Richard Morgan — Carbon Modificat

Richard Morgan 


Carbon modificat 


CUPRINS: 

PROLIG, 

Partea 1 — Soşgirea. Downloadare needlecast. 
Partea 2 — Reacția. [Conflot de intruziunie) 
Partea 3 — Alhanța. Upgradarea, 

Partea 4 — Convingerea. Corupţie mrală, 
Partea 3 — Nemesis, Prăbugirea sisternelar. 
EPILOG, 


Fichard K. Morgan |n. 19585] este considerat unul dintre cei mai 
importanți autori de romane stunțihico-fantastice ai momentului, 

Morgan a studiat la Queen's College din cadrul Universităţii 
Cambridge. Imediat după absolvire, britanicul s-a angajat ca 
profesor de limba engleză, pentru a-zi putea hinanţa călătorule 
repetate. Pzusprezece ani mai târziu, Morgan publică primul său 
roman, Carbon Modificat. În 2002, producătorul de film Joel Silver a 
cumpărat drepturile de autor pentru Carbon Moditicat contra surnei 
de 1.000.000$, fapt ce i-a permis lui Morgan să se dedice întru totul 
carierei de scriitor, 

Tema comună a romanelor lui Richard Morgan este plasarea 
acțiuni într-un spațiu al contra-utopiei. Convingerile socio-politice 
vizionare, irnaginația tulburătoare și arhitectura îngrijită a frazei fac 
din romanele lui Morgan o experienţă aproape halucinantă, 


Richard Morgan 


Carbon modificat 


CUPRINS: 

PROLOG. 

Partea 1 - Sosirea. Downloadare needlecast. 
Partea 2 - Reacţia. (Conflict de intruziune) 
Partea 3 - Alianţa. Upgradarea. 

Partea 4 - Convingerea. Corupţie virală. 
Partea 5 - Nemesis. Prăbuşirea sistemelor. 
EPILOG. 


Richard K. Morgan (n. 1965) este considerat unul dintre 
cei mai importanţi autori de romane ştiinţifico-fantastice ai 
momentului. 

Morgan a studiat la Queen's College din cadrul 
Universităţii Cambridge. Imediat după absolvire, britanicul 
s-a angajat ca profesor de limba engleză, pentru a-şi putea 
finanța călătoriile repetate. Paisprezece ani mai târziu, 
Morgan publică primul său roman, Carbon Modificat. În 
2002, producătorul de film Joel Silver a cumpărat 
drepturile de autor pentru Carbon Modificat contra sumei 
de 1.000.000$, fapt ce i-a permis lui Morgan să se dedice 
întru totul carierei de scriitor. 

Tema comună a romanelor lui Richard Morgan este 
plasarea acţiunii într-un spaţiu al contra-utopiei. 
Convingerile socio-politice vizionare, imaginaţia 
tulburătoare şi arhitectura îngrijită a frazei fac din 
romanele lui Morgan o experienţă aproape halucinantă. 


PROLOG. 

Cu două ore înainte de ivirea zorilor stăteam în bucătăria 
jupuită şi fumam una dintre ţigările lui Sarah, ascultând 
maelstromul şi aşteptând. Millsport-ul se culcase de mult, 
dar afară curenţii Reach încă mai tulburau apele puţin 
adânci, iar sunetul ajungea pe țărm ca să colinde pe străzile 
pustii. O ceaţă fină plutea dinspre vârtej, căzând peste oraş 
ca un cearceaf de muselină şi întunecând ferestrele 
bucătăriei. 

Alert la nivel chimic, am inventariat armamentul greu de 
pe masa de lemn zgâriat pentru a cincizecea oară în acea 
noapte. Pistolul Heckler & Koch al lui Sarah îmi clipea mat 
în lumina slabă, cu butoiul deschis în aşteptarea muniției. 
Era o armă de asasin, compactă şi foarte tăcută. Cartuşele 
zăceau alături. Ea înfăşurase bandă izolatoare în jurul 
fiecăruia pentru a distinge gloanţele; verde pentru somn, 
negru pentru încărcătura de venin de păianjen. Majoritatea 
gloanţelor erau învelite în negru. Sarah folosise o mulţime 
dintre cele verzi asupra paznicilor de la Gemini Biosys în 
noaptea precedentă. 

Propriile mele contribuţii erau mai puţin subtile. Marele 
Smith & Wesson argintiu şi cele patru grenade 
halucinogene rămase. Linia subţire roşu-aprins din jurul 
fiecărui butoiaş părea să sclipească uşor, de parcă ar fi fost 
pe punctul să se detaşeze de carcasa de metal şi să 
plutească în sus ca să se alăture panglicilor de fum care se 
ridicau din ţigara mea. Schimbarea şi alunecarea 
semnificaţiilor alterate, efectul secundar al tetramet-ului pe 
care îl obţinusem în după-amiaza aceea la docuri. Nu 
obişnuiesc să fumez când sunt curat, dar dintr-un motiv 
oarecare tet-ul întotdeauna declanşează nevoia. 

Pe fondul îndepărtat al maelstromului, am auzit-o. Bătaia 
grăbită a elicelor pe materialul nopţii. 


Am stins ţigara, prea puţin impresionat de mine însumi, şi 
m-am dus în dormitor. Sarah dormea, un ansamblu de 
curbe sinusoidale de joasă frecvenţă sub un singur 
cearceaf. O mătură de păr negru-corb îi acoperea faţa şi o 
mână cu degete lungi atârna pe marginea patului. Pe când 
stăteam uitându-mă la ea, noaptea de afară se sparse. Unul 
dintre gardienii orbitali ai Lumii lui Harlan îşi testa tirul în 
Reach. 'Tunetul din cerul comoţionat se rostogoli şi făcu 
ferestrele să zăngănească. Femeia din pat se mişcă şi-şi 
dădu părul la o parte din ochi. Privirea de cristal lichid mă 
descoperi şi se fixă pe mine. 

— La ce te uiţi? 

Avea vocea răguşită de reziduurile somnului. Am zâmbit 
uşor. 

— Nu mă prosti. Spune-mi la ce te uitai. 

— Mă uitam pur şi simplu. E timpul să mergem. 

Săltă puţin capul şi prinse zgomotul elicopterului. Somnul 
dispăru de pe faţa ei şi ea se ridică pe pat. 

— Unde-i arma? 

Era o glumă a Corpului. Am zâmbit, aşa cum faci când 
întâlneşti un vechi prieten, şi am arătat spre cutia din colţul 
camerei. 

— Adă-mi pistolul. 

— Da doamnă. Negru sau verde? 

— Negru. N-am încredere în ticăloşii ăştia nici cât negru 
sub unghie. 

În bucătărie am încărcat pistolul, am aruncat o privire la 
propria mea armă şi am lăsat-o acolo. Am scos în schimb 
una dintre grenadele H şi am luat-o în cealaltă mână. M-am 
oprit în uşa dormitorului şi am cântărit cele două arme în 
fiecare palmă de parcă aş fi încercat să mă hotărăsc care 
era mai grea. 

— S-a întâmplat ceva cu substitutul tău falic, doamnă? 

Sarah ridică privirea pe sub semiluna de păr negru de pe 
fruntea ei. Tocmai îşi trăgea o pereche de ciorapi lungi de 
lână peste coapsele lucioase. 


— Al tău e cel cu ţeava mai lungă, Iak. 

— Mărimea nu... 

L-am auzit amândoi în acelaşi timp. Un dublu clac metalic 
venind de pe coridorul exterior. Ochii noştri s-au întâlnit 
peste lăţimea camerei şi pentru o fracțiune de secundă mi- 
am văzut propriul şoc oglindit acolo. Apoi i-am aruncat ei 
pistolul încărcat. Ea înălţă o mână şi-l prinse din aer exact 
când întregul perete al dormitorului se prăbuşi cu un tunet. 
Explozia mă azvârli într-un colţ şi apoi pe podea. 

Probabil că ne depistaseră în apartament cu ajutorul 
senzorilor de temperatură, şi minaseră întregul perete. De 
data asta nu mai riscaseră. Comandoul care pătrunsese 
prin zidul ruinat consta dintr-un individ îndesat şi arid cu 
ochi de insectă în echipament complet pentru un atac total 
cu gaze, ducând un Kalashnikov cu o ţeava insultătoare în 
mâinile înmănuşate. 

Cu urechile ţiuind, zăcând încă pe podea, am aruncat 
grenada H spre el. Nu era armată, în orice caz inutilă 
împotriva măştii de gaze, dar el nu avu timp să identifice 
dispozitivul care se rotea spre el. Lovi închizătorul 
Kalashnikovului şi se împletici înapoi, cu ochii căscaţi în 
spatele panourilor de sticlă ale măştii. 

— Foc! 

Sarah era jos pe podea lângă pat, cu braţele acoperindu-i 
capul şi adăpostindu-se de explozie. Auzi strigătul şi, în 
secundele câştigate de cacealma, se ridică din nou, smucind 
pistolul. Dincolo de perete am putut vedea nişte siluete 
ghemuindu-se în aşteptarea exploziei grenadei. Am auzit 
ţiuitul ca de ţânţar al lamelor monomoleculare prin cameră 
atunci când ea trimise trei împuşcături în primul comando. 
Pătrunseră invizibile prin costumul de atac şi prin carnea 
de dedesubt. El scoase un sunet ca şi cum ar fi încercat să 
ridice ceva greu în momentul în care veninul de păianjen îşi 
înfigea colţii în sistemul său nervos. Am rânjit şi am început 
să mă ridic. 


Sarah ţintea siluetele de dincolo de zid când cel de-al 
doilea comando al nopţii apăru fixat în uşa bucătăriei şi o 
reteză cu o puşcă de asalt. 

Încă în genunchi, am privit-o murind cu o claritate 
chimică. Totul s-a petrecut atât de încet încât părea o 
înregistrare video redată cu încetinitorul. Tipul din 
comando ţintea jos, ţinând Kalashnikovul coborât din cauza 
reculului la foc hiper-rapid pentru care era faimos. Primul 
fu patul, erupând în fulgi de gâscă albi şi pânză ruptă, apoi 
Sarah, prinsă în furtună în timp ce se răsucea. Am văzut 
unul dintre picioare transformat în terci sub genunchi, apoi 
când veni rândul trupului, pumni însângeraţi de ţesut rupt 
din coastele ei palide pe măsură ce ea se prăbuşea prin 
cortina de foc. 

M-am legănat pe picioare când puşca de asalt făcu o 
pauză. Sarah se rostogolise cu faţa în jos, ca şi cum ar fi 
vrut să ascundă ravagiile pe care i le provocaseră gloanţele, 
dar eu am văzut oricum totul prin valuri de roşu. Am ieşit 
din colţ fără vreun gând conştient, iar pentru omul 
comandoului era prea târziu să mai pregătească 
Kalashnikovul. M-am izbit de el la nivelul taliei, i-am blocat 
arma şi l-am împins înapoi în bucătărie. Ţeava puştii se 
prinse în canatul uşii şi el o scăpă. Am auzit arma 
zăngănind pe jos în spatele meu în timp ce cădeam amândoi 
pe podeaua bucătăriei. Cu viteza şi puterea dată de 
tetramet, l-am încălecat, am biciuit aerul cu un braţ şi i-am 
apucat capul cu ambele mâini. Apoi i l-am zdrobit de dale ca 
pe o nucă de cocos. 

Sub mască, ochii lui şi-au pierdut brusc concentrarea. I- 
am ridicat din nou capul şi l-am izbit iar, simțind cum 
craniul cedează moale la impact. Am apăsat făcându-l să 
scrâşnească, l-am ridicat şi l-am izbit din nou. În urechi 
aveam un vuiet ca de maelstrom şi undeva îmi auzeam 
propriul glas strigând obscenităţi. Mă pregăteam pentru a 
patra sau a cincea izbitură când ceva m-a lovit între 
omoplaţi şi aşchiile au zburat ca prin magie din piciorul 


mesei dinaintea mea. Am simţit înţepătura când două dintre 
ele şi-au găsit adăpost în faţa mea. 

Dintr-un motiv oarecare furia se scurse brusc din mine. 
Am dat drumul capului soldatului şi am ridicat năucit o 
mână spre durerea aşchiilor din obrazul meu când mi-am 
dat seama că fusesem împuşcat, şi că glonţul trebuia să-şi fi 
croit drum prin pieptul meu până în piciorul mesei. Am 
privit în jos, amorţit, şi am văzut pata de un roşu închis care 
se răspândea ca cerneala pe cămaşa mea. Nu exista nicio 
îndoială. Era o gaură de ieşire suficient de mare cât să 
încapă în ea o minge de golf. 

Odată cu înţelegerea a venit şi durerea. Simţeam ca şi 
cum cineva freca cu o perie de sârmă prin cavitatea mea 
toracică. Aproape gânditor, am ridicat mâna, am descoperit 
gaura şi am băgat în ea cele două degete din mijloc. 
Vârfurile degetelor au dat de duritatea osului rupt din rană, 
şi am simţit ceva membranos pulsând pe unul dintre ele. 
Glonţul trecuse pe lângă inimă. Am mormăit şi am încercat 
să mă ridic, dar mormăitul s-a transformat în tuse şi am 
simţit gustul sângelui pe limbă. 

— Nu mişca, ticălosule! 

Strigătul ieşise dintr-un gât tânăr, mult distorsionat din 
cauza şocului. M-am cocoşat peste rană şi am privit peste 
umăr. În spatele meu în uşă, un bărbat tânăr în uniformă de 
poliţist ţinea ambele mâini încleştate în jurul pistolului cu 
care tocmai mă împuşcase. Tremura vizibil. Am tuşit din 
nou şi m-am reîntors spre masă. 

Smith & Wesson-ul era la nivelul ochilor, sclipind argintiu, 
tot acolo unde îl lăsasem cu mai puţin de două minute în 
urmă. Poate că asta a fost, puţinele frânturi de timp care 
trecuseră de când Sarah trăia şi totul era bine, poate asta 
m-a îmboldit. Cu mai puţin de două minute în urmă aş fi 
putut lua pistolul, chiar mă gândisem la asta, de ce să n-o 
fac acum. Am strâns din dinţi, am apăsat tare cu degetele în 
gaura din piept şi m-am ridicat împleticit. Sângele se 
scurgea cald în gâtul meu. M-am agăţat de marginea mesei 


cu mâna liberă şi am privit înapoi spre poliţist. Îmi puteam 
simţi buzele desfăcându-se pe dinţii încleştaţi în ceva ce era 
mai mult un rânjet decât o grimasă. 

— Nu mă forţa s-o fac, Kovacs. 

M-am apropiat cu încă un pas de masă şi m-am aplecat 
peste ea sprijinindu-mă pe coapse, cu respiraţia şuierând 
printre dinţi şi gâlgâindu-mi în gât. Smith & Wesson-ul 
strălucea ca aurul fals pe lemnul zgâriat. Afară în Reach 
energia explodă dintr-un orbital şi lumină bucătăria în 
tonuri de albastru. Puteam auzi chemarea maelstromului. 

— Am spus să nu... 

Am închis ochii şi am înhăţat pistolul de pe masă. 

PARTEA 1 

SOSIREA. 

DOWNLOADARE NEEDLECASIT. 

Capitolul Unu. 

Să te întorci din morţi poate fi dificil. 

În Corpul Mesagerilor te învaţă să te eliberezi înainte de 
stocare. Să te cufunzi în neutralitate şi să pluteşti. Este 
prima lecţie şi antrenorii ţi-o sapă în tine din prima zi. 
Virginia Vidaura cea cu ochii duri, cu un trup de dansatoare 
echilibrat în interiorul echipamentului inform al Corpului 
păşind prin faţa noastră în camera de inducţie. Nu vă faceţi 
griji în nicio privinţă, spunea ea, şi veţi fi pregătiţi. Zece ani 
mai târziu am întâlnit-o iar, în arestul din clădirea 
tribunalului New Kanagawa. Urma să fie condamnată între 
optzeci de ani şi un secol; jaf excesiv de armat şi victime 
organice. Ultimul lucru pe care mi l-a spus când au scos-o 
din celulă a fost: Nu-ţi fă griji puştiule, or să stocheze asta. 
Apoi şi-a aplecat capul să-şi aprindă o ţigară, a tras adânc 
fumul în plămânii pe care nu mai dădea doi bani şi a pornit 
pe coridor ca înspre o şedinţă plicticoasă. Din unghiul 
îngust pe care mi-l permitea uşa celulei, am urmărit 
mândria din acel mers şi am şoptit în sinea mea cuvintele ca 
pe o mantra. 


Nu-ţi fă griji, or să stocheze asta. Era o superbă bucăţică 
cu două tăişuri din înţelepciunea străzii, încrederea 
deprimată în eficienţa sistemului penal, şi un indiciu despre 
starea mentală evazivă care este necesară ca să te strecori 
printre stâncile psihozei. 

Indiferent ce simţi, indiferent ce gândeşti, indiferent ce 
eşti când ei te pun la stocare, acelaşi lucru vei fi şi când o să 
ieşi. Într-o stare de gravă anxietate, asta poate fi o 
problemă. Aşa că eliberează-te. Cufundă-te în neutralitate. 
Relaxează-te şi pluteşte. Dacă ai timp. 

Am sărit zvârcolindu-mă din container, cu o mână lipită 
peste piept în căutarea rănilor, cealaltă agăţându-se de o 
armă inexistentă. Greutatea m-a izbit ca un ciocan şi m-am 
prăbuşit înapoi în gelul de flotaţie. Am dat din braţe, mi-am 
agăţat cu durere un cot de marginea containerului şi am 
horcăit. Picături de gel îmi intrau în gură şi mi se scurgeau 
pe gât. Am închis repede gura şi am apucat rama trapei, 
dar chestia aia era peste tot. În ochi, arzându-mi nasul şi 
gâtul, alunecoasă sub degete. Greutatea făcea că 
strânsoarea mea pe ramă să slăbească, apăsându-mă pe 
piept ca o manevră în gravitație sporită, împingându-mă 
înapoi în gel. Corpul mi se zbătu violent în legăturile 
containerului. Gel de flotaţie? Mă înecam. 

Dintr-o dată, ceva mă apucă cu putere de braţ şi m-am 
pomenit săltat tuşind în poziţie şezând. Cam în acelaşi timp, 
mi-am dat seama că nu aveam răni în piept, cineva mă 
ştergea brutal cu un prosop pe faţă şi puteam vedea. Am 
decis să amân plăcerea asta pe mai târziu şi m-am 
concentrat asupra acţiunii de scoatere a conţinutului 
containerului din nasul şi gâtul meu. Aproape o jumătate de 
minut am rămas aşezat, cu capul în jos, scuipând gelul şi 
încercând să-mi dau seama de ce totul cântărea atât de 
mult. 

— Cam atât despre antrenament. 

Era o voce aspră de bărbat, genul celor care stau de obicei 
prin jurul instituţiilor judiciare. 


— Ce te-au învăţat la Mesageri, Kovacs? 

Atunci m-am prins. Pe Lumea lui Harlan, Kovacs e un 
nume destul de comun. Toată lumea ştie cum se pronunţă. 
Tipul nu ştia. Vorbea forma extinsă de amanglică folosită pe 
Lume, dar, chiar admițând asta, el îmi pocise rău numele şi 
la sfârşit pusese un „k” dur în loc de „ci”-ul slav. 

Şi toate erau prea grele. 

Înțelegerea străbătu percepțiile mele înceţoşate ca o 
cărămidă o farfurie de sticlă. Lumile exterioare. 

Undeva pe parcurs îl luaseră pe 'Takeshi Kovacs (p.d.) şi-l 
transferaseră. Şi întrucât Lumea lui Harlan era singura 
biosferă locuibilă din sistemul Glimmer, asta însemna un 
domeniu stelar până... 

Unde? 

Am privit în sus. Tuburi de neon orbitoare încastrate într- 
un tavan de beton. Stăteam în capacul deschis al unui 
cilindru de metal mat, semănând pentru toată lumea cu un 
aviator care uitase să se îmbrace înainte de a se urca la 
bordul aeroplanului său. Cilindrul era unul dintr-un şir de 
aproape douăzeci de cilindri lipiţi de zid, opuse unei uşi 
grele de oţel care era închisă. Aerul era rece şi pereţii 
nevopsiţi. Ce-i al lor e-al lor, cel puţin pe Lumea lui Harlan 
camerele de reîntrupare sunt împodobite în culori pastelate 
şi asistenții sunt drăguţi. La urma urmelor, se presupune că 
ţi-ai plătit datoriile faţă de societate. Minimul pe care pot 
să-l facă este să-ţi ofere un început însorit în noua ta viaţă. 

Însorit nu făcea parte din vocabularul personajului din faţa 
mea. Înalt cam de doi metri, părea că şi-ar fi câştigat pâinea 
luptând cu panterele de mlaştină înainte să i se fi prezentat 
ocazia actualei cariere. Mugşchii i se umflau pe piept, braţele 
arătau ca o armură iar capul de deasupra lor era tuns 
scurt, expunând o cicatrice lungă ca o lovitură de trăsnet 
coborând până la urechea stângă. Purta o haină neagră 
largă cu epoleţi şi o dischetă cu un logo pe piept. Ochii i se 
potriveau cu haina şi mă priveau cu un calm rece. După ce 
mă ajutase să mă ridic făcuse un pas în spate dincolo de 


raza de acţiune a braţelor, ca după manual. Făcuse asta 
timp îndelungat. 

Mi-am presat o nară şi am suflat gel din container prin 
cealaltă. 

— Vrei să-mi spui unde mă aflu? Să-mi enumeri drepturile, 
sau ceva de genul ăsta? 

— Kovacs, în clipa asta n-ai niciun drept. 

Am ridicat ochii şi am văzut ce zâmbet feroce îşi cususe pe 
faţă. Am ridicat din umeri şi mi-am curăţat şi cealaltă nară. 

— Vrei să-mi spui unde mă aflu? 

El ezită o clipă, privi în sus la tavanul gol cu neoane de 
parcă el însuşi n-ar fi fost sigur de informaţie înainte de a o 
transmite mai departe, apoi repetă ridicarea mea din 
umeri. 

— Sigur. De ce nu? Eşti în Bay City, amice, pe Pământ! 
Grimasa unui zâmbet reveni: Căminul rasei umane. Bucură- 
te de şederea pe cea mai veche dintre lumile civilizate. Ta- 
dada-DA! 

— Să nu renunţi la slujbă, i-am zis acru. 

Doctoriţa mă conduse printr-un coridor lung şi alb a cărui 
podea purta semnele râcâite de roţile de cauciuc ale 
tărgilor. Se mişca destul de repede iar eu trebuia să mă 
grăbesc să ţin pasul cu ea, aşa cum eram acoperit doar cu 
un prosop cenuşiu şi încă picurând gel din container. Mă 
trata oarecum ca pe un bolnav, dar exista şi un subînţeles 
ostil dincolo de asta. Ducea un snop răsucit de documente 
sub braţ şi prin alte locuri. Mă întrebam câte întrupări avea 
pe zi. 

— Va trebui să te odihneşti cât mai mult în următoarele 
zile, recită ea. S-ar putea să ai dureri minore, dar asta e 
ceva normal. Somnul va rezolva problema. Dacă ai vreo 
recurenţă... 

— Ştiu. Am mai făcut asta. 

Nu prea aveam chef de interacţiune umană. locmai mi-o 
amintisem pe Sarah. 


Ne-am oprit în dreptul unei uşi care avea scris cuvântul 
duşuri pe geamul mat. Doctoriţa m-a împins înăuntru şi a 
rămas o clipă privindu-mă. 

— Am mai folosit şi înainte duşuri, am asigurat-o. 

Ea aprobă din cap. 

— Când termini, e un lift la capătul coridorului. Zona de 
evacuare e la etajul următor. Aă... poliţia aşteaptă să 
vorbească cu tine. 

Manualul spune că trebuie să-i fereşti de şocuri puternice 
pe cei nou întrupaţi, dar probabil că ea citise dosarul meu şi 
nu considera întâlnirea cu poliţia un eveniment prea 
deosebit pentru stilul meu de viaţă. Eu tindeam să simt cam 
acelaşi lucru. 

— Ce vor? 

— Nu mi-au împărtăşit asta. Cuvintele indicau o urmă de 
frustrare pe care n-ar fi trebuit să mă lase s-o văd: Probabil 
reputaţia ta ţi-a luat-o înainte. 

— Poate că da. 

Dintr-un impuls, mi-am mişcat noua faţă într-un surâs: 

— Doctore, n-am mai fost niciodată aici. Pe Pământ, adică. 
N-am mai avut de-a face cu poliţia voastră. Ar trebui să fiu 
îngrijorat? 

Ea se uită la mine, şi am văzut cum i se ridică în ochi 
amestecul de teamă, mirare şi dispreţ al unui reformator 
uman care eşuase. 

— Cu cineva ca tine, reuşi să spună în cele din urmă, aş fi 
crezut că ei sunt cei care ar trebui să fie îngrijoraţi. 

— Mda, aşa-i, am zis încet. 

Ezită, apoi făcu semn cu mâna. 

— E o oglindă în vestiar, spuse, şi plecă. 

Am aruncat o privire spre camera indicată de ea, nu 
tocmai sigur că eram pregătit pentru oglindă. 

Sub duş am fluierat tare şi afon şi m-am frecat cu săpunul 
şi cu mâna pe noul meu corp. Trupul meu avea vreo 
patruzeci de ani. Protectorat standard, cu constituţie de 
înotător şi ceva care păreau reflexe militare fixate în 


sistemul său nervos. Cel mai probabil upgradare 
neurochimică. Avusesem şi eu aşa ceva, cândva. Exista o 
restrângere în plămâni care sugera obişnuinţa cu nicotină 
şi nişte cicatrici minunate pe antebraţ, dar în afară de asta 
nu era nimic de care să mă plâng. Micile dureri şi bube 
apar mai târziu şi dacă eşti înţelept poţi trăi cu ele. Fiecare 
trup are o istorie. Dacă genul ăsta de lucruri te deranjează, 
te aşezi la coadă la Syntheta sau Fabrikon. Avusesem 
partea mea de trupuri sintetice; le folosesc destul de des 
pentru cei eliberaţi condiţionat pentru audieri. E ieftin, dar 
seamănă prea mult cu a locui singur într-o casă expusă 
vânturilor, şi niciodată nu par să nimerească corect 
circuitele mirosurilor. Tot ceea ce mănânci sfârşeşte prin a 
avea un gust de rumeguş condimentat. 

În vestiarul cubic am găsit un costum de vară frumos 
împăturit pe o bancă, şi oglinda încastrată într-un perete. 
Deasupra grămezii de haine se afla un ceas simplu de 
metal, iar sub ceas un plic alb cu numele meu scris clar pe 
el. Am respirat adânc şi m-am dus să înfrunt oglinda. 

Asta e întotdeauna partea cea mai dificilă. Fac asta de 
aproape douăzeci de ani, şi încă mă irită să mă uit într-o 
oglindă şi să văd acolo un străin holbându-se înapoi la mine. 
E ca o imagine scoasă din adâncurile unei 
autostereograme. În primele câteva momente vezi doar 
cum cineva te priveşte printr-o fereastră. Apoi, ca într-o 
modificare a focalizării, te simţi plutind repede în spatele 
măştii şi aderând pe interior cu un şoc aproape tactil. E ca 
şi cum cineva ar tăia un cordon ombilical, numai că, în loc 
să separe două persoane, diferenţa dintre ele a fost cea 
care a avut de suferit şi acum te uiţi la reflectarea ta în 
oglindă. 

Am stat acolo şi m-am frecat cu prosopul, obişnuindu-mă 
cu figura. Era în general caucaziană, ceea ce reprezenta o 
deosebire faţa de mine, şi mi-a făcut impresia covârşitoare 
că dacă exista o linie a efortului minim în viaţă, faţa asta nu 
o urmase niciodată. Chiar cu paloarea caracteristică a 


timpului îndelungat de stat în container, trăsăturile din 
oglindă reuşeau să pară bătute de vremuri. Avea riduri 
peste tot. Părul ţepos era negru cu urme de cenuşiu. Ochii 
aveau o nuanţă oarecum albastră, şi sub cel stâng avea o 
cicatrice uşoară. Am ridicat antebraţul stâng şi m-am uitat 
la povestea înscrisă acolo, întrebându-mă dacă cele două au 
vreo legătură. 

Plicul de sub ceas conţinea o singură foaie de hârtie scrisă. 
Printată. Semnată de mână. Foarte bizar. 

Ei bine, acum eşti pe Pământ. Cea mai veche dintre lumile 
civilizate. Am ridicat din umeri şi am parcurs scrisoarea, 
apoi m-am îmbrăcat şi am băgat-o în buzunarul hainei de la 
noul meu costum. Cu o ultimă privire în oglindă, mi-am 
încheiat noul ceas şi am ieşit să mă întâlnesc cu poliţia. 

Era patru şi cincisprezece, ora locală. 

Doctoriţa mă aştepta, aşezată în spatele unui birou de 
recepţie lung şi curbat şi completând un formular pe un 
monitor. Un bărbat slab, sever şi îmbrăcat în negru stătea 
lângă umărul ei. Nu mai era nimeni altcineva în încăpere. 

Am privit în jur, apoi am revenit la omul în costum. 

— Eşti de la poliţie? 

— Afară - făcu un gest spre uşă. Aici nu e jurisdicţia lor. Au 
nevoie de o aprobare specială ca să intre. Avem propria 
noastră securitate. 

— lar dumneavoastră? 

Se uită la mine cu acelaşi amestec de sentimente cu care 
mă izbise doctoriţa la etajul de jos. 

— Administratorul Sullivan, director executiv al Bay City 
Central, instituţia pe care o părăseşti acum. 

— Nu păreţi prea încântați să mă pierdeţi. 

Sullivan mă fixă. 

— Eşti recidivist, Kovacs. N-am înţeles niciodată de ce se 
iroseşte carne şi sânge bun pentru oameni ca tine. 

Am atins scrisoarea din buzunarul de la piept. 

— Norocul meu că domnul Bancroft nu e de acord cu 
dumneavoastră. Trebuie să trimită o limuzină să mă ia. Şi 


asta e tot afară? 

— Nu m-am uitat. 

Undeva pe tejghea sună un clopoțel de protocol. Doctoriţa 
terminase introducerea datelor. Rupse hârtia listată, o 
semnă în câteva locuri şi i-o trecu lui Sullivan. Directorul se 
aplecă asupra foii, analizând-o cu ochii îngustaţi înainte de 
a-şi mâzgăli propria-i semnătură, apoi îmi întinse mie copia. 

— Takeshi Lev Kovacs, spuse, pronunţându-mi numele 
greşit în acelaşi mod ca temnicerul din camera 
containerelor. În numele autorităţii Acordului de Justiţie al 
ONU, te eliberez în grija lui Laurens ]. Bancroft, pentru o 
perioadă de nu mai mult de şase săptămâni, la sfârşitul 
căreia eliberarea ta condiţionată va fi reevaluată. le rog să 
semnezi aici. 

Am luat pixul şi mi-am scris numele cu scrisul de mână al 
altcuiva alături de degetul directorului. Sullivan separă 
foaia de sus de cea de dedesubt şi mi-o înmânează pe cea 
roz. Doctoriţa ridică o a doua foaie iar Sullivan o luă. 

— Aceasta este declaraţia doctorului prin care se certifică 
faptul că Takeshi Kovacs (p.d.) a fost primit intact din 
partea Administraţiei Judiciare de pe Lumea lui Harlan, şi 
ca urmare reîntrupat în acest corp. Cu mărturia mea, şi sub 
monitorizarea unui circuit închis. Este ataşată o dischetă cu 
copia detaliilor transmisiunii şi datele containerului. Te rog 
semnează declaraţia. 

Am ridicat privirea şi am căutat în zadar un semn al 
vreunei camere de filmat. N-avea niciun rost să mă cert. Mi- 
am mâzgălit noua semnătură a doua oară. 

— Asta e o copie a contractului de închiriere la care te 
angajezi. Te rog să-l citeşti cu atenţie. Nerespectarea 
oricăruia dintre articolele sale poate duce la reîntoarcerea 
ta imediată în stocare până la completarea sentinţei fie aici, 
fie într-o altă instituţie la alegerea Administraţiei. Înţelegi 
condiţiile şi eşti de acord să te supui lor? 

Am luat foaia de hârtie şi am citit-o rapid. Era o chestie 
standard. Versiunea modificată a contractului de eliberare 


condiţionată pe care îl mai semnasem de o duzină de ori pe 
Lumea lui Harlan. Limbajul era puţin mai ţeapăn, dar 
conţinutul era la fel. Cu alte cuvinte o porcărie. Am semnat 
fără să clipesc. 

— Bine atunci. 

Sullivan părea să-şi fi pierdut o parte din duritate. 

— Eşti un om norocos, Kovacs. Nu irosi oportunitatea asta. 

Oare nu obosesc niciodată să tot spună acelaşi lucru? 

Mi-am împăturit hârtiile fără să scot o vorbă şi le-am 
îndesat în buzunar alături de scrisoare. Mă întorceam să 
plec când doctoriţa se ridică şi îmi întinse un card mic alb. 

— Domnule Kovacs. 

M-am oprit. 

— N-ar trebui să apară probleme majore de adaptare, zise 
ea. E un corp sănătos, iar tu eşti obişnuit. Dacă apare ceva 
important, sună la numărul ăsta. 

Am întins o mână şi am apucat micul card dreptunghiular 
cu o precizie mecanică pe care n-o observasem până atunci. 

Neurachem-ul se trezea. Mâna mea strecură cardul în 
acelaşi buzunar cu restul documentelor, şi dus am fost, 
traversând recepţia şi împingând uşile fără un cuvânt. 
Poate nepoliticos, dar nu m-am gândit că cineva din acea 
clădire mi-ar fi câştigat recunoştinţa. 

Eşti un om norocos, Kovacs. Sigur că da. La o sută optzeci 
de ani lumină de casă, purtând corpul altcuiva pe baza unui 
contract de şase săptămâni. Adus aici ca să fac o treabă de 
care poliţia locală nu s-ar atinge cu bastoanele lor de 
cauciuc. Dacă greşesc mă întorc la depozitare. Mă simţeam 
atât de norocos că-mi venea să cânt în timp ce ieşeam pe 
uşă. 

Capitolul Doi. 

Salonul exterior era uriaş, şi orice, numai pustiu nu. Nu 
prea semăna cu terminalul feroviar Millsport de acasă. Sub 
un acoperiş înclinat din panouri transparente lungi, 
pardoseala de sticlă topită lucea chihlimbariu în soarele de 
după-amiază. Câţiva copii se jucau cu uşile automate de la 


ieşire, şi un robot de curăţenie solitar adulmeca în umbra 
unui perete. Nimic altceva nu se mişca. Părăsiţi pe băncile 
lucioase de lemn vechi, oameni dispersaţi aşteptau în linişte 
ca prietenii sau rudele să-şi facă apariţia din exilul lor de 
carbon modificat. 

Download Central. 

Oamenii ăştia nu şi i-ar fi recunoscut pe cei dragi în noile 
lor trupuri; recunoaşterea este rezervată celor care se 
întorc acasă, iar pentru cei care îi aşteaptă anticiparea 
reuniunii este temperată de o teamă rece în privinţa feţei şi 
trupului pe care ar putea fi nevoiţi să înveţe să le iubească. 
Sau poate că sunt la câteva generaţii distanţă, aşteptând 
rude care acum nu mai înseamnă pentru ei decât o vagă 
amintire din copilărie sau o legendă de familie. Am 
cunoscut un tip în Corp, Murakami, care aştepta eliberarea 
unui străbunic pus la stocare cu peste un secol în urmă. S-a 
dus la Newpest cu un litru de whisky şi o tentativă de cadou 
de bun-venit acasă. Crescuse cu poveşti despre străbunicul 
lui din containerele din Kanagawa. Tipul fusese pus la 
păstrare înainte chiar ca Murakami să se fi născut. 

Mi-am zărit comitetul de recepţie când am coborât 
treptele spre partea principală a sălii. Trei siluete înalte 
erau adunate în jurul uneia dintre bănci, foindu-se 
neliniştite în razele piezişe ale amurgului şi formând 
vârtejuri în firicelele de praf care pluteau acolo. O a patra 
figură stătea pe bancă, cu braţele încrucişate şi picioarele 
întinse. Toţi patru purtau ochelari de soare reflectorizanţi 
care, de la distanţă, le transformau feţele în măşti identice. 

Deja fiind pe traiectorie spre uşă, nu am făcut nicio 
încercare de a mă îndrepta în direcţia lor şi probabil ei au 
observat asta abia când mă aflam la mijlocul holului. Doi 
dintre ei s-au deplasat să mă intercepteze cu calmul lejer al 
felinelor mari care se hrăniseră recent. Mătăhăloşi şi cu 
înfăţişări dure, cu coame stacojii de mohican corect 
pieptănate, îmi tăiară calea la câţiva metri în faţă, forţându- 
mă fie să mă opresc fie să îi ocolesc brusc. M-am oprit. Să fii 


nou venit şi nou întrupat nu e starea potrivită dacă ai de 
gând să enervezi poliţia locală. Am încercat cel de-al doilea 
zâmbet al zilei. 

— Pot să fac ceva pentru voi? 

Cel mai în vârstă dintre ei flutură neglijent o insignă în 
direcţia mea, apoi o puse deoparte de parcă s-ar fi putut 
cocli în aer deschis. 

— Poliţia Bay City. Locotenentul vrea să-ţi vorbească. 

Propoziția suna ca muşcată, de parcă s-ar fi opus 
necesităţii de a-i adăuga un epitet la final. M-am străduit să 
arăt ca şi cum m-aş fi gândit serios dacă să merg sau nu cu 
ei, dar eram în mâinile lor iar ei ştiau asta. La o oră după ce 
ai ieşit din container nu cunoşti prea multe despre noul tău 
corp ca să te bagi cu el într-o încăierare. Am alungat 
imaginile cu moartea lui Sarah şi m-am lăsat condus la 
polițistul aşezat. 

Locotenentul era o femeie de vreo treizeci de ani. Sub 
discurile aurii ale ochelarilor ei avea pomeţi proveniţi de la 
un străbun amerindian şi o gură larg tăiată care 
actualmente forma o linie sardonică. Ochelarii de soare 
erau înghesuiți pe un nas cu care ai fi putut deschide 
conserve. Părul scurt, dezordonat, îi încadra întreaga faţă, 
lipit în ţepi pe frunte. Se înfăşurase într-o jachetă de luptă 
supradimensionată dar picioarele lungi încălţate în negru 
care ieşeau de sub marginea sa inferioară dădeau un 
indiciu clar despre trupul mic din interior. Privi în sus spre 
mine cu braţele încrucişate peste piept aproape un minut 
înainte ca cineva să vorbească. 

— Kovacs, aşa-i? 

— Da. 

— Takeshi Kovacs? - pronunția ei era perfectă. De pe 
Lumea lui Harlan? Millsport via instituţia de stocare 
Kanagawa? 

— Ştii ce, o să te întrerup când o să greşeşti ceva. 

Urmă o pauză lungă, cu lentile de oglindă. Locotenentul se 
desfăşură treptat şi îşi examină laterala unei palme. 


— Ai licenţă pentru simţul umorului, Kovacs? 

— Îmi pare rău. Am lăsat-o acasă. 

— Şi ce te aduce pe Pământ? 

Am gesticulat nerăbdător. 

— Ştiţi deja toate astea, altfel n-aţi fi aici. Ai ceva să-mi 
spui, sau i-ai luat pe puştii ăştia cu tine numai în scopuri 
educative? 

Am simţit o mână strângându-mă de partea de susa 
braţului şi m-am încordat. Locotenentul făcu o mişcare abia 
perceptibilă cu capul şi polițistul din spatele meu îmi dădu 
drumul. 

— Linişteşte-te, Kovacs. Făceam doar conversaţie. Mda, 
ştiu că Laurens Bancroft te-a adus. De fapt, mă aflu aici ca 
să te conduc la reşedinţa Bancroft. 

Se aplecă brusc în faţă şi se ridică. În picioare era aproape 
la fel de înaltă ca noul meu trup. 

— Sunt Kristin Ortega, Divizia Vătămări Organice. 
Bancroft a fost cazul meu. 

— A fost? 

Aprobă. 

— Cazul e închis, Kovacs. 

— E un avertisment? 

— Nu, astea sunt faptele. Sinucidere clară. 

— Bancroft nu părea să gândească aşa. Pretinde că a fost 
ucis. 

— Mda, aşa am auzit şi eu, zise Ortega ridicând din umeri. 
Mă rog, e dreptul lui. Bănuiesc că trebuie să fie dificil 
pentru un astfel de om să accepte că pur şi simplu şi-a 
zburat creierii. 

— Ce fel de om? 

— Ei haide... Se opri şi îmi zâmbi uşor: îmi pare rău, uit 
mereu. 

— Ce uiţi? 

O altă pauză, dar de data asta Kristin Ortega păru să fie 
descumpănită pentru prima dată în scurta noastră întâlnire. 
Ezitarea îi estompa tonul atunci când vorbi din nou. 


— Tu nu eşti de aici. 

— Deci? 

— Oricine de pe aici ar şti ce fel de om era Laurens 
Bancroft. Asta-i tot. 

Fascinat de motivele pentru care cineva ar minţi atât de 
prosteşte un străin, am încercat s-o readuc la cazul ei. 

— Un om bogat, m-am hazardat. Un om puternic. 

Zâmbi subţire. 

— O să vezi. Acum, vrei să te conducem sau nu? 

Scrisoarea din buzunarul meu spunea că un şofer va 
aştepta în afara terminalului ca să mă ia. Bancroft nu 
menţionase deloc poliţia. Am ridicat din umeri. 

— Niciodată n-am refuzat o călătorie pe gratis. 

— Bun. Atunci mergem? 

Mă flancară până la uşă şi ieşiră primii ca nişte 
bodyguarzi, cu capetele aplecate pe spate şi ochii acoperiţi 
de lentile, scanând. Ortega şi cu mine am trecut împreună 
prin uşi şi căldura luminii soarelui m-a izbit în faţă. Mi-am 
strâns ochii cei noi contra strălucirii şi am observat clădiri 
lipsite de graţie în spatele unor garduri adevărate de sârmă 
ghimpată de cealaltă parte a unei piste de aterizare prost 
întreţinute. Sterile, albicioase, foarte posibil structuri 
originale pre-milenare. Între ciudatele ziduri monocrome 
am putut vedea secţiuni dintr-un pod cenuşiu de fier care 
se arcuia pentru a ateriza undeva într-un loc ascuns vederii. 
O colecţie la fel de lipsită de strălucire de nave aeriene şi 
terestre zăcea în şiruri nu tocmai drepte. Vântul bătea în 
rafale puternice şi am prins mirosul slab al florilor sălbatice 
care creşteau prin crăpăturile pistei. În depărtare se auzea 
zumzetul familiar al traficului, dar toate celelalte păreau 
nişte piese de muzeu. 

—... şi vă spun că nu este decât un singur judecător! Să 
nu-i credeţi pe oamenii de ştiinţă când vă spun... 

Cârâitul amplificatoarelor prost îngrijite ne lovi pe când 
coboram scările de la ieşire. Am aruncat o privire peste 
zona de aterizare şi am văzut o mulţime adunată în jurul 


unui bărbat îmbrăcat în negru suit pe o ladă. Pancarte 
holografice fluturau eratic prin aer deasupra capetelor 
auditoriului. NU REZOLUȚIEI 653! NUMAI DUMNEZEU 
POATE REÎNVIA MORŢII! T. PD.= M.O.A.R.T. E. Urale se 
revărsară din difuzoare. 

— Ce-i asta? 

— Catolicii, zise Ortega arcuindu-şi buzele. O sectă 
religioasă de pe vremuri. 

— Da? N-am auzit niciodată de ei. 

— Nu. N-aveai cum. Ei nu cred că poţi digitaliza o fiinţă 
umană fără să-i pierzi sufletul. 

— Înseamnă că nu e o credinţă prea răspândită. 

— Doar pe Pământ, zise ea acru. Cred că Vaticanul - asta-i 
biserica lor centrală - a finanţat câteva crio-nave către 
Starfall şi Latimer... 

— Am fost pe Latimer, şi n-am dat peste aşa ceva. 

— Navele au plecat abia la sfârşitul secolului, Kovacs. Nu 
vor ajunge acolo decât peste câteva decenii. 

Am ocolit adunarea, şi o femeie tânără cu părul pieptănat 
sever peste cap îmi întinse un fluturaş de hârtie. Gestul fu 
atât de brusc încât declanşă reflexele tulburate ale trupului 
meu şi am făcut o mişcare de blocaj înainte de a-mi 
recăpăta controlul. Cu ochii reci, femeia rămase cu 
fluturaşul întins şi eu îl luai cu un zâmbet împăciuitor. 

— N-au dreptul, zise femeia. 

— Of, eu sunt de acord... 

— Numai Domnul Dumnezeul nostru ne poate salva 
sufletul. 

— Eu... 

Dar de data asta Kristin Ortega mă trăgea cu fermitate de 
acolo, cu o mână pe braţul meu, într-un mod care sugera 
mult antrenament. Am scuturat-o politicos dar la fel de 
ferm. 

— Ne grăbim cumva? 

— Cred că amândoi avem lucruri mai bune de făcut, da, 
zise ea, cu buzele strânse, privind în spate la colegii ei care 


încercau şi ei să evite fluturaşii. 

— Poate voiam să vorbesc cu ea. 

— Da? Mie mi s-a părut că vrei să-i tai gâtul. 

— Trupul e de vină. Cred că a avut o condiţionare 
neurachem pe vremuri, iar ea a declanşat-o. Ştii, 
majoritatea oamenilor dorm câteva ore după downloadare. 
Sunt cam tensionat. 

M-am holbat la fluturaşul din mâinile mele. OARE O 
MAŞINĂ ÎŢI POATE SALVA SUFLETUL? mă întreba el 
retoric. Cuvântul „maşină” fusese tipărit cu caractere 
făcute să semene cu un display arhaic de computer. 
„Sufletul” era cu litere stereografice curgătoare care 
dansau pe toată pagina. Am întors pagina după răspuns. 
NU! 

— Deci suspensia criogenică e OK, dar transferul 
digitalizat de persoane nu e. Interesant. 

Am privit în urmă la pancartele sclipitoare, gânditor. 

— Ce e Rezoluţia 653? 

— E un caz supus Curţii ONU, zise Ortega scurt. Biroul 
public al Procurorului Bay City vrea să citeze o catolică 
stocată. Martor principal. Vaticanul spune că ea este deja 
moartă şi în mâinile Domnului. Numesc asta blasfemie. 

— Înţeleg. Deci loialitatea voastră e destul de unitară pe 
aici. 

Se opri şi se întoarse cu faţa spre mine. 

— Kovacs, eu îi urăsc pe ciudaţii ăştia blestemaţi. Ne-au 
asuprit în cea mai mare parte a ultimelor două milenii şi 
jumătate. Au fost responsabili de mai multă suferinţă decât 
orice altă organizaţie din istorie. Să ştii că nu-i lasă pe 
adepţii lor nici măcar să practice controlul naşterilor, 
pentru numele lui Dumnezeu, şi s-au opus oricărui progres 
medical important în ultimele cinci secole. Practic, singurul 
lucru care poate fi spus în favoarea lor este că t.p.d.i-a 
împiedicat să se răspândească în restul omenirii. 

Maşina mea s-a dovedit a fi o Lockheed-Mitoma rablagită 
dar fără îndoială rapidă, decorată în ceea ce probabil erau 


culorile poliţiei. Mai zburasem cu Lock-Mit pe Sharya, dar 
erau în totalitate de un negru reflectând radarele. Dungile 
alb-roşii de pe acesta păreau, prin comparaţie, ţipătoare. 
Un pilot cu ochelari de soare ca să se potrivească cu restul 
micii bande a lui Ortega stătea nemişcat în cockpit. Trapa 
din burta navei era deja deschisă. Ortega lovi în rama 
trapei când urcarăm la bord şi turbinele se treziră la viaţă 
cu un sunet ca o şoaptă. 

L-am ajutat pe unul dintre mohicani să închidă trapa, m- 
am echilibrat în mişcarea navei şi mi-am croit drum spre un 
loc lângă fereastră. Pe când ne ridicam în spirală, am întins 
gâtul ca să continui să urmăresc mulţimea de dedesubt. 
Transportorul se îndreptă cam la o sută de metri înălţime şi 
îşi cobori uşor nasul. M-am cufundat iar în braţele fotoliului 
automodelant şi am descoperit-o pe Ortega privindu-mă. 

— Încă eşti curios, ei? făcu ea. 

— Mă simt ca un turist. Îmi răspunzi la o întrebare? 

— Dacă pot. 

— Dacă tipii ăştia nu practică controlul naşterilor, trebuie 
să fie îngrozitor de mulţi. lar Pământul nu prea roieşte de 
activitate zilele astea, aşa că... De ce nu sunt ei la 
conducere? 

Ortega şi oamenii ei schimbară o serie de zâmbete 
răutăcioase. 

— Stocarea, spuse mohicanul din stânga mea. 

M-am pălmuit peste ceafă, apoi m-am întrebat dacă gestul 
se foloseşte şi aici. La urma urmelor este localizarea 
standard pentru un cip cortical, totuşi capriciile culturale 
nu funcţionează întotdeauna aşa. 

— Stocarea. Sigur că da. Am privit în jur la chipurile lor: 
Nu există dispense speciale pentru ei? 

— Nu. 

Dintr-un motiv oarecare, acest mic schimb de cuvinte păru 
să ne apropie. Se relaxară. Acelaşi mohican continuă cu 
amănuntele: 


— Zece ani sau trei luni, pentru ei e acelaşi lucru. De 
fiecare dată e o condamnare la moarte. Nu ies niciodată din 
stocare. Drăguţ, nu? 

Am aprobat din cap. 

— Foarte curat. Ce se întâmplă cu trupurile? 

Bărbatul din faţa mea flutură din mână. 

— Vândute, ciopârţite pentru transplanturi. Depinde de 
familie. 

M-am răsucit şi am privit pe fereastră. 

— Vreo problemă, Kovacs? 

Am fixat-o pe Ortega cu un surâs proaspăt atârnat pe faţă. 
Simţeam că încep să mă pricep destul de bine. 

— Nu, nu. Doar mă gândeam. E o planetă diferită. 

Asta îi făcu să slăbească controlul. 

Casa Solară 

2 Octombrie. 

Takeshi-san, Când vei primi scrisoarea asta, fără îndoială 
vei fi oarecum nedumerit. Sincer, îmi cer scuze pentru asta, 
dar am fost asigurat că antrenamentul pe care l-ai făcut în 
Corpul Mesagerilor ar trebui să te ajute să faci faţă 
situaţiei. De asemenea, te asigur că nu te-aş fi supus unor 
astfel de încercări dacă propria mea situaţie nu ar fi fost 
disperată. 

Numele meu este Laurens Bancroft. Pentru tine, care vii 
din colonii, asta poate să nu însemne prea mult. E de ajuns 
să spun că sunt un om bogat şi puternic aici pe Pământ şi, 
prin urmare, mi-am făcut mulţi duşmani. Acum şase 
săptămâni am fost ucis, un act pe care poliţia, din propriile 
sale motive, a ales să-l considere sinucidere. Întrucât 
ucigaşul a eşuat în cele din urmă, pot doar să presupun că 
va încerca din nou şi, având în vedere atitudinea poliţiei, ar 
putea foarte bine să reuşească. 

Categoric o să te întrebi ce au toate astea de-a face cu tine 
şi de ce ai fost târât afară din stocare la o sută optzeci de 
ani lumină ca să te ocupi de o problemă locală precum 
aceasta. Am fost sfătuit de avocaţii mei să-mi păstrez un 


detectiv particular, dar dată fiind importanţa mea în 
comunitatea globală, nu pot avea încredere în niciunul pe 
care să-l pot angaja pe plan local. Numele tău mi-a fost dat 
de Reileen Kawahara, pentru care am înţeles că ai lucrat 
acum opt ani pe New Beijing. Corpul Mesagerilor a reuşit 
să te localizeze la Kanagawa la două zile de la cererea mea, 
deşi în vederea eliberării tale şi a activităţilor ulterioare nu 
mi-au putut oferi nicio promisiune sau garanţie 
operaţională. Am dedus de aici că eşti independent. 

Condiţiile în care ai fost eliberat sunt următoarele: Ai 
contract să lucrezi pentru mine o perioadă de şase 
săptămâni cu opţiunea din partea mea de a reînnoi acest 
termen dacă va fi necesar. În acest timp eu voi fi 
responsabil de toate cheltuielile rezonabile cerute de 
anchetă. În plus, voi acoperi costul închirierii trupului pe 
toată această perioadă. În cazul în care vei încheia ancheta 
cu succes, restul sentinţei tale de stocare la Kanagawa - o 
sută şaptesprezece ani şi patru luni - va fi anulat şi vei fi re- 
transferat pe Lumea lui Harlan pentru eliberarea imediată 
într-un trup la alegerea ta. Ca alternativă, mă pot angaja să 
plătesc restul ipotecii pentru trupul tău actual aici pe 
Pământ şi poţi deveni cetăţean naturalizat al ONU. În 
ambele cazuri, vei primi suma de o sută de mii de dolari 
ONU, sau echivalentul acesteia. 

Consider aceste condiţii generoase, dar mai trebuie să 
adaug că nu sunt un om cu care să te joci. În eventualitatea 
că ancheta dumitale eşuează şi eu sunt ucis, sau că tu 
încerci în orice fel să evadezi sau să ocoleşti termenii 
contractului, închirierea trupului se va încheia imediat iar 
tu vei fi repus la stocare pentru a-ţi completa sentinţa aici 
pe Pământ. Orice alte pedepse legale pe care le atragi se 
vor adăuga acestei sentinţe. Dacă alegi de la început să nu 
accepţi contractul meu, de asemenea vei fi imediat repus la 
stocare, deşi, în acest caz, nu mă pot angaja să te retransfer 
pe Lumea lui Harlan. 


Am speranţa că vei vedea acest aranjament ca pe o 
oportunitate şi vei accepta să lucrezi pentru mine. 
Anticipând acest lucru, trimit un şofer să te ia de la 
instituţia de depozitare. Numele lui este Curtis şi este unul 
dintre angajaţii mei cei mai de încredere. Te va aştepta în 
hol. 

Aştept să ne întâlnim la Casa Solară. 

Al tău sincer, Laurens |]. Bancroft. 

Capitolul Trei. 

Casa Solară era corect numită astfel. Din Bay City 
zburasem spre sud de-a lungul coastei aproape o jumătate 
de oră înainte ca schimbarea în zgomotul motoarelor să mă 
avertizeze că ne apropiam de destinaţie. Deja lumina care 
venea prin ferestrele din partea dreaptă devenise de un 
auriu cald odată cu declinul soarelui spre mare. Am aruncat 
o privire afară când începeam să coborâm şi am văzut cum 
valurile de dedesubt păreau de aramă topită iar aerul de 
chihlimbar limpede. Parcă aterizam într-un borcan cu 
miere. 

Transportorul alunecă într-o parte şi se înclină, oferindu- 
mi o privelişte a domeniului Bancroft. leşea din mare în 
nuanţe bine definite de verde şi nisip în jurul unui conac 
imens cu acoperiş de ţigle, suficient de mare să găzduiască 
o mică armată. Pereţii erau albi, acoperişul de culoarea 
coralului iar armata, dacă exista, nu se vedea. Orice sisteme 
de securitate ar fi avut instalate Bancroft, erau foarte 
discrete. Când am coborât mai mult am distins aburul vag 
al unui gard electric de-a lungul unei margini a terenului. 
Abia dacă distorsiona vederea din casă. Drăguţ. 

La mai puţin de zece metri deasupra unui gazon imaculat 
pilotul apăsă pe frână cu ceva ce semăna cu o violenţă 
inutilă. Transportorul se cutremură de la un capăt la altul şi 
căzu greu printre nori zburători de turf. 

I-am aruncat lui Ortega o privire de reproş pe care ea o 
ignoră. Deschise trapa şi coborî. După o clipă, m-am 


alăturat ei pe gazonul stricat. Împingând iarba ruptă cu 
vârful unui pantof, am strigat prin zgomotul turbinelor: 

— Ce-a fost asta? Sunteţi supăraţi pe Bancroft fiindcă nu 
crede în propria-i sinucidere? 

— Nu. 

Ortega analiza casa din faţa noastră de parcă s-ar fi gândit 
să se mute acolo. 

— Nu, nu de asta suntem supăraţi pe domnul Bancroft. 

— Ai vrea să-mi spui de ce? 

— Tu eşti detectivul. 

O femeie tânără apăru dintr-o parte a casei, cu o rachetă 
de tenis în mână, şi traversă pajiştea către noi. Când ajunse 
la vreo douăzeci de metri se opri, puse racheta sub braţ şi 
îşi împreună mâinile la gură. 

— Tu eşti Kovacs? 

Era frumoasă la fel ca soarele, marea şi nisipul iar şortul şi 
tricoul mulat pe care le purta conduceau spre un efect 
maxim. Părul auriu îi atingea umerii când se mişca iar 
strigătul lăsă să se întrevadă nişte dinţi albi ca laptele. 
Purta banderole pe frunte şi la încheieturile mâinilor, şi 
după picăturile de transpiraţie de deasupra sprâncenelor 
nu erau doar pentru spectacol. Muşchii picioarelor erau 
bine reliefaţi şi nişte bicepşi substanţiali ieşeau în evidenţă 
când îşi ridica braţele. Sânii exuberanţi întindeau 
materialul tricoului. M-am întrebat dacă trupul era al ei. 

— Da, am strigat drept răspuns. Takeshi Kovacs. Am fost 
eliberat în după-amiaza asta. 

— Trebuia să fii aşteptat la instituţia de stocare. 

Suna ca o acuzaţie. Am întins braţele în lături. 

— Ei bine, am fost. 

— Nu de poliţie. Înaintă, cu ochii mai mult la Ortega: Tu. 
Te cunosc. 

— Locotenent Ortega, zise ea, de parcă era la o petrecere 
în aer liber. Bay City, Divizia Vătămări Organice. 

— Da. Acum îmi amintesc. Tonul era vizibil ostil: Presupun 
că voi aţi aranjat ca şoferul nostru să fie oprit pentru o 


acuzaţie inventată privind emisiile. 

— Nu, trebuie să fi fost Controlul Traficului, doamnă, zise 
poliţista politicos. Divizia aceea nu este în jurisdicţia mea. 

Femeia din faţa noastră pufni dispreţuitor. 

— O, sunt sigură că nu, locotenente. Şi sunt sigură şi că 
niciunul dintre prietenii tăi nu lucrează acolo. Vocea deveni 
afectă: O să-l scoatem de acolo înainte de apusul soarelui, 
să ştii. 

Am privit într-o parte ca să văd reacţia lui Ortega, dar nu 
avu niciuna. Profilul de vultur rămase indiferent. Eu eram în 
cea mai mare parte preocupat de disprețul celeilalte femei. 
Era o expresie urâtă, şi una care ar fi trebuit să aparţină 
unei feţe mai bătrâne. 

Ascunşi de casă mai erau doi bărbaţi înalţi cu arme 
atârnate pe umeri. Stătuseră sub streşini supraveghindu-ne 
încă de când sosisem, dar acum ieşiseră agale din umbră şi 
începuseră să se îndrepte în direcţia noastră. După uşoara 
mărire a ochilor tinerei am presupus că îi chemase printr- 
un microfon intern. Ingenios. Pe Lumea lui Harlan oamenii 
încă mai aveau puţină aversiune privind înghesuirea de 
echipamente hardware în ei înşişi, dar se pare că pe 
Pământ lucrurile stăteau în mod diferit. 

— Nu eşti binevenită aici, locotenente, zise femeia cu un 
glas îngheţat. 

— Tocmai plecam, doamnă, replică Ortega apăsat. 

Mă bătu pe neaşteptate pe umăr şi se îndreptă înapoi spre 
transportor cu pas lejer. La jumătatea drumului se opri 
deodată şi se întoarse. 

— Uite, Kovacs. Aproape uitasem. O să ai nevoie de astea. 

Căută în buzunarul de la piept şi-mi aruncă un pachet mic. 
L-am prins din reflex şi am privit în jos. Ţigări. 

— Ne mai vedem. 

Sări la bordul transportorului şi trânti trapa. Prin 
fereastră am văzut-o uitându-se la mine. Transportorul se 
ridică cu forţa maximă de respingere, pulverizând pământul 
de dedesubt şi trasând o brazdă pe pajişte în timp ce se 


întorcea spre vest către ocean. Am privit amândoi cum 
dispare. 

— Fermecător, zise femeia de lângă mine, mai mult pentru 
sine. 

— Doamna Bancroft? 

Ea se întoarse. După expresia de pe chipul ei nici eu nu 
eram mai binevenit aici decât fusese Ortega. Văzuse gestul 
de camaraderie al locotenentului şi buzele i se strâmbaseră 
dezaprobator. 

— Soţul meu a trimis o maşină după tine, domnule Kovacs. 
De ce nu ai aşteptat-o? 

Am scos scrisoarea lui Bancroft. 

— Aici spune că maşina o să mă aştepte. Nu a făcut-o. 

Încercă să-mi ia scrisoarea dar am ridicat-o ca să n-o 
ajungă. Stătea cu faţa la mine, roşie la faţă, cu sânii 
ridicându-se şi coborând zăpăcitor. Când bagă un trup într- 
un container, acesta continuă să producă hormoni cam la fel 
ca şi când ar fi adormit. Am devenit brusc conştient că mi se 
întărise ca un furtun de pompieri. 

— Trebuia să fi aşteptat. 

Lumea lui Harlan, mi-am amintit de undeva, are o 
gravitație de circa 0,8 g. Dintr-odată m-am simţit din nou 
teribil de greu. Am expirat puternic. 

— Doamnă Bancroft, dacă aş fi aşteptat, aş mai fi şi acum 
acolo. Putem intra în casă? 

Ochii i se lărgiră puţin, şi deodată am văzut în ei cât de 
bătrână era în realitate. Apoi ea îşi cobori privirea şi 
încercă să se liniştească. Când vorbi din nou, vocea i se 
îmblânzise. 

— Îmi pare rău, domnule Kovacs. Am uitat de bunele 
maniere. Poliţia, după cum vezi, nu a fost înţelegătoare. A 
fost foarte supărător, şi suntem cu toţii cam încordaţi. Dacă- 
ţi poţi imagina... 

— Nu e nevoie să-mi explicaţi. 

— Dar îmi pare foarte rău. De obicei nu sunt aşa. Niciunul 
dintre noi nu e. 


Făcu semn cu mâna în jur ca şi cum ar fi vrut să spună că 
cei doi paznici înarmaţi din spatele ei în mod normal ar fi 
purtat ghirlande de flori. 

— Te rog să-mi accepţi scuzele. 

— Desigur. 

— Soţul meu te aşteaptă pe veranda dinspre mare. le 
conduc imediat la el. 

Interiorul casei era luminos şi aerisit. O cameristă ne 
întâmpină în uşa verandei şi îi luă racheta doamnei 
Bancroft fără un cuvânt. Am străbătut un hol de marmură 
pe ai cărui pereţi atârnau opere de artă care, pentru ochii 
mei ignoranţi, arătau ciudat. Schițe cu Gagarin şi 
Armstrong, reproduceri empatice ale lui Konrad Harlan şi 
Angin Chandra. La capătul acestei galerii, aşezat pe o 
plintă, se găsea ceva ca un copac subţire făcut din piatră 
roşie mototolită. M-am oprit în faţa sa şi doamna Bancroft 
trebui să se retragă de după colţul pe care îl dăduse spre 
stânga. 

— Îţi place? întrebă. 

— Foarte mult. E de pe Marte, nu-i aşa? 

Chipul ei suferi o schimbare pe care am surprins-o cu 
coada ochiului. Reevalua situaţia. M-am întors ca să-i pot 
privi mai de aproape faţa. 

— Sunt impresionată, zise. 

— Se întâmplă adesea. Câteodată şi eu provoc surprize. 

Mă privi cu ochii îngustaţi. 

— Chiar ştii ce e asta? 

— Sincer, nu. Cândva m-a interesat arta structurală. 
Recunosc piatra din poze, dar... 

— E un Turn Cântător. 

Întinse mâna pe lângă mine şi o plimbă pe una dintre 
ramurile superioare. Un oftat uşor se ridică din obiect şi un 
parfum ca de cireşe şi muştar pluti în aer. 

— E viu? 

— Nimeni nu ştie. Dintr-odată glasul ei căpătă un 
entuziasm care îmi plăcu mai mult: Pe Marte cresc până la 


o sută de metri înălţime, şi uneori la fel de mari cât casa 
asta la rădăcină. Le poţi auzi cântând de la kilometri 
întregi. Şi parfumul se răspândeşte. După cât sunt de 
erodate, credem că cele mai multe dintre ele au cel puţin 
zece mii de ani vechime. Asta ar putea exista doar de la 
fondarea Imperiului Roman. 

— Trebuie să fi costat mult. Să-l aduceţi pe Pământ, adică. 

— Nu banii sunt problema, domnule Kovacs. 

Masca revenise la locul ei. Era timpul să mergem mai 
departe. 

Am parcurs de două ori mai repede coridorul din stânga, 
probabil ca să ne revanşăm pentru oprirea neprogramată. 
La fiecare pas sânii doamnei Bancroft se clătinau sub 
materialul subţire al tricoului şi eu deveneam posac 
interesat de arta de pe partea opusă a coridorului. Alte 
lucrări empatice, Angin Chandra cu mâna ei subţire 
odihnindu-se pe falusul ridicat al unei rachete. Nu prea-mi 
era de ajutor. 

Veranda dinspre mare era construită la capătul aripii de 
vest a casei. Doamna Bancroft mă conduse înăuntru printr- 
o banală uşă de lemn şi soarele ne izbi în ochi imediat ce 
intrarăm. 

— Laurens. A venit domnul Kovacs. 

Am ridicat o mână să-mi apăr ochii şi am văzut că veranda 
avea un nivel mai ridicat cu uşi glisante de sticlă care dădea 
într-un balcon. Pe balcon stătea sprijinit un bărbat. Trebuia 
să ne fi auzit intrând; dacă tot veni vorba, trebuia să fi auzit 
şi nava poliţiei şi să fi ştiut ce însemna, dar rămăsese totuşi 
acolo unde era, fixând marea. Când te întorci din morţi te 
simţi uneori astfel. Sau poate era doar aroganță. Doamna 
Bancroft îmi făcu semn cu capul şi urcarăm câteva trepte 
făcute din acelaşi lemn ca şi uşa. Pentru prima dată am 
observat că pereţii încăperii erau acoperiţi de sus până jos 
de rafturi cu cărţi. Soarele aşternea un strat uniform de 
lumină portocalie pe cotoarele lor. 


Când ieşirăm pe balcon, Bancroft se întoarse cu faţa spre 
noi. Avea o carte în mână, închisă peste degete. 

— Domnule Kovacs. Mută cartea astfel încât să-mi poată 
strânge mâna: E o plăcere să te cunosc în sfârşit. Cum ţi se 
pare noul trup? 

— E bine. Confortabil. 

— Da. Nu m-am implicat prea mult în detalii, dar am dat 
instrucţiuni avocaţilor mei să găsească ceva... potrivit. Privi 
peste umăr, ca şi când ar fi căutat nava lui Ortega la 
orizont: Sper că poliţia nu a fost prea băgăcioasă. 

— Deocamdată nu. 

Bancroft arăta ca Omul Care Citeşte. Pe Lumea lui Harlan 
există un celebru star experia numit Alain Marriott, 
binecunoscut pentru potretizarea unui tânăr şi viril filosof 
quellist care a rupt lanţurile tiraniei brutale din primii ani ai 
Colonizării. E discutabil cât de corect este portretul 
quellistului, dar e un film bun. L-am văzut de două ori. 
Bancroft semăna mult cu o versiune îmbătrânită a lui 
Marriott în acest rol. Era suplu şi elegant, cu capul acoperit 
de păr cenuşiu ca oţelul pieptănat pe spate într-o coadă de 
cal, şi ochi negri profunzi. Cartea din mâna sa şi rafturile 
din jur păreau o extensie naturală a forţei minţii care privea 
din spatele acelor ochi. 

Bancroft atinse umărul soţiei sale cu un gest de alungare 
neglijentă care, în starea mea actuală, mă făcu să-mi vină să 
plâng. 

— A fost iar femeia aia, zise doamna Bancroft. 
Locotenentul. 

Bancroft dădu din cap. 

— Nu-ţi fă griji, Miriam. Doar adulmecă prin jur. l-am 
avertizat că o să fac asta, iar ei m-au ignorat. Ei bine, acum 
domnul Kovacs este aici, şi în sfârşit mă iau şi ei în serios. 

Se întoarse spre mine. 

— Poliţia n-a prea fost de ajutor în problema asta. 

— Mda. Se pare că din cauza asta mă aflu aici. 


Ne-am uitat unul la altul, încercând să mă decid dacă 
eram furios pe omul ăsta sau nu. Mă târâse prin jumătate 
din universul populat, mă aruncase într-un corp nou şi-mi 
oferise o afacere concepută astfel încât să n-o pot refuza. 
Oamenii bogaţi fac astfel de lucruri. Au putere şi nu văd 
niciun motiv pentru care să nu se folosească de ea. Bărbaţii 
şi femeile nu sunt decât mărfuri, ca orice altceva. îi 
depozitezi, îi transferi, îi descarci. Semnaţi în josul paginii 
vă rog. 

Pe de altă parte, nimeni de la Casa Solară nu-mi 
pronunţase încă numele greşit, iar eu nu prea aveam de 
ales. Şi mai erau şi banii. O sută de mii ONU erau cam de 
şase sau de şapte ori mai mult decât sperasem eu şi Sarah 
să câştigăm din operaţiunea de jaf din Millsport. Dolari 
ONU, cea mai puternică monedă existentă, negociabilă pe 
oricare lume din Protectorat. 

Pentru asta merita să-mi ţin firea. 

Bancroft o atinse din nou familiar pe soţia sa, de data asta 
pe talie, îndepărtând-o. 

— Miriam, lasă-ne puţin singuri. Sunt convins că domnul 
Kovacs are o mulţime de întrebări, şi e posibil să te 
plictisească. 

— De fapt, e posibil să am câteva întrebări şi pentru 
doamna Bancroft. 

Pornise deja spre ieşire, iar comentariul meu o opri în 
mijlocul drumului. Înclină capul pe o parte, şi-şi mută 
privirea de la mine la Bancroft şi înapoi. Lângă mine, soţul 
ei se foi nervos. Nu era ceea ce voia el. 

— Poate o să vorbim mai târziu, am completat. Separat. 

— Da, desigur. Ochii ei îi întâlniră pe ai mei, apoi lunecară 
în lături: Sunt în camera hărților, Laurens. Trimite-l acolo 
pe domnul Kovacs când terminaţi. 

O urmărirăm amândoi plecând, iar când uşa se închise în 
urma ei Bancroft îmi făcu semn spre unul dintre fotoliile de 
pe balcon. În spatele lor, un telescop astronomic antic ţintea 
orizontul, colectând praf. Uitându-mă în jos la dalele de sub 


picioarele mele, am văzut că sunt roase de atâta folosire. 
Impresia de bătrâneţe mă înfăşură ca o pelerină, şi m-am 
lăsat în scaunul meu cu un mic frison de neplăcere. 

— Te rog să nu mă consideri un misogin, domnule Kovacs. 
După aproape două sute cincizeci de ani de căsnicie, relaţia 
mea cu Miriam este mai mult o formă de politeţe. Într- 
adevăr ar fi mai bine să-i vorbeşti între patru ochi. 

— Înţeleg. 

Era întrucâtva o reducere a adevărului, dar mergea. 

— Vrei ceva de băut? Alcool? 

— Nu, mulţumesc. Doar suc de fructe, dacă aveţi. 

Tremurul asociat cu downloadarea începuse să se arate, şi 
în plus aveam o mâncărime nedorită în picioare şi degete 
care presupuneam că însemna dependenţă de nicotină. În 
afară de ţigările împrumutate uneori de la Sarah, 
renunţasem în ultimele două întrupări şi nu voiam s-o iau 
de la capăt. Dacă mai adăugam şi alcool aş fi fost terminat. 
Bancroft îşi încrucişă braţele în poală. 

— Bineînţeles. O să ţi se aducă. Acum, cu ce vrei să 
începem? 

— Poate ar trebui să începem cu aşteptările 
dumneavoastră. Nu ştiu ce v-a spus Reileen Kawahara, sau 
ce fel de faimă are Corpul Mesagerilor aici pe Pământ, dar 
să nu vă aşteptaţi la miracole din partea mea. Nu sunt 
vrăjitor. 

— Ştiu asta. Am citit cu grijă literatura despre Corp. Şi tot 
ce mi-a spus Reileen Kawahara a fost că eşti de încredere, 
dar puţin cam mofturos. 

Mi-am amintit metodele lui Kawahara, şi reacţiile mele la 
ele. Mofturos. Aşa-i. 

I-am oferit oricum povestea standard. Părea amuzant, 
banal, pentru un client care deja era implicat. La fel de 
amuzant era şi să minimalizez ceea ce puteam face. 
Comunitatea crimei cam duce lipsă de modestie, iar ceea ce 
trebuie să faci ca să obţii un sprijin serios este să-ţi umfli 
reputaţia pe care deja o ai. Acum era ca şi cum m-aş fi 


reîntors în Corp. Mese de conferinţă lungi şi lustruite şi 
Virginia Vidaura bifând capacităţile echipei sale. 

— Antrenamentul Mesagerilor a fost conceput pentru 
unităţile de comando ale ONU. Asta nu înseamnă... 

Nu înseamnă că orice Mesager este un comando. Nu, nu-i 
chiar aşa, dar oricum, ce altceva este un soldat? Cât de 
mult din antrenamentul forţelor speciale este gravat în 
corpul fizic şi cât de mult în minte? Şi ce se întâmplă când 
cele două sunt separate? 

Spaţiul, ca să folosesc un clişeu, este mare. Cea mai 
apropiată dintre Lumile Colonizate se află la cincizeci de ani 
lumină de Pământ. Cea mai îndepărtată se găseşte la de 
patru ori această distanţă, şi unele dintre navele Coloniei 
încă mai sunt pe drum. Dacă vreun maniac începe să 
detoneze bombe nucleare tactice, sau vreo altă jucărie care 
ameninţă biosfera, ce-i de făcut? Poţi transmite informaţiile, 
prin needlecast hiperspaţial, atât de aproape de 
instantaneu încât savanții încă se mai ceartă asupra 
terminologiei, dar, pentru a o cita pe Quellcrist Falconer, 
asta nu duce la desfăşurarea de armate sângeroase. Chiar 
dacă lansezi un transportor de trupe în momentul în care 
începe mizeria, soldaţii ar ajunge exact la timp ca să-i 
ancheteze pe strănepoţii celor care au învins. 

Nu ai cum să conduci astfel un Protectorat. 

OK, poţi digitaliza şi transfera minţile unei mici unităţi de 
luptă. A trecut mult timp de când numărul combatanţilor 
conta într-un război, şi majoritatea victoriilor militare din 
ultima jumătate de mileniu au fost repurtate de forţe de 
guerilă mici, mobile. Îţi poţi chiar transfera soldaţii p.d. 
direct în trupuri cu condiţionare de luptă, sistem nervos 
îmbunătăţit şi corpuri construite cu steroizi. Şi apoi ce faci? 

Ei se găsesc în trupuri pe care nu le cunosc, pe o lume pe 
care nu o cunosc, luptând de partea unei adunături de 
străini împotriva altei adunături de străini pentru o cauză 
de care probabil n-au auzit niciodată şi cu siguranţă nu o 
înţeleg. Clima e diferită, limba şi cultura sunt diferite, fauna 


şi vegetaţia sunt diferite, atmosfera e diferită. La dracu', 
chiar şi gravitația e diferită. Nu cunosc nimic, chiar dacă îi 
downloadezi având implantate cunoştinţele locale, tot mai 
rămâne o cantitate masivă de informaţii de asimilat în 
momentul în care ar trebui să se bată pentru vieţile lor, la 
câteva ore de la întrupare. 

Aici intervine Corpul Mesagerilor. 

Condiţionare neurachem, interfeţe cyborg, amplificare - 
toate astea sunt fizice. Majoritatea nici nu ating măcar 
mintea pură, iar mintea pură este cea transferată. De aici 
începe rolul Corpului. Ei iau tehnicile psihospirituale pe 
care culturile orientale ale Pământului le cunoşteau de 
milenii şi le introduc într-un sistem de antrenament atât de 
complet încât pe majoritatea lumilor absolvenţilor acestuia 
li s-ar interzice instantaneu prin lege să deţină orice funcţie 
politică sau militară. 

Nu, nu sunt soldaţi. Nu tocmai. 

— Lucrez prin absorbţie, am încheiat. Cu orice intru în 
contact, absorb, şi mă folosesc de lucrul respectiv. 

Bancroft se foi în scaun. Nu era obişnuit să i se ţină 
predici. Era timpul să încep. 

— Cine v-a găsit cadavrul? 

— Fiica mea, Naomi. 

Se întrerupse când cineva deschise uşa de la încăperea de 
jos. O clipă mai târziu, camerista care o asistase mai înainte 
pe Miriam Bancroft urcă treptele până în balcon ducând o 
tavă cu o carafă vizibil răcită şi pahare înalte. Bancroft avea 
încorporate sisteme interne de comunicare, evident ca toţi 
ceilalţi din Casa Solară. 

Camerista lăsă jos tava, turnă într-o linişte mecanică şi 
apoi se retrase la un scurt semn din cap al lui Bancroft. El 
se uită un timp în gol în urma ei. 

Revenit din morţi. Nu e o glumă. 

— Naomi, i-am atras blând atenţia. 

Clipi. 


— A, da. A dat buzna aici, voia ceva. Probabil cheile de la 
una dintre limuzine. Sunt un tată indulgent, presupun, iar 
Naomi e cea mai mică. 

— Cât de mică? 

— Douăzeci şi trei. 

— Aveţi mulţi copii? 

— Da, am. Foarte mulţi. Bancroft zâmbi uşor: Când ai timp 
liber şi eşti bogat, să aduci copii pe lume e o adevărată 
bucurie. Am douăzeci şi şapte de fii şi treizeci şi patru de 
fiice. 

— Locuiesc cu voi? 

— Naomi da, în majoritatea timpului. Ceilalţi vin şi pleacă. 
Cei mai mulţi au deja propriile familii. 

— Cum se simte Naomi? am coborât puţin tonul. 

Să-ţi găseşti tatăl fără cap nu e cel mai bun mod de a-ţi 
începe ziua. 

— E la psihochirurgie, zise Bancroft scurt. Dar o să se facă 
bine. Ai nevoie să vorbeşti cu ea? 

— Deocamdată nu. 

M-am ridicat de pe scaun şi m-am îndreptat spre uşa 
balconului. 

— Spuneţi că a dat buzna aici. Aici s-a întâmplat? 

— Da. Bancroft mi se alătură în uşă: Cineva a intrat aici şi 
mi-a tăiat capul cu un aruncător de particule. Poţi să vezi 
urma exploziei pe perete. Peste tot în dreptul biroului. 

Am intrat în casă şi am coborât scările. Biroul era o piesă 
grea de lemn-oglindă - probabil transferaseră codul genetic 
de pe Lumea lui Harlan şi cultivaseră copacul aici. Mi s-a 
părut aproape la fel de extravagant ca Turnul Cântător din 
hol, şi de un gust puţin mai îndoielnic. Pe Lume copacii- 
oglindă cresc în păduri pe trei continente, şi practic pe 
fiecare canal din Millsport există o tejghea de bar făcută din 
chestia asta. Am trecut pe lingă birou ca să analizez 
peretele de stucatură. Suprafaţa albă era brăzdată şi arsă 
negru cu semnătura de neconfundat a razei unei arme. 


Arsura începea la nivelul capului şi urma un scurt arc de 
cerc descendent. 

Bancroft rămăsese pe balcon. Am ridicat ochii spre silueta 
sa. 

— Asta e singura urmă de armă de foc din încăpere? 

— Da. 

— Nimic nu a fost vătămat, rupt sau deranjat în vreun fel? 

— Nu. Nimic. 

Era limpede că ar fi vrut să spună mai mult, dar păstra 
tăcerea până când voi fi terminat. 

— lar poliţia a găsit arma alături de dumneavoastră? 

— Da. 

— Aveţi o armă capabilă să facă aşa ceva? 

— Da. Era a mea. O păstrez în siguranţă sub birou. Sub 
codul amprentei palmei. Au găsit seiful deschis, şi nimic 
altceva mişcat. Vrei să te uiţi înăuntrul lui? 

— Pentru moment nu, mulţumesc. 

Ştiam din experienţă cât e de greu să mişti mobila de 
lemn-oglindă. Am ridicat un colţ al carpetei ţesute de sub 
birou. Pe podeaua de dedesubt era un riz aproape invizibil. 

— Ale cui amprente îl pot deschide? 

— Ale lui Miriam şi ale mele. 

Urmă o pauză semnificativă. Bancroft oftă, destul de tare 
ca să se audă în cameră. 

— Continuă, Kovacs. Spune. 'Toţi ceilalţi au făcut-o. Fie m- 
am sinucis fie soţia mea m-a ucis. Pur şi simplu nu există 
altă explicaţie rezonabilă. Aud asta mereu de când m-au 
scos din container la Alcatraz. 

Am privit atent de jur împrejurul camerei înainte de a-i 
întâlni ochii. 

— Mă rog, trebuie să admiteţi că asta face munca poliţiei 
mai uşoară, am spus. E simplu şi curat. 

Pufni dispreţuitor, dar era aproape un râs. Fără să vreau 
am descoperit că începea să-mi placă omul ăsta. Am urcat 
din nou treptele, am intrat în balcon şi m-am sprijinit de 
balustradă. Afară, o siluetă îmbrăcată în negru patrula pe 


gazonul de sub noi, cu arma la îndemână. În depărtare 
sclipea gardul electric. Am privit un timp în direcţia lui. 

— E prea mult să pretinzi că cineva a intrat aici, a trecut 
de toate sistemele de siguranţă, a spart un seif la care 
numai dumneavoastră şi soţia dumneavoastră aveţi acces, şi 
v-a asasinat fără să deranjeze nimic. Sunteţi un om 
inteligent, probabil aveţi un motiv ca să credeţi asta. 

— O, da. Am câteva. 

— Motive pe care poliţia a ales să le ignore. 

— Da. 

M-am întors cu faţa la el. 

— Bun. Să le auzim. 

— Te uiţi la unul dintre ele, domnule Kovacs. Stătea în faţa 
mea: Sunt aici. M-am întors. Nu pot fi ucis doar 
distrugându-mi cipul cortical. 

— Aveţi stocare telecomandată. E evident, altfel n-aţi fi 
aici. Cât de regulată este updatarea? 

Bancroft zâmbi. 

— La patruzeci şi opt de ore. Se bătu pe ceafă: Needlecast 
direct de aici într-un depozit al PsychaSec la Alcatraz. Nici 
măcar nu trebuie să mă gândesc la asta. 

— Şi vă păstrează şi clonele la gheaţă. 

— Da. Mai multe unităţi. 

Nemurire garantată. Am rămas un timp pe gânduri, 
întrebându-mă cum mi-ar plăcea. Întrebându-mă dacă mi- 
ar plăcea. 

— Trebuie să coste mult, am spus în cele din urmă. 

— Nu chiar. Eu deţin PsyhaSec. 

— Oh. 

— Aşa că vezi, Kovacs, nici eu nici soţia mea nu puteam să 
apăsam pe trăgaci. Amândoi ştiam că asta n-ar fi suficient 
ca să mă omoare. Indiferent cât de improbabil ar părea, 
trebuie să fi fost un străin. Cineva care nu ştia de stocarea 
telecomandată. 

Am aprobat din cap. 

— Bun, cine altcineva mai ştia? Să îngustăm domeniul. 


— În afară de familia mea? Bancroft ridică din umeri: 
Avocatul meu, Oumou Prescott. Câţiva dintre asistenții ei. 
Directorul de la PsychaSec. Cam atât. 

— Bineînţeles, am zis, sinuciderea este arareori un act 
raţional. 

— Da, aşa a spus poliţia. Şi s-au folosit de asta ca să 
explice toate celelalte inconveniente minore ale teoriei lor. 

— Care anume? 

Asta era ceea ce Bancroft voise să-mi destăinuie mai 
devreme. Spuse pe nerăsuflate: 

— Anume că aş fi ales să merg pe jos ultimii doi kilometri 
spre casă, până la epuizare, apoi mi-am ajustat ceasul 
intern înainte de a mă sinucide. 

Am clipit. 

— Poftim? 

— Poliţia a găsit urmele unei nave care a aterizat la doi 
kilometri de perimetrul Casei Solare, care, extrem de 
convenabil, înseamnă exact limita supravegherii casei. La 
fel de convenabil, se pare că nu a existat niciun satelit care 
să acopere zona de sus în acea perioadă de timp. 

— Au verificat bazele de date ale taxiurilor? 

Bancroft aprobă. 

— Într-adevăr, au făcut asta. Legea pe Coasta de Vest nu 
cere companiilor de taxi să păstreze înregistrări ale rutelor 
maşinilor lor într-un anume moment. Bineînţeles, firmele 
cele mai serioase le păstrează, dar mai sunt şi altele care 
nu o fac. Chiar se laudă cu asta. Confidenţialitatea clienţilor, 
chestii de genul ăsta. O umbră de moment traversă chipul 
lui Bancroft: Pentru unii clienţi, în anumite cazuri, ăsta este 
un avantaj clar. 

— Aţi folosit în trecut astfel de firme? 

— Cu unele ocazii, da. 

Următoarea întrebare logică atârna în aer între noi. Nu 
am pus-o, şi am aşteptat. Dacă Bancroft nu avea de gând 
să-mi împărtăşească motivele pentru care dorise transport 


confidenţial, eu nu aveam să-l presez până când nu-mi 
clarificam alte repere. 

Bancroft îşi drese glasul. 

— În cazul meu, există câteva dovezi care sugerează asta: 
vehiculul în cauză e posibil să nu fi fost un taxi. Distribuţia 
efectului de câmp, a spus poliţia. Un tipar care s-ar potrivi 
mai mult unui vehicul mai mare. 

— Depinde de cât de abrupt a aterizat. 

— Ştiu. În orice caz, urmele mele veneau de la punctul de 
aterizare, şi aparent starea pantofilor mei era pe măsura 
unui cros de doi kilometri prin natură. Şi în final, a fost un 
telefon cu originea în această cameră la puţin după ora 3 
a.m., în noaptea în care am fost ucis. O verificare a orei. Nu 
se aude nicio voce, numai sunetul unei respiraţii. 

— Poliţia ştie şi asta? 

— Bineînţeles că da. 

— Cum au explicat? 

Bancroft zâmbi subţire. 

— Nu au explicat. Au considerat că plimbarea solitară prin 
ploaie s-ar potrivi foarte bine cu actul sinuciderii, şi se pare 
că n-au găsit nimic contradictoriu în faptul că un om vrea 
să-şi verifice cronocipul intern înainte de a-şi zbura creierii. 
După cum spui, sinuciderea nu e un act raţional. Există o 
întreagă istorie a unor asemenea cazuri. Aparent lumea e 
plină de incompetenţi care se sinucid şi se trezesc a doua zi 
într-un corp nou. Mi s-a explicat. Uită că poartă un cip 
cortical, sau nu li se pare important în momentul actului. 
Iubitul nostru sistem de asistenţă medicală îi aduce înapoi, 
fără a ţine seama de biletele de sinucigaşi sau de cererile 
lor. E o încălcare curioasă a drepturilor. Pe Lumea lui 
Harlan e la fel? 

Am ridicat din umeri. 

— Mai mult sau mai puţin. Dacă cererea este legală şi cu 
martori, atunci sunt nevoiţi să-i lase să se ducă. Altfel, 
eşecul reînvierii lor e privit ca o ofensă pentru serviciul de 
stocare. 


— Presupun că e o precauţie înţeleaptă. 

— Da. Îi împiedică pe asasini să-şi mascheze operele în 
sinucideri. 

Bancroft se aplecă peste balustradă şi privirile ni se 
încrucişară. 

— Domnule Kovacs, am trei sute cincizeci şi şapte de ani. 
Am trecut printr-un război corporatist, prin colapsul 
investiţiilor mele industriale şi comerciale care a urmat, 
peste moartea reală a doi dintre copiii mei, prin cel puţin 
trei crize economice majore, şi sunt încă aici. Nu sunt genul 
de om care să-şi ia propria viaţă, şi chiar dacă aş fi, n-aş fi 
făcut-o de mântuială în felul ăsta. Dacă ar fi fost intenţia 
mea să mor, nu ai vorbi acum cu mine. E limpede? 

M-am uitat la el, la ochii lui duri şi întunecaţi. 

— Da. Foarte limpede. 

— Bine. Îşi mută privirea: Continuăm? 

— Da. Poliţia. Nu vă iubesc prea mult, nu-i aşa? 

Bancroft zâmbi fără prea mult umor. 

— Eu şi poliţia avem o problemă de perspectivă. 

— Perspectivă? 

— Exact. Se deplasă pe balcon: Vino aici, o să-ţi arăt 
despre ce e vorba. 

L-am urmat pe lângă balustradă, lovindu-mă în trecere cu 
braţul de telescop şi îndreptându-i ţeava în sus. Tremurul 
downloadării îşi cerea tributul. Motorul de poziţionare al 
telescopului scârţâi iritat şi întoarse instrumentul la 
înclinația sa originală. Altitudinea şi focalizarea clipiră pe 
vechiul display al memoriei digitale. M-am oprit să-l privesc 
realiniindu-se. Urmele de degete de pe tastatură erau 
îngropate în ani de praf. 

Bancroft fie nu observase prostia mea fie era politicos. 

— E al dumneavoastră? l-am întrebat, arătând cu degetul 
spre instrument. 

EI îi aruncă o privire absentă. 

— A fost cândva. O pasiune de-a mea. Pe vremurile când 
merita să te uiţi la stele. Nu poţi să-ţi aminteşti cum era. 


O spusese fără vreo intenţie de aroganță, aproape 
dezinteresat. Glasul său îşi pierduse concentrarea, ca o 
transmisie care se stinge. 

— Ultima dată m-am uitat prin lentila asta cu aproape 
două secole în urmă. Pe atunci multe dintre navele Coloniei 
mai zburau încă. Încă mai aşteptam să aflăm dacă au reuşit. 
Aşteptam ca razele needlecast să se întoarcă la noi. Ca 
semnalele unui far. 

Mă pierdea. L-am readus la realitate. 

— Cum e cu perspectiva? i-am reamintit blând. 

— Perspectiva. Înclină din cap şi roti braţul peste 
proprietatea lui: Vezi copacul ăla. Dincolo de terenul de 
tenis. 

N-aveam cum să-l ratez. Un monstru noduros mai înalt 
decât casa, umbrind o porţiune de dimensiunea unui teren 
de tenis. Am aprobat. 

— Copacul ăla are peste şapte sute de ani. Când am 
cumpărat proprietatea asta, am angajat un arhitect care a 
vrut să-l doboare. Plănuia să construiască casa ceva mai sus 
iar copacul împiedica vederea spre mare. L-am concediat. 

Bancroft se întoarse să se asigure că punctul lui de vedere 
era înţeles. 

— Vezi, domnule Kovacs, acel arhitect era un om de vreo 
treizeci de ani, iar pentru el copacul era doar un 
inconvenient. Îi stătea în cale. Faptul că făcuse parte din 
lume timp de mai mult de douăzeci de ori viaţa lui nu părea 
să-l deranjeze. Nu avea respect. 

— Deci sunteţi copacul. 

— Cam aşa, zise Bancroft plat. Eu sunt copacul. Poliţia ar 
vrea să mă doboare, la fel ca arhitectul ăla. Reprezint un 
inconvenient pentru ei, iar ei nu au respect. 

M-am întors pe scaunul meu să rumeg informaţia. 
Atitudinea lui Kristin Ortega începea în cele din urmă să 
capete sens. Dacă Bancroft se considera dincolo de 
cerinţele normale pentru un bun cetăţean, era puţin 
probabil să-şi facă prea mulţi prieteni în uniformă. Nu avea 


sens să încerc să-i explic că pentru Ortega exista un alt 
copac numit Legea iar din punctul ei de vedere el bătuse în 
scoarţa lui câteva cuie profane. Văzusem genul ăsta de 
lucruri de pe ambele părţi, şi nu era nicio altă soluţie decât 
să fac ceea ce făcuseră proprii mei strămoşi. Când nu-ţi 
plac legile, te duci undeva unde ele nu te pot atinge. 

Şi apoi îţi faci propriile tale legi. 

Bancroft rămase lângă balustradă. Poate comunica cu 
copacul. Am decis să las deoparte întrebarea asta pentru un 
timp. 

— Care este ultimul lucru pe care vi-l amintiţi? 

— Marţi 14 august, spuse prompt. M-am culcat aproape de 
miezul nopţii. 

— Asta a fost ultima updatare. 

— Da, needlecast-ul trebuie să fi continuat cam până la 
patru dimineaţa, dar evident am adormit până atunci. 

— Deci aproape patruzeci şi opt de ore întregi înainte de 
momentul morţii. 

— Mă tem că da. 

Cât se poate de rău. În patruzeci şi opt de ore se putea 
întâmpla aproape orice. Bancroft ar fi avut timp să se ducă 
până-n Lună şi înapoi. Mi-am frecat din nou cicatricea de 
sub ochi, întrebându-mă absent cum ajunsese acolo. 

— Şi înainte de asta nu există nimic care v-ar putea sugera 
de ce ar vrea cineva să vă omoare? 

Bancroft se sprijinea încă de balustradă, privind afară, dar 
am văzut că zâmbea. 

— Am spus ceva amuzant? 

Avu amabilitatea să se întoarcă în fotoliu. 

— Nu, domnule Kovacs. Nu e nimic amuzant în situaţia 
asta. Cineva mă vrea mort, şi ăsta nu e un sentiment 
confortabil. Dar trebuie să înţelegi că pentru un om în 
poziţia mea duşmănia şi chiar amenințările cu moartea fac 
parte din viaţa de zi cu zi. Oamenii mă invidiază, oamenii 
mă urăsc. E preţul succesului. 


Asta era ceva nou pentru mine. Oamenii mă urăsc pe o 
duzină de lumi diferite şi niciodată nu m-am considerat un 
om de succes. 

— A fost vreuna interesantă recent? Ameninţare cu 
moartea, adică. 

Ridică din umeri. 

— Poate. Nu mi-am făcut un obicei din a le examina. 
Domnişoara Prescott se ocupă de asta. 

— Nu consideraţi că amenințările cu moartea merită 
atenţia dumneavoastră? 

— Domnule Kovacs, eu sunt un întreprinzător. Apar 
oportunităţi, crize, şi eu mă ocup de ele. Viaţa merge 
înainte. Angajez manageri care să se ocupe de astfel de 
lucruri. 

— Foarte convenabil pentru dumneavoastră. Dar având în 
vedere circumstanţele, mi se pare greu de crezut că nici 
dumneavoastră nici poliţia nu aţi consultat dosarele 
domnişoarei Prescott. 

Bancroft flutură din mână. 

— Bineînţeles, poliţia şi-a făcut propria anchetă 
superficială. Oumou Prescott le-a spus exact ce îmi spusese 
deja mie. Că nu fusese primit nimic extraordinar în ultimele 
şase luni. Am destul de multă încredere în ea ca să nu mai 
fie nevoie să verific. Însă probabil că o să vrei să te uiţi 
personal prin acele dosare. 

Gândul de a scormoni prin sute de metri de vitriol 
incoerent din partea rataţilor acestei lumi antice era de 
ajuns să-mi stârnească plictiseala. Mă străbătu o profundă 
lipsă de interes faţă de problemele lui Bancroft. Mi-am 
stăpânit-o cu un efort demn de aprobarea Virginiei Vidaura. 

— Mă rog, cu siguranţă voi avea oricum nevoie să discut 
cu Oumou Prescott. 

— O să fixez imediat o întâlnire. Ochii lui Bancroft 
căpătară expresia interiorizată a cuiva care îşi consultă 
echipamentul intern: La ce oră ţi-ar conveni? 

Am ridicat o mână. 


— Probabil ar fi mai bine s-o fac eu însumi. Anunţaţi-o doar 
că ţinem legătura. Şi o să vreau să văd locaţiile de 
reîntrupare de la PsyhaSec. 

— Desigur. De fapt, o să-i spun lui Prescott să te ducă 
acolo. Îl cunoaşte pe director. Altceva? 

— O linie de credit. 

— Bineînţeles. Banca mea deja a alocat un cont pentru 
tine codificat ADN. Înţeleg că pe Lumea lui Harlan au 
acelaşi sistem. 

Mi-am lins degetul mare şi l-am înălţat întrebător. Bancroft 
a aprobat din cap. 

— E la fel şi aici. O să afli că sunt zone în Bay City unde 
banii cash sunt încă singura monedă negociabilă. Să 
sperăm că nu vei fi nevoit să petreci prea mult timp în acele 
zone, dar dacă va fi cazul poţi retrage bani din cont de la 
orice bancomat. Ai nevoie de o armă? 

— Pe moment nu. 

Una dintre regulile de bază ale Virginiei Vidaura era să afli 
întotdeauna natura misiunii tale înainte de a-ţi alege 
instrumentele. Acea singură urmă de arsură pe stucatura 
peretelui lui Bancrofit era prea elegantă ca să fie vorba de 
un carnaval cu împuşcături. 

— Bun. 

Bancroft părea aproape perplex în urma răspunsului meu. 
Fusese pe punctul de a băga mâna în buzunarul cămăşii, şi 
acum îşi continua acţiunea ezitant. Îmi întinse o carte de 
vizită. 

— Acesta este armurierul meu. l-am spus să te aştepte. 

Am luat cartea de vizită şi am privit-o. Inscripţia 
ornamentală spunea Larkin & Green - Armurieri încă din 
2203. Bizar. Dedesubt era un singur rând de cifre. Am 
băgat cardul în buzunar. 

— Mi-ar putea fi de folos mai târziu, am admis. Dar 
deocamdată vreau s-o iau uşor. Să aştept liniştit ca să se 
aşeze praful. Cred că vă daţi seama de ce am nevoie de 
asta. 


— Da, bineînţeles. Cum crezi că e mai bine. Am încredere 
în judecata ta. Bancroft îmi prinse privirea şi o susţinu: 
Totuşi să ţii minte condiţiile înţelegerii. Eu plătesc pentru 
un serviciu. Nu reacţionez prea bine la abuzul de încredere, 
domnule Kovacs. 

— Nu, presupun că nu, am replicat obosit. 

Mi-am amintit cum rezolvase Reileen Kawahara problema 
a doi lingăi neloiali. Strigătele lor animalice îmi reveniseră 
în vise mult timp după aceea. Argumentul lui Reileen, expus 
în timp ce cojea un măr pe fundalul acelor strigăte, fusese 
că întrucât nimeni nu mai moare cu adevărat, pedeapsa 
poate veni doar prin suferinţă. Am simţit cum mi se strâmbă 
faţa, chiar şi acum, amintindu-mi. 

— Din câte am auzit, ceea ce a spus Corpul despre mine e 
un rahat. Cuvântul meu este la fel de valabil ca întotdeauna. 

M-am ridicat în picioare. 

— Îmi puteţi recomanda un loc unde să stau, în oraş? 
Undeva liniştit, de nivel mediu. 

— Da, există astfel de locuri pe Mission Street. O să pun pe 
cineva să te ducă până acolo. Pe Curtis, dacă o fi ieşit din 
arest. 

Bancroft se ridică şi el în picioare. 

— Înţeleg că acum vrei să o intervievezi pe Miriam. Ea 
Chiar ştie mai mult despre acele ultime patruzeci şi opt de 
ore decât ştiu eu, aşa că bănuiesc că vrei să vorbiţi între 
patru ochi. 

M-am gândit la ochii aceia bătrâni în corpul pneumatic de 
adolescentă şi ideea de a purta o conversaţie cu Miriam 
Bancroft îmi păru deodată dezgustătoare. În acelaşi timp o 
mână rece zgândări corzile întinse din josul stomacului meu 
iar capul penisului mi se umflă brusc de sânge. Grozav. 

— O, da, am spus fără entuziasm. Mi-ar plăcea să fac asta. 

Capitolul Patru 

— Nu pari să te simţi prea bine, domnule Kovacs. Aşa-i? 

M-am uitat peste umăr la camerista care mă întâmpinase, 
apoi din nou la Miriam Bancroft. Trupurile lor păreau cam 


de aceeaşi vârstă. 

— Nu, am răspuns mai răguşit decât intenţionasem. 

Îşi cobori scurt colţurile gurii şi reveni la strângerea sul a 
hărţii pe care o studiase înainte de sosirea mea. În spatele 
meu camerista închise uşa camerei hărților cu un declic 
puternic. Bancroft nu considerase necesar să mă însoţească 
în prezenţa soţiei sale. Poate că o întâlnire pe zi era tot ceea 
ce îşi permiteau. În schimb, camerista apăruse ca prin 
magie când coboram din balconul verandei dinspre mare. 
Bancroft îi acordă tot atâta atenţie ca şi data trecută. 

Când am plecat, stătea lângă biroul din lemn-oglindă, 
fixând arsura de pe perete. 

Doamna Bancroft strânse cu dexteritate sulul hărţii în 
mână şi-l strecură într-un tub lung protector. 

— Ei bine, zise ea fără să ridice privirea. Pune-ţi 
întrebările. 

— Unde eraţi când s-a întâmplat? 

— Eram în pat. De data asta se uită la mine: Te rog să nu 
mă rogi să dovedesc asta; eram singură. 

Camera hărților era lungă şi aerisită, sub un acoperiş 
boltit pe care cineva îl placase cu iluminium. Rafturile cu 
hărţi ajungeau la înălţimea taliei, fiecare având deasupra 
un display inclus, şi erau aşezate în rânduri ca nişte cutii cu 
exponate dintr-un muzeu. M-am îndepărtat de axa centrală, 
punând unul dintre rafturi între mine şi doamna Bancrofit. 
Era ca şi cum m-aş fi ascuns. 

— Doamnă Bancroft, se pare că aţi înţeles greşit. Eu nu 
sunt de la poliţie. Mă interesează informaţiile, nu vinovăția. 
Ea aşeză harta strânsă în lăcaşul său şi se sprijini de raft 

cu ambele mâini la spate. Îşi lăsase banderolele şi 
echipamentul tineresc de tenis undeva în vreo baie 
elegantă în timp ce eu discutam cu soţul ei. Acum era 
perfect acoperită de nişte pantaloni largi negri şi ceva 
născut din uniunea dintre un sacou de seară şi un corsaj. 
Mânecile erau trase neglijent în sus aproape până la cot, iar 
încheieturile mâinilor nu-i erau împodobite cu bijuterii. 


— Par vinovată, domnule Kovacs? mă întrebă ea. 

— Păreţi extrem de neliniştită să vă demonstraţii buna 
credinţă în faţa unui străin. 

Râse. Era un sunet plăcut, profund, iar umerii i se ridicară 
şi se coborâră când îi dădu drumul. Un râs care ar putea 
ajunge să-mi placă. 

— Cât de indirect eşti. 

Am privit în jos la harta prezentată în partea de sus a 
raftului din faţa mea. Data se afla în colţul de stânga sus, un 
an cu patru secole dinainte de a mă naşte eu. Denumirile 
marcate pe ea erau cu litere pe care nu le puteam citi. 

— Acolo de unde vin eu, a fi direct nu e considerată o mare 
virtute, doamnă Bancroft. 

— Nu? Atunci care este? 

Am ridicat din umeri. 

— Politeţea. Controlul. Evitarea stânjenelii pentru toate 
taberele. 

— Sună plicticos. Cred că o să ai câteva şocuri aici, 
domnule Kovacs. 

— N-am spus că am fost un bun cetăţean acolo de unde 
vin, doamnă Bancrofit. 

— Oh. Se împinse de lângă raft şi se apropie de mine: Da, 
Laurens mi-a povestit câte ceva despre tine. Se pare că erai 
considerat un om periculos pe Lumea lui Harlan. 

Am ridicat iarăşi din umeri. 

— E în rusă. 

— Poftim? 

— Inscripţia. 

Ea ocoli raftul până în dreptul meu, privind harta. 

— E o hartă generată pe computer a locurilor de aterizare 
de pe Lună. Foarte rară. Am obținut-o la o licitaţie. Îţi 
place? 

— E foarte frumoasă. La ce oră v-aţi culcat în noaptea în 
care a fost împuşcat soţul dumneavoastră? 

Se holbă la mine. 


— Devreme. Ţi-am spus, eram singură. Se forţă să-şi 
elimine asprimea din glas şi tonul îi redeveni aproape 
blând: O, şi dacă asta sună a vinovăţie, domnule Kovacs, nu 
este. E resemnare. Cu o urmă de amărăciune. 

— Aveţi sentimente de amărăciune în legătură cu soţul 
dumneavoastră? 

Zâmbi. 

— Credeam că am spus resemnare. 

— Le-aţi spus pe ambele. 

— Adică tu crezi că eu mi-am ucis soţul? 

— Încă nu cred nimic. Dar este o posibilitate. 

— Este? 

— Aveaţi acces la seif. Vă aflaţi dincolo de sistemele de 
apărare ale casei când s-a întâmplat. lar acum pare că aveţi 
unele motive emoţionale. 

Încă zâmbind, răspunse: 

— Construim un caz, nu-i aşa, domnule Kovacs? 

I-am întors privirea. 

— Dacă aşa a cerut inima. Da. 

— Poliţia a avut un timp o teorie similară. Dar au decis că 
inima n-a cerut asta. Aş prefera să nu fumezi aici. 

Am privit în jos la mâinile mele şi am descoperit că în mod 
aproape inconştient scoseseră ţigările lui Kristin Ortega. 
Eram pe punctul de a extrage una din pachet. Nervii. 
Simţindu-mă în mod bizar trădat de noul meu trup, am pus 
pachetul la loc. 

— Îmi pare rău. 

— Nu trebuie. E o problemă de controlul mediului. Multe 
dintre hărţile de aici sunt foarte sensibile la poluare. N- 
aveai de unde să ştii. 

Reuşise cumva să facă asta să sune ca şi când numai un 
idiot total nu şi-ar fi dat seama. Am simţit cum controlul 
meu asupra interviului alunecă departe. 

— Ce a determinat poliţia... 

— Întreabă-i. 


Întoarse spatele şi se îndepărtă de mine de parcă ar fi luat 
o hotărâre. 

— Ce vârstă ai, domnule Kovacs? 

— Subiectiv? Patruzeci şi unu. Anii de pe Lumea lui Harlan 
sunt puţin mai lungi decât aici, dar nu cu mult. 

— Şi obiectiv? întrebă ea, maimuţărindu-mi tonul. 

— Am petrecut aproape un secol în container. Tinzi să 
pierzi şirul. 

Era o minciună. Ştiam până la ultima zi cât durase fiecare 
sentinţă a mea de stocare. Calculasem într-o noapte iar 
acum cifra nu voia să dispară. De fiecare dată când 
coboram iar, adăugam. 

— Cât de singur trebuie să fii acum. 

Am oftat şi m-am întors să analizez cel mai apropiat raft cu 
hărţi. Fiecare sul avea o etichetă în capăt. Notaţia era stil 
arheologic. Syrtis Minor; a 3-a excavare, sectorul de est. 
Bradbury; ruinele aborigene. Am început să eliberez unul 
dintre suluri. 

— Doamnă Bancroft, aici nu e vorba de cum mă simt eu. 
Vă vine în minte vreun motiv pentru care soţul 
dumneavoastră să fi putut să încerce să se sinucidă? 

Se răsuci spre mine aproape înainte să fi terminat de 
vorbit iar chipul îi era încordat de furie. 

— Soţul meu nu s-a sinucis, a zis ea rece. 

— Păreţi foarte sigură de asta. Am ridicat ochii de pe hartă 
şi i-am zâmbit: Adică, pentru cineva care nu era treaz. 

— Pune-o la loc, strigă ea pornind spre mine. Habar n-ai 
cât de valoroasă... 

Se opri, revenindu-şi repede în timp ce eu puneam harta 
la loc în raft. Înghiţi în sec şi-şi stăpâni roşeaţa din obraji. 

— Încerci să mă înfurii, domnule Kovacs? 

— Încerc doar să vă captez atenţia. 

Ne-am privit reciproc câteva secunde. Doamna Bancroft 
îşi cobori privirea. 

— 'Ţi-am spus, dormeam când s-a întâmplat. Ce altceva pot 
să spun? 


— Unde plecase soţul dumneavoastră în seara aceea? 

Îşi muşcă buza. 

— Nu sunt sigură. În ziua respectivă fusese la Osaka, 
pentru o întâlnire de afaceri. 

— Unde e Osaka? 

Mă privi surprinsă: 

— Nu sunt de pe aici, am zis răbdător. 

— Osaka e în Japonia. Credeam... 

— Mda. Lumea lui Harlan a fost întemeiată de keiretsu 
japonezi utilizând forţă de muncă est-europeană. Asta a fost 
cu mult timp în urmă, când eu nu eram prin preajmă. 

— Îmi pare rău. 

— Nu trebuie. Probabil că nici dumneavoastră nu ştiţi prea 
multe despre ce făceau strămoşii cu trei secole în urmă. 

M-am oprit. Doamna Bancroft mă privea ciudat. O clipă 
mai târziu mă izbiră propriile mele cuvinte. Capriciile 
downloadării. Ar fi trebuit să dorm acum, înainte de a spune 
sau face ceva cu adevărat stupid. 

— Am o vârstă de peste trei secole, domnule Kovacs. Un 
mic surâs jucă în jurul buzelor ei când spuse asta. 
Recuperase avantajul la fel de uşor ca o scufundare de 
delfin. Aparenţele înşeală. Acesta este cel de-al 
unsprezecelea corp al meu. 

Felul în care se comporta dădea de înţeles că ar trebui să 
mă uit. Mi-am aruncat ochii peste pomeţii slavi, coborând 
pe decolteu apoi pe arcuirea şoldurilor, pe liniile pe 
jumătate acoperite ale coapselor, în tot acest timp 
pretinzând o detaşare la care nici eu nici trupul meu de 
curând trezit nu aveam dreptul. 

— E foarte frumos. Puţin cam tânăr pentru gusturile mele, 
dar cum am spus, nu sunt de pe aici. Putem reveni vă rog la 
soţul dumneavoastră? A fost la Osaka în timpul zilei, dar s-a 
întors. Presupun că nu a mers acolo fizic. 

— Nu, bineînţeles că nu. Are acolo o clonă de tranzit 
îngheţată. Trebuia să se întoarcă pe la şase seara, dar... 

— Da? 


Îşi modifică uşor atitudinea şi ridică o palmă spre mine. 
Am avut impresia că se străduieşte vizibil să se controleze. 

— Mă rog, a întârziat. Laurens stă adesea mai târziu după 
încheierea unei afaceri. 

— Şi nu are nimeni idee unde se duce cu asemenea ocazii? 
Curtis, de exemplu? 

Încordarea de pe faţa ei era încă acolo, ca pietrele erodate 
sub un strat fin de zăpadă. 

— Nu a trimis după Curtis. Presupun că a luat un taxi de la 
staţia de întrupare. Nu sunt gardianul lui, domnule Kovacs. 

— Întâlnirea era crucială? Cea din Osaka? 

— Păi... nu, nu cred. Am vorbit despre asta. Desigur, el nu- 
şi aminteşte, dar am revăzut contractele, era ceva ce-şi 
programase de mai mult timp. O firmă de dezvoltare 
maritimă numită Pacificon, cu sediul în Japonia. Reînnoirea 
leasingului, genul ăsta de lucruri. De obicei aveam grijă de 
toate astea de aici din Bay City, dar a fost chemat pentru o 
şedinţă extraordinară a evaluatorilor, şi el se descurcă 
întotdeauna cel mai bine cu astfel de lucruri la faţa locului. 

Am aprobat înţelept, fără să am habar ce înseamnă un 
evaluator în dezvoltarea maritimă. Observam că tensiunea 
doamnei Bancroft părea să cedeze. 

— Chestii de rutină, nu? 

— Da, aşa aş zice. Îmi zâmbi obosit: Domnule Kovacs, sunt 
sigură că poliţia are întregistrate astfel de informaţii. 

— Şi eu sunt sigur, doamnă Bancroft. Dar nu au niciun 
motiv să le împartă cu mine. Nu e jurisdicţia mea aici. 

— Păreaţi destul de prieteni când aţi sosit. Dintr-o dată în 
vocea ei se simţi un ghimpe de maliţiozitate. 

Am privit-o lung până când ea îşi cobori privirea. 

— Oricum, sunt sigură că Laurens îţi poate da tot ce-ţi 
trebuie. 

Asta nu ducea nicăieri. Am dat înapoi. 

— Poate ar fi mai bine să vorbesc cu el despre astea. Am 
privit de jur împrejurul camerei: Toate hărţile astea. De 
când le colecţionaţi? 


Doamna Bancroft simţi probabil că interviul se apropia de 
final, căci tensiunea ţâşni din ea ca petrolul dintr-o pompă 
spartă. 

— Cam dintotdeauna, zise ea. În timp ce Laurens stătea cu 
ochii pe cer, unii dintre noi trebuia să se uite la pământ. 

Dintr-un motiv oarecare m-am gândit la telescopul 
abandonat pe terasa lui Bancroft. L-am văzut eşuat ca o 
siluetă ascuţită pe cerul serii, o mărturie mută a timpurilor 
şi obsesiilor trecutului şi o relicvă pe care nu o voia nimeni. 
Mi-am amintit cum îşi regăsise poziţia după ce l-am atins, 
credincios unor programe vechi poate de un secol, trezit 
pentru scurt timp la fel cum Miriam Bancroft atinsese şi 
trezise Turnul Cântător din hol. 

Bătrân. 

Cu o presiune subită, sufocantă, se afla peste tot în jurul 
meu, putoarea sa scurgându-se din pietrele Casei Solare ca 
o igrasie. Bătrâneţea. I-am prins adierea chiar şi dinspre 
femeia tânără şi frumoasă din faţa mea, şi gâtul mi se blocă 
cu un slab clic. Ceva din mine voia să fugă, să iasă afară şi 
să respire aer curat, proaspăt, să se afle departe de aceste 
creaturi ale căror amintiri se întindeau în urmă dincolo de 
toate evenimentele istorice despre care am învăţat la 
şcoală. 

— 'Te simţi bine, domnule Kovacs? Efectele downloadării. 

M-am concentrat cu efort. 

— Da, mă simt bine. Mi-am dres glasul şi am privit-o în 
ochi: Bine, nu vă mai rețin, doamnă Bancroft. Mulţumesc 
pentru timpul acordat. 

Făcu un pas spre mine. 

— Ai vrea... 

— Nu, e în regulă. Mă descurc singur. 

Ieşirea din camera hărților păru să dureze o eternitate, iar 
paşii mei provocară brusc un ecou în interiorul craniului. 
Cu fiecare pas, şi cu fiecare hartă pe lângă care treceam, 
simţeam acei ochi antici pe spatele meu, urmărindu-mă. 

Aveam nevoie disperată de o ţigară. 


Capitolul Cinci. 

Cerul avea textura argintului vechi şi luminile începeau să 
se aprindă în Bay City când şoferul lui Bancroft mă aduse 
înapoi în oraş. Ne-am înălţat în spirală peste mare pe 
deasupra unui vechi pod suspendat de culoarea ruginii şi 
printre clădirile înghesuite ale peninsulei cu o viteză mai 
mare decât cea recomandată. Curtis şoferul încă se 
resimțea în urma reţinerii de către poliţie. leşise din arest 
abia de câteva ore când Bancroft îi ceruse să mă conducă 
înapoi, şi a fost ursuz şi necomunicativ pe parcursul 
drumului. Era un tânăr musculos al cărui frumos aspect 
tineresc te cam punea pe gânduri. Bănuiala mea era că 
angajaţii lui Laurens Bancroft nu erau obişnuiţi ca 
funcţionarii guvernamentali să le întrerupă îndatoririle. 

Nu m-am plâns. Propria mea dispoziţie nu era departe de 
a şoferului. Imaginile morţii lui Sarah continuau să se 
târască prin mintea mea. Se întâmplase abia noaptea 
trecută. Subiectiv. 

Am frânat pe cer deasupra unei artere largi, destul de 
brusc pentru ca cineva de deasupra noastră să emită un 
ţiuit scandalizat de proximitate în comsetul limuzinei. Curtis 
întrerupse semnalul cu o lovitură de palmă pe consolă iar 
faţa sa se ridică să arunce o căutătură periculos de 
încruntată prin fereastra din plafon. Ne-am încadrat în 
fluxul traficului terestru cu o uşoară izbitură şi imediat am 
virat la stânga pe o stradă mai îngustă. Am început să fiu 
interesat de ceea ce se găsea afară. 

Există o monotonie a vieţii de stradă. Pe toate lumile pe 
care am fost, se manifestau aceleaşi tipare de bază, laudă şi 
fanfaronadă, vânzare şi cumpărare, ca o esenţă distilată a 
comportamentului uman scurgându-se pe sub ceea ce o 
maşină politică defectă turnase acolo de sus. Bay City, 
Pământ, cea mai veche dintre lumile civilizate, nu făcea 
excepţie. De la insubstanţialele holofaţade masive ale 
clădirilor antice până la negustorii stradali cu emiţătoarele 
lor catalog cuibărite pe umeri ca nişte greoi şoimi mecanici 


sau tumori supradimensionate, toată lumea vindea ceva. 
Maşinile se apropiau şi se depărtau de borduri şi trupuri 
suple se lipeau de ele, sprijinindu-se ca să negocieze în 
acelaşi mod în care o făcuseră probabil tot timpul de când 
existau maşini de care să se sprijine. Fuioare de aburi şi 
fum pluteau dinspre tarabele cu mâncare. Limuzina era 
etanşeizată la sunete şi emisiuni, dar puteai simţi zgomotele 
prin sticlă, incantaţiile vânzătorilor de la colţuri şi muzica 
modulată subsonic care inducea necesitatea de a cumpăra. 

În Corpul Mesagerilor, omenirea este reversată. Mai întâi 
vezi asemănarea, rezonanţa fundamentală care te lasă să te 
prinzi unde te afli, apoi tu construieşti diferenţele pornind 
de la detalii. 

Amestecul etnic de pe Lumea lui Harlan este în principal 
slav şi japonez, deşi poţi obţine orice variantă crescută într- 
un container la preţul potrivit. Aici, fiecare faţă avea un 
aspect şi o culoare diferite - am văzut africani înalţi 
costelivi, mongoli, nordici cu ten păstos şi, o dată, o fată 
care semăna cu Virginia Vidaura, dar am pierdut-o în 
mulţime. Toţi se mişcau ca nişte băştinaşi pe malurile unui 
râu. 

Neîndemânatic. 

Impresia alunecă şi clipi prin gândurile mele ca fata din 
mulţime. M-am încruntat şi m-am agăţat de ea. 

Pe Lumea lui Harlan, viaţa străzii are o eleganţă curată, o 
economie a mişcărilor şi a gesturilor pe care o simţi 
aproape ca pe o coreografie dacă nu eşti obişnuit cu ea. Eu 
am crescut cu ea, astfel că am înregistrat efectul abia când 
nu m-am mai aflat acolo. 

Aici n-am văzut-o. Fluxul şi refluxul uman al comerţului de 
dincolo de geamurile limuzinei semăna cu apa agitată din 
spaţiul dintre ambarcaţiuni. Oamenii se împingeau şi-şi 
croiau drum, retrăgându-se brusc ca să ocolească grupuri 
mai strânse din mulţime pe care aparent nu le observau 
decât atunci când era prea târziu să mai facă manevre. 
Tensiuni evidente izbucneau, gâturile se întindeau, trupuri 


musculoase se ridicau. De două ori am văzut formându-se 
tentative stângace de bătaie, numai pentru a fi măturate de 
agitaţie. Era ca şi când întregul loc pusese pulverizat cu un 
iritant cu feromoni. 

— Curtis. Am privit pieziş la profilul său imperturbabil: 
Poţi întrerupe protecţia la emisiuni pentru o clipă? 

Se uită spre mine cu o uşoară curbare a buzelor. 

— Sigur. 

M-am lăsat pe spate în scaun şi am fixat iar strada. 

— Nu sunt turist, Curtis. Asta e meseria mea. 

Cataloagele negustorilor stradali năvăliră peste mine ca 
un furnicar de halucinaţii induse de delir, uşor difuze 
datorită lipsei de direcţionare a emisiei şi amestecându-se 
unele cu altele pe măsură ce alunecam printre ele, dar 
totuşi suprasolicitante după standardele oricărui harlanit. 
Peştii ieşeau cel mai mult în evidenţă; o succesiune de acte 
orale şi anale, retuşate digital pentru a da o sclipire neclară 
pe sâni şi muşchi. Numele fiecărei prostituate era 
murmurat cu o voce răguşită, împreună cu un prim-plan al 
feţei: fetiţe sfioase, femei dominatoare, armăsari 
nebărbieriţi şi câte ceva din stocul cultural care mie îmi era 
complet străin. Ţesute printre astea se aflau listele mult mai 
subtile de chimicale şi scenariile suprarealiste ale 
vânzătorilor de droguri şi implanturi. Talmeş-balmeşul 
începea să aibă sens. 

— Ce înseamnă de la Case? l-am întrebat pe Curtis, 
pescuind expresia pentru a treia oară din reclame. 

Curtis pufni dispreţuitor. 

— O marcă a calităţii. Casele sunt un cartel; înaltă clasă, 
bordeluri scumpe de-a lungul coastei. Îţi procură orice vrei, 
aşa spun ei. Dacă e o fată de la Case, atunci a fost învățată 
să facă lucruri la care majoritatea oamenilor doar visează. 
Făcu semn cu capul spre stradă: Nu te amăgi, niciuna de pe 
aici n-a lucrat vreodată la Case. 

— Dar stiff? 

Ridică din umeri: 


— Un nume de stradă. Betatanatină. O folosesc puştii 
pentru experienţe în apropierea morţii. E mai ieftină decât 
sinuciderea. 

— Bănuiesc. 

— N-aveaţi tanatină pe Lumea lui Harlan? 

— Nu. 

O folosisem în exterior când eram în Corp de câteva ori, 
dar acasă era prohibită. 

— În schimb aveam sinucideri. Vrei să ridici la loc ecranul? 

Valul uşor de imagini se întrerupse brusc, lăsându-mi o 
senzaţie de gol în interiorul capului, ca o cameră 
nemobilată. Am aşteptat ca senzaţia să se disipeze şi, ca 
majoritatea efectelor secundare, aşa făcu. 

— Asta e Mission Street, zise Curtis. Următoarele câteva 
cvartale sunt numai cu hoteluri. Vrei să te las acolo? 

— Îmi recomanzi ceva? 

— Depinde ce vrei. 

I-am răspuns printr-o ridicare de umeri. 

— Lumină. Spaţiu. Room service. 

Strânse din ochi gânditor. 

— Încearcă la Hendrix, dacă vrei. Au o anexă în formă de 
turn, iar târfele pe care le folosesc sunt curate. 

Limuzina mări viteza şi străbăturăm câteva cvartale în 
tăcere. Am neglijat să-i spun că nu la acel tip de room 
service mă refeream. Lasă-l pe Curtis să tragă concluziile 
pe care se pare că le voia. 

Nepoftită, o imagine îngheţată a decolteului umed de 
transpiraţie al lui Miriam Bancroft îmi răsări în minte. 

Limuzina opri lângă o faţadă bine luminată într-un stil pe 
care nu l-am recunoscut. Am coborât şi am privit în sus la 
holograma uriaşă a unui negru, cu trăsăturile schimonosite 
probabil în extazul muzicii pe care o storcea cu mâna 
stângă dintr-o chitară albă. Imaginile aveau marginile vag 
artificiale ale unei poze bidimensionale prelucrate, ceea ce 
o făcea veche. Sperând că asta indica o tradiţie în servicii şi 
nu doar decrepitudine, i-am mulţumit lui Curtis, am trântit 


uşa şi am urmărit limuzina îndepărtându-se. Începu 
aproape imediat să se înalțe şi după o clipă i-am pierdut 
urma luminilor posterioare în traficul aerian. M-am întors 
spre uşile de oglindă din spatele meu iar ele se desfăcură 
puţin smucit ca să mă lase să intru. 

Dacă holul excela în ceva, Hendrix cu siguranţă satisfăcea 
cea de-a doua dintre cerinţele mele. Curtis ar fi putut parca 
trei sau patru dintre limuzinele lui Bancroft una lângă alta 
şi tot ar mai fi rămas loc să se învârtă printre ele un robot 
de curăţenie. Despre prima nu eram chiar atât de sigur. 
Pereţii şi tavanul conţineau la intervale neregulate dale de 
iluminium ale căror perioadă de înjumătățire era categoric 
aproape de sfârşit, iar radiaţia lor slabă avea singurul efect 
de a aduna strălucirea în mijlocul încăperii. Strada de pe 
care tocmai venisem era cea mai puternică sursă de lumină 
din acel loc. 

Holul era pustiu, dar o sclipire slabă venea dinspre un 
ghişeu de pe peretele opus. Mi-am croit drum într-acolo, 
trecând de fotolii joase şi mese cu margini de metal care 
abia aşteptau să lovească pe cineva, şi am descoperit un 
monitor înfundat umplut de zăpada aleatoare a 
deconectării. Într-un colţ, o comandă pulsa în caractere 
englezeşti, spaniole şi kanji: 

VORBEŞTE. 

Am privit de jur împrejur şi am revenit la ecran. Nimeni. 

Mi-am dres glasul. 

Literele se şterseră şi se modificară: ALEGE LIMBA. 

— Caut o cameră, am încercat, din pură curiozitate în 
japoneză. 

Ecranul reveni la viaţă atât de dramatic încât am făcut un 
pas înapoi. Din fragmente multicolore, rotindu-se, se 
asamblă rapid o faţă măslinie asiatică deasupra unui guler 
închis la culoare şi a unei cravate. Faţa zâmbi şi se 
transformă într-o femeie caucaziană, îmbătrânind treptat, şi 
mă aflam în faţa unei blonde de treizeci de ani într-un taior 
sobru de afaceri. După ce generă idealul meu 


interpersonal, hotelul decise de asemenea că la urma 
urmelor nu puteam vorbi japoneza. 

— Bună ziua, domnule. Bine aţi venit la Hotel Hendrix, 
fondat în 2087 şi încă în vigoare. Cu ce vă putem servi? 

Mi-am repetat cererea, continuând mutarea în amanglică. 

— Mulţumesc, domnule. Avem numeroase camere, toate 
complet conectate la reţeaua de informaţii şi divertisment a 
oraşului. Vă rog să vă indicaţi preferinţele privind etajul şi 
dimensiunea. 

— Aş dori o cameră în turn, cu vedere spre vest. Cea mai 
mare pe care o aveţi. 

Chipul se retrase într-un colţ şi un schelet tridimensional 
al structurii camerelor hotelului se ivi în locul său. Un 
selector pulsa operativ printre camere şi se opri într-un 
colţ, apoi explodă şi roti camera respectivă. O coloană de 
date fin tipărite se înşirară pe una din laturile ecranului. 

— Apartamentul Watchtower, trei camere, dormitoarele la 
treisprezece virgulă opt şapte metri de la... 

— În regulă, îl iau. 

Harta tridimensională dispăru ca prin magie şi femeia 
reveni pe tot ecranul. 

— Câte nopţi veţi petrece la noi, domnule? 

— Nedefinit. 

— E necesar un depozit, spuse hotelul sfios. Pentru 
sejururi de mai mult de paisprezece zile trebuie depusă 
acum suma de şase sute de dolari ONU. În eventualitatea 
plecării înainte de această a paisprezecea zi, o parte 
proporţională a acestui depozit vă va fi restituită. 

— Bine. 

— Mulţumesc domnule. 

După tonul vocii am început să bănuiesc că un client care 
plăteşte ar fi o noutate la Hotel Hendrix. 

— Cum veţi plăti? 

— Cont ADN. First Colony Bank of California. 

Condiţiile de plată începuseră să se deruleze în momentul 
în care am simţit un cerc rece de metal atingându-mi baza 


craniului. 

— Este exact ceea ce crezi că este, zise o voce calmă. Cum 
faci ceva greşit, copoii o să-ţi adune bucăţi din creierul mic 
de pe pereţi săptămâni întregi. Vorbesc de moarte reală, 
prietene. Acum, îndepărtează-ţi mâinile de corp. 

M-am conformat, simțind un fior nefamiliar îngheţându-mi 
şira spinării până în punctul în care atingea gura pistolului. 
Trecuse ceva timp de când nu mai fusesem ameninţat cu 
moartea adevărată. 

— E bine, zise aceeaşi voce calmă. Acum, asociatul meu o 
să te percheziţioneze. Las-o să facă asta, şi fără mişcări 
bruşte. 

— Vă rog introduceţi-vă semnătura ADN pe pad-ul de 
lângă ecran. 

Hotelul accesase baza de date a băncii First Colony. Am 
aşteptat imperturbabil în timp ce o femeie suplă îmbrăcată 
în negru cu mască de schi păşea în jurul meu şi plimba 
peste mine din cap până-n picioare un scaner gri care 
torcea. Pistolul de pe gâtul meu nu se clinti. Nu mai era 
rece. Carnea mea îl încălzise la o temperatură mai intimă. 

— E curat. 

— Un alt glas rece, profesional. 

— Neurachem bazal, dar neoperant. Fără hardware. 

— Zău? Călătoreşti cu bagaje cam puţine, nu-i aşa, 
Kovacs? 

Inima îmi sări din piept şi ateriza moale în stomac. 
Sperasem să fie doar poliţia locală. 

— Nu vă cunosc, am spus atent, întorcând capul câţiva 
milimetri. Pistolul împunse şi eu mă oprii. 

— Aşa e, nu ne cunoşti. Acum, uite ce-o să se întâmple. O 
să ieşim afară... 

— Accesarea creditului încetează în treizeci de secunde, 
spuse hotelul răbdător. Vă rog introduceţi acum semnătura 
ADN. 

— Domnul Kovacs nu va avea nevoie de rezervare, zise 
bărbatul din spatele meu, punându-mi o mână pe umăr. 


Haide, Kovacs, mergem la plimbare. 

— Nu-mi pot asuma prerogativele de gazdă dacă nu plătiţi, 
zise femeia de pe ecran. 

Ceva din tonul acestei fraze m-a oprit în timp ce mă 
întorceam, şi dintr-un impuls m-am forţat să tuşesc brusc, 
chinuitor. 

— Ce... 

Încovoiat de accesul de tuse, am dus o mână la gură şi mi- 
am lins degetul mare. 

— De-a ce naiba te joci, Kovacs? 

M-am îndreptat iar şi am lovit cu palma pad-ul de lângă 
ecran. Urme de salivă pătară peste tot receptorul negru 
mat. O fracțiune de secundă mai târziu un lat de palmă tare 
se zdrobi de partea stângă a craniului meu şi eu m-am 
prăbuşit în mâini şi genunchi pe podea. Un bocanc îmi 
biciui faţa şi eu mi-am continuat restul drumului în jos. 

— Mulţumesc, domnule, am auzit vocea hotelului mugind 
în capul meu. Contul dumneavoastră este procesat. 

Am început să mă ridic şi am obţinut un al doilea bocanc în 
coaste drept mulţumire. Sângele îmi curgea din nas pe 
covor. '[eava pistolului mi se înşuruba în gât. 

— N-a fost ceva isteţ, Kovacs. Vocea era ceva mai puţin 
calmă: Dacă tu crezi că poliţiştii o să ne urmărească unde te 
duci tu, atunci cipul trebuie să-ţi fi futut creierul. Acum 
ridică-te! 

Mă trăgea în picioare când se dezlănţui tunetul. 

Nu ştiu din ce motiv cineva căruia i se păruse potrivit să 
echipeze securitatea Hendrix-ului cu tunuri automate de 
douăzeci de milimetri se afla în spatele meu, dar îşi făcu 
treaba cu o complexitate devastatoare. Cu colţul ochiului 
am zărit autoturela dublă coborând pe furiş din tavan cu o 
fracțiune de secundă înainte de a-şi canaliza o explozie de 
trei secunde prin principalul meu atacator. Suficientă 
putere de foc ca să dobori un avion mic. Zgomotul era 
asurzitor. 


Femeia mascată alergă înspre uşi, şi cu ecoul focului încă 
răsunându-mi în urechi am văzut cum turela se răsuceşte s- 
o urmărească. Făcu aproximativ o duzină de paşi prin 
lumină înainte ca o prismă de laser rubiniu să acopere cu 
picăţele spatele ei şi o nouă fuziladă izbucni în interiorul 
holului. Mi-am plesnit ambele mâini peste urechi, încă 
îngenuncheat, şi gloanţele trecură prin femeie. Se prăbuşi 
într-o învălmăşeală de membre lipsită de graţie. Tirul se 
opri. 

În liniştea duhnind a cordită care urmă, nimic nu se mişcă. 
Autoturela devenise inactivă, cu ţevile înclinate în jos, cu 
fumul scurgându-i-se din culate. Mi-am descleştat palmele 
de pe urechi şi m-am ridicat în picioare, apăsând cu 
blândeţe pe nas pentru a stabili întinderea stricăciunilor. 
Sângerarea părea să încetinească şi deşi aveam tăieturi în 
gură nu am găsit niciun dinte slăbit. Mă dureau coastele 
acolo unde mă nimerise a doua lovitură, dar nu părea nimic 
rupt. Am aruncat o privire celui mai apropiat cadavru, şi mi- 
am dorit să n-o fi făcut. Cineva urma să aibă de curăţat. 

În stânga mea uşa unui lift se deschise cu un sunet slab de 
clopoțel. 

— Camera dumneavoastră este gata, domnule, zise 
hotelul. 

Capitolul Şase. 

Kristin Ortega era remarcabil de sobră. 

Intră pe uşa hotelului cu un pas săltat care făcea să se 
clatine buzunarul greu al jachetei lovindu-i-se de coapsă, se 
opri în centrul holului şi analiză măcelul cu limba îndesată 
într-un obraz. 

— Faci des chestii de genul ăsta, Kovacs? 

— Am aşteptat cam mult, i-am răspuns blând. Nu sunt 
prea bine dispus. 

Hotelul trimisese un apel la poliţia din Bay City cam în 
momentul în care autoturela se dezlănţuise, dar trecuse o 
jumătate de oră bună înainte ca primele nave să coboare 
din traficul aerian. Nu mă ostenisem să merg în camera 


mea, întrucât ştiam că oricum aveau să mă tragă cu forţa 
din pat, iar după ce au ajuns nici nu s-a mai pus problema 
ca eu să merg undeva până nu a ajuns Ortega aici. Un 
medic al poliţiei îmi făcu o verificare sumară, asigurându-se 
că nu am suferit contuzii şi îmi dădu cu un spray care să-mi 
oprească sângerarea din nas, după care m-am aşezat în hol 
şi mi-am lăsat noul trup să fumeze una dintre ţigările 
locotenentului. Încă mai stăteam acolo când a sosit ea, o oră 
mai târziu. 

Ortega gesticula. 

— Mda, mă rog. Noaptea oraşul e ocupat. 

I-am întins pachetul. Ea se uită la el de parcă tocmai i-aş fi 
pus o problemă filosofică majoră, apoi îl luă şi scutură o 
ţigară. Ignorând plasturele de aprindere de pe latura 
pachetului, scotoci prin buzunare, extrase o brichetă grea 
cu gaz şi o aprinse. Părea a fi pe pilot automat, dându-se la 
o parte aproape fără să-şi dea seama ca să facă loc echipei 
legiştilor cu noul echipament, apoi repuse bricheta într-un 
buzunar diferit. În jurul nostru, holul păru deodată 
aglomerat de oameni eficienţi care-şi făceau treburile. 

— Aşadar. Suflă fumul în aerul de deasupra capului: Îi 
cunoşti pe tipii ăştia? 

— Of, mai scuteşte-mă naibii! 

— Adică? 

— Adică, am ieşit din stocare de şase ore, şi nici măcar. 
Auzeam cum începeam să ridic glasul: Adică, am vorbit cu 
exact trei oameni de când ne-am întâlnit ultima dată. Adică, 
m-am fost niciodată în viaţa mea pe Pământ. Adică, tu ştii 
toate astea. Acum, ai de gând să-mi pui vreo întrebare 
inteligentă sau mă duc să mă culc? 

— Bine, păstrează-ţi capul pe umeri. 

Ortega păru deodată obosită. Se cufundă în fotoliul din 
faţa mea. 

— I-ai spus sergentului că erau profesionişti. 

— Erau. 


Hotărâsem că asta era o informaţie pe care aş putea-o 
împărtăşi poliţiei, întrucât probabil oricum ar fi aflat 
imediat ce verificau cele două cadavre după dosarele lor. 

— Ţi-au spus pe nume? 

Mi-am încruntat cu multă grijă sprâncenele. 

— Pe nume? 

— Da. Făcu un gest de nerăbdare: Ţi-au spus Kovacs? 

— Nu cred. 

— Alte nume? 

Am ridicat o sprânceană. 

— De exemplu? 

Oboseala care îi învăluia chipul se retrase brusc, şi îmi 
aruncă o privire dură. 

— Las-o baltă. O să derulez memoria hotelului şi o să văd. 

Hopa. 

— Pe Lumea lui Harlan trebuie să ai mandat pentru aşa 
ceva. 

Am încercat să sune plictisit. 

— Aşa e şi aici. 

Ortega scutură scrumul ţigării ei pe covor. 

— Dar n-o să fie o problemă. Se pare că nu e pentru prima 
dată când Hendrix a fost acuzat de vătămare organică. A 
fost cu mult timp în urmă, dar se găseşte în arhive. 

— Cum de n-a fost dezactivat? 

— Am spus acuzat, nu condamnat. Curtea a respins cazul. 
Autoapărare demonstrabilă. Bineînţeles - făcu semn din cap 
spre turela adormită, unde doi membri ai echipei legiştilor 
făceau o scanare a emisiilor - pe vremea aia era vorba 
despre electrocutare. Nimic de genul ăsta. 

— Mda, asta voiam să întreb. Oricum, cine dotează 
hotelurile cu asemenea echipament? 

— Ce crezi că sunt, un motor de căutare? Ortega începuse 
să mă privească cu o ostilitate meditativă care nu prea îmi 
plăcea. Apoi, brusc, ridică din umeri: Rezumatul de arhivă 
pe care l-am frunzărit venind încoace spune că s-a 
întâmplat cu câteva secole în urmă, când războaiele 


corporative deveniseră urâte. Are logică. Cu tot rahatul 
care se dezlânţuise, o mulţime de clădiri au fost reutilate ca 
să facă faţă. Bineînţeles, multe dintre companii au dat 
faliment după aceea o dată cu crahul financiar, aşa că 
nimeni nu a ajuns să plătească o factură de dezactivare. 
Însă Hendrix s-a ridicat la statutul de inteligenţă artificială 
şi şi-a cumpărat propria afacere. 

— Isteţ. 

— Da, din câte am auzit IA-urile sunt singurele care 
manipulează cu adevărat ceea ce se întâmplă pe piaţă. Cam 
pe atunci şi-au făcut apariţia câteva dintre ele. Multe dintre 
hotelurile de pe strada asta sunt IA-uri. Îmi rânji prin fum: 
De asta nu stă nimeni în ele. E păcat, zău aşa. Am citit 
undeva că sunt programate să vrea clienţi aşa cum oamenii 
vor sex. Trebuie să fie frustrant, nu-i aşa? 

— Aşa-i. 

Unul dintre mohicani apăru plutind deasupra noastră. 
Ortega privi în sus spre el cu o expresia care spunea că nu 
vrea să fie deranjată. 

— Am identificat mostrele de ADN, zise mohicanul sfios, şi- 
i înmână o placă videofax. 

Ortega îşi aruncă ochii pe ea şi tresări. 

— Ia te uită. Ai avut companie de nivel înalt pentru câteva 
clipe, Kovacs. Flutură un braţ în direcţia cadavrului 
bărbatului: Trup înregistrat pentru ultima dată în posesia 
lui Dimitri Kadmin, cunoscut şi ca Dimitri Geamănul. Asasin 
profesionist din Vladivostok. 

— Şi femeia? 

Ortega şi femeia schimbară priviri. 

— Biroul din Ulan Bator? 

— l-am prins pe amândoi dintr-o dată, şefa. 

— L-am prins pe ticălos. Ortega sări în picioare cu o 
energie reînnoită: Hai să le excizăm cipurile corticale şi 
înapoi pe Fell Street. Vreau să-l downloadăm pe Dimi la 
Holding înainte de miezul nopţii. Întoarse privirea spre 
mine: Kovacs, se pare că te-ai dovedit util. 


Mohicanul căută sub costumul său la două rânduri şi 
scoase un cuţit de măcelar cu lamă grea cu nonşalanţa 
cuiva care îşi scotea ţigările. Împreună se aplecară asupra 
cadavrului şi îngenuncheară lângă el. Poliţişti în uniformă 
interesaţi se adunară să privească. Se auzi sunetul umed, 
ca o pârâitură, a cartilagiilor desfăcute. După o clipă, m-am 
ridicat şi eu să mă alătur spectatorilor. Nimeni nu-mi dădu 
atenţie. 

Nu era ceea ce aş fi numit chirurgie biotehnică rafinată. 
Mohicanul ciopârţise o secţiune a şirei spinării ca să obţină 
acces la baza craniului, iar acum săpa în jur cu vârful 
cuţitului său, încercând să localizeze cipul cortical. Kristin 
Ortega ţinea capul nemişcat cu ambele mâini. 

— Le îngroapă mult mai adânc ca până acum, spunea ea. 
Vezi dacă poţi scoate restul vertebrei, pe acolo o să fie. 

— Încerc, mormăi mohicanul. E ceva îmbunătăţit aici, 
presupun. Unul dintre absorbitoarele de şocuri despre care 
vorbea Noguchi ultima dată... La naiba! Crezusem că l-am 
găsit. 

— Nu, uite, lucrezi dintr-un unghi greşit. Lasă-mă să 
încerc eu. 

Ortega luă cuțitul şi puse un genunchi pe cap ca să-l 
stabilizeze. 

— La naiba, aproape că-l găsisem, şefa. 

— Da, da. N-o să-mi petrec toată noaptea privindu-te cum 
scormoneşti acolo. 

Ridică ochii şi mă văzu urmărind-o, dădu scurt din cap în 
semn de recunoaştere şi plasă vârful zimţat al lamei în 
punctul potrivit. Apoi cu o smucitură scurtă a mânerului 
cuţitului, eliberă ceva. Se uită în sus spre mohican cu un 
rânjet. 

— Ai auzit asta? 

Căută prin sângele închegat şi extrase cipul cortical între 
arătător şi degetul mare. Nu părea cine ştie ce, o carcasă 
rezistentă la impact pătată de sânge abia de mărimea unui 
muc de ţigară, cu filamente răsucite ieşindu-i ţepene de la 


un capăt. Înţelegeam de ce catolicii nu voiau să creadă că 
acela era receptaculul sufletului uman. 

— Te-am prins, Dimi. 

Ortega ridică cipul în lumină, apoi i-l pasă, pe el şi cuțitul, 
mohicanului. Îşi şterse degetele de hainele cadavrului. 

— Bun, hai să-l scoatem şi pe al femeii. 

În timp ce îl urmăream pe mohican repetând procedura pe 
cel de-al doilea corp, mi-am apropiat capul de al lui Ortega 
suficient cât să-i şoptesc: 

— Deci ştii şi cine e ea? 

Se întoarse brusc să se uite la mine, dar nu puteam fi sigur 
dacă de surpriză sau din cauza neplăcerii provocate de 
apropierea mea. 

— Mda, şi ea e tot Dimi Geamănul. Ha, ce joc de cuvinte! 
Trupul e înregistrat la Ulan Bator, care pentru ştiinţa ta 
este capitala pieţei negre a downloadării din Asia. Vezi tu, 
Dimi nu e un caracter prea încrezător. Îi place să aibă 
oameni de care să poată fi sigur că-i asigură spatele. Iar în 
cercurile în care se învârte Dimi, singura persoană în care 
poţi avea cu adevărat încredere eşti tu însuţi. 

— Par a fi nişte cercuri intime. Pe Pământ e uşor să fii 
copiat? 

Ortega făcu o grimasă. 

— Din ce în ce mai uşor. După cum e tehnologia acum, un 
utilaj de reîntrupare artizanal încape într-o cameră de baie. 
În curând o să fie vorba de un lift. Apoi o valiză. Ridică din 
umeri: Preţul progresului. 

— Pe Lumea lui Harlan singura cale de a o face este să te 
înscrii pentru o repartizare stelară, să obţii o copie ca 
asigurare pentru perioada călătoriei şi apoi să anulezi 
transmisia în ultimul moment. Falsifici un certificat de 
tranzit, apoi pretinzi că ai o necesitate vitală de download 
temporar de pe o copie. Tipul nu mai e pe acea lume iar 
afacerea lui se prăbuşeşte, chestii de genul ăsta. Faci un 
download de pe original la staţia de transmisie, şi un altul 
prin compania de asigurări altundeva. Copia Unu părăseşte 


legal staţia. Tocmai s-a răzgândit asupra plecării. Se 
întâmplă multora. Copia Doi nu se mai întoarce niciodată la 
compania de asigurări pentru redepozitare. Totuşi, costă o 
mulţime de bani. Trebuie să mituieşti multă lume, să furi 
mult timp virtual ca să poţi scăpa. 

Mohicanului îi alunecă mâna şi-şi tăie degetul în cuţit. 
Ortega dădu ochii peste cap şi oftă scurt. Se întoarse cu 
faţa la mine. 

— Aici e mai uşor, zise ea abrupt. 

— Zău? Cum se face? 

— Păi... Ezită, de parcă ar fi căutat să-şi dea seama de ce 
vorbea cu mine: De ce vrei să ştii? 

Am rânjit spre ea. 

— Sunt curios din fire, presupun. 

— OK, Kovacs. Îşi împreună palmele în jurul paharului de 
cafea: Uite cum se face. Într-o zi domnul Dimitri Kadmin 
intră într-una dintre marile companii de asigurare pentru 
recuperare şi reîntrupare. Vreau să spun cineva cu 
adevărat respectabil, ca Lloyds sau Cartwright Solar, poate. 

— Asta se întâmplă aici? Am făcut semn cu mâna înspre 
luminile podului vizibile prin ferestrele camerei mele: în 
Bay City? 

Mobhicanul îi aruncase lui Ortega nişte priviri bizare când 
ea rămăsese în urmă la plecarea poliţiei de la Hendrix. Ea îl 
alungase cu un alt sfat să-l downloadeze rapid pe Kadmin, 
apoi urcasem scările. Ea abia se uitase la navele poliţiei 
care plecau. 

— Bay City, Coasta de Est, poate chiar în Europa. 

Ortega sorbi din cafea, strângând din ochi din cauza 
supradozei de whisky pe care o ceruse Hendrix-ului s-o 
verse înăuntru. 

— Nu contează. Contează compania. Cineva stabil. Cineva 
care face asigurări încă de când au început downloadările. 
Domnul Kadmin vrea să încheie o poliţă R&R, ceea ce, după 
o lungă discuţie privind primele, o şi face. Vezi tu, trebuie să 


arate bine. E vechea şmecherie, cu singura diferenţă că 
ceea ce căutăm noi aici este mult mai mult decât banii. 

M-am sprijinit de partea mea de fereastră. Apartamentul 
Watchtower primise numele potrivit. Ioate cele trei camere 
dădeau spre oraş şi spre apa de dincolo de el, fie spre nord 
fie spre vest, iar pervazul ferestrei de pe terasă acoperea 
cam o cincime din spaţiul disponibil, învelit cu perne mari în 
culori psihedelice. Ortega şi cu mine stăteam faţă în faţă 
având între noi un metru curat de spaţiu. 

— OK, asta-i o copie. Şi apoi? 

Ortega ridică din umeri. 

— Un accident fatal. 

— În Ulan Bator? 

— Corect. Dimi se aruncă cu toată viteza într-un stâlp de 
tensiune, cade de la fereastra unui hotel, ceva de genul 
ăsta. Un agent din Ulan Bator recuperează cipul cortical şi, 
contra unei mite substanţiale, face o copie. Ca urmare, 
Cartwright Solar sau Lloyds, conform mandatului lor de 
recuperare, îl transferă pe Dimi (p.d.) înapoi în banca lor de 
clone şi îl downloadează în trupul care aşteaptă. Mulţumesc 
foarte mult, domnule. A fost plăcut să facem afaceri cu 
dumneavoastră. 

— Între timp... 

— Între timp agentul cumpără un trup de pe piaţa neagră, 
probabil un caz de catatonie de la un spital local, sau o 
victimă a drogurilor direct de la scena crimei, una care nu e 
prea avariată fizic. Poliţia din Ulan Bator face un comerţ 
bătător la ochi cu morţii neidentificaţi. Agentul şterge 
mintea trupului, downloadează copia lui Dimi în el, iar 
trupul pleacă de acolo pur şi simplu. Prin suborbital până 
pe cealaltă parte a globului şi la treabă în Bay City. 

— Nu-i prinzi prea des pe tipi ăştia. 

— Aproape niciodată. Problema e că nu ajungi să prinzi 
ambele copii o dată, fie morţi ca acum fie reţinuţi pentru o 
ofensă pasibilă de urmărire penală ONU. Fără acuzarea 
ONU, nu ai dreptul legal să downloadezi dintr-un corp viu. 


Iar într-o situaţie fără ieşire, gemenii pur şi simplu îşi 
zboară cipul cortical prin ceafă înainte ca noi să-i putem 
aresta. Am mai văzut asta. 

— E destul de dur. Care-i pedeapsa pentru aşa ceva? 

— Ştergerea. 

— Ştergerea? Faceţi asta aici? 

Ortega aprobă. Un surâs uşor, ca un rictus, juca în jurul 
gurii ei, dar fără să ajungă acolo niciodată. 

— Da, facem asta aici. le şochează? 

Am căzut pe gânduri. Unele crime din cadrul Corpului 
aduceau pedeapsa cu ştergerea, în principal dezertarea sau 
refuzul de a asculta un ordin în luptă, dar nu o văzusem 
niciodată aplicată. Era în contradicţie cu condiţionarea de a 
fugi ca să-ţi scapi pielea. lar pe Lumea lui Harlan ştergerea 
fusese abolită cu zece ani înainte de a mă naşte eu. 

— E cam demodat, nu-i aşa? 

— Îţi pare rău de ce-o să se întâmple cu Dimi? 

Mi-am trecut vârful limbii peste tăieturile din interiorul 
gurii. M-am gândit la cercul rece de metal pe ceafa mea şi 
am scuturat din cap. 

— Nu. Dar asta îi opreşte pe cei ca el? 

— Mai există alte câteva crime capitale, dar ele se aplică în 
majoritatea lor câtorva oameni stocaţi de sute de ani. 

Expresia de pe faţa lui Ortega reflecta faptul că ei nu i se 
părea o idee atât de bună. 

Am pus jos cafeaua şi am căutat o ţigară. Mişcarea era 
automată, iar eu eram prea obosit ca s-o opresc. Ortega 
refuză pachetul întins. Atingându-mi propria ţigară de 
petecul de aprindere, m-am uitat la ea strângând din ochi. 

— Câţi ani ai, Ortega? 

Îmi întoarse o privire atentă. 

— Treizeci şi patru. De ce? 

— Nu ai fost niciodată p.d., nu? 

— Mă rog, am făcut psihochirurgie acum câţiva ani, m-am 
adormit pentru câteva zile. Dar în afară de asta, nu. Nu 


sunt un criminal, şi nu am bani pentru genul ăsta de 
călătorii. 

Am expirat primul fum. 

— Eşti cam sensibilă la subiectul ăsta, nu-i aşa? 

— Cum am spus, nu sunt un criminal. 

— Nu. M-am gândit la momentul când o văzusem ultima 
dată pe Virginia Vidaura: Dacă ai fi, nu ţi s-ar părea că o 
dislocare de două sute de ani sunt un mărunţiş. 

— N-am spus asta. 

— Nici nu trebuia. 

Nu ştiam ce anume mă făcea să uit că Ortega reprezintă 
legea, dar ceva mă făcea. Ceva se ridica în spaţiul dintre 
noi, ceva ca o încărcătură statică, ceva cu care ar fi trebuit 
să mă pot descurca dacă intuiţia mea de Mesager n-ar fi 
fost atât de amorţită de noul meu trup. Orice ar fi fost, 
tocmai dispăruse din cameră. Mi-am îndreptat umerii şi am 
tras adânc din ţigară. Aveam nevoie de somn. 

— Kadmin e costisitor, nu-i aşa? Cu asemenea regie, cu 
asemenea riscuri, trebuie să coste ceva. 

— Cam douăzeci de mii lovitura. 

— Atunci Bancroft nu s-a sinucis. 

Ortega ridică o sprânceană. 

— E o deducție rapidă, pentru cineva care abia a venit aici. 

— Of, haide. Am suflat un fum lung spre ea: Dacă ar fi fost 
sinucidere, cine naiba ar fi plătit cele douăzeci ca să mă 
omoare pe mine? 

— Eşti foarte iubit, nu-i aşa? 

M-am aplecat. 

— Nu, sunt urât într-o mulţime de locuri, dar nu de către 
cineva cu asemenea relaţii şi cu atâţia bani. Nu sunt destul 
de stilat ca să-mi fac duşmani de nivelul ăsta. Cel care l-a 
pus pe Kadmin pe urmele mele ştie că lucrez pentru 
Bancroft. 

Ortega rânji. 

— Parcă ziceai că nu ţi-au spus pe nume. 


Eşti obosit, Takeshi. Aproape că o vedeam pe Virginia 
Vidaura mişcându-şi degetul în direcţia mea. 

Corpul Mesagerilor nu se lasă învins de poliţia locală. 

Am reparat cum am putut mai bine. 

— Ştiau cine sunt. Oamenii de tipul lui Kadmin nu stau 
prin hoteluri aşteptând să jefuiască turişti. Haide, Ortega. 

Ea lăsă ca exasperarea mea să se scufunde în linişte 
înainte de a-mi răspunde. 

— Deci şi Bancroft a fost asasinat? Poate. Şi ce dacă? 

— Va trebui să redeschideţi ancheta. 

— Nu mă asculţi, Kovacs. Îmi oferi un zâmbet menit să 
oprească din drum oamenii înarmaţi: Cazul e închis. 

M-am sprijinit de perete şi am privit-o un timp prin fum. În 
final am zis: 

— Ştii, când echipa ta de curăţenie a sosit în seara asta, 
unul dintre ei mi-a arătat insigna suficient de mult ca să mă 
uit bine la ea. Chiar simpatică, privită de aproape. Vulturul 
ăla şi scutul. Şi toate literele din jurul lor. 

Făcu un gest să continui, iar eu am mai tras un fum din 
ţigară înainte de a înfige acul. 

— Să protejăm şi să ajutăm? Presupun că atunci când 
ajungi locotenent, nu prea mai crezi în genul ăsta de 
lucruri. 

Atins. Un muşchi îi tresări sub ochi şi obrajii i se adânciră 
de parcă ar fi supt ceva amar. Se holbă la mine, şi pentru o 
clipă mă gândii că am mers prea departe. Apoi umerii îi 
căzură şi oftă. 

— Ah, dă-i înainte. La urma urmei ce dracu' ştii tu despre 
asta? Bancroft nu e un om ca mine şi ca tine. E un nenorocit 
de Mat. 

— Un Mat? 

— Da. Un Mat. Ştii tu, iar zilele lui Matusalem au fost nouă 
sute şaizeci şi nouă de ani. E bătrân. Vreau să spun, bătrân 
cu adevărat. 

— Asta e o crimă, locotenente? 


— Ar trebui să fie, zise Ortega ursuz. Dacă trăieşti atât de 
mult, încep să ţi se întâmple anumite lucruri. Ajungi să crezi 
că eşti Dumnezeu. Dintr-o dată oamenii mici, de treizeci, 
poate patruzeci de ani, nu prea mai au importanţă. Iu ai 
văzut societăţi întregi ridicându-se şi decăzând, şi începi să 
te simţi în afara tuturor acestor lucruri, nimic nu mai 
contează cu adevărat pentru tine. Şi poate începi să-i 
striveşti pe oamenii ăştia, ca pe păpădii, dacă ajung sub 
picioarele tale. 

Am privit-o cu seriozitate. 

— Ai observat ceva de genul ăsta la Bancroft? Vreodată? 

— Nu vorbesc de Bancroft, alungă ea obiecţia cu o mişcare 
nerăbdătoare a mâinii. Vorbesc de cei ca el. Sunt ca IA- 
urile. Sunt o rasă aparte. Nu sunt umani, tratează omenirea 
aşa cum tu şi cu mine tratăm viaţa insectelor. Ei bine, când 
ai de-a face cu departamentul de poliţie din Bay City, 
atitudinea asta uneori se poate întoarce asupra ta. 

M-am gândit scurt la excesele lui Reileen Kawahara, şi m- 
am întrebat cât de mult greşea de fapt Ortega. Pe Lumea lui 
Harlan, majoritatea oamenilor îşi permiteau să se 
reîntrupeze cel puţin o dată, dar ideea era că dacă nu erai 
foarte bogat trebuia să-ţi trăieşti viaţa în întregime de 
fiecare dată iar bătrâneţea, chiar cu tratament antisen, era 
o treabă plicticoasă. A doua oară era şi mai rău fiindcă ştiai 
la ce să te aştepţi. Nu mulţi aveau puterea să o facă de mai 
mult de două ori. Majoritatea intrau voluntar la stocare 
după aceea, cu reîntrupări temporare ocazionale pentru 
probleme de familie, şi desigur chiar şi acele reîntrupări se 
răreau pe măsură ce timpul trecea iar noile generaţii îşi 
vedeau de viaţă fără legăturile vechi. 

Trebuia să fii un anumit gen de persoană ca să continui, să 
vrei să continui, viaţă după viaţă, trup după trup. Trebuia să 
porneşti în mod diferit, indiferent ce ai putea deveni pe 
măsură ce secolele se acumulează. 

— Deci Bancroft nu e luat în seamă pentru că e un Mat. 
Regret, Laurens, eşti un ticălos arogant care a trăit prea 


mult. Poliţia din Bay City are lucruri mai bune de făcut 
decât să te ia pe tine în serios. Ceva de genul ăsta. 

Dar Ortega nu mai muşcă momeala. Sorbi din cafea şi 
flutură din mână. 

— Uite ce-i, Kovacs, Bancroft e în viaţă, şi indiferent de 
datele cazului are destulă pază ca să rămână aşa. Nimeni 
nu geme sub povara unei greşeli a justiţiei. Departamentul 
de poliţie nu are suficiente fonduri, oameni şi e 
suprasolicitat. Nu avem resursele să vânăm la infinit 
fantomele lui Bancroft. 

— Şi dacă nu sunt fantome? 

Ortega oftă. 

— Kovacs, am parcurs eu însămi casa de trei ori împreună 
cu echipa legiştilor. Nu există niciun semn de luptă, nicio 
breşă în apărarea zonei şi nicio urmă de vreun intrus 
nicăieri în înregistrările reţelei de securitate. Miriam 
Bancroft s-a oferit voluntar să se supună tuturor testelor 
poligrafice care există şi le-a trecut fără niciun tremur. Nu 
şi-a ucis soţul, nimeni nu a pătruns înăuntru ca să-i ucidă 
soţul. Laurens Bancroft s-a sinucis, din motive pe care el le 
ştie cel mai bine, şi asta-i tot. Îmi pare rău că tu ar trebui să 
dovedeşti contrariul, dar să doreşti ceva nu înseamnă că 
aşa şi este realitatea. E un caz închis. 

— Dar telefonul? Faptul că Bancroft nu prea avea cum să 
uite că are o stocare telecomandată? Faptul că cineva mă 
consideră suficient de important încât să-l trimită pe 
Kadmin aici? 

— N-am de gând să mă contrazic cu tine pe tema asta, 
Kovacs. O să-l interogăm pe Kadmin şi o să aflăm ce ştie, 
dar în privinţa restului am fost deja pe teren şi încep să mă 
plictisesc. Există oameni care au nevoie de noi mult mai 
mult decât are Bancroft. Victime moarte cu adevărat care 
nu au fost aşa de norocoase să aibă o stocare 
telecomandată după ce cipurile lor corticale au fost 
distruse. Catolici măcelăriți pentru că ucigaşii lor ştiu că 


victimele nu vor mai ieşi niciodată de la depozitare ca să-i 
acuze. 

O oboseală ascunsă se ridica în ochii lui Ortega în timp ce 
enumera lista pe degete. 

— Cazurile de vătămare organică ale celor care nu au bani 
să fie reintrupaţi decât dacă statul poate dovedi că există 
vreo răspundere împotriva cuiva. Mă bălăcesc în aşa ceva 
zece ore pe zi sau mai mult, şi regret, pur şi simplu nu mai 
am simpatie de irosit cu domnul Laurens Bancroft cu 
clonele sale congelate şi magicele sale ziduri de influenţă în 
locuri sus-puse şi avocaţii lui fiţoşi care să ne facă să sărim 
prin cercuri ori de câte ori vreun membru al familiei sau 
staffului său vrea să se strecoare pe dedesubt. 

— Asta se întâmplă des, nu-i aşa? 

— Destul de des, dar nu trebuie să te surprindă, îmi oferi 
un surâs trist: E un ticălos de Mat. Toţi sunt la fel. 

Era o latură a ei care nu-mi plăcea, o ceartă pe care nu 
voiam s-o am şi o imagine a lui Bancroft de care nu aveam 
nevoie. Şi mai presus de toate, nervii mei urlau după somn. 

Am stins îndesat ţigara. 

— Cred că ar fi mai bine să pleci, locotenente. Toate 
prejudecățile astea îmi dau dureri de cap. 

Ceva sclipi în ochii ei, ceva ce n-am putut deloc citi. A fost 
acolo o secundă, apoi a dispărut. Ea ridică din umeri, lăsă 
jos paharul cu cafea şi-şi aruncă picioarele peste marginea 
pervazului. Se întinse, arcuindu-şi spatele până când trosni 
auzibil şi porni spre uşă fără să se uite înapoi. Am rămas 
acolo unde eram, privind reflexia ei mişcându-se printre 
luminile oraşului din fereastră. 

Se opri în uşă şi am văzut-o întorcându-şi capul. 

— Hei, Kovacs. 

Am aruncat ochii spre ea. 

— Ai uitat ceva? 

Dădu din cap, cu gura strânsă într-o linie îndoită, ca şi 
când ar fi luat cunoştinţă de un punct marcat într-un joc pe 
care îl jucam amândoi. 


— Vrei un pont? Un punct de unde să porneşti? Mă rog, tu 
ni l-ai dat pe Kadmin, aşa că presupun că îţi datorez asta. 

— Nu-mi datorezi nimic, Ortega. Hendrix a făcut-o, nu eu. 

— Leila Begin, zise ea. Aruncă-le asta avocaţilor lui fiţoşi, 
şi vezi unde duce. 

Uşa alunecă închizându-se şi camera reflectată nu mai avu 
nimic decât luminile oraşului de afară. Le-am fixat un timp, 
am aprins o altă ţigară şi am fumat-o până la filtru. 

Bancroft nu se sinucisese, cel puţin atâta lucru îmi era 
limpede. Lucram la caz de mai puţin de o zi şi deja aveam 
două conspirații separate în spinare. Mai întâi bătăuşii 
manieraţi ai lui Kristin Ortega de la instituţia judiciară, apoi 
asasinul din Vladivostok şi trupul său de rezervă. Ca să nu 
mai menţionez atitudinea rezervată a lui Miriam Bancroft. 
În total prea multe ape tulburi pentru ca lucrurile să fie 
ceea ce intenționau să fie. Ortega voia ceva, cel care îl 
plătise pe Dimitri Kadmin voia ceva, iar ceea ce voiau ei 
părea să fie ca dosarul Bancroft să rămână închis. 

Asta nu era şi opţiunea mea. 

— Oaspetele dumneavoastră a părăsit clădirea, spuse 
Hendrix, zdruncinându-mă din retrospectiva mea 
proiectată pe sticlă. 

— Mulţumesc, am răspuns absent, strivind ţigara în 
scrumieră. Poţi să închizi uşa şi să blochezi lifturile de pe 
etajul ăsta? 

— Desigur. Doriţi să fiţi anunţat despre orice intrare în 
hotel? 

— Nu. Am căscat ca un şarpe care încearcă să înghită un 
ou: Doar nu-i lăsa să urce aici. Şi fără niciun apel în 
următoarele şapte ore şi jumătate. 

Tot ce am mai putut face a fost să-mi scot hainele rapid 
înainte ca valurile somnului să mă copleşească. Am lăsat 
costumul de vară al lui Bancroft aruncat pe un fotoliu 
comod şi m-am târât în patul cu lenjerie stacojie. Suprafaţa 
patului se ondulă puţin, ajustându-se greutăţii şi 


dimensiunii corpului meu, apoi mă purtă ca o apă. Un iz 
slab de tămâie pluti dintre cearceafuri. 

Am făcut cu jumătate de inimă o tentativă de masturbare, 
cu mintea agitându-se molatic printre imaginile curbelor 
voluptoase ale lui Miriam Bancroft, dar în schimb 
continuam să văd trupul palid al lui Sarah transformat în 
ruine de focul Kalashnikovului. 

Şi somnul mă trase la fund. 

Capitolul Şapte. 

Nişte ruine ascunse în umbră, şi un soare sângeriu 
apunând în furtună dincolo de dealurile din depărtare. 
Deasupra, nori cu burţile moi aleargă panicaţi spre orizont 
ca nişte balene în faţa harponului, iar vântul îşi trece 
degetele de narcoman printre copacii care mărginesc 
strada. 

Innenininennininennin... 

Cunosc locul ăsta. 

Îmi croiesc drum printre zidurile devastate ale ruinelor, 
încercând să nu mă frec de ele pentru că, dacă o fac, ele 
scot ţipete şi focuri de armă înăbuşite, ca şi cum conflictul 
care a distrus acest oraş s-ar fi îmbibat în pietrele rămase. 
În acelaşi timp, mă mişc destul de repede, pentru că ceva 
mă urmăreşte, ceva care nu are asemenea scrupule în 
privinţa ruinelor. Îi pot urmări progresul destul de precis 
după focurile de armă şi forfota îngrozită din spatele meu. 
Se apropie. Încerc să măresc viteza dar ceva îmi strânge 
gâtul şi nu mă ajută deloc. 

Jimmy de Soto iese din spatele rămăşiţelor zdrobite ale 
unui turn. Nu sunt chiar surprins să-l văd aici, dar faţa sa 
distrusă mă face să tresar. Rânjeşte cu ceea ce i-a mai 
rămas din trăsături şi pune o mână pe umărul meu. Încerc 
să nu sar înapoi. 

— Leila Begin, spune el, şi face semn din cap în spate de 
unde venise. Aruncă-le asta avocaţilor fiţoşi ai lui Bancroft. 

— O s-o fac, zic, trecând pe lângă el. 


Dar mâna lui rămâne pe umărul meu, ceea ce trebuie să 
însemne că braţul său se întinde în urma mea ca ceara 
fierbinte. Mă opresc, vinovat de durerea pe care probabil i- 
o provoc, dar el e tot cu mâna pe umărul meu. Încep să mă 
mMişc iar. 

— Ai de gând să te întorci şi să lupţi? zice el cu ton de 
conversaţie, alunecând pe lângă mine aparent fără vreun 
efort sau pas. 

— Cu ce? întreb, desfăcând mâinile goale. 

— Ar fi trebuit să fii înarmat, amice. Era timpul. 

— Virginia ne-a spus să nu cădem pradă slăbiciunii pentru 
arme. 

Jimmy de Soto râde batjocoritor. 

— Da, şi uite unde a ajuns târfa aia stupidă. Optzeci până 
la o sută, fără posibilitatea de iertare. 

— N-ai de unde să ştii, spun absent, mai interesat de 
sunetele urmăririi din spatele meu. Ai murit cu ani înainte 
de a se întâmpla asta. 

— Ei haide, cine mai moare cu adevărat zilele astea? 

— Încearcă să spui asta unui catolic. Şi oricum, tu ai murit, 
Jimmy. Imposibil de recuperat, din câte îmi amintesc. 

— Ce-i ăla catolic? 

— Îţi explic mai târziu. Ai vreo ţigară? 

— Ţigară? Ce-ai păţit la braţ? 

Îmi întrerup spirala gândurilor fără rost şi mă holbez în jos 
la braţul meu. Jimmy are dreptate. Cicatricele de pe 
antebraţul meu s-au transformat în răni proaspete, din care 
izbucneşte sângele picurându-mi în jos pe mână. Desigur... 

Ridic mâna sub ochiul stâng şi simt umezeală sub el. 
Degetele îmi sunt acoperite de sânge. 

— Norocosule, zise Jimmy de Soto critic. Au ratat orbita. 

El trebuie să ştie. Propria sa orbită stângă este umplută de 
sânge închegat, tot ceea ce-i rămăsese la Innenin când îşi 
smulsese globul ocular cu degetele. Nimeni nu aflase 
vreodată ce halucinaţii avusese atunci. Până să-i scoată pe 
Jimmy şi pe ceilalţi de pe plaja Innenin şi să-i transfere 


pentru psihochirurgie, virusul apărătorilor le distrusese 
minţile dincolo de orice posibilitate de recuperare. 
Programul fusese atât de virulent încât pe vremea aia 
clinica nici nu îndrăznise măcar să păstreze resturile 
cipurilor corticale ca să fie studiate. Rămăşiţele lui Jimmy 
de Soto se află pe un disc sigilat cu etichetă roşie pe care 
scrie DATA CONTAMINANI, undeva în subsolul Statului 
Major al Corpului Mesagerilor. 

— Trebuie să fac ceva, zic, puţin disperat. 

Sunetele trezite în ziduri de urmăritorul meu devin 
periculos de apropiate. Ultimele raze ale soarelui alunecă în 
spatele dealurilor. Sângele îmi curge pe braţ şi pe faţă. 

— Simţi mirosul? întreabă Jimmy, ridicându-şi faţa în aerul 
răcoros din jur. Îl schimbă. 

— Ce? 

Dar chiar când îi trântesc replica, simt şi eu. Un iz 
proaspăt, revigorant, nu prea deosebit de tămâia de la 
Hendrix, dar uşor diferit, nu tocmai decadenţa ameţitoare a 
mirosului original în care am adormit numai ca să... 

— Trebuie să plec, zice Jimmy, iar eu sunt pe punctul să 
întreb unde când îmi dau seama că sunt. 

Treaz. 

Ochii mi s-au deschis brusc pe una dintre picturile murale 
psihedelice ale camerei hotelului. Siluete subţiri, ca nişte 
pribegi în caftane împrăştiate peste un câmp de iarbă verde 
şi flori albe şi galbene. M-am încruntat şi am dus mâna la 
cicatricea întărită de pe braţ. Nici urmă de sânge. 
Înţelegând asta, m-am trezit complet şi m-am ridicat în 
capul oaselor pe patul larg stacojiu. Modificarea în mirosul 
de tămâie care iniţial mă împinsese spre trezire deviase cu 
totul spre cafea şi pâine proaspătă. Semnalul de trezire 
olfactiv al Hendrix-ului. Lumina se scurgea în întunericul 
camerei prin sticla polarizată a ferestrei. 

— Aveţi un vizitator, zise vioi glasul Hendrix-ului. 

— Cât e ora? am mârâit. 

Fundul gâtului părea să-mi fi fost pictat cu clei îngheţat. 


— Zece şi şaisprezece ora locală. Aţi dormit şapte ore şi 
patruzeci şi două de minute. 

— Şi vizitatorul meu? 

— Oumou Prescott, spuse hotelul. Doriţi micul dejun? 

M-am ridicat din pat şi m-am îndreptat spre baie. 

— Da. Cafea cu lapte, carne albă bine prăjită, şi suc de 
fructe de orice fel. Poţi s-o trimiţi sus pe Prescott. 

Când clopoţelul uşii mele sună, ieşisem de la duş şi mă 
plimbam într-un halat de baie albastru iridiscent decorat cu 
şnur auriu. Mi-am colectat micul dejun din trapa de serviciu 
şi balansam tava într-o mână în timp ce deschideam uşa. 

Oumou Prescott era o femeie africană înaltă, cu aspect 
impresionant, depăşind trupul meu cu câţiva centimetri, cu 
părul împletit pe spate cu zeci de mărgele ovale de sticlă în 
şapte sau opt dintre culorile mele favorite, şi cu pomeţii 
evidenţiaţi cu un fel de tatuaj abstract. Stătea în prag 
îmbrăcată într-un costum gri deschis şi o haină neagră 
lungă răsucită la guler, şi mă privea cu neîncredere. 

— Domnul Kovacs? 

— Da, intraţi. Vreţi să luaţi micul dejun? 

Am aşezat tava pe patul nefăcut. 

— Nu, mulţumesc. Domnule Kovacs, sunt principalul 
reprezentant legal al lui Laurens Bancroft via Prescott, 
Forbes şi Hernandez. Domnul Bancroft m-a informat... 

— Da, ştiu. 

Am cules o bucată de pui fript de pe tavă. 

— Ideea este, domnule Kovacs, că avem o întâlnire cu 
Dennis Nyman la PsychaSec în... - ochii ei alunecară scurt 
în sus să consulte un ceas retinal -... treizeci de minute. 

— Înţeleg, am spus mestecând lent. Nu ştiam asta. 

— Am sunat de la opt dimineaţa, dar hotelul a refuzat să- 
mi dea legătura. Nu mi-am dat seama că veţi dormi atât de 
mult. 

I-am rânjit cu gura plină de carne de pui. 

— Atunci, informarea a fost defectuoasă. Am fost 
reîntrupat abia ieri. 


La asta ea înţepeni puţin, apoi calmul profesional îşi afirmă 
drepturile. Traversă camera şi se aşeză pe pervazul 
ferestrei. 

— Deci o să întârziem, zise. Bănuiesc că aveţi nevoie de 
micul dejun. 

Era frig în mijlocul oraşului. 

Am coborât din autotaxi în lumina apoasă a soarelui şi în 
rafalele de vânt. Plouase în timpul nopţii, şi încă mai erau 
câteva grămezi de nori cumulus cenuşii care stăteau la 
pândă în jurul istmului, rezistând posaci tentativelor brizei 
îngheţate de a-i împrăştia. Am ridicat gulerul costumului 
meu de vară şi mi-am notat în minte să-mi cumpăr o haină. 
Nimic prea serios, ceva până la jumătatea coapsei, cu guler 
şi buzunare suficient de mari ca să-ţi îndesi mâinile în ele. 

Lângă mine, Prescott arăta insuportabil de confortabil în 
interiorul hainei ei. Concedie taxiul cu un gest al degetului 
mare şi amândoi ne dădurăm în spate când acesta se înălţă. 
Un curent binevenit de aer cald de la turbine îmi spălă 
mâinile şi faţa. Am clipit din ochi ferindu-mă de mica 
furtună de prundiş şi praf şi am văzut cum Prescott ridică 
un braţ subţire în acelaşi scop. Când taxiul dispăru, 
zburând să se alăture roiului de pe cer deasupra uscatului, 
Prescott se întoarse spre clădirea din faţa noastră şi făcu un 
gest laconic cu degetul. 

— Pe aici. 

Mi-am împins mâinile în buzunarele inadecvate ale 
costumului meu şi am urmat-o. Aplecaţi uşor în vânt, ne-am 
croit drum spre treptele lungi, sinuoase ale PsychaSec 
Alcatraz. 

Mă aşteptasem la o instalaţie de înaltă securitate, şi nu am 
fost dezamăgit. PsychaSec era alcătuit dintr-o serie de 
module lungi cu două niveluri scunde şi ferestre adânc 
înfundate, reminiscență a unui bunker militar de comandă. 
Singura întrerupere în acest tipar era un unic dom la 
capătul de vest care am bănuit că trebuia să adăpostească 
echipamentul de comunicaţii prin satelit. Întregul complex 


era construit din granit gri deschis cu ferestre de un 
portocaliu afumat reflectorizant. Nu exista holo-display, sau 
emisiuni de publicitate, de fapt nimic care să anunţe ca am 
nimerit locul potrivit, cu excepţia unei plăci sobre gravate 
cu laser de pe zidul înclinat de piatră al blocului de la 
intrare: 

PSYCHASEC S. A. 

HOLDING RECUPERĂRI ŞI ASIGURĂRI 1. P D. 

REÎNTRUPARE CLONICĂ. 

Deasupra plăcii se afla un mic ochi negru santinelă flancat 
de difuzoare cu grilaje grele. Oumou Prescott ridică un braţ 
şi făcu cu mâna către el. 

— Bine aţi venit la PsychaSec Alcatraz, zise vioi o voce 
artificială. Vă rog să vă identificaţi în limitele timpului de 
securitate de cincisprezece secunde. 

— Oumou Prescott şi Takeshi Kovacs, dorim să-l vedem pe 
domnul director Nyman. Avem întâlnire. 

Un laser subţire verde ne scană pe amândoi din cap până- 
n picioare apoi o secţiune a peretelui balansă uşor înapoi 
până la orizontală formând un pasaj spre interior. Bucuros 
să scap de vânt, am păşit fără să stau pe gânduri în nişă şi 
am urmat luminile indicatoare portocalii de-a lungul unui 
coridor scurt până în zona recepţiei, lăsând-o pe Prescott în 
ariergardă. Imediat ce am păşit de pe coridor în recepţie 
placa uşii masive se ridică huruind şi se închise iar. Solidă 
securitate. 

Recepţia era o zonă circulară cald luminată, cu rânduri de 
scaune şi mese scunde plasate în punctele cardinale. Mici 
grupuri de oameni erau aşezate la nord şi la est, 
conversând cu voce joasă. În centru era un birou circular 
unde un recepţioner stătea în spatele unui set de 
echipamente de secretariat. Aici nu existau dispozitive 
artificiale; era o fiinţă umană reală, un tânăr slab abia 
trecut de adolescenţă care privi în sus cu ochi inteligenţi 
când ne apropiarăm. 


— Puteţi intra, domnişoară Prescott. Găsiţi biroul 
domnului director luând-o în sus pe scări şi a treia uşă pe 
dreapta. 

— Mulţumim. 

Prescott preluă iar conducerea, întorcându-se scurt ca să 
murmure imediat ce ieşirăm din raza auditivă a 
recepţionerului: 

— Nyman e puţin cam mândru de el de când a fost 
construit locul ăsta, dar în general e o persoană de treabă. 
Încearcă să nu te laşi agasat deel. 

— Bineînţeles. 

Am urmat instrucţiunile recepţionerului până când în faţa 
uşii mai înainte pomenite a trebuit să mă opresc ca să-mi 
înăbuşesc un chicotit. Uşa lui Nyman, fără îndoială de cel 
mai bun gust posibil pe Pământ, era din lemn-oglindă curat 
de sus până jos. După sistemul de securitate performant şi 
recepţionerul în carne şi oase, aşa ceva părea aproape la fel 
de subtil ca scuipătoarele vaginale de la Bordelul de pe 
Chei al Madamei Mi. Amuzamentul meu trebuie să fi fost 
evident căci Prescott se încruntă la mine în timp ce bătea la 
uşă. 

— Intră. 

Somnul făcuse minuni pentru interfaţa dintre mintea mea 
şi noul meu trup. Refăcându-mi trăsăturile împrumutate, 
am urmat-o pe Prescott în încăpere. 

Nyman stătea la biroul lui, din câte se părea lucrând la un 
holodisplay colorat în verde şi gri. Era un bărbat slab cu 
aspect serios care purta lentile externe cu rame de oţel 
care se asortau la costumul lui negru şi părul scurt, 
ordonat. Expresia sa, în spatele lentilelor, era uşor 
nemulțumită. Nu fusese fericit când Prescott îi telefonase 
din taxi anunţându-l că vom întârzia, dar Bancroft evident 
luase legătura cu el pentru că acceptase ora mai târzie de 
întâlnire cu consimţământul rece al unui copil disciplinat. 

— Întrucât aţi dorit o trecere în revistă a instituţiei 
noastre, domnule Kovacs, putem începe? Mi-am eliberat 


agenda pentru următoarele câteva ore, dar am nişte clienţi 
care aşteaptă. 

Ceva din manierele lui Nyman mi l-a readus în minte pe 
directorul Sullivan, dar era un Sullivan mai blând, mai puţin 
înveninat. Mi-am aruncat ochii peste costumul şi chipul lui 
Nyman. Poate dacă Sullivan ar fi făcut carieră în 
depozitarea celor super-bogaţi în loc de a elementelor 
criminale ar fi putut ajunge astfel. 

— Bine. 

La urma urmelor era destul de plictisitor. PsychaSec, la fel 
ca cele mai multe depozite de p.d., nu era mai mult decât o 
serie de hangare gigantice cu aer condiţionat şi rafturi. Am 
cutreierat prin subsoluri răcite la 7-11 grade Celsius 
conform recomandărilor creatorilor carbonului modificat, 
am privit poliţe întregi cu discuri în format extins de 
treizeci de centimetri şi am admirat roboții de recuperare 
care alergau pe şine cu ecartament mare de-a lungul 
pereţilor. 

— E un sistem duplex, spuse Nyman cu mândrie. Fiecare 
client este stocat pe două discuri separate în părţi diferite 
ale clădirii. Fiind o distribuţie aleatorie, numai procesorul 
central le poate găsi pe amândouă, şi există posibilitatea de 
blocare a sistemului pentru a preveni accesul simultan la 
ambele copii. Ca să provoci o pagubă reală, ar trebui să 
intri prin efracţie şi să treci de două ori de toate sistemele 
de securitate. 

Am scos câteva sunete politicoase. 

— Legătura noastră prin satelit operează printr-o reţea de 
nu mai puţin de optsprezece platforme orbitale, închiriate 
într-o ordine aleatoare. 

Nyman se lăsase acaparat de propria sa prezentare. Părea 
să fi uitat că nici Prescott nici eu nu eram pe piaţa 
serviciilor PsychaSec. 

— Niciun orbital nu este închiriat pentru mai mult de 
douăzeci de secunde o dată. Înregistrările actualizate ne 


sosesc via needlecast, fără a exista vreo posibilitate de a 
prevedea ruta de transmitere. 

La drept vorbind, acest lucru nu era adevărat. Cu o 
inteligenţă artificială de o capacitate şi pricepere suficientă, 
mai devreme sau mai târziu te puteai prinde, dar asta 
însemna să te agăţi de un pai. Genul de inamici care se 
foloseau de IA ca să ajungă la tine nu aveau nevoie să te 
termine cu un aruncător de particule. Nu căutam în locul 
potrivit. 

— Pot obţine accesul la clonele lui Bancroft? am întrebat-o 
brusc pe Prescott. 

— Din punct de vedere legal? Prescott ridică din umeri. 
Din câte ştiu eu, instrucţiunile domnului Bancroft îţi dau 
carte blanche. 

Carte blanche? Prescott mă împroşcase toată dimineaţa cu 
aşa ceva. Cuvintele aproape că aveau gustul pergamentului. 
Era ceva ce ar spune un personaj de-al lui Alain Marriott în 
filmele din anii Colonizării. 

Ei bine, acum te afli pe Pământ. M-am întors spre Nyman, 
care aprobă cu ostilitate. 

— Sunt anumite proceduri, zise. 

Am revenit la nivelul solului, de-a lungul unor coridoare 
care îmi aminteau puternic de instituţia de reîntrupare Bay 
City Central chiar prin lipsa lor de similitudine. Aici nu erau 
urme de la roţile de cauciuc ale tărgilor - trupurile erau 
transportate cu vehicule pe pernă de aer - iar pereţii 
coridorului erau pictaţi în culori pastelate. Ferestrele, din 
afară părând nişte găuri într-un buncăr, aveau pe interior 
canaturi şi cornişe în stil Gaudi. La un colţ am trecut pe 
lângă o femeie care le curăța cu mâna. Am ridicat o 
sprânceană. Extravaganţa nu are limite. 

Nyman îmi surprinse privirea. 

— Sunt anumite lucruri pe care munca roboților nu le 
rezolvă chiar aşa cum trebuie, zise el. 

— Sunt convins. 


Banca de clone apăru în stânga noastră, uşile grele, 
încuiate, de oţel teşit şi sculptat contrastând cu ferestrele 
ornamentate. Ne-am oprit în dreptul uneia dintre ele şi 
Nyman îşi puse ochiul pe scanerul de retină plasat alături. 
Uşile alunecară uşor în afară, având grosimea de un metru 
de oţel aliat cu tungsten. Dincolo de ele se găsea o încăpere 
lungă de patru metri cu o uşă similară la capătul opus. Am 
păşit înăuntru, şi uşa se închise cu un bufnet înfundat care 
îmi împinse aerul în urechi. 

— Este o încăpere izolată ermetic, zise Nyman fără să fie 
nevoie. Vom suporta o curăţire sonică pentru a ne asigura 
că nu aducem agenţi contaminanţi în banca de clone. Nu 
aveţi de ce să vă alarmaţi. 

O lumină din tavan pulsa în tonuri de violet semnalizând 
desfăşurarea decontaminării, apoi ce-a de-a doua uşă se 
deschise fără mai mult zgomot decât prima. Intrarăm în 
cripta familiei Bancrofi. 

Mai văzusem şi înainte astfel de locuri. Reileen Kawahara 
păstrase una mică pentru clonele ei de tranzit pe New 
Beijing şi desigur Corpul avea aşa ceva din abundență. Însă 
niciodată nu văzusem ceva asemănător cu asta. 

Încăperea era ovală, cu acoperiş boltit, şi se întindea 
probabil pe ambele etaje ale clădirii. Era imensă, de 
mărimea unui templu de acasă. Lumina era slabă, de un 
portocaliu adormitor, şi temperatura era plăcută. 
Pretutindeni erau saci cu clone, teci striate translucide de 
acelaşi portocaliu ca lumina, suspendate de tavan cu cabluri 
şi tuburi de nutrienți. Clonele se distingeau vag în interior, 
gheme fetale cu braţe şi picioare, dar pe deplin dezvoltate. 
Sau cel puţin majoritatea; spre vârful domului am putut 
vedea saci mai mici în care erau cultivate noile adăugiri la 
stoc. Sacii erau organici, un analog mai dur al uterului, şi 
creşteau o dată cu fetuşii din interior pentru a deveni ca 
păstăile lungi de un metru şi jumătate din jumătatea de jos 
a criptei. Întreaga recoltă atârna ca o instabilă mobilă 


nebunească, aşteptând ca o uriaşă briză bolnavă să o pună 
în mişcare. 

Nyman îşi drese glasul, şi atât eu cât şi Prescott ne 
scuturarăm de uluirea paralizantă care ne înţepenise în 
prag. 

— Poate părea ceva la întâmplare, zise el, dar acest spaţiu 
este generat de computer. 

— Ştiu. Am dat din cap şi m-am apropiat de unul dintre 
sacii de jos: Derivat fractalic, aşa-i? 

— A, da. 

Nyman părea aproape iritat de cunoştinţele mele. 

Am privit îndeaproape. La o distanţă de câţiva centimetri 
de faţa mea trăsăturile lui Miriam Bancroft visau în fluidul 
amniotic de sub membrană. Avea braţele aduse protector 
peste sâni şi mâinile strânse uşor pumn sub bărbie. Părul îi 
fusese adunat într-o coadă groasă, răsucită în creştet şi 
acoperită cu un fel de plasă. 

— Întreaga familie e aici, murmură Prescott pe umărul 
meu. Soţul, soţia şi toţi cei şaizeci şi unu de copii. 
Majoritatea au una sau două clone, dar Bancroft şi soţia lui 
au fiecare câte şase. Impresionant, nu? 

— Mda. 

Contrar voinţei mele, a trebuit să întind mâna să ating 
membrana de deasupra chipului lui Miriam Bancroft. Era 
călduţă şi cedă uşor sub apăsare. Se vedeau cicatrici 
înălțate în jurul punctelor de intrare a tuburilor de nutrienți 
şi de deşeuri, şi mici băşicuţe acolo unde intraseră âcele ca 
să extragă mostre de ţesuturi sau ca să introducă aditivi IV. 
Membrana ceda unor astfel de penetrări şi se vindeca după 
aceea. 

M-am îndepărtat de femeia adormită şi m-am întors cu 
faţa spre Nyman. 

— Toate astea sunt foarte frumoase, dar presupun că nu 
decojeşti una din astea ori de câte ori Bancroft intră aici. 
Trebuie să aveţi şi containere. 

— Pe aici. 


Nyman ne făcu semn să-l urmăm şi o luă spre capătul 
încăperii unde o altă uşă presurizată era încastrată în zid. 
Sacii de jos se legănară sinistru în curentul produs de 
trecerea noastră, iar eu am fost nevoit să mă aplec ca să 
evit să mă lovesc de unul dintre ei. Degetele lui Nyman 
jucară o scurtă tarantella peste tastatura uşii presurizate, şi 
am pătruns într-o cameră lungă, scundă, a cărei iluminaţie 
clinică era aproape orbitoare după lumina de pântec din 
camera principală. Un şir de opt cilindri metalici, nu prea 
diferiţi de cel în care mă trezisem eu ieri, erau aliniaţi pe 
unul dintre pereţi, dar dacă tubul naşterii mele fusese 
nevopsit şi purta urmele a milioane de mici deteriorări 
datorate utilizării frecvente, aceste unităţi purtau un strat 
gros de vopsea crem cu margini galbene în jurul plăcii 
transparente de observare şi a diferitelor protuberante 
funcţionale. 

— Camere de suspensie cu sistem complet de menţinere a 
vieţii, spuse Nyman. În esenţă acelaşi mediu ca şi în saci. 
Aici se face reîntruparea. Aducem clone proaspete, aflate 
încă în teci, şi le descărcăm aici. Nutrienţii din container 
conţin o enzimă care distruge pereţii sacului, astfel încât 
tranziţia este lipsită de traume. Toate operaţiunile clinice 
sunt efectuate de personal în trupuri sintetice, pentru a 
evita orice risc de contaminare. 

Am surprins cu coada ochiului ochii lui Oumou Prescott 
rostogolindu-se exasperaţi şi un rictus îmi răsuci colţurile 
gurii. 

— Cine are acces în încăperea asta? 

— Eu însumi şi personalul autorizat pe baza unui cod 
zilnic. Şi proprietarii, bineînţeles. 

M-am plimbat de-a lungul şirului de cilindri, aplecându-mă 
să examinez datele afişate la picioarele fiecăruia. La 
numărul şase era o clonă a lui Miriam, iar la şapte şi opt 
două ale lui Naomi. 

— O aveţi pe fiică de două ori? 

— Da. 


Nyman avu un aer zăpăcit, apoi unul de vagă 
superioritate. Avea şansa să-şi recapete avansul pierdut la 
faza cu tiparul fractalic. 

— Nu aţi fost informat în legătură cu starea ei curentă? 

— Da, este la psihochirurgie, am bombănit. Asta nu explică 
de ce sunt două aici. 

— Ei bine... 

Nyman aruncă o privire spre Prescott, ca şi cum ar fi vrut 
să spună că divulgarea următoarelor informaţii implica o 
latură legală. Avocata îşi drese glasul. 

— PsychaSec are instrucţiuni din partea dlui Bancroft să 
aibă întotdeauna la dispoziţie o clonă de rezervă pentru el 
şi membrii apropiaţi de familie pregătită pentru descărcare. 
În timp ce domnişoara Bancroft se află la clinica psihiatrică 
din Vancouver, ambele trupuri se află depozitate aici. 

— Familia Bancroft doreşte să alterneze trupurile, zise 
Nyman cunoscător. Mulţi dintre clienţii noştri doresc asta, îi 
scuteşte de uzură. Corpul uman este capabil de o 
regenerare remarcabilă dacă este depozitat corect, şi 
desigur noi oferim un pachet complet de reparaţii clinice 
pentru cele mai multe dintre deteriorările majore. La 
preţuri foarte rezonabile. 

— Sunt convins. M-am întors cu spatele la ultimul cilindru 
şi am rânjit spre el: Totuşi, nu puteţi face prea multe pentru 
un cap vaporizat, nu-i aşa? 

Urmă o tăcere scurtă, în cursul căreia Prescott privi fix un 
colţ al tavanului iar buzele lui Nyman se strânseră ajungând 
aproape la proporţii anale. 

— Consider această remarcă de prost gust, zise în cele din 
urmă directorul. Mai aveţi întrebări importante, domnule 
Kovacs? 

M-am oprit lângă cilindrul lui Miriam Bancroft şi m-am 
uitat înăuntru. Chiar şi prin efectul de înceţoşare al plăcii 
de observare şi gelului, exista o senzualitate abundentă în 
forma vagă din interior. 


— Doar o întrebare. Cine decide când să se alterneze 
trupurile? 

Nyman aruncă ochii spre Prescott parcă atrăgându-şi 
sprijinul legal cuvintelor sale. 

— Eu sunt autorizat direct de către domnul Bancroft ca să 
efectuez transferul ori de câte ori este digitalizat, cu 
excepţia cazurilor când mi se cere anume să n-o fac. Cu 
această ocazie nu a făcut o astfel de cerere. 

Aici era ceva care zgâria antenele unui Mesager; ceva 
undeva era potrivit. Era prea devreme ca să-i dau o formă 
concretă. Am privit de jur împrejurul încăperii. 

— Accesul aici este monitorizat, nu-i aşa? 

— Fireşte. 

Tonul lui Nyman era încă îngheţat. 

— A fost activitate multă în ziua în care Bancroft s-a dus la 
Osaka? 

— Nu mai multă decât de obicei. Domnule Kovacs, poliţia a 
trecut deja prin aceste înregistrări. Nu prea văd 
însemnătatea... 

— Făceţi-mi pe plac, am sugerat, fără să mă uit la el, iar 
cadenţa de Mesager din glasul meu îl reduse la tăcere ca 
un întrerupător de circuit. 

Două ore mai târziu mă holbam pe fereastra altui taxi 
ridicându-se de pe platforma Alcatraz peste Golf. 

— Ai găsit ceea ce căutai? 

M-am uitat la Oumou Prescott, întrebându-mă dacă ea 
putea simţi frustrarea emanând dinspre mine. Credeam că 
blocasem majoritatea manifestărilor externe ale acestui 
trup, dar auzisem de avocaţi care aveau condiţionare 
empatică pentru a culege informaţii subliminale despre 
starea de spirit a clienţilor lor atunci când pledau. Şi aici, 
pe Pământ, nu aş fi fost surprins să aflu că Oumou Prescott 
are un întreg sistem subsonic cu infraroşii de scanare a 
corpurilor şi vocilor înghesuit în frumosul ei cap de abanos. 

Informaţiile despre intrările în cripta lui Bancroft de joi 16 
august erau la fel de lipsite de suspiciuni ca şi intrările şi 


ieşirile de la Mishima Mall într-o joi după-masă. La ora 8 
a.m. Bancroft a intrat însoţit de doi asistenţi, s-a dezbrăcat 
şi a intrat în containerul care îl aştepta. Asistenţii au plecat 
cu hainele. Paisprezece ore mai târziu cealaltă clonă a lui s- 
a ridicat udă din containerul vecin, a luat un prosop de la 
un alt asistent şi s-a dus să facă duş. Nu s-au schimbat alte 
cuvinte în afara banalelor amabilităţi. Nimic. 

Am ridicat din umeri. 

— Nu ştiu. Încă nu ştiu exact ce caut. 

Prescott căscă. 

— Absorbţie Totală, nu? 

— Da, aşa e. Am privit-o mai atent: Ştii atât de multe 
despre Corp? 

— Puțin. Am studiat litigiile ONU. Aşa prinzi terminologia. 
Deci, ce ai absorbit până acum? 

— Numai că e foarte mult fum adunat în jurul a ceva ce 
autorităţile spun că nu arde. Te-ai întâlnit vreodată cu 
locotenentul care conduce cazul? 

— Kristin Ortega. Bineînţeles. N-am cum s-o uit. Am ţipat 
una la alta pe deasupra unui birou timp de aproape o 
săptămână. 

— Impresii? 

— Despre Ortega? Prescott păru surprinsă: Un poliţist 
bun, din câte ştiu eu. Are reputaţia de a fi foarte dură. 
Divizia de Vătămări Organice sunt departamentul dur al 
poliţiei, aşa că să-ţi câştigi o astfel de reputaţie probabil că 
nu a fost uşor. A condus cazul destul de eficient... 

— Nu şi după părerea lui Bancroft. 

Pauză. Prescott mă privi prudentă. 

— Am spus eficient. Nu am spus stăruitor. Ortega şi-a făcut 
treaba, dar... 

— Dar nu-i plac Matiii, nu? 

O altă pauză. 

— Prinzi uşor limbajul străzii, domnule Kovacs. 

— Şi tu prinzi terminologia, am replicat cu modestie. Crezi 
că Ortega ar fi păstrat cazul deschis dacă Bancroft nu ar fi 


fost un Mat? 

Prescott se gândi un timp. 

— E o prejudecată destul de des întâlnită, zise ea rar. Dar 
nu am avut impresia că Ortega a închis cazul din cauza 
asta. Cred că pur şi simplu a văzut că nu obţine rezultate pe 
măsura eforturilor ei. Departamentul de poliţie are un 
sistem de promovare bazat cel puţin parţial pe numărul de 
cazuri rezolvate. Nimeni nu a văzut o soluţie rapidă la cazul 
ăsta, iar domnul Bancroft era în viaţă, aşa că... 

— Avea lucruri mai bune de făcut, nu? 

— Da. Cam aşa ceva. 

M-am mai holbat un timp pe fereastră. Taxiul zbura peste 
acoperişurile clădirilor cu multe etaje şi crevaselor 
aglomerate dintre ele. Simţeam crescând în mine o furie 
veche care nu avea nimic de-a face cu problemele mele 
curente. Ceva ce se acumulase în timpul anilor petrecuţi în 
Corp şi molozul emoţional pe care te obişnuieşti să-l vezi, ca 
o aluviune la suprafaţa sufletului tău. Virginia Vidaura, 
Jimmy de Soto murind în braţele mele la Innenin, Sarah... 
Catalogul unui ratat, oricum ai privi lucrurile. L-am 
înlăturat. 

Cicatricea de sub ochi mă mânca, iar nevoia de nicotină 
îmi încreţea vârfurile degetelor. Mi-am scărpinat cicatricea. 
Am lăsat ţigările în buzunar, într-un anumit moment 
nedeterminat mă hotărâsem să mă las. Un gând 
întâmplător mă izbi. 

— Prescott, tu ai ales trupul ăsta pentru mine, aşa-i? 

— Poftim? 

Scana ceva pe o proiecţie subretinală şi-i luă o clipă ca să 
se concentreze asupra mea. 

— Ce ai spus? 

— Trupul ăsta. Iu l-ai ales, nu? 

Se încruntă. 

— Nu. Din câte ştiu eu alegerea a fost făcută de domnul 
Bancroft. Noi am oferit doar o listă conform specificaţiilor. 


— Nu, mie mi-a spus că avocaţii lui s-au ocupat de asta. 
Categoric. 

— Oh. Încruntarea dispăru, şi zâmbi uşor: domnul 
Bancroft are foarte mulţi avocaţi. Probabil a rezolvat prin 
alt birou. De ce? 

Am mormăit: 

— Nimic. Fostul proprietar al acestui corp a fost fumător, 
iar eu nu sunt. E chiar deranjant. 

Zâmbetul lui Prescott câştigă teren. 

— Ai de gând să te laşi? 

— Dacă am timp. Înțelegerea cu Bancroft e că dacă rezolv 
cazul, pot fi reîntrupat pe cheltuiala lui, aşa că nu contează 
pe termen lung. Dar urăsc să mă trezesc în fiecare 
dimineaţă cu gâtul plin de rahat. 

— Crezi că o să poţi? 

— Să mă las de fumat? 

— Nu. Să rezolvi cazul. 

M-am uitat le ea inexpresiv. 

— Nu prea am altă opţiune, domnişoară consilier. N-ai citit 
termenii contractului meu de angajare? 

— Ba da. Eu l-am redactat. 

Prescott îmi întoarse privirea inexpresivă, dar dincolo de 
ea erau urme de disconfort pe care aveam nevoie să le văd 
ca să mă împiedic să mă întind prin taxi şi să-i strivesc nasul 
de creier cu o mână înţepenită. 

— Bine, bine, am zis, şi m-am întors la privitul pe 
fereastră. 

ŞI PUMNUL MEU ÎN PIZDA NEVESTE-TII UITĂ-TE 
NENOROCIT DE MAT NU POŢI. 

Mi-am scos căştile şi am clipit. lextul adusese o grafică 
virtuală brutală dar eficientă şi nişte unde subsonice care- 
mi făceau capul să băzâie. Dincolo de birou, Prescott se uita 
la mine cu simpatie de cunoscător. 

— Totul e aşa? am întrebat. 

— Mă rog, din ce în ce mai puţin coerent. 


Gesticula spre displayul holografic care plutea deasupra 
biroului, unde reprezentări ale dosarelor pe care le 
accesam se învălmăşeau în nuanţe reci de albastru şi verde. 

— Asta e ceea ce numim cip I&l. Înverşunat şi Incoerent. 
De fapt, tipii ăştia sunt prea departe ca să mai reprezinte 
vreo ameninţare reală, dar nu e plăcut să ştii că se află 
acolo. 

— Ortega a interogat pe vreunul dintre ei? 

— Nu e departamentul ei. Divizia Transmisii Ilicite prinde 
câte unii din când în când, când ţipăm noi suficient de tare, 
dar răspândirea tehnologiilor fiind aşa cum este, e ca şi 
cum ai încerca să arunci o plasă peste fum. Şi chiar când îi 
prinzi, cel mai rău lucru pe care-l pot păţi sunt câteva 
săptămâni de stocare. E pierdere de vreme. În general 
stăm cu fundul pe materialele astea până când Bancroft 
spune că le putem şterge. 

— Şi în ultimele luni nimic nou? 

Prescott ridică din umeri. 

— Lunatici religioşi, poate. Trafic crescut din partea 
catolicilor privind Rezoluţia 653. Domnul Bancroft are o 
influenţă nedeclarată la Curtea ONU, lucru mai mult sau 
mai puţin general cunoscut. Of, şi o sectă arheologică de pe 
Marte care urlă din cauza Turnului Cântător pe care îl ţine 
în hol. Se pare că luna trecută a fost aniversarea martiriului 
fondatorului lor datorită costumului presurizat neetanş. Dar 
niciunul dintre aceşti oameni nu posedă cele necesare ca să 
spargă apărarea Casei Solare. 

Mi-am aplecat scaunul pe spate şi am fixat tavanul. Un stol 
de păsări cenuşii se arcuia deasupra orientându-se spre 
sud. Glasurile lor se auzeau vag, cârâind una la alta. Biroul 
lui Prescott era formatat ambiental, toate cele şase 
suprafeţe interne proiectând imagini virtuale. Actualmente 
masa ei de metal cenuşiu era poziționată inegal la 
jumătatea unei pajişti înclinate peste care soarele începea 
să apună, însoţit de o mică turmă de vite în depărtare şi 


ocazional cântec de păsărele. Rezoluţia imaginii era una 
dintre cele mai bune pe care le văzusem. 

— Prescott, ce poţi să-mi spui despre Leila Begin? 

Liniştea care urmă îmi atrase ochii înapoi la nivelul solului. 
Oumou Prescott fixa un colţ al câmpului. 

— Bănuiesc că numele ăsta ţi l-a dat Kristin Ortega, zise ea 
încet. 

— Da. M-am îndreptat în scaun: Mi-a spus că-mi dă nişte 
informaţii despre Bancroft. De fapt, mi-a sugerat să vă 
arunc asta să văd cum reacţionaţi. 

Prescott se întoarse cu faţa la mine. 

— Nu văd cum ar putea ajuta asta la rezolvarea cazului. 

— Încearcă-mă. 

— Foarte bine. 

Spunând asta glasul ei sună ca o palmă, şi pe faţă îi apăru 
o expresie sfidătoare. 

— Leila Begin a fost o prostituată. Poate încă mai e. Acum 
cincizeci de ani, Bancroft a fost unul dintre clienţii ei. Cu 
ajutorul câtorva indiscreţii, faptul a ajuns la urechile lui 
Miriam Bancroft. Cele două femei s-au întâlnit undeva în 
San Diego, aparent au căzut de acord să meargă împreună 
la toaletă, iar Miriam Bancroft a bătut-o măr pe Leila Begin. 

Am analizat nedumerit figura lui Prescott peste masă. 

— Şi asta-i tot? 

— Nu, nu e tot, Kovacs, zise ea obosită. La vremea aceea 
Begin era însărcinată în şase luni. A pierdut copilul în urma 
bătăii. Din punct de vedere fizic nu poţi introduce un cip 
spinal într-un fetus, deci moartea a fost reală. O sentinţă 
potenţială de treizeci până la cincizeci de ani. 

— Era copilul lui Bancroft? 

Prescott ridică din umeri. 

— E discutabil. Begin a refuzat să se facă un test genetic 
fetusului. A zis că este irelevant cine e tatăl. Probabil şi-a 
închipuit că din punct de vedere al presei incertitudinea era 
mai valoroasă decât un „nu” categoric. 

— Sau era prea îndurerată? 


— Haide, Kovacs. Prescott gesticulă iritată: Vorbim despre 
o târfă din Oakland. 

— Miriam Bancroft a intrat la stocare? 

— Nu, şi de aceea Ortega răsuceşte cuțitul. Bancroft a 
mituit pe toată lumea. Martorii, presa, chiar şi Begin a 
acceptat să fie plătită în cele din urmă. S-a aranjat la 
tribunal. Suficient cât să-i asigure o poliţă de clonare la 
Lloyds şi s-o scoată din joc. Ultima dată auzisem că îşi 
uzează cel de-al doilea trup undeva prin Brazilia. Dar asta a 
fost cu jumătate de secol în urmă, Kovacs. 

— Erai pe-acolo? 

— Nu. Prescott se aplecă peste birou: Şi nici Kristin 
Ortega, ceea ce-mi face puţin greață s-o aud tot plângându- 
se în privinţa asta. O, şi eu am urechile împuiate, de când au 
anchetat luna trecută. Nici măcar nu a întâlnit-o vreodată 
pe Begin. 

— Cred că ar putea fi o problemă de principii, am zis cu 
blândeţe. Bancroft continuă să se ducă în mod regulat la 
prostituate? 

— Nu e treaba mea. 

Mi-am înfipt degetul în displayul holografic privind cum 
imaginea colorată se distorsionează în jurul intruziunii. 

— Ar trebui să devină treaba ta, domnişoară consilier. La 
urma urmelor, gelozia sexuală e un motiv destul de serios 
pentru crimă. 

— Trebuie să-ţi reamintesc că Miriam Bancroft a fost 
testată negativ cu poligraful când a răspuns la întrebări, 
zise Prescott tăios. 

— Nu vorbesc despre doamna Bancroft. 

Am încetat să mă joc cu displayul şi am fixat-o peste masă 
pe avocata din faţa mea. 

— Vorbesc despre alte milioane de orificii disponibile şi 
numărul chiar şi mai mare de parteneri sau rude de sânge 
care s-ar putea să nu se bucure să vadă cum le-o trage un 
nenorocit de Mat. Asta ar include câţiva experţi în penetrări 
pe furiş, asta fără să fie vreun joc de cuvinte, şi poate unul 


sau doi psihopaţi. Pe scurt, cineva capabil să intre în casa 
lui Bancroft şi să-l prăjească. 

În depărtare, o vacă mugi trist. 

— Ce spui de asta, Prescott - am fluturat mâna prin 
hologramă. E ceva aici care să înceapă cu PENTRU CE I-AI 
FĂCUT PRIETENEI, FIICEI, SOŢIEI, MAMEI, SE APLICĂ 
ELIMINAREA? 

Nu era nevoie să-mi răspundă. Puteam să văd pe chipul ei. 

Prin soarele care arunca benzi colorate pe birou şi prin 
cântecul de păsări în copacii de dincolo de pajişte, Oumou 
Prescott se aplecă peste tastatura bazei de date şi aduse o 
nouă pată lunguiaţă de lumină purpurie holografică pe 
display. Am privit-o înflorind şi deschizându-se ca o 
reprezentare cubistă a unei orhidee. În spatele meu, o altă 
vacă îşi făcu cunoscută supărarea resemnată. 

Mi-am pus din nou căştile. 

Capitolul Opt. 

Oraşul se numea Ember. L-am găsit pe hartă, la vreo două 
sute de kilometri nord de Bay City, pe drumul de coastă. 
Alături de el în mare era un simbol galben asimetric. 

— Free Trade Enforcer, zisese Prescott, uitându-se peste 
umărul meu. Un portavion. A fost ultima navă de război cu 
adevărat mare construită vreodată. Un idiot l-a pus pe nisip 
la începutul anilor colonizării, iar oraşul a crescut în jurul 
lui ca să mulţumească turiştii. 

— Turiştii? 

Ea mă privise. 

— E o navă mare. 

Am închiriat un antic vehicul terestru de la un dealer 
jerpelit aflat la două cvartale distanţă de biroul lui Prescott 
şi am condus spre nord peste podul suspendat de culoarea 
ruginii. Aveam nevoie de timp ca să mă gândesc. Autostrada 
de pe coastă era prost întreţinută dar aproape goală aşa că 
m-am fixat pe linia galbenă din centru şi am plecat ca din 
puşcă cu o viteză constantă de o sută cincizeci. Radioul ţipa 
un amestec de posturi a căror apartenenţă culturală mă 


depăşea cu mult, dar în cele din urmă am descoperit o 
propagandă neo-maoistă a unui D] memorat într-un satelit 
pe care nimeni nu se ostenise să-l decupleze. Amestecul de 
înălţător sentiment politic şi dulcegării karaoke era 
irezistibil. Mirosul mării intra prin fereastra deschisă şi 
drumul se desfăşura în faţa mea, şi pentru un timp am uitat 
de Corp şi Innenin şi tot ce se mai întâmplase de atunci. 

Când am ajuns la curba largă care cobora spre Ember, 
soarele cobora peste unghiurile teşite ale punţii de lansare 
a lui Free Trade Enforcer, şi ultimele sale raze lăsau pete 
roz aproape imperceptibile pe valurile de pe ambele părţi 
ale umbrei epavei. Prescott avusese dreptate. Era o navă 
mare. 

Am redus viteza ca reacţie de apărare faţă de clădirile 
care se ridicau în jurul meu, întrebându-mă leneş cum 
putea fi cineva destul de stupid încât să piloteze un vas atât 
de mare atât de aproape de țărm. Poate Bancroft ştia. 
Probabil că fusese pe acolo în acea vreme. 

Strada principală din Ember urma malul mării pe întreaga 
lungime a oraşului şi era separată de plajă de o linie de 
palmieri maiestuoşi şi un grilaj neo-victorian din fier forjat. 
Pe trunchiurile palmierilor erau fixate emițătoare 
holografice, toate proiectând aceeaşi imagine a fetei unei 
femei încununate de cuvintele SLIPSLIDE - ANCHANA 
SALOMAO & THE RIO TOTAL BODY THEATRE. Mici 
grupuri de oameni ieşiseră pe stradă, întinzând gâtul la 
imagini. 

Am rulat vehiculul pe străzi cu viteză mică, cercetând 
fațadele, şi în final am găsit ceea ce căutam cam la două 
treimi din drumul pe strada principală. Am trecut pe alături 
şi am parcat la vreo cincizeci de metri depărtare. Am rămas 
nemişcat câteva minute să văd ce se întâmplă şi apoi, cum 
nu s-a întâmplat nimic, am coborât din maşină şi m-am 
întors pe jos. 

Agenţia de brokeraj Elliott's Data Linkage era o faţadă 
îngustă strivită între un magazin de chimicale industriale şi 


un loc liber unde pescăruşii ţipau şi se luptau pentru resturi 
printre cochilii şi aparatură aruncată. Uşa lui Elliott era 
proptită să stea deschisă cu un monitor defunct cu ecran 
plat şi ducea direct în încăperea de operaţiuni. Am păşit 
înăuntru şi am aruncat o privire în jur. Erau patru console 
grupate în perechi spate în spate, adăpostite după o 
tejghea de recepţie din plastic turnat. Dincolo de ele, nişte 
uşi conduceau într-un birou cu pereţi de sticlă. Peretele 
opus conţinea o serie de şapte monitoare cu linii 
incomprehensibile de date rulând. Un spaţiu jerpelit în linia 
ecranelor marca fosta poziţie a opritorului uşii. Se vedeau 
zgârieturi pe vopseaua din spate, acolo unde suporţii 
rezistaseră extracţiei. Ecranul de lângă spaţiul gol clipea, 
de parcă ceea ce-l ucisese pe primul ar fi fost contagios. 

— 'Te pot ajuta? 

Un bărbat cu faţa slabă de o vârstă nedeterminată scoase 
capul de după colţul unuia dintre bancurile înclinate ale 
echipamentului consolelor. Avea o ţigară neaprinsă în gură 
şi un cablu atârnând înfipt într-o interfaţă din spatele 
urechii sale drepte. Pielea îi era nesănătos de palidă. 

— Da. Îl caut pe Victor Elliott. 

— Afară. Făcu semn în direcţia din care venisem: Îl vezi pe 
bătrânul de lângă balustradă? Care priveşte epava? Ele. 

Am privit afară la seara de dincolo de uşă şi am depistat 
silueta solitară de lângă balustradă. 

— Ele proprietarul locului ăstuia, nu? 

— Da. Pedeapsa pentru păcatele lui. Cablatul rânji şi 
gesticula de jur împrejur: Nu prea e nevoie să stea la birou, 
după cum merge afacerea. 

I-am mulţumit şi m-am întors în stradă. Lumina începea să 
scadă, iar chipul holografic al Anchanei Salomao căpăta o 
nouă influenţă în strălucirea adunată. Traversând pe sub 
unul dintre bannere, am ajuns lângă omul de la balustradă 
şi mi-am sprijinit braţele pe fierul negru. El privi în jur şi 
dădu din cap în semn de luare în seamă, apoi continuă să 


fixeze orizontul de parcă ar fi căutat o spărtură în linia de 
sudură dintre mare şi cer. 

— Cumplit loc de parcare, am zis, făcând semn spre epavă. 

Cu asta îmi câştigai o privire speculativă înainte de a mi se 
răspunde. 

— Se spune că au fost terorişti. 

Vocea îi era seacă, dezinteresată, de parcă pe vremuri 
depusese prea mult efort în folosirea ei şi ceva se rupsese. 

— Sau o eroare de sonar pe timp de furtună. Poate 
ambele. 

— Poate au făcut-o pentru asigurare, am spus. 

Elliott se uită din nou la mine, mai atent. 

— Nu eşti de pe aici? întrebă, de data asta cu ceva mai 
mult interes în glas. 

— Nu. Sunt în trecere. 

— Din Rio? Făcu semn în sus spre Anchana Salomao când 
spuse asta. Eşti un artist? 

— Nu. 

— Oh. 

Păru să se gândească o clipă. Ca şi cum conversaţia ar fi 
fost o îndemânare pe care o pierduse. 

— Te mişti ca un artist. 

— Ai ratat de puţin. E neurachem militar. 

Atunci pricepu, dar şocul nu păru să treacă dincolo de o 
mică sclipire a ochilor. Mă privi încet de sus până jos, apoi 
se întoarse iar spre mare. 

— Ai venit să mă cauţi? Bancroft te-a trimis? 

— Poţi spune şi aşa. 

Îşi umezi buzele. 

— Ai venit să mă ucizi? 

Am scos hârtia din buzunar şi i-am întins-o. 

— Am venit să-ţi pun câteva întrebări. Tu ai transmis asta? 

O citi, cu buzele mişcându-i-se fără sunet. În capul meu, 
puteam auzi cuvintele pe care le tasta din nou: ... pentru că 
ai luat-o pe fiica mea de lângă mine... îţi va arde carnea de 
pe cap... nu vei mai şti niciodată ce oră este... nicăieri nu 


vei fi în siguranţă în toată viaţa asta... Nu era prea original, 
dar venea din inimă şi era articulat într-un mod care era 
mai îngrijorător decât tot vitriolul pe care mi-l arătase 
Prescott pe înregistrările Înverşunate & Incoerente. De 
asemenea specifica exact moartea pe care o suferise 
Bancroft. Aruncătorul de particule ar fi ars exteriorul 
craniului lui Bancroft înainte de a-i împrăştia conţinutul 
supraîncălzit prin toată camera. 

— Da, e a mea, zise Elliot încet. 

— Ştii că cineva l-a asasinat pe Laurens Bancroft luna 
trecută. 

Îmi înapoie hârtia. 

— Zău aşa? Din câte am auzit, ticălosul şi-a prăjit singur 
capul. 

— Mă rog, e o posibilitate, am admis eu, mototolind hârtia 
şi aruncând-o într-o zonă umplută până la refuz de pe plaja 
de sub noi. Dar nu e cea pe care sunt plătit s-o iau în serios. 
Din nefericire pentru tine, cauza morţii se apropie 
inconfortabil de mult de stilul prozei tale. 

— N-am făcut-o eu, zise Elliott plat. 

— Mi-am închipuit c-o să spui asta. Aş putea chiar să te 
cred, numai că ceea ce l-a omorât pe Bancroft a trecut prin 
nişte sisteme de securitate puternice, iar tu ai fost sergent 
în marina militară. Cunosc câţiva astfel de ofiţeri tactici pe 
Lumea lui Harlan, iar unii dintre ei au fost cablaţi ca să 
lucreze sub acoperire. 

Elliott mă privi curios. 

— Eşti greiere? 

— Ce? 

— Greiere. Din lumile exterioare. 

— Da. 

Dacă lui Elliott îi fusese vreodată teamă de mine, aceasta 
dispărea repede. M-am gândit să joc cartea Mesagerilor, 
dar nu părea să merite osteneala. Omul continua să 
vorbească. 


— Bancroft n-avea nevoie să-şi aducă gorile din exterior. 
Care-i situaţia ta? 

— Am un contract privat, am zis. Să-l găsesc pe ucigaş. 

Elliott pufni dispreţuitor. 

— Şi te-ai gândit că aş fi eu. 

Nu mă gândisem aşa, dar l-am lăsat în pace, fiindcă 
neînţelegerea îi dădea un sentiment de superioritate care 
făcea conversaţia să continue. Ceva ce aducea cu o scânteie 
îi apăru în ochi. 

— Crezi că aş fi putut pătrunde în casa lui Bancroft? Eu 
ştiu că nu aş fi putut, pentru că am analizat schemele. Şi 
dacă ar fi existat vreo cale de intrare, aş fi făcut-o acum un 
an, şi ai fi găsit doar bucățele din el împrăştiate pe pajişte. 

— Din cauza fiicei tale? 

— Da, din cauza fiicei mele. Furia îi alimenta însufleţirea: 
Fiica mea şi toate celelalte ca ea. Era doar un copil. 

Se întrerupse şi fixă din nou marea. După o clipă făcu 
semn înspre Free Trade Enforcer, pe care acum puteam 
vedea luminiţe sclipind în jurul a ceea ce trebuia să fi fost o 
scenă amenajată pe puntea înclinată. 

— Asta îşi dorea ea. Tot ce îşi dorea. Total Body Theatre. 
Să fie ca Anchana Salomao şi Rhian Li. S-a dus în Bay City 
pentru că auzise că acolo există o relaţie, cineva care 
putea... 

Se întrerupse brusc şi se uită la mine. Cablatul îi spusese 
bătrân, iar acum am văzut pentru prima dată de ce. În 
ciuda corpului său solid de militar şi a liniei taliei abia 
umflate, faţa îi era bătrână, brăzdată de linii aspre de 
suferinţă îndelungată. Era pe punctul de a izbucni în plâns. 

— Ar fi putut să reuşească şi ea. Era frumoasă. 

Scotoci prin buzunar după ceva. Mi-am scos ţigările şi i-am 
oferit una. O luă automat, o aprinse de la petecul de 
aprindere de pe pachet, dar continuă să caute prin 
buzunare până când scoase un mic Kodakristal. Chiar nu 
voiam să văd aşa ceva, dar el îl activă înainte de a putea 


spune ceva şi o minusculă imagine cubică ţâşni în spaţiul 
dintre noi. 

Avea dreptate. Elizabeth Elliott era o fată frumoasă, 
blondă şi atletică şi cu doar câţiva ani mai tânără decât 
Miriam Bancroft. Dacă avea sau nu hotărârea puternică şi 
rezistenţa animalică de care era nevoie în Total Body 
Theatre, imaginea nu arăta, dar probabil că ar fi putut face 
o încercare. 

Holoimaginea o arăta strivită între Elliott şi o altă femeie 
care era o replică mai în vârstă aproape perfectă a lui 
Elizabeth. 'Toţi trei fuseseră filmaţi în lumina soarelui 
undeva într-un loc cu iarbă verde, şi poza era stricată de 
umbra unui copac aflat dincolo de raza camerei, căzând 
peste faţa femeii. Ea se încrunta, ca şi cum ar fi observat 
greşeala din compoziţie, dar era o încruntare slabă, o 
dăltuire infimă a liniilor dintre sprâncenele ei. O strălucire 
palpabilă de fericire copleşea detaliul. 

— S-a dus, zise Elliott, de parcă ar fi ghicit asupra a ce era 
concentrată atenţia mea. Acum patru ani. Ştii ce e 
Scufundarea? 

Am scuturat din cap. Culoare locală, zise Virginia Vidaura 
în urechea mea. Absoarbe-o. 

Elliott privi în sus, pentru o clipă am crezut că la 
holograma Anchanei Salomao, dar apoi am văzut că avea 
capul aplecat spre cerul de dincolo de ea. 

— Acolo sus, zise, şi se opri brusc aşa cum făcuse şi când 
pomenise de tinereţea fiicei lui. 

Am aşteptat. 

— Acolo sus sunt sateliții de comunicaţii. Plouă cu date. îi 
poţi vedea pe unele hărţi virtuale, pare că cineva îi 
împleteşte lumii un fular. Îşi cobort iar privirea spre mine, 
cu ochii sclipitori: Irene zicea aşa. Împletesc lumii un fular. 
O parte din eşarfa asta sunt oamenii. Bogătaşi digitalizaţi, 
pe drumul lor între trupuri. Gheme de amintiri, sentimente 
şi gânduri, împachetate în numere. 

Acum credeam că ştiu ce urmează, dar am rămas tăcut. 


— Dacă eşti bun, cum era ea, şi ai echipamentul necesar, 
poţi depista aceste semnale. Sunt numite biţi ai minţii. 
Momente din capul unei prințese a modei, ideile unui 
teoretician în fizica particulelor, amintiri din copilăria unui 
rege. Există o piaţă pentru chestii din astea. O, revistele 
mondene publică filme editate cu plimbări prin capetele 
unor astfel de oameni, dar totul e autorizat, igienizat. 
Aranjat pentru consumul public. Fără momente 
necontrolate, nimic din ceea ce ar putea jena pe cineva sau 
care să dăuneze popularității, doar marile surâsuri de 
plastic suprapuse peste toate. Nu e ceea ce vor oamenii cu 
adevărat. 

Aveam îndoieli asupra acestui lucru. Revistele mondene 
existau şi pe Lumea lui Harlan, iar singurele ocazii în care 
consumatorii lor protestau erau atunci când vreuna dintre 
celebrităţile pe care le portretizau era prinsă într-un 
moment de slăbiciune umană. Infidelitatea şi limbajul 
abuziv erau de obicei cele mai mari generatoare de 
proteste publice. Avea logică. Oricine era suficient de milos 
ca să vrea să-şi petreacă atât de mult timp în afara 
propriului cap nu avea de gând să vrea să vadă aceleaşi 
realităţi esenţiale umane reflectate în capetele poleite ale 
celor pe care îi admira. 

— Cu biții minţii, ai totul, zise Elliott cu un entuziasm 
aparte. Suspectam că-i fusese insuflat de opiniile soţiei sale. 
Îndoielile, mizeria, omenia. Oamenii plătesc o avere pentru 
aşa ceva. 

— Dar nu e ilegal? 

Elliott gesticulă către firma care purta numele său. 

— Piaţa de date a scăzut. Prea mulţi brokeri. E saturată. 
Am avut o clonă şi o asigurare de reîntrupare cu care să 
plătim pentru amândoi, plus Elizabeth. Pensia mea de ofiţer 
nu era de ajuns. Ce puteam face? 

— Cât a primit? l-am întrebat blând. 

Elliott privea fix marea. 

— Treizeci de ani. 


După un timp, cu privirea încă fixată pe orizont, spuse: 

— A fost OK şase luni, apoi am deschis televizorul şi am 
văzut pe negociatorul unei corporaţii purtând trupul lui 
Irene. Se întoarse pe jumătate spre mine şi scoase un sunet 
care ar fi putut fi un râset: Corporaţia îl cumpărase direct 
de la instituţia de stocare din Bay City. Plătise de cinci ori 
mai mult decât mi-aş fi putut eu permite. Au spus că târfa îl 
foloseşte numai alternativ. 

— Elizabeth ştia asta? 

Înclină o dată din cap, ca un topor care cade. 

— Mi-a spus odată, într-o noapte. Eram ameţit. 
Colindasem printre cipuri întreaga zi, în căutare de afaceri. 
N-aveam control asupra locului unde fusesem sau a ce se 
întâmpla. Vrei să ştii ce mi-a spus? 

— Nu, am murmurat. 

Nu m-a auzit. Articulațiile i se albiseră pe balustrada de 
fier. 

— A spus: Nu-ţi fă griji tati, când o să fiu bogată o s-o 
răscumpărăm pe mama. 

Pierdea controlul. 

— Uite ce-i, Elliott, îmi pare rău pentru fiica ta, dar din 
câte am auzit ea nu lucra în genul de locuri unde se duce 
Bancroft. Jerry's Closed Quarters nu sunt chiar Casele, nu-i 
aşa? 

Fostul militar se roti spre mine fără avertisment, iar în 
ochi şi în mâinile încârligate avea o furie ucigaşă oarbă. Nu- 
| puteam condamna. 'Iot ce vedea el înaintea ochilor era 
omul lui Bancroft. 

Dar nu poţi să iei prin surprindere un Mesager - 
condiţionarea nu permite. Am prevăzut atacul aproape mai 
înainte ca el însuşi să-şi dea seama ce are de gând să facă, 
şi neurachemul trupului meu împrumutat era on-line câteva 
fracțiuni de secundă mai târziu. Lovi jos, ţintind sub 
apărarea pe care credea că o s-o ridic, căutând să-mi 
izbească trupul astfel încât să-mi fractureze coastele. 
Apărarea nu se afla acolo, şi nici eu. În schimb am păşit în 


interiorul croşeului pumnilor lui, l-am dezechilibrat cu 
greutatea mea şi mi-am încurcat un picior printre ale lui. Se 
împletici înapoi până la balustradă iar eu i-am tras un crud 
upercut cu cotul în plexul solar. Faţa i se făcu cenuşie din 
cauza şocului. Aplecându-mă, l-am țintuit de balustradă şi i- 
am înghesuit furca alcătuită din degetul mare şi arătător în 
gât. 

— Destul, am şuierat, puţin nesigur. 

Conexiunile neurachem ale trupului erau puţin mai dure 
decât sistemul pe care îl folosisem mai demult în Corp şi la 
retragere senzaţia covârşitoare era cea de înfăşurare a 
unei sârme ghimpate într-un sac subcutanat. 

Am privit în jos spre Elliott. Ochii lui se aflau la o palmă de 
ai mei, şi în ciuda strânsorii de pe gât încă mai ardeau de 
furie. Respirația îi şuiera printre dinţi în timp ce-şi înfigea 
ghearele cu putere încercând să-mi desprindă mâna şi să 
mă rănească. 

L-am smuls de lângă balustradă şi l-am îndepărtat de mine 
cu un braţ prin care îl avertizam. 

— Ascultă, eu nu judec pe nimeni. Vreau numai să ştiu. Ce 
te face să crezi că ea are vreo legătură cu Bancroft? 

— Pentru că mi-a spus, ticălosule. Cuvintele îi ieşiră 
şuierate: Mi-a spus ce a făcut el. 

— Şi ce anume? 

Clipi rapid, furia nedescărcată condensându-i-se în lacrimi. 

— Lucruri murdare, zise. Ea spunea că avea nevoie de aşa 
ceva. Suficient de mult ca să revină. Suficient de mult ca să 
plătească. 

Abonament la carne. Nu-ţi fă griji tati, când o să fiu bogată 
o s-o răscumpărăm pe mama. O greşeală destul de uşor de 
făcut când eşti tânăr. Dar nimic nu se obţine atât de lesne. 

— De asta crezi că a murit? 

Întoarse capul şi mă privi ca şi cum aş fi fost o specie 
extrem de otrăvitoare de păianjen pe podeaua bucătăriei 
sale. 


— Nu a murit, domnule. Cineva a ucis-o. Cineva a luat o 
lamă şi a tăiat-o. 

— În dosarul procesului se spune că a fost un client. Nu 
Bancroft. 

— De unde să ştie ei? zise plat. Numesc un trup, cine ştie 
cine e în interiorul lui? Cine plăteşte pentru tot. 

— L-au găsit? 

— Pe ucigaşul târfei din biocabină? Tu ce crezi? Nu e chiar 
ca în cazul în care ar lucra pentru Case, nu? 

— Nu asta am vrut să spun, Elliott. Spui că l-a întâlnit pe 
Bancroft la Jerry's. O să te cred. Dar trebuie să admiţi că 
asta nu prea seamănă cu stilul lui Bancroft. L-am cunoscut 
pe omul ăsta; să umble într-o mahala? Am scuturat din cap: 
Eu nu l-am citit că ar fi aşa. 

Elliott întoarse privirea. 

— Carne, zise. Ce ai putea să citeşti în carnea unui Mat? 

Se întunecase aproape complet. În larg pe puntea 
înclinată a navei de luptă spectacolul începuse. Amândoi am 
fixat un timp luminile, am ascultat frânturi stridente de 
muzică, ca nişte transmisii dintr-o lume din care eram pe 
vecie excluşi. 

— Elizabeth e încă stocată, am spus încet. 

— Da, şi ce dacă? Poliţa de reîntrupare a expirat acum 
patru ani, când am cheltuit toţi banii pe care îi aveam într- 
un avocat care pretindea că poate rezolva cazul lui Irene. 
Făcu semn în spate spre firma slab luminată a biroului său: 
Arăt eu ca un tip care o să pună prea curând mâna pe bani 
adevăraţi? 

După asta nu mai era nimic de spus. L-am lăsat privind 
luminile şi m-am întors la maşină. Mai era încă acolo când 
am trecut pe lângă el în drum spre ieşirea din oraş. Nu 
întoarse capul. 

PARTEA 2 

REACȚIA 

(CONFLICT DE INTRUZIUNE) 

Capitolul Nouă. 


Am sunat-o pe Prescott din maşină. Chipul ei părea uşor 
iritat când apăru în centrul micului ecran prăfuit inclus în 
panoul de bord. 

— Kovacs. Ai găsit ceea ce căutai? 

— Încă nu ştiu cu adevărat ce caut, am spus vesel. Crezi că 
Bancroft frecventează vreodată biocabinele? 

Ea făcu o faţă lungă. 

— Of, te rog. 

— Bine, uite încă una. Leila Begin a lucrat vreodată în 
biocabine? 

— Zău că habar n-am, Kovacs. 

— Ei bine, interesează-te. Aştept. 

Vocea îmi suna neîndurător. Dezgustul rasat al lui Prescott 
nu dădea prea bine alături de suferinţa lui Victor Elliott 
pentru fiica lui. 

Am bătut darabana cu degetele pe volan în timp ce 
avocata dispărea de pe ecran şi m-am trezit murmurând în 
ritmul lor un rap al pescarilor din Millsport. Afară coasta 
luneca în noapte, dar mirosurile şi sunetele mării erau 
dintr-odată nepotrivite. Prea slabe, şi nicio urmă de 
belaweed în vânt. 

— Uite. Prescott se reaşeză în raza scanerului telefonului, 
părând nu tocmai în largul ei. Dosarele din Oakland ale lui 
Begin arată două norme la biocabină, înainte de a obţine un 
post în una dintre Casele din San Diego. Trebuie să fi avut 
vreo pilă, doar dacă nu a depistat-o vreun căutător de 
talente. 

Bancroft era probabil o pilă destul de bună indiferent 
unde. Am rezistat tentaţiei de-a o spune. 

— Ai vreo imagine? 

— A lui Begin? Prescott ridică din umeri: Numai una 
bidimensională. Vrei să ţi-o trimit? 

— "Te rog. 

Casca antică bâzâi puţin ajustându-se la schimbarea 
semnalului de intrare, apoi trăsăturile Leilei Begin se iviră 
dintre pârâiturile statice. M-am uitat îndeaproape, 


scanându-le în căutarea adevărului. Mi-a luat un moment 
sau două să-l descopăr, dar era acolo. 

— Bun. Acum poţi să-mi faci rost de adresa locului în care 
a lucrat Elizabeth Elliott? Jerry's Closed Quarters. E pe o 
stradă numită Mariposa. 

— Mariposa şi San Bruno, se auzi vocea fără trup a lui 
Prescott din spatele bosumflării profesioniste a Leilei Begin. 
lisuse, e chiar sub vechea autostradă. Trebuie să existe o 
violare a regulilor de securitate. 

— Trimite-mi te rog o hartă, cu drumul însemnat din 
dreptul podului. 

— Te duci acolo? În seara asta? 

— Prescott, în locurile astea nu se fac prea multe afaceri în 
timpul zilei, am zis răbdător. Bineînţeles că mă duc în seara 
asta. 

La celălalt capăt al liniei se simţi o uşoară ezitare. 

— Nu e o zonă recomandabilă, Kovacs. Trebuie să fii atent. 

De data asta nu m-am mai ostenit să-mi ascund un sforâit 
amuzat. Parcă ascultam pe cineva spunându-i unui chirurg 
să fie atent şi să nu-şi murdărească mâinile de sânge. Ea 
probabil m-a auzit. 

— Îţi trimit harta, zise rece. 

Faţa Leilei Begin se stinse şi ornamentul unei reţele de 
străzi se ivi în locul unde fusese ea. Nu-mi mai trebuia. 
Părul ei fusese de un stacojiu strident, gâtul strâns într-un 
colier de oţel şi ochii machiaţi cu linii sclipitoare, dar 
trăsăturile chipului de sub toate acestea îmi rămăsese în 
minte. Aceleaşi trăsături apăreau vag în Kodakristalul cu 
fiica lui Victor Elliott. O similitudine redusă dar imposibil de 
negat. Miriam Bancroft. 

Ploaia plutea în aer când m-am întors în oraş, o burniţă 
fină coborând din cerul întunecat. Parcat peste drum de 
Jerry's, priveam firma clipitoare de neon a clubului prin 
şiroaiele şi picăturile de apă de pe parbrizul maşinii. 
Undeva în semiîntunericul de dincolo de oasele de beton ale 
autostrăzii holograma unei femei dansa într-un pahar de 


cocktail, dar emițătorul era defect şi imaginea slăbea din 
când în când. 

Îmi făcusem griji că maşina ar atrage atenţia, dar părea că 
venisem cu ea în partea adecvată a oraşului. Majoritatea 
vehiculelor din jurul lui Jerry's nu zburau; singura excepţie 
de la regulă erau taxiurile care coborau ocazional în spirală 
ca să reverse sau să colecteze pasageri şi apoi ţâşneau 
înapoi în traficul aerian cu o precizie şi viteză inumană. Cu 
petele luminilor lor în roşu, albastru şi alb păreau nişte 
vizitatori dintr-o altă lume încărcaţi de bijuterii, abia 
atingând pavajul crăpat şi murdar în timp ce încărcăturile 
lor aterizau sau urcau la bord. 

Am supravegheat locul timp de o oră. Afacerile clubului 
mergeau bine, clientela era variată dar alcătuită în 
principal din bărbaţi. Erau verificaţi la uşă de un robot de 
securitate care semăna cel mai bine cu o caracatiţă întinsă 
pe pragul intrării principale. Unii trebuiau să se 
descotorosească de obiecte ascunse, probabil arme, şi unul 
sau doi fură refuzaţi. Nimeni nu protestă - nu te poţi certa 
cu un robot. Afară, oamenii parcau, urcau şi coborau din 
maşini şi făceau negoţ cu mărfuri de dimensiuni prea mici 
ca să poată fi distinse de la asemenea distanţă. O dată, doi 
bărbaţi porniră o bătaie cu cuţitele în umbra dintre doi 
piloni ai autostrăzii, dar nu se ajunse prea departe. Unul 
dintre combatanți se îndepărtă şchiopătând, ţinându-se de 
braţul tăiat, iar celălalt se întoarse în interiorul clubului de 
parcă n-ar fi făcut nimic mai mult decât să meargă să se 
uşureze. 

Am coborât din maşină, am pus alarma şi m-am aventurat 
dincolo de stradă. Câţiva negustori stăteau cu picioarele 
încrucişate pe caroseria unei maşini, adăpostiţi de ploaie de 
o unitate de respingere statică aşezată între picioarele lor, 
şi ridicară ochii la apropierea mea. 

— Îţi vând un disc, omule? Fete fierbinţi din Ulan Bator, de 
calitatea Caselor. 

Am fluturat uşor din mână, clătinând fără grabă din cap. 


— Ceva stiff? 

Alt clătinat. Am ajuns la robot, m-am oprit când multiplele 
sale braţe şerpuiră în jos peste mine, apoi am încercat să 
trec pragul când vocea sintetică ieftină spuse „curat”. Unul 
dintre braţe mă împinse blând înapoi la nivelul pieptului. 

— Doriţi la cabine sau la bar? 

Am ezitat, pretinzând că îi cântăresc oferta. 

— Ce-i de făcut la bar? 

— Ha ha ha. 

Cineva programase robotul să râdă. Suna ca un bărbat 
gras înecându-se cu sirop. Se întrerupse brusc. 

— La bar înseamnă să te uiţi, dar să nu atingi. Fără bani 
jos, fără să pui mâna. Regulile casei. Asta se aplică şi în 
cazul altor clienţi. 

— La cabine, am zis, nerăbdător să mă îndepărtez de 
softul lătrătorului mecanic. 

Negustorii de pe stradă fuseseră calzi prin comparaţie. 

— Cobori pe scări şi la stânga. Ia un prosop din grămadă. 

Am coborât cele câteva trepte cu balustradă de metal şi 
am luat-o la stânga pe un coridor luminat din tavan de nişte 
lumini rotitoare roşii asemănătoare cu cele ale taxiurilor de 
afară. Un ritm obsedant fără sfârşit străbătea aerul de 
parcă ar fi fost ventriculul unei inimi uriaşe drogată cu 
tetramet. După cum mi se promisese, exista o grămadă de 
prosoape albe curate într-un hol şi dincolo de el uşile spre 
cabine. Am trecut pe lângă primele patru, dintre care două 
erau ocupate, şi am intrat în a cincea. 

Podeaua era acoperită cu satin sclipitor, cam de doi metri 
pe trei. Dacă era pătată, nu se vedea pentru că singura 
lumină venea de la o unică cireaşă rotitoare ca cele de pe 
coridor. Aerul era călduţ şi stătut. Sub umbrele mişcătoare 
aruncate de lumină, o consolă de credit uzată stătea într-un 
colţ, discret vopsită în negru mat, cu un display digital cu 
leduri roşii deasupra. Avea o fantă pentru carduri şi cash. 
Nicio placă pentru credit ADN. Peretele opus era din sticlă 
opacă. 


Prevăzusem aşa ceva şi scosesem un snop de bani de la un 
bancomat din oraş. Am ales una dintre bancnotele 
plastifiate mari şi am introdus-o în fantă. Am apăsat butonul 
de începere. Creditul meu clipi pe ledurile roşii. Uşa se 
închise culisând în spatele meu, înăbuşind muzica, şi un 
trup se lovi de sticla mată din faţă cu o bruscheţe care mă 
făcu să tresar. Displayul reveni la viaţă. Până acum 
cheltuieli minime. Am studiat corpul presat pe sticlă. Sâni 
mari aplatizaţi, un profil de femeie şi linii neclare ale 
şoldurilor şi coapselor. Un plânset ca de flaut urcă uşor din 
difuzoarele ascunse. Un glas izbucni. 

— Vrei să mă vezi vezi vezi...? 

O cutie ieftină de rezonanţă pe vocoder. 

Am apăsat din nou butonul. Sticla se limpezi şi femeia de 
pe cealaltă parte deveni vizibilă. Se întoarse de pe o parte 
pe alta prezentându-mi-se, îşi mişcă trupul, îşi umflă sânii, 
se aplecă în faţă şi linse sticla cu vârful limbii, răsuflarea 
opacizând-o din nou. Ochii ei se fixară într-ai mei. 

— Vrei să mă atingi atingi atingi...? 

Indiferent dacă în cabine se foloseau subsonice sau nu, 
categoric reacţionam. Penisul mi se întări şi tresări. Am 
oprit pulsaţia, am forţat sângele să se retragă înapoi în 
muşchi aşa cum ar fi făcut-o o chemare la luptă. Pentru 
scena asta trebuia să fiu moale. Am atins din nou butonul de 
debit. Paravanul de sticlă alunecă într-o parte şi ea păşi 
peste prag, ca cineva care iese de la duş. Se apropie de 
mine cu o mână întinsă, făcută căuş. 

— Spune-mi ce vrei, iubire, rosti ea de undeva din fundul 
gâtului. 

Vocea părea brutală, lipsită de efectul vocoderului. 

Mi-am dres glasul. 

— Cum te cheamă? 

— Anenome. Vrei să ştii de ce mi se spune aşa? 

Mâna ei lucra. În spatele ei, contorul clicăia încet. 

— Îţi aminteşti o fată care a lucrat aici? am întrebat. 

Acum îşi făcea de lucru la cureaua mea. 


— Iubire, nicio fată care a lucrat aici n-o să-ţi facă ce-o să- 
ţi fac eu. Acum, spune-mi cum... 

— O chema Elizabeth. Numele ei real. Elizabeth Elliott. 

Mâinile îi căzură brusc, iar masca de excitație îi alunecă de 
pe faţă ca şi cum ar fi avut unsoare dedesubt. 

— Ce dracu' e asta? Eşti Sia? 

— Ce să fiu? 

— Sia. Poliţia. 

Glasul i se ridica. Se îndepărtă de mine. 

— Am trecut prin asta, omule... 

— Nu. Am făcut un pas în direcţia ei şi ea se ghemui într-o 
poziţie defensivă competentă; m-am retras iar, coborând 
glasul: Nu, eu sunt mama ei. 

O tăcere încordată. Se holbă la mine. 

— Căcat. Mama lui Lizzie e la stocare. 

— Nu. l-am tras mâna înapoi între picioarele mele: Simţi? 
Nu e nimic aici. M-au reîntrupat în ăsta, dar sunt femeie. 
Nu pot... 

Se desfăcu treptat din poziţia ghemuită, cu mâinile 
pipâind aproape fără să vrea. 

— Mie mi se pare carne de container de primă calitate, 
zise ea incredulă. Abia ai ieşit de la depozitare, cum de n-ai 
fost eliberată în trupul vreunei toxicomane slăbănoage? 

— N-am fost eliberată condiţionat. 


Antrenamentul adânc îngropat al Corpului traversă prin 
mintea mea ca un zbor la joasă altitudine al unor avioane de 
luptă, lăsând siaje de vapori la limita plauzibilităţii şi a 
detaliilor pe jumătate cunoscute. Ceva în interiorul meu 
tresări în excitaţia momentului misiunii. 

— Ştii pentru ce am păţit-o? 

— Lizzie a spus ceva despre biţi ai minţii... 

— Da. Scufundare. Ştii după cine m-am scufundat? 

— Nu. Lizzie nu vorbea niciodată prea mult despre... 

— Elizabeth nu ştia. Şi nu s-a făcut niciodată public. 

Fata cu sânii mari îşi puse mâinile pe şolduri. 

— Aşadar cine... 

I-am schiţat un zâmbet. 

— Mai bine să nu ştii. Cineva puternic. Cineva cu destulă 
trecere ca să mă scoată de la stocare şi să-mi dea asta. 

— Nu suficient de puternic ca să te aducă înapoi în ceva cu 
o păsărică, totuşi. 

Vocea Anenomei trăda încă neîncrederea, dar convingerea 
se ridica repede ca un pui de delfin sub apele unui recif. 
Voia să creadă basmul cu mama care vine să-şi caute fiica 
pierdută. 

— Cum ai reuşit să fii reîntrupată invers? 

— Am făcut un târg, i-am spus, alunecând pe lângă adevăr 
ca să dau consistenţă poveştii. Această... persoană... mă 
scapă, iar eu trebuie să fac ceva pentru ei. Ceva pentru 
care e necesar un corp de bărbat. Dacă fac asta, obţin un 
trup nou pentru mine şi pentru Elizabeth. 

— Zău? Şi de ce eşti aici? 

În glasul ei era o urmă de amărăciune care îmi spunea că 
părinţii ei nu ar veni niciodată s-o caute în acest loc. Şi că 
mă crede. Am etalat ultima bucată de minciună. 

— E o problemă cu reîntruparea lui Elizabeth. Cineva 
blochează procedura. Vreau să ştiu cine, şi de ce. Tu ştii 
cine a tăiat-o? 

Scutură din cap, cu faţa lăsată în jos. 


— O mulţime de fete sunt rănite, zise încet. Dar Jerry are o 
asigurare care acoperă cheltuielile. E într-adevăr bun în 
sensul ăsta, chiar ne pune la stocare dacă vindecarea 
durează prea mult. Dar cel care a lucrat-o pe Lizzie nu a 
fost un client obişnuit. 

— Elizabeth avea clienţi regulaţi? Cineva important? 
Cineva ciudat? 

Ridică privirea spre mine, cu mila ivindu-i-se la colţurile 
ochilor. Jucasem rolul lui Irene până-n pânzele albe. 

— Doamnă Elliott, toţi oamenii care vin aici sunt ciudaţi. 
Dacă n-ar fi n-ar veni aici. 

M-am cutremurat. 

— Cineva important? 

— Nu ştiu. Uite ce-i, doamnă Elliott, îmi plăcea Lizzie, a 
fost foarte bună cu mine de câteva ori când eram în necaz, 
dar nu am fost niciodată prietene apropiate. Era apropiată 
de Chloe şi... Făcu o pauză, apoi adăugă în grabă: Nu în 
genul ăla, ştii tu, dar ea şi Chloe şi Mac obişnuiau să-şi 
împărtăşească lucruri, ştiţi, să stea de vorbă şi toate alea. 

— Pot să vorbesc cu ei? 

Ochii ei alunecară spre colţul cabinei, ca şi cum tocmai ar 
fi auzit un zgomot inexplicabil. Părea hăituită. 

— Mai bine nu. Lui Jerry, ştii tu, nu-i place să vorbim cu 
clienţii. Dacă ne prinde... 

Am pus fiecare strop de putere de convingere a 
Mesagerilor în ton şi atitudine. 

— Păi, poate ai putea întreba pentru mine... 

Privirea hăituită se adânci, dar glasul i se întări. 

— Sigur. O să întreb. De ce nu. Dar nu acum. Trebuie să 
pleci. Întoarce-te mâine la aceeaşi oră. Aceeaşi cabină. O să 
rămân liberă la ora asta. Să spui că ai fixat o întâlnire. 

I-am luat mâna în mâinile mele. 

— Mulţumesc, Anenome. 

— Numele meu nu e Anenome, zise brusc. Mă cheamă 
Louise. Spune-mi Louise. 


— Mulţumesc, Louise. Continuam s-o ţin de mână: 
Mulţumesc pentru că faci asta... 

— Uite ce-i. Nu promit nimic, spuse ea cu o tentativă de 
duritate. Cum am zis, o să întreb. Atâta tot. Acum pleacă. Te 
TOg. 

Îmi arătă cum să anulez restul de plată pe consola de 
credit, şi uşa se deschise imediat. Fără niciun rest. Nu am 
mai spus nimic altceva. N-am mai încercat s-o ating. Am 
ieşit prin uşa deschisă şi am lăsat-o stând acolo cu braţele 
strânse în jurul pieptului şi capul plecat, fixând podeaua de 
satin a cabinei ca şi cum ar fi văzut-o pentru prima dată. 

Luminată în roşu. 

Afară strada era neschimbată. Cei doi traficanţi erau tot 
acolo, negociind cu un mongol uriaş care se sprijinea de 
caroseria maşinii privind la ceva dintre mâinile sale. 
Caracatiţa îşi arcui braţele ca să mă lase să trec şi am ieşit 
în ploaie. Mongolul ridică privirea când treceam pe lângă el 
şi o sclipire de recunoaştere îi străbătu chipul. 

M-am oprit, întorcându-mă în mijlocul pasului, iar el cobori 
din nou privirea şoptind ceva traficanţilor. Neurachemul 
reveni ca un frison interior de apă rece. M-am deplasat 
până la maşină, şi puţina conversaţie dintre cei trei bărbaţi 
secă instantaneu. Mâinile alunecară în genţi şi buzunare. 
Mă împingea ceva, ceva ce avea prea puţin de-a face cu 
privirea pe care mi-o aruncase mongolul. Ceva întunecat îşi 
desfăcuse aripile încă de deasupra mizeriei cabinei, ceva 
necontrolat pentru care Virginia Vidaura m-ar fi certat. Îl 
puteam auzi pe Jimmy de Soto şoptindu-mi în ureche. 

— Pe mine mă aştepţi? am întrebat spatele mongolului, şi 
i-am văzut muşchii încordându-se. 

Poate că unul dintre traficanţi simţi pericolul. Ridică mâna 
desfăcută într-un gest împăciuitor. 

— Uite, omule, începu slab. 

I-am aruncat o privire cu colţul ochiului şi el tăcu. 

— Am întrebat... 


Atunci se declanşa totul. Mongolul îşi făcu vânt urlând de 
pe caroseria maşinii şi mă pocni cu un braţ de mărimea 
unui baros. Lovitura nu ajunse la destinaţie, dar chiar şi 
deviind-o m-am împleticit un pas înapoi. Traficanţii îşi 
scoaseră armele, mici bucățele mortale de metal negru şi 
gri care lătrară în ploaie. M-am ferit de traiectoria focului, 
folosindu-l pe mongol drept scut, şi i-am aplicat un călcâi în 
mutra contorsionată. Oasele trosniră şi m-am apropiat în 
spatele lui de maşină în timp ce traficanţii încă mai încercau 
să-şi dea seama unde sunt. Neurachemul transforma 
mişcările lor într-o scurgere de miere groasă. Un pumn 
ţinând un pistol ţinti spre mine şi eu sfărmai degetele în 
jurul metalului cu o lovitură laterală. Posesorul urlă, iar 
latura palmei mele izbi tâmpla celuilalt traficant. Ambii 
bărbaţi se îndepărtară de lângă maşină, unul încă gemând 
iar celălalt inconştient sau mort. Am revenit în poziţie 
ghemuit. 

Mongpolul o rupse la fugă. 

Am sărit peste acoperişul maşinii şi am alergat după el 
fără să mă gândesc. Betonul îmi zgârie picioarele la 
aterizare, trimițând junghiuri dureroase în ambele fluiere 
ale picioarelor, dar neurachemul le calmă imediat şi am 
ajuns la numai vreo zece metri în spatele lui. Mi-am umflat 
pieptul şi am sprintat. 

În faţa mea, mongolul îmi apăru în raza vizuală ca un avion 
de luptă încercând să evite focul urmăritorilor. Pentru un 
bărbat de dimensiunile lui, era remarcabil de rapid, 
strecurându-se printre pilonii autostrăzii în umbră şi având 
deja vreo douăzeci de metri avans. Am accelerat, tresărind 
la durerea ascuţită din piept. Ploaia mă plesnea peste faţă. 

Blestemate ţigări. 

Am ieşit de sub piloni într-o intersecţie pustie unde 
luminile traficului se aplecau în unghiuri bete. Una dintre 
ele clipi slab, schimbând culoarea, când mongolul trecu de 
ea. O voce de robot senil se răsti la mine. Traversaţi acum. 


Traversaţi acum. Traversaţi acum. Traversasem deja. Ecoul 
mă urmări stăruitor pe stradă. 

Am trecut pe lângă epavele unor vehicule care nu-şi mai 
părăsiseră locurile de lângă bordură de ani de zile. Faţade 
dezgolite şi cu obloane trase care puteau sau nu să fie 
ridicate pentru afaceri în timpul zilei, aburi ridicându-se 
dintr-un grilaj de pe marginea străzii ca ceva viu. Pavajul de 
sub picioarele mele era alunecos de la ploaie şi o murdărie 
se distila din resturile gunoaielor în descompunere. Pantofii 
pe care îi primisem odată cu costumul de vară al lui 
Bancroft aveau tălpi subţiri şi le lipsea aderenţa necesară. 
Numai echilibrul perfect dat de neurachem mă ţinea în 
poziţie verticală. 

Mongolul aruncă o privire peste umăr când ajunse în 
dreptul a două epave parcate, văzu că sunt încă acolo şi coti 
brusc spre stânga imediat ce trecu de ultimul vehicul. Am 
încercat să-mi ajustez traiectoria şi să-i tai calea, 
traversând strada oblic înainte de a ajunge la maşinile 
ruinate, dar prada mea plănuise foarte bine capcana. Eram 
deja la prima epavă şi am derapat ca să mă opresc la timp. 
Am ricoşat din caroseria ruginită a vehiculului în oblonul 
unui magazin. Metalul zăngăni şi sfârâi; curentul slab al 
unei descărcări anti-huliganism îmi înţepă mâinile. Peste 
stradă, mongolul mărea distanţa dintre noi cu încă zece 
metri. 

O urmă capricioasă de trafic se mişcă pe cer deasupra 
mea. 

Am depistat silueta alergând pe cealaltă parte a străzii şi 
m-am îndepărtat de bordură, blestemând impulsul care mă 
făcuse să declin oferta de armament a lui Bancroft. De la 
distanţa asta o armă cu raze ar fi retezat uşor picioarele 
mongolului de sub el. În schimb m-am împins după el 
încercând să găsesc de undeva capacitatea pulmonară ca să 
reduc din nou spaţiul dintre noi. Poate panica l-ar putea 
împinge la un pas greşit. 


Nu asta se întâmplă, dar fu destul de aproape. Clădirile 
din stânga noastră făcură loc unui teren de gunoaie 
împrejmuit de un gard flexibil. Mongolul privi iar înapoi şi 
făcu prima greşeală. Se opri, se aruncă asupra gardului, 
care se prăbuşi imediat, şi se târi peste el în întunericul de 
dincolo. Am rânjit şi l-am urmat. În final aveam un avantaj. 

Poate că spera să se piardă în întuneric, sau se aştepta să- 
mi scrântesc vreo gleznă pe terenul denivelat. Dar 
condiţionarea de Mesager îmi forţă pupilele să se dilate 
instantaneu în lumina scăzută din jur şi îmi călăuzi paşii 
peste suprafaţa accidentată cu viteza fulgerului, iar 
neurachemul îmi mişca picioarele cu o rapiditate pe 
măsură. lerenul se derula fantomatic sub mine aşa cum o 
făcuse sub Jimmy de Soto în visul meu. După vreo sută de 
metri aveam să-l ajung din urmă pe prietenul meu mongol, 
doar dacă nu avea şi el vederea îmbunătăţită. 

Însă terenul de gunoaie se termină înainte de asta, dar 
deja mai rămăseseră abia iniţialii zece metri între noi când 
ajunserăm la gardul de pe partea opusă. El escaladă sârma, 
ateriză şi porni în susul străzii în timp ce eu încă mă mai 
căţăram, dar apoi, brusc, păru să se împiedice. Am părăsit 
vârful gardului şi m-am lăsat jos uşor. Totuşi el trebuie să 
mă fi auzit căzând, pentru că se răsuci din poziţia ghemuit, 
fără să fi terminat de asamblat obiectul din mâinile lui. Gura 
ţevii se ridică iar eu mă aruncai spre stradă. 

Am căzut dur, jupuindu-mi palmele şi rostogolindu-mă. 
Fulgerul aprinse noaptea în locul în care mă aflasem. 
Mirosul de ozon năvăli peste mine şi trosnetul aerului 
dislocat mi se încolăci în urechi. Am continuat să mă 
rostogolesc şi aruncătorul de particule fulgeră din nou, 
arzând pe lângă umărul meu. Strada umedă se acoperi de 
aburi în siajul său. M-am târât spre o ascunzătoare care nu 
era acolo. 

ARUNCĂ ARMA! 

Un nor de lumini pulsând căzu vertical de sus şi 
portavocea latră în noapte ca glasul unui zeu robot. O 


lumină de căutare explodă în stradă şi ne inundă cu focul ei 
alb. De unde zăceam eu, mi-am mijit ochii şi abia am putut 
distinge un transportor al poliţiei, pentru controlul obişnuit 
al mulțimilor, la cinci metri deasupra străzii, cu luminile 
clipind. Furtuna slabă a turbinelor sale mătura aripi de 
hârtie şi plastic izbindu-le de pereţii clădirilor din apropiere 
şi lipindu-le acolo ca pe nişte molii muribunde. 

STAI PE LOC! tună iar portavocea. ARUNCĂ ARMA! 

Mongolul îşi roti aruncătorul de particule într-un arc 
fierbinte şi transportorul se înclină ca şi când pilotul ar fi 
încercat să evite raza. Scânteile ţâşniră din una dintre 
turbine unde arma îşi găsi ţinta şi transportorul alunecă 
mult într-o parte. Un foc de mitralieră răspunse dintr-un 
dispozitiv montat undeva sub nasul vasului, dar deja 
mongolul era dincolo de stradă, doborâse o uşă şi dispăruse 
prin deschizătura fumegândă. 

Se auziră ţipete de undeva din interior. 

M-am ridicat încet de la pământ şi am urmărit cum 
transportorul se fixează la un metru înălţime. Un extinctor 
prinse viaţă stropind carcasa motorului din care ieşea fum 
şi spuma albă picură pe stradă. Chiar în spatele ferestrei 
pilotului, o trapă alunecă scârţâind în sus şi Kristin Ortega 
apăru în deschizătură. 

Capitolul Zece. 

Transportorul era o versiune săracă a celui care mă 
purtase la Casa Solară, iar în cabină era zgomot. Ortega 
trebuia să strige ca să se facă auzită peste motoare. 

— O să trimitem o echipă de căutare, dar dacă are relaţii 
poate face rost de substanţe care să-i modifice semnătura 
chimică a corpului înainte de zorii zilei. După aceea, suntem 
reduşi la observaţiile martorilor. Chestii din Epoca de 
Piatră. Şi în partea asta a oraşului... 

Transportorul se înclină şi ea gesticula în jos spre 
labirintul de străzi de dedesubt. 

— Uită-te şi tu. Licktown, aşa i se spune. Pe vremuri i se 
spunea Potrero. Cică ar fi fost o zonă drăguță. 


— Ce s-a întâmplat? 

Ortega ridică din umeri în scaunul ei cu zăbrele de oţel. 

— Criza economică. Ştii cum e. Astăzi ai o casă, poliţa 
pentru trupul tău e plătită la zi, mâine eşti în stradă 
căutând o coajă de pâine. 

— E dur. 

— Da, nu-i aşa, zise detectiva indiferentă. Kovacs, ce naiba 
făceai la Jerry's? 

— Îmi scărpinam o mâncărime, am mârâit. E vreo lege 
care interzice asta? 

Ea se uită la mine. 

— N-ai fost satisfăcut la Jerry's. Abia dacă ai stat înăuntru 
zece minute. 

Am ridicat la rândul meu din umeri şi am luat o faţă 
compătimitoare. 

— Dacă ai fi fost vreodată downloadată într-un corp de 
bărbat direct din container ai fi ştiut cum e. Hormonii. Totul 
e năvalnic. Într-un loc ca Jerry's nu se pune problema 
performanţei. 

Buzele lui Ortega se curbară în ceva asemănător unui 
surâs. Se aplecă în faţă în spaţiul dintre noi. 

— Rahat, Kovacs. Ra-hat. Am accesat datele despre tine 
din Millsport. Profilul psihologic. Se numeşte gradient 
Kemmerich, iar al tău este atât de abrupt că ţi-ar trebui 
piton şi frânghie ca să te sui pe el. Orice ai face, se pune 
problema performanţei. 

— Mă rog. Mi-am scos o ţigară şi am aprins-o în timp ce 
vorbeam. Ştii că există o mulţime de lucruri pe care le poţi 
face pentru unele femei în zece minute. 

Ortega dădu ochii peste cap şi respinse comentariul de 
parcă ar fi fost o muscă băzâind în jurul capului ei. 

— Corect. Şi vrei să-mi spui că la creditul pe care îl ai de la 
Bancroft, Jerry's e tot ce-ţi permiţi? 

— Nu e vorba de preţ, am zis, şi m-am întrebat dacă ăsta 
era adevărul care aducea oameni ca Bancroft în Licktown. 


Ortega îşi sprijini capul pe fereastră şi privi afară în ploaie. 
Nu se uită la mine. 

— Tu cauţi piste, Kovacs. Ai fost la Jerry's ca să 
investighezi ceva ce a făcut Bancroft acolo. În ceva timp aş 
putea afla ce anume, dar ar fi mai uşor dacă mi-ai spune 
pur şi simplu. 

— De ce? Mi-ai spus că dosarul Bancroft a fost închis. De 
ce te interesează? 

Îşi reîntoarse ochii către mine, şi în ei era o lumină. 

— Interesul meu e să păstrez liniştea. Poate nu ai 
observat, dar de fiecare dată când ne întâlnim asta se 
întâmplă pe fondul zgomotului unui pistol de mare calibru. 

Mi-am desfăcut braţele. 

— Nu sunt înarmat. Nu fac decât să pun întrebări. Şi 
apropo de întrebări... Cum de ai fost lângă umărul meu 
atunci când a început răpăiala? 

— Doar norocul, presupun. 

Am lăsat-o baltă. Ortega mă urmărea, asta era sigur. Şi în 
consecinţă asta însemna că era ceva mai mult legat de cazul 
Bancroft decât voia ea să admită. 

— Ce-o să se întâmple cu maşina mea? am întrebat. 

— Am ridicat-o noi. Am înştiinţat compania de închirieri. 
Poate să vină cineva s-o recupereze. Doar dacă nu o vrei tu. 

Am scuturat din cap. 

— Spune-mi ceva, Kovacs. De ce ai închiriat o maşină de 
teren? Cu ce îţi plăteşte Bancroft, ai fi putut obţine una din 
astea - lovi peretele de lângă ea. 

— Îmi place să merg pe pământ, am zis. Astfel ai o idee 
mai bună despre distanţe. lar pe Lumea lui Harlan nu ne 
ridicăm prea mult în aer. 

— Zău? 

— Zău. Ascultă, tipul care era să te prăjească mai înainte 
pe cer... 

— Poftim? Ridică o sprânceană în ceva ce începusem să 
cred că e expresia ei consacrată. Corectează-mă dacă 


greşesc, dar credeam că ţi-am salvat pielea acolo. Tu erai 
cel aşezat la capătul prost al armamentului. 

Am dat din mână. 

— Mă rog. Mă aştepta pe mine. 

— Te aştepta pe tine? Indiferent ce gândea cu adevărat, 
chipul lui Ortega era neîncrezător. Conform acelor 
traficanţi pe care i-am încărcat în dubă, cumpăra marfă. Un 
client vechi, după spusele lor. 

Am clătinat din cap. 

— Mă aştepta pe mine. M-am dus să vorbesc cu el, şi a 
luat-o la goană. 

— Poate nu i-a plăcut de faţa ta. Unul dintre traficanţi, 
cred că cel al cărui cap l-ai spart, spunea că păreai chitit să 
omori pe cineva. Ridică iar din umeri: Ei spun că tu ai 
început, şi cu siguranţă aşa şi arată. 

— În cazul ăsta, de ce nu mă acuzi? 

— Oh, de ce anume? Expiră un nor de fum imaginar: 
Vătămare organică (reparabilă chirurgical) a unor traficanţi 
de droguri? Punerea în pericol a unei proprietăţi a poliţiei? 
Tulburarea liniştii din Licktown. Scuteşte-mă, Kovacs. 
Lucruri de genul ăsta se petrec în fiecare noapte împrejurul 
lui Jerry's. Sunt prea obosită ca să mai completez 
rapoartele. 

Transportorul cobori şi pe fereastră am putut să văd forma 
întunecată a turnului lui Hendrix. Acceptasem oferta lui 
Ortega de a mă conduce acasă cam în acelaşi spirit în care 
lăsasem poliţia să mă ducă la Casa Solară - ca să văd unde 
putea duce asta. Înţelepciune a Mesagerilor. Lasă-te purtat 
de val şi vezi ce ţi se arată. Nu aveam niciun motiv să 
bănuiesc că Ortega m-ar minţi în privinţa destinaţiei, dar o 
parte din mine fu totuşi surprinsă să vadă turnul. Mesagerii 
nu stau prea bine cu încrederea. 

După o ceartă iniţială cu Hendrix privind permisiunea de 
aterizare, pilotul ne aşeză pe o platformă murdară din 
vârful turnului. Simţeam vântul împingând greutatea mică a 
transportorului în timp ce aterizam, iar când trapa se 


deschise frigul năvăli la bord. M-am ridicat să ies. Ortega 
rămase pe loc, urmărindu-mă cu o privire piezişă pe care n- 
am putut-o interpreta. lensiunea pe care o simţisem 
noaptea trecută reveni. Simţeam nevoia să spun ceva 
apăsându-mă ca un strănut reţinut. 

— Hei, cum merge ancheta lui Kadmin? 

Se mişcă în scaun şi-şi întinse un picior astfel încât să-şi 
odihnească cizma pe locul pe care tocmai îl eliberasem. Un 
zâmbet subţire. 

— E în maşina de tocat, zise. O să-i dăm de capăt. 

— Bine. Am ieşit în vânt şi ploaie, ridicând glasul: 
Mulţumesc că m-aţi adus. 

Ea dădu grav din cap, apoi îşi aplecă pe spate capul ca să-i 
spună ceva pilotului din spatele ei. Şuierul turbinelor 
crescu iar eu m-am lăsat repede în jos când trapa începu să 
se închidă. Am păşit în spate, transportorul se desprinse şi 
decolă, cu luminile clipind. Am prins o ultimă imagine a feţei 
lui Ortega prin fereastra şiroind de ploaie a cabinei, apoi 
vântul păru să poarte micul aparat ca pe o frunză de 
toamnă, departe şi în jos spre străzile de dedesubt. În 
câteva secunde era imposibil de distins printre miile de alte 
aparate de zbor care împestriţau cerul nopţii. M-am întors 
şi am mers cu vântul în faţă către scara de acces a 
platformei. Costumul mi se udă rapid. Ce anume îl 
determinase pe Bancroft să mă îmbrace pentru vară, cu 
sistemele meteorologice defecte pe care Bay City le 
expusese până acum, mă depăşea complet. Pe Lumea lui 
Harlan, când vine iarna, rămâne suficient de mult ca să poţi 
lua decizii în privinţa garderobei. 

Nivelurile superioare ale Hendrix-ului erau scufundate 
într-un întuneric subţiat doar de ocazionala strălucire a 
dalelor muribunde de iluminium, dar hotelul îmi lumină cu 
amabilitate calea cu tuburi de neon care clipeau pe drumul 
meu şi se stingeau în urma mea. Efectul era straniu, 
făcându-mă să mă simt ca şi cum aş fi purtat o luminare sau 
o torţă. 


— Aveţi un vizitator, zise hotelul prietenos când am intrat 
în lift şi uşile s-au închis. 

Am lovit cu mâna butonul de oprire în caz de urgenţă, 
simțind înţepătura în carnea vie acolo unde îmi julisem 
palma. 

— Ce? 

— Aveţi un vizi... 

— Da, am auzit. Îmi veni în minte, brusc, să mă întreb dacă 
IA-ul putea fi ofensat de tonul meu. Cine este, şi unde se 
află? 

— S-a identificat drept Miriam Bancroft. Căutarea 
ulterioară în arhivele oraşului au confirmat identitatea 
trupului. I-am permis să aştepte în camera dumneavoastră, 
întrucât nu era înarmată şi nu aţi lăsat nicio instrucţiune în 
acest sens azi dimineaţă. În afară de răcoritoare, nu s-a 
atins de nimic. 

Simţind cum mă enervez, m-am concentrat asupra unei 
mici îndoituri în metalul uşii liftului şi m-am străduit să mă 
calmez. 

— Interesant. lei astfel de decizii arbitrare pentru toţi 
oaspeţii? 

— Miriam Bancroft este soţia lui Laurens Bancroft, zise 
hotelul cu reproş. Care la rândul său plăteşte pentru 
camera dumneavoastră. În aceste circumstanţe, m-am 
gândit că nu ar fi necesar să creăm tensiuni inutile. 

Am privit la tavanul liftului. 

— M-ai verificat? 

— Verificarea face parte din contractul sub care lucrez. 
Orice informaţie obţinută este absolut confidențială, în caz 
contrar făcând obiectul Directivei ONU 231.4. 

— Da? Şi ce altceva mai ştii? 

— Locotenent Takeshi Lev Kovacs, spuse hotelul. Cunoscut 
şi sub numele de Mamba Lev, Cel Care Distruge Cu O 
Singură Mână, Spărgătorul de Gheaţă, născut la Newpest, 
Lumea lui Harlan, pe 35 Mai 187, conform calculului 
colonial. Recrutat în Forţele Protectoratului ONU la 11 


Septembrie 204, selectat pentru Corpul Mesagerilor la 31 
iunie 211 în timpul unei scanări de rutină... 

— Bine. 

În sinea mea eram puţin surprins cât de departe ajunsese 
un IA. Dosarele majorităţii oamenilor dispar imediat ce 
drumurile lor părăsesc planeta. Transferurile interstelare 
sunt costisitoare. Doar dacă Hendrix nu pătrunsese în 
înregistrările lui Sullivan, ceea ce ar fi fost ilegal. 
Comentariul lui Ortega despre vechea acuzaţie împotriva 
hotelului îmi reveni în minte. Oricum, ce fel de crime comite 
un IA? 

— De asemenea m-am gândit că doamna Bancroft se află 
aici în legătură cu problema morţii soţului ei, pe care 
dumneavoastră o investigaţi. Am considerat că aţi prefera 
să discutaţi cu ea dacă este posibil, iar doamna nu putea fi 
lăsată să aştepte în hol. 

Am oftat, şi mi-am ridicat mâna de pe butonul de oprire al 
liftului. 

— Nu, sunt convins că nu. 

Stătea la fereastră, sorbind dintr-un pahar înalt plin cu 
gheaţă şi privind luminile traficului de dedesubt. Camera 
era cufundată într-un întuneric întrerupt numai de 
strălucirea slabă a panoului de serviciu şi a cadrului tricolor 
de neon al barului. Suficient să văd că purta un fel de eşartă 
peste pantaloni şi un tricou mulat. Nu întorsese capul când 
am intrat, aşa că am avansat în cameră până în câmpul ei 
vizual. 

— Hotelul mi-a spus că sunteţi aici, am zis. În caz că vă 
întrebaţi de ce n-am ieşit din trup de şocat ce sunt. 

Ridică privirea spre mine şi-şi aruncă părul de pe faţă. 

— Foarte cinic, domnule Kovacs. Ar trebui să aplaud? 

Am ridicat din umeri. 

— Aţi putea mulţumi pentru băutură. 

Examină gânditoare paharul pentru o clipă, apoi ridică iar 
ochii. 

— Mulţumesc pentru băutură. 


— Pentru puţin. 

Am intrat în bar şi am analizat sticlele aliniate acolo. O 
sticlă de whisky vechi de cincisprezece ani se impuse. Am 
scos dopul, am mirosit gâtul sticlei şi am cules un pahar 
mare. Cu ochii pe mâinile care turnau, am întrebat: 

— Aşteptaţi de mult? 

— Cam de o oră. Oumou Prescott mi-a spus că te-ai dus în 
Licktown, aşa că am presupus că o să te întorci târziu. Ai 
avut necazuri? 

Am luat prima gură de whisky, simțind cum îmi arde 
tăieturile interne acolo unde Kadmin mă lovise cu bocancul 
şi am înghiţit în grabă. Am făcut o grimasă. 

— De ce aţi crede aşa ceva, doamnă Bancroft? 

Ea făcu un gest elegant cu mâna. 

— Fără niciun motiv. Nu vrei să vorbeşti despre asta? 

— Nu în mod special. 

M-am scufundat într-un fotoliu imens de la picioarele 
patului stacojiu şi am privit fix la ea peste lăţimea camerei. 
Se lăsă tăcerea. Din punctul în care stăteam eu o vedeam 
luminată din spate de fereastră iar faţa îi era într-o umbră 
adâncă. Mi-am păstrat ochii la nivelul sclipirii slabe care ar 
fi putut fi ochiul ei stâng. După un timp îşi schimbă poziţia şi 
gheaţa din pahar scoase un clinchet. 

— Bine. Îşi drese glasul: Despre ce vrei să vorbim? 

Am făcut semn cu paharul spre ea. 

— Să începem cu motivul pentru care sunteţi aici. 

— Vreau să ştiu ce progrese ai făcut. 

— Poţi avea un raport din partea mea mâine dimineaţă. O 
să trimit unul prin Oumou Prescott înainte de a ieşi. Haideţi, 
doamnă Bancroft. E târziu. Sunteţi în stare de mai mult de 
atăt. 

Pentru un moment am crezut că va pleca, după cum se 
răsuci. Apoi îşi luă paharul cu ambele mâini, îşi plecă capul 
asupra lui ca şi cum ar fi căutat acolo inspiraţia şi după un 
timp ridică din nou privirea. 

— Vreau să te opreşti, zise. 


Am lăsat cuvintele să se afunde în camera întunecată. 

— De ce? 

I-am văzut buzele pornind într-un zâmbet, am auzit 
sunetul gurii ei de parcă s-ar fi desfăcut. 

— De ce nu? 

— Păi. Am sorbit din băutură, udând cu alcool tăieturile 
din gură ca să-mi potolesc hormonii. Pentru început, e 
vorba de soţul dumneavoastră. Mi-a arătat foarte clar că 
renunţarea şi fuga mi-ar putea dăuna serios sănătăţii. Apoi 
sunt o sută de mii de dolari. Şi pe urmă, ei bine, intrăm pe 
tărâmul unor lucruri eterice ca promisiunile şi cuvântul 
meu. Şi ca să fiu cinstit, sunt curios. 

— O sută de mii nu sunt chiar atât de mulţi bani, spuse ea 
cu grijă. lar Protectoratul e mare. Ţi-aş putea da eu banii. 
Găseşte un loc în care Laurens să nu te găsească niciodată. 

— Da. Rămâne cuvântul dat, şi curiozitatea. 

Se aplecă peste băutură. 

— Hai să nu ne prefacem, domnule Kovacs. Laurens nu a 
încheiat un contract, ci te-a târât aici. Te-a forţat să intri 
într-o afacere şi n-ai avut încotro decât s-o accepţi. Nu poţi 
spune că te leagă onoarea. 

— Tot sunt curios. 

— Poate ţi-aş putea satisface curiozitatea, zise ea blând. 

Am mai înghiţit din whisky. 

— Da? V-aţi ucis soţul, doamnă Bancroft? 

Făcu un gest de nerăbdare. 

— Nu vorbesc despre jocul vostru de-a detectivii. Eşti... 
curios în legătură cu alte lucruri, nu-i aşa? 

— Poftim? 

Am privit-o peste buza paharului. 

Miriam Bancroft cobori de pe pervazul ferestrei şi se 
sprijini cu coapsele de el. Puse jos paharul cu o grijă 
exagerată şi se lăsă pe spate în mâini astfel încât umerii i se 
ridicară. Asta îi schimba forma sânilor, făcându-i să se mişte 
sub materialul subţire al tricoului. 

— Ştii ce este Merge Nine? întrebă ea, puţin şovăitor. 


— Empatină? 

Am dezgropat de pe undeva numele. Un grup de jefuitori 
meticulos înarmaţi pe care-i cunoscusem pe Lumea lui 
Harlan, prieteni de-ai Virginiei Vidaura. Gândăceii Albaştri. 
Îşi făceau toată treaba luând Merge Nine. Spunea că asta îi 
face o echipă mult mai sudată. O bandă de psihopaţi 
nenorociţi. 

— Da, empatină. Derivate de empatină la care se adaugă 
intensificatori cu Satyron şi Ghedin. Trupul ăsta... - făcu un 
gest în jos, cu degetele răsfirate mângâindu-şi curbele. Este 
o operă de artă bio-chematech, de la Nakamura Labs. 
Secret Merge Nine când... sunt excitată. În transpiraţie, în 
salivă, în păsărică, domnule Kovacs. 

Se depărtă de pervaz, eşarfa alunecându-i de pe umeri pe 
podea. Se ghemui mătăsoasă la picioarele ei iar ea păşi de 
deasupra către mine. 

Ei bine, există Alain Marriott, respectabil şi puternic în 
miliardele sale de interpretări experia; dar mai e şi 
realitatea. În realitate, indiferent care le-ar fi preţul, există 
anumite lucruri de la care nu te dai înapoi. 

Ne-am întâlnit la mijlocul camerei. Merge Nine era deja în 
aer, în mirosul corpului ei şi în aburii respirației mele. Am 
inspirat adânc şi am simţit cum mecanismele chimice se 
declanşează ca nişte corzi întinse în stomac. Băutura mea 
se terminase, o lăsasem pe undeva, iar mâna în care o 
ţinusem era mulată în jurul unuia dintre sânii umflaţi ai lui 
Miriam Bancroft. Îmi trase capul în jos cu ambele mâini şi l- 
am regăsit iarăşi, Merge Nine în picăturile de sudoare 
cuibărite în adâncitura moale care mergea în jos pe 
decolteul ei. Am tras de marginile tricoului, eliberând sânii 
presaţi sub el, căutând şi găsind un sfârc cu gura. 

Deasupra mea simţeam gura ei gâfâind deschisă, şi ştiam 
că empatina îşi croieşte drum în creierul trupului meu, 
declanşând instincte telepatice adormite şi sondând aura 
intensă de excitație pe care o genera femeia. Ştiam la fel de 
bine că ea va începe să simtă gustul propriei sale cărni în 


gura mea. Odată declanşată, febra empatinei era ca o 
minge de tenis, crescând în intensitate la fiecare 
transmitere de la un senzor inflamat la altul, până când 
contopirea atingea un climax aproape de nesuportat. 

Miriam Bancroft începuse acum să geamă, şi ne-am 
prăbuşit pe podea unde m-am mişcat înainte şi înapoi între 
sânii ei, frecându-mi faţa de duritatea lor elastică. Mâinile ei 
deveniră înfometate, apucând şi înfigându-şi blând unghiile 
în coapsele mele şi în umflătura dureroasă dintre picioare. 
Ne-am smuls febrili hainele unul altuia, gurile ne tremurau 
de nevoia de a se umple, şi când am aruncat tot ce aveam 
pe noi covorul de dedesubt părea să lase şuviţe individuale 
de căldură pe pielea noastră. M-am suit peste ea şi barba 
mea ţepoasă frecă uşor pe moliciunea tresăltând a 
pântecului ei, gura mea făcând o-uri umede pe drumul în 
jos. Apoi am simţit un gust profund sărat atunci când limba 
mi se scufundă printre pliurile ei, sorbind Merge Nine 
împreună cu sucurile şi revenind să apese şi să alunece pe 
micul mugur al clitorisului. Undeva, la celălalt capăt al 
lumii, penisul meu pulsa în mâna ei. O gură se închise peste 
capul lui şi supse blând. 

Amestecându-se, orgasmele noastre crescură rapid şi cu o 
simultaneitate fără greşeală, şi semnalele combinate ale 
contopirii Merge Nine se topiră până când n-am mai putut 
face distincţie între tensiunea chinuitoare a apăsării dintre 
degetele ei şi presiunea propriei mele limbi într-un punct 
indistinct dincolo de atingerea ei posibilă în interiorul ei. 
Coapsele ei se încleştară în jurul capului meu. Se auzi un 
sunet ca un mormăit, dar nu mai eram conştient din al cui 
gât provenea. Îndividualitatea se topise într-o 
suprasolicitare senzorială reciprocă, tensiunea ridicându-se 
strat după strat, culme după culme, şi apoi dintr-odată ea 
râdea la împroşcarea caldă, sărată pe faţa şi degetele ei şi 
eu eram prins de coapsele ei care strângeau în clipa în care 
propriul ei orgasm simultan o străbătu. 


Urmă o relaxare înfiorată, în care cea mai mică mişcare, 
alunecarea pielii pe piele, ne aducea amândoura spasme şi 
suspine. Apoi, mulţumită lungii perioade în care trupul meu 
stătuse în container, a imaginilor aburite ale Anenomei 
strivită de geamul biocabinei, penisul îmi zvâcni şi începu să 
mi se întărească iarăşi. Miriam Bancroft îl înghionti cu 
nasul, îşi plimbă vârful limbii de-a lungul şi în jurul lui, 
lingându-i cleiul până când fu din nou neted şi încordat pe 
obrazul ei, apoi se rostogoli şi mă încalecă. Întinzându-se pe 
spate ca să se echilibreze şi să se sprijine, se lăsă în jos, 
înfigându-se în suliță cu un geamăt lung, cald. Se aplecă 
peste mine, cu sânii clătinându-se, şi eu m-am întins şi i-am 
supt înfometat globurile evazive. Mâinile mele se ridicară 
să-i cuprindă coapsele în locul în care se deschideau de 
ambele părţi ale corpului meu. 

Apoi mişcarea. 

A doua oară dură mai mult, iar empatina îi împrumută un 
aer mai mult estetic decât sexual. Primindu-şi indiciile din 
semnalele izbucnind din simţurile mele, Miriam Bancroft 
stabili o mişcare înceată de du-te vino în timp ce eu îi 
priveam pântecul întins şi sânii proeminenţi cu o dorinţă 
detaşată. Dintr-un motiv pe care nu-l puteam înţelege, 
Hendrix-ul fluiera un ritm ragga lent şi profund din colţurile 
camerei, iar jocurile de lumini decorau tavanul de deasupra 
noastră cu pete roşii şi purpurii. Când tiparul se răsturnă şi 
stele rotitoare începură să ne puncteze trupurile, mi-am 
simţit mintea răsturnându-se o dată cu el şi percepțiile îmi 
alunecară scăpate de sub control. Nu mai era decât 
legănarea coapselor lui Miriam Bancroft deasupra mea, şi 
imagini fragmentate ale trupului şi feţei ei învăluite în 
lumini colorate. Când îmi dădui drumul, fu ca o explozie 
îndepărtată care păru să aibă mai mult de-a face cu femeia 
cutremurându-se într-un spasm deasupra mea decât cu 
propriul mei trup. 

Mai târziu, când stăteam întinşi unul lângă altul, cu 
mâinile mângâindu-ne reciproc în alte suişuri şi coborâşuri 


neconvingătoare, ea întrebă: 

— Ce crezi despre mine? 

Am privit în jos de-a lungul trupului meu spre ceea ce 
făcea mâna ei, şi mi-am dres glasul. 

— E o întrebare capcană? 

Râse, aceeaşi tuse din adâncul pieptului care mă 
înfierbântase în camera hărților de la Casa Solară. 

— Nu. Vreau să ştiu. 

— Îţi pasă? 

Nu sună aspru, căci cumva Merge Nine dezbrăcase 
întrebarea de nuanțele brutale. 

— Crezi că asta înseamnă să fii Mat? 

Cuvântul suna ciudat pe buzele ei, de parcă n-ar fi vorbit 
despre ea însăşi. 

— Crezi că nouă nu ne pasă de nimic ce e tânăr? 

— Nu ştiu, am spus, sincer. E un punct de vedere pe care l- 
am auzit. Să trăieşti trei sute de ani trebuie să-ţi modifice 
perspectivele. 

— Da, aşa e. Respirația i se înteţi uşor când degetele mele 
alunecară în interiorul ei. Da, aşa. Dar nu încetează să-ţi 
pese. Vezi. Totul trece pe lângă tine. Şi tot ce vrei să faci 
este să te apuci, să te ţii de ceva, să opreşti totul. Să nu 
plece. 

— E adevărat? 

— Da, este. Deci ce crezi despre mine? 

M-am aplecat peste ea şi am privit trupul de femeie tânără 
pe care îl ocupa, trăsăturile fine ale chipului ei şi ochii 
bătrâni, bătrâni. Încă eram împietrit de Merge Nine, şi nu-i 
puteam găsi niciun cusur. Era cel mai frumos lucru pe care 
îl văzusem vreodată. Am renunţat la lupta pentru 
obiectivitate şi mi-am plecat capul s-o sărut pe un sân. 

— Miriam Bancroft, eşti o adevărată comoară, şi mi-aş 
vinde de bunăvoie sufletul ca să te posed. 

Ea îşi înăbuşi un chicotit. 

— Vorbesc serios. Îţi plac? 

— Ce fel de întrebare... 


— Serios. 

Cuvintele pătrunseră dincolo de empatină. Mi-am regăsit o 
parte din control şi am privit-o în ochi. 

— Da, am spus simplu. Îmi placi. 

Glasul îi scăzu. 

— Îţi place ceea ce am făcut? 

— Da, îmi place ce-am făcut. 

— Vrei mai mult? 

— Da, vreau mai mult. 

Se ridică să mă privească în faţă. Mişcările mângâietoare 
ale mâinii ei de veniră mai puternice, cerând mai mult. 
Glasul i se întări pe măsură. 

— Mai spune-mi o dată. 

— Vreau mai mult. De la tine. 

Mă împinse în jos apăsându-mă cu o mână pe piept şi se 
aplecă peste mine. Creşteam în ceva apropiat de o erecţie 
completă. Ea începu să-şi ritmeze mângăierile, lent şi 
puternic. 

— Înspre vest, murmură, cam la cinci ore de mers cu o 
navă, e o insulă. A mea. Nimeni nu merge acolo; eo 
umbrelă de excludere de cincizeci de kilometri, patrulată 
de sateliți, dar e frumoasă. Am construit acolo un complex, 
cu o bancă de clone şi o instituţie de reîntrupare. Vocea îi 
căpătă iar o nuanţă aspră: Câteodată încarce clonele. Copii 
ale mele. Ca să mă joc. Înţelegi ce-ţi ofer? 

Am scos un sunet. Imaginea pe care tocmai mi-o indusese, 
de a fi în atenţia unui grup de trupuri ca acesta, toate 
dirijate de aceeaşi minte, îmi încorda şi ultimii muşchi ai 
erecţiei, iar mâna ei alunecă pe întreaga lungime ca o 
maşinărie. 

— Ce-a fost asta? 

Se aplecă peste mine, frecându-şi sfârcurile de pieptul 
meu. 

— De când? am reuşit să îngaim, printre încolăcirile şi 
descolăcirile muşchilor stomacului, prin pofta trupească şi 


tonurile ceţoase de Merge Nine. Învitaţia asta în parcul de 
distracţii e valabilă? 

Ea zâmbi, un rânjet de o lascivitate pură. 

— Pentru folosire nelimitată, zise. 

— Dar numai pe o perioadă limitată, aşa-i? 

Scutură din cap. 

— Nu, nu mă înţelegi. Locul ăla este al meu. Totul de acolo, 
insula, marea din jurul ei, tot ce e pe ea. E al meu. Ie pot 
ţine acolo cât vrei tu să rămâi. Până când oboseşti. 

— Ar putea să ia ceva timp. 

— Nu. Era o urmă de tristeţe în felul în care îşi clătină 
capul de data asta şi privirea i se umbri puţin: Nu, n-o să ia. 

Mişcarea de piston de pe penisul meu slăbi treptat. Am 
gemut şi am apucat-o de mână, forţând-o să reia lucrul. 
Mişcarea păru s-o reaprindă, şi trecu la treabă conştiincios, 
crescând şi micşorând viteza, aplecându-se să mă 
hrănească cu sânii ei sau suplimentându-şi mângăierile cu 
lins şi supt. Percepția mea temporală se pierdu şi fu 
înlocuită cu o pantă nesfârşită de senzaţii care suia 
chinuitor de lent, câtre o culme pentru care mă auzeam 
implorând cu glas de drogat undeva la mare depărtare. 

La limita orgasmului, eram vag conştient prin legătura 
creată de Merge Nine că ea îşi scufundase degetele 
înăuntrul ei, frecându-se cu o dorinţă necontrolată cu totul 
nepotrivită meticulozităţii cu care mă manipula pe mine. 
Bine condusă de empatină, ajunse la propriul ei orgasm cu 
câteva secunde înainte de al meu, şi chiar înainte ca eu să 
izbucnesc îşi întinse cu putere propriile sucuri peste faţa şi 
trupul meu zvârcolindu-se. Totul se şterse. 

Când mi-am venit în fire, mult mai târziu, cu prăbuşirea 
dată de Merge Nine strivindu-mă ca o greutate de plumb, 
ea dispăruse ca un vis febril. 

Capitolul Unsprezece. 

Când nu ai prieteni, iar femeia cu care ţi-ai petrecut 
noaptea te-a părăsit cu capul urlând şi fără un cuvânt, ai 
doar un număr limitat de opţiuni. Când eram mai tânăr 


obişnuiam să ies în căutare de scandaluri sordide pe 
străzile din Newpest. Asta dusese la câţiva oameni 
înjunghiaţi, niciunul dintre aceştia nefiind eu, şi în schimb 
atrăsese ucenicia mea într-una din bandele de pe Lumea lui 
Harlan (capitolul Newpest). Mai târziu, am îmbunătăţit 
acest fel de refulare înrolându-mă; scandaluri cu un scop, şi 
cu armament mai intensiv, dar, după cum s-a dovedit, la fel 
de sordide. Presupun că n-ar fi trebuit să fiu aşa de surprins 
cum fusesem - singurul lucru pe care cei care mă 
recrutaseră pentru flotă voiseră cu adevărat să-l ştie fusese 
în câte bătăi învinsesem. 

Zilele astea sufeream o reacţie ceva mai puţin destructivă 
la o indispoziţie chimică generală. Când patruzeci de 
minute de înot în piscina subterană de la Hendrix reuşiră să 
risipească atât dorul după compania toridă a lui Miriam 
Bancroft cât şi mahmureala dată de Merge Nine, am făcut 
singurul lucru pentru care eram pregătit. Am comandat 
nişte analgezice la room service şi am plecat la 
cumpărături. 

Bay City era deja inundat de lumina zilei când în sfârşit am 
ieşit în stradă, iar centrul comercial era sufocat de pietoni. 
Am stat câteva minute pe margine, apoi m-am scufundat şi 
am început să mă uit la vitrine. 

Un sergent de marină blond cu numele imposibil de 
Serenity Carlyle m-a învăţat să fac cumpărături, acasă pe 
Lume. Înainte folosisem întotdeauna o tehnică descrisă cel 
mai bine prin termenul cumpărături la punct fix. Îţi 
identifici ţinta, intri, o iei şi ieşi. Dacă nu poţi obţine ceea ce 
vrei, reduci pierderile şi ieşi la fel de repede. În timpul 
perioadei petrecute împreună, Serenity mă dezvăţase de 
această abordare, şi îmi vânduse filosofia ei de păşunat al 
consumatorului. 

— Uite, îmi spusese într-o zi într-o cafenea din Millsport. 
Cumpărăturile - cumpărăturile adevărate, fizice - ar fi 
putut dispărea cu secole în urmă dacă s-ar fi vrut asta. 

— Cine să vrea? 


— Oamenii. Societatea. Fluturase nerăbdătoare din mână: 
Nu contează. Exista de pe atunci posibilitatea. Comenzi 
prin mail, supermarketuri virtuale, sisteme de debitare 
automată. Se putea face dar nu s-a întâmplat niciodată. Ce- 
ţi spune asta? 

La douăzeci şi doi de ani, soldat crescut prin gangurile din 
Newpest, nu-mi spunea nimic. Carlyle se uitase la privirea 
mea albă şi suspinase. 

— Îţi spune că oamenilor le place să meargă la 
cumpărături. Că acest lucru le satisface o necesitate 
esenţială de a achiziţiona, la nivel genetic. Ceva ce 
moştenim de la strămoşii noştri vânători-culegători. O, 
avem dispozitive automate pentru cumpărarea articolelor 
principale din gospodărie, sisteme mecanice de distribuire 
a alimentelor pentru cei săraci şi marginalizaţi. Dar avem şi 
o proliferare masivă a aglomerărilor comerciale şi a pieţelor 
specializate în hrană şi obiecte la care oamenii trebuie să 
meargă fizic. De ce ar face asta, dacă nu le-ar plăcea? 

Probabil ridicasem din umeri, păstrându-mi calmul 
tineresc. 

— Cumpărăturile înseamnă interacţiune fizică, antrenarea 
capacităţii de decizie, satisfacerea dorinţei de a achiziţiona, 
şi un impuls pentru mai multe achiziţii, o nevoie de 
cercetare. E atât de uman dacă te gândeşti. Trebuie să 
înveţi să-ţi placă, Tak. Vreau să zic că dacă trebuie poţi să 
traversezi un întreg arhipelag într-un elicopter fără să fii 
nevoit să te uzi. Dar asta nu-ţi ia plăcerea de a înota, nu-i 
aşa? Învață să cumperi bine, Tak. Fii flexibil. Bucură-te de 
nesiguranţă. 

Bucurie nu era chiar ceea ce simţeam în acest moment, 
dar m-am conformat şi am rămas flexibil, fidel crezului lui 
Serenity Carlyle. Am început prin a căuta vag o geacă 
groasă impermeabilă, dar lucrul care m-a atras în final într- 
un magazin a fost o pereche de bocanci pentru teren 
accidentat. 


Bocancii fură urmaţi de nişte pantaloni negri largi şi o 
bluză izolatoare cu sigilii enzimale de la talie până la banda 
strânsă de la gât. Până acum văzusem de sute de ori 
variante ale acestui tip de îmbrăcăminte pe străzile din Bay 
City. Asimilare la suprafaţă. Ar fi trebuit să meargă. După o 
scurtă reflecţie mahmură, am adăugat o sfidătoare bandană 
de mătase roşie peste frunte, în stilul bandelor din 
Newpest. Nu era ceva tocmai uniformizant, dar se potrivea 
cu iritarea vag revoltată care creştea în mine de ieri. Am 
aruncat costumul de vară al lui Bancroft într-un coş de pe 
stradă şi am lăsat pantofii alături de el. 

Înainte de a-l arunca, am căutat prin buzunare şi am scos 
cele două cărţi de vizită: al doctorului de la Bay City Central 
şi al armurierului lui Bancroft. 

Larkin şi Green s-au dovedit a fi numele nu al celor doi 
armurieri, ci a două străzi care se intersectau pe o pantă 
înfrunzită numită Russian Hill. Taxiul avea ceva vorbărie 
pentru turişti privind zona, dar am sărit peste ea. Larkin & 
Green, Armurieri din 2203, avea o faţadă discretă pe colţ, 
extinzându-se câţiva metri pe fiecare stradă, dar mărginită 
de unităţi blindate care arătau ca şi cum ar fi fost anexate. 
Am trecut prin nişte uşi de lemn bine îngrijite în interiorul 
răcoros, mirosind a petrol. 

Înăuntru, locul îmi amintea de camera hărților de la Casa 
Solară. Era spaţios, şi lumina pătrundea prin două rânduri 
de ferestre înalte. Primul nivel fusese îndepărtat şi înlocuit 
cu o galerie largă dominând pe patru laturi parterul. Pe 
pereţi erau atârnate vitrine plate iar spaţiul de sub galerie 
adăpostea cărucioare acoperite cu sticlă groasă care 
îndeplineau acelaşi rol. În aer se simţea o urmă slabă de 
modificator ambiental, miros de copaci bătrâni sub mirosul 
uleiului de puşcă, iar pe podeaua de sub picioarele mele 
încălţate cu bocanci noi era un covor. 

O faţă de oţel negru apăru peste balustrada galeriei. 
Fotoreceptori verzi ardeau în locul ochilor. 

— Vă pot ajuta cu ceva, domnule? 


— Sunt Takeshi Kovacs. Vin din partea lui Laurens 
Bancroft, am zis, lăsându-mi capul pe spate ca să întâlnesc 
privirea androidului. Caut nişte arme. 

— Desigur, domnule. Vocea era masculină, liniştită şi 
lipsită de orice subsonice comerciale pe care să le pot 
detecta. Domnul Bancroft ne-a spus să vă aşteptăm. Sunt cu 
un client, dar voi cobori imediat. Vă rog simţiţi-vă ca acasă. 
La stânga aveţi scaune şi un bar cu răcoritoare. Vă rog să 
vă serviţi. 

Capul dispăru şi conversaţia cu ton scăzut pe care o 
remarcasem vag atunci când intrasem fu reluată. Am 
localizat barul cu răcoritoare, l-am găsit plin cu alcool şi 
ţigări şi l-am închis în grabă. Analgezicele tociseră tăişul 
mahmurelii de după Merge Nine, dar nu eram în stare de 
alte abuzuri. Cu un uşor şoc, mi-am dat seama că până 
acum îmi petrecusem ziua fără nicio ţigară. M-am îndreptat 
spre prima vitrină şi m-am uitat înăuntrul ei la o selecţie de 
săbii de samurai. De teci erau agăţate etichete cu date. 
Unele dintre ele erau mai bătrâne decât mine. 

Următoarea vitrină conţinea un raft cu arme cu proiectile 
cafenii şi gri care păreau mai degrabă să fi fost crescute 
decât fabricate. Butoaiele încolţeau din ambalaje organice 
curbate care pâlpâiau uşor în partea dinspre magazie. Şi 
ele erau datate din secolul trecut. Încercam să descifrez 
înscrisul curb gravat pe un butoi când am auzit un pas 
metalic pe scara din spatele meu. 

— Domnul a găsit ceva pe placul său? 

M-am întors cu faţa la androidul care se apropia, întregul 
său corp era din acelaşi metal lustruit, modelat în 
configuraţia musculară a unui bărbat uman arhetipal. 
Numai organele genitale lipseau. Faţa era lungă şi slabă, cu 
trăsături suficient de fine cât să atragă atenţia în ciuda 
imobilităţii sale. Pe cap avea săpate brazde reprezentând 
un păr aspru pieptănat pe spate. Pe piept avea ştampilată 
aproape erodat legenda Mars Expo 2076. 


— Mă uitam, am zis făcând semn în spate spre pistoale. 
Astea sunt făcute din lemn? 

Privirea fotoreceptorilor verzi mă fixă cu gravitate. 

— Într-adevăr, domnule. Magaziile sunt dintr-un hibrid de 
fag. Sunt toate arme fabricate manual. Kalashnikov, Purdey 
şi Beretta. Avem aici toate firmele europene. De care este 
interesat domnul? 

M-am uitat în spate. Era o poezie curioasă în acele forme, 
ceva situat la mijlocul drumului dintre brutalitatea 
funcţională şi graţia organică, ceva care striga să fie ţinut în 
braţe. Să fie folosit. 

— Sunt puţin cam ornamentale pentru mine. Mă gândeam 
la ceva puţin mai practic. 

— Desigur, domnule. Putem presupune că domnul nu este 
un novice în materie? 

Am rânjit la maşină. 

— Puteţi presupune. 

— Atunci poate că domnul mi-ar putea spune care au fost 
preferinţele sale în trecut. 

— Smith & Wesson 1l mm Magnum. Ingram 40 cu săgeți. 
Aruncător de particule Sunjet. Dar asta nu era în acest 
trup. 

Receptorii verzi sclipiră. Fără comentarii. Probabil nu 
fusese programat pentru conversații uşurele cu Mesagerii. 

— Şi ce anume caută domnul pentru acest trup? 

Am ridicat din umeri. 

— Ceva subtil. Sau nu. Arme cu proiectile. Şi o lamă. Cele 
de calibru mare trebuie să fie în genul Smith-ului. 

Androidul rămase tăcut. Aproape că puteam auzi bâzâitul 
căutătorilor de date. M-am întrebat în treacăt cum a ajuns o 
astfel de maşină să se învârtă pe aici. Era limpede că nu 
fusese proiectat pentru o astfel de slujbă. Pe Lumea lui 
Harlan nu vezi prea mulţi androizi. Construirea lor e 
costisitoare comparativ cu un corp sintetic sau chiar o 
clonă, iar cele mai multe slujbe unde este necesară o formă 
umană sunt mai bine îndeplinite de aceste alternative 


organice. Adevărul este că un robot uman reprezintă o 
coliziune fără sens a două funcțiuni separate. Inteligența 
artificială, care într-adevăr funcţionează mai bine plasată 
într-un asemenea cadru închis, şi munca fizică grea, 
periculoasă pe care majoritatea firmelor de cyber-inginerie 
o proiectează special pentru fiecare sarcină. Ultimul robot 
pe care-l văzusem pe Lume fusese un crab de grădinărit. 

Fotoreceptorii se luminară slab şi atitudinea individului se 
dezgheţă. 

— Dacă domnul ar dori să mă urmeze, cred că am 
combinaţia potrivită. 

Am urmat maşina printr-o uşă care se încadra atât de bine 
în decorul peretelui din spate încât nu o văzusem şi am 
străbătut un coridor scurt. Dincolo de acesta se găsea o 
încăpere lungă, scundă lângă ai cărei pereţi de plastic 
nevopsit erau aliniate lăzi din fibră de sticlă. Câţiva oameni 
lucrau tăcuţi la punctele de lucru răspândite prin cameră. 
Aerul era încărcat de băzâitul profesionist al aparaturii 
manevrate de mâini pricepute. Androidul mă conduse la un 
omuleţ cu părul cărunt îmbrăcat în salopetă pătată de 
unsoare care jupuia un electromag aruncător de săgeți de 
parcă ar fi fost un pui fript. Ridică privirea la apropierea 
noastră. 

— Chip? 

Dădu din cap spre maşină iar pe mine mă ignoră. 

— Clive, dânsul este Takeshi Kovacs. E prieten cu domnul 
Bancroft, caută o armă. Aş vrea să-i arăţi pistoalele Nemex 
şi Philips, apoi condu-l la Sheila pentru o armă albă. 

Clive dădu iar din cap şi lăsă deoparte electromagul. 

— Pe aici, zise. 

Androidul îmi atinse uşor braţul. 

— Dacă domnul mai doreşte ceva, sunt în sala vitrinelor. 

Se înclină şi plecă. L-am urmat pe Clive pe lângă şirurile 
de lăzi până într-un loc unde pistoalele stăteau aşezate pe 
grămezi de confetti de plastic. Alese unul şi se întoarse spre 
mine ţinându-l în mâini. 


— A doua serie de Nemesis X, zise, întinzându-mi pistolul. 
Nemex. Fabricat sub licenţă Mannlicher-Schoenauer. 
Foloseşte gloanţe de mare putere de penetrare cu o 
încărcătură obişnuită numită Druck 31. Foarte puternic, 
foarte precis. Magazia e de optsprezece cartuşe intercalate 
în încărcător. Puţin cam voluminos dar merită într-o luptă. 
Simţiţi-i greutatea. 

Am luat arma şi am răsucit-o în mâini. Era un pistol mare, 
cu o ţeavă grea puţin mai lungă decât la Smith & Wesson, 
dar bine echilibrat. L-am mutat un timp dintr-o mână în 
alta, simţindu-l, privind pieziş. Clive aştepta răbdător lângă 
mine. 

— Bine. I l-am dat înapoi: Dar ceva mai subtil? 

— Un Philips. 

Clive băgă mâna într-o ladă deschisă şi săpă printre 
confetti până când scoase un pistol gri suplu aproape pe 
jumătate cât Nemexul. 

— O încărcătură solidă de oţel. Foloseşte un accelerator 
electromagnetic. Complet fără zgomot, cu precizie maximă 
până la douăzeci de metri. Fără recul, şi are şi o opţiune de 
câmp reversat pe generator ceea ce înseamnă că gloanţele 
pot fi recuperate ulterior din ţintă. Zece cartuşe. 

— Baterii? 

— Cele standard sunt pentru patruzeci şi cincizeci de 
descărcări. După aceea pierdeţi din viteză cu fiecare şarjă. 
Aveţi două baterii de rezervă incluse în preţ şi un încărcător 
compatibil cu prizele casnice. 

— Aveţi vreun poligon? Vreun loc unde să pot testa astea? 

— În spate. Dar amândoi copilaşii vin împreună cu un disc 
de antrenament de luptă virtual şi între performanţele 
virtuale şi reale este o potrivire perfectă. Certificatul o 
garantează. 

— Bine, în regulă. 

Pregătirea pe baza unei astfel de garanţii poate fi un 
proces lent dacă vreun cowboy se foloseşte de 
neîndemânarea rezultată ca să-ţi trimită un glonţ în cap. Şi 


asta fără să-ţi spună când ai putea fi reîntrupat. Dar deja 
durerea mea de cap reîncepuse să se facă simțită prin 
analgezice. Poate că o repriză de tragere la ţintă nu era 
chiar cea mai potrivită activitate în acest moment. Nici nu 
m-am mai ostenit să întreb de preţ. Nu erau banii mei cei 
pe care-i cheltuiam. 

— Muniţie? 

— Se găseşte în cutii de câte cinci, pentru ambele arme, 
dar primiţi un încărcător gratis pentru Nemex. Un fel de 
promoţie pentru noua linie. V-ar fi de ajuns? 

— Nu prea. Daţi-mi două pachete de câte cinci pentru 
ambele pistoale. 

— Zece încărcătoare de fiecare? 

În glasul lui Clive se simţea un respect dubios. Zece 
încărcătoare înseamnă o grămadă de muniţie pentru un 
pistol, dar descoperisem că existau momente în care 
capacitatea de a umple aerul cu gloanţe valora mult mai 
mult decât capacitatea de a nimeri cu adevărat ceva. 

— Doriţi şi o armă albă, nu-i aşa? 

— Aşa e. 

— Sheila! 

Clive se întoarse spre camera lungă şi strigă la o femeie 
înaltă cu un păr blond tuns scurt, care stătea cu picioarele 
încrucişate pe o ladă cu mâinile în poală şi un set gri mat 
mascându-i faţa. Se uită în jur când îşi auzi numele, apoi îşi 
aminti de mască şi o scoase, clipind. Clive îi făcu semn cu 
mâna şi ea se descolăci de pe ladă, ridicându-se puţin 
ezitant din cauza întoarcerii la realitate. 

— Sheila, omul caută o lamă. Vrei să-l ajuţi? 

— Sigur. Femeia întinse o mână lungă şi subţire: Sunt 
Sheila Sorenson. Ce fel de armă doriţi? 

I-am strâns mâna. 

— Takeshi Kovacs. Am nevoie de ceva ce poate fi aruncat 
în grabă, dar trebuie să fie de dimensiuni mici. Ceva ce aş 
putea lega pe antebraţ. 


— Bine, zise ea înţelegător. Vreţi să veniţi cu mine? Aţi 
terminat aici? 

Clive dădu din cap spre mine. 

— O să-i duc marfa lui Chip, iar el o să v-o împacheteze. 
Vreţi să vă fie livrată sau o luaţi dumneavoastră? 

— O iau eu. 

— Aşa mă gândeam şi eu. 

Punctul de afaceri al Sheilei se dovedi a fi o mică încăpere 
rectangulară cu câteva siluete-ţintă din plută pe un perete 
şi o gamă de arme mergând de la stilete la macete atârnând 
pe celelalte trei. Alese un cuţit negru plat cu o lamă de 
metal cenuşiu lungă de vreo cincisprezece centimetri şi îl 
dădu jos. 

— Cuţit Tebbit, zise ea liniştită. Unul foarte răutăcios. 

Şi după toate aparențele nepăsătoare se întoarse şi azvârli 
arma în ţinta din stânga. Tăie aerul ca o vietate şi se 
îngropă în capul siluetei. 

— Lamă de oţel aliat cu tantal, cu mâner de carbon striat. 
Există o piatră inclusă în mâner pentru contragreutate şi 
bineînţeles îi puteţi lovi cu ea în cap dacă nu reuşiţi cu 
capătul ascuţit. 

Am păşit spre ţintă şi am eliberat cuțitul. Limba era 
îngustă şi tăioasă ca o lamă pe ambele laturi. Un canal 
superficial străbătea centrul, conturat cu o linie fină roşie 
care avea mici caractere complicate gravate în interiorul ei. 
Am aplecat arma în tentativa de a citi inscripţia, dar era un 
cod pe care nu-l recunoşteam. Lumina se reflecta slab pe 
metalul cenuşiu. 

— Ce-i asta? 

— Ce? Sheila veni lângă mine. A, da. Codificare pentru 
bioarmament. Canalul acesta este acoperit cu C-381. 
Produce compuşi cianidici la contactul cu hemoglobina. E la 
o distanţă destul de mare de margini, ca să nu fie nicio 
problemă dacă te tai singur, dar dacă-l scufunzi în orice are 
sânge... 

— Minunat. 


— V-am spus că e răutăcios, nu-i aşa? 

În glasul ei se simţea mândrie. 

— Îl iau. 

leşind din nou în stradă, încărcat de cumpărături, mi-am 
dat seama că la urma urmelor îmi trebuia o haină, fie şi 
numai pentru a ascunde arsenalul abia achiziţionat. Am 
aruncat o privire în sus în căutarea unui taxi dar în loc de 
asta am decis că era suficient soare pe cer ca să justifice 
mersul pe jos. M-am gândit că în sfârşit mahmureala mea 
începea să dea înapoi. 

Mă aflam cu trei cvartale mai în jos pe stradă când mi-am 
dat seama că aveam o coadă. 

Condiţionarea de Mesager, zbătându-se stângaci să revină 
la viaţă în siajul Merge Nine, mi-o spuse. 

Simţul ascuţit al proximităţii, cel mai slab fior şi o siluetă în 
colţul ochilor o dată prea mult. Asta era bine. Într-o parte 
mai aglomerată a oraşului mi-ar fi scăpat, dar aici pietonii 
erau prea rari ca să ofere suficient camuflaj. 

Cuţitul Tebbit era legat pe antebraţul meu stâng într-o 
husă moale de piele cu declanşare neurală, dar niciunul 
dintre pistoale nu-mi era accesibil fără să fie evident că îmi 
depistasem umbra. Am cugetat dacă să încerc să scap de 
urmăritor, dar am abandonat ideea la fel de repede cum mi- 
a venit. Nu era oraşul meu, mă simţeam încleiat de 
chimicale şi oricum aveam prea multe bagaje. N-avea decât 
să meargă cu mine la cumpărături. Am grăbit puţin pasul şi 
mi-am croit drum încet-încet spre centrul comercial, unde 
am găsit o haină de lână scumpă roşu cu albastru lungă 
până la jumătatea coapsei, cu modele de inspiraţie inuită 
reprezentând stâlpi totemici încrucişându-se pe suprafaţa 
ei. Nu era chiar ceea ce avusesem în minte, dar ţinea de 
cald şi avea numeroase buzunare încăpătoare. Plătind în 
dreptul ferestrei de sticlă a magazinului, am reuşit să arunc 
o privire spre faţa cozii mele. Tânăr, caucazian, păr negru. 
Nu-l cunoşteam. 


Am traversat amândoi Union Square, oprindu-ne să facem 
loc unei alte demonstraţii privind Rezoluţia 653 care se 
îngrămădise la colţ şi acum se subţia treptat. Scandările se 
stinseră, oamenii se duseră şi lătratul metalic al sistemelor 
p.a. Începea să sune plângăcios. Aveam o şansă destul de 
mare să mă pierd în mulţime, dar deocamdată nu eram 
interesat. Dacă urmăritorul ar fi avut de gând să facă şi 
altceva decât să mă supravegheze, ar fi avut ocazia în 
umbra copacilor de pe colină. Aici era prea aglomerat 
pentru o lovitură. Mi-am croit drum printre rămăşiţele 
demonstraţiei, înlăturând fiţuicile ciudate, şi apoi m-am 
îndreptat spre sud spre Mission Street şi Hendrix. 

Pe Mission am intrat fără să vreau în raza de acţiune a 
transmisiei unui vânzător stradal. Instantaneu capul mi s-a 
umplut de imagini. Mă mişcam pe o stradă plină de femei 
ale căror haine erau concepute astfel încât să arate mai 
mult decât ar fi arătat dacă ar fi fost goale. Cizme care 
transformau picioarele în bucăţi de carne pentru 
consumatori deasupra genunchilor, coapse cu benzi în 
formă de săgeată indicând direcţia, suporturi structurale 
care ridicau şi împingeau sânii la vedere: nişte pendule 
grele, rotunde, cuibărite ca nişte ganglioni în decoltee 
umede de sudoare. Limbile ieşeau în afară, lingând buze 
pictate în roşu vişiniu sau negru tombal, dinţii erau 
dezgoliţi provocator. 

Un val de răcoare mă mătură, curăţând nevoia apăsătoare 
şi transformând atitudinea corpurilor într-o expresie 
abstractă a feminităţii. M-am pomenit măsurând unghiurile 
şi circumferinţele umflăturilor ca o maşină, cartografiind 
geometria cărnii şi oaselor ca şi cum ar fi fost o specie de 
plante. 

Betatanatină. Secerătoarea. 

Ultimul copil al unei familii extinse de chimicale concepute 
pentru proiecte de cercetare a stărilor din apropierea 
morţii, la începutul mileniului, betatanatina aducea corpul 
uman atât de aproape de linia dreaptă pe cât era posibil 


fără o distrugere masivă a celulelor. În acelaşi timp, stimulii 
controlului din molecula de Secerătoare inducea o 
funcţionare clinică a intelectului care permitea 
cercetătorilor să treacă prin experienţa artificială a morţii 
fără covârşitoarea emoție şi uluire care le-ar putea strica 
percepţia informaţiilor. Folosită în doze mici, Secerătoarea 
producea o adâncă indiferenţă faţă de lucruri ca durerea, 
excitaţia, bucuria şi suferinţa. Toată detaşarea pe care 
bărbaţii o simulaseră timp de secole înainte ca formele 
dezgolite ale femeii să li se ofere, într-o capsulă. Era 
aproape o obişnuinţă pe piaţa bărbaţilor adolescenţi. 

Era de asemenea un ideal drog militar. Cu Secerătoarea, 
un călugăr ascet al Visului lui Godwin putea incendia un sat 
plin de femei şi copii şi să nu simtă nimic în afară de 
fascinația pentru felul în care flăcările topeau carnea de pe 
oase. 

Ultima dată când folosisem betatanatină fusese în luptele 
de stradă de pe Sharya. O doză întreagă, proiectată să 
coboare temperatura corpului la cea a mediului 
înconjurător şi să-mi încetinească inima până la un ritm 
neînsemnat. Trucuri prin care să se evite detectoarele 
antipersonal de pe tancurile păianjen sharyene. Fără 
depistare în infraroşu, te puteai apropia să te caţeri pe un 
picior şi să spargi trapele cu grenade termită. Izbit de unda 
de şoc, echipajul era la fel de uşor de măcelărit ca nişte 
pisoi nou-născuţi. 

— Am stiff, omule, zise inutil o voce răguşită. 

Am clipit să alung transmisia şi m-am pomenit uitându-mă 
la o faţă caucaziană palidă cu o coamă căruntă. Unitatea de 
transmisie stătea pe umărul său, micile leduri roşii clipind 
spre mine ca nişte ochi de liliac. Pe Lume sunt reguli foarte 
stricte care limitează diseminarea direct-pe-creier, şi chiar 
transmisiile accidentale pot genera acelaşi tip de violenţă 
ca şi vărsarea băuturii cuiva într-un bar de pe chei. Am 
întins un braţ şi l-am îmbrâncit cu putere în piept pe 
comerciant. Se împletici până în vitrina magazinului. 


— Hei... 

— Nu te pişa în capul meu, amice. Nu-mi place. 

I-am văzut mâna alunecând în jos spre talie şi am bănuit 
ce avea să urmeze. Reorientându-mă, i-am prins globul 
ochiului sub degetele mele înţepenite... 

Şi m-am trezit faţă în faţă cu o movilă şuierătoare de carne 
membranoasă umedă de vreo doi metri înălţime. 
Tentaculele se zvârcoliră spre mine şi mâna mea se afundă 
într-o gaură pătată de flegmă tivită cu cili negri. Gâtul mi se 
ridică şi laringele mi se blocă. 

Trecând peste limita repulsiei, am împins în cilii mişcători 
şi am simţit cum carnea greţoasă cedează. 

— Dacă mai vrei să vezi, opreşte rahatul ăsta, am spus 
gâtuit. 

Movila de carne dispăru şi mă aflam din nou în faţa 
traficantului, cu degetele încă apăsate pe curbele 
superioare ale globilor lui oculari. 

— Bine, omule, bine. Desfăcu mâinile, cu palmele în afară: 
Nu vrei marfa, n-o cumpăra. Eu încerc doar să-mi câştig 
pâinea. 

Am făcut un pas înapoi şi i-am lăsat spaţiu să se desprindă 
de vitrina magazinului de care îl ţintuisem. 

— Acolo de unde vin eu nu intri în capetele oamenilor pe 
stradă, i-am oferit un fel de explicaţie. 

Dar el simţise deja retragerea mea din confruntare şi făcu 
doar un gest cu degetul despre care am presupus că era 
obscen. 

— Mă doare-n cot de unde eşti. Greier nenorocit! Dispari 
din faţa mea. 

L-am lăsat acolo, întrebându-mă în treacăt în timp ce 
traversam dacă era vreo diferenţă din punct de vedere 
moral între el şi geneticienii care încorporaseră Merge 
Nine în trupul lui Miriam Bancroft. 

M-am oprit la un colţ şi mi-am aplecat capul să aprind o 
ţigară. 

Mijlocul după-amiezii. Prima pe ziua de azi. 


Capitolul Doisprezece. 

Pe când mă îmbrăcam în oglindă în seara aceea, am suferit 
de convingerea brutală că altcineva îmi folosea trupul şi că 
eu fusesem redus doar la rolul de pasager într-un vehicul 
de observaţie din spatele ochilor. 

Se numeşte respingere a întregului psihic. Sau doar 
fragmentare. Nu e ceva neobişnuit să ai câţiva fiori, chiar 
dacă eşti un schimbător de trupuri experimentat, dar ăsta 
era cel mai rău caz pe care-l avusesem în ani de zile. 
Momente întregi am fost literalmente îngrozit să gândesc 
ceva detaliat, ca nu cumva omul din oglindă să nu-mi 
observe prezenţa. Încremenit, l-am privit ajustând cuțitul 
Tebbit în teaca sa neuro, ridicând Nemezxul şi Philipsul unul 
câte unul şi verificând încărcătura fiecărei arme. Pistoalele 
cu gloanţe erau ambele echipate cu câte un toc ieftin 
Fibregrip care se lipeau cu enzime de haine acolo unde 
erau presate. Omul din oglindă fixă Nemexul sub braţul 
stâng unde ar fi fost acoperit de geacă şi ascunse Philipsul 
la şale. Exersă scoaterea pistoalelor din tocuri de câteva 
ori, aţintindu-le spre reflexia lui, dar nu era ceva necesar. 
Discurile de exerciţii virtuale se ridicaseră la nivelul 
promisiunilor lui Clive. Era pregătit să ucidă cu oricare 
dintre arme. 

M-am agitat în spatele ochilor. 

Ezitant, îşi scoase pistoalele şi cuțitul şi le lăsă din nou pe 
pat. Apoi rămase un timp nemişcat până ce sentimentul 
irațional de goliciune trecu. 

Slăbiciunea armelor, o numea Virginia Vidaura, şi din 
prima zi a antrenamentului de Mesager fusese considerată 
un păcat capital. 

O armă - orice armă - este o unealtă, ne spunea ea. 
Legăna în braţe un aruncător de particule Sunjet. Destinată 
unui scop anume, aşa cum este orişice unealtă, şi utilă 
numai în acel scop. Dacă un om ar căra cu el peste totun 
ciocan de forţă numai pentru că este inginer ar fi 


considerat nebun. Şi dacă acest lucru se aplică inginerilor, 
se aplică de două ori în cazul Mesagerilor. 

În pluton, Jimmy de Soto tuşise amuzat. În acel moment 
vorbea în numele nostru al tuturor. Nouăzeci la sută dintre 
Mesageri proveneau dintre forţele convenţionale ale 
Protectoratului, unde armamentul avea în general un statut 
situat undeva între jucărie şi fetiş personal. Soldaţii ONU 
mergeau peste tot înarmaţi, chiar şi în permisii. 

Virginia Vidaura auzise tusea şi prinsese privirea lui 
Jimmy. 

— Domnule de Soto. Nu eşti de acord. 

Jimmy se foise, puţin stânjenit de cât de uşor fusese 
depistat. 

— Păi, doamnă. Experienţa îmi spune că cu cât ai mai 
multă putere de foc cu atât te achiţi mai bine de misiune. 

O uşoară undă de asentiment străbătuse rândurile. 
Virginia Vidaura aşteptase să se stingă. 

— Într-adevăr, zisese, şi apucase cu ambele mâini un 
aruncător de particule. Acest... dispozitiv are ceva putere. 
Te rog vino aici şi ia-l. 

Jimmy ezitase puţin, apoi îşi făcuse loc până în faţă şi luase 
arma. Virginia Vidaura se dăduse înapoi astfel încât Jimmy 
să fie în centrul scenei în faţa recruţilor adunaţi şi-şi dăduse 
jos bluzonul Corpului. În tricou fără mâneci şi papuci de 
bord arăta slabă şi foarte vulnerabilă. 

— O să vezi, zisese ea cu voce tare, că încărcătura este 
reglată la poziţia de test. Dacă mă loveşti, nu va rezulta 
decât o mică arsură de gradul unu, nimic mai mult. Mă aflu 
la o distanţă de aproximativ cinci metri. Sunt neînarmată. 
Domnule de Soto, vrei să încerci să mă ţinteşti? Sunt gata. 

Jimmy păruse surprins, dar ridicase Sunjetul în dreptul 
obrazului să verifice reglajul, apoi îl lăsase în jos şi se uitase 
la femeia din faţa lui. 

— Sunt gata, repetase ea. 

— Acum, se răstise el. 


Fusese aproape imposibil de urmărit. Jimmy azvârlise 
Sunjetul imediat ce cuvântul îi ieşise din gură, şi în stilul 
luptătorilor dăduse drumul focului chiar înainte ca ţeava să 
ajungă la orizontală. Aerul se umpluse de trosnetul 
caracteristic aruncătoarelor de particule. Raza ţâşnise. 
Virginia Vidaura nu mai era acolo. Cumva calculase la 
perfecţie unghiul razei şi se ferise din calea ei. De 
asemenea restrânsese distanţa de cinci metri la jumătate şi 
haina din mâna ei dreaptă era în mişcare. O înfăşurase în 
jurul ţevii Sunjetului şi smucise arma în lateral. Era peste 
Jimmy înainte ca el să înţeleagă ce se întâmpla, azvârlind 
aruncătorul de particule peste podeaua sălii de 
antrenament, lovindu-l şi răsturnându-l şi aducând uşor 
latul palmei sub nasul lui. 

Momentul se prelungise apoi se spărsese atunci când 
bărbatul de lângă mine îşi ţuguiase buzele şi emisese un 
fluierat lung, jos. Virginia Vidaura se înclinase uşor în 
direcţia sunetului, apoi se săltase în picioare şi-l ajutase pe 
Jimmy să se ridice. 

— O armă este o unealtă, repetase ea cu răsuflarea puţin 
tăiată. O unealtă pentru a ucide şi pentru a distruge. Şi vor 
fi momente când, ca Mesageri, va trebui să ucideţi şi să 
distrugeţi. Atunci veţi alege şi vă veţi echipa cu uneltele 
necesare. Dar amintiţi-vă de slăbiciunea armelor. Ele sunt o 
extensie - voi sunteţi ucigaşii şi distrugătorii. Sunteţi un 
întreg, cu sau fără ele. 

Strecurându-se în geaca inuită, îşi întâlni încă o dată 
proprii ochi în oglindă. Chipul pe care îl văzu întorcându-i 
privirea nu era mai expresiv decât al androidului de la 
Larkin & Green. Îl fixă impasibil pentru o clipă, apoi ridică o 
mână să-şi frece cicatricea de sub ochiul stâng. O ultimă 
privire de sus până jos şi am părăsit camera cu răceala 
bruscă a recăpătării controlului inundându-mi nervii. 
Coborând în lift, departe de oglindă, m-am silit să zâmbesc. 

Am avut o fragmentare, Virginia. 

Respiră, zise ea. Mişcă-te. Controlează-te. 


Şi am ieşit în stradă. Hendrix-ul mi-a urat curtenitor o 
seară bună când am trecut pragul uşilor principale, iar pe 
partea opusă a străzii coada mea apăru dintr-o ceainărie şi 
porni paralel cu mine. Am parcurs câteva cvartale, 
respirând atmosfera serii şi gândindu-mă dacă să scap de el 
sau nu. Lumina soarelui nu prea convingătoare persistase 
întreaga zi şi cerul era mai mult sau mai puţin senin, dar tot 
nu era cald. Conform hărţii pe care o cerusem la Hendrix, 
Licktown se găsea la o duzină şi jumătate de cvartale spre 
sud. M-am oprit la un colţ, am făcut semn unui taxi să 
coboare de pe culoarul său de patrulare şi l-am văzut pe 
urmăritorul meu făcând acelaşi lucru în timp ce eu urcam la 
bord. 

Începuse să mă plictisească. 

Taxiul coti spre sud. M-am aplecat în faţă şi am trecut cu 
mâna peste panoul publicitar pentru vizitatori. 

— Bine aţi venit la Urbline Services, spuse o voce caldă de 
femeie. Sunteţi conectaţi la baza de date centrală a Urbline. 
Vă rog formulaţi informaţia solicitată. 

— Există zone nesigure în Licktown? 

— Zona denumită Licktown este în general considerată 
nesigură în totalitatea sa, spuse plat baza de date. Însă 
Urbline vă garantează transportul spre orice destinaţie din 
cuprinsul Bay City şi... 

— Mda. Îmi puteţi arăta străzile cu cea mai mare rată a 
criminalităţii violente din zona Licktown? 

Urmă o scurtă pauză în care căutătorul de date accesa 
canale mai puţin utilizate. 

— Strada 19, cvartalele dintre Missouri şi Wisconsin indică 
cincizeci şi trei de vătămări organice în timpul ultimului an. 
O sută şaptezeci şi şapte arestări pentru substanţe 
interzise, o sută douăzeci şi două provocând vătămări 
organice minore, două su... 

— Bine. Cât de departe este de Jerry's Closed Quarters, 
Mariposa şi San Bruno? 


— Distanţa în linie dreaptă este de aproximativ un 
kilometru. 

— Alo hartă? 

Pe consolă se aprinse o grilă de străzi, completată cu cruci 
de localizare pentru Jerry's şi numele străzilor luminate în 
verde. Am studiat-o câteva secunde. 

— În regulă. Lasă-mă acolo. Intersecţia lui 19 cu Missouri. 

— Ca parte a contractului nostru cu clienţii, trebuie să vă 
avertizez că nu este o destinaţie recomandabilă. 

M-am lăsat pe spate şi am simţit zâmbetul lăţindu-mi-se pe 
faţă, de data asta neforţat. 

— Mulţumesc. 

Taxiul mă lăsă jos, fără vreun alt protest, la intersecţia 
dintre 19 şi Missouri. Am aruncat o privire în jur pe când 
ieşeam şi am rânjit iar. Destinaţie nerecomandabilă era o 
afirmaţie tipică a unei maşini. 

Străzile pe care îl fugărisem pe mongol noaptea trecută 
erau pustii, dar această parte a Licktown-ului era animată, 
iar locuitorii săi făceau clientela lui Jerry să arate aproape 
sănătoasă. Am plătit taxiul şi o duzină de capete se 
întoarseră ca să se concentreze asupra mea, niciunul dintre 
ele pe de-a-ntregul uman. Aproape că puteam simţi ochii cu 
fotomultiplicatori mecanici acordându-se de la distanţă pe 
banii pe care îi alesesem ca să plătesc, observând 
bancnotele în verde luminiscent fantomatic; nări canine cu 
performanţe mărite se umflau de mirosul gelului de duş al 
hotelului, întreaga mulţime culegând ecoul bogăției pe 
radarul străzii lor ca dâra unui banc de delfini pe ecranul 
unui pescador din Millsport. 

Al doilea taxi cobori în spatele meu. O alee neluminată îmi 
făcu cu ochiul, la mai puţin de zece metri distanţă. Abia 
păşisem pe ea când primul dintre localnici îşi începu jocul. 

— Cauţi ceva, turistule? 

Erau trei, şeful care vorbea fiind un uriaş de doi metri 
jumate gol până în talie arătând de parcă întregul stoc 
anual de grefe musculare al lui Nakamura îi fusese 


înfăşurat în jurul braţelor şi torsului. Sub pielea pectoralilor 
avea tatuaje de iluminium roşu astfel încât pieptul său 
semăna cu o vatră de cărbuni încinşi pe cale să se stingă, şi 
o cobră colţoasă se ridica din talie pe muşchii striaţi ai 
stomacului. Mâinile care atârnau desfăcute pe lateral se 
terminau cu nişte gheare ascuţite cu pila. Faţa îi era cusută 
cu cicatrici în urma luptelor dintre monştri pe care le 
pierduse iar într-unul dintre ochi avea înfiptă o proteză 
ieftină, o lentilă amplificatoare. Glasul îi suna surprinzător 
de blând şi trist. 

— Poate ai venit să vizitezi cartierele sărace, zise răutăcios 
silueta din dreapta uriaşului. Era tânăr, slab şi palid, cu păr 
lung subţire căzându-i pe faţă, iar atitudinea lui avea un tic 
nervos care trăda neurachemul ieftin. El era probabil cel 
rapid. 

Al treilea membru al comitetului de întâmpinare nu spuse 
nimic, doar rânji buzele de pe botul canin ca să etaleze 
nişte dinţi transplantaţi de animal de pradă şi o limbă lungă 
neplăcută. Sub capul mărit chirurgical, corpul era al unui 
bărbat uman în haine strâmte de piele. 

Timpul trecea. Coada mea trebuia să fi plătit deja taxiul şi 
să fi trecut la treabă. M-am hotărât să risc. Mi-am dres 
glasul. 

— Eu doar treceam pe aici. Sunteţi înţelepţi, o să mă 
lăsaţi. Acolo în spate a aterizat un cetăţean care va fi mai 
uşor de prins. 

Urmă o pauză scurtă, neîncrezătoare. Apoi uriaşul se 
întinse spre mine. I-am înlăturat mâna, am făcut un pas în 
spate şi am executat o țesătură de lovituri evident ucigaşe 
în aerul dintre noi. Trioul îngheţă, amplificatul canin 
mârâind. Mi-am tras sufletul. 

— Cum am spus, aţi fi înţelepţi dacă m-aţi lăsa să trec. 

Uriaşul era gata să renunţe. Puteam vedea asta pe faţa sa 
spartă. Fusese luptător destul de mult timp ca să observe 
antrenamentul de luptă şi instinctul unei vieţi petrecute în 
ring îi spunea când balanţa era înclinată. Cei doi însoțitori 


ai lui erau mai tineri şi ştiau mai puţine despre înfrângere. 
Înainte ca el să spună ceva, puştiul palid cu neurachem 
biciui cu ceva iar caninul se repezi la braţul meu drept. 
Propriul meu neurachem, deja declanşat şi probabil mai 
costisitor, fu mai rapid. Am apucat braţul puştiului 
frângându-i-l la cot, răsucindu-l în durerea lui şi peste 
tovarăşii lui. Caninul se aplecă pe lângă el şi eu am lovit, 
izbind puternic în nas şi gură. Căzu cu un scheunat. Puştiul 
se prăbuşise în genunchi, bocind şi strângându-şi cotul 
strivit. Uriaşul ţâşni înainte şi se pomeni cu degetele 
înţepenite ale mâinii mele drepte la un centimetru de ochi. 

— Nu, am zis liniştit. 

Puştiul gemea pe jos la picioarele noastre. În spatele lui, 
amplificatul canin zăcea acolo unde îl doborâsem, 
zbătându-se slab. Uriaşul se lăsă pe vine între ei, întinzând 
mâinile mari ca într-o mângâiere. 

Privi în sus spre mine, cu o expresie acuzatoare pe chip. 

Am dat înapoi pe alee vreo zece metri, apoi m-am întors şi 
am luat-o la fugă. Coada mea n-avea decât să se descurce şi 
să mă ajungă din urmă. 

Aleea cotea în unghi drept înainte de a da într-o altă 
stradă aglomerată. Am dat colţul şi am încetinit astfel încât 
am intrat pe stradă cu un pas rapid. Făcând la stânga, mi- 
am croit drum prin mulţime şi am început să mă uit după 
indicatoarele stradale. 

În faţă la Jerry's femeia încă mai dansa, captivă în paharul 
de cocktail. Firma clubului era aprinsă şi afacerile păreau 
să fie mai animate ca în seara trecută. Grupuri mici de 
oameni veneau şi plecau pe sub braţele flexibile ale 
robotului de la uşă, iar traficanţii pe care îi rănisem în 
cursul luptei cu mongolul fuseseră înlocuiţi cu de câteva ori 
mai mulţi. 

Am traversat strada şi m-am aşezat în faţa robotului care 
m-a pipăit, iar vocea sintetică spuse: 

— Curat. Doriţi la cabine sau la bar? 

— Ce-i de făcut la bar? 


— Ha ha ha, sosi râsul protocolar. La bar înseamnă să te 
uiţi, dar să nu atingi. Fără bani jos, fără să pui mâna. 
Regulile casei. Asta se aplică şi în cazul altor clienţi. 

— La cabine. 

— Cobori pe scări şi la stânga. Ia un prosop din grămadă. 

Am coborât pe scări, am parcurs coridorul luminat în roşu 
rotitor, am trecut de nişa cu prosoape şi de primele patru 
uşi închise ale cabinelor. Ritmul ca un tunet până în adâncul 
măruntaielor umplea aerul. Am închis cea de-a cincea uşă 
în spatele meu, am introdus câteva bancnote în consola de 
credit de dragul aparenţelor, şi am păşit până lângă ecranul 
de sticlă aburită. 

— Louise? 

Curbele trupului ei se lipiră de sticlă, cu sânii aplatizaţi. 
Lumina vişinie din cabină arunca benzi strălucitoare peste 
ea. 

— Louise, sunt eu. Irene. Mama lui Lizzie. 

O pată întunecată apăru între sânii ei. Neurachemul 
tresări la viaţă în interiorul meu. Apoi uşa de sticlă alunecă 
în lături şi corpul fetei se lăsă în braţele mele. Un pistol cu 
gura largă se ivi peste umărul ei, îndreptat spre capul meu. 

— Rămâi acolo, ticălosule, zise o voce gâtuită. Te pot prăji 
cu ăsta. Dacă faci o mişcare greşită îţi smulg capul de pe 
umeri şi-ţi topesc cipul cortical. 

Am îngheţat. În glasul lui era o insistenţă nu prea departe 
de panică. Foarte periculos. 

— Aşa. 

Uşa din spatele meu se deschise, aducând o rafală de 
muzică de pe coridor, şi o a doua gură de pistol mi se înfipse 
în spate. 

— Acum las-o jos, foarte încet, şi dă-te înapoi. 

Am coborât delicat trupul din braţele mele pe podeaua 
satinată apoi m-am ridicat. O lumină albă puternică izbucni 
în cabină, iar cireaşă rotitoare clipi în roz de două ori şi se 
stinse. Uşa din spatele meu se trânti oprind muzica în timp 
ce în faţa mea un bărbat blond înalt în haine strâmte negre 


avansa, cu încheieturile degetelor albite pe trăgaciul 
aruncătorului său de particule. Ţinea buzele strânse iar 
ochii ardeau în jurul unor pupile încărcate de stimulente. 
Pistolul din spatele meu mă împinse în faţă iar blondul 
continuă să se apropie până când gura pistolului îmi strivi 
buza de jos de dinţi. 

— “Tu cine dracu' eşti? şuieră la mine. 

Am întors capul într-o parte suficient cât să deschid gura. 

— Irene Elliott. Fiica mea a lucrat aici. 

Blondul făcu un pas în faţă, ţeava pistolului său trasând o 
linie în jos pe obrazul meu până sub bărbie. 

— Minţi, zise el blând. Am un prieten la instituţia de 
justiţie din Bay City, şi el mi-a spus că Irene Elliott e încă 
stocată. Vezi, am verificat sacul de rahat pe carei l-ai 
vândut curvei. 

Înghionti corpul inert de pe podea iar eu am privit în jos 
cu coada celui mai apropiat ochi. În lumina crudă albă 
urmele de tortură apăreau vinete pe carnea fetei. 

— Acum aş vrea să te gândeşti cu grijă la următorul 
răspuns, indiferent cine-ai fi. De ce întrebi despre Lizzie 
Elliott? 

Mi-am lăsat ochii să alunece peste ţeava aruncătorului la 
chipul cu dinţi încleştaţi. Nu era expresia cuiva care ştia ce 
face. Prea speriat. 

— Lizzie Elliott e fiica mea, bucată de rahat ce eşti, iar 
dacă prietenul tău de la depozitul oraşului ar avea într- 
adevăr acces, ar şti de ce dosarele spun că sunt încă 
stocată. 

Pistolul din spate împinse şi mai puternic, dar pe 
neaşteptate blondul păru să se relaxeze. Gura i se strâmbă 
într-un rictus de resemnare. Lăsă aruncătorul în jos. 

— Bine, zise. Deek, du-te şi adă-l pe Oktai. 

Cineva din spatele meu se strecură afară din cabină. 
Blondul flutură pistolul spre mine. 

— Tu. Aşează-te în colţ. 

Tonul era nepăsător, aproape indiferent. 


Am simţit pistolul depărtându-se de spatele meu şi m-am 
mişcat să ascult ordinul. Aşezându-mă pe podeaua de satin 
am cântărit şansele. Deek plecând, tot mai erau trei. 
Blondul, o femeie în ceea ce mi se părea a fi un trup sintetic 
cu piele asiatică legănând cel de-al doilea aruncător de 
particule a cărui amprentă încă o mai simţeam pe spinare, 
şi un negru înalt a cărui unică armă părea a fi o ţeavă de 
fier. Nicio şansă. Ăştia nu erau ca rechinii de stradă pe care 
îi înfruntasem pe 19. În ei era întrupat un scop rece, un fel 
de versiune ieftină a ceea ce avusese Kadmin la Hendrix. 

O clipă m-am uitat la femeia sintetică şi m-am întrebat, dar 
era imposibil. Chiar dacă ar fi reuşit să scape cumva de 
acuzaţiile despre care vorbise Kristin Ortega şi să fie 
reîntrupat, Kadmin era din interior. Ştia cine îl angajase şi 
cine eram eu. Feţele care se uitau la mine de jur împrejurul 
biocabinei, după cum recunoscuseră, nu ştiau nimic. 

Şi aşa să şi rămână. 

Privirea mea alunecă spre trupul bătut al Louisei. Părea că 
tăiaseră mici incizii în pielea de pe coapsele ei apoi 
trăseseră de răni până se sfâşiaseră. Simplu, crud şi foarte 
eficient. Probabil o forţaseră să privească în timp ce o 
făceau, combinând durerea cu teroarea. Să vezi ce se 
întâmplă corpului tău este o experienţă care-ţi întoarce 
măruntaiele pe dos. Pe Sharya poliţia religioasă o folosea 
curent. Probabil va avea nevoie de psihochirurgie ca să 
treacă peste traumă. 

Blondul văzu unde priveam şi-mi oferi o aprobare 
morocănoasă din cap, ca şi cum aş fi fost complice la act. 

— Vrei să ştii de ce mai are capul pe umeri, nu? 

M-am uitat la el cu tristeţe. 

— Nu. Pari un om ocupat dar presupun că o să iei fiecare 
lucru la timpul lui. 

— Nu-i nevoie, zise el nepăsător, savurând momentul. 
Bătrâna Anenome e catolică. A treia sau a patra generaţie, 
mi-au spus fetele. Declaraţie sub jurământ pe disc, 


Legământul complet de Abţinere înregistrat la Vatican. 
Angajăm o mulţime din astea. Uneori e foarte convenabil. 

— Vorbeşti prea mult, Jerry, spuse femeia. 

Ochii blondului clipiră alb spre ea, dar indiferent ce 
ripostă adunase sub curbura buzelor tăcu atunci când doi 
bărbaţi, probabil Deek şi Oktai, pătrunseră în cămăruţă pe 
un alt val de muzică ritmată de pe coridor. Ochii mei îl 
măsurară pe Deek şi-l plasară în aceeaşi categorie - muşchi 
- cu purtătorul de ţeavă, apoi trecură la tovarăşul lui, care 
mă privea fix. Inima îmi tresări. Oktai era mongolul. Jerry 
smuci capul în direcţia mea. 

— Ele? întrebă. 

Oktai aprobă lent, cu un rictus sălbatic de triumf săpat pe 
faţa sa lată. Mâinile masive se încleştau şi se descleştau de 
o parte şi de alta a corpului. Trecea printr-o criză extremă 
de ură atât de adâncă încât îl sufoca. Puteam vedea o 
umflătură acolo unde cineva îi reparase fără pricepere 
nasul spart cu grefe de ţesut, dar asta nu părea a fi 
suficient ca să justifice furia pe care o contemplam. 

— Bine, Ryker. Blondul se aplecă puţin: Vrei să-ţi schimbi 
povestea? Vrei să-mi spui de ce mă calci pe bătături? 

Vorbea cu mine. 

Deek scuipă într-un colţ al încăperii. 

— Nu ştiu, am spus eu limpede, despre ce naiba vorbeşti. 
Mi-ai transformat fiica într-o prostituată, apoi ai ucis-o. Şi 
pentru asta o să te omor. 

— Mă îndoiesc că o să ai ocazia, zise Jerry lăsându-se pe 
vine în faţa mea şi fixând podeaua. Fiica ta era o târfă 
proastă şi nebună care credea că mă poate strânge cu uşa 
Şi... 

Se opri şi clătină incredul din cap. 

— Ce dracu' vorbesc? Te văd aici, şi totuşi cumpăr tot 
căcatul ăsta. Eşti bun, Ryker, recunosc. Pufni: Acum o să te 
mai rog o dată cu frumosul. Poate reuşim să cădem la 
înţelegere. După aia o să te trimit la nişte prieteni de-ai mei 
foarte sofisticaţi. Înţelegi ce spun? 


Am dat din cap o dată, încet. 

— Bun. Deci, Ryker. Ce faci în Licktown? 

L-am privit în faţă. Un gunoi neînsemnat cu iluzia relaţiilor 
influente. N-aveam să aflu nimic aici. 

— Cine-i Ryker? 

Blondul lăsă din nou capul în jos şi fixă podeaua dintre 
picioarele mele. Părea nefericit din cauza a ceea ce urma să 
se întâmple. În cele din urmă îşi linse buzele, dădu din cap 
ca pentru sine şi-şi scutură genunchii în timp ce se ridica în 
picioare. 

— Bine, durule. Dar vreau să-ţi aduci aminte că ai avuto 
şansă. Se întoarse spre femeia sintetică: Scoate-l de aici. 
Nu vreau urme. Şi spune-le că e dotat cu n până-n albul 
ochilor, n-o să scoată nimic de la el cât e în trupul ăsta. 

Femeia aprobă şi-mi făcu semn cu arma să mă ridic. 
Împinse cadavrul Louisei cu vârful uneia dintre cizme: 

— Şi asta? 

— O să ne descotorosim. Milo, Deek, duceţi-vă cu ea. 

Purtătorul de ţeava îşi înfipse arma la centură şi se ghemui 
ca să salte cadavrul pe umăr de parcă ar fi fost o legătură 
de surcele. Deek, urmându-l îndeaproape, o bătu cu 
afecţiune peste una din bucile învineţite. 

Mongolul scoase un sunet din gât. Jerry îi aruncă o privire 
de vag dezgust. 

— Nu, tu nu. Se duc în nişte locuri pe care nu vreau să le 
vezi. Nu-ţi fă griji, o să existe o înregistrare pe disc. 

— Sigur, omule, zise Deek peste umăr. O să ţi-o aducem la 
întoarcere. 

— Bine, destul, rosti femeia aspru, venind în faţa mea. Hai 
să ne înţelegem, Ryker. Tu ai neurachem, la fel am şi eu. lar 
ăsta este un saşiu rezistent la impact. După specificaţiile 
piloților de încercare Lockheed-Mitoma. Nu-mi poţi face 
niciun rău. lar eu aş fi fericită să-ţi smulg maţele prin gât 
numai dacă te uiţi urât. Acolo unde mergem nu le pasă în ce 
stare eşti. E clar, Ryker? 

— Nu mă cheamă Ryker, am spus iritat. 


— Sigur. 

Am trecut prin uşa de sticlă aburită într-o încăpere mică 
ocupată de o măsuţă de machiaj şi o boxă pentru duş, şi am 
ieşit pe un coridor paralel cu cel din faţa cabinelor. Aici 
luminile erau slabe, nu se auzea muzică, iar coridorul dădea 
spre camere mai mari, parţial acoperite de draperii, în care 
bărbaţi şi femei tinere zăceau fumând sau doar holbându-se 
în gol ca nişte trupuri sintetice neocupate. Dacă vreunul 
dintre ei observase mica procesiune care trecea, nu dădură 
niciun semn. Milo mergea în faţă cu cadavrul, Deek se 
instalase în spatele meu iar femeia sintetică era ariergarda, 
ţinând nepăsătoare aruncătorul în mână. Ultima imagine a 
lui Jerry a fost o postură de stăpân, stând cu mâinile în 
şolduri pe coridor în spatele nostru. Apoi Deek mă lovi cu 
palma peste cap şi eu m-am întors iar cu faţa spre înainte. 
Picioarele mutilate, bălăngănindu-se ale Louisei mă 
precedară într-o parcare semiintunecată acoperită, unde ne 
aştepta rombul de un negru pur al unui vehicul aerian. 

Sintetica deschise portbagajul maşinii şi flutură 
aruncătorul spre mine. 

— E loc suficient. Fă-te comod. 

M-am suit în portbagaj şi am descoperit că avea dreptate. 
Apoi Milo înghesui cadavrul Louisei alături de mine şi trânti 
capacul, lăsându-ne pe amândoi în întuneric. Am auzit 
bufniturile înfundate ale celorlalte uşi deschizându-se şi 
închizându-se, şi apoi şoapta motoarelor maşinii şi 
tresărirea slabă când ne-am ridicat de la pământ. 

Călătoria a fost rapidă şi mai lină decât ar fi fost drumul 
corespunzător pe suprafaţă. Prietenii lui Jerry conduceau 
prudent - doar nu vrei să fii oprit de o patrulă plictisită 
pentru schimbare nesemnalizată a direcţiei atunci când ai 
pasageri în portbagaj. M-aş fi simţit aproape plăcut acolo ca 
într-un pântec întunecos dacă n-ar fi fost izul slab de 
materii fecale al cadavrului. Louise îşi golise măruntaiele în 
timpul torturii. 


Mi-am petrecut cea mai mare parte a călătoriei 
compătimind-o pe fată, şi îngrijorat de nebunia catolicilor, 
de câine care a pus botul pe un os. Cipul cortical al femeii 
era complet întreg. Lăsând deoparte consideraţiile 
financiare, ar fi putut fi readusă la viaţă printr-o simplă 
rotaţie de disc. Pe Lumea lui Harlan ar fi fost reîntrupată 
temporar pentru audierea la tribunal, cu toate că probabil 
într-un trup sintetic, şi odată emis verdictul ar fi primit o 
suplimentare pentru Sprijinirea Victimelor din partea 
statului adăugată la poliţa pe care o deţinea deja familia ei. 
În nouă cazuri din zece însemnau bani destul de mulţi ca 
să-i asigure o reîntrupare. Moarte, unde e muşcătura ta? 

Nu ştiam dacă au suplimentări SV pe Pământ. Monologul 
furios al lui Kristin Ortega de acum două nopţi părea să 
sugereze că nu, dar cel puţin exista potenţialul de a o 
readuce pe fată la viaţă. Însă undeva pe nenorocita asta de 
planetă un guru oarecare poruncise altceva, iar Louise, 
alias Anenome, se aliniase alături de mulţi alţii la ratificarea 
tâmpeniei. 

Fiinţele umane. Niciodată de înţeles. 

Maşina se înclină şi cadavrul se rostogoli în mod neplăcut 
peste mine când coboram. Ceva ud se scurse prin cracul 
pantalonilor mei. Simţeam că încep să transpir de teamă. 
Aveau de gând să mă descarce în vreun corp fără nicio 
rezistenţă la durere, ceea ce trupul meu curent avea. Şi în 
timp ce eu eram prins în capcană acolo, puteau face orice 
doreau cu acest trup, inclusiv să-l ucidă fizic. 

Apoi o vor lua de la capăt, cu un alt corp. 

Sau, dacă erau cu adevărat sofisticaţi, îmi puteau conecta 
conştiinţa la o matrice virtuală similară cu cele utilizate în 
psihochirurgie, şi să facă totul electronic. Din punct de 
vedere subiectiv nu era nicio diferenţă, dar ceea ce în 
lumea reală ar fi durat câteva zile ar fi putut fi rezolvat 
astfel în câteva minute. 

Am înghiţit cu greu, folosindu-mi neurachemul pe care 
încă îl aveam ca să alung frica. Cât am putut mai blând, am 


împins îmbrăţişarea rece a Louisei departe de faţa mea şi 
am încercat să nu mă gândesc la motivele pentru care 
murise. 

Maşina ateriză şi rulă pe pământ câteva minute înainte de 
a se opri. Când portbagajul se deschise din nou, tot ce am 
putut vedea fu acoperişul unei alte parcări acoperite striat 
cu bare de iluminium. 

M-au scos cu o atenţie profesională, femeia stând mult în 
spate, Deek şi Milo în lateral lăsându-i câmp liber de 
tragere. M-am căţărat timid peste Louise şi am păşit jos pe 
un beton negru. Analizând pe furiş semiîntunericul, şi am 
văzut vreo alte zece vehicule, greu de clasificat, cu codurile 
de înregistrare ilizibile de la distanţa asta. La capătul opus 
o rampă scurtă ducea la ceea ce trebuia să fie platforma de 
aterizare. Greu de identificat printre milioane de instalaţii 
similare. Am oftat şi m-am îndreptat de şale, şi am simţit iar 
umezeala pe picior. Mi-am privit în jos hainele. Era o pată 
de ceva închis la culoare pe coapsa mea. 

— Unde suntem? am întrebat. 

— Eşti la capătul liniei, mormăi Milo, scoţând-o pe Louise. 
Se uită la femeie: Asta merge la locul obişnuit? 

Ea aprobă, iar el porni de-a curmezişul parcării spre nişte 
uşi duble. Eu mă mişcasem să-l urmez când o împuşcătură 
din aruncătorul femeii mă opri scurt. 

— Nu şi tu. Acolo e jgheabul - calea uşoară de ieşire. Sunt 
nişte oameni care vor să vorbească cu tine înainte de a 
cobori pe jgheab. Tu mergi în direcţia asta. 

Deek rânji şi scoase o armă mică din buzunarul de la 
spate. 

— Exact, domnule Cur de Poliţai. Tu mergi în direcţia asta. 

Mă conduseră printr-un alt set de uşi într-un lift comercial 
spaţios care, conform clipirilor display-ului cu leduri de pe 
perete, se scufundă două duzini de etaje înainte de a se 
opri. În timpul drumului, Deek şi femeia rămaseră în colţuri 
opuse, cu pistoalele pregătite. I-am ignorat şi am urmărit 
contorul digital. 


Când uşile se deschiseră o echipă medicală ne aştepta cu o 
targă dotată cu centuri de imobilizare. Instinctele ţipară la 
mine să încerc să sar peste ei, dar am rămas imobil în timp 
ce doi bărbaţi îmbrăcaţi în albastru deschis avansară şi mă 
apucară de braţe iar o femeie medic mă injectă în gât cu un 
spray hipodermic. O înţepătură îngheţată, o rafală scurtă 
de frig apoi marginile câmpului meu vizual dispărură în 
păienjenişuri cenuşii. Ultimul lucru pe care l-am văzut clar 
a fost faţa lipsită de curiozitate a medicului în timp ce mă 
privea pierzându-mi cunoştinţa. 

Capitolul Treisprezece. 

M-am trezit în sunetul chemării muezinului undeva în 
apropiere, melodia devenind plângăreaţă şi metalică în 
gâturile multiple ale difuzoarelor moscheii. Era un sunet pe 
care îl auzisem ultima dată pe cerurile de peste Zihicce pe 
Sharya, şi fusese urmat la scurt timp de ţipătul aerian 
strident al bombelor jefuitorilor. Deasupra capului meu 
luminile se strecurau printre barele dantelate ale unor 
ferestre ornamentate. Aveam un sentiment stupid, umflat în 
măruntaie, care îmi spunea că ciclul meu luase sfârşit. 

M-am ridicat în capul oaselor pe podeaua de lemn şi m-am 
privit. Mă întrupaseră în corpul unei femei, tânără, nu mai 
mult de douăzeci de ani, cu piele arămie şi un clopot de păr 
negru care, când mi-am pus mâinile pe el, era lins şi 
murdar ca după menstruaţie. Pielea îmi era uşor unsuroasă 
şi de undeva mi-a venit ideea că nu mai făcusem de mult o 
baie. Eram îmbrăcat într-un tricou rudimentar kaki cu 
câteva numere mai mare pentru trupul meu şi cu nimic 
altceva. Sub el îmi simţeam sânii umflaţi şi moi. Eram 
desculţ. 

M-am ridicat şi m-am dus la fereastră. Nu avea geam dar 
se afla mult deasupra nivelului noului meu cap, aşa că m-am 
săltat de bare şi am aruncat o privire afară. Un peisaj înecat 
de lumina soarelui cu acoperişuri de ţigle proaste se 
întindea cât vedeam cu ochii, împădurit cu antene aeriene 
şi antice farfurii de satelit. Un roi de minarete se răspândea 


la orizont în stânga şi un avion în urcare lăsa o dâră de 
vapori albi undeva dincolo de ele. Adierea care pătrundea 
pe fereastră era fierbinte şi umedă. 

Începeau să mă doară braţele, aşa că m-am lăsat jos pe 
podea şi am lipăit spre uşă. Previzibil, era închisă. 

Muezinul se opri. 

Virtual. Îmi răscoliseră memoria şi găsiseră asta. Pe 
Sharya văzusem unele dintre cele mai neplăcute lucruri în 
legătură cu suferinţa umană din lunga mea carieră. lar 
poliţia religioasă a Sharyei era la fel de populară în softurile 
de interogare cum fusese Angin Chandra în pornografie. lar 
acum, în această dură Sharye virtuală, mă reîntrupaseră 
într-o femeie. 

Beată, într-o noapte, Sarah îmi spusese: Femeile sunt rasa, 
Tak. Nu există altă interpretare. Bărbaţii sunt doar nişte 
mutanţi cu muşchi mai mulţi şi jumătate din nervi. Maşini 
de luptat şi futut. Propriile mele întrupări inverse 
confirmaseră această teorie. Să fii femeie era o experienţă 
senzorială dincolo de posibilităţile bărbatului. Simţul 
tactilului şi al texturilor era mai profund, o interfaţă cu 
mediul înconjurător pe care carnea masculină părea s-o 
blocheze instinctiv. Pentru un bărbat, pielea era o barieră, o 
protecţie. Pentru o femeie era un organ de contact. 

Acest lucru avea şi dezavantaje. 

În general, şi poate din această cauză, pragurile de durere 
ale femeilor erau mai ridicate decât ale bărbaţilor, dar ciclul 
menstrual le trăgea în jos o dată pe lună la un minim total. 

Fără neurachem. Am verificat. 

Fără condiţionare de luptă, fără reflexe agresive. 

Nimic. 

Nici măcar bătături pe carnea tânără. 

Uşa se deschise brusc şi am tresărit. Transpiraţie 
proaspătă îmi apăru pe piele. Doi bărbaţi bărboşi cu ochi ca 
nişte flăcări intrară în cameră. Amândoi erau îmbrăcaţi în 
haine largi datorită căldurii. Unul ţinea în mâini o rolă de 
bandă adezivă, celălalt un mic aruncător de flăcări. M-am 


repezit spre ei, numai ca să-mi deblochez înţepenirea dată 
de reflexul de panică şi să câştig puţin control asupra 
nejutorării intrinseci. 

Cel cu banda îmi evită braţele alunecoase şi mă lovi cu 
dosul mâinii peste faţă. Am căzut la pământ. Zăceam acolo, 
cu faţa amorţită, simțind gustul sângelui. Unul dintre ei mă 
smuci punându-mă din nou pe picioare de un singur braţ. În 
depărtare, am văzut faţa celuilalt, cel care mă lovise, şi am 
încercat să mă concentrez asupra lui. 

— Deci, zise el. Începem. 

Am sărit la ochii lui cu unghiile mâinii libere. 
Antrenamentul de Mesager îmi oferise viteza necesară dar 
nu aveam controlul mişcărilor şi am ratat. Două dintre 
unghiile mele îi zgâriară obrazul până la sânge. Tresări şi 
se trase înapoi. 

— Târfă nenorocită, zise, ridicând o mână spre urmele de 
gheare şi examinând sângele de pe degete. 

— O, te rog, am reuşit să îngaim cu partea neamorţită a 
gurii. Trebuie să avem şi asemenea scenariu? Doar pentru 
că port asta... 

M-am întrerupt. El părea mulţumit. 

— Deci nu eşti lrene Elliott, zise. Facem progrese. 

De data asta mă lovi exact sub coaste, tăindu-mi răsuflarea 
şi paralizându-mi plămânii. M-am îndoit peste braţul lui ca o 
haină şi am alunecat pe podea, chinuindu-mă să respir. Tot 
ce ieşi fu un slab sunet ca un scârţâit. M-am zvârcolit pe jos 
în timp ce, undeva mult deasupra mea, el recupera banda 
adezivă de la celălalt bărbat şi desfăşura o bucată de un 
sfert de metru. Se auzi un sunet obscen când o desprinse, 
ca de piele jupuită. Rupând-o cu dinţii, se lăsă pe vine lângă 
mine şi-mi lipi încheietura mâinii drepte pe podea deasupra 
capului. M-am zbătut ca electrizat şi lui îi luă câteva 
secunde ca să-mi imobilizeze celălalt braţ repetând 
procesul. O nevoie de a ţipa care nu era a mea ieşi la 
suprafaţă şi m-am forţat s-o opresc. Era inutil. Păstrează-ţi 
puterile. 


Podeaua era dură şi inconfortabilă pe pielea moale a 
coatelor mele. Am auzit un sunet strident şi am întors capul. 
Cel de-al doilea bărbat trăgea o pereche de scaune de pe o 
latură a încăperii. În timp ce acela care mă bătuse îmi legă 
picioarele desfăcute, spectatorul se aşeză pe unul dintre 
scaune, scoase un pachet de ţigări şi alese una. Rânjind larg 
la mine, o puse în gură şi se aplecă după torţă. Când 
tovarăşul său păşi în spate să-şi admire opera, îi oferi 
pachetul. Fu refuzat. Fumătorul ridică din umeri, aprinse 
torţa şi plecă capul să-şi aprindă ţigara. 

— O să ne spui, zise el gesticulând cu ţigara şi suflând 
fumul în aerul de deasupra mea, tot ce ştii despre Jerry's 
Closed Quarters şi Elizabeth Elliott. 

Torţa şuieră şi chicoti încet pentru sine în camera liniştită. 
Soarele se scurgea prin ferestrele înalte şi aducea cu el, 
infinit de slab, sunetul oraşului aglomerat. 

Începură de la picioare. 

Ţipătul continuă, mai acut şi mai puternic decât aş fi 
crezut vreodată că ar putea ieşi dintr-un gât uman, 
sfredelindu-mi urechile. Dâre de roşu în câmpul meu vizual. 

Innenininnenininnenin... 

Jimmy de Soto apare clătinându-se, Sunjetul a dispărut, 
ţine mâinile pline de sânge închegat lipite de faţă. Ţipătul se 
desface de pe silueta lui împleticindu-se, şi pentru o clipă 
aproape îmi vine să credea zgomotul provine de la alarma 
de contaminare. Îmi verific reflex contorul de pe umăr, apoi 
marginea pe jumătate scufundată a unui cuvânt inteligibil 
străbate prin agonie şi atunci ştiu că e el. 

Stă aproape drept în picioare, o ţintă clară pentru 
trăgători chiar şi în haosul bombardamentului. Mă arunc în 
câmp deschis şi îl dobor la adăpostul unui zid ruinat. Când îl 
rostogolesc pe spate ca să văd ce s-a întâmplat cu faţa lui, el 
încă mai ţipă. Îi trag palmele de pe faţă cu forţa şi orbita 
goală a ochiului său stâng se cască la mine în întuneric. 
Încă se mai pot vedea fragmente din mucoasa ochiului lipite 
pe degetele lui. 


Jimmy, JIMMY, ce dracu... 

Ţipătul continuă mereu, ca un şmirghel. Mă lupt din toate 
puterile să-l împiedic să revină la celălalt ochi teafăr care se 
bălăceşte în orbita lui. Şira spinării îmi îngheaţă când îmi 
dau seama ce se întâmplă. 

Atac viral. 

Încetez să mai strig la Jimmy şi răcnesc în microfon. 

— Medic! Medic! Cipurile corticale cedează! Atac viral! 

Şi lumea se prăbuşeşte în sine în timp ce eu îmi aud 
propriile ţipete răsunând pe plaja Innenin. 

După un timp, te lasă singur, încovoiat în jurul rănilor tale. 
Întotdeauna fac aşa. Îţi dă timp să te gândeşti la ceea ce ţi- 
au făcut, şi mai important, la ceea ce încă nu ţi-au făcut. 
Imaginile febrile a ceea ce urmează este o unealtă aproape 
la fel de puternică în mâinile lor ca şi fierul încins sau 
lamele. 

Când îi auzi întorcându-se, ecoul paşilor induce o 
asemenea frică încât vomiţi şi ultimele urme de bilă care ţi- 
au mai rămas în stomac. 

Imaginează-ţi o hartă prin satelit a unui oraş pe grilă, la 
scara 1:10.000. Va ocupa cea mai mare parte din peretele 
interior, aşa că dă-te mult în spate. Sunt anumite lucruri 
evidente pe care le poţi observa dintr-o privire. Dezvoltarea 
a fost planificată sau a fost o creştere organică, răspunzând 
la secole de cerinţe diferite? Este, sau a fost vreodată, 
fortificat? Are un port la mare? Uită-te mai îndeaproape, şi 
poţi afla mai multe. Unde e cel mai probabil să se găsească 
scurtăturile, dacă există un port IP pentru navete, dacă 
oraşul are parcuri. Poţi chiar, dacă ai pregătire de 
cartograf, să spui câte ceva despre mişcările locuitorilor săi. 
Care sunt zonele cele mai căutate ale oraşului, unde e 
probabil să apară probleme de trafic şi dacă oraşul a suferit 
vreun bombardament serios sau vreo revoluţie în ultima 
vreme. 

Dar sunt şi lucruri pe care niciodată nu le vei observa 
dintr-o imagine. Oricât ai mări şi ai roti detaliile, nu-ţi vor 


spune dacă există o criminalitate în creştere, sau la ce oră 
se bagă cetăţenii în pat. Nu-ţi poţi da seama dacă primarul 
intenţionează să demoleze cartierul vechi, dacă poliţia e 
coruptă, sau ce lucruri bizare s-au întâmplat la Numărul 51, 
Angel Wharf. lar faptul că poţi împărţi mozaicul în pătrate 
pe care să le muţi şi să le reasamblezi în altă parte nu are 
nicio importanţă. Unele lucruri nu le poţi afla decât 
mergând în acel oraş şi discutând cu localnicii. 

Depozitarea Umană Digitală nu adusese interogarea pe 
cale de dispariţie, doar o făcuse să revină la esenţial. O 
minte digitalizată e doar un instantaneu. Nu poţi prinde 
gândurile individuale mai mult decât pot imaginile unui 
satelit o viaţă individuală. Un psihochirurg îţi poate capta 
traumele majore pe un model Ellis şi să facă unele deducţii 
de bază în privinţa a ceea ce e de făcut, dar în final tot va 
trebui generat un mediu virtual în care să-şi consilieze 
pacientul, şi să intre acolo ca s-o facă. Interogatorii, ale 
căror cerinţe sunt mult mai precise, au o problemă şi mai 
urâtă. 

Ceea ce a făcut depozitarea digitală a fost posibilitatea de 
a tortura o fiinţă umană până la moarte, şi apoi s-o ia de la 
capăt. Având la dispoziţie această opţiune, anchetele pe 
bază de hipnoză şi droguri au ieşit din scenă cu mult timp în 
urmă. Era prea uşor să se obţină contra-condiţionarea 
chimică sau mentală necesară celor pentru care astfel de 
lucruri făceau parte din meseria lor. 

Nu există niciun fel de condiţionare în universul cunoscut 
care să te poată pregăti pentru arderea completă a 
picioarelor. Sau pentru unghiile smulse. 

Ţigări stinse pe sâni. 

Un fier încins introdus în vagin. 

Durerea. Umilinţa. 

Rănile. 

Antrenament psihodinamic/integritate. 

Introducere. 


Mintea face chestii interesante sub stress extrem. 
Halucinaţii, transferări, retrageri. Aici în Corp, veţi învăţa 
să vă folosiţi de toate acestea, nu ca o reacţie oarbă de 
adversitate, ci ca mutări într-un joc. 

Metalul încins la roşu se scufundă în carne, făcând pielea 
să se topească precum polietilena. Durerea te consumă, dar 
şi mai rău e să vezi cum se întâmplă. Ţipătul tău, cândva de 
necrezut, sună de acum îngrozitor de familiar în urechile 
tale. Ştii că asta nu-i va opri, dar continui să ţipi, 
implorând... 

— Al dracului joc, nu, amice? 

Jimmy rânjind la mine din moarte. Innenin e încă în jurul 
nostru, dar este imposibil. Încă mai striga când l-au luat. În 
realitate... 

Faţa i se schimbă brusc, devine sobră. 

— Lasă deoparte realitatea, nu e nimic aici pentru tine. 
Rămâi detaşat. I-au provocat vreo vătămare structurală? 

Tresar. 

— Picioarele. Nu mai poate merge. 

— 'Ticăloşii, zice el cu obiectivitate. De ce nu le-am spune 
ceea ce vor să afle? 

— Nu ştim ce vor să afle. Ei îl caută pe tipul ăla, Ryker. 

— Ryker, cine naiba e? 

— Nu ştiu. 

Ridică din umeri. 

— Păi scuipă ceva despre Bancroft. Sau încă te simţi legat 
prin onoare sau ceva de genul ăsta? 

— Cred că am scuipat deja. Dar n-o înghit. Nu asta vor să 
audă. Sunt nişte nenorociţi de amatori, omule. Nişte 
măcelari. 

— Continuă să strigi, mai devreme sau mai târziu vor 
crede. 

— Nu de asta e vorba, Jimmy. Când o să termine, n-o să 
conteze cine sunt, o să-mi străpungă cipul cu un piron şi o 
să-mi vândă corpul pentru organe. 


— Mda. Jimmy bagă un deget în orbita goală şi scarpină 
absent cheagurile de sânge dinăuntru. Te înţeleg. Ei bine, 
într-o situaţie virtuală, ceea ce trebuie să faci este să treci 
cumva la nivelul următor. Corect? 

În timpul cunoscut pe Lumea lui Harlan, cu un umor negru 
tipic, drept Decolonizare, membrii guerilelor gquelliste 
Brigăzile Negre aveau implantat chirurgical un sfert de kil 
de exploziv declanşabil enzimatic, care la comandă ar fi 
transformat cincizeci de metri pătraţi în jur în cenuşă. Era o 
tactică cu un succes îndoielnic. Enzima în chestiune avea 
legătură cu starea de furie iar condiţionarea cerută pentru 
armarea dispozitivului era una peticită. Au avut loc o serie 
de detonări involuntare. Însă nimeni nu s-a oferit voluntar 
să interogheze un membru al Brigăzilor Negre. Oricum, nu 
după primul caz. Numele ei era... 

Credeai că nu-ţi pot face nimic mai rău, dar acum fierul 
este în interiorul tău şi ei îl lasă să se încingă încet, dânduc-ţi 
timp să te gândeşti. Implori bâlbâindu-te... 

După cum spuneam... 

Numele ei era Iphigenia Deme, Iffy pentru acei dintre 
prietenii ei care nu fuseseră încă ucişi de forţele 
Protectoratului. Ultimele ei cuvinte, legate de masa de 
interogatorii din subsol de la Numărul 18, Shimatsu 
Boulevard, se presupune că au fost: Destul dracului! 

Explozia demolase întreaga clădire. 

Destul dracului! 

M-am trezit încovoindu-mă, cu ultimul dintre ţipete încă 
sfredelind în interiorul meu, cu mâinile dibuind să acopere 
rănile amintite. Am găsit în schimb o carne tânără 
nevătămată sub lenjeria apretată, o legănare lină şi 
plescăitul unor valuri mici undeva aproape. Deasupra 
capului meu era un tavan înclinat de lemn şi un hublou prin 
care năvălea oblic lumina soarelui. M-am ridicat pe patul 
îngust şi cearceaful îmi căzu de pe sâni. Pantele aurii erau 
moi şi lipsite de cicatrici, sfârcurile intacte. 

O luăm de la capăt. 


Lângă pat erau un scaun simplu de lemn cu un tricou alb 
şi pantaloni de pânză groasă împăturiţi ordonat deasupra. 
Pe podea erau nişte sandale de sfoară. În cabina mică nu 
mai exista nimic interesant în afară de un alt pat, geamăn 
cu al meu, al cărui aşternut fusese dat neglijent la o parte, 
şi o uşă. Puţin rudimentar, dar mesajul era limpede. M-am 
strecurat în haine şi am ieşit pe puntea luminată de soare a 
unui mic vas de pescuit. 

— Aha, visătoarea. 

Femeia aşezată la pupa bărcii îşi lovi palmele între ele 
văzându-mă apărând. Era cu vreo zece ani mai bătrână 
decât trupul pe care îl foloseam, şi de o frumuseţe 
întunecată într-o uniformă croită din acelaşi material ca şi 
pantalonii mei. În picioarele goale purta espadrile şi pe ochi 
ochelari de soare cu lentile mari. În poală ţinea un caiet de 
schiţe acoperit cu ceva ce semăna cu un peisaj urban. Cum 
stăteam acolo, ea îl puse deoparte şi se ridică să mă 
întâmpine. Mişcările ei erau elegante, echilibrate. Prin 
comparaţie m-am simţit neîndemânatic. 

Am privit peste bord la apele albastre. 

— Cât e ora? am întrebat cu nepăsare forţată. Mă daţi de 
mâncare la rechini? 

Ea râse, arătându-şi dinţii perfecţi. 

— Nu, în acest stadiu nu e necesar. Nu vreau decât să 
vorbim. 

Stăteam în picioare cu braţele atârnând, holbându-mă la 
ea. 

— Atunci vorbeşte. 

— Foarte bine. Femeia se aşeză grațios înapoi în scaunul 
de la pupa. Te-ai implicat în probleme care în mod clar nu te 
privesc, şi ca rezultat ai avut de suferit. Interesul meu este, 
cred eu, identic cu al tău. Adică, să evităm neplăcerile 
ulterioare. 

— Interesul meu e să te văd murind. 

Un mic zâmbet. 


— Da, sunt sigură că aşa e. Chiar şi o moarte virtuală ar fi 
probabil satisfăcătoare. Aşadar, în acest punct trebuie să 
scot în evidenţă faptul că specificaţiile acestui dispozitiv 
include o competenţă de cinci dan shotokan. 

Întinse o mână ca să-mi arate bătăturile de la încheieturile 
degetelor. Am ridicat din umeri. 

— Mai mult, oricând ne putem întoarce la starea 
anterioară de lucruri. 

Arătă peste apă şi, urmându-i direcţia braţului, am văzut 
la orizont oraşul schiţat de ea. Scânteind în lumina 
reflectată, puteam distinge minaretele. Aproape că am 
reuşit să zâmbesc la o psihologie atât de ieftină. O 
ambarcaţiune. Marea. Evadare. Băieţii ăştia îşi 
cumpăraseră programul la solduri. 

— Nu vreau să mă întorc acolo, am zis sincer. 

— Bine. Atunci spune-ne cine eşti. 

Am încercat să nu las să mi se vadă surpriza pe faţă. 
Antrenamentul adânc îngropat se trezi, urzind minciuni. 

— Credeam că v-am spus. 

— Ceea ce ai spus este întrucâtva confuz, iar tu ai scurtat 
interogatoriul oprindu-ţi propria inimă. Nu eşti lrene 
Elliott, atâta lucru e cert. Nu pari a fi Elias Ryker, doar dacă 
nu a suferit o reeducare substanţială. Pretinzi că ai o 
legătură cu Laurens Bancroft, şi de asemenea că eşti din 
lumile exterioare, membru al Corpului Mesagerilor. Nu ne 
aşteptam la aşa ceva. 

— Pariez că nu, am murmurat. 

— Nu vrem să fim implicaţi în probleme care nu ne 
privesc. 

— V-aţi implicat deja. Aţi răpit şi torturat un Mesager. Ai 
idee ce o să vă facă pentru asta Corpul? O să vă vâneze şi o 
să vă şteargă cipurile corticale cu EMP La toţi. Apoi 
familiilor voastre, apoi partenerilor de afaceri, apoi 
familiilor lor şi oricui le-ar sta în drum. Când vor termina nu 
va mai rămâne din voi nici măcar o amintire. Nu vă puteţi 


bate joc de Corp şi apoi să trăiţi ca să compuneţi balade 
despre asta. Veţi fi eradicaţi. 

Era un bluf colosal. Eu şi Corpul nu mai eram în relaţii 
bune de cel puţin zece ani ai vieţii mele subiective, şi cea 
mai mare parte dintr-un secol în timp obiectiv. Dar în cadrul 
Protectoratului Mesagerii erau o ameninţare care putea fi 
negociată în faţa oricui, inclusiv un preşedinte de planetă, 
cu aceeaşi siguranţă cu care copiii mici din Newpest erau 
ameninţaţi cu Omul Peticit. 

— Înţelesesem, zise femeia calm, că Mesagerilor nu le sunt 
permise operaţiuni pe Pământ decât cu mandatul ONU. 
Poate că şi tu ai avea la fel de multe de pierdut ca oricine 
altcineva. 

DI Bancroft are o influenţă nedeclarată la Curtea ONU, 
lucru mai mult sau mai puţin general cunoscut. 

Cuvintele lui Oumou Prescott, şi m-am repezit să ripostez. 

— Poate că voi aţi vrea să vă legaţi de Laurens Bancroft şi 
de Curtea ONU, am sugerat, încrucişându-mi braţele. 

Femeia mă privi câteva clipe. Vântul îmi ciufulea părul, 
aducând cu el huruitul vag al oraşului. În cele din urmă 
spuse: 

— Eşti conştient că putem să-ţi ştergem cipul cortical şi să- 
ţi rupem trupul în bucățele atât de mici încât să nu rămână 
nicio urmă. Efectiv nu va mai fi nimic de găsit. 

— Vă vor găsi, am zis cu încrederea pe care ţi-o dă un fir 
de adevăr într-o minciună. Nu vă puteţi ascunde de Corp. 
Vă vor găsi orice aţi face. Cam singurul lucru la care puteţi 
spera este să încercaţi să ajungeţi la o înţelegere. 

— Ce fel de înţelegere? întrebă ea inexpresiv. 

Cu o fracțiune de secundă înainte de a vorbi mintea mea 
se osteni să măsoare înclinarea şi puterea fiecărei silabe 
alese înainte de a o lansa. Asta era portiţa de scăpare. Nu 
va mai fi o altă ocazie. 

— Există o operaţiune a unor biopiraţi care fac trafic cu 
proprietăţi militare furate de-a lungul Coastei de Vest, am 
rostit cu grijă. Folosesc drept acoperire locuri ca Jerry's. 


— Şi i-au chemat pe Mesageri? Tonul femeii era 
dispreţuitor: Pentru nişte biopiraţi? Haide, Ryker. Doar 
atâta poţi? 

— Nu sunt Ryker, am replicat. Trupul ăsta e o acoperire. 
Uite ce e, ai dreptate. În nouă din zece cazuri, astfel de 
chestii nu ajung la noi. Corpul nu a fost constituit ca să se 
ocupe de criminalitatea de la acest nivel. Dar oamenii ăia au 
pus mâna pe nişte lucruri de care n-ar fi trebuit să se atingă 
niciodată. Echipament bio cu reacţie rapidă pentru 
diplomaţi. O chestie pe care nici măcar n-ar fi trebuit s-o 
vadă vreodată. Cineva e tare iritat din cauza asta - şi mă 
refer la nivelul Praesidium-ului ONU - aşa că ne-au chemat 
pe noi. 

Femeia se încruntă. 

— Şi înţelegerea? 

— Păi, în primul rând îmi daţi mie drumul, şi nimeni nu 
vorbeşte cu nimeni despre asta. Hai s-o numim o 
neînțelegere profesională. Apoi voi îmi deschideţi nişte 
canale. Spuneţi nişte nume. În clinici la negru ca asta 
circulă anumite informaţii. Ar putea să valoreze ceva pentru 
mine. 

— După cum am mai spus, nu vrem să ne implicăm... 

M-am îndepărtat de balustradă, lăsând să se vadă suficient 
de multă furie. 

— Nu-ţi bate joc de mine, amice. Sunteţi implicaţi. Vă 
place sau nu, aţi muşcat zdravăn din ceva ce nu vă priveşte, 
iar acum fie mestecaţi fie scuipaţi. Care variantă o să fie? 

Linişte. Numai briza mării între noi, şi slaba legănare a 
bărcii. 

— O să ţinem cont de asta, zise femeia. 

Ceva se întâmplă cu lumina sclipitoare de deasupra apei. 
Mi-am mutat privirea dincolo de umerii femeii şi am văzut 
cum strălucirea se desprinde de valuri şi se aşterne pe cer, 
amplificându-se. Oraşul se albi ca într-o explozie nucleară, 
marginile vasului se diluară ca într-o ceaţă din mare. 


Femeia din faţa mea dispăru odată cu restul. Totul deveni 
foarte tăcut. 

Am ridicat o mână să ating ceața acolo unde parametrii 
lumii se terminau şi braţul păru să se mişte cu încetinitorul. 
Se auzi un şuierat static ca sunetul ploii crescând din 
linişte. Vârfurile degetelor mele deveniră transparente, apoi 
albe ca minaretele oraşului sub fulger. Am pierdut energia 
mişcării şi albeaţa se târi în sus pe braţ. Răsuflarea mi se 
opri în gât, inima făcu pauză în mijlocul bătăii. Nu mai. 

E.xistam. 

Capitolul Paisprezece. 

M-am trezit încă o dată, de data asta cu o amorţeală rece 
pe suprafaţa pielii, ca senzaţia de pe mâini după ce le-ai 
clătit de detergent sau spirt, dar întinsă pe tot corpul. 
Reintrarea într-un trup de bărbat. Se domoli rapid pe 
măsură ce mintea mi se ajusta la noul sistem nervos. 
Răcoarea vagă a aerului condiţionat pe carnea expusă. 
Eram dezbrăcat. Am ridicat mâna stângă şi am atins 
cicatricea de sub ochi. 

Mă puseseră înapoi. 

Deasupra mea tavanul era alb şi punctat cu spoturi 
luminoase puternice. M-am săltat pe coate şi m-am uitat în 
jur. Un alt fior rece, de data asta intern, alunecă prin mine 
când am văzut că mă aflam într-o sală de operaţii. În partea 
opusă a încăperii se găsea o platformă chirurgicală de oţel 
lustruit cu şanţuri pentru strângerea sângelui şi braţele 
strânse ale unui autochirurg suspendate deasupra ca un 
păianjen. Niciunul dintre sisteme nu era activ, dar existau 
ecrane mici care clipeau cuvântul STANDBY pe perete şi pe 
o unitate de monitoare de lângă mine. M-am aplecat mai 
aproape spre display şi am văzut o listă de funcțiuni 
derulându-se repetat. Programaseră autochirurgul să mă 
rupă în bucăţi. 

Săream de pe tava de aşteptare când uşa se deschise şi 
femeia sintetică intră remorcând o pereche de medici. 


Aruncătorul de particule îi atârna la coapsă şi căra o 
legătură uşor de recunoscut. 

— Hainele. Mi le azvârli cu o căutătură mânioasă: 
Îmbracă-te. 

Unul dintre medici lăsă o mână pe braţul ei. 

— Procedura cere... 

— Da, pufni femeia dispreţuitor. Poate ne dă în judecată. 
Doar nu crezi că locul ăsta se rezumă la un simplu Desau 
Repoate o să vorbesc cu Ray să ne transferăm desfăşurarea 
afacerii prin altcineva. 

— Nu vorbeşte despre reîntrupare, am observat eu, 
trăgându-mi pantalonii. Vrea să verifice traumele aferente 
interogatoriului. 

— Te-a întrebat cineva? 

Am ridicat din umeri. 

— Adaptaţi-vă. Unde mergem? 

— Să vorbim cu cineva, zise ea scurt şi reveni la medici. 
Dacă este cine spune că este, traumele nu vor fi o 
problemă. lar dacă nu este, oricum se întoarce imediat aici. 

Am continuat să mă îmbrac cât puteam de încet. Deci încă 
nu scăpasem din foc. Bluza şi geaca erau intacte dar 
bandana dispăruse, ceea ce mă supără rău de tot. O 
cumpărasem abia cu câteva ore în urmă. Nu mai aveam nici 
ceas. Hotărându-mă să nu fac scandal din cauza asta, mi-am 
încheiat ghetele şi m-am ridicat în picioare. 

— Deci pe cine mergem să întâlnim? 

Femeia îmi aruncă o privire acră. 

— Cineva care ştie destule cât să-ţi verifice rahatul. Apoi, 
eu personal cred că te vom aduce înapoi aici pentru o 
dispersare ordonată. 

— Când o să se termine asta, am spus plat, poate voi putea 
convinge una dintre echipele noastre să-ţi facă o vizită. 
Vreau să zic, în trupul tău real. Vor dori să vă mulţumească 
pentru sprijin. 

Aruncătorul ieşi din toc cu o mişcare lină şi ajunse sub 
bărbia mea. Abia am văzut ce se întâmplă. Simţurile recent 


întrupate se zbătură în căutarea unei reacţii, cu eoni prea 
târziu. Femeia sintetică se aplecă spre obrazul meu. 

— Să nu mă ameninţi niciodată, grămadă de rahat ce eşti, 
zise ea blând. I-ai speriat pe clovnii ăştia, au ancorat într-un 
loc şi cred că ai suficientă greutate ca să-i scufunzi. La mine 
nu ţine. Ai priceput? 

Am privit-o cu colţul ochiului, atât cât puteam de bine cu 
capul înghesuit de armă. 

— Priceput, am zis. 

— Bine, şuieră ea şi îndepărtă aruncătorul. Dacă Ray te 
verifică, o să mă aşez la coadă şi o să-mi cer scuze în rând 
cu toţi ceilalţi. Dar până atunci nu eşti decât un candidat la 
ştergerea cipului cortical. 

Cu pas rapid, am străbătut nişte coridoare pe care am 
încercat să le memorez şi am intrat într-un lift identic cu cel 
care mă livrase clinicii. Am numărat din nou nivelurile, şi 
când am ieşit în parcare ochii mei au alunecat involuntar 
spre uşa prin care o duseseră pe Louise. Amintirile mele 
despre perioada torturii era ceţoase - condiţionarea de 
Mesager trăgea în mod deliberat o cortină peste experienţă 
ca să îndepărteze trauma - dar chiar dacă aş fi lipsit câteva 
zile, asta însemna cam zece minute de timp real. Fusesem 
în clinică numai o oră sau maxim două, iar corpul Louisei ar 
fi putut încă să aştepte cuțitul în spatele acelei uşi, cu 
mintea încă stocată pe cipul cortical. 

— Urcă în maşină, zise femeia laconic. 

De data asta am fost dus cu un vehicul mai spaţios, mai 
elegant, amintind de limuzina lui Bancroft. În cabina din 
faţă stătea deja un şofer, în livrea şi cu capul ras pe care 
avea codul de bare al angajatorului imprimat deasupra 
urechii stângi. Văzusem câţiva asemănători pe străzile din 
Bay City şi mă întrebasem de ce s-ar supune cineva unui 
asemenea tratament. Pe Lumea lui Harlan nimeni altcineva 
în afară de militari nu era văzut mort purtând codurile de 
autorizare. Era prea aproape de feudalismul Colonizării 
pentru a fi confortabil. 


Un al doilea bărbat stătea lângă uşa compartimentului din 
spate, cu o mitralieră urâtă atârnându-i neglijent în mână. 
Şi el avea craniul ras şi codul de bare. L-am privit insistent 
trecând pe lângă el şi am urcat în spate. Femeia sintetică se 
aplecă să-i vorbească şoferului şi eu mi-am forţat 
neurachemul ca să trag cu urechea. 

—... capul în nori. Vreau să fim acolo înainte de miezul 
nopții. 

— Nicio problemă. Traficul pe coastă e lejer în seara asta 
ŞI... 

Unul dintre medici trânti uşa în urma mea şi pocnetul solid 
la amplificare maximă aproape îmi sparse timpanele. Am 
rămas liniştit, revenindu-mi, până când femeia şi cel cu 
mitraliera deschiseră uşile pe ambele părţi şi urcară lângă 
mine. 

— Închide ochii, spuse femeia, scoțând bandana mea. O să 
te leg la ochi pentru câteva minute. Dacă o să-ţi dăm 
drumul, tipii ăştia n-o să vrea să ştii unde să-i găseşti. 

Am privit în jur la ferestre. 

— Oricum, astea mi se par polarizate. 

— Mda, dar nu putem şti cât de bun este neurachemul, 
nu? Acum stai liniştit. 

Înnodă eşarfa roşie cu o eficienţă antrenată şi o întinse 
puţin ca să-mi acopere tot câmpul vizual. M-am lăsat pe 
spate în scaun. 

— Câteva minute. Stai liniştit şi nu trage cu ochiul. O să-ţi 
spun eu când. 

Maşina ţâşni probabil în exterior fiindcă am putut auzi 
răpăitul ploii pe caroserie. Mirosea slab a piele de la 
tocurile armelor, ceea ce era mai bine decât mirosul de 
fecale din călătoria anterioară, iar scaunul pe care şedeam 
se mula conştiincios după formele mele. Se părea că 
avansasem în ierarhie. 

E ceva strict temporar, omule. Am zâmbit vag vocii lui 
Jimmy răsunând în spatele craniului. Avea dreptate. Câteva 
lucruri erau limpezi în legătură cu cel pe care urma să-l 


întâlnim. Acel cineva nu voia să vină la clinică, nu voia nici 
măcar să fie văzut în apropierea ei. Acest lucru indica o 
respectabilitate, şi odată cu aceasta putere, puterea de a 
accesa date din lumile exterioare. Cât de curând aveau să 
afle că amenințările cu Corpul Mesagerilor erau nefondate, 
şi foarte curând după aceea aveam să fiu mort. Mort cu 
adevărat. 

Asta cam reclamă să treci la acţiune, amice. 

Mulţam, Jimmy. 

După câteva minute femeia îmi spuse să-mi scot legătura 
de la ochi. Am împins-o pe frunte şi am legat-o acolo în 
poziţia ei obişnuită. Alături de mine, musculosul cu 
mitralieră zâmbi superior. I-am aruncat o privire curioasă. 

— E ceva amuzant? 

— Da. Femeia vorbi fără să-şi ia ochii de la luminile 
oraşului de dincolo de fereastră: Arăţi ca un idiot. 

— Nu şi acolo de unde vin eu. 

Se întoarse să mă privească cu milă. 

— Nu te afli acolo. Te afli pe Pământ. Încearcă să te 
comporţi în consecinţă. 

Mi-am mutat privirea de la unul la altul, pistolarul încă 
zâmbind, sintetica afişând o expresie de dispreţ politicos, 
apoi am ridicat din umeri şi mi-am ridicat ambele mâini ca 
să-mi dezleg bandana. Femeia reveni la contemplarea 
luminilor oraşului cufundat sub noi. Ploaia părea să fi 
încetat. 

Am secerat în jos cu sălbăticie de la înălţimea capului, în 
stânga şi în dreapta. Pumnul meu stâng se înfipse în tâmpla 
pistolarului cu destulă forţă ca să rupă osul şi el se prăbuşi 
pe o parte cu un singur icnet. Nici nu văzuse lovitura 
venind. Braţul meu drept era încă în mişcare. 

Sintetica se răsuci, probabil mai repede decât aş fi putut 
eu lovi, dar mă citise greşit. Ridicase braţul ca să pareze şi 
să-şi protejeze capul, iar eu treceam pe sub garda ei. Mâna 
mi se încleştă pe aruncătorul de la centura ei, deblocând 
piedica şi declanşându-l. Raza prinse viaţă tăind în jos, şi o 


mare parte din piciorul drept al femeii se desfăcu în fâşii de 
carne înainte ca circuitele limitatoare să întrerupă explozia. 
Ea răcni, mai mult un urlet de furie decât de durere; apoi 
am ridicat gura armei declanşând o altă explozie în 
diagonală peste corpul ei. Raza săpă un canal de un lat de 
palmă chiar prin ea şi prin spătarul scaunului. Sângele 
împroşcă toată cabina. 

Aruncătorul seceră din nou şi interiorul se cufundă brusc 
în semiintuneric atunci când raza armei se opri. Lângă 
mine, femeia sintetică bolborosi şi oftă, apoi secţiunea 
torsului de care era ataşat capul se desprinse de partea 
stângă a corpului. Fruntea ajunse să se sprijine de fereastra 
prin care privise afară. Arăta straniu, ca şi cum s-ar fi 
răcorit pe geamul aburit. Restul corpului rămase ţeapăn în 
poziţie verticală, rana masivă oblică fiind cauterizată curat 
de rază. Mirosul amestecat de carne prăjită şi componente 
sintetice arse se simţea pretutindeni. 

— Trepp? Trepp? 

Era difuzorul şoferului care scâncea. Mi-am şters sângele 
de pe ochi şi m-am uitat pe ecranul fixat în peretele din 
faţă. 

— E moartă, i-am spus feţei şocate, şi am ridicat 
aruncătorul. Amândoi sunt morţi. Şi tu o să fii următorul, 
dacă nu aterizăm imediat. 

Şoferul mă luă în râs. 

— Ne aflăm la cinci sute de metri peste Golf, prietene, şi 
eu pilotez maşina asta. Ce propui să facem? 

Am ales un punct intermediar pe peretele dintre cele două 
cabine, am dezactivat circuitul limitator al aruncătorului şi 
mi-am adăpostit faţa cu o mână. 

— Hei, ce... 

Am tras în compartimentul şoferului foc concentrat. Raza 
topi o gaură de circa un centimetru diametru şi pentru un 
moment plouă cu scântei în cabină, atunci când armura de 
sub plastic opuse rezistenţă. Apoi scânteile pieriră, raza 


străpunse şi am auzit ceva ca un scurtcircuit în 
compartimentul anterior. Am oprit focul. 

— Următoarea trece drept prin scaunul tău, am promis. 
Am prieteni care mă vor reîntrupa după ce ne vor pescui 
din golf. Pe tine o să te tai fâşii prin peretele ăsta nenorocit, 
şi chiar dacă îţi ratez cipul cortical le va fi dificil să-şi dea 
seama care parte din tine îţi aparţine cu adevărat, aşa că 
acum aterizează dracului. 

Limuzina se aplecă abrupt într-o parte, pierzând 
altitudine. M-am reaşezat în mijlocul măcelului şi mi-am mai 
curăţat din sângele de pe faţă cu o mânecă. 

— Aşa e bine, am spus mai calm. Acum lasă-mă jos în 
apropiere de Mission Street. Iar dacă te gândeşti să ceri 
ajutor, gândeşte-te şi la asta. Dacă are loc o luptă, tu mori 
primul. Ai înţeles? Tu mori primul. Vorbesc despre moarte 
reală. O să mă asigur că-ţi prăjesc cipul chiar dacă ar fi 
ultimul lucru pe care îl fac înainte de a fi doborât. 

Faţa lui îmi întoarse privirea prin ecran, palidă. Speriată, 
dar nu destul de speriată. Sau poate speriată de altceva. 
Oricine îşi imprimă codul de bare pe angajaţii săi nu e prea 
probabil să fie o persoană care iartă, şi reflexul supunerii 
îndelungate în cadrul ierarhiei este de obicei suficient ca să 
depăşească teama de moartea în luptă. Aşa se duc 
războaiele, la urma urmelor - cu soldaţi cărora le e mai 
frică să iasă din rând decât să moară pe câmpul de luptă. 

Aşa fusesem şi eu. 

— Ce zici de asta? m-am oferit răpit. Dacă aterizăm violezi 
protocolul de trafic. Apare Sia, te umflă şi te rețin. Tu nu 
spui nimic. Eu dispar iar ei nu au nimic în legătură cu tine 
în afara unei contravenţii în trafic. Povestea ta este că tu 
eşti doar şoferul, pasagerii tăi au avut o mică neînțelegere 
în spate şi apoi eu te-am forţat să aterizezi. Între timp, cei 
pentru care lucrezi te scot rapido pe cauţiune şi primeşti şi 
un bonus pentru că nu ai ciripit în arest virtual. 

Am privit ecranul. Expresia lui oscilă, şi înghiţi în sec. 
Destulă momeală, era timpul faptelor. Am blocat la loc 


circuitul limitator, am ridicat aruncătorul astfel încât să-l 
poată vedea şi l-am fixat în ceafa lui Trepp. 

— Aş zice că am încheiat târgul. 

De aproape, raza aruncătorului vaporiză şira spinării, 
cipul şi totul în jurul lui. Am revenit la ecran. 

— E rândul tău. 

Chipul şoferului se contorsionă, iar limuzina începu să 
piardă înălţime neregulat. Am privit pe fereastră fluxul 
traficului de sub noi, apoi m-am aplecat şi am bătut în 
geam. 

— Să nu uiţi de contravenţie, te rog. 

El înghiţi şi aprobă din cap. Limuzina căzu vertical prin 
culoarele aglomerate de trafic şi se ciocni greoi de pământ, 
provocând un cor de ţiuituri ale alertelor de coliziune 
furioase de la vehiculele din jurul nostru. Prin fereastră am 
recunoscut strada pe care navigasem împreună cu Curtis 
noaptea trecută. Viteza noastră scădea. 

— Deschide uşa laterală, am zis, îndesând aruncătorul sub 
geacă. 

O altă aprobare smucită şi uşa în chestiune se crăpă, apoi 
rămase atârnând întredeschisă. M-am răsucit, am deschis-o 
şi am auzit sirenele poliţiei zbierând undeva deasupra 
noastră. Ochii mei îi întâlniră pe ai şoferului pentru o clipă 
pe ecran şi i-am rânjit. 

— Eşti un om înţelept, şi m-am aruncat din vehiculul oprit. 

Pavajul m-a izbit în umeri şi în spate în rostogolirea mea 
printre strigătele speriate ale pietonilor speriaţi. M-am 
rostogolit de două ori, m-am lovit puternic de o faţadă de 
piatră şi m-am ridicat prudent în picioare. Un cuplu de 
trecători se holba la mine cum îmi arătam dinţii într-un 
rictus care-i făcu s-o şteargă, descoperind alte vitrine 
interesante. 

O rafală stătută de aer deplasat trecu peste mine când 
vehiculul unor poliţişti de trafic apăru în siajul limuzinei 
contraveniente. Am rămas unde eram, trăgându-mă în 
spatele privirilor puţinilor trecători curioşi care fuseseră 


martori la sosirea mea neortodoxă. În orice caz interesul 
faţă de mine pălea. Una câte una privirile holbate se 
îndepărtară, atrase de fulgerarea luminilor maşinii de 
poliţie care acum plutea ameninţător deasupra şi puţin în 
spatele limuzinei oprite. 

— Opreşte motoarele şi rămâi pe loc, cârâiră difuzoarele 
aeriene. 

Mulțimea începuse să se adune, oamenii se grăbeau pe 
lângă mine, înghiontindu-se şi încercând să vadă ce se 
petrecea. M-am sprijinit de zid, analizându-mi avariile din 
urma săriturii. După senzaţia de amorţeală trecătoare din 
umăr şi din spate, de data asta o făcusem corect. 

— Ridică mâinile deasupra capului şi îndepărtează-te de 
vehicul, veni vocea metalică a poliţistului de trafic. 

Peste capetele spectatorilor, am observat şoferul 
dezlipindu-se de limuzină în postura recomandată. Părea 
uşurat să se afle în viaţă. Pentru o clipă m-am surprins 
întrebându-mă de ce această opţiune de a te ţine deoparte 
nu era mai populară în cercurile în care mă învârteam. 

Erau prea multe dorinţe de moarte peste tot în jur, 
bănuiam eu. 

M-am retras câţiva paşi amestecându-mă în mulţime, apoi 
am lunecat în anonimatul luminat strălucitor al nopţii din 
Bay City. 

Capitolul Cincisprezece „Punctul de vedere personal, aşa 
cum ţine să spună toată lumea, este politic. Deci, dacă 
vreun idiot de politician, vreun jucător de-al puterii, 
încearcă să pună în aplicare politici care v-ar face rău sau 
care vă interesează, LUAŢI-O PERSONAL. Înfuriaţi-vă. 
Mecanismul Justiţiei nu vă va servi în acest sens - este lent 
şi rece, şi le aparţine lor, cu hard şi soft. Numai cei mici 
suferă în mâinile Justiţiei; creaturile puterii se strecoară pe 
sub ea făcând cu ochiul şi rânjind. Dacă vreţi dreptate, va 
trebui să o smulgeţi de la ei. Faceţi din acest lucru ceva 
PERSONAL.. Faceţi cât mai multe pagube posibil. 
TRANSMITEŢI-VĂ MESAJUL. Astfel veţi avea o şansă cu 


mult mai mare de a fi luaţi în serios data viitoare. Veţi fi 
consideraţi periculoşi. Şi nu faceţi nicio greşeală: să fiţi luaţi 
în serios, să fiţi consideraţi periculoşi reprezintă o 
diferenţă, SINGURA diferenţă în ochii lor, între jucători şi 
oamenii de rând. Cu jucătorii vor încheia afaceri. Pe 
oamenii de rând îi vor lichida. Şi din când în când le va 
provoca orgasm lichidarea voastră, dislocarea voastră, 
tortura şi execuţia brutală cu insulta supremă de a spune că 
e doar o afacere, e doar politică, aşa stau lucrurile în lume, 
viaţa e dură şi NU E CEVA PERSONAL, ei bine, să-i ia 
dracu. Luaţi-o personal.” 

QUELLCRIST FALCONER - Lucruri pe care ar fi trebuit să 
le fi învăţat deja, Volumul II. 

Zorii se ridicau albăstrui peste oraş când m-am întors în 
Licktown, şi totul lucea ca metalul unui pistol de la ploaia 
recentă. Am stat în umbra pilonilor autostrăzii şi am pândit 
strada devastată în căutarea oricărui semn de mişcare. 
Aveam nevoie de acest sentiment, dar el nu venea uşor în 
lumina rece a începutului de zi. Capul îmi bâzâia de la 
datele asimilate rapid iar Jimmy de Soto îmi plutea prin 
fundul minţii ca un familiar demon fără odihnă. 

Unde te duci, Tak? 

Să fac ceva pagube. 

Hendrix nu fusese capabil să-mi ofere informaţii despre 
clinica la care fusesem dus. După promisiunea făcută de 
Deek mongolului că-i va aduce la întoarcere un disc cu 
tortura mea, am presupus că trebuia să se afle de cealaltă 
parte a Golfului, probabil în Oakland, dar lucrul în sine nu 
era de prea mare folos, chiar pentru o IA. Întreaga zonă a 
Golfului părea să fie inundată de activităţi biotehnologice 
ilegale. Aveam de gând să-mi regăsesc urmele paşilor la 
modul dur. 

Jerry's Closed Quarters. 

Aici Hendrix îmi fusese mult mai de ajutor. După puţină 
hărţuială cu nişte sisteme anti-intruziune de nivel scăzut, 
îmi expuse măruntaiele clubului de biocabine pe ecranul 


din camera mea. Planurile etajelor, echipamentul de 
securitate, orarele şi turele. Le-am parcurs în câteva 
secunde, alimentat de furia latentă provocată de 
interogatoriu. Când cerul începu să se lumineze palid în 
fereastra din spatele meu, mi-am pus Nemexul şi Philipsul 
în tocurile lor, mi-am legat cuțitul Tebbit, şi am ieşit să-mi 
fac propria mea anchetă. 

Nu văzusem nicio urmă a cozii mele când intrasem în 
hotel, şi nici când am plecat nu părea să fie prin preajmă. 
Norocul lui, presupun. 

Jerry's Closed Quarters în lumina zorilor. 

Micul fior mistic erotic şi ieftin ataşat locului în timpul 
nopţii dispăruse acum. Neoanele şi holofirmele erau stinse 
şi înfipte pe clădire ca o broşă de prost gust pe o rochie 
veche. Am privit mohorât dansatoarea, aflată încă în 
capcana paharului de cocktail, şi m-am gândit la Louise, 
alias Anenome, torturată până la o moarte din care religia 
ei nu îi va da voie să se întoarcă. 

Ia-o personal. 

Ţineam Nemexul în mâna dreaptă ca o decizie luată. 
Înaintând spre club, am acţionat piedica şi plesnetul metalic 
se auzi puternic în aerul tăcut al dimineţii. O mânie lentă, 
rece, începea să urce în mine. 

Robotul de la uşă se foi simțind apropierea mea şi un braţ 
se înălţă într-un gest de protecţie. 

— E închis, prietene, zise vocea sintetică. 

Am îndreptat Nemexul spre prag şi am tras în domul 
creierului robotului. Carcasa poate să fi oprit gloanţele de 
calibru mai mic, dar ale Nemexului zdrobiră unitatea. 
Scânteile ţâşniră brusc şi vocea sintetică ţipă. Braţele 
caracatiţei biciuiră spasmodic, apoi se muiară. Fumul se 
scurgea din carcasa spartă de pe prag. 

Prudent, am împins cu Nemexul unul dintre tentaculele 
atârnând, am păşit peste el şi l-am întâlnit pe Milo care urca 
scările să afle ce era cu zgomotul ăla. Ochii i se lărgiră 
văzându-mă. 


— Tu. Ce... 

L-am împuşcat în gât, l-am privit îndoindu-se şi 
prăbuşindu-se pe scări, apoi, în timp ce el se străduia să se 
ridice iar în picioare, l-am împuşcat încă o dată în faţă. 
Coborând scările după Milo un al doilea dur apăru în spaţiul 
prost luminat de sub mine, îi aruncă o privire şocată 
cadavrului lui Milo şi întinse mâna spre un aruncător cu 
aspect greoi de la centură. L-am găurit de două ori în piept 
înainte ca degetele lui să atingă arma. 

În capătul scărilor am făcut o pauză, am desfăcut Philipsul 
cu mâna stângă şi am aşteptat un moment în tăcere, lăsând 
ecourile împuşcăturilor să se stingă din urechile mele. 
Ritmul greu de artilerie pe care mă aşteptam să-l aud la 
Jerry's se mai simţea încă dar Nemexul avea o voce 
puternică. În stânga aveam strălucirea roşie pulsantă a 
coridorului care ducea la cabine, la dreapta o hologramă ca 
o pânză de păianjen cu diferite pipe şi sticle prinse în ea şi 
cuvântul BAR scris cu iluminium pe uşile negre din spate. 
Datele din capul meu indicau o prezenţă minimă a 
securităţii pentru cabine - cel mult trei, probabil doar doi la 
ora asta a dimineţii. Milo şi durul fără nume fiind pe jos pe 
scări, mai rămânea unul posibil. Barul era izolat fonic, 
conectat la un sistem de sonorizare separat şi lucra cu doi 
până la patru paznici înarmaţi care făceau şi pe barmanii. 

Jerry avarul. 

Am ascultat, pornindu-mi neurachemul. De pe coridorul 
din stânga am auzit una dintre uşile cabinelor deschizându- 
se pe furiş apoi foşnetul moale al cuiva târându-şi picioarele 
pe podea cu credinţa greşită că aşa ar face mai puţin 
zgomot decât dacă ar păşi normal. Păstrându-mi ochii fixaţi 
pe uşa din dreapta a barului, am împins pistolul Philips pe 
după colţul din stânga şi, fără să mă ostenesc să mă uit, am 
azvârlit o serie tăcută de gloanţe prin aerul luminat în roşu 
al coridorului. Arma părea să le scuipe ca pe nişte ramuri 
suflate de vânt. Se auzi un mormăit strangulat, apoi 


bufnitura şi zăngănitul unui corp şi al unei arme lovind 
podeaua. 

Uşile barului rămaseră închise. 

Mi-am iţit capul pe după colţul peretelui şi prin dungile 
roşii aruncate de lumina rotativă am văzut o femeie 
îndesată în echipament de luptă ţinându-se cu o mână deo 
laterală şi pipăind după pistolul căzut cu cealaltă. Am păşit 
repede spre armă şi am lovit-o scoţând-o din raza ei de 
acţiune, apoi am îngenuncheat lângă ea. Probabil o 
nimerisem de mai multe ori; avea sânge pe picioare şi 
cămaşa era înmuiată. I-am lipit gura Philipsului de frunte. 

— Lucrezi la paza lui Jerry? 

Ea aprobă din cap, cu ochii lărgindu-se albi în jurul irişilor. 

— O singură şansă. Unde e? 

— La bar, şuieră ea printre dinţi, luptându-se cu durerea. 
La masă. Colţul negru. 

Am dat din cap, m-am ridicat şi am ţintit cu grijă între 
ochi. 

— Stai... 

Philipsul oftă. Pagube. 

Mă aflam în mijlocul hologramei păianjenului, 
îndreptându-mă spre uşile barului, când acestea se izbiră în 
lături şi m-am pomenit faţă în faţă cu Deek. Avu încă şi mai 
puţin timp să reacționeze la fantoma din faţa lui decât 
avusese Milo. I-am făcut o mică plecăciune formală, abia o 
înclinare a capului, apoi am dat frâu liber mâniei din 
interiorul meu şi l-am împuşcat în mod repetat la nivelul 
taliei în acelaşi timp şi cu Nemexul şi cu Philipsul. Se 
împletici în spate prin uşi sub impactul multiplu iar eu l-am 
urmat înăuntru, încă trăgând. 

Era un spaţiu larg, luminat slab de spoturile oblice şi de 
luminile de ghidare atenuate ale ringului de dans, acum 
abandonat. De-a lungul peretelui, lumini reci albastre 
străluceau din spatele barului, ca şi cum ar fi păzit o scară 
obscură coborând spre paradis. În spate se aflau rafturile 
cu pipele, mufele şi sticlele din ofertă. Paznicul acestui 


tezaur al îngerilor aruncă o privire spre Deek, care se 
prăbuşea cu mâinile îngropate în măruntaiele distruse, şi 
întinse mâna sub bar cu o viteză cu adevărat semi-divină. 

Am auzit sticla spărgându-se în cădere, am întins Nemexul 
şi l-am izbit de display-urile de pe perete ca într-o 
crucificare improvizată. Atârnă un moment acolo, ciudat de 
elegant, apoi se răsuci şi se prinse de raftul cu sticle şi pipe 
în cădere spre podea. Deek căzu şi el, încă mişcându-se, şi o 
formă obscură, voluminoasă sprijinită de marginea ringului 
sări înainte, eliberând un pistol din dreptul taliei. Lăsasem 
Nemexul pe bar - nu aveam timp să mă întorc şi să ţintesc - 
şi am tras o rafală cu Philipsul, săltat pe jumătate. Silueta 
mormăi şi se împletici, pierzându-şi arma şi alunecând pe 
ring. Braţul meu stâng se ridică, se îndreptă şi împuşcătura 
în cap îl aruncă înapoi pe platforma de dans. 

Ecourile Nemexului se stingeau în colţurile încăperii. 

Deja îl vedeam pe Jerry. Se afla la zece metri distanţă, 
arătându-şi picioarele din spatele unei mese proaste în 
momentul în care am ridicat Nemexul. A îngheţat. 

— Înţelept. 

Neurachemul vibra ca o coardă întinsă, şi un rânjet dat de 
adrenalină se spânzura nebuneşte pe faţa mea. Mintea îmi 
zbârnâi printre calcule. Un cartuş rămas în Philips, şase în 
Nemex. 

— Lasă mâinile acolo, şi restul aşează-l jos. Dacă mişti un 
deget, ţi-l smulg cu tot cu încheietură. 

Se scufundă la loc în scaun, cu faţa contorsionată. Vederea 
periferică îmi spunea că nu mai mişca nimeni în jur. Am 
păşit atent peste Deek, care se ghemuise în poziţie fetală în 
jurul abdomenului, şi emitea un scâncet adânc, agonizant. 
Ţinând Nemexul fixat pe masa din faţa vintrelor lui Jerry, 
am coborât cealaltă armă până a ajuns să ţintească direct în 
jos şi am apăsat pe trăgaci. Zgomotul lui Deek încetă. 

De data asta Jerry izbucni: 

— Eşti ţicnit, Ryker? Opreşte-te! Nu poți... 


Am smucit ţeava Nemexului spre el şi fie asta fie ceva de 
pe figura mea îl făcu să tacă. Nimic nu se mişca în spatele 
cortinei de la capătul ringului, nimic în spatele barului. 
Uşile rămaseră închise. Traversând distanţa rămasă până la 
masa lui Jerry, am întors invers unul dintre scaune şi l-am 
încălecat, aşezându-mă cu faţa la el. 

— Tu, Jerry, am zis plat, trebuie să mai asculţi din când în 
când ce spun oamenii. Ţi-am explicat, numele meu nu este 
Ryker. 

— Indiferent cine dracu' eşti, sunt atent. 

Era atâta venin pe chipul din faţa mea încât era o minune 
că Jerry nu se îneca în el. 

— Sunt implicat în nenorocitul ăsta de mecanism, pricepi? 
Astea. Toate astea. O să plăteşti. O să-ţi doreşti... 

— Să nu te fi întâlnit niciodată, am terminat eu în locul lui. 
Am băgat Philipsul descărcat înapoi în tocul de Fibregrip. 
Jerry, deja îmi doresc să nu te fi întâlnit. Prietenii tăi au fost 
destul de sofisticaţi pentru asta. Dar observ că nu te-au 
anunţat că sunt iar liber. Nu prea eşti în relaţii bune cu Ray 
zilele astea, nu-i aşa? 

Îi priveam faţa, şi nu reacţionă la nume. Fie era foarte 
calm în bătaia focului, fie într-adevăr nu se învârtea în 
cercurile superioare. Am încercat din nou. 

— Trepp e moartă, am spus nepăsător. Ochii i se mişcară, 
doar puţin. Trepp, şi câţiva alţii. Vrei să ştii de ce eşti încă în 
viaţă? 

Gura i se strânse, dar nu zise nimic. M-am aplecat peste 
masă şi i-am înfipt ţeava Nemexului sub ochiul stâng. 

— Te-am întrebat ceva. 

— Futu-ţi. 

Am dat din cap şi m-am aşezat la loc pe scaun. 

— Eşti un dur, nu? Hai să-ţi zic. Am nevoie de nişte 
răspunsuri, Jerry. Poţi să începi spunându-mi ce s-a 
întâmplat cu Elizabeth Elliott. Ar trebui să fie uşor, îmi 
închipui că ai găurit-o chiar tu. Apoi vreau să ştiu cine e 


Elias Ryker, pentru cine lucrează Trepp şi unde se află 
clinica la care m-ai trimis. 

— Futu-ţi. 

— Nu crezi că vorbesc serios? Ori speri că n-or să apară 
cadavrele şi o să-ţi salvezi cipul? 

Am pescuit din buzunar cu mâna stângă aruncătorul 
rechiziţionat şi am înşiruit cu grijă câteva focuri în paznicul 
mort de pe ring. Raza de acţiune era scurtă şi raza îi prăji 
capul dintr-o singură explozie. Putoarea de carne arsă 
năvăli peste încăpere până la noi. Ţinând un ochi pe Jerry, 
am plimbat puţin raza în jur până am fost sigur că am 
distrus totul de la umeri în sus, apoi am oprit arma şi am 
lăsat-o în jos. Jerry se holba la mine peste masă. 

— Nenorocitule, el doar lucra pentru mine la pază! 

— Din punctul meu de vedere asta tocmai a devenit o 
profesie proscrisă. Deek şi restul vor păţi la fel. La fel şi tu, 
dacă nu-mi spui ce vreau să aflu. Am ridicat arma: O 
singură şansă. 

— Bine. Fisura i se auzea în glas: Bine, bine. Elliott a 
încercat să şantajeze un client, avea un Mat important care 
venea în mahalale aici, socotea că are destule mizerii cu 
care să-l prindă. Târfa proastă a încercat să mă facă şi pe 
mine partener la afacere, îşi închipui că eu pot să mă 
descurc cu Mat-ul ăla. Habar n-avea în ce se bagă. 

— Nu. L-am privit împietrit peste masă: Bănuiesc că nu. 

Îmi prinse privirea. 

— Hei, omule, ştiu la ce te gândeşti, dar nu e aşa. Am 
încercat s-o conving să renunţe, aşa că a devenit mai 
directă. Directă cu un blestemat de Mat. Chiar crezi că 
voiam ca locul ăsta să fie făcut bucăţi şi eu îngropat 
dedesubt? A trebuit să scap de ea, omule. A trebuit. 

— Ai îngheţat-o? 

Scutură din cap. 

— Am dat un telefon, zise cu voce scăzută. Aşa merg 
lucrurile pe aici. 

— Cine e Ryker? 


— Ryker e un... - înghiţi în sec - un poliţist. Lucra la 
Furturi de Trupuri, apoi a fost avansat la Divizia Vătămări 
Organice. I-o trăgea tipei ăleia de la Sia, cea care a venit 
aici în seara când l-ai căsăpit pe Oktai. 

— Ortega? 

— Da, Ortega. Ştie toată lumea, cică aşa şi-ar fi obţinut 
transferul. De asta ne-am închipuit că eşti - el este - din nou 
pe stradă. Când Deek te-a văzut vorbind cu Ortega ne-am 
imaginat că a apelat la cineva, că a făcut o înţelegere. 

— Din nou pe stradă? De unde? 

— Ryker era murdar, omule. Acum că şuvoiul pornise, 
venea un potop întreg: A adus în MR nişte traficanţi de 
trupuri din Seattle... 

— MR? 

— Da, MR. 

Jerry păru pe moment perplex, de parcă aş fi pus în 
discuţie culoarea cerului. 

— Nu sunt de pe aici, am zis răbdător. 

— MR. Moarte Reală. I-a făcut terci, omule. Alţi câţiva tipi 
au scăpat cu cipurile corticale întregi aşa că Ryker a plătit 
un Scufundător ca să-i înregistreze drept catolici. Fie 
manevra n-a ţinut, fie cineva de la Vătămări a aflat. A primit 
pedeapsă dublă. Două sute de ani fără posibilitate de 
reducere. Se vorbeşte că Ortega a condus echipa care l-a 
prins. 

Ca să vezi. Am fluturat Nemexul încurajator. 

— Asta-i tot, omule. Tot ce ştiu. Neoficial. Vorbe de pe 
stradă. Uite ce-i, Ryker n-a scuturat niciodată locul ăsta, 
nici chiar când lucra la FI. Conduc o afacere curată. Nici 
măcar nu l-am întâlnit vreodată pe tip. 

— Şi Oktai? 

Jerry dădu din cap viguros. 

— Exact, Oktai. Oktai făcea trafic cu piese de schimb în 
afara Oaklandului. Tu, vreau să spun Ryker, îl scutura 
mereu. Cu vreo câţiva ani în urmă aproape l-a omorât în 
bătaie. 


— Deci Oktai vine alergând la tine... 

— Exact. Ca un nebun, spunând că Ryker învârte ceva jos 
aici. Aşa că derulăm înregistrările din cabine, te vedem 
discutând cu... 

Jerry tăcu când îşi dădu seama încotro ne îndreptam. I-am 
făcut din nou semn cu pistolul. 

— La naiba, asta-i tot. 

Era o urmă de disperare în glasul lui. 

— Bine. M-am lăsat puţin pe spate, şi mi-am pipăit 
buzunarele în căutare de ţigări, amintindu-mi apoi că nu 
aveam. Fumezi? 

— Dacă fumez? Arăt eu ca un idiot? 

Am oftat. 

— Nu contează. Dar cu Trepp ce-i? Părea cam stilată 
pentru tine. De la cine ai împrumutat-o? 

— Trepp e independentă. E de închiriat pentru oricine. Îmi 
face uneori favoruri. 

— N-o să-ţi mai facă. I-ai văzut vreodată trupul real? 

— Nu. Umblă vorba că îl ţine la gheaţă în New York cea 
mai mare parte din timp. 

— Aşa departe de aici? 

— Cam o oră, pe suborbital. 

După socotelile mele asta o punea în aceeaşi echipă cu 
Kadmin. Muşchi globali, poate interplanetari. Flota 
Seniorilor. 

— Şi pentru cine se zvoneşte că lucrează acum? 

— Nu ştiu. 

Am analizat ţeava aruncătorului de parcă ar fi fost o 
relicvă marțiană. 

— Ba da, ştii. Am ridicat ochii şi i-am oferit un zâmbet 
inexpresiv: Trepp nu mai e. Nu mai există cipul. Nu trebuie 
să-ţi faci griji dacă o trădezi. Din cauza mea trebuie să-ţi 
faci griji. 

Mă fixă sfidător câteva momente, apoi cobori privirea. 

— Am auzit că făcea diverse chestii pentru Case. 

— Bun. Acum zi-mi despre clinică. Prietenii tăi sofisticaţi. 


Pregătirea de Mesager ar fi trebuit să-mi păstreze tonul 
egal, dar poate că ruginisem fiindcă Jerry simţi ceva. Îşi 
umezi buzele. 

— Ascultă-mă, sunt oameni periculoşi. Ai scăpat, mai bine 
lasă lucrurile aşa cum sunt. Habar n-ai ce... 

— De fapt am ceva habar. Am îndreptat aruncătorul spre 
faţa lui: Clinica. 

— lisuse, sunt doar nişte oameni pe care-i cunosc. Ştii tu, 
parteneri de afaceri. Uneori folosesc piesele de schimb, şi 
eu... Schimbă brusc povestea când îmi văzu expresia: Fac 
diverse chestii pentru mine. E vorba doar de afaceri. 

M-am gândit la Louise, alias Anenome, şi la călătoria pe 
care o făcusem împreună. Am simţit cum îmi tresare un 
muşchi de sub ochi, şi am făcut tot posibilul să nu apăs pe 
trăgaci atunci, acolo. Mi-am regăsit în schimb vocea şi am 
folosit-o. Suna mai mult ca o maşină decât sunase cea a 
robotului de la uşă. 

— Mergem să ne plimbăm, Jerry. Doar noi doi, să-ţi vizităm 
partenerii de afaceri. Şi să nu te joci cu mine. Deja mi-am 
dat seama că este de cealaltă parte a Golfului. Am o 
memorie topografică bună. Dacă mă conduci greşit, ai parte 
pe loc de MR. Ai priceput? 

După expresia chipului lui am dedus că pricepuse. 

Dar ca să mă asigur, pe drumul spre ieşirea din club m-am 
oprit lângă fiecare cadavru şi i-am ars capul până la umeri. 
Arsurile lăsară un iz acru care ne urmă dincolo de 
semiîntuneric în lumina de dimineaţa devreme a străzii, ca 
o fantomă a mâniei. 

Există un sat pe braţul de nord al arhipelagului Millsport 
unde, dacă un pescar supravieţuieşte înecului, i se cere să 
înoate până la un recif scund aflat la circa un kilometru de 
țărm, să scuipe în oceanul de dincolo de acesta şi să se 
întoarcă. Sarah venea de acolo, şi odată, pe când ne 
ascundeam într-un hotel ieftin şi mizerabil, ferindu-ne de 
arşiţă atât la propriu cât şi la figurat, încercase să-mi 


explice raţionamentul. Întotdeauna mi se păruse o aiureală 
macho. 

Acum, mărşăluind din nou pe coridoarele albe sterile ale 
clinicii, cu ţeava propriului meu Philips înfiptă în gât, am 
început să înţeleg câte ceva din puterea necesară pentru a 
înota din nou în aceste ape. Avusesem fiori reci încă de când 
intrasem în lift: pentru a doua oară, Jimmy punându-mi 
pistolul în spate. După Innenin, uitasem întrucâtva cum este 
să-ţi fie cu adevărat frică, dar frica virtuală era o excepţie 
notabilă. Acolo nu aveai control, şi se putea întâmpla efectiv 
orice. 

Iar şi iar. 

La clinică fuseseră avertizaţi. Ştirile despre frigerea lui 
Trepp trebuia să fi ajuns deja la ei, iar figura cu care 
vorbise Jerry pe ecranul discretei uşi principale se albise 
brusc văzându-mă. 

— Credeam... 

— Lasă asta, se răsti Jerry. Deschide dracului uşa. Trebuie 
să-l luăm de pe stradă pe rahatul ăsta. 

Clinica făcea parte dintr-un cartier de la cumpăna 
mileniilor pe care cineva îl renovase în stil neo-industrial, cu 
uşi vopsite în negru profund cu chenare galbene, faţade 
acoperite de schele şi balcoane atârnând pe cabluri şi trolii 
false. Uşa din faţa noastră se desfăcu de-a lungul punctelor 
ieşite în afară de pe chenare şi alunecară fără zgomot în 
lături. Aruncând o ultimă privire străzii matinale, Jerry mă 
îmbrânci înăuntru. 

Holul de la intrare era de asemenea neoind, cu schele 
înşirate pe lângă pereţi şi petece de cărămidărie expusă. 
Doi gardieni aşteptau în capăt. Unul dintre ei întinse o 
mână când ne apropiarăm, şi Jerry se întoarse spre el 
mârâind. 

— N-am nevoie de ajutor. Voi sunteţi rataţii care l-aţi lăsat 
pe ticălosul ăsta să plece. 

Cei doi gardieni schimbară priviri şi braţul întins se 
transformă într-un gest împăciuitor. Ne însoţiră până la uşa 


unui lift care se dovedi a fi acelaşi utilaj de capacitate mare 
în care coborâsem prima dată din parcarea de pe acoperiş. 
Când am ajuns jos, ne aştepta aceeaşi echipă medicală, cu 
sedativele pregătite. Păreau iritaţi, obosiţi. Sfârşitul turei 
de noapte. Când aceeaşi asistentă înaintă spre mine cu 
sprayul hipo, Jerry îşi emise iar mârâitul. Îl adusese la 
perfecţiune. 

— Lasă dracului asta. Înfipse mai tare Philipsul în gâtul 
meu: Nu pleacă nicăieri. Vreau să-l văd pe Miller. 

— E în operaţie. 

— Operaţie? Râsul lui Jerry suna ca un lătrat. Adică 
supraveghează maşina care alege şi mixează. Bine, atunci 
pe Chung. 

Echipa ezită. 

— Ce-i? Să nu-mi spuneţi că toţi consultanţii voştri 
muncesc să-şi câştige pâinea în dimineaţa asta. 

— Nu, dar... Bărbatul aflat cel mai aproape de mine 
gesticula: Nu aşa e procedura, să fie luat în viaţă. 

— Nu-mi vorbi dracului mie despre procedură. Jerry făcea 
impresie în rolul de om pe punctul de a exploda de furie. 
Prin ce procedură rahatul ăsta a fost lăsat să plece şi să-mi 
dărâme mie localul, după ce l-am trimis aici? Asta a fost 
dracului procedură? A fost? 

Se făcu linişte. M-am uitat la aruncător şi la Nemex, înfipt 
în cureaua lui Jerry, şi am măsurat unghiurile. Jerry mă 
apucă mai strâns de guler şi-mi înfipse din nou pistolul sub 
falcă. Aruncă o privire medicilor şi vorbi cu un calm forţat: 

— Nu se mişcă. Aţi înţeles? N-avem timp de prostiile astea. 
Mergem să-l vedem pe Chung. Acum, mişcă. 

Ei mişcară. Oricine ar fi făcut-o. Dacă strângi şurubul, 
majoritatea oamenilor vor reacţiona retrăgându-se. 
Cedează în faţa unei autorităţi mai mari, sau a omului 
înarmat. Oamenii aceia erau obosiţi şi speriaţi. Am pornit în 
marş forţat pe coridor. Am trecut de sala de operaţii în care 
mă trezisem, sau de una asemănătoare. Am remarcat nişte 
siluete adunate în jurul unei platforme chirurgicale, auto- 


chirurgul mişcându-se ca un păianjen deasupra lor. Ne 
îndepărtasem vreo duzină de paşi când cineva apăru pe 
coridor în urma noastră. 

— O clipă. 

Vocea era cultivată, aproape tacticoasă, dar îi opri brusc 
din mişcare pe medici şi pe Jerry. Ne-am întors şi ne-am 
trezit faţă în faţă cu un personaj înalt în halat albastru cu 
mănuşi chirurgicale pătate de sânge şi o mască pe care 
acum şi-o desfăcea delicat cu degetul mare şi arătătorul. 
Faţa de dedesubt era frumoasă şi amabilă, cu ochi albaştri 
pe un chip bronzat cu fălci pătrate, Bărbatul Competent al 
anului, mulţumită vreunui salon cosmetic de lux. 

— Miller, zise Jerry. 

— Ce anume se întâmplă aici? Courault - bărbatul înalt se 
întoarse spre doctoriţă - ştii destule ca să nu aduci aici 
subiecţi nesedaţi. 

— Da, domnule. Domnul Sedaka a insistat că nu există 
niciun risc. A spus că se grăbeşte. Vrea să-l vadă pe domnul 
director Chung. 

— Nu mă interesează cât de mult se grăbeşte. Miller se 
întoarse spre Jerry, cu ochii îngustaţi de suspiciune: Eşti 
nebun, Sedaka? Ce crezi că-i aici, galerie pentru vizitatori? 
Am clienţi aici. Feţe care pot fi recunoscute. Courault, 
sedează-l imediat pe omul ăsta. 

Of, bine. Nimeni nu e norocos la infinit. 

Deja mă mişcăm. Înainte de a reuşi Courault să scoată 
sprayul hipodermic din săculeţul de la şold, am smuls şi 
Nemexul şi aruncătorul de la centura lui Jerry şi m-am 
răsucit, trăgând. Courault şi cei doi colegi ai ei căzură, 
răniţi în mai multe locuri. Sângele împroşcă albul antiseptic 
din spatele lor. Miller avu timp pentru un strigăt scandalizat 
apoi l-am împuşcat în gură cu Nemexul. Jerry se retrăgea, 
cu Philipsul descărcat atârnându-i în mână. Am ridicat 
aruncătorul. 

— Uite ce-i, eu am făcut tot ce-am putut... 

Raza izbucni şi capul îi explodă. 


În liniştea care se lăsă brusc, am refăcut drumul până la 
uşile sălii de operaţii şi am trecut prin ele. Micul grup de 
siluete, imaculaţi atât bărbaţii cât şi femeile, părăsiseră 
masa pe care era întins un trup de femeie tânără, şi căscau 
gura la mine prin măştile chirurgicale uitate. Numai 
autochirurgul îşi continua munca imperturbabil, făcând 
incizii netede şi cauterizând rănile cu mici bâzâituri aspre. 
Bucăţi neclare de un roşu viu ieşeau în evidenţă pe o 
mulţime de mici farfurii de metal adunate la capul 
pacientului. Părea trist ca începutul unui banchet oficial. 

Femeia de pe masă era Louise. 

În sală erau cinci bărbaţi şi femei, iar eu i-am ucis pe toţi 
în timp ce se holbau la mine. Apoi am făcut bucăţi 
autochirurgul cu aruncătorul, şi am plimbat raza peste tot 
echipamentul din încăpere. Alarmele înviară urlând de pe 
fiecare perete. În furtuna ţipetelor lor combinate, am făcut 
un ocol şi i-am ucis Real pe toţi cei de acolo. 

Afară sunau alte alarme şi doi membri ai echipei medicale 
erau încă în viaţă. Courault reuşise să se târască vreo zece 
metri pe coridor într-o dâră largă a propriului ei sânge, şi 
unul dintre colegii ei, prea slăbit ca să evadeze, încerca să 
se ridice pe perete. Podeaua de sub el era alunecoasă şi el 
tot cădea înapoi jos. L-am ignorat şi m-am dus după femeie. 
Se opri când îmi auzi paşii, întoarse capul să se uite apoi 
începu iar să se târască, frenetic. Am strivit-o cu un picior 
între umeri ca s-o fac să se oprească apoi am lovit-o 
răsturnând-o pe spate. 

Ne-am privit îndelung unul pe celălalt, în timp ce eu îmi 
aminteam faţa ei impasibilă atunci când mă sedase noaptea 
trecută. Am ridicat aruncătorul astfel încât să-l poată vedea. 

— Moarte Reală, am spus, şi am apăsat pe trăgaci. 

M-am întors la medicul rămas care văzuse totul şi acum se 
împleticea disperat îndepărtându-se cu spatele de mine. M- 
am lăsat pe vine în faţa lui. Ţipătul alarmelor se ridica şi se 
prăbuşea peste capetele noastre ca nişte suflete pierdute. 


— lisuse Cristoase, gemu el când am ridicat aruncătorul 
spre faţa lui. lisuse Cristoase, eu doar lucrez aici. 

— E suficient, am zis. 

Aruncătorul era aproape silențios pe fondul alarmelor. 

Cu rapiditate, am avut grijă şi de cel de-al treilea medic în 
acelaşi fel, m-am ocupat de Miller puţin mai pe îndelete, am 
dezbrăcat cadavrul fără cap al lui Jerry de geacă şi am 
împăturit haina sub braţ. Apoi am recuperat Philipsul, l-am 
înfipt la centură şi am plecat. În drumul pe coridoarele 
urlătoare ale clinicii am ucis fiecare persoană întâlnită şi i- 
am transformat cipul cortical în cenuşă. 

Personal. 

Poliţia ateriza pe acoperiş când am ieşit pe uşile principale 
şi am pornit fără grabă pe stradă. Sub braţul meu, capul 
rănit al lui Miller începea să picure sânge prin materialul 
gecii lui Jerry. 

PARTEA 3 

ALIANȚA. 

UPGRADAREA. 

Capitolul Şaisprezece. 

Era linişte şi soare în grădinile casei Solare, şi aerul 
mirosea a iarbă proaspăt cosită. De pe terenul de tenis se 
auzeau loviturile înfundate ale unui joc în desfăşurare şi o 
dată am distins vocea lui Miriam Bancroft strigând 
emoţionată. Scurte imagini cu picioare bronzate sub o fustă 
scurtă albă şi un norişor de praf rozaliu acolo unde mingea 
se înfundase în partea din spate a terenului adversarului ei. 
Un ropot politicos de aplauze dinspre figurile care priveau 
stând jos. M-am îndreptat spre terenuri, flancat de paznicii 
bine înarmaţi şi cu feţe lipsite de expresie. 

Când am sosit eu jucătorii luau o pauză, cu picioarele 
întinse în faţa scaunelor, cu capul în jos. La auzul paşilor 
mei scrâşnind pe pietriş, Miriam Bancroft privi în sus prin 
părul blond încurcat şi-mi întâlni ochii. Nu spuse nimic, dar 
mâinile i se mişcară pe mânerul rachetei şi un zâmbet îi 
întinse buzele. Adversarul ei, care de asemenea ridicase 


privirea, era un tânăr suplu cu un aer care dădea de înţeles 
că ar putea fi într-adevăr la fel de tânăr ca şi corpul lui. Îmi 
părea vag familiar. 

Bancroft era aşezat în mijlocul unui rând de şezlonguri, cu 
Oumou Prescott în dreapta şi un bărbat şi o femeie pe care 
nu-i cunoşteam în stânga. Nu se ridică atunci când ajunsei 
la el; de fapt abia se uită la mine. Cu o mână îmi indică locul 
de lângă Prescott. 

— Stai jos, Kovacs. E ultimul set. 

Am zâmbit strâmb, rezistând tentaţiei de a-i împinge dinţii 
în jos pe gât, şi m-am întins pe şezlong. Oumou Prescott se 
aplecă spre mine şi murmură ferindu-şi gura cu mâna: 

— Domnul Bancroft a avut parte azi de ceva atenţie 
nedorită din partea poliţiei. Eşti mai puţin subtil decât 
sperasem. 

— Îmi fac doar încălzirea, am murmurat drept răspuns. 

La limita timpului stabilit, Miriam Bancroft şi adversarul ei 
se scuturară de prosoape şi-şi reluară poziţiile. M-am lăsat 
pe spate şi am urmărit jocul, cu ochii mai mult pe corpul 
încordat al femeii care se unduia şi se răsucea sub 
bumbacul alb, amintindu-mi cum arăta dezbrăcat, cum se 
zvârcolise alături de mine. O dată, chiar înaintea unui 
serviciu, îmi prinse privirea şi gura i se arcui într-o urmă de 
amuzament. Încă mai aştepta un răspuns din partea mea, 
iar acum credea că îl avea. Când meciul se sfârşi, într-o 
succesiune de puncte disputate dar vizibil inevitabile, ea 
părăsi strălucitoare terenul. 

Când m-am apropiat s-o felicit ea vorbea cu bărbatul şi 
femeia pe care nu-i cunoşteam. Mă văzu venind şi se 
întoarse să mă includă în micul grup. 

— Domnule Kovacs. Ochii i se lărgiră puţin: Ţi-a plăcut să 
priveşti? 

— Foarte mult, am răspuns sincer. Eşti fără milă. 

Îşi lăsă capul pe o parte şi începu să-şi frece cu prosopul 
părul umed de transpiraţie, cu o mână. 


— Numai când e nevoie, zise ea. Nu-i cunoşti pe Nalan sau 
pe Joseph, desigur. Nalan, Joseph, domnul este Takeshi 
Kovacs, Mesagerul pe care l-a angajat Laurens să 
ancheteze asasinarea lui. Domnul Kovacs este pe o lume 
exterioară. Domnule Kovacs, aceştia sunt Nalan Ertekin, 
Judecător Şef la Tribunalul Suprem al ONU, şi Joseph Phiri 
de la Comisia Drepturilor Omului. 

— Încântat. Am făcut o scurtă plecăciune formală către 
amândoi. Îmi imaginez că sunteţi aici ca să discutaţi despre 
Rezoluţia 653. 

Cei doi oficiali schimbară o privire, apoi Phiri aprobă din 
cap. 

— Sunteţi foarte bine informat, zise grav. Am auzit multe 
despre Corpul Mesagerilor, dar tot sunt impresionat. De cât 
timp sunteţi pe Pământ, exact? 

— Cam de o săptămână, am exagerat eu, sperând să 
minimalizez obişnuita paranoia pe care oficialii aleşi o 
etalau cu privire la Mesageri. 

— O săptămână, da. Într-adevăr, impresionant. 

Phiri era un negru solid, aparent de vreo cincizeci de ani, 
cu păr puţin încărunţit şi ochi căprui atenţi. Ca şi Dennis 
Nyman, purta ochelari externi, dar lentilele oţelite ale lui 
Nyman fuseseră proiectate să-i sublinieze trăsăturile feţei, 
pe când acest om purta ochelarii ca să abată atenţia. Aveau 
rame groase şi-i dădeau aspectul unui cleric uituc, dar în 
spatele lentilelor ochii nu scăpau nimic. 

— Şi progresaţi în ancheta dumneavoastră? 

Aceasta era Ertekin, o femeie arabă cu vreo douăzeci de 
ani mai tânără decât Phiri, şi, în consecinţă, probabil la cel 
puţin al doilea trup. l-am zâmbit. 

— Progresul e dificil de definit, Excelenţa Voastră. După 
cum ar fi spus Quell, Au venit la mine cu rapoarte despre 
progresul lucrurilor, dar eu nu văd decât schimbări şi 
trupuri arse. 

— Ah, deci sunteţi de pe Lumea lui Harlan, zise politicos 
Ertekin. Vă consideraţi quellist, domnule Kovacs? 


Am lăsat zâmbetul să mi se transforme într-un rânjet. 

— Sporadic. Aş spune că avea dreptate. 

— În realitate domnul Kovacs a fost destul de ocupat, 
spuse grăbită doamna Bancroft. Îmi închipui că el şi 
Laurens au o mulţime de discutat. Poate ar fi mai bine dacă 
i-am lăsa cu treburile lor. 

— Da, desigur. Ertekin înclină capul: Poate vom mai sta de 
vorbă mai târziu. 

Cei trei se îndepărtară pentru a-l compătimi pe adversarul 
lui Miriam, care îşi înghesuia melancolic racheta şi 
prosoapele într-o sacoşă; dar cu toată îndrumarea 
diplomatică a lui Miriam, Nalan Ertekin nu părea interesată 
de o salvare nemeritată. Am simţit o sclipire momentană de 
admiraţie pentru ea. Să-i spui unui funcţionar ONU, de fapt 
unui ofiţer al Protectoratului, că este quellist seamănă cu a 
mărturisi un măcel ritual la un dineu vegetarian; nu e chiar 
un lucru care să se facă. 

M-am întors şi am descoperit-o pe Oumou Prescott lângă 
umărul meu. 

— Mergem? zise morocănoasă şi indică spre casă. 

Bancroft mergea deja în faţa noastră. Ne-am luat după el 
în ceea ce eu consideram o viteză excesivă. 

— O întrebare, am reuşit să rostesc gâfâind. Cine-i puştiul? 
Cel pe care l-a crucificat doamna Bancroft. 

Prescott îmi aruncă o privire nerăbdătoare. 

— Secret mare, nu? 

— Nu, domnule Kovacs, nu e un secret, nici mare nici de 
alt fel. Cred numai că ai face mai bine să-ţi ocupi mintea cu 
alte lucruri decât musafirii familiei Bancroft. Dacă chiar 
trebuie să ştii, celălalt jucător a fost Marco Kawahara. 

— Într-adevăr, el era. 

Accidental, alunecasem în clişeele verbale ale lui Phiri. Un 
dublu record pentru personalitate. 

— Deci de asta îi cunoşteam figura. Seamănă cu mama lui, 
nu-i aşa? 


— Chiar nu ştiu, zise Prescott respingându-mă. Nu am 
întâlnit-o pe doamna Kawahara. 

— Norocul tău. 

Bancroft ne aştepta într-o seră exotică lipită de aripa 
dinspre mare a casei. Pereţii de sticlă adăposteau o 
debandadă de culori şi forme bizare, printre care am 
depistat un copac-oglindă tânăr şi numeroase ronduri de 
iarba-martirului. Bancroft stătea lângă unul dintre ele, 
stropindu-l cu grijă cu un praf metalic alb. Nu ştiam prea 
multe despre iarba-martirului în afară de utilizarea 
evidentă ca dispozitiv de siguranţă, aşa că habar n-aveam 
pentru ce era praful. 

Bancroft se întoarse când ne auzi intrând. 

— Vă rog să vorbiţi încet. Glasul lui suna curios de plat în 
mediul absorbant fonic. larba-martirului este foarte 
sensibilă în acest stadiu de dezvoltare, domnule Kovacs. 
Presupun că sunteţi familiarizat cu acest lucru. 

— Mda. Am privit cupele frunzelor cu formă vag 
asemănătoare unei mâini, cu petele stacojii din centru care 
dăduseră numele plantei. Sunteţi sigur că sunt adulte? 

— Pe deplin. Pe Adoracion o să vezi mai mari, dar i-am pus 
pe cei de la Nakamura să le modifice pe acestea pentru a fi 
folosite în interior. Aici suntem la fel de siguri ca într-o 
cabină Nilvibe şi - gesticulă spre un trio de scaune cu ramă 
de metal de lângă iarba-martirului - mult mai în largul 
nostru. 

— Aţi dorit să mă vedeţi, am spus nerăbdător. Despre ce e 
vorba? 

Pentru o clipă acea căutătură de metal negru se fixă 
asupra mea cu întreaga forţă a celor trei secole şi jumătate 
ale lui Bancroft, şi fu ca o schimbare de priviri cu un demon. 
În acea secundă, sufletul de Mat privea în exterior şi am 
văzut reflectate în acei ochi toate miliardele de vieţi simple 
obişnuite pe care ei le văzuseră murind, ca fluturările 
palide ale moliilor într-o flacără. Era o experienţă pe care o 
mai avusesem doar o singură dată, atunci când avusesem o 


dispută cu Reileen Kawahara. Puteam simţi căldura pe 
aripi. 

Apoi totul trecu, şi nu mai era decât Bancroft îndreptându- 
se spre scaune şi lăsând sprayul cu praf pe o măsuţă 
adiacentă. Privi în sus aşteptând să vadă dacă şi eu mă voi 
aşeza. Când nu am făcut-o, îşi împreună degetele şi se 
încruntă. Oumou Prescott se interpuse între noi. 

— Domnule Kovacs, sunt conştientă că prin termenii 
contractului nostru am aprobat să satisfac toate cheltuielile 
rezonabile aferente investigaţiei, dar când am spus asta nu 
m-am aşteptat să plătesc pentru o serie de vătămări 
organice deliberate dintr-o parte în cealaltă a Bay City. Mi- 
am petrecut cea mai mare parte a acestei dimineţi mituind 
atât triadele de pe Coasta de Vest cât şi poliţia din Bay City, 
niciuna dintre acestea nefiind prea binevoitoare faţă de 
mine nici înainte de a începe tu acest măcel. Mă întreb dacă 
îţi dai seama cât de mult mă costă să te ţin în viaţă şi 
departe de stocare. 

Am privit de jur împrejurul serei şi am ridicat din umeri. 

— Îmi imaginez că vă puteţi permite. 

Prescott tresări. Bancroft îşi permise o urmă de zâmbet. 

— E posibil, domnule Kovacs, să nu mai doresc să-mi 
permit. 

— Atunci scoate-mă naibii din priză. 

larba-martirului tremură vizibil la schimbarea bruscă de 
ton. Nu-mi păsa. Dintr-odată nu mai eram dispus să joc 
jocurile elegante ale lui Bancroft. Obosisem. În afară de 
scurta perioadă de inconştienţă de la clinică, fusesem treaz 
mai mult de treizeci de ore şi aveam nervii sensibilizaţi din 
cauza folosirii continue a sistemului neurachem. Fusesem 
implicat într-un schimb de focuri. Evadasem dintr-un 
vehicul aerian în mişcare. Fusesem supus unei rutine de 
investigaţie care ar fi traumatizat pe viaţă majoritatea 
oamenilor. Comisesem mai multe crime în luptă. Şi tocmai 
eram pe cale să mă strecor în pat când Hendrix permisese 
convocarea tăioasă a lui Bancroft să treacă de sistemul de 


blocare a apelurilor pe care o cerusem, citez, „în interesul 
menţinerii bunelor relaţii cu clienţii şi pentru a asigura în 
continuare statutul de oaspete”. Într-o zi, cineva va trebui 
să facă o reparaţie capitală limbajului antic al serviciilor 
hotelului; cântărisem ideea de a o face eu însumi cu 
Nemexul când închisesem telefonul, dar iritarea produsă de 
reacţiile supuse ale hotelului la cerinţele clienţilor era 
depăşită de furia pe care o simţeam faţă de Bancroft însuşi. 
Această furie mă împiedicase să ignor mesajul şi să mă culc 
la loc, şi mă propulsasem până la Sintouch House îmbrăcat 
în aceleaşi haine şifonate pe care le purtam din ziua 
trecută. 

— Poftim, domnule Kovacs? Oumou Prescott se holba la 
mine: Sugerezi să... 

— Nu, Prescott. Ameninţ. Am revenit la Bancroft: Nu eu 
am cerut să fac parte din blestematul ăsta de balet No. Tu 
m-ai târât aici, Bancroft. M-ai scos de la depozitare de pe 
Lumea lui Harlan şi m-ai pus în trupul lui Elias Ryker doar 
ca s-o enervezi pe Ortega. M-ai trimis acolo doar cu câteva 
indicii vagi şi m-ai urmărit cum bâjbâi în întuneric, 
rupându-mi oasele din cauza vechilor tale infracţiuni. Ei 
bine, dacă nu vrei să mai joci, acum când ritmul a devenit 
puţin mai puternic, pentru mine e-n regulă. M-am săturat 
să-mi risc cipul pentru un rahat ca tine. N-ai decât să mă 
pui la loc în cutie, şi eu o să-mi joc şansele peste o sută 
şaptesprezece ani. Poate o să am noroc, şi ăla care te vrea 
fript o să te şteargă de pe faţa planetei până atunci. 

Trebuise să-mi declar armele la poarta principală, dar 
puteam simţi periculoasa irascibilitate a modului de luptă a 
Mesagerilor copleşindu-mă în timp ce vorbeam. Dacă 
demonul Mat se întorcea şi scăpa de sub control, aveam de 
gând să-l sugrum pe Bancroft acolo pe loc, doar pentru 
satisfacția mea. 

În mod curios, ceea ce spusesem păru să-l pună pe 
gânduri. Mă ascultă până la capăt, înclină capul ca într-o 
aprobare, apoi se întoarse spre Prescott. 


— Ou, vrei să ieşi puţin? Sunt unele lucruri pe care 
domnul Kovacs şi cu mine trebuie să le discutăm în 
particular. 

Prescott păru suspicioasă. 

— Să pun pe cineva de pază? întrebă, aruncându-mi o 
privire dură. 

Bancroft scutură din cap. 

— Sunt convins că nu e necesar. 

Prescott plecă, tot suspicioasă, în timp ce eu mă străduiam 
să nu admir calmul lui Bancroft. Tocmai mă auzise spunând 
că aş fi fericit să mă întorc la stocare, îmi urmărise numărul 
cadavrelor toată dimineaţa, şi totuşi credea că mă cunoaşte 
suficient de bine ca să ştie dacă sunt sau nu periculos. 

M-am aşezat. Poate că avea dreptate. 

— Ai de dat câteva explicaţii, am spus liniştit. Poţi începe 
cu trupul lui Ryker, şi să porneşti de acolo. De ce ai făcut-o, 
şi de ce mi-ai ascuns asta. 

— S-o ascund? Sprâncenele lui Bancroft se arcuiră: Abia 
dacă am discutat problema. 

— Mi-ai spus că ai lăsat selectarea trupului în seama 
avocaţilor. Te-ai străduit să sublimezi asta. Dar Prescott a 
insistat că ai făcut singur alegerea. Ar fi trebuit s-o 
informezi mai bine despre minciunile pe care aveai de gând 
să le spui. 

— Bine. Bancroft făcu un gest de acceptare: A fost o 
măsură de precauţie reflexă. Când cineva spune adevărul 
atâtor de puţini oameni în final devine un obicei. Dar habar 
n-aveam că pentru tine va fi aşa de important. După cariera 
pe care ai avut-o în cadrul Corpului şi timpul petrecut în 
stocare, vreau să spun. Întotdeauna arăţi asemenea interes 
trupurilor pe care le porţi? 

— Nu. Dar încă de când am sosit, Ortega a fost pe capul 
meu ca o folie de plastic anticontaminant. Credeam că e din 
cauză că are ceva de ascuns. S-a dovedit că încearcă să 
protejeze trupul prietenului ei cât timp el e la stocare. 
Întâmplător, te-ai ostenit cumva să afli de ce e Ryker stocat? 


De data asta Bancroft flutură mâna plictisit. 

— O acuzaţie de corupţie. Vătămare organică nejustificată, 
şi tentativă de falsificare a detaliilor de personalitate. Am 
înţeles că nu ar fi prima sa contravenţie. 

— Da, aşa e. De fapt era faimos pentru aşa ceva. Faimos şi 
foarte nepopular, în special în locuri ca Licktown, adică 
unde am fost eu în ultimele zile, urmând dâra lăsată de 
scula ta. Dar o să mai revenim la asta. Vreau să ştiu de ceai 
făcut-o. De ce folosesc trupul lui Ryker? 

Ochii lui Bancroft sclipiră pe moment simțind insulta, dar 
în realitate era un jucător prea bun ca să reacționeze. În 
schimb îşi lovi manşeta dreaptă cu un gest de detaşare pe 
care îl cunoşteam de la Bazele Diplomaţiei, şi zâmbi uşor. 

— Serios, n-am bănuit că acest lucru se va dovedi un 
inconvenient. Voiam să-ţi ofer o armură potrivită, iar trupul 
are... 

— De ce Ryker? 

Urmă o clipă de linişte. Nu întrerupi prea uşor un Mat, iar 
Bancroft făcea faţă greu lipsei de respect. M-am gândit la 
copacul de dincolo de terenul de tenis. Fără îndoială 
Ortega, dacă ar fi fost de faţă, ar fi aplaudat. 

— O manevră, domnule Kovacs. O simplă manevră. 

— O manevră? Împotriva lui Ortega? 

— Exact aşa. Bancroft se lăsă pe spate în scaunul lui: 
Locotenent Ortega şi-a exprimat destul de limpede 
prejudecățile încă din momentul în care a păşit în casa asta. 
A fost extrem de nefolositoare. Îi lipsea respectul. Asta a 
fost ceva ce am ţinut minte, un cont care trebuia reglat. 
Când am văzut că lista pe care mi-a oferit-o Oumou 
includea trupul lui Elias Ryker, iar Ortega era trecută ca 
plătind ipoteca pentru container, manevra mi s-a părut 
aproape karmică. Se impunea de la sine. 

— Cam copilăresc pentru cineva de vârsta ta, nu crezi? 

Bancroft înclină capul. 

— Poate. Însă, îţi aminteşti despre un anume general 
Maclntyre de la comanda Mesagerilor, rezident pe Lumea 


lui Harlan, care a fost găsit eviscerat şi decapitat în avionul 
său particular la un an după masacrul de la Innenin? 

— Vag. 

Am aşteptat, îngheţat, amintindu-mi. Dacă Bancroft putea 
juca jocul controlului, şi eu puteam. 

— Vag? Bancroft ridică o sprânceană: Aş fi crezut că un 
veteran de la Innenin n-ar putea uita moartea 
comandantului care a condus întregul dezastru, omul 
despre care mulţi pretind că a fost de fapt vinovat prin 
neglijenţă pentru toate acele Morți Reale. 

— Maclntyre a fost absolvit de orice vină de către Curtea 
de Investigaţii a Protectoratului, am spus încet. Vrei să 
ajungi undeva? 

Bancroft ridică din umeri. 

— Se pare că moartea lui a fost o crimă din răzbunare, în 
ciuda verdictului dat de tribunal, un act lipsit de sens de 
fapt, întrucât nu-i mai putea aduce înapoi pe cei care au 
murit. Copilăria e un păcat destul de obişnuit printre 
fiinţele umane. Poate că nu ar trebui să ne grăbim s-o 
judecăm. 

— Poate că nu. 

M-am ridicat şi m-am dus până la uşa serei, privind afară. 

— Mă rog, atunci nu te simţi judecat, dar de ce anume nu 
mi-ai spus că petreci aşa de mult timp prin bordeluri? 

— A, fetiţa Elliott. Da, Oumou mi-a spus despre asta. Chiar 
crezi că tatăl ei are vreo legătură cu moartea mea? 

M-am întors. 

— Nu, acum nu mai cred. Sincer, cred că de fapt nu are 
nicio legătură cu moartea ta. Dar am pierdut o mulţime de 
timp ca să aflu asta. 

Bancroft îmi susţinu privirea cu calm. 

— Îmi pare rău că informarea mea nu a fost adecvată, 
domnule Kovacs. E adevărat, îmi petrec o parte din timpul 
liber căutându-mi relaxarea sexuală, atât reală cât şi 
virtuală. Sau, cum atât de elegant te-ai exprimat, bordeluri. 
Nu am considerat că ar fi foarte important. De asemenea, 


îmi petrec o parte din timp mizând sume mici la jocuri de 
noroc. Şi ocazional la lupte cu arme albe în gravitație zero. 
Toate aceste lucruri îmi pot aduce duşmani, ca şi 
majoritatea intereselor mele în afaceri. Nu am prevăzut că 
prima ta zi într-un trup nou pe o lume nouă era momentul 
pentru o explicaţie literă cu literă a vieţii mele. De unde să 
încep? În schimb, ţi-am expus fundalul crimei şi ţi-am 
sugerat să discuţi cu Oumou. Nu mă aşteptam să zbori 
după primul indiciu ca o molie spre flacără. Nici să distrugi 
tot ce-ţi iese în cale. Mi s-a spus despre Corpul Mesagerilor 
că au reputaţia de a fi subtili. 

Privind astfel lucrurile, avea dreptate. Virginia Vidaura ar 
fi fost furioasă, ea probabil ar fi fost imediat în spatele lui 
Bancroft, aşteptând să mă aranjeze pentru lipsa crasă de 
fineţe. Dar nici ea nici Bancroft nu-l priviseră în faţă pe 
Victor Elliott în seara în care mi-a povestit despre familia 
lui. Mi-am înghiţit o ripostă tăioasă şi am recapitulat ceea 
ce ştiam, încercând să mă hotărăsc ce să mărturisesc. 

— Laurens? 

Miriam Bancroft stătea în uşa serei, cu un prosop înfăşurat 
în jurul gâtului şi racheta sub braţ. 

— Miriam. 

În glasul lui era un respect real, dar nimic altceva ce aş fi 
putut discerne. 

— Merg cu Nalan şi Joseph la Hudson's Raft pentru 
scufundări subacvatice. Joseph nu a mai făcut aşa ceva 
niciodată, şi l-am convins. Privi de la Bancroft la mine şi 
înapoi: Veniţi şi voi cu noi? 

— Poate mai târziu, zise Bancroft. Unde o să fiţi? 

Miriam ridică din umeri. 

— Nu prea m-am gândit. Undeva pe punţile de la tribord. 
La Benton's probabil. 

— Bine. Vă prindem din urmă. Prinde-mi şi mie un peşte- 
tobă dacă vezi vreunul. 

— Da să trăiţi. Ridică latul palmei la tâmplă într-un salut 
ridicol care ne făcu pe amândoi să zâmbim pe neaşteptate. 


Privirea lui Miriam flutură şi se fixă asupra mea: Îţi plac 
fructele de mare, domnule Kovacs? 

— Probabil. Am avut foarte puţin timp să-mi exersez 
gusturile pe Pământ, doamnă Bancroft. Până acum am 
mâncat numai ceea ce a avut hotelul să-mi ofere. 

— Bine. Dacă îi prinzi gustul, zise ea insinuant, poate te 
vedem şi pe tine? 

— Mulţumesc, dar mă îndoiesc. 

— Bine, repetă ea vioi. Încearcă să nu mai întârzii mult, 
Laurens. O să am nevoie de ajutor ca să-l iau pe Marco din 
cârca lui Nalan. E turbat de furie, apropo. 

Bancroft mârâi. 

— După cum a jucat azi, nu mă surprinde. Pentru o clipă 
m-am gândit că o face intenţionat. 

— Nu şi în ultimul set, am spus, nimănui în particular. 
Soții Bancroft mă fixară atent, el insondabil, ea cu capul 
aplecat într-o parte şi un brusc zâmbet larg care o făcu să 
arate neaşteptat de copilăroasă. Pentru o clipă i-am întâlnit 
privirea, şi una din mâini i se ridică să-şi atingă părul cu o 

oarecare nesiguranţă. 

— Curtis o să aducă limuzina, zise ea. Trebuie să plec. A 
fost o plăcere să te revăd, domnule Kovacs. 

Am privit-o amândoi păşind peste pajişte, cu fustiţa de 
tenis fluturând. Chiar acceptând aparenta indiferenţă a lui 
Bancroft faţă de soţia sa din punct de vedere sexual, jocul 
de cuvinte al lui Miriam era mult prea periculos după 
părerea mea. Trebuia să umplu cu ceva tăcerea. 

— Spune-mi ceva, Bancroft, am spus cu ochii încă 
urmărind silueta care se îndepărta. Nu intenţionez să fiu 
lipsit de respect, dar de ce ar vrea cineva care este 
căsătorit cu ea, care a ales să rămână căsătorit, să-şi 
petreacă timpul în pomenita căutare a relaxării sexuale? 

M-am întors nepăsător şi l-am descoperit privindu-mă fără 
nicio expresie. Nu spuse nimic câteva secunde, iar când 
vorbi vocea îi era studiat amabilă. 

— Ai ejaculat vreodată pe faţa unei femei, Kovacs? 


Şocul cultural este ceva ce în cadrul Corpului te învaţă 
foarte devreme să-l reprimi, dar uneori câte o explozie 
străpunge armura şi realitatea din jur seamănă cu un 
puzzle care nu se potriveşte. Abia m-am putut împiedica să 
nu mă holbez. Bărbatul acesta, mai bătrân decât întreaga 
istorie a planetei mele, îmi punea această întrebare. Era ca 
şi cum m-ar fi întrebat dacă m-am jucat vreodată cu pistoale 
cu apă. 

— Aă. Da. Asta, ăă, se întâmplă dacă... 

— O femeie pe care ai plătit-o? 

— Mă rog, câteodată. Nu în mod special. Eu... 

Mi-am amintit râsul abandonat al soţiei lui atunci când am 
explodat înăuntrul şi în jurul gurii ei, sperma prelingându- 
se peste degetele ei ca spuma dintr-o sticlă de şampanie. 

— Nu-mi amintesc. Nu e chiar unul dintre fetişurile mele, 
Şi... 

— Nici al meu, replică bărbatul din faţa mea accentuând 
puţin prea mult. Am ales asta ca un exemplu. Există lucruri, 
dorinţe, în noi toţi, care sunt reprimate. Sau cel puţin care 
nu pot fi exprimate într-un context civilizat. 

— Nu prea pot suprapune civilizaţia peste revărsarea 
spermei. 

— Vii dintr-un alt loc, zise Bancroft gânditor. O cultură 
colonială tânără, fragilă. Nu aveţi idee cum ne-au modelat 
secole de tradiţie aici pe Pământ. Cei cu suflet tânăr, cei 
aventuroşi, au fost abandonaţi pe navele în derivă. Au fost 
încurajați să plece. Au rămas numai cei apatici, ascultători, 
limitați. Am urmărit cum se întâmplă lucrul ăsta, şi la 
vremea respectivă m-am bucurat, pentru că imperiul 
devenea mult mai uşor de dezmembrat. Acum, mă întreb 
dacă a meritat preţul plătit. Cultura a regresat, în lupta cu 
normele după care trăim, instituite de ceea ce este vechi şi 
familiar. Moralitate rigidă, lege rigidă. Declaraţiile ONU s- 
au fosilizat într-un conformism global, a existat - gesticulă - 
un fel de cămaşă de forţă supraculturală, şi împreună cu 
teama inerentă faţă de ceea ce s-ar putea naşte în colonii, 


Protectoratul s-a ridicat încă în timp ce navele erau pe 
drum. Când primele dintre ele au aterizat pe planete, 
oamenii depozitaţi pe ele s-au trezit într-o tiranie dinainte 
pregătită. 

— Vorbeşti de parcă ai fi rămas neutru. Cu o asemenea 
viziune, nu te poţi lupta pentru libertatea ta? 

Bancroft zâmbi subţire. 

— Cultura e ca smogul. Ca să trăieşti în interior, trebuie să 
respiri ceva din ea şi inevitabil să fii contaminat. Şi în orice 
caz, ce înseamnă liber în acest context? Liber să-mi vărs 
sperma pe faţa şi sânii soţiei mele? Liber să o pun să se 
masturbeze în faţa mea, să împart trupul ei cu alţi bărbaţi şi 
femei? Două sute cincizeci de ani înseamnă timp mult, 
domnule Kovacs, timp destul pentru ca o listă foarte lungă 
de fantezii murdare şi degradante să-mi infesteze mintea şi 
să-mi gâdile hormonii fiecărui nou trup folosit. Asta în timp 
ce simţămintele mai fine devin tot mai pure şi mai rafinate. 
Ai vreo idee ce se întâmplă cu legăturile emoţionale după o 
asemenea perioadă? 

Am deschis gura, dar el ridică o mână făcându-mi semn să 
tac şi eu am tăcut. Nu ajungi în fiecare zi să auzi 
confesiunile unui suflet bătrân de secole iar Bancroft era pe 
val. 

— Nu, răspunse el la propria sa întrebare. Cum ai putea? 
Aşa cum cultura voastră e prea superficială ca să aprecieze 
ce înseamnă să trăieşti pe Pământ, experienţa ta de viaţă 
nu poate să cuprindă ceea ce înseamnă să iubeşti aceeaşi 
persoană timp de două sute cincizeci de ani. În cele din 
urmă, dacă rezişti, dacă învingi capcanele plictiselii şi 
mulţumirii de sine, în final ceea ce îţi rămâne nu e dragoste. 
Este aproape venerație. Atunci cum să împaci acest respect, 
această venerație cu dorinţele sordide ale cărnii pe care o 
porţi în acel moment? Îţi spun eu, nu poți. 

— Deci mergi în schimb la prostituate? 

Zâmbetul subţire reveni. 


— Nu sunt mândru de mine, domnule Kovacs. Dar nu 
trăieşti atât de mult dacă nu te accepţi pe tine însuţi în 
toate aspectele, oricât de dezgustătoare ar fi. Femeile sunt 
acolo. Ele satisfac o cerere a pieţii, şi sunt recompensate 
corespunzător. Şi în modul acesta eu mă purific. 

— Soţia ta ştie asta? 

— Bineînţeles. Şi asta de o perioadă considerabilă de timp. 
Oumou mă informează că deja eşti la curent cu faptele în 
legătură cu Leila Begin. Miriam s-a calmat mult de atunci. 
Sunt convins că şi ea are aventurile ei. 

— Cât de convins? 

Bancroft făcu un gest de iritare. 

— E relevant? Nu o urmăresc pe soţia mea, dacă la asta te 
referi, dar o cunosc. Are şi ea pofte cu care să se lupte aşa 
cum am şi eu. 

— Şi asta nu te deranjează? 

— Domnule Kovacs, am multe păcate, dar nu sunt un 
ipocrit. Aşa e carnea, nimic mai mult. Şi eu şi Miriam 
înţelegem asta. Iar acum, întrucât şirul ăsta de întrebări nu 
pare să ducă undeva, te rog să ne întoarcem la problemele 
noastre. În absenţa oricărei vinovăţii din partea lui Elliott, 
ce altceva mai ai? 

Am luat o hotărâre care a izvorât de la nivelurile 
instinctuale aflate mult sub gândurile conştiente. Am 
clătinat din cap. 

— Încă nimic. 

— Dar o să ai? 

— Da. Poţi da vina pe Ortega pentru trupul ăsta, dar mai e 
şi Kadmin. El nu-l căuta pe Ryker. Mă cunoştea. Se petrece 
ceva. 

Bancroft dădu din cap satisfăcut. 

— Intenţionezi să vorbeşti cu Kadmin? 

— Dacă mă lasă Ortega. 

— Adică? 

— Adică poliţia va derula înregistrarea satelitului care 
trecea de dimineaţă peste Oakland, ceea ce înseamnă că 


probabil mă vor identifica la ieşirea din clinică. Trebuie să fi 
fost ceva pe deasupra la ora aia. Presupun că nu vor fi într- 
o dispoziţie prea bună pentru o cooperare. 

Bancroft îşi permise încă unul dintre zâmbetele lui 
schiţate. 

— Foarte perspicace, domnule Kovacs. Dar nu ai de ce să 
te temi în privinţa asta. Wei Clinic - puţinul care a mai 
rămas în urma ta - evită atât eliberarea înregistrărilor 
interne cât şi acuzaţiile publice împotriva indiferent cui. Ar 
avea mai multe de pierdut în urma unei investigaţii decât ai 
avea tu. Bineînţeles, dacă vor alege să caute o răzbunare 
particulară este, să spunem aşa, o chestiune cu bătaie 
lungă. 

— Şi Jerry's? 

Ridică din umeri. 

— La fel. Acum că proprietarul e mort, au intervenit 
interese de management. 

— Foarte curat. 

— Mă bucur că apreciezi asta. Bancroft se ridică în 
picioare: După cum am spus, a fost o dimineaţă aglomerată, 
iar negocierile nu sunt deloc la final. Aş fi recunoscător 
dacă pe viitor ţi-ai putea limita ravagiile. A fost costisitor. 

Ridicându-mă în picioare, pentru o clipă dârele focurilor 
de la Innenin mi-au străfulgerat prin faţa ochilor, am auzit 
strigătele morţii undeva în măduva oaselor, şi dintr-odată 
afirmaţia elegantă a lui Bancroft a sunat bolnăvicios şi 
grotesc, ca şi cuvintele antiseptice din raportul pierderilor 
generalului Maclntyre... pentru asigurarea plajei Innenin, 
merita plătit un preţ... Ca şi Bancroft, Maclntyre fusese un 
om puternic, şi ca toţi oamenii puternici, când vorbea 
despre preţul care trebuie plătit, puteai fi sigur de un 
singur lucru. 

Altcineva plătea. 

Capitolul Şaptesprezece. 

Secţia Fell Street era o clădire lipsită de pretenţii într-un 
stil care presupuneam că trebuie să fie baroc marțian. Dacă 


fusese proiectată astfel, ca secţie de poliţie, sau devenise pe 
parcursul timpului era dificil de decis. Locul era o 
potenţială fortăreață. Fațada de piatră roşiatică erodată şi 
contraforţii acoperiţi ofereau o serie de nişe naturale în 
care erau încastrate ferestre de sticlă înalte, pătate, 
mărginite de umflăturile discrete ale generatoarelor de 
scuturi. Sub ferestre, suprafaţa roşie abrazivă a pietrei era 
sculptată în motive zimţate care prindeau lumina dimineţii 
şi o redau în culoarea sângelui. Nu mi-am dat seama dacă 
treptele până la intrarea în formă de arc erau intenţionat 
inegale sau doar roase de vreme. 

În interior, lumina murdară de la ferestre şi un calm 
straniu mă cotropiră simultan. Subsonice, am bănuit, 
aruncând o privire în jur la epavele umane care aşteptau 
supuse pe bănci. Dacă aceştia erau suspecți arestaţi, 
fuseseră făcuţi remarcabil de dezinteresaţi prin ceva 
anume, şi mă îndoiam că era vorba de picturile murale în 
stil Zen populist pe care cineva le executase în sală. Am 
traversat pata de lumină colorată aruncată de fereastră, mi- 
am croit drum printre mici grupuri de oameni care 
conversau cu voce scăzută potrivită mai mult într-o 
bibliotecă decât într-un centru de detenţie, şi am ajuns la 
recepţie. Un poliţist în uniformă, probabil sergentul de 
serviciu, mă privi clipind politicos - evident subsonicele îl 
afectau şi pe el. 

— Locotenent Ortega, i-am zis. Vătămări Organice. 

— Cine să spun că o caută? 

— Spune-i că Elias Ryker. 

Cu colţul ochiului am văzut o altă uniformă întorcându-se 
la auzul numelui, dar nu zise nimic. Ofiţerul de serviciu 
vorbi la telefon, ascultă şi reveni la mine. 

— Trimite pe cineva jos. Sunteţi înarmat? 

Am aprobat şi am căutat Nemexul sub geacă. 

— Vă rog să-mi predaţi atent arma, a adăugatelcu un 
zâmbet amabil. Sistemul nostru de securitate este puţin 


cam iritabil, şi e gata să vă paralizeze dacă ar părea că vreţi 
să scoateţi ceva. 

Mi-am încetinit mişcările, am depus Nemexul pe birou şi 
am început să-mi desfac cuțitul Tebbit de pe braţ. Când am 
terminat, sergentul mă privea în culmea fericirii. 

— Mulţumesc. Vi se vor înapoia toate acestea când veţi 
părăsi clădirea. 

Abia îi ieşiseră cuvintele din gură când doi mohicani 
apărură printr-o uşă din spatele sălii şi se îndreptară rapid 
către mine. Pe chipurile lor erau întipărite aceleaşi expresii 
feroce asupra cărora subsonicele avură un impact minim în 
scurtul timp cât le luă să ajungă la mine. Mă apucară 
fiecare de câte un braţ. 

— Nu-i nevoie, am zis. 

— Hei, nu e arestat, să ştiţi, spuse împăciuitor ofiţerul de 
serviciu. 

Unul dintre mobhicani îi aruncă o privire şi pufni exasperat. 
Celălalt doar se holbase la mine tot timpul de parcă n-ar fi 
ştiut pe ce lume se află. I-am răspuns cu un zâmbet. În 
urma întâlnirii cu Bancroft mă înapoiasem la Hendrix şi 
dormisem aproape douăzeci de ore. Eram odihnit, alert 
neurochimic şi simţeam o neplăcere cordială faţă de 
autorităţi de care însăşi Quell ar fi fost mândră. 

Asta probabil se vedea. Mohicanii îşi abandonară 
tentativele de a mă atinge şi toţi trei urcarăm patru etaje 
într-o linişte întreruptă doar de scrâşnetul anticului lift. 

Biroul lui Ortega avea una dintre acele ferestre murdare, 
sau mai precis partea de jos a uneia, înainte de a fi 
secţionată transversal de către tavan. Probabil restul se 
ridica sub formă de rachetă de pe podeaua biroului de 
deasupra. Am început să-mi dau seama de unele dintre 
semnele evidente ale convertirii clădirii originale la 
prezenta destinaţie. Ceilalţi pereţi ai biroului erau formataţi 
ambiental cu un apus de soare tipic deasupra apei şi a unor 
insule. Combinația de sticlă murdară şi apus de soare 


însemna că biroul era potopit de o lumină portocalie blândă 
în care puteai vedea plutind particulele de praf. 

Locotenentul stătea în spatele unui birou greu de lemn de 
parcă ar fi fost în cuşcă. Cu bărbia proptită într-o palmă, cu 
fluierul piciorului şi genunchiul presate puternic de 
marginea biroului, analiza ecranul unui laptop antic atunci 
când am intrat noi pe uşă. În afară de acel aparat, singurele 
obiecte de pe birou erau un Smith & Wesson de calibru 
mare cu aspect uzat şi o ceaşcă de cafea de plastic, cu baza 
de încălzire încă neapăsată. Făcu semn cu capul 
mohicanilor să iasă. 

— Stai jos, Kovacs. 

Am privit în jur, am văzut un taburet sub fereastră şi l-am 
tras până lângă birou. Lumina de după-amiază târzie mă 
dezorienta. 

— Lucrezi în schimbul de noapte? 

Ochii ei sclipiră. 

— Ce-i prostia asta? 

— Hei, nu-i nimic. Am ridicat mâinile gesticulând spre 
lumina scăzută: Am crezut doar că poate ai programat 
pereţii pentru aşa ceva. Ştii că afară e zece dimineaţa. 

— A, asta, mârâi Ortega şi ochii îi reveniră la display; era 
greu de spus în amurgul tropical, dar mi s-a părut că ar 
putea fi verde cenuşiu, ca marea în jurul maelstrom-ului. E 
desincronizat. Departamentul l-a cumpărat ieftin de undeva 
din El Paso Juarez. Câteodată se defectează complet. 

— Asta-i rău. 

— Da, uneori îl închid pur şi simplu dar neoanele sunt... 
Ridică brusc privirea: Ce dracu' - Kovacs, ştii cât de 
aproape te afli în momentul ăsta de un raft de depozitare? 

Am depărtat arătătorul drept de degetul mare şi am privit- 
o prin deschizătură. 

— Cam la distanţă de o mărturie din partea Wei Clinic, din 
câte am auzit. 

— "Te putem trimite acolo, Kovacs. Ieri dimineaţă la şapte 
patruzeci şi trei ieşeai victorios pe uşa principală. 


Am ridicat din umeri. 

— Nu cred că legăturile tale cu Mat-ii te vor păstra în viaţă 
la infinit. Un şofer al unei limuzine de la Wei Clinic spune 
poveşti interesante despre deturnare şi Moarte Reală. 
Poate el o să aibă ceva de spus în legătură cu tine. 

— l-aţi sechestrat vehiculul, nu-i aşa? am întrebat 
nepăsător. Sau Wei l-a reclamat înainte de a vă putea face 
analizele? 

Gura lui Ortega se strânse într-o linie dură. 

Am dat din cap. 

— Aşa mă gândeam şi eu. Iar şoferul nu va spune absolut 
nimic până nu-i va da voie Wei, îmi imaginez. 

— Ascultă, Kovacs. Eu continuu să presez, ceva tot va 
trebui să cedeze. E o problemă de timp, ticălosule. Numai 
atăt. 

— Admirabilă tenacitate, am zis. Păcat că nu ai avut aşa 
ceva şi în cazul Bancroft. 

— Nu există niciun caz Bancrofit. 

Ortega era în picioare, cu palmele sprijinite apăsat pe 
birou, cu ochii strânşi de furie şi dezgust. Am aşteptat, cu 
nervii încordaţi în caz că secţiile de poliţie din Bay City erau 
la fel de predispuse la rănirea accidentală a suspecţilor ca 
şi altele despre care ştiam eu. În cele din urmă, 
locotenentul inspiră adânc, şi se reaşeză încheietură după 
încheietură înapoi pe scaun. Furia îi dispăruse de pe faţă, 
dar dezgustul era încă acolo, prins în liniile subţiri din 
colţurile ochilor şi în poziţia gurii ei largi. Îşi privi unghiile. 

— Ştii ce am găsit ieri la Wei Clinic? 

— Piese de schimb pentru piaţa neagră? Programe de 
tortură virtuale? Sau nu v-au lăsat să staţi aşa de mult? 

— Am găsit şaptesprezece trupuri cu cipul cortical ars. 
Neînarmaţi. Şaptesprezece morţi. Moarte Reală. 

Se uită din nou în sus spre mine, cu dezgust. 

— Trebuie să-mi ierţi lipsa de reacţie, i-am zis cu răceală. 
Am văzut lucruri mult mai rele când purtam uniforma. De 


fapt, am făcut lucruri mult mai rele pe când rezolvam 
bătăliile Protectoratului în numele lor. 

— Era război. 

— Of, te rog. 

Nu zise nimic. M-am aplecat peste birou. 

— Şi nici nu-mi spune că din cauza acelor şaptesprezece 
cadavre te-ai inflamat. Am făcut semn spre propria mea 
faţă: Asta e problema ta. Nu-ţi convine ideea că cineva l-ar 
putea strica. 

Ea rămase tăcută pentru o clipă, gândindu-se, apoi băgă 
mâna într-un sertar al biroului şi scoase un pachet de ţigări. 
Mi le oferi automat şi eu am scuturat din cap cu o hotărâre 
îndărătnică. 

— M-am lăsat. 

— Zău? Era o surpriză autentică în glasul ei, în timp ce îşi 
lua o ţigară şi o aprindea. Bravo ţie. Sunt impresionată. 

— Mda. Şi Ryker ar trebui să fie mulţumit, când iese de la 
stocare. 

Ea se opri în spatele norului de fum, apoi aruncă pachetul 
la loc în sertar şi-l închise cu palma. 

— Ce vrei? întrebă în cele din urmă. 

Rafturile de depozitare se găseau cu cinci niveluri mai jos 
într-o pivniţă cu două etaje unde temperatura era mai uşor 
de reglat. În comparaţie cu PsychaSec, era o toaletă. 

— Nu văd cum ar putea asta să schimbe ceva, zise Ortega 
în timp ce urmam un tehnician plictisit de-a lungul rampei 
de oţel până la fanta 3089b. Ce-o să-ţi spună ţie Kadmin şi 
nouă să nu ne fi spus? 

— Uite ce-i. 

M-am oprit şi m-am întors cu faţa spre ea, cu mâinile 
desfăcute. Pe rampa îngustă eram inconfortabil de aproape 
unul de altul. Se petrecu ceva chimic, iar geometria 
atitudinii lui Ortega păru dintr-o dată fluidă, periculos de 
tactilă. Mi-am simţit gura uscată. 

— Eu... am zis. 


— 3089b, strigă tehnicianul, ridicând discul mare de 
treizeci de centimetri din fanta sa. Pe ăsta l-aţi vrut, 
locotenente? 

Ortega trecu grăbită pe lângă mine. 

— Ăsta e, Micky. Poţi să-l pui într-un virtual. 

— Sigur. Micky ridică degetul mare spre una dintre scările 
spiralate înşurubate din loc în loc pe rampă: Dacă vreţi să 
coborâţi la Cinci, şi să vă trântiţi electrozii. Durează cam 
cinci minute. 

— Ideea e, am spus în timp ce toţi trei coboram scările de 
oţel, că tu eşti Sia. Kadmin te cunoaşte, a mai avut de-a face 
cu tine în toată viaţa lui de profesionist. E o parte din ceea 
ce face el. Eu sunt un necunoscut. Dacă nu a fost niciodată 
în afara sistemului, sunt şanse să nu fi întâlnit niciodată 
până acum un Mesager. Şi circulă poveşti urâte despre 
Corp în cele mai multe locuri în care am fost. 

Ortega îmi aruncă o privire sceptică peste umăr. 

— Vrei să-l ameninţi să dea o declaraţie? Pe Dimitri 
Kadmin? Nu prea cred. 

— O să fie descumpănit, iar oamenii descumpăniţi se dau 
de gol. Nu uita, tipul ăsta lucrează pentru cineva care mă 
vrea mort. Cineva care este speriat de mine, cel puţin 
superficial. Ceva de genul ăsta am putea scoate de la 
Kadmin. 

— Şi asta ar trebui să mă convingă în final că cineva l-a 
ucis pe Bancroft? 

— Ortega, nu contează dacă mă crezi sau nu. Deja am 
trecut de faza asta. Tu vrei ca trupul lui Ryker să ajungă 
înapoi în container cât mai repede posibil, în afară de orice 
pericol. Cu cât ajungem mai repede la orice final ar avea 
moartea lui Bancroft, cu atât mai repede se va întâmpla 
asta. Şi e mult mai puţin probabil ca eu să păţesc o 
vătămare organică substanţială dacă nu bâjbâi în întuneric. 
De fapt, dacă am ajutorul tău. Doar nu vrei ca acest trup să 
fie distrus într-un alt schimb de focuri, nu-i aşa? 

— Alt schimb de focuri? 


Durase aproape o jumătate de oră de discuţii încinse ca 
să-i induc lui Ortega sentimentul unei noi relaţii, iar 
poliţista din ea încă nu adormise. 

— Da, după Hendrix, am improvizat rapid, blestemând 
blocajul chimic care mă dezechilibra când eram faţă în faţă. 
M-am ales cu ceva vânătăi acolo. Ar fi putut fi mult mai rău. 

Îmi aruncă o altă privire lungă peste umăr. 

Sistemul de interogare virtuală era găzduit de o serie de 
cabine situate pe o latură a podelei subsolului. Micky ne 
instală pe amândoi pe nişte canapele automulante uzate 
care răspundeau lent la formele noastre, aplică electrozii şi 
hipnofonul, apoi porni energia cu o mişcare de pianist în 
concert a unei singure mâini peste cele două console 
utilitare. Studie ecranele care clipeau. 

— E trafic, zise, şi horcăi din gât în semn de dezgust. 
Comisarul e prins în vreo conferinţă şi asta absoarbe 
jumătate din sistem. Trebuie să aşteptăm până iese 
altcineva. Îi aruncă o privire lui Ortega: Hei, asta e povestea 
aia cu Mary Lou Hinchley? 

— Da. Ortega întoarse capul ca să mă includă şi pe mine în 
conversaţie, poate ca dovadă a noii noastre cooperări: Anul 
trecut cei de pe Coastă au pescuit o puştioaică din ocean. 
Mary Lou Hinchley. Nu rămăsese prea mult din corp, dar au 
găsit cipul cortical. L-au derulat şi, ghici? 

— Catolică? 

— Convinsă. Chestia cu Absorbţia Totală funcţionează, nu? 
Da, la prima intrare scanată a apărut Blocat din Motive de 
Conştiinţă. De obicei asta înseamnă sfârşitul într-un astfel 
de caz, dar El... Se opri. Reîncepu: Detectivul însărcinat cu 
acest caz nu a renunţat. Hinchley era de prin împrejurimi, o 
cunoştea de mică. Nu foarte bine, dar... ridică din umeri: nu 
a vrut să renunţe. 

— Foarte tenace. Elias Ryker? 

Ea aprobă. 

— A bătut drumurile laboratoarelor timp de o lună. În final 
s-au găsit dovezi că trupul fusese aruncat dintr-un vehicul 


aerian. Vătămările Organice au făcut nişte săpături şi au 
descoperit o convertire datând de mai puţin de zece luni şi 
un prieten catolic habotnic cu talente infotech care ar fi 
putut falsifica Legământul. Familia fetei este undeva la 
graniţă, creştini cu numele, dar majoritatea ne-catolici. 
Destul de înstăriți, cu un cavou plin de strămoşi depozitaţi 
pe care îi reînvie pentru naşterile şi nunțile din familie. 
Departamentul s-a consultat virtual cu o mulţime dintre ei 
tot anul. 

— Rezoluţia 653, nu? 

— Mda. 

Amândoi am revenit la privitul tavanului de deasupra 
canapelelor. Cabina se afla la capătul şirului, formată dintr- 
un singur glob de polifibră ca un balon din gura unui copil, 
cu uşi şi ferestre decupate şi apoi reataşate cu balamale de 
epoxină. Tavanul gri bombat nu prezenta absolut niciun 
interes. 

— Spune-mi ceva, Ortega, am zis după un timp. Coada pe 
care mi-ai pus-o marţi după-masă, când m-am dus la 
cumpărături. Cum de a fost atât de prost comparativ cu 
ceilalţi? Şi un orb l-ar fi putut depista. 

Ea făcu o pauză înainte de a vorbi. Apoi mormăi: 

— Asta a fost tot ce am avut. Era ceva neaşteptat, trebuia 
să te acoperim repede, după ce ţi-ai aruncat hainele. 

— Hainele. Am închis ochii: O, nu. Aţi însemnat costumul? 
Aşa de simplu? 

— Da. 

Mi-am reamintit prima mea întâlnire cu Ortega. Instituţia 
judiciară, călătoria până la Casa Solară. Amintirile se 
derulau cu repeziciune. Ne-am revăzut stând pe pajiştea 
luminată de soare alături de Miriam Bancroft. Ortega 
plecând... 

— M-am prins! Am pocnit din degete. M-ai bătut pe umăr 
când ai plecat. Nu pot să cred că sunt atât de prost. 

— Un semnalizator pe bază de enzime, zise Ortega 
obiectiv. Nu mai mare ca ochiul unei muşte. Şi ne-am 


imaginat că toamna nu o să te duci în multe locuri fără 
haină. Bineînţeles, când ai aruncat-o în lada aia de gunoi 
ne-am gândit că ne-ai depistat. 

— Nu. N-am fost atât de isteţ. 

— Asta e, anunţă Micky deodată. Doamnelor şi domnilor, 
ţineţi-vă de şira spinării, intrăm pe tobogan. 

Călătoria fu mai dură decât mă aşteptam de la o instalaţie 
dintr-un departament guvernamental, dar nu cu mult mai 
rea faţă de virtualele improvizate pe care le făcusem pe 
Lume. Mai întâi hipnoza, pulsându-şi sonocodurile până 
când tavanul cenuşiu deveni brusc fascinant de colorat cu 
vârtejuri de lumină iar înțelesurile se scurseră din univers 
ca apa murdară dintr-o chiuvetă. Apoi eram. 

Altundeva. 

Se întindea peste tot în jurul meu, fugind din focarul 
vederii mele în toate direcţiile ca o amplificare imensă a 
uneia dintre scările spiralate pe care le folosisem ca să 
coborâm de pe rampă. Oțel cenuşiu, gravat la fiecare câţiva 
metri cu câte o umflătură ca un sfârc, repetându-se la 
infinit. Cerul de deasupra era o nuanţă palidă a aceluiaşi gri 
cu umbre care sugerau vag nişte bare şi lacăte antice. O 
psihologie drăguță, presupunând că vreunul dintre 
condamnaţii interogaţi aveau altceva decât o memorie a 
rasei în ceea ce priveşte aspectul real al unui lacăt. 

În faţa mea o mobilă cu forme line se dezvolta din podea 
ca o sculptură dintr-un lac de mercur. Mai întâi o masă 
netedă de metal, apoi două scaune pe partea noastră, unul 
pe partea opusă. Muchiile şi suprafeţele lor unduiră lichid 
în ultimele secunde ale apariţiei lor, apoi plesniră într-o 
geometrie solidă şi aridă când căpătară o existenţă 
separată de podea. 

Ortega apăru alături de mine, mai întâi ca o schiţă palidă a 
unei femei, numai linii fugare şi umbre sfioase. În timp ce 
priveam, culori pastelate trecură peste ea şi mişcările îi 
deveniră mai bine definite. Se răsucea să-mi vorbească, o 
mână strecurându-se în buzunarul hainei. Am aşteptat ca 


ultimul strat de culoare să se aşeze pe suprafeţele ei. Ea îşi 
scoase ţigările. 

— Fumezi? 

— Nu mulţumesc. Eu... Dându-mi seama că era inutil să-mi 
fac griji pentru sănătatea mea virtuală, am acceptat 
pachetul şi am scos una. Ortega le aprinse pe ambele cu 
bricheta ei cu gaz, iar primul val de fum în plămânii mei fu 
ca un extaz. Am ridicat privirea spre cerul geometric. 

— E standard? 

— Aproape. Ortega privi în depărtare: Rezoluţia pare ceva 
mai ridicată ca de obicei. Cred că Micky se dă mare. 

Kadmin luă fiinţă de partea cealaltă a mesei, înainte chiar 
ca programul virtual să-l fi colorat complet, deveni 
conştient de prezenţa noastră şi-şi încrucişă braţele peste 
piept. Dacă apariţia mea în celulă îl descumpănise aşa cum 
sperasem, nu o arătă. 


— Iar, locotenente? spuse după ce programul îl completă. 
Există o regulă ONU privind timpul virtual maxim pentru o 
arestare, ştii asta. 

— Corect, iar noi suntem încă foarte departe de el, zise 
Ortega. Te rog ia loc, Kadmin. 

— Nu, mulţumesc. 

— Am zis să stai jos, ticălosule. 

Era o răceală de oţel în vocea poliţistei, şi ca prin magie 
Kadmin se stinse şi reapăru aşezat la masă. Faţa lui trăda o 
fulgerare momentană de furie din cauza deplasării, dar 
dispăru şi el îşi întinse braţele într-un gest ironic. 

— Ai dreptate, e mult mai confortabil aşa. De ce nu vă 
aşezaţi şi voi? 

Am luat loc într-un mod mai convenţional, iar între timp eu 
l-am fixat pe Kadmin. Era pentru prima dată când vedeam 
ceva asemănător. Era ca Omul Peticit. 

Majoritatea sistemelor virtuale te recreează din imaginile 
despre sine păstrate în memorie, cu o subrutină de bun 
simţ care să prevină o influenţă prea mare a iluziilor. Eu în 
general apar puţin mai înalt şi mai slab la faţă decât sunt de 
obicei. În acest caz sistemul părea să fi amestecat milioane 
de percepții diferite de la lista probabil lungă de trupuri ale 
lui Kadmin. Mai văzusem aşa ceva înainte, ca tehnică, dar 
majoritatea ne ataşăm repede de trupul în care trăim, şi 
această formă eclipsează încarnările precedente. La urma 
urmelor, am evoluat în raport cu lumea fizică. 

Omul de dinaintea mea era diferit. Corpul era al unui alb 
de tip nordic, mai înalt ca al meu cu aproape treizeci de 
centimetri, dar faţa era bizară. Începea prin a fi africană, 
lată şi de culoarea abanosului, dar culoarea se termina ca o 
mască sub ochi iar jumătatea de jos era divizată de-a lungul 
liniei nasului, arămiu palid în stânga, alb cadaveric în 
dreapta. Nasul era atât cărnos cât şi acvilin şi făcea bine 
trecerea între partea de sus şi jumătăţile inferioare ale 
chipului, dar gura avea o nepotrivire între părţile din 
stânga şi din dreapta care strâmba buzele într-un mod 


ciudat. Părul negru lung şi drept era pieptănat într-o coamă 
peste frunte, şi dungat într-o parte cu alb pur. Mâinile, 
imobile pe masa de metal, erau echipate cu gheare similare 
celor pe care le văzusem la uriaşul luptător din Licktown, 
dar degetele erau lungi şi sensibile. Avea sâni, imposibil de 
plini pe un tors atât de musculos. Ochii, înfundaţi, erau de 
un înfiorător verde palid. Kadmin se eliberase de 
percepțiile convenţionale ale fizicului. În vremurile de 
demult, ar fi fost un şaman; aici, secolele de tehnologie îl 
făcuseră mai mult decât atât. Un demon electronic, un 
spirit perfid care sălăşluia în carbonul modificat şi ieşea la 
iveală numai pentru a poseda carnea şi a da frâu liber 
prăpădului. 

Ar fi putut fi un bun Mesager. 

— Înţeleg că nu mai e necesar să mă prezint, am spus 
calm. 

Kadmin rânji, dezvelind nişte dinţi mici şi o limbă delicată 
şi ascuţită. 

— Dacă eşti un prieten al locotenentului, nu trebuie să faci 
aici nimic din ceea ce nu vrei. Numai nătângii îşi editează 
virtualitatea. 

— Îl cunoşti pe omul ăsta, Kadmin? întrebă Ortega. 

— Speri într-o confesiune, locotenente? Kadmin îşi dădu 
capul pe spate şi râse muzical: Oh, cât de rudimentar? 
Omul ăsta? Femeia asta, poate? Sau, da, chiar şi un câine ar 
putea fi antrenat să spună atât cât a spus el, bineînţeles cu 
tranchilizantele potrivite. Ei au tendinţa să înnebunească 
săracii când sunt transferați dacă nu sunt sedaţi. Dar da, 
chiar şi un câine. Stăm aici, trei siluete sculptate în zăpadă 
electronică de furtuni diferite, iar tu vorbeşti ca într-o 
melodramă ieftină. Viziune limitată, locotenente, viziune 
limitată. Unde e vocea care spunea că prin carbonul 
modificat ne vom elibera de celulele cărnii noastre? 
Viziunea care spunea că vom fi îngeri. 

— Spune-mi tu, Kadmin. Tu eşti cel cu un statut 
profesional ridicat. 


Glasul lui Ortega suna detaşat. Făcu să-i apară într-o mână 
un sul lung de hârtie printată şi îl parcurse agale. 

— Proxenet, bătăuş al triadelor, interogator virtual în 
războaiele corporațiilor, toată asta e o muncă de calitate. 
Eu nu sunt decât un poliţist prost care nu poate vedea 
lumina. 

— Nu mă pot certa cu tine în privinţa asta, locotenente. 

— Aici scrie că ai făcut curăţenie pentru MeritCon cu ceva 
timp în urmă, speriindu-i şi făcându-i să renunţe la 
revendicările lor pe minerii arheologi de pe Syrtis Major. 
Măcelărindu-le familiile ca stimulent. Bună treabă. Ortega 
aruncă lista înapoi în uitare: Te-am prins, Kadmin. 
Înregistrările digitale ale sistemului de supraveghere a 
hotelului, reîntrupare simultană verificabilă, ambele cipuri 
corticale sunt îngheţate. Ăsta e un mandat pentru ştergere, 
şi chiar dacă avocaţii tăi reuşesc să ajungă până la Acordul 
privitor la Erorile Maşină, soarele are să fie o pitică roşie la 
vremea când o să ieşi tu de la depozitare. 

Kadmin zâmbi. 

— Atunci pentru ce sunteţi aici? 

— Cine te-a trimis? l-am întrebat blând. 

— Câinele vorbeşte! 

Oare un lup aud, Urlându-şi comuniunea singuratică. 

Cu stelele de nimeni conduse, Sau doar importanţa de sine 
şi servitutea. 

Din lătratul unui câine? 

Cât de multe milenii a durat, Îndoind şi torturând. 

Mândria unuia, Pentru a-l face unealtă. 

Pe celălalt? 

Am inhalat fumul şi am dat din cap. Ca majoritatea 
harlaniţilor, ştiam Poeme şi alte subterftugii de Quell, mai 
mult sau mai puţin pe dinafară. Se învăţa la şcoală în locul 
lucrărilor politice ulterioare mai greoaie, dintre care 
majoritatea erau considerate încă prea radicale pentru a fi 
puse în mâinile copiilor. Nu era o traducere prea grozavă, 
dar surprindea esenţa. Mai impresionant era faptul că 


cineva care nu era de fapt de pe Lumea lui Harlan putea 
cita dintr-un volum atât de obscur. 

Am terminat pentru el. 

Şi cum să măsurăm distanţa de la un spirit la altul? 

Şi pe cine găsim vinovat? 

— Ai venit să cauţi vina, domnule Kovacs? 

— Printre alte lucruri. 

— Ce dezamăgitor. 

— 'Te aşteptai la altceva? 

— Nu, zise Kadmin cu un alt surâs. Aşteptarea este prima 
noastră greşeală. Am vrut să spun, ce dezamăgitor pentru 
tine. 

— Poate. 

Scutură din capul său mare şi pestriţ. 

— Cu siguranţă. De la mine n-o să scoţi niciun nume. Dacă 
tu cauţi vina, va trebui să o port eu pentru tine. 

— Foarte generos din partea ta, dar aminteşte-ţi ce spune 
Quell despre lachei. 

— Ucideţi-i peste tot, dar număraţi-vă gloanţele, căci 
există ţinte mai valoroase. Kadmin chicoti pentru sine: Mă 
ameninţi fiind în custodia monitorizată a poliţiei? 

— Nu. Doar privesc lucrurile în perspectivă. Am scuturat 
scrumul din ţigară şi am urmărit cum dispare înainte de a 
ajunge la podea. Cineva trage sforile; pe ăsta am de gând 
să-l distrug. Tu eşti un nimic. Pe tine n-o să irosesc niciun 
scuipat. 

Kadmin îşi aplecă capul pe spate şi un tremur puternic 
străbătu liniile schimbătoare din cer, ca un fulger cubist. Se 
reflectă în strălucirea mată a mesei de metal şi păru să-i 
atingă pentru o clipă mâinile. Când îşi cobori din nou 
privirea asupra mea, avea o lumină ciudată în ochi. 

— Nu mi s-a cerut să te ucid pe tine, spuse fără intonaţie, 
decât dacă răpirea ta se dovedea un inconvenient. Dar 
acum 0 voi face. 

Ortega se repezi peste el imediat ce ultima silabă îi ieşi din 
gură. Masa dispăru şi ea îl răsturnă pe spate din scaun cu o 


lovitură de bocanc. Când se rostogolea ca să se ridice în 
picioare, acelaşi bocanc îl izbi în gură şi-l trimise din nou la 
podea. Mi-am plimbat limba în jurul tăieturilor aproape 
vindecate din gură, şi am simţit o antipatie clară. 

Ortega îl smuci pe Kadmin în sus de păr, ţigara din mâna 
ei fiind înlocuită cu un baston urâcios prin amabilitatea 
aceluiaşi sistem magic care eliminase masa. 

— Am auzit bine? şuieră ea. Ameninţi, cap sec? 

Kadmin îşi dezgoli dinţii într-un rânjet pătat de sânge. 

— Brutalitatea poli... 

— Exact, ticălosule. 

Ortega îl lovi peste obraz cu bastonul. Pielea plesni. 

— Brutalitatea poliţiei într-o virtualitate monitorizată de 
poliţie. Sandy Kim şi World Web One o să petreacă o zi pe 
teren, nu-i aşa? Dar ştii ce? Presupun că avocaţii tăi nu vor 
vrea să deruleze această anume înregistrare. 

— Lasă-l în pace, Ortega. 

Ea păru să se dezmeticească, şi se retrase. 

Faţa i se contorsionă şi respiră adânc. Masa reapăru şi 
deodată Kadmin stătea din nou drept, cu gura neatinsă. 

— Nici tu, zise el calm. 

— Mda, sigur. 

În vocea lui Ortega era dispreţ, cel puţin jumătate 
îndreptat către ea însăşi, bănuiam eu. Făcu un al doilea 
efort să-şi recapete controlul asupra respirației, şi îşi aranjă 
hainele fără să fie nevoie. 

— După cum am spus, o să se răcească iadul până când o 
să ai ocazia. Poate că o să te aştept. 

— Cel care te-a trimis merită atât, Kadmin? m-am întrebat 
încet. 'le laşi doborât în tăcere din loialitate contractuală, 
sau îţi tremură fundul de frică? 

Drept răspuns, omul din faţa mea îşi încrucişă braţele pe 
piept şi mă fixă fără să mă vadă. 

— Ai terminat, Kovacs? întrebă Ortega. 

Am încercat să prind privirea distantă a lui Kadmin. 


— Kadmin, omul pentru care lucrez eu are multă influenţă. 
Asta ar putea fi ultima ta şansă să ajungi la o înţelegere. 

Nimic. Nici măcar nu clipi. Am ridicat din umeri. 

— Am terminat. 

— Bine, zise Ortega posacă. Pentru că statul lângă rahatul 
ăsta începe să-mi uzeze natura mea tolerantă. Îi flutură 
degetele prin faţa ochilor: Ne mai vedem, nenorocitule. 

Atunci ochii lui Kadmin se întoarseră să-i întâlnească pe ai 
ei, şi un surâs abia schiţat şi ciudat de neplăcut îi strâmbă 
buzele. 

Am plecat. 

Înapoi la etajul al patrulea, pereţii biroului lui Ortega 
reveniseră la un soare orbitor de amiază peste o plajă cu 
nisip alb. Am strâns ochii din cauza luminii iar Ortega 
cotrobăi printr-un sertar scoţându-şi ochelarii de soare şi o 
pereche de rezervă. 

— Aşadar, ce ai aflat din asta? 

Mi-am potrivit, inconfortabil, lentilele pe şaua nasului. 
Erau prea mici. 

— Nu prea multe, în afară de perla aceea că nu a avut 
ordin să mă asasineze. Cineva voia să discute cu mine. 
Oricum aproape că ghicisem asta, altfel nu avea decât să-mi 
arunce în aer cipul acolo în holul de la Hendrix. Totuşi, 
înseamnă că altcineva voia să încheie un târg, în afară de 
Bancroft. 

— Sau cineva voia să-ţi scoată sufletul interogându-te. 

Am clătinat din cap. 

— În legătură cu ce? Abia sosisem. N-are niciun sens. 

— Corpul? Afaceri neîncheiate? Ortega mişcă uşor din 
mână ca şi cum mi-ar fi servit sugestii. O duşmănie veche? 

— Nu. Am mai trecut prin astea când am strigat unul la 
altul noaptea trecută. Sunt oameni care ar vrea să mă vadă 
şters, dar niciunul dintre ei nu trăieşte pe Pământ, şi 
niciunul nu are atâta influenţă încât să călătorească printre 
stele. Iar despre Corp nu ştiu nimic care să nu se găsească 
stocat într-un loc nu foarte bine păzit. Şi oricum, e o 


coincidenţă prea dată dracului. Nu, despre Bancroft e 
vorba. Cineva voia să participe la program. 

— Cel care l-a ucis? 

Mi-am lăsat capul în jos ca s-o privesc direct, peste 
lentilele ochelarilor. 

— Deci mă crezi. 

— Nu întrutotul. 

— Ei, haide. 

Dar Ortega nu mă asculta. 

— Ceea ce vreau eu să ştiu, zise ea gânditoare, este de ce 
şi-a rescris codurile. Ştii, l-am pus la muncă de aproape o 
duzină de ori de când l-am downloadat duminică seara. 
Este pentru prima dată când se apropie măcar de a 
recunoaşte că a fost acolo. 

— Nici măcar pentru avocaţii lui? 

— Nu ştim ce le spune lor. Sunt rechini mari, din Ulan 
Bator şi New York. Cei cu asemenea bani poartă la toate 
interviurile virtuale private un dispozitiv perturbator. Pe 
înregistrările noastre nu sunt decât paraziți. 

Am ridicat mental o sprânceană. Pe Lumea lui Harlan, 
toate arestările virtuale erau monitorizate din start. Nu 
erau permise bruiaje, indiferent câţi bani valorai. 

— Că veni vorba de avocaţi, ai lui Kadmin sunt aici în Bay 
City? 

— Fizic vrei să spui? Da, au o afacere cu un birou din 
Marin County. Unul dintre asociaţii lor a închiriat un trup 
aici pentru această perioadă. Buzele lui Ortega se arcuiră: 
Întâlnirile fizice sunt considerate ceva stilat în zilele 
noastre. Numai firmele ieftine fac afaceri prin cabluri. 

— Cum se numeşte persoana? 

Ortega făcu o pauză, căutând numele. 

— Kadmin e calul de bătaie acum. Nu sunt sigură că am 
ajuns aşa departe. 

— Ortega, mergem până la capăt. Aşa a fost înţelegerea. 
Altfel o să reîncep să pun în pericol trăsăturile frumoase ale 
lui Elias cu alte investigaţii în forţă maximă. 


Ea tăcu un timp. 

— Rutherford, zise în cele din urmă. Vrei să vorbeşti cu 
Rutherford? 

— În momentul ăsta vreau să vorbesc cu indiferent cine. 
Poate că nu m-am făcut înţeles mai devreme. Eu muncesc 
aici orbeşte. Bancroft a aşteptat o lună şi jumătate înainte 
să mă aducă. Kadmin e tot ce am. 

— Keith Rutherford e o grămadă de ulei de motor. N-o să 
scoţi de la el mai mult decât ai scos de la Kadmin. Şi oricum, 
cum dracu' o să te prezint, Kovacs? Bună, Keith, el este ex- 
Mesagerul iritat pe care clientul tău a încercat să-l şteargă 
duminică. Ar vrea să-ţi pună câteva întrebări. O să se 
închidă mai repede decât gaura unei târfe neplătite. 

Avea dreptate. M-am gândit un timp, fixând marea. 

— Bine, am zis agale. Nu am nevoie decât de o discuţie de 
câteva minute. Ce-ar fi să-i spui că sunt Elias Ryker, 
partenerul tău de la Vătămări Organice? Practic sunt, la 
urma urmelor. 

Ortega îşi scoase ochelarii şi se holbă la mine. 

— Încerci să fii amuzant? 

— Nu. Încerc să fiu practic. Rutherford s-a reîntrupat 
venind din Ulan Bator, aşa-i? 

— New York, zise ea încordat. 

— New York. Bun. Deci probabil nu ştie nimic despre tine 
sau Ryker. 

— Probabil că nu. 

— Aşadar care e problema? 

— Problema e, Kovacs, că nu-mi place mie. 

Urmă o tăcere şi mai lungă. Mi-am coborât privirea în 
poală şi am scăpat un oftat care era doar parţial fabricat. 
Apoi mi-am scos şi eu ochelarii şi m-am uitat la ea. Era totul 
acolo, la vedere. Teama pură de întrupare şi de tot ce 
implica asta; existenţialismul paranoic prins cu spatele la 
zid. 

— Ortega, am rostit blând. Nu sunt el. Nu încerc să fiu el... 

— Nici măcar nu te apropii, replică ea. 


— Nu e vorba decât despre o prefăcătorie de câteva ore. 

— Atâta tot? 

O spuse cu o voce dură, şi îşi puse la loc ochelarii cu o 
mişcare atât de bruscă încât nu am mai avut nevoie să văd 
lacrimile izvorându-i în ochi în spatele lentilelor de oglindă. 

— Bine, zise în cele din urmă, dregându-şi glasul. Te 
prezint. Nu văd de ce, dar o s-o fac. Şi după aia? 

— Asta e ceva mai dificil de spus. Va trebui să improvizez. 

— Aşa cum ai făcut la Wei Clinic? 

Am ridicat din umeri fără să promit nimic. 

— Tehnicile Mesagerilor sunt în mare parte reactive. Nu 
pot reacţiona la ceva până nu se întâmplă. 

— Nu mai vreau o altă baie de sânge, Kovacs. Dă prost în 
analele oraşului. 

— Dacă o să existe violenţă, nu o să fiu eu cel care o să 
înceapă. 

— Nu e cine ştie ce garanţie. Ai vreo idee despre ce vei 
face? 

— Voi discuta. 

— Doar vei discuta? Mă privi neîncrezătoare: Atâta tot? 

Mi-am înghesuit din nou pe nas ochelarii de soare 
nepotriviţi. 

— Uneori doar de atât este nevoie, am zis. 

Capitolul Optsprezece. 

Pe primul meu avocat l-am întâlnit când aveam 
cincisprezece ani. Era un expert în delincvenţă juvenilă cu 
expresie înverşunată, care m-a apărat, nu lipsit de 
îndemânare, într-un proces minor de vătămare organică 
implicând un poliţist din Newpest. Se târguise cu eicuun 
soi de răbdare mioapă obţinând Eliberare condiţionată şi 
unsprezece minute de consiliere psihologică virtuală. În 
curtea din faţa Tribunalului pentru minori, se uitase la faţa 
mea probabil înfuriată şi încrezută şi dăduse din cap de 
parcă cele mai rele presimţiri ale sale în privinţa sensului 
vieţii lui fuseseră confirmate. Apoi se răsucise pe călcâie şi 
plecase. I-am uitat numele. 


Intrarea mea pe scena bandelor din Newpest la scurt timp 
după aceea înlăturase posibilitatea unor alte asemenea 
întâlniri cu legea. Bandele erau inteligente, bine dotate şi 
deja îşi scriau propriile lor programe de intruziune sau le 
cumpărau de la copii de jumătate vârsta lor în schimbul 
pornografiei virtuale de nivel scăzut furate de pe reţele. Nu 
erau uşor de prins, iar în schimbul acestei favori poliţia din 
Newpest tindea să-i lase în pace. Violenţele între bande 
erau foarte ritualizate şi excludeau alţi participanţi în cea 
mai mare parte a timpului. În rarele ocazii în care se 
revărsau şi afectau civilii, urma o serie rapidă şi brutală de 
raiduri de pedeapsă care aducea câţiva dintre eroii 
conducători ai bandelor la stocare şi pe noi ceilalţi plini de 
vânătăi. Din fericire eu nu-mi croisem drum până în vârful 
ierarhiei încât să fiu pus la păstrare, astfel încât 
următoarea dată când am văzut interiorul unui tribunal a 
fost ancheta Innenin. 

Avocaţii pe care i-am văzut acolo aveau tot atât de multe în 
comun cu omul care mă apărase la cincisprezece ani ca şi o 
mitralieră cu un pârţ. Erau reci, de un lustru şi o ariditate 
profesională în progresul lor în carieră care ar fi trebuit să 
asigure pe oricine că în ciuda uniformei purtate, nu vor fi 
niciodată nevoiţi să se apropie la mai puţin de o mie de 
kilometri de o bătălie adevărată. Singura lor problemă, în 
timp ce patrulau ca nişte rechini în sus şi în jos pe podeaua 
rece de marmură a tribunalului, era să traseze diferenţele 
între război (uciderea în masă a oamenilor care poartă o 
uniformă deosebită de a ta), pierderile justificabile 
(uciderea în masă a propriilor tale trupe, dar cu câştiguri 
substanţiale) şi neglijenţa criminală (uciderea în masă a 
propriilor tale trupe, fără un beneficiu apreciabil). Stăteam 
în tribunal de trei săptămâni ascultându-i prezentând 
lucrurile ca pe o varietate de salate, şi cu fiecare oră care 
trecea distincţiile, în privinţa cărora fusesem la un moment 
dat destul de edificat, deveneau din ce în ce mai vagi. 
Presupun că asta dovedea cât erau de buni. 


După aceea, criminalitatea făţişă venise ca un fel de 
uşurare. 

— Te frământă ceva? 

Ortega privea pieziş la mine în timp ce aducea 
transportorul nemarcat pe platforma unei plaje cu prundiş 
sub nivelul birourilor cu pereţi de sticlă ai lui Prendergast 
Sanchez, avocaţi. 

— Mă gândeam. 

— Încearcă cu duşuri reci şi alcool. Pe mine mă ajută. 

Am dat din cap şi am ridicat mica bobiţă de metal pe care 
o rostogoleam între arătător şi degetul mare. 

— E legal? 

Ortega se întinse şi opri motoarele principale. 

— Mai mult sau mai puţin. N-o să se plângă nimeni. 

— Bun. O să am nevoie de o introducere verbală de la care 
să pornesc. Vorbeşte tu, eu o să tac şi o să ascult. Începem 
de aici. 

— Bine. Oricum, aşa era şi Ryker. Niciodată nu folosea 
două cuvinte dacă unul era de ajuns. Pe ticăloşi, în cea mai 
mare parte a timpului, doar îi privea. 

— Un fel de Micky Nozawa, nu? 

— Cine? 

— Nu contează. 

Zgomotul pietricelelor aruncate pe caroserie se stinse 
când Ortega aduse motoarele la relanti. M-am întins pe 
scaun şi am deschis partea mea de trapă. leşind, am zărit o 
siluetă supra-voluminoasă coborând pe scările 
întortocheate de la etaj. Păreau grefe. Un pistol bont îi 
atârna pe umăr şi purta mănuşi. Probabil nu era un avocat. 

— Ia-o încet, zise Ortega, dintr-o dată lângă umărul meu. 
Avem jurisdicție aici. Nu vor face nimic. 

Îşi flutură insigna când gorila sări de pe ultima treaptă pe 
plajă şi ateriza pe picioarele îndoite. I-am putut vedea 
dezamăgirea pe faţă atunci când o văzu. 

— Poliţia din Bay City. Am venit să-l vedem pe Rutherford. 

— Nu puteţi parca aici. 


— Am parcat deja, îi spuse Ortega cu ton egal. Vreţi să-l 
lăsăm pe domnul Rutherford să aştepte? 

Urmă o tăcere înţepată, dar ea îl măsurase corect. 
Mulţumindu-se să mârâie, gorila ne făcu semn spre scară şi 
ne urmă la o distanţă prudentă. Dură ceva până să ajungem 
sus, şi am fost mulţumit să constat că lui Ortega i se tăiase 
respiraţia mai rău decât mie. Am traversat o punte modestă 
din acelaşi lemn ca şi scara, şi prin două serii de uşi 
automate glisante de sticlă am intrat în zona recepţiei 
decorată ca să arate ca o verandă. Pe podea erau covoare, 
ţesute în acelaşi model ca geaca mea, şi tablouri empatice 
pe pereţi. Cinci fotolii individuale ofereau loc de staţionare. 

— Vă pot fi de folos? 

Acesta era un avocat, fără nicio îndoială. O blondă îngrijită 
într-o fustă largă şi un sacou în ton cu încăperea, cu mâinile 
odihnindu-se comod în buzunare. 

— Poliţia din Bay City. Unde e Rutherford? 

Femeia aruncă o privire piezişă însoţitorului nostru şi 
primind aprobare nu se mai osteni să ne ceară să ne 
identificăm. 

— Keith este momentan ocupat, mă tem. E în discuţie 
virtuală cu New Yorkul. 

— Atunci o să-l scoatem din virtual, zise Ortega cu o 
blândeţe periculoasă. Şi spune-i că ofiţerul care i-a arestat 
clientul a venit aici să-l vadă. Sunt sigură că va fi interesat. 

— S-ar putea să dureze ceva, doamnă ofiţer. 

— Nu, nu va dura. 

Cele două femei schimbară un timp priviri, apoi avocata îşi 
cobori ochii. Făcu semn din cap gorilei, care ieşi iar afară, 
încă dezamăgit. 

— Să văd ce pot face, zise ea glacial. Vă rog aşteptaţi aici. 

Am aşteptat, Ortega în dreptul ferestrei care acoperea 
întregul perete, fixând plaja de jos cu spatele întors spre 
cameră şi eu inspectând operele de artă. Unele dintre ele 
erau destul de bune. Având amândoi obişnuinţa 
înrădăcinată de a lucra în medii controlate, niciunul nu 


spuse nimic timp de zece minute cât îi luă lui Rutherford să 
apară din sanctuarul său intim. 

— Locotenent Ortega. 

Vocea sa modulată îmi amintea de cea a lui Miller de la 
clinică, iar când mi-am ridicat privirea de pe o pictură de 
deasupra şemineului, am văzut cam acelaşi stil de trup. 
Poate puţin mai în vârstă, cu trăsături puţin mai dure şi 
patriarhale desemnate să inspire instantaneu respect atât 
juraţilor cât şi judecătorilor, dar cu acelaşi corp atletic şi 
arătos. 

— Cărui fapt datorez această vizită neaşteptată? Sper că 
nu e vorba de altă hărţuire. 

Ortega ignoră afirmaţia. 

— Detectiv Elias Ryker, zise, făcând semn cu capul spre 
mine. Clientul dumneavoastră tocmai a admis că i s-a 
ordonat o răpire, şi a ameninţat cu vătămarea organică de 
gradul unu în timp ce era monitorizat. Vreţi să vedeţi 
înregistrarea? 

— Nu neapărat. Îmi puteţi spune de ce vă aflaţi aici? 

Rutherford era bun. Abia dacă reacţionase; abia, dar 
suficient cât să surprind reacţia cu coada ochiului. Mintea 
îmi trecu pe viteză maximă. 

Ortega se instală într-un fotoliu. 

— Pentru cineva care apără într-un caz pasibil de 
pedeapsa cu ştergerea, arătaţi o reală lipsă de imaginaţie. 

Rutherford oftă teatral. 

— M-aţi întrerupt dintr-o discuţie importantă. Presupun că 
aveţi ceva de spus. 

— Ştiţi ce este complicitatea retro-asociativă de gradul 
trei? 

Am pus întrebarea fără să mă întorc de la pictură, iar când 
am făcut-o mă bucuram de atenţia totală a lui Rutherford. 

— Nu ştiu, zise el ţeapăn. 

— Păcat, pentru că dumneavoastră şi ceilalţi parteneri din 
Prendergast Sanchez aţi fi în bătaia focului dacă ar 
mărturisi Kadmin. Dar desigur, dacă s-ar întâmpla aşa ceva 


- am desfăcut braţele şi am ridicat din umeri - vânătoarea 
ar fi deschisă. De fapt, poate chiar este. 

— Bine, destul. 

Mâna lui Rutherford se ridică hotărâtă spre un emiţător 
prins la reverul lui. Escorta noastră era deja pe drum. 

— Nu am timp să mă joc cu voi. Nu există niciun statut cu 
acest nume, şi ne apropiem periculos de hărţuire. 

Am ridicat glasul. 

— Voiam doar să ştiu de care parte o să fii când o să cadă 
programul, Rutherford. Există un statut. Crimă condamnată 
de către ONU, ultima dată în 4 mai 2207. Caută. A trebuit 
să mă întorc mult în urmă ca să descopăr asta, dar în final o 
să vă doboare pe toţi. Kadmin o ştie, de asta cedează. 

Rutherford zâmbi. 

— Nu prea cred, domnule detectiv. 

Mi-am repetat ridicarea din umeri. 

— După cum am spus, caută. Apoi hotărăşte-te de care 
parte vrei să joci. O să avem nevoie de confirmare din 
interior, şi suntem pregătiţi să plătim pentru ea. Dacă nu 
veţi fi voi, Ulan Bator-ul e plin de avocaţi care ar suge-o 
pentru o asemenea şansă. 

Zâmbetul i se stinse treptat. 

— Exact, gândeşte-te la asta. Am făcut semn din cap spre 
Ortega: Mă poţi găsi pe Fell Street, ca şi pe locotenent. 
Elias Ryker, omul de legătură cu exteriorul. Vă promit, 
treaba asta n-o să se sfârşească bine orice-ar fi, iar când o 
să se sfârşească, o să fiu omul pe care e bine să-l cunoaşteţi. 

Ortega recepţionă replica de parcă ar fi făcut aşa ceva 
toată viaţa. Aşa cum ar fi făcut şi Sarah. Se ridică din fotoliu 
şi se îndreptă spre uşă. 

— Ne mai vedem, Rutherford, zise laconic, ieşind afară pe 
punte. 

Gorila era acolo, rânjind larg şi flexându-şi mâinile în 
lateral. 

— Iar tu, nici să nu te gândeşti. 


M-am mulţumit cu privirea tăcută despre care mi se 
spusese că o folosea Ryker cu aşa de mult succes şi mi-am 
urmat partenerul pe scări. 

Înapoi în transportor, Ortega porni un ecran şi urmări 
datele de identificare ale dispozitivului spion derulându-se. 

— Unde l-ai pus? 

— Tabloul de deasupra şemineului. În colţul ramei. 

Ea mormăi: 

— O să-l curețe repede de acolo, să ştii. Şi nimic din toate 
astea nu sunt admise ca probe, oricum. 

— Ştiu. Mi-ai mai spus deja de două ori. Nu asta e ideea. 
Dacă Rutherford e zgândărit, o să se repeadă primul. 

— Crezi că e zgândărit? 

— Puțin. 

— Mda. Se uită curioasă la mine: Ce dracu' e complicitatea 
retro-asociativă de gradul trei? 

— Habar n-am. Am inventat. 

Sprâncenele i se ridicară. 

— Ei la naiba. 

— Te-am convins, nu? Ştii ce, mi-ai fi putut face un test la 
poligraf în timp ce vorbeam, şi l-aş fi convins şi pe ăsta. 
Şmecherii de bază ale Mesagerilor. Bineînţeles, Rutherford 
o să afle imediat ce o să cerceteze, dar scopul a fost deja 
atins. 

— Adică? 

— Pregătirea terenului. Dacă spui minciuni adversarul va 
fi descumpănit. Ca şi cum ar lupta pe un teren necunoscut. 
Rutherford a fost zgândărit, dar a zâmbit când i-am spus că 
ăsta este motivul pentru care Kadmin nu şi-a ţinut 
promisiunea. 

Am ridicat ochii prin parbriz spre clădirea de deasupra 
noastră, adunând frânturile de intuiţie în înţelegere. 

— A fost al dracului de uşurat când am spus asta. În mod 
normal presupun că nu s-ar fi aşa de gol, dar cacealmaua l- 
a speriat, iar faptul că el ştia mai multe decât mine într-o 
anumită privinţă a fost mica raza de stabilitate de care avea 


nevoie. Şi asta înseamnă că el cunoaşte un alt motiv pentru 
care Kadmin şi-a schimbat comportamentul. Cunoaşte 
motivul real. 

Ortega mormăi aprobator. 

— Destul de isteţ, Kovacs. Ar fi trebuit să fii poliţist. I-ai 
remarcat reacţia când i-am dat veştile bune despre ce a 
făcut Kadmin? N-a fost deloc surprins. 

— Nu. Se aştepta la asta. Sau la ceva asemănător. 

— Mda. Făcu o pauză: într-adevăr îţi câştigai pâinea în 
felul ăsta? 

— Uneori. Misiuni diplomatice, sau sub acoperire. Nu 
era... 

Am tăcut în clipa în care ea mă împunse cu cotul în coaste. 
Pe ecran, o serie de secvenţe codate se desfăşurau ca nişte 
şerpi de foc albastru. 

— Trecem la treabă. Apeluri simultane, probabil face asta 
în virtual ca să câştige timp. Unul, două, trei - ăsta e New 
York-ul, trebuie că-şi informează partenerii, şi - hopa. 

Ecranul clipi şi se întunecă brusc. 

— L-au descoperit, am zis. 

— Da. Linia de New York probabil are un detector ataşat, 
care scoate la iveală împrejurimile apelului din momentul 
când se face conexiunea. 

— Sau una dintre celelalte. 

— Da. Ortega butonă la memoria ecranului şi analiză 
codurile apelurilor: Toate trei sunt rutate pe căi discrete. O 
să ne ia ceva timp să le localizăm. Vrei să mănânci? 

Dorul de casă nu este un lucru pe care un Mesager 
veteran să-l mărturisească. Dacă nu ţi-a fost extras deja cu 
forţa prin condiţionare, anii de reîntrupare încolo şi încoace 
prin Protectorat ar fi trebuit s-o facă. Mesagerii sunt 
cetăţenii unui stat misterios, Aici-şi-Acum, un stat care 
respinge cu gelozie orice dublă cetăţenie. Trecutul este 
relevant numai ca informaţie. 

Am simţit dorul de casă atunci când am trecut prin zona 
bucătăriilor Peştelui Zburător iar aromele sosurilor pe care 


le gustasem în Millsport mă izbi ca un tentacul prietenos. 

Teriyaki, tempura prăjită şi o urmă slabă de miso. M-am 
înfăşurat în ea pentru o clipă, amintindu-mi de vremurile 
trecute. Un local unde se mânca ramen în care Sarah şi cu 
mine ne-am strecurat în timp ce flăcările improvizaţiei de la 
Gemini Biosys se stingeau, cu ochii aţintiţi pe reţelele de 
ştiri şi pe un videofon dintr-un colţ cu ecranul spart care se 
presupunea că trebuie să sune dintr-un moment într-altul. 
Ferestre aburite şi compania căpitanilor taciturni din 
Millsport. 

Şi înainte de asta, îmi aminteam de lampioanele de hârtie 
pătate de molii din curtea lui Watanabe, într-o vineri seară 
în Newpest. Pielea mea de adolescent umedă de sudoare 
din cauza adierii de junglă bătând dinspre sud şi ochii 
sticloşi de la tetramet reflectându-se într-una dintre 
oglinzile mari ale clopoţeilor de vânt. Discuţii, mai ieftine 
decât holurile mari de ramen, despre lovituri măreţe şi 
relaţii în yakuza, bilete către nord şi mai departe, trupuri 
noi şi lumi noi. Bătrânul Watanabe se aşezase la masă cu 
noi, ascultând totul fără să comenteze, fumându-şi doar 
pipa şi aruncând din când în când câte o privire în oglindă 
la propriile lui trăsături caucaziene - întotdeauna cu o 
surpriză inocentă, după cum mi se părea mie. 

Nu ne-a spus niciodată cum căpătase acel trup, aşa cum 
niciodată nu negase nici nu confirmase zvonurile despre 
escapadele lui în cadrul trupelor de marină, Brigăzii Quell 
Memorial, Mesagerilor, şi altele. Un membru mai vechi al 
bandei ne spusese odată că îl văzuse pe Watanabe punând 
la pământ o încăpere plină de îngeri Şapte la Sută cu nimic 
altceva în mână decât pipa sa, şi un puşti din oraşele din 
mlaştini venise cu un fragment neclar de înregistrare de la 
ştiri despre care pretindea că ar fi din războaiele de 
Colonizare. Era bidimensional, filmat în grabă chiar înainte 
ca o echipă de asalt să pornească la atac, dar sergentul 
intervievat era numit Watanabe Y, şi era ceva în felul în care 
îşi înclina capul când i se puneau întrebări care ne făcuse 


pe toţi să pretindem că recunoaştem figura de pe ecran. 
Dar Watanabe era un nume destul de comun, şi dacă tot am 
ajuns aici, tipul care spusese că-i văzuse pe îngeri la 
pământ era încântat să ne povestească şi cum se culcase cu 
o moştenitoare a familiei Harlan care venise prin periferii, 
şi niciunul dintre noi nu credea asta. 

Odată, într-una din rarele ocazii când eram şi treaz şi 
singur în localul lui Watanabe, îmi înghiţisem destul din 
mândria mea de adolescent ca să-i cer bătrânului sfatul. 
Citisem timp de săptămâni întregi literatura promoţională a 
forţelor armate ONU, şi aveam nevoie de cineva care să mă 
împingă pe un drum sau altul. 

Watanabe se mulţumise să-mi rânjească de dincolo de 
pipă. 

— Eu ar trebui să te sfătuiesc? întrebase el. Să-ţi 
împărtăşesc din înţelepciunea care m-a adus aici? 

Am privit amândoi de jur împrejurul micului bar şi la 
câmpia de dincolo de terasă. 

— Ei bine, da. 

— Ei bine, nu, zisese el ferm, apoi revenise la pipă. 

— Kovacs? 

Am clipit şi am descoperit-o pe Ortega în faţa mea, 
privindu-mă curioasă în ochi. 

— E ceva ce ar trebui să ştiu? 

Am zâmbit uşor şi m-am uitat în jur la tejghelele de metal 
strălucitor ale bucătăriei. 

— Nu chiar. 

— E mâncare bună, zise ea, interpretându-mi greşit 
privirea. 

— Păi atunci să luăm ceva. 

Mă conduse dincolo de aburi pe una din punţile 
restaurantului. Peştele Zburător era, după spusele lui 
Ortega, un detector de mine dezafectat pe care îl 
cumpărase un institut oceanografie. Acum institutul era fie 
desfiinţat fie mutat, iar construcţia cu vedere spre golf 
fusese golită, dar cineva demontase Peştele Zburător, îl 


reorganizase ca restaurant şi îl atârnase pe cabluri la cinci 
sute de metri deasupra clădirilor în ruină. Periodic întregul 
vas era readus cu grijă înapoi pe pământ pentru a-şi 
descărca clienţii sătui şi a lua la bord alţii proaspeţi. Era 
coadă de-a lungul celor două laturi ale docului când 
sosiserăm noi, dar Ortega îşi fluturase insigna şi când vasul 
zburător pluti în jos prin acoperişul deschis al hangarului, 
noi urcasem primii. 

M-am instalat pe perne cu picioarele încrucişate la o masă 
care era fixată de carcasă cu un braţ de metal şi ca urmare 
nu atingea deloc puntea. Puntea însăşi era mărginită de 
ceața uşoară a ecranelor de forţă care păstrau o 
temperatură decentă şi reducea rafalele de vânt la o briză 
plăcută. În jurul meu podeaua din bare hexagonale îmi 
permitea o vedere aproape neîntreruptă peste marginile 
pernelor spre marea aflată la un kilometru dedesubt. M-am 
foit jenat. Înălţimile nu fuseseră niciodată punctul meu 
forte. 

— Era folosit pentru urmărirea balenelor şi chestii ele 
genul ăsta, zise Ortega, gesticulând spre pereţi. Înainte ca 
astfel de locuri să-şi permită timp de satelit. Bineînţeles, de 
la Ziua înţelegerii, balenele au însemnat dintr-odată bani 
mulţi pentru oricine putea să vorbească cu ele. Ştii că ele 
ne-au spus despre marţieni la fel de mult ca patru secole de 
arheologie pe Marte însuşi. Dumnezeule, şi-i reaminteau de 
când au venit aici. Memoria rasei, cică. 

Se opri. 

— M-am născut de Ziua înţelegerii, adăugă fără nicio 
legătură. 

— Zău? 

— Da. 9 ianuarie. Mi-au pus numele Kristin după un expert 
în balene din Australia, care a lucrat în echipa iniţială de 
translatori. 

— Drăguţ. 

Se prinse repede cu cine stătea de vorbă. Ridică din 
umeri, brusc dezinteresată. 


— Când eşti copil nu vezi lucrurile aşa. Eu voiam să mă 
cheme Maria. 

— Vii des aici? 

— Nu prea des. Dar mi-am închipuit că i-ar plăcea cuiva de 
pe Lumea lui Harlan. 

— Ai ghicit bine. 

Sosi un chelner şi aprinse un meniu în aer între noi cu o 
holotorţă. Am parcurs scurt lista şi am ales la întâmplare 
unul dintre holurile de ramen. Ceva vegetarian. 

— Bună alegere, zise Ortega. Dădu din cap spre chelner: 
Şi eu la fel. Şi suc. Vrei ceva de băut? 

— Apă. 

Alegerile noastre sclipiră scurt în roz şi meniul dispăru. 
Chelnerul ascunse holotorţa în buzunarul de la piept cu un 
gest smucit şi se retrase. Ortega privi în jur, căutând un 
subiect de conversaţie neutru. 

— Aşadar... aveţi localuri ca ăsta în Millsport? 

— Pe pământ da. Nu ne prea pricepem la chestii aeriene. 

— Nu? Ridică obişnuita ei sprânceană. Millsport e un 
arhipelag, nu-i aşa? Aş fi crezut că navele aeriene sunt... 

— O soluţie evidentă pentru lipsa de spaţiu? Destul de 
corect, dar se pare că uiţi ceva. Am ridicat ochii în direcţia 
cerului: Nu Suntem Singurii. 

Se prinse. 

— Orbitalii? Sunt ostili? 

— Hmm. Hai să spunem capricioşi. Au tendinţa să doboare 
orice obiect aerian care cântăreşte mai mult decât un 
elicopter. Şi întrucât nimeni nu a fost vreodată în stare să se 
apropie suficient de mult ca să scoată din uz unul de-al lor, 
sau măcar să urce la bord, s-a ajuns să nu avem cum şti 
exact ce parametri de programare au. Aşa încât suntem 
prudenţi şi nu urcăm prea mult în aer. 

— Asta trebuie să îngreuneze traficul IP 

Am aprobat. 

— Păi, da. Sigur, oricum nu prea e trafic. Nu există alte 
planete locuibile în sistem, iar noi suntem prea ocupați să 


exploatăm Lumea ca să ne mai obosim cu teraformarea. 
Câteva sonde de explorare, şi navetele de întreţinere a 
Platformelor. Ceva mine de elemente exotice, asta-i tot. Şi 
există vreo două ferestre de lansare în jurul ecuatorului 
înspre seară, şi una la pol la revărsatul zorilor. Se pare că 
vreo câţiva orbitali s-au prăbuşit şi au ars, pe vremuri, şi au 
lăsat găuri în reţea. 

Am făcut o pauză. 

— Sau cineva i-a doborât. 

— Cineva? Adică cineva în afară de marţieni? 

Mi-am desfăcut braţele. 

— De ce nu? Tot ce s-a găsit vreodată pe Marte a fost 
distrus sau îngropat. Sau atât de bine deghizat încât am 
petrecut zeci de ani uitându-ne exact la acel lucru înainte 
de a ne da măcar seama că e acolo. La fel e pe majoritatea 
lumilor colonizate. Toate dovezile indică aici un fel de 
conflict. 

— Dar arheologii au spus că a fost un război civil, un 
război colonial. 

— Mda, aşa e. Am încrucişat braţele şi m-am lăsat pe 
spate: Arheologii spun ceea ce le ordonă Protectoratul să 
spună, iar acum este la modă deplângerea tragediei 
domeniilor Marţiene distruse şi aduse la extincţie pe calea 
barbarismului. Mare avertisment pentru moştenitori. Nu vă 
revoltați împotriva conducătorilor voştri de drept, pentru 
binele întregii civilizaţii. 

Ortega privi nervoasă în jur. Conversaţiile de la unele 
dintre mesele mai apropiate se întrerupseseră. Le-am oferit 
spectatorilor un zâmbet larg. 

— Te superi dacă vorbim despre altceva? întrebă Ortega 
jenată. 

— Sigur că nu. Spune-mi despre Ryker. 

Disconfortul dispăru într-o răceală de gheaţă. 

Ortega îşi aşeză palmele pe masă în faţa ei şi le fixă. 

— Nu, nu prea cred, zise în cele din urmă. 


— Destul de cinstit. Am privit un timp formațiunile noroase 
scânteind în ceața ecranului de forţă, evitând să mă uit în 
jos la marea de sub mine. Dar în realitate cred că vrei. 

— Cât de bărbătesc. 

Chelnerul sosi şi noi am început să mâncăm într-o tăcere 
întreruptă doar de tradiționalul sorbit. În ciuda micului 
dejun perfect echilibrat de la auto-bucătarul Hendrix-ului, 
am descoperit că eram lihnit. Mâncarea declanşa în mine o 
foame mai profundă decât necesităţile stomacului. 
Ştergeam rămăşiţele din bolul meu înainte ca Ortega să fi 
ajuns măcar la jumătate. 

— E-n regulă mâncarea? întrebă ea ironic în timp ce eu 
mă lăsam pe spate. 

Am aprobat din cap, încercând să înlătur firele de amintiri 
asociate cu ramen-ul, dar fără să vreau să reactivez 
condiţionarea de Mesager şi astfel să stric senzaţia plăcută 
de saţietate din stomacul meu. Privind în jur la liniile curate 
de metal ale punţii şi la cerul de dincolo de ele, eram la fel 
de aproape de mulţumirea totală cum nu mai fusesem de 
când Miriam Bancroft mă lăsase secătuit la Hendrix. 

Telefonul lui Ortega ţârâi. Îl scoase din buzunar şi 
răspunse, încă mestecând ultima îmbucătură. 

— Da? Aha. Aha, bine. Nu, mergem noi. Ochii ei sclipiră 
scurt spre mine: Zău? Nu, lasă şi asta. Poate aştepta. Da, 
mulţumesc, Zak. Îţi rămân datoare. 

Puse telefonul la loc şi continuă să mănânce. 

— Veşti bune? 

— Depinde din ce punct de vedere. Au luat urma celor 
două apeluri locale. Unul către o arenă de lupte din 
Richmond, un loc pe care-l cunosc. Ne ducem acolo şi 
aruncăm o privire. 

— Şi celălalt apel? 

Ortega ridică ochii spre mine din bol, mestecă şi înghiţi. 

— Celălalt număr era al unei reşedinţe particulare. 
Reşedinţa lui Bancroft. Casa Solară. Ce anume înţelegi din 
asta? 


Capitolul Nouăsprezece. 

Arena de lupte a lui Ortega era un cargou antic, 
împotmolit la capătul de nord al Golfului, de-a lungul unei 
zone de depozite abandonate. Vasul trebuie să fi avut peste 
jumătate de kilometru lungime, cu şase celule distincte 
între prora şi pupa. Cea din spate părea să fie deschisă. 
Văzut de sus, corpul cargoului era de un portocaliu uniform 
care am presupus că venea de la rugină. 

— Nu te lăsa păcălit, mormăi Ortega în timp ce îi dădeam 
ocol. Au polimerizat caroseria pe o grosime de un sfert de 
metru peste tot. Acum e nevoie de o încărcătură serioasă ca 
să-l scufunzi. 

— Costisitor. 

Ridică din umeri. 

— Au resurse. 

Am aterizat pe chei. Ortega tăie motoarele şi se aplecă 
peste mine să analizeze suprastructura navei, care la prima 
vedere părea pustie. M-am împins puţin mai pe spate în 
scaun, deranjat în mod egal de presiunea torsului suplu din 
poala mea ca şi de stomacul puţin prea plin. Ea simţi 
mişcarea, păru să-şi dea seama brusc de ceea ce făcea şi se 
îndreptă repede. 

— Nu-i nimeni acasă, zise stingherită. 

— Aşa se pare. Ne ducem să vedem? 

Am ieşit afară în obişnuitele rafale de vânt dinspre Golf şi 
ne-am îndreptat spre un gang cilindric de aluminiu care 
ducea în interiorul vasului la pupa. Era un teren deschis 
inconfortabil, şi eu l-am traversat cu ochii măturând 
constant liniile balustradelor şi macaralelor de pe puntea 
vasului şi cabina de comandă. Nimic nu mişca. Mi-am strâns 
uşor braţul stâng de laterala corpului ca să verific dacă 
tocul de Fibregrip nu alunecase cumva, aşa cum se 
întâmplă uneori cu materialele mai ieftine după o utilizare 
de câteva zile. Cu Nemexul eram destul de sigur că aş fi 
putut zbura pe oricine ar trage în noi de sus. 


Până la urmă nu a fost necesar. Am ajuns la capătul 
gangului fără niciun incident. Un lanţ subţire era fixat de-a 
curmezişul intrării deschise, cu un semn scris de mână 
atârnat de el: 

PANAMA ROSE. 

LUPTĂ ÎN SEARA ASTA - 22,00 

PREŢ DUBLU LA INTRARE. 

Am ridicat dreptunghiul de metal subţire şi am privit 
suspicios scrisul rudimentar. 

— Eşti sigură că Rutherford a sunat aici? 

— După cum am mai spus, nu te lăsa păcălit. 

Ortega dezlegă lanţul. 

— Şicul luptelor. A fi grosolan face parte din atmosferă. 
Sezonul trecut aveau reclame de neon, dar acum nici asta 
nu mai e destul de cool. Locul ăsta e ecranat al dracului de 
complet. Mai există doar trei sau patru la fel pe toată 
planeta. În arene nu e permisă acoperirea. Nici holo, nici 
măcar televiziune. Vii sau nu? 

— Bizar. 

Am urmat-o în jos pe coridorul tubular, gândindu-mă la 
luptele de monştri la care mergeam când eram mai tânăr. 
Pe Lumea lui Harlan, toate luptele erau transmise. Aveau 
cele mai mari cote de rating dintre toate programele de 
divertisment online. 

— Oamenilor nu le place să se uite la aşa ceva? 

— Ba da, sigur că le place. Chiar cu distorsiunea ecourilor 
coridorului, puteam simţi curbarea buzelor lui Ortega din 
tonul vocii. Nu se satură niciodată. Aşa funcţionează 
mizeriile astea. Vezi tu, mai întâi stabilesc Crezul... 

— Crezul? 

— Mda. Crezul Purităţii sau vreun rahat de genul ăsta. [ie 
nu ţi-a spus nimeni că e nepoliticos să întrerupi pe cineva? 
Crezul spune că dacă vrei să vezi o luptă, te duci s-o vezi pe 
viu. E mai bine decât să priveşti pe web. Mai stilat. Deci, 
locuri limitate pentru audienţă, cererea urcă la cer. Asta 
face ca biletele să fie foarte sexy, ca urmare foarte scumpe, 


ca urmare chiar şi mai sexy iar cel care s-a gândit la asta 
pur şi simplu urcă pe spirală până în tavan. 

— Inteligent. 

— Da, inteligent. 

Am ajuns la capătul coridorului, şi am ieşit iar pe o punte 
biciuită de vânt. De ambele părţi acoperişurile calelor se 
umflau uşor până la înălţimea taliei ca două enorme băşici 
de oţel pe pielea navei. Dincolo de umflătura posterioară, 
puntea de comandă se ridica goală spre cer, părând 
complet neconectată cu carcasa pe care stăteam noi. 
Singura mişcare venea de la lanţurile unei macarale din 
faţa noastră pe care vântul le clătina când şi când. 

— Ultima dată când am fost aici, zise Ortega ridicând 
glasul ca să acopere vântul, a fost din cauză că un înţepat 
nenorocit de la WorldWeb One a fost prins încercând să 
introducă implanturi cu dispozitive de întegistrat la o luptă 
cap de afiş. L-au aruncat în Golf. După ce i-au scos 
implanturile cu nişte cleşti. 

— Drăguţ. 

— Cum am spus, e un loc stilat. 

— Sunt flatat, locotenente. Abia dacă ştiu cum să 
reacţionez. 

Vocea năvăli dinspre nişte difuzoare cu aspect ruginit 
aşezate pe nişte prăjini înalte de doi metri lângă balustradă. 
Mâna îmi zbură spre patul Nemexului, iar ochii trecură la 
scanare periferică cu o rapiditate dureroasă. Ortega îmi 
adresă o scuturare din cap aproape imperceptibilă şi privi 
în sus spre punte. Amândoi măturarăm suprastructura în 
direcţii diferite în căutarea mişcării, coordonându-ne 
subconştient. Sub impactul tensiunii, am simţit un fior cald 
de plăcere datorită acestei simetrii necăutate. 

— Nu, nu. Aici, zise glasul metalic, de data asta exilat în 
difuzoarele de la pupa. În timp ce priveam, lanţurile uneia 
dintre macaralele din spate se puseră în mişcare şi 
începură să alunece, probabil săltând ceva din cala deschisă 


din faţa punţii de comandă. Mi-am lăsat mâna pe Nemex. 
Deasupra, soarele străpungea pătura de nori. 

Lanţul se termina cu un cârlig masiv de fler, în curbura 
căruia stătea vorbitorul, cu o mână ţinând încă un microfon 
preistoric, cealaltă fiind încleştată de lanţ. Era îmbrăcat 
într-un costum gri nepotrivit care flutura în bătaia vântului 
şi atârna într-un unghi dificil faţă de lanţ, cu părul sclipind 
în lumina schimbătoare a soarelui. Mi-am îngustat ochii 
pentru confirmare. Sintetic. Sintetic ieftin. 

Macaraua se roti peste colţul teşit al calei şi sinteticul 
ateriza elegant pe acoperiş, privind în jos spre noi. 

— Elias Ryker, zise el, iar glasul nu-i era mai lin decât 
fusese difuzorul. Cineva îi lucrase corzile vocale la preţ 
redus. Clătină din cap: Credeam că te-am văzut pentru 
ultima oară. Ce scurtă e memoria legii. 

— Carnage? Ortega ridică o mână să se ferească de 
strălucirea bruscă a soarelui. Tu eşti? 

Sinteticul se înclină uşor şi îndesă microfonul în interiorul 
hainei. Începu să coboare panta acoperişului calei. 

— Emcee Carnage, la dispoziţia dumneavoastră, domnilor 
ofiţeri. Ce crimă am mai făcut astăzi? 

N-am zis nimic. După cum suna, se părea că ar trebui să-l 
cunosc pe acest Carnage, şi deocamdată nu ştiam destule 
ca să mă descurc. Amintindu-mi ce-mi spusese Ortega, l-am 
fixat pe sinteticul care se apropia cu o privire goală, 
sperând că era suficient de aproape de stilul lui Ryker. 

Sinteticul ajunse la marginea acoperişului şi sări jos. De 
aproape am văzut că nu numai corzile vocale erau 
grosolane. Corpul lui era atât de departe de cel pe care îl 
folosise 'Trepp atunci când o prăjisem, că abia dacă merita 
acelaşi nume. M-am întrebat în treacăt dacă era vreo 
antichitate. Părul negru era aspru şi cu aspect de email, 
faţa de silico-piele moale, ochii albaştri palizi clar imprimaţi 
peste alb. Corpul părea solid, dar puţin prea solid, iar 
braţele uşor nepotrivite, amintind mai degrabă de nişte 
şerpi decât de membre. Mâinile care ieşeau din manşete 


erau netede şi lipsite de riduri. Sinteticul oferi o palmă fără 
linii, ca pentru inspecţie. 

— Ei bine? întrebă calm. 

— Verificare de rutină, Carnage, zise Ortega, ajutându-mă. 
Au fost nişte ameninţări cu bombe la lupta din seara asta. 
Am venit să aruncăm o privire. 

Carnage râse, vibrant. 

— De parcă ţi-ar şi păsa. 

— Păi, ţi-am spus, răspunse Ortega plat, e rutină. 

— Bun, atunci mai bine veniţi. Sinteticul oftă şi făcu semn 
din cap spre mine: Ce-i cu el? Şi-a pierdut funcţiile vocale 
cât a fost stocat? 

L-am urmat spre partea posterioară a navei ocolind puţul 
format de acoperişul desfăcut al calei de la pupa. Am 
aruncat o privire înăuntru şi am văzut un ring de luptă 
circular alb, mărginit pe patru laturi de gradene înclinate 
de metal cu scaune de plastic. Echipamentul de iluminat 
era atârnat deasupra dar nu era acolo niciuna dintre 
sferele ţepoase pe care le asociam cu telemetria. În centrul 
ringului, cineva stătea în genunchi desenând cu mâna ceva 
pe saltea. Ridică privirea când trecurăm noi. 

— Tematica, zise Carnage, văzând unde mă uitam, 
înseamnă ceva în arabă. Luptele din sezonul ăsta au toate 
ca temă acţiunile poliţieneşti ale Protectoratului, în seara 
asta e Sharya. Martirii Mâinii Drepte a lui Dumnezeu contra 
Marinarilor Protectoratului. Cu mâinile goale, fără nicio 
lamă mai lungă de zece centimetri. 

— Cu alte cuvinte, o baie de sânge, zise Ortega. 

Sinteticul ridică din umeri. 

— Publicul vrea ceva şi plăteşte pentru asta. Am înţeles că 
este posibil să obţii o rană cu desăvârşire mortală cu o lamă 
de zece centimetri. Numai că foarte greu. Un adevărat test 
de îndemânare, se spune. Pe aici. 

Am coborât o scară de tambuchi îngustă în interiorul 
navei, paşii noştri răsunând în jur în spaţiile mici. 


— Arenele mai întâi, presupun, strigă Carnage peste 
ecouri. 

— Nu, hai să vedem mai întâi rezervoarele, sugeră Ortega. 

— Zău? Era greu de spus din cauza vocii sintetice de nivel 
scăzut, dar Carnage părea amuzat. Eşti chiar aşa de sigură 
că ceea ce cauţi e o bombă, locotenente? Mie mi se pare că 
arena ar fi locul cel mai evident în care... 

— Ai ceva de ascuns, Carnage? 

Sinteticul se întoarse să se uite un moment la mine, 
întrebător. 

— Nu, deloc, detectiv Ryker. Atunci hai să fie rezervoarele. 
Bine ai venit în conversaţie, apropo. A fost frig la 
depozitare? Bineînţeles, probabil niciodată nu te-ai aşteptat 
să ajungi personal acolo. 

— Destul, interveni Ortega. Du-ne la containere şi 
păstrează conversaţia lejeră pentru deseară. 

— Desigur. Dorinţa noastră este să cooperăm cu 
reprezentanţii legii. Ca firmă legal... 

— Da, da. Ortega îndepărtă nerăbdătoare pălăvrăgeala: 
Du-ne la nenorocitele alea de rezervoare. 

Am revenit la căutătura amenințătoare. 

Am călătorit spre zona rezervoarelor într-un trenuleţ 
electromagnetic care parcurgea una dintre laturile 
cargoului, prin alte două cale transformate echipate cu 
aceleaşi ringuri de luptă şi rânduri de scaune dar de data 
asta acoperite cu folii de plastic. La capătul opus am 
debarcat şi am trecut prin obişnuitul sas de decontaminare 
sonică. Cu mult mai murdară decât cea de la PsychaSec, 
fabricată ostentativ din fier negru, uşa grea se deschise în 
afară arătând un interior de un alb imaculat. 

— În acest punct renunţăm la imagine, spuse Carnage 
nepăsător. Tehnologia de nivel jos dă foarte bine la 
audienţă, dar dincolo de scenă, ei bine. - făcu un gest de jur 
împrejurul utilităţilor strălucitoare - nu poţi face omletă 
fără puţin ulei în tigaie. 


Secţiunea din faţă a cargoului era imensă şi răcoroasă, 
lumina scăzută, tehnologia agresiv de masivă. În timp ce 
mausoleul ca un pântec discret luminat al lui Bancroft de la 
PsychaSec vorbea în tonuri blânde şi cultivate despre 
însemnele bogăției, în timp ce camera de reîntrupare de la 
instituţia de depozitare din Bay City bombănea despre 
fonduri minime alocate pentru servicii minime, banca de 
trupuri de pe Panama Rose era un răcnet brutal al puterii. 
Căzile de depozitare erau aliniate ca nişte torpile pe lanţuri 
grele de ambele părţi ale noastre, conectate la un sistem 
central de monitorizare situat la unul dintre capete prin 
cabluri negre groase care şerpuiau pe podea ca nişte 
pitoni. Unitatea de monitorizare în sine se ghemuia greoi în 
faţa noastră ca un altar al unui neplăcut zeu păianjen. Ne- 
am apropiat de ea pe un dig de metal ridicat la un sfert de 
metru deasupra contorsionărilor îngheţate ale cablurilor de 
date. În spatele său la stânga şi la dreapta, încastrate în 
peretele opus, erau lateralele pătrate de sticlă a două 
containere de descărcare spaţioase. Containerul din 
dreapta conţinea deja un trup, plutind luminat din spate şi 
priponit în formă de cruce de firele monitorului. 

Era ca şi cum aş fi intrat în catedrala Andric din Newpest. 

Carnage se îndreptă spre monitorul central, se întoarse şi 
desfăcu braţele aproape la fel ca trupul din spatele lui. 

— De unde vreţi să începeţi? Bănuiesc că aţi adus cu voi 
echipament sofisticat de detecție a bombelor. 

Ortega îl ignoră. Se apropie cu câteva trepte de 
containerul de descărcare şi privi în sus spre baia de lumină 
verde şi rece pe care acesta o arunca în jos în 
semiîntuneric. 

— E una din târfele din seara asta? întrebă. 

Carnage pufni dispreţuitor. 

— În mai puţine cuvinte, da. Aş vrea să înţelegi diferenţa 
dintre fleacurile din magazinele acelea mici şi unsuroase de 
pe coastă, şi asta. 


— Şi eu aş vrea, îi spuse Ortega, cu ochii tot ridicaţi spre 
trup. Atunci pe ăsta de unde îl ai? 

— De unde să ştiu eu? Carnage îşi studie ostentativ 
unghiile de plastic de la mâna dreaptă: Oh, avem pe undeva 
factura, dacă chiar trebuie s-o vezi. Dar după cum arată, aş 
spune că provine de la Nippon Organics, sau de la unele 
dintre combinatele Rim din Pacific. Contează cu adevărat? 

M-am îndreptat spre perete şi am privit în sus la trupul 
plutitor. Suplu, dur şi cafeniu, cu ochi japonezi delicat 
ridicaţi şi pomeţi înalţi, o ploaie de păr negru drept şi 
impenetrabil ca nişte alge în fluidul containerului. Flexibil în 
mod grațios, cu mâinile lungi ale unui artist, dar cu muşchi 
adaptaţi luptei în viteză. Era corpul unui ninja tehnic, 
corpul pe care visam să-l am când aveam cincisprezece ani, 
în zilele mohorâte şi ploioase din Newpest. Nu era prea 
departe de trupul pe care mi-l dăduseră ca să lupt în 
războaiele de pe Sharya. O variaţie a trupului pe care mi-l 
cumpărasem din primul salariu în Millsport, trupul în care o 
întâlnisem pe Sarah. 

Parcă mă uitam prin sticlă la mine însumi. Şinele pe care 
mi-l construisem din cotloane ale memoriei care duceau 
până în copilărie. Mă aflam dintr-o dată, exilat în carnea 
unui alb, de partea greşită a oglinzii. 

Carnage veni lângă mine şi bătu sticla cu palma. 

— Aprobi, detectiv Ryker? 

Eu nespunând nimic, continuă: 

— Sunt convins că da, fiind cineva cu asemenea apetit 
pentru, mă rog, încăierări. Caracteristicile sunt absolut 
remarcabile. Şasiu consolidat, toate oasele au măduvă 
crescută în cultură specială şi sunt din aliaj cu ligamente 
polimerice, tendoane consolidate cu carbon, neurachem 
Khumalo... 

— Şi eu am neurachem, am spus ca să spun ceva. 

— Ştiu totul despre neurachemul tău, detectiv Ryker. 

Cu toată vocea de calitate slabă, am simţit o încântare 
vagă, lipicioasă. 


— Agenţia de lupte ţi-a scanat caracteristicile cât timp ai 
fost stocat. Ştii, au fost unele negocieri ca să te cumpărăm. 
Vreau să spun, fizic. Se credea că trupul tău ar putea fi 
utilizat într-o luptă umilitoare. Falsificată, desigur, niciodată 
n-am visa la aşa ceva aici. Ar fi, ei bine, criminal! Carnage 
făcu o pauză dramatică: Dar apoi s-a hotărât că luptele 
umilitoare nu sunt, mă rog, în spiritul stabilimentului. O 
scădere a nivelului, mă înţelegi. Nu un concurs adevărat. 
Într-adevăr păcat, cu toţi prietenii pe care ţi i-ai făcut, ai fi 
fost un adevărat magnet pentru mulţime. 

Nu-l ascultam cu adevărat, dar m-am dumirit că Ryker era 
insultat şi m-am răsucit de la geam ca să-l fixez pe Carnage 
cu ceea ce părea privirea potrivită. 

— Dar am deviat de la subiect, continuă liniştit sinteticul. 
Voiam să spun că neurachemul tău este faţă de acest sistem 
aşa cum este vocea mea faţă de cea a Anchanei Salomao. 
Ăsta - făcu semn încă o dată către container - e neurachem 
Khumalo, patentat de Cape Neuronics abia anul trecut. O 
dezvoltare de proporţii aproape spirituale. Aici nu există 
amplificatoare chimice sinaptice, nici cipuri neuro sau 
conexiuni implantate. Sistemul este concrescut, şi răspunde 
direct la gând. Gândeşte-te la asta, domnule detectiv. 
Nimeni din lumile exterioare nu-l are încă, se crede că ONU 
ar avea în vedere un embargo colonial pe zece ani, deşi eu 
personal mă îndoiesc de eficacitatea unui asemenea... 

— Carnage. Ortega veni în spatele lui, nerăbdătoare. De 
ce nu l-ai descărcat încă pe celălalt luptător? 

— Dar asta facem, locotenente. 

Carnage flutură mâna spre raftul cu tuburile trupurilor de 
pe partea stângă. Din spatele lor se auzea zgomot de 
maşinării grele în funcţiune. Am sondat semiîntunericul şi 
am distins un lift mare automat alunecând de-a lungul 
rândurilor de containere. În timp ce priveam, acesta se opri 
şi un fulger luminos direcționat ţâşni din cadrul său. Cleştii 
se întinseră şi apucară unul dintre tuburi, extrăgându-l din 
leagănul pe lanţuri iar servomotoare mai mici desprinseră 


cablurile de pe el. Odată separarea completă, maşina se 
retrase uşor, rotindu-se şi împingându-se înapoi de-a lungul 
rândurilor spre containerul de descărcare gol. 

— Sistemul este în întregime automat, zise Carnage 
superfluu. 

Sub container, observam acum un şir de trei deschideri 
circulare, asemănătoare porturilor anterioare de 
descărcare ale unui cuirasat. Elevatorul se înălţă puţin pe 
pistoanele hidraulice şi plasă cu delicateţe tubul pe care îl 
purta în portul central. Tubul se instală comod, capătul 
vizibil rotindu-se cam nouăzeci de grade înainte ca o placă 
de oţel să se trântească peste el. Sarcina sa fiind 
îndeplinită, elevatorul cobori din nou pe pistoane şi 
motoarele muriră. Am privit containerul. 

Părea că durase ceva timp, dar în realitate nu luase 
probabil mai mult de un minut. În partea de jos a 
containerului se deschise o trapă şi o mulţime de bule 
argintii erupse în sus. Plutind în urma lor apăru şi trupul. 
Se legănă câteva clipe în poziţie fetală, răsucindu-se într-o 
parte şi alta în vârtejurile provocate de aer, apoi braţele şi 
picioarele sale începură să se desfacă, ajutate de firele 
monitorului ataşate la încheieturile mâinilor şi la glezne, 
care le trăgeau cu blândeţe. Era mai masiv decât trupul 
Khumalo, mai îndesat şi cu muşchi mai mari dar de o 
culoare similară. O faţă puternică, cu nas de vultur, se 
întoarse leneş spre noi în timp ce firele subţiri o trăgeau în 
sus. 

— Martirul Mâinii Drepte a lui Dumnezeu de pe Sharya, 
zise Carnage strălucind. Bineînţeles, nu în realitate, dar 
tipul rasial este curat şi are un autentic sistem de reacţie 
îmbunătăţit Voința lui Dumnezeu. Făcu semn din cap spre 
celălalt container: Soldaţii de pe Sharya au fost de multe 
rase, dar au fost destul de mulţi de tip japonez ca aşa ceva 
să fie credibil. 

— Nu prea e o întrecere, nu-i aşa? am spus. Neurachem 
operă de artă contra biomecanicii sharyene vechi de un 


secol. 

Carnage rânji cu faţa lui flască siliconică. 

— Ei bine, asta depinde de luptători. Mi s-a spus că 
sistemul Khumalo cere ceva timp ca să te obişnuieşti cu el, 
şi ca să fiu cinstit nu întotdeauna câştigă trupul cel mai bun. 
E vorba mai mult de psihologie. Rezistență, capacitatea de 
a îndura durerea... 

— Sălbăticia, adăugă Ortega. Lipsa de empatie. 

— Lucruri de genul ăsta, aprobă sinteticul. Desigur, asta 
face ca totul să fie palpitant. Dacă ai vrea să vii în seara 
asta, locotenente, detectiv, sunt sigur că vă pot găsi două 
locuri rămase libere în spate. 

— Tu o să fii comentatorul, am presupus, auzind deja 
vocabularul bogat pe care îl folosea Carnage venind ca un 
tunet prin difuzoare, ringul morţii scăldat în lumină albă 
concentrată, valurile urlând ale mulţimii pe gradenele 
întunecate, mirosul de sânge şi dorinţa de sânge. 

— Sigur că o să vin. 

Ochii pictaţi ai lui Carnage se îngustară. 

— N-ai lipsit chiar aşa de mult, să ştii. 

— Ai de gând să te uiţi după bombele alea? zise Ortega cu 
voce tare. 

Ne-a luat aproape o oră să trecem în revistă locul, căutând 
bombe imaginare, în timp ce Carnage ne supraveghea cu 
un amuzament prost disimulat. Deasupra, cele două trupuri 
destinate măcelului din arenă priveau în jos spre noi din 
uterele lor de sticlă luminate în verde, prezenţa lor 
cântărind destul de greu şi pentru ochii lor închişi şi 
chipurile visătoare. 

Capitolul Douăzeci. 

Ortega mă lăsă pe Mission Street când seara cobora peste 
oraş. Fusese retrasă şi monosilabică în timpul zborului de la 
teatrul de lupte, şi puteam bănui cum constrângerea de a-şi 
reaminti că nu sunt Ryker începea să-şi spună cuvântul. Dar 
când mi-am dezmorţit ostentativ umerii la coborârea din 
transportor, izbucni în râs. 


— Mâine să stai prin apropiere de Hendrix, zise. Vreau să 
vorbeşti cu cineva, dar va dura ceva până să aranjez. 

— În regulă. M-am întors să plec. 

— Kovacs. 

M-am întors înapoi. Ea se apleca în afară să se uite în sus 
spre mine prin uşa deschisă. Mi-am sprijinit mâna pe aripa 
ridicată a transportorului şi am privit în jos. Urmă o pauză 
lungă în care am putut să-mi simt sângele invadat încet de 
adrenalină. 

— Da? 

Ea ezită încă un moment, apoi spuse: 

— Carnage ascundea ceva acolo, aşa-i? 

— După cât de mult pălăvrăgea, aş spune că da. 

— Aşa m-am gândit şi eu. Manevră grăbită consola de 
comandă şi uşa începu să alunece la loc. Ne vedem mâine. 

Am urmărit transportorul pe cer şi am oftat. Eram 
suficient de convins că a merge deschis la Ortega fusese o 
mişcare bună, dar nu mă aşteptasem să fie atât de 
tulburător. Cât de mult fuseseră împreună ea şi cu Ryker, 
chimia dintre ei trebuie să fi fost devastatoare. Mi-am 
amintit că citisem undeva că feromonii iniţiali ai atracției 
fizice dintre două persoane au apărut ca formă a codificării 
faptului că, cu cât stau mai mult aproape unul de altul cele 
două trupuri, legătura dintre ele creşte. Niciunul dintre 
biochimiştii intervievaţi nu părea să înţeleagă prea bine 
procesul, dar făcuseră câteva încercări de a se juca cu el în 
laboratoare. Grăbirea sau întreruperea efectului dusese la 
rezultate diverse, dintre care unul era empatina şi 
derivatele sale. 

Chimicale. Încă îmi mai reveneam în urma cocktailului lui 
Miriam Bancroft şi n-aveam nevoie de aşa ceva. Mi-am spus, 
fără urmă de îndoială, nu am nevoie de aşa ceva. 

Sus, deasupra capetelor pietonilor răzleţi, am zărit 
holograma chitaristului stângaci din faţa Hendrix-ului. Am 
oftat din nou şi am luat-o la pas. 


La jumătatea drumului prin cvartal, un vehicul automat 
voluminos trecu pe lângă mine, lipindu-se de bordură. 
Semăna destul de mult cu roboții care curăţau străzile din 
Millsport, aşa că nu i-am acordat atenţie când se alinie la 
nivelul meu. Câteva secunde mai târziu eram inundat de 
transmisiile vizuale ale maşinii. 

De la case de la case de la case de la case de la case de la 
case... 

Vocile gemeau şi murmurau, masculine, feminine, 
suprapuse. Ca un cor în convulsiile orgasmului. Imaginile 
erau imposibil de evitat, variind într-un spectru larg de 
preferinţe sexuale. Un vârtej de impresii senzoriale 
zburătoare. 

Autentic... 

Necenzurat... 

Reproducere completă a... 

La comandă... 

Ca pentru a dovedi ultima afirmaţie, imaginile aleatoare se 
strânseră într-un curent de combinaţii heterosexuale. 
Probabil îmi scanaseră reacţia la multitudinea de opţiuni şi 
o trimiseseră direct la unitatea de transmisie. Foarte high- 
tech. 

Fluxul se încheia cu un număr de telefon cu cifre 
strălucitoare şi un penis erect în mâinile unei femei cu păr 
lung şi negru şi un zâmbet de buze stacojii. Privea în 
obiectiv. Îi puteam simţi degetele. 

Cu capul în nori, suspină ea. Aşa te simţi. Poate nu-ţi 
permiţi să vii până aici, dar cu siguranţă îţi poţi permite 
asta. 

Capul i se lăsă în jos, buzele îi alunecară de-a lungul 
penisului. Era ca şi cum mi s-ar fi întâmplat mie. Apoi părul 
negru cobori pe ambele părţi întunecând imaginea. Mă 
aflam din nou pe stradă, legănându-mă, acoperit de un strat 
subţire de sudoare. Auto-transmiţătorul se îndepărtă 
mormăind în urma mea pe stradă, unii dintre pietonii mai 
înţelepţi ferindu-se cu grijă din raza sa de emisie. 


Am descoperit că-mi puteam aminti cu deplină claritate 
numărul de telefon. 

Sudoarea se răci repede devenind un fior. Mi-am flexat 
umerii şi am început să merg, încercând să ignor privirile 
cunoscătoare ale oamenilor din jur. Aproape galopam când 
se căscă un gol printre trecătorii din faţa mea şi am zărit 
limuzina lungă şi joasă parcată în faţa uşilor principale ale 
Hendrix-ului. 

Nervii mei încordaţi îmi făcură mâna să sară spre tocul 
Nemexului înainte să recunosc vehiculul ca fiind al lui 
Bancroft. Expirând forţat, am ocolit limuzina şi am 
constatat că locul şoferului era gol. Încă mă mai întrebam 
ce să fac, când trapa compartimentului posterior se 
deschise şi Curtis se ridică de pe scaunul din interior. 

— Trebuie să stăm de vorbă, Kovacs, zise cu o voce ca de 
la bărbat la bărbat care mă aduse în pragul unui chicotit 
uşor isteric. E timpul să luăm o decizie. 

L-am privit de sus până jos, mi-am dat seama din micile 
imperfecţiuni ale atitudinii şi comportamentului său că 
pentru moment folosise chimicale, şi am decis să-i fac pe 
plac. 

— Sigur. În limuzină? 

— E cam înghesuit aici. Ce-ar fi să mă inviţi în camera ta? 

Ochii mi se îngustară. În glasul şoferului era o ostilitate 
clară, şi de asemenea o presiune vizibilă în partea din faţă a 
pantalonilor săi imaculaţi. Garantat, aveam şi eu propria 
mea umflătură similară, dacă nu scăzuse deja, dar mi-am 
amintit limpede că limuzina lui Bancroft avea ecrane contra 
transmisiunilor de pe stradă. Aici era vorba de altceva. 

Am făcut semn spre intrarea în hotel. 

— OK, hai să mergem. 

Uşile se depărtară ca să ne lase să intrăm şi Hendrix 
reveni la viaţă. 

— Bună seara, domnule. Nu aveţi vizitatori în seara asta... 

Curtis sforăi. 

— Cam dezamăgit, nu, Kovacs? 


—... nici apeluri de când aţi plecat. Hotelul continuă lin: 
Doriţi ca această persoană să fie admisă ca musafir? 

— Da, sigur. E vreun bar unde putem merge? 

— Am zis camera ta, mârâi Curtis în spatele meu, apoi 
scânci când îşi lovi fluierul piciorului de una dintre mesele 
cu margini de metal din hol. 

— Felinarul de la Miezul Nopţii se află pe acest etaj, zise 
hotelul gânditor, dar nu a mai fost utilizat de ceva timp. 

— Am zis... 

— Gura, Curtis. Nu ţi-a spus nimeni să nu te grăbeşti de la 
prima întâlnire? Felinarul de la Miezul Nopţii e în regulă. 
Aprinde-l pentru noi. 

În partea opusă a holului, alături de consola de la recepţie, 
o secţiune largă a peretelui din spate alunecă în silă în 
lateral şi în spaţiul de dincolo de el clipiră lumini. Urmat de 
Curtis pufnind dispreţuitor în spatele meu, m-am îndreptat 
spre deschizătură şi am aruncat o privire în josul câtorva 
trepte câtre barul Felinarul de la Miezul Nopţii. 

— O să fie bine. Haide. 

Cineva cu o imaginaţie excesiv de prozaică realizase 
decoraţiunile interioare ale barului. Pereţii, ei înşişi 
vârtejuri psihedelice de albastru ultramarin şi purpuriu, 
erau festonaţi cu diferite cadrane de ceas arătând fie ora 
oficială fie câteva minute mai devreme, întreţesute cu toate 
formele de felinare cunoscute omului, de la opaiţele 
preistorice de lut până la canistrele cu enzime luminiscente 
în descompunere. De-a lungul ambelor ziduri se aflau bănci 
crestate, mese în formă de ceas iar în centrul încăperii un 
bar circular de forma unui cadran telefonic. Un robot 
compus în întregime din ceasuri şi lămpi aştepta imobil în 
dreptul numărului doisprezece al cadranului. 

Era şi mai straniu din cauza absenței totale a oricărui alt 
consumator, şi în timp ce ne îndreptam spre robotul care 
aştepta, am simţit că dispoziţia anterioară a lui Curtis se 
mai domolise puţin. 


— Ce doriţi, domnilor? zise maşina pe neaşteptate, dintr- 
un aparat vocal invizibil. 

Faţa sa era un antic ceas analogic cu ace ca nişte picioare 
de păianjen în stil baroc şi orele marcate cu cifre romane. 

Puţin descurajat, m-am întors spre Curtis, a cărui faţă 
purta semnele unei sobrietăţi nedorite. 

— Vodcă, zise scurt. Sub zero. 

— Şi un whisky. De care o fi cel pe care l-am băut din barul 
din camera mea. La temperatura camerei, te rog. Ambele 
pe socoteala mea. 

Faţa de ceas se înclină uşor şi unul din braţele sale cu 
multe articulaţii se înălţă să selecteze paharele de pe un 
raft de deasupra capului. Celălalt braţ, care se termina cu o 
lampă cu o pădure de duze mici, vărsă băuturile cerute în 
pahare. 

Curtis îşi culese paharul şi turnă o porţie generoasă de 
vodcă pe gât. Inspiră cu putere printre dinţi şi scoase un 
mormâăit satisfăcut. Am sorbit şi eu din paharul meu ceva 
mai circumspect, întrebându-mă cât timp trecuse de când 
cursese ultima dată lichid prin tuburile şi cepurile barului. 
Temerile mele se dovediră nefondate, aşa că am sorbit mai 
adânc şi am lăsat whisky-ul să-şi topească drumul spre 
stomac. 

Curtis trânti paharul. 

— Acum eşti gata să vorbeşti? 

— În regulă, Curtis, am spus încet, privind în băutură. Îmi 
imaginez că ai un mesaj pentru mine. 

— Categoric. Glasul său era încordat până în punctul de 
rupere: Doamna spune, ai de gând să accepţi oferta ei 
deosebit de generoasă sau nu. Doar atât. Se presupune că 
trebuie să-ţi las timp să te hotărăşti, aşa că eu o să-mi 
termin băutura. 

Mi-am fixat privirea pe o lampă de nisip marțian atârnată 
pe peretele opus. Dispoziţia lui Curtis începea să capete 
sens. 

— Îmi arăt muşchii pe teritoriul tău, nu-i aşa? 


— Nu-ţi forţa norocul, Kovacs. Cuvintele aveau o urmă de 
disperare: Dacă spui vreun lucru nepotrivit, o să... 

— O să ce? Am lăsat jos paharul şi m-am întors cu faţa la 
el. Avea mai puţin de jumătate din vârsta mea subiectivă, 
tânăr, musculos şi cu convingerea întărită chimic că ar fi 
periculos. Îmi amintea atât de mult de mine însumi la 
aceeaşi vârstă încât mă înnebunea. Aş fi vrut să-l zgâlţăi. O 
să ce? 

Curtis înghiţi în sec. 

— Am fost în marina provincială. 

— Ca ce, ca fetiţă? 

M-am întins să-l lovesc cu pumnul în piept, apoi am 
renunţat, ruşinat. Am coborât glasul. 

— Ascultă, Curtis. Nu fă asta. 

— 'Te crezi al dracului de dur, nu-i aşa? 

— Nu e vorba despre a fi dur, Curtis. 

Era cât pe ce să-i spun „puştiule”. Părea că o parte din 
mine voia totuşi să se certe. 

— E vorba de două specii diferite. Ce te-au învăţat în 
marina provincială? Lupta cu mâinile goale? Douăzeci şi 
şapte de moduri de a ucide un om cu mâinile goale? 
Dedesubtul a toate astea eşti tot un om. Eu suntun 
Mesager, Curtis. Nu e acelaşi lucru. 

Se repezi totuşi la mine, începând cu o directă care ar fi 
trebuit să-mi distragă atenţia în timp ce următoarea 
lovitură sosi din lateral la nivelul capului. Mi-ar fi spart 
craniul dacă ar fi nimerit, dar era de un dramatism lipsit de 
speranţă. Poate de vină erau chimicalele cu care se 
îmbărbătase în seara asta. Nicio persoană întreagă la minte 
nu ţinteşte deasupra taliei într-o bătaie adevărată. Am 
evitat ambele lovituri prin aceeaşi mişcare şi i-am apucat 
piciorul. O răsucire scurtă şi Curtis se înclină, se împletici şi 
ateriză lăţit pe tejgheaua barului. I-am zdrobit faţa de 
suprafaţa rigidă şi l-am fixat acolo cu mâna înnodată în 
părul lui. 

— Înţelegi ce voiam să spun? 


Scotea zgomote înfundate şi lovea neputincios în jur în 
timp ce barmanul cu faţa de ceas stătea imobil. Sângele din 
nasul spart se scurgea pe suprafaţa barului. Am studiat 
modelele pe care le făcea în timp ce îmi calmam respiraţia. 
Blocajul pe care îl impusesem condiţionării mele mă făcuse 
să gâfâi. Mutându-mi strânsoarea pe braţul lui drept, l-am 
izbit în şale. Loviturile neputincioase încetară. 

— Bun. Acum stai liniştit sau ţi-l rup. N-am chef de asta. 

În timp ce vorbeam l-am căutat rapid prin buzunare. În 
buzunarul interior de la piept al gecii am găsit un tub mic 
de plastic. 

— Aha. Cu ce mici delicii ţi-ai delectat sistemul în seara 
asta? Amplificatori hormonali, după cum arată umflătura 
aia. Am ridicat tubul în lumina slabă şi am văzut mii de 
aşchii minuscule de cristal în interiorul său. Format militar. 
De unde ai marfa asta, Curtis? Aruncată pe gratis de 
marinari, nu-i aşa? 

Mi-am reluat căutarea şi am descoperit dispozitivul de 
folosire: un mic pistol scheletic cu cameră glisantă şi bobină 
magnetică. Se introduc cristalele în fantă şi se închide, 
câmpul magnetic le aliniază şi acceleratorul le scuipă afară 
la o viteză de penetrare. Nu prea diferit de pistolul cu aşchii 
al lui Sarah. Pentru medicii de pe câmpul de luptă 
reprezentau o alternativă practică la hypo-sprayuri, şi în 
consecinţă foarte populară. 

L-am săltat pe Curtis în picioare şi l-am împins departe de 
mine. Reugşi să se ţină pe picioare, ţinându-se cu o mână de 
nas şi aruncându-mi o privire sticloasă. 

— Apleacă-ţi capul pe spate ca să se oprească, i-am zis. 
Dă-i drumul, n-o să-ţi mai fac nimic. 

— Pui de târfă! 

Am ridicat cristalele şi pistolul. 

— De unde ai astea? 

— Să mi-o sugi, Kovacs. Curtis lăsă treptat capul pe spate, 
în ciuda voinţei lui, încercând în acelaşi timp să mă păstreze 


în câmpul vizual. Ochii i se roteau în orbite ca ai unui cal 
panicat. Nu-ţi spun dracului nimic. 

— Destul de cinstit. Am pus chimicalele înapoi pe bar şi l- 
am privit cu gravitate câteva secunde. Atunci lasă-mă să-ţi 
spun eu ceva. Când fac un Mesager, vrei să ştii ce fac? 
Distrug orice instinct care a evoluat către limitarea 
violenţei în psihicul uman. Recunoaşterea semnalelor de 
supunere, dinamica relaţiilor, loialitatea de haită. Totul 
dispare, scos neuron cu neuron; şi se înlocuieşte cu o 
dorinţă conştientă de a face rău. 

El mă fixă în linişte. 

— Mă înţelegi? Ar fi fost mai uşor să te ucid atunci. Ar fi 
fost mult mai uşor. Am fost nevoit să mă înfrânez. Asta 
înseamnă să fii Mesager, Curtis. Un om reasamblat. Un 
artificiu. 

Liniştea se extinse. N-aveam cum să ştiu dacă recepționa 
sau nu. Gândindu-mă la timpurile de acum un secol şi 
jumătate din Newpest, şi la tânărul Takeshi Kovacs, mă 
îndoiam. La vârsta asta, totul sunase ca un vis despre 
putere îndeplinindu-se. 

Am ridicat din umeri. 

— În caz că nu ai ghicit deja, răspunsul la întrebarea 
doamnei e nu. Nu sunt interesat. Uite, asta ar trebui să te 
facă fericit, şi nu te-a costat decât un nas spart ca s-o afli. 
Dacă nu te-ai fi drogat până-n albul ochilor poate nu te-ar fi 
costat nici atât. Spune-i că-i mulţumesc foarte mult, 
apreciez oferta, dar pe aici se petrec prea multe chestii ca 
să plec. Spune-i că a început să-mi placă. 

De la intrarea barului se auzi o tuse uşoară. Am ridicat 
ochii şi am văzut pe scări un personaj îmbrăcat în costum şi 
cu părul roşu. 

— Vă întrerup? întrebă mohicanul. 

Vocea era calmă şi relaxată. Nu era unii dintre durii de pe 
Fell Street. 

Mi-am cules băutura de pe bar. 


— Deloc, domule poliţist. Coboară şi alătură-te petrecerii. 
Ce vrei să bei? 

— Rom extra, zise copoiul apropiindu-se. Dacă au. În 
pahar mic. 

Am ridicat un deget către faţa de ceas. Barmanul făcu să 
apară de undeva un pahar pătrat şi îl umplu cu un lichid 
roşu intens. Mohicanul trecu agale pe lângă Curtis, 
aruncându-i în treacăt o privire curioasă, apoi apucă 
băutura cu un braţ lung. 

— Mulţumesc. Sorbi din băutură şi înclină capul: Nu-i rău. 
Aş vrea să vorbesc cu tine, Kovacs. În particular. 

Amândoi ne-am uitat la Curtis. Şoferul ne întoarse privirea 
cu ochi încărcaţi de ură, dar noul venit stinsese 
confruntarea. Polițistul făcu semn din cap în direcţia ieşirii. 
Curtis plecă, încă strângându-şi faţa rănită. Polițistul îl 
urmări până îl pierdu din ochi înainte de a se întoarce spre 
mine. 

— Tu ai făcut asta? întrebă lejer. 

Am aprobat. 

— Am fost provocat. Lucrurile au scăpat puţin de sub 
control. Credea că protejează pe cineva. 

— Ei, mă bucur că nu mă proteja pe mine. 

— Cum am spus, am pierdut puţin controlul. Am reacţionat 
excesiv. 

— La naiba, nu-i nevoie să te explici. 

Polițistul se sprijini pe bar şi privi în jur cu interes sincer. 
Mi-am reamintit faţa lui. Instituţia de depozitare Bay City. 
Cel cu insigna care se coclea repede. 

— Dacă se simte destul de ofensat, poate să te reclame şi 
noi o să mai derulăm unele dintre înregistrările acestui loc. 

— Atunci, am garanţia ta? 

Am pus întrebarea cu o uşurinţă pe care nu o simţeam. 

— Aproape. Întotdeauna durează ceva timp cu 
departamentul legal. Nenorocitele de IA-uri. Uite ce-i, 
vreau să-mi cer scuze pentru Mercer şi Davidson, pentru 


cum s-au purtat la secţie. Uneori acţionează ca o pereche 
de sule, dar în esenţă sunt OK. 

Am dat paharul la o parte. 

— Să nu ne mai gândim. 

— Bine. Sunt Rodrigo Bautista, sergent detectiv, 
partenerul lui Ortega în majoritatea timpului. Goli paharul 
şi rânji spre mine: O legătură slabă, trebuie să subliniez. 

— Notat. Am făcut semn barmanului să-mi re-umple 
paharul. Spune-mi ceva. Voi toţi aveţi acelaşi frizer, sau e 
vreun fel de semn distinctiv al echipei? 

— Acelaşi frizer! Bautista ridică din umeri cu regret. Un 
bătrân din Fulton. Fost condamnat. Se pare că mobhicanii 
erau la modă pe vremea când a fost pus el la păstrare. Stilul 
ăsta e singurul pe care-l cunoaşte, dar e un bătrânel 
simpatic şi e ieftin. Unii dintre noi au început să se ducă la 
el acum câţiva ani, ne acorda discounturi. Ştii cum e. 

— Dar nu şi Ortega? 

— Ortega se tunde singură. Bautista făcu un gest de 
neputinţă: Are un mic scaner holografic, zice că îi 
îmbunătăţeşte coordonarea spaţială sau o prostie de genul 
ăsta. 

— E diferit. 

— Mda, aşa e ea. 

Bautista făcu o pauză de reflecţie, privind absorbit spaţiul 
dintre noi. Sorbi absent din băutura sa reîmprospătată. 

— Despre ea am venit să discutăm. 

— Oho. Are să fie un avertisment amical? 

Bautista făcu o mutră. 

— Ei bine, o să fie amical, indiferent cum i-ai spune. Nu 
sunt în căutarea unui nas spart. 

Am râs fără să vreau. Bautista mi se alătură cu un zâmbet 
amabil. 

— Problema e că o chinuie să te vadă umblând cu faţa 
asta. Ea şi cu Ryker erau cu adevărat apropiaţi. Plăteşte 
ipoteca pentru trup de un an, iar dintr-un salariu de 
locotenent nu e un lucru uşor. Nu şi-a închipuit niciodată că 


blestematul ăla de Bancroft va supralicita. La urma 
urmelor, Ryker nu e tocmai tânăr şi nici nu a fost vreodată 
vreo frumuseţe. 

— Avea neurachem, i-am atras atenţia. 

— Da, sigur. Avea neurachem. Bautista scutură larg un 
braţ: L-ai încercat? 

— De câteva ori. 

— E ca şi cum ai dansa flamenco într-o plasă de pescuit, 
nu? 

— E puţin cam brut, am admis. 

De data asta am râs amândoi. Când se termină, polițistul 
se concentră din nou asupra paharului. Chipul îi deveni 
serios. 

— Nu mă bazez pe tine. Tot ce spun e s-o iei uşor. Asta nu 
e chiar ceea ce îi trebuie ei acum. 

— Nici mie, am spus sincer. Asta nici măcar nu e planeta 
mea. 

Bautista păru înţelegător, sau poate doar puţin ameţit de 
băutură. 

— Lumea lui Harlan e mult diferită, presupun. 

— Presupui corect. Uite, nu vreau să par lipsit de 
subtilitate, dar nu i-a explicat nimeni lui Ortega că Ryker e 
cât de departe poate fi, în afară de moartea reală? Doar nu 
intenţionează să-l aştepte două sute de ani, nu-i aşa? 

Polițistul mă privi prin ochii îngustaţi. 

— Ai auzit despre Ryker, nu? 

— Am auzit că a primit pedeapsa dublă. Ştiu pentru ce a 
primit-o. 

În ochii lui Bautista apăru atunci ceva care semăna cu 
nişte rămăşiţe ale unei vechi dureri. Nu putea fi prea 
distractiv să discuţi despre colegii tăi corupți. Pentru o clipă 
am regretat ceea ce spusesem. 

Culoare locală. Absoarbe-o. 

— Vrei să stăm jos? zise polițistul nefericit, uitându-se în 
jur după scaunele barului care evident fuseseră înlăturate 


într-o anumită etapă. Într-un separeu, poate? O să ne ia 
ceva timp povestea. 

Ne-am aşezat la una dintre mesele ceas şi Bautista se 
căută în buzunare după ţigări. Am tresărit, dar când mi-a 
oferit una am scuturat din cap. La fel ca Ortega, a părut 
surprins. 

— M-am lăsat. 

— În trupul ăsta? Sprâncenele lui Bautista se ridicară 
respectuos în spatele unui văl de fum albăstrui parfumat. 
Felicitări. 

— Mulţumesc. Voiai să-mi povesteşti despre Ryker. 

— Ryker, suflă el fumul pe nări şi se lăsă pe spate, a lucrat 
cu băieţii de la Furturi de Trupuri până acum câţiva ani. 
Sunt o gaşcă într-adevăr sofisticată în comparaţie cu noi. 
Nu e uşor să furi un întreg trup intact şi de aici apare o 
clasă de criminali mai inteligenţi. Se intersectează puţin cu 
jurisdicţia Vătămărilor Organice, în general când încep să 
descompună corpurile în bucăţi. Locuri ca Wei Clinic. 

— Oh? am făcut neutru. 

Bautista aprobă din cap. 

— Da, cineva ne-a scutit ieri acolo de o grămadă de timp şi 
efort. A transformat locul într-o piaţă de piese de schimb. 
Dar presupun că nu ştii nimic despre asta. 

— Trebuie să se fi întâmplat după ce am ieşit eu pe uşă. 

— Mda, mă rog. În iarna lui '09, Ryker urmărea o fraudă în 
domeniul asigurărilor, ştii despre ce e vorba, când clonele 
din poliţele de reîntrupare se dovedesc a fi containere goale 
şi nimeni nu ştie unde au dispărut corpurile. Se fac 
cercetări şi se descoperă că trupurile sunt folosite într-un 
mic război murdar undeva în sud. Corupţie la nivel înalt. 
Ricoşează până la Praesidium-ul ONU şi înapoi. Cad câteva 
capete importante, iar Ryker ajunge un erou. 

— Frumos. 

— Pe termen scurt, da. După cum merg lucrurile pe aici, 
eroii sunt foarte popularizaţi iar lui Ryker i s-a oferit 
întregul program. Interviuri pe WorldWeb One, emisiuni 


foarte bine promovate chiar şi cu Sandy Kim. Menţionări în 
faxuri oficiale. Înainte ca toate astea să se stingă, Ryker a 
profitat de şansă. A cerut transferul la Vătămări Organice. 
Mai lucrase înainte de câteva ori cu Ortega, cum am spus 
ne suprapuneam din când în când, aşa că el cunoştea 
programul. Departamentul nu avea cum să-l refuze, mai 
ales după rahatul ăla de discurs în care spunea că vrea să 
meargă acolo unde putea face ceva bun. 

— Şi a făcut? Adică, a fost bine? 

Bautista îşi umflă obrajii. 

— Era un poliţist bun. Poate. La o lună distanţă ai fi putut 
să-i pui întrebarea asta lui Ortega, dar apoi s-a încurcat cu 
el şi judecata ei s-a dus naibii. 

— Nu eşti de acord? 

— Hei, ce-nseamă de fapt să aprobi? Dacă simţi aşa ceva 
faţă de cineva, asta e. Numai că devine greu să rămâi 
obiectiv. Când Ryker a dat-o-n bară, Ortega a fost obligată 
să-i ia apărarea. 

— Zău? Am dus la bar paharele noastre goale şi le-am 
reumplut, continuând să vorbesc. Credeam că ea l-a vândut. 

— De unde ai auzit asta? 

— Vorbe. Nu dintr-o sursă cu o reputaţie formidabilă. Deci 
nu e adevărat? 

— Nu. Unora dintre mizerabilii de pe stradă le place să 
răspândească asemenea vorbe. Cred că ideea că noi ne-am 
turna unii pe alţii îi face să-şi ude pantalonii. În realitate, 
Afacerile Interne l-au prins pe Ryker în apartamentul ei. 

— 0Ooo. 

— Mda, nu-i aşa că e un junghi în coaste? Bautista ridică 
privirea spre mine când i-am întins noua băutură. Ştii, ea n- 
a lăsat niciodată să se vadă ceva. A trecut la treabă 
împotriva acuzațiilor. 

— Din câte am auzit, îl aveau pe tavă. 

— Da, sursa ta a aflat partea asta corect. Mohicanul privi 
gânditor în fundul paharului, ca şi cum ar fi fost nesigur 
dacă să continue sau nu. leoria lui Ortega era că lui Rykeri 


se înscenase ceva de către vreun ticălos de rang înalt care 
căzuse în '09. Şi e adevărat că a supărat pe mulţi atunci. 

— Dar tu nu crezi asta? 

— Mi-ar plăcea. Cum am spus, era un poliţist bun. 
Furturile de Trupuri au de-a face cu o clasă mai isteaţă de 
criminali, şi asta înseamnă că trebuie să fii prudent. 
Criminalii isteţi au avocaţi isteţi, şi nu te poţi juca cu ei 
oricând ai chef. Vătămările Organice au de-a face cu toată 
lumea, de la scursuri în sus. În general avem puţin mai 
multă libertate de acţiune. Asta ai vrut, scuze, Ryker a vrut 
când a cerut transferul. Libertate de acţiune. 

Bautista dădu paharul peste cap şi-l puse la loc jos 
dregându-şi glasul. Mă privi fix. 

— Cred că Ryker a fost luat de val. 

— Bla, bla, bla? 

— Cam aşa ceva. L-am văzut şi înainte la interogatorii, în 
cea mai mare parte a timpului era exact la limită. O singură 
scăpare e de ajuns. 

Acum în ochii lui Bautista apăruse o veche spaimă. Teama 
cu care trăia zilnic. 

— Cu unele dintre scârnăviile alea, e foarte uşor să-ţi 
pierzi cumpătul. Atât de uşor. Cred că asta s-a întâmplat. 

— Sursa mea spune că a ucis Real doi oameni şi a lăsat alţi 
doi cu cipurile intacte. Asta sună al dracului de multa 
neglijenţă. 

Bautista dădu din cap aprobator. 

— Aşa zice şi Ortega. Dar nu e limpede. Vezi tu, totul s-a 
petrecut într-o clinică ilegală din Seattle. Cei doi intacţi au 
scăpat prin sistemul de aerisire al clădirii, au furat un 
transportor şi au zburat. Ryker a făcut o sută douăzeci şi 
patru de găuri în transportor când s-a ridicat. Ca să nu mai 
menţionez traficul din jur. Intacţii au căzut în Pacific. Unul 
din ei a murit la manşă, celălalt la impact. Scufundaţi sub 
câteva sute de metri de apă. Ryker nu se afla în jurisdicţia 
lui, iar poliţiştii din Seattle nu sunt prea încântați când 
ofiţerii din afară oraşului trag cu arma în trafic, astfel că 


echipa de recuperare nu l-a lăsat niciodată să se apropie de 
cadavre. Toată lumea a fost surprinsă când cipurile 
corticale s-au dovedit a fi catolice, şi cineva din 
Departamentul de Poliţie din Seattle n-a crezut. A săpat 
puţin mai adânc şi a descoperit că motivele de conştiinţă 
sunt false. Plantate de un Scufundător cu adevărat 
neglijent. 

— Sau foarte grăbit. 

Bautista pocni din degete şi întinse arătătorul în direcţia 
mea. Era cu siguranţă puţin ameţit. 

— Te-ai prins. După interpretarea Afacerilor Interne, 
Ryker a greşit lăsându-i pe martori să scape, şi singura lui 
speranţă era să lipească un semn de „nu deranjaţi” pe 
cipurile lor. Desigur, când intacţii au fost readuşi, amândoi 
au jurat că Ryker a apărut fără mandat, a blufat şi apoi a 
intrat cu forţa în clinică, şi când ei n-au vrut să răspundă la 
întrebările lui, a început să joace Cine Urmează cu un pistol 
cu plasmă. 

— Era adevărat? 

— Chestia cu mandatul? Da. Ryker nu avea ce să caute 
acolo. Restul? Cine ştie? 

— Ryker ce-a spus? 

— A spus că n-a făcut-o el. 

— Doar atât? 

— Nuu, a fost o poveste lungă. A primit un pont, s-a 
strecurat înăuntru doar ca să vadă până unde poate ajunge 
şi dintr-odată ăia au început să tragă în el. Pretinde că se 
poate să fi împuşcat pe cineva dar probabil nu în cap. 
Pretinde că cei doi au fost angajaţi sacrificați de clinică şi au 
fost arşi înainte de sosirea lui. Pretinde că nu ştie nimic 
despre vreo Scufundare ulterioară. Bautista ridică din 
umeri confuz: Au găsit Scufundătorul, şi a spus că Ryker l-a 
plătit s-o facă. Testat la poligraf. Dar a mai spus şi că Ryker 
i-a telefonat, nu s-au întâlnit faţă în faţă. Legătură virtuală. 

— Care poate fi falsificată. Uşor. 

— Da. 


Bautista părea mulţumit. 

— Însă tipul ăla a zis că a mai lucrat şi înainte pentru 
Ryker, pe atunci faţă-n faţă, şi a trecut şi de data asta testul 
poligraf. Ryker îl cunoştea, indiscutabil. Şi, desigur, Al au 
vrut să ştie de ce Ryker nu şi-a asigurat niciun alibi în 
privinţa lui. Au existat martori de pe stradă care au spus că 
Ryker era ca un maniac, trăgea orbeşte, încercând să 
doboare transportorul. Poliţia din Seattle n-a fost prea 
amabilă din cauza asta, cum am mai spus. 

— O sută douăzeci şi patru de găuri, am murmurat. 

— Mda. Înseamnă o mulţime de găuri. Ryker voia al 
dracului de mult să-i prindă pe cei doi intacţi. 

— Putea fi o înscenare. 

— Da, putea. Bautista se dezmetici puţin şi vocea îi deveni 
mânioasă: Puteau fi o grămadă de lucruri. Dar faptul este 
că tu, la dracu', scuze, faptul este că Ryker a mers prea 
departe, şi când s-a rupt craca n-a fost nimeni acolo să-l 
prindă. 

— Aşadar Ortega înghite povestea prefabricată, rămâne 
alături de Ryker şi luptă cu Al până la capăt, şi apoi pierd... 
Am dat din cap pentru mine. Când pierd, ea preia ipoteca 
trupului ca să ţină corpul lui Ryker departe de licitaţiile din 
oraş. Şi continuă să caute noi dovezi? 

— Te-ai prins. Deja a înaintat recurs, dar trebuie să existe 
un minim de doi ani de la începutul sentinţei înainte ca ea 
să poată repune discul în funcţiune. Bautista răsuflă din 
adâncul plămânilor: Ţi-am mai spus, o chinuie. 

Am rămas tăcuţi un timp. 

— Ştii, spuse Bautista în cele din urmă. Cred că o să plec. 
Să stau aici vorbind despre Ryker cu mutra lui Ryker e 
puţin bizar. Nu ştiu cum face faţă Ortega. 

— O parte a epocii moderne, i-am zis terminându-mi 
băutura. 

— Da, cred că da. Probabil presupui că m-am obişnuit 
deja. Mi-am petrecut jumătate din viaţă vorbind cu victime 
purtând feţele altcuiva. Ca să nu mai menţionez ticăloşii. 


— Şi pe Ryker în ce categorie îl pui? Victimă sau ticălos? 

Bautista se încruntă. 

— Nu e o întrebare prea frumoasă. Ryker a fost un poliţist 
bun care a făcut o greşeală. Asta nu-l face să fie un ticălos. 
Nici victimă nu-l face. Nu e decât cineva care a dat-o în 
bară. Eu însumi trăiesc la o palmă distanţă de aşa ceva. 

— Sigur. Îmi pare rău. 

Mi-am frecat obrazul. Conversaţiile Mesagerilor n-ar fi 
trebuit să devieze aşa. 

— Sunt puţin obosit. Distanţa aia de o palmă despre care 
vorbeşti mi se pare familiară. Cred că o să mă duc să mă 
culc. Dacă mai vrei un pahar înainte de a pleca, serveşte-te. 
Plătesc eu. 

— Nu, mulţumesc. Bautista scurse ce mai rămăsese în 
paharul lui. O veche regulă a poliţiştilor. Niciodată să nu bei 
singur. 

— Sună de parcă eu aş fi un vechi poliţist. 

M-am ridicat în picioare, puţin ezitant. Poate că Ryker 
fusese un fumător înrăit, dar nu era prea rezistent la alcool. 

— Te descurci să ieşi singur, bănuiesc. 

— Sigur. 

Bautista se ridică şi făcu vreo zece paşi înainte de a se 
întoarce. Se încruntă, concentrându-se. 

— A, da. Plecam fără să-ţi spun. N-am fost niciodată aici. 

I-am făcut semn să plece. 

— N-ai fost niciodată aici, l-am asigurat. 

Rânji gânditor şi faţa lui păru deodată foarte tânără. 

— Corect. Bine. Ne mai vedem, probabil. 

— Ne mai vedem. 

L-am urmărit până l-am pierdut din vedere apoi, cu regret, 
am lăsat procesele reci ca gheaţa ale controlului 
Mesagerilor să pătrundă prin simţurile mele ameţite. Când 
am fost din nou neplăcut de treaz, am cules drogul lui 
Curtis de pe bar, şi m-am dus să vorbesc cu Hendrix. 

Capitolul Douăzeci şi Unu 

— Ştii ceva despre sinamorfesteron? 


— Am auzit. 

Ortega săpa absent în nisip cu vârful unei ghete. Era încă 
umed în urma refluxului, şi amprentele paşilor se umpleau 
de apă în urma noastră. În ambele direcţii ţărmul curb era 
pustiu. Eram singuri, cu excepţia pescăruşilor care se 
roteau în formaţiuni geometrice sus pe cer. 

— Bun, dacă tot aşteptăm, vrei să mă luminezi? 

— Drog de harem. 

Când i-am adresat o privire lipsită de expresie, Ortega îşi 
umflă nerăbdătoare obrajii. Se purta ca cineva care nu 
dormise bine. 

— Nu sunt de aici. 

— Ai fost pe Sharya, aşa mi-ai spus. 

— Da. În misiune militară. Nu am avut prea mult timp 
pentru informare culturală. Eram prea ocupați să omorâm 
oameni. 

Ultima afirmaţie nu era chiar adevărată. În urma jafului de 
la Zihicce, Mesagerii se cufundaseră în mecanica proiectării 
unui regim supus Protectoratului. Scandalagii fuseseră 
îndepărtați, celulele de rezistenţă infiltrate şi apoi zdrobite, 
colaboratorii implicaţi în edificiul politic. Pe parcursul 
acestui proces învăţasem destul de multe despre cultura 
locală. 

Cerusem un transfer anticipat. 

Ortega îşi umbri ochii şi scrută plaja în ambele direcţii. Nu 
se mişca nimic. Oftă. 

— E un amplificator al reacției bărbaţilor. Creşte 
agresiunea, performanţa sexuală, încrederea de sine. Pe 
străzile din Orientul Mijlociu şi din Europa i se spune 
Armăsarul, în sud e Toro. Aici nu prea avem aşa ceva, 
atmosfera de pe străzi e mai calmă. Ceea ce mă bucură. Din 
câte am auzit se poate ajunge foarte rău. Ai dat peste aşa 
ceva noaptea trecută? 

— Oarecum. 

Aflasem destul de multe din baza de date a Hendrix-ului în 
noaptea trecută, dar mai concis şi cu mai puţină chimie. lar 


purtarea lui Curtis se potrivea listei de simptome şi efecte 
secundare ca un adevărat model. 

— Presupunând că vreau să obţin puţină marfă de-asta, de 
unde aş putea s-o iau? Uşor, vreau să zic. 

Ortega îmi aruncă o privire ascuţită, şi urcă pe plajă spre 
un nisip mai uscat. 

— Ţi-am spus, nu avem prea mult pe aici, zise ea în 
cadenţa paşilor studiaţi, scufundându-se. Va trebui să 
întrebi. Pe cineva cu legături mai bune decât cele locale. 
Sau s-o sintetizezi pe plan local. Dar nu ştiu. Cu hormoni 
fabricaţi probabil ar fi mai scumpă decât dacă ai cumpăra-o 
pur şi simplu din sud. 

Se opri pe creasta unei dune şi privi iarăşi în jur. 

— Unde naiba e? 

— Poate că nu vine, am sugerat morocănos. 

Nici eu nu dormisem prea bine. Petrecusem cea mai mare 
parte a nopţii după plecarea lui Rodrigo Bautista meditând 
asupra pieselor colţuroase şi necooperante ale puzzle-ului 
cazului Bancroft şi luptându-mă cu nevoia de a fuma. Capul 
meu părea că abia atinsese perna când Hendrix mă trezi cu 
bâzâitul apelului lui Ortega. Era încă obscen de devreme. 

— O să vină, zise Ortega. Legătura e închiriată până la ea 
personal. Apelul e probabil decalat din cauza securităţii. 
Suntem aici de numai vreo zece secunde, timp real. 

M-am înfiorat în vântul rece dinspre larg şi n-am spus 
nimic. Deasupra, pescăruşii îşi repetau geometria. 
Virtualitatea era ieftină, nu creată pentru o şedere 
îndelungată. 

— Ai vreo ţigară? 

Mă aşezasem pe nisipul rece, fumând cu un fel de 
intensitate mecanică, în clipa când ceva se mişcă în dreapta 
extremă a golfului. M-am îndreptat şi am strâns din ochi, 
apoi am pus mâna pe braţul lui Ortega. Mişcarea se dovedi 
a fi un curent de nisip şi apă, ridicat în aer de un vehicul 
rapid de suprafaţă care gonea pe curbura plajei către noi. 

— 'Ţi-am spus că o să vină. 


— Ea sau altcineva, am murmurat, ridicându-mă în 
picioare şi căutând Nemexul care, bineînţeles, nu era acolo. 
Nu toate forumurile virtuale permit arme de foc în 
alcătuirea lor. Mi-am scuturat nisipul de pe haine şi am 
înaintat pe plajă, încă încercând să mă dezbar de 
sentimentul iritant că îmi pierd timpul. 

Acum vehiculul era destul de aproape pentru a fi vizibil, un 
punct întunecat în siaj. Îi puteam auzi motoarele, un ţiuit 
sfredelitor printre ţipetele cicălitoare şi melancolice ale 
pescăruşilor. M-am întors spre Ortega, care urmărea 
impasibilă alături de mine nava apropiindu-se. 

— Puțin cam excesiv pentru un apel telefonic, nu-i aşa? am 
zis răutăcios. 

Ortega ridică din umeri şi îşi înfundă ţigara în nisip. 

— Banii nu înseamnă neapărat şi gust, spuse. 

Punctul rapid deveni un jet terestru îndesat, cu aripioare, 
vopsit în roz iridescent. Ara prin valurile puţin adânci de la 
marginea apei, azvârlind apă şi nisip ud fără discriminare în 
spatele său, dar la distanţă de câteva sute de metri probabil 
pilotul ne zări, căci micul aparat viră spre ape mai adânci şi 
aruncă un val de două ori cât înălţimea lui în direcţia 
noastră. 

— Roz? 

Ortega ridică iar din umeri. 

Jetul cobori pe plajă la vreo zece metri distanţă şi se opri 
zgâlţâindu-se, bulgării smulşi de nisip ud împrăştiindu-se în 
jurul său. Când furtuna sosirii sale se stinse, o trapă se 
dădu pe spate şi o siluetă îmbrăcată în negru şi cu cască 
ieşi afară. Faptul că acea siluetă aparţinea unei femei era 
din cale-afară de clar după costumul de zbor mulat pe corp, 
un costum care se termina cu nişte cizme încrustate cu 
ornamentaţii argintii de la călcâi până la vârf. 

Am oftat şi am urmat-o pe Ortega către aparat. 

Femeia în combinezon de zbor sări în apele mici şi plescăi 
prin ele în întâmpinarea noastră, trăgând de închizătorile 
căştii. Casca ieşi şi un păr lung arămiu se revărsă pe umerii 


costumului. Femeia lăsă capul pe spate şi-şi scutură pletele, 
arătând o faţă cu pomeţi largi şi ochi mari, expresivi, de 
culoarea onixului pătat, un nas delicat arcuit şi o gură 
generoasă. 

Vechea şi fantomatica urmă a frumuseţii lui Miriam 
Bancroft, pe care această femeie o avusese cândva, fusese 
ştearsă cu desăvârşire. 

— Kovacs, ea e Leila Begin, zise Ortega oficial. Doamnă 
Begin, acesta este Takeshi Kovacs, investigatorul particular 
al lui Laurens Bancroft. 

Ochii mari mă cântăriră făţiş. 

— Eşti din exterior? mă întrebă. 

— Corect. Lumea lui Harlan. 

— Da, locotenentul mi-a spus. 

În vocea Leilei Begin era o asprime bine studiată, şi un 
accent care sugera că nu era obişnuită să vorbească 
amanglica. 

— Pot doar să sper că asta înseamnă că ai o minte 
deschisă. 

— Deschisă la ce? 

— La adevăr. Begin îmi aruncă o privire surprinsă: 
Locotenent Ortega mi-a spus că te interesează adevărul. 
Mergem? 

Fără să aştepte un răspuns, porni paralel cu valurile. Am 
schimbat o privire cu Ortega, care îmi făcu semn cu degetul 
dar nu dădu niciun semn că ea s-ar mişca. Am ezitat câteva 
clipe, apoi m-am dus după Begin. 

— Ce e toată povestea asta cu adevărul? am întrebat-o, 
prinzând-o din urmă. 

— Ai fost angajat să descoperi cine l-a ucis pe Laurens 
Bancroft, zise ea tare, fără să se uite în jur. Doreşti să afli 
adevărul despre ce s-a petrecut în noaptea în care a murit. 
Nu-i aşa? 

— Atunci, înseamnă că tu nu crezi că a fost sinucidere? 

— Tu crezi? 

— Eu am întrebat primul. 


Am zărit un zâmbet schiţat pe buzele ei. 

— Nu, nu cred. 

— Lasă-mă să ghicesc. O acuzi pe Miriam Bancrofi. 

Leila Begin se opri şi se răsuci pe călcâiele ei 
ornamentate. 

— Îţi baţi joc de mine, domnule Kovacs? 

În ochii ei era ceva care îmi îndepărtă pe loc amuzamentul 
iritat. Am scuturat din cap. 

— Nu, nu-mi bat joc de tine. Dar am dreptate, aşa-i? 

— Ai întâlnit-o pe Miriam Bancroft? 

— Scurt, da. 

— Fără îndoială, o găseşti fermecătoare. 

Am ridicat evaziv din umeri. 

— Puțin cam aspră uneori, dar în general da. 
Fermecătoare ar fi cuvântul potrivit. 

Begin mă privi în ochi. 

— E o psihopată, zise cu seriozitate. 

Îşi reluă mersul. După o clipă am urmat-o. 

— Psihopat nu mai este un termen restrâns, am spus cu 
grijă. L-am auzit aplicat în anumite ocazii unor culturi 
întregi. Mi s-a aplicat chiar şi mie de câteva ori. În realitate 
în zilele noastre este atât de flexibil, încât e greu de spus 
cine are legătură cu el şi cine nu. Ai putea spune chiar că 
discuţia asta nu-şi are rostul. 

— Domnule Kovacs. În glasul femeii era acum o notă de 
nerăbdare: Miriam Bancroft m-a atacat când eram 
însărcinată şi mi-a omorât copilul nenăscut. Ştia că sunt 
însărcinată. A acţionat cu intenţie. Ai fost vreodată 
însărcinată în şapte luni? 

Am clătinat din cap. 

— Nu. 

— Păcat. E o experienţă prin care ar trebui să trecem cu 
toţii cel puţin o dată. 

— E cam dificil din punct de vedere legislativ. 

Begin mă privi pieziş. 


— În trupul ăsta, pari un om care a cunoscut pierderea, 
dar asta e doar la suprafaţă. Eşti ceea ce pari, domnule 
Kovacs? Cunoşti pierderea? Vorbim de pierderi 
irecuperabile. Eşti familiarizat cu aşa ceva? 

— Cred că da, am spus, mai ţeapăn decât intenţionam. 

— Atunci înţelegi sentimentele mele faţă de Miriam 
Bancroft. Pe Pământ, cipurile corticale se introduc după 
naştere. 

— Şi acolo de unde vin eu. 

— Am pierdut copilul ăla. Nicio tehnologie nu mi-l mai 
poate aduce înapoi. 

Nu-mi dădeam seama dacă valul crescut de emoție din 
vocea Leilei Begin era real sau inventat, dar îmi pierdeam 
concentrarea. Am revenit în punctul de început. 

— Asta nu-i dă lui Miriam Bancroft un motiv să-şi ucidă 
soţul. 

— Ba sigur că da. Begin îmi acordă iarăşi o privire piezişă, 
şi pe chipul ei apăru un alt surâs amar. Nu am fost un 
incident izolat în viaţa lui Laurens Bancroft. Cum crezi că 
m-a întâlnit? 

— În Oakland, am auzit. 

Surâsul înflori într-un hohot de râs. 

— Foarte eufemistic. Da, cu siguranţă în Oakland m-a 
întâlnit. M-a întâlnit la ceea ce este numită Piaţa de Carne. 
Nu e un loc foarte stilat. Laurens are nevoie de decădere, 
domnule Kovacs. Asta îl face puternic. Practica asta de zeci 
de ani înaintea mea, şi nu văd de ce s-ar fi oprit mai târziu. 

— Deci Miriam decide, dintr-odată, că e destul şi-l 
termină? 

— E capabilă de aşa ceva. 

— Sunt convins că da. 

Teoria lui Begin era plină de găuri ca un dezertor sharyan 
capturat, dar nu aveam de gând să împărtăşesc amănuntele 
pe care le ştiam cu femeia aceasta. 

— Dar faţă de Bancroft însuşi nu ai sentimente, nici bune 
nici rele? 


Zâmbi din nou. 

— Am fost o târfă, domnule Kovacs. Una bună. O târfă 
bună simte ceea ce vrea clientul să simtă. Nu e loc pentru 
altceva. 

— Spui că poţi să-ţi opreşti pur şi simplu sentimentele? 

— Spui că tu nu poţi? replică ea. 

— Bine atunci, ce voia Laurens Bancroft să simţi? 

Se opri şi se întoarse încet cu faţa spre mine. 

M-am simţit jenat de parcă tocmai aş fi pălmuit-o. Chipul ei 
purta masca amintirilor. 

— Abandon animat zise în cele din urmă. Apoi o 
recunoştinţă abjectă. Încetam să mai simt ambele lucruri 
imediat ce înceta să mă plătească. 

— Şi acum ce simţi? 

— Acum? Leila Begin privi în largul mării, ca şi cum ar fi 
testat temperatura brizei prin comparaţie cu ceea ce se afla 
în interiorul ei. Acum nu mai simt nimic, domnule Kovacs. 

— Ai fost de acord să vorbeşti cu mine. Trebuie să fi avut 
un motiv. 

Begin făcu un gest de nepăsare. 

— Locotenentul m-a rugat. 

— Ce spirit civic ai. 

Privirea femeii se întoarse la mine. 

— Ştii ce s-a întâmplat după ce am pierdut sarcina? 

— Am auzit că ai fost mituită. 

— Da. Sună neplăcut, nu-i aşa? Dar asta s-a întâmplat. Am 
luat banii lui Bancroft şi am tăcut. Dar n-am uitat de unde 
vin. Încă mă mai întorc în Oakland de două sau trei ori pe 
an. Le cunosc pe fetele care sunt acum pe Piaţă. Locotenent 
Ortega are un renume bun acolo. Multe fete îi sunt datoare. 
Poţi să spui că întorc nişte favoruri. 

— Şi răzbunarea împotriva lui Miriam Bancrofit nu intră în 
calcul? 

— Care răzbunare? Leila Begin râse din nou cu râsul ei 
aspru. Îţi dau informaţiile astea pentru că mi-a cerut-o 


locotenentul. N-o să-i poţi face nimic lui Miriam Bancroft. 
Ea e Mat. E de neatins. 

— Nimeni nu e de neatins. Nici chiar Mat-ii. 

Begin mă privi cu tristeţe. 

— Nu eşti de pe aici, zise. Şi asta se vede. 

Apelul lui Begin fusese rutat printr-un broker caraibian, şi 
timpul în virtual închiriat de la un provider de forum din 
Chinatown. Ieftin, îmi spusese Ortega la intrare, şi probabil 
la fel de sigur ca oriunde. Bancroft vrea intimitate, 
cheltuieşte jumătate de milion pe sisteme de protecţie. Eu 
doar merg să vorbesc acolo unde nu ascultă nimeni. 

De asemenea era şi aglomerat. Înghesuit între o bancă în 
formă de pagodă şi faţada cu ferestre aburite a unui 
restaurant, spaţiul era foarte solicitat. 

La recepţie se ajungea urcând pe o scară îngustă de oţel şi 
pe o pasarelă prinsă de o aripă a etajului mijlociu al 
pagodei. Un spaţiu generos de şapte sau opt metri pătraţi 
suprafaţă de nisip topit sub un dom de sticlă ieftină oferea 
eventualilor clienţi o zonă de aşteptare, lumină naturală şi 
două perechi de scaune care păreau smulse dintr-un avion 
dezafectat. Alături de scaune, o asiatică bătrână stătea în 
spatele unui set de echipamente de birou, dintre care 
majoritatea păreau stinse, şi păzea treptele de acces în 
măruntaiele clădirii. Jos erau numai coridoare întortocheate 
pline de cabluri şi conducte. Pe toată lungimea coridoarelor 
erau aliniate uşile cabinelor de serviciu. Canapelele cu 
electrozi erau montate în interiorul acestora într-un unghi 
abrupt pentru a economisi spaţiul pe podea şi din toate 
părţile le înconjurau panouri clipitoare, prăfuite. Te legai, 
negociai şi apoi introduceai numărul de cod primit la 
recepţie într-un braţ al canapelei. După aceea maşina 
venea şi-ţi lua mintea. 

Reîntoarcerea de la orizontul larg al plajei virtuale a fost 
un şoc. Deschizând ochii pe bancul de instrumente de 
deasupra capului, am avut un flash-back de moment cu 
Lumea lui Harlan. Aveam treisprezece ani şi mă trezeam în 


arcada virtuală după primul meu format porno. Un forum 
de nivel scăzut unde două minute de timp real îmi 
aduseseră o oră şi jumătate de experienţe în compania a 
două tovarăşe de joacă cu sânii umflaţi ale căror trupuri 
semănau mai mult cu benzile desenate decât cu femeile 
adevărate. Scena fusese o cameră mirosind a bomboane cu 
perne roz şi covoare de blană artificială, cu ferestre care 
ofereau un peisaj nocturn urban cu rezoluţie proastă. Când 
am început să lucrez cu bandele şi să fac mai mulţi bani, 
nivelul şi rezoluţia crescuseră, şi scenariile deveniseră mai 
pline de imaginaţie, dar ceea ce nu se schimbase niciodată 
fusese mirosul de aer stătut şi vâscozitatea electrozilor pe 
piele când ieşeai la suprafaţă între pereţii înghesuiți ai 
sicriului. 

— Kovacs? 

Am clipit şi am apucat hamurile. leşind din cabină, am 
găsit-o pe Ortega aşteptându-mă deja pe coridorul cu 
conducte. 

— Aşadar, ce crezi? 

— Cred că spune o grămadă de tâmpenii. Am ridicat 
mâinile ca să opresc izbucnirea lui Ortega. Nu, ascultă, 
accept că Miriam Bancroft e înspăimântătoare. Nu am 
niciun contraargument. Dar mai sunt cam o sută de motive 
pentru care ea nu se potriveşte. Ortega, ai supus-o la 
poligraf, ce dumnezeu. 

— Da, ştiu. Ortega mă urmă pe coridor. Dar la asta mă 
gândeam şi eu. S-a oferit voluntar să facă testul. Adică, e 
oricum obligatoriu pentru martori, dar ea a solicitat asta 
aproape imediat ce am ajuns la faţa locului. Fără rahaturile 
de partener îndurerat, nici măcar o lacrimă, pur şi simplu a 
năvălit în maşină şi a cerut firele. 

— Deci? 

— Deci, mă gândesc la ce ai spus tu când cu Rutherford. Ai 
spus că dacă te-ar fi supus poligrafului în timp ce vorbeai, 
nu s-ar fi înregistrat nimic, aşadar... 


— Ortega, asta e condiţionare de Mesager. Pură disciplină 
a minţii. Nu e ceva fizic. Nu poţi cumpăra aşa ceva pe piaţa 
neagră a trupurilor. 

— Miriam Bancroft poartă o operă de artă Nakamura. Îi 
folosesc faţa şi corpul ca să-şi vândă marfa... 

— Nakamura produce ceva care să bată un poligraf al 
poliţiei? 

— Oficial nu. 

— Adică... 

— Nu fi aşa de obtuz. N-ai auzit niciodată de biochem 
natural? 

M-am oprit în partea de jos a scării spre recepţie şi am 
scuturat din cap. 

— Nu cred asta. Să-şi prăjească soţul cu o armă la care 
numai ea are acces. Nimeni nu e atât de prost. 

Am urcat scările, urmat de Ortega. 

— Gândeşte-te, Kovacs. Nu zic că a fost ceva premeditat... 

— Dar stocarea telecomandată? Ar fi fost o crimă fără 
sens... 

—... nu spun nici măcar raţional, dar trebuie să... 

—.,.. trebuie să fi fost cineva care nu ştia... 

— La naiba! Kovacs! 

Vocea lui Ortega urcă cu o octavă întreagă. 

Ne aflam deja în zona de recepţie. În stânga mai erau doi 
clienţi care aşteptau, un bărbat şi o femeie adânciţi în 
disputa asupra unui pachet mare împachetat în hârtie. În 
dreapta am prins o fulgerare periferică de roşu acolo unde 
nu ar fi trebuit să existe. Mă uitam la sânge. 

Bătrâna recepţioneră asiatică era moartă, cu gâtul tăiat de 
ceva care sclipea metalic adânc în interiorul rănii din jurul 
gâtului ei. Capul i se odihnea într-o baltă de sânge pe biroul 
din faţa ei. 

Mâna mi se repezi la Nemex. Alături de mine, am auzit 
zgomotul cu care Ortega introducea primul cartuş în Smith 
& Wesson-ul ei. M-am răsucit spre cei doi clienţi care 
aşteptau şi pachetul lor ambalat în hârtie. 


Timpul se scurgea ca într-un vis. Neurachemul făcea ca 
totul să se petreacă imposibil de lent, imagini disparate 
alunecând prin câmpul meu vizual ca frunzele de toamnă. 

Pachetul se rupsese. Femeia ţinea un Sunjet compact, 
bărbatul o mitralieră. Am eliberat Nemexul şi am început să 
trag de la şold. 

Uşa spre pasarelă se deschise brusc şi o altă siluetă apăru 
în cadrul ei, fluturând câte un pistol în fiecare pumn. 

De lângă mine, Smith & Wesson-ul lui Ortega bubui şi-l 
aruncă pe noul venit înapoi prin uşă ca o secvenţă reversată 
din filmul intrării lui. 

Prima mea împuşcătură smulse tetiera scaunului femeii, 
acoperind-o cu materialul alb de umplutură. Sunjetul sfârâi, 
raza izbucni largă. Al doilea glonţ făcu să-i explodeze capul 
şi coloră în roşu fulgii albi plutitori. 

Ortega ţipă furioasă. Încă mai trăgea, în sus după cum îmi 
spuneau simţurile mele periferice. Undeva deasupra 
noastră tirul ei sparse sticla. 

Cel cu mitraliera se chinuia să se ridice în picioare. Am 
înregistrat trăsăturile lipsite de expresie ale unui trup 
sintetic şi am înfipt două gloanţe în el. Se împletici înapoi 
până la perete, continuând să ţină arma ridicată. M-am 
trântit la pământ. 

Domul de deasupra noastră se sparse spre interior. Ortega 
strigă ceva şi eu mă rostogolii într-o parte. Un cadavru se 
prăbuşi moale de-a berbeleacul lângă mine. 

Mitraliera seceră, fără ţintă. Ortega strigă din nou şi se lipi 
de podea. M-am rostogolit până în poala femeii moarte şi l- 
am împuşcat din nou pe sintetic, de trei ori în succesiune 
rapidă. Mitraliera se sufocă. 

Linişte. 

Am fluturat Nemexul în stânga şi în dreapta, acoperind 
colţurile încăperii şi uşa principală. Marginile zimţate ale 
domului de sus. Nimic. 

— Ortega? 

— Da, sunt teafără. 


Stătea întinsă în cealaltă parte a camerei, săltându-se într- 
un cot. Vocea gâtuită îi contrazicea cuvintele. M-am ridicat 
în picioare şi m-am îndreptat spre ea, paşii scrâşnindu-mi 
pe sticla spartă. 

— Unde te-a rănit? am întrebat-o, aplecându-mă s-o ajut 
să se ridice. 

— La umăr. licăloasa m-a nimerit cu Sunjetul. 

Am pus Nemexul deoparte şi am analizat rana. Raza 
săpase o brazdă lungă în diagonală prin spatele gecii lui 
Ortega şi-i ciupise umărul la vârf. Carnea de dedesubt era 
arsă, carbonizată până la os pe o linie îngustă în centru. 

— Eşti norocoasă, am zis cu lejeritate forţată. Dacă nu te 
lăsai jos, ar fi fost capul. 

— Nu m-am aplecat, am căzut. 

— Suficient de bine. Vrei să te ridici? 

— Tu ce crezi? 

Ortega se săltă în genunchi ajutându-se de braţul sănătos 
apoi se ridică în picioare. Făcu o grimasă când geaca i se 
mişcă peste rană. 

— La dracu', ustură. 

— Cred că asta spunea şi tipul din uşă. 

Sprijinindu-se de mine, se întoarse să mă fixeze, cu ochii la 
distanţă de câţiva centimetri. I-am întors privirea fără 
expresie, şi râsul îi izbucni pe chip ca un răsărit de soare. 
Clătină din cap. 

— Iisuse, Kovacs, eşti un ticălos bolnav. Vă învaţă în Corp 
să spuneţi glume după lupte sau aşa eşti tu? 

Am condus-o spre ieşire. 

— Aşa sunt eu. Haide, să ieşim la aer curat. 

În spatele nostru, biciui brusc un sunet. M-am întors rapid 
şi am văzut cum trupul sintetic se ridică ezitant pe picioare. 
Capul îi era zdrobit şi desfigurat în locul unde ultima mea 
împuşcătură rupsese partea laterală a craniului, iar mâna 
cu arma se desfăcea în convulsii la capătul braţului drept 
ţeapăn şi şiroind de sânge, însă celălalt braţ se îndoia, mâna 


strângându-i-se pumn. Sinteticul se împiedică de scaun, se 
îndreptă şi veni spre noi, târându-şi piciorul drept. 

Am scos Nemexul şi am ţintit. 

— Lupta s-a terminat, l-am informat. 

Faţa flască rânji la mine. Încă un pas ezitant. M-am 
încruntat. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Kovacs. Ortega bâjbâia 
după propria-i armă. lermină-l odată. 

Am tras şi glonţul îl aruncă pe sintetic pe spate pe 
podeaua de sticlă. Se zvârcoli de câteva ori, apoi rămase 
nemişcat dar respirând greu. În timp ce îl priveam, fascinat, 
un râs gâlgâit îi ieşi din gură. 

— Destul dracului, tuşi el, şi râse iar. Ei, Kovacs? E destul 
dracului. 

Cuvintele mă şocară timp de o bătaie de inimă, apoi m-am 
întors şi am pornit spre uşă, târând-o pe Ortega după mine. 

— Ce... 

— Afară. leşi naibii afară. 

Am împins-o prin uşă în faţa mea şi am prins balustrada de 
afară. Pistolarul mort zăcea contorsionat pe pasarelă. Am 
îmbrâncit-o iarăşi pe Ortega şi ea sări şovăitoare peste 
cadavru. Trântind uşa în urma mea, am urmat-o alergând. 

Ajunsesem aproape la capătul pasarelei când domul din 
spatele nostru explodă într-un gheizer de sticlă şi oţel. Am 
auzit distinct cum uşa iese din balamale, şi apoi suflul ne 
prinse pe amândoi ca pe nişte pânze goale şi ne aruncă în 
jos pe scări până în stradă. 

Capitolul Douăzeci şi Doi. 

Poliţia e mai impresionantă noaptea. 

În primul rând sunt girofarurile care aruncă pe feţele 
tuturor culori dramatice, expresii feroce scăldate alternativ 
în roşu criminal şi albastru ceţos. Apoi e sunetul sirenelor în 
noapte, ca un elevator coborând prin nivelurile oraşului, 
vocile sparte în comseturi, energice şi în acelaşi timp 
misterioase, foiala siluetelor voluminoase slab luminate şi 
bucăţi de conversații criptice, desfăşurarea tehnologiei 


susținătorilor legii la care să caşte gura vecinii treziţi din 
somn, lipsa oricărui alt fapt care să se petreacă provocând 
un fel de atracţie cu vacuum. Se poate să nu fie absolut 
nimic altceva de văzut în afară de asta şi totuşi oamenii vor 
veni să se uite ore întregi. 

La ora nouă dimineaţa într-o zi de lucru e cu totul altceva. 
Vreo două transportoare răspunseră la apelul lui Ortega 
dar luminile şi sirenele lor abia se observau pe deasupra 
agitaţiei generale a oraşului. Echipajele în uniformă 
întinseră bariere la ambele capete ale străzii şi evacuară 
clienţii afacerilor învecinate, în timp ce Ortega în convingea 
pe cei de la securitatea unei bănci particulare să nu mă 
aresteze ca posibil implicat în atentat. Aparent se pusese un 
premiu pe capul teroriştilor. O grămadă de lume de tot soiul 
se aglomera în spatele aburului aproape invizibil al 
barierelor, dar părea să se compună în mare parte din 
pietoni iritaţi care încercau să treacă. 

Am stat până la sfârşit pe bordura opusă, verificându-mi 
rănile superficiale pe care le dobândisem în cursul scurtului 
zbor în jos de pe pasarelă în stradă. În general vânătăi şi 
zgârieturi. Forma zonei de recepţie a providerului de forum 
direcţionase întreaga explozie în sus prin acoperiş şi 
aceeaşi cale o urmase şi cea mai mare parte a şrapnelului. 
Fusesem foarte norocoşi. 

Ortega părăsi grupul de ofiţeri în uniformă adunaţi în faţa 
băncii şi traversă strada spre mine. Îşi scosese geaca şi 
avea o pată lungă albă de coagulant de ţesut peste rana de 
la umăr. Ţinea într-o mână tocul de umăr gol şi sânii i se 
mişcau sub bumbacul subţire al unui tricou alb cu inscripţia 
Ai dreptul să nu spui nimic - De ce nu încerci un timp? Se 
aşeză alături de mine pe bordură. 

— Legiştii sunt pe drum, spuse aparent nepăsătoare. 
Bănuieşti că o să scoatem ceva util din ruine? 

M-am uitat la resturile fumegând ale domului şi am 
scuturat din cap. 


— Ar fi corpurile, poate chiar cipurile corticale intacte, dar 
tipii ăia erau doar gorile de pe stradă. N-o să-ţi spună decât 
că sinteticul i-a angajat, probabil cu jumate de duzină de 
fiole de tetramet fiecare. 

— Da, au lucrat cam de mântuială, nu-i aşa? 

Am simţit fantoma unui zâmbet pe buzele mele. 

— Oarecum. Dar cred că nici nu trebuiau să ne prindă ei. 

— Doar să ne ţină ocupați până ne arunca amicul în aer, 
nu? 

— Cam aşa ceva. 

— După cum îmi imaginez eu, detonatorul era codat în 
semnalele lui vitale, corect? Cum l-ai stins, bum, te ia cu el. 
Şi pe mine. Şi pe ajutoarele angajate ieftin. 

— Şi-şi şterge propriul cip cortical şi trupul, am aprobat. 
Curat, nu-i aşa? 

— Atunci unde a fost greşeala? 

Mi-am frecat absent cicatricea de sub ochi. 

— M-a supraestimat. A presupus că o să-l ucid imediat, dar 
am ratat. Probabil în acel stadiu s-ar fi sinucis, dar eu i-am 
distrus braţul încercând să opresc mitraliera. 

Cu ochii minţii văd arma căzând din degetele desfăcute şi 
alunecând peste podea. 

— I-am aruncat-o din mână. Probabil zăcea acolo, dorindu- 
şi să moară când ne-a auzit plecând. Mă întreb ce marcă de 
corp sintetic folosea. 

— Indiferent ce era, pot avea girul meu în fiecare zi a 
săptămânii, zise Ortega veselă. Poate că la urma urmelor a 
mai rămas ceva pentru legişti. 

— Ştii cine era, nu-i aşa? 

— Ţi-a spus ko... 

— Era Kadmin. 

Urmă o scurtă linişte. Am privit fumul răsucindu-se în sus 
din domul distrus. Ortega inspiră, expiră. 

— Kadmin e depozitat. 

— Nu mai e. M-am uitat pieziş la ea: Ai o ţigară? 


Îmi pasă pachetul fără un cuvânt. Am scos una, am fixat-o 
în colţul gurii, am atins petecul de aprindere cu capătul ei şi 
am tras adânc în piept. Mişcările veniră de la sine, un reflex 
condiţionat de-a lungul anilor ca un tipar al necesităţii. Nu 
trebuia să fac nimic conştient. Fumul care se strecura în 
plămânii mei era ca unda unui parfum pe care îţi aminteşti 
că-l folosea o veche iubire. 

— Mă cunoştea. Am suflat fumul: Şi cunoştea şi istoria 
quellistă. „Destul dracului” este ceea ce o luptătoare de 
gherillă guellistă pe nume Iffy Deme a spus când era 
interogată în timpul Decolonizării pe Lumea lui Harlan. 
Avea explozibil intern şi a demolat casa. Sună familiar? Cum 
am putea şti cine e capabil să trântească citate din Quell ca 
un băştinaş din Millsport? 

— E depozitat dracului, Kovacs. Nu poţi scoate pe cineva 
de la stocare fără... 

— Fără o IA. Cu o IA, poţi. Am mai văzut asta. 
Comandamentul de pe Adoracion o făcea cu prizonierii 
noştri de război, exact aşa - am pocnit din degete. Ca şi 
cum ai scoate un elefant dintr-un recif plin cu icre. 

— Chiar aşa de uşor? zise Ortega ironic. 

Am mai inhalat nişte fum şi am ignorat-o. 

— Îţi aminteşti când am fost în virtual cu Kadmin, şi a 
apărut efectul ăla de fulger pe cer? 

— N-am văzut. Nu, stai, ba da. Am crezut că a fost un 
defect. 

— Nu a fost. La atins. Reflectat pe masă. Atunci a promis 
că mă omoară. 

M-am întors spre ea, rânjind îngreţoşat. Amintirea entității 
virtuale a lui Kadmin era vie şi monstruoasă. 

— Vrei să auzi un mit autentic din prima generaţie de pe 
Lumea lui Harlan? Un basm din lumile exterioare? 

— Kovacs, chiar şi cu o IA, ar avea nevoie... 

— Vrei să auzi povestea? 

Ortega ridică din umeri, se scutură şi aprobă din cap. 

— Sigur. Vrei să-mi dai ţigările înapoi? 


I-am aruncat pachetul şi am aşteptat să-şi aprindă ţigara. 
Suflă fumul înspre stradă. 

— Atunci, dă-i drumul. 

— Bun. Oraşul din care sunt eu, Newpest, a fost pe 
vremuri un centru al industriei textile. Pe Lumea lui Harlan 
există o plantă numită belaweed, care creşte în mare şi pe 
majoritatea ţărmurilor. O usuci, o tratezi cu chimicale şi poţi 
obţine din ea ceva ca bumbacul. În timpul Colonizării 
Newpest a fost capitala belabumbacului de pe lume. 
Condiţiile din fabrici erau de pe atunci rele, iar când 
quelliştii au întors totul cu susul în jos au devenit şi mai 
rele. Industria belabumbacului a intrat în declin şi a urmat 
un şomaj masiv, sărăcie şi tot ce naiba mai puteau face 
Decolonizatorii. Ei erau revoluționari, nu economişti. 

— Vechea poveste, nu? 

— Mă rog, ceva familiar. În acea vreme au apărut nişte 
poveşti destul de oribile în mahalalele textiliştilor. Chestii de 
genul Spiritelor care Treieră, sau Canibalul din Kitano 
Street. 

Ortega trase din ţigară şi căscă ochii. 

— Fermecător. 

— Mda, mă rog, vremuri grele. Aşa a apărut povestea 
Nebunei Ludmila cusătoreasa. Pe asta obişnuiau s-o spună 
copiilor ca să-i determine să-şi îndeplinească sarcinile şi să 
vină acasă înainte de lăsarea întunericului. Nebuna Ludmila 
avea o moară de belabumbac falimentară şi trei copii care 
nu o ajutau niciodată. Stăteau pe afară până târziu, jucau în 
arcadele de prin oraş şi dormeau toată ziua. Într-o zi, spune 
povestea, Ludmila o ia razna. 

— Deci nu era deja nebună? 

— Nu, doar puţin stresată. 

— I-ai spus Nebuna Ludmila. 

— Aşa se numeşte povestea. 

— Dar dacă nu era nebună de la început... 

— Vrei să asculţi povestea sau nu? 


Gura lui Ortega se strâmbă într-un colţ. Îmi făcu semn cu 
ţigara să continui. 

— Povestea spune că într-o seară când copiii ei se 
pregăteau să iasă, le-a pus ceva în cafea şi când ei erau 
semi-conştienţi, dar totuşi treji, îţi dai seama, i-a dus la 
Mitcham's Point şi i-a aruncat în containerele treierătorilor 
unul câte unul. Se spune că le poţi auzi ţipetele peste 
mlaştină. 

— Mmmm. 

— Desigur, poliţia a fost suspicioasă... 

— Zău? 

—... dar nu au putut dovedi nimic. Unii dintre puşti erau 
narcomani, aveau legături cu yakuza locală, nimeni nu a 
fost cu adevărat surprins când au dispărut. 

— Povestea asta are vreun scop? 

— Da. Vezi tu, Ludmila a scăpat de nenorociţii de copii 
inutili, dar asta nu i-a prea fost de folos. Tot mai avea nevoie 
de cineva care să manevreze cuvele de maturare, să care 
belaweed-ul pe scările morii, şi ea tot falită era. Aşa că cea 
făcut? 

— Ceva sângeros, îmi imaginez. Am aprobat. 

— A cules bucăţile copiilor ei sfârtecaţi din treierătoare şi 
le-a cusut într-o carcasă înaltă de trei metri. Apoi, într-o 
noapte închinată puterilor întunericului, a invocat un Tengu 
să... 

— Un ce? 

— Un Tengu. E un fel de aducător de ghinion, un demon 
cred că i-ai putea spune. L-a invocat pe Tengu să animeze 
carcasa, apoi l-a cusut în ea. 

— Cum, când nu era el atent? 

— Ortega, e o poveste. A cusut în interior sufletul acelui 
Tengu, dar a promis că-l eliberează dacă lucrează la moara 
ei nouă ani. Nouă e un număr sacru în panteonul harlanit, 
deci ea era la fel de legată prin acest legământ ca şi Tengu. 
Din nefericire... 

— Aha. 


— Tengu nu sunt recunoscuţi pentru răbdarea lor, şi 
presupun că nici bătrâna Ludmila nu era cea mai comodă 
persoană pentru care să lucrezi. Într-o noapte, la nicio 
treime din durata contractului, Tengu s-a întors împotriva ei 
şi a rupt-o în bucăţi. Unii spun că a fost fapta lui Kishimo-jin, 
că ea a şoptit aţâţări teribile în urechea lui Tengu... 

— Kishimo Gin? 

— Kishimo-jin, protectoarea divină a copiilor. A fost 
răzbunarea ei asupra Ludmilei pentru moartea copiilor. 
Asta e o versiune, mai e una care... - am surprins cu coada 
ochiului expresia răzvrătită a lui Ortega şi am continuat în 
grabă. Mă rog, oricum, Tlengu a rupt-o în bucăţi, dar făcând 
asta s-a blocat pe sine în vrajă şi a fost condamnat să 
rămână prizonier în carcasă. Şi acum, când invocatorul 
iniţial al vrăjii a murit, chiar mai rău, a fost trădat, carcasa a 
început să putrezească. O bucăţică aici, o bucăţică dincolo, 
dar ireversibil. Şi aşa Tengu a fost împins să colinde străzile 
şi morile cartierului textiliştilor, în căutare de carne 
proaspătă care să înlocuiască părţile putrezite ale corpului 
său. Ucidea întotdeauna copii, pentru că părţile care 
trebuiau înlocuite aveau dimensiuni de copil, dar ori de câte 
ori cosea părţi noi de carcasa sa... 

— Deci învățase să coasă? 

— Tengu au multe talente. Ori de câte ori se înlocuia, după 
câteva zile noile porţiuni intrau în putrefacție, şi el trebuia 
să iasă din nou la vânătoare. În cartier i se spunea Omul 
Peticit. 

Am tăcut. Ortega făcu din gură un O mut, apoi exhală 
fumul prin el. Urmări fumul disipându-se, apoi se întoarse 
cu faţa la mine. 

— Mama ta ţi-a spus povestea asta? 

— Tata. Când aveam cinci ani. 

Îşi privi capătul ţigării. 

— Drăguţ. 

— Nu. Deloc. Dar mai e o poveste. M-am ridicat în picioare 
şi am privit de-a lungul străzii la mulţimea înghesuită la una 


dintre bariere. Kadmin e liber, şi scăpat de sub control. 
Indiferent pentru cine lucra înainte, acum lucrează pe cont 
propriu. 

— Cum? Ortega îşi desfăcu braţele exasperată. OK, o IA se 
poate strecura printre cipurile corticale ale poliţiei din Bay 
City. O să înghit asta. Dar aici vorbim despre o intruziune de 
microsecunde. Dacă ar fi durat mai mult ar fi sunat 
alarmele de aici până în Sacramento. 

— Nu are nevoie decât de câteva microsecunde. 

— Dar Kadmin nu e stocat. Ar trebui să ştie când e 
reactivat, ar avea nevoie de un punct de reper. Au nevoie... 

Se opri când îşi dădu seama. 

— De mine, am terminat eu în locul ei. Au nevoie de mine. 

— Dartu... 

— O să am nevoie de ceva timp să înţeleg totul, Ortega. 

Am aruncat ţigara în rigolă şi m-am strâmbat simțind 
gustul interiorului propriei mele guri. 

— Azi, poate şi mâine. Verifică cipul. Kadmin a dispărut. În 
locul tău, m-aş da puţin la fund. 

Ortega făcu o faţă acră. 

— Îmi spui să lucrez sub acoperire în propriul meu oraş? 

— Nu-ţi spun să faci nimic. 

Am scos Nemexul şi am ejectat încărcătorul pe jumătate 
golit cu mişcări aproape la fel de automate ca şi fumatul. 
Încărcătorul alunecă în buzunarul gecii. 

— Îţi explic stadiul jocului. Trebuie să ne întâlnim undeva. 
Nu la Hendrix. Şi nici undeva unde ai putea fi urmărită. Nu- 
mi spune, doar scrie. Am făcut semn cu capul spre 
mulţimea din spatele barierelor: Oricine de acolo, cu nişte 
implanturi decente, poate decela şi amplifica această 
conversaţie. 

— Iisuse. Îşi umflă obrajii: Asta-i tehno-paranoia, Kovacs. 

— Nu-mi spune mie. Am trăit din asta. 

Ea se gândi un moment, apoi scoase un pix şi mâzgăli ceva 
pe laterala pachetului de ţigări. Am pescuit din buzunar un 


încărcător nou şi l-am introdus în Nemex, cu ochii încă 
scanând mulţimea. 

— Uite. Ortega îmi aruncă pachetul: E o destinaţie 
discretă. Dă-o oricărui taxi din zona Golfului şi te va duce 
acolo. O să fiu acolo în seara asta, şi mâine seară. După aia, 
ne întoarcem la afaceri ca de obicei. 

Am prins pachetul cu mâna stângă, am aruncat o privire 
scurtă numerelor şi l-am ascuns în geacă. Apoi am lovit cu 
palma laterala Nemexului ca să introduc primul glonţ pe 
ţeavă şi am îndesat pistolul la loc în tocul lui. 

— Spune-mi când verifici cipul cortical, i-am zis, şi am 
plecat. 

Capitolul Douăzeci şi Trei. 

M-am îndreptat spre sud. 

Deasupra capului meu autotaxiurile întreţeseau traficul cu 
o hipereficienţă programată şi coborau ocazional la nivelul 
solului în încercarea de a-şi stimula clienţii. Vremea 
deasupra traficului era în schimbare, norii cenuşii alergau 
dinspre vest şi picături rare de ploaie îmi loveau obrajii 
când priveam în sus. Am lăsat taxiurile în pace. Fii primitiv, 
ar fi spus Virginia Vidaura. Când te vânează o IA, singura ta 
speranţă e să sari din avionul electronic. Bineînţeles, pe 
câmpul de luptă asta se poate face mult mai uşor. Există o 
grămadă de noroi şi haos în care să te ascunzi. Un oraş 
modern - nebombardat - este un coşmar logistic pentru o 
asemenea evadare. Fiecare clădire, fiecare vehicul, fiecare 
stradă e conectată la reţea, şi fiecare tranzacţie pe care o 
faci te marchează pentru vânătorii de date. 

Am găsit un bancomat cu aspect uzat şi mi-am completat 
de la el teancul subţiat de bancnote. Apoi m-am retras două 
cvartale şi am luat-o spre est până am găsit un telefon 
public. M-am căutat prin buzunare, am scos cardul, mi-am 
fixat electrozii pe cap şi am sunat. 

Nu a apărut nicio imagine. Niciun sunet de conectare. Era 
un cip intern. Vocea izbucni brusc dintr-un ecran gol. 

— Cine e? 


— Mi-ai dat cartea de vizită, am spus, în eventualitatea că 
se întâmplă ceva important. Ei bine, acum este necesar să 
vorbim despre ceva al dracului de important, doctore. 

Se auzi un clic când ea înghiţi în sec, doar o dată, apoi 
vocea ei reveni, egală şi rece. 

— Ar trebui să ne întâlnim. Presupun că nu vrei să vii la 
instituţie. 

— Presupui corect. Ştii podul cel roşu? 

— Golden Gate; aşa se numeşte, zise ea sec. Da, îl cunosc. 

— Să fii acolo la unsprezece. Pe şoseaua spre nord. 
Singură. 

Am întrerupt legătura şi am format din nou. 

— Reşedinţa Bancroft, cu cine doriţi să vorbiţi? 

O femeie îmbrăcată sobru cu o coafură aducând aminte de 
tunsoarea lui Angin Chandra apăru pe ecran la o fracțiune 
de secundă după ce începuse să vorbească. 

— Cu Laurens Bancroft vă rog. 

— Pentru moment domnul Bancroft este într-o conferinţă. 

Asta făcea ca lucrurile să fie şi mai uşoare. 

— Bine. Când va fi disponibil, spuneţi-i că l-a căutat 
Takeshi Kovacs. 

— Doriţi să vorbiţi cu doamna Bancroft? A lăsat 
instrucţiuni ca... 

— Nu, am zis repede. Nu e nevoie. Vă rog să-i comunicaţi 
domnului Bancroft că nu voi putea fi contactat câteva zile, 
dar că o să-l sun din Seattle. Asta-i tot. 

Am întrerupt legătura şi mi-am verificat ceasul. Mai 
rămăsese cam o oră şi patruzeci de minute din timpul pe 
care mi-l acordasem pentru a ajunge pe pod. Am pornit în 
căutarea unui bar. 

Sunt copiat, am cip şi cinci dan am primit. 

Şi nu mă tem de Omul Peticit. 

Mica monedă a rimei copiilor străzii îmi sclipi din nămolul 
copilăriei mele. Dar eu mă temeam. 

Ploaia nu începuse încă când ne-am apropiat de drumul 
către pod, dar norii se aglomerau supăraţi deasupra şi 


parbrizul era stropit cu picături grele, prea rare ca să 
declanşeze ştergătoarele camionului. Am privit structura de 
culoarea ruginii pândind sus în faţa noastră prin 
distorsionarea provocată de picăturile de ploaie strivite şi 
am ştiut că urma să mă ud. 

Nu era trafic pe pod. Turnurile de suspensie se ridicau ca 
nişte oase ale unui dinozaur incalculabil de imens deasupra 
culoarelor de asfalt pustii şi a pasarelelor laterale acoperite 
cu un moloz neidentificabil. 

— Încetineşte, i-am spus tovarăşului meu când am trecut 
pe sub primul turn, şi vehiculul greu frână cu o forţă 
nedorită. L-am privit pieziş: Ia-o încet. Ţi-am spus, nu eo 
afacere riscantă. Doar mă întâlnesc cu cineva. 

Nicholson Altoitul îmi aruncă o privire confuză de pe 
scaunul şoferului, şi o dată cu ea veni şi un damf de alcool 
stătut. 

— Da, cum să nu. Cheltuieşti atâtea plastice cu şoferii în 
fiecare noapte, nu? Îi culegi de prin barurile din Licktown 
din milă? 

Am ridicat din umeri. 

— Crezi ce vrei. Dar mergi cu viteză redusă. Poţi să 
conduci cât vrei de repede după ce mă dau eu jos. 

Nicholson îşi scutură capul ciufulit. 

— E o prostie, omule... 

— Acolo. Pe trotuar. Lasă-mă acolo. 

În faţa noastră era o siluetă solitară sprijinită de 
balustradă, contemplând aparent panorama golfului. 
Nicholson se încruntă de concentrare şi-şi cocoşă umerii 
supradimensionaţi de la care, probabil, îşi primise porecla. 
Camionul obosit alunecă potolit dar nu tocmai lin peste 
două benzi şi opri cu un hop lângă bariera din dreapta. 

Am sărit jos, am privit în jur după trecători, nu am văzut 
niciunul şi m-am căţărat înapoi în uşa deschisă. 

— Bun, acum ascultă. O să dureze cel puţin două zile până 
ajung la Seattle, poate trei, aşa că tu ascunde-te în primul 
hotel de la periferia oraşului pe care îl oferă baza de date, 


şi aşteaptă-mă acolo. Plăteşte cu cash, dar înregistrează-te 
cu numele meu. O să te contactez între zece şi unsprezece 
dimineaţa, aşa că să fii în hotel la ora aia. În restul timpului 
poţi să faci ce vrei. Îmi imaginez că ţi-am dat destui bani ca 
să nu te plictiseşti. 

Nicholson Altoitul îşi dezveli dinţii cu o poftă de 
cunoscător, ceea ce făcu să-mi pară oarecum rău pentru 
oricine lucra în industria timpului liber din Seattle în acea 
săptămână. 

— Nu-ţi fă probleme din cauza mea, omule, bătrânul Altoit 
ştie cum să apuce o distracţie de ţâţe. 

— Mă bucur. Dar să nu te întinzi prea mult. S-ar putea să 
fim nevoiţi să ne mişcăm în grabă. 

— Da, da. Şi restul plasticului, omule? 

— 'Ţi-am spus. O să fii plătit când terminăm. 

— Şi dacă nu apari în trei zile? 

— În cazul ăsta, am spus în glumă, înseamnă că sunt mort. 
Dacă se întâmplă aşa, ar fi mai bine să dispari din vedere 
câteva săptămâni. N-o să piardă nimeni timpul căutându-te 
pe tine. Dacă mă găsesc pe mine o să fie fericiţi. 

— Omule, nu cred că... 

— O să fie bine. Ne vedem peste trei zile. 

Am sărit înapoi pe pământ, am trântit uşa camionului şi am 
bătut de două ori în ea. Motorul porni huruind şi Nicholson 
aduse camionul iar în mijlocul şoselei. 

Urmărindu-l cum se îndepărta, m-am întrebat în treacăt 
dacă se va duce într-adevăr la Seattle. Îi dădusem o 
cantitate considerabilă de bani, la urma urmelor, şi chiar cu 
promisiunea unei a doua plăţi cash dacă va urma 
instrucţiunile, tentaţia tot ar fi fost să întoarcă undeva pe 
coastă şi să se îndrepte direct către barul din care îl 
culesesem. Sau ar putea să devină iritabil, stând în hotel şi 
aşteptând o bătaie în uşă, şi să fugă înainte de încheierea 
celor trei zile. Nu-l prea puteam acuza pentru asemenea 
potenţiale trădări, întrucât nici eu nu aveam intenţia să mă 
ţin de cuvânt. Orice ar fi făcut era în regulă din partea mea. 


În evaziunile din sistem trebuie să te lupţi cu 
presupunerile inamicului, spunea Virginia Vidaura în 
urechea mea. Provoacă cât mai multe interferenţe posibil 
fără să slăbeşti ritmul. 

— Un prieten de-al tău, domnule Kovacs? 

Doctoriţa se apropiase de barieră şi urmărea maşina 
îndepărtându-se. 

— L-am cunoscut într-un bar, am spus eu adevărul, 
căţărându-mă până pe partea ei şi îndreptându-mă spre 
balustradă. Era aceeaşi privelişte pe care o văzusem atunci 
când Curtis mă adusese înapoi de la Casa Solară în ziua 
sosirii mele. În lumina strălucitoare dinainte de ploaie 
traficul aerian licărea pe deasupra clădirilor de dincolo de 
Golf ca un roi de licurici. Strângând din ochi, puteam 
distinge detaliile insulei Alcatraz, buncărul cu ziduri gri şi 
ferestre portocalii al PsychaSec SA. Dincolo se întindea 
Oakland-ul. În spatele meu, marea deschisă spre nord şi 
spre sud un kilometru solid de pod pustiu. Fiind rezonabil 
de sigur că nimic cu raza de acţiune mai scurtă ca a 
artileriei tactice nu mă putea surprinde aici, m-am întors s- 
o privesc pe doctoriţă. 

Păru să se înfioare când privirea mea căzu pe ea. 

— Ce se-ntâmplă? am întrebat încet. Mici probleme de 
etică medicală? 

— N-a fost ideea mea... 

— Ştiu asta. Tu ai semnat doar externarea, ai închis ochii, 
chestii de genul ăsta. Aşadar cine a fost? 

— Nu ştiu, zise ea nu foarte convinsă. Cineva a venit să-l 
vadă pe Sullivan. Un trup artificial. O asiatică, cred. 

Am dat din cap. Trepp. 

— Care au fost instrucţiunile lui Sulllivan? 

— Localizator virtual, inserat între cipul cortical şi 
interfaţa neurală. 

Detaliile clinice părură să-i dea putere. Glasul îi deveni mai 
ferm: 


— Am făcut operaţia cu două zile înainte de a fi transferat. 
O microincizie în vertebră de-a lungul liniei inciziei iniţiale a 
cipului, şi astupată cu ţesut grefat. Nu se vede la nicio 
scanare în afara virtualului. Ar fi trebuit să treci printr-una 
completă neuro-electrică pentru a o găsi. Cum de-ai ghicit? 

— N-a trebuit să ghicesc. Cineva s-a folosit de asta ca să 
mă localizeze şi să pună un contract pe capul meu cât timp 
mă aflu în afara depozitului poliţiei din Bay City. Asta 
înseamnă Ajutor şi Complicitate. Tu şi Sulivan intraţi la 
răcoare pentru cel puţin douăzeci de ani. 

Ea privi critic de-a lungul podului gol. 

— În cazul ăsta, de ce nu e poliţia aici, domnule Kovacs? 

M-am gândit la acuzaţiile şi dosarele militare care trebuie 
să fi venit pe Pământ odată cu mine, şi cum se simţea ea 
stând aici singură cu cineva care făcuse toate acele lucruri. 
Cum trebuie să fi fost pentru ea să vină aici singură. Încet, 
un zâmbet timid îmi apăru în colţul gurii. 

— Bine, sunt impresionat, am zis. Acum spune-mi cum se 
neutralizează porcăria asta. 

Se uită cu seriozitate la mine, şi atunci începu să plouă. 
Picături grele, udând umerii paltonului ei. Le simţeam în 
părul meu. Am privit amândoi în sus şi am înjurat. O clipă 
mai târziu ea făcu un pas spre mine şi atinse o broşă grea 
de pe un rever al hainei. Aerul de deasupra noastră sclipi şi 
ploaia încetă să mai cadă pe mine. Ridicând din nou 
privirea, am văzut-o spărgându-se pe domul câmpului 
repulsiv de deasupra capetelor noastre. În jurul picioarelor, 
pavajul se întunecă mai întâi în pete şi apoi uniform, dar un 
cerc magic în jurul tălpilor noastre rămânea uscat. 

— Ca să îndepărtezi de tot localizatorul e nevoie de 
microchirurgie similară cu cea de la amplasarea sa. Se 
poate face, dar nu în afara unei săli complete de micro-op. 
Dacă lipseşte ceva, rişti să avariezi interfaţa neurală, sau 
chiar canalele nervului spinal. 

M-am mişcat puţin, nesimţindu-mă în largul meu atât de 
aproape de ea. 


— Mda, mi-am închipuit. 

— Păi, atunci probabil ţi-ai închipuit, zise ea îngânându-mi 
accentul, şi că poţi introduce fie un semnal derutant fie un 
cod oglindă în receptorul cipului cortical pentru a 
neutraliza semnătura emisiei. 

— Dacă cunoşti semnătura originală. 

— Dacă, aşa cum spui, cunoşti semnătura originală. Băgă 
mâna în buzunar şi scoase un disc mic, acoperit cu plastic, îl 
cântări pentru o clipă în palmă şi apoi mi-l întinse mie: Ei 
bine, acum o ai. 

Am luat discul şi l-am privit meditativ. 

— E autentic. Orice clinică neuro-electrică îţi va confirma 
asta. Dacă ai îndoieli, îţi pot recomanda... 

— De ce faci asta pentru mine? 

Îmi întâlni ochii, de data asta fără să tresară. 

— N-o fac pentru tine, domnule Kovacs. O fac pentru mine. 

Am aşteptat. Ea privi pentru o clipă în depărtare, peste 
Golf. 

— Corupţia nu e ceva nou pentru mine, domnule Kovacs. 
Nimeni nu poate lucra mult timp într-o instituţie juridică şi 
să nu ajungă să recunoască un gangster. Sintetica era ceva 
de genul ăsta. Directorul Sullivan a făcut afaceri cu astfel 
de oameni de când lucrez eu în Bay City. Jurisdicţia poliţiei 
se opreşte la uşile noastre, iar salariile din cadrul 
Administraţiei nu sunt mari. 

Îşi întoarse din nou privirea spre mine. 

— Eu nu am luat niciodată bani de la oamenii ăştia, şi nici, 
până acum, nu am făcut ceva pentru ei. Dar de asemenea, 
niciodată nu m-am ridicat împotriva lor. A fost foarte uşor să 
mă îngrop în munca mea şi să mă prefac că nu văd ce se 
petrece. 

— Ochiul uman este un dispozitiv minunat”, am citat 
absent din Poeme şi alte subterfugii. „Cu puţin efort, poate 
să nu vadă nici cea mai evidentă nedreptate”. 

— Foarte competent exprimat. 

— Nu îmi aparţine. Aşadar, cum de ai făcut operaţia? 


Dădu din cap. 

— Cum am spus, până acum am reuşit să evit contractele 
efective cu aceşti oameni. Sullivan mă repartizase la 
Reîntrupare pentru Lumile Exterioare fiindcă acolo nu era 
prea mult de lucru, iar favorurile pe care le făcea el erau 
toate locale. Aşa era mai uşor pentru amândoi. E un bun 
manager în privinţa asta. 

— Atunci regret că am apărut eu. 

— Da, s-a ivit o problemă. Ştia că ar fi părut ciudat dacă m- 
ar fi înlăturat din cadrul procedurilor în favoarea unuia 
dintre medicii lui mai supuşi, şi nu voia să se facă valuri. 
Aparent era vorba de ceva mare. 

— Sublinie în derâdere cuvintele aşa cum subliniase mai 
devreme închipuitul meu. 

— Oamenii ăştia aveau relaţii la nivel înalt, şi totul trebuia 
să se desfăşoare fără incidente. Dar el nu e prost, a avut o 
explicaţie perfect raţională pentru mine. 

— Care anume? 

Îmi aruncă o altă privire candidă. 

— Că ai fi un psihopat periculos. O maşină de ucis 
înverşunată. Şi că, indiferent de motive, n-ar fi o idee bună 
să te lăsăm să înoţi prin valurile de date nemarcat. Să nu ai 
cum şti unde te-ai putea transfera odată scăpat din lumea 
reală. Iar eu am înghiţit asta. Mi-a arătat dosarele pe care 
le avea despre tine. O, n-a fost prost deloc. Nu, eu am fost. 

M-am gândit la Leila Begin şi discuţia noastră despre 
psihopaţi de pe plaja virtuală. La propriile mele răspunsuri 
frivole. 

— Sullivan n-ar fi prima persoană care mă numeşte 
psihopat. Şi nici tu prima persoană care o crede. Mesagerii, 
mă rog, sunt... Am ridicat din umeri şi am privit în 
depărtare. Au o etichetă. Simplificare pentru consumul 
publicului. 

— Au spus o mulţime de lucruri despre voi. Că douăzeci la 
sută dintre crimele serioase din cadrul Protectoratului sunt 
provocate de Mesageri renegaţi. E adevărat? 


— Procentul? Am privit în gol prin ploaie: N-am cum să 
ştiu. Acolo sunt o mulţime dintre noi, aşa e. Nu aiprea 
multe de făcut după ce eşti eliberat din cadrul Corpului. Nu 
ai voie să participi la nimic care ar putea conduce la o 
poziţie cu putere sau influenţă. Pe majoritatea lumilor îţi 
sunt interzise posturile publice. Nimeni nu are încredere în 
Mesageri, şi asta înseamnă că nu poţi promova. Nu ai 
perspective. Nu te poţi împrumuta, nu ai credit. 

M-am întors spre ea. 

— lar ceea ce am fost noi antrenați să facem este atât de 
aproape de crimă încât aproape că nu există diferenţă. 
Doar că în cazul crimei e mai uşor. Cei mai mulţi criminali 
sunt proşti, probabil ştii asta. Chiar şi sindicatele organizate 
sunt ca nişte găşti de copii prin comparaţie cu Corpul. E 
uşor să obţii respect. Iar când ţi-ai petrecut ultimii zece ani 
din viaţă intrând şi ieşind din trupuri, răcindu-te pe cip sau 
trăind în virtual, amenințările pe care le oferă legea sunt 
destul de amabile. 

Am rămas amândoi tăcuţi un timp. 

— Îmi pare rău, zise ea în cele din urmă. 

— N-ai de ce. Oricine ar fi citit dosarele alea despre mine 
ar fi... 

— Nu la asta mă refeream. 

— Oh. Am coborât ochii pe discul din mâinile mele: Ei bine, 
dacă vrei să te căieşti pentru ceva, aş zice că tocmai ai 
făcut-o. Şi ascultă-mă pe mine, nimeni nu rămâne perfect 
curat. Singurul loc unde poţi face asta e stocarea. 

— Da. Ştiu. 

— Mă rog, da. Încă ceva aş mai vrea să ştiu. 

— Da? 

— Sullivan se află la Bay City Central în momentul ăsta? 

— Era când am ieşit eu. 

— Şi la ce oră e probabil să plece în seara asta? 

— De obicei plecă în jur de ora şapte. Strânse buzele: Ce 
ai de gând să faci? 

— Am de gând să-i pun nişte întrebări, am spus sincer. 


— Şi dacă el nu vrea să răspundă? 

— Cum ai spus, nu e prost. 

Am pus discul în buzunarul gecii. 

— Mulţumesc pentru ajutor, doctore. '[i-aş sugera să nu te 
afli prin apropierea instituţiei pe la şapte în seara asta. Şi 
mulţumesc. 

— Cum am mai zis, domnule Kovacs, fac asta pentru mine. 

— Nu la asta mă refeream, doctore. 

— Oh. 

Mi-am lăsat uşor o mână pe braţul ei, apoi m-am 
îndepărtat de ea întorcându-mă în ploaie. 

Capitolul Douăzeci şi Patru. 

Lemnul băncii era uzat de zeci de ani de către ocupanţi 
într-o serie de depresiuni confortabile de forma feselor, iar 
braţele erau sculptate în mod similar. M-am întins printre 
curbe, căţărându-mi ghetele pe capătul băncii cel mai 
apropiat de uşa pe care o urmăream, şi m-am apucat să 
citesc graffiti-urile zgâriate în lemn. Eram ud după lunga 
plimbare înapoi prin oraş, dar sala era plăcut încălzită şi 
ploaia cădea neputincioasă pe lungile panouri transparente 
ale acoperişului de deasupra capului meu. După un timp, 
unul dintre roboții de curăţenie de dimensiunile unui câine 
a venit să şteargă amprentele mele noroioase de pe 
podeaua de sticlă topită. L-am urmărit alene până şi-a 
terminat treaba şi înregistrarea sosirii mele pe bancă a fost 
ştearsă complet. 

Ar fi fost frumos să cred că şi urmele mele electronice 
puteau fi şterse în acelaşi mod, dar acest mod de evadare 
aparţinea eroilor legendari din alte epoci. 

Robotul de curăţenie plecă rostogolindu-se şi eu am 
revenit la graffiti. Majoritatea erau în amanglică sau 
spaniolă, glume vechi pe care le mai văzusem în sute de 
locuri similare; Cabron Modificado! şi Absent fără trup! 
clasicul Băştinaşul modificat a fost pe aici! dar sus pe 
spătarul băncii scrijelit cu capul în jos, ca o mică băltoacă 


de calm inversat în toată furia şi orgoliul disperat, am 
descoperit un haiku bizar în kanji: 

Pune-ţi noua carne ca pe nişte mănuşi împrumutate. 

Şi arde-ţi din nou degetele. 

Pesemne autorul se aplecase peste spătar când săpase în 
lemn, însă executase fiecare caracter cu o grijă elegantă. 
Am stat cu ochii pe caligrafie probabil timp îndelungat, în 
timp ce amintirile de pe Lumea lui Harlan cântau în capul 
meu ca nişte cabluri de înaltă tensiune. 

O izbucnire neaşteptată de plâns în dreapta mea mă 
smulse din reverie. O tânără de culoare cu cei doi copii ai 
ei, de asemenea negri, se holbau la un bărbat alb de vârstă 
mijlocie, cu umerii aduşi, care stătea în faţa lor în nişte 
haine de lucru ale ONU largi şi vechi. Reuniune de familie. 
Faţa tinerei femei era o mască a şocului, probabil 
înţelegerea încă nu o lovise cu adevărat, iar fetiţa mai mică, 
care nu părea să aibă mai mult de patru ani, nu înţelegea 
deloc. Privea dincolo de bărbatul alb, gura ei formând 
întrebarea repetată: Unde e tata? Unde e tata? Faţa 
bărbatului sclipea în lumina venind prin acoperişul plouat - 
arăta de parcă plânsese încă de când îl târâseră afară din 
container. 

Am întors capul spre o zonă pustie a sălii. Propriul meu 
tată trecuse drept pe lângă familia lui care îl aştepta şi 
ieşise din vieţile noastre atunci când fusese reîntrupat. Nu 
am ştiut niciodată nici măcar care era, deşi uneori m-am 
întrebat dacă mama nu surprinsese vreo scânteie de 
recunoaştere în ochii care o evitau, vreun ecou al atitudinii 
sau al mersului atunci când trecuse pe lângă noi. Nu ştiu 
dacă fusese prea ruşinat ca să ne înfrunte, sau mai degrabă 
prea excitat de norocul de a fi primit un trup mai sănătos 
decât propriul corp ruinat de alcool, şi plănuia deja noi 
trasee spre alte oraşe şi femei mai tinere. Aveam zece ani 
pe atunci. Am aflat prima dată despre asta când asistenții 
ne alungaseră din instituţie cu puţin înainte de a închide 
pentru noapte. Stătusem acolo de la prânz. 


Asistentul şef era un bărbat în vârstă, împăciuitor şi foarte 
priceput cu copiii. Pusese mâna pe umărul meu şi-mi 
vorbise cu blândeţe înainte de a ne conduce afară. Mamei 
mele îi făcuse o scurtă plecăciune şi murmurase ceva 
formal care îi permisese să-şi păstreze intact zidul 
autocontrolului. 

Probabil vedea câţiva ca noi în fiecare săptămână. 

Memorasem codul destinaţiei discrete a lui Ortega, pentru 
a avea ceva cu care să-mi ocup mintea, apoi fărâmiţasem 
bucata respectivă din pachetul de ţigări şi o înghiţisem. 

Hainele mele erau aproape uscate atunci când Sullivan 
apăru prin uşile de la ieşirea instituţiei şi începu să coboare 
treptele. Trupul lui delicat era înfăşurat într-o haină de 
ploaie lungă şi cenuşie, şi purta o pălărie cu boruri, ceva ce 
nu mai văzusem în Bay City. Încadrată în V-ul dintre 
picioarele mele ridicate şi adusă aproape de neurachem, 
faţa lui arăta palidă şi obosită. M-am mişcat puţin pe bancă 
şi am atins tocul Philipsului cu vârfurile degetelor. Sullivan 
venea drept spre mine, dar când văzu silueta mea întinsă 
pe bancă strânse buzele în semn de dezaprobare şi îşi 
modifică traiectoria pentru a evita ceea ce probabil lua 
drept un vagabond parazitând instituţia. Trecu fără să-mi 
mai arunce o altă privire. 

I-am dat câţiva metri avans şi apoi am sărit tăcut în 
picioare şi am luat-o după el, scoțând Philipsul din toc pe 
sub haină. L-am ajuns exact la ieşire. Când uşile se 
desfăceau ca să-l lase să treacă, l-am îmbrâncit brutal în 
şale şi am ieşit repede afară în urma lui. Se întoarse spre 
mine, cu chipul schimonosit de furie, când uşile începuseră 
să se închidă. 

— Ce crezi că... 

Restul frazei îi muri pe buze când observă cine eram. 

— Directore Sullivan, am rostit afabil, şi i-am arătat 
Philipsul de sub geacă. Asta e o armă silenţioasă, iar eu nu 
sunt prea bine dispus. Te rog să faci exact ce-ţi spun. 

Înghiţi în sec. 


— Ce vrei? 

— Vreau să vorbim despre Trepp, printre altele. Şi nu 
vreau să fac asta în ploaie. Hai să mergem. 

— Maşina mea €... 

— O idee foarte proastă, am admis. Să mergem pe jos. Şi, 
domnule Sullivan, numai dacă clipeşti spre o persoană 
necorespunzătoare te retez pe jumătate. N-o să vezi 
pistolul, nimeni n-o să-l vadă. Dar va fi tot acolo. 

— Faci o greşeală, Kovacs. 

— Nu prea cred. Am făcut semn cu capul spre rândurile 
rare de maşini parcate: Drept înainte, şi la stânga pe 
stradă. Continuă să mergi până-ţi spun eu să te opreşti. 

Sullivan începu să răspundă ceva, dar am smucit spre el 
țeava pistolului Philips şi tăcu. Mai întâi cobori oblic 
treptele spre parcare şi apoi, aruncând din când în când 
câte o privire în spate, traversă terenul accidentat către 
poarta dublă deformată care ruginise deschisă în balamale 
parcă de secole întregi. 

— Ochii înainte, i-am strigat peste întinderea tot mai mare 
dintre noi. Sunt tot în spatele tău, nu e nevoie să-ţi faci griji. 

leşind pe stradă, am păstrat o distanţă între noi de vreo 
zece metri şi m-am prefăcut complet străin de silueta din 
faţa mea. Nu era un cartier prea grozav şi nu erau prea 
mulţi oameni care să se plimbe prin ploaie. Sullivan era o 
ţintă uşoară pentru Philips chiar şi la o distanţă dublă. 

Cinci cvartale mai încolo, am depistat ferestrele aburite 
ale restaurantului chinezesc pe care îl căutam. Am grăbit 
pasul şi m-am apropiat de umărul dinspre stradă al lui 
Sullivan. 

— Acolo. Intră în separeul din spate şi aşază-te. 

Am scanat o singură dată strada, n-am văzut nimic care să 
iasă în evidenţă, şi l-am urmat pe Sullivan înăuntru. 

Localul era aproape gol, clienţii din timpul zilei plecaseră 
demult iar cei de seara încă nu apăruseră. Două 
chinezoaice bătrâne stăteau într-un colţ cu eleganța 
emaciată a buchetelor ofilite, clătinând la unison din capete. 


În partea opusă a restaurantului patru tineri în costume de 
mătase în culori palide stăteau tolăniţi cu un aer periculos 
şi se jucau cu piese hardware scumpe. La o masă de lângă 
una dintre ferestre, un alb gras se lupta cu un bol enorm de 
chow mein parcurgând în acelaşi timp paginile unei 
holoreviste pornografice. Un ecran fixat sus pe perete 
transmitea un sport local greu de înţeles. 

— Ceai, i-am spus tânărului chelner care a venit să ne 
întâmpine, şi m-am aşezat în separeu în faţa lui Sullivan. 

— N-o să scapi uşor cu asta, zise el fără convingere. Chiar 
dacă mă omori, dacă mă omori real, vor cerceta cele mai 
recente reîntrupări şi mai devreme sau mai târziu vor 
ajunge la tine. 

— Da, poate vor afla chiar şi despre operaţia neoficială 
suferită de acest trup înainte de a sosi eu. 

— Ticăloasa. O să... 

— Nu eşti în poziţia să ameninţi, i-am spus blând. De fapt 
nu eşti în poziţia să faci nimic altceva decât să răspunzi la 
întrebările mele şi să speri că te cred. Cine ţi-a spus să mă 
marchezi? 

Tăcere, în afară de transmisia meciului pe ecranul de pe 
perete. Sullivan se holba posac la mine. 

— Bine, o să fac lucrurile mai uşoare pentru tine. 
Răspunde simplu cu da sau nu. O artificială pe nume Trepp 
a venit să te vadă. A fost pentru prima dată când ai făcut 
afaceri cu ea? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

Cu o furie reţinută, l-am lovit puternic cu dosul mâinii 
peste gură. Se prăbuşi în lateral peste peretele separeului, 
pierzându-şi pălăria. Conversaţia tinerilor în mătăsuri se 
întrerupse brusc, apoi se reluă foarte animat când le-am 
aruncat o privire piezişă. Cele două bătrâne se ridicară 
ţepene în picioare şi dispărură pe o uşă din spate. Albul nici 
măcar nu-şi ridică privirea din revistă. M-am aplecat peste 
masă. 


— Directore Sullivan, nu înţelegi ce vreau să-ţi spun. Sunt 
foarte interesat să aflu cui m-ai vândut. N-am de gând să 
renunţ doar pentru că tu ai nişte scrupule reziduale privind 
confidenţialitatea clientului. Crede-mă, nu te plătesc 
suficient ca să-mi rezişti. 

Sullivan se îndreptă de spate, ştergându-şi sângele care îi 
picura din colţul gurii. Spre cinstea lui, reuşi un surâs amar 
cu partea nevătămată a buzelor. 

— Crezi că n-am mai fost ameninţat şi înainte, Kovacs? 

Mi-am examinat mâna cu care îl lovisem. 

— Cred că ai prea puţină experienţă în domeniul violenţei 
personale, şi asta ar putea fi un dezavantaj. O să-ţi dau 
şansa să-mi spui ceea ce vreau să ştiu aici şi acum. După 
aceea mergem într-un loc izolat fonic. Deci, cine a trimis-o 
pe Irepp? 

— Eşti un bătăuş ordinar, Kovacs. Nimic altceva decât... 

Am izbit cu pumnul peste masă în ochiul lui stâng. 
Zgomotul fu mai redus ca la palma anterioară. Sullivan 
gemu şocat şi se retrase din faţa loviturii, ghemuindu-se în 
scaun. Am aşteptat pasiv să-şi revină. În mine se ridica ceva 
rece, ceva născut pe băncile instituţiei judiciare din 
Newpest şi călit în anii de neplăceri inutile la care fusesem 
martor. Speram ca Sullivan să nu fie atât de rezistent cum 
încerca să pară, de dragul amândoura. M-am aplecat din 
nou către el. 

— Tu ai spus-o, Sullivan. Sunt un bătăuş ordinar. Nu un 
criminal respectabil ca tine. Nu sunt Mat, nici om de 
afaceri. Nu deţin titluri de proprietate, relaţii sociale, nu am 
dobândit respectabilitate. Sunt doar eu însumi, iar tu îmi 
stai în cale. Aşadar hai s-o luăm de la capăt. Cine a trimis-o 
pe Irepp? 

— Nu ştie, Kovacs. Îţi pierzi timpul. 

Vocea femeii era uşoară şi veselă, puţin ridicată ca să 
ajungă până la mine din dreptul uşii în care stătea, cu 
mâinile în buzunarele hainei negre lungi. Era suplă şi 
palidă, cu păr negru tuns scurt şi un echilibru în felul de a 


sta care trăda antrenament în luptă. Sub haină purta o 
tunică gri matlasată care părea rezistentă la impact şi 
pantaloni asortaţi băgaţi în nişte ghete până la gleznă. Un 
singur cercel de argint de forma unui electrod defect i se 
legăna în urechea stânga. Părea să fie singură. 

Am coborât încet pistolul Philips, şi fără să dau de înţeles 
că aş fi ţintit spre ea, pricepu aluzia să intre indiferentă în 
local. 'Tinerii în mătăsuri îi urmăriră fiecare pas, dar ea nu 
dădu vreun semn că ar fi conştientă de privirile lor. Când se 
afla la vreo cinci paşi de separeul nostru, îmi aruncă o 
privire întrebătoare şi începu să scoată încet mâinile din 
buzunare. Am dat din cap, şi ea completă mişcarea, etalând 
palmele deschise şi degetele împodobite cu inele de sticlă 
neagră. 

— Trepp? 

— Corect. Ai de gând să mă laşi să mă aşez? 

Am făcut semn cu Philipsul spre locul din faţa mea, unde 
Sullivan îşi ţinea ambele mâini apăsate pe ochi. 

— Dacă-l poţi convinge pe asociatul tău să se dea mai 
încolo. Şi ţine-ţi mâinile deasupra mesei. 

Femeia zâmbi şi înclină din cap. Îi aruncă o privire lui 
Sullivan, care se strângea deja lângă perete ca să-i facă loc, 
şi apoi, păstrându-şi mâinile în lateral, se strecură elegant 
alături de el. Economia de mişcări era atât de strictă încât 
cercelul ei pedant abia se mişcă. Odată aşezată, îşi apăsă 
ambele palme pe tăblia mesei din faţa ei. 

— Asta te face să te simţi mai în siguranţă? 

— E suficient, am zis, observând că inelele, ca şi cercelul, 
erau o glumă. Fiecare inel arăta, ca la razele X, o secţiune 
de un albastru fantomatic a oaselor degetului de dedesubt. 
Stilul lui Trepp, cel puţin, ar fi putut ajunge să-mi placă. 

— Nu i-am spus nimic, icni Sullivan. 

— Nu ştii nimic care să merite osteneala, zise Trepp fără 
interes. Nici măcar nu întoarse privirea spre el: Aş zise că 
eşti norocos că am apărut. Domnul Kovacs nu pare a fi 
cineva care să accepte răspunsul „nu ştiu”. Am dreptate? 


— Ce vrei, Trepp? 

— Am venit să ajut. 

Trepp ridică privirea când auzi zgomot în restaurant. 
Chelnerul sosise aducând o tavă cu un ceainic mare şi două 
ceşti fără mâner. 

— Tu ai comandat asta? 

— Da. Serveşte-te. 

— Mulţumesc, îmi place tare mult chestia asta. Trepp 
aşteptă până când chelnerul puse totul jos, apoi îşi făcu de 
lucru cu ceainicul. Sullivan, vrei şi tu o ceaşcă? Hei, mai adu 
o ceaşcă, te rog. Mulţumesc. Aşadar, ce spuneam? 

— Ai venit să ajuţi, am subliniat eu. 

— Mda. Trepp sorbi din ceaiul verde şi mă privi peste 
marginea ceştii: Exact. Sunt aici ca să clarific lucrurile. 
Vezi, tu încerci să smulgi informaţiile de la Sullivan cu forţa. 
lar el habar n-are. Persoana lui de contact am fost eu, aşa 
că iată-mă. Vorbeşte cu mine. 

Am privit-o plat. 

— Te-am omorât săptămâna trecută, Trepp. 

— Da, aşa mi s-a spus. Trepp lăsă jos ceaşca de ceai şi-şi 
privi critic propriile oase ale degetelor. Desigur, eu nu-mi 
amintesc asta. De fapt, nici măcar nu te cunosc, Kovacs. 
Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că am intrat în 
container cu o lună în urmă. Tot ceea ce a urmat s-a şters. 
Cea pe care ai prăjit-o tu în acel transportor a murit. Nu 
eram eu. Deci, fără resentimente, nu? 

— N-ai stocare prin telecomandă, Trepp? 

Ea pufni. 

— Glumeşti? Îmi câştig pâinea făcând asta, la fel ca şi tine, 
dar nu câştig chiar aşa de mult. Oricum, cine are nevoie de 
porcăria aia? După cum văd eu lucrurile, dacă o dai în bară 
trebuie să plăteşti pentru asta. Eu am dat-o în bară cu tine, 
nu-i aşa? 

Am sorbit din ceaiul meu şi am rememorat lupta din 
maşină, reconsiderând unghiurile de vedere. 

— Ai fost cam lentă, am recunoscut. Puțin neglijentă. 


— Da, neglijentă. Trebuie să am grijă aici. Folosirea de 
trupuri artificiale te face aşa. Foarte anti-Zen. Am un sensei 
la New York, asta îl face să se suie pe pereţi. 

— Cu atât mai rău, am spus răbdător. Acum vrei să-mi spui 
cine te-a trimis? 

— Ba mai mult de-atât. Eşti invitat să te întâlneşti cu 
Persoana. Dădu din cap văzându-mi expresia: Da, Ray vrea 
să vorbească cu tine. La fel ca data trecută, numai că de 
data asta e o plimbare de bună voie. Se pare că nu merge 
prea bine cu tine constrângerea. 

— Şi Kadmin? E şi el amestecat în asta? 

Trepp inspiră printre dinţi. 

— Kadmin e... Kadmin e o problemă oarecum colaterală în 
momentul de faţă. Chiar puţin jenantă. Dar cred că ne 
putem descurca şi cu asta. Chiar nu pot să-ţi spun mai 
multe acum. Îi aruncă o privire în lateral lui Sullivan, care 
începuse să se îndrepte şi să fie atent: Mai bine am merge 
altundeva. 

— În regulă, am aprobat. Te urmez. Dar hai să stabilim 
câteva reguli de bază înainte de a porni. Unu, fără virtual. 

— Aici ţi-am luat-o cu mult înainte. Trepp îşi termină ceaiul 
şi se ridică de la masă. Instrucţiunile mele spun să te 
conduc direct la Ray. În carne şi oase. 

Am pus mâna pe braţul ei şi ea îşi întrerupse brusc 
mişcarea. 

— Doi. Fără surprize. Îmi explici exact ce o să se întâmple 
înainte de a se întâmpla. Nimic neaşteptat, altfel o să 
continui să-l dezamăgeşti pe sensei. 

— În regulă. Fără surprize. Trepp afişă un zâmbet uşor 
forţat care îmi sugera că nu e obişnuită să fie apucată de 
braţ. O să ieşim din restaurant şi o să luăm un taxi. Eşti de 
acord? 

— Atâta timp cât e gol. 

I-am dat drumul braţului şi ea îşi continuă mişcarea, 
ridicându-se fluid, tot cu mâinile depărtate în lateral. Am 


băgat mâna în buzunar şi i-am aruncat lui Sullivan câteva 
bancnote de plastic. 

— Tu rămâi aici. Dacă îţi văd mutra ieşind pe uşă înainte 
să fi plecat noi, îi fac o gaură. Ceaiul a fost din partea mea. 

Am urmat-o pe Trepp spre uşă, iar chelnerul sosi cu 
ceaşca lui Sullivan şi cu o batistă mare albă, probabil 
pentru buza strivită a directorului. Simpatic puştiul. Se 
poticni efectiv încercând să nu-mi taie calea, iar în privirea 
pe care mi-o aruncă erau amestecate dezgustul şi teama. În 
siajul furiei îngheţate care mă copleşise mai înainte, îl 
simpatizam mai mult decât şi-ar fi putut el închipui. 

Tinerii în mătăsuri ne urmăriră ieşind cu concentrarea 
rece a şerpilor. 

Afară încă ploua. Mi-am ridicat gulerul şi am privit-o pe 
Trepp scoțând un pager pentru transport şi fluturându-l 
detaşată deasupra capului. 

— Aşteaptă o clipă, zise, aruncându-mi o privire lungă şi 
curioasă. Ştii cui aparţine locul ăsta? 

— Am presupus. 

Scutură din cap. 

— Un restaurant al triadelor. Al dracului loc pentru un 
interogatoriu. Sau doar îţi place să trăieşti periculos? 

Am ridicat din umeri. 

— Acolo de unde vin eu, criminalii stau departe de luptele 
altora. În general le lipseşte tupeul. Ar fi fost mult mai 
probabil să se amestece vreun cetăţean cumsecade. 

— Nu şi pe aici. Majoritatea cetăţenilor cumsecade sunt 
prea cumsecade ca să se implice în scandalurile unor 
necunoscuţi. Părerea lor e că pentru asta există poliţia. Eşti 
de pe Lumea lui Harlan, nu-i aşa? 

— Aşa e. 

— Atunci poate că e ceva quellist. Aşa consideri? 

— Poate. 

Un autotaxi cobori în spirală prin ploaie răspunzând 
pagerului. Trepp se dădu la o parte de lângă trapa deschisă 


şi arătă ironic compartimentul gol din interior. Am schiţat 
un zâmbet. 

— După tine. 

— Cum vrei. 

Urcă la bord şi-mi făcu loc să intru. M-am aşezat în spate 
pe locul din faţa ei şi i-am urmărit mâinile. Când văzu unde 
mă uitam, rânji şi-şi desfăcu braţele crucificându-se pe 
spătarul scaunului. Trapa se închise, adăpostindu-ne de 
perdeaua lunecoasă a ploii. 

— Bine aţi venit la serviciile Urbline, zise taxiul amabil. Vă 
rog declaraţi destinaţia dumneavoastră. 

— Aeroport, spuse Trepp, întinzându-se pe scaun şi 
urmărindu-mi reacţia. Terminalul pentru aeronave 
particulare. 

Taxiul se ridică. Am privit pe lângă Trepp afară în ploaie 
prin fereastra din spate. 

— Deci nu e o excursie locală, am rostit fără intonaţie. 

Îşi strânse mâinile, ţinând palmele în sus. 

— Ei bine, ne-am imaginat că n-o să mergi virtual, aşa că 
trebuie s-o facem în modul mai dificil. Sub-orbital. Durează 
cam trei ore. 

— Sub-orbital? Am inspirat adânc şi am atins uşor tocul 
Philipsului: Ştii, o să fiu foarte supărat dacă cineva mă 
roagă să declar armamentul înainte de decolare. 

— Mda, ne-am imaginat şi asta. Relaxează-te, Kovacs, m-ai 
auzit că am spus terminalul particular. E un zbor special, 
doar pentru tine. Poţi să iei la bord şi o nenorocită de 
bombă nucleară tactică dacă vrei. OK? 

— Unde mergem, Trepp? 

Zâmbi. 

— În Europa, zise. 

Capitolul Douăzeci şi Cinci. 

Indiferent unde aterizasem în Europa, vremea era mai 
bună. Am părăsit staţia bondoacă, fără ferestre a sub- 
orbitalului pe coridorul de sticlă topită şi ne-am îndreptat 
spre clădirea terminalului prin strălucirea soarelui care îmi 


apăsa fizic corpul chiar şi prin geacă. Cerul de deasupra 
era de un albastru necompromis de la un orizont la altul, iar 
aerul părea solid şi uscat. Conform pilotului, era doar ora 
amiezii. Mi-am dat jos geaca. 

— Ar trebui să ne aştepte o limuzină, zise Trepp peste 
umăr. 

Am trecut, fără formalităţi, în interiorul terminalului 
traversând o zonă de microclimat unde palmierii şi alte 
plante tropicale mai greu de recunoscut se întindeau spre 
tavanul de sticlă masivă. O ploaie uşoară cădea din sistemul 
de stropire, făcând aerul plăcut de umed după ariditatea de 
afară. De-a lungul intervalelor dintre copaci copiii se jucau 
şi ţipau, iar bătrânii stăteau picotind pe băncile de fier 
forjat într-o coexistenţă aparent imposibilă. Generaţia de 
mijloc era adunată în jurul standurilor cu cafea, vorbind şi 
gesticulând mai mult decât văzusem în Bay City şi lăsând 
impresia că habar n-au de factorii de timp şi de orarele care 
guvernează majoritatea clădirilor terminalelor. 

Mi-am aranjat geaca peste umăr ca să-mi ascund pe cât 
posibil armele şi am urmat-o pe Trepp printre copaci. N-am 
fost destul de rapid pentru privirile a doi paznici care 
stăteau sub un palmier din apropiere, nici pentru a fetiţei 
care îşi târşâia picioarele pe marginea aleii în direcţia 
noastră. Trepp făcu un semn paznicilor care înţepeniseră, şi 
ei îşi reluară vechile atitudini relaxate dând din cap. 
Categoric, eram aşteptaţi. Fetiţa nu fu la fel de uşor de 
cumpărat - se holbă la mine cu ochii măriţi până când am 
format un pistol din degete şi am împuşcat-o cu efecte 
sonore zgomotoase. Apoi ea îşi arătă dinţii într-un zâmbet 
imens şi se ascunse după banca cea mai apropiată. Am 
auzit-o împuşcându-mă în spate tot drumul pe alee. 

Ajunşi din nou afară, Trepp mă conduse pe lângă un şir de 
taxiuri spre locul unde un transportor negru anonim 
lenevea dincolo de zonele de aşteptare. Ne-am urcat în 
răcoarea aerului condiţionat pe nişte scaune automulante 
de un gri palid. 


— Zece minute, promise ea când ne ridicarăm în aer. Ce 
părere ai de microclimat? 

— Foarte frumos. 

— Sunt peste tot în aeroport. În weekend, oamenii vin din 
centrul oraşului ca să petreacă ziua acolo. Ciudat, nu? 

Am mormăit şi am privit pe fereastră în timp ce ne 
deplasam peste străzile spiralate ale unui oraş important. 
În depărtare, o câmpie prăfoasă se întindea până la orizont 
şi până la albastrul aproape dureros al cerului. În stânga, 
puteam vedea munţii înălțându-se. 

Trepp păru să preia lipsa mea de chef de vorbă şi-şi făcu 
de lucru cu mufa unui telefon pe care şi-o înfipse în spatele 
urechii cu cercelul cel nostim. Un alt cip intern. Ochii i se 
închiseră când începu apelul, iar eu am rămas cu 
sentimentul bizar al singurătăţii pe care-l ai când cineva 
foloseşte astfel de lucruri. 

Îmi convenea să fiu singur. 

Adevărul e că nu prea fusesem un companion plăcut 
pentru Trepp în cea mai mare parte a călătoriei. În cabina 
navei rămăsesem cu încăpățânare retras în ciuda 
interesului evident al lui Trepp în privinţa trecutului meu. 
În cele din urmă renunţase să mai încerce să-mi extragă 
anecdote despre Lumea lui Harlan şi Corp şi se străduise în 
schimb să mă înveţe câteva jocuri de cărţi. Impulsionat de 
aceeaşi fantomă a politeţii culturale, am încercat şi eu 
acelaşi lucru, dar doi nu era numărul ideal de jucători în 
niciunul dintre cazuri şi nici nu ne stătea mintea la asta. Am 
aterizat în Europa în linişte, fiecare parcurgând propria 
selecţie din setul de înregistrări media al jetului. În ciuda 
aparentei lipsei de preocupare a lui Trepp pentru această 
problemă, îmi era greu să uit circumstanţele ultimei 
noastre călătorii împreună. 

Sub noi, câmpia făcu loc unor pante din ce în ce mai verzi 
şi în special unei văi unde culmile împădurite păreau să se 
strângă în jurul a ceva construit de om. Când am început să 
coborâm, 'Trepp se deconectă cu o fluturare de pleoape 


care arăta că nu se ostenise să deconecteze mai întâi 
cipurile sinapselor - lucru strict interzis de majoritatea 
producătorilor, dar poate că se dădea mare. Abia am 
remarcat faptul. Cea mai mare parte a atenţiei mele era 
absorbită de lucrul lângă care aterizam. 

Era o cruce masivă de piatră, mai mare decât orice 
văzusem până acum, şi erodată de vreme. Când 
transportorul cobori spre baza ei şi apoi în spatele ei, mi-am 
dat seama că cei care construiseră acel monument îl 
aşezaseră peste o imensă cetate centrală de piatră, astfel 
încât dădea impresia unui mâner de sabie titanic scufundat 
în pământ de către un zeu războinic ieşit la pensie. Era 
perfect în armonie cu dimensiunile munţilor din jur, ca şi 
cum ar fi fost imposibil ca omul să o fi pus acolo. Terasele de 
piatră şi clădirile auxiliare de sub contraforturi, ele însele 
de dimensiuni monumentale, deveneau aproape 
nesemnificative alături de prezenţa copleşitoare a acelui 
unic artefact. 

Trepp mă urmărea cu ochi sclipitori. 

Limuzina se aşeză pe una dintre extensiile de piatră şi noi 
am coborât, strângând ochii în soarele de amiază. 

— Aparține catolicilor? am riscat eu. 

— Aparţinea pe vremuri. 'Trepp porni spre un rând de 
porţi înalte de oţel încastrate în stânca din faţa noastră. 
Atunci când a fost construită. Acum e proprietate 
particulară. 

— Cum adică? 

— Întreabă-l pe Ray. 

Acum Trepp era cea neinteresată de conversaţie. Ca şi 
cum ceva din vasta structură ar fi scos la suprafaţă o latură 
diferită a caracterului ei. Plutea spre porţi parcă atrasă de 
un magnet. 

Când am ajuns în dreptul portalurilor, acestea se 
deschiseră căscând leneş cu un uruit stins de balamale 
motorizate şi se opriră la o deschidere de aproximativ doi 
metri. l-am făcut semn lui Trepp, iar ea păşi peste prag cu o 


ridicare din umeri. Ceva se deplasă ca un păianjen 
coborând pe zidurile aflate în semiîntuneric de o parte şi de 
alta a intrării. Am strecurat o mână spre tocul Nemexului, 
ştiind de la început că era inutil. Acum ne aflam pe tărâmul 
uriaşilor. 

Ţevi de tun scheletice de lungimea unui om răsăriră din 
întuneric când cei doi roboţi santinelă ne adulmecară. Am 
apreciat calibrul ca fiind cam acelaşi cu al sistemului de 
apărare al Hendrix-ului, şi mi-am abandonat armele. Cu un 
ciripit vag de insectă, unităţile automate de ucis se 
retraseră şi se căţărară pe ziduri înapoi în cuiburile lor. La 
baza celor două nişe în care trăiau ele am putut distinge 
nişte îngeri masivi de fier înarmaţi cu săbii. 

— Vino. Vocea lui Trepp suna nefiresc de tare în liniştea 
catedralei. Crezi că dacă am fi vrut să te omorâm te-am fi 
adus până aici? 

Am urmat-o în jos pe nişte trepte de piatră în partea 
principală a încăperii. Ne găseam într-o bazilică enormă 
care probabil se întindea sub întreaga lungime a suportului 
crucii şi al cărei tavan se pierdea în umbră sus deasupra 
noastră. În faţă se afla un alt set de trepte, ducând spre o 
secţiune mai ridicată şi puţin mai îngustă în care lumina era 
mai puternică. Când am ajuns acolo, am văzut că tavanul se 
arcuia peste statuile de piatră ale unor gardieni cu glugi, 
odihnindu-şi mâinile pe mânere solide de săbii şi curbându- 
şi buzele în surâsuri vag dispreţuitoare sub glugile lor. 

Mi-am simţit propriile buze strâmbându-se într-o tentativă 
de răspuns, iar gândurile îmi zburară la explozibili cu rază 
mare de acţiune. 

La capătul bazilicii atârnau în aer nişte obiecte cenuşii. 
Pentru o clipă am crezut că priveam o serie de monoliţi 
prinşi într-un câmp de forţă permanent, apoi unul dintre 
obiectele cenuşii alunecă uşor într-un curent de aer rece, şi 
brusc mi-am dat seama ce sunt. 

— Eşti impresionat, Takeshi-san? 


Vocea, japoneza elegantă în care mi se adresase, mă loviră 
ca o cianură. Forţa emoţiei îmi blocă pe moment respiraţia 
şi am simţit curentul zimţat al neurachemului reacţionând. 
Mi-am permis să mă întorc în direcţia vocii, încet. Undeva 
sub ochi un muşchi mi se zbătea sub dorinţa reprimată de a 
deveni violent. 

— Ray, am rostit, în amanglică. Ar fi trebuit să-mi dau 
naibii seama de asta încă de la lansare. 

Reileen Kawahara păşi din cadrul uşii situate pe una 
dintre laturile încăperii cu care se termina bazilica şi făcu o 
plecăciune ironică. Îmi răspunse într-o amanglică fluentă. 

— Da, poate că ar fi trebuit să-ţi dai seama, cugetă ea. Dar 
dacă îmi place un lucru la tine, Kovacs, ăsta este 
capacitatea ta nesfârşită de a fi surprins. Cu toată 
atitudinea ta de veteran de război, rămâi în esenţă un 
inocent. Şi în timpurile astea nu e o realizare proastă. Cum 
reuşeşti? 

— Secret comercial. Trebuie să fii o fiinţă umană ca să 
înţelegi. 

Insulta trecu nebăgată în seamă. Kawahara privi în jos la 
podeaua de marmură de parcă ar fi văzut-o zăcând acolo. 

— Da, mă rog, cred că am mai trecut prin asta. 

Mintea îmi zbură înapoi în New Beijing şi structurile de 
putere canceroase pe care interesele lui Kawahara le 
creaseră acolo, la strigătele stridente ale celor torturați pe 
care ajunsesem să le asociez cu numele ei. 

M-am apropiat de unul dintre ambalajele cenuşii şi l-am 
lovit cu palma. Suprafaţa aspră cedă sub mâna mea şi 
obiectul se clătină puţin pe cabluri. Ceva se foi greoi în 
interior. 

— Anti-glonţ, nu? 

— Mmm. Kawahara îşi aplecă capul într-o parte: Depinde 
de glonţ, aş spune. Dar categoric sunt rezistente la impact. 

Am reuşit cumva să râd. 

— O serie de utere anti-glonţ! Numai tu, Kawahara. Numai 
tu ai nevoie să-ţi fereşti clonele de gloanţe, şi apoi să le 


îngropi sub un munte. 

Înaintă în lumină, şi forţa urii mele se ridică şi mă izbi în 
stomac în timp ce o priveam. Reileen Kawahara pretindea 
că provine din mahalalele contaminate ale Fission City, 
Western Australia, dar, chiar dacă era adevărat, ea lăsase 
demult în urmă orice urmă a originii sale. Silueta din faţa 
mea avea siguranţa unei dansatoare, un echilibru al 
corpului subtil atractiv fără să necesite o reacţie hormonală 
puternică şi imediată, iar chipul de deasupra lui era serafic 
şi inteligent. Era trupul pe care îl folosise în New Beijing, 
cultivat în mod obişnuit şi neafectat de niciun fel de 
implanturi. Organism pur, ridicat la nivel de artă. Kawahara 
se înveşmântase în negru, o fustă din petale ţepene ca de 
lalea acoperindu-i partea de jos a corpului până la 
jumătatea gambei şi o bluză fină de mătase care i se mula 
pe tors ca o apă întunecată. Pantofii din picioare imitau 
încălţămintea de pe navele spaţiale dar aveau un toc mic, 
iar părul ei roşcat era tăiat scurt şi dat înapoi de pe faţa cu 
trăsături energice. Arăta ca personajul unei reclame pentru 
un fond de investiţii oarecum sexy. 

— Puterea e de obicei îngropată, zise ea. Gândeşte-te la 
buncărele Protectoratului de pe Lumea lui Harlan. Sau la 
grotele în care te ascundea Corpul Mesagerilor când erai 
transformat în numele lor. Esenţa controlului este să 
rămână ascuns vederii, nu-i aşa? 

— Judecând după cum am fost condus în ultima 
săptămână, aş zice că da. Acum vrei să trecem la treabă? 

— Foarte bine. 

Kawahara aruncă o privire spre Trepp, care hoinărea în 
semiîntuneric cu gâtul întors către tavan ca un turist. M-am 
uitat în jur după un loc în care să mă aşez şi nu am găsit 
niciunul. 

— Ştii, fără îndoială, că eu te-am recomandat lui Laurens 
Bancroft. 

— Mi-a spus asta. 


— Da, şi dacă hotelul tău s-ar fi dovedit mai puţin isteric, 
lucrurile nu ar fi scăpat aşa de rău de sub control. Am fi 
putut avea această conversaţie cu o săptămână în urmă, şi 
am fi scutit pe toată lumea de o mulţime de suferinţe 
inutile. Nu era în intenţia mea să fii atacat de Kadmin. 
Instrucţiunile lui erau să te aducă aici în viaţă. 

— A avut loc o schimbare de program, am zis, plimbându- 
mă de-a lungul curburii încăperii. Kadmin nu-şi urmează 
instrucţiunile. A încercat să mă asasineze azi dimineaţă. 

Kawahara făcu un gest de iritare. 

— Ştiu. De asta ai fost adus aici. 

— Tu l-ai eliberat? 

— Da, bineînţeles. 

— Avea de gând să se întoarcă împotriva ta? 

— I-a spus lui Keith Rutherford că nu se simte utilizat în 
avantajul său în această afacere. Şi că îi este greu să 
onoreze contractul cu mine dintr-o asemenea poziţie. 

— Subtil. 

— Nu-i aşa. Niciodată nu pot rezista unei negocieri 
sofisticate. Am simţit că merita să reinvestesc în el. 

— Aşa că l-ai asmuţit împotriva mea, l-ai scos şi l-ai trimis 
la Carnage pentru reîntrupare, corect? 

Am căutat prin buzunare şi am găsit ţigările lui Ortega. În 
crepusculul bazilicii, pachetul familiar era ca o ilustrată 
dintr-un alt loc. 

— Nu-i de mirare că Panama Rose nu-l avea pe cel de-al 
doilea luptător când am ajuns noi acolo. Probabil tocmai îl 
terminase de reîntrupat pe Kadmin. Nenorocitul a ieşit de 
acolo ca martir al Mâinii Drepte a lui Dumnezeu. 

— Cam în acelaşi moment în care tu urcai la bord, aprobă 
Kawahara. De fapt, am înţeles că poza în servitor şi tu ai 
trecut pe lângă el. Aş prefera să nu fumezi aici. 

— Kawahara, aş prefera să mori de hemoragie internă, 
dar presupun că n-o să-mi faci plăcerea. 

Am atins ţigara de petecul de aprindere şi am adus-o la 
viaţă, amintindu-mi. Bărbatul îngenuncheat în ring. Am 


derulat secvenţa încet. Pe puntea navei unde se găsea 
arena de lupte, privind în jos la motivul pictat pe ring. Faţa 
întoarsă în sus în timp ce treceam. Da, chiar zâmbise. Am 
rânjit amintirii. 

— Eşti mai puţin curtenitor decât s-ar cădea unui om în 
situaţia ta. 

M-am gândit că, sub răceală, se putea detecta o urmă de 
iritare în glasul ei. În ciuda atât de mult doritului 
autocontrol, Reileen Kawahara nu se pricepea mai bine să 
facă faţă lipsei de respect decât Bancroft, generalul 
Maclntyre sau orice altă creatură din zona puterii cu care 
avusesem de-a face. 

— Viaţa ta e în pericol şi eu sunt în poziţia din care ţi-o pot 
apăra. 

— Viaţa mea a mai fost în pericol şi înainte, i-am spus. De 
obicei din cauza unui rahat ca tine care ia decizii pe scară 
largă despre cum ar trebui să decurgă realitatea. Deja l-ai 
lăsat pe Kadmin să se apropie prea mult ca să mă simt 
confortabil. De fapt, probabil că el a folosit localizatorul tău 
virtual ca s-o facă. 

— Eu l-am trimis, scrâşni Kawahara, ca să te aducă. Din 
nou nu m-a ascultat. 

— Nu numai atât. Mi-am frecat reflex vânătaia de pe 
umăr: De ce aş crede că o să te descurci mai bine data 
viitoare? 

— Pentru că ştii că pot. 

Kawahara traversă centrul încăperii, aplecându-şi capul ca 
să evite sacii cenuşii de piele ai clonelor, şi tăindu-mi calea. 
Chipul îi era încordat de furie. 

— Sunt una dintre cele mai puternice şapte fiinţe umane 
din acest sistem solar. Am acces la puteri pentru care 
Comandantul General Executiv al ONU ar ucide. 

— Ţi s-a urcat la cap, Reileen. Nu m-ai fi găsit nici măcar 
pe mine dacă nu l-ai fi urmărit pe Sullivan. Cum naiba o să-l 
găseşti pe Kadmin? 


— Kovacs, Kovacs. În râsul ei era categoric un tremur, ca 
şi cum s-ar fi luptat cu dorinţa de a-şi înfige degetele în 
orbitele mele. Ai măcar cea mai vagă idee despre ce s-ar 
întâmplă pe străzile oricărui oraş de pe Pământ, dacă aş 
pune pe cineva sub urmărire? Ai idee cât de uşor mi-ar fi să 
te distrug aici şi acum? 

Am tras deliberat din ţigară şi am suflat fumul către ea. 

— După cum a spus credincioasa ta Trepp cu mai puţin de 
zece minute în urmă, de ce să mă aduci aici doar ca să mă 
distrugi? Vrei ceva de la mine. Ce anume? 

Trase aer pe nas, puternic. Un val de calm i se aşternu pe 
faţă şi făcu câţiva paşi înapoi, îndepărtându-se de 
confruntare. 

— Ai dreptate, Kovacs. Te vreau viu. Dacă dispari acum, 
Bancroft o să primească mesajul greşit. 

— Sau mesajul corect. Am râcâit absent literele gravate în 
piatra de sub picioarele mele: Tu l-ai prăjit? 

— Nu - Kawahara părea aproape amuzată. S-a sinucis. 

— Mda, aşa e. 

— Dacă tu crezi sau nu asta mie îmi e indiferent, Kovacs. 
Ceea ce vreau de la tine e un final al anchetei. Un final 
curat. 

— Şi cum sugerezi să obţin asta? 

— Nu-mi pasă. Inventează ceva. La urma urmelor eşti 
Mesager. Convinge-l. Spune-i că tu crezi că verdictul poliţiei 
a fost corect. Găseşte un vinovat, dacă trebuie. Zâmbi 
subţire: Pe mine nu mă includ în categoria asta. 

— Dacă nu l-ai ucis tu, dacă el şi-a ars singur capul, de ce 
ţi-ar păsa ce se întâmplă? Ce interes ai aici? 

— Nu despre asta discutăm acum. 

Am dat încet din cap. 

— Şi ce obţin eu în schimbul acestui final curat? 

— În afară de suta de mii de dolari? Kawahara înălţă 
întrebător capul. Ei bine, înţeleg că ţi s-a făcut o ofertă de 
recreere foarte generoasă de către o altă parte. Din partea 


mea, o să-l iau pe Kadmin din spatele tău prin orice 
mijloace va fi necesar. 

Am coborât ochii pe scrisul de la picioarele mele, şi am 
analizat oferta punct cu punct. 

— Francisco Franco, zise Kawahara, interpretând greşit 
direcţia privirii mele drept interes atent. Un despot 
neînsemnat cu mult timp în urmă. Ela construit locul ăsta. 

— Trepp mi-a spus că a aparţinut catolicilor. 

Kawahara ridică din umeri. 

— Un despot neînsemnat cu iluzii religioase. Catolicii se 
înţeleg bine cu tirania. Face parte din cultură. 

Am privit în jur, ostentativ nepăsător, căutând sistemele de 
securitate ale roboților. 

— Da, aşa se pare. Deci fă-mă să înţeleg corect. Vrei ca eu 
să-i vând lui Bancroft o parabolă de rahat, iar în schimb tu îl 
retragi pe Kadmin, pe care tot tu l-ai asmuţit împotriva 
mea. Ăsta-i târgul? 

— Da, cum spui tu, ăsta-i târgul. 

Mi-am umplut pentru ultima oară plămânii de fum, l-am 
savurat şi am expirat. 

— Să ţi-o trag, Kawahara. 

Am aruncat ţigara pe lespedea gravată şi am strivit-o cu 
călcâiul. 

— Îmi asum riscul cu Kadmin, iar Bancroft o să afle că 
probabil tu l-ai ucis. Aşadar. Acum te-ai răzgândit în privinţa 
mea? O să mă laşi să trăiesc? 

Mâinile îmi atârnau deschise pe lateral, tânjind să fie 
ocupate de asprimea mânerelor pistoalelor. Aveam de gând 
să înfig trei gloanţe din Nemex în gâtul lui Kawahara, la 
nivelul cipului cortical, apoi să-mi pun pistolul în gură şi să- 
mi arunc în aer propriul cip. Oricum Kawahara avea 
aproape cu siguranţă stocare la distanţă, dar la naiba, 
trebuie să iei atitudine. Iar un bărbat îşi poate preveni 
măcar pentru atâta timp propria-i dorinţă de moarte. 

Ar fi putut fi mai rău. Ar fi putut fi Innenin. 

Kawahara clătină din cap cu regret. Zâmbea. 


— Mereu acelaşi Kovacs. Plin de furie şi mult zgomot 
pentru nimic. Nihilism romantic. N-ai învăţat nimic de la 
New Beijing? 

— Există unele teritorii atât de corupte încât singurele 
acte cinstite posibile sunt cele nihiliste. 

— O, Quell, nu-i aşa? Al meu era din Shakespeare, dar nu 
mă aşteptam să ajungă atât de departe în timp cultura 
colonială, nu? 

Încă mai zâmbea, încordată ca un gimnast de teatru total 
pe punctul de a-şi începe aria. Pentru o clipă am avut 
convingerea aproape halucinantă că va porni într-un scurt 
dans, pe coreografia unui ritm de la nişte difuzoare ascunse 
în domul de deasupra noastră. 

— Takeshi, de unde ai tu credinţa că totul se poate rezolva 
cu o asemenea simplitate brutală? Sigur nu e de la 
Mesageri? Oare din bandele din Newpest? De la bătăile pe 
care ţi le-a administrat tatăl tău când erai copil? Crezi cu 
adevărat că ţi-aş permite să-mi forţezi mâna? Chiar crezi că 
aş fi venit la negocieri cu mâna goală? Gândeşte-te. Mă 
cunoşti. Chiar crezi că ar fi aşa de uşor? 

Neurachemul fierbea în interiorul meu. L-am împins 
înapoi, agăţându-mă de moment ca un paraşutist prins în 
trapă înainte de a sări. 

— Bine, am spus plat. Impresionează-mă. 

— Cu plăcere. 

Kawahara băgă mâna în buzunarul de la piept al bluzei ei 
negre lichide. Scoase un mic holodosar şi-l activă cu unghia. 
Când imaginile începură să evolueze în aerul de deasupra 
unităţii, mi-l pasă mie. 

— O mulţime dintre detalii sunt jargon legislativ, dar cu 
siguranţă vei recunoaşte punctele cele mai importante. 

Am luat mica sferă de lumină de parcă ar fi fost o floare 
otrăvitoare. Numele mă izbi imediat, ieşind în evidenţă din 
imprimat... 

Sarah Sachilowska... 


Şi apoi terminologia contractului, ca o clădire dărâmându- 
se peste mine cu încetinitorul. 

Pus la stocare privată... 

Dispoziţie de custodie virtuală... 

Perioadă nelimitată... 

Supusă revederii la discreţia ONU... 

Sub autoritatea poliţiei din Bay City... 

Înțelegerea mă străbătu bolnăvicios. Ar fi trebuit să-l ucid 
pe Sullivan când avusesem ocazia. 

— Zece zile. Kawahara îmi urmărea îndeaproape reacţiile. 
Atâta ai să-l convingi pe Bancroft că ancheta s-a terminat, şi 
să pleci. După aia, Sachilowska intră în virtual într-una 
dintre clinicile mele. Există acolo o întreagă generaţie nouă 
de softuri de interogare virtuală, iar eu voi avea personal 
grijă ca ea să le experimenteze pe toate. 

Holodosarul izbi marmura cu un trosnet friabil. M-am 
repezit clătinându-mă spre Kawahara, cu dinţii dezgoliţi. 
Un mârâit profund îmi urca din piept, ceva ce nu avea nimic 
de-a face cu vreo tehnică de luptă pe care o învăţasem 
vreodată, iar mâinile mi se strânseseră gheare. Ştiam ce 
gust avea să aibă sângele ei. 

Ţeava rece a unui pistol îmi atinse ceafa înainte de a 
parcurge jumătate din distanţă. 

— Te-aş sfătui să nu faci asta, zise Trepp în urechea mea. 

Kawahara veni mai aproape de mine. 

— Bancroft nu e singurul care poate cumpăra criminalii 
periculoşi din depozitele coloniale. Instituţia judiciară 
Kanagawa a fost extrem de încântată când m-am dus la ei 
două zile mai târziu cu o propunere pentru Sachilowska. 
După cum văd ei lucrurile, dacă eşti transferat în lumile 
exterioare, şansele să ajungi vreodată să ai bani suficienţi 
ca să-ţi cumperi needlecast-ul înapoi sunt destul de slabe. 
Şi desigur ei sunt plătiţi pentru privilegiul de a-ţi spune 
adio. Probabil le pare prea frumos ca să fie adevărat. Îmi 
imaginez că ei speră ca asta să fie începutul unei noi 
tendinţe. Împunse gânditoare cu degetul reverul gecii 


mele: Şi de fapt, după cum merge piaţa virtuală în clipa 
asta, s-ar putea să fie o tendinţă pe care să merite s-o 
menţii. 

Mugşchiul de sub ochiul meu tresări violent. 

— O să te omor, am şoptit. O să-ţi smulg inima şi o s-o 
mănânc. O să dărâm tot locul ăsta în jurul tău... 

Kawahara se aplecă până ce feţele noastre aproape se 
atinseră. Respirația îi mirosea vag a mentă şi oregano. 

— Nu, n-ai s-o faci, zise. O să faci exact ce îţi spun eu, şi o 
să faci asta în zece zile. Pentru că dacă nu, prietena ta 
Sachilowska o să-şi înceapă turul privat al iadului fără 
posibilitatea de mântuire. 

Se retrase şi ridică mâinile. 

— Kovacs, ar trebui să mulţumeşti zeilor de pe Lumea lui 
Harlan că nu sunt o sadică. Adică, ţi-am dat de ales. Am fi 
putut la fel de bine să negociem exact câtă agonie ar trebui 
să sufere Sachilowska, vreau să spun, aş fi putut începe 
acum. Asta ţi-ar da un stimulent ca să grăbeşti lucrurile, nu- 
i aşa? În virtual, zece zile ajung la trei sau patru ani. Ai fost 
la Wei Clinic; crezi că ea ar suporta timp de trei ani aşa 
ceva? Eu cred că probabil ar înnebuni, nu? 

Efortul depus pentru a-mi înfrâna ura fu ca o fractură în 
spatele ochilor şi în piept. M-am forţat să vorbesc. 

— Condiţiile. De unde o să ştiu că ai eliberat-o? 

— Pentru că îţi dau cuvântul meu. Kawahara lăsă mâinile 
să-i cadă pe lateral: Cred că ai experimentat seriozitatea lui 
în trecut. 

Am aprobat încet din cap. 

— După ce Bancroft va accepta faptul că este un caz 
închis, şi după dispariţia ta din peisaj, o voi transfera pe 
Sachilowska înapoi pe Lumea lui Harlan pentru a-şi 
completa sentinţa. 

Kawahara se aplecă să ridice holodosarul pe care îl 
aruncasem eu şi-l recuperă. Îl lovi cu dexteritate de câteva 
ori parcurgând paginile. 


— Poţi vedea aici că există o clauză de reversare înscrisă 
în contract. Cu siguranţă voi pierde o mare parte din taxa 
plătită iniţial, dar în aceste circumstanţe sunt pregătită s-o 
fac. Zâmbi vag: Dar te rog ţine minte că reversarea are 
efect în ambele direcţii. Ceea ce returnez, pot oricând să 
recumpăr. Aşa că dacă te gândeşti să te ascunzi pentru un 
timp prin boscheţi şi apoi să alergi la Bancroft, te rog 
abandonează de pe acum ideea. E o mână pe care n-o poţi 
câştiga. 

Ţeava pistolului se îndepărtă de gâtul meu şi Trepp făcu 
un pas înapoi. Neurachemul mă ţinea în picioare ca un 
costum mobil pentru paraplegici. Mă holbam paralizat la 
Kawahara. 

— De ce dracu' faci toate astea? am şoptit. De cemă 
implici pe mine, dacă nu vrei ca Bancroft să afle 
răspunsurile? 

— Pentru că eşti Mesager, Kovacs. Kawahara vorbea rar, 
ca unui copil: Pentru că dacă cineva îl poate convinge pe 
Laurens Bancroft că a murit de propria lui mână, acela eşti 
tu. Şi pentru că ştiu destul de bine să-ţi prevăd mişcările. 
Aranjasem să fii adus la mine imediat ce soseai, dar hotelul 
a intervenit. Apoi când întâmplarea te-a adus la Wei Clinic 
m-am străduit să te aduc din nou aici. 

— Am scăpat cu faţa curată de la Wei Clinic. 

— O, da. Povestea cu biopiraţii. Chiar ai crezut că au 
înghiţit porcăria aia experia de mâna a doua? Fii rezonabil, 
Kovacs. Poate că i-ai făcut să dea înapoi câţiva paşi cât timp 
s-au gândit la problemă, dar motivul, singurul motiv pentru 
care ai ieşit întreg din Wei Clinic este că eu le-am spus să te 
trimită astfel. Ridică din umeri: Dar apoi tu ai insistat cu 
răzbunarea. A fost o săptămână urâtă, şi eu sunt la fel de 
vinovată ca oricine altcineva. Mă simt ca un expert în 
comportament care a proiectat greşit labirintul şoarecelui. 

— Bine. 

Am remarcat vag că tremuram. 

— Am s-o fac. 


— Da. Bineînţeles că ai s-o faci. 

Am căutat să spun şi altceva, dar mă simţeam ca şi cum aş 
fi fost secătuit de orice potenţial de a opune rezistenţă. 
Răcoarea bazilicii părea să mi se strecoare în oase. Mi-am 
stăpânit tremurul cu efort şi m-am întors să plec. Trepp se 
mişcă tăcută alăturându-mi-se. Făcusem vreo duzină de 
paşi când Kawahara mă strigă din urmă. 

— Oh, Kovacs... 

M-am întors ca într-un vis. Ea zâmbea. 

— Dacă reuşeşti să-ţi faci treaba curat şi foarte repede, aş 
putea să am în vedere şi un oarecare stimulent în bani 
gheaţă. Un bonus, ca să spunem aşa. Negociabil. Trepp o 
să-ţi dea un număr de contact. 

M-am întors la loc, amorţit într-un asemenea grad cum nu 
mai fusesem de când cu ruinele fumegânde de la Innenin. 
Vag, am simţit-o pe Trepp bătându-mă pe umăr. 

— Haide, zise ea compătimitor. Să plecăm de aici. 

Am urmat-o afară prin arhitectura zdrobitoare, sub 
zâmbetele dispreţuitoare ale gardienilor cu glugi, şi am 
ştiut că dintre clonele ei ambalate în cenuşiu, Kawahara m- 
a urmărit tot drumul cu un zâmbet similar. Părea să dureze 
o veşnicie până să părăsim sala şi când imensele porţi de 
oţel se deschiseră arătându-ne lumea exterioară, lumina 
care se revărsă înăuntru fu ca o infuzie de viaţă de care m- 
am agăţat ca un om care se îneacă. Dintr-odată, bazilica 
părea un ocean vertical din ale cărui adâncimi reci ieşeam 
la soare pe suprafaţa încreţită de valuri. În timp ce 
părăseam tenebrele, corpul meu absorbea căldura oferită 
ca pe un sprijin solid. Treptat, tremurul începu să mă lase. 

Dar în timp ce mă îndepărtam, sub puterea apăsătoare a 
crucii, puteam încă simţi prezenţa locului ca pe o mână rece 
pe ceafa mea. 

Capitolul Douăzeci şi Şase. 

Noaptea a fost tulbure. Mai târziu, când am încercat să-mi 
reamintesc, nici chiar memoria de Mesager nu mi-a putut 
reda decât fragmente. 


Trepp voia să-şi petreacă noaptea în oraş. Cea mai bună 
viaţă de noapte din Europa, susţinea ea, se afla la numai 
câteva minute distanţă, iar ea avea toate adresele necesare. 

Eu voiam ca toate gândurile mele să moară. 

Am început într-o cameră de hotel pe o stradă al cărei 
nume nu-l puteam pronunţa. Nişte analog de tetramet 
împuşcat prin albul ochilor dintr-un needlespray. Am stat 
pasiv în fotoliu şi am lăsat-o pe Trepp să mă drogheze, 
încercând să nu mă gândesc la Sarah şi camera din 
Millsport. Încercând să nu mă gândesc la nimic. Holografiile 
în două culori de dincolo de fereastră îmbrăcau trăsăturile 
concentrate ale lui Trepp în tonuri de roşu şi bronz, ca un 
demon pe cale de a semna un pact. Am simţit înclinarea 
înşelătoare de la limitele percepţiei când tetrametul începu 
să alerge prin sinapsele mele, şi când a venit rândul meu să 
i-l fac lui Trepp aproape m-am pierdut în geometria feţei ei. 
Era o marfă foarte bună... 

Existau acolo fresce reprezentând iadul creştin, flăcări 
repezindu-se ca nişte degete cu gheare asupra unei 
procesiuni de păcătoşi ţipând, dezbrăcaţi. La un capăt al 
încăperii, unde figurile de pe perete păreau să se amestece 
cu cetăţenii de la bar în fum şi zgomot, o fată dansa pe o 
platformă rotitoare. O petală de sticlă neagră se intersecta 
cu platforma şi ori de câte ori trecea printre audienţă şi 
dansatoare, fata dispărea şi un schelet dansa rânjind în 
locul ei. 

— Localul ăsta se numeşte „Ioată carnea va pieri”, strigă 
Trepp prin zgomot în timp ce ne croiam drum prin mulţime. 
Arătă spre fată şi apoi la inelele de sticlă neagră de pe 
degetele ei. De aici mi-a venit ideea pentru astea. Grozav 
efect, nu-i aşa? 

Am luat repede băuturile. 

Omenirea a visat la rai şi iad timp de milenii. Plăcere sau 
durere nesfârşită, nediminuată şi nescurtată de cenzura 
strictă a vieţii sau a morţii. Mulțumită formatării virtuale, 
aceste fantezii pot acum să existe. Nu este nevoie decât de 


un generator de putere de capacitate industrială. Noi am 
creat cu adevărat iadul - sau raiul - pe pământ. 

— Sună puţin cam epic, în genul cuvântării de adio a lui 
Angin Chandra adresată oamenilor la plecarea spre un port 
străin, strigă Trepp. Dar sunt de acord cu punctul tău de 
vedere. 

Evident cuvintele care îmi alergaseră prin minte îmi 
scăpaseră de asemenea şi pe gură. Dacă era un citat, habar 
n-aveam de unde era. Cu siguranţă nu un quellism; ea ar fi 
pălmuit pe oricine ar fi ţinut un asemenea discurs. 

— Problema este, continua Trepp să strige, că nu ai decât 
zece zile. 

Realitatea se clatină, se scurge pe lateral în bucăţi de 
lumină în culori de flacără. Muzică. Mişcare şi râsete. 
Marginea unui pahar sub dinţii mei. O coapsă caldă apăsată 
de a mea care cred că este a lui Trepp, dar când mă întorc 
o altă femeie cu păr lung drept şi negru şi buze stacojii 
rânjeşte spre mine. Privirea ei ca o invitaţie deschisă îmi 
aminteşte vag de ceva ce am văzut recent... 

Scenă pe stradă: 

Balcoane suprapuse pe fiecare parte, limbi de lumină şi 
sunet plescăind pe pavaj din miliarde de băruleţe, strada 
însăşi plină de lume. Mergeam alături de femeia pe care o 
ucisesem săptămână trecută şi încercam să susţin partea 
mea dintr-o conversaţie despre pisici. 

Era ceva ce uitasem. Ceva ceţos. 

Ceva impor... 

— Nu poţi să crezi dracului aşa ceva, izbucni Trepp. 

Sau poate în craniul meu, în momentul în care aproape 
cristalizasem ceea ce... 

Oare o făcea deliberat? Nu-mi puteam aminti nici ceea ce 
credeam cu atâta convingere despre pisici cu o clipă în 
urmă. 

Dansând, undeva. 

Mai mult met, în ochi la un colţ de stradă, sprijinit de un 
zid. Cineva trecea pe lângă noi, strigându-ne ceva. Am clipit 


şi am încercat să mă uit. 

— La dracu', stai nemişcat! 

— Ce-a spus? 

Trepp îmi deschise iar pleoapele, încruntându-se de 
concentrare. 

— Ne-a spus că suntem frumoşi. Nenorocită de 
toxicomană, probabil căuta ceva de pomană. 

Undeva într-o toaletă cu pereţi de lemn, mă holbam într-o 
oglindă spartă la faţa pe care o purtam de parcă ar fi comis 
o crimă împotriva mea. Sau de parcă aşteptam ca altcineva 
să apară de sub aceleaşi trăsături. Mâinile îmi erau 
încleştate pe chiuveta metalică murdară de dedesubt, iar 
benzile epoxy care fixau obiectul de perete scoteau scurte 
sunete plângăreţe sub greutatea mea. 

Habar n-aveam de când mă aflam acolo. 

Habar n-aveam unde eram. Sau în câte astfel de locuri 
fusesem în decursul nopţii. 

Nimic din astea nu părea să conteze pentru că... 

Oglinda nu se potrivea bine în ramă - în marginile de 
plastic erau săpate crestături ascuţite care ţineau centrul în 
formă de stea într-un echilibru precar. 

Prea multe muchii, am murmurat în sinea mea. Nimic din 
toate astea nu se potriveşte dracului. 

Cuvintele păreau să aibă o semnificaţie, ca un ritm sau o 
rimă accidentală într-un discurs obişnuit. Nu credeam că 
voi fi vreodată în stare să repar acea oglindă. Aveam să-mi 
tai degetele în cioburi, numai încercând. La naiba. 

Am lăsat faţa lui Ryker în oglindă, şi m-am împleticit înapoi 
până la o masă acoperită de lumânări unde Trepp trăgea 
dintr-o pipă lungă de fildeş. 

— Micky Nozawa? Vorbeşti serios? 

— La naiba, da, aprobă Trepp viguros. Pumnul Flotei, nu-i 
aşa? L-am văzut de cel puţin patru ori. Lanţurile experia din 
New York au o mulţime de marfă importată din colonii. 
Începe să fie chiar ceva şic. Scena aia în care îl doboară pe 
cel cu harponul printr-o lovitură fulgerătoare. O simţi până- 


n adâncul oaselor, aşa livrează nenorocita aia de lovitură. 
Frumos. Poezie în mişcare. Hei, ştii că a făcut ceva filme 
porno când a fost mai tânăr. 

— Prostii. Micky Nozawa n-a făcut niciodată pornografie. 
N-avea nevoie. 

— Cine-a vorbit de nevoie? Cuplul de fetişcane cu care se 
juca, aş fi schimbat locul cu ele pe gratis. 

— Prostii. 

— Jur pe Dumnezeu. Trupul acela cu nas şi ochi de tip 
caucazian, cel pe care l-a distrus în accidentul de maşină. 
Poveste foarte veche. 

Era un local, pe pereţii şi tavanul căruia atârnau absurde 
instrumente muzicale hibride iar rafturile din spatele 
barului erau ticsite cu sticle antice, statuete complicat 
sculptate şi alte prostii fără nume. Nivelul de zgomot era 
comparativ scăzut şi eu beam ceva care după gust nu lăsa 
impresia că ar face prea mult rău imediat sistemului meu. 
În aer plutea un miros slab de mosc şi pe mese se găseau 
tăviţe cu bomboane. 

— De ce naiba faci asta? 

— Ce? Trepp scutură din cap confuză. De ce ţin pisici? Îmi 
plac pisi... 

— De ce lucrezi pentru Kawahara. E un avorton de fiinţă 
umană, o blestemată de pizdă Mat care nu face nici cât 
cenuşa unui cip, de ce... 

Trepp mă înşfăcă de braţul cu care gesticulam, şi pentru o 
clipă m-am gândit că va deveni violentă. Neurachemul se 
trezi greoi. 

În loc de asta, îmi luă braţul şi şi-l puse cu afecţiune în 
jurul umerilor, trăgându-mi faţa mai aproape de a ei. Clipi 
spre mine ca o bufniţă. 

— Ascultă. 

Urmă o pauză lungă. Am ascultat, în timp ce Trepp se 
încruntă concentrată, luă o înghiţitură lungă din paharul ei 
şi îl puse jos cu grijă exagerată. Flutură un deget spre 
mine: 


— Nu judeca dacă nu vrei să fii judecat! mormăi. 

O altă stradă, înclinată. Mersul era dintr-o dată mai uşor. 

Deasupra, stelele luminau puternic, mai limpezi decât le 
văzusem toată săptămână în Bay City. M-am împiedicat şi 
m-am oprit să le privesc, căutând Casa cu Coarne. 

Era ceva. Nepotrivit. 

Străin. Nu recunoşteam nimic. O sudoare rece mă năpădi 
de sub braţ, şi deodată punctele clare de foc semănau cu o 
Armada din Exterior, adunându-se pentru un 
bombardament planetar. Marţienii se întorceau. Credeam 
că-i puteam vedea mişcându-se greoi pe felia îngustă de cer 
de deasupra noastră... 

— Ooo. Trepp mă prinse în cădere, râzând. Ce cauţi tu 
acolo sus, greiere? 

Nu era cerul meu. 

Devine rău. O altă toaletă, luminată dureros de puternic. 
Un vârf de cuţit încercând să-mi îndese pe nas nişte pudră 
pe care mi-a dat-o Trepp. Căile mele nazale sunt deja 
uscate şi pudra tot cade înapoi, de parcă trupul meu ar fi 
deja sătul. Într-un cubicul din spatele meu se trage apa şi 
eu arunc o privire în oglinda mare. 

Jimmy de Soto apare din cubicul, cu uniforma de luptă 
stropită de nămolul de la Innenin. În lumina aspră a băii 
faţa lui arată extrem de rău. 

— E-n regulă, amice? 

— Nu tocmai. Mă scarpin în interiorul nasului, pe care 
încep să-l simt inflamat. Tu? 

Face un gest de nu-fi-morocănos şi înaintează în oglindă 
până alături de mine. Apa ţâşneşte din robinetul cu senzor 
când el se apleacă peste chiuvetă şi începe să se spele pe 
mâini. Noroiul şi sângele se dizolvă de pe mâinile lui şi 
formează o supă groasă, dispărând prin micul maelstrom al 
găurii de scurgere. Îi simt volumul lângă umărul meu, dar 
singurul său ochi rămas m-a fixat pe imaginea din oglindă şi 
nu pot, sau nu vreau, să mă întorc. 

— Ăsta e un vis? 


Ridică din umeri şi continuă să-şi frece mâinile. 

— E limita, zice. 

— Limita a ce? 

— A toate. 

Expresia lui sugerează că atâta lucru ar trebui să fie 
evident. 

— Credeam că îmi apari numai în vise, spun, privind 
nepăsător la mâinile lui. 

E ceva în neregulă cu ele; oricât de multă murdărie ar 
curăța Jimmy, dedesubt tot mai este. Chiuveta e plină de ea. 

— Ei bine, e doar un mod de a o spune, amice. Vise, 
halucinaţii în condiţii de stres puternic, sau când îţi distrugi 
capul în felul ăsta. Toate astea sunt limita, vezi tu. 
Crăpăturile pe marginile realităţii. Acolo unde sfârşesc 
proştii nenorociţi ca mine. 

— Jimmy, eşti mort. Am obosit să-ţi tot spun asta. 

— A-a, clatină el din cap. Dar tu trebuie să cobori până jos 
în crăpăturile astea ca să ajungi la mine. 

Supa de sânge şi murdărie din chiuvetă se subţiază, şi 
dintr-odată îmi dau seama că atunci când va dispărea, va 
dispărea şi Jimmy. 

— Vrei să spui... 

Clatină trist din cap. 

— E prea complicat să trecem prin asta acum. Crezi că 
putem manevra realitatea numai pentru că putem 
înregistra bucăţi din ea. E mai mult decât atât, amice. Mult 
mai mult. 

— Jimmy, zic cu un gest disperat, ce dracu o să fac? 

Se îndepărtează de chiuvetă şi faţa lui ruinată rânjeşte 
urât la mine. 

— Atac viral, spune el limpede. 

Îngheţ amintindu-mi propriul meu strigăt de-a lungul 
plajei. 

— Îţi aminteşti ticăloşia asta, nu-i aşa? 

Şi, cu apa picurându-i pe mâini, dispare ca o şmecherie a 
unui iluzionist. 


— Uite ce-i, zise Trepp rezonabil, Kadmin trebuie să intre 
într-un container ca să fie întrupat într-un corp artificial. 
Bănuiesc că asta îţi oferă cea mai bună parte a zilei, înainte 
ca el să afle măcar dacă te-a omorât sau nu. 

— Dacă nu era cumva iar întrupat de două ori. 

— Nu. Gândegşte-te. I-a scăpat lui Kawahara. Omule, în 
momentul de faţă el nu are resurse pentru chestii de genul 
ăsta. E pe cont propriu, şi cu Kawahara pe urmele lui, este 
strict limitat. Finalul lui Kadmin se apropie, o să vezi. 

— Kawahara o să-l ţină în hăţuri exact atât de mult cât o să 
aibă nevoie de el ca să mă amenințe. 

— Mda, mă rog. Trepp privi în paharul ei, stânjenită. 
Poate. 

Un alt local, numit Cable sau ceva sinonim, unde pe pereţi 
erau rafturi cu conducte colorate pe coduri din care firele 
ţâşneau ca un păr arămiu sârmos din tecile proiectate 
înadins cu crăpături. La intervale de-a lungul barului se 
aflau cârlige învelite cu cabluri subţiri cu aspect letal 
terminate cu mini-mufe sclipind argintiu. În aer deasupra 
barului o imensă mufă holografică sclipea spasmodic în 
muzica extravagantă care umplea locul ca o apă. Din timp 
în timp, componentele păreau să se transforme în organe 
sexuale, dar posibil să fi fost doar halucinaţiile mele 
produse de tetramet. 

Stăteam la bar, şi ceva dulceag fumega într-o scrumieră 
lângă cotul meu. După sentimentul de îmbâcseală din 
plămânii şi gâtul meu, eu fumam. Barul era aglomerat dar 
eu sufeream strania convingere că sunt singur. 

De cealaltă parte a mea, ceilalţi clienţi ai barului erau 
conectaţi la cablurile subţiri, cu ochii mişcându-se sub 
pleoape care păreau vinete, cu gurile strâmbate în jumătăţi 
de surâsuri visătoare. Unul dintre ei era Trepp. 

Eram singur. 

Lucruri care ar fi putut fi gânduri se loveau de partea 
interioară şlefuită a minţii mele. Am ridicat ţigara şi am tras 
din ea, cu amărăciune. Acum nu era timp pentru gândit. 


Nu era timp pentru... 

Atac viral! 

Gândit. 

Străzile trecând pe sub picioarele mele aşa cum molozul 
de la Innenin trecea pe sub bocancii lui Jimmy când mergea 
alături de mine în vise. Deci aşa o face. 

Femeia cu buze stacojii care... 

Poate nu poți... 

Ce? Ce? 

Mufa. 

Încerc să-ţi spun... 

Nu e timp pentru... 

Nu e timp... 

Nu... 

Şi în depărtare, ca un vârtej de apă, ca supa de noroi şi 
sânge scurgându-se de pe mâinile lui Jimmy în gaura din 
fundul chiuvetei... 

Dispărând din nou. 


Dar gândurile, ca şi zorile, erau inevitabile şi mă găsiră, o 
dată cu zorile, pe nişte trepte albe de piatră care duceau în 
jos la o apă întunecată. O arhitectură grandioasă se înălța 
vagă în spatele nostru şi la capătul opus al lacului puteam 
distinge copaci în întunericul devenind rapid cenuşiu. Ne 
aflam într-un parc. 

Trepp se aplecă peste umărul meu şi-mi oferi o ţigară. Am 
luat-o din reflex, am tras o dată apoi am lăsat fumul să se 
scurgă în sus printre buzele mele moi. Trepp se ghemui 
alături de mine. Un peşte imposibil de mare plescăi în apă 
la picioarele mele. Eram prea erodat ca să reacţionez. 

— Mutant, zise Trepp indiferentă. 

— Ca şi tine. 

Micile frânturi de conversaţie alunecară pe apă. 

— O să ai nevoie de analgezice? 

— Probabil. 

Îmi simţeam interiorul capului. 

— Da. 

Îmi întinse o folie de capsule de culori impresionante, fără 
niciun comentariu. 

— Ce-ai de gând să faci? 

Am ridicat din umeri. 

— O să mă întorc. O să fac ce mi s-a spus. 

PARTEA 4 

CONVINGEREA. 

CORUPŢIE VIRALĂ. 

Capitolul Douăzeci şi Şapte. 

Am schimbat de trei ori taxiurile pe drumul de la aeroport, 
plătindu-l pe fiecare cu bani gheaţă, apoi m-am cazat într-o 
pensiune din Oakland. Oricine m-ar fi urmărit electronic ar 
fi pierdut ceva timp ca să mă prindă, şi de fapt eram destul 
de sigur că nu mă urmărea nimeni. Semăna puţin cu 
paranoia - la urma urmelor, acum lucram pentru băieţii răi, 
deci n-aveau niciun motiv să mă urmărească. Dar nu-mi 
plăcuse ironicul păstrăm legătura al lui Trepp când mă 
văzuse părăsind terminalul din Bay City. De asemenea, încă 


nu eram foarte sigur ce aveam să fac, şi dacă eu nu ştiam, 
cu siguranţă nu voiam ca altcineva să ştie. 

Camera de la pensiune avea şapte sute optzeci şi şase 
canale, holopornografie şi afaceri curente, toate cu reclame 
în culori aprinse, pe un ecran în standby, un pat articulat 
dublu cu auto-spălare care puţea a dezinfectant şi o cabină 
de duş care începea să se desprindă de peretele de care 
fusese cândva lipită. Am aruncat o privire afară prin unica 
fereastră murdară. Era miezul nopţii în Bay City, şi cădea o 
burniţă subţire. Termenul limită dat de Ortega se apropia 
de final. 

Fereastra dădea pe un acoperiş înclinat de beton aflat la 
zece metri dedesubt. Strada era şi mai jos. Deasupra, etajul 
superior în formă de pagodă acoperea nivelurile inferioare 
şi strada sub streşini lungi. Spaţiu închis. După un moment 
de dezbatere, am împins din folie ultima capsulă de la 
Trepp contra mahmurelii şi am înghiţit-o, apoi am deschis 
fereastra cât de încet am putut, am sărit afară şi m-am lăsat 
să atârn în degete de rama inferioară. Chiar întins la 
maxim, tot mai aveam o bună parte din cei opt metri de 
căzut. 

Fii primitiv. Ei bine, nu poţi fi mai primitiv decât să 
escaladezi ferestrele hotelului în toiul nopţii. 

Speram ca acoperişul să fie la fel de solid pe cât părea. Mi- 
am dat drumul. 

Am lovit suprafaţa înclinată în mod corespunzător, m-am 
rostogolit pe o parte şi brusc m-am pomenit încă o dată cu 
picioarele atârnând în gol. Suprafaţa era solidă, dar 
lunecoasă ca belaweed-ul proaspăt şi eu alunecam rapid 
spre margine. M-am apăsat pe coate căutând sprijin, nu am 
găsit şi am reuşit în ultima clipă să apuc marginea ascuţită 
a acoperişului cu o mână când am căzut peste ea. 

Zece metri până în stradă. Cu marginea acoperişului 
tăindu-mi palma, m-am balansat puţin într-un braţ, 
încercând să identific posibilele obstacole în căderea mea, 
cum ar fi lăzi de gunoi sau maşini parcate, apoi am renunţat 


şi mi-am dat drumul. Pavajul se apropie şi mă izbi cu 
putere, dar nimic ascuţit nu se alătură impactului şi când 
m-am rostogolit nu am dat peste temuta aglomerare de lăzi 
de gunoi. M-am ridicat în picioare şi m-am ascuns în cea 
mai apropiată umbră. 

După zece minute şi o serie aleatoare de străzi, am ajuns 
la un şir de taxiuri în aşteptare, am păşit repede afară din 
ascunzătoarea mea şi m-am suit în cel de-al cincilea. Am 
recitat codul secret al lui Ortega şi ne-am ridicat în aer. 

— Cod acceptat. Timp de sosire aproximativ, treizeci şi 
cinci de minute. 

Ne-am îndreptat spre Golf, apoi în largul mării. 

Prea multe muchii. 

Conţinutul fragmentat al nopţii trecute bolborosea în 
creierul meu ca o ciorbă de peşte neglijent preparată. 
Bucăţi necomestibile apăreau la suprafaţă, se roteau pe 
curenţii memoriei şi se scufundau iar. Trepp conectată la 
bar la Cable. Jimmy de Soto spălându-şi mâinile acoperite 
de sânge. Faţa lui Ryker holbându-se la mine din steaua 
spartă a oglinzii. Kawahara era pe undeva pe acolo, 
pretinzând că moartea lui Bancrofit fusese sinucidere dar 
dorindu-şi sfârşitul anchetei, la fel ca Ortega şi poliţia din 
Bay City. Kawahara, care ştia câte ceva despre relaţia mea 
cu Miriam Bancroft, ştia câte ceva despre Laurens 
Bancroft, despre Kadmin. 

Coada mahmurelii mele se zvârcoli ca a unui scorpion, 
luptând cu greutatea acumulându-se lent a analgezicelor lui 
Trepp. Trepp, asasinul apologetic Zen pe care eu o 
ucisesem şi care se întorsese aparent fără ranchiună pentru 
că nu avea cum să-şi amintească; pentru că, în cuvintele ei, 
nu i se întâmplase ei. 

Pentru că dacă cineva îl poate convinge pe Laurens 
Bancroft că a murit de propria lui mână, acela eşti tu. 

Trepp, conectată, la Cable. 

Atac viral. Îţi aminteşti ticăloşia asta, nu-i aşa? 


Ochii lui Bancroft sfredelindu-i pe ai mei pe balconul de la 
Casa Solară. 

Nu sunt genul de om care să-şi ia propria viaţă, şi chiar 
dacă aş fi, n-aş fi făcut-o de mântuială în felul ăsta. Dacă ar 
fi fost intenţia mea să mor, nu ai vorbi acum cu mine. 

Şi apoi, într-o străfulgerare orbitoare, am ştiut ce aveam 
să fac. 

Taxiul începu să coboare. 

— Baza este instabilă, spuse maşina fără rost, când am 
aterizat pe o punte clătinându-se. Aveţi grijă. 

Am introdus banii în fantă şi trapa se deschise către 
locaţia sigură a lui Ortega. O platformă de aterizare 
metalică scurtă, parapeţi din cabluri de oţel, şi dincolo de ei 
marea, toate acestea ca nişte ridicături negre de apă sub 
cerul nopţii acoperit de nori şi burniţă puternică. Am 
coborât atent şi m-am apucat de cea mai apropiată 
balustradă, în timp ce taxiul se înălţă şi fu repede înghiţit de 
perdeaua mişcătoare de ploaie. Când farurile de navigaţie 
nu se mai văzură, mi-am îndreptat atenţia către vasul pe 
care mă aflam. 

Platforma de aterizare era situată la pupa, şi din locul 
unde mă agăţasem de balustradă puteam vedea întreaga 
lungime a navei. Părea să aibă vreo douăzeci de metri, cam 
două treimi din dimensiunea unui trauler din Millsport, dar 
mult mai îngust. Modulele punţii aveau configuraţia lină, 
compactă a unui design destinat supravieţuirii în caz de 
furtună, dar în ciuda aparenţei sale oficiale nimeni nu l-ar fi 
considerat vreodată un vas de muncă. Catarge delicate 
telescopice erau ridicate la aproximativ jumătatea înălţimii 
în două puncte ale punţii şi un bompres ascuţit împungea în 
faţa prorei de formă conică. Era un iaht. Casa plutitoare a 
unui bogătaş. 

O lumină se revărsă dintr-un bocaport de pe puntea din 
spate şi Ortega apăru, suficient de departe ca să-mi facă 
semn să cobor de pe platforma de aterizare. Agăţându-mi 
cu putere degetele de parapet, m-am asigurat contra 


mişcărilor vasului şi mi-am croit drum pe câteva trepte 
situate de o parte a platformei, apoi peste punte până la 
bocaport. Vârtejurile de ploaie măturau vasul, făcându-mă 
să mă grăbesc împotriva voinţei mele. În fântâna de lumină 
venind din trapa deschisă am văzut un alt set de trepte, mai 
abrupte, şi am reuşit să cobor pe scara îngustă în căldura 
oferită. Deasupra mea trapa se închise lin cu un băzăit. 

— Unde naiba ai fost? se răsti Ortega. 

După un moment cât să-mi şterg apa din păr, am privit în 
jur. Dacă asta era casa plutitoare a unui bogătaş, bogătaşul 
respectiv nu mai trecuse pe acasă de mult. Mobila era 
stocată pe laturile încăperii în care coborâsem, acoperită cu 
plastic semi-opac, iar rafturile din micul bar situat într-o 
nişă erau goale. Obloanele de la ferestre erau toate 
coborâte. Uşile de la ambele capete ale încăperii erau 
deschise spre ceea ce păreau nişte spaţii la fel de pline de 
molii. 

Cu toate acestea, iahtul mirosea a bogăţia care îl crease. 
Scaunele şi mesele de sub plastic erau din lemn lustruit 
închis la culoare, ca şi panourile de pe pereţii despărțitori şi 
uşi, iar pe podelele ceruite de sub picioarele mele se 
întindeau covoare. Rămăşiţele decorului erau de asemenea 
în tonuri întunecate, cu picturi care păreau originale pe 
pereţi. Una era din şcoala empatică, ruinele scheletice ale 
unui şantier naval marțian în apus, cealaltă ceva abstract 
pentru care nu aveam pregătirea culturală s-o interpretez. 

Ortega stătea în mijlocul a toate acestea, cu părul ciufulit 
şi uitându-se urât la mine dintr-un chimono de mătase care 
presupuneam că provenea din garderoba de la bord. 

— E o poveste lungă. Am trecut pe lângă ea ca să arunc o 
privire prin cea mai apropiată uşă: Mi-ar prinde bine o 
cafea, dacă bucătăria e deschisă. 

Dormitorul. Un pat mare, oval, aşezat între nişte oglinzi pe 
de-a-ntregul delicioase, cu o pătură şifonată şi aruncată în 
grabă într-o parte. Mă întorceam spre cealaltă uşă când ea 
mă pălmui. 


M-am clătinat în lateral. Nu era o lovitură atât de 
puternică cum fusese cea pe care i-o aplicase lui Sullivan în 
restaurant, dar plecase din poziţie verticală şi cu mai mult 
elan decât permitea înclinarea punţii. Cocktailul de 
mahmureală şi analgezice nu ajuta. N-am căzut, dar am fost 
aproape. Recăpătându-mi echilibrul, am dus o mână la 
obraz şi m-am holbat la Ortega, care mă fixa cu două pete 
de culoare arzând deasupra fiecărui pomete. 

— Uite, îmi pare rău dacă te-am trezit, dar... 

— Ticălosule, şuieră ea spre mine. Ticălos mincinos. 

— Nu sunt sigur că... 

— Trebuia să te fi arestat dracului, Kovacs. Ar fi trebuit să 
te trimit la stocare pentru ce ai făcut. 

Începeam să-mi pierd calmul. 

— Am făcut ce? Dă-mi dracului un indiciu, Ortega, spune- 
mi ce se petrece. 

— Am accesat astăzi memoria Hendrix-ului, zise Ortega 
rece. Mandatul preliminar a fost aprobat la prânz. Totul din 
ultima săptămână. L-am revăzut. 

Fulgerarea rapidă de furie iritată se stinse în interiorul 
meu pe măsură ce cuvintele îi ieşeau din gură. Era ca şi 
cum ar fi golit o găleată de apă de mare peste capul meu. 

— Oh. 

— Da, nu era prea mult. 

Ortega se întoarse, îmbrăţişându-şi umerii în chimono, şi 
trecu pe lângă mine spre uşa neexplorată. 

— Deocamdată eşti singurul lui client. Tu şi vizitatorii tăi. 

Am urmat-o într-o a doua cameră cu covor pe jos de unde 
două trepte conduceau într-o bucătărie îngustă ascunsă 
parţial în spatele unui paravan de lemn. Ceilalţi pereţi 
conţineau mobile similar acoperite cu cele din prima 
încăpere, cu excepţia capătului opus unde foliile de plastic 
fuseseră îndepărtate de pe un ecran video de un metru 
pătrat şi de pe modulele receiver/playback în aşteptare. Un 
singur scaun cu spătarul drept era plasat în faţa ecranului 
pe care îngheţase imaginea de neconfundat a feţei lui Elias 


Ryker îngropată între coapsele desfăcute ale lui Miriam 
Bancroft. 

— E o telecomandă pe scaun, zise Ortega, ea însăşi 
telecomandată. De ce nu te uiţi puţin până îţi fac eu o 
cafea? Împrospătează-ţi memoria. După aia poţi să dai nişte 
explicaţii. 

Dispăru în bucătărie fără să-mi dea şansa să-i răspund. Am 
înaintat spre ecranul oprit, simțind cum mi se scurg picături 
lichide prin măruntaie când imaginea îmi readuse amintiri 
întinate de Merge Nine. În vârtejul haotic, insomniac al 
ultimei zile jumătate, o uitasem pe Miriam Bancroft, dar 
acum ea se întorcea la mine, copleşindu-mă cu puterea ei şi 
intoxicându-mă aşa cum o făcuse în acea noapte. Uitasem 
de asemenea declaraţia lui Rodrigo Bautista despre 
finalizarea certurilor cu avocaţii Hendrix-ului. 

Piciorul mi se lovi de ceva şi am privit în jos pe covor. Pe 
podea era o ceaşcă de cafea lângă scaun, încă o treime 
plină. Mă întrebam cât de mult din înregistrările hotelului 
parcursese Ortega. Mi-am aruncat ochii pe imaginea de pe 
ecran. Doar până aici ajunsese? Ce altceva mai văzuse? 
Cum să joc? Am luat telecomanda şi am învârtit-o în mâini. 
Cooperarea lui Ortega fusese până acum o parte integrantă 
a planului meu. Dacă aveam s-o pierd acum, aveam 
necazuri. 

În interiorul meu mai rodea ceva. O emoție pe care nu 
voiam s-o recunosc, pentru că a o recunoaşte ar fi fost o 
absurditate clinică. O senzaţie care, în ciuda preocupărilor 
mele legate de următorii factori din înregistrările hotelului, 
era intim legată de imaginea curentă de pe ecran. 

Jenă. Ruşine. 

Absurd. Am scuturat din cap. Al dracului de stupid. 

— Nu te uiţi. 

M-am întors şi am văzut-o pe Ortega cu câte o ceaşcă 
aburindă în fiecare mână. O aromă de cafea amestecată cu 
rom se ridica spre mine. 

— Mulţumesc. 


Am luat una dintre ceşti şi am sorbit din ea, încercând să 
câştig timp. Ea se îndepărtă de mine şi-şi încrucişa braţele. 

— Deci. O sută de motive pentru care Miriam Bancroft nu 
se potriveşte profilului. Smuci capul spre ecran: Asta al 
câtelea e? 

— Ortega, nu are nimic de-a face... 

— Sunt de acord că Miriam Bancroft e înspăimântătoare, 
aşa ai zis. Clătină acuzator din cap şi bău din cafeaua ei. Nu 
ştiu, dar nu prea pare teamă ceea ce se vede pe faţa ta. 

— Ortega... 

— Vreau să te opreşti”, zice ea. Chiar aşa zice, derulează 
dacă nu-ţi amin... 

Am tras telecomanda departe de ea. 

— Îmi amintesc ce a zis. 

— Atunci desigur îţi aminteşti şi mica ofertă drăgălaşă pe 
care ţi-a făcut-o ca să închizi cazul, multipla... 

— Ortega, nici tu nu ai vrut să anchetez cazul. Sinucidere 
clară, ai spus tu. Asta nu înseamnă că tu l-ai omorât, nu-i... 

— Gura. Ortega mă înconjură de parcă am fi avut în mâini 
cuțite, nu ceşti de cafea. Ai acoperit-o. Şi-n tot timpul ăsta 
tu erai cu nasul îngropat în pizda ei ca un nenorocit de... 

— Dacă ai fi văzut şi restul, ai şti că nu e adevărat - 
căutam un ton echilibrat pe care hormonii lui Ryker nu mi-l 
permiteau. I-am spus lui Curtis că nu sunt interesat. l-am 
spus naibii asta acum două zile. 

— Ai idee ce ar face un procuror cu înregistrarea asta? 
Miriam Bancroft încercând să-l cumpere pe investigatorul 
soţului ei cu favoruri sexuale ilegale. O, da, admiterea 
reîntrupării multiple, chiar nedovedită, poate da foarte rău 
la tribunal. 

— Ar fi achitată. Ştii că aşa ar fi. 

— Dacă bărbatul ei Mat vrea să-i ţină partea. Ceea ce 
poate nu s-ar întâmplă dacă ar vedea asta. Nu e acelaşi 
lucru cu Leila Begin, să ştii. De data asta morala e de 
partea cealaltă. 


Aluzia la moralitate trecu săgetând printre graniţele 
certei, dar în acelaşi timp am avut certitudinea 
inconfortabilă că de fapt era esenţială în ceea ce se 
petrecea aici. Mi-am amintit de declaraţia critică a lui 
Bancroft la adresa culturii morale a Pământului, şi m-am 
întrebat dacă el ar putea cu adevărat să se uite la capul 
meu între coapsele soţiei sale şi să nu se simtă trădat. 

Eu încercam încă să-mi dau seama ce simt în privinţa asta. 

— Şi dacă tot vorbim despre acuzaţii, Kovacs, nici capul 
ăla deteriorat pe care l-ai adus de la Wei Clinic n-o să-ţi 
aducă vreo scutire. Reţinerea ilegală a unei p.d. se 
pedepseşte pe Pământ cu cincizeci până la o sută de ani, 
chiar mai mult dacă se dovedeşte că mai întâi i-ai prăjit 
capul. 

— Voiam să-ţi spun despre asta. 

— Voiai pe naiba, pufni Ortega. N-aveai de gând să-mi spui 
nimic din ceea ce nu ţi-ar fi fost de folos. 

— Uite ce-i, clinica oricum nu va îndrăzni să mă acuze. Au 
prea mult de... 

— Ticălos arogant. 

Ceaşca de cafea izbi înfundat podeaua şi pumnii i se 
încleştară. Acum în ochii ei era furie adevărată. 

— Eşti exact ca el, eşti dracului exact ca el. Crezi că avem 
nevoie de nenorocita de clinică, dacă avem înregistrarea cu 
tine punând în congelatorul hotelului un cap rănit. Acolo de 
unde vii tu asta nu e crimă, Kovacs? Decapitarea clară... 

— Stai o clipă. Am depus propria mea ceaşcă de cafea pe 
scaunul de lângă mine: Ca cine, exact ca cine sunt? 

— Ce? 

— "Tocmai ai spus că sunt exact... 

— Nu contează ce-am spus. Înţelegi ce ai făcut, Kovacs? 

— Singurul lucru pe care îl... 

Brusc, sunetul ţâşni de pe ecranul din spatele meu, 
gemete lichide şi zgomotul sucţiunii organice. Am privit 
telecomanda încleştată în mâna mea stângă, căutând să văd 
cum de o declanşasem atât de nepotrivit, şi un geamăt 


adânc, feminin, îmi făcu sângele să mi se răsucească în 
stomac. Apoi Ortega era peste mine, încercând să-mi 
smulgă telecomanda din mână. 

— Dă-mi asta, opreşte dracului... 

Pentru o clipă m-am luptat cu ea şi încleştarea noastră nu 
făcu decât să dea volumul mai tare. Apoi, brusc, într-o 
izbucnire solitară de înţelepciune, i-am dat drumul şi ea se 
prăbuşi lângă scaun, apăsând pe butoane. 

—... porcăria asta. 

Urmă o tăcere lungă, punctată numai de respiraţiile 
noastre greoaie. Mi-am fixat ochii pe una dintre ferestrele 
acoperite din partea opusă a camerei. Ortega, prăbuşită 
între piciorul meu şi scaun, probabil încă se mai uita la 
ecran. M-am gândit o fracțiune de secundă că răsuflările 
noastre îşi potriveau ritmul. 

Când m-am întors şi m-am aplecat s-o ajut să se ridice, ea 
se ridica deja către mine. Mâinile noastre erau pe celălalt, 
cred, chiar înainte ca vreunul dintre noi să-şi dea seama ce 
se petrece. 

A fost ca un deznodământ. Antagonismele circulare se 
prăbuşiră în interior ca orbitalii strivindu-se şi arzând, 
predându-ne unei gravitaţii mutuale care atârna ca nişte 
lanţuri atunci când ne împotriveam ei, dar cedând era ca o 
descărcare de foc prin nervi. Încercam amândoi să ne 
sărutăm şi să râdem în acelaşi timp. Ortega gâfiia excitată 
în timp ce mâinile mele alunecau în interiorul chimonoului, 
cu palmele alunecând peste sfârcurile aspre, mari şi întărite 
ca nişte capete de frânghie şi peste sânii care se potriveau 
în mâinile mele ca şi cum ar fi fost proiectaţi să se 
cuibărească acolo. Chimonoul ieşi, la început alunecând 
apoi eliberându-se smucit umăr după umăr. Am azvârlit 
geaca şi cămaşa dintr-o dată, în timp ce mâinile lui Ortega 
se încurcau frenetic în cureaua mea, deschizând fermoarul 
şi strecurând o mână dură, cu degete lungi în deschizătură. 
Îi puteam simţi bătăturile de la baza fiecărui deget, frecând. 


Am ieşit cumva din camera cu ecranul şi am ajuns până în 
cabina de la pupa pe care o văzusem mai devreme. Am 
urmat legănarea încordată a paşilor lui Ortega prin camera 
intermediară, muşchii întinşi de-a lungul coapselor lungi, şi 
trebuie să fi fost şi Ryker la fel de mult prezent ca şi mine, 
căci am simţit că mă întorc acasă. Acolo, în camera plină de 
oglinzi, ea îşi lăsă capul în jos pe lenjeria dezordonată, se 
ridică şi m-am văzut pe mine însumi alunecând în ea până 
în plăsele, cu un icnet, pentru că acum ardea. Ardea pe 
dinăuntru, cuprinzându-mă cu integritatea lichidă a apei 
fierbinţi din baie, globurile calde ale feselor ei însemnându- 
mi şoldurile la impactul fiecărui atac. În faţa mea, spatele ei 
se ridica şi se unduia ca un şarpe şi părul negru îi cădea în 
cascadă de pe capul aplecat într-o eleganţă haotică. În 
oglinzile din jurul meu l-am văzut pe Ryker întinzându-se 
să-i cuprindă sânii, apoi întreg toracele, rotunjimea 
umerilor, şi în tot acest timp ea se înălța şi se legăna ca 
oceanul în jurul navei. Ryker şi Ortega agăţaţi unul de altul 
ca nişte amanți reuniți din vremuri de legendă. 

Am simţit primul climax străbătând-o, dar faptul că o 
vedeam uitându-se la mine, prin părul răvăşit, cu buzele 
desfăcute, m-a făcut să pierd ultimele rămăşiţe de 
autocontrol şi m-a lipit de formele spatelui şi feselor ei până 
când spasmele mele se liniştiră în interiorul ei şi ne-am 
prăbuşit pe pat. M-am simţit alunecând afară din ea ca ceva 
născându-se. Cred că ea încă mai simţea orgasmul. 

Niciunul dintre noi nu spuse nimic mult timp. Vasul îşi 
continua drumul automat iar în jurul nostru răceala 
periculoasă a oglinzilor ne învăluia ca un val îngheţat, 
amenințând să ne atingă şi astfel să înece intimitatea. În 
câteva momente ne-am fi fixat cu grijă privirile asupra 
imaginilor noastre exterioare în loc să ne privim unul pe 
altul. 

Am strecurat un braţ pe sub coastele lui Ortega şi am 
răsturnat-o blând pe o parte, astfel încât să stăm ca nişte 
linguri. În oglindă, i-am găsit ochii. 


— Unde mergem? am întrebat-o încet. 

O ridicare din umeri, dar ea o folosi pentru a se lipi şi mai 
mult de mine. 

— Un ciclu programat, de-a lungul coastei până în Hawaii, 
îl înconjurăm şi apoi ne întoarcem. 

— Şi nimeni nu ştie că suntem aici? 

— Numai sateliții. 

— Un gând plăcut. Cui aparţin toate astea? 

Se contorsionă să mă privească peste umăr. 

— E al lui Ryker. 

— Ooops. Am privit elaborat în depărtare: Frumos covorul 
ăla. 

Contrar aşteptărilor, izbucni în râs. Se întoarse pe pat cu 
faţa la mine. Mâna i se ridică şi-mi atinse faţa blând, ca şi 
cum s-ar fi gândit că se poate zgâria uşor, sau chiar 
dispărea. 

— Mi-am spus, murmură ea, că e o nebunie. Ştii, era doar 
trupul. 

— Majoritatea lucrurilor sunt aşa. Gândirea conştientă nu 
are prea mult de-a face cu toate chestiile astea. N-are prea 
mult de-a face cu modul în care ne trăim vieţile, punct, dacă 
ar fi să-i crezi pe psihologi. E puţin raţionalism, cea mai 
mare parte venind ulterior. Pune restul pe seama 
hormonilor, instinctului genetic şi feromonilor pentru o 
abordare corectă. Trist dar adevărat. 

Degetele ei urmară o linie descendentă pe laterala feţei 
mele. 

— Nu cred că e trist. Ceea ce facem în rest e trist. 

— Kristin Ortega. I-am luat degetul şi i l-am strâns uşor: 
Tu chiar eşti o nenorocită de ludită, nu-i aşa? Pentru 
numele lui Dumnezeu, cum ai ajuns să ai meseria asta? 

Ridică din nou din umeri. 

— Familie de poliţişti. Tata a fost poliţist. Bunica a fost 
polițistă. Ştii cum se întâmplă. 

— Nu din experienţă. 


— Nu. Întinse apatic un picior lung spre tavanul cu oglinzi: 
Presupun că nu. 

M-am întins peste câmpia pântecului ei şi mi-am plimbat 
mâna pe lungimea coapsei până la genunchi, săltându-i-o 
uşor şi apropiindu-mi gura ca să-i sărut blând dunga de păr 
pubian ras acolo unde cobora în despicătură. Opuse o 
rezistenţă slabă, poate gândindu-se la scena din camera 
cealaltă, sau poate doar la sucurile noastre amestecate care 
se scurgeau din trupul ei, apoi cedă şi desfăcu picioarele 
sub mine. l-am ridicat cealaltă coapsă pe umăr şi mi-am 
cufundat faţa în ea. 

De data asta, orgasmul veni cu ţipete înteţite pe care ea le 
bloca în gât de fiecare dată cu încordări puternice ale 
muşchilor de la baza stomacului, în timp ce întregul corp îi 
aluneca înainte şi înapoi pe pat iar şoldurile se săltau în sus, 
frecând carnea moale în gura mea. La un anumit punct 
trecuse pe o spaniolă pronunţată molatec, ale cărei tonuri 
îmi zgândăreau propria-mi excitare, şi când ea înţepeni în 
cele din urmă, am fost capabil să intru în ea direct, 
strângând-o în braţe şi scufundându-mi limba în gura ei în 
primul sărut pe care-l împărţeam de când ajunsesem în pat. 

Ne-am mişcat încet, căutând ritmul mării de afară şi râsul 
primei noastre îmbrăţişări. Păru să dureze mult timp, timp 
pentru vorbit, de la murmure apatice la bolboroseli 
excitate, pentru modificări de poziţie şi muşcături uşoare, 
pentru încleştarea mâinilor, şi în tot acest timp un 
sentiment de limită a revărsării care îmi rănea ochii. Din 
această ultimă, insuportabilă presiune, mai mult decât din 
orice altceva, mi-am dat în cele din urmă drumul şi am 
ejaculat în ea, simţind-o cum îmi vânează ultima tărie 
pentru propriul ei final tremurător. 

În Corpul Mesagerilor iei ceea ce ţi se oferă, spunea 
Virginia Vidaura undeva pe coridoarele amintirilor mele. Şi 
uneori asta trebuie să fie de ajuns. 

Când ne-am despărţit pentru a doua oară, greutatea 
ultimelor douăzeci şi patru de ore veni peste mine ca unul 


dintre covoarele grele din camera cealaltă şi conştienţa 
alunecă treptat sub căldura crescândă de sub el. Ultimele 
mele impresii limpezi fură despre un corp lung alături de 
mine reinstalându-se cu sânii apăsaţi se spatele meu, un 
braţ cuprinzându-mă şi încleştarea ciudat de confortabilă a 
picioarelor, ale mele în ale ei, ca nişte mâini. Procesele 
gândirii mele încetineau. 

Ceea ce ţi se oferă. Uneori. De ajuns. 

Capitolul Douăzeci şi Opt. 

Când m-am trezit, ea dispăruse. 

Lumina soarelui intra în cabină prin câteva hublouri 
neacoperite. Tangajul vasului aproape că încetase, dar se 
clătina suficient cât să-mi arate, alternativ, un cer albastru 
cu dungi orizontale de nori şi dedesubt o mare relativ 
calmă. Undeva, cineva făcea cafea şi prăjea carne afumată. 
Am stat un timp întins nemişcat, culegând cârpele 
împrăştiate ale minţii mele şi încercând să asamblez din ele 
o haină rezonabilă. Ce să-i spun lui Ortega? Cât de mult, şi 
sub ce formă? Condiţionarea de Mesager se trezea alene, 
ca ceva târât afară dintr-o mlaştină. Am lăsat-o să se 
răstoarne şi să se scufunde la loc, absorbită în petele de 
soare de pe cearceaful de lângă capul meu. 

Clinchetul paharelor venind dinspre uşă mă readuse la 
realitate. Ortega stătea în prag purtând un tricou cu 
inscripţia NU REZOLUŢIEI 653 pe care NU-ul fusese vopsit 
stilizat cu o cruce roşie peste care era suprapus un 
categoric DA în aceeaşi culoare. Coloanele picioarelor ei 
goale dispăreau sub tricou de parcă ar fi putut continua la 
infinit în interior. Mâinile ei ţineau în echilibru o tavă 
încărcată cu micul dejun pentru un întreg escadron. 
Văzându-mă treaz, îşi scutură părul de pe ochi şi zâmbi 
strâmb. 

Aşa că i-am spus totul. 

— Şi ce ai de gând să faci? 

Am ridicat din umeri şi am fixat largul mării, strângând din 
ochi din cauza strălucirii. Oceanul părea mai plat, mai masiv 


decât pe Lumea lui Harlan. Sus pe punte, imensitatea lui 
copleşea iar iahtul părea deodată o jucărie de copil. 

— O să fac ceea ce vrea Kawahara. Ceea ce vrea Miriam 
Bancroft. Ceea ce vrei tu. Ceea ce se pare că vrea naibii 
toată lumea. O să îngrop cazul. 

— Crezi că pe Bancroft l-a ars Kawahara? 

— Aşa se pare. Sau ea îl ascunde pe cel care a făcut-o. Nu 
mai contează. O are pe Sarah, asta-i tot ce contează acum. 

— O putem acuza de răpire. Reţinerea de p.d. atrage... 

— Cincizeci până la o sută, da, am zâmbit vag. Am auzit 
noaptea trecută. Dar ea nu e direct implicată, trebuie să 
aibă un subsidiar. 

— Putem obţine mandate care... 

— E o blestemată de Mat, Kristin. O să ne învingă fără să-i 
crească măcar pulsul. Oricum, nu asta e problema aici. 
Imediat ce voi face o mişcare împotriva ei, o s-o arunce pe 
Sarah în virtual. Cât durează până când mandatele voastre 
cu rază lungă să intre în vigoare? 

— Vreo două zile, dacă sunt o urgenţă ONU. 

O umbră trecu peste faţa lui Ortega în timp ce spunea 
asta. Se aplecă peste parapet şi privi în jos. 

— Exact. În virtual înseamnă cea mai mare parte dintr-un 
an. Sarah nu e Mesager, nu are niciun fel de condiţionare. 
Ceea ce Kawahara poate să-i facă în opt sau nouă luni 
virtuale ar transforma o minte normală în terci. Ar fi 
distrusă psihic când am scoate-o de acolo. Dacă o scoatem 
de acolo, şi oricum eu nici măcar nu mă gândesc s-o las să 
treacă printr-o singură secundă de... 

— OK. Ortega puse o mână pe umărul meu: OK. Îmi pare 
rău. 

M-am înfiorat uşor, nu eram sigur dacă din cauza brizei 
mării sau a carcerelor virtuale ale lui Kawahara. 

— N-ai de ce. 

— Sunt poliţist. E în natura mea să caut căi de a-i prinde 
pe băieţii răi. Asta e. 

Am ridicat privirea şi i-am oferit un zâmbet palid. 


— Eu sunt Mesager. E în natura mea să caut căi de a-i 
rupe gâtul lui Kawahara. Am căutat. Nu sunt asemenea căi. 

Zâmbetul ei de răspuns era stânjenit, pătat de o 
ambivalenţă care ştiam că mai devreme sau mai târziu ne 
va ajunge din urmă. 

— Kristin, uite ce-i. Am găsit o posibilitate. Să-l mint cât 
mai convingător pe Bancroft şi să închid cazul. E ilegal, 
foarte ilegal, dar nimeni important nu va avea de suferit. 
Nu trebuie să-ţi spun despre ce e vorba. Dacă nu vrei tu să 
Ştii. 

Se gândi un timp, cu ochii sondând apa din jurul iahtului, 
ca şi cum răspunsul ar fi înotat acolo, ţinând pasul cu noi. 
M-am plimbat de-a lungul parapetului ca să-i dau timp, 
aplecându-mi capul pe spate ca să scanez cupola albastră a 
cerului de deasupra noastră şi gândindu-mă la sistemele de 
supraveghere orbitale. În mijlocul unui ocean aparent 
nesfârşit, învelit în siguranţa high-tech a iahtului, era uşor 
de crezut că te poţi ascunde de Kawaharele şi Bancroft-ii 
acestei lumi, dar acest fel de a te ascunde dispăruse cu 
secole în urmă. 

Dacă ei te vor, scrisese cândva un tânăr quellist despre 
elita conducătoare a Lumii lui Harlan, mai devreme sau mai 
târziu te vor scoate de pe glob, ca petele de praf interesant 
de pe un artefact marțian. Dacă vei traversa golful dintre 
stele, ei ar putea veni după tine. Dacă vei intra la stocare 
pentru câteva secole, ei vor fi acolo aşteptându-te, nou- 
clonaţi, când te vei reîntrupa. Ei sunt ceea ce cândva 
consideram zei, agenţi mitici ai destinului, inevitabili aşa 
cum Moartea, acel biet ţăran muncitor, aplecat peste coasa 
lui, nu mai este. Biata Moarte, nu mai e un adversar pe 
măsură pentru atotputernicele tehnologii ale depozitării de 
date pe carbonul modificat şi a recuperării lor. Cândva 
trăiam terorizaţi de sosirea ei. Acum flirtăm scandalos cu 
demnitatea sa sobră, iar astfel de fiinţe nu-i permit nici 
măcar intrarea pe uşa din dos. 


Am făcut o grimasă. Comparată cu Kawahara, Moartea era 
un fleac de trei parale. 

M-am oprit la prora şi am ales un punct de la orizont pe 
care să-l urmăresc până se hotăra Ortega. 

Imaginaţi-vă că aţi cunoscut pe cineva, cu mult timp în 
urmă. Împărţiţi lucruri, vă cufundaţi adânc unul în celălalt. 
Apoi vă îndepărtați, viaţa vă duce în direcţii diferite, 
legăturile nu mai sunt suficient de puternice. Sau poate 
sunteţi despărțiți de circumstanţe externe. Ani mai târziu, 
întâlniți acea persoană, în acelaşi trup, şi treceţi din nou 
prin toate. Care să fie atracţia? E oare aceeaşi persoană? 
Probabil poartă acelaşi nume, aproximativ acelaşi aspect 
fizic, dar asta o face să fie aceeaşi? Şi dacă nu, face asta ca 
lucrurile care s-au schimbat să fie neimportante sau 
periferice? Oamenii se schimbă, dar cât de mult? Când 
eram copil credeam că există o persoană esenţială, un fel 
de miez al personalităţii în jurul căruia factorii de suprafaţă 
pot evolua şi se pot schimba fără să deterioreze 
personalitatea iniţială. Mai târziu, am început să văd că 
aceasta era o eroare de percepţie provocată de metaforele 
în care obişnuiam să ne încadrăm. Ceea ce considerăm 
personalitate nu e mai mult decât o formă trecătoare a 
unuia dintre valurile din faţa mea. Sau, încetinind la o 
viteză mai umană, forma unei dune de nisip. Forma ca 
răspuns la stimuli. Vuitul, gravitația, educaţia. Amprenta 
genetică. Toate supuse eroziunii şi schimbării. Singurul mod 
de a învinge asta era stocarea pentru totdeauna. 

Aşa cum un sextant primitiv funcţionează pe baza iluziei că 
soarele şi stelele se rotesc în jurul planetei pe care ne 
aflăm, la fel simţurile noastre ne dau iluzia stabilităţii în 
univers, iar noi o acceptăm, pentru că fără această 
acceptare nu se poate face nimic. 

Virginia Vidaura, plimbându-se prin sala de seminar, 
pierdută în discurs. 

Dar faptul că un sextant vă permite să navigaţi cu precizie 
peste ocean nu înseamnă că soarele şi stelele se rotesc în 


jurul nostru. Pentru tot ceea ce facem noi, ca civilizaţie, ca 
indivizi, universul nu este stabil, şi la fel nimic din interiorul 
lui. Stelele se auto-consumă, universul însuşi se dilată, şi noi 
înşine suntem compuşi din materie în flux constant. Colonii 
de celule în alianţe temporare, reproducându-se şi 
descompunându-se, adăpostite într-un nor incandescent de 
impulsuri electrice şi stocate precar pe o memorie 
codificată de carbon. Aceasta este realitatea, aceasta este 
conştiinţa de sine, şi percepţia sa, bineînţeles, vă va ameţi. 
Unii dintre voi au făcut parte din Comandamentul Vidului, şi 
fără îndoială vă veţi gândi că v-aţi confruntat acolo cu 
ameţeala existenţei. 

Un zâmbet subţire. 

Vă promit că momentele Zen de care poate v-aţi bucurat 
în spaţiu nu sunt mai mult decât începutul a ceea ceva 
trebui să învăţaţi aici. Absolut tot ceea ce veţi realiza ca 
Mesageri trebuie să se bazeze pe înţelegerea faptului că nu 
există nimic altceva decât flux. Chiar şi tot ceea ce veţi voi 
să percepeţi ca Mesageri, nu numai să creaţi sau să 
realizaţi, trebuie să fie obţinut din acest flux. 

Vă doresc noroc. 

Dacă nu poţi măcar să întâlneşti aceeaşi persoană de două 
ori într-o viaţă, într-un singur trup, ce spune asta despre 
toate acele familii şi prieteni care aşteaptă la Download 
Central pe cineva pe care l-au cunoscut cândva privindu-i 
prin ochii unui străin. 

Cum poate aşa ceva să se apropie măcar de a fi aceeaşi 
persoană? 

Şi cum se potriveşte asta cu o femeie consumată de 
pasiune pentru un străin purtând trupul pe care l-a iubit 
cândva. E mai aproape, sau mai departe? 

Şi de fapt, unde se potriveşte aici străinul care i-a 
răspuns? 

Am auzit-o venind spre mine pe lângă parapet. Se opri la 
câţiva paşi distanţă şi îşi drese uşor glasul. Mi-am reprimat 
un zâmbet şi m-am întors. 


— Nu ţi-am spus cum a ajuns Ryker să posede toate astea, 
nu-i aşa? 

— Nu părea momentul să întreb. 

— Nu. Surâsul i se stinse ca măturat de briză: L-a furat. 
Cu câţiva ani în urmă, când încă mai lucra la Furturi de 
Trupuri. Aparţinea unui negustor de clone important din 
Sidney. Ryker a primit cazul deoarece tipul ăsta plasa marfă 
deteriorată prin clinicile de pe Coasta de Vest. A fost 
cooptat într-o trupă de asalt locală şi au încercat să-l prindă 
pe tip în port. Multe împuşcături, o mulţime de oameni 
morţi. 

— Şi multe distrugeri. 

Aprobă. 

— Acolo lucrurile se fac în mod diferit. Cea mai mare parte 
a treburilor poliţiei sunt preluate de contractorii particulari. 
Guvernul local îi manevrează prin legarea plăţilor de 
bunurile criminalilor pe care îi prind. 

— Interesant stimulent, am zis gânditor. Trebuie să ducă la 
prinderea multor oameni bogaţi. 

— Da, ei aşa spun că funcţionează. lahtul a fost partea lui 
Ryker. A făcut multă muncă de teren pentru cazul ăsta, şi a 
fost rănit în schimbul de focuri. 

Vocea ei era curios de indiferentă când relata aceste 
detalii, şi pentru o clipă am simţit că Ryker era departe. 

— De acolo are cicatricea de sub ochi şi chestia aia de pe 
braţ. Un pistol cu cabluri. 

— Urât. 

În ciuda voinţei mele am simţit o uşoară tresărire în braţul 
cu cicatrici. Mai avusesem de-a face cu pistoalele cu cabluri, 
şi nu mă bucurasem prea mult de întâlnire. 

— Exact. Majoritatea oamenilor au considerat că Ryker a 
meritat fiecare nit din vasul ăsta. Problema este că politica 
de aici din Bay City spune că ofiţerii de poliţie nu pot păstra 
darurile, bonusurile sau orice alte premii pentru acţiuni 
care fac parte din datoria lor. 

— Înţeleg raţionamentul. 


— Mda, şi eu. Dar nu şi Ryker. A plătit un Scufundător la 
mâna a doua să şteargă datele navei şi s-o reînregistreze 
printr-o firmă discretă. A pretins că are nevoie de o locaţie 
de siguranţă, dacă vreodată ar trebui să ascundă pe cineva. 

Am zâmbit puţin. 

— Slăbuţ. Dar îmi place stilul. Oare o fi acelaşi 
Scufundător care l-a turnat la Seattle? 

— Ai memorie bună. Da, exact acelaşi. Nacho Acul. 
Bautista spune poveşti frumoase, nu-i aşa? 

— Ai văzut şi asta, deci? 

— Da. În mod normal, i-aş zbura capul lui Bautista pentru 
prostiile astea de protector paternal. Ca şi cum eu aş avea 
nevoie de sprijin emoţional. A trecut prin două divorţuri 
nenorocite şi nu are nici patruzeci de ani. Privi gânditoare 
marea: încă nu am avut timp să mă confrunt cu el. Am fost 
prea ocupată cu tine. Uite, Kovacs, motivul pentru care îţi 
spun toate astea e că Ryker a furat vasul şi a încălcat legea 
de pe Coasta de Vest. Ştiu. 

— Şi tu nu ai făcut nimic, am ghicit eu. 

— Nimic. Îşi privi mâinile, cu palmele întoarse în sus: Of, la 
naiba, Kovacs, pe cine vrem să păcălim? Nici eu nu sunt un 
înger. Am scos şi rahatul din Kadmin cât era în custodia 
poliţiei. M-ai văzut. Ar fi trebuit să te fi arestat pentru 
bătaia de la Jerry's şi te-am lăsat să pleci. 

— Erai prea obosită ca să mai faci rapoarte, din câte îmi 
amintesc. 

— Mda, aşa e. 

Zâmbi, apoi se întoarse să mă privească în ochi, căutând 
pe faţa lui Ryker un semn că ar putea avea încredere în 
mine. 

— Spui că ai de gând să încalci legea, dar nimeni nu va 
avea de suferit. Corect? 

— Nimeni important, am corectat-o cu blândeţe. 

Dădu încet din cap ca pentru sine, ca o persoană care 
cântăreşte un argument convingător susceptibil să-i 
schimbe cu adevărat opiniile. 


— De ce ai nevoie? 

M-am desprins de parapet. 

— O listă cu bordelurile de pe Coasta de Vest, pentru 
început. Locuri care folosesc chestii virtuale. După aia, ar fi 
mai bine să ne întoarcem în oraş. Nu vreau s-o sun pe 
Kawahara de aici. 

Ea clipi. 

— Bordeluri virtuale? 

— Da. Şi cele mixte. De fapt, hai să fie orice loc de pe 
Coasta de Vest care foloseşte pornografie virtuală. Cu cât 
mai sordidă cu atât mai bine. O să-i vând lui Bancroft un 
pachet atât de împuţit încât n-o să vrea să se uite la el 
suficient de aproape ca să vadă imperfecţiunile. Atât de rău 
încât n-o să vrea nici măcar să se gândească la el. 

Capitolul Douăzeci şi Nouă. 

Lista lui Ortega conţinea peste două mii de nume, fiecare 
având adăugat un scurt raport de supraveghere şi orice 
condamnare de către Vătămările Organice legată de 
angajaţi sau de clientelă. În format hard se întindea pe 
două sute de pagini, care începură să se desfăşoare ca o 
eşarfă lungă de hârtie imediat ce am trecut de prima 
pagină. Am încercat să parcurg lista în taxi pe drumul de 
întoarcere în Bay City, dar am renunţat când am văzut că 
ameninţă să ne copleşească pe amândoi pe locurile din 
spate. Oricum nu aveam chef. Cea mai mare parte din mine 
îşi dorea să fi stat încă ghemuit pe patul de la cabina de la 
pupa a iahtului lui Ryker, izolat de restul lumii şi problemele 
ei prin sute de kilometri de albastru fără urme. 

Întors în apartamentul Watchtower, am trimis-o pe Ortega 
afară din cameră în timp ce o sunam pe Kawahara la 
numărul pe care mi-l dăduse Trepp. Trepp fu cea care 
apăru prima pe ecran, cu trăsăturile pătate de somn. M-am 
întrebat dacă stătuse trează toată noaptea încercând să-mi 
dea de urmă. 

— Neaţa. Căscă şi probabil verifică cipul intern al unui 
ceas: După amiaza, adică. Unde-ai fost? 


— Prin împrejurimi. 

Trepp îşi frecă fără eleganţă un ochi şi căscă din nou. 

— 'Te priveşte. Făceam doar conversaţie. Ce-ţi mai face 
capul? 

— Mai bine, mulţumesc. Vreau să vorbesc cu Kawahara. 

— Sigur. Întinse mâna spre ecran: Vorbim mai târziu. 

Ecranul deveni neutru, o elice tricoloră desfăşurându-se 
acompaniată de un aranjament de muzică de instrumente 
cu coarde greţos de dulceag. Am scrâşnit din dinţi. 

— Takeshi-san. 

Ca de obicei, Kawahara începu în japoneză, ca şi cum ar fi 
stabilit un punct comun cu mine. 

— E neaşteptat de devreme. Ai veşti bune pentru mine? 

M-am încăpățânat să vorbesc în amanglică. 

— E o linie sigură? 

— În măsură în care aşa ceva este posibil, da. 

— Am o listă de cumpărături. 

— Dă-i drumul. 

— Pentru început, am nevoie de acces la un virus militar. 
De preferinţă Rawling 48651, sau una din variantele de 
Condomar. 

Trăsăturile inteligente ale lui Kawahara se aspriră brusc. 

— Virusul de la Innenin? 

— Da. Acum e demodat de un secol, n-ar trebui să fie greu 
de obţinut. Apoi mai am nevoie... 

— Kovacs, cred că ar fi mai bine să-mi explici ce pui la cale. 

Am ridicat o sprânceană. 

— Am înţeles că asta e problema mea, şi că nu vrei să fii 
implicată. 

— Dacă îţi obţin o copie a virusului Rawling, aş zice că deja 
sunt implicată. Kawahara îmi oferi un zâmbet măsurat: 
Aşadar ce ai de gând să faci cu el? 

— Bancroft s-a sinucis, ăsta e rezultatul pe care îl vrei, 
corect? 

O aprobare lentă. 


— Atunci trebuie să existe un motiv, am zis, încălzindu-mă 
în ciuda mea din cauza structurii de amăgiri pe care o 
inventasem. Făceam ceea ce fusesem antrenat să fac, şi mă 
simţeam bine. Bancroft are stocare telecomandată, şi nu 
are logică să-şi fi pus capăt zilelor dacă nu avea un motiv 
anume. Un motiv fără legătură cu actul fizic al sinuciderii. 
Un motiv cum ar fi autoconservarea. 

Ochii lui Kawahara se îngustară. 

— Continuă. 

— Bancroft frecventează în mod curent bordelurile, reale 
şi virtuale. Mi-a spus-o chiar el acum câteva zile. Şi nici nu e 
prea pretenţios în privinţa calităţii stabilimentului. Acum, să 
presupunem că are loc un accident în unul dintre acele 
virtuale unde îşi scarpină el mâncărimea. O scurgere 
accidentală de la unul dintre acele programe cumplite pe 
care nimeni nu s-a ostenit măcar să le deschidă de zeci de 
ani. Dacă mergi la o casă cu nivel suficient de scăzut, n-ai 
de unde să ştii ce ar putea să zacă pe acolo. 

— Virusul Rawling. 

Kawahara expiră ca şi cum şi-ar fi ţinut respiraţia 
aşteptând. 

— Lui Rawling varianta 4851 îi ia circa o sută de minute să 
se activeze complet, după care e prea târziu ca să mai faci 
ceva. 

M-am forţat să-mi scot din minte imaginile cu Jimmy de 
Soto. 

— 'Ţinta e contaminată fără putinţă de scăpare. Să 
presupunem că Bancroft află asta prin intermediul vreunui 
sistem de avertizare. Pentru aşa ceva ar trebui să fie cablat 
intern. Dintr-odată descoperă că cipul cortical pe care îl 
poartă şi creierul la care e conectat s-au virusat. Ăsta nu e 
un dezastru, dacă ai clone şi stocare telecomandată, dar... 

— Transmisia. 

Faţa lui Kawahara se lumină când înţelese. 

— Exact. Ar trebui să facă ceva ca să oprească 
transmiterea virusului la copie împreună cu restul 


personalităţii sale. Cum următorul needlecast urmează în 
acea noapte, poate chiar peste câteva minute, există un 
singur mod de a se asigura că cipul cortical de rezervă nu 
va fi contaminat. 

Am mimat o împuşcătură în cap. 

— Ingenios. 

— De asta a făcut apelul, verificarea orei. Nu putea avea 
încredere în propriul lui ceas intern, era posibil ca virusul 
deja să-l fi dat peste cap. 

Solemn, Kawahara ridică mâinile la vedere şi aplaudă. 
Când termină, îşi încleştă mâinile şi mă privi pe deasupra 
lor. 

— Foarte impresionant. O să obţin imediat virusul Rawling. 
Ai ales un bordel virtual potrivit în care să fie descărcat? 

— Încă nu. Virusul nu e singurul lucru de care am nevoie. 
Vreau ca tu să aranjezi eliberarea condiţionată şi 
reîntruparea lui Irene Elliott, în prezent deţinută la Bay 
City Central sub acuzaţia de Scufundare. De asemenea 
vreau să analizezi posibilitatea de a obţine trupul ei original 
de la cei care l-au cumpărat. Dacă e afacerea unei firme, ar 
trebui să existe înregistrări. 

— O s-o foloseşti pe această Elliott pentru a descărca 
Rawling-ul? 

— E evident că e bună. 

— E evident că a fost prinsă, observă Kawahara caustic. 
Am o mulţime de oameni care să facă asta pentru tine. 
Specialişti de vârf în intruziune. Nu ai nevoie... 

— Kawahara. Mi-am păstrat cumpătul cu greu, dar ceva 
din iritarea mea se simţea în tremurul vocii: E afacerea 
mea, ţine minte, nu vreau ca oamenii tăi să se bage peste 
tot. Scoate-o pe Elliott din depozitare, şi ne va fi loială. Dă-i 
înapoi propriul trup şi va fi a noastră pe viaţă. Aşa vreau eu 
să fac lucrurile, deci aşa o să se întâmple. 

Am aşteptat. Kawahara rămase un moment lipsită de 
expresie, apoi îmi arătă un alt zâmbet calibrat cu grijă. 


— Foarte bine. O facem cum vrei tu. Sunt convinsă că eşti 
conştient de riscurile pe care ţi le asumi, şi de ceea ce vei 
păţi dacă eşuezi. O să te contactez azi mai târziu la 
Hendrix. 

— Ce se mai aude cu Kadmin? 

— Despre Kadmin nu se aude nimic. 

Kawahara mai zâmbi o dată, şi legătura se întrerupse. 

Am rămas pentru o clipă fixând ecranul neutru, revăzând 
povestea ca şi cum ar fi fost întinsă în faţa mea. Aveam 
sentimentul inconfortabil că aş fi spus adevărul în mijlocul 
tuturor acestor amăgiri. Sau, mai mult, că minciunile mele 
atent învârtite călcau pe urmele adevărului, urmând 
aceeaşi cărare. O minciună bună trebuie să fie suficient de 
aproape de adevăr ca să-şi extragă substanţa din el, dar aici 
era altceva, ceva cu mult mai agasant. Mă simţeam ca un 
vânător care urmăreşte o panteră de mlaştină puţin prea 
îndeaproape pentru a fi în largul lui, şi se aşteaptă în orice 
moment s-o vadă apărând din mlaştină în toată oroarea ei 
de colţi şi cârcei. Adevărul se afla acolo, undeva. 

Era un sentiment greu de înlăturat. 

M-am ridicat şi m-am dus în bucătărie, unde Ortega fora 
prin frigiderul aproape gol. Lumina din interior îi acoperea 
trăsăturile într-un mod pe care nu-l mai văzusem până 
acum, şi sub unul din braţele ridicate sânul drept umplea 
tricoul moale, ca un fruct, ca o apă. Dorinţa de a o atinge 
îmi dădea mâncărimi în palme. 

Ea ridică ochii. 

— Tu nu găteşti? 

— Hotelul face totul. Vine prin trapă. Ce vrei? 

— Vreau să gătesc ceva. Renunţă să mai caute prin 
frigider şi închise uşa: Obţii ceea ce vrei? 

— Cred că da. Dă-i hotelului o listă de ingrediente. Sunt 
tigăi şi alte lucruri acolo jos pe raft, cred. Dacă mai ai 
nevoie de ceva, cere hotelului. O să mă uit pe listă. A, şi, 
Kristin. 

Întoarse capul de la raftul pe care i-l indicasem. 


— Capul lui Miller nu e acolo. L-am pus alături. 

Gura i se strânse puţin. 

— Ştiu unde ai pus capul lui Miller, zise. Nu asta căutam. 

Câteva minute mai târziu, aşezaţi pe pervazul ferestrei şi 
cu lista desfăşurându-se până la podea, am auzit vocea 
joasă a lui Ortega conversând cu Hendrix. Urmară nişte 
zgomote de lovituri, o altă conversaţie înăbuşită, apoi 
sunetul uleiului încingându-se încet. Mi-am alungat nevoia 
de o ţigară şi mi-am cufundat capul în hârtii. 

Căutam ceva ce văzusem în fiecare zi a vieţii mele de tânăr 
din Newpest; locuri în care îmi petrecusem anii de 
adolescent, străduţele înguste ale micilor afaceri care 
emiteau holograme ieftine promițând lucruri ca Mai bine 
decât realitatea, Gamă largă de scenarii şi Vise care se 
îndeplinesc. Nu trebuia mult ca să înfiinţezi un bordel 
virtual. Aveai nevoie doar de o firmă şi spaţiu pentru sicriele 
clienţilor rânduite vertical. Softurile variau ca preţ, în 
funcţie de cât de elaborate şi de originale erau, dar 
maşinile pe care se aplicau puteau fi de obicei cumpărate 
din surplusul armatei, în rate. 

Dacă Bancroft îşi cheltuia banii şi timpul în biocabinele lui 
Jerry, s-ar simţi ca acasă într-un astfel de loc. 

Parcursesem două treimi de listă, şi o parte din ce în ce 
mai mare din atenţia mea aluneca înspre aromele 
provenind din bucătărie, când ochii mi-au căzut pe un nume 
familiar şi am înţepenit brusc. 

Am revăzut o femeie cu păr lung negru şi buze stacojii. 

Am auzit vocea lui Trepp. 

Capul în nori. Vreau să fim acolo înainte de miezul nopţii. 

Şi un şofer cu cod de bare. 

Nicio problemă. Traficul pe coastă e lejer în seara asta. 

Şi femeia cu buze stacojii. 

Cu capul în nori. Aşa te simţi. Poate nu-ţi permiţi să vii 
până aici. Un cor în extaz. 

De la Case, de la Case, de la Case... 

Şi hârtia oficială din mâinile mele. 


Cu Capul În Nori: Casă acreditată de pe Coasta de Vest, 
produse reale şi virtuale, amplasament mobil aerian în 
afara graniţelor de coastă... 

Am parcurs notele, cu capul răsunând ca un cristal delicat 
lovit cu un ciocan. 

Navigaţia şi sistemele de balizaj conectate în Bay City şi 
Seattle. Codificare discretă a membrilor. Cercetări de 
rutină, NR. Nicio condamnare. Operează sub licenţă Third 
Eye Holdings Inc. 

Am rămas nemişcat, gândindu-mă. 

Lipseau piese. Era ca oglinda, fixată în crestături cu 
marginile ascuţite, suficient cât să ofere o imagine, dar nu 
întregul. Eu mă uitam cu multă atenţie la marginile 
neregulate a ceea ce aveam, încercând să rotunjesc 
muchiile, să obţin cadrul. Trepp mă dusese s-o văd pe Ray - 
Reileen - la Cu Capul în Nori. Nu în Europa, Europa fusese 
ca să mă orbească, greutatea sumbră a bazilicii fusese 
proiectată ca să mă amorţească şi să nu văd ceea ce era 
evident. Dacă în afacere ar fi fost implicată Kawahara, nu ar 
fi supravegheat-o de la jumătate de glob distanţă. 
Kawahara era la Cu Capul în Nori, şi... 

Şi ce? 

Intuiţia de Mesager este o formă de recunoaştere 
subliminală, o conştienţă crescută a tiparelor pe care lumea 
reală şi le şlefuieşte prea des prin cererea ei de atenţie 
detaliată. Dacă se dau suficiente indicii de continuitate poţi 
face saltul care îţi permite să vezi întregul, ca un fel de 
premoniţie a adevăratei cunoaşteri. Pornind de la acest 
model, poţi completa mai târziu amănuntele. Dar există un 
anumit minim de care ai nevoie ca să te lansezi. Precum 
vechile aeronave propulsate liniar, ai nevoie de un elan, iar 
eu nu îl aveam. Mă simţeam izbindu-mă de pământ, 
agăţându-mă de aer şi căzând înapoi. Nu era suficient. 

— Kovacs? 

Am ridicat ochii şi am văzut. Ca un display conectându-se, 
ca bolţurile unei guri de aerisire lovindu-se în cădere de 


capul meu. 

Ortega stătea în picioare în faţa mea, cu un dispozitiv de 
amestecat într-o mână, cu părul adunat la ceafă într-un nod 
larg. Tricoul ei îmi descria: 

REZOLUȚIA 653. Da sau Nu, depinde. 

Oumou Prescott. 

Domnul Bancroft are o influenţă nedeclarată la Curtea 
ONU. 

Jerry Sedaka. 

Bătrâna Anenome e catolică... Angajăm o mulţime din 
astea. Uneori e foarte convenabil. 

Gândurile îmi alergau ca o rachetă, aprinzând liniile 
asociaţiilor. 

Terenul de tenis. 

Nalan Ertekin, Judecător Şet la Tribunalul Suprem al 
ONU. 

Joseph Phiri, Comisia Drepturilor Omului Propriile mele 
cuvinte. 

Îmi imaginez că sunteţi aici ca să discutaţi despre 
Rezoluţia 653. 

O influenţă nedeclarată... 

Miriam Bancroft. 

O să am nevoie de ajutor ca să-l iau pe Marco din circa lui 
Nalan. E turbat de furie, apropo. 

Şi Bancroft. 

După cum a jucat azi, nu mă surprinde. 

Rezoluţia 653. Catolicii. 

Mintea mea revărsa datele înapoi ca un motor de căutare 
dement, derulând. 

Sedaka, strălucind. 

Declaraţie sub jurământ pe disc, Legământul complet de 
Abţinere înregistrat la Vatican. 

Uneori e foarte convenabil. 

Ortega. 

Blocat din Motive de Congştiinţă. Mary Lou Hinchley. 


Anul trecut cei de pe Coastă au pescuit o puştioaică din 
ocean. 

Nu rămăsese prea mult din corp, dar au găsit cipul. 

Blocat din Motive de Conştiinţă. 

Din ocean. 

Cei de pe Coastă. 

Amplasament mobil aerian în afara graniţelor de coastă... 

Capul În Nori. 

Era un proces care nu putea fi frânat, un fel de avalanşă 
mentală. Aşchii de realitate smulse şi rostogolindu-se 
înainte, numai că în loc de haos ele cădeau în ceva ce avea 
formă, un fel de întreg restructurat al cărui aspect final 
încă nu-l puteam înţelege. 

Navigaţia şi sistemele de balizaj conectate în Bay City... 

Şi Seattle. 

Bautista. 

Vezi tu, totul s-a petrecut într-o clinică ilegală din Seattle. 

Intacţii au căzut în Pacific. 

Teoria lui Ortega era că lui Ryker i se înscenase ceva. 

— La ce te uiţi? 

Cuvintele atârnară în aer pentru o clipă ca o balama a 
timpului, şi deodată timpul se redeschise şi în uşă Sarah 
abia se trezea în patul din hotelul din Millsport, cu tunetul 
unei descărcături de orbital făcând să zăngăne ferestrele în 
ramele lor, şi în spate elicele pe fondul nopţii, şi propriile 
noastre morţi pândindu-ne nebune. 

— La ce te uiţi? 

Am clipit şi mi-am dat seama că încă mă holbam la tricoul 
lui Ortega, la ridicăturile moi pe care ea le crea în interiorul 
lui şi la inscripţia imprimată pe piept. Avea un zâmbet uşor 
pe chip, dar care începea să se stingă din cauza grijii. 

— Kovacs? 

Am clipit din nou şi am încercat să derulez metrii de 
revărsare mentală pe care o declanşase tricoul, 
întrevederea adevărului de la Cu Capul în Nori. 

— "Te simţi bine? 


— Da. 

— Vrei să mănânci? 

— Ortega, ce-ar fi dacă... - mi-am dat seama că trebuie să- 
mi dreg glasul, am înghiţit şi am reînceput. Nu voiam să 
spun asta, corpul meu nu voia s-o spună: Ce-ar fi dacă l-aş 
putea scoate pe Ryker de la stocare? Vreau să zic, pentru 
totdeauna. Să i se ridice acuzaţiile, să se dovedească 
înscenarea de la Seattle. Ce-ar însemna asta pentru tine? 

Pentru o clipă, mă privi de parcă aş fi vorbit o limbă pe 
care ea n-o înţelegea. Apoi înaintă spre pervazul ferestrei şi 
se aşeză cu grijă pe margine, cu faţa la mine. Rămase un 
timp tăcută, dar deja văzusem răspunsul în ochii ei. 

— Te simţi vinovat? mă întrebă în cele din urmă. 

— În legătură cu ce? 

— În legătură cu noi. 

Aproape că am izbucnit în râs, dar exista prea multă 
suferinţă implicată încât să-mi opresc reflexul în gât. 
Dorinţa de a o atinge nu încetase. În decursul ultimei zile 
venise şi plecase în valuri, dar nu dispăruse niciodată pe de- 
a-ntregul. Când priveam la curbele şoldurilor şi coapselor ei 
pe pervazul ferestrei, puteam să simt felul în care se 
zvârcolise sub mine, atât de clar încât era aproape virtual. 
Palmele mele îşi aminteau greutatea şi forma sânilor ei de 
parcă ar fi fost treaba de o viaţă a acestui trup. Privind-o, 
degetele mele doreau să traseze contururile feţei ei. În 
mine nu era loc pentru vină, pentru nimic altceva în afara 
acestei senzaţii. 

— Mesagerii nu simt vina, am zis scurt. Vorbesc serios. 
Adică sunt aproape sigur de faptul că Ryker a fost aranjat 
de Kawahara pentru că a agitat prea mult apele în cazul 
Mary Lou Hinchley. Îţi aminteşti ceva din dosarele lui? 

Ortega se gândi câteva momente, apoi ridică din umeri. 

— A fugit de acasă ca să trăiască cu prietenul ei. În mare 
parte slujbe neoficiale, ca să scoată banii de chirie. 
Prietenul era un nenorocit, avea cazier de la vârsta de 


cincisprezece ani. Ceva trafic de stiff, câteva baze de date 
uşor de spart, în general trăia de pe urma femeilor lui. 

— Ar fi lăsat-o să lucreze pe Piaţa de Carne? Sau în 
biocabine? 

— O, da, aprobă Ortega cu chipul împietrit. Cât ai bate din 
palme. 

— Dacă cineva făcea recrutări pentru un bordel de sadici, 
catolicii ar fi fost candidaţii ideali, nu-i aşa? Fiindcă ei nu 
povestesc nimănui nimic în urma evenimentului. Din motive 
de conştiinţă. 

— Sadici. Dacă faţa lui Ortega fusese înainte împietrită, 
acum era de granit. Pe aici majoritatea victimelor sadicilor 
primesc pur şi simplu un glonţ în cip când se termină. Nu 
spun poveştile. 

— Exact. Dar dacă ceva nu a mers bine? Mai precis, dacă 
Mary Lou Hinchley urma să fie folosită drept prostituată 
pentru sadici, a încercat să evadeze şi a căzut dintr-un 
bordel aerian numit Cu Capul În Nori. Asta ar face 
catolicismul ei foarte convenabil, nu-i aşa? 

— Cu Capul În Nori? Vorbeşti serios? 

— Lucrul ăsta i-ar face pe proprietarii Capului În Nori 
foarte nerăbdători să înăbuşe din faşă Rezoluţia 653, nu-i 
aşa? 

— Kovacs. Ortega făcea semne de încetinire cu ambele 
palme: Kovacs, Cu Capul În Nori este una dintre Case. 
Prostituţie de lux. Mie nu-mi plac locurile alea, mă fac să 
vomit la fel ca şi cabinele, dar sunt curate. Ele satisfac 
societatea elevată şi nu folosesc porcării ca sadismul... 

— Deci tu nu crezi că eşaloanele superioare se pretează la 
sadism şi necrofilie. Asta e ceva strict pentru clasele de jos, 
aşa-i? 

— Nu, nu e, zise Ortega plat. Dar dacă cineva cu bani vrea 
să se joace de-a tortura, îşi poate permite s-o facă în virtual. 
Unele dintre Case folosesc sadism virtual, dar o fac pentru 
că e legal, iar noi nu putem face nimic în sensul ăsta. Şi lor 
aşa le place. 


Am inspirat adânc. 

— Kristin, cineva m-a dus să mă întâlnesc cu Kawahara la 
bordul Capului în Nori. Cineva de la Wei Clinic. Iar dacă ea 
e implicată în Casele de pe Coasta de Vest, atunci ei vor 
face orice aduce profit, pentru că ea ar face orice, absolut 
orice. Aveai nevoie de un Mat mare şi rău pe care să dai 
vina? Uită de Bancroft, prin comparaţie el e un călugăr. 
Kawahara a crescut în Fission City, făcând trafic cu 
medicamente anti-radiaţii printre familiile muncitorilor de 
la puţurile de combustibil. Ştii ce e un cărător de apă? 

Ea scutură din cap. 

— În Fission City aşa se numeau bătăuşii bandelor. Vezi tu, 
dacă cineva refuza să plătească pentru protecţie, sau dacă 
turna la poliţie, sau nu sărea destul de repede atunci când 
bossul din yakuza locală zicea „sări”, pedeapsa standard 
era să bea apă contaminată. Bătăuşii obişnuiau s-o care în 
flacoane izolate, scursă din sistemele de răcire ale unui 
vreunui reactor de nivel scăzut. Năvăleau într-o noapte în 
casa delincventului şi-i spuneau cât de multă trebuie să bea. 
Familia era obligată să privească. Dacă el nu bea, începeau 
să-i căsăpească familia unul câte unul până când o făcea. 
Vrei să ştii de unde cunosc această delicioasă parte a 
istoriei Pământului? 

Ortega nu zise nimic, dar gura i se strânsese de dezgust. 
— Ştiu pentru că mi-a povestit Kawahara. Asta a făcut ea 
când a fost mică. A fost cărător de apă. Şi e mândră de asta. 

Telefonul ţârâi. 

I-am făcut lui Ortega semn cu mâna să iasă din raza 
vizuală şi m-am dus să răspund. 

— Kovacs? 

Era Rodrigo Bautista. 

— Ortega e cu tine? 

— Nu, am minţit eu automat. N-am mai văzut-o de câteva 
zile. E vreo problemă? 

— A, probabil că nu. A dispărut din nou de pe faţa planetei. 
Ei bine, dac-o vezi, spune-i că a lipsit de la o şedinţă a 


echipei în după-amiaza asta şi căpitanul Murawa nu a fost 
mulţumit. 

— Ar trebui să mă aştept s-o văd? 

— Cu Ortega, cine naiba ştie? Bautista îşi desfăcu mâinile: 
Uite, trebuie să plec. La revedere. 

— La revedere. 

Am aşteptat să se stingă ecranul, apoi Ortega se întoarse 
din locul ei de lângă perete. 

— Ai auzit? 

— Da. Astăzi de dimineaţă ar fi trebuit să revedem 
discurile de la Hendrix. Murawa probabil va dori să ştie în 
primul rând de ce le-am luat de la sediu. 

— Doar e cazul tău, nu? 

— Mda, dar există unele norme. Ortega păru deodată 
obosită: Nu le mai pot păstra mult, Kovacs. Deja privesc o 
mulţime de priviri amuzate pentru că lucrez cu tine. În 
curând cineva va deveni cu adevărat suspicios. Ai câteva 
zile să încerci porcăria asta cu Bancroft, dar apoi... 

Ridică elocvent mâinile. 

— Nu poţi spune că ai fost jefuită? Kadmin ţi-a luat 
discurile. 

— M-ar pune la poligraf... 

— Nu imediat. 

— Kovacs, cariera mea se duce pe apa sâmbetei, nu a ta. 
Nu fac treaba asta de plăcere, trebuie să... 

— Kristin, ascultă-mă. M-am apropiat de ea şi i-am luat 
mâinile într-ale mele: îl vrei pe Ryker înapoi sau nu? 

Încercă să se îndepărteze de mine dar am reţinut-o. 

— Kristin. Crezi că a fost o înscenare? 

Înghiţi în sec. 

— Da. 

— Atunci de ce să nu crezi că a fost Kawahara? 
Transportorul pe care a încercat să-l doboare la Seattle se 
îndrepta spre ocean când s-a prăbuşit. Extrapolează 
direcţia asta şi vezi ce obţii. Stabileşte punctul în care cei 


de pe Coastă au pescuit-o pe Mary Lou Hinchley din mare. 
Apoi pune pe hartă Cu Capul în Nori şi vezi dacă se leagă. 

Ortega se trase de lângă mine cu o expresie stranie în 
ochi. 

— Vrei ca toate astea să fie adevărate nu? Ai nevoie de o 
scuză ca să te iei de Kawahara, indiferent care. E vorba 
doar de ură, nu-i aşa? Încă o răzbunare. Nu-ţi pasă de 
Ryker. Nu-ţi pasă nici măcar de prietena ta Sarah... 

— Mai zi asta o dată, am spus cu răceală, şi te pocnesc. 
Dacă vrei să ştii, nimic din ceea ce tocmai am discutat nu 
contează mai mult pentru mine decât viaţa lui Sarah. Şi 
nimic din ceea ce am spus nu înseamnă că am altă opţiune 
decât să fac exact ceea ce vrea Kawahara. 

— Atunci care naiba e rostul? 

Aş fi vrut să o ating. În schimb, mi-am alungat dorinţa 
printr-un gest de îndepărtare cu ambele mâini tăind uşor 
aerul. 

— Nu ştiu. Nu încă. Dar dacă pot s-o scap pe Sarah, ar 
putea exista după aceea şi o cale de a o învinge pe 
Kawahara. Şi ar putea exista şi o cale de a-l reabilita pe 
Ryker. Asta e tot ce vreau să spun. 

Rămase o clipă privindu-mă, apoi se întoarse şi-şi recuperă 
geaca de pe braţul fotoliului unde o aruncase când sosise. 

— Ies puţin, zise încet. 

— Bine. 

I-am răspuns la fel de încet. Nu era momentul pentru 
presiuni. 

— O să fiu aici, sau o să-ţi las un mesaj dacă va trebui să 
plec. 

— Da, aşa să faci. 

În glasul ei nu era nimic care să indice dacă avea să se mai 
întoarcă sau nu. 

După plecarea ei am stat să mă mai gândesc puţin, 
încercând să pun ceva carne pe structura pe care intuiţia 
de Mesager mi-o arătase. Când telefonul sună din nou 
evident renunţasem, pentru că ţârâitul m-a găsit privind în 


gol pe fereastră, întrebându-mă unde se dusese Ortega în 
Bay City. 

De data asta era Kawahara. 

— Am ceea ce vrei, zise ea pe nepregătite. O versiune 
latentă a virusului Rawling va fi livrată la SilSet Holdings 
mâine dimineaţă după ora opt. Adresa este Sacramento, 
1187. Vor şti că vii. 

— Şi codurile activatorului? 

— O livrare separată. Ie va contacta Trepp. 

Am aprobat din cap. Legile ONU privind transferul şi 
posesia de viruşi militari erau atât de clare încât deveneau 
obtuze. Formele virale inerte puteau fi deţinute ca subiect 
de studiu sau chiar, după cum se dovedise într-o speţă 
bizară, ca trofeu privat. Posesiunea sau vânzarea unui virus 
militar activ sau a codurilor prin care un virus latent ar 
putea fi activat reprezenta un delict, atrăgând pedepse 
între o sută şi două sute de ani de stocare. În eventualitatea 
că virusul era şi declanşat, sentinţa se putea ridica până la 
ştergere. În mod firesc aceste pedepse se aplicau numai 
civililor, nu şi comandanților militari sau funcţionarilor 
guvernamentali. Cei puternici sunt geloşi pe jucăriile lor. 

— Asigură-te că mă contactează repede, am spus scurt. 
Nu vreau să irosesc mai mult decât e necesar din cele zece 
zile. 

— Înţeleg. 

Kawahara făcu o faţă compătimitoare, de parcă 
amenințările împotriva lui Sarah ar fi fost opera unor forţe 
malefice ale naturii asupra cărora niciunul dintre noi nu 
avea control. 

— Voi avea grijă ca Irene Elliott să fie reîntrupată cel 
târziu mâine seară. Teoretic a fost scoasă din stocare de 
către JacSol SA, una dintre companiile mele de 
intermediere a comunicaţiilor. O vei putea prelua de la Bay 
City Central în jur de ora zece. Ai o acreditare temporară în 
postul de consultant pe probleme de securitate pentru 
Divizia de Vest a JacSol. Numele este Martin Anderson. 


— Am înţeles. 

Era modul lui Kawahara de a-mi atrage atenţia că dacă 
ceva mergea prost, eram legat de ea şi cădeam primul. 

— Asta o să fie în dezacord cu semnătura genetică a lui 
Ryker. El are un dosar activ la Bay City Central pe perioada 
cât corpul lui e utilizat. 

Kawahara aprobă. 

— Descurcă-te. Acreditarea ta va fi direcţionată prin 
canalele corporative ale JacSol cu prioritate faţă de orice 
analiză genetică individuală. Un cod forţat, în cadrul JacSol 
amprenta ta genetică va fi înregistrată ca fiind a lui 
Anderson. Alte probleme? 

— Dacă dau nas în nas cu Sullivan? 

— Directorul Sullivan tocmai a plecat într-un concediu 
prelungit. O problemă psihologică. Petrece ceva timp în 
virtual. N-o să-l întâlneşti din nou. 

În ciuda voinţei mele, am simţit un fior rece privind 
trăsăturile calme ale lui Kawahara. Mi-am dres glasul. 

— Şi răscumpărarea trupului? 

— Nu. Kawahara zâmbi uşor: Am verificat datele. Trupul 
lui Irene Elliott nu are îmbunătăţiri biotech care să justifice 
costurile recuperării lui. 

— Eu nu am spus că ar avea. Nu e vorba de capacitatea 
tehnică, ci de motivare. Va fi mai loială dacă... 

Kawahara se aplecă în faţă spre ecran. 

— Pot să fiu împinsă doar până la o limită, Kovacs. Apoi te 
opreşti. Elliott capătă un trup compatibil, ar trebui să fie 
recunoscătoare pentru asta. Tu ai vrut-o pe ea, deci orice 
problemă de loialitate pe care ţi-o pune are să fie în 
exclusivitate treaba ta. Nu vreau să aud despre aşa ceva. 

— Îi va trebui mai mult timp ca să se ajusteze, am 
continuat cu încăpățânare. Într-un trup nou va fi mai lentă, 
mai puţin res... 

— De asemenea e treaba ta. [i-am oferit cei mai buni 
experţi în intruziune pe care îi pot cumpăra, şi tu i-ai 


refuzat. Trebuie să înveţi să faci faţă consecinţelor 
acţiunilor tale, Kovacs. 

Făcu o pauză şi se lăsă pe spate cu un alt zâmbet abia 
schiţat. 

— l-am făcut o verificare de rutină lui Elliott. Cine e ea, 
care e familia ei, ce relaţii există. De ce vrei s-o scoţi din 
stocare. E un gest frumos, Kovacs, dar mă tem că vei fi 
nevoit să-ţi susţii faptele de bun samaritean fără ajutorul 
meu. Nu fac operă de caritate. 

— Nu, am replicat inexpresiv. Presupun că nu. 

— Nu. Şi de asemenea pot să presupun că acesta va fi 
ultimul contact direct între noi până se rezolvă problema. 

— Da. 

— Ei bine, oricât de nepotrivit ar părea, succes, Kovacs. 
Ecranul se stinse, lăsând cuvintele să atârne în aer. Am 
rămas un timp care mi s-a părut lung, auzindu-le, fixând o 
imagine fictivă pe ecran pe care ura mea o făcuse aproape 

reală. Când am vorbit, vocea lui Ryker răsună străină în 
urechile mele, de parcă altcineva sau altceva vorbea prin 
intermediul meu. 

— Nepotrivit e corect, am rostit în camera tăcută. 
Ticăloaso. 

Ortega nu se întoarse, dar aroma a ceea ce gătise ea se 
insinuase prin apartament şi stomacul meu se zbătu de 
bucurie. Am mai aşteptat puţin, încercând încă să asamblez 
muchiile zimţate ale puzzle-ului în mintea mea, dar fie 
inima mea nu avea chef de asta fie lipsea ceva de 
importanţă majoră. În cele din urmă mi-am îndepărtat cu 
forţa gustul coclit al urii şi frustrării şi m-am dus să mănânc. 

Capitolul Treizeci. 

Infrastructura reţelei lui Kawahara era ireproşabilă. 

O limuzină automată cu însemnele JacSol fulgerând pe 
laterale apăru la Hendrix la ora opt a doua zi de dimineaţă. 
Am coborât în întâmpinarea ei şi am găsit compartimentul 
din spate ticsit de cutii cu etichete în chineză. 


Deschizându-le în camera mea, cutiile s-au dovedit a 
deţine o linie de recuzită corporatistă de înaltă calitate care 
ar fi înnebunit-o Serenity Carlyle: două costume complete 
de culoarea nisipului, pe măsura lui Ryker, jumătate de 
duzină de cămăşi fabricate manual cu emblema JacSol 
brodată pe fiecare guler, pantofi protocolari din piele 
naturală, un pardesiu albastru închis, un telefon mobil 
personalizat JacSol şi un disc mic negru cu un codificator 
pentru amprenta ADN. 

Am făcut duş şi m-am bărbierit, m-am îmbrăcat şi am rulat 
discul. Kawahara apăru pe ecran, proiecţie perfectă. 

— Bună dimineaţa, Iakeshi-san, şi bine ai venit la JacSol 
Communications. Codificarea ADN de pe acest disc a fost 
acum conectată la o linie de credit pe numele Martin James 
Anderson. După cum am menţionat mai devreme, prefixul 
corporatist al JacSol va nega orice conflict cu înregistrările 
genetice ale lui Ryker şi de asemenea contul stabilit pentru 
tine de către Bancroft. 'Te rog reţine codul de mai jos. 

Am citit şirul de cifre dintr-o privire şi m-am întors la faţa 
lui Kawahara. 

— Contul JacSol suportă cheltuieli rezonabile şi este 
programat să expire la sfârşitul celor zece zile stabilite. 
Dacă vrei să lichidezi contul mai devreme, introduci codul 
de două ori, aplici amprenta genetică şi îl introduci din nou 
de două ori. Trepp te va contacta în cursul zilei de azi prin 
telefonul mobil al corporației, aşa că păstrează-l la tine tot 
timpul. Irene Elliott va fi downloadată la 21:45 ora Coastei 
de Vest. Procesarea ar trebui să dureze aproximativ 
patruzeci şi cinci de minute. Şi cam în timp ce tu 
recepţionezi acest mesaj, SilSet Holdings primeşte pachetul 
tău. După ce m-am consultat cu proprii mei experţi, am 
ataşat o listă cu echipamentele de care este cel mai 
probabil ca Elliott să aibă nevoie, şi câţiva furnizori în care 
poţi avea încredere că le vor procura în mod discret. Trece 
totul în contul JacSol. Lista va fi printată imediat. Dacă mai 
ai nevoie de repetarea acestor detalii, discul rămâne 


utilizabil pentru următoarele optsprezece minute, după 
care se va auto-şterge. Din clipa asta eşti singur. 

Trăsăturile lui Kawahara se ordonară într-un zâmbet de 
PR şi imaginea se stinse, iar imprimanta ciripi şi furniză 
lista. Am parcurs-o scurt în drum spre limuzină. 

Ortega nu se întorsese. 

La SilSet Holdings am fost tratat ca un moştenitor al 
familiei Harlan. Recepţioneri umani lustruiţi se ocupară de 
confortul meu în timp ce un tehnician îmi aduse un cilindru 
de metal cam de dimensiunile unei grenade halucinogene. 

Trepp era mai puţin impresionată. Mă întâlnisem cu ea 
mai devreme în aceeaşi seară într-un bar din Oakland, şi 
când îmi văzuse imaginea JacSol râsese acid. 

— Arăţi ca un nenorocit de programator, Kovacs. De unde 
ai costumul ăsta? 

— Numele meu e Anderson, i-am reamintit. lar costumul 
se asortează cu numele. 

Făcu o mutră acră. 

— Data viitoare când faci cumpărături, Anderson, ia-mă cu 
tine. Te-aş scuti de o grămadă de bani, iar tu n-o să arăţi ca 
un tip care-şi duce copiii în Honolulu în weekend. 

M-am aplecat peste măsuţă. 

— Ştii ceva Trepp, ultima dată când mi-ai ţinut predici 
despre simţul meu vestimentar, te-am omorât. 

Ridică din umeri: 

— Corect. Unii oameni nu pot suporta adevărul. 

— Ai adus marfa? 

Trepp puse palma pe masă, şi când o ridică între noi se 
găsea un disc gri fără inscripţii sigilat în plastic. 

— Poftim. Aşa cum ai solicitat. Acum ştiu că eşti nebun - în 
glasul ei era probabil un fel de admiraţie. Ştii ce păţeşti pe 
Pământ dacă te joci cu aşa ceva? 

Am acoperit discul cu mâna şi l-am băgat în buzunar. 

— La fel ca oriunde altundeva, presupun. Delict federal, 
pedeapsă dublă. Uiţi că eu nu am de ales. 

Trepp îşi scarpină urechea. 


— Pedeapsă dublă, sau Marea Curăţire. Nu mi-a făcut 
plăcere să car chestia asta cu mine toată ziua. Ai restul aici? 

— De ce? Ţi-e frică să fii văzută împreună cu mine în 
public? 

Ea zâmbi. 

— Puțin. Sper că ştii ce faci. 

Şi eu speram asta. Pachetul voluminos de mărimea unei 
grenade pe care îl ridicasem de la SilSet mă arsese toată 
ziua în buzunarul pardesiului meu cel scump. 

M-am întors la Hendrix şi am verificat mesajele. Ortega nu 
sunase. Mi-am omorât timpul în camera hotelului, 
gândindu-mă la ceea ce aveam să-i spun lui Elliott. La ora 
nouă m-am urcat iar în limuzină şi m-am dus la Bay City 
Central. 

Am aşteptat la recepţie în timp ce un doctor tânăr 
completa actele necesare şi am semnat acolo unde mi-a 
indicat. Procesul îmi era straniu de familiar. Cele mai multe 
dintre clauzele eliberării condiţionate erau stipulări în 
numele, lucru care mă făcea efectiv responsabil pentru 
comportamentul lui Irene Elliott pe durata perioadei de 
eliberare. Mi se vorbi chiar mai puţin decât atunci când 
sosisem eu săptămână trecută. 

Când Elliott apăru în cele din urmă prin uşile ZONEI DE 
RESTRICŢIE de dincolo de recepţie, avea mersul împiedicat 
al cuiva care îşi revenea după o boală grea. Şocul oglinzii se 
întipărise pe noua ei faţă. Când nu trăieşti din aşa ceva, nu 
e un lucru uşor să te confrunţi pentru prima dată cu un 
străin, iar faţa pe care Elliott o purta acum era aproape la 
fel de departe de blonda cu pomeţi înalţi pe care mi-o 
aminteam din fotocubul soţului ei cum fusese Ryker de 
trupul meu precedent. Kawahara descrisese noul trup 
drept compatibil, şi se potrivea perfect acestei descrieri 
seci. Era un corp de femeie, cam de aceeaşi vârstă pe care 
o avusese corpul original al lui Elliott, dar asemănarea se 
oprea aici. lrene Elliott fusese înaltă şi cu pielea deschisă la 
culoare, iar acest trup avea strălucirea unui filon subţire de 


cupru văzut printr-o cascadă. Părul negru ţepos încadra o 
faţă cu ochi ca nişte cărbuni încinşi şi buze de culoarea 
prunelor, iar corpul era slab şi delicat. 

— Irene Elliott? 

Se sprijini nesigură de marginea biroului recepţiei şi se 
întoarse să se uite la mine. 

— Da. Cine eşti? 

— Numele meu este Martin Anderson. Reprezint Divizia 
de Vest a JacSol. Noi am aranjat eliberarea ta condiţionată. 

Ochii ei se îngustară puţin, analizându-mă din cap până la 
picioare şi înapoi. 

— Nu arăţi a programator. Cu excepţia costumului, adică. 

— Sunt consultant pe probleme de securitate, colaborator 
la JacSol pentru anumite proiecte. Există o treabă pe care 
am vrea ca tu s-o faci pentru noi. 

— Da? N-aţi putut găsi pe nimeni mai ieftin? Făcu semn în 
jurul ei: Ce s-a întâmplat, am devenit celebră în timp ce 
eram stocată? 

— Oarecum, am spus cu grijă. Poate ar fi mai bine să 
terminăm formalităţile aici şi să mergem. Ne aşteaptă o 
limuzină. 

— O limuzină? 

Scepticismul din glasul ei îi aduse un surâs autentic pe 
chip pentru prima dată în acea zi. Semnă ultimele 
documente ca într-un vis. 

— Cine eşti de fapt? mă întrebă când limuzina se ridica în 
aer. 

Mi se părea că o mulţime de oameni mă întrebase asta în 
ultimele câteva zile. Aproape începusem să mă întreb şi eu. 

Am privit fix înainte peste blocul de navigaţie al limuzinei. 

— Un prieten, am răspuns încet. Deocamdată asta e tot ce 
trebuie să ştii. 

— Înainte de a începe ceva, vreau... 

— Ştiu. Limuzina se înălţase deja pe cer în timp ce am 
spus: Vom fi în Ember cam într-o jumătate de oră. 


Nu m-am întors dar am putut simţi căldura privirii ei pe 
obrazul meu. 

— Nu faci parte din corporație, zise ea categoric. 
Corporaţiile nu fac aşa ceva. Nu în felul ăsta. 

— Corporaţiile fac orice care le aduce profit. Nu te lăsa 
orbită de prejudecăţi. Sigur, ar incendia sate întregi dacă 
asta se plăteşte bine. Dar dacă e necesară o faţă umană, vor 
face rost de o faţă umană şi o vor afişa. 

— Şi tu eşti faţa umană? 

— Nu tocmai. 

— Ce treabă vrei să fac? Ceva ilegal? 

Am scos din buzunar cilindrul cu virusul şi i l-am dat. Îl luă 
cu ambele mâini şi îl examină cu interes profesional. Din 
punctul meu de vedere, acesta era primul test. O scosesem 
pe Elliott de la depozitare pentru că astfel avea să-mi fie 
credincioasă într-un fel în care cineva furnizat de Kawahara 
sau pescuit de pe stradă nu avea cum să fie vreodată. Dar 
dincolo de asta nu aveam nimic pe care să mă bazez decât 
pe instinct şi pe declaraţia lui Victor Elliott că soţia sa era 
bună, şi mă simţeam uşor dezgustat de direcţia în care 
lăsasem lucrurile să meargă. Kawahara avea dreptate. 
Gesturile de bun samaritean puteau costa mult. 

— Hai să vedem. Ai un virus Simultec de primă generaţie. 
Dispreţul o făcea să pronunţe lent fiecare silabă: Un obiect 
de colecţionar, probabil o relicvă. Şi îl ai într-o carcasă 
manufacturată pentru declanşare rapidă cu anti-localizare. 
De ce nu laşi naibii prostiile şi nu-mi spui ce e cu adevărat 
aici? Plănuieşti să-l activezi, nu-i aşa? 

Am aprobat. 

— Care e ţinta? 

— Bordeluri virtuale. Cu manageri IA. 

Noile buze ale lui Elliott se desfăcură într-un fluierat mut. 

— Eliberare? 

— Nu. Îl instalăm. 

— Instalăm asta? Cântări cilindrul în mână: Aşadar ce e? 

— Rawling 4851. 


Elliott îşi întrerupse brusc mişcarea. 

— Nu e amuzant. 

— Nu intenţiona să fie. Este o variantă latentă de Rawling. 
Setat pentru declanşare rapidă, după cum ai observat atât 
de corect. Codurile de activare sunt în buzunarul meu. Vom 
planta Rawling-ul în baza de date a unui bordel IA, vom 
introduce codurile şi apoi vom suda capacul deasupra. Mai 
avem ceva de lucrat la sistemele de monitorizare şi de făcut 
puţină ordine, dar în esenţă asta e mişcarea. 

Îmi aruncă o privire curioasă: 

— Eşti cumva vreun nebun religios? 

— Nu, am zâmbit vag. Nimic de genul ăsta. Poţi s-o faci? 

— Depinde de IA. Ai specificaţiile? 

— Nu aici. 

Elliott îmi înapoie pachetul. 

— Atunci nu-ţi pot spune, nu? 

— Asta şi speram să zici. 

Am pus deoparte cilindrul, satisfăcut. 

— Cum e noul trup? 

— E OK. E vreun motiv pentru care nu mi-am putut 
recăpăta vechiul corp? Aş fi mult mai rapidă în... 

— Ştiu. Din nefericire nu a stat în puterea mea. Ţi-au spus 
cât de mult ai fost depozitată? 

— Patru ani a zis cineva. 

— Patru ani şi jumătate, am spus aruncându-mi privirea pe 
actele pe care le semnasem. Mă tem că între timp cineva a 
îndrăgit trupul tău şi l-a cumpărat. 

— Oh. 

Tăcu. Şocul de a te fi trezit pentru prima dată în corpul 
altcuiva nu e nimic în comparaţie cu furia şi sentimentul de 
trădare pe care le simţi ştiind că cineva, undeva, se plimbă 
în interiorul tău. E ca descoperirea unei infidelităţi, dar la 
dimensiunea intimităţii unui viol. Şi nu poţi face nimic în 
privinţa acestor două crime. Pur şi simplu te obişnuieşti. 

Când liniştea se extinse, am privit profilul ei nemişcat şi 
mi-am dres glasul. 


— Eşti sigură că vrei să faci asta chiar acum? Să mergi 
acasă adică. 

Abia dacă se uită la mine. 

— Da, sunt sigură. Am o fiică şi un soţ care nu m-au văzut 
de aproape cinci ani. Crezi că asta - făcu semn spre corpul 
ei - o să mă oprească? 

— Cum vrei. 

Luminile Ember-ului apărură în faţă profilate pe masa 
întunecată a coastei, şi limuzina începu să coboare. Am 
cercetat-o pe Elliott cu coada ochiului şi i-am văzut 
nervozitatea instalându-se. Palmele frecându-i-se în poală, 
buza de jos muşcată într-un colţ al noii ei guri. Expiră cu un 
zgomot slab dar perfect perceptibil. 

— Ei nu ştiu că vin? întrebă. 

— Nu, am răspuns scurt; nu doream să continui pe acest 
subiect de conversaţie. Contractul este între tine şi JacSol 
West. Nu are legătură cu familia ta. 

— Dar tu ai aranjat să mă întâlnesc cu ei. De ce? 

— Mor după reuniunile de familie. 

Mi-am fixat privirea pe masa întunecată a epavei 
portavionului de sub noi, şi am aterizat în linişte. Limuzina 
automată se alinie sistemelor de trafic locale şi se aşeză la 
câteva sute de metri nord de Elliott's Data Linkage. Am 
parcurs lin drumul paralel cu marea sub hologramele 
succesive ale Anchanei Salomao şi am parcat cu precizie 
vis-a-vis de faţada îngustă. Monitorul defect fusese înlăturat 
şi uşa era închisă dar se vedeau lumini aprinse prin pereţii 
de sticlă ai biroului din spate. 

Am coborât şi am traversat strada. Uşa închisă se dovedi a 
fi şi încuiată. Irene Elliott bătu nerăbdătoare în ea cu latul 
palmei arămii şi cineva se ridică anevoie în biroul din spate. 
După o clipă, o figură identificabilă drept Victor Elliott 
cobori la etajul de transmisie, trecu de recepţie şi se 
îndreptă spre noi. Părul său sur era ciufulit şi faţa umflată 
de somn. Se holbă la noi cu lipsa de concentrare pe care o 


întâlnisem la cablaţii care se plimbaseră prea mult printre 
cipuri. Euforia conectării. 

— Cine dracu'... Se opri când mă recunoscu: Ce mă-ta 
vrei, greiere? Şi asta cine e? 

— Vie? 

Gâtul nou al Lui Irene Elliott părea nouă zecimi blocat. 

— Vie, sunt eu. 

Pentru o clipă, ochii lui Elliott pendulară între faţa mea şi 
asiatica delicată de lângă mine, apoi ceea ce spusese ea îl 
izbi ca un camion. Tresări vizibil sub forţa impactului. 

— Irene? şopti. 

— Da, eu sunt, răspunse ea tot în şoaptă. 

Îi curgeau lacrimi pe obraji. Câteva secunde se priviră 
unul pe celălalt prin sticlă, apoi Victor Elliott manevră 
mecanismul de închidere al uşii, împingând cadrul ca să-l 
dea la o parte din drum, şi femeia cu piele arămie sări peste 
prag în braţele lui. Se prinseră într-o îmbrăţişare care 
părea să sfarme oasele delicate ale noului ei trup. Mi-am 
îndreptat interesul către felinarele stradale înşiruite de-a 
lungul promenadei. 

În cele din urmă, Irene Elliott îşi aminti de mine. Se 
desfăcu de soţul ei şi se întoarse, ştergându-şi lacrimile de 
pe faţă cu podul unei palme şi clipind spre mine cu ochii 
luminoşi. 

— Ai putea... 

— Desigur, am zis neutru. Aştept în limuzină. Ne vedem de 
dimineaţă. 

Am surprins o privire confuză a lui Victor Elliott în timp ce 
soţia lui îl îmbrâncea înăuntru, am dat din cap binevoitor şi 
m-am întors spre limuzina parcată şi spre plajă. Uşa se 
trânti în spatele meu. Am căutat prin buzunare şi am scos 
pachetul mototolit de ţigări al lui Ortega. Trecând pe lângă 
limuzină către balustrada de fier, am aprins unul dintre 
cilindrii îndoiţi şi aplatizaţi şi pentru o clipă n-am mai avut 
sentimentul că trădez pe cineva când fumul îmi invadă 
plămânii. Jos pe plajă fluxul urca, un cor de fantome de-a 


lungul nisipului. M-am aplecat peste balustradă şi am 
ascultat zgomotul valurilor spărgându-se, întrebându-mă 
cum de mă puteam simţi atât de împăcat când erau atât de 
multe lucruri încă nerezolvate. Ortega nu se întorsese. 
Kadmin era încă liber. Sarah era încă ostatecă, iar 
Kawahara încă mă strângea de coaie, şi eu tot nu aflasem 
de ce fusese ucis Bancrofi. 

În ciuda a toate astea, era loc pentru această oază de 
linişte. 

la ceea ce ţi se oferă şi asta uneori trebuie să fie de ajuns. 

Privirea îmi alunecă peste brizanţi. Oceanul de dincolo era 
negru şi tainic, unindu-se pe nesimţite cu noaptea la mică 
distanţă de țărm. Chiar masivitatea eşuatului Free Trade 
Enforcer se distingea cu greu. Mi-am imaginat-o pe Mary 
Lou Hinchley repezindu-se către impactul puternic cu apa 
inflexibilă, apoi alunecând zdrobită sub valuri pentru a fi 
legănată în aşteptarea prădătorilor mării. Oare cât timp 
stătuse acolo înainte să reuşească să fie purtată de curenţi, 
ceea ce mai rămăsese din ea, înapoi la ai săi? Oare cât timp 
o deținuse întunericul? 

Gândurile îmi săreau fără ţintă, adormite de vaga senzaţie 
de acceptare şi stare de bine. Am văzut anticul telescop al 
lui Bancroft, aţintit spre ceruri şi micile particule de lumină 
care reprezentau primii paşi ezitanţi ai Pământului dincolo 
de limitele sistemului solar. Arce fragile purtând 
personalităţile înregistrate ale milioanelor de pionieri şi 
băncile de embrioni congelaţi în care ar putea fi într-o zi 
reîntrupaţi pe lumile îndepărtate, dacă promisiunile vag 
înţeleselor hărţi de navigaţie marţiene vor da roade. Dacă 
nu, vor pluti pentru totdeauna în derivă, pentru că 
universul este în cea mai mare parte noapte şi ocean 
întunecat. 

Ridicând o sprânceană la propriile mele introspecţii, m-am 
îndepărtat de balustradă şi am privit în sus la chipul 
holografic de deasupra capului meu. Anchana Salomao avea 
noaptea pentru sine. Faţa ei fantomatică îşi cobora ochii la 


intervale repetate de-a lungul promenadei, compătimitoare 
dar neimplicată. Privind trăsăturile calme, era uşor de 
înţeles de ce Elizabeth Elliott dorise atât de mult să ajungă 
pe acele culmi. Şi eu aş fi dat multe pentru o asemenea 
expresie detaşată. Mi-am mutat atenţia asupra ferestrelor 
de deasupra firmei lui Elliott. Acolo luminile erau aprinse, şi 
am observat o formă feminină trecând prin dreptul uneia 
dintre ele ca o siluetă dezbrăcată. Am oftat, am aruncat 
mucul ţigării în rigolă şi m-am refugiat în limuzină. Las-o pe 
Anchana să stea de pază. Am apelat la întâmplare canalele 
pe ecranul pentru divertisment şi am lăsat barajul irațional 
de imagini şi sunete să mă amorţească într-un fel de semi- 
somn. Noaptea trecea în jurul vehiculului ca o ceaţă rece şi 
eu sufeream de vaga senzaţie că alunecam departe de 
luminile casei lui Elliott, în largul mării pe nişte geamanduri 
sparte, fără nimic între mine şi orizontul unde se aduna 
furtuna... 

O bătaie puternică în fereastra de lângă capul meu mă 
scutură şi mă trezi. Am sărit din poziţia în care alunecasem 
şi am văzut-o pe Trepp aşteptând răbdătoare afară. Îmi 
făcu semn să cobor geamul, apoi se aplecă înăuntru cu un 
rictus. 

— Kawahara a avut dreptate în privinţa ta. Dormi în 
maşină pentru ca Scufundătoarea asta să şi-o poată trage. 
Ai iluzii de preoţie, Kovacs. 

— Gura, Trepp, am zis iritat. Cât e ceasul? 

— Cam cinci. Ochii ei se mişcară în sus şi spre stânga să-şi 
consulte cipul: Cinci şi şaisprezece. În curând se luminează. 

M-am străduit să mă ridic într-o poziţie mai dreaptă, 
simțind pe limbă gustul reziduurilor singurei ţigări. 

— Ce faci aici? 

— Îţi păzesc spatele. Nu vrem să te elimine Kadmin înainte 
să-i vinzi marfa lui Bancroft, nu-i aşa? Hei, ăştia nu sunt 
Piraţii? 

I-am urmărit privirea îndreptată către ecranul pentru 
divertisment, care continua să prezinte un fel de ştiri 


sportive. Siluete minuscule se grăbeau înainte şi înapoi pe 
un teren în carouri, acompaniate de un comentariu abia 
auzibil. O scurtă coliziune între doi jucători provocă urale 
ca un bâzâit de insectă. Probabil coborâsem volumul înainte 
de a adormi. Stingând ecranul, în semiîntunericul care 
urmă am văzut că Trepp avea dreptate. Noaptea se 
transformase într-o obscuritate albăstruie care se târa 
peste clădirile de lângă noi ca o pată decolorată pe 
întuneric. 

— Înseamnă că nu eşti un fan? zise Trepp făcând semn cu 
capul spre ecran. Nici eu nu eram, dar când trăieşti în New 
York destul de mult ajungi să te obişnuieşti. 

— Trepp, cum naiba îmi păzeşti tu spatele dacă ţii capul 
înghesuit aici uitându-te la ecran? 

Trepp îmi aruncă o privire jignită şi-şi retrase capul. Am 
coborât din limuzină şi m-am întins în aerul răcoros. 
Deasupra, Anchana Salomao încă îşi etala splendoarea, dar 
luminile din casa lui Elliott se stinseseră. 

— Au stat treji până acum câteva ore, zise Trepp 
îndatoritoare. M-am gândit că ar putea să fugă, aşa că am 
verificat ieşirea din spate. 

Am ridicat ochii la ferestrele întunecate. 

— De ce să fugă de mine? Ea nici măcar nu a auzit care 
sunt condiţiile afacerii. 

— Mă rog, implicarea într-o faptă pasibilă de ştergere i-ar 
face nervoşi pe cei mai mulţi dintre oameni. 

— Nu şi pe femeia asta, am spus, şi m-am întrebat cât de 
mult credeam eu în asta. 

Trepp ridică din umeri. 

— Cum crezi. lotuşi, eu tot mai cred că eşti nebun. 
Kawahara are Scufundători care pot face treaba asta şi 
stând în cap. 

Întrucât propriile mele motive pentru care nu acceptasem 
oferta lui Kawahara de suport tehnic erau aproape în 
întregime instinctive, am tăcut. Certitudinea rece a 
revelaţiilor mele în privinţa lui Bancroft, Kawahara şi a 


Rezoluţiei 653 pălise în agitația pregătirilor din ziua 
precedentă, şi orice senzaţie de satisfacţie dispăruse atunci 
când plecase Ortega. Acum nu-mi mai rămăsese decât 
atracţia gravitaţională a momentului misiunii, răcoarea 
zorilor şi zgomotul valurilor pe țărm. Gustul lui Ortega în 
gura mea şi căldura trupului ei cu membre lungi lipit de al 
meu era ca o insulă tropicală în frig, îndepărtându-se în 
siajul meu. 

— Crezi că găsim pe undeva deschis atât de devreme ca să 
luăm cafea? am întrebat. 

— Într-un oraş de mărimea asta? Trepp trase aerul printre 
dinţi: Mă îndoiesc. Dar am văzut un şir de automate pe 
drumul încoace. Trebuie să existe şi unul care face cafea. 

— O maşină pentru cafea? am strâmbat din nas. 

— Hei, ce dracu', eşti un nenorocit de connoisseur? 
Trăieşti într-un hotel care nu e altceva decât un automat 
mai mare. lisuse, Kovacs, suntem în Epoca Maşinilor. Nu ţi- 
a explicat nimeni asta? 

— Ai dreptate. Cât e de departe? 

— La câţiva paşi. O să luăm maşina mea, astfel că dacă 
Micuţa Miss întoarcere Acasă se trezeşte, să nu se uite pe 
fereastră şi să intre în panică. 

— Corect. 

Am urmat-o pe Trepp peste stradă spre un vehicul negru 
scund care arăta ca şi cum ar fi fost invizibil pentru radar, şi 
ne-am urcat într-un interior confortabil care mirosea slab a 
tămâie. 

— E ata? 

— Nu, închiriată. Am luat-o când ne-am întors din Europa. 
De ce? 

Am scuturat din cap. 

— Nu contează. 

Trepp porni şi alunecarăm fantomatic de-a lungul 
promenadei. Am privit pe fereastra dinspre mare luptându- 
mă cu un insubstanţial sentiment de frustrare. Puținele ore 
de somn în limuzină mă făcuseră iritabil. Întreaga situaţie 


mă sufoca brusc din nou, de la lipsa unei soluţii în cazul 
morţii lui Bancroft până la reluarea fumatului. Aveam 
senzaţia că urma să fie o zi proastă, şi soarele nici măcar nu 
se ridicase. 

— Te-ai gândit la ce-o să faci după ce se termină totul? 

— Nu, am răspuns morocăânos. 

Am descoperit automatele pe o faţadă îndreptată spre 
țărm la unul din capetele oraşului. Fuseseră cu siguranţă 
instalate cu gândul la clientela de pe plajă, dar starea 
jalnică a adăpostului lor sugera că nici aici comerţul nu 
mersese mai bine ca la Elliott's Data Linkage. Trepp parcă 
maşina cu faţa spre mare şi se duse să aducă două cafele. 
Prin fereastră am urmărit-o lovind şi pălmuind automatul 
până când în final acesta eliberă două pahare de plastic. Le 
transportă înapoi la maşină şi îmi întinse unul. 

— Vrei s-o bei aici? 

— Da, de ce nu? 

Am apăsat butoanele paharelor şi le-am ascultat cum 
sfârâie. Mecanismul nu încălzea prea bine, dar cafeaua 
avea un gust rezonabil şi categoric un efect chimic. Am 
simţit cum îmi dispare oboseala. Am băut încet şi am privit 
marea prin parbriz, cufundaţi într-o linişte aproape 
prietenească. 

— Am candidat pentru Mesageri o dată, zise Trepp brusc. 

Am întors capul spre ea, curios. 

— Zău? 

— Mda, cu mult timp în urmă. M-au respins din cauza 
profilului. Nu am capacitate de loialitate, aşa au spus. 

Am mormăit. 

— Se vede. N-ai fost niciodată în armată, nu-i aşa? 

— Tu ce crezi? 

Se uita la mine ca şi cum aş fi sugerat ca ar fi putut fi 
acuzată de molestare de copii. Am chicotit obosit. 

— Bănuiam eu că nu. Vezi tu, adevărul e că ei caută 
personalităţi la limita tendinţelor psihopate. De asta cea 


mai mare parte a recrutărilor se fac în principal din 
rândurile armatei. 

Trepp păru dezamăgită. 

— Am tendinţe psihopate. 

— Mda, nu mă îndoiesc, dar ideea e că numărul civililor cu 
astfel de tendinţe şi spirit de echipă este destul de limitat. 
Sunt caracteristici opuse. Şansele ca ambele să apară în 
mod natural în aceeaşi persoană sunt aproape nule. 
Antrenamentul militar preia ordinea firească şi o zăpăceşte. 
Distruge rezistenţa la comportamentul psihopat şi în acelaşi 
timp construieşte o loialitate fanatică faţă de grup. Pachetul 
e realizat. Soldaţii reprezintă materialul perfect pentru 
Mesageri. 

— O spui de parcă aş fi avut noroc să scap. 

Câteva secunde am fixat orizontul, amintindu-mi. 

— Da. Am sorbit restul cafelei: Hai să ne întoarcem. 

Rulând înapoi pe promenadă, ceva se schimbă în liniştea 
dintre noi. Ceva care, la fel ca şi lumina zorilor crescând 
gradat în jurul maşinii, era în acelaşi timp intangibil şi 
imposibil de ignorat. 

Când am oprit în faţa firmei brokerului, Irene Elliott 
aştepta sprijinită pe laterala limuzinei şi privind marea. Nu 
se vedea nici urmă de soţul ei. 

— Mai bine rămâi aici, i-am zis lui Trepp când am coborât. 
Mulţumesc pentru cafea. 

— Sigur. 

— Păi, presupun că o să te mai văd un timp pe ecranul 
retrovizor. 

— Mă îndoiesc că o să mă vezi, Kovacs, zise Trepp veselă. 
Sunt mai bună la asta decât tine. 

— Rămâne de văzut. 

— Da, da. La revedere. Ridică glasul pe măsură ce eu mă 
îndepărtam: Şi să n-o dai în bară. Cu toţii am uri să se 
întâmple aşa ceva. 

Dădu înapoi vreo zece metri şi se înălţă în aer într-un salt 
spectaculos cu nasul în jos care sparse liniştea cu un 


scrâşnet de turbine, şi abia ne evită capetele înainte de a se 
repezi către largul oceanului. 

— Cine era? 

Vocea Lui Irene Elliott suna răguşită de parcă ar fi plâns 
prea mult. 

— Asigurarea, am spus absent, privind maşina dispărând 
din vedere peste portavionul eşuat. Lucrează pentru nişte 
oameni. Nu-ţi fă griji, e o prietenă. 

— Poate că e prietena ta, zise Elliott amar. A mea nu e. 
Niciunul dintre voi nu sunteţi. 

M-am uitat la ea, apoi din nou spre mare. 

— Destul de corect. 

Linişte, cu excepţia valurilor. Elliott se foi lângă aripa 
lustruită a limuzinei. 

— Ştii ce s-a întâmplat cu fiica mea, zise cu o voce 
inexpresivă. Ai ştiut tot timpul. 

Am aprobat. 

— Şi puţin îţi pasă, nu-i aşa? Lucrezi pentru omul care s-a 
folosit de ea ca de o bucată de hârtie igienică. 

— Mulţi bărbaţi s-au folosit de ea, am zis brutal. Ea i-a 
lăsat s-o folosească. Şi sunt convins că soţul tău ţi-a spus şi 
pentru ce a făcut ea asta. 

Am auzit răsuflarea lui Irene Elliott oprindu-i-se în gât şi 
m-am concentrat asupra orizontului, unde maşina lui Trepp 
dispărea în obscuritatea dinaintea zorilor. 

— A făcut-o pentru acelaşi motiv pentru care a încercat şi 
să-l şantajeze pe omul pentru care lucrez eu, acelaşi motiv 
pentru care a încercat să strângă cu uşa un om deosebit de 
neplăcut pe nume Jerry Sedaka şi în consecinţă el a omorât- 
0. A făcut astea pentru tine, lrene. 

— Du-te dracului. 

Începu să plângă, un mic sunet neajutorat în linişte. 

Mi-am păstrat ochii fixaţi pe ocean. 

— Nu mai lucrez pentru Bancroft, am spus cu grijă. Am 
schimbat taberele în porcăria asta. Îţi dau ocazia să-l loveşti 
pe Bancroft acolo unde îl doare, să-l loveşti şi să se simtă 


vinovat aşa cum nu s-a simţit niciodată atunci când îşi bătea 
joc de fiica ta. În plus, acum că nu mai eşti stocată probabil 
că o să poţi strânge mai mulţi bani şi s-o reîntrupezi pe 
Elizabeth. Sau cel puţin s-o scoţi din stocare, să-i închiriezi 
un spaţiu într-un apartament virtual sau ceva de genul ăsta. 
Ideea e că dacă ai ieşit de la gheaţă poţi face ceva. Ai 
opţiuni. Asta e ceea ce îţi ofer eu. Te introduc din nou în joc. 
Nu irosi oportunitatea. 

Am auzit-o lângă mine luptându-se să-şi oprească 
lacrimile. Am aşteptat. 

— Eşti foarte mândru de tine, nu-i aşa? zise în cele din 
urmă. Crezi că îmi faci o mare favoare, dar nu eşti vreun 
nenorocit de bun samaritean. Adică, m-ai scos din stocare, 
dar totul are un preţ, aşa-i? 

— Bineînţeles că da, am admis liniştit. 

— Fac ce vrei tu, declanşez virusul. Încalc legea pentru 
tine, altfel mă întorc la stocare. Iar dacă ciripesc, sau ratez, 
am mai mult de pierdut decât tine. Asta-i afacerea, nu? 
Nimic pe gratis. 

Am privit valurile. 

— Asta-i afacerea, am aprobat. 

Din nou linişte. Cu coada ochiului am văzut-o uitându-se în 
jos la trupul pe care îl folosea, ca şi cum ar fi vărsat ceva pe 
ea. 

— Ştii cum mă simt eu? întrebă. 

— Nu. 

— M-am culcat cu soţul meu, şi m-am simţit ca şi cum mi- 
ar fi fost necredincios. 

Râse înăbuşit. Ochii îi erau murdăriţi de furie. 

— M-am simţit de parcă eu aş fi fost necredincioasă. Cuiva. 
Ştii, când m-au pus la depozitare am lăsat în urmă un corp 
şi o familie. Acum nu mai am niciuna nici alta. 

Se privi din nou. Ridică mâinile şi le răsuci, cu degetele 
răsfirate. 

— Nu ştiu ce simt, zise. Nu ştiu ce să simt. 


Erau o mulţime de lucruri pe care le-aş fi putut spune. O 
mulţime de lucruri care fuseseră spuse, scrise, cercetate şi 
disputate în legătură cu acest subiect. Referate răsuflate în 
reviste despre problemele inerente reîntrupării - Cum să-ţi 
faci partenerul să te iubească din nou, în orice corp - 
tratate de psihologie răsuflate, interminabile - Câteva 
observaţii asupra traumelor colaterale în reîntruparea 
civililor - chiar şi blestematele de manuale sanctificate ale 
însuşi Corpului Mesagerilor aveau ceva răsuflat de spus în 
această privinţă. Citate, opinii informate, delirurile celor 
religioşi şi limitele nebuniei. Aş fi putut să i le arunc pe 
toate. I-aş fi putut spune că stările prin care trecea ea erau 
ceva normal pentru un om neantrenat. l-aş fi putut spune 
că va trece cu timpul. Existau discipline psihodinamice care 
te ajutau să faci faţă. Că milioane de alţi oameni 
supravieţuiseră. I-aş fi putut chiar spune că, indiferent 
cărui Dumnezeu îi era credincioasă, acesta veghea asupra 
ei. Aş fi putut minţi, aş fi putut fi raţional. Totul ar fi 
însemnat cam acelaşi lucru, pentru că realitatea era 
suferinţă, şi în acest moment nimeni nu putea face nimic ca 
s-o înlăture. 

N-am spus nimic. 

Dimineaţa câştigă putere, lumina deveni mai puternică pe 
fațadele clădirilor din spatele nostru. Am aruncat o privire 
spre ferestrele de la Elliott's Data Linkage. 

— Victor? am întrebat. 

— Doarme. Îşi şterse faţa cu mâna şi-şi reţinu lacrimile sub 
control ca o amfetamină prost dozată. Zici că asta o să-i 
facă rău lui Bancroft? 

— Da. Într-un mod subtil, dar da, o să-l doară. 

— Instalare pe o IA, îmi spuse Irene Elliott. Instalarea unui 
virus care atrage pedeapsa cu ştergerea. Atacarea unui 
Mat celebru. Ştii care sunt riscurile? Ştii ce-mi ceri să fac? 

M-am întors s-o privesc în ochi. 

— Da. Ştiu. 

Gura i se strânse tremurând. 


— Bine. Atunci hai s-o facem. 

Capitolul Treizeci şi Unu. 

Pregătirea activării dură mai puţin de trei zile. Irene 
Elliott deveni complet profesionistă şi făcu să se întâmple 
astfel. 

În limuzină, la întoarcerea în Bay City, i-am expus totul. La 
început încă mai plângea în sufletul ei, dar pe măsură ce 
detaliile se acumulau se conecta, aprobând, mormăind, 
oprindu-mă şi punându-mă să revin asupra punctelor 
minore pe care nu le clarificasem suficient. l-am arătat lista 
de echipament sugerată de Reileen Kawahara şi ea aprobă 
cam două treimi din ea. Restul era doar umplutură 
corporatistă iar sfătuitorii lui Kawahara, după opinia ei, nu 
se pricepeau. 

Spre sfârşitul zilei avea totul. Puteam să văd cum activarea 
se desfăşura deja în spatele ochilor ei. Lacrimile i se 
uscaseră pe faţă, uitate, iar expresia ei oglindea un ţel 
limpede, ura veşnică faţă de omul care se folosise de fiica ei 
şi o dorinţă concretizată de răzbunare. 

Irene Elliott era cumpărată. 

Am închiriat un apartament în Oakland pe socoteala 
JacSol. Elliott s-a mutat acolo şi am lăsat-o să recupereze 
somnul. Eu am rămas la Hendrix, încercând să dorm şi eu 
puţin, fără prea mult succes, şi când m-am întors şase ore 
mai târziu am găsit-o pe Elliott patrulând deja prin 
apartament. 

Am sunat la persoanele şi la numerele date de Kawahara 
şi am comandat echipamentul ales de Elliott. Cutiile sosiră 
în câteva ore. Elliott le deschise şi întinse echipamentul pe 
podeaua apartamentului. 

Am parcurs împreună lista lui Ortega de forumuri virtuale 
şi am prelucrat-o până am scurtat-o la şapte. 

(Ortega nu se întorsese, nici nu mă sunase la Hendrix.) 

În după-amiaza următoarei zile, Elliott porni modulele 
primare şi parcurse fiecare dintre opţiunile listei scurte. 
Lista se reduse la trei, iar Elliott îmi mai ceru să cumpăr 


încă vreo câteva dispozitive. Software rafinat pentru marele 
măcel. 

Până la începutul serii lista se redusese la două nume, şi 
Elliott nota procedurile preliminare de intruziune pentru 
amândouă. Ori de câte ori întâmpina vreo problemă, ne 
retrăgeam şi comparam meritele relative. 

La miezul nopţii ne stabilisem ţinta. Elliott se culcă şi 
dormi opt ore întregi. Eu m-am întors la Hendrix şi am 
meditat. 

(Nimic din partea lui Ortega.) 

Am cumpărat micul dejun de pe stradă şi m-am întors în 
apartament. Niciunul dintre noi nu prea avea chef să 
mănânce. 

La ora locală 10:15, Irene Elliott îşi calibră echipamentul 
pentru ultima oară. 

Am făcut-o. 

Douăzeci şi şapte de minute şi jumătate. 

O nimica toată, zise Elliott. 

Am lăsat-o dezmembrându-şi echipamentul şi am zburat 
să-l întâlnesc pe Bancroft în decursul după-amiezii. 

Capitolul Treizeci şi Doi 

— Asta mi se pare extrem de greu de crezut, spuse 
Bancroft tăios. Chiar eşti sigur că am fost acolo? 

Sub balcon pe pajiştea de la Casa Solară, Miriam Bancroft 
părea să construiască un enorm zmeu de hârtie urmând 
instrucţiunile unei holoproiecţii. Albul aripilor era atât de 
strălucitor încât devenea dureros dacă te uitai direct la el. 
Când m-am sprijinit de balustrada balconului, ea îşi feri 
ochii de soare şi privi în sus spre mine. 

— În mall există monitoare ale securităţii, am zis afectând 
dezinteres. Sistem automat, încă operaţional după atâţia 
ani. Au înregistrări cu tine mergând până la uşă. Numele ţi- 
e cunoscut, nu-i aşa? 

— Jack It Up? Desigur, am auzit de el, dar niciodată nu am 
folosit acel loc. 

Am privit în jur fără să mă desprind de balustradă. 


— Zău. Deci ai ceva împotriva sexului virtual? Eşti un 
purist al realităţii? 

— Nu. Îi puteam simţi surâsul în glas: Nu am nicio 
problemă cu formatele virtuale, şi după cum cred că ţi-am 
mărturisit deja, le-am utilizat din când în când. Dar localul 
ăsta Jack It Up, cum să spun, cu greu poate fi considerat 
unul din punctele elegante ale pieţei. 

— Nu e, am admis. Dar cum ai clasifica Jerry's Closed 
Quarters? Un bordel elegant? 

— Cu greu. 

— Dar asta nu te-a oprit să te duci acolo să te joci în 
cabină cu Elizabeth Elliott, nu-i aşa? Sau a mers mai prost 
în ultima vreme, pentru că... 

— În regulă. Surâsul din glasul lui deveni grimasă: Am 
înţeles ce vrei să spui. Nu mai elabora. 

Am încetat s-o privesc pe Miriam Bancroft şi m-am întors 
la locul meu. Cocktailul meu la gheaţă stătea încă pe 
măsuţa dintre noi. L-am ridicat. 

— Mă bucur că ai înţeles, am zis amestecând băutura. 
Pentru că a fost foarte dificil să sap prin nebunia asta. Am 
fost răpit, torturat şi aproape ucis în timpul acestui proces. 
O femeie pe nume Louise, nu cu mult mai în vârstă decât 
scumpa ta fiică Naomi, a fost ucisă pentru că a stat în cale. 
Aşadar dacă nu-ţi plac concluziile mele, poţi să te duci 
dracului. 

Am ridicat paharul spre el peste masă. 

— Scuteşte-mă de melodramă, Kovacs, şi stai jos, pentru 
numele lui Dumnezeu. Nu resping ceea ce spui tu, doar pun 
la îndoială. 

M-am aşezat şi am întins degetul spre el. 

— Nu. Te simţi jenat. Lucrul ăsta scoate în evidenţă o parte 
a caracterului tău pe care îl dispreţuieşti din cauza poftelor 
sale. Preferi să nu ştii ce fel de soft ai accesat în noaptea 
aceea la Jack It Up, în caz că e mai abject decât ceea ce îţi 
imaginezi deja. Eşti silit să te confrunţi cu acea parte a ta 
care vrea să ejaculeze pe faţa soţiei tale, şi nu-ţi place. 


— Nu e nevoie să reluăm acea anume conversaţie, zise 
Bancroft aspru. Îşi împleti degetele: Presupun că eşti 
conştient de faptul că înregistrarea camerei de securitate 
pe care îţi bazezi ipotezele ar fi putut fi foarte uşor 
falsificată de către oricine are acces la imaginile mele 
apărute în presă. 

— Desigur. 

O urmărisem pe Irene Elliott făcând exact acest lucru cu 
numai patruzeci şi opt de ore în urmă. Uşor nu era tocmai 
cuvântul potrivit. După declanşarea virusului, ar fi fost ca şi 
cum i-ai cere unui dansator de teatru total să biseze 
numerele de stretching. Abia avusesem timp să fumez o 
ţigară în timp ce ea lucra. 

— Dar de ce şi-ar da cineva osteneala? O diversiune care 
să mă înşele, bineînţeles pornind de la presupunerea că 
vreun eveniment nefericit m-ar fi adus să adulmec în jurul 
ruinelor defunctului Richmond Mall. Haide, Bancroft, fii 
realist. În primul rând faptul că mă aflam acolo dovedeşte 
validitatea înregistrării. Iar în cazul meu, acele imagini nu 
reprezintă baza a nimic. Ele confirmă doar ceea ce eu 
dedusesem deja, adică faptul că te-ai sinucis pentru a evita 
contaminarea virală a cipului copiat telecomandat. 

— E un salt intuitiv destul de remarcabil după o 
investigaţie de abia şase zile. 

— Dă vina pe Ortega, am spus uşuratic, deşi suspiciunea 
încăpăţânată a lui Bancroft în faţa unor fapte neplăcute 
începea să mă îngrijoreze. Nu-mi dădusem seama că va fi 
atât de obositor. Ea e cea care m-a pus pe pista corectă. De 
la început n-a înghiţit teoria crimei. Îmi tot spunea că eşti 
un Mat prea dat dracului de deştept şi de dur ca să laşi pe 
cineva să te omoare. Încheiat citatul. Şi asta m-a făcut să 
revin asupra conversaţiei pe care am avut-o aici în urmă cu 
o săptămână. Mi-ai spus: Nu sunt genul de om care să-şi ia 
propria viaţă, şi chiar dacă aş fi, nu aş face-o aşa de 
mântuială. Dacă intenţia mea ar fi fost să mor, nu ai sta de 


vorbă cu mine acum. Mesagerii au o memorie perfectă, 
acestea au fost exact cuvintele tale. 

Am făcut o pauză şi am lăsat jos paharul, în căutarea 
graniţei subţiri a amăgirii care întotdeauna desparte o 
minciună de adevăr. 

— În tot acest timp, am lucrat la ipoteza că nu ai apăsat pe 
trăgaci pentru că nu eşti tipul sinucigaş. Am ignorat toate 
probele care dovedeau contrariul, din cauza acestei unice 
ipoteze. Securitatea strictă până la nivel de electron pe 
care o ai aici, lipsa oricăror urme de intruziune, 
încuietoarea seifului cu amprentă. 

— Şi Kadmin. Şi Ortega. 

— Da, asta nu mi-a fost de ajutor. Dar am îngustat unghiul 
lui Ortega, iar Kadmin, ei bine, ajung la Kadmin într-o clipă. 
Ideea e că atâta timp cât identificam apăsarea pe trăgaci cu 
sinuciderea, eram blocat. Apoi m-am gândit ce-ar fi dacă 
aceste două acte nu ar fi sinonime. Dacă ţi-ai ars singur 
cipul, ai făcut-o nu pentru că ai fi vrut să mori ci din alt 
motiv. Odată ce am gândit aşa, restul a fost uşor. Ce motiv 
posibil ai fi avut s-o faci? Nu e un lucru uşor să-ţi duci un 
pistol la propriul cap, chiar dacă vrei să mori. Ca s-o faci 
când vrei să trăieşti ai nevoie de o voinţă de demon. Nu 
contează cât de mult ştii la nivel raţional că vei fi reîntrupat 
cu întreg conţinutul minţii intact, persoana care eşti în acel 
moment urmează să moară. Trebuie să fi fost disperat ca să 
poţi apăsa pe trăgaci. Trebuie să fi fost vorba de ceva - am 
schiţat un zâmbet - care îţi ameninţa viaţa. Pornind de la 
această ipoteză, nu a durat mult ca să elaborez scenariul 
virusului. Apoi nu am mai avut altceva de făcut decât să-mi 
dau seama cum şi unde ai fost infectat. 

Bancroft se foi incomodat de termen, iar eu m-am simţit 
străbătut de un fior de bună dispoziţie. Virus! Chiar şi un 
Mat se teme de un atacator invizibil, pentru că nici ei, cu 
stocarea lor telecomandată şi clonele lor gata de activare, 
nu sunt imuni. Atac viral! Cipurile corticale cedează! 
Bancroft era descumpănit. 


— Însă este tehnic imposibil să introduci ceva atât de 
complex precum un virus într-o ţintă deconectată, aşadar 
trebuia să fi fost conectat undeva pe parcurs. M-am gândit 
la PsychaSec, dar ei sunt prea stricţi. Şi nu se putea 
întâmpla înainte de a fi plecat la Osaka din aceleaşi motive; 
chiar latent, virusul ar fi declanşat toate alarmele de la 
PsychaSec când ar fi început transmisia. Trebuie să se fi 
întâmplat cândva în timpul ultimelor patruzeci şi opt de ore, 
pentru că cipul cortical de rezervă nu era contaminat. Ştiu 
din discuţiile cu soţia ta că cel mai probabil era să fi ieşit în 
oraş la întoarcerea de la Osaka, şi conform propriilor tale 
mărturisiri era destul de posibil ca ieşirea să fi inclus şi 
vreun fel de bordel virtual. După aceea n-a mai trebuit 
decât să merg pe teren. Am încercat jumătate de duzină de 
locuri înainte să dau peste Jack It Up, iar când am trecut la 
interogarea lor, alarma de contaminare virală aproape că 
mi-a aruncat telefonul în aer. Asta e problema cu IA-urile - 
îşi scriu propriile programe de securitate şi sunt aproape 
de neîntrecut. Jack It Up este atât de bine sigilat încât 
poliţiei i-ar trebui câteva luni ca să pătrundă în interior şi să 
vadă ce-a mai rămas din procesoare. 

Am simţit o împunsătură vagă de vinovăţie imaginându-mi 
o IA zvârcolindu-se ca un om într-o cuvă cu acid şi sistemele 
sale dizolvându-se, conştiinţa îngustându-i-se într-un tunel 
al perspectivei reduse la zero. Sentimentul trecu repede. 
Alesesem Jack It Up dintr-o multitudine de motive: se găsea 
într-o zonă acoperită, ceea ce însemna că nu se afla în zona 
de acţiune a vreunor sateliți care să poată contrazice 
minciunile plantate în sistemul de supraveghere al mall- 
ului, opera într-un mediu de criminalitate astfel că n-ar fi 
fost nicio problemă ca cineva să creadă că un virus ilegal se 
strecurase cumva înăuntru, dar în principal pentru că 
folosea o serie de opţiuni software atât de dezgustătoare 
încât era improbabil ca poliţia să se ostenească vreodată să 
investigheze ruinele maşinăriei ucise mai mult decât în 
treacăt. În cadrul notelor de pe lista lui Ortega se găseau 


cel puţin o duzină de crime identice legate de sex pe care 
departamentul Vătămări Organice le depistase în pachetul 
de softuri disponibil la Jack It Up. Îmi puteam imagina 
strâmbătura buzelor lui Ortega citind lista de softuri, 
indiferența studiată cu care ar fi prelucrat cazul. Îmi era 
dor de Ortega. 

— Dar Kadmin? 

— Greu de ştiut, dar pariez că cel care a infectat Jack It 
Up probabil l-a angajat pe Kadmin ca să mă reducă la 
tăcere şi să se asigure că întreaga afacere rămâne ascunsă 
vederii. La urma urmelor, dacă eu nu aş fi agitat lucrurile, 
cât ar fi durat până să-şi dea cineva seama că Jack a fost 
dopat? i-l poţi imagina pe vreunul dintre clienţi reclamând 
la poliţie că i s-a blocat accesul? 

Bancroft mă privi tăios, dar din următoarele lui cuvinte am 
înţeles că lupta aproape se terminase. Balanța încrederii se 
înclina înspre partea mea. Bancroft avea să cumpere marfa. 

— Vrei să spui că virusul a fost introdus deliberat. Că 
cineva a ucis maşina? 

Am ridicat din umeri. 

— Aşa se pare. Jack It Up opera la limita legislaţiei locale. 
O mare parte dintre softurile sale au fost sechestrate de 
către departamentul de Transmisii Ilegale în diferite 
momente, ceea ce sugerează că avea în mod regulat de-a 
face cu lumea crimei într-un fel sau altul. E posibil să-şi fi 
făcut ceva duşmani. Pe Lumea lui Harlan se ştie că yakuza 
practică execuţia virală a maşinilor care consideră că i-a 
trădat. Nu ştiu dacă asta se întâmplă şi aici, sau cine are 
suficient curaj ca s-o facă. Dar ştiu că oricine ar fi cel care l- 
a angajat pe Kadmin s-a folosit de o IA ca să-l scoată din 
depozitarea poliţiei. Poţi să verifici asta pe Fell Street dacă 
vrei. 

Bancroft tăcu. L-am privit câteva clipe, urmărind cum îl 
cuprinde încrederea. Analizându-i procesul de 
autoconvingere. Aproape că puteam vedea ceea ce vedea 
el. Pe el însuşi, ghemuit într-un autotaxi în timp ce vinovăția 


sordidă pentru ceea ce făcuse la Jack It Up amestecându-se 
bolnăvicios cu oroarea alertei sirenelor de contaminare din 
capul său. Infectat! El, Laurens Bancroft, împleticindu-se 
prin întuneric spre luminile de la Casa Solară şi singura 
chirurgie care mai putea să-l salveze. De ce părăsise taxiul 
atât de departe de casă? De ce nu trezise pe nimeni care 
să-l ajute? Erau întrebări la care nu mai trebuia să răspund 
eu în locul lui. Bancroft credea. Vinovăţia şi dezgustul faţă 
de sine îl făceau să creadă, şi îşi găsea propriile răspunsuri 
care să-i întărească imaginile oribile din mintea lui. 

lar până când Transmisiile Ilegale aveau să pătrundă în 
siguranţă în procesoarele lui Jack It Up, Rawling 4851 va fi 
distrus orice rămăşiţă de intelect coerent pe care ar fi. 
avut-o vreodată maşina. Nu ar mai fi rămas nimic care să 
contrazică minciuna minuţios elaborată pe care o spusesem 
pentru Kawahara. 

M-am ridicat şi m-am înapoiat pe balcon, întrebându-mă 
dacă să-mi permit o ţigară. Fusese greu să-mi înfrânez 
nevoia în ultimele câteva zile. Urmărirea Lui lrene Elliott la 
lucru îmi tocise nervii. Mi-am silit mâna să abandoneze 
pachetul în buzunarul de la piept şi m-am uitat în jos la 
Miriam Bancroft, care deja progresase mult în completarea 
zmeului. Când ridică ochii mi-am mutat privirea de-a lungul 
balustradei şi am zărit telescopul lui Bancroft, încă orientat 
spre mare în acelaşi unghi îngust. O curiozitate leneşă mă 
făcu să mă aplec şi să privesc la cifrele unghiului de 
altitudine. Urmele de degete în praf erau tot acolo. 

Praf? 

Cuvintele arogante fără să-şi dea seama ale lui Bancroft 
îmi reveniră în minte. Un entuziasm pe care l-am avut. Pe 
vremea când stelele încă meritau să fie privite. N-ai cum să- 
ţi aminteşti cum era. Ultima dată când m-am uitat prin 
lentila aia a fost cu aproape două secole în urmă. 

Mă holbam la urmele de degete, hipnotizat de propriile 
mele gânduri. Cineva se uitase prin lentila aceea cu mult 
mai de curând decât cele două secole, dar nu zăbovise mult 


acolo. După deplasarea infimă a prafului părea că tastele de 
programare fuseseră utilizate doar o singură dată. Dintr-un 
impuls subit m-am îndreptat spre telescop şi am urmărit 
linia ţevii lui pe deasupra mării până unde vizibilitatea se 
înceţoşa. La acea distanţă, unghiul de altitudine ar fi oferit 
imaginea unei zone de aer situate la câţiva kilometri 
înălţime. M-am aplecat ca într-un vis asupra vizorului. În 
centru apărea o pată cenuşie, concentrându-se şi 
estompându-se pe măsură ce ochii mei se luptau cu 
întinderea albastră a cerului. Ridicând capul şi verificând 
din nou panoul de comenzi, am descoperit o tastă de 
amplitudine maximă şi am apăsat-o nerăbdător. Când m-am 
uitat iarăşi, pata cenuşie apărea limpede, umplând cea mai 
mare parte a lentilei. Am expirat lent, simţindu-mă ca şi 
cum în cele din urmă aş fi aprins ţigara. 

Aeronava atârna acolo ca un delfin sătul după ce se 
hrănise frenetic. Trebuie să fi avut vreo câteva sute de 
metri lungime, cu protuberanţe de-a lungul jumătăţii 
inferioare a carenei şi secţiuni ieşite în afară care păreau a 
fi platforme de aterizare. Am ştiut la ce mă uitam chiar 
înainte ca neurachemul lui Ryker să-mi ofere ultima 
amplificare de care aveam nevoie pentru a distinge literele 
sclipind în soare pe una din laturi, care spuneau: Cu Capul 
În Nori. 

M-am îndepărtat de telescop, respirând adânc, iar când 
ochii mi-au revenit la focalizarea normală am văzut-o din 
nou pe Miriam Bancroft. Stătea în mijlocul fragmentelor 
zmeului ei, uitându-se în sus la mine. Aproape am tresărit 
când ni s-au întâlnit privirile. Lăsând mâna să-mi cadă pe 
panoul de comandă al telescopului, am făcut ceea ce 
Bancroft trebuia să fi făcut înainte să-şi zboare capul: i-am 
şters memoria, iar cifrele care păstraseră nava accesibilă 
vederii în ultimele şapte săptămâni se stinseră. 

De multe ori m-am simţit în viaţa mea ca un prost, dar 
niciodată atât de total ca în acest moment. Un indiciu de 
prim rang aştepta acolo în lentilă pentru ca oricine să poată 


veni să-l culeagă. Ratat de poliţie în graba, dezinteresul şi 
lipsa lor de informaţii, ratat de Bancroft fiindcă telescopul 
făcea într-atât parte din lumea lui încât era prea aproape 
pentru a-i arunca o a doua privire, dar eu nu aveam astfel 
de scuze. Stătusem acolo cu o săptămână în urmă şi 
văzusem cele două piese ale realităţii care nu se potriveau 
izbindu-se una de alta. Bancroft care pretindea că nu mai 
folosise telescopul de secole, aproape în acelaşi moment în 
care mă uitam la dovada folosirii recente întipărită în praf. 
lar Miriam Bancroft specificase din nou cu mai puţin de o 
oră după aceea când spusese: În timp ce Laurens se uita la 
stele, unii dintre noi îşi ţineau ochii pe pământ. Mă 
gândisem atunci la telescop, şi mintea mea se revoltase 
contra încetinelii induse de downloadare şi încercase să mă 
atenţioneze. Nesigur şi descumpănit, nou venit pe planetă 
şi în trupul pe care îl purtam, o ignorasem. Downloadarea 
îşi luase tributul. 

Jos pe pajişte, Miriam Bancroft continua să mă privească. 
M-am îndepărtat de telescop, mi-am refăcut expresia şi m- 
am întors pe scaunul meu. Absorbit de imaginile false pe 
care i le băgasem în cap, Bancroft abia dacă părea să fi 
sesizat că mă mişcasem. 

Dar deja mintea mea accelera, zburând pe căile 
gândurilor deschise de lista lui Ortega şi tricoul cu 
Rezoluţia 653. Resemnarea liniştită pe care o simţisem în 
Ember cu două zile în urmă, nerăbdarea de a-mi vinde 
minciunile lui Bancroft, ca s-o eliberez pe Sarah şi să 
termin, dispăruseră toate. Totul era legat de Cu Capul În 
Nori, în cele din urmă chiar şi Bancroft. Era aproape o 
axiomă că acolo se dusese în noaptea în care murise. 
Indiferent ce i se întâmplase, acolo se găsea cheia motivelor 
care îl făcuseră să moară aici la Casa Solară câteva ore mai 
târziu. Şi a adevărului pe care Reileen Kawahara era atât 
de disperată să-l ascundă. 

Ceea ce însemna că trebuia să mă duc eu însumi acolo. 


Mi-am ridicat paharul şi am înghiţit puţină băutură fără 
să-i simt gustul. Zgomotul făcut păru să-l trezească pe 
Bancroft din uluire. Ridică ochii, ca şi cum ar fi fost surprins 
să vadă că mai sunt încă acolo. 

— Te rog scuză-mă, domnule Kovacs. E foarte mult de 
asimilat. După toate scenariile cu care m-am confruntat, 
ăsta e unul pe care nici măcar nu l-am luat în considerare şi 
e atât de simplu. Orbitor de evident. 

Glasul lui conţinea din abundență dispreţ de sine. 

— Adevărul este că nu am avut nevoie de un investigator 
Mesager, aveam nevoie pur şi simplu de o oglindă în care să 
mă privesc. 

Am lăsat paharul jos şi m-am ridicat în picioare. 

— Pleci? 

— Mă rog, dacă nu mai ai alte întrebări. Personal, cred că 
ai nevoie de timp. O să fiu prin împrejurimi. Mă găseşti la 
Hendrix. 

Pe drumul către ieşire prin sala principală m-am întâlnit 
faţă în faţă cu Miriam Bancroft. Era îmbrăcată în aceeaşi 
salopetă pe care o purtase în grădină, cu părul strâns într-o 
agrafă statică scumpă. Într-o mână ducea o glastră cu o 
plantă pe spalier, ridicată ca o lanternă într-o noapte 
furtunoasă. Fire lungi de iarba-martirului înflorită curgeau 
de pe spalier. 

— Ai... Începu ea. 

Am păşit mai aproape de ea, în interiorul razei de acţiune 
a ierbii-martirului. 

— Am terminat, am zis. Am mers cât de departe puteam 
suporta. Soţul tău are un răspuns, dar nu e cel adevărat. 
Sper că asta te satisface, la fel ca şi pe Reileen Kawahara. 

La auzul numelui, gura i se întredeschise de şoc. A fost 
singura reacţie care i-a scăpat de sub control, dar a fost 
confirmarea de care aveam nevoie. Am simţit dorinţa de a fi 
crud insistând agitată să iasă la lumină din întunecatele, rar 
vizitatele caverne ale furiei care îmi serveau drept rezerve 
emoţionale. 


— Niciodată nu mi-am închipuit-o pe Reileen prea ahtiată 
să şi-o tragă, dar poate că cine se aseamănă se adună. Sper 
că e mai bună între picioare decât pe terenul de tenis. 

Faţa lui Miriam Bancroft se albi şi eu mă pregătii pentru 
palmă. Însă ea îmi oferi un zâmbet reţinut. 

— Te înşeli, domnule Kovacs, zise. 

— Mda. Mă înşel adesea. Am trecut pe lângă ea: Scuză- 
mă. 

Am continuat să merg pe coridor fără să mă uit în urmă. 

Capitolul Treizeci şi Trei. 

Clădirea era o carcasă dezgolită, un întreg nivel de 
depozite cu ferestre arcuite perfect identice de-a lungul 
fiecărui perete şi stâlpi vopsiți în alb situaţi la distanţă de 
zece metri în fiecare direcţie. Tavanul era de un cenuşiu 
monoton, cu blocurile din care fusese construită clădirea 
originală expuse şi încorsetate cu suporţi solizi de fier. 
Podeaua era de beton gol perfect turnat. O lumină 
puternică intra prin ferestre, neatenuată de nicio fărâmă 
plutitoare de praf. Aerul era tare şi rece. 

Aproximativ în mijlocul clădirii, din câte puteam eu 
aprecia, se aflau o masă simplă de oţel şi două scaune 
aparent inconfortabile, aranjate ca pentru un joc de şah. Pe 
unul dintre scaune stătea un bărbat înalt cu o faţă bronzată 
şi îngrijită la salonul cosmetic. Bătea cu degetele un ritm 
rapid pe tăblia mesei, ca şi cum ar fi ascultat jazz la un 
receptor intern. În dezacord cu scena, era îmbrăcat cu un 
halat albastru de chirurg şi papuci de spital. 

Am ieşit de după un stâlp şi am traversat betonul neted 
până la masă. Bărbatul în halat ridică ochii spre mine şi 
dădu din cap, fără să arate surpriză. 

— Salut, Miller. Te superi dacă iau loc? 

— Avocaţii mei mă vor scoate de aici la o oră după ce mă 
acuzi, zise Miller plat. Dacă va dura atât. Ai făcut o mare 
greşeală, amice. 

Reveni la ritmul de jazz de pe tăblia mesei. Privirea îi 
lunecă peste umărul meu, ca şi cum tocmai ar fi văzut ceva 


interesant prin una dintre ferestrele boltite. Am zâmbit. 

— O mare greşeală, repetă el ca pentru sine. 

Foarte uşor, m-am întins şi i-am apăsat palma pe masă ca 
să înceteze bătaia. Ochii îi reveniră brusc la mine ca prinşi 
cu un cârlig. 

— Ce naiba îţi închipui... 

Îşi smuci mâna şi sări în picioare, dar tăcu imediat când |- 
am împins la loc pe scaun. Pentru o clipă păru că vrea să mă 
atace, dar masa îi stătea în cale. Rămase aşezat, 
aruncându-mi o căutătură ucigaşă şi fără îndoială 
rememorând ceea ce-i spuseseră avocaţii despre legile 
reţinerii virtuale. 

— N-ai fost niciodată arestat, nu-i aşa, Miller? am întrebat 
pe ton de conversaţie. 

Fiindcă nu îmi răspunse, am luat scaunul din faţa lui, l-am 
întors şi m-am aşezat călare. Am luat pachetul de ţigări şi 
am scos una. 

— Ei bine, declaraţia asta este încă valabilă. Acum nu eşti 
în arest. Nu poliţia te-a prins. 

Am surprins prima tresărire de teamă pe chipul lui. 

— Hai să recapitulăm puţin evenimentele, vrei? Probabil 
crezi că după ce ai fost împuşcat, eu am şters-o iar poliţia a 
venit să culeagă rămăşiţele. Că au găsit suficient cât să 
închidă clinica, şi acum tu aştepţi procesul. Ei bine, este 
doar parţial adevărat. Eu am plecat, iar poliţia a venit să 
culeagă rămăşiţele. Din nefericire o rămăşiţă nu a mai fost 
acolo ca s-o culeagă ei, pentru că am luat-o eu cu mine. 
Capul tău. Am ridicat o mână pentru a demonstra grafic: L- 
am tăiat de la gât şi l-am luat, cu cipul intact, sub haină. 

Miller înghiţi în sec. Am aplecat capul şi am aprins ţigara. 

— Acum poliţia crede că şi capul tău a fost dezintegrat cu 
o descărcare de rază largă. Am suflat fumul peste masă 
spre el: Ţi-am ars gâtul şi pieptul special ca să las impresia 
asta. Cu puţin timp şi cu un legist bun ar putea să-şi dea 
seama că nu a fost aşa, dar din nefericire colegii tăi încă 
intacţi de la clinică i-au alungat înainte de a putea începe o 


anchetă serioasă. E de înţeles, având în vedere ceea ce ar fi 
foarte probabil să descopere. Sunt convins că şi tu ai fi 
făcut la fel. Oricum, asta nu înseamnă numai că tu nu eşti în 
arest, ci că de fapt se presupune că eşti mort Real. Poliţia 
nu te va căuta şi nici altcineva. 

— Ce vrei? spuse Miller cu o voce care dintr-o dată suna 
răguşit. 

— Bun. Văd că poţi aprecia implicaţiile situaţiei tale. E 
firesc pentru un om cu... profesia ta, presupun. Ceea ce 
vreau sunt informaţii detaliate despre Cu Capul în Nori. 

— Ce? 

Vocea mi se înăspri. 

— Ai auzit. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

Am oftat. Era de aşteptat. Mă mai confruntasem cu aşa 
ceva, ori de câte ori Reileen Kawahara apărea în ecuaţie. 
Loialitatea îngrozită pe care o inspira i-ar fi umilit pe vechii 
ei şefi din yakuza din Fission City. 

— Miller, nu am timp de prostiile tale. Wei Clinic are 
legături cu un bordel aerian numit Cu Capul în Nori. 
Probabil relaţiile voastre se desfăşoară printr-o angajată pe 
nume 'Trepp, din New York. Femeia cu care faceţi în final 
afacerile este Reileen Kawahara. Trebuie să fi fost la Cu 
Capul în Nori, pentru că o cunosc pe Kawahara şi ea 
întotdeauna îşi invită asociaţii în vizuina ei, mai întâi ca să-şi 
demonstreze atitudinea de invulnerabilitate, şi apoi ca să 
ofere o lecţie mizerabilă despre loialitate. Ai văzut vreodată 
aşa ceva? 

Din ochii lui puteam deduce că da. 

— OK, asta e ceea ce ştiu eu. Vine rândul tău. Vreau să-mi 
desenezi o schiţă a Capului În Nori, incluzând cât de multe 
detalii îţi poţi aminti. Un chirurg ca tine trebuie să aibă ochi 
buni pentru detalii. De asemenea vreau să ştiu care sunt 
procedurile necesare pentru a vizita locul. Codurile de 
securitate, motive minimale pentru a-ţi justifica vizita, 


chestii de genul ăsta. Plus ceva date despre cum e paza în 
interior. 

— Şi crezi că o să-ţi spun. 

Am clătinat din cap. 

— Nu, cred că va trebui să te torturez pentru asta. Dar tot 
O s-o scot de la tine, într-un fel sau altul. E decizia ta. 

— N-ai s-o faci. 

— Ba o s-o fac, am spus prietenos. Nu mă cunoşti. Nu ştii 
cine sunt, sau de ce purtăm această conversaţie. Vezi tu, în 
noaptea dinainte de a mă întoarce să-ţi zbor capul, clinica 
ta m-a făcut să trec prin două zile de interogare virtuală. 
Rutina poliţiei religioase de pe Sharya. Probabil ai verificat 
softul, ştii cum e. În ceea ce mă priveşte, e timpul 
răzbunării. 

Urmă o pauză lungă în care am văzut pe faţa lui că 
începea să mă creadă. Privi în altă parte. 

— Dacă află Kawahara... 

— Las-o pe Kawahara. Când voi termina cu ea, va fi o 
legendă a străzii. Kawahara e pe ducă. 

Ezită, ajuns la limită, apoi clătină din cap. Ridică ochii spre 
mine şi atunci am ştiut că va trebui s-o fac. Am plecat capul 
şi m-am străduit să-mi amintesc corpul Louisei, deschis de 
la gât la vintre pe masa autochirurgului cu organele interne 
aranjate pe farfurii în jurul capului ca nişte aperitive. Mi-am 
amintit de femeia cu piele arămie care fusesem în 
mansarda înăbuşitoare, strânsoarea benzii adezive cu care 
mă ţintuiseră de podeaua goală de lemn, fiorul agoniei în 
spatele tâmplelor mele când îmi mutilau carnea. Ţipetele şi 
cei doi bărbaţi care le sorbeau ca pe un parfum. 

— Miller. Am constatat că trebuie să-mi dreg glasul şi am 
luat-o de la capăt: Vrei să ştii ceva despre Sharya? 

Miller nu spuse nimic. Întrase într-un fel de ritm de 
respiraţie controlat. Se întărea în vederea neplăcerilor care 
aveau să urmeze. Nu era un Sullivan pe care să-l înghesui 
într-un colţ şi să-l îngrozesc ca să scuipe ceea ce ştie. Miller 
era dur, şi probabil avea şi condiţionare. Nu ajungi director 


într-un loc ca Wei fără să-ţi alegi şi pentru tine câte ceva din 
tehnologia disponibilă. 

— Am fost acolo, Miller. Iarna lui 217, Zihicce. Acum o sută 
douăzeci de ani. Tu probabil nu te născuseşi pe atunci, dar 
presupun că ai citit despre asta în cărţile de istorie. După 
bombardamente, am rămas acolo să construim regimul. 

În timp ce vorbeam, tensiunea din gâtul meu începu să 
slăbească. Am gesticulat cu ţigara. 

— Asta e un eufemism al Protectoratului pentru zdrobirea 
oricărei rezistenţe şi instalarea unui guvern marionetă. 
Bineînţeles, ca să faci asta, trebuie să existe câteva 
interogatorii, şi noi nu aveam prea mult soft sofisticat 
pentru aşa ceva. Aşa că a trebuit să fim inventivi. 

Am stins ţigara pe masă şi m-am ridicat. 

— Vreau să faci cunoştinţă cu cineva, am zis privind 
dincolo de el. 

Miller se întoarse să-mi urmărească privirea şi îngheţă. 
Unindu-se cu umbra celui mai apropiat stâlp apăruse o 
siluetă înaltă în halat albastru de chirurg. În timp ce 
priveam amândoi, trăsăturile se limpeziră suficient cât să 
poată fi recunoscute, deşi Miller ghicise probabil ceea ce 
avea să urmeze imediat ce văzuse culoarea predominantă a 
hainelor. Se răsuci înapoi spre mine, cu gura deschisă să 
spună ceva, însă ochii i se fixară pe ceva din spatele meu şi 
se făcu palid. Am aruncat o privire peste umăr spre 
celelalte figuri care se materializau, toate cu aceeaşi 
constituţie înaltă şi ten bronzat, toate în halate albastre de 
chirurg. Când am revenit la el, expresia lui Miller părea să 
se fi prăbuşit. 

— Suprascriere, am confirmat. În majoritatea locurilor din 
Protectorat nici măcar nu e ilegal. Desigur, când e o eroare 
de maşină, de obicei nu e aşa de extrem, probabil doar o 
dublură, iar sistemele de căutare te scot oricum în câteva 
ore. E o poveste bună. Cum m-am întâlnit cu mine însumi, şi 
ce am învăţat. O conversaţie frumoasă, poate ceva de 
povestit copiilor. Ai copii, Miller? 


— Da. Gâtul îi funcţiona greu: Da, am. 

— Zău? Ei ştiu din ce-ţi câştigi pâinea? 

Nu spuse nimic. Am scos un telefon din buzunar şi l-am 
aruncat pe masă. 

— Când ţi-a ajuns, dă-mi de ştire. E o linie directă. Doar 
apeşi pe buton şi începi să vorbeşti. Cu Capul În Nori. 
Detalii relevante. 

Miller privi la telefon şi apoi iar spre mine. În jurul nostru 
gemenii aproape ajunseseră la forma completă. Am ridicat 
o mână în semn de rămas bun. 

— Distrează-te. 

Mi-am revenit în studioul recreaţional al lui Hendrix, 
legănat într-unul din locaşurile spaţioase. Un display digital 
de pe perete arăta că fusesem plecat mai puţin de un 
minut, din care timpul meu real în virtual durase doar 
câteva secunde. Procesul de intrare şi ieşire ocupase tot 
timpul. Am stat nemişcat un timp, gândindu-mă la ceea ce 
tocmai făcusem. Sharya fusese demult, şi o parte din mine 
dorea să creadă că lăsasem totul în urmă. Miller nu era 
singura persoană care se întâlnea cu sine astăzi. 

Personal, mi-am reamintit, dar ştiam că de data asta nu 
era aşa. De data asta voiam ceva. Răutatea era doar de 
convenienţă. 

— Subiectul prezintă semne de stres psihologic, zise 
Hendrix. Un model preliminar sugerează că această 
condiţie se va extinde până la o prăbuşire a personalităţii în 
mai puţin de şase zile virtuale. La rata curentă, asta 
înseamnă aproximativ treizeci şi şapte de minute timp real. 

— Bun. Desprinzându-mi electrozii şi dând hipnofonul pe 
spate, m-am ridicat de pe raftul înclinat. Anunţă-mă dacă 
cedează. Ai făcut rost de filmarea pe care ţi-am cerut-o? 

— Da. Vrei s-o vezi? 

Am aruncat încă o privire la ceas. 

— Nu acum. Îl aştept pe Miller. Vreo problemă cu 
sistemele de securitate? 

— Niciuna. Datele nu erau securizate. 


— Câtă neglijenţă din partea directorului Nyman. Cât 
avem acolo? 

— Înregistrarea relevantă de la clinică este de douăzeci şi 
opt de minute şi cincizeci şi una de secunde. Ca să urmărim 
angajatul de la plecare aşa cum ai sugerat va lua 
considerabil mai mult. 

— Cât de mult? 

— Deocamdată e imposibil de estimat. Sheryl Bostock a 
plecat de la PsychaSec într-un microcopter vechi de 
douăzeci de ani provenind din surplusul armatei. Nu cred 
că personalul auxiliar al instituţiei este bine plătit. 

— De ce te-ar surprinde asta? 

— Probabil pentru că... 

— Lasă. Era o figură de stil. Ce-i cu microcopterul? 

— Sistemul de navigaţie nu are acces la reţeaua de trafic, 
deci este invizibil pentru controlul traficului. Va trebui să 
mă bazez pe apariţia vehiculului pe monitoarele vizuale de 
pe drumul său. 

— Vorbeşti de urmărire prin satelit? 

— În ultimă instanţă, da. Aş prefera pentru început 
sistemele de nivel mai scăzut cu baza la sol. E probabil ca 
ele să fie mai accesibile. Securitatea sateliților este de 
obicei mai rezistentă şi spargerea unor astfel de sisteme 
poate fi atât dificilă cât şi periculoasă. 

— Mă rog. Anunţă-mă când afli ceva. 

M-am învârtit în jurul studioului, meditând. Locul era 
pustiu, majoritatea rafturilor şi a celorlalte dispozitive erau 
învelite în folii protectoare de plastic. În lumina slabă 
furnizată de plăcile de iluminium de pe pereţi, volumele lor 
ambigue puteau să aparţină în egală măsură unui centru de 
fitness ca şi unei camere de tortură. 

— Putem avea aici lumină adevărată? 

Strălucirea invadă studioul, provenind din nişte becuri de 
înaltă intensitate înfundate în tavanul scund. Am observat 
că pereţii erau acoperiţi cu imagini extrase din mediile 
virtuale oferite. Peisaje montane ameţitoare văzute prin 


ochelari de schi, bărbaţi şi femei de o frumuseţe imposibilă 
în baruri pline de fum, animale uriaşe din savană sărind 
direct în vizorul trăgătorilor. Imaginile fuseseră transferate 
direct din format pe holosticlă, şi dacă le fixai păreau să 
capete viaţă. Am găsit o bancă lungă şi m-am aşezat pe ea, 
amintindu-mi cu nostalgie muşcătura fumului în plămâni din 
formatul pe care tocmai îl părăsisem. 

— Cu toate că programul pe care îl rulez nu este tehnic 
ilegal, zise Hendrix într-o doară, este contrar legii să deţii o 
persoană umană digitalizată împotriva voinţei sale. 

Am privit în gol în tavan. 

— Ce e, ţi s-a făcut frică? 

— Poliţia mi-a cercetat deja memoria o dată, şi ar putea să 
mă acuze că am dat curs cererii tale de a îngheţa capul lui 
Felipe Miller. De asemenea, vor dori să ştie ce s-a întâmplat 
cu cipul lui cortical. 

— Mda, şi trebuie să existe pe undeva un statut al 
hotelurilor care specifică că nu trebuie să permiţi musafiri 
în camerele clienţilor fără autorizare, dar tu ai făcut asta, 
nu-i aşa? 

— Asta nu e o faptă penală, decât dacă din încălcarea 
securităţii rezultă caracterul penal. Ceea ce a rezultat din 
vizita lui Miriam Bancroft nu a fost o crimă. 

Am aruncat o altă privire în sus. 

— Încerci să fii amuzant? 

— Umorul nu face parte din parametrii cu care operez în 
mod curent, deşi poate fi instalat la cerere. 

— Nu, mulţumesc. Ascultă, de ce nu-ţi poţi curăța zonele 
de memorie la care nu vrei să se uite nimeni mai târziu? Să 
le ştergi? 

— Am 0 serie de rutine intrinseci care mă opresc de la o 
astfel de acţiune. 

— Păcat. Credeam că eşti o entitate independentă. 

— Orice inteligenţă sintetică poate fi independentă doar în 
cadrul limitelor statutului regulator al ONU. Statutul este 


inclus în sistemele mele, deci ca urmare am la fel de multe 
motive să mă tem de poliţie ca şi un om. 

— Lasă-mă pe mine să-mi fac griji din cauza poliţiei, i-am 
zis, afectând o încredere care scăzuse în mod constant de 
când Ortega dispăruse. Cu puţin noroc, această probă nici 
măcar nu va fi prezentată. lar dacă va fi, deja eşti complice, 
aşa că ce mai ai de pierdut? 

— Ce am de câştigat? întrebă maşina sobru. 

— Continuarea statutului de client. Voi rămâne aici până 
se termină treaba asta, şi în funcţie de ce informaţii obţin 
de la Miller, ar putea însemna ceva timp. 

Urmă o linişte întreruptă numai de bâzâitul sistemelor de 
aer condiţionat, înainte ca Hendrix să vorbească din nou. 

— Dacă se înregistrează suficiente acuzaţii serioase 
împotriva mea, zise, statutul regulator al ONU poate fi 
invocat în mod direct. Sub secţiunea 143a, pot fi pedepsit 
fie cu Reducerea capacităţii fie, în cazuri extreme, cu 
închiderea. Urmă o altă ezitare scurtă: Odată închis, este 
puţin probabil să mai fiu vreodată reabilitat de cineva. 

Dialect al maşinilor. Indiferent cât de sofisticate ar fi, 
continuă să vorbească la fel ca un grup de copii învățând 
box. Am oftat şi m-am uitat drept înainte la hologramele cu 
felii de viaţă virtuală de pe perete. 

— Dacă vrei să renunţi, acum ar fi momentul potrivit să-mi 
spui. 

— Nu vreau să renunţ, Iakeshi Kovacs. Doream doar să te 
informez despre consecinţele implicate de acest curs al 
acţiunii. 

— OK. Sunt informat. 

Am ridicat ochii pe displayul digital şi l-am urmărit un 
minut întreg. Încă patru ore pentru Miller. În rutina rulată 
de Hendrix nu avea să i se facă foame sau sete, sau să aibă 
grijă de alte funcțiuni corporale. Somnul era posibil, cu 
toate că maşina nu avea să-i permită să se transforme într-o 
comă în care să se retragă. Tot ceea ce avea Miller, în afară 


de disconfortul mediului înconjurător, era el însuşi. În cele 
din urmă asta îl va face să înnebunească. 

Speram. 

Niciunul dintre martirii Mâinii Drepte a lui Dumnezeu pe 
care îi supusesem acestei rutine nu rezistase mai mult de 
cincisprezece minute timp real, dar ei fuseseră războinici în 
carne şi oase, de un curaj fanatic pe teritoriul lor dar total 
neobişnuiţi cu tehnicile virtuale. De asemenea ei fuseseră 
înzestrați cu o credinţă religioasă puternică, permițându-le 
să comită numeroase atrocități atâta timp cât dura, dar 
când se prăbuşea, se năpustea ca un baraj iar ura de sine 
care rezulta îi rodea de vii. Mintea lui Miller nu era nici pe 
departe atât de simplă, nici la fel de încrezătoare în 
dreptatea sa iniţială, şi condiţionarea lui trebuia să fie bună. 

Afară se întuneca. Am urmărit ceasul şi m-am forţat să nu 
fumez. Am încercat, cu mai puţin succes, să nu mă gândesc 
la Ortega. 

Trupul lui Ryker avea să fie o pacoste. 

Capitolul Treizeci şi Patru. 

Miller cedă după douăzeci şi unu de minute. Nu a fost 
nevoie să-mi spună Hendrix, terminalul de date pe care îl 
conectasem la telefonul virtual reveni brusc la viaţă şi 
începu să ciripească printând ceva. M-am ridicat şi m-am 
dus să mă uit ce ieşea. Programul ar fi trebuit să ordoneze 
ceea ce spunea Miller ca să se poate citi limpede, dar chiar 
şi după procesare transcrierea era destul de incoerentă. 
Miller se lăsase să ajungă aproape la limită înainte de a 
ceda. Am parcurs primele câteva rânduri şi am văzut 
începuturile a ceea ce doream eu ivindu-se din acea 
păsărească. 

— Şterge replicile, i-am spus hotelului, traversând repede 
înapoi spre unitate. Lasă-l să se calmeze câteva ore, apoi 
conectează-mă. 

— Timpul de conectare va depăşi un minut, ceea ce la rata 
curentă înseamnă trei ore cincizeci şi şase minute. Vrei să 


instalez proiecția până când vei putea fi transferat în 
format? 

— Da, asta ar... Începusem să-mi pun hipnofonul pe cap şi 
m-am oprit la jumătatea mişcării: Stai o clipă, cât de bună e 
proiecția? 

— Sunt o inteligenţă sintetică de serie Emmerson, spuse 
hotelul cu reproş. La fidelitate maximă, proiecţiile mele 
virtuale nu se pot distinge de conştiinţa pe care se bazează. 
Subiectul a fost singur până acum timp de o oră şi douăzeci 
şi şapte minute. Vrei să instalez proiecția? 

— Da. Cuvintele îmi provocară o senzaţie stranie chiar în 
timp ce le rosteam: De fapt, las-o să desfăşoare întreaga 
interogare. 

— Instalare completă. 

Am împins hipnofonul pe spate şi m-am aşezat pe 
marginea raftului, gândindu-mă la implicaţiile unui al doilea 
eu în vastul sistem de procesare al lui Hendrix. Era un lucru 
la care - din câte ştiam - nu mai fusesem niciodată supus în 
cadrul Corpului, şi cu siguranţă niciodată nu avusesem 
suficientă încredere într-o maşină ca s-o facă, odată ce 
operam într-un context de criminalitate. 

Mi-am dres glasul. 

— Proiecţia asta. Va şti despre ce e vorba? 

— Iniţial, nu. Va şti tot ce ai ştiut tu când ai ieşit din format 
şi nimic mai mult, însă, dată fiind inteligenţa ta, în cele din 
urmă va deduce faptele - doar dacă nu e programată în 
sens contrar. Vrei să instalez un subprogram de blocare? 

— Nu, am zis repede. 

— Vrei să menţin formatul timp nedefinit? 

— Nu. Închide-l când eu, adică el, când proiecția decide că 
e destul. Un alt gând mă fulgeră: Proiecţia poartă 
localizatorul virtual pe care mi l-au introdus mie? 

— În prezent da. Rulez acelaşi cod oglindă ca să maschez 
semnalul ca şi în cazul propriei tale conştiinţe. Oricum, 
întrucât proiecția nu e conectată direct la cipul tău cortical, 
pot scădea semnalul dacă doreşti. 


— Merită osteneala? 

— Codul oglindă e mai uşor de administrat, admise hotelul. 

— Atunci lasă.-l. 

Simţeam un nod inconfortabil în stomac la gândul editării 
unui sine virtual. Reflecta mult prea îndeaproape măsurile 
arbitrare pe care cei ca Bancroft şi Kawahara le luau în 
lumea reală cu oamenii reali. Putere pură, dezlănţuită. 

— Ai un apel în format virtual, anunţă Hendrix. 

Am ridicat privirea, surprins şi plin de speranţă. 

— Ortega? 

— Kadmin, zise hotelul sfios. Accepţi apelul? 

Formatul era un deşert. Gresie şi nisip roşiatic sub 
picioare, cerul întinzându-se de la un orizont la altul, de un 
albastru lipsit de nori. Soarele şi trei sferturi de lună palidă 
atârnau sterile la înălţime deasupra unui lanţ îndepărtat de 
munţi cu aspect de recif. Aerul era rece şi te făcea să 
tremuri, bătându-şi joc de strălucirea orbitoare a soarelui. 

Omul Peticit mă aştepta. În peisajul pustiu părea un idol 
cioplit în piatră, o redare a vreunui spirit sălbatic al 
deşertului. Rânji când mă văzu. 

— Ce vrei, Kadmin? Dacă te bazezi pe autoritatea lui 
Kawahara mă tem că nu mai ai noroc. E supărată rău de tot 
pe tine. 

O sclipire de amuzament traversă chipul lui Kadmin, şi el 
clătină încet din cap ca şi cum ar fi vrut s-o înlăture complet 
pe Kawahara din procedură. Vocea îi era adâncă şi 
melodică. 

— Noi doi avem o afacere neterminată, zise. 

— Da, ai dat-o în bară de două ori. Mi-am pus tot disprețul 
în glas: Ce vrei, o a treia încercare? 

Kadmin ridică din umerii masivi. 

— Mă rog, se spune că a treia oară e cu noroc. Dă-mi voie 
să-ţi arăt ceva. 

Gesticulă prin aerul de lângă el şi o bucată de deşert se 
jupui dezvăluind întunericul de dincolo. Ecranul format 
bâzâi şi învie. O imagine concentrată pe trăsăturile cuiva 


care dormea. Ortega. Inima mi se strânse ca într-un pumn. 
Faţa ei era cenugşie şi cu cearcăâne sub ochi. Un fir subţire 
de salivă i se scurgea dintr-un colţ al gurii. 

Pistol paralizant, de aproape. 

Ultima dată când încasasem o descărcare paralizantă 
completă fusese prin grija poliţiei Ordinii Publice din 
Millsport şi, deşi condiţionarea mea de Mesager mă 
împinsese înapoi la un anumit nivel de conştientă în circa 
douăzeci de minute, în următoarele câteva ore nu fusesem 
în stare decât să tremur şi să mă zvârcolesc. N-aveam cum 
să ştiu cu cât timp în urmă fusese lovită Ortega, dar arăta 
rău. 

— E un schimb simplu, zise Kadmin. Tu pentru ea. Maşina 
mea e parcată în cartier pe o stradă numită Minna. Voi fi 
acolo în următoarele cinci minute. Vino singur, altfel îi 
arunc în aer cipul din ceafă. E alegerea ta. 

Deşertul se strânse în jurul Omului Peticit care zâmbea. 

Am parcurs cele două cvartale şi strada Minna într-un 
minut. Două săptămâni fără fumat erau ca un compartiment 
nou descoperit în fundul plămânilor lui Ryker. 

Era o străduţă tristă cu faţade sigilate şi loturi goale. Nu 
era nimeni înjur. Singurul vehicul vizibil era un transportor 
gri mat care aştepta lângă bordură, cu luminile aprinse în 
semiintunericul serii. M-am apropiat ezitant, cu mâna pe 
patul Nemexului. 

Când mă aflam la cinci metri de spatele transportorului, o 
uşă se deschise şi corpul lui Ortega fu împins în afară. Se 
izbi de pavaj ca un sac şi rămase jos, ghemuit. Am scos 
Nemexul şi am înconjurat-o prudent, cu ochii fixaţi pe 
maşină. 

O uşă se întredeschise pe partea opusă şi Kadmin cobori. 
Atât de curând după ce-l văzusem în virtual, îmi luă o 
secundă să reacţionez. Înalt, cu pielea închisă la culoare, cu 
faţa de vultur pe care o văzusem ultima dată visând în 
fluidul de dincolo de sticla containerului de reîntrupare de 
pe Panama Rose. 


Clona martirului Mâinii Drepte a lui Dumnezeu, şi 
ascunzându-se sub carnea sa, Omul Peticit. 

I-am ţintit gâtul cu Nemexul. La puţin mai mult de lăţimea 
transportorului, indiferent ce urma să se întâmple după 
aceea, i-aş fi zburat capul şi probabil i-aş fi smuls cipul din 
ceafă. 

— Nu fi ridicol, Kovacs. Vehiculul e blindat. 

Am scuturat din cap. 

— Numai tu mă interesezi. Rămâi exact acolo unde eşti. 

Cu Nemexul încă întins, cu ochii fixaţi pe ţintă deasupra 
mărului lui Adam, m-am lăsat pe vine lângă Ortega şi am 
întins spre faţa ei degetele mâinii mele libere. O respiraţie 
călduţă îmi gâdilă vârfurile degetelor. Am căutat orbeşte 
pulsul pe gât şi l-am găsit, slab dar stabil. 

— Locotenentul e în viaţă şi teafără, zise Kadmin 
nerăbdător. Ceea ce este mai mult decât aş putea spune 
despre oricare dintre voi peste două minute, dacă nu laşi 
tunul ăla jos şi nu urci în maşină. 

Sub mâna mea, capul lui Ortega se mişcă. Se rostogoli şi i- 
am prins mirosul. Jumătatea ei de feromoni care ne legase 
pe amândoi încă de la început. Glasul îi era slab şi neclar 
din cauza descărcării paralizante. 

— Nu fă asta, Kovacs. Nu-mi eşti dator. 

M-am ridicat şi am coborât încet Nemexul. 

— Îndepărtează-te. Cincizeci de metri pe stradă. Ea nu 
poate să meargă şi ne poţi dobori pe amândoi înainte ca eu 
s-o pot căra doi metri mai încolo. Îndepărtează-te. Eu voi 
veni la maşină. Am fluturat pistolul: Ortega păstrează arma. 
E tot ce am. 

Mi-am ridicat geaca să-i demonstrez. Kadmin aprobă din 
cap. Intră înapoi în transportor şi vehiculul rulă lin de-a 
lungul străzii. L-am urmărit până s-a oprit, apoi am 
îngenuncheat din nou lângă Ortega. Ea se luptă să se 
ridice. 

— Kovacs, nu. O să te omoare. 


— Da, cu siguranţă o să încerce. l-am luat mâna şi i-am 
strâns-o pe patul Nemexului: Ascultă. În orice caz, am 
terminat totul aici. Bancroft e rezolvat, Kawahara îşi va ţine 
cuvântul şi o va transfera pe Sarah înapoi. O cunosc. 'Iot ce 
ai tu de făcut e s-o arestezi pentru Mary Lou Hinchley şi să-l 
scoţi pe Ryker de la stocare. Vorbeşte cu Hendrix. Ţi-am 
lăsat acolo câteva mărunţişuri. 

De pe stradă, transportorul sună nerăbdător alerta de 
coliziune. În semiîntunericul străzii suna trist şi antic, ca 
strigătul unui elefant-rază pe Reciful Hirata. Ortega mă 
privi cu chipul răvăşit de paralizator de parcă s-ar fi înecat. 

— Tu... 

Am zâmbit şi am mângâiat-o pe obraz. 

— Trebuie să trec la nivelul următor, Kristin. Asta-i tot. 

Apoi m-am ridicat, mi-am încrucişat palmele pe ceafă şi m- 
am îndreptat spre maşină. 

PARTEA 5 

NEMESIS. 

PRĂBUŞIREA SISTEMELOR. 

Capitolul Treizeci şi Cinci. 

În transportor, am fost făcut sandviş între două gorile 
impresionante care, cu puţină chirurgie cosmetică prin care 
să strice aspectul frumos al clonelor, ar fi putut fi angajate 
pentru luptele de monştri numai pe baza mărimii. Ne-am 
înălţat liniştit de pe stradă şi am cotit. Am aruncat o privire 
prin fereastra laterală şi am zărit-o pe Ortega dedesubt, 
încercând să se ridice. 

— I-ai tras-o pizdei Sia? vru să afle şoferul. 

M-am încordat pregătindu-mă pentru un salt înainte. 

— Nu. Kadmin se întoarse pe scaunul lui ca să se uite la 
mine: Nu, i-am dat cuvântul meu domnului Kovacs. Cred că 
drumul meu şi al locotenentului se vor încrucişa din nou 
într-un viitor nu foarte îndepărtat. 

— Cu atât mai rău pentru tine, am zis neconvingător, după 
care m-au împuşcat cu un paralizator. 


Când m-am trezit, o faţă mă privea îndeaproape. 
Trăsăturile erau vagi, palide şi neclare, ca un fel de mască 
de teatru. Am clipit, m-am scuturat şi m-am săltat încercând 
să focalizez. Faţa se retrase, tot ca o păpuşă în lipsa ei de 
claritate. Am tuşit. 

— Salut, Carnage. 

Trăsăturile rudimentare se întinseră într-un zâmbet. 

— Bun venit înapoi pe Panama Rose, domnule Kovacs. 

M-am ridicat nesigur în capul oaselor pe un pat îngust de 
metal. Carnage păşi îndărăt ca să-mi facă loc, sau doar ca 
să rămână în afara razei mele de acţiune. Vederea neclară 
îmi arătă în spatele lui o cabină înghesuită de oţel cenuşiu. 
Mi-am coborât tălpile pe podea şi m-am oprit brusc. Nervii 
din braţele şi picioarele mele încă mai tremurau în urma 
descărcării paralizante şi aveam o senzaţie zvâcnitoare de 
greață în capul stomacului. Luând toate astea în 
consideraţie, părea a fi rezultatul unei raze foarte diluate. 
Sau poate o serie. Privindu-mă am constatat că sunt 
îmbrăcat într-un gi de pânză groasă de culoarea granitului. 
Pe podeaua de lângă pat se afla o pereche de papuci de 
bord şi o curea. Începeam să am o suspiciune neplăcută în 
legătură cu ce punea la cale Kadmin. 

În spatele lui Carnage, uşa cabinei se deschise. O femeie 
blondă înaltă, aparent de vreo patruzeci de ani, păşi 
înăuntru, urmată de un alt sintetic, acesta cu un aspect 
delicat şi modern cu excepţia unui dispozitiv de oţel 
strălucitor, o interfaţă directă, în locul mâinii stângi. 

Carnage se ocupă de prezentări. 

— Domnule Kovacs, dă-mi voie să ţi-o prezint pe Pernilla 
Grip de la Combat Broadcast Distributors, şi asistentul său 
tehnic Miles Mech. Pernilla, Miles, mă bucur să vi-l prezint 
pe lakeshi Kovacs, Ryker-ul nostru surogat pentru această 
seară. Apropo, felicitări, Kovacs. Pe vremea aceea eram 
extrem de convins, în ciuda improbabilităţii ca Ryker să 
reuşească să iasă din stocare în următorii două sute de ani. 


Totul face parte din tehnicile Mesagerilor, din câte am 
înţeles. 

— Nu tocmai. Ortega a fost factorul convingător. N-am 
făcut decât să te las pe tine să vorbeşti. Te pricepi la asta. 
Am făcut semn cu capul spre tovarăşii lui Carnage: Am 
auzit cuvântul transmisie? Credeam că asta este împotriva 
crezului. Nu tu ai operat radical un jurnalist tocmai pentru 
asemenea crimă? 

— Sunt produse diferite, domnule Kovacs. Produse 
diferite. Să transmiţi o luptă programată ar însemna într- 
adevăr o încălcare a crezului nostru. Dar asta nu este o 
luptă programată, ci o bătaie umilitoare. 

Farmecul de suprafaţă al lui Carnage îngheţă la rostirea 
acestei fraze. 

— Având o audienţă în direct diferită şi în mod necesar 
foarte limitată, suntem siliţi să recuperăm cumva pierderile. 
Există o mulţime de reţele mari disperate să pună mâna pe 
orice provine de pe Panama Rose. Aşa un efect are 
reputaţia noastră, dar din nefericire aceeaşi reputaţie ne 
împiedică să facem în mod direct astfel de afaceri. Doamna 
Grip rezolvă în numele nostru această dilemă de piaţă. 

— Frumos din partea ei. Vocea mi se răci: Unde e Kadmin? 

— La timpul potrivit, domnule Kovacs. La timpul potrivit. 
Ştii, când mi s-a spus că vei reacţiona astfel şi că te vei 
preda în locul locotenentului, mărturisesc că pe moment m- 
am îndoit. Dar tu ai îndeplinit toate aşteptările precum un 
automat. Asta ţi-a fost luat de către Corpul Mesagerilor în 
schimbul tuturor celorlalte puteri? Imprevizibilitatea? 
Sufletul? 

— Nu fi poetic cu mine, Carnage. Unde e? 

— Of, foarte bine. Pe aici. 

În afara uşii cabinei era o pereche de santinele care ar fi 
putut fi cele două din transportor. Eram prea năuc ca să-mi 
amintesc clar. Mă flancară în timp ce îl urmam pe Carnage 
de-a lungul coridoarelor claustrofobice şi a pasarelelor 
înclinate, toate pătate de rugină, din metal vopsit cu 


polimeri. Am încercat vag să memorez drumul dar cea mai 
mare parte a creierului meu se gândea la ceea ce spusese 
Carnage. Cine îi prezisese acţiunile mele? Kadmin? Puţin 
probabil. Omul Peticit, cu toată furia şi amenințările cu 
moartea, nu ştia aproape nimic despre mine. Singurul 
candidat real pentru acest gen de preziceri era Reileen 
Kawahara. Ceea ce de asemenea ajută la explicarea 
motivului pentru care Carnage nu se cutremura în 
interiorul cărnii sale sintetice la gândul a ce i-ar putea face 
Kawahara pentru cooperarea cu Kadmin. Kawahara mă 
vânduse. Bancroft era convins, criza - oricare ar fi fost 
aceasta - se încheiase, şi în aceeaşi zi Ortega a fost răpită 
ca momeală. Scenariul pe care i-l livrasem lui Bancroft îl 
lăsase pe dinafară pe Kadmin, ca angajat privat ranchiunos, 
astfel că nu exista niciun motiv pentru care el să nu poată fi 
văzut doborându-mă. Iar în circumstanţele date, era mai 
sigur să scape de mine decât să mă lase în viaţă. 

Din acest punct de vedere, la fel era şi situaţia lui Kadmin, 
altfel poate că n-ar fi fost totul atât de ostentativ. Poate 
ordinul fusese doborârea lui Kadmin, dar numai atât cât 
mai era nevoie de mine. Cu Bancroft deja convins, eu nu 
mai eram necesar, iar ordinul se modificase, să-l lase pe 
Kadmin în pace. Mă putea ucide el pe mine, sau eu pe el, 
după cum ne era norocul. Kawahara urma să rezolve cu cel 
care rămânea. 

Nu aveam nicio îndoială că ea îşi va ţine cuvântul în ceea 
ce priveşte eliberarea lui Sarah. Vechea yakuza ţinea mult 
la astfel de lucruri. Dar Kawahara nu făcuse astfel de 
promisiuni în legătură cu mine. 

Am coborât o ultimă scară, puţin mai largă decât restul, şi 
am ieşit pe o pasarelă acoperită în sticlă deasupra unei 
despărţituri a cargoului. Privind în jos, am văzut una dintre 
arenele pe lângă care eu şi Ortega trecusem săptămâna 
trecută în trenuleţul electromagnetic, dar acum husele de 
plastic fuseseră îndepărtate de pe ring, şi o mulţime 
modestă se adunase pe rândurile din faţă ale fiecărei 


gradene cu scaune de plastic. Prin sticlă puteam auzi 
zumzetul susţinut de emoție şi anticipare care întotdeauna 
preceda luptele cu monştri. Participasem şi eu în tinereţe. 

— A, publicul te aşteaptă. Carnage stătea lângă umărul 
meu: Mă rog, mai corect, publicul lui Ryker. Deşi nu mă 
îndoiesc că o să fii în stare să te prefaci şi pentru ei cu 
acelaşi talent cu care m-ai convins pe mine. 

— Şi dacă aleg să n-o fac? 

Trăsăturile rudimentare ale lui Carnage formară un 
simulacru de dezgust. Gesticulă înspre mulţime. 

— Bine, ai putea încerca să le explici asta în mijlocul luptei. 
Dar ca să fiu cinstit, acustica nu e chiar dintre cele mai 
bune şi oricum... Zâmbi răutăcios: Mă îndoiesc că o să ai 
timpul necesar. 

— O concluzie anticipată, nu? 

Carnage îşi menţinu zâmbetul. În spatele lui, Pernilla Grip 
şi celălalt sintetic mă urmăreau cu interesul de prădător al 
unei pisici în faţa unei colivii. Dedesubt, mulţimea devenise 
zgomotoasă. 

— Mi-a luat ceva timp să organizez lupta asta, bazându-mă 
pe nimic altceva în afară de asigurările lui Kadmin. Ei sunt 
nerăbdători să-l vadă pe Elias Ryker plătind pentru 
păcatele lui şi ar fi destul de riscant să nu le îndeplinim 
aşteptările. Ca să nu mai spunem şi neprofesional. Însă nici 
nu cred că ai venit aici aşteptându-te să supravieţuieşti, nu-i 
aşa, domnule Kovacs? 

Mi-am amintit străduţa întunecoasă şi pustie numită 
Minna şi silueta ghemuită a lui Ortega. M-am luptat cu 
greaţa paralizatorului şi am schiţat o tentativă de zâmbet. 

— Nu, presupun că nu. 

Am simţit nişte paşi uşori pe pasarelă. Am aruncat o 
privire cu coada ochiului înspre sunet şi l-am descoperit pe 
Kadmin, îmbrăcat la fel ca mine. 

Papucii de bord se târşiră oprindu-se la mică distanţă, şi el 
îşi înclină capul în lateral, ca şi cum m-ar fi examinat pentru 
prima dată. Vorbi cu blândeţe: 


Cum aş putea să explic moartea care s-a înfăptuit? 

Oare să spun că fiecare a calculat, şi a scris. 

Valoarea zilelor sale. 

Până la hotarul sângeros, cu o mână necâştigătoare? 

Vor voi să ştie, Cum a fost făcut bilanţul? 

Şi le voi spune că a fost făcut, De data asta, De către acei 
care cunosc valoarea. 

A ceea ce s-a irosit în acea zi. 

Am zâmbit amar. 

— Dacă vrei să pierzi o luptă, mai întâi vorbeşte despre ea. 

— Dar pe atunci era mai tânără. Kadmin îmi întoarse 
zâmbetul, dinţi de un alb perfect pe tenul bronzat: Abia 
ieşise din adolescenţă, dacă introducerea la ediţia mea a 
Furiilor este corectă. 

— Pe Lumea lui Harlan adolescenţa durează mai mult. 
Cred că ştia despre ce vorbea. Putem continua, te rog? 

Dincolo de geamuri, zgomotul mulţimii se înălța ca un val 
pe o plajă cu prundiş aspru. 

Capitolul Treizeci şi Şase. 

Pe ringul de luptă zgomotul era mai puţin uniform, mai 
inegal. Voci individuale săreau prin fundal ca nişte delfini în 
ape înspumate, deşi fără să apelez la neurachem nu puteam 
prinde nimic inteligibil. Un singur strigăt trecu peste urletul 
general; când treceam peste marginea ringului, cineva 
strigă spre mine: 

— Aminteşte-ţi de fratele meu, ticălosule! 

M-am uitat să văd cui aparţinea ura de familie, dar am 
văzut doar o mare de feţe furioase în aşteptare. Câţiva se 
sculaseră, agitând pumnii şi bătând din picioare astfel încât 
eşafodajul de metal răsuna ca o tobă. Dorinţa de sânge se 
clădea ca ceva tangibil, lăsând în aer o soliditate care îl 
făcea greu de respirat. Am încercat să-mi reamintesc dacă 
eu şi tovarăşii mei din bandă strigasem la fel în Newpest la 
luptele cu monştri, şi am presupus că probabil aşa făcusem. 
Şi noi nici măcar nu-i cunoşteam pe combatanții care se 
biciuiau şi se sfâşiau unii pe alţii cu ghearele pentru 


distracţia noastră. Oamenii ăştia cel puţin aveau ceva 
emoţional investit în sângele pe care voiau să-l vadă 
curgând. 

De cealaltă parte a ringului, Kadmin aştepta cu braţele 
încrucişate. Oţelul suplu al boxului petrecut peste degetele 
fiecărei mâini sclipea în lumina de deasupra noastră. Era un 
avantaj subtil, unul care nu ar face balanţa luptei să se 
încline prea mult într-o parte dar ar conta pe termen lung. 
Nu eram prea îngrijorat din cauza boxului, ci reacţiile 
îmbunătăţite Voința lui Dumnezeu mă preocupau cel mai 
mult. Cu puţin peste un secol în urmă, avusesem de-a face 
cu acelaşi sistem la soldaţii cu care Protectoratul luptase pe 
Sharya, şi nu fusese o treabă uşoară. Chestie veche, dar era 
biomecanică militară rezistentă, şi împotriva neurachemului 
lui Ryker, recent dat peste cap de paralizator, avea să fie 
destul de rău. 

Mi-am ocupat locul în faţa lui Kadmin, după cum indicau 
marcajele de pe podea. În jurul meu mulţimea se domoli 
puţin iar spoturile se aprinseră când Emcee Carnage ni se 
alătură. În robă şi machiat pentru camerele de filmat ale 
Pernillei Grip, semăna cu o păpuşă perfidă din coşmarurile 
unui copil. Un companion potrivit pentru Omul Peticit. 
Ridică mâinile şi difuzoarele direcţionale din pereţii 
cargoului îi amplificară cuvintele din microfoanele gâtului. 

— Bine aţi venit pe Panama Rose! 

Se produse o vagă agitaţie în mulţime, dar pentru moment 
stăteau potoliţi, aşteptând. Carnage ştia asta şi se roti lent 
de jur împrejur, prelungind tensiunea. 

— Pentru un eveniment al Panama Rose foarte special, şi 
foarte exclusivist, bine aţi venit! Vă urez bun venit, la ultima 
şi cea mai sângeroasă umilire a lui Elias Ryker. 

Înnebuniră. Am ridicat privirea spre feţele lor în 
semiintuneric şi am văzut stratul subţire al civilizaţiei 
jupuindu-se, furia expusă dedesubt ca o carne crudă. 

Vocea amplificată a lui Carnage se auzi peste larmă. Făcea 
gesturi de liniştire cu ambele mâini. 


— Majoritatea vi-l amintiţi pe detectivul Ryker dintr-o 
întâlnire sau alta. Pentru unii dintre voi este un nume pe 
care îl asociaţi cu sânge vărsat, poate chiar cu oase rupte. 
Amintirile acelea. Amintirile acelea sunt dureroase; unii 
dintre voi s-ar putea să nu le uitaţi niciodată. 

Îi potolise deja, şi vocea lui scăzu în consecinţă. 

— Prieteni, nu pot spera să vă şterg acele amintiri, căci nu 
asta oferim noi la bordul lui Panama Rose. Aici nu ne 
ocupăm cu molateca uitare, ci cu amintirea, indiferent cât 
de amară poate fi această amintire. Nu în vise, prieteni, ci 
în realitate. Întinse un braţ arătând spre mine: Prieteni, 
aceasta este realitatea. 

O altă rundă de urale. Am privit spre Kadmin şi am ridicat 
sprâncenele exasperat. Mă gândisem că pot muri, dar nu 
mă aşteptasem să mor de plictiseală. Kadmin ridică din 
umeri. El voia să lupte. Teatrul lui Carnage era doar un mic 
preţ dezgustător pe care trebuia să-l plătească pentru asta. 

— Aceasta este realitatea, repetă Emcee Carnage. În 
seara aceasta este realitatea. În seara aceasta îl veţi privi 
pe Elias Ryker murind, murind în genunchi, şi dacă nu pot 
şterge amintirile trupurilor voastre bătute şi a oaselor 
voastre rupte, pot cel puţin să le înlocuiesc în schimb cu 
sunetul zdrobirii torţionarului vostru. 

Mulțimea erupse. 

M-am întrebat în treacăt dacă exagera Carnage. Părea că 
adevărul despre Ryker era un lucru tainic. Mi-am amintit 
când am plecat de la Jerry's Closed Quarters, cum Oktai 
tresărise şi se îndepărtase de mine văzând figura lui Ryker. 
Jerry însuşi povestindu-mi despre certurile mongolului cu 
polițistul al cărui trup îl foloseam. Ryker îl scutura mereu 
bine de tot. Cu câţiva ani în urmă aproape că l-a omorât în 
bătaie. Şi apoi Bautista despre tehnicile de interogare ale 
lui Ryker: în cea mai mare parte a timpului era exact la 
limită. De câte ori depăşise Ryker această limită, ca să 
atragă o astfel de mulţime? 

Ce-ar fi spus Ortega? 


M-am gândit la Ortega, şi imaginea feţei ei fu ca o mică 
oază de calm în mijlocul batjocurii şi strigătelor pe care 
Carnage le incita. Cu puţin noroc şi cu ceea ce-i lăsasem la 
Hendrix, o va dobori pe Kawahara în locul meu. 

Era suficient să ştiu asta. 

Carnage scoase un cuţit cu lamă grea, crestată, de sub 
robă şi îl ţinu ridicat în sus. O linişte relativă cobori peste 
arenă. 

— Le coup de grâce, proclamă el. Când matadorul nostru îl 
va pune pe Ryker la pământ astfel încât să nu mai aibă 
puterea să se ridice, îi veţi vedea cipul cortical scos din şira 
spinării şi zdrobit, şi veţi şti că el nu mai există. 

Dădu drumul cuţitului şi lăsă braţul să-i cadă. leatru pur. 
Arma atârnă în aer, sclipind într-un câmp gravitațional 
focalizat, apoi alunecă în sus la o înălţime de cinci metri 
deasupra punctului central al ringului de luptă. 

— Să începem, zise Carnage retrăgându-se. 

Apoi urmă un moment magic, un fel de eliberare, aproape 
ca şi cum o scenă experia tocmai ar fi fost filmată, iar noi 
toţi puteam să stăm jos şi să ne relaxăm, poate să trecem 
din mână în mână o sticlă de whisky şi să ne prostim în 
spatele scanerelor. Să facem glume pe seama scenariului 
plin de clişee pe care fusesem siliţi să-l interpretăm. 

Am început să ne rotim, rămânând despărțiți de lăţimea 
ringului şi fără nicio gardă ridicată care să dea măcar o 
idee despre ceea ce aveam să facem. Am încercat să citesc 
limbajul corporal al lui Kadmin în căutare de indicii. 

Sistemele biomecanice Voința lui Dumnezeu 3.1 cu 7 sunt 
simple, dar nu trebuie dispreţuite din această cauză, ne 
spuseseră înainte de aterizarea pe Sharya. Imperativele 
constructorilor erau forţa şi viteza, şi au excelat în ambele. 
Dacă au o slăbiciune, aceasta este faptul că tiparele lor de 
luptă nu au o subrutină de selecţie aleatoare. În consecinţă 
martirii Mâinii Drepte a lui Dumnezeu vor tinde să lupte şi 
vor purta luptele într-un domeniu foarte îngust de tehnici. 


Pe Sharya, propriile noastre sisteme îmbunătăţite de luptă 
fuseseră nişte capodopere, atât cu reacţie aleatoare cât şi 
cu feedback de analiză încorporat ca standard. 
Neurachemul lui Ryker nu avea nimic apropiat de acest 
nivel de sofisticare, dar aş fi putut să-l stimulez cu câteva 
trucuri ale Mesagerilor. Adevăratul truc era să rămân în 
viaţă suficient de mult timp ca să permit condiţionării mele 
să analizeze tiparele de luptă ale Voinţei lui Dumnezeu şi... 

Kadmin lovi. 

Distanţa era de aproape zece metri de teren liber; o 
acoperi în atâta timp cât îmi luă să clipesc, şi mă lovi ca o 
furtună. 

Tehnicile erau simple, pumni şi lovituri liniare, dar livrate 
cu o asemenea putere şi viteză încât tot ce puteam face era 
să le blochez. Contraatacul ieşea din discuţie. Am deviat 
primul pumn spre dreapta şi am folosit momentul rezultat 
ca să păşesc în stânga. Kadmin urmă mişcarea fără ezitare 
şi-mi căută faţa. Mi-am înlăturat capul din calea atacului şi 
am simţit pumnul măturându-mi tâmpla, nu suficient de 
tare cât să declanşeze boxul de forţă. Instinctul îmi spuse să 
ţin garda jos şi lovitura directă cu genunchiul devie în 
braţul meu. Următoarea izbitură cu cotul mă atinse în 
creştetul capului şi am dat înapoi, străduindu-mă să rămân 
pe picioare. Kadmin veni după mine. Am lovit în lateral cu 
dreapta, dar el surprinse momentul atacului şi pară lovitura 
aproape nepăsător. Strecură un pumn la nivel jos şi mă izbi 
în stomac. Boxul detonă cu un sunet ca de carne aruncată 
într-o tigaie. 

Fu ca şi când cineva mi-ar fi înfundat o ancoră în 
măruntaie. Durerea propriu-zisă a loviturii rămăsese 
undeva departe la suprafaţa pielii şi o amorţeală 
bolnăvicioasă îmi străbătu muşchii stomacului. 

Suprapus peste greaţa datorată paralizatorului, era 
mutilant. M-am împleticit trei paşi înapoi şi m-am prăbuşit 
pe saltea, zvârcolindu-mă ca o insectă pe jumătate zdrobită. 
Auzeam vag mulţimea urlându-şi aprobarea. 


Întorcându-mi cu greu capul l-am văzut pe Kadmin dând 
înapoi şi fixându-mă cu ochii întredeschişi şi ambii pumni 
ridicaţi în dreptul feţei. O lumină roşie slabă sclipi de pe 
banda de oţel de pe mâna stângă. Boxul, reîncărcându-se. 

Am înţeles. 

Runda întâi. 

Lupta cu mâinile goale are doar două reguli. Aplică cât 
mai mult lovituri, cât mai puternice şi mai rapide poţi, şi 
pune-ţi adversarul la pământ. Când e la pământ, ucide-l. 
Dacă se mai ţine cont şi de alte reguli, atunci nu e o luptă 
reală, e un joc. Kadmin ar fi putut să vină şi să mă termine 
când eram jos, dar asta nu era o luptă adevărată. Asta era o 
bătaie umilitoare, un joc în care suferinţa trebuia 
maximizată în beneficiul audienței. 

Mulțimea. 

M-am ridicat şi am privit arena de chipuri obscure. 
Neurachemul surprinse dinţii umeziţi de salivă în gurile 
care strigau. M-am silit să-mi îndepărtez slăbiciunea din 
măruntaie, am scuipat pe podeaua ringului şi am adoptat o 
poziţie de apărare. Kadmin înclină capul, ca şi cum ar fi luat 
la cunoştinţă, şi se repezi iarăşi la mine. Aceeaşi rafală de 
tehnici liniare, aceeaşi viteză şi forţă, dar de data asta eu 
eram pregătit. Am parat primii doi pumni cu o pereche de 
blocaje laterale şi în loc să cad la pământ, am rămas exact 
pe direcţia lui Kadmin. Îi luă o fracțiune de secundă să-şi 
dea seama ce făceam, dar atunci era deja prea aproape. 
Ajunsesem aproape piept la piept. Am izbit cu capul de 
parcă chipul lui aparţinea fiecărui membru al mulţimii 
scandând. 

Nasul vulturesc se sparse cu un trosnet solid, şi în timp ce 
el şovăia l-am doborât cu o lovitură pe interiorul 
genunchiului. Latura mâinii mele drepte cosi în căutarea 
gâtului sau feţei, dar Kadmin căzuse. Se rostogoli şi-mi 
reteză picioarele de sub mine. În timp ce eu mă prăbuşeam 
el se ridică în genunchi lângă mine şi-mi dădu un pumn în 


spate. Lovitura îmi produse convulsii şi capul mi se zdrobi 
de podea. Am simţit gustul sângelui. 

M-am rostogolit şi m-am ridicat în picioare şi l-am văzut pe 
Kadmin retrăgându-se şi ştergându-şi propriul sânge din 
nasul spart. Privi curios la palma murdară de sânge şi apoi 
spre mine, scuturând neîncrezător din cap. Am rânjit slab, 
purtat de valul de adrenalină provocat de vederea sângelui 
său, şi am ridicat ambele mâini într-un gest de expectativă. 

— Vino aici, nenorocitule, am cârâit prin gura rănită. Dă- 
mă la o parte. 

Era peste mine aproape înainte să termin de pronunţat 
ultimul cuvânt. De data asta abia l-am atins. Majoritatea 
lucrurilor se petrecură dincolo de limitele luptei conştiente. 
Neurachemul contracara valoros ploaia de lovituri, 
aruncând blocaje care să ţină boxul departe de mine, şi-mi 
oferi spaţiul necesar pentru câteva contraatacuri aleatorii 
pe care instinctul de Mesager îmi spuse că s-ar putea să 
învingă tiparul luptei lui Kadmin. Eltrată loviturile cu 
atenţia pe care o acorzi unei insecte iritante. 

La ultima dintre aceste riposte futile am întins pumnul 
prea mult şi el mă apucă de încheietură, smucindu-mă în 
faţă. O lovitură circulară perfect echilibrată se opri în 
coastele mele şi le simţii plesnind. Kadmin trase iarăşi, 
blocă cotul braţului meu capturat, şi în cadrele îngheţate 
ale vederii mele accelerate de neurachem i-am văzut 
antebraţul repezindu-se într-un atac în coborâre spre 
încheietură. Ştiam ce sunet avea să facă atunci când cotul 
va exploda, ştiam cum va fi sunetul înainte ca neurachemul 
să poată bloca durerea. Mâna mea se zbătu disperată în 
strânsoarea lui Kadmin şi m-am lăsat în jos. Alunecoasă din 
cauza transpiraţiei, încheietura mea se eliberă şi braţul 
scăpă. Kadmin lovi cu o forţă zdrobitoare, dar braţul rezistă 
şi oricum eram deja în cădere spre podea. 

Am aterizat pe coastele fisurate şi vederea mi se sparse în 
cioburi. M-am contorsionat încercând să mă lupt cu nevoia 
de a mă strânge într-un ghem fetal, şi am văzut trăsăturile 


împrumutate ale lui Kadmin la o mie de metri deasupra 
mea. 

— Ridică-te, zise, sunând ca nişte vaste coli de hârtie 
sfâşiate undeva la mare distanţă. Încă n-am terminat. 

M-am smucit din talie, căutându-i organele genitale. Am 
ratat lovitura, nimerindu-l în muşchii coapsei. Aproape 
nepăsător, flutură braţul şi boxul mă izbi în faţă. Am simţit o 
cacofonie de lumini multicolore apoi totul deveni alb. 
Zgomotul mulţimii se umflă ca un balon în capul meu, şi în 
spatele său mi s-a părut că aud maelstromul chemându-mă. 
Totul trecu prin etape alternative de focalizare şi ceaţă, se 
scufundă şi se roti ca într-o cădere gravitaţională, în timp ce 
neurachemul se lupta să mă ţină conştient. Luminile se 
apropiară şi se depărtară înapoi pe tavan de parcă ar fi fost 
interesate să vadă ce păţisem, dar numai superficial, şi se 
declaraseră repede satisfăcute. Conştiinţa mi se rotea în 
jurul capului pe o orbită eliptică largă. Dintr-o dată mă 
aflam iar pe Sharya, ascuns în epava unui tanc-păianjen 
dezafectat împreună cu Jimmy de Soto. 

— Pământ? Faţa sa brăzdată de dungi de camuflaj rânjeşte 
luminată de fulgerele laserelor din exteriorul tancului. E o 
văgăună, omule. O nenorocită de societate înţepenită, ca şi 
cum ai da înapoi în timp cu un mileniu. Nu se întâmplă 
nimic acolo, evenimentele istorice nu sunt permise. 

— Prostii. 

Neîncrederea mea e punctată de şuierul pătrunzător al 
unei bombe pirat. Ochii noştri se întâlnesc prin obscuritatea 
din interiorul tancului. Bombardamentul continua de la 
lăsarea serii, armele robot vânând în infraroşu şi după 
mişcare. Într-unul dintre rarele momente când atacul 
sharyan înceta, auzisem că flota IP a amiralului Cursitor se 
afla încă la câteva secunde lumină depărtare, luptându-se 
cu sharyenii pentru dominaţia pe orbită. În zori, dacă 
bătălia nu se termina, localnicii aveau probabil să coboare 
trupele la sol ca să ne măture. Şansele nu erau prea bune. 


Măcar şocul betatanatinei începea să slăbească. Puteam să 
simt cum temperatura îmi revenea încet la normal. Aerul 
din jur nu mi se mai părea ca o supă fierbinte şi respiraţia 
înceta să mai fie un efort major ca atunci când ritmul 
inimilor noastre cobora până aproape de zero. 

Bomba robot explodează şi picioarele tancului se agită sub 
carcasă din cauza ratării la limită. Amândoi privim gânditori 
la contoarele de expunere. 

— Prostii, nu-i aşa? Jimmy aruncă o privire prin gaura 
neregulată pe care o făcusem în caroseria tancului- 
păianjen. Hei, tu nu eşti de acolo. Eu sunt, şi îţi spun că 
dacă mi s-ar oferi şansa să aleg viaţa pe Pământ sau 
stocarea, m-aş gândi puţin. Dacă ai ocazia să faci o vizită, 
refuză. 

Am clipit îndepărtând viziunea. Deasupra mea, cuțitul 
ucigaş sclipi în câmpul său gravitațional ca soarele printre 
ramurile copacilor. Jimmy se estompa, trecând pe lângă 
cuţit în drum spre acoperiş. 

— 'Ţi-am spus să nu te duci acolo, nu-i aşa, prietene? Acum 
uită-te la tine. Pământul. Scuipă şi dispăru, lăsând doar 
ecourile glasului său. E o văgăună nenorocită. Trebuie să 
treci la nivelul următor. 

Zgomotul mulţimii se domolise până la o incantaţie egală. 

Furia străbătu prin ceața din capul meu ca un fir încins. 
M-am săltat într-un cot şi m-am concentrat asupra lui 
Kadmin care aştepta în partea cealaltă a ringului. Mă văzu 
şi ridică braţele ca un ecou al gestului pe care îl folosisem 
eu mai înainte. Mulțimea izbucni în hohote de râs. 

Treci la nivelul următor. 

M-am ridicat clătinându-mă în picioare. 

Dacă nu-ţi îndeplineşti sarcinile, într-o noapte Omul Peticit 
va veni după tine. 

Vocea sări în capul meu, o voce pe care nu o mai auzisem 
de un secol şi jumătate timp obiectiv. Un bărbat cu care nu- 
mi mai întinasem memoria în cea mai mare parte a vieţii 
mele de adult. Tatăl meu, şi delicioasele lui poveşti. Era 


stilul lui să se întoarcă acum, când chiar aveam nevoie de 
rahatul ăsta. 

Omul Peticit va veni după tine. 

Ei bine, ai înţeles greşit, tată. Omul Peticit stă chiar acolo, 
aşteptând. Nu vine după mine, trebuie să mă duceu la el. 
Dar mulţumesc oricum, tată. Mulţumesc pentru tot. 

Am stors ceea ce mai rămăsese la nivel celular în corpul lui 
Ryker şi am înaintat tiptil. 

Un sunet de sticlă spartă, sus deasupra ringului. Plouă cu 
cioburi în spaţiul dintre Kadmin şi mine. 

— Kadmin! 

I-am văzut ochii ridicându-se spre podul rulant de 
deasupra şi tot pieptul păru să-i explodeze. Capul şi braţele 
i se smuciră pe spate de parcă deodată ceva l-ar fi 
dezechilibrat puternic şi o detunătură răsună în încăpere. 
Partea din faţă a gi-ului său se rupse şi o gaură magică îl 
deschise din gât până la talie. Sângele izbucni şuvoaie. 

M-am întors rapid privind în sus, şi am văzut-o pe Trepp 
încadrată în fereastra podului rulant pe care tocmai o 
distrusese, cu ochii încă aţintiţi în lungul ţevii puştii cu 
fragmentare pe care o ţinea în braţe. Flăcările ţâşneau la 
gura ţevii pentru că ea continua să tragă în jos. Confuz, m- 
am răsucit în căutarea țintelor, dar ringul de luptă era gol 
cu excepţia rămăşiţelor lui Kadmin. Carnage nu se afla 
nicăieri în raza vizuală, şi printre explozii larma mulţimii se 
transformase brusc în urlete de oameni panicaţi. Toată 
lumea părea să fie în picioare, încercând să fugă. Am 
înţeles. Trepp trăgea în audienţă. 

Jos pe podea, o armă energetică se declanşă şi cineva 
începu să ţipe. M-am întors, dintr-odată încet şi ezitant, în 
direcţia sunetului. Carnage era împuşcat. 

În cadrul uşii din spatele lui, Rodrigo Bautista împroşca o 
rază largă de foc dintr-un aruncător cu ţeava lungă. 
Carnage era în flăcări de la talie în sus, lovindu-se cu 
braţele care deveniseră ele însele nişte aripi de foc. 
Ţipetele pe care le scotea erau mai mult sunete de furie 


decât de durere. Pernilla Grip zăcea moartă la picioarele 
lui, cu pieptul ars. În timp ce priveam, Carnage se aplecă 
peste ea ca o statuie din ceară topită şi ţipetele sale scăzură 
până la nişte gemete şi bolboroseli bizare electronice, apoi 
se stinseră. 

— Kovacs? 

Arma cu fragmentare a lui Trepp tăcuse, şi peste fondul de 
gemete şi strigăte ale răniților, vocea ridicată a lui Bautista 
suna nefiresc de tare. Îl ocoli pe sinteticul în flăcări şi se 
urcă pe ring. Avea faţa pătată de sânge. 

— Eşti teafăr, Kovacs? 

Am chicotit slab, apoi brusc am dus mâna la junghiul de 
durere din coastă. 

— Nemaipomenit. Ce face Ortega? 

— E OK. I-am dat letinol pentru şoc. Îmi pare rău că am 
ajuns atât de târziu. Făcu semn spre Trepp: Prietenei tale i- 
a trebuit ceva timp până să ajungă pe Fell Street. A refuzat 
să meargă pe căile oficiale. Zicea că n-ar fi corect. La ce 
mizerie am făcut aici, nu e departe de adevăr. 

Am privit în jur la evidentele vătămări organice. 

— Mda. O să fie vreo problemă? 

Bautista hohoti ca un fel de lătrat. 

— Răzi de mine? Intrare fără mandat. Vătămarea organică 
a unor suspecți neînarmaţi. Tu ce dracu' crezi? 

— Îmi pare rău pentru asta. M-am mişcat spre ieşirea din 
ring: Poate reuşim să facem ceva. 

— Hei. Bautista mă prinse de braţ: Au răpit un poliţist din 
Bay City. Nimeni nu face aşa ceva pe aici. Cineva trebuia să- 
i fi spus asta lui Kadmin înainte să facă o asemenea 
tâmpenie. 

Nu eram sigur dacă vorbea despre Ortega sau despre 
mine în trupul lui Ryker, aşa că n-am zis nimic. În schimb 
mi-am aplecat uşor capul pe spate, testându-mi rănile, şi am 
privit în sus spre Trepp. Reîncărca arma cu fragmentare. 

— Hei, ai de gând să stai acolo toată noaptea? 

— Cobor imediat. 


Introduse ultimul cartuş în puşcă, apoi execută un salt 
ireproşabil peste balustrada podului rulant şi căzu în afară. 
După circa un metru de zbor harnaşamentul gravitațional 
din spatele ei îşi desfăşură aripile şi ea ajunse să atârne la 
înălţimea capetelor noastre cu arma agăţată pe umăr. În 
haina ei lungă şi neagră, arăta ca un înger al întunericului 
în timpul său liber. 

Ajustându-şi harnaşamentul, pluti mai aproape de podea şi 
în final ateriza alături de Kadmin. Am şchiopătat spre ea. 
Ne-am uitat amândoi un moment în tăcere la cadavrul 
sfârtecat. 

— Mulţumesc, am zis încet. 

— N-ai pentru ce. Face parte din slujba mea. Îmi pare rău 
că a trebuit să-i aduc şi pe tipii ăştia, dar aveam nevoie să- 
mi asigur spatele, şi repede. Ştii ce se spune despre Sia pe 
aici. Cea mai mare bandă de cartier, nu? Făcu semn din cap 
spre Kadmin: Ai de gând să-l laşi aşa? 

L-am fixat pe martirul Mâinii Drepte a lui Dumnezeu cu 
faţa contorsionată de şocul morţii neaşteptate, şi am 
încercat să-l văd pe Omul Peticit din interiorul lui. 

— Nu, am zis şi am răsturnat cadavrul cu piciorul astfel 
încât ceafa să-i fie expusă. Bautista, vrei să-mi împrumuţi 
pistolul tău? 

Fără un cuvânt, polițistul îmi întinse arma. Am fixat gura 
ţevii la baza craniului Omului Peticit, şi am aşteptat să simt 
ceva. 

— Vrea cineva să spună ceva? croncăni Trepp, plat. 

Bautista se întoarse cu spatele. 

— Fă-o odată. 

Dacă tatăl meu avu vreun comentariu, şi-l păstră pentru 
sine. 

Singurele voci care se auzeau erau ale spectatorilor răniţi, 
şi pe acelea le-am ignorat. Fără să simt nimic, am apăsat pe 
trăgaci. 

Capitolul Treizeci şi Şapte. 


Încă nu simţeam nimic o oră mai târziu când Ortega veni şi 
mă găsi în sala de reîntrupare, aşezat pe unul dintre 
cărucioarele automate şi uitându-mă în gol în 
semiîntunericul verzui din containerele de descărcare 
goale. Sasul scoase o bufnitură slabă şi apoi un bâzâit 
susţinut la deschidere, dar nu am reacţionat. Chiar când i- 
am recunoscut paşii şi scurta înjurătură pe când îşi croia 
drum printre cablurile de pe podea, nu am întors capul. Ca 
şi maşina pe care stăteam, nu mai aveam energie. 

— Cum te simţi? 

Am privit în jos spre locul unde stătea ea, lângă cărucior. 

— Aşa cum arăt, probabil. 

— Arăţi ca naiba. Se întinse spre mine şi apucă grilajul 
unui capac: le superi dacă vin şi eu? 

— Dă-i drumul. Vrei o mână de ajutor? 

— Nu. 

Ortega se strădui să se salte în mâini, se făcu palidă la faţă 
de efort şi rămase atârnând cu un rictus. 

— Posibil. 

I-am întins cel mai puţin învineţit dintre braţele mele şi ea 
se caţără la bordul căruciorului cu un mormăit. Stătu o 
clipă ghemuită timid, apoi se aşeză lângă mine şi-şi frecă 
umerii. 

— lisuse, e frig aici. De când stai pe chestia asta? 

— De vreo oră. 

Ridică ochii spre containerele goale. 

— Ai văzut ceva interesant? 

— Mă gândeam. 

— Oh. Făcu o altă pauză. Ştii, nenorocitul ăsta de letinol e 
mai rău decât un pistol paralizant. Cel puţin când eşti 
paralizat, ştii că ai de suferit. Letinolul îţi spune că, 
indiferent prin ce-ai trecut, totul o să fie bine şi dă-i drumul 
şi relaxează-te. Şi apoi cazi în nas la primul cablu de cinci 
centimetri peste care încerci să treci. 

— Presupun că ar trebui să stai în pat, am zis blând. 


— Mda, bine, probabil că şi tu. Până mâine o să ai nişte 
vânătăi frumuşele pe faţă. Ţi-a făcut Mercer vreo injecție 
contra durerii? 

— N-am avut nevoie. 

— Of, durule. Credeam că ne-am înţeles că o să ai grijă de 
trupul ăsta. 

Am zâmbit gânditor. 

— Ar fi trebuit să-l vezi pe tipul celălalt. 

— L-am văzut pe tipul celălalt. L-ai sfâşiat cu mâinile goale, 
nu? 

Mi-am păstrat zâmbetul. 

— Unde e Trepp? 

— Prietena ta cablată? A dispărut. l-a spus ceva lui 
Bautista despre un conflict de interese, şi a dispărut în 
noapte. Bautista îşi smulge părul din cap căutând să 
găsească o cale să acopere mizeria asta. Vrei să vii să 
vorbeşti cu el? 

— Bine. 

M-am mişcat împotriva voinţei mele. Era ceva hipnotic în 
lumina verde venind de la containerele de descărcare, şi 
dedesubtul amorţelii mele gândurile începeau să circule 
fără odihnă, izbindu-se unul de altul ca nişte delfini 
hrănindu-se înotând în spirală. Moartea lui Kadmin, departe 
de a mă fi făcut să mă simt uşurat, declanşase o rachetă cu 
ardere lentă de dorinţe destructive în stomacul meu. Cineva 
avea să plătească pentru toate astea. Personal. 

Dar de data asta era mai rău decât ceva personal. Era 
vorba despre Louise, alias Anenome, tăiată în bucăţi pe o 
masă chirurgicală; despre Elizabeth Elliott înjunghiată 
mortal şi prea săracă pentru a fi reîntrupată; Irene Elliott, 
plângând după un corp pe care reprezentanta unei 
corporaţii îl folosea alternativ; Victor Elliott, zbătându-se 
între pierderea şi regăsirea cuiva care era şi în acelaşi timp 
nu era aceeaşi femeie. Era vorba despre un tânăr negru 
întâlnindu-şi familia în trupul unui alb uzat de vârstă 
mijlocie; era vorba despre Virginia Vidaura intrând 


dispreţuitoare la stocare ţinând capul sus şi o ultimă ţigară 
poluându-i plămânii pe care avea să-i piardă, fără îndoială 
în favoarea vreunui alt vampir corporatist. Era vorba 
despre Jimmy de Soto, smulgându-şi propriul ochi în noroiul 
şi focul de la Innenin, şi alte milioane ca el din cuprinsul 
Protectoratului, asamblări cu greu adunate de potenţial 
uman individual aruncate la groapa cu bălegar a istoriei. 
Pentru toate astea, şi mai mult decât atât, cineva avea să 
plătească. 

Puțin ameţit, am coborât de pe cărucior şi am ajutat-o şi 
pe Ortega să coboare. Mă dureau braţele din cauza 
greutăţii ei, dar nu atât de mult cât înţelegerea bruscă şi 
frisonantă a faptului că acestea erau ultimele noastre ore 
împreună. Nu ştiu de unde apăru această înţelegere, dar 
veni cu o senzaţie solidă, clară în străfundurile minţii mele 
în care de mult timp învăţasem să am mai multă încredere 
decât în gândurile raţionale. Am părăsit camera de 
reîntrupare mână în mână, fără ca niciunul dintre noi să 
observe cu adevărat asta până când ne-am întâlnit faţă în 
faţă cu Bautista de coridor şi ne-am despărţit instinctiv. 

— Te căutam, Kovacs. 

Dacă Bautista avea vreo părere despre faptul că ne ţineam 
de mână, nu se văzu nimic pe faţa lui. 

— Prietena ta mercenar a dispărut şi ne-a lăsat pe noi să 
facem curăţenie. 

— Da, Kristi... - m-am oprit şi am privit în lateral spre 
Ortega. Mi s-a spus. A luat şi puşca cu fragmentare? 

Bautista aprobă. 

— Deci ai povestea perfectă. Cineva a anunţat că se trag 
focuri de armă pe Panama Rose, voi aţi venit să aruncaţi o 
privire şi aţi găsit audiența masacrată, pe Kadmin şi pe 
Carnage morţi, iar eu şi Ortega eram pe drum încoace. 
Probabil a fost cineva pe care l-a supărat Carnage, o 
acţiune din răzbunare. 

Cu coada ochiului, am văzut-o pe Ortega scuturând din 
cap. 


— N-o să ţină, zise Bautista. Toate apelurile către Fell 
Street sunt înregistrate. La fel şi telefoanele din 
transportoare. 

Am ridicat din umeri, simțind Mesagerul trezindu-se în 
mine. 

— Ei şi? Tu, sau Ortega, aveţi informatori în Richmond. 
Oameni ale căror nume nu le puteţi dezvălui. Apelul a venit 
pe un telefon particular, care s-a întâmplat să fie distrus 
când v-aţi croit drum printre resturile gardienilor lui 
Carnage. Fără urmă. lar pe monitoare nu se vede nimic 
pentru că persoana misterioasă, cel care i-a împuşcat pe 
toţi, a curăţat întregul sistem de securitate. Asta se poate 
aranja, înţeleg. 

Bautista păru incredul. 

— Presupun. Avem nevoie de un expert s-o facă. Davidson 
se pricepe, dar nu chiar atât de bine. 

— Vă pot face rost de un expert. Altceva? 

— Unii dintre spectatori încă mai trăiesc. Nu sunt în stare 
să mai facă ceva, dar încă respiră. 

— Lasă-i. Dacă au văzut ceva, a fost Trepp. Probabil nici 
măcar atât, nu limpede. Totul s-a terminat în câteva 
secunde. Singurul lucru pe care trebuie să-l hotărâm este 
când să chemăm ambulanţele. 

— Cât de curând, zise Ortega. Altfel ar părea dubios. 

Bautista pufni. 

— Întreaga afacere e a dracului de dubioasă. Toată lumea 
din Fell Street o să afle că am dat-o în bară aici în seara 
asta. 

— Faceţi asta destul de des, nu-i aşa? 

— Nu-i amuzant, Kovacs. Carnage a depăşit limita, ştia ce 
ar atrage asta. 

— Carnage, murmură Ortega. Nenorocitul ăsta e stocat pe 
undeva. Imediat ce va fi reîntrupat, va pretinde o anchetă. 

— Poate că nu, zise Bautista. Cu cât timp în urmă estimezi 
că a fost copiat în trupul ăsta sintetic? 

Ortega ridică din umeri. 


— Cine ştie? Îl folosea săptămâna trecută. Cel puţin de 
atunci, dacă nu şi-a actualizat copia. Şi asta e al naibii de 
costisitor. 

— Dacă aş fi în locul lui Carnage, am spus gânditor, m-aş 
actualiza ori de câte ori se petrece ceva important. 
Indiferent cât costă. N-aş vrea să mă trezesc neştiind ce 
dracu' am făcut în săptămâna dinainte de a fi prăjit. 

— Depinde de ce anume faci, sublinie Bautista. Dacă e 
vreo porcărie ilegală rău, poate că ai prefera să te trezeşti 
fără să ştii nimic. În felul ăsta, poligraful ţi-ar asigura 
plecarea de la interogatorul poliţiei cu zâmbetul pe buze. 

— Ba chiar mai mult. Nici măcar... 

Am tăcut, căzând pe gânduri. Bautista gesticula 
nerăbdător. 

— Mă rog. Dacă la trezire Carnage nu ar şti nimic, ar 
putea face nişte cercetări personale dar nu s-ar grăbi prea 
mult să dea voie şi departamentului poliţiei. lar dacă s-ar 
trezi ştiind - îşi desfăcu mâinile - ar face mai puţină gălăgie 
decât un orgasm catolic. Cred că asta e limpede. 

— Atunci, chemaţi ambulanţele. Şi chemaţi-l poate şi pe 
Murawa... 

Dar glasul lui Ortega se stingea, în timp ce ultima parte a 
puzzle-ului se aşeza confortabil la locul ei. Conversaţia 
dintre cei doi poliţişti deveni la fel de îndepărtată ca 
paraziţii provocaţi de o stea într-o comunicaţie domestică. 
Mă uitam la mica adâncitură din peretele metalic de lângă 
mine, ciocănind ideea cu toate testele logice la care mă 
puteam gândi. 

Bautista îmi aruncă o privire curioasă şi plecă să cheme 
ambulanţele. Când dispăru, Ortega mă atinse uşor pe braţ. 

— Hei, Kovacs. Eşti bine? 

Am clipit. 

— Kovacs? 

Am întins o mână şi am pipăit peretele, ca şi cum aş fi vrut 
să mă asigur de soliditatea lui. Comparativ cu certitudinea 


conceptului pe care îl experimentam, împrejurimile păreau 
brusc intangibile. 

— Kristin, am zis rar, trebuie să ajung la bordul Capului În 
Nori. Ştiu ce i-au făcut lui Bancroft. O pot dobori pe 
Kawahara, şi să fac să treacă Rezoluţia 653. Şi îl pot 
reabilita pe Ryker. 

Ortega oftă. 

— Kovacs, am mai... 

— Nu. 

Sălbăticia din glasul meu fu atât de neaşteptată încât mă 
şocă şi pe mine. Puteam să simt durerea de pe faţa 
învineţită a lui Ryker pe măsură ce muşchii i se încordau. 

— Asta nu e o speculație. Nu e o transmisie în pustiu. E un 
fapt. Iar eu voi urca pe Cu Capul În Nori. Cu sau fără 
ajutorul tău, dar mă voi duce. 

— Kovacs. Ortega clătină din cap: Uită-te la tine. Eşti un 
dezastru. În momentul ăsta nu te poţi pune nici cu un peşte 
din Oakland, şi tu vorbeşti despre atacarea pe furiş a uneia 
dintre Casele de pe Coasta de Vest. Crezi tu că o să 
zdrobeşti securitatea lui Kawahara cu coastele rupte şi cu 
faţa asta? Las-o baltă. 

— N-am spus că o să fie uşor. 

— Kovacs, n-o să fie deloc. Am tras de timp cu 
înregistrările de la Hendrix suficient cât să aranjezi prostia 
aia cu Bancroft, dar asta e tot. Jocul s-a terminat, prietena 
ta Sarah se duce acasă şi la fel şi tu. Asta e tot. Nu mă 
interesează răzbunările personale. 

— Îl vrei cu adevărat pe Ryker înapoi? am întrebat încet. 

Pentru o clipă am crezut că o să mă pocnească. Nările i se 
albiră şi umărul drept chiar i se lăsă în jos în pregătirea 
loviturii, dar nu mi-am dat seama dacă amorţeala în urma 
paralizatorului sau doar autocontrolul a fost ceea ce a oprit- 
0. 

— O să-ţi plătesc asta, Kovacs, zise ea plat. 

Am ridicat mâinile. 


— Dă-i drumul, în momentul ăsta nu mă pot pune nici 
măcar cu un peşte din Oakland. Îţi aminteşti? 

Ortega emise un sunet de dezgust din gât şi începu să se 
întoarcă. Am întins mina şi am atins-o. 

— Kristin... - am ezitat. Îmi pare rău. A fost o ticăloşie faza 
cu Ryker. Vrei cel puţin să mă asculţi până la capăt, doar o 
dată? 

Ea se întoarse la mine, cu gura strânsă ascunzând ceea ce 
simţea, cu capul plecat. Înghiţi în sec. 

— Nu. A fost prea mult. Îşi drese glasul: Nu mai vreau să 
fii rănit, Kovacs. Nu mai vreau stricăciuni, asta-i tot. 

— Stricăciuni la trupul lui Ryker, vrei să spui? 

Se uită la mine. 

— Nu, zise încet. Nu, nu asta vreau să spun. Apoi era lipită 
de mine, acolo pe acel coridor metalic ostil, cu braţele 
strânse în jurul meu şi faţa îngropată în pieptul meu, totul 
fără nicio tranziţie aparentă. Am înghiţit şi eu în sec şi am 
ţinut-o strâns în timp ce ceea ce mai rămăsese din timpul pe 
care îl aveam se scurgea ca grăunţele de nisip într-o 
clepsidră. Şi în acel moment aş fi dat aproape orice să nu fi 
avut niciun plan pe care să i-l expun, să nu fi avut nicio cale 
de a dizolva ceea ce se dezvoltase între noi, şi să nu o fi urât 
chiar atât de mult pe Kawahara. 

Aş fi dat aproape orice. 

Ora două a.m. 

Am sunat-o pe Irene Elliott în apartamentul de la JacSol şi 
am scos-o din pat. l-am spus că avem o problemă pentru 
rezolvarea căreia am plăti foarte bine. Aprobă somnoroasă 
din cap. Bautista plecă s-o aducă într-un transportor fără 
însemne. 

Când ajunse, Panama Rose era luminată ca pentru o 
petrecere. Luminile verticale din lungul bordurilor o făceau 
să pară coborâtă de pe cerul nopţii pe nişte frânghii 
luminiscente. Bariere din cabluri de iluminium traversau 
suprastructura şi docurile de amarare. Acoperişul celulei 
cargoului unde avusese loc lupta de umilire fusese dat la o 


parte ca să permită ambulanţelor accesul direct iar explozia 
de lumini de pe scena crimei se ridica din interior în noapte 
ca strălucirea dintr-un furnal. Transportoarele poliţiei 
patrulau pe cer şi parcau pe docuri fulgerând în roşu şi 
albastru. 

Am întâlnit-o la intrarea pe coridor. 

— Îmi vreau corpul înapoi, strigă peste ţiuitul şi urletul 
maşinilor aeriene. 

Farurile lor poleiau părul negru al trupului ei făcându-l din 
nou aproape blond. 

— Nu pot aranja asta chiar acum, i-am strigat drept 
răspuns. Dar urmează. Mai întâi trebuie să faci treaba asta. 
Câştigă-ţi ceva credit. Acum dispari din vedere înainte să te 
depisteze blestemata de Sandy Kim. 

Reprezentanţii legii locale ţineau copterele presei în frâu. 
Ortega, încă simțindu-se rău şi tremurând, se înfăşură într- 
o haină de poliţist şi îndepărtă reprezentanţii legii locale cu 
aceeaşi tenacitate care o făcea să rămână în picioare şi 
conştientă. Divizia Vătămări Organice, strigând, făcând 
abuz de putere, de forţă şi de amăgiri, avea grijă de toate în 
timp ce Elliott trecu să lucreze la falsificarea înregistrărilor 
monitoarelor de care aveau ei nevoie. Într-adevăr erau, aşa 
cum recunoscuse Trepp, cea mai mare bandă din cartier. 

— Părăsesc mâine apartamentul, îmi spuse Elliott în timp 
ce lucra. N-o să mă mai poţi contacta acolo. 

Rămase tăcută câteva clipe, şuierând din când în când 
printre dinţi atunci când introducea imaginile pe care le 
construise. Apoi îmi aruncă o privire peste umăr. 

— Zici că făcând asta le câştig încrederea tipilor. O să-mi 
rămână datori? 

— Mda, aş zice că da. 

— Atunci o să-i contactez pe ei. Spune-mi care e ofiţerul 
responsabil. O să vorbesc cu el. Şi nu încerca să mă cauţi la 
Ember, n-o să fiu nici acolo. 

N-am zis nimic, doar am privit-o. Ea reveni la munca ei. 

— Am nevoie să fiu un timp singură, murmură. 


Chiar şi numai cuvintele îmi păreau un lux. 

Capitolul Treizeci şi Opt. 

L-am urmărit turnându-şi un pahar dintr-o sticlă de whisky 
vechi de cincisprezece ani, ducându-l lângă telefon şi 
aşezându-se cu grijă. Coastele rupte îi fuseseră sudate la 
loc într-una dintre ambulanţe, dar întreaga parte laterală a 
trupului era încă roasă de o durere uriaşă cu junghiuri 
ocazionale de agonie. Sorbi din whisky, se reculese vizibil şi 
formă numărul. 

— Reşedinţa Bancroft. Cu cine doriţi să vorbiţi? 

Era femeia sever îmbrăcată care răspunsese ultima dată 
când apelasem Casa Solară. Acelaşi costum, acelaşi păr, 
chiar acelaşi machiaj. Poate că era o creaţie a telefonului. 

— Cu Miriam Bancroft, zise el. 

Aveam încă o dată senzaţia de a fi un observator pasiv, 
aceeaşi senzaţie de deconectare pe care o simţisem în 
seara aceea în oglindă în timp ce trupul lui Ryker îşi lua 
armele. Fragmentare. Numai că de data asta era cu mult 
mai rău. 

— Un moment vă rog. 

Femeia dispăru de pe ecran şi fu înlocuită de imaginea 
unei flăcări de chibrit suflată de vânt sincronizat cu o 
muzică de pian care suna ca frunzele de toamnă suflate 
peste un pavaj crăpat şi erodat. Trecu un minut, apoi 
Miriam Bancroft apăru, îmbrăcată impecabil într-un sacou 
şi o bluză cu aspect oficial. Ridică o sprânceană perfect 
pieptănată. 

— Domnule Kovacs. Ce surpriză. 

— Mda, mă rog. 

Gesticulă stingherit. Chiar şi prin comlink, Miriam 
Bancroft radia o senzualitate care îl descumpănea. 

— Linia e sigură? 

— Da, rezonabil. Ce vrei? 

Îşi drese glasul. 

— M-am gândit. Sunt câteva lucruri pe care aş vrea să le 
discut cu tine. Eu, ăă, s-ar putea să-ţi datorez nişte scuze. 


— Zău? De data asta se înălţară ambele sprâncene: Când 
anume? 

EI ridică din umeri. 

— În momentul ăsta nu am nimic de făcut. 

— Da. Eu însă am ceva de făcut acum, domnule Kovacs. 
Sunt pe drum pentru o întâlnire la Chicago şi nu mă voi 
întoarce pe coastă decât mâine seară. O urmă vagă de 
zâmbet îi întinse colţurile buzelor: O să aştepţi? 

— Sigur. 

Se aplecă spre ecran, cu ochii îngustaţi: 

— Ce-ai păţit la faţă? 

E] ridică o mână la una din vânătăile apărute pe chip. În 
lumina scăzută a camerei, nu se aşteptase să fie aşa de uşor 
de observat. Şi nici nu se aşteptase ca Miriam Bancroft să 
fie atât de atentă. 

— E o poveste lungă. Îţi spun când ne vedem. 

— Ei bine, abia aştept, zise ea ironic. O să trimit o limuzină 
să te ia de la Hendrix mâine după-amiază. Să fie pe la ora 
patru? Bine. Ne vedem atunci. 

Ecranul se goli. El stătu fixându-l o clipă, apoi închise 
telefonul şi roti scaunul cu faţa la pervazul ferestrei. 

— Mă face nervos, zise. 

— Mda, şi pe mine. Evident. 

— Foarte amuzant. 

— Mă străduiesc. 

M-am ridicat să aduc sticla de whisky. Traversând camera, 
mi-am surprins reflexia în oglinda de lingă pat. 

Pe când trupul lui Ryker avusese aerul unui om care 
trecuse prin încercările vieţii luptând cu capul înainte, omul 
din oglindă arăta ca şi cum ar fi fost capabil să alunece pe 
lângă orice criză şi să privească soarta căzând 
neîndemânatică în nas. Corpul avea mişcări de pisică, o 
economie de mişcări lină şi lipsită de efort care i s-ar fi 
potrivit chiar şi Anchanei Salomao. Părul drept, aproape 
albăstrui de negru, cădea într-o cascadă moale pe umerii 
amăgitor de slabi, iar ochii elegant alungiţi aveau o 


expresie blândă, detaşată care sugera că universul este un 
loc bun în care să trăieşti. 

Eram în trupul de ninja tehnic de câteva ore - şapte, şi 
patruzeci şi două de minute potrivit displayului prins în 
colţul din stânga sus al câmpului meu vizual - dar nu aveam 
niciunul dintre efectele secundare obişnuite ale 
downloadării. Am apucat sticla de whisky cu una din mâinile 
cafenii şi subţiri de artist şi simpla activare a muşchilor şi 
oaselor era o bucurie care mă străbătea strălucitoare. 
Sistemul neurachem Khumalo băzâia continuu la limita 
percepţiei, ca şi cum ar fi cântat uşor miliardele de lucruri 
posibile pe care trupul le putea face în orice moment. 
Niciodată, nici chiar în timpul petrecut în Corpul 
Mesagerilor, nu purtasem ceva asemănător. 

Mi-am reamintit cuvintele lui Carnage şi am clătinat din 
cap în sinea mea. Dacă ONU considera că vor putea impune 
un embargo colonial de zece ani pentru aşa ceva, însemna 
că trăiau în altă lume. 

— Nu ştiu ce crezi tu, zise el, dar treaba asta mi se pare al 
dracului de bizară. 

— Mie-mi spui. 

Mi-am umplut propriul pahar şi i-am oferit sticla. Scutură 
din cap. M-am întors pe pervazul ferestrei şi m-am aşezat 
rezemat de geam. 

— Cum naiba suporta Kadmin? Ortega zice că obişnuia să 
lucreze mereu cu el însuşi. 

— Cu timpul te obişnuieşti cu orice, presupun. În plus, 
Kadmin era ţicnit. 

— O, şi noi nu suntem? 

Am ridicat din umeri. 

— Noi n-avem de ales. În afară de a renunţa, vreau să 
spun. Ar fi fost mai bine aşa? 

— Spune-mi tu. Tu eşti cel care te pui cu Kawahara. Eu 
doar mi-o frec aici. Întâmplător, nu mi se pare că Ortega e 
copleşită de bucurie în privinţa acestei părţi de înţelegere. 
Adică, şi înainte era confuză, dar acum... 


— Ea e confuză! Cum crezi că mă simt eu? 

— Ştiu cum te simţi, idiotule. Eu sunt tu. 

— Chiar eşti? Am sorbit din băutură şi am gesticulat cu 
paharul: Cât crezi că durează până să încetăm să fim exact 
aceeaşi persoană? 

Ridică din umeri. 

— Eşti ceea ce-ţi aminteşti. În momentul ăsta avem doar 
şapte sau opt ore de percepții separate. Nu poate fi încă 
prea mare diferenţă, nu? 

— La vreo patruzeci de ani de amintiri? Presupun că nu. 
Iar personalitatea se clădeşte în primii ani. 

— Mda, aşa se zice. Şi dacă tot veni vorba, spune-mi ceva. 
Ce simţi, adică ce simţim noi despre faptul că Omul Peticit e 
mort? 

M-am foit stânjenit. 

— Chiar trebuie să vorbim despre asta? 

— Trebuie să vorbim despre ceva. Suntem blocaţi aici 
împreună până mâine seară... 

— Tu poţi ieşi dacă vrei. Adică - am indicat cu degetul 
mare în sus către acoperiş - poţi ieşi de aici aşa cum am 
intrat eu. 

— Chiar nu vrei deloc să vorbeşti despre asta. 

— N-a fost chiar aşa de greu. 

Cel puţin asta era adevărat. Planul original cerea ca eu, 
copia ninja, să stau în apartamentul lui Ortega până când 
copia Ryker dispărea cu Miriam Bancroft. Apoi îmi dădusem 
seama că aveam nevoie de o relaţie bună cu Hendrix pentru 
a realiza atacul asupra Capului În Nori, iar copia mea ninja 
nu avea cum să-şi dovedească identitatea faţă de hotel, 
altfel decât printr-o supunere la scanerul de stocare. Părea 
o idee mai bună ca Ryker să-l prezinte pe ninja înainte de a 
pleca cu Miriam Bancroft. Întrucât copia Ryker era fără 
îndoială încă sub supraveghere, în cel mai bun caz de către 
Trepp, să intrăm împreună pe uşa din faţă a Hendrix-ului 
părea o idee foarte proastă. Împrumutasem un 
harnaşament gravitațional şi un costum de camuflaj de la 


Bautista, şi chiar înainte de a începe să se lumineze m-am 
strecurat prin traficul neregulat de la înălţime până jos pe 
un ieşind adăpostit de la etajul patruzeci şi doi. Între timp 
Hendrix fusese avertizat despre sosirea mea de către copia 
Ryker şi mă lăsase să intru prin conducta de ventilaţie. 

Cu neurachemul Khumalo, fusese aproape la fel de simplu 
ca şi intrarea pe uşa principală. 

— Uite ce-i, zise copia Ryker. Eu sunt tu. Ştiu tot ce ştii tu. 
Ce-i rău dacă vorbim despre chestia asta? 

— Dacă ştii tot ce ştiu eu, ce rost are să vorbim? 

— Câteodată ajută să te exteriorizezi. Chiar dacă vorbeşti 
cu altcineva, de obicei vorbeşti cu tine însuţi. Celălalt îţi 
oferă doar o placă de rezonanţă. Tu dai afară. 

Am oftat. 

— Nu ştiu. Am îngropat tot rahatul ăsta în legătură cu tata 
cu mult timp în urmă, a murit de mult. 

— Mda, sigur. 

— Vorbesc serios. 

— Nu. Flutură un deget înspre mine aşa cum arătasem eu 
spre Bancroft atunci când nu voia să accepte faptele pe 
balconul de la Casa Solară: Te minţi singur. Îţi aduci aminte 
de proxenetul ăla pe care l-am întâlnit în localul de fumat al 
lui Lazlo în anul când am intrat în banda Celor Unsprezece 
ai lui Shonagon. Cel pe care aproape că l-am omorât înainte 
să ne ia din spatele lui. 

— Erau doar chimicalele. Ne zburasem minţile cu 
tetramet, ne dădeam aere din cauza chestiei cu Cei 
Unsprezece. La naiba, aveam numai şaisprezece ani. 

— Prostii. Am făcut-o pentru că semăna cu tata. 

— Poate. 

— Categoric. Şi ne-am petrecut următorii cincisprezece 
ani omorând figuri autoritare din acelaşi motiv. 

— Of, scuteşte-mă dracului! Ne-am petrecut anii ăia 
omorând pe oricine ne stătea în cale. Eram în armată, asta 
era meseria noastră. Şi oricum, de când un proxenet e o 
figură autoritară? 


— OK, poate că cincisprezece ani am omorât proxeneţi. 
Consumatori. Poate că ne răzbunam. 

— Niciodată n-a tratat-o pe mama ca pe o târfă. 

— Eşti sigur? De ce eram aşa de înfierbântaţi să lovim din 
unghiul lui Elizabeth Elliott ca o bombă nucleară? De unde 
accentul pe bordeluri în investigația asta? 

— Pentru că, am spus turnându-mi un deget de whisky, 
despre asta a fost vorba în investigația asta încă de la 
început. Am urmărit pista Elliott pentru că am simţit că e 
corect. Intuiţie de Mesager. Modul în care Bancroft îşi trata 
soţia... 

— Of, Miriam Bancroft. O altă poveste de tocat. 

— Gura. Elliott a fost o manevră de sondaj destul de bună. 
N-am fi ajuns la Cu Capul În Nori fără excursia la 
biocabinele lui Jerry. 

— Aaahh. Schiţă un gest de dezgust şi dădu paharul peste 
cap: Crezi ce vrei. Eu zic că Omul Peticit a fost o metaforă 
pentru tata pentru că nu puteam suporta să privim 
adevărul prea de aproape şi de asta ne-am înspăimântat 
prima dată când am văzut o construcţie compozită în 
virtual. Îţi aminteşti, nu-i aşa? Casa aceea de recreere de pe 
Adoracion. Am avut coşmaruri o săptămâna după acel mic 
spectacol. Ne trezeam cu perna sfâşiată în mâini. Ne-au 
trimis la psihiatru din cauza asta. 

Am gesticulat iritat. 

— Mda, îmi amintesc. Îmi amintesc că mi-era al dracului 
de frică de Omul Peticit, nu de tata. Îmi amintesc şi că am 
simţit acelaşi lucru şi când l-am întâlnit pe Kadmin în 
virtual. 

— Şi acum e mort. Cum ne simţim acum? 

— Eu nu simt nimic. 

Împunse iar cu degetul spre mine. 

— Asta e o apărare. 

— Nu e o apărare. Blestematul îmi stătea în drum, m-a 
ameninţat şi acum e mort. Sfârşitul filmului. 


— Îţi aminteşte de altcineva care te-a ameninţat, nu-i aşa? 
Când erai mic, poate? 

— N-o să mai vorbesc despre asta. M-am întins după sticlă 
şi mi-am umplut din nou paharul. Alege alt subiect. Cum e 
cu Ortega? Ce sentimente avem în această privinţă? 

— Ai de gând să bei toată sticla? 

— Vrei şi tu? 

— Nu. 

Mi-am depărtat mâinile. 

— Ce contează pentru tine? 

— Încerci să te îmbeţi? 

— Bineînţeles că da. Dacă trebuie să vorbesc cu mine 
însumi, nu văd de ce trebuie s-o fac treaz. Deci spune-mi 
despre Ortega. 

— Nu vreau să vorbesc despre ea. 

— De ce nu? am întrebat împăciuitor. Trebuie să vorbim 
despre ceva, ţii minte. Ce nu e-n regulă cu Ortega? 

— Nu e-n regulă că nu avem aceleaşi sentimente faţă de 
ea. Tu nu mai foloseşti trupul lui Ryker. 

— Asta nu... 


— Ba da. Ceea ce e între noi şi Ortega este pe de-a-ntregul 
fizic. Nu a fost timp pentru altceva. De asta tu eşti atât de 
fericit să vorbeşti acum despre ea. În trupul ăla nu mai ai 
decât o vagă nostalgie despre iaht şi o serie de imagini 
fragmentate. ie nu ţi se mai întâmplă nimic chimic. 

Am căutat să spun ceva, şi dintr-odată nu am găsit nimic. 
Diferenţa brusc descoperită stătea între noi ca o a treia 
persoană, un ocupant nedorit al camerei. 

Copia Ryker căută în buzunare şi scoase ţigările lui 
Ortega. Pachetul era aproape aplatizat. Extrase o ţigară, o 
privi cu tristeţe şi şi-o puse în gură. Am încercat să nu mă 
uit dezaprobator. 

— Ultima, zise el, atingând petecul de aprindere. 

— Hotelul probabil mai are. 

— Mda. 

Suflă fumul, şi m-am pomenit că aproape îl invidiez pentru 
dependenţa lui. 

— Ştii, există un lucru despre care ar trebui să discutăm 
acum. 

— Care anume? 

Dar deja ştiam. Amândoi ştiam. 

— Vrei s-o spun eu? Bine. Trase iarăşi din ţigară şi ridică 
din umeri, încurcat: Trebuie să decidem care dintre noi va fi 
şters când se va termina totul. Şi întrucât instinctul nostru 
individual de supravieţuire devine din ce în ce mai puternic, 
trebuie să ne decidem repede. 

— Cum? 

— Nu ştiu. Ce ai prefera să-ţi aminteşti? Cum ai înfrânt-o 
pe Kawahara? Sau cum ai pus-o jos pe Miriam Bancroft? 
Zâmbi acru: Nu e nicio competiţie, presupun. 

— Hei, nu vorbim despre o simplă tăvăleală pe plajă. E 
vorba de sex cu copii multiple. Probabil singura plăcere cu 
adevărat ilicită care a mai rămas. Oricum, lrene Elliott 
zicea că se poate face o grefă de memorie şi să păstrăm 
ambele experienţe. 


— Probabil. Ea zicea că probabil se poate face o grefă de 
memorie. Şi tot rămâne unul dintre noi care să fie eliminat. 
Nu e o contopire, e o grefă, de la unul dintre noi la celălalt. 
O editare. Tu vrei să-ţi faci aşa ceva ţie însuţi? Celui care 
supravieţuieşte. Nici măcar nu am putut face faţă proiecției 
construite de Hendrix. Cum o să trăieşti cu asta? În niciun 
caz, trebuie să fie o ştergere definitivă. Ori unul ori altul. Şi 
trebuie să ne decidem care. 

— Da. 

Am ridicat sticla de whisky şi am fixat posomorât eticheta. 

— Şi ce facem? Tragem la sorţi? Dăm cu zarul, cel mai bun 
din cinci? 

— Eu mă gândeam la metode puţin mai raţionale. Ne 
povestim unul altuia amintirile începând din acest moment 
şi apoi hotărâm ce vrem să păstrăm. Care sunt mai 
valoroase. 

— Şi cum naiba o să apreciem aşa ceva? 

— O să ne dăm seama. Ştii că o să ne dăm seama. 

— Dar dacă unul dintre noi minte. Înfrumuseţează 
adevărul ca să-l facă să pară o amintire mai atrăgătoare. 
Sau minte în privinţa celor pe care le consideră mai bune. 

Strânse din ochi. 

— Vorbeşti serios? 

— Se pot întâmpla multe în câteva zile. Cum ai spus, 
amândoi o să vrem să supravieţuim. 

— Ortega ne poate pune la poligraf dacă se ajunge aici. 

— Cred că mai degrabă tragem la sorţi. 

— Dă-mi nenorocita aia de sticlă. Dacă tu n-o iei în serios, 
atunci n-o iau nici eu. Futu-i, ai putea chiar să mori acolo şi 
să ne rezolvi problema. 

— Mulţumesc. 

I-am trecut sticla şi l-am privit cum toarnă atent două 
degete. Jimmy de Soto întotdeauna spunea că e un 
sacrilegiu să bei mai mult de cinci degete de whisky bun la 
o singură ocazie. După aceea, susţinea el, ai putea foarte 
bine să bei şi carcalete. Aveam senzaţia că în seara asta 


urma să profanăm acest paragraf al credinţei noastre. Am 
ridicat paharul. 

— Pentru unirea în țeluri. 

— Da, şi pentru un final al băutului de unul singur. 

Am fost mahmur aproape o zi întreagă după ce l-am privit 
plecând pe unul dintre monitoarele hotelului. Păşi afară pe 
caldarâm şi aşteptă în timp ce limuzina lungă şi lustruită 
acostă lângă bordură. Când uşa dinspre trotuar se 
deschise, am surprins o imagine de-o clipă a profilului lui 
Miriam Bancroft înăuntru. Apoi el urcă şi uşa se trânti uşor 
la loc ascunzându-i pe amândoi. Limuzina se cutremură pe 
toată lungimea ei şi se înălţă. 

Am înghiţit pe sec mai multe analgezice, am lăsat să 
treacă zece minute apoi am urcat pe acoperiş s-o aştept pe 
Ortega. 

Era frig. 

Capitolul Treizeci şi Nouă. 

Ortega avea o serie de ştiri. 

Irene Elliott sunase dintr-o anumită locaţie şi spusese că 
era dispusă să discute despre o altă activare. Apelul venise 
pe cel mai strâns needlecast pe care Fell Street îl văzuse 
vreodată, iar Elliott subliniase că nu va trata decât cu mine 
direct. 

În acest timp, cârpeala de la Panama Rose rezista, şi 
Ortega încă mai păstra înregistrările de la Hendrix. 
Moartea lui Kadmin făcuse cazul iniţial mai mult o 
formalitate administrativă pentru Fell Street, şi nimeni nu 
avea chef s-o mai zgândăre. Tocmai fusese declanşată o 
anchetă a Afacerilor Interne privind modul exact în care 
asasinul scăpase din arest. Având în vedere presupusa 
implicare a unei IA, Hendrix avea să fie la un moment dat 
cercetat, dar încă nu era o prioritate. Existau anumite 
proceduri interdepartamentale prin care trebuia trecut, iar 
Ortega îi vânduse lui Murawa o poveste despre nişte 
probleme mărunte de ultim moment. Căpitanul din Fell 
Street îi acordase câteva săptămâni în care să le ordoneze; 


presupunerea tacită era că Ortega nu-i simpatiza pe cei de 
la Afaceri Interne şi nu le-ar fi făcut viaţa prea uşoară. 

Câţiva detectivi de la Afaceri Interne adulmecau în jurul 
Panama Rose, dar Vătămările Organice strânseseră ermetic 
rândurile în jurul lui Ortega şi Bautista. Afacerile Interne nu 
decoperiseră deocamdată nimic. 

Aveam câteva săptămâni la dispoziţie. 

Ortega zbură spre nord-est. Instrucţiunile lui Elliott ne 
îndrumară spre o mică aşezare de barăci îngrămădite în 
jurul capătului vestic al unui lac mărginit de copaci aflat la 
sute de kilometri distanţă de orice. Ortega scoase un 
mormăit de recunoaştere când ne apropiarăm de tabără. 

— Cunogşti locul ăsta? 

— Locurile de genul ăsta. Oraş de escroci. Vezi farfuria aia 
din centru? Au legat-o la vreo platformă meteorologică 
geostaţionară care le dă acces liber la orice din emisfera 
asta. Locul ăsta reprezintă probabil un procentaj de o 
singură cifră din toate contravenţiile informatice de pe 
Coasta de Vest. 

— Nu sunt niciodată prinşi? 

— Depinde. 

Ortega aşeză transportorul pe malul lacului la mică 
distanţă de cea mai apropiată baracă. 

— Momentan, oamenii ăştia păstrează vechii orbitali în 
funcţiune. Fără ei, cineva ar trebui să plătească pentru 
dezactivarea lor şi asta e destul de costisitor. Atâta timp cât 
nu fac afaceri pe scară largă, nu se supără nimeni. Divizia 
Transmisii legale are treburi mai importante, şi nu mai 
interesează pe nimeni altcineva. Vii? 

Am coborât şi am luat-o de-a lungul țărmului spre tabără. 
Văzut din aer, locul avea o anumită uniformitate 
structurală, dar acum puteam vedea că flecare baracă era 
împodobită cu desene viu colorate sau tipare abstracte. Nu 
existau două modele la fel, deşi puteam discerne mâna 
aceluiaşi artist în câteva lucrări pe lângă care treceam. În 
plus, o mulţime dintre barăci erau dotate cu umbrare, 


extensii secundare şi în unele cazuri chiar cabane mai 
solide. 

Rufele atârnau pe sârme între clădiri şi copii mici alergau 
prin jur, veseli şi murdari. 

Ne-am întâlnit cu securitatea taberei la primul rând de 
barăci. Avea peste doi metri înălţime în bocanci cu talpa 
plată şi probabil cântărea cât ambele mele euri luate 
împreună. Pe sub salopeta largă cenuşie am observat 
atitudinea unui luptător. Ochii lui erau de un roşu înfiorător 
şi nişte coarne scurte i se ridicau din tâmple. Sub coarne, 
faţa îi era bătrână şi plină de cicatrici. Efectul era 
compensat uluitor de copilul mic pe care îl legăna pe braţul 
stâng. 

Făcu semn cu capul spre mine. 

— Eşti Anderson? 

— Da. Ea e Kristin Ortega. 

Am fost surprins cât de plat suna dintr-odată numele ei 
pentru mine. Fără interfaţa feromonilor lui Ryker, nu mai 
rămăsesem decât cu vaga apreciere că femeia de lângă 
mine era foarte atrăgătoare, cu un fel de supleţe şi auto- 
suficienţă care amintea de Virginia Vidaura. 

Asta, şi amintirile mele. 

Mă întrebam dacă şi ea simţea la fel. 

— Poliţistă, mm? 

Tonului fostului luptător-monstru nu era copleşitor de cald, 
dar nici nu suna prea ostil. 

— Nu pentru moment, am răspuns ferm. lrene e aici? 

— Da. Multă copilul pe celălalt braţ şi arătă cu degetul: 
Baraca aia cu stele pe ea. le aşteaptă. 

În timp ce el vorbea, Irene Elliott ieşi din structura în 
discuţie. Bărbatul cu coarne mormăi şi ne lăsă să trecem, 
culegând pe drum un mic cârd adiţional de copii. Elliott ne 
privi apropiindu-ne, cu mâinile în buzunare. Ca şi fostul 
luptător, purta bocanci şi salopetă al cărei cenuşiu era 
tulburat de o bandană colorată violent în culorile 
curcubeului. 


— Musafirii tăi, zise omul cu coarne. E OK? 

Elliott dădu din cap nepăsător, şi el ezită încă o clipă, apoi 
ridică din umeri şi se îndepărtă remorcând copiii. Elliott îl 
urmări plecând, apoi se întoarse spre noi. 

— Aţi face bine să intraţi, zise. 

Înăuntrul barăcii spaţiul util fusese secţionat cu panouri 
de lemn şi covoare ţesute atârnate pe frânghii prinse de 
domul de plastic. Pereţii erau acoperiţi de alte piese de 
artizanat, dintre care majoritatea păreau a fi contribuţii ale 
copiilor din tabără. Elliott ne duse într-o zonă slab luminată 
dotată cu canapele şi un terminal de acces cu aspect uzat 
fixat pe un braţ lipit de peretele barăcii. Părea să se fi 
adaptat bine trupului, iar mişcările erau vag inconştiente. 
Observasem îmbunătăţirea la bordul lui Panama Rose în 
orele dimineţii, dar aici era şi mai clar. Se lăsă cu uşurinţă 
pe una dintre canapele şi privi contemplativ în sus spre 
mine. 

— Tu eşti acolo înăuntru, Anderson, presupun? 

Am înclinat capul. 

— O să-mi spui de ce? 

M-am aşezat în faţa ei. 

— Depinde de tine, Irene. Te bagi sau nu? 

— Îmi garantezi că-mi primesc înapoi propriul corp. 

Încerca din răsputeri să sune detaşat, dar nu-şi putea 
ascunde foamea din glas. 

— Asta-i afacerea. 

Am ridicat ochii spre Ortega, care aprobă din cap. 

— Corect. Dacă avem succes, îl vom putea rechiziţiona cu 
mandat federal. Dar trebuie să avem succes. Dacă o dăm în 
bară, probabil o să intrăm cu toţii după gratii. 

— Operezi cu aprobare federală, locotenente? 

Ortega zâmbi forţat. 

— Nu tocmai. Dar conform statutului ONU, vom putea 
obţine aprobarea retrospectiv. Dacă, după cum am spus, 
reuşim. 


— O aprobare federală retrospectivă. Elliott îşi întoarse 
privirea spre mine, cu sprâncenele ridicate: E cam la fel de 
obişnuit ca şi carnea de balenă. Trebuie să fie ceva gigantic. 

— Este, am zis. 

Ochii lui Elliott se îngustară. 

— Nu mai eşti cu JacSol, nu-i aşa? Cine dracu' eşti, 
Anderson? 

— Zâna ta bună, Elliott. Pentru că dacă cererea 
locotenentului nu dă rezultate, o să-ţi răscumpăr eu trupul. 
Garantez. Acum, te bagi sau nu? 

Irene Elliott se mai agăţă un moment de detaşarea ei, un 
moment în care am simţit cum respectul meu tehnic faţă de 
ea capătă o nuanţă mai personală. Apoi ea aprobă. 

— Povesteşte-mi, zise. 

I-am povestit. 

Dură cam o jumătate de oră să expun totul, în timp ce 
Ortega stătea pe lângă noi sau se foia agitată înăuntrul şi în 
afara barăcii. N-o puteam condamna. În ultimele zece zile 
fusese practic nevoită să asiste la prăbuşirea tuturor 
principiilor profesionale pe care le avea, iar acum se angaja 
într-un proiect care, dacă eşua, îi oferea o gamă de crime 
pentru o sută de ani şi mai bine de stocare. Cred că dacă n- 
ar fi fost Bautista şi ceilalţi în spatele ei, probabil n-ar fi 
riscat, cu toată ura ei cordială faţă de Mat:i, nici chiar 
pentru Ryker. 

Dar poate numai eu credeam asta. 

Irene Elliott stătu şi ascultă într-o linişte întreruptă numai 
de trei întrebări tehnice la care nu aveam răspuns. Când 
am terminat, mult timp nu spuse nimic. Ortega se opri din 
patrulat şi veni lângă mine, aşteptând. 

— Eşti nebun, zise Elliott în cele din urmă. 

— Poţi s-o faci? 

Deschise gura, apoi o închise din nou. Chipul îi deveni 
visător, şi am bănuit că revedea un episod trecut de 
Scufundare dintre amintirile ei. După câteva clipe îşi reveni 
şi aprobă ca şi cum ar fi vrut să se convingă pe sine. 


— Da, zise încet. Se poate face, dar nu în timp real. Asta 
nu e ca rescrierea sistemelor de securitate ale prietenilor 
de la arena de luptă, sau chiar ca downloadarea în acea IA. 
Ceea ce am făcut cu IA ajunge să semene cu o simplă 
verificare a sistemului. Pentru ca să fac aşa ceva, sau chiar 
numai să încerc, am nevoie de un forum virtual. 

— Asta nu e o problemă. Altceva? 

— Depinde de ce fel de sisteme anti-intruziune are Cu 
Capul În Nori. Dezgustul şi o urmă de lacrimi îi colorară 
glasul pentru câteva fracțiuni de secundă: Spui că e un 
bordel de înaltă clasă? 

— Foarte, zise Ortega. 

Sentimentele lui Elliott se ascunseră iar. 

— Atunci va trebui să fac nişte verificări. Asta ia timp. 

— Cât de mult timp? vru Ortega să ştie. 

— Ei bine, pot s-o fac în două moduri. Dispreţul profesional 
ieşi la suprafaţă, acoperind emoția precedentă din vocea ei: 
Pot face o scanare rapidă care ar putea declanşa toate 
alarmele de la bordul ghimpelui ăla de pe cer. Sau o pot 
face ca lumea, ceea ce va dura câteva zile. E alegerea 
voastră. E vorba de timpul vostru. 

— Nu te grăbi, am sugerat eu, cu o privire de avertisment 
către Ortega. Şi în ceea ce priveşte cablarea mea pentru 
imagine şi sunet? Ştii pe cineva care s-o facă discret? 

— Da, sunt aici oameni care pot face asta. Dar ia-ţi gândul 
de la un sistem de telemetrie. Dacă încerci să transmiţi de 
acolo, siguri o să dărâmi şandramaua. La figurat, desigur. 
Se duse la terminal şi deschise o fereastră de acces 
general: Să văd dacă Reese îţi poate planta un microfon 
discret. Cu o micromufă ecranată o să fii în stare să 
înregistrezi câteva sute de ore la rezoluţie înaltă pe care 
mai târziu să le recuperăm de aici. 

— E destul de bine. O să fie costisitor? 

Elliott se întoarse spre noi cu sprâncenele ridicate. 

— Vorbiţi cu Reese. Probabil va trebui să cumpere părţile 
componente, dar poate puteţi s-o ajutaţi să facă operaţia 


chirurgicală pe baza aprobării federale retrospective. Şi-ar 
putea folosi influenţa la nivel ONU. 

I-am aruncat o privire lui Ortega, care ridică exasperată 
din umeri. 

— Bănuiesc că da, zise ea fără amabilitate, în timp ce 
Elliott era ocupată cu ecranul. 

M-am ridicat şi m-am îndreptat spre polițistă. 

— Ortega, am murmurat în urechea ei, brusc conştient că 
în noul trup eram complet insensibil la mirosul ei. Nu e vina 
mea că ducem lipsă de fonduri. Contul JacSol a dispărut, s-a 
evaporat, şi dacă încep să extrag din contul lui Bancroft 
pentru astfel de chestii o să pară al dracului de ciudat. 
Acum revino-ţi. 

— Nu-i vorba de asta, şuieră ea drept răspuns. 

— Atunci ce e? 

Se uită la mine, la apropierea noastră brutal de 
nepăsătoare. 

— Ştii al dracului de bine ce e. 

Am respirat adânc şi am închis ochii ca să evit să-i 
întâlnesc privirea. 

— Tu ai ales echipamentul ăsta pentru mine? 

— Da. Făcu un pas în spate, vocea revenindu-i la volum 
normal şi la tonul egal: Pistolul paralizant din dotarea Fell 
Street nimeni n-o să-l treacă cu vederea. Restul provine din 
stocul de arme confiscate ale Departamentului de Poliţie din 
New York. Mă duc personal mâine să-l ridic. Tranzacţie 
materială, fără nicio înregistrare. Am apelat la câteva 
favoruri. 

— Bine. Mulţumesc. 

— N-ai pentru ce. Tonul îi era de o ironie sălbatică: Oh, 
apropo, le-a luat o grămadă de timp să facă rost de 
încărcătura de venin de păianjen. Bănuiesc că n-o să te 
osteneşti să-mi spui despre ce e vorba, nu-i aşa? 

— E ceva personal. 

Elliott prinse pe cineva pe ecran. O femeie serioasă într-un 
trup african de peste cincizeci de ani. 


— Salut, Reese, zise ea veselă. Am un client pentru tine. 

În ciuda estimărilor pesimiste, Irene Elliott îşi termină 
scanarea preliminară o zi mai târziu. Eu mă aflam pe malul 
lacului, revenindu-mi în urma operaţiei simple a lui Reese şi 
aruncând razant cu pietricele în lac împreună cu o fetiţă de 
vreo şase ani care părea să mă fi adoptat. Ortega era încă 
la New York, iar răceala dintre noi tot nu se rezolvase. 

Elliott apăru din tabără şi-mi strigă vestea despre reuşita 
scanării ei secrete fără să se ostenească să vină până pe 
malul apei. Am tresărit când ecourile plutiră peste ape. Îmi 
lua ceva timp să mă obişnuiesc cu atmosfera deschisă a 
micii aşezări, şi nu puteam înţelege cum se potrivea asta cu 
pirateria informatică de succes. I-am dat piatra mea fetiţei 
şi mi-am frecat gânditor mica amorţeală de sub ochi unde 
Reese îmi implantase sistemul de înregistrare. 

— Uite. Vezi ce poţi să faci cu asta. 

— Pietrele tale sunt grele, zise ea plângăcios. 

— Mă rog, încearcă oricum. Sunt cu nouă paşi înainte de 
la ultima. 

Ea privi cruciş în sus spre mine. 

— Tu eşti cablat pentru asta. Eu n-am decât şase ani. 

— Adevărat. În ambele cazuri. Am pus o mână pe capul ei: 
Dar trebuie să lucrezi cu ceea ce ai. 

— Când o să fiu mare o să fiu cablată ca Tanti Reese. 

Am simţit o undă de tristeţe izvorând din podeaua curată a 
creierului meu cu neurachem Khumalo. 

— Mă bucur pentru tine. Uite, eu trebuie să plec. Nu te 
apropia prea mult de apă, da? 

Mă privi cu exasperare. 

— Ştiu să înot. 

— Şi eu, dar apa pare rece, nu crezi? 

— Mdaaa... 

— Vezi atunci. 

I-am ciufulit părul şi m-am îndepărtat de plajă. La prima 
dintre barăci am privit înapoi. Ridica piatra mare şi plată 
către lac ca şi cum apa ar fi fost un duşman. 


Elliott avea dispoziţia exuberantă post-misiune pe care cei 
mai mulţi Scufundători par să o aibă după o lungă plimbare 
printre cipuri. 

— Am făcut nişte săpături prin istorie, zise ea extrăgând 
braţul terminalului din locul său de odihnă. Degetele îi 
dansară peste tastatură şi ecranul se trezi la viaţă, 
aruncând culori peste faţa ei. Cum e implantul? 

Mi-am atins iar pleoapa de jos. 

— E bine. Direct în acelaşi sistem care face să funcţioneze 
cronocipul. Reese şi-ar putea câştiga existenţa făcând aşa 
ceva. 

— Asta făcea, zise Elliott scurt. Până când au arestat-o 
pentru literatură anti-Protectorat. Când se va termina totul, 
poţi să te asiguri că cineva va pune o vorbă pentru ea la 
nivel federal, fiindcă are nevoie cu siguranţă de aşa ceva. 

— Da, mi-a zis. Am privit peste umărul ei la ecran: Ce ai 
acolo? 

— Cu Capul În Nori. Planurile aerogării Tampa. 
Caracteristicile fuzelajului, motoarele. Chestia asta e veche 
de sute de ani. Sunt uluită că încă le mai păstrează. Oricum, 
se pare că iniţial a fost alocată ca parte a flotei Caraibiene 
de management al furtunilor, cu mult înainte ca orbitalii din 
reţeaua meteo SkySystems să o scoată de pe piaţă. O 
mulţime de echipament de scanare cu rază mare i-a fost 
înlăturat atunci când au reorganizat-o, dar au lăsat senzorii 
locali şi ăştia furnizează securitatea de bază. Senzori de 
temperatură, infraroşii, chestii de genul ăsta. Dacă ceva cu 
temperatura unui corp uman aterizează undeva pe fuzelaj, 
ei vor şti. 

Am dat din cap, fără să fiu surprins. 

— Căi de intrare? 

Ridică din umeri. 

— Sute. Conducte de aerisire, tunele de întreţinere. La 
alegerea ta. 

— Va trebuie să mai arunc o privire la ceea ce i-a spus 
Miller proiecției mele. Dar să presupunem că intru pe sus. 


Căldura corpului e singura problemă reală? 

— Da, dar senzorii ăia caută orice diferenţă de 
temperatură de peste un milimetru pătrat. Un costum de 
camuflaj nu te-ar acoperi. lisuse, chiar şi respiraţia care-ţi 
iese din plămâni i-ar declanşa. Şi asta nu se opreşte aici. 
Elliott făcu semn cu capul spre ecran, sumbru: Trebuie să le 
fi plăcut mult sistemul, fiindcă atunci când au reorganizat |- 
au extins prin toată nava. Există monitoare de temperatură 
pe fiecare coridor sau trecere. 

— Da, Miller a zis ceva despre o semnătură termică 
marcată. 

— Asta e. Invitaţii o primesc la îmbarcare şi codurile lor 
sunt încorporate în sistem. Oricine altcineva se plimbă 
neinvitat pe un coridor, sau se duce undeva unde marcajul 
spune că nu are voie, declanşează toate alarmele. Simplu şi 
foarte eficient. Şi să nu te gândeşti că pot pătrunde acolo 
să-ţi scriu un cod de bun-venit. Prea multă securitate. 

— Nu-ţi fă griji, am zis. Nu cred că asta o să fie o 
problemă. 

— Ce? 

Ortega se uita la mine cu furia şi neîncrederea întinzându- 
i-se pe faţă ca un nor de furtună. Stătea departe de mine ca 
şi cum aş fi putut fi contagios. 

— Era doar o sugestie. Dacă nu... 

— Nu. 

Pronunţă cuvântul ca şi cum ar fi fost nou pentru ea şi i-ar 
fi plăcut gustul. 

— Nu. În niciun caz. Am închis ochii la crimele tale virale. 
Am ascuns probe pentru tine. 'le-am asistat la întruparea 
multiplă... 

— Nu tocmai multiplă. 

— La dracu', e o crimă, zise ea printre dinţi. Nu am de 
gând să fur droguri confiscate de poliţie, din depozitul 
poliţiei, pentru tine. 

— OK, uită de asta. Am ezitat, plimbându-mi o clipă limba 
în interiorul obrazului. Atunci, vrei să mă ajuţi să confisc 


altele? 

Ceva din interiorul meu se înveseli când un zâmbet 
împotriva voinţei ei îi străbătu masca de pe chip. 

Traficantul se afla în acelaşi loc unde fusese şi când 
intrasem prima dată în raza de acţiune a transmisiei, cu 
două săptămâni în urmă. De data asta l-am văzut de la 
douăzeci de metri, pitit într-o nişă cu unitatea de transmisie 
pe umăr ca un duh rău. Erau puţini oameni pe stradă, în 
orice direcţie. I-am făcut semn din cap lui Ortega care 
staţiona peste stradă şi am continuat să merg. Emisia 
publicitară nu se schimbase, strada plină de femei ridicol de 
feroce şi răceala bruscă a betatanatinei, dar de data asta 
mă aşteptam la ea şi în orice caz neurachemul Khumalo 
avea un efect categoric de amortizare a intruziunii. Am 
păşit spre traficant cu un surâs pofticios. 

— Am stiff, omule. 

— Bun, asta şi căutam. Cât de mult ai? 

Tresări puţin, cu o expresie pendulând între lăcomie şi 
suspiciune. Mâna îi alunecă spre comenzile cutiei cu orori 
de la curea, pentru orice eventualitate. 

— Cât de multă vrei? 

— Pe toată, am zis vesel. Tot ce ai. 

Mă citi, dar deja era prea târziu. Îi prinsesem cele două 
degete în momentul în care apăsau pe comenzile cutiei cu 
orori. 

— Aha. 

Mă lovi puternic cu celălalt braţ. I-am rupt degetele. Urlă 
şi se prăbuşi ghemuit în jurul durerii. L-am izbit în stomac şi 
i-am luat cutia cu orori. În spatele meu, Ortega sosi şi-şi 
flutură insigna în faţa lui pătată de sudoare. 

— Poliţia Bay City, zise ea laconic. Eşti arestat. Hai să 
vedem ce ai. 

Betatanatina era în serii de petece dermale cu mici 
decantoare de sticlă împachetate în vată. Am ridicat una 
dintre fiole în lumină şi am scuturat-o. Lichidul din interior 
era de un roşu palid. 


— Tu ce crezi? am întrebat-o pe Ortega. Cam opt la sută? 

— Cam aşa. Poate mai puţin. Ortega puse un genunchi pe 
gâtul traficantului, strivindu-i faţa de caldarâm: De unde ai 
marfa asta, amice? 

— E marfă bună, scânci traficantul. Cumpăr direct. Este... 

Ortega îl izbi puternic în cap cu pumnul şi el tăcu. 

— E o porcărie, zise ea răbdător. A fost aşa de diluată că 
nu ţi-ar mai da nicio răceală. N-o vrem. Aşa că poţi să-ţi iei 
înapoi toate prostiile şi să pleci, dacă doreşti. Nu ne 
interesează decât să ştim de unde o procuri. O adresă. 

— Nu ştiu nici... 

— Vrei să fii împuşcat în timp ce fugi? îl întrebă Ortega în 
glumă, iar el deveni dintr-odată foarte tăcut. 

— Un loc din Oakland, zise acru. 

Ortega îi dădu o hârtie şi un creion. 

— Scrie. Fără nume, doar adresa. lar dacă mă înşeli, o să 
mă întorc aici cu cincizeci cmc de stiff adevărat şi o să te 
hrănesc cu el, nediluat. 

Luă înapoi hârtia mâzgălită şi-i aruncă o privire, îşi mută 
genunchiul de pe gâtul traficantului şi-l bătu prieteneşte pe 
umăr. 

— Bine. Acum ridică-te şi şterge-o naibii de pe stradă. Te 
poţi întoarce mâine la lucru, dacă ăsta e locul cel corect. lar 
dacă nu, ţine minte, te cunosc. 

L-am urmărit îndepărtându-se împleticit şi Ortega flutură 
hârtia. 

— Cunosc locul ăsta. Controlul Substanţelor i-a arestat de 
vreo două ori anul trecut, dar nişte avocaţi şmecheri îi 
scapă de fiecare dată pe tipii importanţi. O să facem mult 
zgomot, o să-i lăsăm să creadă că ne pot cumpăra cu o 
sacoşă de marfă nediluată. 

— Destul de bine. Am privit silueta îndepărtându-se a 
traficantului: Chiar l-ai fi împuşcat? 

— Nuu, rânji Ortega. Dar el nu ştie asta. ConSub face asta 
uneori, doar ca să-i alunge pe traficanţii majori de pe străzi 
când se întâmplă ceva important. O mustrare oficială 


pentru ofiţerul implicat şi plăţi compensatorii pentru un nou 
trup, dar asta cere timp, iar ticălosul petrece acest timp la 
depozitare. În plus e dureros să fii împuşcat. Am fost 
convingătoare, nu? 

— Pe mine m-ai convins al dracului. 

— Poate că ar fi trebuit să fiu Mesager. 

Am scuturat din cap. 

— Poate ar trebui să-ţi petreci mai puţin timp în 
apropierea mea. 

Fixam tavanul, aşteptând ca sonocodurile hipnofonului să 
mă ducă departe de realitate. De ambele părţi, Davidson 
informaticianul de la Vătămări Organice şi Ortega se 
instalaseră la locurile lor, şi chiar prin hipnofon le puteam 
auzi respiraţia, lentă şi regulată, la limita percepţiei mele 
neurachem. Am încercat să mă relaxez mai mult, să las 
hipnosistemul să mă împingă în jos prin nivelurile de 
descreştere treptată a conştientei, dar în loc de asta mintea 
mea vibra printre detaliile planului ca un program de 
verificare în căutare de erori. Era la fel ca insomnia de care 
suferisem după Innenin, o mâncărime sinaptică enervantă 
care refuza să dispară. Când ceasul meu prins în vederea 
periferică îmi spuse că se scursese cel puţin un minut 
întreg, m-am săltat într-un cot şi m-am uitat în jur la figurile 
visătoare din celelalte lăcaşuri. 

— E vreo problemă? am întrebat cu voce tare. 

— Urmărirea lui Sheryl Bostock s-a încheiat, zise hotelul. 
Am presupus că ai prefera să fii singur când te informez. 

M-am ridicat în capul oaselor şi am început să-mi desfac 
electrozii de pe corp. 

— Ai presupus corect. Eşti sigur că toţi ceilalţi sunt 
inconştienţi? 

— Locotenent Ortega şi colegii săi s-au instalat în virtual 
cu aproximativ două minute în urmă. lrene Elliott se află 
acolo încă din această după-amiază. A cerut să nu fie 
deranjată. 

— Care este proporţia în acest moment? 


— Unsprezece virgulă cincisprezece. Irene Elliott a cerut- 
0. 

Am dat din cap în timp ce coboram de pe suport. 11,15 era 
proporţia standard de lucru a scufundătorilor. De asemenea 
era titlul unui film experia cu Micky Nozawa extrem de 
sângeros, dar altfel cu nimic memorabil. Singurul amănunt 
pe care mi-l puteam aminti clar era, spre surprinderea mea, 
că personajul lui Micky era ucis la final. Speram să nu fie o 
prezicere. 

— În regulă, am zis. Să vedem ce ai. 

Între vălurirea abia vizibilă a mării şi luminile cabanei, se 
afla un crâng de lămâi. Mergeam pe o potecă printre copaci 
şi simţeam prospeţimea mirosului de citrice. Din iarba 
înaltă de pe margini, cicadele bâzâiau liniştitor. Pe cerul 
catifelat de deasupra se vedeau stele ca nişte diamante fixe 
şi în spatele cabanei terenul se înălța în coline blânde şi 
aflorimente stâncoase. Forme albe vagi de oi se mişcau în 
întuneric pe pante, şi de undeva auzeam un câine lătrând. 
Luminile unui sat de pescari se pierdeau într-o parte, mai 
puţin strălucitoare decât stelele. 

Lămpi de furtună atârnau de grinda tindei cabanei, dar 
niciuna nu era aşezată pe măsuţele de lemn de acolo. 
Peretele din faţă avea o răsucire abstractă în jurul literelor 
luminoase ale unei firme care anunţa Pensiunea Floarea din 
'68. Clopoţei de vânt se legănau pe grindă, clipind şi 
răsucindu-se în briza slabă care bătea dinspre mare. 
Scoteau diferite sunete suave de la clopoţeii de sticlă la 
instrumentele de percuție din lemn scobit. 

Pe pajiştea neîngrijită din faţa verandei cineva aranjase o 
colecţie nearmonioasă de canapele şi fotolii într-un cerc 
aproximativ, încât părea că mobila din interiorul cabanei 
fusese scoasă şi aşezată mai sus pe pantă. De pe locurile 
ocupate venea un sunet slab de voci şi sclipirea roşie a 
țigărilor aprinse. Mi-am căutat propria provizie, mi-am dat 
seama că nu mai aveam nici pachetul şi nici nu mai aveam 
nevoie de el şi am rânjit strâmb în sinea mea în beznă. 


Glasul lui Bautista se ridică deasupra murmurului 
conversaţiei. 

— Kovacs? Iu eşti? 

— Cine altcineva să fie? am auzit-o pe Ortega întrebându-l 
fără răbdare. E un virtual. 

— Da, dar... Bautista ridică din umeri şi făcu semn spre 
locurile goale: Bine ai venit la petrecere. 

Cinci personaje stăteau aşezate în cercul de mobilier. 
Irene Elliott şi Davidson stăteau la capetele opuse ale unei 
sofale alături de scaunul lui Bautista. De cealaltă parte a lui 
Bautista Ortega îşi întinsese corpul cu membre lungi pe 
întreaga lungime a unei alte sofale. 

Al cincilea personaj se relaxa adâncit într-un fotoliu, cu 
picioarele întinse în faţă şi chipul ascuns în umbră. Un păr 
negru sârmos se profila pe deasupra unei bandane 
multicolore. În braţe purta o chitară albă. M-am oprit în 
faţa lui. 

— Hendrix, nu-i aşa? 

— Corect. 

Vocea avea o profunzime şi un timbru care înainte 
fuseseră absente. Mâinile mari se mişcară frenetic de-a 
lungul corzilor chitării şi descărcară o serie de sunete pe 
pajiştea întunecată. 

— Proiecţia entității de bază. Codată de către designerii 
originali. Dacă înlături sistemele oglindă ale clientului, asta 
obţii. 

— Bine. Am luat loc pe un scaun în faţa lui Irene Elliott: 
Eşti mulţumită de mediul de lucru? 

Ea aprobă din cap. 

— Da, e bine. 

— De când eşti aici? 

— Eu? Ridică din umeri: Cam de o zi. Prietenii tăi au ajuns 
aici acum câteva ore. 

— Două şi jumătate, zise Ortega acru. Ce te-a reţinut? 

— O problemă cu neurachemul. Am făcut semn cu capul 
spre personajul Hendrix: Nu v-a spus el? 


— Exact asta ne-a spus. Ortega avea o privire de adevărat 
poliţist: Aş vrea doar să ştiu ce înseamnă asta. 

Am făcut un gest de neajutorare. 

— Şi eu. Sistemul Khumalo m-a tot ţinut treaz, şi a durat 
ceva până să devenim compatibili. Poate că o să mă plâng 
fabricanţilor. M-am întors spre Irene Elliott: înţeleg că o să 
vrei formatul activat la viteză maximă pentru Scufundare. 

— Înţelegi corect. Elliott arătă cu degetul spre Hendrix: 
Omul zice că merge la maxim trei douăzeci şi trei, şi o să 
avem nevoie de tot ce poate da ca s-o scoatem la capăt. 

— Ai închis deja procesul? 

Elliott aprobă posacă. 

— E încuiat mai etanş decât o bancă orbitală. Dar pot să-ţi 
spun câteva chestii interesante. Unu - prietena ta Sarah 
Sachilowska a fost transferată de la Cu Capul În Nori acum 
două zile, prin releul comsat Gateway, spre Lumea lui 
Harlan. Aşadar a ieşit din linia de foc. 

— Sunt impresionat. Cât ţi-a luat ca să afli asta? 

— Ceva timp. Elliott înclină capul în direcţia lui Hendrix: 
Am avut ajutor. 

— Şi a doua chestie interesantă? 

— Da. Un needlecast sub acoperire spre un receptor din 
Europa la fiecare optsprezece ore. Nu-ţi pot spune mai mult 
de atât fără să mă scufund, şi îmi imaginez că deocamdată 
nu vrei asta. Dar pare a fi ceea ce căutăm. 

Mi-am adus aminte de armele automate cu aspect de 
păianjen şi uterele de piele rezistentă la impact, de sumbrii 
gardieni de piatră care sprijineau tavanul bazilicii lui 
Kawahara, şi încă o dată m-am pomenit zâmbind ca răspuns 
la acele surâsuri dispreţuitoare acoperite de glugi. 

— Bine atunci. Am privit în jur la echipa adunată: Hai să 
ridicăm ancora. 

Capitolul Patruzeci. 

Era încă o dată Sharya. 

Am decolat din turnul lui Hendrix la o oră după lăsarea 
întunericului îndepărtându-ne prin noaptea pătată de 


luminile traficului. Ortega adusese acelaşi transportor Lock- 
Mit cu care călătorisem la Casa Solară, dar când am 
analizat interiorul slab luminat al vehiculului, mi-am amintit 
de atacul Comandoului Mesagerilor de la Zihicce. Scena era 
aceeaşi: Davidson jucând rolul ofițerului de transmisiuni, cu 
faţa inundată de albastrul pal al ecranului; Ortega pe post 
de medic, despachetând plasturi dermali şi un set de 
încărcare dintr-o pungă sigilată. În faţă lângă uşa spre 
cockpit, Bautista stătea îngrijorat, în timp ce un alt mohican 
pe care nu-l cunoşteam pilota. Ceva trebuie să mi se fi citit 
pe faţă, căci Ortega se aplecă brusc să mă studieze. 

— Probleme? 

Am clătinat din cap. 

— Doar puţină nostalgie. 

— Mă rog, sper doar că ai făcut măsurătorile corect. 

Se legă strâns de perete. În mâna ei, primul plasture 
dermal arăta ca o petală smulsă dintr-o plantă verde 
iridiscent. l-am oferit o grimasă şi mi-am dat capul pe o 
parte pentru a-mi expune jugulara. 

— Asta e paisprezece la sută, zise ea şi aplică petala verde 
şi rece pe gâtul meu. Am simţit efectul treptat, ca un 
şmirghel fin, şi apoi un deget lung şi rece trecu pe lângă 
claviculă până în piept. 

— Delicat. 

— Aşa şi trebuie. Ştii cu cât s-ar vinde marfa asta pe 
stradă? 

— Avantajele oamenilor legii, nu? 

Bautista se întoarse. 

— Nu-i amuzant, Kovacs. 

— Lasă-l în pace, Rod, zise Ortega alene. Omul are dreptul 
la o glumă proastă, în circumstanţele de faţă. Nervii sunt de 
vină. 

Am ridicat un deget la tâmplă în semn că am înţeles ideea. 
Ortega desprinse uşor plasturele dermal şi se dădu înapoi. 

— Trei minute până la următoarea, zise. Corect? 


Am aprobat satisfăcut şi mi-am deschis mintea efectelor 
Secerătoarei. 

La început a fost inconfortabil. Când temperatura corpului 
începu să-mi scadă, aerul din transportor deveni fierbinte şi 
apăsător. Se scufunda umed în plămânii mei şi se întindea 
acolo, astfel încât fiecare expiraţie ieşea cu efort. Vederea 
mi se întunecă şi gura îmi deveni neplăcut de uscată pe 
măsură ce echilibrul fluidelor din corpul meu oscila. 
Mişcările, oricât de mici, începeau să pară o pedeapsă. 
Însăşi gândirea devenea greoaie. 

Apoi se declanşară stimulatorii de control şi în câteva 
secunde capul mi se limpezi ajungând de la ceaţă la 
claritatea insuportabilă a luminii soarelui pe lama unui 
cuţit. Căldura umedă a aerului cedă pe măsură ce sistemul 
nervos începea să facă faţă schimbării temperaturii 
corpului. Respirația deveni o plăcere languroasă, ca băutul 
unui rom fierbinte într-o noapte geroasă. Cabina 
transportorului şi oamenii din ea îmi apărură dintr-odată ca 
un puzzle a cărui soluţie aş fi avut-o numai să... 

Am simţit un rânjet prostesc făcându-şi loc pe chipul meu. 

— Ooo, Kristin, asta e... marfă bună. E mai bună decât pe 
Sharya. 

— Mă bucur că-ţi place. Ortega aruncă o privire la ceas: 
Încă două minute. Eşti pregătit? 

— Sunt pregătit. Mi-am ţuguiat buzele suflând printre ele: 
Pentru orice. Pentru absolut orice. 

Ortega întoarse capul spre Bautista, care se presupunea 
că putea vedea instrumentele de bord. 

— Rod, cât timp avem? 

— Ajungem acolo în mai puţin de patruzeci de minute. 

— Dă-i mai bine costumul. 

În timp ce Bautista îşi făcea de lucru într-un dulap de 
deasupra, Ortega scotoci prin buzunar şi scoase un 
hipospray dotat cu un ac urât. 

— Vreau să ai asta la tine, zise ea. O mică asigurare din 
partea Vătămărilor Organice. 


— Un ac? Am scuturat din cap cu o precizie care îmi părea 
aproape mecanică: A-a. Nu înfigi blestemăţia aia în mine. 

— E un filament de urmărire, spuse ea cu răbdare. Şi nu 
părăseşti vehiculul ăsta fără el. 

M-am uitat la acul sclipitor, cu mintea disecând faptele ca 
pe nişte legume pentru un bol de ramen. În marina tactică 
folosisem filamente subcutanate pentru a urmări agenţii în 
misiuni sub acoperire. În eventualitatea că ceva ar fi mers 
prost, ne oferea o plasare clară ca să-i putem scoate de 
acolo. În eventualitatea că nimic nu mergea prost, 
moleculele filamentului se descompuneau până la reziduuri 
organice, de obicei în patruzeci şi opt de ore. 

Am aruncat o privire către Davidson. 

— Care e raza de acţiune? 

— O sută de clicuri. 

Tânărul mohican părea foarte competent în lumina 
reflectată de ecranul său. 

— Numai pe semnal de căutare. Nu radiază decât dacă ne 
chemi tu. Destul de sigur. 

Am ridicat din umeri. 

— OK. Unde vrei să-l pui? 

Ortega se ridică, cu acul în mână. 

— În muşchii de pe gât. Aproape de cipul tău cortical, în 
eventualitatea că îţi taie capul. 

— Minunat. 

M-am ridicat în picioare şi m-am întors cu spatele astfel 
încât ea să poată înfige acul. O mică străfulgerare de 
durere în muşchii de la baza craniului şi apoi aceasta se 
stinse. Ortega mă bătu prieteneşte pe umăr. 

— Gata. Îl ai pe ecran? 

Davidson apăsă câteva taste şi aprobă din cap satisfăcut. 
În faţa mea, Bautista aruncă harnaşamentul gravitațional 
pe un scaun. Ortega privi la ceas şi scoase al doilea petec 
dermal. 

— Treizeci şi şapte la sută, zise. Eşti gata pentru Marea 
Glaciaţiune? 


Mă simţeam parcă scufundat în diamante. 

În momentul în care am ajuns la Cu Capul În Nori drogul 
eliminase deja majoritatea reacţiilor mele emoţionale şi 
totul avea ascuţimea şi muchiile tăioase ale datelor primare. 
Claritatea devenise substanţă, o peliculă de înţelegere care 
acoperea tot ceea ce vedeam şi auzeam în jurul meu. 
Costumul de camuflaj şi harnaşamentul gravitațional 
păreau o armură de samurai, iar când am extras din toc 
pistolul paralizant ca să-i verific setările am simţit 
încărcătura din el ca pe un lucru tangibil. 

Aceasta era singura frază de iertare din sintaxa 
armamentului pe care îl purtam cu mine. Restul erau 
sentinţe la moarte fără echivoc. 

Pistolul cu încărcătură de venin de păianjen se ghemuia în 
partea de jos a coastelor mele în partea opusă 
paralizatorului. Am stabilit deschizătura ţevii la maxim. De 
la distanţa de cinci metri ar fi doborât o încăpere plină de 
adversari dintr-un singur foc, fără recul şi în linişte deplină. 
Sarah Sachilowska vă salută. 

Cuiul grenadelor termită, nu mai mare nici mai gros decât 
o dischetă de date, stăteau în siguranţă într-un buzunar pe 
coapsa mea stângă. In memoriam Iphigenia Deme. 

Cuţitul Tebbit de pe antebraţ, cu declanşatorul său neural, 
fixat sub costumul de camuflaj ca un cuvânt final. 

Am căutat sentimentul de gheaţă care mă copleşise la 
Jerry's Closed Quarters şi, în adâncurile cristaline ale 
Secerătoarei, nu aveam nevoie de el. 

Timpul misiunii. 

— Avem ţinta în raza vizuală, anunţă pilotul. Vrei să vii să 
te uiţi puţin la copilaşul ăsta? 

Am privit spre Ortega, care ridică din umeri, şi pornirăm 
amândoi. Ortega se aşeză alături de mohican şi îşi puse 
căştile copilotului. Eu m-am mulţumit să stau în picioare 
lângă Bautista în uşa de acces. Şi de aici vederea era destul 
de bună. 


Cea mai mare parte din cocpitul Lock-Mit-ului era 
fabricată din aliaj transparent iar instrumentele de bord 
erau proiectate sus, permiţând pilotului o vedere liberă a 
spaţiului înconjurător; îmi aminteam sentimentul de pe 
Sharya, ca şi cum aş fi călătorit pe o tavă uşor concavă, o 
limbă de oţel sau poate un covor fermecat, peste peisajul cu 
nori de dedesubt. O senzaţie care era în acelaşi timp 
ameţitoare şi dumnezeiască. Am aruncat o privire spre 
profilul mohicanului şi m-am întrebat dacă era la fel de 
detaşat de acest sentiment cum eram eu sub influenţa 
Secerătoarei. 

În noaptea asta nu erau nori. Cu Capul În Nori atârna în 
stânga noastră ca un sat de munte văzut din depărtări. Un 
roi de luminiţe albăstrii aduceau blândeţea şi căldura unui 
cămin pe imensitatea îngheţată şi neagră. Kawahara părea 
să fi ales marginea lumii pentru acel bordel. 

Pe când ne îndreptam spre lumini un ţiuit electronic umplu 
cocpitul şi datele proiectate se stinseră pentru scurt timp. 

— Asta e, ne-au depistat, zise Ortega concis. La treabă. 
Vreau să zburăm pe sub burtă. Să le oferim o vedere bună. 

Mohicanul nu spuse nimic, dar nasul transportorului se 
aplecă. Ortega se întinse spre un panou proiectat pe 
transparenţa de deasupra capului ei şi atinse un buton. O 
voce aspră masculină se revărsă în cabină. 

—... că vă aflaţi în spaţiu aerian restricţionat. Avem 
autorizaţie să distrugem orice navă intrusă. Identificaţi-vă 
imediat. 

— Departamentul de poliţie din Bay City, zise Ortega 
laconic. Uitaţi-vă pe ferestre şi o să vedeţi însemnele. Am 
venit cu o misiune oficială a poliţiei, amice, aşa că dacă 
întorci vreun lansator în direcţia asta te arunc în aer. 

Se lăsă o linişte foşnitoare. Ortega se întoarse spre mine şi 
rânji. În faţa noastră, Cu Capul În Nori se umfla ca o ţintă în 
cătarea unei rachete şi apoi se ridică brusc deasupra 
capetelor noastre când pilotul ne cobori sub masa 
fuzelajului ei şi se aplecă. Am văzut luminile adunate ca 


nişte fructe glasate pe pasarele şi pe lateralele platformelor 
de aterizare, burta umflată a vasului curbându-se în sus pe 
ambele părţi, apoi o depăşirăm. 

— Declaraţi-vă natura misiunii, se răsti vocea supărată. 

Ortega privi prin partea laterală a cockpitului de parcă ar 
fi căutat difuzorul în suprastructura navei. Vocea ei deveni 
rece: 

— Fiule, ţi-am spus deja natura misiunii noastre. Acum dă- 
mi un loc de aterizare. 

Altă tăcere. Am înconjurat nava pe o distanţă de cinci 
kilometri. Eu am început să-mi pun mănuşile de la costumul 
de camuflaj. 

— Locotenent Ortega. 

De data asta era vocea lui Kawahara, dar din adâncurile 
betatanatinei chiar şi ura părea detaşată şi a fost nevoie să- 
mi reamintesc s-o simt. Cea mai mare parte a minţii mele 
evalua rapiditatea cu care identificaseră amprenta vocală a 
lui Ortega. 

— E puţin cam neaşteptat. Aveţi vreun mandat? Cred că 
licenţa noastră este în ordine. 

Ortega înălţă o sprânceană în direcţia mea. Identificarea o 
impresionase şi pe ea. Îşi drese glasul. 

— Nu e nicio problemă cu licenţa. Căutăm un evadat. Dacă 
aveţi de gând să insistaţi asupra mandatelor, s-ar putea să 
presupun că aveţi o conştiinţă încărcată. 

— Nu mă ameninţa, locotenente, zise Kawahara cu 
răceală. Ai idee cu cine stai de vorbă? 

— Reileen Kawahara, îmi imaginez. 

În tăcerea care urmă Ortega făcu un gest de victorie cu 
pumnul către tavan şi se întoarse să-mi rânjească. 
Înţepătura îşi nimerise ţinta. Am simţit o vagă urmă de 
amuzament în colţul gurii. 

— Poate ar fi mai bine să-mi spuneţi numele evadatului, 
locotenente. 

Glasul lui Kawahara devenise plat ca expresia unui trup 
sintetic nefolosit. 


— Se numeşte Takeshi Kovacs, zise Ortega rânjind din nou 
spre mine. Dar actualmente foloseşte trupul unui fost ofiţer 
de poliţie. Aş vrea să vă pun câteva întrebări în legătură cu 
relaţia dumneavoastră cu acest om. 

Urmă o altă pauză lungă, şi am ştiut că momeala avea să 
dea rezultate. Fabricasem multiplele sale straturi cu toată 
grija celei mai bune amăgiri de Mesager. Kawahara ştia 
aproape cu siguranţă despre relaţia dintre Ortega şi Ryker, 
şi probabil bănuia aventura lui Ortega cu noul ocupant al 
trupului iubitului ei. Avea să creadă neliniştea lui Ortega în 
momentul dispariţiei mele. Avea să accepte apropierea 
nesancţionată a ei de Cu Capul În Nori. Presupunând că 
exista o comunicare între Kawahara şi Miriam Bancroft, 
avea să creadă că ştia unde mă aflam şi astfel să fie 
convinsă că avea un ascendent asupra poliţistei. 

Dar cel mai important, va dori să ştie cum de aflase poliţia 
din Bay City că ea se afla la bordul Capului În Nori. Şi 
întrucât cel mai probabil era să fi cules informaţia, fie 
direct, fie indirect de la Takeshi Kovacs, va dori să ştie de 
unde ştia el. Va dori să ştie cât de multe ştia el, şi cât 
spusese poliţiei. 

Avea să vrea să discute cu Ortega. 

Am strâns manşetele costumului de camuflaj şi am 
aşteptat. Am încheiat a treia tură în jurul Capului În Nori. 

— Ar fi mai bine să veniţi la bord, zise Kawahara în cele 
din urmă. Farul pentru aterizare de la tribord. Urmaţi-l în 
interior, vi se va da un cod. 

Lock-Mit-ul era echipat cu un tub posterior de evacuare, o 
variantă civilă mai mică a trapei care pe modelele militare 
servea bombelor inteligente şi dronelor de supraveghere. 
La tub se ajungea prin podeaua cabinei principale, şi 
contorsionându-mă puţin am încăput înăuntru împreună cu 
costumul de camuflaj, harnaşamentul gravitațional şi 
armele corespunzătoare. Repetasem asta de trei sau patru 
ori la sol, dar acum când transportorul se legăna înaintând 
spre Cu Capul În Nori, păru deodată un proces lung şi 


complicat. În cele din urmă am înghesuit înăuntru ultima 
bucată din harnaşament şi Ortega mă bătu o dată pe casca 
de la costum înainte să trântească trapa şi să mă îngroape 
în întuneric. 

Trei secunde mai târziu tubul se deschise şi mă scuipă 
spre spate în noapte. 

Senzaţia era una de bucurie vag rememorată, ceva ce 
acest trup nu-şi amintea la nivel celular. De la tubul strâmt 
şi vibrația zgomotoasă a motoarelor transportorului eram 
dintr-o dată aruncat într-un spaţiu şi o linişte absolută. Nici 
măcar un curent de aer prin amortizoarele căştii în timp ce 
cădeam. Harnaşamentul gravitațional se declanşă imediat 
după eliberarea din tub şi îmi frână căderea înainte chiar 
de a începe cu adevărat. Mă simţeam purtat în câmpul lui, 
nu perfect nemişcat, ca o minge săltând pe o coloană de 
apă dintr-o fântână arteziană. Pivotând, am urmărit 
luminile de navigaţie ale transportorului îndreptându-se 
spre masivul Cu Capul În Nori. 

Nava atârna în faţa mea ca un nor ameninţător de furtună. 
Luminile sclipeau spre mine de pe fuzelajul rotunjit şi de pe 
suprastructura de deasupra. În mod normal aş fi avut 
senzaţia înfricoşătoare că sunt o ţintă fixă, dar betatanatina 
înăbuşea emoţiile transformându-le într-un şuvoi curat de 
detalii şi date. În costumul de camuflaj eram la fel de negru 
ca şi cerul înconjurător şi invizibil pentru radar. Câmpul 
gravitațional pe care îl generam putea teoretic să apară 
undeva pe un scaner, dar printre distorsiunile uriaşe 
provocate de stabilizatoarele navei ar fi fost nevoie să mă 
caute în mod special, şi încă destul de intens. Toate aceste 
lucruri le ştiam cu o încredere absolută în care nu era loc 
pentru îndoieli, temeri sau alte probleme emoţionale. 
Călăream pe Secerătoare. 

Am pregătit propulsoarele pentru o înaintare prudentă şi 
am alunecat spre fuzelajul masiv, curbat. În interiorul căştii, 
simularea grafică se trezi pe suprafaţa vizorului şi am văzut 
punctele de intrare pe care mi le găsise Irene Elliott 


evidenţiate cu roşu. În special unul, gura nesigilată a unui 
turn de prelevare scos din uz, pulsa alături de literele verzi 
frumoase care spuneau Prospect Unu. M-am ridicat 
constant în sus către el. 

Gura turnului avea lărgimea de un metru şi era zgâriată 
pe margini în locurile de unde fusese amputat sistemul de 
prelevare de probe atmosferice. Mi-am adus picioarele în 
faţă - o realizare deloc minoră într-un câmp gravitațional - 
şi m-am săltat peste buza trapei, apoi m-am străduit să mă 
strecor înăuntru până la nivelul taliei. De acolo m-am 
răsucit ca să mă eliberez din harnaşamentul gravitațional şi 
am reuşit apoi să alunec prin deschizătură pe podeaua 
turelei. Am deconectat harnaşamentul. 

Înăuntru abia dacă era loc pentru ca un tehnician întins pe 
spate să verifice echipamentul. În spatele turelei se găsea 
un sas antic, cu roată de presiune, aşa cum promiseseră 
schiţele lui Irene Elliott. M-am fâţâit până am reuşit să apuc 
volantul cu ambele mâini, conştient că atât costumul cât şi 
harnaşamentul se agaţă în trapa îngustă, şi că eforturile 
mele de până acum îmi epuizaseră aproape total puterea de 
moment a corpului. Am inspirat adânc ca să-mi alimentez 
muşchii amorţiţi, aşteptând ca bătăile lente ale inimii să-mi 
pompeze oxigenul prin trup şi am tras de volant. Contrar 
aşteptărilor mele se răsuci destul de uşor şi sasul se 
deschise în exterior. Dincolo de sas se întindea o beznă 
spațioasă. 

Am rămas nemişcat un timp, adunând şi mai multă forţă 
musculară. A durat ceva până să mă obişnuiesc cu cele 
două doze de cocktail de Secerătoare. Pe Sharya nu fusese 
nevoie să trecem de douăzeci la sută. La Zihicce 
temperaturile erau destul de crescute şi senzorii de 
infraroşu ai tancurilor-păianjen erau rudimentari. Aici sus, 
un corp la temperatura mediului de pe Sharya ar fi 
declanşat toate alarmele de pe navă. Fără o alimentare 
atentă cu oxigen, trupul meu şi-ar fi epuizat rapid rezervele 
de energie de la nivel celular şi aş fi rămas gâfâind pe 


podea ca un delfin eşuat. Am stat liniştit, respirând adânc şi 
rar. 

După câteva minute m-am răsucit din nou şi am desfăcut 
complet harnaşamentul gravitațional, apoi m-am strecurat 
cu grijă prin sas şi am atins o pasarelă de oţel cu podul 
palmei. Am împins încet şi restul corpului afară din sas, 
simţindu-mă ca un fluture ieşind din crisalidă. După ce am 
verificat în ambele direcţii pasarela întunecată m-am ridicat 
în picioare şi mi-am scos casca şi mănuşile de la costum. 
Dacă planurile chilei pe care Irene Elliott le scosese din 
arhivele flotei aeriene Tampa erau încă corecte, pasarela 
trebuia să ducă în jos printre enormele rezervoare de heliu 
ale navei până la camera de control a balizelor de la pupa, 
şi de acolo aş fi putut ajunge pe o scară de întreţinere 
direct pe puntea principală de comandă. Conform faptelor 
adunate din interogatoriul lui Miller, cartierul general al lui 
Kawahara se afla cu două niveluri mai jos la babord. Avea 
două ferestre uriaşe care dădeau în partea de jos a 
fuzelajului. 

Citind din minte planurile, am scos pistolul şi am pornit 
spre pupa. 

Mi-a luat mai puţin de cincisprezece minute să ajung în 
camera de control şi pe drum nu am întâlnit pe nimeni. 
Camera de control părea să fie automatizată şi am început 
să suspectez că în prezent nu prea se mai ostenea nimeni 
să viziteze acoperişurile boltite de pe partea superioară a 
navei. Am găsit scara de întreţinere şi am parcurs-o 
chinuindu-mă până când o revărsare de lumină călduţă pe 
faţa mea îmi spuse că mă aflam aproape de puntea de 
comandă. M-am oprit şi am căutat să aud voci, cu auzul şi 
sentimentul proximităţii tensionate ambele la maxim, 
aproape un minut întreg înainte de a cobori ultimii patru 
metri şi a cădea pe podeaua acoperită de covoare a unui 
coridor bine luminat. Era pustiu în ambele direcţii. 

Mi-am verificat ceasul intern şi am ascuns pistolul cu alice. 
Momentul misiunii se apropia. Deja Ortega şi Kawahara 


trebuiau să stea de vorbă. Am privit decorul din jur şi am 
bănuit că indiferent ce funcțiuni intenţionase cândva să 
îndeplinească puntea de comandă, acum nu le mai 
îndeplinea. Coridorul era împodobit opulent în roşu şi auriu, 
cu glastre de plante exotice şi la fiecare câţiva metri cu 
lămpi în formă de trupuri acuplându-se. Covorul de sub 
picioarele mele era gros, ţesut cu imagini foarte detaliate 
de abandon sexual. Bărbaţi, femei şi variante intermediare 
se încolăceau unul în jurul altuia pe lungimea coridorului 
într-o progresie neîntreruptă de orificii astupate şi membre 
mărite. Pe pereţi atârnau holograme la fel de explicite care 
gemeau şi icneau când treceam prin dreptul lor. Într-una 
dintre ele mi s-a părut că o recunosc pe femeia cu păr 
negru şi buze stacojii din reclama de pe stradă, femeia care 
se putea să-şi fi lipit coapsa de a mea într-un bar de pe 
cealaltă parte a lumii. 

În detaşarea rece a betatanatinei, niciuna dintre ele nu 
avea mai mult impact asupra mea decât o tehnoglifă 
marțiană. 

La intervale de circa zece metri de fiecare parte a 
coridorului se aflau uşi duble luxoase. Nu era nevoie de 
prea multă imaginaţie ca să-ţi dai seama ce se găsea în 
spatele acestor uşi. Biocabinele lui Jerry, cu orice alt nume, 
şi prin fiecare uşă era foarte posibil să apară un client. Am 
grăbit pasul, căutând un coridor de legătură care ştiam că 
duce la scările şi lifturile către celelalte niveluri. 

Aproape ajunsesem când la cinci metri în faţa mea se 
deschise o uşă. Am înlemnit, cu mâna pe mânerul pistolului, 
cu umerii lipiţi de perete, cu privirea fixată pe canatul uşii. 
Neurachemul zbârnâia. 

În faţa mea, un animal cu blană cenuşie care era fie un lup 
semi-domesticit fie un câine ieşi pe uşa deschisă cu o 
încetineală artritică. Am păstrat mâna pe pistol şi m-am 
îndepărtat de perete, urmărindu-l. Animalul nu depăşea cu 
mult înălţimea genunchiului şi se deplasa pe toate patru 
labele, dar era ceva foarte în neregulă cu structura 


picioarelor din spate. O luxaţie. Urechile îi erau lăsate pe 
spate şi un scâncet de o clipă îi ieşi din piept. Întoarse capul 
spre mine şi pe moment mâna mi se strânse pe patul 
pistolului, dar animalul doar se uită pentru o secundă la 
mine şi suferinţa mută din ochii lui fu suficient cât să înţeleg 
că nu reprezenta niciun pericol. Apoi şchiopătă pe coridor 
până la o cameră din partea opusă şi se opri acolo, cu capul 
alungit lăsat în jos lângă uşă ca şi cum ar fi ascultat. 

Cu o senzaţie de pierdere a controlului ca într-un vis, l-am 
urmat şi mi-am lipit şi eu capul de suprafaţa uşii. Izolarea 
fonică era bună, dar nu se putea pune cu neurachemul 
Khumalo la capacitate maximă. Undeva la limita auzului 
urechea mea prindea zgomote ca un bâzâit de insecte. O 
serie de bufnituri ritmice şi încă ceva ce puteau fi strigătele 
rugătoare ale cuiva a cărui rezistenţă era pe sfârşite. Se 
opri aproape la fel de repede cum îl auzisem. 

Sub mine, câinele încetă să mai scâncească. În aceeaşi 
clipă se lăsă la pământ lângă uşă. Când m-am îndepărtat, se 
uită încă o dată la mine cu o privire de durere pură şi 
reproş. În acei ochi puteam vedea reflectându-se fiecare 
victimă care mă privise vreodată în cei treizeci de ani de 
viaţă conştientă. Apoi animalul întoarse capul şi-şi linse 
apatic picioarele schilodite. 

Pentru o fracțiune de secundă, ceva izbucni de sub crusta 
îngheţată a betatanatinei. 

M-am întors la uşa pe care apăruse animalul, scoțând 
pistolul cu alice din mers şi am intrat ţinând arma în faţă cu 
amândouă mâinile. Camera era spațioasă şi în culori pastel, 
cu picturi ciudate bidimensionale înrămate pe pereţi. Un 
masiv pat cu baldachin cu draperii translucide ocupa 
centrul. Aşezat pe marginea patului stătea un bărbat distins 
de vreo patruzeci de ani, dezbrăcat de la talie în jos. 
Deasupra taliei părea să poarte haine de seară care 
contrastau puternic cu mănuşile de lucru din pânză groasă 
pe care şi le trăsese până la coate. Era aplecat, curăţându- 
se între picioare cu un prosop alb umed. 


Când am avansat în interiorul camerei a ridicat ochii. 

— Jack? Deja ai ter... 

Se holbă la pistolul din mâinile mele fără să înţeleagă, apoi 
când ţeava ajunse la jumătate de metru de faţa lui o notă de 
asprime îşi făcu loc în glasul său. 

— Ascultă, n-am comandat aşa ceva. 

— Din partea casei, am zis fără intonaţie şi am urmărit 
cum roiul de fragmente monomoleculare îi sfâşie faţa. 
Mâinile îi zburară dintre picioare ca să acopere rănile şi se 
răsturnă pe o rână peste pat, scoțând sunete din adâncul 
plămânilor în timp ce murea. 

Cu ceasul care cronometra timpul misiunii clipind roşu în 
colţul câmpului vizual, m-am retras din cameră. Animalul 
schilod de lângă cealaltă uşă nu ridică privirea la 
apropierea mea. Am îngenuncheat şi am lăsat uşor o mână 
pe blana încâlcită. Capul se înălţă şi scâncetul i se ridică 
iarăşi din gât. Am lăsat jos pistolul şi mi-am încordat mâna 
liberă. Teaca neurală dădu drumul cuţitului Tebbit, sclipind. 

După aceea am curăţat lama pe blană, am repus cuțitul în 
teaca lui şi am recuperat pistolul, totul cu calmul lipsit de 
grabă al Secerătorii. Apoi am înaintat încet spre coridorul 
de legătură. Adânc în serenitatea de diamant a drogului 
ceva mă sâcâia, dar Secerătoarea nu-mi dădea voie să-mi 
fac griji din cauza asta. 

Conform indicaţiilor de pe planurile furate de Elliott 
coridorul perpendicular ducea la o serie de trepte, 
acoperite cu acelaşi model orgiastic ca şi artera principală. 
Am coborât atent, cu pistolul măturând spaţiul deschis din 
faţă, simţul proximităţii desfăşurându-se ca un radar 
înaintea mea. Nu mişca nimic. Kawahara probabil închisese 
toate obloanele în eventualitatea că Ortega şi echipajul ei 
vedea ceva neconvenabil în timp ce stăteau la taclale. 

Două niveluri mai jos am părăsit scara şi am urmat din 
memorie schiţele printr-o încrengătură de coridoare până 
când am fost suficient de sigur că uşa spre apartamentul lui 
Kawahara se afla dincolo de următorul colţ. Cu spatele la 


perete, am alunecat până la colţ şi am aşteptat, respirând 
superficial. Simţul de proximitate îmi spunea că era cineva 
lângă uşa de după colţ, posibil nu numai o singură 
persoană, şi am prins izul uşor de fum de ţigară. M-am lăsat 
în genunchi, am verificat împrejurimile şi apoi m-am aplecat 
cu faţa la pământ. Cu un obraz frecându-se de covor, am 
scos capul de după colţ. 

Un bărbat şi o femeie stăteau în picioare lângă uşă, 
îmbrăcaţi în salopete verzi identice. Femeia fuma. Deşi 
amândoi aveau pistoale paralizante atârnate ostentativ la 
centură, păreau mai mult să aparţină echipei tehnice decât 
securităţii. M-am relaxat treptat şi m-am aşezat să mai 
aştept ceva timp. În colţul ochiului, minutele timpului de 
misiune pulsau ca o venă suprastresată. 

După încă un sfert de oră am auzit uşa. La amplificare 
maximă, neurachemul prinse foşnetul hainelor când 
angajaţii se deplasară să permită ieşirea persoanei. Am 
auzit voci. A lui Ortega plată şi cu prefăcut dezinteres 
oficial, apoi a lui Kawahara modulată ca a androidului de la 
Larkin & Green. Cu betatanatina protejându-mă împotriva 
urii, reacţia mea la această voce era ca un eveniment 
petrecut într-un orizont îndepărtat, ca fulgerele şi 
zgomotele focurilor de armă la mare distanţă. 

—... că nu vă pot fi de mai mult ajutor, locotenente. Dacă 
ceea ce spui despre Wei Clinic este adevărat, echilibrul lui 
mintal s-a deteriorat categoric foarte mult din vremea când 
lucra pentru mine. Mă simt oarecum responsabilă. Adică, 
nu i l-aş fi recomandat niciodată lui Laurens Bancroft dacă 
aş fi suspectat că se va întâmplă aşa ceva... 

— După cum am spus, e o presupunere - tonul lui Ortega 
se ascuţi uşor. Şi aş aprecia dacă aceste detalii nu vor 
ajunge mai departe. Până când nu ştim unde s-a dus 
Kovacs, şi de ce... 

— Exact. Înţeleg exact delicateţea situaţiei. Te afli la 
bordul Capului În Nori, locotenente. Avem o reputaţie în 
confidenţialitate. 


— Da. Ortega îşi permise o urmă de dispreţ în glas: Aşa am 
auzit. 

— Bun, atunci poţi sta liniştită că nu se va vorbi despre 
asta. Acum te rog să mă scuzi, locotenente. Sergent. Am 
nişte probleme administrative de rezolvat. Tia şi Max vă vor 
conduce înapoi pe punte. 

Uşa se închise şi paşi înfundaţi se auziră îndreptându-se în 
direcţia mea. M-am încordat brusc. Ortega şi escorta ei 
veneau spre mine. Asta era ceva ce nimeni nu luase în 
calcul. Pe schiţe principalele platforme de aterizare se aflau 
în faţa cabinelor lui Kawahara, iar eu venisem dinspre pupa 
ţinând cont de asta. Nu părea să existe vreun motiv pentru 
care Ortega şi Bautista să fie conduşi spre pupa. 

Nu era panică. În locul ei, un analog îngheţat al 
adrenalinei îmi inundă mintea, oferindu-mi o serie rece de 
fapte. Ortega şi Bautista nu erau în pericol. Probabil 
veniseră pe acelaşi drum pe care plecau, altfel ar fi spus 
ceva. Cât despre mine, dacă ei treceau de coridorul pe care 
mă aflam, era de ajuns ca escorta lor să arunce o privire în 
lateral ca să mă vadă. Zona era bine luminată şi nu existau 
locuri în care să mă pot ascunde. Pe de altă parte, cu corpul 
sub temperatura camerei, pulsul încetinit şi răsuflarea la fel 
de scăzută, majoritatea factorilor subliminali care ar fi 
declanşat simţul de proximitate al unui om normal 
dispăruseră. 'Toate astea presupunând că membrii escortei 
foloseau trupuri normale. 

lar dacă intrau pe coridorul acesta ca să o ia pe scările pe 
care coborâsem eu... 

M-am lipit cu spatele de perete, am restrâns raza 
pistolului la minim şi am încetat să mai respir. 

Ortega, Bautista. Cei doi însoțitori formau ariergarda. 
Erau atât de aproape încât aş fi putut întinde mâna să ating 
părul lui Ortega. 

Nimeni nu întoarse privirea. 

Le-am dat un minut întreg înainte de a-mi permite să 
respir iarăşi. Apoi am verificat coridorul în ambele direcţii, 


am ocolit rapid colţul şi am bătut în uşă cu patul pistolului. 
Fără să aştept răspuns, am intrat. 

Capitolul Patruzeci şi Unu. 

Încăperea era exact aşa cum o descrisese Miller. Largă de 
douăzeci de metri şi cu pereţi de sticlă nereflectorizantă 
care se curbau spre interior de la tavan spre podea. Într-o 
zi senină probabil te puteai întinde pe panta lor şi să vezi 
miile de metri ale oceanului de dedesubt. Decorul era 
dezolant şi datora mult originilor de la început de mileniu 
ale lui Kawahara. Pereţii erau de un gri fumuriu, podeaua 
din sticlă topită iar lumina venea din piese zimţate de 
origami lucrate din foi de iluminium înfipte pe trepiede de 
fier în colţurile camerei. O latură a încăperii era dominată 
de o placă masivă de oţel negru care probabil servea de 
birou, cealaltă aduna un grup de fotolii în culori pământii în 
jurul unei imitații de şemineu cu ulei. În spatele fotoliilor o 
arcadă ducea spre ceea ce Miller presupusese că ar fi 
dormitoarele. 

Deasupra biroului, un holodisplay de date unduind uşor 
fusese abandonat. Reileen Kawahara stătea cu spatele spre 
uşă, privind fix cerul nopții. 

— Ai uitat ceva? întrebă ea distant. 

— Nu, absolut nimic. 

Am văzut cum i s-a încordat spatele auzindu-mă, dar se 
întoarse cu mişcări line şi fără grabă, şi chiar vederea 
pistolului cu alice nu fisură calmul glacial de pe faţa ei. 
Glasul îi era aproape la fel de dezinteresat cum fusese 
înainte de a se întoarce. 

— Cine eşti? Cum ai intrat aici? 

— Ia gândeşte-te. Am făcut semn spre fotolii: Aşează-te 
acolo, să-ţi uşurezi greutatea de pe picioare în timp ce 
gândeşti. 

— Kadmin? 

— Acum mă insulţi. Stai jos. 

Am văzut cum înţelegerea explodează în spatele ochilor ei. 


— Kovacs? Un zâmbet neplăcut îi curbă buzele: Kovacs, 
prostule, prost nenorocit. Ai idee la ce tocmai ai renunţat? 

— Am zis să stai jos. 

— Ea a plecat, Kovacs. Înapoi pe Lumea lui Harlan. M-am 
ţinut de cuvânt. Ce crezi că faci aici? 

— N-am de gând să-ţi spun din nou, am spus blând. Fie te 
aşezi acum, fie îţi zbrobesc una dintre rotule. 

Zâmbetul abia schiţat rămase pe buzele lui Kawahara în 
timp ce se lăsa în jos centimetru cu centimetru pe cel mai 
apropiat fotoliu. 

— Foarte bine, Kovacs. În seara asta o să jucăm după 
scenariul tău. Apoi o s-o târâm pe această pescăreasă 
Sachilowska înapoi aici şi pe tine împreună cu ea. Ce-o să 
faci? O să mă omori? 

— Dacă e necesar. 

— Pentru ce? E cumva vorba de vreun tribunal moral? 

Sublinierea pe care Kawahara o dădu ultimelor două 
cuvinte le făcu să sune ca numele unui produs. 

— Nu cumva uiţi ceva? Dacă mă omori aici, va dura cam 
optsprezece ore ca sistemul de stocare la distanţă din 
Europa să observe şi să mă reîntrupeze după ultima mea 
transmisie. lar noului eu nu-i va trebui mult să-şi dea seama 
ce s-a întâmplat aici. 

M-am aşezat şi eu pe marginea fotoliului. 

— Oh, nu ştiu. Uite cât i-a luat lui Bancrofi, şi el încă nu 
ştie adevărul, nu-i aşa? 

— E vorba de Bancroft? 

— Nu, Reileen. E vorba de mine şi de tine. Trebuia s-o fi 
lăsat în pace pe Sarah. Ar fi trebui să mă fi lăsat pe mine în 
pace când ai avut ocazia. 

— 0ooo, gânguri ea, cu un aer maternal batjocoritor. Ai 
fost manipulat. Îmi pare rău. Renunţă la intonaţie aproape 
la fel de brusc: Eşti Mesager, Kovacs. Trăieşti din 
manipulare. Toţi facem asta. Cu toţii trăim în marea matrice 
a manipulării şi totul nu e decât o luptă înverşunată pentru 
a rămâne în vârf. 


Am clătinat din cap. 

— Nu am cerut să fiu introdus şi eu. 

— Kovacs, Kovacs. Expresia lui Kawahara era dintr-o dată 
aproape tandră: Niciunul din noi nu a cerut asta. Crezi că 
eu am cerut să mă nasc în Fission City, cu un pitic cu 
sindactilie drept tată şi o târfă psihopată drept mamă. Crezi 
că eu am cerut asta? Nu suntem introduşi, suntem aruncaţi, 
şi după aceea totul se rezumă la a-ţi păstra capul deasupra 
apei. 

— Sau la a turna apă pe gâtul altora, am aprobat eu 
amiabil. Presupun că îţi moşteneşti mama, nu-i aşa? 

Pentru o secundă chipul lui Kawahara fu ca o mască tăiată 
în tablă în spatele căreia fierbea un furnal. Am văzut furia 
aprinzându-i-se în ochi şi dacă nu aş fi avut în interiorul 
meu Secerătoarea să mă păstreze rece, mi s-ar fi făcut 
frică. 

— Omoară-mă, zise ea printre buzele strânse. Şi scoate cât 
poţi de mult din asta, pentru că o să suferi, Kovacs. Crezi că 
amărâţii ăia de revoluționari din New Beijing au suferit 
când au murit? O să inventez noi limite pentru tine şi 
pentru târfa ta puţind a peşte. 

Am scuturat din cap. 

— Nu prea cred, Reileen. Vezi tu, updatarea ta needlecast 
a avut loc cam acum zece minute. lar pe drum un 
Scufundător a aranjat-o. Nu am înlăturat nimic, doar am 
altoit virusul Rawling pe transmisie. E deja în miez, Reileen. 
Stocarea ta telecomandată a fost alterată. 

Ochii i se îngustară. 

— Minţi. 

— Azi nu. Ţi-a plăcut treaba făcută de Irene Elliott la Jack 
It Up? Ar trebui s-o vezi într-un forum virtual. Pariez că a 
avut timp să adune vreo jumătate de duzină de biţi ai minţii 
cât timp s-a aflat în interiorul transmisiei. Suvenir. De fapt 
bijuterii de colecţionar, pentru că dacă ştiu ceva despre 
inginerii de cipuri corticale, e că o să sudeze capacul peste 
cipul tău mai repede decât un politician care părăseşte o 


zonă de război. Am făcut semn cu capul spre displayul 
unduind: Presupun că o să primeşti alarma peste vreo două 
ore. La Innenin a durat mai mult dar asta a fost cu mult 
timp în urmă. Tehnologia a evoluat de atunci. 

Atunci mă crezu, iar furia pe care o văzusem în ochii ei se 
concentra la un alb încins. 

— Irene Elliott, zise ea încordată. Când o s-o găsesc... 

— Cred că am avut parte de suficiente ameninţări inutile 
pe ziua de azi, am întrerupt-o apatic. Ascultă-mă. 
Momentan cipul cortical pe care îl porţi e singura viaţă pe 
care o ai, iar la dispoziţia în care sunt acum nu-mi trebuie 
mult să şi-l scot din şira spinării şi să calc pe el. Înainte sau 
după ce te împuşc, aşa că ţine-ţi gura. 

Kawahara rămase nemişcată, uitându-se la mine cu ochii 
îngustaţi. Buza de sus îi dezgoli dinţii pentru o clipă, înainte 
să fie readusă sub control. 

— Ce vrei? 

— Aşa e mai bine. Ceea ce vreau, în momentul ăsta, este o 
mărturisire completă despre cum l-ai aranjat pe Bancrofit. 
Rezoluţia 653, Mary Lou Hinchley, toată povestea. Poţi să 
adaugi şi ce i-ai înscenat lui Ryker. 

— Eşti echipat pentru asta? 

Mi-am mângâiat pleoapa stângă unde îmi fusese introdus 
sistemul de înregistrare şi am zâmbit. 

— Chiar crezi că o să fac asta? 

Mânia lui Kawahara mă fulgera din spatele ochilor. 
Aştepta, încolăcită, o deschizătură. O mai văzusem şi înainte 
astfel, dar atunci nu fusesem receptorul acestei priviri. 
Eram în tot atâta pericol sub aceşti ochi cum fusesem sub 
focul de pe străzile Sharyei. 

— Chiar crezi că o să obţii asta de la mine? 

— Vezi partea bună a lucrurilor, Reileen. Probabil că prin 
mită şi influenţă o să scapi de pedeapsa cu ştergerea, şi în 
rest o să primeşti poate câteva sute de ani la depozitare. 
Glasul mi se înăspri: Pe de altă parte, dacă nu vorbeşti, o să 
Mori aici şi acum. 


— Mărturisirile sub constrângere nu sunt admise de lege. 

— Nu mă fă să rid. N-o să fie vorba de ONU. Crezi că n-am 
mai fost niciodată într-un tribunal? Crezi că aş avea 
încredere în avocaţi în problema asta? 'Toţi ce spui aici în 
seara asta merge pe needlecast expres direct la WorldWeb 
One imediat ce ajung pe Pământ. Asta, şi înregistrările cu 
cine-o fi ăla pe care l-am terminat în camera căţelului de 
sus. 

Ochii lui Kawahara se lărgiră, şi eu am aprobat din cap. 

— Da, ar fi trebuit să-ţi fi spus mai devreme. Ai un client 
mai puţin. Nu e mort Real, dar va trebui reîntrupat. Cu 
toate astea, estimez cam trei minute până ce Sandy Kim va 
intra în direct, iar armata ONU îţi va arunca uşa în aer cu 
un sac de mandate. Nu vor avea de ales. Numai Bancroft şi 
tot le va forţa mâna. Crezi că oamenii care au autorizat 
acţiunile de pe Sharya şi Innenin o să fie împiedicaţi de o 
mică regulă constituţională când e vorba să-şi protejeze 
baza? Acum începe să vorbeşti. 

Kawahara înălţă sprâncenele, ca şi cum tot ceea ce 
spusesem ar fi fost doar o glumă puţin dezgustătoare. 

— De unde vrei să încep, Takeshi-san? 

— Mary Lou Hinchley. De aici a căzut, nu-i aşa? 

— Desigur. 

— Ai pus să fie omorâtă pe scena sadicilor? Vreun futăcios 
bolnav a vrut să-şi pună trup de tigru şi să se joace cu 
pisicuţa? 

— Ei, ei. Kawahara îşi plecă capul pe o parte pe măsură ce 
făcea legătura: Cu cine ai vorbit? Cu cineva de la Wei Clinic, 
nu? Să mă gândesc. Miller a fost aici pentru acea mică 
lecţie, dar l-ai prăjit, aşa că... Oh. Doar n-ar plecat iarăşi la 
vânătoare de capete, Takeshi? Nu l-ai luat acasă pe Felipe 
Miller într-o cutie, nu-i aşa? 

N-am zis nimic, doar am privit-o peste ţeava pistolului, 
auzind din nou ţipetele slăbite prin uşa la care ascultasem. 
Kawahara ridică din umeri. 

— De fapt, n-a fost tigru. Dar ceva de genul ăsta, da. 


— Şi ea a aflat? 

— Cumva da. 

Kawahara păru să se relaxeze, ceea ce în circumstanţe 
normale m-ar fi făcut nervos. Sub efectul betatanatinei, mă 
făcu doar mai atent. 

— Un cuvânt nelalocul lui, poate o vorbă scăpată de un 
tehnician. Ştii, de obicei ne trecem clienţii sadici printr-o 
versiune virtuală înainte de a le da drumul în realitate. E de 
folos să ştii cum vor reacţiona, şi în unele cazuri chiar îi 
sfătuim să nu continue. 

— Foarte prudent din partea voastră. 

Kawahara oftă. 

— Cum să te faci să înţelegi, Takeshi? Noi oferim servicii 
aici. Dacă asta se poate face legal, cu atât mai bine. 

— Prostii, Reileen. Le vinzi virtualul, şi după câteva 
săptămâni se întorc adulmecând după varianta reală. E o 
relaţie cauzală, şi tu o ştii. Faptul că le vinzi ceva ilegal îţi dă 
un avantaj, probabil asupra unor oameni influenţi. Aduci 
mulţi guvernatori ONU aici sus, nu-i aşa? Generali ai 
Protectoratului, genul ăsta de ticăloşi? 

— Cu Capul În Nori are grijă de elită. 

— Ca futăciosul ăla cu părul alb pe care l-am aranjat sus? 
Era cineva important, nu? 

— Carlton McCabe? De undeva Kawahara făcu rost de un 
surâs alarmant: Se poate spune asta, presupun, da. O 
persoană cu influenţă. 

— Vrei să-mi spui cărei anumite persoane cu influenţă i-ai 
promis că îi poate smulge măruntaiele lui Mary Lou 
Hinchley? 

Kawahara se încorda uşor. 

— Nu, nu vreau. 

— Presupun că nu. O să ai nevoie de asta pentru o 
târguială mai târziu, nu-i aşa? OK, treci peste. Aşadar ce s-a 
întâmplat? Hinchley a fost adusă aici, a aflat accidental ce i 
se pregătea şi a încercat să evadeze? A furat un 
harnaşament gravitațional, poate? 


— Mă îndoiesc. Echipamentul e păstrat sub pază strictă. 
Poate a crezut că se poate agăța de exteriorul uneia dintre 
navete. Se pare că nu era o fată prea inteligentă. Detaliile 
sunt încă neclare, dar trebuie să fi căzut cumva. 

— Sau a sărit. 

Kawahara scutură din cap. 

— Nu cred că avea curaj pentru asta. Mary Lou Hinchley 
nu era un spirit de samurai. Ca majoritatea oamenilor, s-ar 
fi agăţat de viaţă până în ultimul moment. Sperând într-un 
miracol. Implorând milă. 

— Cât de neelegant. I s-a simţit lipsa imediat? 

— Sigur că i s-a simţit lipsa. O aştepta un client. Am căutat 
prin toată nava. 

— Jenant. 

— Da. 

— Dar nu la fel de jenant cum a fost când a fost găsită 
aruncată pe țărm câteva zile mai târziu, nu? Zânele 
norocului plecaseră din oraş în săptămâna aia. 

— A fost un ghinion, admise Kawahara de parcă ar fi 
discutat despre o partidă proastă de poker. Dar nu întru 
totul neaşteptat. Nu anticipasem o problemă reală. 

— Ştiaţi că e catolică? 

— Bineînţeles. Făcea parte dintre cerinţele noastre. 

— Deci când Ryker a răscolit convertirea suspectă, trebuie 
să te fi căcat pe tine. Mărturia lui Hinchley te-ar fi expus, 
împreună cu dracu' ştie câţi dintre prietenii tăi influenţi. Cu 
Capul În Nori, una dintre Case, acuzată de omucidere, şi tu 
o dată cu ea. Ce cuvânt ai folosit atunci pe New Beijing? 
Risc intolerabil. Trebuia făcut ceva, Ryker trebuia redus la 
tacere. Opreşte-mă dacă pierd şirul. 

— Nu, ceea ce spui e perfect corect. 

— Deci i-ai înscenat ceva? 

Kawahara ridică iar din umeri. 

— S-a făcut o tentativă de a-l cumpăra. S-a dovedit... 
nereceptiv. 

— Ghinion. Şi ce ai făcut atunci? 


— Nu ştii? 

— Vreau să te aud pe tine spunând-o. Vreau detalii. 
Vorbesc prea mult eu. Încearcă să-ţi susţii partea ta de 
conversaţie, altfel s-ar putea să te consider necooperantă. 

Kawahara ridică teatral ochii în tavan. 

— l-am înscenat ceva lui Elias Ryker. I-am oferit un indiciu 
fals despre o clinică din Seattle. Am construit o proiecţie 
telefonică a lui Ryker şi am folosit-o ca să-l plătim pe Ignacio 
Garcia să falsifice Motivele de Congştiinţă la două dintre 
victimele lui Ryker. Ştiam că poliţia din Seattle n-o să 
creadă asta şi că falsul lui Garcia nu va rezista la o analiză 
mai atentă. Uite, aşa e mai bine? 

— Cum l-aţi găsit pe Garcia? 

— Cercetări asupra lui Ryker, pe vremea când încercam 
să-l cumpărăm. Kawahara se foi nerăbdătoare în fotoliu: A 
apărut relaţia asta. 

— Mda, asta mi-am închipuit şi eu. 

— Cât de perspicace. 

— Deci totul era frumos aranjat. Până a apărut Rezoluţia 
653, şi a agitat din nou lucrurile. Iar cazul Hinchley era încă 
deschis. 

Kawahara înclină capul. 

— Exact aşa. 

— De ce n-ai folosit pur şi simplu aceeaşi tactică? Să 
mituieşti pe câţiva dintre cei care iau deciziile în Consiliul 
ONU? 

— Pe cine? Aici nu e New Beijing. I-ai cunoscut pe Phiri şi 
Ertekin. 'Ţi se pare că sunt de vânzare? 

Am clătinat din cap. 

— Deci tu erai în trupul lui Marco. Miriam Bancroft ştia? 

— Miriam? Kawahara păru perplexă: Bineînţeles că nu. 
Nimeni nu ştia, asta era ideea. Marco joacă cu Miriam în 
mod regulat. Era o acoperire perfectă. 

— Nu chiar perfectă. Se pare că joci foarte prost tenis. 

— N-am avut timp pentru un disc de competenţă. 

— De ce Marco? De ce nu te-ai dus tu însăţi? 


Kawahara flutură din mână. 

— L-am presat pe Bancroft încă de când rezoluţia a fost 
pusă în discuţie. Şi pe Ertekin, ori de câte ori m-a lăsat să 
mă apropii de ea. Începeam să bat la ochi. Marco punând o 
vorbă din partea mea mă făcea să mă simt mai detaşată. 

— Tu ai primit apelul acela de la Rutherford, am spus mai 
mult pentru mine. Cel către Sintouch House după ce am 
trecut noi pe la el. Mi-am închipuit că a fost Miriam, dar tu 
te aflai acolo ca musafir, jucând rolul lui Marco pe marginile 
marii dezbateri catolice. 

— Da. Un zâmbet uşor: Se pare că ai supraestimat foarte 
mult rolul lui Miriam Bancroft în toată povestea asta. O, 
apropo, cine foloseşte trupul lui Ryker în acest moment? 
Doar ca să-mi satisfac curiozitatea. Sunt foarte 
convingători, indiferent cine ar fi. 

N-am spus nimic, dar un zâmbet mi se scurse pe la colţul 
gurii. Kawahara îl observă. 

— Zău? Reîntrupare dublă. Chiar că o ai pe locotenent 
Ortega la degetul mic. Sau altundeva, mă rog. Felicitări. O 
manipulare demnă de un Mat. Lătră un hohot scurt de râs: 
Intenţionam să fie un compliment, Takeshi-san. 

I-am ignorat vorbele. 

— Ai vorbit cu Bancroft la Osaka? Joi 16 august. Ştiai că se 
duce acolo? 

— Da. Avea afaceri regulate acolo. Trebuia să fac să pară o 
întâlnire întâmplătoare. L-am invitat la Cu Capul În Nori la 
întoarcere. Pentru el e ceva firesc. Să cumpere sex după 
afaceri. Probabil că ai aflat asta. 

— Da. Aşadar când l-ai adus aici, ce i-ai spus? 

— l-am spus adevărul. 

— Adevărul. M-am holbat la ea: I-ai spus despre Hinchley, 
şi te-ai aşteptat să te susţină? 

— De ce nu? 

În privirea pe care mi-o aruncă drept răspuns era o 
simplitate înfiorătoare. 


— Prietenia noastră durează de secole. Strategii comune 
în afaceri care uneori se întind pe mai mult decât o viaţă 
umană normală ca să dea roade. Nu prea mă aşteptam ca el 
să ia partea celor mici. 

— Deci te-a dezamăgit. Nu păstra credinţa de Mat. 

Kawahara oftă iarăşi, şi de data asta în oftatul ei se simţea 
o oboseală autentică, izbucnind de sub praful câtorva 
secole. 

— Laurens îşi menţine o doză de romantism ieftin pe care 
eu continuu s-o subestimez. Nu e prea diferit de tine în 
unele privinţe. Dar, spre deosebire de tine, el nu are scuze 
pentru asta. Omul are peste trei sute de ani. Am presupus - 
am vrut să presupun, poate - că sistemul lui de valori 
reflectă asta. Că restul e numai teatru, discursuri pentru 
turmă. Kawahara făcu un gest neglijent de ce-poţi-să-i-faci 
cu unul dintre braţele subţiri: Dorinţe deşarte, mă tem. 

— El ce a făcut? A luat vreo atitudine morală? 

Gura lui Kawahara se strâmbă amuzată. 

— Îţi baţi joc de mine? Tu, care ai mâinile proaspăt mânjite 
cu sângele a câtorva zeci de oameni de la Wei Clinic. Un 
măcelar al Protectoratului, un stingător de vieţi umane pe 
toate lumile pe care a ajuns să pună piciorul. Eşti, dacă pot 
să spun aşa, Takeshi, puţin cam inconsecvent. 

Asigurat de înfăşurarea rece a betatanatinei, nu am simţit 
decât o uşoare iritare faţă de obtuzitatea lui Kawahara. O 
nevoie de a lămuri lucrurile. 

— La Wei Clinic a fost vorba de ceva personal. 

— La Wei Clinic a fost vorba de afaceri, Takeshi. Nu au 
avut niciun fel de interes personal pentru tine. Majoritatea 
oamenilor pe care i-ai şters îşi făceau pur şi simplu meseria. 

— Atunci ar fi trebuit să-şi fi ales o altă meserie. 

— Şi oamenii de pe Sharya. Ce alegere ar fi trebuit să 
facă? Să nu se nască pe acea lume, în acel moment? Poate 
să nu permită să fie chemaţi sub arme? 

— Eram tânăr şi prost, am spus simplu. Am fost folosit. Am 
ucis pentru oameni ca tine pentru că nu ştiam altceva. Apoi 


am învăţat lucruri mai bune. Ceea ce s-a petrecut la Innenin 
m-a învăţat şi mai multe. Acum nu mai ucid decât pentru 
mine, şi de fiecare dată când iau o viaţă, îi cunosc valoarea. 

— Valoarea. Valoarea unei vieţi umane. Kawahara scutură 
din cap ca un profesor în faţa unui elev exasperant: Eşti 
încă tânăr şi prost. Viaţa umană nu are valoare. N-ai învăţat 
încă asta, Takeshi, după tot ce ai văzut? Nu are nicio 
valoare intrinsecă. Ca să construieşti o maşină trebuiesc 
bani. Costă bani ca să extragi materiile prime. Dar oamenii? 
Scoase un sunet ca un scuipat: întotdeauna poţi face rost de 
oameni. Se reproduc ca celulele canceroase, indiferent 
dacă ai nevoie de ei sau nu. Se găsesc din abundență, 
Takeshi. De ce ar fi valoroşi? Ştii că ne costă mai puţin să 
recrutăm şi să folosim o târfă adevărată pentru sadici decât 
să instalăm şi să rulăm formatul virtual echivalent. Carnea 
umană reală e mai ieftină decât o maşină. E un adevăr 
axiomatic al timpurilor noastre. 

— Bancroft nu credea asta. 

— Bancroft? Kawahara mârâi dezgustată din adâncul 
pieptului. Bancroft e un handicapat, care şchioapătă printre 
noţiunile lui arhaice. Pentru mine e un mister cum dea 
supravieţuit atât de mult. 

— Aşa că l-ai programat pentru sinucidere? I-ai dat un mic 
impuls chimic? 

— L-am programat... Ochii lui Kawahara se lărgiră şi un 
râs încântat care avea compoziţia potrivită de pleavă şi 
muzică îi ieşi de pe buzele sculptate. Kovacs, nu poţi să fii 
atât de prost. Ţi-am spus că s-a sinucis. A fost ideea lui, nu a 
mea. Au fost vremuri când aveai încredere în cuvântul meu, 
chiar dacă nu suportai compania mea. Gândeşte-te. De ce 
să-l fi vrut mort? 

— Ca să ştergi ceea ce îi spusesei despre Hinchley. Când s- 
ar fi reîntrupat, ultima sa updatare ar fi avut în minus acea 
mică indiscreţie. 

Kawahara aprobă din cap cu înţelepciune. 


— Da, îmi dau seama cum se potriveşte pentru tine. O 
mişcare defensivă. La urma urmelor, tu ai trăit în defensivă 
încă de când ai plecat de la Mesageri. Iar o fiinţă care 
trăieşte în defensivă mai devreme sau mai târziu ajunge să 
gândească în defensivă. Uiţi un lucru, Takeshi. 

Făcu o pauză dramatică, şi chiar prin vălul betatanatinei o 
vagă undă de neîncredere mă străbătu. Kawahara 
supralicita. 

— Ce anume? 

— Că eu, Takeshi Kovacs, nu sunt ca tine. Nu joc în 
defensivă. 

— Nici măcar la tenis? 

Îmi oferi un mic surâs calibrat. 

— Foarte spiritual. Nu aveam nevoie să şterg amintirea lui 
Laurens Bancroft despre conversaţia noastră, pentru că el 
deja îşi măcelărise propria lui târfă catolică, şi avea de 
pierdut la fel de multe ca şi mine în urma Rezoluţiei 653. 

Am clipit. Formulasem diferite teorii învârtindu-se în jurul 
convingerii centrale că de moartea lui Bancroft era 
responsabilă Kawahara, dar niciuna de un asemenea prost 
gust. Dar pe măsură ce aprofundam cuvintele lui Kawahara, 
acelaşi lucru se întâmplă şi cu unele bucăţi din oglinda cu 
multe muchii despre care crezusem că deja era completă şi 
puteam vedea adevărul în ea. M-am uitat în colţul nou 
descoperit şi mi-am dorit să nu fi văzut lucrurile care se 
mişcau acolo. 

În faţa mea, Kawahara rânjea tăcerii mele. Ştia că mă 
surclasase, şi asta îi făcea plăcere. Vanitate, vanitate. 
Singurul dar rezistentul defect al lui Kawahara. Ca toţi Mat- 
ii, devenise foarte impresionată de ea însăşi. 
Recunoaşterea, ultima piesă din mozaicul meu, îi scăpase 
uşor. Voia ca eu să o aflu, voia ca eu să văd cât de mult 
înaintea mea se afla ea, cât de departe în urma ei 
şchiopătam eu. 

Aluzia aceea la tenis probabil atinsese un nerv. 


— Un alt ecou subtil al chipului soţiei lui, zise ea, atent 
selectată şi apoi amplificată prin puţină chirurgie estetică. 
I-a smuls viaţa din ea. Ca un fel de al doilea orgasm, cred. 
Viaţă de cuplu, nu-i aşa, Kovacs? Ce face din voi bărbaţii. 

— Ai înregistrat asta? 

Vocea îmi suna stupid chiar şi în propriile mele urechi. 

Zâmbetul lui Kawahara reveni. 

— Haide, Kovacs. Întreabă-mă ceva la care e nevoie de un 
răspuns. 

— Bancroft a fost ajutat chimic? 

— O, desigur. Ai avut dreptate în privinţa asta. Un drog 
destul de urât, dar mă aştept ca tu să ştii... 

Betatanatina a fost de vină. Răceala încetinitoare de inimă 
a drogului, pentru că fără ea m-aş fi mişcat o dată cu 
curentul de aer atunci când uşa se deschise alături de mine. 
Gândul îmi traversă mintea cât putu de repede, şi chiar în 
aceeaşi clipă în care am fost conştient de prezenţa sa am 
ştiut că voi fi prea lent. Nu aveam timp să gândesc. Gândul 
în timpul luptei era un lux aproape la fel de adecvat ca o 
baie caldă şi un masaj. Înceţoşa claritatea loviturii de bici a 
reacției sistemului neurachem Khumalo, şi m-am răsucit, cu 
câteva secole prea târziu, ridicând pistolul cu alice. 

Splat! 

Descărcarea paralizantă trecu prin mine ca un tren, şi mi 
s-a părut că văd ferestrele puternic luminate ale vagoanelor 
alergând prin spatele ochilor mei. Viziunea mea era un 
cadru fix cu Trepp, ghemuită în uşă, cu pistolul paralizant 
întins, cu o expresie atentă în caz că nu mă nimerise sau 
dacă purtam armură neurală pe sub costumul de camuflaj. 
Slabă speranţă. Propria mea armă îmi căzu din degetele 
amorţite în timp ce mâna mi se desfăcea în spasme, şi eu m- 
am prăbuşit în faţă alături de ea. Podeaua de lemn mă lovi 
într-o tâmplă ca una dintre palmele tatii. 

— Ce te-a reţinut? întrebă vocea lui Kawahara de la mare 
înălţime, distorsionată până la un mormăit de bas de către 
conştiinţa mea pierzându-se. 


O mână subţire intră în câmpul meu vizual şi recupera 
pistolul cu alice. Amorţit, am simţit cealaltă mână eliberând 
pistolul paralizant din cel de-al doilea toc. 

— Alarma s-a declanşat abia acum câteva minute. 

Trepp apăru, punându-şi la loc pistolul, şi se lăsă pe vine 
să se uite la mine curioasă. 

— Lui McCabe i-a luat ceva timp până să se răcească 
suficient ca să declanşeze sistemul. Cea mai mare parte a 
securităţii tale fără coaie e încă sus pe puntea principală, 
holbându-se la cadavru. Ăsta cine-i? 

— E Kovacs, zise Kawahara ca şi cum ar fi respins ideea, 
punându-şi pistolul şi paralizatorul meu la centură în drum 
spre birou. Pentru privirea mea paralizată părea că se 
retrage peste o câmpie vastă, sute de metri cu fiecare pas 
până deveni mică şi îndepărtată. Ca o păpuşă, se aplecă 
asupra biroului şi atinse nişte comenzi pe care nu le puteam 
vedea. 

Nu-mi pierdeam cunoştinţa. 

— Kovacs? Faţa lui Trepp deveni brusc impasibilă: 
Credeam... 

— Da, şi eu la fel. 

Datele holografice fluturau deasupra biroului netulburate. 
Kawahara îşi apropie mai mult capul, culorile rotindu-i-se 
pe chip. 

— S-a întrupat dublu. Probabil cu ajutorul lui Ortega. Ar fi 
trebuit să rămâi ceva mai mult în jurul lui Panama Rose. 

Auzul continua să-mi fie confuz, vederea înţepenită, dar 
nu-mi pierdeam conştiinţa. Nu eram sigur dacă era vreun 
efect secundar al betatanatinei, un bonus al sistemului 
Khumalo, sau poate amândouă într-o conjugare 
neintenţionată, dar ceva mă ţinea conştient. 

— Să stau prin jurul locului crimei împreună cu atât de 
mulţi poliţişti mă face nervoasă, zise Trepp şi întinse o mână 
să-mi atingă faţa. 

— Zău? Kawahara era încă absorbită de fluxul de date. Ei 
bine, să-i distrag atenţia psihopatului ăstuia cu dezbateri 


morale şi confesiuni adevărate nu mi-a făcut nici mie bine la 
digestie. Credeam că nu mai... Futu-i! 

Îşi smuci capul cu sălbăticie într-o parte, apoi îl cobori şi 
fixă suprafaţa biroului. 

— Spunea adevărul. 

— În legătură cu ce? 

Kawahara ridică ochii spre Trepp, dintr-odată atentă. 

— Nu contează. Ce-i faci la faţă? 

— E rece. 

— Bineînţeles că e rece dracului. 

Limbajul deteriorat era un semn sigur că Reileen 
Kawahara era iritată, am gândit ca prin vis. 

— Cum crezi că a trecut de infraroşii? E îndopat cu stiff 
până-n albul ochilor. 

Trepp se ridică, cu chipul golit atent de expresie. 

— Ce-ai de gând să faci cu el? 

— Merge în virtual, zise Kawahara acru. Împreună cu 
prietena lui pescăreasă harlanită. Dar înainte de asta, 
trebuie să-i facem o mică operaţie. Are microfon. 

Am încercat să-mi mişc mâna dreaptă. Abia mi se clinti 
ultima încheietură a degetului mijlociu. 

— Eşti sigură că nu transmite? 

— Da, mi-a spus el. Oricum, am fi reperat transmisia, 
imediat ce începea. Ai un cuţit? 

Un fior în măduva oaselor care aducea suspect de mult a 
panică mă străbătu. Disperat, am căutat prin paralizie 
vreun semn al iminentei reveniri. Sistemul nervos Khumalo 
încă oscila. Îmi simţeam ochii uscați din cauza lipsei 
reflexului de a clipi. Cu vederea înceţoşată, am urmărit-o pe 
Kawahara întorcându-se de la birou, cu mâna întinsă în 
aşteptare către Trepp. 

— N-am cuţit. 

Nu puteam fi sigur cu vibraţiile şi şuierăturile din urechile 
mele, dar glasul lui Trepp suna ca răzvrătit. 

— Nicio problemă. Kawahara mai făcu nişte paşi lungi şi 
dispăru din câmpul vizual, vocea stingându-i-se. Am ceva 


aici care e la fel de bun. Mai bine ai fluiera după nişte gorile 
să care rahatul ăsta într-unul dintre saloanele de 
descărcare. Cred că şapte şi nouă sunt pregătite. Foloseşte 
mufa de pe birou. 

Trepp ezită. Am simţit ceva căzând, ca o bucăţică de 
gheaţă dezgheţată din banchiza sistemului meu nervos 
central. Pleoapele îmi alunecară încet peste ochi, o dată, 
apoi se ridicară iar. Contactul curăţitor provocă lacrimi. 
Trepp văzu şi înlemni. Nu făcu nicio mişcare în direcţia 
biroului. 

Degetele mâinii mele drepte se zvârcoliră şi se strânseră. 
Am simţit începuturile tensiunii în muşchii stomacului. Ochii 
mi se mişcară. 

Vocea lui Kawahara ajungea slab până la mine. Probabil se 
afla în cealaltă încăpere, dincolo de arcadă. 

— Vin? 

Faţa lui Trepp rămase impasibilă. Îşi ridică ochii de pe 
mine. 

— Da, zise cu voce tare. Sunt aici în câteva minute. 

Îmi reveneam. Ceva îmi forţa nervii să revină la o viaţă 
activă, zbârnâitoare. Puteam să simt tremurăturile 
instalându-se, şi odată cu ele senzaţia sufocantă, umedă a 
aerului din plămânii mei care îmi spunea că şocul 
betatanatinei venea înainte de program. Aveam membrele 
de plumb topit şi-mi simţeam mâinile de parcă aş fi purtat 
mănuşi groase de bumbac străbătute de un curent electric 
de slabă intensitate. Nu eram în stare de o luptă. 

Mâna mea stângă era adusă sub mine, strivită de podea de 
greutatea corpului. Cea dreaptă atârna pe lateral într-un 
unghi nesigur. Nu mi se părea că picioarele ar putea face 
mai mult decât să mă ţină în poziţie verticală. Opțiunile 
mele erau limitate. 

— Bine atunci. 

Am simţit mâna lui Kawahara pe umărul meu, 
răsturnându-mă pe spate ca pe un peşte urmând a fi 
eviscerat. Chipul îi era o mască de-concentrare şi în cealaltă 


mână ţinea un cleşte cu vârf ascuţit. Îngenunche călare pe 
pieptul meu şi îmi despărţi pleoapele ochiului stâng cu 
degetele. M-am forţat să nu clipesc, să rămân imobil. 
Cleştele cobori, cu fălcile depărtate o jumătate de 
centimetru. 

Mi-am încordat muşchii antebraţului, şi teaca cuţitului 
Tebbit îmi aduse cuțitul în mână. 

Am lovit în lateral. 

Ţintisem sub coastele lui Kawahara, dar combinaţia de 
tremurături datorate paralizatorului şi betatanatină mă 
dezechilibră şi lama cuţitului tăie braţul ei stâng sub cot, se 
izbi de os şi ricoşă. Kawahara ţipă şi dădu drumul ochiului. 
Cleştele căzu, deviat, se lovi de pomet şi-mi făcu o gaură în 
obraz. Am simţit durerea distant, metalul sâcâind țesutul. 
Sângele se revărsă în ochi. Am împuns din nou, slab, dar de 
data asta Kawahara se răsuci peste mine şi blocă lovitura 
cu braţul rănit. Ţipă iarăşi şi mâănuşa mea cu furnicături 
scăpă cuțitul. Mânerul alunecă din palmă şi arma dispăru. 
Adunându-mi toată energia în braţul stâng, am ridicat cu 
sălbăticie pumnul de pe podea şi am izbit-o pe Kawahara în 
tâmplă. Se rostogoli de pe mine, strângându-şi rana de la 
braţ, şi pentru o clipă am crezut că lama intrase suficient de 
adânc ca s-o otrăvească cu C-381. Dar Sheila Sorensen îmi 
spusese că otrăvirea cu cianide îşi face efectul peste atâta 
timp cât îţi ia să respiri de câteva ori. 

Kawahara se ridica. 

— Tu ce dracu' aştepţi? o întrebă acru pe Trepp. Fii 
amabilă şi împuşcă-l pe rahatul ăsta. 

Glasul i se stinse la ultimul cuvânt când văzu adevărul pe 
faţa lui Trepp, cu o secundă înainte ca femeia palidă să 
apuce pistolul paralizant. Probabil era un adevăr pe care 
însăşi 'Trepp îl descoperea în acel moment, pentru că fu 
prea lentă. Kawahara dădu drumul cleştelui, eliberă atât 
pistolul cu alice cât şi paralizatorul de la centură dintr-o 
mişcare şi ţinti înainte ca arma lui Trepp să fi ieşit pe 
jumătate din teacă. 


— Pizdă trădătoare! scuipă Kawahara mirată, vocea fiindu- 
i brusc marcată de un accent răguşit pe care nu-l mai 
auzisem până acum. Ştiai ce-o să se întâmple, aşa-i? Eşti ca 
şi moartă, târfă! 

M-am ridicat ezitant în picioare şi m-am împiedicat de 
Kawahara exact când apăsa pe trăgaci. Am auzit ambele 
arme descărcându-se, ţiuitul pistolului cu alice aproape de 
limita auzului şi trosnetul electric al paralizatorului. Prin 
ceața din colţul ochiului am văzut-o pe Trepp încercând cu 
disperare să-şi încheie mişcarea fără să reuşească. Se 
prăbuşi, cu faţa aproape ilar de surprinsă. În acelaşi timp 
umărul meu se izbi de Kawahara şi ne-am răsturnat spre 
panta ferestrelor. Ea încercă să mă împuşte dar i-am împins 
armele în lateral cu mâinile surprinzând-o. Se agăţă de 
mine cu braţul rănit şi ne prăbuşirăm amândoi peste sticla 
înclinată. 

Paralizatorul îi scăpase, alunecând peste podea, dar reuşi 
să se ţină de pistolul cu alice. Îl roti înspre mine şi îl cobori 
greoi. Cealaltă mână a mea lovi capul lui Kawahara, rată şi 
ricoşă în umărul ei. Ea rânji feroce şi mă izbi cu capul în 
faţă. Am simţit fracturarea nasului ca şi cum aş fi muşcat 
dintr-o ţelină şi sângele îmi năpădi gura. Sufeream cumva 
de dorinţa stupidă de a-l gusta. Apoi Kawahara se repezi 
peste mine, îndoindu-mă pe spate pe sticlă şi lovind cu sete 
în corpul meu. Am parat unul sau doi dintre pumnii ei, dar 
puterea se scurgea din mine şi muşchii braţelor îşi pierdeau 
interesul. Am început să amorţesc pe dinăuntru. Deasupra 
mea faţa lui Kawahara înregistra un triumf sălbatic văzând 
că lupta s-a terminat. Mă mai lovi o dată, cu multă atenţie, 
în testicule. M-am zbătut şi am alunecat în jos pe fereastră 
într-o movilă pe podea. 

— Asta ar trebui să-ţi ajungă, campionule, scrâşni ea, şi se 
ridică în picioare, respirând greu. 

Sub eleganța abia deranjată a părului ei am văzut deodată 
chipul căruia îi aparţinea noul accent. Satisfacţia brutală de 
pe acel chip era ceea ce victimele ei din Fission City trebuie 


să fi văzut atunci când îi silea să bea din flaconul mat al 
cărătorului de apă. 

— Stai o secundă acolo. 

Trupul îmi spunea că nu am de ales. Mă simţeam plin de 
stricăciuni, scufundându-mă rapid sub greutatea 
chimicalelor care îmi înnămoleau sistemul nervos şi al 
invaziei tremurătoare a descărcării paralizante. Am 
încercat să ridic un braţ dar căzu la loc ca un peşte cu un 
chil de plumb în măruntaie. Kawahara văzu şi rânji. 

— Mda, frumos, zise şi privi absent la propriul ei braţ 
stâng, care picura sânge prin ruptura bluzei. O să plăteşti 
pentru asta, Kovacs. 

Păşi spre silueta nemişcată a lui Trepp. 

— Şi tu, nenorocito, spuse lovind-o puternic pe femeia 
palidă în coaste. Corpul nu se mişcă. Oricum, ce-a făcut 
pentru tine ticălosul ăsta? [i-a promis c-o să ţi-o lingă zece 
ani de-acum încolo? 

Trepp nu avu nicio reacţie. Mi-am încordat degetele de la 
mâna stângă şi am reuşit să o mişc câţiva centimetri pe 
podea spre picior. Kawahara se duse la birou cu o ultimă 
privire aruncată spre corpul lui Trepp şi atinse o tastă. 

— Paza? 

— Miss Kawahara - era aceeaşi voce masculină care o 
interogase pe Ortega la apropierea de navă. A avut loc o 
pătrundere pe... 

— Ştiu ce-a fost, zise Kawahara obosită. M-am luptat cu 
asta în ultimele cinci minute. De ce nu sunteţi aici? 

— Miss Kawahara? 

— Am întrebat cât durează să vă aduceţi curul sintetic aici 
când sunteţi chemaţi? 

Urmă o tăcere scurtă. Kawahara aşteptă, cu capul plecat 
peste birou. M-am întins şi mâna mea stângă şi cea dreaptă 
se uniră într-o strângere slabă, apoi se închiseră peste ceea 
ce ţineau şi căzură la loc. 

— Miss Kawahara, nu a venit nicio alarmă din cabina 
dumneavoastră. 


— Oh. Kawahara se întoarse să se uite la Trepp: OK, 
aduceţi acum pe cineva aici. O echipă de patru. Am nişte 
gunoi de aruncat. 

— Da, doamnă. 

În ciuda situaţiei, am simţit un zâmbet făcându-şi loc pe 
buze. Doamnă! 

Kawahara se întoarse, culegând din mers cleştele de pe 
Jos. 

— La ce rânjeşti, Kovacs? 

Am încercat s-o scuip, dar saliva abia reuşi să-şi croiască 
drum afară din gura mea şi rămase atârnând într-o fâşie 
groasă pe falcă, amestecată cu sânge. Faţa lui Kawahara se 
contorsionă dintr-un acces de furie şi mă izbi în stomac. 
Suprapus peste toate celelalte, abia am simţit. 

— Tu, începu ea feroce, apoi îşi stăpâni nivelul glasului 
până la un calm de gheaţă fără intonaţie, ai provocat 
necazuri suficiente pentru o viaţă întreagă. 

Mă apucă de guler şi mă târî în sus pe fereastră 
aplecându-se peste mine. Tonul îi deveni lejer, aproape ca o 
conversaţie. 

— Ca şi catolicii, ca şi prietenii tăi de la Innenin, ca şi 
inutilele firicele de viaţă sărăcăcioasă a căror copulaţie 
patetică te-a adus la viaţă, Takeshi. Materie primă umană - 
asta e tot ce aţi fost vreodată. Ai fi putut evolua dincolo de 
stadiul ăsta şi să mi te alături pe New Beijing, dar tu m-ai 
scuipat în faţă şi te-ai întors la existenţa ta măruntă. Ai fi 
putut iar să mi te alături aici, pe Pământ, de data asta la 
conducerea întregii omeniri. Ai fi putut fi un om puternic, 
Kovacs. Înţelegi asta? Ai fi putut fi important. 

— Nu prea cred, am murmurat slab, începând să alunec în 
jos pe sticlă. Încă mai am o conştiinţă care se agită pe aici 
pe undeva. Uitasem doar unde-am pus-o. 

Kawahara rânji şi mă reapucă de guler. 

— Foarte spiritual. Vorbe de duh. O să ai nevoie de aşa 
ceva acolo unde te duci. 


— Când vor întreba cum am murit, am spus, răspunde-le: 
tot furios. 

— Quell. Kawahara se aplecă mai aproape; acum era 
aproape deasupra mea, ca o amantă satisfăcută. Dar Quell 
nu a fost niciodată la un interogatoriu virtual, nu-i aşa? Tu 
n-o să mori furios, Kovacs. O să mori implorând. Iar. Şi iar. 
Mereu. 

Îşi mută strânsoarea pe pieptul meu şi mă apăsă cu 
putere. Apăru cleştele. 

— Vrei un aperitiv? 

Fălcile instrumentului se scufundară sub ochiul meu şi un 
şuvoi de sânge stropi faţa lui Kawahara. Durerea fulgeră 
ascuţit. Pentru o clipă am putut vedea cleştele prin ochiul în 
care săpa, înălțându-se ca un pilon masiv de oţel, apoi 
Kawahara îl răsuci şi ceva plesni. Vederea mi se împăienjeni 
cu roşu şi după aceea se stinse, un ecran murind ca cele de 
la Elliott Data Linkage. Cu celălalt ochi am văzut-o pe 
Kawahara retrăgând cleştele cu firele pentru înregistrat ale 
lui Reese prinse între fălci. Din capătul micului dispozitiv 
picura sânge pe obrazul meu. 

Avea să se ducă după Elliott şi Reese. Ca să nu mai 
pomenim de Ortega, Bautista şi cine ştie câţi alţii. 

— Destul dracului, am mârâit indistinct, şi în aceeaşi clipă, 
silindu-mi muşchii coapsei să lucreze, mi-am aruncat 
picioarele în jurul taliei lui Kawahara. Mâna stânga izbi cu 
putere geamul. 

Zgomotul înăbuşit al unei explozii, şi un trosnet ascuţit. 

Fixată la capătul scurt al scalei opţiunilor de aprindere, 
microgrenada termită era proiectată să detoneze aproape 
instantaneu şi să livreze nouăzeci la sută din încărcătură pe 
suprafaţa de contact. Cei zece la sută rămaşi încă mai 
zăceau în mâna mea, sfâşiind carnea de pe oasele Khumalo 
din aliaj şi de pe tendoanele armate cu carbon, smulgând 
poli-ligamentele şi căscând o gaură de mărimea unei 
monezi în palma mea. 


Pe partea descendentă, fereastra se sparse ca un pod gros 
de gheaţă de pe un râu. Părea să se petreacă cu 
încetinitorul. Am simţit suprafaţa surpându-se lângă mine şi 
apoi am alunecat în lateral în deschizătură. Vag, am 
remarcat răbufnirea de aer rece în cabină. Deasupra mea, 
faţa lui Kawahara devenise prostită de şoc când îşi dăduse 
seama ce se întâmplase, dar era prea târziu. Veni după 
mine, fluturând din braţe şi lovindu-mă în cap şi piept, dar 
incapabilă să-mi desprindă strânsoarea din jurul taliei. 
Cleştele se ridică şi căzu, jupuind o fâşie lungă de piele de 
pe unul dintre pomeţi, plonja o dată în ochiul distrus, dar 
acum durerea era departe, aproape irelevantă, consumată 
în întregime de focul mâniei care în cele din urmă izbucnise 
prin ceea ce mai rămăsese din betatanatină. 

Răspunde-le: tot furios. 

Apoi porţiunea de fereastră pe care ne luptam cedă şi ne 
azvârli pe cer în vânt. Şi ne-am prăbuşit... 

Braţul meu drept era paralizat de urmările exploziei, dar 
când am început să ne rostogolim în cădere prin întunericul 
rece mi-am adus braţul drept ca să cuprind cea de-a doua 
grenadă lipind-o de baza craniului lui Kawahara. Am 
întrezărit confuz sclipirea oceanului dedesubt, Cu Capul în 
Nori înălțându-se accelerat în sus departe de noi, şi o 
expresie pe chipul lui Kawahara care abandonase 
normalitatea undeva tot atât de departe ca şi nava. Ceva 
ţipa, dar eu nu mai ştiam dacă sunetul venea dinăuntru sau 
din afară. Percepția se îndepărta în spirală de mine cu 
țiuitul sfredelitor al aerului din jurul nostru, şi nu mi-am mai 
putut regăsi drumul spre mica fereastră a viziunii 
individuale. Căderea era la fel de seducătoare ca somnul. 

Cu ceea ce-mi mai rămăsese din voinţă, am strivit grenada 
şi craniul de pieptul meu, suficient de apăsat ca să 
detoneze. 

Ultimul meu gând a fost speranţa că Davidson îşi urmărea 
monitoarele. 

Capitolul Patruzeci şi Doi. 


Adresa era, oarecum ironic, în Licktown. Am părăsit 
autotaxiul două străzi mai la nord şi am mers pe jos restul 
drumului, incapabil să scap de senzaţia bizară de sinteză, 
de parcă mecanismul cosmosului se întrevedea dintr-odată 
prin materialul realităţii ca să-l observ eu. 

Apartamentul pe care îl căutam forma o parte a unui bloc 
în formă de U cu o platformă de aterizare de beton crăpat 
şi năpădit de buruieni. Printre terenurile patetice şi 
vehiculele de zbor am reperat imediat microcopterul. 
Cineva îl vopsise recent în purpuriu şi roşu dichisit, şi deşi 
zăcea tot lăsat obosit pe-o parte pe trenul de aterizare, i se 
fixaseră seturi lucioase de senzori care păreau scumpe pe 
nas şi pe coadă. Am dat din cap şi am urcat pe nişte scări 
exterioare la etajul al doilea al blocului. 

Uşa de la numărul 17 fu deschisă de un băiat de 
unsprezece ani care se holba la mine cu o ostilitate insipidă. 

— Da? 

— Aş vrea să vorbesc cu Sheryl Bostock. 

— Ei bine, nu e aici. 

Am oftat şi mi-am frecat cicatricea de sub ochi. 

— Eu cred că probabil asta nu e adevărat. Copterul ei e în 
curte, tu eşti fiul ei, Daryl, iar ea a ieşit din schimbul de 
noapte acum vreo trei ore. Spune-i te rog că cineva vrea să 
vorbească cu ea în legătură cu trupul lui Bancroft. 

— Eşti Sia? 

— Nu, vreau doar să vorbim. Dacă mă poate ajuta, ar 
putea să câştige ceva bani. 

Băiatul se mai holbă la mine încă vreo două secunde, apoi 
închise uşa fără un cuvânt. Dinăuntru l-au auzit strigându-şi 
mama. Am aşteptat luptându-mă cu dorinţa de a fuma. 

Cinci minute mai târziu Sheryl Bostock apăru de după 
tocul uşii, îmbrăcată într-un caftan larg. Trupul ei sintetic 
era şi mai lipsit de expresie decât al fiului ei, dar era o 
inexpresivitate a muşchilor care nu avea nimic de-a face cu 
atitudinea. Grupurile mici de muşchi au nevoie de timp ca 


să se încălzească după somn la modelele de sintetice mai 
ieftine, iar acesta era clar un model de pe piaţa reducerilor. 

— Vrei să vorbeşti cu mine? întrebă aspru vocea sintetică. 
De ce? 

— Sunt un detectiv particular care lucrează pentru 
Laurens Bancroft, am răspuns cât am putut mai amabil. Aş 
vrea să-ţi pun câteva întrebări despre îndatoririle tale la 
PsychaSec. Pot să intru? 

Scoase un sunet slab, care mă făcu să gândesc că probabil 
mai încercase şi înainte să închidă uşa bărbaţilor în nas, 
fără succes. 

— Nu durează mult. 

Ridică din umeri şi deschise larg uşa. Am trecut de ea şi 
am păşit într-o cameră păstrată în ordine dar jerpelită al 
cărei cel mai important obiect era categoric o consolă de 
divertisment de un negru lucios. Sistemul se înălța dintre 
huse în colţul opus ca un idol mecanic obscur, iar restul 
mobilei fusese aranjat ascultător în jurul lui. Ca şi vopseaua 
microcopterului, părea nou. 

Daryl dispăruse. 

— Frumoasă consolă, am zis, apropiindu-mă să examinez 
panoul frontal al maşinăriei. De când îl aveţi? 

— De ceva timp. 

Sheryl Bostock închise uşa şi rămase ezitând în picioare în 
mijlocul încăperii. Faţa ei se trezea şi acum expresia ei se 
afla undeva între somnolenţă şi suspiciune. 

— Ce vrei să mă întrebi? 

— Pot să stau jos? 

Îmi făcu semn în tăcere spre unul dintre fotoliile uzate rău 
şi ea se aşeză în faţa mea pe o canapea. Prin crăpăturile 
caftanului pielea ei sintetică apărea rozalie şi nefirească. M- 
am uitat la ea un timp, întrebându-mă dacă la urma 
urmelor chiar voiam să continui. 

— Aşadar? întinse ea mâna nervos spre mine. Ce vrei să 
mă întrebi? Mă trezeşti după schimbul de noapte, ar fi bine 
să ai naibii un motiv întemeiat pentru asta. 


— Marţi 14 august ai intrat în camera de reîntrupare a 
familiei Bancroft şi i-ai injectat unei clone a lui Laurens 
Bancroft un hipospray întreg de ceva anume. Aş dori să ştiu 
ce era, Sheryl. 

Rezultatul fu mai dramatic decât mi-aş fi putut imagina. 
Trăsăturile artificiale ale lui Sheryl Bostock tresăriră violent 
şi ea se retrase de parcă aş fi ameninţat-o cu un baston de 
cauciuc. 

— Face parte din îndatoririle mele obişnuite, strigă ea 
ascuţit. Sunt autorizată să introduc substanţe chimice în 
clone. 

Nu suna ca şi cum ar fi vorbit ea. Suna ca un lucru pe care 
cineva o pusese să-l memoreze. 

— Era sinamorfesteron? am întrebat cu voce scăzută. 

Corpurile sintetice ieftine nu roşesc nici nu pălesc, dar 
privirea ei transmise mesajul la fel de eficient. Părea un 
animal înspăimântat, trădat de stăpânul lui. 

— De unde ştii asta? Cine ţi-a spus? Glasul îi urcă până la 
un suspin acut: N-ai cum să ştii asta. Ea a spuscâă n-o să 
afle nimeni. 

Se prăbuşi pe sofa, plângând cu faţa acoperită de palme. 
Daryl apăru din cealaltă cameră la auzul plânsului mamei 
lui, ezită în dreptul uşii, şi evident hotărând că nu poate sau 
nu trebuie să facă nimic, rămase acolo, urmărindu-mă cu o 
expresie speriată pe chip. Mi-am reprimat un oftat şi i-am 
făcut semn cu capul, încercând să par cât mai inofensiv 
posibil. Se apropie prudent de sofa şi puse o mână pe 
umărul mamei lui, făcând-o să tresară ca de o explozie. 
Unde de amintiri se agitară în mine şi mi-am simţit chipul 
devenind rece şi ursuz. Am încercat să le zâmbesc, dar era 
absurd. 

Mi-am dres glasul. 

— N-am venit să-ţi fac nimic ţie, am zis. Vreau doar să ştiu. 

Dură aproape un minut până ce cuvintele să străbată prin 
pânzele de păianjen ale terorii şi să ajungă la conştiinţa lui 
Sheryl Bostock. Dură chiar mai mult până să-şi controleze 


lacrimile şi să ridice ochii spre mine. Alături, Daryl o 
mângâia gânditor pe cap. Mi-am arătat dinţii şi am încercat 
să-mi opresc amintirile de când aveam eu unsprezece ani 
să-mi năvălească în cap. Am aşteptat. 

— Ea a făcut-o, zise în cele din urmă. 

Curtis mă interceptă când am ajuns în dreptul aripii 
dinspre mare a Sintouch House. Avea faţa întunecată de 
furie şi mâinile strânse pumn pe laturile corpului. 

— Ea nu vrea să vorbească cu tine, se răsti el. 

— Dă-te la o parte, Curtis, am spus plat. Altfel o să ai 
necazuri. 

Braţele i se ridicară într-o postură de karate. 

— Am zis că nu vrea... 

În acel moment l-am lovit în genunchi şi el se prăbuşi la 
picioarele mele. O a doua lovitură îl rostogoli câţiva metri 
pe panta din direcţia terenului de tenis. Până să-şi revină 
din rotaţie eram deasupra lui. I-am înfipt un genunchi în 
şale şi i-am tras capul în sus, de păr. 

— N-am o zi prea grozavă, am zis cu răbdare. lar tu o faci 
şi mai proastă. Acum o să mă duc acolo să vorbesc cu şeful 
tău. O să-mi ia cam zece minute, apoi o să plec. Dacă eşti 
deştept n-o să-mi stai în drum. 

— Ticălosule... 

Am tras şi mai tare de păr şi el scânci. 

— Dacă intri după mine, Curtis, o să-ţi fac rău. Rău de tot. 
Înţelegi? Azi n-am chef de țânțari de teapa ta. 

— Lasă-l în pace, domnule Kovacs. Tu n-ai avut 
nouăsprezece ani? 

Am privit peste umăr spre Miriam Bancroft care stătea cu 
mâinile în buzunarele unui costum larg de culoarea 
nisipului croit după modelul hainelor de harem de pe 
Sharya. Părul ei lung era prins sus sub o legătură de pânză 
ocru şi ochii îi luceau în soare. Mi-am amintit brusc ce 
spusese Ortega despre Nakamura. Îi folosesc faţa şi corpul 
ca să-şi vândă marfa. Acum puteam să văd cu ochii mei, 
poza lejeră a unui trup de manechin al unei case de modă. 


Am dat drumul părului lui Curtis şi m-am retras în timp ce 
el se ridica în picioare. 

— Nu eram aşa de prost la vârsta asta, am minţit eu. N-ai 
vrea să-i spui lui s-o lase mai moale? Poate pe tine o să te 
asculte. 

— Curtis, du-te şi aşteaptă-mă în limuzină. Nu întârzii 
mult. 

— O să-i permiţi să... 

— Curtis! 

În tonul ei era o mirare cordială, de parcă ar fi fost o 
greşeală, de parcă replica nu ar fi făcut parte din program. 
Faţa lui Curtis se roşi auzind-o, şi se îndepărtă de noi cu 
lacrimi de consternare aşteptând în ochi. L-am urmărit 
dispărând, încă nevenindu-i să creadă că l-am bătut iar. 
Miriam Bancroft probabil îmi citi gândul pe chip. 

— Aş fi crezut că până şi apetitul tău pentru violenţă a fost 
satisfăcut deja, zise încet. Încă mai cauţi victime? 

— Cine spune că eu caut victime? 

— Tu. 

I-am aruncat o privire rapidă. 

— Nu-mi amintesc. 

— Ce convenabil. 

— Nu, nu înţelegi. Am ridicat palmele deschise spre ea: Nu 
îmi amintesc. Tot ceea ce am făcut împreună a dispărut. Nu 
am acele amintiri. Au fost şterse. 

Tresări ca şi cum aş fi lovit-o. 

— Dar... tu, zise ea cu întreruperi. Am crezut că... Arăţi... 

— La fel - m-am uitat în jos la mine, în trupul lui Ryker. Mă 
TOg, nu a rămas prea mult din celălalt trup când m-au 
pescuit din mare. Asta era singura opţiune. lar anchetatorii 
ONU au refuzat categoric să permită o altă dublă întrupare. 
Nu prea reuşesc să fiu convingător. O să fie şi aşa destul de 
greu să o justific pe cea făcută deja. 

— Dar cum ai... 

— Hotărât? Am zâmbit fără prea mult entuziasm: Vrei să 
intrăm şi să discutăm despre asta? 


Am lăsat-o să mă conducă iar în seră, unde cineva pusese 
o carafă şi pahare cu picior înalt pe o măsuţă ornamentală 
sub spalierii cu iarba martirului. Carafa era umplută cu un 
lichid de culoarea amurgului. Ne-am aşezat faţă în faţă fără 
să schimbăm vreun cuvânt sau vreo privire. Ea îşi turnă un 
pahar fără să-mi ofere şi mie, o mică neglijenţă care vorbea 
mult despre ceea ce se petrecuse între Miriam Bancroft şi 
celălalt sine al meu. 

— Mă tem că nu am prea mult timp, zise absent. După cum 
ţi-am spus la telefon, Laurens mi-a cerut să vin imediat la 
New York. Eram pe drum când ai sunat tu. 

Nu am spus nimic, aşteptând, şi când ea a terminat de 
turnat mi-am umplut şi eu paharul. Mişcarea mi se păru 
complet nepotrivită, iar stânjeneala mea trebuie să se fi 
văzut. Ea tresări când îşi dădu seama. 

— Oh, eu... 

— Nu contează. 

M-am lăsat pe spate în scaun şi am sorbit din băutură. Am 
simţit o uşoară aciditate sub dulceaţă. 

— Vrei să ştii cum am hotărât? Am tras la sorţi. Zaruri. 
Desigur, mai întâi am discutat despre asta ore întregi. Ne- 
au adus într-un forum virtual în New York, foarte elitist, 
discret ecranat, ca să decidem. Tot ce e mai bun pentru 
eroii momentului. 

Am descoperit o urmă de amărăciune făcându-şi loc în 
glasul meu, şi a trebui să mă opresc ca să scap de ea. Am 
mai luat o înghiţitură lungă din băutură. 

— Cum spuneam, am stat de vorbă. Mult. Ne-am gândit la 
o grămadă de moduri de a hotărî, dintre care unele erau 
chiar viabile, dar în cele din urmă ne tot întorceam la asta. 
Zaruri. Cel mai bun din cinci. De ce nu? 

Am ridicat din umeri, dar nu era gestul indiferent care 
speram. Încă mai încercam să scutur fiorul rece care mă 
străbătea ori de câte ori mă gândeam la acel joc, mai 
încercam, prea târziu, să-mi dau un sfat când miza era 
existenţa mea. Cel mai bun din cinci, şi totul se redusese la 


doi. Inima îmi bătea la fel ca ritmul de la Jerry's Closed 
Quarters, iar eu eram ameţit de adrenalină. Nici chiar 
înfruntarea lui Kawahara nu fusese aşa de dificilă. 

Când el pierduse ultima rundă, ne fixasem amândoi 
mâinile un timp aparent îndelungat. Apoi se ridicase cu un 
zâmbet pierit şi ridicase degetul mare şi arătătorul spre 
propriul cap, undeva între salut şi o sinucidere burlescă. 

— Să-i spun ceva lui Jimmy când o să-l întâlnesc? 

Am scuturat tăcut din cap. 

— Atunci, să ai o viaţă frumoasă, zisese el, şi părăsise 
încăperea luminată de soare, închizând lin uşa în urma lui. 
O parte din mine încă mai striga înăuntrul meu că el cedase 
cumva acest ultim joc. 

Fusesem reîntrupat a doua zi. Am ridicat din nou privirea. 

— Acum te întrebi de ce m-am mai ostenit să vin până aici. 

— Da, aşa e. 

— În legătură cu Sheryl Bostock, am spus. 

— Cine? 

Am oftat. 

— Miriam, te rog. Nu face lucrurile mai grele decât sunt 
deja. Sheryl Bostock e speriată de moarte că tu o să puisă 
fie omorâtă pentru ceea ce ştie. Am venit aici ca să mă 
convingi că nu are dreptate, pentru că i-am promis asta. 

Miriam Bancroft mă privi o clipă, cu ochii măriţi, apoi, 
convulsiv, îmi azvârli băutura în faţă. 

— Pitic arogant, şuieră ea. Cum îndrăzneşti? Cum 
îndrăzneşti? 

Mi-am şters băutura din ochi şi am fixat-o. Mă aşteptasem 
la o reacţie dar nu la asta. Am curăţat surplusul de cocktail 
din păr. 

— Scuză-mă? 

— Cum îndrăzneşti să vii aici, spunându-mi că e greu 
pentru tine? Ai măcar idee prin ce trece soţul meu în acest 
moment? 

— Păi, să vedem. Mi-am şters mâinile pe cămaşă, 
încruntându-mă: În clipa asta este oaspete de cinci stele la 


o anchetă specială ONU. Ce crezi, separarea maritală o să-l 
afecteze? Nu poate fi prea greu să găseşti un bordel în New 
York. 

Fălcile lui Miriam Bancroft se încleştară. 

— Eşti crud, şopti ea. 

— Iar tu eşti periculoasă. Am simţit aburii spărgând 
suprafaţa autocontrolului meu: Nu eu am omorât în bătaie 
un copil nenăscut. Nu eu am drogat clona soţului meu cu 
sinamorfesteron când era plecat la Osaka, ştiind foarte bine 
ce o să-i facă primei femei pe care o s-o reguleze în starea 
asta. Ştiind că acea femeie nu vei fi tu, bineînţeles. Nu e de 
mirare că Sheryl Bostock e îngrozită. Numai uitându-mă la 
tine, mă întreb dacă voi mai trăi să trec de porţile 
principale. 

— Opreşte-te. Inspiră adânc, tremurător: Opreşte-te. 'Te 
TOg. 

M-am oprit. Am rămas amândoi tăcuţi, ea cu capul plecat. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat, am zis în cele din urmă. 
Majoritatea faptelor le-am aflat de la Kawahara. Ştiu de ce 
s-a sinucis Laurens... 

— Ştii? Glasul ei era acum scăzut, dar în întrebare încă 
mai erau urme din fostul venin. Spune-mi, ce ştii tu? Că s-a 
sinucis ca să scape de şantaj. Asta se vorbeşte la New York, 
nu-i aşa? 

— E o presupunere rezonabilă, Miriam, am zis încet. 
Kawahara îl prinsese la strâmtoare. Respinge Rezoluţia 653 
sau altfel este expus ca asasin. Să se sinucidă înainte ca 
needlecast-ul să ajungă la PsychaSec era singurul mod prin 
care putea ieşi din încurcătură. Dacă nu ar fi fost aşa de 
încăpățânat în privinţa verdictului de sinucidere, ar fi putut 
scăpa. 

— Da. Dacă nu veneai tu. 

Am făcut un gest care părea necinstit de defensiv. 

— Nu a fost ideea mea. 

— Dar vinovăția? rosti ea prin linişte. Ai luat asta în 
considerare? Te-ai gândit ce trebuie să fi simţit Laurens 


când şi-a dat seama ce a făcut, când i s-a spus că fata aceea 
Rentang era catolică, o fată care niciodată nu-şi va putea 
recăpăta viaţa, chiar dacă Rezoluţia 653 ar sili-o să-şi reia 
temporar existenţa pentru a depune mărturie împotriva lui? 
Nu crezi că atunci când şi-a pus pistolul în gât şi a apăsat 
pe trăgaci, se pedepsea pe sine pentru ceea ce făcuse? Te- 
ai gândit vreodată că poate nu încerca să scape, după cum 
te-ai exprimat tu? 

M-am gândit la Bancroft, răsucind ideea în minte, dar era 
extrem de greu să spun ceea ce Miriam Bancroft voia să 
audă. 

— E o posibilitate, am admis. 

Îşi înăbuşi un hohot de râs. 

— E mai mult decât o posibilitate, domnule Kovacs. Uiţi că 
am fost aici în acea noapte. L-am urmărit de pe scări când a 
intrat. l-am văzut chipul. l-am văzut suferinţa pe chip. A 
plătit pentru ceea ce făcuse. A fost judecător şi executor 
pentru sine. A plătit, a distrus omul care a comis crima, iar 
acum un om care nu are nicio amintire despre acea crimă, 
un om care nu a comis crima, trăieşte din nou cu povara 
vinovăţiei. Eşti satisfăcut, domnule Kovacs? 

Ecourile amare ale glasului ei erau filtrate de iarba- 
martirului. Liniştea se îngroşa. 

— De ce ai făcut-o? am întrebat, când ea nu dădu niciun 
semn că ar mai intenţiona să vorbească. De ce Maria 
Rentang a trebuit să plătească pentru infidelităţile soţului 
tău? 

Se uită la mine de parcă i-aş fi cerut un adevăr spiritual 
major şi scutură neajutorată din cap. 

— Era singura cale prin care m-am gândit că-l pot răni, 
murmură ea. 

În final nu era deosebită de Kawahara, am gândit: o 
sălbăticie atent pusă la cale. Un alt Mat mişcând oamenii 
mărunți ca pe piesele unui puzzle. 

— Curtis lucra pentru Kawahara, ştiai? am întrebat 
inexpresiv. 


— Am bănuit. Mai târziu. Ridică o mână: Dar nu aveam 
cum s-o dovedesc. Tu cum ai aflat? 

— Retrospectiv. El m-a dus la Hendrix, mi l-a recomandat. 
Kadmin a apărut la cinci minute după ce am intrat, la 
ordinele lui Kawahara. E prea aproape pentru a fi o 
coincidenţă. 

— Da, zise ea distant. Se potriveşte. 

— Curtis ţi-a făcut rost de sinamorfesteron? 

Ea aprobă. 

— Prin intermediul lui Kawahara, îmi închipui. O cantitate 
nelimitată. Era drogat până-n albul ochilor în seara în care 
l-ai trimis la mine. El ţi-a sugerat să înţepi clona înainte de 
călătoria la Osaka? 

— Nu el. Kawahara. Miriam Bancroft îşi drese glasul: Am 
avut o conversaţie neobişnuit de candidă cu câteva zile 
înainte. Privind în urmă, cred că ea punea la cale toată 
afacerea de la Osaka. 

— Da, Reileen e foarte meticuloasă. Era foarte 
meticuloasă. Ea ar fi ştiut că are şanse egale ca Laurens să 
refuze s-o susţină. Aşa că tu ai mituit-o pe Sheryl Bostock cu 
o vizită pe o insulă pentru distracţie, ca şi pe mine. Numai 
că în loc să se joace cu trupul minunat al lui Miriam 
Bancroft ca mine, ea a ajuns să-l poarte. O mână de bani şi 
promisiunea că într-o zi va putea să mai vină. Biata proastă, 
a fost în paradis pentru treizeci şi şase de ore şi acum e ca 
un toxicoman în sevraj. Aveai de gând s-o mai chemi 
vreodată acolo? 

— Sunt o femeie de cuvânt. 

— Da? Ei bine, fă-o curând, ca o favoare pentru mine. 

— Şi restul? Ai dovezi? Intenţionezi să-i spui lui Laurens 
care a fost partea mea în toate astea? 

Am băgat mâna în buzunar şi am scos un disc negru mat. 

— Înregistrarea injecţiei, am zis, ridicându-l. Diverse 
înregistrări cu Sheryl Bostock ieşind de la PsychaSec şi 
zburând să înâlnească limuzina ta, apoi îndreptându-se 
spre largul mării. Fără asta, nu există nimic care să arate că 


soţul tău nu a ucis-o pe Maria Rentang lipsit de ajutor 
chimic, dar probabil se va presupune că a fost drogat de 
Kawahara la bordul Capului în Nori. Nu e o dovadă, dare 
ceva util. 

— De unde ai ştiut? Se uita într-un colţ al serei, cu vocea 
stinsă şi distantă: Cum ai ajuns la Bostock? 

— În cea mai mare parte intuitiv. M-ai văzut uitându-mă 
prin telescop? 

Aprobă din cap şi-şi drese glasul. 

— Am crezut că te joci cu mine. Am crezut că îi spusesei. 

— Nu. Am simţit o împunsătură de furie: Kawahara o ţinea 
prizonieră în virtual pe prietena mea. Şi mă ameninţa că o 
torturează până înnebuneşte. 

Se uită într-o parte la mine, apoi îşi îndepărtă privirea. 

— N-am ştiut asta, zise ea încet. 

— Da, mă rog - am ridicat din umeri. Telescopul mi-a oferit 
jumătate din informaţii. Soţul tău s-a aflat la bordul Capului 
în Nori înainte de a se sinucide. Apoi am început să mă 
gândesc la toate lucrurile oribile cu care se juca Kawahara 
acolo sus, şi m-am întrebat dacă era posibil ca soţul tău să fi 
fost împins să se sinucidă. Chimic, sau cu ajutorul unui 
program virtual. Am mai întâlnit aşa ceva. 

— Da, sunt convinsă că ai întâlnit. Acum glasul ei suna 
obosit, îndepărtat. Atunci de ce ai căutat la PsychaSec şi nu 
la Cu Capul în Nori? 

— Nu sunt sigur. Intuiţie, cum am spus. Poate pentru că 
îndoparea cu chimicale la bordul unui bordel aerian nu 
prea părea stilul lui Kawahara. Prea pripit, prea 
rudimentar. Ea e un jucător de şah, nu un scandalagiu. Era. 
Sau poate pur şi simplu pentru că nu aveam cum să 
pătrund în sistemul de supraveghere al Capului în Nori aşa 
cum am reuşit la PsychaSec, şi eu voiam să fac ceva imediat. 
În orice caz, i-am spus lui Hendrix să intre şi să verifice 
procedurile medicale standard pentru clone, apoi să 
deruleze înapoi în căutare de orice neregulă. Aşa am ajuns 
la Sheryl Bostock. 


— Cât de perspicace. Se întoarse să se uite la mine: Şi 
acum, domnule Kovacs? Facem din nou dreptate? O altă 
crucificare pentru Mat? 

Am aruncat discul pe masă. 

— l-am spus lui Hendrix să intre şi să şteargă 
înregistrarea injecţiei din dosarele PsychaSec. Cum am 
spus, probabil se va presupune că soţul tău a fost drogat la 
Cu Capul În Nori. Soluţia cea mai avantajoasă. A, şi am 
şters din memoria lui Hendrix şi vizita ta la mine, în 
eventualitatea că cineva ar vrea să scoată ceva din 
declaraţia ta că ai vrea să mă cumperi. Într-un fel sau altul, 
aş spune că îi datorezi lui Hendrix câteva favoruri 
importante. Câţiva clienţi din când în când zicea el că ar fi 
suficient. Relativ vorbind, n-ar trebui să coste mult. l-am 
cam promis asta în numele tău. 

Nu i-am spus despre faptul că Ortega văzuse scena din 
dormitor, şi cât durase ca s-o conving. Încă nu eram sigur 
de ce ea fusese de acord. Am urmărit în schimb mirarea de 
pe chipul lui Miriam Bancroft întreaga jumătate de minut 
cât dură până să se întindă şi să strângă mâna în jurul 
discului. Mă privi pe deasupra degetelor încleştate. 

— De ce? 

— Nu ştiu, am spus posac. Cine ştie, poate că tu şi Laurens 
vă meritaţi unul pe altul. Poate că tu meriţi să continui să 
iubeşti un neadaptat sexual infidel care nu se poate 
descurca cu respectul şi poftele într-o aceeaşi relaţie. Poate 
că el merită să nu afle dacă a ucis-o pe Rentang neprovocat 
sau nu. Poate sunteţi la fel ca Reileen, amândoi. Poate tot ce 
merită un Mat este un altul la fel. Ştiu doar că noi restul nu 
vă merităm pe voi. 

M-am ridicat să plec. 

— Mulţumesc pentru băutură. Am înaintat până la uşă... 

— Takeshi. 

Şi m-am întors, fără să vreau, cu faţa spre ea. 

— Nu e vorba de asta, zise ea cu convingere. Poate că tu 
crezi toate lucrurile astea, dar nu de asta e vorba. Nu-i aşa? 


Am clătinat din cap. 

— Nu, nu e vorba de asta, am admis. 

— Atunci de ce? 

— Am mai spus, nu ştiu de ce. 

M-am uitat fix la ea, întrebându-mă dacă eram bucuros că 
nu-mi puteam reaminti sau nu. Vocea mi se îmblânzi. 

— Dar el m-a rugat să fac asta, dacă câştig. A fost o parte 
din înţelegere. Nu mi-a spus de ce. 

Am lăsat-o singură în mijlocul ierbii-martirului. 

EPILOG. 

Marea era în reflux la Ember, dezvelind o vastă suprafaţă 
udă de nisip care se întindea aproape până la epava lui 
Free Trade Enforcer. Pietrele de care se spintecase cargoul 
erau expuse, adunate în apele puţin adânci într-un arc ca 
nişte scurgeri fosilizate din măruntaiele navei. Păsări 
marine se căţăraseră pe ele, ţipând ascuţit una la alta. O 
briză subţire trecea peste nisip şi provoca mici unde de o 
clipă în băltoacele lăsate de paşii noştri. De-a lungul 
promenadei, chipul Anchanei Salomao fusese dat jos, 
intensificând pustietatea sumbră a străzii. 

— Credeam că ai plecat, zise Irene Elliott lângă mine. 

— Sunt pe cale. Lumea lui Harlan întârzie autorizaţia 
pentru needlecast. Nu prea mă vor înapoi. 

— Şi nici aici nu te vrea nimeni. 

Am ridicat din umeri. 

— Pentru mine nu e o situaţie nouă. 

Am continuat să mergem un timp în linişte. Era o senzaţie 
ciudată să vorbesc cu Irene Elliott în propriul ei trup. În 
zilele premergătoare afacerii de la Cu Capul În Nori mă 
obişnuisem să privesc în jos spre faţa ei, dar această blondă 
osoasă era aproape la fel de înaltă ca mine, şi avea un aer 
de competenţă tristă care ieşea doar slab în evidenţă în 
manierismele celuilalt corp. 

— Mi s-a oferit o slujbă, spuse ea rar. Consultant de 
specialitate pentru Mainline t.p.d. Ai auzit de ei? 

Am scuturat din cap. 


— Sunt destul de cunoscuţi pe Coasta de Est. Probabil au 
proprii lor vânători de capete în echipa de resurse, sau ceva 
de genul ăsta. Imediat ce ONU m-a reabilitat, au şi bătut la 
uşa mea. O ofertă explozivă, cinci miare dacă semnez pe 
loc. 

— Mda, practica standard. Felicitări. Te muţi în est, sau îţi 
transmit ei ce ai de lucru aici? 

— Probabil o s-o fac de aici, cel puţin pentru un timp. Am 
pus-o pe Elizabeth într-un apartament virtual în Bay City, şi 
e mult mai ieftin să transmiţi local. Demararea acţiunii ne 
costă cea mai mare parte din cele cinci mii, şi ne imaginăm 
că o să maitreacă câţiva ani până să ne permitem s-o 
reîntrupăm, îmi surise timid: Deocamdată aşa ne petrecem 
cea mai mare parte a timpului. Acolo s-a dus Victor astăzi. 

— Nu trebuie să-l scuzi, i-am spus blând. Oricum nu-mi 
imaginasem că ar vrea să vorbească cu mine. 

Privi în depărtare. 

— Ştii, el a fost întotdeauna atât de mândru şi... 

— Lasă asta. Dacă cineva mi-ar călca sentimentele în 
picioare aşa cum i-am făcut eu lui, nici eu nu prea aş avea 
chef să-i vorbesc. 

M-am oprit şi am căutat în buzunar. 

— Mi-am adus aminte. Ţi-am adus ceva. 

Ea se uită la cartea de credit de un gri anonim din mâna 
mea. 

— Ce-i asta? 

— Cam o mie opt sute, am zis. Cu asta îmi imaginez că o să 
vă puteţi permite ceva crescut în mod natural pentru 
Elizabeth. Dacă se hotărăşte repede, o puteţi reîntrupa 
până la sfârşitul anului. 

— Cum? Se holbă la mine cu un zâmbet apărând şi 
dispărând de pe faţă, ca cineva căruia i se spusese o glumă 
pe care nu era sigură că o înţelege. Ne dai... De ce? De ce 
faci asta? 

De data asta aveam un răspuns. Mă gândisem la el de 
dimineaţă pe drumul dinspre Bay City. Am luat mâna lui 


Irene Elliott şi i-am apăsat cardul în palmă. 

— Pentru că vreau să fac ceva cinstit la finalul a toate 
astea, am spus încet. Ceva care să mă facă să mă simt bine. 

Pentru o secundă continuă să se holbeze la mine. Apoi 
parcurse mica distanţă dintre noi şi-şi aruncă braţele în 
jurul meu cu un strigăt care îi făcu pe pescăruşii mai 
apropiaţi să se ridice alarmaţi de pe nisip. Am simţit lacrimi 
prelingându-se pe obrazul meu, dar ea în acelaşi timp şi 
râdea. Mi-am strâns şi eu braţele în jurul ei şi am 
îmbrăţişat-o. 

În clipele cât a durat îmbrăţişarea, şi puţin după aceea, m- 
am simţit la fel de curat ca briza care venea dinspre mare. 

lei ceea ce ţi se oferă, spunea Virginia Vidaura, undeva. Şi 
uneori asta trebuie să fie de ajuns. 

Le mai luă încă unsprezece zile până să autorizeze 
întoarcerea mea pe Lumea lui Harlan, dintre care pe 
majoritatea le-am petrecut la Hendrix privind ştirile şi 
simţindu-mă în mod ciudat vinovat de plecarea mea 
iminentă din hotel. Existau foarte puţine date concrete 
făcute publice privind decesul lui Reileen Kawahara, astfel 
că reportajele erau morbide, senzaţionale şi în mare 
măsură incorecte. Ancheta specială ONU rămânea învăluită 
în secret, iar când zvonurile despre iminenta adoptare a 
Rezoluţiei 653 izbucniră în cele din urmă existau prea 
puţine lucruri care să facă legătura cu ceea ce se petrecuse 
înainte. Numele lui Bancroft nu apăru niciodată, şi nici al 
meu. 

Nu am mai vorbit niciodată cu Bancroft. Autorizaţia de 
needlecast şi poliţa de reîntrupare pentru Lumea lui Harlan 
mi-au fost înmânate de Oumou Prescott care, deşi a fost 
destul de amabilă şi m-a asigurat că termenii contractului 
meu vor fi onoraţi literă cu literă, mi-a transmis de 
asemenea şi un mesaj uşor ameninţător că nu trebuie să 
încerc niciodată pe viitor să intru în legătură cu niciunul 
dintre membrii familiei Bancroft. Motivul invocat de 
Prescott a fost greşeala mea în privinţa poveştii cu Jack It 


Up, încălcarea mult-lăudatului meu cuvânt, dar eu ştiam 
mai bine. Văzusem asta pe faţa lui Bancroft în camera de 
anchetă când ieşiseră la iveală faptele despre plimbările şi 
activităţile lui Miriam Bancroft în timpul asaltului asupra 
Capului În Nori. În ciuda aiurelilor lui despre rafinamentul 
urban, nemernicul era înjunghiat de gelozie. Mă întrebam 
ce ar fi făcut dacă ar fi trebuit să parcurgă şi înregistrările 
şterse cu dormitorul de la Hendrix. 

Ortega mă însoţi la Bay City Central în ziua needlecast- 
ului, în aceeaşi zi în care Mary Lou Hinchley era 
downloadată într-un trup standard sintetic pentru 
începerea procesului despre Cu Capul În Nori. Mulțimea 
scanda pe scările de la intrare, ascunsă în spatele unui şir 
de poliţişti de la Ordinea Publică ONU, arătând feroce în 
uniformele lor negre. Aceleaşi pancarte holografice 
rudimentare pe care mi le aminteam de la sosirea mea pe 
Pământ apăreau ici-colo deasupra capetelor în timp ce noi 
ne croiam drum printre reprezentanţii presei. Cerul de 
deasupra noastră era de un cenuşiu rău prevestitor. 

— Clovni blestemaţi, mârâi Ortega împingând cu coatele 
ultimii demonstranți din calea ei. Dacă o să-i provoace pe 
cei de la Ordine o să le pară rău. l-am mai văzut pe băieţii 
ăştia în acţiune şi nu e ceva frumos. 

Am ocolit un tânăr ras în cap care înălța violent un pumn 
spre cer şi în celălalt ţinea un generator de pancartă. Avea 
vocea răguşită şi părea să fie într-o transă frenetică. Am 
ajuns-o pe Ortega la marginea superioară a mulţimii, 
gâfâind puţin. 

— Nu sunt suficient de organizaţi ca să reprezinte o 
ameninţare reală, am spus ridicând glasul ca să fac faţă 
mulţimii. Doar fac zgomot. 

— Mă rog, asta nu i-a oprit până acum pe cei de la Ordine. 
Probabil o să spargă câteva capete doar din principiu. Ce 
încurcătură nenorocită. 

— Preţul progresului, Kristin. Tu ai vrut Rezoluţia 653. Am 
făcut semn spre marea de feţe furioase de sub noi: Acum o 


ai. 

Unul dintre bărbaţii mascaţi în uniformă de deasupra 
noastră rupse rândurile şi cobori treptele, cu bastonul puţin 
ridicat în mână. Geaca lui purta pe umăr însemnul stacojiu 
de sergent. Ortega îşi flutură insigna spre el şi după o 
scurtă conversaţie cu vocea ridicată ni se permise să 
trecem. Şirul se întrerupse făcându-ne loc şi apoi urmară 
uşile duble spre sala de dincolo de ele. Era greu de spus ce 
era mai mecanic, uşile sau figurile negre lipsite de chip care 
stăteau de pază lângă ele. 

Înăuntru era linişte şi semiîntuneric, o lumină slabă venind 
prin panourile din tavan. Am privit în jur la băncile goale şi 
am oftat. Pe orice lume te-ai afla, indiferent dacă ai făcut 
bine sau rău, întotdeauna pleci în acelaşi fel. 

Singur. 

— Ai nevoie de un minut? 

Am scuturat din cap. 

— Am nevoie de o viaţă, Kristin. Poate de mai mult. 

— Păzeşte-te necazuri, poate o să ai parte. 

O tentativă de umor plutea în glasul ei, mai degrabă ca un 
cadavru într-o piscină, şi probabil că ea îşi dădu seama cum 
suna căci fraza era întreruptă. Stânjeneala îşi făcea loc 
între noi, ceva ce începuse imediat ce fusesem reîntrupat în 
corpul lui Ryker pentru timpul real petrecut cu comitetul de 
audiere. Pe durata anchetei fusesem prea ocupați ca să ne 
vedem des şi când în cele din urmă procedurile se 
încheiaseră şi toată lumea plecase acasă tiparul se reluase. 
Avusesem câteva acuplări impetuoase şi numai superficial 
satisfăcătoare, dar chiar şi acestea încetaseră atunci când 
devenise limpede că Ryker va fi reabilitat şi eliberat. 
Căldura reciprocă pe care o adunasem în noi scăpase acum 
de sub control, periculoasă, ca flăcările dintr-un felinar de 
furtună spart, şi încercarea de a le stăpâni era pentru 
amândoi ca o arsură dureroasă. 

M-am întors şi i-am adresat un surâs palid. 

— Să mă feresc de necazuri? Asta i-ai spus şi lui lrepp? 


Era o replică răutăcioasă, şi eu ştiam asta. Contrar tuturor 
aşteptărilor, se părea că Kawahara o ratase pe Trepp cu 
toate mai puţin marginea razei paralizante. Pistolul cu alice, 
îmi aminteam că mi se spusese, fusese fixat la dispersie 
minimă chiar înainte de a intra să o înfrunt pe Kawahara. 
Noroc pur că îl lăsasem aşa. Atunci când legiştii ONU 
chemaţi rapid sosiseră la Cu Capul În Nori ca să adune 
probele sub îndrumarea lui Ortega, Trepp se evaporase, de 
asemenea şi harnaşamentul meu gravitațional din turela de 
testare a atmosferei pe unde mă urcasem la bord. Nu ştiam 
dacă Ortega şi Bautista găsiseră de cuviinţă s-o lase pe 
mercenară să plece în vederea mărturiei pe care ar fi 
putut-o depune în cazul Panama Rose, sau dacă Trepp pur 
şi simplu dispăruse din scenă înainte de a ajunge acolo 
poliţia. Ortega nu oferise nicio informaţie şi nu rămăsese 
suficient din fosta noastră intimitate ca să o întreb direct. 
Acum era pentru prima dată când discutam problema pe 
faţă. 

Ortega se încruntă la mine. 

— Îmi ceri să vă pun pe amândoi în aceeaşi oală? 

— Nu-ţi cer să faci nimic, Kristin. Am ridicat din umeri: 
Dar adevărul e că nu văd mare diferenţă între mine şi ea. 

— Continuă să gândeşti aşa şi nimic nu se va schimba 
pentru tine. 

— Kristin, niciodată nu se schimbă nimic. Am arătat cu 
degetul mare în spate spre mulţimea de afară: O să existe 
întotdeauna idioţi ca ăştia, care înghit credinţe întregi de-a 
gata ca să nu trebuiască să judece cu mintea lor. O să existe 
întotdeauna oameni ca Bancroft şi Kawahara care să apese 
pe butoane şi să profite. Oameni ca tine care să se asigure 
că lucrurile merg ca unse şi regulile nu sunt încălcate prea 
des. Iar când Mat-ii vor să încalce ei înşişi regulile trimit 
oameni ca Trepp şi ca mine ca s-o facă. Ăsta e adevărul, 
Kristin. A fost adevărul încă de când m-am născut eu acum 
o sută cincizeci de ani şi din ceea ce am citit în cărţile de 


istorie, n-a fost niciodată altfel. Ar fi bine să te obişnuieşti 
cu asta. 

Mă privi un timp inexpresiv, apoi dădu din cap ca şi cum ar 
fi ajuns la o decizie interioară. 

— Dintotdeauna ai avut de gând s-o omori pe Kawahara, 
nu-i aşa? Porcăria aia cu mărturisirea a fost ca să mă ai de 
partea ta. 

Era o întrebare pe care mi-o pusesem şi eu de multe ori, şi 
încă nu aveam un răspuns clar. Am ridicat iarăşi din umeri. 
— Merita să moară, Kristin. Să moară cu adevărat. Asta 

ştiu cu siguranţă. 

Deasupra capului meu, o răpăială slabă se auzi de pe 
panourile acoperişului. Mi-am aplecat capul pe spate şi am 
văzut explozii transparente pe sticlă, începuse să plouă. 

— Trebuie să plec, am zis încet. Data viitoare când o să 
vezi faţa asta nu o voi mai folosi eu, aşa că dacă vrei să spui 
ceva... 

Chipul lui Ortega tresări aproape imperceptibil când am 
spus asta. M-am blestemat pentru gafă şi am încercat să-i 
iau mâna. 

— Uite, dacă asta face să-ţi fie mai uşor, nu ştie nimeni. 
Bautista probabil suspectează că am fost împreună, dar 
nimeni nu ştie cu adevarat. 

— Ştiu eu, zise ea aspru, fără să-mi dea mâna. Îmi 
amintesc. 

Am oftat. 

— Da, şi eu. Merită să ne amintim, Kristin. Dar nu trebuie 
să-ţi strice restul vieţii. Du-te şi adă-l pe Ryker înapoi, şi 
treci la nivelul următor. Asta contează. A, da - am băgat 
mâna în interiorul hainei şi am extras un pachet şifonat de 
ţigări. Şi poţi să iei astea înapoi. Eu nu mai am nevoie de 
ele, şi nici el, aşa că nu-l fă să se apuce iar. Îmi datorezi 
asta, cel puţin. Asigură-te că se lasă. 

Clipi şi mă sărută brusc, undeva între gură şi obraz. O 
imprecizie pe care nu am încercat s-o corectez în niciun 
sens. M-am întors înainte de a putea să văd dacă aveau să 


apară lacrimi şi am pornit spre scările de la capătul opus al 
sălii. Am privit o dată în urmă, când am început să urc 
scările. Ortega stătea încă acolo, cu braţele strânse în jurul 
ei, urmărindu-mă. În lumina slabă a lămpilor de veghe se 
afla prea departe ca să-i văd faţa cu claritate. 

Pentru o clipă ceva mă duru în interior, ceva atât de adânc 
înrădăcinat încât am ştiut că a-l smulge ar însemna să 
distrug esenţa a ceea ce mă menținea întreg. Sentimentul 
se ridică şi se strivi ca ploaia în spatele ochilor mei crescând 
pe măsură ce răpăiala ploii pe acoperiş se intensifica şi 
sticla se uda. 

Apoi l-am blocat. 

M-am întors spre următoarea treaptă, am găsit undeva în 
piept un chicotit şi l-am aruncat afară. Chicotitul se aprinse 
şi deveni un fel de râs. 

Treci la nivelul următor. 

Uşile mă aşteptau la capătul treptelor, needlecast-ul 
dincolo. 

Încă încercând să râd, am trecut prin ele. 


SFÂRŞIT