Duncan Kyle — Cusca de gheata

OPERATIUNI DE GHERILA W ROMANE SENZATIONALE 
Ww ACTIUNI SPECIALE W W SUPER COLECTIA WARY 


e ree 


Colecţia „WAR” 
47 


DUNCAN KYLE 
CUŞCA DE GHEAŢĂ 


VA Lab 


Traducere de DANIEL COMAN 


EDITURA Z 
1997 


PROLOG 


Pe banchiză s-a lăsat noaptea. Vântul arctic mătură fulgii de 
pe întinderea albă şi-i poartă cu sine. Nimic altceva nu se mişcă 
în peisajul infinit de zăpadă, pentru că în acest loc, situat la o 
altitudine de 1800 m, până şi animalele înzestrate de natură să 
supravieţuiască în condiţii de frig, sunt lipsite de elementul 
exterior necesar vieţii. Nu există nici un fel de hrană, doar vânt şi 
zăpadă, frig şi întuneric. 

Şi mai există şi oameni. 

De sub stratul de zăpadă se vede o mişcare... ceva se ridică. 
De sub mica colină se desprinde un obiect care trasează un 
dreptunghi întunecat, dând arogant zăpada la o parte. Se 
întoarce huruind asurzitor şi apoi se face nevăzut în vizuina lui. 
De data aceasta, la capătul tunelului de unde şi-a făcut apariţia 
se vede o lumină. Tunelul e lung şi drept. Pe jos are aspectul 
nisipului cristalin, iar de-a lungul pereţilor se pot vedea arterele 
de care depinde viaţa omului. Prin acestea circulă energia fără 
de care omul ar muri; şi căldura, fără de care acesta nu poate 
trăi; tot prin ele trece capacitatea omului de a comunica cu alţi 
oameni, de a topi gheaţa, de a-şi încălzi hrana şi de a-şi răci 
băuturile. 

Aceasta este Câmp Hundred. 

In urmă cu patru ani, în timpul scurtei veri, Luke Chance a 
sosit pe aceste meleaguri. Tractorul său căra, întocmai unei 
locomotive a unei garnituri de marfa, o mulţime de vagoane 
speciale montate pe schiuri uriaşe. Într-unul din aceste vagoane 
se afla un plug Peters pentru zăpadă, asemănător cu cele folosite 
în Elveţia pentru degajarea drumurilor din Alpi. După ce Luke 
Chance a ales locul cel mai potrivit, plugul de zăpadă a început 
să brăzdeze banchiza, împingând zăpada spre margini. Când 
utilajul a ajuns la 4,5 m sub nivelul iniţial al solului, deasupra 
brazdelor adânci au fost puse folii de tablă ondulată, iar acestea 
au fost acoperite cu zăpada rămasă. Se crease astfel un adăpost 
sub care puteau începe lucrările de construcţie. Chance a 
planificat, a controlat şi a organizat întreaga lucrare cu o grabă 
disperată, în dorinţa de a termina ridicarea lui Câmp Hundred 
până la venirea iernii şi a reuşit. Din clipa aceea a stat mai tot 
timpul aici, propunându-şi să deteste acest loc, dar acceptând 
rarele permisii cu o evidentă lipsă de tragere de inimă. Durata 


3 


obişnuită a serviciului militar într-un loc ca acesta era de şase 
luni şi la scurgerea ei toată lumea pleca răsuflând a uşurare. 

Chance se afla acum în bar, turnându-şi peste bourbonul vechi 
de opt ani apa scoasă din puţul adânc, veche şi ea de două mii 
de ani. Avusese o zi de muncă plină şi se gândea cu încântare la 
partida de bridge pe care o programase pentru această seară. 

— Un mesaj pentru dumneavoastră, domnule colonel. 

Chance s-a întors, cu mâna întinsă. Şi-a pus paharul pe 
tejghea şi a citit de două ori şi cu cea mai mare atenţie mesajul 
primit, în care se spunea: 


COMANDANTULUI DE LA CÂMP HUNDRED. AVION 
NEIDENTIFICAT S-A APROPIAT DE ZONA HUNDRED VENIND DIN 
DIRECŢIA MĂRII POLARE - NU A RĂSPUNS LA SEMNALELE RADIO - 
INSPECŢIA | EFECTUATA DE AVIOANELE DE VANATOARE 
SUGEREAZA CA E VORBA DE UN AVION RUSESC DE 
RECUNOAŞTERE, TIP TRANSPORT - A FOST AVARIAT ŞI A 
PIERDUT ALTITUDINE - CONTINUA CAUTAREA LUI PRIN RADAR - 
VI SE VA COMUNICA. 

MICHAELSON USAB THULE. 


— Cum funcționează stația radio, caporal? a întrebat Chance. 

— Perfect, domnule. 

— Vezi dacă poți să-mi faci legătura cu generalul Michaelson. 
Vin şi eu imediat. 

— Am înţeles, domnule. 

Chance şi-a aruncat privirea pe banda cusută deasupra 
buzunarului stâng de la pieptul caporalului. 

— Hainey. 

— Da, domnule. 

— Văd că vrei să-ți laşi barbă, i-a zâmbit Chance. 

Caporalul Hainey i-a răspuns tot cu zâmbetul pe față: 

— Aşa este, domnule, mă străduiesc din răsputeri. 

— Bine. 

Chance şi-a luat paharul şi a sorbit fără grabă, pentru a-i da 
timp lui Hainey. Apoi a ieşit din Clubul Ofiţerilor, a străbătut 
tunelul principal şi a intrat în sala telecomunicaţiilor radio. 

Hainey şi-a ridicat privirea spre el. 

— Imediat vom avea legătura cu generalul. 

A ascultat cu atenţie mesajul din căşti, apoi i-a spus 
colonelului: 

— Aveţi legătura, domnule. Doriţi să vă dau căşti sau vorbiţi 


4 


prin speaker? 

— Vorbesc prin speaker. 

Chance a mai aşteptat câteva secunde, apoi s-a auzit o voce: 

— Colonele Chance, sunt generalul Michaelson. 

— Prefer să vă vorbesc decât să comunicăm în scris, domnule 
general, a răspuns Chance. Aveţi noutăţi despre avionul acela? 

— Nu există dubii că se îndreaptă spre voi. A coborât până pe 
la 2400 m şi se află într-o rază de vreo patruzeci de mile. 
Continuă să piardă altitudine. Este la vreo douăzeci de mile de 
voi. 

— E avion rusesc, domnule? 

— Aşa se pare. Oricum, dacă va cobori... 

— Doriţi să vedem despre ce e vorba? 

— Da. Imi pare rău, Chance, dar ar putea fi o chestie foarte 
importantă. 

— Corpul Ingineresc e oricând bucuros să dea o mână de 
ajutor Forţelor Aeriene, domnule. 

— Şapte mii, urmează acelaşi curs. Trebuie să recunosc că 
faceţi bine. Forţele Aeriene vă apreciază eforturile. 

— Pentru nimic, domnule. 

Michaelson a chicotit scurt: 

— Poate acesta este şi motivul pentru care... coboară întruna. 
Se pare că nu mai fac nimic pentru a se opune prăbuşirii. Rămâi 


pe fir. 
Chance şi-a aprins gânditor o ţigară. Afară era o vreme oribilă: 
vânt puternic, zăpadă viscolită şi lună slabă. li aştepta o 


expediţie grea, complicată şi mai mult de inexistenţa vreunei căi 
de acces spre est. 

— Haideţi, tovarăşi, a mormăit el. Săltaţi jucăria şi întoarceţi- 
vă acasă. 

— Mai puţin de şase mii opt, s-a auzit din nou vocea lui 
Michaelson. 

A urmat o tăcere mai lungă, apoi generalul a revenit în difuzor: 

— A dispărut de pe monitor, Chance. Mă tem că... 

— Am înţeles, domnule general. Avem însă nevoie de o 
localizare cât mai precisă. 

— O să v-o transmitem. Cei de la BMEWS se ocupă de asta. 
Păstrăm legătura. 

Două minute mai târziu a fost comunicată şi poziţia. Chance a 
verificat coordonatele pe harta uriaşă din sala de 
telecomunicaţii, apoi a apăsat comutatorul Tannoy. 

— Vă vorbeşte Chance. La douăzeci şi două de mile est-nord- 


5 


est de noi s-a prăbuşit un avion. S-ar putea să fie rusesc. Vom 
pleca acolo. Am nevoie de un tractor de mare capacitate, de un 
vagon pe schiuri, de două buldozere şi două... 

S-a oprit neştiind ce echipaj se putea afla la bordul avionului. 

— Nu două, trei Polecaturi. Personalul să se îndrepte imediat 
spre tunelul de îmbarcare. Şi aş fi recunoscător dacă domnul 
doctor ar opri casetofonul lui cu muzică şi ni s-ar alătura. Asta-i 
tot. 

Chance s-a dus în grabă în camera sa şi a început să se 
îmbrace: pantalonii din postav Grenfell, căciula din blană, 
hanoracul, ghetele lungi din pâslă albă. Apoi a plecat precipitat 
spre hangarul tractoarelor. Ventilatorul din tavan abia mai 
prididea să scoată fumul emanat de motoarele diesel. A urmărit 
remorcarea şi cuplarea vagonului pe schiuri la tractorul 
portocaliu, a aruncat o privire la Polecaturile ambalate, apoi s-a 
urcat în cabina buldozerului cel mai apropiat de ieşire. 

— Deschideţi porţile! a strigat el. Inainte! 

Glasul lui s-a pierdut în vacarmul motoarelor, dar braţul care 
flutura în vânt avea încă din vremurile cavaleriei semnificaţia 
„înainte!” în toate vehiculele, mâinile protejate de mănuşi cu 
două degete au început să manevreze manşele. Convoiul a 
trecut prin nişte porţi uriaşe care duceau spre „Strada Principală” 
şi spre baza rampei, loc în care buldozerele şi-au coborât lamele 
uriaşe pentru a da zăpada la o parte, operaţie cunoscută la 
Câmp Hundred ca „măturarea pragului”. 

Pe măsură ce maşinile urcau spre suprafaţă, radiatoarele din 
cabine dădeau căldură din ce în ce mai mare. 

Chance se întreba cât va dura această expediţie şi în ce stare 
va găsi echipajul avionului. Chiar dacă membrii acestuia au 
reuşit să supravieţuiască prăbuşirii, dacă nu erau echipați pentru 
condiţiile din zona arctică, nu vor trăi mai mult de câteva minute, 
fără un adăpost cât de cât. 

Işi imagină cuprins de un fior ce va găsi acolo, dar încercă să 
se gândească mai bine la modul cum va ajunge la locul 
dezastrului. 

Douăzeci de mile nu reprezentau o distanţă mare, mai ales în 
condiţii normale de drum. Există oameni care o pot străbate în 
fugă în circa două ore. Aici însă nu erau deloc nişte condiţii 
normale şi Chance îşi amintea de situaţii în care o expediţie de 
douăzeci şi cinci de mile putea dura o săptămână întreagă, dacă 
pe traseu apăreau crevase, şi dacă chiciura deasă reducea 
vizibilitatea nu la câţiva metri şi nici măcar centimetri, ci pur şi 


6 


simplu la zero. Şi-ar fi dorit să fi putut trimite în această misiune 
rapidele Polecaturi cu experimentatul lor echipaj. Acestea ar fi 
putut parcurge distanţa în mai puţin de o oră. Dar nu le-a trimis; 
exista deja riscul ca acestea să dispară în una din adâncile 
crevase pe care plutirea permanentă a banchizei le deschidea şi 
le închidea la loc şi pe care vântul le acoperea cu punți 
înşelătoare de zăpadă. Până le observai, cădeai deja în adâncuri. 
Acesta era şi motivul pentru care cele două buldozere şi tractorul 
erau legate între ele prin cablu; cel puţin, dacă vehiculul din 
capul coloanei se prăbuşea, celelalte din spate puteau să-l tragă 
înapoi, sau în cel mai rău caz să menţină cablul întins pentru a-i 
ajuta pe cei de jos să urce teferi la suprafaţă. 

Coloana de vehicule înainta cu greu. Şoferii abia zăreau prin 
parbrize contururile maşinilor din faţă. In timpul nopţii care ţine 
aici cinci luni, în perioada dintre răsăritul lunii, nu puteai vedea 
mare lucru în afara rafalelor de zăpadă viscolită în lumina 
farurilor. 

După ce au parcurs cinci mile, Chance a pornit staţia radio. 

— Chance pentru Hundred. Chance pentru Hundred. Terminat. 

— Hundred pentru colonelul Chance. Vă recepţionez foarte 
clar, domnule. Raportez că v-aţi îndepărtat de traseul corect 
două grade spre sud. 

— Două grade? 

— Da, domnule. 

Chance cobori microfonul şi-i strigă şoferului: 

— la-o la dreapta, Jablonsky, am deviat cam mult spre sud! 

Işi aruncă apoi privirea asupra busolei, dorindu-şi ca acest 
instrument să-i fi fost mai folositor. La aceste latitudini, 
apropierea de Polul Nord provoca deviații imprevizibile. După 
câteva minute, Chance i-a făcut semn şoferului să continue 
drumul în linie dreaptă şi a luat din nou microfonul. 

— Acum e bine, Hundred? 

— E bine, domnule. 

— Stai cu ochii pe monitor, Hainey. Voi lua legătura cu tine din 
minut în minut. 

— Am înţeles, domnule. 

Următoarele şapte mile le-au parcurs fără nici o deviere de la 
traseu. Chance a luat legătura cu baza la fiecare şaizeci de 
secunde aşteptând de fiecare dată verdictul în legătură cu 
direcţia de avansare. Până aici lucrurile mergeau bine: 
străbătuseră douăsprezece mile în mai puţin de o oră... 

Brusc, tractorul smuci cu putere, proiectându-l pe Chance cu 


7 


capul în parbriz. Căciula din blană şi gluga hanoracului au preluat 
o parte din forţa impactului, dar ciocnirea fusese totuşi dură şi 
dureroasă. Se aşeză din nou pe spătarul scaunului, încercând să 
învingă forţa de gravitate. Protejat de centura de siguranţă, 
Jablonsky a reacţionat rapid, oprind motorul, dar buldozerul se 
înclinase deja la un unghi de patruzeci şi cinci de grade. 

Chance rămase încordat, rugându-se să nu se întâmple nimic 
cu cablul care acum trebuia să fie întins la maximum. Se uită 
prin geamul lateral la zăpada compactă, apoi îşi îndreptă privirea 
înainte, prin parbriz, la lumina aruncată de faruri pe peretele alb 
al crevasei. Cu toate acestea, era imposibil să-ţi dai seama de 
adâncimea acesteia. Farurile luminau peretele pe o porţiune de 
mai bine de 6 m. A urmat o nouă smucitură, urmată de o alta şi 
fasciculul farurilor s-a înălţat un pic faţă de orizontală. Nu le 
rămânea decât să aştepte şi să spere că şoferii tractorului şi 
celuilalt buldozer nu au permis slăbirea nici unui cablu. Manevra 
colectivă de a avansa foarte uşor şi drept înainte nu ar fi fost 
foarte dificilă, dar în aceste condiţii era exclusă. 

— Să dau înapoi, domnule? a întrebat disperat Jablonsky. 

— La prima smucitură. Dar uşor de tot, Jablonsky. Pentru 
numele lui Dumnezeu, ai grijă să nu zdrobeşti buza crevasei. 

Uriaşele ghete din pâslă albă erau destul de grosolane şi nu 
permiteau un control sensibil pentru a evita ca şenilele late de 
cincizeci şi patru de inci să nu pulverizeze stratul compact de 
zăpadă pe care stătea acum buldozerul. Intr-o astfel de situaţie 
buldozerul trebuia manipulat cu cea mai mare atenţie. 

Chance simţi o mică modificare a nivelului cabinei şi-şi 
îndreptă ochii spre mâinile şi picioarele şoferului care trăgeau de 
manete şi apăsau pe pedale. Privirea îi alunecă apoi pe peretele 
crevasei pe care luminile farurilor coborau uşor, lăsând să se 
vadă straturile căderilor de zăpadă care marcau numărul anilor. 
Continuau să se retragă. 

— Ţine-o tot aşa, Jablonsky. 

Şenilele nu derapau, permițându-le să se retragă centimetru 
cu centimetru. Aşteptarea încordată îl făcuse pe Chance să 
transpire. Nu va dura prea mult: tractorul avea o greutate 
imensă, iar zăpada de dedesubt rămânea comparativ moale. 

De data aceasta avuseseră noroc. O clipă mai târziu, Chance 
se putea rezema din nou pe spătarul fotoliului său. Tractorul a 
fost în fine ambalat la maximum şi, înfigându-şi şenilele în stratul 
de zăpadă, a ieşit din zona de pericol. 

— E-n regulă. 


Când imensul tractor se opri, Chance deschise uşa şi sări jos 
rămânând intenţionat în bătaia luminilor, făcând semn celorlalte 
maşini să înainteze, apoi oprindu-le la numai câţiva metri de 
gura crevasei. Deschise compartimentul de scule al propriului 
tractor şi scoase de acolo o lampă mobilă cu fir lung, o conectă la 
sursa de curent, îşi legă o frânghie de siguranţă în jurul umerilor 
şi porni încet spre buza crevasei. Acum totul depindea de 
adâncimea acesteia. Crevasele puteau avea adâncimi cuprinse 
între câţiva metri şi mai mulţi stânjeni, câţiva metri sau mile 
întregi. Cu cât crevasa era mai lungă şi mai profundă, cu atât 
riscul era mai mare. Nu puteai afla decât dacă intrai în ea. Odată 
pătruns acolo pentru a-i sonda structura, pericolul te pândea la 
tot pasul, ştiind că poate stăteai pe un pod de zăpadă şi că în 
orice clipă puteai fi înghiţit de adâncuri. 

Pe măsură ce se apropia îşi proptea şi mai puternic picioarele 
în zăpadă. Nu se putea pune problema unei surpări. La urma 
urmei, buza crevasei suportase greutatea tractorului. Cu toate 
acestea, trebuia să acţioneze cu prudenţă. Simţind că hamul de 
siguranţă devenise prea lejer, trase cu putere pentru a le aminti 
celor care îl ancorau să ţină frânghia întinsă. Apoi îndreptă 
fasciculul lanternei spre adâncul crevasei. 

Avea o adâncime de vreo 30, poate 9 sau 10,5 m, iar pereţii se 
îngustau spre fund; mă rog, era mai rău decât sperase, dar nu 
atât de rău cât ar fi putut fi. Lăţimea: poate vreo 4,5 m. 

Chance se întoarse şi dădu instrucţiuni lui Jablonsky şi lui 
Martin care porniră celălalt buldozer, apoi se întoarse în cabina 
încălzită a tractorului pentru a urmări de acolo mersul lucrărilor. 
Lamele de 4,5 m ale buldozerelor puteau disloca opt sau nouă 
metri cubi de zăpadă o singură dată, pe care acum o împingeau 
spre marginea crevasei, aruncând-o înăuntru, o tonă la fiecare 
cursă, umplând încet, încet abisul. Chance se uită la ceas. 
Pierduseră deja douăzeci de minute, iar umplerea şi tasarea 
crevasei mai putea dura pe puţin încă o oră. Nu-i mai păsa câtuşi 
de puţin de şansa ca pe fundul prăpastiei să mai fi rămas vreun 
suflet de om. 

După o vreme, cobori din nou şi se duse la marginea crevasei. 
Cele două buldozere munceau de zor, dar zăpada nu umplea 
decât baza îngustă a crevasei; pe măsură ce se înainta în 
înălţime, progresul înregistrat era mai puţin vizibil. Se întoarse, 
neatent, în clipa în care huruitul motoarelor din spatele lui 
anunţa apropierea lui Jablonsky şi simţi biciuirea vântului pe 
obraji. Se răsuci imediat cu spatele în acea direcţie şi trase 


9 


şnurul glugii până când acesta formă un inel îngust care îi 
proteja chipul. Respirația va încălzi acest spaţiu închis, iar faţa îi 
va fi la adăpost de vântul îngheţat. 

Uriaşele motoare diesel huruiau în noapte, iar buldozerele se 
deplasau înainte şi înapoi, împingând cu lamele lor de oţel 
zăpada în abis. Chance mai trecuse de multe ori prin aşa ceva. 
Graba nu ducea niciodată la nimic bun. Şoferii munceau din greu, 
dar astuparea crevasei se putea compara cu umplerea unei 
găleți cu linguriţa. Cel mai bine era să-ţi vezi în continuare de 
treaba ta, fără să te uiţi prea des în jos. Dacă reuşeai să te 
gândeşti o vreme la altceva, apoi te întorceai la munca ta; aveai 
o mare satisfacţie să constaţi progresul făcut. 

Chance luă legătura cu Câmp Hundred. 

— Intrebaţi-i pe cei din Thule dacă au vreun semn de viaţă de 
le cei care au eşuat, îi transmise el lui Hainey. Spune-le să 
urmărească cu atenţie orice frecventă din zona sinistrată. 

— Am înțeles, domnule. 

Rămase la aparat şi, câteva minute mai târziu, se auzi din nou 
glasul lui Hainey: 

— Au folosit stația de interceptare, domnule, chiar din 
momentul în care supravegherea prin radar a căzut, dar nu au 
înregistrat nici un semn de viaţă. 

— Mulţumesc, Hainey. Am terminat. 

Chance îşi aprinse o ţigară, aşteptând, abţinându-se cu greu 
să rămână înăuntru. N-avea nici un rost să se grăbească: o altă 
crevasă exact ca aceasta sau chiar mai mare îi aştepta poate la 
câteva sute de metri mai încolo şi vor trebui să ia totul de la 
capăt. 

In cele din urmă ieşi din cabină, strângându-şi din nou şnurul 
glugii şi înaintă spre crevasă. Zăpada ajunsese acum aproape de 
nivelul superior. Peste câteva minute va ajunge la cota maximă. 
Rămase acolo urmărind progresul lucrării şi simțind cum frigul îi 
pătrunde în oase. Pentru a stimula circulaţia, începu să bată pe 
loc din picioare şi să-şi îndoaie braţele. Şoferii nu mai aveau 
nevoie de instrucţiuni pentru a-şi face datoria. Cu toţii mai 
trecuseră prin astfel de experienţe. Chiar şi după ce zăpada 
ajunsese la nivelul buzei superioare a crevasei, ei îşi continuară 
munca pentru a permite comprimarea zăpezii prin trecerea 
vehiculelor grele peste ea. Pe măsură ce nivelul zăpezii creştea, 
Chance îşi verifica starea organismului, mişcându-şi degetele în 
mănuşi, picioarele în bocanci şi încordându-şi muşchii feţei. 
Ingheţul muşca cu aviditate din carne şi asta îl făcea atât de 


10 


periculos. Primele degerări ale sprâncenelor, nasului, pomeţilor 
obrajilor sau bărbiei erau atât de sensibile, încât nici nu îţi dădeai 
seama când ai şi îngheţat. 

Zăpada depăşea acum vizibil nivelul solului. Chance aşteptă 
până când stratul ajunse înalt de vreo 1,5 m, apoi făcu semn 
unui vehicul Polecat să înainteze. Acesta se apropie în viteză şi 
se opri la marginea crevasei. Chance se căţăra pe şenile şi 
deschise portiera. 

— Mergi încet, câte un metru. Sub tine, zăpada va fi presată şi 
s-ar putea să te înclini înainte. Dacă ţi se întâmplă aşa ceva, 
aşteaptă calm până te redresăm. 

— Am înţeles, domnule. 

Polecatul fu conectat prin cablu de tractor, apoi înaintă spre 
marginea stratului de zăpadă. Botul său se ridica atunci când 
tractorul îl împingea înainte şi în sus, apoi cobora uşor când 
zăpada se tasa sub greutatea lui. Ajunse destul de repede pe 
partea cealaltă, dar Polecatul era un vehicul uşor, nedepăşind 
două tone în timp ce buldozerele şi tractorul aveau fiecare câte 
douăzeci. Chance făcu semn Polecatului să se întoarcă de unde 
pornise pe o linie paralelă cu prima traversare, apoi dădu 
comanda buldozerelor să mai aducă zăpadă. Repetă această 
operaţie de cinci ori înainte de a îndrăzni să lase vehiculele mai 
mari să treacă, dar nu înainte de a se consulta şi cu Jablonsky. 

— Hai să încercăm o mică tură, Jablonsky! îi spuse el. 

Şoferul plin de transpiraţie acţionă manetele şi buldozerul se 
urni din loc. Când se apropie de marginea prăpastiei şi apoi trecu 
peste zăpada adusă acolo, se opri un moment, iar botul lui cobori 
o fracțiune. Jablonsky se uită la Chance. 

— Încă un metru, îl îndemnă acesta. 

Botul maşinii se înclină şi mai mult, la un unghi de vreo zece 
grade. 

— Trebuie să mai facem nişte transporturi de zăpadă, spuse 
Chance, iar Jablonsky întoarse buldozerul în locul de unde 
pornise. 

Câteva minute mai târziu traversau crevasa şi marcau puntea 
de trecere cu fanioane înalte de 4,5 m adânc înfipte în zăpadă. 

După ce ajunseră cu toţii pe marginea cealaltă, Chance le făcu 
semn să pornească înainte. Uitându-se la ceas îşi dădu seama că 
de la plecarea lor din Câmp Hundred trecuseră mai mult de două 
ore. Nu mai exista nici cea mai mică şansă ca cineva să 
supravieţuiască după două ore în aceste condiţii, dar el primise 
ordin să ajungă la locul catastrofei, iar convoiul putea s-o facă. 


11 


înaintau constant, ghidaţi de instrucţiunile transmise de la 
Câmp Hundred. Drumul le fu din nou întrerupt de o crevasă, dar 
aceasta nu avea decât vreo zece metri adâncime şi buldozerele 
o umplură în numai câteva minute. 

Patruzeci de minute mai târziu, Chance privi la kilometraj. 
Trebuiau să fie destul de aproape, iar Hainey le comunicase că 
erau pe calea cea bună. Chance aprinse farurile puternice de 
deasupra cabinei şi începu să le rotească într-un arc lin, de 
căutare. Vizibilitatea nu depăşea 182 m pe nici una din laturi şi 
numai Dumnezeu ştia cât de mult alunecase la aterizare avionul 
avariat. Îi ordonă lui Jablonsky să oprească, ieşi din cabină şi 
înşiră toate vehiculele în linie. Era o procedură riscantă care le 
punea în pericol, dar era singura modalitate de a da peste epava 
avionului. 

Cele şase maşini, depărtate la 91 m una de alta, începură să 
înainteze uşor. Chance privi zăpada vânturată în fasciculul de 
lumină şi se întrebă cât va mai dura până când aceasta va 
acoperi toate urmele lăsate de avionul prăbuşit. Dacă fuzelajul 
fusese într-adevăr turtit, iar coada zdrobită, era de presupus că 
epava era deja acoperită de stratul de zăpadă, dar, de obicei, 
întotdeauna mai rămâne câte ceva şi la suprafaţă: o aripă, o 
coadă, o antenă. 

Câteva minute mai târziu observă semnalele luminoase ale 
unui Polecat din dreapta şirului de vehicule şi se îndreptă în acea 
direcţie. Inainte de a ajunge acolo zări un orificiu pe jumătate 
acoperit de zăpada viscolită care nu putea fi creat decât de un 
obiect care trecuse ca un bolid prin învelişul de gheaţă. 

Intrebarea era în ce direcţie? Dar cum îi era mai uşor să 
înainteze decât să se întoarcă, Chance hotărî să se ia după 
urmele lăsate în dreapta. Ceea ce urmă îi confirmă faptul că 
avusese dreptate. După vreo 182 m farurile prinseră în bătaia 
luminii un deget melancolic arătând spre cerul nopţii. Porniră cu 
toată viteza într-acolo. 

Uriaşul avion cu reacţie era făcut bucățele. Numai Dumnezeu 
mai putea şti câte fragmente ale epavei zăceau încă sub stratul 
de zăpadă, dar lungul fuzelaj cu coada ruptă apărea ca o 
grămadă stranie de conducte cenuşii. 

„Acum - gândi Chance - riscul unui incendiu este destul de 
redus: fie că acesta se produsese deja, fie că nu va mai izbucni.” 
Jablonsky trase buldozerul lângă corpul avionului şi Chance sări 
afară cu o lanternă în mână. 

Urcă cu grijă în fuzelajul zdrobit, croindu-şi cu greu drum prin 


12 


plăcile de tablă făcute fâşii şi încercând să vadă ceva la lumina 
slabă a lanternei. Nu găsi decât o grămadă de bidoane în care se 
afla probabil combustibil. Inaintă prudent spre cabină, trase uşa 
spartă şi intră. 

înăuntru îi găsi pe cei cinci membri ai echipajului, prinşi în 
centurile de siguranţă ale fotoliilor lor, cu trupurile surprinse de 
şoc în poziţii de-a dreptul groteşti. Pilotul şi copilotul fuseseră 
proiectaţi înainte şi sfâşiaţi de hamurile în care erau prinşi; 
operatorul radio zăcea cu capul pe staţia lui; navigatorul atârna 
pe podea, iar hărţile acestuia fluturau în vântul rece care 
pătrundea prin parbrizul spart. Un alt bărbat aşezat în spatele 
pilotului avea capul zdrobit în urma izbirii de scaunul din faţă. 

Era limpede că nimeni nu reuşise să supravieţuiască în urma 
impactului şi poate că, la urma urmei, fusese norocul celor cinci. 
Dacă ar fi avut de ales, şi Chance ar fi preferat moartea 
instantanee îngheţului în aşteptarea unui ajutor care, chiar dacă 
ar fi apărut într-un loc atât de uitat de Dumnezeu, ar fi venit prea 
târziu. 

Se întoarse şi parcurse din nou fuzelajul. Vor aduna cadavrele 
şi le vor duce la Câmp Hundred; de acolo vor fi transportate cu 
avionul la Thule şi, probabil, mai departe în Rusia... 

Tractorul trase remorca lângă avion şi opri. În câteva minute, 
cadavrele fură scoase din epavă. Chance mai intră încă o dată în 
avion. Nu mai fusese până acum într-o aeronavă rusească. Se 
uită peste tot plin de curiozitate, dar nu observă nimic ieşit din 
comun. Din câte îşi putea da seama, era un simplu avion militar, 
remarcabil numai prin ţara lui de origine. 

In fine, ieşi. Aripile, pe care şocul le aruncase la mai mulţi 
metri depărtare, fuseseră deja acoperite de zăpadă. Se apropie 
de una din ele. Era straniu să te gândeşti că aceste obiecte reci 
şi moarte purtaseră cinci oameni prin înaltul nopţii polare către 
sfârşitul vieţii tuturor. Işi continuă inspecția, observând cocoaşele 
motoarelor, acum parţial acoperite de zăpadă şi care în curând 
aveau să dispară pentru totdeauna sub carapacea de gheaţă. 

Apoi se împiedică de ceva şi fu cât pe-aci să cadă. Se aplecă şi 
examină cu atenţie obiectul care-i stătuse în cale: un cilindru 
lung şi strălucitor, având în capăt o formă de coadă de peşte. 
Dădu zăpada la o parte cu talpa ghetei. In tehnica modernă un 
astfel de obiect putea fi orice, dar acesta în mod special îi sugera 
o instalaţie de stropire a recoltelor pe care o văzuse într-o fermă 
din Kansas. Chance zâmbi. Orice misiune ar fi avut cei din avion, 
cu siguranţă că nu pentru stropitul recoltelor veniseră până aici. 


13 


* 
x x 


Două ore mai târziu, erau înapoi la Câmp Hundred. Tractoarele 
se odihneau liniştite în hangar, iar cadavrele fuseseră întinse 
într-o magazie. Chance se întorsese în Main Street şi se îndrepta 
acum spre Clubul Ofiţerilor. Intră, comandă un Old Grandad şi 
bău. Apoi se uită în jos. Avu impresia că ghetele îi sunt pătate de 
ulei. Ba nu, nu era ulei. Le frecă cu mâna şi acum şi mâna 
devenise neagră. Se întrebă pe loc ce putea fi, apoi răspunsul îi 
veni. Era pur şi simplu carbon. La urma urmei, la locul catastrofei 
nu e exclus să se fi produs un incendiu. Poate la unul din 
motoare. 

Işi termină băutura înainte de a se apuca să-şi scrie raportul. 


14 


CAPITOLUL 1 


Nu era o noapte frumoasă. În tot cursul zilei lapoviţa alternase 
cu o ploaie rece şi în cele din urmă căzuseră de acord să cadă 
împreună. Am stat douăzeci de minute din ce în ce mai ud şi mai 
nefericit, încercând să prind un taxi, dar toate taxiurile libere 
plecaseră acolo unde merg de obicei când e vreme urâtă, 
rămânând în circulaţie doar cele cu un singur pasager ursuz pe 
bancheta din spate. Poţi să aştepţi aşa ore întregi: te repezi pe 
stradă de fiecare dată când vezi apropiindu-se o maşină galbenă, 
apoi te întorci în grabă la adăpost de îndată ce-ţi dai seama că 
taxiul e ocupat şi înainte ca anvelopele maşinii să arunce pe tine 
o perdea murdară de apă. 

Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am luat-o pe jos, cu 
pardesiul meu cel greu şi care devenea şi mai greu cu fiecare 
pas pe care îl făceam şi cu pantalonii uşori din care apa se 
scurgea în pantofi. În fiecare eră oamenii se îmbracă în funcţie 
de anotimp, dar tehnica şi vânzătorii de îmbrăcăminte au hotărât 
că această concepţie trebuia să fie foarte confuză. 

Aşa încât în zilele noastre instalaţiile de aer condiţionat suflă 
asupra ta aer rece ca gheaţa oriunde te-ai afla în casă, iar în 
timpul iernii încălzirea centrală te coace. Poate că în felul acesta 
iarna se vând mai multe costume subţiri, iar în iunie are mai 
mare cerere stofa din lână; în nici un caz asta nu sporeşte 
confortul. 

Intre Grand Central şi strada 75 din East e o cale lungă, dar 
după o vreme, te uzi până la os, ţi se face atât de frig şi devii 
atât de îndârijit, încât până şi Masoch te-ar găsi interesant. Imi 
place apartamentul pe care îl ocup în strada 75, dar de data asta 
aş fi preferat să se afle în strada 46. Nu mă mai gândeam decât 
la paharul de whisky şi la baia fierbinte pe care o voi face, înainte 
de a ieşi din nou în potopul de afară, de data aceasta dotat 
corespunzător pentru a uda şi eu până la piele câţiva pietoni 
abrutizaţi de aşteptarea unui taxi. 

Am intrat pe uşa rotativă, tremurând ca un câine de vânătoare 
trimis de stăpânul lui să-i aducă rața împuşcată din baltă şi m-am 
dus drept la lift. 

In hol am auzit vocea lui Bob: 

— O, domnul profesor Edwards. 

M-am oprit şi m-am întors. Bob tocmai ieşise din cabina lui şi 


15 


rânjea la mine. 

— Ajunge să-mi spui „domnul doctor Edwards”. 

— Dar aici scrie „profesor”. 

Intre degetele lui boante ţinea o scrisoare. 

— Felicitări. Blocul nostru merita o astfel de promovare. 

— Da, am răspuns. Mulţumesc. 

Bob şi cu mine eram singurii englezi din bloc. Menirea lui era - 
printre altele - aceea de a-mi aminti întotdeauna de unde mă 
trăgeam. 

Am luat din mâna lui cele câteva scrisori şi aproape că am dat 
buzna în ascensor. Apa de pe mine se scurgea pe mochetă, dar 
cel puţin pe jos se simţea un curent plăcut de aer cald. Mi-am 
scos pălăria şi timp de patru secunde cât dura ascensiunea până 
la etajul meu m-am desfătat cu căldura din lift. Cu gândul numai 
la baia fierbinte care mă aştepta am scos cheia de la intrare ca 
Bat Masterton, am intrat în galop şi am dat drumul la apă. 

Am aruncat scrisorile pe birou, mi-am atârnat pardesiul în 
dulapul încălzit, mi-am prescris un amestec alcătuit din două 
părţi whisky J&B şi restul apă, am înghiţit jumătate din lichid şi 
am început să mă dezbrac. Dacă există pe lume vreo plăcere mai 
mare decât aceea de a zace într-o cadă cu apă fierbinte şi de a 
sorbi dintr-un pahar cu scotch de calitate, vă rog să mi-o spuneţi 
şi mie. Intr-o bună zi am să scriu o scurtă monografie despre 
plăcerile băii şi am să arăt acolo că nici laptele de măgăriţă şi 
nici toate parfumurile şi aromele Arabiei nu se compară cu 
simpla şi în acelaşi timp rafinata minune a căldurii dinăuntru şi 
din afară. 

Mi-au trebuit aproape zece minute ca să scot din mine fiorii de 
gheaţă, dar am rămas acolo o jumătate de oră, ca să fiu mai 
sigur, umplând din când în când cada până la refuz cu un picior 
educat care învățase să rotească robineţii de când a făcut primii 
paşi. 

Am ieşit din cadă, m-am înfăşurat într-un halat de prosop, am 
şters aburii de pe geamul de cristal al ceasului de mână şi mi-am 
dat seama că timpul alergase pur şi simplu. Nu eram încă în 
întârziere, dar nici nu strica să mă grăbesc puţin. M-am îndreptat 
spre dormitor, unde mă aşteptau şosete uscate şi cămăşi curate, 
apoi mi-am adus aminte de scrisori, întrebându-mă absent cine 
oare mă promovase la titlul de profesor. 

Scrisoarea de deasupra era de la Reader's Digest şi-mi oferea 
o plăcere de o viaţă, cu condiţia să cumpăr mai multe discuri cu 
concerte de neuitat; mai erau acolo o cerere de dolari fără 


16 


echivoc din partea companiei de electricitate, două circulare de 
la agenţia de asigurări şi un teanc de prospecte multicolore de la 
mai multe corporaţii producătoare de medicamente, care nu mă 
implorau, ci mă rugau să le acord câteva minute din preţiosul 
meu timp, promiţându-mi că era în binele sănătăţii pacienţilor 
mei. Şi că era şi foarte profitabil. Nu se menţiona pentru cine. 
Oricum, cu mine nu o nimeriseră. Eu nu aveam nici un pacient. 
Un computer de aiurea a memorat magicele litere „DR.”, le-a 
transmis şi celorlalte computere şi astfel am ajuns pe lista 
doctorilor din New York. Să le ia naiba de prospecte! Am să mă 
uit mai târziu pe ele. 

M-am gândit bine şi am ales o vestimentaţie elegantă şi sobră 
pentru a-i convinge pe toţi medicii cu renume de la recepţie că 
nu eram un iresponsabil şi nici nu aveam de gând să fac curte 
nevestelor lor, mi-am pus pe mine un trenci şi m-am pregătit de 
plecare. E imposibil să îmbraci un trenci cu cordon şi să-ţi pui şi 
pălărie fără să pari o imitație proastă a mult regretatului Bogey, 
aşa că m-am privit un pic în oglindă. Mi-am încleştat pumnul, cu 
arătătorul înainte şi cu degetul mare în sus. „Te-am prins, 
profesore,” am spus. Efectiv nu ştiu din ce film era replica, dar 
sunt convins că marele actor a spus-o cândva. Normal că joaca 
asta mi-a adus aminte de ceva, aşa că m-am întors la birou şi am 
găsit scrisoarea. În dreptul destinatarului scria cât se poate de 
clar PROFESORULUI EDWARD, FAGS. In aceste trei cuvinte 
existau tot atâtea greşeli: unu, eu nu aveam decât titlul de 
doctor; doi, numele meu era, şi mai este încă, Edwards, cu un „s” 
la sfârşit; trei, eu eram chirurg, nu geograf. Era o dovadă clară a 
mahmurelii celui care bătuse la maşină adresa şi as fi aruncat 
imediat scrisoarea dacă n-aş fi dat cu ochii de marca poştală. Pe 
ea scria Mockba. Era datată cu două săptămâni în urmă. Târziu 
sau nu, vă întreb şi pe dumneavoastră dacă aţi putea trece cu 
vederea o astfel de marcă poştală. 

Mi-am vârât degetul cel mare prin deschizătura plicului, l-am 
deschis şi am scos de acolo un mic prospect. Am aruncat plicul la 
coşul de gunoi şi am examinat hârtia din mână. Era tipărită în 
limba rusă şi m-am întrebat ce conţinea şi cine putea fi 
expeditorul. Frunzărirea materialului nu m-a ajutat să trag nici o 
concluzie. N-am găsit nici o scrisoare, nici o carte de vizită. Am 
băgat hârtiile în buzunar, gândindu-mă că le voi folosi ca subiect 
de conversaţie la recepţia care mă aştepta. 

Am coborât cu ascensorul până la garajul din subsol, unde mă 
aştepta MG-ul meu prăpădit. Intr-o bună zi nici n-o să mai fiu 


17 


observat de vreun uriaş Lincoln care mă va înghiţi pur şi simplu, 
dar până atunci preferam să rămân împătimitul pentru maşini 
sport, să-mi schimb vitezele cu mâna mea şi să stau cu ochii pe 
turometru pentru a şti când e momentul cel mai potrivit pentru 
aşa ceva. În acelaşi timp eram bucuros că Dumnezeu îmi dăduse 
minte să-mi cumpăr un autoturism cu un singur geam lateral. Am 
pornit motorul şi MG-ul a scos un mârâit încântător, apoi s-a 
repezit ca o săgeată printre celelalte maşini din garaj şi a urcat 
rampa ieşind cu un zgomot asurzitor în stradă. Am traversat 
oraşul îndreptându-mă spre parc. 

Parteneriatul dintre lapoviţă şi ploaie luase sfârşit. Lapoviţa se 
transformase într-o adevărată viforniţă. Fulgi mari şi grei de 
zăpadă apoasă se izbeau de parbriz, zăbovind acolo o vreme, 
lipiti de geam, până când ştergătoarele îi dădeau la o parte 
îngrămădindu-i în jurul stâlpilor caroseriei. Zăpada nu avea însă 
nici o putere asupra carosabilului, care continua să rămână doar 
ud, strălucitor şi înşelător. În acelaşi timp fulgii reduceau foarte 
mult vizibilitatea obligându-mă să reduc viteza până la treizeci 
de mile pe oră. E o viteză detestabilă, mai ales pentru o maşină 
mică cu schimbător manual de viteze pentru că nu ştii niciodată 
dacă trebuie să fii într-a treia sau în ultima, bâjbâind ca un 
orbete. In viteza cea mai mare aştepţi cu un sentiment al 
vinovăţiei o propulsie mai rapidă, iar în viteza a treia te întrebi 
tot timpul de ce naiba e nevoie să prăpădeşti atâta combustibil. 
In ce mă priveşte, e singurul argument pentru care aş înclina 
pentru schimbătorul automat de viteze şi bănuiesc că acesta 
este şi motivul pentru care locuitorii marilor oraşe preferă fie 
maşinile, fie renunţă pur şi simplu la condus. Dar eu nu mă 
număram printre aceştia; eu eram crescut la ţară, unde am 
învăţat să conduc pe drumuri pe care conta foarte mult 
suspensia şi mânuirea schimbătorului de viteză şi mi-aş fi dorit 
din toată inima ca într-o bună zi să revin la acele drumuri, în loc 
să mă îndrept, ca acum, prin aceste defilee ale Manhattan-ului 
spre un parc pătrat, bântuit de tot felul de borfaşi, tâlhari şi 
violatori şi străjuit spre est de zgârie-nori care îţi aminteau tot 
timpul că acei copaci şi gazonul parcului erau, de fapt, 
invadatorii zonei de oţel şi sticlă. 

De fiecare dată când intram cu maşina în parc, mai ales 
noaptea, rosteam în şoaptă o scurtă rugăciune, implorând Cerul 
să nu-mi pice nimic umed pe capul distribuitorului şi să nu mi se 
înfunde carburatorul din cauza vreunei scame din benzină. O 
pană noaptea în Central Park însemna numai necaz: colecţia de 


18 


produse derivate ale civilizaţiei care stăteau la pândă la tot colţul 
în parc îţi putea fura totul apoi, pentru a se şi distra puţin, te 
putea lua şi la şuturi. De multe ori m-am întrebat dacă nu cumva 
nici tâlharii înşişi nu simțeau un pic de frică la intrarea în parc. Şi 
care dacă nu le pica în mână nici o victimă nevinovată, se furau 
între ei? 

Am pătruns în parc gândindu-mă la seara care mă aştepta. La 
dineurile newyorkeze se practică un formalism rigid pe care nu-l 
întâlneşti nicăieri în lume. Poate că numai în New England 
oamenii sunt mai scrobiţi, dar eu nu cunosc New England şi nici 
nu simt nevoia. Mie îmi plac mesele vesele. Gentlemanii cărora 
le face plăcere să se creadă notorietăţi în domeniul medicinii din 
New York îmi sugerau întotdeauna o asemănare uriaşă cu sticlele 
pe care le scoteau din pivnițe pentru astfel de ocazii: acoperiţi de 
pânze de păianjen, scorţoşi şi plini de ani. Nevestele lor poleite 
cu bijuterii aveau tendinţa de a se adresa cu apelativul „tinere” 
şi, în general, îţi vorbeau de parcă fiecare cuvânt rostit începea 
cu literă mare. Multe dintre ele se căţăraseră cu ghearele în 
vârful acestei piramide şi pentru ele ascensiunea devenise un 
hobby. Greu vei găsi o adunătură mai ticăloşită, bărbaţi sau 
femei, ca tagma medicilor. Era de mirare că nu-mi luasem pe 
mine un smoching; de fapt, nu era deloc de mirare, pentru că pur 
şi simplu nu aveam. Dacă ar fi fost obligatoriu să mă îmbrac cu 
aşa ceva, n-ar fi avut decât să se descurce fără mine. 

Traficul era destul de lejer. Imi imaginez că toată lumea se 
retrăsese acasă, hotărând să rămână acolo printre paharele cu 
martini şi radiatoare, mânuind cu viteză telecomenzile pentru a 
evita calupurile publicitare. E un joc mult mai distractiv decât 
urmărirea programelor propriu-zise. O dată am reuşit să stau şi 
eu douăzeci şi trei de minute fără să dau de reclamele unui 
produs sau sponsor. 

Alunecam uşor pe aleile parcului ascultând buletinul de ştiri şi 
sperând să găsesc la recepţie o băutură mai tare decât clasicul 
cherry, când, din spatele meu s-a năpustit o maşină cu toate 
farurile aprinse. Lumina puternică reflectată de oglinda 
retrovizoare m-a orbit. Am ridicat mâna pentru a-mi proteja ochii, 
dar era prea târziu; eram total năucit. Am luat piciorul de pe 
acceleraţie şi am frânat imediat, neavând chef să intru în vreun 
copac nici măcar la treizeci de mile pe oră. In clipa aceea am 
observat că luminile se mutaseră un pic mai la stânga mea. Imi 
amintesc că m-am gândit că dacă respectivul încalcă 
regulamentul privind depăşirile în parc, cel puţin nu mă va lovi 


19 


după ce încetinisem. 

Dar n-a fost aşa. M-a lovit. Ajungând în dreptul meu, uriaşa 
limuzină s-a răsucit, lovindu-mă lateral, cu forţă şi zgomotos. Am 
avut impresia că totul se învârtea în jurul meu. Total dezorientat, 
am răsucit disperat volanul în direcţia în care speram să redresez 
maşina şi am apăsat cu putere pe frână. Discurile servo de 0,2 
m, binecuvântate să fie, şi-au făcut datoria, oprindu-mă imediat 
pe o alee lăturalnică. 

In clipa aceea parbrizul s-a făcut ţăndări. O secundă a fost 
acolo, curat şi limpede datorită ştergătorului şi zăpezii, în 
următoarea secundă se crăpase tot, devenind opac. L-am lovit cu 
putere, împingând cioburile geamului securitizat pe capotă şi 
prin orificiul format am zărit, încă orbit, farurile din spate ale 
limuzinei care se făcea nevăzută în faţa mea. Am lovit din nou cu 
pumnul în sticlă, făcând o gaură de vreo 0,36 m şi m-am uitat în 
jur. MG-ul meu ieşise din carosabil pe gazon, dar, slavă 
Domnului, se afla încă tot pe patru roţi şi motorul era în stare de 
funcţionare. Am băgat în marşarier şi m-am întors pe aleea 
asfaltată, apoi am accelerat, sperând că micuța şi rapida mea 
maşină îl va ajunge din urmă pe cel care mă lovise adineauri. 

N-ar fi trebuit să mă mai ostenesc. Pe lângă faptul că existau 
mai multe ieşiri din parc, tipul pornise din capul locului cu o 
viteză mai mare decât a mea şi probabil că de îndată ce îşi 
dăduse seama că mă lovise fugise de mâncase pământul. De 
fapt, nici nu ştiam ce să caut. Nu eram sigur că reţinusem cum 
arată maşina lui şi, oricum, e foarte dificil să vezi aripa din spate 
dreapta a maşinii din faţa ta. Am ieşit din parc cu faţa şi cu 
mâinile îngheţate, cu poala plină de zăpada apoasă care intrase 
prin gaura parbrizului şi plin de nervi. Am crezut că era vorba de 
un şofer care fuge de la locul accidentului de teama problemelor 
pe care i le-ar putea face poliţia newyorkeză şi companiile de 
asigurări. 

Nu ştiam precis, dar asta îmi trecuse atunci prin cap. 


20 


CAPITOLUL 2 


A fost într-adevăr cherry. Unul foarte sec. Îmi amintesc cum 
descria bunica mea de origine scoțiană o astfel de băutură: te 
drege dacă eşti stricat la burtă. E de ajuns să sorbi o înghiţitură 
şi începi să te învârti timp de câteva minute cu obrajii subţiri în 
timp ce toată saliva ţi se retrage de unde a venit, iar papilele 
gustative se chircesc înainte de a intra într-o paralizie parţială, 
dacă nu totală. 

Cherryul provenea din Spania şi probabil că amfitrionii s-au 
simţit vinovaţi pentru asta pentru că tot restul serii s-au servit 
numai băuturi autohtone. E vorba de o Alles Amerikanischer 
Hock din California, îmbuteliată probabil de Liga germano- 
americană pentru a demonstra avantajele pe care le avea Hitler 
şi un lichid foarte dens din nordul statului, la care se referea 
poate şi Nelson Eddy când cânta cu atâta entuziasm Jos cu vinul 
roşu de Burgundia. 

Conversaţia se purta pe teme cât se poate de simandicoase. 
Nu mă număr printre acei doctori care sunt convinşi că numai 
câţiva ani petrecuţi în facultate le conferă o eternă infailibilitate, 
dar obţinerea unui grad medical necesită din când în când o 
sclipire, chiar şi sfioasă, a țesutului creierului. Munca de după 
absolvire te obligă chiar să pui acest organ la o muncă grea. ŞI 
iată-mă printre stâlpii AMA!, unii dintre ei cu specializări a căror 
menționare numai se poate întinde pe mai multe pagini. La un 
moment dat, o doamnă m-a întrebat cu ce treburi mă aflam în 
Statele Unite, dar tocmai când mă pregăteam să-i răspund, 
atenţia ei a fost captată în altă parte. 

Nu numai că serata risca să nu mă recompenseze cu nimic, 
dar era şi îngrozitor de plicticoasă. Sunt pe deplin conştient şi de 
acord cu convenţia potrivit căreia subiectul duodenului şi al 
fluidului lombar nu trebuie discutat la masă, dar am nutrit o 
infimă speranţă că cei prezenţi vor vorbi măcar despre muzică, 
despre problemele îngrijirii medicale, sau cel puţin despre 
principiile etice pe care le ridică controversata problemă a 
transplanturilor. Am petrecut câteva ore spunând „da” vulturiţei 
cu creastă albastră din stânga mea, prefăcându-mă foarte 


1 American Medical Association - Asociaţia Medicală Americană (n. 
t.). 


21 


preocupat şi murmurând un „mmmm” cu un aer îngrijorat spre 
papagalul îmbrăcat ţipător din dreapta mea. Nu exista nici un 
pericol să spun vreo prostie; nici una dintre ele nu se aştepta din 
partea mea la vreo discuţie în contradictoriu sau la vreun 
dezacord. Asta mi-a dat şi libertatea de a mă gândi la cât de gros 
devenise între timp stratul de zăpadă de pe MG-ul meu. Peste 
gaura din parbriz pusesem un ziar pe care îl fixasem cu cele 
două ştergătoare, dar fiind vorba de New York, cu siguranţă că 
un trecător amabil a avut prezenţa de spirit să-l scoată de acolo. 

Pe la miezul nopţii, când cei din jurul meu începuseră să 
discute despre ceea ce Johnny îi spusese lui Candice Bergen şi 
cât de perfect reuşise aceasta să blocheze strălucitul gambit, am 
considerat că faţa mea are nevoie de o schimbare înainte de a 
mima expresia interesului politicos pe care o purtase cu eforturi 
din ce în ce mai mari. 

— Plecaţi atât de devreme? m-a întrebat gazda seratei. 

Glasul ei era exersat pentru rostirea acestei întrebări care 
devenise pentru ea un reflex, dar privirea nu-i trăda nici o urmă 
de interes. Amfitrionul, un rege al geriatriei care începuse să aibă 
el însuşi nevoie de practicile acestei discipline, a bolborosit ceva 
de genul... „mai treci pe la noi, tinere”. Uşa s-a deschis şi am fost 
liber, liber, liber, cum vă spun. Cred că am avut acelaşi 
sentiment cu al celor care se eliberează de la San Quentin. 

Nu mai ningea. Probabil că plictiseala devenise universală. Am 
tras de câteva ori aer în plămâni, mi-am legat cordonul 
pardesiului meu model Bogey şi am început să număr roţile MG- 
ului. De data asta erau toate trei. Ziarul dispăruse, bineînţeles, 
dar probabil că nu înainte de încetarea ninsorii pentru că nu a 
trebuit să iau cu mine înăuntru o lopată. Cu toate astea apei nu i- 
a trebuit prea mult să pătrundă prin pardesiu şi prin pantaloni. 
Am pornit spre casă, sperând din tot sufletul că nu voi deveni 
niciodată enuretic. Când am coborât rampa garajului subteran, 
şansa mi-a zâmbit, şi încă de două ori: nu numai că locul de 
parcare de lângă ascensor era liber, dar însuşi ascensorul se afla 
acolo, cu uşile deschise. Cu o răsucire rapidă am coborât din 
maşină direct în ascensor şi am apăsat pe buton. Un alt locatar 
nu fusese la fel de norocos ca mine. Am auzit lovituri de pumn în 
uşa care tocmai se închisese, dar unul din avantajele 
ascensoarelor automatice este acela că te eliberează de povară 
oricărei genoflexiuni în direcţia bunelor maniere. 

Uşile ascensorului s-au deschis. Cu cheile în mână, am parcurs 
coridorul şi am intrat în apartament, având sentimentul obişnuit 


22 


şi cald de mândrie pentru proprietatea mea. lată-mă, eu, John 
Edwards din Kendal, Westmorland, locatarul unui apartament în 
East Seventies, care este al meu, în întregime al meu, atâta 
vreme cât voi putea să-mi plătesc chiria. 

Senzaţia de căldură îmi dispăru şi, brusc, am devenit la fel de 
rece şi umed ca turul pantalonilor de pe mine. N-am mai făcut 
nici un pas. Am închis uşa şi am chemat liftul. In absenţa mea, în 
apartament intrase cineva; poate că răufăcătorii mai erau încă 
acolo şi în cazul ăsta nu era exclus să fie înarmaţi cu cuțite, 
pistoale sau chiar mitraliere. De obicei nu mă pierd prea repede 
cu firea, dar în astfel de momente e bine să apelezi la sprijinul 
unui prieten. 

Am sărit şi eu de multe ori în ajutorul lui Bob şi acum venise 
timpul să se revanşeze. După ce uşile ascensorului s-au deschis 
şi l-am văzut îndreptându-se spre mine în pas alergător, n-am 
fost pentru o clipă sigur dacă este el sau nu, pentru că avea 
creştetul şi unul din ochi bandajate. Celălalt ochi licărea cu furie. 
Bob Roberts fusese poliţai în Londra şi, după ce ieşise la pensie, 
venise în Statele Unite pentru a fi mai aproape de fiica lui. Era un 
tip care nu se enerva cu una, cu două. 

— Ce naiba ai păţit? 

— M-a lovit cineva, spuse el. Mi-a luat şi cheile. Nu ştiu încă de 
la ce apartament... sau poate apartamente... A intrat cumva la 
dumneavoastră, dom’ profesor? 

N-aveam de gând să-l corectez din nou. Cel puţin nu acum. 

— Da, i-am răspuns. Tu eşti în regulă? 

— M-am ales doar cu un cucui, domnule. Sunt bine. Vă lipseşte 
ceva din casă? 

— Nu ştiu. N-am apucat decât să deschid uşa şi s-o închid 
imediat la loc. 

Bob a zâmbit, şi-a dus mâna la şold şi a scos de acolo o 
versiune în miniatură a bastonului folosit pe timpul nopţii de 
poliţiştii newyorkezi. 

— E foarte folositor la nevoie. 

Nu mi-ar fi făcut nici o plăcere să înfrunt un om înarmat cu aşa 
ceva, dar lui Bob nici nu-i păsa de asta. Am deschis uşa şi am 
intrat amândoi, aprinzând, rând pe rând, toate luminile. 

Mai devreme nu reuşisem să văd decât câteva perne pe jos, 
dar mă aşteptasem la un adevărat haos şi mă înşelasem. Cineva 
cotrobăise tot apartamentul, şi era clar că o făcuse cu mare 
atenţie, dar nu distrusese nimic. Am intrat cu Bob în fiecare 
cameră şi am deschis toate uşile debaralelor, dar intrusul nu se 


23 


mai afla acolo. 

— Vă lipseşte ceva? m-a întrebat Bob. 

M-am uitat împrejur. Nu mi s-a părut că lipseşte nimic. Am o 
tabacheră de argint care a aparţinut tatălui meu şi care se afla la 
locul ei, pe masa mea de lucru. Am căutat butonii de argint şi 
aceştia erau la locul lor, în dormitor. Rembrandturi nu am. 

— Nu observ nici o lipsă. 

— Poate medicamente, domnule, a continuat Bob. 

Am dat din cap că nu. 

Bob a ridicat din umeri. Era poate a mia oară în viaţa lui când 
se afla în faţa unui caz de efracţie şi aşa ceva nu-l mai 
impresiona de multă vreme. 

— Poate că v-au confundat cu altcineva şi au intrat aici din 
greşeală. 

— Poate, am spus şi eu. Mulţumesc, Bob. 

El a continuat: 

— Ar fi bine să anunţaţi şi poliţia, domnule. Chiar dacă nu vă 
lipseşte nimic. De mine au aflat deja, a mai spus el, punând 
mândru mâna pe bandaj. Polițistul tot poliţist rămâne. 

— Da, aşa voi face. Mulţumesc, Bob. 

— Nu cred că or să vină chiar în noaptea asta. Mai ales dacă le 
spuneţi că nu vi s-a furat nimic. 

— Aşa e. 

— Dar sunt sigur că dimineaţă vor fi aici. 

— Da. 

Dintr-odată m-am simţit foarte obosit. 

— Mulţumesc, Bob. 

— N-aveţi pentru ce, domnule. 

Nu-i venea deloc să plece şi, pe ochiul nebandajat am citit 
totul. 

— Vrei să bei ceva? 

Surpriză nevinovată şi încântare. Nici nu-i trecuse prin gând 
aşa ceva. 

— Mă rog, sunteţi foarte amabil, domnule. 

Am turnat două whiskyuri babane. 

— Vrei cu apă? 

Bob a adulmecat băutura, încântat. 

— Nu, mulţumesc. E păcat de băutura asta. Sănătate, 
domnule. 

După cât de repede a topit conţinutul paharului, mi-am dat 
seama că a văzut multe westernuri la viaţa lui. A lăsat paharul pe 
masă şi mi-a spus: 


24 


— Noapte bună, domnule. 

— Noapte bună, Bob şi încă o dată îţi mulţumesc. 

— Eu vă mulţumesc, domnule. N 

Urmărindu-l cu privirea la plecare, i-am admirat calmul. In cel 
mai adevărat sens al cuvântului. 

Am mai pus apă. O fac mereu, pentru a mai tăia din tărie. Nu- 
mi place câtuşi de puţin senzaţia că înghit o greblă de grădinărit. 
Am topit repede paharul, cel puţin după criteriile mele, şi mi-am 
mai turnat unul. Când cineva îţi intră în casă în absenţa ta, 
senzaţia pe care o ai e una ciudată, de o frică aproape animalică. 
Cuiburile, vizuinile şi casele omeneşti de tot felul sunt lăcaşuri 
sacre. Când descoperi că cineva ţi-a făcut o vizită fără să fie 
invitat, senzaţia aceasta ţi se strecoară târându-se din 
subconştient şi ţi se întâmplă tot felul de lucruri. Te trec fiori pe 
şira spinării, faci. Piele de găină şi ţi se face părul măciucă, aşa 
cum spune toată lumea că păţeşte. 

Acest cuibuşor tihnit din East Seventies care treptat-treptat 
mă ducea la sapă de lemn, mi s-a părut dintr-odată că nu mai 
este la fel de confortabil, în maniera ciudată în care lucrurile nu 
mai par ce au fost odată când le priveşti din alt punct de vedere. 
Toate aceste piese de mobilier care fuseseră până acum doar un 
decor al livingului, au dobândit brusc contururile ascuţite şi clare 
ale unor obiecte străine, au devenit, dacă nu reci şi ostile, 
inspiratoare de teamă. 

Am dat jos costumul sobru şi îmbibat cu apă şi m-am gândit că 
un duş îmi va face bine, dar n-a fost aşa. Cum stăteam sub jetul 
de apă fierbinte şi mă uitam la perdeaua de plastic, mi-a venit în 
minte un film intitulat Psycho şi de o scenă din acesta în care un 
torent de sânge amestecat cu apă se scurgea pe jos din cadă. 
Era un film de Hitchcock. La ora asta probabil că dormea cu 
sforăituri undeva pe planetă, după ce a dat fiori unei jumătăţi din 
populaţia civilizată a acesteia. Dacă făcea cu adevărat aşa ceva, 
atunci nu merita deloc. 

M-am frecat ca un sadic cu cel mai aspru prosop pe care l-am 
găsit, mi-am pus pijamaua, papucii şi halatul şi am început să 
bântui prin apartament, abia târându-mi picioarele şi închizând 
toate uşile în urma mea. M-am dus şi am tras cele două zăvoare 
şi lanţul de pe uşa de la intrare. E mare păcat că nu te poţi 
baricada decât atunci când eşti înăuntru, iar când ieşi din casă 
eşti nevoit să laşi totul într-o maximă nesiguranţă. Cineva va 
trebui să inventeze ceva şi în acest domeniu: Ingersoll, Yale şi 
Towne, nu ştiu, dar trebuie făcut ceva. Un astfel de produs ar 


25 


aduce firmei respective o adevărată avere. 

N-am reuşit să adorm. M-am străduit din răsputeri, dar 
organismul îşi dă seama că încerci şi refuză să coopereze, chiar 
şi atunci când te prefaci că nu încerci. Nimic nu e mai înşelător 
decât monitorul mental. El îţi ştie întotdeauna adevăratele 
intenţii şi îţi dă cu totul altceva; dacă vrei sincer să citeşti o 
carte, el îţi trage pleoapele în jos, transformându-le în nişte 
obloane de oţel; dacă vrei o dată să dormi până mai târziu, el 
face ce face şi te trezeşte la primul cântat al cocoşului. 

„Lasă-mă să dorm, blestematule”, i-am spus. „Să te ia dracu”, 
mi-a răspuns el. „Uite”, i-am spus eu, simțind că cearşaful de sub 
mine se încreţise ca o scândură de masaj, „acum am să mă 
culc”. „Ba n-ai să te culci”, mi-a răspuns el. „Cum poţi să dormi 
când braţele îţi tremură în halul ăsta?” Aşa că mi-am încordat 
braţul şi l-am scos de sub pernă. „Vezi”, a continuat el, „perna e 
prea moale”. N-am vrut să mă gândesc la aşa ceva, dar el m-a 
obligat şi am început să mototolesc aşternuturile din jurul meu 
până când m-am simţit ca un curcan legat fedeleş înainte de a fi 
băgat în cuptor. Aşa că, în cele din urmă, am renunţat şi am 
rămas întins pe spate, cu ochii în tavan şi cu mintea atât de 
trează şi limpede cum s-ar cuveni să fie, dar nu este niciodată, în 
salonul de consultaţii. 

A fost o noapte de pomină. Aviatorii afirmă că pilotarea unui 
avion turboreactor constă în interminabile ore de plictiseală, 
punctate din când în când de momente de teroare maximă, şi 
aşa fusese şi noaptea aceea pentru mine. M-am uitat în jurul 
meu prin dormitor şi în curând era suficientă lumină să disting cu 
claritate toate contururile şi formele. Era o linişte deplină, şi 
totuşi, nu cu multă vreme în urmă, cineva dăduse târcoale pe 
acolo, deschizându-mi sertarele şi dulapurile şi furişându-se pe 
covor. 

Dar cine? Şi de ce? 

Cartierul East este asemănător cu Fort Knox. Trăiesc aici o 
mulţime de cucoane cărora le place să creadă că diamantele au 
fost scoase din pământ pentru a fi purtate, ci nu încredințate 
imediat supravegherii celor de la Chase Manhattan sau First 
Naţional. In partea de sud a apartamentului meu sunt situate 
câteva blocuri care, probabil, adăpostesc la fel de multe picturi 
de valoare ca şi muzeul Prado, mai multe bijuterii decât Turnul 
Londrei şi suficient de multe piese de artă veche încât să 
întreţină licitaţiile de la Parke-Bernet până la sfârşitul lumii. Prin 
simpla mutare într-un astfel de cartier, devii automat o ţintă 


26 


tentantă. 

Dar apartamentul meu nu era situat chiar în zona de lux şi, din 
câte mai ştiu şi eu despre hoţi, acestora nu prea le place să-şi 
piardă timpul fără folos. Dacă a fost un hoţ, atunci a trebuit să 
plece nesatisfăcut; nici măcar nu s-a înfuriat destul ca să dea cu 
piciorul în vreun scaun. Ceea ce m-a surprins, dacă stau să mă 
gândesc bine. Am auzit de atâtea ori despre hoţi de case care îşi 
manifestau insatisfacţia făcând totul ţăndări. Toxicomanii şi cei 
de teapa acestora erau, în orice caz, mult mai răutăcioşi; ei 
făceau prostioare pe covor şi-ţi scriau pe pereţi, dacă nu erai 
acasă sau te lucrau în foi de viţă dacă se întâmpla să te 
surprindă înăuntru. 

Şi atunci cine a putut fi? 

Cu siguranţă, nu fusese cea mai fericită noapte din viaţa mea. 
Un şofer nebun în parc şi un spărgător care l-a altoit pe Bob 
pentru a obţine cheile de la apartamentul meu. 

M-am ridicat imediat în capul oaselor. Oare cele două 
evenimente nu aveau vreo legătură unul cu altul? Apoi, fără nici 
un motiv anume, mi-am amintit de persoana care încercase şi nu 
reuşise să prindă ascensorul pe care îl luasem din garaj şi de 
parbrizul spart. Mi s-a făcut părul măciucă. 

Am aprins lumina, mai mult din nevoia de a fi mai sigur, şi am 
încercat să asociez toate aceste mici incidente care au dat buzna 
pe neaşteptate în existenţa mea atât de paşnică. M-am întors 
acasă pe jos, prin ploaie, am făcut o baie şi am băut ceva. Poate 
că totul se datora whiskyului J&B? M-am urcat în maşină şi am 
condus corect şi responsabil prin parc, unde o altă maşină, 
alergând cu toată viteza şi cu farurile aprinse, m-a ciocnit lateral. 
A urmat apoi parbrizul. Presupusesem că fusese doar o pietricică 
care a zburat drept în geam şi l-a spart. Am continuat să 
reconstitui totul, cât mai exact cu putinţă. Dar nu am ajuns la 
nici un răspuns. Absolut nimic până la momentul în care m-am 
întors în garaj cu MG-ul meu, am găsit locul de parcare liber şi m- 
am strecurat cu repeziciune în ascensor. Şi cineva dorise să urce 
cu mine. Apoi această... 

Dar nu! Nu se întâmplase în acea secvenţă. Cel care se 
strecurase în apartamentul meu fusese aici înainte de a mă 
întoarce eu cu maşina. 

Am încercat să mă gândesc ce dorise să găsească, 
presupunând că un spărgător caută întotdeauna ceva anume şi 
toate aceste gânduri nu erau numai rodul imaginaţiei mele 
exagerate după o seară lungă în timpul căreia nu a fost prea 


27 


mult solicitată. Bob vorbise despre medicamente şi ştiam şi eu 
cu siguranţă o mulţime de cazuri în care locuinţele medicilor 
fuseseră violate de către tot felul de drogaţi în căutarea unor 
produse farmaceutice sau a unor formulare de reţete în alb. 
Acesta era însă un apartament de locuit, nu cabinetul unui 
doctor, chiar dacă pe plăcuţa din hol scria Dr. J. Edwards. 

Dacă era să iau în considerare partea neagră a problemei, şi 
tocmai asta făceam, fuga şoferului nebun după accident şi 
parbrizul spart se petrecuseră înainte ca Bob să-şi fi pierdut 
cunoştinţa în urma loviturii primite. Apoi intrarea în apartament 
şi ascensorul. Ce se putea deduce din asta? Se putea deduce că, 
nereuşind să mă lichideze în parc, se întorseseră imediat acasă, 
intraseră în apartament, nu găsiseră nimic acolo şi mă 
aşteptaseră în garaj, dar din cauză că fusesem atât de iute, mă 
pierduseră? 

Era o nebunie. Văzusem prea multe filme; şoselele erau pline 
de tot felul de şoferi nebuni şi pavate cu pietricele care mai 
săreau câteodată şi în parbriz, pentru numele lui Dumnezeu. 
Orice om a trăit măcar o dată în viaţă experienţa de a fi vizitat 
de un spărgător. Pur şi simplu îmi venise şi mie rândul. 

Acum mi se făcuse somn, dar înainte de a mă întoarce în pat 
am mai verificat o dată lanţul şi zăvoarele. De data aceasta 


monitorul şi-a deschis uşa întunecată şi m-a lăsat să intru. 
* 


* * 


Nu pentru multă vreme. La şase fix am deschis larg ochii şi am 
realizat trecerea de la starea de somn la cea de trezie totală mai 
repede decât ar fi calculat un computer performant cât fac doi 
plus doi. Probabil că mintea mea executase singură unele 
operaţii aritmetice şi rezultatul fusese patru. Am alunecat uşor 
din pat, simţindu-mă expus şi vulnerabil şi m-am îndreptat spre 
locul în care îmi atârnasem costumul. Hârtia era tot acolo, tot în 
limba rusă, tot de neînțeles. Să fie oare o coincidenţă că o 
primisem în aceeaşi zi în care se petrecuseră şi celelalte lucruri? 
S-ar putea, desigur, dar... 

Am început să dau paginile, căutând un eventual mesaj; o 
însemnare marginală, poate; orice ar putea indica motivul pentru 
care îmi fusese expediată. N-am găsit nimic. Am dus-o la masa 
mea de lucru şi am parcurs-o încă o dată. 

Nu cunoşteam pe nimeni în Rusia, de ce-aş fi cunoscut? Nu 
ajunsesem la nivelul la care Academia de Ştiinţe să-mi adreseze 
invitaţii pentru a-mi demonstra măiestria chirurgicală la 


28 


Moscova. Nu ajunsesem nici la stadiul de a fi invitat la întâlniri cu 
pompierii din Puerto Rico aflaţi în vizită în SUA, darmite din 
Rusia. Majoritatea prietenilor mei erau suficient de fericiţi acolo 
unde se aflau, cu excepţia a doi care ajunseseră în Vietnam, 
nefiind nevoiţi să se ascundă după Cortina de Fier de cei de la 
fisc. 

Deci, cine mi-a putut-o trimite? M-am întors la coşul de hârtii şi 
am căutat printre prospectele de medicamente plicul. M-am dus 
în bucătărie şi am căutat şi acolo. In bucătărie nu intrasem 
noaptea trecută, eram sigur de asta, dar m-am uitat oricum şi 
acolo. După aceea, am verificat în dormitor şi am căutat în toate 
buzunarele, m-am întors la coşul de hârtie şi la sertarele biroului 
meu. 

Plicul dispăruse fără urmă. 


29 


CAPITOLUL 3 


Nu era o senzaţie plăcută, dar a persistat în sufletul meu mai 
multă vreme. Oricum aş fi luat-o, era clar că cineva intrase prin 
efracţie în apartamentul meu pentru a pune mâna pe plic. În 
acest scop hoţii fuseseră pregătiţi să-l anihileze şi pe Bob. Dacă 
luăm în considerare şi celelalte incidente, au fost pregătiţi pentru 
o mulţime de alte lucruri, dar eu nu mă concentrasem decât 
asupra certitudinilor, şi o făcusem cu toată seriozitatea. Nu a fost 
prea greu. M-am uitat din nou pe hârtie. Dacă fuseseră în stare 
să comită un furt înarmat pentru plicul respectiv, ce ar face 
pentru a pune mâna pe aceste hârtii? Dorindu-mi să fi înţeles 
conţinutul materialului, l-am mai frunzărit încă o dată, privind 
fiecare pagină în lumină, în speranţa că voi descoperi ceva ce nu 
văzusem la prima vedere. Şi am descoperit ceva. Lipsea o 
pagină; fusese smulsă destul de brutal, chiar din cotor. 

O clipă am fost cuprins de panică, gândindu-mă că cineva 
intrase în casă în timp ce dormeam; verificasem însă uşile şi 
ferestrele şi mă convinsesem că acestea nu fuseseră forţate 
peste noapte. Mai mult, păstrasem materialul asupra mea din 
clipa în care Bob mi-a încredinţat scrisoarea. O lăsasem pe birou 
numai cât mi-a luat să mă spăl şi să mă îmbrac. Dar atunci plicul 
mai era încă lipit, deci dacă cineva s-ar fi strecurat prin norii de 
aburi să-l fure, l-ar fi luat cu totul. Ca atare, se putea spune că 
scrisoarea s-a aflat în posesia mea tot timpul. Atunci cum 
rămâne cu pagina smulsă şi cu plicul? Am scos lista chiriaşilor, 
care îmi fusese pusă la dispoziţie pentru „plăcerea mea socială” 
de către consilierul cu relaţiile publice al corporației care poseda 
imobilul, ca să văd dacă sub acelaşi acoperiş mai locuia cumva 
un alt Edwards. Ştiam că nu, iar lista mi-a confirmat-o. Pe biroul 
meu se mai afla o listă şi mai amplă, în care erau trecute inclusiv 
numerele de telefon. Am luat-o şi am deschis la Edwards. Existau 
pagini întregi cu acest nume, oameni răspândiţi prin tot New 
Yorkul şi am fost tentat să mă gândesc la primul Edwards din 
lume care a procreat un Edwards, care, la rândul lui a procreat 
un alt Edwards şi aşa mai departe, până în ziua de azi când 
exista deja o mulţime de Edwards ocupați până peste cap cu 
procrearea în toate colţurile ţării şi, fără îndoială, în toate zările 
lumii civilizate. Ideea m-a amuzat, dar am renunţat să mă mai 
gândesc la purtătorii acestui nume care procreează şi am 


30 


început să-i caut pe cei care profesează. Exista unul singur. 
Figura ca ventriloc şi locuia undeva prin Bronx. La ora şapte şi 
jumătate am sunat la numărul respectiv şi am aflat că murise în 
urmă cu opt luni. Cei care locuiau în acel apartament se numeau 
O'Hara şi vorbeau cu un accent demn de acest nume. Am 
continuat să caut până când rândurile începuseră să-mi joace pe 
dinaintea ochilor, dar nu am găsit nici un profesor Edwards. Ce 
naiba mai scria pe plicul ăla? Parcă mai erau nişte litere după 
nume, dar ce litere? Un „G” sau un „C”. Mi-am adus aminte: 
FAGS. Era profesor, nu era nici o îndoială, dar de geografie. 

Era clar că scrisoarea era adresată unei alte persoane; în nici 
un caz nu avea nici un sens să-mi fi fost expediată mie. Poate că 
adresa corectă era, de fapt 75 East, Strada 60 sau ceva de genul 
ăsta; nu era un model de dactilografie, iar numerele astea pot 
pune în încurcătură pe oricine. Mi-a trecut prin minte o altă 
posibilitate: poate că profesorul respectiv nu era trecut în cartea 
de telefoane. Am sunat la informaţii. Nu-mi vor da numărul dacă 
acesta era trecut la secret, dar îmi vor putea, cel puţin, confirma 
existenţa profesorului Edwards. 

Fetele astea de la informaţii sunt nemaipomenite: politicoase, 
operative, eficiente şi de obicei îţi rezolvă problemele. Dar nu 
când le ceri ceea ce aveam eu de gând să le cer. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

Am spus o prostie, dar nu m-am mai putut opri: 

— Aş vrea să ştiu dacă în New York există un abonat pe nume 
profesorul Edwards. 

— Prea bine, domnule. Care este prenumele sau inițiala? 

— Mă tem că nu ştiu. 

— Aveţi cumva adresa? 

— Imi pare rău. 

S-a auzit un scurt şuierat. S-ar putea să fi fost din cauza 
circuitului, dar mă îndoiesc. 

— Edwards? m-a întrebat ea, de teamă să nu fi înţeles greşit. 

— Profesor Edwards. 

— Revin cu un telefon, domnule. 

— S-ar putea să fie statul New York sau New Jersey. 

l-am lăsat numărul meu de telefon şi am închis, simțind brusc 
nevoia stringentă de a bea o cafea. M-am dus şi mi-am făcut 
una, am sorbit o gură de lichid fierbinte, apoi m-am întors cu 
ceaşca la birou. Am ridicat receptorul înainte de al doilea apel. 

Tânăra m-a întrebat: 

— Nu cunoaşteţi alte date despre abonat, domnule? De 


31 


exemplu, unde este profesor sau ceva de genul ăsta? 

— Este FAGS. 

— Cum adică? m-a întrebat ea imediat. 

Credea probabil că sunt pus pe glumă sau poate mai rău. 

— Sunt literele de după nume. 

— După? Nu sunt iniţiale? 

— Imi pare rău. 

— În cazul acesta, domnule, mă tem că nu există decât un 
abonat profesor Edwards în New York şi locuieşte în Bronx. 

— Ştiu, am spus eu. A murit. In locul lui s-a mutat familia 
O'Hara. 

Dădea dovadă de o răbdare uriaşă şi o apreciam pentru asta. 

Am continuat: 

— Mă gândeam că... 

— Da, domnule? a spus ea pe un ton mai prudent. 

De data asta a scos şi un oftat, dar a fost doar o scăpare de 
moment. 

— E foarte greu fără o iniţială sau fără să ştim măcar cartierul, 
domnule. . 

— Ştiu. Imi cer scuze. 

— Vă mai sun eu, a spus fata. 

M-am întors la cafeaua şi la gândurile mele, apoi am dat 
drumul la televizor să prind ştirile şi starea vremii. Noaptea care 
trecuse, în New York se produseseră două crime, ceea ce nu 
depăşea media obişnuită. Intr-o ţară arabă izbucnise o revoluţie, 
iar un petrolier se rupsese în două în mijlocul Golfului Mexic. În 
clipa aceea mi-am dat seama cât de neînsemnate sunt 
necazurile mele în comparaţie cu ale altora. Eu simţeam însă 
altceva. Pentru mine rămâneau nişte necazuri mari. 

Mi-am adus aminte că, în ciuda sfaturilor stăruitoare ale lui 
Bob Roberts, nu sunasem încă la poliţie să reclam efracţia, aşa 
că am telefonat la circumscripție. 

— Adresa? 

l-am spus-o. 

— Aţi constatat lipsa unor obiecte de valoare? 

Am avut un moment de ezitare. Fără îndoială că plicul 
reprezenta o valoare pentru cineva, dar mă îndoiam că polițistul 
va înţelege. 

— Din câte mi-am dat seama până acum, nu-mi lipseşte decât 
un plic. 

— Era ceva în el? 

— Nu. İl aruncasem la coşul de hârtii. 


32 


— Şi asta-i tot? 

Cum puteam să-i spun şi despre celelalte lucruri? Dacă i-aş fi 
povestit despre maşină, m-ar fi amendat pentru conducere 
periculoasă sau pentru tăinuirea accidentului, iar despre parbriz 
ce să mai vorbim, mi-ar fi putut oferi date statistice despre astfel 
de evenimente. 

— Portarul blocului a fost lovit. 

— A, da, am auzit. In locul dumneavoastră nu mi-aş face griji. 
Se întâmplă des. 

— Nu mie. 

— Tuturor li se întâmplă, a spus el cu fermitate. Am să 
raportez şefilor mei. Sunaţi-ne dacă se mai întâmplă ceva. 

Incepusem să mă simt un pic cam deznădăjduit. Fata de la 
informaţii va mai întârzia probabil cu telefonul ei, aşa că am 
făcut un duş, m-am bărbierit şi m-am îmbrăcat. Apoi am stat pe 
gânduri şi am aşteptat. 

M-a sunat după o jumătate de oră. 

— Am găsit un profesor Edwards, domnule, m-a anunţat ea cu 
un glas triumfător. 

— Grozav! am spus eu. Unde? 

— In Rochester, New York, domnule. Profesorul Francis Xavier 
Edwards, director adjunct al Seminarului St. Saviour's. 

M-am dezumflat de tot. 

— E singurul? 

— Singurul din New York sau din New Jersey. Vreţi să vă notaţi 
numărul? 

Nu puteam să spun nu. Am notat numărul, i-am mulţumit şi 
notiţa am mototolit-o abia după ce am închis telefonul. 

O vreme m-am plimbat nervos prin casă, pretinzând că mă 
gândesc în continuare la o soluţie, dar în realitate încercam să 
amân momentul ieşirii din casă. Nu mă simţeam prea în 
siguranţă unde mă aflam, dar eram cu mult mai sigur decât în 
altă parte. Am evitat să ies din apartament, mâncând nişte fulgi 
de porumb, deşi nu-mi trebuiau şi întrebându-mă ce trebuia să 
fac în continuare. Până la urmă trebuia să ies. 

M-am uitat în jur în căutarea unui obiect care să-mi dea un pic 
de încredere, dar nici nu-ţi dai seama cât de puţine lucruri poţi 
găsi într-un apartament modern. Eroii din filme, aflaţi în situaţii 
dificile găsesc de fiecare dată câte ceva: fermierii îşi iau 
carabinele agăţate pe perete, cei care lucrează în garaje pun 
mâna pe câte un levier cât toate zilele, taţii de familie învârt 
deasupra capetelor bâte de baseball. Eu nu aveam nimic. Mi-am 


33 


amintit de replica din Prizonierul din Zenda în care Ruperi de 
Hentzau îi spune lui Rassendyll „Nu mă pot obişnui să arunc cu 
obiecte de mobilier” şi mi-aş fi dorit să pot lua cu mine o 
canapea mai mare, sau măcar un frigider; orice obiect mare pe 
care să-l pot ascunde la spate. 

Dar nu găseam nimic. O mulţime de cravate, şervete de masă, 
linguri de lemn şi lămpi de birou, nimic altceva. Aşa că am ieşit 
din casă doar cu un impermeabil şi cu o pernă pe care aveam de 
gând să o pun pe fotoliul din faţă al maşinii, care, cu siguranţă, 
nu se uscase încă. 

Am tras zăvoarele şi lanţul, simţindu-mă agitat şi, în acelaşi 
timp, ridicol, am descuiat yala şi am crăpat numai un pic uşa, 
aşteptându-mă dintr-o clipă în alta ca cineva să mi-o trântească 
în faţă. Aşa ceva nu s-a întâmplat totuşi, aşa că am ieşit cu grijă 
pe coridorul pe care nu se afla decât Martha, femeia de serviciu, 
care spăla podeaua la celălalt capăt. Am închis uşa după mine, 
m-am dus la ascensor şi am apăsat pe buton. Uşile s-au închis şi 
liftul a început să coboare rapid şi silențios. S-a oprit două etaje 
mai jos să ia o pereche care îl chemase, apoi şi-a continuat 
drumul spre parter, unde cei doi au coborât ciripind cu veselie, 
făcându-mă să-mi pară rău că nu i-am rugat să coboare cu mine 
mai jos. Am pus degetul pe butonul pe care scria „Garaj”. 

O scurtă smucitură şi uşile s-au deschis din nou. Am aruncat o 
privire spre maşini, apoi am luat-o înainte uitându-mă în dreapta 
şi-n stânga să văd dacă nu cumva cineva stătea lipit de vreun 
perete pentru a nu fi observat. MG-ul meu era la vreo cinci metri 
mai încolo şi din câte se părea în garaj nu mai era nici un suflet 
de om. Trăgând adânc aer în piept, m-am dus direct la maşină, 
mi-am pus perna pe scaunul din faţă şi m-am suit şi eu. In 
spatele meu, uşile ascensorului s-au închis cu un bâzâit uşor. În 
clipa aceea m-am simţit foarte singur. A 

M-am uitat prin orificiul din parbriz. In jur nu era nici o 
mişcare. Am aruncat o privire rapidă şi prin geamul lateral şi tot 
nimic, apoi mi-am ridicat ochii spre oglinda retrovizoare şi mi-am 
zărit propriul chip. Să cobori şi să te urci într-un MG este o 
adevărată artă, dar mă specializasem deja de multă vreme; ceea 
ce nu reuşisem niciodată era să fixez din prima oglinda 
retrovizoare. Dar exista cineva care să poată? Am întins mâna să 
potrivesc oglinda şi în clipa aceea am văzut reflectată în ea 
gaura din căptuşeala tavanului. 

Nu era o crestătură prea mare: vreo patru sau cinci centimetri, 
deşi nu m-am întors să măsor, şi nu exista prea mare îndoială, 


34 


cel puţin în mintea mea, despre ceea ce o produsese. Am privit-o 
o clipă cu atenţie, convins în fine că nu o pietricică spărsese 
parbrizul, ci un glonte. Probabil că acesta a lovit geamul, a trecut 
prin acesta şi s-a înfipt în cele din urmă în căptuşeala tavanului. 
Poate că a trecut şi prin tabla maşinii. 

Am început să lovesc în parbriz, pentru a mări vizibilitatea în 
faţă. In timp ce mă ocupam de această operaţie, în câmpul vizual 
mi-a apărut oglinda laterală în care am zărit ceva. La douăzeci, 
poate treizeci de metri mai încolo, de cealaltă parte a garajului, 
un bărbat aştepta într-un Buick. Era imposibil să-ţi dai seama 
dacă motorul era pornit, dar nu era nici un dubiu asupra 
ocupaţiei bărbatului: acesta se uita în direcţia mea. Am continuat 
să înlătur cioburile din parbriz, neluându-mi privirea de la el. Nu 
făcea nici o mişcare. 

Am potrivit din nou oglinda retrovizoare, ca să-l pot vedea mai 
clar. Poate că clipea din ochi, dar în rest nu făcea nici o mişcare, 
stătea pur şi simplu, la vreo treizeci de metri mai încolo şi se 
zgâia la MG-ul meu. Şi cineva intrase în maşina mea peste 
noapte! 

Aveam cheile în mâna stângă. M-am uitat la ele, apoi la 
contact. Intri în maşină, bagi cheia în contact şi când o 
răsuceşti... bum! Citisem destule prin ziare despre metodele 
mafiote pentru a le cunoaşte foarte bine, deşi chiar şi acum mi 
se părea o adevărată nebunie ca cineva să mă aleagă drept 
victima unui atentat. Poate că nu mi se pusese o bombă 
artizanală, dar nu aveam de gând să mă conving pe pielea mea. 

Uşile ascensorului s-au închis cu zgomot şi tabloul de comandă 
a indicat prezenţa acestuia la etajul şase. Dacă ar cobori, m-aş 
năpusti în el, dar nu va cobori atâta vreme cât nimeni nu îl va 
chema, şi nimeni în afară de mine nu putea să apese pe buton. 
M-am dat jos din maşină şi am început să mă caut prin buzunare, 
vrând să dau impresia că pierdusem ceva şi sperând că sunt 
suficient de convingător. In cele din urmă m-am lovit peste şold, 
plin de iritare, m-am îndreptat spre ascensor, am apăsat butonul 
de apel şi am început să aştept. Cu coada ochiului am văzut 
portiera Buick-ului deschizându-se. Bărbatul a coborât din 
maşină şi a început să înainteze încet spre mine. Nu făcea 
absolut nici un zgomot. O privire aruncată tabloului de comandă 
mi-a indicat că ascensorul cobora. Am apăsat din nou pe butonul 
de apel pentru a fi sigur că circuitele electronice nu se 
răzgândesc şi programează liftul să urce în loc să coboare. Tipul 
din Buick continua să se îndrepte spre mine. Dacă aş fi fost 


35 


Spencer Tracy, l-aş fi putut convinge că îmi uitasem cheile acasă, 
dar probabil că eu exagerasem prea mult. Ascensorul a ajuns la 
parter, unde s-a oprit. Bărbatul se afla acum la vreo zece metri 
de mine şi se oprise lângă un stâlp de beton. Era clar că nu mai 
aveam nici o şansă să urc fără el, dar liftul cobora şi becul din 
dreptul literei G de la garaj se aprinsese. Mi-am scos cheile din 
buzunarul impermeabilului, le-am aruncat în aer şi le-am prins, 
încercând să dau impresia că tocmai le găsisem. M-am întors şi 
am făcut doi paşi cât se poate de naturali în direcţia MG-ului. În 
spatele meu am auzit uşile liftului deschizându-se. Au rămas aşa 
cât timp eu am mai făcut câţiva paşi, apoi am auzit sunetul care 
semnalează inevitabila lor închidere. 

M-am întors din nou şi am luat-o la goană spre ele, urmat 
imediat de bărbatul din Buick. Nu trebuia să mai stau pe gânduri. 
Omul încerca să mă lichideze şi în mână avea un cuţit. Uşile se 
închideau, iar mie îmi rămâneau de făcut două lucruri: mai întâi 
să apăs cât mai repede pe buton şi apoi să mă asigur ca 
urmăritorul meu să nu bage vreun obiect în mecanismul de 
prevenire a rămânerii între etaje. l-am aruncat cu putere 
impermeabilul în faţă, l-am auzit gemând, m-am repezit 
înăuntru, am pus degetul pe butonul de parter şi am apăsat. 

Păţania cu impermeabilul nu l-a întârziat decât o secundă sau 
două. Prin deschizătura de nu mai mult de un centimetru a uşilor 
l-am văzut aruncându-se înainte ca un descreierat. A ratat la 
mustață, iar mie îmi venea să sărut uşile care tocmai se uniseră. 

Apoi acestea s-au deschis din nou. M-am năpustit afară din lift 
în holul de la parter, dându-mi seama că nu am prea mult timp la 
dispoziţie. Domnul Buick luase precis cu asalt scara de incendiu 
sau cea de serviciu. Intr-un fel sau altul trebuia să ies din clădire. 

Bob Roberts nu era acolo, iar holul era pustiu. M-am repezit 
spre coridorul lateral, la capătul căruia ştiam că se află magazia 
portarului. Ştiam că uşa magaziei nu se încuie niciodată şi că 
exista o fereastră care dădea în spatele clădirii, dar nu ştiam 
dacă uşa magaziei se poate încuia din interior. 

Nu se putea încuia. Uşa avea încuietoare, dar lipsea cheia. Am 
închis-o uşor şi m-am dus la fereastră. Nu arăta foarte 
încurajator. Era o fereastră cu rame metalice, foarte veche, care 
probabil nu mai fusese deschisă de un deceniu, împărţită în mai 
multe ochiuri de geam armat cu sârmă. Am apucat mânerul şi 
am încercat să trag în jos, dar acesta nu s-a mişcat nici un 
milimetru. L-am zgâlţâit cu putere şi am smuls de el, dar tot fără 
nici un folos. M-am uitat disperat prin micuța magazie: dintr-o 


36 


clipă în alta uşa aceea se putea deschide şi omul cu cuțitul în 
mână îşi va face apariţia. Eram totuşi norocos: încăperea aceasta 
nu era ca apartamentul de la etaj; era un spaţiu de lucru. Pe un 
scaun vechi zăcea un sac cu scule. Am scos de acolo un ciocan, 
iar în mâna stângă am apucat un teu de spălat podelele. In felul 
acesta se realiza un oarecare echilibru de forţe. Dacă dădea 
buzna pe uşă, îl puteam ameninţa cu teul şi-l puteam lovi cu 
ciocanul. Între timp însă ciocanul trebuia folosit cu un alt scop. 
Dacă aş fi lovit în mânerul ferestrei cu ciocanul aş fi făcut un 
zgomot asurzitor care l-ar fi adus pe Buick în pas alergător spre 
ascunzătoarea mea, dar nu aveam de ales. Prima lovitură 
puternică nici nu l-a clintit. Am lovit din nou şi am observat un 
strat de vopsea care lipise fereastra de ramă. 

Următoarele două lovituri au reuşit s-o urnească. Am tras 
mânerul în jos şi am încercat să deschid fereastra, dar se pare că 
vopseaua reuşise s-o înţepenească foarte tare. A urmat o ploaie 
de lovituri de ciocan şi, în cele din urmă, rama a cedat un 
centimetru, apoi s-a deschis în scârţâitul unor balamale care nu 
mai fuseseră unse demult. Probabil că făcusem o gălăgie 
infernală, pentru că în clipa următoare nici nu am mai fost 
surprins când uşa a zburat din ţâţâni şi în magazie şi-a făcut 
apariţia Buick. Am împins cu stângăcie teul spre el, dar el l-a dat 
imediat la o parte. Mă privea cu lăcomie, cu buzele întredeschise 
şi îngustate. În mâna dreaptă strălucea lama de oţel. in clipa 
următoare a izbit cu călcâiul uşa magaziei. 

Am împins din nou teul spre el, dar el l-a îndepărtat cu 
uşurinţă şi a făcut un pas înainte. Ţinea cuțitul ca un profesionist, 
cu vârful în sus, cu degetul cel mare sprijinit pe lamă. Băiatul 
ăsta îşi cunoştea foarte bine meseria. In timp ce eu abia 
răsuceam prin aer ciocanul, el ar fi fost în stare să taie bucățele 
un muşchi de vacă. M-am repezit din nou înainte cu teul meu, 
ţintind spre figură şi când şi-a ferit faţa i-am aruncat cu toată 
puterea ciocanul în piept. N-am văzut dacă l-a lovit, pentru că în 
momentul acela tocmai săream pe fereastră, dar am auzit un 
zgomot înăbuşit şi un geamăt de durere. Pervazul era înalt, vreo 
trei metri de la sol. Am urcat pe fereastră şi mi-am strecurat 
fesele pe marginea pervazului. In clipa aceea bărbatul îşi 
revenise şi se pregătea să vină din nou spre mine. Mi-am dus 
picioarele la piept, apoi, am izbit cu ele orizontal, ţintindu-i 
figura. Am reuşit şi de data aceasta, dar succesul a fost reciproc. 
Bărbatul s-a clătinat, dar în clipa aceea am simţit cuțitul 
sfâşiindu-mi gamba. 


37 


N-aveam timp să mă opresc şi să examinez rana; m-am tras în 
spate până am reuşit să-mi pun ambele picioare pe pervaz, m- 
am uitat în jos şi am sărit. Nu erau decât trei metri, dar impactul 
m-a făcut să cad în genunchi. Simţeam căldura sângelui care îmi 
curgea pe gambă şi, sperând că e doar o rană de suprafaţă, m- 
am întors şi am luat-o la goană pe alee, îndreptându-mă spre 
stradă. Văzându-mă alergând cu disperare, trecătorii se 
întorceau şi mă priveau curioşi, inclusiv cei care veneau din sens 
opus; nu mai aveam timp să-i ocolesc, aşa că mi-am lăsat umerii 
în jos şi am intrat prin ei ca un jucător de fotbal american. 
Piciorul începuse să mă doară şi să pulseze şi mi-am dat seama 
că Buick n-avea decât să se ia după dâra de sânge pe care o 
lăsam în spate. Apoi am văzut salvarea mea şi m-am repezit spre 
ea: un taxi galben tocmai îşi lăsase la destinaţie un client şi se 
pregătea să plece. Am deschis portiera şi m-am prăbuşit pe 
banchetă. 

— la-o încotro vrei tu, am spus eu gâfâind de efort, numai 
porneşte odată. 

Şoferul a rămas nemişcat, zgâindu-se la mine. Apoi m-a 
întrebat: 

— Te grăbeşti, amice? 

Am tras cu ochiul la legitimaţia lui de serviciu prinsă pe 
torpedou. 

— Ii dau cinci dolari pentru fiecare milă, domnule Kronsky, i- 
am spus eu. Dar dă-i drumul. 

— S-a făcut, şefu'. 

Taxiul s-a îndepărtat de trotuar, reintrând în trafic, iar eu m- 
am răsucit şi m-am uitat pe fereastra din spate. O intersecţie mai 
în urmă mi s-a părut că văd pe cineva alergând. 

— Dă-i bătaie! Dă-i bătaie! 

Şoferul s-a angajat pe Park Avenue, a luat-o spre sud, iar eu 
am oftat uşurat şi m-am aşezat mai comod pe banchetă, dar un 
unghi din picior m-a readus în capul oaselor. Cracul pantalonului 
era deja plin de sânge. L-am ridicat cu grijă. Dedesubt, dintr-o 
rană de vreo patru centimetri, sângele curgea fără intermitențe. 
Nu era pompat ritmic, dar hemoragia era destul de abundentă, 
aşa că trebuia să fac ceva pentru a curăța şi a coase rana. l-am 
spus lui Kronsky să mă ducă la farmacia Grand Central din 
Strada 42, am intrat, am cumpărat un dezinfectant, câteva 
pansamente, un ac chirurgical şi fir steril, apoi m-am întors în 
taxi. 

— Condu încet, Kronsky, i-am spus şoferului. Bunicuţa are de 


38 


lucrat ceva la gherghef. 

S-a întors şi s-a uitat uluit la mine. 

— lisuse! 

— Asta-i problema mea, am mai spus. Tu condu mai departe. 

Brusc a devenit bănuitor. 

— Poţi să-mi spui şi mie ce se întâmplă aici, amice? 

Mi-am scos portvizitul şi l-am aruncat lângă el pe banchetă. 

— Numele meu este John Edwards. Simt doctor. Am avut un 
mic accident. 

— Nu mai spune! 

Nu mă crezuse. 

— Uită-te la actele mele, Kronsky. 

Nu l-am urmărit dacă o face; eram prea ocupat să bag firul 
chirurgical în ac, dar printre convulsiile pe care mi le dădeau 
împunsăturile în propria-mi piele, îl auzeam cum răsfoieşte 
documentele şi cum pliază compartimentul rezervat cărţilor de 
credit. Dacă nici acestea nu-l vor convinge, atunci nimic nu o va 
face. 

— E-n regulă, amice. la-ţi actele înapoi. 

Portvizitul a revenit pe bancheta mea cu o lovitură surdă. 

— Cum naiba te-ai pricopsit cu o rană ca asta? 

— E o pedeapsă pentru că am trăncănit prea mult, am răspuns 
turbat de durere. 

El a ridicat din umeri. 

— O.K. Şi acum, încotro? 

Încotro? În nici un caz nu aveam ce să mai caut acasă. Mi-am 
amintit de hârtiile din buzunar. Cel mai bine ar fi să încerc să aflu 
ceva despre ele. Poate că în felul acesta mi s-ar lămuri şi motivul 
pentru care am intrat în această încurcătură, dar cinci dolari - 
milă devenise deja un preţ prea mare. 

— Du-mă la Gara Hertz, i-am răspuns. Şi acum taci. Treaba pe 
care o fac eu e foarte pretențioasă. 

S-a conformat. 

Am făcut şi copci mai reuşite la viaţa mea. Treaba de acum 
părea făcută de un copil de patru ani, dar reuşisem să închid 
rana. Am aplicat pansamentul dezinfectant, l-am fixat cu banda 
adezivă şi mi-am tras pantalonul la loc. Au şi costumele sobre şi 
închise meritele lor: ascund destul de bine petele de sânge. 

Când am ajuns la Gara Hertz, durerea mi se mai calmase un 
pic. Kronsky s-a răsucit spre mine şi mi-a spus cu faţa numai 
zâmbet: 

— Vă costă douăzeci şi cinci. 


39 


Asta mă cam golea de bani lichizi, dar uneori e bine să ai la 
tine şi cărţile de credit. De data asta sosise timpul să le folosesc 
şi eu. Zece minute mai târziu ieşeam pe şosea cu Chevroletul. În 
comparaţie cu MG-ul meu se mişca ca un porc în mlaştină, dar 
avea calitatea de a fi de o mie de ori mai puţin băgat în seamă 
pe o autostradă şi de a fi mult mai puternic. M-am uitat cu 
atenţie în oglinda retrovizoare să văd dacă nu sunt urmărit de 
cineva. Nu vedeam cum ar fi fost posibil, dar povestea asta era 
atât de nefirească, încât eram hotărât să nu ignor nici un pic 
capacităţile celor care se aflau pe urmele mele. 


40 


CAPITOLUL 4 


Am ajuns la Universitatea Columbia, mi-am parcat Chevroletul 
şi mi-am croit drum spre bibliotecă. M-am oprit în cadrul uşii şi 
m-am uitat din când în când peste umăr spre intrarea principală 
să văd dacă mai eram urmărit. Am rămas aşa câteva minute, dar 
era cât se poate de clar că în jurul meu nu erau decât studenţi: 
îţi puteai da seama după păr. In viaţa mea n-am mai văzut atâta 
păr. Ambele sexe îl purtau foarte lung, iar pe băieţi nu-i puteai 
deosebi de fete decât după bărbi. Cât timp stăteau în picioare şi 
mergeau totul era în regulă, dar copiii care studiau în bibliotecă 
cred că aveau senzaţia că îşi citesc cărţile recomandate prin 
nişte ecrane. Cea mai mare parte dintre ei îşi ridicau mâna la 
fiecare câteva secunde pentru a îndepărta de pe frunte o şuviţă 
rebelă, ca apoi să se retragă din nou în studiul plicticos. 

Dar, la urma urmei, nu venisem aici în calitate de frizer şi nici 
de specialist în bolile de păr. M-am îndreptat spre biroul 
principal, unde am fost întâmpinat de o tânără bibliotecară, cu 
ochelari mari şi negri şi cu părul prins în coc. Fetelor de genul 
ăsta Cary Grant le dă mereu ochelarii jos şi le spune să-şi 
despletească părul. Când acestea se conformează, descoperi că 
în rolul respectiv juca, de fapt, Sofia Loren. Am încercat şi eu o 
dată, demult de tot, dar faţa mea semăna şi mai mult cu un tapir 
năsos decât înainte. Aşa că metoda lui Cary Grant nu m-a mai 
tentat niciodată de atunci. 

Am scos materialul din buzunar. 

— AŞ dori să ştiu despre ce e vorba în aceste hârtii, i-am spus 
fetii. 

Ea s-a uitat la ele, apoi la mine şi mi-a răspuns: 

— E în limba rusă. 

Am încuviinţat din cap. 

— Mi-am dat seama după alfabetul chirilic, am continuat eu. 
Dar vreau să ştiu ce scrie aici. 

— Cine sunteţi? 

— John Edwards. Doctorul John Edwards. 

Mi-a zâmbit: 

— Am să fac tot ce-mi stă în putinţă, domnule doctor Edwards. 

Am aşteptat o vreme şi iat-o că se întoarce cu un tânăr înalt, 
slab şi încruntat, cu o barbă până la brâu. Aveai impresia că îşi 
doreşte să devină patriarh şi că nu mai aşteaptă decât să-i 


41 


încărunţească barba. 

— Înţelegi ce scrie aici? l-am întrebat. 

— Da. Institutul Politehnic. Este integrat Universităţii din 
Leningrad. Titlul este „Prezentare generală a problemei furnizării 
energiei hidroelectrice în regiunea Aktyubinsk din Kazahstan”. 
Materialul e destul de vechi. E din şaizeci şi patru. 

— Din şaizeci şi patru? am repetat eu cu surprindere. 

El mi-a arătat cu degetul pe hârtie: 

— Aşa scrie aici. 

Am deschis materialul. 

— Din păcate lipseşte o pagină. Aş fi vrut să-l dau la tradus, 
dar... 

Tânărul m-a întrerupt: 

— Nu m-ar mira dacă am avea şi noi o copie. Facem schimb de 
documentaţie ştiinţifică cu Leningradul. Bineînţeles că nu e vorba 
de probleme strategice, ştiţi dumneavoastră... 

— V-aş fi recunoscător dacă aţi verifica. 

— E-n regulă. 

M-a lăsat şi s-a dus spre acelaşi cotlon îndepărtat de unde 
venise, numai că de data aceasta nu a trebuit să-l aştept prea 
mult. 

— L-am găsit în catalog, dar mă tem că a fost solicitat de un 
cititor. Cineva a semnat de primire. 

— A fost deseori solicitat? 

— N-aş crede, îşi dădu el cu părerea, apoi întinse mâna după 
un registru şi începu să-l răsfoiască. A fost luat ieri seară. Mai 
precis, la ora 17.40. 

— Cine l-a luat? 

Bărbosul s-a încruntat la mine, dar expresia mea i-o fi sugerat 
probabil că problema era foarte serioasă. 

— Un anume John Smith. 

— Deci, ieri la 17.40? 

— Da. 

— Am putea afla dacă a mai fost vreodată solicitat? 

— Are vreo importanţă? 

— S-ar putea, am răspuns eu. Şi încă una foarte mare. 

Tânărul a verificat şi în cele din urmă mi-a spus: 

— Nu cred că a fost vreodată cerut. Se pare că nici n-a fost 
tradus. Cel puţin aici nu scrie nimic. 

— Mulţumesc, i-am spus. 

Când m-am întors, atenţia mi-a fost atrasă de ceva ce nu 
fusese acolo înainte. Câţiva studenţi se uitau plictisiţi spre mine 


42 


şi nu şi-au întors chipurile. Unul singur a făcut-o însă, şi în marea 
de capete pletoase, o chelie strălucea ca un ou într-o plăcintă de 
afine. Când am trecut pe lângă el şi am tras cu coada ochiului, 
ţinea capul în jos ca să-şi ascundă faţa. Indiferent de ce carte 
ţinea în mână, era cât se poate de clar că nu pentru lectură 
venise el aici. 

Am ieşit fără grabă din bibliotecă, am ajuns în holul principal, 
apoi am luat-o la fugă, coborând câte trei trepte odată, spre locul 
de parcare. Am pornit Chevroletul ca la cursele de la Le Mans şi 
am demarat în trombă. Nu-mi venea să cred că dăduseră de 
mine şi aici, şi nu-mi imaginam cum de reuşiseră, dar era clar că 
eram un personaj foarte important pentru ei. Trei bărbaţi se 
îndreptau în fugă spre o altă maşină. Un Buick. 

Pe tot drumul până în centru, am încercat să fiu cu ochii la 
drum şi în acelaşi timp pe oglinda retrovizoare. Odată ajuns în 
centru mă gândeam că mă pot descotorosi de ei, pierzându-mă 
în traficul dens, dar această zonă a oraşului nu-mi era prea 
cunoscută. Nu mă puteam abţine să nu mă uit în oglinda 
retrovizoare şi de cele mai multe ori îl zăream cu uşurinţă, la o 
maşină sau două în urma mea. Trebuia să mă descotorosesc 
cumva de el, dar nu-mi puteam da seama cum anume atâta timp 
cât se ţinea aşa de aproape de mine. Aveam nevoie de un loc cu 
un trafic infernal şi cu ramificații în toate direcţiile. Am aruncat o 
privire spre indicatorul de combustibil. Unul din avantajele 
maşinilor închiriate, şi nu există prea multe, este acela că înainte 
de a-ţi fi înmânată cheia ţi se face şi plinul. Am întors şi am 
pornit spre Aeroportul Kennedy. 

Au continuat să se ţină după mine tot timpul cât am străbătut 
Queens şi am început să mă întreb dacă nu vor veni în paralel cu 
mine şi nu vor face uz de arme, dar aşa ceva nu s-a întâmplat; 
au rămas mereu în spatele meu, la o distanţă mică, întreaga 
jumătate de oră care a urmat. Am făcut câteva manevre line în 
dreptul drumurilor laterale, dar n-am reuşit să scap de ei, aşa că 
m-am dus direct la sediul companiei TWA, am oprit maşina în 
mijlocul drumului, am lăsat-o cu motorul pornit, am dat buzna 
înăuntru şi am urcat în fugă scările care duceau spre mezanin. 
Deşi nu m-am întors ca să privesc în spate, îmi dădeam seama 
că nu pot fi departe. Cu toate acestea, m-am gândit că acum aş 
avea şanse, cu puţin noroc şi dacă nu mi-ar face vreo figură 
piciorul rănit. Mă durea destul de rău şi cu fiecare pas făcut 
simţeam o împunsătură cumplită, dar m-am avântat. Am dat 
colţul şi mi-am găsit norocul de care aveam atâta nevoie: o săliţă 


43 


izolată, cu multe scaune. Pe unul din acestea vreun vizitator 
texan uitase o haină cadrilată veche şi o pălărie uriaşă. Le-am 
înşfăcat din mers, am ajuns în holul principal şi am ieşit din 
clădire în dreptul staţiei de taxiuri. Dacă nu m-au observat când 
am luat haina, şi nu cred c-au făcut-o, era posibil să-mi pierd 
urma. 

Mi-am pus pălăria pe cap, mi-am tras repede haina pe mine şi 
am început să merg încet, legănându-mi şoldurile şi sperând că 
arătam mai degrabă ca un cowboy decât ca o nimfă din 
Greenwich Village. Nu departe de locul în care mă aflam se 
zăreau mai multe birouri ale unor companii aeriene 
internaţionale şi m-am îndreptat spre ele, observând cu atenţie 
avioanele aflate pe pistă şi încercând să identific compania 
respectivă după inscripţia de pe aeronavă. Am dat cu ochii de un 
Boeing uriaş pe a cărui coadă stătea scris Varig, aşa că am intrat 
în compartimentul rezervat Liniilor Aeriene Braziliene. Acolo mai 
erau o mulţime de oameni, ceea ce însemnă fie că avionul abia 
aterizase, fie că se pregătea să plece în cursă. M-am amestecat 
şi eu printre cei prezenţi şi am stat liniştit, încercând să par cât 
mai natural într-o astfel de situaţie. 

O tânără ne-a anunţat: „Aveţi la dispoziţie taxiuri şi o întreagă 
reţea de autobuze care vă pot duce în oraş. Puteţi, de asemenea, 
zbura direct de la aeroport până pe clădirea companiei Pan 
American din Manhattan, cu ajutorul unui helicopter”. Era exact 
ce-mi trebuia mie. Mi-am croit drum prin mulţime şi i-am spus 
fetei că optam pentru zborul cu helicopterul. Era fermecătoare şi 
eficientă în munca pe care o făcea şi astfel, după numai câteva 
minute, mă aflam la bordul aparatului de zbor, uitându-mă 
stingher la ceilalţi pasageri şi întrebându-mă dacă vreunul dintre 
ei nu poartă asupra lui cuțite sau pistoale. 

In clipa în care perniţa de ace a Manhattanului s-a ivit 
dedesubtul helicopterului, hotărâsem deja următoarea mişcare. 
Ar fi trebuit să-mi vină în minte mai devreme şi poate că mi-ar fi 
venit dacă nu aş fi fost atât de şocat de evoluţia evenimentelor. 
Liftul cu care era prevăzută clădirea companiei Pan American era 
dintre acelea care te duc cu picioarele pe pământ, dar fac să ţi 
se ridice măruntaiele până la cer, dar pentru mine nu putea fi 
prea rapid. Am ieşit în grabă din clădire şi am dat colţul 
îndreptându-mă spre Hotelul Commodore unde am locuit prima 
dată când am venit în uriaşa şi agitata metropolă. In holul 
hotelului se află un oficiu de transport, ascuns discret într-un 
colţ, iar eu tocmai asta doream, să rămân o vreme ascuns într-un 


44 


colţ. Mai doream să aflu adresa Societăţii Americane de 
Geografie, şi am aflat-o. 

Problema era cum să ajung tocmai în Strada 156 şi cum să 
pun mâna pe ceva gologani. Dar cei de la Commodore, veşnic 
strălucitoare  fie-le firma, mi-au acceptat un cec fără să mă 
suspecteze că aş fi Al Capone reîncarnat şi mi-au aranjat şi 
închirierea unei maşini prin firma Avis. Au vrut iniţial să sune la 
Hertz, dar le-am spus că prefer întotdeauna să fiu de partea celor 
mai slabi. M-am aşezat în fundul restaurantului din holul 
hotelului, unde am băut o cafea, neluându-mi ochii de la uşile de 
la intrare până în clipa în care cel de la recepţie m-a anunţat că 
maşina sosise, apoi am ieşit. Imi imaginam cum computerul 
firmei Hertz îl contactează pe tipul de la Avis, transmiţându-i tot 
felul de avertismente, dar nu era timp acum să mă gândesc la 
dezintegrarea reputației mele. M-am îndreptat spre cartierul 
rezidenţial. 

Societatea Americană de Geografie îşi avea sediul într-o 
clădire liniştită şi veche, cum numai o instituţie academică îşi 
mai permite să aibă în ziua de azi. Totul mirosea a lac de mobilă 
şi în urechi îţi vibrau parcă toate dezbaterile serioase care se 
purtaseră aici. Am spus la ghişeul de informaţii ce doream şi am 
fost îndrumat spre o doamnă de vârstă mijlocie, pe care o chema 
Phelps. 

Aceasta mi-a spus: 

— Nu sunt sigură că vă pot fi de folos, domnule doctor 
Edwards. Ce anume doriţi de fapt? 

— II caut pe profesorul Edwards. Are titlul de FAGS, deci... 

— Din asta s-ar deduce că e geograf, mi-a spus ea zâmbind. 
Nu-mi amintesc de nici un profesor Edwards, dar am să caut. 

S-a dus într-un alt birou de unde s-a întors cu o carte. 

— In catalogul acesta se află numele tuturor posesorilor unei 
catedre de geografie din universităţile Statelor Unite, mi-a spus 
ea. 
Am deschis catalogul şi era cât pe-aci să gem de durere. 
Universitățile erau trecute alfabetic, nu însă şi numele 
profesorilor. Trebuia să trec prin tot materialul, titlu cu titlu. 

— Nu aveţi cumva o evidenţă nominală a tuturor membrilor şi 
asociaţilor? 

— Ba da. M-am uitat în ea, dar nu l-am găsit. Desigur, s-ar 
putea să fie o greşeală, continuă ea - dar din tonul vocii rezulta 
că nici nu putea fi vorba de aşa ceva, nici măcar o dată la un 
milion de ani. 


45 


Aici membrii asociaţiei erau cunoscuţi la fel de bine ca 
longitudinea Greenwich, dar uitându-mă la chipul ei mi-am dat 
seama că mă luase de fraier. 

Căutarea mea era sortită eşecului încă din start, dar era 
singurul lucru de care mă puteam agăța, în afara scrisorii 
primite, aşa că eram hotărât să merg mai departe. 

— Luaţi loc, dacă doriţi, a continuat ea. Poftiţi acolo. 

M-am conformat. Locul pe care mi-l indicase era un fotoliu 
aşezat sub fereastră; era foarte jos şi nu i-ar fi permis nimănui să 
se ridice brusc şi prin surprindere de pe el. Se afla, de asemenea, 
la o distanţă suficient de mare de biroul femeii. 

O oră mai târziu ajunsesem la universităţile din Washington, 
West Virginia, Wyoming... şi eram din ce în ce mai puţin 
entuziasmat. N-aş fi crezut niciodată că în Statele Unite există 
atât de multe universităţi, dar dacă tot erau atât de multe, oare 
de ce mai există încă atâtea capete pătrate în ţara asta? 
Ajungând la sfârşitul alfabetului am observat că o universitate 
Zen nu se înființase încă. Am trecut prin toate titlurile şi n-am 
descoperit nici un Edwards nicăieri, ceea ce era surprinzător în 
sine, dacă nu statistic vorbind. Am închis cu un zgomot înăbuşit 
catalogul, iar domnişoara Phelps şi-a ridicat privirea spre mine. 

— N-aţi avut noroc? 

— Nu, i-am răspuns eu, nici un pic de noroc. 

— Imi pare rău. Nu văd ce am mai putea face. 

M-am ridicat cu greu din fotoliul cel confortabil, m-am întors la 
ea şi am pus cartea pe birou. 

— Aţi fost foarte amabilă. Vă mulţumesc. 

Am rămas pe loc, nehotărât. Era o încăpere imensă în care pe 
toţi pereţii stăteau în rând mii de cărţi, din toate timpurile. Unele 
dintre ele păreau a avea o vechime de peste două sute de ani. 
Copertele lor, cândva albastre, verzi sau roşii, se estompaseră 
atât de mult, încât culoarea lor devenise aproape uniformă. 

Nu simţeam nevoia să plec de aici. Undeva în această clădire 
trebuia să se afle cheia misterului care a dus la toate necazurile 
mele. Domnişoara Phelps mă privea, aşteptând parcă ceva. 
Desigur că aştepta să plec odată. Şi cât mai repede. Nici nu mai 
aveam ce căuta acolo, dar în clipa în care m-am întors spre ieşire 
ceva mi-a atras atenţia. Cred că am văzut numele atât de uşor şi 
datorită faptului că m-am concentrat atât de mult asupra lui în 
ultima vreme. E vorba de o copertă nouă, de culoare roşie, pe 
care scria cu litere aurite: 


46 


CULEGERE 
DE EXPUNER 
PREZENTATE 
LA CONFERINȚELE 
ASOCIAŢIEI 
AMERICANE 
DE GEOGRAFIE 


— Cine e Ward? am strigat aproape, făcând-o pe domnişoara 
Phelps să sară de pe scaunul ei. 

Am scos cartea din raft şi am întins cotorul acesteia sub nasul 
ei. 

— Ward. Cine e? 

— A, e vorba de profesorul Ward. De la Princeton. A editat mai 
multe culegeri de expuneri ştiinţifice... 

Am deschis din nou catalogul, am căutat la Princeton şi am dat 
peste cel în cauză. „Edwin Ashley Ward, MA (Princeton); PhD 
(Cantab, Eng.); FAGS” 

— İl cunoaşteţi? 

— Desigur, eu... Da, e o persoană distinsă, ştiţi. Membru al 
consiliului. E vorba de consiliul asociației noastre. 

Am continuat: 

— Edwin Ward. Cum i se spune de obicei? 

— Cum să i se spună? Păi, domnul profesor Ward, desigur. 

— Mă refer la prietenii lui, am spus eu turbat. Cum îi spun 
aceştia? li spun cumva Ed? 

— Păi, bănuiesc că uneori îi spun şi aşa. 

— l-aţi auzit cu urechile dumneavoastră? 

— Da. 

Am bătut-o uşor pe mână, dar numai o dată, pentru că în clipa 
în care intenţia mea a devenit clară, şi-a retras-o repede. 

— Vă mulţumesc, domnişoară Phelps. 

Ea continua să stea nemişcată. 

— Pentru puţin, a reuşit să mai spună într-un reflex de 
amabilitate, în clipa în care ieşeam din încăpere. 

Princeton. O persoană distinsă. El trebuia să fie. Mai degrabă 
primea un profesor de geografie de la Princeton un material 
savant din Uniunea Sovietică, decât un tânăr şi obscur chirurg. 
Mi-am găsit maşina la locul ei şi am pornit spre centru. Mi-am 


47 


amintit dintr-odată că astăzi pierdusem ora de curs ceea ce-i va 
surprinde pe colegii mei, dar nu era un capăt de lume şi al naibii 
să fiu dacă aveam de gând să mă opresc pentru a da vreun 
telefon. 

Am mers aşa până am ajuns la Strada 43, apoi am luat-o spre 
vest în direcţia Tunelului Lincoln, am străbătut tunelul şi m-am 
îndreptat spre sud, ajungând în cele din urmă la începutul 
autostrăzii care duce spre New Jersey. Imi plăcea să mă deplasez 
cu viteză, mai ales că în locul spre care mergeam era posibil să 
aflu unele dintre răspunsurile la întrebările pe care mi le 
puneam. Am trecut bariera cu plată prin ieşirea nr. 9, am 
traversat râul Lawrence, apoi m-am angajat pe autostrada USA 
1, spre sud. In mai puţin de o oră şi jumătate am ajuns la 
Princeton. 

Un loc minunat. S-a acumulat aici suficientă forţă şi autoritate 
pentru a zădărnici fluxul nimicitor al armatei de înrăutăţire a 
imaginii americane în lume. Când Princeton a fost fondat s-a 
profitat de o situaţie prielnică care s-a perpetuat până în ziua de 
azi. Statul Grădină mi s-a părut întotdeauna angajat mai degrabă 
să cultive pe teritoriul său deşeuri metalice şi centrale electrice 
decât roşii, dar Princetonul se putea mândri totuşi că nu are nici 
o fabrică. Când vezi un oraş ca acesta, Ivy League încetează să 
mai fie un termen de abuz. 

M-am îndreptat spre campusul universitar unde am întrebat 
un tânăr care se plimba prin parc unde ar putea fi Facultatea de 
Geografie. M-a auzit de prima dată: părul nu-i acoperea urechile 
pe care părea că şi le spălase de curând, poate chiar în 
dimineaţa aceea. Altă viaţă! Mi-a răspuns foarte politicos încotro 
trebuia să merg. 

Probabil că pierdusem noţiunea timpului, sau îmi dădusem 
seama că efortul academic încetase pentru a face loc traiectului 
alimentar. Nu se putea spune că se auzea clefăitul fălcilor, dar în 
tăcerea din jur era prezent. Fără să-mi pierd optimismul, am 
intrat în clădire, am căutat biroul profesorului Ward, l-am găsit şi 
am bătut la uşă. N-am primit nici un răspuns. Nu era acolo. Pe 
uşa alăturată scria Privat. Şi aceasta era încuiată, iar când am 
bătut am auzit sunetul acela cavernos, ca din puț, care îţi spunea 
fără riscul de a greşi că încăperea era într-adevăr pustie. 

N-aveam altceva de făcut decât să aştept. La două şi 
jumătate, a apărut o fată pe culoar, a scotocit prin poşetă după 
nişte chei, le-a găsit şi a deschis uşa biroului lui Ward. 

Am întrebat-o: 


48 


— Profesorul Ward poate fi găsit? 

Ea s-a întors înmărmurită. Avea un chip inteligent: ochi 
albaştri, cu sprâncene desenate şi încadraţi de un păr blond, 
strălucitor care cu siguranţă că primise cu o noapte înainte 
tratamentul de întreţinere constând în trecerea periei prin el de o 
sută de ori. Intr-o bună zi am să-mi iau şi eu o asistentă la fel de 
drăguță. 

— Cum vă numiți, vă rog? 

Avea un glas domol şi într-un fel rece, care dădea o frumoasă 
impresie de competenţă. 

— Edwards. Doctor Edwards. 

Fata s-a dus la biroul ei şi a deschis un carneţel care, cu 
siguranţă, era agenda de lucru a profesorului. 

— Aţi cerut vreo întrevedere, domnule doctor Edwards? 

— Nu, am răspuns eu, dar aş vrea să discut puţin cu 
dumnealui. E o problemă foarte importantă. 

Tânăra a închis agenda. 

— Imi pare rău. Profesorul Ward primeşte numai persoanele 
care se înscriu în audienţă. Are un program foarte încărcat. Sunt 
convinsă că veţi da dovadă de înţelegere. 

A îndulcit aceste cuvinte cu un zâmbet, dar era un zâmbet 
sincer. 

— În cazul acesta am să-i solicit o audienţă. Ce-aţi zice de ora 
paisprezece treizeci? 

Fata s-a încruntat. 

— În dimineaţa aceasta are ore, din nou. De fapt urma să... 

Tânăra nu-şi mai termină fraza. 

— Ce urma? 

— Nu contează. 

— Ba contează, şi încă al naibii de mult. Ce urma să facă? 

— Nimic, domnule doctor Edwards. In dimineaţa aceasta 
trebuia să ţină nişte prelegeri. 

— Şi? 

— Nu le-a mai ţinut. 

Încerca să-mi ascundă că era foarte îngrijorată. 

Insistenţa mea trezise o undă de îngrijorare în mintea ei. 

— Aăă... Astăzi nici n-a venit la facultate. 


49 


CAPITOLUL 5 


Ceva greu a început să-mi sară prin stomac. M-am uitat la ea, 
urmărindu-i cu atenţie sprâncenele clar desenate. Am întrebat-o: 

— Nu s-a prezentat la una din ore azi-dimineaţă? 

Ea a încuviinţat dând din cap. 

— I se întâmplă deseori? 

— Nu. 

— Niciodată? 

Tânăra şi-a scuturat capul. 

— Nu-mi amintesc să mai fi întârziat vreodată. Profesorul 
Ward... 

Glasul i se stinse. 

— Ce-i cu profesorul? am întrebat-o insistent. 

— E un tip... foarte punctual. Nu acceptă să întârzie niciodată 
la nimic. 

Imi crease la început imaginea unui om pedant, apoi se 
corectase în grabă, cu capul sus. 

— Profesorul Ward este o persoană deosebit de curtenitoare. 

— E posibil să fi fost solicitat în altă parte? Poate la vreo altă 
activitate universitară? 

— Mi-ar fi dat de ştire. Domnule doctor Edwards, poate aveţi 
amabilitatea să-mi spuneţi şi mie despre ce este vorba. 

— Are familie? 

— E burlac. Vă rog, domnule doctor Edwards. 

— Imi cer scuze că am venit neanunţat, dar trebuie neapărat 
să vorbesc cu dumnealui. Vin tocmai de la New York, de la 
Asociaţia Americană de Geografie, am minţit eu, dar numai pe 
jumătate. 

— Veniţi de la asociaţie? De obicei nu au treburi atât de 
urgente. 

— L-aţi sunat acasă? 

Ea a încuviinţat dând din cap: 

— Dar nu m-a răspuns nimeni. 

— Când anume l-aţi sunat? 

— Am sunat de mai multe ori. 

M-am gândit o clipă. 

— Domnişoară... 

— Macdonald, Jane Macdonald. 

— Domnişoară Macdonald, dacă ar fi reţinut în altă parte v-ar 


50 


suna? 

— Da. 

— Dar dacă ar fi hotărât să-şi ţină orele în cursul după-amiezii, 
cam pe la ce oră ar fi trebuit să fie aici? 

Tânăra şi-a privit ceasul de pe mână. 

— Ar fi trebuit deja să ajungă. 

— Eşti drăguță să mai dat două telefoane? Află dacă s-a întors 
între timp sau dacă a servit prânzul la restaurantul campusului. 

Am aşteptat, ascultând-o şi  urmărind-o cu privirea, 
admirându-i priceperea şi îndemânare, dar şi multe alte lucruri. 
Nu a zăbovit prea mult la telefon şi s-a întors din nou spre mine. 

— N-a mâncat în campus şi nici nu s-a întors la ore. 

— Unde locuieşte? 

— Nu ştiu dacă ar trebui să vă... 

— Atunci, dă-mi cartea de telefoane. 

Ea a revenit asupra deciziei dându-mi adresa şi câteva 
indicaţii cum să ajung la locuinţa profesorului. 

Când mă pregăteam de plecare, mi-a mai spus: 

— Sunaţi-mă şi pe mine dacă aflaţi ceva. 

Deşi indicaţiile pe care mi le oferise fuseseră destul de clare, 
mi-a luat ceva vreme să găsesc casa cu pricina care se afla într- 
un cartier în care semnele străzilor erau discrete până la 
anonimat, iar numele caselor nu apăreau pe porţi. Am trecut de 
două ori pe strada respectivă până să-mi dau seama că era ceea 
ce căutam. Am străbătut-o de la capăt, cu maşina în viteza cea 
mai mică, căutând cireşul japonez despre care îmi vorbise 
domnişoara Macdonald. Omisesem amândoi faptul că cireşii 
japonezi nu simt plante perene. In plus, pomicultura nu este 
domeniul meu forte. In faţa mea, o maşină tocmai s-a desprins 
de trotuar şi a început să ruleze încet şi liniştit. Era şi o stradă 
liniştită. 

În fine am zărit cireşul, am oprit maşina şi m-am dat jos. 
Pietrişul alb îmi scârţâia sub picioare în timp ce mă îndreptam 
spre cele patru trepte care duceau spre terasa principală de la 
intrare. Era o casă de modă veche, mare, din lemn şi cu faţada 
vopsită în alb, cu jaluzele la ferestre şi plină de farmec. Casele 
oamenilor de afaceri erau altfel zugrăvite, dar eu unul aş fi optat 
pentru una ca aceasta. Butonul soneriei era montat pe rama uşii. 
Am apăsat. Neauzind nici un sunet, am apăsat din nou, 
întrebându-mă dacă soneria era pur şi simplu silenţioasă, ori se 
defectase. 

Am aşteptat. Cum nu am primit nici un răspuns, am sunat din 


51 


nou şi, de data aceasta, am auzit clinchetul domol al soneriei, 
undeva într-o încăpere îndepărtată. Cu toate acestea nu se 
simţea nici o mişcare, nu se auzea nici un zgomot. Era aceeaşi 
senzaţie pe care o trăisem în faţa uşii biroului de la universitate; 
cumva îţi poţi da seama când o încăpere e pustie. In dreapta 
mea se afla o uriaşă fereastră boltită prin care am încercat să 
privesc înăuntru, dar n-am zărit decât o piesă de mobilier pe un 
perete. M-am întors pe pietrişul de pe alee şi m-am ridicat pe 
vârful picioarelor, dar zidul de sub fereastră era prea înalt şi n- 
am reuşit să văd nimic. M-am întors şi, continuând să fac 
pietrişul de sub picioare să scârţâie, m-am îndreptat spre spatele 
casei. Acolo am dat peste o grădină plăcută, goală acum, pe timp 
de iarnă, dar populată cu copaci înalţi şi bătrâni care în timpul 
verii te izolau de minune de restul lumii. De altfel, în spatele 
grădinii, în depărtare, se zărea liziera unei păduri. 

Câteva trepte duceau spre o terasă spațioasă, cu dale pe 
alocuri sparte, în ale căror crăpături crescuseră arbuşti 
ornamentali. In casă se intra prin uşi cu geamuri înalte. Am urcat 
pe terasă, mi-am lipit faţa de geam şi am văzut un fel de cameră 
de zi, cu două canapele confortabile cu huse din stambă şi mai 
multe fotolii mari şi adânci. Incăperea era pustie. Am încercat ca 
un expert mânerul şi am fost surprins să constat că uşile cu 
geamuri mari se deschid spre mine. lnăuntru era cald din cauza 
caloriferelor; la aceasta se adăuga atmosfera uşor umedă şi 
călduţă, care dovedea că în casa respectivă se aflau multe cărţi. 
Era, de asemenea, o dovadă că sistemul de încălzire nu fusese 
închis. Am intrat cu grijă şi m-am îndreptat spre uşa din faţa 
mea, amintindu-mi de descrierea făcută de  domnişoara 
Macdonald profesorului şi sperând că Ward nu făcea parte dintre 
aceia care, înainte de a ieşi din casă, mai treceau o dată peste 
tot, încuind uşile şi ferestrele pentru că aşa îi sfătuiau agenţiile 
de asigurări. Faptul că uşile cu geam fuseseră deschise 
demonstra că lucrurile nu stau aşa, dar n-am răsuflat uşurat 
decât în clipa în care am deschis-o şi pe aceasta, şi încă foarte 
uşor. Mi-am aruncat privirea spre holul principal, care părea 
pustiu, apoi am rămas pe loc, încordându-mi auzul. În orice casă 
se produc zgomote, iar aceasta nu făcea excepţie; nu percepeam 
însă decât sunete obişnuite: sforăitul domol al pompei din uzina 
termică şi ticăitul unei pendule de pe vremea bunicului meu în 
rest, linişte deplină. 

— Domnule profesor Ward. 

La început nu am rostit aceste cuvinte cu voce tare. 


52 


Bătrânul putea fi pe undeva înăuntru şi în cazul în care ar fi 
fost şi suferind vocea unui străin i-ar fi provocat un şoc neplăcut. 
Cu toate acestea nu am primit nici un răspuns. Atunci am rostit 
apelul meu un pic mai tare. A urmat aceeaşi tăcere. 

Ajunsesem în dreptul uşii de la intrare. In spatele meu, o scară 
în spirală, vopsită în alb, ducea la etajul de sus. In stânga se 
aflau două uşi. Prima dădea spre bucătărie. Am intrat în vârful 
picioarelor. Bucătăria era curată ca o carapace de stridie, pereţii 
nu erau încărcaţi cu mobilier sau obiecte de prisos, toate vasele 
luceau de curăţenie, iar prosoapele de bucătărie atârnau la uscat 
deasupra sobei. Am atins cu prudenţă soba, dar era destul de 
rece. Părăsind bucătăria, am intrat în încăperea următoare, cea 
în care încercasem să mă uit de pe treptele de afară, şi m-am 
trezit în faţa unei superbe mese ovale, înconjurată de 
douăsprezece scaune în stil Regence. Şi aici funcționau 
caloriferele şi m-am felicitat pentru că nu plătisem factura de 
gaze. Dar în afara căldurii sufocante n-am mai găsit nimic. 

Am început să urc scările în vârful picioarelor şi, cum o făceam 
destul de stângaci, acestea au scârțâit un pic, dar a fost singurul 
zgomot şi nimeni nu şi-a făcut apariţia. In cele din urmă, am 
ajuns pe un palier spaţios, alb şi luminos. De-a lungul coridorului 
erau mai multe uşi. Am început cu cea din dreapta mea, intrând 
şi ieşind în şi dintr-o mulţime de dormitoare din care nu se putea 
deduce decât faptul că în nici unul din paturi nu se dormise în 
ultima vreme. Am mai găsit o debara mare şi călduroasă, ticsită 
cu cearşafuri, prosoape şi pături şi o baie amenajată într-un stil 
clasic de o rară opulenţă: o cadă imensă prin care apa curgea 
printr-un cioc în formă de delfin şi o podea pe ale cărei plăci de 
gresie erau împrăştiate mai multe covoraşe din plută. Baia asta 
mă ducea cu gândul la Abraham Lincoln. Cămăruţa mai mică era 
asemănătoare, înaltă şi canelată, cu un grad redus de 
funcţionalitate; nu mi-ar fi plăcut să locuiesc într-o asemenea 
casă dacă aş fi fost constipat. 

Am ieşit şi de acolo şi se părea că străbătusem întreaga 
locuinţă, dar iată că mai era o uşă. Nu o observasem la început 
fiind tapetată la culoarea peretelui. Am deschis-o şi am intrat. 

L-am zărit aşezat într-un fotoliu, cu capul aplecat spre dreapta 
şi cu un ziar deschis pe genunchi. 

— Domnule profesor Ward, am spus încet. 

Nu mi-a răspuns şi nu a schiţat nici o mişcare. 

L-am strigat din nou, mai tare. Nici de data aceasta n-am 
primit un răspuns. Am făcut câţiva paşi înainte şi i-am pus mâna 


53 


pe umăr. În clipa aceea braţul i s-a mişcat, dar nu prea mult. Nu 
e nevoie să-ţi petreci anii pe care i-am petrecut eu studiind 
corpul omenesc pentru a-ţi da seama că ceva nu era în ordine. În 
mod normal muşchiul ar fi trebuit să aibă o oarecare zvâcnire. Ín 
cazul de faţă, aşa ceva nu se întâmplase. Dacă profesorul ar fi 
dormit, braţul i-ar fi căzut mai fără vlagă, l-am pus mâna pe 
frunte şi degetele mele au atins o piele rece şi o carne rigidă. 

Era mort de-a binelea. 

Ştiam la fel de bine şi chiar mai bine decât majoritatea 
semenilor mei ce trebuie să faci când descoperi un cadavru, mai 
ales dacă ai vreun motiv să bănuieşti că moartea respectivului a 
intervenit în urma unor cauze deloc naturale: să nu atingi nimic, 
dacă se poate nici chiar covorul, şi să te retragi spre cel mai 
apropiat telefon pentru a anunţa poliţia. Eu n-am procedat aşa. 
Aş fi vrut să aflu dacă Doamna cu Coasa venise singură să-l 
înştiinţeze pe Ward că îi sunase ceasul sau dacă în misiunea ei 
fusese ajutată şi de altcineva. 

Intr-un laborator de specialitate şi cu sprijinul unui anatomo- 
patolog aş fi aflat, dar aşa... Expresia de pe chipul lui Ward nu 
era una de fericire în adevăratul sens al cuvântului; nu murise cu 
un zâmbet de beatitudine pe faţă, dar nici nu avea fizionomia pe 
care s-o caracterizeze aşa ceva. Şi mort păstra expresia pe care 
o avusese în timpul vieţii: gravă, distinsă, cu un aer uşor plictisit 
şi cu nişte sprâncene făcute special pentru ochii autoritari ce 
sfredeleau până în adâncuri. Rigiditatea morţii îi afectase şi 
mâinile care strângeau ziarul, dar nu încleştate cu disperare. Se 
pare că în clipa fatală ţinuse ziarul în mână într-un chip cât se 
poate de natural. l-am deschis sacoul şi i-am examinat cu atenţie 
cămaşa, căutând eventuale găuri făcute de glonţ sau răni 
provocate de cuţit. N-am găsit nimic din toate acestea. l-am 
aplecat bustul înainte, dar nici în stofa fină a hainei nu am găsit 
găuri sau tăieturi. Incepusem să cred că moartea se datora totuşi 
unor cauze naturale. 

M-am întors spre ieşire cu intenţia de a proceda ca un bun 
cetăţean şi de a da telefon la poliţie, dar atenţia mi-a fost atrasă 
de două lucruri. Mai întâi, biroul profesorului, o piesă 
voluminoasă şi frumoasă, din mahon, învelit în partea de sus cu 
piele de culoare roşie. Pe el erau împrăştiate vraişte o mulţime 
de hârtii. Nu exagerez cu nimic când spun „împrăştiate vraişte” 
deşi profesorul Ward nu părea a fi fost deloc savantul dezordonat 
care-şi lasă lucrurile peste tot. M-am apropiat de birou şi am 
observat două sertare deschise la maximum şi o altă mulţime de 


54 


hârtii împrăştiate pe jos. În clipa aceea, una din hârtiile de pe 
marginea biroului a căzut foşnind pe covor. 

Mi-am dat seama imediat că, indiferent de modul în care 
murise bătrânul, Mama Natură nu avusese nici un amestec. 
Locuinţa profesorului fusese percheziţionată întocmai cum se 
întâmplase şi cu apartamentul meu noaptea trecută. 

Rămăsesem în mijlocul încăperii, cu ochii la dezordinea din jur, 
când s-a întâmplat cel de-al doilea lucru. 

De afară s-au auzit paşi pe pietriş. 

Am Îînmărmurit pentru o clipă, cu auzul încordat, dar zgomotul 
nu s-a mai repetat. M-am prăbuşit în genunchi şi m-am târât 
până la fereastră, am tras un pic marginea perdelei şi am privit 
precaut afară. In dreptul porţii stăteau, de pază parcă, doi 
bărbaţi. Amândoi purtau pălării şi trenciuri negre şi voluminoase 
sub care am bănuit imediat că nu se ascunde numai țesutul lor 
adipos. Alţi doi bărbaţi se îndreptau spre uşa de la intrare, păşind 
încet pe iarbă pentru a evita aleea acoperită cu pietriş. La poartă 
stătea parcat automobilul pe care îl văzusem plecând în 
momentul sosirii mele la reşedinţa profesorului. 

N-am mai stat mult pe gânduri; am ieşit imediat din cameră şi 
am coborât scările. Am făcut-o cât am putut de repede. Am ajuns 
din nou în holul principal şi am intrat cât mai repede şi fără 
zgomot în camera de zi. Uşile cu geamuri erau încă deschise. Am 
traversat încăperea până în dreptul lor şi m-am uitat cu mare 
grijă afară. Nu ajunseseră încă în grădina din spatele casei. M-am 
strecurat afară, am sărit cele două trepte şi am alergat pe gazon 
spre un desiş de rododendroni aflat la vreo 18,2 m mai încolo. În 
spatele meu... nimeni. Am luat-o prin desişul de arbuşti, cu 
pantofii îngreunaţi de pământul lipicios, dar n-am îndrăznit să mă 
opresc pentru a-mi curăța tălpile. In clipa aceea, după colţul 
casei şi-a făcut apariţia unul dintre bărbaţi. In mână avea o 
armă. 

Mi-am continuat drumul, păşind cu cea mai mare grijă, 
încercând să nu ating vreo cracă uscată şi câştigând teren încet, 
dar sigur. In acelaşi timp nu-l slăbeam din ochi pe urmăritorul 
meu. Acesta s-a oprit şi s-a uitat la uşile deschise de la intrarea 
în camera de zi, apoi a intrat pus pe treabă, cu pistolul armat. De 
îndată ce a dispărut în casă am făcut ceea ce şi el s-ar fi aşteptat 
să fac: am luat-o la fugă spre celălalt capăt al grădinii. 

Probabil că rămăsese la pândă în spatele uşilor de sticlă, 
pentru a vedea ce se întâmplă. În timp ce alergam prin iarbă l- 
am auzit strigând. A urmat apoi un pocnet strident şi un zgomot 


55 


înăbuşit. Nu recomand pacienţilor mei să alerge prea mult cu un 
picior tăiat pe o porţiune de cinci centimetri, mai ales după 
agitația unei zile ca cea pe care o trăisem până atunci. Acum 
însă nu aveam timp să mă mai gândesc la procesul de vindecare 
a rănii; aceasta era o chestiune de câteva zile de acum înainte, 
dar eu eram acum preocupat să evit o rană ce-mi putea fi fatală 
în următoarele câteva minute. 

Cu ani în urmă, la capătul gazonului fuseseră plantați mai 
mulţi fagi printre care şerpuia o cărăruie. Am intrat în grabă 
printre copaci şi m-am trezit brusc într-o imensă grădină de 
trandafiri, cu bolți rustice şi araci. Am străbătut-o ca un ogar. La 
capătul grădinii era un zid în spatele căruia se vedea pădurea. 
Mă obseda ideea că dacă voi ajunge în pădure voi fi salvat. În 
fugă, mă uitam din când în când la zid. Cu cât mă apropiam mai 
mult mi se părea că este mai înalt; în realitate s-a dovedit a nu 
depăşi 1,8 m. Am căutat un obiect de pe care să încep să mă 
caţăr. Pe toată lungimea zidului fuseseră plantate tufe de 
trandafiri, dar într-un colţ am zărit o grămadă uriaşă de bălegar 
şi, lângă aceasta, ceva ce părea a fi o stivă de cărămizi. Am 
schimbat direcţia într-acolo, riscând şi o aruncătură cu coada 
ochiului peste umăr. 

In deschizătura perdelei de fagi, un bărbat cu pistolul în mână 
tintea spre mine. Am luat-o la fugă în zigzag, atât cât îmi 
permiteau tufele de trandafiri. Pământul lipicios îmi trăgea 
picioarele înapoi, dându-mi impresia că alerg pe un strat de clei, 
dar treptat-treptat m-am apropiat de zid şi am văzut că stiva de 
cărămizi avea vreo 0,6 m înălţime. Părea totuşi destul de 
şubredă, putând foarte bine să se prăbuşească în clipa în care aş 
fi pus piciorul pe ea, mai ales cu stratul gros de noroi care mi se 
lipise de tălpi. Am auzit împuşcătura, dar cum nu am simţit 
nimic, am presupus că nu mă nimerise. Am citit o dată că 
distanţa maximă la care se putea efectua o tragere de precizie 
cu pistolul nu trebuia să depăşească 9,1 m şi în clipa aceea 
speram din toată inima să fie adevărat. Am luat-o la fugă spre 
stiva de cărămizi, am sărit cu un picior pe ea şi mi-am făcut vânt 
până pe buza zidului. Zgomotul pe care l-am auzit în spatele meu 
îmi spunea că stiva se prăbuşise, dar după ce greutatea corpului 
meu reuşise deja să se sprijine pe zidul înalt. 

Incă o aruncătură rapidă şi o răsucitură şi iată-mă călare pe 
zid, aruncând o ultimă privire în urma mea. Doi dintre urmăritorii 
mei veneau în fugă, dar mai aveau vreo 36,4 m până la zid, iar 
dacă tot ţi-ai propus să alergi, trenciurile greoaie nu sunt tocmai 


56 


echipamentul cel mai adecvat. M-am lăsat în jos de partea 
cealaltă a zidului şi am luat-o la fugă spre copaci. 

Piciorul începuse să mă doară foarte tare. Nu-mi mai doream 
decât să reuşesc să-mi pierd urma în pădure pentru a mă opri un 
pic să mă odihnesc. Dacă ar fi fost vară, m-aş fi gândit să mă urc 
într-un copac şi să mă ascund printre ramurile acestuia, dar 
acum toate frunzele se aflau sub picioarele mele, formând un 
covor umed, alunecos şi galben, iar ramurile erau goale. Dacă aş 
fi făcut-o, aş fi fost doborât la pământ ca o prepeliţă. Nu puteam 
şti cât de mare era pădurea, dar speram din tot sufletul să se 
întindă până în Ohio şi să găsesc undeva printre copaci un loc în 
care să-mi trag sufletul. 

M-am împiedicat şi am tras o înjurătură, apoi m-am prăbuşit 
peste un copac. Durerea din gambă mă înjunghia ca un pumnal. 
Am auzit în spatele meu un strigăt, şi dintr-o privire rapidă mi-am 
dat seama că unul dintre urmăritori sărise zidul, iar celălalt abia 
se cocoţase pe el. Am luat-o din nou la fugă, luând-o spre 
dreapta şi sperând că stratul gros de frunze nu era destul de 
putred pentru a-mi păstra urmele paşilor. 

După un sfert de milă am ajuns la un drumeag îngust pe care 
nu-l putea străbate decât o singură maşină. Nu-mi puteam da 
seama ce rost avea în această pădure, dar cu siguranţă că ducea 
undeva. Era făcut din beton, aşa că am bănuit că trebuia să aibă 
două capete bine determinate. Dar în ce direcţie s-o iau? Până 
acum o luasem spre dreapta, aşa că, instinctiv, am pornit de 
data aceasta spre stânga, alergând încă vreo 91 m, apoi am 
intrat din nou în pădure pe latura cealaltă. Când drumul nu s-a 
mai văzut, m-am oprit şi am aşteptat. Abia mai respiram, iar 
durerea din picior mă înnebunea. În plus, mă şi rătăcisem. 


57 


CAPITOLUL 6 


Am rămas acolo, adăpostit după trunchiul unui stejar uriaş 
pentru a nu fi văzut cumva de pe drum, convins fiind că 
respiraţia mea grea se auzea până acolo şi că bătăile inimii mele 
ar putea dobori copacul la pământ. Cele două sunete au 
acoperit, cu siguranţă, orice alt zgomot din jur timp de un minut 
şi mai bine, dar după aceea am început să-mi recapăt suflul, iar 
pulsul mi-a scăzut simţitor. Membrele îmi erau cuprinse de un 
tremurat involuntar din cauza efortului. Am rămas în continuare 
pe loc şi mi-am încordat auzul. Printre celelalte zgomote ale 
pădurii era greu să-ţi dai seama ce se întâmplă, dar am auzit 
totuşi o voce. Ceva foarte vag, de unde mi-am dat seama că 
trebuie să fie la o distantă destul de mare de locul în care mă 
aflam. l-a răspuns o alta, răspicat şi scurt, spunându-i probabil 
primului vorbitor să tacă. Mi-am dat seama că urmăritorii mei se 
află pe drum şi încearcă să afle încotro o luasem şi am sperat din 
toată inima să fie suficient de proşti să plece amândoi în aceeaşi 
direcţie. Sau poate - mi-a trecut brusc prin minte, simțind în gură 
un gust oribil de cocleală - îi aşteptau şi pe ceilalţi doi pentru a 
scotoci împreună fiecare metru de pădure. 

M-am furişat mai departe, luând-o în continuare tot spre 
stânga, dar adâncindu-mă tot mai mult în pădure. La fiecare 
câţiva metri mă opream şi-mi încordam auzul şi de vreo două ori 
mi s-a părut că aud o cracă trosnind sau paşi foşnind printre 
frunze, după care mi-am continuat drumul. 

A fost un coşmar. Toţi muşchii picioarelor mă dureau 
îngrozitor, iar în plămâni îmi explodase o bombă cu o capacitate 
de o megatonă. Eram ud leoarcă de transpiraţie şi mă simţeam 
epuizat. Cât despre cei câţiva fulgi de porumb pe care îi 
înghiţisem - oare azi dimineaţă...? aveam senzaţia că trecuseră 
ani de atunci - aceştia trebuiseră să furnizeze o imensă cantitate 
de energie ceea ce - să mă scuze colegii mei care susţin 
principiile medicinei empirice - nu pot face la infinit. M-am târât 
cum am putut mai departe şi după o vreme mi-am dat seama că 
arborii din jurul meu începuseră să se rărească. Pe măsură ce mă 
apropiam de zona mai puţin densă de la marginea pădurii am 
zărit un câmp care se întindea la vreo milă în faţa mea şi în clipa 
aceea am scos un geamăt plin de amărăciune: numai de un 
spaţiu deschis nu aveam eu nevoie acum! Intr-un astfel de loc 


58 


şansele mele se reduceau în mod dramatic. Nici ceea ce mi-a 
fost dat să văd la dreapta şi la stânga mea nu a avut menirea să 
mă mai liniştească; două terenuri de păşunat asemănătoare îl 
flancau pe cel din faţa mea. N 

Dar într-un fel sau altul trebuia să ies din pădure. În spatele 
meu, deşi nu-i auzeam, se aflau încă urmăritorii mei şi dacă m-aş 
fi întors bâjbâind pe acelaşi drum aş fi dat cu siguranţă peste 
unul din ei, sau poate peste amândoi. 

Tocmai scrutam orizontul când am zărit în faţa mea un punct 
minuscul ce înainta cu o viteză constantă. In această zi şi epocă 
istorică nu putea să însemne decât faptul că acolo se afla o 
şosea, exact ce-mi trebuia mie. Am tras aer adânc în piept de 
câteva ori, pompându-mi oxigen în plămâni, am sărit gardul şi 
am început să alerg prin iarba udă în acea direcţie, rugându-mă 
să rezist şi să nu mă prăbuşesc înainte de a ajunge acolo. 
Incepusem să mă simt ca acei alergători de cursă lungă pe care-i 
vezi împleticindu-se înainte de finish. 

Parcursesem deja jumătate din distanţă şi tocmai când am 
îndrăznit să sper că nu mai sunt urmărit am auzit în urmă un 
strigăt îndepărtat. M-am întors din fugă şi am zărit două siluete 
care escaladau gardul. Observând că mai aveau încă pe ei 
trendurile groase, m-am întrebat cum oare mai reuşeau să se 
ţină pe picioare. Probabil că ei mâncaseră ouă la micul-dejun. Am 
rânjit epuizat şi am ţâşnit înainte. 

Cum am ajuns la şosea... n-am să ştiu niciodată. La marginea 
câmpului era un alt gard. M-am prăbuşit chiar în faţa lui, m-am 
ridicat şi am trecut peste el, apoi am urcat cu greu taluzul şoselei 
şi am ajuns pe marginea acesteia, plin de speranţă că vreo 
maşină va apărea şi va opri să mă ia. 

Prima n-a oprit. Şoferul s-a uitat la mine, după care a apăsat 
pe acceleraţie şi dus a fost. Nu-l condamn nici acum pentru cea 
făcut: mă îndoiesc de faptul că în împrejurări similare aş fi 
procedat aşa ca să iau cu mine un vagabond jegos şi jerpelit. 
Privind înapoi la câmpul pe care-l străbătusem, mi-am dat seama 
că pe urmăritorii mei nu-i mai despărţeau de şosea decât vreo 
182 m. 

M-am uitat cu disperare în ambele sensuri de circulaţie. Venea 
un camion, deşi se afla încă la o distanţă destul de mare, aşa că 
m-am urnit cu greu în direcţia aceea, dând din mâini şi agitând în 
aer portofelul, ca să vadă că am şi aşa ceva. Când s-a apropiat, l- 
am văzut că virează puţin lateral pentru a mă evita şi m-am 
aruncat pur şi simplu în faţa lui. Dacă tot era să mor, mai bine 


59 


sub roţile lui decât împuşcat. Frânele au scârţâit prelung, iar eu 
am strigat cât mă ţineau plămânii: „Doctor... doctor!” 

Şoferul a rulat geamul lateral în jos. 

— Sunt... doctor, i-am spus eu gâfâind de efort. E urgent... 
foarte urgent. 

— Suie, amice, mi-a răspuns el, aplecându-se să-mi deschidă 
portiera. 

De îndată ce m-am urcat în cabină mi-am aruncat privirea pe 
geam şi i-am văzut pe cei doi bărbaţi care tocmai ajunseseră la 
gard. 

— Mulţumesc, am mai spus, cu răsuflarea tăiată şi m-am 
prăbuşit pe banchetă. 

— Nu arăţi deloc bine, doctore. Ce s-a întâmplat? 

— Am fost fugărit de un taur, i-am răspuns eu. 

— Nu mai spune! 

— Incotro mergi? 

— La Philadelphia. Dar dumneata unde vrei să ajungi, doctore? 

— La Princeton. 

Tipul m-a privit şi a scos un rânjet. 

— N-or să-ţi dea voie să intri în campusul universitar. 

M-am uitat şi eu la el. Imi dăduse o idee. Purta o salopetă 
maro şi o şepcuţă cu cozoroc de genul celor pe care le poartă 
englezii, jucătorii de golf şi şoferii de camioane. 

— Nu-mi vinzi mie salopeta? 

Omul s-a răsucit spre mine şi m-a privit fix. 

— Parcă ziceai că eşti doctor, m-a întrerupt el pe un ton 
acuzator şi a apăsat imediat pe frână. 

Mi-am scos portvizitul şi i-am arătat actele. 

— Şi-n cazul ăsta, la ce-ţi trebuie salopeta mea? 

Nu-mi venea în minte nici un pretext. Lăcomia după bani era 
cel mai bun răspuns. 

— Cât costă aşa ceva? 

— Cinci dolari, poate. 

— Eu îţi dau douăzeci, i-am spus eu însoţindu-mi vorbele cu o 
grimasă. Dar în banii ăştia îmi dai şi şapca. 

— O.K. 

A apăsat din nou pe frână, dar i-am spus că vom face schimbul 
în momentul în care vom găsi un garaj, iar eu voi putea fie să iau 
un taxi fie să închiriez o maşină. 

Şi iată-mă din nou pe drum într-o maşină închiriată. De data 
asta era un Chevrolet şi mi-am dat seama că în clipa în care 
Hertz şi Avis îşi vor termina treaba cu mine, îmi voi petrece restul 


60 


zilelor la Sing-Sing. Continuam să le răspândesc maşinile prin 
toată ţara ca un agricultor care seamănă porumb şi modul 
acesta de a te purta cu cele două firme nu era cel mai apreciat 
de cei în cauză. Trăsesem bine şapca pe ochi, iar salopeta pe 
care fuseseră imprimate cu şabloane cuvintele Spă/ătoria 
chimică Phoenix trebuia să constituie o deghizare destul de 
eficientă. Astăzi ajunsesem, de altfel, să mă îndoiesc şi de 
propriul meu nume. Acum trebuia să stau cu ochii aţintiţi pe 
şosea. Pe drumul de întoarcere am recunoscut foarte uşor 
terenul de păşunat. N-am să uit cât voi trăi acest teren. N-am 
văzut însă nici picior de om în preajmă. 

Tocmai mă îndreptam către Princeton când mi-am adus 
aminte de Jane Macdonald. li promisesem s-o sun. Am găsit o 
benzinărie, am tras pe dreapta şi m-am dus la cabina telefonică. 

— Sunt eu, John Edwards. Am veşti proaste pentru tine. 

— Spuneţi, îmi răspunse ea cu un glas pierdut. 

— Mă tem că profesorul a murit. Locuinţa i-a fost violată, iar 
pe el l-am găsit mort. 

A urmat un moment de tăcere, după care tânăra a continuat: 

— O, Doamne! 

— Imi pare rău, am spus şi eu. N-am mai putut face nimic. 
Când am ajuns acolo era deja mort. Şi încă de mai multe ore, 
poate chiar de aseară. 

— Cine... cum? 

— Nu ştiu. Ascultă, a sunat cumva cineva şi a întrebat de el? 
Vreo persoană pe care nu o cunoşti? 

— Doar dumneata. 

Simţeam tonul acuzator din glasul ei. 

— N-am făcut-o eu, i-am spus. Cum ţi-am spus, a murit cu 
multe ore înainte de a ajunge eu acolo. Hai, spune-mi... cine a 
sunat? 

— Chiar acum câteva minute, a reluat ea şi se vedea că 
trecuse de primul şoc. A sunat un bărbat şi mi-a spus că, din 
greşeală, i-a trimis ceva profesorului Ward. Un document... 

— Şi? 

— S-a interesat dacă poate să treacă pe aici să-şi recupereze 
documentul respectiv. 

— A spus cumva şi cum îl cheamă? 

— Robert Smith. 

— Asta e! am exclamat eu. Pun pariu că asta e. Acum ascultă- 
mă cu atenţie. Anunţă poliţia că profesorul e mort. Mai spune-le 
că ai fost ameninţată şi că bănuieşti că cineva intenţionează să 


61 


pătrundă cu forţa în birou. Spune-le orice, numai să vină cât pot 
de repede aici. După aceea, trebuie să ne întâlnim undeva. 

— Nu. 

N-o acuzam pentru acest răspuns. 

Am continuat pe un ton disperat: 

— Ne vedem unde vrei tu, numai să alegi un loc aglomerat, cu 
mulţi oameni în jur. Nu vreau să-ţi fac nici un rău. Vreau doar să 
aflu de ce a fost ucis profesorul şi de ce cineva încearcă să mă 
ucidă şi pe mine. 

— Şi pe dumneavoastră?! a întrebat ea mirată. 

— Azi-noapte şi de două ori în dimineaţa asta. Şi chiar 
adineauri. Dar cred că am scăpat de ei. 

Mi-a promis că va veni să se întâlnească cu mine într-o 
farmacie şi că va suna la poliţie. In cinci minute eram la locul 
stabilit, unde am înfulecat un sandvici şi am băut pe nerăsuflate 
o cafea. Alesesem un loc în care etajerele cu cărţi de buzunar mă 
protejau de eventualele priviri indiscrete. 

La câteva minute după aceea a venit şi ea, palidă, neliniştită şi 
teribil de înfricoşată. li admiram totuşi tăria, deşi mă privea încă 
cu ochi neîncrezători, care se trădau că nu cu multă vreme în 
urmă vărsaseră lacrimi. 

Am comandat şi pentru ea o cafea, dar ea n-a mai avut. 
Răbdare să o aştepte. 

— Cine sunteţi, de fapt, dumneavoastră, domnule doctor 
Edwards? 

— Sunt pur şi simplu un doctor, i-am răspuns. 

Din nou a fost nevoie să scot portvizitul. 

— Şi atunci de ce naiba...? Chiar e mort? E adevărat? 

— L-am văzut cu ochii mei. Acasă la el. Zăcea într-un fotoliu. 

— Şi cum a murit, domnule doctor? 

— Nu-mi dau seama, am spus eu. N-am constatat nici un semn 
de violenţă. 

Lacrimile îi luceau din nou în ochi. 

— Era destul de în vârstă. Avea şaizeci şi şapte de ani. lar 
inima... 

Glasul i s-a sugrumat de emoție, iar eu m-am uitat în altă 
parte până şi-a recăpătat controlul. După aceea a continuat: 

— Chiar nu vă puteţi da seama cum a murit? 

Am scuturat din cap. 

— Nu-mi pot da seama fără o... 

Am lăsat fraza neterminată şi am schimbat subiectul. Nimeni 
nu agreează ideea autopsiei. 


62 


— Camera sa de lucru fusese scotocită centimetru cu 
centimetru. Cineva căutase ceva acolo. 

— Căutase ceva?! 

Era cât se poate de limpede că această idee o umplea de 
surprindere. 

Am dat din cap că da. 

— Dar ce anume puteau căuta, doctore Edwards? 

Despre asta îi voi spune mai târziu, dacă cumva o voi face. 

Mai întâi trebuia să smulg de la ea răspunsuri la întrebările 
care mă chinuiau, aşa că am continuat: 

— Era o personalitate importantă? 

— Da. Una din cele mai apreciate în domeniul său de 
activitate. 

Mi-am dat seama că se gândea totuşi la altceva. 

— De unde pot şti că nu aveţi nici un amestec în moartea lui? 

— N-ai de unde. Până una, alta suntem amândoi amestecati în 
treaba asta despre care nici măcar nu ştiu nimic. 

M-a privit cu îndoială, chiar bănuitoare. 

— Noaptea trecută cineva a încercat să mă lovească cu 
maşina, apoi a tras în mine. Azi-dimineaţă am fost atacat de un 
bărbat cu un cuţit, apoi am fost urmărit prin tot New Yorkul de o 
ceată de haidamaci care erau foarte hotărâți să mă omoare. 
Când am ajuns la locuinţa profesorului Ward şi l-am găsit mort, 
au apărut după mine cu nişte pistoale în mâini. Abia am scăpat 
alergând printr-o pădure. 

Am ridicat manşeta pantalonului şi i-am arătat pansamentul 
de pe picior. Nu arăta deloc grozav. 

— E tot ce-au reuşit să-mi facă. 

Am scos hârtiile din buzunar şi i le-am dat. 

— Hârtiile astea îţi spun ceva? 

Ea a dat din cap că nu. 

— E scris în rusă, nu-i aşa? 

— Atâta lucru ştiu şi eu. Ce legături avea Ward cu Rusia? 

Tânăra a căscat ochii, surprinsă. 

— De ce întrebaţi? Nu avea nici o legătură. 

— Eşti sigură? 

— Cât se poate de sigură. Doar nu vă imaginaţi că era... 

— Ce să fie? 

— Mă rog... că lucra pentru ei. 

— Eu nu-mi imaginez nimic. Am primit chestia asta ieri, prin 
poştă şi din clipa aceea a început tot coşmarul. 

— S-ar putea să fie un material ştiinţific, a spus ea. Primea aşa 


63 


ceva din toate colţurile lumii. 

— Şi din Rusia? 

— Uneori, a mărturisit ea. 

— De la cine anume? Şi de ce? 

—Făceau un simplu schimb de informații, ştiţi 
dumneavoastră... 

— Cine i le expedia? Mă refer la eventuale persoane de dincolo 
de Cortina de Fier. 

— Diverse facultăţi şi institute de geografie. Chestii de genul 
ăsta. 

— Materialul acesta e din domeniul ingineriei hidroelectrice, îţi 
sugerează ceva? 

Ea şi-a scuturat din nou capul. 

— Nu. Ingineria nu-mi sugerează nimic. El e... de fapt a fost 
specialist în geografie. Atâta tot. Deşi şi asta e o disciplină cu 
multe ramificații. 

— Avea prieteni? am întrebat-o cu sufletul la gură. Avea 
prieteni în Rusia? Cineva în particular? 

— N-avea nici un prieten. Din câte ştiu eu cunoştea doar 
câţiva oameni din acest domeniu. În Rusia a fost doar de câteva 
ori. La nişte conferinţe... sau reuniuni de genul ăsta. Dar din 
când în când coresponda cu cineva. Un anume profesor Komarov 
din Leningrad. 

Din câte îmi aminteam eu, plicul purta ştampila poştei din 
Moscova. 

— Cine e Komarov ăsta? 

— II cheamă Frol Komarov. Bănuiesc că e o persoană foarte 
importantă... membru al Academiei de Ştiinţe. 

— Cât de bine îl cunoştea Ward? 

— S-au cunoscut la o vizită de-a acestuia acolo. Am impresia 
că şi Komarov a fost o dată în Statele Unite, dar asta înainte de a 
ajunge eu secretara profesorului. De câteva ori i-am făcut chiar 
eu unele expediţii, iar alte ori îi scria el profesorului Ward. 

— Profesorul Ward putea fi interesat cumva de sistemul 
hidroelectric din Kazahstan? 

— Despre asta e vorba în hârtiile astea? 

— Da. 

— Nu cred. Îl interesau, desigur, multe lucruri, dar... 

— Materialul este datat 1964. 

Tânăra s-a încruntat. 

— In cazul acesta nu văd... 

— Nici eu, am spus. 


64 


În aceeaşi clipă în încăpere a răsunat o altă voce: 
— Sunteţi doctorul Edwards? 


65 


CAPITOLUL 7 


M-am întors uluit şi m-am trezit cu nasul într-o ţeava de pistol. 
În spatele armei se afla un tip de doi pe doi, iar lângă el i-am 
zărit şi pe cei doi gemeni. Purtau cu toţii uniforma de poliţist. 

— Te-am întrebat ceva. Eşti sau nu doctorul John Edwards? 

— Da. 

Matahala s-a întors apoi spre tânăra de lângă mine. 

— Eşti Jane Macdonald? 

Ea încuviinţă din cap. 

— E-n regulă. Afară. 

— Nu e nevoie să folosiţi chestiile alea, am spus eu. 

— Nu? a întrebat el, gesticulând cu pistolul. Afară! 

Am luat-o de braţ pe Jane şi am ieşit. Lângă bordură era trasă 
o maşină de patrulare. Pe ea erau montate cam tot atâtea lumini 
ca în Times Square. Ne-am aşezat pe bancheta din spate şi 
maşina a pornit. Deşi gemenii n-au scos un cuvinţel până la 
secţia de poliție, însăşi poziția lor pe banchetă era 
amenințătoare. Am fost îmbrânciţi afară din maşină direct în 
clădirea secţiei de poliţie. Am trecut printr-o încăpere mare şi am 
intrat apoi într-una mai mică, lipsită de ferestre şi prevestitoare 
de necazuri. Unul din poliţişti a ieşit, iar celălalt s-a postat la uşă. 

Câteva clipe mai târziu, uşa s-a deschis din nou şi pe ea a 
pătruns în încăpere un alt bărbat, îmbrăcat în civil şi cu o pălărie 
pe cap. A rămas o clipă nemişcat, neluându-şi ochii de la noi. 

— De ce l-ai ucis? 

— L-am ucis? am repetat ca un robot. Nu l-am ucis eu. 

— Nu? Dar telefonul l-ai dat. 

| se adresa acum lui Jane. 

— Acum o jumătate de oră. 

— Da, aşa este. 

— Ne-ai spus că profesorul Ward e mort şi că cineva ameninţă 
că va pătrunde cu forţa în Facultatea de Geografie. 

— Este adevărat. Eu... 

Bărbatul a întrerupt-o: 

— De unde ştiai că e mort? 

Ea s-a uitat spre mine. 

— Mi-a spus doctorul Edwards. 

— Şi el ştia, spuse încet detectivul. Cu siguranţă că ştia. 

— Eu l-am descoperit, am spus eu. Am fost la locuinţa lui... 


66 


— Da. Ni s-a spus. Aseară... devreme. Te-ai dus cu un M 
albastru. 

Mi-a spus apoi numărul de înmatriculare a maşinii. 

— Şi te-ai mai dus încă o dată în după-amiaza aceasta, cu 
Chevrolet. 

Brusc am simţit că-mi îngheaţă sângele-n vene şi mi-am 
ridicat privirea spre el. 

— Nu e adevărat. Eu... 

— MG-ul este sau nu al tău? m-a întrebat el. 

Şi Jane începuse să se holbeze la mine. De data aceasta era 
cât se poate de bănuitoare. Dar nu aveam cum să neg; îmi 
verificaseră numărul. 

— Da. Este al meu. 

— Deci, cum spuneam, de ce l-ai ucis? 

Simţeam o sudoare năclăioasă în păr. 

— MG-ul meu e la New York, am spus eu. N-a ieşit nici o clipă 
din New York. 

— Sigur, a îngânat el. Din cauza asta a fost văzut aici. Pe ora 
trei. Dar să zicem că e cum spui tu. Unde te aflai la ora trei în 
dimineaţa asta? 

— Mă aflam... 

Am avut un moment de ezitare. Fusesem în apartamentul meu 
la ora aia, holbându-mă pe tavan şi chinuit de gând dar nu 
aveam cum să dovedesc acest lucru. 

— Mă aflam acasă, am răspuns sleit de puteri. 

El n-a spus nimic. A continuat să mă privească fix, iar eu 
simţeam cum eternitatea se scurge pe lângă mine. Apoi a 
continuat: 

—Am luat legătura cu cei din New York, cu biroul 
circumscripţiei de poliţie. Se fac încă verificări. De ce l-ai omorât? 

— Nu l-am omorât, am răspuns disperat. Noaptea trecută am 
fost în New York. Am luat masa în oraş. Când m-am întors, am 
descoperit că apartamentul îmi fusese violat. Puteţi să-l întrebaţi 
pe Bob Roberts, portarul clădirii. 

— Stai liniştit, amice. O să verificăm totul. Până atunci însă 
rămâi la noi. Eşti suspect de crimă. 

De ce nu i-am spus oare? Pentru că povestea n-ar fi stat în 
picioare; pentru că succesiunea evenimentelor, atât de 
îngrozitoare cum fuseseră pentru mine, s-ar fi prăbuşit până şi 
sub greutatea unui ac. Dacă aş fi scos din buzunar hârtia cu 
pricina, ar fi crezut pur şi simplu că îmi bat joc de el sau că îi pun 
feţe în roate. Cum puteam dovedi misterioasele atacuri 


67 


declanşate împotriva mea din senin? Cu un vechi material cu 
caracter ştiinţific. N-aş fi rezolvat nimic decât prin demonstrarea 
unor legături, pe baza unor date foarte clare. 

— O.K., am spus eu. Dar aţi pus pe cineva de pază la biroul 
profesorului? 

— Da, mi-a răspuns el, apoi s-a întors spre Jane. Era adevărat? 
Chiar v-a ameninţat cineva că va pătrunde cu forţa în birou? 

— Nu, a răspuns ea. Asta a fost ideea lui. M-a sunat într- 
adevăr cineva, dar mi-a spus că i-a trimis din greşeală ceva 
profesorului şi că ar dori să vină să-şi recupereze materialul. 

Am intervenit cu sufletul la gură: 

— Puneţi un om de pază la birou. Pentru numele lui 
Dumnezeu. Cineva va încerca să intre acolo. 

El nici nu m-a băgat în seama. 

— Şi ce i-aţi spus individului, domnişoară? 

— l-am spus că am să încerc să-l ajut mâine dimineaţă. 

Uşa celulei s-a închis cu zgomot în urma mea. Am rămas întins 
pe podea, nefericit, cu ochii în tavan. Se părea că nu am nici o 
şansă cu tipii ăştia, indiferent cine erau ei; oricum încercam să 
judec ceea ce mi se întâmplase, nimic nu era credibil. La şapte 
mi s-a adus o tavă cu mâncare. Am acceptat-o în silă, dar 
cafeaua a fost bună. O oră mai târziu, m-au scos din celulă şi m- 
au dus înapoi în camera mică şi întunecată. Scaunul era şi mai 
tare. 

— Profesia? 

— Sunt doctor. 

— Mda. Spune-mi, doctore, e greu să faci o injecție 
intravenoasă? 

Nu-mi dădeam seama unde bate. 

— Nu e un lucru uşor. Trebuie să ştii să găseşti vena. 

— E nevoie de o practică de specialitate? 

Ceva din expresia chipului său nu-mi prevestea nimic bun. 

— Am primit adineauri raportul autopsiei doctorului Ward. 
Ghici, cum a fost omorât? 

L-am aşteptat să continue. 

— O doză uriaşă de insulină cu efect prelungit, injectată 
intravenos. 

Brusc, am fost cuprins de un tremurat nervos. 

— Uite cum vedem noi treaba, a mai spus el. Ai vrut să-l omori 
pe tipul ăsta. 

— De ce? am întrebat eu. 

— Cine ştie de ce. Pur şi simplu ai vrut să-l omori. O sa aflăm 


68 


noi şi de ce. Ziceai că ai anunţat la poliţie că cineva ţi-a intrat în 
apartament. Asta dovedeşte că după miezul nopţii te-ai aflat la 
New York. După aia ai dat o fugă cu maşina până aici i-ai făcut 
injecţia şi te-ai întors acasă. Astăzi te întorci aici pretinzi că 
habar n-ai cine este acest profesor Ward, te duci acasă la el, îl 
găseşti mort, după care îi spui domnişoarei Macdonald că cineva 
a încercat să te omoare. Ghinionul tău este ca pe la ora patru ne- 
a sunat cineva şi ne-a spus că în jurul casei a dat târcoale o 
maşină. Un MG. Al tău. Aici nu suntem la New York, doctore. Lao 
oră atât de matinală oamenii de pe aici se întreabă ce caută 
străinii pe strada lor. 

Am rămas cu ochii holbaţi la el. Din punctul lor de vedere totul 
părea foarte limpede, iar urmăritorii mei erau cu siguranţă 
acoperiţi în totalitate. Telefonul de la ora patru, după cel 
omorâseră pe Ward, fusese o ideea de-a dreptul genială. Dacă ar 
fi reuşit să mă lichideze şi pe mine în dimineaţa asta la New York, 
moartea lui Ward ar fi rămas definitiv în cârca mea. Cum nu 
reuşiseră însă, rămânea ca munca să le fie desăvârşită de cei de 
la poliţie. 

l-am istorisit toate păţaniile mele, deşi eram aproape convins 
că nu va crede nici un cuvânt. Şi n-a crezut. Am reluat povestea 
în detaliu, de la cap la coadă, dar chipul lui nu a avut nici cea mai 
copilărească tresărire de surpriză. Nici atunci când i-am arătat 
hârtia. Am fost dus din nou în celulă şi se părea că acolo voi 
rămâne până la prima înfăţişare. Poate că un avocat bun care să 
pornească de la semnul lăsat în tavanul maşinii de glonţ, un 
profesionist plin de ingeniozitate şi cu o mare experienţă, ar mai 
putea convinge juriul nu de nevinovăția mea, dar măcar de 
faptul că nu existau suficiente probe pentru a fi condamnat... 

* 


* * 


Dar mai exista undeva şi cineva cu mintea trează. Pe la zece 
am fost îmbrâncit afară din celulă şi dus din nou în camera de 
interogatorii. Arătam jalnic, iar scaunul era şi mai tare. Piciorul 
începuse să mă chinuie îngrozitor. li convinsesem să-mi dea voie 
să-mi schimb pansamentul, dar nu crezuseră nici o iotă din 
explicaţiile mele cu privire la originea rănii. 

Detectivul şi-a făcut apariţia, numai că de data aceasta era 
însoţit de un alt bărbat pe care nu îl agrea; mi-am dat seama de 
acest lucru din expresia lui. 

— Edwards, dumnealui este Henry Mason. Vrea să stea de 
vorbă cu tine. 


69 


— Între patru ochi, a completat Mason. 

A spus-o natural, clar şi foarte autoritar. 

Detectivul a încercat să se opună: 

— Se află în arestul nostru. Nimeni în afara avocatului său nu 
are voie să stea de vorbă cu el. 

— Îți pierzi vremea degeaba. N-ai decât să suni la Washington. 
Sună-l pe guvernator. Dar să nu te superi pe mine când o să afli 
că ţi-ai pierdut slujba. 

M-am uitat prudent la Mason, aproape la fel de prudent cum 
mă privea şi el pe mine. Era cât se poate de limpede că are o 
funcţie foarte mare, deşi aspectul lui nu o dovedea: un tip scund 
şi cenuşiu, cu un costum cenuşiu, cravată cenuşie, păr cenuşiu. 
Avea un ten fin şi palid şi un nas care trăda o bună creştere. 

A aşteptat să se închidă uşa, apoi s-a aşezat la marginea 
mesei. 

— Mi s-a spus că l-aţi ucis pe profesorul Ward. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

— Lucrez la guvern. 

Asta putea să însemne orice, de la Serviciul de Deratizare al 
Districtului Columbia, până la biroul fiscal. 

— De ce aţi făcut-o? 

— Nu l-am ucis eu, i-am răspuns. 

— Cât de multe ştii despre Ward? 

— Poate chiar mai puţine decât dumneavoastră. 

— Noi ştim totul şi despre păsările în zbor. Povestiţi-mi ce s-a 
întâmplat. 

l-am povestit. N-aveam prea multe să-i spun, dar a asculta cu 
atenţie fiecare cuvânt, nuanţă şi inflexiune a glasului meu După 
aceea a vrut să afle de ce l-am căutat pe profesorul Ward şi i-am 
spus şi acest lucru. Ochii cenuşii, ca două mărgele, ni m-au slăbit 
o clipă. l-am povestit, de asemenea, tot ce mi se întâmplase de 
când fusesem adus la secţia de poliţie. 

— Unde e hârtia? a intervenit el. 

— Pe undeva pe aici. A rămas la cei de la poliţie. 

— Urmaţi-mă. 

S-a ridicat încet de la masă, s-a dus la uşă şi a bătut uşor. | s-a 
deschis imediat. L-am urmat până în biroul detectivului. 

— Doctorul Edwards vine cu mine. 

— Dar este reţinut ca suspect de crimă... a protestat 
detectivul. 

După cum o spusese era clar că nu mai era nici el convins de 
acest lucru. 


70 


— Dacă suspiciunile voastre prind contur, puteţi să-l aduceţi 
din nou aici. Dar nu vor prinde nici un contur. 

A mai cerut hârtia şi o gardă formată din trei poliţişti. 

Am pornit direct spre Universitate, în urma maşinii poliţiei care 
arăta ca o reclamă la Coca-Cola şi care ne deschidea drumul cu 
sirena ei asurzitoare şi cu luminile orbitoare. Ajunşi la destinaţia 
noastră, Mason s-a dat jos din maşină şi mi-a făcut semn să 
cobor şi eu. 

— Luaţi-o înainte! 

M-am conformat, urcând scările şi parcurgând coridorul în 
direcţia biroului. Eu m-am oprit în faţa uşii, Mason nu. Jane 
Macdonald mi-a aruncat o privire uluită şi agitată, dar s-a liniştit 
la vederea poliţiştilor. 

— Nu doctorul Edwards l-a ucis pe profesorul Ward, ci 
altcineva. Tipul care zicea că trece azi pe aici şi-a făcut apariţia? 

Jane a dat din cap că nu. 

— Unde îşi ţinea corespondenţa profesorul Ward? 

Fata a arătat spre o etajeră cu bibliorafturi. 

— Acolo. 

Mason nici nu s-a sinchisit să se uite în direcţia indicată. 

— Dumneata i-ai deschis şi i-ai sortat toate scrisorile? 

— In afara celor cu caracter personal. 

— Primea multe scrisori de genul ăsta? 

— Nu. 

Mason a pocnit din degete. 

— Cheile, te rog. 

Jane era o secretară prea bine instruită. Până acum 
impetuozitatea şi autoritatea lui Mason nu dăduseră greş. Jane 
Macdonald rămânea însă pe poziţie. 

— Cu ce drept îmi cereţi acest lucru? 

— Sunt funcţionar guvernamental. 

— Cine sunteţi, de fapt, dumneavoastră? 

Mason a scos un portvizit de piele şi i l-a vârât sub nas. 

— Dacă ai nevoie de detalii, sună la numărul ăsta din 
Washington. 

Fata şi-a deschis poşeta şi cheile au apărut imediat. 

— Sună oricum, i-a mai spus Mason. Cere cu domnul Dawson. 
Cheile astea se potrivesc cumva şi la birou? 

— Nu. Cheile de la birou le păstra mereu la el. 

Mason s-a întors spre unul dintre poliţişti. 

— Vreau cheile de la birou. Sună imediat la morgă şi adu-mi-le 
aici. 

71 


În clipa în care polițistul a ieşit în grabă s-a realizat şi legătura 
telefonică cu Washingtonul. Mason i-a luat fetei receptorul din 
mână. 

— Am în faţa ochilor un material cu caracter ştiinţific în limba 
rusă. De la Institutul Politehnic din Leningrad. Lipseşte pagina 
nouă. Titlul: Prezentare generală a problemei aprovizionării cu 
energie hidroelectrică a regiunii Aktyubinsk din Kazahstan. Data: 
1964. Verificaţi dacă mai există pe undeva vreo copie. Oriunde. 
Dacă găsiţi ceva, vreau o fotocopie. 

— Cu chineza cum staţi? l-am întrebat eu. 

Simţul umorului mi se mai tocise puţin în ultimele douăzeci şi 
patra de ore şi eu vreau să-l menţin veşnic activ, dar Mason nici 
n-a zâmbit. Fără să mai zăbovească, a ales aparent la 
întâmplare, o cheie şi a vârât-o în uşa care comunica cu biroul 
profesorului Ward. 

Era o încăpere mare, ticsită cu rafturi pline cu cărţi cu stelaje 
pentru hărţi şi vitrine de tot felul. Am mai remarcat un frumos şi 
uriaş glob pământesc după care ar fi tânjit orice muzeu serios din 
lume. Nu exista nici un semn că biroul ar fi fost răscolit. 

— Cum rămâne cu tipul care urma să-şi recupereze materialul 
trimis din greşeală? am întrebat eu. 

Mason s-a uitat la mine ca la un idiot. 

— N-o să mai vină. 

A început să examineze încăperea, dar inima îi era în altă 
parte. Pe el îl interesa masa de lucra a profesorului. 

La scurtă vreme, urletul unei sirene de afară a vestit sosirea 
cavaleriei şi, un minut mai târziu, Mason intra în posesia cheilor. 
A descuiat toate sertarele, le-a scos şi le-a aşezat pe covor. Sub 
privirile mele, a început cu primul. Şi-a ridicat privirea spre mine 
şi mi-a spus: 

— Domnule doctor, fii bun, te rog, şi dă-mi o mână de ajutor. 

— Ce căutaţi? 

— Orice. 

Erau acolo tot felul de lucruri, de la eşantioane de rocă, la o 
sticlă cu oxid de magneziu şi hârtii, hârtii şi iarăşi hârtii. Am mai 
găsit tocuri pentru trasat hărţi, creioane colorate, instrumente de 
desen şi magneţi. Mai era în sertar şi un plic cu o duzină de 
scrisori semnate cu numele de Geraldine, care i se destăinuia 
unui alt Ward, mai romantic, înainte de a fi numit la catedră şi de 
a da lovitura în lumea ştiinţei. | le-am dat lui Mason, dar le-a 
identificat pe loc vechimea şi le-a pus de-o parte. 

Am mai găsit câteva scrisori, dar erau de la prieteni şi rude şi 


72 


relatau cum se mai descurca James la şcoală şi dacă Ed va veni 
la recepţia din douăzeci şi cinci a lunii. 

Altceva n-am găsit. Mason a scos din buzunar o lanternă-stilou 
şi a început să examineze carcasa biroului atât de absorbit de 
treaba lui, încât aproape că a intrat cu totul în piesa de mobilier. 
Apoi s-a îndreptat de spate. 

— Vom trece la verificarea cărţilor şi a rafturilor. Domnişoară 
Macdonald! 

Fata a venit în grabă şi i s-a spus ce are de făcut. 

In timp ce ea verifica stelajele cu hărţi şi celelalte rafturi, eu 
cu Mason am trecut sistematic prin cărţi, luând-o de sus în jos, 
raft cu raft. Cum erau acolo mii de cărţi, a fost o muncă de 
durată, care ne-a umplut de praf. După ce a terminat treaba ei, 
Jane a venit să ne dea o mână de ajutor. Două ore mai târziu mă 
simţeam deprimat, dar Mason continua într-un ritm la fel de alert 
ca la început, frunzărind calm fiecare filă şi pipăind cu grijă 
fiecare copertă. Dacă în cărţile acestea se ascundea într-adevăr 
ceva, atunci cu siguranţă că Mason trebuia să găsească. 

La unu şi jumătate s-a auzit glasul lui Jane: 

— Domnule Mason! 

M-am întors spre ea şi am văzut-o ţinând în mână trei coli 
scrise. N-aş putea spune că Mason i le-a smuls, dar acestea au 
ajuns în mâinile lui cu o iuţeală nemaipomenită. Ochii au început 
să-i sclipească citindu-le. 

— Maşina mea e afară, a spus el. 

* 


* * 


Două ore mai târziu, Mason şi cu mine ne aflam în 
Washington. Nu scosese mai mult de şase cuvinte pe tot drumul. 
Işi pusese scrisorile şi materialul meu în buzunar şi renunţase la 
orice fel de întrebare în favoarea conducerii maşinii. Uriaşul 
Oldsmobil rulase lin pe autostradă într-o linişte care îţi dădea 
siguranţă. Exista probabil vreun dispozitiv diabolic ce scotea 
sunete liniştitoare sub pragul audibil, sau poate că eu eram prea 
obosit. Oricum, Mason era genul de conducător auto care nu-şi 
bagă în sperieţi pasagerii, chiar şi atunci când depăşeşte viteza 
legală. Timpul şi distanţa s-au comprimat şi fără să-mi dau 
seama m-am trezit în faţa ochilor cu clădirea Capitoliului, ca o 
imagine dintr-o carte poştală, proiectată pe cerul palid şi rece. 

Unul din lucrurile uluitoare în Statele Unite - cel puţin pentru 
unul ca mine, care cunoaşte această ţară numai de la televiziune 
şi din romane - este acela că nu trebuie să baţi de nouă ori la 


73 


uşa frizeriei, să mai aştepţi un pic, să fredonezi apoi un fragment 
din Marching Through Georgia şi în fine să spui o parolă. Dacă 
vrei să ajungi la Agenţia Centrală de Informaţii, o găseşti foarte 
lesne în Washington, o clădire mare, cu firmă la poartă. Cred că 
au şi numărul în cartea de telefoane. 'Nea John de pe stradă 
poate oricând să sune acolo. 

Dar dacă 'nea John vrea să şi între în sediu, îl aşteaptă o 
mulţime de controale amănunțite şi cât se poate de atente. 
Mason s-a oprit de trei ori la diferite puncte de control pentru a 
se legitima şi pentru a semna pentru mine, iar eu am fost nevoit 
şi stau când în profil, când în altă poziţie, pentru ca figura să-mi 
fie înregistrată pentru posteritate. 

In cele din urmă, am ajuns într-o sală de şedinţe în care se afla 
o masă uriaşă cu douăsprezece scaune în jur şi toate instalaţiile 
posibile şi imposibile pentru proiecţii pe ecran şi prin alte 
metode, care ajutau firmele IBM şi 3M să se menţină în rândul 
celor mai rentabile. 

In sala de şedinţe ne aştepta deja un alt bărbat. Era cenuşiu, 
doar că era înalt şi cenuşiu, în timp ce Mason era scund şi 
cenuşiu. Uitându-te la amândoi, era limpede că termenul 
„intelligence” se aplica nu numai muncii respective, ci şi 
oamenilor care o făceau. 

Mason a făcut prezentările. Pe tipul înalt îl chema Lawrence 
Dawson şi avea înfăţişarea genului de bărbat care are în mână 
destinul omenirii şi care poartă ceas Rolex. 

— Aţi reuşit să daţi de pagina care lipseşte, Lawrence? a 
întrebat Mason. 

Am remarcat că nu a folosit numele alintat Lany. 

Dawson i-a răspuns că nu, dar că se făceau încă cercetări. 

— Dacă pagina asta există undeva, o vom găsi. Păcat că ne-au 
luat-o înainte în privinţa exemplarului de la Columbia. 

— Cine v-a luat-o înainte? am întrebat eu. 

Mason s-a uitat la Dawson, cu privirea servitorului care-şi 
întreabă din ochi stăpânul. in loc de răspuns, stăpânul şi-a 
coborât sprânceana. 

— Cei de la KGB, a răspuns Mason. Comitetul pentru 
Securitatea Statului. 

Nu era nevoie să-mi dea detalii. Auzisem şi eu de KGB. 

Am simţit din nou cocleala aceea de cupru în gură. Fusesem 
destul de speriat şi fără să ştiu cine se aflase pe urmele mele. 
Dacă as fi ştiut... 

— Dar de ce? am întrebat. 


74 


Dawson m-a privit calm. 

— Cine ştie? Se pare că are legătură cu materialul pe care l-aţi 
primit prin poştă. S-ar părea, de asemenea, că nu vor ca acest 
material să ajungă în mâinile noastre. Sau ale dumneavoastră... 
a adăugat el zâmbind. Doriţi ceva de mâncare, domnule doctor 
Edwards? 

— Mulţumesc, am răspuns. 

— Un biftec? 

Când am reuşit să articulez cuvântul „da” prin valurile de 
salivă care îmi inundaseră pe neaşteptate gura, Dawson a ridicat 
receptorul şi a comandat mâncarea. 

— O să ne puteţi povesti totul în timpul mesei. 

A fost un biftec foarte bun, însoţit de o sticlă cu vin de 
Burgundia, marca Controlee, cu trupul plin. Am mâncat până am 
simţit că şi trupul meu e plin. M-au lăsat să le povestesc 
întâmplările prin care am trecut aşa cum am vrut eu, ascultându- 
mă fără să mă întrerupă, până la sfârşit. Apoi au început să mă 
bombardeze cu întrebări. 

Am răspuns cât mai bine posibil, dar la multe întrebări n-am 
putut să le ofer ceea ce doreau. l-am întrebat dacă îmi dau voie 
să citesc scrisorile. 

Mason a răspuns „Nu”, dar Dawson a spus „Sigur că da” şi 
Mason mi le-a dat. 

Erau două scrisori, nu trei, numai că una din ele avea două 
file. Ambele erau scrise de mână. Prima suna astfel: 


Moscova, 
13 mai 1965 


Tovarăşe profesor, 

Iti scriu să-ți spun cât de mult m-am bucurat de ultima noastră 
întâlnire. Consider că am avut un dialog încurajator şi instructiv, 
iar lucrul acesta demonstrează încă o dată că ideile se pot 
contopi dincolo de barierele ideologice. 

Află că am fost invitat să prezint o lucrare despre activitatea 
noastră în Marea Caspică, Societăţii Americane de Geografie. 
Sunt convins că eşti responsabil pentru această invitaţie. De 
aceea, sper să ne revedem luna viitoare la New York şi să ne 
continuăm discuțiile. 


Cu cele mai frățeşti sentimente. 
Frol Komarov. 


75 


— E scrisă într-o engleză foarte fluentă, am spus eu. 

— In anii treizeci a stat trei ani la Oxford şi doi la Harvard, mi-a 
explicat Dawson. 

Am revenit la cea de-a doua scrisoare: 


Moscova, 
14 martie 1969 


Dragul meu Ward, 

Iti mulțumesc pentru urările de bine. Starea sănătății mele nu 
s-a stabilizat, dar dacă voi respecta regimul şi voi face controale 
periodice, voi reuşi să-mi continui activitatea încă mulți ani. 

Abuzurile alimentare sunt ca abuzurile în muncă; trebuie să ai 
grijă şi să fii conştient de consecințele depășşirii limitelor proprii. 
Uneori e nevoie să rezişti presiunilor, să te retragi de-o parte şi 
să cugeţi un pic înainte de a te lăsa purtat de o idee. 

Imi amintesc încă cu plăcere de discuțiile pe care le-am purtat 
în locuința ta de lângă Princeton. Dacă am putea colabora mai 
strâns decât ne-o permit condiţiile lumii în care trăim, sunt sigur 
că rezultatul ar fi benefic pentru toată lumea. 

Sper că ne vom mai putea întâlni într-o bună zi, deşi mă tem 
că starea sănătății mele din prezent nu-mi mai permite 
efectuarea unor călătorii prea lungi. 

Transmite, te rog, salutările mele colegilor de la Asociația 
Americană de Geografie şi nu uita că mă gândesc tot timpul la 
tine cu multă afecţiune. 


Al tău sincer, 
Frol Komarov. 


I-am dat lui Mason scrisorile înapoi. 

— Se pare că erau prieteni foarte apropiaţi, am spus eu. 

— Aş vrea să ştiu despre ce naiba discutau când se întâlneau, 
a intervenit şi Dawson. 

Telefonul a sunat şi Mason a răspuns, a ascultat la receptor, 
apoi a închis. 

— Au găsit o copie la Imperial College din Londra. Ne-o trimit 
în câteva clipe prin cablu. 

— Bun, a spus Dawson. 

Nu ne rămânea decât să aşteptăm, dar n-a durat prea mult. 

După numai câteva minute, un tânăr impecabil, numai muşchi 


76 


şi creier, a intrat şi i-a dat lui Dawson o coală de hârtie 
fotografică. Dawson i-a întins-o lui Mason. 

— E în limba rusă. 

Mason a luat hârtia şi a început să citească. După o clipă 
Dawson a spus: 

— Ei? 

— Până aici e la fel ca celelalte, i-a răspuns Mason. Numai 
megawaţi, surse de energie şi o mulţime de termeni inginereşti. 
Ba nu, ia stai puţin! 

— Ce e, Henry? l-a întrebat calm Dawson. 

Mason a citit pentru câteva clipe în gând, apoi şi-a ridicat 
privirea de pe hârtie. 

— E aici o referire la procedurile de modificare a temperaturii, 
prognosticate de academicianul F. Komarov. 

A citit apoi tot textul, după care a concluzionat: 

— Asta-i tot. 

— În cazul ăsta se leagă, a spus Dawson. Toate indiciile duc la 
Komarov. Ce date avem despre el? 

— Le aduc imediat, i-a răspuns Mason. 

S-a dus în capătul celălalt al încăperii, s-a aşezat în faţa unei 
tastaturi de terminal, a pornit aparatul şi a început să bată ceva. 
Când a terminat de scris, s-a auzit un bâzâit uşor, urmat de 
zgomotul unui pumn de ţinte metalice care cad pe o placă de 
lemn, apoi din imprimanta terminalului a început să se reverse 
hârtie. Mason a rupt hârtia listată cu o mişcare dibace şi s-a 
întors cu ea la noi. Hârtia, un pic mai lungă şi mai lată decât 
formatul obişnuit, era plină de text tipărit, iar întreaga procedură 
durase mai puţin de un minut. l-a dat-o lui Dawson care şi-a 
aruncat asupra ei o privire rapidă, apoi a introdus-o în proiectorul 
3M şi a pornit aparatul. Textul a apărut imediat proiectat pe un 
ecran aflat în celălalt capăt al sălii. In felul acesta îl puteam citi 
cu toţii în acelaşi timp. 

KOMAROV, FROL ILICI N. 1907 MOSCOVA. MEMBRU AL 
ACADEMIEI SOVIETICE DE ŞTIINŢE DIN 1948. A STUDIAT 
GEOGRAFIA LA UNIVERSITATEA DIN MOSCOVA 1926-1931, 
DOCTORAT 1933; A STUDIAT BIOLOGIA LA UNIVERSITATEA 
OXFORD, MAREA BRITANIE, 1933-1936, GEOLOGIA LA HARVARD, 
SUA 1936-1938. CALIFICAT ÎN BIOLOGIE, GEOLOGIE ŞI INGINERIE. 
A FONDAT INSTITUTUL OCEANOGRAFIC KAMCHATKA PENIN 1945, 
MEMBRU AL PARTIDULUI COMUNIST DIN 1925. SE PRESUPUNE CA 
S-A ÎNROLAT ÎN ARMATA ROŞIE A LUI VOROSHILOV LA VÂRSTA 
DE DOISPREZECE ANI 1919, DECORAT PENTRU FAPTE DE 


77 


EROISM. SERVICIU MILITAR OBSCUR, DAR SE PRESUPUNE CĂ ARE 
GRAD DE CĂPITAN ÎN MARINA SOVIETICĂ. PREMIUL LENIN 
PENTRU STUDII DE GEOGRAFIE ÎN 1945. PREMIUL STALIN ÎN 
1949. NU SE MENŢIONEAZĂ PENTRU CE. TEORETICIAN AL 
OCEANOGRAFIEI, ADEPT AL IDEII ENERGIEI MARINE. ÎN PERIOADA 
DE SUPERIORITATE STRATEGICĂ A AVIAŢIEI ROŞII 1950-1955 A 
LUCRAT ÎN CENTRUL NOVOSIBIRSK AL INSTITUTULUI ARCTIC. SE 
PARE CĂ LUI | SE DATOREAZĂ DESCOPERIREA ZĂCĂMINTELOR 
MINERALE DIN REGIUNEA ARCTICĂ VORKUTA: AUR, DIAMANTE, 
NICHEL, URANIU, CĂRBUNE. A AFIRMAT PUBLIC CĂ. FORŢA DE 
MUNCĂ NECESARĂ. EXTRACŢIEI AR TREBUI RECRUTATĂ, NU 
OBŢINUTĂ PRIN MĂSURI COERCITIVE, FAPT PENTRU CARE A 
INTRAT ÎN DIZGRAŢIA LUI HRUSCHOV. A RĂMAS TOTUŞI 
DEVOTAT IDEII SCHIMBĂRII MUNCII CU SCLAVI PRIN ANGAJAREA 
PE BAZĂ DE VOLUNTARIAT ÎN ZONA ARCTICĂ. 


Urma o listă de lucrări publicate în mai multe domenii, după 
care prezentarea continua: 


DUPĂ RĂZBOI KOMAROV A FĂCUT O VIZITĂ ÎN STATELE UNITE, 
A VORBIT ÎN FAŢA MEMBRILOR SOCIETĂŢII AMERICANE DE 
GEOGRAFIE DESPRE NECESITATEA UNEI COOPERĂRI MAI 
STRÂNSE ÎN DOMENIUL CERCETĂRII MĂRILOR, A RĂMAS LA 
PRINCETON TREI ZILE, GĂZDUIT DE PROF. EDWIN WARD, A 
VIZITAT MAREA BRITANIE ÎN DRUM SPRE MOSCOVA, A LOCUIT LA 
OXFORD CU DR. JAMES CATTO, COLEGIUL ORIEL, SE CUNOAŞTE 
DOAR FAPTUL CĂ S-AU ÎMPRIETENIT ÎN TIMPUL STUDENȚIEI. 

... DEFECTORUL KGB VLADIMIR IVANOV A INFORMAT ÎN 1969 
LA BERLIN CĂ A FOST ARESTAT ŞI A DISPĂRUT, SOVIETICII AU 
DECLARAT OFICIAL MOARTEA LUI KOMAROV ÎN APRILIE 1969. 
FUNERARII NAȚIONALE. EROU POSTMORTEM AL UNIUNII 
SOVIETICE. 


— Dumnezeule! am exclamat. 

Dawson era mult mai calm. 

— Unde ne pot duce aceste date? 

— Treaba asta nu prea miroase a bine, a fost de părere şi 
Mason. Ceva se întâmplă. Asta în mod sigur. 

— Ţinem imediat o şedinţă, a spus Dawson. Să vină toată 


lumea. 
* 


* * 


78 


Sala s-a umplut cu repeziciune. Am urmărit, fascinat, intrarea 
în uriaşa încăpere a elitei serviciului de informaţii. „Spionul care 
a apărut din frig” a fost descris drept cel mai realist roman de 
spionaj: povestea unui agent vânos şi cinic, care se izbeşte la tot 
pasul de o mulţime de ghinioane şi care acţionează într-o lume al 
cărei cinism e de o mie de ori mai mare decât al lui. Ceea ce se 
petrecea acum sub ochii mei părea mai degrabă o şedinţă cu 
părinţii sau o întrunire a agenţilor comerciali. Tipii ăştia mergeau 
noaptea la casele lor, îşi reparau singuri maşinile, dădeau găuri 
cu burghiul, cultivau trandafiri, iar în weekenduri se ocupau 
grijulii de frigăruile care sfârâiau pe grătar. Mă îndoiesc că în 
clipa aceea exista vreun pistol în sala de şedinţe. 

— O.K., domnilor, a început Dawson. Am dat de unele indicii, 
dar nu ştim încă despre ce e vorba. Cazul mai are nevoie de 
unele evaluări. S-ar putea să necesite din partea noastră şi 
acţiune. Mason. 

Mason nu s-a ridicat. 

— E vorba de Rusia, a spus el. Domnul doctor Edwards pe care 
îl vedeţi aici a intrat în posesia unui document. 

Toată lumea şi-a mutat privirea spre mine, apoi din nou la 
vorbitor. Nici n-am avut timp să înclin capul. 

— Din clipa aceea, asupra domnului doctor Edwards s-au 
declanşat o serie de atacuri. A fost foarte norocos că a scăpat cu 
viaţă. Apartamentul i-a fost violat, dar nu i-a fost sustras decât 
plicul în care primise documentul. Se pare că scrisoarea a ajuns 
din eroare la doctorul Edwards ea fiindu-i iniţial expediată 
profesorului Edwin Ward de la Universitatea Princeton. Profesorul 
Ward a fost asasinat. 

Nu s-a auzit nici un murmur. Oamenii ăştia absorbeau 
informaţiile, nu reacţionau la ele. 

Mason a continuat: 

— Până în prezent am descoperit trei documente. Primul este 
cel primit de domnul doctor Edwards, un material sovietic cu 
caracter ştiinţific, datat 1964, despre centralele hidroelectrice 
din Kazahstan. In clipa aceasta pare a nu avea nici o relevanţă 
prin conţinutul său în ceea ce priveşte securitatea naţională. Cu 
toate acestea, din material a fost sustrasă o filă. O copie a 
materialului se afla la Universitatea Columbia din New York, dar 
şi aceasta a fost sustrasă. Sustragerea materialului, precum şi o 
ingenioasă tentativă de a pune asasinarea profesorului Ward pe 
seama doctorului Edwards, ca şi atentarea la viaţa acestuia din 
urmă ne fac să tragem concluzia că este vorba de nişte agenţi 


79 


bine organizaţi, iar sursa de provenienţă a hârtiei ne indică 
Uniunea Sovietică. Asta înseamnă KGB. Celelalte două 
documente sunt scrisori ale academicianului Frol Ilici Komarov 
către profesorul Ward. Ward era cercetător în domeniul 
geografiei, unul foarte important, distins, cu o reputaţie 
internaţională. Geografia a fost şi disciplina de bază a lui 
Komarov, numai că acesta s-a orientat ulterior spre geologie, 
inginerie şi oceanografie. Din scrisori rezultă că Ward şi Komarov 
au purtat un dialog şi întreţineau relaţii personale bazate pe 
respectul reciproc pentru operele celuilalt şi pe un anumit nivel 
de simpatie personală. Imediat după ce copiile după aceste 
documente vor fi gata, veţi intra în posesia lor. Cu toate acestea, 
Ward e mort. Asta o ştim. Mai ştim, de asemenea, că în luna 
aprilie a acestui an s-a anunţat la Moscova că academicianul 
Komarov a murit, că i s-au făcut funerarii naţionale şi că a primit 
postmortem titlul de erou al Uniunii Sovietice. Sunt convins că vă 
amintiţi cu toţii că anul acesta, în mai, colonelul KGB Vladimir 
Ivanov a rămas în Occident. O mare parte a informaţiilor pe care 
le-a furnizat în procesul de anchetă urmează să fie supuse unor 
evaluări ulterioare, dar verificările efectuate până în prezent ne 
fac să credem că datele sunt destul de corecte. Ivanov s-a 
referit, chiar dacă a făcut-o doar în trecere, şi la Komarov. Ela 
declarat că a auzit de la cineva că academicianul Komarov 
dispăruse şi că desfăşura o activitate forţată undeva în afara 
Moscovei. Cum rapoartele privind (a) moartea sa şi (b) dispariţia 
sa ne-au parvenit aproape simultan, n-ar fi exclus să ne aflăm în 
faţa unei confuzii. In acelaşi timp e posibil să nu fie vorba de o 
confuzie. 

Mason nu se învârtea inutil în jurul problemei şi nici nu 
specula. Brusc a tăcut. Sosiseră mapele cu copiile documentelor 
şi acum erau distribuite celor strânşi în jurul mesei. 

— Trecem la acţiune, domnilor? a întrebat încet Dawson. 

Au început să curgă propunerile în ordinea în care Dawson le 
dădea cuvântul, clipind doar din ochi la cel din stânga sa, apoi la 
următorul până la închiderea cercului din jurul mesei. 

— Interogarea suplimentară a lui Ivanov va putea valida sau 
clarifica problema dispariţiei sau morţii. 

— Corect, a fost de părere Mason. 

— Colectarea imediată şi evaluarea tuturor documentelor care 
provin de la Komarov. 

— Avem o listă întreagă în computer, a spus Dawson. S-ar 
putea să nu fie completă. Anunţaţi toate birourile despre urgenţa 


80 


acestei sarcini. 

— Doctorul Catto de la Colegiul Oriel din Oxford. Ar trebui să-l 
aducem aici. 

— Corect. 

— Percheziţia totală a locuinţei şi biroului profesorului Ward. 
Interogarea prietenilor şi colegilor acestuia. Poate că a discutat 
cu cineva. 

— O.K., a spus Mason, zâmbind. 

Era prima dată când îl vedeam zâmbind şi, ciudat, era destul 
de simpatic. 

— Asta ar putea să ne ia ceva vreme, a continuat el. 
Profesorul Ward avea o mulţime de hârtii în casă. 

— Locuinţa lui era ticsită şi cu cărţi, am adăugat eu. 

Zâmbetul lui Mason a dispărut. Nu dorea să mă amestec în 
această discuţie; practic, nu mi-a spus să tac, dar mi-a trimis 
mesajul din privire. În timp ce mă întrebam dacă ar trebui să mă 
consider jignit sau să mă înfurii, a luat cuvântul altcineva: 

— Evaluarea preliminară a tuturor informaţiilor, în special a 
coincidenţelor inexplicabile, care pot avea vreo legătură cu 
activitatea lui Komarov. 

— Corect. 

— Intensificarea muncii specifice în interiorul Uniunii Sovietice 
în vederea clarificării activităţilor lui Komarov. 

L-am văzut pe Dawson că îşi ridică privirea spre cel care 
înaintase această propunere. 

— Nu încă, a spus el încet. Nu ştim încă dacă merită riscul. 

S-a făcut linişte. Mason şi Dawson şi-au rotit privirile în jurul 
mesei, dar nimeni nu mai avea de făcut nici o propunere. 

— O.K., la treabă, a spus Mason. 

— Ne vedem mâine la ora nouă, a mai adăugat Dawson. 


81 


CAPITOLUL 8 


După ce termini facultatea de medicină, faci un fel de tur al 
noului loc de muncă pentru a vedea cum stă treaba. Acasă eşti 
tot timpul ocupat şi obosit. Incepi să preţuieşti somnul şi înveţi să 
aluneci uşor în această stare de câte ori ţi se oferă ocazia. 
Devenisem un cunoscător al somnului de patruzeci de minute; 
învăţasem toate cotloanele ascunse. Unul se afla în clădirea 
maternității: un salon retras cu două paturi rar folosite dar foarte 
tentante. Pe mine m-au tentat o singură dată, când am stat 
întins acolo timp de o oră, ascultând larma infernală a circa 
patruzeci de nou-născuţi, după care mi-am îndreptat oasele 
ostenite şi am plecat. Expresia „doarme ca un bebeluş” mi s-a 
părut din clipa aceea cea mai neadevărată din întreaga limbă 
engleză. In Washington am dormit buştean, ca un arici care 
hibernează. Mi-au pus la dispoziţie o cameră în sediul CIA, cu 
televizor, baie şi, după câteva insistenţe, o sticlă de scotch. Am 
trecut imediat la relaxarea mea preferată timp de o oră şi trei 
pahare, fericit că nu mai exista pe lume un loc mai sigur decât 
cel în care ajunsesem. Mă gândeam cu o mare uşurare la toate 
punctele de control şi la toţi paznicii, la parolele de acces şi la 
fotografiile de identificare, la faptul că uriaşul aparat CIA stătea 
de pază în timp ce eu zăceam în cadă, uitându-mă la apa care se 
condensa pe plăcile de faianţă. Din când în când duceam paharul 
la gură şi sorbeam din scotchul Unchiului Sam cu acea plăcere în 
plus pe care o are tot cetăţeanul care îşi plăteşte cu regularitate 
taxele faţă de stat. Mă gândeam, de asemenea, şi la băieţii de la 
KGB care acum scrâşneau probabil din dinţi, undeva afară şi 
speram din toată inima ca pedeapsa pentru neîndeplinirea 
misiunii lor să fie minele de sare. Eram foarte relaxat, bucuros, 
aproape infatuat. Când, în cele din urmă, m-am vârât în 
aşternuturile scrobite, am adormit fericit şi nu m-am mai trezit 
decât după treisprezece ore. 

Dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă, n-aş fi închis nici un ochi toată 


noaptea... 
* 


x x 
Dimineaţa m-au trezit cu un mic-dejun copios, şerveţele 
scrobite şi ziarul Washington Post. N-am găsit nici o vorbă despre 
profesorul Ward în gazetă şi m-am întrebat ce forţă de sus a 


82 


reuşit să reducă cea de-a Patra Putere la tăcere. 

După ce am făcut un duş şi am pus pe mine lenjeria nouă şi 
elegantă şi cămaşa la fel de nouă şi albă ca zăpada pe care o 
minune mi-o adusese în cameră, m-am dus la spital unde mi-a 
fost schimbat bandajul rănii şi unde am urmărit cu mândrie 
profesională rândul de copci pe care mi le făcusem cu mâna 
mea: date fiind împrejurările în care făcusem cusătura, nu ieşise 
prea rău. De aceea m-am simţit un pic deranjat când mi-au 
îndepărtat copcile şi mi-au prins altele. Rana începea să se 
prindă bine. 

Cu puţin înainte de ora zece doi bărbaţi corpolenţi au venit să 
mă conducă în sala de şedinţe. Nu pot spune că mă duceau cu 
forţa acolo, dar unul mergea în faţa mea şi unul în spate şi nici 
nu am îndrăznit să mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi 
deviat la dreapta sau la stânga. 

Dawson mă aştepta. 

— Aţi dormit bine, domnule doctor Edwards? 

l-am răspuns bine dispus: 

— Ca un buştean. 

— Meritaţi un somn bun, a adăugat şi Mason. 

Nici nu-l observasem; camuflajul său natural îl făcuse nevăzut 
pe fondul nişelor din oţel gri şi numai mişcarea l-a trădat. 

Restul echipei şi-a făcut apariţia un minut mai târziu, cu 
chipurile odihnite, plini de energie, gata să înceapă munca la 
noul bazin de înot dacă dom’ profesor e de acord. 

— O.K., a spus Dawson. Ce noutăţi avem? 

— Cei de la Staţia Y au petrecut azi-noapte trei ore cu Ivanov, 
reluând subiectul academicianului Komarov. Au folosit droguri, 
hipnoza, tot tacâmul. Rusul e cât se poate de sigur de dispariţia 
savantului. Crede că fraza pe care a auzit-o suna ceva de genul 
„muncă sub constrângere”. 

— Bine, a spus Mason. Ce se aude cu doctorul Catto? 

— E în drum spre noi. L-am invitat aici şi a acceptat cu 
plăcere. Incă nu ştie motivul pentru care l-am chemat. Trebuie să 
sosească dintr-o clipă în alta. 

— Am să-i spun eu de ce l-am chemat, a spus Dawson. 
Altceva? 

— Am obţinut unele din lucrările lui Komarov, dar numai cele 
care se află în circuitul internaţional liber. Sunt destul de 
răspândite prin toată lumea, dar acolo unde au existat posibilităţi 
au fost făcute copii sau au fost trimise originalele. 

— A sosit ceva până acum? 


83 


De data asta întrebarea fusese pusă de Mason. 

— Nu. 

— Bun. Cum stăm cu percheziţiile? 

— Au fost cercetate în detaliu atât locuinţa, cât şi biroul lui 
Ward de la facultate. Nu s-a găsit nimic nou. Nici unul dintre 
colegii lui cu care am stat de vorbă până în prezent nu-şi 
aminteşte ceva deosebit. Unul dintre ei l-a cunoscut personal pe 
Komarov, dar totul s-a rezumat la o discuţie pe marginea operei 
lui Picasso. Işi aminteşte foarte clar momentul. 

— Ce indică datele spionajului total? a întrebat Dawson. 

— Nimic foarte clar. Monitoarele de supraveghere indică 
uşoare intensificări ale traficului, dar şi câteva descreşteri. Nimic 
grav, nimic care să necesite luarea unor măsuri operative de 
urgenţă. Atât intensificările de trafic, cât şi descreşterile se 
înscriu în limitele statistice normale. Majoritatea reprezintă 
deplasări ale navelor maritime. Cu toate acestea am pregătit 
pentru orice eventualitate şi o listă cu cazurile intensificărilor de 
trafic. 

Celor aşezaţi în jurul mesei li s-au distribuit copii. Participanţii 
la „şedinţa cu părinţii” au început să citească, absorbiți, apoi au 
pus hârtiile în mape, alături de cele cu care veniseră pregătiţi din 
timp. 

Acelaşi bărbat a continuat: 

— Supravegherea prin satelit indică o activitate normală pe tot 
cuprinsul ţării. Puţine activităţi noi între zona arctică şi Tashkent, 
Ucraina şi Vladivostok. Desigur, toate silozurile noi de rachete, ca 
şi principalele staţii de radar continuă să rămână în regimul de 
supraveghere specială. Continuă să se intensifice construcţia de 
nave în Germania de Est şi Polonia, dar carenele în curs de 
finisare nu sugerează că ar fi vorba de submarine nucleare de 
clasa A sau de spărgătoare de gheaţă de tip arctic. Se 
înregistrează o oarecare extindere a cosmodromului de la 
Baikonur, dar aspectul acesta v-a mai fost raportat. De mai 
multe săptămâni, zona de nord a Rusiei s-a aflat în condiţii 
atmosferice de noapte maximă şi, deşi dotarea satelitului de 
supraveghere cu infraroşii a fost perfecționată, există încă unele 
probleme în ceea ce priveşte interceptarea şi fotografierea. Este 
vorba de nişte pete negre a căror apariţie nu poate fi încă 
explicată, poate o zonă care nu permite reflectarea razelor, sau 
pur şi simplu nişte erori în procesul de transmitere a datelor. 
Orice e posibil. 

Dawson a intervenit cu mult calm: 


84 


— Se pare că nu am făcut progrese prea mari, nu-i aşa? Să 
studiem incidenţa petelor negre cu intensificarea traficului şi să 
vedem ce iese. 

De pe un suport fixat pe tavan a fost trasă o hartă uriaşă şi 
mai mulţi din cei aflaţi în sală s-au pus pe treabă. S-a scurs astfel 
o jumătate de oră în care harta a fost aproape umplută de tot 
felul de semne. Inaintea şedinţei totul se aflase într-o perfectă 
ordine, dar acum pe jos începuseră să se adune o mulţime de 
hârtii şi fotografii. Bărbaţii şi-au dat sacourile jos şi au început, 
ceea ce se cheamă, discuţiile generale. 

In clipa aceea în sală a intrat băiatul „numai oase şi creier”. Cu 
el se mai afla un tip scund şi cu buze groase. Pielea lui aspră era 
pătată de reminiscenţele unei severe acnee din adolescenţă, iar 
fruntea, o reţea de zbârcituri adânci şi ondulate. Purta nişte 
ochelari negri şi mari. 

— Domnul doctor James Catto, a anunţat „numai oase şi 
creier”. 

Dawson s-a ridicat imediat şi s-a dus la profesor, cu mâna 
întinsă. 

— Vă mulţumesc pentru că aţi venit atât de repede, domnule 
doctor Catto. 

— Pentru puţin. Mi-a făcut plăcere. 

Avea o voce uluitoare; te aşteptai să scoată un orăcăit sau un 
croncănit şi când colo, o dicţie perfectă şi curată pe care ar fi 
invidiat-o până şi Noel Coward. 

— Permiteţi-mi să vă iau paltonul şi servieta, s-a oferit cu 
acelaşi calm Dawson, conducându-l pe Catto spre un birou aflat 
într-un colţ al sălii. 

— Sunteţi foarte amabil, i-a răspuns acesta. 

N-au lipsit decât două minute, după care au revenit în sala de 
şedinţe. Probabil că Dawson îl anunţase pe Catto de moartea 
profesorului Ward. Chipul acestuia nu trăda însă nici un semn de 
afectare. 

Mason i-a făcut lui Catto o prezentare succintă a celor 
întâmplate şi i-a pus la dispoziţie toate informaţiile adunate până 
în prezent. A fost chiar mai concis în exprimare decât oricare 
ziarist de la revista Time. 

După aceea discuţia a fost condusă de Dawson. 

— Doctore Catto, aici la CIA suntem de părere că e foarte util 
să concentrăm mai multe minţi în jurul unei probleme. Spuneţi-i 
brainstorming dacă vreţi, dar noi preferăm să credem că această 
metodă permite expunerea unei probleme în faţa mai multor 


85 


discipline şi astfel simultan abordarea ei din mai multe direcţii. 
De aceea v-aş ruga să fiţi de acord să-mi răspundeţi la câteva 
întrebări de faţă cu aceşti domni. După aceea va fi rândul lor. 
Sunteţi de acord? 

Buzele groase ale lui Catto s-au unduit într-un zâmbet. 

— Şi eu îmi ţin orele deseori într-un mod asemănător. Vă rog, 
procedaţi cum credeţi că e mai bine. 

— İl cunoaşteţi pe Komarov? a întrebat Mason. 

— L-am cunoscut, l-a corectat Catto. Imi pare rău să vă anunţ 
că a murit la începutul acestui an. 

— Avem motive să credem că moartea sa poate fi pusă la 
îndoială, domnule doctor, a spus Mason. 

— Serios? a întrebat Catto, fără să pară deosebit de surprins. 
M-aş bucura să aflu că vestea morţii lui a fost exagerată. 

— Ştiţi cumva la ce proiect lucra? 

— Komarov e un om cu o inteligenţă remarcabilă. El este... 
sau era - sper să pot spune este - mai degrabă un teoretician 
care creează modele decât un cercetător absorbit profund de un 
anumit domeniu. Tot ce ţine de geografia Uniunii Sovietice, de 
mările şi de oceanele din jurul acestei ţări, sau de mineralele din 
aceste ape are legătură cu Komarov. De exemplu, el a contribuit 
într-o mare măsură la descoperirea zăcămintelor minerale din 
Euro-Asia nordică. S-a implicat, de asemenea, în studii 
oceanografice de tot felul, a completat Catto zâmbind din nou. 
Imi pare rău dacă ceea ce spun acum nu vă este de prea mare 
folos. Dacă m-aţi fi întrebat ce a făcut profesoara Dorothy 
Hodgkin, v-aş fi putut descrie, în limitele cunoştinţelor mele, 
liniile directoare ale studiilor sale. Acelaşi lucru este valabil şi 
pentru Oppenheimer, de exemplu. Incercaţi să vă imaginaţi că 
acum şaizeci de ani aţi fi întrebat un matematician de rând la ce 
lucrează Einstein. In domeniul, sau domeniile activităţii sale 
Komarov proiectează concepte. 

Mason a intervenit din nou, sec şi cu zâmbetul pe faţă. 

— Cum ar fi? 

Catto a râs încântat cu toată gura. 

— Mă puneţi într-o situaţie foarte delicată. Va trebui să-mi 
precizaţi un anume domeniu pentru a mă putea concentra. De 
exemplu, a studiat foarte mult şi a făcut multe experienţe în 
domeniul propagării subacvatice a sunetului. Apoi s-a ocupat de 
interacţiunea curenților oceanici şi interpretarea fotografiilor 
obţinute prin satelit în vederea descoperirii zăcămintelor de 
minerale. Are o mulţime de teorii care îi poartă numele. 


86 


— Povestiţi-ne câte ceva despre Komarov omul, doctore Catto, 
a spus Dawson. 

— Komarov omul? Păi, cum să vă spun... L-am cunoscut timp 
de treizeci de ani. A studiat la Oxford. Probabil că ştiţi. 

— Da, ştim, a spus Mason. 

— Bănuiam eu că ştiţi. Când a venit prima dată era deja un tip 
consacrat. Un om strălucitor. Deosebit de strălucitor. Dar cu 
marxismul în suflet, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. lţi dădea 
impresia că nu-i plac oamenii. Am crezut că singurătatea e de 
vină. Nu e un tip vorbăreţ şi urăşte conversațiile sterile. Ori e 
absorbit de ceva care îl interesează, ori se retrage într-un colţ şi 
citeşte o carte. In acelaşi timp cred că e şi un mare visător. |! ştia 
pe Jules Verne şi pe H.G. Wells aproape pe de rost. l-ar trimis 
cărţile lui Arthur C. Clarke. 

— Sunteţi familiarizat cu stilul său epistolar? a întrebat 
Dawson. Ştiu că aţi corespondat. 

— Tot timpul, a răspuns Catto. Se pare că cenzura ne-a lăsat 
scrisorile în pace chiar şi în zilele cumplite ale dictaturii staliniste. 
Da, îi cunosc stilul epistolar. 

Mason i-a întins cele două scrisori. Catto le-a citit cu atenţie, 
de două ori, apoi şi-a ridicat privirea din hârtii. 

— Cea de-a doua e un pic cam ciudată. Lui Komarov nu-i sta în 
fire să se plângă de boală. Când m-a anunţat că e diabetic mi-a 
spus-o doar în câteva cuvinte, apoi a schimbat subiectul. Abuzul 
în muncă nu există în vocabularul său. În plus, adoră călătoriile. 
Hotărât lucru, scrisoarea asta e un pic ciudată. 

— II simpatizaţi? l-a întrebat Dawson. 

— O, enorm. Un tip deosebit de plăcut. Un marxist devotat 
trup şi suflet, desigur, dar în acelaşi timp un mare umanist. 
Obişnuia să-l citeze pe Shaw spunând că îi urăşte pe cei săraci şi 
de aceea doreşte abolirea acestora. 

— Era un om cu principii? l-a mai întrebat Dawson. 

Buzele groase s-au transformat într-un zâmbet melancolic. 

— Cu o mulţime de principii. Nu-mi dau seama cum a putut 
supravieţui în epoca stalinistă. Refuză categoric ideea de 
exploatare. Ştiţi ce a făcut la Vorkuta? 

— Vag, a răspuns Dawson. 

— A insistat să fie folosită mână de lucru pe bază de 
voluntariat, nu adusă din lagărele de concentrare. Problema este 
că a reuşit. M-am întrebat de multe ori dacă atitudinea lui nu a 
stat la baza politicii lui Hruşciov de cucerire a ținuturilor virgine. 
Spuneţi-mi, bat cumva câmpii sau vă spun lucruri utile? Eu nu-mi 


87 


dau seama. 

M-am trezit râzând, ca de altfel toţi cei din sală. Era imposibil 
să nu-l placi pe Catto, să nu fii fermecat de vocea aceea cu 
modulaţii atât de frumoase. 

— Ce ne spuneţi ne e de mare folos, domnule doctor Catto, a 
spus Mason. Nu-mi dau încă seama în ce mod, dar ne e de folos. 
Continuaţi. 

— Să povestesc mai departe? Mă rog, am să încerc. Să vedem, 
deci... a, da, credea foarte tare în ideea de dreptate. Surprinzător 
pe undeva... Milita pentru o libertate academică absolută, ideal 
pentru care luptăm, de altfel, cu toţii. A, da... şi e profund 
preocupat - mereu a fost - de profilul moral al omului de ştiinţă. 
Il condamnă pe Einstein pentru că i-a oferit lui Roosevelt ecuaţia 
care a stat la baza bombei atomice. E de părere că acesta ar fi 
trebuit să o păstreze numai pentru el şi, la nevoie, să se sinucidă 
pentru a nu divulga secretul. La fel gândeşte şi despre alte 
lucruri, cum ar fi DDT-ul. Komarov era scandalizat. De folosirea 
unor idei, concepţii sau materiale care nu au fost suficient 
testate şi ale căror consecinţe nu pot fi pronosticate. 

Reciteam o copie a celei de-a doua scrisori şi mă gândeam la 
ceea ce spusese Catto în legătură cu aceasta. In lumina descrierii 
pe care i-o făcuse lui Komarov, unele din fragmentele epistolei 
păreau a fi fost scrise într-o stare de constrângere şi dezgust. 

— Putea să ajungă şi el într-o situaţie asemănătoare? am 
întrebat eu. 

Catto s-a întors spre mine. 

— Vreţi să fiţi mai explicit? 

— Avea cumva idei sau teorii care puteau duce la consecinţe 
grave sau imprevizibile? 

— A, înţeleg. Nu, nu cred... 

Incepuse destul de convingător fraza, dar devenise şovăitor la 
sfârşit. 

— E totuşi posibil, interveni ceva mai brutal Mason. 

Catto a rămas câteva clipe pe gânduri, muşcându-şi buzi de 
jos. În cele din urmă a spus: 

— Mi-e greu să cred că ruşii ar încerca aşa ceva. Komarov n-ar 
fi de acord, de asta sunt sigur. 

— E ori mort, ori într-un fel de arest, a intervenit şi Dawson. 

— Lui nu i se poate întâmpla aşa ceva. Mai întâi s-ar sinucide. 

— Poate că nu-i dau posibilitatea, fu de părere Mason. 

Catto s-a holbat la el, cu mutra lui de broscoi, plină de tristeţe. 

— Komarov spunea că aşa ceva nu se va întâmpla decât îi 


88 


secolul 21, poate nici atunci. 
— Ce anume? a întrebat cu delicateţe Dawson. 
— Topirea polară. 


89 


CAPITOLUL 9 


Am rămas cu toţii cu gura căscată. Toţi ochii erau aţintiţi 
asupra lui James Catto. Din moment ce până şi eu auzisem de 
riscurile potenţiale ce ar rezulta din topirea banchizei polare, se 
presupunea că ceilalţi bărbaţi aflaţi în sală erau foarte 
familiarizați cu această problemă. 

Primul care a vorbit a fost Mason. 

— Cum şi de ce? Puteţi să ne spuneţi? 

— Aş putea încerca. Oceanele nu sunt tocmai domeniul meu 
forte, să zicem aşa. Ar fi mai indicat să-l întrebaţi pe marele 
dumneavoastră oceanograf Columbus Iselin de la Institutul 
Woods Hole. El v-ar putea spune cu siguranţă mult mai multe 
despre semnificaţia acestui fenomen. 

— O să-l abordăm şi pe Iselin mai târziu, a intervenit Dawson. 
Am vrea să vă auzim şi pe dumneavoastră, domnule doctor 
Catto. 

— Prea bine. Principiul este foarte simplu. Oceanul Arctic este 
foarte întins. Apele sale scaldă malurile unei imense suprafeţe de 
pământ: toată Canada de nord, partea de nord a Alaskăi şi 
întreaga Asie, de la Capul Nord până la Strâmtoarea Bering. Cea 
mai mare parte a acestui teritoriu este în întregime 
nefolositoare, nu pentru că este lipsită de proprietăţile 
fundamentale ale solului, ci pentru faptul că este în permanenţă 
îngheţată. Oceanul Arctic este, de asemenea, foarte adânc şi 
foarte liniştit, aşa cum au demonstrat-o incursiunile submarinelor 
nucleare Nautilus şi Skate începând cu 1958. In imagini poetice, 
oamenii au vorbit despre un Ocean Arctic deschis navigaţiei ca o 
Mediterană de Nord. In general se crede - de fapt se cunoaşte cu 
certitudine - că Oceanul Arctic nu a fost din totdeauna acoperit 
de gheţuri. Dar timp de mai multe mii de ani în această zonă s-a 
produs o acumulare de gheaţă. Cunoaşteţi, desigur, că prin 
înghețare volumul apei creşte, iar invers, când gheaţa se 
transformă în apă, volumul acesteia scade. De aceea, topirea 
banchizei polare nu ar trebui să producă o creştere a volumului 
de apă. Problema însă o constituie depunerea gheții. Apa a fost 
transformată gradat în gheaţă, pe parcursul mai multor mii de 
ani. Dacă s-ar topi acum ar face ca nivelul oceanelor să crească 
cu câţiva inci, un picior, poate două. Acest fenomen ar mai duce 
şi la deschiderea întregului litoral rusesc la navigaţie, poate chiar 


90 


la transformarea solului respectiv într-unul roditor. 

Doctorul Catto a făcut o scurtă pauză, apoi a reluat: 

— E clar până aici? 

— Vă ascultăm cu atenţie, a răspuns Mason. 

— Bun. Cunoaşteţi, desigur, că Rusia are cele mai puţine 
porturi în comparaţie cu celelalte mari puteri. În vest, numai 
Murmanskul rămâne neîngheţat tot timpul anului şi asta datorită 
Curentului Golfului. Chiar şi porturile baltice îngheaţă. Mă rog, în 
est au Vladivostokul şi câteva porturi mai mici, da acestea sunt 
mult prea îndepărtate de Rusia Europeană. Dacă imensul litoral 
de pe coasta de nord s-ar deschide pentru navigaţie tot timpul 
anului, dezvoltarea resurselor economiei sovietice ar cunoaşte 
un impuls de neimaginat. 

Dawson a intervenit cu delicateţe în discuţie: 

— Şi care ar fi consecinţele, domnule doctor Catto? 

— Pentru Rusia, cât se poate de bune. Cum spuneam, s-a 
deschide o mulţime de porturi. E drept că ruşii ar pierde o mare 
parte a teritoriului, în funcţie de creşterea generală a nivelului 
apelor, dar cum la capitolul acesta stau mai bine decât oricare 
ţară, îşi vor permite luxul. Fenomenul ar produce, de asemenea, 
modificări majore ale mapamondului. Suprafeţe destul de mari 
de pământ vor fi acoperite de ape şi, desigur, cele mai afectate 
vor fi solurile joase. Olanda este exemplul cel mai concludent. O 
mare parte a acestei ţări va fi cu siguranţă în pericol. Pe de altă 
parte, Canada nu va avea decât de câştigat şi încă enorm. 

Catto s-a oprit o clipă, încruntat. 

— Necazul este că toate aceste consecinţe sunt incalculabile. 
Nu avem încă nici cea mai mică idee din ce s-ar putea întâmpla. 
Mai e şi Groenlanda, înţelegeţi? 

— Ce e cu Groenlanda? a întrebat Mason. 

— Un teritoriu cu o lungime de o mie cinci sute de mile şi cu o 
lăţime de şase sute. In cea mai mare parte are o înălţime de o 
milă. Totul este gheaţă masivă. Să presupunem, domnilor, că un 
Ocean Arctic mai cald ar începe să topească calota glaciară a 
Groenlandei, şi lucrul acesta ar fi posibil. In această situaţie 
întinse zone ale lumii ar putea fi, de asemenea, inundate. De 
exemplu, o creştere a nivelului apelor Atlanticului de nord cu 
numai 0,9 sau 1,2 m, poate mult mai mult, ar pune Londra, 
Parisul şi New Yorkul sub apă. Principalele porturi şi capitalele 
numeroaselor ţări din Europa, din zona estică a Statelor Unite şi 
Canada ar dispărea pur şi simplu. 

— Ar dispărea? a întrebat Dawson. 


91 


— Da, complet. Dumnezeu ştie ce s-ar putea întâmpla. Nimeni 
nu ştie cum vor fi purtate apele de către curenţii oceanelor. 
Nimeni nu ştie ce efect va avea rotația Pământului în acest caz... 
la urma urmei, e vorba de o imensă forţă centrifugă. 

Catto ne spunea toate aceste lucruri pe un ton neutru. 

Noi rămăsesem împietriţi, cu ochii la el, luptându-ne din 
răsputeri cu imaginea mintală a unei lumi în care oceanele au 
crescut şi au înghiţit uscatul, iar oamenii au început să se 
îngrămădească pe o mică fâşie de pământ. 

Mason rupse tăcerea. 

— Nu vreau să fiu nepoliticos, doctore Catto, dar aş vrea să 
ştiu dacă Komarov sau Iselin ar şti mai multe decât 
dumneavoastră despre acest fenomen. 

— O, infinit mai mult, a răspuns Catto. E domeniul lor de 
cercetare, nu al meu. 

Doctorul a tăcut câteva clipe, apoi a adăugat: 

— Dar nici unul dintre ei n-ar putea decât să-şi dea cu 
presupusul în privinţa consecinţelor reale. 

— Inţeleg, a spus încet Dawson. Dar ruşii ar putea? 

Catto şi-a întins braţele într-un gest semnificativ. 

— Ei abordează problema mult mai inginereşte. Komarov a 
crezut mereu că aşa ceva e posibil şi adevărul este, domnilor, că 
ruşii cunosc mult mai multe despre oceane decât noi. 

— De ce? a întrebat Mason. 

— Pur şi simplu pentru că au alocat mult mai mult timp şi mai 
mulţi bani studiului oceanelor decât noi. Uniunea Sovietică a 
crezut dintotdeauna cu putere în importanţa fundamentală a 
energiei mării. 

Fu rândul lui Dawson să-l întrerupă: 

— Şi Komarov? 

— Intr-adevăr, Komarov este, şi a fost timp de mai mulţi ani, 
unul dintre principalii militanţi pentru ideea energiei mării. Vedeţi 
dumneavoastră, ruşii au insistat asupra acestei probleme mai 
bine de treizeci de ani: flote de traulere, submarine, tot felul de 
nave, studii asupra mărilor şi întocmirea atentă a mai multor 
hărţi ale curenților marini. Dumnezeu ştie ce n-au făcut în acest 
domeniu! Nu cred că mai au vreun dubiu în probleme importante 
cum ar fi topografia fundului oceanelor, deplasarea curenților. In 
domeniul acesta au mult mai multe date decât Occidentul. Au 
existat în Statele Unite oameni care au luptat din răsputeri 
pentru eliminarea decalajului care vă desparte de ruşi. Imi 
amintesc că senatorul Magnusson se adresă Congresului în urmă 


92 


cu zece ani cu următoarele cuvinte: „Rusia a câştigat războiul 
umed cu nave mai numeroase şi mai mari, cu mai mulţi - dacă 
nu şi mai valoroşi - oameni de ştiinţă, cu echipament mai variat - 
dacă nu şi mai bun - decât al nostru şi mai ales cu o politică 
guvernamentală mult mai agresivă în privinţa stimulării acestui 
gen de acţiuni”. Tot el a mai spus că rezultatul războiului umed 
poate determina întreaga soartă a omenirii. A mai fost un tip 
care răspundea de cercetare şi dezvoltare în cadrul Marinei SUA, 
parcă amiralul Hayward, sau aşa ceva. El a spus cu ani în urmă 
că eforturile sovietice în domeniul oceanografiei aveau ca scop 
dobândirea statutului de conducător al omenirii. Înţelegeţi? 

La subiectul acesta nu-mi puteam aduce nici o contribuţie. M- 
am mulțumit să ascult mai departe cu toată atenţia, 
înspăimântat de ceea ce se putea întâmpla şi mirat că nimeni nu 
auzise până acum de războiul umed. 

— Da, domnule doctor, totul este limpede, a răspuns Dawson. 
Dar înainte de a ne lăsa cuprinşi de panică în această privinţă, 
ne-aţi putea spune câte ceva despre posibilele mijloace pe care 
le-ar putea întrebuința în acest scop? 

— Despre o parte din ele cred că v-aş putea spune câte ceva, 
a continuat Catto. Există, desigur, posibilitatea declanşării unei 
explozii termonucleare care ar distruge gheaţa. O altă idee 
interesantă ar fi construirea unui baraj pe Strâmtoarea Bering, 
între Rusia şi Alaska. Ştiţi bine că nu-i o distanţă prea mare. Apoi 
se mai pot instala nişte pompe imense care să ducă apă caldă 
din Pacific în Oceanul Arctic şi să pompeze în locul acesteia apă 
rece. O operaţie de o mare anvergură, desigur, şi foarte 
costisitoare. In plus, pentru construirea barajului ar avea nevoie 
şi de cooperarea dumneavoastră, deci soluţia asta trebuie 
exclusă. Ştiu însă că academicianul Komarov are multe alte idei. 
Una din cele mai strălucite - sună a literatură ştiinţifico- 
fantastică, dar este perfect realizabilă - este cea a întrebuinţării 
pulberii de carbon. 

— Cum? a întrebat Mason. 

— Păi, e foarte simplu. Gheaţa, aşa cum ştiţi, rezistă la efectul 
de topire al căldurii reflectând o mare parte a acesteia. In timpul 
verii, în zona arctică zilele sunt practic fără sfârşit. Dar din cauza 
faptului că razele soarelui se lovesc de o masă albă de gheaţă, 
ele sunt respinse, mai precis spus o mare parte a lor. Carbonul, 
în schimb, este negru şi culoarea neagră nu reflectă razele 
soarelui. Deci, dacă reuşeşti să acoperi gheaţa cu un strat de 
pulbere de carbon, căldura soarelui va fi absorbită. Simplu, nu-i 


93 


aşa? 

În încăpere s-a instalat o linişte adâncă. Toată lumea se 
gândea, mai mult sau mai puţin, la acelaşi lucru, mai puţin 
doctorul Catto care nu fusese prezent mai devreme şi care acum 
ne privea surprins de efectul pe care îl avuseseră vorbele sale 
asupra noastră. Mason s-a ridicat de la locul lui, s-a dus la 
imensa hartă şi a arătat cu degetul o regiune. 

— Petele de umbră de aici au fost transferate pe hartă de pe 
fotografia în infraroşu realizată de sateliți. 

— Serios? Cât de recent s-a întâmplat? 

— În ultimele câteva săptămâni. 

— In cazul acesta ar putea fi exact fenomenul despre care v- 
am vorbit. Deşi n-ar trebui să tragem o concluzie pripită. Oricum 
sunt foarte mici; mă îndoiesc că pot avea un efect demn de 
remarcat. Este totuşi interesant cum au apărut din moment ce 
lumina zilei a dispărut practic în acea zonă. Foarte interesant... 

Unul dintre bărbaţii de la masă s-a ridicat în picioare. 

— Scuză-mă, Lawrence. Vreau să verific ceva. 

— Bine, Roger. 

Catto a continuat prezentarea sa: 

— Ştiu însă că academicianul Komarov mai avea şi alte idei. 
Aţi auzit de pykretă? 

Eu unul nu auzisem şi se pare că nici ceilalţi. 

— O treabă nemaipomenită, a reluat Catto, cu nişte proprietăţi 
extraordinare. 

— Spuneţi-ne despre ce e vorba, domnule doctor Catto, l-a 
îndemnat Dawson. 

— A fost descoperită, în mod surprinzător, într-una din pieţele 
Londrei - parcă în Smithfield - în hala de carne, de către o echipă 
condusă de un tip pe nume Pyke. De aici şi numele de pykretă. 
Ideea este că poţi consolida considerabil gheaţa amestecând-o 
cu altceva. În stare naturală, gheaţa e sfărâmicioasă şi cristalină. 
Numai că amestecul obţinut de Pyke a sporit inimaginabil tăria 
gheții şi a izolat-o de căldură. Apropo, a existat chiar un plan de 
construire a unor vapoare imense din acest material. Asta se 
petrecea în timpul războiului. Imi amintesc că la Conferinţa de la 
Quebec, Churchill i-a trimis lui Roosevelt în cameră o supieră din 
pykrenă şi l-a invitat să toarne în ea apă iartă pentru a-i 
demonstra calităţile materialului. Căldura n-a avut nici un efect. 
Işi aminteşte cineva? a întrebat doctorul privind în jur. 

— Parcă, a răspuns Dawson. Habbakuk, sau ceva de genul 
ăsta... 


94 


— Exact, Habbakuk! Asta era numele codificat, i-a confirmat 
Catto râzând. N-a ieşit mare lucru în urma acestei descoperiri, 
deşi în cele din urmă a fost construit un vapor, în Canada, parcă. 
A navigat toată vară pe un lac fără să se topească deloc. 

— Nu mai înţeleg nimic, a intervenit Mason. Am crezut că 
problema noastră e topirea gheții. 

— Imi cer scuze. Am greşit din nou prin lipsa unei exprimări 
clare, spuse Catto, chinuit brusc de remuşcări. Dar vedeţi 
dumneavoastră, Komarov s-a gândit să folosească acest material 
pentru a construi baraje. 

— Unde? a întrebat Dawson. 

— A... mă tem că asta-i problema. Ei cunosc mult mai multe 
decât noi în privinţa oceanelor şi multă vreme nu ne-au spus 
nimic. In ultimii douăzeci de ani s-au făcut foarte multe 
descoperiri în domeniul curenților oceanici şi mă tem că ruşii au 
aflat mai multe lucruri decât noi pe acest tărâm. De pildă, 
Curentul Cromwell care se pare că îşi are originea în apropierea 
Insulelor Gilbert şi se întinde pe o lungime de opt mii de mile 
spre Galapagos. Are o lăţime de aproape o milă, antrenează de 
trei ori mai multă apă decât Curentul Golfului şi se deplasează la 
cinci sute de picioare sub suprafaţa apei, de-a lungul ecuatorului. 
Ruşii îl iubesc, desigur. Toate aceste calităţi fac ca submarinele 
lor să ajungă pe coasta Statelor Unite mai repede, ca un avion cu 
vânt din spate. Mai există un curent, în sens invers Curentului 
Golfului, dar sub nivelul acestuia. Au descoperit curenţi de tot 
felul peste tot. Şi ăsta-i lucru mare! Principiul lui Komarov este 
barează şi deviază cursul. Cu scopul, natural, de a crea condiţii 
de climă favorabile. Puteţi să-i spuneţi ingineria climei, dacă 
doriţi. Dar nu intenţiona să facă aşa ceva decât după ce urma să 
se convingă că nimeni nu va avea de suferit de pe urma 
transformărilor. Mi-aţi spus însă că n-a prea avut de ales... 

Catto s-a uitat în jur şi a continuat: 

— mi pare foarte rău, domnilor. Lucrurile sunt foarte 
complicate şi imprevizibile. Am înţeles că plănuise să 
construiască nişte imense plute din pykrenă. Ştiţi, desigur, că o 
mare parte din masa unui iceberg pluteşte sub nivelul apei. Ei 
bine, prin simpla pulverizare a apei foarte reci şi a rumeguşului 
pe suprafaţa unei astfel de plute, treptat o forţezi să se scufunde 
din ce în ce mai mult până ajunge pe fundul apei. Şi uite-aşa, în 
cele din urmă obţii un baraj. Mă rog, există un plan de construire 
a unui baraj între Siberia şi Insula Sahalin, situată între partea de 
nord a Japoniei şi coasta de est a Siberiei. Barajul ar urma să fie 


95 


construit în Strâmtoarea Tatar care în timpul iernii îngheaţă. 
Normal că japonezii sunt furioşi, pentru că acest proiect le-ar 
face clima harcea-parcea. lată cum stau lucrurile: partea de sud 
a Insulei Sahalin este încălzită de apele Mării Japoniei. Partea de 
nord este înconjurată de apele reci ale Mării Ohotsk. La fiecare 
moment culminant al fluxului un anumit volum de apă caldă se 
scurge din sud spre nord, apoi procesul se repetă. Dacă ruşii vor 
construi barajul, acesta va fi prevăzut cu nişte porţi uriaşe cu 
deschidere într-un sens unic, astfel încât apa caldă să treacă prin 
el la flux, dar în clipa în care vine refluxul, porţile pot fi închise, 
oprind astfel scurgerea în sens invers. La fiecare nou flux, o 
cantitate şi mai mare de apă caldă. A 

— E foarte simplu, a spus Dawson, cu ochii pe hartă. Imi dau şi 
eu seama de ce japonezii nu văd cu ochi buni acest proiect. 

— Dar ruşii sunt foarte încântați de o astfel de perspectivă, a 
continuat Catto. Cu fiecare flux, volumul de apă caldă care ar 
trece prin baraj ar fi de patru ori mai mare decât debitul zilnic al 
fluviilor Volga, Don şi Nipru la un loc. Apa ar ajunge până la 
coasta nordică a insulei şi a Siberiei continentale. S-a calculat că 
acest fenomen ar putea face temperatura Siberiei de Est să 
crească cu circa douăzeci de grade şi ar putea elibera de gheaţă 
întreaga zonă. În acest timp, bieţii japonezi vor constata că bunul 
lor Curent Kuroshio se va muta mult mai la nord deoarece Marea 
Ohotsk ar deveni mai caldă. lar ruşii chiar au de gând să 
construiască barajul Sahalin. Au anunţat că au planuri în acest 
sens. Desigur, proiectul îi va costa miliarde. Din cauza aceasta a 
cochetat şi Komarov cu ideea pykretei. 

— Nu cred că „a cocheta” e termenul cel mai potrivit, a spus 
Mason. 

Catto a zâmbit, dând de înţeles că îşi cere scuze pentru 
cuvântul folosit: 

— A fost doar o figură de stil. 

— Cât de realizabil este un astfel de proiect? a întrebat calm 
Dawson. 

Catto şi-a întins din nou braţele. 

— Tehnicile necesare există. Problema se reduce la cât de 
multe date ai la dispoziţie şi la cât eşti pregătit să investeşti în 
aşa ceva. Sau să rişti... Ai putea declanşa pur şi simplu o nouă 
Eră Glaciară. 

— Dumnezeule! am exclamat eu, nemaiputându-mă abtine, 
cum de altfel au păţit şi alţi participanţi la această expunere. 

Catto avu o grimasă: 


96 


— Îmi pare rău, domnilor. Aşa ceva se putea întâmpla şi până 
acum din cauza maşinilor şi fabricilor noastre. Emanăm în 
atmosferă o cantitate imensă de bioxid de carbon şi aceasta 
produce aşa-numitul efect de seră. In felul acesta este permis 
accesul razelor solare care încălzesc, dar împiedică întoarcerea 
căldurii în spaţiu. Deci, acumulăm căldură. În mod paradoxal, 
acest fenomen poate duce la o nouă Eră Glaciară. Dacă Oceanul 
Arctic s-ar topi, ar exista şi posibilitatea evaporării acestuia. Ca 
rezultat, s-ar înregistra căderi substanţiale de zăpadă pe toţi 
ghețarii continentali. Cum să vă explic, un ghețar se aseamănă 
cu o imensă bucată de aluat. Fiecare ninsoare îi sporeşte 
greutatea, ceea ce măreşte presiunea asupra lui şi în interior şi 
determină deplasarea în direcţia în care rezistenţa la înaintare 
este cea mai mică. Şi astfel ghețarii s-ar răspândi peste tot. Cum 
vă spuneam, Era Glaciară... 

— Aceasta vine cumva în contradicţie cu ideea dumneavoastră 
despre topirea Groenlandei? a întrebat Mason. 

— Da şi nu. O topire bruscă ar avea un efect neaşteptat. Erele 
glaciare se declanşează după perioade foarte lungi de timp. Dar 
vedeţi dumneavoastră, acesta este şi motivul pentru care 
Komarov spunea că deocamdată ştim încă prea puţine pentru a 
ne permite să ne jucăm cu astfel de lucruri. 

Uşa sălii s-a deschis. 

— Lawrence! 

Bărbatul căruia Dawson i se adresase cu numele de Roger a 
intrat precipitat. 

— In legătură cu petele alea negre... 

— Ei? a întrebat Dawson. 

— Mi-am amintit de ceva şi m-am dus să verific. Îţi aduci 
aminte de avionul rusesc care s-a prăbuşit în Groenlanda de 
Nord cu vreo două luni în urmă? 

— Vag, a spus Dawson. A! a exclamat brusc, ridicându-se în 
picioare - era într-un zbor de recunoaştere în zona polară, nu-i 
aşa? 

— Exact. Toţi membrii echipajului şi-au pierdut viaţa. Trupurile 
neînsufleţite au fost recuperate de o echipă de ingineri militari 
de la Câmp Hundred - Centrul de Cercetări Polare. Comandantul 
unităţii e un anume colonel Chance. In raportul acestuia se 
precizează că avionul a fost rapid îngropat sub zăpada care 
cădea din abundență. Se pare însă că, din câte a reuşit să vadă, 
aparatul de zbor i-a sugerat ceva de genul instalaţiilor de 
împrăştiat îngrăşăminte. Ulterior, a descoperit că bocancii îi erau 


97 


acoperiţi cu o pulbere neagră. 

— Carbon! a spus Mason. 

— Chance scrie în raportul său „o pulbere neagră şi fină, de 
natură carboniferă, care putea proveni de la un eventual 
incendiu, deşi la bordul aeronavei nu s-a descoperit nici un 
indiciu în acest sens”. Chance mai scrie în raportul lui că în 
fuzelajul deteriorat al avionului a mai descoperit mai multe 
bidoane uriaşe. 

— Se pare că se potriveşte cu povestea noastră, a spus 
Dawson. Petele negre de pe hartă sunt pulbere de carbon. 

— lar Komarov a încercat să ne avertizeze, am intervenit şi eu. 

— După părerea mea încearcă să facă mai mult decât atât, a 
spus şi Catto. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

De data aceasta fusese Mason. 

— Mă refer la scrisoare; la cea de-a doua. M-am tot gândit la 
conţinutul ei şi nu pot să înţeleg. 

— Ce anume? 

— Frazeologia. Pot să mă mai uit o dată pe ea? 

Mason i-a oferit imediat o copie, iar Catto a citit-o de la cap la 
coadă. 

— Am găsit. Zice: „abuzurile alimentare sunt ca abuzurile în 
muncă; trebuie să ai grijă şi să fii conştient de consecinţele 
depăşirii limitelor proprii”. Hm? Apoi vine fragmentul acesta... 
următoarea frază: „Uneori e nevoie să rezişti presiunilor, să te 
retragi de-o parte şi să cugeţi un pic înainte de a te lăsa purtat 
de o idee”. 

— Credeţi - am intervenit eu - că anticipa propria sa arestare? 

— Scrisoarea e datată 14 martie, mi-a răspuns Catto. Cu 
puţină vreme înaintea morţii sau dispariţiei sale. Dacă asupra lui 
se făceau presiuni, la acea dată o ştia deja. 

— Aveţi dreptate, am spus eu. Mai departe spune: „Dacă am 
putea colabora mai apropiat decât ne-o permit condiţiile lumii în 
care trăim, sunt sigur că rezultatul ar fi benefic pentru toată 
lumea”. 

A intervenit şi Mason: 

— lar mai departe spune: „Sper că ne vom mai putea întâlni 
într-o bună zi...” Domnule doctor, poţi citi orice frază cu orice 
sens, dar dacă interpretezi în întregime această scrisoare astfel, 
descoperi o mulţime de lucruri sub aparenţa cuvintelor. 
Propoziția care urmează poate fi o referire directă la iminenta lui 
arestare. Ascultaţi: „... mă tem că starea sănătăţii mele din 


98 


prezent nu-mi mai permite efectuarea unor călătorii prea lungi”. 

— Aţi mai avut vreo veste de la el după 14 martie? l-am 
întrebat pe Catto. 

— Nu. Ultima scrisoare primită de la el a fost de Anul Nou. 
Foarte optimistă... şi fără nici o aluzie. 

— Pe mine mă intrigă un singur lucru, am spus eu. Să 
presupunem că academicianul Komarov a fost forţat, în pofida 
voinţei sale, să lucreze la un proiect foarte important referitor la 
gheaţa polară şi la altceva. Komarov a dispărut. EI 
corespondează regulat cu doctorul Catto şi din când în când îi 
scrie şi profesorului Ward. Semnalul de alarmă i-l trimite lui 
Ward. Dar i-l trimite la Princeton. 

— Continuaţi, m-a îndemnat Dawson. 

— Următorul nu mai ajunge la Princeton, ci la mine. De ce 
oare? Deoarece este adresat profesorului Edwards pe adresa 
mea. De ce a procedat Komarov astfel? 

— Unde locuiţi? m-a întrebat Catto. 

— La New York, într-un bloc, am răspuns eu. 

— Ward a locuit şi el vreodată acolo? 

— Ar fi bine să aflăm acest lucru, am spus eu. 

Nu mi-am dat seama ce a fost; probabil o idee care se furişase 
undeva în adâncul minţii mele, dar pe care nu o puteam deloc 
concretiza. Cu cât încercam mai mult să o descifrez, cu atât se 
îndepărta mai mult de mine. 

— Pot să dau un telefon? am întrebat eu. 

Mason a împins aparatul mai aproape de mine. 

— Te rog. 

— Codul New Yorkului? 

Cineva mi l-a dictat, după care am format numărul corporației 
în proprietatea căreia se afla imobilul. 

— Sunlit Developments. Bună dimineaţa. 

— Spuneţi de unde sunaţi, mi-a şoptit Dawson. De multe ori 
ajută. 

— Vă deranjăm de la Agenţia Centrală de Informaţii, am spus 
eu. Aş dori să aflu dacă o persoană pe numele de Edwin Ward a 
locuit vreodată în unul din apartamentele dumneavoastră. Un 
anume profesor Edwin Ward... 

Tânăra de la celălalt capăt al firului mi-a răspuns imediat: 

— Aşteptaţi o clipă, domnule. 

Am aşteptat. De bună seamă că aveau un sistem foarte 
eficient: fata a revenit pe circuit în mai puţin de un minut. 

— Am avut un William Ward, domnule şi un Henry Ward. A mai 


99 


fost, de asemenea, şi o anume doamnă Agnes Ward. 

— Ce profesii aveau? 

— William Ward era avocat, domnule, iar Henry Ward lucra în 
domeniul teatrului. Doamna Agnes Ward e văduvă. 

— Asta-i tot? 

— Asta-i tot. 

l-am mulţumit şi am închis. Apoi am sunat-o pe Jane 
Macdonald la Princeton. 

— Jane, sunt eu, John Edwards. Spune-mi, profesorul a locuit 
vreodată la New York? 

— Profesorul Ward? Nu, nu cred. Din câte ştiu eu, ura New 
Yorkul. Nu-i făcea plăcere să meargă acolo nici când era invitat la 
Asociaţia Americană de Geografie. Făcea tot posibilul să nu 
rămână peste noapte acolo. 

— Bine. 

— De ce? 

— Nu ştiu, i-am răspuns, dar oricum îţi mulţumesc. 

M-am întors din nou spre bărbaţii din jurul meu: 

— Nu iubea deloc New Yorkul. Din câte ştim până acum, nu a 
locuit niciodată la adresa mea şi, de altfel, nicăieri în acest oraş. 

— Nu ştim încă dacă academicianul Komarov este cel care a 
trimis mesajul, a spus Dawson. Dacă el a fost, a făcut-o în 
numele lui... O lucrare ştiinţifică cu referiri la tehnicile lui 
Komarov de variaţie a temperaturilor. 

— Dar de ce mi-a trimis-o tocmai mie? am întrebat eu. Şi de ce 
au luat cei de la KGB plicul? 

— Ce scria pe plic? a întrebat brusc Mason. 

— Aşteptaţi o clipă. 

Mi-am amintit că remarcasem trei greşeli în adresă. Am luat o 
coală de hârtie şi am scris adresa aşa cum mi-am amintit-o, apoi 
am aşezat hârtia în proiectorul 3M ca să poată fi văzută de toată 
lumea. 


PROFESOR EDWARDS, FAGS 
60 E75th St, NEW YORK, USA. 


Mason a spus: 

— Ascultaţi... dacă am rescrie-o astfel... 

A scris ceva pe coala de hârtie şi a aşezat-o din nou sub 
retroproiector. 


Profesor Ed WARD, FAGS, 
100 


60 E 75th St, NEW YORK, USA. 


— Dacă ar fi fost scrisă aşa, n-ar fi ajuns la dumneavoastră. 

— Deci, ar fi fost returnată cu specificarea „necunoscut la 
această adresă”, a intervenit şi Dawson. Caz în care oficiul poştal 
respectiv ar fi încercat să dea de urma profesorului Ed. Ward, 
FAGS. Corect? 

— Practica obişnuită, a încuviinţat Mason. Indiciul din adresă e 
cât se poate de simplu... Asociaţia de Geografie. 

— Dar cei de la KGB au luat plicul, am spus eu. De ce? 
Ascultaţi... - am continuat, simțind că sunt pe punctul de a pune 
mâna pe ideea care nu-mi dădea pace - în plic există un mesaj, 
iar noi ne-am concentrat asupra acestuia. Să fie oare încă un 
mesaj şi în conţinutul adresei? La urma urmei e o formulare cât 
se poate de precisă. 

Ne-am aruncat cu toţii privirile pe literele proiectate pe ecran. 
Aveai impresia că simţi creierii noştri încinşi. 

— Poate se datorează faptului că sunt geograf, a spus într-un 
târziu Catto, dar cifrele acestea ar putea reprezenta nişte 
coordonate. 

Ne-am îndreptat cu toţii spre uriaşa hartă. 

— la să vedem, a murmurat Catto. Şaizeci de grade est şi 
şaptezeci şi cinci... nu, nu poate fi sud, aşa că şaptezeci şi cinci 
nord ne situează undeva pe aici! 

Catto s-a ridicat pe vârful picioarelor pentru a-şi pune degetul 
pe locul de pe hartă. 

Liniile de longitudine şi latitudine se intersectau în dreptul 
insulei Novaia Zemlia situată în zona arctică a Uniunii Sovietice. 


101 


CAPITOLUL 10 


Catto a continuat: 

— Novaia Zemlia a fost locul de desfăşurare a experienţelor 
până la semnarea tratatului de interzicere a acestora. Ruşii şi-au 
făcut acolo în cele mai bune condiţii toate testele bombelor 
atomice şi cu hidrogen. 

— Da, a spus Dawson, dus pe gânduri. Le-au făcut pe toate. 

— Suntem deci în faţa unei combinaţii nemaipomenite, a 
intervenit şi Mason. În primul rând îl avem pe Komarov, despre 
care se credea că e mort, dar în realitate nu a murit şi care ne 
transmite informaţii pentru a ne ajuta sau pentru a ne preveni, în 
ciuda faptului că este un comunist devotat. Apoi îi avem pe cei 
de la KGB care sunt înnebuniţi să pună mâna pe aceste 
informaţii. Probabil pentru că acestea s-au scurs pe sub nasul lor 
şi nu au reuşit să evite acest lucru. Ne confruntăm cu o mulţime 
de nenorociri ce se pot întâmpla în zona Cercului Polar, cu 
curenţii oceanici şi Dumnezeu ştie cu mai ce! Avem apoi centrul 
de testări nucleare şi petele negre, presupuse a fi datorate 
pulberii de carbon. Intrebarea este ce semnificaţie au toate 
acestea. Şi după ce vom afla şi acest lucru va trebui să ne 
întrebăm ce pot face în acest sens Statele Unite şi Occidentul în 
general. 

— Mă tem că tocmai aici e necazul, a spus Catto. Să aflăm 
despre ce e vorba. Bănuiesc că dacă aţi afla, s-ar putea exercita 
o mulţime de presiuni la nivel internaţional. 

— O presiune nemaiîntâlnită până acum, a adăugat şi Dawson. 
Chestiunea asta va ajunge până la directorul CIA şi de acolo la 
preşedinte, de asta puteţi fi siguri. 

M-am întors la locul meu de la masă. Doream să recitesc 
scrisoarea lui Komarov. Se discutase mult până acum, se 
făcuseră o mulţime de speculaţii disperate, dar necazul era că nu 
erau decât speculaţii şi un gând anume nu-mi dădea pace. Am 
încercat să mă izolez de discuţia din jurul meu, străduindu-mă 
să-mi dau seama care era de fapt mesajul lui Komarov. Komarov 
şi Ward discutaseră în timpul vizitei primului în Statele Unite. 
Apoi Komarov trimisese această scrisoare, cu plicul ei cât se 
poate de inofensiv, dar plin de aluzii mascate. Mai era apoi 
conţinutul plicului. Scopul materialului era acela de a da de ştire 
că se începuse operaţiunea de cauzare a variaţiei temperaturii. 


102 


Pe plic se specifica şi unde anume. Să fi fost numai atât? Putea fi 
numai atât? 

Am citit din nou scrisoarea, apoi am luat o coală de hârtie şi 
am copiat conţinutul epistolei, omiţând frazele de umplutură: 
„Starea sănătăţii mele s-a stabilizat... abuzurile în muncă; 
trebuie să ai grijă şi să fii conştient de consecinţele depăşirii 
limitelor proprii... uneori e nevoie să rezişti presiunilor... a te lăsa 
purtat de o idee... discuţiile pe care le-am purtat... dacă am 
putea colabora mai apropiat... rezultatul ar fi benefic pentru 
toată lumea... ne vom mai putea întâlni într-o bună zi... starea 
sănătăţii mele din prezent... nu-mi mai permite efectuarea unor 
călătorii prea lungi”. 

Mi-am amintit că scrisoarea era datată 14 martie. Apoi, câteva 
luni mai târziu, materialul primit de mine şi plicul. 

In consecinţă acum se putea adăuga: Academicianul Komarov 
lucrează în proiectul de variaţie a temperaturii... Novaia Zemlia. 

Fără îndoială că era un avertisment trimis lui Ward în singurul 
mod posibil. Şi asta pentru că Ward şi-ar fi amintit de conversaţia 
avută cu Komarov. „Starea sănătăţii... nu-mi permite efectuarea 
unor călătorii prea lungi” şi „dacă am putea colabora mai 
apropiat”. 

Ideea mi-a venit instantaneu. Gândul care m-a chinuit până 
atunci a devenit limpede. 

M-am ridicat de la locul meu, m-am dus la Catto şi i-am întins 
scrisoarea aşa cum o copiasem ultima oară. El a citit-o până la 
sfârşit, m-a fixat o clipă cu privirea, apoi a încuviinţat dând din 
cap. Ne-am îndreptat amândoi spre Dawson căruia Catto i-a 
înmânat coala de hârtie. Acesta a citit-o cu atenţie. 

— Ei? 

— Ne cere să-l scoatem de acolo, am spus eu. 

Mă întreb şi acum dacă am reuşit să-l conving pe Dawson. Sau 
pe Mason. Dar eu şi Catto eram convinşi, şi cu cât ne gândeam 
mai mult la această posibilitate cu atât eram mai convinşi. Catto 
i-a prezentat lui Dawson situaţia în felul următor: 

— Komarov încearcă să transmită informaţii precise. Nu-i stă 
deloc în fire să vorbească prea mult despre el. Faptul că o face 
este o dovadă a  gravităţii situaţiei sale. Uitaţi-vă şi 
dumneavoastră ce ne spune. Unu, că se opune; doi, că este dus 
undeva; trei, că se află în Novaia Zemlia; patru, că ar vrea să 
colaborăm mai apropiat; cinci, că ar vrea să ne mai întâlnim şi 
şase, că drumul acolo este „dificil”. 

Dawson dădu din cap, nedecis. 


103 


— Concluzia la care aţi ajuns e cât se poate fie serioasă. 

— Trebuia să-mi dau seama încă de la început, a spus Catto. 

— Ascultaţi, domnule Dawson, am sărit eu. Oricum ai citi 
această scrisoare, conţinutul ei te pune pe gânduri. Sunteţi 
avertizaţi că ruşii pun ceva la cale, dar - aşa cum spunea 
doctorul Catto - habar nu aveţi despre ce este vorba. Poate fi 
oricare din noianul de proiecte la care lucrează. Dacă ar mai fi 
fost în viaţă, Ward ne-ar fi putut da o mână de ajutor, dar nu 
uitaţi că mesajul tocmai lui Ward i-a fost adresat. O singură 
persoană ştie despre ce e vorba, şi aceasta este Komarov însuşi. 
lar el vrea să ne spună totul. De aceea ne cheamă să-l scoatem 
de acolo. 

— Ce motiv ar mai putea avea să ne spună unde se află? a 
întrebat Mason. 

Imi venea să-l pup pentru asta. 

— Nu era nici o nevoie de adresa aceea. Dacă ar fi dorit să vă 
avertizeze despre ceea ce se întâmplă, ar fi putut trimite 
materialul direct lui Ward, la Princeton... 

L-am întrerupt: 

— Mizarea pe eficienţei poştei americane a fost singura cale 
prin care ne-a putut înştiinţa unde se află. Singura cale! Işi dădea 
seama că Ward ar fi fost intrigat de adresă şi că şi-ar fi dat 
seama despre ce e vorba. 

Dawson continua să se îndoiască, dar să fiu drept cu el, nu era 
genul de om care să se repeadă la orice idee nouă fără o analiză 
temeinică. A ordonat imediat să se întreprindă o analiză amplă a 
tuturor evenimentelor petrecute cu un an în urmă în zona arctică 
a Uniunii Sovietice, în special în Novaia Zemlia. Toată lumea din 
sediul CIA a trecut la treabă, parcurgând registrele cu 
interceptările traficului radio, cu interceptările foto realizate de 
sateliții de observaţie, confruntând fiecare şoaptă, zvon şi aluzie. 
Noi aşteptam încordaţi, încercând să ne stăpânim nerăbdarea, 
recitind la infinit frazele şi analizând nuanțele scrisorii. Mason, 
durul Mason, era deja pe jumătate de partea noastră şi în 
perioada de aşteptare, Catto şi cu mine am reuşit să-l convingem 
definitiv. Era ciudat că doi oameni ca noi, amatori printre 
profesionişti, bazându-ne numai pe instinct şi pe cunoaşterea 
comportamentului uman, reuşisem să punem în alertă cea mai 
mare agenţie a statului. 

In cele din urmă, a sosit şi răspunsul. Fotografiile de 
recunoaştere făcute din satelit surprinseseră o clădire cu două 
etaje, care fusese ridicată pe vârful unei stânci de pe insulă în 


104 


timpul scurtei veri arctice. Novaia Zemlia era unul din locurile în 
care se înregistrase o intensificare a traficului radio. Nu era 
deosebit de mare, dar era. Ceea ce atrăgea însă atenţia era 
faptul că mesajele interceptate erau codate cu cifruri generate 
mecanic, pe care computerele nu au reuşit să le descifreze, dar 
semnalele fuseseră emise din clădirea respectivă. 

Dawson a strâns toate materialele şi a plecat la directorul CIA 
înainte de a pleca şi-a îndreptat privirea spre chipurile noastre 
încordate şi nerăbdătoare. 

— Nu vă faceţi griji, a spus el, n-am să vă vând ieftin. 

Când s-a întors, chipul lui era încruntat. 

— Ar fi bine să începeţi să vă gândiţi, domnilor. Peste douăzeci 
de minute directorul va fi primit de preşedintele SUA. 

Aşa că ne-am pus din nou pe aşteptat, privindu-ne ceasurile, 
bând cafea, întrebându-ne ce se întâmpla în acele clipe în biroul 
oval al Casei Albe, încercând să ne imaginăm în pielea bărbatului 
de acolo, confruntat cu o nouă ameninţare care arunca o nouă 
greutate pe talerul balanței terorii în încercarea de a o înclina de 
cealaltă parte. Nu s-a ţinut seama de propunerea lui Dawson. 
Până la sosirea răspunsului nimeni din încăpere nu se mai 
gândea decât la decizia posibilă a preşedintelui. Dawson 
parcurgea nervos sala de conferinţe, cu o fotografie în mână 
făcută din satelit, oprindu-se din când în când pentru a mai 
arunca o privire în direcţia mea şi a lui Catto. Imi închipuiam la 
ce se gândea în acele clipe. Catto rămăsese lângă mine, cu 
scaunul înclinat pe spate şi cu ochii în tavan. La un moment dat 
s-a aplecat spre mine şi mi-a spus: 

— Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai convins. Ar fi 
preferat să-şi ia viaţa înainte de a fi dus acolo, dar nu l-au lăsat 
s-o facă. 

După aceea şi-a aplecat din nou scaunul pe spate. 

Eu unul eram mai confuz decât toţi ceilalţi. Pentru prima dată 
în ultimele câteva zile aveam ocazia să gândesc; prima dată mi- 
am dat seama ce nebunie era însăşi prezenţa mea în acest loc. 
Cu câteva nopţi în urmă cea mai mare problemă a mea fusese 
un plictisitor dineu la New York; urmaseră apoi caleidoscopul 
violenţei, urmărirea şi crimele, culminând cu prezenţa unui 
obscur tânăr chirurg la o şedinţă care trăsese nişte concluzii în 
baza cărora preşedintele Statelor Unite trebuia chiar în clipa 
aceasta să ia o hotărâre. Nici măcar nu-mi puteam imagina 
motivul pentru care mă lăsaseră să particip la această şedinţă, 
să iau chiar cuvântul, ba să mai ţină cont şi de părerile mele. Aş 


105 


fi continuat să mă ciupesc pentru a fi sigur că nu visez dacă rana 
de la picior şi cei doisprezece oameni încordaţi din jurul meu nu 
mi-ar fi amintit tot timpul că e adevărat. _ 

Timpul se scurgea chinuitor de încet. in cele din urmă, ţin 
minte că renunţaserăm cu toţii să ne mai gândim. Cel puţin eu. 
Stătusem atât de mult cu ochii pe cadranul ceasului de pe 
perete, încât în cele din urmă am renunţat, urmărind doar rotirea 
leneşă a secundarului roşu. Când a sunat telefonul, am sărit în 
sus, ca ars. Dawson a răspuns, a ascultat ce i se spunea, apoi a 
ieşit în grabă pe uşă, revenind câteva minute mai târziu cu o 
hârtie în mână. 

— Domnilor, a început el, dar glasul i s-a sugrumat şi a trebuit 
să o ia de la început. Domnilor, hârtia aceasta este de la 
preşedintele ţării. lată ce se spune în ea: 

„Este limpede că securitatea Statelor Unite şi a multora din 
aliaţii noştri se confruntă cu o nouă ameninţare. Nu este suficient 
să cunoaştem natura generală a acesteia. De aceea este cât se 
poate de important să găsim - prin orice mijloace - natura 
specifică a acestei ameninţări. Acest obiectiv devine sarcina mai 
multor departamente de stat şi agenţii ale statului care vor primi 
instrucţiunile corespunzătoare. 

Prin acest document ordon Agenţiei Centrale de Informaţii să-l 
scoată pe academicianul Frol Ilici Komarov de pe teritoriul 
U.R.S.S şi să-l aducă în Statele Unite. 

Vă atrag atenţia asupra faptului că o astfel de misiune, 
desfăşurată de către personal aflat în serviciul Statelor Unite ar 
constitui un act făţiş de război împotriva URSS. Acest lucru nu 
este, repet nu este, permis. 

In consecinţă, personalul implicat în această acţiune va trebui 
constituit din reprezentanţi ai mai multor naţionalităţi. Voi 
consulta de urgenţă aliaţii noştri pentru a ni se pune la dispoziţie 
acest personal. 

Toţi membrii echipei vor trebui să fie civili, iar dacă provin din 
rândul funcţionarilor publici vor trebui trecuţi în rezervă astfel 
încât răspunderea să fie limitată la nivel individual şi nu al 
naţiunilor respective. 

In limitele acestor condiţii Agenţia Centrală de Informaţii are 
libertatea de a acţiona cum consideră de cuviinţă. Acţiunea va fi 
declanşată de îndată ce mijloacele necesare vor fi procurate. 

Materialele necesare vor fi puse la dispoziţie de către Statele 
Unite”. ; 

— Scrisoarea poartă data de azi, a spus Dawson. In cursul 


106 


după-amiezii ne vom întruni din nou în această sală, pentru a 
discuta mijloacele şi metodele de acţiune. Vor participa şi şefii 
compartimentelor care se ocupă de echipament. 

Toată lumea a plecat la masă şi în clipa aceea mi-am dat 
seama că pentru mine povestea luase sfârşit. Am rămas o clipă 
uitându-mă în jurul meu prin sală şi încercând să-mi înving 
buimăceala, apoi m-am îndreptat spre ieşire. In drumul meu am 
dat peste Mason. 

— Dacă aţi fi amabil să mă scoateţi de aici, eu unul m-aş 
întoarce totuşi la meseria mea de medic. 

El şi-a scuturat capul, rânjindu-mi. Nu l-am văzut niciodată 
zâmbind şi pot spune că am văzut şi grimase mai plăcute la viaţa 
mea. 

— N-o să plecaţi nicăieri, domnule doctor Edwards. 

— Nu fiţi ridicol, am izbucnit eu. Mă aşteaptă o mulţime de 
treburi. 

— Până ce misiunea aceasta nu se încheie, nu puteţi pleca de 
aici. Aşa că veţi rămâne tot timpul în această clădire. 

L-am repezit furios: 

— Nu vă faceţi griji! N-am să scot o vorbă! 

— Nu am încredere în dumneavoastră, domnule doctor. Nu-mi 
permit acest risc. Vreau să ştiu în orice clipă unde vă aflaţi şi ce 
vorbiţi. 

— Dumnezeule! am exclamat cu voce tare şi furios şi am 
alergat să-l prind din urmă pe Dawson. Mason spune că o să mă 
reţineţi aici. E de-a dreptul ridicol. Trebuie să mă întorc la New 
York. 

— Are dreptate, mi-a răspuns Dawson. leşirea ta de aici 
reprezintă un risc al naibii de mare. Aminteşte-ţi de prietenii 
noştri de la KGB. S-ar putea să te mai aştepte şi acum la New 
York. 

Avea dreptate şi el. Nu aveam scăpare. Apoi am observat că 
Dawson începuse să mă privească gândindu-se parcă la ceva. 

— Ce mai e acum? am întrebat eu. 

— Citeşte încă o dată scrisoarea. Fragmentul despre regimul 
alimentar. Komarov e diabetic. 

— Şi ce e cu asta? 

Rămăsesem perplex. Se vede treaba că sunt un mare idiot. 

— Va avea nevoie de un doctor. 

Acum am înţeles la ce se referea. 

— În nici un caz! 

— Cu cât ştie mai puţină lume, cu atât mai bine. 


107 


— În nici un caz! 

Mason ne-a ajuns şi el din urmă. Rânjea din nou. 

— Am putea să te ţinem aici ani de zile, a spus el. _ 

De data aceasta, Dawson era cel care zâmbea. In viaţa mea 
nu am văzut ceva mai lipsit de umor. 

— Acum nu mai ai decât o singură posibilitate să mai tragi în 
piept un pic de aer curat, doctore. 

— Nu! m-am răstit eu din nou, dar se părea că nu mai avea 
nici un rost. 

Şi chiar aşa era. 

— Statele Unite vor pune la dispoziţie resursele necesare. Tu 
eşti una din resursele necesare, a spus Mason. 

— Preşedintele ni te-a încredinţat nouă, a adăugat şi Dawson. 

În clipa aceea mi-am dat seama că fusesem recrutat. 


108 


CAPITOLUL 11 


Într-una din zilele următoare l-am întrebat pe Dawson de ce 
am fost cooptat şi eu în echipă. 

S-a uitat lung la mine şi mi-a spus: 

— Să zicem că a fost o predestinare divină. Din clipa în care ti- 
a fost trimisă scrisoarea a apărut un deget care arăta spre tine. 
Avem nevoie de un doctor, şi tu eşti doctor; avem nevoie de 
cineva care ştie să schieze, şi tu schiezi; avem nevoie de cineva 
care să înţeleagă importanţa misiunii, şi tu o înţelegi. Eşti tânăr 
şi în putere, aşa că pleci în această misiune. 

Pe şeful echipei l-au recrutat în acelaşi mod şi dacă cu mine se 
poate spune că au jucat dur, cu Luke Chance au fost de-a dreptul 
brutali. Poate că procedaseră cât se poate de logic: aveau nevoie 
de un om cu o bogată experienţă arctică, şi numele lui Chance 
era deja pe lista priorităţilor. Petrecuse în zona respectivă patru 
ani şi dacă el nu ştia cel mai bine ce este acela transportul arctic, 
atunci nimeni n-o mai ştia. Din dosarul lui rezulta că este un 
conducător înnăscut, un tip dur, puternic, curajos şi plin de 
energie care primise o mulţime de medalii pentru fapte de 
eroism săvârşite în insulele Pacificului în timpul celui de-al doilea 
război mondial şi în Coreea. 

Paragraful din memorandumul preşedintelui a pricinuit tot 
necazul. Chance era colonel plin, un militar de carieră cu o 
vechime de douăzeci şi şapte de ani, iar instrucţiunea respectivă 
preciza foarte clar că în cazul în care un membru al echipei 
provenea din personalul Administraţiei Statelor Unite exista 
riscul ca întreaga acţiune să fie interpretată ca un act făţiş de 
război. 

In memorandum se cerea ca cei care urmau să plece pentru a- 
| salva pe Komarov să apară - în cazul în care ar fi capturați - ca 
o bandă de pirați care acționau pe cont propriu. In felul acesta 
ONU nu putea aduce nici o acuzaţie Statelor Unite. 

Aşa că în momentul în care l-am cunoscut pe Chance, acesta 
era turbat de furie şi nu se ferea s-o arate, iar Luke Chance 
înfuriat era ceva formidabil. Un tip uriaş; nu foarte înalt, deşi 
avea aproape un metru optzeci, dar cu o construcţie care părea 
că-i permite să învingă orice obstacol. Deşi avea patruzeci şi 
cinci de ani, nu-i dădeai această vârstă. Anii petrecuţi în izolare 
în funcţia de comandă de la Camp Hundred îl făcuseră 


109 


independent, iar mintea îi era la fel de puternică precum trupul. 
Nu fusese întrebat şi nici măcar nu i se dăduse posibilitatea să 
opteze pentru a participa voluntar la această misiune. O clipă 
mai era comandantul de la Camp Hundred, în clipa următoare i s- 
a ordonat să plece la Thule, unde a fost întâmpinat imediat de o 
escortă de şase ofiţeri care l-au suit într-un avion şi l-au dus 
direct la Fort Belvoir, Virginia unde se afla cartierul general al 
Corpului Inginerilor. Acolo i-au pus în faţa ochilor nişte 
documente care dovedeau că în ultimii ani mulsese sistematic 
conturile armatei şi i-au cerut demisia. Chance s-a răstit la ei: 
„Să vă ia dracu. Mai bine să fiu deferit Curţii Marţiale”. S-a 
convocat o curte marţială sumară la sfârşitul căreia, din ordinul 
şefului Statului Major, a fost condamnat, trecut în rezervă şi 
aruncat în celula arestului garnizoanei, ceea ce era un lucru 
neobişnuit pentru ofiţeri, pentru a da şi presei posibilitatea de a 
răspândi vestea. A doua zi dimineaţă tocmai încerca să ajungă la 
senatorul din circumscripţia sa, având sub braţ un ziar care titra 
cu litere de-o şchioapă: „Un militar erou din zona arctică a fost 
destituit pentru furt şi fraudă”, când doi tipi de la CIA l-au băgat 
cu forţa într-o maşină acoperită, nu fără să se; aleagă cu câteva 
contuzii şi vânătăi în timpul acestei acţiuni. Abia atunci i s-a spus 
despre ce era vorba. Avea tot dreptul să fie furios. In curând ne-a 
făcut pe toţi să înţelegem că misiunea i se părea o adevărată 
nebunie. De fiecare dată când cineva prezenta un nou plan, el îl 
desfiinţa cu numai câteva cuvinte. 

Dacă n-o făcea el, exista întotdeauna altcineva. Aveam 
libertatea de a solicita orice resursă a armatei de uscat, a 
marinei şi a forţelor aeriene ale SUA, plus a aliaţilor şi numai 
gândindu-ne la toate avioanele, tancurile şi submarinele acelea 
ne umpleam de un optimism ca nişte puşti într-un magazin cu 
jucării. 

Treptat însă, pe măsură ce analizam mai atent situaţia, 
principiile care trebuiau să guverneze călătoria noastră 
deveneau clare şi cea mai mare parte a echipamentului greu a 
fost scoasă din discuţie. 

In primul rând, trebuia să pătrundem şi să ieşim din obiectivul 
vizat foarte repede. Un om la şaizeci de ani - şi încă un diabetic - 
nu constituia tocmai alegerea ideală pentru o escapadă în zona 
arctică, iar cadavrul îngheţat al lui Komarov n-ar mai fi folosit la 
nimic. 

În al doilea rând, ruşii nu trebuiau să afle de venirea noastră. 
Am ajuns la concluzia că pe cei de la KGB îi îngrijora tocmai 


110 


faptul că academicianul Komarov avertizase că se iniţiase 
acţiunea de controlare a temperaturii; era exclus ca ei să-şi fi dat 
seama şi de cererea acestuia de a fi scos din locul în care se afla. 
Mai mult, Occidentul nu obişnuieşte să pătrundă pe teritoriul 
rusesc pentru a captura indivizi, deoarece securitatea sovietică e 
cât se poate de vigilentă şi de puternică în astfel de situaţii. 
Lucrul acesta era în avantajul nostru. Nu se vor aştepta la un raid 
inamic, mai ales în zona arctică, iar simpla perspectivă istorică 
ducea la concluzia că staţia de la Novaia Zemlia nu va fi prea 
bine păzită. Nu iei nişte măsuri de pază exagerate pentru nişte 
locuri pe care le păzeşte foarte bine Mama Natură. 

La început ne-am gândit să folosim ca mijloc de transport un 
submarin nuclear, dar ideea a fost abandonată din mai multe 
motive: ar fi fost o navă militară aparţinând Statelor Unite; ar fi 
putut fi interceptată de sistemul submarin de apărare sau 
atacată de o navă de vânătoare a ruşilor chiar sub banchiza de 
gheaţă. 

In al treilea rând, trebuia să jucăm un joc inteligent de şah 
chiar cu Natura însăşi. Aceasta avea să ne pună în faţă o 
mulţime de obstacole şi trebuia să profităm de orice avantaj. 

Ideea unui raid aerian era exclusă: orice avion care s-ar 
apropia de coasta sovietică ar fi imediat doborât de aviația de 
vânătoare care acţionează pe timp de noapte sau de vreo 
rachetă sol-aer. Rămânea în picioare doar posibilitatea deplasării 
pe sol, or acest lucru trebuia făcut pe întuneric. Studierea 
graficelor cu incidenţa zilei-lumină din zonă ne-a produs un şoc 
neplăcut. Nu numai că singura perioadă posibilă era 
înspăimântător de aproape, dar secvenţa de timp în care 
deplasarea pe sol putea avea şanse de succes era îngrozitor de 
scurtă. În Spitzbergen şi în Novaia Zemlia se lasă o beznă totală 
pe timpul întregii ierni. incepând cu 1 februarie, zorile încep să 
se furişeze timid, ceea ce înseamnă că soarele nu are încă 
puterea să se ridice deasupra orizontului, dar orizontul devine 
vizibil, ca şi stelele de altfel. Pe 16 februarie urmau să fie trei ore 
de crepuscul şi dacă nu plecam până atunci, întreaga incursiune 
trebuia amânată până la sfârşitul verii, când s-ar fi putut 
întâmpla orice. Noi însă nu ne puteam permite să amânăm 
acţiunea dincolo de mijlocul lunii februarie pentru că acela era 
momentul în care bătrânul astru urca pe cer. La întâi martie vor 
fi şase ore, ba chiar mai mult, de zi-lumină în care viespile din 
cuibul în care intenţionam să pătrundem ne-ar fi vânat cu cea 
mai mare uşurinţă. 


111 


Aşa că am studiat comportamentul Lunii, rugându-ne la 
Dumnezeu ca aceasta să nu fie prea strălucitoare. Din fericire nu 
era. Luna nouă apărea pe şase februarie şi ajungea la primul 
pătrar pe data de treisprezece. Acţiunea ar fi fost abandonată 
dacă Luna ar fi fost mai mare de un pătrar. Pe o lună plină poţi 
citi şi ziarul dacă te afli pe gheaţă, bineînţeles cu condiţia ca 
vântul puternic să nu ţi-l smulgă din mâinile îngheţate. 

Ne-am hotărât, în consecinţă, să alegem perioada de câteva 
zile dintre şase şi şaisprezece februarie, în care lumina 
crepusculului varia între o oră şi trei ore, iar Luna între Lună 
nouă şi primul pătrar. 

Chance a pufnit furios: 

— E o nebunie, ca de altfel întregul plan. Pun pariu că nu 
putem aprecia de pe acum dacă în perioada respectivă vom 
avea şi o vreme prielnică. 

— Cât de prielnică ar trebui să fie? am întrebat cu inocenţă. 

Chance s-a încruntat la mine: 

— Ai auzit vreodată de degerarea prin frig? 

— Nu. 

— Nu. Bineînţeles că nu. Ei bine, am să-ţi spun eu atunci. 
Degerarea prin frig e un fenomen care atacă masa musculară a 
corpului. Frigul nu are o importanţă prea mare, dar împreună cu 
vântul se transformă într-un ucigaş care te lichidează rapid. 
Există tabele speciale care indică în cât de repede carnea expusă 
acestui fenomen îngheaţă bocnă. La minus patruzeci de grade şi 
la o viteză a vântului de patruzeci de noduri, timpul de congelare 
a corpului este de numai un minut şi jumătate. Vremea de acolo 
nu se joacă cu oamenii. 

Am simţit că mi se pune un nod în stomac de frică şi am 
revăzut într-o clipă toate ilustrațiile din copilărie care înfăţişau 
tot ce au îndurat Peary şi Scott. Până în clipa aceea nu cred că 
îmi dădusem seama cu adevărat de gravitatea şi dificultatea 
misiunii în care urma să plec. 

Chance se confruntase cu aceste condiţii şi până acum. Cel 
puţin condiţiile atmosferice nu constituiau pentru el o noutate. El 
putea aprecia dificultatea misiunii şi riscul pe care ni-l asumam 
ca nimeni altul dintre noi. 

Atunci l-am întrebat cu sobrietate: 

— Şi-n cazul ăsta ce şanse de reuşită avem? 

El a trântit pixul pe masă. 

— Ascultă, mi-a spus el. Din câte îmi dau seama, va trebui să 
ne rezumăm doar la douăzeci şi patru de ore. Poate că vom 


112 


putea începe totul în timpul crepusculului. În cazul ăsta avem la 
dispoziţie douăzeci şi una, poate douăzeci şi două de ore, până la 
următorul crepuscul. In acest răstimp va trebui să ajungem 
acolo, să pătrundem în obiectiv, să-l scoatem pe Komarov de 
acolo şi să-l ducem la staţia de recuperare. Problema este deci 
unde va fi această staţie de recuperare. 

— Am făcut câteva studii, a intervenit Dawson. Ne-am făcut o 
imagine foarte clară asupra sistemului defensiv. 

— Spune mai departe, l-a îndemnat Chance. 

— Păi, s-o luăm de la început. De-a lungul coastei de nord a 
Rusiei este instalată o reţea radar comparabilă cu sistemele 
noastre de avertizare a prezenţei rachetelor balistice. In plus, 
ruşii sunt dotați cu întregul complex de rachete antirachetă. Cred 
că putem fi siguri că nu vor supraveghea şi direcţia din care 
venim noi. 

— O vor face dacă ne vom deplasa cu avionul, a intervenit 
încruntat Chance. 

Dawson a clătinat din cap. 

— Ştim ce se poate întâmpla. S-a verificat destul de des. După 
cum ştiţi, în jurul Polului se desfăşoară un trafic foarte intens. 
Ruşii par a nu-i acorda o importanţă prea mare decât în măsura 
în care un avion se apropie la mai puţin de două sute de mile de 
coastă, ceea ce reprezintă puţin peste jumătatea distanţei dintre 
Spitzbergen sau Franz Joseph Land şi Novaia Zemlia. Abia atunci 
intră şi ei în panică. 

— Înseamnă că vom porni şi noi de la o distanţă de două sute 
de mile? am întrebat eu. 

— Aşa se pare, mi-a răspuns Dawson. 

— Doamne păzeşte! a mormăit în bărbie Chance şi s-a întors 
cu faţa spre harta cea mare. 

— Dacă veţi sta acolo timp de trei ore, şi nu uitaţi că trebuie 
să escaladaţi şi o stâncă, şi veţi parcurge un drum dublu de două 
sute de mile, înseamnă că aveţi la dispoziţie circa nouă ore 
pentru fiecare traseu, a continuat Dawson. 

— Nouă ore! a exclamat Chance întorcându-se spre el. Cele 
mai rapide mijloace pe care le avem la dispoziţie sunt 
Polecaturile. Ele pot înainta cu treizeci de mile la oră pe o 
suprafaţă favorabilă, dar asta - se întrerupse el spre a arăta spre 
zona de gheaţă de pe hartă - cât de favorabilă va fi oare? 

— Şapte ore de teren întins, a spus Dawson sobru. Fără prea 
multe denivelări. 

— Fără denivelări? a revenit Chance. Ştii măcar cum arată o 


113 


banchiză? Desigur, în cea mai mare parte este plată, suficient de 
plată, dar acolo unde gheaţa se curbează şi se reformează poţi 
da peste cute de 3 pana la 4,5 m înălţime. Polecaturile pot trece 
peste dâmburi mai joase, dar nu pot urca astfel de înălţimi şi nici 
nu pot fi ridicate. Dacă nu putem pătrunde mai aproape de cele 
două sute de mile, nu avem nici o şansă. 

— Dacă ne apropiem mai mult, ruşii ne vor mirosi şi vor pleca 
pe urmele noastre, i-a răspuns Dawson. 

— Atunci s-o lăsăm baltă! a tunat Chance, ridicându-se în 
picioare. 

L-am privit cu atenţie. Era încă furios, dar nu din cauza mâniei 
care îl cuprinsese; era mai degrabă hotărârea unui operator cu o 
vastă experienţă în domeniu. 

Şi Dawson îl privea năuc, cu chipul palid şi cu ochii aprinşi de 
furie. 

— Nu tu vei hotărî acest lucru, Chance. 

— Domnule colonel Chance! 

— Nu mai este cazul, i-a replicat Dawson. 

Pentru o clipă am crezut că or să se ia din nou la ceartă şi 
poate că asta mi-a dat îndrăzneala să-mi dau şi eu cu părerea. 
larna trecută petrecusem o vacanţă la schi în Aspen, Colorado şi 
printre celelalte atracţii ale staţiunii, mi-am amintit de orele 
petrecute pe pârtie, la ghidonul unui scuter. Aşa că m-am băgat 
şi eu în discuţie, repede să nu-mi treacă curajul: 

— Ce-ar fi să folosim scutere pentru zăpadă? 

Amândoi şi-au mutat mânia asupra mea. Când ochii lor furioși 
s-au aţintit spre mine, am avut impresia că privesc spre ţevile a 
două pistoale. A urmat o tăcere nu foarte lungă, dar intensă. 

Apoi Chance, dezgustat, a spus: 

— Alea sunt nişte jucării pentru copii. 

— Da, sunt rapide şi foarte uşoare, am continuat eu. Am putea 
să le manevrăm foarte uşor peste crestele de gheaţă. 

— Ascultă, bătrâne, m-a întrerupt Chance. Parcă ţi-am mai 
spus acum câteva minute despre efectul de congelare al 
vântului. Chiar dacă scuterul ar putea parcurge această distanţă, 
cel care îl conduce este expus curentului de aer. In condiţiile 
astea nu poţi rezista chiar dacă ţi-ai pune pe tine toate 
hanoracele din lume. 

Dawson a intervenit şi el în discuţia noastră. 

— Poate dacă am instala pe scutere radiatoare şi nişte cabine 
de protecţie... 

Nu m-am întors spre el, pentru că ochii lui Chance continuau 


114 


să mă privească fix. 

Chance însă a făcut-o. M-a lăsat pe mine şi l-a luat în vizor pe 
Dawson. 

— Scuterele astea sunt nişte jucării. Sunt făcute să-ţi plimbi! 
drăguţa pe pârtia de schi. 

Dawson dădea impresia că se retrăsese în sine, afişând o 
expresie rigidă şi oficială. 

— Ţi-am mai recomandat să laşi toate problemele care ţin de 
transport în seama specialiştilor şi să-ţi vezi de selectarea 
membrilor echipei. 

Chance a continuat: 

— Ce rost are dacă tot nu putem pleca în această misiune? 

— O astfel de decizie va fi luată numai după ce vor fi studiate 
toate posibilităţile, nu acum. 

Aşa că am fost nevoiţi să lăsăm problema nerezolvată şi să 
plecăm în Alaska pentru a alege echipa. Selecţia, pregătirea şi 
aclimatizarea urmau să se desfăşoare simultan în Alaska. Locul 
stabilit pentru acest scop era o fostă tabără care fusese cândva 
ridicată pentru a adăposti echipele de constructori care au 
montat instalaţia BMEWS de la Nome. 

Chance şi cu mine ne-am deplasat de la aeroport cu ajutorul 
unui Polecat, prilej cu care mi-a demonstrat capacităţile maşinii, 
dar m-a făcut să înţeleg în acelaşi timp şi de ce nu opta pentru 
aşa ceva pentru misiunea noastră. A fost o călătorie plină de 
hurducăieli, dar în cele din urmă am ajuns cu bine în tabăra în 
care eram aşteptaţi cu nerăbdare de candidaţi. 

Se adunaseră acolo oameni din toate colţurile lumii. Erau în 
total vreo cincizeci de inşi, roşii, albi, arămii şi galbeni, 
majoritatea cu o falcă-n cer şi cu una în pământ pentru că 
aterizaseră în acest loc tot printr-una din variațiile lipsite de 
subtilitate ale farsei care i se jucase şi lui Chance. 

Chance avea la dispoziţie numai câteva zile să-i trieze şi nu 
părea deloc încântat de ceea ce-l aştepta. Cum era mai toată 
ziua cu mine, am scăpat destul de uşor: doar câteva trasee de 
douăzeci şi cinci de mile de schiat şi câteva nopţi de coşmar 
petrecute la cursurile de supravieţuire în condiţii arctice. Ceilalţi 
candidaţi au trecut printr-un adevărat iad, cu diferenţa că în iad 
e foarte cald, ceea ce nu se putea spune despre locul în care ne 
aflam. Chance cunoştea zona arctică ca pe propriile buzunare, 
ştia de ce e în stare aceasta şi voia să se încredinţeze că toţi 
ceilalţi află cu acest prilej ce-i aşteaptă. Nimeni nu şi-a pierdut 
vreun picior în urma vreunei cangrene, dar cu toţii au simţit 


115 


prima muşcătură a degerării şi agonia care a urmat după 
reîncălzirea sângelui. Pe măsură ce rândurile candidaţilor se 
răreau, a început să recurgă la mici farse, cum ar fi aceea dea 
ne lăsa în mijlocul tundrei, la patruzeci de mile depărtare de 
bază, numai cu schiurile în picioare, cu o busolă şi cu hrană 
numai pentru o masă sărăcăcioasă, ca să vadă cine reuşeşte să 
se întoarcă. Unul dintre noi a fost nevoit să se lupte cu un lup 
doar cu beţele de schi. A răzbit animalul sălbatic, dar s-a ales cu 
o muşcătură la mână şi a părăsit în cele din urmă tabăra fiind 
pasibil de infestare cu rabie. 

In final am rămas doar şase şi când ne-am adunat cu toţii în 
cabana de la Nome, ai fi zis că s-a întâlnit cvorumul Naţiunilor 
Unite: un american, un englez, un scoţian, un norvegian, un 
indian din Canada şi cel mai mare japonez pe care l-am văzut 
vreodată. 

La început, am să vă spun câte ceva despre lain Meldrum, 
dacă nu cumva aţi auzit deja de el. Se trăgea din tradiţia 
scoțiană a curselor de automobile, care i-a dat pe Jim Clark, 
Jackie Stewart şi pe mulţi alţii. Toţi piloţii de curse trebuie, 
desigur, să fie şi nişte mecanici desăvârşiţi, dar Meldrum era mai 
mult decât atât; se pricepea la motoare mai bine decât oricare 
altul. Era în stare să asculte un motor montat pe bancul de probe 
şi să-i spună celui care considera că îl reglase la perfecţie: „Îi mai 
trebuie un avans de treizeci de turaţii” şi aşa era. Işi începuse 
cariera ca ucenic la Rolls Royce. Şi-a construit singur un motor 
de cinci sute de centimetri cubi, din economiile proprii, şi a 
început să câştige cursă după cursă. Avea reflexele unei feline şi 
se pricepea la orice, de la motociclete şi până la camioanele de 
tonaj. 

Era, deci, mecanicul nostru. La început, Chance nu l-a agreat 
pentru că Meldrum, în afara faptului că era un tip scund, nu avea 
pic de respect pentru gradele superioare, purta plete şi seara se 
îmbrăca cu pantaloni de catifea purpurie. In plus, nu avea 
performanţele celorlalţi în privinţa rezistenţei fizice. Dar nimeni 
altul nu-l putea întrece în domeniul motoarelor, aşa că a fost 
acceptat în echipă. 

Urma norvegianul, Harald Ericson. Fusese smuls din armata 
ţării sale cam în aceeaşi manieră în care Chance fusese luat cu 
japca din armata Unchiului Sam. Nu fusese încântat de aceasta, 
dar în cele din urmă a înţeles însemnătatea misiunii şi s-a 
resemnat. Era înalt şi suplu şi părea înfumurat; înalt de 1,8 m şi 
cântărind o sută şaizeci de livre, bine legat şi foarte mobil în 


116 


mişcări. A avut cele mai bune rezultate la testul de rezistenţă 
fizică şi era şi normal din moment ce participase cândva şi la 
proba de pentatlon a Olimpiadei de iarnă. Ericson putea merge o 
zi întreagă pe schiurile acelea scurte, înghițind milă după milă, 
cu puşca în spinare şi oprindu-se din când în când pentru a trage 
la ţinte aşezate la mai bine de 910 m depărtare. Provenea din 
Narvik, o localitate situată în interiorul Cercului Arctic şi avea, la 
rândul său, o bogată experienţă însoţindu-l încă din copilărie pe 
tatăl său la vânătoarea de balene de pe coasta sudică a 
banchizei. Cu calităţile lui ar fi ajuns desigur un reputat exponent 
al Poliţiei Călare din Canada. 

Şi pentru că veni vorba, să trecem la James Fum Cenuşiu. La 
început numele acesta te amuză, dar cu timpul te copleşeşte. Un 
indian pur sânge care şi-a petrecut toată viaţa în nordul 
îndepărtat. Avea ochii cenuşii, înfundaţi în orbite şi care păreai 
tot timpul că privesc la ceva aflat în spatele tău. Am auzit 
undeva că aşa ceva se cheamă „ochi care scrutează orizontul”. 
Fum Cenuşiu a fost omul pe care l-am auzit vorbind cel mai puţin 
îi viaţa mea, iar tăcerea lui era cât se poate de misterioasă. 
Specialitatea lui era supraviețuirea în condiţiile arctice şi se 
pricepea de minune la o mulţime de lucruri. Unul dintre acestea 
era să se facă nevăzut. Deşi se afla numai la 9,1 m de tine, 
puteai să-l cauţi până te săturai că nu-l puteai vedea. Imi închipui 
că dacă l-ai fi trimis pe Ericson pe urmele lui Fum Cenuşiu 
urmărirea ar fi putut dura o veşnicie, din moment ce primul n-ar 
fi renunţat nici în ruptul capului să caute, iar cel de-al doilea nu 
s-ar fi lăsat niciodată descoperit. 

Şi ajungem, în fine, la Yamamoto, Satsumi Yamamoto. 
Întâlneai la el toate calităţile pe care nu ai cum să le găseşti în 
mod normal la un japonez: era de-a dreptul uriaş, sociabil, 
neprotocolar, generos. Dintre toţi oamenii pe care i-am întâlnit în 
viaţa mea era singurul cu care mi-aş fi dorit cel mai puţin să am 
un contact fizic. Până şi Cassius Clay ar fi stat puţin pe gânduri, 
iar o întreagă echipă de football ar fi ezitat înainte de a începe o 
luptă cu el. Coordonarea sa era într-un fel similară cu cea a lui 
Meldrum, dar sensibilitatea îi era îndreptată în direcţia 
oamenilor, nu a motoarelor. Yamamoto era specialist în două 
dintre disciplinele pur japoneze: karate, marfa deja exportată pe 
care acum o cunoştea toată lumea şi kendo, care nu plecase încă 
prea mult la export şi care consta în lupta cu nişte bastoane 
foarte lungi. E un procedeu care solicită multă îndemânare, 
foarte rapid şi ucigător. La karate deţinea centura neagră cu trei 


117 


dani, practic maximum posibil. Nu ştiu ce calificare avea în 
kendo, probabil că tot pe aproape. Pe lângă acestea, era şi un 
bun alpinist, un căţărător capabil să abordeze suprafeţe 
considerate drept „extrem de severe” şi dacă aceste calităţi nu 
v-au convins, vă mai pot spune că era specialist în oceanografie, 
fiind membru al Institutului Oceanului din Tokio. 

Şi toate aceste calităţi la numai treizeci şi doi de ani! 

În mijlocul acestor oameni mă simţeam ca un Little Lord 
Fauntleroy selecționat din greşeală să joace un derby pe Rose 
Bowl. 


118 


CAPITOLUL 12 


Există şi alţi oameni care se bucură de o siguranţă efectivă 
Dawson a reuşit să convingă Comandamentul exploatări 
petroliere să ne permită accesul pe câmpul de extracţie de la 
Povârnişul de Nord, dar până şi el a fost surprins de înclinații 
pantei. Desigur că o fi făcut şi alte minuni înainte de a-şi lut 
zborul spre Alaska cu scuterele Invaders adaptate pentru scopul 
misiunii noastre. Privindu-le coborând rampa avionului de 
transport, l-am înţeles perfect pe Chance. În scurtul timp 
petrecut în Alaska, m-am obişnuit şi eu cu huruitul motoarelor 
diesel care îţi dădea încredere. Pe lângă acestea, zumzetul 
motoarelor în doi timpi de 640 cc părea cel al unei jucării fragile 
Dacă nu aţi văzut niciodată un scuter pentru zăpadă, am şi 
încerc să vi-l descriu: un cadru metalic în interiorul căruia se 
montează motorul. Intreaga jucărie funcţionează prin intermediul 
unei curele de transmisie de forma unei şenile de excavator, dar 
confecţionată din cauciuc şi nailon. La capătul ghidonului sunt 
montate două schiuri scurte, iar pasagerii pot sta unul în spatele 
celuilalt, ca pe şaua unei motociclete. 

In mod normal, astfel de vehicule pentru zăpadă sunt 
descoperite. Dawson dăduse însă ordin să se construiască nişte 
cabine din placi uşoare de aluminium, asamblate prin nituire şi 
prevăzute cu geamuri armate, dintr-un material foarte rezistent. 
Scuterul mai era prevăzut şi cu un dispozitiv de încălziri care 
prelua căldura motorului şi o distribuia în cabină. 

Privind aceste gâze strălucitoare, profilate pe fundalul alb- 
cenuşiu mi-am dat brusc seama cât de plăpânde erau pentru 
riscanta misiune care ne aştepta. 

Chance le-a examinat încruntat şi nici ceilalţi nu păreau foarte 
încântați. Mai puţin Meldrum. Acesta s-a apropiat de ele, a bătut 
uşor cu mâna în capota unuia dintre scutere, zâmbind la auzul 
sunetului înfundat, apoi a apăsat cu degetul cel mare pe 
acceleraţie până când motorul a început să scoată un huruit 
îngrozitor. A continuat să-l ambaleze aşa aproape o jumătate de 
minut. În cele din urmă şi-a dus vârfurile degetelor înmănuşate la 
buze şi a bătut încântat carcasa laterală a maşinăriei. 

— Asta-i tot? a întrebat Chance. 

— Motor nemtesc în doi timpi. O minunăţie! i-a răspuns 
Meldrum. 


119 


Şi-a pus apoi mâinile pe învelişul metalic şi a înclinat un pic 
scuterul. 

— Pun pariu că doi oameni îl pot ridica fără probleme. 

— Vrei cumva să mori? 

— Nu, nu, a spus Meldrum. E o maşinărie clasa întâi. Nu te 
lăsa înşelat de aparenţe. 

— Nu mă pot înşela nici o clipă. E prea uşor şi prea fragil. O 
jucărie pentru amatori. 

Chance trebuise să se dea bătut. Nu-i plăcea să piardă, şi cu 
atât mai puţin în faţa lui Meldrum, dar acum se afla pe terenul 
acestuia. Scuterele nu erau nişte aparate foarte complicate, iar 
Meldrum se acomodase cu ele în mai puţin de cincisprezece 
secunde. S-a urcat într-unul şi a făcut câteva ture în jurul 
aerodromului, accelerând la maximum şi scoțând urlete de 
fericire. Apoi a oprit lângă noi şi s-a dat jos, strigând ca un copil: 
_ — E de-a dreptul o încântare! Şi un prost poate să-l conducă. 
Incearcă şi tu. 

— Mulţumesc, a spus Chance şi s-a urcat pe scuter. 

A ambalat motorul şi a pornit. In scurt timp, scuterul abia se 
mai zărea, lăsând în urmă zăpada vânturată. Pentru prima dată 
am început să cred că vom reuşi. Chance a revenit şi Meldrum l-a 
întrebat: 

— Ei, ce zici? 

— E într-adevăr interesant. Ai avut dreptate. Dar cum se va 
descurca pe gheaţă? O să fie un adevărat calvar. 

— Nu ne rămâne decât să încercăm, i-a răspuns Meldrum, 
privindu-l serios. 

Aşa că ne-am îndreptat cu toţii către Povârnişul de Nord şi i- 
am urmărit pe Chance şi Meldrum avântându-se spre marea 
îngheţată. 

Cu ajutorul unui elicopter a fost adus un sistem de iluminat cu 
baterii care acoperea cu greu o arie de vreo zece mile pătrate. 
Condiţiile ar fi putut fi şi mai aspre, dar nici aşa nu era floare la 
ureche: câteva pârtii înguste pe care apa era vizibilă sub 
straturile plutitoare de gheaţă şi trei sau patru creste de 
aproximativ 3 m înălţime. 

In cele din urmă, cei mai mulţi dintre noi, inclusiv Dawson, ne- 
am retras într-un adăpost încălzit, dar Chance şi Meldrum şi-au 
continuat cursele pe traseul improvizat până la epuizarea 
combinației de benzină şi ulei din rezervoarele scuterelor. Abia 
după aceea ni s-au alăturat şi ei. Parcurseseră doar şase sute de 
mile în 14 ore şi Chance era cât se poate de îngrijorat. In ce-l 


120 


priveşte pe Meldrum, acesta se bucura ca un copil, tachinându-l 
pe Chance. 

— Bine, ai avut dreptate, a bodogănit Chance. Acum eu mă 
duc la culcare. 

— Ba nu pleci nicăieri, amice, a spus Meldrum. Mai întâi vom 
demonta toate motoarele să vedem ce s-a întâmplat cu ele. 

Motoarele nu păţiseră nimic. Am urmărit uluiţi degetele 
boante ale lui Meldrum cum transformă motoarele într-o 
grămadă de piese strălucitoare şi pline de ulei şi punându-le apoi 
la loc. A examinat cu atenţie uleiul, căutând eventuale 
depozitări, dar totul era curat ca lacrima. La sfârşit i-a aruncat lui 
Chance un zâmbet. 

— Culcă-te liniştit, vrăbioiule. O să-ţi faci treaba cu ele fără 
nici o problemă. 

Imi dădeam seama ce e în sufletul lui Chance. Deşi nu prea 
avea ce să spună, îndoielile nu-l părăsiseră definitiv. Acelaşi 
lucru se putea spune şi despre mine. 

* 


* * 


A doua zi de dimineaţă ne-am întors la Washington pentru o 
ultimă înzestrare cu cele de trebuinţă şi pentru instructajul final. 
Acesta din urmă a avut loc chiar în sala de şedinţe, cu toate 
hărţile şi schiţele pe masă. Atmosfera din sală era călduroasă şi 
confortabilă, dându-ţi un sentiment de siguranţă, atâta vreme 
cât nu te gândeai la ghețari, la frig şi la ruşi. La intrarea în sală 
am observat că, în afară de Dawson şi Mason, se mai afla acolo 
încă un bărbat şi primul lucru pe care l-am remarcat la el au fost 
ochii: erau la fel ca ai lui James Fum Cenuşiu, ochi care scrutau 
orizontul şi nu clipeau niciodată. Avea pe el un costum albastru 
închis care părea croit pentru altcineva şi, după felul în care se 
trăgea întruna de guler, se vedea limpede că nu era obişnuit cu o 
astfel de vestimentaţie. 

Am schimbat cu toţii priviri încurcate, dar tipul nu ne-a fost 
prezentat decât în momentul în care ne-am aşezat cu toţii în 
jurul uriaşei mese. 

— Vi-| prezint pe căpitanul Harry Hutton de la flota de traulere 
Huli din Anglia. 

— Drăcia dracului! a exclamat Meldrum. 

Câteva cute de pe chipul lui Hutton şi-au schimbat poziţia. O fi 
fost o grimasă, dar nu bag mâna în foc. 

— Scoţian nenorocit, a rostit el cu prietenie. 

Vocalele fuseseră scurte, plate şi emfatice, consoanele 


121 


explozive. Mi-am îndreptat privirea spre Meldrum şi, văzându-l că 
zâmbeşte, mi-am dat seama că relaţiile dintre cei doi erau cât se 
poate de amicale. 

Dawson şi-a etalat zâmbetul său strălucitor, de ambasador. 

— Căpitanul Hutton se trage din Whitby, ca şi căpitanul Cook, 
al cărui descendent este. E un pescar vestit care a condus timp 
de treizeci de ani o mulţime de traulere în jurul Islandei şi în 
Marea Albă. A cucerit timp de şapte ani consecutiv Codul de 
Argint pentru recordul la pescuit al sezonului, performanţă pe 
care se pare că nimeni nu o va mai egala. Cunoaşte ghețarii şi 
Marea Arctică, iar în cel de-al doilea război mondial a luptat la 
Murmansk fiind comandantul unui distrugător care a dat mult de 
furcă convoaielor germane. 

Dawson a terminat prezentarea, iar Hutton a încetat să mai 
tragă cu degetul său butucănos de un nasture al sacoului, 
dându-şi seama că cei din jurul său aşteaptă să spună şi el ceva. 

— Păi, cam asta e, a bombănit el într-un târziu. 

Mi-am dat seama că nu era prea vorbăreţ de felul lui. 

— Mii de draci! a exclamat Meldrum. 

Hutton şi-a întors uşor capul spre el, fulgerându-l cu privirea. 
Părea dur şi periculos, genul de om tăcut, dar tare ca o stâncă. 
Eram impresionat şi bucuros că un astfel de om este de partea 
noastră. Şi cred că şi ceilalţi îmi împărtăşeau sentimentele. Nu 
înţelegeam însă nici în ruptul capului reacţia lui Meldrum. Era 
probabil vorba de vreo rivalitate tribală mai veche, rămasă încă 
nestinsă. Dar cei doi păreau că se înţeleg totuşi foarte bine. 

— E-n regulă, domnilor, a continuat Dawson. Totul este pui la 
punct. lată cum vom proceda. Punctul de plecare este baza 
aeriană Thule din Groenlanda. 

— De data aceasta fără escortă? a întrebat caustic Chance. 

Dawson nu l-a băgat în seamă. 

— Acolo, scuterele vor fi încărcate într-un avion Buffalo. Sunt 
convins că domnul colonel Chance cunoaşte acest tip avion. 

— Realizat de firma canadiană Haviland, a răspuns prompt 
Chance. Turbopropulsor, construit prin modificarea lui Caribon. 
Are şi roţi şi schiuri. E un avion bun. 

— Corect, a spus Dawson. Cu acest Buffalo veţi zbura 
împreună cu scuterele până la Spitzbergen, unde avionul va fi 
alimentat înaintea zborului spre... 

L-am întrerupt: 

— N-ar fi mai bine dacă am zbura fără escală? 

— Ar fi mult mai bine, mi-a răspuns sec Dawson, dar nici un 


122 


avion dotat pentru a ateriza pe gheaţă nu are o independenţă 
zbor atât de mare. Aşa că avionul vostru se va realimenta la 
Spitzbergen, apoi va pleca mai departe să vă lase pe banchiza 
de gheaţă. Aici, a continuat el indicându-mi o cruce desenată pe 
hartă. La două sute de mile de Novaia Zemlia şi circa patru sute 
de mile de Spitzbergen. După ce vă lasă acolo, Buffalo-ul va 
decola din nou direct spre Thule. Cu puţin noroc, ruşii nu vor 
observa pe radarul lor decât faptul că un avion s-a apropiat la 
mai puţin de două sute de mile, apoi s-a întors. N-or să intre la 
bănuieli. 

A fost rândul lui Chance să intervină: 

— Şi noi cum ne mai întoarcem, dacă avionul pleacă imediat 
înapoi la Thule? 

— Veţi afla mai târziu, a răspuns Dawson. Nu mă mai 
întrerupeţi, domnilor. Veţi avea la dispoziţie doar o oră de 
crepuscul în care să porniţi la drum, după care răsare luna. Sunt 
de acord să luăm în considerare şi anumiţi factori de risc, dar... 

— Oare? l-a completat Chance. 

— Da. 

— Va fi un moment de neuitat: Rămaşi singuri acolo, în 
mijlocul oceanului, cu ochii după avionul care tocmai ne 
părăseşte. La sol, numai şaizeci de grade, desigur, iar noi... 

— lar voi va trebui să porniţi la drum, i-a tăiat-o Dawson. 

M-am uitat la el, apoi la Chance, întrebându-mă dacă îi 
simpatizam la fel pe amândoi: pe cel care a trebuit să conceapă 
tot planul de acţiune, să dea ordine şi să o facă competent şi 
obiectiv şi pe celălalt care era nevoit să primească ordinele şi să 
le ducă la îndeplinire. Unul cu sânge rece, celălalt nu. 

Dawson şi-a continuat instructajul: 

— Presupun că vremea vă va fi favorabilă. Din clipa aceasta şi 
până la următorul crepuscul aveţi la dispoziţie douăzeci şi trei de 
ore, în funcţie de ziua în care veţi porni. Echipa va fi compusă din 
şase persoane şi pentru fiecare om există un scuter. Scuterul nu 
poate duce mai mult de două persoane, dar în situaţii deosebite 
se poate lua în calcul şi ieşirea din funcţiune a două aparate. 
Asta înseamnă 33,3 % şi mi s-a spus că este prea puţin probabil 
să aveţi o astfel de neşansă pe timpul parcurgerii celor patru 
sute de mile. Scuterele sunt dotate cu rezervoare suplimentare 
de combustibil care le permit funcţionarea timp de treizeci de 
ore. In cazul unei defecţiuni serioase, desigur că veţi putea 
transfera combustibilul în alt scuter. E clar până aici? 

Am încuviinţat cu toţii, chiar şi Chance, deşi nu părea că o face 


123 


cu toată inima. 

— Bine, a continuat Dawson calm. Presupunând că veţi înainta 
cu douăzeci şi cinci de mile pe oră şi că veţi face o oprire pentru 
masă, vă veţi apropia de Novaia Zemlia în jurul orei opt sau nouă 
seara, ceea ce va fi probabil cam devreme. Aceasta vă va da 
însă posibilitatea să cercetaţi locul. Va trebui să pătrundeţi în 
obiectiv între orele zece şi unsprezece şi, odată ajunşi acolo, veţi 
avea grijă să nu zăboviţi prea mult. Asta, bineînţeles, în cazul în 
care acţiunea va reuşi până în acest punct. 

Dawson a tăcut şi, brusc, am simţit că mă trece un fior. Până 
în clipa aceasta nu mi-am imaginat peste ce vom da acolo. Acum 
însă mi-au apărut în minte tot felul de imagini: vedeai bărbaţi 
înarmaţi, uşi care se deschid expunându-ne unui tir nemilos de 
gloanţe. Mi s-a pus un nod în stomac. M-am uitat în jur şi mi-am 
dat seama că eram singurul. Indiferent de ce era în sufletul lor, 
colegii mei aveau pe chipuri o expresie cât se poate de pasivă. 
Mai puţin Meldrum. Părea vioi ca o vrăbiuţă. 

— S-ar putea să dureze un pic până reuşim să ne târâm până 
acolo. Ar fi de preferat să-i găsim pe toţi dormind. 

— Va trebui să vedeţi cum stau lucrurile la faţa locului, a 
intervenit Dawson. Dacă scoateţi un timp bun la ducere, va 
trebui să încetiniţi un pic. Cel mai important lucru este să vă 
drămuiţi cât mai bine timpul. 

— Dacă e un loc asemănător cu Camp Hundred, atunci cu 
siguranţă că ruşii se vor duce devreme la culcare, a spus 
Chance. 

Meldrum a încuviinţat dând din cap. 

— Depinde numai de voi să alegeţi cel mai potrivit moment 
pentru penetrarea şi ieşirea de acolo, a continuat Dawson. 
Interpretarea fotografiilor făcute din satelit duce la concluzia că 
stânca are cam 45 m înălţime, că e abruptă, dar nu verticală. 
Avem certitudinea că are suficiente crăpături care să facă 
posibilă escaladarea ei. 

A venit rândul lui Yamamoto să intervină în discuţie: 

— Bănuiesc că se pretează doar la o escaladare de începători. 
Dacă vom fi nevoiţi să înfigem pinioane în stâncă, ne vor auzi? 

— Ar fi mai bine dacă aţi evita aşa ceva, i-a răspuns Dawson. 
Mai ales dacă au instalat şi echipamentul de detectare 
seismologică. Pentru orice eventualitate, v-am pregătit pinioane 
cu capete de cauciuc pentru a reduce zgomotul, dar mai riscantă 
rămâne vibrația produsă. 

— Am înţeles, a spus Yamamoto. 


124 


După mine, ideea lui Yamamoto în legătură cu escaladarea de 
începători era diferită de a mea, dar nu m-am băgat în vorbă. 
Japonezul era suficient de robust şi de puternic pentru a urca pe 
stâncă cu trei dintre noi în cârcă. 

— La pătrunderea în clădire veţi lua cu voi şi îmbrăcămintea 
de protecţie pentru Komarov. Il îmbrăcaţi şi apoi ieşiţi cu el. Il 
coborâţi de pe stâncă pe o targă specială, îl băgaţi într-unul 
dintre scutere şi porniţi la drum. El va face drumul de întoarcere 
în scuterul colonelului Chance. 

— Nu cred că ne putem înşela, dar ce facem dacă lucrurile nu 
ies aşa cum am plănuit? am întrebat eu. Ce ne facem dacă nu 
vrea pur şi simplu să vină cu noi? 

Dawson mi-a răspuns pe loc: 

— O să vină cu voi. 

— Nu-i oferim nici o şansă? a întrebat şi Chance. 

— Nici una. Acum, în legătură cu plecarea de acolo. O să 
părăsiţi Novaia Zemlia pe o rută uşor deviată spre sud faţă de 
drumul iniţial. In final veţi ajunge în acest punct, a continuat 
Dawson, marcând locul de pe hartă cu o cruce. E la vreo două 
sute de mile depărtare, dar nu puteţi să vă apropiaţi mai mult 
din cauza riscului de a fi depistaţi de vreun submarin nuclear 
care ar ieşi la suprafaţă. In momentul acesta intră în acţiune 
căpitanul Hutton. 

— Billy Muggins, a spus Hutton. 

— Imediat după această şedinţă el va zbura direct la Keflavik, 
în Islanda, a continuat Dawson. Traulerul lui, Steaua Po/ară, se 
află în clipa aceasta acolo, iar la bordul lui, încărcate în două lăzi 
uriaşe, sunt două obiecte foarte importante: un avion Otter şi o 
cabană demontabilă, confecţionată din panouri de polistiren 
expandat, acoperite cu fibră de sticlă. Un material foarte uşor şi 
care permite montarea cabanei fără dificultate. Căpitanul Hutton 
va trage Steaua Polară la marginea banchizei, va descărca 
piesele componente, va monta cabana, după; care vor fi 
descărcate şi piesele avionului, cu care vor rămâne un pilot şi un 
mecanic Echipajul Stelei Polare va monta avionul, după care 
vaporul va pleca, lăsând Otter-ul montat şi gata de zbor, în 
cabană. După ce ajungeţi acolo, îngropaţi scuterele, în zăpadă, 
vă suiţi în avion şi plecaţi la Thule. Odată ajunşi deasupra coastei 
Groenlandei veţi fi escortaţi de avioane de vânătoare. Aveţi 
neclarităţi? 

— De ce nu vine un avion să ne ia direct de pe banchiză? a 
intervenit Chance. 


125 


— Pentru că ar fi detectat de radarul lor. V-ar da imediat de 
urmă. De îndată ce eventualul avion ar ateriza cerut s-ar acoperi 
de MIG-uri. 

— Inţeleg. Dar cum o să găsim Otterul? Ştiţi ce se întâmpla cu 
busolele în zona aceea. 

— Ştiu. Din cauza aceasta n-o să vă orientaţi cu ajutorul lor 
Fiecare scuter are încorporată o staţie radio, iar pe drumul de 
întoarcere o navă a flotei de pescuit, aflată în larg, va emite timp 
de treizeci de secunde din cinci în cinci minute un semna după 
care vă veţi ghida. Nu vă rămâne decât să vă ghidaţi în direcţia 
din care vine semnalul. 

— E-n regulă, a spus Chance. Dar dacă lucrurile nu merg 
conform planului? 

— Vă veţi orienta după stele şi cu ajutorul busolei, i-a răspuns 
Dawson. Va fi greu, dar nu imposibil. 

— Mă refeream la Otter. 

— În cazul acesta singura alternativă rămâne însăşi Steaua 
Polară. |n eventualitatea în care se întâmplă ceva cu avionul 
aceasta se va afla doar la cinci mile în larg. Veţi putea lua 
legătura radio cu ea. In caz de urgenţă va veni să vă ia de pe 
banchiză, după care va reveni la flota de pescuit. In mijlocul celor 
optzeci de nave ale flotilei va fi în siguranţă. 

Dawson a făcut o pauză şi i-a privit pe cei din jurul lui. 

— Aveţi întrebări? 

— Avem nevoie de schiuri, a spus Fum Cenugşiu. 

— Ghetele trebuie să aibă şi ţinte metalice care să ne ajute la 
urcat, a intervenit şi Yamamoto. Am să vă arăt cum trebuie 
montate pe tălpi. 

— Komarov e diabetic, am spus şi eu. Nu cunoaştem nimic 
despre dieta lui şi despre tratamentul pe care îl urmează. Nici 
măcar nu ştim ce insulină ia. 

— Komarov vorbeşte engleză, a spus Dawson. Asta ne va fi de 
ajutor. Până una, alta, vei lua în mica trusă medicală cincizeci şi 
şapte de varietăţi de insulină. 

Am continuat discuţia dezbătând fiecare detaliu, apoi Hutton 
s-a ridicat, ne-a salutat monosilabic şi a plecat să prindă avionul 
spre Keflavik. S-a îndreptat spre uşă, vădit stânjenit de costumul 
lui ieftin şi strâmt, s-a întors spre noi şi a ridicat mâna doar pe 
jumătate. 

— Baftă, ne-a urat el. 

Cuvântul acesta ne-a readus cu picioarele pe pământ, 
amintindu-ne brusc şi dureros de pericolele îngrozitoare care ne 


126 


aşteptau. 
Din clipa aceea discuţia a devenit mult mai sobră. 


127 


CAPITOLUL 13 


Uriaşa bază militară aeriană a Statelor Unite de la Thule; 
Groenlanda este unică în lume prin contrastele pe care ţi le 
oferă. In lupta cu condiţiile neprielnice de climă, tehnologia s-a 
adaptat şi ea la acestea. Ridicarea şi conducerea unei baze 
militare de pe care să poată decola la orice oră uriaşele 
bombardiere a implicat asigurarea unor condiţii de locuit pentru 
mii de oameni, hrănirea acestora şi oferirea unor condiţii de 
petrecere a timpului liber, în fine, un mediu modern într-un 
climat adecvat numai eschimoşilor şi urşilor polari. Am petrecut 
câteva zile de aşteptare la Clubul Ofiţerilor care părea construit 
de însuşi Conrad Hilton şi încă în cel mai extravagant stil. In 
interiorul clădirii găseai o mulţime de cinematografe şi baruri, 
mâncăruri fine, terenuri de squash, legume şi fructe proaspete. 
Pe fiecare uşă care ducea spre ieşire erau lipite grafice cu 
temperatura şi cu viteza vântului din ziua respectivă şi afişe cu 
litere de-o şchioapă care îţi atrăgeau atenţia ca nu cumva să ieşi 
afară şi să uiţi să-ţi pui bocancii de protecţie. Ar fi fost tentat să 
crezi că nu e un lucru atât de important, mai ales dacă vrei să 
ieşi numai la o scurtă plimbare, dar în realitate era o măsură 
vitală: pielea încălțămintei obişnuite nu este termoizolantă şi 
după numai câteva sute de metri picioarele îţi pot îngheţa. 
Circula o poveste, repetată la nesfârşit, despre doi nou veniţi 
cărora li s-au amputat ambele picioare pentru că neglijaseră să- 
şi schimbe încălţămintea. 

Mie mi-au priit acele câteva zile. Rana de la picior mi sa 
vindecat frumos şi noua piele care crescuse deasupra ei 
devenise pe zi ce trecea mai rezistentă. Frigul tăios scormoneşte 
mai ales zonele sensibile ale corpului şi caută fără milă orice 
rană. Atâta vreme cât nu ieşeam din camera mea, rana nu mă 
deranja deloc. Cum ieşeam afară îmi aduceam din nou aminte de 
ea. 
Pe 12 februarie am fost anunţaţi că Hutton şi echipajul său 
terminaseră cu succes operaţiunea de aducere a Otter-ului pe 
banchiză. 

Reuşiseră, de asemenea, să descarce şi piesele componente 
ale cabanei pe care o şi ridicaseră, fixând-o de sol cu nişte 
buloane lungi. In interiorul ei ne aştepta acum avionul. li 
porniseră motorul şi - după probe care au durat o oră - s-a 


128 


constatat că totul era perfect. Hutton scosese apoi Steaua Pol/ară 
în larg, lăsându-i pe pilotul şi pe navigatorul Otter-ului să-şi 
împartă spaţiul îngust din cabană. Nu-i invidiam deloc. Acest gen 
de construcţii au calităţi incredibile în ceea ce priveşte izolarea 
termică. În plus, fiind înzestrate şi cu o mică sobă, oferă o 
atmosferă foarte plăcută, indiferent de vremea de afară. Dar 
aşteptarea pe gheaţă nu poate fi deloc o plăcere. 

Se pare că Hutton reuşise să iasă din zona sloiurilor de gheaţă 
la timp. La puţin după aceea, atmosfera s-a umplut de cristale 
minuscule de gheaţă care au redus vizibilitatea la minimum şi au 
făcut aproape imposibilă comunicarea prin radio. Conform 
buletinelor meteo care ne erau transmise, această pâclă 
albicioasă nu s-a risipit decât după treizeci şi şase de ore. 

Chance se plimba prost dispus prin camera sa, agitându-se 
numai atunci când soseau buletinele meteo. Baza militară de la 
Thule era şi ea ţinta unor vânturi puternice şi a zăpezii viscolite şi 
deşi aeronavele puteau zbura, decolarea şi aterizarea lor nu era 
o treabă prea uşoară nici măcar cu ajutorul sistemului 
semiautomat de navigare. Am fi putut pleca pe data de 
paisprezece; vremea din locul în care plecam noi urma să fie 
atunci destul de bună, dar la Thule existau condiţii meteo care ar 
fi pus în pericol decolarea Buffalo-ului nostru: Vântul bătea cu 
şaizeci până la nouăzeci de mile pe oră din direcţia nord-vest şi 
riscul unei prăbuşiri încă de la decolare rămânea foarte mare. În 
noaptea aceea ne-am dus la culcare pe fondul vântului care 
bătea ca un apucat afară, cu capul plin de prognoze meteo, 
tabele de temperaturi şi anxietate. 

Am fost treziţi la ora unu noaptea. 

Când ordonanța a intrat în camera mea şi m-a zgâlţâit de 
umăr, am avut impresia că nu dormisem mai mult de cinci 
minute. 

— E timpul să vă sculaţi, domnule. 

M-am uitat somnoros la ceas şi am spus: 

— Cum? Acum? 

— Ascultaţi, domnule. 

Am ascultat. Era linişte şi, pentru o clipă, nu mi-am dat seama 
ce înseamnă asta. Apoi am înţeles. M-am dus la fereastră şi am 
tras perdeaua, scrutând bezna de afară. Aveam în faţa ochilor 
peisajul dintr-o felicitare de Crăciun; un strat gros de zăpadă 
ondulată rezemat de marginile clădirii; pete aurii sub becurile 
care iluminau tabăra. Şi tot peisajul era absolut nemişcat. 

Mi-am dat cu apă pe faţă şi m-am echipat cât am putut de 


129 


repede, apoi am ieşit în grabă la Polecatul care mă aştepta afară. 
James Fum Cenugşiu şi Yamamoto erau deja înăuntru. Chance a 
venit imediat după mine, urmat de Ericson şi de Meldrum. 
Şoferul a pornit motorul şi am pornit spre hangarul în care ne 
aştepta Buffalo-ul. Când ne-am dat jos din Polecat, lui Chance i s- 
a adus un buletin meteo pe care l-a citit pe nerăsuflate, apoi l-a 
reluat un pic mai rar. 

— Ascultaţi-mă. Pentru moment condiţiile par a fi bune. La 
punctul de aterizare ninge slab, iar vântul suflă doar cu douăzeci 
de noduri. Temperatura la sol e estimată la zece grade 
Fahrenheit. Vom avea aceleaşi condiţii pe tot drumul. Cel puţin 
aşa spune prognoza, deşi Dumnezeu ştie ce ne va mai rezerva 
natura în Siberia. 

A rupt apoi hârtia şi a aruncat-o într-un coş de gunoi. 

— Să mergem! 

Uşa posterioară a avionului, de sub coadă, fusese deschisă 
formând o rampă. Scuterele noastre şi echipamentul aferent 
fuseseră deja încărcate în avion. Am urcat şi noi, ne-am aşezat 
pe banchetele militare, cu faţa spre interior şi ne-am legat 
centurile de siguranţă. Cele două motoare turbopropulsoare Pratt 
şi Whitney au început mai întâi să zumzăie uşor, apoi să urle 
tânguitor şi Buffalo-ul a ieşit pe poarta hangarului. Am iscodit cu 
privirea bezna care învăluia aerodromul, trecând în revistă 
luminile laterale pe care avionul le lăsa în urmă în timp ce-şi 
făcea turul de pistă. Apoi n-am mai zărit nici o lumină, doar albul- 
cenuşiu al zăpezii, iar avionul s-a oprit, aşteptând permisiunea 
de a decola. Am rămas aşa, nepăsători, ascultând zgomotul 
motoarelor încă o secundă sau două, apoi am auzit huruitul din 
ce în ce mai puternic al acestora. Fuzelajul a început să vibreze 
din toate încheieturile, iar motoarele au fost ambalate la 
maximum. 

O scurtă smucitură ne-a dat de înţeles că roţile începuseră să 
se învârtă, apoi ne-am avântat cu cea mai mare viteză pe pistă, 
propulsaţi de uriaşa energie şi vibraţie care nu se eliberează 
decât în momentul în care maneta trasă spre spate permite 
aparatului să se dezlipească de sol şi să pătrundă plin de încrede 
în mediul pentru care a fost hărăzit. A urmat scurtul moment în 
care îţi stă inima-n loc, când pilotul ridică brusc botul aeronavei, 
după care au dispărut şi anunţurile „Legaţi-vă centurile de 
siguranţă” şi „Fumatul interzis”. Nimeni nu şi-a aprins ţigara, dar 
ne-am desprins cu toţii centurile de siguranţă, eliberându-ne 
trupurile din strânsoarea lor. 


130 


— 3000 m, a răsunat prin difuzoare vocea pilotului. 
Intenţionez să zbor până la Spitzbergen la o altitudine de 3600 
m. Cabina nu este presurizată, dar dacă simţiţi nevoia puteţi 
folosi oxigenul. Măştile sunt în compartimentele de deasupra 
capetelor dumneavoastră. 

Pocnetul din difuzoare, care anunţa sfârşitul anunţului, s-a 
auzit ciudat de tare în cabină. Nimeni nu scotea o vorbă. Chance 
şi Yamamoto adormiseră deja şi probabil că acelaşi lucru îl făcea 
şi Fum Cenugşiu. Acesta din urmă stătea nemişcat pe scaunul său, 
cu ochii deschişi, aţintiţi pe pereţii cabinei. Mă întreb oare ce 
vedea el acolo, ce proiectau oare acei ochi ceauşii pe ecranul 
minţii sale. Ericson îşi scosese din sacul cu muniţie nişte cartuşe 
pe care le ştergea cu migală cu o cârpă îmbibată în ulei, atent să 
nu-i scape nici o scamă de murdărie. După ce a terminat cu 
cartuşele a trecut la puşcă, căreia i-a demontat trăgătorul, 
examinând cu atenţie toate piesele, lustruind totul şi verificând 
fiecare mecanism. lain Meldrum, cu mâinile încrucişate la ceafa, 
şuiera ceva printre dinţi în timp ce piciorul lui încălţat în 
grosolanele ghete de pâslă albă bătea cu stângăcie ritmul pe 
podea. A observat că mă uit la el şi mi-a făcut un semn cu ochiul. 

Nu mă simţeam în stare să-i răspund la fel, aşa că i-am trimis 
cel mai cald zâmbet posibil. Treptat, zi după zi, devenisem din ce 
în ce mai conştient de ceea ce ne aştepta, dar mintea 
omenească are mecanismele ei de protecţie care ne 
îndepărtează gândurile de ceea ce este necunoscut şi 
înfricoşător. Mi-era încă greu să cred că peste numai câteva ore 
ne vom afla pe banchiză, dar începusem să cred şi aşa ceva. 

Am auzit o mişcare şi m-am uitat în jur. Meldrum s-a ridicat de 
pe locul lui şi s-a aşezat lângă mine: 

— E ca naiba, nu-i aşa? 

M-am întrebat imediat: „Oare se vede chiar aşa de clar pe faţa 
mea?” 

— Noaptea o să fie mult mai bine, i-am răspuns. 

— Eu mă simt şi mai rău. la uită-te. 

Meldrum îşi ridicase mâna şi am văzut că-i tremura. A început 
să râdă: 

— Aşa mi se-ntâmplă mereu. 

— Inaintea unei curse? 

A încuviinţat dând din cap: 

— Şi după aceea. 

— Dar nu şi în timpul cursei. 

Meldrum a râs din nou. 


131 


— N-aş mai fi aici cu tine. Când începe cursa totul devine atât 
de sigur şi de limpede. Stai liniştit, tu oricum o să te descurci de 
minune. 

— Ce te face să fii aşa de sigur? 

— Ai un chip palid şi frumos. Asta-i prima lege a lui Meldrum. 
Dacă ai faţa palidă şi ţi-e frică înseamnă că o să scapi cu bine. 
Dacă eşti roşu la faţă şi ţi-e frică o dai în bară. Am văzut lucrul 
ăsta de zeci de ori la cursele de automobile. Când vezi un 
concurent roşu în obraji şi transpirat leoarcă, poţi deja să dai 
telefon la pompe funebre. 

Brusc am simţit că mă înroşesc în obraji. Meldrum a început să 
râdă. 

— Ai stricat totul, bătrâne. 

In spatele lui s-a auzit o voce: 

— De unde pot să iau şi eu o faţă palidă? Faţă palidă? 

M-am uitat în jurul lui Meldrum. Chipul lui Fum Cenuşiu era 
brăzdat de un zâmbet uşor. 

— De la vraciul nostru, i-a răspuns ironic Meldrum. 

— Imi pare rău, am răspuns eu. Nu cred că vă pot ajuta cu 
nimic. 

— Omul alb vorbeşte cu limbă de viperă, a continuat Fum 
Cenuşiu, cu un zâmbet şi mai lăbărţat. 

— Lăsaţi vorbăria şi culcaţi-vă! 

Ne-am uitat în direcţia din care veniseră aceste cuvinte. 

Chance se trezise şi acum se holba la noi. 

— Terminaţi circul ăsta şi culcaţi-vă. O să aveţi nevoie de 
puţin somn. Vă ordon! 

Meldrum a salutat foarte regulamentar şi s-a întors la locul lui. 
Fum Cenuşiu a ridicat din umeri şi şi-a reluat contemplarea 
infinitului. 

Am închis ascultător ochii şi am încercat să adorm, dar n-am 
reuşit. Nu pentru că aş fi fost chinuit de gânduri; din contră. 
Eram mai senin şi mai calm ca niciodată. M-am întors şi m-am 
uitat pe fereastră la banchiza Groenlandei aflată la 1800 m sub 
noi, luminată de razele lunii. Şi ea părea calmă, liniştită şi eternă. 
De acolo, de sus, nu se putea zări cruzimea vieţii de pe ea şi nici 
nu se putea simţi frigul. „Munţii de gheaţă ai Groenlandei,” mi- 
am spus în gând. Ce urma oare? „Bariera de corali a Indiei.” Mi- 
aş fi dorit să fiu chiar în clipa aceea pe un atol de corali în India. 
Brusc, amintirile m-au purtat înapoi, în copilăria petrecută pe 
malul lacurilor din Anglia. 

Se pare că am aţipit exact în clipa în care renunţasem să mai 


132 


încerc. Pocniturile din urechi, provocate de creşterea presiunii 
din cabină, m-au trezit din somn. Mi-am ţinut nasul astupat şi am 
suflat cu putere pentru a echilibra presiunea şi a scăpa de 
senzaţia neplăcută. Imi simţeam membrele inerte, aşa că m-am 
întins un pic. Între timp se treziseră şi ceilalţi şi începuseră să se 
agite. Privind din nou pe fereastră, am văzut sub noi insulele 
Spitzbergen: în nord, linia albă care marca începutul gheţurilor 
arctice, iar în sud, strălucirea argintie a mării sub razele lunii noi. 

Hotarul dintre cele două zone părea trasat cu o riglă. 

Pe aerodromul din Spitzbergen nici măcar nu am coborât din 
avion. Cineva ne-a adus un container cu hrană caldă şi ultimul 
buletin meteo. 

Chance l-a citit, apoi ne-a spus: 

— Nici o modificare. Avem noroc. Până în prezent se pare că 
avem noroc. 

După aceea a deschis containerul şi a început să ne împartă 
farfurii cu felii groase de carne de vită fiartă înăbuşit. A urmat o 
budincă foarte dulce, cu melasă, pe care nu aveam nici un chef 
s-o mănânc, dar am făcut-o numai de dragul energiei uriaşe pe 
care mi-o oferea. In fine, ni s-a dat câte o cană cu un lichid 
vâscos şi lipicios. Indiferent ce era, nu mi-a plăcut deloc cum 
arăta. 

— Asta ce mai e? am întrebat. 

— Cacao, mi-a răspuns Ericson. E foarte bună. 

N-am agreat niciodată cacao sau băuturile pe bază de 
şocolată. 

— Nu, mulţumesc. 

— E cacao marinărească, mi-a precizat Ericson. Bea. E bună 
împotriva frigului. 

Am avut senzaţia că beau sirop, dar am înţeles îndată ce voia 
să spună Ericson. La sfârşitul acestei mese aveam îi stomac o 
ghiulea alcătuită din hidrocarbonaţi solizi şi proteine. Mă 
simţeam ca un piton care înghiţise o vacă: gata să mă încolăcesc 
şi să mă pregătesc pentru o digestie de o lună. 

De îndată ce am decolat de la Spitzbergen, Chance s-a ridicat 
în picioare şi ne-a ordonat: 

— Bun! Acum să-ncepem să ne echipăm! 

Buffalo-ul nostru zbura doar cu treizeci de mile pe oră, ceea ce 
însemna că aveam la dispoziţie vreo nouăzeci de minute să ne 
pregătim. Era mai mult decât suficient şi o ştiam cu toţii, dar pe 
măsură ce ne apropiam de destinaţia noastră era mai bine să ne 
ocupăm timpul cu ceva decât să stăm degeaba. Ca şi ceilalţi 


133 


membri ai echipajului, aveam pe dedesubt indispensabilii lungi şi 
bluza de piele, precum şi pantalonii de lână şi jacheta de 
campanie. Acum am îmbrăcat costumul Grenfell, compus din 
pantaloni şi jachetă din material rezistent la frig şi vânt, mi-am 
tras ghetele din pâslă albă, mi-am pus căciula de blană şi peste 
toate acestea hanoracul. Era un echipament deosebit, mai ales 
ghetele. Acest gen de încălţăminte se baza pe calităţile 
termoizolante ale pâslei. Ghetele din dotarea noastră erau 
confecţionate dintr-o pâslă groasă de 0,005 m. Talpa avea 
aproape 0,02 m şi era acoperită cu o peliculă subţire de cauciuc. 
Singura problemă cu aceste ghete era că trebuia să ai grijă să nu 
le uzi. Dacă aşa ceva se întâmpla, până să-ţi dai seama ghetele 
îngheaţă şi odată cu ele şi picioarele. Aşa că dacă ţi se acoperă 
chiar şi cu cea mai fină pulbere de zăpadă trebuie să le scuturi 
bine înainte de a intra la căldură. Pentru misiunea noastră ni se 
puseseră la dispoziţie şi încălțări din piele de focă pe care urma 
să le tragem peste ghetele de pâslă. Căciulile erau din volverină, 
ca şi garniturile glugilor; dintre toate blănurile, aceasta este cea 
mai rezistentă la frig şi umezeală. Nici urşii polari nu erau mai 
bine echipați ca noi pentru condiţiile arctice. 

Meldrum se îmbrăcase foarte repede şi făcea o ultimă 
inspecţie scuterului său. Scuterele fuseseră vopsite în alb, pentru 
a se confunda cu zăpada. Mai degrabă ai fi reuşit să găseşti nişte 
ace într-un milion de mile pătrate de fân. Nu cred că mi-ar fi 
plăcut prea mult ideea de a căuta un scuter ca acestea în cazul 
în care unul dintre colegii mei s-ar fi pierdut de grup. 

Mi-am controlat şi eu trusa medicală. Luasem cu mine 
pansamente, aţele, bandaje, morfină, benzedrină şi mai multe 
tipuri de insulină: cu acţiune îndelungată şi cu absorbţie 
imediată, precum şi sub formă de tablete, pe care numai anumiţi 
diabetici şi le administrează. Luasem, de asemenea, obişnuitele 
scule necesare în stări de urgenţă, dar geanta verde din fibră de 
sticlă nu conţinea nici o piesă din instrumentarul de obstetrică. 
Ursoaicele şi focile polare n-aveau decât să se adreseze 
moaşelor din partea locului. Eram cu toţii în picioare, 
încurajându-ne şi verificându-ne scuterele, când am observat că 
unghiul podelei pe care stăteam s-a modificat. Buffalo-ul 
începuse să coboare. M-am întors şi m-am uitat pe fereastră la 
gheaţa aflată la 900 m sub noi. Nu puteam vedea prea departe, 
dar încotro mă uitam nu zăream decât gheaţă, conturată clar 
până la orizont, marcată din loc în loc de cute de presiune şi de 
copci mici produse de spargerea sau mişcarea gheții. In aceste 


134 


ochiuri apa întunecată a mării aştepta să îngheţe. 

S-au aprins din nou ledurile care ne atenţionau să ne 
strângem centurile de siguranţă. Ne-am conformat şi am început 
să aşteptăm momentul aterizării. Zgomotul motoarelor se 
modifica pe măsură ce aparatul îşi micşora viteza de zbor. Am 
coborât lin şi în clipa aceea am simţit în piept bătaia unei tobe 
uriaşe, iar un muşchi al braţului a fost cuprins de un uşor spasm; 
nervos. 

Probabil că pilotul era un expert şi studiase cu mult timp în 
urmă punctul în care urma să aterizeze. A îndreptat botul 
avionului spre întinderea de gheaţă, apoi a întors aparatul de 
zbor împotriva vântului şi a început să se apropie de sol. Cu 
capul întors spre fereastră, vedeam gheaţa ce urca spre noi, 
acoperită cu o pătură subţire de zăpadă. O clipă mai târziu 
avionul a început să ţopăie pe schiurile care încercau să ia 
contact total cu solul. M-am rugat la Dumnezeu să nu dăm peste 
vreo gaură; mai mare sau peste vreo cută de presiune... 

In fine am aterizat şi motoarele au început să frâneze 
înaintarea cu un muget asurzitor. După ce ne-am oprit, Chance 
şi-a desfăcut centura de siguranţă şi s-a ridicat în picioare L-am 
urmat imediat cu toţii. Un şuierat straniu, urmat de un curent de 
aer ca gheaţa ne-a făcut să ne întoarcem în direcţii respectivă. 
Rampa, care făcea parte din coada avionului, era coborâtă şi 
aerul nopţii pătrunsese în avion. Am rămas cu gura căscată, dar 
mi-am dat seama, de îndată ce aerul îngheţat mi-a pătruns în 
plămâni, că nu era gestul cel mai înţelept. 

Când capătul rampei s-a lovit cu zgomot de gheaţă, lain 
Meldrum pornise deja motorul primului scuter. Chance s-a urcat 
în grabă în el şi a coborât imediat. Meldrum a continuat să 
pornească motor după motor până când ne-am preluat fiecare 
scuterul şi am coborât din avion pe gheaţa de afară. Odată ajunşi 
acolo, am ambalat motoarele pentru a încălzi mai repede 
atmosfera din cabine. Chance şi-a părăsit scuterul şi s-a întors la 
avion să mai verifice încă o dată poziţia. Apoi s-a întors şi a 
trecut prin dreptul fiecăruia dintre noi pentru a ne da ultimele 
instrucţiuni. Când a ajuns în dreptul meu, mi-a arătat o stea care 
strălucea puternic undeva în sud. 

— In direcţia asta o luăm! a urlat el, apoi a trântit cu putere 
uşa scuterului. 

Am rămas pe loc, aşteptând semnalul de plecare şi urmărind 
cu privirea Buffalo-ul. Sistemul hidraulic a ridicat rampa în poziţia 
iniţială, după care elicele au început să se rotească din ce în ce 


135 


mai tare. Pilotul ne-a făcut un semn cu mâna, apoi avionul s-a 
urnit din loc şi a început să ia viteză, mai mare de data aceasta, 
pentru că era mult mai uşor. Câteva secunde mai târziu, coada a 
coborât un pic, schiurile s-au desprins de sol şi avionul a 
dispărut, cu un huruit infernal, în noapte. 

Am privit în jur. Buffalo-ul nu mai era decât o luminiţă pe cer. 
Scuterele noastre erau mici cocoaşe albe învăluite de aburii 
motoarelor. 

Rămăseserăm singuri în Marea Polară. 


136 


CAPITOLUL 14 


Privită prin parbriz, scena din faţa mea părea ca o fotografie 
care stătuse în baia de developare numai pe jumătate din timpul 
necesar: o întindere nesfârşită de alb cu umbre negre precum 
cărbunele. Luna nouă dădea o lumină slabă, dar suficientă 
pentru a putea să vezi zborul fulgilor de nea pe fundalul cerului 
întunecat. 

Singurul far al scuterului lui Chance a clipit o dată, apoi încă o 
dată şi Meldrum s-a desprins încet din coloană, luându-şi ca 
reper steaua de pe cer, şi a trecut în frunte. Întrucât drumul 
nostru trecea peste o suprafaţă necunoscută şi deoarece viteza 
cu care parcurgeam acest drum trebuia să fie prea mare pentru 
a mai oferi vreo siguranţă, cel care se afla în fruntea coloanei 
trebuia să fie înzestrat cu nişte reflexe de felină. Scuterele 
noastre aveau o putere de frânare remarcabilă, iar pentru a evita 
o eventuală coliziune stabilisem să păstrăm între noi un interval 
de cel puţin 9,1 m. 

Unul câte unul, ne-am aliniat din mers, Yamamoto în poziţia 
doi, eu în trei, Chance în patru, iar Ericson şi Fum Cenugşiu în cinci 
şi respectiv şase. Pentru ultimii doi riscul era mai mare, pentru 
că ei nu conduceau, ca noi ceilalţi, pe pârtia deja creată de 
Meldrum, ci la cinci picioare de o parte şi de alta a acesteia, prin 
zăpada netasată. Pe de altă parte, era de neconceput ca vreunul 
dintre noi să se rătăcească de coloană. Fum Cenugşiu şi Ericson 
urmau să se supravegheze reciproc; dacă unul dintre ei avea 
vreo problemă, cel puţin ştia cineva. 

Aveam un sentiment ciudat: stăteam în scuterul meu, în 
spatele lui Yamamoto, zărindu-l din când în când şi pe Meldrum. 
Micuţul motor Rotax de 640 centimetri cubi în doi timpi făcea un 
zgomot regulat, iar gheaţa şi zăpada de sub mine scârţâiau uşor, 
dar în afară de acestea nu se mai auzea nici un sunet. 
Ştergătorul de parbriz se deplasa constant în dreapta şi-n stânga 
şi prin spaţiul curăţit al geamului vedeam cum cele două 
gângănii din faţa mea luau viteză, avântându-se temerare pe 
banchiză. 

In capul coloanei, Meldrum se simţea aproape în largul lui, 
dacă se putea vorbi de aşa ceva la o viteză de douăzeci de mile 
pe oră. Mâinile şi şezutul său, încă sensibile sub îmbrăcămintea 
groasă, învățau acum noua senzaţie pe care ţi-o dă mersul pe 


137 


gheaţă. Pe măsură ce căpăta mai multă încredere, mărea şi 
viteza obligându-ne să facem şi noi eforturile necesare pentru a 
ne ţine după el. Mâinile mele înmănuşate nu trebuiau decât să 
ţină strâns ghidonul pentru a mă menţine în spatele lui 
Yamamoto, iar degetul mare să ţină apăsat butonul de 
acceleraţie pentru a nu rămâne în urmă. 

Suprafaţa zăpezii de sub noi era surprinzător de netedă. Din 
când în când, scuterele săltau sau se înclinau într-o parte la 
trecerea peste ridicături mai mici sau cavităţi ale gheții, dar nu 
era mai rău decât atunci când mergeam cu MG-ul meu pe unele 
drumuri de ţară. 

După vreo cinci mile, în cabina mea se făcuse insuportabil de 
cald şi începusem să transpir. Am apăsat butonul radiatorului şi 
am deschis fermoarul hanoracului. Aş fi vrut să-l dau jos pur şi 
simplu, dar pentru asta ar fi trebuit să opresc, ceea ce era 
imposibil. In acelaşi timp era important să nu transpir prea mult, 
mai ales la picioare. La urma urmei, transpiraţia înseamnă în cea 
mai mare parte apă, iar umezirea ghetelor de pâslă ar 
reprezenta un mare pericol. N-aveam nici un chef ca la ieşirea 
din scuter să mă trezesc cu picioarele îngheţate. 

După patruzeci de minute cerul a început să se lumineze, mai 
întâi abia perceptibil, apoi din ce în ce mai repede. Incepea 
scurtul crepuscul arctic. Deja îmi era mult mai uşor să urmăresc 
scuterul lui Yamamoto. Brusc, mi-am dat seama că nu mai 
mugea şi am oprit ştergătorul de parbriz. Fusesem prea optimist. 
Vântul îmi lipise toată zăpada ridicată în aer de cei din faţa mea 
pe parbriz. M-am întins, am pornit din nou ştergătorul care, după 
câteva încercări destul de slabe, a reuşit în cele din urmă să-mi 
curețe parbrizul destul de repede. Cum învăţasem deja lecţia, de 
data aceasta nu l-am mai oprit: căldura din interior topea fulgii în 
clipa în care aceştia se izbeau de parbrizul de plexiglas, iar 
vântul îi transforma într-un strat subţire de gheaţă. Dacă lama 
ştergătorului s-ar fi oprit o vreme, n-aş mai fi văzut nimic. 

Yamamoto se distanţase deja destul de mult de mine. Distanţa 
dintre noi era acum de vreo 91 m, aşa că am apăsat pe 
acceleraţie ca să-l ajung din urmă. Pe măsură ce viteza creştea, 
aveam senzaţia  plutirii pe apă. Viteza absorbea toate 
hurducăturile. Aveam un sentiment pe undeva straniu, de parcă 
m-aş fi aflat într-o şalupă rapidă, străbătând un lac imens, fără 
maluri. 

Pentru a străbate o distanţă cât mai mare, Meldrum folosea la 
maximum lumina farului. Fiecare milă străbătută avea o mare 


138 


importanţă pentru succesul expediției noastre. Din când în când 
ocolea câte o ridicătură sau o cută de gheaţă, iar noi îl urmam 
obedienţi, ca apoi să revină la traseul iniţial. La fiecare câteva 
minute mă răsuceam pe scaunul meu ca să arunc prin geamul 
din spate o privire spre scuterul lui Chance, abia perceptibil prin 
zăpada vânturată din spatele meu. 

Am mers mai tot timpul cu o viteză constantă de patruzeci de 
mile pe oră, înghițind cu uşurinţă milă după milă şi îndreptându- 
ne în huruitul motoarelor spre orizontul care se întindea infinit în 
faţa ochilor noştri. Cel puţin acum puteam vedea orizontul, şi 
încă foarte clar: crepusculul arctic este cu mult mai luminos 
decât cel din zone aflate pe latitudini mai temperate. Lumina se 
reflectă atât de puternic pe suprafaţa gheții încât ai putea citi cu 
uşurinţă un ziar. Profitaserăm la maximum de acest fenomen. 
Foarte curând el va lua sfârşit, vor urma douăzeci sau mai multe 
ore de beznă totală în care pericolele se vor înmulţi, iar 
înaintarea va deveni mai lentă. 

Trecuseră două ore şi jumătate, în care parcurseserăm 
aproape optzeci de mile, când, brusc, ni s-a părut că la orizont se 
întâmplă ceva. Linia dreaptă a început să prezinte neregularități 
care cu timpul au devenit crestele dinţate ale unei cute spre care 
ne îndreptam. Meldrum a cârmit la stânga, apoi la dreapta. Mi-l 
imaginam încercând să găsească o breşă prin care să trecem. 

Nu exista însă nici una. A oprit în faţa înaltului zid, iar noi i-am 
urmat exemplul, înşiruindu-ne în spatele lui. Ne-am încheiat 
hanoracele, ne-am pus ochelarii de protecţie şi am urcat pe 
creasta colinei. 

Vântul ne-a izbit din plin. Adăpostiţi în cabinele scuterelor, nu 
simţiserăm frigul tăios; era ca şi cum parcurseserăm toată 
distanţa până aici în nişte limuzine. Aici, chiar şi la adăpostul 
colinei, nu mai era deloc o plăcere; particule fine de zăpadă 
smulse de vânt se izbeau violent de noi, ca nişte fire de nisip. 

Am examinat cu atenţie culmea din faţa noastră. Avea o 
înălţime de vreo treizeci de picioare şi se ridica chiar în drumul 
nostru. Un scuter poate urca o pantă de patruzeci şi cinci de 
grade cu un avânt corespunzător, dar nu era cazul aici. Ar fi fost 
ca şi când ai fi încercat să treci printr-un perete. Netulburat, 
Yamamoto a înaintat spre creasta de gheaţă şi a început să o 
escaladeze. Poate că pentru el nu era un lucru greu, dar noi 
eram îngroziţi. A urcat ca o muscă pe un perete. Ajuns pe vârf, 
am avut impresia că se clatină o clipă, dar s-a adăpostit imediat 
din calea vântului puternic şi şi-a recăpătat echilibrul. A scos apoi 


139 


capul pentru a scruta ce se află dincolo de creastă, apoi s-a 
întors spre noi, ţinând braţul întins, cu degetul mare în jos. L-am 
aşteptat până a coborât în mijlocul nostru, după care Chance l-a 
întrebat: 

— Cum e? 

Yamamoto a clătinat din cap în gluga hanoracului său. 

— Dincolo ne aşteaptă tot aşa ceva. 

— Ai văzut vreun loc mai bun în altă parte? 

— S-ar putea. E greu de spus. Pe ambele părţi şi pe o distanţă 
de vreo două trei mile e plin de astfel de creste, a răspuns 
Yamamoto, ridicând neputincios din umeri. Poate fi doar o iluzie 
optică. 

Chance s-a dus la scuterul lui de unde s-a întors cu două staţii 
emisie-recepţie. 

— Doctore, dumneata şi cu Fum Cenuşiu veniţi cu mine. Noi o 
luăm în stânga. Meldrum, Ericson şi Yamamoto o iau la dreapta. 
Nimeni nu se îndepărtează prea mult de creasta de gheaţă. 
Poate găsim un loc de trecere. 

— De ce luăm astea cu noi şi nu folosim radioul? a întrebat 
Ericson. 

— Aparatele astea bat doar douăzeci de mile. Suficient dar nu 
foarte mult. 

M-am întors la scuterul meu, am dat drumul la radiator şi am 
simţit imediat revărsarea curentului cald de aer. Micul bloc 
cilindru şi cele câteva piese ale motorului în doi timpi era tot ce 
aveam în materie de protecţie. Eram fericit că suna atât de bine 
şi mă rugam la Dumnezeu să nu se strice niciodată. 

Scuterul lui Chance a luat-o la stânga de-a lungul bazei 
peretelui de gheaţă. L-am urmat, întorcându-mă să mă asigur 
dacă şi Fum Cenuşiu face la fel. Nu ne mai rămânea decât o oră 
de lumină crepusculară şi dacă aveam de gând să trecem dincolo 
de creastă trebuia s-o facem în această perioadă. 

Am pornit după Chance care, prudent, înainta cu viteză 
redusă. In preajma cutei de gheaţă se putea întâmpla orice şi 
şeful expediției noastre nu dorea să rişte. Zidul de-a lungul 
căruia mergeam era continuu, neîntrerupt, cu excepţia formelor 
zimţate de pe creastă, care se înşiruiau ca nişte creneluri din 
câte le puteam zări de jos. Ne treceau fiori de spaimă gândindu- 
ne la monstruoasa forţă care pocise în felul acesta două bancuri 
uriaşe de gheaţă. Am parcurs două, trei mile fără să constatăm 
nici o schimbare: nu dăduserăm peste nici un loc prin care 
scuterele noastre să poată trece sau măcar să poată fi ridicate. 


140 


Brusc, Chance s-a oprit, a întors scuterul şi a luat-o spre noi, 
făcându-ne semn să-l urmăm. Am pornit şi eu în urma lui. De 
data aceasta mergea mai repede, pentru că ştia gheaţa pe care 
tocmai trecuse. Cel puţin puteam fi siguri de ce se află la 
suprafaţă. După vreo zece minute am trecut de locul în care ne 
oprisem la început şi am pornit mai departe pe urmele lăsate de 
scuterul lui Meldrum. Cuta cea înaltă se continua şi în direcţia 
aceea. Se ridica între 6 şi 12 m în stânga noastră, dreaptă şi 
abruptă. Acum şi lumina era din ce în ce mai slabă. In curând 
vom rămâne într-o beznă totală. 

Mă întrebam ce descoperise grupul lui Meldrum, dar n-aveam 
cum să ştiu. Staţia radio se afla la Chance şi n-avea nici un rost 
să-l oprim ca să ne spună şi nouă. Era însă limpede că ceilalţi 
descoperiseră ceva. Speram să fie vorba de capătul cutei. 

Dar n-a fost să fie. Când am dat peste ei, în ultimele minute 
ale luminii crepusculare, cele trei scutere zăceau neputincioase 
lângă un orificiu de vreo patruzeci de picioare căscat în peretele 
de gheaţă. Apropiindu-mă mai mult, n-am putut zări decât o 
adunătură de bolovani de gheaţă rotunjiţi de apă. Am oprit 
scuterul şi m-am dat jos pentru a mă alătura celorlalţi, 
căţărându-mă cu greu peste bulgării de gheaţă. Ce mi-a fost dat 
să văd mi-a îngheţat sufletul de frică, în suprafaţa gheții se 
deschidea o copcă. 1,8 poate 2,1 m de apă umpleau orificiul din 
gheaţă. Dincolo de copcă, peretele cutei de presiune continua să 
se ridice la fel de drept pe o distanţă foarte mare. 

Chance a examinat sumar locul, apoi s-a întors spre noi. 

— Nu ne rămâne decât să căutăm şi mai departe un loc de 
trecere. 

Meldrum l-a apucat de braț: 

— Eu am fost şi mai departe şi n-am găsit nici un loc de 
trecere. 

— Cât de departe ai fost? 

— O milă, poate chiar mai mult. Cuta asta nenorocită se 
întinde la infinit. 

— Şi? l-a întrebat Chance. 

Ştia însă răspunsul. Şi eu îl ştiam; ştiam ce are de gând lain 
Meldrum. 

Meldrum nu a dat nici un răspuns. S-a dus la scuterul său, s-a 
întors de acolo cu un târnăcop şi a început să spargă gheaţa de 
pe marginea copcii. 

— Ai înnebunit! s-a răstit la el Chance. 

Meldrum a clătinat din cap. 


141 


— Vreau să trăiesc. Dacă noi nu putem sări peste apa asta, 
scuterele o vor face. 

— E prea mare, i-a răspuns Chance. 

— Un autobuz londonez a sărit o dată peste o groapă de 1,5 m 
de pe Podul Turnului, cu cincizeci de pasageri la bord. Ne trebuie 
doar un elan cumsecade. 

— Şi o aterizare cumsecade, a adăugat Yamamoto, apoi s-a 
dus să-şi ia şi el târnăcopul din scuter şi s-a căţărat pe peretele 
de gheaţă. 

Mi-am luat şi eu unealta de spart gheaţă şi m-am dus după el. 

— Bine, a bodogănit Chance. 

Şi-a adus şi el târnăcopul, urmat imediat de Ericson şi de Fum 
Cenuşiu şi au început să izbească cu putere în gheaţă. Ne-a luat 
o oră să tăiem în marginea copcii o potecă îngustă. Suprafaţa nu 
era deloc netedă, dar de bine, de rău, semăna a rampă. Eram 
transpiraţi leoarcă. După ce am curăţat cât am putut de bine 
cele două taluzuri, le-am privit neîncrezători, fără să ne mai dăm 
seama că sudoarea ne îngheţase pe sprâncene. 

Meldrum a scos un rânjet şi a scuipat în palme. Mă întrebam 
dacă mâinile îi tremură. Apoi s-a suit în scuterul lui, a închis uşa 
şi s-a îndepărtat în beznă la vreo 136,5 m. Micuţul aparat a 
început să se îndrepte cu viteză spre noi. Probabil că pornise cu 
motorul ambalat la maximum pentru că scuterul lui; scotea un 
zgomot asurzitor, aruncând de o parte şi de alta valuri joase de 
zăpadă. Când a ajuns pe rampă avea probabil vreo patruzeci de 
mile la oră. Scuterul s-a ridicat în aer ca un căluşel la iarmaroc, a 
sclipit o clipă pe deasupra copcii şi a aterizat pe malul celălalt 
într-o poziţie ciudată, din cauza derapării. Probabil că îşi 
echilibrase scuterul în zbor, balansându-l din propria greutate. 
Pentru o clipă m-am gândit cu groază că se va prăbuşi în apă, 
dar Meldrum a redresat scuterul, a ieşit de pe rampă, a tras 
lateral, a oprit motorul şi a coborât din aparat. Trecuse copca la 
vreo şase picioare depărtare, dar fusese un moment de 
slăbiciune care mă făcuse să-mi simt mâinile ude în mănuşi. 

Meldrum a înaintat spre marginea copcii şi Chance s-a 
apropiat de el: 

— E prea riscant! a strigat el. 

— Ba e bine, a răcnit Meldrum. Cel puţin eu am reuşit! 

— Mda... era chiar să-ţi rupi gâtul! 

— li trec pe toţi, dacă le e frică, i-a strigat drept răspuns 
Meldrum. 

A spus o prostie. Chance se gândea la misiune, nu la propria 


142 


lui piele. În acelaşi timp nu era nici omul care să suporte o astfel 
de provocare ironică. Aşa că s-a întors, s-a îndreptat spre 
scuterul său, s-a urcat în el şi a urmat acelaşi traseu ca şi 
Meldrum, îndepărtându-se vreo 136,5 m şi pornind ca un bolid 
spre rampă. 

Nu mi-am dat seama ce anume s-a întâmplat; totul s-a 
petrecut atât de rapid. Probabil că nu intrase drept pe rampă, 
pentru că scuterul său s-a rotit pe jumătate în aer, apoi s-a 
prăbuşit cu un zgomot surd pe malul celălalt. Motorul s-a oprit pe 
loc, cu un zgomot sfâşietor. Scuterul se afla numai pe jumătate 
pe suprafaţa gheții; restul atârna deasupra apei şi la cea mai 
mică mişcare a lui Chance, aparatul ar fi alunecat în adâncuri. 
Priveam îngrozit cum scuterul alunecă infinit de încet spre apa 
întunecată care îl aştepta în copcă. Pivotase deja dincolo de 
centrul de greutate şi într-o secundă putea fi în apă, iar Chance 
ar putea muri din cauza şocului. N 

Mişcarea se derula parcă cu încetinitorul, dar inexorabil. In 
clipa aceea mi-am dat seama că rămăsesem cu târnăcopul în 
mână. M-am aruncat înainte, vârând capul târnăcopului prin 
blindajul din metal subțire al botului scuterului, apoi m-am lăsat 
pe spate, ajungând aproape în poziţia şezând, adunându-mi 
toate puterile pentru a rezista. N-am reuşit totuşi să opresc 
înaintarea. Aveam senzaţia că braţele îmi erau smulse de o forţă 
inimaginabilă. In acelaşi timp îmi simţeam picioarele alunecând 
milimetru cu milimetru pe suprafaţa gheții. Deodată, am simţit o 
lovitură în umăr. Şocul aproape că mi-a smuls mânerul 
târnăcopului din mână. Am alunecat şi am căzut, dar imediat s-a 
auzit izbitura lui Yamamoto care se aruncase să apuce mânerul. 
Acum îl apucase bine şi reuşisem şi eu să-i dau o mână de ajutor. 
Impreună am reuşit să menţinem poziţia scuterului, apoi ne-am 
lăsat pe genunchi şi am încordat muşchii picioarelor, lăsându-ne 
pe spate, cu toată foita noastră. Nu ni se mai opunea decât 
greutatea corporală a lui Chance. Se vede treaba că impactul îl 
aruncase în spatele scuterului. Acum se mutase în faţă, reuşind 
să schimbe centrul de greutate spre noi, şi astfel scuterul se 
redresase pe suprafaţa de gheaţă. Acum era uşor pentru noi. 
Yamamoto şi cu mine am reuşit să-l tragem destul de repede. Nu 
ne mai rămânea decât să aşteptăm ieşirea lui Chance din aparat. 

Lucru care întârzia să se producă. Impactul deformase mai 
mult ca sigur metalul din care era confecţionată portiera 
scuterului şi cadrul pe care se fixa aceasta. Chance nu mai putea 
să o deschidă în mod normal. In cele din urmă a reuşit lovind-o 


143 


cu piciorul. După aceea a ieşit din scuter ţinându-se de braţ. 

— V-aţi rănit? l-am întrebat. 

— Doar o vânătaie, mi-a răspuns el. 

A aruncat o privire plină de furie la scuterul infirm, cu uşa 
bălăbănindu-se în vânt şi la vârful târnăcopului meu, încă înfipt în 
metal. Meldrum deschisese deja capacul protector al motorului. 
A desprins apoi târnăcopul meu şi s-a uitat spre mine: 

— Frumoasă lovitură, mi-a spus el. Ai nimerit carburatorul 
chiar în mijloc. 

— Avem cu ce să-l schimbăm? a întrebat Chance. 

— N-avem nici un carburator de schimb, i-a răspuns Meldrum. 

— Deci, am rămas cu un scuter mai puţin. N-am făcut nici un 
sfert din drum şi am pierdut deja un scuter, spuse cu amărăciune 
în glas Chance. 

— Era cât pe-aci să pierdem şi un om, am adăugat eu. 

— Nici nu am apucat să-ţi mulţumesc, nu-i aşa? a revenit 
Chance. Îţi mulţumesc acum. Şi ţie, a adăugat el, întorcându-se 
spre Yamamoto. Acum nu ne rămâne decât fie să vedem dacă 
găsim vreo breşă în zidul de gheaţă, fie să-i trecem şi pe ceilalţi 
patru peste copcă. 


144 


CAPITOLUL 15 


Ceea ce ne trebuia nouă, şi nu aveam de unde să luăm, era un 
obiect pe care să-l folosim drept punte. Chance nici nu mai voia 
să audă de săriturile peste copcă - şi nu-l condamnam pentru 
asta - dar după câteva minute de căutări în jurul nostru, am 
ajuns cu toţii la concluzia că nu exista altă cale. Aveam patru 
perechi de schiuri, dar chiar dacă am fi reuşit să le înnădim 
foarte strâns între ele, ar fi fost prea puţin probabil că acestea ar 
fi rezistat la greutatea scuterelor. In plus, nu voiam să riscăm 
distrugerea schiurilor. Mai aveam mica targă pliantă pe care o 
luaserăm pentru salvarea lui Komarov, dar nu o puteam folosi 
nici pe aceasta din motive similare. 

Aşa că, în cele din urmă, Yamamoto l-a ajutat pe Meldrum să 
urce pe latura crestei de gheaţă, iar acesta s-a dus direct la 
scuterul meu, manevrându-l la fel cum făcuse şi înainte. S-a 
îndepărtat până când aproape nu l-am mai zărit, devenind un 
punct mişcător pe zăpadă; apoi s-a năpustit cu toată viteza spre 
noi, a atins rampa exact în locul cel mai nimerit şi a aterizat 
perfect cu scuterul pe malul pe care mă aflam. Cum reuşise, n- 
am să ştiu niciodată. Pur şi simplu a zburat, păstrând scuterul 
într-un echilibru perfect în aer, apoi l-a aşezat pe sol într-o poziţie 
impecabilă, deşi impactul a fost cam dur. După aceea s-a întors 
la următorul aparat. 

Al naibii să fiu dacă de fiecare dată nu reuşea şi mai bine. N-aş 
fi încercat săritura aceea pentru tot scotchul din lume. Singurul 
care s-a încumetat făcuse zob scuterul. Meldrum însă; i reuşit să 
treacă dincolo toate cele patru aparate fără nici o greşeală de 
pilotaj. Cel puţin la ultimul dintre ele totul a fost perfect. 
Meldrum învățase acum să ţină partea din spate în jos şi botul un 
pic ridicat. Astfel aparatul a plutit prin aer ca un planor, aterizând 
apoi uşor pe şenilele tractoare şi alunecând în linie dreaptă doar 
câţiva metri. 

Reuşiserăm să trecem; era de necrezut, dar trecuserăm 
dincolo. Ne aleseserăm însă şi cu un scuter în minus, ceea ce 
însemna că unul dintre noi trebuia să mai ia în cabina sa pe 
cineva. 

Chance s-a îndreptat spre Meldrum şi i-a spus: 

— Voi fi mai în siguranţă cu tine, şoferule. 

Apoi a urcat în spatele lui. 


145 


Acum stelele apăruseră din nou pe cer, iar Meldrum a luat-o la 
stânga vreo trei mile, conducând de-a lungul unei creste, apoi a 
revenit la traseul iniţial, urmat în coloană de ceilalţi. Pierduserăm 
mai mult de o oră, dar scoseserăm un timp atât de bun înainte 
de a da peste creasta de presiune încât nu mai conta. Ceasul 
meu indica ora patru şi un pic. Asta însemna că cele, o sută şi 
douăzeci de mile care mai rămăseseră de parcurs ne vor mai lua 
vreo cinci, şase ore. Alunecând uşor în spatele scuterului în care 
mergeau acum Meldrum şi Chance, mă gândeam că vom reuşi 
cu uşurinţă acest lucru. 

De mai multe ori după aceea am dat peste numeroase cute de 
presiune, dar acestea erau fie mai joase şi ca atare mai uşor de 
trecut, fie întrerupte de locuri de trecere. Apoi am ajuns într-o 
zonă buclată şi presărată cu bolovani de gheaţă, lată de vreo 91 
m, asemănătoare cu capcanele pentru tancuri construite de 
Hitler, pe care ni le înfăţişează fotografiile de epocă. Am aplicat 
aceeaşi metodă de dinainte, împărţindu-ne în două echipe şi 
luând-o în două direcţii diferite în căutarea unei căi de trecere. 
Nu am găsit nici una. Cu multă vreme în urmă, două imense 
blocuri plutitoare de gheaţă s-au frecat unul de altul în acest loc. 
Prin măcinarea lor au rezultat nişte bolovani de gheaţă care au 
căzut în apa dintre blocuri. După ce marea a îngheţat, a rezultat 
această suprafaţă incredibil de aspră. Arăta ca o bucată de 
glaspapir mărită de un milion de ori şi era cât se poate de 
limpede că scuterele noastre nu puteau să treacă pe acolo. Dinţii 
ascuţiţi ai gheții le-ar fi făcut franjuri. 

Nu ne rămânea decât o singură soluţie. Trebuia să cărăm 
scuterele dincolo, unul câte unul. L-am ridicat mai întâi pe 
Number One, scuterul lui Meldrum, şi am pornit clătinându-ne 
prin gheaţa ţepoasă. Ne clătinam nu datorită greutăţii mari a 
scuterului, ci faptului că picioarele noastre nu-şi găseau un punct 
de sprijin solid pe suprafaţa gheții. In fiecare clipă aveai impresia 
că patru dintre noi alunecau, iar ceilalţi doi preluau întreaga 
tensiune a greutăţii care balansa. Cam două treimi din drum, 
picioarele mi-au alunecat brusc de sub mine, făcându-mă să cad. 
Mă apucam instinctiv de scuter pentru a evita căzătura şi pentru 
că şi alţii păreau să alunece în acelaşi timp, mă trezeam uitându- 
mă la scuterul de deasupra capului meu, susţinut doar de Ericson 
într-un colţ şi de Fum Cenuşiu în spate. li auzeam scoțând 
gemete de efort, încercând din răsputeri să menţină aparatul 
deasupra. In clipa aceea mă luptam din răsputeri să rămân pe 
picioarele mele şi să preiau o parte din greutate înainte ca 


146 


scuterul să se prăbuşească peste noi. Era probabil ca o scenă 
dintr-un vechi film mut: pe de o parte eu, încercând să mă ridic, 
cu mâinile şi picioarele alunecându-mi în toate direcţiile, iar pe 
de alta, Ericson şi Fum Cenuşiu, menţinându-se pe picioarele lor 
ca nişte stâlpi de susţinere ai unui acoperiş care se legăna 
întruna, transpiraţi leoarcă în gerul tăios de afară. 

Yamamoto a avut mai mult noroc în încercarea de a rămâne 
pe picioarele lui şi astfel trupul său masiv a preluat o mare parte 
a greutăţii pe care o căram. Apoi s-a ridicat Chance, urmat de 
Meldrum şi amândoi au putut da o mână de ajutor. In cele din 
urmă, am fost nevoit să mă târăsc câţiva metri, după care m-am 
putut alătura celorlalţi. După această porţiune totul a decurs 
relativ uşor. 

De îndată ce am coborât scuterul pe partea cealaltă a gheții, 
Meldrum s-a căţărat imediat în cabină şi a apăsat starterul. 
Motorul a revenit la viaţă, iar noi am scos un suspin de uşurare. 
Pentru a căra scuterele peste limba neregulată de gheaţă era 
necesar să oprim mai întâi motoarele, ceea ce implica riscul ca 
acestea să nu mai pornească ulterior. Firma franco-canadiană 
Bombadiers, cea care a fabricat scuterele la Quebec, le-a 
înzestrat cu un starter electric. Care funcţionează şi la 
temperaturi sub zero grade, dar eu unul nu m-aş încrede în nici 
un starter din lume, mai ales în situaţia în care mă aflam acum. 

Am lăsat motorul pornit şi ne-am întors să aducem următorul 


scuter. 
* 


* * 


O jumătate de oră mai târziu, porneam din nou la drum. De 
data aceasta am mers neîntrerupt mai mult de o oră, cu viteză 
mult mai mică, pe o suprafaţă mai denivelată care ne-a fericit cu 
o mulţime de smucituri şi hurducăieli. Mergeam cu douăzeci sau 
poate chiar douăzeci şi cinci de mile pe oră, încadrându-ne în 
timpul stabilit iniţial, şi asta datorită sporului pe care îl avusesem 
în primele ore ale luminii crepusculare. 

Pe la ora şase, scuterul din faţa mea a încetinit viteza. Am tras 
cu toţii în dreptul lui şi Chance a ieşit şi a trecut pe rând prin faţa 
noastră. Am deschis şi eu portiera ca să întreb despre ce era 
vorba şi în clipa aceea vântul îngheţat a pătruns în cabină 
împrăştiind toată căldura plăcută de până atunci. 

— Ar fi bine să mâncăm ceva! a urlat el pentru a acoperi 
zgomotul motorului. 

Am încuviinţat dând din cap, am închis portiera şi am întins 


147 


mâna în spatele meu, după cutia izolată în care se aflau 
alimentele. Mai aveam de parcurs vreo optzeci de mile şi dacă 
totul decurgea normal urma să ne aflăm sub stâncile staţiunii 
ruseşti în timpul stabilit. Am rămas în scuter, mestecând fără 
tragere de inimă carnea tare de vită şi sorbind adânc din cana cu 
cacao. N-aveam nici un chef de aşa ceva, dar eram conştient că 
nu vom mai avea multe ore de acum înainte ocazia de a mai 
mânca ceva, drept pentru care m-am forţat să înghit totul. 
Motorul ticăia vesel, iar în cabină era cald. Dacă aş fi închis ochii 
mi-aş fi putut imagina că mă aflu undeva într-o maşină, dar de 
îndată ce i-aş fi deschis şi aş fi privit prin pătratul parbrizului, 
iluzia ar fi dispărut. In faţa ochilor mei argintiul şters al gheții se 
întindea la nesfârşit contopindu-se în zare cu cerul întunecat. 
Lumina argintie a semilunii prevestea numai nenorociri. Mă 
aflam într-unul din locurile cele mai pustii şi mai ostile de pe 
pământ, un mediu intolerabil omului care ar veni aici fără un 
echipament adecvat. Am terminat de mâncat şi am pus cutia la 
locul ei. Eram din nou gata de drum şi mă uitam la ceilalţi, la 
şirul de scutere care vibrau pe suprafaţa de gheaţă. Yamamoto 
ieşise din aparatul său şi stătea sprijinit de Number One, vorbind 
cu Chance. M-am uitat înapoi la scuterul lui şi brusc am observat 
că acesta făcea excepţie: nu vibra deloc. 

Am deschis portiera şi am ieşit, îndreptându-mă în grabă spre 
scuterul cu pricina. Acum îmi era limpede că nu făcea nici un 
zgomot. M-am întrebat de când se oprise, de când ieşise 
Yamamoto din el şi ce anume putuse cauza oprirea motorului. M- 
am repezit spre Number One şi l-am bătut pe Yamamoto pe 
umăr. 

— Motorul tău s-a oprit! am strigat la el. 

El s-a întors furios spre mine. 

— S-a oprit? 

Fusese vocea lui Meldrum care a ieşit ca disperatul din cabina 
lui şi s-a repezit la scuterul mort. 

Mai întâi a încercat starterul. S-a auzit un cârâit, dar motorul a 
refuzat să pornească. Cât ai clipi din ochi, capota a fost ridicată 
şi Meldrum a început să examineze motorul. 

— Să apese cineva starterul! 

Yamamoto s-a strecurat pe scaunul său şi s-a conformat. 
Meldrum i-a făcut un semn cu capul, şi-a deschis trusa de scule 
din care a scos cheia de piuliţe. In calitate de chirurg, pot să mă 
mândresc cu faptul că am nişte mâini iuți şi precise, dar 
îndemânarea lui Meldrum era uluitoare. Deşi purta mănuşi 


148 


groase şi foarte grele, avea o dexteritate comparabilă cu a 
lucrătoarelor care instalează microcircuite într-un televizor. Fişa 
de contact a fost scoasă şi înlocuită într-o clipită. 

— Incearcă acum! 

Motorul a zvâcnit de câteva ori şi am văzut parcă în faţa 
ochilor noua fişă de contact la prima atingere cu uleiul. Asta-i 
singura problemă a motoarelor în doi timpi. 

În cele din urmă scânteia s-a produs, motorul a tuşit vreo două 
secunde şi a început să ticăie normal. Meldrum însă nu era omul 
care să rişte cu aşa ceva. A scos din trusă şurubelniţa şi a reglat 
carburatorul mărind un pic turaţia. 

— Cum stai cu rezervorul? l-a întrebat apoi pe Yamamoto. 

— Mai am douăzeci şi două de galoane, i-a răspuns acesta. 

— E-n regulă! 

Meldrum a pus cheia şi şurubelniţa la locul lor, a închis capota 
cu zgomot şi s-a întors în grabă la Number One. 

Trebuie să fie minunat să te apropii de un carburator cu atâta 
încredere în forţele proprii. MG-ul meu are două, iar reglarea 
acestora o las numai pe mâna experţilor. Operaţiunea mă costă 
douăzeci de dolari pe lună. 

Am pornit din nou la drum, fără să întâmpinăm greutăţi prea 
mari. După o vreme vântul a început să viscolească din nou 
zăpada, mult mai abundentă decât data trecută, dar 
ştergătoarele şi-au făcut datoria cu destul de multă uşurinţă. 

In faţa noastră nu se putea vedea încă orizontul, doar luciul 
palid al gheții care se contopea în depărtare cu cerul întunecat şi 
stelele care străluceau. Steaua călăuzitoare se afla încă în faţa 
noastră. Poate că am deviat un pic, deşi am mers mai mult în 
linie dreaptă. Mă tot gândeam ce vom găsi odată ajunşi acolo. 
Mi-a revenit în minte macheta clădirii, făcută de cei de la CIA, pe 
baza datelor obţinute de la sateliții de recunoaştere. 

Cele două insule care compun Novaia Zemlia sunt o prelungire 
a lanţului muntos înalt şi colţuros al Uralilor de nord. Oceanul le-a 
desprins din Siberia continentală, dar ele rămân parte a aceleiaşi 
structuri geologice: muntoase, acoperite cu ghețari, lungi de 
peste şase sute de mile, curbate în formă de semilună în Oceanul 
Arctic şi despărţind Marea Barents de Marea Kara. Noua clădire a 
staţiunii de cercetări arctice fusese ridicată pe un promontoriu al 
Insulei de Nord. Traseul nostru se apropia în unghi de Insula de 
Nord, apoi trecea paralel cu coasta pe ultimele câteva mile. 

Îndreptându-ne spre destinaţia noastră era imposibil să nu ne 
gândim la ruşii care ne aşteptau pe insulă, la echipamentul din 


149 


dotarea lor, la sistemul lor de supraveghere şi de pază a 
insulelor. Pe vremea experimentării bombei cu hidrogen, când 
cele două insule au constituit principalul poligon de încercare, 
locul era înţesat cu oameni de ştiinţă şi cu personal militar, dar 
cu siguranţă că tratatul de interzicere a acestor experienţe a 
schimbat radical situaţia făcând prea puţin probabil ca ruşii să-şi 
fi menţinut acolo forţe şi echipamente numeroase şi inutile. 

Totuşi, acum când nu ne mai despărţeau de acele locuri decât 
vreo cincizeci de mile, eram conştienţi că pătrundeam într-o zonă 
în care orice descoperire surprinzătoare era posibilă. Era aproape 
exclus ca imensa reţea de radar să fie orientată spre suprafaţa 
gheții. Oricum, scuterele noastre erau atât de mici, încât n-ar fi 
putut fi detectate. Cea mai mare problemă rămânea 
supersensibilul echipament seismologie care cu siguranţă va 
detecta vibraţiile pe care le provocam în gheaţă prin înaintarea 
noastră, cu atât mai mult cu cât, prin structura ei cristalină, 
gheaţa este un minunat conducător al vibraţiilor. Pe de altă 
parte, mişcarea constantă a gheții, spargerea şi măcinarea 
continuă a acesteia putea crea un model permanent de vibraţie, 
un prag de zgomot. Noi nu produceam vibrații şi zgomote pe un 
fond de linişte perfectă, ci pur şi simplu adăugam ceva la 
volumul deja existent. La Washington, cineva comparase acest 
fenomen cu bătăile unei tobe, o imagine uşor de închipuit. 
Inchipuiţi-vă, ne-a spus respectivul, că ai o tobă mare pe care se 
rostogolesc continuu şase toboşari, apoi altcineva întinde pe sub 
gheaţă un fir subţire. Se va auzi un sunet, dar oare acesta va 
putea fi separat de către instrumentele de supraveghere, şi dacă 
da, va putea el fi observat de operatorul respectiv? 

De-acum înainte, pe măsură ce ne apropiam de teritoriul 
sovietic, nici nu se mai putea pune problema dacă acţionam 
legal, pentru că aici nimeni nu acţionează legal, cu excepţia 
poate a staţiunilor de cercetări ştiinţifice. Dacă vom fi depistaţi 
prin radar, prin seismograf sau pe alte căi, ni se va lua urma şi 
ne va aştepta o primire mai mult decât călduroasă. Nu ne 
rămânea decât să mergem înainte cu îndrăzneală şi să ne 
rugăm. Eu m-am rugat. 

Nu ştiu ce era în sufletul celorlalţi, dar eu ştiam foarte bine ce 
simţeam în clipele acelea. Luna care urcase acum pe cer ne 
oferea o vizibilitate de vreo trei mile pe suprafaţa palidă a gheții. 
Privirea mea se muta constant de la spatele lui Number One spre 
limita vizibilităţii, spre punctul în care se contopeau gheaţa şi 
cerul nopţii. Linia respectivă părea a se replia la infinit din faţa 


150 


noastră, dar în curând replierea aceasta va lua sfârşit; în curând 
pătura de gheaţă se va îngemăna cu pământul ce se va ridica 
brusc de la suprafaţă, şi atunci va trebui să ne identificăm poziţia 
după forma munţilor din faţa noastră, să găsim clădirea de pe 
stânci şi să pornim la atac. 

La opt şi treizeci şi şase de minute seara, din noaptea arctică 
s-a ivit în faţa ochilor noştri Novaia Zemlia. 


151 


CAPITOLUL 16 


Mi-e greu să descriu acel sentiment, deşi îmi voi aminti 
întotdeauna de claritatea curioasă a lucrurilor. Scuterele erau 
oprite într-un mic cerc, cu motoarele pornite. De îndată ce 
imensul contur cenuşiu al pământului a devenit vizibil, Numărul 
Unu a luat-o înapoi pe drumul pe care veniserăm şi a mers vreo 
jumătate de milă până când pământul rămas în urma noastră nu 
s-a mai zărit. Apoi am rămas nemişcaţi în noaptea aprigă, 
ascultându-l cu atenţie pe Chance şi întorcându-ne din când în 
când, din reflex să mai aruncăm o privire spre suprafaţa de 
gheaţă. Bătea un vânt de vreo douăzeci de noduri, dar pentru 
moment nu mai ningea. 

— Până acum am avut noroc, a spus Chance. judecând după 
contururile cutei de presiune ne aflăm la vreo trei mile de locul 
stabilit şi ne-am încadrat perfect în timp. Acum, iată cum vom 
proceda... 

Ne-am urcat din nou în scuterele noastre şi am pornit într-un 
amplu arc de cerc spre sud, deplasându-ne încet, cu opriri dese 
şi - în general - încercând să ne comportăm ca o familie de urşi 
polari plecaţi la vânătoare de foci. Ne-a luat aproape o oră să 
ajungem într-o poziţie din care promontoriul era vizibil. Clădirea 
încă nu o zăream. 

Apoi Meldrum a trecut prin dreptul fiecărui scuter şi a montat 
la capetele ţevilor de eşapament nişte dispozitive de reducere a 
zgomotului. Aceste dispozitive reduceau cu peste şaizeci la sută 
din puterea motorului. Dacă erau montate, scuterele nu se mai 
puteau deplasa cu viteză mai mare de zece mile pe oră, daro 
făceau la fel de silențios ca nişte adevărate Rolls-Royce-uri. 
Operaţiunea de montare a dispozitivelor de reducere a 
zgomotului nu a durat mult, după care Meldrum a revenit la 
Number One. 

N-am să uit niciodată drumul spre Novaia Zemlia. Mica 
coloana de vehicule târându-se în linişte, trupul mătăhălos al 
insulei ridicându-se deasupra orizontului, întunecat şi 
ameninţător cu piscurile sale muntoase care se conturau ca nişte 
siluete înfiorătoare pe cerul nopţii. Doar noi şi vântul ne mişcăm, 
în rest totul părea inert. Pe măsură ce ne apropiam, contururile 
insulei deveneau mai clare; vedeam deja stâncile, ridicându-se 
ascuţite deasupra gheții. 


152 


Apoi am zărit-o nedesluşit; de un alb diferit de cel al zăpezii în 
care se cuibărea; o clădire turtită şi pătrată, cu două etaje, 
hidoasă, cocoţată pe vârful stâncii, cu faţada spre oceanul 
îngheţat. Dintr-o clipă în alta mă aşteptam să se întâmple ceva, 
să fim orbiţi de nişte reflectoare puternice sau să zboare pe 
deasupra capetelor noastre nişte trasoare. Inima îmi bătea atât 
de puternic încât eram sigur că seismografele m-ar fi depistat şi 
la Tokyo, darmite la o jumătate de milă depărtare. Am continuat 
să înaintăm cu prudenţă, simţindu-ne îngrozitor de expuşi, ca 
nişte şoricei albi care se târau tiptil spre o uriaşă pisică aflată la 
pândă şi care dintr-o clipă în alta se putea năpusti fatal asupra... 

Acum vedeam stânca cenuşie, marcată din loc în loc de linii 
negre şi crăpături care îi brăzdau faţa. Clădirea se înălța palidă şi 
tăcută pe vârful stâncii. Pe măsură ce ne apropiam am văzut 
contururile unor jaluzele, amenințătoare ca gurile de foc ale unui 
vechi cuirasat. In mintea mea mi le imaginau deschizându-se şi 
dezvăluind râturile unor arme, dar ele au rămas în continuare 
ermetic închise. 

Mai aveam de parcurs un sfert de milă, apoi 273, 182 m. Dacă 
cineva stătea de pază, cu siguranţă că am fost zăriţi: nişte mici 
cocoaşe alunecând învăluite în norişorii de aburi pe ultima 
avanscenă descoperită a gheții. Mi-am dat seama că mâinile 
mele strângeau cu atâta putere ghidonul, încât muşchii şi 
tendoanele începuseră să mă doară, aşa că am mai slăbit priza. 
In clipa aceea, privind spre stâncile implacabile, conturate pe 
albul imaculat al zăpezii, îţi veneau uşor în minte lagărele de 
concentrare de la Vorkuta, teritoriul continental al Uniunii 
Sovietice pe care milioane de oameni muriseră sau munciseră 
până şi-au dat duhul, ispăşind pedeapsa pentru vina imaginară 
de a fi desfăşurat activităţi contrarevoluţionare. Aceasta era 
lumea lui Stalin care şi după atâţia ani mă făcea să mă cutremur. 

Clădirea era acum chiar deasupra noastră, dispărând din raza 
noastră vizuală pe măsură ce alunecam uşor la adăpostul 
stâncilor. Am oprit în linie scuterele, la câţiva metri de faţa 
stâncoasă. Aici, în timpul scurtei veri arctice, furtunile ucigaşe se 
năpustesc cu sălbăticie asupra acestor stânci, dar acum apa era 
îmblânzită de strânsoarea de fier a frigului şi se întindea netedă 
ca un patinoar la baza zidului de granit în spatele căruia eram 
aproape invizibili. 

Se făcuse ora zece. 

Sosise timpul să pornim la atac. 

Ne-am verificat echipamentul. Imi aduc aminte că m-am uitat 


153 


la ghetele grosolane din pâslă albă după ce mi-am scos 
încălţămintea de protecţie din piele de focă şi m-am întrebat 
dacă erau într-adevăr adecvate pentru escaladarea care ne 
aştepta şi m-au trecut toţi fiorii. 

Yamamoto se afla deja la baza stâncii, uitându-se în sus la 
roca dură brăzdată de vinişoare de gheaţă care străluceau în 
fiecare crăpătură şi cu crustele ei de zăpadă. Hamurile de pe 
mine mă strângeau, iar centura de la brâu abia mă mai lăsa să 
respir când m-am apropiat de el, trăgând de cureluşe şi simțind 
cum colacul lung de cablu de nailon mi se izbeşte de şolduri. 
Lângă mine se afla Chance, cu targa demontabilă la spinare, într- 
o husă incomodă din aluminiu şi pânză de in. Fum Cenuşiu şi 
Ericson duceau şi ei nişte colaci de frânghii. In plus, cu toţii 
aveam câte o carabină la spate şi câte un pistol automat la 
centură. 

In spatele nostru, Meldrum rămăsese să aibă grijă de scutere 
şi acum păşea agitat încoace şi-ncolo. La urma urmei era cel 
care trebuia să se îngrijească de motoare şi să ne asigure 
singurul mijloc de a fugi din acest loc. În curând va rămâne 
singur în noapte. Nu-l invidiam deloc. 

Satsumi Yamamoto a înnodat cu grijă frânghia pe laţul centurii 
sale de alpinist, apoi s-a uitat la Chance care i-a făcut un semn 
cu capul. Cât ai clipi din ochi, Yamamoto s-a căţărat până într-un 
ungher din stâncă, la vreo cinci sau şase picioare înălţime. S-a 
uitat în sus, apoi a pornit mai departe. Fotografiile luate prin 
satelit ne sugeraseră o escaladare uşoară, dar în ciuda faptului 
că pereţii stâncii nu erau verticali se pare că erau mai abrupți 
decât ne închipuiserăm. Nu era o treabă pentru începători; 
numai uitându-te la Yamamoto te convingeai de acest lucru. Nu 
pentru că văzându-l te convingeai că îi e greu să urce, pentru că 
lucrurile nu stăteau aşa; urca cu uşurinţă, ca un expert. Simplul 
fapt însă că escaladarea stâncii necesita o anumită experienţă, 
era o veste proastă pentru majoritatea dintre noi. II urmăream cu 
privirea, agitat şi în acelaşi timp plin de admiraţie, conştient că în 
curând va trebui să îi urmez exemplul, fără rezerve în privinţa 
îndemânării şi a experienţei, ştiind că această experienţă îmi va 
testa fiecare fărâmă de forţă şi de echilibru. 

Am simţit o bătaie pe umăr şi m-am îndreptat spre frânghie, 
prinzându-mi-o de harnaşamentul propriu. Degetele mele s-au 
chinuit cu stângăcie să facă nodul. Yamamoto se afla acum la 
patruzeci de picioare deasupra noastră, adăpostit într-o 
crăpătură a stâncii, gata să mă ridice, la nevoie, spre el. 


154 


Ordinea la frânghie fusese stabilită în funcţie de lipsa de 
experienţă: primul era Yamamoto, expertul, cel care căra în 
spate întreaga povară, urmat nu de un bun alpinist, cunoscător 
al tehnicii escaladării pe frânghie, ci de un novice pe care urma 
să-l tragă până sus. După mine urma Ericson care, deşi nu avea 
clasa lui Yamamoto, era un bun căţărător; apoi Chance, care nu 
era chiar un novice, dar nu poseda nici prea multă experienţă şi, 
în fine, Fum Cenugşiu, un om al Arcticii care tot ce făcea, făcea 
bine. 

M-am uitat în sus spre Yamamoto şi am simţit că sunt tras 
vârtos de acesta. Picioarele mi s-au desprins de pe suprafaţa 
gheții, ajungând pe rocă. Apoi am început să pipăi cu mâinile în 
căutarea unui loc de care să mă prind. L-am găsit, apoi am 
procedat la fel şi cu picioarele, testând o suprafaţă ideală pe care 
să-mi pot sprijini întreaga greutate. Am început să urc încet, 
încercând să respect instrucţiunile de a nu mă folosi de genunchi 
şi de coate, de a-mi menţine corpul dezlipit de stâncă şi de a 
escalada folosindu-mă doar de mâini şi de picioare. Pare uşor, 
dar nu este. Tentaţia de a te apropia cât mai mult de rocă, dea 
te agăța de ea cu tot ce ai la îndemână, inclusiv cu dinţii, e 
aproape copleşitoare, şi creşte pe măsură ce urci mai sus. 
Frânghia rămânea tot timpul întinsă, dându-mi un sentiment de 
linişte la gândul că Yamamoto continuă să mă ajute. Chiar dacă 
nu mă trăgea propriu-zis spre el, îi simţeam prezenţa exact în 
clipele în care aveam nevoie de aşa ceva, când echilibrul era pe 
punctul să mă trădeze. Mă târâm cu prudenţă în sus, 
concentrându-mă înaintea fiecărui metru, înainte de a apuca cu 
mâna un colţ de stâncă, înainte de a călca pe vreo ieşitură de 
piatră. Pe la înălţimea de 6m am ajuns plin de recunoştinţă în 
dreptul bordurii late de aproape un metru şi m-am oprit o clipă 
să-mi trag suflarea, dar două smucituri de frânghie mi-au dat de 
înţeles că nu aveam timp de pierdut, aşa că am continuat să urc, 
paralel, la un metru de zidul de piatră, până am ajuns la vreo 3 
m sub Yamamoto, într-o altă scobitură din stâncă. Uitându-mă în 
jos, l-am zărit pe Ericson care pornise deja după mine. Am 
încolăcit frânghia pe umăr şi mi-am proptit cu putere picioarele 
în buza crăpăturii, suportând greutatea până când acesta a ajuns 
la rândul lui pe lespedea pe care poposisem şi eu ceva mai 
înainte. Apoi o altă smucitură a frânghiei, mi-a dat de înţeles că 
trebuia să-mi văd de drum. L-am văzut pe Ericson sprijinindu-se 
cu spatele de stâncă şi pe Chance care urca încet spre el. Pe 
fundal zăream chipul întunecat al lui Fum Cenugşiu, aşteptându-şi 


155 


rândul. Pe suprafaţa de gheaţă, Meldrum începuse deja să 
patruleze de la un scuter la altul, supraveghind cu atenţie starea 
motoarelor. 

M-am întors din nou cu faţa spre stâncă şi mi-am ridicat 
privirea spre Yamamoto şi inima mi-a tresărit cu putere nedând 
cu ochii de el, dar o smucitură şi un crâmpei de frânghie care 
trăgea în sus m-au făcut să înţeleg că pur şi simplu acesta 
dispăruse din raza mea vizuală, fiind ascuns de stânci. M-am 
concentrat din nou numai asupra rocii, simțind cum gheaţa îmi 
alunecă printre degete când încerc să mă agăţ cu mâinile şi 
impunându-mi cu disperare să nu caut alt loc de sprijin decât 
după ce mă asigur că mâinile şi picioarele mele sunt bine 
ancorate. 

N-aş fi zis că mă aflu la 45 m altitudine, ci mai degrabă la o 
sută şi cincizeci de mile; tensiunea şi încordarea începeau să se 
simtă din ce în ce mai mult în tendoanele mâinilor şi în muşchii 
coapselor pe măsură ce urcam mai sus pe frânghia întinsă de 
deasupra mea. 

Yamamoto urca în linişte undeva deasupra mea şi Ericson 
venea spre mine, urmat de Chance, ascuns privirii mele, şi de 
Fum Cenuşiu când nenorocirea s-a produs. Cum s-a întâmplat, 
nu-mi dau seama, dar probabil că ceva a cedat sub picioarele lui 
Chance, iar acesta a început să se rostogolească, uşor, ca într-un 
film rulat cu încetinitorul, lovind aerul cu braţele şi picioarele. Am 
văzut frânghia dintre el şi Ericson întinzându-se la maximum şi 
mi-am dat seama pe loc că într-o clipă acesta din urmă va fi 
smuls de pe stâncă şi că eu singur nu voi reuşi să suport 
greutatea amândurora. Aveau să mă tragă după ei şi, la rândul 
meu îl puteam desprinde de pe stâncă şi pe Yamamoto. Stăteam 
pe o piatră rotundă fixată într-o crăpătură a rocii şi am făcut 
singurul lucru pe care îl puteam face, sărind în partea cealaltă, 
rugându-mă la Ceruri să am deasupra mea suficientă frânghie 
liberă pentru a nu-l dobori pe Yamamoto. 

In căzătură, întinderea bruscă a frânghiei subţiri de nailon, cu 
trei oameni la celălalt capăt, mi-a dat senzaţia că voi fi tăiat în 
două. Am căzut doar câţiva metri; nu ştiu câţi. Apoi am simţit o 
nouă smucitură puternică a frânghiei. Am văzut peretele de 
piatră năpustindu-se spre mine şi am simţit o lovitură foarte 
violentă în cap... 

Se vede treaba că Yamamoto a fost foarte iute. Cu privirea 
înceţoşată, am simţit că sunt ridicat. Apoi centura de la brâu nu 
m-a mai strâns aşa de tare şi îngrozitoarea presiune din piept mi- 


156 


a dispărut. M-am apucat cu mâinile de cap, care devenise o 
minge dureroasă, şi am început să gem. In timpul acesta 
Yamamoto a întins frânghia astfel încât ceilalţi trei să-şi poată 
găsi noi puncte de sprijin pe stâncă. 

Când durerea m-a mai lăsat puţin şi mi-am recâştigat suficient 
controlul pentru a-mi deschide ochii, l-am zărit pe Yamamoto 
agăţat de stâncă, încercând să-i ajute pe ceilalţi să urce. M-am 
târât în patru labe şi m-am uitat la chipul palid al lui Harald 
Ericson, aflat la vreo douăzeci de picioare sub mine. Chance 
reuşise să se caţere pe o stâncă în spatele lui, iar Fum Cenuşiu 
îşi găsise o poziţie sigură pe o lespede de piatră. Capul mă durea 
îngrozitor, iar corpul parcă îmi era zdrobit, dar în rest, din câte 
îmi puteam da seama, totul era în regulă. 

— Repede! Trebuie să ne grăbim! ne-a şuierat printre dinţi 
Yamamoto. Incep să urc. 

A făcut un semn în sus şi s-a avântat din nou spre vârf. Mi-am 
încordat şi eu braţele pline de vânătăi, urmat de Ericson. 

Câteva minute mai târziu am reuşit să ne repliem, croindu-ne 
drum spre vârful stâncii în ordinea în care pornisem de la bază. 
M-am întrebat dacă în disperarea din timpul căzăturii vreunul 
dintre noi a scos vreun țipăt; ar fi fost un lucru foarte natural. 
Oare am tipat când am sărit? Am încercat să-mi aduc aminte, dar 
nu am reuşit; totul se petrecuse atât de repede, iar şocul loviturii 
nu-mi permisese să rețin nimic din ceea ce se întâmplase cu 
mine. Era totuşi important de ştiut. Am privit atent în sus, spre 
Yamamoto care-şi continua ascensiune, aşteptându-mă ca dintr- 
o clipă în alta să văd lumini aprinzându-se pe suprafaţa stâncii. 
Dacă acolo sus cineva s-a aflat afară, cu siguranţă ne-a auzit. 

Mi-am încordat auzul, dar n-am perceput decât şuierul 
vântului care părea mai rece cu fiecare metru de urcuş. Când mi- 
a venit din nou rândul să mă opresc şi să ţin frânghia, m-am uitat 
în jos, spre locul în care Meldrum rămăsese să păzească 
scuterele şi l-am zărit dând ocoluri maşinilor şi verificând 
motoarele atât de vitale expediției noastre. Apoi am început să 
urc din nou, pătruns din ce în ce mai mult de frigul îngrozitor. Din 
cauza contactului cu roca îngheţată, abia îmi mai simţeam 
mâinile, în ciuda mănuşilor groase. M-am uitat din nou în sus şi 
am zărit buza stâncii care se apropia cu o încetineală 
înspăimântătoare. M-am hotărât să nu mă mai uit într-acolo şi, în 
schimb, să mă gândesc la următoarea crăpătură sau lespede pe 
care să-mi mai pot trage sufletul. 

Urcatul combinat cu pauzele în care îi aşteptam şi pe ceilalţi 


157 


mi s-a părut că a durat ore întregi. În realitate, bănuiesc că, 
lăsând la o parte accidentul nedorit, am escaladat stânca foarte 
repede şi bine, dacă ne gândim la experienţa generală a 
membrilor echipei în acest domeniu. Brusc, m-am trezit în faţa 
ochilor cu bocancii lui Yamamoto, apoi cu coapsele sale şi în clipa 
următoare am fost ridicat lângă el pe o platformă, la numai 
câţiva metri de vârful stâncii. l-am tras şi pe ceilalţi, după care 
am rămas cu toţii pe acea platformă. 

Acum Yamamoto a început din nou să se caţere, centimetru cu 
centimetru, în linişte, până când a ajuns sub buza stâncii. A 
rămas nemişcat o vreme, apoi şi-a ridicat cu grijă capul şi s-a 
uitat în jur. 

Auzeam gâfâitul celor de lângă mine şi le vedeam aburul 
respirației, purtaţi mai departe de vântul tăios. Priveam cu toţii în 
sus, la silueta lui Yamamoto, care se contura pe cerul nopţii! 

Şi-a coborât privirea spre noi şi ne-a făcut semn să-l urmăm. 
De data aceasta Chance a fost cel care a luat-o înainte; aveam 
nevoie de ochii ageri ai unui militar. L-am văzut urcând, greoi dar 
puternic, până când a ajuns la Yamamoto, până când a putut să 
vadă şi el ce se afla dincolo de buza stâncii. L-a urmat Ericson, 
suplu şi ager, apoi Fum Cenuşiu şi, în fine, eu însumi. 

Mi-am ridicat prudent capul şi m-am uitat şi eu. 


158 


CAPITOLUL 17 


Clădirea se afla la vreo 3 m de marginea stâncii, ancorată 
puternic de aceasta. Ferestrele erau tot ferecate şi m-am gândit 
că era prea puţin probabil să fi fost vreodată deschise, mai puţin 
poate pe perioada scurtei veri. In orice caz, acum erau doar nişte 
contururi întunecate, trasate pe zidul de beton lung de 36,4 m. În 
depărtare, clădirea se sprijinea pe o rocă masivă ieşită la 
suprafaţă, iar în spatele acesteia pământul urca în pantă spre 
munţi. În jurul capătului clădirii, în apropiere de locul în care ne 
aflam, o diagonală întunecată sugera existenţa unei scări 
exterioare care ducea la etajul cel mai de sus. Părea cel mai 
pustiu şi mai singuratec loc de pe suprafaţa pământului. 

Am rămas aproape un minut agăţaţi de stâncă, gâfâind greu, 
examinând scena din faţa ochilor noştri, ascultând cu nervii 
încordaţi pentru a detecta orice mişcare, orice semn al existenţei 
vreunui rus care stătea de pază, dar liniştea arctică era 
întreruptă doar de vântul ce ne părea mult mai puternic aici, pe 
înălţimea de deasupra gheții. 

Un zgomot din dreapta mea m-a făcut să-mi sucesc capul în 
direcţia aceea. Era Chance care se căţărase peste vârful stâncii, 
apoi se aruncase fără zgomot, pe burtă. L-am urmat imediat cu 
toţii, întinzându-ne lângă el, cu inimile bătându-ne să ne iasă din 
piept, scoțând încet pistoalele automate din tocuri. 

A trecut aşa un minut, apoi Chance a început să se târască pe 
burtă spre zidul clădirii, trupul său robust trasând o dâră adâncă 
prin zăpadă. Eram numai ochi şi urechi, întrebându-ne la fiecare 
centimetru ce puteam descoperi prin zăpadă. In obsesiva lor 
preocupare pentru asigurarea securităţii, ruşii ar fi putut întinde 
cabluri de depistare sau ar fi putut planta mine. Deşi nu ne 
dădeam poate încă seama, ne aflam în Rusia, o lume pe care nici 
unul dintre noi nu o cunoştea. 

Chance a ajuns în fine la zidul clădirii, apoi s-a târât până într- 
un colţ adăpostit. S-a uitat atent în jur şi ne-a făcut semn cu 
mâna, după care l-am urmat şi noi, târându-ne încet. In cele din 
urmă, formam un grup compact, ghemuit sub faţada de beton a 
clădirii. 

Chance s-a întors spre noi şi ne-a şoptit încet: 

— Pe colina din spate e o antenă radio. 

Fum Cenuşiu a dat din cap, s-a strecurat pe lângă noi, a dat 


159 


colţul şi s-a făcut nevăzut prin zăpadă. Chance a continuat să-l 
urmărească cu privirea, în timp ce noi ceilalţi am rămas 
nemişcaţi în aşteptarea lui. Părea foarte probabil ca toate 
comunicațiile cu acest loc uitat de Dumnezeu să se realizeze prin 
radio; la fel de probabil era şi că respectivul canal de emisie să 
rămână deschis în cea mai mare parte a timpului. Intreruperea 
canalului implica nişte riscuri, dar ar fi fost mult mai periculos să 
rămână deschis. 

Au trecut astfel cinci minute, timp în care frigul ne-a pătruns în 
oase, amorţindu-ne membrele, înţepenindu-ne dureros în 
poziţiile noastre chircite. Apoi Fum Cenuşiu şi-a făcut apariţia, ca 
din pământ, de parcă s-ar fi teleportat. A fost ceva extraordinar. 

— Am tăiat cablul, a spus el. Nu mai există nici un semn de 
instalaţii radio sau radar în zonă. 

— S-ar putea să mai existe o antenă sus în munţi, a mormăit 
Chance. 

— Nu vom reuşi niciodată să depistăm eventualele cabluri 
îngropate în zăpadă, i-a şoptit Fum Cenuşiu. 

— Acolo ce-ai văzut? 

— Mai nimic, i-a răspuns Fum Cenuşiu. Scara duce spre o uşă 
de la etaj. Cred că e de lemn. Scara e metalică. In spatele clădirii 
pare a nu fi nimic în afara unei gropi de gunoi şi a unui, golfuleţ 
fără nici o ambarcaţiune. N-am văzut, de asemenea, nici un 
vehicul. 

— Probabil că a fost amenajat odată cu ridicarea clădirii, a 
spus încet Chance. Eşti sigur că nu mai există şi alte intrări? 

Fum Cenuşiu a clătinat din cap! 

— N-am văzut nimic. 

Chance a făcut un semn din cap. Ştiam la ce se gândea pentru 
că ne gândeam cu toţii la acelaşi lucru; singura cale era acea uşă 
aflată la capătul scării metalice. Până acum avusesem noroc; 
ajunseserăm până aici fără să fim depistaţi, fără nici un incident, 
în afara pierderii scuterului lui Chance. Numai că acum... acum 
orice zgomot făcut pe scări ar fi imediat auzit înăuntrul clădirii. 
Uşa ar putea fi încuiată sau ar putea să nu ducă nicăieri. Dacă 
vom fi auziţi când vom urca pe scări, am putea avea surpriza ca, 
imediat ce vom intra pe uşă, să ne trezim faţă în faţă cu nişte tipi 
înarmaţi până în dinţi şi aflaţi într-o poziţie mult mai avantajoasă 
decât noi. Antrenamentul şi echipamentul ne ajutaseră să 
ajungem foarte departe. 

Din clipa aceasta nu mai eram decât cinci oameni rămaşi în 
voia sorții. 


160 


Am dat tiptil colţul clădirii, încercând să nu facem nici un 
zgomot pe zăpada aspră şi am început să studiem scara: 
şaisprezece trepte de oţel, toate acoperite cu gheaţă şi cât se 
poate de înşelătoare. Pe latura paralelă cu clădirea se afla o 
ţeavă metalică. La capătul scării exista o platformă îngustă, pe 
care nu puteau sta mai mult de trei oameni, dar numai cu 
condiţia ca uşa să nu se deschidă în exterior. 

Chance a luat-o înainte, cu pistolul armat în mâna stângă, şi-a 
pus mâna dreaptă pe balustradă, apoi s-a lăsat cu toată 
greutatea pe prima treaptă şi a început să urce. L-a urmat 
Ericson. Ceilalţi i-am acoperit cu carabinele pregătite, sperând că 
nu vom fi nevoiţi totuşi să tragem nici un foc. Incet şi cu cea mai 
mare grijă, Chance a urcat treptele acoperite cu gheaţă până pe 
platformă şi a început să examineze atent uşa. Intr-o clipă sau 
două, precautul Ericson se afla lângă el. l-am văzut pe amândoi 
cum îşi scot perechea exterioară de mănuşi şi încep să pipăie 
lemnul uşii. Apoi Ericson s-a aplecat o clipă şi sub hanoracul său 
am intuit că ridică din umeri. Cei doi au schimbat câteva vorbe în 
şoaptă, după care Ericson a început să coboare cu multă grijă 
scara. Ajuns jos, ne-a făcut semn să ne ducem spre el. 

— In exterior, uşa nu are clanţă, ne-a explicat el, şi dacă se 
deschide, pe platformă nu este loc decât pentru o singură 
persoană. Uite cum o să procedăm. Tu, Yamamoto, o să urci 
scara, traversezi platforma, şi te sui pe bara de fier. Apoi te 
lipeşti de zidul de pe latura îndepărtată. Colonelul Chance va 
rămâne pe treptele scării, tot lipit de zid, iar tu - continuă el 
adresându-i-se lui Fum Cenuşiu - vei sta în spatele lui. 

— Şi eu? am întrebat. 

— În spatele lui Fum Cenuşiu. 

Mă rog, nu fusesem cooptat în această echipă pentru calităţile 
mele de om dur, aşa că nu-mi păsa. 

Ericson a continuat: 

— Eu voi sta pe platformă şi voi bate la uşă, după care mă voi 
întoarce cu spatele şi în felul acesta nu îmi vor vedea decât 
gluga când vor deschide. O să am însă carabina în mâini şi când 
mă voi întoarce... 

Ericson a lăsat propoziţia neterminată. 

Cât ai zice peşte ne-am ocupat poziţiile, nerăbdători să facem 
orice mişcare pentru a ne mai încălzi pe frigul năprasnic. Am 
rămas apoi nemişcaţi, abia respirând, iar Yamamoto şi-a săltat 
un picior pe balustradă şi, balansându-se de câteva ori, sprijinit 
doar într-o mână şi un picior, şi-a ocupat locul sub platformă. 


161 


Ericson i-a aruncat o privire lui Chance. A urmat un moment 
de tăcere. 

Chance a dat, în fine, din cap. Ericson s-a apropiat de uşă şi a 
bătut cu putere, de cinci ori, la un interval de aproape o secundă. 
Am înţeles de ce: nici un animal în căutarea hranei nu ar fi bătut 
la uşă în felul acesta. Apoi s-a întors cu spatele la uşă. Işi ţinea 
mâna stângă pe şina de fier. In mâna dreaptă avea doar mănuşa 
de mătase, iar în lumina lunii metalul carabinei abia strălucea. 

Timp de câteva secunde nu s-a întâmplat nimic. Apoi l-am 
văzut pe Ericson apropiindu-se din nou de uşă, după care s-a 
auzit un glas din interiorul clădirii, bodogănind ceva care suna a 
întrebare, dar cu totul de neînțeles. O întrebare răstită. Ericson i- 
a aruncat o privire lui Chance, apoi a dat un răspuns la fel de 
răstit şi de ininteligibil. Am auzit zgomotul unui zăvor tras, o 
cheie răsucită în broască şi din nou glasul bodogănit. Apoi, 
ridicându-mi privirea peste Fum Cenuşiu şi Chance care 
rămăseseră în continuare lipiţi de zid, am zărit conturul întunecat 
al uşii deschizându-se şi dâra de lumină de sus şi de jos, care 
străpungea bezna. 

Ericson continua să rămână nemişcat, cu umerii aduşi, părând 
că încearcă să pătrundă întunericul dens. Străinul din clădire a 
bălmăjit ceva pe un ton interogativ, după care a înaintat câţiva 
paşi. Când a ieşit pe platformă, i-am zărit, din poziţia în care mă 
aflam, bocancii şi apoi o mână care se întindea pentru a-l bate pe 
Ericson pe umăr. 

A urmat o lovitură năprasnică. Nu putea fi decât Yamamoto. 
Apoi Ericson s-a aplecat un pic pentru a-l prinde pe rus în 
căzătură. 

Uşa s-a deschis larg, lovindu-se de perete. Yamamoto şi 
Ericson se aflau pe platformă, ţinându-l între ei pe rasul care îşi 
pierduse cunoştinţa, scrutând buimăciţi dreptunghiul de lumină. 
Nu s-a tras nici un foc şi nu se auzea nici un zgomot. Chance a 
urcat în grabă scara pentru a fi se alătura, apoi s-a făcut nevăzut 
înăuntru, urmat de Yamamoto şi de Ericson. l-am urmat imediat, 
împreună cu James Fum Cenuşiu. Am pătruns într-o cămăruţă 
care semăna cu orice cameră a corpului de gardă din lume. O 
masă dreaptă, cu un telefon pe ea, în spatele căreia se aflau 
două scaune simple. Pe jos, o podea simplă, de lemn. Pe pereţi 
atârnau nişte extinctoare şi două panouri de lemn, unul pe post 
de avizier, iar celălalt servind drept suport pentru mai multe chei 
de care erau agăţaţi ciucuri. In afara uşii pe care intraserăm mai 
existau altele două. Una, pe peretele din spatele mesei, părea că 


162 


dă spre o magazie sau un spălător. Am aruncat o privire afară şi 
am constatat că pe zidul de beton nu se zărea nici o 
deschizătură, nici urmă de fereastră sau gură de aerisire. Nu 
cunosc concepţia ruşilor despre instalaţiile sanitare, dar, după 
părerea mea, cel care construieşte o baie fără să se gândească şi 
la un sistem de ventilaţie, e de-a dreptul nebun. 

Mi-am dat seama însă că mă înşelam: uşa aceea ducea 
probabil spre o scară. 

Am trântit cu putere uşa de la intrare şi am zdrăngănit de 
câteva ori zăvorul, pentru a ne da seama dacă ne aude cineva, 
apoi am aşteptat o eventuală reacţie. Cu un surprinzător simţ al 
umorului şi mult sânge rece, Ericson a început să fluiere câteva 
note din Ka/inka, şi a târât scaunul cu zgomot pe podea. Chance 
a scos un zâmbet forţat şi a încuviinţat printr-o mişcare a 
capului, apoi s-a apropiat de uşă şi şi-a scos mănuşile fără 
degete, lăsându-le să atârne de şnurul din jurul gâtului. Şi-a dat 
jos gluga hanoracului, lăsând-o să cadă pe spate şi şi-a lipit 
urechea de uşă. Imediat m-am dus la cealaltă uşă şi am procedat 
la fel. Nu se auzea nimic, aşa că am clătinat din cap. Chance mi- 
a făcut semn cu mâna să revin la el, după care ne-am lipit cu 
toţii cu spatele de perete, de o parte şi de cealaltă a uşii. Chance 
a pus mâna cu grijă pe clanţă şi a început să o apese prudent. 
După ce clanţa a fost complet apăsată, mâna lui a împins uşor 
uşa ca să o deschidă, dar aceasta nu s-a cilintit nici un milimetru. 

Probabil că era încuiată pe dinăuntru. A împins şi mai tare ca 
să se convingă, dar tot fără nici un rezultat. 

Un geamăt scurt ne-a făcut pe toţi să ne întoarcem capetele. 
Rusul doborât de Yamamoto, care zăcea sprijinit de peretele 
opus, începuse să-şi recapete cunoştinţa. Chance s-a apropiat 
imediat de el, cu carabina cu glonţ pe ţeavă. Când rusul a 
deschis ochii, primul lucru pe care l-a văzut a fost arma 
îndreptată, spre el, şi asta l-a făcut să se holbeze, cuprins de 
spaimă. Chance i-a dus un deget la buză şi i-a fluturat 
ameninţător carabina prin faţa ochilor, după care i-a făcut un 
semn cu mâna, mai întâi spre uşă, apoi spre tabloul cu chei. 
Rusul şi-a scuturat capul, dar când ţeava carabinei i s-a apropiat 
foarte mult de ochi, a încuviinţat printr-o mişcare a capului. 
Yamamoto s-a apropiat de tabloul de lemn şi a început să-i arate 
pe rând cheie după cheie până când rusul a dat din cap afirmativ 
în dreptul celei potrivite. 

Pe nesimţite, Fum Cenuşiu l-a legat burduf şi i-a astupat; gura 
cu o căciulă de blană pe care a luat-o din cuierul de pe perete. 


163 


După ce această operaţie a luat sfârşit, Chance a strecurat cu 
grijă cheia în broască, şi zgomotul metalic, deşi slab, ne-a zgâriat 
auzul. Cheia s-a răsucit încet şi în cele din urmă s-a auzit un 
ţăcănit ascuţit şi zgomotos care mi-a sunat ca un trăsnet. 

Pentru început, Chance a crăpat doar un pic uşa, mulţumindu- 
se să tragă cu ochiul prin deschizătura îngustă. După o clipă, a 
deschis-o larg şi a intrat. L-am urmat pe un coridor care se 
întindea pe toată lungimea clădirii. Singurele lumini ardeau difuz 
pe tavan. De ambele părţi se aflau doar pereţi despărțitori, 
confecţionaţi din lemn şi terminaţi, din motive de economie, cu 
luminatoare din geam mai. |n toate încăperile era întuneric 
beznă. Am verificat uşile, dar toate erau încuiate. Camerele 
păreau a fi - şi poate chiar erau - birouri, ateliere şi laboratoare. 
Ne-am întors şi ne-am înşirat în linişte pe coridor, apoi am 
revenit în camera corpului de gardă şi ne-am îndreptat spre 
cealaltă uşă. S-a deschis uşor când Chance a apăsat pe clanţă. 
Aşa cum bănuisem, uşa aceasta dădea spre o scară de beton, 
iluminată slab de acelaşi tip de plafoniere. Undeva, se auzea 
huruitul unui motor diesel, probabil generatorul de curent 
electric. 

Chance a luat-o înainte, cu carabina în mână, şi a început să 
coboare în vârful picioarelor scara de beton, oprindu-se după 
vreo două, trei trepte, şi făcându-ne semn să-l urmăm. La 
jumătate, scara cotea, iar la capătul ei se afla o uşă. Ghetele 
noastre erau, fără îndoială incomode, dar pâslă groasă de un 
centimetru şi talpa de cauciuc le făcea cât se poate de 
silenţioase, aşa că am coborât scara într-o linişte desăvârşită, 
tulburată doar de foşnetul fin al hanoracelor. 

Speram ca măcar această uşă să nu fie încuiată şi să nu fim 
nevoiţi să ne întoarcem la camera corpului de gardă pentru a 
smulge de la rus secretul cheii potrivite. Aşteptarea încordată a 
unui semn din partea lui Chance care asculta la uşă ni s-a părut o 
veşnicie. Dacă rusul nu era cumva singurul ocupant al clădirii, în 
spatele acestei uşi se mai puteau afla şi alţi oameni. Când ea se 
va deschide, vom fi în acţiune. Chance a pus mâna pe clanţă şi a 
răsucit-o încet, la un unghi de nouăzeci de grade. Apoi a împins 
încet, deschizând uşa doar un pic şi privind prin crăpătură cu 
ochii mijiţi. Apoi s-a uitat la noi şi a dat din cap. Era semnalul de 
luptă. A izbit cu putere uşa de perete şi a dat buzna înăuntru, 
flancat de Ericson. După ce au trecut de cadrul uşii, au făcut câte 
un pas lateral şi Yamamoto a apărut imediat între ei. Toţi trei 
stăteau acum cu carabinele aţintite spre ocupanţii încăperii. 


164 


Intraserăm în mijlocul vizionării unui film. În stânga se afla un 
ecran, iar în dreapta un proiector. Între ele, aşezaţi pe scaune 
sau întinşi pe paturi, se aflau mai mulţi bărbaţi care au 
reacţionat surprinzător de lent. Poate că filmul pe care îl vizionau 
avea unele calităţi hipnotice, nu-mi dau seama. Doar unul sau 
doi ruşi s-au întors mai brusc, cu gurile căscate. Ceilalţi păreau 
că n-au avut timp nici măcar să-şi manifeste surpriza. Intreaga 
acţiune fusese floare la ureche. Am făcut câţiva paşi, am găsit 
întrerupătorul de lumină şi am alungat întunericul din încăpere. 

Limbajul carabinelor este unul din cele mai eficiente mijloace 
de comunicare în masă. Când ruşii şi-au dat, în fine, seama că un 
grup de intruşi ţineau aţintite spre ei nişte arme, s-au ridicat în 
picioare şi, împleticindu-se buimaci, au luat-o în direcţia indicată 
de acestea. Ericson şi Yamamoto îi supravegheau, în timp ce 
colonelul Chance s-a îndreptat în direcţia opusă pentru a-l aduce 
şi pe cel care mânuise proiectorul în grupul prizonierilor. in afara 
zgomotului uşii, nu se produsese nici un sunet care să 
depăşească nivelul unei conversații obişnuite. 

Huruitul proiectorului s-a stins şi, odată cu el, şi sonorul 
filmului. Am început să examinăm cu atenţie uriaşa încăpere îi 
care ne aflam. Era cât se poate de clar că aceasta servea drept 
sală de mese, dormitor şi cameră de recreere. De-a lungul 
pereţilor stăteau înşiruite mai multe fişete şi dulapuri. Pe cuier 
era atârnată îmbrăcămintea de exterior. 

Atmosfera avea izul greu, caracteristic încăperilor în care ui 
număr prea mare de oameni îşi petreceau prea mult timp, de 
transpiraţie, îmbâcseală şi tutun. 

Chance, Fum Cenuşiu şi cu mine ne-am îndreptat în grabă 
spre o uşă situată pe peretele diametral opus. Forma şi structuri 
clădirii ne spuneau că în spatele acesteia nu se puteau afla decât 
două încăperi mai mici. Era latura clădirii care se îngemăna cu 
stânca din exterior. Am dat peste o cameră pătrat de vreo cinci 
metri pe cinci, sărăcăcios mobilată. Un singur dulap cu sertare, 
un şifonier, o masă şi două scaune, câteva cărţi, un lavoar şi un 
pat metalic îngust. Pe pat dormea un bărbat, cu faţa la perete. 
Părul său era însă cărunt. 

M-am apropiat de el şi l-am bătut uşor pe umăr. N-am primit 
nici un răspuns. L-am bătut mai tare, dar tot fără nici un rezultat. 
Cu mâna liberă l-am prins de umăr şi l-am întors cu faţa în sus. 

Era, fără nici un dubiu, Frol Ilici Komarov. 

— Trezeşte-l imediat! mi-a ordonat Chance. 

Când m-am aplecat peste bătrân, l-am auzit pe Chance 


165 


strigând la Yamamoto şi la Ericson care se aflau în camera 
alăturată: 

— Dezbrăcaţi-i pe ceilalţi şi aşezaţi-le toate hainele în mijlocul 
camerei. 

Am zâmbit fără să vreau, încercând să-mi imaginez cum vor 
reuşi cei doi să le transmită ruşilor acest mesaj. 

L-am zgâlţâit pe Komarov de umăr fără nici un efect, apoi am 
încercat din nou, mai tare. Avea pulsul normal. Probabil că luase 
vreun somnifer şi, cu filmul care se derula în camera de alături, 
nu era de mirare că adormise atât de adânc. Am lăsat carabina 
din mână şi i-am ridicat lui Komarov o pleoapă. Nu mai era nici o 
îndoială că se afla sub efectul narcoticelor. 

— Ce s-a-ntâmplat? m-a întrebat Chance. 

— Cred că a luat somnifere, i-am răspuns. 

— Poţi să-l trezeşti? 

— In nici un caz cu echipamentul pe care l-am luat cu mine. 
Oricum, n-ar fi o idee prea bună. 

— Vrei să spui că va trebui să-l luăm cu noi aşa? 

M-am întors spre el şi am început să-i spun: 

— De ce nu? 

Dar vorbele mele s-au stins înainte de a putea să termin. 

Femeia îmi rânjea, cu un revolver îndreptat spre pieptul meu. 

— Nu mişca! mi-a ordonat ea. Nimeni nu mişcă! 

Chance şi Fum Cenuşiu au tresărit, gata să se năpustească 
asupra ei, cu carabinele armate. Unul dintre ei ar fi doborât-o 
probabil fără nici o problemă. Dar ei nu puteau vedea ceea ce 
vedeam eu. Revolverul nu era aţintit spre Chance sau spre Fum 
Cenugşiu, nici măcar spre mine. Abia acum se mişcase. 

Era îndreptat spre Komarov şi femeii nu-i tremura deloc mâna. 

— Nu! am strigat eu. Nu trage! 


166 


CAPITOLUL 18 


Copleşiţi de emoția găsirii lui Komarov, nu dăduserăm nici o 
importanţă celeilalte uşi; uşa pe care pătrunsese femeia. In 
spatele tinerei care stătea în cadrul acestei uşi se vedea un pat 
mai; mult ca sigur singura piesă de mobilier. 

— Treceţi cu faţa la perete, a spus ea într-o engleză corectă. 

Revolverul era în continuare aţintit spre capul lui Komarov 
care încă mai dormea. 

Am ridicat mâinile deasupra capului şi am început să mă 
târăsc spre perete, neluându-mi nici o clipă ochii de la ea. Nu-mi 
dau seama ce mă surprindea mai mult: iuţeala cu care 
pierduserăm tot avantajul situaţiei, sau apariţia unei blonde cu 
ochi albaştri într-un loc ca acesta. Unde mai pui că era şi 
atrăgătoare; înaltă şi cu o construcţie atletică. 

— Lăsaţi armele pe podea! 

Vocea ei era calmă dar rece, iar ochii ei albaştri nu se 
dezlipeau de noi. Aruncând o privire cu coada ochiului, i-am zărit 
pe Chance şi pe Fum Cenugşiu aplecându-se şi conformându-se 
ordinului primit. Poziţia pe care o ocupa îi oferea tinerei controlul 
deplin asupra situaţiei, a lui Komarov, a noastră şi a uşii din 
spatele nostru care ducea spre încăperea principală. Nici unul 
dintre noi nu a scos un cuvânt. Nici nu aveam ce spune. Dar 
Chance şi Fum Cenuşiu se gândeau, fără îndoială, ca mine, la 
Ericson şi Yamamoto care se aflau încă în cealaltă încăpere. 
Poate şi ea îşi dădea seama că acolo mai este cineva pentru că l- 
a auzit probabil pe Chance strigând după ei. N-avea cum să ştie 
totuşi despre câte persoane era vorba. 

— Vorbeşti englezeşte? a întrebat-o Chance. 

Ea i-a aruncat o privire înţepătoare. 

— Nimeni nu scoate o vorbă! 

Revolverul a urmat cursul privirii. Tânăra a început să 
gesticuleze cu arma, indicându-ne să o luăm la dreapta şi să ne 
îndreptăm spre uşa pe care intrase ea. Avea de gând să ne 
înghesuie pe toţi acolo, ceea ce ar fi însemnat sfârşitul misiunii 
noastre. Se impunea să facem ceva, dar era greu să ne 
imaginăm ce anume, în orice caz trebuia să ne gândim la o 
acţiune fulger. Intr-o astfel de acţiune însă nu era exclus să 
pierdem un om, poate chiar doi. Intr-un fel sau altul, unul din noi 
trebuia să atragă cumva atenţia lui Ericson sau Yamamoto. Dar 


167 


cum? Cu mâinile ridicate deasupra capului, Chance a intrat pe 
uşa care ducea înapoi în dormitor, urmat de Fum Cenuşiu. Din 
dormitor se auzea un târşâit continuu de picioare. Mi-am dat 
seama că erau ruşii care trecuseră la executarea ordinului de a 
se dezbrăca. Am luat-o lateral, spre uşă, gândindu-mă dacă aş 
putea să scap făcând un salt înainte, dar mi-am dat seama că nu 
aveam nici o şansă; ţeava pistolului mă urmărea centimetru cu 
centimetru, iar privirea fetei rămânea aţintită asupra mea, fără 
însă a-i neglija nici pe ceilalţi doi. Peste o clipă aveam să intrăm 
acolo, apoi ea avea să-i prindă şi pe ceilalţi doi şi toată acţiunea 
noastră se va dovedi un eşec total. 

Era de-a dreptul vital să rămânem cât mai mult în camera lui 
Komarov şi să dăm într-un fel de ştire şi celorlalţi ce ni se 
întâmplase. 

— E grav bolnav! m-am răstit la ea. 

Ea m-a privit ironic, calmă mişcând alene ţeava revolverului. 

— Vezi-ţi mai bine de tine. 

Am continuat, ridicând cu îndrăzneală glasul: 

— Transpiră foarte mult. Ştii ce înseamnă asta? 

Ochii ei au clipit rapid spre Komarov, care continua să doarmă, 
apoi au revenit asupra mea. Tânăra şi-a scuturat capul. 

— Nu mă referam la faţa lui, proasto, i-am spus. Părul şi 
hainele îi sunt leoarcă de sudoare. Omul ăsta e hipoglicemic! 

Incercam să-i vorbesc pe un ton plin de îngrijorare şi nu-mi era 
deloc greu s-o fac. 

Ea şi-a întors pe jumătate capul să se mai uite o dată la 
Komarov. 

Am strigat din nou la ea: 

_ — Care e prostul care i-a dat aşa de multă insulină? Cumva tu? 
In curând va face convulsii. 

Nu ştia încă dacă să mă creadă sau nu. Ar fi vrut să-l 
examineze mai atent, dar, în acelaşi timp, n-ar fi dorit să piardă 
controlul asupra noastră. S-a retras cu grijă spre pat, neluându-şi 
nici o clipă privirea de la noi, întinzând mâna în spate pentru a 
pipăi. Nu-i era deloc la îndemână ţinând cont de faptul că patul 
era aşezat cu capul spre colţul încăperii. 

— Uită-te un pic la el, femeie! am strigat eu furios. 

Revolverul rămăsese aţintit cu fermitate asupra mea, în timp 
ce tânăra căuta cu degetele întinse chipul lui Komarov. In clipa în 
care aveau să-l atingă şi să constate că părul îi era cât se poate 
de uscat, eram terminaţi. 

Cu coada ochiului am zărit o mişcare în încăperea cea mare şi, 


168 


într-o clipă, şi-a făcut apariţia Ericson. Mi-am îndepărtat privirea 
de la el şi mi-am aţintit-o asupra femeii şi a revolverului. 

— Când i s-a făcut ultima injecție? am întrebat-o, făcând o 
jumătate de pas înainte. 

Ea a împins ameninţător arma spre mine şi în clipa aceea 
aceasta i-a zburat pur şi simplu din mână şi femeia şi-a încleştat 
cu putere degetele. Detunătura a răsunat foarte puternic în 
spaţiul atât de restrâns, iar glonţul a ricoşat de mai multe ori 
lovindu-se de pereţii de beton. Noi ne-am aruncat imediat pe 
burtă. Am auzit imediat un geamăt de durere. Ericson a apărut 
încruntat în cadrul uşii, trăgând percutorul puştii din a cărei 
ţeavă se ridica o dâră subţire de fum. Apoi s-a aplecat şi a ridicat 
de jos carabina. 

— Mulţumesc, Harald, i-a spus Chance, care rămăsese încă la 
podea. 

In fine, s-a ridicat în genunchi, ţinându-se de coapsa dreaptă. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat eu. 

— Glonţul mi-a pătruns în coapsă. 

— Lasă-mă să văd despre ce e vorba. 

— Nu în faţa unei doamne, a zâmbit el. 

— Treci acolo, am spus. 

Femeia s-a retras spre uşă, ţinându-se încă de degete. Glonţul 
nu o lovise; îi nimerise în schimb revolverul din mână, care a 
zburat cât colo, şi şocul fusese probabil cât se poate de dur 
pentru degete. Ericson ne-a scutit imediat de prezenţa femeii. 

Rana nu era foarte gravă; probabil că glonţul lui Ericson 
pierduse deja mult din putere şi din viteză când lovise, dar 
penetrase hainele lui Chance şi acum stătea înfipt în carne, total 
deformat. L-am scos cu uşurinţă, mi-am deschis trusa medicală 
şi am curăţat cu grijă rana. Era o hemoragie destul de 
abundentă. Am presărat nişte pulbere de penicilină în orificiul din 
muşchiul lui Chance, apoi am bandajat strâns locul rănii. 

— O să te chinui un pic, dar n-o să mori din atâta, i-am 
explicat. 

— Mulţumesc, doctore. 

— Dacă începe să te doară prea rău, am să-ţi dau nişte 
morfină, i-am mai spus. 

— Nu acum. Ericson! 

Harald şi-a făcut apariţia în spatele fetei şi am trecut cu toţii în 
dormitor. Cei cincisprezece ruşi stăteau goi în capătul celălalt al 
încăperii, lângă ecranul de proiecţie, păziţi de Yamamoto care îşi 
alese o poziţie ideală pentru a-i avea pe toţi în bătaia carabinei 


169 


sale. 

Chance şi-a desfăcut targa demontabilă pe care o cărase în 
spinare. 

— Imbrăcaţi-l şi prindeţi-l bine de targă! a ordonat el. 

L-am luat pe Fum Cenuşiu cu mine şi ne-am întors în 
dormitorul academicianului. Am dat la o parte păturile şi am 
constatat că bolnavul purta pijamale de mătase. L-am dezbrăcat 
şi am observat scris pe o eticheta numele firme Macy's. Cât de 
mult mi-aş fi dorit în clipa aceea să mă aflu într-unul din 
luxoasele magazine ale acestei vestite case de galanterie 
bărbătească. Nu e deloc uşor să îmbraci un om aflat în stare de 
inconştienţă, dar eu mă specializasem demult în această artă. In 
şifonier am găsit un set complet de îmbrăcăminte arctică. L-am 
îmbrăcat cât am putut de repede, apoi am strâns cu grijă toate 
chingile tărgii. Probabil că i se administrase o doză imensă de 
fenobarbital, sau ceva similar, din moment ce rămânea în 
continuare în această stare inertă. Eu nu aş fi permis nici unui 
pacient de-al meu, suferind de diabet, aşa ceva; riscul de a intra 
în comă este inimaginabil. 

După ce m-am asigurat că omul nostru e bine fixat pe targă, 
am ieşit din nou din dormitor. 

Chance şi cu fata tocmai purtau o discuţie în contradictoriu. 

— Atunci, vin şi eu, spunea aceasta. 

— Ce se întâmplă aici? am întrebat. 

— Zice că e asistentă medicală, mi-a răspuns Chance. Şi că nu 
are de gând să-şi părăsească pacientul. Poveşti de genul ăsta... 

Fata s-a întors spre mine. 

— Sunt asistenta lui. Am făcut şi pregătire medicală, dată fiind 
boala de care suferă, dar în primul rând îl ajut în muncă. Dacă îl 
luaţi de aici, trebuie să vin şi eu cu el. La mine se află toate 
medicamentele... insulina... 

— Noi vrem să-l scoatem din Rusia, i-am spus eu. 

— Ştiu. Am trimis un mesaj în acest sens, dar nu mi-aş fi 
închipuit că cineva îl mai poate salva. 

— Şi atunci de ce ne-ai ameninţat cu revolverul? a întrebat-o 
Chance. 

Obrajii fetei parcă luaseră foc. 

— De unde era să ştiu cine sunteţi? Puteaţi să fiţi de la KGB. 
Oricine. N-aţi fi încercat să-l apăraţi dacă aţi fi fost în locul meu? 

— Şi dacă am fi fost de la KGB, ce ai fi făcut? am intervenit şi 
eu. 

— L-aş fi ţinut tot aşa, în bătaia revolverului. V-aş fi împuşcat 


170 


şi pe voi, şi pe el, şi nu v-aş fi lăsat nici în ruptul capului să-l 
duceţi în vreun lagăr de muncă. Nu l-aş fi lăsat în nici un caz pe 
mâinile voastre, a mai adăugat tânăra pe un ton foarte grav. 

— E imposibil, a spus Chance. Nu te putem lua cu noi. 

— Vă rog, l-a implorat femeia. O, vă rog, vă rog, luaţi-mă cu 
voi. Pentru mine e atât de important. Academicianul Komarov 
are nevoie de mine. L-am ajutat atâta vreme. 

Vag, mi-am amintit că doctorul Catto ne vorbise despre faptul 
că academicianul Komarov avea într-adevăr o asistentă foarte 
devotată. Şi Catto fusese de părere că ea putea fi cea carea 
transmis mesajul. 

— Cum ai reuşit să transmiţi mesajul? am întrebat-o. 

— Prin poştă, mi-a răspuns. A trebuit să mergem la Moscova 
pentru a participa la nişte reuniuni. El era urmărit pas cu pas, dar 
eu am reuşit să pun scrisoarea la poştă. Nu ştiam dacă va ajunge 
vreodată la destinaţie. 

Gravitatea din glasul ei s-a mai domolit. Acum zâmbea. 

— O, dacă aţi şti cât de mult mă bucur că aţi venit să-l salvaţi. 

Chance era cel care trebuia să ia hotărârea. 

— Vrei să vii cu noi? Să vii în America? 

— O, da! Vreau! a exclamat ea, arătând în direcţia uşii spre 
locul în care Komarov zăcea ca un curcan în cuptor, pe targa 
specială. E un om minunat. N-aş vrea să-l părăsesc. 

— S-ar putea să-ţi pierzi viaţa, i-am spus eu. Cu toţii riscăm să 
murim. E o călătorie plină de pericole şi s-ar putea să nu reuşim. 

Ochii fetei se umpluseră de lacrimi. 

— Voi nu puteţi înţelege. E o adevărată cinste să lucrezi cu un 
astfel de om. E un lucru mult mai important decât naționalitatea 
sau politica. 

— Te vor declara trădătoare. Familia ta va avea de suferit. 

M-am uitat la ceas. Se făcuse unsprezece şi jumătate. 

— Eu nu am familie, a răspuns fata. 

— Ai îmbrăcăminte pentru zona arctică? a întrebat-o şi 
Chance. 

— Desigur, a răspuns pe nerăsuflate. O am în camera mea. 

— Ericson o să te însoţească, a adăugat Chance. 

— Mulţumesc! Vă mulţumesc! a exclamat ea copleşită de 
fericire. 

Imi închipuiam că, de-a lungul istoriei, femeile şi-au însoţit 
mereu bărbaţii până la capătul pământului, încât aceasta a 
devenit o a doua natură a lor, dar nu mi-aş fi imaginat că o 
puteau face şi dincolo de Cortina de Fier. Eu n-aş fi fost în stare 


171 


de aşa ceva, chiar dacă mi s-ar fi oferit în schimb Secţia de 
Chirurgie a Kremlinului, plus pe de Bakey şi Shumway ca 
asistenţi. 

Ericson a urmat-o în maniera lui energică şi fermă în acelaşi 
timp. Un tip rece şi dur. 

— Urcă în capul scării, Yamamoto! a ordonat scurt Chance. Să- 
i poţi supraveghea când urcă. 

Yamamoto a pornit spre scară, cu carabina în mâini, urmat de 
Fum Cenuşiu. Auzeam paşii lor pe trepte. 

— E-n regulă? a întrebat Chance. 

— În regulă. 

Chance s-a apropiat de grupul ruşilor. 

— Luaţi-vă hainele de pe jos! le-a ordonat el. 

Ruşii s-au holbat la el, neînţelegând ce li se cerea. 

— Unul dintre voi trebuie să înţeleagă, a continuat Chance 
arătând cu ţeava carabinei spre stiva de haine. Ridicaţi-le! 

Nimeni însă nu a schiţat nici o mişcare. 

Chance a făcut un pas înainte, acoperit de Fum Cenuşiu, luat 
de jos câteva haine şi le-a aruncat celui mai apropiat rus apoi le- 
a făcut semn celorlalţi prizonieri să-i urmeze exemplu în fine, 
ruşii au înţeles. După ce şi-au ridicat de jos hainele i-am condus 
spre scări, obligându-i să urce în şir indian. Ajuns în camera de 
gardă, Chance a ordonat: 

— Aruncaţi toate hainele dincolo de stâncă! 


172 


CAPITOLUL 19 


Ne-am privit unul pe celălalt uluiţi şi încordaţi. Chance a rostit 
încet, şoptind fiecare cuvânt: 

— Ce... naiba... a mai fost... şi asta? 

Am rămas nemişcaţi, izbiţi de vântul puternic, acoperiţi de 
zăpada care se depunea pe hainele noastre, simțind cum frigul 
ne intră în oase. Dar sunetul nu s-a mai repetat. După un minut, 
am terminat operaţiunea de trecere a scuterului pe partea 
cealaltă şi Meldrum a repornit motorul. Ne-am întors apoi, 
traversând banda de gheaţă denivelată. 

— Mă tem că va trebui să coborâm din scuter, i-am spus 
Nataliei, apoi mi-am dat seama că aceasta ar putea să ştie ceva 
despre explozie. Adineaori ai auzit cumva o detunătură? 

Ea a scuturat din cap. 

— Nu, dar... Ce fel de explozie? 

— Una scurtă, dar foarte puternică, am răspuns. Ca şi cum 
ceva s-ar fi crăpat. 

— Uneori zgomotul acesta este produs de gheaţă. Când se 
sparge un banc mai mare de gheaţă, sunetul produs seamănă cu 
nişte explozii. 

— Aici n-a fost vorba de nişte explozii, am spus. S-a auzit o 
singură explozie. 

— E posibil să fi fost o încărcătură seismică, mi-a răspuns fata. 
Astfel de încărcături sunt plantate deseori, pentru a se face 
înregistrarea vibraţiilor produse. E un mecanism inventat de 
Volyov. 

— Volyov? 

— Tipul care purta ochelari cu rame metalice. Poate că nu l-aţi 
remarcat. 

— Ce altceva ar mai fi putut fi? 

Fata şi-a deschis larg ochii şi s-a gândit o clipă. 

— Cred că nu putea fi altceva. Fie o crăpătură a gheții, fie o 
încărcătură seismică. 

Cât timp am trecut scuterul dincolo, i-am povestit toate aceste 
lucruri şi lui Chance. Cred că ne-am simţit în aceeaşi măsură 
uşuraţi. 

Am trecut celelalte scutere relativ uşor şi repede şi nici de 
data aceasta nu am avut probleme cu repornirea motoarelor. Dar 
timpul se scurgea nemilos şi eram cu toţii încordaţi; nu eram încă 


173 


în întârziere, dar călătoria în beznă, fără luminile care ne 
ajutaseră atât de mult pe drumul iniţial, ne obliga să folosim 
viteza maximă. Meldrum a pornit la drum, impunând restului 
coloanei viteza cea mai mare posibilă. Parcă îl vedeam acolo, în 
Number One, lăsat lejer pe spate, aşa cum făcea mereu, cu 
privirea concentrată, într-o poziţie degajată care masca reflexele 
de moment, atent la tot ce se petrece în faţa ochilor săi. Pe chip 
avea un zâmbet de care nu se despărţea niciodată. 

Deja acoperisem o distanţă destul de mare, cel puţin vreo 
treizeci şi cinci de mile şi am început să mă mai relaxez puţin. 
Aproape că m-am relaxat prea mult. Ochii mei se concentraseră 
atât de mult pe spatele scuterului lui Yamamoto, încă eram 
semihipnotizat, la fel cum se întâmplă atunci când conduci multă 
vreme fără întrerupere pe o autostradă. Când scuterul lui 
Yamamoto a făcut o mişcare laterală bruscă, s-a ridicat în aer, 
apoi s-a prăbuşit pe o parte, era cât pe-aci să nu mai am timp să- 
| evit. Am sucit disperat ghidonul şi l-am ocolit la mustață. Apoi 
am frânat, am oprit, m-am dat jos şi am alergat înapoi să văd ce 
se întâmplase. 

Japonezul era şifonat rău de tot, dar nu păţise nimic grav. L- 
am scos de acolo. Grosimea echipamentului arctic îi salvase 
viaţa. In schimb, scuterul era bun de aruncat la gunoi. Una din 
tălpicile de direcţie lovise probabil o ridicătură a gheții, se 
rupsese şi intrase undeva sub corpul scuterului. Oricum, 
ecartamentul era definitiv terminat. Fără un sistem de direcţie şi 
cu o şenilă care nu mai rezista mai mult de câteva mile, scuterul 
lui Yamamoto era ca şi pierdut. 

M-am uitat la maşinărie cu tristeţe. 

— Va trebui să-l lăsăm urşilor polari. 

— Sau ruşilor, a adăugat Chance. Ascultaţi, va trebui să ne 
reorganizăm. Yamamoto! 

— Da. 

— Cum te simţi? 

Uriaşul japonez a scos un rânjet. 

— Mă doare un pic, dar sunt un bărbat foarte puternic. Mă 
simt bine. 

— Tu vei merge cu Meldrum. Să ne rugăm că nu vom mai 
pierde încă un scuter. În cazul acesta unul dintre noi va trebui să 
continue călătoria pe schiuri. 

M-am întors cu spatele la vântul violent şi tăios. Nu ne bătea 
din faţă, în sensul nostru de înaintare, dar era un frig năprasnic. 
Cel care va avea ghinionul să continue drumul pe schiuri, avea 


174 


să-şi blesteme zilele. 

— Cum staţi cu rezervorul de combustibil? am întrebat eu. 

— Oricum, a continuat Chance, va trebui să mai pompăm 
câteva galoane în fiecare rezervor. S-ar putea să fie foarte 
important pentru ceea ce ne aşteaptă. 

Pomparea combustibilului n-a durat mai mult de cinci minute, 
incluzând manevrele pe care le-am făcut în acest scop. Cu patru 
galoane pentru fiecare scuter puteam acoperi fără grijă restul de 


trei ore de drum. Dacă va fi nevoie... 
* 


* * 


Am pornit din nou la drum. Pierdusem ceva timp şi 
rămăseserăm doar cu patru vehicule: minimum necesar pentru a 
ne duce pe toţi încălziţi la întâlnirea stabilită. Acum trebuia să ne 
mişcăm repede: lăsasem Novaia Zemlia la vreo patruzeci de mile 
în spatele nostru, dar nu era încă suficient. Inainte de a porni mă 
uitasem la ceas: era trei şi jumătate. Având de parcurs încă o 
sută cincizeci de mile, plus una sau două, în şapte ore, nu ne mai 
permiteam nici un fel de incident. 

Eram bucuros că nu mă aflam în pielea lui Meldrum. Totul 
depindea acum de abilitatea lui şi am încercat din nou să-mi 
imaginez cum trebuie să fie acolo, în fruntea coloanei, 
străpungând zăpada învolburată, cu ochii aţintiţi la orice 
denivelare terenului, dându-mi seama că nimeni altcineva nu ar 
fi putut face acest lucru în afara lui, că fără el ar fi trebuit să 
mergem mult mai încet şi că misiunea lui îl obliga să dea dovadă 
de vigilenţă supranaturală, oră după oră. Ochii mei s-au desprins 
mecanic de pe parbriz spre geamul lateral din dreapta, acolo 
unde Fum Cenugşiu şi Ericson mergeau paralel cu noi. 

Speram din tot sufletul să nu mai dăm peste vreo copcă sau 
vreo cută de presiune. In următoarele două ore am avut parte de 
două cute mai mici şi am fost nevoiţi să coborâm pentru ne trece 
scuterele dincolo, dar în ambele cazuri am putut s-o facem fără 
să oprim motoarele şi într-un timp foarte scurt. Ar pierdut totuşi 
un pic de timp, iar Meldrum a mărit corespunzător viteza cu care 
am început să străbatem o zăpadă din ce în ce mai deasă. 

In faţa mea, Rotax-ul în doi timpi bătea fericit. Există o 
mulţime de lucruri de spus despre motoarele în doi timpi, atunci 
când sunt puse să efectueze o muncă simplă. Nu ţi se rupe 
pinionul de transmisie, nu ai probleme cu uleiul; nu-ţi rămâne 
decât să ambalezi şi să porneşti la drum. 

In aceste două ore am acoperit o distanţă de şaizeci de mile, 


175 


ghidaţi de semnalul radio, mânând pe suprafaţa banchizei ca 
nişte patinatori de viteză. După o vreme ninsoarea a început să 
se mai potolească. Deşi acest lucru nu elimina încă toate 
riscurile, îţi dădea totuşi un anume sentiment de uşurare 
sufletească. Bănuiesc că în clipa aceea şi eu am început să mă 
simt mult mai bine: mai aveam cinci ore şi jumătate de beznă 
până la următorul crepuscul şi numai o sută de mile de parcurs; 
eram la o sută de mile de Novaia Zemlia sau de oricare alt 
teritoriu rusesc, trecând prin noaptea arctică în scuterele noastre 
albe. Nu ne rămânea decât să înaintăm în continuare în direcţia 
corectă. 

Dar vieţii nu-i face plăcere ca oamenii să gândească. Exact în 
clipa în care îţi simţi picioarele mai sigure şi te eliberezi de orice 
grijă, ai tendinţa să calci în locul în care cu puţină vreme în urmă 
s-a aflat un câine. 

Pe la cinci şi jumătate i-am spus Nataliei: 

— Undeva în spate trebuie să fie o sticlă. Toarnă, te rog, în 
două pahare. 

Am oprit să bem o cafea, un gest foarte elegant dacă ne 
gândim că ne îndepărtasem la o sută de mile de orice reper de 
pe banchiza arctică. Am sorbit lichidul cu nesaţ şi după ce am 
terminat am ieşit din scuter, m-am dus la Chance şi mi-am 
examinat un pic pacientul. Komarov dormea la fel de adânc, 
chiar şi în poziţia chircită pe care i-o permitea bancheta din spate 
a scuterului. Sunt sigur că nu stătea prea confortabil cu 
picioarele de o parte şi de alta a scaunului şi cu trupul răsucit pe 
jumătate. Am crezut că durerile musculare provocate de această 
poziţie îl vor trezi, în pofida drogului puternic. Oricum, efectul 
medicamentelor urma să dispară cât de curând. L-am examinat 
cât am putut de atent şi starea lui părea destul de normală: nu 
era transpirat şi nu avea nici un semn al comei diabetice; 
respiraţia era normală şi nu se simţea nici un iz de acetonă, 
semnalul de alarmă în afecțiunea diabetică. Când am coborât din 
cabina scuterului, fata mă aştepta îngrijorată. 

— Cum se simte, domnule doctor? 

— I se întâmplă des să doarmă atât de adânc? am întrebat-o la 
rândul meu. 

Ea a avut un moment de ezitare. 

— Cred că deseori ia mai multe tablete decât ar trebui. 

— De ce? 

— Pentru că... pentru că vrea să scape. Să termine odată, 
înţelegeţi ce vreau să spun? 


176 


Mi l-am imaginat pe academician, izolat între pereţii de beton, 
văzând în fiecare zi aceleaşi chipuri. Să nu mai vorbim de colegii 
lui care tot paznici erau. 

— Inţeleg. 

— Trebuie să-l zgâlţâi cu toată puterea ca să-l trezesc, a 
continuat ea. 

— Insulina când şi-o ia? 

— Când mănâncă. De obicei şi-o injectează singur, în biroul lui. 
Academicianului Komarov nu-i face nici o plăcere că e diabetic şi 
de aceea nu acceptă să fie nimeni de faţă când îşi administrează 
insulina. 

— Pe la ce oră şi-o face? 

— Mănâncă la nouă şi-şi face injecţia pe la zece şi jumătatea 
îşi mai face una seara, înainte de culcare. Pe la zece. 

Am încuviinţat printr-o mişcare a capului. Era modul tipic de 
administrare a insulinei. Şi asta era o veste bună. O oră în plus 
sau în minus nu conta foarte mult pentru diabeticii care se 
injectau şi după câte mi-a spus Natalia nu era necesar să-i mai 
administrez insulină cât timp ne vom mai afla încă pe gheaţă. 

Ne-am suit din nou în scuter şi am închis cu zgomot portiera. 

— Când i s-a stabilit ultima oară dieta? 

— Acum două luni. 

— Bun, am spus eu, şi am spus-o sincer. 

Un diabetic a cărei dietă e stabilă timp de două luni poate fi 
considerat în afara oricărui pericol. 

M-am uitat prin parbriz şi l-am zărit pe Chance făcându-i semn 
lui Meldrum să pornească şi apoi urmându-l. Am arunca o privire 
laterală spre Fum Cenuşiu şi Ericson, gata şi ei să pornească pe 
flancuri, şi am apăsat pe buton. Am parcurs aproape 0,9 m când, 
dintr-odată am auzit un zăngănit metalic, un pârâit îngrozitor 
care venea de dedesubt. Am oprit imediat. 

Toată veselia mea s-a topit într-o clipă. Mi-am dat seama de 
îndată ce am auzit zgomotul, că se întâmplase un dezastru. 
Speram să nu fie aşa, dar ştiam că inevitabilul se produsese. Am 
aprins luminile de avertizare de două ori pentru a-i anunţa şi pe 
ceilalţi şi i-am aşteptat până s-au întors. M-am dat jos am rămas 
acolo până când Chance şi Meldrum s-au apropiat de scuterul 
meu. 

— Ce s-a întâmplat, doctore? m-a întrebat Meldrum, cu chipul 
marcat de oboseală. 

— Nu-mi dau seama. Cred că e ceva la şenile. 

— Ajută-mă puţin să-l înclinăm. 


177 


Am împins cu putere scuterul împreună cu Chance, ridicând 
şenila din dreapta deasupra gheții. Meldrum s-a lăsat pe 
genunchi şi a început să se uite dedesubt, ajutat de o lanternă. 

Nu vedeam ce face, dar trăgea şi smulgea cu putere de ceva, 
gâfâind din cauza efortului. In cele din urmă, s-a ridicat în 
picioare şi a spus: 

— Prostu’ naibii! 

Chipul îi era contorsionat de furie. 

— Ce s-a-ntâmplat? l-am întrebat, holbându-mă la el. 

— Nenorocita de toporişca pentru gheaţă. Asta s-a-ntâmplat. 

— Toporişca pentru gheaţă? am îngânat eu prosteşte. Dar o 
am aici. 

M-am întins spre stelajul lateral din cabina scuterului, unde ar 
fi trebuit să se afle, agăţată într-un cârlig metalic, toporişca 
pentru gheaţă. Nici urmă de ea. 

— S-a înţepenit în mecanismul posterior de rulare! a urlat, 
turbând de furie, Meldrum. Nimeni nu mai poate s-o scoată de 
acolo. A transformat totul în nişte fiare răsucite. 

— Cum naiba...? am spus eu. 

— Am să-ţi spun eu cum naiba s-a întâmplat. Când prostul 
care conduce acest scuter s-a dat jos din el, a atins-o din 
greşeală şi a desprins-o din stelaj. După aceea i-a mai dat şi un 
şut cu laba lui mare. Şi toporişca a ajuns drept în mecanismul de 
rulare. 

— Dar eu n-am... 

— Nu? A naibii neatenţie. Să nu îndrăzneşti vreodată să mă 
operezi şi pe mine, doctore. Eşti genul de chirurg care-şi uită 
forcepsul în pacient. 

Mi-a întors spatele şi s-a îndepărtat puţin, apoi a revenit. 

— Sper că o să te încânte călătoria pe schiuri pe care o vei 
face mai departe. 

M-am roşit tot, cuprins de un sentiment de vinovăţie şi 
încercând să înţeleg cum fusese posibil aşa ceva. De firea mea 
nu sunt un împiedicat şi oricât mi-am tocit mintea, nu-mi puteam 
da seama ce se întâmplase. 

— Am să merg mai departe pe schiuri, i-am spus lui Chance. 

— Doi dintre noi vor trebui să continue pe schiuri. 

Pe chipul lui nu se citea mai multă simpatie pentru mine decât 
pe cel al lui Meldrum. 

— Unul dintre ei sunt eu, am spus. Mă descurc bine pe schiuri. 

— Tu eşti prea preţios, m-a întrerupt sardonic Chance. Nu ne 
putem permite să pierdem tocmai doctorul echipei. 


178 


— Ascultă, am intervenit eu. Sunt vinovatul principal, aşa că 
trebuie să plătesc. 

— Aşa ar trebui, mi-a răspuns el cu amărăciune. Dar nu se va 
întâmpla. Oricum nu vei uita toată viaţa momentul ăsta. Cei doi 
care vor merge pe schiuri au şansa sută la sută de a muri 
îngheţaţi. 

— Lasă-mă pe mine, am sărit din nou. 

Nu mi-aş fi iertat niciodată faptul de a călători într-o cabină 
încălzită, ştiindu-i pe ceilalţi doi târâţi de o frânghie pe un ger de 
minus patruzeci de grade. 

— Cei mai buni schiori sunt Yamamoto şi Ericson, a spus 
implacabil Chance. Ei vor fi cei care vor continua drumul pe 
schiuri. 

Chance s-a întors la Number One pentru a-i da vestea cea 
tristă lui Yamamoto, dar se vede treaba că uriaşul japonez 
bănuise despre ce era vorba, pentru că îşi prinsese deja schiurile. 
Între timp au fost întinse şi cablurile de nailon care aveau să-i 
ancoreze pe cei doi. 

Jim Fum Cenuşiu s-a dus să i se alăture lui Meldrum în primul 
scuter, iar fata şi cu mine ne-am urcat în celălalt vehicul. 

— Eu am să-l ancorez pe Ericson, a mârâit Chance. Tu o să-l ai 
la capătul cablului pe Yamamoto. 

— In paralel, bineînţeles, am spus eu. Nu în şir indian. 

— Ba în şir indian, mi-a răspuns el. E limpede, doctore 
Edwards? 

— Dar e mult mai nesigur pentru cel din coadă. 

Deşi plină de furie, vocea lui se menținea la un nivel normal. 

— Eu nu mă gândesc la oameni, doctore. Avem şi aşa prea 
mulţi. Dar nu ne mai permitem să pierdem încă un scuter. Aşa că 
bagă bine la cap: eu mă iau după Meldrum şi tu te iei după mine. 
Ca un copoi. Şi nu te abaţi nici un centimetru. Ai înţeles? 

— Am înţeles, am răspuns nefericit şi m-am suit în scuter. 

In spatele meu am auzit-o pe Natalia spunând: 

— Poate că eu am fost de vină. 

— Ce vrei să spui? f 

— Când am coborât m-am împiedicat. Iți aduci aminte? 

Mi-am amintit. Alunecase pe gheaţă şi se sprijinise în căzătură 
de carcasa scuterului. 

— Ai atins cumva toporişca? 

M-am întors să mă uit la ea şi am văzut că ochii îi erau scăldaţi 
de lacrimi. 

— Nu-mi dau seama. Nu cred. Am încercat doar să mă agăţ de 


179 


ceva ca să nu cad. O, îmi pare atât de rău. Îmi pare foarte rău. S- 
ar putea să fi fost vina mea! 

M-am uitat la ea, încercând să rememorez momentul. 
Coborâsem primul şi apoi mă dădusem la o parte să-i fac loc şi 
ei. Când a ieşit, a alunecat şi eu m-am întins spre ea s-o prind. 
Nu se aflase în nici un caz în apropierea toporului pentru gheaţă. 
In schimb eu fusesem! Am fost chiar lângă el. Am simţit că 
roşesc tot ruşinat. Agăţasem toporul cu ceva şi nu-l auzisem 
căzând din cauza zăpezii. 

— Ascultă, am spus. Indiferent de cum s-a întâmplat, 
consecinţa este că Yamamoto trebuie să continue acum drumul 
pe schiuri. Aşa că tu o să te întorci ca să îl supraveghezi pe 
geamul din spate. Să nu-ţi iei ochii de pe el. Dacă se întâmplă 
ceva, orice, să mă anunţi imediat! 

Ea a încuviinţat cu seriozitate, apoi s-a întors cu spatele spre 
mine. 

— Sunt gata! 

In faţa mea l-am zărit pe Chance făcând semn cu mâna. 
Meldrum pornise deja. Cablul s-a întins şi Ericson a început să 
alunece pe gheaţă, cu genunchii flexaţi, cu corpul înclinat în 
spate şi cu mâinile strânse pe cablu. Am pornit şi eu, foarte 
precaut. 

— E bine aşa? 

— Da, mi-a răspuns fata. 

M-am întors puţin, şi prin geamul din spate l-am văzut pe 
Yamamoto aşteptând la capătul cablului. 

In faţa mea, Ericson aluneca cu uşurinţă, tras de Chance. Am 
încetinit un pic, lăsând vreo 18,2 m între scuterul meu şi omul de 
pe schiuri. Avea şi aşa o poziţie destul de periculoasă ca să mai 
dau şi eu peste el dacă ar fi căzut. 

Meldrum a mărit constant viteza, dar era limpede că nu mai 
puteam merge cu patruzeci de mile pe oră. In condiţii de vreme 
favorabilă, pe o zăpadă bună şi pe timp de zi, un schior expert ar 
fi putut fi tractat o vreme cu o astfel de viteză, dar să aştepţi un 
astfel de record din partea lui Ericson şi a lui Yamamoto pe un 
frig cumplit şi pe o suprafaţă de gheaţă, era prea mult. Meldrum 
a mărit viteza până la douăzeci şi cinci de mile pe oră, apoi a 
menţinut-o constantă. 

La fiecare minut şi ceva o întrebam pe Natalia: 

— E în regulă? 

lar ea îmi răspundea afirmativ. În timp ce ea nu-l scăpa din 
ochi pe Yamamoto, eu mă uitam atent la Ericson. Chance nu 


180 


putea s-o facă, iar Komarov era în continuare inconştient pe 
bancheta din spate. Vina faţă de cele întâmplate mă apăsa greu. 
Din cauza mea cei doi se aflau acum la capătul celor două cabluri 
şi trebuia să am grijă să nu li se întâmple nimic. 

— E în regulă, Natalia? 

— Da. 

A mai trecut un minut. 

— E în regulă, Natalia? 

— Da. 

Din când în când mă uitam şi eu în spate, spre luciul în care 
silueta mătăhăloasă a japonezului plutea la capătul cablului, apoi 
mă întorceam la loc, să-l urmăresc pe Ericson şi să mă asigur că 
scuterul meu mergea întocmai pe urmele trasate de schiurile 
norvegianului. Cu timpul, însă, lucrai acesta devenea din ce în ce 
mai obositor. 

Mă cuprinsese şi pe mine această stare. Mă simţeam frânt de 
oboseală. Un simplu calcul m-a ajutat să-mi dau seama că nu 
mai dormiserăm de douăzeci şi opt de ore. Un bărbat antrenat şi 
sănătos ar trebui să se descurce destul de bine şi într-o situaţie 
ca aceasta. Dar tensiunea şi concentrarea continue îţi secătuiesc 
toată energia. 

— E în regulă, Natalia? 

— Da. 

Ochii mei începuseră să nu mai concentreze imaginea şi 
devenise mai mult un efort de voinţă să-l supraveghez pe Ericson 
şi s-o întreb pe Natalia despre Yamamoto. După încă o oră, mi- 
am dat seama că reacţiile mele deveniseră din ce în ce mai 
întârziate. M-am trezit că nu mă mai uitam de fapt la Ericson, ci 
la ecranul protector al parbrizului şi că ochii mei urmăreau în 
realitate bătaia ca de metronom a ştergătoarelor. Mi-am încordat 
privirea înainte, spre Ericson şi, după ce m-am convins că era tot 
acolo, spre Yamamoto. Dacă ne-am fi ciocnit brusc de ceva, am fi 
fost pierduţi. Simţeam că alternativ mi se face cald şi frig. 

— E în regulă, Natalia? 

— Da. 

Mă întrebam cum se descurca Meldrum în capul coloanei, dacă 
reflexele şi concentrarea sa remarcabile făceau încă faţă oboselii 
şi scrutării atente a peisajului din faţă care îţi dădea impresia 
înaintării printr-un tunel. Şi încă un tunel îngrozitor de friguros. 
Mi-am dat seama că portiera era deschisă. Probabil că 
atinsesem, fără să-mi dau seama, clanţa cu cotul. 

Deşi copleşit de ceața oboselii, mi-a venit imediat o idee: 


181 


benzedrină! Aveam şi benzedrină în trusa medicală. Am întins 
mâna spre şalter, am aprins de două ori lumina de deasupra 
capului şi am văzut imediat cele două scutere încetinind şi apoi 
oprind şi pe Ericson frânându-şi înaintarea. 

— Benzedrină ne va fi de folos, Natalia, am spus eu. 

N-am primit nici un răspuns. 

— Natalia! am repetat răspicat, apoi m-am întors panicat şi 
am strigat: Natalia! 

Fata aţipise. 

Am deschis brusc portiera cabinei şi am păşit în bătaia 
vântului care îţi tăia respiraţia, uitându-mă după Yamamoto. 
Cablul se afla tot în spatele scuterului, dar nu mai era deloc 
întins. L-am ridicat şi am mers de-a lungul lui. La capătul lui m- 
am trezit în mână cu mânerul de ancorare. 

Nici urmă de Yamamoto. 


182 


CAPITOLUL 20 


Urmele pe care le lăsaserăm pe gheaţă se îngustau treptat, ca 
apoi să se facă nevăzute în beznă. Undeva acolo era el; trebuia 
să fie. Am pornit pe acele urme, căutându-l cu disperare, 
strigându-i numele în vântul nemilos care-mi sfâşia hanoracul. 
Cred că ar fi trebuit să am suficientă minte să-mi strâng mai bine 
şiretul glugii, dar atunci nu am fost în stare de aşa ceva; în 
mintea mea stăruia doar nevoia de a mă avânta pe acele urme, 
de a-l striga şi de a-l găsi... 

Am auzit apoi un muget. Mugetul a încetat şi m-am trezit 
strâns de nişte braţe puternice care mă împiedicau să merg mai 
departe. M-am luptat din răsputeri încercând să mă eliberez din 
strânsoarea lor, apoi durerea mi-a explodat pe chip ca ceva care 
m-a lovit năprasnic. 

Pe măsură ce imaginea din faţa ochilor mei şi-a recăpătat 
claritatea, mi-am dat seama că în faţa mea se afla Chance. 

— Urcă în scuterul acela, mi-a ordonat el. 

— Yamamoto. E... 

— Fum Cenuşiu s-a dus să-l caute. Pe schiuri. 

— Fata a stat tot timpul cu ochii pe el, dar probabil că a aţipit, 
am spus eu. 

— Ca şi tine de altfel, a mărâit Chance. 

In clipa aceea cred că era în stare să mă omoare. 

— Imi pare rău. Doamne, ce rău îmi pare. Nu-mi dau seama 
cum s-a întâmplat. Nu cred că am aţipit şi eu. Numai că... 

— Numai că l-ai pierdut pe Yamamoto, a mârâit din nou 
Chance. L-ai abandonat şi l-ai ucis, nenorocitule. Cum am văzut 
că faci semnale luminoase mi-am dat seama că... Mi-am dat 
imediat seama. 

Mintea îmi era înceţoşată de confuzie şi suferinţă. 

— Nu de aia am semnalat, am bălmăjit eu. Benzedrină. Mi-am 
adus aminte că am nişte benzedrină. 

Şi-a luat mâinile de pe umerii mei şi le-a lăsat să cadă pe 
lângă trup, într-un gest de lehamite. Apoi a spus încet, dar cu 
venin în glas: 

— Mai bine te-ai duce să vezi ce-ţi mai face pacientul. 

M-am târât până la scuterul meu de unde mi-am luat trusa 
medicală şi am scotocit după sticluţa cu benzedrină. Am găsit 
două tablete şi le-am înghiţit, apoi m-am îndreptat spre scuterul 


183 


lui Chance. Am găsit-o pe Natalia, aplecată deasupra lui 
Komarov, aflat încă în aceeaşi stare. Nu avea nici un rost să dau 
vina pe ea. De vină eram eu şi numai eu. 

— Cum îi merge? 

Ea şi-a ridicat spre mine ochii albaştrii şi îngrijoraţi. 

— Doarme încă. 

— Tot mai doarme? la să-l văd şi eu. 

L-am examinat cât am putut de atent. Avea pulsul constant şi 
starea sa părea normală. Cu toate astea, nu-mi explicam de ce 
nu-şi recapătă cunoştinţa după atâta vreme. Benzedrină îşi 
făcuse deja efectul şi mintea începea să mi se limpezească. Eram 
însă în continuare încurcat. Pulsul, temperatura, respiraţia: toate 
erau normale. Organismul lui Komarov putea să mai reziste chiar 
şi fără hrană în următoarele două ore, iar fără insulină chiar trei 
ore. 

— Vino înapoi în scuter, am spus. Academicianul e bine. 

M-a urmat şi apoi s-a urcat în cabină. Am închis portiera în 
urma ei şi m-am întors la Chance care rămăsese neclintit în 
aşteptarea lui Fum Cenuşiu. 

— N-am putea să pornim în căutarea lui cu un scuter? am 
întrebat. 

Chance şi-a întors faţa spre mine. 

— Scuterele vor merge în direcţia opusă. Ele nu se mai întorc. 
lar ochiul omenesc, mai ales cel al lui Fum Cenuşiu rezolvă mai 
multe în astfel de situaţii decât toate scuterele. 

— Dar luminile! 

— Nu vom aprinde nici o lumină, mi-a răspuns el. Şi nu vom 
mai risca nici un scuter. 

S-au scurs zece minute, cincisprezece, douăzeci, timp în care 
am rămas amândoi nemişcaţi. Mintea îmi devenise anormal de 
limpede, acum când benzedrina fusese asimilată în sânge şi 
începusem să simt fiorul ucigaş al gheții şi al vântului care îmi 
pătrundea până la os. Imi dădeam seama că mâinile şi picioarele 
îmi devin inerte. M-am uitat la Chance care stătea acolo ca o 
stâncă, cu ochii în direcţia în care plecase Fum Cenuşiu. Numai 
de simpatia mea nu avea el nevoie acum, dar mă bucuram că 
era comandantul echipei noastre. Pentru că era Chance, nu făcea 
nici o mişcare până nu ştia despre ce era vorba, dar pentru că 
era şi comandantul nostru, nici nu putea să ordone întoarcerea 
pe urmele lui Yamamoto. 

Aşa că am continuat să aşteptăm. Şi am aşteptat până când, 
în depărtare, o mişcare abia perceptibilă ne-a dat de înţeles că 


184 


acolo se afla o fiinţă vie. Mişcarea s-a transformat într-un contur 
şi, mai târziu, într-un om care schia spre noi. 

Era James Fum Cenuşiu şi se apropia în viteză de noi. 

Chance i-a ieşit în întâmpinare: 

— Ei, bine? 

— E mort. 

Chipul întunecat al lui Fum Cenuşiu era impasibil, dar privirea 
îi era aspră. 

— S-ar putea să fi făcut un pas greşit şi a căzut. 

— Eşti sigur? l-am întrebat eu. 

Ochii lui Fum Cenuşiu au privit prin mine. 

— E mort. Din cauza îngheţului. 

In spate avea prins un schi care îi atârna diagonal. L-a dat jos 
şi ni l-a arătat: 

— Uitaţi-vă. 

M-am uitat la schi. S-a uitat şi Chance. Apoi ne-am privit unul 
pe altul. Pe talpa schiului lui Yamamoto, lemnul era crestat, iar 
marginile zgârieturii profunde erau despicate. 

— Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? am întrebat. 

Fum Cenuşiu a clătinat din cap. 

— Cine ştie? L-am îngropat în zăpadă. 

A făcut o pauză şi ochii lui ciudaţi au poposit o clipă, pe chipul 
meu aruncându-mi o privire de gheaţă. 

— Era un om adevărat. 

Chance a intervenit imperativ: 

— Să dăm drumul. 

M-am târât înapoi la scuterul meu, gândindu-mă tot timpul la 
Yamamoto al cărui trup îşi găsise sfârşitul acolo pe gheaţă. Omul 
care murise din neglijenţa mea criminală. Nici Chance şi nici Fum 
Cenuşiu nu mi-au spus nici o vorbă. Nici nu mai era nevoie. 
Dispreţul lor le radia de pe chipuri. 

Cum m-am urcat în scuter, Natalia m-a şi întrebat încet: 

— Ce s-a întâmplat? 

Rostise aceste cuvinte cu multă blândeţe. 

— A murit, am îngânat eu întorcându-mă spre ea. Eu l-am 
omorât. 

Ea a continuat pe acelaşi ton blând: 

— Nu e adevărat. A fost un accident. Erai prea obosit. Nu 
trebuie să te simţi vinovat. 

Am mormăit ceva. Vina era numai a mea. Toată lumea o ştia, 
inclusiv eu. Sentimentul acesta mă apăsa ca o povară uriaşă. 

In mai puţin de un minut, scuterele s-au pus din nou în 


185 


mişcare. Mă uitam la Ericson, ancorat de capătul cablului şi mă 
întrebam ce simte în aceste clipe. O oră şi douăzeci de mile au 
fost suficiente să-l ucidă pe Yamamoto, cel mai puternic dintre 
noi şi mai aveam încă şaptezeci de mile în faţa noastră; 
şaptezeci de mile în care norvegianul ar putea îngheţa tun, şi-ar 
putea pierde echilibrul şi să moară; şaptezeci de mile în care 
scuterele s-ar putea defecta. Până acum pierduserăm deja trei 
pe o distanţă cu puţin mai mare de trei sute de mile: unul pe 
drumul spre obiectivul nostru şi două pe parcursul celor o sută şi 
treizeci de mile ale drumului de întoarcere. Şansele ne erau din 
ce în ce mai vitrege. i 

M-am uitat la ceas. Şapte şi cincizeci de minute. In mai puţin 
de trei ore vom fi surprinşi de crepuscul şi noi mai aveam de 
parcurs încă şaptezeci de mile. Asta ar fi însemnat o viteză 
medie de douăzeci şi cinci de mile pe oră şi evitarea oricărui 
accident sau defecţiune. Nu mă mai îndoiam câtuşi de puţini că 
la ora asta ruşii porniseră deja în căutarea noastră. Cei pe care îi 
lăsasem în Novaia Zemlia vor fi găsit, fără îndoială, un mijloc de 
a comunica celor din afară ce se întâmplase cu ei, iar faptul că 
ne aflam în apele internaţionale, mai bine zis în gheţurile 
internaţionale, nu ne simplifica cu nimic situaţia. De îndată ce 
vor beneficia de lumina crepusculară vor începe să ne caute, şi 
încă cu toată atenţia, iar la latitudinea asta crepusculul se 
prelungeşte destul de mult. Dacă nu reuşeam să ajungem la 
destinaţia noastră pe întuneric, ruşii aveau la dispoziţie vreo trei 
ore de crepuscul în care să ne caute peste tot. 

Dar cum vor începe să ne caute? Mă întrebam cum se 
organizau oare cei pe care îi lăsaserăm în urma noastră. Aproape 
pe tot drumul avusesem parte de zăpadă viscolită, nu foarte 
abundentă, dar probabil suficientă pentru a acoperi urmele 
lăsate de scuterele noastre. Dacă aceste urme erau încă vizibile 
de sus, mi-am închipuit că dacă te aflai într-un avion n-aveai 
decât să te iei după ele până la noi. Până şi cel mai uşor avion ne 
putea ajunge în cel mult o jumătate de oră. Mai era semnalul, 
acel semnal neîntrerupt după care se ghida Meldrum şi care 
putea fi cu uşurinţă interceptat de operatorii ruşi. La început îl 
vor observa doar, apoi vor fi contrariaţi de el ca în cele din urmă 
să devină suspicioşi şi să treacă la acţiune... 

Ochii mei nu se mai dezlipeau de Ericson. Acea siluetă suplă 
prinsă la capătul cablului de 18,2 m, ţinându-se strâns şi 
lăsându-se târât prin frigul arctic şi prin beznă. Imaginea lui 
părea din ce în ce mai mare până când îmi acoperea privirea. 


186 


Era, de fapt, Yamamoto care îmi tortura gândurile. Aveam 
impresia că în creierul meu se proiectează o bobină de film 
cinematografic: schiorul singuratic legănându-se în noapte, legat 
de viaţă doar printr-un cablu de 6m şi vigilenţa din ce în ce mai 
redusă a unor oameni chinuiţi de oboseală. Apoi şi-a pierdut 
echilibrul şi cablul i-a scăpat din mâini. A rămas întins pe 
suprafaţa de gheaţă, simțind cum viaţa se scurge încet din el. 
Poate că a reuşit să se ridice şi a încercat din răsputeri să se 
salveze, dar nu a reuşit din cauza unui schi care nu mai aluneca 
cum trebuie pentru că ceva anume îi făcuse o zgărietură 
profundă pe talpă. 

Deodată am simţit că părul de pe ceafa mi se zbârleşte. 
Zgărietura aceea! Mi-a revenit în minte imaginea lui Fum 
Cenuşiu cu schiul acela în spate şi a urmei adânci lăsate pe 
lemnul de esenţă tare. 

Mi-am pus mintea la încercare, rememorând tot ce ni se 
întâmplase de când plecasem de la baza rusească, explozia, 
defectarea  scuterului lui Yamamoto, eşuarea prostească a 
propriului meu scuter, toporişca pentru gheaţă care căzuse de la 
locul ei şi ajunsese în cele din urmă sub acesta. Apoi căderea 
fatală a lui Yamamoto însuşi. Mintea mea era încă frământată de 
aceste probleme când am constatat că începuserăm să 
încetinim. Am oprit şi am coborât, luând-o înainte pentru a mă 
alătura celorlalţi. Gheaţa părea a se întinde în faţa noastră într-o 
linie neîntreruptă, dar de îndată ce m-am apropiat am observat 
că nu era aşa: ajunseserăm din nou în faţa unei copci, lungi şi 
înguste, ca un şanţ adânc de 1,2 m în mijlocul gheții. 

Ne-am uitat la stânga şi la dreapta, dar marginile drepte ale 
şanţului nu se puteau zări. La o adâncime de vreo 3 m, apa 
întunecată clipocea în bătaia vântului. 

Gura lui Chance era desfigurată într-o grimasă de neputinţă şi 
furie oarbă. |! fixase cu privirea pe Meldrum. 

— Eu zic să sărim peste ea. 

Meldrum a clătinat din cap. 

— Mai bine o ocolim. Dacă se mai produce vreo defecţiune... 

Chance i-a retezat vorba: 

— E uşor. Buzele şanţului sunt la acelaşi nivel. Putem sări 
dincolo fără probleme. 

— Noi putem, aşa este, i-a răspuns Meldrum, dar ia uită-te 
acolo. Dacă unul dintre scutere ratează saltul, pică drept în apă. 

M-am uitat spre cei doi pereţi de gheaţă care pătrundeau în 
marea îngheţată. 


187 


— Sărim! a hotărât Chance. 

— Ascultă, a intervenit din nou Meldrum, dacă mai pierdem un 
scuter... dacă se întâmplă ceva, orice, cu vreun motor, cu 
şenilele sau cu sistemul de direcţie vom avea trei oameni pe 
schiuri şi numai două scutere. Cineva va muri. Nu vom reuşi să 
ajungem la destinaţie cu toţi cei trei oameni pe schiuri. 

l-am lăsat să hotărască; oricum pe mine nu m-ar mai fi 
ascultat nimeni. M-am dus la scuterul lui Meldrum, unde Fum 
Cenuşiu stătea ghemuit pe bancheta din spate. Deschizând 
portiera, am simţit ochii lui aţintiţi asupra mea, reci, dispreţuitori 
şi distanţi. 

— Schiul acela, am spus eu. 

El a continuat să mă privească. 

— Zgârietura de pe talpă. Ce ar fi putut-o provoca? 

Ochii lui Fum Cenuşiu nu se dezlipeau nici o clipă de pe mine. 
Capul i se mişca aproape imperceptibil într-o parte şi în cealaltă, 
dar ochii îi rămâneau calmi, holbaţi spre mine. 

— Gheaţa putea să lase o urmă ca aceea? am strigat la el. 

El a clătinat din nou din cap, abia perceptibil. Apoi şi-a făcut 
avânt, s-a ridicat, a alunecat cu uşurinţă afară din scuter şi s-a 
îndreptat spre spatele acestuia, unde se afla trusa cu scule. 
Topoarele pentru gheaţă se aflau acolo, ca şi ciocanul, dar când 
plecaserăm în expediţie trusa noastră mai cuprinsese pitoane şi 
două cârlige de escaladare pe care le luaserăm pentru orice 
eventualitate, gândindu-ne la stânca abruptă. Cele două cârlige 
de escaladare lipseau. 

— Dumnezeule! am exclamat. 

Fum Cenuşiu mi-a pus o mână pe braţ. 

— Mergem mai departe. Suntem atenţi, dar mergem mai 
departe. Nu avem timp de aşa ceva. 

Meldrum se apropia cu paşi mari de scuter. 

— Daţi-vă la o parte, a mormăit el. 

A urcat, a trântit portiera şi s-a îndepărtat cu scuterul de 
copcă. De data asta nu s-a mai dus atât de departe; părea că 
înaintează mult mai lent şi am urmărit cu inima cât un purice 
micul vehicul care se apropia de şanţul adânc şi întunecat care 
despărţea cele două maluri de gheaţă. Nici nu ne-am dat seama 
când a trecut dincolo. Schiurile de direcţie aproape că nici nu s- 
au desprins de gheaţă. Nu s-a produs nici o zdruncinătură, doar o 
mişcare lină şi continuă. 

M-am îndreptat şi eu spre buza şanţului, acolo unde se afla 
Chance. Pe malul celălalt Meldrum a oprit scuterul şi a pornit 


188 


înapoi spre noi. S-a oprit o clipă uitându-se spre fundul copacii, iar 
Chance i-a întins un braţ. O lăţime de patru picioare, dacă o 
măsori pe un covor, nu pare prea mult, dar eu înţelegeam ce se 
întâmpla în sufletul lui Meldrum. Şi-a întins mâinile, apucându-se 
de braţul lui Chance, apoi a sărit. 

Imediat mi-am dat seama că nu va reuşi. Poate că era de vină 
starea de epuizare, poate că i-a lunecat călcâiul, poate că pur şi 
simplu nu a agreat ideea de a sări şi reflexele îi jucaseră o farsă, 
dar o secundă mai târziu atârna deasupra şanţului, agăţat de 
braţul lui Chance. Acesta din urmă a căzut în genunchi, gemând. 
La rândul meu, m-am aruncat pe burtă şi m-am aplecat cât am 
putut de mult, în încercarea de a apuca celălalt braţ care fâlfâia 
disperat deasupra chipului palid al lui Meldrum. M-a prins cu 
disperare, dar n-a reuşit decât să-mi smulgă mănuşa din mână. 

Acum şi Chance stătea întins pe burtă, întinzând şi cealaltă 
mână după cel căzut. 

— Nu pot să-l mai ţin! a urlat el. L-am apucat doar pe jumătate 
şi-mi alunecă. 

Când mâinile li s-au despărţit, Meldrum a căscat o gură mare, 
contorsionată de groază, iar eu am simţit o strânsoare bruscă în 
jurul gâtului din cauza curelei de care aveam legate mănuşile cu 
un singur deget. Era ca un laţ care se strângea din ce în ce mai 
tare. Am început să alunec uşor pe gheaţă. Dedesubt, Meldrum 
rămăsese agăţat de mănuşă şi se holba la mine. Am încercat să- 
mi ancorez ghetele în gheaţă, dar acest lucru nu a oprit 
alunecarea mea vertiginoasă spre marginea şanţului. Intr-o clipă 
aveam să mă prăbuşesc şi eu în abis. 

Dar brusc, ceva foarte greu s-a prăbuşit pe picioarele şi 
gleznele mele şi în clipa aceea o durere cumplită mi-a cuprins 
încheieturile. Dar cel puţin nu mai alunecam. 

Mi s-a părut că am rămas aşa o veşnicie. Presiunea de pe gât 
era imensă şi simţeam cum mă învineţesc. M-am masat cât am 
putut de tare pe ceafa şi m-am concentrat asupra chipului lui 
Meldrum care se balansa într-o parte şi alta deasupra apei 
îngheţate. Se ţinea încă cu putere, dar nu avea să mai reziste 
prea mult. Chiar acum, când îl priveam, mâinile începuseră să-i 
alunece uşor. 

Totul, de la momentul alunecării lui Meldrum şi până în 
prezent, nu durase mai mult de zece secunde, iar peste încă vreo 
două, trei, nefericitul avea să cadă în apă şi să moară. Corpul 
omenesc nu poate suporta diferenţa de temperatură de aproape 
o sută de grade pe care o aduce cu sine imersiunea în apele 


189 


arctice. 

Am auzit în spatele meu o bufnitură seacă şi imediat au apărut 
alte mâini întinse spre fundul șanțului, încercând să-l apuce pe 
Meldrum. Erau mâinile lui Fum Cenuşiu. Dar nici ele nu puteau 
ajunge până acolo. Meldrum se prăbuşise prea jos. 

Vag, printre bătăile de baros produse de sângele care-mi pulsa 
în tâmple şi chinuit de strangulare, l-am auzit pe Fum Cenugşiu 
strigând: 

— Apucaţi-mă de glezne! Repede, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Apoi a scos un geamăt şi a alunecat înainte, aplecându-şi 
bustul deasupra copcii şi întinzându-şi mâinile cât putea de 
tare... 

S-a auzit apoi glasul fetei: 

— Ajutor! Nu pot să-l mai ţin! 

A urmat un pocnet îngrozitor, iar Fum Cenuşiu a scos un vaiet 
ascuţit, de agonie. 

Deodată, strânsoarea din jurul gâtului mi-a dispărut şi m-am 
trezit tras înapoi de glezne. De îndată ce am ajuns cu pieptul pe 
gheaţă, m-am ridicat ameţit în picioare. 

Picioarele lui Fum Cenugşiu erau pe suprafaţa gheții, dar restul 
corpului stătea aplecat deasupra copcii. II apucase pe Meldrum 
de mâini. Două lucruri îl împiedicau să nu cadă: unul era fata 
care îl ţinea cu putere de picioare, celălalt era Ericson. 

Schiurile norvegianului şi întreaga greutate a acestuia se aflau 
pe gambele indianului. 

Chance a revenit să dea o mână de ajutor, apucându-l pe Fum 
Cenuşiu de hanorac şi trăgându-l înapoi. O clipă mai târziu m-am 
alăturat şi eu. Centimetru cu centimetru Meldrum era tras spre 
suprafaţă până când, în cele din urmă, Chance şi cu mine am 
reuşit să-l prindem de mâini. Fum Cenuşiu l-a lăsat imediat, cu 
un geamăt de uşurare, care s-a transformat pe loc într-un urlet 
de agonie. M-am întors cu stângăcie, ţinându-l încă strâns pe 
Meldrum şi am văzut-o pe fată apucându-l pe Fum Cenuşiu de 
glezne şi încercând să-l tragă de acolo. 

— Nu-l trage, i-am spus eu. 

— Dă-te la o parte, a urlat Chance şi Ericson s-a îndepărtat 
greoi pe schiurile sale. 

Un minut mai târziu, cinci dintre noi se ridicaseră în picioare. 
Al şaselea nu reuşise. Fum Cenugşiu leşinase. Zăcea pe burtă, cu 
faţa în zăpadă, iar picioarele lui aveau o poziţie ciudată. 

— Nu mai era timp de pierdut, a spus Ericson. Alunecase prea 


190 


mult. N-am mai apucat să-mi dau jos schiurile. A trebuit să mă 
arunc pe el. 

M-am aplecat imediat, întorcând uşor capul lui Fum Cenuşiu în 
aşa fel încât gluga hanoracului să-i servească drept pernă. Mi-am 
scos apoi şi cealaltă mănuşă şi i-am pipăit încet picioarele. 

— Ei, bine? a întrebat Chance. 

— Sunt fracturate, am răspuns. Amândouă. Undeva sub 
genunchi. 


191 


CAPITOLUL 21 


Meldrum s-a întors fără să scoată o vorbă şi a pornit cu paşi 
grăbiţi spre scuterul lui Chance. S-a suit în el, a ambalat motorul, 
s-a îndreptat spre copcă şi a trecut peste ea. O clipă mai târziu s- 
a dat jos din cabină şi a rămas în picioare pe malul celălalt. 

— Ei, a spus el, nu-mi dă nimeni o mână de ajutor? 

De data aceasta a trecut şanţul fără probleme, dintr-un singur 
pas. Chance îl prinsese de mână cu toată fermitatea. Cred că 
pasul făcut peste acel şanţ de 1,2 m lăţime a fost cel mai curajos 
act pe care l-am văzut vreodată. Meldrum s-a îndreptat imediat 
spre scuterul meu, ultimul din coloană. 

— Nu, l-am repezit eu. 

S-a întors şi s-a apropiat de mine. 

— Şi de ce nu? 

L-am făcut semn în direcţia lui Fum Cenuşiu. 

— Vei avea şi un pasager. Nu putem să-l trecem dincolo altfel. 

Meldrum şi-a coborât privirea spre mine, apoi spre Fum 
Cenuşiu. 

— Dumnezeule! a exclamat el. Nu pot... 

Apoi şi-a recâştigat stăpânirea de sine. 

— Bine, a spus. Aştept. 

L-am cărat pe Fum Cenuşiu înapoi în scuter împreună cu 
Ericson care, între timp, îşi dăduse schiurile jos. Mi-am scos 
trusa, am dat peste atelele telescopice şi i le-am fixat de 
picioare. Nu sângera şi se părea că nu suferise nici o fractură 
deschisă. In clipa impactului, oasele sale fuseseră drepte, dar mă 
cutremuram gândindu-mă cum puteau să arate fracturile 
respective. 

Am scos morfina şi i-am administrat o doză suficient de mare 
pentru a amori şi un elefant. Când va ieşi de sub efectul 
acesteia va avea nevoie de multă tărie pentru a suporta durerea 
crâncenă. 

In fine, am ieşit din cabină, cu flaconul care conţinea tabletele 
de benzedrină. 

— Poftim. 

Chance s-a uitat la pilulele care zăceau în palma mea. 

— E benzedrină, i-am spus. Avem cu toţii nevoie de aşa ceva. 

— Eu nu am nici o problemă. 

— la una, am continuat. lţi ordon. 


192 


Ericson şi fata le-au luat fără comentarii. 

Meldrum m-a refuzat categoric. Stătea în faţa mea, abia 
ţinându-se pe picioare, cu mâinile tremurânde în mânuşi şi cu 
ochii roşii de oboseală. 

— Haide, l-am îndemnat eu, întinzându-i pilulele. 

— In viaţa mea nu am condus sub influenţa băuturii sau a 
drogurilor, mi-a răspuns încet. Mă simt mai bine aşa. 

Am încuviinţat din cap. Poate că într-adevăr aşa era. Uneori 
eşti nevoit să-l laşi pe pacient să aleagă ce-i mai bine pentru el. 

L-am aşezat pe Fum Cenuşiu cât mai comod posibil pe 
bancheta din spate, după care Meldrum a urcat şi scuterul a 
trecut peste copcă uşor, ca un planor pe cerul unei zile de vară. 
Ceasul meu arăta ora nouă şi un sfert. Dintr-o clipă în altă, 
Komarov avea să se trezească. Am traversat copca legaţi unul de 
celălalt, pentru orice eventualitate, şi am ajuns pe malul celălalt 
fără probleme, apoi m-am desprins de frânghie şi m-am grăbit să 
văd ce mai face Komarov. 

Zăcea în spatele scuterului, cufundat în acelaşi somn profund. 
l-am verificat pulsul şi respiraţia şi am constatat că totul era în 
ordine. Cu toate acestea, era evident că nimeni nu putea dormi 
unsprezece ore într-o poziţie atât de chircită fără să se 
trezească. Efectul fenobarbitalului ar fi trebuit să dispară demult, 
iar dacă ar fi fost să judec după comportamentul normal al unui 
diabetic, academicianul ar fi trebuit să se trezească cu o mare 
poftă de mâncare. Eram contrariat, dar nu deosebit de îngrijorat. 
Bătăile clare ale inimii, precum şi respiraţia regulată ale 
pacienţilor nu constituie motive de îngrijorare şi, oricum, era mai 
bine pentru noi ca rusul să doarmă în continuare. Echipa noastră 
suferise deja suficiente pierderi. Nu mai aveam nevoie în plus de 
un bătrân bolnav şi panicat. 

Din spatele meu l-am auzit pe Chance: 

— E-n regulă? 

M-am îndreptat de şale şi i-am răspuns: 

— Pare a fi în regulă. Ar trebui să se trezească în curând. 

— Ar fi trebuit să se trezească deja, nu-i aşa? 

Am încuviinţat, dând din cap. N 

— Ar fi trebuit, dar nu s-a trezit. Insă e bine. Vreau să spun... 
din punct de vedere fizic. Mai mult mă îngrijorează... 

— Toţi avem câte o problemă, mi-a retezat-o el. Intoarce-te la 
scuterul tău şi să pornim. In mai puţin de o oră se va ivi lumina 
crepusculului. 

— Din punctul de vedere al direcției, suntem pe calea cea 


193 


bună? 

Am aruncat o privire spre receptorul de la bordul scuterului 
său. 

Chance s-a holbat la mine. 

— Dacă nu suntem pe drumul cel bun, vom muri cu toţii, ca 
Yamamoto. Dă-i drumul. 

Portiera s-a închis cu zgomot, iar eu am luat în faţă vântul şi 
m-am grăbit să mă întorc la scuterul meu. 

Mai aveam de parcurs între patruzeci şi cinci şi cincizeci de 
mile şi, ţinând cont de viteza limitată la numai douăzeci şi cinci 
de mile pe oră urma să prindem în mod inevitabil cel puţin o oră 
de crepuscul. Scuterul lui Meldrum, care îl ducea pe bancheta din 
spate pe indianul rănit a pornit la drum, urmat de cel al lui 
Chance. Ericson s-a lăsat în jos pe schiuri, apoi, pe măsură ce 
coarda se întindea, a început să se ridice. O clipă mai târziu, am 
pornit şi eu. Eram cu toţii într-o situaţie cât se poate de critică: 
Fum Cenuşiu nu mai era bun de nimic, Meldrum era mort de 
oboseală, iar pe Chance, rana lui din coapsă, deşi nu părea că-l 
deranjează prea mult, îl slăbise, cu siguranţă, foarte mult. 

Cu toate acestea, înaintam constant. Meldrum îşi croia cu 
acelaşi fler şi sânge rece drum peste întinderea de gheaţă, 
uşurându-ne foarte mult înaintarea. Chiar şi aşa, avându-l pe el 
ca deschizător de coloană, drumul era foarte dificil. Ceea ce 
făcea Meldrum însă depăşea limitele oricărei imaginaţii. Se 
împlineau aproape douăzeci şi patru de ore de când micuțul 
scoţian ne dirija pe banchiză, evitând cute de presiune, hârtoape 
şi ridicături cu o îndemânare incredibilă şi trebuia să facă acest 
lucru în continuare. Cu toţii depindeam încă de discernământul 
lui. 

În ultima parte a nopţii am câştigat destul teren. Pe măsură ce 
viteza creştea la douăzeci, douăzeci şi cinci, apoi la treizeci de 
mile pe oră, Ericson se lăsa şi mai mult pe spate, cu genunchii 
îndoiţi. 

In spatele meu, fata părea că a adormit. Nu scosese un cuvânt 
de la ultimul dezastru petrecut la copcă. M-am întors şi am 
observat că avea ochii închişi şi capul sprijinit de peretele 
cabinei. 

Lumina a început să se răspândească foarte rapid pe 
suprafaţa gheții la ora zece şi patruzeci de minute. Trecerea de 
la strălucirea palidă a lunii la o lumină la care puteai citi cu 
uşurinţă ziarul, nu a durat mai mult de două minute. j 

Imediat, Meldrum a început să prindă din nou viteză. Îmi 


194 


dădeam seama ce e în sufletul lui, dar nu eram prea sigur de 
înţelepciunea lui. Ericson se afla la capătul cablului de mai bine 
de cinci ore şi nu cred că-i era prea uşor, în ciuda 
antrenamentului său ca schior de performanţă. Nu ne mai 
permiteam însă nici o oprire. Incă patruzeci de minute, încă 
treizeci şi cinci, încă treizeci şi aveam să ajungem. 

M-am trezit scrutând orizontul, în căutarea colibei din 
prefabricate pe care echipajul de pe Steaua Po/ară al căpitanului 
Hutton o montaseră pe gheaţă. Cu fiecare minut, mă simţeam 
mai aproape de ea, iar tentaţia de a sta cu ochii pe linia 
orizontului în loc să fiu atent la silueta lui Ericson din faţa mea 
era de-a dreptul copleşitoare. La un moment dat am fost la un 
pas să dau peste el şi asta m-a trezit din reverie. l-am lăsat lui 
Meldrum plăcerea de a o vedea primul. O merita pe deplin. Eu 
trebuia doar să-l urmez. Aşa că m-am concentrat asupra acestui 
lucru încercând să păstrez distanţa optimă faţă de Ericson şi să- 
mi menţin scuterul pe urmele trasate de cei din faţa mea. 

Minutele se scurgeau cu greutate. Din punct de vedere 
astronomic, ne aflam în plin crepuscul arctic. Dar există pe lume 
o mulţime de oraşe industriale în care lumina nu e mai bună 
decât cea pe care o aveam acum. Orizontul se vedea cu 
claritate, neted şi uniform, în faţa noastră. Ne mai despărţeau de 
ţinta noastră douăzeci de minute, cincisprezece şi apoi zece. 
Dintr-o clipă în alta, coliba avea să se contureze la orizont, 
îmbiindu-ne cu perspectiva unui avion cu fotolii în care ne 
puteam întinde oasele şi dormi după pofta inimii. Simţeam că aş 
fi putut dormi o săptămână, chiar o lună. 

Depăşisem deja ora la care coliba ar fi trebuit să ni se arate. 
Poate că nu apreciasem corect timpul, greşisem calculele şi, de 
fapt, nici nu ajunsesem la destinaţie. Am tras o înjurătură: 
nerăbdarea de a zări o dată coliba mă chinuia, încordându-mi 
nervii la maximum. Unde era? Unde putea fi oare? 

După încă vreo 36,4 m, scuterul lui Meldrum a încetinit, apoi a 
oprit. Am frânat şi eu şi mi-am tras scuterul în spatele celorlalţi. 
De ce naiba opriserăm? Am deschis larg portiera şi am ieşit. 
Chance şi Meldrum se aflau deja pe gheaţă şi, cu un sentiment 
de prăbuşire în suflet, mi-am dat seama imediat de ce opriseră. 
Coliba se vedea la vreo două mile în faţa noastră, ca o cocoaşă 
albă deasupra gheții. 

Nu ne mai despărţeau de ea decât două mile. Dar puteam 
spune la fel de bine că erau un milion de mile! Gheaţa pe care 
era aşezată coliba făcea parte dintr-un fragment care se 


195 


desprinsese din banchiza principală şi acum plutea pe apa 
întunecată şi cenuşie. 

— N-am putea ajunge la ea pe partea cealaltă? a întrebat 
Meldrum pe un ton puţin disperat. 

Chance a clătinat din cap. 

— N-am avea nici o şansă. 

M-am întors şi am examinat cerul şi întinderea de gheaţă din 
spatele nostru. Nici o mişcare, în afara norişorilor de aburi care 
se ridicau din eşapamentele scuterelor noastre. 

Chance s-a întors cu mersul greoi la scuterul său. Am observat 
că începuse să şchiopăteze şi că avea faţa palidă şi obosită. S-a 
aplecat spre bordul scuterului şi a pornit staţia radio. 

— Chance pentru Hutton. Chance pentru Hutton. 

A urmat o pauză şi un fâsâit puternic. 

Chance a întins mâna şi a reglat aparatul. 

— Chance pentru Hutton. Terminat. 

Aşteptam cu toţii. 

— Chance pentru Hutton. Chance pentru Hutton. Terminat. 

Secundele se scurgeau greu. Am mai aruncat o privire spre 
bancul plutitor care plutea atât de amăgitor în depărtare. 

Deodată s-a auzit un pârâit. 

„Hutton pentru Chance.” 

— Chance pentru Hutton. A fost purtată în larg de către un 
banc plutitor. Vino să ne iei. 

„Am înţeles. Mă aflu doar la trei mile de marginea banchizei. 
Venim cu toată viteza. Am terminat.” 

— Facem tot posibilul să ne apropiem cât mai mult de mal. 
Terminat. 

— Hutton ne spunea că poate înainta cu maximum 
douăsprezece noduri, am spus eu. Asta înseamnă aproape o oră. 

— Ştiu. 

Chance continua să se uite spre adăpostul de pe bancul de 
gheaţă şi să înjure întruna cu glas tare. 

M-am întors la scuterul meu, am luat termosul şi mi-am turnat 
nişte cafea pe care am sorbit-o cu lăcomie, continuând să 
scrutez cu privirea cerul şi întinderea de gheaţă. Cu coada 
ochiului am surprins o mişcare. Fata şi-a făcut apariţia din 
spatele mei moviliţe de zăpadă. M-am holbat mirat la ea. 

— Unde ai fost? 

— N-ar trebui să mă întrebi, mi-a răspuns ea zâmbind. 

— lartă-mă. 

Am înşurubat paharul pe gura termosului şi m-am întors la 


196 


scuterul lui Chance. 

— S-a trezit? 

— Nu, mi-a răspuns Chance. Du-te şi vezi şi tu. 

M-am aplecat, i-am apucat încheietura mâinii şi i-am luat 
pulsul. Era destul de puternic. Nu-i vedeam chipul, ascuns în 
glugă. M-am aplecat deasupra lui să-l întorc, i-am pus mâna pe 
frunte şi am constatat că şi temperatura era în regulă. Nici pe 
faţă nu prezenta nici un semn de vâscozitate. l-am ridicat şi o 
pleoapă, dar totul părea în regulă. O adevărată nebunie. Cum 
mai putea să doarmă când organismul lui ar fi trebuit să fie 
înnebunit de foame? L-am plesnit uşor peste obraz, dar n-am 
constatat nici o reacţie. L-am lovit din nou, un pic mai tare, dat 
tot fără nici un efect. M-am aplecat din nou deasupra 
academicianului, într-o poziţie deloc comodă. 

În clipa aceea am simţit altceva. Mi-am privit vârfurile 
degetelor, de unde îmi venea noua senzaţie şi am ieşit cu tot 
trupul din scuter. M-am uitat din nou la degete, apoi le-am dus la 
gură. Cristalele minuscule s-au dezintegrat imediat în contact cu 
limba mea, iar papilele gustative mi-au sugerat gustul de dulce. 

Zahăr! Imediat m-am întors la Komarov şi i-am deschis gura 
cu forţa. Şi acolo am dat peste cristale de zahăr. Cineva îi 
deschisese gura şi-i băgase în ea zahăr şi probabil o picătură sau 
două de apă, pentru a-l dizolva. Aşa ceva era cât se poate de 
riscant; de fapt, o nebunie. Komarov ar fi putut inhala cu uşurinţă 
zahărul, sufocându-se prin înecare. Mai mult de atât, a-i 
administra zahăr unui diabetic înaintea insulinei, era cât se poate 
de periculos. Zahărul putea fi suficient pentru a transforma 
somnul provocat prin narcotice într-o adevărată comă diabetică. 
În cel mai fericit caz, putea să expună organismul lui Komarov 
unui şoc foarte periculos. 

Am simţit că mi se face pielea ca de găină. Exista o persoană 
căreia nu-i păsa dacă academicianul trăia sau murea. 

Intr-adevăr, se părea că cineva îi doreşte moartea. Existau 
două posibilităţi ca zahărul să-l ucidă. 

Strecurându-mă din scuter, m-am dus la Chance. 

— Tu i-ai dat zahăr lui Komarov? l-am întrebat. 

— Nu, mi-a răspuns el, întorcându-se spre mine cu nişte ochi 
miraţi. Mă crezi în stare să... 

— Cineva i-a dat zahăr, am continuat eu. Mai e şi toporişca 
pentru gheaţă care mi-a distrus scuterul. 

— Aha, a îngânatel. 

— Nu mai face pe prostul. Ştii bine că nu eu am fost de vina. 


197 


Există o persoană care ne vrea morţi. Yamamoto, Komarov, Fum 
Cenuşiu... 

Brusc, m-a fulgerat un gând. Am alergat cu sufletul la gură la 
scuterul în care zăcea Fum Cenuşiu şi m-am înghesuit înăuntru. 

— Jim! Jim! 

Ochii indianului s-au deschis, dar nu se puteau concentra 
asupra mea. li administrasem prea multă morfină ca să-i mai 
rămână vreun crâmpei de minte limpede. Cu toate acestea, 
trebuia să încerc. L-am lovit cu putere peste obraji, şi faţa lui a 
fost cuprinsă de un spasm dureros. 

— Schiul acela, am spus eu. Zgârietura era produsă de un 
obiect metalic, nu-i aşa? 

L-am pălmuit din nou. 

— Nu-i aşa, Jim? 

El s-a trezit, clipind încet, prosteşte. Era plecat departe în 
călătoria pe care numai morfinomanii visează să plece. 

— Jim, am repetat pe un ton imperativ. Schiul acela! 

Buzele i s-au mişcat, mormăind ceva şi m-am aplecat mai 
aproape, încercând să aud ce spune. Deodată a vorbit clar, tare, 
aproape strigând: 

— Nu mă împinge! a urlat el. Ţine-mă. Nu mă împinge! 

— E-n regulă. Linişteşte-te, i-am spus pe un ton calm şi 
aşezându-l într-o poziţie mai confortabilă. 

Am ieşit din scuter şi l-am văzut pe Chance foarte furios. 

— De ce dracu ai dat în el? 

— Fata, am rostit eu. Ea a încercat să-l omoare. Şi Dumnezeu 
ştie ce-a mai pus la cale. incearcă să ne pună bețe în roate. 

Colonelul rămăsese cu ochii holbaţi la mine. 

— Dar ea i-a salvat viaţa lui Fum Cenuşiu, trăgându-l de 
picioare. 

— Chiar nu l-ai auzit adineauri? l-am întrebat furios. „Ţine-mă. 
Nu mă împinge!” Ericson e cel care l-a salvat cu adevărat. 

— Ai dreptate, doctore. 

Ne-am întors imediat amândoi. Fata se afla de partea cealaltă 
a scuterului. 

— Ai dreptate, a repetat ea. Dacă asta îţi dă vreo satisfacţie. 

In mâini ţinea o carabină. 


198 


CAPITOLUL 22 


Ea a trecut pe la fiecare scuter, a luat toate carabinele şi le-a 
aruncat cât mai departe, în zăpadă. Ne avea pe toţi la mână şi 
ştiam acest lucru. Nu avea nici un rost să încercăm să facem 
ceva pentru că toţi, în afară de Fum Cenuşiu, eram afară, în aer 
liber, iar el era prea zăpăcit ca să-şi dea seama de ceva. In plus, 
fata ştia să mânuiască o puşcă; acest lucru era cât se poate de 
evident după felul în care o ţinea strâns la piept, ostentativ. 

— Asistenta cea devotată! am spus eu. 

Ea m-a privit. 

— Poţi s-o mai spui o dată. Dar nu asistenta devotată despre 
care vorbeşti. Ea se află undeva la Moscova, păzită cu grijă. Sau 
poate altundeva. 

— Şi tu? 

— Taci din gură! ridică ea vocea. Apropiaţi-vă cu toţii. Vreau 
să vă aşezaţi unul după altul, aici, în faţa mea. 

Ne-am mişcat în direcţia pe care ne-o indica ţeava puștii şi ne- 
am aliniat în faţa ei, aşa cum ne-a cerut. 

— Aşezaţi-vă pe jos. 

Ne-am conformat imediat. 

Îmi venea să plâng de necaz. Fuseserăm atât de aproape, atât 
de aproape şi acum aveam să pierdem totul. 

— De fapt, cine eşti, cucoană? a întrebat Chance. 

— E de la KGB, i-am răspuns eu. 

— Foarte inteligent, doctore, a spus ea privindu-ne de sus, 
foarte calmă şi stăpână pe situaţie. 

— Şi atunci, de ce a insistat să vină cu noi? 

— Continuă, a spus ea, explică-le. 

— E asistenta lui Komarov, e adevărat. Dar a fost infiltrată de 
KGB ca să-l ţină sub urmărire. Când l-am luat, a trebuit să vină şi 
ea cu noi. 

— De ce? 

— Ca să-l lichideze... în cazul în care am fi reuşit. Ca să-l ducă 
înapoi viu, dacă s-ar fi putut. N 

— Şi am s-o fac, a spus ea. De fapt, e mai mult ca sigur. In 
curând va sosi aici un helicopter. Aşa că aveți răbdare. 

— Helicopter? am întrebat eu. 

Ea a zâmbit. Era atrăgătoare, aproape frumoasă, dar nu 
acelaşi lucru se putea spune şi despre zâmbetul ei. Era rece şi 


199 


aspru ca gheaţa pe care şedeam. 

— Subtilitatea de care ai dat dovadă este fermecătoare, dar 
nebunească, a spus ea. 

— Când ai fost acolo? 

— Am o mică staţie radio. Am folosit-o. Şi ţi-ai mai cerut şi 
scuze, prostule. 

— De ce i-ai dat zahăr? 

— Pentru că la vremea respectivă am crezut că veţi reuşi. Dar 
îţi mulţumesc că mi-ai adus aminte, doctore. Acum este nevoie 
de insulină. 

Ţeava puştii s-a mişcat în direcţia mea. 

— Ridică-te. 

— Să te ia dracu’, am înjurat eu. N-are decât să moară. Ar fi 
mai bine şi pentru noi. 

— Număr până la trei, apoi îţi trag un glonte în coapsă. Unu, 
doi... 

M-am ridicat. 

Şi-a scos trusa medicală de pe umăr şi mi-a aruncat-o în braţe. 

— Doi centimetri cubi. Până la prima masă, insulina va 
neutraliza zahărul. _ 

Am deschis trusa. lnăuntru am găsit un mic flacon cu insulină 
şi o cutie din inox cu o seringă pentru injecții subcutanate. Mai 
era acolo un flacon maro, cu nişte tablete în el. L-am scos şi i l- 
am arătat. 

— Fenobarbital? 

— Şi tu te-ntrebai de ce doarme atâta. Asta-i cauza. Acum, 
doctore, fă-i insulina... doi centimetri cubi. 

In timp ce mă îndreptam spre scuterul în care zăcea Komarov, 
femeia se rotea în cerc în spatele meu, schimbându-şi poziţia, 
pentru a ne putea supraveghea pe toţi. 

Ce naiba puteam face? In timp ce mâinile îmi acționau 
mecanic, trăgând insulina în seringă şi injectând cei doi 
centimetri cubi, mintea îmi lucra febril, încercând cu disperare să 
găsească un răspuns, o cale prin care să recâştigăm avantajul. O 
privire aruncată peste umăr mi-a demonstrat cât de nefericită 
era întreaga situaţie; fata era la 13,65 m în spatele liniei formate 
de scutere, ceilalţi la jumătatea drumului dintre ea şi vehicule. 
Nu trebuia decât să dea pe foc automat şi să apese pe trăgaci, 
nouă nu ne rămânea nici cea mai mică şansă. 

M-am suit deprimat în scuter, lângă Komarov şi am început să- 
mi scot mănuşile. Cel puţin aici era cald. Aveam nervii încordaţi 
la maximum. Era cald pentru că motorul era pornit. Deşi de mici 


200 


dimensiuni, acest motor era totuşi o piesă de metal masiv, 
montată în partea anterioară a scuterului. Era o şansă firavă, dar 
totuşi o şansă. M-am uitat la ceilalţi tovarăşi ai mei. Chance, 
Meldrum şi Ericson şedeau dezamăgiţi pe gheaţă, cu mâinile pe 
cap, dar în caz de ceva ar fi putut reacţiona imediat. Problema 
era cât va întârzia fata să tragă, de teamă de a nu-l lovi pe 
Komarov. M-am strecurat cât am putut de repede în spaţiul 
situat între peretele scuterului şi cele două scaune, apoi am 
întins braţul şi am apăsat ambreiajul cu degetul cel mare. 

Scuterul s-a repezit înainte. Am sucit brusc ghidonul cu mâna 
stângă, întorcând micuțul vehicul spre dreapta. Scuterul s-a rotit 
imediat şi a început să alerge, zdruncinându-se, pe gheaţă. Dacă 
rusoaica nu trăgea în motor, aveam de gând să dirijez scuterul 
printre cei trei şi ea, apoi să mă reped asupra ei. N-aveam cum 
să ştiu dacă trage în mine: îmi lăsasem capul în jos, aproape de 
motorul care huruia asurzitor. Am din nou ghidonul şi mi-am 
ridicat capul să mă uit dacă direcţia era bună. Am observat că în 
parbriz apăruse o gaură mică şi imediat mi-am lăsat din nou 
capul în jos, răsucind ghidonul spre stânga. M-am mai ridicat 
puţin şi i-am zărit pe cei trei aruncându-se într-o parte din calea 
scuterului care vira spre rusoaică. Am răsucit din nou ghidonul 
spre dreapta. Fata se retrăgea, cu carabina îndreptată spre 
scuterul zburător care se năpustea spre ea. Nu-mi era greu să-mi 
imaginez ce punea la cale. O singură rafală ar fi fost suficientă să 
ne ucidă, atât pe mine, cât şi pe Komarov, la care, acum, ar fi 
renunţat cu uşurinţă să-l mai ducă înapoi. M-a evitat, dându-se la 
o parte ca un toreador. Atunci am întors scuterul în cerc, am dat 
în marşarier şi m-am năpustit cu spatele spre ea, folosindu-l pe 
Komarov ca pe un scut viu. 

Rusoaica a mai ezitat o clipă, întorcându-se un pic în dorinţa 
de a trage spre capul meu. Am îndreptat ghidonul, am accelerat 
la maximum şi scuterul s-a năpustit spre ea ca un bolid. S-a auzit 
un bubuit îngrozitor, iar eu m-am trezit propulsat înainte şi în 
sus, prin parbriz... 

Mi-am revenit o clipă sau două mai târziu, zăcând pe gheaţă, 
cu Meldrum aplecat deasupra mea. Mă dureau toate oasele şi 
muşchii, dar mi-a trecut imediat ce am văzut rânjetul de pe 
chipul scoţianului. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ai dat peste ea şi ai lăsat-o rece, mi-a răspuns el. 

M-am ridicat cu greu în picioare. Fata era încă inconştientă, 
întinsă pe gheaţă, iar scuterul zăcea răsturnat pe o parte, lângă 


201 


A 


mine. Chance şi Ericson îl scoteau cu grijă pe Komarov din 
vehicul, iar bătrânul gemea. 

M-am repezit imediat la ei. 

— Aveţi grijă de fată! i-am spus lui Ericson. De el mă ocup eu. 

Riscând expunerea la vânt şi frig, i-am dat gluga jos şi i-am 
examinat cu atenţie craniul pentru a mă asigura că nu se 
produsese nici o fractură. De obicei, cucuiele apar foarte repede, 
dar el nu avea nici unul. l-am pus gluga la loc şi am trecut la 
examinarea membrelor. Puteau fi flexate cu destul de multă 
uşurinţă, dar când am ajuns la umărul drept, bătrânul a scos un 
geamăt disperat de durere. Probabil că se dislocase. 

Nu-mi mai făceam nici o grijă. Nici nu mai aveam timp pentru 
aşa ceva. In timp ce mă luptam din greu să-l car, împreună cu 
Chance, pe academician la scuterul care ne mai rămăsese, l-am 
auzit pe Ericson strigând. M-am uitat în sus şi am zărit un mic 
punct în depărtare. L-am înghesuit pe bătrân fără prea multă 
ceremonie înăuntru şi am alergat să ne luăm carabinele. 

— Prinde-o, i-am spus lui Ericson, aruncându-i o armă. 

Nu m-a băgat în seamă. Avea deja în mâini propria puşcă. 

S-a adăpostit imediat în spatele scuterului răsturnat. 

Huruitul helicopterului se auzea din ce în ce mai tare. Era un 
aparat vopsit în portocaliu, o libelulă uriaşă deasupra banchizei. 
Părea că nu ne observase încă, judecând după cum zbura, dintr-o 
parte în alta, apoi din nou înainte. Dar deodată zgomotul 
motorului s-a stabilizat şi aparatul de zbor a luat-o direct spre 
noi. 

S-a oprit la vreo aproximativ 91 m de noi şi a continuat să se 
rotească la o înălţime de vreo 4,5 m. Il vedeam pe pilot, aplecat 
un pic în faţă pentru a privi în jos. 

Ericson şi-a ridicat încet puşca. Probabil că pilotul nu ne zărise 
încă şi nu înţelegea de ce nu e nimeni acolo să-i facă semne cu 
mâna, la fel cum era contrariat de prezenţa trupului care zăcea 
pe gheaţă. 

Apoi a decis să coboare pentru a afla ce se întâmplă. Din 
fuzelaj s-a deschis, prin culisare, o uşă, în cadrul căreia au apărut 
doi soldaţi cu armele gata de luptă. Dacă aceştia reuşeau să 
ajungă pe sol, eram terminati. 

— Acum! a ordonat încet Chance. 

M-am uitat la Ericson cum apasă încet pe trăgaci şi cum 
încarcă din nou arma. Câteva clipe nu s-a întâmplat nimic. Apoi 
helicopterul s-a smucit puternic şi cele două rotoare s-au înclinat 
în faţă. Cei doi soldaţi s-au agăţat disperaţi cu câte o mână de 


202 


cadrul uşii şi au deschis focul. Gloanţele s-au înfipt în gheaţă, la 
câţiva metri de noi. Deodată, botul helicopterului s-a înclinat în 
sus, iar longeronul lung al cozii s-a frânt şi aparatul a căzut din 
cer ca un bolovan, prăbuşindu-se pe banchiză cu un zgomot 
infernal. 

A luat imediat foc. Spre cer s-a ridicat un zid înalt de flăcări şi 
într-o clipă am simţit cu toţii un val insuportabil de căldură. Au 
urmat câteva explozii mai mici, pe măsură ce incendiul ajungea 
la muniţia aparatului, apoi s-a auzit o altă detunătură. Să fi fost 
un alt rezervor de combustibil, ceva materiale explozibile sau 
chiar bombe, nu-mi dau seama, dar epava helicopterului s-a 
dezintegrat pur şi simplu până când pe gheaţă n-a mai rămas 
decât o grămadă de fiare şi o flacără imensă care se întindea 
spre cele două scutere. 

M-am repezit împreună cu Meldrum în direcţia aceea, 
acoperindu-ne feţele cu mâna pentru a ne proteja de valul 
incandescent. M-am aruncat în scuter, am cuplat marşarierul şi 
am dat încet înapoi. Ne-am oprit la 45,5 m mai încolo şi am 
coborât. Flăcările nu mai înaintau, iar incendiu îşi pierduse din 
intensitate. A apărut şi Chance, şchiopătând şi făcându-ne semn 
în direcţia mării. 

— Priviţi! 

La patru sau cinci mile depărtare, Steaua Polară se îndrepta 
spre noi cu viteză maximă. Prova ei albă ca laptele strălucea cu 
putere pe fondul întunecat al mării. Asta înţeleg probabil 
marinarii când spun că vaporului i-a intrat un os în dinţi. 

M-am uitat în jurul meu la epava helicopterului care încă mai 
ardea, la scuterul răsturnat şi la Ericson care o supraveghea 
calm şi impasibil pe fata care se străduia să se ridice în picioare. 
In cele din urmă a reuşit, a aruncat o privire lungă epavei, apoi 
ne-a zărit şi a venit împleticindu-se spre noi. 

Chance i-a zâmbit ironic, iar ea i-a aruncat o privire ciudată. 

Pe chipul ei nu se putea citi amărăciunea înfrângerii. Doar ura 
şi ceva nou. 

— Priveşte, a îndemnat-o Chance, indicându-i Steaua Polară 
care înainta cu toată viteza. 

Ea s-a uitat în direcţia aceea, apoi s-a întors din nou spre 
Chance. Acum avea o expresie triumfătoare, aproape 
dispreţuitoare. 

— Helicopterul de adineauri, vine de pe Lenin, a spus ea şi a 
arătat cu mâna spre sud-vest. 

Privirea noastră i-a urmat mâna întinsă. 


203 


Departe, la orizont, abia distingându-se pe cerul slab luminat, 
se zărea o navă. Una uriaşă. 

— Da, a continuat ea, râzând. Spărgătorul Lenin. Aţi auzit de 
Lenin, nu-i aşa? Cea mai bună navă a Arcticii. Dezvoltă o viteză 
de patru noduri printr-o gheaţă groasă de 6 m. E înzestrat cu 
motoare nucleare. Are la bord o mie de marinari şi militari. 

S-a oprit şi ne-a aruncat o privire triumfătoare. 

— Credeţi că mai puteţi scăpa şi acum? 


204 


CAPITOLUL 23 


Chiar şi de la distanţa aceea - aproape cincisprezece mile - 
spărgătorul de gheaţă Lenin părea ameninţător: o siluetă 
bondoacă şi întunecoasă care întrerupea linia argintie a 
orizontului. Nava aceasta era de multă vreme vârful de lance în 
lupta Rusiei de a elibera nordul său arctic de gheara de fier a 
iernii. Era primul şi, vreme de mai mulţi ani, unicul spărgător 
nuclear de gheaţă. Se spunea că putea croi un canal lat de 30m 
până la Pol. 

— Intrebarea e: navighează prin gheaţă sau în apă? a spus 
încet Chance, întorcându-şi privirea de la spărgătorul de gheaţă 
spre Steaua Polară. 

— Ce importanţă mai are? am întrebat eu. 

— Prin gheaţă poate înainta doar cu patru noduri, pe când în 
apă ajunge până la cincisprezece. 

M-am uitat spre cele două nave, încercând să apreciez 
distanţele şi vitezele, dar mi-a fost imposibil. 

Chance s-a dus la scuterul său, şi a pornit staţia radio. 

— Chance pentru Hutton. Mă auzi? 

„Hutton pentru Chance. Te aud tare şi clar. Ajung la țărm în 
zece, douăsprezece minute. Terminat.” 

— Avem oaspeţi, a continuat Chance. 

„Alţii?” a întrebat întristat Hutton. „Am văzut cum aţi doborât 
helicopterul.” 

— Venise de pe Lenin. 

Chance şi-a ridicat degetul de pe butonul de emisie, dar preţ 
de câteva secunde nu a venit nici un răspuns. 

„Dumnezeule! De acolo?” 

— Da. Şi acum se îndreaptă spre noi, i-a răspuns Chance. 

„Unde sunt?” 

— La babordul vostru. Spre sud. 

A urmat o pauză, apoi un hohot scurt şi aspru. 

„L-am văzut. Nici n-aveam nevoie de binoclu.” 

— leşi în larg! i-a ordonat Chance. Nouă o să ne piardă urma 
când va fi din nou întuneric. 

Nu era adevărat, şi asta o ştia şi Chance. Cu numai două 
scutere în stare de funcţionare şi cu pagubele pe care le 
adunaserăm, era prea puţin probabil că ne vom mai putea măcar 
mişca cu toţii de aici. Dar am înţeles la ce se gândea Chance: 


205 


dacă Lenin ne-ar fi prins pe toţi la bordul Stelei Polare n-am mai 
fi avut nici o şansă. O singură persoană, în afara lui Komarov, ar 
fi putut să se salveze cu scuterul, urmând să fie culeasă din altă 
parte. 

„Vin spre voi”, a continuat Hutton. „Rămânem în legătură.” 

— N-ai să reuşeşti, i-a răspuns Chance. 

Meldrum i-a luat microfonul din mână şi a început să turuie 
ceva în dialectul aproape ininteligibil al scoţienilor. 

— Bătrân nenorocit ce eşti. Nu poţi să bagi în viteza a doua? 

La capătul celălalt s-a auzit un râs răguşit. 

„Piticu' dracului, mai eşti încă în viaţă? Dacă apucăm să ne 
mai vedem îţi trag o bătaie de n-o s-o uiţi toată viaţa ta.” 

Meldrum a aşezat microfonul la loc, apoi şi-a îndreptat privirea 
spre spuma pe care Steaua Polară o făcea în drum spre noi. În 
timp ce nava se avânta cu viteză maximă spre țărm m-am uitat 
prin binoclu şi am văzut la proră o siluetă într-o flanelă groasă. 
Apa era presărată cu bucăţi de gheaţă plutitoare, de la bulgări 
mai mici şi până la ditamai ghețarii. Aceştia din urmă nici n-ar fi 
băgaţi în seamă de un vas ca Lenin, dar într-o coliziune cu 
Steaua Polară, ar şifona-o bine de tot, sau chiar ar scufunda-o. 

— Priviţi. 

Cel care ne atenţionase fusese Ericson care ne făcea semn 
spre Lenin. 

— Dumnezeule, se întoarce! am exclamat cu glasul tremurat 
de emotie. 

O latură a vaporului devenise acum vizibilă. Nu mai exista nici 
o îndoială cu privire la scopul acestei manevre: uriaşul spărgător 
de gheaţă trecea în apa fără sloiuri pentru a profita de viteza 
maximă. In timp ce ne uitam la el, am observat ceva mic şi 
întunecat, un obiect care s-a desprins de la bord şi a început să 
urce pe cer. Un alt helicopter! 

Lângă mine am auzit un zăngănit scurt. Era Ericson care îşi 
dădea jos puşca de pe umăr. Era un simplu gest, pentru că 
helicopterul se afla încă la mai multe mile depărtare. 

— Gata, a spus Chance. Să ne apropiem cât mai mult de mal. 

Mai aveam de parcurs poate un sfert de milă până la țărm. 

Meldrum a preluat scuterul meu, cu Fum Cenuşiu la bord, iar 
Chance s-a suit în cel în care se afla Komarov. Inainte de a prinde 
capătul cablului de tracţiune, Ericson a avut un moment de 
ezitare. 

— Nu-ţi face griji, i-am spus. O aduc eu. 

După ce au pornit, m-am întors spre fată. 


206 


— Mişcă-te. 

— Eu rămân aici, mi-a răspuns. 

— Ba n-ai să rămâi. 

— Atunci împuşcă-mă. 

— Să nu crezi că n-am s-o fac. 

Am încercat să-mi alung din minte amintirea lui Yamamoto şi 
să mă gândesc mai bine la jurământul hipocratic, dar asta nu mi- 
a alungat mâncărimea pe care degetul meu o simţea pe trăgaci. 

Ea a rămas cu faţa la mine, cu picioarele depărtate, cu un aer 
dispreţuitor. 

— Mişcă-te. 

Ea n-a făcut nici un pas. Privirea ei îmi dădea de înţeles că nu 
credea că sunt în stare să trag. 

Glonţul a lovit gheaţa la 0,02 m de talpa ei. S-a holbat o clipă 
la mine, apoi a pornit pe urmele scuterelor. Am rămas la 1,8 m 
în spatele ei, cu carabina aţintită spre punctul dintre umeri. Abia 
se târa. Se oprea mereu şi se uita la helicopterul care se apropia 
vertiginos şi nu reuşeam în nici un fel să o fac să se grăbească. 

— Se apropie, mi-a spus ea pe un ton sarcastic. 

Acum auzeam şi eu foarte clar zgomotul motorului. După o 
vreme, rusoaica a rămas cu capul răsucit şi nu s-a mai uitat la 
gheaţa din faţa ei decât din când în când. 

Chance şi Meldrum ajunseseră deja la marginea banchizei şi-i 
vedeam că-mi fac semne să mă grăbesc, arătându-mi cu 
insistenţă helicopterul. Eu am continuat în acelaşi ritm, deşi 
huruitul motorului se auzea din ce în ce mai puternic. Fata s-a 
împiedicat, a căzut pe gheaţă şi a rămas în genunchi, dând 
impresia că nu se mai poate ridica în picioare. Am aruncat o 
privire în stânga mea. Helicopterul se afla la vreo aproximativ 
182 m depărtare şi la o altitudine foarte joasă. In uşa deschisă 
am observat un soldat cu puşca în mână. 

Mi-am scos imediat carabina şi am tras un foc de la sold. N- 
aveam nici o şansă să lovesc una din instalaţiile vitale ale 
aparatului, dar puteam să-l ţin mai la distanţă. 

În clipa aceea m-a izbit lateral, aruncându-se cu umărul în 
genunchiul meu şi placându-mă ca un jucător profesionist de 
rugby. Cum am căzut, s-a repezit asupra mea, încolăcindu-mă cu 
genunchii şi cu ghetele şi înfigându-şi mâna în faţa mea. Cu 
cealaltă căuta să apuce puşca. Ştia ea ce urmăreşte. Genunchiul 
ei înfipt în nervul meu sciatic îmi provocase o durere acută, 
pătrunzătoare. Apoi mi-a pus degetul cel mare la baza nărilor şi a 
început să apese cu toată puterea în sus. l-am aplicat câteva 


207 


lovituri puternice cu patul puştii şi am auzit-o gemând de durere. 
Cu toate astea, nu s-a dat bătută. Pivotând cu tot corpul pe 
gheaţă, a încercat să mă lovească cu gheata în figură. Am 
interpus în calea loviturii carabina, dar impactul mi-a smuls-o din 
mână. Gheata fetei s-a năpustit din nou asupra mea şi de data 
aceasta am primit o lovitură fulgerătoare chiar în creştetul 
capului. 

Parcă avea o mie de mâini, picioare şi genunchi. Începuse să 
mă atace din toate unghiurile. Am izbit disperat cu pumnul în 
sus, dar se pare că hanoracul ei gros a absorbit forţa loviturii şi în 
secunda următoare degetele ei mari îmi vizau ochii. Am încercat 
să mă arunc într-o parte, dar greutatea trupului ei mă ţintuia pe 
jumătate şi n-am reuşit. Răsucindu-mă pe spate, am văzut-o 
ridicându-se în picioare, cu mâinile lateral, ca nişte săbii, într-o 
poziţie de karate. 

Pentru o clipă mi-am simţit piciorul stâng eliberat. L-am 
ridicat, apoi am lovit cu toată puterea. Am atins-o în umăr şi am 
doborât-o cu spatele pe gheaţă, dar în timp ce mă străduiam din 
răsputeri să mă ridic, am văzut-o venind din nou spre mine. 
Piciorul drept îmi era încă amorţit după apăsarea pe nerv, dar m- 
am sprijinit pe stângul şi i-am dat un upercut, pornind de undeva 
de la nivelul solului. Era una din manevrele pe care boxerii le 
încearcă atunci când nu mai au şanse de câştig, şi care nu 
reuşesc mai niciodată. Dar am surprins-o hotărâtă să mă atace, 
puţin aplecată înainte şi nu mai avea nici o şansă. Am lovit-o 
chiar în bărbie. 

Ochii i s-au împăienjenit şi genunchii i s-au înmuiat. A picat 
lată la pământ. Nu mai lovisem niciodată o femeie. Probabil că 
nici nu aveam s-o mai fac vreodată. Dar de data asta mi-a mers 
la suflet. 

Am apucat carabina şi mi-am ridicat privirea spre helicopter. 
De departe, din dreapta mea, vântul mi-a adus la urechi o 
detunătură. Am întors capul într-acolo şi l-am zărit pe Ericson 
trăgând din genunchi în helicopter. 

Prudent, acesta s-a retras, continuând să se rotească la 
adăpost de bătaia puştii, apoi s-a apropiat de mine. 

M-am aplecat şi am luat-o în braţe pe fata aflată încă în stare 
de inconştienţă, într-o poziţie pe care o văzusem la pompieri, 
sperând că nu vor trage, de teama de anu o nimeri pe ea. 

N-am să mă fac în viaţa mea pompier. După ce am cărat-o 
vreo 18,2 m, o simţeam atât de grea pe umăr, încât simţeam că 
mă lasă picioarele. M-am oprit şi m-am uitat spre ceilalţi, pentru 


208 


că păreau atât de departe încât nici nu mai puteau fi ajunşi. M- 
am concentrat cât am putut de mult să pot pune un picior în faţa 
celuilalt, numărând în gând paşii făcuţi. La al cincizecilea eram 
pe punctul de a pica la pământ, la al o sutălea mi-am dat seama 
că n-am să reuşesc, dar trebuia să mă apropii cât mai mult. 

Mi-am mai ridicat o dată privirea spre helicopterul care îmi 
dădea târcoale, l-am zărit pe soldatul care cobora ţeava puştii şi 
am mai făcut împleticindu-mă câţiva paşi, uitându-mă la el ca un 
şoarece încolţit la un motan. În mod surprinzător, nu a tras. 
Pentru o clipă m-am gândit că n-o făcuse din cauza fetei şi că 
amâna tirul pentru a nu o lovi pe ea. Dar în clipa următoare i-a 
căzut puşca din mâini, şi-a dus mâinile la piept, s-a înclinat încet 
spre exterior şi a căzut. 

Motorul helicopterului acoperise toate celelalte zgomote din 
jur, aşa că nu auzisem scuterul. Printr-un miracol se apropia de 
mine din spate. În urma lui, la capătul cablului întins, cu 
genunchii îndoiţi şi lăsat pe spate se afla Ericson. işi legase 
cablul de brâu, ca să poată ţine puşca în mână. 

Helicopterul s-a îndepărtat, bâzâind furios, iar scuterul s-a 
oprit lângă mine. Ericson a profitat de poziţia statică pentru a 
mai trage un foc de armă. N-am observat dacă a nimerit sau nu 
aparatul, dar acesta s-a îndepărtat şi mai mult. 

— Frumoasă lovitură! i-am strigat eu. 

Ericson mi-a rânjit, arătându-şi dinţii. 

— Repede, bag-o în spate! 

Din locul în care se aflase portiera cabinei, Meldrum mi-a 
aruncat o privire imperativă. 

Am împins-o fără menajamente pe fată în spatele cabinei, apoi 
m-am aşezat pe tălpici, iar Meldrum a pornit ca vijelia. Cu un 
minut sau două înainte n-aş mai fi crezut că o să scap cu viaţa 
din această încercare. Acum ajunsesem la liman în mai puţin de 


treizeci de secunde. 
* 


* * 


Ne aflam într-o situaţie disperată. În clipa în care m-am dat jos 
din scuter, am văzut cât de sumbre erau perspectivele noastre. 
Ne aflam pe vârful unei stânci de gheaţă, înaltă de vreo 4,5 m. 
Bancul plutitor pe care ne aştepta Otter-ul nostru, se afla la vreo 
două mile în faţa noastră. Hutton venea cu viteză din stânga, iar 
din spatele meu, spre stânga, Lenin se eliberase dintre gheţuri şi 
străbătea cu viteză maximă apele întunecate. Sus, în afara razei 
de bătaie a puştii lui Ericson, helicopterul ne supraveghea 


209 


continuu. 

Căpitanul Hutton putea ajunge primul la noi, de asta nu ne 
mai îndoiam. Dar în timp ce noi ne vom cocoţa la bordul Stelei 
Polare, Lenin s-ar putea intercala în calea noastră şi am fi o 
pradă sigură în mâna celor o mie de oameni ai săi. 

In plus, Fum Cenuşiu şi Komarov trebuiau căraţi pe braţe, iar 
Chance, cu rana lui încă sângerândă, era din ce în ce mai slăbit. 
Singurul avantaj care ne mai rămânea era faptul că ruşii nu ştiau 
nimic de avionul care ne aştepta pe bancul plutitor. 

Eram nerăbdători şi nu ne mai dezlipeam ochii de la Steaua 
Polară care continua să se îndrepte spre noi. O fi fost ea o umilă 
navă de pescuit, dar arăta frumos de la cap la coadă, 
spumegând apa cu motoarele la maximum, atingând doar 
douăsprezece noduri, dar păstrându-şi o ţinută plină de 
demnitate. 

Ne mai despărţea de ea o milă, apoi o jumătate de milă şi, în 
cele din urmă, doar o lungime de frânghie... Steaua Polară se 
năpustea spre noi fără să pară că are intenţia de a reduce viteza, 
de parcă dorea să se izbească de peretele de gheaţă. Dar în 
ultima clipă, printr-o mânuire combinată a cârmei şi motorului, 
nava a părut că pivotează în jurul pupei până când, în cele din 
urmă, s-a oprit lin la țărm. 

Înfăşurat în flanela lui groasă, dar inconfundabil, Hutton a ieşit 
din timonerie şi s-a îndreptat spre bigă?. Şi-a pus gheata în laţul 
unui cablu şi a făcut un semn cu mâna. O clipă mai târziu se afla 
lângă noi, pe gheaţă. Ne-a examinat cu atenţie, apoi şi-a dus 
mâna pâlnie la gură şi a strigat către cei de pe punte: 

— Pregătiţi nişte tărgi! 

A fost o manevră fără cusur. Două tărgi de pânză au fost 
ridicate la bord, cu Fum Cenuşiu şi cu Komarov. După aceea biga 
a fost trasă şi a fost rândul nostru. Unul câte unul am ajuns la 
bord, inclusiv fata care acum îşi recăpătase cunoştinţa şi care, 
furioasă, se lăsa cărată în spatele lui Hutton. 

Părăsind gheaţa cu ajutorul punţii mobile care m-a coborât pe 
Steaua Polară am mai aruncat o ultimă privire spre cele două 
scutere, ale căror motoare zornăiau în continuare, credincioase. 
Era mare păcat că le lăsam acolo... 

Dar clipa de sentimentalism s-a şters pe loc din mintea mea în 


2 Aparat format din două sau trei braţe de sprijin unite printr-o bară 
prevăzută cu scripeţi, cu ajutorul căruia se încarcă sau se descarcă 
mărfurile în porturi, (n. t.). 


210 


momentul în care am privit în jur şi am zărit conturul mătăhălos 
şi întunecat al lui Lenin care se îndrepta spre noi cu toată viteza. 


211 


CAPITOLUL 24 


La ordinul lui Hutton care ceruse celor din sala maşinilor viteză 
maximă, Steaua Polară s-a îndepărtat rapid de țărm, pătrunzând 
în profunzime în apele presărate cu sloiuri. 

Chance şi cu mine rămăseserăm cu el în micuța şi înghesuita 
timonerie a vasului. 

— Nu intrăm în apele fără sloiuri? am întrebat eu. 

Chipul lui Hutton s-a întors uşor spre mine. Ochii săi limpezi şi 
calmi se conturau clar pe tenul ridat. 

— Are aceleaşi picioare ca şi noi. Trei, poate patru noduri. De 
fapt, a continuat el şi încreţiturile feţei s-au transformat într-un 
rânjet trist, de fapt, ne are la mână orice am face. E mai rapidă, 
mai bine dotată, iar gheaţa nu-i poate face nici un necaz. 

Am schimbat cu Chance o privire mirată. 

— Şi? a întrebat Chance. 

— Va trebui să recurgem la un mic şiretlic, a mormăit în barbă 
Hutton. Şi cu cât va fi mai întuneric, cu atât o vom păcăli mai 
mult. 

— Să o păcălim? am întrebat şi eu. Când are radar şi 
helicoptere? 

— Uitaţi-vă pe radarul nostru, ne-a îndemnat Hutton. 

Ecranul din camera timonei strălucea într-o nuanţă de verde. 
Hutton şi-a pus uriaşul deget arătător pe el şi a trasat conturul 
banchizei. 

— Vă daţi seama, nu-i aşa? Gheaţa s-a crăpat într-o formă 
foarte ciudată, dar vedeţi ce s-a întâmplat? 

Mi-am dat seama imediat despre ce era vorba. Uriaşul banc 
plutitor pe care rătăcea acum Otter-ul nostru era în formă de 
„U”, ca şi gaura formată în banchiza principală din care se 
desprinsese. 

— Credeţi că ne va bloca în spaţiul ăla în formă de „U”, nu-i 
aşa? a continuat Hutton. Să vă spun eu ce va face până la urmă? 

Am clătinat din cap. 

Hutton a început să râdă. Şi încă râdea cu poftă. 

— O să se fâţâie de colo-colo cum scrie în manualele de 
navigaţie. O să trimită helicopterul în aer, pentru orice 
eventualitate. Dar va aştepta. la spuneţi-mi, cum stăm cu 
lumina? 

— Se duce, i-a răspuns Chance, şi încă repede. 


212 


— Atunci o să ne mai târâm un pic şi noi, a spus Hutton. 

Steaua Polară a început să se deplaseze pe un curs în zigzag, 
la întâmplare, prin apele din ce în ce mai întunecate. Din 
buzunarul tunicii de molton a apărut o cutiuţă metalică veche şi 
din ea un fuior de tutun negru şi strălucitor. Căpitanul a început 
să-l mărunţească cu ajutorul unui briceag şi mai vechi, apoi a 
frecat firele de tutun între degetele lui aspre şi şi-a umplut cu ele 
pipa scurtă şi butucănoasă. A aprins-o cu multă grijă, îndesând 
tutunul incandescent cu vârful arătătorului şi în fine a început să 
pufăie satisfăcut. In aerul rece al nopţii, fumul din pipă mirosea 
foarte bine. 

Lumina dispărea vertiginos acum; ne aflam în faza de trecere 
de la crepuscul la noapte. Orizontul până de curând vizibil 
începuse să se îngusteze. Harry Hutton a întins mâna şi a apăsat 
pe un buton: 

— Stingeţi toate luminile de navigare. 

Aflată în beznă totală, Steaua Po/ară se deplasa de colo-colo 
de-a lungul canalului, croindu-şi drumul printre sloiurile de 
gheaţă, ţinându-se în acelaşi timp cât mai aproape de banchiza 
principală, apoi îndreptându-se către bancul plutitor. 

— Pe radarul lor apărem ca un şoarece isteric care încearcă să 
scape de urmărirea veşnicului motan, a comentat Hutton plin de 
veselie. la uitaţi-vă! 

Aşa cum anticipase căpitanul, Lenin virase şi se întorcea de 
unde venise. 

— Bun, a spus Hutton. Nu putem şti cât va ţine şi şmecheria 
asta. Cert este că n-o să ne lase aici toată noaptea. Dar probabil 
că va mai face câteva curse în sus şi-n jos înainte de a 
întreprinde ceva. Aşa că o s-o luăm uşor spre bancul plutitor... 

Motoarele Stelei Polare ne-au împins uşor, pulsând calm. 
Deasupra noastră, ceva mai la sud, helicopterul ne dădea 
târcoale. Luminile sale clipeau pe cerul din ce în ce mai 
întunecat. 

Coliba de pe bancul plutitor se afla aproape de curba „U”-ului. 
Urmând un curs în zigzag, Steaua Polară a început să se îndrepte 
spre ea. Speram ca cei doi care se aflau înăuntru să fi pregătit 
totul şi să nu fi păţit nimic. Probabil că trecuseră prin mai multe 
momente de calvar de când fuseseră lăsaţi acolo, mai ales când 
bancul se desprinsese de banchiza principală. In locul lor m-aş fi 
pierdut de tot şi n-aş mai fi fost în stare de nimic. 

Helicopterul s-a apropiat leneş de noi, conturându-se pe cerul 
nopţii. Pilotul dorea să vadă ce facem acolo, dar cu siguranţă că 


213 


s-a convins că nu aveam prea multe preocupări, trecând foarte 
scurt deasupra noastră şi la o înălţime destul de mare. Hutton a 
chicotit scurt, apoi a ocolit cu grijă un sloi mai mare de gheaţă şi 
a îndreptat din nou nava în direcţia bancului plutitor. 

— Mai avem vreo 182 m, am spus eu, şi vom ieşi din raza 
vizuală a lui Lenin. 

Hutton a încuviinţat: 

— In clipa aceea va începe să se agite. Nu imediat... după 
câteva minute. Şi, atunci când nu mai vezi bine... 

Am mai privit o dată luminile intermitente ale helicopterului şi 
punctul roşu de pe monitorul radarului, care reprezenta 
spărgătorul Lenin, aflat la gurile orificiului în formă de „U”. 
Steaua Polară a oprit uşor în bătaia vântului care sufla pe bancul 
plutitor. 

— Pregătiţi-mi biga, a ordonat Hutton. 

Şi-a fixat talpa ghetei în laţul cablului şi a fost depus încet pe 
suprafaţa de gheaţă aflată la vreo 2,4 m deasupra nivelului 
punţii. S-a uitat în jur, apoi ne-a anunţat: 

— Sunt vreo 136,5 m. Pare a fi în regulă. 

— O.K., am răspuns eu. 

l-am făcut semn lui Harald Ericson să se apropie. A fost 
imediat ridicat pe platoul de gheaţă, apoi s-a aplecat şi şi-a 
montat schiurile. 

De acolo de sus, auzeam glasul lui Chance care îi dădea lui 
Ericson ultimele instrucţiuni: 

— Du-te acolo. Anunţă-i că am sosit. Să nu aprindă nici o 
lumină şi să nu pornească motoarele până nu urcă toată lumea 
pe bancul plutitor. După ce ajung toţi aici, să pornească Otter-ul 
şi să-l dirijeze în direcţia aceea. De acolo putem să-i suim cel mai 
bine în avion pe răniţi. 

— O.K., a răspuns Ericson şi s-a făcut nevăzut. 

Chance s-a aplecat spre noi şi a spus: 

— Să-i urcăm şi pe ceilalţi. 

— E-n regulă. 

Am fixat cârligul mai întâi de targa lui Komarov. Bătrânul 
dădea în fine semne de trezire, dar nu mai aveam timp şi de asta 
acum. Cât ai clipi, a fost ridicat şi depus pe suprafaţa gheții. A 
urmat targa cu Fum Cenuşiu, apoi şi-a făcut apariţia Meldrum, 
arătând îndurerat cu degetul spre fată. 

— Vrei să ţi-o lăsăm ţie, căpitane? îţi seamănă foarte mult. E 
tot genul de târfa perfidă. 

— In cazul ăsta o să se simtă ca acasă în Scoţia, i-a replicat 


214 


Hutton. la-o cu tine. 

Am supravegheat-o cu toţii până când a fost depusă pe 
gheaţă, Meldrum şi cu mine de pe puntea traulerului, iar Chance 
de pe bancul plutitor. 

— E rândul tău, am spus eu, împingându-l pe Meldrum în faţă. 

— Ce-o să se întâmple cu împieliţatu' ăsta care rămâne aici? 
m-a întrebat el. 

— Nu-mi purta mie de grijă, băieţică. Şi grăbeşte-te. Mămica o 
să se sperie că ai întârziat. 

După încă vreo două minute eram cu toţii pe gheaţă, căutând 
cu privirea cabana prefabricată. Nu era nici un semn de mişcare 
nici înăuntru, nici în conul de umbră din jurul ei. Sub noi, Steaua 
Polară şi-a luat din nou viteză, s-a îndepărtat de marginea 
bancului plutitor şi a pătruns în apele lipsite de sloiuri ale 
canalului. 

O clipă mai târziu, pe banc s-a auzit un bubuit asurzitor. O 
parte a cabanei a căzut într-o parte şi am văzut flăcările 
portocalii şi albăstrui ale motoarelor care tocmai fuseseră 
pornite. Zgomotul motorului Pratt & Whitney cu alice cu trei 
braţe ne-a copleşit. Avionul a ţopăit de câteva ori pe suprafaţa 
gheții, apoi s-a întors în direcţia vântului şi s-a oprit la câţiva paşi 
de noi. Uşa laterală s-a deschis şi a fost coborâtă scara. 

— Gata, a spus Chance. Hai să-i urcăm! 

Impreună cu Meldrum am apucat targa lui Fum Cenuşiu şi am 
urcat-o încet în micuța cabină, după care am sărit din nou jos ca 
să-l aducem şi pe Komarov. Ericson îşi scosese între timp 
schiurile şi acum stătea la vreo 5,46 m de Otter, cu puşca în 
poziţie de tragere. Când m-am dat jos din cabină, l-am văzut 
privind spre cer, apoi întorcându-se brusc spre noi. 

— Grăbiţi-vă. Ne-au văzut. 

M-am uitat şi eu în sus. Helicopterul plutea rapid şi silențios pe 
cerul nopţii. Zgomotul motorului său fusese acoperit de motorul 
Otter-ului nostru. In clipa aceea, helicopterul s-a năpustit cu 
viteză spre suprafaţa de gheaţă. 

L-am înghiontit imediat pe Chance şi i-am arătat şi lui ce se 
întâmplă. 

— Toată lumea să urce imediat în avion! a strigat el. 

— Şi cu fata ce facem? am întrebat eu. 

— O luăm cu noi. Ea a vrut să vină cu noi, aşa că va veni. 
Poate mai târziu cei de la CIA o vor putea folosi la ceva. 

Mi-am îndreptat carabina spre ea. 

— Bine, am spus. Acum urcă. 


215 


S-a conformat fără tragere de inimă. După ea a intrat în avion 
Meldrum, apoi Chance care îşi târa cu greu piciorul pe scară. 
Inainte de a urca şi eu m-am mai dus o dată până la Ericson şi 
am mai aruncat o privire spre helicopter. Nu mai era nici o 
îndoială în privinţa intenţiilor lui. Se rotea la joasă înălţime, la 
numai câteva picioare de bancul plutitor, iar uşa laterală era 
deschisă. In câteva secunde avea să aterizeze pe gheaţă şi din el 
vor năvăli mai mulţi oameni, oameni înarmaţi, echipați special 
pentru a ne opri să decolăm. 

Ericson s-a aşezat într-un genunchi şi şi-a dat jos puşca de pe 
umăr. 

— Trebuie să-i trag pilotului o mică sperietură, mi-a spus el 
aproape şoptit. Dacă vor cădea de la înălţimea aia, puţini vor mai 
scăpa cu viaţa. 

Şi-a aplecat capul pentru a privi prin dispozitivul de ochire, 
apoi i-am observat degetul care apăsa uşor pe trăgaci. A urmat o 
scurtă pauză, după care s-a auzit o detunătură seacă. 

M-am uitat atent prin ochelarii de vedere pe timp de noapte şi 
am văzut că geamul de la cabina helicopterului fusese făcut 
ţăndări. Lângă mine s-a auzit declicul încărcătorului, apoi s-a 
auzit o nouă detunătură seacă şi un alt panou din parbrizul 
cabinei s-a transformat în cioburi. Ericson trăgea cu calm, glonţ 
după glonţ. Degetul mare şi arătătorul mânuiau încărcătorul cu 
dexteritate. După cinci focuri, pilotul şi-a pierdut sângele rece şi 
helicopterul s-a înălţat rapid şi s-a îndepărtat din raza de bătaie a 
armei lui Ericson care, în fine, şi-a permis un uşor zâmbet de 
satisfacţie. 

— Grăbeşte-te, l-am îndemnat eu. 

S-a întors şi tocmai îşi prindea puşca la piept când ceva l-a 
făcut să se oprească la jumătatea mişcării. Rămăsese cu ochii 
căscaţi şi cu gura deschisă. 

M-am aplecat şi eu până când am putut să-mi dau seama ce 
se întâmplă, uitându-mă pe sub Otter. 

— Dumnezeule! a spus încet Ericson. Uită-te la el! 

Am zărit farurile de navigaţie ale lui Lenin. Era îngrozitor de 
aproape, dar preţ de o clipă n-am putut înţelege cum era posibil. 
Apoi, sub faruri, am observat prora imbatabilă a spărgătorului 
nuclear de gheaţă. 

Brusc totul a devenit cât se poate de limpede. Lenin avea să 
taie bancul plutitor pe care ne aflam. 


216 


CAPITOLUL 25 


Nu-mi dau seama ce anume m-a atenţionat: vreo licărire din 
colţul ochiului sau, poate, o reacţie involuntară la zgomotul 
îndepărtat al motorului. Indiferent ce a fost, m-am aruncat pe 
burtă pe sub fuzelajul Otter-ului şi am strigat la Ericson să facă la 
fel. În clipa în care trapul meu s-a izbit de gheaţă, am auzit o 
rafală de puşcă automată şi am văzut gloanţele care trasaseră o 
linie dreaptă pe gheaţă în faţa mea. Am auzit un geamăt şi m-am 
întors imediat spre Ericson să văd ce se întâmplase. 

Deasupra noastră, helicopterul tocmai se întorcea pentru a 
mai trece o dată peste noi. M-am ridicat în picioare şi am alergat 
spre locul în care zăcea norvegianul. 

— Unde eşti rănit? 

Cu respiraţia tăiată din cauza durerii, s-a mişcat puţin şi mi-a 
arătat o gaură în hanorac, în partea de jos a umărului, din care 
sângele curgea deja din abundență. Mai avea o rană în coapsă. 

— Du-te, mi-a spus el. Hai, repede! 

— Nici în raptul capului, i-am răspuns. 

L-am târât, neluând în seamă urletele de durere, până la 
Otter. lain Meldrum mi-a sărit imediat în ajutor. L-am ridicat 
împreună şi am început să-l cărăm pe scara avionului. 
Impingându-se înainte cu piciorul sănătos, norvegianul a găsit 
treapta de jos, iar noi ne-am concentrat forţele ca să-l ridicăm. In 
clipa aceea ne-am trezit luaţi de suflul unei explozii spontane de 
violenţă care izbucnise undeva în interiorul cabinei. 

— Ce naiba mai e? a urlat turbat de furie Meldrum încercând 
să se ridice din nou pe propriile picioare. 

In cadrai uşii a apărut chipul lui Chance. 

— Fata a fost. 

— Dă-mi puşca, am spus eu. 

In clipa aceea eram în stare s-o omor. 

Dar el a scuturat din cap. 

— Las-o să plece. Mai bine băgaţi-l pe Ericson înăuntru. 

Suprafaţa gheții era deja pătată de sângele lui Ericson. L-am 
apucat cu grijă, împreună cu Meldrum şi l-am urcat în micuța 
cabină. 

M-am întors imediat spre Chance. 

— Nava rusească o să taie bancul plutitor, l-am anunţat eu. 
Trebuie să ne punem în mişcare. 


217 


Urletul motorului a crescut în intensitate şi am simţit că 
avionul nostru face un viraj. M-am dus în grabă în cabina de 
pilotaj, unde, într-un sertar, se afla trusa medicală şi în clipa 
aceea am uitat pentru prima dată în viaţă de pacientul meu. 

În faţa mea, prin parbrizul avionului, am văzut helicopterul, 
coborât până la nivelul nostru şi slobozind spre noi o cortină de 
foc. In spatele lui, prora uriaşă a lui Lenin se repezea cu furie 
spre bancul plutitor. In momentul impactului, imensa platformă 
plutitoare de gheaţă s-a cutremurat făcându-ne să simţim 
trepidaţiile şi în avion. 

Lenin a continuat să înainteze, ca un ic într-un buştean şi 
imediat am văzut o crăpătură în gheaţă care a desprins din 
blocul principal un sfert din suprafaţă. 

— Grăbeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu, l-am îndemnat 
pe pilot. 

Şi el rămăsese cu ochii aţintiţi asupra uriaşei nave care acum 
se retrăsese larg pentru a-şi lua elan în vederea unei noi 
penetrări în masa de gheaţă. Bucata pe care o dislocase era deja 
un bloc plutitor de sine stătător de care ne despărţeau vreo 3 m 
de apă întunecată. Incă o lovitură ca asta, dată în punctul potrivit 
şi Otter-ul nostru nu mai avea spaţiul necesar pentru a decola. 

Lenin era acum în larg; părea că-şi adună toate puterile pentru 
a se năpusti din nou năvalnic asupra bancului plutitor. 

Fata alergase în faţa helicopterului, făcând semne disperate 
cu mâinile. Acesta a redus altitudinea pentru a o putea culege de 
pe gheaţa. Ea a alergat spre uşa de pe fuzelaj şi a urcat. Pentru o 
clipă am fost tentat să cred că helicopterul se va ridica. In 
schimb, în momentul următor a coborât chiar în faţa noastră. 

Intenţia pilotului - sau poate a fetei - era cât se poate de 
limpede:  aşezându-se acolo, helicopterul putea împiedica 
înaintarea Otter-ului. La următoarea intervenţie a lui Lenin 
gheaţa se va sparge de tot şi avionul nostru va rămâne izolat. 
După aceea eram cu toţii la dispoziţia lor. 

Am strigat la ceilalţi cerând o carabină şi Chance s-a căţărat 
imediat spre locul în care mă aflam. Am armat puşca, am fixat-o 
pe foc automat şi am golit tot încărcătorul prin parbrizul nostru în 
direcţia pilotului de pe helicopter. După câteva focuri, 
helicopterul a aterizat pe gheaţă. N-am încetat să trag, dar nici 
motorul lui nu s-a oprit. 

Pilotul nostru a început să vireze domol, pentru a evita 
helicopterul; au fost clipe lungi în care am crezut că nu va reuşi, 
că vârful aripii va intra în bătaia rotorului helicopterului eşuat. A 


218 


reuşit însă şi ne-am strecurat pe lângă ruşi doar la 0,30 m 
distanţă. 

Acum pilotul nostru nu mai avea nici un motiv să aştepte. A 
pus mâna pe manetă şi a împins-o înainte. Motorul Pratt & 
Whitney a început să huruie asurzitor pe măsură ce-şi mărea 
turaţia. Apoi pilotul a deblocat frânele şi Otter-ul a început să 
înainteze. 

Nu-mi puteam lua ochii de la Lenin. Cele trei elice ale 
spărgătorului nuclear reuşiseră să vireze foarte rapid nava care 
acum se năpustea asupra blocului plutitor. Botul ei blindat se afla 
la numai câteva picioare de marginea suprafeţei de gheaţă. Cu 
opt persoane la bord şi cu rezervoarele umplute la maximum 
pentru a face faţă călătoriei de întoarcere, Otter-ul nostru avea 
nevoie de cel puţin 273 m pentru a decola şi singura porţiune a 
blocului plutitor care permitea o cursă atât de lungă se afla în 
direcţia navei ruseşti. 

Eram încordat şi simţeam neajutorat cum gheaţa vibrează sub 
schiurile Otter-ului. Micuţul avion alerga spre punctul în care 
uriaşul spărgător de gheaţă avea să despice bancul în două. 

Deşi viteza creştea cu o încetineală chinuitoare, mâna pilotului 
rămânea sigură şi calmă pe manetă. Botul lui Lenin avansa 
implacabil. Avea să lovească gheaţa cu o viteză de peste zece 
noduri şi nu-l mai despărţeau de acel moment decât vreo 6... 3... 
1,5 m. A lovit! 

Gheaţa alerga albicioasă sub noi pe măsură ce acul 
vitezometrului de la bord urca. 

Am văzut crăpătura cu o fracțiune de secundă înainte de a o 
auzi: din punctul de impact al botului navei cu marginea bancului 
plutitor a şerpuit brusc o linie neagră care înainta cu o viteză 
inimaginabilă şi ameninţa să taie gheaţa în două. Zgomotul 
sinistru s-a auzit cu claritate şi prin hublourile Otter-ului, în ciuda 
motorului turat la maximum. N 

Crăpătura neagră se întindea vertiginos spre avionul nostru. În 
acest timp, Lenin continua să taie gheaţa, ajutat de motoarele 
sale puternice. Dacă falia avea să treacă prin faţa noastră, era 
mai mult ca sigur că avionul nostru va catapulta pe spate. 

Dar micuțul Otter continua să ruleze cu viteză în timp ce 
pilotul era concentrat asupra cadranelor de la bord. N-am să 
înţeleg niciodată cum a reuşit să nu se uite nici o clipă la falia 
aceea neagră care se îndrepta spre noi ca un sfârc de bici. 

Mâinile sale au strâns cu putere maneta, dar n-au făcut nici o 
mişcare. Otter-ul şi falia cea neagră se îndreptau cu o viteză 


219 


uriaşă spre un punct de întâlnire şi dintr-o clipă în alta aceasta 
din urmă avea să ajungă în dreptul avionului. 

A fost momentul în care mâinile pilotului s-au mişcat: încet, 
fin, dar cu fermitate. Articulațiile degetelor îi erau albe din cauza 
tensiunii. Botul avionului s-a ridicat uşor. Eram chiar deasupra 
faliei, care continua să şerpuiască muşcând din gheaţă. Cel mai 
mic ghinion ar fi făcut posibil să prindă schiurile avionului, eram 
sigur de asta... 

Secunda următoare s-a scurs cu greutate, apoi a urmat o 
izbitură puternică. Sub impactul ei am căzut în genunchi, apoi m- 
am ridicat cu greu în picioare, aşteptând prăbuşirea. Dar aceasta 
nu s-a produs. Micuţul Otter reuşise să se desprindă de la sol. 

Nu-mi puteam lua ochii de la falia care avansa vertiginos şi m- 
am întors cum am putut în cabina strâmtă să văd ce se întâmplă 
pe bancul plutitor de dedesubt. Probabil că în formarea blocului 
se produsese o eroare de presiune, pentru că am observat un 
lucru ciudat şi îngrozitor. In momentul în care falia a atins un 
punct situat undeva la două treimi din lungimea blocului, a 
încetat să se extindă pe o singură linie şi gheaţa s-a crăpat în 
formă de stea. Din centru au radiat mai multe crăpături, care la 
rândul lor au dat naştere altora, mai mici. Se întâmplase ceva 
asemănător cu incidentul suferit de parbrizul maşinii mele în 
noaptea aceea din Central Park. Reţeaua de crăpături s-a 
răspândit spre helicopterul eşuat, trecând pe sub el sau în jurul 
lui, prinzându-l ca într-o pânză de păianjen. 

Preţ de o clipă, totul a rămas nemişcat. Apoi gheaţa a început 
să se mişte în direcţii diferite datorită forţei de presiune. Vastele 
blocuri de gheaţă au început să salte, să se frece trosnind, să se 
rotească şi să se răstoarne. Helicopterul aluneca spre copca 
întunecată care se căscase lângă el. Apoi blocul pe care se afla s- 
a îndreptat un pic ca, în cele din urmă, să se rostogolească sub 
acţiunea unei forţe uriaşe ca un cub de gheaţă într-un pahar şi 
helicopterul a căzut în apă şi s-a făcut nevăzut în vârtejul de apă 
cu gheaţă. In locul în care până atunci se aflase helicopterul, nu 
mai rămăsese decât o despicătură mare. Imaginea m-a şocat. În 
clipa aceea şi în locul acela mureau nişte oameni: pilotul, 
membrii echipajului, soldaţii. Şi fata. Se sufocau acum în apa 
îngheţată, sub greutatea copleşitoare a bulgărilor de gheaţă... 

N-a fost o ascensiune rapidă, dar mai mult de atât nici nu se 
putea. Am privit din nou în jos şi l-am zărit pe Lenin, înfipt adânc 
în blocul de gheaţă şi o urmă fosforescentă care marca parcursul 
căpitanului Hutton. Cu toate luminile stinse, Steaua Po/ară îşi 


220 


continua drumul de-a lungul banchizei spre largul fără sloiuri. Și 
poate că la cinci mile depărtare se afla un alt grup de nave care 
veneau în întâmpinarea ei. Am zâmbit la gândul că putea fi vorba 
de mai multe zeci de astfel de vapoare. Nici cei de pe 
spărgătorul Lenin nu-şi puteau permite să aresteze întreaga flotă 
de traulere aparţinând companiei Hull în apele internaţionale. 

Mi-am luat trusa medicală şi m-am întors în cabina de 
pasageri. Ericson avusese noroc: ambele gloanţe ieşiseră din el, 
iar cel care îl nimerise în umăr nu atinsese plămânul. l-am dat 
morfină şi penicilină, l-am bandajat şi m-am pus pe aşteptat. 

Cabina Otter-ului se transformase într-un adevărat dormitor. 
Peste tot dormea cineva. lain Meldrum stătea drept în fotoliul 
său; şi în somn avea o ţinută practică şi demnă. Rănitul Ericson 
părea a fi tăcut chiar şi în somn. In schimb, Chance dormea 
zgomotos, gemând şi sforăind fericit. Bietul Jim Fum Cenuşiu era 
din punct de vedere chimic inconştient. Minunatul său ten 
ruginiu era acum mai palid, dar cel puţin nu simţea pentru 
moment durerea picioarelor fracturate. Diseară, când va fi dus la 
sala de operaţii a complexului de la Thule, mă voi asigura ca 
printre medicii care se vor îngriji de cazul lui să se afle cel puţin 
un prieten de-al meu. 

Komarov mai dormea încă, întins pe targa de pe podeaua 
cabinei. Avea o respiraţie uşoară. Efectul benzedrinei pe care o 
luasem încetase, iar starea de somn din jurul meu a devenit 
contagioasă. Am început să casc, iar pleoapele au devenit de 
plumb şi s-au închis. Am încercat de câteva ori să le deschid, dar 
în final n-am mai avut nici puterea şi nici voinţa necesare. 

Vreo cincisprezece secunde mai târziu, Chance m-a trezit 
lovindu-mă în coaste cu ghetele sale de pâslă. 

— Ţi s-a trezit pacientul, doctore. 

A clipit în direcţia podelei pentru a scuti efortul de a mai mişca 
din cap. 

Mi-am coborât privirea într-acolo. Komarov se trezise şi-şi 
întindea braţele şi picioarele. Scotea nişte zgomote ciudate din 
gât. 

— lţi mulțumesc pentru că m-ai anunţat. 

Când m-am ridicat în picioare, mi-am întors privirea spre 
Chance, dar acesta adormise la loc. 

Am îngenuncheat lângă targa lui Komarov. Pleoapele lui au 
tresărit, s-au deschis puțin, apoi s-au închis la loc. După o clipă, 
s-au deschis din nou şi au rămas aşa. Mă privea foarte curios şi 
derutat. 


221 


— Sunteţi în drum spre America, domnule profesor Komarov, l- 
am anunţat eu. 

— America?! 

Şi-a ridicat capul şi a privit în jur la cabina în dezordine, la 
bărbaţii răniţi şi la cei care dormeau peste tot. 

— Dar cum...? 

— Mesajul pe care l-aţi trimis profesorului Ward. Am venit să 
vă salvăm. 

Ar fi trebuit să-i povestesc despre scrisoarea trimisă lui Ward. 

— Aţi venit? Tocmai în Novaia Zemlia? 

Avea o privire cenuşie şi aspră, iar în clipa aceea surprinsă. 

— Părea ceva foarte important, i-am spus eu. 

— Aşa şi este, a încuviinţat el. Am o mulţime de lucruri să vă 
spun. 

— Cei din Washington vor fi bucuroşi să vă asculte. 

Profesorul s-a holbat la mine, clipind des. Simpla menționare a 
numelui Washington îl şocase, iar cuvintele şi situaţia în care se 
trezise îl copleşeau. Dar pentru un om care a adormit sub 
supravegherea unui paznic într-o ţară şi s-a trezit zăcând pe 
podeaua unui avion uşor, undeva în mijlocul neantului, se 
descurca destul de bine. După puţină vreme, treptat, ridurile de 
îngrijorare de pe fruntea sa au dispărut. Mi-a zâmbit uşor. 

— Va fi foarte interesant, mi-a spus el. Vă mulţumesc. 

Se pare că nu mai era nimic de spus. 


SFÂRŞIT 


222 


CUPRINS 


PROLOG oră atac a a d a a a ae ante ut Dă aa ăla der 3 
CAPITOEUL lene sp oo toate ai a 0900 aaa alis 15 
CAPITOLUL Zsa secară ct aaa dac aaa ratit takit EA ăn d i Aral 21 
CAPIFOLUL: 355 tea (0 Seaca aa aa i delete a iza pe ddd 30 
CAPITOLUL Ac: căi ae ac gate a 2 ut aa e aa a ea irer 41 
CAPITOLUL Siniri enisi a Dl al A oara dat AAA AEA dai 50 
CAPIFOOLUL: S A A a aa 58 
CAPITOLELE: 7: i iba 300 ta E a OE a el Da o i ON ANA al 66 
CAPITOLUL: Geci pcco ati eat a a 83 
CAPITOLUL Ss setari aaa oa Baa tara ara a a tă a ao i ra ae a dara 91 
CAPIPOLULE LOG oi aaa oala at Șase a a dupaia poa ed tar 103 
CAPITOLUL IE coaie ate ea aloe aa au aia au ea elada ae 110 
CAPITOLUL; 12. tocat cect eat ate tacă 0 azi etalate d bă 120 
CAPITOLUL 3. rca ot aaa răul d date cat az Ea 129 
CAPITOLUL LA: ceea a oaia ee cetati ta ee ata ec tat da area ae oa tai 138 
CAPITOLUL 15 cata atata A a aia ital SE E la dle 146 
CAPITOLUL 16. setarea aci acaparat a da arata aaa 30 dA 153 
CAPITOLUL 76 Aaaa te ode inoata cae felt ded dai i5 îsi pia cp Ivana alea 160 
CAPITOLUL LE. stie ea ie ata atata e da al at aa ee 168 


CAPITOLUL LO: setea tratata rana tisa Da a Gita Dara a d tra 174 


CAPIROLUL: 200, can ane oaia ga dn dot alai dei atei oo dada ai 184 
CAPITOLUL: 21 se usage azeră e atata pietate o aaa Daca iradiat lea 193 
CAPITOLUL: 22. setata ao again e Bai betia a nl noa deea e da 200 
CAPITOLUL 23 snob  î alrdă Slaza AA aăatedle 206 
CAPIPOLUIL ZA Sei e 0 ea ce ti ua alo a aa da been aa atata 213 
GAPITOLUL:-2 E acelea carea pai aaa Sat e cală 0 să lan că tool atleta 218 
CUPRINS cecene Be ai a a aia aia ist ta) 224 


224 


O scrisoare, un mesaj disperat 
de avertisment asupra unui uriaș 
pericol! Profesorul Komarov a des- 
coperit o metodă de topire masivă a 
calotei polare a U.R.S.S., fenomen 

productiv pentru Siberia, dar adevărat dezastru 
ecologic pentru restul lumii. O echipă de elită 
selectată pentru salvarea profesorului cuprinde 
pe: colonelul Chance, comandantul unei baze 
americane, scoţțianul lain Meldrum, mecanic și 
pilot de curse, norvegianul Harald Ericson, schior 
și trăgător de elită, James Fum Cenușiu, indian 
specialist în arta supravieţuirii, japonezul Satsumi 
Yamamoto, expert în arte marțiale și doctorul 
James Edwards. Vor reuși acești eroi să-l salveze 
pe profesor și să zădărnicească planurile rușilor? 


EVENING NEWS 


OBSERVER 


ISBN 973-9127-75-3 ” Lei 8500