Barry Eisler — [John Rain] 03 Tradarea

BARRY EISLER 


RADAREA 


BARRY EISLER 


Seria: Asasinul din Tokio #3 


TRĂDAREA 


Original: Winner Take All: 
John Rain #3 (2014) 


Traducere din limba engleză: 


MIHAI-DAN PAVELESCU 


virtual-project.eu 


VP - 


2 


Dacă nu las niciun semn în urma mea în lumea aceasta 


trecătoare, 
ce mi-ai putea reproșa atunci? 


Poemul de moarte 
al lui Ukifune în Genji Monogatari 


VP-3 


Partea | 


Nu vom conteni cu explorarea 

Și sfârșitul dibuirii pururi 

Va fi s-ajungem de unde-am pornit 
Și să cunoaștem locu-ntâia oară. 


T.S. ELIOT, 
Patru cvartete! 


Capitolul 1 


CIA mă angajase să-l „retrag” pe Belghazi, nu să-l protejez. 
Așa că dacă lucrurile nu mergeau bine, următorul lor candidat 
pentru o retragere aveam să fiu probabil chiar eu. 

Insă după cum vedeam situaţia, salvarea lui Belghazi de 
individul pe care îl poreclisem „Karate” i-ar fi făcut o favoare 
Unchiului Sam. La urma urmelor, poate că Karate nu reușea să 
simuleze un deces natural, ori era prins, ori făcea ceva de 
mântuială și atunci ar fi apărut neînțelegeri, suspiciuni și 
acuzaţii - exact genul de probleme pentru evitarea cărora mă 
angajase CIA. 

La astea se adăuga desigur problema plătirii mele. Dacă 
Karate ajungea primul la Belghazi și eu nu-mi puteam atribui 
reușita, era posibil să rămân fără un cec, iar asta n-ar fi fost 
foarte corect, nu? 

II poreclisem Karate, fiindcă suspiciunile mele legate de el 
începuseră să se coaguleze când îl văzusem executând kata, 
„forme”, de karate în sala de fitness a hotelului Mandarin 
Oriental din Macao, unde stăteam amândoi și unde Belghazi 
urma să sosească în curând. Evitând hăţișul de mașini Lifecycles 
și Cybex, el preferase să se concentreze asupra unei serii de 
punciuri, blocaje și lovituri cu piciorul în aer, care ar fi putut 
semăna pentru neiniţiaţi cu o rutină de dans marțial. De fapt, 


1 Ed. Univers, București, 1971. (n. trad.). 
VP-4 


mișcările lui erau bune - fluide, exersate și puternice. Ar fi fost 
impresionante la orice ins de douăzeci de ani, dar bărbatul 
acesta părea să aibă minimum patruzeci. 

La răstimpuri și eu execut exerciţii similare de unul singur, 
deși nimic atât de ceremonial și de stilizat. lar când mă antrenez 
în felul acela, n-o fac în public. Atrage prea multă atenţie, mai 
ales din partea cuiva care recunoaște ceea ce vede. Din partea 
cuiva ca mine. 

În domeniul meu de activitate, atragerea atenţiei însemnă o 
încălcare serioasă a legilor raţiunii și așadar a șanselor de 
supraviețuire. Pentru că dacă cineva te remarcă, într-un fel sau 
altul, va fi predispus să privească mai îndeaproape și s-ar putea 
să observe altceva. Ar putea începe să apară atunci un șablon, 
care altfel ar fi rămas discret ascuns, după care mantia de 
anonimat îţi va fi sfâșiată metodic, probabil pentru a fi rețesută 
în ceva mai asemănător unui linţoliu. 

Karate ieșea de asemenea în evidenţă din cauza trăsăturilor 
sale - europene bănuiam eu, deși n-aș fi putut preciza ţara. 
Avea piele albă, păr negru tuns periuţă și, când nu era ocupat 
cu Poziţia Călăreţului de fier sau cu Lovitura de picior nr. 2 cu 
rotire spre spate în sala din Mandarin Oriental, prefera pantofi 
de sport fini cu talpă subţire și jachete sport cu rever întors 
manual. Populaţia de o jumătate de milion de locuitori din 
Macao este formată în proporţie de nouăzeci și cinci la sută din 
chinezi, cu doar un mic contingent de portughezi care au rămas 
pentru a reaminti oricui ar fi interesat că teritoriul, actualmente 
o regiune administrativă specială a Chinei, la fel ca Hong Kong, 
a fost relativ recent colonie portugheză, iar milioanele de turiști 
ce sosesc anual să joace în cazinouri vin aproape toţi din 
învecinatele Hong Kong, Taiwan și China continentală, așa încât 
non-asiaticii ies ușor în evidenţă. 

lar aceea fusese o parte din motivul pentru care CIA dorise ca 
eu să preiau misiunea Belghazi. Nu doar faptul că Belghazi 
devenise un furnizor primar pentru grupări fundamentaliste din 
Asia de sud-est, pe care, după 11 septembrie 2001, Unchiul Sam 
ajunsese să le considere o ameninţare serioasă. Și nici abilitatea 
mea dovedită de a regiza „cauze naturale” pentru deces, care, 
în cazul acesta, avea să fie necesară deoarece se părea că 
Belghazi avea protectori în rândul unor guverne „aliate” pe care 
Unchiul Sam prefera să nu le ofenseze. Scena probabilă a 


VP-5 


jobului avea să necesite invizibilitate pe un fundal asiatic. Și cu 
toate că mama mea a fost americană, chipul îmi este dominat 
de caracteristicile japoneze ale tatălui - consecinţa șansei 
genetice, amplificată cu ani în urmă de unele operaţii de 
chirurgie plastică judicioase, la care mă supusesem pentru a mă 
pierde mai ușor în Japonia. 

Karate izbutise să strălucească așadar pe ecranul radarului 
meu prin etnia vizibilă și mișcările de iată, după care începusem 
să observ mai multe. În primul rând, el avea obiceiul să se 
învârtă în jurul hotelului: sala de fitness, cafeneaua, terasa, 
holul recepţiei. Indiferent de unde ar fi provenit, el străbătuse 
cale lungă pentru a ajunge în Macao. De aceea, nu era prea 
firesc să nu părăsească vecinătatea hotelului pentru a vizita 
punctele de interes turistic... decât dacă nu cumva aștepta pe 
cineva. 

Bineînțeles, era posibil ca eu însumi să fiu vizibil pentru alţi 
observatori. Aveam însă o însoţitoare - o tânără japoneză care 
explica într-o oarecare măsură faptul că nu mă îndepărtam prea 
mult de hotel. Se numea Keiko, sau cel puţin așa se prezentase 
la agenţia japoneză de însoţitoare prin intermediul căreia o 
angajasem. Avea douăzeci și cinci de ani, așadar era prea 
tânără pentru mine ca s-o privesc cu seriozitate, însă era 
drăguță și surprinzător de inteligentă, iar tovărășia ei îmi făcea 
plăcere. Mai important încă, prezenţa lui Keiko mă făcea să par 
nu atât un spion sau asasin singuratic care examina viitoarea 
scenă a crimei, cât mai degrabă un japonez de patruzeci- 
cincizeci de ani, care-și adusese amanta la Macao, poate pentru 
a juca în cazinouri, poate pentru a petrece mai mult timp singuri 
într-un hotel. 

Într-o dimineaţă Keiko și cu mine am coborât în Cafe Girassol 
din hotel, pentru a ne bucura de micul dejun de tip bufet. Pe 
când eram conduși spre o masă, am cercetat sala pentru semne 
de pericol, așa cum am obiceiul de câte ori intru într-o încăpere. 
În primul rând, determinarea punctelor „fierbinţi”. Colţul din 
spate 1: masă cu patru albi tineri, doi bărbaţi și două femei, 
echipați pentru drumeţie. Accente australiene. Probabilitate de 
ameninţare redusă. Colțul din spate 2: Karate. Hmm. 
Probabilitate de ameninţare medie. 

Continuă mișcarea ochilor. Termină scanarea. Mesele de 
lângă perete: goale. Locurile de la geam: un cuplu de chinezi 


VP-6 


vârstnici. Masa următoare: trei fete, îmbrăcăminte la modă, 
maniere sigure pe sine, probabil chinezoaice din Hong Kong 
venite într-o scurtă vacanţă. Masa următoare: o pereche de 
indieni în costume de afaceri, vorbind în accente punjabi 
însorite. Nimic care să mă neliniștească. 

Am revenit cu coada ochiului la zona lui Karate. Stătea cu 
spatele la perete și avea câmp vizual perfect spre intrarea în 
restaurant. Locul unde se așezase era cel pe care l-aș fi așteptat 
din partea unui profesionist, iar concentrarea lui asupra sălii 
oferea dovezi suplimentare. Ținea înaintea lui un ziar deschis, 
deși nu se sinchisea să citească. Ar fi fost mai bine dacă n-ar fi 
recurs la materialul pentru lectură, fiindcă atunci ar fi putut 
cerceta sala cu privirea ca și când s-ar fi plictisit și n-ar fi avut 
nimic mai bun de făcut decât să-i studieze pe nou-veniți. 

Sau ar fi trebuit să-și fi adus un însoțitor, așa cum 
procedasem eu. La un moment dat l-am simţit privindu-ne și am 
fost mulțumit că o aveam pe Keiko lângă mine, zâmbindu-mi în 
ochi aidoma unei iubite satisfăcute. Surâsul ei era de asemenea 
foarte convingător. Era extrem de pricepută în meseria ei. 

Totuși pe cine aștepta Karate? Aș fi putut presupune că pe 
mine - mi se pare că un tip din Silicon Valley a spus cândva 
„doar paranoicii supraviețuiesc” -, dar eram sigur că nu era 
cazul. Prea multe întâlniri accidentale, urmate de... nimic. Nicio 
încercare de a mă urmări, nicio încercare de a-mi recunoaște 
chipul, nicio privire scrutătoare, niciun sentiment de felul ăsta-; 
el. După mai bine de un sfert de secol petrecut în domeniul ăsta 
de activitate și după foarte multă instruire incidentală 
anterioară, sunt sensibil la asemenea lucruri. Instinctul îmi 
spunea că Karate aștepta pe altcineva. Nu era imposibil să i se fi 
spus doar unde și când, pentru ca informaţia despre cine să fie 
oferită ulterior, totuși consideram improbabil scenariul 
respectiv. Puţini operatori ar fi fost de acord să accepte un job în 
care să nu cunoască din timp ţinta. Altfel ar fi fost greu de 
evaluat lucrurile. 

Dacă ar fi fost o problemă locală - să zicem, o dispută între 
Triade -, aducerea unui alb pentru job ar fi fost improbabilă. 
Triadele, „societăți secrete” chinezești cu rădăcini adânci în 
Macao și pe continent, obișnuiesc să-și rezolve singure afacerile. 
Punând așadar cap la cap datele disponibile, și eliminându-mă 
pe mine de pe lista scurtă de ţinte posibile, rămâneam cu 


VP -7 


Belghazi ca fiind obiectivul cel mai probabil al atenţiei lui Karate. 

Dar cine îl angajase? Dacă ar fi fost CIA, ar fi însemnat 
violarea uneia dintre cele trei reguli ale mele: fără femei sau 
copii, fără acţiuni împotriva unor terţi neimplicaţi, fără echipe 
secundare. Poate că vechii mei prieteni din guvern credeau că, 
întrucât izbutiseră să mă găsească în Rio, eram vulnerabil și de 
aceea îmi puteau trata regulile ca pe simple linii directoare. 
Dacă într-adevăr așa presupuseseră, se înșelau. Imi impusesem 
regulile în trecut și aveam s-o fac din nou. 

În după-amiaza aceea am avut grijă să mă plimb pe lângă 
sala de fitness însoţit de Keiko și, desigur, amicul meu era acolo, 
lovind cu picioarele în aer la fel ca în ziua anterioară. Unii 
indivizi au pur și simplu nevoie de o rutină și refuză să accepte 
consecinţele predictibilităţii. Potrivit experienţei mele, ei tind să 
fie îndepărtați, adesea mai devreme, uneori mai târziu. Trăim 
într-o lume care se conformează preceptelor lui Darwin. 

Întrezărind o oportunitate, am tras cu ochiul pe lista de 
înregistrare în sala de fitness. Numele lui Karate era 
indescifrabil, dar scrisese destul de citeţ numărul camerei: 812. 
Hmm - un etaj pentru fumători. Nesănătos. 

Am întrebat-o pe Keiko dacă s-ar fi supărat să facă shopping 
de una singură pentru o vreme. Mi-a zâmbit și mi-a spus că ar fi 
fost încântată, ceea ce era probabil adevărat. Este posibil să fi 
bănuit că mă duceam să testez oferta splendidă de prostituate 
din zonă. Fără doar și poate, bănuia că sunt însurat - iar 
paranoia cauzată de statutul meu conjugal ar fi explicat orice 
acţiuni de contrafilaj vizibile la mine - și mă îndoiam că ar fi 
considerat excesiv de șocantă ideea unor relaţii carnale 
suplimentare din partea mea. 

Privind-o cum ieșea pe ușa principală a hotelului pentru a lua 
un taxi spre oraș, am simţit un val straniu de afecţiune. 
Majoritatea oamenilor s-ar gândi că o femeie cu profesiunea lui 
Keiko nu poate fi în niciun caz inocentă, dar în clipa aceea 
inocența o definea practic pentru mine. Keiko avea scopul de a- 
mi oferi plăcere - și se descurca excelent în privinţa asta - și 
prezența noastră în Macao nu însemna nimic mai complicat 
pentru ea. În privința dansului letal care se derula în jurul ei, era 
la fel de neștiutoare ca o oiță care paşte pe câmp. Mi-am propus 
să revină acasă cu inocenţța aceea intactă. 

De la un telefon din recepţie, am sunat la camera 812. N-a 


VP-8 


răspuns nimeni. Un semn bun, deși nimic cert: se putea ca în 
cameră să fie cineva, dar să nu răspundă la telefon, sau poate 
că Karate însuși scrisese un număr de cameră incorect, așa cum 
aș fi procedat eu. Merita totuși să arunc o privire. 

M-am oprit în camera mea ca să iau câteva obiecte strict 
necesare, apoi am luat liftul până la etajul șapte. De acolo am 
suit pe scări până la etajul opt - era ruta cel mai puţin circulată 
și de aceea avea să prezinte mai puţine probleme de felul 
martorilor nedoriți. Pe încheietura mâinii stângi, ascuns sub 
mâneca largă a jachetei polar, se afla un dispozitiv similar unui 
PDA mare, fixat cu o bandă de velcro. Dispozitivul, care a fost 
utilizat prima dată în al doilea Război din Golf, se numește 
SoldierVvision. El „fotografiază” cu radarul interiorul unei 
încăperi, prin pereţi, și afișează imaginea respectivă pe ecranul 
său. Nu tocmai un obiect pe care l-ai putea cumpăra de la un 
magazin local de scule și accesorii și în mod clar unul dintre 
avantajele de a lucra iarăși cu Creștinii în Acţiune. 

La scurt timp după ce mă cazasem în hotel, mă străduisem să 
fac rost de un șperaclu pentru o asemenea ocazie, deși la 
momentul respectiv mă gândisem la Belghazi, nu la Karate. 
Drept chei, hotelul folosea cartele cu găuri, dintre cele care 
seamănă cu niște carduri de credit mai groase, simple, cenușii, 
în care sunt decupate șabloane de găuri cu diametrul de doi 
milimetri. În același timp, ca parte din campania „Să ne 
protejăm mediul!”, se utiliza un sistem în care cheia trebuia 
introdusă într-o fantă din perete, lângă ușă, pentru ca luminile 
din cameră să devină operabile. Când scoteai cheia din fantă, 
pregătindu-te să părăsești camera, dispuneai de un răgaz de un 
minut, după care toate luminile se stingeau. Cameristele aveau 
șperacle, bineînţeles, și fusese destul de simplu să trec pe lângă 
o cameră în care se făcea curăţenie, să scot șperaclul cameristei 
din fantă, să-l apăs pe o bucată de plastilină pe care o 
cumpărasem dintr-un magazin local de jucării pentru a copia 
șablonul găurilor și să pun cheia la loc în numai șase secunde. 
După care, folosind matrița aceea, n-a trebuit decât să fac unele 
găuri suplimentare în cheia camerei mele, să umplu altele deja 
existente cu rășină epoxidică cu solidificare rapidă și - presto! - 
am beneficiat de același acces ca și personalul hotelului. 

Camera lui Karate se afla pe stânga coridorului. Am folosit 
SoldierVision ca să verific că era pustie, apoi am intrat cu 


VP-9 


șperaclul pe care mi-l fabricasem. Nu mă îngrijora că voi deranja 
vreun obiect din cameră într-un fel care l-ar fi putut anunţa pe 
Karate că cineva intrase în absenţa lui - serviciul zilnic al 
cameristelor era justificarea perfectă în această privinţă. 

Am intrat și am adulmecat aerul dinăuntru. Indiferent cine ar 
fi fost el, Karate profitase din plin de șederea la etajul 
fumătorilor. Camera duhnea a tutun tare - Gauloises sau Gitane, 
ceva de felul acela - pe care-l poţi simți în exteriorul bistrourilor 
din Tokio, ale căror patroni fervent francofili cred că aromele de 
Marlboro sau Mild Seven ar putea distruge iluzia plăcută a unei 
după-amiezi petrecute într-o cafenea din Cartierul Latin. 

Mi-am pus o pereche de mănuși și am examinat rapid dulapul 
și sertarele, însă n-am găsit nimic remarcabil. Micul seif din 
cameră era închis și încuiat; probabil că-și ţinea înăuntru actele 
și alte obiecte de valoare. Pe masă era un laptop Dell, însă nu 
aveam timp să aştept iniţializarea sistemului de operare 
Windows. În plus, dacă-i activase fișierele de pornire, ar fi văzut 
că cineva pornise laptopul în absenţa sa și ar fi devenit 
suspicios. 

Am ridicat receptorul telefonului și am apăsat tasta pentru 
room-service. După ce a sunat de două ori, un glas cu accent 
filipinez a rostit: 

— Da, domnule Nuchi, cu ce vă putem fi de folos? 

— Ah, cred că am apăsat tasta greșită. Scuze de deranj. 

— Nicio problemă, domnule. Vă doresc o zi plăcută. 

Am închis. Domnul Nuchi, așadar. Căruia îi plăceau ţigările 
franţuzești. 

Nu exista însă niciun alt indiciu. Nimic, măcar pentru a-mi 
confirma bănuiala că individul era un profesionist și posibil un 
rival. Existau însă și alte căi prin care puteam afla mai multe. 

Am scos dintr-un buzunar un transmiţător, i-am îndepărtat 
protecţia adezivului de pe spate și l-am fixat într-un loc potrivit 
de îndepărtat în lungul marginii de jos a unei servante. Aparatul 
funcţiona cu baterii și era activat de zgomotele din jur. Cu puţin 
noroc, mi-ar fi trimis un flux audio destul de bun pentru a 
înţelege conversațiile pe care le recepta. Și chiar dacă n-ar fi 
făcut-o, avea să mă ajute să aflu când venea și când pleca 
Karate, ușurându-mi astfel sarcina de a afla mai multe din 
urmărirea lui. 

Am revenit la ușă, am folosit SoldierVision ca să mă asigur că 


VP - 10 


pe coridor nu se afla nimeni și am ieșit. Totul durase vreo patru 
minute. 
o... 

Belghazi a sosit devreme în seara aceea. Savuram un cocteil 
împreună cu Keiko în holul larg de la intrare, de unde vedeam 
perfect zona recepţiei, și l-am identificat imediat. Moștenise 
pielea smeadă a mamei sale algeriene, iar părul, lung și vâlvoi 
în fotografia din dosarul CIA, era tuns foarte aproape de scalp. 
Am apreciat că avea în jur de 1,83 m și optzeci și patru de 
kilograme. Constituţie musculoasă, densă. Purta un costum 
albastru scump, care părea Brioni sau Kiton după croială, și 
cămașă albă, cu gulerul descheiat. În mâna stângă strângea 
mânerul unei genţi din piele neagră care părea să fie de laptop 
și am întrezărit sclipirea unui lanț de aur în jurul încheieturii. 
Însă în ciuda hainelor, a accesoriilor și a bijuteriilor, nu etala 
niciun pic de afectare. Dimpotrivă, degaja relaxare și putere. 
Părea genul de om care nu ridică glasul când se adresează 
subordonaţilor, care impune atenţie străinilor printr-o simplă 
privire sau gest. Cineva care nu trebuie să amenințe cu violența 
pentru a obţine ceea ce dorește, fie numai și pentru faptul că 
sugestia violenței există permanent în postura corpului, în 
privire, în tonul vocii. 

Chiar dacă n-aș fi avut acces la fotografia din dosar, 
sentimentul de cunoaștere pe care mi-l dezvoltasem din 
biografia sa ar fi fost îndeajuns ca să-l recunosc. Belghazi, 
prenume Achille, era fiul unui ofițer francez staționat în Algeria 
în decursul eforturilor de „pacificare” ale Franţei și al unei tinere 
algeriene pe care ofițerul o adusese cu el la Paris, dar cu care 
nu se însurase. Statutul de fiu ilegitim nu păruse să-l 
descurajeze însă pe Belghazi, care excelase în școală, atât la 
învăţătură, cât și la sport, dobândind ulterior reputaţie de foto- 
jurnalist. Deoarece vorbea fluent arabă, fusese o alegere 
firească pentru corespondențe despre conflictele din lumea 
arabă: taberele de refugiaţi palestiniene, mujahedinii din 
Afganistan, primul Război din Golf. Folosindu-și contactele 
stabilite printre combatanți, ca și pe cele din rândul serviciilor 
străine de informaţii, Belghazi devenise un canal pentru livrări 
de arme de foc mici către puncte fierbinți din Orientul Mijlociu. 
Operațiunile lui se dezvoltaseră pe măsură ce numărul 
furnizorilor și clienţilor crescuse, atât pe orizontală, cât și pe 


VP -11 


verticală. Eforturile lui cele mai recente erau concentrate în Asia 
de sud-est, unde diversele grupări emergente fundamentaliste 
și separatiste din cadrul populațiilor musulmane locale 
asiguraseră o bază de clienţi în creștere. Se știa de asemenea 
că-i plăceau lucrurile fine și că avea o pasiune serioasă pentru 
jocurile de noroc. 

ÎI însoțeau doi bărbaţi voinici, tot în costume și la fel de 
negricioși, pe care i-am etichetat ca fiind bodyguarzi. Unul 
dintre ei a început o scanare vizuală de securitate, dar Belghazi 
nu s-a bizuit pe el, ci a executat propria lui evaluare a holului și 
a ocupanților săi. L-am privit cu coada ochiului și când am văzut 
că terminase și revenise cu atenţia asupra recepţiei, l-am mai 
examinat o dată. 

Prin ușa din faţă a hotelului tocmai intrase o blondă superbă 
în costum negru, cu pantaloni, și pantofi cu toc. Practic, dar 
elegant. Așa cum îi vezi îmbrăcaţi pe cei care călătoresc cu 
avionul la clasa întâi. Înaltă de 1,75-1,78 m, cu picioare lungi 
care arătau minunat chiar și în pantaloni, și corp voluptuos. O 
urma un hamal, care ducea două genţi Vuitton mari. Hamalul s- 
a oprit lângă ea și s-a aplecat înainte, întrebând ceva. Blonda a 
ridicat o mână, făcându-i semn să aștepte, apoi a măturat la 
rândul ei cu privirea interiorul recepţiei. Nu mă așteptasem la 
asta și am revenit rapid cu atenţia la Keiko, până când privirea 
blondei trecuse peste noi. Când m-am uitat din nou spre ea, 
stătea lângă Belghazi și-l ţinea de braţ. 

Comportamentul îi era la fel de relaxat și, în felul său, la fel de 
dominant ca al bărbatului. Absolut totul la ea părea natural: 
părul, chipul, curbele de sub haine. 

După un minut, blonda, hamalul și un bodyguard au pornit 
spre lifturi. Belghazi și celălalt bodyguard au rămas să discute 
cu recepţionerul. 

Ușa din faţă a hotelului s-a deschis iarăși. Am ridicat ochii și l- 
am văzut pe Karate. 

Doamne, mi-am spus, toată gașca este aici. Pe jumătate 
conștient m-am întrebat dacă nu cumva Karate fusese anunţat 
de sosirea lui Belghazi. 

Karate a avansat fără grabă prin holul recepţiei. Am văzut 
cum privirea i s-a îndreptat către Belghazi și ochii i s-au înăsprit 
într-un fel care n-ar însemna nimic pentru majoritatea 
oamenilor, dar care înseamnă foarte mult pentru mine. Din 


VP - 12 


privirea aceea, am înţeles că el nu se uita la un om. Nici vorbă! 
Era un vânător care estima o ţintă. 

Și mai știam că, dacă n-aș fi beneficiat de un autocontrol mult 
practicat, în cazul în care cineva m-ar fi privit când îmi 
confirmam suspiciunile legate de prezența lui Karate aici, ar fi 
zărit un atavism involuntar identic fluturând pe propriul meu 
chip. 

Au trecut câteva minute. Belghazi și bodyguardul au terminat 
discuţia cu recepţionerul și s-au îndreptat către ascensoare. Am 
așteptat patru minute, după care m-am scuzat lui Keiko că 
trebuia să merg la toaletă, dar că voi reveni imediat. 

De la un telefon intern, i-am cerut operatoarei să-mi facă 
legătura cu Apartamentul Oriental. In hotel existau doar două 
apartamente - Oriental și Macao - și, judecând după dosarul 
său, bănuiam că Belghazi va ocupa unul dintre ele. 

În Oriental n-a răspuns nimeni. Am sunat din nou la centrală și 
de data asta am cerut legătura cu apartamentul Macao. 

— Alo, a răspuns un glas de bărbat. 

— Bună ziua, sunt de la recepţie, am spus imitând destul de 
bine un accent chinezesc local. Putem contribui în vreun fel 
pentru a face cât mai confortabilă șederea domnului Belghazi la 
noi? 

— Mulţumesc, a răspuns glasul, totul este foarte bine. 

— Mă bucur, am zis. Vă doresc ședere plăcută. 

o... 

În seara aceea, după plecarea lui Keiko, am stat în camera 
mea de hotel și am folosit căștile audio pentru a-l asculta pe 
Karate. Se afla în camera lui și, judecând după sunete, urmărea 
CNN International Edition. Karate urma să decidă dacă aveam să 
merg la culcare ori să părăsesc camera. Îmbrăcasem deja 
pantaloni negri din lână pieptănată, pulover bleumarin și pantofi 
confortabili cu tălpi din cauciuc, pentru eventualitatea petrecerii 
unei nopţi în oraș. 

M-am uitat la macaralele masive și echipamentele de terasare 
pe care Macao le utiliza pentru a construi încă și mai multe 
poduri spre provincia chineză Guangdong, ai cărei munţi scunzi 
se ghemuiau la câţiva kilometri depărtare. Mașinile se înălțau 
din port aidoma unor creaturi mitologice stârnite de pe fundul 
mării, gârbovite, masive, deformate, înaintând greoi spre 
continent, dar împiedicate de mâlul din adânc. 


VP - 13 


Macaralele îmi reaminteau de Japonia unde trăisem aproape 
majoritatea vieţii de adult, unde recuperarea terenurilor din ape 
în vederea construirii de poduri redundante și platforme 
industriale inutile este un sport naţional. Dar pe când în Japonia 
activitatea omniprezentă de construire se simţea întotdeauna 
familiară, aproape mângâietoare, aici părea misterioasă, ba 
chiar vag amenințătoare. Cine luase deciziile? Cine măsluise 
studiile de impact ecologic pentru a se asigura de aprobarea 
proiectelor? Cine profita de pe urma mitelor? Nu știam. Din 
multe puncte de vedere, Macao era un mister. 

În cele trei săptămâni anterioare petrecute aici, mă mutasem 
dintr-un hotel în altul, păstrând un comportament discret și 
căpătând o cunoaștere solidă a locului. Inainte de acceptarea 
jobului Belghazi, nu știusem despre Macao mai multe decât 
reținusem din lectura lui Far Eastern Economic Review. 
Returnarea teritoriului de către Portugalia în 1999 către China 
se desfășurase amiabil, așa cum se întâmplă cu genul acesta de 
acțiuni, iar cei cinci la sută portughezi etnici din populaţia 
teritoriului erau neobișnuit de bine integrați, vorbind dialectul 
cantonez și amestecându-se cu localnicii într-un fel care i-ar fi 
rușinat pe majoritatea locuitorilor cu ascendență britanică din 
Hong Kong; în economia sa bazată pe servicii lucrau în principal 
filipinezi și thailandezi; pentru un teritoriu care până recent 
fusese mingea dintr-o partidă de ping-pong de cinci sute de ani 
a Marilor Puteri, avea un simţ neobișnuit de ferm al propriei sale 
identități. 

La sfârșitul șederii mele de trei săptămâni, știam mult mai 
multe: cum să mă îmbrac, cum să merg și cum să mă port 
pentru a semăna cu unul dintre milioanele de vizitatori sosiți din 
să zicem, Hong Kong; dispunerea și ritmurile magazinelor și 
străzilor; eticheta și obiceiurile din cazinouri. lar toate astea 
aveau să-mi ofere avantaje importante în jobul actual. 

Am auzit telefonul sunând în camera lui Karate. Sonorul 
televizorului a amuţit. 

— Allô, l-am auzit rostind. O pauză, apoi: Bien. 

Era francez, așadar, așa cum suspectasem din nicotina care-i 
îmbâcsea camera. Și cu un accent parizian rafinat. Cunoștinţele 
mele de franceză proveneau în principal din resturile dăinuite 
din liceu, iar recepţia conversaţiei era înăbușită și întreruptă 
periodic de paraziți. Avea să fie destul de greu. 


VP - 14 


— Oui, il est arrivé ce soir. 

Asta am înțeles. „Da, el a sosit în seara asta”. 

Altă pauză. Apoi: 

— Pas ce soir. „Nu în seara asta”. 

Pauză. Apoi: 

— Oui, la réunion est ce soir. Ensuite cela. „Da, întâlnirea este 
în seara asta. Apoi chestia aceea”. 

Pauză. O învălmășeală de cuvinte pe care nu le-am putut 
desluși, urmate de: 

— Tout va bien. „Totul este perfect”. 

Altă învălmășeală neinteligibilă. Apoi: 

— Je vous ferai savoir quand ce sera fait. „O să vă anunţ când 
se va fi făcut”. 

Clic. Înapoi la CNN. 

După o jumătate de oră, sonorul televizorului a amuţit din 
nou. Am auzit ușa camerei lui Karate deschizându-se, apoi 
închizându-se. El pleca. 

Am înhăţat un hanorac închis la culoare și am coborât pe 
scară până la parter. Din partea unui profesionist ar fi fost de 
așteptat să folosească ieșirea din spate, fiind alternativă mai 
puţin circulată și mai puţin predictibilă, și am ieșit iute din hotel 
prin ușile din spate, presupunând că și Karate va proceda la fel. 
În spatele hotelului existau de fapt trei ieșiri - una din hotelul 
propriu-zis, una din salonul de înfrumusețare și una din 
restaurant -, însă toate convergeau în aceeași curte interioară, 
din care se ieșea după aceea pe o unică alee, ceea ce însemna 
un singur punct de strangulare. 

Lângă hotel exista o parcare în aer liber. Am intrat în ea și m- 
am lipit de perete, camuflat de tufișurile ce mascau exteriorul 
zidului. 

Karate a apărut la un minut după ce-mi ocupasem poziţia. 
Felinarele stradale îl iluminau, proiectând umbre în parcarea 
unde aşteptam silențios. L-am privit trecând pe lângă mine, pe 
aleea mărginită cu copaci, în direcţia lui Avenida da Amizade, 
botezată de portughezi cu secole în urmă, ca majoritatea 
străzilor din Macao. Tăietura jachetei sale bleumarin sport era 
mult prea elegantă pentru cartier - învățasem că în Macao 
îmbrăcămintea era aproape întotdeauna neglijent neprotocolară 
- și bănuiam că, întrucât era o insulă albă într-un ocean de 
asiatici, va ieși oricum în relief. 


VP -15 


După ce a trecut de parcare, Karate a cotit la dreapta pe o 
străduță. Am privit în urmă spre ieșirea hotelului - totul era 
tăcut. Deocamdată bărbatul părea să fie singur, neurmat de 
vreun contrafilaj. Am pornit după el. A ajuns la Avenida da 
Amizade și a așteptat o breșă în trafic înainte de a traversa. Eu 
am rămas pe loc în umbre și am așteptat. 

Pe cealaltă parte a străzii, el a cotit la stânga, privind în urmă 
peste umăr, așa cum ar fi făcut orice pieton, ca să se asigure 
înainte de traversare. Mi-am îngăduit umbra unui surâs. 
„ASigurarea” aceea era o acţiune discretă de contrafilaj. Fusese 
executată elegant, cu nepăsare, și din calitatea ei mi-am dat 
seama că urma să am greutăţi în a-l urmări. 

Karate a pornit pe bulevardul larg în direcția hotelului Lisboa, 
cel mai mare cazinou din teritoriu și zona cel mai bine 
cunoscută pentru prostituate, iar după câteva clipe am traversat 
strada și am continuat după el. Felinarele stradale erau foarte 
distanţate, astfel că între ele existau zone mari de întuneric în 
care te puteai ascunde și Karate nu m-ar fi putut vedea, nici 
dacă ar fi privit în urmă în mod intenţionat. 

După câteva sute de metri, el a coborât treptele unui pasaj 
subteran. Pasajul avea forma literei „H”, ale cărei linii verticale 
erau paralele cu Amizade, iar linia transversală trecea pe sub 
bulevard. Am iuțit pasul pentru a reduce distanţa și am sosit la 
intrare la timp pentru a-l vedea dispărând în mijlocul tunelului, 
dedesubtul arterei. 

Mă confruntam acum cu o dilemă. Dacă îl urmam, dar el se 
întorcea, m-ar fi deconspirat. 

Dacă rămâneam pe loc și Karate ieșea pe trotuarul opus, 
după care se grăbea pentru a se distanţa, îl puteam pierde cu 
ușurință. 

Am căzut pe gânduri. Până acum, contrafilajul lui fusese 
subtil, deghizat ca purtarea unui pieton obișnuit. Acum însă 
abandonase subtilitatea; la urma urmelor, nu este tocmai 
obișnuit ca un pieton care a ieșit să se plimbe să traverseze o 
stradă într-o direcţie pentru ca apoi, după o distanţă scurtă, s-o 
traverseze înapoi. Intrebarea era cum va proceda Karate în 
continuare? Se va întoarce brusc, pentru a surprinde un 
urmăritor? Sau se va grăbi pe trotuarul celălalt, pentru a-l 
scutura de pe urmele lui? 

Dacă aș fi lucrat în echipă, sau măcar cu un singur coechipier, 


VP - 16 


n-ar fi fost nicio problemă. L-am fi trecut pur și simplu pe Karate 
de la unul la celălalt, știind că dacă unul dintre noi era observat, 
al doilea îi va lua locul după aceea. Însă acum nu mă bucuram 
de un asemenea lux. Mă bizuiam doar pe instinct și experiență, 
iar ele îmi spuneau că intrarea în tunel era o încercare de a 
atrage un urmăritor în tunel, de a-l extrage din mulţime, pentru 
ca după aceea Karate să se întoarcă și să-l prindă. De aceea am 
trecut pe lângă pasajul din dreapta și m-am pitit în umbra unui 
palmier pitic de pe bulevard, sperând că aveam dreptate. 

Au trecut cincisprezece secunde. Treizeci. 

Dacă mă înșelasem, acum ar fi fost ultima mea șansă de a 
încerca să traversez strada. Dacă așteptam să iasă, Karate avea 
să mă vadă. 

Încă o secundă, încă o secundă, haide, afurisitule, unde ești... 

Pac! a apărut, mergând pe linia verticală a „H”-ului, tot pe 
trotuarul meu. Am expirat prelung și silențios. 

Karate a mai mers o sută de metri pe Avenida da Amizade, 
după care a cotit la dreapta. L-am imitat, la timp ca să-l văd 
cotind la stânga pe o alee ticsită de scutere, mărginită de o 
parte și alta de zidurile unor clădiri pentru birouri. Am pornit pe 
urmele lui; aparatele de aer condiţionat de lângă ferestre 
zumzăiau ca niște insecte în întunericul din jur. 

După trei minute, am ajuns la Lisboa. Am intrat în hotel după 
Karate, întrebându-mă dacă spera să-i folosească numeroasele 
intrări și ieșiri ca parte a unei rute pentru detectarea 
urmăritorilor pregătită din timp. Dacă așa stăteau lucrurile, 
atunci comisese o eroare. Lisboa era prea aglomerat noaptea și 
un urmăritor putea sta în apropierea lui fără să aibă habar. Chiar 
dacă ar fi avut o echipă poziționată pentru contrafilaj, mulțimile 
din timpul nopţii ar fi prezentat oportunităţi insurmontabile 
pentru camuflare. Poate că Karate concepuse ruta asta în timpul 
zilei, când hotelul era mai puţin aglomerat? Și asta ar fi fost o 
greșeală. Orele diferite din zi, zilele săptămânii, schimbările de 
anotimpuri, schimbările de temperatură - toate pot determina 
un mediu să difere enorm de cel a cărui recunoaștere ai 
efectuat-o anterior. 

M-am apropiat și am rămas în preajma lui, știind că dacă s-ar 
fi îndepărtat în furnicarul ticsit și multietajat al cazinoului, l-aș fi 
putut pierde cu ușurință. Karate a evitat însă zona jocurilor de 
noroc și a preferat să parcurgă o buclă lentă în sensul acelor de 


VP - 17 


ceasornic prin mallul comercial de la parter, unde pâlcuri de 
prostituate din apropiata provincie Guangdong descriau cercuri 
ca peștii flămânzi dintr-un acvariu. Am mers odată cu ele, pe 
lângă jucători îmbujoraţi la faţă de câștigurile tocmai obţinute, 
pe care fetele îi priveau cu ochi ce invitau îndrăzneţ, doritoare 
să recupereze câteva firimituri plutitoare din lanţul trofic al 
cazinoului; pe lângă bărbaţi de vârstă mijlocie din Hong Kong și 
Taiwan cu corpuri puhave și priviri febrile, cu ţinute rigide, prinși 
într-un soi de purgatoriu cumplit între îndemnurile sexuale și 
calculele comerciale; pe lângă agenţi de pază, indiferenți la 
ispitele picioarelor dezgolite și decolteurilor îndrăzneţe ale 
fetelor, interesaţi doar să le ţină în permanentă mișcare, 
rotindu-se în cerc, înotând întruna prin obscuritatea nesfârșitei 
nopţi din Lisboa. 

Karate a părăsit clădirea printr-o ieșire secundară. Tot nu 
înțelegeam ce sperase să obţină prin intrarea acolo. 

Ca și hotelul în sine, mallul comercial era prea aglomerat 
pentru detectarea certă a unor urmăritori. Poate că el 
planificase mai puţin inspirat această parte a rutei, așa cum 
speculasem iniţial. Sau poate că pur și simplu făcuse o cercetare 
a pieţei prostituatelor, intenţionând să revină mai târziu în 
timpul nopţii. Nu era deloc imposibil: până și profesioniștii 
greșesc ocazional sau fac o pauză pentru a-și satisface o nevoie 
omenească. 

Comportamentul lui ulterior a susţinut teoria „satisfacerii 
nevoii”: după Lisboa, nu l-am mai văzut întreprinzând nicio 
acţiune de verificare a spatelui său. Probabil că se mulțumise cu 
mișcarea provocatoare din tunel. Nu fusese chiar rea și probabil 
că ar fi putut deconspira pe altcineva. Ce naiba, m-ar fi 
deconspirat și pe mine, dacă instinctele mi-ar fi fost mai tocite 
sau dacă nu m-aș fi pregătit în cele trei săptămâni anterioare. 

Karate a continuat spre nord-vest pe Avenida Henrique. 
Strada era dreaptă, întunecoasă și cu trafic sustinut și l-am 
putut urmări din depărtare. Ochii mi se mișcau întruna, căutând 
punctele „fierbinţi”, cele în care eu aș fi instalat echipe de 
contrafilaj sau ambuscade. Nimic nu mi-a declanșat radarul. 

La piaţa Senado, principalul centru comercial pietonal din 
zonă, Karate a cotit la dreapta. Piaţa avea să fie aglomerată 
chiar și la ora asta din noapte și am iuţit pasul, ca să mă asigur 
că nu-l voi pierde. L-am zărit, mergând pe liniile șerpuite din 


VP-18 


dale albe și negre, prin stânga jeturilor verticale ale fântânii 
arteziene centrale a pieţei, pe lângă porticurile în culori 
pastelate ale intrărilor în stil portughez ale magazinelor, 
distonant printre sunetele și aromele asiatice din jur. L-am 
urmat cam la zece metri depărtare. Muzică pop din Hong Kong 
răsuna asurzitor dinspre intrarea unui magazin. lzurile de 
friptură de porc și orez lipicios pluteau prin aer. Pâlcuri dese de 
cumpărători se deplasau înainte și înapoi în jurul nostru, 
flecărind, râzând, bucurându-se de înghesuiala confortabilă din 
zonă și de camaraderia lipsită de griji a serii. 

Am ieșit din Senado și am intrat pe strazi mai liniștite. Karate 
a examinat tarabele - fructe, lenjerie, costume thailandeze 
tradiţionale, trei obiecte pentru un dolar Hong Kong -, însă n-a 
cumpărat nimic. Părea să se îndrepte în direcţia lui St. Paul's, 
locul unei biserici portugheze cândva splendide, care de-a 
lungul secolelor fusese incendiată în mod repetat și din care mai 
rămăsese doar o fațadă tristă, o relicvă bântuită, iluminată 
noaptea ca un schelet decolorat, proptit în vârful unor scări 
lungi cu trepte abrupte, de unde veghează în măreție ruinată 
deasupra orașului care a crescut ca buruienile în jurul lui. 

Treptat împrejurimile au devenit mai rezidenţiale. Am trecut 
pe lângă uși larg deschise. Din reflex, am privit în interiorul 
tuturor, însă nu ofereau niciun pericol, ci doar scene casnice 
banale, patru bătrâne absorbite într-un joc de mahjong, un grup 
de băieţi strânși în faţa televizorului, o familie la cină. Am trecut 
pe lângă un vechi lăcaș de cult, a cărui vopsea roșie se exfolia în 
umiditatea tropicală. Parfumul tămâii care ardea înăuntru mi-a 
asaltat simțurile cu emoţii amintite din copilărie. 

Karate a ajuns la colţul străzii și a cotit la dreapta. În labirintul 
acesta de nișe și străduțe întunecate, îl puteam pierde cu 
ușurință, dacă se îndepărta prea mult și am mărit pasul. Am 
cotit după același colț pe unde trecuse cu un moment în urmă... 
și aproape că m-am ciocnit de el. 

Se oprise imediat după colț - o manevră clasică de contrafilaj, 
greu de contracarat dacă acţionezi solo. Nu era de mirare că 
păruse destins: acţiunea din tunel fusese în mod fals ultima de 
felul acela, iar eu înghiţisem momeala. Rahat! 

Am simţit un șoc de adrenalină. Toate inputurile audio au 
pălit. Mișcările au încetinit. 

Ochii noștri s-au întâlnit și, pentru o secundă suspendată în 


VP -19 


timp, amândoi am rămas complet nemișcaţi. Am văzut cum 
fruntea a început să i se încrunte. Am știut că-și spunea: // știu 
pe individul ăsta. Din hotel. 

Centrul de greutate i s-a deplasat spre înapoi într-o postură 
defensivă. Mâna lui stângă a depărtat reverul stâng al jachetei. 
Mâna dreaptă s-a ridicat spre deschidere. 

Spre o armă, fără îndoială. Rahat! 

Am făcut un pas mai aproape și i-am prins cu mâna stângă 
partea de jos a mânecii drepte, îndepărtând-o de corp, ca să-l 
împiedic să scoată ceea ce avea în jachetă. Cu dreapta i-am 
prins reverul stâng și i l-am ridicat brusc sub bărbie. Reacţia lui 
a fost bună: a făcut un pas înapoi cu piciorul stâng pentru a-și 
păstra echilibrul și a mări distanţa, ca să poată utiliza ceva din 
arsenalul lui de karate. Nu intenţionam să-i ofer însă șansa 
respectivă. l-am agăţat călcâiul drept cu piciorul meu drept și 
am folosit pumnul pe care i-l pusesem în gât pentru a-l împinge 
îndărăt în kouchigari, o aruncare de bază în judo. Dezechilibrat 
și cu piciorul împiedicat, a căzut drept pe spate, agitând 
zadarnic braţul stâng. Mi-am menţinut strânsoarea pe brațul lui 
drept și m-am răsucit în sens invers acelor de ceasornic, în timp 
ce cădeam amândoi, ţinându-mi cotul drept poziţionat 
perpendicular pe diafragma lui, pe care am izbit-o cu toată 
puterea când am atins pavajul. 

M-am rostogolit în dreapta lui, am ridicat mult mâna dreaptă 
și am lovit cu pumnul, ca un ciocan, spre nasul lui. În ciuda 
șocului căzăturii, reflexele îi erau însă excelente. A întors capul 
într-o parte și a deviat lovitura cu mâna stângă. 

Nu era totuși expert în luptele la sol și a comis o greșeală 
destul de repede. In loc să abordeze ameninţarea imediată - 
poziția mea dominantă și libertatea de a ataca -, a încercat din 
nou să-și scoată arma. Am întins brațul drept în interiorul 
braţului lui drept și i l-am blocat la spate îndoit. Karate a 
perceput o deschidere și a încercat să se ridice în capul oaselor, 
dar l-am anticipat. Folosindu-mă de blocarea brațului lui drept 
pentru a-i stopa înaintarea, mi-am trecut braţul stâng în jurul 
capului său în sens invers acelor de ceasornic, dinspre faţă spre 
spate, mi-am prins mâinile laolaltă înapoia omoplatului lui 
apropiat și m-am lăsat pe spate, apăsându-l peste faţă cu dosul 
braţului. Mișcarea i-a îndoit capul pe spate până la limita 
domeniului natural de mobilitate și i-a scos umărul pe jumătate 


VP - 20 


din articulaţie, totuși n-am continuat. Voiam doar să-l silesc să 
mi se supună, nu să-l omor. Cel puţin, nu deocamdată. 

— Pentru cine lucrezi? am întrebat. 

N-a răspuns, ci s-a mulțumit să se zbată. l-am sporit 
presiunea aplicată pe gât, dar am destins-o aproape imediat, ca 
să nu concluzioneze că încercam să-l termin, caz în care nu mă 
puteam aștepta în mod rezonabil la cooperare. _ 

A priceput mesajul și zbaterile au încetat. In mod aproape 
clar, nu practicase kata care să implice ţinerea la sol într-o 
fixare de gât. 

— Je ne comprends pas, l-am auzit rostind cu corpul încordat 
în strânsoarea mea. 

Nu-nţelegi pe dracu’ amice, am gândit. Tocmai am auzit cum 
te uitai la CN al lui N. 

— Pour... Pour qui travaillez-vous? am încercat să întreb. 

— Je ne comprends pas, a repetat el. 

Bine, du-te naibii. Am strâns din nou, de data asta mai 
puternic ca înainte, și am prelungit strânsoarea o secundă 
înainte de a o slăbi. 

— Te întreb pentru ultima dată, am spus în engleză. Zi-mi 
pentru cine lucrezi - dacă nu, s-a terminat. 

— Bi... bine, l-am auzit rostind cu glasul înăbușit de braţul 
meu care-i apăsa fața. 

M-am aplecat puţin înainte ca să aud mai bine. 

În clipa aceea, Karate s-a arcuit în mine și a ridicat brusc și 
puternic braţul drept, încercând să scape din blocajul la spate, 
pentru a ajunge la arma din jachetă. M-am deplasat spre stânga 
și i-am smucit braţul spre înapoi, brutal. Însă gestul lui fusese 
doar o simulare și mi-am dat seama prea târziu că adevărata 
intenţie fusese de a ajunge cu cealaltă mână la cureaua 
pantalonilor. Înainte de a-l fi putut opri, apăsase un bumb de pe 
pielea curelei și eliberase catarama, care era atașată de o lamă 
din oţel cu două tăișuri. 

Rahat! Fără să gândesc, m-am arcuit sălbatic spre spate, 
apăsând puternic cu braţul stâng peste partea dinapoi a gâtului 
lui Karate și strângând cu forța ambelor braţe. A existat o 
fracțiune de secundă de rezistență corporală brută, apoi gâtul i- 
a trosnit și corpul i s-a convulsionat în brațele mele. Cuţitul a 
zăngănit pe pavaj. 

L-am lăsat jos și l-am percheziţionat rapid. Mâinile îmi 


VP -21 


tremurau de la efectele adrenalinei. Am simţit cum inima îmi 
bubuia nebunește în piept. La dracu’, aia fusese o mișcare bună. 
Fusese cât pe ce să mă termine cu ea. 

Nu avea asupra lui nici portofel, nici vreun act de identitate. 
Doar cheia de la hotel într-un buzunar al pantalonilor, iar într-un 
toc de sub braț arma pe care încercase s-o scoată când mă 
văzuse. Un pistol Heckler & Koch Mark 23. Avea atașat un 
amortizor Knights Armament, unul dintre cele două modele 
aprobate de H&K pentru Mark 23. 

O curea-cuţit și un H&K cu amortizor. Mă îndoiam că trecuse 
cu ele fluierând prin securitatea din aeroporturi în drumul spre 
Macao, deși bănuiam că ar fi fost posibil ca agenţii de pază să fi 
fost prea preocupaţi de cleștișoarele de unghii și forfecuțele 
pentru pielițe ca să le observe. Bănuiam totuși că misteriosul 
domn Nuchi avea contacte locale și că armele îl așteptaseră sau 
că fuseseră procurate după ce sosise în teritoriu. Mi-am notat în 
minte să examinez ideea aceea ulterior. 

Nimic altceva nu mi-ar fi putut spune mai multe despre cine 
era el, sau cine îl trimisese. Sau cu cine ar fi trebuit să se 
întâlnească acum. 

M-am ridicat și am privit în jur. La stânga, la dreapta. 

Nimic. Pe stradă domnea o liniște mormântală. 

M-am afundat în umbre, rotindu-mi reflex capul la dreapta și 
la stânga în timp ce mergeam, în căutarea pericolelor. Nu i-am 
luat armele, neavând ce face cu ele în operaţiunea curentă și 
nedorind să mă contaminez cu ceva ce poliţia ar fi putut găsi la 
scena crimei. După un timp, pulsul a început să mi se 
domolească. 

Cine dracu' era Karate? Și cu cine trebuia să se întâlnească? 
Detestam să știu așa puţine despre el. Un nume - Nuchi - care 
putea fi o poreclă. Și o naţionalitate probabilă. Dar nimic mai 
mult. 

Am considerat totuși că, pe ansamblu, nu fusese un rezultat 
prost. Eram aproape sigur că, indiferent cine îl trimisese, Karate 
venise aici ca să-l lichideze pe Belghazi. Asta nu mai era de 
acum o posibilitate. 

lar lucrurile ar fi putut desigur să fi căpătat o turnură mai 
proastă. Dacă el ar fi scos deja pistolul H&K când apărusem de 
după colț, în loc să încerce să-l ia după aceea, s-ar fi putut ca 
acum eu să fi fost cel care zăcea acolo, în beznă. 


VP - 22 


Am rămas pe străzile înguste, pe aleile întunecate. Pulsul mi 
s-a încetinit mai mult. Mâinile mi s-au domolit. Pe ambele părți 
ale străzilor, clădirile au părut să devină mai înalte, iar lumina 
slabă s-a diminuat, până când mi s-a părut că mergeam în 
zigzag pe fundul unei râpe adânci, un defileu urban întunecat 
tăiat de un râu de mult dispărut printre fațadele de beton 
decolorate. Scările de incendiu ruginite erau promontorii de 
rocă, rufele atârnate la uscat erau liane și iederi, iar lumina 
singuratică a unei lămpi cu sodiu de pe un acoperiș era luna 
rotofeie și gălbuie. 

M-am întors spre hotel. Până am ajuns la intrarea din spate, 
bătăile inimii îmi reveniseră la ritmul normal. Am început să 
gândesc la viitor, la Belghazi. 

Exact, la Belghazi. Evenimentul principal. Se terminase cu 
spectacolele auxiliare. Aveam să mă apropii de el, să acţionez 
bine și să plec. lar apoi, ziua cea mare a plăţii. Îndeajuns de 
mare pentru ca după aceea să mă pot îndepărta de rahatul ăsta 
pentru totdeauna. 

Sau măcar pentru suficient de mult timp. 


Capitolul 2 


A doua zi dimineaţă, Keiko și cu mine ne-am bucurat de alt 
mic dejun savurat pe îndelete în Cafe Girassol din hotel, după 
care am petrecut ora următoare cercetând magazinele 
hotelului; din toate vedeam perfect holul recepţiei. Însă Belghazi 
nu și-a făcut apariţia. 

La amiază, am mers la o internet cafe pentru a verifica 
avizierul electronic pe care-l foloseam pentru comunicațiile cu 
Tomohisa Kanezaki, legătura mea din CIA. Înainte de a continua, 
am descărcat o copie a unui software de securitate și l-am 
instalat, așa cum procedez întotdeauna, pentru a-mi confirma 
dacă terminalul pe care-l foloseam nu avea „snoopware” 
software-uri, unele de natură comercială, altele scrise de 
hackeri, care monitorizează tastele apăsate și transmit capturi 
de ecran, ceea ce poate compromite securitatea unui computer. 
Hackerilor le place să-și plaseze software-urile pe terminale 
publice, așa cum sunt cele din aeroporturi, biblioteci, magazine 


VP - 23 


și, desigur, internet cafe-uri, de unde pot culege după aceea 
parole, numere de carduri de credit, conturi bancare... pe scurt, 
identități online integrale. 

Computerul acesta era curat. Am intrat în avizierul electronic. 
Mă aștepta un mesaj: „Sună-mă”. 

Asta era tot. M-am deconectat și am plecat. 

După ce am ieșit, am activat telefonul mobil încriptat primit 
de la CIA, am tastat butonul pe care-l memorasem, și am 
început să merg, pentru a îngreuna sarcina oricui ar fi încercat 
să trianguleze semnalul. 

La celălalt capăt a sunat o singură dată, după care s-a auzit 
glasul lui Kanezaki: 

— Moshi, moshi. 

Kanezaki este un sansei american, japonez la a treia 
generație, și-i place să-și demonstreze aptitudinile lingvistice. 
Rareori îi ofer plăcerea respectivă. 

— Salut, am spus. 

— Salut, a cedat el. Am încercat să-ţi telefonez. 

Am zâmbit. Kanezaki lucra în CIA, ceea ce pentru mine 
însemna în mod automat că nu puteam avea încredere în el. 
Bineînţeles, probabil că și el avea aceleași reţineri faţă de mine. 
In Tokio însă refuzasem să accept să-l asasinez, așa cum îmi 
propusese chiar șeful lui, și-l avertizasem pe Kanezaki. Ar trebui 
să fii un ingrat de clasă mondială ca să nu apreciezi o asemenea 
favoare și știam că se simţea îndatorat faţă de mine. Nu numai 
pentru ceea ce făcusem, ci și pentru că el era mai mult 
american decât japonez, iar americanii, a căror imagine de sine 
este strâns asociată cu noţiunea de „corectitudine”, sfârșesc 
prin a deveni obsedati de concept. Sentimentele lui Kanezaki 
aveau să ne poarte doar o distanţă, bineînţeles - din propria 
mea experiență, unul dintre principiile călăuzitoare ale relaţiilor 
dintre oameni pare să fie „ce ai făcut tu pentru mine în ultima 
vreme?” -, totuși era ceva, un mic antidot împotriva veninului 
potenţial al afilierilor lui profesionale. 

— Dacă nu vorbesc la telefonul ăsta, i-am replicat, îl ţin 
complet închis. 

— Economisești bateria? 

— Îmi protejez intimitatea. 

— Ești simbolul viu al paranoiei, a zis el și mi l-am închipuit 
clătinând din cap la celălalt capăt al firului. 


VP - 24 


Am zâmbit din nou. Din unele puncte de vedere, îmi plăcea 
puștiul, în ciuda organizaţiei pentru care alesese să lucreze. 
Fusesem impresionat de măsurile de contrafilaj pe care le 
aplicase împotriva șefului său după ce-l avertizasem și o 
părticică din mine era încântată să poată asista la dezvoltarea 
lui din idealist naiv în jucător tot mai experimentat. 

— Amicul nostru tocmai a sosit, m-a anunţat. 

— Știu, l-am văzut aseară. 

— Perfect. Să știi că noi îl urmărim și, dacă ţi-ai lăsa telefonul 
deschis, te-am putea contacta cu informaţii actualizate în timp 
real. 

Deși n-o știam cu certitudine, suspectam că CIA îl urmărea pe 
Belghazi prin intermediul unui telefon mobil sau prin satelit care 
fusese „aranjat”. Eu nu intenţionam să comit aceeași greșeală. 

— Bineînţeles, am rostit pe un ton neutru până la sarcasm. 

La celălalt capăt al firului a urmat o tăcere. 

— N-o să-l lași deschis, a spus Kanezaki pe jumătate 
resemnat, pe jumătate uimit. 

Am râs. 

— Am avea probabilităţi mai mari de succes dacă am putea 
colabora, a spus el, sincer ca întotdeauna. 

Am râs iarăși. 

— Bine, a zis Kanezaki, procedează în felul tău. Știu că așa vei 
face oricum. 

— Altceva? 

— Da. Ar fi cu adevărat frumos din partea ta dacă ai putea 
justifica unele cheltuieli. 

— Haide, am mai discutat chestia asta! Am nevoie de bani ca 
să intru în sălile unde se joacă sume mari. Aseară am văzut un 
chinez care a pierdut un milion de dolari americani la bacara. 
Acolo joacă amicul nostru. Trebuie să ajung lângă el și ei nu 
permit spectatori. Și nici jucători mărunți. 

Probabil că Kanezaki se comporta așa doar pentru a mă lăsa 
să cred că câștigasem ceva. Ştiam că programul acesta nu 
figura în registrele financiare ale CIA; o pistă de hârtii sau alte 
documente care putea fi urmărită de Biroul general de 
contabilitate ar fi fost ultimul lucru dorit de Kanezaki sau 
superiorii lui. 

— Și dacă o să câştigi ceva la masa de joc? a întrebat el. 

— O să am grijă să raportez câștigul ca venit impozabil. 


VP -25 


A izbucnit în râs, iar eu am spus: 

— Am terminat? 

— Sigur că da. De fapt, mai este ceva. Un flecușteţ. Aseară 
cineva a fost ucis în cartierul tău. 

— Da? 

— Da. l-a fost rupt gâtul. 

— Neplăcut. 

— Tu știi, doar. 

Era limpede ce gândea. Kanezaki mă văzuse odată eliminând 
pe cineva printr-o răsucire brutală a capului. 

— De fapt, nu știu, am replicat, dar îmi pot imagina. 

Am auzit un pufnet. 

— Nu uita, a spus el, că noi continuăm să privim chiar dacă nu 
suntem acolo, în cameră, lângă tine. 

— Dintotdeauna am suspectat că aţi fi potriviţi ca obsedaţi ce 
trag cu ochiul prin gaura cheii. 

— Foarte amuzant. 

— Cine este foarte amuzant? 

Tăcere la celălalt capăt al firului. Apoi: 

— Uite care-i treaba, poate că eu îţi sunt dator, însă nu toţi de 
aici nutresc aceleași sentimente. lar tu nu tratezi exclusiv cu 
mine. Clar? Ai grijă ce faci. 

Am zâmbit. 

— Întotdeauna este bine să ai un prieten. 

— Rahat, l-am auzit murmurând. 

— Dacă voi avea nevoie de ceva, o să te contactez, i-am spus. 

— Bine. O pauză, apoi: Baftă! 

Am apăsat tasta de încheiere a conversaţiei, am șters jurnalul 
de apeluri și am dezactivat telefonul. 

Kanezaki nu păruse prea tulburat de răposatul Karate. Poate 
că asta arăta că CIA nu fusese afiliată cu el. Sau poate că exista 
o afiliere, însă Kanezaki nu făcea pur și simplu parte din bucla 
respectivă. 

Am continuat să merg. Macao răsufla profund în jurul meu, 
inhalând și exalând ca gâfâielile unui animal. 

o... 

Seara, Keiko și cu mine am decis să ne distrăm puţin în 
cazinoul din Lisboa. Nu puteam să-l pândesc întruna pe Belghazi 
din holul recepţiei fără să sfârșesc prin a atrage atenţia asupra 
mea. Și ar fi fost prea riscant să-i plasez un microfon în 


VP - 26 


apartament, așa cum procedasem cu Karate - dacă bodyguarzii 
îi scanau electronic camerele în căutarea de aparatură de 
interceptare și găseau ceva, își puteau întări securitatea. De 
aceea am decis că șansa mea cea mai bună de a-l intercepta ar 
fi fost nu să-l urmăresc, ci să-l anticipez. 

Așa ceva poate fi mai simplu decât sună. Tot ce trebuie să 
faci este să te pui în pielea celuilalt - ce ai face dacă ai fi în locul 
lui? Cum aș privi eu lumea, ce aș simţi, cum m-aș comporta? 
Chestii adevărate și simple de-ale lui Dale Carnegie. Aprecierea 
punctului de vedere al celuilalt, lucruri de-astea. Eu-sunt-bine- 
tu-ești-bine. Eu-sunt-bine-tu-o-să-mori. 

Genul ăsta de exerciţiu este însă greu de efectuat cu o 
persoană atât de atentă la securitate ca Belghazi, pentru că 
asemenea indivizi tind să ocolească tiparele, favorizând 
aleatoriul. Ore aleatorii, rute aleatorii; atunci când este posibil, 
destinații aleatorii. Ei evită în mod deliberat orice dependențe - 
să prânzească la un anumit restaurant, să se tundă la un anumit 
salon, să parieze pe cai la o anumită agenţie - care pot fi 
exploatate de oponenți. 

Insă atenţia acordată de Belghazi securităţii nu era perfectă. 
Comportamentul lui suferea de „breșe de securitate”, cum le 
numesc programatorii de computere - în cazul lui, viciul jocurilor 
de noroc. 

Viciul acela permisese probabil Agenţiei și, poate, lui Karate 
să-l urmărească până în Macao. Era același viciu pe care 
încercam să-l exploatez acum pentru a-i intra în minte. Pentru 
că, dacă ești dependent de partidele de bacara cu mize mari și 
te afli în Macao pentru câteva zile, nu ai realmente altundeva să 
mergi decât în Lisboa. Orice altceva pare mărunţiș. 

Desigur, Belghazi ar fi știut mai bine. Și poate că el avea să-și 
exploateze știința aceea, mizându-și fisele într-un loc mai puţin 
incitant, mai puţin spectaculos, mai puţin predictibil. Eu nu 
credeam totuși că va proceda așa. În primul rând, dacă ar fi avut 
genul acela de autocontrol n-ar fi jucat jocuri de noroc. Nu - el 
avea să vină să joace și să se autoliniștească, spunându-și că n- 
avea de ce să-și facă griji, pentru că oricum nimeni nu știa că el 
se afla în Macao și, în plus, călătorea mereu însoţit de 
bodyguarzi, pentru orice eventualitate. 

Keiko și cu mine am savurat o cină specifică pentru Macao - 
un mix exotic de influenţe portugheze, indiene, malaysiene și 


VP - 27 


chinezești - la O Porto Interior, un restaurant încântător, dar mai 
periferic. Locul mi-a oferit oportunităţi ample de a-mi verifica 
spatele în drum spre cină, dar și după aceea, când am luat un 
taxi spre Lisboa. 

Fusesem bineînţeles în toate cazinourile din Macao, pe când 
mă familiarizasem cu teritoriul, dar aceea fusese doar o parte 
din pregătirea mea pentru operaţiunea Belghazi. Trebuia să 
cunosc nu doar jocurile de noroc din Macao, ci jocurile de noroc 
în general și doream o expunere mai mare la ticurile și 
ritualurile subculturii respective, pentru a le putea absorbi mai 
bine, pentru a le reflecta, pentru a dobândi nivelul cuvenit de 
invizibilitate. Macao era un început, dar știam că personajul pe 
care-l interpretam - un japonez bogat și practicant entuziast al 
jocurilor de noroc - n-ar fi avut credibilitate esenţială, dacă n-ar 
fi intrat niciodată în Las Vegas. 

Așa că am petrecut o săptămână întreagă acolo, locuind în 
Four Seasons din capătul sudic al stripului?, întrucât părea 
singurul hotel bun care putea fi accesat fără să traversezi mai 
întâi o sală de cazinou și mai știam că voi avea nevoie de 
refugiu dinaintea fumului, gălăgiei și agitaţiei. Am jucat bacara 
în scumpul Bellagio, ruletă în Rio, care nu era pe strip, zaruri în 
Riviera, care începuse să decadă și ale cărei tentative de a fi pe 
măsura veseliei și strălucirii din jur păreau silite și artificiale, 
aidoma fardurilor aplicate de o femeie care recunoaște că de 
fapt n-a fost niciodată o frumusețe, iar între timp a devenit 
spălăcită și bătrână. 

Când nu mai puteam rezista, ieșeam să mă plimb prin 
deșertul din vestul stripului. Acolo zgomotele dispăreau iute, dar 
luminile aveau nevoie de mai mult timp pentru a se diminua și 
chiar după câţiva kilometri tot continuau să oculteze stelele de 
pe cerul deșertului. In cele din urmă însă totul ajungea să pară 
suficient de lipsit de importanţă în depărtare, iar eu mă opream 
și priveam ce lăsasem în urmă. Stând în tăcere pe recifurile 
indigene de nisip, respirând aerul nemișcat și uscat, am decis că 
orașul improbabil la care mă uitam era un loc trist și singuratic, 
ale cărui show-uri, restaurante și neoane nu reprezentau decât 
un pansament ţipător, care bandaja o indiscutabilă rană psihică. 
Las Vegas în sine era un spectacol bizar și trecător în ochii 


? Porţiune lungă de 7 kilometri din bulevardul Las Vegas Boulevard South, faimoasă 
pentru concentraţia de hoteluri și cazinouri. (n. trad.). 


VP - 28 


reptilelor ce-l priveau ca și mine, fără să clipească, din 
depărtare și care înțelegeau probabil în conștiința lor primitivă și 
din punctul acesta îndepărtat că în scurt timp totul va redeveni 
nisip și vegetaţie sărăcăcioasă, așa acum fusese și înainte. 

Pauzele acelea erau inevitabil scurte. Mă întorceam pe strip și 
totul era în exces: vehicule de teren Hummer achiziționate din 
scutiri de taxe pentru a fi utilizate pe asfalt perfect neted, fără 
măcar o groapă care să le pună la încercare; bufete suedeze 
lungi de câte patru sute de metri, aspirate de meseni incredibil 
de corpolenți; pensionari drogaţi de o viaţă de televiziune și 
ademeniţi spre locul acesta de lăcomia pentru mai mult 
spectacol, mai mult și mereu mai mult. 

Crezusem că atentatele de la 11 septembrie ar fi putut 
schimba ceva aici, ar fi putut reprezenta ocazia pentru reflecţie, 
pentru concentrare. Însă dacă traumele produseseră un 
asemenea efect, atunci beneficiile lui fuseseră de scurtă durată. 
Pe durata timpului petrecut pe strip, milostivitor de scurt, 
văzusem că, de fapt, nu se schimbase absolut nimic. Sacrificiul 
era datoria doar a câtorva, care erau, desigur, lăudaţi cu 
ipocrizie de cei mulţi, care abia dacă făceau o pauză din 
petrecerile lor infantile pentru a le ura soldaţilor noroc în război. 

Insă toate acestea nu contau deloc pentru mine. Le văzusem 
și anterior, la prima întoarcere acasă din Vietnam. Eu îmi 
îndeplinisem scurta datorie militară. De acum toate astea 
reprezentau problema altora. 

Keiko și cu mine am coborât din taxi în fața lui Lisboa și mi- 
am simţit nivelul de alertă crescând cu un grad. Nu-mi plac 
cazinourile, indiferent că sunt în Macao, Las Vegas sau 
altundeva. In primul rând, intrările și ieșirile sunt prea ferm 
controlate. În al doilea rând, reţelele de videocamere și 
supraveghere sunt cele mai bune din lume. Orice mișcare faci în 
sala de joc este înregistrată de sute de aparate video și păstrată 
minimum două săptămâni. Dacă există vreo problemă - cineva 
care câștigă prea mult, o masă la care se pierde prea mult -, 
managementul poate să reexamineze cele întâmplate și să 
înţeleagă cum a fost tras pe sfoară, după care să întreprindă 
acțiuni pentru eliminarea cauzei. 

Nu-i vorba însă doar despre dificultățile operaţionale, ci lor li 
se adaugă și atmosfera, scena. Pentru mine, jocurile de noroc, 
atunci când nu există nicio șansă de a modifica probabilitățile de 


VP - 29 


câștig, poartă întotdeauna o undă de disperare și deprimare. 
Industria lor recunoaște problema și încearcă să compenseze 
prin farduri sclipitoare. Bănuiesc că asta funcţionează până la un 
punct, așa cum un deodorant poate camufla un miros neplăcut. 

Am intrat prin ușile de sticlă și am suit o scară rulantă scurtă 
până la sala principală de jocuri, o încăpere rotundă cu 
suprafaţa de o mie de metri pătraţi, ticsită de mulţimi dense, 
care se deplasau și lunecau aidoma cheagurilor printr-un flux 
sangvin care încetează; cu plafonul înalt aproape ascuns înapoia 
norilor de fum de tutun iluminaţi de spoturi; o cacofonie de 
strigăte amestecate, de încântare și disperare. 

Keiko dorea să joace la automatele cu fise, ceea ce era 
perfect, întrucât eram astfel liber să cutreier prin sălile de 
bacara în căutarea lui Belghazi. l-am dat un teanc de dolari 
Hong Kong și i-am spus că revin peste câteva ore. Cel mai 
probabil, dacă lucrurile urmau să se desfășoare conform 
planului, aveam să merg direct la hotel. Caz în care, atunci când 
ne regăseam, aveam să-i spun că o căutasem, însă n-o putusem 
găsi și presupusesem că revenise la hotel înaintea mea. 

Am pornit către scara ce mă scotea din sala cu mize mici, 
suind la cele ale jucătorilor serioși de deasupra. Am trecut pe 
lângă șiruri de pensionari, care comunicau mecanic cu 
automatele cu fise și m-am gândit la porumbeii care sunt 
învăţaţi să apese cu ciocul o pârghie, în schimbul unei 
recompense aleatorii. Urmau apoi câteva mese de ruletă 
absolut interșanjabile, ale căror jucători erau mai tineri decât 
pensionarii de la automatele cu fise unde aveau și ei să 
sfârșească peste ani, cu maxilarele încordate, cu ochii strălucind 
de extaz ieftin și buzele mișcându-se în rugăminţi tăcute 
adresate divinităţilor identice care, chiar și la rostirea acelor 
rugăciuni prostești, continuau să-și tortureze adoratorii cu 
capricii olimpiene. 

Am cumpărat fise în valoare de patru sute de mii de dolari 
Hong Kong, echivalentul a șaizeci de mii de dolari. || storsesem 
deja pe Kanezaki de banii aceia, și nu numai, în categoria 
„cheltuieli” - de care se plânsese anterior. După aceea am 
trecut de la o sală la alta, fără să intru în vreuna până nu 
găseam ceea ce căutam. 

În exteriorul celei mai exclusiviste săli VIP din Lisboa, la 
nivelul al cincilea și ultimul al cazinoului, cei doi bodyguarzi 


VP - 30 


flancau intrarea. Probabil că Belghazi se simţise suficient de 
protejat înăuntru, ca să nu se mai sinchisească să protesteze 
înaintea regulii „fără spectatori”. Și, desigur, bodyguarzii puteau 
monitoriza eficient intrarea, ocupându-se după caz de oricine li 
s-ar fi părut suspect. 

Din păcate pentru ei, nu sunt un ins care să pară suspect. lar 
prezenţa lor m-a anunţat cu precizie unde trebuia să merg. 

Am trecut pe lângă ei și am intrat în sală. Se juca doar la una 
dintre cele trei mese de bacara. Restul erau pustii, cu excepţia 
crupierilor, bineînţeles, care stăteau în posturi la fel de rigide ca 
și gulerele scrobite ale cămășilor lor albe, pregătiţi pentru 
jucătorii care aveau să apară cu certitudine odată ce seara se 
transforma în noapte, și a câtorva asiatice atrăgătoare, pe care 
le-am identificat ca momeli care să-i atragă pe jucătorii pe sume 
mari aflați în trecere prin zâmbetele lor strălucitoare și 
decolteurile îndrăznețe. 

M-am uitat spre masa activă. Erau într-adevăr acolo: Belghazi 
și blonda, amândoi îmbrăcați cu bun gust și ceva mai stilat 
decât ceilalţi jucători. Belghazi avea o cămașă albă, descheiată 
la gât, și blazer bleumarin; blonda purta o bluză albă din mătase 
și un bolero negru. Majoritatea celor paisprezece locuri pentru 
jucători de la masă erau ocupate, însă lângă Belghazi și prietena 
lui erau scaune goale. Erau singurii străini din sală și probabil că 
se așezaseră pe locurile izolate pentru a nu ofensa pe nimeni 
care ar fi putut considera ghinionistă prezenţa unui străin. Eu nu 
aveam asemenea superstiții. Ba chiar dimpotrivă, în seara asta. 

Mai fusesem în sala aceasta și văzusem mize care ajunseseră 
la o sută de mii de dolari americani pentru o singură mână. 
Știam că unii jucători de aici puteau să mizeze toată noaptea și 
apoi și noaptea următoare. Câţiva dintre cei de la masă, cu ochi 
sticloși, cu tenuri pământii sub luminile candelabrelor, arătau de 
parcă stăteau într-adevăr aici de câteva nopţi. 

Crupierul a întors mâna jucătorului și a anunţat: 

— Opt natural! 

Murmure incitate s-au auzit în jurul mesei: optarul era o carte 
„naturală” și putea fi bătută doar de un nouar. Mâna aceea avea 
să fie decisă în funcţie de cărțile aflate deja pe masă - nu se mai 
puteau împărţi altele. După o deliberare aproape dureroasă, 
crupierul a întors cărțile băncii și a strigat imediat: 

— Nouă natural! 


VP - 31 


A urmat o rafală de ovaţii amestecate cu înjurături, primele 
din partea celor care mizaseră pe mâna băncii, iar celelalte din 
partea celor care mizaseră pe mâna jucătorului. În timp ce 
crupierul a trecut cărţile peste masă celorlalți doi crupieri, care 
au început să le plătească câștigătorilor, mulţi jucători au plecat 
capetele și au început să mâzgălească pe carnețelele oferite de 
cazinou, în încercarea de a discerne un tipar în aleatoriu, o suită 
norocoasă pe care ar fi încercat s-o exploateze cu succes. 

M-am apropiat și m-am așezat pe scaunul din dreapta lui 
Belghazi, astfel încât el avea să se întoarcă în mod firesc cu 
spatele la mine pentru a vorbi cu blonda sau pentru a urmări 
acţiunile jucătorului de pe Locul 1, care era desemnat să 
acționeze ca „bancă”. Am observat servieta de laptop, rezemată 
de piciorul lui, unde o putea simţi dacă ar fi fost cumva atinsă. 

Belghazi s-a răsucit spre mine. 

— Ne-am mai întâlnit, nu-i așa? a întrebat în engleză cu 
accent francez și ochii i s-au mijit puţin. 

Tonul era pe jumătate încercare de a-și reaminti, pe jumătate 
acuzaţie. Blonda ne-a privit, după care și-a întors ochii. 

Gestul lui fusese o ușoară încălcare a etichetei jucătorilor pe 
mize mari, care se bizuie în general pe respect pentru 
anonimatul celorlalţi. 

— Poate la mesele de jos, am răspuns ascunzându-mi 
surprinderea. A trebuit să-mi sporesc niţel fondurile înainte de a 
sui la sălile VIP. 

El a clătinat de două ori din cap, lent, și a zâmbit, fără să-și 
desprindă privirea de la mine. 

— Nu la mesele de jos. În Oriental. Cu o asiatică drăguță. Nu 
vă însoțește în seara asta? 

— Staţi în Oriental? am replicat, ocolindu-i întrebarea, așa 
cum ar fi procedat orice donjuan care se respectă și care tocmai 
a fost întrebat de un străin despre amanta lui. 

— Este un hotel bun, a zis Belghazi ocolind la rândul său 
răspunsul direct. 

Am fost impresionat. Avusesem grijă să nu ies în evidenţă, ori 
să atrag atenţia în orice fel, însă Belghazi îmi reţinuse oricum 
chipul. Era perfect adaptat la ceea ce-l înconjura, la șabloanele 
care ar fi putut, la un moment dat, să facă diferența între câștig 
și pierdere. Sau între viaţă și moarte. 

Crupierul ne-a anunţat că era momentul să ne plasăm mizele. 


VP - 32 


— Da, am rostit și am mizat pe bancă suma minimă de zece 
mii de dolari americani, însă acesta este locul potrivit pentru 
bacara. 

Belghazi a încuviințat și a mizat cincizeci de mii de dolari pe 
jucător, apoi s-a întors către „bancher” pentru a urmări 
împărțirea cărților. Din gestul lui am înţeles că nu-l îngrijora 
realmente persoana mea. Dacă l-ar fi îngrijorat, nu mi-ar fi întors 
spatele. El făcuse pur și simplu o testare reflexă - trăsese un 
glonţ în lizieră, pentru a vedea dacă lovise pe cineva și dacă 
cineva îi răspundea focului. _ 

„Bancherul” a întins prima carte crupierului. In clipa când a 
făcut-o, m-am aplecat înainte și am încrucișat mâinile, astfel că 
degetele mâinii drepte mi-au atins ceasul Traser P5900 pe care-l 
purtam pe încheietura mâinii stângi. Dedesubtul ceasului exista 
o capsulă de mărimea unghiei ce conţinea un mini-cocteil, 
improbabil de a fi servit de barmanițele cazinoului. Combinația 
respectivă consta în principal din stafilococ auriu - un patogen 
toxic cu acțiune rapidă - și hidrat de clor, un compus care 
cauzează greață, dezorientare și pierderea cunoștinței în 
următoarele una până la patru ore. Primul avea să-l readucă pe 
Belghazi urgent la hotel. Al doilea avea să aibă grijă ca el să 
doarmă tun, chiar dacă nu teribil de confortabil, după ce 
ajungea acolo. Am eliberat capsula și am ţinut-o între degetele 
arătător și mijlociu de la mâna dreaptă. Aveam să aștept 
momentul potrivit - când Belghazi întorcea capul, un câștig sau 
o pierdere mare a cuiva, ori altă distragere - și atunci să 
acționez. 

Știam că planul meu oferea un atu secundar important: 
simptomele infecţiei cu stafilococ sunt atât de acute și se 
instaurează atât de rapid, încât exista o probabilitate însemnată 
ca Belghazi să revină în camera de hotel fără blondă, sau măcar 
înaintea ei. Și chiar dacă ea l-ar fi însoţit sau l-ar fi urmat la 
scurt timp, era perfect posibil ca bărbatul s-o expedieze pentru 
o vreme, ca să poată îndura în solitudine efectele stomacului 
său rebel. 

Am câștigat prima mână. Deocamdată era bine: nu știam cât 
va dura totul și, în ciuda probabilităților favorabile și a ritmului 
relaxat al jocului de bacara, banii lui Kanezaki nu aveau să 
dureze veșnic. 

A apărut o chelneriţă drăguță și Belghazi a comandat o apă 


VP - 33 


tonică. Dacă avea să continue să mizeze câte cincizeci de mii, 
probabil că dorea să evite deocamdată alcoolul. l-am urmat 
exemplul. 

Blonda s-a aplecat spre Belghazi și a spus: 

— Je vais essayer les tables de des. Je serai de retour bientôt. 
„Mă duc să-ncerc la mesele de zaruri. Nu stau mult”. 

S-a ridicat și a plecat. 

Perfect. Am aruncat o privire scurtă după ea, din genul pe 
care Belghazi n-ar fi considerat-o nici surprinzătoare, însă nici 
nerespectuoasă. Purta fustă neagră, asortată cu boleroul. Avea 
picioare superbe și pășea cu siguranța neafectată a unei femei 
care a înțeles de mult că este frumoasă și în prezent nu 
consideră asta nici ceva remarcabil, nici demn de măguliri. 

La mâna următoare, Belghazi a dublat miza. Eu am rămas la 
suma minimă. De data asta am câștigat amândoi. 

Chelneriţă a adus băuturile pe o tavă de argint. A așezat 
paharul lui Belghazi pe masă lângă el, apoi s-a aplecat înainte 
cu paharul meu. Bărbatul se uita la „bancher”, care se pregătea 
să împartă cărțile. Acum! 

M-am ridicat pe jumătate din scaun, întinzându-mi ambele 
mâini spre pahar, de parcă aș fi avut grijă să nu vărs nicio 
picătură. Când mi-a trecut peste paharul lui Belghazi, palma 
dreaptă s-a oprit o fracțiune de secundă, degetele s-au 
comprimat și etanșarea din partea inferioară a capsulei, mai 
subțire decât carcasa din plastic, s-a deschis silențios și a 
eliberat conţinutul. Mi-am folosit trunchiul pentru a camufla 
gestul de sus, de unde era posibil să fie înregistrat de 
videocamerele de deasupra. Gata! M-am așezat înapoi în scaun, 
cu apa tonică în mână. 

In decursul următoarei runde, ca și a celei de după ea, 
Belghazi și-a ignorat paharul. Gheaţa din pahar i se topea și am 
început să mă îngrijorez că o chelneriţă îi va înlocui paharul. 
Aveam asupra mea încă o capsulă, desigur, totuși nu doream să 
repet manevra riscantă de a-i turna conţinutul în paharul lui. 

Până la urmă n-a fost însă nevoie. După a cincea mână jucată, 
Belghazi și-a ridicat paharul și a băut. O înghiţitură. O pauză, 
apoi încă una. A pus paharul jos. 

Era suficient. Sosise momentul să plec. Am mai jucat o mână, 
apoi mi-am strâns fisele. 

— Baftă, i-am spus și m-am sculat în picioare. 


VP - 34 


— Așa repede? a întrebat el. 

Nu stătusem nicio oră - o clipire din ochi după standardele 
jucătorilor serioși. Mi-am dat seama că Belghazi continua să 
testeze. Avea instinctul unui polițist faţă de anomalii. Am 
aprobat din cap și am zâmbit. 

— Am învăţat să plec cât timp sunt pe plus, i-am spus și mi- 
am ridicat fisele. 

A zâmbit și el, însă ochii îi erau la fel de reci ca întotdeauna. 

— Da, a comentat, de obicei așa este înţelept. 

Inainte de a părăsi cazinoul, m-am oprit să folosesc una dintre 
toalete. Vezica urinară plină ar fi reprezentat o neplăcere mai 
târziu în noaptea asta și doream de asemenea să mă spăl foarte 
bine pe mâini. Stafilococii sunt niște bacterii foarte afurisite și 
nu aveam chef să le înghit accidental. 

Am luat un taxi până la Oriental și am mers direct în cameră. 
Keiko nu venise; probabil că încă miza banii pe care-i dădusem. 
Am luat din seif tot ce aveam nevoie, am pus obiectele într-un 
rucsac pe care-l adusesem exclusiv pentru ocazia aceasta și m- 
am dus direct la apartamentul lui Belghazi. În scurt timp, el avea 
să se simtă rău și era de așteptat să revină la hotel la scurt timp 
după aceea, așa că până atunci trebuia să intru în apartament. 
Dacă el ajungea primul, ar fi putut trage zăvorul interior - un 
element de tehnologie inferioară, însă inaccesibil din exterior - 
și atunci aș fi ratat oportunitatea asta. 

Inainte de a intra, am folosit SoldierVision. Blonda spusese că 
se ducea să joace zaruri, totuși unii se mai răzgândesc. 
Apartamentul era gol. Am intrat, folosind șperaclul. Ar fi fost 
excelent dacă m-aș fi putut ascunde pur și simplu în debara sau 
sub pat, însă acelea aveau să se numere printre primele locuri 
examinate de bodyguarzi, dacă ar fi efectuat fie și o cercetare 
superficială. M-am dus rapid la cea mai mare dintre cele două 
camere de baie ale apartamentului. Pe polita din marmură 
scumpă din jurul chiuvetei erau întinse două seturi de obiecte 
de toaletă - probabil al lui Belghazi și al blondei. 

De la muchia frontală a poliţei, o lespede din marmură cobora 
până la aproximativ un sfert din distanţa până la podea. Am 
scos din rucsac o mini-lanternă SureFire Ele - lungă de șapte 
centimetri, grea de cincizeci de grame și cu intensitatea de 
cincisprezece lumeni -, m-am lăsat pe vine și am privit înapoia 
lespezii. Ţevi pentru apă rece și caldă coborau de la robinetele 


VP - 35 


chiuvetei de deasupra și dispăreau în perete. Am zărit fundul 
curbat al chiuvetei din ceramică și conducta sifonului ei care 
șerpuia în jos, pentru ca după aceea să intre în peretele din 
spate, la fel cu celelalte ţevi. 

Am zâmbit. Dacă Belghazi s-ar fi cazat într-o cameră mai 
modestă, n-aș fi putut recurge la soluţia asta și ar fi trebuit să 
găsesc ceva mai puţin optim. Așa însă polita era suficient de 
lată ca să lase un interstiţiu considerabil între spatele lespezii 
verticale din marmură și dedesubtul bazinului chiuvetei dinapoia 
sa. Trebuia să mă înghesui puţin, însă era loc suficient pentru 
orice persoană de mărimea mea. 

Am scos din rucsac un obiect din nailon special conceput, 
care prin derulare forma un fel de hamac negru, subțire și 
inconfortabil, terminat prin patru menghine din aluminiu. M-am 
lăsat iarăși pe vine, am ţinut mini-lanterna între buze și am 
căutat locuri unde să fixez menghinele. Le-aș fi putut înlocui cu 
ventuze de sucțiune sau cu alte mijloace de fixare, însă nu era 
necesar: polita de marmură cântărea minimum o sută de 
kilograme și era susţinută de mai multe nervuri din lemn, care 
ofereau puncte de fixare convenabile pentru menghine. Le-am 
montat, am tensionat benzile orizontale ale „hamacului”, apoi 
am suit în el împreună cu rucsacul. Stăteam pe o parte, ghemuit 
în jurul curburii chiuvetei, cu rucsacul sub brațul de deasupra. 
Era inconfortabil, totuși nu intolerabil. Cu siguranţă avusesem 
parte și de situaţii mai rele și, oricum, nu credeam că voi 
aștepta prea mult. 

Ştiam că bodyguarzii, dacă erau cât de cât pricepuţi, vor 
inspecta apartamentul înainte de a-l lăsa pe Belghazi să intre. În 
același timp însă știam că, în actuala lui stare, Belghazi va dori 
să fie singur și de aceea le va ordona probabil să iasă... înainte 
de a fi putut efectua o examinare amănunțită. Prudent ca 
întotdeauna, eram totuși echipat cu un pistol cu un singur glonţ 
calibrul 5,6 mm, realizat de CIA și ascuns cu iscusință în 
interiorul unui stilou Montblanc Meisterstuck elegant, pe care îl 
scosesem din rucsac. Dacă dădeam de necaz, aveam să utilizez 
stiloul de unică folosinţă pentru a-l dobori pe individul cel mai 
apropiat de mine, pentru ca în lupta ce avea să urmeze să 
improvizez cu orice mi-ar fi rămas. Bineînţeles, dacă se ajungea 
la așa ceva, n-aș mai fi fost plătit, așa că pistolul era exclusiv 
pentru urgenţe. 


VP - 36 


N-a trebuit să aștept mult. La douăzeci de minute după ce mă 
instalasem pe poziție, am auzit deschizându-se ușa 
apartamentului. În living s-a aprins lumina. S-au auzit apoi 
sunete de pași care se apropiau rapid. Ușa cabinei pentru 
toaletă s-a izbit de perete, urmată imediat de zgomotele unor 
vărsături violente. 

Alţi pași. Un glas bărbătesc: 

— Monsieur Belghazi... 

Am bănuit că era un bodyguard. După alte vomismente, 
vocea lui Belghazi s-a auzit gros și ragușit: 

— Yallah! 

Nu cunoșteam cuvântul, dar am înţeles ce zicea. „leși afară, 
imediat!” 

L-am auzit pe bodyguard îndepărtându-se, apoi zgomotul ușii 
exterioare a apartamentului, care s-a deschis și închis. Belghazi 
a continuat să geamă și să vomite. În graba lui nu se mai 
sinchisise să aprindă lumina în camera de baie, dar din living 
răzbătea destulă lumină și am putut zări umbre sub chiuveta 
înapoia căreia eram suspendat. 

Am auzit un zângănit metalic pe pardoseala din marmură și 
m-am întrebat ce putuse fi. Apoi mi-am dat seama: era 
catarama curelei lui. Stafilococul cauzează diaree și Belghazi se 
lupta să facă faţă declanșării simptomelor. Sunetele și mirosurile 
ce au urmat mi-au confirmat diagnosticul. 

După alte zece minute, l-am auzit împleticindu-se afară din 
baie. Lumina din dormitor s-a stins. Era aproape sigur că se 
prăbușise în pat. 

Am mișcat imperceptibil braţul și am privit cadranul iluminat 
al ceasului Traser. Aveam să-l mai las jumătate de oră - timp 
suficient ca să mă asigur că hidratul de clor îi fusese aproape 
complet procesat prin sistem și de aceea extrem de greu de 
detectat, totuși nu prea mult ca el să înceapă să se trezească. 
Stafilococul ar fi apărut bineînţeles la un examen patologic, dar 
stafilococii există natural, chiar dacă neplăcut, în alimente, așa 
că prezenţa sa post-mortem n-ar fi ridicat o problemă. Cu ceva 
noroc, în absenţa altor explicaţii probabile, el putea fi învinuit 
pentru atacul de cord pe care urma să-l sufere Belghazi. 

In realitate problema cardiacă avea să fie rezultatul unei 
injecții cu clorură de potasiu. Aveam să încerc s-o fac în vena 
axilară de la subsuoară sau poate în vena oftalmică din ochi, 


VP - 37 


unde erau greu de depistat, mai ales cu acul de 25 mm pe care 
aveam să-l folosesc. O injecție cu clorură de potasiu este o 
moarte  nedureroasă, recomandată, cel puţin implicit, de 
cardiologi sinucigași din toată lumea. Clorura de potasiu 
depolarizează membranele celulelor din întreaga inimă, 
producând un stop cardiac complet, pierderea imediată a 
cunoștinței și moartea rapidă. Post-mortem, alte celule din corp 
încep să se dezintegreze în mod natural, eliberând potasiu în 
fluxul sangvin și făcând astfel de nedetectat prezenţa agentului 
declanșator. 

Au trecut douăzeci de minute fără să aud altceva decât 
ocazionalele gemete în stare de inconștiență ale lui Belghazi. M- 
am rostogolit din hamac și am coborât silențios pe pardoseală. 
După câteva minute aveam să încep să pregătesc injecţia. 
Aveam o sticluță cu cloroform, pe care să-l folosesc dacă 
bărbatul începea să se foiască în timpul procedurii. 

Am auzit o cheie-cartelă lunecând în încuietoarea ușii. Am 
încremenit și am ascultat. 

A trecut o secundă. Am auzit ușa deschizându-se. Apoi 
clicăitul închiderii ei. Lumina s-a aprins în dormitor. 

Am strecurat mâna în rucsac și am scos stiloul Montblanc. Am 
auzit sunete de pași în dormitor. Belghazi gemea slab. După 
care, vocea unei femei a întrebat: 

— Achille, tu vas bien? „Achille, te simţi bine?” 

In mod clar pierdut în lumea viselor, Belghazi n-a răspuns 
decât prin gemete aleatorii. 

Blonda, mi-am spus. Am trecut stiloul în mâna stângă și am 
folosit dreapta pentru a-mi scoate portcheiul și oglinda dentară 
scurtată ce atârnă pe el. M-am apropiat în vârful picioarelor de 
ușă și am orientat oglinda astfel încât să pot vedea în ea 
reflectarea dormitorului. 

Era blonda, așa cum mă așteptasem. Probabil că avea propria 
ei cheie. 

Am făcut o grimasă. Ca naiba! Dacă ar mai fi întârziat doar 
zece minute, totul s-ar fi terminat. 

Am văzut cum l-a scuturat pe Belghazi o dată, apoi din nou, 
mai tare. 

— Achille? a repetat ea. 

De data asta n-a primit ca răspuns nici măcar un geamăt. 

Am văzut-o inspirând adânc, reţinând aerul în plămâni pentru 


VP - 38 


o clipă, după care a expirat lent, coborând bărbia și umerii din 
aceeași mișcare. După aceea s-a apropiat iute și tăcut de 
întrerupătorul din perete și a stins plafoniera. Dormitorul era 
luminat acum numai de strălucirea ambientală a clădirilor și 
felinarelor stradale de afară. Am privit-o cum s-a uitat la 
perdelele vaporoase ale încăperii, care erau trase. 

Blonda s-a apropiat apoi de biroul pentru scris aflat vizavi de 
pat. Pe el am zărit geanta pentru laptop a lui Belghazi, cea pe 
care o avusese atât în recepţia hotelului, cât și la cazinou. 
Interesant... 

Femeia a tras fermoarul genţii și a scos dinăuntru un laptop 
subţire, căruia i-a ridicat capacul. S-a întors după aceea la pat, a 
luat cu grijă o pernă de lângă capul lui Belghazi, s-a întors la 
birou și a așezat-o peste tastele laptopului. Am avut nevoie de o 
secundă ca să înţeleg ce făcea: înăbușea orice fel de muzică ar 
fi anunţat trezirea la viaţă a sistemului de operare. O acţiune 
elegantă, care dovedea premeditare, și poate chiar ceva 
experienţă. Ea n-ar fi știut la ce nivel de volum sonor lasase 
Belghazi laptopul când îl utilizase ultima dată; era posibil ca 
tonurile muzicale ale iniţializării sale să-l smulgă din somnul lui 
adânc. 

După câteva minute, logoul Windows a apărut pe ecran, iar 
notele însoţitoare abia dacă s-au auzit sub perna moale și 
matlasată care era apăsată deasupra. Femeia a stat nemișcată 
un moment, apoi a ridicat perna și a pus-o în pat în locul de 
unde o luase. Am observat că n-o aruncase pe podea și nici la 
întâmplare prin jur. Păstra dormitorul așa cum îl găsise, adică 
așa cum îl lăsase Belghazi, până la ultimele detalii. Alt semn că 
avea instincte bune, sau că era antrenată. Sau ambele. 

Blonda a revenit la birou și a scos din poșetă un telefon mobil. 
A petrecut câteva clipe tastând ceva pe el, după care l-a 
îndreptat spre laptop. A reînceput să tasteze pe telefon. 

Au trecut câteva minute. Femeia tasta pe telefon, apoi privea 
laptopul și reîncepea să tasteze. Ocazional, arunca o privire spre 
Belghazi. În tot acel timp puteam vedea ecranul laptopului, care 
nu se schimbase defel. Bănuiam că accesul la laptop era 
protejat prin parolă și că „telefonul mobil” era mai mult decât 
părea, iar blonda îl folosea pentru a interoga laptopul prin 
infraroșu sau Bluetooth, încercând probabil să genereze o 
parolă, ori să-l acceseze în alt fel. 


VP - 39 


S-au scurs cinci minute, după aceea alte cinci. Se apropia 
punctul în care Belghazi ar fi putut metaboliza destul din drog 
pentru a-și recâștiga cunoștința. Alte cinci minute, cel mult 
zece, și trebuia să abandonez. 

Dar cum? Nu mă îngrijora ieșirea din apartament. Belghazi n- 
ar fi fost în stare să mă oprească, chiar dacă ar fi fost complet 
treaz când plecam și nu mă așteptam nici ca femeia să 
reprezinte un obstacol important. Insă dacă Belghazi mă vedea, 
mai ales după scurtul nostru dialog din Lisboa din cursul serii, 
sau dacă blonda anunţa că în apartament fusese un intrus, m-aș 
fi confruntat cu un mediu de protecţie și mai greu de străpuns. 
O a doua ocazie ar fi fost al naibii de greu de găsit. 

L-am auzit pe Belghazi gemând. Femeia a încremenit și l-a 
privit, însă el nu s-a mișcat. Cu toate acestea, blonda decisese 
probabil că bărbatul era pe punctul de a se trezi, deoarece, 
după încă o secundă, și-a pus telefonul în poșetă, a așezat 
poșeta pe podea și a închis laptopul, utilizând perna așa cum 
făcuse mai devreme pentru a înăbuși eventuala melodie finală. 
După ce ecranul s-a întunecat, a coborât capacul, a pus laptopul 
în geantă, a așezat perna pe pat și a început să se dezbrace. 

Rahat! 

Situația se deteriora. Nu mă puteam baza pe faptul că femeia 
va adormi destul de rapid sau că va dormi atât de adânc, încât 
să-mi permită să ies neobservat. Ba chiar dimpotrivă, din câte 
văzusem până acum, părea că dormea la fel de superficial ca 
mine. De asemenea, din precauțiile pe care le dovedise 
deocamdată, ştiam că trăsese zăvorul interior al 
apartamentului, că o făcuse probabil în mod deliberat, ca parte 
a unei liste de control mintale și că, de aceea, va ţine minte c-o 
făcuse. Dacă îl găsea deschis mâine dimineață, ar fi fost mai 
probabil să concluzioneze că cineva fusese înăuntru, decât că 
nu mai știa ce făcuse ea însăși. 

Să-i omor pe amândoi? Ținând seama de circumstanţe, era 
imposibil s-o fac „natural”. Kanezaki accentuase că plata era 
condiționată de absența oricăror dovezi ale unui asasinat, așa 
că nu aveam să folosesc violenţa făţișă decât dacă aș fi fost silit. 
In plus eu nu mă ating niciodată de femei sau de copii. Existase 
o excepţie recentă, dar acela fusese un caz personal. În privinţa 
însoțitoarei lui  Belghazi nu aveam asemenea justificări. 
Dimpotrivă, constatam că îmi plăcea. Și nu era vorba doar 


VP - 40 


despre aspectul ei exterior, ci despre acţiunile ei, siguranța de 
sine și aerul de autoritate pe care-l degaja. La care se adăugau 
instinctele și inteligenţa despre care apreciam că tocmai le 
văzusem în plină desfășurare. 

Exista o posibilitate. Era riscant, însă oricum nu putea fi mai 
rău decât celelalte alternative din actuala mea listă 
sărăcăcioasă de opţiuni. 

Am așteptat până ce femeia s-a dezbrăcat complet, 
momentul în care avea să se simtă cel mai neajutorată și 
derutată. Tocmai înainta spre pat, probabil pentru a sui alături 
de Belghazi, când am intrat în dormitor. 

Ea a tresărit când m-a văzut, totuși și-a păstrat în general 
cumpătul. 

— Ce dracu' cauţi tu aici? a întrebat cu glas scăzut, în engleză 
cu ușor accent european. 

L-a accentuat pe „tu” din întrebare și a părut mai degrabă 
acuzatoare, decât temătoare. 

— Mă cunoști? am întrebat pe același ton scăzut, întrebându- 
mă Ce naiba? 

— Din cazinou. Și te-am văzut și în hotel. Ce faci aici? 

Doamne, era la fel de atentă ca Belghazi! 

— Ai avut noroc cu laptopul? am întrebat, încercând să 
recâștig inițiativa. 

Aveam privirea fixată asupra trunchiului ei, zona pe care o 
urmăresc întotdeauna, după ce-mi confirm că mâinile sunt 
goale, deoarece mișcările agresive tind să-și aibă originea în 
secțiunea mediană. În cazul acesta însă, ceea ce vedeam mă 
distrăgea. Dezbrăcată, blonda arăta încă și mai bine decât 
fusese în vestimentația neagră în care o văzusem mai devreme. 

Ea și-a păstrat cumpătul. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

Am activat foarte scurt SoldierVision, pe care continuam să-l 
ţin pe încheietură, și am minţit fără să clipesc: 

— Serios? Am înregistrat totul pe nivel de luminozitate 
scăzută. 

Femeia a aruncat o privire dispozitivului, apoi s-a uitat la 
mine. 

— Pe un SoldierVision? N-am știut că face și înregistrări. 

La naiba, cunoștea aparatura. Indiferent cine ar fi fost, era 
pricepută și trebuia să încetez s-o subestimez. 


VP - 41 


— Modelul ăsta înregistrează, am improvizat rapid. Așa că-ți 
propun un târg. Nu știu pentru cine lucrezi, și nu-mi pasă. Din 
partea mea, nimic din dormitorul ăsta nu s-a-ntâmplat niciodată. 
Tu nu m-ai văzut și eu nu te-am văzut. Ce zici? 

Ea a tăcut mult timp, aparent nepăsându-i că era complet 
dezbrăcată. După aceea a întrebat: 

— Tu cu cine ești? 

Am zâmbit. 

— Fără întrebări, ci doar tăcere. 

A tăcut iarăși. Ochii mi-au coborât pentru o clipă. Avea corpul 
frumos, simultan musculos și curbiliniu, ca al unei patinatoare 
artistice sau al unei gimnaste neobișnuit de înalte, cu piele 
delicată și albă, care părea să strălucească slab în lumina 
difuzată prin perdele. 

Am ridicat privirea. Ea îmi urmărea cu atenţie ochii. 

— Probabil că povestea cu înregistrarea video este o 
cacealma, a rostit cu glas egal, totuși nu-mi pot asuma riscul. Nu 
te pot lăsa să pleci cu ea. 

Am fost impresionat de aplombul ei. Am arătat din cap spre 
Belghazi. 

— Se va trezi dintr-o clipă în alta. Dacă se trezește și mă vede 
aici, va fi rău și pentru mine, și pentru tine. 

Blonda a dat ochii peste cap, parcă exasperată, și a spus: 

— Stai să mă-mbrac. 

Aproape că m-a păcălit. Părea absolut firesc - era dezbrăcată 
în faţa unui străin și dorea să-și pună niște haine. Aceeași 
goliciune nu păruse însă s-o fi deranjat cu numai câteva 
momente mai devreme. lar exasperarea nu era o expresie pe 
care s-o etaleze foarte convingător. 

— Nu, am rostit apăsat. 

Stiloul îmi era în buzunar acum și n-aș fi avut timp să-l scot. Și 
chiar dacă aș fi reușit, îndreptarea unui Montblanc spre cineva 
tinde să atragă mai puţină atenţie decât, să zicem, folosirea 
unui pistol Glock calibrul 10 mm în același scop. N-aș fi putut 
folosi stiloul pentru a o controla pe femeie, ci doar pentru a o 
împușca, ceea ce nu doream să fac. 

Ea m-a ignorat. Am văzut că se îndrepta spre poșetă, nu spre 
haine. 

Probabil că avea o armă acolo. Am străbătut distanţa din doi 
pași mari și am tras un șut poșetei, expediind-o cât colo. Când 


VP - 42 


am făcut-o, blonda s-a îndreptat și i-am văzut cotul stâng 
fulgerând într-un arc spre tâmpla mea dreaptă. M-am apropiat 
în mod reflex, ca să intru sub lovitură, și am dat să ridic braţele. 
Cotul ei și-a ratat ţinta, dar instantaneu femeia și-a rotit 
șoldurile în direcția opusă și m-a prins cu celălalt cot, sosind din 
cealaltă parte. Buuum, am văzut stele verzi. Inainte ca ea să 
poată lega altă combinaţie, m-am lăsat să cad, i-am cuprins 
glezna cea mai apropiată cu braţul meu stâng și am lovit-o cu 
umărul în fluierul piciorului. A căzut ca un sac pe spate. 

Pentru a o împiedica să lanseze o lovitură cu călcâiul liber 
sau, de fapt, orice alt atac cu picioarele, mi-am pus o mână pe 
coapsa ei și am împins-o, îndepărtându-mă. M-am ridicat și m- 
am retras, privind-o cu atenţie. 

— Ești nebună? am întrebat cu glas scăzut. Ce va crede 
Belghazi, dacă-l trezești? 

Asta era întrebarea-cheie, deși avea și un răspuns logic. Dacă 
ea ar fi dorit sau ar fi fost dispusă, l-ar fi trezit deja. Nu voia însă 
ca el să știe de mine, poate din cauza „înregistrării video” sau 
poate și din alte motive. Incercarea de a mă scoate definitiv din 
luptă fusese un risc calculat. Dacă eu aș fi fost mort, atunci ar fi 
existat o singură variantă despre cele întâmplate. 

Zona capului unde mă lovise îmi pulsa surd. M-am apropiat de 
poșeta ei și am ridicat-o, ca să mă asigur că n-avea să repete 
încercarea. Nu știam ce era înăuntru: un ruj paralizant, carduri 
de credit cu muchii letale, poate un stilou-pistol ca al meu. 

Belghazi a gemut din nou. Aș fi avut nevoie de minimum 
câteva minute ca să-l pregătesc pentru injecție, chiar 
presupunând că aș fi putut s-o fac fără intervenţia noii mele 
partenere de sparring, și se părea că nu mai dispuneam de 
timpul necesar. 

— Ar fi fost frumos dacă ne-am fi putut întâlni în alte 
circumstanţe, am spus frecându-mi tâmpla dureroasă și am 
făcut un pas spre ușă. 

— Cum o să treci de bodyguarzi? am auzit-o pe blondă. 

Intrebarea ei m-a descumpănit. Mă așteptasem ca ei să fi 
plecat după ce-l aduseseră pe Belghazi la apartament. 

_ Am îndreptat SoldierVvision spre perete și am privit ecranul. 
Intr-adevăr, de cealaltă parte a ușii era o siluetă umană. Rahat 

— Dă-mi înregistrarea video, a urmat blonda, și-l expediez pe 

bodyguard de aici. O să poţi să ieși. 


VP - 43 


Am clătinat încet din cap, străduindu-mă să improvizez o 
ieșire din situaţia asta. 

Belghazi a gemut iarăși. Femeia l-a privit, după care s-a uitat 
la mine. 

— Uite ce-i, a șoptit ea tăios, nu știu cine ești, însă e clar că 
nu-i ești prieten. Ai dedus că nici eu nu-i sunt prietenă. Poate că 
ne-am putea ajuta reciproc. 

— Poate, am repetat privind-o. 

— Însă pentru asta vreau din partea ta un semn de bună 
credinţă. Dă-mi înregistrarea video. 

Am repetat clătinătura din cap. 

— Ştii bine că n-o pot face. Nici tu n-ai face-o, în locul meu. 

Ochii i s-au îngustat foarte puţin. 

— De fapt, nu cred că există vreo înregistrare video. Așa că, 
atunci când el se trezește, va fi cuvântul meu împotriva 
cuvântului tău. Și-ţi spun de acum, el va fi înclinat să mă creadă 
pe mine, nu pe tine. 

Am ridicat din umeri. 

— Și dacă îi spun să examineze fișierul de porniri al 
laptopului? Sunt sigur că-l are activat. Sau să se uite mai atent 
la „telefonul tău mobil”? 

La asta n-a mai avut răspuns. 

— În același timp însă, am continuat, sunt de acord că ne 
putem ajuta reciproc. Uite ce putem face. Eu mă voi ascunde 
din nou. Tu îl chemi pe bodyguard înăuntru, îi spui că lui 
Belghazi pare să-i fie realmente rău, că a vomitat și abia mai 
este conștient, și că trebuie să-l duci la spital. Tu și bodyguardul 
plecaţi de aici. Nimeni nu va mai cerceta apartamentul după ce 
el a fost înăuntru, iar eu voi ieși imediat după plecarea voastră. 
După aceea poți să capeţi înregistrarea video. 

Femeia a rămas tăcută. Dacă eu aș fi fost prins aici și acum, 
iar Belghazi ar fi aflat despre „înregistrarea video” sau dacă aș fi 
pomenit de fișierul de porniri al laptopului sau despre telefonul 
ei mobil, atunci acoperirea blondei, oricare ar fi fost aceasta, ar 
fi fost distrusă cu certitudine. Desigur, ea își asuma un risc 
lăsându-mă să plec cu „înregistrarea video”, dar putea scăpa 
nesuspectată. Înţelegea perfect probabilitățile respective și știa 
că și eu le înțelegeam. 

— Cum te contactez? am întrebat-o, parafând acordul. 

A țţuguiat buzele, apoi a spus: 


VP - 44 


— Caută-mă în cazinou, mâine seară după ora opt. 

— În Lisboa? 

— Nu, aici, în Oriental. 

— Sub ce nume? 

M-a privit cu ochi reci și furioși. 

— Delilah. 

Belghazi a gemut. Am încuviinţat scurt din cap și m-am retras 
iute în camera de baie. Am scos stiloul Meisterstück, apoi m-am 
cuibărit înapoi în hamacul dinapoia chiuvetei. 

După o secundă, am auzit deschizându-se ușa 
apartamentului, urmată de o conversaţie înăbușită purtată în 
franceză. Glasul lui Delilah și al unui bărbat. l-am auzit intrând în 
dormitor, unde au încercat să-l trezească pe Belghazi. Am 
distins câteva cuvinte în franceză: „bolnav”, „spital”, „doctor”. 
După aceea vocea lui Belghazi, răgușită și amețită: 

— Non, non. Je vais bien. „Nu, nu, sunt bine”. 

Glasul lui Delilah, mai aproape acum, îndemnându-l să 
consulte un medic. Alte proteste, de asemenea mai aproape. 

Rahat, Belghazi se sculase și acum veneau spre mine. Mi-am 
impus să mă relaxez și am respirat silențios pe nas. 

— Je vais bien, l-am auzit din nou, de data asta chiar din faţa 
sălii de baie. Acum vocea îi părea mai sigură pe sine. Attendez 
une minute. 

l-am auzit tălpile lipăind ușor pe marmura pardoselii, 
apropiindu-se. După aceea sunetul unui robinet care se 
deschidea, urmat de zgomotul apei curgând prin ţevile din jurul 
meu. Am întors capul și am privit în jos. În faţa chiuvetei am 
văzut o pereche de tălpi și gambe. Dacă aș fi întins mâna, le-aș 
fi putut atinge. Două linii perfect conturate coborau în lungul 
tibiilor, vizibile fiindcă firele de păr de acolo fuseseră tocite; 
exista de asemenea o ușoară vălurire a suprafeţei osului în sine 
- ambele deformări caracteristice pentru practicanţii de box 
thailandez și alte arte marţiale dure bazate pe loviturile de 
picior. Ca urmare a traumelor șocurilor repetate, oasele se 
lăţesc și devin până la urmă suprafeţe de lovire lipsite de nervi 
și brutal de dure. Dosarul lui Belghazi amintea de savate - un 
stil de box francez care folosește și picioarele. Se părea că 
informaţia era corectă. 

L-am auzit stropindu-se cu apă pe față și mormăind „merde”. 
Au urmat sunetele ritmice ale unei perieri grăbite a dinţilor - o 


VP - 45 


reacţie perfect firească după vomitat. 

Sunetele perierii s-au oprit. Robinetul a fost iarăși deschis. 
Apoi ceva a zăngănit pe pardoseală, practic chiar sub mine. 

Am întors capul și am văzut... Belghazi scăpase periuța de 
dinţi. Rahat! 

Ritmul bătăilor inimii mele, care fusese rezonabil de calm 
ținând seama de circumstanțe, a accelerat. Adrenalina mi-a 
năvălit dinspre zona mediană a corpului în gât și în membre. Am 
strâns mai puternic stiloul. Respiram scurt, silențios. Trupul îmi 
era perfect nemișcat. 

Belghazi a îngenuncheat și s-a întins după periuţă. l-am văzut 
creștetul scalpului tuns scurt, șaua nasului, îndoit probabil în 
urma unei fracturi vechi, partea de sus a pomeţilor proeminenți, 
umerii și spinarea, musculoase și acoperite cu păr negru. 

Ajungea să ridice ochii și m-ar fi văzut. 

Dar n-a făcut-o. Degetele i s-au închis în jurul mânerului 
periuţei de dinţi, apoi bărbatul s-a ridicat. După încă o secundă, 
apa s-a oprit și el a lipăit afară din sala de baie. 

În dormitor s-au auzit din nou glasuri, însă n-am putut 
înţelege mare lucru. Se părea că Belghazi refuza să meargă la 
medic. Doamne, urma să-mi petrec toată noaptea atârnat sub 
chiuvetă aidoma unui alpinist care doarme în sacul de dormit 
suspendat pe faţa verticală a unui munte! 

Am auzit vocea lui Delilah. Ceva despre „medecine. Ușa 
apartamentului s-a deschis, apoi s-a închis. 

Au trecut două minute. Tăcere dinspre dormitor. Apoi sunete 
de pași care se apropiau rapid. Cineva a intrat brusc în baie și a 
traversat-o, pentru a intra în cabina toaletei. Ușa cabinei s-a 
trântit, urmată imediat de zgomotele vomitatului lui Belghazi. 

Am auzit pașii mai ușori ai lui Delilah. Ea s-a îndreptat direct 
spre chiuvetă, înaintea căreia s-a lăsat pe vine, ca să mă poată 
vedea. Probabil că se gândise și înțelesese că aceasta ar fi fost 
unica ascunzătoare decentă. Am fost din nou impresionat. 

— Am trimis bodyguardul să cumpere niște medicamente, a 
murmurat ea. Asta-i singura ta șansă. 

Fără un cuvânt, m-am rostogolit din hamac și am coborât 
silențios pe pardoseală, atingând-o cu o mână și vârfurile 
picioarelor. Am dat să desfac echipamentul, însă Delilah m-a 
oprit, atingându-mă cu mâna pe umăr. 

— Lasă-l, a șoptit ea. Nu-i timp. Mă ocup eu mai târziu. 


VP - 46 


Dinapoia ușii toaletei, Belghazi a exclamat „Merae!” și a 
vomitat iarăși. Am încuviinţat spre Delilah și am pornit spre ușă. 
Ea m-a urmat îndeaproape. M-am oprit înaintea ușii și am 
utilizat SoldierVision ca să verific dacă holul era pustiu. 

Am ieșit pe coridor. Femeia a închis ușa în urma mea fără alt 
cuvânt. 


Capitolul 3 


Trăiam în Brazilia de aproape un an, când m-au găsit în cele 
din urmă. În ziua aceea plouase și cerul era acoperit de nori joși, 
apăsători, care se agățau de stâncile spectaculoase din Rio 
precum fumul unei calamităţi îndepărtate. 

După ce mă despărţisem de Tatsu în Tokio, terminasem 
pregătirea lui Yamada-san - alter-ego-ul ţinut la păstrare pe 
care-l creasem ca ușă de salvare pentru ziua când inamicii mei 
ar fi izbutit să mă descopere în Japonia, așa cum se și 
întâmplase - pentru plecarea la São Paulo. În São Paulo trăiesc 
șase sute de mii din cei aproape un milion de japonezi etnici din 
Brazilia, fiind cea mai mare comunitate de felul acesta din 
exteriorul Japoniei și genul de loc în care un nou-venit ca 
Yamada-san se putea pierde cu ușurință. 

Yamada a găsit un apartament adecvat în Aclimação, un 
cartier rezidenţial apropiat de Liberdade, cartierul japonez din 
Săo Paulo, din care a întreprins aranjamentele necesare pentru 
înfiinţarea noii sale afaceri de expediere spre Japonia de 
echipamente de judo și jiu-jitsu brazilian de calitate înaltă și cost 
mic - o afacere care, dacă condiţiile erau favorabile, ar fi putut-o 
extinde într-o bună zi, pentru a include și alte produse 
exportabile. Mulţi dintre vecinii lui erau de origine coreeană și 
chineză, ceea ce-i convenea, deoarece îi era mai ușor să se 
piardă printre chipuri asiatice. O comunitate abundentă în 
japonezi, așa cum era cea din Liberdade însuși, ar fi conferit 
aceleași avantaje, însă ar fi ridicat în același timp unele 
probleme, deoarece vecinii japonezi ar fi fost mai predispuși să 
se intereseze despre detalii din trecutul lui Yamada, pe care să 
le discute după aceea între ei. In măsura în care trebuia într- 
adevăr să împărtășească o parte a trecutului său cu vecini 


VP - 47 


japonezi, Yamada avea să explice că era din Tokio, un simplu 
sarariiman, sau salariat, care suferise dubla umilinţă de a fi fost 
concediat de unul dintre giganţii electronici ai Japoniei, iar apoi 
abandonat de soţie după o căsătorie de douăzeci de ani, 
deoarece nu-i mai putea asigura traiul pe care-l aștepta. Era o 
poveste tristă, deși nu chiar neobișnuită în vremurile acelea 
dificile din punct de vedere economic, iar vecinii lui Yamada, 
dând dovadă de tipica reţinere japoneză, ar fi aprobat din 
capete înţelegători înaintea lamentaţiei sale și n-ar mai fi cerut 
alte amănunte. 

Yamada a studiat obsesiv portugheza - de pe benzi, cu 
profesori, de la televizor, din muzică, din filme, ba chiar și de la 
o suită de profesioniste în amor, întrucât, Yamada o știa, nu 
există cale mai naturală sau mai productivă de dobândire a unei 
limbi, decât împărţirea aceluiași pat. La fiecare câteva 
săptămâni, el părăsea orașul și călătorea, pentru a face 
cunoștință în mod direct cu ţara sa de adopţie: vastele cerrado, 
câmpiile centrale, cu puţinele lor așezări de frontieră și triburi 
de indieni pe cale de dispariţie, și cu bizara capitală Brasilia, 
perfect geometrică și parcă adusă de niște extratereștri care 
încercaseră să imite o metropolă pământeană; enormitatea 
preistorică a bazinului amazonian, unde scara tuturor 
componentelor - copacii, nuferii și, bineînțeles, fluviul însuși - 
mai întâi diminuează, apoi distruge sentimentul importanţei 
omenești a călătorului; arta și arhitectura barocă din Minas 
Gerais, lăsate în urmă ca o scuză rușinată de minerii care, cu 
secole mai devreme, siluiseră pământurile regiunii pentru 
diamantele și aurul său. 

Yamada a evitat Bahia și mai cu seamă capitala ei, Salvador. 
Rain cunoștea acolo o femeie, o frumoasă jumatate-braziliană, 
jumătate-japoneză pe nume Naomi, cu care se bucurase de o 
relaţie în Tokio și căreia îi făcuse o promisiune când ea fusese 
silită să fugă în Brazilia. Yamada dorea să meargă la ea, dar în 
același timp ezita s-o facă, constatând că nu știa, la un anumit 
nivel, dacă încerca să amâne inevitabilul sau pur și simplu spera 
să savureze anticiparea sosirii lui. Ocazional era tulburat de 
asemenea gânduri, totuși noile lui împrejurimi, exotice după 
atâţia ani petrecuţi în Japonia familiară, călătoriile și studiul 
constant al limbii constituiau tot atâtea distrageri serioase. 

Progresul lingvistic al lui Yamada era excelent, așa cum ar fi 


VP - 48 


fost poate de așteptat din partea cuiva care vorbea deja engleza 
și japoneza ca un nativ, iar după șase luni el a considerat că era 
pregătit să se mute în Rio; mai exact, în Barra da Tijuca, 
cunoscută simplu ca Barra, o enclavă a clasei mijlocii și a păturii 
superioare a clasei mijlocii care se întindea pe nouăsprezece 
kilometri în lungul coastei sudice a orașului. A ales un 
apartament convenabil pe colţul dintre Avenida Belisário Leite 
de Andrade Neto și Avenida General Guedes da Fontoura. Era o 
clădire bună, cu intrări pe ambele străzi și înconjurată doar de 
alte rezidențe, ceea ce oferea astfel, dacă Yamada ar fi fost 
înclinat să reflecteze asupra unor asemenea chestiuni, multiple 
puncte de ieșire și nicio zonă potrivită pentru ca niște terți să fi 
putut instala o echipă de filaj sau organiza o ambuscadă. 

În Barra, identitatea lui Yamada a început să se simtă 
finalmente confortabil. Pe de o parte, asta se datora faptului că 
trăisem deja mult timp ca Yamada; pe de altă parte, pentru că 
escala în Săo Paulo fusese doar la un pas depărtare de Japonia 
și de aceea de inamicii care încercau să mă găsească acolo; iar 
pe de altă parte, era greutatea inerentă de a te simţi 
inconfortabil mult timp în Rio, ale cărui ritmuri, de fapt a cărui 
viaţă în sine este definită de cultura plajelor sale. 

În noul meu mediu am devenit un nisei japonez, unul dintre 
zecile de mii de japonezi etnici de a doua generaţie din Brazilia, 
care deciseseră să se retragă din São Paulo la Rio. Portugheza 
mea era îndeajuns de bună ca să susțină povestea; pe de altă 
parte, accentul era desigur evident, însă explicabil deoarece 
crescusem într-o gospodărie japoneză și-mi petrecusem mare 
parte a copilăriei în Japonia. 

M-a nedumerit detașarea cu care ceilalţi nísei păreau să 
privească noţiunea de Japonia. Se părea că atunci când se 
priveau în oglindă, ei vedeau doar un brazilian. Am bănuit că în 
rarele momente când se gândeau la Japonia o considerau doar 
ca pe o coincidență, o cultură și un loc foarte îndepărtate, cu 
nimic mai importante decât alte asemenea locuri despre care 
citeşti în cărţi sau pe care le vezi la televizor, ceva care însemna 
mult pentru părinţii sau bunicii lor, însă care nu era foarte 
relevant pentru ei. M-am pomenit cumva invidios pe noţiunea de 
a uita locul din care ai provenit și a-ţi păsa doar de ceea ce ești 
tu, și mi-a plăcut Brazilia fiindcă oferea o cultură care hrănea o 
astfel de posibilitate. 


VP - 49 


lar Barra oferea o triplă distilare a culturii respective. Știam 
prea bine că povestea mea ca nisei era destul de firavă, dar în 
realitate nu conta. Barra, zona cu creșterea cea mai rapidă din 
oraș, al cărei cer este tot mai acoperit de siluetele noilor zgărie- 
nori, ale cărei cartiere se schimbă întruna cu veniri și plecări, 
este mult mai concentrată asupra viitorului, decât asupra 
trecutului unui individ anume. Este genul de loc în care, lao 
lună după ce ai sosit, ești considerat un veteran, iar eu n-am 
avut greutăţi să mă încadrez. 

Rio, a cărui populaţie este obsedată de sport și fitness, are 
numeroase localuri cu hrană sănătoasă și mi-a fost ușor să-mi 
satisfac pasiunea pentru shake-uri proteice și smoothie-uri de 
fructe acai. Acestea, alături de antioxidanți, ulei de pește și alte 
suplimente alimentare, mi-au amplificat timpii de refacere și mi- 
au îngăduit să ader la un program zilnic constând din cinci sute 
de genuflexiuni hindu, trei sute de abdomene pe plan înclinat, 
trei sute de flotări hindu și alte exerciţii dinamice esoterice care 
folosesc doar greutatea corpului, și care mi-au menţinut tăria și 
flexibilitatea. 

Variam antrenamentele de dimineaţă și de seară din Gracie 
Barra, Mecca modernă a jiu-jitsului, unde prolifica familie Gracie 
preluase învățăturile unui diplomat japonez aflat în vizită și le 
adaptase într-un sistem de luptă la sol atât de sofisticat, încât 
arta aceea este acum mai ferm înrădăcinată în Brazilia decât a 
fost vreodată în Japonia. Eu mă antrenam frecvent și dur, 
întrucât ratasem oportunitatea respectivă în anul pe care-l 
petrecusem discret în Osaka și ulterior în Săo Paulo. Tinerii cu 
centuri negre ai academiei erau impresionați de abilităţile mele, 
totuși acţiunile lor la sol erau mai puternice decât ale mele - 
deși, cu certitudine, mai puţin nemiloase, dacă ar fi fost aplicate 
în lumea reală - și m-am bucurat de ocazia de a-mi lustrui din 
nou și extinde arsenalul personal. 

După-amiezile obișnuiam să-mi iau bicicleta veche cu zece 
viteze și să pedalez până la una dintre plajele mai izolate ale 
orașului - uneori pe Grumari, alteori pe fâșii de nisip chiar mai 
puţin accesibile, la care ajungeam doar pe jos și pe care se 
aventurau doar surferii cei mai determinaţi și poate unii iubitori 
de nudism. După o lună, pielea îmi devenise întunecată, ca a 
unui adevărat carioca, adică nativ din Rio, iar părul meu, șaten 
ca al mamei acum când nu-l mai vopseam în negru ca să semăn 


VP - 50 


mai bine cu japonezii, a devenit presărat de șuwvițe ca al 
surferilor. 

Uneori înotam până la una dintre insuliţele din apropiere. Mă 
așezam pe aflorimentele acelea verde-cenușii, pustii, ascultam 
ritmul valurilor ce loveau stâncile, ocazionalele suspine ale 
vântului şi-mi lăsam mintea să rătăcească. Mă gândeam la 
Midori, pianista de jazz cu care mă întâlnisem întâmplător și pe 
care o abandonasem deliberat după ce-i ucisesem tatăl, un 
bărbat ale cărui dorințe postume încercasem să le îndeplinesc 
ulterior, un efort care-mi câștigase poate ambivalenţă din 
partea fiicei, dar care nu putuse duce niciodată la iertare. Îmi 
aminteam cum, în acea ultimă noapte, ea se aplecase peste 
mine pe când mă călărea şi-mi șoptise Te urăsc, chiar când 
juisase, cu nou-dobândita certitudine a ceea ce-i făcusem tatălui 
ei, blestemând pasiunea pe care altfel n-o putea stăvili, și mă 
întrebam prostește dacă n-ar fi posibil ca ea să cânte vreodată 
într-un club de jaz din Rio. Apoi ridicam ochii spre noul meu oraș 
și-l vedeam ca pe o insulă, nu mult diferită de cea pe care mă 
aflam eu însumi: un loc minunat, desigur, totuși unul al exilului, 
uneori al regretelor, finalmente al solitudinii. 

Am păstrat apartamentul din São Paulo. Am avut grijă să 
revin acolo la răstimpuri, pentru a păstra aparențele, și am 
gestionat de la distanţă noua operaţiune de export a lui 
Yamada, în principal prin mesaje e-mail. Un software comercial 
banal aprindea și stingea luminile la intervale aleatorii în cadrul 
anumitor ore prestabilite de mine, astfel încât să pară că cineva 
continua să locuiască acolo și pentru ca facturile la electricitate 
să corespundă unei prezențe permanente. Un robinet care 
picura încetișor și continuu realiza același lucru în privința 
facturii la apă. În plus, când și când, locuiam pe termen scurt în 
diverse apartamente/hoteluri din Rio, adăugând o dinamică de 
tip alba-neagra altor probleme cu care un urmăritor s-ar fi putut 
confrunta în tentativa de a mă localiza. 

Insă toate măsurile acelea de securitate costau și, cu toate că 
economisisem considerabil de-a lungul anilor, mijloacele mele 
nu erau nelimitate, iar banii îi păstram în mai multe conturi 
offshore anonime, care practic nu plăteau dobândă. Acţiunile 
care plăteau dividende, ca și programele de pensii particulare și 
de stat nu făceau parte din planurile mele. Mi-am spus că peste 
vreo doi ani, sau mai mulţi, când pista pe care cineva ar fi 


VP -51 


încercat s-o urmărească se răcise în mod clar, iar potenţialele lui 
motivații ar fi fost destul de îndepărtate, aș fi putut reduce unele 
măsuri de precauţie care îmi împovărau finanţele. 

Zilele au trecut. Oricât de mult mi-ar fi plăcut Rio, am ajuns să 
simt orașul ca pe o escală, nu o destinaţie; o pauză de 
alimentare, nu sfârșitul marșului. Timpul petrecut acolo deţinea 
o lipsă de finalitate pe care concentrarea mea asupra jiu-jitsului 
o atenua, dar n-o risipea. Uneori îmi aminteam cum Tatsu îmi 
spusese nu poți să te retragi, pe un ton simultan sigur și trist, iar 
cuvintele acelea, pe care iniţial le considerasem o ameninţare, 
pentru ca abia ulterior să înțeleg că fuseseră o simplă 
prevestire, îmi soseau în memorie și purtau altă greutate, mai 
asemănătoare unei profeţii. 

Am început să devin agitat, iar agitația s-a dovedit teren fertil 
pentru amintirile despre Naomi. Cum îmi șoptise ea la ureche 
vino înăuntru în prima și lunga noastră noapte petrecută 
împreună. Cum începea să vorbească în portugheză când 
făceam dragoste. Cum se oferise să încerce să-l ajute pe Harry, 
care nu fusese doar o sursă pentru mine, ci și un prieten rar, o 
ofertă atât sinceră, cât și, finalmente, inutilă. Și cum eu îi 
făgăduisem, la ultima noastră întâlnire, că o voi căuta în 
Brazilia, că n-o voi lăsa să aștepte și să se întrebe ce se 
întâmplase cu mine. 

Așa cum ai procedat cu Midori. 

Pentru Midori am plătit din plin, scuză-mă. 

Adevărul era că fusese bine cu Naomi. Cald, dulce și fără 
complicații de natură emoţională. Nu la fel cum se întâmplase 
între mine și Midori, sau fusese pe cale să se întâmple, dar nu 
aveam să mai beneficiez niciodată de așa ceva și preferam să 
petrec cât mai puţin timp flagelându-mă în privinţa respectivă. 
Știam că vizitarea ei ar fi însemnat un act de egoism, deoarece 
relația noastră din Tokio fusese cât pe-aici s-o omoare și, în 
ciuda schimbării ţării în care locuiam și a tuturor precauțiilor 
mele, nu era deloc imposibil că așa ceva să se poată întâmpla 
din nou. Mă trezeam totuși gândindu-mă întruna la ea și 
întrebându-mă dacă nu cumva relaţia ar fi putut să meargă. 
Japonia era hăt departe. Eu eram acum Yamada, nu? Și Naomi 
era... cine era ea în Brazilia. Am fi putut lua totul de la început. 

Ar fi trebuit să fi știut mai bine. Însă toţi avem momente 
prostești, justificări, ba chiar orbiri, născute din slăbiciune și 


VP - 52 


nevoi omenești. 

Mama japoneză a lui Naomi murise cu mulţi ani în urmă, dar 
ea îmi spusese că pe tatăl ei îl chema David Leonardo 
Nascimento și-l puteam găsi în Salvador. Nascimento este un 
nume comun în Brazilia, dar în Paginile Aurii din Salvador, pe 
care le accesasem dintr-o bibliotecă publică din Rio, nu exista 
niciun Leonardo, David. O căutare pe internet s-a dovedit mai 
productivă: David Leonardo Nascimento era președintele unei 
companii cu sediul în Salvador, cu interese în domeniile 
imobiliare, construcții și manufactură. 

l-aș fi putut telefona pur și simplu pentru a-l întreba cum aș 
putea intra în legătură cu Naomi, însă nu doream să treacă un 
timp prea lung între momentul când o contactam pe ea și cel în 
care ne-am fi putut întâlni realmente. Mi-am spus că preferința 
aceea era logică, un rezultat al obișnuitelor mele îngrijorări 
legate de securitate, dar la un alt nivel știam că era determinată 
și de factori personali. Nu doream să povestesc la telefon, să 
răspund la întrebări legate de locul unde mă aflam și de 
ocupaţia pe care o aveam, să-mi explic întârzierea lungă după 
care o căutasem. Mai bine să spun toate lucrurile acelea faţă în 
faţă. 

Salvador se găsea la două ore de zbor cu avionul din Rio și 
mergând prin orașul acesta nou am fost uimit, ca întotdeauna 
când traversasem uriașa Brazilie, de contrastele dintre regiuni. 
Deoarece se afla mai aproape de ecuator, în Salvador era mai 
cald ca în Rio, iar aerul era cumva mai dens și mai umed. In Rio, 
omniprezentele stânci de granit par să ofere imagini ale 
scheletului puternic al locului; în Salvador, peste tot se vedea 
doar pământ roșu, care aducea mai degrabă cu un înveliș moale 
din piele. lar locuitorii aveau tenul ceva mai întunecat: o 
reflectare a moștenirii africane din zonă, care se întrevedea de 
asemenea în sculpturile baroce din bisericile coloniale ale 
orașului, în ritmul muzicii sale candomble care-ţi punea sângele 
în mișcare, în mișcările fluide, dansante, ale practicanţilor săi de 
capoeira, cu fuziunea lor hipnotizatoare de dans, lupte și 
gimnastică, toate derulate pe acordurile strunelor de berimbau 
și în ritmul seducător de conga. 

Nascimento era bine protejat de secretare și au fost necesare 
destule apeluri până să pot ajunge la el. Când am reușit, mi-a 
spus că Naomi îi pomenise într-adevăr despre un prieten din 


VP-53 


Japonia pe nume John, dar asta fusese cu mult timp în urmă. Am 
recunoscut întârzierea și am așteptat, iar după câteva clipe el 
mi-a spus că fiica lui locuia în Rio și lucra în barul Scenarium, de 
pe Rua de Lavradio. Mi-a dat de asemenea un număr de telefon. 
l-am mulțumit și am plecat direct la aeroport, zâmbind în barbă 
înaintea ironiei sorții. Evitasem Salvador atâtea luni, doar pentru 
a afla că Naomi și cu mine eram practic vecini. 

In seara aceea, după ce am întreprins măsuri pentru a mă 
asigura că nu eram urmărit, am luat un taxi până în Lapa, 
cartierul în care se afla Scenarium, unul dintre cele mai vechi 
din oraș. Am coborât cu câteva străzi mai devreme, așa cum 
procedam întotdeauna, și am așteptat ca taxiul să plece, pentru 
ca abia după aceea să pornesc în direcţia barului. 

Am mers pe străzi vechi, pavate cu rânduri de pietre, care 
fuseseră strâmbate de-a lungul secolelor în văi și dealuri de 
mișcările permanente ale solului de dedesubt. Felinarele plasate 
la distanţe mari unele de altele ofereau momente de respiro 
înaintea negurilor înconjurătoare, iar siluetele trecătorilor erau 
indistincte, imateriale, aidoma unor fantome din trecutul 
colonial al cartierului, deplasându-se confuz printre fațadele 
decolorate și balcoanele năruite, suflete pierdute care încercau 
să găsească adrese cândva înfloritoare ce mai existau acum 
doar ca monumente aduse ruinei și nefolosirii. Ici-colo se zăreau 
semne de viaţă nouă - o balustradă reparată, câteva ferestre 
cărora le fuseseră înlocuite geamurile - și, cumva, indiciile 
acelea mărunte făceau ca relicvele dărăpănate pe care înfloreau 
să fie un prim-plan straniu de vibrant pentru blocurile-turn 
moderne ce se înălțau înapoia lor: tenace, mai hotărâte, cu 
găvanele oarbe ale ușilor și ferestrelor pustii părând aproape să 
zâmbească la posibilitatea inevitabilului sfârșit al semenilor lor 
mai recenți și mai înalţi, ce aveau să îmbătrânească fără să 
inspire nimic din devoţiunea care promitea să-i readucă pe 
străbunii aceștia la vigoarea tinereţii lor. 

Am cotit pe Rua de Lavradio și am văzut Scenarium. Barul 
ocupa toate cele trei niveluri a doua clădiri adiacente, ale căror 
faţade sufereau evident, ca multe altele din zonă, din cauza 
lumina ce răzbăteau din interior erau uimitor de vibrante. O 
coadă lungă de automobile aștepta pe stradă, în faţă, parcă 
uimite sau în semn de omagiu. M-am oprit înaintea intrării mari 


VP - 54 


și deschise, surprins să constat că inima îmi bătea rapid, 
reamintindu-mi momentele petrecute cu Naomi în Tokio și cât 
timp trecuse de când îi făgăduisem că o voi contacta. 

Am intrat și am privit în jur. Mai întâi, punctele „fierbinţi”, 
instinctiv, dar și după o lungă obișnuinţă de a proceda ca atare: 
scaunele orientate spre intrare, colţurile parţial ascunse, 
pozițiile de ambuscadă. N-am detectat niciun fel de probleme. 

Am înaintat în interior. Locul era vast și decorat ca un depozit 
de decoruri hollywoodiene. Peste tot se vedeau antichități și 
curiozități: case de marcat din fier, o cabină telefonică britanică 
roșie, un grup de umbrele de soare, busturi și statui, rafturi 
încărcate cu sticluțe și borcane colorate. Până și mesele și 
scaunele păreau de epocă. Dacă n-ar fi fost atât de mare, ar fi 
părut ticsit. 

Tavanele erau înalte, din lemn aparent; pereţii erau din piatră 
și alabastru. În centru, la zece metri de intrare, plafonul 
dispărea și sala era deschisă spre nivelurile doi și trei de 
deasupra. La baza spaţiului acesta, o formaţie alcătuită din trei 
muzicanți cânta „De Mais Ninguém”, „Al nimănui, doar al meu”, 
clasicul choro modern al Marisei Monte, un stil care, în mod 
aproximativ, ar fi putut să fie considerat jazz brazilian, ţinând 
seama de faptul că atât choro, cât și jazzul se bazează pe 
improvizație și combinaţia de elemente muzicale africane și 
europene. Însă deși mai puţin cunoscut în lume, choro este de 
fapt mai vechi decât jazzul și are un sunet propriu distinct și 
uneori melancolic. Mulțimea, strânsă în jurul labirinturilor de 
mese din lemn și a canapelelor pentru câte cinci persoane 
dispuse în lungul pereţilor, cânta refrenele cu înflăcărare. 

M-am îndreptat spre o scară din spate, pe care am suit până 
la etajul întâi. Și acesta era ticsit de clienţi și la fel de aglomerat 
de flecuștețe vechi, dar cumva mai puţin gălăgios decât 
parterul. 

Etajul al doilea era mai liniștit. Pentru câteva momente, m-am 
rezemat de balustrada care înconjura centrul deschis al podelei 
și am privit de sus formaţia, clienţii de la mesele din faţa scenei 
și chelnerii care alergau între ei, și m-am simţit încercat de o 
tristeţe ciudată, atât îndepărtată, cât și apăsătoare, de parcă aș 
fi urmărit scena aceasta animată nu de la înălţime, ci de lao 
distanţă care îmi dădea o detașare și o înstrăinare imposibile. 

Un chelner a apărut și m-a întrebat în portugheză dacă îmi 


VP -55 


putea aduce ceva. 

— O caut pe Naomi, i-am spus. 

— Este jos, la birouri, a zis el. Cine să-i spun că întreabă de 
ea? 

Am tăcut puţin, după care am răspuns: 

— Prietenul ei din Japonia. 

A încuviinţat din cap și a dispărut. 

M-am îndreptat către capătul sălii și am ieșit pe unul dintre 
balcoanele de peste Rua de Lavradio. M-am rezemat de 
balustrada sa, uzată și ciupită ca lemnele aduse de valuri pe 
plajă, și am simţit cum mă cuprindea vechiul calm suprareal pe 
care-l simţeam întotdeauna înainte de momentele finale ale 
unui job, ca un lunetist care se relaxează odată cu împușcătura 
sa. De acum nu mai puteam să fac absolut nimic. Lucrurile 
aveau să se desfășoare așa cum aveau să se desfășoare. 

Au trecut câteva minute. Am auzit scândurile podelei dinapoia 
mea trosnind sub pașii cuiva care se apropia rapid și am văzut-o 
pe Naomi, cu părul mai lung decât îl avusese în Tokio și cu 
pielea caramel mai întunecată. Când m-a zărit, chipul i s-a 
luminat într-un zâmbet enorm și a scos un sunet de încântare 
aproape copilărească, după care mi-a sărit în braţe, strângându- 
mă apăsat. 

Mirosea așa cum îmi aminteam - dulce și cumva sălbatic, 
mireasma ei aparte pe care o voi asocia mereu cu căldură, 
umiditate și ardoare tropicală. Și corpul i se simțea minunat, 
mignon, însă pârguit în toate locurile cuvenite, iar forma ei, 
sosită pe neașteptate în braţele mele, alături de parfumul acela, 
mi-a umplut mintea cu un vălmășag de amintiri contradictorii. 

Naomi s-a retras după o clipă prelungă și a coborât ochii spre 
ceea ce simţise deja că apăruse acolo, apoi m-a lovit cu pumnul 
în umăr. Pe chip îi apăruse o expresie de furie simulată, dar i-am 
simţit de asemenea și tulburarea reală din ochi. 

— Ştii de câte ori mi-am promis că n-o să fac asta? a întrebat 
ea în engleza ei cu accent portughez. 

— De câte ori? 

— De foarte multe ori. Cel mai recent, chiar pe când urcam 
scara încoace. 

— Mă bucur atunci că nu ţi-ai dat ascultare. 

— De ce nu mi-ai telefonat? De ce ai așteptat atât de mult? 
Am crezut că poate nu te interesam. Sau că, după toate câte s- 


VP - 56 


au petrecut, ai păţit ceva rău. 

— Te înșelai în prima privinţă, dar aproape că ai ghicit în a 
doua privinţă. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Ochii ei verzi erau atât de onești, încât am zâmbit fără să 
vreau. 

— A trebuit să pun la punct niște chestii în Tokio, am răspuns. 
A durat o vreme. 

— Ai venit tocmai din Tokio? 

— Am circulat mult în ultima vreme. 

— Ai de gând să fii secretos după tot ce s-a întâmplat între 
noi? 

— Mai ales după tot ce s-a întâmplat între noi, am rostit, 
spunându-i adevărul. A părut rănită, așa că am adăugat imediat: 
Haide mai întâi să petrecem o vreme împreună, de acord? A 
trecut ceva timp. 

A urmat o pauză. Naomi a aprobat din cap și a zis: 

— Vrei să bei ceva? 

l-am imitat gestul și am spus: 

— Cu plăcere. 

— Un single malt? și-a reamintit ea. 

Am zâmbit. 

— Ce ai zice mai bine de o caipirinha? 

Caipirinha este cocteilul naţional al Braziliei. Se face din 
cachaça - un lichior brazilian obținut din suc distilat de trestie- 
de-zahăr - la care se adaugă lămâie verde, zahăr și gheaţă și 
începusem să apreciez băutura în timpul pe care-l petrecusem 
în ţară. 

— Ştii multe despre Brazilia, m-a privit Naomi cu atenție. 

Mi-am dat seama că ar fi fost mai precaut să fi acceptat 
whisky-ul single malt, la care se așteptase. 

— Go ni itte wa, go ni shitagae, am spus în japoneză și am 
strâns din umeri. „După al locului obicei, să te porţi și tu în orice 
bordei”. 

Naomi a surâs. 

— Este o alegere bună. Noi facem o caipirinha minunată. 

Am arcuit sprâncenele. 

— „Noi”? 

Zâmbetul i s-a lărgit. 

— Mă număr printre proprietari. 


VP - 57 


— Sunt impresionat, am spus și m-am uitat în jur, după care 
am revenit spre ea. Cum s-a-ntâmplat? 

A zâmbit și a spus: 

— Mai întâi, caipirinha. 

Ne-am așezat lângă ferestrele deschise către aerul de afară, 
în semiîntunericul de la etajul al doilea. Un chelner ne-a adus o 
carafă cu caipirinha și două pahare, și, așa cum promisese 
Naomi, băutura fusese amestecată expert: astringentă, totuși 
dulce, rece și tare, cu arome de tropice. Spre deosebire de 
whisky, cu deceniile lui de asocieri, gustul lui caipirinha nu 
ascundea amintiri pentru mine. 

Am întrebat-o pe Naomi cum de ajunsese să dețină un local 
ca Scenarium și mi-a explicat că fusese parţial o întâmplare și 
parţial conexiunile tatălui ei. Statul investea în restaurarea 
districtului Lapa - ceea ce explica unele dintre renovările pe 
care le zărisem - și oferea relaxări fiscale noilor afaceri începute 
în zonă. Naomi avea ceva bani economisiţi, plus un grad de 
experiență în domeniul divertismentului dobândit în perioada 
petrecută în Tokio, astfel că tatăl ei o pusese în legătură cu un 
grup care spera să deschidă un bar/restaurant. 

— Și tu? a întrebat ea. Tu cu ce te-ai ocupat? 

Am sorbit din caipirinha. 

— Am pus niște chestii cap la cap. Am încercat să pun pe 
roate o afacere nouă. 

— Ceva mai puţin periculos ca ultima? 

Ea nu știa totuși detaliile, ci doar că activităţile mele aveau 
tendinţa de a mă pune în contact cu personaje interlope, ceea 
ce fusese gata să ne omoare pe amândoi în Tokio. 

— Dacă sunt norocos, i-am spus. 

— Se pare că ţi-ai menţinut forma fizică, a remarcat ea. 

Am zâmbit. 

— Fac pilates. 

— Și ești bronzat. Te-ai înnegrit așa mult în Tokio? 

Începea să se apropie de adevăr. Ar fi trebuit să mă fi 
așteptat la asta. 

Poate că ai și făcut-o. Poate că doreai asta. 

Nu eram totuși pregătit să i-o spun. 

— Ştii cum se-ntâmplă de la atâtea tuburi fluorescente, am 
zis. 

Naomi n-a râs. 


VP -58 


— Am tot mai mult senzaţia că ești de ceva timp în Rio. 

Nu i-am răspuns. 

— De ce ai așteptat atâta? a continuat ea după un moment. 
De ce ai așteptat atâta ca să mă cauţi? Nu sunt furioasă pe tine. 
Și doar puţin rănită. Vreau doar să știu motivul. 

Am mai sorbit din pahar și am căzut pe gânduri. 

— Pot să fiu un pericol pentru oamenii în apropierea cărora 
mă găsesc, i-am spus după un timp. Poate că ai observat asta în 
Tokio. 

— Aia s-a întâmplat cu mult timp în urmă. În alt loc. 

Am aprobat din cap, gândindu-mă la Holtzer, răposatul șef al 
Staţiei CIA din Tokio și la felul cum revenise în viața mea din 
Japonia ca o boală reapărută, aproape reușind să mă omoare în 
decursul procesului. La felul cum cei din CIA o urmăriseră cu 
răbdare pe Midori, sperând că-i va conduce la mine. 

— Nu poţi spune niciodată că a trecut prea mult timp, am 
rostit. 

Am tăcut amândoi o vreme, după care Naomi a întrebat: 

— Cât mai rămâi în Rio? 

Am privit în jur. 

— Nu vreau să-ţi complic viaţa, i-am zis. 

— Ai bătut atâta cale ca să-mi spui asta? Ai fi putut să te 
mulțumești să-mi trimiţi o carte poștală. 

În Tokio încercasem să rezist farmecelor ei, deoarece știam că 
se va termina prost. Între timp nu se schimbase nimic. 

Și totuși eram acum aici. 

— Mi-ar plăcea să mai zăbovesc o vreme, i-am spus. Dacă nu 
te deranjează. 

Mi-a zâmbit scurt. 

— O să vedem, a replicat ea. 

Am făcut dragoste în noaptea aceea, și din nou și din nou în 
nopţile ce au urmat. Ea avea un apartament mic într-un bloc 
obișnuit, în apropiere de Lagoa Rodrigo de Freitas, doar puţin 
mai departe de plajele ticsite și de buticurile la modă din 
Ipanema. De la una dintre ferestrele apartamentului se vedea 
apropiatul Corcovado, „Muntele Ghebos”, încununat de statuia 
masivă și iluminată a lui Christo Redentor, Hristos Mântuitorul, 
cu capul plecat și braţele întinse în binecuvântare spre orașul de 
sub picioarele lui, iar în unele nopţi priveam în sus, la edificiul 
său, în timp ce Naomi dormea. Mă uitam la forma îndepărtată a 


VP -59 


statuii, poate sfidând-o să facă ceva - să mă doboare, dacă ar fi 
dorit, ori să dea dovadă de alt semn de conștiință -, iar după o 
vreme în care nu se petrecea nimic, îi întorceam spatele, 
niciodată cu satisfacție. Statuia părea să râdă de mine prin 
mutțenia și imobilitatea ei, de parcă oferea posibila promisiune, 
nu a mântuirii, ci mai degrabă a unei socoteli, și la un moment 
ales de ea, nu de mine. 

Într-o dimineaţă ploioasă, cam la o lună după ce intrasem în 
Scenarium ca s-o caut pe Naomi, am părăsit apartamentul 
femeii pentru o ședință de antrenament în Gracie Barra. Era 
vineri și antrenamentele se desfășurau în șort și tricou, fără 
judogi din bumbac greu. Am suit pe scară până la etajul al 
doilea, mi-am scos sandalele și am pășit pe saltea. 

În cealaltă parte a sălii, un bărbat alb musculos atârna de o 
bară în faţa caricaturii Diavolului Tasmanian, care slujește ca 
logo și mascotă a academiei. Era descult și cu torsul gol, 
purtând doar un șort bleumarin, iar pielea îi strălucea sub o 
peliculă de transpirație. 

M-a văzut intrând și s-a lăsat să cadă pe podea, printr-o 
mișcare fluidă și silențioasă, în ciuda masivităţii sale. 

Părul nisipiu îi era mai lung acum, mai lung chiar decât codita 
pe care o purtase cândva și purta un cioc, care iniţial fusese o 
barbă completă, însă l-am recunoscut imediat. Il cunoșteam 
doar sub numele lui de luptător: Dox. Era un fost pușcaș marin, 
un lunetist de elită, și, la fel ca mine, fusese recrutat de CIA în 
epoca Reagan pentru a-i echipa și instrui pe mujahedinii afgani, 
care pe atunci se războiau cu armata sovietică invadatoare. 
Amândoi petrecuserăm doi ani printre Muj, așa cum îi numea 
afectuos Unchiul Sam pe atunci, care, mai recent, erau priviţi cu 
mai puţină căldură ca fiind talibani și al-Qaeda, iar de atunci eu 
nu-l mai văzusem pe Dox și nici nu-i dusesem dorul. 

S-a apropiat de mine și un zâmbet larg i s-a lăţit pe față. 

— Nu vrei să dansăm niţel? a întrebat cu accentul pronunțat 
rural pe care mi-l reaminteam. 

Am observat că nu exista niciun loc unde să fi putut ascunde 
o armă sau un transmiţător și m-am întrebat dacă alesese 
deliberat ţinuta aceea, pentru a mă linişti. Lui Dox îi plăcea să 
joace rolul de ţărănoi și mulţi se lăsau înșelaţi, dar știam că 
putea fi subtil atunci când o dorea. 

În mod evident, aceasta nu era o vizită de protocol, totuși nu 


VP - 60 


eram îngrijorat în privinţa siguranţei mele imediate. Dacă Dox ar 
fi avut intenții rele, etajul al doilea din Gracie Barra ar fi fost un 
loc neinspirat ales pentru a le pune în aplicare. El era în mod 
evident un străin, trebuise să se înregistreze la recepţia de la 
parter și ar fi fost văzut de zeci de martori. 

— Lasă-mă să mă-ncălzesc mai întâi, am spus fără să-i întorc 
zâmbetul. 

— Rahat, eu m-am încălzit deja! În scurt timp, o să mă răcesc. 
Sunt aici de aproape o oră, tot așteptând pe cineva cu care să 
m-antrenez. 

A sărit de câteva ori în sus și în jos pe vârfurile degetelor de la 
picioare și și-a rotit braţele considerabil de lungi. 

Am privit în jur. Deși ședințele de dimineaţă în Barra erau de 
obicei mai puţin populate decât cele de seară, pe saltea se 
antrenau vreo douăzeci de oameni, dintre care unii se găseau în 
raza noastră auditivă. Am decis să amân întrebările pe care aș fi 
vrut să i le pun lui Dox. 

— De ce nu te lupţi cu unul dintre ei? am întrebat, privindu-i 
pe cei din jur. 

Dox a scuturat din cap. 

— Am făcut-o deja, cu câţiva. A zâmbit și a adăugat: Nu cred 
că m-au plăcut. Cred că m-au găsit... neortodox. 

„Neortodox” era de fapt originea numelui său de luptător. Se 
numărase printre cei mai tineri dintre noi, după ce-și părăsise 
iubiții pușcași marini în condiţii neclare. Circula zvonul că ar fi 
maltratat un ofițer superior, deși el nu vorbise niciodată despre 
asta. Indiferent ce ar fi fost, părea să-l determine pe Dox - care, 
spre deosebire de mulţi dintre camarazii lui din Afganistan, 
fusese prea tânăr ca să fi luptat în Vietnam - să încerce să-și 
dovedească abilităţile. Îi plăcea să-i însoţească pe Muj în 
ambuscade, în ciuda mandatului său de „exclusiv instruire”, și 
pentru asta era foarte respectat. Avea propriile lui metode și-și 
dobândise reputaţie pentru tacticile neobișnuite, adesea bizare, 
care implicau de obicei utilizarea de dispozitive explozive 
improvizate, care-i făceau pe sovietici să tragă spre un inamic 
care dispăruse de mult în peșterile muntoase intangibile. De 
asemenea, nu se limita la antrenarea de noi lunetiști... ci se 
ocupa el însuși de vânătoare pe teren. 

Îmi aminteam că metodele lui de antrenamente fizice erau de 
asemenea neconvenţionale: folosea butoaie de combustibil pe 


VP-61 


post de haltere și uneori stătea în cap, cu mâinile încrucișate la 
ceafă, timp de o jumătate de oră sau mai mult. Mulţi îl 
subestimaseră din cauza obiceiurilor lui neobișnuite și a rolului 
de ţărănoi prostănac și cumsecade pe care-i plăcea să-l joace. 
Eu nu aveam să comit aceeași greșeală. 

— O să te-anunţ când sunt gata, i-am spus și am început să- 
mi rotesc capul, pentru a-mi încălzi articulaţia gâtului. 

El mi-a aruncat același zâmbet. 

— O să fiu aici. 

S-a apropiat de perete și s-a așezat în cap. Doamne, tot nu 
terminase cu prostia aia! 

Am făcut stretching, apoi am continuat cu o serie de 
genuflexiuni hindu, podul pe spate și alte exerciţii dinamice, 
până când m-am simţit suficient de suplu. Atunci m-am ridicat și 
i-am făcut semn lui Dox, care mă privise din poziţia lui 
răsturnată. Și-a lăsat picioarele să coboare pe saltea, s-a 
îndreptat și a venit spre mine. 

— Ești bun, nenică, a rostit el, te-am văzut. Ai făcut perfect 
podul pe spate. Ţi-ai păstrat forma. 

Deși fusese al naibii de eficient pe teren, în alte contexte Dox 
vorbise întotdeauna prea mult pentru gustul meu. Se părea că-și 
păstrase obiceiul acela. 

— Vrei să-ncepem din picioare sau de la sol? l-am întrebat. 

— Cum vrei tu, nenică, a replicat. Este locul tău. 

Dacă intenţionase să mă enerveze prin comentariul acela, nu 
izbutise. Simţeam totuși o iritare, ușoară pentru moment. M-am 
gândit că s-ar putea să nu fiu în stare să răspund pe atât de 
rapid pe cât o cerea în mod normal eticheta când ar fi bătut cu 
palma în saltea, prins într-o fixare de cedare. 

Am încuviinţat din cap și am început să descriu cercuri în jurul 
lui. Dox a înțeles și m-a imitat. 

Ne-am apropiat și i-am prins ceafa cu mâna dreaptă, cu cotul 
în jos, apăsat pe clavicula și pe pieptul său, controlându-i 
mișcarea spre înainte. El a apucat o priză similară cu mâna 
dreaptă și mi-a tras brusc capul spre al lui, cu o mișcare 
suficient de rapidă pentru a fi practic o izbitură cu fruntea. L-am 
coborât la timp pentru a resimţi impactul doar în creștetul 
capului, unde n-a făcut nimic mai mult decât să doară. 

lritarea mi-a mai crescut cu o gradaţie. Dar înainte să fi avut 
ocazia să reacționez, Dox a început să mă strângă cu priza de 


VP - 62 


gât, smucindu-mă la stânga, la dreapta, înainte și înapoi. Își 
folosea cu multă siguranță mâna și cotul, ceea ce dovedea 
antrenament, și în plus era puternic ca naiba. 

Era momentul să schimb tactica. l-am tras gâtul spre mine, 
apoi, când Dox s-a retras, am folosit priza ca să mă lansez în aer 
sub el. L-am cuprins cu picioarele în jurul mijlocului și l-am tras 
în jos pe saltea. Mă așteptasem să încerce să se retragă din 
„garda” mea, așa cum este cunoscută poziţia în jiu-jitsu, însă el 
a procedat invers, prinzând și răsucindu-mi capul în mâinile lui 
ca niște labe masive și împingându-și creștetul capului în partea 
de dedesubt a maxilarului meu. Am simţit ca și cum cineva 
încerca să-mi treacă un berbec de sonetă în sus, prin craniu. 
Pentru a slăbi presiunea, mi-am desfăcut gleznele din jurul 
mijlocului lui Dox, mi-am adus genunchii în pieptul lui și am 
început să-l împing. 

O dată în plus, reacția lui a dovedit antrenament: și-a trecut 
braţul drept în jurul gleznei mele stângi și s-a lăsat să cadă pe 
spate pe saltea, încercând o blocare de picior sambo. Sambo 
este o versiune de luptă rusească, ce pune accentul pe blocările 
de gleznă, genunchi și laba piciorului, dintre care unele pot fi 
aplicate atât de rapid și pot cauza leziuni atât de grave, încât au 
fost interzise în multe competiţii de lupte. 

Mi-am repezit piciorul drept în gâtul lui Dox și am tras celălalt 
picior înapoi, scăpând în ultima clipă de a mi-l prinde între 
biceps și coaste. El a încercat să se îndepărteze și, în timp ce ne 
luptam, am reușit să-mi trec piciorul drept peste piciorul lui 
stâng și peste corpul lui, și să-i prind degetele de la piciorul 
stâng sub subsuoara mea dreaptă. Inainte de a se putea scutura 
și elibera, i-am prins călcâiul cu interiorul încheieturii mâinii 
drepte; am încleștat degetele ambelor mâini și mi-am lipit 
coatele strâns de flancuri, apoi m-am arcuit pe spate și m-am 
răsucit spre stânga în propria mea demonstraţie de abilitate în 
sambo, o blocare clasică de călcâi. 

In ciuda denumirii procedeului, atacul este asupra articulației 
genunchiului, nu a călcâiului. Călcâiul slujește doar ca pârghie și 
eu îl prinsesem foarte bine pe al lui Dox. El a încercat să mă 
lovească cu piciorul lui drept, dar din poziţia aceea loviturile nu 
aveau forță. Am mai răsucit încă puţin și Dox a renunţat la 
strategia respectivă. 

— Gata, gata, a zis el. M-ai făcut. 


VP - 63 


— Cine te-a trimis aici? 

— Hei, am zis „gata”! Haide, termină, am cedat! 

Am mai răsucit și el a ţipat. 

— Cine te-a trimis? am repetat. 

— Ştii bine, mi-a răspuns cu chipul contorsionat. Același ca 
ultima dată. 

— Da? Și cum au știut unde să caute? 

— Habar n-am! 

A încercat să-mi împingă piciorul, ca să se elibereze. Am 
strâns mai puternic genunchii și i-am mai răsucit glezna un 
milimetru. 

— Rahat! a exclamat Dox, îndeajuns de tare pentru a fi auzit 
de alţii. Haide, nenică, vorbesc serios când îţi zic că nu știu! 

Răsuflarea îi devenea mai gâfâită, atât din cauza durerii, cât 
și a eforturilor. L-am privit în ochi. 

— Fii atent, am rostit cu glas calm, aproape în șoaptă. O să 
număr până la trei. Dacă până atunci nu-mi spui ce vreau să 
știu, o să-ţi răsucesc glezna cât pot de tare. Începem? Unu. Doi. 
Tri 

— Fata! Fata! Ei au plătit-o, sau altceva. Nu știu detaliile. 

Aproape că i-am răsucit glezna oricum. 

— Care fată? 

— Ştii tu. Gagicuța braziliană. Naomi-nu-știu-cum. 

Am fost mai puţin surprins decât mi-aş fi imaginat. Trebuia să 
mă gândesc la asta, mai târziu. 

— Cine-i agentul tău de caz? 

— Doamne, nenică! O să-ţi spun tot ce vrei să știi. Nu trebuie 
să... rahat! Kanezaki! Un japonez etnic de vreo treizeci de ani, 
cu ochelari cu rame din sârmă, zice că te știe. 

Kanezaki. Trebuia să mă fi așteptat. Îl lăsasem în viaţă atunci 
când descoperisem că încerca să mă fileze. M-am întrebat 
fulgerător dacă nu cumva fusese o eroare. 

Am observat că eram priviţi de câţiva oameni, printre care 
Carlinhos, întemeietorul academiei și instructorul ei șef. Nimeni 
nu s-a clintit să intervină, recunoscând, așa cum fac brazilienii, 
că problema aceasta era homem homem - de la bărbat la 
bărbat - și nu-i privea pe ei. Nu doream totuși să atrag mai 
multă atenţie asupra mea. l-am eliberat piciorul lui Dox și m-am 
îndepărtat. 

Incordarea i-a pierit din corp și s-a lăsat să cadă pe spate, 


VP - 64 


strângându-și la piept genunchiul rănit. 

— Nenică, a rostit după aceea, nu pot să cred c-ai făcut așa 
ceva. A fost complet inutil. 

Nu i-am răspuns. 

— Ce s-ar fi-ntâmplat dacă n-aș fi știut cu-adevărat? la zi - ce 
s-ar fi-ntâmplat atunci? 

Am strâns din umeri. 

— Operaţie pentru reconstruirea ligamentelor încrucișate 
anterior și posterior și a meniscurilor, urmată de o perioadă de 
refacere între șase și douăsprezece luni. Multe calmante, care n- 
ar fi lucrat nici pe departe atât de bine pe cât ai fi dorit. 

— Rahat, a mormăit el. 

A trecut aproape un minut. După aceea Dox s-a ridicat în 
capul oaselor și m-a privit. Și-a flexionat piciorul și și-a etalat 
zâmbetul neobosit. 

— Aproape că te făcusem, nenică. Și ai știut-o și tu. 

— Cum să nu, am răspuns. Aproape... M-am sculat în picioare. 
Unde ai învăţat sambo? 

Zâmbetul i s-a lărgit. 

— După ridicarea temutei Cortine de Fier, am avut niște 
combinaţii cu rusnacii. 

— Te-au mai acceptat după toate rahaturile cu care i-ai 
omorât în Afganistan? 

A înălţat din umeri. 

— Este o lume complet nouă, partenere, iar inamicii sunt alţii. 
Acum îi ajut cu problema lor cecenă, așa că suntem ca niște 
amici vechi. 

Am încuviinţat din cap. 

— Haide să mergem undeva unde să putem discuta. 

Ne-am luat gentile și am plecat fără să ne mai schimbăm. Eu 
continuam să am detectorul de microfoane și transmisii pe care 
mi-l fabricase cândva Harry. Îl încărcasem ca întotdeauna 
dimineaţa și acum tăcea în geantă, astfel că am știut că nici 
Dox, nici hainele lui nu aveau dispozitive de interceptare active. 
Asta nu însemna însă că el ar fi fost singur. 

L-am purtat pe un circuit de străzi tăcute din cartier. În două 
rânduri am suit și am coborât din taxiuri. Am utilizat tehnici 
generice de contrafilaj, nedorind să exploatez caracteristicile 
zonei, pentru ca nu cumva Dox să deducă, din cunoașterea 
intimă de către mine a terenului, că locuiam chiar pe aici. El știa 


VP - 65 


ce făceam și n-a protestat. 

Până am ajuns la plaja Săo Conrado, știam că nu eram 
urmăriţi. Ploaia s-a oprit și ne-am apropiat de malul apei. 
Refluxul se retrăgea, lăsând în urmă nisip umed aidoma unei 
armate înfrânte care abandonează terenul pe care nu-l mai 
poate controla. 

A trecut un minut. Niciunul dintre noi n-a scos vreun cuvânt. 

O minge de la un meci de fotbal din apropiere s-a rostogolit 
spre noi. Dox a ridicat-o și a aruncat-o spre puștiul cu piele 
ciocolatie care fugea după ea. Băiatul a fluturat din mână în 
semn de mulţumire și a revenit la meci. Eu l-am privit câteva 
clipe, întrebându-mă cum era să crești în felul acela, într-un oraș 
de pe malul oceanului, fără nimic de făcut decât să joci fotbal în 
nisip. 

— Am terminat cu chestiile de spioni? m-a întrebat Dox. 

Am aprobat din cap și el a continuat după o clipă: 

— Frumoase locuri ţi-ai ales. Vremea-i bună, ai oceanul... Și 
ce femei sunt, nenică! Cred că m-am îndrăgostit de trei ori pe zi. 
În prima dimineaţă când am ajuns la hotel, a fost recepţionera - 
nenică, practic a trebuit să mă resusciteze, atât era de grozavă! 

— Ai putea să scrii jurnale de călătorie, am comentat. 

— Să știi că mi-ar plăcea. Nu-i ușor pentru cei ca noi. Ai un CV 
în spate și ești angajat numai pentru anumite joburi. 

— Pari să te descurci foarte bine, am observat. 

El a lovit cu vârful piciorului în nisip și a privit peste ocean. 

— Să știi că-i frumos aici. Ai venit de mult? 

Accentul rural devenea mai accentuat. Nu aveam să mă las 
păcălit de el, dar ar fi fost inutil să-l contest. Mai bine să-l las pe 
Dox să presupună că-l subestimam, așa cum era obișnuit să fie 
subestimat. 

— De vreo două luni, i-am răspuns. Mă deplasez mult. Ca să 
nu pot fi găsit de unii ca tine. 

S-a încruntat. 

— Altceva ce naiba era să fac? Băftoșii găsesc slujbe ca 
bodyguarzi la bogătani, estimează ameninţări și trăiesc fără griji 
în camerele pentru oaspeți ale vreunei vile din Brentwood, 
consolidând ţintele slabe care-ar fi trebuit eliminate de mult ca 
să îmbunătățească moștenirea genetică, așa cum intenţionase 
natura. Cei cu-adevărat norocoși îi învață pe cei de la Hollywood 
cum să se comporte ca niște soldaţi sau fac cascadorii. Dar ăia 


VP - 66 


fără baftă? Ajung agenţi de pază prin malluri și detectivi 
particulari. La prima chestie n-am ajuns, iar în a doua-mi bag 
picioarele. Așa că - uite-mă-s aici. 

— De ce nu te-ai băgat la Blackwater* sau la alta dintre 
firmele alea? 

Dox a strâns din umeri. 

— Am încercat, dar am descoperit că lumea corporațiilor nu- 
mi oferea oportunităţi financiare adecvate. Și știi și tu ce se 
spune despre oportunităţi. Ele bat la ușă doar o singură dată. 

Am redevenit amândoi tăcuţi. După un timp l-am întrebat: 

— De ce te-au trimis? 

S-a aplecat și și-a frecat genunchiul. 

— Ştii bine de ce. Noi doi ne cunoaștem și s-au gândit c-o să 
ai încredere în mine. A zâmbit. Ai încredere, nu-i așa? 

— Sigur că da. Complet. 

— Asta-i treaba, a urmat el prefăcându-se că era prea încet la 
minte ca să înțeleagă sarcasmul. In plus, bănuiesc că vor ca tu 
s-auzi de la mine că se gândesc la o chestie reală și-n felul ăla 
să te intereseze. Eu sunt ca o referință din partea clientului, 
înţelegi ce vreau să zic? 

— Sigur că da, am repetat. 

— Bun, deci uite care-i treaba. Eu am mai lucrat pentru 
Unchiul Sam și am făcut niște chestii pe care statul le poate 
contesta oricând, chestii ilegale. De risc mare, cu potenţial 
„dacă ești prins, ai belit-o”, dar lucrative. 

— Da? 

— Da. Și ei s-au gândit că poate te interesează. Vreau să știi 
însă că n-a fost ideea mea să te contactez. Nici nu mai știam că 
trăiești, nenică. Mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut noi în 
Afganistan nu mai răsuflă-n ziua de azi. 

— Dar a cui a fost ideea? 

— Chestia-i că există un program. Ceva nou și mare. Ei 
angajează tipi ca noi și plătesc frumușel, asta vreau să-ţi zic. 

— Dox, tu știi ce-i ăla „pronume”? 

S-a încruntat. După aceea s-a luminat la faţă. 

— Aha, știu la ce te referi. Repet întruna „ei” și chestii de- 
astea. Nu-ţi spun despre cine-i vorba de fapt. 

L-am privit și am așteptat. 


3 Companie militară americană privată, înfiinţată în 1997, care asigură servicii de 
securitate guvernului federal SUA pe bază contractuală. (n. trad.). 


VP - 67 


A zâmbit și a clătinat din cap. j 

— Haide, nenică, știi bine cine-s „ei”. Creștinii In Acțiune. S-a 
prefăcut că tremură din tot corpul de surescitare simulată: 
Agenţia! 

— Exact. 

— Ei au căpătat un fel de mandat nou. Ar trebui s-o auzi din 
gura lor. 

— AŞ vrea s-o aud mai întâi din gura ta. 

— Eu nu știu toate detaliile. Și nu-ţi pot oferi datele specifice 
despre ce am făcut eu personal. O să-ţi spun doar că sunt plătit 
foarte bine, pentru ca să am grijă ca anumiţi oameni care 
cauzează probleme să înceteze să mai cauzeze probleme. Ei vor 
să-ţi facă și ţie aceeași ofertă. 

— Prin intermediul agentului tău de caz? 

Dox a aprobat scurt din cap. 

— Am pentru tine un număr de telefon la care să suni. 

Mi-am notat numărul, într-un cod personal, apoi l-am părăsit 
acolo pe Dox și m-am îndreptat spre apartamentul lui Naomi. 
Mișcarea îmi era predictibilă, așa că am întreprins precauţii 
extinse. Prudenţa era însă în majoritate reflexă. Dacă ei ar fi 
dorit să mă lichideze, n-ar fi trimis să mă contacteze un individ 
pe care-l cunoșteam. Ar fi știut că, procedând așa, n-ar fi făcut 
decât să-mi sporească nivelul de atenţie, poate chiar m-ar fi 
convins s-o șterg de acolo. 

Nu, aveam impresia că povestea lui Dox era adevărată. 
Indiferent care ar fi fost însă realitatea, nu avea rost să fiu 
neglijent. 

Pe drum, m-am gândit la cele aflate de la Dox. Probabil că CIA 
făcuse asocierea corectă între cadavrele de lângă blocul în care 
locuise Naomi în Tokio și moartea lui Yukiko, cățeaua de gheaţă 
care-l ademenise pe Harry și apoi scăpase de el după ce yakuza 
îl folosise pentru a mă găsi. În ciuda absenței oricăror dovezi 
reale, ei știau că fusesem implicat în toate uciderile acelea. 
Știau că Naomi și Yukiko fuseseră dansatoare în același club din 
Nogizaka. N-ar fi necesitat un efort prea mare ca să deducă, din 
piesele pe care le aveau, o legătură între Naomi și mine. 

Am sunat la intercomul de la intrarea principală. Naomi a fost 
surprinsă că mă întorsesem, dar mi-a deschis imediat. Am suit 
pe scări. Mă aştepta, ţinând ușa deschisă. 

Am intrat. În casă mirosea a cafea abia pregătită. Părul îi 


VP - 68 


atârna umed pe umerii halatului din prosop alb - se părea că 
abia se trezise și făcuse duș. 

— Cineva m-a urmărit azi-dimineaţă, i-am spus. 

— Te-a urmărit? a repetat ea. 

— Da. Nu în sensul bun al cuvântului. 

— Un hot? 

— Nu, nu un hoţ. Un profesionist. Cineva care a știut exact 
unde să se ducă. 

Femeia m-a privit cu o expresie mai degrabă speriată, decât 
derutată. 

— Spune-mi ce se-ntâmplă, Naomi. 

A urmat o pauză lungă, după care ea a spus: 

— Să știi că nu i-am zis nimic. 

— Cui anume? 

— Nu știu exact. Mă sună cam în fiecare lună. A început după 
ce am revenit în Brazilia din Tokio. Cineva a venit în Scenarium 
și a început să mă întrebe despre tine. 

— Descrie-mi persoana. 

— A spus că-l cheamă Kanematsu. Era american, dar de etnie 
japoneză. Avea părul gelat și ochelari cu rame din sârmă. Cred 
că era trecut de treizeci de ani, totuși arăta mai tânăr. Mi-a spus 
că acţiona din partea guvernului american și că era prieten cu 
tine, dar n-a mai vrut să adauge nimic. 

Kanezaki din nou, operând sub pseudonim. 

— Ce i-ai spus? am întrebat-o. 

Naomi m-a privit și pe chip i se citea un amestec bizar de 
vulnerabilitate și sfidare. 

— l-am spus că te cunoșteam, da, însă nu știam nici unde 
erai, nici cum să te găsesc. 

Dacă era adevărat, atunci fusese inteligentă. Dacă Naomi ar fi 
negat că mă cunoștea, ei și-ar fi dat seama că femeia minţea. Ar 
fi presupus că și restul afirmațiilor ei erau tot minciuni și ar fi 
început să exercite presiuni. 

— Și după aceea? 

Naomi a ridicat din umeri. 

— Mă sună aproape în fiecare lună. De fiecare dată este 
același bărbat. lar eu îi spun de fiecare dată același lucru. 

Am încuviinţat din cap, gândindu-mă. 

— Ce ţi-au oferit? am întrebat-o. 

A coborât ochii, apoi m-a privit deschis. 


VP - 69 


— Douăzeci și cinci de mii de dolari americani. 

— Doar pentru a-i pune în legătură cu mine? 

A aprobat din cap. 

— Mă bucur să fiu atât de apreciat, am comentat. Kanematsu 
acela cu care te-ai întâlnit ţi-a lăsat vreun mod prin care să-l 
contactezi? 

Naomi s-a ridicat și s-a dus în dormitor. Am auzit-o deschizând 
un sertar, după aceea închizându-l. S-a întors și, fără niciun 
cuvânt, mi-a întins o carte de vizită. Pe ea erau scrise un număr 
de telefon și o adresă de e-mail. Telefonul avea prefixul din 
Tokio. Era același pe care-l primisem de la Dox. 

— Douăzeci și cinci de mii de dolari sunt o grămadă de bani, 
am comentat eu răsucind cartea de vizită între degete. 

Femeia m-a privit fără niciun cuvânt. 

— N-ai fost niciodată ispitită să-i iei? am întrebat. 

Ea a îngustat ochii. 

— Nu. 

— În ciuda investiţiei tale în restaurant? Dolarii ăia ar fi 
însemnat un ajutor considerabil. 

— Crezi că te voi trăda? a întrebat Naomi și glasul i-a crescut 
în intensitate. Pentru bani? 

Am strâns din umeri. 

— Nu mi-ai povestit nimic din toate astea până nu te-am 
presat eu. 

— Mi-a fost frică să-ţi spun. 

— Totuși ai păstrat cartea de vizita. Ca amintire? Ca să-ți 
poarte noroc? 

A urmat o pauză. Ea a rostit: 

— Du-te dracului atunci! 

Mi-am zis că ar fi trebuit să văd apropiindu-se momentul ăsta. 

Mi-am zis că era în regulă, că nu eram dezamăgit, că era mai 
bine așa. 

În mod detașat, m-am întrebat dacă nu cumva totul făcea 
parte din vreun fel de pedeapsă cosmică pentru că-l omorâsem 
în Vietnam pe Jake „Nebunu”, fratele meu de sânge. Sau poate 
pentru alte lucruri pe care le făcusem. Să fiu torturat periodic de 
speranţa a ceva real, a ceva bun, dar să știu în același timp că 
totul se va preschimba în praf și pulbere. 

Poate că Naomi nu le-a spus nimic. Poate că te-au găsit în 
altfel. 


VP - 70 


Dar atunci de ce nu ti-a spus nimic? Și de ce a păstrat cartea 
de vizită? 

Mă autoconvinsesem că ajunsesem într-o situație suficient de 
sigură în Rio ca s-o pot vedea pe Naomi. Acum mi-am dat seama 
că mă înșelasem. Boala pe care o purtam continua să fie 
transmisibilă. 

Și continua să fie potenţial fatală. Pentru că, chiar dacă aș fi 
putut avea încredere că Naomi va păstra tăcerea, CIA o 
supraveghea. Ea devenise un focar, un nod, exact așa cum 
fusese Harry. lar Harry sfârșise prin a fi ucis. Nu doream ca și ea 
să pățească la fel. 

Acum urma partea cea mai grea. Nu trebuie să-ți placă, îmi 
spusese cândva un instructor de recruți. Ajunge doar s-o faci. 

Am privit-o îndelung pe Naomi. Ochii îi erau mânioși, dar am 
zărit în ei și speranţă. Speranţa că o voi cuprinde în braţe și o 
voi trage lângă mine, pentru a-mi cere scuze, a spune că 
fusesem pur și simplu surprins, că mă luase gura pe dinainte. 

M-am ridicat și m-am uitat în ochii verzi și frumoși, care se 
lărgiseră miraţi și jigniţi. M-am întrebat dacă femeia putea 
vedea tristețea din ochii mei. 

— La revedere, Naomi, am rostit. 

Am plecat. Mi-am repetat că nu eram dezamăgit. Că nu eram 
nici măcar teribil de surprins. Cu mult timp în urmă învățasem 
să nu am încredere, deoarece încrederea este pentru viață ca 
ridicarea bărbiei pentru box. Mi-am spus că era bine că 
obținusem o confirmare în plus a acurateței esenţiale a viziunii 
mele despre lume. 

Am întreprins precauţii suplimentare ca să mă asigur că nu 
eram urmărit. După aceea am mers pe o plajă liniștită de lângă 
Grumari și am stat singur, privind apa. 

N-o învinui pe Naomi, mi-am spus. Oricine te-ar fi trădat. 

Nu și Midori, a urmat replica imediată. Apoi mi-am spus: Ba 
nu, încerci pur și simplu s-o transformi în ceva prea bun ca să fie 
adevărat, în ceva imposibil. 

Dar poate că ea era într-adevăr atât de bună, iar acum eu 
încercam de fapt s-o diminuez, s-o devalorizez, să depreciez 
consecinţele a ceea ce pierdusem. 

Probabil că n-o să poti afla niciodată adevărul, am gândit. Dar 
atunci cum decizi? 

Nu contează cum se decide. Contează doar ca tu să fii cel 


VP -71 


care decide. 

Am scuturat din cap, uimit. Midori continua să mă afecteze, 
după ce trecuseră atâtea luni și după ce mă aflam de cealaltă 
parte a lumii faţă de ea. Mă făcea să am îndoieli faţă de propria 
mea persoană, de judecăţile mele. 

Si ce-ti spune asta? 

La întrebarea aceea n-am mai răspuns. Știam deja răspunsul. 

Am stat pe nisip și m-am gândit mult timp. La viaţa mea din 
Rio. La felul cum intrase Naomi în viaţa aceea și cum dispăruse 
ea, brusc. La ce ar fi trebuit să fac în continuare. 

O briză sufla ușor pe plajă. Mă simţeam pustiit. Briza aceea 
putea să fi trecut drept prin mine. 

Aș fi putut lăsa totul pur și simplu în urmă. Să mă reped din 
nou spre ieșire, să merg altundeva, să inventez un alt Yamada. 

Am clătinat din cap, știind că nu eram pregătit pentru asta, nu 
atât de curând după ultima strămutare. Gândul de a relua totul, 
încă o dată, nu-mi trezea decât groază. 

Și de aceea concluzia care a urmat, o posibilă justificare, era 
suspectă. Concluzia suna așa: Ar fi oricum mai bine să știi ce vor 
ei. Ar fi mai bine să preiei inițiativa, decât să aștepți, pasiv, 
pentru orice ar avea ei de gând. 

Perfect, atunci. Am plecat de pe plajă și l-am sunat pe 
Kanezaki de la un telefon public. Exista o șansă reală ca ei să 
urmărească sursa apelului ca fiind Rio, însă era evident că știau 
deja că mă aflam aici. 

Telefonul a sunat de două ori. 

— Da, l-am auzit rostind. 

Avea glasul înfundat și răgușit. 

În Rio era la începutul după-amiezii, iar Tokio era cu 
douăsprezece ore mai devreme. 

— Sper că nu te-am trezit, am spus. 

— Nu-ţi face probleme, a zis el recunoscându-mi vocea. 
Oricum a trebuit să mă ridic din pat ca să ajung la telefon. 

Am fost surprins să mă aud chicotind. 

— Zi-mi ce vrei. 

— Ne putem întâlni? 

— Mai rămân câteva zile în Rio, i-am spus. După aceea nu voi 
mai putea fi contactat. 

— Bine, ne întâlnim în Rio. 

— Mă bucur că ţi-am putut oferi pretextul. 


VP- 72 


A urmat o pauză. 

— Unde și când? 

— Ai un telefon GSM pe care să-l poţi folosi în timpul 
călătoriilor? 

Spre deosebire de telefoanele mobile japoneze, un aparat 
GSM va funcţiona în Brazilia și aproape în tot restul lumii. 

— Da. 

— Perfect. Spune-mi numărul. 

Mi i-a spus. L-am scris, apoi am zis: 

— O să-ţi telefonez la numărul ăsta poimâine, când ești în 
oraș. 

— Bine. 

Am închis. 

L-am sunat după două zile. Stătea la Arpoador Inn pe Rua 
Francisco Otaviano, în Ipanema, un hotel ieftin aflat chiar pe 
faimoasa plajă din Ipanema. 

— Cum o să procedăm? m-a întrebat el. 

— la un taxi și cere-i să te ducă la Cristo Redentor, Hristos 
Mântuitorul, i-am spus. De acolo, mergi pe jos spre sud-vest, pe 
drumul prin Parque Nacional da Tijuca. O să te găsesc eu. 
Pleacă de la statuie peste o oră. 

— Bine. 

După o oră mă instalasem confortabil pe o cărare cu vedere 
peste drumul prin parcul naţional, cam la un kilometru de 
statuie. 

Kanezaki a apărut punctual. L-am privit trecând de poziţia 
mea, am așteptat să văd dacă era singur, apoi am coborât spre 
drum și l-am ajuns din urmă. 

— Kanezaki, am rostit. 

S-a rotit, surprins să-mi audă vocea atât de aproape. 

— Rahat, a murmurat poate ușor stânjenit. 

Am zâmbit. Părea ceva mai îmbătrânit faţă de ultima oară 
când îl văzusem, mai slab și mai experimentat. Ochelarii cu 
rame de sârmă nu-l mai făceau să pară studios, ci îi confereau 
un fel de... focalizare. Precizie. 

Detectorul de microfoane era tăcut. L-am percheziţionat pe 
Kanezaki, i-am luat telefonul mobil pentru orice siguranţă și am 
arătat din bărbie spre poteca de pe care tocmai coborâsem. 

— Pe-acolo, i-am spus. 

L-am condus către un drum secundar din parc, pe care am 


VP-73 


mers până am găsit un taxi. După ce am efectuat câteva 
manevre abile de contrafilaj, ne-am instalat în Confeitaria 
Colombo, o cafenea înființată în anul 1894, care, dacă ignori 
atmosfera tropicală și glasurile ce conversează animat în 
portugheză, poate transmite iluzia unei după-amiezi în Viena. 
Am folosit engleza ca să comand un espresso clasic, nedorind ca 
Kanezaki să-mi observe familiaritatea cu terenul local, iar el m-a 
imitat. 

— Am vrea să ne ajuţi din nou, mi-a spus după ce au sosit 
espressourile și chelnerița s-a îndepărtat. 

Direct, fără preambuluri. Ca Tatsu. Știam că între ei doi exista 
o relație, fiecare considerându-l pe celălalt o sursă exploatabilă, 
iar Tatsu era mai aproape de adevăr. M-am întrebat dacă 
Kanezaki îl imita pe japonez, care era mai vârstnic și mai 
experimentat. 

— Așa cum aţi vrut ultima dată? am întrebat, și sprâncenele 
mi s-au arcuit ușor a dispreţ. 

A ridicat din umeri. 

— Ştii că în privinţa aceea am fost la fel de necunoscător ca și 
tine. De data aceasta, este ceva direct. Și aprobat de sus. 

— Aprobat de cine... mai precis? 

Kanezaki m-a privit în ochi. 

— De autorităţile cuvenite. 

— Bine, am spus și am sorbit din ceşcuța de portelan. 
Povestește-mi. 

El s-a aplecat înainte, punându-și coatele pe masă. 

— După 11 Septembrie, Congresul a înlăturat cătușele 
Agenţiei. Acum există un spirit nou. Împingem iarăși limitele, 
urmărindu-i pe ticăloși... 

— „Noi suntem cei puţini, dar mândri...”, am început să citez 
sloganul pușcașilor marini. 

Kanezaki s-a încruntat. 

— Vorbesc serios, acum vom juca realmente un rol 
important... 

— „Să fiţi tot ce puteţi...”, am început să intonez. 

El a strâns apăsat din maxilare. 

— Chiar îţi face plăcere să mă iriţi? a întrebat. 

— Într-o oarecare măsură, da. 

— Mi se pare jalnic. 

Am sorbit iarăși din espresso. 


VP - 74 


— Zi-mi ce vrei. 

— Îmi pare rău că nu asculti. 

— Până acum am ascultat cinci clișee, inclusiv ceva despre 
limitele încătușate. Te aștept să spui și lucruri concrete. 

S-a învăpăiat la față, însă apoi a încuviinţat din cap, ba chiar a 
reușit să chicotească. Am zâmbit înaintea stăpânirii de sine pe 
care o dovedea. Se maturizase de la ultima noastră întâlnire. 

— Bine, a rostit el după aceea. Mai ţii minte drona Predator, 
care i-a lichidat pe Abu Ali și alţi cinci membri al-Qaeda cu o 
rachetă Hellfire în Yemen, în noiembrie 2002? A fost una dintre 
ale noastre. 

— Asta scria și-n ziare. 

— Da, însă ziarele nu amintesc dimensiunile complete ale 
genului acesta de activitate clandestină. Agenţia a câștigat o 
bătălie decisivă cu Pentagonul, referitoare la instituţia 
responsabilă pentru asemenea acţiuni. Pentagonul a încercat să 
se implice de asemenea, dar nu se poate mișca destul de 
repede ca să acţioneze pe seama informaţiilor oferite de noi. De 
aceea acțiunea ne-a fost încredințată nouă. Și noi o vom 
executa. 

L-am așteptat să continue. 

— Avem prin urmare un mandat nou: să terminăm cu 
atentatele de tipul 11 Septembrie. Să terminăm cu atacurile pe 
furiș. Am primit sarcina de a întreprinde orice - și subliniez 
„Orice” - este necesar pentru a submina infrastructura teroristă 
internațională: finanţatorii, dealerii de arme și intermediarii. 

Am aprobat din cap. 

— lar pe mine mă doriţi pentru partea cu „orice”. 

— Desigur, a zis el aproape enervat. 

De data asta am fost sigur că luase obiceiul de la Tatsu, care 
avea stilul de a pronunţa aceste trei silabe, de parcă abia ar fi 
evitat să spună în locul lor: Întotdeauna ești atât de mărginit? 

Kanezaki a sorbit din ceașcă. 

— Problema este că unii dintre indivizii respectivi se bucură 
de multă protecţie politică. Ba chiar unii dintre ei sunt tehnic 
cetăţeni americani. 

— „Tehnic?” 

A strâns din umeri. 

— Ar putea fi clasificați drept combatanți inamici. 

Am închis ochii și am clătinat din cap. 


VP -75 


— Ce-i? a întrebat el. 

Am zâmbit. 

— Mă gândeam doar cum justifică scopul mijloacele. 

— Uneori așa este. 

— Mijloacele lor, sau doar ale voastre? 

— Haide să ocolim pentru moment discuţia filosofică, a spus 
Kanezaki. Ideea este că, chiar și după 11 Septembrie, chiar și în 
climatul actual atât de preocupat de securitate, nu am putea 
pur și simplu să eliminăm persoanele acelea. Și în niciun caz cu 
o rachetă Hellfire. Ar fi mai bine dacă decesele lor ar părea... știi 
tu, naturale. 

— Presupunând că aș fi interesat, ceea ce nu-i cazul, ce aș 
avea de câștigat? 

— Nu ești interesat? Pentru cineva neinteresat, te-ai străduit 
destul de mult ca să te întâlnești cu mine. 

Acum un an, protestele mele l-ar fi făcut să-și piardă 
cumpătul. Acum contraataca. Bravo lui! 

— N-a fost nicio strădanie. Am venit în Rio pentru o femeie. 
Când am aflat că ea lucra pentru voi, a trebuit să pun capăt 
relației. Așa că mai pierd timpul pe-aici câteva zile, înainte de a 
porni spre casă. 

Dacă a fost surprins că știam despre legătura lui cu Naomi, nu 
mi-a arătat-o. M-a privit și a spus: 

— Unii sunt de părere că Rio este casa ta. 

l-am întors privirea și ceva din ochii mei l-a făcut s-o coboare 
pe a sa. 

— Kanezaki, am rostit, dacă vrei să mă tragi de limbă, îți 
irosești timpul. În același timp însă, dacă eu cred că tehnicile de 
rahat pe care le-ai învăţat la Langley despre manipularea 
verbală reprezintă o ameninţare pentru mine, o să dispari 
înainte de a avea măcar ocazia să mă implori să n-o fac. 

Am simţit frica ieșind din el ca un val rece și unduitor. Știam 
ce tocmai văzuse cu ochiul minţii: cum frânsesem gâtul 
bodyguardului său, o acțiune care pentru Kanezaki păruse a 
avea nepăsarea descheierii unui fermoar în fața pisoarului. De 
fapt, exact așa dorisem să vadă acţiunea aceea. Și să și-o 
amintească. 

— Banii te-ar putea aranja frumușel, a spus el după o clipă. 

— Sunt deja aranjat, am replicat, ceea ce era o minciună... 
din păcate. 


VP - 76 


Pentru o vreme am tăcut amândoi, după care Kanezaki a 
spus: 

— Bun, n-o să mai încerc nicio manipulare verbală. Sau cel 
puţin nimic mai mult decât te-ai aștepta. Și în niciun caz nu te 
ameninţ. Îţi spun doar că noi am putea realmente să-ţi folosim 
ajutorul pentru a reuși ceva important, iar tu ai putea câștiga o 
sumă importantă. 

Mi-am ascuns un zâmbet. Lucra bine. 

— Spune-mi cine și cât, i-am cerut. Şi după aceea o să vedem 
dacă mai este ceva care să merite să fie discutat. 

Ținta era Belghazi, desigur. Prima dintre multe ţinte, a 
adăugat Kanezaki, dacă eram interesat. Două sute de mii de 
dolari americani pentru fiecare, livraţi sub orice formă aș fi ales, 
cincizeci de mii în avans și restul la terminarea cu succes a 
jobului. Cheltuielile nu erau decontate, ceea ce minimiza orice 
documente - și piste de documente - pentru departamentul 
contabil, o regulă pe care am sfârșit prin a o modifica puţin, 
ținând seama de sumele cu care trebuia să operez în sălile VIP 
din Lisboa. Singura condiţie era că moartea trebuia să pară 
absolut și obligatoriu naturală. 

Era cam ceea ce aș fi anticipat. Destul de mult ca să mă 
stimuleze, dar nu într-atât încât să nu mai fiu tentat să repet 
ulterior. De fapt, nu era o afacere proastă pentru ei - cam cât 
costul a una sau două rachete Hellfire și mult mai puţin decât o 
rachetă de croazieră. In același timp, acţiunea ar fi fost mult mai 
ușor de negat decât atacurile cu rachete. 

— O să mă gândesc, i-am spus. lar cât timp mă gândesc, 
plătește-i lui Naomi ce-i datorezi. 

— Ea nu și-a respectat partea, a clătinat el din cap fără să se 
obosească să nege legătura, așa că n-are noroc. 

— Și care era „partea” ei? 

— Ar fi trebuit să ne contacteze pe noi, dacă tu o contactai pe 
ea. 

L-am privit. 

— Și dacă nu v-a contactat, cum...? 

— Prin analizorul vocal. Este ca un fel de detector de minciuni 
pe care l-am utilizat când i-am telefonat lui Naomi. De fiecare 
dată când am întrebat-o dacă ai apărut, a spus „nu”. Ultima 
dată însă, aparatul a detectat șabloane însemnate de stres. 

— Așa că aţi știut că minţea. 


VP - 77 


— Da. Am trimis oameni s-o urmărească. Restul îl cunoști. 

Mi-am ferit privirea și am căzut pe gânduri. Așadar ea îmi 
spusese adevărul - de fapt, nu mă trădase. La naiba! 

Sau poate că mă trădase, iar Kanezaki doar o proteja. Era 
imposibil de știut și bănuiam că nici n-aveam s-o aflu vreodată. 

— Plătește-o oricum, am spus. 

A dat să protesteze, însă l-am oprit. 

— Datorită ei ai ajuns la mine, chiar dacă accidental. Plătește- 
i naibii recompensa pentru găsitor! 

— O să văd ce pot face, a spus el după o clipă. 

Pentru o clipă m-am întrebat dacă și asta nu era tot o afurisită 
de manipulare, menită să mă facă să simt că am câștigat ceva. 
O dată în plus, nu aveam cum să știu. 

— O să te contactez, i-am zis. Dacă ai plătit-o pe Naomi, 
atunci vom sta mai mult de vorbă. Dacă nu, nu. 

Kanezaki a încuviinţat din cap. 

M-am gândit să adaug și un soi de ameninţare pentru a o lăsa 
în pace, însă așa ceva ar fi dezvăluit, într-o măsură mai mare 
decât o făcusem deja, că ţineam la ea, făcând-o astfel mai 
interesantă pentru ei. Mai bine să nu spun nimic și să mă ţin pur 
și simplu departe de Naomi după aceea. 

Poate că ai fi putut să fi avut totuși încredere în ea. Gândul 
acela era torturant. 

Și trist. 

Nu conta. Chiar dacă ar fi existat vreo posibilitate de 
încredere, presupunerile mele reflexe, acuzaţiile mele o 
distruseseră. 

M-am gândit să-i cer scuze. Există însă lucruri care pur și 
simplu nu se repară prin „Îmi pare rău” sau „lartă-mă, te rog” 
sau „Într-adevăr, ar fi trebuit să-mi fi dat seama”. 

Asta este, nu te mai gândi, mi-am spus. Cele douăzeci și cinci 
de miare trebuiau să fie toată compensaţia mea. 

— Spune-mi acum despre Dox, am rostit. 

Kanezaki a înălțat din umeri. 

— Aveam nevoie de cineva pe care să-l cunoști, pentru ca să 
înţelegi că programul, și beneficiile lui, erau reale. Dacă n-ar fi 
fost asta, n-ai fi aflat niciodată despre el. 

— Mai sunt și alții? 

S-a uitat la mine peste ramele ochelarilor. Privirea aceea 
spunea: Stii bine că nu-ți pot răspunde la așa ceva. 


VP - 78 


l-am răspuns cu același fel de uitătură. 

După un moment, a ridicat iarăși din umeri și a spus: 

— Voi zice doar că oameni ca tine și Dox sunt rari. Și nici chiar 
el nu poate opera în unele dintre locurile unde poţi ajunge tu. În 
Asia, de pildă. De asemenea, el dovedește ceva mai puţină 
subtilitate în metode, ceea ce înseamnă că nu-i prea potrivit 
pentru unele joburi. Este clar? 

N-am mai insistat. Kanezaki mi-a dat adresa unui avizier 
electronic sigur. După câteva zile l-am sunat pe telefonul mobil 
japonez. Revenise în Tokio. Mi-a spus că Naomi căpătase banii. 

Am folosit un telefon public ca să o sun la Scenarium. Pe 
fundal se auzea vacarmul din club. Ea a spus: 

— N-am vrut banii ăia de rahat. l-aș fi putut avea, dar nu i-am 
vrut. 

— Naomi..., am început. 

Nu știam ce aveam să adaug. Dar de fapt nu conta. Ea 
închisese deja. 

Am privit mult timp receptorul telefonului, de parcă mă 
trădase cumva. După aceea l-am pus înapoi în furcă. L-am șters 
în mod reflex. Am plecat. 

Am mers într-o internet cafe și am compus un mesaj. Mesajul 
era scurt. Partea importantă era numărul unui cont offshore, în 
care puteau transfera avansul de cincizeci de mii de dolari. 

Am auzit râsete și am ridicat ochii. Niște puști de la terminalul 
vecin jucau un joc online. 

Pentru o clipă m-am întrebat cum ajunsesem aici. 

Și m-am întrebat dacă nu cumva la asta se referise Tatsu 
când spusese că nu mă voi putea retrage niciodată? Că voi ruina 
în mod inevitabil orice altă posibilitate. 

Nu vom conteni cu explorarea, a scris un poet. Și sfârșitul 
dibuirii pururi va fi s-ajungem de unde-am pornit și să 
cunoaștem locu-ntâia oară. 

Cât de incredibil de blestemat de deprimant. 


Capitolul 4 
După ce am părăsit apartamentul lui Belghazi, m-am plimbat 


mult timp, singur, pe chei. Doream să mă gândesc la cele 


VP - 79 


întâmplate și la ce voiam să se întâmple în continuare. 

Delilah... Cine era ea? În ce fel prezenţa ei avea să-mi 
afecteze operaţiunea? Aceleași întrebări, bineînțeles, pe care și 
le punea și ea despre mine. 

După felul cum se comportase, știam că era antrenată. De 
aceea, era mai probabil să lucreze cu o organizaţie, decât să fi 
acţionat într-o misiune privată. Și că, în ciuda apariţiilor publice, 
nu era prietena lui Belghazi. Îl însoțea deoarece voia ceva de la 
el, ceva care se afla în posesia bărbatului sau despre care 
credea că s-ar fi aflat în posesia lui, mai precis în laptop, dar pe 
care nu izbutise să-l obţină deocamdată. 

Am căzut pe gânduri. Întrucât colaborase cu mine pentru a 
mă scoate din apartament, era, cel puţin temporar, de partea 
mea. Noi împărtășeam un secret, care putea deveni baza pentru 
cooperare, dacă interesele noastre erau suficient de aliniate. 

În același timp însă femeia avea motive să mă considere o 
ameninţare. Existau dovezi clare ale operaţiunii ei îndreptate 
împotriva lui Belghazi, așa cum erau telefonul mobil cu rol dublu 
și fișierul de porniri din laptopul franco-algerianului, pe care 
cineva l-ar fi putut găsi, dacă ar fi știut unde să caute. Dacă unul 
ca mine, de pildă, l-ar fi îndrumat într-acolo. 

Mi-am dat seama că întrucât eu cunoșteam dovezile acelea 
potențial acuzatoare, Delilah avea un motiv foarte real pentru a 
dori să mă îndepărteze din cale. „Îndepărtarea din cale” putea 
căpăta o mulţime de forme diferite, bineînţeles, însă niciuna 
dintre ele n-ar fi fost atrăgătoare din punctul meu de vedere. 

N-ar fi fost totuși logic ca ea să facă ceva prea agresiv fără să 
încerce mai întâi să afle mai multe. Poate că aș fi concluzionat 
altfel, dacă ea mi s-ar fi părut proastă sau neexperimentată, 
însă era evident că avea destulă experienţă și era inteligentă. 
Mi-am spus că mă puteam aștepta în mod rezonabil ca ea să 
acționeze ca atare. 

Am zâmbit. Vrei să zici, să acționeze așa cum ai acționa tu. 
Da, probabil că era adevărat. 

Și, bineînţeles, ea ar fi ajuns la concluzii similare despre mine, 
mutatis mutandis, cum le place avocaţilor să spună. 

Prin urmare riscul unei întâlniri părea gestionabil. De altfel, 
evitarea întâlnirii și pierderea unei oportunități de a dobândi 
informaţii suplimentare ar fi îngreunat acțiunile împotriva lui 
Belghazi, ba poate chiar le-ar fi sporit gradul de periculozitate. 


VP - 80 


Nu era ușor de decis, dar în cele din urmă am hotărât să merg și 
să mă întâlnesc cu ea în cazinoul din Mandarin. 

Am utilizat telefonul mobil ca să-l sun pe Kanezaki. Era târziu, 
dar mi-a răspuns după primul ţărâit. 

— Eu sunt, am spus. 

— Este doar o coincidență, sau îţi place într-adevăr să mă suni 
în toiul nopţii? 

— De data asta este vorba despre ambele. 

— Ce-ţi trebuie? 

— Informații, am spus. Orice aveţi despre o femeie de care m- 
am ciocnit, deși n-am multe date de plecare. Folosește numele 
Delilah, probabil printre altele. Cred că-i europeană, dar nu sunt 
sigur în privinţa naţionalităţii. Este înaltă, blondă, foarte 
frumoasă. 

— Ai nevoie de informaţiile astea în scop operaţional, sau 
încerci s-o inviţi la cină în oraș? 

Poate că el credea că stilul acela de discuţie va da naștere 
unei „camaraderii” între noi. Sau că ne-ar fi adus cumva pe 
poziţii de egalitate. Oricare i-ar fi fost intenţiile, nu mă interesau 
deloc. 

— De asemenea, am continuat, e combinată cu amicul nostru. 

— Nu sunt într-adevăr prea multe date. 

— Avem cumva un ecou pe legătura asta? am întrebat, 
coborându-mi vocea cu o octavă. 

Părea că Kanezaki învățase recent valoarea de a amplifica 
dificultatea sarcinilor care i se cereau, pentru a poza mai bine în 
erou când le îndeplinea în cele din urmă. Utiliza însă excesiv 
tehnica respectivă, tot așa cum un copil utilizează excesiv un 
cuvânt nou învățat. 

A urmat o pauză pe care am considerat-o satisfăcătoare, apoi 
el a zis: 

— Spun doar că, pornind de la datele pe care mi le-ai oferit, s- 
ar putea să fie greu să găsesc ceva util. 

— Nu mă interesează aprecierea ta despre cât de greu poate 
fi. Am nevoie de informaţii. Îmi poţi face rost de ele sau nu? 

Altă pauză și mi l-am închipuit înroșindu-se la celălalt capăt al 
firului. Bun! Kanezaki părea să capete ideea că lucram pentru el. 
Deși bănuiam că genul acela de neînțelegere era probabil uzual 
printre nou-apăruţii Agenţi Secreţi din toată lumea, nu-mi plăcea 
să fiu subiectul ei. Ocazional putea fi benefic pentru Kanezaki să 


VP - 81 


i se reamintească faptul că eu lucram pentru mine. Că el era un 
simplu mașinist din culise, nu un actor de pe scenă. 

Am auzit pe fundal un glas, înfundat, totuși distinct. 

— E John, nu-i așa? a spus glasul. Lasă-mă să vorbesc cu el! 

Doamne, știam accentul ăla! Era Dox. 

A urmat un schimb de replici pe care nu l-am putut înţelege, 
după care s-au auzit pârâituri de electricitate statică și un 
zăngănit. Apoi Dox a luat telefonul, iar vocea lui a bubuit extrem 
de amuzată. 

— Hei, amice, se pare că te distrezi marfă pe-acolo! la zi, ce-i: 
blondă sau brunetă? Sau asiatică? Imi plac la nebunie asiaticele 
alea. 

Probabil că înhățase telefonul în ciuda protestelor lui 
Kanezaki. Agenţii Secreţi nu mai au parte de niciun respect. 

— Ce faci acolo? am întrebat, zâmbind fără să vreau. 

— Ah, păi ce să fac - o întâlnire cu agentul meu de caz. 
Discutăm despre una și alta. Și tu? Bănuiesc c-ai decis să profiţi 
de mărinimia Unchiului Sam. Bravo ţie și ghinion pentru băieţii 
răi! 

— Vrei să mi-l dai înapoi la telefon? 

— Gata, gata, nu-i nevoie să fii grosolan. Am vrut doar să te 
salut și să-ţi urez bun-venit la bord. 

— Frumos din partea ta. 

După o scurtă pauză, s-a auzit vocea lui Kanezaki: 

— Hei. 

— Se pare că ţi-ai aranjat și tu o mică ieșire în oraș, am 
comentat nereușind să mă abţin. 

— Nu i-aș zice chiar așa, a replicat pe un ton sumbru. 

Am chicotit. 

— Decât dacă ai avut parte de temniţă grea cu un coleg de 
celulă pe nume Bubba. 

Kanezaki a râs la gluma mea, ceea ce era bine. Doream să 
înţeleagă cine era la butoane, dar nu voiam nici să-l biciuiesc 
prea tare. Bunăvoinţa și onestitatea lui naivă reprezentau un 
activ potenţial, nu ceva ce să arunci nepăsător. 

— O să mai intru pe avizierul electronic, i-am spus. Dacă afli 
orice despre femeie, postează acolo. 

— Bine. 

Am tăcut câteva clipe, după care am adăugat: 

— Mulţumesc. 


VP - 82 


— Pentru puţin, a zis el și m-am gândit că era posibil să 
zâmbească. 

o... 

La orele 18:00 în după-amiaza următoare am intrat în 
cazinoul din Mandarin. 

Delilah spusese orele 20:00, dar mie îmi place să vin mai 
devreme la întâlniri. Ajută la prevenirea surprizelor. 

Am folosit intrarea de pe stradă, preferând s-o evit pe cea 
direct din hotel. Keiko era plecată, însă doream să minimizez 
șansele de a mă întâlni cu ea când venea sau sosea. Am suit cu 
scara rulantă, am încuviințat amabil din cap spre agenţii de 
pază și am intrat. 

Sala era mare și în general goală. Animaţia avea să sporească 
odată cu apropierea serii. Deocamdată la mese nu erau decât 
câteva suflete stinghere. Păreau pierdute în vastitatea sălii și 
jucau fără voioșie, absente, de parcă ar fi fost în căutarea unei 
petreceri mai pline de viață, dar se împotmoliseră aici. 

Am zărit-o imediat pe Delilah. 

Era una dintre puţinii jucători de la unica masă de bacara din 
sală și de asemenea singura persoană non-asiatică vizibilă. Se 
îmbrăcase simplu, cu pantaloni negri și top tot negru, fără 
umeri. Avea părul strâns la spate și nu purta nici farduri, nici 
bijuterii. Dacă încerca să fie discretă în felul acesta, nu 
înregistrase prea mult succes. 

Am verificat obișnuitele puncte „fierbinţi” și n-am văzut nimic 
care să-mi declanșeze vreo alarmă. Deocamdată aprecierea 
mea că Delilah nu va face nimic pripit părea corectă, totuși era 
prea curând ca s-o știu cu adevărat. La urma urmelor, cazinoul, 
cu videocamerele, agenţii de pază și alte forme de securitate n- 
ar fi fost un loc grozav pentru o ambuscadă. Un atac, dacă ar fi 
existat așa ceva, ar fi avut loc mai târziu. 

Am cumpărat un pumn de fise și m-am așezat lângă femeie. 

— Cam devreme pentru bacara, am spus, referindu-mă la 
faptul că era devreme pentru întâlnirea noastră, dar încercând 
să fiu indirect pentru eventualitatea în care cineva din jur 
vorbea engleza. 

— Se pare că pentru amândoi, a replicat ea. 

Și-a pus fisele pe jucător și m-a privit pieziș. 

Am zâmbit și am mizat pe bancă. 

— Detest să ajung târziu - este deja plin și șansele nu mai 


VP - 83 


sunt la fel de bune. 

Delilah mi-a întors zâmbetul și i-am putut zări pentru prima 
dată ochii din apropiere. Erau albastru-intens, aproape precum 
cobaltul, și păreau nu doar să privească, ci cumva să evalueze, 
cu inteligenţă și chiar cu umor. 

— Da, a zis ea, este preferabil mai devreme. Noroc că nu toți 
înţeleg asta. Altfel n-ai putea niciodată s-o iei înaintea 
mulțimilor. 

Am observat că, deși vorbea engleza cu accent evident, 
folosea expresii specifice limbii. Probabil că o învățase când 
fusese destul de tânără ca să reţină expresiile, dar nu îndeajuns 
de tânără ca să elimine accentul. 

Bancherul a împărțit cărțile. 

— Se pare că suntem singurii care înțelegem avantajele sosirii 
la timp, am spus eu. 

Delilah mi-a urmărit privirea, apoi a revenit cu ochii la mine. 

— Să sperăm. 

Dealerul a întors cărţile. Delilah a câștigat, eu am pierdut. Ea 
și-a strâns fisele fără să mă privească, însă n-a încercat să-și 
ascundă zâmbetul. 

Aș fi dorit să mergem undeva unde să putem discuta. 
Cazinoul era un bun punct de pornire, deoarece oferea un loc 
neutru, relativ sigur. De asemenea, oferea automat acoperire: 
dacă cineva, de exemplu Belghazi, ne-ar fi văzut aici, prezența 
noastră împreună ar fi părut o simplă coincidență, deoarece 
probabil că ajunseserăm aici independent pentru câteva tururi 
de cărţi sau de zaruri. O masă în colţul unui bar, o bancă în 
umbrele unui parc sau o plimbare prin port n-ar fi oferit 
avantajele acestea. În același timp însă n-am fi reușit să 
discutăm nimic la masa de bacara. În plus, eu pierdeam bani. 

— Mă gândeam să beau ceva, am rostit. Ai fi dispusă să mă- 
nsoţești? 

Ea m-a privit o clipă, apoi a spus: 

— Sigur că da. 

Am părăsit cazinoul prin ieșirea de pe stradă. Imediat ce am 
ieșit din raza auditivă a puţinilor clienţi dinăuntru, Delilah a 
spus: 

— Nu în barul hotelului. Acolo sunt prea cunoscută. Luăm un 
taxi din faţa hotelului și mergem altundeva. Nu sunt mari șanse 
ca vreuna dintre cunoștințele mele să apară chiar acum, dar 


VP - 84 


pentru orice eventualitate - ne-am întâlnit din întâmplare în 
cazinoul Mandarin. Era lipsit de animaţie și am zis că o să-ncerc 
în Lisboa. Tu m-ai întrebat dacă m-ar deranja să împărţim taxiul 
până acolo. Ai înțeles? 

Am fost impresionat, fără să fiu surprins. În mod clar, femeia 
obișnuia să gândească operaţional și în privinţa asta era pe atât 
de prozaică, pe cât era de eficientă. Concluzionasem deja că era 
antrenată ca atare. La evaluarea aceea am adăugat acum un 
minimum de câţiva ani de experienţă pe teren. 

— În regulă, am spus. 

Am optat să mergem la Oparium Cafe, un local pe care-l 
descoperisem lângă noul Centru Cultural Macao de pe Avenida 
Baia Nova, pe când îl așteptasem pe Belghazi și mă 
familiarizasem cu orașul. La parter, o formaţie iritant de sonoră 
cânta un fel de acid-funk și un grup de adolescenţi se roteau în 
ritmul muzicii. Nu era tocmai localul în care să găsești un străin 
de Macao, mai ales pe cineva ale cărui gusturi se îndreptau 
către apartamentele de lux din Mandarin Oriental. 

Am suit la etaj, unde iluminatul era mai discret și vacarmul de 
jos mult diminuat, și ne-am așezat la o masă de colț, pe două 
fotolii gonflabile enorme. În jur erau în majoritate canapele, 
dintre care unele ocupate de cupluri prinse în îmbrăţișări intime 
pe care umbrele le camuflau doar parţial. O chelneriţă 
portugheză drăguță ne-a adus meniuri. Erau scrise în chineză și 
în portugheză. Delilah a zâmbit și a spus: 

— lau ce comanzi și tu. 

În penumbre, ochii ei păreau mai degrabă cenușii decât 
albaștri. Îmi plăcea că iluminatul îi îndulcea trăsăturile, îi 
transforma ochii, ba chiar și zâmbetul într-un chip ademenitor 
de ambiguu. 

M-am uitat la meniu și am văzut că nu aveau niciun single 
malt interesant. De aceea am comandat două caipirinha, despre 
care știam, din experienţa recentă, că vor fi delicioase în 
căldura tropicală. 

Chelneriţa a plecat. Noi am tăcut pentru o vreme. După 
aceea, Delilah s-a aplecat spre mine și, privindu-mă în ochi, a 
întrebat: 

— Deci? Vrei să-mi dai ceva? 

M-am uitat la ea. De ce oare întrebarea pe care mi-o pusese 
părea încărcată de înțelesuri duble? Era atrăgătoare, desigur, 


VP - 85 


mai mult decât atrăgătoare, totuși asta nu era totul. 

Avea un fel de a mă privi cu un soi de apreciere sexuală 
sigură pe sine - asta era! De parcă mă evalua exact așa cum 
puteam spera că m-ar evalua o femeie ispititoare. 

Și în același timp se purta foarte natural, foarte real. Trebuia 
să fiu extrem de atent. 

— De pildă? am întrebat, curios să văd cum va reacționa dacă 
îi replicam în același fel. 

— Trebuie să fiu mai explicită? a zis ea, poate din nou 
sugestivă. 

M-am întrebat la ce fel de răspuns se aștepta. Știam că 
informaţiile mele despre telefonul ei mobil și fișierul de porniri al 
laptopului o făceau să mă considere o ameninţare potenţială. ȘI 
probabil că se aștepta să încerc să exploatez așa-zisa 
înregistrare video, s-o folosesc ca modalitate de a mă proteja. 

Am hotărât s-o surprind. 

— Povestea cu înregistrarea video a fost o cacealma, i-am 
spus. Cred că știi asta. M-am temut că, fără ea, ţi-ai fi putut 
asuma riscul să-l trezești pe Belghazi. 

Ea a tăcut câteva clipe, după care a spus: 

— Nu te îngrijorează posibilitatea ca eu să-mi asum alte 
riscuri acum, știind că nu ai o înregistrare video? 

Am strâns din umeri. 

— Ba da. 

— Atunci de ce mi-ai spus asta? 

Am fixat-o cu privirea. 

— Eu nu reprezint o ameninţare pentru tine. 

Delilah a arcuit o sprânceană. 

— Ce-i asta - un căţeluș care se-ntoarce cu burtica în sus ca 
să fie scărpinat? 

Am zâmbit. 

— Eu am văzut deja burtica ta. 

Mi-a răspuns la zâmbet. 

— Da, așa-i. 

Zâmbetul i-a dăinuit și a urcat în ochi, iar eu am simţit cum 
ceva mi se foia în vintre. Mi-am spus însă: Nu fi idiot! Așa joacă 
ea, așa îi determină pe bărbați să coboare garda. 

— Așadar n-ai o înregistrare video pentru mine, a spus Delilah 
după o secundă. Continua să mă privească drept în ochi. Ce 
facem atunci mai departe? 


VP - 86 


Foiala mi s-a întețit. Am decis că ar fi fost mult mai bine dacă 
i-aș fi putut demonta pur și simplu sursa și s-o fi lăsat într-un 
sertar în camera de hotel pe tot restul serii. 

Am întrezărit totuși o cale mai puţin extremă de a mă apăra. 

M-am gândit pentru o clipă la zecile de bărbaţi pe care ea Îi 
jucase pe degete înaintea mea și că, în ochii ei, nu eram decât 
un fraier nou, altă ţintă care putea fi condusă de sex și 
manipulată. Gândul acela m-a iritat, adică exact ce aveam 
nevoie. Mi-a scurtcircuitat inevitabila reacţie reflexă și mi-a 
readus o parte din imaginea pe care doream s-o proiectez. 

— Delilah, am rostit încet și i-am îngăduit să vadă o undă de 
răceală din ochii mei, haide să terminăm cu abureala. N-am 
venit aici ca să flirtez cu tine. Poate că suntem în stare să ne 
ajutăm reciproc... nu știu. Dar n-o vom face în niciun caz dacă 
vei continua să mă tratezi ca pe un puști de paisprezece ani 
clocotind de testosteron înaintea primei lui întâlniri la balul de 
absolvire. De acord? 

A zâmbit și a aplecat ușor capul spre un umăr, sporindu-și, 
desigur, atractivitatea. 

— De ce aș încerca să te manipulez? m-a întrebat. 

Doream să o abat de pe făgașul ăsta, s-o scot din zona ei de 
confort. Deocamdată, nu izbutisem. 

— Pentru că te pricepi, i-am spus continuând s-o privesc, iar 
oamenilor le place să facă lucrurile la care se pricep. Ce naiba, 
dacă s-ar da premii Oscar pentru ce faci tu, ai câștiga trofeul 
pentru cea mai bună actriţă! 

Ochii i s-au îngustat foarte puţin, dar în rest și-a păstrat 
cumpătul. Mi-am spus totuși că era posibil să merg în direcţia 
cea bună. 

— Pari să ai o părere destul de proastă despre tine, a 
comentat ea. 

Am zâmbit, fiindcă mă așteptasem la așa ceva. Majoritatea 
bărbaţilor nu vor face nimic care le-ar putea reduce șansele pe 
care le-au anticipat de a face dragoste cu o femeie superbă. li 
îngrozește până și gândul că ceva ar putea diminua accidental 
strălucirea temporară a  adulării sexuale a unei femei 
atrăgătoare, ca toate privirile acelea doritoare să fie demascate 
ca o farsă, dezumflând faţada întotdeauna fragilă a ego-ului 
masculin. Delilah cunoștea dinamica respectivă și tocmai o 
recunoscuse explicit. 


VP - 87 


— De fapt, am replicat, am o părere foarte bună despre mine, 
dar te-am văzut manipulându-l pe Belghazi și el este mai isteţ 
decât mulţi bărbaţi. Știu ce poți să faci și vreau să încetezi să 
mai încerci asta cu mine. Desigur, presupunând că ești în stare 
să te oprești. Sau practici jocul ăsta de atâta vreme, încât ţi-a 
intrat de-a dreptul în sânge? 

Pentru prima dată și-a pierdut puţin din siguranță. Capul i s-a 
retras foarte puțin, cu o mișcare ce nu era tocmai o tresărire, și 
ochii i s-au lărgit într-un fel care m-a anunțat că tocmai primise 
un mic ajutor de adrenalină. 

— Ce vrei, atunci? a întrebat ea după un moment. 

Expresia feţei îi era neutră, dar ochii erau furioși și postura 
mai rigidă decât cu numai o clipă în urmă. Combinația o făcea 
să pară periculoasă, deși controlată. Mi-am dat seama că 
întrezăream pentru prima dată persoana dinapoia măștii, 
vedeam pentru prima dată altceva decât dorea ea să văd. 

Interesant era că în felul ăsta arăta chiar mai bine ca oricând. 
Era ca și cum ai vedea frumusețea reală a unei femei după ce 
și-a îndepărtat machiajul care slujea numai la eclipsarea ei, ca și 
cum ai întrezări o femeie uluitoare dinapoia camuflajului alb 
ritual al unei gheișe. 

— Nimic altceva decât faci în prezent, i-am spus. Vreau să fiu 
sigur că nu ne împiedicăm unul de celălalt, încercând să ne 
facem treaba, și că nu murim amândoi din cauza asta. 

— Și care este „treaba” noastră? 

Am zâmbit. 

— Nu va fi ușor, așa-i? am spus. 

— Deloc, a replicat ea. 

Expresia feței i se transformase din sunt-iritată-și-încerc-să-n- 
o-arăt în ceva rezervat și indescifrabil. Știam că spusele mele o 
zguduiseră, deși nu eram sigur ce nerv izbutisem să ating, și i- 
am admirat revenirea rapidă. 

— Haide să-ncepem cu ceea ce știm, am zis eu. Tu vrei ceva 
din laptopul lui Belghazi. 

A ridicat sprâncenele, însă n-a spus nimic. Urma de 
amuzament neașteptat îi revenise în ochi. 

— Dar încă n-ai reușit să-l obţii, am continuat. Belghazi își ia 
tot timpul laptopul cu el. Când ai beneficiat finalmente de o 
fereastră de acces, n-ai putut sparge parola. 

— Ar trebui să discutăm despre celelalte lucruri pe care le 


VP - 88 


cunoaștem, a rostit ea. 

— De pildă? 

— De pildă interesul tău faţă de Belghazi. 

Am strâns din umeri. 

— Eu am altă treabă cu el. Nu mă interesează laptopul lui. 

— Da, ai părut dezinteresat de laptop. Mai mult te interesa 
Belghazi în sine. 

Nu am replicat. N-aș fi câștigat nimic dacă i-aș fi confirmat 
vreuna dintre presupuneri. 

— lar el era chiar acolo. Fără cunoștință. Neajutorat. M-am 
întrebat bineînţeles: „De ce a plecat bărbatul acesta fără să fi 
terminat treaba pentru care venise?” 

— Nu știi pentru ce treabă venisem eu, am zis, dar, desigur, 
Delilah știa foarte bine. 

— M-ai doborât la pământ, și era evident că nu aveam nicio 
armă, a răspuns ea privindu-mă atent. Nu puteam face nimic 
pentru a te împiedica. Și o știai prea bine. Totuși te-ai oprit. 

Am ridicat din umeri, continuând să caut moduri prin care s-o 
dezechilibrez. 

— Poate că nu voiam să rănesc o femeie dezbrăcată, am 
spus. 

A clătinat din cap. 

— Am cunoscut bărbaţi duri, care pot acţiona fără remușcări. 
Recunosc tipul respectiv. 

— Nu mă așteptam la apariţia ta. M-ai surprins. 

A zâmbit și am știut că nu-i schimbam diagnosticul. 

— Poate... Sau poate că „treaba” ta cu Belghazi trebuia 
făcută... discret? Astfel încât nimeni să nu știe c-a existat de 
fapt vreo „treabă”. Și, desigur, nu puteai face asta în prezenţa 
altei persoane. 

Nu mă așteptasem ca Delilah să urmeze linia aceasta de 
deducție. De obicei mă pricep să mă pun în pielea altora, 
anticipându-le mișcările următoare, dar femeia mă întrecuse 
acum. Era momentul să încerc să recâștig iniţiativa, să-mi ofer o 
secundă de gândire. 

— Interesant este că și eu mi-am pus unele întrebări similare 
despre tine, i-am spus. De exemplu: „De ce ea sau cei pentru 
care lucrează n-au luat pur și simplu laptopul ca să plece cu el?” 

A zâmbit scurt, poate aprobând întrebarea. 

— Dă-mi voie să ghicesc, am continuat. Dacă Belghazi și-ar fi 


VP - 89 


dat seama că informaţiile din laptop fuseseră compromise, ar fi 
recurs la contramăsuri. Ba nu, mă corectez. Dacă Belghazi ar fi 
fost singurul despre care să-ți faci griji, l-ai fi drogat tu însăţi și 
ai fi luat laptopul când ţi s-ar fi ivit ocazia cea mai bună. Prin 
urmare, el nu este singurul care ar putea întreprinde 
contramăsuri, dacă se descoperă compromiterea laptopului. 
Există și alte organizaţii sau oameni care ar fi afectaţi de 
informaţiile pe care încerci să le obţii. lar după ce le obţii, este 
vital ca ei să nu știe asta. Așa stau lucrurile? Poate că eu nu 
sunt singurul ale cărui acţiuni trebuie să fie „discrete”. 

Delilah a înclinat ușor capul într-o parte ca și cum începusem 
finalmente să spun ceva interesant. 

— Da, a zis ea. Da, este ușor să furi. Să furi însă fără ca 
victima să știe că-i jefuită, asta nu-i la fel de simplu. 

Chelnerița ne-a adus caipirinha în pahare frapate și s-a 
îndepărtat. Delilah l-a ridicat pe al ei și a sorbit prelung. 

— La fel ca în cazul tău, a urmat ea. Este ușor să ucizi. Dar să 
ucizi și să faci încât să nu pară că ar fi fost o crimă, aia necesită 
un grad de măiestrie. 

Folosea „asta” și „aia” cumva ușor mecanic, așa cum ar fi fost 
de așteptat din partea cuiva care a învăţat engleza mai târziu în 
cursul vieţii. „Furatul” era „asta”. „Ucisul” era „aia”. Prima era 
jobul ei, cealaltă era jobul meu. Nu credeam că indiciile acelea 
verbale ar fi fost deliberate. Le-am considerat mici semne 
suplimentare că dedusesem corect ce urmărea femeia. 

Am tăcut amândoi pentru câteva momente, digerându-ne 
reciproc cuvintele și reevaluând situaţia. 

— Se pare că suntem în poziţii oglindite, a rostit Delilah. Poate 
că ne-am putea ajuta reciproc. 

— Nu sunt sigur că te-am înțeles, am spus deși bănuiam c-o 
înțelesesem foarte bine. 

A ridicat din umeri. 

— Prezenţa ta îngreunează șansele mele de a-mi face jobul. 
Prezenţa mea îngreunează șansele tale de a-ţi face jobul. 
Suntem aidoma unor imagini în oglindă. 

— Este posibil ca oglinda ta să fie deformată, am spus și am 
sorbit din caipirinha. Dacă ţie ţi se-ntâmplă ceva, Belghazi va fi 
alarmat. Sau decesul lui ar putea să nu arate „discret”. Însă 
dacă mie mi se-ntâmplă ceva... 

Zâmbetul ei s-a lărgit într-un fel care-mi reamintea de Tatsu, 


VP - 90 


de încântarea lui când reușeam o conexiune despre care se 
așteptase să mă depășească, și am știut că femeia era perfect 
conștientă de hiba aceea din teoria „poziţiilor oglindite”. 

— Este adevărat, a încuviinţat. Ai mei au făcut aceeași 
observaţie când am discutat situaţia. Unii dintre ei au vrut să 
trimită o echipă care să te înlăture. 

— Le-ai spus că trebuie să stea la coadă? 

A izbucnit în râs. 

— Le-am spus că după părerea mea genul acela de acţiune 
ostilă ar fi fost o eroare. Am văzut cum ai examinat sala când ai 
intrat în cazinou. Văd cum îţi verifici întruna, subtil, nimic de zis, 
spatele. Până și masa asta ai ales-o pentru că era în colț. Pentru 
ca să poţi sta cu spatele la perete. 

— La fel ca tine. 

— Ştiai că nu ţi-aș fi îngăduit să mă așezi cu spatele spre 
scară, mai ales după ce am venit într-un loc ales de tine. Asta a 
fost un compromis. 

— Foarte adevărat. 

— Oricum, transmiţi senzaţia de experienţă și competenţă, 
deși cred că ești priceput s-o camuflezi. Le-am spus alor mei că 
înlăturarea ta nu va fi ușoară și ar lăsa probabil destulă mizerie. 
Genul de mizerie care l-ar putea alerta pe Belghazi că ceva nu-i 
în regulă. El are instincte foarte ascuţite, așa cum cred că știi. 
Mă îndoiesc că cineva a izbutit să se apropie de el atât de mult 
pe cât ai făcut-o tu. 

— Cu excepţia ta... 

A zâmbit și i-am văzut din nou privirea care promitea 
desfătări. 

— Eu dispun de resurse inaccesibile pentru tine. A sorbit din 
caipirinha. De aceea cred că „poziţii oglindite” este o descriere 
corectă. 

— Perfect, și ce propui atunci? 

Delilah a înălțat din umeri. 

— Le-am spus alor mei că eliminarea ta ar fi o opţiune 
nesatisfăcătoare, deși n-am putea renunța complet la ea, dacă 
vei insista să te comporți neraţional. Dacă nu ne vei lasa 
alternativă. 

M-am uitat la ea, lăsând-o să-mi vadă din nou răceala. 

— Mă-ndoiesc că oamenii tăi ar fi putut să-ţi ofere orice 
informaţii din trecutul meu, i-am zis, dar dacă totuși ar fi făcut-o, 


VP - 91 


ti-ar fi spus că reacţionez neplăcut la ameninţări. Ba chiar... 
neraţional. 

— Nu te ameninţ. 

— Convinge-mă de asta. 

— Uite ce este: tu știi ce vrem noi de la Belghazi, iar noi știm 
ce vrei tu. Nu interveni câteva zile. Lasă-mă să obţin ce-mi 
trebuie. După aceea te pot ajuta să capeţi acces la el. 

— Am deja acces la el. 

Delilah a clătinat din cap. 

— Aceea a fost o șansă la un milion. Probabil că tu sau 
altcineva i-aţi strecurat ceva în mâncare sau în băutură. Dacă 
situația se va repeta, el va ști că ceva nu-i în regulă. Va 
reacționa ca atare și-și va consolida securitatea. In plus, 
Belghazi călătorește foarte mult. L-ai urmărit aici, perfect, dar 
ești sigur că-i poţi afla și deplasarea următoare? 

A sorbit iarăși din pahar. 

— Pe de altă parte, dacă ai colabora cu mine, ai avea pe 
cineva din interior. După ce noi obţinem ce dorim, nu ne mai 
pasă ce se-ntâmplă cu Belghazi. 

Am căzut pe gânduri. Mi se părea că Delilah evita în mod 
deliberat ceva. Am decis s-o testez. 

— Am o idee mai bună, am spus. Ajută-mă să mă apropii de el 
și voi face jobul pentru care mă aflu aici. După ce termin, îi poţi 
lua laptopul. 

Ea a negat din cap. 

— N-o să meargă. 

— De ce? 

A repetat gestul de negaţie. 

— Pur și simplu, n-o să meargă. Nu-ţi pot spune motivul. 
Trebuie să procedăm în felul meu. Acordă-mi puţin timp și după 
aceea te voi ajuta. 

Era așa cum bănuisem. Informaţiile din laptopul lui Belghazi 
și-ar fi pierdut valoarea, dacă el murea înainte ca Delilah să le fi 
accesat. 

Am privit-o și am spus: 

— Chiar dacă aș avea nevoie de ajutorul tău, ceea ce nu-i 
cazul, de ce aș avea încredere în tine? După ce vei obţine din 
laptopul lui ceea ce cauţi, poţi să pleci fără să mai privești 
înapoi. 

A strâns din umeri. 


VP - 92 


— Ăsta ar fi însă scenariul cel mai nefavorabil pentru tine, nu? 
Aștepţi câteva zile și eu dispar. Pe de altă parte, scenariul cel 
mai favorabil pentru tine este să rămân în preajma lui ca să te 
ajut. Și-o să-ţi spun de ce poţi avea încredere în mine. Pentru că 
ar fi de asemenea în avantajul nostru dacă Belghazi ar muri 
natural după ce am obţinut ce aveam nevoie din laptopul lui. 
Adică dacă n-ar fi o moarte... violentă. 

— Ești destul de încrezătoare că eu pot realiza așa ceva. 

A ridicat iarăși din umeri. 

— Felul cum te-ai purtat în apartamentul lui mi-a spus că asta 
intenţionezi. Și dacă ești cine credem noi că ești, suntem 
încrezători că deţii capacitatea respectivă. 

Am înălțat sprâncenele. 

— Ai avut dreptate, a continuat ea, mi-am pus oamenii să-ţi 
scotocească trecutul. N-am avut multe date pe care să le ofer: 
bărbat asiatic, în jur de cincizeci de ani, vorbește engleza cu 
accent american, priceput în lupta corp la corp în spaţii strâmte, 
priceput în efracţii fără urme, cu foarte mult sânge rece în 
condiţii de presiune. 

— Pare ceva desprins din rubrica „Matrimoniale”, am 
comentat. 

Delilah m-a ignorat. 

— Și care intenţionează probabil să-l termine pe Belghazi într- 
un fel care să pară un deces natural. 

— Şi ce răspuns ai primit? m-am interesat calm. 

— In fișierele noastre nu aveam nimic specific, dar am găsit 
câteva informaţii interesante din surse deschise, în principal din 
revista Forbes. O serie de articole scrise un reporter pe nume 
Franklin Bulfinch, care a murit recent în Tokio. Articolele lui 
sugerează că în Japonia acţionează un asasin expert în a 
deghiza crimele astfel încât să pară morţi naturale. A făcut o 
pauză și m-a privit drept în ochi. Cred că este posibil să avem 
de-a face cu individul respectiv. 

Indiferent cine ar fi fost ei, nu putea fi nicio îndoială că erau 
pricepuţi. Mi-a plăcut că utilizaseră sursele deschise. În general 
serviciile de informaţii suferă de convingerea că dacă ceva nu 
poartă ștampila Top Secret și nu se află între copertele cu tonuri 
mov ale dosarelor lor, atunci nu merită băgat în seamă. Eu însă 
avusesem acces la unele informaţii secrete, ca și la activitatea 
celor ca Bulfinch din toată lumea. Știu că agenții vor afla mai 


VP - 93 


multe din citirea lui Forbes și The Economist, decât ar afla 
redactorii revistelor acelea din citirea „evaluărilor informative”. 

— Cât timp ţi-ar fi necesar? am întrebat. 

— Nu mult. Două zile, poate trei. 

— De unde știi asta? 

— Nu-ţi pot spune, dar o știm. A sorbit din caipirinha. Ai 
încredere în mine. 

Am izbucnit în râs. 

Ea și-a retras capul simulând indignarea. 

— Eu am avut încredere în tine. Te-am ajutat să ieși din 
apartamentul lui, nu? 

— Doar pentru că ai crezut că am o înregistrare video. Aceea 
nu era încredere, ci constrângere. 

Delilah a zâmbit și ochii i-au licărit amuzați. 

— Tu ai nevoie de mine ca să ajungi la el și nu poţi să ajungi 
la el cât timp îţi voi sta în cale. Asta înseamnă că va trebui să ai 
încredere în mine. De ce să folosim cuvinte urâte precum 
„constrângere”? 

Am râs din nou. Avea dreptate. Nu deţineam multe opțiuni 
atrăgătoare. Trebuia să încerc „să am încredere” în ea. 

Întrucât mijloacele directe de contact ar fi fost inacceptabil de 
periculoase, am convenit ca, dacă doream o întâlnire, să lipim 
un abţibild mic, colorat, imediat sub butoanele din cele patru 
lifturi din Oriental. Văzusem abţibildurile într-o papetărie locală. 
Lifturile mi-ar fi îngăduit să plasez semnalul în privat, i-ar fi 
oferit lui Delilah oportunitatea de a verifica apariţia lor de 
câteva ori pe zi fără să părăsească hotelul sau să se comporte în 
alt fel neobișnuit, iar abţibildul era atât de mic și de discret 
plasat, încât era de așteptat să nu atragă atenţia cuiva care n-ar 
fi știut ce să caute. Locul de întâlnire avea să fie cazinoul din 
Mandarin Oriental, în cursul serii, când lui Belghazi îi plăcea să 
joace în Lisboa. 

— Nu văd cum Belghazi ar afla că noi doi am părăsit împreună 
cazinoul în seara asta, a zis ea, dar pentru orice eventualitate, 
vom folosi scenariul pe care ţi l-am spus mai devreme: ţi-am zis 
că merg la Lisboa și tu m-ai întrebat dacă putem împărți același 
taxi. În faţă la Oriental sunt tot timpul taxiuri, așa că Belghazi n- 
ar putea niciodată să verifice povestea, dacă ar fi înclinat s-o 
facă. 

— Cazinoul Lisboa este plin de videocamere, am spus dorind 


VP - 94 


să văd cu câte mutări înainte își calcula Delilah mișcările. Tu nu 
vei apărea însă că ai fi fost acolo în seara asta. 

— Știu, dar Belghazi nu are acces la înregistrările securităţii 
cazinoului. Și chiar dacă ar avea, i-aș spune că am vrut să scap 
de tine pentru că păreai niţel prea insistent, așa că nu m-am 
mai dus în cazinou, ci am căscat gura prin mallul comercial al 
hotelului. Acolo nu există videocamere. 

— Și eu? am întrebat, știind deja răspunsul, dar fiind încântat 
de meticulozitatea ei. 

Delilah a înălțat din umeri. 

— Tu ești asiatic, deci mult mai greu de deslușit în mulțime, 
așa că i-ar fi mai dificil să verifice că n-ai fost acolo în seara 
asta. Și chiar dacă ar putea verifica, de unde să știu eu de ce ai 
hotărât să nu te mai duci în cazinou? Poate că de fapt nici nu 
doriseși să mergi în Lisboa, ci încercai doar să mă agăţi. Poate 
că ai fost descurajat când ţi-am dat papucii și de aceea ai 
plecat. 

Am sorbit fără grabă din pahar și am spus: 

— Ceea ce ar explica de asemenea motivul pentru care nu ne- 
am saluta, dacă s-ar întâmpla să trecem unul pe lângă celălalt, 
să zicem în holul recepţiei din Mandarin. De obicei oamenii care 
au fost vecini la masa de bacara și au plecat apoi cu același taxi 
de la cazinou nu s-ar comporta ulterior ca niște străini. 

A zâmbit, aparent încântată că ţineam pasul cu ea. 

— Poate că ai fost nemulţumit de rezultatele întâlnirii noastre 
și de aceea te porți mai ursuz? 

— Poate - totuși nu te poţi bizui pe nimic din toate astea. 
Chiar și dacă există o explicaţie rezonabilă pentru ceva, oamenii 
pot s-o ignore și să presupună direct tot ce poate fi mai rău. 

— Bineînţeles, dar, o dată în plus, există probabilitatea uriașă 
ca nimeni să nu ne fi observat și nimănui să nu-i fi păsat. Restul 
este pur și simplu fundal. 

Am încuviințat, impresionat. Ştiam că explicaţiile ei ar fi fost 
încă și mai stufoase, asigurând-o chiar și pentru posibilităţi 
foarte îndepărtate. Dacă Belghazi afla că a fost văzută în barul 
ăsta cu mine, ea i-ar fi spus că se plictisea, fiindcă el lipsea așa 
mult timp. Când o invitasem, acceptase, după care căzuse pe 
gânduri. Îl minţise pe Belghazi, pentru că nu dorise să fie gelos 
sau să-și facă o imagine necorespunzătoare despre ea. Avea să 
mărturisească o vină mai măruntă, pentru a ascunde comiterea 


VP - 95 


celei adevărate. 

Da, era bună. Era cea mai bună pe care o întâlnisem de mult 
timp. 

— Voi pleca prima, mi-a spus și s-a ridicat. 

Nu trebuia să-mi dea explicații. Nu intenţionam să fim văzuți 
împreună. A dat să deschidă poșeta. 

— Du-te, am aprobat din cap. O să mă ocup eu de nota de 
plată. 

Delilah a arcuit o sprânceană. 

— De la prima noastră întâlnire? 

A vorbit însă cu umorul ei sec atât de atrăgător, fără să joace 
rolul cochetei așa cum procedase la început. 

l-am zâmbit. 

— Într-adevăr, am replicat, poate c-ar fi mai bine să-ţi achiţi 
partea. Nu vreau să rămâi cu vreo impresie greșită. ` 

M-a privit o clipă, de parcă ar fi reflectat dacă să-mi replice. In 
cele din urmă, s-a mulțumit să zâmbească, apoi s-a răsucit pe 
călcâie și a dispărut. Mi-am închipuit-o verificând strada prin 
ferestrele de jos înainte de a ieși pe ușă. 

Mi-am terminat caipirinha. Perechile de pe canapele își 
continuau îmbrăţișările, iar râsetele lor încete abia ajungeau 
până la mine peste muzica de la parter. 

Am achitat nota și am plecat. M-am întrebat dacă Keiko mă 
aștepta în camera de hotel. 

In mod interesant, speram că răspunsul va fi negativ. 


Capitolul 5 


Keiko și cu mine am petrecut următoarele două zile 
procedând ca majoritatea turiștilor. Am vizitat insula Coloane și 
Taipu. Am suit în vârful Turnului Macao. Am făcut turul 
bisericilor portugheze și al muzeelor naţionale.Am jucat în 
Floating Casino. Keiko părea să se simtă minunat, totuși era o 
profesionistă și nu puteam ști realmente. Pentru mine, nu 
însemna decât așteptare. 

M-am pomenit dorindu-mi să n-am nevoie de acoperirea 
oferită de Keiko. Era o fată drăguță, dar oricât de mult m-aș fi 
bucurat de corpul ei, mă obosise. Mai important însă nu-mi 


VP - 96 


plăcea că atât Belghazi, cât și Delilah știau că locuiam în 
Mandarin. Desigur, riscul era gestionabil: Belghazi nu știa că eu 
reprezentam o ameninţare, iar Delilah avea motive să se abţină 
din a acţiona împotriva mea, cel puţin pentru moment. Riscul 
era de asemenea necesar: lui Belghazi i s-ar fi părut desigur 
ciudat, ba chiar suspicios, dacă ar fi aflat că părăsisem definitiv 
hotelul, dar mă revedea prin Macao. Știam că el sesiza 
asemenea discrepanțe. De aceea trebuia să rămân pe loc și să- 
mi sporesc pur și simplu gradul de alertă faţă de tot ce mă 
înconjura. 

In două rânduri am luat feribotul Turbojet până la Hong Kong. 
l-am dat bani lui Keiko, ca să-și facă de cap în numeroasele 
buticuri ale insulei, un balsam mărunt pentru răceala mea 
recentă faţă de ea, pe care o conștientizam perfect. În timp ce 
era plecată la shopping, m-am plimbat, am observat și am 
exersat rolul de locuitor din Hong Kong care mă ajuta să nu ies 
în evidenţă aici și în Macao: mersul, postura, îmbrăcămintea, 
expresia. Am cumpărat o pereche de ochelari de vedere cu 
lentile din sticlă simplă, cu design elegant, fără rame, pe care-l 
vedeai peste tot în Hong Kong și doar rareori în Japonia. Am 
cumpărat una dintre servietele utilitare pe care atât de mulţi 
dintre cei din Hong Kong par să le aibă permanent asupra lor, ca 
parte din cultura locală, bănuiesc, de a fi constant pregătit să 
faci afaceri. Am cumpărat haine din magazine locale. Eram 
încrezător că atâta timp cât nu deschideam gura, nimeni n-ar fi 
crezut despre mine că nu făceam parte din populaţia locală. 

La începutul celei de-a doua excursii în Hong Kong, am 
observat un arab care stătea în holul recepţiei lui Mandarin 
Oriental, când am coborât din lift. Nu era unul dintre bodyguarzii 
lui Belghazi, ci un necunoscut. l-am observat prezenţa și poziţia, 
dar, desigur, n-am schiţat nici măcar un semn că i-aș fi 
înregistrat prezenţa. El însă n-a fost la fel de discret. Când ochii 
mi-au trecut peste chipul lui, l-am văzut că mă privea atent, 
aproape concentrat. Așa cum te-ai uita, într-un decor mai 
inocent, la cineva despre care crezi, dar nu ești pe deplin sigur, 
că este o celebritate, pentru a nu fi ridicol cerând un autograf 
unei persoane greșite. In lumea mea, privirea aceasta este mai 
frecvent întâlnită la „pietonul” care se uită prin parbrizul unui 
automobil ce trece printr-un punct de control, cu fruntea 
încruntată, cu ochii scrutători, încuviinţând ușor din cap în 


VP - 97 


reflectarea subconștientă a satisfacţiei identificării, și care după 
aceea transmite prin radio compatrioţilor să-i aflaţi la cincizeci 
de metri mai departe că pot să declanșeze răpirea, să înceapă 
salvele din AK-uri, sau să detoneze bomba pe care au amplasat- 
o mai departe pe șosea. 

Poate fi cineva din anturajul lui Belghazi. Íi examinează pe cei 
care intră și ies din hotel, căutând orice persoane suspecte, care 
nu par să aparțină locului. 

Însă instinctul meu nu credea asta. Și nu mă-ncred în nimic 
mai mult ca în instinctul acela, care-mi răscolește măruntaiele. 

Delilah, am gândit și am simţit o furie arzătoare ce-mi suia 
prin stomac. Nu sunt des tras pe sfoară, însă ea o făcuse. Mă 
amăgise să cred că interesele noastre ar putea fi aliniate. 

Dar erau aliniate, tocmai aceea era problema! 

Tot ce-mi spusese ea fusese logic. Ar fi fost un risc inutil să 
acţioneze împotriva mea, în loc să aibă încredere că voi aștepta, 
așa cum îi făgăduisem. Și chiar dacă decisese să-și asume riscul 
acela, n-ar fi fost atât de evidentă. Un non-asiatic, stând în 
recepţia hotelului, care să mijească ochii și să se înroșească la 
faţă surescitat de apariţia mea? Era imposibil să fi făcut parte 
din echipa ei. Delilah era bună și știa că eu însumi eram bun. Ea 
n-ar fi utilizat o abordare atât de vizibilă. 

În același timp, era posibil să-mi scăpat ceva. Nu puteam fi 
sută la sută sigur. 

Las-o baltă. Ocupă-te de problema curentă. 

Perfect. Keiko și cu mine ne-am continuat drumul, zâmbind și 
pălăvrăgind ca altă pereche de turiști fericiţi, care rătăceau 
bezmetici de colo-colo. Aș fi putut să mă întorc și să ne 
îndreptăm spre ieșirea din spate a hotelului, însă asta ar fi 
modificat convingerea observatorului că eram ignorant, ceea ce 
mi-ar fi putut răpi un mic avantaj ulterior. In plus, nu credeam 
că ar fi acționat împotriva mea într-un loc public, dacă era vorba 
într-adevăr despre o acţiune. La urma urmelor, Macao este o 
peninsulă și niște urmăritori ar fi preferat un loc care să le 
permită să plece apoi neobservaţi. Așa că nu m-am întors din 
drum, ci am ieșit pe ușa din față și am luat un taxi pentru 
drumul scurt până la terminalul pentru feriboturi Macao. 

După ce am ajuns la destinaţie, am coborât cu Keiko din taxi. 
În faţa clădirii n-am văzut nimic care să-mi declanșeze radarul. 
Nici în recepţia de la parter. Totuși locul pentru urmărirea cuiva 


VP - 98 


ar fi fost etajul întâi, de unde se îmbarcau pasagerii. În cazul în 
care doreai să știi dacă cineva călătorea spre Hong Kong, 
salonul plecărilor era singurul punct de strangulare din complex. 

Și exact acolo l-am văzut pe al doilea urmăritor, tot un arab, 
un bărbos uriaș, cu fizic de rugbist. Purta o jachetă scumpă și 
ochelari de soare și stătea lângă un bancomat din recepţie, 
deoarece îi oferea atât justificare pentru prezenţa lui, cât și o 
vedere clară a zonei de îmbarcare. O dată în plus, nu m-am 
trădat că aș fi observat ceva anormal. 

Arabii ieșeau în relief destul de evident pentru a mă întreba 
pentru o clipă dacă nu cumva erau distrageri deliberate - 
momeli care să-i mascheze pe adevărații urmăritori, care erau 
de fapt asiatici. Am decis că ar fi fost posibil, însă improbabil. 
Nimeni altcineva nu-mi declanșa radarul. lar aducerea arabilor, 
probabil cu avionul din ţara lor, ar fi însemnat o modalitate 
costisitoare și consumatoare de timp pentru a câștiga avantajul 
marginal al distragerii pe care o puteau oferi. Nu, simțeam că 
problema cu care mă confruntam acum nu era mai profundă 
decât aparenţa ei imediată. Sigur că da, ei știau că erau vizibili 
printre cei din jur, însă pur și simplu nu-mi acordau îndeajuns 
credit ca să le consider vizibilitatea foarte relevantă și să 
acţionez în consecinţă. Nu înțelegeau cât de esenţială era 
interpretarea de către mine a relativei lor ostentații. Greșeala 
lor! 

Drumul cu feribotul până la Hong Kong a durat o oră. La bord 
nu existau persoane din Orientul Mijlociu și nici altele care să 
mă pună pe gânduri. 

Ne-am prezentat pașapoartele autorităţilor vamale de la 
terminalul Shun Tak din Hong Kong, apoi am intrat în holul 
principal de dincolo de poarta pentru sosiri. 

L-am zărit imediat pe treilea urmăritor. Tot arab, cu păr lung, 
mustață, costum bleumarin, cămașă albă descheiată la gât și 
ochelari de soare eleganţi. Spre deosebire de majoritatea celor 
care așteptau aici pasagerii din Macao și stăteau drept în faţa 
porţii pentru sosiri, el se rezemase cu un aer nepăsător de 
balustrada din spatele centrului, deschis spre cerul liber, al 
holului. Se părea că se temea să se apropie prea mult, probabil 
pentru a nu fi remarcat. Incercând să-și găsească însă o poziţie 
cât mai puţin bătătoare la ochi, nu făcuse decât să iasă și mai 
mult în relief. 


VP - 99 


Am luat scara rulantă descendentă din hol. La nivelul de 
dedesubt, a trebuit să mergem până în partea opusă și să ne 
întoarcem cu o sută optzeci de grade ca să luăm următoarea 
scară rulantă în jos. Când ne-am întors, l-am văzut pe 
urmăritorul nostru, pe care-l botezasem „Ochelari de soare”, 
coborând cu escalatorul pe care tocmai îl folosisem. 

Inainte de a cobori pe a doua scară rulantă, m-am oprit să 
privesc în vitrina unui magazin de ţigări de foi. M-am poziţionat 
astfel încât Keiko stătea cu faţa spre mine și cu spatele la 
vitrină. 

— Keiko, i-am spus în japoneză, fă-mi un serviciu, te rog. Uită- 
te înapoia noastră. Doar o singură privire, da? Nu întârzia cu 
ochii asupra nimănui. Spune-mi ce vezi. 

Ea a privit pe lângă mine și a strâns din umeri. 

— Nu știu... foarte mulţi oameni... Ce ar trebui să caut? 

— Vezi vreun străin? Un bărbat cu trăsături arabe? Dacă-l 
vezi, nu-l fixa cu privirea. Treci cu ochii peste el și uită-te la alți 
oameni, la magazine. Comportă-te ca și cum ai fi plictisită că 
trebuie să mă aștepți să mă uit în vitrină și-ţi pierzi vremea 
privind trecătorii, ai înţeles? 

— Ce se-ntâmplă? a întrebat ea și i-am auzit tulburarea din 
voce. 

Am clătinat încet din cap și am zâmbit. 

— Nimic care să te-ngrijoreze. Am pășit drept în faţa ei, ca să 
nu mai cerceteze holul, apoi mi-am pus palma pe talia ei și am 
început s-o rotesc prin apăsarea ușoară a mâinii. E-n regulă, nu 
te uita la mâna mea. Spune-mi doar ce vezi. 

— Era un arab în costum. 

— Ce făcea? 

— Vorbea la telefon. Cred că se uita la noi, dar și-a ferit 
privirea când m-a văzut uitându-mă în jur. Îl cunoşti? 

— Într-un fel. E niţel cam greu să-ţi explic. 

Ce spunea lan Fleming? O dată este întâmplare, a doua oară 
este coincidență, dar a treia oară este acţiunea inamicului. Eu 
cred că nu trebuie să aștepți nici măcar atâtea dovezi. Trebuia 
să fi acționat deja. 

După ce am ajuns la parter, am luat un taxi. l-am ţinut 
portiera deschisă lui Keiko, ca să suie. Cu coada ochiului l-am 
zărit pe amicul nostru pierzându-și vremea în faţa unui 7-Eleven, 
la câțiva metri de staţia de taxiuri. Știam că imediat după ce voi 


VP - 100 


urca și voi închide portiera, va sări la rândul lui într-un taxi. 

Când automobilul s-a desprins de bordură, mi-am folosit 
oglinda dentară și am văzut că avusesem dreptate. Keiko m-a 
privit, însă n-a comentat. M-am întrebat ce gândea. 
Taximetristul n-a părut să observe nimic. Era absorbit de 
spectacolul de varietăţi pe care-l asculta la radio și al cărui 
prezentator răcnea frenetic cu veselie artificială. 

l-am cerut șoferului să ne ducă la Citibank, lângă staţia de 
metrou Central a MTR-ului“. Unul dintre alter-ego-urile mele are 
un cont de economii la Citi și-i port cardul de debit asupra mea 
de câte ori ies în oraș. 

Am intrat în bancă și Keiko a așteptat să retrag cincizeci de 
mii de dolari Hong Kong - aproximativ șapte mii de dolari 
americani. Suma era peste limita bancomatului și a trebuit să 
apelez la un casier, care mi-a pus banii într-un plic. l-am 
multumit și m-am îndreptat spre Keiko. 

— Ce zici de niște shopping? am întrebat-o, arătându-i plicul 
gros. 

Eram înconjurați de Hermes, Prada, Tiffany, Vuitton și altele 
despre care știam că-i făceau cu ochiul. 

— Dacă vrei, aş dori să-ţi cumpăr niște lucrușoare noi. 

A zâmbit și ochii i s-au luminat. 

— Hontou? a spus. „Serios?” 

Era probabil fericită că se terminase episodul ciudat cu 
arabul. 

Am mers până la magazinul Marks & Spencer aflat ceva mai 
departe pe stradă, o destinaţie care mă interesa mai puţin 
pentru produsele din rafturi, cât pentru designul său. Avea 
faţada integral din sticlă, oferind astfel o imagine clară a străzii. 
Keiko și cu mine am răscolit prin mătăsuri și cașmiruri, iar eu am 
privit cum s-au instalat „Ochelari de soare” și doi tovarăși recent 
sosiți: doi în faţa băncii HSBC, iar al treilea în faţa unui magazin 
de bijuterii Folli Follie. 

După felul cum se dispuseseră, am căpătat impresia că nu 
mai erau în dispozitivul de „urmărire”. Dacă ar fi fost, nu s-ar fi 
poziționat atât de aproape între ei - o configurație 
contraproductivă pentru filaj, însă care prezintă avantaje pentru 
o ambuscadă. Tipii se pregăteau, erau gata de acţiune și-și 
doreau forțele amplasate, concentrate, capabile să plece la 


4 MTR (Mass Transit Railway) este sistemul de tranzit rapid din Hong Kong. (n. trad.). 
VP - 101 


momentul potrivit. 

Perfect, era momentul să ies. Singur. 

M-am dus la Keiko și am prins-o cu blândeţe de braț. 

— Keiko, ascultă-mă atentă. Se întâmplă ceva rău. O să-ți 
spun acum ce trebuie să știi ca să scapi din situaţia asta. 

Ea a scuturat ușor din cap, de parcă ar fi vrut să-l 
limpezească. 

— Poftim? 

— Mă urmăresc niște oameni. Arabul cu telefonul este unul 
dintre ei. Ei vor să-mi facă rău și dacă vei fi împreună cu mine, 
îți vor face rău și ţie. 

Mi-a zâmbit șovăielnic, de parcă ar fi sperat că voi surâde și 
eu și-i voi spune că nu fusese decât o glumă. 

— Scuză-mă, a spus după aceea, dar nu... nu-nţeleg. 

Zâmbetul s-a lărgit pentru o clipă, apoi a tremurat. 

— Știu că nu-nțelegi, dar n-am timp să-ţi explic. Uite, i-am 
întins plicul, ia-l! Înăuntru sunt bani destui ca să te-ntorci în 
Japonia și să-ţi mai și rămână. Ai pașaportul la tine. Du-te direct 
la aeroport și pleacă acasă. 

— Ești... este din cauză că nu ești fericit cu mine? a întrebat 
ea, continuând să gândească precum o profesionistă. 

Insă o profesionistă din domeniul ei de activitate, nu al meu. 

— Am fost foarte fericit cu tine. Uită-te la mine. Îți spun 
adevărul adevărat. Trebuie să pleci de aici, imediat, dacă nu 
vrei să fii rănită. Ei vor să pună mâna pe mine. Persoana ta nu-i 
interesează. Am continuat repede, înainte ca Keiko să poată 
pune alte întrebări: Uite ce trebuie să faci. Rămâi în magazin 
încă zece minute. Eu voi pleca și ei vor porni pe urmele mele. 
După zece minute, pleacă și tu. Intră într-un magazin pentru 
femei din apropiere. Spune-le că ești hărţuită de un bărbat și că 
vrei să scapi de el. Te urmărește și te așteaptă afară. Ele te vor 
lăsa să ieși prin spate, iar bărbaţii nu se așteaptă la asta. Dacă 
n-ai succes în primul magazin, încearcă în altul... 

— Tot nu... 

— Taci și ascultă! Folosește taxiuri. Intră în magazine pe care 
nu le vizitează bărbaţii... de lenjerie intimă, chestii de-astea. În 
felul ăsta, le va fi mai greu să te urmărească, deoarece nu cred 
că ei lucrează cu femei. Intră prin față și ieși prin spate. Mergi 
mult cu liftul. Este greu să intri cu cineva în lift fără să fii 
remarcat. Rămâi în locuri publice. 


VP - 102 


Keiko a scuturat din cap. 

— De ce să... Nu... 

— Nu cred că te va urmări nimeni. Pentru ei, nu contezi. Dar 
vreau să mă asigur, ai înțeles? Nu vreau să risc. Când ești 
convinsă că ești singură, du-te la aeroport și pleacă din Hong 
Kong cu primul avion în care poţi sui. Du-te în Japonia. Du-te 
acasă. Acolo vei fi mai în siguranţă. 

Ea a negat din cap. 

— Am... am lucruri în hotel. Nu pot să plec așa pur și simplu. 

— Dacă te-ntorci la hotel, ei te vor găsi imediat și te vor 
urmări cu speranţa că-i vei conduce la mine. 

— Dar... 

— Keiko, nu merită să mori pentru lucrurile tale din hotel. Zi și 
tu - merită? 

Ochii i s-au mărit. 

— Merită? am repetat eu. 

A clătinat din cap. Nu mi-am putut da seama dacă o făcuse în 
semn de acord sau de neîncredere. 

Aș fi dorit să plec, însă ea trebuia să mai audă ceva. 

— Keiko, am spus și am privit-o drept în ochi, după câteva 
minute, și în mod cert după o oră, conversaţia asta va începe să 
ţi se pară ireală. Te vei auto-convinge că eu am născocit totul 
încercând să scap de tine, sau ceva de felul ăsta. Vei fi tentată 
să te întorci în Mandarin, ca să-ncerci să mă găsești. Eu nu voi fi 
acolo. Eu nu mă mai pot întoarce, la fel cum nici tu nu te mai 
poţi întoarce. Imi pari o fată isteaţă și te așteaptă multe lucruri 
frumoase. Nu te comporta prostește azi. Ăsta nu-i un joc. 

l-am întors spatele și m-am îndepărtat. Făcusem tot ce 
puteam face. Ea fie că avea să acţioneze tactic, fie nu. 

M-am îndreptat spre staţia de metrou Central a MTR-ului. Nu 
știam dacă urmăritorii erau înarmaţi, iar din felul cum se 
dispuseseră în jurul meu, nu puteam fi încrezător că pot scăpa 
de toți trei. De asemenea, în zonă existau destui polițiști în 
uniforme. Probabil că prezenţa lor i-ar fi inhibat pentru moment 
pe amicii mei, la fel cum mă inhiba pe mine. Am decis să-i duc 
la plimbare într-un punct de interes turistic, ceva mai puţin 
protocolar, unde toți ne-am fi putut comporta mai puţin 
încorsetați. 

Asta n-avea să fie simplu. Ținând seama de felul cum ne 
urmăriseră, instinctul mi-a spus că ei așteptau locul potrivit 


VP - 103 


pentru a acţiona. Un punct neobișnuit de pustiu sau extrem de 
aglomerat, care să le ofere ocazia de a acţiona și apoi de a 
pleca fără să fie opriţi sau chiar reamintiţi de către martori. Până 
nu găseau locul respectiv, mă puteam aștepta din partea lor să 
continue să fie rezervaţi. Dacă ar fi crezut însă că mă 
pierduseră, sau dacă ar fi simţit că-i manipulam în vreun fel, ar 
fi putut decide să acţioneze fără a mai pierde timpul, chiar dacă 
pripit. 

Speram să fi avut dreptate în privinţa lor. Era greu să fiu 
sigur. Eram obișnuit să am de-a face cu serviciile de informații 
occidentale și cu yakuza, nu cu fanatici potenţiali zămisliţi de 
cultura care inventase cândva aritmetica, dar a cărei contribuţie 
cea mai recentă la civilizaţia mondială era sinucigașul care se 
detona. 

Am coborât cu scara rulantă în staţia MTR, menţinând un pas 
energic, pentru a le fi mai greu să mă ajungă, dacă mă 
înșelasem asupra locului unde intenționau să acţioneze. Staţia 
era plină de videocamere de supraveghere și pentru prima dată 
le-am apreciat existenţa. Cu excepţia cazului în care cei trei 
arabi doreau ca acţiunea pe care o plănuiseră să fie capturată 
pe video, trebuiau să mai aștepte puţin. lar „puţin” era tot ce 
aveam nevoie. 

Bineînţeles, asta dacă observau videocamerele. Presupunerea 
că inamicul tău este inteligent poate fi la fel de periculoasă ca 
presupunerea că este stupid. 

O garnitură care se îndrepta spre Tsuen Wan a oprit în staţie 
și am urcat. Amicii mei au intrat în același vagon, prin ușa din 
capătul opus. Cel puţin deocamdată avusesem dreptate; ei 
păstrau distanța, nedorind să se apropie prea mult, 
neînțelegând că-i descoperisem deja. 

Am hotărât să-i duc la Sham Shui Po, o comunitate pitorească 
din Kowloon-ul de Vest, una dintre numeroasele zone în care 
petrecusem ceva timp pentru a o cunoaște, în vreme ce mă 
pregăteam pentru Belghazi, concepând planuri de urgenţă 
pentru circumstanţe așa cum era cea curentă. Într-o ocazie mai 
promițătoare, poate că am fi sperat să ajungem la mormântul 
vechi de două mii de ani al lui Lei Cheng Uk Han sau la templul 
Tin Hau, vechi de o sută de ani. Sau poate că am fi căutat 
chilipiruri pe Cheung Sha Wan Road, „Artera Modei” din zonă, 
unde producătorii de îmbrăcăminte vindeau direct publicului. 


VP - 104 


Sau poate că am fi căutat produse electronice second-hand și 
CD-uri și DVD-uri piratate în talciocurile în aer liber. Azi însă 
doream să le ofer ceva mai special. 

Am coborât în staţia Sham Shui Po, am ieșit prin turnichete și 
am pornit către ieșirea C1 spre stradă. Prin comparaţie cu scena 
animată din faţa staţiei, Tokio cel atât de familiar ar fi părut de- 
a dreptul părăsit. Strada care se întindea în faţa mea între șiruri 
de blocuri de apartamente ponosite și clădiri de birouri aflate în 
declin evident aducea cu un fluviu uman care deborda printr-o 
ravenă. Automobilele înaintau în spasme prin intersecții 
congestionate, cu pietonii curgând în jurul lor precum celule-T 
care atacă un virus. Rufe întinse la uscat și aparate de aer 
condiționat atârnau de la ferestre de culoarea funinginii, iar 
cabluri de înaltă tensiune se curbau deasupra capului. Firme 
scrise în caractere chinezești rânjeau de pe clădiri aidoma unor 
licheni agățaţi de copaci, cu vopseaua transformată în rugină și 
culorile decolorate spre cenușiu. Aici vedeai un bărbat emaciat, 
gol până la brâu, adormit sau lipsit de cunoștință într-un 
șezlong; dincolo, un altul ceva mai împlinit la corp, rezemat de 
un felinar stradal, își tăia unghiile cu nonșalanță supremă. O 
cacofonie indistinctă acoperea toată zona ca o ceață: oameni 
care ţipau în telefoanele mobile, vânzători ambulanți care 
sâcâiau clienți potențiali, mașini, claxoane și ciocane 
pneumatice. Doi porumbei s-au înălțat de pe un acoperiş pentru 
a poposi pe altul, fâlfâind zgomotos din aripi, parcă amuzați de 
masa care colcăia dedesubtul lor. 

Prietenii mei aveau să încerce să absoarbă tot spectacolul 
acesta, să-l proceseze, să decidă ce însemna pentru ei și pentru 
șansele lor de a reuși acţiunea pentru care veniseră. Pentru asta 
aveau nevoie de câteva minute. Nu știau că minutele acelea 
erau tot ce le mai rămăsese. 

Am examinat tarabele de sub cerul liber și am intrat și ieșit 
din câteva magazine de produse electronice, verificând discret 
cu ocaziile respective, pentru a mă asigura că amicii mei nu se 
apropiau prea mult, că nu ajunseseră deocamdată la o decizie. 
Pentru ei s-ar fi părut că o lăsasem pe Keiko să-și cumpere 
haine, în timp ce eu îmi satisfăceam pasiunea pentru gadgeturi 
de computer și software-uri piratate. Într-adevăr am cumpărat 
câteva articole. O pereche de ciorapi pentru sport - groși, înalţi 
până la genunchi, cenușiu-deschis. O șapcă cu cozoroc, simplă, 


VP - 105 


bleumarin. Și o duzină de baterii R20, perfect asemănătoare cu 
bateriile Duracell. Totul pentru vreo douăzeci de dolari Hong 
Kong. Am zâmbit înaintea chilipirurilor din Sham Shui Po. 

In timp ce mergeam, am îndesat șapca într-un buzunar de la 
spate. După aceea, lucrând cu mâinile ţinute în faţa 
abdomenului și în general pe pipăite, pentru a fi sigur că 
urmăritorii mei nu vor vedea nimic, mi-am băgat mâna stângă 
într-un ciorap și am tras celălalt ciorap peste el, dublându-i. Am 
vârât opt baterii înăuntru, aruncându-le pe restul într-un coș de 
gunoi stradal, și am legat ciorapul imediat deasupra bateriilor, 
ca să mă asigur că vor rămâne laolaltă. Am înfășurat capătul 
deschis al ciorapului peste mâna mea dreaptă, de două ori, ca 
pe un bandaj, folosind trei degete ca să-l fixez și ţinând capătul 
cu greutăţi între degetul mare și arătător. Când am ocolit un 
colț, am dat drumul capătului îngreunat. A coborât aproximativ 
douăzeci de centimetri și s-a oprit cu un ricoșeu când a ajuns la 
limita extinderii materialului. L-am înfășurat în jurul mâinii 
drepte, până când capătul îngreunat mi s-a cuibărit în palmă, 
apoi am vârât degetele mari în buzunarele din faţă ale 
pantalonilor, ca să maschez de bărbaţii dinapoia mea îmblăciul 
acela improvizat. 

l-am purtat într-un arc în sens invers acelor de ceasornic, care 
s-a sfârșit la o piaţă alimentară pe trei niveluri, la jumătate de 
kilometru depărtare de accesul în staţie. Am intrat în piață, 
verificând dacă urmăritorii continuau să fie la distanţă în spatele 
meu. Nu aveam nicio greutate în a-i localiza în mulţime. Erau 
singurii non-asiatici din jur. 

Asta reprezenta o problemă pentru ei, însă nimic 
insurmontabil. Piaţa era atât de aglomerată și de gălăgioasă, 
încât, dacă s-ar fi putut apropia de mine, mi-ar fi putut înfige un 
cuţit în rinichi sau trimite un glonț cu amortizorul în șira spinării 
fără ca nimeni să observe când se întâmplase, ori să-și 
amintească ulterior. Dacă aș fi fost în locul lor, în locul acesta aș 
fi acţionat. 

Am pornit pe o alee dintre tarabe, îndreptându-mă spre 
scările rulante care știam că se aflau în capătul opus. Hălci de 
carne atârnau din cârlige în jurul meu și în aer se simţea intens 
izul de sânge proaspăt. Țipari despicaţi se zbăteau pe tăvi din 
bambus și cele două jumătăţi ale lor zvâcneau independent. 
Boturile capetelor de pești retezate se deschideau și se 


VP - 106 


închideau lent, iar branhiile lor vibrau, continuând să încerce să 
respire. Vânzătorii gesticulau, strigau și încercau să atragă 
cumpărătorii. Mormane de crevete, crabi și broaște se zbăteau 
în coșuri din sârmă. Capul retezat al unei capre se rotea într-un 
cârlig, cu dinţii încleștaţi în rictus final, cu ochii morţi privind pe 
lângă agitaţie spre un orizont sumbru și final. 

M-am desprins din gloată exact înainte să ajung la escalator. 
L-am suit câte două trepte odată, ocolindu-i pe cei care 
staționau, știind că cei dinapoia mea îmi vor înțelege brusca 
accelerare ca pe un semn că-i zărisem și că încercam să scap. 
Imediat ce scăpau din îmbulzeala mulţimii, așa cum scăpasem 
eu, aveau să pornească în urmărirea mea. lar dacă mă 
ajungeau, nu aveau să-și asume alt risc. Aveau să acţioneze. 

Când am ajuns în vârful scării rulante am privit în urmă. Ei 
ajunseseră la baza escalatorului și încercau să se strecoare pe 
lângă cei care le stăteau în cale. Perfect! 

In faţa mea și puţin spre stânga erau două uși duble, verzi. 
Fuseseră proptite pentru a sta permanent deschise, iar dincolo 
de ele se afla o zonă de încărcare în fața unui lift pentru marfa. 
Am ieșit de pe escalator și m-am repezit înainte, ieșind astfel din 
câmpul vizual al urmăritorilor, apoi am cotit la stânga, în zona 
pentru încărcare. După aceea am cotit din nou la stânga și m- 
am lipit de perete, strecurat parţial înapoia uneia dintre ușile 
deschise și privind afară prin interstiţiul din dreptul țâțânilor. De 
aici aveam să-i văd când treceau. Am testat ușa și am găsit-o 
satisfăcător de mobilă și de grea. Dacă mă vedeau și încercau 
să intre, i-aș fi izbit cu ea, apoi aș fi atacat pe cât puteam de 
bine cu îmblăciul. Ar fi fost însă mai bine dacă treceau complet 
pe lângă mine. 

Într-adevăr, așa s-a întâmplat. l-am zărit prin interstiţiul dintre 
ușă și perete. După ce a trecut și ultimul, am răsuflat de trei ori 
adânc, lăsându-i să se mai îndepărteze cu două secunde. 

Apoi am ieșit. Adrenalina îmi curgea prin măruntaie și prin 
membre. Se opriseră în locul unde coridorul se termina printr-un 
„T” şi priveau la stânga și la dreapta, încercând să ghicească în 
ce direcţie dispărusem prin mulțimile dese de cumpărători din 
ambele părți. Continuau să stea laolaltă, iar cel din mijloc se afla 
puţin înaintea celorlalți doi. Credeau probabil că proximitatea le 
va oferi siguranţă, dar de fapt se transformaseră într-o ţintă 
unică. 


VP - 107 


Când am ajuns la șase metri de ei, cel aflat în centru și puţin 
mai în faţă a început să se întoarcă. Poate să-i consulte pe 
ceilalți, poate, dacă raţiona câtuși de puţin, să-și verifice 
spatele. Am iuţit pasul, grăbindu-mă realmente de acum; 
trebuia să reduc distanţa înainte ca el să se fi întors complet și 
să fi înţeles că raportul dintre vânat și vânător se inversase 
brusc și fatal. 

Când am ajuns la numai patru metri depărtare, arabul din faţă 
și-a încheiat întoarcerea. A început să spună ceva unuia dintre 
tovarășii lui. După aceea, privirea lui m-a descoperit. Capul i-a 
încremenit. Ochii i s-au lărgit. Gura a început să i se deschidă. 

Trei metri. Am simţit un val nou de adrenalină năvălindu-mi în 
trunchi și în membre. 

Probabil că partenerii lui îi zăriseră expresia chipului. Umerii li 
s-au încordat și capetele au început să se întoarcă. 

Doi metri. Individul din dreapta mea era cel mai apropiat. El 
se răsucea către stânga, către ceea ce-l făcuse pe partenerul lui 
să se holbeze. l-am zărit obrazul stâng pe când se întorcea, lent; 
de altfel, totul se mișca încetinit în vederea mea încărcată de 
adrenalină. 

Un metru. Am făcut un pas înainte cu piciorul stâng, 
aducându-mi brațul stâng de-a curmezișul corpului, parţial 
pentru defensivă, parţial pentru contrabalansare. Mi-am dus 
înapoi brațul drept, cu îmblăciul descolăcindu-se complet, apoi l- 
am șfichiuit din lateral, cu palma în sus, cu umărul conducând 
mișcarea și cu șoldurile pivotând, ca și cum aș fi făcut o încălzire 
cu un singur braţ, manevrând un baston de baseball. Capătul 
îngreunat al armei mele improvizate a descris un arc și l-a izbit 
în ceafă cu un zgomot minunat de bas înfundat. Pentru o 
fracțiune de secundă, corpul i-a fost complet relaxat, totuși a 
rămas vertical - era în picioare, deși își pierduse cunoștința. 
După aceea a început să se năruie spre pardoseală. 

Imblăciul a trecut pe lângă el și corpul mi s-a răsucit în sens 
invers acelor de ceasornic purtat de momentul de inerție al 
mișcării, astfel că arma mea s-a înfășurat pe jumătate în jurul 
coapsei. Arabul din stânga mea și-a terminat acum întoarcerea. 
L-am văzut privindu-mă, cu expresia universală pentru „rahat” 
apărându-i pe față și cu mâna dreaptă pornind spre un buzunar 
interior al jachetei. Prea târziu. Mi-am răsucit șoldurile spre 
dreapta și am expediat îmblăciul ca o lovitură de rever la tenis. 


VP - 108 


El l-a văzut sosind, dar era prea concentrat spre scoaterea armei 
sale și nu spre evitarea atacului meu. A fost lovit în partea 
laterală a gâtului; nu la fel de puternic pe cât fusese lovit 
tovarășul său, dar suficient pentru scopurile mele. l-am văzut 
ochii defocalizându-se și am știut că beneficiam de minimum 
două secunde înainte ca el să revină în luptă. 

Al treilea urmăritor era mai inteligent și a beneficiat de mai 
mult timp și spaţiu ca să reacționeze. Pe când mă ocupam de 
partenerii lui, el se retrăsese, ieșind astfel din raza de acțiune a 
armei mele. Acum bâjbâia de zor în interiorul jachetei, cu ochi 
lărgiţi și mișcări agitate. Îmblăciul trecea printre noi, revenind în 
partea mea dreaptă. L-am văzut pe arab scoțând ceva cu mâna 
dreaptă. Am lăsat inerția îmblăciului să-l aducă în jurul meu, sub 
nivelul taliei, și l-am propulsat cu totul spre inamic, ca o minge 
de baseball aruncată către baston. El l-a zărit și s-a ferit parțial, 
însă l-a lovit în umăr. S-a împleticit și a izbutit să scoată un 
pistol cu amortizor, o armă mare, străduindu-se simultan să-și 
recapete echilibrul. Însă aptitudinile motorii îi sufereau de pe 
urma dozei mari și probabil nefamiliare de adrenalină, iar 
scoaterea amortizorului lung de sub haină necesita de 
asemenea un timp ceva mai lung. Pistolul i s-a bălăngănit în sus 
și-n jos, iar în secunda aceea l-am atacat. 

l-am prins arma cu mâna stângă, iar cu piciorul drept i-am 
zburat picioarele de sub el în deasnhi-barai, o măturare laterală 
pe care o executasem de zeci de mii de ori în sfertul de secol 
cât mă antrenasem în Kodokan. Am căzut odată cu el, 
menţinându-mi greutatea peste pieptul lui și sporind astfel 
impactul când s-a izbit de podea. Am simţit pistolul 
descărcându-se în clipa șocului și am auzit pffft-ul amortizorului, 
urmat de un pocnet când glonţul a intrat în peretele dinapoia 
mea. Păstrând controlul armei și asigurându-mă că nu era 
îndreptată asupra mea, m-am ridicat pentru a crea un spaţiu de 
doi-trei centimetri între corpurile noastre, mi-am rotit piciorul 
stâng peste și dincolo de capul lui și m-am lăsat pe spate în juji- 
gatame, fixarea braţului de-a curmezișul corpului. l-am luat 
arma și i-am rupt cotul dintr-o singură smucitură brutală. 

Al doilea bărbat își revenise de acum suficient ca să scoată un 
pistol. Dar, la fel ca partenerul său, era sub acţiunea adrenalinei 
și avea probleme cu mișcările motorii fine. Mâna îi tremura și a 
ezitat, înțelegând poate că dacă apăsa pe trăgaci și-ar fi putut 


VP - 109 


lovi camaradul, peste al cărui trunchi erau încrucișate picioarele 
mele și al cărui braţ drept rupt era întins peste pieptul meu. 

Mi-am întins braţul drept și am adus cătarea pe torsul lui, pe 
centrul său de masă. Pistolul era un Glock 21, calibrul 45. Avea 
o putere sănătoasă de oprire. M-am silit să-mi controlez mâna, 
să nu pierd ocazia aceea. 

Cel de sub mine a zvâcnit și ochirea mi-a tremurat. Rahat! Mi- 
am încleștat picioarele mai tare și m-am lăsat pe spate cât mai 
aproape de pardoseală, încercând să ofer o ţintă cât mai redusă. 
Din proprie experienţă știam că gloanțele tind să zboare în 
apropierea solului, în loc să ricoșeze din el. Arabul de sub mine 
avea să funcţioneze ca un sac de nisip uman pentru orice 
împușcături ar fi lovit pardoseala pe lângă noi. 

Al doilea individ a deplasat arma, încercând să mă 
urmărească, cu mișcări exagerat de largi și tremurătoare. Apoi, 
poate fiindcă a văzut ţeava pistolului pe care-l îndreptasem 
asupra lui, și-a pierdut cumpătul. A început să tragă orbește, cu 
ochii realmente închiși și corpul ghemuindu-se involuntar spre 
înainte. Pffft. Pffft. Pffft. Norișori de praf s-au înălţat pe betonul 
din jurul meu, dilatându-se lent în vederea mea care percepea 
totul cu încetinitorul din cauza adrenalinei. Am auzit ţiuiturile 
gloanțelor ricoșate. Cineva a ţipat. 

Calm. Tinteste. Respiră... 

Am apăsat de două ori pe trăgaci. Primul glonț l-a lovit în 
umăr și l-a rotit în loc. Al doilea a ratat și a izbit peretele în 
apropierea tavanului. Am compensat și am tras din nou. De data 
asta l-am nimerit în spate lângă șira spinării și l-am trimis la 
podea. g 

M-am ridicat greoi și am avansat spre el. In jurul nostru, 
oamenii se îndepărtau în fugă de scena împușcăturilor, 
împingându-se frenetic în masa celorlalţi cumpărători. Brusc, 
zona din imediata noastră apropiere s-a golit. 

M-am dus la cel pe care tocmai îl doborâsem. Zăcea pe 
abdomen, zvârcolindu-se și gemând neinteligibil. L-am împușcat 
în ceafă. 

Cel pocnit cu îmblăciul era cu faţa în sus, cu picioarele 
rășchirate, aparent inconștient. L-am împușcat în frunte. 

M-am întors spre ultimul. Se sculase în capul oaselor și 
încerca să se îndepărteze de mine, propulsându-se cu tălpile și 
cu braţul teafăr. Se înverzise la faţă de durere și de teroare. L- 


VP - 110 


am împușcat în piept și s-a prăbușit, zvăâcnind spasmodic din 
picioare. Am înaintat trei pași mari și l-am împușcat din nou, în 
frunte. Capul i s-a smucit spre spate și a rămas nemișcat. 

Am privit în jur. Acum era de-a dreptul haos. Țipete, urlete și 
panică. _ 

Trebuia să părăsesc cât mai urgent locul. In același timp însă 
aveam nevoie de informaţii. În alte circumstante, aș fi încercat 
să-l ţin pe unul dintre ei în viaţă ca să-l interoghez, dar așa ceva 
era imposibil într-un loc public ca acesta. 

Am ridicat îmblăciul și l-am înfundat într-un buzunar exterior 
al blazerului bleumarin pe care-l purtam. Eram mulţumit că mă 
gândisem să-l leg - dacă n-aș fi făcut-o, bateriile s-ar fi rostogolit 
peste tot după ce-l aruncasem, cu amprentele mele pe ele. 

M-am dus la ultimul împușcat și i-am deschis jacheta. Cașmir. 
Eticheta de sub buzunarul de la piept anunţa Brioni. Purta o 
haină de trei-patru mii de dolari. Îmbibată în sânge, cămașa nu- 
și prezenta atributele cele mai bune, însă părea de aceeași 
calitate. La gât purta un lanţ frumos de aur. Buzunarele însă îi 
erau goale. Doar un teanc de dolari Hong Kong și un pachet de 
Tic-Tac. Inteligent din partea lor să nu aibă acte de identitate. 
Dacă erau prinși, făceau pe proștii, poate telefonau ambasadei, 
erau eliberaţi pe cauţiune. Dar care ambasadă? Al cărui stat? 

Am trecut la următorul, știind că toate astea durau prea mult 
și detestând riscul acela. Altă jachetă Brioni, plus un ceas de aur 
Jaeger-LeCoultre. Insă asta era tot. 

Al treilea arab avea un telefon mobil prins de cureaua 
pantalonilor. Pe lângă el trecusem eu și Keiko la terminalul Shun 
Tak. „Ochelari de soare”. l-am luat telefonul și i-am deschis 
jacheta. Tot Brioni. Alte buzunare goale, cu excepţia ochelarilor 
care-i conferiseră porecla de scurtă existenţă. Buzunarele 
pantalonilor erau de asemenea goale. 

Am ridicat ochii și am privit înapoia mea. Coridoarele erau 
ticsite de oameni care fugeau. Panica gloatei tinde să se 
autoalimenteze mult timp după dispariţia cauzei care a 
declanșat-o. Probabil că majoritatea oamenilor aceia nici măcar 
nu știau de ce fugeau - nu văzuseră sau auziseră nimic. Căile 
mele de evadare aveau să dispară destul de repede. 

Liftul, am gândit. M-am repezit în zona de încărcare a 
mărfurilor și am apăsat butonul de apelare cu articulaţia unui 
deget. Am rămas acolo un timp îngrozitor de îndelungat, 


VP - 111 


simţindu-mă expus, până a apărut finalmente blestemăţia de 
cabină. Ușile s-au deschis. Am pășit înăuntru, am apăsat butonul 
„Parter”, apoi „Închidere”. Ușile s-au închis și liftul a început să 
coboare cu o zdruncinătură. 

Am scos șapca și mi-am îndesat-o pe cap. Am vârât telefonul 
mobil în buzunar, am strecurat pistolul sub cureaua pantalonilor 
și apoi mi-am scos blazerul, rămânând în cămașa albă de 
dedesubt. Dacă aveau să fie întrebaţi imediat după evenimente, 
martorii oculari aveau să-și amintească doar detalii grosiere - 
culoarea hainelor, prezenţa unei cravate, genul acela de 
amănunte. Șapca nouă și dispariţia blazerului aveau să fie 
suficiente pentru a scăpa de aici. Mi-am scos poalele cămășii din 
pantaloni și le-am lăsat să acopere pistolul. 

Ușile liftului s-au deschis. La parter era mai calm, totuși în 
mulţime exista o agitaţie neobișnuită și era clar că se 
întâmplase ceva. Am pornit pe un coridor, trecând pe lângă 
cumpărători care se uitau în urma mea, încercând să vadă ce se 
petrecea acolo. Pășeam ferm, dar fără să atrag atenţia. Mi-am 
ținut fruntea plecată și n-am privit pe nimeni în ochi. 

Până când am ajuns la ușa prin care intrasem iniţial în piaţă, 
ritmul colectiv al celor din jurul meu era normal, simpli 
cumpărători de alimente, absorbiți de preocuparea serioasă de 
a alege peștele cel mai proaspăt sau bucăţile de carne cele mai 
frumoase. Am trecut pe lângă ei și am ieșit pe stradă. 

Am împăturit blazerul și am strecurat pistolul înăuntrul său, 
ștergându-l în timp ce mergeam și asigurându-mă că mă 
ocupam de toate suprafeţele. Am făcut-o pe pipăite. Ţeava. 
Garda trăgaciului. Trăgaciul. Patul. 

Desigur, amprentele reprezentau doar o parte din problemă. 
Când ești stresat, transpiri. Transpiraţia conţine ADN. Același 
lucru este valabil pentru celulele microscopice de epidermă 
moartă, care, ca și transpiraţia, pot adera la metal. Dacă ești 
atât de ghinionist, încât să fii reţinut ca suspect, este cam 
neplăcut să fii nevoit să explici de ce ADN-ul tău se găsește pe 
arma crimei. Hainele morților, pe care le atinsesem când îi 
percheziţionasem, erau o problemă mai mică. Pe stofă nu 
rămâneau amprente și probabil că nu le manipulasem timp 
suficient ca să las o cantitate apreciabilă de transpiraţie sau 
celule epidermice. 

Am cotit pe o alee plină cu containere din plastic ticsite de 


VP - 112 


gunoi. O scară din aluminiu era sprijinită de un perete ce 
mărginea aleea, coborând într-un canal fără capac. Am dat 
scara la o parte și am aruncat pistolul în canal, unde m-a 
răsplătit cu un plescăit satisfăcător. Am privit în urmă - nimeni. 
Am trimis și bateriile spre același loc de veci, după ce le-am 
șters cu multă atenţie cu ciorapii, apoi am pus scara în poziţia în 
care o găsisem și am plecat. Era improbabil ca arma sau 
bateriile să fie descoperite vreodată acolo. Și chiar dacă ar fi 
fost găsite, apa ar fi înlăturat orice urme de ADN. lar chiar dacă 
ADN-ul ar fi fost prezent, ar fi trebuit ca eu să fiu în mâinile 
poliţiei ca suspect, pentru a mi se verifica ADN-ul. Eram bine 
protejat, pe mai multe niveluri. 

Mai exista bineînțeles problema potenţială a martorilor. Eu nu 
ieșisem în evidenţă în locurile acestea în aceeași măsură ca 
arabii, dar nici nu mă contopisem perfect în mulțime. Indiciile 
sunt greu de explicat, însă ele ar fi fost suficiente pentru ca 
localnicii din Sham Shui Po să le remarce și poate să și le 
reamintească. În primul rând, hainele mele nu se potriveau cu 
locul. Eu mă îmbrăcasem pentru shopping și prânz în Central, nu 
pentru străduțele lăturalnice ca de furnicar ale cartierului în care 
mă aflam acum. Toţi cei de aici erau îmbrăcaţi neprotocolar, iar 
hainele pe care le purtau nu le erau întotdeauna exact pe 
măsură. Ca și zona în sine, culorile le erau ușor ponosite. 
Oamenii aceștia nu-și duceau hainele la curăţătoriile chimice 
uscate, după care să fie scrobite și înapoiate pe umerașe. Ei nu- 
și spălau rufele cu Tide cu extra-agenţi de eliminare a petelor și 
înălbitori avansați, nici nu le uscau în ciclul delicat al 
uscătoarelor controlate de microprocesoare. Ei își atârnau rufele 
pe frânghii, unde vaporii de apă se evaporau în aerul poluat din 
jur. Aceste deosebiri, ca și altele, aveau să fie vizibile. Nu 
puteam spune dacă martorii aveau să fie capabili să le 
articuleze și de aceea trebuia să iau toate măsurile posibile 
pentru a mă asigura că asta nu va conta. 

Am ocolit un colț, am făcut ghemotoc blazerul și l-am îndesat 
adânc într-un morman de gunoaie putrede dintr-un container 
metalic. Am descheiat cămașa pe care o purtam și am 
înmormântat-o în mod similar. Acum purtam doar pantaloni și 
tricou, și păream mai de-al locului. 

Am efectuat câteva acţiuni de contrafilaj mai agresive ca să 
mă asigur că nu eram urmărit, apoi am luat MTR până la Mong 


VP-113 


Kok, unde am găsit o drogherie. Am cumpărat săpun, spirt 
medicinal, gel de păr și un pieptene. Următoarea escală a fost 
într-o toaletă publică, în care puţea a urină veche probabil de 
decenii, unde am abandonat șapca și mi-am mai schimbat puţin 
aspectul, pieptănându-mi părul peste cap cu gel de păr. Am 
folosit spirtul și săpunul ca să înlătur orice reziduuri de praf de 
pușcă ce mi-ar fi putut apărea pe mâini sub lumină ultravioletă. 
Când am ieșit de acolo, am început să simt că acoperisem totul 
rezonabil de bine. 

Am cumpărat o cămașă ieftină de la un vânzător stradal, apoi 
am găsit o cafenea unde am putut petrece câteva minute, 
liniștindu-mă. Am comandat ceai de tapioca și m-am așezat la o 
masă goală. 

Ca întotdeauna, prima mea reacţie era de exaltare 
ameţitoare. Puteam să fi murit, dar nu murisem, continuam să 
trăiesc. Chiar dacă ai trecut prin o mulţime de întâlniri cu 
moartea, după aceea tot îţi vine să râzi cu gura până la urechi, 
ori să ţopăi, să strigi, să faci ceva pentru a anunţa că erai viu. M- 
am străduit să menţin un exterior impasibil și am așteptat 
trecerea impulsurilor acelea familiare. După aceea, am 
examinat mintal măsurile întreprinse pentru a șterge legătura 
dintre mine și arabii morţi și le-am găsit satisfăcătoare. lar apoi 
am început să mă gândesc la viitor. 

Trei eliminaţi. Asta era bine. Indiferent cine ar fi fost pe 
urmele mele, tocmai îi redusesem semnificativ forțele, îi 
micșorasem capacităţile și poate și dorinţa de a mai continua. 
Probabil că șefii nu aveau acces imediat la resurse locale, 
fiindcă altfel n-ar fi trimis niște oameni atât de vizibili în mediul 
acesta. lar acum, după ce avea să se audă că ultimii trei indivizi 
care se înrolaseră pentru misiunea aceasta sfârșiseră fără 
suflare, era posibil ca recrutarea de noi voluntari să se confrunte 
cu dificultăţi serioase. 

Satisfacția mea nu era desigur strict profesională. Nenorociţii 
încercaseră să mă ucidă. 

Am scos telefonul mobil. Doamne, uitasem să-l închid cât timp 
mă îndepărtasem! Să-mi fie rușine. Deveneam neglijent. Bun, ia 
să vedem dacă nu cumva îmi creasem singur vreo problemă. 

Aparatul era un Ericsson T230. Avea card SIM, ceea ce 
însemna că era model GSM, utilizabil practic peste tot cu 
excepția Japoniei și Coreei, ţări în care se folosește un standard 


VP - 114 


unic pentru telefonia mobilă. L-am examinat, în căutare de 
transmiţătoare, dar n-am găsit nimic. Am căzut pe gânduri 
pentru o clipă. Oare T230 încorpora cumva tehnologie pentru 
determinarea coordonatelor în situaţii de urgenţă? Obișnuiesc 
să citesc aproape toate știrile din domeniu pentru a mă păstra la 
curent cu asemenea tipuri de inovaţii, totuși uneori mai scap 
unele informaţii. Nu, T230 nu era un model chiar atât de recent. 
Așadar nu-mi făceam griji nici în privinţa asta. 

Știam totuși că unele servicii de informaţii își rafinaseră în 
asemenea măsură capabilitățile de urmărire a telefoanelor 
mobile, încât puteau determina poziţia unui telefon activ cu o 
marjă de șase-șapte metri. Trebuia să-mi fac griji în privinţa 
aceea? Probabil că nu. Indiferent cine ar fi fost pe urmele mele, 
resursele sale locale erau limitate. Mă îndoiam că ar fi deținut 
contactele sau experții necesari pentru urmărirea telefonului. 

Ținând seama de circumstanţe, am decis că ar fi meritat să 
păstrez aparatul și chiar să-l las activ. Putea fi interesant să văd 
cine telefona. 

Am examinat numerele din agendă. Interfața era în arabă, 
însă funcţiile erau standardizate și am putut naviga fără 
probleme. 

Jurnalul de apeluri era plin - deţinătorul aparatului nu se 
gândise sau nu avusese timp să-l șteargă. N-am zărit niciun 
număr pe care să-l recunosc. Cu toate acestea, cel de la care-l 
luasem vorbise cu cineva când îl zărisem în staţia Shun Tak. 
Exceptând posibilitatea ca între timp să fi primit sau făcut alte 
zece apeluri, telefonul conţinea ultimele numere pe care le 
sunase el și de la care fusese sunat. Aveam senzaţia că unele 
dintre ele puteau fi importante. 

Mi-am terminat ceaiul și am plecat. Am scos telefonul primit 
de la Kanezaki și l-am apelat în timp ce mergeam pe jos. 

— Moshi moshi, i-am auzit glasul. 

— Eu sunt. 

— Ce se-ntâmplă? 

— Mă-ngrijorează o chestie. 

— Ce anume? 

— Trei tipi tocmai au încercat să mă omoare în Hong Kong. 

— Poftim? 

— Trei tipi tocmai au încercat să mă omoare în Hong Kong. 

— Te-am auzit. Vorbești serios? 


VP - 115 


N-am detectat nimic în glasul lui, dar era greu să-mi dau 
seama prin telefon. Şi era mai priceput acum decât fusese la 
prima noastră întâlnire. 

— Crezi că am născocit rahatul ăsta că te distrez pe tine? am 
spus. 

A urmat un moment de tăcere, după care ela întrebat: 

— Ești bine? 

— N-am păţit nimic, dar sunt îngrijorat. 

— Acum ești în pericol? 

— Nu din partea celor trei care m-au urmărit. 

— Vrei să zici... 

— Ei nu mai pot face niciun rău nimănui. 

Alt moment de tăcere. Kanezaki a spus: 

— Te îngrijorează felul cum te-au găsit. 

— Bravo! 

— Nu am fost eu. 

Eram deja pe jumătate convins în privinţa respectivă, altfel nu 
l-aș fi avertizat prin apelul acesta. Sau aș fi conceput apelul pur 
și simplu ca modalitate de a-i adormi orice bănuieli, pentru a-l 
ademeni apoi într-o capcană. Nu-mi puteam imagina de ce el s- 
ar fi întors împotriva mea, dar niciodată nu poţi să deţii tabloul 
complet în astfel de privinţe. Circumstanţele se schimbă. 
Oamenii dezvoltă motive acolo unde anterior nu existase nimic. 

— Cine mai știa că sunt în Macao? am întrebat. De acolo mi- 
au luat urma. Unul dintre ei aștepta să mă preia când am sosit 
în Shun Tak din Hong Kong. 

— Eu nu... Uite care-i treaba, n-am absolut niciun motiv să- 
ncerc să ţi-o trag. Absolut niciunul. Nu știu cine au fost tipii ăia 
sau cum au ajuns la tine. Dar pot încerca să aflu. 

— Convinge-mă, am spus. 

— Spune-mi tot ce știi. Lasă-mă să văd ce pot face. 

Am decis să-i ofer o șansă. Nu vedeam niciun risc. De 
asemenea, nu vedeam nicio alternativă bună. 

— Mi s-au părut arabi, i-am zis. Poate saudiţi. Purtau haine 
scumpe. Unul dintre ei avea un telefon mobil cu interfața în 
arabă și a vorbit la el în timp ce mă urmăreau. O să pun 
numerele din jurnalul lui de apeluri pe avizierul electronic. Poţi 
să pornești pe urma lor. Aveau minimum un partener în Macao, 
probabil mai mulţi, și probabil că toţi au tranzitat recent prin 
Hong Kong. Erau incompetenți și neglijenți; este posibil să fi 


VP - 116 


sosit toţi în același timp, poate chiar în același avion. 

— Sunt destule date și cred că pot găsi ceva, pornind de la 
ele. Presupui că ar avea legătură cu amicul nostru? 

Belghazi... În existenţa mea existau doar câţiva arabi și toţi 
apăruseră recent. Deși poate că ideile mele nu erau apreciate 
de cei care erau împotriva creării de stereotipuri în SUA, era 
greu să nu suspectez că toţi arabii aceia erau conectaţi. 

În același timp însă nu vedeam cum aș fi putut câștiga ceva 
din speculațiile făcute cu glas tare. 

— Asta să-mi spui tu, am răspuns. 

— O să-ncerc. 

— Trebuie să mă convingi, am repetat. 

Ne cunoșteam deja de suficient timp pentru ca el să-mi 
priceapă înţelesul. 

— Cum te contactez? m-a întrebat. 

— Prin avizierul electronic. 

— Ar fi mai eficient dacă ai lăsa telefonul deschis. 

— Prin avizierul electronic. 

Kanezaki a suspinat. 

— Bine. Tu mă poți suna oricând la numărul ăsta. Lasă-mă 
douăsprezece ore. Altceva? 

— Blonda? 

— Nimic. Încă se lucrează în direcţia asta. 

Am închis. 

Am găsit o internet cafe, unde am încărcat informaţiile din 
telefonul arabului pe avizierul electronic. După aceea am rămas 
locului, gândindu-mă. 

Cei trei care veniseră după mine în Hong Kong aveau în mod 
evident un contact în Macao. De fapt, eram aproape sigur că 
„Ochelari de soare” își sunase legătura din Macao pentru a-i 
confirma că sosisem. lar acum omul din Macao aștepta vești 
despre operaţiune, însă corpurile prietenilor lui se răceau de 
vreo oră. Exista o probabilitate însemnată ca el să nu fi auzit 
deocamdată de sfârșitul lor tragic. În tot cazul, nu s-ar fi 
așteptat și n-ar fi fost pregătit să mă vadă în Macao fără să fi 
primit mai întâi o înștiinţare din Hong Kong. Și, chiar dacă aflase 
care fusese finalul aici, ultimul lucru pe care l-ar fi așteptat de la 
mine ar fi fost venirea mea chiar în locul unde fusese iniţiată 
ambuscada: hotelul Mandarin Oriental din Macao. 

Caz în care, mi-am dat seama, aveam ocazia de a surprinde 


VP - 117 


pe cineva. lar surprinderea merită întotdeauna. 

Am revenit la Shun Tak ca să iau următorul feribot spre 
Macao. Am încercat să nu mă gândesc prea mult la ce voi face. 
Atacarea unui atacator se opune oricărui instinct: când identifică 
direcția din care sosește o amenințare, creierul nostru reptilian 
vrea s-o luăm la fugă. 

Insă creierul reptilian nu știe întotdeauna ce este mai bine. El 
tinde să se concentreze asupra consideraţiilor pe termen scurt și 
nu ţine seama de valoarea imprevizibilităţii, a amăgirii, a 
surprizei. 

Valoarea asumării unui risc pe termen scurt pentru un câștig 
pe termen lung. 

Călătoria de o oră cu feribotul mi s-a părut că a durat mult 
mai mult. Menţinerea unei încordări pe muchie de cuţit este 
epuizantă și, după trecerea minutului de nebunie, corpul 
dorește cu disperare să se odihnească și să recupereze. Am 
încercat să-mi limpezesc mintea, să mă destind cu câteva grade 
- îndeajuns ca să mă refac, dar nici atât de mult, încât să nu fiu 
pregătit pentru orice m-ar fi putut aștepta în Macao. 

Când mai aveam douăzeci de minute până la sosire, a sunat 
telefonul mobil. Am privit ecranul și am văzut că numărul 
apelantului era același cu cel căruia i se telefonase ultima dată. 
In mod aproape cert, contactul din Macao dorea să știe ce se 
întâmplase. Am ignorat apelul. 

Am sosit la terminalul pentru feriboturi din Macao și am intrat 
în holul sosirilor. Sala era prea aglomerată ca să știu dacă mă 
aștepta un comitet de primire. Nu era însă nimic rău în asta. 
Unul dintre avantajele lui Macao este faptul că poţi să intri în 
oraș fie de la parterul terminalului pentru feriboturi - mergând 
pe jos, pe trotuar, sau cu taxiul -, fie de la etaj, folosind rețeaua 
vastă de poduri suspendate. De aceea, dacă aștepți pe cineva la 
terminalul pentru feriboturi, trebuie să te afli imediat în 
exteriorul zonei sosirilor și să fii pregătit să ieși ori să sui, în 
funcţie de ruta aleasă de ţintă. Ca atare, chiar dacă deocamdată 
nu puteam detecta niciun urmăritor, avea să-mi fie ușor să-l 
depistez, dacă exista. 

Am luat scara rulantă până la etaj, unde m-am oprit în fața 
unui bancomat, ca și cum aș fi dorit să retrag niște bani - o 
manevră destul de obișnuită pentru cei care se îndreptau către 
cazinouri. Am privit înapoi spre escalatorul pe care tocmai îl 


VP - 118 


folosisem și am văzut pe el un arab. Era gigantul bărbos pe 
care-l zărisem de dimineaţă. Ochelarii de soare și jacheta 
scumpă erau de acum familiare. Doamne, la fel de bine putea 
purta uniformă! Bună ziua, mă numesc Abdul și voi fi asasinul 
dumneavoastră azi. 

Probabil că se alarmaseră când echipa din Hong Kong nu mai 
răspunsese la apeluri și-l trimiseseră aici pe individ, pentru orice 
eventualitate. Fie asta, fie el așteptase aici toată ziua. Nu conta. 
El mă văzuse. Următoarea lui acţiune avea să fie să-i anunţe pe 
partenerii din Macao, dacă n-o și făcuse deja. lar cu asta avea să 
ia sfârșit surpriza pe care doream s-o împărtășesc cu ei toți. 
Trebuia să improvizez. 

Dacă era surprins să mă vadă, și bănuiam că așa stăteau 
lucrurile, bărbosul nu s-a trădat. Privea în jur degajat, ca un 
simplu turist care tocmai sosise în Macao și admira minunăţiile 
din terminalul pentru feriboturi. 

De ce nu mi-au telefonat mai întâi? știam că se întreba el. Ar 
fi trebuit să-mi telefoneze când el revenea, tot așa cum eu le- 
am telefonat ca să-i anunt că venea spre ei. 

Pentru că morții nu folosesc telefoane, amice. Ai să vezi tu 
într-un minut. 

Am ieșit în piațeta din faţa intrării de la etaj și am mers câţiva 
metri spre podul suspendat. Apoi m-am oprit și am privit înapoi. 

Tocmai ieșise prin ușile de pe latura dreaptă a piaţetei și 
ridica telefonul mobil spre ureche, când m-am răsucit. Când mi- 
a văzut mișcarea, a coborât telefonul și s-a oprit de parcă ar fi 
fost brusc interesat de panorama inexistentă. 

Am încuviinţat din cap spre bărbos și am fluturat scurt din 
mână în semn de recunoaștere, transmițându-i, Ah, iată-te, bun! 
Am pornit spre el. 

Capul i s-a retras puţin între umeri și corpul i s-a încordat în 
reacţia bineștiută a demascării în timpul filajului. Este greu de 
descris, dar aduce puţin cu reacţia unui pacient întins pe masă, 
când medicul ridică un instrument lung de pe tavă și rostește, 
Acum s-ar putea să doară puțin. Bărbosul a privit în jur, apoi s-a 
uitat iarăși la mine, simulând destul de decent mirarea. Poftim? 
Mie îmi faceți semn? Ne cunoaștem cumva? 

M-am dus direct la el și am rostit pe ton scăzut: 

— Bine că ești aici. Mi-au spus c-o să aștepți la parter, lângă 
sosiri, dar nu te-am zărit. 


VP - 119 


Arabul a clătinat din cap. Buzele i-au zvâcnit, dar nu s-a auzit 
niciun sunet. 

— A fost o eroare, am continuat eu. Nu sunt cel căutat de voi. 

Buzele i-au zvâcnit din nou. 

Rahat, mi-am spus, nu-nțelege. Nu mă gândisem la asta. 

— Vorbești engleza, da? am spus. Ei mi-au zis că putem vorbi 
în engleză. 

— Da, da, s-a bâlbâit el. Vorbesc engleza. 

Am privit iute în stânga și în dreapta, parcă brusc neliniștit, 
apoi am revenit spre bărbos cu ochii mijiţi în tulburare bruscă. 

— Tu ești cel cu care trebuia să vorbesc, da? Ei mi-au spus că 
mă va aștepta cineva. 

— Da, da, a repetat el. Eu sunt acela. 

O mulţime de „da”-uri în serie. Stabilisem între noi ritmul 
cuvenit. 

Un grup de trei chinezi din Hong Kong a apărut din terminal. l- 
am privit trecând pe lângă noi, ca și cum aș fi fost îngrijorat că 
ne-ar putea auzi, apoi am spus: 

— Haide să vorbim acolo. 

Am arătat spre peretele exterior al terminalului, unde puteam 
sta fără să fim văzuţi din interiorul clădirii. Am făcut câţiva pași 
într-acolo și am așteptat. După un moment, el m-a urmat. 

La naiba, dacă l-aș fi putut manevra încă puţin mai mult, dacă 
l-aș fi putut aduce într-un loc ceva mai liniștit, poate că aș fi 
reușit chiar să-l interoghez. Ar fi fost ideal, dar de asemenea 
mult mai riscant decât abordarea directă pe care o aveam în 
minte. Am reflectat o secundă, după care am decis că nu 
merita. 

— După expresia ta, am spus, am senzaţia că n-ai auzit. 

— Ce să aud? Scuză-mă. Nu te-nţeleg. 

Grupul din Hong Kong ieșise acum din raza noastră auditivă și 
continua să se îndepărteze. Pentru moment, piaţeta era pustie. 

— Da, am zis, îmi dau seama. Bine, haide să ne-ntoarcem 
atunci la hotel. Vom lămuri totul acolo. 

Propunerea suna destul de nevinovat. Compatrioţii lui erau la 
hotel. Ei îi puteau explica tot ce se întâmpla. În plus, bărbosul 
era cu o jumătate de cap mai înalt decât mine și probabil că mai 
greu cu douăzeci-douăzeci și cinci de kilograme. Ce griji și-ar fi 
putut face? 

A încuviinţat din cap. 


VP - 120 


— Haide să mergem, am zis. Am dat să pornesc spre podul 
suspendat, după care m-am răsucit spre el. Dumnezeule, am 
exclamat, ce-i aia de pe umărul tău - un găinaţ? 

L-am privit de parcă nu mi-ar fi venit să-mi cred ochilor. 

— Hă? a făcut el și ochii i s-au îndreptat reflex către locul pe 
care-l indicasem. 

Asta-i necazul cu jachetele din cașmir de patru mii de dolari. 
Intri în panică la orice fleac. 

Când a revenit cu faţa spre mine, mi-am repezit mâna stângă 
înapoia gâtului său și i-am tras capul înainte și în jos. În aceeași 
clipă mi-am trecut mâna dreaptă după gâtul lui, cuprinzându-l în 
sensul acelor de ceasornic, aducându-mi braţul drept sub bărbia 
lui și prinzându-l cu mâna mea stângă. Partea dinapoi a capului 
îi era acum ţintuită de pieptul meu. Am încercat să mă arcuiesc 
spre înapoi, însă era atât de mare și de puternic, încât nu 
puteam crea pârghia necesară. 

l-am simţit mâinile pe mijlocul meu, bâjbâind, încercând cu 
disperare să mă împingă. Toţi mușchii gâtului i se reliefau acum 
perfect, aidoma unor cabluri. Ne-am luptat așa două secunde 
interminabile. Am încercat să-l lovesc de două ori cu șoldurile, 
dar era exact mișcarea de care se temea teribil în clipa asta și 
n-am putut trece de brațele lui masive. 

Perfect, schimbare de planuri. Am făcut un pas mare înapoi și 
l-am smucit spre înainte și în jos. A pierdut contactul tactil cu 
șoldurile mele și a fluturat din braţe, încercând cu disperare să 
mă prindă din nou. Prea târziu. M-am lăsat pe spate sub el și m- 
am arcuit într-o aruncare. A urmat un moment de rezistenţă 
structurală și s-a părut că musculatura gâtului lui a devenit încă 
și mai proeminentă. l-am simţit după aceea gâtul trosnind și 
corpul i-a zburat peste mine, brusc inert și lipsit de viață. 

M-am răsucit spre dreapta și bărbosul a lovit betonul în 
dreapta mea cu un bufnet care s-a simţit ca un mini-seism. l-am 
dat drumul și m-am ridicat în picioare. Zăcea pe spate, cu capul 
răsucit sub un unghi anormal, cu limba ieșită printre buze, cu 
membrele zvâcnind într-o ultimă descărcare aleatorie de 
semnale electrice spre mușchi. 

De data asta nu m-am mai obosit să-i scotocesc prin 
buzunare. Simțeam că nu voi găsi nimic mai util decât aveam 
deja și nu doream să risc să fiu văzut cu cadavrul sau măcar în 
apropiere de el. 


VP - 121 


Am traversat piaţeta și am pornit pe podul suspendat, cu 
inima bubuindu-mi note de bas prin trunchi, și mai departe spre 
mâini și picioare. Am răsuflat adânc pe nas, străduindu-mă să 
nu îngădui agitaţiei mele interioare să răzbată la suprafață, 
unde putea să fie observată și să atragă atenţie. 

Cineva era aplecat peste balustrada podului mai în față și 
fuma o ţigară. Când m-am apropiat, am văzut că era arabul din 
recepţia hotelului Mandarin Oriental, cel care mijise ochii când 
mă zărise de dimineaţă. Se uita pe lângă mine, poate încercând 
să înțeleagă ce se întâmplase cu camaradul lui, care ar fi trebuit 
să mă urmărească. Când m-am apropiat, a întors capul ca un 
pieton obișnuit care stătea pe podul suspendat și se bucura de o 
țigară, admirând panorama și privind traficul de pe strada cu 
patru benzi de circulaţie de dedesubt. Credea că problema lui 
cea mai importantă în clipa asta era de a găsi o cale prin care să 
evite ca eu să înțeleg ce era el de fapt. 

Credea greșit. 

Am ţinut capul plecat când m-am apropiat de el, prefăcându- 
mă distras, neatent la existenţa lui. Mersesem repede până 
acum și n-am făcut nimic care să-mi modifice ritmul. Inima 
continua să-mi bubuie și am simţit un val proaspăt de 
adrenalină străbătându-mă ca uruitul tunetelor unei furtuni care 
se apropia. 

Când am ajuns la un metru depărtare și în afara razei vederii 
lui periferice, am făcut un pas mare spre el, m-am lăsat pe vine 
și mi-am trecut braţele, strângându-le ca pe un garou, în jurul 
picioarelor lui, imediat deasupra genunchilor. Am simţit cum 
corpul i se încordează și l-am auzit trăgând aer adânc în piept. 
În vederea mea în care totul se desfășura cu încetinitorul din 
cauza  adrenalinei, am înregistrat absolut toate detaliile: 
înălţimea balustradei, petele de rugină de pe metal, guma de 
mestecat înnegrită și turtită lipită de dalele din ciment de care 
tălpile lui aveau să se despartă în mod fatal. 

Am explodat apoi în sus și spre exterior, lansându-l în aer 
peste balustradă. A fluturat din braţe și a urlat, un sunet ascuţit, 
atavic, de panică animalică pură, și am simţit spasmul de 
teroare care i-a străbătut corpul când i-am dat drumul. Țigara i-a 
zburat din gură. Membrele i s-au zbătut nebunește, inutil, parcă 
încercând să se sprijine de aerul din jur. Apoi a dispărut, 
coborând din câmpul meu vizual. Zbieretul a continuat, stopat 


VP - 122 


brusc după o secundă, de un bufnet surd și răsunător, cu șase 
metri mai jos. Cauciucuri au scârțâit. Alt bufnet. Zgomote de 
zdrobire. Alte scârțăituri de cauciucuri. După aceea, tăcere. 

Mi-am urmat drumul spre magazinul universal New Yaohan. 
Când podul suspendat s-a curbat spre dreapta, scena 
accidentului a devenit vizibilă. Traficul era oprit și mai mulți 
oameni se strânseseră în jurul unei forme care zăcea pe pavaj. 
Ar fi trebuit să facă neapărat mai înalte balustradele acelea. 
Este periculos. 

Doi chinezi civili veneau spre mine. Rahat! Mi-am ferit ochii și 
mi-am schimbat postura, gârbovind umerii, adoptând un mers 
mai legănat, oferindu-le o tipologie pe care să și-o amintească, 
cu caracteristici ce nu-mi aparțineau. l-am simţit privindu-mă cu 
atenţie când au trecut pe lângă mine. Poate că văzuseră ce se 
întâmplase; în cazul ăsta, se găseau într-o stare de negare și 
încercau să găsească altă explicaţie pentru dovada oferită de 
simțurile lor, așa-numitele „disonanţă cognitivă” și „testare a 
realităţii”, cum le numesc psihologii. 

Pentru câteva clipe m-am gândit să mă duc direct la terminal 
și să revin în Hong Kong. Două cadavre, doi martori potenţiali... 
polițiștii n-aveau să fie deloc încântați. Am decis totuși să-mi 
asum riscul. Cadavrele erau ale unor străini și de aceea era 
improbabil să producă exagerat de multă alarmă pe plan intern. 
lar Macao cunoștea destul de bine omorurile din lumea crimei 
organizate, pe care autorităţile se străduiau să le minimalizeze 
pentru a nu inhiba domeniul lucrativ al turismului pentru jocuri 
de noroc. Cu certitudine, poliţia era interesată să clasifice rapid 
morţile acestea ca fiind „accidentale” sau altă etichetă menită 
să diminueze orice urmări neplăcute. 

Am mers mai departe. De aici aș fi putut adopta diverse rute 
și dacă aș fi fost urmarit, individul respectiv ar fi trebuit să se 
apropie destul de mult de mine. N-am zărit pe nimeni. Am 
continuat să-mi verific spatele și am efectuat acțiunile cuvenite, 
însă, cu excepţia pierderii câtorva minute preţioase, am fost 
rezonabil de sigur că nu eram urmărit. Dacă mai rămăsese 
cineva care mi-ar fi putut întinde o ambuscadă, ar fi fost 
probabil la hotel. 

Menţinându-mi privirea plecată și pasul energic, fără să atrag 
totuși atenţia, am trecut prin New Yaohan, am coborât podul 
suspendat spre stradă și am mers pe jos cele zece minute până 


VP - 123 


la Mandarin Oriental. Când am ajuns la intrarea din spate, 
telefonul a băzâit. Am privit ecranul și am zărit unul dintre 
numele pe care le văzusem în jurnalul de apeluri. Rahat, 
scosesem cinci din luptă, dar mai rămăsese cineva, care verifica 
acum, care dorea o actualizare sau instrucţiuni, sau pur și 
simplu sunetul unei voci familiare într-o ţară nefamiliară. 

Am intrat în hotel. Dacă mai aveau pe cineva, atunci 
respectivul avea să fie aici, celălalt loc în care se putea aștepta 
în mod rezonabil să mă întâlnească. Poate că era alt arab, care 
stătea în recepţia spațioasă și suna la un telefon mobil, 
așteptând apariţia unui prieten. 

Folosisem intrarea din spate și am verificat pe drum toate 
punctele „fierbinţi”. Deocamdată - nimic. 

Am intrat prin cafenea. Întrucât nu văzusem pe nimeni în 
spate, știam că ei nu acopereau intrările. Asta însemna că 
următorul punct de strangulare avea să fie la ascensoare. Exista 
însă un loc unde puteai să aștepți fără să atragi atenţia și în 
același timp să privești lifturile: capătul cafenelei cel mai 
apropiat de recepţie. Acela a fost primul loc pe care l-am 
verificat. 

Delilah stătea acolo, purtând fustă neagră și o bluză crem din 
mătase; în faţa ei, pe masă, se aflau un ceainic și o carte 
deschisă. 

Fir-ar a dracului, am gândit. Am avut dreptate. Prima mea 
reacţie de dimineaţă, când zărisem filajul arab în recepţie, 
fusese s-o suspectez pe ea. Incercasem să mă conving că nu 
aveam dreptate. Acum mi-am dat seama că ar fi trebuit să fi 
acceptat pur și simplu. Nu le acorzi oamenilor prezumția de 
nevinovăție. Nu în domeniul ăsta de activitate. 

Ea a ridicat ochii și m-a văzut intrând, înainte să fi ajuns la 
masa ei. 

— Te-am așteptat toată ziua, fir-ar al naibii! mi-a spus 
imediat. 

Asta m-a oprit. 

— Pun prinsoare, am replicat și am privit în jur. 

— Da, așa-i. Ca să-ţi spun să nu te duci în camera ta. Înăuntru 
este cineva. 

Am privit-o cu atenţie. 

— Chiar așa? 

Delilah s-a încruntat. 


VP - 124 


— Nu mă crezi? 

Brusc, am redevenit nesigur. lar asta era frustrant. De obicei 
știu exact ce să fac și acționez fără să pierd timpul. 

— Poate că te cred, i-am zis. Vreau să-ţi văd telefonul. 

Ochii i s-au îngustat foarte puţin. După aceea a strâns din 
umeri. A căutat în poșetă și a scos un Nokia 8910, modelul 
elegant din titan. 

Am glisat în sus tastatura și ecranul s-a aprins. Furnizorul de 
servicii era Orange, o companie franceză, iar interfaţa era în 
franceză. Am deschis jurnalul de apeluri. Era complet gol - 
femeia îl ștersese. Asta n-ar fi fost o surpriză. Era o tipă 
inteligentă. Am închis aparatul, apoi l-am repornit. După ce s-a 
aprins, pe ecran a apărut ultimul număr cu care se vorbise. Nu l- 
am recunoscut. Nu era dintre cele pe care le văzusem pe 
telefonul luat de la arabul din Sham Shui Po. 

Asta nu dovedea însă nimic. Era posibil ca Delilah să aibă și 
alt telefon. l-aș fi putut cere poșeta și să răscolesc prin ea. Dar 
după aceea, când n-aș fi găsit nimic, m-aș fi întrebat dacă nu 
cumva ea lăsase celălalt telefon în camera ei, sau dacă nu-l 
ascunsese, sau cine știe ce altceva. Știam că avea obiceiul să 
gândească cu câteva mutări înainte. 

l-am restituit telefonul. 

— Cine-i în camera mea? 

— Nu sunt sigură. Bănuiesc că are legătură cu motivele 
prezenței tale în Macao. 

— Dacă nu ești sigură... 

— L-am auzit azi dimineaţă în recepţia hotelului. Vorbea în 
arabă, așa că presupunea că nimeni din jur nu-l putea înţelege. 

Am ridicat sprâncenele. 

— Tu vorbești arabă? 

Mi-a răspuns printr-un șir de cuvinte complet neinteligibile. 
Sunau într-adevăr arăbește. 

— Bine, am încuviinţat. Spune-mi ce ai auzit. 

— Individul a zis că te va aștepta în cameră, pentru 
eventualitatea în care te vei reîntoarce pe neașteptate din Hong 
Kong. N-a folosit nume, însă nu știu despre cine altul puteau 
vorbi. 

Am căzut pe gânduri. Nu-i deloc greu să intri într-o cameră de 
hotel dacă ai puţină imaginaţie și știi ce faci. Înainte să fi intrat 
în cameră, eu aș fi știut însă, desigur, că cineva se găsea 


VP - 125 


înăuntru. În dimineaţa aceea, pe când Keiko mă aștepta la 
recepţie, lipisem un fir de păr peste marginea de jos a ușii, așa 
cum fac de câte ori este posibil înainte de a ieși dintr-un loc în 
care stau. Atârnasem de clanţă semnul „Nu deranjaţi”, pentru a 
mă asigura că aranjamentul nu-mi va fi stricat de vreo 
cameristă. Dacă firul de păr avea să fie dezlipit când reveneam, 
aș fi știut că cineva intrase în cameră și că era posibil să mai fie 
înăuntru. 

— De ce mă avertizezi atunci? am întrebat. 

Delilah și-a ferit ochii pentru câteva clipe, apoi a revenit spre 
mine. 

— Cred că acoperirea ta a fost demascată, a răspuns. 
Abandonează jobul ăsta. Pleacă din Macao. 

să fi fost o viclenie? O modalitate de a mă elimina din calea 
ei? Poate că da. Însă dacă ea avea într-adevăr un complice în 
camera mea, avertizarea asta ar fi putut duce cu ușurință la 
uciderea lui, ceea ce un complice n-ar aprecia câtuși de puţin. 
lar dacă în cameră nu era nimeni, eu aș fi aflat-o când intram și 
aș fi știut că totul fusese o născocire. 

— Tu ai tot interesul să plec, i-am spus, așa că va trebui să 
mă scuzi dacă mă îndoiesc de motivele tale. 

— Nu-mi pasă absolut deloc ce crezi despre motivele mele. 
Te-aș fi putut lăsa să intri în cameră. După aceea, n-ai mai fi 
ieșit pe picioarele tale, ci purtat pe o targă. Eu aș fi avut de 
câștigat în ambele variante. Așa că, fă cum vrei. Eu trebuie să 
plec. 

S-a ridicat și a pornit spre ascensor. 

— Stai un pic, am spus urmând-o. 

M-a ignorat și s-a oprit în faţa lifturilor. 

— Nu vreau să fiu văzută cu tine, mi-a zis. Pleacă, te rog. 

— Uite ce-i..., am început eu să rostesc. 

Am auzit piuitul unui lift care sosea și amândoi am ridicat 
ochii. Ușile s-au deschis. 

Alt arab a vrut să iasă. Ne-a văzut. S-a uitat la chipul meu, 
apoi la Delilah. A încremenit. Gura i s-a deschis. 

În mod clar, mă recunoscuse. Văzuse de asemenea fără doar 
și poate că vorbeam cu Delilah. După cum se uitase de la mine 
la ea - stabilise o conexiune. 

S-a retras un pas în cabină și mâna i s-a întins spre butoane. 

Totul s-a derulat rapid. N-am gândit ceea ce făceam și nu mi- 


VP - 126 


am pus problema riscurilor. Am sărit în cabină și l-am izbit cu tot 
corpul, proiectându-l în perete. Capul i s-a lovit de lambriurile 
din lemn și a ricoșat. A ridicat braţele și m-a prins cu mâinile. l- 
am întors favoarea, prinzându-i umerii și i-am trimis un 
genunchi în testicule. S-a îndoit din mijloc, cu un icnet sonor. Am 
pășit înapoia lui și mi-am dus braţul stâng în jurul gâtului lui în 
hadaka-jime, apăsându-i traheea cu interiorul cotului și carotida 
cu bicepsul. Am trecut aceeași mână peste bicepsul meu drept 
și am adus mâna dreaptă înapoia capului lui. Am strâns 
puternic. El s-a zbătut sălbatic pentru mai puţin de trei secunde, 
după care s-a înmuiat, întrucât creierul nu-i mai era alimentat cu 
sânge. 

Delilah intrase cu noi în cabina ascensorului. Ușile se 
închideau - probabil că ea apăsase butonul. 

— Cinci, am șuierat. Apasă pe cinci. 

A făcut așa cum îi spusesem. Dar dacă intrase pentru a-l ajuta 
pe individul acesta, apoi ezitase când văzuse că era imposibil? 
Nu puteam fi sigur. 

Imediat cum s-au închis ușile, am slăbit strangularea și am 
ridicat pe umăr corpul inert al arabului. Dacă eram văzuţi acum 
și ne jucam rolurile corect, cineva putea să creadă că purtam 
pur și simplu un prieten pe care-l răpusese băutura. Nu era un 
scenariu chiar ideal, totuși mai puţin problematic decât dacă aș 
fi fost văzut târând de glezne un bărbat vânăt la faţă și cu 
trăsăturile contorsionate. 

— Asta-i, a zis Delilah. Pe el l-am auzit în recepţie. 

Am  încuviințat din cap. Poate că era adevărat. Poate că 
individul se neliniștise când nimeni nu venise și nimeni nu-i 
răspunsese la apelurile telefonice, așa că decisese să plece. 

Etajul doi. Trei. Patru. Nicio oprire pe drum. 

Ușile s-au deschis când am ajuns la etajul cinci; am ieșit și am 
pornit pe coridor. Continua să fie pustiu. 

Am simţit cum membrele bărbatului începeau să se miște în 
tresăriri miotonice. Așa se întâmplă uneori când îţi revii după ce 
ţi-ai pierdut cunoștința prin întreruperea fluxului sanguin. 
Văzusem asta de multe ori în antrenamentele din Kodokan și am 
recunoscut semnele. Se trezea. Rahat! 

M-am aplecat și l-am lăsat să cadă pe podea. Bratele și 
picioarele îi tresăltau acum și ochii începuseră să clipească. 

Am trecut înapoia lui și l-am ridicat. După aceea m-am 


VP - 127 


aplecat peste partea lui stângă, până am fost cu piepturile 
aproape lipite, mi-am trecut braţul drept în jurul gâtului lui din 
față spre spate, mi-am prins încheietura mâinii drepte cu 
cealaltă mână și m-am arcuit spre înapoi și în sus. Braţele i s-au 
ridicat, apoi au zvâcnit și i-au căzut pe lângă corp când 
vertebrele cervicale i s-au separat și gâtul i s-a rupt. 

Am prins un rever al jachetei arabului și am trecut în faţa lui. 
Ridicând și trăgând de rever, am îngenuncheat, mi-am strecurat 
capul sub subsuoara cadavrului, apoi m-am sculat, purtându-l în 
spinare. M-am scotocit în buzunarul pantalonilor și am scos 
cheia camerei. 

— la-o! i-am aruncat-o lui Delilah. Camera cinci sute patru. 
Deschide ușa. 

A prins-o din zbor și a luat-o înainte pe coridor. 

Am urmat-o îndeaproape. Voiam să văd dacă firul de păr 
fusese mișcat de la locul lui. Am oprit-o în faţa ușii și m-am lăsat 
pe vine, ca să controlez. 

Firul fusese desprins. Ceea ce nu dovedea nimic mai mult 
decât dovedise jurnalul de apeluri șters din telefonul ei; pur și 
simplu, arăta că Delilah nu minţise despre prezenţa cuiva în 
camera mea. 

Următorul meu gând a fost, bineînțeles: bombă. Individul 
intră, plasează bomba și iese. O bombă fără ceas, fiindcă ei nu 
știau când voi reveni. Declanșatorul trebuia să fie legat de ușă, 
de un sertar, ceva în genul ăsta. O soluţie de rezervă pentru 
cazul în care ambuscada din Hong Kong eșuase. 

Probabil că și Delilah gândise la fel. Fie asta, fie era o actriţă 
perfectă. Își purta vârfurile degetelor ușor în lungul canatului 
ușii, privindu-l îndeaproape. Nu credeam totuși că o bombă, 
dacă ar fi existat într-adevăr, ar fi fost declanșată de ușă. In 
primul rând, așa ceva necesită un grad destul de înalt de 
sofisticare: comutatoare cu mercur, comutatoare acționate de 
vibrații, o modalitate de armare electronică ulterioară a 
dispozitivului pentru siguranţă. Alte metode mai simple ar fi 
necesitat timp petrecut pe coridor în faţa ușii, unde tehnicianul 
putea fi văzut. În toate eventualităţile, lucrul cu ușa ar fi 
însemnat probabil mai puţin timp și mai puţină intimitate decât 
ar fi oferit celelalte posibilităţi dinăuntru. 

Cu toate acestea, merita să verifici. Conectarea la ușă a 
declanșării unei bombe lasă de obicei urme pe canat, acolo 


VP - 128 


unde trebuie plasat ceva care să închidă un circuit la 
deschiderea ușii. 

Delilah s-a oprit, aparent mulțumită, și a băgat cheia în 
broască. A deschis ușa destul de larg ca să putem intra... nu mai 
mult însă decât ar fi avut nevoie pentru a ieși cineva care, să 
zicem, ar fi montat pe podea înapoia ușii un comutator vertical 
cu mercur. Ea a așteptat un moment, apoi a deschis-o mai larg. 
Am intrat, cu ochii în patru după fire declanșatoare. 

Am închis ușa după noi, eu am lăsat corpul de pe umăr și am 
cercetat amândoi rapid camera. Comutatoare cu mercur, 
comutatoare sensibile la apăsare, comutatoare fotoelectrice... 
un dispozitiv exploziv poate fi declanșat în multe feluri. 
Principalul este să cauţi lucrurile neobișnuite, cele care par 
nelalocul lor. Am verificat scaunul din fața biroului, muchiile 
tuturor sertarelor, ușile dulapului încastrat în perete, minibarul, 
partea de dedesubt a patului, draperiile, televizorul. Niciunul 
dintre noi n-a scos un cuvânt. Verificarea a durat zece minute. 

Am terminat cu câteva clipe înaintea lui Delilah. Era aplecată, 
cu spatele la mine, și-și trecea degetele în lungul muchiilor 
noptierei de lângă pat. Fusta neagră era perfect întinsă peste 
fese, contrastând delicios cu pielea albă a coapselor dezvelite. 

Ea s-a ridicat și m-a privit. Fruntea îi era acoperită de o 
peliculă fină de transpiraţie. Mătasea bluzei unduia și se lipea de 
corp în toate locurile potrivite. 

— Asta a fost prea riscant, a clătinat ea din cap. Trebuie să 
încetezi. 

Am încuviinţat din cap, privind-o. Nu-mi dădeam seama dacă 
bubuiturile din piept se datorau eforturilor pentru a-l ucide, 
ridica și transporta pe „Băiatul din lift”, sau altei cauze. Felul 
cum îi conștientizasem formele și pielea mă făcea să cred că 
putea fi vorba despre opţiunea nr. 2. Excitaţia sexuală este o 
reacţie uzuală a stării post-luptă, Eros care-l învinge pe 
Thanatos. Dacă nu-mi schimbam rapid stilul de viață, era posibil 
să nu mai trăiesc prea mult. În același timp nu trebuia să-mi bat 
capul niciodată cu Viagra. 

— Nu ne-a văzut nimeni, am spus și m-am îndepărtat de 
direcția în care doreau să se ducă trupul și porțiunile reptiliene 
ale creierului meu, concentrându-mă asupra situaţiei. lar în 
lifturi și pe coridoare nu există videocamere. 

— Știu, a încuviinţat Delilah. 


VP - 129 


— Perfect. Spune-mi acum ce știi despre chestia asta. 

— Nimic mai mult decât ţi-am spus deja. A arătat din bărbie 
spre corpul de pe podea lângă ușă. Este saudit, mi-am dat 
seama după accentul lui. 

— Vorbești atât de bine arabă, încât să recunoști accentele 
regionale? 

Ea a clătinat din cap. ` 

— Putem discuta despre asta altă dată. In clipa de față 
singurul lucru despre care trebuie să vorbim este plecarea ta din 
Macao. Mi-a ajuns cât mi-ai stricat operațiunea. 

Am simtit cum mi se scurge sângele din față. 

— Eu am stricat operațiunea ta? am rostit pe ton scăzut. La 
fel de bine aş putea... 

— Aproape c-am fost văzută cu tine, a replicat ea cu mâinile 
în șolduri, cu ochi arzători și furioși, de către cineva care, până 
nu pot fi convinsă de contrariul, cred că lucrează pentru 
Belghazi. Înțelegi ce mi se va-ntâmpla dacă el ajunge să mă 
suspecteze? 

— Uite ce-i, eu nu te-am rugat să... 

— Da, ai dreptate, ar fi trebuit să te las să cazi pur și simplu în 
ambuscada tipului ăsta. Așa trebuia să fi făcut. Ai fi dispărut, 
adică exact ce-mi trebuia. 

— Atunci de ce ai făcut-o? am rostit, gândindu-mă că poate aș 
avea mai mult noroc să-mi termin frazele, dacă le menţineam 
mai scurte. 

Delilah m-a privit fix, dar n-a spus nimic. 

— De ce m-ai avertizat? 

Nările i s-au dilatat și s-a învăpăiat la față. 

— Nu-i treaba ta de ce fac sau nu fac ceva. Am comis o 
greșeală, da? Ar fi trebuit să stau deoparte. Dacă aș mai putea 
trece o dată prin asta, așa aș face! 

S-a oprit, dându-și probabil seama că ridicase tonul vocii. 

— Vreau să pleci din Macao, a continuat cu glas mai încet. 

M-am întrebat pentru o clipă dacă izbucnirea ei fusese 
născută din frustrare. Frustrarea că planul pe care-l pusese la 
punct pentru a scăpa de mine eșuase. 

— Știu ce simţi, am replicat, fiindcă și eu vreau același lucru 
de la tine. 

A clătinat o dată din cap, iute, și a făcut o grimasă, de parcă 
spusesem ceva ridicol. 


VP - 130 


— Amândoi înțelegem situația. Am discutat-o deja. Chiar dacă 
anterior poziţiile noastre au fost simetrice, acum nu mai este 
așa. El este pe urmele tale. Chiar dacă eu aș pleca, iar tu ai 
rămâne, tot n-ai putea face jobul pentru care ai venit aici. 

— Nu știu asta. 

— Dumnezeule, ce alte dovezi mai vrei? 

Am tăcut pentru o clipă, gândindu-mă. Probabil că Delilah 
avea într-adevăr dreptate. Eu însă tot nu primisem nicio veste 
de la Kanezaki. Era posibil să aflu mai multe de la el. Și poate și 
de la ea, dacă puteam găsi o cale prin care s-o determin să 
vorbească. 

Delilah dorea ca eu să plec. O dorea atât de mult, încât 
episodul din ascensor putea să fi fost o tentativă ratată de a mă 
scoate din luptă. Indiferent care ar fi fost realitatea, cu un minut 
în urmă o făcuse să-și piardă parțial remarcabilul ei sânge rece. 

lar asta îmi oferea un atu pentru negociere. Am decis să-l joc. 

— Să ne întâlnim mai târziu, i-am spus. Între timp eu voi 
verifica niște lucruri, după care ne vom completa reciproc 
cunoștințele. Dacă după aceea voi fi convins că n-am nicio 
șansă de a termina așa cum trebuie treaba asta, o să plec. 

— Nu mă mai întâlnesc cu tine. Este prea periculos. 

— Nu este, dacă vom proceda așa cum trebuie. 

A urmat o pauză, apoi femeia a spus: 

— La ce te-ai gândit? 

— Unde-i Belghazi acum? 

— Nu-i în Macao. 

— Unde e? 

— Are întâlniri prin regiune. Eu n-ar trebui să știu unde 
anume. 

„A nu ști” și „a nu trebui să știi” erau lucruri destul de diferite. 
Delilah se temea că, dacă mi-ar fi spus, aș fi putut încerca să mă 
duc după Belghazi. Nu era o grijă tocmai neîntemeiată. 

— Când se întoarce? am întrebat-o. 

— Nu era sigur. S-ar putea să lipsească o zi, poate două. 

— Perfect. Fă o călătorie la Hong Kong. Diseară. Acolo sunt 
mulţi europeni și locul este mult mai mare ca ăsta. O să-ți fie 
mai ușor să te pierzi în mulţime. Dacă te întreabă Belghazi, 
spune-i că Macao a început să ţi se pară mic, că te-ai plictisit, că 
voiai să mergi la shopping, să vizitezi... 

După o tăcere prelungă, ea a întrebat: 


VP - 131 


— Unde te găsesc? 

— Incă n-am decis asta. Dă-mi numărul mobilului tău și o să 
te sun de la un telefon public. Diseară la ora zece. Atunci o să-ţi 
spun locul. 

M-a privit fix o clipă, după care a încuviinţat din cap. Am luat 
un pix și o foaie de hârtie de lângă telefon și i-am scris numărul, 
codificându-l ca întotdeauna, pentru ca femeia să nu fie 
compromisă dacă biletul era găsit vreodată asupra mea. 

Delilah a pornit spre ușă. Am văzut cum a aruncat o privire 
cadavrului când a pășit peste el. A privit pe vizor, a întredeschis 
puţin ușa, s-a uitat afară, apoi a ieșit. Ușa s-a închis silențios în 
urma ei. 

Acum trebuia să fiu foarte atent. Știam că existau doar două 
motive posibile pentru care ea acceptase să ne întâlnim. În 
primul rând se temea că dacă n-o făcea, era posibil ca eu să 
pornesc iarăși după Belghazi și să-i stric ei toate socotelile. Din 
punctul ăsta de vedere, îi forțam mâna și eram conștient că 
orice forțare este o modalitate inerent periculoasă de a câștiga 
cooperarea cuiva. 

In al doilea rând dorea să mai aibă ocazia de a-mi forța mie 
mâna. 

Mi-am dat seama că nici măcar nu întrebase ce intenţionam 
să fac cu mortul. Am decis să privesc asta ca pe un compliment: 
știa că mă voi descurca și nu considerase necesar să pună 
întrebări. 

Până la urmă am avut nevoie de tot restul după-amiezii 
pentru a-l face să dispară așa cum trebuia pe „Băiatul din lift”. 
L-aș fi putut lăsa pur și simplu în cameră, dar în felul acela mi-aș 
fi anulat toate eforturile de a mă decupla de ceilalţi arabi. Hmm, 
ar fi spus polițiștii, trei saudiți morţi în Hong Kong, alţi doi lângă 
terminalul pentru feriboturi Macao, iar acum ăsta într-o cameră 
de hotel? Aruncarea lui pe o scară de serviciu din Oriental ar fi 
fost o soluţie doar cu niţel mai bună, fiindcă poliţia s-ar fi 
concentrat tot asupra hotelului în care locuisem eu. Nu doream 
să atrag genul acela de atenţie. Sigur că da, mă înregistrasem la 
hotel utilizând una dintre personalităţile mele false și m-aș fi 
putut evapora, bazându-mă pe faptul că numele fals va 
întrerupe legătura dintre făptașul real și crime, totuși am decis 
că riscul abaterii atâtor bănuieli asupra personalităţii false era 
mai mare decât riscul curăţirii mizeriei și evitării complete a 


VP - 132 


oricăror bănuieli. 

Desigur, opţiunea „curăţirii mizeriei” implica puţin mai mult 
decât dereticarea după o petrecere. Trebuia să cumpăr trolerul 
cuvenit, în cazul acesta un Tumi de un metru și jumătate, 
poreclit „Goliatul valizelor pentru vestimentaţie”, folii de plastic 
pentru a împiedica murdărirea interiorului valizei în timpul 
transportului și suficiente prosoape ca să absoarbă orice 
scurgeri. Cât despre ambalare în sine, ajunge să spun că 
„Băiatul din lift”, deși nu era un individ masiv, nu se compara 
totuși cu două sacouri și am fost nevoit să fac câteva ajustări 
neplăcute pentru a obţine încadrarea dorită. Goliatul a lucrat 
însă exact așa cum promitea reclama și l-am putut deplasa pe 
rotile, împreună cu încărcătura lui neobișnuit de grea, afară din 
hotel, evitând ofertele de ajutor din partea a doi hamali ai 
hotelului. La un kilometru depărtare de hotel, m-am ascuns 
înapoia unui stâlp de sprijin al podului suspendat și am 
descărcat conţinutul Goliatului, după care mi-am văzut de drum, 
trăgând trolerul după mine cu efort considerabil mai mic decât 
până atunci. L-am abandonat departe de cadavru și de hotel, în 
celălalt capăt al podului suspendat, de unde știam că cineva îl 
va fura rapid și încântat, minunându-se de norocul lui în 
obţinerea unei asemenea valize scumpe și de calitate și 
nedezvăluind nimic și nimănui despre locul de provenienţă. 

După ce am revenit în camera de hotel, am făcut un duș 
foarte lung și foarte fierbinte. Mi-am schimbat hainele, mi-am 
strâns lucrurile și am coborât la recepţie, unde am anunţat că 
planurile mele cunoscuseră o schimbare bruscă și că trebuia să 
plec mai devreme decât prevăzusem. Am fost anunţat că 
trebuia totuși să plătesc și pentru seara curentă și am 
încuviinţat, spunând că înţelegeam desigur aspectul respectiv. 

Am luat un taxi până la terminalul pentru feriboturi. N-am 
văzut nicio barieră ridicată de poliţie și nici tehnicieni care să 
caute urme microscopice, ori alte dovezi de interes oficial faţă 
de cele petrecute aici mai devreme. Dimpotrivă, se părea că 
totul fusese curățat rapid și temeinic și situaţia revenise la 
normal. Avusesem dreptate în privinţa priorităţilor de aplicare a 
legii în Macao. 

Am mers la ghișeul Turbojet, ca să cumpăr bilet. Fata de acolo 
m-a informat că pentru primul feribot care pleca mai existau 
locuri doar la clasa întâi. l-am spus că era perfect. 


VP - 133 


După ce m-am îmbarcat, m-am instalat pe fotoliul meu și am 
privit luminile lui Macao care păleau în depărtare. Am simţit cum 
încep să mă relaxez. 

Da, existau probleme. Apăruse o breșă în securitatea de care 
depind pentru a-mi face treaba și a pleca viu și nevătămat după 
aceea. Și cu toate că dovezile erau deocamdată strict 
circumstanţiale, se părea că Belghazi se afla pe urmele mele, 
ceea ce mi-ar fi îngreunat teribil șansele de a mă apropia pentru 
a termina ceea ce începusem. 

Episodul din ascensor fusese de asemenea la limita riscului. 
Se sfârșise totuși cu bine. Poate că ăsta era un semn bun. Nimic 
nu-i mai valoros decât un dram de noroc care să-ţi confere 
sentimentul acela minunat de satisfacţie. De asemenea, să ucizi 
pe cineva și să supraviețuiești încercărilor lui de a te ucide. 

Am zâmbit. Poate că aveam să scriu o carte de self-help. Să- 
mi câștig existenţa de pe urma drepturilor de autor. 

Aveam să-mi fac griji mai târziu despre probleme. Oricum pe 
feribot nu puteam face nimic în privinţa lor. Relaxarea mi-a 
sporit și chiar mi-am îngăduit să moţăi superficial în timpul 
traversării. M-am trezit revigorat. Siluetele zgârie-norilor din 
Hong Kong se înălţau deja înaintea mea, iar turnurile lor mândre 
eclipsau colinele de pe fundal, ca niște cristale dense de lumină 
ce păreau că erupseseră din sol pentru a îmbrățișa cerul și 
domina portul. 

Orașul Vieții, așa cum îi plăcea să-l numească departamentul 
local al turismului. Mi se părea o descriere potrivită. Cel puţin 
pentru moment. 


VP - 134 


Partea a Il-a 


Lumea aceasta - cu ce aș putea-o 
asemăna? Cu câmpurile toamnei, 
luminate slab în amurg de licăririle 
fulgerelor. 


MINAMOTO-NO-SHITAGO, 
nobil, cărturar, poet 


Capitolul 6 


Am sunat la Hong Kong Peninsula de la un telefon public și 
am rezervat o cameră Deluxe Harbour View. Îmi place 
Peninsula, deoarece ocupă un cvartal întreg în districtul Tsim 
Sha Tsui din Kowloon, are cinci intrări separate, numeroase 
lifturi și o sumedenie de scări interioare. Este un loc foarte dificil 
pentru organizarea unei ambuscade. 

De asemenea, este unul dintre cele mai bune hoteluri din 
Hong Kong. Și, ce naiba, fusese o zi grea. Puțin lux alături de 
doza uzuală de securitate nu supără pe nimeni. _ 

Îmi puteam imagina ce ar fi spus Harry: încerci s-o 
impresionezi pe ea? 

Nici gând, i-aș fi răspuns. Este vorba exclusiv despre 
securitate. 

El ar fi știut să nu-mi creadă răspunsul. Asta m-a făcut să-i 
simt lipsa și pentru o clipă m-a încercat deprimarea. 

Mi-am efectuat drumul întortocheat spre hotel și m-am 
înregistrat la recepţie. Am plătit cu o carte de credit emisă pe 
numele Toshio Okabe, o identitate suficient de protejată pe care 
o folosesc la răstimpuri pentru astfel de tranzacţii. Un portar m- 
a însoţit până la camera 2311. Se afla pe latura de sud a noului 
turn și, așa cum promisese, oferea o panoramă superbă a 
portului Hong Kong. 

M-am bărbierit în duș, după care m-am lăfăit douăzeci de 
minute în cada supradimensionată. De când părăsisem Tokio, cu 


VP - 135 


doi ani în urmă, fusesem silit să stau în general în locuri de 
calitate inferioară, la care primase anonimatul, pentru a mă 
proteja, astfel că acum mă simţeam minunat într-o cameră 
Deluxe Harbour View din Peninsula. 

M-am schimbat în pantaloni din gabardină de culoarea 
antracitului, o bluză pe gât din bumbac fin de aceeași culoare, 
pantofi cu vârf despicat din piele maro-închis, cu șireturi, și o 
curea asortată. După aceea am petrecut o jumătate de oră 
familiarizându-mă cu topografia hotelului - amplasarea scărilor 
interioare și a celor care puteau fi accesate fără șperacilul 
personalului, poziţiile videocamerelor de securitate, mișcările 
personalului de pază. După ce am decis cum voi aranja o 
întâlnire cu Delilah fără să-mi afectez propria siguranţă, am ieșit 
din hotel. 

M-am oprit la o internet cafe. Pe avizierul electronic mă 
aștepta un mesaj de la Kanezaki. Șase bărbaţi care se potriveau 
cu descrierile celor pe care-i eliminasem plecaseră din Riad spre 
Hong Kong cu două zile în urmă. În plus, ambasada saudită din 
Hong Kong era implicată în investigarea recentelor decese din 
Hong Kong și Macao. lar Delilah amintise că tipul pe care-l 
auzise avea accent saudit. Se părea că spusese adevărul, cel 
puţin în privinţa aceea. Aparent amicii mei efemeri fuseseră într- 
adevăr saudiţi. Date fiind circumstanţele, o conexiune cu 
Belghazi, care era pe jumătate algerian și vorbea arabă, era 
perfect posibilă. Nu știam însă de ce se stabilise conexiunea 
aceea. Sau „cum”? 

Mesajul se încheia astfel: „Continuă căutările pentru numerele 
de telefon și femeie. Deocamdată, nimic. Păstrăm legătura”. 

l-am răspuns: „Urmărește conexiunea saudiţilor cu amicul 
nostru. Monitorizează traficul aerian Riad-Hong Kong pentru 
mișcările de echipe similare”. Era improbabil că ei puteau forma 
atât de repede altă echipă, dar nu deranja pe nimeni să fim cu 
ochii în patru. 

Am încărcat mesajul, am șters istoria accesărilor din browser 
și am ieșit. 

M-am gândit la Delilah. Crezusem că era europeană, deși nu 
izbutisem să-i identific accentul foarte slab. In așteptarea altor 
informaţii,  presupusesem că era franţuzoaică. Impresia 
respectivă se datora pe de o parte aspectului, vestimentaţiei și 
comportamentului, iar pe de altă parte asocierii ei cu Belghazi, 


VP - 136 


despre care se spunea că ar fi avut sediul la Paris. Până și 
cunoașterea limbii arabe de către ea se putea potrivi în ipoteză: 
Franţa are o populaţie algeriană substanţială și cele două ţări au 
o istorie comună lungă și violentă. În mod cert, serviciile 
franceze de informaţii, intern și extern, aveau programe în 
arabă bine finanţate și era posibil ca Delilah să se fi numărat 
printre absolvenţi. 

Mai exista însă, desigur, și altă posibilitate, una pe care 
începusem s-o cred tot mai probabilă. Am decis să caut un mod 
de a o testa. 

Dintr-un magazin de produse electronice, am cumpărat un 
telefon mobil cu cartelă. L-am pus în buzunar și am sunat-o pe 
Delilah de la un telefon public. 

— Peninsula, i-am spus. Camera cinci sute patruzeci și patru. 

Nu eram gata să-i spun numărul corect al camerei, ba nici 
chiar al etajului. În niciun caz, ţinând seama de toate motivele 
pe care le avea pentru a mă vedea înlăturat din calea ei. Aveam 
să procedez în mod înțelept. 

— Treizeci de minute, a spus ea și a închis. 

Lângă cabina telefonică era un magazin de băuturi alcoolice. 
Mânat de un impuls, am intrat. Am găsit o sticlă de Laphroaig 
vechi de treizeci de ani la preţul de două mii cinci sute de dolari 
Hong Kong - aproximativ trei sute de dolari americani. Dar, ce 
naiba! M-am oprit la un magazin HMV de muzică și am ales 
câteva CD-uri. Lynne Arriale, Live at Montreux. Eva Cassidy, Live 
at Blues Alley. Bill Evans Trio, Sunday at the Village Vanguard. 
Lucrurile cele mai bune, după participarea efectivă la 
spectacolele acelea. 

Am revenit în camera mea din Peninsula și am luat două 
pahare masive de cristal și o frapieră cu gheaţă din minibar. Le- 
am așezat pe măsuţa pentru cafea, alături de Laphroaig și o 
sticlă de apă minerală. Am introdus CD-urile în playerul 
multidisc al camerei, și am selectat „random” și „repeat”. După 
o clipă, muzica a început să se audă din boxele ce flancau 
televizorul. Am stat un minut și am ascultat-o pe Eva Cassidy 
cântând „Autumn Leaves”, cu versurile și melodia parcă și mai 
sfâșietoare ţinând seama de moartea prematură a cântăreţei. 
Notele melancolice ale cântecului au părut să limpezească și, 
cumva, să încadreze sentimentele mele faţă de Delilah - parţial 
anticiparea plăcută a revederii ei, parţial îngrijorare față de 


VP - 137 


posibilul rol al femeii în episoadele recente din Hong Kong și 
Macao. 

Am utilizat telefonul fix din cameră pentru a apela telefonul 
mobil cu cartelă pe care tocmai îl cumpărasem, am răspuns la 
apel și am plecat, închizând ușa după mine. Am pus căștile 
telefonului mobil și am ascultat. Muzica era slabă, însă audibilă. 
Atâta timp cât o puteam auzi pe fundal, știam că conexiunea 
era bună. 

Am coborât pe scară până la nivelul al cincilea. Camera 544 
se găsea la capătul unui coridor, cu intrarea spre o scară 
interioară aflată vizavi de ea, cam la trei metri distanță. Am 
așteptat la interiorul ușilor care duceau la scară, de unde 
puteam vedea camera printr-un gemuleț. Dacă cineva ar fi 
izbutit să intercepteze telefonul pe care i-l dădusem lui Delilah, 
ceea ce era improbabil, sau dacă ea ar fi decis să-și informeze 
oamenii despre locul unde mă găseam, ceea ce mi se părea încă 
și mai improbabil, i-aș fi văzut pe intruși din poziţia aceasta. 
Dacă ei ar fi încercat să folosească scara, așa cum făcusem eu, 
i-aș fi auzit. Și, dacă dintr-un motiv pe care-l scăpasem complet, 
cineva ar fi încercat să intre în camera mea pe când eram 
plecat, aș fi știut-o prin intermediul câăștii telefonice. Ca 
întotdeauna, foloseam mai multe niveluri de protecţie. 

Delilah a apărut după cincisprezece minute. Când a trecut pe 
lângă poziţia mea, am verificat direcţia din care venise ca să mă 
asigur că nu era însoţită. Era singură, așa că am deschis ușa și 
am rostit: 

— Delilah - aici! 

S-a întors și m-a privit. N-a părut foarte surprinsă, ceea ce nu 
m-a mirat. Era obișnuită cu obiceiurile mele și nu s-ar fi așteptat 
să fiu în locul anunţat la ora anunţată. 

l-am ţinut ușa deschisă când a trecut pe lângă mine. 
Detectorul lui Harry era în buzunarul meu și dormea liniștit, cu 
bateriile complet încărcate, așa cum făceam în fiecare 
dimineaţă. Delilah nu avea asupra ei niciun dispozitiv de 
înregistrare. 

Am condus-o pe diverse scări și coridoare interioare până la 
camera mea, ascultând întruna în căști pe când mergeam. Din 
camera mea nu se auzeau însă decât notele calme ale lui Lynne 
Arriale. Niciunul dintre noi n-a vorbit pe drum. N-am întâlnit 
nicio surpriză. 


VP - 138 


Am descuiat ușa camerei și am intrat. 

— Îmi cer scuze pentru proceduri, am spus și mi-am scos 
căștile. 

Am închis telefonul mobil și l-am lăsat lângă ușă. 

Scuza a fost superficială. La fel a fost și ridicarea de umeri pe 
care mi-a oferit-o ea ca răspuns. Am încuiat ușa după noi. 

Simţindu-mă în siguranță pentru moment, am mai reţinut 
câteva detalii. Purta o rochie bleumarin-închis, dintr-un material 
texturat, poate mătase brută. Se oprea imediat deasupra 
genunchiului și avea mâneci trei sferturi, decolteu bărcuţă și un 
„V” adânc la spate. Pantofii cu toc erau croiţi de comandă, din 
piele, cu vârf ascuţit. Avea poșeta asortată la pantofi și ceas 
Cartier din aur cu brățară tot din aur, care-i încercuia 
încheietura mâinii stângi. Era un ceas de bărbat, masiv și greu 
pe mâna ei, iar dimensiunile sale absurde slujeau în a-i accentua 
feminitatea. Își pieptănase părul peste spate într-un fel care-i 
accentua profilul. Pe ansamblu, aspectul era controlat și 
elegant, sofisticat și sexy. Nimic din ţinuta aceea, mai cu seamă 
pantofii, n-ar fi fost ideali pentru fugă și manevre de eschivă, 
dacă s-ar fi ajuns la asta, așa că am înțeles că ea trebuie s-o fi 
ales din alt imperativ operaţional. În lume există tot felul de 
arme și mi-am reamintit că atunci când era îmbrăcată pentru 
muncă, femeia aceasta nu era în niciun caz neînarmată. 

Ea și-a băgat mâna în poșetă și a scos telefonul mobil, ca să- 
mi arate că era închis și astfel neconectat cu cineva care ne-ar fi 
putut asculta conversațiile. Apoi și-a deschis poșeta, ca să pot 
vedea că înăuntru nu mai exista nimic altceva care să fi pus 
probleme. Am încuviinţat din cap pentru a-i arăta că eram 
mulțumit. 

După aceea, Delilah și-a ridicat braţele în lateral, depărtându- 
le de corp și m-a privit. A zâmbit în stilul ei șiret și subversiv - 
tachinator, dar în același timp amuzat și care-l invita pe 
destinatarul zâmbetului să se alăture amuzamentului general. 

— N-o să mă percheziţionezi? 

Nu credeam că era necesar. Și cu certitudine n-ar fi fost 
înțelept. Dacă mi-aş fi pus mâinile pe corpul femeii, reacția mea 
anterioară, când o văzusem aplecându-se peste noptiera din 
camera mea în hotelul din Macao, ar fi părut timidă și rezervată 
prin comparaţie. Ea știa asta și-mi arăta că știa. 

— De ce aș dori s-o fac? am spus, conștient că inima îmi 


VP - 139 


începuse un ritm ameţitor faţă de simpla posibilitate în sine. 
Avem încredere unul în celălalt, nu? 

Și-a coborât braţele, lăsând zâmbetul să dăinuie pentru un 
moment, poate recunoscând că mă comportasem faţă de 
sugestia ei pe cât de bine aș fi putut s-o fac înaintea 
circumstanțelor. 

— Să-mi scot pantofii? m-a întrebat. 

— De ce? m-am încruntat, gândindu-mă la idiotul de atentator 
sinucigaș care încercase să detoneze un avion decolat din Paris. 

Delilah a ridicat din umeri. 

— Nu așa se obișnuiește în Japonia? 

Elegant! O modalitate de a confirma un detaliu biografic, de a 
crește sau descrește probabilitatea ca eu să fi fost individul 
despre care oamenii ei citiseră în Forbes. Trebuia să fie însă mai 
abilă de atât. 

— Da, cred că așa fac japonezii - dar în locuinţele lor, nu și în 
hoteluri, am replicat. Mie îmi este indiferent. 

S-a aplecat ușor înainte, a ridicat piciorul drept înapoia ei și s- 
a întors ca să ajungă la o curelușă dinapoia gleznei. N-a trebuit 
să atingă peretele, ori să se sprijine în alt fel pentru a efectua 
manevra aceea. Echilibrul îi era bun. ÎI văzusem însă deja, în 
apartamentul lui Belghazi, când fusese cât pe-aci să mă doboare 
cu lovitura de cot. 

A repetat procedura pentru celălalt pantof. În lumina slabă de 
lângă ușă, unde stăteam, am întrezărit o imagine incitantă de 
piele și linii curbe, când decolteul rochiei i s-a îndepărtat pentru 
o clipă de trup. Știam că nu fusese un accident, însă spectacolul 
era incontestabil de calitate. 

Mi-am scos apoi și eu pantofii și am urmat-o în cameră. 
Lăsasem iluminatul la intensitate scăzută, astfel ca reflexia sa în 
ferestrele înalte din podea până în tavan să nu acopere 
imaginea portului și luminile zgârie-norilor din Hong Kong de pe 
fundal, totuși am văzut-o pe femeie înregistrând detaliile 
încăperii înainte de a admira panorama de afară. N-am putut să 
nu zâmbesc. Un civil s-ar fi repezit să admire mai întâi 
panorama spectaculoasă. 

Ea a privit după aceea spre măsuţa pentru cafea. 

— Laphroaig? a întrebat. 

— Cel vechi de treizeci de ani, am încuviinţat. ÎI știi? 

A aprobat din cap. 


VP - 140 


— Este favoritul meu. Îmi place chiar mai mult decât cel vechi 
de patruzeci de ani. Finalul de sherry este divin. 

Nu-i rău, mi-am spus. M-am întrebat ce altceva ar mai fi știut 
ea. In mod clar se pricepea la limbi străine, haine și spionaj. lar 
acum dovedea și cunoștințe despre whisky. Mâncare? Vinuri? 
Poezie? Tehnici sexuale tantrice? Am încercat să nu speculez 
prea mult în ultima privinţă. 

— Vrei un pahar? 

— Mi-ar plăcea. Doar o picătură de apă. 

Am turnat pentru fiecare dintre noi o măsură sănătoasă în 
paharele de cristal, după care i-am adăugat ei o picătură de 
apă, așa cum ceruse. l-am întins paharul, l-am ridicat pe al meu 
și, zâmbind și privind-o în ochi, am rostit: 

— L'Chaim. 

Ea s-a oprit brusc și m-a privit atentă. 

— Poftim? 

Am zâmbit nevinovat. 

— „Noroc”, nu-i așa? Nu așa se obișnuiește în Israel? 

Pentru o secundă am crezut că părea furioasă, dar apoi a 
zâmbit. 

— Kanpai, a zis și amândoi am râs. 

Fusese o replică bună. Totuși pauza aceea și reacţia de 
moment care-i urmase dezvăluiseră multe. 

Ne-am așezat la măsuţa pentru cafea. Delilah s-a instalat cu 
spatele la perete, având în dreapta fereastra. Eu m-am așezat în 
fotoliul capitonat de lângă sofa. Aveam spatele spre peretele de 
lângă fereastră, așa că nu vedeam panorama, dar am preferat 
oricum să mă uit la femeie. 

Pentru câteva clipe ne-am sorbit băuturile în tăcere. Delilah 
avea dreptate - sortul vechi de treizeci de ani, cu final în 
butoaie din lemn de cireș, combină izul oceanului și dulceața 
cireșelor ca niciun alt whisky, oferind o aromă și un gust fără 
egal chiar și printre celelalte varietăţi remarcabile de Laphroaig. 

După un minut sau două, ea a întrebat: 

— Cât de multe știi despre mine? 

— Nu prea multe. În majoritate sunt speculaţii. Probabil 
despre ce știi tu despre mine. 

— Crezi că sunt israeliană? 

— Nu ești? 

A zâmbit. Zâmbetul spunea: Haide, ești în stare de chestii mai 


VP - 141 


bune. 

Am strâns din umeri. 

— Da, ai dreptate. O femeie frumoasă, care vorbește arabă, 
știe să se autocontroleze, dar și să-i manipuleze pe alţii, 
încearcă să-l prăjească pe un tip care susţine diverse grupări 
islamice fundamentaliste... chiar așa, nu știu ce aș putea crede. 

— Asta-i tot ce știi într-adevăr despre mine? 

— Mai există și altceva? 

Ea a sorbit din Laphroaig și a făcut o pauză ca și cum ar fi 
reflectat asupra întrebării. După aceea a spus: 

— Nimeni nu lucrează complet singur. Chiar dacă-i vorba doar 
despre cei care te plătesc, există întotdeauna cineva la care te 
poți duce pentru informaţii. Dacă-ţi împărtășești ipotezele 
despre cine sunt eu persoanelor pentru care lucrezi, ai putea 
face situaţia periculoasă pentru mine. 

Nici măcar nu mă gândisem la așa ceva. Obișnuiesc să mă 
focalizez numai asupra posibilităţii ca o acţiune specifică să 
creeze pericol pentru mine. Presupun că asta înseamnă că sunt 
egoist, însă de aceea sunt în viaţă. 

— Amândoi suntem profesioniști, a continuat Delilah. Noi 
facem ceea ce trebuie să facem. Dacă ai nevoie de informaţii, le 
vei căuta. Insă ceea ce afli este posibil să-ţi aducă ție puţin, dar 
să mă coste pe mine foarte mult. 

— De ce nu-mi spui atunci? am întrebat-o. Zi-mi ce trebuie să 
știu. 

— Ce vrei mai mult? m-a privit ea. Noi am aflat deja prea 
multe accidental. Ne înţelegem reciproc obiectivele și înțelegem 
situaţia în care ne aflăm. Cu cât insiști mai mult, cu atât 
compromiţi mai mult capacitatea mea de a-mi îndeplini 
misiunea. Și cu atât crești periculozitatea situaţiei pentru mine 
personal. Cei cu care lucrez înțeleg perfect asta și este posibil 
ca la un moment dat să nu mă mai asculte când le voi spune să 
nu încerce să te înlăture. 

Am pus paharul pe masă și m-am ridicat. 

— Delilah, am rostit și tonul glasului mi-a coborât cu o octavă 
așa cum se-ntâmplă când simt că mă aflu la câteva secunde 
depărtare de la nevoia de a acţiona, ne aflăm aici ca să-ncercăm 
să găsim o cale de a coexista. Nu mă sili să decid că reprezinţi o 
amenințare. 

— Sau...? a înălțat ochii spre mine. 


VP - 142 


Nu am răspuns. Ea și-a pus de asemenea paharul pe masă, 
după care s-a ridicat și m-a înfruntat. 

— O să-mi rupi gâtul? Majoritatea bărbaţilor n-ar putea s-o 
facă - să știi că nu sunt atât de delicată -, dar în același timp 
știu că tu ai putea s-o faci. 

A făcut un pas spre mine. Am simţit un val de adrenalină și nu 
l-am putut pune în contextul corect. Cu o secundă mai devreme 
reacţionasem faţă de ea așa cum procedez reflex când ceva se 
dovedește periculos pe neașteptate, însă acum... nu mai eram 
sigur. Răsuflarea mea dorea să se iuțească și am controlat-o, 
nedorind ca femeia să simtă ceva. 

— Poate că eu sunt o ameninţare pentru tine, a continuat 
Delilah cu glas egal, dar nu pentru că aș dori să fiu așa, ci din 
cauza situaţiei. Atunci? Ești un profesionist. Fă ceea ce trebuie 
să faci. Elimină ameninţarea. 

S-a mai apropiat cu un pas, suficient ca să-i simt parfumul și 
să percep ceva revărsându-se dinspre ea, căldură sau 
electricitate. Alt val de adrenalină mi s-a răspândit prin piept și 
abdomen. 

— Nu? a întrebat ea, privindu-mă în ochi. De ce? Știi cum s-o 
faci. Uite. 

S-a întins, mi-a luat mâinile și le-a dus la gâtul ei. Pielea îi era 
caldă și mătăsoasă. l-am simţit pulsul sub degete. Bătea 
surprinzător de tare. l-am auzit respiraţia, intrând și ieșind pe 
nări. 

Nu intenţionasem să recurg la o cacealma, dar, cumva, o 
făcusem. lar acum ea cerea să-mi vadă cărțile. Rahat! 

In același timp însă Delilah nu era complet sigură pe sine. O 
trăda pulsul rapid și sunetele răsuflării. 

Și sunetele răsuflării mele, mi-am dat seama. Am căutat o 
cale prin care să recâștig iniţiativa, controlul situaţiei. Dar 
privind în ochii aceia albaștri, zărindu-i chipul încadrat de 
degetele mele care-i cuprindeau gâtul și expresia simultan 
temătoare și sfidătoare, aveam probleme. 

Ea și-a coborât apoi braţele de o parte și cealaltă a corpului și 
a ridicat foarte puţin bărbia, într-o postură de supunere totală și 
totuși oarecum batjocoritoare, insolentă. Am coborât ochii spre 
adânciturile adumbrite ale claviculelor ei, mai întâi într-o parte, 
apoi în cealaltă, și am fost aproape înfrânt de gândul ușurinţei 
cu care mi-aș fi putut trece palmele peste umerii aceia, purtând 


VP - 143 


cu ele materialul rochiei, coborându-l atât pe el, cât și lenjeria 
de dedesubt, până la încheieturile mâinilor și pântecele ei dintr- 
o singură mișcare fluidă, dezvelindu-i sânii, pielea, corpul. 

Era dispusă, dacă aș fi vrut. Știam asta și mai știam că totul ar 
fi fost plănuit, că mișcările noastre ar fi fost coregrafiate potrivit 
termenilor femeii, astfel încât ea să ofere ceea ce-mi doream, 
aidoma unui om binevoitor care oferă lapte unei pisicuţe 
flămânde, poate chiar mângâind-o pe micuța vagabondă pe 
căpșor, în timp ce ea lipăie cu lăcomie. 

M-am înfuriat brusc. Imaginea cu felina m-a ajutat să-mi 
retrag palmele de pe gâtul lui Delilah și să mă îndepărtez de ea 
cu un pas precaut. Gura mi se uscase. Am ridicat paharul cu 
Laphroaig. Am luat o înghiţitură. M-am așezat apoi pe fotoliu cu 
toată nepăsarea de care eram capabil. 

— Am avut dreptate în privinţa ta, am spus privind-o cum 
rămăsese în picioare. Realmente, nu te poţi controla. Asta-i tot 
ce ai. 

Ochii i s-au îngustat foarte puţin și am știut că avusesem 
dreptate. În judo, înfruntasem indivizi cu comportament similar. 
Aveau o singură mișcare foarte bună, un procedeu care 
funcţiona de fiecare dată, dar dacă puteai scăpa de el, dacă-i 
puteai supravieţui, erau practic scoși din luptă și nu-și mai 
reveneau. 

— la povestește-mi cum este? am continuat, simțind că acum 
controlam într-o măsură mai mare situaţia. Poţi măcar să stai de 
vorbă cu un bărbat fără să-ncerci să-i provoci o erecție? Ce vei 
face peste câţiva ani, când feromonii vor începe să-ţi dispară? 
Pentru că numai asta-i pentru tine. Poate că a mai fost și 
altceva, cândva, cu mult timp în urmă, însă acum n-a mai rămas 
nimic. 

Ochii i s-au mijit încă și mai mult și urechile au părut aproape 
că i se turtesc, lipindu-se de cap, într-o atitudine ciudată, 
sălbatică, de furie. E bine, am gândit. De asta aveam nevoie. 

— N-ai de gând să iei loc? am întrebat-o, arătând sofaua. N-o 
să mă culc cu tine. Și nici n-o să te ucid. Nu aici și nu acum. Am 
avut nevoie de o după-amiază întreagă ca să scap de arabul din 
lift și nu intenționez s-o fac din nou în seara asta. 

A zâmbit într-un fel care m-a făcut să mă întreb dacă nu 
cumva tocmai se închipuise omorându-mă și a înclinat capul 
spre mine, parcă spunând: /n regulă. Touché. 


VP - 144 


A revenit după aceea pe sofa și a terminat whisky-ul din 
pahar. Am luat sticla să i-l umplu. A ridicat paharul ca să mă 
ajute și am observat că mâinile ne tremurau amândurora. Am 
știut că și ea a observat asta. 

— Ce-ar fi să zicem că runda asta s-a terminat la egalitate? i- 
am propus. 

A zâmbit și a sorbit din Laphroaig. 

— Cred că ești generos, a spus. 

— Sunt pur și simplu onest. 

A zâmbit din nou, de data asta mai radios. 

— Eşti bun, să știi. Excepţional. 

— Da, ca și tine. 

Delilah a sorbit iarăși și m-a privit. 

— Ar fi fost interesant de văzut ce s-ar fi întâmplat dacă ne- 
am fi întâlnit în alte circumstanțe. 

— Vrei ca lucrurile să fie mai interesante decât au fost deja? 
am întrebat. 

Amândoi am izbucnit în râs și încordarea s-a destins. 

Am tăcut după aceea pentru o clipă, poate adunându-ne 
laolaltă, adaptându-ne la noua dinamică a situaţiei. Am decis să 
încerc să menţin atmosfera confortabilă pentru o vreme, 
gândindu-mă că ar fi util s-o fac să se simtă bine după schimbul 
acela dur. Eram conștient de faptul că în același timp doream ca 
schimbul să fie destins, să nu port cu Delilah discuţii în 
contradictoriu și, cu certitudine, să nu mă lupt, și m-am întrebat 
pentru o clipă de unde provenea de fapt decizia mea. 

— Ai fost cât pe-aci să mă trântești pe jos în apartamentul lui 
Belghazi, am spus. 

Ea a ridicat din umeri. 

— Am avut de partea mea factorul surpriză. Nu cred că te 
așteptai la cine știe ce din partea unei femei dezbrăcate. 

— Poate că nu, totuși ai folosit ce aveai la îndemână și ai 
folosit cu pricepere. Cine te-a antrenat? 

Întrebarea era directă și știam că ea o va privi ca pe altă 
încercare de a descoperi ceva revelatoriu. 

M-a privit câteva clipe în tăcere, după care a răspuns: 

— Krav Maga. 

Krav Maga este sistemul de autoapărare inventat și dezvoltat 
de forțele armate israeliene. În prezent este predat în toată 
lumea, de aceea simpla lui cunoaștere nu înseamnă că 


VP - 145 


practicantul este israelian. Delilah știa totuși că eu îi suspectam 
deja naționalitatea și afilierea, iar în contextul acesta declaraţia 
ei suna de asemenea ca o recunoaștere tacită. 

M-am întrebat cum ar fi fost cel mai bine să exploatez 
deschiderea infimă pe care se părea că o crease în mod 
deliberat. Am rostit: 

— Îmi place Krav Maga. Este practic. 

— Contează foarte mult cum este predat, a încuviinţat femeia. 
Și cum te antrenezi. Majoritatea artelor marțiale sunt predate ca 
niște religii. Ele se referă la credinţă, nu la fapte. 

Am zâmbit. 

— Oamenii au nevoie să creadă în ceva, chiar dacă sunt 
nevoiţi să inventeze obiectul credinţei. 

Delilah a încuviinţat iarăși. 

— Chiar dacă credinţa respectivă este greșită. Noi însă nu 
beneficiem de luxul acesta. Noi avem nevoie de ceva care să 
funcţioneze. 

Noi. Se pregătea să-mi spună ceva. 

N-o forța. Las-o să vorbească așa cum dorește ea. 

— Pe tine cum te-au antrenat? am întrebat-o. 

— Ştii bine. O mulţime de condiţionări bazate pe scenarii. O 
mulţime de contacte fizice. În timpul instruirii, mi-au spart nasul, 
poţi să vezi? Evident că l-am operat după aceea, dar dacă te uiţi 
cu atenţie, poţi zări cicatricele. 

M-am uitat și am distins o cicatrice subţire ca firul de păr la 
rădăcina nasului, urmele unei fracturi urâte reparate de un 
chirurg estetician priceput. N-ar fi însemnat absolut nimic, dacă 
n-aș fi știut unde să mă uit și ce să înțeleg. 

— Sună destul de dur, am comentat. 

— Așa a și fost. În cazul meu, au împins lucrurile mai departe 
decât pentru majoritatea, deoarece misiunile mele sunt 
speciale. Eu sunt singură pe teren pentru perioade lungi, de 
obicei fără acces la arme, sau cel puţin nu la armele 
tradiţionale. 

Am tăcut iarăși amândoi. Ea a sorbit din Laphroaig și a 
întrebat: 

— Şi tu? ` 

— În majoritate judo, am răspuns. În Kodokan. 

Dacă fusese instruită în Krav Maga, ar fi trebuit să știe despre 
ce era vorba. 


VP - 146 


M-a fixat cu privirea. 

— Crezusem că prizele la gât sunt ilegale în judo. 

— Așa-i, am aprobat văzând că avusesem dreptate în privința 
cunoștințelor ei. Eu învăţ chestiile speciale din altă parte. Din 
cărţi și materiale video. De asemenea, obișnuiam să le practic 
cu câţiva parteneri care-mi împărtășeau unele interese. 

— Și altceva? După cum te-am văzut mișcându-te, n-ai învăţat 
toate astea practicând judo ca pe un sport obișnuit. Nici chiar 
consultând alte cărți și materiale video. 

— Așa este, ai dreptate. Este foarte util când petreci un 
deceniu în război. Îți dezvolţi o anumită atitudine. 

Din nou tăcere. După aceea Delilah a spus: 

— Așadar chiar ești cel care credeam că ești. 

Am strâns din umeri. 

— Bănuiesc că știi deja o parte despre asta, da. 

— Tot așa cum și tu știi o parte despre mine. 

Asta-i deci. 

— Ești israeliană, am spus. Din Mossad. 

Delilah și-a ferit ochii și a înclinat capul ușor spre un umăr, de 
parcă ar fi reflectat la cuvintele mele. După aceea a zis: 

— Ce contează ce sunt și din ce organizaţie fac parte? Din 
punctul tău de vedere, nu cred că contează absolut deloc. 

Nu avea să-mi spună - mă înșelasem în privinţa asta. Sau 
poate că-mi spusese deja, în stilul ei indirect, iar mie îmi 
scăpase. Nu eram sigur. 

A sorbit din Laphroaig și a continuat: 

— Însă din punctul meu de vedere, afilierea ta contează foarte 
mult. Informaţiile pe care le-am putut strânge despre tine 
sugerează că lucrezi pentru Partidul Liberal Democrat japonez. 
Nu înţeleg totuși ce interes ar putea avea PLD faţă de Belghazi. 
De aceea presupun că, cel puţin acum, ești plătit de americani. 
lar asta mă neliniștește. 

— De ce? 

A deschis braţele, cu palmele îndreptate spre tavan, parcă 
spunând: Nu-i clar? 

— Ei sunt mari și împărţiţi în multe facțiuni, a răspuns, așa că 
nu sunt discreţi. Trebuie să fii precaut cu ei. Nu știi niciodată 
exact cu cine ai de-a face. 

— Ce vrei să spui? 

Delilah și-a pus mâinile în șolduri, s-a lăsat pe spate pe sofa și 


VP - 147 


și-a destins umerii. Întreaga suită de gesturi spunea: Oare face 
pe prostul sau chiar asta-i realitatea? După o clipă a început să 
vorbească, așa că am bănuit că decisese pentru a doua 
alternativă. N-ar fi trebuit să mă deranjeze - ba chiar dimpotrivă 
-, totuși m-a afectat puţin. Mi-am liniștit mândria, reamintindu- 
mi că în general este bine să fii subestimat. 

— Ei ţi-au explicat de ce vor să-l îndepărteze pe Belghazi? m-a 
întrebat ea. 

— Da. 

— ȘI i-ai crezut? 

Am strâns din umeri. 

— Abia dacă i-am ascultat. 

Delilah a izbucnit în râs. 

— Probabil că ţi-au povestit despre reţelele lui de arme, 
despre teroriști, conexiunile cu grupări fundamentaliste, bla-bla- 
bla. 

Expresia dispreţuitoare, redată în engleza ei cu accent m-a 
surprins și am râs fără să vreau. 

— Adică totul a fost invenţia lor? am întrebat-o. 

— Nu, a clătinat femeia din cap. Totul este perfect adevărat. 
lar eu sunt sigură că unele facţiuni din guvernul american nu 
sunt încântate din cauza asta și pot chiar încerca să acţioneze 
cumva în privinţa respectivă. Repet - unele facțiuni. 

— Ce ar vrea să însemne asta? 

Ea a zâmbit și a spus: 

— Ştii... nici măcar nu mi-ai zis cum te numești. 

Am privit-o în ochi și am zis: 

— Spune-mi John. 

— John, așadar, a rostit ea de parcă ar fi testat sunetul. 

— Povesteai despre „unele facțiuni”... 

Delilah a înălțat din umeri. 

— Haide să spunem doar că America este o ţară foarte mare. 
În ea există multe interese concurenţiale și este posibil ca nu 
toate să-l considere pe Belghazi ca fiind un individ chiar așa rău. 

— Ce ar vrea să însemne asta? am repetat eu. 

— Te-ai gândit la motivul pentru care ei vor să fii „prudent” în 
această misiune specifică? 

— Da, am o idee generală. 

— Bine, atunci ascultă-mă. S-a aplecat înainte și a ridicat 
mâinile cu degetele ușor rășchirate și palmele dispuse față în 


VP - 148 


față, de parcă ar fi încadrat o fotografie. Indiferent care ar fi fost 
facțiunea care te-a angajat, ei sunt evazivi. Vor să-și poată nega 
oricând implicarea. Faţă de cine s-o nege? Și te-ai gândit în ce 
poziție ești pus în felul ăsta? 

Limbajul corporal relativ accentuat era inedit. Vedeam acum 
altă parte a personalităţii ei, poate una pe care obișnuia s-o 
ascundă. /nteresant. 

Am căzut o clipă pe gânduri. 

— Păi aș zice că sunt pus în aceeași poziţie în care am fost 
dintotdeauna. 

— Din punct de vedere calitativ, poate că da, a fluturat 
Delilah dintr-o mână ţinută cu palma în jos, poate îndepărtându- 
mi replica în mod inconștient. Din punct de vedere cantitativ 
însă, situaţia poate fi mai rea. Cine crezi tu că l-a trimis pe 
individul din ascensor? 

Am tăcut, spunându-mi, Pe jumătate am crezut că tu l-ai 
trimis. Cu glas tare am răspuns: 

— Nu știu. 

A încetat să-și mai fluture mâna și a împuns aerul cu degetul 
arătător. 

— Corect! Există mulți jucători posibili care să încerce să te 
contracareze acum. Toţi cei care au de câștigat de pe urma 
activităţilor lui Belghazi. 

Sau care mai vor să-l țină în viață până obțin acces la laptopul 
lui, am gândit. M-am întrebat dacă îmi spunea toate astea ca să 
mă abată de pe pistă. Sau poate că încerca să sublinieze lipsa 
de speranţă a situaţiei mele, de a mă încuraja să abandonez. 
Poate... 

— Am știut dintotdeauna, am spus, că domeniul meu de 
activitate n-are șanse să câștige un concurs de popularitate. 

Delilah a râs. Am luat sticla și am umplut paharul ei, apoi pe 
al meu. 

Îmi plăcea râsetul ei. Era o combinaţie neobișnuită de 
dezacorduri: răgușit, dar în același timp dulce; feminin prin 
sofisticare, însă de asemenea cumva copilăros în timbrul său 
încântat; condimentat cu o urmă de ironie, însă care părea mai 
degrabă înrădăcinată în absurd, decât în sarcasm sau cruzime. 
Am zâmbit, simţindu-mă bine, și mi-am dat seama că whisky-ul 
începea să mă ameţească ușor. 

Ea s-a lăsat pe spate și a sorbit puţin, făcând o pauză cu 


VP - 149 


paharul sub nări. Mi-a plăcut asta, mi-a plăcut că-i aprecia 
aroma. Am procedat și eu la fel. 

— Tot ce știi tu cu certitudine, a zis Delilah, este că cineva se 
găsește pe urmele tale. Inţelegi ce-nseamnă asta pentru mine? 
Cineva ar putea face conexiunea. lar eu nu operez ca tine. Eu nu 
mă bucur de luxul de a mă putea ascunde. Pentru a face ceea 
ce trebuie să fac, eu trebuie să fiu aproape și să rămân aproape. 

Apela acum la sentimente. O abordare bidirecţională: 
orientată atât spre logică, în ideea că situația se schimbase și 
eu nu-mi mai puteam îndeplini misiunea, cât și spre emoţii, 
sugerând că dacă aș fi continuat totuși să încerc, ea avea să 
plătească. 

— Înţeleg ce spui, i-am zis, dar înțeleg de asemenea de unde 
vii. lar partea a doua mă face să cad pe gânduri în privinţa 
primei părți. 

M-am simţit puţin trist s-o spun. Lucrurile fuseseră atât de 
relaxate pentru o vreme... Doamne, mă afecta whisky-ul. De 
obicei nu sunt sentimental. 

— Corect, a aprobat ea din cap, totuși nu ţi-am spus niciun 
neadevăr. Scotocește niţel - ocolindu-mă pe mine, dacă poţi, te 
rog - și o să vezi. 

Am încuviințat. 

— Scotocirea se derulează deja. Discret însă, iar tu nu faci 
parte din ea. 

Nu era tocmai adevărat, dar aveam să mă întreb mai târziu 
cum ar fi putut-o afecta informaţiile pe care i le cerusem lui 
Kanezaki. 

Am sorbit din Laphroaig și am urmat: 

— Oricum, trebuie să aflu de unde provine scurgerea asta de 
informaţii, ca s-o pot astupa. 

— Crezi că problema este în partea ta? 

Am strâns din umeri. 

— N-ar fi prima dată. Am aflat de mult că este periculos de 
lucrat cu democraţiile. Ele sunt stânjenite de verificări și 
balanţe, de intervenţiile opiniei publice, așa că și-au dezvoltat 
stimuli pentru a descoperi modalităţi de a face lucrurile altfel 
decât după litera manualului. Uneori este niţel mai greu să 
descoperi cu cine lucrezi de fapt. 

Delilah a zâmbit. 

— Vrei capul lui Castro? Angajează Mafia. 


VP - 150 


l-am răspuns la zâmbet. 

— Exact. Sau, dacă Congresul nu va aproba fondurile, 
finanţează-i pe contras prin intermediul sultanatului Brunei. 

— Sau finanţează aproape orice, punându-i pe saudiţi să 
plătească. 

— Da, nu-ţi face griji, ţi-am înțeles ideea. 

Ea a mișcat palmele în sus și în jos, ca un pieton care încearcă 
să oprească un automobil care se apropie, printr-un gest 
simultan nerăbdător și rugător. 

— Scuză-mă dacă sunt enervantă prin repetare, însă trebuie 
să înţelegi că 11 Septembrie a adus America într-o stare de 
schizofrenie. Țara s-a dedicat „războiului împotriva 
terorismului”, dar continuă să plătească miliarde de dolari 
saudiţilor, știind că dolarii aceia finanţează toate grupările cu 
care SUA pretind că sunt în război. Cincisprezece din cei 
nouăsprezece teroriști implicaţi în 11 Septembrie au fost saudiţi, 
dar nimeni nu suflă un cuvânt despre asta. Iți poţi imagina care 
ar fi fost reacţia dacă ei ar fi fost iranieni sau nord-coreeni? Cred 
că dacă America ar fi o persoană, un psihiatru ar declara că 
suferă de negare psihologică profundă. Nu știu cum ai putea 
avea încredere într-un asemenea angajator. 

— Tu ai încredere în al tău? am întrebat-o. 

Delilah a plecat ochii. Mâinile i-au coborât în poală. După o 
clipă, a zis: 

— E complicat. 

— N-a sunat tocmai ca un vot de încredere acordat cu ochii 
închiși. 

A oftat. 

— Am încredere în intenţiile lor. Unele... politici sunt stupide și 
demodate, totuși nu trebuie ca eu să fiu de acord cu toate 
deciziile pentru a ști că ei fac ce-i corect. 

Din limbajul corpului și glasul ei, am știut că întrebarea mea o 
tulburase. Însă nu pentru motivele pe care tocmai le articulase. 
Mai exista ceva. 

— Ei au încredere în tine? am întrebat-o. 

A zâmbit și a dat să răspundă, apoi s-a oprit. A plecat din nou 
ochii. 

— Și asta-i... complicat, a zis. 

— În ce fel? 

Delilah s-a uitat la stânga și la dreapta, ca și cum ar fi căutat 


VP - 151 


un răspuns. 

— Ei m-au instruit și m-au antrenat, a răspuns după o clipă. ȘI 
sunt bună în ceea ce fac. Sunt descurcăreaţă, iar misiunile mele 
anterioare o demonstrează. 

A sorbit din Laphroaig și am așteptat-o să continue. 

— Dar, haide s-o recunoaștem, în esenţă împart același pat cu 
inamicii. Literalmente. lar unora le vine greu să treacă peste 
asta. Ei se-ntreabă ce simt eu oare, dacă nu cumva este posibil 
să mă... contaminez sau așa ceva. 

— Și ce simţi? am întrebat-o, neputând să mă abţin. 

Și-a întors ochii de la mine. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. 

Am încuviinţat din cap și am rămas amândoi tăcuţi pentru o 
vreme. După aceea am rostit: 

— Îţi asumi foarte multe riscuri cu operaţiunea asta. Poate 
chiar mai multe ca de obicei. Unii ar putea susţine că, după 
apariţia mea pe scenă, după apariţia arabului din lift, situaţia a 
devenit inacceptabil de încinsă pentru tine, că ar trebui să pleci 
de aici. Totuși n-ai făcut-o. 

Mi-a zâmbit, dar neconvingător. 

— Încerci să dovedești ceva? am urmat eu. Încerci să câștigi 
respectul cuiva, riscându-ţi viața aici? 

— Ce ai ști tu despre așa ceva? a replicat. 

Tonul îi era ușor ascuţit și am suspectat că atinsesem un 
punct sensibil. 

Am zâmbit înţelegător. 

— Am luptat de partea americanilor în Vietnam. Împotriva 
„galbenilor”, „maimuţoilor” și „ochilor-oblici”. Uită-te la faţa 
mea, Delilah. 

Ea s-a uitat. 

— Înţelegi ce vreau să spun? am continuat după aceea. Am 
avut nevoie de ani de zile ca să înţeleg motivul pentru care 
eram dispus să fac unele dintre lucrurile pe care le-am făcut 
acolo. 

A încuviinţat din cap, apoi a golit ce-i mai rămăsese în pahar. 

— Da, înţeleg. În cazul ăsta, ai ști într-adevăr despre ce 
vorbesc. 

— Și crezi totuși că ei merită? Te trimit în misiunile astea, cu 
riscuri uriașe pentru tine, tu vii cu rezultatele dorite și tot n-au 
încredere în tine? De ce te mai obosești? 


VP - 152 


— De ce mă mai obosesc? a repetat ea, lăsându-și capul spre 
un umăr, de parcă ar fi încercat să vadă în mine ceva ce nu 
observase până atunci. Ai văzut vreodată un prunc cu picioarele 
smulse de o bombă? l-ai văzut mama, ţinându-l, înnebunită de 
durere și oroare? 

Pentru majoritatea oamenilor, întrebarea era pur retorică. Nu 
însă și pentru mine. 

— Da, am rostit cu glas încet. Am văzut. 

Delilah a făcut o pauză, m-a privit și a zis: 

— Ei bine, munca mea împiedică apariţia unor asemenea 
coșmaruri. Când îmi fac treaba bine, când noi subminăm fluxul 
de bani și materiale spre monștrii care îmbracă veste cu 
explozibili, otravă pentru șobolani și cuie, un prunc care altfel ar 
fi murit va trăi, o familie care ar fi jelit pe vecie va fi scăpată de 
durerea aceea sau minți care ar fi fost distruse de traumă vor 
rămâne intacte. 

A tăcut puţin, după care a urmat: 

— Oare ar trebui să mă retrag? Pentru că șefii mei, care ar 
trebui să știe mai bine, nu au încredere în mine? Da, atunci le 
pot spune  îndureraţilor, amputaţilor și celor permanent 
traumatizaţi că aș fi putut face ceva pentru a-i salva, dar n-am 
făcut-o, pentru că n-am fost tratată suficient de respectuos de 
superiori. 

S-a uitat la mine, îmbujorată la față, cu umerii ridicându-se și 
coborând în ritmul răsuflării. 

Am simțit o combinaţie stranie de admiraţie, atracţie și 
rușine. Am sorbit zdravăn din Laphroaig, golind paharul. Am 
reumplut paharul ei, apoi pe al meu. 

— Ești norocoasă, am spus după câteva clipe. 

Delilah a clipit scurt. 

— Poftim? 

Am închis ochii și mi-am masat ușor tâmplele. 

— Ești norocoasă deoarece crezi în ceva așa cum crezi... Am 
deschis ochii. Doamne, nu-mi pot imagina! 

După o pauză lungă, ea a rostit: 

— Nu mă simt defel norocoasă. 

— Sunt sigur. Am folosit un cuvânt greșit. Ar fi trebuit să spun 
„privilegiată”. Nu-i același lucru. 

Mi-am masat din nou tâmplele. 

— Îmi pare rău pentru ce am spus mai devreme. Că n-ar 


VP - 153 


trebui să te mai obosești. În decursul anilor mi-am dezvoltat 
obiceiul de a... preîntâmpina trădarea. Este vital să mă gândesc 
la posibilitatea trădării și să mă apăr de ea. Poate că asta-i 
adevărat pentru mine, dar n-ar trebui să fie adevărat pentru toți 
oamenii. N-ar trebui să fie adevărat pentru cineva ca tine. 

Niciunul dintre noi n-a mai spus nimic câteva clipe. Apoi 
Delilah a întrebat: 

— La ce te gândești? 

Am așteptat o secundă, apoi am zis: 

— Că-mi place cum gesticulezi din mâini când vorbești. 

Era doar o parte din gândurile mele. 

Ea a coborât ochii pentru o secundă, privindu-și mâinile, parcă 
verificând dacă nu cumva gesticulau chiar în clipa aceea, după 
care a râs încetișor. 

— De obicei nu fac asta. M-ai enervat. 

— Nu gesticulezi doar când ești enervată. 

— Aha... Ei bine, o fac când uit de mine. 

— Și când se-ntâmplă asta? 

— Rareori. 

— Ar trebui s-o faci mai des. 

— Este periculos. 

— De ce? 

— Ştii bine de ce. Trebuie să te autoprotejezi. 

Expresia îi era atât de neutră, încât știam că se autocontrola 
conștient. A sorbit din Laphroaig și a întrebat: 

— Și tu? Tu ce faci? 

— Eu nu mă apropii. 

— Ti-am spus că nu mă bucur de luxul ăsta. 

Am privit-o în ochi și am zis: 

— Nu m-am gândit niciodată că ar fi un lux. 

Privirea lui Delilah a fost vizibil mai prelungă. În mod clar, 
onestă. Posibil încurajatoare. 

M-am ridicat și m-am așezat lângă ea pe sofa. Și-a arcuit 
foarte puţin o sprânceană și a spus: 

— Mi se păruse că abia ai spus că nu te apropii. 

Zâmbea însă ușor, iar în ochi i se citeau notele acelea calde 
de ironie și umor. g 

— Asta-i problema când îţi faci propriile reguli, am spus. In jur 
nu există nimeni care să te tragă de mânecă dacă le încâlci. 

— Crezusem c-ai spus că n-o să te culci cu mine. 


VP - 154 


— Așa este. 

Am mai privit-o un moment, apoi m-am aplecat încet spre ea. 
S-a uitat în ochii mei, după aceea la buze și a revenit la ochi. 

M-am oprit. Feţele noastre erau despărțite de numai câţiva 
centimetri. Simţeam o undă vagă de parfum rar, poate ceva ce 
Delilah comandase în flacoane scumpe, lucrate manual, de la un 
magazin exclusivist din Milano sau Paris. Parfumul exista acolo, 
însă nu-l puteai detecta complet, precum rămășiţa unui vis în 
clipa trezirii sau o imagine remanentă care se destramă de pe 
retină după o fulgerare intensă de lumină, ori amintirea unui 
chip pe care l-ai cunoscut și iubit în urmă cu o viaţă. Ceva 
suficient de real pentru a te atrage, pentru a te face să dorești 
să-l apropii, să-l recapeţi înainte de a se îndepărta din nou și a-l 
pierde pe vecie. 

Mi-am apropiat capul și mai mult și am sărutat-o. A acceptat 
sărutul, dar nu pot spune că a fost entuziastă și după o clipă m- 
am retras ușor și am privit-o. 

— Unii ar putea numi acțiunile tale ca fiind „semnale mixte”, a 
spus ea. 

Zâmbea, totuși tonul îi era destul de serios. 

— Am într-adevăr o natură conflictuală. Toţi psihologii militari 
au spus asta. 

— Acum câteva minute, mă puneai cu botul pe labe, mai ţii 
minte? 

Am clătinat din cap. 

— Nu pe tine, ci pe alter ego-ul tău. El nu mă interesează. 

— Şi de unde știu că ai fi interesat de ceea ce ascunde el? 

— Îmi place ce am văzut până acum. 

Delilah m-a privit. 

— Poate că ai avut dreptate. Poate că nu pot să fiu decât o 
actriță. Un pozeur. 

— Ar fi trist, dacă ar fi adevărat. 

— Tu însuţi ai spus-o. 

— Încercam doar să mă vâr pe sub pielea ta. 

— Ai și făcut-o. 

— Arata-mi c-am greșit. 

— Nu știu dacă așa este. 

l-am privit picioarele și sânii cu lascivitate prefăcută, după 
care am spus: 

— Bine, o să mă mulțumesc cu alter ego-ul. 


VP - 155 


Ea a râs, apoi s-a oprit și s-a uitat la mine, din nou 
pătrunzător. S-a aplecat înainte și ne-am sărutat iarăși. 

De data asta, sărutarea a fost mai bună. Avea o nesiguranţă, 
ezitarea unui armistițiu, impresia a ceva ce se mișca lent, dar 
care avea un moment de inerție important. 

Delilah a deschis mai mult buzele și limbile noastre s-au 
întâlnit. O dată în plus, senzaţia a fost de încercare: o explorare, 
nu un asalt pripit, o testare a apelor, nu un plonjon nesăbuit. 

A trecut un minut, poate două, iar sărutul a devenit mai puţin 
prudent, mai pasional; mai puţin calculat și mai degrabă un 
lucru în sine. Intensitatea i-a crescut și s-a diminuat, parcă dând 
ascultare unei forţe care ne scăpa de sub control. Am absorbit 
toate aspectele diferite ale gurii femeii, care mi-au străbătut 
conștiința ca imagini iluminate de o lumină stroboscopică: limba 
ei, buzele, dinţii, apoi din nou limba; senzaţia delicioasă a 
întregului, pragul acela nou spre personalitatea ei complexă. 

Mi-a prins buza inferioară între dinţi și buze, și a ţinut-o așa 
un moment, apoi i-a dat drumul și s-a retras încetișor. Ne-am 
privit ochi în ochi. Ea a zâmbit. 

— Îmi place gustul tău, a rostit. 

— Da, și eu mă gândeam la același lucru. Probabil că-i de la 
Laphroaig. 

A încuviinţat printr-un sunet care aducea perfect cu un tors de 
pisică. 

— Asta-i doar o parte. Cealaltă parte ești tu. 

l-am zâmbit. 

— Gustul exotic al Orientului? 

Delilah a râs. 

— Nu, doar tu. 

Am făcut dragoste pe pat. La un moment dat a existat o 
dezbatere glumeaţă despre cine trebuia să fie deasupra, 
discuţie pe care am soluţionat-o prin recurgerea la ambele 
opţiuni, plus alte câteva. Corpul îi era pe atât de lasciv și de 
minunat pe cât promisese imaginea pe care o întrezărisem în 
apartamentul lui Belghazi, și mișcările ei dovedeau o experienţă 
neafectată și un entuziasm care m-au dus cu gândul la 
siguranţa de sine pe care o văzusem prima dată în recepţia din 
Mandarin Oriental. 

Am folosit un prezervativ, despre care am presupus că era 
unul dintre cele câteva obiecte practice pe care le-ar fi avut în 


VP - 156 


mod curent în poșetă. Era inteligent din partea ei. În întâlnirile 
mele, din păcate rare, cu pasiunea reală, nu sunt atât de 
precaut pe cât artrebui să fiu. Logica este de felul: După atâtea 
gloante la care am supraviețuit, ar trebui să fiu imun la bolile 
transmise sexual. O prostie, știu. Mai probabil ar fi fost ca soarta 
să-și satisfacă gustul pentru ironie, ucigându-mă cu SIDA sau 
altă alternativă neplăcută. 

După aceea am stat întinși pe o parte, faţă în față, cu 
capetele sprijinite languros pe perne îndoite. Delilah s-a întins și 
și-a plimbat vârful unui deget peste buzele mele. 

— Zâmbești, mi-a spus. 

Am înălţat o sprânceană. 

— Dar ce crezuseși - c-o să mă încrunt? 

A râs. Cuvintele și comportamentul ei păreau îndeajuns de 
autentice, totuși era o profesionistă. 

Dacă începea să se destăinuie, trebuia să presupun că era o 
tactică, un mijloc spre atingerea unui scop. Și tot nu puteam fi 
sigur în privinţa motivelor ei, în privinţa celor ce ar fi putut să 
încerce pe când eram la Mandarin Oriental. Păcat că înţelegerea 
aceea continua să existe, glacială, și acum, aici, între noi, dar n- 
aveam ce face. 

— Cum de te-ai apucat de treaba asta? am întrebat-o. 

A strâns din umeri. 

— Uneori mă-ntreb și eu. 

— Povestește-mi. 

— Am răspuns unui anunț din ziar, la fel ca tine. 

Am așteptat. Nu avea niciun rost să spun mai multe. Dacă nu 
voia să vorbească despre asta, n-avea s-o facă. 

Am tăcut din nou amândoi, după care ea a spus: 

— În copilărie am fost slăbănoagă, dar la vârsta de 
paisprezece ani am început să mă dezvolt. Băieţii și bărbaţii au 
început să se uite după mine. Nu știam exact după ce se uitau, 
dar îmi făcea plăcere. Îmi plăcea că eu aveam ceva ce-și doreau 
ei. Îmi conferea un soi de putere. 

— Probabil că-i scoteai din minţi, am spus amintindu-mi cum 
fusesem la vârsta aceea, intoxicat de testosteron și 
unidirecţionat ca o rachetă ghidată termic. 

Delilah a încuviinţat. 

— Pe mine însă nu mă interesau băieții de vârsta mea. Nu știu 
de ce... păreau pur și simplu prea tineri. Fanteziile mele erau 


VP - 157 


legate întotdeauna de bărbații mai vârstnici. 

S-a ridicat puţin pe pernă. 

— Când aveam șaisprezece ani, un prieten al tatii din armată 
s-a mutat cu serviciul în orașul nostru. A stat două luni la noi, în 
timp ce și-a căutat un apartament. Se numea... îi voi spune Dov. 
Avea patruzeci de ani și era un erou de război, brunet și arătos, 
cu ochi superbi și blânzi. De fiecare dată când mă uitam la el, 
mă simţeam cuprinsă de o senzație ciudată și trebuia să-mi 
feresc privirea. Întotdeauna se purta ca un gentleman cu mine, 
totuși uneori îl surprindeam privindu-mă precum ceilalți bărbați, 
deși se părea că încerca să se controleze. 

Când mi-am dat seama că se uita la mine în felul acela, a 
fost... excitant. El era un bărbat, un erou de război, chipeș și 
inteligent, mult mai vârstnic și mai sofisticat decât mine, totuși 
aveam un soi de putere asupra lui. Am început să... 
experimentez cu puterea. Să testez, cumva, pentru a înțelege 
ce era. Râdeam la vreo remarcă de-a lui și-l priveam în ochi o 
clipă în plus. Sau îl atingeam când treceam pe lângă el. Nu 
intenţionam ca asta să ducă undeva; nici măcar nu știam că ar 
putea duce undeva cu un bărbat ca Dov, sau unde ar putea fi 
locul acela. 

Într-o zi, când ai mei erau plecaţi, m-am îmbrăcat cu hainele 
pe care le consideram cele mai sexy: un top bikini alb și un 
sarong de aceeași culoare. Am ciocănit apoi la ușa lui. Inima îmi 
bubuia, așa cum se întâmpla de fiecare dată când mă aflam în 
preajma lui sau măcar mă gândeam la el. L-am auzit spunând 
„Intră” și am dat curs invitaţiei. Stătea la un birou mic, iar când 
m-a văzut, s-a ridicat, apoi s-a învăpăiat la faţă și a ferit ochii. 
Inima a-nceput să-mi bată încă și mai tare. l-am spus că 
intenționam să mă duc la plajă - locuiam aproape de mare - și 
voiam să știu dacă nu venea și el să înoate. Dov n-a spus nimic, 
ci s-a mulțumit să mă privească pentru o secundă, după care și- 
a ferit din nou ochii. Mi-am dat seama că-i puteam auzi 
respiraţia. Eram foarte tânără pe atunci și nu știam nici măcar 
ce putea însemna asta, dar m-a excitat. Și m-am simţit 
stângace, fiindcă el nu-mi răspunsese. Nu știam ce să zic, așa că 
am fluturat ușor cu palma în dreptul feței și am spus: „Ce cald 
este aici!” și într-adevăr mă simțeam încinsă. Dov a continuat să 
tacă și doar m-a privit cu o expresie foarte stranie - zâmbind, 
dar aproape ușor chinuit, ca și cum suferea de dureri și încerca 


VP - 158 


să fie curajos - și am văzut că-i tremurau palmele. M-am simţit 
neliniștită fiindcă nu-mi răspundea, așa că, încercând pur și 
simplu să fac conversaţie, am rostit: „Nu-i nimic dacă nu vrei să 
înoţi” și mi-am dat seama că glasul îmi tremura în aceeași 
măsură ca mâinile lui. 

Buzele i s-au mișcat, dar nu s-a auzit niciun cuvânt. Apoi ela 
întins mâna și m-a atins pe un obraz cu dosul degetelor. Am fost 
surprinsă și am făcut un pas iute îndărăt. Și-a retras palma și și- 
a cerut scuze imediat. N-am știut ce voia să zică prin asta sau 
de ce mă retrăsesem eu; tot ce am știut în clipa aceea a fost că 
doream ca el să mă atingă, că o doream mai mult ca orice și, 
fără să mă gândesc, i-am prins mâinile în ale mele și am spus: 
„Nu, nu, e-n regulă!” După aceea Dov s-a uitat la mine cu ochii 
lui negri și frumoși, mi-a prins chipul în palme și m-a sărutat. A 
fost primul meu sărut adevărat și am simţit că-mi vine să leșin 
de plăcere. M-am putut auzi gemând în gura lui, iar el gemea de 
asemenea. Și știi ceva? Când și-a pus mâinile pe trupul meu, 
doar pe șolduri și pe sâni, am juisat. Aceea a fost altă premieră 
pentru mine - nici măcar n-am știut că se întâmpla, însă nu 
puteam respira, am simţit o explozie de plăcere, iar apoi m-am 
rezemat moale de el, plângând. M-a strâns în brațe, mi-a 
mângâiat părul și mi-a repetat întruna că-i părea rău, dar eu nu 
puteam vorbi, așa că doar scuturam din cap și plângeam pentru 
că momentul era așa minunat, pentru că el era așa minunat. 

Am zâmbit, dorindu-mi să cred că povestea era adevărată, că 
Delilah îmi arăta ceva mai mult din persoana dinapoia celei pe 
care o numea „pozeur”. Poate că așa era. Chiar dacă ar fi fost 
un pseudonim, Dov era un nume israelian. Din câte îmi puteam 
da seama din cronologie, era posibil ca Războiul de Șase Zile al 
Israelului să fi fost conflictul în care el se distinsese ca erou. 
Orașul ei de lângă mare putea fi Tel Aviv sau Eilat. 

Sau poate că nu era altceva decât o poveste pe care o 
spusese de atâtea ori și pentru atâtea motive, încât ajunsese s-o 
creadă chiar ea. Poate că era o încercare de a mă determina să- 
mi dezvolt o afecţiune, să-mi deformez obiectivitatea, să-mi 
încețoșez judecata. 

Însă îmi puteam reaminti și ulterior de toate posibilităţile 
acelea nedorite. Nu vedeam rostul de a le explora acum. 

— A făcut dragoste cu tine? am întrebat-o. 

— Nu. Nu atunci. Deși ar fi putut. Ar fi putut să facă orice cu 


VP - 159 


mine. 

— Ce s-a-ntâmplat după aceea? 

Delilah a zâmbit. 

— Ne-am promis reciproc că nu se va mai întâmpla niciodată, 
că era greșit fiindcă el era cu atâţia ani mai vârstnic decât mine 
și fiindcă ar fi fost un dezastru dacă aflau părinţii mei. Totuși n- 
am putut sta departe unul de celălalt. Fratele meu era pe atunci 
în armată și a fost ucis chiar în anul acela. Nu cred că aș fi putut 
rezista șocului fără Dov. El înțelegea războiul și trecuse prin 
multe pierderi. A fost singurul care m-a putut alina. 

— Trebuie să fi fost groaznic pentru ai tăi. 

— Au fost distruși sufletește. Mulţi au fost de părere că noi 
nici măcar n-ar fi trebuit să luptăm acolo unde o făceam, așa că 
reacţia lor a fost de felul: „Pentru ce a murit fiul nostru cel 
minunat?” Nu era același lucru cu pierderea cuiva în celelalte 
războaie, despre care toţi știau că fuseseră de apărare. A fost 
mai degrabă... a fost ca o irosire. Înțelegi ce vreau să spun? 

Nu putea vorbi decât despre Liban. Dacă inventase totul, era 
o născocire impresionantă. 

Mi-am desprins ochii de la ea, gândindu-mă la prima mea 
călătorie din Vietnam spre SUA, când lucrul cel mai bun la care 
puteai spera din partea concetăţeanului american mijlociu când 
afla că ai luptat în război era o stânjeneală politicoasă și dorința 
de a schimba subiectul. lar de multe ori te puteai aștepta la 
chestii mult mai rele. 

— Unul dintre lucrurile cele mai crude pe care le poate face o 
societate, am rostit, este să-și trimită tinerii la război cu un 
„permis pentru crimă”, după care să-i anunţe la revenirea acasă 
că permisul nu mai era valabil. America a procedat la fel în 
Vietnam. 

Delilah m-a privit și a încuviințat. Am tăcut o vreme, după 
care eu am întrebat: 

— Ce s-a-ntâmplat până la urmă cu Dov? 

Ea a zâmbit. 

— Și-a găsit un apartament și s-a mutat. Eu am plecat la 
colegiu. Acum el este însurat și are doi fii. 

— Vă mai vedeți? 

A strâns din umeri. 

— Nu foarte des. El are familie... eu am o meserie... Totuși ne 
mai vedem câteodată. 


VP - 160 


— Părinţii tăi n-au aflat niciodată? 

A clătinat din cap. 

— Nu. Și nici el nu i-a spus niciodată soţiei lui. Este un om 
bun, dar, știi ceva? Nu ne putem abţine. Legătura dintre noi este 
pur și simplu prea puternică. 

Am încuviinţat din cap și am spus: 

— Majoritatea oamenilor doar visează la o asemenea 
legătură. 

Femeia și-a arcuit sprâncenele. 

— Dar tu? 

Mi-am întors privirea într-o parte pentru câteva secunde, 
gândindu-mă la Midori. 

— Poate, o dată. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

De fapt, nimic, i-aș fi putut spune. Atât doar că ea a aflat că i- 
am omorât tatăl. 

— Era o civilă, am răspuns ocolind de fapt răspunsul. Era 
îndeajuns de inteligentă ca să-nţeleagă cu ce mă ocup eu și 
îndeajuns de inteligentă ca să știe că lumile noastre trebuie să 
rămână separate. 

— Nu te-ai gândit niciodată să-ncerci să ieși din lumea asta? 

— Tot timpul. 

— Este greu, nu-i așa? 

Pentru noi, nu mai există un cămin, John. În niciun caz după 
ceea ce am făcut. Așa cum a spus filosoful acela, fratele meu de 
sânge, Jake „Nebunu”. 

Am aprobat din cap și am spus, parcă vorbind cu fantoma lui: 

— Există lucruri pe care le faci și pe care nu le mai poți șterge 
după aceea. 

— Ce a existat între voi? 

— Am făcut o prostie. Am rănit-o. 

— Nu la asta mă refeream, ci la partea bună. 

— Nu știu, am răspuns imaginându-mi pentru o clipă faţa lui 
Midori, felul cum s-ar fi uitat ea la mine. Avea o... francheţe. In 
tot ce făcea. Puteam spune întotdeauna cum o făceam să se 
simtă. Era experimentată și sofisticată, ba chiar renumită în 
domeniul ei, dar, cumva, când rămâneam numai noi doi, 
simţeam de fiecare dată că eram cu persoana care fusese ea 
înainte de toate astea. Adevărata ei personalitate, miezul pe 
care nimeni altul nu-l putea vedea. Am făcut-o fericită, înţelegi? 


VP - 161 


Într-un fel lipsit de sens și care m-a luat complet prin 
surprindere când a început să se-ntâmple. Nu cred că până 
atunci mai avusesem parte de așa ceva și nu-mi pot imagina că 


voi mai avea vreodată. S-o fac pe ea fericită... - am făcut o 
pauză, gândindu-mă va suna sentimental, apoi am spus-o 
oricum - ... mă făcea pe mine fericit. 


— Acum nu ești fericit? 

— În chiar clipa de faţă? Mă simt destul de bine. 

Delilah a zâmbit. 

— În general. 

Am ridicat din umeri. 

— Nu sunt deprimat. 

— Ăsta-i un fel destul de minimalist de a defini fericirea. 

— Îmi găsesc plăcerea în lucruri, nu în oameni. Un single malt 
bun, o muzică de jazz bună, senzaţia din judo când mișcările 
curg fluide și înlănţuite... O baie fierbinte după aceea, în cadă. 
Trecerea de la un anotimp la altul. Mirosul cafelei proaspăt 
prăjite așa cum trebuie. 

— Toate sunt însă doar lucruri, cum ziceai. 

Am tăcut pentru o clipă, gândindu-mă. 

— Da, în majoritate. Cred că-i adevărat. 

— Cineva mi-a spus odată: „Dacă trăiești doar pentru tine, 
moartea este un eveniment cu adevărat înfricoșător”. 

Am privit-o, însă n-am comentat nimic. 

Poate că vorbele ei îmi atinseseră un punct sensibil. 

— Nu ai încredere, a zis ea. 

— Nu. Am tăcut o clipă, după care am întrebat: Tu ai? 

— Nu cu ușurință, totuși cred în unele lucruri. N-aș putea trăi 
fără așa ceva. 

Amândoi am tăcut o vreme, gândindu-ne gândurile noastre 
separate. 

— N-o să poţi face asta veșnic, am spus eu. Ce va urma? 

— Când vor începe „să-mi dispară feromonii”? a râs ea. Nu 
știu. Dar tu? 

Am ridicat din umeri. 

— Nu sunt sigur. Poate c-o să mă retrag undeva. Într-un loc 
însorit, poate lângă ocean, așa cum era locul unde ai copilărit 
tu. Un loc fără memorii. 

— Sună frumos. 

— Mda. Nu știu însă când voi ajunge acolo. 


VP - 162 


— Presupun că în domeniul nostru de activitate tu ai un 
termen de valabilitate mai lung decât al meu. 

Am râs. 

— Îți poţi întemeia o familie, nu? Ești încă tânără. 

— Nu știu. Nu cred că aș putea renunţa la Dov, așa c-aș avea 
nevoie de un soț destul de înțelegător. 

— N-ai decât să nu-i spui. 

— Ar trebui de asemenea să nu-i spun cu ce m-am ocupat în 
ultima duzină de ani. Ştii, dacă un bărbat află că poţi să fii o 
actriță în pat, se va-ntreba mereu după aceea dacă nu joci 
teatru cu el? Bărbaţii tind să fie nesiguri în privinţa asta. 

Mi-am dat seama că comentariul acela putea fi îndreptat spre 
mine. Poate că era o testare, pentru a vedea dacă voi admite 
ceva în direcția respectivă. Mai bine să ocolesc răspunsul. 

— Trebuie să fie greu să fii atât de aproape de Belghazi, am 
spus, știind cu ce se ocupă. 

A aprobat din cap. 

— Trebuie să poţi păstra lucrurile separate unul de altul. 
Totuși el nu-i chiar așa rău. Nu-i unul dintre ucigași. Se află mult 
mai sus pe lanțul trofic. In plus, este inteligent și deloc 
neomenos. Atrăgător. Nu uita că mie-mi plac bărbaţii. De aceea 
sunt atât de bună în ceea ce fac. 

— Totuși după ce vei obţine ceea ce-ţi dorești de la el... 

Expresia i s-a înnegurat puţin. 

— Altcineva se va ocupa de asta. Poate chiar tu, dacă putem 
gestiona bine relaţia. 

— Și ce vei simţi atunci? 

— Nimic altceva decât am simţit întotdeauna. Nu eviți însă să 
faci ceea ce-i corect, doar pentru că nu-i confortabil. 

Am privit-o, impresionat. Majoritatea oamenilor nu-și dau 
seama, dar nouăzeci la sută din moralitate se bazează pe 
confort. Carbonizează sute de oameni de la zece mii de metri 
altitudine și vei dormi după aceea ca un prunc. Ucide o singură 
persoană cu baioneta și visele nu-ţi vor mai fi niciodată la fel de 
dulci. 

Care-i situaţia mai confortabilă? 

Care-i mai rea? ` 

Poate că nu contează. In cele din urmă, trecem peste tot. 
Suntem creaturi foarte rezistente. 

Era ciudat să stau alături de Delilah în pat. Camera se simțea 


VP - 163 


ca un refugiu. Mi-am dat seama că relaxarea mea se născuse 
atât din precauţiile pe care mi le luasem, cât și din încrederea 
că Delilah nu și-ar fi îngăduit să fie urmărită. Dar de asemenea, 
poate, dintr-o părticică a mea care dorea să se simtă relaxată 
din propriile ei motive, independent de dovezile oferite de lumea 
exterioară. Știam că nu era un semn bun. Și poate era o 
indicație că deveneam mai puţin adaptat la jocul pe care-l 
jucam de atâţia ani și mai puţin capabil să-i supraviețuiesc. 

Delilah a coborât din pat și a mers la duș. Și-a luat poșeta cu 
ea în camera de baie, știind că i-aș fi scotocit-o, dacă ar fi lăsat- 
o aici. N-aș fi găsit bineînţeles nimic util. Era prea precaută 
pentru așa ceva. 

Am stat întins pe pat și am ascultat zgomotul apei. Știam că 
exista cel puţin teoretic posibilitatea ca ea să-și folosească 
telefonul mobil în timp ce era acolo, pentru a-și anunţa oamenii 
unde se afla. Instinctul îmi spunea că șansele respective erau 
reduse, dar se putea ca instinctul să-mi fie afectat de whisky și 
sex. Nu puteam nega că femeia continua să fie neliniștită de 
pericolul pe care-l prezentam pentru operaţiunea ei. Trebuia să- 
mi păstrez judecata. 

Când a ieșit din baie, Delilah era deja îmbrăcată. Părea 
relaxată și revigorată. Eu luasem un halat din pluș pus la 
dispoziţie de Peninsula și stăteam pe pat, parcă gata de culcare. 

S-a așezat lângă mine și a rostit: 

— Ce facem în continuare? 

Mi-am lăsat mâna pe coapsa ei. 

— Sunt pregătit pentru repriza a doua, dacă și tu ești. 

Delilah a râs. 

— Mă refeream la situaţie. 

— Ah, da. Poţi trimite SMS-uri cu telefonul tău? 


— Bineînţeles. 
l-am spus URL-ul unuia dintre avizierele mele electronice. 
— Parola este „Peninsula”, i-am zis. La fel ca numele 


hotelului. Anunţă-mă când ai obţinut ceea ce dorești de la 
Belghazi și unde-l pot găsi atunci. 

— O vei face? 

Am strâns din umeri. 

— Încă aștept de la contactele mele informaţii ce ar putea 
arunca o rază de lumină despre cei care m-au căutat și despre 
motivele lor. Ca și despre felul cum au procedat. Deocamdată 


VP - 164 


oricum n-am acces la Belghazi. Pare logic să stau cuminte. 

— Așa-i. Indiferent cine ar fi cei care au venit după tine în 
Macao, nu au resurse nelimitate. Vor avea nevoie de timp ca să 
aducă forțe noi. 

— Știu, am încuviințat. 

— Fii totuși prudent. Știu că o știi și tu, știu că ești 
profesionist, însă Belghazi este periculos. Ții minte când ţi-am 
spus că am cunoscut bărbaţi care pot acţiona fără remușcări? El 
este unul dintre cei mai reprezentativi în privinţa asta. 

— Ce vrei să spui? 

— L-am văzut ucigând pe cineva în Monte Carlo, folosindu-se 
doar de mâini și de picioare, fără niciun fel de armă. 

— Da, știu că a practicat savate în trecut. 

Femeia a clătinat din cap. 

— Nu-i doar în trecut. Are mănușă de argint în savate și a fost 
campion în ring. Se antrenează pe carcase de vită. Cu loviturile 
lui de picior poate fractura coaste la nivel individual. 

— Ar trebui să breveteze procedeul. „Frăgezitorul de carne al 
lui Belghazi”. 

De data asta Delilah n-a râs. 

— Și poartă permanent asupra lui un brici cu lamă dreaptă. 

— Foarte bine face. 

Ea m-a privit scrutător. 

— În locul tău, n-aș trata situaţia superficial. 

— Ştii ce-i învaţă pe agenţii de vânzări? am replicat eu. Nu 
mai insistaţi după ce aţi încheiat vânzarea. Ți-am spus deja că 
pentru moment o să stau cuminte. Nu-i nevoie să-ncerci să 
continui cu convingerea. 

A zâmbit și pentru o clipă mi s-a părut că zâmbetul părea 
ciudat de trist. 

— Înţeleg, a rostit ea. 

Am tăcut amândoi, apoi tot ea a vorbit: 

— Spune-mi, crezi că m-am culcat cu tine ca plan tactic? 
Pentru a te manipula? 

M-am uitat în ochii ei. 

— Așa ai făcut? 

Și-a coborât privirea. 

— Asta trebuie să decizi tu singur. 

Ne-am sărutat, straniu de nesigur după recentul nostru val de 
pasiune, după care ea a plecat. Am așteptat cincisprezece 


VP - 165 


secunde, apoi am aruncat halatul cât colo și m-am îmbrăcat. 
Restul obiectelor mele continuau să fie în geanta de voiaj. Am 
așteptat încă un minut, după care am privit prin vizorul ușii și 
am utilizat SoldierVision ca să verific dacă coridorul era pustiu. 
Am ieșit și am mers pe scări și coridoare interioare, până am 
ajuns la parter. Am folosit una dintre ușile din spate, ieșind pe 
Hankow Road, am traversat Nathan și am luat liftul până la MTR. 
Pe drum am efectuat câteva acţiuni destul de agresive pentru a 
mă asigura că nu eram urmărit. Eram singur. 


Capitolul 7 


Am dormit în Ritz Carlton, de cealaltă parte a portului. Îmi 
părea rău că fusesem nevoit să părăsesc Peninsula, însă Delilah 
știa că eram acolo și putea împărtăși informaţia respectivă. Mai 
bine să retez orice conexiuni potenţiale. 

In dimineaţa următoare m-am trezit reîmprospătat. M-am 
gândit la Delilah. Ea dorea neapărat acele două zile de graţie, 
cele în care Belghazi avea „întâlniri prin regiune”. Bănuiam că 
Delilah și oamenii ei așteptau rezultatele acelor întâlniri. 
Probabil că pe laptopul lui Belghazi aveau să apară anumite 
date, ceva important, și atunci urmau să acţioneze. 

Atunci de ce încercase ea să-i acceseze laptopul în noaptea 
aceea din apartamentul lui? Fusese o fereastră de oportunitate? 
O „repetiţie” pentru evenimentul real? Da, putea să fie asta. Era 
însă imposibil să fiu sigur. Cel puţin, nu deocamdată. 

lar toate presupunerile mele porneau, desigur, de la ipoteza 
de bază că Delilah îmi spusese adevărul. Nu puteam ști 
realmente. Aveam nevoie de mai multe informații pe care să le 
utilizez pentru triangulare. Speram că le voi putea obţine de la 
Kanezaki. 

Am făcut duș, m-am bărbierit și m-am bucurat de un ultim 
răgaz petrecut pe îndelete în cada minunată a camerei, după 
care am coborât la recepţie ca să achit noaptea. Recepţionera 
drăguță m-a privit o clipă, apoi și-a cerut scuze politicoasă. 
Inainte de a fi avut timp să mă gândesc ce putea însemna asta, 
a revenit cu managerul hotelului, un bărbat slab cu mustata ca 
desenată cu creionul. 


VP - 166 


— Bună ziua, domnule Watanabe, m-a salutat el cu numele 
fals sub care mă cazasem. Se pare că vă caută cineva într-o 
problemă asociată poliţiei. A precizat că este foarte important 
să-l contactaţi. A lăsat acest număr de telefon. 

Mi-a întins o foaie de hârtie. 

Am aprobat din cap, nefăcând nimic pentru a-mi trăda 
nedumerirea, și am luat biletul. 

— Nu înţeleg de ce nu mi-ati telefonat în cameră? am zis după 
aceea. 

— Ne cerem scuze, domnule, însă bărbatul respectiv nu vă 
cunoștea nici măcar numele. A lăsat o fotografie la recepţie. 
Abia acum, când v-a văzut, recepţionera și-a dat seama că aţi 
putea fi dumneavoastră. 

— Asta-i tot? A mai fost și altceva? Barbatul acela și-a lăsat 
numele? 

Managerul a clătinat din cap. 

— Îmi pare rău, nu. 

— Pot să văd fotografia? 

— Bineînţeles. 

A luat-o de sub tejghea și mi-a întins-o; nu era de fapt o 
fotografie, ci o imagine produsă pe computer, foarte 
asemănătoare cu mine. Chipul nu era leit cu al meu, însă 
asemănarea era mai mult decât întâmplătoare. 

Le-am mulțumit, am achitat nota și am plecat, verificând holul 
recepției cu mai multă atenţie decât o făcusem la venire. Nimic 
nu părea anormal. 

Am efectuat o suită de manevre meticuloase pentru detectare 
de filaj, întrebându-mă cum naiba putusem fi urmărit și cine 
fusese individul. Este foarte neplăcut să descoperi că cineva e 
pe urmele tale tocmai când te considerai lipsit de griji. 

După ce m-am convins că eram „curat”, am găsit un telefon 
public. Am tastat numărul primit de la hotel. 

S-au auzit două ţârâituri, după care în ureche mi-a bubuit un 
glas. 

— Moshi, moshi, am auzit tradiționala salutare japoneză 
rostită cu un apăsat accent texan. 

— Doamne! am zis. 

Era Dox. 

— Da, așa cred unii, da’ nu-s decât eu, a replicat el cu o 
voioșie iritantă. Am vorbit bine pe japoneză? 


VP - 167 


— Perfect. 

— Așa mi s-a părut c-ai zis, dar mulțumesc oricum. 

— Ce vrei? 

— Nu-ntrebi cum te-am găsit? 

— Nu, până nu-ţi prind piciorul în altă priză. 

A izbucnit în râs. 

— Ți-am spus că nu trebuie să faci asta. O să-ţi spun tot ce 
vrei să afli. In persoană. 

Am tăcut câteva clipe, după aceea am rostit: 

— Bine. 

— Unde ești acum? Tot la hotel? 

În clipa aceea am înţeles. Știam cum mă găsise. 

— Da, am zis, testându-mi ipoteza. 

— Perfect, atunci. O să vin eu la tine. Zi-mi totuși, fiindcă nu 
cunosc Hong Kong chiar așa bine, care-i modul cel mai bun de-a 
ajunge iarăși acolo? 

Am zâmbit. 

— Cu taxiul. 

— Normal, e la mintea cocoșului, totuși dă-mi niște detalii. 
Când sunt în taxi, vreau să știu pe unde mă duce șoferul. 

Asta era! Avusesem dreptate. 

— Păi ajunge să-i zici numele hotelului, am răspuns. Sunt 
sigur că el știe perfect adresa. 

A urmat o pauză în care mi-am imaginat că Dox părea în mod 
clar derutat. 

— La dracu', mai zi-mi o dată cum se numea hotelul? a 
încercat el totuși. 

Am râs și n-am spus nimic. După o clipă, azis: 

— Bine, bine, m-ai prins. Ne-ntâlnim oriunde vrei tu. 

— De fapt, de ce aș vrea să mă-ntâlnesc cu tine? 

— Bine, nu m-am comportat corect. Am vrut să văd dacă-ţi 
pot strecura una mică, dar ești prea isteţ. Să știi însă c-o să te 
intereseze ce am să-ţi spun. Crede-mă! 

Am căzut pe gânduri. Doream bineînţeles să ne întâlnim. 
Trebuia să aflu despre ce era vorba. Pe de altă parte, trebuia să- 
mi iau precauţii. Precauţii care se puteau dovedi fatale pentru 
Dox, dacă lucrurile nu mergeau așa cum dorisem. 

— Unde ești acum? am întrebat. 

— Într-o cafenea din Central, unde mă holbez la o masă cu 
puștoaice chinezoaice. Cred că mă plac. 


VP - 168 


— Ai grijă să nu afle nimic despre înclinațiile tale pentru oi, 
am spus. 

A izbucnit în râs. 

— Bineînţeles, partenere, numai să nu le spui tu! 

— Rămâi acolo și revin eu cu un telefon. 

— Unde te duci? 

— Te sun eu, am repetat și am închis. 

Dacă m-aș fi aflat în Tokio, i-aș fi putut spune imediat unde și 
cum să ne întâlnim. Studiasem orașul de douăzeci și cinci de ani 
și cunoșteam zeci de localuri care mi-ar fi convenit. Hong Kong 
însă îmi era mai puţin familiar. Trebuia să fac o examinare 
prealabilă. 

Am mers până la podul suspendat și am pornit spre vest, spre 
Sheung Wan, căutând locul potrivit. Era duminică și zona era 
animată de pălăvrăgelile miilor de cameriste și bone filipineze 
de pe insulă, care ieșiseră pentru a se bucura de ziua liberă 
săptămânală. Stăteau pe cutii de carton la umbra lungului pod 
suspendat și ciuguleau pancitpalabok, sotanghon, kilawing 
tanguige și alte gustări tradiţionale, astfel încât, pentru câteva 
momente efemere, să se simtă din nou ca acasă. Imi plăcea că 
se atingeau frecvent între ele, își împleteau părul reciproc, se 
țineau de mâini și erau foarte apropiate unele de altele, ca niște 
copii care caută alinare, un talisman împotriva relelor, un simplu 
contact uman. În ciuda vieților lor transplantate și a pierderii a 
tot ce lăsaseră în urmă, deţineau ceva copilăros și m-am gândit 
că poate tocmai inocenţa aceea aparentă, cuplată strident cu 
sexualitatea adultă, atrăgea atâţia bărbaţi occidentali spre 
femeile  sud-asiatice. Farmecele respective nu mă lăsau 
indiferent nici pe mine, dar în momentul acesta nu simțeam 
neapărat dorinţă faţă de ele. În mod nedeslușit și cumva 
surprinzător, eram mai degrabă invidios. 

Am continuat pe podul suspendat, apoi am coborât în sud, în 
Districtul Occidental, numit așa exclusiv din cauza poziţiei sale 
relative la Central, fără nicio referinţă la cultură sau atmosferă. 
De fapt, deoarece se caracterizează mai degrabă prin feţele 
zbârcite ale bătrânilor spiţeri, care prepară mosc de șarpe, 
pulberi de șopârle și alte leacuri farmaceutice străvechi, prin 
aromele de tămâie provenite din templele sale, dar și prin 
mirosurile de mâncare gătită ce răzbat din restaurantele de 
șerpi și brutăriile de dim-sum, prin strigătele vânzătorilor 


VP - 169 


ambulanți de pește, a măturătorilor de pe străzi și a 
negustorilor, Occidentalul lasă o impresie mult mai „orientală” 
decât restul Hong Kong-ului. 

M-am oprit în una dintre nenumăratele prăvălii de mărunţișuri 
de pe Cat Street și am cumpărat niște articole second-hand, 
care aveau în realitate intenţia de a-l deruta pe vânzător și pe 
care aveam să le abandonez în scurt timp, cu excepţia unuia: un 
cuţit solid cu lama de zece centimetri și mâner din corn. Avea 
teacă din piele și lama satisfăcător de ascuţită. 

In portofel ţin un card vechi de credit, în jurul căruia este 
înfășurat un metru de bandă adezivă pentru uz industrial. „O 
mie și una de utilizări” anunța cu mândrie ambalajul benzii 
adezive, iar una dintre ele a fost să fixez cuțitul sub balustrada 
podului suspendat. Dacă aș fi văzut vreun urmăritor sau aș fi 
detectat orice alte semne de duplicitate, l-aș fi condus pe Dox 
pe lângă balustradă, aș fi recuperat cuțitul și aș fi terminat cu el. 

Aș fi preferat să-l fi ţinut asupra mea, însă Dox nu era prost, în 
ciuda aspectului pe care-l cultiva, și știam că va fi cu ochii în 
patru după orice indicii de arme. Era posibil, desigur, să le fi 
ascuns cu abilitate, dar așa ceva ar fi însemnat că și timpul 
necesar pentru scoaterea lor ar fi fost inacceptabil de lung. Mai 
bine să am de partea mea elementul surpriză. În mod similar, ar 
fi fost logic să port un rând suplimentar de haine pe sub 
îmbrăcămintea normală, un trening pentru jogging sau ceva 
similar, pe care o puteam scoate rapid după aceea, dacă 
situația se înrăutăţea. Ştiam că Dox ar fi observat imediat asta, 
totuși exista și o posibilitate intermediară. Am cumpărat o 
jachetă neagră din nailon și o cutie cu șervețele umede pentru 
copii, pe care le-am depozitat sub coșul de gunoi dintr-o toaletă 
publică, nu departe de locul unde pusesem cuțitul. Dacă trebuia 
să-l elimin pe Dox și să mă stropesc de sânge în decursul 
procesului, puteam să intru în toaletă și să redevin iute 
prezentabil. 

Am continuat spre est pe podul suspendat, după care am 
coborât în International Financial Center, care găzduiește un 
mall comercial mare. M-am plimbat prin el, până am găsit o 
poziţie convenabilă: un punct la nivelul al treilea cu vedere spre 
librăria Dymock's de la etajul imediat inferior. De acolo puteam 
monitoriza nu numai ușa librăriei, ci și apropiata intrare în mall, 
tot de la nivelul al doilea, și căile de acces spre mine. Dacă aș fi 


VP - 170 


văzut ceva ce nu mi-ar fi plăcut, aș fi putut dispărea în multe 
direcţii diferite. 

L-am sunat pe Dox de la un telefon public. 

— Moshi moshi, a rostit el cu accentul lui apăsat. 

M-am întrebat în treacăt dacă nu cumva îi acordam prea mult 
credit, crezând că purtarea lui de mocofan era în realitate o 
simulare. 

— Tot mai tragi cu ochiul la fetișcanele alea? l-am întrebat. 

— La ele și la altele noi, mi-a raspuns bubuind de voioșie. 
Sunt destul de voinic ca să le fac faţă la toate. 

— Ne întâlnim în librăria Dymock's din mallul IFC. 

— Unde? Nu-n... 

— Lasă joaca de-a prostovanul pentru ăia care cred în ea, l- 
am întrerupt. Mallul comercial din International Financial Center, 
la nivelul al doilea. Staţia Hong Kong de pe MTR. Ar trebui s- 
ajungi aici în mai puţin de cincisprezece minute. Dacă întârzii 
mai mult, am plecat. 

— Gata, gata, nu-i nevoie de ameninţări. Am pornit. 

— O să fiu cu ochii pe tine, Dox. Dacă nu ești singur, osă mă 
simt lezat personal. 

— Știu, știu. 

O știa într-adevăr. Mai lucrasem cu el în trecut și văzuse ce 
puteam face. 

Am închis, am revenit la poziția mea și am așteptat. 

Desigur, nu cunoșteam detaliile, dar nici nu-mi erau neapărat 
necesare. Dox știa că mă aflam în Hong Kong, pentru că de 
acolo îl sunasem pe Kanezaki. Cumva, el crease imaginea mea 
pe computer. Mă cunoscuse anterior și mă văzuse recent; poate 
că lucrase cu un expert, așa cum martorii lucrează cu 
desenatorii poliţiei în vederea realizării portretelor-robot. Sau 
poate că aveau o fotografie de a mea de când fusesem în 
armată și o convertiseră digital, pentru a ţine seama de efectele 
operaţiunilor de chirurgie plastică și de deceniile scurse de 
atunci. Indiferent cum procedase, Dox mersese după aceea cu 
fotografia la hotelurile din Hong Kong și Kowloon. Imi cunoștea 
obiceiurile, așa că începuse cu cele mai bune și după aceea 
coborâse treptat ștacheta. Așa știuse că mă găseam într-un 
hotel, dar nu în care anume. 

Fusese probabil și în Peninsula, dar eu plecasem de acolo 
prea grăbit ca să mă mai sinchisesc cu trecerea oficială pe la 


VP - 171 


recepţie. Poate că arătase vreo legitimaţie guvernamentală, de 
genul Vămii SUA, și solicitase o favoare. Sau poate că avea chiar 
legături locale. De altfel managerul de la Ritz spusese ceva 
despre „o problemă asociată poliţiei”. Poate că CIA solicitase 
ajutorul jandarmeriei locale. Grozav! 

Am clătinat din cap, ușor trist. Cazarea la hotelurile elegante 
este unul dintre puţinele mele vicii. Acum am văzut că devenise 
un risc. Trebuia s-o abandonez. 

Am încercat să nu consider problema ca pe un afront 
personal. Dox și Kanezaki avuseseră propriile lor motive. Ei își 
făceau pur și simplu meseria. 

Dacă situația avea să devină prea încordată, aveam să mi-o 
fac și eu pe a mea. Fără supărare, băieţi! Știţi cum stă treaba. 

După zece minute l-am privit pe Dox intrând în mall prin ușa 
de la nivelul al doilea, în dreapta mea. Pentru moment părea să 
fie singur. Dacă îl mai însoțea cineva, poate că rămăsese afară. 

Când a dat să intre în librărie, l-am strigat de sus: 


— Dox! Aici! 

A ridicat ochii și a zâmbit. 

— Salut! 

— Folosește scara rulantă din dreapta ta, l-am instruit. 
Repede! 


Mi-a dat ascultare. În timp ce mergea, am așteptat să văd 
dacă cineva apărea pe intrare în urma lui, încercând să ţină 
pasul. Nu s-a ivit nimeni. 

Am pornit spre el după ce a ajuns în vârful scării rulante. 

— Fă la stânga, i-am zis. Mergi pur și simplu prin mall. Eu voi 
fi înapoia ta și-o să-ţi zic ce să faci. 

— Nu te plictisești de chestiile astea? m-a întrebat și mi-a 
aruncat o privire de câine bătut. 

M-am uitat la scara rulantă din spatele lui. 

— Dă-i drumul, am spus. Acum! 

Dox a pornit. Am mai privit câteva clipe scara rulantă și 
intrarea în mall. Totul era „curat”. După aceea l-am ajuns pe 
Dox din urmă și m-am păstrat înapoia lui și ușor în dreapta. 
Detectorul lui Harry tăcea. 

Am ajuns la un coridor de întreținere. 

— Aici, am spus. Fă la dreapta. 

M-a ascultat. Am înaintat câțiva metri. 

— Stop, am zis. Întoarce-te cu faţa la perete. 


VP - 172 


A emis un oftat de suferinţă, însă s-a supus. L-am 
percheziţionat. Nu avea arme. l-am luat telefonul mobil, l-am 
închis și mi l-am băgat în buzunar. 

— Mi-l dai înapoi când se termină ora de clasă? m-a întrebat 
el. 

— Bineînţeles, am răspuns. Dacă o să te comporți cum 
trebuie. Acum dă-i drumul mai departe. 

Am privit în urmă, spre direcţia din care venisem. Nimic nu 
mi-a declanșat radarul. Până aici era bine. 

L-am purtat pe Dox printr-o serie de manevre provocatoare, 
care ar fi silit o echipă de filaj să se demaște. Dacă aș fi văzut 
vreun indiciu ameninţător, l-aș fi dus pe Dox pe lângă cuţit și aș 
fi pus capăt imediat minciunilor. Era însă singur. 

L-am dus la un restaurant micuţ din adâncul lui Pok Fu Lam, 
suficient de departe de zonele turistice pentru a-i atrage doar pe 
vizitatorii cei mai curajoși. Despre district se putea spune în mod 
destul de corect că era o mahala, dar mie îmi plăcea. Din unele 
puncte de vedere, găseam clădirile dărăpănate cu patru 
niveluri, cu vopseaua scorojită și cojindu-se după decenii de 
umezeală subtropicală, balcoanele ornate și balustradele 
sculptate, totuși straniu de mândre, ba chiar sfidătoare, mai 
plăcute decât bogăţia și puterea ce caracterizau districtele din 
est. Uriaș, bărbos și cu pielea albă, Dox ieșea în evidenţă printre 
ceilalți clienţi, dar nu părea să-i pese. Meniul era complet în 
chineză, însă eu cunoșteam caracterele și am putut indica 
felurile dorite. 

— Ce-i asta? a întrebat Dox, după ce a sosit supa și am 
început să mâncăm. E gustoasă. 

— E foarte bună pentru tine, i-am răspuns. Antrenorul 
alergătorilor chinezi pentru Olimpiadă a inclus-o în dieta 
vedetelor lotului. 

— Da? Ce conţine? 

— Chestiile obișnuite. Apă de izvor. Legume de munte. Sânge 
de broască ţestoasă și ciuperci-vierme. 

Dox s-a oprit cu lingura înaintea buzelor. 

— Vorbești serios? 

— Așa scria pe meniu. 

El a încuviințat gânditor din cap. 

— Alergătorii ăia chinezi sunt rapizi. Dacă-i bună pentru ei, 
atunci pot mânca și eu. 


VP - 173 


A înghiţit restul cu un zâmbet larg. 

N-am fost surprins. Îl văzusem înfulecând mâncăruri la fel de 
neobișnuite pe teren în Afganistan. Întotdeauna cu încântare. 

După ce am terminat supa, i-am cerut să-mi spună ce se 
întâmpla. 

— Așa, a început el lăsându-se pe spate în scaun. N-o să-ţi 
vină să crezi ce chestii m-au învăţat să fac. Să falsific 
documente, să sparg reţele de computere, broaște și încuietori, 
plicuri și sigilii... Și nu numai că m-au instruit, dar mi-au dat și 
jucăriile. Am un copiator laser color de douăzeci și cinci de mii 
de dolari, hârtie și cerneluri speciale, kituri de holograme, 
codificatoare de benzi magnetice - tot ce-ţi poți imagina. Pot să 
produc legitimaţii false de-ţi stă părul măciucă! Dacă vrei ceva, 
anunţă-mă. 

— Nu cred c-ai venit aici doar ca să faci reclamă la legitimaţii 
false. 

Dox a părut să se lumineze la faţă la auzul cuvintelor mele și 
m-am întrebat dacă ajunsese la concluzia că ocazionalele mele 
remarci sarcastice erau de fapt dovezi de apreciere. Ar fi fost 
masochist din partea lui. 

— leri am avut o întâlnire foarte stranie cu un individ, mi-a 
spus el rânjind larg. A venit să mă vadă tocmai în Bangkok, 
unde mă relaxam și în același timp mă revigoram. Mi-a spus că 
se numește Johnson, însă adevăratul lui nume este Crawley. 
Charles Crawley. Al Ill-lea. Zi și tu ce familie ar dori să 
perpetueze un nume atât de idiot, când l-ar fi putut boteza 
cumva mai imaginativ, ca Dox? 

— De unde i-ai aflat numele adevărat? 

Zâmbetul i s-a lățit peste față. 

— Ce dracu', am simţit mirosul minciunilor peste tot în jurul 
băiatului ăstuia. Așa că m-am prefăcut că răspund unui apel 
telefonic în timp ce vorbeam și l-am fotografiat. 

Avea bineînţeles un telefon cu cameră digitală. Pe vremuri nu- 
ți făceai griji decât despre ocazionalii amatori care se întâmpla 
să care după ei un aparat de filmare, ca Zapruder, sau cel care-i 
surprinsese pe poliţaii care-l luaseră la omor pe Rodney King. 
Acum oricine te putea fotografia cu un amărât de telefon. 

Am scos aparatul pe care i-l confiscasem. 

— Asta-i telefonul? 

A încuviinţat din cap. 


VP - 174 


— Da, dă-i drumul și uită-te. 

Am apăsat butonul de activare și am așteptat să se 
iniţializeze telefonul. Da, era un Ericsson P900, nou și 
ultramodern, cu cameră foto încorporată și multe alte 
caracteristici. | l-am întins lui Dox. El a apăsat o serie de 
butoane și mi l-a restituit. Am văzut imaginea surprinzător de 
clară a unui alb de treizeci de ani cu păr cârlionţat și blond ca 
spicul, ochi albaștri, nas subţire și buze încă și mai subțiri. 
Fotografia fusese făcută dintr-un unghi ciudat, în mod clar pe 
ascuns. 

— Arată viclean, afurisitul, este? Mai sunt câteva, dacă vrei să 
le vezi. Apasă tasta asta, ca să treci la următoarea. 

Le-am privit pe toate și am căpătat o idee mai bună despre 
cum arăta Crawley. Fotografiile nu seamănă întotdeauna foarte 
bine cu realitatea. Dacă vezi mai mult de una, îţi crești șansele 
de a putea recunoaște persoana în carne și oase. Ceea ce 
începusem să gândesc că mi-aș fi dorit. 

După ce am terminat, am închis telefonul și i l-am restituit lui 
Dox. El continua să rânjească. 

— Dacă vrei, ţi le pot trimite pe telefonul tău, mi-a zis. Ori 
într-un cont de e-mail. Ce dracu', dacă vrei să ne distrăm, am 
putea posta moaca lui Crawley pe toate avizierele electronice pe 
care dorești! Prostănacul nici măcar n-a știut ce făceam. Așa-i 
trebuie, dacă nu se ţine la curent cu avansul inexorabil al 
tehnologiei. 

— Cine-i el? am întrebat. 

— Potrivit CV-ului, lucrează în secția Afaceri Consulare a 
Departamentului de Stat. 

Nu mi-am putut reține zâmbetul. 

— Se pare că Afacerile Consulare au o rază de acţiune destul 
de largă în ultima vreme. 

Dox mi-a răspuns la zâmbet. 

— Cam așa-i. 

— Și cum ai aflat asta? l-am întrebat. 

— Haide, haide, doar nu-ți pot divulga toate sursele și 
metodele mele! Ştii bine că iluzioniștilor nu le place să arate 
cum își fac trucurile. 

L-am privit și n-am spus nimic. 

— Bine, gata, am glumit și eu. Nu trebuie să mă privești cu 
atâta seriozitate, cu ochii ăștia sfredelitori și așa mai departe. 


VP - 175 


Am rulat fotografiile printr-o nouă bază de date CIA, care 
compilează imagini din mass-media electronice - versiuni online 
de ziare, reviste, materiale video, de toate. Încarci fotografia și 
sistemul încearcă să găsească o potrivire, utilizând ceva numit 
XML - extensible markup language, cam așa ceva. E ca Google, 
dar cu imagini, nu cu cuvinte. Cred că l-au furat de la o 
companie nou-înfiinţată. 

— Și a funcţionat? am întrebat. 

Doamne, m-am gândit, ce vor mai născoci? 

_ — Bineînţeles, dar am căpătat vreo două mii de potriviri false. 
Iti zic eu, CIA mai are drum lung înainte ca Google să intre în 
panică. Mă cunoști însă, îmi place să mă distrez, totuși pot fi și 
răbdător. Le-am examinat pe toate, până am găsit chipul de 
neuitat al domnului Crawley. A vârât mâna în buzunar, a scos o 
foaie de hârtie, a despăturit-o și mi-a întins-o. Vezi? El este, 
lângă ambasadorul SUA în lordania la o conferinţă de presă pe 
care o susținea la Amman. Nu ţi se pare că are un aer de 
importanţa? 

— Ba da. Ce-a vrut de la tine? 

Dox s-a aplecat în faţă. 

— Abia acum devine interesantă povestea. El mi-a spus că 
reprezenta interese foarte importante din vârful guvernului 
american. Dar că, din motive de securitate naţională, interesele 
acelea trebuie să-și poată nega oricând implicarea „în mod 
plauzibil” în privinţa anumitor cursuri de acțiune și de aceea nu 
se puteau întâlni personal cu mine, deși, bineînţeles, ar fi dorit 
asta tare mult. Exact, așa cred c-a spus „anumite cursuri de 
acțiune”. Cred că-i plăcea să se audă vorbind. Mi-a explicat 
după aceea că un fost agent sub acoperire o luase razna și 
ucisese mai mulţi agenţi prieteni în Hong Kong și Macao, și de 
aceea trebuia „înlăturat” - chiar așa a zis. „Înlăturat?” l-am 
întrebat eu. Mă distram cu el acum, înţelegi? Și el a încuviințat și 
a spus, cu glas serios, așa cum bănuiesc că-și imaginează că 
vorbesc reprezentanţii Realmente Importanţi ai Guvernului 
despre asemenea lucruri: „Dorim încheierea acţiunilor lui”. Așa 
a zis, pe cuvântul meu, și nu m-am mai putut abţine. Am căscat 
ochii larg și l-am întrebat: „Cu prejudicii extreme?” El a 
încuviinţat doar o dată din cap, scurt, de parcă s-ar fi temut că 
dacă repeta gestul putea intra în necazuri serioase. 

— Și apoi? 


VP - 176 


— Apoi au urmat obișnuitele laude pentru serviciile aduse de 
mine țării în trecut și apeluri adresate patriotismului meu. Ştii și 
tu... În cele din urmă mi-a spus că avea pentru mine douăzeci și 
cinci de miare de dolari chiar atunci și alte șaptezeci și cinci de 
miare la terminare, dacă mă ocupam de serviciul acela mărunt 
pe care Unchiul Sam îl dorea de la mine. 

— Și ce i-ai răspuns? 

— l-am zis c-ar fi desigur o onoare să-mi slujesc țara în ocazia 
aceea atât de importantă. Mi-a dat cheia unei casete pentru 
bagaje operată cu monede, mi-a scuturat mâna, mi-a mulţumit - 
din nou! - pentru „patriotism” și a plecat. Eu m-am dus la casetă 
și cine crezi c-am descoperit că era „agentul care-o luase 
razna”? Ei bine, nimeni altul decât bunul meu amic din 
vremurile petrecute în Afganistan, inteligentul și fermecătorul 
domn John Rain. 

Am încuviințat din cap, reflectând, și am zis: 

— De ce mi-ai spus toate astea? N-ai zis chiar tu că 
„oportunitățile bat la ușă doar o singură dată”? De ce să nu faci 
jobul și să iei banii? 

Dox mi-a surâs. Zâmbetul acela spunea, Știam c-o să spui 
asta. Bănuiesc că se simţea bine să arate că, cel puţin în 
anumite ocazii, putea gândi cu un pas înaintea mea. 

— Amice, există unele lucruri pe care pușcașii marini nu le vor 
face, nici chiar unuia din armata regulată, ca tine. Bănuiesc că 
noi, veteranii, trebuie să ne apărăm reciproc, fiindcă alţii nu par 
să dorească s-o facă. În plus, nu mi-a plăcut felul cum m-a tratat 
Crawley ăla. Ce mai, m-a luat drept un prostovan. Așa cum faci 
și tu, dacă nu te superi că ţi-o zic în față. 

L-am privit în ochi. 

— Dox, nu cred că ești nici pe jumătate atât de prostovan pe 
cât te porți. Și poate nici chiar jumătatea care mai rămâne. 

A izbucnit în râs. 

— Am știut dintotdeauna că ţii la mine. 

— Și banii? 

— La dracu’, aș prefera să iau douăzeci și cinci de miare fără 
să fac nimic, decât să iau o sută de miare și să fac ceva ce nu-i 
în firea mea. Tu nu? 

— Poate că da. Însă Crawley nu și-ar dori banii înapoi? 

— Da, este posibil și este la fel de posibil ca eu să vreau să-i 
restitui. Necazul este că nu-mi pot aminti unde i-am pus. Mă 


VP - 177 


gândesc că-i posibil să-i fi investit cu un dealer de titluri de 
valoare sau alt individ lipsit de scrupule. Poate că s-au dus de- 
acum. 

Am zâmbit. 

— Crawley s-ar putea să se-nfurie. 

— Probabil că da. Ar putea chiar încerca să angajeze alt 
„patriot”, care să mă „înlăture” pe mine fiindcă l-am fraierit de 
bani. Dar asta l-ar costa altă sută de miare. Nu, cred că cunosc 
genul domnului Crawley. Va decide că-i mai bine să-nghită pur 
și simplu insulta și să trăiască pentru a lupta în altă zi. Asta dacă 
va mai trăi altă zi. Știu că veștile pe care ţi le dau s-ar putea să 
te-nfurie, și pe bună dreptate. Pe mine m-ar înfuria cu siguranţă. 

Și-a ridicat castronașul cu supă la gură și l-a deșertat. 

— Aaah! a exclamat după aceea, punându-l pe masă și 
lăsându-se pe spate în scaun. Nimic nu se compară cu 
ciupercile-vierme. De fapt, mai este ceva. Poate că la momentul 
respectiv n-ai observat, dar ai fost mereu cumsecade cu mine-n 
Afganistan. Eu eram singurul de-acolo care nu luptase în 
Vietnam și mi s-a părut mereu că ceilalţi aveau bisericuţa lor. 
Mă făceau să mă simt că n-aș fi fost bine primit. Tu n-ai fost așa. 
Sigur că da, nu te comportai de parc-am fi fost doi fraţi regăsiţi 
după multă vreme, dar nici nu s-a părut că ai vreo problemă cu 
mine. 

Am strâns din umeri. 

— Erai bun pe teren. 

El a aprobat și a dat să zică ceva, apoi a plecat ochii și a 
înghiţit un nod. Declaraţia mea fusese pe atât de seacă, pe cât 
fusese de adevărată, și nu mă așteptam la vreun răspuns din 
partea lui. De aceea mi-a trebuit o secundă să înțeleg că Dox se 
lupta cu propriile lui emoţii. 

După o secundă s-a uitat la mine cu ochi deciși, aproape 
sălbatici. 

— Asta-i tot ce-ar trebui să conteze, a rostit el. 

M-am gândit la zvonurile pe care le auzisem în Afganistan 
despre cum fusese nevoit să părăsească pușcașii marini fiindcă 
bătuse un ofițer. 

— Cineva ţi-a spus vreodată altceva? l-am întrebat. 

A răpăit cu degetele pe masă, privind în resturile supei de 
ciuperci. 

După un timp a zis: 


VP - 178 


— Sunt un lunetist al dracu' de bun, nenică. Al dracu' de bun. 
Nu mai luptasem niciodată înainte de Afganistan, dar știam ce 
pot face. Am terminat primul în clasa mea din Școala de 
Lunetiști de la Quantico. A fost însă un instructor care nu mă 
placea. Pentru că, deși calităţile mele erau de top - detectarea 
și ochirea, urmărirea și mișcarea, ţintirea -, nu mă comportam 
mereu așa cum ar trebui să se comporte un lunetist. 

Nu m-am putut abţine să nu zâmbesc în colțul gurii. 

— Eşti ceva mai rezervat decât majoritatea lunetiștilor, am 
spus. 

Dox mi-a răspuns la zâmbet. 

— Mda, i-adevărat că lunetiștii sunt o specie mai tăcută, iar 
activitatea lor le consolidează tendinţa asta. Eu nu sunt însă așa 
și n-am fost niciodată. Când intru în transă, sunt la fel de 
silențios și de letal ca oricare altul, dar în restul timpului simt 
uneori nevoia să-mi dau frâu liber. Asta sunt. 

Am  încuviinţat din cap, surprins de simpatia pe care o 
simțeam. 

— Și nu tuturor le place asta. 

A înălţat din umeri. 

— Ştii și tu că militarii mai rigizi nu-s încântați de lunetiști. Îi 
consideră ucigași cu sânge rece, asasini, zi-le cum vrei. E-n 
regulă să răspunzi la foc într-un schimb sălbatic de câteva 
minute, ori să tragi cu mortierul în cineva aflat la un kilometru 
depărtare, dar să te furișezi prin păduri ca o stafie? Să cauţi 
urmele prăzii, de parc-ar fi o simplă căprioară sau alt vânat? Să-l 
urmărești, ori să-l aștepți într-o ascunzătoare, pentru ca dup-aia 
să-i zbori creierii cu calm Zen? Pe de altă parte, ar trebui să-i 
auzi pe-aceiași militari rigizi când te roagă să-i ajuţi fiindcă au o 
problemă pe care doar lunetistul o poate rezolva. Atunci ești 
„tăticul” lor. Sigur că da, asta durează însă numai până la 
rezolvarea problemei. Oricum acțiunile lunetiștilor stârnesc un 
inconfort major printre ipocriți. 

Am dat din cap aprobator. 

— Știu. 

Dox mi-a imitat gestul. 

— Știu că știi. Adevărul este, partenere, că din multe puncte 
de vedere tu te comporți ca un lunetist mai degrabă decât mine. 
Nu știu cât de bun ţintaș ești, dar ai obiceiul ăla de-a sta 
nemișcat. Și știi cum e să vânezi oameni. Nu te deranjează. 


VP - 179 


A urmat o pauză scurtă, în timpul căreia i-am analizat 
afirmaţiile. Nu era prima dată că primisem genul acela de 
„laude”, însă doream să aud povestea lui Dox, nu s-o spun pea 
mea. 

După încă o secundă, el a zis: 

— Oricum restul pușcașilor marini mă credeau un sociopat, iar 
lunetiștii mă considerau ţăcănit. Faptul că obţineam punctaje 
mai mari decât ale lor îi scotea pur și simplu din minţi. Mai ales 
pe unul dintre ofiţeri. În timpul instrucției toţi lunetiștii sunt 
supuși la condiţii de stres. Când ești gata să apeși pe trăgaci, 
instructorii răcnesc la tine sau pun la volum maxim o muzică 
despre care știu că o detești, sau încearcă să te irite în alte 
moduri. Asta-i foarte bine, fiindcă produce ţintași excelenți și 
ești mai capabil să abordezi stresul dacă vrei să-ţi funcţioneze 
abilităţile în lumea reală. Însă ofiţerul ăla continua să mă 
streseze tot mai des și mai divers, fiindcă niciunul din rahaturile 
lui nu mă afectau. Până la urmă a început să-mi atingă ţeava 
armei „accidental” în timp ce zbiera la mine și cu toate că nu-mi 
păsa absolut deloc de zbierete, bineînţeles că ghionturile pe 
care mi le dădea erau îndeajuns ca să ratez ţinta. Prima dată n- 
am spus nimic. A doua oară însă m-am ridicat și i-am tras-o în 
bot. Adică exact ce-și dorise nemernicul. În raportul despre mine 
a scris că aveam probleme de „gestionare a furiei” și că opina 
că nu aveam „temperamentul potrivit” pentru a fi lunetist. Când 
am aflat despre asta, i-am tras o bătută adevărată. 

Am încuviințat, gândindu-mă la felul cum tânărul și ambițiosul 
ofițer CIA Holtzer mă manipulase similar în Vietnam și cum 
obținuse o reacţie la fel de stupidă, deși satisfăcătoare. Holtzer 
își continuase cariera și ajunsese șeful Staţiei CIA din Tokio, dar 
îmi purtase pică până în mormântul în care-l trimisesem 
finalmente. 

— Te-au deferit Curţii Marţiale? l-am întrebat. 

— Nu, a clătinat el din cap. Mulţi știau că individul ăla era un 
dobitoc, așa că cineva a tras niște sfori și m-a salvat de tribunal. 
Raportul a rămas însă bătut în cuie și cariera mea s-a terminat. 
Cel puţin până când rușii au decis să-ncerce să-nghită 
Afganistanul. Atunci Unchiul Sam a avut nevoie de indivizi pătaţi 
ca mine și totul a fost dat uitării. 

— Acolo păreai mereu că ai ceva de dovedit, am comentat eu. 

— Așa-i, a zâmbit Dox. În Afganistan am avut multe ucideri 


VP - 180 


personale, dintre care trei de la peste o mie de metri. Aș zice că 
deloc rău pentru cineva fără „temperamentul potrivit”. Carlos 
Hathcock ar fi fost mândru de mine. 

Carlos Hathcock era lunetistul cel mai încununat de succes 
din toate timpurile, cu nouăzeci și trei de ucideri confirmate în 
Vietnam, dintre care una de la două mii trei sute de metri cu o 
carabină calibrul 12,7 mm și poate de trei ori mai multe ucideri 
neconfirmate. 

— Ştii că l-am cunoscut pe Hathcock? am rostit, gândindu-mă 
la spusele lui Dox despre nemișcarea lunetistului. În Vietnam, pe 
când nu știa nimeni de el. 

— Serios? L-ai întâlnit pe barosan? 

Am încuviinţat din cap. 

— Și ce-aţi vorbit? 

Am strâns din umeri. 

— Nu mare lucru. Stătea singur la o masă într-un bar din 
Saigon. Unicul scaun gol din bar era la masa lui, așa că m-am 
dus acolo. N-am făcut decât să ne prezentăm unul celuilalt, 
nimic mai mult. Am băut o bere și am plecat. Nu cred c-am 
schimbat mai mult de douăzeci de cuvinte. 

— Da? Nu ţi-a zis nimic? 

Am tăcut, încercând să-mi amintesc. 

— Când am plecat, mi-a spus că ar trebui să fiu lunetist. 

— Să dea dracii, nenică, ţi-a citit în suflet. Asta-i ca și cum ai fi 
fost binecuvântat de Papă. 

Nu am spus nimic. Rapoartele despre mine din armată, 
observațiile sumbru umoristice ale fratelui meu de sânge Jake 
„Nebunu”, comentariul acela de la despărțirea de Hathcock, iar 
acum gândurile lui Dox... Aș fi vrut să le pot accepta pur și 
simplu judecata colectivă, să accept ceea ce sunt. Să accept, la 
dracu’! Să pot îmbrăţișa realitatea respectivă. Alţii păreau 
capabili s-o facă. 

Am rămas amândoi tăcuţi. După câteva momente, am 
întrebat: 

— De ce crezi că ar fi încercat să mă lichideze Crawley? 

— Nu știu. Tot ce-am putut obţine de la domnul Crawley a fost 
rahatul ăla despre cum ai luat-o razna, iar detaliile puteau fi 
cunoscute numai dacă aveai autorizaţia de securitate necesară. 

— Pe care tu n-o aveai. 

Dox a oftat, prefăcându-se dezamăgit. 


VP - 181 


— Deși sunt „patriot” și toate alea. Mi-a cam rănit 
sentimentele, dacă stau să mă gândesc bine. În sfârșit, măcar 
am douăzeci și cinci de miare care să mă ajute dacă o să devin 
exagerat de deprimat. 

— Dar de unde a știut Crawley cum să te contacteze? Sau 
chiar cine ești? 

El a aprobat încetișor, de parcă s-ar fi gândit intens. 

— Sunt cât se poate de sigur că bunul domn Crawley se află 
de fapt în serviciul actualului nostru angajator, într-o capacitate 
sau alta. Dacă așa stau lucrurile, el are acces la datele despre 
mine. 

— Crezi că-i implicat Kanezaki? am întrebat. 

Dox a ridicat din umeri. 

— E imposibil să nu te gândești la asta, este? În mod cert, se 
află în mijlocul multor chestii pentru un tip așa tânăr. 

— Prinde repede. 

— Da, și eu am aceeași impresie. Nu cred totuși că el e-n 
spatele operațiunii ăsteia. Știu că-mi trădez latura mea 
sentimentală, însă cred că băiatul are suflet bun. 

— Cât timp va putea să și-l menţină, lucrând cu cei cu care 
lucrează? 

— Este într-adevăr o întrebare pertinentă. 

Am amuţit iarăși amândoi. 

— Te pot căuta la numărul pe care l-am primit? am întrebat. 

— Oricând dorești. Ce ai de gând să faci? 

— Mai întâi o să dau niște telefoane. Să caut logica faptelor 
petrecute. 

Dox mi-a fulgerat rânjetul lui larg. 

— Ai fost mereu un tip precaut. 

— Este parte din motivul pentru care am rezistat atâta vreme. 

— Știu, știu. Ce dracu', am spus-o ca pe-un compliment! 

M-am sculat și am lăsat câteva bancnote pe masă. După 
aceea am întins mâna. 

— Eşti un tip de treabă, Dox. 

S-a ridicat și mi-a zâmbit, o versiune mai puţin strălucitoare, 
dar mai autentică a rânjetului. Ne-am strâns mâinile. 

— De acum, păzește-ţi spatele, ai înţeles? a zis el. 

Am aprobat și am plecat. 

După ce m-am asigurat că nu eram urmărit, am luat tramvaiul 
Peak până la Victoria Peak, apoi am mers pe Lugard Road, prin 


VP - 182 


păduricile de bambuși și ferigi. Am găsit un loc liniștit și m-am 
așezat, ascultând cicadele. 

Ca întotdeauna, primul lucru la care m-am gândit a fost 
înscenare. 

Cineva, poate Crawley, poate altcineva care lucrează cu el, a 
pornit pe urmele tale. L-au pus pe Dox să-mi recite o serie de 
minciuni, știind că astfel voi porni după Crawley. Că voi intra 
direct într-o ambuscadă. 

Nu. Prea nesigur. Nimeni nu se putea baza pe Dox să fie 
convingător, în niciun caz în gradul respectiv. 

Atunci i-au dat realmente jobul lui Dox. Planul A era ca el să 
accepte jobul și să mă omoare. Planul B era ca el să mi se 
destăinuie, astfel ca să plec după Crawley. Revenim la 
ambuscadă. 

Nu. Prea nesigur. Când aveam eu să plec după Crawley? 
Unde? Cum? În plus, lui Crawley nu i-ar fi plăcut deloc riscul de a 
atrage represalii din partea mea. 

Dox, sau altcineva, are propriile lui motive de a dori 
eliminarea lui Crawley și-ncearcă să te împingă pe tine s-o faci. 

La ideea asta merita să mai rumeg, totuși am judecat-o 
improbabilă în cele din urmă. În felul lui, Dox era un tip destul 
de direct. Dacă ar fi dorit să-l adoarmă pe Crawley, i-ar fi 
fredonat el însuși cântecul de leagăn. Aveam să păstrez 
posibilitatea în minte, dar în cazul ăsta se părea că explicația 
cea mai probabilă era de asemenea și cea mai simplă: Dox îmi 
spusese adevărul. 

Ce să fac în continuare? Abordarea cea mai directă ar fi fost 
să-l strâng cu ușa pe Crawley. Să-i pun niște întrebări. Să-mi 
folosesc farmecele. 

Dar nu încă. Mai întâi, trebuia să văd cum se legau toate 
astea cu Belghazi. O ţintă pe jumătate arabă, o echipă de 
asasini arabi, un ofițer CIA care încerca să pună un contract pe 
capul meu? Chiar și pentru unul ca mine, care și-a făcut ceva 
dușmani de-a lungul timpului, era greu de crezut că 
simultaneitatea aceea nu era decât o simplă coincidenţă. 
Doream să am mai multe informaţii înainte de a trece la acţiune 
și m-am gândit că mi le-ar putea oferi Kanezaki. 


VP - 183 


Capitolul 8 


L-am sunat pe Tatsu de la un telefon public. 

— Nanda? l-am auzit rostind. Un salut scurt, tipic pentru el. 
„Ce este?” 

— Hisashiburi, am spus. „A trecut mult timp”. 

S-a făcut tăcere. El a continuat în japoneză: 

— M-am gândit la tine. 

Din partea lui Tatsu, declaraţia aceea era practic 
sentimentală. 

— Sper că nu devii siropos cu mine, am zis. 

El a râs. 

— Fetele mele spun că așa se întâmplă. 

— Cred că ele știu cel mai bine. 

— Mă tem că da. ȘI tu? Eşti bine? 

— Destul de bine. Am nevoie de o favoare. 

— Da? 

— O să-ți trimit un mesaj, am spus, referindu-mă la avizierul 
nostru electronic. 

A urmat o pauză, după care Tatsu a zis: 

— O să te văd? 

— Așa sper. 

Altă pauză. 

— Jaa, a spus el. „Bine, atunci”. 

— Ai grijă, bătrâne prieten. 

— Otagai ni na, a zis el. „Și tu”. 

Am încărcat mesajul într-o internet cafe, după care m-am dus 
la aeroportul internaţional Hong Kong. Am prins o cursă spre 
Seul, iar de acolo spre Narita International din Tokio. În felul 
ăsta, în chiar aceeași seară, am revenit spre ușoara mea 
surprindere în Japonia. 

De la Narita, am luat un tren Narita Express până la gara 
Tokio, de unde am ieșit și mi-am găsit fostul oraș ghemuit sub 
vremea ploioasă și rece tipică pentru sfârșitul toamnei. Am stat 
sub acoperișul porticului de la intrarea Marunouchi a gării și am 
privit scena. Inaintea mea se legănau valuri de umbrele negre. 
Frunze ude erau lipite de pavaj, strivite de roţile mașinilor 
indiferente și de tălpile pietonilor insensibili, de greutatea 
metropolei nepăsătoare. 


VP - 184 


M-am uitat așa mult timp. După aceea m-am întors și am 
revenit în gară, doborât de un sentiment de invizibilitate care nu 
semăna deloc cu cel pe care-l cultivasem cu asiduitate cât timp 
locuisem aici. 

Am cumpărat o umbrelă ieftină pentru suma exagerată de o 
mie de yeni și am luat un tren pe linia Yamanote spre Nishi- 
Nippori, unde am tras la un hotel banal pentru oameni de 
afaceri, unul dintre zecile din partea asta din shitamachi, orașul 
inferior, cicatrizat, totuși robust din vechiul Edo. Cu luminile 
stinse în cameră, puteam să fi fost oriunde în lume. In același 
timp însă eram extrem de conștient că mă aflam în Japonia, mă 
aflam în Tokio. 

Am dormit prost și m-am trezit în altă zi cenușie și ploioasă. 
M-am îndreptat spre Sengoku, unde locuisem atâţia ani înainte 
de a fi deconspirat de Holtzer și silit să plec spre locuri mai 
anonime. 

În exteriorul staţiei Sengoku, am descoperit că dispăruseră 
caracteristicile unei zone pe care mi-o reaminteam cu destul 
drag. În locul lor crescuse un McDonald's pe un colţ, un Denny's 
pe celălalt. Mai apăruseră o drogherie dintr-un lanț, un magazin 
universal din alt lanţ, ca și alte lanţuri, care intenționau, fără 
îndoială, să ofere cât mai multe alegeri și varietate. O 
experienţă de shopping mai plăcută și mai eficientă. Motoarele 
implacabile de progres ale orașului măcinând, presupuneam, 
manifestarea omogenă a unui subconștient colectiv tot mai 
îmbătrânit. 

Mi-am spus că singura mea proprietate din Sengoku erau 
amintirile. Cartierul aparținea altora acum și ei n-aveau decât 
să-l ruineze. 

Am deschis umbrela, am traversat strada și am mers, până 
am trecut de vechiul meu apartament. lar acolo, departe de 
noua faţadă ţipatoare a staţiei, am fost surprins să descopăr că 
totul era aproape exact așa cum îmi aminteam: grădinile cu 
plante atent îngrijite, zidurile din piatră acoperite cu mușchi și 
licheni, clădirile din lemn vechi cu acoperișuri din olane, demne 
și ferme lângă rudele lor mai tinere din cărămidă și metal. 
Bicicletele copiilor continuau să fie îngrămădite lângă uși, iar 
umbrelele picurau așa cum făcuseră mereu din suporturile din 
fața prăvălioarelor. Periferia se schimbase, însă nucleul rămânea 
ferm același. 


VP-185 


Am izbucnit în râs. Ceea ce tocmai văzusem în jurul staţiei 
fusese dezamăgitor, dar îmi îngăduise în același timp un 
sentiment compensator de superioritate. Descoperirile 
ulterioare sosiseră ca o uşurare, dar purtaseră cu ele 
sentimentul profund de insignifianță. Pentru că acum 
întelegeam că în Sengoku viața pur și simplu... continuase. 
Cartierul era pe atât de nepăsător de plecarea mea, pe cât 
fusese de prezența mea. Mi-am dat seama că în perioada cât 
locuisem aici cutezasem că cred că poate aparțineam locului, 
că, într-un fel, existența mea aici contase. Acum puteam vedea 
că gândurile acelea fuseseră, în felul lor, narcisiste. Cu 
certitudine, fuseseră greșite. 

M-am gândit la Midori, la ceea ce-mi spusese odată despre 
mono no aware, „tristeţea de a fi om” cum o numise atunci, și 
pentru o secundă mi-am dorit să fi putut sta de vorbă cu ea. 

Am privit pentru ultima dată în jur, străduindu-mă să-mi 
reamintesc viaţa pe care o dusesem aici. Exista desigur un 
sentiment care dăinuia, ceva imaterial care-și exprima dorinţa 
pentru palpabilitate sub forma unei serii de oftaturi prelungi, 
totuși nimic ce să pot prinde cu adevărat. Interiorul orașului era 
absolut același, însă simultan saturat de povara injustă a 
amintirilor, era acum schimbat într-un fel torturant. Eu nu mai 
aparțţineam de acum locului acesta și mă simţeam ca un 
spectru, ceva nenatural, care procedase corect plecând și 
greșise revenind. 

M-am întors în staţie și l-am sunat pe Kanezaki de la un 
telefon public. 

— Tocmai voiam să-ţi trimit ceva pe internet, a spus el. 

— Excelent. Unde ești acum? 

— În Tokio. 

— Unde anume în Tokio? 

A urmat o pauză. 

— Eşti aici? a întrebat el. 

— Da. Tu unde te afli acum? 

— In ambasadă. 

— Bine. Peste treizeci de minute să fii în faţa staţiei Sengoku. 
la linia Mita de la Uchisaiwaicho. 

— Știu cum s-ajung acolo. 

Am zâmbit. 

— Mergi pe trotuarul de vest al lui Hakusan-dori, spre 


VP - 186 


Sugamo. Când ajungi la Sugamo, te întorci și mergi în sens 
invers. Repeţi de câte ori este necesar. 

— Am înţeles. 

— Vino singur. Nu încălca regulile. 

Nu era nevoie să menţionez penalizările. 

Am așteptat pe Hakusan-dori, la nord-est de staţia Sengoku, 
cu umbrela mult coborâtă pentru a-mi masca trăsăturile, 
pregătit să mă reped în labirintul de străduţe și alei dinapoia 
mea dacă ceva era în neregulă și Kanezaki încălca procedura 
stabilită. 

După douăzeci și cinci de minute, el a apărut pe trotuar și a 
început să meargă spre mine. Părea singur. Când a ajuns în 
dreptul meu, l-am strigat. M-a privit. l-am făcut semn să 
traverseze strada și m-am uitat dacă cineva proceda la fel în 
urma lui. 

In următoarea jumătate de oră, am mers amândoi pe jos, cu 
metroul și cu taxiul. Detectorul de microfoane al lui Harry era 
tăcut. Am încheiat ruta într-un local numit Ben's Cafe din 
Takadanobaba, în nord-estul relativ tăcut al capitalei. 

Am trecut pe lângă spalierele acoperite cu iederă și firma 
modestă de afară. După ce am intrat, Kanezaki a inspirat adânc. 

— Oho, a zis el, dar miroase bine aici! 

Am  încuviințat din cap. Puţine arome mi se par atât de 
ospitaliere precum cea acumulată în ani de zile de pregătire cu 
respect a cafelei. 

— Să știi, a spus Kanezaki după ce ne-am așezat la una dintre 
măsuțele din lemn, că cineva ţi-ar putea lua urma dacă îţi 
descoperă pasiunea pentru cafea și cafenele. 

— Probabil că da. Presupunând că dispune de suficienţi 
oameni ca să acopere cele vreo mie de cafenele care-mi plac în 
Tokio. 

Ben's fusese una dintre favoritele mele și eram încântat să 
revin aici. Localul degajă atmosfera unei cafenele dintr-un orășel 
universitar, ceea ce și este, de fapt, ţinând seama de 
proximitatea Universităţii Waseda și a câtorva școli mai mici din 
zonă. Are un aer destins, cu murmur de conversații și râsete ce 
însoțesc permanent muzica, exact în ritmul cuvenit și relaxat, 
clienţi  regulaţi  eclectici, japonezi și străini, locuitori ai 
cartierului, dar și alţii sosiți din colţuri mai îndepărtate ale 
capitalei, și un avizier ticsit al comunităţii, care face reclamă 


VP - 187 


grupurilor de susținere și serilor de teatru și poezie. Intim, fără 
să fie înghesuit, cool dar nu snob, ospitalier, totuși nu exagerat 
de familiar. Ben s-ar putea fi clasificat cu certitudine ca Refugiu 
Metropolitan, dacă guvernul ar decide vreodată să acorde 
asemenea etichete localurilor periodic supra-încărcate senzorial 
din Tokio. 

Am comandat amândoi specialitatea casei, un amestec de 
boabe braziliene și guatemaleze, prăjite chiar în dimineața asta. 
N-am mai pierdut timpul cu trăncăneli. 

— Ce ai pentru mine? l-am întrebat. 

— De data asta, foarte multe. 

— Este bine. _ 

— O să încep cu femeia. Fii atent. În două rânduri până acum, 
indivizi pe care noi i-am fi descris ca parte din infrastructura 
teroristă - finanţe și logistică, nu soldaţi de teren - au fost 
observați în tovărășia unei blonde foarte frumoase. De fiecare 
dată, la mai puţin de două luni după observarea respectivă, 
indivizii respectivi au fost găsiţi morţi prin împușcare. 

L-am privit cu atenție. 

— De ce nu mi-ai spus asta de la început? 

— Informaţia asta nu-i indexată. Nu pot să caut pur și simplu 
prin fișiere pentru „blondă frumoasă plus terorist din 
infrastructură mort”, înţelegi? Am descoperit similitudinile astea 
în stil vechi, parcurgând multe dosare groase. Ceea ce durează. 

Avea dreptate. 

— Bine. 

— Noi nu mai avem absolut nimic despre femeia asta. Niciun 
nume, nimic. Până acum, nimeni n-a mai făcut conexiunea asta 
și probabil că n-aș fi făcut-o nici eu, dacă nu m-ai fi împins tu să 
privesc în direcţia respectivă. 

Pe chipul meu nu s-a citit nimic, dar am gândit: Exact de asta 
se temea Delilah. 

— Și? am întrebat. 

Kanezaki a ridicat din umeri. 

— Eu nu cred că prezenţa acestei femei în viaţa a doi indivizi 
din infrastructură dispăruţi dintre noi, și în curând poate trei, 
este o coincidență. Bănuiesc că ea lucrează pentru cineva și 
pregătește terenul. 

— Unul dintre „Îngerii lui Charlie”? 

El a chicotit. 


VP - 188 


— Mai degrabă „Îngerul Morţii”. 

— Dovezile nu sunt foarte concludente. 

Kanezaki s-a uitat la mine și mi-am dat seama că negasem 
cam apăsat. 

— Poate că da, a aprobat el, însă ambii indivizi cu care a fost 
văzută au fost uciși în timp ce călătoreau, nu în puncte de 
strangulare, așa cum ar fi fost casele lor sau în compania unor 
cunoscuţi. Unul pe când trecea prin Viena, iar celălalt în vacanţă 
în Belize. Ceea ce înseamnă că cineva le urmărea mișcările. Că 
le urmărea foarte îndeaproape. 

Am strâns din umeri. 

— Poate fi și femeia, sigur că da, dar există și alte moduri de 
triangulare a unei ţinte aflate în mișcare. Nu-i nevoie să te culci 
cu Belghazi ca să-mi spui unde-l pot găsi. 

Era destul de rezonabil, totuși puteam simţi că el observa că-l 
contraziceam și devenea bănuitor în privinţa motivelor mele. 
Trebuia să înfrânez prostia asta. 

Kanezaki și-a ridicat ceașca de cafea și a privit-o, după care a 
spus: 

— Asta n-a fost totul. Ambii indivizi au fost uciși de un singur 
glonţ calibrul 22 tras în ochi. Chiar și de aproape, iar victimele 
au fost împușcate de la distanţă foarte mică, asta-i o lovitură a 
naibii de precisă. Bărbatul care a apăsat trăgaciul a fost 
îndeajuns de sigur pentru a utiliza ceva cu putere mică de 
penetrare, deoarece știa că putea plasa un singur glonţ acolo 
unde era necesar să-și facă treaba. 

Bărbatul... Interesant! 

— Deci nu femeia a fost asasina? am întrebat. 

— Nu cred. Eu zic că ea identifică ţinta. Este ca o „cârtiță” 
foarte specializată. Ţinta o acceptă, o supune unor teste pe care 
femeia le absolvă și o primește în cercul său intim. Tinta 
continuă să-și ia precauţii, bineînţeles, și crede că e-n siguranţă, 
dar în securitatea sa există o breșă, aflată chiar în pat. După 
aceea, femeia dă un telefon când apreciază că este momentul 
cuvenit. În aceeași seară sau noapte, bărbatul cu care a fost 
încasează un glonț. Femeia nu-i acolo când se întâmplă asta și 
după aceea dispare. Nimeni nu știe de implicarea ei. 

Kanezaki a sorbit din cafea și a urmat: 

— Am citit odată un articol despre accidente auto 
inexplicabile. Se pare că multe dintre decesele rezultate în urma 


VP - 189 


lor sunt clasificate drept „cauze necunoscute”. Au avut loc în 
timpul zilei când lumina este bună, soarele strălucește pe cer, 
totuși șoferul s-a răsturnat cu mașina și a murit. În multe dintre 
cazurile când s-a întâmplat așa, unul sau mai multe geamuri 
erau coborâte. De aceea, o ipoteză este că șoferul conducea 
liniștit, asculta radioul și se bucura de ziua frumoasă, când în 
automobil a intrat o albină. El s-a speriat, a încercat s-o alunge, 
a devenit distras și... bum! Albina a ieșit pe geam. „Cauze 
necunoscute”. Cred că aici aveam de-a face cu așa ceva. 

— Atunci pentru cine lucrează femeia? 

— Nu știu. Există o sumedenie de posibilităţi, fiindcă indivizii 
ăștia au mulţi dușmani. Ar putea fi un concurent din lumea 
afacerilor sau cineva care vrea să ia caimacul din contractele 
pentru livrări de armament sau tranzacţii cu cash. Ar putea fi 
francezii, fiindcă ei sunt băgaţi peste tot și nu știi niciodată ce 
naiba fac și de ce. Bănuiala mea însă este că-i vorba despre o 
operaţiune israeliană. 

Am încuviințat din cap, impresionat de deducţiile lui și în 
același timp nu foarte încântat de ele. Era perfect dacă eu știam 
cine era Delilah și cu cine lucra, fiindcă puteam folosi informaţia 
după cum doream și puteam controla situaţia, însă era cu totul 
altceva ca Agenţia să dovedească interes. 

— De ce? am întrebat. 

El a ridicat din umeri. 

— Pentru că israelienii au motivul cel mai constant și imediat 
de a submina infrastructura și încearcă s-o facă întruna, în toate 
felurile posibile. Pentru că echipelor de asasini israelieni le place 
să lucreze cu calibrul 22 - sunt arme mici, ușor de ascuns și 
relativ silenţioase. Echipele care i-au omorât pe teroriștii din 
Septembrie Negru care au acţionat la Munchen au folosit 
pistoale calibrul 22. Și pentru că ţintașul este atât de bun. 
Același lucru se poate spune și despre femeie. Indivizii pe care-i 
abordează pentru a fi asasinați nu sunt nici pe departe niște 
novici, așa că dacă ea face ceea ce cred că face, este al naibii 
de pricepută. Material de calitatea Mossadului. 

— Crezi că este din Mossad? 

A aprobat din cap. 

— Cred că femeia face parte din katsa - „Colectarea”. 
Colectarea culege informaţii despre ţintă, după ce operaţiunea a 
fost decisă de un comitet. Cei care asasinează realmente sunt 


VP - 190 


specialiștii din Kidon - „Baioneta” care face parte din unitatea 
specială Metsada. Diviziunea muncii din cazurile astea mă duce 
imediat cu mintea la Israel. Ai mai văzut-o pe femeie? 

— Nu, am răspuns eu gânditor. 

Kanezaki a tăcut câteva clipe, apoi a spus: 

— Aproape sperasem că v-aţi mai întâlnit. Nu este imposibil 
ca ea să se fi aflat înapoia celor care te-au atacat în Hong Kong. 

In mod bizar, ideea părea mai puţin probabilă când era 
propusă de el, decât atunci când o examinasem eu însumi. 

— Aia au fost arabi, i-am spus. 

— Mossadul utilizează mereu arabi pe care i-au recrutat în 
numele altor servicii străine. Oricum, eu nu știu cu certitudine 
dacă blonda este israeliană. Ți-am spus - este perfect posibil să 
lucreze pentru o facțiune. Sau ar putea fi o liber-profesionistă. A 
zâmbit. Tu știi foarte bine cum sunt liber-profesioniștii ăștia, 
sunt gata să lucreze pentru oricine. 

— Chiar și pentru CIA, am replicat fără să-i întorc zâmbetul. 

— Foarte adevărat, însă ea nu-i dintre ai noștri. Aș fi știut-o. 

— N-aș supraestima lucrurile pe care le cunoşti despre 
intenţiile organizaţiei tale. Mottoul vostru ar putea fi: „Nu vă 
faceţi griji, mâna noastră dreaptă n-are habar cu ce se ocupă 
cea stângă”. 

A chicotit. 

— Asta poate fi adevărat uneori. 

Am rămas tăcuți amândoi. 

Nu doream ca el să creadă că o protejam pe Delilah sau că 
aveam vreo motivaţie personală. Din experienţa mea, a-i oferi 
CIA-ului informaţii emoţionale este ca și cum i-ai întinde unui 
sadic un vătrai încins în foc. Mai bine să creadă că încercările 
mele de a minimiza importanța femeii erau motivate de altceva. 

— Oricum, am spus, nu cred că blonda este atât de 
importantă pe cât am crezut la început. Eu am văzut-o doar o 
singură dată. Probabil că nu-i cea din dosarele tale. Sunt convins 
că mă pot ocupa perfect de Belghazi. 

Kanezaki a arcuit o sprânceană. 

— Te temi că o să-ţi luăm cazul dacă apreciem că altcineva 
este pe punctul de a-l ucide pe Belghazi? 

Aș fi putut zâmbi. Kanezaki era bun - mult mai bun decât 
fusese când îl cunoscusem totuși înhăţase momeala falsă pe 
care i-o oferisem. 


VP-191 


M-am încruntat, exagerând foarte puţin, doar atât cât să-l 
conving că suspiciunile îi erau întemeiate, pentru a-i consolida 
impresia. M-am prefăcut că-i ignor întrebarea, iritat, și am spus: 

— Ce știi despre echipa care a vrut să mă omoare? 

A tăcut mult timp, apoi a zis: 

— O să fiu deschis cu tine. Cred că există o scurgere de 
informaţii din partea noastră. Nu vreau totuși să spun mai 
multe, până nu cercetez exact situaţia. 

Simţeam cu intensitate dinspre el: /naividu/ ăsta nu-i decât un 
agent. ÎI pot conduce așa cum m-au învăţat, îl pot manevra și 
duce acolo unde vreau eu. 

L-am privit un moment prelung, lăsându-l să-mi vadă răceala 
din ochi. 

— „O să fiu deschis cu tine”, am repetat articulând foarte lent. 
Nu mi-a plăcut niciodată fraza asta. Mi-a sunat întotdeauna ca: 
„Până acum te-am minţit în faţă”. 

— Ba nu, sună ca: „Până acum nu ţi-am destăinuit totul în 
mod judicios”. 

— Dacă ai impresia că pot aprecia deosebirea, înseamnă că 
bănuiești că sunt capabil de subtilităţi din clasa CIA, am răspuns 
fără să-mi desprind ochii de la el. 

S-a înroșit la faţă. Își reamintea de escorta lui de securitate 
căreia îi frânsesem gâtul. 

— Uite ce-i, a spus și a ridicat mâinile cu palmele înainte, te- 
am mai văzut acționând precipitat, da? Poţi să fii foarte direct și 
te admir pentru asta, de aceea ești atât de bun în ceea ce faci. 
Dar dacă eu îţi spun ceva nesigur, care se dovedește a fi eronat, 
iar tu acţionezi pe baza informaţiei respective, vor urma 
repercusiuni foarte serioase. Pentru toţi cei implicaţi. 

Nu am spus nimic. Expresia nu mi s-a modificat. 

— În plus, a continuat el și nevoia lui de a continua să 
vorbească m-a asigurat că stânjeneala îi creștea, nici tu n-ai fost 
complet sincer cu mine. Te aștepți să te cred că n-ai mai 
revăzut-o pe femeia aceea? Indiferent cine ar fi ea, dacă este 
cea din dosarele noastre sau alta, n-a călătorit tocmai până la 
Macao cu Belghazi pentru o singură apariţie efemeră. 
Încrederea funcţionează în ambele sensuri, da? 

Poate că mă-nșelasem ceva mai devreme, gândind că 
rămăsese neexperimentat. Dimpotrivă, era abil și devenea tot 
mai abil. Greșisem fiindcă îl subestimasem. 


VP - 192 


Felicitările aveam să i le ofer însă mai târziu. Deocamdată 
trebuia să menţin presiunea. 

— Kanezaki, am rostit continuând să-l pironesc cu ochi reci și 
direcți, ai avut cumva săptămâna trecută o echipă de asasini pe 
urmele tale? Când nu mi-a răspuns, am continuat: Nu, n-ai avut, 
nici nu crezusem asta. Ei bine, eu am avut. În legătură cu un job 
pentru care m-ai angajat. Așa că haide să încetăm imediat 
abureala asta cu „iubirea funcţionează în ambele sensuri”, 
fiindcă altfel o să deduc că ai minţit deliberat. 

A urmat o pauză lungă. 

— Bine, a zis el în cele din urmă. Belghazi face parte dintr-o 
listă. O listă de ţinte. Bineînţeles, nu este numită „lista de ţinte”. 
Nici chiar după 11 Septembrie, nimeni n-ar folosi o asemenea 
descriere. 

Am ridicat sprâncenele, gândindu-mă că poate geniile care 
botezaseră cândva „Carnivor” un program de monitorizare a 
mesajelor e-mail urmaseră până la urmă și niște cursuri de 
marketing. 

Kanezaki a sorbit din cafea. 

— În mod oficial, lista se numește „Matricea amenințărilor 
teroriste internaţionale”, pe scurt MATI. Neoficial, este numită 
simplu „lista”. A fost creată și este actualizată permanent de 
Agenţie, în capacitatea noastră de nod central pentru toate 
informaţiile produse de comunitatea serviciilor de informații. Are 
scopul de a identifica jucătorii-cheie din infrastructura teroristă 
internațională. Cumva ca „Lista celor mai căutate persoane” a 
FBl-ului, dar mai vastă. Ca un anuar al personalităţilor de tip 
„Who's Who”, înţelegi? 

— Continui să fii „deschis” cu mine? l-am întrebat. 

Și-a așezat ceașca pe masă și a privit în stânga, apoi în 
dreapta, parcă în căutarea cuvintelor potrivite. 

— Exact despre asta vorbeam, când m-am referit la tendința 
ta de a te precipita. N-ai de gând să mă lași să termin? Fiindcă 
încerc să-ţi spun ceea ce trebuie să știi. 

Era o dojană corectă. N-am rostit nimic și el a continuat după 
câteva secunde: 

— Listă a existat și înainte de 11 Septembrie, dar de atunci a 
fost substanţial revizuită și extinsă. Tot de atunci a jucat și rolul 
de listă a țintelor - care poate fi negat oricând fără ezitare, 
deoarece nu-i decât o diagramă de conexiuni ce a existat de 


VP - 193 


mult timp sub o formă sau alta. Așa că nimeni nu trebuie să-și 
facă griji să dea ordin pentru întocmirea alteia noi, care ar putea 
constitui o dovadă acuzatoare înaintea unei ipocrite comisii a 
Congresului. 

— O listă de ţinte care nu-i de fapt o listă de ţinte. 

— Exact. Kanezaki a inspirat adânc. Acum câteva zile am fost 
vizitat de cineva care lucrează în altă divizie a Agenţiei. 

— Crawley? l-am întrebat, privindu-l cu atenţie. 

Ochii i s-au lărgit și a tresărit doar puţin - nu îndeajuns pentru 
a mă face să cred că simula în mod deliberat reacţia în 
beneficiul meu. Și s-a înroșit la față, o reacţie încă și mai 
involuntară. Au trecut două secunde întregi, după care a spus: 

— Nu contează cine a fost. Să nu rostim nume, de acord? 

— Sigur că da, i-am cântat în strună pentru moment. 

Răspunsul lui fusese deja pe cât de elocvent puteam spera să 
fie. 

— Ei bine, individul acela... a vrut să vadă lista. Ceea ce este 
ciudat. 

— În ce fel „ciudat”? am întrebat. 

— In primul rând, nimeni nu vrea să vadă lista asta. Sigur că 
da, oamenii-cheie știu că ea există, dar nu vor să afle nimic mai 
mult. Ei vor să poată nega orice cunoaștere, dacă se va ajunge 
la așa ceva. Inţelegi, „Ah, MATI? Da, parcă-mi amintesc că am 
auzit cândva despre un Who's Who, sau așa ceva...” Genul ăsta 
de reacţie. 

A ridicat cafeaua și a sorbit. 

— Sigur că da, cererea insului acela a fost în exteriorul 
canalelor oficiale. A telefonat ca să aranjeze o întâlnire, după 
care a făcut o vizită personală la ambasada din Tokio. Nimic 
care să rămână scris, ceea ce-mi spune că era precaut. 

— De ce? 

Kanezaki a ridicat din umeri. 

— La început m-am gândit că din cauza listei. Dorea să poată 
nega întâlnirea noastră, dacă ar fi fost nevoie, sau să o poată 
descrie „pe cât îmi amintesc de bine”. Ceea ce, dacă ai 
observat, nu-i niciodată prea bine când se ajunge la o anchetă 
oficială. 

— De ce ai spus „la început”? 

— Mi-a pus o mulţime de întrebări generale, dar mi-am dat 
seama că majoritatea erau menite să-i ascundă interesul real. 


VP - 194 


— Și care era acela? 

— Mai întâi, dacă Belghazi figura pe listă și apoi dacă am 
trimis pe cineva la Macao să se ocupe de el. 

Am rămas o clipă pe gânduri. 

— De ce nu mi-ai spus asta mai devreme? Ai spus că vizita s-a 
petrecut acum câteva zile? 

— N-am crezut că va fi ceva care te-ar putea afecta, ci doar 
obișnuitele hărţuieli birocratice pentru supremaţii teritoriale. 
Individul ăsta face parte dintr-o divizie care s-ar putea după 
aceea făli cu înlăturarea lui Belghazi, așa că m-am gândit că 
erau iritaţi că altă divizie ar fi început deja operaţiunile 
împotriva lui. În cazul cel mai rău, s-ar fi putut plânge 
directorului-adjunct: „Hei, Kanezaki ne-a luat jucăriile”, ceva de 
genul ăsta. Nu m-am așteptat la ceva ce pare să se fi întâmplat, 
ai înţeles? 

— Despre ce divizie vorbeşti? 

A făcut o pauză, apoi a spus: 

— OA. Divizia Orientul Apropiat. 

— Tu ce i-ai răspuns la întrebările acelea? 

— Că după câte știam, accesul la lista respectivă era acordat 
de Centrul Antitero, căruia trebuia să se adreseze. Cât despre 
întrebarea dacă noi operam împotriva lui Belghazi sau a 
altcuiva, în Macao sau altundeva, accesul la informaţia 
respectivă necesita de asemenea o autorizaţie de securitate din 
partea CeAn. 

— Reacţia lui? 

Kanezaki a ridicat din umeri. 

— A pufnit și a bufnit, dar ce putea face? 

— Și ce a făcut, totuși? 

— Bănuiesc că a mers la CeAn. 

— Și Centrul i-ar fi dat ce dorea? 

— Poate că da. Este un tip destul de influent. Dacă s-a plâns 
că este ţinut în mod deliberat în afara cazului Belghazi, este 
posibil să-i fi dat informaţia dorită pentru a-l liniști, a-i calma 
ego-ul. 

— Atunci de ce nu s-a dus de la bun început la CeAn? 

— Bănuiesc că motivele ar fi două. In primul rând, dorea să 
aibă de-a face cu persoana de pe treapta cea mai de jos a 
ierarhiei, de la care credea că va putea obţine ce-și dorea. 
Intimidare maximă, expunere minimă, posibilitate maximă de 


VP-195 


negare. 

— lar al doilea motiv? 

— Faptul că eu răspund de coordonarea unor aspecte ale 
listei pentru Asia. Hong Kong și Macao fac parte din sfera mea 
de activitate. Și, așa cum am spus deja, se pare că el era 
interesat de Macao. 

— Și ce ar însemna asta? 

— Ar însemna că în Macao s-a întâmplat recent ceva care i-a 
atras atenţia. Poate că vreun cetăţean francez, despre care s-a 
dovedit că este un cunoscut asasin independent, a fost găsit 
acolo cu gâtul rupt. Despre care individul nostru s-a interesat în 
mod specific. 

— Da, ai menţionat așa ceva. Cetăţeanul francez despre care 
spui era un asasin? 

— Exact asta am zis, m-a privit el pătrunzător. 

Începuse să înțeleagă cum îl manevram, trimiţându-i bucățele 
din ceea ce tocmai spusese el însuși. Bravo lui! 

Am zâmbit larg. 

— Și ce dorea prietenul nostru să afle despre asasin? 

— Dacă era pe statul nostru de plată. 

— Și era? 

— Nu. 

M-am uitat la el. Era imposibil să spun dacă minţea. 
Deocamdată. 

— Pentru cine lucra asasinul, dacă nu pentru voi? 

— Nu știu. 

— Dar pentru cine bânuiești? 

Kanezaki a ridicat din umeri. 

— De ce ţi-ar păsa ţie ce bănuiesc eu? De exemplu, bănuielile 
mele despre blondă sunt complet nefondate. 

Am izbucnit în râs. 

— Asta-i adevărat, am încuviinţat, dar mi se par oricum 
amuzante. 

A zâmbit, aparent înțelegând că era inteligent să nu-mi 
îngăduie să-l întărât. 

— Realmente nu știu, a spus. Și de altfel există multe alte 
lucruri pe care nu le știu. Deja speculez pentru a umple 
lacunele. Eu cred că oamenii lui Belghazi au aflat despre 
francezul mort și s-au speriat. „Cine a fost el? Este posibil să fi 
fost pe urmele lui Belghazi? Cine l-a angajat?” Se știe despre 


VP - 196 


Belghazi că-i paranoic. Cunoști prea bine genul. Sunt sigur că el 
ar fi investigat. 

— Așadar tu presupui că există o legătură între Belghazi și 
individul de la CIA care te-a vizitat recent? 

Kanezaki n-a răspuns imediat. 

— Haide să-ţi zic de numerele de telefon despre care m-ai 
întrebat, a spus el după câteva momente. 

— Bine. 

— Telefonul mobil pe care l-ai luat operează pe un abonament 
de la compania saudită Telecom, deși abonatul este în mod 
evident o firmă paravan și pista respectivă nu ne-a dus 
deocamdată nicăieri. În al doilea rând, utilizatorul telefonului l-a 
sunat în mod repetat pe un anume Khalid bin Mahfouz, care 
este general în serviciul de informaţii saudit. Mahfouz are 
legături cu membri-cheie ai unor grupări finanțate de saudiţi: 
Hamas, Jihadul Islamic, Hezbollah. Mahfouz controlează banii 
care pleacă spre grupările acelea, așa că dacă le va cere loro 
favoare - să zicem, niște gorile pentru o cu totul altă treabă în 
cu totul alt loc, va căpăta ce a solicitat. 

— Mahfouz figurează pe listă? 

— Imi pare rău, dar cu excepţia a ceea ce a fost nevoie să-ți 
spun, nu trebuie să știi cine este sau nu pe listă. 

— Atunci spune-mi cum duc toate firele astea la Belghazi. 

— Belghazi se asigură că Mahfouz capătă o cotă parte din 
toate afacerile lui cu arme și de aceea, dacă are o problemă, îi 
telefonează. Belghazi are destul de mulți clienţi similari, cărora 
le poate cere favoruri. 

— Totu-i foarte interesant, am zis eu, însă până acum 
conexiunile pe care mi le oferi par cam firave. 

— Știu că sunt firave. Eu nu dețin toate răspunsurile, dar 
încerc, da? Și-ţi spun lucruri pe care probabil n-ar trebui să ţi le 
spun, parţial fiindcă îţi sunt dator după cele tocmai întâmplate în 
Hong Kong și Macao, parțial fiindcă sunt îngrijorat că, dacă nu 
ești mulțumit că-ţi dezvălui informaţiile astea, vei comite ceva 
regretabil, care poate chiar să mă implice pe mine. 

— Bine, continuă atunci. 

A expirat cu putere și obrajii i s-au umflat ușor. 

— Ştiai că la mijlocul anului 2002 spre presă s-a scurs 
informaţia că semioficialul Consiliu de Politică a Apărării, care 
recomandă Pentagonului politica pe care s-o urmeze, a întocmit 


VP - 197 


un raport care concluziona că, citez: „Saudiţii sunt activi la toate 
nivelurile ierarhiei terorii, de la planificatori la finanţatori, de la 
cadre de conducere, la infanteriști, de la ideologi la majorete”? 
După numai câteva ore, Secretarul de Stat a fost mobilizat să 
dezavueze raportul și să-l distanțeze de presupusele opinii 
curente ale administraţiei Bush. După aceea, vara trecută, Bush 
a dispus eliminarea a douăzeci și opt de pagini dintr-un raport al 
Congresului despre evenimentele din 11 Septembrie, aparent în 
scopul protejării securităţii naţionale, dar în realitate pentru că 
porțiunile eliminate ofereau detalii despre finanţarea de către 
saudiţi a grupărilor teroriste. 

— O conspirație? am întrebat eu. 

El a ridicat din umeri. 

— Mai degrabă o conspirație a tăcerii. Toţi din Washington 
știu ce se întâmplă, însă deschiderea subiectului are cam tot 
atâta succes ca și o discuţie despre incest în familie. Absența 
discuţiilor nu înseamnă totuși că subiectul nu există. 

A sorbit din cafea. 

— lată, așadar, ce știu eu. Punctul unu, cineva din divizia OA 
este foarte îngrijorat că Belghazi ar putea figura pe listă și că noi 
am fi putut trimite pe cineva după el în Macao. Punctul doi, la 
scurt timp după ce am fost vizitat de individul din divizia OA, 
șase saudiţi au apărut în Macao și Hong Kong, pentru a încerca 
să te lichideze. Punctul trei, cei șase saudiți pot fi conectaţi cu 
Belghazi prin intermediul lui Mahfouz. Punctul patru, elemente 
din guvernul american doresc protejarea saudiţilor. 

Amândoi am rămas tăcuţi pentru o vreme. 

— Atunci speculaţia, am rostit eu, este că Crawley - pardon, 
individul din OA - a aflat despre mine și l-a avertizat pe 
Belghazi, care l-a contactat pe Mahfouz pentru ajutor, care la 
rândul lui a trimis echipa de saudiți? 

— Da. 

Am căzut pe gânduri. Dacă datele erau adevărate, deducţia 
era rezonabilă. Nu eram totuși complet mulţumit de felul cum 
îmi prezentase Kanezaki totul. Îmi oferise câteva bucățele 
apetisante, după care se oprise și mă lăsase să trag singur 
concluziile. Mi-l puteam închipui cu foarte multă ușurință 
luându-și notite conştiincios în cursul „Manipularea propriilor 
agenţi” de la Langley: Lăsați subiectul să ajungă la propriile lui 
concluzii... concluziile la care ajungem singuri sunt întotdeauna 


VP - 198 


mai convingătoare decât cele propuse de alții... 

— Cum a ajuns Belghazi pe listă? am întrebat. Ținând seama 
de faptul că diverse personaje importante din CIA nu par deloc 
încântate să-l găsească acolo. 

Kanezaki a ridicat din umeri. 

— Așa cum ai zis chiar tu, uneori mâna dreaptă nu știe ce 
face mâna stângă. Și, așa cum am spus, există destui care nu 
vor să știe despre lista asta mai mult decât este nevoie. Oricum 
accesul la ea este strict controlat prin intermediul CeAn. Vestea 
bună este că lipsa relativă de acces înseamnă că lista este unul 
dintre puținele articole elaborate de serviciile de informații care 
nu-i distorsionat de politică și corupţie. Vestea proastă este că 
lipsa obișnuitului consens diluat înseamnă că produsul îi poate 
nemultțumi pe unii. 

Am sorbit din cafea și am reflectat: 

— Dacă Crawley a aflat că Belghazi se află pe listă și a fost 
neliniștit din cauza asta, de ce nu l-a îndepărtat pur și simplu de 
pe ea? 

De data asta Kanezaki nici măcar n-a mai reacţionat la auzul 
numelui. 

— Nu știu sigur, dar probabil că nu vrea să atragă prea multă 
atenţie asupra lui sau asupra motivelor lui, indiferent care ar fi 
ele. Belghazi este practic un simbol al infrastructurii teroriste. 
Este ușor să foloseşti o încuviinţare scurtă din cap, o clipire din 
ochi și o formulare iscusită de rahaturi despre „relaţiile cu 
omologii” și „securitatea naţională”, ca să implici că numele 
cuiva n-ar trebui să figureze pe listă, că prezenţa lui acolo ar 
putea cauza repercusiuni. Este mult mai greu să explici motivul 
direct pentru care dorești eliminarea numelui. Ar trebui să dai 
multe explicaţii la momentul respectiv, iar oamenii și-ar aminti 
după aceea. 

— Prin urmare, crezi că echipa Hong Kong a venit din partea 
lui Belghazi. 

După o pauză scurtă, Kanezaki a spus: 

— Eu văd două posibilități. Prima este ca blonda să fi înțeles 
ce ești tu și să nu dorească să intervii în acţiunile ei 
necunoscute - așadar, ea să fi trimis echipa. A doua posibilitate 
este ca Belghazi să te fi observat și ca echipa din Hong Kong să 
fi sosit la solicitarea lui. Asta pare varianta cea mai probabilă. 
Nu cred că apelurile acelea telefonice sau legătura dintre 


VP - 199 


Belghazi și Mahfouz să fie doar o coincidenţă. 

Ipoteza lui o urma destul de îndeaproape pe a mea. M-am 
întrebat dacă știa cumva mai multe decât spunea. Indiferent 
cum ar fi stat lucrurile, nu-l vedeam pe el înapoia echipei Hong 
Kong/Macao. Deoarece îl contactasem din Rio, Kanezaki avusese 
oportunităţi numeroase și mai bune de a mă fi eliminat, dacă 
asta ar fi dorit. 

— Continui să-l urmărești pe Belghazi? l-am întrebat. 

— Bineînţeles. 

— Unde-i acum? 

— Tot în Macao. 

L-am privit. 

— De unde știi? 

Kanezaki a strâns din umeri. 

— Hai să zicem că există un anumit telefon prin satelit despre 
care Belghazi crede că-i „curat”, dar care nu-i așa. De ce 
întrebi? 

— Pentru că este ilogic să se afle în Macao. De ce crezi că ar 
mai fi acolo? 

Kanezaki a repetat gestul de mai devreme. 

— Am discutat deja despre asta. Are afaceri în zonă și este un 
jucător pătimaș. Ne așteptăm să petreacă mult timp în 
cazinouri. O face frecvent. 

Am aprobat din cap. 

— Îmi spui așadar că el continuă să se afle acolo pentru a juca 
în cazinouri? Să nu uităm că-i vorba despre un bărbat care a 
aflat c-a fost urmărit în Macao, că este posibil ca pe urmele lui 
să fi fost trimiși acolo unul sau chiar doi asasini, că el este 
suficient de îngrijorat de acest lanţ de evenimente pentru a 
apela la o favoare sub forma unei echipe de șase saudiţi care să 
elimine ameninţarea, că echipa este lichidată și că ameninţarea 
continuă să fie valabilă, iar tu-mi spui că el rămâne acolo fiindcă 
nu vrea să-și întrerupă vacanţa? 

Kanezaki m-a privit, învăpăiat la faţă. După câteva clipe 
prelungi, a spus: 

— Ai dreptate. A fost o prostie din partea mea să nu schimb 
interpretarea comportamentului lui în lumina faptelor ce au 
urmat. Ai dreptate. Dă-mi voie să mă gândesc un minut. 

— Te poţi gândi în timpul tău liber. Dacă vrei ca eu să continui 
operaţiunea asta, trebuie să împărtășești informaţii cu mine, nu 


VP - 200 


să petreci alt timp meditând în solitudine la diverse lucruri. 

S-a înroșit și mai tare la chip și am simţit un fior ciudat de 
simpatie. Puștiul se străduia din răsputeri. Lucrul cu indivizi ca 
mine și Dox ar fi fost dificil pentru oricine, cu atât mai mult 
pentru cineva atât de tânăr precum Kanezaki. De fapt el se 
descurca destul de bine și își îmbunătățea  întruna 
performanțele. Deocamdată însă nu era atât de bun pe cât 
dorea, iar asta îl frustra. Avea totuși să ajungă acolo. 

— Bine, a încuviinţat. Ce vrei să știi și nu ţi-am spus deja? 

— Mai întâi, vreau să știu despre Crawley. Vreau să știu care-i 
interesul lui, pentru ca să pot înţelege dacă, de ce și cum este 
conectat cu Belghazi. 

— Nu știu, a răspuns Kanezaki și nici de data asta nu s-a mai 
sinchisit să argumenteze cu mine în privinţa numelui. O să-ncerc 
să aflu. 

Ca și mine, mi-am spus, gândindu-mă la fotografiile digitale 
pe care mi le arătase Dox. Și pun prinsoare că pot obține mai 
multe informații decăt tine. 

— Fă-o, i-am zis. Acum haide să discutăm despre Belghazi. 
Inițial mi-ai spus că se află în Asia de sud-est pentru a-și 
dezvolta reţeaua de distribuţie, că Macao nu însemna decât 
posibilitatea cazinourilor, fiind o escală întâmplătoare. 

Kanezaki a aprobat gânditor. 

— Pare să fi fost incorect. 

— Așa-i. Prin urmare, întrebarea devine: De ce Macao? 

El și-a frecat bărbia. 

— În primul rând, are facilităţi portuare foarte bune. La fel ca 
Hong Kong, desigur. Așadar, un posibil punct de transbordare 
pentru armele pe care Belghazi le vinde la Jemaah Islamiah, Abu 
Sayyaf și alte grupări fundamentaliste din regiune. 

— Există însă și alte porturi în zonă. Macao, în sine, 
Singapore, Manila... 

— Foarte adevărat, însă Hong Kong are traficul cel mai intens. 
De altfel are traficul cel mai intens din lume. 

— Și? 

— Păi dacă încerci să ascunzi ceva, să-i camuflezi aspectul, 
este mai bine să-l expediezi printr-un port care vehiculează vreo 
șaisprezece milioane de containere pe an. Acul în carul cu fân. 
De asemenea, tipii ăștia au învăţat să nu se bazeze prea mult 
pe un singur port. Ei expediază obiecte mici și distribuite. 


VP - 201 


Atunci, chiar dacă ar fi confiscat un transport oarecare, 
ansamblul tot ar trece. lar în general metoda distribuirii 
îngreunează mult stoparea sursei sau chiar înţelegerea corectă 
a adevăratelor ei dimensiuni. lar Belghazi se află în continuă 
mișcare, o știi prea bine. Noi am interceptat telefoane din Kuala 
Lumpur și Bangkok. 

— Da, știu că la un moment dat a fost plecat din Macao, am 
aprobat amintindu-mi că Delilah îmi spusese că avea întâlniri 
prin regiune. Am căzut pe gânduri o clipă, întrebându-mă dacă 
nu exista o oportunitate. Cât de îndeaproape îl puteți urmări în 
orașele alea? i 

— La fel de bine ca în Macao. Adică... nu prea grozav. li 
putem preciza poziția doar atâta timp cât vorbește la telefon și 
obișnuiește să-și mențină convorbirile scurte. După ce a închis, 
știm doar de unde a provenit apelul. 

Am încuviinţat din cap, înțelegând că nimic din toate astea n- 
avea să-mi fie util, dacă vizitele lui Belghazi în regiune erau 
scurte. Şansa mea cea mai bună continua să fie Macao, unde 
părea să se deruleze ceva special și unde mă familiarizasem 
deja cu terenul local. 

— Poate că este în Macao, a spus Kanezaki, pentru aceleași 
motive asociate infrastructurii care l-au purtat în alte locuri. 

— Este posibil. Însă dacă Macao n-ar fi decât unul dintre 
multele lui puncte de distribuţie, el n-ar mai fi acum acolo. 
Beneficiile n-ar merita riscurile, fiindcă el știe c-a fost urmărit 
acolo. Atunci de ce? Pentru alte întâlniri, similare celor pe care 
le are în alte locuri? 

Kanezaki a clătinat din cap. 

— Poate, dar eu nu cred. Asia de sud-est este importantă 
pentru el din cauza unor grupări ca Jemaah Islamiah. În Macao 
nu există nimic similar. Jucătorii importanţi, și ca atare și 
întâlnirile, ar fi altundeva. 

— În tot cazul, acolo se-ntâmplă ceva. Dacă puteţi afla despre 
ce-i vorba, care-i motivul real al prezenţei lui acolo, ce face 
Belghazi de fapt, cu cine se întâlnește, voi avea o șansă mult 
mai bună să mă apropii iarăși de el. 

— Înţeleg. 

Am încuviinţat încet, apoi l-am privit. Sau mai degrabă am 
privit prin el, de parcă ar fi fost cumva imaterial, ceva ce conta 
pentru mine doar puţin, ceva ce puteam activa sau dezactiva cu 


VP - 202 


aceeași ușurință cu care aprinzi sau stingi lumina. 

— Sper, i-am spus, că nimic din ce mi-ai zis azi n-a fost 
neadevărat. 

Kanezaki m-a fixat cu ochii, păstrându-și sângele rece. 

— Datele sunt adevărate, a replicat. Speculaţiile nu sunt însă 
decât speculaţii. Ține minte deosebirea asta, înainte de a decide 
să acționezi precipitat în privinţa mea, da? 

Am încuviinţat din nou, continuând să privesc prin el. 

— Nu-ţi face griji în privinţa asta, am zis. 

o... 

L-am părăsit pe Kanezaki și am pornit spre trattoria 
Fiorentina, un restaurant din hotelul Grand Hyatt, unde aveam 
să mă întâlnesc cu Tatsu. Am ajuns mai devreme, ca 
întotdeauna, și am sorbit iced coffee dintr-o sondă înaltă, în timp 
ce am așteptat. Am decis că-mi plăcea restaurantul, deși cumva 
ambivalent. Era elegant fără să lase impresia de artificial, 
abunda în piele, lemn și alte materiale naturale, avea iluminat 
bun și multe linii verticale. În același timp însă degaja o impresie 
vag deconcertantă prin felul cum apăruse, la fel ca hotelul și 
complexul comercial din jur. Nimic din toate astea nu existase 
pe când locuisem eu în Tokio, iar acum aici era practic un oraș 
în interiorul orașului, pe care proiectanţii îl botezaseră Roppongi 
Hills. Aproape că-ţi puteai închipui zeii titanici ai metropolei 
smulgând o țesătură albă de pe cea mai recentă creaţie a lor și 
proclamând cu o fluturare din braţ și o plecăciune fals modestă 
că Era Bun. 

Și poate că era bun. În tot cazul, cei din jurul meu păreau 
încântați. Cu toate acestea, locul nu avea istorie și, cumva, nici 
context. Era atrăgător, da, însă totul se simţea orientat spre 
viitor și miraculos de nepăsător în privinţa trecutului. Și de 
aceea, m-am gândit, în mod straniu american. 

Am zâmbit. Nu era de mirare că-l simţeam ambivalent. Era un 
transplant, la fel ca mine. 

După o oră l-am văzut pe Tatsu trecând prin recepţie, 
oprindu-se și examinând restaurantul. O chelneriţă s-a apropiat 
și i-a spus ceva, l-a întrebat probabil unde voia să ia loc, iar el i- 
a răspuns, dar a continuat să studieze sala. După aceea m-a 
zărit. A dat din cap, în semn de recunoaștere, a spus ceva 
chelneriţei, apoi a pornit spre mine, târșâindu-și picioarele. 

l-am zâmbit când s-a apropiat și m-am ridicat. In târșâitul 


VP - 203 


acela specific exista ceva etern atrăgător, ca și în costumele 
negre și mototolite, interșanjabile, care-l însoțeau permanent. 
Mi-am dat seama cât de încântat eram că Tatsu și cu mine 
găsiserăm o modalitate de a trăi sub flamura armistiţiului. Pe de 
o parte fiindcă el putea fi un adversar atât de formidabil, 
bineînţeles, dar, într-o măsură mult mai mare, fiindcă se 
dovedise un prieten minunat, deși nu se dădea înapoi de la 
solicitarea unui „favor” când o cerea necesitatea practică. 

Amândoi am făcut plecăciuni scurte și ne-am strâns mâinile, 
apoi ne-am cercetat reciproc din ochi. 

— Arăţi bine, i-am spus în japoneză. 

Era adevărat. Slăbise puţin și de aceea părea mai tânăr. 

A mormăit, o formă potrivit de modestă de mulțumire, după 
care a replicat: 

— Nevastă-mea a intrat într-un complot cu medicul meu. Ea 
gătește altfel acum. Fără uleiuri, fără prăjeli. Ca să-mi satisfac 
poftele, trebuie să mă furișez în locuri ca ăsta. 

Am zâmbit. 

— Să știi că ea îţi vrea binele. 

A mormăit din nou și m-a inspectat din cap până în picioare. 

— Văd că-ţi păstrezi forma fizică. 

Am strâns din umeri. 

— Fac și eu ce pot. Nimic nu devine mai ușor odată cu 
trecerea anilor. 

După ce ne-am așezat, eu am spus: 

— Ştii, este pentru prima dată că am flecărit atâta între noi. 

A aprobat din cap. 

— Să nu le spui colegilor mei. Mi-ar ruina reputaţia. 

Am zâmbit. 

— Ce-ţi face familia? 

S-a luminat la faţă. 

— Toţi sunt excelent. Luna viitoare, voi fi bunic. Medicul a 
spus că va fi băiat. 

Zâmbetul mi s-a lărgit. 

— Mă bucur pentru tine, prietene. Felicitări! 

A dat din cap în semn de mulţumire și m-a privit în ochi. 

— Și tu? 

— Eu... 

— Familia ta. 

M-am uitat la el. 


VP - 204 


— Tatsu, știi bine că nu există nicio familie. 

A ridicat din umeri. 

— Oamenii au familii, fiindcă întemeiază familii. 

La scurt timp după ce revenisem prima dată în Japonia, după 
ultimul război, Tatsu îmi făcuse cunoștință cu diverse femei. 
Relațiile cu ele nu fuseseră tocmai grozave. 

— Cred că sunt destul de dedicat incitantei mele existenţe de 
burlac, i-am spus. Știi cum este - întâlnești oameni noi, vezi 
lumea... 

Cuvintele au sunat mai puţin vesele decât intenţionasem și 
poate cu un ton ușor amărui. 

— „Nimic nu devine mai ușor”, a spus el. Așa cum bine ai 
remarcat chiar tu. 

Am oftat. 

— Tot încerci să mă conectezi la ceva care-i mai mare decât 
mine? 

— Ai nevoie de asta, a răspuns cu o expresie serioasă pe chip. 

Doamne, exact ce-mi dorisem dintotdeauna - un Tatsu 
matern. 

— Am nevoie de informații, am rostit. 

A încuviinţat din cap. 

— Asta înseamnă că flecărelile noastre s-au încheiat? 

Am râs, surprins. 

— N-am vrut să te epuizez. Știu că nu ești obișnuit cu așa 
ceva. 

— Abia mă încălzisem. 

Am râs iarăși, gândindu-mă: De ce nu? 

Am sfârșit discutând tot felul de flecușteţe: despre bucuria lui 
când îi rămăsese însărcinată fiica și teama că el și soția ar fi 
putut privi viitorul nepot ca pe un substituent al băiețelului pe 
care-l pierduseră ei de prunc; despre frustrarea lui cauzată de 
inerția birocraţilor, de propria lui incapacitate de a lupta mai 
energic cu corupţia despre care considera că otrăvea Japonia; 
despre felul cum Tokio și toată ţara se schimbau sub ochii lui. l- 
am spus și eu câte ceva: cum mă urmărise CIA, cum fusesem 
nevoit până la urmă să mă mut și să mă reinventez cu durere; 
cum încercasem să nu disper la gândul că totul se va dovedi din 
nou inutil, pe de o parte fiindcă până la urmă tot mă va căuta 
cineva, pe de altă parte fiindcă ceva din mine părea să insiste 
să mă mut, orice ar fi. Ne-am reamintit unele experienţe 


VP - 205 


comune din Vietnam, când Tatsu fusese trimis la război de 
predecesoarea lui Keisatsucho, iar eu, întrucât vorbeam 
japoneza, primisem însărcinarea de a fi omul lui de legătură, 
despre oamenii pe care i-am cunoscut acolo, despre prietenii pe 
care i-am pierdut. 

Odată ce am pornit, a fost greu să ne oprim. Mi-am dat seama 
cât de mult îmi lipsea forma aceasta de tovărășie, care devenise 
practic inexistentă în viaţa mea. lar Tatsu era unul dintre puţinii 
oameni, poate singurul rămas, care știa totul despre mine, 
începând cu vremurile dinaintea Vietnamului, războiului, 
omorurilor și a tuturor celorlalte care au ajuns finalmente să mă 
definească, vremuri care, în acele ocazii rare când mă 
sinchisesc să mă gândesc la ele, par la fel de deconectate și de 
îndepărtate ca o amintire din zorii copilăriei. 

Mi-am dat seama în același timp că era parte din ceea ce mă 
făcea să duc atât de mult dorul lui Midori. Ea mă făcuse să mă 
simt ca acea încarnare anterioară, mă făcuse să cred, prostește, 
că aș putea chiar să-mi lepăd pielea curentă și să fiu botezat din 
nou în trupul nepătat al acelei încarnări. 

Nu fusese un vis rău acela, judecând din punctul de vedere al 
viselor. 

După ce am terminat de mâncat și am comandat un ceai 
pentru Tatsu și încă o cafea pentru mine, el a zis: 

— Poate te-ar interesa să știi că un domn pe nume Charles 
Crawley, acreditat de Departamentul de Stat american, a fost 
recent în Tokio. El a contactat Ke/satsucho și s-a interesat de 
tine. ÎI cunoști? 

Mai întâi Dox, apoi Kanezaki, acum Tatsu. Domnul Crawley 
era ferm fixat pe ecranul radarului meu. 

— Cunosc numele, am zis. Ce i-ai spus? 

A ridicat din umeri. 

— Că avem un dosar întreg despre tine. 

— Și apoi? 

Altă ridicare din umeri. 

— l-am dat dosarul. 

L-am privit, nevenind să-mi cred ochilor. 

— l-ai dat pur și simplu dosarul Keisatsucho despre mine? 

Tatsu m-a privit fix. 

— Bineînţeles, a spus el pe tonul lui caracteristic de felul: De 
ce trebuie întotdeauna să vă explic chiar totul, oameni buni? 


VP - 206 


După aceea a făcut o pauză și a adăugat: Dosarul oficial. 

Am zâmbit spre afurisit, iar ușurarea și chiar ușoara mea 
recunoștință au ameliorat iritarea pe care aș fi simţit-o altfel 
faţă de faptul că se jucase cu mine. Dosarul „oficial” era lipsit de 
majoritatea informaţiilor importante, cele pe care Tatsu nu le-ar 
fi încredinţat nimănui, cu atât mai puţin propriilor lui superiori, 
pepitele care ar fi putut dezvălui prea multe despre recurgerea 
lui ocazională la metode extralegale în bătălia cu corupţia din 
Japonia. 

— Ce concluzionează dosarul oficial despre locul unde mă 
aflu? 

— Că este cel mai probabil să fii tot în Japonia. Se pare că au 
existat câteva raportări din orașe majore - Tokio, Osaka, 
Fukuoka, Sapporo. 

— l-auzi, am zis eu. 

A ridicat din umeri. 

— Bineînţeles, eu am propriile mele idei despre locurile unde 
este posibil să fi plecat tu în realitate. Dar de ce aș dori să 
ticsesc un dosar oficial cu speculaţii? 

Îmi spunea că „aranjase” dosarul. Că-mi făcuse o favoare. 
Știam că asta va însemna o favoare din partea mea. Dacă nu 
azi, atunci altă dată, în curând. 

Am încuviințat, gândind: Bine, atunci. 

— la spune-mi acum ce-i cu nenorocita aia de reţea de 
videocamere a voastră? l-am întrebat. 

Tatsu avea acces la cea mai avansată reţea de videocamere 
de securitate din lume, care erau conectate la un sistem de 
software avansat de recunoaștere facială. El folosise reţeaua 
pentru a mă găsi după ce plecasem prima dată din Tokio și mă 
mutasem în Osaka. 

— N-o folosește nimeni pentru a te urmări. Dacă situaţia se 
schimbă, o să te anunţ. 

— Mulţumesc. Povestește-mi acum despre individul despre 
care te-am informat prin intermediul avizierului electronic. 

— Belghazi. 

— Da. 

— Bănuiesc că știi deja destule despre trecutul lui. 

— Da. Spune-mi datele cele mai recente. 

A aprobat din cap. 

— Belghazi aprovizionează anumite facţiuni yakuza cu arme 


VP - 207 


de calibru mic, acţionând în principal prin intermediul 
gangsterilor ruși din Vladivostok. În ultima perioadă s-a interesat 
despre tine la facțiunile respective. Bănuiesc că ai făcut ceva 
care l-a iritat. 

— Este posibil. 

— Nu pare genul de om pe care ar fi bine să-l iriţi. 

— Încep să înțeleg și eu asta. 

— Mi-ai putea spune ce ai putut face pentru a cauza 
asemenea iritări grave? 

— Cred că asta poţi să bânuiești și singur. 

Tatsu a aprobat din cap și a spus: 

— Nu-i un om bun. Pare să nu aibă loialităţi. 

— Detractorii mei vorbesc la fel despre mine. 

A zâmbit. 

— Ei greșesc. Problema ta este că nu ești în stare să recunoști 
care-ţi sunt loialităţile. 

— Ei bine, îţi apreciez eforturile permanente de a mă ajuta în 
privinţa asta. 

A zâmbit aproape sfios. 

— Suntem prieteni, nu? 

Am căzut pe gânduri pentru un minut. Poate că Belghazi, prin 
intermediul contactului lui saudit Mahfouz, îi trimisese pe cei 
șase arabi după mine în Macao și Hong Kong, așa cum suspecta 
Kanezaki. Echipa fusese lichidată și Belghazi înțelesese că 
oamenii aceia aveau handicapul de a ieși în evidență în rândul 
populaţiei locale. Ceva important se întâmpla la Macao sau în 
apropiere, iar el nu putea să plece deocamdată. Acum se simțea 
vulnerabil. Vulnerabil față de mine. Decisese că avea nevoie de 
oameni cu o mai bună cunoaștere a locurilor și care să se poată 
pierde cu succes în mulțimi și de aceea apelase la yakuza. 

Da, puteam vedea succesiunea aceea de evenimente. O 
puteam vedea foarte clar. _ 

La naiba, individul ăsta ridica probleme reale! Incepeam să 
înțeleg magnitudinea problemei cu care mă confruntam. 

— Legătura lui Belghazi cu yakuza, am rostit, este îndeajuns 
de strânsă pentru ca ei să-l ajute cu o problemă în altă parte a 
Asiei, dacă i-ar solicita? 

Tatsu a aprobat din cap. 

— Așa aș zice. 

Rahat! 


VP - 208 


Mi-am dat seama că trebuia să-l elimin pe Belghazi. Nu doar 
pentru bani, ci pur și simplu ca să supraviețuiesc. lar apoi am 
înțeles, E/ știe asta. El se pune de asemenea în locul tău. lar 
asta îi accentuează imperativul: să te elimine. 

Prin urmare, un cerc vicios. lar învingătorul ia totul. 

Perfect. Trebuia să pun capăt situaţiei și s-o fac rapid. Doream 
ca Belghazi să intre în pământ și să nu mai dea ordine. „Cauze 
naturale”, dacă era posibil; nenaturale, dacă nu. 

— Cum te pot ajuta? a întrebat Tatsu. 

Am căzut un moment pe gânduri, apoi am spus: 

— Poţi să-mi dai niște informaţii despre noul meu prieten. 

— Noul tău prieten? 

Am încuviinţat din cap. 

— Charles Crawley. 


Capitolul 9 


Delilah spusese că Belghazi lipsea din Macao pentru o zi sau 
două și oricum nu puteam face mare lucru cât timp ea îmi 
stătea în cale. Am decis că propria mea absenţă scurtă ar fi fost 
un risc îndeajuns de mic pentru a justifica unele posibile 
câștiguri. 

Am luat trenul expres din gara Tokio până la Osaka, un punct 
de plecare spre străinătate mai puţin probabil decât aeroportul 
Narita din Tokio. De la un chioșc internet am intrat pe avizierul 
electronic. Informaţiile pe care i le cerusem lui Tatsu mă 
așteptau: Charles Crawley III. Telefonul de acasă, telefonul de la 
serviciu, telefonul mobil, adresa de la serviciu, aparent 
Departamentul de Stat, dar de fapt sediul CIA din Langley și 
așadar improbabil să fie utilă din punct de vedere operaţional, 
dar și adresa de acasă Pimmit Drive, nr. 2251, West Fall Church. 
Apartamentul 811. O suburbie a Virginiei. Era probabil un bloc 
cu apartamente, care avea minimum opt niveluri. 

Am rezervat bilet la o cursă ANA non-stop până la aeroportul 
Dulles din Washington, pentru a doua zi dimineaţă. După aceea 
m-am cazat peste noapte la un hotel ieftin din Umeda. M-am 
întins în pat, dar somnul n-a vrut să vină. Prea multă cafea. Prea 
multe lucruri la care să mă gândesc. 


VP - 209 


M-am sculat, am îmbrăcat halatul yukata pe care-l asigură 
până și hotelurile japoneze cu bugetul cel mai mic și m-am 
așezat pe unicul scaun din cameră. Am lăsat luminile stinse și 
am așteptat să mă simt suficient de obosit ca să adorm. Imi 
dădeam seama că va dura o vreme. 

Camerele ieftine sunt întotdeauna cele mai nemiloase. 

Un lux cât de mic poate acţiona ca un anestezic. Dacă 
îndepărtezi anestezicul, durerea năvălește să-i ocupe locul ca 
apa îngheţată printr-o copastie găurită. Am simţit amintirile 
începând să se înghesuie și să se apropie, agitate, insistente, 
aidoma unor stafii brusc încurajate de bezna din jurul meu. 

Aveam opt ani când am văzut-o pe mama plângând pentru 
prima oară. Era o femeie puternică - trebuia să fie așa, ca să 
renunţe la viaţa și cariera ei din America pentru a deveni soţia 
tatii - și presupusesem că era incapabilă de lacrimi, până în 
momentul în care am aflat contrariul. 

Într-o zi vecina noastră, doamna Suzuki, a venit la școala mea 
la mijlocul după-amiezii, spunându-mi că trebuia să merg acasă. 
Era luna iunie și aerul din tren pe drumul de întoarcere era 
închis, fierbinte și lipicios. În timpul călătoriei, am privit pe 
fereastră și m-am întrebat într-o doară ce se întâmpla, însă am 
fost încrezător că totul era bine și avea să-mi fie explicat în scurt 
timp. 

Mama mă aștepta la ușa micuţului nostru apartament din 
Tokio. l-a mulțumit doamnei Suzuki, care a făcut o plecăciune 
mai adâncă decât de obicei și a menţinut-o câteva secunde, 
apoi a plecat în tăcere. Mama a închis după aceea ușa și m-a 
condus spre sofaua capitonată din living. Se purta într-un mod 
cumva ceremonial, cu o gravitate care mi s-a părut stranie și 
înfricoșătoare. Mi-a luat mânuţele în mâinile ei mult mai mari și 
m-a privit în ochi. Ochii îi erau ciudați - fără putere și speriați - 
și m-am uitat în jur, stânjenit, neavând curaj s-o privesc în faţă. 

— Jun, a rostit ea cu glas nenatural de scăzut, am o veste 
proastă și vreau să fii foarte curajos, cât poţi tu să fii de curajos. 

Am încuviinţat iute din cap ca să-i arăt că, desigur, se putea 
oricând baza pe curajul meu, dar am simţit, așa cum simt copiii 
câteodată, că ceva era foarte în neregulă și teama a început să 
crească și să se răspândească în interiorul meu. 

— A fost un accident, a continuat ea, și tata... tata a murit. 
Nakunatta no. „Nu mai este”. 


VP - 210 


Nu eram complet nefamiliarizat cu conceptul de moarte. 
Bunicii din partea tatii aveau un câine care murise pe când 
aveam patru ani și mama îmi explicase atunci că Hanzu, Hans, 
era foarte bătrân și mersese în Cer. Totuși ideea că tatăl meu 
putea să dispară, să dispară, era prea enormă ca s-o pot 
accepta. Am clătinat din cap, fără să înțeleg cu adevărat și în 
clipa aceea calmul mamei s-a năruit și i s-au revărsat lacrimile. 

În după-amiaza aceea, am avut prima mea întâlnire reală cu 
moartea - cea care o putuse face să plângă pe mama mea cea 
puternică. 

Am plâns cu ea atunci, lacrimi teribile de durere, teamă și 
derută. lar în săptămânile și lunile ce au urmat, pe măsură ce 
absenţa tatii, care până atunci fusese o figură impunătoare în 
viața mea, a început să se înrădăcineze, relația mea cu moartea 
s-a adâncit. Am ajuns s-o concep ca pe elementul-surpriză dintr- 
un univers anterior ordonat, cel care submina în mod brusc și 
neașteptat, un hoţ ce pândea rânjind în umbre. 

Am avut nevoie de încă cinci ani pentru a admite că tata nu 
mai exista, că el era acum reprezentat doar de amintiri tot mai 
îndepărtate, ca o serie de picturi rupestre grosolane, lăsate în 
urmă de un popor de mult dispărut. Moartea era un loc în care 
oamenii dispăreau pentru vecie când mureau, un loc care 
absorbea treptat claritatea memoriei după aceea, pentru o 
călătorie similară doar dus. 

La nouăsprezece ani eram în armată când am primit 
telegrama că și mama plecase spre locul acela. Pierderea ei a 
fost mai ușoară. În primul rând, eram mai vârstnic, iar la 
momentul respectiv, ca soldat în Vietnam, văzusem, ba chiar 
cauzasem, multă moarte. Eram de asemenea familiarizat cu 
procesul, cu rezultatul pierderii. Durerea sufletească nu avea 
pentru mine mai multe taine decât sângerarea, pansarea și 
vindecarea finală care însoțesc o rană corporală non-letală. 

Totuși familiaritatea diminuează numai frica. Are mult mai 
puţin efect în cazul durerii. 

Midori nu este moartă. Este doar plecată. Poate că de aceea 
mă pomenesc gândindu-mă la ea, mai des decât ar trebui. Imi 
imaginez faţa ei și-mi amintesc sunetul vocii ei, atingerea 
mâinilor, felul cum îi simţeam corpul. Nu am o putere similară în 
a-mi reaminti mirosurile, dar știu că l-aș recunoaște instantaneu 
pe al ei și-mi doresc să-l mai pot inspira încă o dată înainte de a 


VP - 211 


muri. Îmi lipsesc conversațiile cu ea. Am vorbit despre lucruri 
despre care nu mai vorbisem cu nimeni, niciodată. Imi lipsesc 
sărutările ei blânde, pe frunte și pe pleoape, din nou și din nou 
după ce făceam dragoste. _ 

Continui să-i rostesc numele, mica mea mantra tristă. In 
incantaţia silabelor lui, găsesc tot ce pot evoca tangibil din ea, 
iar evocarea aceea mă mulțumește uneori, oricât de efemer. 
Chiar dacă nu pot să vorbesc cu ea, pot cel puţin să îi vorbesc. 
Așa ceva... Un fel de consolare de felul ăsta. 

Nu, Midori nu este moartă, dar eu îmi abordez amintirile 
despre ea ca și cum ar fi sentimente de durere. Prin absenţa ei, 
lumea îmi pare mai decolorată și mai săracă, dar nu se-ntâmplă 
așa de fiecare dată când pierdem o persoană iubită? Am știut 
încă din adolescenţă că viaţa mi-ar fi fost mai bogată dacă tata 
ar fi trăit în timpul copilăriei mele. Am învăţat să accept faptul 
acela ca imutabil și, finalmente, nu foarte relevant. Midori nu 
era moartă, însă era o imposibilitate și care era deosebirea 
pentru imperativele durerii mele? 

Mi-am frecat ochii cu podul palmelor, dorindu-mi să pot dormi, 
tânjind după uitarea temporară a somnului. Nu voia să vină. 
Trebuia să mai aștept. 

Stau în întunericul acestor camere pustii și uneori mă gândesc 
că pot simţi prezenţa tuturor celorlalţi care au făcut la fel 
înaintea mea. Indiciile sunt acolo, cu certitudine. Adâncitura din 
saltea, dunga tocită a carpetei între baie și ușă. Sau petele de 
transpiraţie ori de salivă de pe pernă, dacă te uiţi pe cealaltă 
faţă a ei; sau poate de spermă, de lacrimi; uneori de ceva mai 
întunecat la culoare, asemănător sângelui. Bezna din jurul meu 
este apropiată și în același timp fără limite și, în vreme ce 
imaginaţia îmi lunecă în vastitatea granițelor acelora lipsite de 
semne, îmi dau seama că urmele astea sunt semne, artefacte 
de vieţi și momente, care au fost, dar nu mai există, aidoma 
cenușii dintr-o vatră stinsă sau a oaselor aruncate de la o cină 
veche, sau o formă neregulată care putea să fi fost o 
sperietoare de ciori într-un câmp năpădit de buruieni. Toate sunt 
numai graffiti fizice, mâăzgălite fără intenţie de alţi călători 
solitari, resturi și gunoaie depozitate de oameni aleatorii aflaţi în 
drum spre destinaţia lor comună, și nu doar urmele trecerii 
altcuiva, ci indicaţii ale propriei mele existente. 

Orele au trecut. În cele din urmă, oboseala mi-a pus capăt 


VP - 212 


reflecţiilor agitate. M-am dus înapoi în pat și într-un sfârșit am 
adormit. 
o... 

A doua zi dimineaţă am luat trenul spre aeroport. Am sunat 
acasă la Crawley cu puţin înainte de a mă îmbarca în cursa de 
12:10. În Washington D.C. era ora 21:45 a serii anterioare. 

Telefonul a sunat de trei ori. După aceea s-a auzit un glas 
nazal. 

— Da? 

Părea ca și cum l-aș fi deșteptat din somn. 

— Ah, scuze, am rostit în falset. Cred c-am greșit numărul. 

— Doamne, l-am auzit mormăind, apoi a închis. 

Am zâmbit. Nu mi-ar fi plăcut să zbor tocmai până la 
Washington, doar ca să aflu că el lipsea din oraș. 

Cursa non-stop reprezenta un lux pentru mine. De obicei 
prefer trasee mai întortocheate, dar de data asta apreciasem că 
imperativul de a-l prinde pe Crawley, atâta timp cât știam unde 
se afla, merita riscurile inerente ale unei rute directe. În mod 
similar, deși clasa business era compromisul obișnuit între 
confort și anonimitate, călătoriile constante începuseră să mă 
obosească și am preferat acum să merg la clasa întâi. Coasta 
estică a Statelor Unite se afla la mai bine de douăsprezece ore 
depărtare și doream să fiu proaspăt când ajungeam acolo. 

Concepusem deja liniile generale ale planului meu, iar acum 
trebuia să vizualizez detaliile. După ce avionul a ajuns la 
altitudinea de croazieră și au încetat enervantele anunțuri 
privind siguranța și divertismentele, am închis ochii și am 
început o repetiţie mintală generală a întregii operaţiuni: 
abordare, recunoaștere, pătrundere, așteptare, acţiune, ieșire, 
plecare. Fiecare etapă a parcurgerii mintale dezvăluia anumite 
instrumente care aveau să se dovedească utile sau necesare 
pentru acţiunea curentă, iar fiecare instrument devenea parte 
dintr-o listă de control care se lungea. Bineînțeles, elemente 
suplimentare aveau să fie relevate în timpul investigării propriu- 
zise a adresei țintei, dar acelea aveau să apară în mod cuvenit 
doar în contextul unui plan organizat, existent. 

După douăzeci de minute, am ieșit din starea profundă de 
reflecţie, știind pe cât puteam de bine, în absenţa altor 
informaţii, lucrurile necesare și cum se va desfășura totul. Am 
lăsat fotoliul complet pe spate, m-am acoperit cu pătura de la 


VP - 213 


clasa întâi și am dormit pentru tot restul zborului. 

Am aterizat cu puţin înaintea orei 10 dimineaţa, timpul local. 
De la o cabină telefonică din aeroport am sunat la numărul de la 
serviciu al lui Crawley. Nu a răspuns nimeni. Nu era nicio 
îngrijorare; probabil că se afla în vreo ședință. 

L-aș fi putut suna pe telefonul mobil, însă asta nu mi-ar fi spus 
ceea ce trebuia să știu - unde se afla el. Am sunat la 
apartamentul lui și nu m-a surprins când mi-a răspuns robotul 
telefonic. Eram în timpul săptămânii și nu mă așteptasem să fie 
acasă, totuși unul dintre lucrurile pe care le înveţi în război și în 
domeniul meu de activitate este să nu pleci niciodată de la 
prezumţii. Ziua când crezi că o casă va fi pustie este exact ziua 
când proprietarul rămâne acasă bolnav, sau pentru a-l aștepta 
pe reparatorul mașinii de spălat, sau când i-au sosit în vizită 
rude din provincie. Înveţi să nu lași la voia întâmplării astfel de 
lucruri. 

Am închiriat un automobil cu sistem de navigaţie GPS și am 
mers prin D.C. pentru o mică expediţie de cumpărături. De la un 
optician mi-am procurat o pereche de ochelari cu lentile fără 
dioptrii și rame negre, groase. Din alt magazin am luat o perucă. 
Din Centrul Japonez pentru Informaţii și Cultură am plecat cu un 
teanc de pliante despre apropiatele activităţi ale CJIC. Ultima 
escală a fost magazinul Counter Spy de pe Connecticut Avenue, 
de unde am cumpărat un pistol cu electroșocuri Panther de cinci 
sute de mii de volţi, de dimensiunea unui telefon mobil, contra 
sumei de 34,95 dolari. 

Am folosit GPS-ul pentru a reveni în Virginia, unde am 
efectuat o trecere preliminară pe lângă blocul de apartamente 
în care locuia Crawley. La intrarea în parcare exista o poartă 
metalică. Deși părea că stătea deschisă peste zi, prezenţa ei m- 
a anunţat că aveam de-a face cu un loc cu o securitate probabil 
decentă. M-am așteptat ca accesul în clădire să necesite o cheie 
și poate chiar să existe un portar. N-am văzut videocamere de 
securitate în parcare sau sub tenda mare din fața intrării în 
clădire, însă m-am gândit că s-ar putea să întâlnesc câteva 
înăuntru. Nu aveam totuși să beneficiez de ocazia de confirma 
aspectele acelea acum. Trebuia să presupun că ele existau și să 
mă pregătesc ca atare. Dacă lucrurile se dovedeau mai simple 
decât planificasem, urma să fiu plăcut surprins. 

Clădirea era înconjurată de o pădurice rară specifică 


VP - 214 


suburbiilor, prin care existau scări din traverse de căi ferate și 
poteci ce duceau la strada vecină. Staţia de metro West Fall 
Church se găsea la distanţă mică de mers pe jos de clădire; 
probabil că potecile erau folosite de navetiști. Ele aveau să fie la 
fel de utile și unui vizitator nepoftit care o ștergea după o 
operaţiune eșuată. In spatele clădirii exista o intrare de serviciu, 
o ușă masivă din metal aflată deasupra unui palier scurt de 
trepte din ciment. Deasupra ușii, poziționată ca un inhibitor 
pentru oricine ar fi încercat să pătrundă în clădire folosind 
accesul acesta mai puţin circulat, trona o videocameră de 
securitate. 

Într-un mall comercial din apropiere am găsit un magazin de 
haine Nordstrom și am cumpărat o pereche de galoși, un 
hanorac cenușiu, o pereche frumoasă de mănuși din piele de 
căprioară - suficient de subţiri pentru a oferi feedback tactil de 
calitate și suficient de groase pentru a nu lăsa amprente - un 
pardesiu de lână negru și o servietă mare din piele. După aceea 
m-am oprit la o benzinărie de lângă mall, unde, în timp ce am 
purtat o inexistentă conversaţie în cabina telefonică, am smuls 
paginile cu adresele restaurantelor chinezești, japoneze şi 
coreene din Paginile Aurii dinăuntru. După aceea am umblat 
până am găsit un local, Kim's Korean Barbecue, care vindea 
tricouri și șepci cu logoul stabilimentului: un dreptunghi roşu- 
strălucitor în jurul unor litere coreene roșii. Am cumpărat un 
tricou și o șapcă, plus o pungă cu un prânz mare pe care am 
luat-o cu mine. 7 

Am revenit după aceea la clădirea lui Crawley. In mallul aflat 
de cealaltă parte a străzii exista un supermarket Whole Foods 
cu alimente organice. Am intrat și mi-am făcut plinul cu două 
sandviciuri vegane și un smoothie de fructe. Am terminat cu o 
cafea mare. Era bine să poți mânca atât de sănătos în timpul 
unui job; de obicei, meniul operațional disponibil constă din 
preparate McDonald's și, dacă ai noroc, din alte posibilități fast- 
food, consumate de obicei reci și sleite. Mi-a făcut plăcere 
prânzul, știind că s-ar fi putut să treacă ceva timp înainte de a 
avea șansa altuia. 

La ora 14:30, m-am dus la un telefon public și i-am telefonat 
lui Crawley, tot la serviciu, aparent un număr din Departamentul 
de Stat, dar despre care știam că va suna la un număr interior 
din CIA. A răspuns chiar la primul ţârâit. 


VP - 215 


— Crawley, l-am auzit rostind. 

— Bună ziua, am rostit pe un ton ușor nesigur, încerc să ajung 
la biroul ofițerului de legătură cu presa. 

Titlul era suficient de birocratic pentru a fi sigur că în CIA și în 
alte organizaţii existau poziţii cu denumiri similare. 

— Aţi greșit interiorul, a răspuns el și a închis. 

Am surâs și am clătinat din cap. Cât de grosolani pot fi unii! 

Am suit în automobil și am mers până la o stradă rezidenţială 
din apropiere. Am oprit înapoia altor vehicule parcate, după care 
am încălțat galoșii și am băgat în servietă obiectele cumpărate. 
M-am îmbrăcat cu tricoul de la Kim's și mi-am pus hanoracul 
deasupra, dar fără a-i închide fermoarul, pentru ca să se poată 
vedea logoul de pe tricou. Hanoracul pe care-l cumpărasem în 
mod deliberat cu două măsuri mai mari avea să mă facă să par 
mai mic prin comparaţie, diminuat în interiorul volumului său. 
Mi-am pus peruca, ochelarii și șapca Kim's. M-am privit în 
oglinda retrovizoare și mi-a plăcut imaginea nefamiliară pe care 
am văzut-o acolo. 

Am revenit la complexul lui Crawley și am lăsat mașina în 
parcarea altui mall la care puteam ajunge pe jos prin pădure, 
dacă apăreau probleme neplăcute și trebuia să plec repede și 
pe neașteptate. Am șters istoria deplasărilor din sistemul de 
navigaţie al mașinii și am oprit motorul. După aceea am 
petrecut câteva minute cu ochii închiși, vizualizând pașii 
următori, pătrunzând în pielea personajului. Când m-am simţit 
pregătit, am coborât și am mers pe jos spre complexul lui 
Crawley, ducând cu mine punga Kim's cu mâncare. 

Am trecut pe sub tendă, am deschis ușile duble din sticlă, 
împingându-le cu încheieturile a două degete și am intrat într-un 
vestibul definit de alte uși din sticlă, opuse celor prin care 
tocmai intrasem. Când am întins mâna pentru a încerca una 
dintre ele, s-a auzit un bâzâit. Am privit prin sticlă și am văzut o 
tânără albă, cu pistrui și păr castaniu lung până la umeri, care 
părea a fi o studentă la colegiu care lucra cu program redus, 
pentru a putea studia în timpul lucrului. Era perfect dacă lucra 
cu program redus, fiindcă nu i-ar fi cunoscut pe toți rezidenții, 
pe cei care făceau livrările în mod curent și în general n-ar fi 
știut atmosfera locului la fel ca un portar cu program întreg, iar 
de aceea avea să-mi fie mai ușor s-o abordez. 

Am deschis ușa și am intrat într-un hol decorat în stil Nouveau 


VP - 216 


Colonial, cu multe imitații de epocă, lambriuri din lemn și lămpi 
din bronz strălucitor. Fata stătea înapoia unei tejghele 
încorporate impunătoare, în spatele căreia mi-am închipuit că se 
aflau comenzi de acces electronic și fluxuri video de la 
videocamere de securitate. 

— Livrare? m-a întrebat cu un zâmbet prietenos. 

Am încuviinţat din cap. Aveam o mulţime de povești pregătite 
pentru diverse eventualităţi, întrebări și evenimente ce ar fi 
putut urmă: Ce apartament? Curios, n-au amintit de nicio 
livrare. Stai puțin să-i sun. Hmmm, nu răspunde nimeni. Esti 
sigur în privința numărului...? 

În loc de așa ceva însă fata a întrebat: 

— Ești nou? 

Am încuviințat iarăși din cap, fără să-mi placă întrebarea, 
neștiind în ce direcţie se putea îndrepta. 

Ea s-a uitat prin ușile de sticlă, spre tenda dinapoia lor. 

— Să știi că livrările au voie să oprească sub tendă. Uneori 
este greu să găsești un loc în parcare, destul de aproape de ușă. 

— Ah, mulţumesc, am rostit cu un accent asiatic pronunţat, 
totuși nedeterminat. 

Ea a privit logoul de pe tricoul meu, după care a rostit ceva 
într-o limbă pe care n-am putut-o înțelege, dar pe care am 
recunoscut-o ca fiind coreeană. 

Rahat, am gândit. Nu poate fi adevărat! 

— Aăă, eu nu coreean, am rostit păstrându-mi expresia feţei 
și postura corpului nesigure, vag servile, nedorind să ofensez, 
pentru că eram doar un imigrant recent și nu neapărat unul 
legal, care avea o slujbă cu salariul minim și încerca să nu fie 
remarcat. 

— Ah? a exclamat ea, înroșindu-se la faţă. Prietenul meu este 
coreean și am crezut că, din cauza restaurantului... nu contează. 
Scuză-mă! 

Stânjeneala ei cauzată de eroare și reacţia mea aparent 
stânjenită din cauza ei au părut să se combine și să stopeze 
orice alte întrebări. Slavă Domnului! 

— Voiam doar..., am spus și am schiţat un gest aproximativ 
către zona dinapoia tejghelei, unde se aflau probabil lifturile. 

— Da, sigur că da, du-te. 

Fata mi-a zâmbit din nou și eu am încuviințat sfios. 

Când am trecut pe lângă tejghea, am tras cu ochiul. Un 


VP - 217 


manual deschis, în centru; un monitor video, în lateral. Destul de 
lesne de dedus către care se îndrepta atenţia ei plătită cu ora. 

După poziţia intrării de serviciu din spate, știam că punctul de 
acces se afla în stânga ascensoarelor și am pornit într-acolo, 
trecând pe lângă o scară interioară. Da, acolo era: o ușă batantă 
din lemn. Înapoia ei, un coridor scurt, cu linoleum, la capătul 
căruia se zărea ușa spre exterior. 

Am examinat rapid ușa. Nu puteam spune dacă era dotată cu 
dispozitiv de alarmă. Masivitatea ei și existenţa a trei zăvoare 
mari indicau că era posibil ca managementul clădirii să nu se fi 
sinchisit în privinţa asta. Și chiar dacă ar fi avut alarmă, aceasta 
ar fi fost probabil dezactivată în timpul zilei, când ușa putea fi 
folosită. Pe podea exista un opritor din lemn, care susţinea 
ideea absenței unei alarme sau a dezactivării acesteia, dacă 
exista. În caz contrar personalul de serviciu nu l-ar fi putut 
folosi. 

Folosind exclusiv manșetele hanoracului, am tras zăvoarele și 
am apăsat clanţța. Am deschis ușa și i-am examinat canatul. Nu 
avea alarmă. Am privit afară. De zidul exterior erau rezemate 
câteva mopuri, aparent pentru a se usca, și tot acolo existau 
mai multe pubele mari din plastic gri, pe rotile. 

Am căzut pe gânduri pentru o clipă. In mod evident, fata de la 
tejgheaua din recepţie era mai interesată de manualele ei decât 
de monitorul de supraveghere a securităţii și aveam senzaţia că 
era obișnuită să vadă personal de întreţinere intrând și ieșind 
toată ziua pe ușa din spate. Părea fezabil. 

Am folosit opritorul pentru a propti ușa foarte puţin 
întredeschisă și am revenit înăuntru. Când am ajuns la lifturi, 
dintr-unul ieșea o negresă bătrână, care se sprijinea pe un cadru 
ortopedic. S-a oprit și a mijit ochii spre galoșii mei, apoi a ridicat 
ochii la mine. 

— Plouă azi? m-a întrebat. 

Doamne, am gândit. Pe tine ar fi trebuit să te angajeze ca 
portar. 

Am clătinat din cap. 

— Pantofi noi, am spus cu accentul meu fals. /ar dacă vorbesti 
și coreeană, am adăugat în gând, mă preaau aici și acum. Eu 
vreau încerc, dacă place. Talpa nu murdară. M-am aplecat puţin 
spre ea și am continuat pe ton mai scăzut: Nu spui, secret, da? 

Ea a râs, arătându-și proteza dentară strălucitoare. 


VP - 218 


— Da, fiule, o să fie secretul nostru. 

A fluturat încet din mână și s-a îndepărtat. 

Am zâmbit, mulţumit că voi putea mărturisi un delict mai 
mărunt. 

Nu puteam în niciun caz să părăsesc clădirea cu punga care 
conţinea prânzul de la Kim's, după ce intrasem în clădire cu 
scopul clar de a-i livra conţinutul, așa că am depozitat-o la 
fundul unui coș mare de gunoi pe jumătate plin cu pliante și 
fluturași publicitari din incinta căsuţelor poștale aflată în dreapta 
lifturilor. După aceea mi-am privit ceasul și am așteptat patru 
minute. Nu doream să trec din nou atât de repede pe lângă 
bătrâna negresă; era clar o femeie isteaţă și s-ar fi putut întreba 
ce se întâmplase cu punga de la Kim's pe care o avusesem cu 
numai câteva secunde în urmă. Dacă mă reîntâlneam acum cu 
ea în holul de la intrare, cele patru minute ar fi putut justifica o 
livrare rapidă la un etaj inferior, dacă ascensorul sosise imediat. 
Cât despre timpul mai lung scurs de când trecusem pe lângă 
fata de la tejghea, îl consideram acceptabil. Principalul era să 
mă vadă plecând. Nu mi se părea genul de persoană care să 
sesizeze mici discrepanțe, cum ar fi fost timpul mai lung decât 
necesar pe care-l petrecuse în interiorul clădirii cineva care livra 
mâncare la domiciliu. 

După patru minute, am ieșit. Bătrâna nu se vedea. Poate că o 
așteptase cineva cu mașina în faţa clădirii. Fata de la tejghea a 
ridicat ochii din manual și a rostit: 

— La revedere. 

Am fluturat din mână, am trecut pe sub tendă și apoi am 
intrat în parcarea aflată în afara câmpului ei vizual. 

După ce am revenit în mașină, am pus peruca, ochelarii și 
șapca în torpedo, am ridicat fermoarul hanoracului și mi-am tras 
mănușile din piele de căprioară. Am luat servieta și am revenit 
spre clădire, dar am mers acum în spate. Pe când mergeam, m- 
am menţinut cât mai aproape de zidul exterior, dorind să intru și 
să ies rapid din raza vizuală a videocamerei de securitate, iar în 
drum am înhăţat un mop și am început să împing o pubelă. 
Când am ajuns în dreptul ușii, m-am aplecat mult, de parcă 
pubela ar fi fost grea și mă chinuiam s-o împing, astfel încât 
mopul mi-a ascuns faţa, care era oricum îndreptată în jos pe 
când împingeam. 

Am deschis ușa și am intrat iute; după ce am ajuns înăuntru, 


VP - 219 


m-am oprit înapoia ei și am așteptat. Dacă fata de la tejghea 
observase ceva și venea să investigheze, ar fi ajuns foarte 
repede aici și doream ca ușa să fie deschisă, dacă ar fi fost 
necesară o plecare cu maximum de viteză. 

Am numărat treizeci de secunde încordate, apoi am expirat 
lent. Puteam trece la acţiune. Probabil că fata nici macar nu 
observase mișcarea pe monitor. Poate că eram exagerat de 
prudent. 

De parcă așa ceva ar fi fost posibil. 

Am închis ușa și am încuiat-o, am lăsat mopul și pubela lângă 
ea și am intrat în casa scării de lângă ascensoare. După un 
minut, am ieșit la nivelul al optulea. 

Am scos pliantele CJIC din servietă, m-am apropiat de 
apartamentul 811 și am ciocănit la ușă. Dacă mi-ar fi răspuns 
cineva, aș fi întrebat în engleză stricată, cu accent japonez, dacă 
îl interesau unele dintre incitantele activităţi culturale planificate 
de CJIC pentru iarnă și aș fi lăsat un pliant ca să-mi susţină 
povestea. După aceea aveam să fac o plecăciune și să mă 
îndepărtez, pentru a mă gândi la altă modalitate de a ajunge la 
Crawley. 

N-a răspuns însă nimeni. Am sunat la sonerie. Din nou, niciun 
răspuns. 

M-am întors și am lipit un pliant pe ușa aflată vizavi de a lui 
Crawley, plasându-l astfel încât să acopere vizorul. Era mijlocul 
zilei și blocul era tăcut; majoritatea rezidenţilor se aflau probabil 
la serviciu. Era totuși mai bine să nu risc să fiu văzut prin vizor 
în timpul minutului necesar pentru a intra în apartamentul 811. 

Ușa avea două broaște - cea a clanței și încă una deasupra ei. 
Cea a clanței era floare la ureche, însă cealaltă era o yală 
Schlage. Părea totuși să fie un cilindru banal cu cinci pini, nimic 
de înaltă securitate. 

Am pus pliantele în servietă și mi-am scos portcheiul. Ca 
întotdeauna, pe el se aflau câteva pontoarce artizanale, despre 
care știam din propria mea experienţă că puteau fi utilizate cu 
succes la majoritatea broaștelor casnice și la alte încuietori de 
securitate mică. Am luat după aceea markerul din plastic, i-am 
rupt clipsul metalic pentru agăţat la buzunar și l-am introdus în 
broască, rotindu-l puţin ca să elibereze tensiunea din butuc. 
După aceea am strecurat o pontoarcă. Am deschis încuietoarea 
în mai puţin de zece secunde. 


VP - 220 


Yala Schlage a durat mai mult, dar nu cine știe ce. Esenţială 
este practica. Poţi să cumperi toate cărţile disponibile și să te 
uiţi la toate materialele video despre forțarea încuietorilor - și 
există o mulţime -, dar dacă vrei să fii bun, trebuie să cumperi și 
materialele pe care să exersezi: semicilindri, cilindri, cilindri cu 
buton, monopunct, multipunct, zăvoare multiple și așa mai 
departe. După aceea îţi realizezi singur instrumentele necesare, 
deoarece ele sunt ilegal de cumpărat dacă nu ești lăcătuș 
autorizat. Apoi aproximezi condiţiile de pe teren; mănușile, 
întunericul, limita de timp, adrenalina care-ţi iuțește ritmul 
bătăilor inimii și face să-ţi tremure ușor mâinile. Este multă 
muncă, dar merită atunci când sosește clipa. 

După ce am descuiat yala, am pus pontoarcele în buzunar și 
am deschis ușa. 

— Bună ziua! am strigat. 

Nu mi-a răspuns nimeni. 

Am dezlipit pliantul de pe ușa de vizavi și am intrat în 
apartamentul lui Crawley, încuind ușa după mine. 

După aceea am examinat vizual locul. Pereţi bej, mochetă bej. 
Linoleum în bucătăria din dreapta mea. Fereastră mare, din 
podea în tavan, cu jaluzele albe, parţial coborâte. Mobilier în stil 
Ikea: sofa cu perne, fotolii comode, o măsuţă pentru cafea cu 
tăblia din sticlă, pe care se lăfăiau exemplare din revistele 
Forbes și Foreign Affairs. Rafturi ticsite cu cărţi cu aspect serios 
despre istorie și științe politice. Un birou și un scaun capitonat în 
piele neagră. Un televizor mare și boxe audio. Două ghivece cu 
plante. 

În stânga se vedea o ușă pliantă. Am deschis-o și am văzut o 
mașină de spălat rufe și un uscător. 

În dreapta mea se găsea bucătăria. Am intrat și am privit în 
jur. În frigider se afla un litru de lapte degresat, iaurt, un 
container Tupperware cu paste, un borcan cu sos pentru 
spaghete. Totul era curat, ordonat, eficient. Un loc funcţional, 
folosit pentru a produce și consuma mese simple și la nimic 
altceva. Se părea că Crawley locuia singur. Era fie burlac, fie 
divorțat și fără copii. Copiii care ar fi avut drepturi de vizitare ar 
fi însemnat un apartament mai mare. 

Dormitorul și baia erau în aceeași notă. Un pat dublu aflat pe 
o platformă, dar cu o singură noptieră, pe care se afla o veioză 
și un ceas deșteptător digital. In camera de baie, obiectele de 


VP - 221 


toaletă masculine erau aranjate grijuliu în jurul chiuvetei. Un 
prosop alb mare atârna peste ușa din sticlă a dușului, cu 
marginile aliniate. Am scos o mănușă pentru o clipă, ca să-l 
ating. Era ușor umed, neîndoios de la dușul de dimineaţă. 

Mi l-am imaginat pe Crawley venind acasă în seara asta. Felul 
cum avea să se deplaseze prin apartament avea să determine 
locul unde să aștept eu. Unde s-ar fi oprit prima dată? Să 
vedem... intră în living și pune corespondenţa pe măsuţa pentru 
cafea. Afară era rece, așa că purta probabil un pardesiu. Care ar 
fi fost următoarea escală - dulapul pentru haine? 

Lângă living se găsea o debara mare. Am examinat-o. Boxe 
pentru echipament stereo. Un aspirator. Două gantere pe care 
se pusese praful. Și o bară groasă din lemn, pe toată lungimea 
debaralei, pe care atârnau o mână de umerașe din plastic 
nefolosite. Bara era susţinută la mijloc de o consolă fixată în 
perete. Am apăsat-o și am fost mulțumit de rezistenţa ei. 
Perfect! 

Totuși nicio haină. Debaraua părea utilizată doar pentru 
depozitările pe termen lung. M-am dus în dormitor. Pe peretele 
adiacent băii se afla un dulap înapoia unor uși pliante. Le-am 
deschis. Da, acesta era dulapul pentru haine. Patru costume, cu 
un umeraș gol pentru al cincilea. Cinci cămăși și alte cinci 
umerașe goale. Cu o cămașă era îmbrăcat și, am presupus, 
celelalte patru erau la spălătorie. O duzină de cravate. Un 
pardesiu, o jachetă din piele scurtă până la mijloc. Alt umeraș 
gol. 

Vedeam că era un ins ordonat, căruia îi plăcea ca lucrurile să 
stea la locurile cuvenite. Perfect atunci - lasă corespondenţa, se 
duce în dormitor, atârnă pardesiul în dulap. Procedează similar 
cu costumul, poate că merge și la baie, apoi revine în living, 
deschide televizorul pe CNN sau C-SPAN, iar după aceea poate 
că merge în bucătărie ca să mănânce ceva. Perfect. _ 

Am revenit la debara și am scos pistolul cu electroșocuri. Il 
testasem deja pe când venisem din D.C. și funcţionase așa cum 
trebuia, expediind un arc de electricitate satisfăcător de 
albastru între electrozi la apăsarea unui trăgaci lateral discret. 
Am întins o parte din folia de plastic pe podeaua debaralei, am 
scos celelalte obiecte din servietă, mi-am dezbrăcat hanoracul, 
l-am împăturit și l-am pus pe folie, alături de obiecte. Nu doream 
ca pe hainele mele să ajungă particule de pe mochetă. Galoșii, 


VP - 222 


pe care-i purtam deja peste pantofi, aveau să-mi protejeze 
picioarele. După aceea m-am așezat pe un scaun din living și 
am așteptat. 

Camera s-a iluminat pentru scurt timp când soarele a apus 
dincolo de fereastra cea mare, apoi s-a întunecat treptat odată 
cu sosirea nopţii. Am aprins lumina în debara. Niște ochelari 
pentru vedere pe timp de noapte n-ar fi fost utili pentru 
operațiunea asta; Crawley avea să aprindă lumina când intra și 
nu doream să fiu nevoit să-mi adaptez ochii. 

La fiecare jumătate de oră, m-am ridicat și m-am mișcat de 
colo-colo, ca să-mi păstrez flexibilitatea. Cafeaua își făcea 
simțită prezenţa și a trebuit să urinez de trei ori. Am folosit în 
acest scop chiuveta din baie, lăsând robinetul să curgă în acel 
timp, ca să evit posibilitatea ca rezervorul closetului să 
funcţioneze, umplându-se, când intra Crawley și să-l avertizeze 
astfel asupra prezenţei unui intrus. Din motive similare, ar fi fost 
inacceptabil să trag apa. 

La ora 20, aproape imediat după o excursie scurtă la baie, am 
auzit sunetul unei chei în broască. M-am ridicat fără zgomot și 
am intrat în debara. Am lăsat ușa foarte puţin întredeschisă și 
am stins lumina, ţinând pistolul cu electroșocuri pregătit în 
mâna dreaptă. 

După un moment, am auzit deschizându-se ușa 
apartamentului. Apoi s-a aprins lumina. Pași ușori pe mochetă. 
Crawley era și trecea pe lângă mine. Am zărit părul cârlionţat și 
blond ca spicul, ca și trăsăturile subţiri pe care le văzusem în 
fotografiile făcute de Dox. A intrat în living și a aruncat 
corespondenţa pe măsuţa pentru cafea. Am zâmbit în barbă. M- 
aș fi putut lăuda cu puteri paranormale. 

Crawley și-a scos trenciul măsliniu, a luat o revistă și a trecut 
din nou pe lângă mine, spre dormitor. S-a scurs un minut, apoi 
încă unul. Și încă unul. 

Revenirea lui pe lângă mine dura mai mult decât mă 
așteptasem. Apoi mi-am dat seama: probabil citea revista 
așezat pe toaletă. Intenţionasem să aştept până se întorcea în 
living, dar ocazia asta era prea bună ca s-o ratez. Am luat restul 
de folie și banda adezivă și am ieșit din debara. 

M-am strecurat în dormitor și m-am oprit imediat lângă ușa 
deschisă a băii. Am văzut pe pat trenciul, costumul, cămașa și o 
cravată. Am așezat folia și banda adezivă pe mochetă. 


VP - 223 


A mai trecut un minut. L-am auzit pe Crawley ridicându-se. A 
tras apa. Am ţinut pistolul cu electroșocuri în mâna dreaptă la 
nivelul taliei, cu degetul mare pe trăgaci. Respiram pe gură, 
ușor și neauzit. 

Am auzit pași pe gresie, apoi i-am văzut profilul când a ieșit 
din baie, purtând doar un tricou alb și boxeri de aceeași culoare. 
Am făcut un pas spre el. A început să întoarcă ochii spre mine, 
iar corpul i-a tresărit, retrăgându-se, surprins și alarmat. l-am 
lipit pistolul de trunchi și am apăsat trăgaciul. Dinţii i-au pocnit 
laolaltă și el a zvâcnit spre înapoi, izbindu-se de canatul ușii. 

După patru-cinci secunde, timp suficient ca să fiu sigur că 
sistemul nervos central îi fusese dat peste cap, am ridicat 
degetul de pe trăgaci și l-am coborât pe podea. Icnea, așa cum 
fac oamenii loviți foarte puternic în plexul solar, și clipea rapid. 

Am întins folia pe podea și l-am tras pe ea. l-am lipit braţele 
pe lângă corp, apoi l-am înfășurat cu folia, pe care am fixat-o cu 
bandă adezivă, mai întâi la nivelul încheieturilor mâinilor, apoi la 
nivelul gleznelor. Începuse să-și revină, așa că i-am mai aplicat 
un șoc cu pistolul. Până când efectele au început să dispară 
pentru a doua oară, îl mumificasem destul de bine în plastic și 
bandă adezivă. Era imobilizat, cu excepţia capului și a degetelor 
de la picioare. 

Am luat o pernă de pe pat și i-am așezat-o sub cap, pentru a 
mă vedea mai bine. De asemenea, pentru a nu se lovi la ceafă, 
dacă începea să se zbată. Măsurile acelea aveau mai puţin de a 
face cu grija faţă de el, cât cu ce putea să apară într-o 
examinare legistă. 

Am stat pe vine lângă el și i-am privit ochii. Mai întâi au clipit 
și s-au dat peste cap. Apoi au rămas deschiși, recăpătând 
focalizarea. În cele din urmă s-au holbat de recunoaștere 
îngrozită. Crawley a încercat să se miște și când a descoperit că 
nu poate, a început să hiperventileze. 

— Calmează-te, i-am spus cu glas scăzut și liniștitor. N-o să-ți 
fac niciun rău. 

Ceea ce, bănuiam, era cumva adevărul literal. 

Hiperventilaţia a continuat. 

— Atunci... de ce m-ai legat? a gâfâit el. 

Întrebarea era corectă. Am decis să fiu cinstit, măcar parţial. 

— Ai dreptate, i-am spus. Dă-mi voie să reformulez. N-o să-ţi 
fac niciun rău, dacă o să-mi spui ce vreau să știu. 


VP - 224 


A înghiţit un nod mare și a încuviinţat din cap. Ochii continuau 
să-i fie căscaţi de teroare, totuși puteam vedea că se străduia să 
se controleze. 

— Bine, a rostit. Bine. 

Am tăcut ca să-i îngădui câteva clipe pentru a înțelege mai 
complet noua lui realitate. În mod evident, nu era un individ dur. 
Sigur că da, făcea parte din CIA, însă din categoria absolvenţilor 
de colegiu, nu a paramilitarilor. Ultimele acte de violenţă la care 
asistase în mod direct fuseseră probabil pe terenul de sport în 
școala primară. Pentru ca acum, în mod brusc, să fie legat și 
neajutorat, cu un asasin cunoscut stând pe vine lângă el și 
privindu-l ca pe o broscuţă ce urmează să fie disecată. 
Bineînţeles că era îngrozit. lar asta era bine. Dacă îi gestionam 
cu pricepere groaza, exista șansa rezonabilă că-mi va spune ce 
doream să știu. 

— Ei bine, domnule Crawley, am rostit, cred că ar trebui să 
stăm de vorbă despre motivul pentru care un ins așa 
cumsecade ca tine ar dori să mă omoare. 

El și-a umezit buzele și a mai înghiţit un nod, cu respiraţia 
șuierându-i pe nări. Am văzut că încerca să decidă cum să 
abordeze situația. Să nege totul? Să învinuiască pe altcineva? 
Să mărturisească și să implore milă? Ceva intermediar? 

Privindu-l cum se străduia disperat să decidă, cântărind 
avantajele și dezavantajele opţiunilor fragile ce-i stăteau înainte, 
am simţit că el credea că știam ce gândea, că mai trecusem prin 
asemenea cazuri și aș fi știut cum să-l tratez indiferent de calea 
pe care decidea s-o folosească. De aceea probabil că n-ar fi 
negat totul. Imi părea destul de experimentat, ba chiar viclean. 
Probabil că la un anumit nivel, gândea: Nu nega, el n-ar fi aici 
dacă informatiile lui n-ar fi de calitate. lar dacă nu negi, dacă 
mărturisești până la un punct, el va fi mai înclinat să creadă și 
următoarele. Ar fi fost o variaţiune pe tema jocului cu galoșii pe 
care-l jucasem cu bătrâna negresă cu cadrul ortopedic. 

Și probabil că s-ar fi descurcat binișor. Mulţi dintre tipii care 
lucrează la guvern sunt destul de abili când e vorba să mintă. 

la să vedem, am gândit, făcând un pariu mintal cu mine 
însumi, probabil că va fi ceva de felul: „N-am făcut altceva decât 
să execut ordinele primite”. 

— Nu eu am decis asta, a rostit Crawley câștigându-mi fără să 
vrea pariul, ci altcineva. 


VP - 225 


— Perfect, cine-i acel „altcineva”? 

— Este... Doamne, nu-ţi pot spune chestiile astea! 

— Dar nu ești tu. 

Speranţa i-a înmugurit în ochi. 

— Da, așa-i. 

Am suspinat. 

— Mai există alt Charles Crawley, care să arate și să miroasă 
la fel ca tine? 

— Poftim? 

— Mă gândeam la un geamăn. Ai cumva un geamăn? 

— Poftim? Nu, n-am niciun geamăn. 

— Așa mă gândisem și eu. Vezi tu însă, este ceva ciudat. Un 
individ care arată exact ca tine și pe care-l cheamă tot Crawley, 
deși se prezintă sub numele Johnson, s-a adresat recent unui 
operator special și i-a oferit o sută de mii de dolari ca să mă 
lichideze. A venit personal la el. 

Crawley s-a uitat spre dreapta, un semn neurolingvistic al 
imaginării, nu al reamintirii. Încerca să inventeze ceva, să 
găsească o cale de ieșire din colţul în care se băgase singur. 

— Poate, nu știu, a rostit el. Poate că cineva s-a folosit de 
numele meu. Poate c-a încercat să mă compromită. 

Am suspinat din nou și am spus: 

— Operatorul respectiv avea asupra lui un telefon mobil cu 
cameră digitală încorporată. A făcut vreo șase fotografii cu tine. 

Pupilele i s-au dilatat. Și-a umezit buzele cu vârful limbii. 

— Mă tem că întâlnirea asta nu se va termina așa cum am 
sperat amândoi, am continuat eu. 

— Bine, iartă-mă, mi-a fost pur și simplu frică. Da, eu am fost 
acela. Uite însă cum stă treaba, n-am vrut să fac ce am făcut, eu 
am... n-am avut de ales. 

— Te ascult. 

A inspirat adânc. 

— Recent, ai fost angajat să... să înlături pe cineva. Problema 
pe care o ai este cu persoana aceea. 

Am clătinat din cap, ușor dezgustat. Potrivit experienței mele, 
birocraţii privesc omorurile la fel cum victorienii priveau sexul: 
pur și simplu, nu sunt în stare să-l numească. 

Am așteptat, lăsând presiunea tăcerii să-l apese. Crawley a 
rămas însă calm, rezistând îndemnului de a vorbi. Perfect - 
planul B. 


VP - 226 


Am ridicat pistolul cu electroșocuri și l-am ţinut la doi-trei 
centimetri de ochii lui, apoi am apăsat trăgaciul. Fire precis 
conturate de curent electric albastru au trosnit între electrozi și 
izul înţepător de ozon a străbătut aerul. Crawley a încercat să-și 
îndepărteze capul, dar n-avea posibilitate de mișcare. 

Am ridicat degetul de pe trăgaci. 

— Domnule Crawley, amintește-ţi că asigurarea mea că nu-ţi 
voi face niciun rău avea atașată o condiţie. Haide să nu 
încălcăm condiţia aceea, de acord? 

Adevărul era că n-aș fi dorit să-l rănesc în vreun fel. Frica este 
un factor motivator mai bun decât durerea. Frica se referă la 
anticipare, la imaginaţie. Durerea este reală și cuantificabilă. 
Odată ce durerea începe, omul nu se mai teme de ea - durerea 
este acolo și se petrece cu adevărat. Omul poate gândi: de 
acord, este rău, dar pot suporta. Și este chiar posibil să aibă 
dreptate. De aceea, atunci când interoghezi pe cineva, după ce 
ai început cu adevărat să-i faci rău, ai pierdut deja multe atuuri. 
Doream să evit asta, dacă puteam. 

Am coborât pistolul. 

— Este important să nu ne ascundem înapoia eufemismelor, 
referirilor vagi și pronumelor nedefinite, ai înțeles? am spus ca și 
cum el ar fi fost un copil, iar eu îi explicam regulile 
comportamentului în clasă. Este important să-mi spui cu 
exactitate cine mă caută și de ce. Dacă se dovedește că nu ești 
decât un jucător minor în toată afacerea asta, vei supravieţui 
conversației. 

Acum îi deschisesem o ușiță de speranţă. Tot ce trebuia să 
facă era să treacă prin ea, chiar dacă asta ar fi însemnat să 
trădeze câțiva oameni din jurul lui. 

Teama de durere, speranța de eliberare. Optzeci la sută din 
anchetatorii care au răspuns unui sondaj au recomandat 
combinaţia aceasta pentru... 

— Bine, a zis el și a încuviinţat din capul sprijinit de pernă, 
bine. Promiţi că-mi dai drumul, dacă-ţi voi spune tot ce știu eu 
despre asta? 

Negarea realităţii. Era cu adevărat penibil. Există însă oameni 
care au nevoie de așa ceva pentru a trece prin momentele 
grele. Se părea că Crawley se număra printre ei. 

— Da, am încuviințat, dar nu uita că există multe lucruri pe 
care eu le cunosc deja, altfel n-aș fi aici. De aceea, voi ști dacă 


VP - 227 


omiţi ceva. 

— Ințeleg, a dat el iarăși din cap văzând că ușiţa se deschidea 
mai larg. N-o să omit nimic. 

Am rămas tăcut. După o clipă, Crawley a inspirat adânc și a 
spus: 

— Bărbatul pe care ai fost angajat să-l... înlături a aflat despre 
tine. Așa a început totul. 

— Spune-i numele. 

— Numele? 

— Ce ţi-am spus abia adineauri despre referirile vagi? Încerci 
să-mi vezi limitele răbdării? Spune-i imediat numele! 

A urmat o pauză în care Crawley a părut gata să vomite. După 
aceea a zis: 

— Belghazi. 

— Bun. Cum „a aflat” Belghazi despre mine? 

— Cineva a fost trimis în Macao să-l asasineze. Cel puţin așa 
crede el. Un francez pe nume Nuchi, un asasin independent cu 
foarte multe conexiuni în Orientul Mijlociu. Acum mai puţin de o 
săptămână, Nuchi a fost găsit mort în Macao, cu gâtul rupt, în 
același timp când bărbatul... când Belghazi se afla acolo. 
Belghazi a vrut să afle ce se întâmplase. Dacă noi știam cine l-a 
trimis pe francez, chestii de-astea. 

— Ce i-aţi spus? 

— Că nu știam absolut nimic, ceea ce era perfect adevărat. 
Atât doar că, atunci când am început să cercetez mai 
îndeaproape, am aflat că trimiseserăm de fapt pe cineva, însă 
nu pe Nuchi. Te trimiseserăm pe tine. 

— Dar nu voi l-aţi trimis pe Nuchi. 

— Cine poate băga mâna-n foc? În mod evident, chestiile 
astea sunt stabilite prin canale exterioare, pentru că altfel tu n- 
ai fi fost trimis niciodată. Nu pot totuși să cred că idioţii care te- 
au trimis pe tine ar fi fost atât de imbecili încât să angajeze doi 
operatori pentru aceeași operaţiune fără să-i fi informat în 
prealabil. 

Devenise mai vorbăreţ, ceea ce era bine. Doream să-l îndemn 
să continue, să-și întreţină locvacitatea nou-găsită. S-ar fi 
obișnuit astfel cu dinamica respectivă și până ajungeam la 
miezul problemei, actul trădării secretelor n-ar fi părut mult mai 
grav decât ceea ce spusese și făcuse el deja. Contrar părerii 
generale, o interogare de calitate aduce mai mult cu o seducţie, 


VP - 228 


decât cu o tortură. 

— Cine crezi atunci că l-a trimis pe Nuchi? am întrebat. 

Crawley a clătinat din cap. 

— Nimeni nu știe. Nuchi lucrează pe bază de contract cu 
diverse guverne și grupări teroriste arabe, așa că explicaţia cea 
mai probabilă este că lucra pentru unul dintre clienții lui 
obișnuiți. Poate că a fost cineva înșelat de Belghazi, sau poate 
cineva care încerca să controleze surse sau reţele ale lui 
Belghazi. De fapt, este chiar bine că Nuchi a murit. Dacă ai 
făcut-o tu, ai merita să capeţi o medalie. 

— Dar în loc să-mi dai medalia, l-ai avertizat pe Belghazi că 
veneam după el. 

A urmat o pauză în decursul căreia Crawley s-a luptat în 
tăcere cu revelaţia că știam și asta. De câte ori este posibil, 
trebuie să-i lași subiectului impresia că știi deja tot ce-ţi va 
spune. Astfel se va teme să omită ceva și-și va justifica 
destăinuirea completă: la urma urmelor, el nu divulgă nimic ce 
nu știai deja. 

— Da, a spus Crawley după o secundă. Noi l-am avertizat. 

Noi, am gândit. /nsiști pentru asta. 

— AȘ vrea să aud mai multe despre motive, am spus. 

A închis ochii, părând din nou pe punctul să vomite. 

— Există o... relaţie reciprocă, a zis el după un timp. 

Altă referire vagă, am gândit. Am așteptat însă pentru a 
vedea dacă putea găsi o cale de ieșire din impasul mintal cauzat 
pe de o parte de dorinţa de a-și proteja informaţiile, iar pe de 
altă parte de dorința de a mai fi în viață după ce îi părăseam 
apartamentul. 

— El ne dă informaţii, a continuat Crawley în cele din urmă. 
Așa că noi... îl protejăm. 

— Prin urmare, Belghazi este informator CIA, am spus. 

Tonul meu arăta că nu era mare revelație, dar de fapt eram 
surprins. 

El a pălit, auzind c-o rostisem cu glas tare. 

— Dintr-un punct de vedere... Nu figurează nicăieri ca 
informator și nici n-a fost etichetat ca atare. Este o sursă prea 
delicată și nu ne putem asuma riscul ca relaţia să fie cunoscută 
în exteriorul diviziei. Totuși el ne oferă informații. 

— Divizia OA? am întrebat, arătându-i din nou că știam multe. 

— Doamne, a mormăit el, de unde... da, OA. 


VP - 229 


— Și informaţiile pe care vi le dă se referă la...? 

Crawley a suspinat, justificându-se probabil: Dacă am ajuns 
până aici, ce rău se mai poate face, fiindcă el știe oricum 
aproape tot. 

— Se referă la transporturi de arme, mai ales precursoare 
ADIM, către grupări ce le-ar putea utiliza împotriva Statelor 
Unite. 

— „Precursoare ADIM”? 

— Precursoarele armelor de distrugere în masă. Uraniu 
îmbogăţit. Proiecte de centrifuge nucleare. Culturi de antrax. 
EMPTA - asta este o substanţă chimică utilizată în producția 
gazului VX. Etcetera. 

— Nu înțeleg ceva, am spus eu. Crezusem că Belghazi este 
băgat adânc în toate astea. 

Crawley a clătinat din cap. 

— Belghazi se ocupă de chestiile de modă veche. Arme de 
foc, explozibili de tip C-4 și aruncătoare de grenade. Lucruri cu 
care suntem obișnuiți și pe care le putem accepta. 

— Nu știusem că CIA poate fi atât de tolerantă. 

— De unde crezi că obţinem informaţii despre armele de 
distrugere în masă? De la băieţii din corul bisericii? De la 
laureaţii Premiului Nobel pentru Pace? Sigur că da, Belghazi este 
un ticălos, dar este un înger pe lângă unii dintre cei pe care 
încercăm să-i stopăm. 

— Prin urmare, el vă dă informaţii despre cei cu adevărat 
ticăloși... 

— lar noi îl protejăm, îl lăsăm să-și vadă de comerțul lui. A 
tăcut și m-a privit. Uite, cooperez. Mă poți dezlega? Mi-au 
amorțit complet membrele. 

Frumoasă încercare, am gândit. Îl rulasem în folie astfel ca 
presiunea exercitată de legături să fie egal distribuită și să nu 
rămână semne. De aceea știam că nu avea niciun fel de 
probleme de circulație. 

— Merge bine, i-am spus. Dacă vei continua așa, o să te 
dezleg suficient ca să fii în stare să te dezlegi singur complet, iar 
eu voi pleca. 

— Bine, a zis Crawley, liniștit evident de schimbul nostru 
raţional de replici, de genul acesta de negocieri civilizate. 

Era tot negarea realităţii. Cineva pătrunde prin efracţie în 
casa ta, te doboară, te leagă fedeleș, dar - nicio problemă! - ești 


VP - 230 


dispus să ai încredere în el că-și va respecta cuvântul în final. 
Cel puţin așa faci dacă vrei cu disperare să crezi că poţi avea 
încredere în el, întrezărind triumful speranţei, așa cum se 
întâmplă de atâtea ori, asupra semnalelor mai slabe ale bunului 
simț și instinctului primar. 

— Așadar Belghazi vă oferă informaţii, iar voi îi oferiţi 
protecţie, am vorbit sperând să mai capăt și alte date prin 
repetarea celor spuse de Crawley până atunci. 

— Da. Nu-i însă ceva neobișnuit. Poliţia procedează așa 
permanent, fiindcă altfel nici n-ar putea lupta împotriva crimei. 

— Belghazi este un turnător, am spus eu. 

— Exact. 

Am observat că Crawley îndepărtase treptat discuţia de 
elementele specifice ale relaţiei CIA cu Belghazi, purtând-o spre 
generalizarea acestor tipuri de relaţii în aplicarea legii. 
Procedase cu abilitate. Din păcate, inutil. 

— Ai spus că voi îl „protejaţi” pe Belghazi, am zis. Spune-mi 
mai multe în direcţia asta. 

Pupilele i s-au lărgit și ochii i s-au deplasat iarăși spre dreapta. 
Nu dorea să-mi spună adevărul și încerca să născocească ceva. 

— Domnule Crawley, am rostit, văd că nu vrei să vorbeşti 
despre asta și ești pe punctul de a încerca să inventezi. Așa că, 
înainte de a spune orice, ar trebui să știi că dacă simt că minţi, 
sau măcar că datele pe care le spui sunt incomplete, o să iau 
perna de sub capul tău și o să ţi-o pun pe față. la imaginează-ţi 
cum ar fi. 

Am zâmbit de parcă tocmai îi urasem o zi plăcută. 

A pălit, după care a încuviințat iute din cap. 

— Am înțeles. Uneori partajăm informaţii cu el - de pildă, 
despre un dealer rival sau despre altă afacere care se pune la 
cale. Belghazi poate utiliza genul acesta de informaţii pentru a 
pune bețe în roate altor afaceri sau pentru a oferi preţuri mai 
mici. În două rânduri chiar a folosit informaţia de la noi pentru a 
elimina un rival, ceea ce în general considerăm ca fiind un 
rezultat pozitiv. Sau îl avertizăm dacă aflăm că este urmărit de 
un serviciu de informații rival sau de instituţii de aplicare a legii. 

Am încuviinţat din cap. 

— Însă puţin mai devreme ai sperat să nu-mi spui toate astea, 
i-am zis pe un ton încărcat de regret, parcă anticipând ceea ce 
urma să fiu nevoit să fac în continuare. 


VP - 231 


— Nu, nu, a replicat el repede. De asemenea, uneori, noi 
trimitem oameni pe teren. Pentru a supraveghea un transfer. 

Bun, acum începe. Momentul adevărului. 

— Spui mereu „noi”, am rostit. Zi-mi cine mai este implicat. 

Crawley a închis ochii și a încuviinţat din cap, rămânând așa 
câteva momente, de parcă ar fi încercat să se calmeze. După 
aceea a zis: 

— Există un fost agent din divizia Orientul Apropiat. Este un 
ANSA, agent neoficial sub acoperire, cu baza în Hong Kong, 
atașat Centrului Antitero. Se bucură de multă autonomie și de 
multă autoritate. Ceilalţi agenţi de acolo îi acordă mult spaţiu de 
manevră și multă discreţie. 

— De ce? 

Crawley a suspinat. 

— Cei din CeAn bagă frica-n toţi. Personalul divizionar din 
zonă nu știe de fapt ce fac tipii din CeAn. La naiba, eu nu știu 
nici măcar în mod general ce fac ei - uite cum CeAn din Langley 
a decis eliminarea lui Belghazi, fără ca eu să am habar. 
Atitudinea generală este de felul cei din CeAn sunt băgaţi în 
spionaj și n-ar fi bine să pui prea multe întrebări. Ei nu spun ce 
fac, dar îndeplinesc voia Domnului, nu-ntreba nimic, nu spune 
nimic - lasă-i în pace, ieși la un păhărel cu obișnuiţii suspecți 
diplomatici, scrie raportul post-activitate și du-te la culcare. 

— lar individul ăsta din Hong Kong... 

— El știe despre Belghazi din perioada pe care a petrecut-o în 
OA. 

În sfârșit, legătura pe care o căutasem: de la Belghazi, la 
domnul ANSA, la Crawley. 

Însă Hong Kong... ceva din conexiunea Hong Kong mă 
neliniștea. Nu știam ce anume. 

— Prin intermediul lui ANSA ăsta ai aflat despre mine? am 
întrebat. 

Crawley a aprobat din cap. 

— Spune-mi, i-am cerut. 

A înghiţit un nod. 

— Belghazi i-a telefonat lui ANSA ca să se intereseze despre 
francezul mort. ANSA a întrebat în sediul CeAn și a aflat că 
Belghazi figura pe o listă de ţinte din infrastructura teroristă. Și 
că noi am trimis pe cineva după el în Macao. 

— A aflat despre cine era vorba? 


VP - 232 


— Doar numele tău. Însă Agenţia are un dosar întreg despre 
tine. După ce ţi-am aflat numele, mi-a fost ușor să scot dosarul 
din Arhivele Centrale. 

— Ce conţinea dosarul? 

— Ştii și tu - istoria ta. Biografie, coordonate presupuse și 
activităţi. 

— Și mai ce? 

— Doar o fotografie veche. Atât. 

M-am gândit la fotografie și la felul cum Belghazi mă 
remarcase în Lisboa. Dacă fotografia data din perioada armatei, 
așa cum presupuneam, ar fi fost veche de treizeci de ani și n-ar 
fi ţinut seama de operaţiile estetice cărora mă supusesem între 
timp. Cu toate acestea, putea fi suficient pentru ca Belghazi să- 
mi confirme identitatea. Sau puteau s-o fi digitizat și s-o fi 
actualizat. Da, ăsta-i! mi-l puteam imagina spunând. Tică/osul a 
stat chiar lângă mine în sala VIP-urilor din Lisboa. Exact în 
noaptea când m-am îmbolnăvit. La dracu’, probabil că el m-a 
otrăvit. 

După aceea ar fi dat cópii ale fotografiei echipei saudite din 
Hong Kong și Macao. Avusesem dreptate în privința arabului 
care mă scrutase cu atenţie. 

— Pe cine ai mai întrebat? am rostit, ascunzându-mi iritarea 
care creștea din cauza idioţilor ăștia care, precum niște roboți 
implacabili, îmi distruseseră puţina tihnă de care m-aș fi putut 
bucura. 

Crawley m-a privit și l-am simţit întrebându-se cât de multe 
știam de fapt și câte putea încerca să-mi ascundă. 

— Nişte oameni din Japonia, a zis. Un agent din Staţia Tokio. 
Pentru că dosarul afirma că acolo locuiai. 

— Kanezaki? 

Ochii i s-au lărgit. 

— Să-mi bag picioarele! a șuierat el. 

— Ce ţi-a spus Kanezaki? 

— Nu mare lucru, a răspuns recăpătându-și în mare măsură 
cumpătul. Este un găozar. 

Aproape că am zâmbit. Din punctul meu de vedere, era cea 
mai bună referinţă pe care ar fi putut-o primi Kanezaki vreodată. 

— Și mai cine? 

— Legătura japoneză - kei-kei-nu-știu-cum. 

— Keisatsucho. 


VP - 233 


Instituţia lui Tatsu. 

— Da. Și ei au un dosar despre tine. 

— Ce știi despre o femeie pe nume Delilah? l-am întrebat, 
încercând să-l dezechilibrez, să văd dacă obţin vreo reacţie. 

— Delilah? 

— Blondă, cosmopolită, probabil israeliană, poate europeană. 
ÎI însoțea pe Belghazi. 

Crawley a clătinat din cap. 

— N-am auzit niciodată de ea. Este israeliană și-l însoțește pe 
Belghazi? 

L-am privit, ignorându-i întrebarea. N-am văzut nicio 
disimulare în ochii lui. 

M-am uitat la ceas. Vorbeam de cinci minute. 

— Ce face de fapt Belghazi în Macao? l-am întrebat. 

— Ce face de fiecare dată. Se întâlnește cu clienţi, verifică 
infrastructura de expediţie, supraveghează unele livrări... genul 
ăsta de activităţi. Afacerile în Hong Kong, jocurile de noroc în 
Macao. Îi plac jocurile de noroc. 

Am aprobat din cap, gândind. Da, povestea lui Dox, povestea 
lui Kanezaki, povestea lui Tatsu, toate se confirmau. 

la stai puţin. Dox... Asta era conexiunea cu Hong Kong, lucrul 
care mă neliniștise o secundă mai devreme. Dox folosise o 
fotografie ca să mă găsească acolo. Și se părea că avea unele 
contacte locale, contacte care fuseseră suficiente pentru a 
obţine cooperarea completă a personalului hotelului în privinţa 
unei „probleme asociate poliţiei”. 

— Cine este ANSA? am întrebat. 

— Ti-am spus, un fost agent din divizia OA, în prezent atașat 
la CeAn. 

— Numele lui. 

Crawley a început să răsufle mai repede și întretăiat. 

— Te rog, te rog, nu mă sili să-ţi spun asta. Oricum, de ce ar 
trebui s-o știi? Te rog, nu-ţi pot spune așa ceva. În rest ţi-am 
spus totul, n-am omis nimic! 

Crezusem că atinsesem deja destul moment de inerție ca să 
depășim genul acesta de obstacole minore. Se părea că mă 
înșelasem. 

— Crezi că dacă el ar fi în locul tău, ar fi dispus să moară 
numai ca să nu-ți dezvăluie numele? am întrebat. Fiindcă asta 
alegi tu acum. 


VP - 234 


— Nu știu ce ar face el. Eu nu pot... pur și simplu nu pot să-ți 
spun numele altui agent. Imi pare rău. Nu pot. 

— Două lucruri, am rostit. Mai întâi, sunt optzeci la sută sigur 
că știu cine-i agentul și nu doresc decât confirmarea. 

Era o minciună, bineînţeles, însă voiam ca lui Crawley să-i fie 
mai ușor să se justifice, dacă avea să urmeze calea justificării. 

— În al doilea rând, am urmat, mă interesează persoana lui 
doar pentru că mă poate apropia de Belghazi. Așa că, dacă nu- 
mi spui numele lui, alegi să mori pentru a-l proteja pe Belghazi, 
nu pentru a proteja personalul CIA. 

A închis ochii și de sub pleoape au început să i se prelingă 
lacrimi. ă 

— Îmi pare rău, a clătinat din cap. Îmi pare rău. 

Rahat, speranţa lui, reală sau falsă, pălea. Odată cu ea avea 
să pălească și influența mea. 

— Operatorul pe care l-ai contactat, am spus eu încercând 
marea cu degetul, ca să mă... înlăture se numește Dox. El este 
ANSA? 

Crawley n-a răspuns. A continuat să scuture din cap și să 
plângă în tăcere. Reacţia lui nu mi-a spus nimic. 

— O să-ţi mai acord o șansă, am zis. Numele lui ANSA. Tu 
decizi dacă trăieşti sau mori. 

N-a răspuns și mi-am dat seama că era posibil să nici nu mă fi 
auzit la un anumit nivel. Își luase decizia și acceptase deja 
consecinţele. Aș fi putut încerca o modalitate brutală de tortură, 
însă șovăiam s-o fac. De obicei, beneficiile informaţiilor extrase 
prin tortură sunt minime, însă costurile pentru psihic sunt 
majore. 

Oricum partea următoare nu avea să fie plăcută. Vorbisem cu 
Crawley, interacţionasem cu el, asistasem la lacrimile lui, la 
teama și la loialitatea lui nechibzuită. Toate astea aveau să-mi 
străpungă insensibilitatea emoţională formată de-a lungul 
deceniilor și să-mi readucă aminte că el era altă ființă umană a 
cărei viaţă urma s-o iau. 

Nu aveam însă de ales. După întâlnirea asta, nu-l mai puteam 
lăsa în viaţă. L-ar fi avertizat pe Belghazi, l-ar fi avertizat pe 
ANSA din Hong Kong. În plus, eu menţionasem numele lui 
Delilah. Dacă îi spunea lui Belghazi de ea, femeia ar fi fost 
moartă în aceeași seară. 

Pentru o clipă m-am întrebat dacă menţionasem numele ei 


VP - 235 


pentru a-mi forţa propria mână, pentru a clarifica faptul că, prin 
cruţarea vieţii lui, aș fi pus capat vieţii ei? 

Mi-am reamintit că el încercase să mă asasineze. Că, dacă ar 
fi beneficiat de oportunitatea respectivă, ar fi încercat din nou. 

Nu gândi. Fă-o și termină. 

Am simțit o supapă închizându-se peste empatia mea, 
precum o ecluză etanșă. Ecluza avea să se deschidă mai târziu, 
știam asta, pe măsură ce presiunea se acumula îndărătul ei, 
totuși avea să reziste îndeajuns pentru ca să termin problema 
curentă. 

Am luat pistolul cu electroșocuri și l-am acţionat. Crawley a 
tresărit violent în urma șocului, însă perna i-a protejat capul. 
După zece secunde am ridicat degetul de pe trăgaci și am lăsat 
pistolul deoparte. 

M-am ridicat după aceea în capul oaselor și am trecut înapoia 
bărbatului. Mi-am trecut picioarele peste ale lui, mi-am trecut 
mâinile înapoia cefei lui într-o priză hadaka-jime și m-am lăsat 
pe spate pe podeaua acoperită cu plastic, astfel încât trupul 
meu a ajuns sub al lui. Am executat strangularea cu grijă, 
utilizând doar presiunea necesară pentru a opri carotidele, fără 
să-i afectez traheea sau să-i provoc vânătăi. N-a scos niciun 
sunet și în câteva secunde și-a pierdut cunoștința. L-am ţinut în 
priza aceea câteva minute, până ce pierderea cunoștinței s-a 
adâncit în moarte. 

M-am ridicat și l-am târât în debara. Folia de plastic a lunecat 
aproape fără frecare pe mochetă și mi-a ușurat mult sarcina. 

L-am așezat sub bara de lemn din debara și am revenit în 
living. Imi place să fac curăţenie pe măsură ce lucrez - un pas, 
apoi curăţenie. Repetare. In felul ăsta este mai ușor să nu uiţi 
nimic. Am luat banda adezivă, după care am observat o brazdă 
pe carpetă, acolo unde toate fibrele ei fuseseră împinse în 
aceeași direcție. Am mers înainte și înapoi pe brazda aceea 
până am netezit-o. 

Am revenit la debara, am lăsat banda adezivă și am tăiat 
plasticul de pe Crawley. Am observat că boxerii îi erau umezi - 
urinase când își pierduse cunoștința și murise. Nimic neobișnuit. 
Norocul meu că anterior fusese la toaletă, fiindcă altfel aș fi avut 
de curăţat o mizerie mult mai mare. 

Am deschis ușile pliante de lângă intrarea în apartament și 
am acţionat mașina de spălat. Am pus detergent, după care am 


VP - 236 


revenit la debara, de unde am luat boxerii și tricoul lui Crawley. 
I-am pus în mașină. Am luat apoi câteva lavete din baie, pe care 
le folosisem pentru a-l curăța. Și ele au intrat în mașină, alături 
de conţinutul unui coș din plastic pentru rufe, care se afla pe 
uscător. Un detaliu mărunt, totuși nu este bine să lași căpeţele 
dezlegate de genul: De ce mortul și-a spălat numai boxerii, 
tricoul și două lavete? De ce n-a pus în mașină și restul rufelor 
murdare? După aceea, i-am atârnat trenciul, costumul, cămașa 
și cravata în dulapul pentru haine. 

Mi-am scos mănușile din piele de căprioară pe care le 
purtasem, m-am dus în debara și mi-am pus mănușile 
chirurgicale. Am luat vaselina și m-am dus în baie, unde am 
stors jumătate din conţinutul tubului în chiuvetă, pe care am 
frecat-o bine cu apă fierbinte. Am revenit apoi la debara și am 
pus degetele lui Crawley pe tub, ca să mă asigur că va fi 
personalizat cu amprentele lui. 

Am lăsat tubul jos și am făcut un laț din sfoara pentru rufe. 
Am petrecut lațul în jurul gâtului lui Crawley, iar capul lui opus l- 
am trecut peste bara din lemn pentru umerașe, cât mai aproape 
de consola de susținere, unde rezistența avea să fie maximă. 
Apoi am tras de sfoară pentru a-l ridica în genunchi. Era ușor 
aplecat spre înainte, totuși sfoara îl ţinea în loc. Am legat 
capătul liber de bară, l-am tăiat, reducându-i lungimea la mai 
puţin de un metru și m-am retras un pas. 

Diminuarea alimentării cu oxigen a creierului, numită anoxie 
cerebrală, poate intensifica senzațiile, astfel încât este, pentru 
unii, o bună însoțitoare a masturbării. Tehnica este cunoscută ca 
auto-asfixiere erotică și rămâne de obicei un secret până ce 
practicantul moare accidental în decursul ei. judecând după 
statistici, sporturile extreme par mai sigure; numai în Statele 
Unite se înregistrează anual între cinci sute și o mie de decese 
cauzate de auto-asfixierea erotică. 

M-am uitat o clipă la Crawley. Poti spune chiar o mie și unu. 

l-am uns cu vaselină mâna dreaptă și organele genitale, apoi 
m-am retras un pas și am privit. Da, arăta bine. 

Viaţa privată a unui funcţionar din Departamentul de Stat. 
Chintesenţa seriozităţii birocraţilor conservatori din Washington 
în timpul zilei, urmată noaptea de episoade periodice de jocuri 
de asfixiere auto-erotică. Nu poți ști niciodată ce se întâmplă cu 
adevărat înapoia ușilor închise. Mai ales înapoia ușilor închise 


VP - 237 


ale unei debarale. 

Un gând m-a străbătut brusc: Oare Crawley era dreptaci? Sau 
stângaci? 

Ar fi trebuit să mă fi gândit la un mod prin care să fi verificat 
asta mai devreme. Neglijent din partea mea. Dar, ce dracu’, nu 
era mare lucru. Poate că în privat se satisfăcea ambidextru. 
Cine i-ar fi putut preciza preferințele? Principalul era că CIA n-ar 
fi vrut ca amănuntele să devină publice, ci ar fi dorit o rezolvare 
rapidă, discretă și curată. Ar fi anunţat că fusese o embolie sau 
ceva similar și, dorind să creadă că într-adevăr așa se 
întâmplase, avea s-o repete până ar fi crezut-o realmente. Chiar 
dacă ar fi avut suspiciuni, ar fi șovăit să întreprindă orice ar fi 
putut cauza „scurgeri” spre mass-media. lar toate astea ar fi 
însemnat mai puţine presiuni pentru mine. 

Mi-am scos mănușile chirurgicale, le-am pus în servietă și le- 
am tras pe cele din piele de căprioară. Am îmbrăcat pardesiul. 
Am rulat folia de plastic, am strâns restul obiectelor și le-am pus 
de asemenea în servietă, cu care am revenit în living. Am privit 
în jur. 

Verifică totul, începând cu prima acțiune: baia. Am verificat 
totul de două ori, apoi am verificat și a treia oară. Nimic nu era 
nelalocul său. Niciun fel de urme sau indicii. Mașina de spălat 
ajunsese la ciclul de stoarcere. In scurt timp, lucrurile lui 
Crawley aveau să fie curate. 

O ultimă verificare a debaralei. Totul era în ordine, inclusiv 
Crawley. Era aplecat în faţă, cu funia oprindu-l să cadă, cu 
încheieturile degetelor rezemate de o parte și cealaltă pe 
mochetă. Eh, am gândit, există și moduri mai rele în care poti 
muri. lar eu văzusem destule. 

Operez de obicei în cadrul unor restricții considerabile de timp 
și nu am ocazia să verific de trei ori, și în niciun caz de reflexii 
după terminarea unui job. De data asta însă se părea că 
dispuneam de timpul respectiv. 

Am privit forma lipsită de viaţă a lui Crawley și m-am gândit la 
toţi morţii pe care-i văzusem și la toate morţile pe care le 
cauzasem, începând cu vietcongul ghinionist de lângă râul Xe 
Kong, cu atâţia ani în urmă. M-am întrebat ce ar fi făcut 
amărâtul azi, dacă drumurile noastre nu s-ar fi încrucișat 
niciodată. 

Probabil că ar fi fost mort oricum, am gândit. Un accident, o 


VP - 238 


boală sau altcineva l-ar fi ucis. 

Mda, poate. Sau poate că el și supraviețuit și ar fi fost însurat 
azi, cu o vietnameză drăguță, o luptătoare, așa cum fusese și el, 
și ar fi avut împreună trei-patru copii, care și-ar fi venerat 
părinţii pentru sacrificiile făcute în timpul războiului. Poate că 
primul lui nepot s-ar fi născut recent. Poate că el ar fi plâns de 
bucurie când l-ar fi strâns la pieptul lui slăbănog pe copilul 
copilului său, gândindu-se cât de ciudată era viaţa și cât de 
prețioasă. 

Poate... 

Am suspinat, privind forma ciudat înclinată a lui Crawley. 
Părea cumva relaxat, netulburat, așa cum par adesea cadavrele. 

În ţările dezvoltate majoritatea oamenilor trăiesc fără să vadă 
niciodată un cadavru; dacă totuși îl văd, este numai într-un 
sicriu la o înmormântare, unde există un context și zărești doar 
faţada destinsă și cu obraji trandafirii realizată de trucurile 
pompelor funebre. Când mor părinţii, de ei se ocupă niște străini 
din azilul de bătrâni aflat în alt oraș. Copiii nu trebuie să-i vadă 
cum dispar. Nu trebuie să-i vadă nici măcar după aceea. Ei 
primesc pur și simplu un telefon „ne pare rău să vă informăm” 
târziu în noapte din partea managementului instituţiei 
respective, pentru care asemenea apeluri sunt la fel de rutiniere 
ca scoaterea gunoiului în faţa casei pentru proprietarii caselor 
din suburbii. Firma de pompe funebre preia cadavrul. Cimitirul îl 
înmormântează. Exceptând cazul în care lucrezi într-un domeniu 
asociat deceselor, ai putea trăi toată viaţa fără să vezi pe 
nimeni în clipa când o părăsește pe a sa. 

Oamenii nu știu. Ei nu au habar cum se destind maxilarele, 
cum pielea devine brusc galbenă precum ceara, cât de ușor se 
închid pleoapele când treci palma peste ele. Ei nu cunosc 
mirosul neplăcut de sânge și fecale și nici că, deși îţi poți 
îndepărta duhoarea de pe piele, nimic n-o va putea îndepărta 
vreodată din memorie. Ei nu știu o sută de alte lucruri. La fel de 
bine i-ai putea întreba despre tehnicile de omorâre a animalelor 
care devin fripturile din farfuriile lor. Și totul este altfel aranjat 
ca să nu fie nevoiţi să știe. 

Uneori eu pot uita hiatul pe care-l produce cunoașterea asta, 
felul cum mă separă de cei care nu sunt împovărațţi de apăsarea 
ei. În majoritatea cazurilor, nu-l pot totuși uita. Cred că Midori a 
simţit-o din capul locului, deși abia mai târziu i-a înțeles pe 


VP - 239 


deplin esența. 

Da, uneori îl pot uita, însă niciodată pentru mult timp. În 
general îi privesc cu dispreț pe cei din jur. Sau cu ranchiună. Sau 
cu invidie, atunci când sunt onest cu mine însumi. Întotdeauna 
cu alienare. Intotdeauna de la o depărtare lipsită de legătură cu 
geografia. 

M-am dus la ușă și am privit prin vizor. Afară nu era nimeni. 

Am ieșit și m-am asigurat că ușa s-a încuiat înapoia mea. Am 
părăsit clădirea prin ușa din față, ca un rezident obișnuit care își 
începea seara în oraș. La tejgheaua din hol stătea altcineva. 
Chiar dacă însă ar fi fost fata de la colegiu, ea nu m-ar fi 
recunoscut. Dispăruse bineînțeles deghizarea pe care o 
purtasem anterior, însă nu numai atât - eu eram acum o 
persoană diferită. Anterior fusesem un imigrant timid, cu un 
hanorac ieftin și prea mare, un vizitator în clădire. Acum pășeam 
de parcă eram cel puţin proprietarul clădirii, un rezident cu 
pardesiu elegant, care mergea spre un autoturism străin și, 
așadar, spre un serviciu important, un post cu multe 
responsabilități, care, fără îndoială, necesita ocazional să lucrezi 
și seara. 

Am ieșit din clădire și am traversat strada. Mi-am scos galoșii, 
i-am pus în servietă și am suit în mașină. Am mers câţiva 
kilometri până la alt mall, unde mi-am schimbat hainele: 
pantaloni din lână gri și un pulover din lână merinos de culoarea 
măslinei. Am îmbrăcat din nou pardesiul și am fost încântat de 
căldura pe care mi-o asigura. 

În ora următoare, m-am plimbat cu mașina prin suburbiile 
Virginiei, oprindu-mă la benzinării, magazine universale și 
localuri fast-food, lăsând în fiecare un articol sau două de la 
jobul Crawley, până când am golit servieta, pe care am 
abandonat-o de asemenea într-o pubelă la un local Roy Rogers. 
Am Îîmpins-o printre alte gunoaie și am privit cum o mică 
avalanșă de ambalaje fast-food s-a revărsat și a îngropat-o. 

Am revenit după aceea la automobil. Copacii desfrunziţi din 
lungul drumului păreau scheletici pe fundalul nopţii. M-am oprit 
și am privit mult timp cerul și ceea ce se putea ascunde înapoia 
sa. 

Te-am ofensat? am gândit. Dă-i drumul atunci. Haide, trimite- 
ti lovitura cea mai bună. Eu sunt aici. 

Nu s-a-ntâmplat nimic. 


VP - 240 


A trecut un minut. Am început să tremur de frig. 

Brusc m-am simţit epuizat. Și flămând. Trebuia să mănânc 
ceva și să găsesc un hotel. 

Am suit în mașină și am pornit din nou. Mă simțeam singur și 
foarte departe de casă. 

Indiferent unde ar fi putut să fie casa aceea. 


VP - 241 


Partea a Ill-a 


Ea dăruie doar cât ne e gândul în altă parte-ndreptat 
Și dăruie în întortocheri atât de complicate 
Incât daru-l înfometează pe cerșetor. 


T.S. ELIOT, 
Gerontion 


Capitolul 10 


Biletul pe care-l cumpărasem ca să ajung de la Osaka la 
Washington era dus-întors. Biletele numai dus atrag o atenţie 
inutilă, mai ales post-11 Septembrie. Când plecasem nu eram 
sigur dacă voi folosi și biletul de întors, dar acum aveam un 
motiv și în dimineaţa de după discuţia purtată cu Crawley am 
suit într-un avion de pe aeroportul Dulles. 

Am dormit bine deasupra Pacificului, până la anunţurile 
dinaintea aterizării, iar stewardesele mi-au respectat dorința de 
a nu fi trezit, nici chiar pentru servirea caviarului și șampaniei. 
Ah, clasa întâi! 

Am luat rapito, trenul de transport rapid de la aeroportul 
internaţional Kansai, până la gara Namba a lui Nankai, în sudul 
lui Osaka. Am cerut un loc la geam și pe durata călătoriei de 
treizeci de minute de la aeroport la gară am privit prin reflecția 
mea din fereastră. O așchie de soare străpunsese norii la 
marginea orizontului și lucea ca un spot sepia pe un firmament 
altfel cenușiu și nediferenţiat, iar eu am privit scenele de afară 
care-mi defilau prin faţă, deconectate și silențioase ca imaginile 
dintr-un film mut. O orezărie în depărtare, îngrijită de o femeie 
singură, care părea pierdută pe întinderea plină de apă. Un 
bărbat care pedala obosit pe o bicicletă, al cărui costum 
întunecat părea aproape că-i lunecă de pe corp, ca și cum n-ar fi 
vrut decât să înceteze înaintarea fără scop și să se lase pradă 
îmbrăţișării gravitaţiei. Un copil cu un rucsac galben, oprit în 
faţa barierei de pe șoseaua care traversa calea ferată, aflat 

VP - 242 


poate în drum spre o juku, școala specială pentru meditații, care 
avea să-i umple mintea cu informaţii pentru următoarea duzină 
de ani, până când ar fi sosit momentul să le recite la examenele 
de intrare la colegiu, privind trecerea trenului cu un stoicism 
ciudat, conștient parcă de ceea ce-i oferea viitorul și resemnat 
deja înaintea greutăţii sale. 

L-am sunat pe Kanezaki de la un telefon public din Namba. l- 
am spus să ne întâlnim în cursul serii; detaliile întâlnirii avea să 
le găsească pe avizierul electronic. Am încărcat informaţiile 
respective dintr-o internet cafe.  Kanezaki trebuia să 
călătorească două ore și jumătate cu trenul expres Nozomi și 
mă așteptam să plece la scurt timp după ce-mi citea mesajul. 

Am verificat avizierul electronic pe care-l pregătisem pentru 
Delilah și am fost ușor surprins să găsesc un mesaj de la ea. 
Sună-mă. Era urmat de un număr de telefon. 

Am sunat-o. Apelul telefonic putea fi urmărit până în Osaka, 
dar eu nu aveam să staționez atât de mult în oraș pentru ca 
asta să conteze. 

— Alo, am auzit-o rostind. 

— Hei, am răspuns. 

— Hei. Mulţumesc că m-ai sunat. 

— Sigur că da. 

— Voiam să te anunţ că-i aproape gata. Să te rog să mai fi 
răbdător încă puţin. 

Era inteligent din partea ei. Probabil că se îngrijorase că m-aș 
fi putut simţi frustrat dacă nu-mi mai dădea nicio veste. Că aș fi 
putut decide că mă trăgea pe sfoară și atunci aveam să încerc 
iarăși să-l lichidez pe Belghazi. Și era mai bine să-mi audă glasul 
și eu să-l aud pe al ei, decât să existe doar un mesaj text sec, 
lăsat să plutească în cyberspaţiu. 

— Cât de mult trebuie să mai aștept? 

— O zi. Poate două. O să vezi că așteptarea va merita. 

M-am întrebat din nou, pentru o clipă, despre ascensorul din 
Mandarin Oriental. După cele petrecute după aceea, și după 
cele aflate de mine, instinctul îmi spunea că Delilah nu făcuse 
parte din tentativa de asasinare îndreptată împotriva mea, că de 
fapt încercase chiar să mă prevină, așa cum susţinuse. Nu 
puteam înțelege însă motivul. Din punctul ei de vedere, 
operaţional vorbind, un avertisment ar fi fost contraproductiv. 

Detestam căpeţțelele rămase dezlegate, așa cum era acela, 


VP - 243 


dar nici nu puteam înțelege. Aveam să reflectez la el altă dată. 

— Bine, am spus. 

— Mulţumesc. 

— Te pot căuta la numărul ăsta? 

— Nu. Nu după convorbirea asta. 

Am tăcut câteva secunde, apoi am rostit: 

— Baftă atunci! 

— Şi ţie. 

Delilah a închis. 

o... 

După aproape patru ore, Kanezaki și cu mine stăteam în 
Ashoka, un local dintr-un lanţ indian de restaurante din mallul 
subteran Umeda, pe care ajunsesem să-l îndrăgesc în timpul cât 
locuisem în Osaka. Anterior executasem procedurile de 
securitate obișnuite și nu descoperisem nicio problemă. 

— Ai avut dreptate, i-am spus în timp ce mâncam Tandoor 
Murgh, Keema Naan și Panjabi Lassis. A existat o scurgere din 
partea voastră. Crawley. 

— De unde știi? 

Întrebarea era directă și n-am detectat niciun semn de 
suspiciune înapoia ei. Se părea că Kanezaki încă nu știa de 
recentul deces al lui Crawley. Atunci când avea să afle, avea să 
tragă singur concluziile. Nu întrezăream niciun avantaj ca să le 
audă de la mine. 

— Divizia voastră OA are o relaţie cu Belghazi, i-am spus. 
Belghazi oferă informaţii despre afacerile altora, mai ales în 
domeniul armelor de distrugere în masă, iar drept răsplată este 
protejat în diverse moduri, inclusiv în supravegherea 
transbordărilor prin Hong Kong. 

— Dumnezeule, cum naiba ai aflat asta? 

Am strâns din umeri. 

— Vrei să-mi zici că tu nu știai? 

— De la ultima noastră discuție, a rostit el privindu-mă, am 
mai descoperit unele lucruri. Însă eu am acces la surse interne, 
pe când tu n-ai așa ceva. De aceea te-am întrebat. 

Am zâmbit. 

— Nu contează „cum”. Zi-le „surse și metode”. Important este 
„Ce”... şi „cine”. 

— Cine... 

— Există un ANSA CIA, cu baza în Hong Kong, care este atașat 


VP - 244 


la CeAn și care anterior a făcut parte din divizia OA. El este 
conexiunea dintre Belghazi și Crawley. 

L-am privit cu atenţie, așteptând o reacţie. N-am zărit nimic. 

— Ştii despre ANSA? l-am întrebat. 

Kanezaki a încuviinţat din cap. 

— Bineînţeles. 

— Bun. Eu bănuiesc că acest ANSA este unul dintre motivele 
pentru care lui Belghazi pare să-i placă atât de mult în Macao. 
Preferă să programeze transferurile în Hong Kong, unde CIA 
poate da o mână de ajutor la transporturile masive. Macao este 
practic la doi pași. 

— Vrei să zici că nu merge acolo din cauza jocurilor de noroc? 

Am strâns din umeri. 

— Sunt convins că-i plac jocurile de noroc, dar el știe foarte 
bine că analiștii se focusează pe genul acesta de detalii când 
creează profiluri. Belghazi știe că dacă este văzut că se duce în 
Macao, analiștii vor spune: „Aha, sunt jocurile de noroc”, fără să 
investigheze mai adânc. El folosește așteptările voastre despre 
viciile lui cunoscute pentru a-și camufla scopul real. Vă 
alimentează exact cu ce vrea el să mâncaţi, știind că aţi deprins 
deja gustul respectiv. 

Am rămas amândoi tăcuţi, timp în care Kanezaki și-a răpăit 
degetele pe masă și și-a ignorat mâncarea. Apoi a spus: 

— Ai dreptate. 

— Știu. 

A clătinat din cap. 

— Vreau să spun că m-a pus pe gânduri ultima noastră 
întâlnire, când ai sugerat că este posibil ca Macao să nu fie o 
simplă excursie secundară pentru Belghazi, ci poate chiar 
obiectivul principal. Am făcut niște verificări. Ti-am spus deja că 
putem localiza telefonul prin satelit al lui Belghazi. Aparatele 
utilizate de el fac parte dintr-o reţea de orbită terestră joasă. 
Retelele de pe orbitele acestea sunt preferate, fiindcă recepţia 
este clară și pentru că apropierea sateliților de Pământ reduce 
problemele legate de semnal, însă ele sunt mai puţin sigure. 

— Pentru că mai mulţi sateliți receptează semnalul? 

— Exact. De aceea poţi să triangulezi oricând. Așa ceva n-ar 
trebui să fie posibil, pentru că semnalele sunt digitizate și 
încriptate - știi că există un ac în carul cu fân, dar de aici și până 
la a găsi acul este o cale lungă. Crede-mă însă, dacă utilizezi 


VP - 245 


unul dintre telefoanele acelea, te putem găsi. 

Am căzut pe gânduri. 

— Ai spus „aparate”. Belghazi și-a schimbat recent telefonul? 

— Da. 

— Așa mă gândisem și eu. Probabil că a decis că i-aţi luat 
urma în Macao prin intermediul telefonului prin satelit. Ce i-ar fi 
putut spune ANSA? 

— Probabil să-și ia un telefon nou. 

— Însă voi îl puteţi urmări oricum? 

Kanezaki a zâmbit. 

— Da. 

— Cum? 

A clătinat din cap. 

— Mă tem că asta se clasifică sub eticheta „surse și metode”. 

— Ce aţi făcut - aţi cerut autorităţii naţionale de securitate să 
asculte amprenta digitală a vocii? 

El a clătinat iarăși din cap. Bun, deci n-aveam să capăt 
detaliile specifice. 

— Mai continui să mă crezi paranoic fiindcă nu folosesc 
telefonul mobil? l-am întrebat. 

— Poate că nu, a zâmbit Kanezaki. Oricum eu am marcat pe 
hartă coordonatele tuturor locurilor din Asia unde a fost 
descoperit telefonul lui Belghazi în ultimii doi ani. Am căpătat o 
serie de puncte aproape aleatorii, cu o excepţie. 

— Așa? 

— În ultimul an, Belghazi a fost de trei ori în Kwai Chung din 
Hong Kong. 

— Portul pentru containere? 

— Exact. Întotdeauna în Terminalul Nouă de pe insula Tsing 
Li. El telefonează dinăuntru, întotdeauna între orele două și 
patru noaptea. 

— Cum intră acolo? m-am încruntat. Trebuie să fie o unitate 
aflată sub securitate specială. 

— Și eu mi-am pus aceeași întrebare. M-am gândit că poate 
are un complice - un vameș mituit, un agent de pază din 
schimbul de noapte, așa ceva. De aceea este mereu același 
terminal. Am mai făcut niște cercetări și am descoperit ceva 
interesant. 

— Ce? 

— Există o sursă a Agenţiei. Un chinez din Hong Kong, care 


VP - 246 


locuiește în Teritoriile Noi și lucrează la Kwai Chung. A fost 
transferat la Terminalul Nouă, când a fost inaugurat în iulie 
2003. Prima vizită a lui Belghazi acolo a fost în luna august a 
aceluiași an. 

— Cine a fost agentul de recrutare? 

Kanezaki m-a privit drept în ochi. 

— ANSA. 

Am căzut câteva clipe pe gânduri. Nu-l vedeam pe Dox în rolul 
acela. El era un lunetist, nu un agent recrutor. Totuși nu puteam 
fi sigur. 

— Prin urmare, ANSA are relaţia cu omul din port, am zis, și i- 
a spus lui Belghazi: „Poţi să expediezi prin Hong Kong, fiindcă 
am conexiunile locale necesare pentru ca totul să decurgă ca pe 
roate”. Un mic serviciu din partea prietenosului agent CIA, în 
schimbul informaţiilor despre precursoarele ADIM sau altceva. 

El a aprobat din cap. 

— Pare corect. 

— Ce crezi tu că face individul din port? 

— Nu sunt sigur. M-am documentat totuși în privința 
expedierii de containere și bănuiesc că el asigură accesul fizic, 
le arată lui Belghazi și cumpărătorului sau vânzătorului marfa 
din containere, după care se ocupă de informaţiile SDE 
necesare, pentru a ascunde originile și natura reală a 
containerelor în chestiune. 

— „SDE”? 

— Schimb de date electronice. Kwai Chung este terminalul de 
expediție de containere cel mai computerizat din lume. Dacă 
individul din port are acces la sistemul SDE și la containerele 
fizice, există posibilitatea ca el să poată schimba codurile de 
identificare necesare, codurile de țară/dimensiuni/tip etc. Și să 
se asigure că marfa din container este trimisă acolo unde vrea 
Belghazi să ajungă. 

M-am gândit câteva clipe. 

— Unde-i Belghazi acum? 

— Tot în Macao. M-a privit. Ai aflat ceva nou despre femeie? 
Despre blondă? 

Delilah. Da, fusese mesajul acela, care mă anunţa că 
așteptarea era pe sfârșite, însă nu merita să i-l menţionez lui 
Kanezaki. 

— Nu, am rostit. Dar tu? 


VP - 247 


A clătinat din cap. 

— Și Belghazi? am întrebat. Ceva apeluri din Terminalul 
Nouă? 

— Nu încă. 

— Atunci s-ar putea să mai avem o șansă de acces la el. Fără 
să mă opresc, procedând astfel încât cererea să sune cât mai 
firesc și evident cu putinţă, am zis: Am nevoie de numele și 
datele personale ale ANSA și sursei CIA. 

— Nici vorbă, a scuturat Kanezaki din cap. 

Nu avusesem succes. L-am privit. 

— Te-ai răzgândit în privinţa operaţiunii? 

A clătinat iarăși din cap. 

— Pentru că acum știi că în organizaţia ta există persoane 
care-l consideră util pe Belghazi și care nu vor ca el să păţească 
ceva. 

A ridicat din umeri. 

— Nu știu ce joc joacă ei, iar mandatul meu este de a-l 
îndepărta pe Belghazi. Și fiindcă știu cine-i el, mandatul 
respectiv mi se pare logic. Dacă cineva dorește să mă corijeze, 
trebuie să fie al naibii de explicit în privinţa asta. 

— Bun. Pentru o secundă m-am temut că oscilezi. 

— Nu-i vorba despre oscilare. Este doar... 

— Uite ce-i, de acum eu nu mai pot ajunge direct la Belghazi, 
da? El mi-a văzut chipul, știe că este vânat și o să-și ia precauţii 
suplimentare. Unica mea șansă realistă de a mă apropia este 
prin intermediul unui terţ. De pildă, unul dintre cei pe care 
tocmai i-ai menţionat. 

— Înţeleg ce zici, dar nu-ţi pot spune numele unui om al 
Agenţiei - mai ales un ANSA - sau numele unei surse. Am 
încălcat multe restricții pentru tine, dar nu și pe aceasta. 

judecând după glasul și expresia feţei lui - ca și din recenta 
mea experienţă cu Crawley, care refuzase să vorbească deși 
confruntat cu o alegere vitală -, era clar că n-avea să-mi spună 
ce doream să aflu. Ar fi fost inutil să întreb despre Dox. Chiar 
dacă aș fi întrebat, n-aș fi putut avea încredere în răspunsul lui. 

Am căzut pe gânduri și mi-am dat seama că s-ar fi putut 
totuși să mai existe o cale de acces la Belghazi, chiar și fără 
informaţiile pe care Kanezaki era decis să le ţină secrete. Asta 
ar fi putut implica anularea așteptării pe care se baza Delilah, 
însă afacerile sunt afaceri. 


VP - 248 


— Bun, am spus, să revenim la începuturi. Care este de fapt 
scopul condiţiei „cauze naturale” cu privire la Belghazi? 

Kanezaki a ridicat din umeri. 

— Iniţial mi s-a spus că trebuia să pară natural, deoarece 
Belghazi are protectori în alte servicii de informaţii. Acum însă... 

— Acum se pare că obiectivul cel mai important a fost de a 
evita nemulţumirea protectorilor din serviciul tău de informaţii. 

— Da, știu. Viaţa în Agenţie prezintă genul ăsta de ciudăţenii. 

— Ti-am spus că mâna dreaptă și cea stângă nu conlucrează 
în perfectă armonie la voi. 

— Nu te-am contrazis. 

— lar acum, se pare, mâna dreaptă a aflat că mâna stângă a 
decis asasinarea lui Belghazi. 

Kanezaki a aprobat din cap. 

— Așa se pare. 

— Totuși ei nu vi s-au plâns. N-au apelat la canale. Tu ai 
sugerat că se tem să procedeze așa. 

— Ce vrei să spui? 

Am strâns din umeri. 

— Poate că ai fost exagerat de strict în interpretarea pe care 
ai acordat-o „naturaleței” morţii lui Belghazi. Pentru că, dacă 
dintr-un motiv sau altul ai tăi nu se pot plânge de decizia 
asasinării lui Belghazi, poate că nu se pot plânge nici de 
îndeplinirea jobului respectiv. 

El și-a ferit privirea și a încuviinţat în tăcere, frecându-și 
bărbia. 

— Vreau să spun, am urmat eu, că scopul cerinței „natural” 
este de a evita învinuirea, corect? Posibilitatea plauzibilă de 
negare, chestii de felul ăsta. 

— Ceea ce am convenit noi doi implica mai mult decât simpla 
posibilitate a negării plauzibile, a clătinat el din cap. Mai 
probabil, moartea lui Belghazi trebuia să se petreacă astfel încât 
să nu fie puse niciodată întrebări incomode. În felul acela n-ar fi 
existat nimic care să necesite negarea. 

— Sigur că da. Totuși noi am mai aflat câte ceva de când am 
purtat conversaţia respectivă, nu? De exemplu, am aflat că 
Belghazi pare să fie în Hong Kong pentru a supraveghea un 
transfer de armament. Sunt implicate multe părţi - cumpărător, 
vânzător, intermediar, oficialul mituit din port, supervizorul CIA - 
și mulţi bani care trec dintr-o mână în alta. 


VP - 249 


Kanezaki s-a uitat la mine și colțurile gurii au început să i se 
înalțe într-un zâmbet. 

— Da, este adevărat. Sunt mulţi jucători și mulți bani. 

— Așadar un potenţial însemnat pentru... complicaţii. 

Zâmbetul i s-a lărgit. 

— Și pentru lăcomia oamenilor. S 

— Exact, am încuviinţat. Cât câștigă un bodyguard pe lună? ţi 
spun eu - nu prea mult. lar el își petrece tot timpul cu Belghazi, 
inspectându-i apartamentele din hoteluri, după care revine în 
propria lui odăiţă. E ca și cum ai urmări Vietile celor bogați și 
faimoși dintr-o mahala jegoasă. Bodyguardul începe să devină 
ranchiunos și gelos. Devine... 

— Devine lacom. Și între timp află planurile lui Belghazi - cine 
cu cine se întâlnește, unde și când. 

— Poate chiar și... „cât”? am ridicat ușor din sprâncene. 

El a încuviinţat din cap. 

— Da, s-ar putea să afle și asta. 

— El este bodyguardul și-l însoțește pe Belghazi peste tot, 
inclusiv la Terminalul Nouă din Kwai Chung. lar când banii trec 
dintr-o mână în alta... 

— ÎI împușcă pe Belghazi, poate și pe alţii, ia banii și o șterge. 

— Vezi? În ziua de azi nu te mai poţi încrede în nimeni, nici 
chiar în propriii tăi bodyguarzi. lar când privești tabloul, vezi că 
au dispărut atât bodyguardul, cât și banii. Este evident ce s-a- 
ntâmplat și cine a făcut-o. Niciun fel de întrebări neplăcute 
pentru altcineva. 

— Ce se-ntâmplă cu bodyguardul? 

Am strâns din umeri. 

— Mă îndoiesc că va mai fi găsit după aceea. M-aș aștepta ca 
pur și simplu să... dispară. 

— Și banii? 

Am rânijit. 

— Mă îndoiesc că și ei vor mai fi găsiți vreodată. 

Kanezaki a scuturat din cap. 

— Eşti un nemernic afurisit. 

— Mulţumesc. 

— Nu cred că l-am gândit ca pe un compliment. 

— Așadar, ce părere ai? Dacă Belghazi este eliminat în felul 
pe care tocmai l-am descris, nu-i suficient de „natural” pentru 
scopurile noastre? 


VP - 250 


După o tăcere scurtă, Kanezaki a rostit: 

— Nu este ceea ce am stabilit noi doi. 

Am închis ochii pentru o clipă, constatând că mă simţeam 
ușor obosit de automatismele lui de felul „aceasta este o 
concesie dificilă”. 

— Noi doi n-am stabilit nici ca eu să fiu deconspirat de propriii 
tăi oameni, am spus simţindu-mă ca un neguțător oriental de 
covoare. Ținând seama de circumstanţe, ar trebui să-ţi cer 
prețul dublu față de cel original. De fapt, cred că așa se va și 
întâmpla. 

— Bine, am înţeles logica ta. 

— E-n regulă atunci? Propunerea mea ţi se pare suficient de 
„naturală”? 

A făcut o pauză, după care a încuviinţat. 

— Da, este suficient de naturală. 

o... 

Continuam să am îndoieli față de Dox și față de rolul lui în 
toată povestea asta. Despre identitatea lui ANSA. În același timp 
însă știam că nu-l mai puteam rezolva pe Belghazi de unul 
singur. Delilah avusese dreptate. Pentru a reuși, îmi trebuiau 
ajutoare și nu aveam la cine să apelez. Și nici nu puteam 
abandona, pur și simplu. Belghazi era prea stimulat să-mi dea 
de urmă, până se asigura că dispăream definitiv. 

lar menţinerea lui Dox în apropiere mi-ar fi oferit ocazia de a-l 
testa, poate chiar de a răspunde indirect la întrebările mele. 
Dacă observam ceva ce nu-mi plăcea, puteam oricând să 
renunţ, să reevaluez, să vin cu un plan nou. 

L-am sunat pe telefonul lui mobil. 

— Alo, a rostit Dox și m-am simţit neașteptat de încântat să-i 
aud glasul bubuitor. 

Este un tip în regulă, mi-am spus și poate că așa și era. 

— Mai ești pe-aici? l-am întrebat. 

A urmat o pauză în decursul căreia mi l-am imaginat rânjind. 
L-am auzit spunând: 

— Depinde ce-nțelegi prin „aici”. Sunt din nou în zonă, dacă la 
asta te-ai referit. 

— Cât de repede poţi să ajungi în același loc unde ne-am 
întâlnit ultima dată? 

Altă pauză. 

— Pot să fiu acolo mâine, dacă ai nevoie de mine. 


VP - 251 


— Da, am nevoie de tine. La aceeași oră ca data trecută? 

— Ne vedem atunci. 

Am închis și, din reflex, am șters telefonul. După aceea m-am 
dus la o internet cafe pentru o mică documentare despre 
expedierile de containere din Hong Kong. 

o... 

În dimineaţa următoare am suit într-un avion spre Hong Kong. 
M-am instalat într-o cafenea de unde aveam vedere spre 
restaurantul unde fusesem cu Dox data trecută. El a apărut 
după o oră, singur. Am așteptat zece minute, după care m-am 
alăturat lui. 

— Nu m-așteptasem să te revăd așa curând, mi-a spus după 
ce m-am așezat. 

— Mi-era dor de tine. 

Dox a hohotit. 

— Te-ai ocupat de amicul nostru domnul Crawley? 

L-am fixat cu privirea. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

A râs din nou. 

— Bine, bine, n-am făcut altceva decât să pun o întrebare. 
Odihnească-se-n pace! 

A apărut o chelneriţă. 

— Ştii ce vrei să comanzi? l-am întrebat. 

— Aș mai vrea niște supă din aia de ciuperci-vierme. 

— Mă bucur că ţi-a plăcut. 

— Gustul e-n regulă, să știi, dar de fapt îi admir efectele. 
Ultima dată când am mâncat aici, în aceeași noapte le-am 
arătat la două doamne thailandeze ce-nseamnă dragostea cu 
Dox. Până la răsăritul soarelui, mi-au cerșit practic mila. 

— Sunt convins. 

Am comandat mâncarea, apoi l-am privit. 

— Cum stai cu abilităţile de lunetist? l-am întrebat. 

A pufnit de parcă l-aș fi ofensat. 

— Haide, partenere, acum chiar că-mi jignești sentimentele, 
întrebându-mă așa ceva. Știi bine că lunetiștii pușcașilor marini 
sunt cei mai buni din lume. 

— De fapt, doream să te-ntreb dacă ţi-ai păstrat forma. 

A zâmbit. 

— Îți dai seama că amicii noștri de la Creștini În Acţiune nu m- 
au angajat exclusiv pentru șarmul meu care este, desigur, 


VP - 252 


considerabil. 

— Ai acces la o pușcă? 

— „Acces?” La ultimul meu job am vrut să-ncerc noua 
carabină M-40A3. A doua zi, am primit una dotată cu lunetă 
ANVPS-10 cu vedere pe timp de noapte, fără să fiu nevoit să dau 
nicio explicaţie. 

— Cum ţi-a plăcut arma? 

— Foarte mult. Este mai grea decât M-40A1, dar îmi place 
elementul reglabil pentru sprijinul obrazului și capitonajul anti- 
recul de pe pat. 

— Ai folosit-o în condiţii de teren? 

A rânjit larg. 

— Cu un glonț M118LR, în cartuș de 7,62 mm. L-am trimis 
drept în ochiul unui personaj malefic în toiul nopţii, de la trei 
sute șaizeci de metri distanţă. Îţi zic eu, nimic nu-l face pe un 
lunetist să se simtă mai viu decât vederea ceții sângerii. Deși în 
dispozitivul pentru vedere pe timp de noapte a fost mai degrabă 
verzui, decât sângeriu. 

Am  încuviințat din cap, satisfăcut. Văzusem unele dintre 
isprăvile lui Dox în Afganistan. Știam că putea exagera faptele 
lui de bărbăţie cu femeile, dar în privinţa talentului de lunetist 
era pe atât de bun, pe cât afirma. 

— Am un job a cărui dificultate a crescut pe măsură ce a 
progresat, i-am zis. Ca să-l termin, am nevoie de ajutor. Dacă te 
interesează, o să împart onorariul cu tine - două sute de mii de 
dolari americani, câte o sută de mii pentru fiecare. 

— Două sute de mii? Așa mult te plătesc pe tine? Să fiu al 
naibii, păi atunci eu lucrez pe mărunţiș! Trebuie neapărat să 
stau de vorbă cu blestematul ăla de Kanezaki! 

— S-ar putea de asemenea să mai apară niște cash 
suplimentar, deși nu cred că vom ști cât anume până în 
momentul respectiv. 

— Da, sunt interesat. Spune-mi mai multe. 

l-am spus ce trebuia să știe despre Belghazi, ANSA și 
conexiunea cu portul pentru containere din Hong Kong. N-a 
reacționat în niciun fel care să fi indicat o cunoaștere sau 
implicare prealabilă, însă nu poţi dovedi un negativ, cum se 
spune. 

— În primul rând trebuie să văd terenul, mi-a spus. Ai zis că 
terminalul n-are decât o singură intrare și că acolo îi vom lovi, 


VP - 253 


ceea ce-i bine. Eu însă pot intra și ieși de pe poziţie fără să fiu 
văzut? Voi beneficia de acoperire? Pot să trag nedetectat? Voi 
avea linie de vizare neobstrucționată până la ţintă? 

Am aprobat din cap și am scos din jachetă un vraf de hârtii. 

— Astea sunt printuri de la compania care gestionează 
Terminalul Nouă. Pe baza lor ar trebui să-ţi formezi o părere 
iniţială destul de bună. 

| le-am întins și a început să le răsfoiască. 

— Să fiu al naibii, a comentat oprindu-se la una dintre pagini, 
asta-i o hartă a terminalului? 

Am zâmbit. 

— Uluitor ce poţi găsi pe internet, nu-i așa? 

Dox a încuviinţat din cap. 

— Sigur că da, este un preambul excelent, dar tot trebuie să 
trec pe acolo. 

— Am închiriat deja o dubă. O să plecăm într-acolo imediat 
după ce te fortifici cu ciupercile-vierme. 

— Poate c-ar fi mai discret dacă aș face recunoașterea de 
unul singur. 

— Da, ai dreptate, prin Kwai Chung sunt o mulțime de albi 
voinici și bărboși, care trag cu ochiul la toate. Sunt sigur că 
printre ei nu vei atrage atenţia. 

El a rânjit. 

— Partenere, aici ai fost foarte convingător. 

o... 

Kwai Chung și uriașul său port de containere se află în 
Teritoriile Noi, o denumire acordată de britanici când 
„închiriaseră” zona în 1898 și care nu se modificase nici după ce 
ea revenise Chinei după aproape un secol. Deși colinele 
unduitoare sunt acum eclipsate de pădurile din fier-beton ale 
zgârie-norilor rezidenţiali, locul are o anume imutabilitate, un 
ritm mai lent decât poate fi găsit pe insula Hong Kong care se 
află cu câţiva kilometri spre sud, de parcă zona iese treptat 
dintr-un lung somn agricol și este încă scăldată în visele sale. 

Am mers pe Autostrada 3 spre nord, spre portul de 
containere. Deoarece nu ne puteam permite mai multe treceri 
pentru ca nu cumva să fim observați de cineva care ar fi devenit 
bănuitor, ne-am oprit pe drum și am cumpărat o videocameră. 

Eu am șofat, iar Dox a filmat. Când am pornit pe drumul 
Cheung Fi spre poarta Terminalului Nouă, Dox s-a uitat la zona 


VP - 254 


de vizavi și a spus: 

— Pare într-adevăr ca un teren bun pentru lunetiști. Ba chiar 
foarte bun. 

M-am uitat la ceea ce-i stârnise reacţia respectivă și am văzut 
mai multe coline terasate care se ridicau la aproximativ o sută 
cincizeci de metri deasupra drumului și de pe care exista 
panoramă spre intrarea terminalului. Unele coline erau 
împădurite, altele ierboase, iar altele fuseseră defrișate și 
găzduiau șantiere pentru blocuri cu apartamente parțial 
construite. Dox ar fi avut de unde-și alege rute de sosire și 
plecare, acoperiri, camuflări și câmp de foc neobstrucţionat. 
Avea dreptate. Era perfect. 

Am mers la o ceainărie din Tsim Sha Tsui, ca să discutăm. 
Dox era mulțumit de teren, însă eu mă simţeam neliniștit. 

— Problema, i-am spus, este că informaţiile noastre sunt 
limitate. Kanezaki a spus că pe baza telefonului prin satelit al lui 
Belghazi va ști când acesta este în drum spre Hong Kong, așa că 
vom beneficia de un răgaz prealabil. De asemenea, fereastra de 
timp pare gestionabilă - Belghazi obișnuiește să-și desfășoare 
activităţile din Kwai Chung între orele două și patru noaptea. Nu 
știm însă mașina cu care va sosi. Nu știm dacă va cobori în 
exteriorul porţii, sau va intra cu mașina în terminal. 

— Tu ce crezi că așteaptă el? Din câte ai spus, se află în 
Macao de o săptămână. 

Am strâns din umeri. 

— Probabil că o parte importantă din șederea în Macao o 
reprezintă jocurile de noroc. De asemenea, imaginea pe care 
vrea să și-o cultive Belghazi pentru cei care încearcă să 
înțeleagă ce intenţionează el aici - „Ah, păi a venit doar ca să 
joace la cazinou”. Și poate că o ultimă parte are legătură cu 
transportul din Kwai Chung. Este posibil să fi apărut vreo 
problemă logistică, să fi întârziat vaporul... Există multe lucruri 
care l-ar fi putut reține aici mai mult decât plănuise iniţial. 

Dox a tăcut o vreme, după care a zis: 

— Ar mai fi ceva, să știi. Ai spus că este prudent și că știe că 
te afli pe urmele lui, așa că va fi super-prudent. Dacă va închiria 
o mașină blindată pentru venirea la terminal? Intr-un loc ca 
Hong Kong, cu atâţia magnați imobiliari și nu numai, ar exista 
destule automobile Mercedes și BMW blindate. 

Era o observaţie pertinentă. Am căzut pe gânduri. 


VP - 255 


— Nu există și gloanțe perforatoare de blindaje? 

— Ba da, iar un glonţ antiblindaj de 7,62 mm va străpunge 
cincisprezece milimetri de blindaj de la depărtarea de trei sute 
de metri și va trece și prin o sută douăzeci de milimetri de 
plexiglas. Dar dacă voi începe să trag cu asemenea muniţie, nu 
va mai semăna deloc cu un bodyguard care a decis să-și 
folosească arma de corp. lar tu ai spus că dacă nu va semăna cu 
o acţiune comisă de cineva din interior, s-ar putea să nu fim 
plătiţi. 

— Dispunem de o oarecare flexibilitate privind gradul în care 
va trebui sau nu să pară o acţiune comisă de cineva din interior. 
Principalul este că ar trebui să pară mai puţin un asasinat, cât 
mai degrabă o tranzacţie de armament care a luat-o razna. Va 
trebui să jucăm după ureche unele detalii. 

— În regulă. Am gândit pur și simplu cu voce tare. 

— Ai făcut foarte bine și ai dreptate în privinţa blindajului. M- 
am mai gândit câteva minute, după care am zis: Ce părere ai de 
două încărcătoare - unul cu gloanţe perforatoare de blindaje și 
celălalt cu gloanţe standard? Ti-ar trebui numai câteva secunde 
ca să-l încarci pe cel dorit, nu? 

— Cam așa, da. Da, am putea face asta. 

Am încuviinţat din cap. 

— Perfect, atunci să trecem la treabă. Știm că în curând, în 
timpul unei nopţi, Belghazi va vizita Terminalul Nouă. Acolo nu 
se poate ajunge nici cu trenul, nici pe jos în mod realist, iar 
intrarea dinspre larg este supravegheată, așa că nu va fi 
utilizată o ambarcaţiune. Prin urmare, putem presupune că va 
sosi cu o mașină. Unica apropiere este dinspre sud pe șoseaua 
Cheung Fi. Folosind informaţia asta, ce trebuie să facem pentru 
a ne asigura că va fi ultimul drum al lui Belghazi? 

— În primul rând, trebuie să oprim mașina. Dacă intră în 
terminal sau iese de pe Cheung Fi, vom pierde orice acces la el. 

— Așa-i. Putem fi siguri că se va opri la poartă? 

Dox a dat încetișor din cap pentru o clipă, căzând pe gânduri. 

— Nu-mi pot imagina ca poarta să fie deja deschisă, în niciun 
caz în toiul nopţii. Automobilul ar trebui să se oprească în 
exteriorul ei, măcar pentru a o deschide. 

— Probabil, totuși nu cert. Este posibil ca Belghazi să 
telefoneze de pe drum. Contactul lui l-ar putea aștepta cu 
poarta deschisă, caz în care ar intra fără să mai oprească. In 


VP - 256 


plus, după ce mașina virează spre poartă, îi vezi doar spatele. 
Dacă începi să tragi însă nu lovești șoferul, el o să accelereze, o 
să treacă prin poartă, rupând-o, și-o să-i pierdem. 

— Da, i-adevărat. Bun, mai există însă apropierea pe Cheung 
Fi în sine. Șoseaua este lungă de aproape o jumătate de 
kilometru, așa că aș dispune de vreo cincisprezece secunde să 
ucid șoferul. Problema este... 

— De unde știi că-i mașina pe care o așteptăm noi? 

— Mda, nu mi-ar plăcea să-l omor pe băiatul care livrează 
pizza. 

— Uite atunci cum o să procedăm. Eu voi fi observatorul, 
poziționat pe versantul de deasupra lui Cheung Fi, însă aproape 
de șosea. Voi avea binoclu și voi zări mașina venind. La ora 
aceea traficul va fi aproape inexistent și-ţi garantez că Belghazi 
va sosi cu ceva stilat, indiferent dacă este sau nu blindat. N-ar 
trebui să-mi fie greu să-l identific. 

— Și dacă geamurile sunt fumurii? 

— Știu că-i posibil, însă dacă văd o asemenea mașină care 
gonește cu două sute de kilometri pe oră spre Terminalul Nouă 
în aceeași zi în care Kanezaki ne spune că Belghazi a pornit 
încoace, voi fi destul de sigur pentru a trage în cauciucuri și 
poate în geamuri, și vom vedea ce se va întâmpla în continuare. 
De asemenea, este posibil să se oprească în faţa porţii, poate 
chiar să coboare un geam. În cazul respectiv, chiar dacă nu pot 
vedea ce trebuie să văd, pot să aud. O să-i cer lui Kanezaki să- 
mi trimită un microfon parabolic compatibil cu restul 
echipamentului de comunicații pe care-l doresc - căști 
intraauriculare și lavaliere. 

— N-am folosit niciodată parabolicele alea, a comentat Dox. 
Sunt chiar așa bune? 

Am aprobat din cap. 

— Cu un microfon bun poţi auzi o conversaţie de la aproape 
trei sute de metri distanţă. Cele mai recente sunt în plus 
miniaturale. Voi putea să vorbesc cu tine pe un canal, după care 
să comut și să-i ascult pe cei care sosesc, apoi să comut iar la 
tine. 

— Perfect, deci fie vizual, fie auditiv, poţi identifica ţinta. 

— După care te anunţ prin intermediul lavalierei mele, care 
comunică direct câștii tale. 

— Moment în care... 


VP - 257 


— Moment în care tu tragi primul glonț. Oricând între 
confirmarea de către mine a sosirii țintei și ajungerea la poartă. 
Ar fi de fapt mai bine dacă ai face-o mai devreme, pentru că 
dacă se va-ntâmpla chiar în fața porţii, este posibil să avem de-a 
face și cu agenţii de pază ai terminalului. Nu vreau să omor 
spectatori și oricum este bine să fie cât mai puţini martori. 

— Logic, sigur că da. Incep cu șoferul, apoi mă apropii pas cu 
pas. 

— Da. Ține seama că vor fi minimum trei - Belghazi, 
bodyguardul care șofează, alt bodyguard pasager... dar poate și 
mai mulţi. În timp ce tu tragi de sus cu arma cu lunetă, eu voi 
ataca de pe sol cu revolverul. Dacă ratezi pe cineva, îl rezolv eu 
din apropiere. 

Dox a rânjit. 

— Partenere, lunetiștii pușcași marini nu ratează niciodată. 
Până vei ajunge la automobil, nu va mai trebui decât să bagi 
mâna prin geamul spart și să scoţi geanta cu bani, ai înțeles? 

lar atunci tu nu va mai trebui decât să tragi un ultim glonţ, 
am gândit. Atunci toți banii vor fi numai ai tăi și vei putea pleca 
de-aici. 

Trebuia să găsesc oportunitatea de a-l testa înainte de 
evenimentul principal. Deocamdată nu reușisem asta. 

Am aprobat din cap și am zis: 

— Se pare că avem un plan. 

o... 

Echipamentele ne-au sosit în ziua următoare. Îi 
contactaserăm independent pe Kanezaki cu solicitările noastre; 
toate urmau să fie livrate în Hong Kong, astfel încât el trebuie să 
fi bănuit că colaboram. Dacă avea însă vreo nelămurire, nu ne-a 
întrebat nimic. CIA trimisese totul prin servieta diplomatică și 
lăsase echipamentele într-o geantă de golf, într-o căsuţă poștală 
oarbă prestabilită. Trebuia să recunosc că se putea mișca rapid 
când dorea s-o facă. 

Dox ceruse o pușcă Heckler & Koch PSG/1, semiautomată, cu 
încărcător de douăzeci de gloanţe, trepied și lunetă 6 x 42 cu 
reticul iluminat și amortizor de zgomot încorporat. În același 
pachet se afla un pistol Tokarev calibrul 7,62 mm pentru mine. 
Dacă Dox nu era nevoit să comute pe muniţie perforatoare de 
blindaje, amândoi urma să folosim gloanţe friabile, cu putere de 
pătrundere relativ mică, însă cu rezultate devastatoare de la 


VP - 258 


distanţele de la care aveam să acţionăm. 

Dox fusese la fel de surescitat ca un copil care a primit o 
jucărie nouă. S-a dus cu carabina în sudul pustiu din Hong Kong, 
pentru a se obișnui cu ea, și l-am însoţit cu pistolul Tokarev și 
echipamentul de comunicaţii. Totul funcţiona perfect. Am avut 
grijă să nu-i ofer ocazia de a intra în raza de acţiune a puștii lui. 
Încă nu aveam încredere totală în el. 

Verificam avizierul electronic din oră în oră, dar n-am primit 
nicio veste de la Kanezaki. Nu în prima zi. Nici în a doua zi. 

In seara celei de-a doua zile, am găsit un mesaj care mă 
aștepta: „A pornit. Sună-mă!” 

M-am întrebat dacă Kanezaki se gândise să încerce mai întâi 
telefonul mobil al lui Dox. Poate că greșisem și el nu înțelesese 
că aceasta devenise o operaţiune comună. 

l-am telefonat. A răspuns imediat. 

— Moshi moshi, l-am auzit. 

— Eu sunt. 

— Ai primit mesajul. 

— Bineînțeles. 

— „Bineînţeles”. De unde să fi știut eu, dacă nu telefonezi să 
confirmi. Mi-aș dori să foloseşti naibii un telefon mobil. 
Realmente mi-aş dori-o. 

— Chiar este necesar să reluăm conversaţia asta? 

A urmat o pauză și m-am întrebat dacă el zâmbea. 

— Nu, nu este necesar, a zis după aceea. 

— O să te sun când am terminat. 

Altă pauză, apoi Kanezaki a zis: 

— Ki o nuku nayo. „Ai grijă”. 

Am zâmbit. 

— Arigato. 

Am închis. 

L-am luat pe Dox și am plecat spre Kwai Chung. Am oprit 
duba în parcarea unui bloc cu apartamente rezidenţiale din 
apropiere, de unde se putea ajunge pe jos pe colinele de 
deasupra porţii de intrare în terminal. Fiecare dintre noi avea 
câte o cheie pentru dubă. Dacă se întâmpla ceva rău și numai 
unul izbutea să revină aici, putea să plece. Ne-am examinat 
planurile pentru ultima dată și ne-am despărțit pentru a ne 
ocupa poziţiile. Dox se afla la treizeci de metri sud de poartă și 
la vreo șaptezeci de metri altitudine, astfel că avea mai puţin de 


VP - 259 


optzeci de metri în linie dreaptă. Eu mă aflam la treizeci de 
metri în nordul porții și mult mai aproape de șosea. Aveam să 
fac identificarea, după care să mă apropii. Stăteam întins într-un 
canal de drenaj din beton, care îmi asigura protecţie și față de 
poziţia lui Dox în eventualitatea în care m-aș fi înșelat în privința 
lui. Continua totuși să fie periculos. Era un lunetist, perfect 
capabil să se deplaseze nevăzut și neauzit în altă poziţie. 

Puțin după ora două, am văzut un sedan negru care venea pe 
Cheung fi. Am ridicat binoclul - un Zeiss 20 x 60 superb, cu 
stabilizare mecanică și lentile antireflexie - și am privit. Mașina 
care se apropia era un Lexus LS 430. Doi albi în față. Bancheta 
din spate părea goală, totuși interiorul automobilului era prea 
întunecat pentru a fi sigur. 

Mă așteptasem pe jumătate s-o văd pe Delilah în mașină, deși 
știam că posibilitatea aceea era foarte îndepărtată. Probabil că 
ea nici măcar nu știa de întâlnirea aceasta din noapte. lar rolul 
ei, după cum înțelesesem, era astfel încât Belghazi să dorească 
s-o țină departe de afacerile sale. Mai mult ca orice, știam că ea 
era un operator prea specializat și valoros pentru a risca într-o 
operaţiune de felul eliminării directe a unui terorist. 

— El este? am auzit limpede vocea lui Dox în cască. 

— Încă nu sunt sigur, am răspuns. Geamurile au prea multe 
reflexii de la felinarele stradale, iar în mașină este întuneric. Stai 
pe recepție. 

Mașina a trecut de poziția mea. Locul din spatele șoferului era 
gol. Nu puteam fi sigur în privinţa celui de alături. 

— Tot n-am identificare, am rostit. Stai pe recepţie. 

Mașina a intrat pe porţiunea din faţa intrării în terminal și a 
virat, întorcându-se cu botul la șosea, apoi a înaintat cu spatele 
până la doi metri de poartă. Motorul s-a oprit. Am privit prin 
binoclu, încercând să înțeleg ce era asta și de ce nu intrau. 

Portierele din faţă s-au deschis și au coborât doi bărbați. Mi se 
păreau slavi: pomeţi largi, păr tuns scurt de culoarea paiului, 
piele albă lucind nesănătos în luminile terminalului dinapoia lor. 
Nu păreau în largul lor în costumele negre, care de altfel nu-i 
îmbrăcau perfect, și amândoi purtau cravată roșu-strălucitor. 
Poate că erau foști militari, bărbaţi neobișnuiţi cu orice haine 
care nu sunt uniforme de luptă și care-și alegeau cravatele ca o 
reacţie exagerată faţă de viaţa anterioară în care nu purtaseră 
decât kaki. Am decis să-i numesc în minte „ruși”. După ce au 


VP - 260 


coborât din mașină, au privit în jur și am avut impresia că 
încercau să se orienteze. În mod clar, nu erau localnici. 

— Parc-ar fi vorba despre o afacere cu droguri, a comentat 
Dox. 

Avea dreptate, totul lăsa o impresie de clandestinitate. Mă 
așteptasem ca ei să intre în portul pentru containere, dar se 
părea că întâlnirea va fi în exterior. Ceea ce nu era neapărat un 
lucru rău. 

— Cred că schimbul se va petrece chiar aici, am spus eu. Să 
vedem dacă apare și amicul nostru. Atâta timp cât poarta 
rămâne închisă, o să-l las să treacă de poziția mea. Dacă va 
cobori din mașină, așa cum au făcut tipii ăștia, vei avea o ţintă 
staționară și linie de ochire mai clară. Ești încărcat cu gloanțe 
friabile? 

— Până nu mă anunţi să trec pe perforatoare de blindaje. 

— Perfect. Țin-te bine. 

— Pe recepţie. 

După cinci minute, pe șoseaua de acces au apărut alte două 
vehicule: o dubă albă, urmată de un Mercedes negru clasa S. M- 
am uitat la ruși. Vorbeau între ei și fumau. Poarta continua să fie 
închisă. 

— Se apropie alte două mașini, am anunţat. 

— Pe recepţie. 

Am văzut doi arabi pe locurile din față ale dubei, însă niciunul 
dintre ei nu era ţinta. 

În Mercedes se aflau trei persoane. Şoferul era arab și l-am 
recunoscut ca fiind unul dintre bodyguarzii lui Belghazi din 
Macao. Se părea că pe bancheta din spate erau doi inși, însă nu 
puteam vedea destul de bine ca să fiu absolut cert. Ținând 
totuși seama de circumstanţe, eram rezonabil de sigur asupra 
identităţii pasagerilor. Adrenalina mi-a năvălit în fluxul sangvin. 

— Cred că el este, am spus. In Mercedes. Să-l lăsăm s-ajungă 
la poartă, așa cum am spus. 

— Pe recepţie. 

Mercedesul s-a oprit în faţa porţii și a întors după aceea, ca 
Lexusul și paralel cu el. Duba a procedat la fel, oprindu-se astfel 
încât Mercedesul se afla la mijloc. 

— În tot cazul au gusturi bune la mașini, a comentat Dox. 

Ușile dubei s-au deschis și au coborât doi arabi. Din Mercedes 
au ieșit trei bărbaţi. Un arab. Un alb. Și unul jumătate francez, 


VP - 261 


jumătate algerian. Belghazi. Bingo! 

— Este aici, am spus în lavalieră. Cel care tocmai a coborât de 
pe bancheta din spate a Mercedesului. 

Belghazi s-a îndreptat spre ruși. l-am privit strângându-și 
mâinile. 

— Cel care dă mâna acum? 

— Da, ăla e. 

— Dă ordinul și l-am ras. 

— Să-i mai lăsăm câteva secunde. Nu văd banii și nu vreau să 
scotocesc prin portbagaje încuiate sau mai știu eu pe unde. 

— Am înţeles. 

— O să-ncerc să văd dacă pot auzi ceva. Tu ţine-l în reticul. 

— Nu pleacă nicăieri. 

Am schimbat canalele, astfel încât să primesc semnal de la 
microfonul parabolic. Recepţia era bună. Bărbaţii schimbau 
banalități în engleză. Mă bucur să vă văd, mulțumesc c-aţi venit 
până aici. Cei doi pe care-i botezasem „rușii” aveau accente 
evidente, care puteau fi într-adevăr rusești. Nu eram sigur. 

Belghazi a dat mâna cu celălalt rus. După aceea i-a făcut 
semn albului să se apropie. Chiar înainte să-l prezinte, am fost 
aproape sigur cine era individul. 

ANSA. Protectorul lui Belghazi. Am expirat prelung și am 
eliminat direcţia aceasta ca o cauză de potenţială neloialitate a 
lui Dox. Totuși, numai direcţia aceasta. Mai existau banii care ne 
așteptam să fie în joc, oportunitatea care, așa cum se 
exprimase Dox în Rio, „bate la ușă doar o singură dată”. 

— Daţi-mi voie să vi-l prezint pe prietenul nostru american, le- 
a spus Belghazi rușilor. El este domnul Hilger. Este prezent aici 
pentru a se asigura că nu trebuie să ne facem griji cu 
autoritățile. 

Hilger a dat mâna cu rușii. 

— Și cum faci asta, domnule Hilger? a întrebat un rus. 

Am privit în jur. Rușii erau la a treia sau a patra ţigară. Şoferul 
arab al lui Belghazi își aprinsese și el una. La fel și cei doi arabi 
din dubă. În mod evident, toţi erau ușor încordaţi. Toţi, mai puţin 
Belghazi și Hilger. 

— Am norocul de a avea niște contacte utile, atât în guvernul 
american, cât și în cel al regiunii administrative speciale Hong 
Kong, a vorbit Hilger cu glas scăzut și liniștitor. N-a sunat ca o 
lăudăroșenie, ci doar un răspuns calm la o întrebare rezonabilă. 


VP - 262 


Ocazional, întreb contactele acelea dacă pot fi amabile să 
privească în altă parte cât timp derulez unele afaceri. Acum este 
una dintre ocaziile respective. 

Poate că rusul ar mai fi insistat, însă siguranţa pe sine a lui 
Hilger a părut să lămurească chestiunea. Rusul a încuviințat din 
cap. 

— O ţigară? a oferit el, întinzând un pachet. 

Hilger a clătinat din cap și a spus: 

— Nu, mulțumesc. 

Aș fi vrut să aud mai multe. Ce avea să se tranzacţioneze în 
noaptea asta? Oare acesta era momentul pe care-l așteptase 
Delilah, după care, așa cum mă asigurase, avea să-mi dea undă 
verde și să mă ajute să mă apropii? 

Și cine erau „rușii? Oare unii dintre oamenii aceștia erau 
conectaţi cu Nuchi, francezul pe care-l eliminasem în Macao și 
despre care Kanezaki susținea că nu știa nimic? 

Și, în primul rând, unde erau banii? 

La un moment dat însă, căutarea de informaţii perfecte 
devine o scuză pentru eșecul acţiunii. Situaţia părea 
gestionabilă pentru moment, dar se putea schimba cu ușurință. 
Nu doream să mai întâărzii. 

Am inspirat profund de două ori și am comutat pe canalul lui 
Dox. 

— Ești pregătit? am întrebat. 

— Bineînţeles. Te aștept pe tine să decizi, asta-i tot. 

— Incepe cu Belghazi. Apoi albul care a venit cu el. După 
aceea, cei doi albi din Lexus. Cred că ei pot fi ruși. Mi se par 
militari, ţinte mai dificile decât escorta obișnuită a lui Belghazi. 

— Am înţeles. 

— Doboară cât poţi de mulți. Ceilalţi vor deduce direcția 
generală din care vin împușcăturile. Unica lor acoperire sunt 
mașinile. Când le vor ocoli, ca să se adăpostească de tine, vor fi 
cu spatele la mine. Îi vom prinde ca-n clește. 

— Pare un plan bun, amice. li dăm drumul. 

In clipa aceea, Belghazi, Hilger și rușii au ocolit duba, trecând 
în spatele ei. 

— La dracu', l-am auzit pe Dox, n-am vizare. 

— Stai așa, eu încă îi pot vedea. Vorbesc în continuare. 
Belghazi arată spre dubă. Cred că discută despre aranjamentele 
de transport. Lasă-mă o secundă, să trag cu urechea la ei. 


VP - 263 


— Am înţeles. 

Rusul încuviinţa din cap, parcă satisfăcut de explicaţiile lui 
Belghazi. Am văzut cum Belghazi și-a scos telefonul prin satelit. 
Am comutat canalele la timp ca să-l aud spunând: 

— Suntem pregătiţi pentru marfă, te rog. Mulţumesc. 

Probabil că vorbise cu contactul lui din terminal. Nu mă 
așteptasem la așa ceva. Crezusem că întâlnirea va fi doar 
pentru a inspecta marfa, a o confirma și plăti. Omul din port s-ar 
fi ocupat de conosamente, de certificările privind ţara de origine 
și de alte detalii din SDE al Kwai Chung, după care ar fi 
expediat-o spre cumpărătorul final. Se părea însă că schimbul 
avea să fie efectuat chiar aici. 

lar Belghazi sosise cu duba. Presupusesem că el va vinde 
marfa, dar acum m-am întrebat dacă nu cumva în noaptea asta 
va fi cumpărătorul. Îmi era totuna, însă doream să știu unde 
erau blestemaţii ăia de bani. 

Rușii păreau că au aceeași grijă. 

— Ai banii? l-a întrebat unul dintre ei pe Belghazi. 

Belghazi a aprobat din cap. A rostit ceva în arabă către șoferul 
lui, care s-a dus la portbagajul Mercedesului, din care a scos o 
geantă de voiaj mare și neagră. A dus-o în spatele dubei, a 
lăsat-o jos și i-a deschis fermoarul. Era ticsită cu dolari. 

— Vreţi să-i numărați? a întrebat Belghazi. 

Rusul a rânjit. 

— Ar dura mult să numărăm cinci milioane de dolari. 
Dumnezeule, am gândit, ce vând tipii ăștia? 

— Nu cred însă că vi se va părea plictisitor, a replicat Belghazi 
toți au izbucnit în râs. 

Haide, afurisiților, ieșiți de după duba aia, am gândit. Nu se 
clintea însă niciunul. 

Au trecut cinci minute. Toţi priveau poarta. Niciunul nu 
vorbea. Am comutat la Dox. 

— Sunt tot înapoia dubei, i-am spus. 

— Mi-am dat seama. l-aș fi văzut dacă s-ar fi dus altundeva. 

— Ai văzut geanta aia? 

— Sigur că da. Ce-i în ea? 

— Ezit să-ţi spun. Ti-ar putea afecta ochirea. 

— Partenere, nimic nu-mi afectează ochirea. Când privesc prin 
luneta asta, aș putea primi simultan o felaţie și un masaj 
perineal de la două pitice gemene și nici măcar nu mi-aș da 


Ș 


VP - 264 


seama. 

— Scuză-mă o secundă. Trebuie să-mi revin după șocul 
imaginilor evocate de tine. 

A chicotit. 

— la zi, ce-i în geantă? 

— Se pare c-ar fi cinci milioane de dolari americani. 

— Asta-i bine, a rostit el. 

Glasul îi era încet și egal și mi-am dat seama că spunea 
adevărul - când intra în transa de lunetist, nu se lăsa distras de 
nimic care să nu fie direct asociat cu problema curentă. 

Un chinez cu un cărucior elevator pentru paleţi a ridicat 
poarta. Pe furcile căruciorului erau stivuite patru lăzi mari din 
metal. 

— Vor deschide poarta, l-am anunţat pe Dox. Nu cred însă că 
va intra nimeni. Vor încărca lăzile alea în dubă. După aceea rușii 
vor lua geanta de voiaj și toţi vor reveni la mașinile lor. Acela va 
fi momentul nostru. 

— Am înţeles. 

Poarta s-a deschis și căruciorul elevator a ieșit dinapoia ei. 
Operatorul a coborât lăzile în dubă, a retras căruciorul, apoi a 
coborât din el. Belghazi și un rus au suit în dubă. 

— Cred că inspectează lăzile, am zis eu. Nu pot să văd în 
interiorul dubei. N-ar trebui să mai dureze mult. 

— Am înţeles. 

După un minut, Belghazi și rusul au ieșit din dubă. Zâmbeau 
amândoi. Belghazi a vârât mâna în jachetă, a scos un plic mare 
și l-a întins operatorului căruciorului elevator. Acesta a aprobat 
din cap, a Suit pe vehiculul său și a reintrat pe poartă, care s-a 
închis înapoia lui. 

Un rus a ridicat geanta de voiaj și i-a tras fermoarul. A pus-o 
pe umăr, apoi și-a întins mâna spre Belghazi. Amândoi au 
zâmbit și și-au strâns mâinile. Toţi au părut să se relaxeze: 
afacerea se încheiase, banii fuseseră înmânați în schimbul 
mărfii, nu exista nicio surpriză neplăcută. 

Toți, mai puţin șoferul lui Belghazi, bodyguardul care adusese 
geanta de voiaj din Mercedes. El se foia și privea de la unul la 
altul. În ciuda frigului nopţii, prin binoclul Zeiss am putut vedea 
picături de sudoare pe fruntea lui. 

Ceilalţi nu păreau să fi remarcat nimic anormal. Toţi fuseseră 
îngrijoraţi de multe posibilităţi - trădare, intervenţia oamenilor 


VP - 265 


legii, probleme cu marfa, probleme cu plata -, dar niciuna dintre 
ele nu se materializase. Era firesc ca acum să coboare garda, fie 
numai și pentru o clipă. 

Belghazi l-a observat primul. S-a uitat către el și s-a încruntat. 
A rostit ceva. Fiind comutat pe canalul de comunicații cu Dox, n- 
am putut auzi nimic. Vreme de o secundă, poate mai puţin, a 
părut să se acumuleze o tensiune electrică. 

L-am putut vedea pe Belghazi coborându-și centrul de 
greutate și încordându-și picioarele, parcă pregătindu-se pentru 
a face ceva. Instinctele îi erau excelente, poate doar ușor tocite 
de data asta, fiindcă sursa problemei era un bodyguard, o 
direcție dinspre care nu se așteptase să apară probleme. 

Hilger s-a uitat și el la bodyguard. Și, întrucât avea propriile 
lui instincte ascuţite, dar în același timp era lipsit de relaţia 
personală care poate că încetinise infim reacția lui Belghazi, și-a 
dus mâna spre interiorul propriei lui jachete. 

Prea târziu însă. Bodyguardul începuse o mișcare similară cu 
o secundă mai devreme. Până ce mâna lui Hilger dispăruse sub 
jachetă, bodyguardul scosese de la spate, dinapoia curelei 
pantalonilor, un pistol. L-a aţintit spre american și a spus ceva. 

Toţi au încremenit. Hilger a scos încet mâna din jachetă. Era 
goală. 

Belghazi se uita cu o expresie de totală neîncredere la 
bodyguard. A strigat ceva. 

— Rahat, i-am spus lui Dox. Bodyguardul tocmai îl ameninţă 
pe Belghazi cu un pistol. 

— Poftim? 

— Cred că trădarea internă pe care intenţionam noi s-o 
simulăm se-ntâmplă cu-adevărat. 

— Să fiu al dracului! 

— Vreau să aud ce vorbesc ei. Dar dacă Belghazi scoate capul 
de-acolo, îl dobori fără ezitare. Nu ne mai asumăm nicio șansă. 

— Am înţeles. 

Am comutat pe microfonul parabolic. Belghazi răcnea la 
bodyguard în arabă și după tonul vocii părea că-l înjură. 
Bodyguardul răcnea la rândul lui, gesticulând cu arma, pe care o 
plimba pe rând de la un bărbat la altul. Toţi păreau înlemniți. 

— Achille, poţi să-mi spui ce zice? s-a adresat Hilger lui 
Belghazi pe ton calm și încet. Eu nu vorbesc arabă. 

— Ce dracu’ se-ntâmplă aici? a adăugat sonor un rus. 


VP - 266 


— Scoateţi armele! a zbierat bodyguardul. Încetișor! Puneţi-le 
pe pământ! Încet, încetișor, altfel vă-mpușc! 

Belghazi nu și-a desprins nicio clipă ochii de la omul său. 
Buzele i se retrăseseră, dezgolindu-i dinţii, iar corpul îi era 
încordat ca o panteră gata să ţâșnească. Se părea că numai 
pistolul bodyguardului îl împiedica s-o facă. 

— A spus c-o să ne fure marfa, a răspuns el după care a 
slobozit alt torent de arabă clocotită. 

— Toate armele pe pământ! a urlat bodyguardul. Este ultima 
dată când o mai spun! 

Bărbaţii s-au conformat. Toţi au scos revolvere de la brâu, ori 
din tocuri de umăr și le-au așezat cu grijă pe sol. 

— Acum mâinile sus! Mâinile sus! a urlat bodyguardul. 

Toti i-au dat ascultare. 

— Împingeţi armele cu piciorul înainte! Împingeţi-le! 

Din nou, toţi s-au supus. 

Bodyguardul a întors capul spre ruși, fără să-și desprindă ochii 
de la Belghazi. 

— Îmi pare foarte rău că s-a-ntâmplat așa, a spus el în 
engleză cu accent puternic. Foarte rău. Noi am încercat să 
cumpăram rachetele de la voi, dar n-aţi vrut să le vindeţi. 

— Cine dracu’ sunteţi voi? s-a răstit un rus. 

— Nu contează, a răspuns bodyguardul. Contează că noi v-am 
oferit bani, iar voi ne-aţi spus că aveţi deja un cumpărător - pe 
Belghazi. Ne-am oferit să vă plătim mai mult, însă n-aţi vrut s- 
ascultați! 

— Pentru că noi îl cunoaștem pe omul ăsta, fiindcă am făcut 
afaceri cu el, a zis rusul. Cu rahaţii pe care nu-i cunoaștem, se- 
ntâmplă mizerii! Vezi? 

Belghazi a revărsat alte injurii în arabă. 

— Achille, a spus Hilger, vreau să știu ce se-ntâmplă. El a zis 
„rachete”? 

Belghazi și-a flexionat degetele mâinilor, deschizând și 
închizând palmele, de parcă ar fi încercat să ardă un exces de 
energie care altfel l-ar fi consumat. 

— Tu l-ai trimis pe francezul ăla de doi bani la Macao? s-a 
adresat el bodyguardului. Tu ai fost, nu? 

Bărbatul a încuviinţat din cap. 

— Îmi pare rău, domnule Belghazi, îmi pare foarte rău. Însă tu 
ai fost unicul motiv pentru care oamenii ăștia n-au vrut să ne 


VP - 267 


vândă nouă Alazanele. 

Alazane? m-am întrebat. 

— Cine sunteți voi? 

Bărbatul a clătinat din cap. 

Belghazi a ridicat braţele și a hohotit. Râsul lui suna periculos, 
aproape dement. 

— Ai dreptate, nu contează! Pentru că eu v-aș fi vândut 
Alazanele! Ar fi fost suficient să cereţi! 

Bărbatul a clătinat iarăși din cap. 

— Astea sunt speciale, știi foarte bine, tot așa cum știi că ai fi 
mărit preţul de patru ori. De asemenea, le-ai fi vândut în 
cantităţi mici la mai mulţi cumpărători. Însă nouă ne trebuie 
toate. Noi trebuia să cumpărăm direct și tu ne-ai stat în cale. Imi 
pare rău. 

— Și cum o să scoateţi marfa asta din Hong Kong fără ajutorul 
meu? a spus Belghazi. 

Bodyguardul a încuviinţat aproape înțelegător, de parcă 
regreta că-și punea presupusul patron într-o situaţie atât de 
stânjenitoare. 

— Am făcut propriile noastre aranjamente. Totul este pregătit. 

— Achille, a rostit Hilger, spune-mi, te rog, ce sunt 
„Alazanele”? În lăzile acelea se află rachete? 

Belghazi a ridicat din umeri. 

— Jim, a zis el, nu-mi pune întrebări la care nu vrei s-auzi 
răspunsul, ai înțeles? 

— Mi-ai spus că acesta este un alt transport de arme de foc 
mici, a rostit Hilger mai mult pentru sine. 

Îmi puteam imagina cum îi funcţiona mintea: Cinci milioane 
era într-adevăr o sumă prea mare. Trebuia să-mi fi dat seama 
imediat că ceva era putred în Danemarca. La naiba, oamenii 
ăștia încearcă să traficheze niște chestii foarte nasoale. Am fost 
tras pe sfoară. 

Bodyguardul a întors capul spre ruși și, tot cu ochii pe 
Belghazi, a zis: 

— Noi nu vrem banii. Îi puteţi păstra, sunt ai voştri. Este 
aceeași sumă pe care v-am fi plătit-o, dacă aţi fi avut încredere 
în noi. Poate că data viitoare veţi putea avea încredere, fiindcă 
acum „am făcut afaceri”, cum ziceţi voi. 

— Păstrăm banii? a întrebat un rus. 

Arabul a încuviințat. 


VP - 268 


— Noi nu vrem decât Alazanele. Și bunăvoința voastră pentru 
data viitoare. 

M-am întrebat dacă spunea adevărul. Era posibil să tragă o 
cacealma, să fluture speranţa înaintea rușilor ca mod de a-i 
convinge să accepte ceea ce se întâmpla. Chiar dacă ar fi fost 
sincer pe moment, rușii ar fi fost idioţi să aibă încredere în el. 
Psihologia unui criminal care își înţelege brusc dominarea totală 
asupra altei vieţi umane este rareori stabilă. Ambiţiile lui cresc și 
scopurile iniţiale se modifică. Văzând cum victimele tremură în 
fața lui, un hoţ înarmat și foarte încordat înţelege că nu numai 
că-i poate tâlhări pe oamenii aceia, ci le poate face orice, iar un 
simplu jaf cu mână înarmată poate escalada spre sadism, 
adesea spre viol. De aceea, dacă scena avea să mai continue 
câteva minute, mi-l puteam închipui pe bodyguard gândind: Si 
de ce n-ar trebui să iau alea cinci milioane? Sunt pentru o cauză 
măreață... moment în care putea de asemenea decide că ar fi 
fost mai bine să nu lase în urmă martori sau indivizi care i-ar fi 
putut purta ranchiună. 

Hilger îl privea pe bodyguard cu atenţie și ușor încruntat, și 
mi-am spus că era posibil ca și el să cunoască aceste aspecte 
mai puțin plăcute ale psihologiei umane. Caz în care mă îndoiam 
că avea să mai rămână mult timp pasiv. 

De asemenea, păruse clar nemulțumit să afle că transportul 
conţinea cu totul altceva decât arme de foc mici. M-am întrebat 
dacă nu cumva decisese să încerce să facă ceva în privinţa asta. 

Rușii au început să vorbească între ei și am constatat că 
avusesem dreptate - vorbeau în rusă. Nici de data asta însă nu 
eram sigur în privinţa accentului. Erau ucraineni? Belaruși? Sau 
alţi slavi? 

Am privit prin binoclu și m-am simţit cuprins de uimire. Cu 
doar puţin noroc, episodul acesta putea să aibă într-adevăr o 
desfășurare perfectă. Bodyguardul îi omoară pe ceilalți șase, 
apoi Dox îl doboară când suie în dubă. Sau toți încep să tragă 
unii în alţii, iar Dox și cu mine îi lichidăm pe „supravieţuitori”. Eu 
înhaţ geanta de voiaj și ne topim în noapte. 

Dar chiar pe când îmi închipuiam toate astea, știam că era 
prea frumos ca să fie adevărat. Pentru că am zărit o nouă 
complicaţie: o Toyota Camry argintie, care venea dinspre 
capătul sudic al drumului de acces. Asta ce mai este? m-am 
întrebat. 


VP - 269 


Bodyguardul a tras cu ochiul spre mașina care se apropia, 
apoi a revenit către cei din faţa lui. N-a părut surprins, ba chiar 
mi s-a părut că-i disting o expresie de ușurare pe chip. Am 
bănuit că cei din Toyota erau compatrioţii săi, pe care-i 
anunţase, poate printr-un dispozitiv electronic, că era momentul 
să apară. 

Hilger îl privea cu foarte multă atenţie. Mi l-am imaginat 
gândind: £/ nu poate să-nceapă să tragă acum, fiindcă suntem 
șase contra unu. Nu ne-ar putea impușca pe toți, fără să fie 
doborât de unul dintre noi. Insă dacă cei din mașină sunt 
partenerii lui, atunci ne vor ucide pe toti când vor ajunge aici. 

Avea să acţioneze înainte să se întâmple asta. O puteam 
simți. 

— Ei bine, domnilor, a spus un rus, noi am adus Alazanele, 
corect? Acum sunt ale voastre, așadar nu mai este... problema 
noastră. 

Isteţ. Nici el nu intenţiona să mai aștepte sosirea Toyotei. A 
ridicat geanta de voiaj și a încuviinţat din cap spre compatriotul 
lui. Amândoi au pornit spre mașina lor. 

Bodyguardul s-a retras câţiva pași, pentru a-și păstra 
capacitatea de a-i vedea pe toţi cei implicaţi, dar n-a schiţat 
nicio mișcare de a se împotrivi plecării rușilor. Cel cu geanta a 
început să zâmbească. In clipa următoare, capul i-a explodat. 

Poate că bodyguardul era dispus să accepte dispariţia a cinci 
milioane de dolari, însă Dox avea altă părere. 

Gura bodyguardului s-a căscat instinctiv, iar în fracțiunea 
aceea de secundă de surprindere și distragere, Hilger s-a lăsat 
într-un genunchi, a scos un pistol dintr-un toc de la gleznă și l-a 
împușcat în stomac. Bărbatul s-a împleticit un pas spre îndărăt 
și s-a răsucit. Americanul a tras din nou, și din nou. Bodyguardul 
a plonjat către mașina cea mai apropiată și nu mi-am putut da 
seama dacă următoarele gloanţe ale lui Hilger își atinseseră 
ținta. 

Se părea că nu. Am văzut foc la gura ţevii de sub mașină, din 
locul unde dispăruse. 

Al doilea rus a înșfăcat geanta și a sprintat spre Lexus. A făcut 
exact doi pași înainte ca Dox să-i detoneze silențios ţeasta. 

Belghazi a sărit în spatele dubei. Am auzit ușile trântindu-se în 
urma lui. 

Hilger a trecut în fața dubei și și-a îndreptat pistolul spre 


VP - 270 


geamul din partea șoferului. La naiba, am gândit, o să-/ ucidă pe 
Belghazi, propria lui sursă. Să țin minte să nu-l mint pe individul 
ăsta decât dacă este absolută nevoie. 

Cauciucurile Toyotei au scrâșnit asurzitor pe platforma din 
faţa intrării în terminal. Am auzit împușcături și am văzut focuri 
la gura ţevii dinspre geamul din spate al mașinii, explozii de praf 
în pământul din jurul lui Hilger și al celorlalți oameni ai lui 
Belghazi. Cei doi arabi au dispărut înapoia dubei. Hilger s-a lăsat 
din nou în genunchi, a întors spatele dubei, a sprijinit pistolul cu 
mâna liberă și a tras imperturbabil șase gloanţe, care au lovit 
toate Toyota. Fie că l-a nimerit pe șofer, fie că acesta a intrat în 
panică sub grindina de împușcături, deoarece după o secundă 
automobilul a virat brusc și s-a izbit de parapetul din beton din 
dreapta sa. S-a rotit cu o sută optzeci de grade și a scrâșnit cu 
partea din spate în lungul parapetului, ridicând scântei în aer. La 
o clipă după ce s-a oprit, portiera șoferului s-a deschis și un 
bărbat a sărit afară. Alt arab. A îngenuncheat înapoia portierei și 
a început să tragă cu un pistol în direcţia lui Hilger. 

Americanul a plonjat pe lângă dubă, căutând acoperire acolo. 
Zadarnic însă. Motorul dubei a mugit, înviind, și vehiculul a 
țâșnit înainte. Probabil că Belghazi se furișase pe scaunul 
șoferului. Hilger a tras în portiera sa, dar aparent fără efect. 

Am comutat înapoi pe canalul lui Dox. 

— Trage! am șuierat. 

— Este băgat sub bord și nu-l pot viza. 

In mijlocul împușcăturilor și al haosului din jur, glasul lui Dox 
era aproape supranatural de calm. Era în transa de lunetist. 

— Atunci în cauciucuri! am spus. 

A trecut o secundă. Duba se apropia de poziţia mea. Trebuia 
să încerc eu însumi să trag în cauciucuri. De la distanţa asta și 
înarmat doar cu un pistol, nu eram optimist în privinţa șanselor. 
lar focurile mele i-ar fi alertat pe toţi asupra poziţiei pe care o 
ocupam. 

N-a fost însă nevoie. Cauciucul din dreapta față a explodat și 
duba a virat la stânga. După o secundă cauciucul din spate a 
avut aceeași soartă și duba a cotit la dreapta. S-a izbit violent 
de gardul din plasă, l-a rupt și a continuat zece metri după care 
a intrat într-o stivă de containere. Suprapuse câte cinci, 
containerele s-au revărsat pe acoperișul ei, căzând în urma 
vehiculului și pe părți. 


VP - 271 


— Am pierdut linia de ochire, m-a anunţat Dox. Nu pot vedea 
de containerele alea. 

— Acoperă-mă, i-am cerut. 

Mă îndoiam că cei prinși în schimbul de focuri din fața porții 
m-ar fi observat furișându-mă peste șosea, la treizeci de metri 
nord de ei, totuși voiam o susţinere pentru orice eventualitate. 
M-am ridicat și am trecut peste marginea șanțului, cu pistolul în 
mână. Am traversat ghemuit drumul și m-am strecurat prin 
gaura ruptă de dubă în gard. 

Odată intrat, m-am mișcat mai precaut. Țineam pistolul în 
mâna dreaptă, cu ţeava puţin aplecată, cu încheietura mâinii 
apăsată pe plexul solar. Mâna stângă era la nivelul bărbiei și 
depărtată de corp, astfel încât să poată respinge un atac și să-l 
țină pe Belghazi departe de armă, dacă m-ar fi atacat pe 
neașteptate. 

Șoseaua fusese bine iluminată, iar prin comparaţie zona de 
depozitare a containerelor era în beznă. Ochii nu mi se 
adaptaseră complet. Duba era ascunsă de containerele căzute 
în jurul ei. Nu puteam vedea portiera din dreptul șoferului. 

Am înaintat încetișor, centimetru cu centimetru, privind 
întruna la dreapta și la stânga, urmărind cu pistolul mișcările 
ochilor. Scanare și respirație. Coboară piciorul din față. Lunecă-l 
pe sol spre înainte. Oprește-te. Verifică poziția. Repetă. 

Ochii lui Belghazi n-ar fi fost mai bine adaptaţi decât ai mei, 
însă știam că felinarele stradale mă iluminau din spate, 
dezvăluindu-mi poziția. Trebuia să pătrund în întuneric. Am 
început să descriu un cerc spre stânga. 

Ceva m-a izbit în coastele din stânga ca un berbec de spart 
ziduri, găsindu-și ţinta printre mâna mea liberă aflată la nivelul 
bărbiei și arma ţinută la nivelul stomacului. Am simţit o explozie 
de durere și am zburat practic spre înapoi. Când am lovit solul, 
am putut auzi vocea lui Delilah: Cu loviturile lui de picior poate 
fractura coaste individuale. 

Sau poate chiar trei-patru odată. 

Corpul mi-a executat o cădere ukemi din judo, acţionând 
instinctiv; un sfert de secol de memorie a mușchilor i-a preluat 
controlul fără niciun imput din partea minţii mele conștiente. 
Căderea a distribuit impactul și m-a salvat de alte leziuni. 
Zăcând pe spate, am încercat să îndrept arma către locul unde 
credeam că ar fi Belghazi, însă el se apropiase deja. Piciorul i s-a 


VP - 272 


mișcat din șold ca o ceaţă, într-un soi de fovette sau lovitură în 
spirală, și pistolul mi-a zburat din mână. Am simţit șocul până în 
umăr. 

Belghazi a băgat mâna în jachetă. Când a scos-o, ceva a 
sclipit în luminile reflectate de pe stradă și am înţeles că ţinea 
un brici, exact cum mă prevenise Delilah. 

Am ridicat picioarele, încercând să-l lovesc și am fost surprins, 
văzându-l că s-a retras un pas. ţi cunoaște dosarul, știe ce poți 
și este prudent în privința apropierii, chiar dacă are un brici, am 
gândit, însă apoi l-am văzut ștergându-și sângele din ochi și am 
înțeles că pauza fusese cauzată de necesitate, nu de 
considerente tactice. Probabil că se lovise la cap, când duba 
intrase în stiva de containere. 

S-a clătinat o secundă și în clipita aceea m-am rostogolit spre 
înapoi și am sărit în picioare. Am simţit un junghi fierbinte în 
coaste, acolo unde mă izbise și mi-am spus: Dacă scap de aici, o 
să port un cuțit asupra mea. Nu-mi mai pasă câtuși de puțin de 
toate motivele valabile pentru care să n-o fac. 

M-am mai retras doi pași, ca să câștig puţină distanţă, apoi 
am coborât ochii spre pământ. N-am văzut pistolul. În jur erau 
prea multe umbre și prea multe resturi împrăștiate: paleţi din 
lemn rupti, uși de containere, secţiuni din gardul de sârmă. În 
dreapta mea, un morman părea format din capace metalice de 
roţi de vehicule. Am ridicat unul și mi-a plăcut greutatea lui. 
Dacă ar fi avut un mâner, l-aș fi putut utiliza ca pe un fel de 
scut. N-am făcut asta, ci l-am lansat prin aer ca pe o Frisbee. A 
șuierat, îndreptându-se direct spre abdomenul lui Belghazi. A 
sărit la stânga și capacul a trecut mai departe. La naiba, în ciuda 
rănii de la cap, era agil, aducând mai degrabă cu un balerin, 
decât cu un practicant tipic de kickboxing. A început să 
avanseze spre mine și am înhăţat alt disc metalic, văzând în 
aceeași clipă că după două lansări voi rămâne fără muniţie. L- 
am expediat. Belghazi s-a eschivat din nou. Le-am luat pe 
ultimele și le-am aruncat rapid, unul după altul. Primul a fost 
prea sus și bărbatul a reușit să se aplece, ca să treacă peste el. 
Aplecarea l-a costat însă mobilitatea și nu s-a mai putut feri de 
ultimul, care i s-a îndreptat direct spre cap. A înălțat mâna cu 
briciul, ca să se apere, și discul i-a lovit-o, izbind-o de frunte. Am 
văzut că a scapat briciul și am simţit un val de satisfacţie. 

Belghazi s-a îndreptat și a plecat ochii în căutarea briciului, iar 


VP - 273 


eu am făcut imediat doi pași lungi spre el. A ridicat capul, m-a 
privit și a înţeles că nu mai avea timp să bâjbâie în căutarea 
armei. Pentru o clipă am rămas faţă, privindu-ne și răsuflând 
greu. El și-a tras puţin pantalonii în sus, creând mai multă 
libertate de mișcare pentru picioare. Asta e, am gândit. Lasă-mă 
să-ți apuc unul dintre picioare si-ti promit c-o să ţi-l dau înapoi 
când termin cu el. 

Trebuia totuși să fiu prudent. Abilităţile lui tehnice și duritatea 
erau evidente, însă mai mult decât atât, mă așteptam să aibă și 
tactici pe măsură. Savateurii de modă veche practicau așa- 
numita malice, sau „luptă murdară”, folosind arme improvizate, 
șiretlicuri, orice pentru a-și atinge scopul. Asta devenise o 
mentalitate întipărită, cu care sunt familiar la prima mână. Mă 
așteptam ca același lucru să fie valabil și pentru Belghazi. 

Am început să descriu un cerc spre stânga, cu brațele ridicate 
în garda unui boxer. El a procedat la fel, dar ţinea mâinile ceva 
mai jos, iar postura îi era mai relaxată și se mișca din nou foarte 
agil pe picioare. Nu aveam bineînţeles nicio intenţie să boxez cu 
el, ori să încerc să mă lupt de la depărtare. Acela era jocul lui, 
nu al meu. Dar dacă-i ofeream o imagine familiară, să zicem, a 
genului de oponent pe care era obișnuit să-l înfrunte în sala de 
antrenamente și pe ring, corpul lui ar fi putut răspunde reflex 
înaintea unor stimuli recunoscuţi, tot așa cum făcuse al meu cu 
câteva momente în urmă când aterizasem cu un ukemi din judo. 
lar atunci, Belghazi ar fi început să mă abordeze ca și cum aș fi 
fost tot un savateur, creându-se astfel, așa speram, o 
oportunitate de a mă apropia de el. N-ar fi fost chiar un 
necunoscător al prizelor - savateurii numesc lutte stilul lor de 
prize, care derivă din luptele greco-romane, fiind conceput mai 
degrabă pentru a schilodi, decât a restricționa mișcările 
adversarului -, dar nu aveam aproape nicio îndoială că dacă-l 
puteam aduce la sol, avantajul ar fi fost de partea mea. 

Și-a rotit piciorul drept, a fentat, apoi l-a lăsat pe pământ. A 
repetat manevra. Și din nou. Piciorul ridicat începea să coboare 
spre sol și am întrezărit deschiderea pe care o dorisem. M-am 
năpustit înainte. Însă a treia mișcare nu fusese o fentă, sau, mai 
exact, fusese adevărata fentă, deoarece piciorul și-a inversat 
sensul de deplasare și a șfichiuit dinspre stânga mea. Am blocat 
cu cotul stâng și vârful pantofului său m-a nimerit între biceps și 
triceps. Am avut senzaţia că mă lovise un baros. Belghazi și-a 


VP - 274 


retras piciorul, după care l-a repezit iarăși, de data asta către 
genunchiul meu din faţă. Am ridicat piciorul exact în clipa când 
m-a atins călcâiul lui și, cu toate că a fost dureros, impactul a 
fost suficient de disipat pentru a împiedica rănirea într-un fel 
care să mă scoată din luptă. 

În clipa când a pus jos talpa dreaptă, am atacat cu propria 
mea lovitură, o pendulare de bază a piciorului din spate către 
genunchiul lui. Belghazi s-a răsucit în sensul acelor de ceasornic, 
ieșind din linia de atac și a parat spre interior cu mâna stângă. 
M-am întins și am reușit să-i prind mâneca stângă cu mâna 
dreaptă. După aceea m-am rotit în sens invers, trăgându-l de 
mânecă în jos, dezechilibrându-l și silindu-i corpul s-o urmeze. 
Când a căzut în spirală spre sol, am schimbat direcția și mi-am 
ridicat mâna stângă pe sub mâna lui. Am măturat cu piciorul 
drept în sensul acelor de ceasornic la nivelul pământului și i-am 
apăsat braţul spre spate, încercând să-l rup. Deși își pierduse 
echilibrul, reflexele îi erau foarte rapide. In loc să se 
împotrivească prizei mele de fixare a braţului, Belghazi și-a 
lansat corpul spre interior, astfel că a acţionat înainte s-o pot 
fixa. 

A căzut pe spate și eu m-am trântit imediat pe plexul lui solar, 
cu genunchiul stâng înainte. A icnit și am auzit cum i s-au golit 
brusc plămânii de aer. Nu i-am dat drumul braţului, ci l-am tras 
în sus, vârându-mi simultan laba piciorului stâng pe sub coastele 
lui și pregătindu-mă să cad pe spate într-o juji-gatame, cu care 
să-i disloc cotul. O dată în plus însă Belghazi a dovedit atât 
reflexe rapide, cât și antrenamente serioase; când mi-am trecut 
piciorul drept peste faţa lui și m-am lăsat pe spate în fixarea 
brațului de-a curmezișul corpului, el și-a rotit corpul în direcţia 
mea și a retras brațul, aidoma cuiva care încearcă să iasă din 
mâneca strâmtă a unei haine. Reacţia lui mi-a diminuat pârghia, 
totuși ţineam destul din braţ pentru a-i face rău. El și-a întins 
mâna stângă și a prins încheietura mâinii drepte, pentru a mă 
împiedica să-i îndrept braţul. Am ridicat piciorul stâng și i-am 
lovit încheietura cu călcâiul. Strânsoarea i s-a desfăcut. Am 
revenit la arcuirea spre spate și i-am apăsat braţul în sensul 
opus al mișcării naturale a articulației cotului. Ligamentele au 
rezistat o clipă, după care am simţit articulaţia rupându-se cu un 
trosnet satisfăcător. El a urlat și s-a zbătut sub mine. 

lar în clipa aceea mi-am dat seama că-i pierdusem din vedere 


VP - 275 


celălalt braț. Măruntaiele mi s-au înfiorat când am înţeles 
situaţia. Pentru ca apoi, pe când fiorul acela se rostogolea 
îngheţat prin mine, braţul lui drept a apărut ca un fulger, cu 
lumina scânteind din lama tăioasă ca bisturiul pe care o ţinea. 
Un al doilea brici, scos după ce atenţia atacatorului fusese 
adormită de dezarmarea de primul cuţit. Malice. 

l-am fixat capul și mai tare cu piciorul drept și am strâns 
genunchii, sporind presiunea asupra cotului rupt. Belghazi a 
urlat iarăși, însă de acum lupta pentru supraviețuire și nu avea 
să se lase oprit de durere. A repezit briciul spre coapsa mea. Am 
încercat să-l prind de încheietură, dar am ratat și lama m-a tăiat 
adânc în cvadriceps. A retras-o, apoi m-a tăiat din nou, aproape 
imediat. Aproape că n-am simţit de fapt durere, fiindcă 
adrenalina se ocupa de asta pentru moment, însă din răni a 
țâșnit sânge. Belghazi a spintecat iarăși. Am ratat încă o dată 
prinderea și acum mi-a tăiat încheietura. La următorul atac am 
reușit totuși să-l înșfac. Imediat, mi-am retras piciorul de pe 
capul lui și l-am lovit cu pumnul în faţă, pendulându-mi corpul 
înainte pentru a genera elan și punându-mi toată greutatea în 
lovitură. O dată. De două ori. Din nou. 

Am simţit cum corpul i se înmoaie și briciul i-a căzut din 
mână. l-am transferat încheietura în mâna stângă și am bâjbăit 
cu dreapta după brici. Era pe sol, lângă coapsa lui. L-am apucat 
cu grijă și l-am tras de acolo. Fața lui Belghazi era o masă 
însângerată și el gemea, aparent doar pe jumătate conștient. 

Am îngenuncheat lângă el și mi-am proptit degetele mâinii 
libere sub maxilarul lui. l-am împins capul mult spre spate și am 
ridicat briciul. 

Un glas a răcnit ascuţit în japoneză dinapoia mea: 

— Yamero! „Stop”. 

Am încremenit, întrebându-mă: Ce dracu? 

M-am uitat înapoi, peste umăr. Doi japonezi cu chipuri 
serioase mă aţinteau cu privirile și cu două pistoale. 

— Yamero! a repetat unul dintre ei. Kamisori otose! „Aruncă 
briciul”. 

M-am supus și am dat să mă ridic. Piciorul drept mi s-a 
clătinat, apoi a cedat sub mine. Am plecat ochii și am văzut 
motivul. Coapsa îmi era spintecată adânc și de acolo ţâșnea 
sânge. Încheietura îmi era în aceeași stare. 

Am căzut în genunchi și i-am privit. 


VP - 276 


— Voi sunteţi probabil noii prieteni yakuza ai lui Belghazi, așa- 
i? i-am întrebat în japoneză. 

M-au ignorat. Lângă mine, Belghazi a început să se miște. 

Probabil că-i poziţionase mai sus pe șosea, ca forţe de 
intervenţie rapidă, iar ei veniseră când începuseră 
împușcăturile. Poate că-l însoţiseră încă din Macao. Cu 
siguranţă, el știa că voi fi cu ochii-n patru după arabi și chiar 
venise cu câţiva - distrageri periferice, care să mă abată de la 
jucătorii reali. Tatsu avusese dreptate. 

Belghazi a gemut și s-a sculat în capul oaselor, apoi s-a ridicat 
nesigur în picioare. L-am privit, cu chip impasibil. Stăteam deja 
în genunchi, iar acum mi-am așezat calm palmele pe coapsele 
însângerate, cu degetele ușor alipite și întoarse spre interior sub 
un unghi de patruzeci și cinci de grade. Mi-am îndreptat capul și 
umerii în seiza, postura naturală, atitudinea oficială a culturii 
japoneze tradiţionale, un element integral al artelor marţiale, a 
ceremoniei ceaiului și, poate mai mult ca orice, a momentelor 
demne dinaintea lui seppuku, sinuciderea rituală. 

Belghazi s-a clătinat pe picioare, susținându-și cu mâna braţul 
rupt, cu sângele curgându-i pe faţă dintr-o spintecătură de pe 
frunte. Se părea că una dintre loviturile mele de pumn îi 
spărsese nasul. Corpul i-a tresărit, după care el s-a aplecat în 
faţă și a vomitat. Japonezii l-au privit și nu au spus nimic. 

El a scuipat de câteva ori, apoi și-a șters buzele cu mâna 
sănătoasă. A rămas aplecat câteva secunde, trăgându-și 
răsuflarea. In cele din urmă s-a îndreptat și mi-a vorbit răgușit în 
engleză: 

— Cum m-ai urmărit? 

L-am ignorat. Se părea că norocul îmi luase sfârșit în cele din 
urmă. Nu mă așteptam la niciun ajutor din partea lui Dox. În faţa 
poziţiei lui se afla o geantă cu cinci milioane de dolari, pentru 
care se duceau lupte. Nu mă puteam aștepta ca el s-o 
abandoneze. Eram singur acum, ceea ce mi se părea destul de 
firesc, și nu beneficiam de opțiuni bune. 

— Spune-mi cum m-ai urmărit și-ţi promit c-o să te omor iute. 
Dacă nu, o să te fac să suferi. 

Mintea a început să-mi plutească, detașându-se de clipa 
prezentă. Abia dacă îi auzeam întrebările. Insistența din tonul lui 
mi se părea ciudată, irelevantă. O părticică îndepărtată din mine 
s-a întrebat dacă nu cumva sufeream efectele pierderii de 


VP - 277 


sânge. 

— Te voi întreba pentru ultima dată, a zis el și am observat că 
ridicase briciul. După aceea o să-ţi fac faţa confeti. 

M-am uitat spre port și am încercat senzaţia bizară că eram 
conectat cumva cu el, că spiritul îmi părăsea corpul și se dilata 
spre exterior. Am fost vag surprins cât de netemător eram. 
Moartea îi ajunge pe toți în cele din urmă și eu nu nutrisem 
niciodată iluzii despre incapacitatea ei de a mă ajunge și pe 
mine. Faptul că ezitase așa mult s-o facă părea născut mai 
degrabă din dorința de a mă zeflemisi decât din predispoziția 
reală de a aștepta. Moartea obosise de jocul acela și acţionase 
într-un sfârșit pentru a lua ceea ce datorăm toţi. 

Ei bine, am gândit, vino și ia-o. Dă-i drumul, ia ce-ti aparține. 
Sta-ți-ar în gât! 

Am auzit după aceea un sunet ciudat, mai slab decât al unui 
dop de șampanie, dar mai puternic decât fâsâitul unei sticle de 
apă minerală. M-am uitat în jur și am fost surprins să văd o 
ceață fină erupând din capul unui yakuza. Probabil că ar fi 
trebuit să fac ceva în privinţa aceea, totuși părea să aibă prea 
mică legătură cu mine. 

Celălalt yakuza s-a întors să-și privească partenerul, al cărui 
corp luneca spre sol ca un stâlp lichefiat pe neașteptate, și a 
căscat gura, parcă de șoc sau neînțelegere. Insă numai pentru o 
secundă. Fiindcă apoi și capul lui a erupt. 

În ciuda stării cauzate de rănile lui, Belghazi a înţeles ce se 
întâmplase. A putut să proceseze evenimentele și să 
reacționeze cumva. S-a întors și a luat-o la fugă. Însă ceva 
nevăzut l-a doborât. A căzut cu faţa în jos, dar s-a ridicat 
imediat. S-a clătinat pentru un moment, apoi a încercat un pas 
nesigur. Ceva l-a doborât din nou. De data asta nu s-a mai 
ridicat. 

M-am uitat din nou spre port. Indiferent de locul spre care m- 
aș fi îndreptat, eram deja pe jumătate ajuns acolo. Toată 
agitația din jurul meu părea banală, chiar prostească. Aș fi dorit 
să înceteze și să fiu lăsat în pace. 

Am auzit pași ușori în dreapta. Am oftat și am privit într-acolo. 
Era Dox. Intrase prin gaura din gard și înainta cu pușca la umăr 
și cu ţeava orientată în jos. A 

Poate că recuperase cele cinci milioane. In cazul ăsta, ar fi 
fost momentul să înnoade căpeţelele rămase dezlegate. 


VP - 278 


Belghazi. Apoi, presupuneam, eu. Sfârșitul jocului. 

Am întors capul din nou către port și am simţit cum lunec spre 
el, în el. Apa era caldă. Senzaţia nu era deloc neplăcută. 

— Eşti bine? l-am auzit pe Dox întrebând. 

M-am uitat la el. l-am văzut ochii mișcându-se către forma 
căzută a lui Belghazi, cercetând în stânga și în dreapta, după 
care au revenit la dealerul de arme. 

Nu am răspuns. Poate că întrebarea fusese crudă, ţinând 
seama de ce era pe punctul să-mi facă, totuși, cumva, mi s-a 
părut aproape amuzantă. L-am privit și am zâmbit. 

— Asta înseamnă „da”? a întrebat el, ajungând acum în 
dreptul meu. 

A dus arma la ochi. Am auzit un poc slab și am văzut o 
fulgerare în capătul amortizorului. 

M-am uitat spre Belghazi. Era complet nemișcat. Dox îi 
trăsese un ultim glonţ în cap. 

Mă simţeam obosit, extrem de obosit. Pământul de sub mine 
era ud, dar în același timp călduț și, pentru o clipă, am crezut că 
mă aflam iarăși pe malul râului Xe Kong, acolo unde-l ucisesem 
pe tânărul vietcong. Și el zăcuse pe sol saturat cu propriul lui 
sânge, iar în clipa aceea a fost ca și cum aș fi văzut lumea prin 
ochii lui. Ca și cum el m-ar fi strigat de dincolo de timp, de 
dincolo de mormânt. 

Dox se uita acum la mine. l-am citit îngrijorarea pe chip. A 
coborât pușca de la ochi. 

Brusc m-am simţit derutat. 

— Am crezut că eram mort, am încercat să-i explic. 

Propriul meu glas suna bizar, lent și nenatural de scăzut. 

— N-arăţi foarte grozav, dar sunt sigur că nu ești mort. Aș zice 
totuși c-ar fi bine s-o ștergem de-aici. 

— Hmm, am mormăit și am privit pe lângă el spre o formă 
întunecată, care se retrăgea brusc, pâlpâind la marginea 
câmpului meu vizual. 

Doar te-am tachinat, a părut Moartea să rostească peste 
umăr, zâmbind cu un rictus, totuși pe un ton amuzant și cu o 
ciudată afecţiune paternă. A; grijă de tine, ai înțeles? O să ne 
mai jucăm noi și altă dată. 

Dox s-a aplecat și și-a strecurat capul sub braţul meu, apoi s-a 
îndreptat. Am pornit spre gardul din sârmă. 

— Ce-i cu... ce-i cu banii? am întrebat, neînțelegând ce se 


VP - 279 


întâmplase. 

— Mi s-a rupt inima, n-o să te mint, dara trebuit s-abandonez 
marea recompensă financiară și să-ţi vin în ajutor. Am vrut s- 
ajung mai devreme, dar la intrare se-ntâmplau multe și am avut 
o distanţă destul de mare de străbătut. In plus, PSF/1 astea sunt 
grele chiar și pentru musculoșii ca mine. 

— Le-ai dat... drumul printre degete? am întrebat, încercând 
să pricep esenţa. 

L-am simţit ridicând din umeri. 

— Partenere, fac ceva pe bani, dacă amicul meu e-n pericol și 
știu că și tu gândești la fel. 

Nu i-am răspuns. 

— ȘI... ce s-a-ntâmplat în faţa porții? Toyota aia? 

M-am împleticit pentru o clipă, însă braţul lui Dox, care mă 
ținea strâns, m-a ajutat să continui. 

— A fost o chestie pe care n-ar crede-o nimeni dac-aș povesti- 
o, a răspuns el. Nu știu cine-i amicul lui Belghazi - la albul ăla 
mă refer -, da-i un ţintaș dat naibii. A omorât pe unul din 
Toyota, după care, când cei doi arabi care fuseseră în dubă s-au 
ridicat de pe pământ, unde se aruncaseră, i-a ras pe amândoi cu 
foc la gura ţevii. Mi s-au părut oarecum surprinși. După aia mai 
rămăseseră el și celălalt tip din Toyota. Amândoi aveau 
paravane bune și n-am putut aștepta să-i văd în acţiune, fiindcă 
m-am gândit că s-ar putea s-ai nevoie de ajutorul meu. Păcat, 
sigur că da. Dacă i-aș fi putut dobori pe amândoi, geanta aia ne- 
ar aștepta acum cuminte. Deși poate că ne și așteaptă. O să 
vedem imediat. 

— Hilger... el i-a-mpușcat pe toţi? 

— Hilger? A, albul. Da, el a fost. Cred că voia să nu mai 
rămână nimeni în viață care să contrazică povestea pe care 
urma s-o toarne el despre cum a-nceput măcelul ăsta și care a 
fost rolul lui. E un tip plin de resurse și cu mult sânge rece. Ce 
dracu', Kanezaki ar trebui să-l angajeze pentru chestiile pe care 
le facem noi. 

Am ajuns la șosea și ne-am oprit. Am auzit împușcături din 
faţa porţii terminalului, apoi focuri de răspuns din interiorul 
Toyotei. 

— La dracu', a comentat Dox, băieţii ăia încă nu s-au omorât 
unul pe celălalt. Se pare că n-avem baftă. O ștergem de-aici. 

M-a tras repede de-a curmezișul șoselei. Dacă Hilger sau 


VP - 280 


arabul ne-au observat, n-au dat niciun semn în privinţa asta. Ei 
aveau alte griji, mult mai presante. 

In câteva secunde am fost de cealaltă parte a drumului, am 
început să suim și întunericul ne-a învăluit. M-am împleticit 
iarăși, iar de data asta nu mi-am mai putut regăsi echilibrul. 
Pentru o clipă am simţit ca și cum pluteam pe apă, de parcă o 
creatură din adâncuri se ridicase sub mine și mă prinsese pe 
spinarea ei. Mintea mi s-a limpezit și mi-am dat seama că Dox 
mă așezase pe umărul lui enorm și mă căra. 

— Stai, i-am zis. Pune-mă jos. Banii-s acolo dacă-i poţi dobori 
pe-ăia doi. 

— Partenere, îţi pierzi tot sângele, l-am auzit vorbind de sub 
mine fără măcar să-și încetinească ritmul. Nu-ţi face griji în 
privinţa banilor. O să avem și alte ocazii. 

Am plutit iarăși pe ape. Când mi-am recăpătat cunoștința, 
eram la duba pe care o închiriasem. Dox m-a întins în spate și a 
trântit ușa. A ambalat motorul și am pornit. După câteva 
secunde l-am auzit vorbind la telefonul mobil. Avea un ton 
urgent, dar eu pluteam între vis și trezie și n-am putut distinge 
ce spunea. Ceva despre un doctor, poate. 

— Haide, nenică! l-am auzit urlând de undeva din faţa mea și 
mi s-a părut că glasul îi venea de la foarte mare distanţă. Stai cu 
mine, nu te pierde! Kanezaki face rost de un medic și vreau să-ţi 
știu grupa de sânge. 

— AB, mi-am mișcat cu greu buzele. AB negativ. 

— Slavă Domnului și pentru minunile astea mărunte! Poţi 
primi sânge de la oricine! Haide jos! 

o... 

N-am știut de mine mult timp după aceea. Când m-am trezit, 
mă aflam într-un pat dintr-o cameră sărăcăcioasă. Am privit în 
jur. Perdele gri din alt mileniu. Un televizor vechi pe un bufet 
ieftin. O ușă metalică, cu vizor. Era o cameră de hotel. 

Dox stătea într-un scaun lângă pat, cu fața spre ușă, cu 
bărbia în piept și carabina în poală. 

Am dat pătura la o parte și mi-am privit coapsa. Avea un 
bandaj uriaș. La fel ca încheietura mâinii. Ambele mă dureau, iar 
coastele mă dureau încă și mai tare, totuși nimic nu era 
insuportabil. Imi simţeam totuși capul în pâclă și am înţeles că 
cineva îmi dăduse analgezice. 

— Hei, am rostit. 


VP - 281 


Dox a deschis ochii brusc și capul i-a tresărit. 

— Bun așa, mi-a fulgerat el zâmbetul obișnuit. Mă bucur al 
naibii să te revăd, nenică. Să știi că pentru o vreme, m-ai cam 
îngrijorat. 

— Unde dracu' suntem? 

— Într-un motel micuţ de pe insula Lantau. N-am vrut să ne 
deranjeze nimeni cât timp ești în convalescență. 

— Cine m-a bandajat? 

— Unchiul tău Kanezaki a dat niște telefoane și s-a îngrijit de 
toate. A adus urgent un doctor local. El te-a cusut, dar ai pierdut 
mult sânge. Norocul tău că eram aici și ţi-am împrumutat vreun 
litru. Așa că să nu te miri dacă o să-ţi crească scula de două ori 
mai mare decât o ţineai tu minte. 

Am râs fără putere. 

— O să-ncep și să privesc oile cu alţi ochi? 

A rânjit larg. 

— Nu poţi să ai chiar tot norocul de pe lume. Oricum, bucură- 
te fiindcă prin vene îţi curge un litru din Dox. Există oameni care 
ar plăti bani frumoși pentru privilegiul ăsta, iar tu l-ai căpătat 
gratuit. 

Am încuviințat încet. 

— Mulţumesc, am rostit și l-am privit în ochi. 

A clătinat din cap. 

— Cu plăcere. Cum ţi-am zis, ai fost de treabă cu mine în 
Afganistan. Eu nu uit. 

— În cazul ăsta, chibzuiesc că suntem chit. 

Dox și-a arcuit mult sprâncenele. 

— A zis „chibzuiesc”? Dumnezeule, fiule, deja funcţionează! 

o... 

L-am sunat pe Kanezaki în ziua următoare, după ce ne-am 
mutat în alt hotel. L-am pus pe speaker, pe telefonul mobil al lui 
Dox. 

— M-am temut mereu că voi doi o să colaboraţi, a zis el. 

— Cineva, a zâmbit Dox, trebuia să salveze civilizaţia 
Occidentului de forțele întunericului! 

— Să știi că te-ai apropiat de adevăr mai mult decât ai crede, 
a spus Kanezaki. 

— Ce vrei să zici? l-am întrebat. 

— Nu pot vorbi acum, dar mâine vor vui știrile. O să vorbim 
după aceea. 


VP - 282 


— Cele două sute de miare? am întrebat eu. 

— Au fost deja transferate în cont. Felicitări! 

Asta era bine. În graba plecării noastre, Dox și cu mine 
abandonaserăm binoclul și microfonul parabolic, iar eu fusesem 
ușor neliniștit că Kanezaki ar fi putut susține că dovezile 
respective făceau ca acțiunea să pară prea planificată pentru a 
putea fi atribuită simplei trădări interne pe care o discutasem. 

Aparent nu era nicio problemă. Abia așteptam să aflu motivul. 

— Fiindcă veni vorba de cele două sute de miare, a zis Dox, 
m-ai luat de fraier, fiule. Să știi că tariful meu tocmai a crescut. 

— Vezi, exact de asta mă temeam, a spus Kanezaki. Un 
blestemat de sindicat. 

Am izbucnit toţi în râs. 

— Cum s-a descurcat doctorul? a întrebat după aceea 
Kanezaki. 

Îmi reamintea subtil că îmi sărise prompt în ajutor când 
avusesem nevoie de el. 

— Păi a băgat în mine un litru din sângele lui Dox, am zis. 
Ăsta ar trebui să fie temei suficient pentru malpraxis. 

— Viagra Roșie! a croncănit Dox și am râs din nou toți. 

— Urmăriţi știrile, a spus Kanezaki, și-o să vedeţi ce ați făcut. 
Ar trebui să fiţi al naibii de mândri - să știți că nu vă iau peste 
picior. 

(E 

Ştirea a fost difuzată de CNN în seara aceea. O operațiune 
comună a poliției din Hong Kong și CIA oprise un transport de 
rachete cu focoase nucleare în dana de containere a portului 
Kwai Chung. Câţiva teroriști arabi implicați muriseră în schimbul 
de focuri. Un ofiţer CIA, a cărui identitate nu putea fi dezvăluită, 
fusese rănit în decursul operaţiunii. Toate rachetele fuseseră 
recuperate. Nimeni n-a menţionat nimic despre o geantă neagră 
de voiaj în care se aflau cinci milioane de dolari americani. 

Prin urmare Hilger supraviețuise. Poate că reușise să-l 
doboare până la urmă pe ultimul arab. Nu era de mirare că pe 
Kanezaki nu-l iritase abandonarea binoclului și a microfonului 
parabolic. Se părea că prezența lor era justificată de noua 
poveste-paravan. 

În dimineaţa următoare am verificat contul offshore cuvenit. 
Cele două sute de mii de dolari erau acolo, așa cum promisese 
Kanezaki - cincizeci de mii care fuseseră plătite în avans, plus o 


VP - 283 


sută cincizeci de mii transferate cu o zi în urmă. 

Dox îmi dăduse numărul propriului său cont. l-am transferat 
toţi cei două sute de mii de dolari. Era felul meu de a-i spune 
„mulțumesc”. 

L-am sunat pe Kanezaki de la un telefon public. 

— Am văzut știrea, i-am spus. Alt succes eroic pentru 
apărătorii lumii libere. 

El a chicotit. 

— Fii fericit. Povestea oficială îi mulțumește pe toţi - și în mod 
special pe tine. Nimeni de-aici n-o contestă, ba chiar toţi se 
străduiesc cu disperare să se introducă undeva prin ea. Ca 
atare, nimeni nu comentează despre definiţia „naturalului”. 

— Ce sunt rachetele acelea? am întrebat. 

— Se numesc Alazane și sunt rachete sol-sol cu raza de 
acţiune de cincisprezece kilometri. Savanţii sovietici le-au 
proiectat iniţial pentru experimente meteo, dar se pare că 
funcţionează mai bine ca arme de teroare. Versiuni 
convenţionale au fost utilizate de trupele azere în războiul cu 
Armenia pentru disputata enclavă Nagorno-Karabah, dar și de 
separatiștii din Osetia de Sud în încleștările cu trupe georgiene. 

— CNN-ul spunea că rachetele recuperate aveau focoase 
nucleare. 

— Da, acum doi ani am descoperit documente care arată că la 
un moment dat o baterie de Alazane fusese dotată cu focoase 
nucleare, transformând rachetele în „bombe murdare”. Bateria 
nucleară a fost depozitată în Transnistria, o enclavă separatistă, 
care s-a desprins acum doisprezece ani din Moldova. În prezent 
Transnistria nu este recunoscută de niciun guvern, dar, cu 
stocurile ei uriașe de armament din era sovietică, a devenit un 
centru de intermediere pentru piaţa neagră a armelor. 

— Cei doi bărbaţi care vorbeau rusește, am rostit eu gândind 
cu voce tare, erau din Transnistria? 

— Da, junta militară care conduce în prezent Transnistria este 
pro-rusă. Restul enclavei vorbește limba moldovenească, care 
este de fapt limba română. Este complicat. 

— Așa se pare. 

— Oricum, „ţara” Transnistria este condusă de o clică 
măruntă după propriile ei reguli. Mare parte din comerțul 
enclavei este controlat de o singură companie, Șerif, care este 
deţinută de fiul președintelui Transnistriei. Același fiu conduce și 


VP - 284 


Serviciul Vămilor Transnistria, care se ocupă de toate mărfurile 
ce intră și ies din ţară. Expediţiile aeriene se desfășoară prin 
aeroportul Tiraspol, cele rutiere cu camioane spre Ucraina sau 
Moldova, iar cele maritime prin intermediul unei căi ferate care 
leagă capitala de portul Odessa. 

— Sau prin Hong Kong. 

— Nu-i o rută foarte probabilă, dacă ai privi o hartă, însă este 
excepţională dacă te-ai bucura de legăturile locale pe care le-a 
avut Belghazi. El își trăgea pe sfoară agenţii de caz din Divizia 
OA, care-l credeau un dealer „bun” de armament, care-i informa 
despre dealerii „răi”. De fapt el îi informa despre concurenții lui, 
iar între timp cumpăra și vindea orice i-ar fi adus banii cei mai 
mulţi. Probabil că Alazanele n-au fost decât un singur exemplu. 
Cine știe ce a mai manipulat chiar sub nasul Agenţiei. 

— Acum s-a terminat însă. 

— Așa este. Am vorbit serios când am spus că ar trebui să fiţi 
mândri. Cei cărora le-ar fi vândut rachetele astea le-ar fi utilizat 
oriunde ar fi putut. Dacă ar fi fost strecurate în Statele Unite, ar 
fi însemnat o catastrofă. 

— Care era legătura dintre cei doi care au murit la Kwai 
Chung și președintele Transnistriei? am întrebat eu. Și cu fiul 
său? 

— De ce? 

— Uite așa îmi place să mă informez despre cei care ar putea 
dori să mă scoată de pe lista lor cu felicitări de Crăciun. 

A urmat o pauză. 

— Erau nepoţii președintelui. Verișorii fiului. 

Am căzut pe gânduri. 

— Probabil că familia nu-i încântată de pierderea lor, am spus 
eu. Este o simplă presupunere. 

— Ei n-au cum să te asocieze cu cele petrecute la Kwai 
Chung. 

— Și Hilger? 

— Hilger? 

Poate că Kanezaki juca teatru. Sau poate că „Hilger” fusese 
un nume conspirativ, un pseudonim utilizat operaţional, pe care 
el nu-l cunoștea. De fapt nici nu conta. 

— ANSA, am precizat. 

La celălalt capăt al firului s-a lăsat tăcerea; Kanezaki digera 
faptul că eu aflasem identitatea lui ANSA sau cel puţin un 


VP - 285 


pseudonim operaţional. 

— Fără să confirm niciun nume, a vorbit el după aceea, pot 
spune că toate persoanele implicate au motive întemeiate să 
susțină versiunea oficială. Aceasta a fost o operaţiune comună a 
poliţiei din Hong Kong și CIA. 

— S-ar părea că Dox și cu mine am merita niște bonificaţii, 
am spus eu. Te-ai ales cu mai mult decât ai negociat. 

— Nu pot să fac asta, a replicat Kanezaki, dar îmi puteţi cere 
un tarif mai mare pentru jobul următor. Nu cred că se va 
împotrivi cineva. 

— Unde au dispărut banii? 

— Banii pentru rachete? 

— Da. 

— Au fost recuperaţi de la scena evenimentelor. 

— Ce sumă a fost recuperată? 

— În jur de trei milioane. 

Am izbucnit în râs. 

— „În jur de trei milioane”? Nu s-a întrebat nimeni de ce este 
o sumă atât de imprecisă? 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că omul vostru Hilger a șterpelit două 
milioane după ce i-a executat pe cei rămași în viaţă acolo. Era 
însă beznă, iar el se grăbea, așa că n-a putut să numere foarte 
bine bancnotele de o sută de dolari. 

— Nu. De ce însă n-ar fi luat toţi banii? 

— Asta fusese o vânzare. Ar fi părut suspicios, dacă la locul 
vânzării n-ar fi existat bani. Inteligența lui Hilger a prevalat 
asupra lăcomiei. 

A urmat o pauză îndelungată. 

— Dă-mi voie să te întreb ceva, a zis Kanezaki. Crezi că Hilger 
știa ce era în lăzile acelea? 

Am căzut pe gânduri, apoi am zis: 

— Nu cred că le-a cunoscut conținutul dinainte. A părut 
surprins când a auzit cuvântul „rachete”, iar Belghazi i-a spus 
ceva de genul că n-ar trebui să pună întrebări la care nu dorea 
s-audă răspunsul. 

— Da, totuși, să sancţioneze așa ceva... 

— Nu știu adevărul, dar cred că-i posibil ca el să fi decis să 
încerce împiedicarea tranzacţiei, după ce a înțeles despre ce era 
vorba. Ar fi trebuit să fi știut însă dinainte? Și ar fi putut ști, dacă 


VP - 286 


l-ar fi interesat? Ce naiba, bineînțeles că da! Până în clipa când 
circumstanţele au făcut imposibile justificarea și negarea, 
probabil că a fost perfect mulțumit să-și ferească privirea, 
deoarece căpăta „informaţii” atât de bune de la Belghazi. 

După altă pauză prelungă în care mi-a digerat cuvintele, 
Kanezaki a spus: 

— Așa m-am gândit și eu. Oricum, nu pot face mare lucru în 
privinţa banilor pe care i-a luat. Nu de data aceasta. 

Nu-i nimic, mi-am spus. Acum știu cine-i el. l-am văzut fața, 
foarte clar prin binoclul Zeiss. Și mai știu că foloseşte numele 
Hilger, cel putin operational. Poate că Dox și cu mine vom dori 
să purtăm o discuţie cu el, să-i spunem că nu-i frumos să nu 
împartă și cu alții. 

— Ar trebui să te gândești la aranjamentul pe care OA l-a avut 
cu Belghazi, am spus. Mă-ndoiesc c-ar fi vreun unicat. 

— Nu, nu este unicat. 

— Atunci ești manipulat de alți tipi „buni”? 

— Ştii cum stă treaba, cine umblă cu murdărie se murdărește. 
Belghazi n-a fost un caz strălucit, însă asta nu înseamnă că 
ideea în sine ar fi greșită. 

— Și când petreci atâta timp printre oameni murdari, cum 
devii tu însuți? 

— Dacă nu vrei să te murdărești, ţine-te departe de locul de 
joacă. 

Am izbucnit în râs. 

— Te-a manipulat. 

— Bineînţeles. Asta fac tot timpul taberele opuse. Nu 
înseamnă că o afacere nu se mai încheie. Atâta timp cât fiecare 
poate câștiga câte ceva, totul se rezolvă. 

— Incredibil. 

— Nu chiar. Așa funcţionează pur și simplu lumea. Uită-te la 
America. Toate grupurile de interese fac donaţii ambelor partide 
politice, știind că, indiferent cine va câștiga, învingătorul le va fi 
îndatorat. 

Am tăcut, gândindu-mă puţin, apoi am zis: 

— Vreau să faci ceva. 

— Spune. 

— Ai un dosar despre mine. Dosarul menţionează Rio de 
Janeiro. O menţionează pe Naomi Nascimento. 

— Da. 


VP - 287 


— Vreau să dispară referinţele acelea. 

— Pot face asta. 

— Perfect, am zis. Acum o să-ţi spun ceva. lar informația asta 
este însoțită de responsabilitate. De o responsabilitate grea. 

A urmat o pauză, după care s-a auzit: 

— Bine. 

— Ţin la femeia aceea. S-a terminat între noi, dar ţin la ea. Îi 
datorez ceva. Dacă cineva din organizaţia ta, sau prin 
intermediul organizaţiei tale, îi face vreun rău sau încearcă 
măcar s-o urmărească pentru a ajunge la ea și eu aflu despre 
asta, te voi face să plătești. 

— Am înţeles. 

— Bine, am repetat. 

Altă pauză. 

— Sper c-o să mă anunţi când ești gata pentru următorul job, 
a zis Kanezaki. Sunt multe de făcut. 

— Așa-i mereu, am replicat și am închis. 

o... 

Înainte de a pleca din Hong Kong, Dox mi-a spus că nu putea 
să ia banii pe care-i transferasem. Mi-a spus că o înţelegere 
rămâne o înțelegere și că bătusem palma pentru cincizeci la 
sută fiecare. l-am replicat că nu-i puteam da mai puţin de sută 
la sută după ce făcuse pentru mine, după banii la care 
renunţase pentru asta. Nu l-am putut convinge. 

— O s-avem și altă oportunitate, mi-a spus el bătându-mă pe 
umăr cu un aer de uncheș prietenos. Așteaptă și-ai să vezi. 

— Mi s-a părut că ai zis că oportunităţile bat doar o singură 
dată. _ 

— Așa-i. Insă acum n-a fost ocazia noastră, asta-i tot. 

Am aprobat din cap. 

— În regulă. Ai învins. Trimite-mi-i înapoi. 

— Așa o să fac. Zi-mi numărul de cont. 

M-am scărpinat preocupat în cap. 

— Să fiu al naibii dacă mi-l pot aminti. 

— Haide, nu-i cinstit. 

— Dacă mi-l amintesc, o să ţi-l trimit. 

— La dracu', încăpățânat mai ești! 

Am zâmbit larg. 

— Mulţumesc, Dox. Ești un tip de-ncredere. 

A fost rândul lui să-mi surâdă. 


VP - 288 


— O spui doar pentru că-i adevărat. 

Am întins mâna. Mi-a prins-o, apoi m-a tras spre el ca să mă 
strângă în brațe. 

Doamne, am gândit. Dar să fiu al naibii dacă nu l-am 
îmbrățișat strâns. 

o... 

M-am întors în Rio. 

Orașul era cald. Acolo, în sudul ecuatorului, era vară și m-am 
simţit bine să fiu înapoi, să mă plimb pe plaje, să mă bălăcesc în 
ocean, să ascult choro, să beau caipirinha și să trăiesc, pentru 
un timp, din nou ca Yamada. 

Ştiam că acum existau oameni care s-ar fi putut gândi să mă 
caute în Rio. Eu nu sunt însă ușor de găsit, chiar dacă ei ar fi 
știut orașul exact. Și, în mod destul de straniu, când mă 
gândeam la oamenii care-l știau, nu mă simţeam amenințat. 

Bineînţeles, un secret nu mai este un secret odată ce alții știu 
despre el. Mă gândeam că puteam avea încredere în Kanezaki 
că va aranja dosarul așa cum îl instruisem, dar nu poţi niciodată 
să fii sigur. Și chiar dacă ar fi făcut-o, era posibil să existe și alte 
c6pii. Prin escapadele mele cele mai recente, îmi făcusem câţiva 
inamici noi. Dacă ar fi căutat îndeajuns de atent, cine știe ce ar 
fi putut găsi? 

Pentru moment însă mă simțeam foarte bine. Aveam să fiu 
totuși atent, să văd ce puteam afla de la Tatsu și Kanezaki. Să 
mă gândesc ce doream să fac în continuare. 

Încheietura și coapsa s-au vindecat încetișor. Coastele s-au 
vindecat mai greu. Shake-urile proteice și celelalte suplimente 
nu păreau să ajute așa cum ar fi trebuit. Doream să revin la 
antrenamentele mele, la jiu-jitsu din Barra, însă mult timp n-am 
reușit decât plimbări lente în aerul tropical al serii. 

Îndelungatul proces de refacere și recuperare a fost însă 
probabil bun pentru mine. A întărit ceva ce trebuia să accept: 
îmbătrâneam. Existase o vreme când l-aș fi făcut ferfeniţă pe 
unul ca Belghazi înainte ca el să mă fi putut răni în vreun fel. 
Dar acum, deși abilităţile și tacticile mele erau superioare celor 
ale mai tinerei mele întrupări, viteza și rezistenţa erau în regres. 
Dacă aș fi acţionat singur în noaptea aceea în Kwai Chung, așa 
cum obișnuiesc să fac, aș fi murit. 

Am încercat să-mi spun că ar fi fost în regulă, că n-ar fi fost o 
moarte rea și că oricum trebuie să mori de ceva până la urmă. 


VP - 289 


Însă toate astea erau rahaturi. Apropierea morţii fusese un 
memento puternic că doream să fiu încă viu. Nu puteam articula 
motivul exact, totuși nu era vorba doar de vederea apusurilor de 
soare, de muzica de jazz sau de gustul whisky-ului. 

Ce spusese Delilah, atât dispreţuitor, cât și înţelegător, când 
enumerasem lucrurile acelea? Toate sunt însă doar lucruri. 

Și: Dacă trăiești doar pentru tine, moartea este un eveniment 
cu adevărat înfricoșător. 

Plimbările au devenit treptat mai lungi. Am început să le 
suplimentez cu excursii pe bicicletă. Rănile mi s-au închis, dar 
prezenţa lor a continuat să slujească drept amintire paradoxală 
atât a mortalităţii, cât și a continuării vieții. 

Orașul meu de pe malul oceanului era la fel de frumos. Odată 
cu trecerea timpului însă, am observat că Rio nu mă mai relaxa 
așa cum făcuse cândva. De fapt, în mod bizar, m-am trezit 
tânjind după Tokio, după ceva ce deținusem odată acolo, deși la 
momentul respectiv nu-l apreciasem la adevărata sa valoare. 

Brusc reînnoita prezență a capitalei japoneze în gândurile 
mele era stranie, deoarece cât timp locuisem în Tokio nu-l 
considerasem niciodată ca pe un cămin. Straniu, de asemenea, 
pentru că, în ciuda copilăriei petrecute parțial în Tokio și apoi a 
douăzeci și cinci de ani trăiţi acolo ca adult, toate asocierile ce 
apăruseră la revenirea mea o implicau pe Midori. 

Poate că asta avea să însemne întotdeauna căminul pentru 
mine - locul căruia aveam să-i duc dorul când trebuia să mă 
mut. Și dragostea părea tot așa, deoarece femeia pe care o 
iubeam era cea pe care n-o puteam avea. 

După Kwai Chung am înțeles că ceea ce definea Tokio în cea 
mai mare măsură pentru mine era faptul că mă făcuse 
întotdeauna să simt ca și cum acolo ar fi existat ceva ce aș fi 
putut găsi și care m-ar fi împlinit, un răspuns la o întrebare pe 
care n-o puteam preciza. Indiferent ce ar fi fost însă lucrul acela, 
dacă el exista într-adevăr, îmi scăpase întotdeauna, mă 
frustrase. Lua fără să dea nimic. 

Dar acum mi-am dat seama că trăsătura lui evazivă nu 
însemna că ar fi trebuit să încetez să-l mai caut. După Kwai 
Chung, viaţa părea o grațiere, o a doua șansă. Ar fi însemnat o 
irosire să nu obțin nimic din ea. 

Nu eram sigur cât de mult aveam să mai stau în Rio, dar eram 
la fel de nesigur asupra altui loc spre care să mă îndrept. Eram 


VP - 290 


ca un zmeu de jucărie, căruia i s-a retezat brusc sfoara: pentru 
moment, îmbătător de liber, totuși sigur că va pierde vântul care 
îl suise în înalt și se va prăbuși înapoi pe pământ. 

Eu trebuia să regăsesc „sfoara” aceea. Dar nu știam unde s-o 
caut. 

Desigur, ar fi fost Naomi. Uneori m-am gândit s-o vizitez. N- 
am făcut-o însă niciodată. Poate că ea încerca să dea uitării felul 
cum se sfârșise relația noastră. Poate că trecuse deja mai 
departe. Nu voiam să intervin într-o astfel de situaţie. Și mai 
mult ca orice, nu doream ca o asociere cu ea să o rănească, sau 
mai rău de atât. 

Cu toate acestea, existau seri când stăteam în pat și ascultam 
„De Mais Ninguém”, melodia care se cânta în Scenarium când o 
căutasem, sau ascultam altă muzică pe care o punea Naomi în 
apartamentul ei când făceam dragoste acolo, și gândul 
apropierii ei era aproape insuportabil. 

M-am gândit și la Delilah. M-am întrebat cum decurseseră 
evenimentele pentru ea. M-am întrebat câte dintre cele ce-mi 
spusese fuseseră adevărate. Mi-am pus întrebări nebunești de 
felul: „Ce-ar fi fost dacă?” M-am pomenit dorind s-o cred, dorind 
să cred că exista ceva, sau că ar fi putut exista, și am găsit 
reacţia aceasta ca fiind slabă și cumva prostească. 

Da, însă aminteşte-ţi de Dox. El te-a luat prin surprindere. 

Așa făcuse, totuși nu îndeajuns ca să-mi inverseze complet 
viziunea despre natura umană. 

Revenisem în Rio de două luni, când am găsit un mesaj pe 
unul dintre avizierele mele electronice. Mesajul suna astfel: 
„Sunt în vacanţă într-un oraș minunat. În fiecare dimineaţă fac 
baie pe plaja cea mai faimoasă de acolo. Plaja mai veche, cea 
din nord. Mi-ar plăcea să mi te alături”. 

Era avizierul electronic pe care-l folosisem cu Delilah, parola 
Peninsula. Nimeni altcineva nu știa de existenţa lui. 

Am privit mult timp mesajul acela. Apoi, fără să fiu măcar 
conștient că fusese luată o decizie, am început să-mi fac 
bagajul. 

În seara aceea am tras la Copacabana Palace Hotel, cel mai 
măreț din Rio, poziţionat pe plaja cu același nume. Am luat o 
cameră cu vedere spre ocean, la nivelul al cincilea. Adusesem 
un binoclu: nu chiar de calitatea modelului Zeiss pe care-l 
utilizasem la Kwai Chung, dar suficient de bun ca să privesc 


VP - 291 


oceanul. Sau plaja. 

Am dormit prost. Am început să privesc cu binoclul de cum a 
răsărit soarele. Ea a apărut la ora 10. 

Purta un thong bikini închis la culoare, bleumarin foarte 
închis, precum cerul miezului de noapte. Am decis că ar fi fost o 
crimă dacă ar fi purtat orice altceva. 

A înotat douăzeci de minute, apoi s-a întins pe un prosop la 
soare. Părea să fie singură, dar plaja se umplea. Era imposibil să 
fiu absolut cert în privinţa aceea. 

Mi-am spus că ea nu avea niciun motiv să încerce să-mi 
întindă o cursă. Și era adevărat. Interesant însă era faptul că pur 
și simplu nu-mi păsa. Pentru moment, nu-mi păsa nici măcar 
cum Știuse unde, sau aproape unde, să mă găsească. 

Am îmbrăcat un costum de baie și un halat al hotelului și am 
coborât pe plajă. Soarele ardea puternic din înălțimi și am mijit 
ochii înaintea strălucirii reflectate de ocean și de nisip. Mi-am 
întins halatul lângă prosopul femeii și m-am așezat. 

— Este ocupat? am întrebat. 

Delilah a deschis ochii. Erau mai albaștri decât îi văzusem 
vreodată, împrumutând nuanţe ale cerului și apei. 

A zâmbit, s-a sculat în capul oaselor și m-a privit îndelung. 
După aceea a spus: 

— Mi-ai primit mesajul. 

Am încuviinţat din cap. 

— A fost o surpriză. O surpriză plăcută. 

— Vrei să știi cum te-am gasit. 

Era frumoasă. Era pur și simplu... frumoasă. Am spus: 

— Vreau să știu ce-ai mai făcut. 

Nu mi-a răspuns. S-a uitat în ochii mei, s-a aplecat și m-a 
sărutat. Gustul ei, atingerea buzelor, simpla ei prezenţă... totul 
era ca un viS. 

M-am retras și am privit în jur. 

— E-n regulă, a zis ea. Și eu aș proceda la fel, dacă aș fi în 
locul tău. 

Am revenit cu ochii la ea. Era bine să fiu cu cineva care-mi 
înțelegea obiceiurile. Care le împărtășea. 

Delilah mi-a privit braţul și coapsa. Nu mai eram bandajat, iar 
rezultatele acţiunilor lui Belghazi, care se vindecau lent, erau 
clar vizibile. Doctorul care mă cususe fusese probabil mai 
preocupat de închiderea rănilor decât de ulteriorul lor aspect 


VP - 292 


cosmetic. Părea ca și cum fusesem atacat de o mașină de tuns 
gazonul scăpată de sub control. 

— Știu ce ai făcut la Kwai Chung din Hong Kong, a spus ea. 

Am strâns din umeri. 

— Te referi la chestia aia? Am citit că a fost o acţiune a poliţiei 
locale împreună cu CIA. 

Femeia a chicotit. 

— Ştii încotro se îndreptau rachetele alea? 

Am clătinat din cap. 

— Spre grupări finanţate de saudiţi, care le-ar fi utilizat 
împotriva lerusalimului, Tel Avivului și Haifei. Rachetele au o 
rază de acţiune de șaisprezece kilometri, iar Israelul are lăţimea 
de paisprezece kilometri la mijloc. Ar fi putut lovi orice obiectiv. 

— Așadar tu erai pe urma rachetelor? 

Delilah a aprobat din cap. 

— Nu cunoșteam vânzătorul, dar îl urmăream pe Belghazi și, 
după cum știi, îl urmăream foarte îndeaproape. După ce ar fi 
cumpărat rachetele, informaţiile privind expedierea lor ar fi fost 
în laptopul lui. El ţinea totul acolo. Încriptate, bineînţeles, dar 
avem oameni care le-ar fi putut decripta. 

— Și apoi? 

— Am fi urmărit nava despre care aflam că transporta 
rachetele. In mod aproape cert s-ar fi îndreptat spre un port 
saudit, ori spre Dubai. Așa că vaporul ar fi fost atacat de 
comandouri navale în Marea Chinei de Sud, marfa ar fi fost 
verificată și confiscată. 

— Da, am încuviințat eu, prin părţile alea sunt mulți pirați 
maritimi. 

— Și nici toate activităţile „piraterești” nu sunt mediatizate. 
Unele companii de expediţie preferă să treacă sub tăcere 
anumite jafuri. In funcţie de marfa transportată, desigur. 

— Prin urmare, tu așteptai tranzacţia și apoi informaţiile de 
expediere. 

— Da. Dacă Belghazi ar fi păţit ceva înainte de schimbul 
propriu-zis, noi am fi pierdut urma rachetelor. Ar fi apărut alt 
cumpărător. 

Am aprobat, gândindu-mă. 

— Nu cred că Belghazi intenţiona să expedieze rachetele prin 
transportul obișnuit de containere maritime. Din câte am 
înțeles, una dintre ultimele lui acţiuni a fost să le încarce într-o 


VP - 293 


dubă. 

— Așa sugerează și informaţiile pe care le-am putut aduna 
noi. Alazanele erau o marfă neobișnuită pentru toate părțile 
interesate și de aceea urmau să folosească mijloace mai puţin 
uzuale de transport. 

— Și eu am impresia asta. 

— Ceea ce înseamnă că dacă noi ne-am fi respectat planul 
inițial, le-am fi putut pierde urma. Așa ceva ar fi fost dezastruos. 
Să știi că în prezent ai mulți admiratori printre cei cu care 
lucrez. 

Am zâmbit, dar zâmbetul mi s-a părut trist. 

— Am senzaţia că va urma o ofertă pentru un job. 

— Așa este. 

Am râs și mi-am luat ochii de la Delilah. Pentru un minut, 
realmente sperasem. Simpla vedere a unui thong bikini și 
creierul mi se transformase în terci. Era ridicol. 

— Cel puţin nu ești iritată că n-am așteptat semnalul tău, am 
spus. 

— Nu sunt, am auzit-o rostind. Dar nimic din toate astea nu 
constituie motivul real pentru care mă aflu aici. 

Nu mă convingea cu așa ceva. 

— Serios? am replicat. 

— Sunt într-o vacanţă de durată, echivalentul unei 
decompresiuni lungi - metoda standard după ce am fost mult 
timp sub acoperire și în pericol de a fi descoperită. Organizația 
mea este generoasă în privinţa asta și în același timp practică. 
Ei înţeleg stresul implicat. 

Părea deprimant de similar unei reclame de vânzare. 

— Sunt convins. 

— De obicei, după ce termin o misiune îmi fac niţel de cap. 
Călătoresc, mă-ncurc cu vreun tânăr arătos și încerc în general 
să-mi şterg amintirile recente cu mult vin și multă pasiune. 
Nimeni nu știe unde mă duc și nimeni nu-ntreabă. Mă întorc 
când mă simt pregătită. 

— Dar de data asta? 

— Dar de data asta m-am gândit să petrec o vreme cu un 
bărbat pe care l-am cunoscut. Dacă și el este interesat. 

Am privit oceanul. Briza încrețea coame albe pe apă. Valurile 
scânteiau sub soare. 

— Spune-mi cum m-ai găsit, am zis după ce așteptasem 


VP - 294 


destul. 

— După Kwai Chung, găsirea ta a fost considerată prioritară. 
Am adunat rapid multe informaţii. Cu cât am aflat mai multe 
despre tine, cu atât am putut găsi mai multe. Și am reușit să 
accesăm înregistrările din ultimul an din arhiva Vămii Hong 
Kong. Oameni inteligenţi au făcut presupuneri, tehnicienii au 
introdus datele în supercomputere și așa am aflat că erai în 
America de Sud. După aceea însă nicio urmă. 

— Totuși... 

— Ai uitat că eu te cunosc. Am petrecut ceva timp împreună. 
La Oparium Cafe din Macao, ai comandat caipirinha. 

Am strâns din umeri. 

— Este populară în toată lumea. 

— Când ai comandat, ai spus „por favor”. 

— Nu. 

Delilah a încuviinţat din cap. 

— Chelneriţa era etnică portugheză, așa că la momentul 
respectiv am crezut că foloseai pur și simplu o expresie banală 
din limbă. Apoi însă, când tehnicienii au descoperit că te aflai în 
America de Sud, am început să mă gândesc la ce ai comandat, 
la felul cum ai comandat, la accentul tău, la comunitatea 
japoneză din Brazilia... 

— Asta-i problema când ești multilingv, am zis. Uiţi naibii ce 
limbă vorbești! 

Ea a râs. 

— Mie-mi spui? Îţi poţi imagina ce-ar fi zis Belghazi dacă l-aș fi 
întâmpinat cu „Shalom? 

Acum am râs amândoi. 

— Oricum, a urmat femeia, Rio mi s-a părut orașul cuvenit. Pe 
de o parte din cauza spuselor tale despre retragerea într-un loc 
însorit și cu plaje. Dar pe de altă parte, fiindcă... mi s-a părut 
cuvenit. Am decis să fac o încercare. São Paulo ar fi fost a doua 
mea opţiune. Totuși caipirinha n-ar fi avut un gust atât de bun 
acolo, așa-i? 

— Vrei să bei una chiar acum? 

Delilah a zâmbit. 

— Este zece dimineaţa. 

Am strâns din umeri. 

— Am o cameră în Copacabana Palace, chiar înapoia noastră. 
Ne-am putea trece niţel timpul acolo. 


VP - 295 


Zâmbetul ei s-a lățit. 

— Sună interesant. 

Poate că totul făcea parte dintr-un plan mai vast, rotițe care 
se-nvârteau înăuntrul altor rotițe. Poate că aceasta era oferta de 
job, iar Delilah reprezenta bonificaţia la semnătură. 

M-am gândit că nu voi ști niciodată adevărul. Motivele ei, am 
înţeles, aveau să rămână un mister, iar timpul pe care l-aș fi 
putut împărţi cu ea avea să rămână un miraj, un caleidoscop 
animat de motorul propriilor mele speranţe prostești, o iluzie 
atrăgătoare, o proiecţie. 

Pe de altă parte, ea mă avertizase despre bărbatul care mă 
așteptase în camera mea din Macao. Acela era singurul lucrul 
care refuza să-și găsească locul, detaliul revelatoriu. 

Pentru că, bazându-mă pe ce aflasem între timp, tot nu 
puteam întrevedea niciun avantaj operaţional pe care Delilah l- 
ar fi putut câștiga din avertismentul acela. lar dacă imperativele 
operaţionale n-o putuseră explica, atunci trebuia să fie altceva. 

Privind-o acolo, pe nisip, am înțeles că o evaluasem 
unidimensional, poate în  reflecţia  subconștientă și 
nemăgulitoare a felului cum mă vedeam pe mine însumi. Ea 
refuzase să răspundă atunci, când o întrebasem de ce mă 
avertizase. Poate că n-o știuse nici chiar ea însăși. Însă acum am 
gândit că știam. Era dorinţa, în toiul unei afaceri oribile, plină de 
înșelăciuni, omoruri și regrete, de a nu mai fi responsabilă 
pentru încă o moarte. Dorinţa de a ispăși păcatele măcelurilor 
îndreptăţite prin salvarea unei singure vieţi. 

Asta puteam înţelege. Ba chiar o puteam spera. Era o 
rămurică destul de subţire pe care să încercăm să clădim 
încredere, totuși era ceva. 

Era un început. 

M-am uitat la ea și am întrebat: 

— Cât timp rămâi în Rio? 

Delilah a zâmbit. 

— Sper că ceva mai mult. 

Am întins mâna. Ea mi-a prins-o și ne-am ridicat în picioare. 
După aceea am pornit spre hotel. 


VP - 296 


Nota autorului 


Locurile din Hong Kong, Macao, Rio, Tokio și Virginia care apar 
în cartea aceasta sunt descrise, ca întotdeauna, așa cum le-am 
văzut eu. Istoria Transnistriei și a rachetelor Alazane este 
adevărată. 


VP - 297 


Sfaturi pentru securitatea personală 
(din partea asasinului John Rain) 


Atractivitatea seriei mele de romane despre asasinul 
jumătate-american, jumătate-japonez John Rain pare să fie 
parțial determinată de tacticile lui realiste. Este adevărat că 
Rain, ca și autorul său, are centura neagră în judo și este 
veteran al multor cursuri de instruire guvernamentale în 
utilizarea armelor de foc și a altor tactici defensive, totuși 
acestea au relativ puţin de-a face cu longevitatea sa. Mai 
degrabă cunoștințele lui experte și cheia supraviețuirii sale 
rezidă în abilitatea de a gândi ca adversarul. 

Bun, acum pregătiţi-vă markerul, fiindcă: 

Toată protectia personală eficientă, toată securitatea 
eficientă, toată adevărata autoapărare, se bazează pe 
capacitatea și acceptul de a gândi ca adversarul. 

Scriu articolul acesta pe laptopul meu, într-o cafenea 
aglomerată unde-mi place să lucrez. In jurul meu sunt mai multe 
persoane angrenate în activități similare. Mă gândesc: Dacă as 
dori să fur un laptop, acesta ar fi un loc destul de bun unde să 
operez. Intru, comand cafea și brioșe, mă asez și aştept. In cele 
din urmă unul dintre utilizatorii aceștia de laptopuri se va ridica 
pentru o excursie rapidă la toaletă, gândina: „O să lipsesc doar 
un minut, ce naiba”. El nu știe că un minut este tot ce-mi 
trebuie ca să mă ridic și să plec cu PowerBook-ul lui în valoare 
de trei mii de dolari. (Observaţi că infractorii obișnuiesc să 
gândească precum victimele lor. De aceea trebuie să-i trataţi cu 
același respect.) 

Bun. Am determinat unde intenționează adversarul să-și 
înfăptuiască infracţiunea (în cafeneaua aceasta) și știu de 
asemenea cum va proceda el (va înhăţa laptopul și va dispărea). 
Pentru securitate dispun de următoarele opțiuni: 


1. Să evit complet cafeneaua (să evit locul unde va 
avea loc infracţiunea). 

2. Să sper să-l prind pe hoţ în flagrant delict, să-l 
urmăresc, să-l abordez violent. 

3. Să-mi asigur laptopul de scaun cu un cablu de 
securitate Kensington în valoare de douăzeci de dolari 
(în felul acesta, evit modul de înfăptuire a infracţiunii - 


VP - 298 


este greu să folosești pe furiș un clește de tăiat cabluri 
într-o cafenea, ori să pleci cu un laptop de care atârnă 
un scaun). 


Dintre aceste trei opţiuni, cea din urmă mi se pare cea mai 
logică. Prima este prea costisitoare - îmi place cafeneaua asta și 
lucrez mult timp aici. A doua este de asemenea prea 
costisitoare și în același timp prea nesigură. De ce să te lupti, 
când poţi evita lupta din capul locului? Nu uitaţi că vorbim 
despre autoapărare, despre autoprotecție. Nu despre bătăi, nu 
despre melodramă. Cât despre a treia opţiune, da, este 
adevărat că măsurile acestea nu vor face delictele imposibile, 
dar ce măsuri sunt capabile de așa ceva? Ideea este de a face 
delictul suficient de greu de înfăptuit, pentru ca infractorul să 
opteze să-și desfășoare activitatea altundeva. Desigur, dacă 
douăzeci și șapte de ninja și-ar dedica viaţa furării laptopului dv. 
și vor izbuti să vă urmărească până la cafenea, probabil că vor 
reuși să-l fure cât timp sunteţi la toaletă, chiar dacă l-aţi 
asigurat de un scaun. Este însă mai probabil ca adversarul să fie 
mulțumit să fure orice laptop. Dacă laptopul dv. este ținta mai 
dificil de atins, îl veţi încuraja să fure alt laptop. 

Și astfel ajungem la un punct neplăcut, dar vital de adevărat: 

Dacă faceți jogging împreună cu un prieten prin pădure și 
sunteți urmăriți de un urs, nu trebuie să fugiți mai repede ca 
ursul. Trebuie să fugiți doar mai repede ca prietenul av. 

Cu excepţia nivelului protecției unor persoane de foarte înaltă 
valoare (președinți, oameni de afaceri de profil înalt, 
ambasadori și alți demnitari), nu încercaţi să fugiţi mai repede 
ca ursul. Incercaţi să fugiţi doar mai repede ca prietenul dv. 

Să combinăm acum aceste două concepte - gândirea ca 
adversarul și fuga mai repede ca prietenul - într-un exemplu din 
domeniul securităţii locuinţei. Și să-i adăugăm și un element 
esenţial: faptul că securitatea de calitate este alcătuită din 
niveluri consecutive. 

Dacă doriţi să jefuiţi o casă, ce aţi intenţiona să luați? Și ce aţi 
dori să evitați? 

In general, obiectivele de nivel înalt ar fi să luaţi bani cash și 
bunuri, și să plecaţi (pătrunderea prin efracţie în vederea 
comiterii unui delict împotriva ocupanților casei reprezintă un 
subiect distinct, dar care este abordat, ca întregul subiect al 


VP - 299 


autoprotecţiei, prin referirea la aceleași principii). Veţi începe 
prin a examina mai multe locuințe. Vă reamintesc, nu încercați 
să jefuiţi o adresă anume, ci pur și simplu oricare casă. Ce casă 
are ferestrele întunecate? Ce casă se află departe de stradă și 
de vecini? Există mașini pe aleea de acces din stradă? Se văd 
lumini și se aud zgomote din interiorul ei? Se văd semne ale 
unui sistem de alarmă? Latră un câine? 

După ce aţi gândit ca un spărgător, sunteţi pregătit să 
implementaţi nivelul exterior al securităţii locuinţei. Printr-o 
combinaţie de instalare de lumini acţionate de senzori de 
mișcare, de tundere a gardului viu astfel încât să evite 
posibilităţi de ascundere, de amplasare de semne care să 
anunţe existenţa unui sistem de alarme, de cumpărare a unui 
câine, de ţinerea uneia sau mai multor mașini pe aleea de acces 
din stradă, de lăsare aprinsă a luminilor cuvenite și a 
televizorului, de asigurare că pe alee sau pe verandă nu sunt 
lăsate ziare sau corespondenţă când sunteți plecaţi, îl ajutaţi pe 
spărgător să decidă imediat în decursul fazei lui de „evaluare” 
sau „Supraveghere” că ar trebui să jefuiască locuinţa altcuiva. 

Dacă nu este imediat convins de nivelul exterior, spărgătorul 
va întâlni alte descurajări în nivelul imediat următor. El privește 
casa mai de aproape și vede că aveţi zăvoare multiple la toate 
ușile și că avertizările n-au fost o simplă cacealma - la ferestre 
există într-adevăr alarme. Dacă încearcă să decupeze canatul 
ușii, descoperă că este ranforsat. Dacă încearcă să spargă o 
fereastră, descoperă că sticla este incasabilă. Hopa - este 
momentul să meargă altundeva, într-un loc unde este mai ușor. 

Să zicem însă că avem de-a face cu un spărgător idiot, care 
încearcă oricum să intre în casă. Al doilea nivel de securitate 
descris mai sus, care n-a izbutit să-l descurajeze, îl va întârzia. 
Are nevoie de mult timp pentru a pătrunde înăuntru. Produce 
zgomote. La un moment dat, timpul și zgomotele s-ar putea 
combina pentru a-l convinge să abandoneze (am revenit la 
descurajare). Dacă insistă totuși să continue, zgomotele v-au 
alertat și aţi câștigat timp pentru a implementa alte niveluri 
interioare de securitate: accesarea unei arme de foc, apelarea 
poliţiei, retragerea într-o încăpere sigură și, mai mult ca orice, 
pregătirea mintală și emoţională pentru pericol și posibilă 
violenţă. 

Alt exemplu: protecția personală împotriva unei tentative de 


VP - 300 


răpire în străinătate. Ca în toate celelalte cazuri, forma aceasta 
de protecţie începe prin a gândi ca răpitorul. Obiectivul dv. este 
de a răpi un străin. Nu un Jim Smith anume; ţintele de valoare 
înaltă constituie o problemă separată (deși, din nou, se supun 
acelorași principii). Absolut orice străin, poate, haide să zicem, 
un american. Perfect, ce v-ar trebui pentru a vă îndeplini planul? 

In primul rând, trebuie să alegeţi o ţintă. Partea asta este 
ușoară - orice străin este la fel de bun. După aceea va trebui să- 
i evaluaţi vulnerabilitatea. Unde-l veţi putea răpi și când? Pentru 
a răspunde la aceste întrebări, va trebui să urmăriţi ţinta. Dacă 
individul este punctual, un om al rutinelor, dacă îi place să 
meargă pe același traseu la serviciu la aceleași ore din zi, atunci 
începeţi să vă simţiţi încurajat. 

Dar ce se întâmplă dacă, în decursul etapei de evaluare, 
vedeţi că ţinta merge la automobilul său și-l verifică atent 
împotriva oricăror dispozitive explozive improvizate? Vă veţi 
gândi imediat: Țintă dificilă. Conștientă de probleme de 
securitate. Prea greu - răpește pe altcineva. În calitate de ţintă 
potenţială, etalarea conștientizării securităţii devine nivelul 
exterior al securității dv. 

Să presupunem însă că așa-zisul răpitor dorește să mai 
evalueze puţin situaţia. In continuare el află că nu mergeţi 
niciodată pe același traseu spre serviciu. Nu veniţi și nu plecați 
niciodată la aceleași ore. El nu poate preciza unde și când. Cum 
mai poate plănui acum o răpire? 

Observati că, punându-vă în pielea adversarului, aţi identificat 
un șablon de comportament în care el trebuie să se angajeze 
înainte de a-și înfăptui delictul: supravegherea. Înainte de a fi 
răpit, veţi fi evaluat. Evaluarea atrage după sine supraveghere. 
Acum știți ce comportament pre-incident să căutaţi. Dacă aţi 
încerca să vă urmăriţi, cum aţi proceda? Asta trebuie să căutați. 

Poate că așa-zisul răpitor va descoperi puncte de strangulare 
- un anumit pod, de exemplu - prin care trebuie să treceţi zilnic 
în drum spre serviciu. Acela ar fi un loc bun în care să încerce să 
vă întindă o ambuscadă. Dar, pentru că și dv. știți asta, veți fi 
mai alert când vă veţi apropia de „punctele de strangulare” 
potenţiale. lar când el vă observă comportamentul într-un 
„punct de strangulare”, înțelege din nou că vă conștientizaţi 
securitatea și, așadar, sunteți o ţintă dificilă. O dată în plus, 
descurajare. Dacă răpitorul este pripit și acţionează oricum în 


VP - 301 


acest punct, aveţi timp să recurgeţi la posibilele niveluri 
interioare ale securităţii dv. - vehicule blindate și zăvorâte, 
tactici de șofat defensive, prezenţa unui bodyguard, accesul la o 
armă de foc, o dată în plus, pregătirea mintală și emoţională 
pentru pericol și posibilă violenţă. 

Alte exemple: Dacă aveţi nevoie urgentă de bani lichizi, unde 
ați căuta să jefuiţi pe cineva? Poate pe drumul de întoarcere de 
la un bancomat? Dacă da, ce fel de bancomat aţi alege? Unde 
aţi aștepta? Dar dacă aţi vrea să furaţi un automobil? 
Presupunând că nu sunteţi un profesionist care poate sparge 
încuietorile și porni motorul cu două sârme, unde v-aţi duce? 
Poate în faţa unui magazin de închirieri video sau a altui loc 
unde oamenii lasă cheia în contact pentru că „vor lipsi doar un 
minut”. Înarmat astfel cu o mai bună înţelegere a ţelurilor și 
tacticilor infractorului, cum ar trebui să vă comportaţi pentru a 
vă proteja cât mai bine? 

Un element comun pe care l-aţi putea vedea în toate acestea 
este nevoia vitală pentru atenţie, pentru conştientizarea 
situaţională. Înțelegerea locurilor de unde este probabil să 
sosească amenințările și felul cum este probabil să se 
materializeze ele vă va ajuta să vă acordaţi corespunzător 
atenția. Dacă nu sunteţi alert față de o ameninţare, este 
aproape cert că nu vă veți putea apăra împotriva ei când se va 
materializa. 

Observaţi că până acum discuţia a fost lipsită de orice 
menționare a artelor marțiale. Asta pentru că artele marţiale, 
autoapărarea, bătăile și luptele, deși sunt subiecte asociate, nu 
înseamnă același lucru. Relaţiile și deosebirile între aceste 
subiecte depășesc domeniul articolului de faţă; pentru mai 
multe detalii, consultaţi sugestiile pentru lecturi suplimentare de 
mai jos, mai ales http://www.nononsenseselfdefense.com. 

Deocamdată, ajunge să spun că artele marţiale pot fi 
considerate un nivel interior de autoapărare. Dacă sunteţi nevoit 
să recurgeți la procedee din artele marţiale, atunci este aproape 
cert că un nivel exterior al securităţii v-a fost perforat și că vă 
aflaţi într-o poziţie mai rea decât dacă aţi fi fost în cazul în care 
nivelurile exterioare ar fi rezistat. 

să mă exprim altfel: 

Gândirea ca adversarul, privirea cu seriozitate a amenințărilor 
și nerespingerea existenței lor, și menținerea conștientizării 


VP - 302 


situationale corespunzătoare sunt infinit mai eficiente din 
punctul de vedere al costurilor pentru autoapărare decât este 
instruirea în arte marțiale. 

Menţionez că am practicat arte marțiale de un fel sau altul 
încă din adolescenţă și le iubesc din multe motive. Nu contest și 
nu discut valoarea lor, ci mai degrabă subliniez valoarea 
raportului lor cost-eficiență în atingerea unui obiectiv dat; în 
cazul de faţă, protecția personală eficientă. Indiferent care i-ar fi 
abilităţile în arte marţiale, individul care recunoaște din timp o 
ambuscadă, și o poate astfel evita, are șanse mult mai mari de 
a-i supraviețui decât individul care intră în ambuscadă și după 
aceea trebuie să se lupte ca să scape de acolo. 

John Rain și autorul lui sunt îndatoraţi pentru mare parte din 
consideraţiile din acest articol înţelepciunii și experienței lui 
Marc MacYoung și site-ului 
http://www.nononsenseselfdefense.com. 

Subiectul acesta este mult mai vast, iar articolul de față nu 
este decât un început. Dacă doriţi să aflați mai multe, vă 
sugerez: The Gift of Fear de Gavin DeBecker, 
http://www.gdbinc.com/home.cfm; Cheap Shots, Ambushes, and 
Other Lessons de Marc MacYoung, 
http://www.nononsenseselfdefense.com; A Bouncer's Guide to 
Barroom Brawling de Peyton Quinn. 

Dacă vă interesează să pătrundeţi mai adânc în mecanica și 
psihologia violenţei, vă sugerez: benzile audio și cursurile lui 
Tony Blauer, http://mww.tonyblauer.com; Hard Won Wisdom 
from the School of Hard Knocks de Alain Burrese, disponibilă 
prin http://www.burrese.com; cărțile și materialele video ale lui 
Loren Christensen, disponibile prin http://mww.Iwcbooks.com; 
cărţile și materialele video ale lui Marc MacYoung, disponibile 
prin http://wmww.nononsenseselfdefense.com; Real Fighting de 
Peyton Quinn http://www.armcat.com. 

Dacă doriţi să depășiți autoapărarea și să pătrunderi în 
domeniul lupelor și uciderilor, vă sugerez: On Killing and On 
Combat de Dave Grossman, http://www.killology.com. 


VP - 303 


virtual-project.eu 


VP - 304