Terapie Intensivă s-a deschis şi a ieşit un 
doctor. 

— Domnule doctor, când pot să vorbesc cu el? 

— Domnule detectiv, Guy Philips are o secţionare gravă a 
traheii. După cum ştiţi, cineva i-a tăiat traheea cu un cuţit. 
30 de procente din pacienţii cu secţionări ale traheii mor - 


majoritatea în mai puţin de o oră. 

— Înţeleg asta. Înţeleg gravitatea rănii. 

— Nu sunt convins că înţelegeţi. In clipa de faţă, domnul 
Philips este sedat şi respiră cu ajutorul unui aparat de 
ventilaţie. Dacă supravieţuieşte, va avea nevoie de o 
operaţie amplă pentru a repara traheea. Dacă face 
operaţia, chiar dacă va fi reuşită, va avea dificultăţi de 
respiraţie tot restul vieţii din cauza îngustării traheii, a 
precizat el şi şi-a ridicat privirea din notițele lui. lar 
dumneavoastră mă întrebaţi dacă puteţi vorbi cu el? 

— Deoarece credem că e posibil să fi văzut faţa 
atacatorului. Nu este nevoie să vorbească. Poate să scrie 
ceva. 

Doctorul s-a uitat la mine cu o ostilitate făţişă. 

— Nu se simte suficient de bine pentru a primi vizitatori. 
Şi vă voi da de veste când veţi putea vorbi cu el. 

S-a îndepărtat. 

l-am dat lui Carter cartea mea de vizită. 

— Dacă se trezeşte, sună-mă. Dacă starea lui se 
schimbă, sună-mă. lar dacă apare vreo problemă, ce faci? 

— Te sun. 

— În regulă. 

Apoi am intrat la Terapie Intensivă. Carter m-a urmat 
înăuntru, panica apărându-i pe chip în timp ce îmi spălam 
mâinile în una dintre acele chiuvete mari şi adânci pe care 
le găseşti doar în secţiile de Terapie Intensivă. 

— Nu stau mult, am spus eu. 

Am intrat în salonul lui Philips. 

Silueta de pe pat stătea sprijinită pe perne în întuneric. 
N-am reuşit să-l recunosc în ea pe bărbatul pe care ultima 
oară îl văzusem ieşind din pădurea de la Potter's Field, cu 
sângele şiroindu-i de sub mâinile ţinute în jurul gâtului. Nu 
l-am putut recunoaşte deloc pe Guy Philips. Arăta de parcă 
ar fi fost unicul supravieţuitor al unei catastrofe cumplite. 
Părea o creatură cum nu mai văzusem niciodată. 

În semiîntuneric, trei tuburi, două groase şi încreţite şi 
unul subţire şi drept, şerpuiau ca nişte tentacule peste 


marginea patului, conectate la alt tub, care la rândul lui era 
conectat cu nasul şi gâtul pacientului. Doctorul îmi spusese 
că, din cauza traheii tăiate, nu putea să respire decât cu 
ajutorul unui aparat de ventilaţie. Şi doctorul avusese 
dreptate - n-am înţeles cu adevărat ce însemna asta până 
nu l-am văzut şi nu l-am auzit pe Guy. Aparatul de 
ventilaţie făcea să pară că fiecare respiraţie a lui suna ca 
un mic război. 

Gâtul îi era înfăşurat în bandaje care îl făceau să arate ca 
o mumie dintr-un mormânt egiptean sau ca şi cum cineva 
încercase să-l decapiteze. Nu se vedea sânge. 

— Domnule detectiv Wolfe, a rostit Ben King, şi abia 
atunci am văzut că şedea în partea cealaltă a încăperii, 
aplecat pe un scaun singuratic. Vreau să vă mulţumesc că 
i-aţi salvat viaţa lui Guy. 

Vocea îi fusese foarte slabă, deşi nu exista nicio şansă 
să-l trezim pe bărbatul de pe pat, dar i-am răspuns la fel de 
încet. 

— N-am niciun merit. Mulţumiţi-i lui DCI Mallory. ŞI 
fizioterapeutului. Ei l-au împiedicat să sângereze de 
moarte. 

— Desigur. Le voi mulţumi personal. Aţi arestat pe 
cineva? 

— O vom face, am răspuns eu, ezitând un moment. 
Credem că el i-a văzut chipul. Credem că îl poate identifica 
pe atacatorul lui. Când se va trezi, o să aflăm. 

— Când se va trezi, a rostit Ben King. Să sperăm că se va 
trezi curând. 

S-a ridicat în întuneric şi am crezut că va pleca. Dar n-a 
vrut decât să-mi strângă mâna. 

— Doresc acelaşi lucru ca şi dumneavoastră, mi-a spus 
el. 


În dimineaţa următoare, am trecut pe la spital în drum 
spre West End Central. Guy Philips încă era conectat la 
aparatul care-l menținea în viaţă, iar Ben King dormea 
lângă patul lui. 


Am recunoscut-o de îndată ce am intrat în biroul MIR-1. 

Era singură în încăpere, privind ecranul unui laptop pe 
care era deschis un pdf al Manualului de investigaţii 
criminalistice. 

S-a răsucit şi s-a uitat la mine cu o privire rece, calmă, pe 
care mi-am amintit că o văzusem în prima mea zi la 
Omucideri, când am fost la banca unde Hugo Buck zăcea 
pe mocheta groasă, cu gâtul tăiat. De fapt, rebelul ei păr 
roşcat m-a ajutat s-o recunosc. Celelalte detalii păreau 
diferite, pentru că, de data asta, nu mai purta uniformă. 

— Detectiv Wolfe? Nu ştiu dacă vă amintiţi de mine. De 
la crima din ChinaCorps. Detectiv stagiar”? Wren. 

— Îmi amintesc. Eşti detectiv stagiar acum? Cum de s-a 
întâmplat? 

— Ca de obicei. Am luat examenul de Investigaţii 
Naţionale. Acum mă străduiesc să trec la nivelul următor - 
demonstrarea competenţelor şi toate celelalte. 

— Ce cauţi aici? 

— Sunt „comisul-voiajor” al detectivilor care se ocupă de 
o dublă omucidere, mai pe şleau asistenta lor. 

— Eşti asistenta noastră? De obicei, asistent este un 
detectiv sergent sau un detectiv plin. 

— S-au făcut reduceri de personal. 

Un asistent are gradul cel mai mic într-o investigaţie, 
fiindu-i subordonat direct ofițerului anchetator senior - DCI 
Mallory dar ajutând pe oricine are nevoie. Mi-am amintit cât 
de calmă fusese Wren în ziua în care ea şi Carter găsiseră 
cadavrul lui Buck şi n-am avut nicio îndoială că putea face 
treabă bună. 

— Deci, aici se întâmplă totul, a spus ea. 

— Aici este locul unde se întâmplă o parte, am zis eu. 
Este mult de umblat pe-afară. O crimă presupune multă 
muncă. În cazul Spintecătorului din Yorkshire, poliţiştii au 
verificat peste cinci milioane de numere de înmatriculare. 


38 Trainee Detective Constable (TDC) (n. red.) 


— Da, şi tot au dat-o în bară. Ai văzut noua postare a lui 
Bob Măcelarul? 

A apăsat câteva taste. Pagina reţelei de socializare a 
apărut pe ecran. Nu era nimic nou. Ultima fotografie a lui 
Robert Oppenheimer. Aceeaşi fanfaronadă apocaliptică. 


Am devenit Moartea, distrugătorul lumilor. Îi ucid pe 
protectorii bogaților. Ucid toți porcii. 


— Am văzut asta, am zis eu. i 

— Dar ai văzut linkul? a întrebat Wren. Asta-i nou. Şi ai 
un filmuleţ. 

A accesat linkul. Şi m-am văzut în mâini şi genunchi în 
cocina de lângă Potter's Field, un firicel de sânge 
prelingându-mi-se pe faţă din rana de la tâmplă. Gura îmi 
era deschisă, iar ochii priveau în gol. Şi mă târâm. 

Filmuleţul dura doar câteva secunde, dar se repeta 
întruna, derulându-se înapoi şi reluându-se, aşa încât părea 
că mă târâm înainte, iar după aceea, înapoi, ca într-un dans 
dement. Dintr-un colţ al ecranului, porcul legat se îndrepta 
spre mine târându-se pe burtă, cu picioarele legate, cu 
ochii ieşiţi din orbite de groază. 

Feţele noastre aproape că se atingeau, apoi ne 
îndepărtam unul de altul. Pe urmă, totul se relua. 

Mi-am dat seama că nu exista muzică de fond. Nu o 
muzică adevărată. Doar râsete demente, iarăşi şi iarăşi, 
ţipete isterice de râs acoperind o bătaie ritmică, bum-bum, 
în timp ce porcul şi cu mine ne târâm unul spre altul, apoi 
ne îndepărtam. Şi din nou. Râsete în întuneric, râsete din 
mormânt. 

— L-am căutat, a spus Wren. Cântecul acela. Este un 
cântec vechi, dintr-un spectacol de varietăţi. Politistul care 
râde, de Charles Jolly. 

Parcă primind un semn din regie, Charles Jolly a încetat 
să râdă şi a început să cânte. 


El a spus: „Trebuie să te arestez”. 


Dar nu ştia de ce. 

Pe urmă a început să râdă 
Până şi-a rupt falca! 

Ah, ha, ha, ha, ha, ha, ha! 
Ah, ha, ha, ha, ha, ha, ha! 
Ah, ha, ha, ha, ha, ha, ha! 
Ah, ha, ha, ha, ha, ha, ha! 


— A devenit viral, a adăugat Wren. Vezi ce succes ai? 

Telefonul meu a început să sune. 

Era DCS Elizabeth Swire. 

Mi-am imaginat-o într-unul dintre acele birouri de la 
ultimul etaj din clădirea New Scotland Yardului, de unde 
poţi admira fie priveliştea fluviului, fie a parcului. Dar 
auzind ferocitatea rece ca gheaţa din vocea ei, mi-am dat 
seama că nu privea nici fluviul, nici parcul. Detectivul-şef 
superintendent se uita la filmuleţul cu mine. Nu mai eram 
vedeta lunii. Eram o vedetă detronată. 

— Cred că ai fost promovat la un grad incompatibil cu 
experienţa şi cunoştinţele tale, a spus ea. În ziua aceea, la 
gară, tu ai avut dreptate şi eu am greşit. Ţi-ai primit 
medalia şi creşterea de salariu, şi ai fost transferat în 
parohia lui Mallory. Dar uite care-i treaba... cred că nimic 
nu te-ar fi putut opri să-l loveşti cu maşina pe acel om. Cred 
că ăsta eşti tu, Wolfe. Cred că l-ai fi călcat şi dacă ar fi avut 
o pungă plină cu rondele de ceapă prăjită. Cred că s-a 
întâmplat din cauza trecutului personal - să nu fi surprins, 
totul e la dosarul tău -, ţi-ai pierdut complet controlul. Ştii 
de ce noi nu avem arme, detective? 

Cunoşteam răspunsul pe dinafară. 

— Deoarece nu avem nevoie de ele. Fiindcă avem ofiţeri 
antrenați să tragă cu arma. Întrucât cetăţenii nu vor ca 
poliţia lor să fie înarmată. Şi pentru că, dacă fiecare poliţist 
ar avea o armă, standardele ar scădea de la nivelul înalt la 
care se află. 

— Nu, a replicat ea. Adevăratul motiv pentru care nu 
avem arme este deoarece există ticăloşi nesăbuiţi, ca tine. 


Într-un război cu bombe inteligente, eşti un dispozitiv 
neexplodat. Ai luat-o complet razna, Wolfe. 

A închis, moment în care l-am văzut pe Mallory stând în 
pragul uşii biroului. 

Nu m-am putut uita la el. 

Nu pentru că lumea întreagă râdea de mine. 

„Te rog. Am o fiică.” 

Ci pentru că m-am târât. 


În sala de antrenament a lui Fred era un panou. 

Se afla între o fotografie alb-negru a lui Sonny Liston şi o 
poză care înfăţişa o duzină de copii cubanezi boxând într-un 
ring ale cărui corzi arătau ca nişte elastice rupte. 


DUREREA ESTE SLĂBICIUNEA PĂRĂSIND TRUPUL 


Era o zicală bună, şi au fost momente în care am crezut 
în ea, şi m-a ajutat. Dar nu şi în ziua aceea. În ziua aceea, 
n-am simţit că junghiul puternic şi arzător din partea de jos 
a spatelui era o slăbiciune care îmi părăsea trupul. 

In ziua aceea, durerea era doar durere. 

Fred a intrat. S-a dus la sistemul de sonorizare şi a pus 
nişte muzică a formaţiei Clash de pe la începuturi. Sala s-a 
umplut cu acordurile zgomotoase ale chitarei electrice a lui 
Mick Jones şi cu vocea ca o mitralieră a lui Joe Strummer. 
Fred a cules un prosop pe care cineva îl scăpase pe 
duşumea şi s-a dus să-l pună alături de lucrurile murdare. 
Când s-a întors, mă sprijineam de corzi şi priveam pătratul 
pe care noi îl numeam ring. Spatele îmi era înţepenit de 
durere şi simţeam că lucrurile care mă afectau cel mai mult 
erau o sursă de distracţie pentru alţii. 

Fred a venit lângă mine şi s-a sprijinit şi el de corzi. 
Pretutindeni în jur se simţea mirosul de transpiraţie al unei 
săli de box, muzica formaţiei Clash era dată la volum 
maxim, iar tăcerea dintre noi nu părea ciudată. 

Apoi el a vorbit. 

— Nu contează cât de tare poţi lovi, ci cât de tare poţi fi 


lovit şi să continui - suficient de mult pentru a-i lovi şi tu pe 
ticăloşi. 


Capitolul XVIII 


— Dă-i drumul! 

In capătul celălalt al pajiştii care strălucea de bruma 
matinală, Scout a dat drumul căţelului. Acesta a rupt-o la 
fugă spre mine. 

Pajiştea, aflată sus pe Hampstead Heath, a părut perfect 
plană până când Stan a început s-o traverseze în goană. 
Când fugea cu viteză maximă, deveneai brusc conştient de 
toate denivelările şi hârtoapele, şi găurile. Întâlnind o 
adâncitură, şi-a întins lăbuţele din faţă şi pe cele din spate, 
sărind spectaculos peste ea. Arăta de parcă îşi luase zborul. 

— Supercăţel! a ţipat Scout încântată. 

Stan s-a apropiat în goană de mine, cu urechile lui mari 
fluturându-i în spate, cu ochii strălucindu-i, cu botul 
deschis, gâfâind, alergând cu toată viteza. Era pentru prima 
dată fără lesă şi aproape că era isteric de încântare. ŞI la fel 
eram şi noi. 

M-am lăsat în genunchi, spatele protestând îndurerat, şi 
mi-am deschis larg braţele pentru a-l întâmpina. 

El s-a năpustit asupra mea, respirând greu şi adulmecând 
în căutarea bucăţelelor de pui pe care le ţineam în pumni. | 
le-am dat, simţindu-i năsucul ca pe un nasture umed în 
palmă, apoi l-am ţinut de zgardă până când Scout mi-a dat 
semnalul. Pe urmă el şi-a luat zborul spre ea. 

Hampstead Heath era raiul câinilor. Câini de toate 
dimensiunile traversau această pajişte în plimbările lor, unii 
dintre ei apropiindu-se pentru a-l adulmeca pe Stan şi a se 
lămuri ce-i cu el, alţi pierduţi în propria lume a mirosurilor, 
neinteresaţi de căţeluşul roşcat care zburda pentru prima 
dată fără lesă. 

Câinii se plimbau la marginea pajiştii, acolo unde 
începeau copacii, cu boturile lipite de pământ, adulmecând 
vreo urmă de iepure sau vulpe care nu mai era de mult pe- 
acolo. Dar Scout şi cu mine am stat pe pajişte, cu Stan 


alergând între noi până când a ajuns să gâfâie epuizat, şi 
pungile cu bucățele de pui aproape că s-au golit. 

Amândoi zâmbeam încântați. Stan zburase fără lesă şi 
nu-l pierdusem. l-am luat lesa. Era vremea să mergem 
acasă. Şi atunci, a văzut păsările. 

Două ciori grase, care ciuguleau ceva de pe jos chiar 
lângă lizieră şi şi-au luat zborul când Stan s-a năpustit spre 
ele. Scout şi cu mine am alergat după el, strigându-l pe 
nume, însă păsările îi treziseră un instinct străvechi, aşa că 
nu mai era interesat nici de bucăţelele de pui, nici de noi. 

Ulmii erau bătrâni şi uriaşi în acea zonă din Heath. 
Coroanele lor ample formau o boltă groasă, care făcea 
imposibil ca păsările să zboare spre cer. Aşadar, au zburat 
la joasă înălţime, bătând înnebunite din aripi pe sub 
coroanele ulmilor, incapabile să se elibereze. 

lar Stan s-a luat după ele. 

În câteva secunde, l-am pierdut din vedere. Am alergat 
printre copaci, strigându-i numele. În câteva minute, am 
fost complet dezorientaţi. Pădurea Heath era sălbatică şi 
deasă acolo, deşi auzeam în depărtare zumzetul traficului 
de pe Hampstead Lane şi nu ne era greu să ni-l imaginăm 
pe cățelul nostru ajuns sub roţile maşinilor. Scout a început 
să plângă. În surdină, lipsită de speranţă. Am cuprins-o cu 
un braţ şi am strigat numele căţelului, cu toate că mi se 
părea inutil. Traficul era tot mai aproape. Simţeam în 
stomac un nod de teamă şi de durere. 

Pe urmă, i-am văzut. 

Femeia venea printre copaci, ţinând un căţeluş roşcat în 
braţe, în vreme ce un alt căţel alerga fără lesă pe lângă ea. 
O  încrucişare între un Pekinez şi un Chihuahua. Am 
recunoscut căţeluşa înainte de a o recunoaşte pe Nataşa 
Buck purtând o beretă, cizme Hunter verzi şi un 
impermeabil negru, o fată de la oraş îmbrăcată pentru o 
plimbare la ţară. 

l-am mulţumit cu voci gâtuite că ni-l adusese teafăr pe 
Stan. 

— Nu-mi mulţumiţi mie. Mulţumiţi-i lui Susan. 


l-am mulţumit lui Susan. 

Am prins lesa de zgarda lui Stan şi ne-am întors pe 
pajişte, în timp ce Nataşa ne-a povestit cum ei se întorceau 
de la Kenwood House când au găsit un Cavalier King 
Charles Spaniel micuţ tremurând singurel sub ulmi. Apoi 
ne-a întrebat dacă nu doream o cană cu ciocolată fierbinte. 
M-am uitat la Scout, iar Scout s-a uitat la mine. 

— Da, mulţumim, am spus noi. 

Ne-am întors la maşinile noastre, cu căţeii în lesă. M-am 
gândit că arătăm ca una dintre familiile care îşi plimbă 
câinii la Heath în weekend, una dintre acele familii 
norocoase. Nu perfecte, dar intacte. Când familia ţi se 
destramă, nu dispare niciodată cu adevărat. 

Dorinţa de a repara ceva distrus pentru totdeauna. 


La început, am avut impresia că se muta. 

În hol erau cutii, unele dintre ele închise şi lipite, altele 
deschise, ticsite cu haine şi echipament sportiv, precum şi 
cutii de pantofi din care fotografiile dădeau pe dinafară. De 
fapt, scăpa de lucrurile soţului ei. 

Ne-a adus ciocolată fierbinte. 

— A fost prima dată fără lesă? a întrebat Nataşa. 

— Da, a răspuns Scout. Nu-mi place. Mi-e frică să fie fără 
lesă. Nu-mi place când poate să fugă. 

— Dar trebuie să-l laşi să zburde. Trebuie să-i oferi 
această libertate. Este câine. 

— Nu-mi place, a repetat Scout. 

Stan a dat ocol apartamentului, adulmecând plintele. 
Susan l-a urmat mirosindu-i fundul. Nataşa şi Scout s-au 
dus după ei, râzând amândouă. 

Unii oameni care n-au copii se străduiesc prea mult să le 
intre în graţii. Dar Nataşa nu era aşa, ci relaxată şi 
prietenoasă. Şi am avut impresia că o vedeam pentru prima 
oară. O fată neîmblânzită, care a vrut să se aşeze la casa 
ei, numai că şi-a ales greşit bărbatul. S-a uitat îndărăt şi mi- 
a zâmbit. S-au oprit la o fereastră care dădea spre Regent's 
Park. Nataşa a cuprins umerii lui Scout cu un braţ. Fiica 


mea şi-a ridicat capul pentru a spune ceva. N-am auzit ce 
vorbeau. 

Am sorbit din ciocolata fierbinte. Pretutindeni erau cutii. 
Hugo Buck avusese multe lucruri. Cele două tablouri cu 
oraşul pustiu nu se mai aflau pe perete. Le-am văzut într-o 
cutie veche de sticle de şampanie. 

M-am dus şi am ridicat unul. Stilul îmi era deja foarte 
familiar. Colţişoarele secrete ale oraşului, lipsite de oameni, 
cu înfăţişarea schimbată de lumina amurgului. După ce l- 
am văzut prima dată în acea încăpere, l-am revăzut pe 
peretele din casa familiei Jones, apoi în biroul lui Salman 
Khan. Oraş abandonat, într-un semiîntuneric difuz, Londra - 
mi s-a părut că era Londra - ca oraş al singurătăţii şi 
umbrelor, şi tristeţii, plin de încremenirea dimineţilor de 
duminică pe care James Sutcliffe o vedea în această lume. 

Tabloul pe care îl luasem era cel cu şinele de cale ferată 
părăsite şi am căutat în colţ cele două iniţiale scrise cu 
litere mici. 

Surpriză: nu erau acolo. 

Nu exista semnătura js. 

Era un nume pe care nu l-am recunoscut. 


Edward Duncan 


N-am priceput. M-am uitat la semnătura necunoscută, pe 
urmă am luat celălalt tablou, cu tunelul în lumina difuză a 
zorilor sau a amurgului. 


js 


James Sutcliffe. Atunci, cine era Edward Duncan? Am pus 
tablourile unul lângă altul. Şi am văzut ce nu desluşisem 
înainte. Stilul era acelaşi - atât de asemănător, încât era 
uşor să presupui că fuseseră pictate de acelaşi artist. 

Totuşi, tabloul lui Edward Duncan era diferit. Era diferit 
de cel care avea semnătura „js” şi diferit de cel de pe 
peretele casei familiei Jones, şi era diferit de cel de pe 


peretele biroului lui Salman Khan. Era ceva legat de felul în 
care artistul folosea lumina. 

Nataşa îmi spunea ceva. Căţeii erau la picioarele mele. 
Scout mă trăgea de mânecă. În pofida a toate astea, nu-mi 
puteam desprinde ochii de la tablou. 

Edward Duncan avea un stil absolut propriu. Lumea lui 
era mult mai întunecată decât cea cunoscută de James 
Sutcliffe. 

Lumina nu pălea în tabloul care înfăţişa un oraş 
abandonat. 

Murea. 


Capitolul XIX 


TDS Wren era singură în biroul MIR-1, citind pe ecranul 
laptopului o nouă postare a lui Bob Măcelarul. 


Dacă strălucirea a 1.000 de sori ar izbucni deodată 
pe cer, ar fi ca splendoarea Atotputernicului. 
zZucidetoțiporcii 


— Un tip timid, modest. Ai văzut cât de mulţi adepţi are? 

Wren avea laptopul legat la un calculator care putea fi 
folosit şi ca mini-server, iar pe ecranul acestuia din urmă, 
am văzut că era logată la HOLMES - Home Office Large 
Major Enquiry System -, un server la care avea acces toată 
poliţia din ţară. 

Absolut toate probele prelevate în timpul anchetei - după 
atacul asupra lui Guy Philips, au numit-o Operaţiunea 
Grăsanul - fuseseră introduse în HOLMES, declaraţiile 
martorilor, rapoartele criminalistice, fotografii de la locurile 
crimelor, evidenţele de autopsie, absolut totul primise un 
număr, i se alocase un nivel de securitate şi un statut de 
prioritate. 

Wren deschisese HOLMES la pagina „Managementul 
acţiunii”, un document galben, care urma să aloce 
activităţile zilei. Dar, de fapt, lucra pe laptopul ei. 

— Tocmai îi trimit lui Bob Măcelarul un mesaj în care îi 
spun cât de mult îl iubesc, a zis ea. Ştiu că nu prea sunt 
şanse să primesc un răspuns. Totuşi, dacă răspunde, îi pot 
detecta adresa de IP în 60 de secunde. 

Am privit-o în timp ce îi trimitea lui Bob Măcelarul un e- 
mail ca din partea unui fan. 

— Te pricepi la treburile astea. 

Wren a ridicat din umeri cu falsă modestie. 

— Sunt destul de bună. 

— Crezi că am făcut tot ce-am putut ca să-l prindem? 


— Pe Bob sau pe criminal? 

— Mă gândeam la Bob. 

— Toţi cei de-aici vorbesc de parcă ar fi unul şi acelaşi. 
Doar tu nu crezi asta. 

Am ridicat din umeri. 

— Până la urmă, totul se reduce la asta - dacă Jack 
Spintecătorul ar trăi astăzi, ar posta pe reţele de 
socializare? Strangulatorul din Boston şi-ar modifica starea 
civilă pe Facebook? Nu cred. 

Wren a râs. 

— Greşeşti complet. Cred că exact asta ar face. Jack 
Spintecătorul ar fi adorat reţelele de socializare. Să fim 
serioşi!  Strangulatorul din Boston, Spintecătorul din 
Yorkshire. Toată gaşca. Ar fi făcut comunitatea online să 
explodeze. Şi-ar fi bătut joc de lege, şi-ar fi umflat piepturile 
scofâlcite, ar fi savurat oroarea. Lumea digitală este făcută 
pentru sociopaţi. Atâta vreme cât nu eşti prins. 

— Atunci, crezi că am făcut destul pentru a-l găsi pe 
Bob? 

Şi-a dat la o parte de pe faţă o şuviţă de păr roşcat. 

— Categoric, nu. Fiindcă nu l-aţi găsit, nu-i aşa? Dar nu 
este neapărat vina detectiv inspectorului Gane. Nu încerc 
să fiu diplomată. Bob se ascunde după firewall-uri şi IDS-uri 
multiple - sisteme de detectare a intruziunilor, un fel de 
sisteme de alarmă pentru computere -, şi după TOR, acel 
„Onion routing”, fiecare mesaj fiind criptat şi recriptat de 
nenumărate ori, prin nenumărate servere. Aşa că, probabil, 
va fi nevoie de mai mult decât de o scrisoare de dragoste 
pentru a da de el. 

Wren şi-a împins scaunul în spate şi a luat ceea ce părea 
a fi o carte groasă, Jurnalul de activitate, unde sunt 
consemnate sarcinile îndeplinite, sarcinile de îndeplinit şi 
cine trebuie să se ocupe de ele. Era echivalentul în lumea 
reală al paginii Managementul Acţiunii din HOLMES. Lui 
Mallory încă îi plăcea să aibă documente tipărite pentru tot. 

— Te întorci la şcoală, a spus Wren. Duci unitatea 
specializată în căutări la locul unde ai fost atacat. Mai iei 


declaraţii de la băieţii care au alergat cu Guy Philips. Sunt 
câţiva cu care nu s-a vorbit în ziua aceea, pentru că erau 
prea traumatizaţi. 

În afară de faptul că întocmea jurnalul de activitate, 
Wren se ocupa de toate declaraţiile luate, înregistrându-le 
în HOLMES, şi, pentru menţinerea integrităţii transmiterii 
probelor, de documentaţia de la perimetrul infracţional 
până la MIR-1, şi apoi până la tribunal. 

Era mult de muncă şi îmi dădeam seama că o plictisea de 
moarte. 

Am arătat spre laptop. 

— Toată lumea lasă o amprentă digitală? 

— Ei bine, n-aş merge chiar atât de departe. Toată lumea 
lasă o umbră digitală. Toţi trăim două vieţi - viaţa fizică şi 
viaţa digitală. Cu toţii. lar minţile cele mai luminate ale 
generaţiei mele lucrează în prezent la o modalitate de a-ţi 
vinde chestii pe care deja le-ai cumpărat. Aşa că există 
pixeli de urmărire, etichetarea paginilor, coduri de urmărire 
- iată motivul pentru care reclamele par să ne urmărească 
pretutindeni, ca şi cum ar şti ca prin farmec că suntem noi. 
În sufletul lui gol, internetul vrea ca nimeni să nu fie 
anonim. Deoarece ei vor să-ţi vândă tot felul de lucruri. 

— Aşa că toată lumea lasă o umbră. 

— Da. 

— Bine, am spus eu. Fiindcă există cineva pe care vreau 
să-l găseşti. 

— A, pe Bob. Deoarece ţi-a rupt spinarea. Te-a făcut de 
râs în faţa a milioane de oameni. Şi te-ar fi putut ucide dacă 
ar fi vrut. 

— Nu pe Bob. Nu cred că Bob are vreo legătură cu aceste 
crime. Poate, greşesc. Cel pe care vreau să-l găsesc este un 
pictor. Probabil că are vreo 35 de ani. Edward Duncan. 

Wren şi-a luat un pix. 

— Edward Duncan, am repetat eu. 

— Edward Duncan, a spus ea. Cunoaştem data naşterii? 

— Pot să-ţi dau o dată a naşterii, dar nu vreau s-o 
consideri literă de evanghelie. 


— În regulă. Cu ce se ocupă acest Edward Duncan? 
— Pictează. 

— Case? 

— Oraşe. 

— Să-l trec în jurnalul de activitate? 

— Nu, asta nu intră în jurnal. 


Capitolul XX 


Stăteam la marginea câmpului arat, privind cum o duzină 
de poliţişti în uniformă de la unitatea specializată în căutări 
îl străbătea în patru labe, căutând probe. 

Un fotograf se afla în mijlocul câmpului, privind în jos. M- 
am dus la el şi amândoi ne-am uitat la o adâncitură din sol: 
chiar la marginea ei se zărea amprenta perfectă a unui 
bocanc drept, de dimensiuni mari. Pământul era tare ca 
piatra, dar umezeala se adunase cumva pe fundul micii 
gropi şi îl înmuiase suficient pentru a permite acea 
impresiune. 

Fotograful a pus într-o parte un marcaj galben, din 
plastic, cu numărul 1, iar în cealaltă, o riglă. Apoi a început 
să-şi instaleze trepiedul, luminile şi scara pliantă. 

— Nu-i a dumneavoastră, nu? a întrebat el. 

— Nu, nu-i a mea, am răspuns eu. 

— Ei bine, a adăugat el corectând poziţia scării. Nu se 
ştie niciodată ce noroc ai, nu-i aşa? 

Am străbătut din nou păduricea. Spatele mă durea. Duba 
unităţii speciale era parcată chiar la lizieră. Câţiva poliţişti 
beau ceai, cu chipurile transpirate pline de praf în ciuda 
faptului că pământul era precum cremenea. 

Am ieşit dintre copaci şi am luat-o peste terenurile de 
sport de la Potter's Field. La distanţă, vântul făcea să 
fluture steagul Sfântului George de pe clădirea principală. 
Am pornit într-acolo, dar un miros de frunze arse mi-a atras 
atenţia. Fumul se ridica din spatele unei căsuțe din piatră 
aflate dincolo de terenul de rugby. M-am dus acolo şi am 
găsit un bătrân care răsturna într-un mic foc o roabă plină 
cu frunze moarte. 

— Scuzaţi-mă, domnule. 

l-am arătat legitimaţia. El a privit-o şi a dat din cap. Apoi 
şi-a continuat treaba. La Hendon, te învaţă să le ceri 
numele şi adresa. Este primul lucru pe care ţi-l spun. 


— Pot să vă întreb care e numele dumneavoastră, 
domnule? 

— Sunt doar îngrijitorul terenurilor. 

Avea un accent ciudat, o combinaţie între Europa de Est 
şi vestul Marii Britanii. L-am privit în timp ce îşi descărca 
roaba. Era ceva în neregulă cu mâinile lui. S-a uitat la mine 
şi a văzut că încă aşteptam să-mi răspundă. 

— Len Zukov, a spus el. 

— De unde eşti, Len? 

M-a privit pătrunzător. 

— Sunt de-aici. Dar dumneavoastră? 

Accentul era rusesc, poate. 

— Şi eu sunt de-aici. 

— Atunci, amândoi suntem din partea locului. 

— Lucrezi de mult timp aici, Len? 

A rămas tăcut un moment, parcă gândindu-se. 

— De 30 de ani. 

— Ţi-i aminteşti pe aceşti băieţi? 

l-am arătat fotografia cu cei şapte băieţi în uniforma 
Forţelor Combinate de Cadeţi. A clătinat din cap. Prea 
repede? 

— Au fost mulţi băieţi. 

— Poza a fost făcută în 1985. Erai aici. Nu-ţi aminteşti de 
ei? Uită-te mai bine. Gemenii King? Nu-ţi aminteşti de 
gemeni? 

— Nu. 

Care-i cel mai rău lucru când eşti poliţist? 

Oamenii te mint. 

Te mint întotdeauna. 

Te mint pentru că se tem să nu aibă necazuri, te mint 
pentru că se tem să nu aibă necazuri şi mai mari, însă cel 
mai mult te mint ca să-i laşi în pace. 

Totuşi, poate că spunea adevărul. 

Trecuse mult timp, iar băieţi tot veneau şi plecau. 

— Dar pe domnul Philips îl cunoşti? Profesorul de sport. 
Pe el trebuie că-l cunoşti. Şi ştii că cineva a încercat să-l 
omoare. 


Bătrânul s-a uitat la mine de parcă eram un idiot. 

— Toată lumea ştie asta. 

L-am privit aruncând alte frunze în foc şi am văzut ce era 
în neregulă cu mâinile lui. Degetele nu i se întindeau. 
Arunca frunzele cu pumnii strânşi, semn a ceea ce părea a 
fi un stadiu avansat al artritei reumatoide. 

— S-a întâmplat în pădure, a zis el. Departe de-aici. 

După ce ultimele frunze au ajuns în foc, şi-a şters pumnii 
de pantaloni şi s-a dus în faţa căsuţei. Cineva se afla în 
pragul uşii. Fizioterapeutul care venise în fugă când Philips 
ajunsese în braţele lui Mallory. 

Am întins mâna. 

— N-am avut ocazia să vă mulţumim. Sunt detectivul 
Wolfe. 

— Mă bucur că am putut fi de ajutor. 

Pe chipul şocant de ars i-a apărut un zâmbet larg şi alb. 
Arăta ca un membru al unei rase dispărute şi în acel 
moment am avut impresia că nu ar putea să vină vreodată 
vremea în care chipul lui să nu mă mai şocheze. 

— Sergent Tom Monk, a spus el. Am făcut parte din 
regimentul de infanterie Tunicile Verzi Regale”. 

A pocnit din călcâiele adidaşilor, iar Zukov a zâmbit 
pentru prima oară. Era mult mai relaxat în prezenţa lui 
Monk. 

— Te ocupi de recuperare aici? l-am întrebat pe Monk. 

— O după-amiază pe săptămână. Lucrez în altă parte. 
Sunt fizioterapeut senior la Barrington Court. Sau asistentul 
fizioterapeutului senior. Mda, mai degrabă. 

Auzisem de Barrington Court. Era un centru de 
recuperare pentru veteranii răniţi grav, în general victimele 
dispozitivelor explozive improvizate din Afganistan. 

— Domnul Whitehead ne permite să folosim pista de 
alergare joi după-amiază, a adăugat Monk. E destul de 
amuzant că ne-a lăsat să o întrebuinţăm, având în vedere 
că cei mai mulţi dintre noi n-avem picioare. 


39 În original, Royal Green Jackets (n.tr.) 


Mi-am coborât automat privirea spre jeanşii lui 
decoloraţi, apoi mi-am amintit cum alergase spre Mallory 
când acesta îl ţinuse pe Philips în braţe. 

Monk râdea. 

— Oh, nu eu. Încă am totul la locul lui. Doar că o parte a 
fost puţin cam arsă. 

Am zâmbit şters privindu-i faţa înnegrită, în timp ce 
râdea. 

— Cum se simte domnul Philips? a întrebat Monk, brusc 
serios. 

Am clătinat din cap. 

— Ştii ce? Chiar nu ştiu, Tom. 

Atunci am văzut cum, dincolo de terenurile de sport, 
steagul Sfântului George era coborât până la jumătatea 
catargului. Telefonul a început să-mi vibreze în haină. L-am 
scos şi am văzut că era Carter şi că mă mai sunase de trei 
ori. 

Absalom Whitehead traversa terenurile de sport, 
îndreptându-se spre mine, cu roba fluturându-i în urmă. 

Însă eu ştiam deja. 

Piggy Philips murise. 

Şi i-am simţit privindu-mă de lângă uşa căsuței din 
piatră. 

Bătrânul cu mâinile ca nişte gheare chinuite de durere. 

Şi ochii fără chip. 


Capitolul XXI 


L-am aşteptat pe Ben King în holul central al Palatului 
Westminster. 

Este cel mai frumos loc din Londra - un hol octogonal, cu 
tavanul înalt şi boltit, având în centru un candelabru uriaş, 
pe jos cu gresie într-un model complicat, în care lumina 
naturală se revarsă prin ferestre mari. 

Holul central clocotea de viaţă. Alegătorii aşteptau să 
stea de vorbă cu cei care îi reprezentau în Parlament. 
jurnaliştii care se ocupau de politică bârfeau, chicoteau şi 
linguşeau. Membrii Parlamentului şi pairii veneau şi plecau 
pe coridoare care duceau spre Camerele lor - cea 
inferioară, Camera Comunelor, la nord, iar cea superioară, 
Camera Lorzilor, la sud. 

Cu statuile sale de regi şi regine, şi cu câte un sfânt 
naţional deasupra fiecăreia dintre cele patru ieşiri - St. 
George pentru Anglia, St. David pentru Ţara Galilor, St. 
Andrew pentru Scoţia şi St. Patrick pentru Irlanda de Nord -, 
holul central părea mai mult decât inima Parlamentului şi 
mai mult decât un loc unde convergeau toate coridoarele 
puterii. Părea locul suprem al puterii britanice. 

L-am privit pe Ben King apărând dintr-un coridor care 
ducea spre Camera Comunelor. Făcea parte dintr-un grup 
de bărbaţi care îl înconjura pe prim-ministru. King m-a 
văzut şi s-a desprins din grup. 

Ne-am strâns mâinile şi ne-am îndreptat spre Terrace 
Pavilion. Mesele şi scaunele erau albe acolo, iar oamenii 
beau ceai. Însă noi am rămas în picioare, cu spatele la ei, 
Palatul Westminster înălțându-se deasupra noastră, iar 
Tamisa curgând departe, jos. 

— Condoleanţele mele, am spus eu. 

— Mulţumesc. 

— Eraţi cu Guy Philips când a murit? 

— Da. 


— A spus ceva? Îmi cer scuze, dar trebuie să vă întreb. 

Ben King a privit fluviul fără să-l vadă. 

— Era ora 4 dimineaţa. Dormea. Şi eu dormeam. M-am 
trezit pentru că aparatul care îi monitoriza bătăile inimii a 
început să scoată un zgomot diferit. Am chemat-o pe 
asistentă. Şi ea dormea. După ce a venit în cameră, l-a 
chemat pe doctor. Însă era prea târziu. În cele din urmă, s-a 
uitat la mine. Guy a murit în somn. Ştiu ce vreţi să aflaţi. Nu 
s-a trezit deloc, n-a spus absolut nimic şi s-a stins paşnic, în 
somn. Şi sunt profund recunoscător pentru această mică 
milostenie, domnule detectiv. 

— Aţi stat cu el în fiecare noapte? 

— Da. Guy nu a fost căsătorit niciodată. Părinţii lui sunt 
morţi. Fratele meu şi cu mine - toţi prietenii lui - îi ţineam 
loc de familie. 

— Cred că a văzut faţa ucigaşului său. Sunt sigur de asta. 

— N-a rostit niciun cuvânt. 

O tânără blondă aflată la intrarea în Terrace Pavilion 
încerca să-i atragă atenţia lui King. El a ridicat o mână în 
semn că a înţeles. Dar era prea politicos pentru a mă 
trimite la plimbare. 

— Mai e ceva. Pentru dumneavoastră şi fratele 
dumneavoastră, şi domnul Khan se vor emite avertizări 
Osman. 

— Avertizări Osman? 

— Dacă poliţia are motive să creadă că cineva prezintă 
riscul de a fi ucis sau rănit grav, se emite o avertizare 
Osman - este atât o avertizare oficială, cât şi o protecţie 
din partea poliţiei. 

King aproape că a zâmbit. 

— Pare o modalitate a poliţiei de a se proteja de acuzaţii 
de neglijenţă ulterioare. Scuzaţi-mă. 

— Există şi acest aspect. Superiorii mei vă vor scrie 
pentru a vă oferi protecţie şi a vă sfătui ce măsuri să luaţi 
ca să fiţi în siguranţă. 

— Chiar e necesar? Poate, pentru Salman, deoarece, din 
câte am înţeles, este prea înspăimântat pentru a ieşi din 


casă. Numai că aici, în Parlament, este asigurată o 
securitate deplină. lar fratele meu, Ned, are toată armata 
britanică pentru a-l păzi. Cred că, în cazul lui Ned, riscul 
este reprezentat mai degrabă de talibani decât de vreun... 

A clătinat din cap. 

Nu exista niciun cuvânt care să-i completeze fraza. 

— Noi credem că este necesar, este datoria noastră să-i 
avertizăm pe oameni atunci când se află în primejdie de 
moarte. Pe biroul lui Hugo Buck se afla o fotografie cu şapte 
băieţi de la Potter's Field. Probabil, cunoaşteţi fotografia. 

— Da, o ştiu. 

— Acum, doar patru dintre dumneavoastră mai sunt în 
viaţă. 

Privea din nou fluviul. 

— Trei. James Sutcliffe s-a sinucis cu 20 de ani în urmă, în 
Italia. 

— Desigur. Scuzele mele. Trei dintre dumneavoastră. 

Apoi s-a uitat la mine. 

— Vreau ca asta să se sfârşească. Vreau să vă ajut cu tot 
ce pot. Vreau să vă ajut să-l prindeţi pe criminal, a rostit el 
hotărât, pe urmă mi-a strâns mâna şi m-a privit în ochi. 
Vreau să te ajut, Max. 

— Ştiu asta. Ştiu că vrei. 

Ne-am întors înăuntru şi ne-am luat rămas-bun. 

In timp ce traversa holul central, diverşi oameni s-au 
apropiat de el - jurnalişti, alţi membri ai Parlamentului, 
femei şi bărbaţi, cu toţii având pe chipuri zâmbetele vagi 
ale celor care ţin cu adevărat la cineva -, iar el a avut un 
cuvânt pentru fiecare. 

Dar Ben King şi-a văzut de drum, nu s-a oprit pentru 
niciunul, nu şi-a încetinit paşii lungi, relaxaţi. În cele din 
urmă, a dispărut pe coridorul nordic, care duce la Camera 
Comunelor. In acele clipe i-am conştientizat pentru prima 
dată adevărata putere şi am înţeles cât de mult avea de 
pierdut. 


Capitolul XXII 


Drumul pe jos de la Palatul Westminster la New Scotland 
Yard durează cinci minute. Nu aveam programare pentru 
Sala 101. Dar era în regulă. Muzeul Negru nu are prea mulţi 
vizitatori. 

— Ti-am văzut  filmuleţul, a spus sergentul Caine, 
curatorul muzeului, şi s-a uitat la mine cu ochi duri, însă nu 
era nici urmă de bătaie de joc în ei. Toată lumea ţi-a văzut 
filmuleţul, nu? 

— Vrei să-l priveşti cu mine? 

A fost surprins. 

— Poftim? 

— Durează doar un minut. Am nevoie de sfatul dumitale, 
Vrei să-l priveşti cu mine? 

Pe biroul lui era un computer vechi. A apăsat nişte taste, 
iar acesta s-a trezit la viaţă. 

— Al meu s-ar putea să fie mai rapid. 

El a pufnit. 

— Tot ce-i mai bun la West End Central, nu? 

Mi-am scos Mac-ul şi am aşteptat tăcuţi să pornească. 
Am păstrat tăcerea şi după ce am intrat pe site-ul reţelei de 
socializare şi am găsit pagina de profil a lui Bob Măcelarul. 
Am început să caut printre postările lui. 


Am devenit Moartea, distrugătorul lumilor. Ucide-i pe 
toți protectorii celor bogați. 
Ucide toți porcii. 
— Nu-i asta, am spus eu. E asta. Cea care are un link. 
Dacă strălucirea a 1.000 de sori ar izbucni deodată 
pe cer, ar fi ca splendoarea Atotputernicului. 
zZucidetoțiporcii 


Am dat click pe link şi s-a pornit veselia nemiloasă a 


cântecului Polițistul care râde, în vreme ce camera mă 
urmărea cum mă târâm. Exact când a apărut porcul, am 
oprit derularea. 

— Vezi aia? l-am întrebat eu. Lângă mâna dreaptă. 

S-a aplecat mai aproape. 

— O linie albă. 

— O linie albă dreaptă trasată pe iarbă, am spus eu. E o 
linie de tuşă. Este marginea terenului de rugby. 

Am privit amândoi imaginea. 

Sergentul Caine a căzut pe gânduri. Apoi a spus: 

— Şi tu crezi că ăla care ţi-a pus cuțitul la gât nu e tot ăla 
care ţi-a băgat o cameră de filmat în faţă. Cât de departe 
te-ai târât? 

— Am alergat prin pădurice vreo cinci minute. A durat o 
vreme până m-am târât înapoi. Dar filmarea asta n-a fost 
făcută la fermă. N-a fost făcută în cocină. Ci după ce m-am 
întors la Potter's Field. A fost făcută la marginea terenurilor 
de sport. 

— Şi cum rămâne cu porcul? 

— Nu pot vorbi în numele porcului. 

Mi-am închis laptopul şi ne-am uitat unul la altul în timp 
ce sergentul Câine şi-a încrucişat braţele, aşteptând să 
audă ce doream. 

— Ei s-au concentrat în special asupra lui Bob Măcelarul. 
Toate resursele noastre sunt alocate căutării lui Bob 
Măcelarul, senzaţia internetului. 

— lar tu nu crezi că el este, a zis Caine. Crezi că altcineva 
ţi-a pus cuțitul la gât. Atunci, cum a ajuns filmul acolo? 

Am ridicat din umeri. 

— La şcoala aia sunt 1.000 de băieţi. Locul ăla forfoteşte 
de reporteri. Cu toţii au telefoane cu camere video cu care 
ar fi putut face filmuleţul ăsta. Nu ştiu. Şi nu-mi pasă. Nu 
contează. Important este că Operaţiunea Grăsanul se 
îndreaptă spre o fundătură. 

Un spasm de durere mi s-a propagat în sus pe coloana 
vertebrală şi m-a făcut să-mi încleştez dinţii, încovoindu-mi 
spinarea până a trecut. 


Sergentul Caine a dat din cap spre mine. 

— Vrei să-l găseşti pe cel care ţi-a distrus spinarea. 

— Vreau să-l găsesc pe criminal, am confirmat eu, 
trăgând aer în piept, apoi expirându-l. Şi vreau să mă ajuţi. 

— Cum aş putea? 

— Vreau să văd scrisoarea „Din lad”. 

Şi-a îndepărtat privirea, pe urmă s-a uitat din nou la 
mine. 

— Scrisoarea „Din lad”? Vrei să vezi scrisoarea „Din lad”? 
Ştii ce-mi ceri? Scrisoarea „Din lad” s-a pierdut. 

— Nu cred. Am convingerea că se află aici. Că este 
undeva în această cameră. Că se află în posesia dumitale. 

Scrisoarea „Din lad” - cunoscută şi ca „scrisoarea Lusk” - 
este o epistolă trimisă, în 1888, de o persoană 
necunoscută, care pretindea că era ucigaşul în serie Jack 
Spintecătorul. Ceea ce a determinat poliţia să considere că 
misiva respectivă era cu adevărat din partea lui Jack 
Spintecătorul a fost faptul că a sosit împreună cu un organ 
dintr-un trup omenesc. 

— Unde crezi că te afli? a rostit sergentul Caine supărat. 
La muzeul figurilor de ceară Madame Tussauds? Aici se 
desfăşoară un curs de pregătire a poliţiştilor, care îşi riscă 
vieţile. Nu un spectacol grotesc. 

— Vreau doar să văd scrisoarea. 

— Ce te face să crezi că se află aici? 

— Nu am convingerea că s-a pierdut. Pur şi simplu, nu 
pot să cred asta. Singura scrisoare de la Jack Spintecătorul? 
Să fim serioşi! Cred că a fost îndosariată, pusă bine, 
conservată. 

— De ce te-aş minţi? De ce aş spune că s-a pierdut? 

— Nu vrem ca publicul să se entuziasmeze prea mult în 
legătură cu vreo relicvă laică, nu-i aşa? Nu vrem să 
transforme un ucigaş în serie într-un erou legendar mai 
mare decât este deja. Dar cred că am păstra-o cu grijă. 

— Noi? 

— Oamenii legii. Poliţiştii. Tipii cei buni. Şi cred că, dacă e 
să se afle undeva în Londra, atunci este în vreun colţişor 


secret de la Muzeul Negru. 

A râs. 

— Am impresia că s-ar putea să devii detectiv într-o zi. 
Totuşi, de ce vrei s-o vezi - presupunând că îmi stă în 
putere să ţi-o arăt? 

— Vreau să văd cum arată scrisoarea autentică. 

S-a îndreptat către uşă, moment în care m-am gândit că 
se ducea să cheme ajutoare ca să mă dea afară. Numai că 
sergentul Caine n-ar fi avut nevoie de niciun ajutor pentru 
asta. 

L-am privit încuind Sala 101. 

— Sunt sute de scrisori care se pretind a fi din partea lui 
Jack Spintecătorul, a explicat el. Scrisoarea „Dragă Şefule”. 
Ilustrata  „Năzdrăvanul Jacky”. Scrisoarea „Openshaw”. 
Scrisoarea „Din lad” a fost diferită prin faptul că a venit 
împreună cu o cutiuţă în care se afla o jumătate de rinichi 
omenesc. 

L-am urmărit cum a luat de pe perete un calendar pe 
care scria: „Crăciun fericit şi un An Nou cu bucurii din 
partea Poliţiei Metropolitane!” 

In perete se afla un seif. 

— Intoarce-te, detectivule! m-a îndemnat Caine, iar eu 
mi-am întors capul în timp ce el a tastat un cod. l-a fost 
adresată lui George Lusk, şeful Comitetului de vigilenţă 
Whitechapel“. Poţi să te uiţi. 

Pe biroul lui se afla un dosar verde-închis. 

_ L-a deschis. In interiorul dosarului era un plic din plastic. 
In plic era o foaie de hârtie îngălbenită de vreme, friabilă 
precum ceva ars sau ceva scos din foc în ultima clipă 
înainte de a fi înghiţit de flăcări. 

Litere mari, roşii, o duzină de rânduri, cuvinte scrise în 
grabă, cuvinte scrise cu febrilitate. 

— Cineva a aruncat rinichiul, a zis sergentul Caine. Îmi 
pare rău pentru asta. 


% În original, Whitechapel Vigilance Committee (n.tr.) 


Din iad 


Domnule Lusk 
Dom'le 
iţi trimit jumate de 
Rinchi pe care l-am luat de la o femeie 
L-am păsrat pentru tine că alilată bucată 
Am prăjit şi mâncat şi a fost foarte bună, poate 
O să trimit cuţătul plin de sânge cu care 
L-am scos din ea dacă mai aşteţi 
Puţântel. 
Semnat 
Prinde-mă când 
Poţi 
Domnu Lusk 


— E autentică, nu-i aşa? am rostit eu. Se vede. E de la el. 
E de la Jack Spintecătorul. 

Caine a dat din cap. 

— E la un nivel gramatical mult inferior celorlalte scrisori 
primite, dar, la vremea aceea, s-au gândit că a fost 
intenţionat. Ce este fals în ea e pretenţia de agramatism. 
Uite. Ai zice că n-ar putea scrie corect nici dacă i-ar fi viaţa 
în joc, totuşi ştie să întrebuinţeze cratima acolo unde 
trebuie. Spre deosebire de alte scrisori, nu e semnată Jack 
Spintecătorul. Şi a trimis-o împreună cu un rinichi omenesc. 

— Se săturase de falsuri, de toţi dezaxaţii care îşi 
asumau meritul pentru crimele pe care n-aveau priceperea 
şi nebunia să le comită. Şi aşa va fi şi de data asta. Mai 
devreme sau mai târziu, adevăratul ucigaş se va da în 
vileag. 

Sergentul Caine m-a privit în timp ce mă uitam la 
scrisoare. 

— Bob Măcelarul nu este real, am zis eu. Dar asta e 
reală. Pot s-o ating? 

Curatorul Muzeului Negru m-a privit fix. 

— Ai grijă, a spus el. 


Capitolul XXIII 


— O crimă este o tragedie, a spus DCS Elizabeth Swire. 
Două crime sunt o coincidenţă tragică. lar trei crime sunt 
un divertisment la o oră de maximă audienţă. 

Ne aflam într-o sală de conferinţe de la ultimul etaj din 
clădirea New Scotland Yard. Etajele superioare ofereau o 
privelişte superbă fie spre St. James’ Park, fie spre Tamisa. 
Acea încăpere avea vedere spre parc. Dar nimeni nu 
remarcase peisajul. Moartea lui Guy Philips adusese 
Operaţiunea Grăsanul pe prima pagină a tuturor ziarelor. 
Bob Măcelarul era numit ucigaş în serie şi tratat ca o 
celebritate naţională. 

Ziarele mari îl considerau pe Bob o întruchipare a 
resentimentelor clocotitoare faţă de miezul putred al 
societăţii britanice. „Bob Măcelarul, o revoltă a unui singur 
om?”, titra The Guardian. Tabloidele o luaseră razna, dar 
strecurau comentarii despre conştiinţa socială 
disfuncţională a lui Bob. „Bob Măcelarul - temut de cei 
bogaţi, iubit de cei săraci?”, titra Daily Mirror. 

Elizabeth Swire nu era deloc încântată. 

lar ea era genială în a-şi exprima nemulţumirea. 

Era o femeie de 50 de ani, cu o tunsoare blondă 
ţipătoare, părul dat cu fixativ fiind la fel de rigid ca o cască 
spartană. Swire arăta precum un cadavru viu, dar cu ceva 
căldură umană. Îl studia cu ochi morţi pe DCI Mallory. 

— Iniţial, ţi-ai exprimat îndoielile vizavi de faptul că Bob 
Măcelarul ar fi criminalul, a spus ea. 

— Corect, doamnă. 

— Aşa că l-ai eliminat din anchetă? 

— Nu, doamnă, îl căutăm. 

— Nu l-aţi găsit? 

Detectivul-şef cunoştea răspunsul deja. 

— Încă nu, doamnă, a răspuns Mallory. 

— Încă nu, doamnă, a repetat ea. 


Detectiv inspectorul Gane a luat cuvântul, vocea 
tremurându-i foarte puţin, şi a vorbit despre reţele de proxy 
servere, „onion routing” şi straturi de criptare. 

Swire l-a întrerupt clătinând scurt din cap. 

— Haide să lăsăm limbajul tehnic, da? Spune-mi doar un 
lucru: cât de probabil este ca un psihopat oarecare de pe o 
reţea de socializare să aibă o arhitectură de securitate atât 
de elaborată? 

— Este... neobişnuit, a răspuns Gane. 

Swire nu şi-a ridicat o sprânceană în semn de 
dezaprobare. Dar asta a fost impresia pe care a dat-o. 

— Doar neobişnuit? a rostit ea încet. Serios? Nimic mai 
mult? 

— Nu a existat vreun precedent, doamnă. 

Swire a dat din cap ca şi cum, în cele din urmă, 
ajungeam undeva. 

— Ce s-a mai întâmplat cu amprentele? Verificăm 
amprentele? 

Degetele lui Mallory au atins Manualul de instrucţiuni al 
SIO“!. Şi-a dres glasul. 

— Situaţia este neschimbată, doamnă. Nu avem 
amprente de la niciunul dintre locurile faptelor. 

Swire l-a privit cu asprime. 

— Vrei să zici că aveţi amprente de mănuşi netede? 

— Nu avem deloc amprente, doamnă. Nici de mănuşi 
netede, nici parţiale - nu sunt deloc amprente. Absența 
amprentelor rămâne... inexplicabilă. 

Swire s-a gândit la asta. 

— Deci, este o fantomă? a întrebat ea. 

Baza şirei spinării a început să-mi pulseze de durere. 

— Nu este o fantomă, doamnă, am zis eu. 

Ea a dat din cap de parcă tocmai decisese ceva. 

— Reorganizăm Operaţiunea Grăsanul, a spus ea. Echipa 
va avea trei membri noi. 

Swire era flancată de doi bărbaţi. Rămăseseră tăcuţi în 


4 Senior Investigation Officer - anchetator-şef (n. red.) 


timpul şedinţei, evitând contactul vizual cu incompetenta 
echipă de la West End Central. Un tânăr din Asia de Est, cu 
ochelari şi pe care scria cu litere mari că era tocilar, şi un 
tip mai în vârstă, pe la vreo 60 de ani, corpolent, şi care era 
imposibil să fie poliţist pentru că purta costum, dar nu şi 
cravată. 

S-au mişcat pe scaunele lor. 

Swire a dat scurt din cap spre Mallory. 

— Deocamdată, vei rămâne şeful echipei. Dar eu voi 
participa la şedinţele de dimineaţă, şi îmi vei raporta direct. 

Gane şi Whitestone s-au uitat unul la altul. Timpul lui 
Mallory era pe cale să se încheie. Incă era SIO, dar asta nu 
mai părea ancheta lui. Operaţiunea Grăsanul dădea brusc 
impresia că era regizată de pe Broadway via New Scotland 
Yard, nu condusă din Savile Row. 

Mallory era un om bun, şi totuşi, lumea îl dădea la o 
parte, aşa cum ne va da pe toţi la o parte, în cele din urmă. 
Deodată, autoritatea lui a părut ceva fragil, care îi putea fi 
luat cu un gest de femeia aflată în capul mesei din sala de 
şedinţe. 

Gane şi Whitestone nu s-au putut uita la el. 

Swire a arătat spre tocilarul informatician din stânga ei. 

— El este Colin Cho de la PCeU“?. După cum ştiţi, PCeU 
este unitatea care se ocupă de infracţiuni informatice şi 
care a fost fondată, în colaborare, de Ministerul de Interne 
şi Poliţia Metropolitană pentru a oferi o acoperire naţională 
în cazul celor mai serioase infracţiuni informatice. Bob 
Măcelarul este de competenţa lor. 

— Sperăm să vă putem arăta nişte trucuri noi, i-a zis el 
lui Gane cu un accent undeva între Hong Kong şi Londra. 

Gane nu a spus nimic. g 

— Vreau să-l găsim pe Bob, a adăugat Swire. Il vreau 
scos din spatele firewall-ului său şi vreau să fie tratat cu 
toată seriozitatea. Ajungem de râsul lumii. 

42 În original, Police Central e-crime Unit, Divizia Specială de Combatere 


a Infracţiunilor Informatice din Anglia, Scoţia şi Irlanda de Nord, din 
cadrul Poliţiei Metropolitane (n.red.) 


Swire a dat din cap cu bruscheţe spre mine. Părul nu i s-a 
clintit. 

— Mai ales după escapada de la ţară a detectivului 
Wolfe. 

— L-am tratat cu toată seriozitatea pe Bob, doamnă, a 
insistat Mallory. 

Ea n-a dat cu palma în masă. N-a avut nevoie. L-a fixat 
pe Mallory cu o privire atât de rece, că-i putea provoca 
hipotermie şi unui om de zăpadă. 

— Nu suficient de serios. Deputatul de Hillingdon North 
este foarte apreciat la Whitehall şi Westminster, a subliniat 
ea, apoi a tras adânc aer în piept şi l-a expirat încet. Am 
început să primesc telefoane. 

Deci, despre asta era vorba. 

Sângele păta pragurile prea multor uşi importante. 
Ucigaşii erau prea aproape de Ben King. Swire purta în 
spate toată presiunea din Downing Street nr. 10. 

S-a întors spre bărbatul în vârstă din dreapta ei. 

— El este doctorul Jeff Stephen de la King's College 
Londra. Vă prezentaţi singur, doctore Stephen? 

— Sunt psiholog criminalist şi mă aflu aici pentru a vă 
ajuta cu tot ce pot, a zis dr. Stephen. 

Vocalele îi erau cântate, ca de californian care a locuit în 
Londra vreme de 20 de ani. Hollywood Hills s-au întâlnit cu 
Muswell Hill. 

— Ce ne puteţi spune până acum? a întrebat Swire. 

— Ei bine, psihologia criminalistică este mai mult o artă 
decât o ştiinţă. Tot ce pot face este să studiez probele şi să 
estimez ce fel de individ ar comite aceste crime. 

In faţa lui se afla un dosar, iar el l-a privit fără să aibă cu 
adevărat nevoie, din câte mi-am dat seama. 

— Pentru a-l înţelege pe subiectul necunoscut, trebuie să 
înţelegem că el schimbă ordinea lumii. Când femeile ucid, 
aproape întotdeauna ucid pe cineva cunoscut. Când 
bărbaţii ucid, aproape întotdeauna ucid un străin. Ucigaşii 
în serie sunt invariabil bărbaţi. 

Gane şi-a încrucişat braţele. 


— Deci, căutăm un bărbat? a rostit el, zâmbindu-i lui 
Whitestone, dar ea nu i-a întors nici privirea, nici zâmbetul. 
Asta ne restrânge căutările, a murmurat el. 

Dr. Stephen l-a privit fix. 

— Un bărbat alb, a spus el. 

— Şi de ce ar fi aşa? a vrut să ştie detectiv inspectorul de 
culoare. 

— Fiindcă victimele sunt albe, a răspuns dr. Stephen. lar 
ucigaşii în serie aproape întotdeauna omoară oameni de 
aceeaşi rasă. Nu este universal valabil. Dar foarte pe- 
aproape, aşa încât se pleacă de la premisa asta. 

Părea puţin iritat. Venise dorind să ne fie prieten, însă 
fusese silit să se apere. 

— Ce fel de bărbat alb, domnule doctor Stephen? a 
întrebat Whitestone pe un ton mult mai prietenos decât cel 
folosit de Gane. Aveţi vreo idee în privinţa vârstei, 
motivului, grupului social? 

— Este un bărbat alb care încearcă să îndrepte ceva ce 
percepe ca fiind rău, a explicat dr. Stephen. Un bărbat care 
îşi pedepseşte victimele. Toate acestea sunt atacuri 
premeditate cu foarte mare grijă. Nu au fost omucideri 
comise în urma unei confruntări, ci sunt omucideri din 
răzbunare. Subiectul nostru încearcă să îndrepte o 
nedreptate prin singurul mijloc pe care îl are la îndemână: 
violenţa extremă. Este produsul unui loc unde violenţa 
reprezintă modalitatea de a-şi atinge scopurile. 

Resentimentele ţâşneau din Gane ca aburii. In schimb, 
consideram că spusele doctorului Stephen aveau sens. M- 
am gândit la teribila precizie a acelor secţionări ale 
carotidei şi la uşurinţa cu care deschiseseră artere ce nu 
mai puteau fi închise la loc. Erau opera unui om care 
remodela lumea. 

— Poate că-i doar un alt dezaxat, a sugerat Gane. 

Dr. Stephen i-a zâmbit cu un soi de compătimire 
stânjenită. 

— Este un dezaxat - acest termen e al dumitale, 
detective, nu al meu - care restabileşte controlul asupra a 


ceea ce el percepe ca fiind o lume nebună. Onoare. Putere. 
Control. Asta este ceea ce contează pentru el. lar când îl 
veţi găsi - fiindcă nu mă îndoiesc că o veţi face -, veţi 
constata că e un om care simte nevoia să-i controleze pe 
alţi oameni, care are nevoie de asta mai mult decât de 
orice altceva pe lumea asta. 

— Deci, de fapt, nu ştiţi nimic despre el? a rostit Gane. 

— Atunci, suntem cu toţii în aceeaşi barcă. Uitaţi ce este, 
motivul pentru care mă aflu în această încăpere e că 
respectivele crime au fost ucideri comise de străini, în cazul 
majorităţii omuciderilor, ucigaşul şi victima se cunosc. Soţul 
care îşi omoară soţia din cauza infidelităţii ei. Mama care îşi 
ucide copilul. Traficantul de droguri care îşi ucide 
partenerul de afaceri. Acea legătură nu există în cazul unui 
ucigaş in serie. Nu e un cunoscut al victimei. Nu-i este un 
soţ, un partener de afaceri sau un prieten. Dar faptul că nu- 
i este cunoscut lasă urme. Probe psihiatrice. Dovezi 
comportamentale. Dovezi ritualice. Rămăşiţe ale fanteziei şi 
nebuniei. 

Swire spusese că echipa va avea trei membri noi, iar în 
clipa aceea, am văzut-o de cealaltă parte a peretelui din 
sticlă pe Scarlet Le Fevre, în timp ce era condusă spre sala 
de conferinţe. 

— Ea este domnişoara Le Fevre, ne-a anunţat Swire. 
Despre care unii dintre voi ştiu deja că este corespondent 
pe subiecte criminalistice pentru Examiner. 

Reportera a ocolit masa, dând mâna cu toţi, zâmbindu-ne 
şi privindu-ne în ochi. Pe urmă s-a aşezat în celălalt capăt al 
mesei, lângă dr. Stephen. 

— Acesta este planul, a spus Swire. 

„Care plan?” 

— Doctorul Stephen ne va face un profil detaliat al lui 
Bob Măcelarul, a continuat Swire. Apoi, pe baza acestui 
profil, domnişoara Le Fevre va scrie în Examiner un 
comentariu menit a-l provoca să se explice într-un interviu 
online, iar domnul Cho va profita de asta pentru a face o 
mare gaură în firewall-ul lui. 


— O să-l stârnim, a precizat Le Fevre. Îl vom face pe Bob 
să nu se mai ascundă în spatele grandiosului Robert 
Oppenheimer, în siguranţa anonimatului cibernetic, şi să 
ridice capul deasupra parapetului. 

Mallory s-a foit nemulţumit pe scaun. 

— Chiar credeţi că va replica dacă, într-adevăr, îl insultaţi 
în ziar? 

— Dacă o fac aşa cum trebuie, a răspuns Le Fevre. Bob 
nu s-ar umfla în pene pe o reţea de socializare dacă n-ar fi 
vanitos şi n-ar dori atenţie, şi dacă n-ar fi narcisist, şi dacă 
n-ar vrea să se justifice în faţa lumii. Nu vor fi neapărat 
insulte - noi am fost de acord ca doctorul Stephen să-şi dea 
acceptul înainte de a publica articolul -, ci mai degrabă 
constatări decât insulte. Atât cât Bob să simtă nevoia să se 
explice şi mai mult. Doar puţin. Atât cât trebuie. 

Probabil că o urmă de neîncredere tot mi s-a citit pe faţă. 
Scarlet Le Fevre m-a privit fix, fără să mai zâmbească. 

— O să intre în comunicare cu mine din acelaşi motiv din 
care, până la urmă, toţi vorbesc cu mine, a zis ea. Nu 
pentru că ar fi grozav să aud şi versiunea lui. Ci pentru că o 
să-i spun povestea oricum. Aşa că poate fie să spună ce are 
de spus, fie să rămână tăcut şi să lase lumea să spună ce 
vrea. 

— Aşa funcţionează treaba, nu-i aşa? am rostit eu. 

— Oh, exact aşa funcţionează, domnule detectiv. 

— Colin? i s-a adresat Swire. 

— Sunt sigur că PCeU are instrumentele necesare pentru 
a găsi fisurile oricăror sisteme de criptare, proxy-uri şi 
„Onion routing” folosite de el. 

Ochii lui Swire au trecut peste abătuta echipă de 
anchetatori de la West End Central. 

— Apoi o să-mi aduceţi capul lui înfipt într-o ţepuşă, a 
spus ea. 

Mallory privea în gol către Manualul de instrucţiuni SIO, 
iar toată forţa părea să se scurgă vizibil din el. 

Detectivul-şef făcuse să pară uşor. Aşa încât am simţit că 
îl trădam pe Mallory când m-am uitat spre St. James's Park 


şi am gândit: „Dar de ce n-ar funcţiona?” 

Scarlet Le Fevre s-a sprijinit de spătarul scaunului. 

— Deci, ce fel de om e Bob Măcelarul, domnule doctor 
Stephen? 

— Vă pot spune, cred, ceva despre Bob Măcelarul. Ce nu 
pot să vă spun este dacă sunt unul şi acelaşi. 

Swire şi Le Fevre s-au uitat una la alta. In acel moment 
am văzut cu câtă disperare aveau amândouă nevoie ca Bob 
să fie ucigaşul. 

— Societatea se zbate să-i înţeleagă pe agresorii în serie, 
a continuat dr. Stephen. Pe violatorii în serie şi pe criminalii 
în serie. Adesea, sunt şi una, şi alta, dar în etape diferite ale 
drumului spre nebunie. 

— Dar nu există niciun element sexual în crimele lui Bob, 
a intervenit Swire. 

— Ce vreau să zic este că violatorul în serie şi criminalul 
în serie au aceleaşi trăsături de bază, a adăugat dr. 
Stephen. Deoarece infracţiunea este un mod de viaţă, au 
tendinţa de a fi fermecători, manipulatori, vanitoşi, 
nemiloşi, indiferenți moral şi lipsiţi chiar şi de cea mai vagă 
urmă de empatie omenească. Subiectul are o viaţă 
fantasmagorică - trăieşte într-o lume a fanteziei care îi face 
atâta plăcere, încât a căpătat mai multă substanţă decât 
lumea reală. Este probabil ca el să fie un mincinos aproape 
genial. După cum ştiţi, criminalii în serie reuşesc adesea să 
păcălească detectorul de minciuni. În mod cert, în trecutul 
lui Bob a existat o traumă. Frecvent, dar nu întotdeauna, 
criminalii în serie au avut parte de abuzuri psihice sau 
sexuale. 

Scarlet Le Fevre şi-a îndreptat trupul. 

— Credeţi că este posibil ca Bob Măcelarul să fi fost 
abuzat în copilărie? 

— E posibil. Mintea raţională face eforturi să înţeleagă 
psihopatologia iraţionalului. Aceste crime sunt o expresie a 
masculinităţii ucigaşului, etalări ale onoarei, puterii şi 
controlului. Onoare. Putere. Control. Unicul lor scop este 
pedeapsa - pentru ceva perceput ca fiind un rău făcut 


ucigaşului sau unei terţe persoane. Aproape sigur, ucigaşul 
nu-şi cunoaşte victimele. Îndreaptă un rău - sau o serie de 
rele. 

Scarlet le Fevre îşi lua notițe. 

— Deci, spuneţi că Bob Măcelarul are o masculinitate 
fragilă? 

— Nu neapărat. Dar are posibilităţi limitate de a-şi 
exprima masculinitatea. De exemplu, nu o poate face în 
lumea afacerilor. Aşa că o face prin violenţă. O face 
ucigând. 

— Şi dacă eu - mă refer la no; - aş sugera, de pildă, că 
există un element homosexual în acele crime? 

Dr. Stephen a privit-o în ochi. 

— Mă îndoiesc că vă va îndrăgi pentru asta. Uitaţi ce 
este, el capătă controlul - sau încearcă să-l obţină - unei 
situaţii care e total dincolo de controlul lui. Spre deosebire 
de  copleşitoarea majoritate a criminalilor, el doreşte 
categoric ca victimele lui să moară. Ceea ce e neobişnuit, 
deoarece aproape toate omuciderile - şi ştiţi asta mai bine 
decât mine - sunt, pur şi simplu, rezultatul violenţei 
extreme. Mai toate victimele sunt, pur şi simplu, 
ghinioniste. 

— Chiar aşa, a întărit sarcastic Gane. 

Dr. Stephen devenise priceput în a-l ignora. 

— Asistenţa medicală întârzie, a continuat el. Un organ 
vital este afectat accidental. Un traumatism fatal apare 
când capul se loveşte de asfalt. 

Pulsaţia dureroasă mi-a apărut în partea inferioară a 
spatelui. 

— Subiectul nostru are de la bun început intenţia de a 
ucide, a zis dr. Stephen. Onoare. Putere. Control. Dacă e 
ceva ce vă pot spune, vă spun asta: onoare, putere, 
control. lată motivul. Aceste crime sunt o expresie a 
masculinităţii ofensate. 

Bob şi ucigaşul nu-mi mai păreau a fi două persoane 
diferite. 

Îmi păreau complet opuse. 


Dr. Stephen a zâmbit amabil. 
— Şi vă mai pot spune ceva. 
Cu toţii ne-am uitat la el. 

— Nu se va opri. 


Capitolul XXIV 


Vulpea avea terenurile de sport pentru ea. 

Am văzut-o ieşind dintre copaci şi furişându-se de-a 
lungul liniei de tuşă a terenului de rugby îndepărtat, 
îndreptându-se spre căsuţa din piatră. Nu se vedea nici 
urmă de Len Zukov, îngrijitorul terenurilor, dar vulpea a 
început să înainteze mai precaută văzând acest semn de 
civilizaţie, încetinind pasul şi ridicând capul pentru a 
adulmeca aerul. Telefonul meu a început să vibreze în timp 
ce vulpea a cotit, îndepărtându-se de căsuţă şi intrând pe 
marea întindere verde şi plină de noroi a terenurilor de 
sport. 

Wren mă suna. Nu era la MIR-1. Am auzit zgomotele 
străzii, voci pe care nu le cunoşteam. 

— Edward Duncan, a spus ea. 

— Da? am rostit eu. 

— Nu are cazier, a zis ea. Nu are permis de conducere. N- 
are cod numeric personal şi n-are paşaport. N-are carduri 
bancare, n-are un cont bancar şi n-are nevastă. 

Era încântată de sine. Aproape că am putut-o vedea 
zâmbind de plăcere, îndepărtându-şi o şuviţă de păr roşcat 
de pe chipul palid. Aştepta să spun ceva. 

— Dar ce are? am întrebat-o eu. 

— Edward Duncan are un dealer de artă. 

Am lăsat informaţia să-mi pătrundă în minte. 

— Bravo, Wren! 

— Nereus Fine Art. O firmă mică. În nordul Londrei, sus, 
în capătul Heath Street. Am trecut cu maşina prin faţa ei. 

— Nu ţi-am cerut să faci asta, nu-i aşa? 

— Relaxează-te. N-am intrat. Oricum, era închis. E o 
firmă minusculă. 

— Nereus Fine Art, am rostit eu. 

— Nereus, da. Nereus era „bătrânul mării”, zeul Mării 
Mediteraneene din mitologia greacă, fiu al Gaiei şi al lui 


Pontus. Era bun şi drept, şi avea o putere specială. 

— Şi care era acea putere specială? 

— Nereus avea puterea de a-şi schimba forma. 

Nu am spus nimic. Vulpea se apropia de mine fără să se 
grăbească. 

— Mulţumesc, am zis eu. 

— Vezi? Toată lumea lasă o umbră. 

Am notat adresa la care se afla Nereus Fine Art. 

— Incă un lucru, a spus ea. Merg cu tine. 

Aproape că am râs. 

— Nu mergi cu mine. E în afara programului. 

— Exact de asta merg cu tine. Este în afara programului, 
eu l-am găsit, aşa că merg cu tine. 

M-am gândit că ne puteam certa mai târziu în legătură cu 
asta. 

— Cine este? a întrebat ea. Cine e Edward Duncan? 

— Edward Duncan este un om care a murit, am răspuns 
eu. 


Am fost şocat să-l văd din nou pe căpitanul Ned King. 
Purta o impecabilă uniformă neagră a ofiţerilor din 
regimentul de Puşcaşi Regali Gurkha, dar era nebărbierit şi 
avea ochii roşii de parcă venise la capela Colegiului Potter's 
Field direct de la baza RAF Brize Norton, petrecându-şi 
noaptea într-un avion de transport Hercules. Insă ceea ce 
m-a şocat a fost cât de mult semăna Ned King cu fratele lui, 
fiind în acelaşi timp total diferit. Şedeau unul lângă altul în 
capela străveche, în vreme ce Absalom Whitehead privea 
urât din strană. Ben King cu chipul lui neted de politician, 
căpitanul King având cicatrice pe chipul de militar. Deşi nu 
în armată căpătase acele cicatrice. 

Salman Khan, care stătea lângă Ben King, se uita la 
directorul fantastic de înalt de parcă acesta ar fi putut să-i 
pună întrebări mai târziu. 

— Ne-am adunat astăzi pentru a-l comemora pe domnul 
Philips, a spus Whitehead. Un fost elev. Un profesor. Un 
prieten. 


Ca majoritatea oratorilor publici buni, Whitehead era 
puţin cam cabotin. Ne-a zis să ne uităm în broşura 
comemorativă. Ne-a spus să ne uităm la anul în care Guy 
Philips s-a născut şi la anul în care a murit. Şi ne-a zis că nu 
acei ani erau importanţi. Că ceea ce conta cel mai mult era 
ce s-a întâmplat între ei. Ceea ce avea cu adevărat 
însemnătate era cratima. 

— Cratima, a precizat Whitehead. 

A zis că nu conta când s-a născut sau când a murit Guy 
Philips. Importantă era cratima dintre cele două date. 

A vorbit despre Piggy Philips de parcă fusese o 
încrucişare între Maica Tereza şi lisus Hristos. 

M-am gândit la sărmanul Piggy, care murise. L-am văzut 
făcându-i rău Nataşei la înmormântarea lui Hugo Buck. L- 
am văzut punându-şi elevii să se rostogolească în noroi. Mi 
se părea că îşi petrecuse acea cratimă agresând oameni. 
Dar Absalom Whitehead era un orator impunător, aşa că 
am auzit din spate nasuri trase şi suspine îndurerate. Şi 
totuşi, când m-am uitat la chipul dur ca piatra al 
directorului, nu m-am putut decide dacă Guy Philips 
însemnase totul pentru Absalom Whitehead. Sau absolut 
nimic. 

Capela Colegiului Potter's Field era atât de ticsită, că 
părea a fi toată şcoala prezentă. Profesori îmbrăcaţi cu robe 
negre în primele câteva rânduri, marea masă a celor 1.000 
de elevi în uniforme verzi cu purpuriu în spatele lor şi, sub 
vitraliu, şase rânduri de membri ai corului faţă în faţă cu 
alte şase rânduri. 

Băieți şi profesori umpleau biserica şi se revărsau pe 
uşile deschise. Biserica şcolii era mult mai mică decât mă 
aşteptasem. Citisem online că lucrul la construcţia sa 
fusese întrerupt în timpul Războiului Rozelor şi încă nu 
fusese reluat. Şi am avut senzaţia pe care o aveam mereu 
la Potter's Field. Că era suficient să clipeşti, şi 100 de ani 
puteau dispărea. 

Căpitanul King s-a dus în strană. 

— „Doar petrecerea-i sfârşită, a citit el. Actorii, cum ţi-am 


spus, au fost doar duhuri şi toate s-au topit acum în aer. 
Aidoma acestei năluciri, palatele şi turnurile-nalte, şi 
templele, şi însuşi globu-acesta cu tot ce-i viu pe el - se vor 
topi făr-a lăsa vreo urmă, ca şi-această părelnică serbare.” 

Salman Khan şi-a lăsat capul în jos şi a început să plângă. 
Ben King şi-a menţinut privirea aţintită spre chipul zgâriat 
al fratelui său. lar cuvintele căpitanului King au umplut 
străvechea capelă. 

— „Viaţa noastră e din plămada viselor făcută şi somnul 
o împresoară.”* 

Cuvintele căpitanului King au fost neutre, totuşi pline de 
semnificaţie. Era calm, şi totuşi plin de emoție. Era bun la 
asta. 

Dar, în fond, avea mult exerciţiu. 

Căpitanul King s-a întors în primul rând, atingând o dată 
umărul lui Salman Khan înainte de a se aşeza alături de 
fratele lui. 

Soţiile şi copiii mici stăteau în spatele lor. Femei drăguţe, 
care se ocupau de copii binecrescuţi, purtând aparate 
dentare. Soţiile erau suple şi sexy chiar şi în hainele 
cernite, iar bijuteriile lor voluminoase scânteiau. Existau 
mulţi bani şi timp pentru trupurile, mintea şi dantura 
copiilor. Şi fraţii King, şi Khan aveau familii. Şi am presupus 
că îşi iubeau familiile. 

Numai că legăturile reale, legăturile indestructibile, 
legăturile de-o viaţă erau altfel. 

Fiindcă ei erau împreună. 


După slujba comemorativă, m-am dus pe terenurile de 
sport, ocolindu-l pe cel de rugby, unde se desfăşura un 
antrenament. Toţi băieţii purtau pe braţ banderole negre 
pentru profesorul lor ucis. 

Sunetul cărnii izbite de carne, al crampoanelor, de oase, 
tipetele şi râsetele s-au stins în urma mea în vreme ce mă 
îndreptam spre căsuţa din piatră. Am bătut la uşă. N-am 


43 Citate din Furtuna (actul IV, scena 1), de William Shakespeare (n.tr.) 


primit niciun răspuns. Ridicându-mi gulerul pentru a mă feri 
de vântul rece, m-am dus în spatele casei. 

Vulpea zăcea pe mormanul de compost, un sac zdrenţuit 
de blană şi oase aşteptând să ajungă în foc. 

Gâtul îi fusese rupt. 


Capitolul XXV 


Heath Street urca abruptă spre cel mai înalt punct al 
oraşului, şi mi-am dat seama că ne aflam în apropiere de 
pajiştea unde l-am lăsat pe Stan fără lesă şi l-am pierdut. 
Nu băgasem de seamă că în locul acela se aflau galerii de 
artă. 

La ieşirea din Hampstead, sunt ultimele pe care le vezi, 
câteva galerii de toate formele şi mărimile, chiar înainte de 
a fi înconjurat de sălbatica întindere verde care este 
Hampstead Heath. 

In timp ce maşina urca, am văzut că unele dintre ele erau 
spaţii moderne, largi, cu tablouri mari şi costisitor luminate 
expuse în vitrine, iar altele erau mult mai modeste, unde 
artiştii locali îşi vindeau lucrările clientelei locale. Cel pe 
care îl căutam noi era puţin mai mult decât o gaură 
întunecată într-un zid. 

— Asta este, a spus Wren. 


NEREUS 
Fine Art 


Am încetinit când am trecut pe lângă galerie şi am zărit 
un mic spaţiu în spatele gărduleţului din fier forjat care 
strălucea în lumina felinarelor. Un tomberon era răsturnat şi 
conţinutul i se împrăştiase pe trotuarul îngust. Când am 
ajuns pe culmea dealului, Wren deja îşi desprindea centura 
de siguranţă. Era un spaţiu de parcare în spatele castelului 
lui Jack Straw. 

— N-am nimic împotrivă să vii cu mine, am spus eu. 

— Foarte mărinimos din partea ta, a zis Wren. Wolfe, 
dacă nu eram eu, încă îţi pierdeai vremea pe Google. 

Din păcate, galeria Nereus Fine Art era închisă. Două 
peisaje mici erau expuse în vitrină. Un maldăr de 
corespondenţă nedorită era împrăştiat dincolo de uşa din 


sticlă. „Mă întorc repede”, minţea un cartonaş. 

M-am dat îndărăt şi am privit. Era o clădire cu trei 
niveluri. Mica galerie avea un apartament la subsol şi altul 
la etajul de deasupra. M-am sprijinit de gărduleţul din fier şi 
m-am uitat în jos, apoi în sus. În ambele apartamente era 
întuneric. Cioburi de sticlă au scrâşnit sub picioarele mele. 
Tomberonul arăta de parcă fusese răsturnat de una dintre 
numeroasele vulpi din zonă, care coborau de pe Heath. Nu 
avusese noroc. În cea mai mare parte erau doar sticle de 
bere goale. 

Am privit strada. Acolo erau limitele bogăției din 
Hampstead. Afacerile erau fie înfloritoare, fie se alesese 
praful de ele. În afară de galerii, mai erau câteva 
restaurante şi magazine cu haine, dar peste jumătate din 
ele fuseseră închise. Toate clădirile aveau gărduleţe din fier 
forjat identice cu cel de la Nereus. Luminiţele albastre şi 
roşii ale alarmelor antiefracţie clipeau chiar şi pe cele mai 
modeste clădiri. 

— Haide să mergem, am spus eu. Mai am două vizite de 
făcut. Unde să te las? 

— Vin cu tine. 

M-am uitat la ea. Ce vârstă avea? 25 de ani? Sau era mai 
tânără? 

— N-ai unde să te duci? am întrebat-o eu. 

— Nu mă pot întâlni cu prietenul meu în seara asta, a 
explicat ea, apoi a făcut o scurtă pauză. Trebuie să ia cina 
cu soţia lui. O altă pauză. E ziua ei. 

— Drăguţ. Presupun. 

Wren şi-a vârât vârful piciorului printre sticlele de bere 
sparte şi a împins la o parte o cutie de pizza din care 
curgea brânză fosilizată. 

— Un bărbat locuieşte aici, a spus Wren. 

— De unde ştii că un bărbat? 

— Numai bărbaţii trăiesc aşa, a râs ea. Bărbaţii şi porcii. 


Holloway se află la câţiva kilometri şi câţiva ani-lumină 
de Hampstead. 


Wren şi cu mine ne-am oprit în faţa vitrinei prăfuite a 
unui magazin, în care locul de onoare era deţinut de un 
manechin îmbrăcat într-o uniformă de soldat german din 
cel de-al Doilea Război Mondial. Sub casca de forma unei 
găleți de cărbuni, manechinul avea trăsăturile uşor 
îmbufnate ale unui tânăr fotomodel. Însă hainele erau grele 
şi aspre, şi făcute pentru invadarea Rusiei. 

Un palton gros din lână era pus peste o tunică aspră, 
ambele mult prea largi pentru manechinul delicat, cu 
şolduri arcuite, iar pantalonii bufanţi erau băgaţi în cizme 
de piele. Totul părea atât de vechi şi fragil, de parcă avea 
să se dezintegreze la prima atingere. 

— Câte din astea sunt adevărate? am întrebat eu. 

— Cizmele nu sunt adevărate. Restul s-ar putea să fie. 
Dar cizmele, nici vorbă. Cizmele nemților aveau ţinte 
metalice care disipau căldura. Pe frontul de Est, obişnuiau 
să taie picioarele soldaţilor ruşi morţi şi să le dezgheţe în 
cuptoarele ţăranilor ghinionişti pentru a le lua cizmele. 

M-am uitat la ea. 

— Tata, m-a lămurit ea. l-a plăcut cel de-al Doilea Război 
Mondial. Asta-i expresia? l-a plăcut? L-a interesat. Serialul- 
documentar Lumea în timpul războiului" şi chestii de genul 
asta. 

Restul vitrinei era plin cu fleacuri etalate cu dragoste. 
Nasturi. Afişe. Fragmente vechi de metal şi țesătură, şi 
carton, şi piele, toate prezentate ca relicve sfinte. Deasupra 
magazinului era un panou pe care scria: „Al doilea front. 
Obiecte militare de colecţie”. Luminile se stingeau înăuntru. 

Am bătut cu fermitate în uşă. Un bărbat cu păr lung, mai 
în vârstă, şi-a scos capul de după uşă. 

— Tocmai închideam, a spus el. 

— Nu vrem să vă împiedicăm. 

Când a văzut legitimaţiile noastre, s-a dat la o parte, iar 
noi am intrat. 


4 În original, The World At War, din 1973, cu Laurence Olivier, narator 
(n.red.) 


— Eu sunt detectivul Wolfe, iar ea este detectivul stagiar 
Wren. 

— John Cage, a spus el fără niciun chef. 

Am văzut cârpe în vitrine din sticlă, medalii ruginite în 
cutii de prezentare, fotografii înrămate ale unor bărbaţi 
zâmbitori care muriseră ţipând cu o veşnicie în urmă. f 

— Frumos magazin, a zis ea. Tatălui meu i-ar plăcea. Ala 
e cumva un Luger P08 autentic? 

A arătat spre un pistol aflat într-o casetă din sticlă de 
culoare închisă. 

— O replică, a răspuns el uitându-se la mine. Nu se poate 
trage cu el. 

Am deschis mapa cu fotografii de pe o vitrină din sticlă şi 
am simţit o pulsaţie de durere care a făcut să-mi 
înţepenească partea inferioară a spatelui. M-am aplecat în 
faţă, cu palmele pe vitrină, pentru a micşora presiunea din 
noadă şi a expira în acelaşi timp. Nu era o întindere 
câinească aşa cum trebuia, dar m-a făcut să mă simt mai 
bine. 

— Vă cunosc, a zis Cage. Unde v-am văzut? A, în filmul 
Polițistul care râde. 

— E faimos, a spus Wren căutând printre jachetele 
militare puse pe umeraşe agăţate de un suport, de parcă 
era într-un magazin Miss Selfridge. A ajuns viral. 

M-am uitat la Cage. 

— De fapt, nu mă cunoaşteţi, bine? 

— Bine. 

— Ştiţi ce sunt astea? 

A privit fotografiile una câte una. 

— Este un pumnal Fairbairn-Sykes pentru trupele de 
comando. Toate sunt cuțite Fairbairn-Sykes. Sunt cuțite 
diferite. Aş putea fi mai exact dacă le-aş putea vedea. 
Acesta, cu mâner verde, are însemnele „PPCLI”, adică 
Batalionul de infanterie uşoară al prinţesei Patricia, din 
Canada”. Acesta - pe care scrie în limba franceză LE 


%5 În original, Princess Patricias Canadian Light Infantry (n.-tr.) 


COMMANDO INOX, vedeţi? - a fost folosit de forţele speciale 
franceze în Algeria, între 1954 şi 1962. Cei care nu se 
pricep cred că pumnalele Fairbairn-Sykes au fost utilizate 
doar în cel de-al Doilea Război Mondial. Dar Wilkinson le-a 
produs şi după război, pentru forţele speciale din întreaga 
lume. Este vorba despre Bob Măcelarul, nu-i aşa? 

— Aţi vândut vreodată un astfel de cuţit? 

A clătinat din cap. 

— Singurul loc unde am văzut vreodată unul a fost un 
muzeu. 

— Muzeul Imperial al Războiului? 

— Da. 

— Cel fel de clienţi aveţi? 

El se uita la Wren, care studia obiectele din magazin. 

— Colecţionari, a răspuns bărbatul. 

Am auzit un râs estompat. Wren îşi pusese o mască de 
gaze. 

— Tatălui meu i-ar plăcea asta, a zis ea. 

— Costă 600 de lire. Dacă o stricaţi, o plătiţi. 

Wren şi-a scos masca de gaze. 

— O să rămân la şosete şi after shave. 

— Care-i motivul interesului? am întrebat eu. 

Cage s-a uitat la mine de parcă nu-i venea să creadă ce 
auzise. 

— Cel de-al Doilea Război Mondial a fost cea mai mare 
conflagrație din istoria omenirii. A ucis milioane de oameni. 
A remodelat Europa şi lumea. Vom trăi cu moştenirea lui 
pentru totdeauna. Bărbaţii care vin aici - toţi sunt bărbaţi - 
cred că războiul i-a făcut mai buni. Cred că au pierdut ceva 
pentru că s-au născut prea târziu. Şi au dreptate. Au 
pierdut ceva. Au pierdut totul. Au ratat cel mai mare test al 
secolului XX - poate, al tuturor timpurilor. 

— Dati-mi voie să vă întreb ceva, a intervenit iar Wren. 
De ce aproape toată marfa de aici a aparţinut naziştilor? Au 
pierdut, nu-i aşa? Şi totuşi, cea mai mare parte a industriei 
obiectelor care amintesc de război e legată de ei. E ca şi 
cum ai dori o replică a tricourilor echipei care a pierdut 


finala. 

— Cred că opinia generală este că au avut simţul estetic 
cel mai dezvoltat. 

— Au avut cele mai reuşite echipamente? a zâmbit Wren. 

— Da. 

— Măcar dacă ar fi atât de simplu, a zis Wren fără să mai 
zâmbească. Măcar dacă ar fi atât de inocent. 

Am aranjat fotografiile pe vitrina din sticlă. 

— Vă amintiţi să fi fost întrebat vreodată de un 
asemenea cuţit? am întrebat eu. 

— Da, desigur. Este unul dintre cele mai interesante 
obiecte de colecţie din cel de-al Doilea Război Mondial, a 
răspuns el aproape zâmbind. lar cererile au crescut în 
ultimul timp, având în vedere toată publicitatea. 

— Îmi puteţi da o listă cu cei care au dorit să cumpere 
aşa ceva? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Din confidenţialitate faţă de clienţi. 

Wren şi cu mine ne-am zâmbit unul altuia. 

— Trebuie să depuneţi un jurământ hipocratic ca să 
puteţi vinde nişte obiecte naziste? l-am iscodit eu. 

Bărbatul şi-a lins buzele şi n-a zis nimic. 

— Uitaţi ce este, nu mă interesează să vă arestez. 

S-a enervat. 

— De ce să mă arestaţi? 

Am clătinat din cap. Nu ştiam cu ce să încep. 

— Arme de atac. Cuţite. Baionete. Arme de foc. Incitare 
la ură rasială. 

— Ideea că toţi clienţii mei au un fetiş pentru nazişti pur 
şi simplu nu e adevărată! 

— Nu toţi. Dar au, fac pariu. Şi fac pariu că, în camera din 
spate sau sub tejghea, aveţi lucruri pe care nu le-aţi 
expune în geamul magazinului. Am dreptate? Uitaţi ce este, 
nu vreau să vă împiedic să vă faceţi meseria. 

— Mulţumesc. 

— Dacă nu mă împiedicaţi să o fac pe a mea. 


l-am lăsat cartea mea de vizită şi câteva instrucţiuni 
simple. În timp ce am intrat împreună cu Wren în maşina 
parcată vizavi, luminile din magazin s-au stins. 

Manechinul care reprezenta un soldat al Wehrmachtului 
privea în noapte. 

— Nu crezi cu adevărat că Bob a cumpărat un cuţit de- 
aici, nu? m-a întrebat Wren. 

— Nu. Dar cred că o va face. 


Am lăsat-o pe Wren lângă maşina ei şi am traversat 
Tamisa spre sud, îndreptându-mă către locul unde două 
tunuri de 100 de tone se aflau într-o mică grădină verde. 
Am parcat în spatele muzeului şi am sunat la uşa de 
serviciu. Un paznic în vârstă, care arăta de parcă fusese 
trezit din somn, a deschis uşa. În spatele lui, am văzut-o pe 
Carol apropiindu-se în scaunul cu rotile pe coridorul îngust. 

— E-n regulă, a spus ea. A venit la mine. 

Părea că mă aşteptase. 


Capitolul XXVI 


Am trecut cu maşina prin faţa galeriei Nereus Fine Art. 
De data asta, era deschisă. Nu arăta foarte diferit faţă de 
atunci când fusese închisă. Dar o femeie cu păr blond şi 
scurt stătea nemişcată în lumina înserării, privind strada de 
dincolo de geam. Nu vânduse niciunul dintre cele două 
peisaje mici. 

— N-am nimic împotrivă să intri şi tu, am informat-o eu. 
Dar lasă-mă pe mine să pun întrebările. 

— Şi eu ce să fac? a întrebat Wren. 

— Îmi spui dacă îmi scapă ceva. 


— Domnul Duncan nu face prea multe lucrări, a zis 
proprietara galeriei, o femeie firavă, cu ochelari având 
rame negre, atrăgătoare prin fragilitatea ei, care încerca să 
scape de mine exact cu cât farmec era necesar. Mă tem că 
e puţin cam retras. Nu-şi expune tablourile, nu vorbeşte cu 
presa. Nici n-are de ce s-o facă. Toate tablourile lui sunt 
vândute colecționarilor particulari. Foarte puţine ajung pe 
piaţă. Dar dacă doriţi să-mi lăsaţi cartea de vizită, o să vă 
trec în registru. 

— Adevărul e că îmi plac foarte mult lucrările lui, am 
spus eu pentru a nu ştiu câta oară. 

Şi asta era realitatea. Nu mai văzusem niciodată pe 
cineva care să picteze astfel. Era un oraş pe care ÎI 
recunoşteam, chiar dacă doar din vise. 

Numai că pe ea n-o interesa ce-mi plăcea mie. 

— Vă rog să-mi lăsaţi datele de contact, a zis femeia cu o 
doză de asprime puţin atenuată, comparativ cu afecțiunea 
de dinainte. 

Wren se uita la tablourile de pe pereţi. Era mult verde de 
ţară. Bănuiesc că exista o piaţă mare pentru aşa ceva. 

— Cum supravieţuieşte? a întrebat Wren. 

— Poftim? 


— Din ce trăieşte? Dacă nu pictează mult, dacă nu vinde 
mult, dacă nu munceşte prea mult. Cu ce-şi plăteşte chiria? 

— Cu ce-şi plăteşte chiria? 

Femeia s-a holbat la Wren, care a privit-o fix. 

— Am înţeles că familia lui are bani. 

— A! a exclamat Wren. 

— Avem nişte artă contemporană interesantă, a adăugat 
proprietara galeriei. 

Mi-a dat cartea ei de vizită. 

— Dumneavoastră sunteţi proprietara galeriei? a întrebat 
Wren. 

— Nereus este proprietatea mamei mele. 

Wren s-a gândit la asta. 

— Deci, dacă tatăl dumneavoastră e conte, mama 
dumneavoastră ce este? O lady, nu? 

Femeia a încetat să mai zâmbească. 

— Nu sunteţi colecționari, nu? s-a arătat curioasă ea. 
Sunteţi nişte nenorociţi de jurnalişti. leşiţi! Plecaţi sau chem 
poliţia. 

M-am uitat la cartea ei de vizită. 


Onorabila Kris Huetlin 
Nereus Fine Art 


Şi mi-am dat seama că numele Kris era o prescurtare de 
la Cressida, iar Huetlin era numele artistului german cu 
care se măritase la 19 ani şi de care divorțase cinci ani mai 
târziu. Cuvântul „onorabila”, pe care nu se putuse abţine să 
nu-l treacă pe cartea de vizită, o dăduse de gol. Onorabila 
Cressida Sutcliffe, unica fiică a contelui de Broughton, sora 
răposatului James Sutcliffe. 

Am ieşit, mi-am pus mâinile pe gărduleţul din fier forjat şi 
m-am uitat în sus. Wren m-a urmat afară şi m-a privit 
lăsându-mă pe vine lângă cioburile căzute din tomberon. 
Toate proveneau de la sticle de bere sparte. Bere italiană. 
Peroni. 

— Ne scapă ceva, am rostit eu. 


— Ce anume? 

Sunetul de sticlă spartă de sub picioarele noastre se 
auzea sinistru în aerul înserării. 

— La etaj, am spus eu. Un mort locuieşte acolo. 


Am urcat nişte scări înguste. Uşa era descuiată. 

În spate, o auzeam pe onorabila Kris Huetlin certându-se 
cu Wren, apoi s-a lăsat tăcerea când detectivul stagiar a 
scos legitimaţia. Pe urmă, proprietara a început din nou să 
se certe cu ea. 

Am intrat într-o cameră plină cu picturi pe pânză, toate 
întoarse cu faţa la perete. Se simţea miros de vopsea 
proaspătă. Un bărbat stătea în centrul încăperii, lângă un 
şevalet. Pânza din faţa lui era neîncepută. 

— Bună, James, am spus eu. 

James Sutcliffe era masiv, cu barbă, având greutatea 
unui băutor înveterat. N-am reuşit să zăresc nicio urmă a 
frumosului băiat cu ochelari negri, care nu a vrut să 
zâmbească pentru aparatul foto atunci când s-au pozat în 
uniformele Forţelor Combinate de Cadeţi de la Potter's 
Field. Părul, care odinioară fusese bogat şi negru, şi 
pieptănat spre spate, era în prezent lung şi cărunt, şi rărit. 
Îi cădea pe umeri şi pe halatul lălâu pe care îl purta. 

— Bună, a zis el. 

— Detectivul Wolfe. Şi detectivul stagiar Edie Wren. 
Putem sta de vorbă? 

— Da. 

Sora lui a apărut imediat în urma noastră. 

— Sunteţi chiar mai ordinari decât am crezut. Nu sunteţi 
poliţai. Sunteţi nişte porci. 

M-am uitat la ea, amintindu-mi trecutul ei radical. Apoi l- 
am privit din nou pe fratele ei. i 

— Îmi plac foarte mult tablourile tale, am spus eu. Îmi 
plac foarte mult cele timpurii. Şi îmi plac şi cele de mai 
târziu, în care oraşul a devenit mai întunecat. 

— Mulţumesc. 

— Ştii de ce mă aflu aici? 


S-a uitat peste umărul meu, la sora lui. 

— Cineva îţi omoară prietenii. Hugo Buck. Adam Jones. 
Guy Philips. Toţi sunt morţi. Ştiai asta? 

O vagă clătinare din cap, care ar fi putut să nu însemne 
nimic. 

— O să-l găsesc pe ucigaş. Vrei să mă ajuţi să-l prind pe 
ticălosul care îţi omoară prietenii? 

S-a concentrat din nou asupra mea. 

— Nu sunt prietenii mei. 

— Ţi-ai înscenat moartea, nu-i aşa? De ce ai făcut asta, 
James? 

— N-ai vrut niciodată s-o iei de la capăt? Care-i clişeul? 
Un nou început. N-ai vrut niciodată să ai parte de un nou 
început? 

— Cine a ştiut? Sora ta. Câţi dintre prietenii tăi? Toţi? 

A părut surprins. 

— Niciunul. 

— Hugo Buck ştia. 

— Nu. 

— Avea două dintre tablourile tale pe pereţii casei lui. 
Unul semnat de James Sutcliffe. Şi altul de Edward Duncan. 

A părut şocat. Nu mi s-a părut că se prefăcea. 

— Nu vreau să te dau în vileag. Exceptând cazul în care 
ai făcut ceva rău, ai încălcat legea sau ai rănit pe cineva. 
Asta ai făcut, James? 

În cele din urmă, panica a apărut în ochii lui. 

— Ştiu cum ai reuşit să dispari. Toată lumea a crezut că 
din cauză că sufereai de depresie. Am văzut ce 
medicamente luai. Prozac. Luvox. Lustral. Cirpalex. Ăsta-i 
un adevărat cocktail de pastile care să te facă fericit, 
James. Totuşi, ce motive ai avut să fii deprimat? Ce s-a 
întâmplat la şcoala aia? 

A tras adânc aer în piept, expirându-l liniştit. 

— Când eşti tânăr, încerci diverse lucruri. Experimentezi. 
Eşti ca un burete. Absorbi totul, orice. Absalom Whitehead 
era mai mult decât un director de cămin. Era prietenul 
nostru. Şi ne-a învăţat multe lucruri. Lucruri minunate. 


Despre artişti, scriitori, a rostit el, apoi a făcut o scurtă 
pauză. Cum să-ţi depăşeşti sinele. „Dacă uşile percepţiei ar 
fi deschise, totul i-ar apărea omului aşa cum este - 
infinit.”* Cine nu vrea să-şi depăşească sinele trist şi 
inferior de la 16 ani? Să fie smuls de pe făgaşul percepției 
ordinare. Să aibă viziuni sacramentale. Să experimenteze. 

— Droguri. 

Un râs scurt. 

— Droguri? Dumnezeule! Acela a fost doar începutul. 

— Spune mai departe, James. 

Îşi amintea totul. Aproape că era o uşurare pentru el să 
vorbească despre asta. 

— A fost o fată, a rostit el. 


În cameră era linişte. 

— A fost o fată, am spus eu, bun, mai departe. 

Nu mai era atât de sigur pe el. 

— James? a rostit sora lui. O sun pe mama. lar mama îl 
va suna pe Burke. ŢI-l aminteşti pe Peter Burke? Avocatul. 
Nu le mai spune nimic acestor oameni. 

— Trebuia să fie... nu amuzant, a zis el. Un experiment. 
Să împingem graniţele experienţei. 

Încrederea în sine i-a scăzut şi mai mult. 

Am zărit brăţările palide ale cicatricelor de la 
încheieturile tăiate, de grosimea unui şnuruleţ şi albe ca un 
peşte mort. A tras de mânecile cămăşii, dându-şi seama ce 
văzusem. 

— Cine era fata? am întrebat eu. Cum o chema? Unde aţi 
găsit-o? 

— Câţi aţi fost? a rostit Wren. 

— Am fost şase, a răspuns el. Nu, şapte. lar ea era 
drăguță. 

— Ea era drăguță, a accentuat Wren. 

— Da, era. Într-o altă viaţă, ai fi putut-o iubi. Noaptea aia 


46 Vers celebru al lui William Blake (28 noiembrie 1757 - 2 august 
1827), poet, vizionar, pictor şi gravor englez (n.tr.) 


e neclară. Aţi luat vreodată opiu... îmi cer scuze, v-am uitat 
numele. 

Sora lui a traversat în grabă încăperea şi i-a tras o palmă 
peste faţă. 

— Taci! Taci! Taci! M-am săturat până peste cap să-ţi 
port de grijă. M-am săturat să te acopăr. Pur şi simplu, taci 
când îţi spun să taci! 

Apoi l-a plesnit din nou. El s-a aplecat şi s-a ferit făcând 
un pas îndărăt. Wren a reţinut-o pe sora lui. 

— Cine a mai fost în acea cameră? l-am întrebat eu. Ai 
spus că eraţi şapte, da? 

— Şase, a zis el. Şapte... 

— Aţi fost toţi şapte? Concentrează-te. Tu. Hugo Buck. 
Adam Jones. Salman Khan. Guy Philips. Ben King. Ned King. 
Au fost toţi acolo? A mai fost şi altcineva? Ce i s-a întâmplat 
fetei? 

— Urma să-i dăm drumul, a spus el. Aşa plănuisem. 

— Ticăloşilor, a rostit Wren în surdină. 

— Urma să-i dăm drumul, dar ea a rănit pe cineva. L-a 
rănit foarte rău. Lucrurile au scăpat de sub control. 

— A rănit pe cineva, am zis eu şi mi-am amintit de acea 
dimineaţă de la Institutul de Medicină Legală lain West, 
când Elsa Olsen îmi pusese ceva în palmă. A rănit pe cineva 
la ochi, nu-i aşa? 

M-a privit mirat. 

— Da. A rănit pe cineva la ochi. Foarte rău. 

— Pe Hugo Buck, nu-i aşa? Buck avea un ochi de sticlă. 

M-a privit confuz. 

— Hugo? A fost Hugo? Nu cred... 

— Da, Hugo Buck. Avea un ochi de sticlă. 

James Sutcliffe şi-a acoperit faţa cu mâinile. 

__— Nu-mi amintesc. S-a întâmplat în urmă cu o veşnicie. 
Intr-o altă viaţă. 

— James, ştii de unde ştiu? L-am ţinut în mână. Am ţinut 
în mână ochiul lui de sticlă, atunci când îl tăiau pe masa de 
autopsie. 

— Vrei să chem ajutoare? Cred că ar trebui să chemăm 


ajutoare, Wolfe, a intervenit Wren. 

— Ne putem descurca şi singuri. Ce s-a întâmplat cu fata, 
James? Şi cum o chema? 

Şi-a lăsat capul în jos. A clătinat din cap. Nu avea 
cuvinte. 

— Cred că va trebui să te reținem, James. Ai o legătură 
cu anchetarea unor crime. 

— O să-l omorâţi! a şuierat sora lui. 

— In regulă, a spus el. Cred că sunt gata să plec. 

James şi-a ridicat capul şi a privit spre fereastră. Ne 
aflam într-una dintre cele mai înalte zone din Londra, iar în 
depărtare se vedea orizontul în lumina difuză a iernii. 
Semăna cu unul dintre tablourile lui. 

— E o zi minunată, a rostit el. 

S-a îndreptat spre fereastră. Apoi a luat-o la fugă, genul 
de alergare poticnită a celor complet lipsiţi de condiţie 
fizică. 

Am strigat la Wren. A fost prea târziu. 

A trecut prin geamul închis, făcând sticla ţăndări, şi a 
căzut în gol. Dincolo de zgomotul sticlei sparte, am auzit-o 
pe sora lui ţipând, dar şi pe Wren; pe urmă, o secundă sau 
două mai târziu, am desluşit bufnitura sinistră a aterizării 
corpului bărbatului pe asfaltul aflat un etaj mai jos, sau cel 
puţin aşa am bănuit, că era asfaltul. 

Deja alegam spre scări. Nu aveam de coborât decât un 
etaj. 

Strada nu era departe. 

Ajuns jos, am constatat că nu mă înşelasem: trupul masiv 
al lui James nu atinsese asfaltul. Gărduleţul de fier forjat de 
pe trotuar i-a curmat căderea şi l-a tras, efectiv, în ţeapă. O 
ţepuşă a gărduleţului i se înfipsese în vintre, o alta în obraz, 
iar câteva în măruntaie. 

Wren probabil că sunase deja, fiindcă am auzit sirenele 
exact în clipa cumplită în care m-am tras îndărăt de parcă 
fusesem izbit în faţă. 

Şi m-am sufocat din pricina duhorii ca de canal a 
măruntaielor omeneşti revărsate. 


Capitolul XXVII 


Am stat în maşina mea, parcată pe Prince Albert Road. 
Luminile din apartamentele blocurilor se înălţau într-o parte 
a străzii, iar întunericul din Regent's Park, în cealaltă, şi am 
simţit că mi se face greață când l-am văzut pe Ben King 
ieşind din blocul ei. 

M-am  strâmbat când am zărit zâmbetul calm de 
Westminster în vreme ce portarul i-a deschis linguşitor uşa, 
efectiv, atingându-i capul când l-a salutat, de parcă ar fi 
căutat o şuviţă rătăcită pe care să şi-o bage sub chipiu. 
Chiar şi ieşind pe furiş din apartamentul văduvei prietenului 
său, King arăta ca un demnitar aflat în vizită. 

Venisem mai devreme. Ea crezuse probabil că avea 
suficient timp să scape de el înainte de sosirea mea. Dar, 
nu se ştie din ce motiv, în jurul parcului traficul nu este 
niciodată aglomerat. Întotdeauna circuli rapid pe lângă el. 

Nataşa era îmbrăcată ca pentru o întâlnire. Pe masă erau 
lumânări. Al Green cânta despre rămânerea împreună. 
Mirosea a carne roşie şi a parfum, atunci când m-a sărutat 
pe un obraz, apoi pe celălalt, şi, în cele din urmă, pe gură. 
Un parfum care să-l facă pe un bărbat să vrea să-l inhaleze 
şi să nu se mai oprească niciodată. 

Adusesem o sticlă cu vin, pe care ea a luat-o cu o graţie 
desăvârşită, şi în acele clipe m-am gândit cât de greşit, cât 
de grotesc, cât de nepotrivit era. 

„O întâlnire, am chibzuit eu. Eşti la o întâlnire.” 

lar furia din mine era îndreptată atât împotriva mea, cât 
şi a femeii cu căţeluşa ei. Aflată pe canapea, Susan şi-a 
deschis ochii somnoroşi şi i-a închis la loc, neimpresionată. 
Nataşa a adus o sticlă de bere Asahi Super Dry şi un pahar 
rece, care stătuse în congelator în aşteptarea mea. 

— Scout s-a dus la prietena ei? Să se joace la ea peste 
noapte? a întrebat Nataşa. 

— Să doarmă peste noapte, am răspuns eu. Mama 


prietenei ei le-a luat de la şcoală. 

Nataşa şi-a muşcat buza de jos. A râs. A clătinat din cap. 

— Atunci, poţi să rămâi şi tu peste noapte, a zis ea, apoi 
s-a apropiat, m-a luat de braţ şi s-a uitat la mine. Probabil, 
crezi că sunt îngrozitoare. 

Am râs. Ea a încetat să zâmbească. 

— Ce s-a-ntâmplat? Ce s-a-ntâmplat? 

M-am îndreptat spre canapea, însă nu m-am aşezat. Nu 
aveam de gând să stau mult. Am luat o înghiţitură din 
berea japoneză. 

— Ştii ce se întâmplă dacă un ofiţer anchetator al unei 
crime face sex cu un martor? 

Ea a făcut un pas îndărăt. 

— Ce? 

— Sigur că ştii. 

Şi-a pus mâinile pe mine. Am încremenit instantaneu. 
Văzând paloarea mea, s-a retras, păstrând distanţa. Nu 
doream ca ea să mă atingă. 

— Max. Te rog! 

Ochii îi străluceau. 

— Scuteşte-mă de lacrimi. 

Ea şi-a şters furioasă ochii cu dosul palmei. 

— În regulă. O să te scutesc de lacrimi dacă îmi spui 
despre ce este vorba. Am crezut că o să petrecem o seară 
minunată împreună. 

— Întâlnirea noastră din Heath n-a fost o coincidenţă, nu- 
i aşa? 

Ea şi-a îndepărtat privirea. 

— Nu. 

— Nu-ţi plimbi câinele în Heath, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Nu-ţi plimbi câinele deloc, nu-i aşa? 

— Nu, sunt doar o altă ticăloasă bogată care pune o 
slujnicuţă din Europa de Est să-i plimbe câinele. 

— lar soţul tău nu şi-a pierdut ochiul jucând rugby, nu-i 
aşa? 

— Poftim? 


— Soţul tău. Povestea aia despre cum şi-a pierdut ochiul. 
A fost o minciună, nu? 

— Ba este adevărat. 

— Ai fost acolo? Ai văzut cum s-a întâmplat? 

— Fireşte că nu. 

— Atunci, nu ştii, nu-i aşa? 

— Ba ştiu. 

Poate chiar credea asta. Poate, chiar credea minciuna cu 
rana suferită la rugby. 

— Ce căuta Ben King aici? 

A râs nevenindu-i a crede. 

— Despre asta-i vorba? L-ai văzut pe Ben plecând? Nu 
crezi că-i puţin cam devreme să devii posesiv? 

— Ţi-o tragi şi cu el? 

Palma ei mi-a plesnit cu putere obrazul. 

Căţeluşa s-a ridicat, părând impresionată de data asta. 

— Nu mi-o trag cu nimeni. Mai ales nu cu tine. Ben a 
venit să ia câteva dintre lucrurile lui Hugo. 

— Două tablouri? 

— Vreau să pleci. 

— Ce s-a întâmplat la şcoala aia? 

— Te rog, pleacă. 

— Vrei să ştii cum şi-a pierdut ochiul? Vrei să ştii ce s-a 
întâmplat cu adevărat? 

Brusc, a părut foarte obosită. 

— Nu-mi pasă. E mort. Nu mai contează. 

A înghiţit un nod şi s-a uitat prin apartament, observând 
totul. Lumânările, aroma cărnii de vită de cea mai bună 
calitate, muzica lui Al Green. Şi-a trecut mâinile prin păr. 
Totul era distrus. _ 

— Te foloseşti de mine, am zis eu. Mă păcăleşti. Imi spui 
minciuni. 

— Tu eşti mincinosul, a spus ea furioasă, în sfârşit. Porţi 
verighetă, dar nu eşti căsătorit. 

— Ce s-a întâmplat la şcoala aia? Ce-au făcut? Cine era 
fata? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. Unde-i soţia ta? Ce s-a 


întâmplat cu ea? Porţi verighetă, însă n-ai soţie? Despre ce- 
i vorba, detective? Mincinosule. Mincinos nenorocit! 

— Du-te naibii! am şuierat eu. 

Mă împingea afară din apartament. lar eu o lăsam. Nu 
doream să mă aflu acolo. Şi am văzut că era la fel de 
năucită ca mine. Altă fraieră. 

— Greşeşti în toate privinţele, a spus ea închizându-mi 
uşa în nas. 

lar din coridor, am simţit mirosul de carne arsă. 


Dimineaţa, chiar lângă uşa comună de la intrare, 
înăuntru, pe jumătate acoperit cu fluturaşi pentru pizza, era 
un pachet pe preş, cu numele meu pe ambalaj. 

În timp ce Stan adulmeca foarte curios corespondenţa 
nedorită, am desfăcut pachetul şi am scos o casetă video 
VHS. Mi s-a părut ieftină, din plastic, de proastă calitate. 
Incredibil de demodată. M-am uitat la cotor. Era un scris cu 
litere de tipar, foarte îngrijit, parcă aparţinând unui copil 
inteligent. 


ECHIPA NOASTRĂ VS ECHIPA HARROW 10.10.'84 


Am căutat înăuntru. Nu era niciun bilet. Apoi am privit din 
nou caseta pe care o ţineam în mână. M-am uitat la căţel. 

— Şi cum aş putea să văd asta? am rostit eu cu voce 
tare. 


— La Moravuri, a spus Wren. La etajul trei. Cei de la 
Moravuri au videocasetofoane de pe vremuri. 

MIR-1 încă era gol. Wren venea întotdeauna devreme. 

— Am căutat în HOLMES persoane dispărute, a zis ea. Am 
început cu persoane de sex feminin, cu vârste cuprinse 
între 15 şi 30 de ani, pe o rază de 20 de kilometri în jurul 
şcolii Potter's Field, în 1984. 

— Caută în continuare. 

— O să caut, dar trebuie să vorbeşti cu şeful. Trebuie să 
vorbeşti cu Mallory. Despre ce a zis James Sutcliffe înainte 


să moară, a zis ea, apoi a făcut o scurtă pauză. Despre ce 
s-a întâmplat la şcoală. 

— Lui Mallory îi suflă în ceafă detectivul-şef. lar 
detectivul-şef vrea neapărat să-l protejeze pe Ben King. 

— Totuşi, trebuie să vorbeşti cu el. 

Am privit caseta video pe care o ţineam în mână. 

— Ştiu, am zis eu. Dar ce ne-a relatat, de fapt, James 
Sutcliffe? Nici măcar nu ştim despre cine e vorba, nu-i aşa? 
Cine s-a aflat în camera aceea? 

— Ne-a zis destule, a spus Wren. Nu mor pentru că sunt 
bogaţi, nu-i aşa? Nu mor pentru că sunt fii de bogătaşi sau 
simboluri ale nedreptăţii sociale, sau ceva din ce susţine 
Bob Măcelarul. 

— Nu. Mor din cauza trecutului. 


Am găsit un colţişor liniştit la Moravuri şi două 
videocasetofoane pline de praf, pe urmă ne-am aşezat să 
ne uităm la ce se afla înregistrat pe casetă. 

Niciunul din noi nu-l cunoştea pe vreunul dintre cei 
aproximativ 20 de poliţişti din departament. Şedeau în faţa 
monitoarelor calculatoarelor şi încercau să separe mizeria 
standard de obscenitatea infracţională. 

Pretutindeni în jurul nostru, mai mulţi tineri luau 
conştiincios notițe în vreme ce studiau trupurile înlănţuite 
pe monitoarele lor, încercând să stabilească în ce măsură 
acele scene de sex puteau să-i corupă pe alţii. 

— Vulva aia e desfăcută? a întrebat un tânăr. 

— Cred că e doar puţin întredeschisă, a răspuns o tânără. 

— E categoric o zonă cenuşie, a rostit un tânăr notându- 
şi ceva. 

— Schimbă personalul la fiecare şase luni, a explicat 
Wren. E 

— Ca să nu le afecteze comportamentul sexual. Intr-un 
sens sau în celălalt. 

A băgat caseta în aparat şi l-a pornit. Telecomanda se 
pierduse în decursul timpului. 

— Vrei s-o vezi pe repede înainte? a întrebat ea. 


— Nu, las-o să se deruleze normal. 

Am recunoscut terenurile de sport de la Potter's Field. 
Liziera pădurii, căsuţa din piatră, marea suprafaţă de noroi 
răscolit din centru. Doar tunsorile băieţilor erau diferite. 

A fost uşor să-l reperez pe Hugo Buck. 

Mare, mândru, încrezător în sine. Un agresor chipeş. 
Cerând mingea. Îmboldindu-şi prietenii. Certându-se cu un 
arbitru. După 20 de minute, a marcat un eseu şi s-a fălit în 
faţa obiectivului camerei de luat vederi, rânjetul lui larg şi 
alb apărând în prim-plan. Am auzit râsul cameramanului, 
care a spus: „Bine jucat, Bucko”, şi mi s-a părut că 
recunosc vocea lui Ben King. 

S-a întâmplat cinci minute mai târziu. 

Mingea a fost trimisă în adâncime în jumătatea de teren 
a echipei Harrow. Cei de la Potter's Field au luat-o la fugă 
după ea, cu Hugo Buck în frunte. Un apărător de la Harrow 
a prins mingea, a scăpat-o, a ridicat-o din nou. Se auzeau 
ţipete entuziasmate. Apărătorul a dat să lovească mingea 
exact în momentul în care Hugo Buck a ajuns lângă el. 

Hugo s-a năpustit spre apărătorul de la Harrow. Acesta a 
lovit mingea cu putere. Buck s-a aruncat s-o prindă. lar 
bombeul ghetei drepte a apărătorului de la Harrow a intrat 
în ochiul stâng al lui Hugo Buck. El a urlat. Jocul s-a oprit. 
Jucătorii, elevii şi profesorii s-au adunat în jurul băiatului de 
pe jos. 

Tăcuse între timp, dar profesorii ţipau să fie chemată o 
ambulanţă. Cameramanul filma în continuare. Şi chiar 
înainte ca înregistrarea să se încheie, s-a dus pe marginea 
terenului şi a filmat peste umerii băieţilor şi ai bărbaţilor 
strânşi în jurul lui Hugo Buck. 

Ochiul lui era o terciuială însângerată. 

Caseta s-a oprit brusc, cu acea ultimă imagine. 

— Deci, a spus Wren. Hugo Buck şi-a pierdut ochiul 
jucând rugby. 

— Da, am confirmat eu. 

— James Sutcliffe ne-a relatat că a fost rănit de o fată. 
Nu-i adevărat, nu? 


— De fapt, eu i-am sugerat scenariul ăsta lui James 
Sutcliffe, şi dacă n-a zis nimic, poate fi adevărat. El a fost 
plin de droguri până în gât vreme de 20 de ani. Era drogat 
şi la şcoală. A fost drogat şi în ziua în care a murit. James 
Sutcliffe a fost un sărman băieţel bogat care şi-a trăit toată 
viaţa luând medicamente. 

— Haide, Wolfe. Tu ai fost cel care a zis că nevasta 
minte. Tu eşti cel care a ţinut în mână ochiul de sticlă. Dar 
ea n-a minţit, nu? 

Am privit imaginea încremenită pe ecran. James Sutcliffe 
greşise în privinţa ochiului lui Hugo Buck. În legătură cu ce 
altceva mai greşise? 

Ne-am întors la MIR-1. Biroul se umpluse cu oameni. 
Swire şi Mallory. Cho şi Gane, şi Whitestone. Chipurile erau 
îmbujorate de febra urmăririi care se apropia de final. 

— Ce se petrece? am întrebat eu. 

— Am pus mâna pe Bob, a răspuns Gane. 


Capitolul XXVIII 


— Pregătim o capcană, a spus Mallory. O folosim pe 
domnişoara Le Fevre pe post de momeală. Nu acesta a fost 
planul. 

— Planul s-a schimbat, a intervenit Swire. 

— Nu port vestă de protecţie, îi spunea jurnalista detectiv 
inspectorului Whitestone. A fost foarte explicit. Să vin 
singură. Şi să nu port camere pe care nu le poate vedea, a 
mai zis ea, crezând, poate, că o vestă antiglont ascunde o 
cameră. N-o să port aşa ceva. 

— Nu este vestă antiglonţ, i-a explicat Whitestone 
răbdătoare. Este o vestă din kevlar. E uşoară, cea mai 
subţire pe care o avem. Invizibilă pe sub haine. Eu aş purta- 
o în locul tău. 

Pe laptopul lui Gane era deschis tabelul cronologic al lui 
Bob Măcelarul. Bob îşi schimbase poza. În locul craniului 
gânditor şi fumând pipă al lui Robert Oppenheimer era un 
nor-ciupercă. 


În somn, în confuzie, în profundă ruşine, faptele bune 
pe care un om le-a făcut înainte îl apără. 
Zucidetoţiporcii 


— Unde este răspunsul lui? am întrebat eu. 

— N-a răspuns online. A sunat-o, a precizat Gane şi a 
izbucnit în râs. l-a dat telefon. Pe un număr de fix. 

Gane a rânjit. Am văzut că Cho şi amicii lui de la 
Infracţiuni informatice păreau morocănoşi. 

— Staţi pe-aproape, băieţi, a zis Gane. S-ar putea să vă 
arătăm nişte trucuri. 

— Dă-i lui Gane telefonul tău, iar el o să-i ataşeze un 
dispozitiv GPS, i-a spus Whitestone lui Le Fevre. 

— Nu vreau nimic voluminos, a replicat Le Fevre. 

— O să fie ori un card SIM, ori un software, a întrerupt-o 


Gane. N-o să bagi de seamă. Singurii oameni care vor şti că 
se află acolo vom fi noi. Cert e că te putem localiza exact 
pe o rază de 10 metri. Dacă depăşeşti zona, ne 
atenționează. 

Le Fevre i-a dat lui Gane telefonul. 

— Vesta din kevlar şi dispozitivul de urmărire. Asta-i tot? 
a întrebat Le Fevre. 

Whitestone a dat din cap. 

— Asta-i tot. Ca să fim complet siguri. 

— Ce ţi-a spus Bob? am întrebat-o eu. 

Am văzut mândria din ochii ei. 

— A zis că i-a plăcut articolul meu, a răspuns jurnalista. 
Şi a mai zis că mă sună. 

— De unde ştii că a fost el? 

— Mi-a spus că va posta un citat din Oppenheimer pe 
timeline-ul lui Bob Măcelarul. „În somn, în confuzie, în 
profundă ruşine, faptele bune pe care un om le-a făcut 
înainte îl apără.” Şi a făcut-o. 

Pe birourile din MIR-1 erau risipite vreo zece exemplare 
ale ziarului. Până la urmă, ea nu-l provocase pe Bob 
Măcelarul. Nu existaseră referiri la preferinţele sexuale, la 
traume din copilărie sau la udatul patului. Respectase 
scenariul doctorului Stephen. Bob Măcelarul era prezentat 
ca un maniac ucigaş, tulburat, care juca după propriile 
reguli („Onoarea, puterea şi controlul sunt, categoric, 
factorii motivaţionali pentru acest cel mai complex ucigaş 
în serie”), alegând victime care nu erau total inocente („Nu 
pare deloc o coincidenţă faptul că Bob Măcelarul a ales un 
bancher de investiţii bogat, un dealer de droguri şi un 
agresor înveterat drept ţinte”), şi ca un erou popular uşor 
volatil al celor asupriţi („Aceste crime sunt oribile, în mod 
cert, dar în acelaşi timp sunt un strigăt de furie într-o 
societate în care diferenţa obscenă dintre bogaţi şi săraci 
reprezintă noul apartheid”). 

Era mai mult un comunicat de presă decât jurnalism. 
Reieşea clar de ce Bob Măcelarul ar fi dorit să-l decupeze şi 
să-l lipească în albumul lui. 


— O să mă sune la centrala telefonică a ziarului, în 
următoarele 24 de ore, a adăugat Le Fevre. 

— Am instalat acolo echipamentul de urmărire, a zis 
Gane. Cu cât îl ţii mai mult la telefon, cu atât mai bine. Dar, 
de îndată ce sună, noi vom avea numărul lui de telefon, 
indiferent dacă e de unică folosinţă sau cu cartelă 
preplătită. Un telefon fix sau mobil cu abonament ar 
însemna să sperăm prea mult. Insă vom şti mai mult decât 
ştim acum. lar când îţi va da întâlnire, ne vei conduce direct 
la el. 

Mallory nu era încântat. 

— Vreau ca, din acest moment, să fii însoţită, i-a spus el 
lui Le Fevre. Vreau ca doi ofiţeri să te însoţească înapoi la 
birou şi să te conducă până la locul întâlnirii, unde te vor 
aştepta. 

— Nici vorbă. Asta-i cea mai importantă poveste din 
cariera mea şi n-am de gând să vă las să mi-o distrugeţi. 

Mallory s-a uitat neajutorat la Swire. 

Detectivul-şef superintendent a ridicat din umeri. 

— Locul întâlnirii va fi înconjurat de vehicule blindate şi 
de forţele speciale, a spus ea. Vor fi destui poliţişti înarmaţi 
pentru ca ea să fie protejată. Şi susţin întru totul ideea că 
nu trebuie să-l speriem pe Bob, făcându-l să dispară. 

— Dar vreau să fie poliţişti în încăpere cu o oră înainte să 
ajungi acolo, a zis Mallory. Şi vreau blocaje rutiere la 50, la 
500 de metri şi la 1,5 kilometri. Şi ai grijă să porţi vesta din 
kevlar. 

— Bob taie gâturi, a râs Le Fevre, iar eu mi-am dat 
seama pentru prima dată de curajul ei autentic. La ce-o să- 
mi folosească o vestă de protecție? 

Swire a chicotit aprobator. 

— Şi o să vă spun ce vreau eu, a zis Le Fevre. Vreau să 
vorbesc cu el înainte ca voi să-l arestați. 

— Cinci minute, a spus Mallory. 

— Futu-i! 

Mallory a tresărit vizibil la auzul vulgarității. 

— Vreau cel puțin o oră cu el, a insistat Le Fevre. 


— O să-ţi dăm 15 minute, a spus Swire. Dar, la cel mai 
mic semn de agresivitate, intervenim. 

Gane i-a dat înapoi telefonul mobil, cu dispozitivul de 
urmărire instalat. 

— Ce i-ai pus? a întrebat Mallory. 

— Până la urmă, am optat pentru un software de bază 
instalat în receptor, a răspuns Gane. Are o acuratețe mult 
mai mare decât o cartelă SIM, la un iPhone. 

Mallory tot nu părea mulţumit. 

— Să ne anunti de îndată ce ia legătura cu tine, i-a spus 
el jurnalistei. 

— Desigur, a replicat ea şi şi-a băgat telefonul în geantă. 
Ne vedem acolo. 

Dr. Stephen se strecurase tăcut în birou şi l-am văzut 
privind ecranul laptopului lui Gane. 7ime/ine-ul lui Bob 
Măcelarul încă era deschis. 

— Oamenii aceia de la Hiroshima, a zis dr. Stephen. Luni 
întregi, s-au aşteptat la un bombardament masiv. Dar au 
primit o lume nouă. 

— Ce înseamnă asta? am întrebat eu. Norul? 

A clătinat din cap. 

— Aş putea face o presupunere. 

— Spuneţi. 

— Ţinta desemnată, a zis el. A fost aleasă. 


Internet cafe-ul se afla pe Holloway Road. 

Wren şi cu mine şedeam în două părţi opuse ale sălii, în 
vreme ce şase studenţi străini cu chipuri plictisite îşi 
verificau e-mailurile sau comunicau prin Skype cu cei de- 
acasă. 

Apoi l-am auzit în cască pe Gane înjurând şi am ştiut că 
totul se dusese de râpă. 

Şi Wren l-a auzit. S-a uitat la mine, iar eu am clătinat din 
cap. 

În camera din spate se aflau câţiva poliţişti înarmaţi, care 
arătau ca nişte soldaţi din secolul următor. Purtau ochelari 
negri de protecţie din cauciuc, căşti antiglont din kevlar şi 


ghete strălucitoare. Aveau puşti de asalt Heckler & Koch, 
pistoale electroşoc Taser X26 şi spray-uri paralizante CS. 
Metaforic vorbind, gurile le erau nişte linii subţiri de 
adrenalină frustrată. 

Mallory şi Whitestone erau aplecaţi peste Gane şi 
laptopul lui. Un punct roşu pulsa în păienjenişul de străzi al 
hărţii. 

— E pe Poultry, EC1, a spus Gane. A dus-o undeva în 
Centrul de artă Barbican. 

— Nu în Barbican, am zis eu. A dus-o în piaţa de carne. 

— Fată proastă, a spus Mallory. 


Respirația noastră forma aburi în aerul rece din 
congelator. Cârligele atârnau prin toată încăperea ca nişte 
steguleţe din oţel inoxidabil. Şi iată-l pe o lespede de 
marmură! 

Capul de porc. 

Capul de porc cu urechile lui gigantice, pleoştite. Comic 
şi tragic în acelaşi timp. Pielea albinoasă, mai mult albă 
decât roz, cu doar câteva pete delicate de sânge. Ochii îi 
avea închişi, de parcă era copleşit de epuizare. Şi râtul 
monstruos, turtit şi plin de sânge. Oamenii se deplasau prin 
ceața din încăperea îngheţată. Înjurând şi lovindu-se unul 
de altul. Incapabili să găsească obiectul pe care îl căutau. 

Coloana mea vertebrală a zvâcnit de durere când am 
întins mâna sub râtul porcului şi i-am băgat-o în gură, de 
unde am scos un telefon. 

Carcasa lui era pătată cu sânge lăptos. 

— L-am găsit, am spus eu. 

Propriul telefon a început să vibreze. L-am scos din 
buzunar cu mâna liberă. Pe ecran scria „Al doilea front”, iar 
sângele porcului a ajuns şi pe telefonul meu, şi pe mâinile 
mele. 

La celălalt capăt, Cage a rostit: 

— Am vândut un cuţit. 


Capitolul XXIX 


— Un tip mare, a spus Cage. Ei bine, nu mare - solid. 
Poate că ridică greutăţi. Sau ia steroizi. Un tip scund, dar 
solid. 

Stăteam de vorbă cu el în camera de interogatorii de la 
West End Central. Mallory Gane şi cu mine. Cage mă tot 
privea. Lui Mallory nu-i plăcea de el. 

— Incerc să vă ajut, mi-a spus Cage. 

— Ştiu. 

— Vindeţi cuțite, a spus Mallory. Vindeţi săbii. Pumnale. 

— Da. 

— Aţi văzut vreodată ce este în stare să facă un cuţit 
unui om? 

— Le vând colecționarilor. 

— Aţi auzit vreodată de Legea armelor ofensive? 

Gura lui Cage s-a strâns. 

— O ştiu pe dinafară. Această ţară are cele mai 
restrictive legi din lume împotriva cuţitelor. Nu că s-ar zice 
asta având în vedere câţi puşti ajung la Urgenţe cu răni 
produse prin înjunghiere. Cu maţele atârnând. Uitaţi ce 
este, nu vând cuțite pliante, cuţite-fluture, stele de aruncat 
sau cuțite gravitaționale. |n regulă? Vând cuțite 
colecționarilor. Am licență. Şi vreau s-o păstrez. De aia v- 
am adus permisul lui auto. Vreţi să vorbiţi despre el sau 
despre mine? 

li căutam identitatea în baza de date naţională. Aveam 
imaginea scanată a unui permis de conducere al unui 
bărbat alb, cu aspect european. Aveam un chip, un nume şi 
o dată a naşterii. Un tânăr de vreo 30 de ani, cu păr care se 
rărea. Afişând o tentativă de zâmbet care nu reuşise să 
treacă de stadiul de rânjet. Şi aveam şi o adresă. La 
marginea oraşului. Chiar la marginea hărţii. 

— Credeţi că asta-i identitatea reală? a rostit Gane. Are o 
arhitectură de securitate online de toată frumuseţea, dar n- 


are un act de identitate fals? Ştiţi câte site-uri oferă acte de 
identitate false? 

— Nu acte de calitate, a precizat Cage. Este uşor să faci 
rost de unul prost. Dar nu la fel de uşor să obţii unul bun. 
Asta-i autentic. Sau mai bun decât tot ce-am văzut până 
acum. 

— Ştia despre ce era vorba? am întrebat eu. 

— Cum adică? 

— Ştia ce voia să cumpere? 

— A fost foarte explicit. Oamenii care vin la Al Doilea 
Front sunt colecționari. Toti ştiu despre ce e vorba. A vrut 
un pumnal Fairbairn-Sykes pentru trupele de comando. Era 
pregătit să plătească mult. L-am căutat pentru el. Am găsit 
un model frumos Second Pattern F-S făcut de Wilkinson. 

— De unde l-aţi obţinut? a întrebat Mallory. 

— Asta nu vă spun, a zis Cage încrucişându-şi braţele. 

Gane a dat să se îndrepte spre el în timp ce Whitestone a 
apărut în pragul uşii. 

— L-am găsit, a anunţat ea. 


Detectivul-şef superintendent a intrat în MIR-1. Lumea s- 
a dat la o parte din calea ei. Wren şedea în faţa unui 
monitor pe care se vedea un chip. 

— Ce avem? a întrebat Swire. 

Era fotografia de pe permisul de conducere, dar în 
mărime naturală, aşa încât lui Bob i se vedea ura precaută 
din ochi, cicatricele subţiri ale unei acnee vechi, felul în 
care îşi pieptănase părul pentru a ascunde începutul de 
chelie dinspre frunte. 

— lan Peck, a spus Wren. Condamnări multiple. Prima, cu 
zece ani în urmă, pentru posesie de droguri din clasa C - 
steroizi anabolici - şi din clasa B - canabis. Le cumpăra de 
la Amsterdam şi le trimitea prin poştă acasă, pe numele 
celui care a locuit înainte la adresa lui. 

— E un truc vechi, a zis cineva. 

— A primit douăsprezece luni cu suspendare, a zis Wren 
şi a trecut mai departe, apoi a clătinat din cap. Patru, nu, 


cinci condamnări pentru violenţă domestică faţă de 
prietena lui. Femeia a obţinut un ordin de restricţie. 
Consultant de software colaborator. S-a întors acasă la 
mama şi la tata, a spus ironic Wren şi s-a răsucit pentru a 
se uita la detectivul-şef. Acesta-i Bob Măcelarul. 

Gura lui Swire s-a arcuit triumfătoare. 

— Bravo, tuturor! a rostit ea. Haideţi să-l arestăm. 

— Un bărbat care bate femei? am exclamat eu. Chiar 
credeţi că ucigaşul nostru este un bărbat care bate femei? 

Mă uitam la dr. Stephen. Acesta avea mâinile băgate 
adânc în buzunare. Şi m-am gândit că şi el conştientiza 
nepotrivirea. 

— Ucigaşul nu atacă femei, am adăugat eu, însă dr. 
Stephen tot nu se uita la mine. Ce aţi spus? „Onoare. 
Putere. Control.” 

Am arătat spre faţa care se uita la noi de pe ecran. 

Toţi se uitau la mine. 

Swire era foarte calmă. 

— Ai auzit vreodată de un poliţist pe nume George 
Oldfield? a întrebat ea. 

Am dat din cap. Toată lumea auzise de ACC” George 
Oldfield. A fost şeful echipei care l-a vânat pe Spintecătorul 
din Yorkshire. Scrisori şi o casetă care pretindeau că „Eu 
sunt Jack” l-au făcut pe Oldfield să-l caute în nord-est, în 
timp ce Peter Sutcliffe ucidea femei în alte părţi ale ţării. 

— N-am de gând să joc rolul lui George Oldfield în acest 
caz, a spus Swire. Nu intenţionez să-l las pe ucigaş să-mi 
scape printre degete. 

A trecut pe lângă mine în vreme ce în MIR-1 a început 
activitatea. Însă eu am rămas locului, uitându-mă la chipul 
de pe ecran. 

„Onoare. Putere. Control.” 

„Un om care loveşte femei”, am chibzuit eu. 

Ce fel de onoare avea? 

7 Al treilea cel mai mare rang din Poliţia teritorială britanică (exceptând 


Poliţia Metropolitană şi Poliţia City, unde rangul echivalent este 
comandant). (n.red.) 


Capitolul XXX 


Un ofiţer având pe umăr un echipament specific pentru 
acţiuni de intervenţie şi de spart-forţat uşi, în cazul acesta 
un berbec roşu ponosit, a străbătut rapid aleea din grădină. 

Nu a durat mult. 

Din câţiva paşi, a ajuns la uşă, a dat jos berbecul de pe 
umăr şi, cu o mişcare fermă şi brutală, l-a izbit de 
încuietoare. Uşa s-a deschis instantaneu, cu o explozie de 
aşchii de lemn ieftin. Polițistul cu berbecul s-a dat la o parte 
în timp ce noi, ceilalţi, am năvălit strigând în casă, urlând 
cât de tare puteam, urlând pentru a înfricoşa pe oricine se 
afla dincolo de uşă şi urlând pentru a ascunde frica din 
propriile suflete. 

Cei doi ofiţeri înarmaţi care au intrat în faţa mea s-au 
oprit brusc, încă ţipând în spatele puştilor de asalt Heckler 
& Koch. Peste umerii lor acoperiţi cu veste de protecţie, am 
văzut o pisică jigărită la capătul unui hol de casă de 
periferie. Şi-a arcuit spinarea şi a şuierat, plină de răutate şi 
de dispreţ. O uşă s-a deschis lângă ea. Am început să ţipăm 
din nou. 

O bătrână în papuci de casă s-a apropiat cu paşi târşâiţi 
pe coridor, ignorând toate ordinele de a sta pe loc. Nici 
măcar nu s-a uitat spre noi. 

l-am văzut în spatele urechii un aparat auditiv demodat, 
mare şi roz ca un gogoloi de gumă de mestecat. A dispărut 
pe o uşă aflată în celălalt capăt al coridorului, cu pisica 
frecându-se de picioarele ei în vreme ce o urma. 

Am înaintat pe coridor. 

În living, femeia în vârstă s-a aşezat pe canapea alături 
de un bărbat în vârstă, care încremenise cu un biscuit la 
jumătatea drumului spre gură, amândoi privind cu gurile 
căscate puştilor de asalt aţintite spre feţele lor. 

Pisica m-a scuipat când am intrat în cameră. 

— Domnul şi doamna Peck? Unde este fiul 


dumneavoastră? Unde-i lan? 

N-au fost în stare să vorbească. 

În partea cealaltă a holului se afla o bucătărie mică. 

— Liber, a rostit unul dintre ofiţerii înarmaţi ieşind de- 
acolo. 

Bocanci au bubuit pe scări. l-am auzit pe poliţişti 
străbătând etajul, ţipând în timp ce intrau pe uşi, apoi 
tăcerea dezamăgirii şi a uşurării. 

Am intrat în bucătărie. 

În spate se afla o grădină mică. Dincolo de gardul ei înalt, 
am văzut alte căşti din kevlar negru şi ochelari de protecţie, 
guri încordate de tensiune, sclipirea mată a puştilor de 
asalt Heckler & Koch. 

Mallory a apărut din grădină şi a intrat în bucătărie. 
Whitestone şi un poliţist în uniformă îl însoțeau. Când 
polițistul în uniformă şi-a scos casca, am văzut că era 
Carter, cu faţa palidă lucindu-i de sudoare şi teamă. 

Ţipetele conteniseră. 

— Nimic, am spus eu. 

— A verificat cineva subsolul? a întrebat Mallory. 

Chiar lângă bucătărie era o uşă din lemn. Nu avea 
încuietoare, iar vopseaua se scorojea. Am deschis-o, mi-am 
strecurat mâna înăuntru şi am găsit comutatorul. 

Undeva jos, un bec s-a aprins. 

Am coborât cu grijă cele câteva trepte în pivnita care 
mirosea a umezeală şi a praf, apoi am ajuns sub casă. 
Tavanul era atât de jos, încât a trebuit să mă aplec. Am 
auzit vocea lui Mallory chiar în spatele meu. 

— Vezi ceva? 

Subsolul era mai mult de jumătate plin cu resturi. Bucăţi 
sparte de beton, cărămizi sfărâmate, un morman de moloz 
care aproape că ajungea la tavan. 

— Ce-s toate astea? am întrebat eu. 

— Cineva a vrut să transforme locul ăsta în bloc de 
apartamente, a explicat Mallory. Au fost nevoiţi să umple 
pivnita. Reglementările împotriva incendiilor. Apoi s-a 
declanşat criza imobiliară şi balonul de săpun s-a spart. N- 


au reuşit să facă ce şi-au propus. Visul a murit, a zis el, pe 
urmă şi-a luat privirea de la mine şi s-a uitat în întuneric, 
apoi a trecut pe lângă mine. Scuză-mă, e ceva în spate. 

— Liber! am auzit pe cineva strigând în casă. 

După aceea, o scurtă explozie de râs, ca un suspin 
colectiv de uşurare. Oamenii păreau foarte departe. 

Mallory s-a îndreptat spre capătul pivniţei. Am văzut 
mişcarea grăbită a ceva mic peste maldărul de moloz şi mi- 
am simţit inima zvâcnind. Coada unui şobolan gras a şters 
o bicicletă ruginită de copil. 

— E o uşă acolo, a spus Mallory, iar în mână i-a apărut 
brusc lanterna, un puternic fascicul alb în întunericul gălbui. 

M-am uitat la Carter. Privea spinarea lui Mallory. Amândoi 
l-am urmat. 

Mallory a încercat uşa. Era încuiată. . 

Apoi luminile s-au stins. Toate. In toată casa. Un 
comutator fusese acţionat. Am auzit voci protestând 
departe deasupra noastră. 

Mallory avea un soi de cuţit în mână şi îl băgase între uşă 
şi cadru. l-am luat lanterna şi i-am ţinut-o îndreptată spre 
uşă în timp ce el tot mişca lama de la stânga la dreapta 
pentru a scoate limba broaştei din locaşul ei, până când a 
reuşit. Uşa s-a deschis cu un trosnet de lemn crăpat. 
Dincolo de uşă era un grilaj metalic. lar undeva în spatele 
lui, o femeie ţipa. 

— Ajutor! Ajutor! Ajutor! Ajutor! Ajutor! 

Am auzit huruitul grilajului metalic în întuneric. 

— Aţi auzit? a întrebat el. 

— Da. 

Vorbeam în şoaptă. Mallory a băgat mâna printre gratii. 
Grilajul era încuiat pe dinăuntru. Dar un set de chei atârna 
pe un cui, iar el le-a folosit, şi grilajul s-a deschis brusc. 

— Simţiţi mirosul? a rostit Mallory. 

— Da, domnule. 

Mirosea a fecale şi a benzină. 

— Aveţi grijă, a spus el păşind înăuntru. 

L-am urmat şi am simţit pământul dur şi neregulat sub 


picioare, şi am auzit-o pe Scarlet Le Fevre ţipând mai tare 
în clipa aia, pe urmă am înaintat cu toţii mai repede pentru 
că spaţiul s-a lărgit deodată, şi mă aflam între Mallory şi 
Carter când Victor a părut să plonjeze înainte, iar eu l-am 
înşfăcat de jachetă şi i-am oprit căderea. 

În faţa noastră era o gaură neregulată, de vreo doi metri 
adâncime. Scarlet Le Fevre era jos, pe podea, ferindu-şi 
ochii de lumina albă a lanternei, goală şi udată cu benzină. 

O groapă pentru gătit carne de om. 

O flacără a strălucit, moment în care l-am văzut pe 
bărbatul care ocolea groapa chiar înainte ca el să cadă cu 
un şuierat înăuntru. Carter a părut să cadă împreună cu 
bărbatul în timp ce focul a izbucnit cu un pocnet sinistru. 
Polițistul cu părul roşcat încerca disperat să stingă cu 
mâinile goale flăcările care cuprinseseră trupul femeii. 

Bărbatul era scund şi puternic, cu păr lung şi aspect de 
maimuţă. Când mi-a dat un pumn în inimă, am simţit tot 
aerul ieşind din mine în vreme ce m-am împleticit îndărăt, 
căzând şi lovindu-mă cu putere de un soi de banc de lucru 
care s-a prăbuşit sub greutatea mea. 

Am simtit durerea explodându-mi în spinare, apoi o 
explozie în ceafă când capul mi s-a lovit de perete. Mi-am 
dus mâna la inimă şi am simţit ruptura din cămaşă şi mi-am 
dat brusc seama că nu-mi trăsese un pumn în inimă. Mă 
înjunghiase. 

Am atins ciupitura de pe vesta din kevlar subţire care îmi 
salvase viaţa şi am simţit usturimea zgârieturii de sub ea. 

Am închis ochii. Mă simţeam îngreţoşat şi ameţit din 
pricina durerii de la ceafă, percepând fragmentat ce se 
întâmpla în jur. 

Ţipete din groapă. Ţipetele unui bărbat. Carter cu jacheta 
în mâini, stingând focul. Scarlet Le Fevre târându-se afară 
din groapă, cu ochii lărgiţi de groază. Lumina din încăpere 
provenită de la focul din groapă. Multă lumină, dar dansând 
şi inegală, făcând din toţi nişte fantome. 

Şi Bob Măcelarul lovindu-l pe Mallory în piept şi în braţ, şi 
într-o parte a capului. Mallory prăbuşindu-se, ochelarii 


căzându-i de pe nas. Fără ochelari, faţa lui nu mai era dură 
ca a unui viking bătrân, ci vulnerabilă şi pierdută, şi foarte 
uşor de rănit. 

Apoi bărbatul, Bob Măcelarul, a fugit. A ieşit din locul 
secret. A trecut de toţi, încercând să scape. 

Şi Whitestone aşteptându-l în pivniţă. 

Bob s-a năpustit asupra micuţei femei, care l-a izbit cu 
antebraţul, lovitura întorcând capul agresorului cu aproape 
180 de grade. Whitestone în spinarea lui, punându-i 
cătuşele şi subliniind drepturile pe care i le recita în timp 
ce-i izbea faţa de podea. 

— Eşti arestat. 

Zdrang! 

— Ai dreptul să nu spui nimic. 

Zdrang! 

Mi-am amintit una dintre instrucţiunile primite la şcoală. 
„O arestare trebuie însoţită de preluarea fizică a 
controlului.” Chiar asta făcea. 

— Dar ti-ar putea afecta apărarea dacă, la interogatoriu, 
nu declari ceva pe care, ulterior, te vei baza la proces. 

Zdrang! 

— Tot ce spui constituie dovezi. 

Zdrang! Zdrang! Zdrang! 

Bob Măcelarul începând, în cele din urmă, să ceară 
îndurare. 

Am auzit-o strigându-l pe Mallory. Pe urmă, luminile s-au 
aprins, şi mi-am pierdut cunoştinţa. 


Capitolul XXXI 


Durerea din spinare m-a trezit. 

A început cu coastele de jos, apoi a urcat pe coloana 
vertebrală ca o durere nouă contopindu-se cu durerea 
existentă deja. Am gemut şi m-am dat încet jos din pat. 

Imi puseseră una dintre acele cămăşi de spital care îţi 
lasă fundul la vedere. Am dezbrăcat-o şi mi-am găsit 
hainele în dulapul din mica rezervă. Şedeam pe pat şi mă 
chinuiam să-mi pun şosetele când a intrat o asistentă. Una 
dintre acele autoritare matroane cu pieptul mare, care se 
aşteaptă să i se dea ascultare. Aceasta era jamaicană. 

— Unde-i băiatul? am întrebat eu, iar vorbitul mi-a 
declanşat zvâcniri lente în ceafa. 

Mi-am atins capul, căutând bandaje sau sânge. Nu era 
nimic. Doar durerea. 

— Te bagi înapoi în pat, în clipa asta, a rostit ea. 

N-am putut să-mi pun şosetele. Spinarea nu voia să se 
îndoaie suficient. Aşa că am aruncat şosetele. Mi-am 
încălţat pantofii. M-am ridicat. 

— Unde-i băiatul? am repetat eu. 

O supărasem de-a binelea. 

— Crezi că-mi pot pierde toată ziua cu asta? Vrei să-l 
chem pe doctor? Asta trebuie să fac? 

Până s-a întors cu doctorul, eram complet îmbrăcat. 
Complet îmbrăcat, dar fără şosete. Doctorul era un indian 
tânăr. Prea obosit şi prea ocupat ca să se certe cu mine. 
Sau avea prea multă experienţă. Dar în mod clar gândea că 
eram prost. 

— Nu vă externez, a spus el. E clar? Plecaţi pe riscul 
dumneavoastră. 

— Unde-i băiatul? 

— La Terapie Intensivă. La ultimul etaj. Vă conduc. 


Carter dormea somnul celor sedaţi puternic. 


Ambele mâini îi erau înfăşurate în bandaje. Lângă pat se 
afla un stativ pentru perfuzii. Asta era tot. Doar mâinile. 
Probabil că era suficient pentru a pune capăt vieţii lui de 
poliţist. 

— Are arsuri de gradul doi la ambele mâini, a spus 
doctorul. Asta înseamnă arsuri care au penetrat epiderma 
inferioară, dar, din câte ne-am dat seama, muşchii şi oasele 
n-au fost afectate. Când se va înzdrăveni suficient pentru a 
fi transportat, îl vom duce la Queen Victoria, în West 
Sussex. Este cel mai bun spital pentru arşi din sud-estul 
Angliei, a mai zis doctorul şi, înainte să plece, a adăugat: 
Este un tânăr foarte curajos. 

l-am mulţumit. Apoi m-am dus la muncă. 


Îl băgaseră pe Bob Măcelarul într-o sală de interogatorii. 
Din camera de observare, te puteai uita prin oglinda 
unidirecţională sau puteai privi pe un ecran filmarea 
camerelor de luat vederi cu circuit închis, CCTV. Mulţi 
oameni pe care nu-i cunoşteam erau înghesuiți în faţa 
oglinzii. Am privit ecranul. 

Whitestone şi Gane şedeau vizavi de Bob şi de avocata 
lui. Era drăguță şi aranjată, îmbrăcată într-un taior negru. 
„Avocaţii din ziua de azi sunt tot mai tineri”, am reflectat 
eu. 

Bob avea nasul spart şi ochii învineţiţi din cauza asta, 
ceea ce nu-i ştersese însă rânjetul superior de pe faţă. 
Arăta ca o maimuţă înfumurată. 

— lan Peck, a rostit Whitestone, iar vocea ei mi s-a părut 
schimbată auzind-o prin difuzor. Eşti acuzat de crimă. 

Nu-mi venea să cred ce auzeam. 

— Nu-i el, am spus eu. 

Câţiva din mulţimea aflată în faţa oglinzii s-au întors 
pentru a se uita la mine. Apoi au privit din nou spre oglindă. 

— Asta-i o prostie, am adăugat eu. 

Un sergent masiv păzea uşa camerei de interogatorii. 

— Nu puteţi intra, a spus el. 

L-am dat la o parte. Nu s-a opus. Când am intrat, toţi s-au 


uitat la mine. 

Whitestone şi Gane. Bob şi avocata drăguță. Cineva mi-a 
rostit numele. 

Am băgat mâna în buzunar şi am scos cuțitul Fairbairn- 
Sykes pentru trupele de comando pe care îl împrumutasem 
de la Muzeul Imperial al Războiului. 

A zăngănit pe masă. 

— Arată-mi cum ai făcut-o, i-am cerut eu. 

Sergentul de la uşă intrase în încăpere şi m-a apucat de 
un braţ. L-am împins. Era mai puternic decât mine, totuşi 
m-a lăsat în pace. 

Totul conta mult mai mult pentru mine decât pentru el. 

Avocata era în picioare, scâncind ceva despre un aspect 
legal, dar nu prea am auzit despre care. Durerea îmi 
revenise în şira spinării, şi în cap, şi exact în spatele ochilor. 

Cuţitul se afla chiar în faţa lui Bob. Ne uitam unul la altul. 

— Haide, durule! am spus eu. Arată-mi cum le-ai tăiat 
gâtul acelor oameni. Mincinos nenorocit, jigodie care 
trăieşte pe altă lume, omuleţ jalnic! 

Gane ţipa la mine. Toţi ţipau la mine. Cu excepţia lui Bob. 
S-a uitat la mine, pe urmă la cuţit, apoi din nou la mine, ca 
şi cum îşi făcea nişte socoteli în minte. Şi-a lins buzele. S-a 
ridicat. 

După aceea, în încăpere s-a lăsat brusc tăcerea. 

— Haide! am repetat eu, de data asta încet, şi i-am 
zâmbit încurajator. Arată-mi cum ai făcut-o. 

Bob a luat cuțitul. 

Toţi au început să ţipe din nou. 

Mâini mă apucaseră, iar mâinile mele le îndepărtau, şi 
Bob se uita la mine, cu cuțitul în mână. Cu o mişcare lentă, 
a simulat o tăiere. 

— Eu i-am tăiat... 

M-am apropiat de el. 

— Rahat mincinos! 

L-am apucat de încheietură cu o mână, iar cu pumnul 
celălalt i-am lovit bicepsul. 

Cuţitul a căzut pe masă. 


— Wolfe, a rostit Whitestone. Max, te rog, ascultă-mă! 

— Nu el i-a ucis pe oamenii ăia, am zis eu. Pe Hugo Buck. 
Adams Jones. Guy Phillips. Vă spun - nu ştie cum. Nu eel. 

Pe urmă, am văzut lacrimile din ochii lui Whitestone. 

— Îl arestăm pentru uciderea lui DCI Mallory, a zis ea. A 
murit în drum spre spital. 

Sergentul mă ţinea. 

— Îmi pare rău, Wolfe, a spus Whitestone, şeful n-a 
supravieţuit. 


În MIR-1 nu era decât Wren. Şi-a ridicat privirea când am 
intrat. 

— Trebuie să vezi asta, Wolfe. 

M-am apropiat de fereastră şi am privit în jos, spre Savile 
Row. Probabil că o anunţaseră pe soţia lui deja. M-am 
întrebat cine îi dăduse vestea soţiei. 

— Chiar trebuie să vezi asta, a insistat Wren. Ultima 
postare a lui Bob. Înainte ca noi să intrăm şi să punem 
mâna pe el. Mă asculţi? 

Am clătinat din cap. 

— Nu, am zis eu. Nu te ascult. Nu-mi pasă. Indiferent ce 
este, nu-mi pasă. Nu vreau să văd. Nu-mi pasă ce a scris. 

Tăcere. 

Apoi Wren a apărut brusc lângă mine, târându-mă spre 
calculatorul ei. 

— Vită-te! mi-a cerut ea pe un ton deloc blând. 

M-am uitat. 

Mesajul final din timeline-ul lui Bob Măcelarul. 

Nu era nicio fotografie a lui Robert Oppenheimer. 

Nu era niciun nor-ciupercă. 

În locul lor se afla o mică poză alb-negru. La prima 
vedere, nu mi-am dat seama ce era - un amestec abstract 
de planuri frânte. Dar când m-am uitat mai îndeaproape am 
văzut că era un oraş întreg distrus într-o clipă. Ochii mi s-au 
îndreptat spre hashtag, care era ca o comandă pentru cei 
un milion de urmăritori ai săi. 


Zucidetoțiporcii 


Pe urmă, am citit mesajul, pe care nu l-am înţeles, aşa că 
l-am citit din nou, înşiruirea de numere şi cuvinte fiindu-mi 
atât de familiară, încât, iniţial, am avut impresia că nu erau 
pe ecran, ci doar în mintea mea. 

— Nu este adresa ta de-acasă? m-a întrebat Wren. 

Am ieşit în fugă. 


Scout, doamna Murphy şi Stan se întorceau de la şcoală. 
Fiica mea şi doamna Murphy se uitau la căţel şi râdeau. 
Stan ţopăia vesel pe lângă ele. Avea ceva în bot. O bucată 
de covrig. Zâmbetele le-au dispărut când m-au văzut. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat doamna Murphy. 

— Trebuie să plecăm, am spus eu. Imi cer scuze. 

Am urcat copilul şi cățelul pe bancheta din spate a X5- 
ului, i-am cerut lui Scout să-şi pună centura şi am pornit 
spre ieşirea din oraş, conducând cu viteză, chiar înainte de 
aglomeraţia de seară. 

— Unde mergem? a întrebat Scout după ce am lăsat 
Londra în spate. 

— Mergem s-o vedem pe mama ta, i-am răspuns eu. 


Stătea pe peluza unei case de pe o stradă dintr-un oraş 
în care nu credeai că se întâmplase vreodată ceva rău. 

La picioarele ei era un ţânc, iar în pântecul ei creştea un 
bebeluş. 

Nu erau copiii mei. Ci ai unui soţ nou. 

Nu mai era atât de nou - Scout avea patru ani când ea 
plecase. O vreme, bănuiesc că am crezut că se va întoarce. 
Nu mai puteam crede asta. Noii copii trăgeau o linie care 
separa vechea viaţă. 

Parcasem peste drum de casa ei aflată pe acea stradă 
frumoasă. Coborâsem din maşină, mă aflam în umbra unui 
copac bătrân, iar ea nu s-a uitat în direcţia mea. 

Scout şi cățelul dormeau pe bancheta din spate. 

Nu i-am trezit. 


lar când maşina a intrat pe alee şi bărbatul a coborât, şi 
ea i-a zâmbit şi l-a sărutat fugitiv pe gură, am ştiut că nuo 
voi face. 

l-am privit intrând în casă, noul bărbat cuprinzându-i talia 
cu un braţ. Ea s-a uitat drept la mine în timp ce a închis 
uşa. Dar, desigur, era deja prea târziu. Deoarece unii 
oameni capătă o nouă casă. lar alţi oameni capătă o nouă 
familie. 

Soţia mea căpătase o nouă viaţă. 


În faţa blocului nostru era o mulţime de oameni. 

Vineri seară, bărbaţi şi femei vorbind tare şi râzând, 
sticle şi pahare în mâinile lor, neschiţând niciun gest pentru 
a se da la o parte din calea unui bărbat cu un copil adormit 
în braţe şi un căţel în lesă alături de el. 

Mi-am croit cu forţa drum printre ei, lovituri scurte cu 
coatele, umeri aplecaţi, izbind cu toată forţa, provocându-i 
să spună ceva, să facă ceva, să se dezvăluie. Să mă lase să 
înţeleg că erau acolo pentru mine, că veniseră să pună 
mâna pe mine, că tocmai acela era momentul. 

Dar aveam sânge în ochi şi crima pe faţă, aşa că n-au zis 
nimic. S-au dat la o parte din calea mea. Peste drum de 
casa noastră, oamenii de la piaţa de carne abia se duceau 
la muncă. 

Am pus-o pe Scout în pat fără s-o trezesc. Căţelul a sărit 
lângă ea, s-a ghemuit lângă trupul ei cald, iar eu i-am lăsat 
să doarmă. 

Precaut, am vegheat la fereastră. 

În acele momente chiar aşteptam să vină cineva după 
mine. 

Şi atunci am văzut că luminile din piaţa de carne au 
rămas aprinse toată noaptea. 

Am avut strania impresie că, într-un fel, măturau cerul, 
estompând strălucirea stelelor. 


Partea a treia 
Femeia care a căzut prin gheaţă 


Capitolul XXXII 


Soţia mea a venit să mă vadă. 

Fosta soţie. 

Va trebui să încetez să mai fac asta. 

Vechile ei chei o ajutaseră să treacă de uşa de la stradă, 
dar nu-i fuseseră de folos în cazul uşii de la apartament, 
deoarece schimbasem yalele. Am auzit cheia zornăind într- 
o broască şi am văzut-o pe vizor. Mi-a luat o vreme să 
descui uşa. 

— Bună, Max. 

— Anne. 

Nu adusese cu ea noua ei viaţă. Cu excepţia bebeluşului, 
pe care l-a liniştit şi l-a mângâiat trecându-şi o palmă peste 
pântec. Tăcerea dintre noi m-a îngrozit. 

— Unde ţi-e băieţelul? am întrebat eu. 

— Cu dădaca, a răspuns ea pe un ton de parcă doica era 
o destinaţie. 

Scout a apărut cu Stan din dormitorul ei. Cu toţii am 
privit-o pe vizitatoarea noastră de parcă venise de pe altă 
planetă, nu din Richmond. Apoi Anne s-a lăsat brusc în 
genunchi şi a luat-o în braţe pe Scout, copleşind-o cu 
mângâieri. Asta e problema care apare când nu-ți vezi 
multă vreme copilul. Să te porţi firesc în preajma lui devine 
imposibil. 

Stan s-a apropiat de Anne, dând rapid din codiţa ridicată. 
l-a adulmecat plin de speranţă picioarele, iar ea s-a ridicat, 
cu o mână la baza şirei spinării şi cu cealaltă fluturând. Faţa 
ei frumoasă, însă puţin îmbătrânită, a schiţat un semn de 
dezgust. 

— Nu suport câinii, a explicat ea. 


L-am luat pe Stan şi l-am dus în dormitorul lui Scout. El 
m-a privit trist în timp ce am închis uşa. 

„Dar ce-am făcut?” 

Când m-am întors, Scout îi arăta lui Anne mănuşile de 
box pentru copii pe care i le cumpărasem. De fapt, fiica 
mea nu manifestase niciun fel de interes faţă de mănuşile 
de box. Prefera să deseneze sau să se joace cu cățelul, sau 
să stea de vorbă cu păpuşile ei (insista că se juca - „doar 
vorbim”). Insă mi-am dat seama că simţise o dorinţă 
nestăvilită să-i arate fostei mele soţii ceva nou. 

Astfel, poate că rămânea de data asta. 

Au stat de vorbă. Mama şi fiica. M-am dus în bucătărie şi 
tocmai făceam cafeaua când un val puternic de tristeţe m-a 
cuprins şi m-a copleşit. Durerea mi-a încleştat gâtul şi m-a 
făcut să simt înţepături în ochi, şi mi-a dat senzaţia că nu 
voi putea trece peste asta niciodată. 

Apoi a dispărut. 

M-am întors în living cu o tavă. Două cafele şi suc de 
portocale. 

— Nu mai beau cafea, a spus Anne. 

Am fost uimit. Ea adora cafeaua. 

— O să-ţi aduc apă. 

— Nu te agita din cauza mea, m-a liniştit ea, iar asta m-a 
făcut să râd. 

Intotdeauna, mă făcuse să râd. Cândva, fusese o mare 
prietenie între noi. Probabil, aşa încep multe dintre 
căsătoriile nefericite - cu prietenii deosebite. 

— Vrei să-mi vezi desenele? a întrebat-o Scout. 

— Da! a răspuns Anne, mângâindu-şi pântecul. Da! Da! 

Scout a intrat în camera ei, ca să aducă desenele. Stan a 
făcut o încercare nereuşită de a evada. 

— Nu, Stan! i-a spus Scout închizând uşa în urma ei. 

— Câini? a rostit fosta mea soţie. Box? 

A scos un sunet de parcă transformasem casa într-un loc 
unde se consumau droguri. Nimeni nu este atât de străin 
precum cineva pe care l-ai iubit cândva. Amândoi am simţit 
asta. 


Anne s-a plimbat încet prin încăpere, parcă verificând 
dacă nu lăsase ceva important în urmă. La un moment dat, 
a călcat pe o maimuţă de pluş care a scâncit revoltată. 

— Sunt mizerii pe toată podeaua, a spus ea. Şi nici măcar 
nu sunt lucrurile lui Scout. 

Era adevărat. Stan îşi lăsa în urmă mizeriile. Un căţel la 
vârsta aceea este ca un ţânc. Stan avea jucăriile 
împrăştiate prin tot apartamentul - o răţuşcă măcănind 
strident, o mingiucă de cauciuc cu ţepi, un ursuleţ cu 
bavetă pe care era imprimat steagul Marii Britanii, oase de 
ros şi funii de destrămat. 

— Şi chiar e câinele vostru? a întrebat soţia mea cu un 
soi de dispreţ amuzat pe care mi-l aminteam atât de bine. 
Sau aveţi grijă de el pentru cineva? 

— Câinii sunt grozavi, am zis eu. 

Stan se întorsese, evadând din dormitor când Scout a 
ieşit cu desenele ei, şi s-a uitat pe furiş la mine. 

— Câinilor nu le pasă dacă eşti bogat sau sărac. Câinilor 
nu le pasă dacă eşti frumos sau banal, dacă eşti deştept 
sau prost şi nici ce fel de maşină conduci. 

— Aşa este, a spus Anne. Deoarece câinii sunt proşti. Ce-i 
mirosul ăsta ciudat? 

— Omletă-jumări, a răspuns Scout punând un vraf de 
desene în faţa mamei sale. Tati a ars tigaia. 

— Omletă-jumări? a rostit Anne. Nu există aşa ceva. 
Scumpo, există omletă şi există ouă-jumări. Nu există 
omletă-jumări. 

Scout o privea cu ochi mari. 

— Mulţi dintre marii bucătari sunt bărbaţi, a zis fetiţa. 

Fosta mea soţie a râs şi a clătinat din cap. A studiat 
primul desen din teanc. 

— Ce-i asta? 

— Este de la şcoală, a spus Scout şi a citit titlul cu grijă. 
Familia mea. 

Anne a tras aer în piept. 

— Dar sunteţi numai tu, tati şi câinele. Unde-i mami? ŞI 
frăţiorul tău mai mic? Unde-i Oliver? 


— Mai am şi alte desene, a zis Scout înainte ca Anne să 
apuce a pomeni de noul bărbat şi să ceară să fie şi el 
inclus. 

Fiica mea s-a întors în dormitor şi a adus şi alte desene. 

— Uite ce e, mi-a spus Anne. Dacă ţi se pare dificil să te 
adaptezi... 

Am privit-o fix. N-am ştiut ce să zic. Să mă adaptez? Ce 
însemna să mă adaptez? Să fac faţă e totuna cu să mă 
adaptez? 

O durere bruscă a început să-mi zvâcnească în partea de 
jos a spatelui. 

— Ce-ai păţit? a întrebat ea. 

— Tata nu s-a dus la serviciu, a intervenit Scout. S-a lovit 
la spate. 

— De când te doare spatele? 

— Mă simt bine, am zis eu. 

— Dormi bine? 

— Ca un prunc. 

— Adică te trezeşti ud şi plângând în toiul nopţii? 

Ne-am zâmbit unul altuia. 

Apoi a venit vremea să plece. l-a promis lui Scout că se 
vor vedea curând. l-a promis că se va întoarce. l-a promis 
că va fi cu ea când se va culca şi când se va trezi şi că se 
vor distra împreună. l-a vorbit despre frăţiorul ei şi despre 
surioara nenăscută, care nu însemnau nimic pentru Scout. 
Promisiuni, promisiuni. Dacă şi le respecta, totul ar fi fost 
bine. Nu perfect. Nu ca înainte. Dar mai bine. M-am oţelit 
pentru un alt val de tristeţe, dar n-a venit, începeam să 
înţeleg că tristeţea nu avea să revină decât dacă eram 
singur. 

— Oh! a rostit Anne. La parter era o femeie tânără, care 
te aştepta. 

— Am multe, am spus eu. 

— Probabil că le place câinele tău, a zis fosta mea soţie. 


Wren a intrat. 
— Bună, Concediu Medical. Am crezut că n-o să mă laşi 


niciodată să intru. Acum, ce mai ai? 

— Ruptură de muşchi intercostali interni. 

Wren a clătinat din cap. 

— Va trebui să mă lămureşti. 

— Mugşchii intercostali înalţă şi coboară cutia toracică 
atunci când inspiri şi expiri. 

— Te dor. 

— Numai când respir. 

Scout şi Stan au venit s-o salute. 

— Are aceeaşi culoare ca părul meu! i-a spus Wren lui 
Scout. 

Erau cu toţii încântați. 

— Cum te cheamă? a întrebat Scout. 

— Edie, a răspuns Wren. 

— Fii atentă, Edie, a spus Scout, apoi i s-a adresat 
căţelului: Fă pe mortul! 

Stan s-a prăbuşit pe o parte, cu capul ridicat, cu ochii 
larg deschişi şi aţintiţi asupra bucăţelelor de pui Nature's 
Menu din pumnişorul lui Scout. Şi-a lins botul. Capul a 
început să-i tremure de nerăbdare. Nu părea prea mort. Nu 
părea nici măcar somnoros. 

— E incredibil! a exclamat Wren. N-am mai văzut 
niciodată aşa ceva. Voi doi ar trebui să apăreţi la televizor. 
Cum s-o numi emisiunea aia. Bravo! 

Strălucind de mândrie, fiica mea şi cățelul s-au dus în 
camera ei. 

— Când te întorci? m-a întrebat Wren. 

— Nu ştiu. Sunt în concediu medical pe termen 
nedeterminat. 

— Nu contează. Fiindcă asta o să fie în afara 
programului. 

În mână avea un dosar A4. Subţire şi verde. Mi l-a întins, 
dar n-am făcut nicio încercare să-l iau. 

— Persoanele dispărute, a precizat Wren. 

— Poftim? 

— Căutam persoane dispărute, îţi aminteşti? Fete care au 
dispărut în urmă cu 20 de ani, a explicat ea şi i-a apărut o 


licărire în ochi. Tu mi-ai cerut. Îţi aminteşti? 

Aproape că am izbucnit în râs. Un spasm de durere mi-a 
zvâcnit în partea inferioară a spatelui. 

— lisuse Hristoase! s-a terminat, am zis eu. Cazul a fost 
închis. Crimele au fost rezolvate. Ucigaşul, condamnat. 
Toată lumea a avut parte de măriri de salariu. Şi-au găsit 
criminalul, nu? 

lan Peck, zis Bob Măcelarul, îşi asumase comiterea 
tuturor crimelor. Nu doar uciderea lui Mallory. Nu doar 
singura crimă pe care o comisese. Ci şi uciderea lui Hugo 
Buck, Adam Jones şi Guy „Piggy” Philips. Peck era oficial 
ucigaş în serie. Un superstar al crimelor din viaţa reală. 
Deja se scriau cărţi despre el. Brusc, m-am simţit mai mult 
decât epuizat. 

— Am auzit că Whitestone a fost făcută detectiv-şef 
inspector, am spus eu. 

— Este adevărat, a zis Wren. Şi o merită. 

— Şi că Mallory a primit postum Medalia Reginei pentru 
Poliţie. Şi că Scarlet Le Fevre a scos un bestseller. Cum l-a 
numit? 

— Pigslayer?. 

— Pigslayer. Da, ăsta-i. Nu l-am citit. Şi toţi ceilalţi au 
primit o mărire de salariu cu cel puţin un nivel. 

— În vreme ce tu stai acasă, cu spatele distrus şi 
plângându-ţi de milă. 

Am clătinat din cap. 

— S-a terminat. 

— Nu, a spus Wren. Abia începe. Deoarece încă mai 
există fata dispărută. 

— Ştii câţi oameni dispar în ţara asta? am întrebat-o eu. 
În fiecare zi a fiecărui an. 

— Da, a răspuns ea. Câte unul la trei minute. Majoritatea, 
tineri. Mulţi, de sex feminin. Fete care fug din cămine. Fete 
care sunt abuzate de noul iubit al mamei. Fete care au 


48 Probabil de la pig slayer, o sabie pe care o întâlnim în jocul video 
Gold Dungeons, care ucide oameni-porci zombie, dar şi porci obişnuiţi 
(n.red.) 


probleme cu drogurile, cu băutura şi sunt bolnave. Fete 
care îşi fac singure rău şi sunt dependente de tot felul de 
lucruri. Fete fără adăpost şi singure. Fete ghinioniste care 
nu-şi găsesc locul nicăieri, de care statul nu reuşeşte să 
aibă grijă. Fete însărcinate. Fete care cred că sunt 
îndrăgostite. Fete cu părinţi fanatici religioşi, care le cred 
târfe dacă ascultă muzică pop. 

— Mada, asta acoperă cam tot. k 

— Ştii câte fete au dispărut în toată ţara în anul acela? In 
1985. Anul care ne interesează. 

Am rămas tăcut un moment. 

— Presupun că multe, am zis eu. 

— Nu ti-ar veni să crezi cât de multe. 

— Şi o să le găseşti pe toate, nu-i aşa, Wren? O să le 
răzbuni pe toate? O să îndrepţi lucrurile? 

— Nu pe toate. Doar pe una. Am restrâns căutarea. Aria 
de căutare pe care mi-ai dat-o era prea largă. Au apărut 
prea multe nume. Prea multe fete. Prea multe dispariţii. Aşa 
că am căutat în imediata vecinătate a şcolii Potter's Field. 
În perioada anului şcolar. În primăvara şi vara anului 1985. 

— Dar nu toate persoanele dispărute au fost ucise, Wren. 
Unele dintre ele sunt doar contacte pierdute. Ai auzit de 
contacte pierdute? La şcoala de detectivi, v-au spus deja de 
contacte pierdute? 

— În regulă, a conchis ea şi şi-a pus sub braţ dosarul 
subţirel. O s-o fac singură. 

— Unele au plecat şi şi-au văzut de viaţă, şi şi-au 
schimbat numele, şi au fost încântate să scape de coşmarul 
în care au trăit, am zis eu. 

— Adevărat, a spus ea. Dar una dintre ele a ajuns să 
moară într-o pivniţă. Sau să trăiască - iar asta-i şi mai rău. 
Să trăiască în pivniţa vreunui nenorocit vreme de zece ani 
sau mai mult. Legată cu lanţuri de un perete. Şi tu ştii că şi 
asta-i adevărat. Nu-i aşa? 

Am rămas tăcut un moment. 

— Da, am răspuns eu. 

— Şi tu ai fost acolo. Ai auzit ce ne-a zis James Sutcliffe. A 


fost o fată, Wolfe. Totul începe cu o fată. Dacă găseşti fata, 
găseşti şi ucigaşul, şi găseşti şi motivul pentru care s-au 
întâmplat toate astea. Dar mai întâi trebuie s-o găseşti pe 
fată. Şi oricum, trebuie s-o găsim pe fată. Nu putem s-o... 
abandonăm, pur şi simplu. 

— Da, am fost acolo. Sutcliffe a confirmat, practic, că 
Hugo Buck, prietenul lui, şi-a pierdut ochiul în acea 
încăpere, din cauza acelei fete, iar asta n-a fost adevărat, 
nu-i aşa? Buck şi-a pierdut ochiul jucând rugby. Ai văzut 
înregistrarea de pe casetă. Amândoi am văzut-o. 

— Chiar vrei să fac treaba asta de una singură? Nu pot să 
cred. Nu cred că eşti aşa, Wolfe. 

— Nu mă cunoşti. 

— Probabil că nu. 

Am condus-o la uşă. 

— Ştii care e lucrul cel mai rău când eşti singur cu un 
copil? am rostit eu. Îţi pasă mult mai puţin de restul lumii. 
Nici nu ţi-ar veni să crezi cât de puţin îţi pasă. Pur şi simplu, 
nu te interesează. Inima ţi se împietreşte. Lumea se 
limitează la tine şi la copilul tău. Vrei să faci treaba asta 
fără să ţii cont de standarde şi proceduri? 

Wren a dat din cap. 

— De ce? am întrebat-o eu. Cine a dispărut tot dispărut 
va rămâne. Mallory tot mort va fi. Bob Măcelarul va primi în 
continuare cereri în căsătorie trimise pe adresa celulei lui. 

— O facem pentru că, dacă n-o facem, scapă 
nepedepsiţi, a zis Wren. O facem pentru că, dacă n-o 
facem, suntem precum ultimii dintre cei ca noi - prea 
speriaţi ca să ne facem meseria. Şi o facem deoarece 
contează. O facem pentru că aşa este drept. 

Dosarul m-a plesnit cu putere peste piept. 

De data asta, l-am luat. 

— Ai o fiică, a spus Wren. Fă-o pentru ea. 


După ce doamna Murphy a sosit, am coborât la 
restaurantul Smiths of Smithfield, în zona istorică 
Farringdon, ca să studiez dosarul. 


Nu era mare lucru. Trei foi de hârtie. O fotografie pentru 
paşaport a unei fete blonde, de vreo 15 ani, care zâmbea 
nesigură spre cameră. Şi un nume. Anya Bauer. 

Nemţoaică? Fata asta putea fi din Germania. Nu exista 
decât data naşterii. 4 iulie 1970. Şi mai era prima pagină de 
pe un site contemporan cu persoane dispărute, în care 
apărea aceeaşi fotografie şi o atenţionare. 

„Notă: Fata s-ar putea să arate semnificativ altfel acum, 
având în vedere diferenţa de vârstă şi felul în care este 
aranjat părul.” 

M-am uitat la poză şi am văzut că Anya Bauer îşi aranjase 
părul ca al unei eroine necunoscute. Putea fi orice, de la 
vedetă pop la prinţesă. Ar fi putut fi Madonna sau prinţesa 
Diana. Nu, era Madonna. În perioada de început, când părul 
Madonnei încă era scurt. Anya Bauer încercând să pară mai 
în vârstă, încercând să pară drăguță - încercând să facă ce 
încearcă să facă oricare adolescent din lumea asta. Anya 
Bauer avea 15 ani în 1985, aşa că în prezent ajunsese la 
apogeul vârstei mijlocii. 

Dacă trăia. 

lar pe a treia foaie era aceeaşi imagine a fetei 
zâmbitoare. Pagina 7 din ziarul Potter's Field Post, numărul 
din 21 august 1985. Însoţită de o singură propoziţie: „Anya 
Bauer, în vârstă de 15 ani, lipseşte de acasă de două luni, 
iar poliţia doreşte să o contacteze”. Şi mai era un număr de 
telefon, care probabil că nu mai era valabil după 20 de ani. 

M-am uitat vreme îndelungată la fotografia Anyei Bauer, 
iar când am urcat scările spre casă, înainte să deschid uşa, 
am auzit lătratul căţelului şi râsul lui Scout. 


Capitolul XXXIII 


„Bun venit la Potter's Field. Locul de odihnă veşnică al 
câinilor regali”, scria pe panoul din lemn de la marginea 
oraşului. 

Wren a pufnit. 

— L-au făcut să pară ca şi cum ar fi Taj Mahal sau 
Cascada Victoria, a spus ea. Nici măcar nu sunt toţi câinii 
regali, nu-i aşa? Ci doar ai lui Henric. Niciunul dintre Corgii 
galezi Pembroke ai reginei nu-i aici, nu? Şi, probabil, nici 
măcar toţi câinii lui Henric. 

Panoul îl înfăţişa pe Henric al Vill-lea aşa cum era în 
imaginaţia populară - corpolentul ucigaş de soţii la vârsta 
mijlocie, nu tânărul şi atleticul rege a cărui statuie 
împodobea curtea din faţa şcolii pe care o fondase cu 500 
de ani în urmă la Potter's Field. Câţiva Spanieli cu ochi mari 
zburdau la picioarele lui încălţate cu pantofi de mătase. Cu 
toţii arătau de parcă erau rude cu Stan. 

Simţeam mereu un şoc când vedeam că, dincolo de 
lumea şcolii, era un oraş. Precum multe dintre orăşelele 
englezeşti, Potter's Field plana undeva între aristocrație şi 
sărăcie. Cu Wren la volanul unei maşini fără însemne ale 
poliţiei, un mic Hyundai, am trecut printr-un sat drăguţ, 
unde mai mulţi tineri localnici beau bere la halbă şi fumau, 
cu bicicletele Mountain Bike în jurul lor. 

— Soţia lui Mallory a venit la birou după ceremonia de 
înmânare a medaliei. Văduva bătrânului, Margaret, a fost 
foarte drăguță. A vrut să mulţumească tuturor. E de mare 
clasă acea lady. A întrebat de tine, a zis Wren, apoi a făcut 
o pauză. Ar trebui să treci pe la ea. 

— Vrei să te ocupi de secţia de poliţie sau de ziarul local? 

Wren m-a privit fix. 

— Ai auzit ce-am zis? 

— Am auzit. Secţia de poliţie sau fiţuica locală? 

S-a uitat la mine un moment, pe urmă a privit în altă 


parte. Ajunseserăm pe strada principală. Era vacanţa de 
primăvară, aşa că nu se vedea nici urmă de purpuriul şi 
verdele sacourilor purtate de băieţi. 

Printre cafenele şi magazine cu telefoane mobile, şi 
supermarketuri erau şi mici ceainării drăguţe. Am oprit în 
faţa uneia. O efigie în mărime naturală a lui Henric al VIII- 
lea şi a câinilor lui străjuia panoul care oferea ceaiul cu 
lapte de după-amiază şi gustul verii englezeşti. 

— O să mă ocup de fiţuica locală, a spus Wren. 


Cei de acolo nu mă aşteptau. Dar legitimaţia mea a făcut 
să fiu invitat într-o sală de interogatorii de sergentul de 
serviciu, un poliţist masiv, cu faţa roşie şi o urmă de accent 
rural. Sergentul Lane era localnic. Mi-a dat înapoi 
legitimaţia cu un zâmbet în care se amestecau respectul şi 
batjocura. Totuşi mi-a strâns mâna şi mi-a oferit un pahar 
din carton cu o cafea neagră fierbinte. 

— S-au întors detectivii? a întrebat el. Nu v-am mai văzut 
pe-aici de la treaba aia nefericită cu profesorul de sport. 
Dar criminalul a fost prins, nu? 

— Asta-i o altă chestiune. E vorba despre o persoană 
dispărută, am răspuns eu şi am împins dosarul subţire pe 
masă. Aţi lucrat mereu la Potter's Field? 

— M-am născut şi am crescut aici. Oraşul cel mare nu m- 
a atras niciodată. Este frumos aici. Multă verdeață. Dacă 
ieşi pe câmp, câteva secole parcă nici n-au existat. 

— Vă amintiţi de o persoană dispărută pe care o chema 
Anya Bauer? 

El frunzărea fără chef dosarul. 

— De ce mi-aş aminti? a rostit el, apoi a închis dosarul şi 
şi-a ridicat sprâncenele. Nu prea a fost o persoană 
dispărută, nu? Mai degrabă, un contact pierdut. 

Dosarul a alunecat înapoi spre mine. 

— Deci, a fost dată dispărută, însă n-aţi căutat-o deloc? 

Un zâmbet leneş. 

— Poftim? Credeţi că avem timp berechet? Noi, ţărănoii 
locali. 


l-am zâmbit. 

— Deloc. Probabil că sunteţi foarte ocupați. Cu toţi puștii 
ăia răsfăţaţi de la Potter's Field. 

— Oh, ei nu ne fac probleme, a spus el stăpânindu-se. 
Avem o relaţie bună cu şcoala. Întotdeauna am avut. Dacă 
puştii ăia vor să facă prăpăd prin restaurante, atunci se duc 
în Chelsea, nu vin aici, a adăugat el, pe urmă a arătat spre 
dosar. Era o fată din străinătate, nu-i aşa? 

Am dat din cap. 

— Nemţoaică. Din Munchen. V-aţi fi străduit puţin mai 
mult s-o găsiţi dacă era localnică? 

— N-am fi avut de ales, nu-i aşa? a râs sergentul Lane, 
apoi faţa i-a devenit serioasă. Aţi găsit un cadavru? Despre 
asta-i vorba? 

— N-am găsit un cadavru. 

M-am ridicat, am apucat dosarul cu o mână, iar pe 
cealaltă am întins-o pentru a o strânge pe a lui. Lane mi-a 
luat-o şi a strâns-o suficient ca să-mi demonstreze că, în 
ciuda vârstei şi a legitimaţiei mele, şi a faptului că eram de 
la oraş, el era de departe bărbatul mai puternic. 

— Nu pricep, a zis sergentul. Este o anchetă neoficială, 
nu-i aşa? 

— Mulţumesc pentru timpul acordat, am spus eu. 

— Cu plăcere, a rostit el. 

Înainte de a apuca să ies pe uşă, sergentul Lane a întins 
mâna spre telefon. 


Birourile ziarului Potter's Field Post se aflau pe strada 
principală, deasupra unui anticariat, dar Wren îmi trimisese 
un mesaj pentru a mă anunţa că voia să ne întâlnim în altă 
parte. Mi-a indicat cum să ajung la o căsuţă cu acoperiş de 
stuf de la marginea oraşului, unde o femeie plină de viaţă, 
având puţin peste 80 de ani, se ocupa de o grădină 
impecabilă. 

— E înăuntru, mi-a strigat ea. Cu soţul meu. Nu-i încuiat. 

Un Golden Retriever bătrân s-a apropiat greoi de mine 
când am intrat. Mi-a adulmecat somnoros mâna, apoi m-a 


urmat când m-am îndreptat spre locul de unde se auzea 
vocea entuziasmată a lui Wren. 

Stătea în genunchi în living, cercetând cu ajutorul unei 
lupe o mapă cu o selecţie a unor filme foto vechi. 
Duşumeaua era acoperită în întregime cu astfel de imagini. 
Intr-un fotoliu se afla un bătrân cu păr alb, care avea în 
mână un pahar cu ceea ce părea a fi o porţie mare de 
scotch. Câinele s-a dus la el şi s-a prăbuşit pe papucii lui din 
tartan. 

— Fii cuminte, Fanta, a spus bătrânul, pe urmă mi s-a 
adresat: Bună, tinere. Vrei o duşcă? 

— Un scotch single malt, a rostit Wren. Vechi de 20 de 
ani. E foarte bun. 

Pe masă se afla un pahar. Ea nu părea să se fi atins de 
el. Bătrânul gentleman a dat să se ridice din fotoliu, dar mi- 
am ridicat mâinile în semn de refuz, mulţumindu-i. Wren şi- 
a lipit lupa de ochi, apoi de mapa cu negative pe care o 
ţinea în mână. 

— Nu există nimic de la ziar, a spus ea. Oricum, e pe cale 
să se închidă. Nici măcar nu au dosare aşa cum trebuie. 
Nici măcar n-au trecut în sistem digital arhiva. Am găsit 
putregai uscat în fişetele lor. Îţi vine să crezi? 

— Potter's Field Post? a rostit bătrânul. Îl dau gratis 
acum! Il dau gratis! Zic că este un ziar liber! 

— Dar m-au trimis la domnul Green, a spus Wren. 

— Monty! a izbucnit bătrânul. 

— Monty! a fost de acord Wren. Monty a fost fotograful 
ziarului vreme de 40 de ani. 

— De la tinereţe până la bătrâneţe, a chicotit el. 

Am avut impresia că Monty se bucura din plin de 
compania lui Wren şi că era încântat să-i pună la dispoziţie 
mapele lui cu negative vechi. Nu părea să-l deranjeze nici 
măcar pixul roşu pe care ea îl flutura pentru a-şi sublinia 
spusele şi cu care încercuia imaginile care o interesau. 

M-am aşezat lângă ea. 

— Coşmar la fiţuica locală, a zis ea. Din câte îmi dau 
seama, n-au făcut nimic în legătură cu Anya Bauer, 


exceptând acel anunţ când a dispărut. N-au încercat să afle 
ce s-a întâmplat cu ea. 

— Nici poliţia. 

— Dar uită-te la asta, a zis Wren şi mi-a întins lupa. 

— Am fotografiat oraşul ăsta în toţi anii mei de activitate, 
a intervenit Monty, iar eu am auzit şi mai puternic decât în 
vocea sergentului Lane vechiul ecou rural. Şi o dată pe an, 
de Potter's Fifth, fotografiam şcoala. 

Mă uitam la imaginile băieţilor în uniforme militare. Erau 
aceleaşi uniforme ca şi cele purtate de cei şapte băieţi din 
Forţele Combinate de Cadeţi de la Potter's Field. 
Reprezentau o întreagă armată care mărşăluia peste 
decenii. 

— Potter's Fifth este marea sărbătoare a şcolii, a explicat 
Wren. 

Monty a râs parcă lătrând. Fanta, bătrânul câine, s-a 
ridicat brusc, apoi, încet, s-a ghemuit la loc, adormind din 
nou. 

— În fiecare an la data de 5 mai, şcoala îşi deschide 
porţile pentru mitocănime. lar oraşul îşi deschide inima 
pentru şcoală. Sau pretinde că o face, a spus Monty. Pentru 
Potter's Field, este echivalentul zilei de 4 lunie de la Eton. 
Desigur, la Eton există un râu, numai că noi n-avem un râu. 

— Îi vezi? m-a întrebat Wren. 

— Nu. 

Mi-a tras un pumn în braţ. 

— lisuse, Wolfe! Uită-te mai atent! 

Am văzut sute de băieţi în uniformă. Mărşăluind pe lângă 
statuia tânărului rege Henric. Salutând înălţarea steagului. 
Cu ochii privind spre dreapta în timp ce treceau prin dreptul 
camerei foto. Apoi m-am concentrat asupra imaginii 
centrale din mapa de negative, care era încercuită cu roşu, 
şi ceața s-a risipit. 

Nu erau aşa cum mi-i aminteam - plini de sine şi 
zâmbitori, şi de neînfrânt cum fuseseră în prima fotografie, 
ci serioşi, cu trupurile drepte, încremeniţi, formând un rând 
de băieţi-soldaţi dând onorul reginei pe vremea când şi ea, 


şi ei erau cu 20 de ani mai tineri. 

Toţi şapte formând un rând care se întindea dincolo de 
cadrul pozei. Guy Philips. Salman Khan. Ben King. Ned King. 
James Sutcliffe. Hugo Buck. Adam Jones. Şi, foarte înalt 
lângă Majestatea Sa, care se încrunta la James Sutciliffe, se 
afla Absalom Whitehead, linia gurii lui sugerând că era pe 
cale să explodeze de mândrie. 

— Şi asta, a zis Wren. 

Era o mapă pe care o pusese lângă ea. Şi aceasta aveao 
imagine încercuită. 

Era seară în acea fotografie. O imagine de ansamblu 
făcută la o petrecere ţinută într-un mare cort alb. Chelnerii 
cărau tăvi pe care se aflau pahare cu şampanie. Părinţii, 
băieţii, profesorii şi oaspeţii zâmbeau, beau şi mâncau. O 
altă sărbătoare de Potter's Fifth care decursese bine. lar în 
plan îndepărtat, am văzut un băiat şi o fată ferindu-se, 
zâmbind, de aparatul foto. 

— E Ben King, am spus eu. 

— E Ned King, a zis Wren. Uită-te mai atent. Abia i se văd 
cicatricele făcute de fratele lui când i-a aruncat paharul în 
faţă la micul dejun. 

— Şi fata? 

Era tânără, blondă, drăguță. Cu o coadă care i se legăna, 
cu umbra unui zâmbet secret în timp ce se răsucea. Purta 
un tricou şi jeanşi, fiind îmbrăcată mult prea simplu pentru 
un eveniment precum cel care se desfăşura în marele cort 
alb, mult prea simplu pentru Potter's Fifth. 

Wren a zâmbit şi a clătinat din cap. 

— Nu ştiu, a spus ea. S-ar putea să fie o fată oarecare. 
Voi aţi vorbit cu Ned King, nu? Mallory şi cu tine. 

Mi-am amintit seara de la Brize Norton, când căpitanul 
King şi regimentul lui erau pe cale să se îmbarce în avionul 
Hercules şi să plece în Afganistan. 

— Abia am apucat să vorbim, am zis eu. Ned King tocmai 
pleca. Mallory a fost blând cu el. A fost impresionat de el. 

M-am uitat cu ajutorul lupei la imaginea băiatului şi a 
fetei de la acea petrecere de demult. 


— Amândoi am fost, am adăugat eu. 

— Ei bine, cineva trebuie să vorbească din nou cu 
căpitanul King când se va întoarce, a sugerat Wren. 

— Monty, numai atunci te-ai dus la şcoală? Cu ocazia 
sărbătorilor Potter's Fifth? am întrebat eu. 

A dat din cap şi s-a ridicat din fotoliu. 

— Sau când aveam nevoie de poze pentru vreun articol. 
Când venea un nou director. Doreau o poză cu el. Şi cu 
statuia lui Henric. Suportul industriei de turism, a zis el şi s- 
a aplecat peste măsuţa de cafea, neriscând să se lase în 
genunchi. Şi mormântul, desigur. Mormântul câinilor regali. 
A luat o cutie de arhivare ponosită. Poftim! 

Nu conţinea mape cu negative. Ci fotografii lucioase 
8x10 cm. Unele dintre ele erau portrete ale directorilor de 
la Potter's Field. Absalom Whitehead era cel mai recent, dar 
erau şi bărbaţi de mult pensionaţi, de mult decedați. ŞI 
erau şi poze de aproape ale mormântului câinilor regali, 
făcute pe toate tipurile de vreme, în toate anotimpurile. 

Am luat câte una în fiecare mână. Una era alb-negru, iar 
lespedea era udă de ploaie şi iarba, netunsă. Cealaltă era 
color, piatra reflectând o rază albă de soare, în timp ce 
iarba era tunsă îngrijit. 

Dar astea nu erau singurele diferenţe dintre cele două 
fotografii. 

— Inscripţia. Epitaful de pe mormânt, am rostit eu şi am 
ridicat poza alb-negru. Într-una lipsesc cuvintele. 

În fotografia făcută vara, epitaful era la locul lui. Însă 
cea făcută toamna, lipsea. 

Bătrânul fotograf a zâmbit. 

Şi n-a trebuit să se uite la cuvinte pentru a le recita. 

— „Fraţi şi surori, vă sfătuiesc să luaţi aminte înainte de 
a vă dărui inima unui câine care să v-o sfâşie.” Ei bine, n- 
aveau cum să pună cuvintele astea pe mormântul original, 
nu-i aşa? 

— De ce nu? 

— Deoarece mormântul are aproape 500 de ani vechime, 
a răspuns el. Dar cuvintele au fost scrise la începutul 


A 


N 


secolului XX, de Rudyard Kipling. Până pe vremea mea, 
mormântul ajunsese, practic, o ruină. Era distrus. 

— Aveţi poze de atunci? l-a întrebat Wren. 

S-a uitat la ea cu îndoială, însă până la urmă a găsit o 
poză a unui mic buldozer galben parcat lângă mormântul 
cu lespedea spartă. Pe laterala lui se vedea clar numele 
companiei. 


VJ Khan & Sons 


— Mormântul nu a fost niciodată marcat, a zis Monty. Sau 
poate că inscripţia se ştersese cu totul. N-am văzut 
niciodată nimic. Nu uitaţi că are 500 de ani vechime. Dar, 
când l-au restaurat, au adăugat şi citatul din Kipling. 

— Cine a făcut-o? a întrebat Wren. 

— Directorul, a răspuns fotograful, după care a sorbit din 
scotch-ul single malt. Bătrânul Absalom a spus că nu voia 
să lase mormântul nemarcat. 


Traversam terenurile de sport ale şcolii când am auzit 
prima împuşcătură. 

O puşcă de calibru mare, la o oarecare distanţă, şi ecoul 
detunăturii mi s-a părut prelung. Apoi s-a lăsat liniştea. Am 
pornit mai departe spre şcoală. Clădirile erau încuiate şi 
lipsite de viaţă pe timpul vacanței de primăvară. 

Bătrânul îngrijitor, Len Zukov, mergea încet de partea 
cealaltă a terenurilor de sport, împingând ceea ce părea a fi 
o maşină de tuns iarba. Abia când m-am apropiat, am văzut 
că lăsa o linie albă şi dreaptă în urma lui, marcând pista de 
atletism. 

l-am rostit numele şi l-am salutat ridicând o mână. 

— Nu călcaţi pe asta! a replicat el, încă e umedă. 

— Mă mai ţii minte? Sunt detectivul Wolfe de la West End 
Central. 

Am băgat mâna în buzunar pentru a scoate legitimaţia. 
Dar lui nu-i păsa de legitimaţia mea. 

— Vă ţin minte. Cum aţi intrat în şcoală? 


M-am uitat spre locul unde era parcat micul Hyundai. 

— Porţile erau încuiate, aşa că am sărit gardul. Având în 
vedere că este o anchetă în curs de desfăşurare... 

Insă pe el nu-l interesa. Deja se îndepărta şi maşina de 
tuns iarba îmi acoperea cuvintele, în timp ce linia albă 
apărea în urma lui. 

— Să nu călcaţi pe liniile mele, a strigat el peste umăr, ca 
un om obişnuit să ţipe la generaţii întregi de băieţi. 

Am traversat curtea principală, am ocolit capela 
colegiului şi am intrat în cimitir. Era plin de sunete şi 
mişcări. O veveriţă mi-a traversat calea şi s-a urcat repede 
într-un copac. Am ajuns la mormântul câinilor lui Henric, iar 
în clipa aceea, s-a auzit o altă împuşcătură. 

„Fraţi şi surori, vă sfătuiesc să luaţi aminte înainte de a 
vă dărui inima unui câine care să v-o sfâşie.” 

Intemperiile şi timpul coloraseră cuvintele în verde. M-am 
răsucit când am auzit un foşnet în spatele meu şi l-am 
văzut pe îngrijitor apropiindu-se încet pe alee. Să mă 
verifice. 

— Ce faceţi? a întrebat el. N-ar trebui să vă aflaţi aici. 
Trebuia să spuneţi cuiva că veniţi. Să obţineţi permisiunea 
pentru a intra. 

— Cuvintele de pe mormânt, am spus eu. Nu mi-am dat 
seama până astăzi. Au 100 de ani vechime. Dar mormântul 
e din urmă cu 500 de ani. Aşa că au fost inscripţionate 
recent. 

Buzele i s-au mişcat parcă pentru a zice: „Şi ce?” 

— M-am întrebat cum de nu mi-am dat seama, am 
continuat eu,  ridicându-mi privirea la auzul altei 
împuşcături. Meseria mea presupune să-mi dau seama de 
asemenea lucruri, Len. 

El nu şi-a luat ochii de la mine. 

— Ce-a fost sunetul ăla? am întrebat eu. O puşcă de 
calibrul 12? 

— Mai degrabă de 410, a răspuns el. E mai bună în cazul 
distanțelor scurte, acoperă o suprafaţă mare. Pentru 
dăunători. 


Şi-a şters mâinile de salopetă. Artrita le transformase în 
aşa fel, încât se rigidizaseră. M-a văzut privindu-le şi le-a 
îndesat adânc în buzunare. 

— Şobolani, iepuri şi vulpi, a adăugat el. 

— De unde eşti, Len? 

S-a încruntat la mine. 

— N-am mai vorbit despre asta? Sunt de-aici. 

— Mă refer la ţara de origine. 

— Rusia. 

— Rusia? Fac pariu că nu-ţi ziceau Len acolo. 

— Lev, m-a corectat el. E pe-aproape. 

— Din ce zonă a Rusiei? 

Ne-am ridicat amândoi privirile când a răsunat o altă 
împuşcătură. Mai aproape. Acelaşi sunet prelung, parcă 
rostogolindu-se, al unei puşti de calibru mare detonate în 
spaţiul deschis de la ţară. Sunet care a părut să se 
prelungească datorită ecoului. 

— Cine trage? 

A ridicat din umeri de parcă era un alt lucru care nu-l 
interesa absolut deloc. 

— Vreun fermier. 

— Deci, ai venit aici după cel de-al Doilea Război 
Mondial? 

— Nu, a răspuns el zâmbind foarte vag. Am venit după 
Marele Război Patriotic. 

Am zâmbit. 

— E acelaşi război. Doar numele diferă. 

— Nu, a rostit el fără să zâmbească. Sunt războaie foarte 
diferite. Au fost războaie foarte diferite pentru popoarele 
noastre. In Rusia au fost peste 20 de milioane de morţi. 

Am privit amândoi mormântul. M-am întrebat ce gândea 
despre un rege englez care făcuse un mormânt pentru 
Spanielii lui. Probabil că nu avea o părere prea bună. Nu 
dacă se aflase în Rusia în timpul războiului. Am estimat că 
avea vreo 75 de ani. Ceea ce însemna că avusese cam 11, 
12 ani la sfârşitul războiului. 

— Cred că ai fost prea tânăr pentru a lupta în război. 


— În Rusia, nimeni nu a fost prea tânăr pentru a lupta în 
război, a zis el râzând. 

l-am întins mâna. 

A fost o greşeală. 

Şi-a scos mâinile artritice din buzunare şi mi-a atins cu 
pumnul drept palma deschisă, apoi ne-am îndepărtat unul 
de altul, fiecare cu ruşinea proprie. 


M-am întors pe terenurile şcolii, iar el nu a făcut nicio 
încercare să mă urmeze. Probabil, s-a gândit că nu voi reuşi 
să-mi vâr nasul unde nu-mi fierbea oala. A avut dreptate. 
Totul era încuiat în perioada vacanței de primăvară, şi când 
a început să se întunece, nicio lumină nu s-a aprins la vreo 
fereastră a clădirilor străvechi. 

M-am uitat la geamul de la care Mallory şi cu mine 
priviserăm terenurile de sport împreună cu Absalom 
Whitehead, dar nici acolo n-am văzut vreun semn de viaţă 
sau vreo lumină. 

În schimb, l-am zărit pe Len Zukov din nou, când am 
traversat terenurile de sport  îndreptându-mă spre 
Hyundaiul din care Wren îmi trimitea mesaje tot mai 
nerăbdătoare. 

Se afla în faţa căsuţei lui din piatră, împreună cu alt 
bărbat, şi mi-a luat un moment până să-l recunosc pe 
sergentul Tom Monk, arsurile de pe faţa lui arătând ca o 
netedă mască neagră, de la o distanţă atât de mare. 

În timp ce, cu o ţigară în mână, bătrânul îngrijitor îl 
urmărea cu privirea, Monk a adunat un morman de iarbă 
proaspăt tunsă, l-a pus într-o roabă şi l-a dus în spatele 
căsuţei, de unde se înălța fumul unui mic foc. Il ajuta pe 
bătrân. Am ridicat o mână în semn de rămas-bun, însă ei n- 
au părut să mă vadă. 

Apoi, când am ajuns lângă gard, s-a auzit o altă 
împuşcătură, mult mai aproape, venind de undeva de la 
intrarea în pădure. Bubuitura a făcut frunzele să tremure şi 
a durat ceva până s-a risipit în aer. 

Bătrânul se înşela. Indiferent ce dăunători vânau, nu 


foloseau o armă de calibrul 410. Ştiu cum sună una de 12. 
Am sărit gardul cât de repede am putut. 


Era ceva în neregulă cu liniştea. 

M-a făcut să mă deştept brusc din somnul meu 
superficial şi, chiar înainte de a mă trezi pe deplin, m-am 
pomenit şezând pe marginea patului şi privind drept în 
ochii nebunului de pe noptieră. 

Ora 12:05, mi-a arătat el. 

Cinci minute după miezul nopţii? 

Am auzit zumzetele şi rumoarea venite dinspre piaţa de 
carne care îşi începea activitatea. Zăngănitul cărucioarelor, 
strigătele oamenilor care încă râdeau, orele lungi ale nopţii 
aflate la celălalt capăt îndepărtat al dimineţii. 

Ce mă trezise? 

Mi-am pus pantalonii şi am luat pereche de boxuri pe 
care o ţineam într-un sertar de lângă pat. Erau foarte 
uşoare, dar puteau sparge ţeasta cuiva ca pe coaja unui ou 
fiert dacă reuşeai să te apropii suficient. Am ieşit din 
dormitor şi mi-am stăpânit dorinţa de a o striga pe Scout. În 
cuşca lui, Stan s-a răsucit în somn. 

Uşa era încuiată. Geamurile nu erau sparte. Nu venea aer 
curat de nicăieri de unde nu ar fi trebuit. M-am uitat la 
cuşca în care dormea cățelul. 

Nu un sunet îmi curmase somnul. Ci absenţa unui sunet. 

Am îngenuncheat lângă Stan. Am băgat mâna sub el şi 
sub pătura de pe fundul cuştii şi am scos deşteptătorul pe 
care îl pusesem acolo pentru a ţine locul bătăilor inimii 
mamei lui. 

Bateria murise de ceva vreme. l-am zâmbit pe întuneric 
căţelului şi l-am mângâiat. Apoi am intrat în bucătărie şi am 
aruncat vechiul deşteptător la gunoi. 

Căţelul nu mai avea nevoie de el. Era acasă. 

Pe sub uşa dormitorului fiicei mele, am văzut că Scout 
încă dormea cu luminile aprinse. 


Capitolul XXXIV 


Salman Khan a deschis uşa din faţă cu o bâtă de baseball 
într-o mână şi cu o ţigară în cealaltă. Le ţinea lejer pe 
amândouă, iar amândouă păreau că i-ar fi putut pica din 
mână dacă ar fi fost vânt puternic. Purta o cămaşă 
descheiată până la brâu şi un papion negru care îi atârna în 
jurul gâtului ca o mortăciune de pe şosea. Arăta ca şi cum 
dormise cu papionul o săptămână întreagă. 

— Domnule Khan, DCI Whitestone a primit o reclamaţie... 
a rostit Wren. 

Khan a gesticulat cu bâta de baseball şi cu ţigara 
Marlboro. 

— Fiindcă nu se mai află aici poliţiştii care mă protejau, 
cei care au venit după ce a fost emisă - cum se cheamă? - 
avertizarea Osman. 

— Deoarece viaţa nu vă mai este ameninţată, a spus 
Wren cu un calm profesionist. Ucigaşul a fost condamnat... 

El a râs cu răutate. 

Noi ne-am mulţumit să-l privim, lăsând tăcerea să se 
intensifice. 

Khan s-a uitat peste umerii noştri. Pe alee se afla un 
tânăr nepalez de la pază. Începeai să vezi peste tot în 
zonele bogate ale Londrei poliţişti particulari angajaţi 
pentru a păzi străzile selecte. 

Bogătaşii începeau să fie speriaţi. Dar niciunul nu era mai 
speriat decât Salman Khan. 

— Mulţumesc, Padam, a spus Khan. 

Paznicul l-a salutat. 

L-am urmat pe Khan în casă. O motocicletă miniaturală 
era sprijinită la baza scării duble. Prin panourile din sticlă 
ale podelei de marmură se vedeau subsolul şi lumea 
imposibil de albastră a unei piscine interioare. | se simţea 
căldura, gustul de clor. Wren s-a uitat la mine şi am ştiut că 
şi ea gândea la fel. 


„Oamenii ăştia au atât de multe.” 

— Familia dumneavoastră este plecată, domnule? a 
întrebat ea. 

— Nu pot sta aici! E prea primejdios! Dacă li s-ar 
întâmpla ceva... 

Era misiunea lui Wren. Misiune oficială. Trecută în 
jurnalul de activitate. Una dintre ultimele consemnări 
legate de Operaţiunea Grăsanul. Ea se ocupa de hârţogărie. 
Eu încă eram în concediu medical. Dar n-am mai putut să 
tac. 

— De ce vă este teamă, domnule Khan? 

— Vorbiţi serios? Unii dintre prietenii mei cei mai buni au 
murit. 

Şi-a stins ţigara şi imediat şi-a aprins alta. 

— Domnule Khan, am rostit eu. Uitaţi-vă la mine! 

M-a privit, s-a uitat apoi în altă parte şi a aruncat bâta de 
baseball ţipâna: 

— Futu-i! 

— Cum merge afacerea tatălui dumneavoastră? Are o 
firmă de construcţii, nu-i aşa? l-am întrebat eu. 

— Tata a murit cu zece ani în urmă. Compania fusese 
deja vândută când a murit. De ce întrebaţi? 

— Cine era Anya Bauer? l-a întrebat la rândul ei Wren. 

Numele a părut să nu însemne nimic pentru el. A clătinat 
din cap. 

— Nu ştiu ce se petrece, a zis el. Nu ştiu despre ce 
vorbiţi. Ar trebui să vă ocupați de... 

— Ce s-a întâmplat la şcoala aceea? am mai întrebat eu. 

— Cât timp o să tot puneţi această întrebare? 

— Până când voi afla adevărul. 

— Ce s-a întâmplat? Nimic. Fleacuri. Nimic mai mult Nu 
pot nega că am făcut anumite lucruri, a spus el. Lucruri 
iresponsabile. 

— Cum ar fi? a rostit Wren. 

— Dumnezeule, nu ştiu! Am spart nişte geamuri. Am 
făcut gălăgie. Am cumpărat ceva droguri. 

— Asta-i tot? s-a arătat mirată Wren. Să fim serioşi! 


Khan i-a aruncat o privire precaută. 

— Dar noi n-am instigat nimic din toate astea. Şi am 
făcut totul în spiritul experimentării şi al aventurii... a zis el 
în ceea ce a părut debutul unei mărturisiri, însă pe urmă şi- 
a încleştat dinţii şi a bâiguit doar: De fapt, am căzut pradă 
vrăjii lui. 

— Vă referiţi la Absalom Whitehead? 

Khan a clătinat din cap. 

— Mă refer la favoritul lui Absalom, a râs el scurt. Mă 
refer la reprezentantul lui Absalom pe pământ. 

Şi în acel moment mi-am dat brusc seama cine avea cel 
mai mult de pierdut. 

— Vorbiţi de Ben King, nu-i aşa? 

Nu s-a putut uita la mine. 

— N-am spus asta. Nu v-am dat niciun nume. Treaba 
voastră este să mă ajutaţi! 

— Aţi vrea să daţi o declaraţie? 

Gura i s-a strâmbat într-o grotescă parodie a cochetăriei. 

— Aţi vrea s-o fac, domnule detectiv? 

— Nu cred că aveţi de ales. Cred că sunteţi gata să 
vorbiţi cu noi, domnule Khan. Cred că sunteţi conştient că 
asta este singura opţiune pe care o aveţi, am adăugat eu şi 
m-am uitat prin jur, la luxul inutil. Asta nu-i viaţă, nu-i aşa? 

A tras cu patimă din ţigară. 

— Trebuie să vorbesc cu câţiva oameni. Trebuie să 
vorbesc cu soţia mea, cu frumoasa mea... 

Vocea i s-a stins. Şi-a aplecat capul. Apoi s-a adunat. 

— Şi cu avocatul meu. Şi cu copiii mei, Dumnezeu să mă 
ajute. După aceea... O să vin la secţia de poliţie, a spus el, 
începând să-şi recapete stăpânirea de sine. Cred că există 
posibilitatea să vă ajut cu ancheta dumneavoastră. 

— Şi când se va întâmpla asta? l-a întrebat Wren. 

— Când o să fiu dracului gata s-o fac, tânără doamnă. 

Am clătinat din cap. 

— Nu e bine, domnule, am zis eu. Şi fiţi atent cum vorbiţi 
când vă adresaţi colegei mele. Avem motive să credem că 
o crimă gravă a fost comisă în perioada în care aţi fost elev 


la Potter's Field. Aş putea să vă duc chiar acum la secţie, 
dacă vreau. 

— Serios? a râs el. lar la anul pe vremea asta, v-aţi afla în 
faţa casei mele, în noua dumneavoastră uniformă de 
paznic, supraveghindu-mi copiii în timp ce-şi descarcă 
bicicletele Mountain Bike din Porsche-ul Cayenne al soţiei 
mele. Nu-i aşa? 

— E chiar atât de bun avocatul dumneavoastră? 

— Mâine-dimineaţă, a spus el. Cel mai târziu, după- 
amiază. Promit! Vreau să se termine odată cu asta. 

— Se va termina, l-am asigurat eu. Vă putem ajuta. Dar şi 
dumneavoastră trebuie să ne ajutaţi. Vă mai întreb o dată: 
Ce s-a întâmplat la şcoala aceea? 

— Ce s-a întâmplat? Vă spun eu ce s-a întâmplat. Te 
distrug, apoi te fac la loc. Asta s-a întâmplat. Asta fac în 
minunatele şcoli englezeşti vechi. Pentru asta îi plătesc 
părinţii tăi. Te distrug în fărâme mici, iar pe urmă te fac la 
loc după cum doresc. Pun mâna pe băieţei speriaţi, care 
încă îşi udă paturile, şi îi transformă în capi ai industriei, 
conducători de ţinuturi, viitori primi-miniştri, a relatat el 
aprins, după care a tras îndelung din ţigara lui. În ziua în 
care l-am cunoscut pe Absalom Whitehead - aveam 13 ani, 
iar el era doar profesor de engleză a trasat o linie pe 
perete, deasupra tablei. „Asta-i Shakespeare”, a spus el. Şi 
a mai trasat una lângă marginea de jos a tablei. „Asta-i T.E. 
Lawrence.” Apoi s-a aşezat în genunchi - noi râdeam 
nebuneşte, desigur - şi a trasat o a treia linie chiar lângă 
duşumea. „lar aceştia sunteţi voi.” Şi de-acolo am pornit, a 
spus Salman Khan şi a zâmbit strâmb, fluturându-şi ţigara. 


Muzeul Negru era aglomerat. 

Doisprezece tineri cadeți în uniformă erau înghesuiți în 
Sala 101. Sergentul John Caine îi studia fără plăcere sau 
milă. 

— Regulile de bază, a spus el. Nu atingeţi nimic. Nu 
fotografiaţi nimic. Nu luati niciun suvenir despre care 
credeţi că nu-i va simţi nimeni lipsa. Credeţi-mă, eu îi voi 


simţi lipsa. Tot ce se află aici are mult mai mulţi ani şi este 
mult mai valoros decât voi. 

Câteva râsete. 

Dar sergentul Caine nu râdea. 

— Aşa că purtaţi-vă respectuos. Ţineţi-vă permanent 
labele lipicioase în buzunare, a zis el şi a descuiat uşa 
Muzeului Negru. Daţi-i drumul. Intraţi. 

Ei au luat-o din loc, entuziasmați şi chicotind ca nişte 
copii mari într-o excursie cu şcoala. După ce ultimul dintre 
ei a intrat în prima încăpere, cea amenajată precum muzeul 
original de la Whitehall, sergentul Caine s-a uitat la mine. 

— Hendon, a explicat el referindu-se la faptul că tinerii 
cadeți erau de la Peel Estate, din Hendon, şcoala de 
pregătire a Poliţiei Metropolitane. Adunătura asta pestriță 
este pe cale să-şi încheie studiile. Faptul că i-au trimis la 
mine este o încercare de a-i pregăti pentru viaţa reală. O 
iniţiativă nouă. 

— O să aştept, dacă se poate. 

El a dat din cap. 

— Mai bine aştepţi, a zis el. Sau, mai bine, du-te cu ei, 
dacă vrei. 

l-am urmat în camera victoriană - nouă tineri şi trei 
tinere, cu toţii încântați că se aflau în excursie, chicotind la 
vederea şemineului şi a bovindoului false. 

Au trecut pe sub funia spânzuratului şi au ajuns la masa 
acoperită cu arme. Pistoale şi puşti, replici ale obiectelor 
reale, bastoane care erau, de fapt, săbii, bastoane care 
erau, de fapt, pistoale şi o vitrină din sticlă plină cu arme 
automate. Până să treacă prin cadrul fără uşă şi să intre 
efectiv în muzeu, râsul lor încetase. 

Au văzut bastonul care se transforma în sabie şi care se 
transforma ulterior în cuţit - Ucigaşul de poliţişti. Acolo se 
aflau toate tipurile de arme - unele dintre ele înnegrite de 
sânge preistoric. Cel mai mult au zăbovit în faţa unei vitrine 
dedicate poliţiştilor ucişi la datorie. 

Până la încheierea vizitei - şi nu dura mult să vezi Muzeul 
Negru toţi erau tăcuţi şi tulburaţi. 


— Acest loc este un centru de instruire, le-a spus 
sergentul Caine sprijinindu-se de biroul ticsit şi ţinând în 
mână o cană pe care scria „Cel mai bun tată din lume”. 
Sper că lecţia pe care aţi învăţat-o astăzi este că există 
multe căi de a ucide un poliţist. 

Nimeni n-a zis nimic. 

— Mulţumesc pentru vizita făcută la Muzeul Crimei de la 
New Scotland Yard, a adăugat Caine. Înainte de a absolvi 
Hendon, vă sugerez să vă duceţi la Simpson Hall, de la 
şcoala voastră, unde veţi găsi A/bumul de impresii al Poliţiei 
Metropolitane. Regina a semnat în el, aşa că, înainte de a 
vă încheia studiile, ar trebui s-o faceţi şi voi. Aveţi grijă de 
voi şi aveţi grijă unul de altul. Mulţumesc, noroc şi la 
revedere! 

După ce am rămas singuri, mi-am deschis geanta de 
sport. 

In ea se afla o pungă mare de probe în care era vesta 
subţire din kevlar purtată de DCI Mallory în seara în care 
murise. Era aproape nouă, exceptând marea pată de sânge 
de pe umărul drept, provenită din rana de la gât care îl 
ucisese. 

Ţinând-o cu mare grijă, i-am încredinţat-o spre păstrare 
sergentului John Caine de la Muzeul Negru. 


Capitolul XXXV 


Localul favorit din Regent's Park al căţelului meu era The 
Honest Sausage, aflat chiar alături de centrul comercial The 
Broadwalk, lângă Grădina zoologică din Londra. Stan şi cu 
mine stăteam la o masă de afară, împărțind un sendviş cu 
şuncă atunci când a intrat ea. Mai devreme sau mai târziu, 
toate persoanele din centrul Londrei care au câini intră la 
The Honest Sausage. 

— lată-te din nou! a rostit Nataşa. 

Nu s-a aşezat. Susan şi Stan au executat dansul câinilor, 
mişcându-se entuziasmați în cercuri strânse în timp ce se 
adulmecau unul pe altul. Apoi Pekineza-Chihuahua s-a 
întors şi i-a lătrat în nas. Stan s-a retras imediat, 
apropiindu-se de mine în căutarea protecţiei. 

— Interesant că am dat peste tine, a zis ea. Cum e acea 
veche şi minunată expresie englezească? Intâmplător 
intenţionat. Bună, Stan. 

Cel puţin, îi făcea plăcere să-l revadă pe cățelul meu. 

— Este o expresie foarte bună, am spus eu. Am trecut pe 
la tine pe la bloc, dar mi-au zis că te-ai mutat. 

— Chiar vizavi de parc. În Marylebone. Mi-am luat un 
apartament mai mic. 

l-am întins plicul din manila. 

— Caseta pe care mi-ai trimis-o, am rostit eu. Am vrut să 
ţi-o înapoiez. 

Ea a luat-o fără să spună nimic, buzele strângându-i-se. 
Tot nu se aşezase. Oricum, nici nu avea să se mai aşeze, de 
vreme ce ţinea caseta în mână. 

— Am vrut să-ţi zic că ai avut dreptate. Şi am vrut să-ţi 
zic că eu am greşit în legătură cu modul în care şi-a pierdut 
ochiul soţul tău. Şi că am fost dur şi grosolan. Şi că îmi pare 
rău, îmi pare sincer rău, m-am scuzat eu, ridicând din 
umeri. Asta-i tot. 

— Şi ce-ai crezut că s-ar putea întâmpla? Ai crezut că o 


să-mi înapoiezi caseta, că o să spui că-ţi pare rău şi apoi te 
voi duce la mine acasă şi vom face sex sălbatic? 

— Ei bine, e posibil să-mi fi trecut prin minte. 

Ea a clătinat din cap. 

— Am ratat momentul, a spus ea. 

— Chiar l-am ratat? 

— Da. Bărbaţii şi femeile au un moment, iar uneori îl 
ratează. Din cauza unei sincronizări proaste. E exact ca şi 
cum ai pierde un avion. 

Telefonul aflat în faţa mea, pe masă, a început să 
vibreze. Pe ecran a apărut „Wren”. 

Nataşa a râs scurt. 

— Nici măcar nu ne cunoaştem. 

— Eu te cunosc. Eşti una dintre acele fete sălbatice care 
vrea să se aşeze la casa ei, dar îşi alege greşit bărbatul şi 
totul se năruie. Opreşte-mă dacă mă înfierbânt. 

Telefonul meu vibra în continuare. 

— E povestea vieţii mele. Dar tu ce fel de bărbat eşti? 
Unul dintre acei bărbaţi care nu se mai uită la o femeie 
pentru a se uita la telefon? Nu asta vreau. 

— Nu. Nu sunt aşa. Nu pot să-i sufăr pe tipii de felul ăsta. 
De fapt, mă gândesc să scap de telefonul ăsta, am zis eu 
pe când citeam iar pe ecran „Wren”. Dar acum chiar 
trebuie să răspund. 

Nataşa şi-a luat Pekineza-Chihuahua şi s-a îndepărtat. l- 
am privit câteva clipe picioarele lungi. Fără a întoarce 
capul, a ridicat o mână în semn de rămas-bun. 

Am luat telefonul. 

— Avocatul lui Salman Khan a luat legătura cu 
Whitestone, a zis Wren. Nu vine. 

— Nu vine astăzi? 

Am auzit-o suspinând. 

— Nu vine deloc, a precizat ea. 


Strada selectă duhnea a fum şi a moarte. 
Frumoasa casă a lui Salman Khan arsese aproape toată 
noaptea. 


În locul nu de mult plin de verdeață de pe strada St. 
John's Wood era o carcasă înnegrită, udă şi din care ieşeau 
aburi, un monument de 5 milioane de lire transformat în 
ruine. 

Marele rug se prăbuşise sub propria greutate, cu tot cu 
acoperiş, iar printre ruine se desluşea ceea ce fusese 
cândva piscina subterană, plină în urma incendiului cu 
cărămizi sparte, oţel contorsionat şi lemn ars. 

Ofiţerul de pompieri Mike Truman stătea între două 
autospeciale şi îşi urmărea oamenii care îşi croiau cu grijă 
drum printre ruine. Detectiv inspectorul Gane şi cu mine ne 
aflam lângă el, Gane luând notițe în timp ce, dincolo de 
banda galbenă, poliţişti în uniformă ţineau la distanţă o 
mică mulţime care încerca să ia instantanee cu aparatele 
foto ale telefoanelor. Păreau a fi oamenii angajaţi să plimbe 
câinii sau să-i ducă pe copii la şcoală. Nu-i vedeai pe 
locuitorii din zonă plimbându-se pe-acolo. 

— Există urme de accelerator, a spus Truman. Un distilat 
din petrol, cum ar fi motorina sau benzina. Dar am găsit şi o 
motocicletă mică - o motocicletă pentru copii, dacă vă vine 
să credeţi - la baza scării, aşa că asta ar putea explica 
urmele de accelerator. 

— Acela a fost punctul de pornire al incendiului? a 
întrebat Gane. 

Truman a dat din cap. 

— Aşa se pare. 

— Dar el cum a murit? am întrebat eu. 

— Adică, întrebaţi dacă a murit din cauza focului sau din 
cauza fumului? Nu asta-i meseria mea, nu? 

Gane se uita la mine. 

Ştia că nu asta fusese întrebarea mea. 


Nu mai văzusem niciodată un trup ars. 

Nu mai văzusem cum moartea pricinuită de foc pare să 
învelească un corp cu o substanţă neagră care provine din 
însuşi centrul pământului. Nu mai trăisem şocul dublu 
provocat de vederea a ceea ce ia focul şi ce lasă în urma 


lui. 

Dincolo de învelişul negru şi aspru care înlocuise fiecare 
centimetru pătrat din carnea trupului viu al lui Salman Khan 
se vedeau clar cutia toracică, dinţii, oasele subţiri ale 
mâinilor, degetele lungi ca ale unui pianist şi cu toată 
carnea arsă. 

Focul luase totul, dar lăsase o urmă a unei dureri 
inimaginabile. Gura îi era deschisă, de parcă urlase, iar 
acele palme prelungi şi elegante îi acopereau inima şi 
organele genitale, ca şi cum se protejase până în ultima 
clipă a vieţii. 

Whitestone şi cu mine ne aflam în camera de observare 
de la Institutul de Medicină Legală lain West. Pe ecranul 
CCTV, o urmăream pe Elsa Olsen examinând rămăşiţele 
carbonizate ale lui Salman Khan. 

— Ai văzut vreodată fotografii din Pompei? a rostit 
Whitestone mai mult pentru sine decât adresându-mi-se. 
Oamenii par că ţipă, nu-i aşa? Arată ca şi cum vor ţipa 
pentru totdeauna. 

— Urma să vină, am spus eu. Urma să dea o declaraţie. 

Whitestone s-a uitat la mine. 

— Domnul Khan a fost de acord să răspundă la întrebări 
în prezenţa avocatului său, a zis ea. Asta-i tot. 

— Dar cum a murit? 

Whitestone a arătat supărată spre ecranul CCTV. 

— Tu cum crezi că a murit? 

In clipa aceea, am ieşit pe uşă şi am intrat în sala de 
autopsie. Elsa Olsen şi-a ridicat privirea de la cadavrul ars 
aflat pe masa din oţel inoxidabil din faţa ei. 

— Halat şi plasă de păr, Wolfe. Ştii asta. 

— Cum a murit, Elsa? 

Whitestone a apărut imediat în urma mea. 

— Cum a murit, Elsa? am repetat eu. La fel ca şi ceilalţi? 
l-a tăiat cineva gâtul. 

— Detectiv Wolfe, a spus Whitestone calmă. Încă eşti în 
concediu medical. Pleacă de-aici. 

Am ignorat-o. 


— Elsa? am rostit eu. Ai 20 de ani de experienţă. Te afli 
într-o morgă dotată cu ultimele tehnologii, care a costat un 
milion de lire. Trebuie să ştii cum a murit. 

Whitestone m-a apucat de umăr cu suficientă forţă 
pentru a mă răsuci. 

— Crezi că i-a tăiat cineva arterele carotide? m-a întrebat 
ea. Crezi că i-a înfipt cineva în gât un cuţit de comando şi 
apoi a dat foc casei? Crezi că ucigaşul nostru încă e liber? 

— Exact asta cred. 

Whitestone a clătinat din cap. A arătat spre cadavrul 
înnegrit. 

— Şi de ce să se ostenească? Adică, serios, Wolfe, uită-te 
în ce hal este. De ce s-ar osteni cineva să-i taie gâtul 
nefericitului ăsta? 

— Fiindcă n-ar ucide prin foc. Focul este prea 
imprevizibil. 

— De ce ar fi asta crimă? Am văzut raportul detectivului 
stagiar Wren. Am vorbit cu Gane şi cu ofiţerul de pompieri 
Truman. Un bogătaş care fuma ţigară de la ţigară a scăpat 
un chiştoc într-un rezervor de benzină. Şi uite aşa a apărut 
un Salman afumat. De ce te surprinde asta? 

— Ştii ce este oxidarea, Wolfe? m-a întrebat Elsa. E ceea 
ce face focul. E ceea ce este focul. Oxidarea e ceea ce se 
întâmplă atunci când o substanţă combustibilă se combină 
cu oxigen, producând lumină şi căldură. Este ceea ce face 
ca focul să fie o entitate vie, destructivă, a zis ea uitându- 
se la bucata de carne arsă de pe masa din oţel inoxidabil. 
Nu există nicio dovadă că cineva i-a tăiat gâtul. Deoarece 
focul distruge totul. 


La intrarea Cromwell Green din Palatul Westminster, le- 
am arătat legitimaţia. 

Am ţinut-o în mână în timp ce am trecut prin turnicheţii 
de securitate. Big Benul răsuna undeva sus în cer, apoi pe 
lângă grupurile de ofiţeri dotați cu puşti de asalt Heckler & 
Koch, iar în cele din urmă, pe la punctul de control de 
dinainte de intrarea în marele Westminster Hall. Sub 


tavanul cu arcade, sala cu o vechime de 1.000 de ani 
clocotea de viaţă - ghizi şi grupuri de turişti, jurnalişti şi 
lobby-işti, deputaţi şi alegătorii lor. Am trecut repede pe 
lângă toţi şi am urcat scările din capăt, unde un paznic m-a 
oprit sub o mare fereastră medievală prin care lumina se 
revărsa în hol. l-am arătat şi lui legitimaţia şi i-am spus că 
mă aflam acolo pentru a-l vedea pe deputatul de Hillingdon 
North. 

— Domnul King vă aşteaptă, domnule. 

— Probabil. 

A ezitat doar o clipă. 

— În Holul Central, domnule. 

Am cotit la stânga şi m-am îndreptat spre Holul Central, 
loc unde marii prim-miniştri au statui în mărime naturală, 
iar cei mediocri, doar un bust în mărime naturală. 

Am vorbit cu cel care păzea uşa şi el s-a dus să-l caute 
pe deputatul de Hillingdon North. S-a întors însoţit de o 
blondă înaltă, care purta ochelari şi un taior. 

— Domnul detectiv Wolfe? Sunt Siri Voss, a spus ea cu o 
vagă urmă de accent scandinav şi mi-am dat seama că era 
femeia care îl chemase pe King când stătusem de vorbă cu 
deputatul pe terasă. Asistenta personală a domnului King. 
Ne-am strâns mâinile. După cum vă puteţi da seama, nu 
este o zi bună. 

Apoi l-am văzut. Venind de pe un coridor care ducea spre 
Camera Comunelor. Cu faţa lividă şi şocat, s-a uitat la mine. 

— Detective, a rostit el. Am crezut că s-a terminat. 

— Abia începe, am spus eu. Ce-ai făcut? 

El şi-a văzut de drum. Încercând să scape de mine aşa 
cum scăpa de toată lumea. Mi-am potrivit pasul după al lui. 
Simţeam pe braţ atingerea uşoară a asistentei lui 
personale. Oamenii se uitau la noi. Toată lumea se uita la 
noi. 

— Ce s-a întâmplat cu Anya Bauer? l-am întrebat eu. Ce 
urma să-mi spună Salman Khan? Ce s-a petrecut la şcoala 
aceea? 

S-a oprit. 


— Putem face asta altădată? m-a rugat el. 

— Ce-ar fi s-o facem când se întoarce fratele tău? 

— Fratele meu? Vrei să vorbeşti cu fratele meu? Nu cred 
că va fi posibil. 

S-a îndepărtat, moment în care am ridicat vocea. Brusc, 
am conştientizat că Siri Voss se afla chiar în faţa mea. 

— Vă rog, a insistat ea. Oh, vă rog, lăsaţi-l în pace. 

Şi i-am zărit pe cei doi poliţişti înarmaţi pe care îi 
adusese cu ea uitându-se la mine jenaţi şi aşteptând să 
vadă ce avea să se întâmple în continuare. 

— Nu s-a terminat, am strigat eu în spatele lui King. 

Dar pe chipul lui Siri Voss era ceva care m-a făcut să-l las 
să plece. 


DCS Swire m-a sunat când eram acasă şi făceam omletă- 
jumări. 

— Nu mai eşti în concediu de odihnă, a spus ea. Eşti 
suspendat şi cercetat de Departamentul standarde 
profesionale şi urmează o anchetă a Comisiei de reclamaţii 
împotriva poliţiei. 

Am amestecat ouăle. 

— Care sunt acuzaţiile? 

— Neglijarea sau neîndeplinirea îndatoririlor. 
Comportament opresiv sau hărţuire. Orice se poate. Deja 
este mai mult decât suficient, a subliniat ea şi apoi a făcut 
o pauză. Ai văzut ştirile? Nu le-ai văzut, nu? Nu știi, aproape 
că a râs detectivul-şef superintendent. Fă-ţi o favoare, 
Wolfe, ticălos prost. Deschide televizorul. 

A închis telefonul. 

Am deschis pe BBC. Erau ştirile din fiecare seară. O 
bombă în Irak. O revoltă la Atena. O şedinţă la Bruxelles. Un 
copil dispărut. O economie care stagna. Pe urmă, 
fotografiile a trei militari. 

— „soldatul Himal Sameer, 22 de ani, caporalul Bibek 
Prabin, 23 de ani, şi căpitanul Ned King, 34 de ani, din 
regimentul de Puşcaşi Regali Gurkha... 

— Tati? 


— ...în Helmand, când vehiculul lor blindat a fost lovit de 
un dispozitiv exploziv improvizat... 

— Lasă-mă să mă uit la asta, îngeraş. 

— „toţi trei au murit din cauza rănilor, la spitalul de la 
Camp Bastion. 

Cei doi militari tineri aveau expresii serioase în 
fotografiile oficiale, cu trăsăturile rigide de mândrie aprigă. 

Dar Ned King zâmbea larg către cameră, de parcă ar fi 
deţinut un secret pe care lumea nu avea să-l cunoască 
niciodată. 


Capitolul XXXVI 


Absalom Whitehead mergea pe Potter's Field High Street, 
înălţimea lui uriaşă făcându-i capul slab şi osos să se afle 
deasupra mulţimii şi aproape să atingă fanioanele şi 
steagurile care fluturau deasupra străzilor. 

Toţi băieţii din şcoală erau acolo, strânşi în grupuri de la 
fiecare cămin, cei mai mici aflându-se în faţă, dar directorul 
nu le-a adresat niciun cuvânt. 

Era suficientă prezenţa lui pentru a-l face pe un băiat să- 
şi îndrepte cravata şleampătă, era suficientă o privire aspră 
pentru a curma flecăreala. 

Whitehead s-a oprit când a ajuns în dreptul băieților- 
soldaţi din Forţele Combinate de Cadeţi, care formau patru 
rânduri la capătul străzii principale şi arborau specifica 
ţinută rigidă obţinută în urma unei exersate discipline 
militare. Pentru prima dată în ziua aceea, a zâmbit. 

Şcoala şi oraşul ieşiseră să-l întâmpine pe căpitanul Ned 
King, care se întorcea acasă. 

L-am văzut pe sergentul Lane apropiindu-se pe strada 
goală, închisă traficului în acea zi, salutându-l pe director cu 
un fel de plecăciune slugarnică. 

Am zărit în mulţime feţe pe care le cunoşteam. Pe partea 
cealaltă a străzii principale, am remarcat-o pe mama lui 
Adam Jones. Faţa lividă de sub eşarfa de pe cap era 
aproape total consumată de cancer deja. O susţinea 
Rosalita, menajera filipineză, care o cuprindea cu un braţ 
protector pe angajatoarea ei. 

Puțin mai departe, l-am observat pe Len Zukov alături de 
sergentul Tom Monk, trăsăturile arse ale fizioterapeutului 
de la Barrington Court făcându-l să arate ca un oaspete 
străin şi exotic printre feţele uniform albe ale locuitorilor 
oraşului. Oare i-am văzut pe unii cutremurându-se când l- 
au privit pe bătrânul soldat? Oare am văzut taţi şi mame 
luându-şi în braţe copilaşii care se holbau şi ducându-i într- 


un loc mai puţin tulburător de pe strada principală? Tom 
Monk n-a dat niciun semn că ar fi băgat de seamă. Privea 
drumul gol, aşteptând întoarcerea unui alt soldat. 

Şi am zărit-o pe Nataşa, foarte departe, singură la 
capătul străzii, acolo unde mulţimea se rărise. 

Apoi toate capetele s-au întors pentru a se uita la 
vehiculul care se apropia pe strada principală. S-au auzit 
murmure indignate. Era o elegantă berlină Mercedes 
neagră, nu un dric. 

Sergentul Lane a păşit în faţă strigând comenzi către 
poliţiştii în uniformă care vegheau mulţimea docilă, ridicând 
mâna pentru a opri Mercedesul. După ce maşina a 
staționat, un şofer în uniformă a ieşit grăbit şi a deschis 
portiera din spate, dezvăluind cine se afla pe banchetă. 

Ben King a ieşit din automobil, iar mulţimea s-a clătinat 
şocată. S-a auzit un icnet colectiv la vederea deputatului. 

Fiindcă Ben King era îmbrăcat cu jacheta pe care fratele 
lui o purtase în ziua în care murise. 

O jachetă a armatei britanice în două culori, de camuflaj 
pentru deşert - pete în nuanțele nisipului şi pietrei -, plus o 
a treia, un roşu-sângeriu întunecat, care deja devenea 
maronie. 

Şi mi-am dat seama că erau camere de filmat şi de luat 
vederi la ceremonia de întoarcere acasă. Erau televiziuni, 
fotografi şi jurnalişti. Am văzut-o pe Scarlett Le Fevre 
înfigându-şi cu putere cotul în ochiul unui fotograf în timp 
ce presa a rupt cordonul poliţiei şi s-a revărsat pe stradă, 
învălmăşindu-se în jurul lui Ben King. 

— Dragul de Ben, a rostit Absalom Whitehead, apărut 
brusc lângă mine. A fost întotdeauna un exhibiţionist. 

— Daţi-i înapoi! striga sergentul Lane la poliţiştii lui, roşu 
la faţă de furie. 

Ben King a străbătut încet strada şi a ajuns pe trotuar, cu 
faţa inexpresivă, cu jacheta fratelui său atârnându-i pe 
umeri şi degajând într-un fel oroarea nezăgăzuită a altei 
lumi. 

Chiar purta jacheta militară peste costum şi cravată? Era 


imposibil de spus. Tot ce vedea lumea era jacheta. S-a oprit 
în faţa Forţelor Combinate de Cadeţi. Tinerii soldaţi priveau 
drept înainte, încercând să nu se uite la el. Cameramanii se 
agitau în faţa lor, în vreme ce tinerii poliţişti încercau să 
reinstaureze ordinea. 

— „Lăsaţi-i să vadă ce au făcut”, a chicotit Absalom 
Whitehead. Sunt cuvintele rostite de Jacqueline Kennedy 
atunci când a refuzat să-şi schimbe taiorul roz Chanel pătat 
de sângele soţului ei, asasinat în acea zi de noiembrie 
1963. „Lăsaţi-i să vadă ce au făcut!” Da, lăsaţi-i să vadă. 

O grămadă ordonată se forma pe trotuar. Poliţiştii 
împinseseră presa la locul ei, iar asistenta personală a lui 
King, Siri Voss, le dădea un comunicat. Doi jurnalişti au 
venit în spatele nostru, fiecare cu o foaie A4 în mână. 

— Deci, e o jachetă DPM de camuflaj pentru deşert a 
armatei britanice, a spus unul. Ce înseamnă DPM? 

— Mda, a, uite - Disruptive Pattern Material, a precizat 
celălalt. Asta-i material de prima pagină pentru mâine, 
amice. 

— Ar fi trebuit să poarte toată uniforma. Dădea mai bine 
în poze dacă purta toată uniforma. 

— Siri spune că n-a mai rămas nimic din pantaloni. 

Au rămas tăcuţi un moment. 

— Dumnezeule! 

— Mda. 

Oamenii începuseră să plângă. Un zăgaz emoţional îi 
cuprinseră pe femeile şi bărbaţii din oraş, iar copiii s-au luat 
după ei, confuzi şi întristaţi să-i vadă astfel pe adulţi. 

Băieţii de la Potter's Field şi-au încleştat dinţii, şi-au 
încordat maxilarele şi au rezistat mai mult. 

M-am uitat la Absalom Whitehead. Avea ochii uscați. 

— Este o zi cumplită pentru dumneavoastră, domnule, 
am spus eu. 

— Ned a fost soldat, a zis el. Nu-mi puteam dori o moarte 
mai bună pentru el. Ci doar un război mai bun. Când a 
murit primul soldat britanic în acea ţară nenorocită? În 
1839? „Dacă eşti rănit şi abandonat pe câmpiile din 


Afganistan, iar femeile vin să hăcuiască ce rămâne, ia-ţi 
puşca şi zboară-ţi creierii, şi du-te la Dumnezeul tău ca un 
soldat.” 

— Sinucidere? 

S-a uitat dispreţuitor la mine. 

— Kipling, de fapt. Dar nu e nicio ruşine să te sinucizi, 
domnule detectiv. Doar mămăliga creştină cloncăne 
dezaprobator. Romanii şi grecii o considerau un gest 
pragmatic. A... cred că vine Ned. 

Un dric negru se apropia lent pe strada principală, în 
spate se afla un sicriu învelit cu steagul Marii Britanii. 
Steagul era acoperit cu clopoței sălbatici. 

— Ìn cazul lui James Sutcliffe, nu a părut un gest 
pragmatic, am adăugat eu privind cum primele flori 
începeau să fie aruncate din stradă. 

Au căzut pe parbriz, pe strălucitoarea capotă neagră şi 
sub roţile care se învărteau încet. 

— In cazul lui James Sutcliffe, a părut un gest disperat. ŞI 
prima, şi a doua oară. 

Absalom Whitehead a suspinat, dar privirea nu i s-a 
îndepărtat de la dric nicio clipă. 

— Mă tem că habar n-am ce se petrece în mintea fiecărui 
adolescent tulburat, a zis directorul. Dar sunt de acord cu 
romanii şi cu grecii: „Fiecare corp omenesc este 
proprietatea zeilor”. Bună ziua, domnule detectiv. 

Am crezut că directorul o să i se alăture lui Ben King, în 
jacheta lui pătată cu sânge. Am crezut că o să se ducă 
lângă rândurile rigide ale Forţelor Combinate de Cadeţi, în 
schimb, Absalom Whitehead a dispărut în mulţime, apoi l- 
am zărit lângă un băieţel de la Potter's Field care plângea. 

Directorul şi-a pus mâna mare şi albă pe umărul băiatului 
în blazer verde cu purpuriu. l-am văzut buzele mişcându-i- 
se. 

— Gata, gata, a spus el încet. Gata, gata. 

Dricul trecea pe lângă mine, cu ştergătoarele descriind 


19 Versuri din poezia Tânărul soldat britanic, de Rudyard Kipling (n.tr.) 


un arc, pe urmă un al doilea şi un al treilea, pentru a da la o 
parte florile care amenințau să acopere parbrizul, 
împiedicându-l pe şofer să vadă. Trandafiri, orhidee, crini - 
flori scumpe cumpărate şi aruncate de oamenii din oraş. 
Băieţii de la Potter's Field nu aduseseră flori pentru 
întoarcerea acasă a căpitanului Ned King. 

Insă mai târziu, după ce am străbătut terenurile pustii ale 
şcolii, am trecut pe lângă capelă şi am intrat în micul 
cimitir, am văzut că cineva pusese un fir de clopoței 
sălbatici pe mormântul câinilor regelui Henric. 


Capitolul XXXVII 


Sâmbătă dimineaţă la Smithfield ABC. 

Eram pe saltea, întinzându-mi spatele. Câine cu bustul 
ridicat - rămânere în poziţia aceea; câine cu bustul aplecat 
- rămânere în poziţia aceea. Durerea părea să se 
risipească. Tot mă mai durea, dar nu mă mai simţeam rigid. 
Corpul îmi era mai relaxat. Era mai bine. Simţeam asta. 

Aceea era perioada liniştită a zilei în sala de antrenament 
a lui Fred. Se auzeau muzica lui Otis Redding şi sunetul 
mănuşilor de 400 de grame în contact cu pălmare. 

O tânără femeie lovea sacul greu de box, o femeie în 
vârstă urmărea ştirile financiare în timp ce alerga pe 
bandă, iar în ring, Fred îl pusese pe un tânăr de aproape 20 
de ani să lovească în pălmare. Era nord-african, cu dinţi 
mari, fie un profesionist, fie gândindu-se să devină. Puştiul 
era rapid, agil, izbind cu forţă pălmarele, dar, aparent, fără 
prea mult efort. 

— Revino cu mâinile până la bărbie, îi spunea Fred. Nu 
lăsa inerția să dispară. Şi nu sta să faci poze. Şi nu rămâne 
în acelaşi loc după ce ţi-ai făcut treaba. Şi dă loviturile în 
rafale, lovituri în rafale. 

Când soneria a răsunat, Fred şi-a coborât privirea spre 
mine, cu pălmarele încă pe mâini, şi mi-a spus ce părţi ale 
corpului trebuia să mi le întind. 

— Tendoanele... gambele... abductorii... Ţi-ai lucrat 
abductorii? Lucrează-ţi abductorii. 

Mi-am săltat partea din faţă a piciorului stâng pe o 
bancă, mi-am pus piciorul drept pe podea şi mi-am aplecat 
uşor umerii, simțind întinderea muşchilor din partea de sus 
a piciorului şi de la baza spinării. 

Atunci a intrat Ben King. 

Femeia care lovea sacul de box s-a uitat la el, apoi s-a 
mai uitat o dată. Trecuse o săptămână de când Ben fusese 
vedeta ştirilor de la televizor, de când se aflase pe prima 


pagină a tuturor ziarelor, de când purtase jacheta pătată cu 
sânge a fratelui său. Satisfăcută că era chiar el, femeia şi-a 
mutat privirea şi şi-a reluat lucrul la sacul de box. 

Se îmbrăcase pentru alergat. Era pentru prima dată când 
îl vedeam fără costum şi cravată. 

Şi am aşteptat. 

— N-am luat parte la nimic din ce s-a întâmplat la 
Potter's Field, a spus el şi apoi a făcut o scurtă pauză. Însă 
ştiu cine a fost. 

M-am ridicat şi m-am aşezat pe bancă. 

— Doreşti să-mi dai informaţii? 

— Da. 

— De ce n-ai făcut-o înainte? 

King şi-a întors capul când s-a auzit soneria de pe ring. 

— Gata! a strigat Fred. 

Ben King s-a uitat din nou la mine. 

— Fiindcă mi-am iubit fratele, a răspuns el. 

— Cunoşti identitatea omului care l-a ucis pe Hugo Buck? 

— Nu. 

— Pe Adam Jones? Pe Guy Philips? 

— Nu. 

— Pe Salman Khan? 

— Acela a fost un accident, nu-i aşa? Un incendiu... 

— Ce s-a întâmplat cu Anya Bauer? 

— Cine-i Anya Bauer? 

M-am ridicat şi l-am înşfăcat de partea de sus a tricoului. 
N-a clipit. 

— Mă faci să-mi pierd timpul? 

A clătinat din cap. 

— Nu, a spus el. 

— Cine era Anya Bauer? Ce s-a întâmplat cu ea? 

— Nu cunosc numele. Dar am bănuielile mele. Şi voi face 
tot ce-mi stă în puteri pentru a te ajuta. Şi că... s-au 
petrecut fapte reprobabile la acea şcoală. Ştiu, spre 
veşnicul meu regret, că fratele meu, Ned, a luat parte la 
ele. Şi, da, şi prietenii mei. Şi îl cunosc pe adultul care i-a 
instigat la acele fapte reprobabile. Deoarece este acelaşi 


om care ne-a abuzat ani de zile. 

Încă îi strângeam tricoul în pumnul meu. | l-am răsucit 
până când feţele noastre aproape că s-au atins. 

— Nu mă minţi, i-am şuierat eu. 

— Nu se mai pune problema minciunilor. Sunt oameni 
care au murit. Fratele a pierit. Când eram copii, i-am 
aruncat un pahar în faţă fratelui meu, peste masa la care 
luam micul dejun. De ce crezi că am aruncat cu acel pahar 
în el? Fiindcă îl iubeam. Fiindcă nu mai era el. Din cauza a 
ceea ce i se întâmplat. Din cauza acelui om. 

— Absalom Whitehead, am rostit eu. 

— Hei! a strigat Fred. 

Mie mi se adresa. Încă mai strângeam în pumn tricoul lui 
Ben King. 

— Ştii că nu e permis, a spus Fred. Ori urcați în ring, ori 
vă duceţi afară. 

Am dat drumul tricoului lui King. 

— N-am mai boxat din şcoală, a zis el zâmbind. 

— Ai boxat la şcoală? 

— Desigur! Toate şcolile bune îşi învaţă elevii să boxeze. 
Pot să împrumut o pereche? 

Arăta spre nişte mănuşi Cleto Reyes de 400 de grame. 

Am clătinat din cap. 

— Nu cred că este o idee bună. 

Gura i s-a arcuit de amuzament. 

— Sunt sigur că ai dreptate, a zis el. 

L-am privit un moment. 

— Găseşte-ţi o cască. 

Era boxer, nu luptător. A păstrat distanţa, dansând pe 
lângă mine în timp ce înaintam, iar pentru o clipă am crezut 
că îşi pierduse curajul şi nu mai dorea să se bată. 

Apoi am lansat un jab de stânga, care l-a izbit scurt. El a 
replicat cu forţă, străpungându-mi apărarea şi lovindu-mă 
cu putere în nas. Până să ripostez furios, nu se mai afla în 
acelaşi loc. Am repetat micul nostru dans. 

Aştepta să lovesc, pe urmă se ferea, bloca sau ieşea din 
raza de acţiune, după care revenea cu o directă rapidă. 


Sudoarea îmi curgea pe sub cască. Nu mai boxasem de 
luni de zile, şi nimic nu te secătuieşte mai tare decât să fii 
lovit, şi tu să nu ai ocazia să ripostezi. 

S-a auzit soneria. Trecuse un minut, şi încrederea lui 
creştea. lar asta a fost bine, pentru că am tras un jab, ela 
replicat cu un jab şi a rămas locului pentru a lansa o directă 
de dreapta. 

M-a lovit sus în cască, dar nu suficient de tare pentru a 
mă împiedica să mă apropii şi să-i trag un croşeu de stânga 
în partea de jos a coastelor. 

King a căzut într-un genunchi, cu o mănuşă lipită de 
coaste şi cu faţa contorsionată de durere. O lovitură în corp 
provoacă o durere care persistă mai mult decât una în cap, 
iar el era mai puţin înfumurat deja. Păstra distanţa, prefera 
să aştepte numărătoarea, să nu mai rişte o altă lovitură în 
coaste. S-a auzit soneria de final şi asta a fost tot. Boxasem 
trei minute, dar amândoi eram total epuizați. 

— Hristoase! a exclamat el. E mai greu decât squash-ul. 

Fred ne zâmbea. 

— Frumoasă partidă, a zis el, apoi i s-a adresat lui Ben 
King: Ţine-ţi coatele lipite de corp. Mai faceţi vreo două 
runde? 

— Poate, altă dată, a spus King. 

Fred a râs şi s-a dus să culeagă prosoapele risipite prin 
sală. King şi cu mine ne-am aşezat fără să zicem nimic, 
scăldaţi de sudoare, uniţi în ciudata intimitate apărută între 
doi oameni care tocmai au încheiat o partidă de box. 

— Ce doreşti, Max? 

— Vreau dreptate. Şi vreau să ştiu adevărul. Şi vreau să 
se termine. 

M-a fixat cu privirea lui de politician - acea privire care te 
vede brusc, privirea care te flatează la nesfârşit, privirea 
care mărturiseşte că te-a văzut prima dată în adevărata 
lumină. 

— Şi eu vreau ce vrei tu, a rostit el. 


— Abuzul a început de îndată ce am ajuns acolo, a 


început Ben King să povestească. Abuzul psihic înainte de 
abuzul sexual. „Shakespeare este aici... T.E. Lawrence este 
aici... iar voi sunteţi aici pentru că sunteţi nişte nimicuri, 


nişte fire de praf pe pantofii mei...” Şi apoi, seducţia 
propriu-zisă - făcându-te să te simţi special, aproape 
acolitul lui -, această figură paternă severă şi asemenea 


unui zeu, care ştia tot ce era de ştiut despre istorie, artă, 
literatură, război şi dorinţele carnale. Noi aveam 13 ani! 
Era, ca să spunem aşa, un dezechilibru de forţe. Doream 
să-l mulţumim. Dumnezeule, ne doream asta mai mult 
decât orice pe lumea asta... 

Banda cenuşie a autostrăzii zumzăia şi se desfăşura în 
faţa mea. Maşina înghiţea lacom kilometri. 

L-am lăsat să vorbească. 

— Profesorul ne-a dat tuturor ce ne doream. Pe cei 
nesiguri - Adam, Salman -, îi făcea să simtă că aparţineau 
acelui loc, că făceau parte dintr-o familie, o ţară, o lume 
secretă. Pe cei puternici - Hugo, fratele meu, Guy -, îi făcea 
să simtă că erau deştepţi. Pe cei excepţionali - James, 
desigur -, îi făcea să simtă că primiseră darul lui 
Dumnezeu. Şi ne spunea că eram speciali şi ne învăţa să 
zâmbim cu superioritate restului lumii, şi ne vorbea despre 
frumuseţe şi adevăr. 

A rămas tăcut cale de câţiva kilometri. 

— M-am retras, a zis King în cele din urmă. Nu ştiu cum 
de pentru mine a fost posibil, iar pentru alţii nu. Presupun 
că am avut un instinct primar de supravieţuire, iar lor le-a 
lipsit. In felul lor, cu toţii erau băieţi excepţionali. James era 
strălucitor, cu adevărat dăruit. Adam era un copil-minune. 
Hugo era atletul şcolii. Guy - Piggy - era o forţă a naturii. 
Salman era foarte înduioşător, încercând din răsputeri să se 
integreze, atât de hotărât, mult mai englez decât noi, 
ceilalţi. lar Ned - toată lumea îl iubea pe Ned. Ned era bun. 

— De ce i-ai aruncat paharul în faţă? 

— Ei crescuseră mari. Nu mai era suficient să facă sex în 
biroul profesorului, apoi să se aşeze pe canapea şi să 
studieze un capitol din Ce; şapte stâlpi ai ințelepciunii. Erau 


curioşi. Erau în creştere, deveniseră adolescenţi. Hugo şi 
Guy fuseseră prinşi în oraş, cu două fete localnice. Femei, 
femei mature, o luau razna când dădeau cu ochii de James. 
A râs. lar Piggy se masturba în fiecare noapte, până 
ajungea în pragul comei. Şi-a muşcat buza de jos. Era o 
lume fără femei. Aşa că Absalom le-a spus că le va găsi 
una. O femeie. O fată. Şi că îi va lăsa să vadă că nu 
pierdeau mare lucru. 

— Ce ţi-a zis fratele tău despre fată? 

— Mi-a spus că Absalom plănuia să le-o ofere ca pe o 
trataţie specială, a răspuns King. lar în clipa aceea, am 
aruncat paharul în faţa lui Ned. După aceea, nu mi-a mai zis 
nimic. 

Am ieşit de pe autostradă. În depărtare, peste câmpurile 
goale, deja se zăreau turnurile negre de la Potter's Field. 


Capitolul XXXVIII 


Băiatul era mic pentru vârsta lui şi purta blazerul 
uniformei de la Potter's Field peste costumul de cricket alb 
şi pătat de iarbă. 

Şedea pe treptele clădirii principale, dându-şi la o parte 
ciuful de păr negru în vreme ce se uita în cartea pe care o 
ţinea în mâini. 

— E bună? l-a întrebat Ben King. 

Băiatul şi-a ridicat surprins privirea. 

— Domnule? 

— E bună cartea? 

King a întins mâna şi băiatul i-a dat cartea, în acelaşi 
timp ridicându-se şi  aranjându-şi blazerul verde cu 
purpuriu. 

— Cei şapte stâlpi ai intelepciunii, de T.E. Lawrence, a 
silabisit King, pe urmă a deschis-o şi a citit ca pentru sine: 
„Dar, în cele din urmă, Dahoum m-a chemat: «Veniţi şi 
mirosiţi cel mai dulce dintre toate parfumurile.» Amândoi 
am intrat în clădirea principală, ne-am apropiat de peretele 
estic în care se căscau locurile unde fuseseră ferestrele şi 
am băut cu gurile deschise din vântul deşertului, care bătea 
relaxat, liber, liniştit”. Am citit cartea când eram de vârsta 
ta. Cum te descurci? 

— Abia am început-o, domnule. E foarte bună, domnule. 

King a dat din cap. 

— Aştepţi să-l vezi pe director? 

— Domnule? 

— Ai o lecţie particulară astăzi? 

Roşeaţa a colorat chipul palid al băiatului. 

— Da, domnule. În trimestrul ăsta, în fiecare sâmbătă 
dimineaţă. 

King i-a înapoiat cartea. 

— Lecţia s-a anulat. Întoarce-te la căminul tău. Fă-ţi 
temele. Joacă bowling. Scrie-i mamei tale. 


Băiatul l-a privit cu îndoială. 

King a bătut din palme. 

— Pleacă odată! 

Băiatul a plecat. Am urcat scările spre apartamentul 
directorului. Absalom Whitehead a deschis uşa îmbrăcat 
într-un chimonou alb. Ochii lui cu pleoapele pe jumătate 
coborâte de extaz au avut nevoie de un moment pentru a 
se concentra. Un zâmbet i-a apărut pe faţă când l-a văzut 
pe King. I s-a stins când m-a zărit pe mine. 

— Ah! a rostit el. 

L-am urmat înăuntru. Grelele draperii de brocart încă 
acopereau ferestrele, deşi era amiază. Se simţea un 
puternic miros de fum de la cine ştie ce fusese în pipa cu 
apă care stătea neaprinsă pe biroul de stejar. Pretutindeni 
erau teancuri de cărţi. 

— Cărui fapt datorez...? 

— De fapt, am venit aici pentru a afla adevărul, Absalom, 
i-a spus King. În cele din urmă. 

Nu puteam respira în locul acela. Am dat la o parte 
draperiile şi am deschis ferestrele cât de larg s-a putut. 
Privind spre terenurile de sport, am văzut băieţi ridicând 
plase de cricket, băieţi instalând obstacole pe pista de 
atletism. Ţipetele şi râsetele lor au ajuns până la mine. 

— Adevărul? N-ai îndrăzni. Gândeşte-te la cariera ta, 
Benjamin. Onorabilul membru al Parlamentului, deputat 
de... Cum se cheamă suburbia aia amărâtă pe care o 
reprezinţi? Îmi scapă numele. 

— Hillingdon North, a zis King. 

Whitehead s-a lăsat să cadă pe o canapea tapisată cu 
catifea roşie, trăgând afectat de chimonou când un picior 
păros, de dimensiunile unui copac mai mic, a apărut de sub 
el. Apoi a izbucnit cu sălbăticia unui despot: 

— N-ai îndrăzni! 

— Lumea se schimbă, Absalom, a rostit King calm. 

— Serios? a zis Whitehead. Ce regretabil! 

— Pentru tine, Absalom. Fiindcă învăţăm, în sfârşit, să nu 
le mai dispreţuim pe victimele abuzurilor. 


L-a lăsat să conştientizeze cuvintele. 

— Ai distrus o relaţie de încredere. l-ai abuzat pe copiii 
aflaţi în grija ta. 

— Geniile îşi fac propriile reguli. 

King a clătinat din cap. 

— Dacă ai fost genial la ceva, Absalom, atunci ai fost 
genial în a distruge vieţile copiilor. Câţi crezi că au fost? De- 
a lungul anilor? 

— Mă torni, Benjamin? Turnătorule! Rahat cu ochi! Toată 
lumea îi urăşte pe cei care vorbesc, King. 

— Au fost sute? 

— Oh, au fost mai mulţi. Mii. Un membru al 
Parlamentului, a râs Whitehead. Un politician. Şi când te 
gândeşti că am dorit măreţia pentru tine! Îţi aminteşti? A 
fluturat apatic o mână. Vremurile bune de demult. 
„Shakespeare este aici. T.E. Lawrence este aici. lar voi, 
băieţi, sunteţi aici.” 

— Oh, Absalom, a spus King. Atunci, tu unde eşti? 

Am luat pipa şi am mirosit-o, inhalând ceva ce semăna cu 
un amestec de benzină şi flori. Un miros greu, de mosc, 
ciudat de frumos. Nu-l mai simţisem niciodată. Doar 
auzisem poveşti. 

— Opiu? am rostit eu. 

Whitehead a adulmecat. 

— Mierea zeilor, a spus el zâmbind şi dezvăluindu-şi 
harababura de dinţi găunoşi, arătând ca un bot de 
nevăstuică bătrână. Cheia paradisului. Grădinile de aur. 
„Băieți, pentru că mă iubiţi, vă însărcinez să fumaţi pipă 
după pipă în grădinile de aur.” Ai auzit vreodată de Aleister 
Crowley, detectivule? Nu? Nu e genul tău? 

Am traversat încăperea. 

— Ce s-a întâmplat cu fata? l-am întrebat eu. 

Directorul a părut sincer perplex. 

— Am crezut că vorbeaţi despre băieți. Am crezut că 
pentru asta mă acuzaţi. Pentru bă/eți. Am crezut că pentru 
asta sunt aruncat hoardei urlătoare. Pentru miile de băieți. 
Care afurisită de fată? 


Palma mea i-a izbit obrazul. 

— Au! a tipat el ferindu-se de parcă îi rănisem mai mult 
sentimentele decât carnea. A fost foarte dureros. 

— Anya Bauer, am spus eu. Nemţoaică. Blondă. Drăguţă. 
Avea vreo 15 ani când trecut prin mâinile tale, cu 20 de ani 
în urmă. 

— A! a exclamat el. Acea fată. 

Ochii lui au privit în lungul podelei. Apoi i-a închis. 

— Se odihneşte. Doarme. Poate că visează. 

— Unde? am întrebat eu. 

El se uita la Ben King. 

— Ce te aştepţi să fac, Benjamin? Să implor iertarea? Să 
cer consiliere? Să mă căiesc pentru păcatele mele? 

— Ce-ar fi recomandat romanii, Absalom? a rostit King. 
Dar grecii? Dar T.E. Lawrence? 

— Nu ştiu. O cană de ceai şi un somn bun? 

L-am plesnit din nou. De data asta mai tare, lăsând o 
urmă roşie pe capul ca un craniu. 

— Unde? am repetat eu. 

— Cu câinii, a răspuns el. Cu afurisiţii de câini. 

— Care câini? 

— Chiar mă doare, a început el să se smiorcăie. 

S-a tras mai departe de mine, adunându-şi chimonoul cu 
degetele lungi şi osoase. 

— Serios. Sunt foarte supărat. Asta-i brutalitate 
poliţienească, s-a plâns el, pe urmă i s-a adresat rugător lui 
King: Pot să mă schimb? Înainte de a pleca. 

King se uita la mine, complet fără culoare în obraji. 

— Dumnezeule! a rostit el. Dumnezeule! 

— Cheile, i-am cerut eu. Am nevoie de toate. Toate 
rândurile de chei. Mişcă! 

Amândoi s-au apucat să le caute. Le-a luat o vreme, dar 
au găsit două rânduri de chei. Unul conţinea cheile de la 
uşa apartamentului şi de la maşina lui Whitehead. Celălalt 
parcă era al unui temnicer din poveşti, având vreo două 
duzini de chei de toate formele şi din toate timpurile, pe un 
inel pătat de rugină - aparent, cheile fiecărei uşi de la 


Potter's Field. 

După ce i-am încuiat pe amândoi în apartamentul lui 
Whitehead, am băgat ambele seturi de chei în buzunare şi 
m-am dus repede spre capelă, pe care am ocolit-o şi am 
intrat în vechiul cimitir. 

Am văzut pentru prima oară că se aflau acolo multe 
pietre de mormânt la fel de vechi, de pe care intemperiile 
şterseseră epitafurile. Feţele lor albe mă priveau fix. Am 
încetinit paşii şi m-am oprit când am văzut ce făcuse cineva 
cu mormântul câinilor lui Henric. 

Am văzut printre copacii bătrâni şi printre gărduleţele de 
fier ruginit care păzeau mormintele mai mari, am văzut 
foarte clar, aşteptându-mă dincolo de pietrele înclinate şi 
de pădurea de cruci, şi de criptele cu pereţi fisuraţi. Urmărit 
de ochii orbi ai îngerilor de piatră, m-am îndreptat spre 
marea suprafaţă de culoare aprinsă. 

Stăpânindu-mi nevoia copleşitoare de a mă întoarce şi de 
a o lua la fugă, mi-am scos telefonul şi am sunat-o pe Elsa 
Olsen. Mesageria vocală a răspuns exact când m-am oprit 
lângă mormânt. 

— Elsa, sunt Wolfe. Scuză-mă, ştiu că e sâmbătă şi... 

Am îngenuncheat lângă mormânt şi am atins piatra atât 
de brusc şi pe neaşteptate, încât m-am cutremurat. 

— Şi o să obţin permisiunea lui Whitestone şi Swire 
imediat după ce închid, dar am vrut ca tu să afli prima. 

Cineva acoperise complet mormântul câinilor lui Henric al 
VIII-lea cu clopoței. 

— Am nevoie de un certificat de exhumare, am zis eu. 


Un Lexus roşu era parcat în faţa clădirii principale. 

Asistenta personală a lui King, Siri Voss, şedea pe locul 
şoferului şi tasta ceva la o tabletă. A ieşit când m-a văzut. 
Purta jeanşi şi o jachetă de piele, era în afara programului, 
şi zâmbetul fugar i s-a transformat într-o încruntătură de 
îngrijorare. 

— Vă simţiţi bine? 

Prezenţa ei mă nedumerea. 


— Scuzaţi. Ce căutaţi aici? 

— Am venit să-l duc pe domnul King înapoi în oraş. M-a 
sunat. Nu vrea să vă irosească timpul - sau resursele 
poliţiei. Vă pot ajuta cu ceva? a întrebat ea punându-și 
mâna pe braţul meu. 

— Trebuie să plec. Mă duc la etaj. 

— Desigur, a rostit Voss, ezitând. Când veţi putea... când 
situaţia va fi mai bună... când povestea asta cumplită se va 
încheia... mi-ar face plăcere să stăm de vorbă. Domnul King 
vrea să demareze o acţiune caritabilă în numele colegului 
dumneavoastră care a decedat. DCI Mallory. Un fond pentru 
familiile poliţiştilor ucişi la datorie. V-ar interesa? 

Mâna ei era din nou pe braţul meu. A fost o atingere 
ciudată. A rămas acolo puţin prea mult, dar cumva nu 
suficient de mult. 

— Cum face faţă doamna Mallory? Cum se simte 
Margaret? 

— Nu ştiu, am răspuns eu şi m-am simţit ruşinat. 

Ea a zâmbit şi a pornit alături de mine când am început 
să urc scările. Ben King stătea la birou, cu capul în mâini, 
plângând în tăcere. _ 

— II ştiu pe acel băiat, a spus el. Pe băiatul de afară. Il 
ştiu pe acel băiat. Fiindcă am fost la fel. Şi la fel a fost şi 
Ned. Şi toţi ceilalţi. 

Siri a alergat spre el. 

— Ben, a rostit ea. 

— Unde este? am întrebat eu, însă el nu mai era bun de 
nimic, drăguţa asistentă personală legănându-l ca pe un 
copil care plângea. 

Am străbătut apartamentul, o senzaţie de groază 
intensificându-se în mine. 

Apa curgea pe sub uşa băii. Era încuiată pe dinăuntru. 
Am izbit-o cu umărul - nimic. Şi din nou. Nimic. 

Apa îmi trecuse prin pantofi şi îmi uda picioarele. Am 
simţit un calm de gheaţă cuprinzându-mă în timp ce mi-am 
amintit cum se deschide o uşă încuiată. Am făcut un pas în 
spate, ca să mă pot strecura, şi am izbit cu toată forţa 


broasca. Uşa s-a deschis, metalul şi lemnul fisurându-se, şi 
am văzut unul din braţele lungi şi albe ale lui Whitehead 
atârnând peste marginea căzii. Sângele proaspăt i se 
revărsa din venele deschise de la încheieturi, murdărind 
peretele căzii şi gresia albă de pe jos cu lungi dâre de un 
roşu intens. 

Prosoape albe moi se aflau pe suporturi încălzite şi în 
mici teancuri aranjate frumos în dulăpiorul de sub chiuvetă. 
Am înşfăcat câteva şi, alunecând pe duşumeaua plină de 
apă, le-am apăsat pe încheieturile tăiate şi le-am legat 
strâns în jurul inertelor braţe albe, apoi am luat altele şi am 
făcut aceleaşi lucru, deoarece, în câteva secunde, primele 
se umpluseră cu sânge. 

Ţipam şi înjuram, şi strigam după ajutor în vreme ce 
apăsam prosoapele pe venele tăiate ale lui Absalom 
Whitehead. 

lar când am rămas fără prosoape albe, am văzut că 
sângele i se scursese din trup, iar ochii lui lipsiţi de viaţă 
priveau tavanul. Am rămas locului cu răsuflarea tăiată şi 
neavând putere să mă mişc până când, în cele din urmă, 
mi-am amintit să opresc apa care curgea. 

In liniştea aşternută, singurele zgomote erau cele făcute 
de băieţii care se antrenau la cricket şi, din cealaltă 
cameră, ca un vis dintr-o altă viaţă, plânsul discret al unui 
adult. 


— Deschideţi-l, a spus Whitestone. 

Se lăsa întunericul, dar reflectoarele criminaliştilor 
fuseseră instalate în jurul mormântului şi transformau 
noaptea care se lăsa într-o zi orbitoare. 

Motostivuitorul era uşor înclinat pe panta vechiului cimitir 
şi a părut să se legene primejdios când furca metalică 
lungă s-a înfipt sub lespedea cenuşie a mormântului 
câinilor lui Henric. 

Echipa de investigaţii de la West End Central se afla în 
spatele criminaliştilor, hainele lor civile fiind o dovadă a 
weekendului întrerupt. 


Whitestone purta un hanorac peste jeanşi şi tricou, de 
parcă venise direct de acasă. Gane era într-un trening, asta 
sugerând că venise direct de la sală. lar Wren purta o 
rochie scurtă, avea pantofi cu tocuri prea înalte şi o coafură 
complicată, ca şi cum venise direct de la o întâlnire cu 
prietenul ei însurat sau poate că tocmai încerca să-l uite. 

L-am văzut pe detectivul-şef superintendent vorbind cu 
sergentul Lane de la Potter's Field, cu chipurile lor părând 
fantomatice în puternica lumină artificială. 

Şi apoi, am privit mormântul. 

Roţile vehiculului se luptau să înainteze în solul moale. 
Deodată, marea lespede de piatră a cedat şi granitul s-a 
fisurat. In timp ce era ridicată în aer, bucăţi de pământ şi 
de ciment au început să cadă din ea, iar într-un final 
mormântul a fost deschis. 

Vreo zece poliţişti în costume de protecţie s-au apropiat 
repede şi s-au auzit strigăte şi gemete, şi proteste în timp 
ce au apucat lespedea grea a mormântului şi au sprijinit-o 
de un stejar bătrân. Criminaliştii în salopete albe şi poliţiştii 
în uniformă au venit pe marginea gropii. Însă mormântul 
era negru ca smoala, cufundat în beznă. Cineva a îndreptat 
un reflector spre fundul gropii. 

lar acolo, în mormânt, se aflau oasele mici a vreo 
doisprezece Spanieli, cu picioarele subţiri ca nişte oase de 
peşte, cu craniile de dimensiunea mingiilor de tenis, într-o 
îmbrăţişare eternă cu ceea ce, indiscutabil, erau rămăşiţe 
omeneşti. 


Capitolul XXXIX 


Nataşa s-a apropiat pe aleea principală din Regent's 
Park, cu chipul perfect impasibil în spatele ochelarilor negri, 
cu părul ei blond, cu braţe şi picioare lungi, cu micuța 
Pekineză-Chihuahua ţopăind pe lângă ea cu un băț între 
dinţi. Şi peste toate, femeia arăta de parcă îmi era 
destinată. 

Tocmai terminam un sendviş cu şuncă la o masă de afară 
a localului The Honest Sausage. 

— Hărţuitorul meu, a spus Nataşa. 

— Văduva veselă, am zis eu. Scuze. 

— N-ai fiică? N-ai căţel? 

M-am uitat sub masă. 

— Ştiam eu că am uitat ceva. 

— Păcat. Îmi plac cățelul şi fiica ta. 

Susan îşi abandonase băţul şi îmi adulmeca mâna. 

— Şi ei te plac pe tine. Fiica şi cățelul meu. Nu-mi pot 
imagina de ce. 

— Nici eu, a zis ea şi a arătat spre micuța Pekineză- 
Chihuahua care părea că ronţăia ceva din palma mea 
goală. N-am ştiut că Susan te place. 

— N-are legătură cu mine, ci cu sendvişul meu cu şuncă. 

Nataşa şi-a scos ochelarii negri. Părea mai tânără decât 
îmi aminteam şi nu atât de dură cum dorea să fie. 

— Ascultă, a început ea. 


Mai târziu, în timp ce stăteam întinşi unul lângă altul, şi 
începeam să ne cunoaştem cu adevărat, mâinile mele i-au 
mângâiat braţele lungi şi pielea albă şi imaculată ca 
zăpada. Şi mi-am amintit că îi mai văzusem trupul cândva, 
cu multă vreme în urmă. M-a sărutat pe gură şi mi-a citit 
gândurile, iar zgomotul traficului de pe Marylebone High 
Street a părut să vină dintr-o altă lume. M-a luat de mâini şi 
m-a făcut să mă simt al ei, m-a făcut s-o cunosc bine, m-a 


făcut să înţeleg ce se schimbase. 
Rănile dispăruseră. 
— M-am vindecat, a zis Nataşa. 


Ne-am iubit şi am dormit toată după-amiaza. 

Nu mai dormisem de mult timp alături de cineva. Era o 
senzaţie extraordinară, o lume plină de căldură şi de 
siguranţă, şi de dor. Dar apoi, prea curând, a venit vremea 
să plec. 

M-am dat jos din pat. Căţeluşa care dormea alături s-a 
foit enervată, apoi a adormit la loc. 

Nataşa era pe jumătate trează. M-am aşezat lângă ea şi 
i-am mângâiat părul, pe urmă mi-am trecut foarte încet 
mâinile peste căldura pielii ei delicate şi toate astea au 
părut s-o facă şi mai somnoroasă, şi mai zâmbitoare. 

— Oh, întoarce-te în pat. 

l-am sărutat braţul. 

— Trebuie s-o iau pe fiica mea. 

— Atunci, întoarce-te diseară. Veniţi amândoi. Nu ştiu să 
gătesc, dar există câteva restaurante foarte bune în 
apropiere. Ce-i place? 

— Trebuie să rezolvăm ceva în seara asta. O problemă de 
familie. 

M-a îmbrăţişat. 

— Bine, a zis ea trezindu-se puţin, lumea reală furişându- 
se în acea cameră secretă. Ştiu că eşti tată. Ştiu că un tată 
trebuie să facă ce e de făcut, nu? 

Am sărutat-o pe obraz, pe gât, pe gură. 

— Da, am spus eu. 

— Dar le vom rezolva pe toate, a zis ea. 

Am crezut-o. 

M-am întors în pat pentru a-mi lua rămas-bun de la ea. 

Însă nu ne-am mai văzut niciodată. 


Am parcat X5-ul în faţa unei vile de pe o stradă liniştită 
din Pimlico. 
Scout stătea pe scaunul pasagerului din dreapta, ţinând 


în mâini un buchet de flori albe, care era aproape la fel de 
mare ca ea - crini şi trandafiri, şi flori al căror nume nu-l 
cunoştea niciunul dintre noi. 

Să duc flori mi s-a părut întotdeauna ceva complicat. 
Trebuia găsită o vază. Trebuiau tăiate tulpinile, adăugată 
apă la intervale regulate, iar o săptămână mai târziu, florile 
moarte trebuiau aruncate, la fel şi apa verde împuţită, şi 
vaza, spălată. 

Mi se părea că pretindeai multe de la cineva atunci când 
îi ofereai flori. 

Apoi Scout mi-a zâmbit - un zâmbet nou, cu goluri, 
pentru că pierduse doi dinţişori de jos, primii ei dinţi de 
lapte căzuţi -, şi în acel moment am ştiut că florile nu 
aveau nicio importanţă. Ce conta era ea şi noi amândoi, şi 
convingerea că prezenţa noastră acolo era ceea ce trebuia 
făcut. 

Scout a apăsat butonul soneriei. Stan a lătrat o dată, pe 
urmă încă o dată, cu codiţa lui stufoasă agitându-se de 
entuziasm. De dincolo de sticla mată a uşii, am auzit 
lătratul la fel de entuziasmat al unui Terrier scoţian West 
Highland. 

După aceea, am văzut silueta doamnei Margaret Mallory 
apropiindu-se prin hol şi conturul feţei sale prin geamul 
mat, un zâmbet apărându-i pe chip. 


Soho era cantina noastră. 

Asta însemna că puteai să mănânci acolo luni de zile fără 
să te întâlneşti cu cineva din Savile Row nr. 27 şi că, uneori, 
perechi neaşteptate puteau fi văzute mâncând în 
restaurantele de pe străduţele dosnice din Soho. 

Agentul Carter şi dr. Stephen şedeau la o masă din colţ în 
localul Siam Cafe, de pe Frith Street. Carter nu mai avea 
mâinile bandajate. Era în uniformă. Tocmai mă pregăteam 
să mă îndrept spre ei, când mi-am dat seama că nu era o 
întâlnire întâmplătoare. Era terapie. 

— Vă rog, m-a chemat dr. Stephen. Cele 50 de minute 
ale noastre sunt pe cale să se încheie. 


M-am apropiat de masa lor. 

— Cum te mai simţi? l-am întrebat pe Carter. 

— Mă simt bine, a spus el. Durerea a început să treacă. 
Fizioterapia dă rezultate. Degetele îmi funcţionează mai 
bine, cu toate că mâna dreaptă încă este un pic ţeapănă. 
Cu cât fac mai multe exerciţii, cu atât mă simt mai bine. 

Chelneriţa a adus o farfurie cu fructe. Am văzut că 
mâinile lui Carter aveau pete negre de la arsuri şi că îşi 
ţinea furculiţa cu dificultate. 

— Ţine-o bine, am zis eu. Fă tot ce trebuie făcut. 

Dar el nu avea nevoie de compătimirea mea. 

Când o bucată de mango i-a căzut din furculiţă şi s-a 
rostogolit pe masă, a încercat de câteva ori să înfigă 
furculita în ea până a reuşit. A băgat bucata de mango în 
gură şi a râs. 

— Mâncatul durează puţin mai mult. 

Dr. Stephen s-a uitat la farfuria lui, apoi la Carter. 

— Nostim este că mi-au dat concediu medical, a zis 
Carter. După noaptea în care l-am prins pe Bob. Apoi m-am 
dus la Vegas, fiindcă mereu mi-a plăcut Vegasul. 

Dr. Stephen mai auzise povestea. Am avut impresia că o 
relatase de multe ori şi că poliţiştii în uniformă care îi erau 
colegi o apreciaseră. Era genul de povestioară pe care 
poliţiştii o găseau amuzantă. 

— Aşa că am luat avionul şi m-am dus la Vegas, a rostit 
Carter, pe urmă a făcut o pauză teatrală. Numai că n-au 
vrut să mă lase să intru! 

— N-au vrut să te lase să intri? m-am mirat eu. Adică n- 
au vrut să te lase să intri în ţară? La aterizare? 

El a dat din cap, vesel, încă văzând partea amuzantă şi 
presupunând că o voi vedea şi eu. 

— Americanii iau amprentele tuturor când trec pe la 
Imigrări - ca parte a programului de intensificare a 
securităţii după 11 septembrie 2001, da? 

Am ridicat din umeri. 

— Bine. 

Carter şi-a ridicat mâinile de parcă făcea o scamatorie. 


— Şi ghici cine nu mai are amprente! M-au urcat în 
primul avion spre casă. 

M-am uitat la mâinile lui înnegrite şi am continuat să le 
privesc până când le-a pus în poală, sub masă, unde nu le- 
am mai putut vedea. 


— Harry Jackson, a spus sergentul John Caine de la 
Muzeul Negru. Oamenii au tendinţa să treacă pe lângă 
bătrânul Harry Jackson fără să-l bage în seamă. 

Era adevărat. 

Muzeul Negru era atât de plin de artefacte însângerate - 
de la nesfârşita diversitate de cuțite şi lame care luaseră 
vieţi de poliţişti până la oale şi tigăi în care criminalii în 
serie gătiseră carnea victimelor -, încât era foarte uşor să 
treci cu vederea mica şi banala casetă dedicată lui Harry 
Jackson. 

Nu era mare lucru. O casetă din sticlă în care se afla o 
scurtă tăietură dintr-un ziar, îngălbenită de vreme. Două 
paragrafe tipărite care explicau despre ce era vorba. ŞI 
spiralele amprentei unui mort. 

— Harry Jackson a fost primul om condamnat în Anglia pe 
baza amprentelor, a precizat sergentul Caine. Harry a fost 
un hoţ. În vara anului 1902, Harry a intrat pe o fereastră la 
Denmark Hill, a furat nişte bile de biliard şi şi-a lăsat 
amprenta degetului mare în vopseaua de pe pervaz. Hot 
prost, a chicotit sergentul Câine. A căpătat şapte ani de 
închisoare. 

M-am uitat mai îndeaproape la tăietura din ziar. Era o 
scrisoare adresată ziarului The Times de către cineva care 
îşi spunea „Un magistrat distins”. 


Domnule, 

Scotland Yard, cunoscut cândva drept cea mai bună 
poliție din lume, va ajunge de râsul Europei dacă insistă 
să depisteze infractori bazându-se pe buclele bizare ale 
pielii lor. 


— Opt ani mai târziu, şi restul lumii se lămurea, a 
continuat Caine. Thomas Jennings din Chicago a fost prima 
persoană din Statele Unite condamnată pe baza 
amprentelor. 

— Alt hoţ? 

— Nu, Jennings a fost un ucigaş. lar curând, s-au trezit şi 
francezii, prinzând un ticălos pe nume Vincenzo Perugia - 
nu sună prea franțuzesc, nu? - pe baza amprentei degetului 
mare de la mâna lui stângă. 

— Ce făcuse? 

— A furat-o pe Mona Lisa de la Luvru. Le-a luat 
broscarilor doi ani să-l găsească, pentru că aveau la dosar 
doar amprenta degetului mare de la mâna dreaptă. 

M-am uitat la amprenta lui Harry Jackson. 

— Bob Măcelarul a lăsat amprente prin toată casa lui, am 
spus eu. 

— Am auzit. 

— Dar nu şi în locurile unde au fost ucişi Hugo Buck, 
Adam Jones şi Guy Philips. Nici măcar o amprentă parţială. 
Nici măcar o amprentă de mănuşă. 

— Da, a confirmat sergentul Câine. Am auzit şi asta. 

— Nici urmă de amprente, am rostit eu. Cine n-are 
amprente, John? 

Sergentul John Caine de la Muzeul Negru privea fix 
caseta sumară dedicată lui Harry Jackson. A întins mâna şi 
i-a îndreptat cadrul. 

— Doar un om care n-are mâini, a răspuns el. 


Capitolul XL 


Când toată lumea dormea, am traversat terenurile de 
sport de la Potter's Field. Siluetele întunecate ale clădirilor 
şcolii au rămas în urma mea, un talmeş-balmeş de turnuri 
şi turnulețe, şi stiluri din ultimele cinci secole. 

„E suficient să clipeşti, şi 100 de ani dispar.” 

Vântul şuiera printre copacii pădurii îndepărtate şi m-am 
cutremurat, am simţit ochii Anyei Bauer aţintiţi spre mine. 

„Nu mai durează mult”, am chibzuit eu. 

In căsuţa din piatră nu se zărea nicio lumină când am 
băgat mâna în buzunar pentru a scoate cheile lui Absalom. 
Uşa din faţă avea două broaşte. O yală standard şi o 
broască prevăzută cu zăvor. Nimic complicat. Dar tot a 
trebuit să încerc o duzină de chei până când uşa s-a deschis 
fără zgomot şi am păşit înăuntru. 

Am rămas locului un moment, ascultând. Ochii mi se 
obişnuiau treptat cu întunericul, respiram mai lent, apoi am 
închis fără zgomot uşa. Pe masă se afla o cană de ceai 
goală, un exemplar al ziarului local şi o puşcă de calibrul 
410. 

Era o casă mică. O casă de servitor, care primise o 
spoială rapidă de confort rural. În stânga se aflau un 
dormitor şi o baie, ambele cu uşile închise. În dreapta, mica 
sufragerie dădea într-o bucătărie în „L” atât de mică, încât 
numai o persoană încăpea în ea. 

Am rămas în continuare pe loc, văzând deja în întuneric, 
dar neştiind ce căutam până nu am zărit-o, într-o 
străfulgerare, sub chiuvetă. 

Am intrat rapid în bucătărioară, m-am aplecat şi am 
deschis de tot uşa dulăpiorului de sub chiuvetă. Era o veche 
geantă de piele, aflată între sticlele cu înălbitor, 
dezinfectant şi cu insecticid. Pielea de vacă maroniu-închis 
era ponosită şi crăpată, iar elementele metalice şi 
încuietorile erau înnegrite de rugină. 


Dar cumva se vedea că încă era folosită. 

În vreme ce un obiect foarte mic s-a rostogolit spre 
plintă, am băgat mâna în dulăpior şi am scos trusa 
Gladstone din piele ponosită. 

O trusă criminalistică. 

M-am întors cu gândul să duc trusa în sufragerie şi l-am 
văzut pe bătrânul Len Zukov şezând la masă, cu puşca de 
calibrul 410 în mâinile artritice. Am ridicat trusa pentru a i-o 
arăta, de parcă îmi ceruse să i-o aduc. 

— E geanta dumitale, Len. 

— Desigur, a pufnit el. 

Am pus-o pe masă fără să spun nimic. 

— Nu mă credeţi, a zis el cu acel accent pentru 
totdeauna captiv între Anglia rurală şi Rusia natală. Nu mă 
credeţi niciodată. 

l-am privit mâinile în care ţinea puşca de calibrul 410. 
Boala îi transformase palmele în aşa fel, încât ele erau 
încleştate, ca şi cum căpătaseră definitiv forma unor pumni, 
din pricina durerii, însă arma se sprijinea lejer pe braţele 
puternice, iar acele mâini artritice păreau mai în formă 
decât le văzusem vreodată. 

Şi m-am uitat spre uşă întrebându-mă dacă puşca era 
încărcată şi cât de mobile trebuiau să-i fie degetele pentru 
a apăsa trăgaciul. 

M-am gândit că nu era nevoie să fie foarte mobile. 

Puşca de calibrul 410 este cea mai uşoară, adesea fiind 
folosită pentru a-i învăţa pe copii să tragă. lar el era un 
bătrân bolnav... 

— Staţi jos, a spus el întrerupându-mi calculele. 

— Colegii mei vor sosi curând. 

l-a plăcut asta. 

— Poate că nu suficient de curând, a zis el. 

M-am aşezat în faţa lui la masă. Erau doar două scaune. 
Nu era un om care să socializeze prea mult. 

— Vă furişaţi în toiul nopţii, a spus el clătinând din cap. 
Ce căutaţi? Aia? a arătat el spre trusa Gladstone pe care o 
pusesem pe masă. 


— Nu pe dumneata te caut, Len. 

— Poate că ar trebui să mă căutaţi, a spus el şi a apucat 
mai bine arma cu mâinile paralizate. 

— De ce nu laşi aia jos, Len? Apoi putem sta de vorbă. 

A strâns mai tare puşca de calibrul 410. 

— M-aţi întrebat cum am venit aici? Am venit cu soldaţii. 
Am venit pe un T-34. Ştiţi ce e 1-34? 

— A fost un tanc din timpul războiului. Un tanc rusesc. 

— Nu, a zis el. A fost tancul rusesc. 1-34 a fost tancul 
rusesc. Tancul care v-a câştigat libertatea. Aţi spus cândva 
că eram prea tânăr pentru a fi luptat în război. Aţi avut 
dreptate. Aveam 11 ani. Prea mic pentru un război de 
exterminare. Germanii veneau, şi am fugit pe câmp şi am 
scăpat de ei. Pe urmă, Armata Roşie a ocupat oraşul nostru 
şi m-am întors. Dar oraşul nu mai era acolo. Fiindcă noi 
eram suboameni. Pentru ei. Înţelegeţi? Mama. Tata. Bunica. 
Surorile mele. Suboameni. N-am mai plâns niciodată atât 
de mult ca atunci. Ultimele zile ale copilăriei mele au trecut 
aşa. 

A rămas tăcut, cufundat în amintiri sau ascultând 
sunetele nopţii. 

— M-am dus spre Vest cu soldaţii noştri, a continuat el. 
Spre Vest, tot mai departe spre Vest. Batalionul 1 bielorus. 
Frontoviki - trupele din prima linie. Printr-o lume în ruine. 
Ştiţi de ce m-au luat cu ei? Fiindcă numele meu semăna cu 
al comandantului lor. Generalul Gheorghi Jukov. Eram... 
cum se cheamă? 

— O mascotă, am completat eu. 

— Eram mascota lor. Voiam să trăiesc. Voiam să rămân 
în viaţă. Dar voiam şi să văd Germania distrusă, a 
mărturisit el şi a clătinat din cap minunându-se. Aveau atât 
de multe! Ferme, animale - de ce au venit la noi dacă deja 
aveau atât de multe? 

— Voiau şi mai multe, Len, am rostit eu pe un ton 
liniştitor. Voiau lumea. A fost nebunie. 

Dar el nu mă mai asculta. 

— Soldaţii noştri voiau femei, a spus el. Frau, frau, frau! 


Eu doream altceva. Pentru familia mea moartă. Pentru 
familia mea distrusă. M-au dus într-o pivniţă. Unul câte 
unul, vreo doisprezece bărbaţi din Waffen-SS care îşi 
distruseseră actele de identitate şi îşi aruncaseră insignele. 
„Nix SS! Nix SS!” Soldaţii noştri mi-au arătat ce să fac. 
Cuţitul înfipt în gât, apoi tras în faţă, pe urmă de-a dura cu 
naziştii pe scări. O duzină. Aşa că, a zis el, vedeţi un bătrân. 
Dar vă uitaţi la un ucigaş. 

Ne-am privit fix. 

— Cred că a trecut ceva vreme de când n-ai mai omorât 
pe nimeni, am spus eu. Cred că de atunci a trecut o viaţă. 

A îndreptat puşca de calibrul 410 spre faţa mea. 

— Îi urăşti pe germani. Dar Anya Bauer era nemţoaică, 
nu? lar pe Anya, n-ai urât-o, nu-i aşa? Ai iubit-o. 

— Tatăl Anyei Bauer era neamt. Însă mama ei era 
rusoaică. Fiica mea. 

— lar Anya a venit să stea la dumneata, când avea 15 
ani. Nepoata dumitale. Care a fost motivul? Era vacanţa de 
vară? A avut necazuri acasă? 

— Nu mai vorbiţi despre ea. 

Vocea îi fusese rece şi dură, iar puşca de calibrul 410 a 
coborât spre pieptul meu, având astfel o ţintă mai mare. 

— Apoi a dispărut, am adăugat eu. A fost ceva între o 
dispariţie şi un contact pierdut. Fac pariu că a fost vorba de 
nişte necazuri acasă, nu-i aşa? lar dumneata n-ai ştiut ce s- 
a întâmplat, sau poate că ai bănuit, dar n-ai fost niciodată 
sigur până n-ai văzut ce era în mormântul câinilor lui 
Henric. Când ajunsese o ruină. Când se năruia. Nu, după 
aceea - când a fost renovat. Aşa s-a întâmplat? 

Puşca a părut să-mi caute inima şi a rămas poziționată 
spre acel loc, în sfârşit stabilă în mâinile lui paralizate. 

— Ceea ce contează este că am răzbunat-o. Mă credeţi, 
în definitiv? 

— Cred totul, Len. Sincer cred. Poate, cu excepţia ultimei 
părţi. 

Uşa s-a deschis. A intrat Tom Monk, îmbrăcat într-o 
veche jachetă militară şi jeanşi, ţinând în mâini o armă de 


vânătoare cu două ţevi şi doi iepuri neînsufleţiţi. În spatele 
cumplitelor arsuri de pe chipul distrus, i-am văzut ochii 
lărgindu-se şi devenind reci. 

— A! a rostit el. Mă întrebam când o să apari. 

— Un tânăr poliţist pe care îl cunosc, am spus eu, şi-a ars 
mâinile când l-am arestat pe Bob Măcelarul. A vrut să-şi 
petreacă în Las Vegas concediul medical. Cu cocktailuri de 
şampanie lângă piscina de la Caesar's, fete care să-l 
servească şi toate celelalte. 

— Foarte drăguţ, a zis Monk. 

— Ghici ce? Nu l-au lăsat să intre. L-au trimis înapoi la 
Gatwick. Pentru că, în prezent, americanii amprentează pe 
toată lumea la graniţă. lar lui n-au putut să-i ia amprentele. 

Tom Monk şi-a ridicat mâinile, mimând batjocoritor că se 
predă. Şi în acel moment am văzut pentru prima dată că 
mâinile îi erau la fel de distruse ca faţa. 

— Deci, ce motiv ai avut, Tom? l-am întrebat eu. N-ai vrut 
să-ţi pierzi antrenamentul? Te-ai apucat să joci rolul 
răzbunătorului? 

— Al justiţiarului, m-a corectat el. 

Am încercat să zâmbesc, însă gura abia dacă mi s-a 
clintit. 

— Ai dreptate, a spus el. E o glumă. Cum poate exista 
justiţie într-o ţară în care cei mai viteji şi mai buni soldaţi 
sunt lăsaţi să doarmă pe străzi până ajung să-şi pună capăt 
zilelor? Haide să nu numim justiţie ce-am făcut eu. S-o 
numim salubrizare pe câmpul de luptă. 

— Ned King ţi-a scăpat, nu-i aşa? Talibanii ţi-au luat-o 
înainte. 

Faţa ca o mască i s-a încruntat de o furie bruscă. 

— Asta crezi? Alt poliţai tâmpit. Căpitanul King a fost un 
bărbat viteaz. Un războinic. Un alt leu condus de măgari, a 
zis el, apoi s-a sprijinit de uşă şi a clătinat din cap. Ned King 
n-a fost pe lista mea. 

— La ce unitate ai fost în Afganistan, Tom? 

— Ţi-am spus. Tunicile Verzi Regale. 

— Nu cred. Ce armă era? Grupul de Sprijin al Forţelor 


Speciale? SAS5%? SBS517? 

— Mă faci mincinos? 

Am dat din cap. 

— O să-mi tai gâtul, Tom? 

— Ar fi trebuit s-o fac când am avut ocazia. 

M-am uitat la bărbatul care stătea vizavi de mine şi i-am 
zis: 

— Ar fi trebuit să te duci la poliţie. Nu să aştepţi să apară 
acest Rambo. 

Monk a râs. 

— Cine i-ar fi făcut dreptate Anyei? Poliţia? Tribunalul? 
Tu? Tu, cu judecătorii tăi slabi şi cu legile proaste, şi cu 
avocaţii şmecheri care cumpără legea pentru bogătaşi? Tu, 
cu spatele tău distrus? 

— Destul! a rostit bătrânul. 

Şi în acea clipă abia am avut timp să-mi întorc capul 
pentru a-l vedea împuşcându-mă în piept. 

Bubuitura puştii de calibrul 410 a despicat aerul. 

Am fost aruncat îndărăt şi trântit pe spate, cu capul în 
şemineu. Zgomotul asurzitor al puştii detonate într-un mic 
spaţiu închis încă îmi răsuna adânc în timpane, şi m-am 
rugat la lisus şi Dumnezeu să mă ajute în timp ce degetele 
mele bâjbâiau spre inimă. 

Durerea sfâşietoare a două coaste rupte sub vânătaia 
uriaşă mi-a indicat că încă nu murisem. 

Glonţul de .410 făcuse o gaură în haina mea de piele şi în 
tricou, dar nu trecuse prin vesta subţire antiglonţ CVI. 

Mă rugam în continuare la lisus şi Dumnezeu. 

— Mai bine l-ai fi împuşcat în cap, a spus Tom Monk. 
Trebuie să mă duc acasă. 

— Da, a zis bătrânul. Du-te la ei. 

Am făcut un efort să mă ridic, dar durerea din jumătatea 
de sus a corpului m-a ţinut la podea. 


5% The Special Air Service, unitate a forţelor speciale din armata 
britanică (n.red.) 
51 The Special Boat Service, unitate de elită din cadrul forţelor navale 
britanice (n.red.) 


Nu m-am putut mişca. 

Mi-am dat seama că scaunul pe care şezusem era sub 
mine, făcut bucăţi. L-am văzut pe Zukov sărutându-l apăsat 
pe gură pe Tom Monk şi apoi pe Monk ieşind din casă fără 
să se uite îndărăt. 

Bătrânul s-a dus în dormitor, iar când s-a întors avea în 
mână o cutie cu cartuşe. Şi-a desfăcut puşca de .410 şi a 
băgat cu mare greutate înăuntru un cartuş roşu de 7,62 
mm, pe urmă a închis-o la loc. 

S-a apropiat de mine şi a îndreptat arma spre faţa mea. 

— Nu! 

Edie Wren se afla în pragul uşii. 

Zukov a îndreptat puşca spre ea şi a rămas nemişcat în 
poziţia aia. 

— Te rog, a spus ea. Ce vrei? Te rog, vorbeşte cu mine, 
domnule. 

El s-a uitat o clipă la faţa ei, apoi, parcă răspunzându-i, a 
pus puşca pe podea şi, aplecându-se pe jumătate, a sprijinit 
ţeava sub bărbie. 

_ Am auzit-o pe Edie ţipând şi pe urmă bubuitura puştii. 
Intunericul m-a copleşit, iar noaptea a fost neagră. 


Capitolul XLI 


Ne-am îndreptat spre Nord, către noaptea care licărea 
albastră. 

Trei ore pe autostradă. Whitestone la volanul X5-ului 
meu. Gane pe locul pasagerului din dreapta. Wren şi cu 
mine în spate. O oprire pentru cafele şi mers la toaletă 
imediat după Birmingham, trafic absent pe drum, durerea 
coastelor rupte trezindu-mă brusc ori de câte ori încercam 
să adorm puţin. 

— Am vorbit cu oamenii de la Barrington Court, a spus 
Whitestone, ochii ei privind permanent drumul din faţă. 
Sergentul Tom Monk s-a întors din Helmand cu o Cruce 
pentru Vitejie Deosebită”? şi cu arsuri de gradul trei pe faţă 
şi pe mâini. A petrecut câteva luni la Terapie Intensivă, apoi 
a ajuns la Barrington Court pentru recuperarea finală. 
Tratamente pentru arsuri. Fizioterapie intensivă. Şedinţe de 
terapie cu un psihanalist. Rutina obişnuită pentru un 
veteran rănit. Dar n-a mai plecat de-acolo. lar ei au fost 
bucuroşi să aibă o pereche de mâini în plus. Nimeni nu pare 
să ştie ce s-a întâmplat. Cu o zi înainte de plecare, 
sergentul Monk şi-a pus uniforma şi şi-a făcut o fotografie 
într-un mic studio de pe strada principală din Potter's Field. 
Pe urmă i-a expediat fotografia logodnicei lui, din Liverpool. 

Whitestone a rămas tăcută. Înaintam în viteză pe 
autostradă. 

— Nimeni nu ştie dacă ea i-a răspuns la scrisoare. Sau 
dacă i-a trimis vreun SMS sau un e-mail. Sergentul Monk n- 
a vorbit despre asta. Poate că ea i-a spus că s-a terminat. 
Dar sergentul Monk n-a mai plecat de la Barrington Court, a 
continuat Whitestone. A rămas acolo, fără să fie plătit, 
neoficial, ajutând la recuperarea veteranilor grav răniţi. 
Ducându-i pe oameni pe terenurile de sport de la Potter's 
Field. 


52 În original, Conspicuous Gallantry Cross (n.tr.) 


— Unde Monk a cunoscut alt soldat bătrân, am spus eu. 
Pe Len Zukov. 

— Tot ce ştim cu adevărat este că sergentul Monk s-a 
întors din Afganistan, însă nu s-a mai dus acasă, a adăugat 
Whitestone. Până în noaptea asta. 

— Urmează să intrăm noi în scenă, şefa, a spus Gane. 

Whitestone a ieşit de pe autostradă şi a urmat indicaţiile 
GPS-ului pentru a ajunge într-un cartier muncitoresc din 
suburbiile Londrei. 

Luminile girofarurilor de la maşinile de poliţie, care 
spintecau noaptea, se vedeau de la câţiva kilometri. Am 
coborât geamurile şi am arătat legitimaţiile. Dincolo de 
banda poliţiei se auzeau pârâiturile statice ale staţiilor 
radio, lătratul ocazional al vreunuia dintre câinii poliţişti şi 
vocile încordate ale bărbaţilor şi femeilor. 

Vreo zece vehicule blindate înconjurau un bloc modern. 
Între ele aşteptau poliţişti înarmaţi, cu puştile de asalt 
Heckler & Koch ţinute la 45 de grade, unghiul lor favorit, cu 
patul în sus şi ţeava în jos, transpirând din plin în 
echipamentul lor. 

Arătau precum nişte soldaţi din viitor. 

Tom Monk stătea în picioare pe un petic de iarbă rară din 
faţa blocului, uitându-se în sus cu privirea neabătută. Şi 
abia atunci am văzut că vreo cinci pistoale Glock 17 erau 
aţintite spre ceafa lui. 

— Chiar sunt necesare toate astea? am întrebat-o eu pe 
Whitestone. E terminat oricum. 

— Este problema altcuiva, a răspuns Whitestone şi a 
părut bucuroasă de asta. 

La fiecare fereastră a blocului, am zărit perdele date la o 
parte şi chipuri care priveau spectacolul. Nu fusese timp ca 
rezidenții să fie evacuaţi. O tânără a apărut în treacăt la un 
geam, cu câte un copilaş pe fiecare braţ, apoi a dispărut. N- 
am mai văzut apoi perdeaua îndepărtată la acel geam. Insă 
Monk a continuat să se uite la acea fereastră chiar şi atunci 
când s-a prăbuşit în genunchi după ce luminile s-au stins. 

Poliţiştii înarmaţi s-au dat la o parte în vreme ce unitatea 


canină s-a apropiat cu Ciobăneştii germani. Stăpânii lor au 
îngenuncheat lângă ei, degetele lor scărpinând cefele 
acelor nobile capete, şoptindu-le ultimele cuvinte de 
încurajare. 

— Sărmana fată! a rostit detectivul stagiar Edie Wren şi 
lacrimile de pe faţa ei au strălucit în vârtejul de lumini 
albastre licăritoare. Sărmanul om! 

M-am îndepărtat în timp ce ei dădeau drumul câinilor. 


Capitolul XLII 


Scout stătea la fereastră, aşteptându-şi mama. Peste 
drum, marea piaţă de carne Smithfield era închisă în 
weekend, mulţimea fiind absentă. Domul catedralei St. Paul 
se înălța peste scena perfect nemişcată. 

La televizor, deputatul de Hillingdon North intra în casa 
de pe Downing Street nr. 10. Aflându-se în urma lui cu un 
pas, Siri Voss ţinea un teanc gros de documente. 

Ben King le-a zâmbit cu modestie jurnaliştilor care îl 
strigau. 

— Felicitări pentru promovare! Câteva cuvinte, domnule 
ministru? 

— Cel mai tânăr secretar parlamentar al Trezoreriei din 
istorie! Cum vă simţiţi? 

— Ce fel de Diriginte Parlamentar o să fiţi, domnule King? 
O s-o lăsaţi mai moale? O să le daţi peste degete? 

La uşă era un poliţist. King i-a dat bună dimineaţa. 
Polițistul l-a salutat atingându-şi casca. Ben King şi Siri Voss 
au dispărut înăuntru în timp ce un spasm de durere a făcut 
să-mi zvâcnească partea inferioară a spatelui. 

Stan dormea la picioarele lui Scout. Dar când am tresărit, 
câinele s-a trezit şi s-a întins - cu bustul aplecat în faţă, 
apoi cu bustul împins în sus - privindu-mă tot timpul cu acei 
uriaşi ochi rotunzi, parcă spunând: „Trebuie să faci întinderi 
câineşti în fiecare zi a vieţii tale, nu numai când te doare”. 

Sau poate că doar voia ceva de mâncare. 

In buzunarul jeanşilor, telefonul a început să vibreze. 
Apoi s-a oprit. Şi din nou a început să vibreze. L-am scos, 
am citit mesajul de la Anne şi am gândit: „Nu există nimeni 
care să-ţi fie mai străin decât cineva pe care l-ai iubit”. 

— Ingeraş, i-am spus eu lui Scout cu o veselie pe care n-o 
simţeam. Mama ta nu vine astăzi. A intervenit ceva. Îmi 
pare rău. 

Scout m-a privit cu ochi indiferenți. 


— Este foarte ocupată, a zis fiica mea. 

Am dat din cap şi nu mi-am putut desprinde ochii de ea 
în timp ce s-a dus la masă, a luat cutia cu creioane şi a 
deschis blocul de desen. M-am apropiat de ea şi am privit 
puţin ce lucea. Desena capul lui Stan şi i-a reuşit foarte 
bine. Frumoşii ochi bulbucaţi, urechile extravagante plutind 
ca părul unei fete într-un tablou demodat, năsucul ca o 
prună turtită şi coada falnică. 

l-am atins mânuţa. 

Ochii ei i-au întâlnit pe ai mei. 

— Scout, suntem doar noi doi acum. Dar ne e bine, nu-i 
aşa? 

S-a uitat la desen, pe urmă din nou la mine. 

— Da, a rostit ea. 

Am răsuflat uşurat. 

— Scout? 

— Ce-i? 

— Sunt foarte mândru că eşti fiica mea. 

S-a ridicat şi m-a îmbrăţişat strâns, cu un braţ în jurul 
taliei mele în timp ce o sărutam pe creştet. Pe urmă s-a 
desprins şi s-a dus în dormitor, cu cățelul pe urmele ei, cu 
coada ridicată ca un periscop. 

M-am întors la televizor în vreme ce Ben King ieşea de la 
Downing Street numărul 10. S-a îndreptat spre camerele de 
luat vederi. Siri Voss era alături de el, strângând la piept 
hârtiile, dar când au ajuns lângă camere ea s-a dat lao 
parte cu un zâmbet, ieşind din cadru şi aşteptând. 

Ben King a zâmbit. 

Apoi şi-a aplecat capul spre cameră şi s-a uitat la ea la fel 
cum se uitase atât de des la mine - o privire penetrantă, 
piezişă, dezarmată şi dezarmantă, de parcă vedea ceva ce 
restul lumii nu văzuse încă. 

Şi în acea clipă mi-am dat seama că Ben King avea un 
ochi de sticlă. 

„TU!” 

— Tati? 

Scout ţinea în mână mănuşile de box pentru copii pe care 


i le cumpărasem - unul dintre acele cadouri nereuşite pe 
care părinţii le cumpără atât de des pentru copiii lor, când 
încă se agaţă de speranţa deşartă că interesele lor ar putea 
coincide, unul dintre acele cadouri care sunt admirate din 
politeţe, apoi aruncate într-un sertar şi uitate acolo. 

Până în clipa aceea. 

— Vreau să ştiu cum se face, a spus ea. Arată-mi. 

Am ajutat-o să-şi pună mănuşile. Erau cea mai mică 
mărime existentă, însă tot păreau comic de enorme pentru 
ea. Dar noi n-am zâmbit. Mi-am ridicat palmele. 

— Când loveşti, i-am zis eu, trebuie să fie ca şi cum ai 
prinde o muscă. Ai prins vreodată o muscă? 

Ea s-a cutremurat. 

— L-am văzut pe Stan prinzând o viespe odată, a spus 
ea. 

— Ei bine, gândeşte-te la asta. Mâna trebuie să se 
retragă la fel de repede precum loveşte. 

l-am demonstrat, pe urmă am ridicat din nou palmele. 

— Încearcă. 

Scout s-a încruntat. 

— Nu pot să lovesc foarte tare, a zis ea. 

l-am mângâiat umărul. 

— Îngeraş, nu contează cât de tare poţi. 

Fiica mea a început să lovească.