Barry Eisler — [John Rain] 08 Prima misiune in Tokio

PP A rru AH ei "Po 


q 
a i 
rs 
T 
O 
ba 
=i 
TO 
= 
E=] 
mi 
= 


John Rain #8 


BRINA MISIUNE ; 


BARRY EISLER 


Seria: John Rain #8 


PRIMA MISIUNE 
IN TOKIO 


Original: Graveyard of Memories: John Rain #8 (2014) 


Traducere din limba engleză: 
MIHAI-DAN PAVELESCU 


îs 


EN 


virtual-project.eu 


VP - 


Viața poate fi înțeleasă doar privind înapoi, 
dar trebuie trăită privind înainte. 


Kierkegaard 


VP-3 


Capitolul 1 


Dacă există o lecţie pe care am învăţat-o de timpuriu în 
deceniile petrecute în activitatea mea este că cea mai 
importantă dintre trăsăturile ce deosebesc o ţintă dificilă de 
restul oamenilor este stăpânirea de sine. Da, trebuie să fii în 
stare să gândești ca oponentul tău, ceea ce-ţi va îngădui să 
detectezi ambuscada. Și da, trebuie să fii în stare să întreprinzi 
acţiuni imediate și violente în cazul în care - hopa! - capacitatea 
ta de a detecta ambuscada dă greș. Și da, sentimentele 
reprezintă o slăbiciune. Însă fundamental pentru tot restul este 
stăpânirea de sine. Pentru că dacă nu-ți controlezi propria 
persoană, atunci o va controla altcineva, cel mai probabil un 
inamic, iar în domeniul meu de activitate un inamic nu este 
cineva care dorește promovarea la care râvnești tu, sau care 
vrea să-ți ocupe biroul din colț, sau care vrea să te învingă pe 
terenul de tenis sau pe parcursul de golf, ori să se etaleze cu un 
automobil mai bun în faţa casei sale. În activitatea mea, un 
inamic este cineva decis să-ţi pună capăt vieţii și care dispune 
probabil de mijloacele necesare pentru a trece la fapte. 

Mai există însă și o altă lecţie, a cărei învăţare a durat mai 
mult și care, în cele din urmă, este mai importantă. Trebuie să 
accepţi ce ai făcut. Nu uciderile în sine. Dacă nu le-ai fi putut 
comite, atunci nici n-ai fi putut activa în domeniul ăsta. Nu ai fi 
fost capabil. Nu, eu mă refer la consecinţele uciderilor - pentru 
conștiința ta, pentru relaţiile tale, pentru viitorul tău, pentru 
viața ta. Dacă ai fi știut de la bun început ceea ce ai înțeles abia 
la sfârșit, ai fi făcut oare aceleași alegeri, ţi-ai fi asumat același 
riscuri, ai fi acceptat aceleași sacrificii? Nu. Nimeni n-ar fi făcut- 
o. Nu poţi aprecia greutatea poverii aceleia decât după ce ţi-ai 
asumat-o. Nu poţi înțelege ce înseamnă cu adevărat. 

Dar în 1972, în Tokio, eu n-am știut nimic din toate astea. Mă 
bazam pe intuiție, pe instincte și pe reflexele tinereții. 
Adevăratele abilităţi dure pe care să le folosesc împotriva 
țintelor au sosit mai târziu. lar dobândirea lor aproape că m-a 
omorât. 

Pe atunci eram curier CIA și făceam parte dintr-un program de 


VP -4 


tipul „cash pentru contracte”, care a fost demascat în 1975. 
Căutaţi pe Google „scandalurile de mită Lockheed" și puteţi afla 
totul despre el. De fapt, nu chiar totu/. Ar fi răsuflat mult mai 
multe, dacă eu n-aș fi făcut parte din echipa de curățenie. Nu 
trebuie să uitaţi că istoria pe care v-o prezintă cei aflaţi la 
putere exclude întotdeauna ce au reușit ei să îngroape. Sau pe 
cine au reușit să îngroape. 

Ofiţerul meu de caz se numea Sean McGraw și era un veteran 
arțăgos al Războiului din Coreea și al operaţiunilor din Asia. 
„Creştinii în Acţiune”, porecla CIA, aveau pe statul lor de plată 
câţiva politicieni japonezi, după cum îmi spusese o cunoștință 
din armată când mi-a dat numărul de telefon al lui McGraw, și 
aceștia aveau nevoie de cineva cu figură de asiatic și abilități de 
vorbire a japonezei, care să se ocupe de transferurile de cash. 
Eu tocmai revenisem în SUA din Vietnam, după ce părăsisem 
armata în dizgrație, a cărei origine am fost în stare s-o înţeleg 
abia după niște ani. Mama mea, jumătatea americană a 
părinţilor mei, tocmai murise, nu aveam fraţi sau surori, iar 
America mi se părea un cămin într-o măsură chiar mai mică 
decât la opt ani, când mama mă adusese aici după ce tatăl îmi 
fusese omorât în luptele de stradă care răvășiseră Tokio în vara 
anului 1960. Nici despre Japonia nu puteam spune că o simţeam 
ca pe un cămin, dar ce alte perspective aveam? Indiferent dacă 
era vorba despre soartă, circumstanţe sau pur și simplu ghinion, 
o asociere cu lumea secretă reprezenta calea mea de minimă 
rezistență. 

Aspectele practice ale operaţiunii erau destul de simple. O 
dată pe săptămână, sau cam așa, urma să iau de la McGraw o 
geantă ieftină de umăr. Uneori predarea se făcea într-un tren, 
alteori la o tarabă stradală tachigui - la care mâncai stând în 
picioare -, alteori, iar simbolismul respectiv nu i-a scăpat nici 
chiar personalităţii mele mai tinere, într-o toaletă publică. După 
aceea schimbam geanta plină pe care o duceam cu alta 
identică, dar goală, adusă de un curier din cealaltă tabără, un 
japonez de vârstă mijlocie, grăsuț și neobișnuit de vorbăreţ, pe 
nume Miyamoto, care se dădea în vânt după cravatele cu 
motive florale, exagerat de late și ţipătoare, chiar și după 
tragicele standarde vestimentare ale epocii. Doi intermediari, 
așadar, protecție suficientă pentru actorii principali. La început 
n-am știut bine nici măcar care erau aceștia. Eram vag curios - 


VP-5 


la urma urmelor, abia împlinisem douăzeci de ani și încă nu 
înțelegeam că un corolar al expresiei „cunoașterea înseamnă 
putere” este „cunoașterea poate fi periculoasă” -, dar nu 
dispuneam de nicio modalitate reală prin care să aflu. Mă 
uitasem de destule ori în geantă ca să știu că întotdeauna 
conţinea cincizeci de mii de dolari cash. Totuși alegerea valutei 
nu oferea niciun indiciu cu privire la proveniența banilor sau a 
destinaţiei lor. Yenul era jalnic de slab, euro abia fusese 
conceput la Bruxelles și era încă departe de născare și, cu toate 
că Nixon anulase convertibilitatea dolarului în aur, verzișorii 
continuau să fie moneda forte mondială, acceptată fără întrebări 
de la New York până la Riad și Tombouctou. 

Eram naiv, totuși nu eram prost. Ştiam că oricine avea brațe 
și picioare funcţionale putea fi curier. Așa că înțelegeam că nu 
eram plătit doar pentru a transporta și a înmâna o geantă. Eram 
plătit pentru ca, la o adică, să joc rolul de țap ispăşitor, dacă s-ar 
fi ajuns la așa ceva. Pentru mine, șmecheria era să mă asigur că 
nu se va ajunge. Și exact acolo am dat-o în bară. 

Tocmai terminasem schimbul cu Miyamoto în parcul Ueno, 
aflat în Shitamachi, în vechiul Tokio, rămășițele robuste ale 
orașului ce supraviețuiseră atât marelui cutremur din Kant6 în 
1923, cât și bombelor incendiare americane care i-au urmat 
după mai bine de douăzeci de ani. Chiar și pe atunci orașul era 
imens - populația era de peste unsprezece milioane seara, la 
care se adăugau alte două milioane ce umpleau străzile, 
trenurile și clădirile de birouri în timpul zilei, păduri de neoane 
pâlpâitoare în districtele de divertisment Ikebukuro, Shibuya și 
Shinjuku, autostrăzi supraterane murdare de funingine pe multe 
niveluri ce disecau cartiere și adumbreau trotuare; peste tot, o 
cacofonie de motoare de camioane, comerț și activităţi de 
construcţii. Războiul, aflat doar la o generație distanţă, continua 
să se agațe de conștiința ţării ca un coșmar din care cetățenii 
săi se treziseră abia recent, iar energia orașului nu era 
concentrată atât de mult spre atingerea prosperității, cât mai 
degrabă spre îndepărtarea rapidă de ororile și pierderile din 
trecutul recent și dobândirea speranţei și a progresului prezent. 

Hoinăream printre tarabele stradale înșiruite pe Ameyoko, 
prescurtarea de la Ameya-Yokoch6, „Aleea Acadelelor”, numită 
așa deoarece primele prăvălii din zonă fuseseră ameya, adică 
bombonerii. Faptul că porecla continuase să funcţioneze pentru 


VP-6 


„Aleea Americană” după război, când artera devenise o piaţă 
neagră importantă pentru bunuri americane, era o simplă 
întâmplare. În tot cazul, tarabele ei, cele mai multe înghesuite 
între clădiri înguste pe o parte și matahala monstruoasă a liniilor 
feroviare supraterane JR pe partea opusă, ofereau de toate, de 
la mirodenii, alimente deshidratate și pește proaspăt, la 
îmbrăcăminte, articole de bricolaj și bunuri sportive, și până la 
tot felul de aparate electronice - majoritatea ieftine, atrăgând 
mulțimi de oameni de dimineaţa până seara. 

Era o după-amiază tipică de vară în Tokio, ceea ce însemna 
apăsător de fierbinte, umedă și poluată, iar aerul era încărcat cu 
aromele de yakitori! și takoyaki? și alte delicatese stradale de pe 
Ameyoko. Vânzătorii își ţineau palmele de o parte și de cealaltă 
a gurii și strigau - Hai dozo! Hai, irasshai! - de pe ambele 
trotuare, peste zgomotele traficului de camioane din vecinătate 
și ale  ocazionalelor garnituri feroviare, gesticulând spre 
cumpărătorii care erau purtaţi de fluxul pietonal lent, înmânând 
mostre, ademenind clienţii din șuvoiul neîntrerupt și în continuă 
alunecare. Am cumpărat un pahar cu suc de pepene cu gheaţă 
de la un oyaji cu ochi urduroși, care părea să-și aibă taraba cu 
fructe din vremea când orașul se numise Edo. Tăcut și cu un 
surâs știrb, mi-a luat cei zece yeni și eu mi-am reluat colindatul, 
sorbind recunoscător, cu transpiraţia prelingându-mi-se pe 
spinare, sub apăsarea ușoară a genţii goale pe care o luasem de 
la Miyamoto. Prelatele cu rol de copertine, întinse la întâmplare 
de o parte și de cealaltă a străzii, păreau mai degrabă să 
amplifice decât să diminueze arșița după-amiezii. 

În ziua aceea nu aveam niciun scop anume dea mă găsi aici; 
după întâlnirea cu Miyamoto, pornisem pur și simplu la 
întâmplare pe jos și pierdeam vremea înainte de a mă îndrepta 
spre Kodokan, unde mă antrenam la judo. Eram începător în 
sportul acela, dar îmi plăcea. Se clădea peste abilităţile de lupte 
pe care le dobândisem în liceu, adăugând aruncări la doborări, 
și blocări de braţe sau strangulări la fixările la podea. Mă 
antrenam zilnic câteva ore, întrucât cerinţele jobului meu erau 
simple și programul flexibil, iar în numai trei luni ajunsesem la 
fel de bun ca orice shodan nou din sală. In mod oficial nu aveam 


1 Frigărui pregătite cu carne de pui. (n.red.). 
? Găluște din aluat, coapte și umplute de obicei cu bucățele de caracatiţă și servite cu 
un sos. (n.red.). 


VP -7 


însă voie să susțin examenul pentru centura neagră decât după 
un antrenament acolo timp de un an, iar restricţia aceea, pe 
care o consideram prostească și nedreaptă, nu făcea decât să 
mă îmboldească să mă antrenez și mai susținut, pentru a-mi 
putea învinge „superiorii” și a le demonstra cât de mult se 
înșelaseră de fapt. 

Mă amuză când mă gândesc cât de importante mi se păreau 
pe atunci asemenea lucruri. Să le dovedesc că oamenii se 
înșelaseră. Să lupt împotriva prostiei. Să-mi doresc recunoaștere 
oficială. Am avut nevoie de mult timp până am învăţat că nu are 
niciun sens să le dovedești oamenilor că se înșelaseră, că lupta 
împotriva prostiei este inutilă și că recunoașterea oficială îi 
împiedică pe alţii să te subestimeze... și astfel nu poţi să mai 
beneficiezi de surpriză și de alte avantaje tactice. 

Am cotit la stânga pe sub calea ferată aeriană tocmai când un 
tren JR a trecut pe deasupra, vuietul lui făcând să zăngăne 
ferestrele magazinelor și acoperind vacarmul mulţimii. In câteva 
secunde, a dispărut. Mulțimea era mai rarefiată aici, iar 
saloanele de pachinko și prăvăliile cu ramen‘ și alte astfel de 
atracţii de interior erau mai numeroase decât tarabele stradale. 
Am trecut pe lângă un magazin de cuțite și am încetinit ca să 
examinez oferta etalată în vitrină. 

Cineva m-a izbit în umăr suficient de violent ca să vărs ce-mi 
mai rămăsese din sucul de pepene. Am ridicat ochii. Un 
chinpira, un derbedeu yakuza de nivel inferior, sau aspirant la 
yakuza, se încrunta la mine, iar mânecile suflecate ale tricoului 
său negru dezveleau mușchii unui halterofil. 

— Oi, a mârâit el, koryaa, doko mite aruitonen, kono bokega! 
„Băi, idiotule, uită-te pe unde mergi!” 

Dacă un episod similar ar avea loc azi, mi-aș cere scuze, 
indiferent a cui fusese vina, și în același timp m-aș retrage un 
pas, întorcându-mi ușor corpul într-o parte, astfel ca să-mi reduc 
profilul de ţintă, și aș ridica mâinile cu palmele înainte într-un 
gest aparent împăciuitor, dar în realitate tactic. Aș transmite 
prin tonul vocii mele, prin postura corpului și prin atitudine că 
agresorul avea de fapt noroc că eram rezonabil, iar în același 


3 Joc mecanic interactiv, foarte popular în Japonia. (n.red.). 


4 Unul dintre preparatele tradiționale japoneze, constând în principal dintr-o supă de 
carne sau pește cu tăiței și fiind pregătit în numeroase variante, care diferă de la o 
regiune la alta. (n.red.). 


VP-8 


timp nu l-aș provoca pe el, nu l-aș insulta și nu m-aș comporta 
ostil, ci aș oferi doar respect aparent și o oportunitate de a trece 
mai departe fără a-i fi afectată reputaţia. Aș face toate astea, 
dar în același timp aș fi extrem de atent la tot ce se întâmplă la 
periferia acțiunii și n-aș porni niciodată de la ipoteza că 
agresorul era singur. Dacă el s-ar dovedi prea prost pentru a 
înţelege indiciile mele, voi acţiona brusc și decisiv - fără 
avertismente, fără abordări de posturi, fără escaladare treptată. 
Și aș părăsi scena imediat după ce ameninţarea a fost 
neutralizată, ţinând capul plecat și evitând privirile martorilor 
potențiali. 

Dar asta ar fi în ziua de zi. Pe atunci, eram proaspăt revenit 
de pe front, intoxicat de testosteron și plin de resentimente 
incipiente faţă de lume. După cele ce văzusem și făcusem, 
supraviețuind, nu acceptam să fiu abuzat de nimeni, cu atât mai 
puţin de un golan de pe stradă, care credea că mă putea 
intimida. 

De aceea, în loc să recurg la o acţiune înțeleaptă, am făcut un 
pas spre el și am spus: 

— Urusei na, omae koso kiotsukero yo! 

Ceea ce, în traducere aproximativă, înseamnă „Du-te-n mă-ta, 
lăbarule!” 

Ochii lui chinpira s-au îngustat și nările i s-au dilatat. 

— Oi! a răcnit el. 

Am crezut că zbierase la mine, dar apoi am văzut mișcare în 
spatele lui, la intrarea în salonul de pachinko; erau doi amici, la 
fel îmbrăcaţi, la fel de musculoși, care acum mă priveau cu 
intenţii pline de răutate. 

Trei contra unuia, și fiecare dintre ei era mai voinic ca mine. 
Primul a ridicat braţul drept și a început să mă împungă cu un 
deget în piept. Aparent, credea că va fi doar o încăierare sau, 
încă și mai bine, o simplă bătaie pe care să mi-o administreze. 
Eu însă intrasem deja în modul de luptă. 

Pe atunci memoria mușchilor îmi era clădită pe lupte, nu pe 
judo. Cu braţul stâng i-am parat braţul drept ce pornise spre 
mine, l-am prins cu mâna dreaptă de sub triceps, i-am rotit 
mâna pe lângă mine, și mai departe, și simultan am lunecat în 
spatele lui - o tragere cu ocolire, un procedeu pe care-l alegeam 
cu prioritate pe saltea în liceu. El a încercat să se rotească, dar i- 
am lipit brațul drept de corp și i-am cuprins cu mâinile talia, 


VP-9 


urmându-i mișcarea, astfel că am ajuns cu fețele spre amicii săi, 
care se apropiau acum de la numai câţiva metri depărtare. 

Ce am făcut în continuare a fost pur și simplu un reflex stupid. 
M-am ghemuit, coborându-mi șoldurile, m-am băgat sub el și 
apoi am explodat în sus și m-am arcuit pe spate în supleu, alt 
procedeu din lupte care-mi fusese de mult folos în competiţiile 
dintre adolescenţi. Corpul lui chinpira a zburat peste mine ca 
ultimul vagonet dintr-un montagne russe deraiat, cu un braţ 
încă lipit de corp și celălalt fluturând disperat. Cu coada ochiului 
am văzut lumea răsturnându-se, solul apropiindu-se, după care 
a urmat șocul care mi s-a transmis prin brațe, când ceafa lui 
chinpira a izbit sec pavajul. Am auzit cum craniul i-a crăpat în 
urma impactului, apoi, peste numai o clipă, alt trosnet - 
genunchii lui s-au izbit de beton, deoarece picioarele 
continuaseră să accelereze peste ţeasta distrusă și mai departe. 

M-am rostogolit pe o parte și m-am ridicat rapid, exact când 
cei doi au ajuns la mine. Poate că aș fi putut scăpa cu fuga, dar 
doboară-și-fugi nu făcea încă parte din trusa mea de 
instrumente de luptă corp la corp. Stilul de atunci era ofensiva 
permanentă. De aceea m-am apropiat de cel din dreapta mea, 
un golan cu aspect dur, urât ca un gargui, am încasat un pumn 
în pomete, dar m-am dus drept spre ochii lui. Celălalt chinpira s- 
a întins spre mine, mi-a prins geanta de pe umăr și m-a tras 
spre înapoi odată cu ea. M-am răsucit către el, am strecurat 
braţul între cureaua genţii și corp și m-am aplecat în față. 
Geanta s-a desprins și el s-a clătinat, pierzându-și echilibrul. 
Garguiul mi-a sărit pe spinare. Am încercat să-l răstorn, dar m- 
am dezechilibrat. Am căzut amândoi, însă în timpul căderii m- 
am întors și am izbutit să-i plasez un cot în coaste, așa că ela 
încasat majoritatea impactului. M-am străduit să mă sui peste 
el, neavând încă destulă experienţă ca să cunosc importanţa de 
a te îndepărta rapid când există, sau pot exista, mai mulţi 
atacatori, apoi l-am prins de cap și mi-am afundat degetele mari 
în găvanele ochilor lui. A urlat și s-a zbătut, iar eu am răcnit la 
rândul meu, o mașinărie de distrugere, strângând mai tare, 
străduindu-mă să-mi împing degetele prin ochii lui, până în 
creier. Apoi tovarășul i-a revenit, lovindu-mă cu pumnii - am 
avut noroc că n-avea un cuţit sau chiar o ţeavă - și i-am dat 
drumul garguiului, ca să-mi îndrept atenţia asupra problemei 
stringente. Indiferent ce anume o fi zărit în expresia mea, a 


VP - 10 


decis că nu dorea să mai insiste. S-a întors și a luat-o la fugă. 
Aproape că am pornit după el, comutarea de luptă fiind mult 
mai ușor de pornit decât de stopat, dar, cumva, m-am oprit. Am 
privit în jur. Mai mulţi oameni se strânseseră în cerc în jurul 
nostru, într-o tăcere rău-prevestitoare pe fundalul sonor din 
Ueno. Primul chinpira zăcea nemișcat; al doilea se zvârcolea pe 
trotuar, ţinându-se cu mâinile de faţă și urlând. „Drace!” 
instinctiv, am plecat privirea și mi-am croit drum printre 
spectatori. 

Am revenit în mulțimile din Ameyoko, am mai zăbovit câteva 
minute, timp în care am verificat discret dacă nu eram urmărit, 
apoi m-am îndreptat spre staţia Okachimachi, unde am suit într- 
un tren JR. Inima îmi bubuia, mâinile îmi tremurau și mă 
simţeam ca și cum aș fi părut vinovat de ceva. Totuși niciunul 
dintre pasagerii de după-amiază ai trenului, în majoritate elevi 
în uniforme și câţiva pensionari care transpirau în cămășile lor 
cu mâneci lungi, nu a părut să mă bage prea mult în seamă. 

Am coborât în staţia Tokio și m-am îndreptat spre stradă. Nici 
măcar nu m-am gândit că cineva ar fi putut încerca să mă 
urmărească și am avut noroc că n-a făcut-o nimeni; voiam doar 
să mă îndepărtez cât mai mult de locul incidentului. Odată ajuns 
afară, am început să mă gândesc. 

Cât de rău o încurcasem? Nu eram sigur. Mi-am dat seama 
însă că nu abordasem situaţia așa cum s-ar fi cuvenit. Eu nu 
eram un civil și nu-mi puteam permite să-mi asum aceleași 
riscuri ori să mă las pradă impulsurilor unui civil. Da, făcusem 
deja schimbul de genţi când se întâmplase totul, însă continuam 
să particip la o operaţiune sub acoperire și trebuia să accept 
disciplina aferentă. Eu nu puteam fi discret numai când „era 
important”. Trebuia să-mi amintesc, trebuia să știu, că 
întotdeauna era important. 

În regulă, fusese o lecţie bună. Dar ce mă costase s-o învăţ? 
Poate... nu prea mult. Cu niţel noroc, cel pe care-l doborâsem cu 
supleul avea să scape teafăr. Dar chiar dacă îl omorâsem - și 
știam că asta era posibil după sunetul care se auzise când capul 
lui izbise pavajul -, cum ar fi putut cineva să mă asocieze cu 
moartea aceea? Fusese o întâlnire întâmplătoare într-un loc 
oarecare. Chiar dacă poliţia ar fi vrut să ancheteze moartea unui 
bătăuș de stradă, și probabil că n-ar fi vrut, martorii n-ar fi fost 
de mare ajutor. Tot ce le rămăsese de la mine era o geantă, 


VP -11 


care era pesemne un model pe atât de anonim și de larg 
răspândit pe cât reușise Agenţia să procure. Poate că avea 
amprentele mele, dar oare chinpira care fugise cu ea avea s-o 
predea poliţiei? Mai degrabă o și aruncase deja. Și chiar dacă ar 
fi predat-o poliţiei, și chiar dacă ei ar fi putut să preleve 
amprentele, aveau cum să mă identifice pe baza lor? Nu. N-ar fi 
putut-o face. Eram scutit de griji. 

Totuși, geanta... Ceva legat de geantă nu-mi dădea pace. Și 
atunci mi-am dat seama. 

Existau trei genţi, toate identice. Potrivit procedurii, eu luam o 
geantă plină de la McGraw și-i dădeam lui o geantă goală. După 
aceea repetam operaţiunea cu Miyamoto, dar invers. Cineva 
avea mereu o geantă goală pe care s-o dea în schimbul uneia 
pline. Așa că eu trebuia să am o geantă pentru următoarea mea 
întâlnire cu McGraw. _ 

Perfect! Nu era cine știe ce chestie. li puteam spune pur și 
simplu lui McGraw că pierdusem geanta goală. 

Dar nu, așa ceva n-ar fi mers. Dacă fusesem atât de neglijent 
încât să pierd geanta când era goală, puteam fi la fel de 
neglijent încât s-o pierd când era plină. Nu doream să las 
impresia că o dădusem în bară, deși pe moment definiţia aceea 
părea al naibii de exactă. Îmi plăcea jobul ăsta și aveam nevoie 
de bani. Unde altundeva m-aș fi putut duce? Pe atunci nu exista 
o industrie de contractori pentru veteranii operaţiunilor speciale. 
Eu tocmai fusesem dat afară din armată și știam că deasupra 
capului meu atârna un nor. Printr-un noroc mă alesesem cu un 
job frumușel, unul dintre puţinele de felul acela, și nu doream 
să-l periclitez. 

Bun, în cazul ăsta puteam să cumpăr pur și simplu o geantă 
nouă. Nimeni nu ar fi observat diferenţa. 

Brusc mi-am dat seama că nu-mi puteam reaminti cum arăta 
geanta cu exactitate. Era neagră și făcută din piele... sau era din 
vinilin? De fapt, n-o privisem chiar așa de atent. Era largă de 
vreo cinci centimetri și se închidea în partea de sus cu un 
fermoar... un fermoar de alamă. Oricum, avea culoarea alamei. 

„La naiba!” M-am întors în staţie și am intrat în câteva 
magazine. Existau numeroase modele asemănătoare genţii pe 
care o foloseam noi pentru schimburi, dar nu vedeam una 
despre care să fiu sigur că era identică. 

Am ieșit din nou, simţindu-mă frustrat și furios pe propria mea 


VP - 12 


persoană. În junglă învățasem să fiu extrem de atent la 
împrejurimi. La sunete și mirosuri. La forme și umbre. O ramură 
ruptă, niște fire de iarbă culcate. Cântecele păsărilor sau 
absenţa lor. Totul însemna ceva și adesea asta era deosebirea 
dintre viață și moarte. Și trebuia să înveţi să zărești tiparele în 
avans, fiindcă atunci când un dușman tăcut încearcă să te 
ucidă, de obicei nu capeţi o a doua șansă. 

Am înţeles fulgerător că asta era la fel de adevărat și în 
mediile urbane, doar că eu fusesem prea idiot ca să-mi dau 
seama. Orașele aveau propriile lor ritmuri, propriile lor tipare, 
propriile lor detalii care erau importante. Trebuia să învăţ să fiu 
atent la ele. Trebuia să mă autoeduc. 

Perfect, mai deprinsesem o lecţie bună. Totuși, cum trebuia 
să procedez în cazul de faţă? 

Vedeam doar două opţiuni. Puteam să cumpăr o geantă și, 
dacă McGraw sesiza o discrepanţă, să-i spun pur și simplu că 
era cea pe care mi-o dăduse Miyamoto... după care să sper că el 
nu dispunea de nicio modalitate bună de a verifica. Ba chiar 
puteam să cumpăr trei genţi și să le înlocuiesc una câte una, 
până când toate gentile utilizate redeveneau identice. 

Insă dacă McGraw observa ceva în neregulă, ar fi fost mult 
mai rău decât dacă aș fi dat-o-n bară. Aș fi părut și necinstit. 
Pentru asta era posibil ca ei să întrerupă colaborarea cu mine. 
Dar nu știam ce s-ar fi putut întâmpla dacă mă prindeau că 
minţisem pentru a încerca să-mi acopăr fapta. Ştiam totuși că 
întreruperea colaborării putea fi răul cel mai mic. 

In felul acela eram redus la o singură opţiune reală. Să iau 
legătura cu McGraw și să-i explic. N-ar fi fost mare chestie, nu? 
De fapt nu făcusem nimic rău. Cel puțin, nimic care să fi fost din 
vina mea. Vreau să spun, ce aveau să facă - să m-omoare? 


VP - 13 


Capitolul 2 


L-am contactat pe McGraw, care mi-a spus să mă întâlnesc cu 
el în seara aceea în barul Kamiya din Asakusa, unul dintre 
cartierele cele mai vechi din oraș. Am fost intrigat de locul ales. 
Asakusa se găsea în estul orașului Tokio și, cu excepţia 
complexului templului Sens6-ji și a unor atracţii turistice 
asociate, nu era tocmai popular printre străini și oricare alţii 
care preferau atmosfera mai cosmopolită a vestului orașului. 

După antrenamentul de seară din Kodokan, am pornit spre 
est pe motocicleta mea, o Suzuki GT380J model 1972, în roşu- 
vișiniu și alb-egretă, pe care nu mi-o puteam permite, însă pe 
care o cumpărasem oricum. Imi plăcea motocicleta aceea, îmi 
plăcea totul la ea: felul cum lua curbele, mârâitul motorului, 
până și schimbătorul de viteze temperamental. O botezasem 
Thanatos. Destul de neghiob privind retrospectiv, totuși mi se 
păruse cuvenit după cele ce făcusem în timpul războiului. 

Aproape că se întunecase când am trecut pe lângă stația 
Asakusa; spre vest, cerul mai era brăzdat de câteva linii 
trandafirii, iar vântul reprezenta un contrapunct salutar pentru 
căldura ce continua să radieze din pavaj. Am privit în jur, nefiind 
sigur unde anume era localul, și am zărit imediat o clădire din 
beton pe vârful căreia era scris cu litere din neon roșu, imposibil 
de ratat: Bar Kamiya. 

Am parcat motocicleta, am traversat strada și am intrat într-o 
sală spațioasă și puternic iluminată, cu șase-șapte mese 
comune mari, la care puteau lua loc, după aprecierea mea, vreo 
șaptezeci și cinci de persoane. Majoritatea scaunelor din lemn 
acoperite cu vinilin erau ocupate, iar clientela părea formată 
exclusiv din muncitori edokko, reprezentanţii onești ai vechiului 
Tokio, în majoritate de vârstă mijlocie și mai vârstnici. Aerul 
umed părea compus din părţi egale de oxigen, fum de ţigară și 
iz de bere la draft, iar pereţii și plafonul scund reverberau de 
râsete și de conversaţie zgomotoasă. 

Mi-a trebuit vreun minut până să-l descopăr pe McGraw. Era 
așezat cu spatele la perete, la o masă mai mică dintr-un soi de 
firidă în stânga mea, unicul loc din sala altfel deschisă, care 


VP - 14 


oferea un minimum de intimitate. El era unicul non-japonez 
dinăuntru, un scoţian-irlandez înalt și solid, pe la vreo patruzeci 
și cinci de ani, cu păr roșcovan-închis care începuse să fie 
presărat de fire sure. Nu trecea tocmai neobservat în Tokio, mai 
ales în epoca aceea, când erau mai puţini străini, și am 
presupus că alesese locul aflat în afara traseelor turistice tocmai 
pentru a reduce șansele de a fi observați împreună de cineva 
important. Când l-am zărit, mă privea deja și a fluturat din braț, 
chemându-mă. 

M-am așezat pe scaunul de vizavi de el. Nici pe atunci nu mă 
simţeam în largul meu dacă nu stăteam cu spatele la un perete, 
dar el nu-mi lăsase de ales. 

— Ai venit de mult? l-am întrebat. 

A ridicat din umeri. 

— Nu-mi place să mă las așteptat. 

McGraw mi se părea genul de ins care l-ar fi ţinut pe papă să-l 
aștepte fără să aibă cea mai mică reţinere, așa că răspunsul 
acela mi s-a părut ciudat. Pe tăblia din lemn a mesei am văzut 
cercuri de umezeală... prea multe și prea mari ca să fi fost 
lăsate de unicul pahar, aproape gol, pe care-l avea acum în faţă. 
Oare venise aici de suficient timp ca să bea câteva beri? Am 
simţit că așa fusese. Și am fost imediat încântat că zărisem 
detaliul revelator. Era exact genul de observaţie pe care știam 
că trebuia să mi-o îmbunătățesc... și poate că o și făceam deja. 
Totuși, de ce să fi venit el atât de devreme? Ca să se așeze în 
locul superior tactic, am decis. In general, o acţiune de 
prevenire a ambuscadelor. Dacă cineva se pregătește să te 
atace, atunci iei măsuri de prevenire. Aceleași principii în oraș, 
ca și în junglă. 

Dacă nu cumva, desigur, tu ești cel care se pregătește să 
atace. Și asta ar necesita să sosești mai devreme. Eu însă 
aveam convingerea că tacticile lui McGraw erau în primul rând 
defensive, nu ofensive. Încă nu-mi dezvoltasem paranoia sau, 
dacă vreţi, spuneţi-i „înţelepciunea experienței”. 

— O bere? m-a întrebat el. 

— Sigur că da. 

A făcut semn chelneriţei să aducă două beri, apoi m-a privit. 

— Ce-ai păţit la față? Arată mai rău ca de obicei. 

Invăţasem să ignor împunsăturile lui McGraw - sau, cel puţin, 
să încerc s-o fac reamintindu-mi că era lipsit de importanţă 


VP -15 


atâta timp cât eram plătit. Întrebarea lui de acum se referea la 
ochiul meu stâng, care era parțial închis în urma unuia dintre 
pumnii încasaţi în Ueno, iar zona din jurul lui era purpurie și 
umflată. Nu tocmai un ochi vânăt clasic, dar pe aproape. Aș fi 
putut să explic că mă accidentasem la judo, dar n-avea rost să 
mint - mă aflam aici pentru a-i spune adevărul. În cea mai mare 
parte. 

— Azi am fost atacat în Ueno, i-am răspuns. După schimbul 
genţilor. De aceea am telefonat. 

Fusese prima dată când îl contactasem pentru a stabili o 
întâlnire. În mod uzual, se întâmpla invers. Foloseam telefoane 
publice și un cod prestabilit pentru a ne asigura de securitatea 
legăturii. 

El mi-a studiat faţa și s-a încruntat. 

— Cum adică „atacat”? 

l-am povestit ce se întâmplase. A ascultat atent, cerând un 
detaliu aici, o clarificare dincolo. Chelneriţa ne-a adus berile, 
însă nu m-am atins de a mea, pentru că voiam mai întâi să 
termin de istorisit. Din purtarea lui răbdătoare și întrebările 
pertinente, am simţit că McGraw ar fi fost un anchetator bun și 
am fost încântat că nu încercasem să-l mint. Deși am 
minimalizat felul cum ajunsesem în faţa acelui chinpira. 

După ce am terminat, el și-a ferit ochii pentru o clipă, răpăind 
cu degetele pe masă, de parcă ar fi reflectat la ceva. 

— Eşti sigur c-a fost o coincidenţă? m-a întrebat. 

— Ce vrei să spui? 

— Geanta aia are înăuntru o mulţime de bani. Să nu-mi zici că 
n-ai tras niciodată cu ochiul. 

Cel mai bine era nici să nu confirm, nici să nu neg. De aceea, 
am spus: 

— S-a întâmplat după schimbul genţilor. 

McGraw m-a privit îndelung, ca și cum s-ar fi întrebat cum 
puteam fi atât de prost. 

— Poate că acei trei băieţi geniali nu știau că tu făcuseși deja 
schimbul. Nu uita că genţile sunt identice. 

Nu mă gândisem la asta. Am tăcut din gură. El a sorbit din 
bere. 

— Ești la fel de discret la întâlnirile tale cu Miyamoto pe cât 
sunt eu la întâlnirile cu tine? Vii de după un colț, stai lângă el în 
tren, drăguţ și firesc, pac-pac și-ai terminat, da? 


VP - 16 


Caracterizarea lui mi s-a părut destul de apropiată de felul 
cum acționau cei din aparatul de stat. 

— Exact. 

— Atunci poate că ei te urmăreau, n-au observat schimbul pe 
care l-ai făcut cu discreţie și au crezut că ai asupra ta tot geanta 
originală. Ai zis că al treilea individ a fugit cu ea. 

— Da, totuși... mi s-a părut că a tras pur și simplu de mine ca 
să-l elibereze pe prietenul lui. 

— Și atunci de ce ar fi fugit cu ea? 

Mi-a venit greu s-o articulez, dar am făcut-o. 

— În încăierări, în lupte... oamenii repetă chestii. Indiferent 
dacă ele funcţionează sau nu. Când apucă ceva, nu-i mai dau 
drumul. Nu se gândesc să-l arunce din mână. Chiar dacă-i ceva 
complet inutil pentru ei. Asta a fost impresia cu care am rămas. 

Deși, trebuia s-o recunosc, putea să fi fost și ceea ce 
descrisese McGraw. 

El a încuviinţat fără grabă din cap, privindu-mă ca și cum mi- 
ar fi putut citi gândurile. 

— Tu faci o RDU bună după schimb? 

RDU era jargonul Agenţiei pentru Rută de Detectare a 
Urmăritorilor. Era o rută concepută pentru a sili eventualii filatori 
ori să se trădeze, ori să-ţi piardă urma. 

— Bineînţeles, am replicat automat. 

Adevărul era că n-o făcusem. Mă întâlnisem cu Miyamoto, 
făcusem schimbul, însă după aceea nu întreprinsesem absolut 
nimic pentru a mă asigura că nu-mi luase urma cineva care 
poate că-l filase pe Miyamoto și nici măcar nu părăsisem scena. 
Nu rulasem prin minte scenarii ale posibilelor vulnerabilităţi pe 
care le putuse crea schimbul, nu întreprinsesem niciun pas 
pentru a le diminua impactul; considerasem pur și simplu că 
terminasem treaba pentru ziua aceea și că puteam hoinări 
printre tarabele stradale din Ueno, ignorant și nepăsător ca un 
civil. Era neglijent, era prostesc și nu era defel ceva ce să 
recunosc faţă de McGraw. Îmi învățasem lecţia. El nu trebuia să 
știe în ce fel o învățasem. 

McGraw a tras o dușcă zdravănă de bere și a râgâit. 

— Mai zi-mi o dată... ce i-ai spus tipului ăla? 

Am ridicat din umeri. 

— A fost în japoneză. 

— Tradu-mi. 


VP - 17 


— A fost, mai mult sau mai puţin, ceva de felul: „Ești enervant 
ar trebui să fii mai atent pe unde calci”. 

McGraw a izbucnit în râs. 

— Asta-i traducerea literală? 

Am sorbit și eu din bere. 

— E destul de apropiată. 

— Fiule, nu minţi un mincinos. Nu te-am întrebat ce ai spus, ci 
vreau să știu ce a însemnat. 

Prima dată când îmi spusese „fiule”, făcusem greșeala să-i zic 
să nu mă mai numească așa. Poate că așa obișnuia el, pur și 
simplu, să le spună tuturor celor mai tineri de să zicem, 
patruzeci de ani, dar mie nu-mi plăcea. Evident, el își făcuse un 
obicei din a-mi spune mereu așa. lar eu îmi făcusem un obicei 
din a-mi înfrâna pornirea de a-i trage una în beregată. 

— Poate că... „Du-te-n mă-ta, lăbarule”, am rostit încetișor, 
imaginându-mi că-i spuneam cuvintele acelea lui McGraw însuși. 

El a râs iarăși. 

— Îţi dai seama, nu-i așa, că „Du-te-n mă-ta, lăbarule” nu-i 
deloc o destindere a situaţiei. 

— Mda. 

— Atunci de ce ai făcut-o? 

— Nu m-am gândit. 

— Se va mai repeta? 

Nu-mi plăcea să mi se vorbească de parcă aș fi fost un copil 
prost, chiar dacă de fapt mă comportasem ca un asemenea 
copil. Aveam totuși nevoie de jobul ăla nenorocit. Și am înțeles 
că, dacă mă înfuriam acum pe el, aș fi oferit demonstraţia cea 
mai elegantă posibil că se va întâmpla din nou sau cel puţin că 
era extrem de probabil să se întâmple. Or, eu trebuia să 
demonstrez exact opusul. 

— Nu, am rostit cu glas egal. A fost o greșeală prostească, n- 
ar fi trebuit să las să se-ntâmple, nu se va mai repeta. 

McGraw a încuviințat din cap și a tras o dușcă de bere. 

— Uite ce-i, a zis el, nu vreau să fac prea mult tam-tam pe 
chestia asta. După cum sună, nu pare să se fi întâmplat nimic 
rău, nimic grav. Deși ar fi bine să sperăm că nu l-ai omorât pe 
tipul ăla și că nu va urma o anchetă serioasă, dacă totuși a 
murit. Astea le pot monitoriza însă eu. Mai important este dacă 
pot să am încredere în tine. Ai o oarecare reputație, știai asta? 

L-am privit și mi-am stăpânit furia. Mai întâi, vorbise cu mine 


Ș 


VP-18 


ca și cum ar fi dojenit un copil. lar acum aducea rahaturile astea 
în discuție. Mi-am reamintit, din nou, că era posibil ca el să mă 
testeze - să încerce să determine o reacţie sau să afle dacă 
aveam suficient autocontrol ca să nu reacționez. 

Am sorbit din bere și am rostit cu un aer deliberat nepăsător: 

— Sigur că da, știu că există inși care ar putea dori ca tu să 
crezi asta. 

A zâmbit, părând încântat de răspuns. 

— Da, există. Dar de ce? 

Am dat să răspund, apoi m-am oprit. Nu trebuia să răspund la 
întrebările lui; el doar mă făcea să simt că ar fi trebuit. Probabil 
în mod premeditat. Am încercat senzaţia bruscă și inconfortabilă 
că, oricât de letal mă dovedisem în lupta corp la corp, în alte 
contexte eram naiv. lar o parte din naivitatea aceea era cauzată 
de presupunerea mea că cei cu care aveam de-a face nu erau 
mai vicleni sau mai sofisticaţi decât mine. O greșeală pe care n- 
aș fi făcut-o niciodată în junglă. 

De aceea, în loc să răspund, am zis: 

— De ce nu mi-o spui chiar tu? 

De data asta n-a mai zâmbit. 

— Nu fi sfios cu mine. Este vorba de omul de contact al 
Agenţiei cu GOS:, William Holtzer. Tu ai avut o problemă cu el și 
i-ai spart nasul. Nu-mi spune că n-a fost așa - doi ofițeri de 
armată au asistat la incident și au înaintat un raport. Și nu-mi 
spune că tipul era un idiot și c-o merita - sunt sigur că așa era, 
în ambele privinţe. Nu asta-i important, tot așa cum nu asta a 
fost important cu golanii ăia cu care te-ai luat la harță sau poate 
chiar i-ai omorât, mai devreme în cursul zilei de azi. 

Mă săturasem până peste cap de condescendenţa lui. Cu cine 
credea că vorbea? M-am închipuit prinzându-l de păr, 
smulgându-l din scaun, înfricoșându-l și poate chiar învineţindu-l 
niţel, ca să mă asigur că înțelesese lecţia. Am alungat totuși 
imaginea aceea, știind că dacă n-o voi face, va ieși la suprafaţă. 

El m-a privit. 

— Și atunci ce este important, fiule? De ce purtăm noi 
conversaţia asta? 

„Este un test. N-o considera ca pe un atac la persoană. Nu-i 


5 Grupul de Observare și Studiere, un program comun CIA-armată, având ca sarcină 
executarea unor misiuni clandestine de recunoaștere și sabotaj în Cambodgia, Laos, 
chiar Vietnamul de Nord [cf. Asasinul din Tokio. Țintele]. (n.red.). 


VP-19 


îngădui să-ți apese butoanele”. 

N-a fost ușor, dar am izbutit. Am rostit: 

— Important este că va trebui să judec mai bine și să-mi 
folosesc mai bine autocontrolul. Am făcut o pauză și l-am privit. 
Chiar și atunci când am de-a face cu lăbari. 

McGraw a lăsat capul pe spate și a hohotit. 

— Da! Exact, asta-i important. 

Și-a întins paharul. Fără chef, l-am ridicat pe al meu. Am 
ciocnit și am băut. 

El și-a pus paharul pe masă, apăsat, după care s-a șters la 
gură cu dosul palmei. 

— Ei bine, vestea bună este că, din câte mi-ai spus, sună ca și 
cum ar fi fost pur și simplu una dintre chestiile alea. O să 
monitorizez reacţia poliţiei, ca să m-asigur, și-o să te anunţ. 

Am încuviinţat din cap. 

— Mulţumesc. Și... cred că vom avea nevoie de o geantă 
nouă. 

El s-a ridicat și a aruncat niște yeni pe masă. 

— O să-ţi cumpăr o geantă nouă, asule. Dar să nu mai pierzi 
alta. 


VP - 20 


Capitolul 3 


În seara următoare m-am antrenat în Kodokan ca de obicei. 
Mă simţeam bine. Peste zi nu primisem nicio veste de la McGraw 
și am bănuit că nu aveam probleme. Indiferent ce anume se 
întâmplase cu tipul pe care-l izbisem cu capul de trotuar, oricât 
de mult ar fi investigat poliţia, nu puteau face nicio legătură cu 
mine. 

Daid6j6, unde se ţineau antrenamentele libere, era o sală 
imensă: patru saltele cu dimensiuni oficiale, plafoane înalte, 
tribune pentru spectatori, loc suficient pentru mai bine de o sută 
de partide randori de antrenament. Nu exista aer condiţionat, 
iar în timpul verii aerul era impregnat de mirosul greu al 
deceniilor de sudoare și efort. Kangeiko - zece zile consecutive 
de antrenamente dure în timpul iernii - avea loc dimineaţa 
devreme, când aerul din daidôjô era atât de rece, încât 
răsuflările ieșeau pe guri sub forma aburilor, iar tatami era la fel 
de iertător precum cimentul. Echivalentul din timpul verii se 
ținea după-amiaza, când zilele arzătoare tokiote ajungeau la 
nivelul cel mai ridicat de fierbinţeală. Sporirea dificultăţilor ca 
mod de obţinere a gaman - perseverenţă, rezistență, tărie 
morală - era un fetiș japonez, care-mi plăcea enorm. Am 
schimbat mai mulţi parteneri, cu grul îmbibat de transpiraţie, 
iar sala din jur răsuna de icnete, strigăte și impactul corpurilor 
aruncate pe tatami. 

Tocmai făceam o pauză pe tușă, când o centură neagră cu 
aspect dur - cam de vârsta și înălțimea mea, dar cu cel puţin 
zece kilograme mai greu - a făcut un semn din cap spre mine și 
a indicat salteaua pe care stătea el. Avea buze groase, ochi prea 
mici pentru restul feţei și smocuri de tuleie negre pe obraji. 
Ceva din el mi-a displăcut instantaneu. Poate că din cauza 
acelui gest, cu care parcă mi-ar fi poruncit, iar eu eram silit să 
mă supun. M-am întrebat ce voia. Rareori o centură neagră 
chema o centură albă să-i fie sparring-partner - cel mai 
probabil, avea să fie plictisitor și, oricum, ce glorie i-ar fi adus 
înfrângerea unui începător? L-am privit îndelung, spunându-i în 
gând Ochi-de-Porc și neîncercând deloc să-mi ascund gândul 


VP -21 


acela, apoi am pornit spre el. M-a salutat cu o plecăciune 
aproape insesizabilă și a început să se deplaseze în cerc spre 
dreapta mea. 

Am ajuns să ne prindem de braţe și eu am atacat cu 
combinaţiile mele favorite pe atunci - kouchi-gari, urmat de 
ouchi-gari, urmat de osoto-gari, ouchi-gari, urmat de uchi-mata; 
tai-otoshi urmat de o vicleană strangulare în picioare, urmată 
apoi de ta'-otoshi. N-am putut aplica niciuna dintre ele. El era 
puternic și asta ridica în sine o problemă, însă nu era doar atât. 
Simţeam că își folosea experiența superioară pentru a-mi 
anticipa combinaţiile și-și ajusta subtil postura și priza pentru a- 
mi bloca procedeele cu o clipă înainte de a le lansa. Ocazional, 
chicotea dispreţuitor față de eforturile mele inutile. Am început 
să mă enervez și de aceea am devenit neglijent. 

Ne dădeam ocol în sens invers acelor de ceasornic, amândoi 
cu piciorul drept mai în față. Am întins braţul drept, căutând o 
priză sus, dar Ochi-de-Porc m-a interceptat, strecurându-și 
brațul stâng prin interiorul braţului meu, pentru a-mi prinde 
mâneca deasupra cotului. Nu mi-a plăcut priza aceea și am 
încercat să mă smucesc înapoi, dar imediat ce am făcut-o el și-a 
repezit mâna dreaptă înainte, m-a prins de sus, dinapoia 
gulerului, și s-a lansat în aer de pe piciorul stâng. Piciorul lui 
drept m-a izbit între umăr și gât, capul i-a coborât spre spate și, 
înainte de a avea timp să înţeleg măcar ce făcea, greutatea lui 
mă purtase în jos și eu eram ghemuit deasupra lui, cu brațul 
drept și capul prinse între picioarele sale care forfecau; spinarea 
lui era pe tatami, de unde mă privea, cu chipul lui urât 
schimonosindu-se într-un zâmbet. M-am forţat să mă trag înapoi 
și vederea mi-a lunecat peste tribune, iar atunci l-am văzut pe 
unul dintre chinpira care mă atacaseră în Ueno, cel care fugise 
cu geanta, aplecându-se peste balustradă și privindu-ne cu 
multă atenţie. Și el zâmbea. 

Înainte de a putea procesa mental toate astea, Ochi-de-Porc 
mi-a tras braţul drept peste corpul său și m-a smucit înainte și în 
jos, folosindu-se de picioare. l-am simţit piciorul stâng lunecând 
înainte pentru a se încrucișa peste glezna lui dreaptă - sankaku- 
jime, o strangulare în triunghi. Îmi simţeam gâtul ca și cum ar fi 
fost strâns în menghină, și într-adevăr exact așa era. Am 
încercat să-i trag genunchiul drept în jos și să descriu un cerc în 
sens invers acelor de ceasornic pentru a reduce apăsarea, însă 


VP - 22 


strânsoarea era prea puternică. Am auzit un vuiet surd în urechi, 
ca spargerea valurilor pe plajă, și am știut că creierul meu nu 
mai primea oxigen - peste câteva secunde aveam să-mi pierd 
cunoștința. L-am bătut pe umăr cu mâna mea liberă, semnalul 
tradițional al predării în judo. 

Multe tehnici de judo, mai ales cele de priză și luxare a 
articulaţiilor, sunt atât de periculoase, încât judoka își dezvoltă 
reflexul condiţionat faţă de simţirea unei bătăi de palmă și-l 
eliberează imediat pe oponentul care a cedat, în loc să riște să-i 
rupă un braţ ori să-i disloce un umăr. Reflexul poate fi atât de 
puternic, încât acei judoka interesaţi de judo pentru aplicaţiile 
sale în luptă, nu doar pentru sport, trebuie să ia măsuri să se 
păzească de declanșarea sa accidentală în condiţii de luptă 
reală. 

Însă Ochi-de-Porc nu numai că nu și-a oprit strangularea ca 
răspuns la lovirea mea cu palma, ci a înteţit-o, ba chiar a rânjit. 

Am simţit un fior de groază. Nu puteam vorbi, dar l-am bătut 
din nou cu mâna liberă, de data asta mai tare. Ochi-de-Porc m-a 
privit, cu un rânjet atent și sadic, iar în clipa aceea am înţeles 
fulgerător totul. Natura conexiunii cu insul din tribună, felul cum 
mă găsiseră, cum intenționau să scape după ce mă lăsau pe 
tatami... nimic din toate astea nu mai conta acum și nu m-am 
mai gândit nicio clipă la ele. Conta doar faptul că Ochi-de-Porc 
intenţiona să mă ucidă și că, brusc, eu trebuia să lupt pentru 
viaţa mea. 

Ceea ce însemna că el lupta acum pentru viața lui, de 
asemenea. Diferenţa era că el nu știa asta. Eu o știam. 

Mi-am retras piciorul stâng, creând un spațiu preţios între 
corpurile noastre, în timp ce lumea îmi devenise acum cenușie 
la periferia vederii, iar în urechi nu puteam auzi decât un vuiet. 
Am bâjbâit cu mâna stângă după testiculele lui. El a înţeles 
imediat ce intenţionam și s-a mișcat la stânga și la dreapta, dar 
trebuia să facă un compromis între mobilitate și forța 
strangulării și nu putea să se ferească decât într-o anumită 
măsură. l-am prins boașele prin pantalonii g-ului, dar s-a cabrat 
și s-a eliberat. Cenușiul s-a apropiat încă și mai mult, iar la 
marginea vederii mele au apărut punctulețe negre. Mi-am prins 
din nou ţinta și el s-a eliberat din nou. De acum nu mai vedeam 
decât cenușiul care eclipsa totul, iar vuietul din urechi părea 
înceţoșat, înăbușit, redus la tăcere. Cu un ultim efort mi-am 


VP - 23 


repezit mâna înainte, iar de data asta mi-am pus toată 
greutatea corpului în gestul făcut, îndoindu-l din umeri și 
ridicându-i zona inghinală. Am simţit conturul unui singur 
testicul între vârfurile degetelor ce-mi tremurau. Mi-am apăsat 
toata greutatea pe el, ţintuindu-l. Lumea se topea și simţeam 
cum mă dizolvam în nimic, nimic... nimic, doar o umflătură 
micuță care ajunsese cumva între degetele mele, alături de 
nevoia, apelul final și disperat expediat de un creier muribund, 
de a o strivi, transformând-o într-o masă informă. 

Și brusc am putut auzi din nou zgomotele ce reverberau în 
sala uriașă, iar puncte luminoase mi s-au strecurat timid în raza 
vizuală, apoi am putut simţi ceva, un bărbat dedesubtul meu, 
zbătându-se, tușind, horcăind ca și cum ar fi fost pe punctul de 
a vomita. In ciuda derutei și vertijului ce mă încercau, am izbutit 
să-mi păstrez greutatea peste el, nedezlipindu-mă când a 
încercat să se îndepărteze, fixându-mă de spatele lui, 
cuprinzându-l cu picioarele, călărindu-l, rostogolindu-l, astfel 
încât amândoi eram cu faţa spre tavan, câștigând timp pentru a- 
mi recăpăta simţurile. 

Au trecut secunde și mi-am amintit unde eram și ce se 
întâmplase. Mi-am dat seama că strânsoarea precisă pe care o 
aplicasem pe unul dintre testiculele lui îl afectase mai rău decât 
mă afectaseră pe mine secundele cât fusesem lipsit de oxigen. 
Continua să zbată din brațe și să horcăie, nereușind să mă 
oprească să-mi duc mâna dreaptă pe sub bărbia lui, apoi peste 
gât și după el, până când degetul mare mi-a ajuns sub urechea 
lui stângă, cu încheieturile falangelor peste carotidă. Mi-am 
băgat braţul stâng pe sub braţul lui stâng, l-am prins de reverul 
stâng și l-am dus în mâna mea dreaptă. In ciuda stării în care se 
găsea, a înţeles că pregăteam o okuri-eri-jime; s-a străduit să-și 
tragă capul între umeri și a izbutit chiar să-și ducă o mână la 
propriul rever pentru a-mi împiedica priza. Era însă prea târziu. 
Mi-am încrucișat mâna stângă pe deasupra și i-am prins reverul 
drept, am tras în jos, și am procedat la fel cu braţul drept, 
transformându-i gulerul g;-ului într-o ghilotină. Fără să scoată un 
sunet, s-a zbătut spre stânga, apoi spre dreapta, dar era fixat 
între picioarele mele și n-avea unde să se ducă. M-am arcuit pe 
spate și i-am strâns gulerul atât de tare, încât l-aș fi putut 
decapita. In extremis, a început să-mi lovească disperat coapsa 
cu palma, de parcă eu l-aș mai fi putut elibera după ceea ce- 


VP - 24 


ncercase să-mi facă. Pentru o clipă a încercat să-mi zgârie 
mâinile, după care au început convulsiile. Mi-am dat seama că 
vomita, dar, fiindcă era strangulat, voma nu putea să iasă. Din 
cauza ei avea să se înece. 

Am ridicat ochii spre tribună. Amicul lui Ochi-de-Porc era 
acolo, încleștat de balustradă, cu chipul încremenit de șoc. l-am 
zâmbit, dar zâmbetul n-a fost decât o grimasă, din cauza 
efortului pe care-l depuneam în strangulare. Își privea prietenul 
murind sub mâinile mele și eram încântat. Doream ca el să vadă 
ce-l aștepta din partea mea. 

_ Apoi însă s-a smuls din paralizie, s-a întors și a luat-o la fugă. 
In expresia chipului său și în postura corpului n-am văzut niciun 
pic de hotărâre, ci doar panică pură, și am înţeles că nu venea 
în ajutorul prietenului său, ci doar încerca să se salveze pe sine. 
Trebuia să aleg: să-l termin pe Ochi-de-Porc sau să plec în 
urmărirea celui pe care-l simțeam că juca un rol mai important? 

Și, brusc, am înțeles că nu putea fi vorba despre niciun fel de 
alegere. Nu-l puteam omori pe insul ăsta, în niciun caz în sala 
mare din Kodokan în faţa a două sute de martori. Bineînţeles că 
aș fi putut susţine că fusese un accident, totuși principala mea 
grijă nu era să fac față unei acuzaţii. Nu-mi puteam îngădui 
investigația în sine, atenţia inevitabilă ce mi-ar fi fost acordată. 
Văzusem zeci de oameni care fuseseră strangulați pe tatami, 
două comoţii și un picior fracturat în mod oribil. Judoul este un 
sport de contact și au loc accidente. Dar un deces? Așa ceva ar 
fi ajuns cu siguranță pe pagina întâi a ziarelor. 

Detestând că trebuia să fac asta, am oprit strangularea și l- 
am împins pe Ochi-de-Porc la o parte de pe mine. Spinarea i s-a 
cutremurat și o cantitate remarcabilă de vomă sub presiune i-a 
țâșnit pe nas și pe gură. Am presupus că asta însemna că va 
supravieţui. M-am ridicat iute și m-am repezit spre scară. Sala 
mare mi s-a înclinat brusc în faţa ochilor și am întins un braţ ca 
să mă echilibrez, încă nesigur după efectele lipsei de oxigen. 
Oamenii mă priveau, întrebându-se poate dacă nu cumva îmi 
venea și mie să vomit și încercam să ies de pe tatami înainte să 
se întâmple. Am ţâșnit prin ușă și am suit pe scara spre tribune, 
câte trei trepte odată, cu o mână pe balustradă, fiindcă încă nu 
aveam încredere în propriul meu echilibru. Am tras de ușă, dar 
chinpira dispăruse. Mai exista o scară și probabil că el ieșise pe 
acolo. 


VP -25 


Poate că mai aveam totuși o șansă. M-am întors, am coborât 
iute scara și am ieșit în holul mare al recepţiei de la intrare, 
unde am privit într-o parte și-n cealaltă. Nu era nimeni, în afară 
de oba-san ridată de la standul de închirieri. 

— A ieșit cineva pe-aici? am întrebat. A coborât cineva scara? 

Nu mi-a răspuns, ci s-a mulțumit să înalțe din sprâncene și să 
încline din cap spre ușa principală. Am alergat afară, pe trotuar, 
unde am privit la stânga și la dreapta. Câţiva trecători, în 
general sarariimani, „salariaţi” corporatiști, în costume, care 
mergeau spre casă după programul lung de la birou și priveau 
acum curioși la un judoka asudat, care stătea pe asfalt desculț și 
cu ochi sălbatici. N-am zărit nici urmă de chinpira. 

La naiba! Dar poate că izbuteam să aflu ceva de la celălalt tip. 
M-am întors și am urcat scara în fugă. M-am oprit imediat în faţa 
ușii de la daid6j6 și am văzut un grup mic strâns în jurul lui Ochi- 
de-Porc. Il ajutau să se scoale și în același timp ocoleau pe 
departe zona de tatami recent decorată cu voma lui. Ideea mea 
nu părea să aibă succes. Trebuia să plec de aici. 

Am coborât la vestiare, m-am schimbat repede în haine de 
stradă și mi-am strâns lucrurile. Nu mai aveam timp de duș. Nu 
aveam de gând să răspund la niciun fel de întrebări, din partea 
nimănui, și nici nu voiam să mai zăbovesc vreun moment în 
plus, acum, când oamenii aceștia, indiferent cine ar fi fost ei, 
știau că mă puteau găsi aici. Trebuia să plec. Nu mi-am dat 
seama în momentul acela - și chiar dacă mi-aș fi dat seama, n- 
aș fi putut înțelege -, însă eram pe punctul de a începe un 
deceniu de viaţă ca fugar. 


VP - 26 


Capitolul 4 


Am mers cu Thanatos spre Nishi Nippori, nord-estul orașului. 
Nishi Nippori era o zonă plictisitoare, populată în majoritate de 
muncitori și absolut deloc remarcabilă - genul de loc pe care 
nimeni dintre cei care nu locuiau acolo nu se sinchisea vreodată 
să-l viziteze. Eu închiriasem un apartament aici, fiindcă era cel 
mai ieftin pe care-l putusem găsi și îmi oferea în același timp 
acces rapid la linia în buclă Yamanote. Cu ajutorul trenului și al 
motocicletei, puteam să ajung oriunde în centrul orașului în mai 
puţin de o jumătate de oră. Nu mi-ar fi displăcut să stau într-un 
cartier mai răsărit, ca și la o distanţă mai mică faţă de Kodokan, 
totuși chiar și pe atunci exista ceva ce mă facea să doresc să 
mă izolez de societatea din jur. Războiul juca un rol important în 
atitudinea aceea a mea, dar nu însemna totul. Pe când 
crescusem în Tokio, mi se spusese într-o sută de feluri că nu 
eram bine-venit, că nu aparţineam cu adevărat societăţii 
japoneze. Poate că ţinerea orașului la distanţă era felul meu de 
a spune: Perfect, nici eu nu te doresc pe tine. 

Simţindu-mă ușor paranoic, am dat ocol cvartalului înainte de 
a ajunge la clădirea mea, o structură pătrățoasă din lemn, 
înconjurată de buruieni și tufe scheletice. Avea panorama, dacă 
pot folosi cu îngăduinţă termenul respectiv, șinelor trenului 
Yamanote, care se găseau în plin proces de extindere, pentru a 
face față populaţiei în creștere rapidă din Tokio. Am parcat-o pe 
Thanatos în faţă și am privit locul acela. Scena, pe care 
reflectoarele de deasupra o decolorau făcând-o de un alb 
orbitor, era o masă amenințătoare de blocuri din beton, 
transformatoare gigantice și căi de rulare din oţel. Dincolo de 
ele, alte clădiri gri și un cer de culoarea cenușii pe fundalul 
strălucirii de neon a orașului de dedesubt. 

Mi-am dat seama că eram norocos închiriind locul acesta și nu 
unul pe strada principală, printre magazinele și restaurantele ce 
înconjurau stația. Decizia fusese determinată în totalitate de 
chiria mai convenabilă - pe măsură ce te apropiai de staţie, 
chiriile creșteau dar acum am observat că aici existau și 
avantaje tactice. Dacă cineva știa unde locuiam - și după 


VP - 27 


incidentul din Kodokan totul părea posibil -, i-ar fi fost mult mai 
ușor să-mi întindă o ambuscadă în tumultul din jurul staţiei de 
tren. Aici însă nu avea unde să se ascundă. Trebuia să ţin minte 
asta pentru data viitoare când îmi alegeam o locuinţă. 

Am intrat în clădire, am urcat pe scară până la etajul doi și am 
descuiat ușa camerei de șase rogojini. Rogojinile tatami sunt o 
unitate standard de măsură în Japonia, iar șase rogojini 
înseamnă un spaţiu cam de trei metri pe patru. Am deschis ușa 
larg, apoi am aprins lumina înainte de a intra. Nu-mi imaginam 
că m-ar fi putut aștepta cineva înăuntru. Pe de altă parte, până 
cu foarte puţin timp în urmă nu mi-aş fi putut imagina nici că 
cineva m-ar urmări în Kodokan. Camera era încinsă, nemișcată 
și pustie - cu excepţia unei saltele într-un colț, a unei mese cu 
scaun în alt colț și a unui birou în al treilea colţ. O chicinetă care 
de fapt nu însemna decât un aragaz, o baie la fel de spațioasă 
precum cele din avioane, un genkan minuscul cu un dulăpior 
uzat pentru încălțăminte. Mai degrabă un bivuac decât un 
apartament, dar în clipa aceea nu-mi părea deloc rău că nu 
aveam mai mult de atât. Mi-am strâns iute bagajul: niște haine, 
pașaportul, o periuţă de dinţi. Câteva amintiri din copilărie - 
scrisori de la părinţi, fotografii decolorate, genul acela de 
obiecte. Dovezi și talismane ale trecutului. Nu știu de ce am luat 
lucruri care nu erau strict practice. Poate din dorinţa de a 
împiedica pe oricine care ar fi scotocit ulterior pe aici să 
descopere ceva personal. Poate din superstiţia că trecutul era 
un soi de ancoră ce avea să mă împiedice să plutesc în derivă 
peste un orizont pe care mă temeam încă să-l traversez. 

Am ieșit din cameră, oprindu-mă pe fiecare palier la coborâre, 
ca să verific treptele de sub mine, cu sudoarea prelingându-mi- 
se pe spinare. Eram obișnuit din junglă să mă mișc cu foarte 
multă grijă - „pauză, privește, ascultă, mergi mai departe; 
pauză, privește, ascultă, mergi mai departe” - și părea cumva 
nepotrivit să procedez la fel acum, pe o scară din lemn. Mi-am 
spus că precauţiile erau temporare. Războiul din Vietnam nu 
durase veșnic; nici acesta n-avea să dureze la nesfârșit. 

După ce am ieșit, mi-am trecut cureaua gențţii pe după gât, 
am suit pe Thanatos și am răsucit cheia în contact. M-am oprit 
să mai privesc încă o dată la deșertul industrial de sub mine. Era 
hidos și până acum îl ignorasem de fiecare dată. Pe neașteptate 
însă îmi părea un loc confortabil care avea să-mi lipsească. 


VP - 28 


Ştiam că nu puteam reveni aici până nu înţelegeam ce naiba se 
petrecea. Și, indiferent ce ar fi fost, trebuia s-o rezolv. Dar când 
avea să se întâmple asta? Și cum? 

Am pornit, cu motorul lui Thanatos vuind, dorind doar să mă 
îndepărtez de apartament sau de orice alt loc în care cineva mi- 
ar fi putut întinde o ambuscadă. A început să plouă, însă nu-mi 
păsa; deja eram ud de transpiraţie. Orașul fulgera pe lângă mine 
într-o înceţoșare sură și umedă, ștergătoare de parbriz, 
umbrele, pasarele și streșini de pe care picura, stropi atât de fini 
încât puteau fi ceață, suspendaţi în lumina farului lui Thanatos. 

După ce m-am îndepărtat binișor de apartament, am început 
să mă relaxez puţin și să gândesc. Instinctul îmi spunea că 
întâlnirea cu cei trei chinpira în Ueno fusese o coincidenţă. Dacă 
ei continuau să mă urmărească, motivul era probabil urmarea 
întâlnirii iniţiale - dorința de răzbunare. Totuși, cum știuseră 
unde să mă găsească? 

Mi-am urmat raţionamentul. Ei văzuseră cu câtă siguranţă și 
abilitate îl doborâsem pe insul acela, utilizând un supleu. Poate 
că nu recunoscuseră procedeul în sine, dar eu eram în mod clar 
un luptător, ba chiar unul cu abilităţi notabile. Dacă erai în 
căutarea unui luptător în Tokio, de unde ai fi început? Desigur, 
n-ar fi fost o certitudine, dar, neavând niciun alt indiciu 
suplimentar, puteai să dai o raită prin dojo-urile de judo. Și 
probabil că ai fi început cu Kodokan, care era cea mai mare și 
cea mai bine cunoscută. 

Am examinat atent ipoteza aceea și n-am putut găsi nimic 
greșit în ea. Da, era raţională. Puţină imaginaţie, puţină răbdare 
și puţin noroc... și ajunseseră la mine. Probabil că se gândiseră 
că n-aveau realmente mari șanse, așa că trebuie să fi fost în 
culmea încântării când pariul lor se dovedise câștigător. 

Ei bine, nu chiar atât de câștigător cât speraseră. Dar, la 
naiba, fusese pe aproape. Individul acela din daidôjô dorise în 
mod clar să mă lichideze... o văzusem în ochii lui de porc. 
Așadar, cine erau tipii ăștia? Ei dispuseseră de suficient timp și 
de oameni ca să înceapă o cercetare în dojo-urile de judo 
tokiote, pornind de la o șansă redusă. Fuseseră suficient de 
motivaţi de răzbunare ca să investească timpul și oamenii 
respectivi. Și avuseseră pe statul de plată cel puţin un om 
dispus să omoare pe cineva într-o sală publică, în faţa a două 
sute de martori, doar pentru că ei i-o ceruseră. 


VP - 29 


Unica explicaţie logică era că cei trei din Ueno nu fuseseră 
simpli derbedei, ci aveau conexiuni la un nivel mai înalt decât 
crezusem. Poate că unul sau mai mulţi dintre ei erau membri ai 
unui clan yakuza. Poate că supărasem pe cine nu trebuia. 

Pe cine nu trebuia deloc să supăr. 

Am încuviinţat din cap, continuând să gonesc pe Thanatos, 
încântat că ajunsesem la o explicaţie care mi se părea corectă. 
Abia mai târziu aveam să înţeleg cât de periculos este să-ţi 
îngădui să te lași sedus de prima teorie atrăgătoare. Dacă nu 
testezi întruna variante, poţi ajunge să te mulțumești cu un 
adevăr care nu-i decât parţial și să acţionezi pe baza lui. lar un 
adevăr parţial, aveam s-o înțeleg în foarte scurt timp, poate fi 
mai periculos decât o minciună. 

Dacă problema erau yakuza, care ar fi fost soluţia? McGraw 
îmi putea fi de folos. Cel puţin, el ar fi avut acces la informaţii la 
care eu nu puteam ajunge. Dar nu știam cum ar fi procedat el 
dacă ar fi știut că eram urmărit de inși atât de periculoși. 
Probabil că ar fi renunțat pur și simplu la mine. La naiba, nu 
doream să-mi asum riscul acela! Mai bine să stau cuminte și să 
aștept vești de la el - spusese că va lua legătura cu mine de 
îndată ce afla ceva despre cele petrecute în Ueno. 

Pe de altă parte, drace! Dacă eu amânam să-l înștiințez 
despre cea mai recentă problemă, el avea să concluzioneze - în 
mod corect - că-i ascundeam ceva. Nu i-ar fi plăcut. 

N-a fost o decizie simplu de luat, totuși am hotărât să nu-i 
telefonez. Mai bine să caut iertare, decât să cer permisiune. 
Oricum, aveam să-l mai las o zi și să-mi acord mie o noapte care 
putea fi un sfetnic bun. 

Și, apropo de noapte, unde naiba urma să mi-o petrec? Într-un 
hotel, bănuiam. Dar nu unul dintre cele mari; în primul rând, nu- 
mi puteam permite tarifele lor, iar în al doilea rând, nu voiam să 
am de-a face cu recepţioneri sau cu alte forme de identificare. 

Am ridicat ochii spre indicatorul rutier pe lângă care treceam 
și am văzut că mă îndreptam către Uguisudani - „Valea 
Privighetorii”, deși, dacă privighetorile fuseseră vreodată pe 
acolo în număr mare, plecaseră de mult spre climate mai 
sănătoase. Zona era cunoscută, ba chiar notorie, pentru 
prostituate, multe dintre ele din categoria „mature”, și pentru 
abundența de love hoteluri. Acestea erau stabilimente mai mici, 
care se adresau, așa cum implica și numele, perechilor 


VP - 30 


amoroase aflate în căutarea unui loc pe care să-l poată folosi o 
oră sau cel mult o noapte. Love hotelurile erau numeroase, 
discrete și la tot pasul. Zeci de mii de oameni intrau și ieșeau 
din ele în fiecare zi, uneori în fiecare oră. A găsi un individ care 
se caza în fiecare seară în altul ar fi fost un fel de joc alba- 
neagra pe care nici chiar yakuza nu l-ar fi putut câștiga. 

Am lăsat-o pe Thanatos într-o parcare ticsită de biciclete și 
scutere și am pornit pe jos pe strada paralelă cu calea ferată. 
Seara era deocamdată caldă și ploaia încetase, totuși hainele 
îmi erau ude și începusem să tremur de frig. Am cumpărat o 
cină bento de la o tarabă stradală și am intrat într-un labirint de 
alei întortocheate, cu lămpi de neon mai ţipătoare, ale căror 
firme anunțau Pisicuta, Peștera lui Aladin și Casanova, unele 
având în faţă statuete de amorași din ghips, altele fântâni 
iluminate, din ce în ce mai stridente. Prostituate îmbrăcate 
pentru a se adresa tuturor fanteziilor erotice - școlărițe sfioase, 
târfe insolente, dominatrix înveșmântate în piele - cutreierau 
zona, apreciindu-mă, încercând să stabilească contactul vizual, 
dându-mă uitării în clipa în care nu izbuteau s-o facă. 

Am intrat pe o fundătură extrem de îngustă și am fost 
răsplătit cu un stabiliment numit Hotel Apex. Lipsit de statuete 
de amorași, fântâni, ba chiar și fără firmă de neon, era în mod 
clar un loc fără zorzoane, care deservea pătura de jos a pieţei. 
Exact ce căutam. Am trecut de gardul din zid și am intrat pe ușa 
din faţă. În interior exista o recepție minusculă - practic un 
vestibul - cu o ferestruică de tip ghișeu în stânga și un ascensor 
cât un sicriu drept în faţă. M-am apropiat de ferestruică și am 
fost surprins să descopăr o fată foarte frumoasă dincolo de 
ghișeu. Mă așteptasem la o oba-san, deoarece recepționerele 
standard în genul acesta de locuri erau femeile bătrâne. 

Fata a ridicat ochii spre mine cu o expresie neutră pe chip. 
Părea să citească ceva, deși nu puteam să văd ce anume. In 
stânga ei, pe masă, se afla un magnetofon din care se auzea 
muzică de jazz. Mie-mi plăcea Bill Evans - auzisem prima dată 
Sunday at the Village Vanguard pe când aveam șaisprezece ani 
-, dar în rest nu mă pricepeam prea bine la genul acela muzical, 
așa că n-am recunoscut ce asculta. 

— Odihnă sau ședere? a întrebat ea, ceea ce însemna 
închirierea unei camere pentru o oră sau pentru toată noaptea. 

Tonul indica lipsa supremă de interes și, oricât de drăguță ar 


VP - 31 


fi fost, comportamentul ei avea ceva dur, deși nu-mi puteam da 
seama ce anume. Părul lung îi era strâns la spate într-o coadă 
de cal. Mi-a fost imposibil să nu observ că avea pielea foarte 
frumoasă și că - spre deosebire de profesionistele de afară - nu 
era deloc fardată. Nici hainele pe care le purta nu aveau scopul 
de a impresiona: o bluză de trening albastră pe pieptul căreia 
scria New York City cu litere cenușii, decolorate; nu avea nici 
cercei și nici alte podoabe. N-aș spune că pe atunci eram un ins 
foarte subtil sau sofisticat, dar am priceput mesajul pe care 
încerca să mi-l transmită: Nu încerc să arăt bine pentru tine, așa 
că lasă-mă dracului în pace. 

— Aăă, am zis, cred că ședere. 

M-a privit o clipă, întrebându-se probabil cum putea cineva să 
fie atât de cretin încât să intre într-un love hotel fără să știe 
dacă dorea o cameră pentru o oră sau pentru toată noaptea. 
Faptul că eram singur nu era remarcabil în sine - destui bărbaţi 
se cazau în love hoteluri singuri, pentru ca după aceea să facă o 
comandă telefonică. Dar probabil că și aceia știau pentru cât 
timp vor avea nevoie de cameră. 

Cu toate acestea, fata n-a spus decât: 

— Patru mii de yeni. 

Am pescuit banii dintr-un buzunar și i-am împins prin ghișeu. 
Ea i-a băgat într-un sertar și a împins o cheie în sens invers, 
spre mine. 

— Camera trei sute doi, a spus. La stânga, cum ieși din lift. 

Am luat cheia și i-am mulţumit. A încuviințat din cap și a 
plecat din nou privirea, către ceea ce bănuiam că ţinea în poală 
și citea. Am vrut să mai spun ceva, dar n-am știut ce anume sau 
măcar de ce s-o fac. Dacă fata mi-a observat ezitarea, nu s-a 
trădat în niciun fel. 

După încă o clipă, m-am întors și m-am dus la ascensor. Nu 
voiam să mă gândesc la situația mea sau la ceea ce urma să fac 
ca să găsesc o rezolvare. Tot ce-mi păsa în momentul acela era 
gândul la cea mai fierbinte baie la care aș fi putut rezista, apoi 
cina bento, apoi somnul. Aveam să-mi fac griji despre ziua de 
mâine odată cu sosirea ei. 


VP - 32 


Capitolul 5 


A doua zi dimineață am ieșit devreme, vrând să ajung la un 
telefon public și să văd dacă McGraw avea noutăţi pentru mine. 
Am coborât pe scară, deoarece nu-mi plăcea deloc liftul acela ca 
un coșciug, iar când am ajuns jos am auzit vocea unui bărbat, 
agresivă și ușor împleticită, care răcnea în japoneză. 

— i-am zis deja - vreau doar odihnă! 

_ Am deschis ușa de la casa scării și am ieșit în recepţia micuță. 
In faţa ghișeului stătea un japonez în costum boţit, cu o servietă 
ieftină și ponosită în mână. Puteam simţi mirosul de sake de la 
trei metri depărtare. Un sarariiman, am bănuit, care își pierduse 
noaptea în oraș și acum dorea un locșor unde să doarmă câteva 
ore înainte de a reveni la birou. 

— Am înţeles, domnule, s-a auzit un glas blând de femeie din 
cealaltă parte a ferestruicii. Tariful pentru odihnă este două mii 
de yeni. 

Am recunoscut vocea. Aceeași fată care-mi dăduse cheia 
aseară. 

— Ți-am spus că n-am decât o mie. O să-ți dau restul mai 
târziu, când deschid băncile. Când deschid băncile o să-ți dau 
chiar un miar în plus pentru înţelegere. E bine? 

A vârât pe sub sticlă o bancnotă mototolită. 

Fata a împins bancnota înapoi. 

— Îmi pare rău, domnule. Achitarea tarifului se face integral în 
avans. Fără excepţii. Aceasta este politica hotelului nostru. 

— Îmi bag picioarele-n politica voastră! a răcnit el. 

Mânat de o toană, am scos o bancnotă de o mie de yeni din 
buzunar și m-am apropiat de ghișeu. Am pus bancnota în fața 
ferestruicii. 

— Plătesc eu diferenţa, am rostit. 

Fata s-a uitat la mine de parcă eram nebun de legat. Nu s-a 
atins de bani. 

Sarariimanul s-a răsucit spre mine. 

— Tu cine dracu' mai ești? 

— Se pare că sunt banca. 

El a privit bancnota de o mie de yeni, apoi a întors ochii spre 


VP - 33 


mine, mijindu.-i. 

— De ce ai vrea să plătești pentru mine? 

M-am uitat la fată și am ridicat din umeri. 

— O mie de yeni nu mi se pare foarte mult ca s-o lași pe ea în 
pace. 

Bărbatul mi-a rânjit. 

— La ce te-aștepţi - plătești camera și dup-aia vii după mine 
ca să ţi-o sug? Așa ţi-ai spus? 

Ar fi trebuit să-mi dau seama că el nu căuta decât 
oportunitatea de a-și salva obrazul. Fie asta, fie era un soi de 
tentativă cu adevărat stranie, iar el spera că voiam într-adevăr 
să mi-o sugă. Una peste alta, tot ce trebuia să fac în clipa aceea 
era să rostesc calm ceva de felul: Vrei banii sau nu? Era clar că 
i-ar fi luat. 

Eram însă tânăr, fără minte și predispus să privesc totul ca pe 
un atac la persoană. Am rostit: 

— Mă aştept să iei banii cât mai sunt încă pe tejghea. Vor fi 
mult mai ușor de luat de acolo, decât după ce ţi-i voi îndesa în 
dos. 

Ochii i s-au mărit și s-a înroșit la faţă. Colţul gurii i-a zvâcnit, 
dar probabil că ceea ce a citit pe chipul meu a oprit zvâcnetul 
acela înainte de a se transforma în cuvinte. A împins bancnota 
pe sub geam. Fata a luat-o și i-a împins o cheie. Sarariimanul a 
ridicat-o și a pornit spre lift. După ce a intrat în cabină, a scuipat 
spre mine: 

— Baka yaro! „Eşti un prost!” 

După ce a dispărut, am revenit spre fată. Era îmbrăcată exact 
așa cum fusese când sosisem eu - în mod clar, stătuse aici toată 
noaptea. M-a surprins din nou cât de drăguță era, ca și faptul că 
nu părea să facă absolut nimic pentru a-și accentua frumusețea. 

— Eşti bine? am întrebat-o. 

— De ce n-aş fi bine? 

Am fost surprins. Mi-am dat seama că mă aşteptasem mai 
degrabă la ceva de felul unui „mulțtumesc”. 

— Nu știu... am vrut doar să m-asigur. Individul era destul de 
beligerant. 

— Nu crezi că am de-a face cu dobitoci ca ăsta în medie de 
cinci ori pe săptămână? 

— Nu știu. 

— Ei bine, eu știu. Fără ajutorul nimănui. 


VP - 34 


— Păi... m-am bâlbâit, cred că nu știu prea multe despre 
hoteluri. 

— Atunci poţi să afli că ăsta nu-i cunoscut pentru clientela lui 
de înaltă clasă. Dacă vrei așa ceva, încearcă la Imperial. 

De ce oare insistam? Aveam mintea apăsată de chestii mult 
mai importante. Însă le-am alungat și am zis: 

— N-am vrut să sugerez că nu le-ai fi putut rezolva și singură. 
Mă bucur că ești bine. 

Am ieșit pe ușa hotelului, apoi pe poarta din gard, pe străduța 
îngustă. Eram gata să fac la stânga, când am auzit ușa 
deschizându-se în spatele meu. Un glas a strigat: 

— Hei! 

M-am întors. Era ea. Dar am avut nevoie de o secundă 
întreagă pentru a procesa... de ce stătea tot jos? 

Ba nu, nu stătea. Era într-un scaun cu rotile. 

Fata a împins roţile pentru a înainta câţiva metri, apropiindu- 
se de mine. Apoi s-a oprit și m-a privit. 

— Mulţumesc, a zis după aceea. 

Dar înainte de a-mi putea depăși momentul de surprindere și 
de a izbuti să răspund ceva, și-a întors scaunul și a dispărut 
înăuntru. 


VP - 35 


Capitolul 6 


Am verificat cu serviciul de preluare a apelurilor telefonice pe 
care-l utilizam. Mă așteptau două mesaje. Unul era de la 
McGraw: trebuia să mă întâlnesc cu el în seara aceea într-un loc 
numit Bucătăria Chinezească Taih6 din Minami Azabu. Asta era 
bine. Nu trebuia să-mi mai fac griji despre aspectele pro și 
contra a ceea ce putuse el crede despre faptul că nu-l sunasem 
pentru a-l anunţa despre incidentul din Kodokan. Puteam să 
ascult ce avea de spus, după care să mă adaptez din mers. 

Celălalt mesaj era de la un prieten bun, poate singurul meu 
prieten, pe care-l ocolisem de când mă încurcasem cu McGraw. 
Se numea Tatsuhiko Ishikura - Tatsu - și ne cunoscuserăm în 
Vietnam, unde  Ke/satsucho, Agenţia Naţională a Poliţiei 
japoneze, îl trimisese ca să deprindă strategii antitero. Acolo ne 
apropiaserăm, fiind singurii vorbitori de japoneză pe o suprafaţă 
de câteva mii de kilometri, iar după ce eu revenisem în Tokio ne 
mai întâlniserăm de câteva ori. Era un individ capabil, mai 
inteligent decât cei pentru care lucra, încăpățânat ca un buldog 
și de două ori mai tenace, și extrem de amuzant după ce bea 
prea mult sake și începea să-și descarce nervii pe „superiorii” 
lui. li duceam dorul. După moartea mamei, despre tatăl meu 
păstrând doar amintirea tot mai îndepărtată din mintea unui 
copil, și neavând fraţi sau alte rude apropiate, mă simţeam mai 
rău ca un orfan. Parcă eram naufragiat pe o insulă, lipsit de 
contact cu realitatea, capabil de orice, pentru că nimeni nu mă 
mai cunoștea, nimeni nu mă supraveghea. Aveam nevoie de o 
legătură cu cineva sau cu ceva - înțelegeam asta, chiar și la 
douăzeci de ani. Insă Tatsu era poliţist, iar a lucra pentru 
McGraw și a mă întâlni cu un poliţist nu mi se părea o 
combinaţie prea grozavă de relaţii simultane. Îmi părea rău în 
privinţa asta, dar nu puteam face prea multe. Dacă nu-i 
răspundeam la mesaj, poate că avea să înceteze să mă mai 
caute. lar asta probabil că ar fi fost mai bine pentru amândoi. 

Mi-am petrecut ziua citind prin parcuri și cafenele, simţindu- 
mă ca un homeless. Eram obișnuit să beneficiez de timp liber, 
dar acum situaţia era diferită. Știam că n-ar fi trebuit să mă duc 


VP - 36 


în locurile pe care le frecventam de obicei. Bineînţeles, despre 
apartament nici nu mai putea fi vorba și nici despre 
antrenamente în Kodokan. Ba chiar și Biblioteca Metropolitană 
Tokio, unde zăbovisem multe după-amiezi cu câte o carte, părea 
dintr-odată periculoasă și nesigură. Tot ce puteam face era să 
mă deplasez dintr-un loc în altul pe Thanatos, cu geanta 
atârnată pe spate, simţindu-mă deconectat, undeva între două 
lumi, un ronin - un samurai fără stăpân, literalmente „plutitor pe 
valuri” -, fără să am nimic în plan, doar o singură întâlnire 
programată, și neavând altceva de făcut decât să aștept. 

La ora 19 am ajuns în Minami Azabu și am găsit o vitrină 
micuță cu o firmă simplă, fără pretenţii, care anunța Taih6 
Chûka Ry6ri, câteva taburete acoperite cu vinilin roz și o tejghea 
lungă, abia vizibilă dincolo de perdelele noren de la intrare. Am 
trecut printre perdele și m-a izbit aroma condimentată de orez 
prăjit, cu porc și mirodenii. Un bărbat în tricou negru și blugi, cu 
un șorţ alb, din al cărui comportament am înţeles imediat că era 
maastaa, adică patronul, stătea înapoia tejghelei, preocupat de 
plita din faţa lui, de pe care sfârâitul cărnii fripte se făcea auzit 
în ciuda conversaţiilor animate purtate de cei zece-doisprezece 
clienţi din localul mic. De lângă el, o femeie, care părea să fie 
soția, a ridicat ochii, a surâs și m-a salutat: 

— Irasshaimase. 

l-am răspuns dând din cap, am privit în dreapta - singura pată 
oarbă din locul unde mă aflam - și nu m-a surprins să-l văd pe 
McGraw. Din nou, el era singurul alb dinăuntru; din nou, avea în 
faţă o bere și bănuiam că nu era prima pe care o băuse. Mă 
privea ca și cum s-ar fi întrebat cât va trece până îl voi 
descoperi în cele din urmă. 

M-am îndreptat spre masa lui și m-am așezat. El s-a uitat la 
geanta mea, totuși n-a comentat, ci a spus doar: 

— Ti-e foame? 

Nu-mi fusese foame, însă mirosurile delicioase ale 
mâncărurilor ce se preparau schimbaseră deja situaţia. 

— Aș putea mânca. 

Într-o japoneză acceptabilă, McGraw a strigat spre femeia din 
spatele tejghelei, cerând două porţii de gyôza, două porţii de 
orez prăjit și două beri Asahi. Părea destins, în largul lui. M-am 
întrebat cum găsea locurile acestea și dacă le prefera mai mult 
din punct de vedere operaţional sau mai mult pentru mâncare. 


VP - 37 


Poate pentru ambele. 

O fată drăguță a apărut din spate, aducând o tavă plină cu 
bere. Semăna cu femeia de la tejghea - era fiica, așadar o 
afacere de familie. A pus pe masă două sticle și un pahar pentru 
mine, a luat sticla goală a lui McGraw și a continuat, servindu-i 
pe ceilalți clienți. McGraw a ridicat sticla plină și și-a umplut 
paharul. In Japonia, este foarte grosolan să nu te oferi măcar să 
umpli paharul tovarășului de masă. Poate că el nu știa asta, 
totuși mă îndoiam. De asemenea, nu s-a oferit să ciocnească ori 
să toasteze în vreun fel, ci a băut imediat, prelung. Nu conta... 
L-am imitat, stăpânindu-mi imboldul de a spune orice, 
reamintindu-mi propria teorie că McGraw se folosea de tăcere 
pentru a-i determina pe ceilalţi să vorbească primii. 

El a coborât ochii spre paharul meu, din care abia sorbisem. 

— Poate că ar fi bine să bei toată berea, a rostit după aceea, 
cu glas destul de ridicat pentru a se face auzit de mine, totuși 
nu îndeajuns de tare pentru a răzbate prin fundalul de 
conversații din jur. Și poate chiar să mai bei încă una, înainte să 
te informez. 

Oare intenţionase să mă neliniștească? Reușise, dar nu voiam 
s-o arăt. 

— Nu, mulțumesc, am zis. 

— Bine. Să nu zici că nu ţi-am propus. A mai sorbit din bere. 
Am vești proaste. Și vești... și mai proaste. 

— N-ar trebui să mă-ntrebi ce vreau să aud mai întâi? 

Am fost mândru de aparentul meu sânge rece, dar, în 
realitate, eram tot mai îngrijorat. 

— Crezi că-i amuzant? 

— Nu știu. Deocamdată nu mi-ai spus nimic concret. 

McGraw m-a privit prelung, iar în expresia de pe chipul lui era 
atâta dezgust, încât am simţit că era chiar satisfăcut de ceea ce 
urma să-mi spună. 

— Puștiul ăla pe care l-ai trântit în Ueno, a rostit el, a murit. 

— Asta-i vestea proastă sau vestea și mai proastă? 

— Asta-i vestea proastă. Vestea și mai proastă este că era 
nepotul lui Hideki Fukumoto. Numele îţi sună cunoscut? 

— Ar trebui? 

— Da, ar trebui, dacă știi ceva despre yakuza. Fukumoto este 
capul celui mai mare sindicat yakuza din Tokio și, ca atare, din 
Japonia, Gokumatsu-gumi. Ai priceput acum? Ai belit-o. Ai 


VP - 38 


omorât un prinţișor yakuza. Sigur că da, un golan, dar un 
prinţișor. lar cei doi care au scăpat? Unul era un nimeni, ca să 
zicem așa. Este în spital, dar medicii nu sunt siguri că-i vor 
putea salva vederea. Ce-ai făcut, i-ai băgat degetele în ochi? 

— Așa ceva. 

— „Așa ceva”. lisuse! Bun, iar celălalt derbedeu era vărul 
nepotului mort. Poţi să ghicești ce-nseamnă asta? 

— Că e fiul lui Fukumoto? 

— la auziţi-l pe Albert Einstein, aici prezent! Se pare că nu ești 
chiar atât de idiot pe cât te porți. lar partea cea mai bună este 
că cei doi veri erau foarte apropiați. Apropiaţi ca frații. Vrei să 
știi care-i porecla lui Fukumoto Junior? 

— Habar n-am. Vrei să mi-o spui? 

— Câinele Turbat. Așadar, geniule, tocmai l-ai omorât pe vărul 
unui yakuza poreclit Câinele Turbat. Ești mândru de tine? 

N-am spus nimic. M-am simţit brusc înfricoșat și mi-am dat 
seama că McGraw putea să vadă lesne prin bravura pe care o 
etalam. 

Chelnerița a apărut cu mâncarea noastră. Nu-mi mai era însă 
deloc foame. Am luat o gyôza cu beţișoarele, am înmuiat-o în 
sos și am mestecat, abia simţindu-i gustul. 

— Și ce-nseamnă asta? 

— Ce-nseamnă? Înseamnă că trebuie să-ţi muţi fundul din 
Japonia. Și să nu te mai întorci niciodată. 

Am clătinat din cap. 

— Nu pot, pur și simplu... 

M-am oprit. Nu știam nici măcar ce încercam să spun. Ce 
anume nu puteam face? Să mă întorc în SUA, pe care o 
simţisem ca pe o planetă străină, când revenisem pentru scurt 
timp după război? Să recunosc că nu eram capabil nici măcar să 
livrez o geantă cu mită pentru niște politicieni și afaceriști 
corupți? Să recunosc că-mi pierdusem cumpătul și o belisem, 
aruncând totul în aer? A 

Probabil că McGraw mi-a văzut tulburarea. In mod neașteptat, 
expresia chipului i s-a îmblânzit. 

— Îmi pare rău, fiule. Nu-mi mai ești bun la nimic de-acum. 
Eşti prea toxic. Se spune că deja s-a pus un preț pe capul tău. 

— Mda, am simtit-o. Au încercat să-mi facă felul în Kodokan. 

— Poftim? 

N-am înțeles de ce era atât de surprins. Ce crezuse că 


VP - 39 


însemna preţul pus de yakuza pe capul meu? l-am povestit ce 
se întâmplase. 

— Să știi că-i bine că nu l-ai omorât pe individul ăla, mi-a zis 
după ce am terminat. E destul de rău că ai yakuza pe urmele 
tale, nu mai ai nevoie și de poliţie. Uite care-i treaba, o să-ţi fac 
rost de bilet de avion să te-ntorci acasă, dar cu altceva nu te pot 
ajuta. 

„Pentru mine nu există «acasă»”, m-am gândit. Mai precis, nu 
m-am gândit, ci am înțeles. Ce naiba aveam să fac? 

El a înfulecat câteva gy6za, apoi a atacat orezul prăjit. M-am 
silit să mai mănânc și eu ceva, gândindu-mă întruna, căutând o 
ieșire. 

După câteva minute, am spus: 

— Și dacă nu vreau să plec? 

McGraw a tras o dușcă uriașă de bere și a râgăit. 

— Dacă o să rămâi, Agenţia o să te eticheteze „compromis”. 
Nu vrea să atragă atenţia, înţelegi? Sau, și mai rău, o să răsufle 
o informaţie. Nu către poliţie. Lui Fukumoto, sau Câinelui Turbat, 
sau cine știe cui. Mulţi ar fi încântați ca niște tipi ca ăia să le fie 
îndatorați. 

— De ce n-ai face-o chiar tu? 

McGraw m-a privit; avea pielea puhavă, cuperoză cauzată de 
alcool pe sub ochi și pe nas, dar, cumva, pentru o secundă, l-am 
putut vedea pe tânărul formidabil care fusese probabil cândva. 

— Pentru că eu nu sunt laș. Pentru că eu cred în karma. 
Pentru că dacă tu-ți pui lucrurile în ordine și înveţi să-ți 
stăpânești temperamentul, atunci ai toată viaţa înainte și nu 
vreau ca tocmai eu să ţi-o retez prematur. 

Am rămas amândoi tăcuţi și am mâncat, McGraw cu 
satisfacţie, dar eu cu un entuziasm considerabil mai redus. 
Gândurile îmi goneau, se răzvrăteau. Treburile merseseră bine. 
După unele dintre locurile prin care trecusem, „bine” însemna 
foarte mult. lar acum - asta. Fusese o greșeală. Nu trebuia să se 
fi întâmplat. Eu nu voiam să plec. 

Mi-a venit o idee. Era cu bătaie foarte lungă, dar nu vedeam 
multe opţiuni. 

— Cine-i problema mea aici? am întrebat. 

McGraw m-a privit suspicios. A mestecat și a înghiţit. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun, cine-i motivat să vină după mine? 


VP - 40 


— Ți-am zis: Fukumoto și fiul lui. 

— Pentru că eu l-am omorât pe nepotul lui Fukumoto, pe vărul 
fiului. 

— Ce-i așa de greu de înțeles? 

— Ai zis însă că nepotul era un derbedeu. Un prinţișor, dar un 
derbedeu. Ce-nseamnă asta? 

McGraw a fluturat din mână cu un gest de ignorare. 

— Puștiul avea reputaţie proastă. Necazuri cu poliţia. Un 
incapabil. Acţiuni foarte vizibile cu profituri foarte mici. El și 
Câinele Turbat erau ca două boabe de mazăre în aceeași 
păstaie, și tot atât de apropiați. 

— Prin urmare... problema asta pe care o am eu este 
impulsionată doar de onoarea familiei? 

— „Doar” de onoarea familiei? Tu nu știi chiar nimic despre 
yakuza? Tu crezi că un tip care este poreclit Câinele Turbat va 
întoarce și obrazul celălalt când cineva i-a omorât vărul care-i 
era ca un frate? lar Fukumoto Senior nu poate lăsa lucrurile așa. 
Ar părea slab. Și-ar afecta reputaţia. Inamicii l-ar asalta. Dacă el 
vrea să împiedice toate astea - și-ţi garantez că vrea -, atunci 
trebuie să te ucidă. Nimic mai simplu. 

— Exact, el are inamici. Oameni pe care nu-i doare câtuși de 
puţin de nepotul ăla. Oameni care s-ar bucura din plin dacă 
Fukumoto însuși ar păți ceva. 

McGraw m-a privit îndelung, după care a chicotit. Chicotitul s- 
a transformat în râs. Râsul a devenit hohot. Hohotele nu se mai 
opreau. Se uita la mine, ștergându-și ochii de lacrimi. A încercat 
de câteva ori să vorbească, dar n-a izbutit. L-am privit. Am fost 
ispitit să-l fac să se oprească din râs. Mai mult decât ispitit. Și aș 
fi putut s-o fac. Aș fi putut să fac astfel încât să nu mai râdă 
niciodată. Dar aveam nevoie de el. Poate că învăţam să-mi 
stăpânesc temperamentul. Dacă așa era, McGraw n-avea habar 
cât noroc avea. 

În cele din urmă accesul de râs i s-a oprit. 

— Haide, fiule! Știu că voi, cei din GOS, sunteți duri. Dar ce 
intenţionezi, să lichidezi toată mafia japoneză? 

— Din câte mi-ai spus, eu nu am nicio problemă cu toată 
mafia japoneză, ci doar cu Fukumoto. Și cu fiul lui, Câinele 
Turbat. 

McGraw mă privea atent. Nu mai râdea. 

— Tu vorbești serios. 


VP - 41 


N-am răspuns. 

— Nu, a urmat el. Nu pot să autorizez așa ceva. Este... 

— Cine a spus ceva despre autorizare? Noi doar... discutăm 
totul în mod ipotetic. 

El a pufnit. 

— Ipotetic vorbind, de unde îţi vei obţine informaţiile? Unde se 
află tipii ăștia, care le sunt mișcările - genul ăsta de detalii? 

— Cine poate ști? Poate că aud vreun zvon. Vreun pont 
anonim. 

— Da? Și ce ar avea de câștigat de la tine informatorul acela 
ipotetic? 

M-am uitat fix la el. 

— Asta va depinde de ce dorește informatorul. : 

Și-a frecat bărbia. Mi s-a părut că arăta interesat. In tot cazul, 
părea că se gândea la ceva concret. 

A revenit la orezul prăjit. După câteva secunde, a rostit: 

— Tu ai nevoie de informații despre două persoane. Dar dacă 
informatorul îți va da amănunte utile despre trei persoane? 

Nici măcar n-am stat să mă gândesc. 

— Atunci m-aş ocupa de toate trei. 

McGraw a încuviinţat din cap. 

— Atunci, poate că asta ar merita. 

— În același timp, ar însemna că vom fi chit. Eu și 
informatorul, vreau să zic. Informatorul ipotetic. 

Amintindu-mi acum toate astea, mă uluiește că la momentul 
respectiv am fost în stare să cred că negociam dur. 

— În mod sigur veţi fi chit, a spus McGraw. 

— În regulă. Cine-i a treia persoană? 

El a tăcut mult timp, privindu-mă fix. După aceea a spus: 

— Fiule, ești sigur că poţi să faci așa ceva? Te-ai gândit cu 
toată atenţia? 

— Dar tu te-ai gândit? 

— Tocmai am făcut-o acum. Tu însă vei fi cel care-și va asuma 
riscurile. O dorești cu adevărat? 

— Cine-i a treia persoană? 

McGraw a ridicat din umeri. După o pauză a spus: 

— Ipotetic? A treia persoană ar fi Kakuei Ozawa. 

Numele îmi era vag familiar, totuși nu-l puteam plasa. 

— Kakuei Ozawa... 

— S6mukaicho al PLD. 


VP - 42 


— Partidul Liberal Democrat... PLD? 

Acesta era partidul politic care condusese Japonia după 
război. Și, se presupunea, principalul beneficiar al dărniciei 
americane pe care o livrasem cu regularitate lui Miyamoto. 

— Exact. 

— Și... sâmukaicho, adică președintele Consiliului Executiv? 

— Da. 

— Te referi așadar la al doilea cel mai important politician din 
Japonia. 

— Al treilea, de fapt, sau chiar al patrulea. Secretarul general 
și președintele Consiliului Cercetării Afacerilor Politice au mai 
multă influenţă, cel puţin teoretic. Însă sâmukaicho are influenţa 
cea mai mare asupra distribuirii de zi cu zi a patronajului. Chiar 
mai mult decât prim-ministrul. 

— Și tu vrei să-l lichidez pe individul ăsta? 

McGraw a făcut o grimasă faţă de exprimarea mea directă. 

— Vrei să te ajut la problema ta? Ajută-mă la problema mea. 

— N-am nevoie de la tine decât de informaţii. Pe de altă 
parte, tu-mi ceri să apăs pe trăgaci. Impotriva unei ţinte foarte 
vizibile și mediatizate. 

— Nu știam că voi, ăștia din GOS, sunteţi așa de mofturoși. 

— Dacă așa numești preferința mea pentru a nu-mi petrece 
restul vieţii într-o închisoare japoneză, atunci, perfect - sunt 
mofturos. 

— Nu ajungi la închisoare decât dacă ești prins. 

Nu-mi plăceau replicile lui atât de prompte și convingătoare. 

— Ce-i ăsta - sloganul CIA oficial? 

— Nu, sloganul nostru oficial este: „Veţi cunoaște adevărul, 
iar adevărul vă va elibera”. loan 8,32. 

— Bizară alegere de slogan pentru niște tipi a căror meserie 
este minciuna. 

— Fiule, uneori suntem definiţi de paradoxurile noastre. 

— Și alteori de aburelile noastre. 

McGraw a râs. 

— Câteodată ele sunt totuna. 

— Oricum... n-o voi face. 

A ridicat din umeri. 

— Tu decizi, campionule. Nu te ameninţă nimeni cu arma. 

Am aprobat din cap, întrebându-mă dacă asta era adevărat, 
sincer vorbind. 


VP - 43 


El și-a terminat orezul prăjit și a împins scaunul înapoi. 

— Atunci îţi doresc multă baftă în toate. Sunt convins că se va 
termina cu bine. 

— Stai așa! Și... informaţiile? Despre Fukumoto. Și despre fiul 
lui? 

— Crezusem că nu le mai vrei. 

— Asta... știi bine că le vreau. Ti-am spus că le vreau. 

— Și eu ţi-am spus ce te-ar costa. Ai zis că nu vrei să plătești. 
Perfect. O simplă aplicare a principiilor capitalismului. 

— Ăsta nu maie capitalism. Încerci să mă extorchezi. 

— Spune-i cum vrei. În orice caz, este ceea ce va suporta 
piața. Sau nu. 

Nu i-am răspuns. Mă gândeam la o cale de ieșire și nu 
întrezăream niciuna. 

McGraw s-a uitat la mine, de parcă s-ar fi întrebat câtă 
răbdare putea să mai aibă. După aceea și-a apropiat iar scaunul 
de masă și s-a aplecat înainte. 

— Fiule, da-mi voie să-ţi explic ceva. Noi doi nu suntem 
parteneri. Nu suntem prieteni. Nu suntem camarazi de arme. 
Aceasta este o relație de afaceri. Tu asiguri un beneficiu și în 
același timp reprezinţi un cost. Prostia ta blestemată a crescut 
acum costul pe care-l reprezinţi, fiindcă te-a transformat într-un 
magnet de tot rahatul pentru yakuza. Vrei să te mai păstrez 
oricum pe statul de plată? Perfect! Spune-mi atunci ce am eu de 
câștigat. Cum vei crește beneficiul pe care-l asiguri, ca să 
compensezi creșterea costului? Spune-mi. Eu te ascult. 

N-am spus nimic. 

— Bine atunci, cred că-nţeleg. Tu vrei ca eu să continui să te 
păstrez, deși vor crește riscurile asociate propriilor mele 
operațiuni, și vrei să-ţi furnizez și dosare secrete de informaţii, 
care să te ajute să comiţi ceea ce sistemul judiciar japonez ar 
numi cu siguranţă „crimă”, și te aștepți ca eu să fac asta... din 
ce motiv? Pentru că am inima bună? 

Am continuat să tac. Pe dinăuntru, clocoteam. Pe de o parte 
din cauza situaţiei în sine, pe de altă parte din cauza modului 
brutal de direct în care o caracterizase McGraw. El mă avea la 
mână, într-o măsură atât de mare, încât nici nu trebuia să 
pretindă altceva. Detestam asta. Detestam să nu am de ales. 

— Bine, am rostit. Ai câștigat. 

El a chicotit. 


VP - 44 


— Fiule, nu gândi în felul ăsta. Nu uita - este o afacere. 
Amândoi avem de câștigat de pe urma ei. 

Am expirat prelung, încercând să uit de umilință. 

— Ce-a făcut Ozawa? 

McGraw s-a încruntat. 

— Cum adică? 

— De ce vrei ca el să moară? 

— Fiule, ascultă aici, nu-ți uita niciodată nivelul de 
responsabilitate. Tu nu trebuie să știi „de ce”. Trebuie să știi 
doar „cine”. Asta-i tot. 

Poate că am simţit că treaba asta nouă pe care o dorea el îmi 
oferea o putere pe care n-o avusesem anterior. Poate că pur și 
simplu nu mai puteam să-mi înfrânez furia, indiferent de 
consecinţe. Am spus: 

— Rahat! Vrei să mă ţii în necunoștinţă de cauză despre niște 
mălai dintr-o geantă? Perfect, mă doare fix în cot. Dar îmi ceri 
să-l lichidez tocmai pe președintele Consiliului Executiv al PLD? 
Ei bine, vreau să știu în ce mă bag! 

A surâs ușor, parcă impresionat de tupeul meu. 

— Bine. Să presupunem că guvernul american susţine unele 
elemente din guvernul japonez. O face în schimbul continuării 
acelor politici pe care guvernul american le consideră dezirabile. 
Continuarea tratatului de securitate și cooperare reciprocă... 
Menţinerea Flotei a Șaptea la Yokosuka... A pușcașilor marini la 
Okinawa... Achiziţia de avioane de la  contractorii 
Departamentului Apărării SUA... Chestii din astea. 

— Adică guvernul american mituiește politicieni japonezi? 

— Capitalismul în acţiune, fiule, de câte ori să ţi-o repet? 
Fiecare tabără are ceva ce-i trebuie celeilalte tabere. 

— Vrei să zici că una are politici pe care să le vândă, iar 
cealaltă are bani cu care să le cumpere. 

— Cum am zis mai devreme, nu ești pe atât de prost pe cât te 
porți. Ține-o tot așa și ai putea să-nțelegi cum funcţionează 
lumea adevărată. 

M-am întrebat pentru o clipă dacă insultele lui puteau fi 
realmente înţelese ca termeni de afecțiune. M-am gândit că mi- 
ar fi fost de ajutor dacă le consideram așa. În caz contrar, la un 
moment dat mi-aș fi putut pierde cumpătul, așa cum îi plăcea lui 
să spună. 

— Deci care-i problema cu Ozawa? Cere prea mult? 


VP - 45 


— Oferă prea puţin. Pare să considere că programul este o 
rentă viageră privată. Nu-i așa ceva. lar cei pe care el îi exclude 
din afacere încep să ţipe. Ceva de felul: „Dacă nu căpătăm și noi 
o parte bună, ne vom adresa presei”. Ei îi vor speria pe 
finanţatori și vor distruge astfel tot programul. Noi avem nevoie 
de cineva care să distribuie mai echitabil banii. Cineva cu 
abilităţi de diplomat, nu un puţoi egoist, care crede că totul i se 
cuvine de la sine, ca Ozawa. Acum ai înțeles tabloul general? 

— Cred că da. Cum ajung la el? 

— O să-ţi fac rost de datele necesare. Nu-i o ţintă dificilă. Ar 
trebui să fie floare la ureche pentru un dur din GOS cum ești tu. 
Modul de operare depinde de tine. În cadrul anumitor parametri. 

— Ce parametri? 

McGraw a tăcut câteva secunde, după care azis: 

— Trebuie să pară un deces natural. 

— Și cum o să fac asta? 

— Ce-mi ceri acum - micromanagement? O să te gândești tu 
la ceva. Noi nu vrem însă ca președintele Consiliului Executiv al 
PLD să moară de glonț, decât dacă medicul legist va dovedi că 
glonţul fatal a provenit din propria lui armă și a fost tras de 
propria lui mână. El nu-i prim-ministru, nici măcar pe departe, 
totuși asasinarea directă a unei figuri politice proeminente va 
crea mai multe tensiuni decât suntem dispuși să acceptăm. 
Procedează așa cum trebuie și vei ajunge într-o poziţie din care 
să soliciți multe favoruri. Dar să n-o dai în bară. În cazul acela te 
vei găsi într-o poziţie a naibii de neplăcută. 

— Dă-mi mai întâi informaţiile despre cei doi yakuza. 

McGraw a izbucnit în râs. 

— Fiule, ai auzit de așa-zisul „principiu call-girl”? 

— Nu tocmai. 

— Principiul ăsta afirmă că valoarea serviciilor oferite se 
prăbușește imediat după ce au fost oferite. În clipa asta, tu ai 
nevoie de mine, așa că-ţi convine preţul meu, sau cel puţin ești 
dispus să-l plătești. După ce-o să-ţi dau datele despre yakuza, 
nu vei mai dori să știi decât ce am făcut pentru tine foarte, 
foarte recent. 

— Dar dacă mă voi ocupa mai întâi de Ozawa, cum aș putea 
să știu că te vei ţine de cuvânt și-mi vei da informaţiile de care 
am nevoie? 

— Și dacă n-o voi face, mă vei ucide? 


VP - 46 


L-am privit și m-a străbătut un fior rece. 
— Da, cred că va trebui s-o fac. 


El a chicotit. 
— Ți-am zis eu: nu ești pe atât de prost pe cât te porți. 


VP - 47 


Capitolul 7 


Am revenit în șaua motocicletei și am gonit prin noaptea 
tokiotă, sfâșiat de emoţii contradictorii. Ușurare, deoarece 
dispuneam de o soluţie potenţială la problema mea cu yakuza. 
Teamă faţă de caracterul extrem și în același timp nesigur al 
soluţiei. Anxietate față de implicaţiile acţiunilor pe care tocmai 
fusesem de acord să le întreprind - cele pe care mi le puteam 
imagina și, într-o măsură chiar mai mare, cele pe care probabil 
nu le sesizasem. Deocamdată însă nu puteam să fac nimic, doar 
să aștept informaţiile lui McGraw și să continui să evit locuri 
precum Kodokan, unde aveau să mă caute Câinele Turbat și 
prietenii lui. 

Am alungat toate grijile acelea și m-am gândit în schimb la 
fata de la hotel. Îmi plăcuse cât de imperturbabilă fusese în faţa 
abuzurilor sarariimanului aceluia băut. Şi cât de dură fusese cu 
mine după aceea. lar scaunul cu rotile... ce era oare? Ceva 
congenital? Un accident? Vederea lui mă surprinsese în 
asemenea măsură pentru că ea mi se păruse foarte 
competentă, sigură pe sine, stăpână pe situaţie. Îmi dădeam 
seama că acestea nu erau calităţi pe care să le asociezi cu 
cineva care avea nevoie de un scaun cu rotile și că așteptările 
subconștientului meu erau pur și simplu ipoteze bazate în primul 
rând pe o prejudecată prostească, ea însăși pricinuită probabil 
de lipsa de gândire și de experienţă. Era oare ciudat că o 
găseam atrăgătoare? Am decis că nu-mi păsa. Nu știam nici 
măcar dacă era capabilă de sex. Și totuși... am căzut pe 
gânduri. Oricum, gândurile despre fată erau mult mai plăcute 
decât cele despre războiul de gherilă pe care eram pe punctul 
de a-l purta împotriva unor mafioţi deciși să mă omoare. 

Știam că n-ar fi trebuit să mă întorc în același hotel, mai ales 
nu pentru două nopţi consecutive. Mi-am spus însă că n-ar fi fost 
nimic rău în asta. De altfel, fata nu-mi cunoștea numele, ba 
chiar nu știa absolut nimic despre mine. Era imposibil să mă 
poată urmări cineva aici. O noapte sau două nopţi - nu era mare 
diferență. Aveam nevoie de un loc în care să dorm. lar un loc 
familiar n-ar fi fost cel mai rău. 


VP - 48 


Nu mi-a luat mult să ajung în Uguisudani, să parchez 
motocicleta și să trec din nou prin strâmtoarea prostituatelor. 
Când am intrat pe ușa hotelului, am fost cuprins brusc de 
îndoială. Poate că eram un prost. Poate că, dacă mă întorceam, 
fata avea să creadă că eram un obsedat. Poate că nici măcar nu 
avea să mai fie înapoia ghișeului. 

Ea se găsea însă acolo. De data asta avea altă bluză de 
trening - cenușie și fără niciun logo. În rest, arăta absolut la fel. 
La fel de bine. 

A ridicat ochii și m-a văzut. A tăcut câteva clipe, după care a 
spus: 

— Nu mă așteptam să te revăd aici. 

A pus un accent ușor pe „te”. În rest, tonul i-a fost la fel de 
neutru ca expresia feței. 

Asculta din nou jazz. M-am întrebat cine cânta și de ce părea 
să-i placă ei atât de mult. 

— Da, păi... la Imperial erau toate locurile ocupate. 

Mă gândisem că era o replică rezonabil de amuzantă, dar ea a 
primit-o doar cu o foarte vagă urmă de zâmbet. 

— Dă-mi voie să ghicesc... Ședere? 

— De unde ai știut? 

— intuiție. 

Expresia chipului continua să-i fie neutră, așa că tot nu știam 
ce-i trecea prin minte. De aceea am spus: 

— Ce... faci aici? Adică... mă refer la jobul ăsta. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Adică... ești tânără. În general, astea sunt joburi pentru 
oba-san. 

— Frecventezi des love hotelurile? 

Am simţit că mă înroșesc la față. 

— Nu, dar asta-i ceva ce știe toată lumea. 

Ea a ridicat din umeri. 

— Dacă spui tu... 

Dumnezeule, eram jalnic! 

— Așadar - realmente, de ce? 

— Pentru oamenii interesanţi pe care-i întâlnesc. 

Comportamentul acela neutru, de robot, mă scotea din fire. 
Râzând pentru a-mi ascunde stânjeneala faţă de ceea ce mi se 
păruse o concediere din partea ei, am scos o bancnotă de cinci 
mii de yeni și am împins-o pe sub sticlă. 


VP - 49 


— Cred că pentru așa ceva merită. 

Ea a pus bancnota într-un sertar, din care a scos alta, deo 
mie de yeni, restul. A ţinut-o însă în mână, fără s-o împingă la 
rândul ei pe sub sticlă, și m-a privit ca și cum ar fi încercat să 
decidă ceva. 

— Un job bun este cel la care pot să stau așezată. Este chiar 
și mai bine dacă pot să stau așezată și să studiez. 

Am profitat imediat de graţierea acordată. 

— Ce studiezi? 

— Engleza. 

— De ce? 

— De ce nu? 

De data asta, tonul nu i-a mai fost neutru, ci ușor iritat. 

Doamne, se părea că nu puteam spune nimic ca lumea! 

— Adică... vreau să-ntreb la ce o s-o folosești? 

Mi s-a părut că am detectat ceva în ochii ei - poate 
amuzament? Ca și cum aș fi fost un animal de companie 
acceptabil, poate chiar niţel drăgălaș pentru a merita un pic de 
răbdare. Dar pe ansamblu, exceptând faptul că fata continua să 
vorbească cu mine, nu vedeam nicio dovadă că aș fi interesat-o 
câtuși de puţin. Era derutant. 

— Poate că ai observat că am nevoie de un job care-mi 
permite să stau mult timp așezată. Dacă o să vorbesc engleza, 
poate că voi putea găsi ceva mai bun decât am în prezent. 

— Nu știu. Eu vorbesc engleza și nu m-a ajutat să capăt jobul 
pe care-l doresc. 

— Și ce job îţi dorești? 

— Nu știu și poate că asta-i o parte din problemă. 

Scânteia de amuzament i-a apărut iarăși în ochi, apoi a 
dispărut. 

— Vorbești cu adevărat engleza? 

Am încuviinţat din cap. 

— Sunt pe jumătate american. 

Nu știu de ce am spus-o. Nu era ceva ce să obișnuiesc să 
împărtășesc cu japonezii. 

Ea mi-a cercetat fața, căutând, o știam, metisul din mine. 

— Acum, că ai menţionat-o, a spus după aceea, cred că-mi 
pot da seama. Mama ta a fost japoneză? 

Am clătinat din cap. 

— Tata. 


VP - 50 


— Unde ai crescut? 

— În ambele ţări. 

— Ești norocos. Eu îmi doresc să ajung în America. 

— De ce? 

A privit în jur. 

— Fiindcă urăsc tot ce-i aici. 

Ținând seama de propria mea relaţie de dragoste și ură cu 
Japonia, n-am știut ce să-i răspund. De aceea m-am mulțumit să 
aprob din cap. 

Fata s-a uitat cu atenţie la mine. 

— Tu nu gândești la fel? 

— E mai complicat. 

— Au fost duri cu tine? 

Nu trebuia să fie mai specifică. Se referea la //jimekko - 
bătăușii intimidatori din școli. 

— Uneori. 

Un eufemism monumental. 

M-a privit drept în ochi încă o clipă, apoi a împins bancnota de 
o mie de yeni pe sub sticlă, urmată de cheia unei camere. Le- 
am luat pe ambele, simțind că fusesem concediat, străduindu- 
mă să mă gândesc la ceva ce aș fi putut folosi ca s-o intereseze 
mai mult, dar nu mi-a venit nicio idee. 

In cele din urmă, într-un acces de creativitate, am zis: 

— Mă numesc Jun. 

Jun era numele meu de botez, care fusese adaptat în engleză 
în John. 

Ea a încuviinţat ca și cum ar fi fost informaţia cea mai puţin 
interesantă pe care o auzise vreodată. 

— Pe tine cum te cheamă? am întrebat, riscând totul sau 
nimic. 

S-a uitat la mine prelung. Mi-am imaginat că știam cum se 
simțea un microb sub microscop. 

— De ce vrei să-mi știi numele? a întrebat până la urmă. 

— Nu știu. Bănuiesc că vreau să știu cum să-ţi spun când 
vorbesc cu tine. Stai - acum o să mă-ntrebi de ce ar trebui să-ți 
spun într-un fel anume, așa e? 

A arcuit sprâncenele și a aprobat fără grabă din cap, de parcă 
era impresionată de viteza gândirii mele. 

— Nu știu, am răspuns simțind că mă prăbușesc în gol, totuși 
am continuat neabătut: În caz că mai vin aici. Dacă mai vin, ar 


VP -51 


putea fi a treia oară când să vorbesc cu tine. Sunt de părere că, 
dacă vorbesc cu cineva pentru a treia oară, ar trebui să-i cunosc 
numele. Nu sunt sigur care-i motivul. Simt doar... că așa ar 
trebui. 

Mi-am dat seama că mă bâlbâiam și se părea că nu pot găsi 
întrerupătorul. 

— Nu sunt la curent cu acest obicei. 

„lisuse!” 

— Mda, păi cred că asta-i pentru că tocmai l-am inventat. 

Fata a zâmbit la auzul cuvintelor acelora și m-am gândit că o 
făcuse pe jumătate amuzată, pe jumătate compătimitoare. 

— Ei bine, Jun, a zis ea, dacă te vei mai întoarce și vom mai 
vorbi pentru a treia oară, poate că atunci o să-ţi spun și numele 
meu. 

Am încercat să replic ceva spiritual, dar n-am reușit. De aceea 
m-am multumit să încuviințez din cap, am luat cheia și am 
pornit spre ascensor. Am sperat că fata va crede că plecarea 
mea în tăcere dovedea siguranţă și sânge rece. Eram totuși 
aproape sigur că ea știa adevărul. 


VP - 52 


Capitolul 8 


A doua zi dimineaţă am plecat devreme, la aceeași oră ca 
ziua trecută. Doream s-o prind pe fată din nou înainte să-i vină 
schimbul. 

Când am împins cheia pe sub sticlă, ea m-a privit fără niciun 
cuvânt. 

— Tu chiar nu dormi niciodată? am întrebat-o, căutând un 
început de conversaţie. 

A ridicat din umeri. 

— Uneori mai moţăi. De obicei este destul de liniște după ora 
trei-patru. 

— Ei bine, am zis apoi adunându-mi tot curajul, asta-i a treia 
oară. 

S-a uitat la mine fără niciun cuvânt. 

— Așa că... știi... obiceiul. Crezusem că-mi vei spune numele 
tău. 

— Mie nu mi se pare defel că ar fi fost trei ocazii distincte. Eu 
am fost trează toată noaptea. 

— Hmm. Cred că ăsta-i un aspect de formă, nu de fond. 

— Nu făceam decât să-ncerc să-ţi respect obiceiul. 

Oare se străduia să nu zâmbească? Nu-mi dădeam seama. 

— Chiar nu vrei să-mi spui cum te cheamă? 

— Câţi ani ai? 

Întrebarea aceea m-a luat prin surprindere. 

— De ce? 

— Vârsta ta este un secret? 

— Poftim? Nu! Am douăzeci de ani. 

Era adevărat. Îi împlinisem de vreo săptămână. Ea a ridicat 
sprâncenele. 

— Mă minţi? 

— Nu, de ce te-aș minţi? 

— Pentru că arăţi ca un puști. 

Am simţit că mă înroșesc la faţă, ceea ce, bineînțeles, i-a 
confirmat impresia. 

— Oamenii spun asta mereu despre mine. Cred că-i din cauză 
că am urechile mici. 


VP-53 


— Poftim? 

— E-adevărat. Urechile mici te fac să arăţi mai tânăr. Pentru 
că urechile ne cresc cam cu un sfert de milimetru pe an. De 
aceea bătrânii au urechile mari. Am citit într-o revistă. 

Am răsucit capul. Nu mai aveam părul tuns periuță ca în 
armată, totuși era destul de scurt ca ea să poată vedea. 

S-a uitat atentă, după care a izbucnit în râs. 

— Cred că s-ar putea să ai dreptate. 

Era prima dată că o auzisem râzând. Mi-a plăcut asta, ca și 
vocea ei. Înainte de a mă putea gândi la un mod prin care să 
întreţin conversaţia, ea a zis: 

— De fapt, nu pot să-mi dau seama câţi ani ai. Mă gândisem 
că ești destul de tânăr. Dar ieri, cu bărbatul acela beat, ai 
părut... 

Nu și-a terminat fraza. Am așteptat, întrebându-mă ce 
gândea. În cele din urmă, a spus: 

— Nu știu... Serios, cred. Ba chiar periculos. Deloc ca un puști. 

În etapa aceea din viaţa mea, fetele continuau să fie un 
mister și încercarea de a naviga pe teritoriul nefamiliar al 
conversaţiei cu o femeie atrăgătoare îmi provoca stângăcie și 
anxietate. Pe de altă parte... la violență mă pricepeam. Bănuiam 
că era firesc să par nepriceput în scenele romantice, dar sigur 
pe mine, chiar dominant, într-o confruntare. Puteam înţelege de 
ce contrastul acela o derutase. Totuși nu era ceva ce să doresc 
să explic. Așa că am zis doar: 

— Dar tu? 

— Ce-i cu mine? 

— Tu câţi ani ai? 

— Douăzeci și cinci. 

— Asta-i o vârstă bună. 

Ea s-a încruntat. 

— Bună... pentru ce? 

— Nu știu. Atât doar că pare... bună. 

Mi-am închipuit un avion cu reacţie, prăbușindu-se chiar acolo 
peste mine și explodând în flăcări. 

Fata a clătinat din cap și a râs iarăși. 

— De ce nu ești la școală? 

— Adică la colegiu? 

— Asta presupunând că ai absolvit liceul. 

Într-adevăr, nu-l absolvisem, deoarece chiar în primul an 


VP - 54 


minţisem nedeclarându-mi vârsta adevărată și mă înrolasem în 
armată. Nu mă așteptam însă ca ea să considere asta ceva 
impresionant. 

— Nu știu... Cred că n-am ajuns pur și simplu acolo. 

Realitatea era mult mai complicată. In epoca aceea, viața în 
universităţile  tokiote era dominată de facţiuni radicale 
studențești, dintre care unele se plângeau de complicitatea 
Japoniei în războiul purtat de SUA în Vietnam, altele de faptul că 
militarii americani vor rămâne pe Okinawa chiar și după ce 
insula va fi restituită Japoniei, pe când altele manifestau energic 
pentru socialism, comunism, dezarmare reală, oprirea construirii 
noului aeroport din Narita și alte subiecte similare. Câteva 
universităţi din Tokio fuseseră paralizate de studenţii care le 
ocupaseră ducând lupte cu poliţia - lupte reale, ce implicaseră 
gaze lacrimogene, bolovani și bâte. Avuseseră loc acte de 
violenţă, explozii de bombe, incendieri și sute de arestări. Eu nu 
vedeam nicio deosebire reală între studenți și Armata Roșie 
Japoneză, care se ocupa cu deturnarea avioanelor și luarea de 
ostatici în căutarea paradisului pe pământ. In cazul cel mai 
fericit, toţi mi se păreau narcisiști răsfăţaţi și visători, greșit și 
periculos îndrumați. Poate că doreau binele, dar mie îmi lăsau 
impresia că erau aceeași gloată nediferenţiată care dorise 
binele în timpul tulburărilor ce-mi uciseseră tatăl. Eu văzusem 
cum funcţiona lumea de fapt și plătisem pentru privilegiul acela. 
Nu aveam nimic în comun cu niciunul dintre ei. Aveam să mă 
descurc în felul meu personal. 

— Dar tu? am continuat. Tu... ești la colegiu? 

Ea s-a încruntat, dar cu o urmă de amuzament. 

— Chiar nu ai nimic mai bun de făcut decât să pierzi vremea 
aici, vorbind cu mine? 

— Nu prea. Adică, ba da, dar... 

M-a privit cu o expresie ce putea fi probabil cel mai bine 
descrisă drept „caritabilă”. 

— Îţi place jazzul? am continuat, simțind că pășeam în gol. 

— Ce te-a făcut să crezi asta? 

— Păi asculţi mereu la magnetofonul ăla. 

— Fusesem sarcastică. 

Am înţeles că ar fi fost mai bine să plec cât timp eram în 
avantaj. 

— Bine, am rostit. Cred că-i timpul să pornesc. 


VP-55 


— Bine. 

— Poate c-o să te mai văd. 

— Poate. 

— La revedere. 

Dinapoia sticlei, ea a fluturat aproape imperceptibil din mână, 
un gest pe jumătate prietenos, pe jumătate concediator. 

Pentru o vreme am mers spre sud pe Thanatos, fără vreo 
destinaţie anume, ci doar alinându-mi demnitatea rănită. Apoi 
am lăsat deoparte subiectul și am început să mă concentrez. M- 
am oprit la un telefon public și am sunat la serviciul meu de 
preluare a apelurilor, sperând că mă aștepta o veste de la 
McGraw. În loc de așa ceva, operatoarea telefonică mi-a spus: 

— Aveţi un mesaj de la un Miyamoto-san, care vă roagă să-l 
sunați. 

Miyamoto? M-am întrebat de ce mă contacta. De câteva ori 
băuserăm o cafea împreună - Miyamoto era destul de vorbăreţ 
pentru un curier, dar deși îmi dădeam seama că socializarea cu 
el ar fi atras în cazul cel mai fericit încruntături din partea celor 
pentru care lucram, eram prea neexperimentat ca să știu că ar 
fi trebuit să-l resping. El era prietenos și curios, nesfiindu-se să 
pună întrebări neobișnuit de directe pentru un japonez: cum 
fusese pentru mine să cresc în ambele țări, cum era viaţa în 
armata SUA, dacă nu mă simţisem inconfortabil să lupt într-un 
război al Occidentului împotriva asiaticilor, chestii de felul ăsta. 
Îmi plăcea că se dovedea interesat și că întrebările lui dovedeau 
mai degrabă simpatie decât condamnare. El însuși luptase în 
armata imperială japoneză în Filipine și, cu toate că susținea că 
nu se făcuse remarcat, simțeam că era modest. Toţi soldații 
sunt mincinoși: fie exagerează, fie minimalizează. Il întrebasem 
de ce naiba făcea pe curierul la vârsta lui. Râsese și-mi spusese 
că în tinerețe își făcuse din greșeală un dușman și că, prin voia 
întâmplării, dușmanul acela ajunsese într-o poziţie importantă 
printre cei cu care lucra el acum. Jobul inferior ar fi trebuit să 
însemne o permanentă umilire, însă Miyamoto susţinea că lui 
nu-i păsa. El spunea că iubea Tokio și că-i plăcea să vadă cum 
se schimba, să vadă perindarea anotimpurilor conturându-se pe 
orizontul orașului. lar mersul pe jos era sănătos. Viaţa era 
ciudată și, dacă asta era karma lui, să transporte banii altcuiva, 
de ce ar fi trebuit să se plângă? 

Am căzut pe gânduri. Apelul telefonic putea să fi fost ceva de 


VP - 56 


rutină - o anulare a întâlnirii, o schimbare a locului de întâlnire 
sau altă problemă de natură logistică. Sau poate că avea pur și 
simplu chef să flecărească la o cafea cu alt curier omolog. Insă 
ținând seama de cele întâmplate recent, îmi era imposibil să nu 
fiu suspicios. 

M-am dus la alt telefon public și am format numărul. 

— Hai, Miyamoto desu, a rostit glasul de la celălalt capăt al 
firului. „Da, sunt Miyamoto”. 

— Sunt Rain, am spus în japoneză. 

— Ah. Mulţumesc că m-ai apelat așa de prompt. 

— Ce se-ntâmplă? 

A urmat o pauză. 

— Aș prefera să discutăm în persoană. Poate... la o cafea? 

Cu câteva zile în urmă, m-aș fi întâlnit cu el fără să clipesc. 
Acum nu mai eram la fel de sigur. Încercând să trag de timp, am 
ZIS: 

— Unde? Când? 

— Unde vrei tu. Acum, dacă îţi convine. 

Faptul că era de acord să mă lase pe mine să aleg locul era 
oarecum liniștitor. Și totuși, ce știam eu de fapt despre tipul 
ăsta? Era perfect posibil să fie el însuși yakuza și poate că mă 
contacta pentru această „întâlnire” din partea lui Fukumoto & 
Fiul, Inc. 

În același timp, mi-am dat seama că nu dispuneam de nicio 
modalitate bună prin care să-l evit. În niciun caz, dacă doream 
să-mi păstrez slujba. Cam o dată pe săptămână, noi doi trebuia 
să ne întâlnim pentru a face schimb de genţi. Ceea ce însemna 
că, dacă Miyamoto făcea parte dintr-o cursă, ei îmi puteau 
întinde o ambuscadă aproape oricând mă duceam să-l întâlnesc. 

Asta în sine era de asemenea ușor liniștitor. De ce să se 
străduiască să aranjeze o întâlnire cu mine acum, când avea să 
urmeze una „oficială” foarte curând? De ce să riște, alertându- 
mă prin ceva ce se abătea de la normalitate? 

În plus, era posibil ca el să deţină informaţii utile. Poate că 
încercam să mă justific, dar pe ansamblu apreciam că riscul 
merita. 

— Ne putem întâlni și acum, am spus, străduindu-mă să mă 
gândesc la locul cel mai sigur cu putinţă, pentru orice 
eventualitate. Unde ești? 

— În Shinjuku. 


VP - 57 


— Probabil că pot ajunge acolo în douăzeci de minute. O să te 
sun din nou și-o să-ți comunic locul. 

— Perfect. E foarte bine așa. Mulţumesc. 

Părea cumva nesigur. Poate că era surprins de faptul că nu 
dorisem să-i comunic locul de întâlnire decât mai târziu. Un alt 
amănunt liniștitor - dacă ar fi fost complet indiferent față de 
reticența mea, aș fi presupus că avea motive să se aștepte ca 
eu să fiu alarmat. După cum vorbise, deocamdată el părea pur 
și simplu nepăsător. 

Nu intenţionam totuși să-mi asum niciun risc. 

Am mers cu Thanatos până în Shinbashi, un district de 
business din sud-estul orașului. Acolo l-am sunat pe Miyamoto 
de la un telefon public, lângă ieșirea din staţia JR. 

— Scuze, i-am spus, nu cred că pot reuși să ajung la Shinjuku. 
Cât de repede poţi veni în Shinbashi, ca să ne vedem? 

— În Shinbashi? Păi, cred c-aş putea ajunge acolo în jumătate 
de oră. 

— Ştii șirul ăla de bănci - Taiyô Bank și Bank of Tokio and 
Fuji? Pe Sotobori-d6ri, cu vedere spre Kasumigaseki? 

— Da. 

— Ne întâlnim peste treizeci de minute în holul de la intrarea 
în Taiy6 Bank. 

El a închis fără să obiecteze faţă de propunerea mea cu totul 
neobișnuită pentru întâlnire. Poate credea că aveam ceva de 
rezolvat la bancă și intenţionam să împușc doi iepuri dintr-un 
foc. De fapt nu credeam că dorea să mă atragă într-o cursă și 
măsurile acelea de prudenţă mi se păreau aproape ireale. In 
junglă, ele deveniseră a doua mea natură, dar, așa cum se 
întâmplase și în cazul apartamentului, aici toate indiciile din 
mediul înconjurător erau diferite. Aici eram în oraș. Sticlă, beton 
și lumini; costume, automobile și restaurante. Nu era jungla. Nu 
era un război. 

Apoi mi l-am amintit pe Ochi-de-Porc în Kodokan. Felul cum i 
se strâmbase chipul într-un rânjet când își întărise strânsoarea. 

Tokio era o junglă. La dracu’, /umea era o junglă. lar eu 
trebuia să-mi amintesc asta permanent, înainte ca altcineva să 
decidă să mi-o amintească. 

Am parcurs pe jos distanța mică până la Taiy6 Bank, 
cunoscută în prezent ca Sumitomo Mitsui. Pe Sotobori-d6ri erau 
șase benzi de circulaţie și toată zona era animată, însă clădirile 


VP -58 


neîntrerupte de pe ambele părți ale arterei erau destul de 
scunde, neavând niciuna mai mult de zece etaje, ba în 
majoritate chiar mai puţine, astfel că cerul se vedea larg 
deasupra, conferind aspectul general de oraș mai vechi, de 
dimensiuni mijlocii, nu de metropolă modernă. Totuși clădirea 
Kasumigaseki, care domina orizontul spre vest, anunţa clar și 
răspicat că acum Tokio creștea, ba chiar într-un ritm aproape 
imposibil de rapid. Blocul cu treizeci de etaje, altfel deloc 
remarcabil, fusese clădirea cea mai înaltă din Japonia cu patru 
ani în urmă, un titlu pe care-l păstrase numai doi ani, fiindcă în 
1970 fusese depășit de Tokio World Trade Center. După care 
World Trade Center însuși fusese rapid întrecut de Keio Plaza 
Hotel în 1971. Alţi doi zgârie-nori - Shinjuku Sumitomo și 
Shinjuku Mitsui - se aflau deja în plină construcţie, urmând ca 
fiecare dintre ei să dețină pentru scurt timp supremaţia după 
terminare... și așa mai departe. lar pentru fiecare dintre acești 
doborâtori de recorduri existau zeci de alţi monoliţi ce se înălțau 
stranii spre cer prin tot orașul. În clipa aceea Tokio mi se părea 
ca un oraș ce continua să se agaţe de vestigiile copilăriei sale și 
care își pierdea, inexorabil, priza. Orașul pe care mi-l 
reaminteam se topea rapid, impulsionat de forțe pe care nu le 
putea înțelege, îndreptându-se către uitare, pentru a fi înlocuit 
de ceva ce nu știam ce va fi. 

Alesesem banca pentru întâlnirea noastră, deoarece mă 
gândisem că prezenţa financiară masivă de pe strada aceasta, 
cu agenţii de pază și măsurile de securitate asociate, ar fi 
dezarmat pe oricine ar fi putut plănui ceva necurat. Am decis 
totuși să nu intru deocamdată. Acela era locul unde eram 
așteptat și mi-am spus că ar fi fost mai bine să privesc intrarea 
de la o distanță discretă, ca să mă asigur că Miyamoto venea 
singur. Așa că am căscat gura la vitrinele de pe trotuarul de 
vizavi, pândind de sub umbrele copertinelor pentru a fi mai 
puţin vizibil și pentru a scăpa în același timp de soarele ucigaș 
al dimineții. 

Miyamoto a apărut exact la ora pe care o anunţase, sosind pe 
Sotobori-d6ri din direcția stației. Probabil că venise pe linia 
Yamanote din Shinjuku. L-am privit cum a intrat în bancă, după 
care am mai petrecut câteva secunde examinând cu multă 
atenţie trotuarul din urma lui. Părea să fie neînsoţit, totuși nu 
puteam fi sigur. 


VP - 59 


Am pornit spre bancă și am ajuns la intrare exact când ieșea 
el. 

— Ah, a spus, crezusem că vei ajunge înaintea mea. 

— Nu, abia am ajuns. Te deranjează dacă luăm un taxi până 
altundeva? Și dacă după aceea doar ne plimbăm? 

— Un taxi? Crezusem că... da, sigur că da, dacă așa preferi. 

Părea derutat și posibil ușor nervos, totuși nu în mod 
exagerat. Dacă aceasta era o capcană, mă gândeam că ar fi 
trebuit să fie mai agitat. Cum ziceam însă, nu avea rost să risc. 

Am luat un taxi până la Hamarikyu Teien, o grădină veche de 
secole, aflată la doi kilometri spre sud-est, fostă proprietate a 
shogunilor și împăraţilor, dar care fusese de curând deschisă 
publicului. Combinația dintre drumul cu taxiul și plimbarea pe 
jos prin grădină mă asigura că puteam detecta pe oricine l-ar fi 
putut fila pe Miyamoto. 

Grădina era aproape pustie și noi am mers în tăcere pe una 
dintre aleile ei câteva minute, umblând prin umbra arborilor de 
pe o parte, evitând căldura monotonă, ca de plumb, a soarelui; 
nu se auzeau decât scrâșnetele tălpilor noastre pe pietriș și 
croncăniturile răgușite ale ciorilor în copaci. In prezent grădina 
este înconjurată aproape complet de blocuri-turn și dă senzaţia 
unui acvariu, însă pe atunci era o oază neîntinată de dâmburi 
înverzite, pâlcuri de arbori deși ca tulpinile de broccoli și 
heleșteie înfrumusețate de podeţe lin curbate de lemn, fără 
niciun indiciu al metropolei din jur, cu excepţia uruitului 
îndepărtat al vreunui tren. În timp ce înaintam, am avut câteva 
ocazii să arunc o privire în urmă. Nu ne urmărise nimeni. 

— Uitasem ce frumos poate fi Hamarikyu, a zis Miyamoto 
tamponându-și cu batista fruntea transpirată. Oare de ce nu l- 
am folosit ca loc pentru schimburile noastre? 

Vocabularul lui japonez, de obicei simplu, era azi evident 
protocolar. M-am întrebat care putea fi motivul. 

— Păi, nu-i prea târziu. 

El a chicotit. 

— Ai dreptate. 

L-am așteptat să continue, gândindu-mă la felul cum McGraw 
părea să folosească tăcerea pentru a obţine informaţii. Eu însă 
nu m-am ales cu nimic. 

Am ajuns la spalierele acoperite cu glicină de la capul 
podeţului Otsutai. O plăcuţă discretă din lemn anunţa că în 


VP - 60 


capătul opus al podețului aștepta, pe picioroange în centrul unui 
heleșteu larg, Ceainăria Nakajima, care servise ceai verde 
matcha potent și oferise panorame de invidiat ale grădinii încă 
din 1707. 

— Poate o ceașcă de ceai? am spus eu. 

— Da, cu siguranţă. Ar fi grozav să stăm jos. Și să scăpăm de 
soarele ăsta. 

Nu-l puteam contrazice în niciuna dintre privinţe. Și ar fi fost 
bine, de asemenea, să am vedere panoramică peste grădină, în 
cazul în care scăpasem din vedere ceva din urma noastră atunci 
când intraserăm. M-am întrebat dacă precauţia mea nu era 
cumva excesivă. Am decis că nu-mi păsa. Nu aveam ce pierde 
de pe urma ei, iar câștigurile ar fi fost oricum mai însemnate. În 
plus, era ceva doar temporar. 

Am traversat podeţul de lemn și adierea ușoară de pe 
suprafaţa apei a fost un dar zeiesc, după care am ajuns la o 
insuliță de piatră, cu tufe dese, ocupată aproape în întregime de 
clădirea ceainariei, care avea doar parter și acoperiș verde. Ne- 
am scos încălțămintea la intrare și am urmat o picoliță în 
chimono către un colț deasupra heleșteului, unde ne-am așezat 
pe tatami și am comandat matcha pentru care era faimoasă 
Nakajima. Eram singurii clienţi și spaţiul nemișcat, cu aromă 
intensă de lemn de cedru și tatami vechi, mi s-a părut solemn, 
pătruns de prezenţa spectrală a generaţiilor de clienţi anteriori 
care stătuseră aici și vorbiseră, la fel ca noi, toţi dispăruţi de 
multă vreme. Chelnerița ne-a adus ceaiul pe o tăviţă lacuită, l-a 
așezat în fața noastră, a făcut o plecăciune și s-a retras. 

Am ridicat ceașca din lut ars și am sorbit. 

— Nu așa, a zis Miyamoto. Lasă-l să se răcească puţin. 
Acordă-ţi un moment ca să-i apreciezi aroma, senzaţia ceștii în 
palmele tale. 

Am fost puțin surprins și n-am răspuns, deși nici n-am mai 
băut din ceai. Miyamoto s-a înroșit la față. 

— Scuză-mă, a zis el. De aceea copiii mei preferă să mă evite. 
Atât doar că... mi se pare că-i păcat să nu-ţi acorzi puţin timp ca 
să apreciezi detaliile. De multe ori ele sunt mai importante 
decât ceea ce credem noi că ar fi important. 

Cumva, observaţia lui nu m-a iritat. 

— E-n regulă, am spus. Cunoști multe despre ceai? 

Miyamoto a clătinat iute din cap, parcă stânjenit. 


VP-61 


— Foarte puţine. 

Am simtit că era modest. 

— Cred că ai studiat sad6, am spus, referindu-mă la 
ceremonia japoneză a ceaiului - literal, „calea ceaiului”. 

— Poate că i-am fost expus cumva, în tinerețe. Cu toate 
acestea, nu-i corect pentru mine să le sugerez altora cum să se 
comporte. 

— Nu, nu mă deranjează, am zis lăsându-mi ceașca pe masă. 
Arată-mi cum ai proceda tu. 

A surâs radios. 

— Bine, dacă mi-ai cerut-o. Important este ce am spus deja. 
Scopul este să apreciezi, să fii foarte atent... să conștientizezi. 
să nu treci cu privirea ceea ce pare mărunt, dar de fapt este 
important. Restul sunt comentarii, nu? 

Cuvântul pe care l-a utilizat el pentru „conștientizezi” a fost 
nen, care înseamnă de obicei „senzaţie” sau „sentiment”. Dacă 
n-ar fi oferit contextul suplimentar, nu i-aș fi priceput prea bine 
înțelesul. Am  încuviințat din cap, după care i-am urmat 
exemplul, ţinând ceașca, apreciind aromele, savurând gustul. La 
început am fost doar politicos, dar după câteva momente, am 
început să mă întreb dacă nu era posibil ca el să fi avut 
dreptate. Știam că în jobul meu actual existau aspecte pe care 
le ratasem. De ce n-ar fi existat aspecte similare și în existența 
de zi cu zi? Ce m-ar fi costat să devin mai atent la ele... și oare 
practicarea sporirii atenţiei faţă de unele nu m-ar fi determinat 
în mod firesc să-mi sporesc atenţia și faţă de celelalte? Mi-am 
spus că această nen era o atitudine ce merita cultivată. Nu doar 
ca să apreciezi lucrurile pentru care viața merită trăită, ci ca să 
fii acordat la cele ce te pot ţine în viaţă. 

Când am ajuns la jumătatea ceaiului și el tot nu menţionase 
motivul pentru care mă contactase, am apreciat că sosise 
momentul să-l îmboldesc. 

— Așadar, am rostit, care ar fi problema? 

Miyamoto a dat apăsat din cap, ca și cum aproape că uitase și 
era recunoscător că-i reamintisem. 

— Ah, a zis și a pus ceașca pe masă, este vorba despre o 
situaţie stânjenitoare. Deși dispun de o oportunitate ca s-o 
rezolv. 

— În regulă. 

— Este vorba despre... fondurile pe care le schimbăm între 


VP - 62 


noi. Ele sunt oferite mai multor beneficiari recunoscători, în 
conformitate cu o formulă concepută și implementată de 
persoane mult mai valoroase ca mine. 

— Bun. 

— Și, se pare, unul dintre acești beneficiari este mai puţin 
recunoscător decât s-ar cuveni. El a făcut ameninţări nefericite 
despre dezvăluirea existenţei acestui program de... asistență, 
pe care atâţia alţii îl înțeleg și-l preţuiesc. Ca gest de 
bunăvoință, acei alţii au încercat să-l împace. 

— Și n-au reușit. 

— Se pare că doar pentru o vreme. Dar se mai pare că, 
deoarece situaţia s-a desfășurat așa cum își dorise, asta l-a 
încurajat. A reînceput amenințările. 

— Regretabil, am spus, imitându-i stilul oficial, gândindu-mă 
că asta l-ar ajuta să se relaxeze. 

— Așa este. Sunt totuși sigur că situaţia se va rezolva. De 
fapt, exact oportunitatea de a o aranja mi-a fost încredinţată 
mie. 

N-am spus nimic. 

— Ar fi util și extrem de apreciat dacă cineva ar putea face să 
dispară problema aceasta neplăcută. Pentru zece mii de dolari și 
fără să se pună absolut nicio întrebare. 

De acord, poate că stilul lui de exprimare nu era cel mai 
rafinat, însă mesajul era cât se poate de clar. Și nu tocmai 
surprinzător, ţinând seama de conversaţia ce dusese la el. 

M-am întrebat dacă era doar o coincidenţă. Sau karma? Sau 
altceva legat de purtarea mea care-i făcea brusc pe toţi să-mi 
dorească aparentul potenţial de ucigaș plătit. 

— lartă-mă dacă voi fi mai direct, am zis, dar subiectul acesta, 
despre care vorbim, este mai degrabă delicat. De ce te-au pus 
pe tine să te ocupi de el? Crezusem că ești un simplu curier de 
genţi, pentru că figurezi pe lista neagră a cuiva. 

— Ah, în mod sigur figurez pe lista aceea. Este ca în filmul 
acesta nou cu Clint Eastwood, /nspectorul Harry. „Rezolvă toate 
treburile murdare ce apar”. Ala sunt eu. 

— Te-au pus pe tine să te ocupi de asta ca să fii țap ispăşitor 
în cazul unui eșec? 

— Asta numai dacă s-ar întâmpla ceva neprevăzut. Desigur, 
aș prefera că așa ceva să nu aibă loc. De aceea sper să mă pot 
baza pe tine. Te cunosc. Simt că pot să am încredere în tine. 


VP - 63 


Și... din conversațiile noastre, cred că deții genul de experienţă 
pe care o consider relevantă. 

Nu m-am oprit să mă întreb dacă toate conversațiile 
anterioare, aparent inocente, din faţa unei cești de cafea 
fuseseră similare mai degrabă unor interviuri pentru angajare. 
Nici nu m-am întrebat dacă noi recunoaștem vreodată 
răspântiile din calea noastră la care ajungem uneori. Ele nu sunt 
obișnuite în viaţă și nu sunt niciodată însemnate ca atare. In 
mod cert, eu n-o recunoșteam pe aceasta. Sau poate că, de 
fapt, nu doream s-o recunosc. 

— Sunt onorat că te-ai gândit la mine pentru ceva atât de 
important, am spus cu glas tare, totuși experienţa mea a fost 
exclusiv în război. Și, așa cum știi prea bine, războiul este ceva 
diferit în cel puţin o duzină de moduri. 

— Da, dar... 

— Dar asta nu-i decât o parte. Mai important - așa ceva nu 
este pur și simplu genul de job pe care să-l doresc. Nu știu ce 
mă așteaptă în continuare, însă... nu va fi asta. 

— Poate că nici nu trebuie să fie vorba despre o „continuare”. 
Te-ai putea gândi la ea ca la o acţiune care nu se va mai repeta. 
Și care s-ar bucura, desigur, de o bonificaţie generoasă. 

— Da, este într-adevăr generoasă și poate că dacă aș fi puţin 
mai îndrăzneţ, aș fi ispitit. Te-ai gândit vreodată să încerci să 
rezolvi problema asta... tu personal? 

A aprobat din cap. 

— Da, m-am gândit. În mod bizar însă o asemenea acţiune 
personală n-ar fi privită cu ochi buni. Cei aflaţi la putere doresc 
să pună o distanţă între ei și rezultat. Nu le-ar plăcea ca același 
individ care a primit instrucţiunile din partea lor să le și execute. 

Am ridicat din umeri. 

— Păi, nu trebuie să le spui că tu ai fost autorul. 

lar în clipa aceea o idee mi-a înflorit în minte, completă și 
profundă ca un satori Zen arhetipal. Îi puteţi spune „iluminare”. 
Îi puteţi spune „pătrundere în propria natură”. 

Îi puteţi spune „revelaţie”. 

— Într-adevăr, ideea respectivă m-a atras, însă mă tem că 
dacă aș fi prins că am recurs la un asemenea tertip, aș suferi 
consecinţe foarte... neplăcute. Mi-ar fi plăcut să fiu mai 
îndrăzneț, dar nu sunt. _ 

— Înţeleg. Nici eu nu sunt. Îmi pare cu adevărat rău. 


VP - 64 


Miyamoto a încuviinţat din cap. În mod clar, insistase pe cât 
de mult simţea că o putea face și părea descurajat că eforturile 
lui nu se concretizaseră. 

— Nu există chiar nimeni altul căruia să i te adresezi? am 
întrebat. 

A zâmbit șters. 

— Sunt sigur că superiorii mei vor avea alternative. Ca să fiu 
sincer, în ciuda riscurilor, am fost încântat că oportunitatea mi-a 
fost oferită mai întâi mie. Știu că mă foloseau ca pe un 
intermediar dispensabil - sunt obișnuit cu asta. Pe de altă parte, 
dacă aș fi putut soluţiona problema, aș fi putut impresiona 
anumite persoane. Sunt... stânjenit să recunosc că m-am putut 
gândi la așa ceva. N-aș fi menţionat-o, dar ai întrebat și ar fi fost 
grosolan din partea mea să ofer un răspuns lipsit de onestitate. 

— Înţeleg. 

Am oftat, ca și cum aș fi fost pe punctul de a face o concesie 
și am spus: 

— i-ar fi util dar dacă te-aș pune în contact cu cineva care te- 
ar putea ajuta? 

Miyamoto m-a privit cu o scânteiere de speranţă în ochi. 

— Ai putea? 

Am ridicat din umeri. 

— S-ar putea să cunosc niște indivizi despre care cred că n-ar 
obiecta faţă de genul acesta de job. Și care dețin genul de 
experienţă pe care l-ai găsi relevant. Dacă vrei, pot pune niște 
întrebări. Dacă sunt interesaţi, le voi da numărul tău de telefon. 
Dar mai mult de atât nu m-aș implica. Îmi pare rău. 

— Nu, te rog, nu-ţi cere scuze. Ar fi foarte util și ţi-aș fi 
profund îndatorat. Aș insista chiar să-ţi plătesc un onorariu 
pentru contribuţia importantă de a găsi pe cineva. 

— Este foarte amabil din partea ta, am zis revenind la stilul lui 
protocolar, dar nu - eu n-aș face decât să asigur cunoașterea 
reciprocă a două persoane, despre care cred că ar putea dori să 
se știe mai bine. Ar fi incredibil de grosolan din partea mea să 
accept orice fel de compensație pentru un favor așa de mărunt. 

Miyamoto a zâmbit, înțelegând acum că vorbisem cât se 
putea de serios când spusesem că nu doream să fiu implicat. 

— Atunci voi accepta favorul tău amabil ca pe unul ce mi-a 
fost dăruit cu generozitate de un prieten preţios. Dar numai cu o 
condiţie. 


VP - 65 


— Da? 

— Ca prietenul meu preţios să știe că-i voi fi acum îndatorat și 
că sper ca într-o bună zi să fie îndeajuns de amabil să-mi 
îngăduie să mă revanșez în mod similar. 


VP - 66 


Capitolul 9 


L-am lăsat pe Miyamoto în Hamarikyu și am revenit pe jos în 
Shinbashi, ca să-mi iau motocicleta. M-am întrebat dacă 
făcusem o nebunie, oferindu-mă să-l prezint cuiva care l-ar fi 
putut ajuta în „situaţia stânjenitoare”. Simţeam totuși că fusese 
modul corect de a proceda. Cel puţin în general, fiindcă detaliile 
continuau să-mi fie inaccesibile. Trebuia să le deduc și știam că 
ar fi fost bine s-o fac corect de la prima încercare. Mă îndoiam 
că mi se va oferi a doua șansă. 

M-am oprit la un telefon public și am verificat serviciul de 
preluare a apelurilor. McGraw îmi lăsase un mesaj: dorea să ne 
întâlnim în cimitirul ZOshigaya în cursul după-amiezii. M-am 
simţit în același timp ușurat și surescitat. Speram ca alegerea 
locului de întâlnire să nu conţină niciun mesaj ascuns. Poate că 
voia pur și simplu să fie amuzant. 

Am mâncat un prânz cu ramen în apropierea staţiei, apoi am 
plecat pe Thanatos spre nord-vest, către ZOshigaya. Cunoșteam 
bine cimitirul: o întindere senină de verdeață în districtul 
TOshima, care fusese un loc favorit al mamei, mai ales în 
anotimpul înfloririi cireșilor, când, deși era minunat, se bucura 
de mai puţină popularitate decât alte locuri hanam’ renumite 
din oraș, și astfel era mai puţin aglomerat. Ea mă dusese acolo 
de multe ori când eram mic, de obicei cu Arakawa-sen, 
actualmente unica linie de tramvai public ce a supravieţuit în 
Tokio. Chiar și pe atunci tramvaiele erau în curs de dispariţie, 
fiind îngropate de șinele trenurilor, cu aceeași viteză cu care 
erau demolate casele din lemn din oraș și înlocuite cu altele din 
beton armat. 

Era încă prea devreme pentru întâlnire, așa că, mânat de un 
capriciu, am parcat-o pe Thanatos lângă staţia Waseda și m-am 
dus la linia Arakawa, care ajungea la ZOshigaya. Un tren galben- 
pastelat aștepta deja la terminal - o descriere destul de 
pompoasă pentru o platformă sub cerul liber aflată la nivelul 
străzii și adiacentă trotuarului așa că am plătit biletul și am 


ê Locuri unde, prin tradiţie, japonezii merg să privească cireșii sau caișii în anotimpul 
înfloririi. (n.red.). 


VP - 67 


trecut pe lângă o duzină de alţi pasageri spre partea din spatele 
trenului care avea un singur vagon și nu era mai mare ca un 
autobuz. O mămică tânără stătea lângă una dintre ferestre, 
ținându-și fiul de mână. 

— De ce nu plecăm? a întrebat copilul, iar femeia a zâmbit și 
i-a explicat că trebuia să-i așteptăm și pe ceilalți pasageri, dar 
că vom pleca în curând. 

Mi-am ferit ochii, surprins de un sentiment de tristețe 
copleșitoare. Unele dintre amintirile mele cele mai vechi erau 
ale mamei care mă ducea într-o plimbare cu chin-chin densha, 
trenul „ding=ding”, poreclit așa după clopotul dublu specific pe 
care conductorul îl bătea când pleca din staţie, iar acum, când 
trenul s-a pus în mișcare și clopotul a răsunat, am simţit cum mi 
se umezesc ochii. Mama murise de cancer de mai bine de un an, 
pe când eu eram în Vietnam. Continuam să-i resimt absenţa ca 
pe o durere acută, iar prezența mea aici, în tren, o amplifica. Nu 
era vorba doar despre sunetul clopotului dublu, ci totul din jur 
mi-a reamintit deodată ce pierdusem. Cartierele adormite și 
senine ce treceau lent pe lângă noi, șinele pe jumătate năpădite 
de buruieni, legănarea lină a trenului și ţăcănitul regulat al 
roților la trecerea peste rosturile dintre șine. Chin-chin densha 
continua să funcţioneze, constant și robust, și pentru asta eram 
fericit. Eu însă mergeam singur în el acum, un ronin întors dintr- 
un loc îndepărtat, iar trecutul meu și toți cei care îi aparținuseră 
erau acum de nerecuperat, accesibili doar sub forma unor 
amintiri dureroase și obsedante, unele încă vii, altele tot mai 
neclare. 

Trenul a continuat în ritmul său fără grabă, te-duc, te-aauc, 
oprind în staţiile de pe traseu, așteptând pasageri să urce și să 
coboare, înaintând apoi din nou cu chin-chin-ul său muzical. Am 
fost singurul pasager care a coborât la Z6shigaya. Am așteptat 
ca trenul să plece din staţie și apoi am traversat peste șine. 
Vizavi de mine, de cealaltă parte a unei străzi înguste și 
somnoroase, se afla cimitirul. Dacă n-ar fi existat mulţimea de 
pietre funerare ce se ridicau din solul acoperit de mușchi, puteai 
crede că era o pădurice plantată în mijlocul orașului. 

Am intrat pe aleea din nord-vest, apoi m-am oprit. În jurul 
meu băzâiau insecte și se auzeau foșnete slabe de frunze. In 
rest totul era perfect nemișcat, însă ceva părea nelalocul său. 
Aici îmi spusese McGraw să ne întâlnim, dar mi-am dat seama 


VP - 68 


că nu exista niciun motiv pentru care eu să vin din partea asta, 
adică ceva așteptat de el. La fel de bine puteam să fi intrat în 
cimitir din partea opusă, sau din oricare alta. 

Mi-am alungat senzaţia aceea, gândindu-mă că de vină era 
probabil vederea bruscă a vegetației abundente și auzul 
insectelor nevăzute - că ele declanșau reflexe de luptă 
instaurate în junglă. McGraw nu avea niciun motiv să-mi întindă 
vreo cursă. Eram pur și simplu paranoic. Și totuși nu vedeam 
nimic greșit în a intra pe o rută mai puţin evidentă. Am dat să 
mă întorc, dar apoi l-am văzut apărând în dreapta mea, pe una 
dintre aleile est-vest, cu o hartă într-o mână și un aparat foto în 
mâna cealaltă. Aducea perfect cu un turist străin ieșit la 
plimbare. Ceea ce, am bănuit, era exact ce-și dorea. A 
încuviințat din cap și a venit spre mine. Da, eram paranoic. 
Foarte bine! 

Trebuia să recunosc că am fost impresionat de alegerea 
locului. Nu credeam că mulţi străini care locuiau în Tokio aveau 
măcar habar de existenţa cimitirului ZOshigaya. Era complet în 
afara traseelor turistice bătute, deși era deservit de linia 
Yamanote. 

— Te descurci destul de bine prin Tokio, am rostit când s-a 
apropiat. 

S-a oprit în faţa mea și și-a șters fruntea roșcovană cu o 
batistă. 

— Fiule, aș fi un ofițer de caz jalnic dacă n-aş cunoaște 
terenul local suficient de bine ca să-l exploatez. 

Hristoase, ce mai jigodie îngâmfată era! 

— Vreau să spun că tu nu ești un localnic. Nu cred că mulţi 
străini știu de Z6Gshigaya. 

McGraw mi-a privit geanta. 

— lar tu știi? 

M-am gândit la mama. 

— Eu am crescut aici, ai uitat? 

Nu intenţionam să împărtășesc și alte detalii. 

— Da, cred că ai dreptate. 

M-am uitat la aparatul lui foto. 

— Așadar, dacă cineva te oprește, ce faci... fotografiezi 
locurile? 

— Fiule, intenţionezi cumva să-mi dai acum lecţii despre 
metodele de acoperire? Crezi că am doar harta și aparatul ăsta? 


VP - 69 


Am folosit aparatul, nu-i doar un simplu obiect de recuzită. Dacă 
mă va întreba cineva, fac un pelerinaj la mormintele unor 
personaje celebre care au fost înhumate aici. În mod special, 
Lafcadio Hearn. Am și fotografiile care s-o dovedească. De aici și 
din alte cimitire din Tokio - Aoyama, Yanaka... tot ce vrei. De 
fapt, cimitirele tokiote sunt un hobby al meu, te-ai prins? Dacă 
vrei o acoperire pentru activitatea ta, trebuie să muncești niţel. 

Nu am răspuns. Nu puteam nega: se pricepea la ceea ce 
făcea. 

— Eşti mulţumit? a continuat McGraw. Acum vrei să rulez 
același test și asupra ta? Dă-mi voie să ghicesc, ai venit aici 
pentru o gură de aer proaspăt, așa-i? Ar fi bine să speri că asta 
va fi suficient în ziua când cineva îţi va pune cu adevărat la 
încercare acoperirea. Hristoase, aș vrea să mai progresezi! Cred 
că nici măcar n-ai habar în ce constă „meseria” asta. 

Am simțit cum mă cuprinde furia. 

— Serios? Atunci de ce nu mă-nveţi? 

— Cum ai numi ceea ce tocmai am făcut? 

Am rămas locului, rănit și clocotind. Avea dreptate. Eu aș fi zis 
că fusese o insultă, dar fusese de asemenea, nu puteam nega, o 
lecţie. Acum depindea doar de mine ce interpretare să aleg. 

Am renunţat să răspund. 

— Unde-s informaţiile? am întrebat. 

— Nu sunt aici. Nu ţi le voi da direct. 

— De ce? 

— Pentru că n-am de gând să fiu prins transmițând informaţii 
secrete ale statului american ce ar putea fi utilizate pentru a 
dovedi că am fost complice la comiterea unui asasinat. Poţi să 
zici că ăsta-i planul meu ca să nu-mi mănânc pensia la 
închisoare. 

— Mi se pare un motiv rezonabil. 

— Așa și este. Mă bucur că unul dintre noi știe ce înseamnă 
meserie. 

Am optat să nu răspund nici de data asta. 

— De unde le iau? 

— Ştii Shibuya Lion? 

— Cunosc Shibuya, dar nu și locul ăsta. 

— Este o cafenea pe dreapta lui Dogenzaka, cum ieşi din 
stația JR. Funcționează de vreo douăzeci de ani. Încă și mai 
mult, dacă incluzi și încarnările anterioare, care au fost distruse 


VP - 70 


în timpul războiului, dar au fost reconstruite cu exact același 
design. O poţi găsi în Pagini Galbene. Du-te la etaj și așază-te în 
al patrulea separeu de la fereastră. 

— Și dacă-i ocupat? 

— Atunci te așezi altundeva și aștepți până se eliberează. Dar 
probabil că nu va fi ocupat. 

— Bine. 

— Sub șezutul scaunului vei găsi lipit un plic. Mai e nevoie să- 
ți spun să citeşti conţinutul, să-l memorezi și după aia să-l arzi 
naibii? 

— Cred că tocmai ai făcut-o. 

— Fiule, o să spun acum ceva de bine pentru tine. Poate că nu 
te prinzi foarte repede, totuși nu ești un tip needucabil. 

— Mă bucur să știu că există speranţe. 

A izbucnit în râs. 

— Eu n-aș merge chiar atât de departe. Hai să vedem cum va 
merge treaba cu Ozawa. 


VP -71 


Capitolul 10 


M-am îndreptat spre Shibuya și de acolo spre locul descris de 
McGraw. Se afla în vârful unei coline ce se desprindea din 
Dogenzaka, principala arteră care pleca din staţie, o clădire 
mică și banală cu uși și ferestre arcuite, acoperiș cu ţigle 
albastre și roșii, și o grădiniţă improvizată din plante în ghivece 
înșiruite la baza zidului. Am parcat-o pe Thanatos, am străbătut 
zona pe jos și, nevăzând nimic anormal, am intrat. 

M-a surprins ce am descoperit: un spaţiu care aducea mai 
degrabă cu o catedrală decât cu o cafenea. Plafonul era scund 
în partea din spate, dar se deschidea spre un etaj înalt în 
capătul opus; în lungul pereţilor se rânduiau separeuri 
capitonate cu catifea roșie, ce puteau foarte bine să fie strane, 
iar în față, ridicate pe un altar și înălțându-se până la etaj, se 
găseau două difuzoare masive din lemn, cu aspect vechi, din 
care răsuna o piesă interpretată la orgă pe care am recunoscut- 
o din muzica clasică îndrăgită de tata: „Toccata și fuga în re 
minor” de Bach. Bucata aceea muzicală ar fi fost tulburătoare în 
sine, dar, combinată cu decorul general, era de-a dreptul 
stranie. Pentru o clipă m-am întrebat dacă nu cumva soarta 
râdea de mine, mai întâi cu amintiri despre părinţi, apoi cu 
cimitirele și clădirile ca niște biserici - toate prevestiri, poate, 
ale direcției în care călătoream și care era mai puţin o arteră 
majoră, cât mai degrabă o stradă cu sens unic. 

Lângă ușă existau câteva pliante publicitare: pentru un local 
cu yakitori, pentru un soi de teatru, pentru un tip pe nume 
Terumasa Hino care cânta la trompetă în clubul de jazz Taro din 
Shinjuku. Am bănuit că stabilimentele respective îi plăteau lui 
Lion pentru privilegiul de a-și face reclamă aici, sperând că 
pasionaţii de cafea iubeau de asemenea yakitori, teatrul și 
jazzul. 

Am intrat și am privit în jur. Iluminatul era discret; mai ales 
lumină ce pătrundea de afară prin sticla opacă a unui perete, 
dar existau și câteva aplice murale slabe și un candelabru în 
partea din față. Aerul era îmbibat de decenii de cafea și tutun. 
Cel mai surprinzător dintre toate era însă faptul că nu se auzea 


VP- 72 


nicio conversație - cei cam o duzină de clienţi, bărbaţi și femei 
având diverse vârste și ţinute vestimentare, erau tăcuţi - unii 
citeau, unii dormeau, iar alţii se legănau lent, extaziaţi, în ritmul 
muzicii. Cu excepţia notelor dramatice ale piesei de Bach, sala 
era tăcută. Aveam impresia că praful care se adunase aici, pe 
curbele coloanelor din lemn întunecat și printre teancurile de 
sute de albume muzicale, rămăsese netulburat de decenii. 

Am traversat partea din spate a cafenelei și am suit scara 
abruptă, ale cărei trepte din lemn scârţâiau puternic, iar când 
am ajuns la etaj m-am oprit și am privit în jur. Atmosfera și 
decorul erau destul de asemănătoare celor de la parter, cu alţi 
șase-șapte clienţi bucurându-se în tăcere de răgaz și reverie. Cei 
mai mulţi ocupau separeurile din centru, poate pentru că 
preferau acustica din mijlocul încăperii. Am înţeles că McGraw 
fusese conștient de tendinţa aceasta a clientelei și de aceea 
alesese drept cutie poștală oarbă un separeu cu șanse mai mici 
de a fi ocupat. Nu-mi plăcea de el, dar trebuia să recunosc, o 
dată în plus, că era un ofiţer de caz competent. 

Am luat loc în separeul pe care mi-l descrisese și am așteptat 
puţin. O chelneriță care nu zâmbea deloc, purtând un șorț peste 
blugi, a apărut și a așezat un meniu laminat de dimensiunea 
unei cărți poștale pe măsuța de lemn din faţa mea. Hârtia din 
meniu era îngălbenită și pătată, și mi-am dat seama că oferta 
săracă din Lion - în principal, cafea, ceai și lapte, calde și reci - 
rămăsese probabil neschimbată aproape de la înființare. Am 
indicat spre cafea. Chelneriţa a încuviinţat din cap și a plecat. În 
clipa aceea am observat că lacul de pe masă era atât de uzat, 
încât lemnul era practic neacoperit. M-am uitat în jur, am văzut 
același efect peste tot - podeaua, spătarele scaunelor, până și 
lemnul din jurul mânerelor ferestrei - și am simţit brusc un 
surprinzător val de afecţiune pentru locul acesta. Într-o duzină 
de feluri mărunte, Lion arăta că nu-i păsa absolut deloc cum sau 
cât de rapid se putea schimba Tokio în exteriorul său. Nu-i păsa 
câtuși de puţin de Tokio, punct! Găsise modul corect de a 
funcţiona și avea să continue s-o facă fără să ţină seama deloc 
de modă sau de tendinţe. 

Chelnerița a revenit în mai puţin de trei minute și a aranjat cu 
grijă în faţa mea o ceșcuţă albă care conţinea o cafea incredibil 
de neagră, un bol încă și mai mic cu zahăr, plus frișcă într-un 
recipient argintiu de dimensiunile unui degetar. A așezat apoi 


VP-73 


nota de plată alături, ca să pot achita oricând aș fi dorit, după 
care a dispărut, tot fără să fi scos un cuvânt. Reticenţa ei nu se 
simțea totuși ca fiind neprietenoasă; mai degrabă aici exista o 
înţelegere, un consens reciproc, pe lângă care cuvintele ar fi 
fost de prisos și poate chiar grosolane. 

Am strecurat mâna sub scaun și am atins o hârtie, lipită exact 
acolo unde spusese McGraw că va fi. Nu simțeam totuși o grabă 
anume să recuperez plicul și să-l deschid. In loc s-o fac, am 
închis ochii, am ascultat muzica și am început să sorb din cafea. 
Era extraordinar de tare, însă de asemenea delicioasă și mi-am 
dat seama că cineva dedicase multă atenție pentru a transmite 
atâta bogăţie de arome fără ca gustul să-i fie copleșit de 
amăreală sau de altceva. Mă așteptasem la o cafea banală și am 
fost șocat de ideea că până și ceva atât de prozaic ca pregătirea 
cafelei putea fi făcut bine, cu grijă și poate chiar cu devoțiune. 
Poate că asta încercase Miyamoto să descrie când băuserăm 
ceai în Nakajima. Nu eram nefamiliarizat cu ceea ce însemna 
pregătirea exemplară - întrebaţi orice soldat veteran despre 
atenţia acordată planurilor, antrenamentelor, îngrijirii 
armamentului și a tuturor celorlalte aspecte de care îţi poate 
depinde viaţa pe câmpul de luptă -, dar aici era altceva. Lion 
vorbea despre dăruirea față de lucrurile mărunte, cotidiene, 
lucruri ce altfel ar putea părea lipsite de importanţă sau trecute 
complet cu vederea și, la fel ca încrederea în sine ce caracteriza 
localul, am simțit că genul acesta de devoțiune zilnică era de 
asemenea ceva la care puteai dori să aspiri. 

Am dezlipit apoi plicul, l-am deschis și am scos un dosar. 
Înăuntru se aflau multe informaţii utile: adresa de domiciliu și de 
la locul de muncă, prieteni și obiceiuri cunoscute, șase-șapte 
fotografii, o biografie scurtă. Însurat, doi copii mari. Fără vicii 
cunoscute. Fusese căpitan în armata imperială. Primise o 
menţiune pe unitate pentru bravură și fusese rănit la picior în 
Manciuria. Dar toate astea se petrecuseră cu ceva vreme în 
urmă. Bărbatul pe care-l vedeam în fotografii era acum trecut 
de șaizeci de ani, uscăţiv și pământiu la faţă, probabil după o 
viață de fumat. Zilele sale de războinic rămăseseră în urmă. 
Împreună cu, în scurt timp, toate celelalte. 

Am înţeles imediat valoarea numărului de fotografii furnizate 
de McGraw. O singură poză te poate induce în eroare. Pe de altă 
parte, vederea subiectului din mai multe unghiuri, la momente 


VP - 74 


diferite, în haine diferite și în împrejurimi diferite duce la 
identificarea sa pozitivă mult mai ușoară și mai sigură. N-ai vrea 
să lichidezi un civil inocent din cauza unei asemănări 
accidentale cu o singură fotografie de filaj cu rezoluție mică. 

Mă simţeam ciudat privind fotografiile acelea. Nu pentru că 
mi-ar fi trezit scrupule, ci mai degrabă pentru că n-o făceau. 
Examinam chipul unui bărbat pe care urma să-l ucid și eram la 
fel de implicat emoțional de parcă aș fi rezolvat un careu de 
cuvinte încrucișate. Am căzut pe gânduri. Să fi fost oare din 
cauză că după atâta timp petrecut în junglă devenisem 
insensibil la omoruri? Să fi fost oare din cauză că nimeni nu mă 
mai cunoștea, nimeni nu mă privea și nu trebuia să dau 
socoteală nimănui? 

„Dar cum rămâne cu Dumnezeu?” 

Aproape că am izbucnit în râs. Mama încercase să mă crească 
în credinţa catolică, dar războiul smulsese din rădăcini 
sărmanele vlăstare pe care le plantase cu atâta efort. Niciun fel 
de Dumnezeu n-ar fi putut vreodată să rămână spectator tăcut 
la cele ce văzusem eu în Vietnam. La cele ce făcusem eu acolo. 
Fie că Dumnezeu nu exista, fie că el exista și nu-i păsa deloc. 

Și în plus, era oare cu adevărat stranie absența 
sentimentelor? Ozawa făcea parte dintr-un sistem corupt. Când 
iei parte la un asemenea sistem, trebuie să înţelegi că 
nedreptăţile nu vor fi aduse în fața tribunalului, nu vor fi 
soluționate prin terapie de grup și nici prin mediere. Bărbatul 
ăsta știa care sunt riscurile și le acceptase. Nu era vina mea că 
raportul risc/recompensă nu avea să ofere rezultatul la care 
sperase. 

Era o justificare, bineînțeles. Chiar și pe atunci știam asta. 
Poate că aveam nevoie de justificare, ca de un păhărel de tărie 
pentru a-mi face curaj. Curios era faptul că, deși știam că era o 
justificare, asta nu-i reducea cu nimic eficacitatea. 

Oamenii vorbesc despre moralitate. Mă gândesc că uneori 
există doar două opţiuni: ceea ce poți să faci și ceea ce nu poți. 

Ei bine, eu puteam. Și urma să fac. 


VP -75 


Capitolul 11 


Înainte de a pleca de la Lion, am memorat dosarul Ozawa, 
apoi am ieșit și l-am ars, așa cum mă instruise McGraw. Pentru 
câteva clipe m-am gândit să-l păstrez ca pe un atu de utilizat 
dacă ceva mergea prost, dar am ajuns la concluzia că nu avea 
rost. Pe niciuna dintre pagini nu exista nimic care să poată fi 
asociat cu McGraw sau cu oricare altul. Ajunsesem să apreciez 
cât de grijuliu era McGraw și mi-am închipuit că ar fi fost în stare 
să umble cu materialele astfel încât să nu lase amprente, 
concret sau figurativ. Pe de altă parte, persoana pe care dosarul 
o putea asocia cu Ozawa eram eu. Mai bine să mă 
descotorosesc de dosar. 

Am mers mult și fără ţintă pe Thanatos, ignorându-l 
deocamdată pe Ozawa și gândindu-mă în schimb cum să 
comunic cu Miyamoto - determinând logistica necesară, creând 
o poveste de acoperire coerentă, verificând totul amănunţit. 
Când am avut un plan pus la punct, mi-am parcat motocicleta în 
Shibuya și am plecat pe linia Ginza. Nu a durat mult să găsesc 
ceea ce doream - staţia Gaienmae avea să fie suficient de 
adecvată. Am mers înainte și înapoi pe peron, am decis cum 
doream să procedez, apoi am suit iarăși în tren. 

Când am revenit în Shibuya, era sfârșitul după-amiezii. Mai 
aveam timp să-mi încep acţiunile de recunoaștere pentru 
Ozawa. Drumul spre rezolvarea problemei mele cu yakuza 
trecea prin el și doream să încep treaba. 

Potrivit dosarului lui McGraw, Ozawa locuia în Kita-Senju, un 
cartier aflat destul de departe în nord-est, de cealaltă parte a 
râului Sumida. Nu fusesem niciodată acolo, pentru că nu 
avusesem niciun motiv s-o fac. Ei bine, acum aveam unul. M-am 
oprit la o benzinărie ca să umplu rezervorul lui Thanatos, apoi 
mi-am reluat drumul, neștiind ce voi găsi, sperând că va fi ceva 
ce să pot utiliza. Una era să ucizi pe cineva, dar cu totul altceva 
era să procedezi astfel încât să pară un deces survenit din cauze 
naturale... nu știam cum aveam să pot reuși asta. 

Kita-Senju s-a dovedit a fi un cartier liniștit și lipsit de 
pretenţii, alcătuit în mare parte din case modeste pentru o 


VP - 76 


singură familie, intercalate cu magazine de familie, conduse fără 
doar și poate de cupluri ce locuiau la etajul aceleiași clădiri. 
Străzile acestea, aflate departe de arterele principale, abia dacă 
erau destul de late pentru Thanatos, iar îngustimea le era 
accentuată de tendinţa rezidenţilor de a ocupa cei câţiva 
centimetri de trotuar din faţa caselor cu ghivece cu plante și de 
a-și parca motocicletele tot acolo. Casele erau din lemn sau din 
beton armat, unele chiar din tablă ondulată, majoritatea fiind 
micuțe și grupate laolaltă, însă toate erau bine întreţinute. 
Cartierul mi-a plăcut. Sigur că da, nu ieșea cu nimic din comun, 
dar transmitea senzația realităţii. 

Am găsit strada lui Ozawa și am cotit pe ea, încetinind pe 
măsură ce mă apropiam de casa lui. Spre deosebire de celelalte 
case pe care le văzusem, era construită parţial din cărămidă; 
nepretenţios, totuși denotând un nivel de importanţă și succes. 
Un etaj, cu doar puţin teren în faţă și pe părţi, înconjurată cu un 
gard scund din metal; într-o parte exista o platformă din beton 
pentru parcarea mașinilor, în spatele unei porţi glisante. 
Parcarea era ocupată acum de un sedan Toyota strălucitor. 
Dosarul lui McGraw menţiona că în familie exista un singur 
automobil și că lui Ozawa i se asigurase un șofer personal graţie 
poziției sale de sâmukaicho al PLD. Așadar, soţia era acasă. 
Ozawa probabil că nu era - unul ca el s-ar fi întors rareori înainte 
de cină, ba chiar probabil destul de târziu după ora respectivă, 
când termina cu activităţile de socializare determinate de 
afaceri. 

Am depășit casa, simţindu-mă descurajat. Reședința în sine 
părea să ofere puţine posibilităţi. Bănuiam că aș fi putut intra în 
absenţa soţiei, dar ce aș fi făcut după aceea? Și dacă mă 
înșelam, iar soţia era de fapt înăuntru, sau dacă acolo era un 
părinte sau o rudă? In prezent este mai puţin uzual ca familiile 
japoneze extinse să trăiască sub același acoperiș, dar pe atunci 
era un lucru obișnuit. M-am imaginat interceptându-l pe Ozawa 
când cobora sau suia în mașina lui cu șofer. Sigur că da, o 
puteam face, dar rezultatul n-ar fi fost nici pe departe 
asemănător unui deces natural. 

Am dat ocol cvartalului și am ajuns la o clădire mare cu 
acoperiș autentic japonez, foarte elaborat. Pe trotuarul din faţă 
erau parcate zeci de biciclete. Să fi fost un templu budist? M-am 
întrebat de cât timp era acolo; judecând după stilul și măreţia 


VP - 77 


curbelor grațioase, probabil că fusese construit la începutul 
secolului. În japoneză, cuvântul pentru „acoperiș” este yane - 
literalmente, „rădăcina casei”, ceea ce implică importanța 
rădăcinii ca bază pentru toate celelalte. Proiectanţii priviseră cu 
toata seriozitatea filosofia aceea și am simţit un respect straniu 
pentru arhitect, ba chiar o conexiune cu el, un individ care nu-mi 
era cunoscut și care murise probabil de mult. 

M-am apropiat. Intrarea era acoperită cu o perdea noren 
albastră, pe care scria Daikoku-yu - cele trei pictograme kanji 
însemnau „Marile ape fierbinți întunecate” - și în 
compartimentele dulăpiorului din vestibulul mic erau câteva zeci 
de pantofi, așezați ordonat. Interesant... Indiferent care i-ar fi 
fost scopul original, clădirea era acum în mod evident o sentâ - 
o baie publică. Deși dispăruseră treptat după război, pe atunci 
sent - literalmente, „apă fierbinte pentru un bănuț” 
îndeplineau o funcţie vitală, asigurând atât sentimentul 
comunitar, cât și o bună igienă, iar în Tokio încă mai existau 
câteva mii, de la localuri micuţe de cartier, lipsite de zorzoane, 
până la unele impresionante, ca aceasta. 

M-am gândit din nou la casa lui Ozawa. Era impresionantă, 
dar părea veche de cel puţin cincizeci de ani. Casele mai noi 
erau construite cu propriile lor camere de baie, totuși exista o 
șansă reală ca reședința Ozawa să nu aibă așa ceva. Într-un 
astfel de caz, mi-am imaginat că Ozawa ar fi vizitat sentô cu 
regularitate, poate chiar în fiecare seară. De altfel, chiar dacă 
locuinţa lui avea propria baie, ar fi fost păcat să locuiești atât de 
aproape de o sentô așa de spectaculoasă și să nu beneficiezi de 
serviciile ei. Ba chiar, cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu 
atât mi se întărea convingerea că, bineînţeles, Ozawa era un 
vizitator frecvent aici. Politicienii japonezi se amestecau deseori 
cu electoratul lor. Ei trebuiau să-și arate originile modeste, să 
demonstreze că făceau parte din shomin, oamenii obișnuiți. Deși 
casa lui Ozawa era mai răsărită decât una medie, cineva aflat în 
poziţia lui și-ar fi putut permite cu ușurință ceva mai bun. Faptul 
că n-o făcuse era un alt motiv pentru care mă așteptam să-l 
găsesc în sentô. La urma urmelor, n-ar fi lăsat o impresie bună 
să locuiască retras în casa aceea mai-bună-decât-media și să nu 
se angajeze niciodată într-o mică hadaka no tsukiai - comuniune 
în pielea goală - de modă veche, împreună cu gloata. Instinctul 
mi-a spus că sent era oportunitatea de care aveam nevoie; fie 


VP - 78 


stabilimentul în sine, fie un loc de pe ruta dintre el și reședința 
Ozawa. Trebuia doar să găsesc metoda potrivită. 

Am parcat-o pe Thanatos și am pornit pe jos prin cartier. 
Ozawa ar fi putut folosi două rute: fie pe micuța sh6tengai, 
strada comercială din cartier, fie pe un fel de scurtătură pe 
câteva străduţe încă și mai înguste. Nu aveam cum să știu pe 
care dintre ele o prefera, sau dacă avea s-o folosească în mod 
repetat pe una dintre ele în detrimentul celeilalte. Și chiar dacă 
aș fi știut, niciuna dintre rutele potenţiale nu oferea un drum pe 
care aș fi putut zăbovi fără să atrag atenţia. Am decis să intru 
eu însumi în sentâ. 

Mi-am lăsat încălțările în dulăpiorul din vestibul. Interiorul era 
vechi, dar bine întreţinut: stâlpi de susţinere cu aspect robust se 
ridicau spre un plafon din lemn minunat sculptat, cu sofale din 
piele pentru cei care doreau să se relaxeze înainte sau după 
baie, iluminat de calitate și podele impecabil lăcuite. M-am dus 
la mama-san aşezată la o masă amplasată între intrarea pentru 
femei și cea pentru bărbaţi, și am plătit biletul de intrare, plus 
săpun, șampon, prosop de spălat și prosop de uscat. Fără doar 
și poate că locul era popular în cartier, totuși faptul că vindeau 
articole de baie și închiriau prosoape sugera că atrăgea și 
vizitatori de mai departe - poate din cauza vechii și 
maiestuoasei structuri în sine, poate pentru că, pe lângă sentâ, 
ofereau și un onsen sau o rotenburo, un izvor natural sau o baie 
în aer liber. În tot cazul, mama-san n-a fost surprinsă la vederea 
unui chip necunoscut - alt semn bun. 

Am intrat în vestiarul bărbaţilor, m-am dezbrăcat și mi-am pus 
hainele și geanta într-un dulăpior, care se zăvora cu o 
încuietoare fermecător de rudimentară. După aceea am trecut 
prin ușile de sticlă glisante și am intrat în baia bărbaţilor. Am 
fost imediat învăluit de aburi, căldură și mirosul floral al 
săpunului. Sus pe un perete era fresca obligatorie a Muntelui 
Fuji, practic o regulă naţională. Lumina abundentă provenea nu 
doar de la becuri, ci și de la două ferestre mari situate sub 
tavanul înalt și de la o lucarnă. Vreo douăzeci de bărbaţi de 
toate vârstele erau așezați pe taburete scunde între robinetele 
înșiruite pe pereţi - unii se bărbiereau, alţii se frecau cu osârdie, 
iar alţii își turnau peste ei apă fierbinte din hârdaie de lemn. Un 
bărbat îl ajuta pe un băieţaș să suie în cadă și pentru o clipă am 
fost izbit de amintirea propriului meu tată, care mă dusese într-o 


VP - 79 


sent6 din cartier când nu mai eram așa de mic ca să pot fi 
îmbăiat în chiuveta din bucătărie. Îmi aminteam cu claritate ziua 
aceea, aburii, săpunul și imaginile bărbaţilor care umblau 
nepăsători în pielea goală. Mi se păruse un soi de ritual de 
iniţiere, iar părinţii mei avuseseră grijă să-l reliefeze ca atare: 
mama se agitase de zor și repetase că acum eram băiat mare, 
ba până și tata, de obicei distant, poate apăsat de propriile lui 
amintiri despre ritual, zâmbise cu un sentimentalism deloc 
caracteristic și, pentru a doua oară în ziua asta, m-am gârbovit 
sub povara paradoxală a amintirilor unor oameni și lucruri care 
acum nu mai existau. 

Mi-am alungat sentimentul acela și m-am îndreptat spre 
partea din spate a sălii, unde se aflau căzile. Erau patru, dispuse 
în L în lungul a doi pereţi: cada principală și un bazin cu apă 
rece în care să plonjezi formau latura lungă a L-ului, iar două 
căzi cu apă minerală, cu indicatoare ce anunțau beneficiile 
pentru dureri musculare și o sumedenie de afecţiuni ale pielii, 
formau latura scurtă. Cada principală se găsea la baza L-ului, 
între bazinul cu apă rece și căzile cu apă minerală, și era de cel 
puţin două ori mai mare decât toate celelalte trei împreună. 

Am trecut prin alte uși glisante și m-am pomenit într-o 
grădină în aer liber, împrejmuită, care avea în centru altă cadă, 
construită din piatră naturală, pentru a fi în armonie cu decorul. 
O rotenburo, neobișnuită pentru o sent, și, așa cum bănuisem, 
făcând probabil parte din atracţia pentru clienţii veniţi din afara 
cartierului. Pentru moment, rotenburo era goală, dar pe 
ansamblu locul era destul de aglomerat. Ca atare, deși un flux 
constant de străini îmi îngăduia să petrec o vreme aici pentru a 
mă familiariza cu interiorul, aceleași mulţimi ar fi prezentat o 
problemă serioasă când sosea momentul să  acționez. 
Deocamdată însă aveam să iau lucrurile pas cu pas. 

Am revenit înăuntru. Eticheta băii japoneze implică 
întotdeauna  săpunire, frecare și clătire prelungite, chiar 
elaborate, înainte de a intra în cadă, dar eu le-am executat chiar 
mai pe îndelete decât cerințele deja stricte, dorind să-mi 
prelungesc șederea cât puteam de mult, fără să devin bătător la 
ochi. În timp ce-mi frecam apăsat fiecare centimetru al corpului 
cu prosopul de spălat pe care-l săpunisem meticulos în 
prealabil, m-am gândit. Existau șanse bune să-l pot găsi pe 
Ozawa aici. În cazul acela, n-ar fi fost greu să ies cu puţin timp 


VP - 80 


înaintea lui, după care să-l surprind din spate pe când se 
îndrepta spre casă. Totuși cum să procedez astfel încât să pară 
un deces natural? M-am gândit la o strangulare din judo, dar am 
respins imediat ideea. Strangulările mele erau destul de bune, 
totuși știam că nu aveam nici pe departe fineţea necesară ca să 
aplic una letală fără să las urme vizibile pe beregată. 

M-am frecat pentru a doua oară, apoi mi-am turnat apă peste 
mine cu o găletușă, pe care o umpleam cu apă din ce în ce mai 
fierbinte. Tata mă învățase trucul afundării în apele opărite din 
sent6 chiar de prima dată când mă adusese la baia publică și nu 
uitasem niciodată lecţia aceea. Nu poţi să te speli cu apă 
călduță și după aceea să intri direct în cadă, îmi explicase el - 
șmecheria era să crești treptat temperatura apei cu care te 
clăteai, până abia mai puteai rezista. In momentul acela corpul 
îți era aclimatizat și puteai intra direct în cadă. Am făcut așa 
cum învățase și când am terminat, cu pielea roșie de parcă 
suferisem arsuri de soare, m-am ridicat de pe taburet, m-am 
îndreptat spre cada cea mare și am intrat în apa ei fierbinte din 
care se înălţau aburi. 

În câteva minute căldura pulverizatoare mi-a transformat 
mușchii în gelatină. Pe măsură ce încordarea mi-a părăsit 
corpul, am simţit cum anxietatea legată de abordarea lui Ozawa 
mi se disipa din minte. Dintotdeauna iubisem sent, iar aceasta 
era minunată. Pentru moment am uitat de Ozawa și mi-am 
îngăduit să conștientizez momentul, așa cum mă învățase 
Miyamoto despre băutul ceaiului. Aceasta era o clădire nobilă și 
veche, utilizată pentru un ritual care se întindea milenii în 
trecut, iar eu mă aflam aici și eram conectat la toate, iar asta 
era bine. Asta era suficient. 

Un oyaji zbârcit a apărut cu pași lenți, a prins balustrada cu 
degete noduroase de artrită și s-a cufundat în una dintre căzile 
cu apă minerală. Probabil că mineralele îi erau de folos pentru 
artrită. M-am gândit că, dacă eram norocos, puteam ajunge și 
eu atât de bătrân într-o bună zi. Dar de fapt nu mă așteptam la 
așa ceva. M-am uitat cum au venit și au plecat câteva grupuri 
de oameni. Nu l-am văzut pe Ozawa. 

Stătusem cât de mult fusesem în stare să rezist și eram pe 
punctul să intru în bazinul cu apă rece ca să mă răcoresc, când 
în sală a intrat un bărbat. Am mijit ochii prin aburi. Era oare 
Ozawa? În toate fotografiile din dosar el fusese îmbrăcat, 


VP - 81 


bineînţeles, și nu-mi era tocmai ușor să încerc să fac potrivirea 
cu individul acesta în pielea goală. lată însă - șchiopătatul 
cauzat de rana căpătată în război! S-a apropiat, a tras un 
taburet și s-a așezat în fața unui robinet. Era cu spatele la mine, 
dar îl puteam vedea clar în oglinda spre care era orientat. El era. 

Am sărit în bazin și șocul contactului cu apa rece a spulberat 
efectul pe care vederea lui Ozawa îl avusese asupra reveriei 
mele. După aceea am stat pe margine câteva clipe, răcorindu- 
mă și privind fără să atrag atenţia asupra mea. Câţiva inși l-au 
salutat pe Ozawa, care a schimbat câteva amabilităţi, ici și colo, 
totuși zona aceasta era dedicată îmbăierii serioase. Majoritatea 
conversațiilor reale aveau să se desfășoare pe sofalele din zona 
de așteptare de afară. 

După ce a terminat cu spălatul, Ozawa s-a ridicat cu un efort 
vizibil și a pornit spre căzi. Șchiopătatul era destul de pronunţat. 
M-am uitat cum a ocolit baia principală și s-a cufundat în cada 
cu apă minerală disponibilă. Am bănuit că, la fel ca în cazul 
artriticului oyaji apa minerală  supra-încălzită îi ușura 
disconfortul cauzat de rana căpătată în timpul războiului. 

Am făcut o pauză și cuvintele acelea apă minerală mi s-au 
repetat în minte fără niciun motiv evident. Spre deosebire de 
celelalte două căzi, cele cu apă minerală erau pentru o singură 
persoană, fiind cam cât niște căzi obișnuite de baie. Erau închise 
de jur-împrejur. Erau mici. Și, desigur, erau umplute cu 
substanţe minerale. În principal, săruri. Așadar, apă sărată. 

lar apa sărată conduce foarte bine curentul electric. 

Brusc m-am simţit surescitat și a trebuit să mă concentrez 
pentru a-mi menţine postura relaxată. Puteam oare să fac asta? 
Avea oare să funcţioneze? 

Oyaji s-a ridicat și s-a dus să se clătească. Eu m-am întors în 
baia fierbinte. De data asta abia dacă am simţit fierbinţeala. Am 
așteptat și am privit discret. După vreo zece minute, Ozawa s-a 
întins înainte, s-a prins de robinetul căzii și s-a tras afară. 

Felul cum prinsese robinetul... era oare un obicei? Totul era 
mai primitiv pe atunci, ergonomia nu devenise încă o știință, iar 
căzile din Daikoku-yu erau lipsite de balustrade, mânere și 
trepte. Pentru orice persoană cu probleme de mobilitate - ca 
oyaji, ca Ozawa -, robinetul era mânerul cel mai firesc pe care 
puteau să-l folosească pentru a ieși din cadă. 

Robinetul din metal. Robinetul din metal impământat. 


VP - 82 


Am părăsit din nou baia și, în timp ce mergeam, mi-am 
cufundat discret mâna în cada cu apă minerală. După aceea mi- 
am pus vârful degetului pe limbă. Era sărată, așa cum 
bănuisem. În colţul sălii, imediat în stânga căzilor cu apă 
minerală și pe același perete cu ele, exista o ușă pe care scria 
„Servicii”. În stânga ei, pe peretele alăturat, erau un robinet și 
un taburet - ultimul spaţiu pentru spălare dintr-un șir de zece. 
Dacă mă puteam așeza în spaţiul acela, aș fi fost la doar o 
lungime de braţ de cea mai apropiată dintre cele două căzi cu 
apă minerală. M-am gândit că, dacă în spaţiul de alături nu s-ar 
fi aflat nimeni, aș fi putut avea libertatea necesară pentru a 
îndeplini ceea ce începeam să întrevăd în imaginaţia mea. 

Problema era că nu zăream nicio priză electrică. Nu era însă 
surprinzător. Standardele instalaţiilor electrice erau mult mai 
puţin riguroase pe atunci și nu erau deloc răspândite articole de 
felul întrerupătoarelor de siguranţă cu împământare. Prezenţa 
unei prize în vecinătatea căzilor ar fi fost periculoasă - îi putea 
încuraja pe eventualii idioţi să folosească radiouri sau uscătoare 
de păr sau cine știe ce alte aparate electrice care ar fi putut 
ajunge accidental în apă. Undeva trebuia totuși să existe o priză 
și aveam convingerea că un asemenea loc putea fi cămăruţa 
pentru servicii. Desigur, trebuia să verific și tabloul siguranţelor 
electrice și să mă asigur, într-un fel sau altul, că protecţiile la 
suprasarcina electrică erau inadecvate. Însă aceea era o 
problemă în mod clar minoră. Important era că, dacă executam 
totul bine, nu aveau să existe niciun fel de urme, nicio dovadă, 
niciun indiciu de acţiune criminală. Doar un bărbat care, fie din 
cauza căldurii, fie din cauza surmenajului, fie din cine știe ce alt 
motiv nebulos, își pierduse cunoștința și lunecase silențios sub 
apă. Poate că fusese o aritmie. Poate o embolie. Poate actul 
aleatoriu al unui Dumnezeu crud și capricios. Era imposibil de 
știut, realmente, așa că n-ar fi urmat nicio investigaţie, ci doar 
compătimire, tristețe și speculaţii, ba chiar și acelea, bănuiam 
eu, aveau să fie de scurtă durată. 

Acţiunile imediate pe care trebuia să le fac erau să găsesc o 
modalitate de a examina locul, să pregătesc scena și să 
efectuez o repetiţie generală. Nu era recomandabil să arunc 
ceva în cadă, doar pentru ca - vai! - să sară o siguranţă de 
suprasarcină, care să stingă toate luminile. Trebuia să revin aici 
când locul era pustiu. 


VP - 83 


M-am clătit, m-am șters și m-am uscat, apoi m-am schimbat 
în vestiar și am ieșit. Ozawa plecase deja. Nu era nicio 
problemă. După felul cum se îndreptase direct spre cada cu 
minerale, îmi dădusem seama că era un client regulat. Avea să 
revină. lar atunci aveam să fiu pregătit pentru el. 

După ce am ieșit, am îngenuncheat și mi-am încheiat 
șireturile de la pantofi, astfel ca să pot examina încuietoarea 
ușii. Nu părea complicată - era totuși o baie publică, nu o bancă 
-, deși nu era nici ca broaștele rudimentare ale dulăpioarelor din 
vestiar. Eram sigur că aș fi putut forța ușa, dar o asemenea 
acţiune ar fi fost sesizată. Mi-am dat seama că nu știam absolut 
nimic despre spargerea încuietorilor. Era ceva ce trebuia să 
învăţ. Și rapid. 

In apropiere de staţie am mâncat un ramen și am băut o bere, 
plus vreun litru de apă ca s-o înlocuiesc pe cea pierdută în 
sent6. Fusese o zi lungă și, pe lângă oboseală, mă simţeam ca și 
cum aș fi fost pe jumătate drogat după timpul exagerat pe care- 
| petrecusem cufundat în apa fierbinte, așteptându-l pe Ozawa. 
In același timp însă doream să încep cât mai rapid cursul 
accelerat de spargere a încuietorilor. M-am întrebat unde aș fi 
putut găsi pe cineva care să mă înveţe. Trebuia să fie cineva 
iscusit, evident, și care să nu fie, în același timp, preocupat în 
mod inutil de respectarea normelor și celorlalte drăgălașenii 
similare ce guvernau activitatea lăcătușilor. lar asta implica... un 
individ pe care societatea japoneză nu-l accepta complet și care, 
la rândul lui, se ţinea departe de ea. Cineva ca mine. Mintea mi 
s-a îndreptat imediat spre Shin Okubo, cartierul coreean din 
Tokio. Da, acela părea locul potrivit. 

Nu aveam chef să străbat din nou orașul pe motocicletă dintr- 
o parte în alta, ba chiar și în aceeași zi, dar ce conta? Shin 
Okubo avea destule love hoteluri, iar apropiatul Shinjuku avea 
încă și mai multe. Puteam încerca să găsesc persoana potrivită 
și apoi să petrec pur și simplu noaptea în zonă. La urma 
urmelor, nu aveam o adresă fixă la care să revin. 

Am clătinat din cap cu tristeţe. Problema nu era revenirea pe 
motocicletă în vestul orașului. Problema era locul unde doream 
de fapt să-mi petrec noaptea - aici, în est. Mai exact, în 
Uguisudani. Aș fi vrut să mă întorc la hotelul Apex și s-o văd din 
nou pe fata care lucra acolo. Ceea ce era o tâmpenie, ţinând 
seama de câte griji aveam pe cap, și totuși... 


VP - 84 


Bun - bănuiam că puteam să merg în Shin Okubo, să caut 
genul de individ de care aveam nevoie și apoi să mă întorc aici. 
De fapt, nu era chiar atât de departe și ora de vârf trecuse de 
mult, așa că n-aveam să mă confrunt cu ambuteiaje, nici la dus, 
nici, mai ales, la întors. Sigur că da, acţionam contra-cronometru 
și eram implicat într-un viitor asasinat, dar ce legătură aveau 
astea cu posibilitatea de a cunoaște niţel mai bine o fată? 

Desigur, eram încă tânăr. Încă nu înţelegeam cât de 
periculoasă poate fi o justificare. 


VP - 85 


Capitolul 12 


Am gonit spre vest pe Thanatos, deplasându-mă pe una dintre 
autostrăzile suspendate, cu luminile transformate într-o ceaţă ce 
alerga pe lângă mine, iar aerul răcoros al serii se simțea 
minunat după căldura izbitoare din sentâ. În mai puțin de o 
jumătate de oră am ajuns la staţia JR Shin Okubo, unde am 
parcat, apoi am pornit pe jos către est, pe Okubo-dâri, artera 
principală. După ce m-am îndepărtat de luminile orbitoare și de 
muzica electronică ameţitoare din saloanele de pachinko din 
jurul staţiei, parcă nu aș fi fost în alt cartier din Tokio, ci într-un 
alt oraș. Clădirile ce se înșiruiau în lungul străzii erau 
dărăpănate, cu o varietate nebunească de localuri micuţe ce 
serveau bul/gogi şi ogokbap şi tot felul de kimchi, toate făcându- 
și reclamă prin fotografii laminate cu legende în coreeană și 
japoneză, și prin promotori ce strigau într-un amestec din 
ambele limbi către trecători. Strada în sine părea îngustă, relativ 
la densitatea de magazine și restaurante, doar cu câte o bandă 
în fiecare direcţie, iar trotuarele ticsite ar fi fost aproape 
întunecate dacă n-ar fi existat atât de multă lumină indirectă ce 
se revărsa dinspre vitrinele practic lipite între ele. Existau 
cluburi de karaoke și saloane de masaj, vânzători de poșete și 
parfumuri contrafăcute, magazine non-stop cu discount, care 
vindeau tot ce-ţi puteai imagina la prețuri de sub o sută de yeni. 
Am trecut prin arome de carne friptă pe grătar, legume 
condimentate, foitaje dulci, tutun, bere și transpiraţie. Totuși 
genul de individ pe care îl căutam n-ar fi avut o prăvălie pe 
strada principală. Chiria ar fi fost prea mare aici, iar ceea ce 
oferea el de vânzare n-ar fi necesitat sh6tengai, trafic pietonal. 
Clienţii lui ar fi știut unde se găsea și ar fi venit la el. 

La vreun kilometru de stație, mulțimile de oameni au început 
să se rărească. Pe măsură ce restaurantele lăsau loc 
magazinelor cu obloane trase, trotuarele se întunecau treptat și 
străzile deveneau mai tăcute; atmosfera era, pentru scopurile 
mele, mai promițătoare. 

Am cotit pe o stradă strâmtă, luminată doar de un grup de 
distribuitoare automate. Clădirile de pe ambele părți erau în 


VP - 86 


majoritate din lemn, uscat și înnegrit de decenii de căldură și 
umiditate, cu copertinele din tablă ondulată rupte și zdrenţuite; 
de sub niturile expuse se întindeau pârâiașe de rugină. O 
încâlceală nebunească de cabluri și conducte era fixată pe 
fațade aidoma tentaculelor unui parazit extraterestru exotic; 
dedesubtul tapiseriei aceleia învălmășite tronau maldăre de saci 
din plastic cu gunoi. Toate magazinele păreau închise. Cu toate 
acestea, în faţă, prin semiobscuritate se întrezărea strălucirea 
câtorva luminiţe. Am înaintat spre ele. 

Primul loc la care am ajuns era un bar micuț, plin cu opt 
clienţi care râdeau veseli. Al doilea era un local pentru tăiței 
coreeni, la fel de mic, la fel de ticsit. Al treilea era o prăvălie pe 
a cărei firmă scria în japoneză - și probabil și în coreeană, pe 
care n-o puteam citi - Spaaki, ceea ce părea o deformare a 
cuvântului englez sparky, care înseamnă „scânteietor”. M-am 
gândit că putea fi de asemenea un joc de cuvinte pornind de la 
expresia englezească spare key, „chei de rezervă”, și, într- 
adevăr, desenul mare al unei chei în partea de jos a firmei 
sugera că era posibil să fi ajuns la locul pe care-l căutam. 

Înăuntru, un bătrân numai piele și os stătea așezat la o 
măsuță. O veioză cu braţ articulat proiecta în jos un cerc de 
lumină, astfel că faţa îi era adumbrită. Tricoul îi cădea în falduri 
pe corp, iar bentița albă înnodată în jurul tâmplelor și ochelarii 
cu lentile groase cocoțați pe vârful nasului făceau ca ţeasta să-i 
pară prea mare faţă de restul trupului. Un capăt de ţigară îi 
atârna dintre buze ca o excrescenţă. In fața lui erau înșiruite 
câteva cuțite de bucătărie, iar el ascuţea unul pe o tocilă, cu 
mișcări prelungi și precise. De jur-împrejur erau îngrămădite tot 
felul de aparate electrocasnice: prăjitoare de pâine, 
ventilatoare, un aspirator. Asta părea să fie omul pe care-l 
căutam - un benriya, mai recent cunoscut ca nandemoya, 
literalmente „DI Drege-toate”, un meșteșugar local la care 
locuitorii din cartier puteau veni cu orice obiect casnic pentru 
care aveau nevoie de ajutor. 

Am ciocănit în geam. Bătrânul a ridicat privirea de la cuțitul 
pe care-l ascuțea și a mijit ochii. 

— Închis, a zis el în japoneză cu accent coreean, fără să 
scoată ţigara din gură. Vino mâine. 

În mod evident era un zainichi, aşa cum sperasem. Coreean 
etnic, rămas „naufragiat” în Japonia după Războiul Coreean, 


VP - 87 


care nu era văzut cu ochi buni în niciuna dintre țări și nu 
aparținea niciuneia. Care nu avea obligaţii faţă de niciuna. 

— Nu pot s-aștept până mâine, am spus, apoi am scos din 
portofel o bancnotă de zece mii de yeni și am lipit-o de geam. 
Eşti sigur că nu mă poți ajuta nici acum? 

El m-a privit o clipă peste rama ochelarilor, apoi a lăsat din 
mână cuțitul la care lucra și a stins ţigara. Nu părea periculos, 
totuși am fost mulţumit că nu mai ţinea arma în mână. Gestul lui 
implica un soi de încredere, fără de care n-aș fi avut multe 
speranţe că era dispus să mă ajute. 

S-a apropiat și s-a oprit de cealaltă parte a geamului. 

— Care-i urgenţa? 

— Trebuie să-nvăţ cum se deschid încuietorile. 

El a îngustat ochii. 

— Ai rămas pe dinafară? 

— Nu. Vreau pur și simplu să învăţ. 

Ochii lui s-au îngustat și mai mult. 

— Vrei să devii ucenic? N-am nevoie de așa ceva. 

— Nu vreau să devin ucenic. Vreau doar să mă-nveţi. 

— Eşti sigur că n-ai rămas de fapt pe dinafară? Pentru mine ar 
fi mai rapid să-ţi deschid ca să intri, decât să te-nvăţ să te 
descurci singur. 

— Ti-am spus, nu am rămas pe dinafară. Nu știu nimic despre 
încuietori și vreau să-nvăţ. Te plătesc. 

El s-a uitat la bancnota de zece mii de yeni și în ochi i-a 
apărut o sclipire încurajatoare de lăcomie. 

— Sigur că te-aș putea învăţa, dar e bine să știi că nu-s un 
profesor ieftin. 

Mi-am dat seama că ar fi trebuit să-i fi arătat o bancnotă de 
valoare mai mică. Acum însă era prea târziu. 

— Bine, învaţă-mă. 

— Revino mâine. 

— Nu. Acum. 

— Ești nebun? 

— Îți par a fi nebun? 

A mormăit. 

— Nebunii nu par întotdeauna a fi nebuni. 

Nu am avut replică la așa ceva. In loc să caut una, am 
îngenuncheat și am vârât bancnota pe sub ușă. După aceea m- 
am ridicat. 


VP - 88 


— Vreau să-ncep să-nvăţ acum. 

El s-a aplecat să ia bancnota, după care s-a îndreptat și a 
examinat-o în tăcere un moment. A scos apoi o cârpă din 
buzunar și și-a suflat nasul atât de sonor, încât practic pereţii 
prăvăliei s-au cutremurat. După aceea și-a dres vocea, a pus 
bancnota și cârpa în buzunar, a privit în spatele meu și, fără 
doar și poate, împotriva voinței sale, a deschis ușa. 

— Pot să intru? am întrebat, nedorind să-l alarmez dacă aș fi 
intrat prea brusc sau fără acceptul lui explicit. 

Bătrânul a mijit ochii, ceea ce am bănuit că era expresia lui 
standard pentru neînțelegere. 

— Cum o să te-nvăţ, dacă o să stai acolo? 

Avea dreptate. Am intrat și el a încuiat ușa în urma mea. 
După aceea, fără niciun cuvânt, a îndepărtat cuţitele pe care le 
ascuţea și a început să scoată tot felul de încuietori demontate 
din diverse sertare și rafturi, înșiruindu-le pe masă. 

— De unde știi că-i vorba despre încuietori de uși? am 
întrebat. 

El m-a privit atent. 

— Eşti hoț de biciclete? 

— Nu. 

— De mașini? 

— Nu. 

— Spărgător de seifuri? 

— Nu. 

— Atunci sunt încuietori de uși. 

Insul era mai șiret decât părea. Mi-am dat seama că-l 
subestimasem, judecându-l exclusiv după corpul slăbănog și 
vârsta evidentă. Privindu-l cum pregătea atelierul nostru de 
studiu improvizat, m-am întrebat dacă asta nu era oare ceva 
valoros. Să-i determini pe oameni să te subestimeze. Să nu le 
îngădui să vadă ce se află sub capota motorului. Să-i împiedici 
să vadă apropierea atacului. M-am gândit la expresia japoneză 
Nô aru taka wa, tsume o kakusu. „Șoimul iscusit își ascunde 
ghearele”. Pentru mine fusese dintotdeauna doar atât, o 
expresie, dar acum, pentru prima oară, am simţit un indiciu 
despre ce ar fi putut implica de fapt. 

Bătrânul a terminat de strâns ceea ce voia să folosească în 
lecţie, apoi și-a suflat iarăși nasul. Urechile mi-au ţiuit realmente 
și am sperat că acela nu era obiceiul lui. Deși simțeam că așa 


VP - 89 


era de fapt. 

— N-am alt scaun, a spus el îndesându-și cârpa înapoi în 
buzunar. Așază-te tu. 

— Nu, e-n regulă. E foarte bine să stau în picioare. Dă-i 
drumul. 

A încuviinţat din cap și s-a așezat de cealaltă parte a mesei. 
După o secundă mi-am dat seama că știa că voi refuza să mă 
așez, dar în felul acela căpăta credit fiindcă fusese politicos, plus 
beneficiul mult mai tangibil al utilizării scaunului. Începeam să 
mă gândesc că era un bătrân nemernic și viclean, totuși asta nu 
mă deranja deloc. In niciun caz n-aș fi vrut un prost ca profesor. 

— Vom începe cu elementele de bază, a zis el și a scos dintr- 
un sertar un set de instrumente pentru spargerea încuietorilor, 
apoi și-a aranjat veioza așa cum îi plăcea. Încuietoarea cea mai 
uzuală de uși este butucul sau cilindrul cu pini. Toate cele de pe 
masă sunt exemple. 

M-am uitat la ce pusese acolo. 

— Cât va dura? am întrebat. 

A fixat o încuietoare într-o menghină. 

— Să înţelegi mecanismul? Cinci minute. Să înveţi să descui o 
încuietoare cu butuc cu pini fără grabă și în condiţii bune? O oră. 
Să înveți să descui încuietori diferite rapid, cu scule diferite, în 
condiţii diferite? Mult! O să știi că ești bun atunci când o să poţi 
descuia o încuietoare pe întuneric și purtând mănuși. 

— Și de ce aș dori vreodată să fac așa ceva? 

Bătrânul a râs. Știa cu exactitate de ce aș fi putut dori să fac 
așa ceva. Dar, din fericire, nu-i păsa. 

Am privit în jurul prăvăliei și m-am simţit pe neașteptate 
fascinat. 

— Cum ai învăţat să faci asta? Mă refer la încuietori... Și să 
repari fel de fel? 

S-a uitat la mine, poate încântat pentru că văzusem ceva mai 
mult decât doar faţada. 

— lau obiectele în mâini, a zis el. Le întreb cum funcţionează 
și le ascult ce spun. Apoi le demontez și le montez înapoi. Am 
făcut asta din copilărie. 

L-am privit și am încercat să mi-l imaginez copil. Da, am 
crezut că aproape reușeam. Era ca și cum, în mod brusc, l-aș fi 
văzut... mult mai bine. În trei dimensiuni, nu doar în două. 

— O mai poate face cineva? 


VP - 90 


El a ridicat din umeri. 

— Nu știu, mulţi n-o fac, oricum, ci preferă să vină la mine. 
Până acum nimeni nu mi-a cerut să-l învăţ. 

Comentariul acela mi-a trezit sentimente ambigue - tristețe 
pentru bătrân, dar și respect. Învăţase de unul singur toată 
viaţa, iar acum urma să-mi împărtășească cunoștințele lui 
pentru numai zece mii de yeni. Faptul că, doar cu câteva minute 
în urmă, fusesem iritat pe mine însumi pentru că nu negociasem 
un preț mai bun mă făcea acum să mă simt ușor rușinat. 

Timpul s-a scurs repede. Uneori bătrânul mi-a oferit câte un 
sfat - ia-o-ncet, ușor cu pontoarca, începe cu alt pin -, dar în 
majoritatea cazurilor m-a privit în tăcere, cu excepţia suflărilor 
periodice, și asurzitoare, ale nasului. După o oră puteam 
descuia, deși destul de lent, diversele încuietori pe care mi le 
înșiruise în faţă. De fapt nu era chiar așa de greu - în principiu 
era o chestiune de înțelegere a mecanismului, de răbdare și 
deliberare. După ce am deschis de câte două ori fiecare 
încuietoare, el a încuviinţat din cap: 

— Ai mână bună, a spus. Cred că dacă vei exersa, o să poţi 
învăţa cum funcționează lucrurile. 

Mi-am făgăduit în gând s-o fac. Și nu doar încuietorile. Și alte 
chestii. Totul. După cum am spus, era vorba doar despre 
exersare. Și despre conștientizare, bineînţeles. 

Am făcut o plecăciune, adâncă și prelungă, pentru a-mi 
dovedi respectul, apoi în am îndreptat. 

— Am un dascăl bun, am rostit. 

In Japonia, complimentarea unui profesor ar fi fost considerată 
grosolană - de unde până unde ajunsese elevul la ideea că el se 
găsea într-o poziţie din care să opineze asupra calităţii 
superiorilor săi? -, totuși am simţit că era ceea ce trebuia să 
spun cuiva care nu mai fusese profesor până atunci. În plus, 
bătrânul nu era japonez. 

Mi-a răspuns tot printr-o plecăciune. 

— Nu mai sunt multe ce te-aș putea învăţa. Oricum, despre 
încuietorile cu butuci cu pini. 

Am zâmbit, presupunând că asta însemna fie că era timpul să 
plec, fie să plătesc mai mult. 

— Dacă o să mai revin, o să mă înveţi și alte tipuri de 
încuietori? 

A mijit ochii și s-a frecat pe ceafă. 


VP - 91 


— E cam greu, fiind atât de ocupat. 

Ocupat? Mie mi se părea că n-avea nimic de făcut decât să 
stea toată ziua aici, meșterind aparatele pe care i le aduceau 
oamenii la reparat și ascuţind cuțite, poate ridicându-se 
ocazional pentru a-l ajuta pe cineva să intre în casa ale cărei 
chei le pierduse. 

lar apoi am înţeles brusc. Se târguia. Așa funcţiona chestia 
asta. 

— Serios? am întrebat. Chiar și în aceleași condiţii? Cu zece 
mii de yeni pe oră? 

A oftat prelung, de parcă era pe punctul de a face concesia 
cea mai dificilă din istoria negocierilor. Și poate că așa și era, 
deoarece trebuia să fi știut că mă putea mulge de mai mulți 
bani. Totuși n-a făcut-o, ci a zis doar: 

— Mda, cred că mi-aş putea face niște timp. Eşti totuși un 
elev bun. 

M-am ridicat să plec. 

— Încă ceva... Pot să cumpăr de la tine un set de scule din 
astea? Ca să am cu ce exersa. 

Bătrânul a mijit ochii. 

— Tu nu ești un lăcătuș autorizat. Ar fi ilegal. 

M-am întrebat ce mi-ar fi arătat dacă aș fi cerut să văd 
autorizaţia /ui. Apoi mi-am dat seama că prin „ilegal” voia să 
spună doar „scump”. 

— Ce părere ai de alţi zece mii de yeni? am rostit. 

S-a frecat din nou pe ceafă și a părut îndurerat. 

— Douăzeci? am spus. 

Probabil că bătrânul mă plăcea cu adevărat, deoarece n-a 
încercat să mă stoarcă de mai mulţi bani. l-am mulţumit în mod 
sincer pentru timpul și cunoștințele experte pe care mi le 
acordase și i-am spus că-l voi mai vizita. După care, înarmat și 
periculos cu noile mele abilități și instrumente, m-am întors la 
Thanatos. Fusese o zi lungă și plină de evenimente și abia 
așteptam o noapte odihnitoare în hotelul din Uguisudani. Și s-o 
văd pe fată, desigur. Ar fi fost a treia noastră întâlnire, așa că 
speram că-mi va spune până la urmă cum se numea. 


VP - 92 


Capitolul 13 


Fata era acolo când am intrat. Dacă a surprins-o vederea 
mea, n-a dat niciun semn în privinţa aceea. De fapt, n-a dat 
niciun fel de semn. 

M-am apropiat de ferestruică. 

— Bună, am rostit demonstrându-mi creativitatea. 

— Bună, mi-a răspuns. 

Cumva, auzit de la ea, cuvântul părea să sune minunat. 

— Uite că m-am întors. 

— Văd. 

Arăta bine, în felul ei obișnuit. Părul strâns în coadă de cal, 
bluză de trening, fără machiaj. 

— Vreau să spun că-i a treia noastră întâlnire. 

S-a încruntat, încrețind fruntea. 

— Pot să te-ntreb ceva? 

— Bănuiesc că da. 

— De ce tot vii aici? 

N-am putut recunoaște că veneam fiindcă doream s-o văd pe 
ea și nici nu mi-a venit altceva în minte, așa că am tăcut. 

— Vreau să zic că prima dată n-am avut nicio idee. M-am 
gândit că aveai pur și simplu nevoie de un loc unde să-ţi petreci 
noaptea, din cine știe ce motiv. Ești mai tânăr și nu arăţi la fel 
de corporatist ca majoritatea clienţilor, dar mi-am spus că, cine 
știe?, poate că prietena te-a dat afară din casă. 

Am continuat să tac și fata a urmat: 

— În a doua seară mi-am spus același lucru. Dar acum mă 
gândesc că fie ai intrat în cine știe ce necaz și încerci să te 
ascunzi, fie că este vorba despre mine. Sau ambele. 

„lisuse”, mi-am zis. Mă concentrasem prea mult asupra 
propriilor mele necesităţi, asupra propriei mele perspective, 
încât nu mă gândisem cum putea arăta totul din perspectiva ei. 
Ignorarea punctului de vedere al celeilalte părți fusese o prostie. 
In cazul de faţă, sancţiunea fusese doar stânjeneala mea, dar în 
alt context, putea fi considerabil mai rea. 

— Câte un pic din ambele, am spus neștiind cum aș fi putut 
sugera altceva într-un mod coerent. 


VP - 93 


— În ce necaz ai intrat? 

M-am simţit ușor dezamăgit că era interesată mai degrabă de 
aspectul acela al situaţiei. 

— Nimic ce să nu pot rezolva. 

Fata a izbucnit în râs. 

— Câţi oameni crezi că au fost băgaţi până peste cap în 
necazuri și au spus exact aceleași cuvinte înainte de a se îneca? 

N-am avut ce să comentez, așa că am zis doar: 

— O să-mi spui cum te cheamă? 

— De ce vrei atât de mult să-mi cunoști numele? 

— Nu știu. Când mă gândesc la tine, ești „fata de la hotel”. Mi 
se pare jignitor. 

Încercasem să fiu amuzant, dar ea n-a râs. Dimpotrivă, buzele 
i s-au întredeschis puţin și ochii s-au îngustat, după care m-a 
privit mult timp, ca și cum s-ar fi uitat cu adevărat la mine, ca și 
cum ar fi încercat să stabilească ceva. 

După care căutătura aceea a dispărut, înlocuită de o 
încruntătură. 

— jignitor pentru care dintre noi doi? 

— Păi... eu mă gândeam la tine. Dar bănuiesc că-i jignitor 
pentru amândoi. 

Au mai trecut niște clipe nesfârșite. M-am gândit că n-avea 
să-mi spună numele ei și că ar fi trebuit probabil să renunţ. Insă 
apoi ea a suspinat și a rostit: 

— Sayaka. 

Mi-a plăcut numele aceia. | se potrivea. Fără să gândesc, am 
zis: 

— Bună, Sayaka. 

Am regretat imediat, gândindu-mă că va râde de mine fiindcă 
spusesem ceva atât de jalnic. Ea a continuat însă: 

— Bine ai revenit, Jun. Numai să nu te aștepți la bombonele 
pe pernă, da? 

Nu mi-am dat seama dacă fusese doar o glumă sau dacă mă 
anunţa că n-aveam să mă trezesc alături de ea. Sau ambele. 

— Tu lucrezi în toate nopţile? am întrebat. 

— Din când în când, îmi mai iau câte un liber. Tu stai aici în 
toate nopţile? 

Am înălţat din umeri. 

— Așa cum ai spus chiar tu, sunt într-un soi de necaz. Am 
nevoie de un loc unde să stau până rezolv toate lucrurile. Nu-i 


VP - 94 


vorba totuși despre vreo prietenă. 

Mi-am dat seama că fusese o completare de-a dreptul idioată. 
Ar fi fost foarte bine dacă ea ar fi dedus că gustul meu pentru 
cazare în love hoteluri era asociat unei probleme sentimentale. 
Nu trebuia să speculeze ori să întrebe dincolo de asta. 

— Sper că nu-i nimic prea serios, a zis Sayaka. 

— Am trecut și prin chestii mai rele, am spus și era perfect 
adevărat. 

În Cambodgia fusesem urmărit de un batalion de nord- 
vietnamezi. Cel puţin aici era posibil să-i rezolv pe yakuza în 
orice zi. 

— Deci... o ședere? 

— Da, ca de obicei. 

Am împins bancnotele pe sub geam, iar ea mi-a întins o cheie. 

— Ştii, am rostit apoi, cred că în scurt timp îmi voi rezolva 
situaţia în care mă aflu. lar după aceea nu voi mai veni. Dar m- 
am gândit... am găsit azi o cafenea grozavă, în Shibuya. Ai ieși 
să bem o cafea? 

Ea s-a înroșit la față și pentru o secundă pe chip i-a licărit o 
expresie de consternare. 

— E drăguţ din partea ta, Jun, a zis, dar... nu. 

La naiba! Fusesem sigur că va accepta. 

— Eşti sigură? 

A încuviințat din cap. 

— Da, sunt sigură. 

Ar fi trebuit să pricep aluzia. Totuşi păruse oarecum 
interesată. Nu mai înțelegeam nimic. Fără să gândesc, am zis: 

— De ce? Nu-i decât o cafea. Știu că sunt niţel mai tânăr, 
dar... 

A urmat o pauză stânjenitoare. 

— E... greu pentru mine să mă deplasez. Shibuya e niţel cam 
departe. 

M-am simţit ca un idiot. 

— La naiba, îmi cer scuze! Nici măcar nu m-am gândit la asta. 

Sayaka a surâs. 

— Știu că nu te-ai gândit. 

— Bun, dar ce-ai zice dacă aș putea găsi un loc mai aproape? 

A izbucnit în râs. 

— Poate. 

— O să-ncerc. Nu știu. Mi-ar plăcea să te văd și în alt loc decât 


VP - 95 


în hotelul ăsta. 
Fata m-a privit atentă. 
— Realmente, Jun, nu știu ce să cred despre tine... 
— Asta-i bine sau râu? 
— Incă n-am decis. 
Am surâs larg, simţindu-mă ceva mai încrezător. 
— Imi place că te gândești la asta. 
— Da. O să te anunţ cum și ce va fi. 


VP - 96 


Capitolul 14 


Deși eram obosit, mă simţeam și agitat de toate 
evenimentele ce avuseseră loc în cursul zilei și poate în mod 
special de conversaţia cu Sayaka de la sfârșitul zilei. Sayaka... 
Îmi plăcea numele ei. Îmi plăcea foarte mult. Și-mi mai plăcea 
că mi-l spusese. 

Am adormit atât de târziu, încât nu m-am trezit decât după 
ora 8. Când am părăsit camera, Sayaka plecase deja, fiind 
înlocuită de o oba-san cu chip împietrit care mi-a luat cheia cu 
aceeași animaţie de care este capabil un distribuitor automat. 

Primul pe listă era Miyamoto. De fiecare dată când 
discutasem cu el o făcusem în japoneză, dar îmi spusese că la 
răstimpuri mai avusese de-a face cu americanii, așa că 
presupuneam că engleza lui avea să fie cel puţin acceptabilă. 
Urma să o aflu în curând. Am exersat o voce schimbată, 
încetinind-o, coborând tonalitatea, făcând-o mai răgușită și mai 
vârstnică, acutizându-mi inflexiunile și schimbând pronunția 
vocalelor, ca și cum engleza n-ar fi fost limba mea nativă. Când 
am simţit că eram pregătit, m-am dus la un telefon public și l- 
am sunat. 

— Miyamoto desu. „Miyamoto la telefon”. 

— Salut, am rostit. Avem un prieten comun care mi-a spus că 
ai o problemă cu care te-aș putea ajuta. Să nu-i rostim numele. 

Am vorbit lent și precis, ca să fiu sigur că mă înțelesese. A 
urmat o pauză, în timp ce el a procesat informaţia. Poate că nu 
se așteptase că-l voi pune așa de repede în legătură cu cineva. 

— Da, da, așa-i. A vorbit cu tine? 

— Da. Pot să te ajut cu problema ta. Știu că nu mă cunoști, 
dar sper că prezentarea prietenului nostru comun va fi dovada 
că poţi avea încredere în mine. 

— Bine. 

— Vrei să te ajut? 

Altă pauză. 

— Da. 

— Atunci, uite ce vreau să faci. la toate informaţiile de care 
voi avea nevoie: nume, adresa de la serviciu, adresa de 


VP - 97 


domiciliu, fotografii și orice alte date pe care le deții și care mi- 
ar putea fi utile în mod rezonabil, ţinând seama de 
circumstanţe. Pune totul într-un plic, împreună cu jumătate din 
suma pe care ai oferit-o prietenului nostru comun. In dolari. 

Am crezut că va obiecta să plătească unui străin un avans de 
jumătate din onorariu, dar n-a făcut-o. 

— Bine, a zis el. Dar unde să ne... 

— Nu vreau să te întâlnești cu mine. Nu vreau să cunoști 
despre mine nimic altceva decât glasul meu. Așa este mai bine 
pentru amândoi. 

De fapt, chiar dacă aș fi fost terţul al cărui rol îl jucam, 
evitarea întâlnirii ar fi fost bună doar pentru mine, dar m-am 
gândit că era mai politicos să sugerez că eram de fapt mult mai 
grijuliu. 

— Și atunci cum îţi transmit plicul? 

Și eu îmi pusesem aceeași întrebare. Răspunsul la ea fusese 
motivul pentru care călătorisem ieri pe linia Ginza. 

— Ştii staţia Gaienmae de pe linia Ginza? 

— Bineînţeles. 

— Intră pe la poarta trei. Mergi pe peronul unde sosesc 
trenurile spre Shibuya. Pe peron vei vedea în stânga două 
rânduri de câte cinci scaune fiecare. Ai reţinut până aici? 

— Da. 

— Lipește plicul cu bandă adezivă pe spatele primului scaun 
pe lângă care treci, cel aflat chiar în colț. Fă asta la ora opt 
seara și eu îl voi recupera de acolo ulterior. După terminarea 
jobului, vom proceda la fel cu restul onorariului. 

— Dar... este o sumă foarte mare pe care s-o las pur și simplu 
în stație. 

— Când vei vedea locul, vei înțelege că este suficient de 
sigur. Îți garantez că nu va rămâne acolo mult timp. Trebuie să 
mai știi însă ceva foarte important. 

— Da? 

— Ar trebui să-ţi fie evident motivul pentru care este cel mai 
bine să reducem la minimum conexiunea noastră. Și la fel de 
evident că, pentru propria mea securitate, vreau ca nimeni să 
nu-mi vadă chipul. Mă aștept din partea ta să-mi respecţi 
dorinţa pentru intimitate. De aceea, când voi sosi pe peron - 
poate cu trenul, poate pe jos, poate dintr-o parte, poate din 
cealaltă -, dacă voi vedea pe cineva despre care voi putea 


VP - 98 


aprecia că se află acolo pentru a mă identifica, nu vei mai auzi 
niciodată vreo veste de la mine. Ne-am înţeles? 

O pauză. 

— Da, ne-am înţeles. 

— Repetă-mi instrucţiunile, ca să mă asigur că totul a fost 
înţeles corect. 

Le-a repetat. După ce a terminat, am zis: 

— Bine. Plicul va fi la locul lui diseară la ora opt? 

— Da, va i. 

Am închis, gândindu-mă că așa ar fi procedat în momentul 
acela un asasin profesionist, apoi m-am dus să iau micul dejun. 
Metabolismul unui tânăr de douăzeci de ani nu poate fi ignorat 
mult timp. După ce m-am alimentat, am suit pe Thanatos și am 
mers la Akihabara, Mecca aparaturii electronice tokiote. Am 
intrat în diverse magazine și am cumpărat cinci articole: un fier 
de călcat, un ondulator, un prelungitor, o rolă de bandă 
izolatoare și un voltampermetru pentru măsurarea curentului 
electric. Nu eram specialist în aparatura electrică, deși, treptat 
și chinuitor, am dobândit experienţa aceea, în mare parte prin 
„ascultarea” obiectelor, așa cum se exprimase bătrânul 
nandemoya, totuși cunoșteam elemente de bază. Pericolul 
șocurilor electrice nu-i cauzat de voltaj, cât de amperaj. Altfel 
spus, în condiţii identice, nu puterea totală este pericolul cel mai 
mare, ci viteza cu care ne traversează corpul. De aceea, până și 
sisteme cu voltaj relativ mic, ca instalaţiile electrice din casă, 
pot fi letale. Curentul se deplasează foarte rapid. Atâta timp cât 
rezistența este redusă - așa cum se întâmplă, de pildă, când 
pielea e umedă -, un șoc de voltaj mic poate fi suficient pentru a 
cauza fibrilaţie ventriculară și pierderea imediată a cunoștinței, 
urmate rapid, în absenţa intervenției medicale, de moarte. 

Am făcut o ultimă cumpărătură de la o farmacie: niște săruri 
minerale, care afirmau că oferă ușurare pentru suferinzii de 
artrită și de diverse boli de piele, și ca atare erau similare cu 
ceea ce proprietarii de la Daikoku-yu puneau în apa căzilor lor 
speciale. După aceea mi-am dus cumpărăturile într-un love 
hotel dărăpănat din Ueno, care abunda în beton armat și 
amorași din plastic, unde am plătit pentru ședere într-o cameră 
de lux, dotată cu ofuro - cadă. 

Imediat după ce am încuiat ușa camerei înapoia mea, am 
deschis robinetul căzii, umplând-o cu apă fierbinte pentru a 


VP - 99 


simula cât mai bine condiţiile din Daikoku-yu. Am închis ochii și 
mi-am imaginat băile cu apă minerală de acolo. Mă gândeam că 
dacă între Ozawa și scurgere sau robinet - oricare dintre ele ar fi 
funcţionat ca împământare - s-ar fi introdus curent electric, o 
mare parte din acesta l-ar fi ocolit, însă dacă Ozawa s-ar fi găsit 
între sursa de electricitate și scurgere, sau robinet, atunci 
curentul ar fi trebuit să treacă prin corpul său. 

După ce cada s-a umplut, am oprit robinetul, am pus 
voltampermetrul pe capacul vasului de toaletă, am afundat în 
apă unul dintre firele sale și am fixat celălalt fir de robinet cu 
bandă adezivă. În preajma căzii nu exista nicio priză și am fost 
încântat că mă gândisem să cumpăr un prelungitor. Am băgat 
ondulatorul în prelungitor, iar prelungitorul în priza din dormitor. 
După aceea am revenit în camera de baie, am învelit un prosop 
în jurul ondulatorului și l-am băgat în apa din cadă. 

N-a părut să se întâmple nimic și mi-am dat seama că mă 
așteptasem mai degrabă la ceva spectaculos: scântei, 
șuierături, descărcări electrice. Am zâmbit, spunându-mi că 
văzusem prea multe filme. Am smucit prelungitorul, scoțându-l 
din priză, și m-am uitat la voltampermetru. Acul se deplasase la 
35 mA - un șoc zdravăn, fără doar și poate, dar avea să fie și 
fatal? Am repetat operaţiunea, de data asta cu fierul de călcat, 
și am fost răsplătit cu 76 mA. 

După aceea am turnat în cadă sărurile de baie și le-am 
amestecat energic până la dizolvare, după care am repetat 
experimentul. Amperajul a crescut de cel puţin două ori din 
cauza conductivității superioare a apei sărate: 72 mA pentru 
ondulator și un excepţional 160 mA pentru fierul de călcat. Am 
bănuit că acesta producea rezultatele cele mai impresionante 
pentru că avea un element de încălzire mai mare. 

Indiferent ce protecţie la suprasarcini electrice avea hotelul - 
și ținând seama de starea lui jalnică, „indiferent ce” putea să 
însemne „niciuna” -, 160 mA în baie nu fusese suficient pentru a 
o declanșa. Cu niţel noroc, situaţia avea să fie similară în 
Daikoku-yu. lar dacă gestul lui Ozawa de a se apuca de robinet 
pentru a se ridica era un obicei înrădăcinat și dacă eu puteam 
sincroniza acţiunile, aș fi expediat șocul electric în apă și de 
acolo direct prin pieptul lui și apoi afară din corp prin 
intermediul braţului, care urma să fie prins de un obiect metalic 
ce avea să ofere calea de rezistenţă minimă, și ca atare cea mai 


VP - 100 


atractivă. 

Brusc m-am simţit cuprins de îndoială. Da, apa sărată era un 
conductor mai bun, totuși electricitatea caută calea de 
rezistență minimă. Ce s-ar fi întâmplat în cazul în care corpul lui 
Ozawa avea o rezistență mai mare faţă de apa sărată decât față 
de apa dulce și de aceea ar fi fost străbătut de mai puţin curent 
electric? 

Am decis că trebuia să-mi asum riscul acela. Oricum, nimic 
din toate astea n-avea să funcţioneze dacă Ozawa nu se afla în 
una dintre căzile mici - care conţineau amândouă apă minerală. 
In cada principală era prea multă apă, acolo aveau să fie și alţi 
bărbaţi și de altfel eu nici n-aș fi avut acces în mod discret 
acolo. Indiferent de salinitate, dacă puneam fierul de călcat în 
apă în locul corect și dacă mâna lui Ozawa era pe robinet la 
momentul potrivit, atunci corpul său ar fi condus destulă 
electricitate ca să-i oprească inima. 

Am plecat din hotel și m-am îndreptat spre Biblioteca 
Metropolitană Tokio, unde am petrecut câteva ore răsfoind 
tomuri vechi de medicină și inginerie despre efectele 
electricităţii asupra corpului uman. Se părea că pentru 
inducerea fibrilaţiei ventriculare exista un interval optim: între 
100 și 200 mA. Sub o sută de miliamperi, inima în sine n-ar fi 
fost suficient afectată, chiar dacă mușchii din imediata 
vecinătate a șocului își puteau înceta activitatea. lar șocurile de 
peste 200 mA păreau să determine inima însăși să acţioneze, 
protejându-se de aritmie, pe lângă faptul că implicau riscul 
apariţiei unor arsuri. Totuși cifrele acelea se refereau la 
conductivitatea în apă sau în contact cu pielea. Ele nu ţineau 
seama de posibilitatea de a direcţiona șocul direct prin corpul 
cuiva. Reflectând, am decis că ondulatorul ar fi fost totuși 
alternativa mai bună. Oferea un amperaj suficient de mare 
pentru a induce aritmie, însă nu atât de mare încât să lase urme 
pe piele ori să împiedice pur și simplu aritmia. De asemenea, 
ondulatorul era mult mai mic și mai puţin vizibil decât fierul de 
călcat. 

După ce am plecat de la bibliotecă, m-am oprit în câteva 
magazine de fierărie și am cumpărat mai multe încuietori. Apoi 
m-am dus la un magazin cu prețuri reduse și am cumpărat o 
șapcă de baseball, o pereche de ochelari de soare, o mască 
chirurgicală și o jachetă groasă de lână, care m-ar fi făcut să par 


VP - 101 


cu zece kilograme mai solid. Da, ar fi apărut ca o deghizare 
pentru oricine ar fi fost înclinat să bage în seamă astfel de 
lucruri, dar asta se întâmpla cu mult înainte de 11 septembrie și 
de nașterea supravegherii naţionale. Dacă cineva dorea să 
călătorească cu metroul tokiot arătând ca un star de cinema 
care se ascundea de paparazzi în timp ce slăbea un kilogram 
pentru că transpira într-o jachetă de iarnă, nimeni n-avea să 
cadă pe gânduri în privinţa aceea. 

La ora 23, cam cu o oră înainte ca trenurile să se retragă 
peste noapte, am suit din staţia Shibuya într-un tren de pe linia 
Ginza care se îndrepta spre Asakusa. Am mers în vagonul din 
față și am stat în stânga, pe latura trenului de unde vedeam 
peronul opus. Când garnitura a intrat în staţia Gaienmae și a 
încetinit pentru a opri, am putut vedea în totalitate peronul de 
pe partea trenurilor ce mergeau spre Shibuya. Cinci-șase 
funcţionari care lucraseră peste program așteptau pe peron, dar 
niciunul nu mi-a atras atenţia în sens negativ. l-am privit pe toţi 
cu atenţie. Dacă vreunul dintre cei pe care-i vedeam acum ar 
mai fi fost pe peron când reveneam pe partea cealaltă, atunci aș 
fi știut că aveam o problemă. 

La Aoyama-itchâme, cu o stație mai departe pe aceeași linie, 
am coborât și am așteptat un tren în direcția opusă. N-a trebuit 
să stau prea mult. Chiar și în afara orelor de vârf, trenurile de pe 
linia Ginza vin la câte trei minute. De data asta am suit în 
ultimul vagon. Când ne-am apropiat de staţia Gaienmae, mi-am 
ridicat masca chirurgicală peste nas și peste gură. Japonia este 
o societate remarcabil de grijulie și era uzual ca suferinzii de 
guturai să poarte măști pentru a reduce răspândirea microbilor. 
Din fericire, măștile au și alte utilizări. Cu șapca, ochelarii de 
soare, masca și jacheta, eram sigur că n-aș fi fost recunoscut 
nici de cineva care m-ar fi știut realmente bine. lar dacă cineva 
ar fi izbutit totuși să mă fotografieze, instantaneul respectiv ar fi 
fost de-a dreptul inutil. 

Trenul a încetinit și s-a oprit. Am coborât repede și am pornit 
pe peron către poarta trei. Toţi cei pe care-i văzusem că 
așteptau pe peron au suit în tren. Cele vreo douăzeci de 
persoane care coborâseră s-au îndreptat spre diversele ieșiri din 
staţie. Totul părea în ordine. 

Mi-am continuat drumul pe peron. Trenul a plecat. Nimeni n-a 
zăbovit în staţie. După ce garnitura a dispărut, m-am uitat pe 


VP - 102 


peronul de vizavi. Acolo erau zece-unsprezece oameni, dar nu-l 
văzusem pe niciunul dintre ei când trecusem pe acolo cu câteva 
minute în urmă. 

Am ajuns la cele două șiruri de scaune pe care i le 
descrisesem lui Miyamoto. M-am așezat pe ultimul și am privit în 
jur. Pe peronul meu nu era nimeni în raza mea vizuală. Pe cel de 
vizavi, doi sarariimani cu cravatele slăbite la gât mergeau, 
discutând între ei și râzând. Nici măcar nu m-au privit. Acesta 
era momentul. Am dus mâna înapoia spătarului scaunului și am 
simţit un plic. L-am prins de o latură și am tras. S-a auzit sunet 
de bandă adezivă care se dezlipea, apoi l-am avut în mână, gros 
de aproape cinci centimetri și înfășurat strâns în bandă adezivă 
industrială. L-am băgat în geantă și am pornit spre ieșire. Pe 
drum am trecut pe lângă câţiva oameni și un agent de pază, dar 
dacă vreunul dintre ei s-a întrebat de ce Halloween părea să fi 
sosit mai devreme în Tokio, n-a lăsat să-i scape vreun semn. Am 
ieșit din staţie și după ce m-am asigurat că nu eram urmărit, am 
găsit o toaletă publică și m-am uitat în plic. Banii era acolo: cinci 
mii de dolari, o avere pentru mine la momentul acela. Plicul 
conţinea de asemenea un dosar despre un bărbat pe nume Mori, 
pe care urma să-l citesc ulterior. l-am telefonat lui Miyamoto și, 
schimbându-mi glasul, i-am spus că ridicasem plicul și-l voi 
contacta în curând. 

Am suit pe Thanatos și am pornit spre Ueno, unde am tras la 
un hotel ieftin. Doream s-o văd pe Sayaka, desigur, însă n-ar fi 
fost bine să mă zărească venind și plecând în toiul nopţii. N-aș fi 
vrut să fiu nevoit să mă explic și nici ca ea să fie mai îngrijorată 
sau mai suspicioasă decât era deja cu privire la problemele 
mele. În mod ciudat, m-am întrebat dacă se gândea la mine. 
Probabil că eram un idiot. Probabil că fata nici măcar n-avea să 
observe că petrecusem noaptea altundeva. Dacă ceva nu 
mergea bine, dacă eram văzut de Câinele Turbat sau de unul 
dintre ceilalţi yakuza care încercau să încaseze banii puși pe 
capul meu, ea s-ar fi putut întreba despre mine o dată sau de 
două ori, după care probabil că nu mi-ar mai fi acordat niciodată 
vreun gând. 

Și de altfel, mi-am dat seama, nimeni nu mi-ar mai fi acordat 
vreun gând. Trebuia să-mi dau seama de asta într-o cameră 
semiîntunecată dintr-un hotel sărăcăcios, nesigur și pe fugă. M- 
am întrebat cum de ajunsesem așa. 


VP - 103 


Nu am găsit un răspuns. 


VP - 104 


Capitolul 15 


În timp ce așteptam să se facă o oră suficient de înaintată în 
noapte, am examinat dosarul despre Mori. Nu știu de ce mă 
așteptasem la cineva mai vârstnic, însă Mori avea doar treizeci 
și cinci de ani. Era un bărbat chipeș, care prefera costumele 
italienești și-și pieptăna părul peste cap ca vedetele de cinema; 
avea, de asemenea, reputaţia de fustangiu. Fusese promovat 
neobișnuit de rapid în Ministerul Comerţului International și 
Industriei, cunoscut în prezent ca Ministerul Economiei, 
Comerțului și Industriei și se părea că nemulțumise pe cineva. 
Impresia cu care am rămas după parcurgerea dosarului a fost a 
unui individ încântat de sine, care-și disprețuia superiorii și nu 
voia să aștepte la rând pentru a dobândi puterea și prestigiul pe 
care simţea că le merita. Nu-l învinuiam pentru că-și ameninţa 
șefii ca mod de a obţine ceea ce dorea, însă nu-i învinuiam nici 
pe cei care deciseseră că trebuia să iasă anticipat din activitate. 

Se părea că era un entuziast al concursurilor de karaoke, iar 
calităţile de cântăreţ îi erau remarcabile, aproape de ale 
profesioniștilor. li plăcea să-și invite asociaţii de afaceri și politici 
la barul de animatoare Higashi West din Akasaka, unul dintre 
districtele de divertisment cele mai scumpe din Tokio. Higashi 
este cuvântul japonez pentru „est”, așa că numele clubului 
putea fi citi ca „Est Vest”, poate o referire la animatoarele sale, 
dintre care multe proveneau din Europa. Peste vreun deceniu, 
animatoarele gaijin aveau să fie o temă comună în Tokio, însă la 
momentul acela prezenţa lor continua să atragă atenţia. Mulţi 
bărbați japonezi erau simultan fascinaţi și intimidaţi de femeile 
străine și se părea că Mori considera că frecventarea lor era un 
semn al bunului său gust, încrederii și sofisticării. Poate că avea 
dreptate. Eu nu aveam de unde s-o știu - la vârsta mea de 
atunci, toate femeile erau în esenţă un mister pentru mine, 
indiferent de locul lor de provenienţă. 

M-am gândit apoi în ce fel să mă ocup de el. Un pistol ar fi 
fost alegerea cea mai evidentă, dar de unde să fac rost de așa 
ceva în Japonia, care avea un regim foarte sever de control al 
armelor? Bănuiam că McGraw ar fi putut procura ceva, dar, fiind 


VP - 105 


evident un ins precaut, probabil că n-ar fi făcut-o. Armele erau 
prea zgomotoase și lăsau în urmă multe dovezi de natură 
balistică, prin urmare multe posibilităţi de a fi urmărite până la 
el. 

Un cuţit ar fi fost următoarea posibilitate la care s-ar fi gândit 
un om obișnuit. Însă și cuțitul avea potenţialele lui neajunsuri. 
Din experienţe neplăcute de luptă, știam că, exceptând filmele, 
rareori oamenii mor rapid sau în tăcere când sunt omorâţi cu un 
cuţit. O singură lovitură bine plasată, să zicem în artera 
femurală, poate avea succes - lovești și treci mai departe -, dar 
dacă ratezi locul ce trebuie atins, atunci tot ce reușești pentru 
riscul enorm pe care ţi l-ai asumat este să alertezi ținta că-i 
vizată pentru asasinare. Dacă vrei să fii absolut sigur, trebuie să 
înjunghii ţinta în mod repetat, iar apoi să stai călare pe ea în 
timp ce urlă, se zbate, sângerează și moare. Desigur, poţi să 
eviți o dramă lungă și zgomotoasă prin retezarea traheii și 
carotidei, așa cum am fost învățat în armată, dar trebuie să ai 
nevoie de al naibii de mult noroc, în cazul unei asemenea 
tăieturi, să nu te alegi cu o erupție vezuviană de sânge, care să 
te scalde din cap până în picioare. Cam greu să treci după aceea 
neobservat în aglomeratul Tokio. Și problema nu-i doar sângele 
care-ţi acoperă hainele și fața. O cantitate așa de mare de 
sânge miroase, iar oamenii știu ce este mirosul acela chiar dacă 
nu l-au mai simţit niciodată până atunci. 

Pe de altă parte, amănuntul din dosar despre pasiunea față 
de femei... asta suna interesant. M-am gândit că aș fi putut-o 
cupla cu altceva decât un cuţit sau un pistol. La urma urmelor, 
un bărbat care avea multe aventuri sexuale putea să aibă mulți 
inamici. Dacă lucram bine, aș fi putut lăsa poliţia să creadă că 
fusese o răzbunare personală, nu un asasinat profesionist. 
Exista deja un trecut... poate că dacă-i cream câteva date 
asociate, ele i-ar fi distras pe anchetatori din formularea unei 
ipoteze alternative și, în acest caz, mai exacte. 

Oare analiza aceea a mea era impersonală și indiferentă? 
Bănuiam că răspunsul era afirmativ, însă expunerea frecventă 
te obișnuiește cu orice, inclusiv cu omorurile. Dacă n-ai fost 
niciodată expus la așa ceva, dacă n-ai supraviețuit niciodată 
unor astfel de circumstanţe, dacă n-ai trăit niciodată în 
asemenea medii, probabil că planificarea cu sânge rece a unui 
asasinat pare oribilă. Dar după câte văzusem - și făcusem - în 


VP - 106 


junglă, mi se părea pur și simplu firească. Ba chiar normală. 
Exista o problemă pe care trebuia s-o rezolv, și voiam s-o rezolv 
în modul cel mai sigur și mai eficient cu putinţă. Mă gândeam că 
doar asta conta. 

Pentru moment am abandonat totuși gândurile despre 
asasinarea lui Mori, întrucât problema imediată era Ozawa, ceea 
ce însemna că trebuia să exersez spargerea încuietorilor pe care 
le cumpărasem. Intrucât nu aveam o menghină în care să le 
prind, m-am folosit de un sertar, pe care îl ţineam apăsat cu 
genunchiul în timp ce lucram. Asta îmi îngreuna considerabil 
munca, ceea ce nu era un lucru rău. După cum spusese 
nandemoya, de acum înainte era o chestiune de practică. 

La ora 3 noaptea, după care aș mai fi beneficiat doar de o 
singură oră până la crăpatul zorilor, am plecat cu Thanatos în 
Kita-Senju, purtând în geantă ondulatorul, voltampermetrul și 
prelungitorul; în buzunare aveam doar bani și uneltele de 
spărgător. Am parcat motocicleta în apropierea staţiei și de 
acolo am mers pe jos. Ultimele trenuri încetaseră să mai circule 
de ore bune, iar la scurt timp după aceea ultimele taxiuri îi 
transportaseră pe cei din urmă sarariimani întârziaţi. Aerul era 
răcoros, umed și complet nemișcat. Cu excepţia unei pisici 
singuratice, care mă examina silenţioasă dintre două pubele, n- 
am zărit pe nimeni. 

M-am apropiat indirect de Daikoku-yu, mai întâi dându-i ocol, 
ascultând cu grijă, dar n-am auzit nimic. Partea din faţă a clădirii 
era complet iluminată, la fel ca în seara anterioară, când era 
deschisă pentru funcţionare. Nu mă gândisem la așa ceva. Era 
totuși improbabil ca vreo persoană să privească din una dintre 
puţinele case cu vedere spre intrarea ei. M-am strecurat pe sub 
perdeaua noren, mi-am pitit uneltele de spărgător în spatele 
unui compartiment din dulăpiorul pentru încălțăminte și am 
așteptat în vestibul. In cazul cel mai rău, dacă poliţia apărea 
acum, cel puţin nu aș fi avut asupra mea instrumentele acelea 
acuzatoare. Desigur, situaţia ar fi stat altfel dacă aș fi fost prins 
dând târcoale pe lângă o bancă, dar mi-am spus că ideea 
spargerii unei sent ar fi fost suficient de absurdă pentru ca, în 
eventualitatea sosirii unor polițiști, ei să-mi dea drumul, ca să 
nu-și mai bată capul cu întocmirea de hârțoage justificative. 

Desigur, dacă urma să se întâmple așa, eu tot aveam nevoie 
de o altă soluţie prin care să ajung la Ozawa, de aceea trebuia 


VP - 107 


neapărat să am succes. 

După zece minute în care nu s-a întâmplat nimic, am apreciat 
că era sigur să încep treaba. Am ciocănit la ușă și am așteptat. 
Nimic. Am ciocănit din nou, de data asta mai tare. Era cu totul 
improbabil să fie cineva înăuntru, totuși era mai bine să 
bolborosesc vreo minciună despre un portofel pe care îl uitasem 
înăuntru în timpul zilei, decât să fiu prins în flagrant pe când 
meșteream la încuietoare. Tot nimic. Perfect! Am recuperat 
uneltele și m-am apucat de treabă. Era mai multă lumină decât 
sperasem - ba chiar neplăcut de multă, în ciuda intimităţii 
parţiale asigurate de vestibul și de noren -, dar așa, cel puţin, 
nu trebuia să lucrez ghidându-mă exclusiv după pipăit, o 
abilitate pe care aveam s-o deprind mult mai târziu. Graţie 
instruirii de calitate a lui oyaj;, timpului pe care-l petrecusem 
practicând și, ca să fiu sincer, calităţii slabe a încuietorii în sine, 
mi-a trebuit doar un minut ca să intru. Am păstrat pantofii în 
picioare, violând tradiţia stringentă a Japoniei în această 
privinţă, dar dacă se întâmpla ceva rău n-aveam chef s-o iau la 
fugă descult spre Thanatos. Înăuntru lămpile erau stinse, totuși 
exista destul lumină indirectă, pătrunsă prin ferestre și lucarna 
din sala de baie, ca să mă orientez. M-am folosit de mâneca de 
la cămașă pentru a șterge clanţa și alte suprafeţe pe care le 
atinsesem, după care am luat un prosop din coșul cu rufe 
murdare și mi-am curăţat cu atenţie tălpile, nu atât din respect 
pentru tradiţie, cât mai degrabă pentru a nu lăsa urme de 
murdărie pe podelele imaculate, care ar fi fost observate cu 
certitudine. 

Am intrat în vârful picioarelor în sala de baie. Interiorul spaţios 
era spectral acum și razele de lumină infiltrate din exterior 
scânteiau pe apele nemișcate din ofuro. De undeva am auzit un 
picurat ritmic de apă și zumzetul slab al unui ventilator, dar în 
rest locul era tăcut. 

Am verificat ușa pe care o văzusem în ziua anterioară, cea de 
lângă căzile cu apă minerală, și am fost încântat s-o găsesc 
încuiată, încântat, deoarece, dacă o ţineau încuiată, nu s-ar fi 
gândit că cineva putuse pătrunde acolo. Probabil că personalul 
nu intra frecvent în locul acela, pentru că, altfel, necesitatea de 
a o descuia și încuia întruna ar fi fost un deranj mai mare decât 
merita. 

Am deschis încuietoarea atât de rapid, încât, pentru o clipă, 


VP - 108 


m-am speriat că o stricasem. Dar nu, era pur și simplu veche și 
avea pinii neobișnuit de maleabili. Spaţiul dinapoia ușii nu avea 
ferestre și era întunecat. La naiba, ar fi trebuit să aduc o 
lanternă! Am închis ușa și am apăsat întrerupătorul de lângă 
ușă. Un bec chior s-a aprins pe tavan, dezvăluind un interior cât 
o debara micuță. Pe pereţi se înșiruiau rafturi pe care se aflau 
diverse scule: un ciocan, un fierăstrău, o bormaşină. Am văzut 
cutii cu vopsea și chit pentru rosturi. Uneltele erau ruginite, iar 
pe cutiile de vopsea se adunase praful. Nu exista nimic care să 
fie utilizat zi de zi - nici detergent pentru curăţenie, nici teancuri 
de prosoape curate. De asemenea, se simţea un iz vag de 
mucegai, de parcă ușa nu fusese deschisă de multă vreme. Așa 
cum Ssperasem, spaţiul acesta era utilizat pentru depozitarea 
unor obiecte care nu se foloseau frecvent. Se părea că cele de 
uz curent erau ţinute altundeva. Perfect! 

Am îngenuncheat și am cercetat sub umbrele proiectate de 
rafturi. Pe peretele adiacent căzilor cu apă minerală am zărit o 
priză. Am surâs. 

Mă pregăteam să pun în priză prelungitorul pe care-l 
adusesem, dar apoi m-am gândit la bormașina pe care tocmai o 
văzusem, într-adevăr, pe unul dintre rafturile superioare am 
găsit un prelungitor de uz industrial. Tocmai întinsesem mâna 
după el, când mi-am amintit că trebuia să fiu atent la ce 
atingeam cu degetele. La naiba! Trebuia să fi adus și mănuși, nu 
doar lanternă. Nu era nimic, învăţam. După aceea aveam să trec 
în revistă totul, pentru a observa ce aș fi putut face mai bine, 
urmând ca pe viitor să implementez îmbunătățirile - ceea ce 
militarii numeau „raport post-acţiune”. Deocamdată trebuia să 
improvizez. 

Lângă cutiile de vopsea erau și niște cârpe vechi, cu care am 
luat prelungitorul și l-am băgat în priză. Mă pregăteam să cuplez 
și ondulatorul, când m-am gândit dacă nu cumva priza era 
acționată de întrerupătorul de lângă ușă. Era destul de 
improbabil într-o magazie micuță ca asta, unde nimeni n-avea 
să bage vreo lampă în priză, totuși nu doream să risc nimic. Am 
conectat ondulatorul și am stins lumina. În câteva secunde, a 
început să se încingă. Bun, deci priza funcţiona independent de 
becul din plafon! Am reaprins lumina, am ieșit la cada cu apă 
minerală și am montat voltampermetrul, punându-i firele în 
apropiere de scurgerea căzii. M-am întors în debara, am luat 


VP - 109 


ondulatorul, am inspirat adânc și l-am aruncat în capătul 
îndepărtat al căzii. 

Am așteptat o clipă. Lumina n-a pâlpâit, nu s-a produs niciun 
scurtcircuit... absolut nimic. Excelent! Desigur, experimentul nu 
era perfect, deoarece în timpul programului de lucru era posibil 
să funcţioneze aparate electrice care erau decuplate acum, 
totuși încă un amper, sau cam așa ceva, adăugat la un sistem 
care avea deja conectate, să zicem, o mașină de spălat și un 
aparat de aer condiţionat ar fi reprezentat un surplus 
nesemnificativ. Am observat că ondulatorul în sine, care era alb 
și avea firul alb, nu era foarte vizibil pe culoarea de fundal a 
căzii. Bineînţeles că în timpul zilei ar fi fost mai ușor de văzut, 
totuși credeam că aveam o soluţie în privinţa aceea. 

Am scos ondulatorul din priză și l-am tras afară din cadă, apoi 
m-am uitat la voltampermetru. Cincizeci și opt de mA - mult mai 
mult decât obţinusem în hotel, ceea ce bănuiam că se datora 
concentraţiei mai mari de săruri decât cea folosită în sesiunea 
mea de „antrenament”. Materialele citite în bibliotecă susțineau 
că 100 mA era pragul inferior al domeniului letal, dar asta era 
valabil pentru punctul de intrare. Ce conta de fapt era ceea ce 
se petrecea în cavitatea toracică, iar acolo 6 mA erau 
consideraţi letali. Dacă introduceam aproape 60 mA în apă în 
aceeași clipă în care Ozawa se „împământa” prin punerea 
mâinilor pe robinet, eram aproape sigur că o cantitate suficientă 
de curent electric avea să-i treacă direct prin inimă. 

Am lăsat prelungitorul conectat și am stins lumina, având 
grijă să apăs întrerupătorul cu încheieturile degetelor, nu cu 
buricele lor care lăsau amprente. Am scos apoi din debara mufa- 
mamă a prelungitorului și am închis ușa cu grijă peste ea. Intre 
partea de jos a ușii și prag exista un spaţiu destul de mare și am 
putut îndesa mufa în interstiţiul aflat imediat sub țâțână. Am 
mai împins-o vreo doi centimetri înapoi cu vârful pantofului, 
după care m-am ridicat în picioare și am privit. Era practic 
invizibilă și mă gândeam că nici în timpul zilei n-ar fi fost 
observată. Cine examinează cu atenţie spaţiul minuscul de sub 
ușa unei debarale, aceeași ușă care existase acolo zi după zi de 
atâţia ani, dacă nu chiar decenii? 

Am încuiat ușa, am șters-o cu mâneca și am părăsit clădirea, 
repetând procesul pe drum. Am mers după aceea cu pas iute 
spre staţie, simţindu-mă ametțit de adrenalină. Aveam s-o fac! 


VP - 110 


Nu m-am gândit nici măcar un pas mai departe, nu am examinat 
deloc costul potenţial a ceea ce întreprindeam. 


VP - 111 


Capitolul 16 


Când m-am trezit a doua zi dimineaţă, primul gând care mi-a 
trecut prin minte a fost: „Astăzi voi ucide un om”. 

Era un gând ciudat. În timpul războiului, toate dimineţile în 
care mă trezisem fuseseră ale unor zile în care puteam ucide pe 
cineva. Dar în război nu știusem niciodată pe cine voi omori. Și 
oricum se presupunea, desigur, că voi omori pe cineva, ba poate 
chiar mai multe persoane... la urma urmelor era război, nu? Așa 
cum spusese generalul Patton, țelul era să-l faci pe alt ticălos 
fără minte să moară pentru ţara lui. Acum situația diferea. Acum 
era ceva specific. Și acţiunea nu fusese validată. Dar oare asta 
înrăutăţea lucrurile? Să omori un ins anume, specificat, era ceva 
mai rău decât să omori un ins oarecare? Să omor pe cineva 
pentru propriile mele motive era mai rău decât să omor pe 
cineva pentru motive ce-mi fuseseră transmise de un politician? 

Poate că nu era decât altă justificare, totuși nu puteam 
contrazice raționamentul. lar în cele din urmă aveam s-o fac 
oricum. 

În ziua aceea am cumpărat și mai multe încuietori și mi-am 
petrecut vremea exersând. Am descoperit că toate difereau 
între ele, având grade diferite de duritate sau vulnerabilitate, 
fiind mai largi sau mai strâmte, ușor de deschis prin pipăit sau 
inflexibile. Totuși numărul tipurilor de încuietori era finit și 
bănuiam că existau niște principii generale. Dacă urma să 
exersez destul, aveam să învăţ prin pipăit cu care tip anume mă 
confruntam și astfel îl puteam aborda mai ușor. 

Orele treceau teribil de încet. Am văzut la știrile TV că 
președintele Nixon anunţase că ultimii infanteriști americani 
fuseseră retrași din Vietnam. Nu menționase însă Cambodgia. 
Nimeni nu i-a pus nicio întrebare despre Cambodgia. Bănuiam 
că oamenii preferau să fie minţiţi. Oricum nu conta. Orice idiot 
știa că războiul fusese pierdut. Eram mulţumit că-l părăsisem, 
că puteam accepta sfârșitul lui. Ceva mai devreme în anul 
acesta, în jungla de pe insula Guam fusese descoperit un 
sergent al armatei imperiale japoneze, pe nume Shâichi Yokoi. 
El credea că războiul nu se terminase și continua să lupte. 


VP - 112 


Hazukashinagara,  kaette  mairimashita, fuseseră cuvintele 
faimoase rostite de Yokoi după ce ajunsese în Japonia. „Deși 
rușinat, m-am întors”. Eram mulţumit că nu eram ca el. De 
acum încolo, orice luptă urma să port avea să fie doar pentru 
mine. 

Pe la sfârșitul după-amiezii, am suit pe Thanatos și am pornit 
spre Kita-Senju. Purtam cămașă, pantaloni și pantofi. Nimic 
altceva - nici șosete și nici măcar lenjerie intimă. Geanta îmi era 
atârnată peste umăr, dar îmi băgasem efectele personale și 
banii de la Miyamoto sub salteaua din camera hotelului. Nu era 
tocmai locul cel mai inspirat din lume, dar până a doua zi 
dimineaţă nu trebuia să-mi fac griji despre serviciul cameristelor 
și eram destul de încrezător că totul va fi în siguranţă acolo. 
Arsesem deja dosarul despre Mori. Cheia de la camera hotelului 
o lipisem cu bandă adezivă în spatele unui vas de WC în toaleta 
stației de tren. Călătoream cât de „curat” o puteam face, ţinând 
seama de circumstanţe. 

Am parcat la două intersecţii de Daikoku-yu, în direcția staţiei 
de tren. Dacă trebuia să plec urgent de acolo, voiam să 
beneficiez de un mic avantaj înainte de a porni motocicleta. Cu 
o monedă i-am deșurubat plăcuţa de înmatriculare. Mă îndoiam 
că cineva i-ar fi observat absenţa la o motocicletă parcată. 
Oricum, asta mă îngrijora mai puţin decât posibilitatea ca 
ulterior cineva să-și reamintească numărul ei. 

Am străbătut zona, descriind fără grabă o buclă. Bucla 
începea din preajma locuinţei lui Ozawa, pe care o zăream la 
limita vederii, și avea celălalt capăt la Daikoku-yu, pe care o 
vedeam în depărtare. Parcurgând traseul acela în douăzeci de 
minute, le dădeam locuitorilor cartierului mai puţine ocazii de a 
se întreba cine și de ce dădea ture pe aici. Deoarece acum 
știam că Ozawa șchiopăta, eram dispus să pun rămășag că va 
folosi în mod repetat scurtătura spre sent în locul drumului 
principal, ceea ce-mi înlesnea anticiparea. Speram că nu voi fi 
nevoit să recurg zilnic la acţiunea asta. In ciuda manierelor 
diferite de mers pe care le adoptam pentru a reduce 
posibilitatea de a fi remarcat, o asemenea plimbare în buclă nu 
era tocmai discretă și, deși mă îndoiam că cineva i-ar fi acordat 
prea multă atenţie într-o singură zi, comportamentul meu 
repetat în timp ar fi început să atragă privirile. 

După două ore, pe strada lui Ozawa a apărut un sedan negru 


VP-113 


cu ferestrele acoperite de perdeluţe. El trebuia să fie - nu-mi 
puteam imagina pe altcineva cu șofer personal în cartierul 
acesta. Perfect, sosise acasă. Acum trebuia doar să sper că avea 
obiceiul de a merge în fiecare seară la sentô. Am folosit 
momentul ca să mă strecor într-o fundătură de pe traseul meu și 
să urinez. Mă deshidratasem în mod deliberat, știind că nu voi 
avea multe asemenea ocazii în timp ce-l așteptam, dar acum, 
după ce-l văzusem, eram nervos și știam din experienţa de 
luptă că, indiferent de gradul meu de deshidratare, în curând voi 
fi nevoit să folosesc o toaletă. 

După cum s-a dovedit, Ozawa m-a făcut să-l aștept o oră, 
probabil ca să mănânce cina sau cel puţin să stea de vorbă cu 
soţia ori poate cu niște rude. Incepuse să se însereze și mă 
aflam pe porţiunea de întoarcere spre Daikoku-yu a buclei, când 
l-am văzut apropiindu-se - șchiopăta încet, în halat de baie și 
papuci, și ţinea într-o mână o găletușă de plastic și un prosop. 
Am cotit într-o fundătură, ca să nu aibă ocazia de a-mi zări 
chipul, și am așteptat trei minute. După aceea am intrat în 
sent6, descheindu-mi larg șireturile pantofilor pentru a-i putea 
încălța în grabă dacă ar fi fost necesar, și i-am pus într-un 
compartiment la nivelul mijlocului, ca să nu trebuiască să mă 
aplec pentru a-i lua la ieșire. 

De data asta îmi adusesem propriile obiecte de toaletă și 
prosoape de la hotel, așa că trebuia să plătesc doar intrarea. Era 
aceeași mama-san, care părea să nu-și mai amintească de 
mine. Bineînţeles, dacă totul mergea bine, n-ar fi contat oricum. 

Am folosit toaleta, apoi mi-am pus hainele cu grijă într-un 
dulăpior din vestiar, a cărui ușiță am închis-o, însă n-am încuiat- 
o. Dacă se întâmpla ceva rău, dar mai dispuneam totuși de 
câteva secunde, voiam să mă pot îmbrăca foarte rapid, poate 
chiar în timp ce încercam să scap cu vorba. Întrucât nu erau 
decât pantaloni, o cămașă și o geantă, n-aș fi avut nevoie de 
mult timp. 

Am  înfășurat ondulatorul într-un prosop, lăsând ștecărul 
accesibil la un capăt, și am pus obiectele de toaletă în alt 
prosop, apoi am intrat prin ușile de sticlă glisante. Aburii și 
căldura m-au cuprins imediat, dar abia dacă am băgat în seamă. 
Eram concentrat asupra lui Ozawa, care stătea în faţa unui 
robinet și se săpunea cu un prosop de spălat. În cada principală 
erau zece bărbați, iar alţi zece se săpuneau sau se clăteau pe 


VP - 114 


margini. Ambele căzi cu apă minerală erau goale. Ultimul 
robinet din șir, cel de lângă căzile acelea, era liber. M-am așezat 
în faţa lui. Am privit în jur. Nimeni nu-mi acorda nici cea mai 
mică atenţie. Aceasta era eticheta din sent; cu atâtea trupuri 
goale în jurul lor, oamenii au grijă să nu se holbeze, iar obiceiul 
funcționa acum în avantajul meu. Mufa-mamă a prelungitorului 
era abia vizibilă în locul unde o îndesasem sub ușa debaralei. 
Perfect! 

Am pus prosopul în care învelisem ondulatorul pe jos, lipit de 
ușa debaralei. Pentru oricine care s-ar fi întâmplat să-l 
privească, ar fi părut doar că cineva încerca să-și păstreze 
prosopul uscat și-l pusese cât mai departe în timp ce se spăla. 
Am băgat ștecărul în mufă, m-am așezat pe taburet și am 
început să mă săpunesc. După un minut m-am aplecat și am 
atins prosopul, confirmându-mi că ondulatorul începea să se 
încălzească. Nu aveam niciun motiv să bănuiesc altceva după 
repetiţia pe care o făcusem mai devreme, dar războiul te învaţă 
să nu presupui nimic de la sine înţeles, ci să verifici totul. 
Deoarece umblasem cu el anterior, știam că dacă îl voi lăsa prea 
mult va începe să pârlească prosopul. Nu credeam totuși că va fi 
cazul să aştept atât. 

M-am terminat repede de spălat, mi-am lăsat obiectele de 
toaletă și prosopul în faţa robinetului, anunțând astfel că era 
ocupat, și am pornit spre căzile cu apă minerală înaintea lui 
Ozawa. Trebuia ca el s-o folosească pe cea mai îndepărtată, așa 
că m-am afundat în ea. Dacă ar fi venit altcineva și ar fi utilizat- 
o pe cealaltă, aveam timp s-o eliberez pe asta, pentru ca Ozawa 
să poată intra în ea. lar dacă, atunci când el se apropia, cealaltă 
era goală, aș fi trecut eu acolo. Un comportament bizar, era 
adevărat, totuși mă îndoiam că bărbatul ar fi comentat în vreun 
fel. Avea probabil să se întrebe într-o doară de ce ar fi procedat 
cineva în felul acela, după care ar fi profitat de cada eliberată. 

Planul s-a dovedit a fi bun. La un minut după ce intrasem în 
cadă, un bătrân s-a instalat în cea de lângă mine. 

— îndeajuns de fierbinte? a întrebat și mi-a zâmbit, 
dezvăluind o dantură aproape comic de perfectă. 

Am încuviinţat scurt din cap și i-am întors spatele. Nu-mi păsa 
dacă el concluziona că eram grosolan, însă nu doream să 
interacţionez cu nimeni dacă nu era necesar și nici să fac orice 
altceva ca să fiu amintit. 


VP - 115 


Însă bătrânul a ignorat indiciul acela. 

— Ești de pe-aici? a întrebat el, afundându-se și mai mult, 
până ce apa i-a atins bărbia. 

— Nu tocmai. 

Am folosit un accent de Osaka, gândindu-mă că dacă cineva 
mă va descrie, ar fi fost preferabil să menţioneze ceva greșit. 
Ozawa se terminase de săpunit și acum se clătea, utilizând 
găletușa pe care și-o adusese. 

— Îmi dau seama. Din Kansai, nu? 

Kansai este vestul lui Honshu, insula principală a Japoniei, 
unde se află Osaka. Ozawa s-a ridicat și s-a dezmorţit. 

— Și ce te aduce aici? 

— Apele minerale, am răspuns, gândindu-mă la filmul 
Casablanca. 

Bătrânul a râs și m-am întrebat dacă identificase referința. 

— Voiam să zic ce te aduce aici... în Tokio? 

Ozawa a privit spre noi, apoi a pornit către rotenburo, cada în 
aer liber. „La dracu'!” 

Oare intenţionase să utilizeze căzile cu apă minerală, dar se 
răzgândise când le văzuse ocupate? Oare avea să renunțe 
complet la ele în seara asta? La naiba, fusesem extrem de 
aproape, dar acum nu mai aveam aceeași siguranţă. 

— Poftim? m-am adresat bătrânului, dându-mi seama că mai 
spusese ceva, însă nu-l auzisem limpede. 

— Am zis: cu ce te ocupi în Tokio? 

— Ah, lucrez pentru Matsushita. 

Așa se numea pe atunci Panasonic. 

— Serios? Eu am lucrat la Matsushita. Acum am ieșit la 
pensie, dar ginerele meu este tot acolo. Cu ce te ocupi? 

„lisuse”, mi-am spus simțind că pierdeam controlul situaţiei, 
„cât ghinion pot să am cu o asemenea coincidenţă?” 

— Aâă, la aparatele de condiţionare a aerului. 

„Dacă-mi spui că și ginerele tău lucrează la aparatele de 
condiţionare a aerului, o s-arunc ondulatorul ăla-n cada ta!” 

El a zis însă: 

— Eu am lucrat la sisteme de iluminat. Tot acolo e și ginerele. 

— Da? Grozav. 

— Mă rog, înseamnă o leafă, nu? Programul este totuși lung. 
N-ai timp decât de muncă și iar muncă. De când a-nceput lucrul, 
ginerele s-a îngrășat cu zece kilograme. Nu-i ca tine. 


VP - 116 


— Ce vrei să spui? 

— Arăţi ca un sportiv. Eşti norocos dacă mai ai timp să faci 
exerciții. 

„Ajunge!” 

— Pfui, am spus și m-am ridicat din apă. Nu rezist mai mult. 
Mi-a făcut plăcere. 

El a râs. 

— La vârsta mea e mai ușor. Am mai puţin de slăbit. 

Când am ieșit, am aruncat o privire spre prosop. Era tot acolo 
- un simplu prosop rulat, pe care cineva îl pusese la baza ușii 
debaralei. 

Am plonjat în bazinul cu apă rece și am așteptat. Bătrânul a 
ieșit și s-a dus la un robinet, ca să se clătească. Ambele căzi cu 
apă minerală erau goale. M-am gândit să repet ceea ce făcusem 
anterior, dar mi-a fost teamă de un rezultat similar. Am decis ca 
de data asta să aștept. 

După câteva minute, Ozawa s-a întors în sala principală. A 
privit spre căzile cu apă minerală și, văzându-le goale, a pornit 
spre ele. Am ieșit din bazin și mi-am dat seama că 
supraestimasem timpul de care el ar fi avut nevoie să ajungă la 
căzile acelea; avea să fie acolo înaintea mea - trecuse de cada 
exterioară și intenţiona să suie în cea interioară. „La naiba!” 

— Scuză-mă, am rostit ajungând lângă el în ultima clipă. Nu-i 
treaba mea, dar nu cred că ai vrea s-o folosești pe aceea, 
întâmplător am observat că bătrânul care tocmai a ieșit a avut 
un Mic... accident înăuntru, dacă înţelegi ce vreau să spun. Nu 
vreau să fac gălăgie, ca să nu-l pun într-o postură stânjenitoare. 
O s-o anunţ pe mama-san ca să se ocupe discret și să curețe. 

Ochii lui Ozawa s-au lărgit și a privit spre cadă, poate pentru a 
verifica dacă accidentul respectiv fusese din categoria shoben 
sau daiben - „treaba mică” sau „treaba mare”. Nu putea să 
vadă nimic, totuși cine ar fi dorit să se afunde în urină? 

Mi-a mulțumit și a intrat în cada din exterior. Inima îmi 
bubuia. Am privit în jur. Nimeni nu ne acorda nici cea mai mică 
atenție. Ozawa s-a rezemat de peretele căzii și s-a afundat 
complet în apa din care se înălțau aburi. 

Eu m-am așezat în faţa robinetului pe care-l folosisem anterior 
și am fost brusc străfulgerat de o idee. M-am aplecat și am luat 
prosopul în care se afla ondulatorul, lăsând o lungime suficientă 
de fir, când m-am îndreptat pe taburet. După aceea m-am întors 


VP - 117 


către Ozawa și, ţinând prosopul rulat pe marginea căzii, m-am 
uitat în apă și am spus: 

— Vai de mine, dar se pare c-a avut loc un accident și aici. 
Cred că înapoia ta e un rahat. 

El s-a îndreptat brusc și a privit peste umăr. 

— Poftim? 

„Haide, haide...” î 

— Nu, nu acolo. In partea cealaltă. Inapoia ta. 

Ozawa a privit și în partea cealaltă, după care, nezărind nimic, 
s-a aplecat și s-a prins de robinet ca să se tragă afară. În clipa 
când degetele i s-au strâns în jurul metalului, am dat drumul 
prosopului în care se afla ondulatorul în apa din spatele lui. 

Pentru o clipă, nu părea să se fi întâmplat nimic. Ozawa nu se 
mișca, nu reacţiona deloc și m-am întrebat dacă nu greșisem 
ceva. Apoi însă am văzut că tremura ușor, aproape o vibraţie, cu 
mâna ca lipită de robinetul metalic. Gura i se contorsionase într- 
un rictus și printre buzele care i se strâmbaseră ieșea un sunet 
abia perceptibil, pe jumătate geamăt, pe jumătate scheunat. 
Dacă ar fi stat pe o toaletă, nu într-o cadă, ar fi semănat perfect 
cu un bărbat care se chinuia să învingă o constipaţie. 

L-am privit cu o fascinaţie oripilată. Părea să se uite drept 
înainte, dar simţeam că nu mai putea să vadă de acum. M-am 
uitat în jur. Nimeni nu privea spre noi. Nu știam dacă primise un 
șoc letal, totuși cu cât așteptam mai mult, cu atât creștea riscul 
de a fi descoperit. Am prins firul, am smuls ondulatorul din priză, 
apoi l-am scos din apă. 

Instantaneu, corpul lui Ozawa s-a înmuiat. Mâna i s-a desprins 
de pe robinet, buzele i s-au depărtat și din gură i-a ieșit un 
suspin lung și șuierător. Ochii i s-au dat peste cap și corpul i s-a 
lăsat pe spate în cadă, aidoma cuiva care se întinde în pat ca să 
se culce. Umerii i-au coborât sub apă, apoi ceafa, după care și 
fața, cu ochii îndreptaţi acum spre tavan. 

Am stors excesul de apă din prosop și am folosit flaconul de 
săpun lichid pe care-l adusesem pentru a împinge capătul 
prelungitorului înapoi pe sub ușă. Dacă cineva s-ar fi uitat în 
debara, ar fi fost destul de ciudat să-l găsească în priză, totuși 
nu la fel ca în cazul în care era și înţepenit sub ușă. Totuși mă 
îndoiam că proprietarii s-ar fi grăbit să împărtășească 
eventualele suspiciuni pe care le-ar fi avut. Confirmarea unei 
electrocutări ar fi fost dăunătoare pentru sent6, fapt care i-ar fi 


VP - 118 


ajutat să decidă că orice bănuieli erau exagerate și nu merita să 
fie făcute cunoscute. 

— Daij6bu? am auzit pe cineva întrebând. „A păţit ceva?” 

Am tras cu coada ochiului. Un bărbat din cada principală se 
ridicase în picioare și arăta cu degetul spre Ozawa, totuși 
întrebarea fusese adresată celor de lângă el, nu mie. Am 
înfășurat al doilea prosop în jurul obiectelor de toaletă și al 
prosopului ud în care se afla ondulatorul, după care m-am 
ridicat în picioare și am privit în jur, ca și cum n-aș fi înțeles la 
ce se referea bărbatul. Alt bărbat s-a ridicat din cadă, cu apa 
curgând în șuvoaie de pe el, și a pornit spre Ozawa. M-am retras 
un pas, de parcă aș fi fost nesigur și aș fi vrut să-i fac loc să 
treacă. Un alt bărbat a pornit în fugă spre noi de la un robinet. 

Am continuat să mă mișc, vrând să mă îndepărtez cât mai 
mult de locul către care toți aveau să-și concentreze în curând 
atenţia. Până am ajuns la ușile de sticlă glisante, în jurul lui 
Ozawa se adunaseră și alţi oameni și îl ridicaseră. Pielea îi era 
albăstruie și capul i se legăna moale pe gât. Dacă nu murise 
deja, era cel puţin inconștient. 

M-am dus direct la dulăpiorul meu din vestiar, am vârât totul 
în geantă și mi-am tras pantalonii și cămașa. Nimeni n-a apărut 
din sala de baie. Am bănuit că de acum îl scoseseră pe Ozawa 
din cadă. In ziua de azi, ca urmare a largii răspândiri a 
defibrilatoarelor portabile, poate că el ar fi avut o șansă, dar din 
ceea ce tocmai văzusem, chiar dacă toţi cei de acolo știau să 
aplice resuscitarea cardio-respiratorie, n-avea să fie îndeajuns. 

Am ieșit în vestibul, silindu-mă să merg încet, așa cum fac 
inevitabil oamenii după ce au fiert în sent6. Am încălțat pantofii 
și am pornit cu pas constant, dar care să nu atragă atenţia, spre 
Thanatos. Am pornit motorul și am plecat, simțind răcoarea 
vântului pe pielea umedă. 

Am aruncat ondulatorul în apele poluate ale râului Sumida. 
Prosoapele și obiectele de toaletă le-am abandonat în pubele 
anonime. Abia după ce am intrat în interiorul liniei Yamanote mi- 
am îngăduit un moment de exaltare. O făcusem! Ulterior aveam 
să examinez ce fusese bine și ce aș fi putut face mai bine. 
Aveam lecţii de învăţat. Deocamdată însă o făcusem. 

Am tras în umbra unei parcării pustii și m-am lăsat în voia 
tremurăturilor care-mi străbăteau corpul. Foarte multe ar fi 
putut merge prost. Probleme de logistică, probleme electrice, 


VP - 119 


probleme cu martorii... Dar în cele din urmă totul fusese bine. 
Este foarte ușor să nu vezi pădurea când te concentrezi 
asupra fiecărui copăcel. 


VP - 120 


Capitolul 17 


l-am telefonat lui McGraw. Nu știam unde se afla la ora aceea, 
dar centralista ambasadei mi-a făcut legătura. 

— Gata, am spus. 

A urmat o pauză. 

— Arată așa cum trebuie să arate? 

— Sunt sigur că vei citi totul în ziarele de mâine. 

— Abia aștept. 

— Îmi datorezi alte două dosare. 

— Dacă voi citi în ziare ceea ce tocmai mi-ai spus că voi citi, 
ele sunt ale tale. Să ne întâlnim mâine dimineaţă. Știi Turnul 
Capsulelor Nakagin? 

Citisem despre turn. Fusese terminat chiar în anul acela și 
cauzase multă surescitare în Japonia, ca exemplu al mișcării 
numite „metabolism”, care susținea că reprezenta o nouă 
abordare a clădirilor și locuințelor, fuzionând concepte 
arhitecturale cu cele de creștere biologică. Fiecare unitate 
rezidenţială din Nakagin era atașată individual și putea fi 
modernizată sau înlocuită - se presupunea că acela va fi viitorul 
reședințelor urbane pentru oameni. În prezent doar câteva 
dintre cele o sută patruzeci de capsule mai sunt locuite. Restul 
sunt utilizate pentru depozitare sau ca spaţii de birouri, ori au 
fost complet abandonate și clădirea în sine pare o fantomă, un 
monument dedicat unui ideal care a fost făgăduit, dar care nu s- 
a împlinit niciodată, cu exteriorul înnegrit de rugină și putregai, 
cu ferestrele rotunde, cândva luminoase, dar acum opace, 
semănând cu niște ochi afectaţi de cataractă, o ruină de măreție 
ce continuă să stea mută, neajutorată și singură, în vreme ce 
edilii care i-au binecuvântat nașterea se agită acum înaintea 
planurilor pentru demolarea ei. 

— Da, îl știu. 

— În față, la ora zece. 

Nu-mi plăcea ca el să-mi spună ce să fac. 

— Ar fi bine să ai nenorocitele alea de dosare, am rostit și am 
închis. 

Am urcat pe Thanatos și am pornit, întrebându-mă unde să 


VP - 121 


trag peste noapte. Aveam senzaţia că Sayakei avea să-i fie de 
ajuns o privire ca să înţeleagă ce făcusem, sau cel puțin să știe 
că făcusem ceva. Totuși era ridicol. Nu exista niciun semn al lui 
Cain. Sau dacă exista, eu îl purtam deja. In ciuda tuturor celor 
întâmplate, continuam să doresc s-o văd. Ba nu, nu în ciuda lor, 
ci din cauza lor. În clipa aceea nu aveam absolut nimic altceva. 
Nu voiam să zac treaz și singur în altă cameră anonimă, în 
tovărășia propriilor gânduri și neavând să aștept decât alt set de 
dosare și alt set de asasinate. Doream ceva în afara lor. Doream 
ceva ce să aștept cu surescitare. O doream pe ea. 

Am mers în Uguisudani, am parcat-o pe Thanatos lângă staţie, 
ca de obicei și m-am îndreptat spre hotel. Sayaka a ridicat ochii 
când am intrat și a zâmbit. N-am putut să nu observ noutatea 
ambelor gesturi. De obicei, ea auzea ușa și făcea o pauză 
înainte de a ridica ochii din manualele ei, fiind în mod evident 
mai interesată de studii decât de clienţii care cereau o cameră. 
Și până acum nu zâmbise niciodată la vederea mea. 

— Mă întrebam dacă vei reveni în seara asta, a zis când m-am 
apropiat de ghișeu. 

l-am răspuns la zâmbet. 

— Este casa mea departe de casă. 

— Da? Ei bine, aseară n-ai fost aici. 

— Ţi-ai făcut griji pentru mine? 

A dat ochii peste cap cu un gest teatral. 

— Nu fi încrezut. 

De fapt, nu mă simţeam deloc încrezut, deși eram bucuros că 
ea părea să arate un pic de interes. Pur și simplu nu doream să 
întrebe mai multe despre locul unde fusesem. 

— Oricum, am zis, iată-mă-s. 

— Cred că asta înseamnă că încă n-ai ieșit din necazuri. 

— Mă... apropii de momentul acela. 

Sayaka m-a privit atentă. 

— Ești bine? 

Ar fi trebuit să-i deviez întrebarea în altă direcție, dar în loc s- 
o fac, am spus: 

— Ce vrei să zici? 

— Nu știu. Pari... diferit. Obosit sau așa ceva. 

— Da, sunt niţel obosit. 

A urmat un moment stânjenitor de tăcere. Ea azis: 

— Deci... o ședere? 


VP - 122 


— Da. Ca de obicei. 

l-am dat banii și am luat cheia. Eram pe punctul să mă întorc 
și să plec, când ea a zis: 

— In cazul în care nu te văd dimineaţă - mâine este ziua mea 
liberă. Mai exact, seara mea liberă. 

În mod instinctiv, am întrebat: 

— Da? Vrei să facem ceva? 

A râs. 

— Ești cam încrezut. 

— Nu, vorbesc serios. Ce părere ai despre cină? 

Râsul i s-a oprit și m-a privit direct și sincer, într-un mod pe 
care-l găseam pe jumătate mișcător și pe jumătate intimidant. 

— Uite care-i treaba, a spus, nu mă pot deplasa prea bine. 

— Nu-mi pasă. 

A încuviinţat din cap. 

— Știu că nu-ţi pasă și n-o să neg că există ceva ce-mi place 
la tine. Dar dacă ţi se pare că știi cum este să ieși cu mine în 
oraș, atunci te-nșeli. 

Mă simţeam ușor ameţit înaintea protestelor ei. Toate mi se 
păreau griji practice, iar problemele practice puteau fi atacate 
întotdeauna, nu? 

— De ce nu-ncercăm să aflăm? am spus. 

Continua să se uite direct la mine. 

— Pentru că, Jun, aflarea de către tine poate fi stânjenitoare 
pentru mine. 

Mi-am dat seama că nu-i fusese ușor să-mi spună cuvintele 
acelea. Fațada dură pe care o prezenta mereu... era un soi de 
armură, iar Sayaka îndepărta acum o parte din ea. Era incitant, 
încurajator. Și mă făcea de asemenea să mă simt în mod straniu 
onorat și îndatorat ei. Avea încredere în mine și trebuia să-i arăt 
că-i meritam încrederea. Trebuia să i-o merit. 

— Să fiu sincer, am spus, nu cred că există ceva legat de tine 
care să poată fi stânjenitor. Cel puţin, nu pentru mine. 

Mi-a zâmbit. 

— Asta a fost drăguţ din partea ta. 

— Vorbesc serios. 

— Știu. Mulţumesc. 

Am clătinat din cap. 

— Nu-mi mulțumi. Permite-mi doar să te invit la cină. 

Sayaka a izbucnit în râs. 


VP - 123 


— Bine. 

— Grozav! O să găsesc un local care să fie... la parter. Adică... 
înţelegi, să n-aibă scări. Ce fel de mâncare-ţi place? 

— Imi place orice. 

— Sushi? 

— Cred că sushi este inclus în „orice”, da. 

— Bine, o să găsesc un local. Tu unde stai? 

A clătinat din cap, ca și cum ar fi fost uimită că puteam fi atât 
de idiot. 

— In apropiere. 

— Ah... Da... Bineînţeles... Ce-ai zice atunci să ne întâlnim în 
fața staţiei JR Uguisudani? La intrarea dinspre nord? La ora 
șapte? 

A încuviinţat din cap. 

— Bine. 

Mi-a fost imposibil să nu zâmbesc cu gura până la urechi. Ea a 
dat din nou ochii peste cap și a revenit la studii, cu armura 
reinstalată ferm. 

Atât doar că eu întrezărisem ceva dedesubtul ei. Puțin. 

Am făcut dușul cel mai lung și mai fierbinte la care puteam 
rezista, apoi m-am afundat într-o cadă la fel de opărită și am 
rămas acolo până când apa a început să se răcească. Îmi relaxa 
corpul, totuși mintea nu răspundea la fel. Eram surescitat de 
cina cu Sayaka și am încercat să mă concentrez asupra ei, 
folosind-o pentru a eclipsa toate celelalte probleme. Dar n-am 
putut. Nu complet. 

Mă simţeam... neplăcut. Nu pe atât de neplăcut pe cât 
bănuiam că ar fi trebuit. Totuși poate că eforturile mamei mele 
de a mă iniția în doctrina catolică nu fuseseră chiar atât de 
inutile pe cât crezusem. Simţeam că în seara asta trecusem de 
un prag, făcusem ceva pentru care trebuia să dau socoteală, să 
mă spovedesc. Dar simţisem la fel și după primul om pe care-l 
omorâsem în război. Atunci trecusem peste sentimentul 
respectiv și mi-am imaginat că va fi și acum la fel. 

Ceea ce diferea, mi-am spus, era faptul că până acum totul 
fusese justificat de război. Ei bine, în cazul acelui chinpira din 
Ueno nu fusese război, dar fusese autoapărare, iar asta era 
îndeajuns de aproape. Până și civilii omorâţi - și existaseră civili, 
iar eu aveam să port de-a pururi povara aceea - fuseseră 
încadrați tot la rubrica războiului; totul fusese sub înfierbântarea 


VP - 124 


luptelor. Eu fusesem soldat și prezența mea în bătălii fusese 
aprobată, chiar dacă unele dintre cele petrecute îmi scăpaseră 
de sub control. Ba nu, din cauză că unele dintre ele îmi 
scăpaseră de sub control. Spre deosebire de situaţia actuală, 
când totul fusese deliberat din partea mea. Aceea era 
deosebirea și mi se părea important s-o înțeleg. 

În chip straniu și tulburător, nu mă simţeam însă nici pe 
departe atât de teribil pe cât ar fi trebuit să mă simt. Ar fi 
trebuit să am conștiința sfâșiată, să fiu chinuit de vinovăţie, să 
fiu îngrozit pentru că făcusem ceva monstruos și irevocabil. Ar fi 
trebuit să fiu cuprins de ceea ce poetul spusese: „Ingrozitoarea 
cutezanţă a unei clipe de supunere/ Pe care o vârstă a prudenţei 
n-o mai poate retracta nicicând”?. Ar fi trebuit să știu că 
trecusem peste un pod prea îndepărtat și ajunsesem pe un 
tărâm care nu oferea nicio speranţă de întoarcere. 

În loc de așa ceva, mă simțeam mai degrabă ca și cum aș fi 
făcut pur și simplu un alt pas, o mișcare incrementală pe un 
drum pe care mersesem de multă vreme. 


7 Citat din „Tărâmul pustiit” (1922), din T.S. Eliot, Poeme, în românește de Aurel 
Covaci, Editura Albatros, 1970. (n.trad.). 


VP-125 


Capitolul 18 


A doua zi dimineaţă, am ieșit din cameră la ora 6. Sayaka 
moțăia când am coborât scara, dar s-a trezit auzind ușa. 

— Scuze, am zis, apropiindu-mă de ghișeu; dinspre 
casetofonul ei susura muzică de jazz. N-am vrut să te trezesc. 

— E-n regulă. Te-ai trezit devreme. 

— Am de făcut niște drumuri și de-ntâlnit niște oameni. 

S-a uitat la mine. 

— De rezolvat niște probleme. 

Am clătinat din cap. 

— De fapt, nu-i mare lucru. Aproape c-am terminat. 

— Cum zici tu... 

A încuviințat din cap și a zâmbit cu o ușoară tristețe. M-am 
întrebat dacă nu cumva intenţiona să se răzgândească. Am fost 
gata să spun ceva care să n-o mai oblige cu nimic, însă apoi m- 
am gândit că era posibil ca ea să-mi interpreteze greșit 
cuvintele și să creadă că mă răzgândisem. Mai bine să las 
lucrurile cum erau. 

Am luat micul dejun compus din ton și orez la o tarabă din 
Tsukiji, în imediata apropiere a întinsei pieţe angro de pește cu 
același nume, apoi am mers pe jos până la apropiatul Turn 
Nakagin. Era devreme, însă McGraw sosise deja. Avea aparatul 
foto cu el și bănuiam că, dacă l-ar fi întrebat cineva, ar fi 
explicat că venise pentru a surprinde imaginea Turnului 
Viitorului în lumina puternică a dimineţii. A dat din cap când m-a 
văzut și s-a apropiat. 

— Frumoasă trebușoară, a rostit, în loc de salut. Am citit azi 
dimineaţă în ziar. 

Nu am răspuns. N-aveam nevoie de evaluarea lui. Știam că 
lucrasem bine. Deși simţeam de asemenea că fusesem mai 
norocos decât aș fi meritat. 

— Dacă nu m-ai fi sunat aseară, a urmat el, ci aș fi aflat pur și 
simplu despre cele întâmplate, aș fi crezut că era o coincidenţă. 

— N-ar fi fost prea bine dacă mi-ai fi spus că era o coincidenţă 
și că nu-mi datorezi nimic. 

El și-a șters fruntea cu o batistă. 


VP - 126 


— Cum ai procedat? În ziar scria că a decedat în urma unui 
infarct într-o baie comună. 

— Poate că așa a fost. 

— L-ai electrocutat, da? 

— Cum aș fi făcut una ca asta? 

— De aia te-am și întrebat. 

— De fapt, ce-ţi pasă? S-a rezolvat și gata. Acum dă-mi ce-mi 
datorezi. Dosarele despre yakuza. 

— Vreau să-ţi spun că, dacă ai o abilitate pentru genul ăsta de 
acţiuni, ai putea trăi împărătește. Să fii curier e un rahat. Ştii cât 
ar plăti unii pentru ca niște indivizi ce ridică probleme să moară 
din cauze naturale? 

— Nu vreau să-mi câștig existenţa din așa ceva. Vreau doar 
să trăiesc liniștit ca și până acum. Unde-s dosarele? 

Dacă McGraw a dedus ceva din comportamentul care-mi 
trăda iritarea și încrederea dobândită, n-a comentat nimic. A 
ridicat din umeri și a zis: 

— Cafe de l'Ambre. 

— Ce-i asta? 

— O cafenea în Ginza. 8-Ch6me, numărul 1015. Nu departe 
de staţia Shinbashi. Cum ţi-a plăcut Lion? 

— Mi-a plăcut, da. 

— O să-ţi placă și asta. Așază-te la tejghea, pe penultimul 
taburet, numărând de la intrare. Dosarul este sub scaun. Ah - și 
încearcă b/endul Numărul Trei. Este specialitatea casei. 

— Care-i treaba ta cu cafenelele? 

A chicotit. 

— Fiule, în Tokio se prepară unele dintre cele mai bune cafele 
din lume, și crede-mă că am fost în multe locuri. Dacă tot 
trebuie să-mi petrec timpul undeva pentru o cutie poștală oarbă, 
atunci măcar să mă simt bine. Trăiești doar o singură dată. Nu 
uita asta. 

Nu-mi plăceau deloc cercurile prin care mă silea să sar pentru 
a căpăta dosarele alea, dar mi-am spus să nu privesc situaţia 
așa. Era pur și simplu un mod profesionist de a-și face munca. 
La urma urmelor, nici eu nu dorisem o întâlnire faţă în față cu 
Miyamoto, nu? McGraw era doar precaut, nu recurgea la jocuri 
cu mine. 

— Încă ceva, a spus el. În clipa aceasta există doar un singur 
dosar - despre Fukumoto Senior. 


VP - 127 


L-am privit și mi-am spus: „Dacă-ncerci cumva să mă-nșeli...” 

— Relaxează-te, a zis el. O să ţi-l procur și pe cel despre 
Câinele Turbat. Nu avem prea multe date despre cei doi pe baza 
cărora să se poată acţiona și mi s-a părut prioritară întocmirea 
dosarului despre tată. El se află la conducere. Vreau să spun, la 
conducerea vânătorii tale. Le-aș fi avut gata pe amândouă, dar 
nu am crezut că-l vei rezolva așa de repede pe Ozawa. Cel puţin 
acum ai ceva ce să lucrezi cât timp strâng informaţiile despre 
fiu. 

Am încuviințat încet din cap; situaţia nu-mi plăcea, dar nici nu 
găseam un motiv pentru a protesta. Știam că, dacă McGraw 
încerca să mă păcălească, aveam să-l ucid. Aș fi fost nevoit s-o 
fac, așa cum de altfel i-o spusesem chiar lui mai devreme. Deja 
eram urmărit de yakuza. Să fiu urmărit și de CIA nu mai părea 
cine știe ce. 

— Relaxează-te, a repetat el, citindu-mi probabil expresia 
feței. O să-ţi fac rost și de celălalt dosar. 

M-am întrebat dacă să-i spun ce se va întâmpla dacă nu se va 
ține de cuvânt, dar am înţeles că ar fi fost o copilărie să 
procedez așa, un produs al egoului. Mai rău încă, deoarece el 
știa deja ce se va întâmpla, verbalizarea respectivă putea doar 
să slujească la diluarea forței amenințării. Pentru că, de ce s-ar 
mai fi obosit cineva să descrie o situaţie care era deja 
axiomatică? 

Nu înțelesesem atunci, dar acela a fost un moment însemnat 
în evoluţia mea. Conștiinţa de sine care să ducă la stăpânirea de 
sine. Mai aveam încă mult de parcurs, dar trebuie să începi de 
undeva. 

Am avut nevoie de ceva timp până să găsesc cafeneaua. Era 
micuță și firma era modestă, doar o placardă iluminată 
deasupra vitrinei, pe care scria: „Cafe de l'Ambre. Numai cafea”. 
Dintr-un motiv pe care nu l-am putut defini, anunţul acela mi-a 
plăcut. Era foarte încrezător, foarte hotărât. Aproape ca un „hai 
sictir!” adresat oricui ar fi fost înclinat să comande un macchiato 
sau o brioșă. 

Am intrat în răcoarea de aer condiţionat a unui local mic și 
fără pretenţii. O femeie de vârstă mijlocie aflată înapoia unei 
case de marcat de modă veche, în stânga mea, a întrebat: 

— Câţi? 

l-am spus că eram singur și ea s-a ridicat și m-a condus cei 


VP - 128 


doi-trei metri până la tejghea. În dreapta mea erau șase măsuţe 
pentru câte două persoane și o banchetă lipită de peretele opus, 
cu scaune în fața ei; în stânga, o tejghea în formă de L cu zece 
taburete - ultimele două formau latura scurtă a L-ului. Toate 
mesele erau ocupate, dar la tejghea mai erau locuri libere, 
printre care și penultimul, imediat după cotul făcut de tejghea, 
cel pe care McGraw îl folosise pentru cutia poștală oarbă. 

M-am așezat acolo și am privit în jur. Totul era făcut din lemn 
vechi, închis la culoare: pereţii, tavanul, tejgheaua. De „modă 
veche” nu părea să descrie nici pe departe atmosfera. In spatele 
tejghelei se găsea un cântar vechi cu ac indicator, o râșniţă 
manuală de cafea și un răcitor - nu un frigider, ci un dulăpior de 
lemn, căptușit cu tablă, care avea înăuntru un bloc de gheață. 
Aerul era plin de aroma delicioasă de cafea. 

Pe răcitor se afla un televizor mic, alb-negru, reglat pe un 
canal de știri. PLD-ul anunţase înlocuitorul lui Ozawa - un anume 
Gai Kawasaki, care arăta surprinzător de tânăr. M-am întrebat 
cum de reușise să sară peste toţi septuagenarii care se aflau 
fără doar și poate înaintea lui. Poate că McGraw dăduse o mână 
de ajutor în privinţa asta - o favoare pentru Kawasaki, în 
schimbul promisiunii acestuia că va juca pentru echipă mai bine 
decât o făcuse Ozawa. Un reporter i-a băgat microfonul în faţă și 
Kawasaki a vorbit elegant și calm despre moștenirea lui Ozawa, 
despre faptul că nimeni n-ar fi putut spera să ajungă la nivelul 
mărețului său predecesor, dar că el, Kawasaki, va încerca s-o 
facă, cu modestie, pentru binele partidului și al ţării etc. 

Am înțeles imediat gândirea atentă de la baza planului lui 
McGraw: de obicei, clienţii care stăteau la tejghea erau singuri. 
În mod firesc, locul cel mai îndepărtat, din extremitatea 
tejghelei, avea să fie atrăgător pentru cineva care nu voia să 
stea între două persoane. Dacă ar fi existat mai multe scaune 
libere, ar fi fost cam straniu să te așezi lângă unul deja ocupat. 
lar asta însemna că, statistic vorbind, penultimul loc era liber 
mai frecvent decât celelalte. McGraw ar fi putut utiliza separeul 
dinapoia unei mese, dar cei care veneau însoțiți zăboveau de 
obicei mai mult, iar dacă cutia poștală oarbă era ocupată, asta 
ar fi putut însemna o așteptare substanţială. La tejghea, locurile 
aveau să se elibereze mai rapid. Bineînţeles, nu existau garanţii, 
totuși soluția lui McGraw creștea probabilitatea unui rezultat mai 
favorabil. Concentrarea asupra detaliilor, gândirea asupra 


VP - 129 


desfășurării evenimentelor... toate astea ofereau avantaje. O 
dată în plus, nu era ceva cu care să nu fi fost familiarizat din 
contextul războiului. În același timp, puteam să înţeleg 
importanţa adaptării conceptului la mediile urbane. McGraw era 
un ticălos, dar asta nu însemna că nu puteam să învăţ nimic de 
la el. 

Am stat și am așteptat în timp ce maastaa a preparat o 
ceașcă de cafea. Era un bărbat cu aspect necioplit, de vreo 
șaizeci de ani, în cămașă cu mâneci scurte și vestă fără nasturi, 
cu păr abundent de culoarea sură a oțelului și ochi solemni 
îndărătul ochelarilor cu lentile mari. Nu exista un ibric din care 
să toarne; se părea că în Cafe de l'Ambre se prepara pe rând 
câte o singură ceașcă de cafea. Am privit în timp ce ela pus 
cafeaua proaspăt râșnită într-un filtru textil susținut de o sârmă, 
a așezat filtrul deasupra unui ibricel din aramă, după care a 
turnat foarte încet apă peste cafea dintr-un ceainic ce fierbea 
permanent. In același timp, braţul lui deplasa lent filtrul, într-o 
mișcare circulară, iar el îl privea cu capul aplecat într-o parte, 
pentru a putea observa mai bine cum firicelul de apă din care se 
înălţau aburi curgea peste cafeaua râșnită, începând din centru, 
îndreptându-se către periferie și revenind în centru. După 
câteva clipe, a pus jos ceainicul, a așteptat ca și ultimele 
picături de apă fiartă să treacă prin cafea, a ţinut pentru scurt 
timp ibricelul deasupra unei flăcări deschise, a turnat cafeaua 
într-o ceașcă de porțelan și a așezat-o pe farfurioara din fata 
unui client. După aceea s-a îndreptat spre mine. 

Am plecat capul în semn de salut. 

— Omakase de  onegai-shimasu.  „Aleg ceea ce-mi 
recomandati”. 

Poate că McGraw se pricepea la cafele, dar mă-ndoiam că era 
la fel de priceput ca bărbatul acesta. 

El a încuviințat din cap. 

— Tare? Slabă? 

— Te rog, știu puține despre cafea, dar încerc să învăţ. Voi 
accepta orice crede maestrul însuși că-mi va face plăcere. 

M-a privit o clipă, apoi a încuviinţat din nou și a puso 
farfurioară înaintea mea. S-a întors către rafturile din spatele lui, 
privind cu atenţie recipientele din sticlă de pe ele. După un 
moment a ales unul și mi-a preparat cafeaua la fel ca pe cea 
dinainte, de data asta măcinând în prealabil boabele în râșniţa 


VP - 130 


manuală. A pus ceșcuța pe farfurioară și a spus: 

— Aceasta este Brazilia Bourbon 1952. Rară și delicată. Puțin 
mai scumpă, dar dacă nu este pe gustul tău, îţi voi cere prețul 
pentru o cafea obișnuită. 

— N-am știut că există și cafele maturate. Crezusem că este 
mai bună cu cât e mai proaspătă. 

Și-a dres glasul discret. 

— Este la fel ca vinul. N-o să strâmbi din nas faţă de un 
Beaujolais, dar a bea un Premier Cru Bordeaux imediat după ce 
a fost produs ar fi infanticid. Cafeaua bună poate deveni destul 
de specială pe măsură ce îmbătrânește. Mai subtilă, mai 
complexă. Trebuie să știi însă ce să cauţi în boabe. 

La momentul acela nu știam absolut nimic despre vinuri, așa 
că am decis să-l cred pe cuvânt. Am ridicat ceașca și am ţinut-o 
în palme pentru o clipă, simţindu-i căldura, lăsând aroma să se 
înalțe, amintindu-mi să conștientizez. Mirosea delicios: intensă, 
dar echilibrată, tare, totuși nu copleșitoare. Am apropiat ceașca 
mai mult de nări și am fost răsplătit cu un spectru diferit de 
parfumuri: acadele, poate, sau caramel. Am închis ochii și am 
sorbit puţin. Era delicioasă: bogată, însă fără să fie amară, cu 
urmele de caramel pe care le promisese aroma. 

Am încuviinţat recunoscător, gândindu-mă că orice cuvinte ar 
fi fost superflue. Maastaa mi-a imitat gestul, multumit în mod 
clar. 

— Spui că nu te pricepi prea bine la cafea. Poate că te pricepi 
mai bine decât îţi dai seama. 

— Încerc cu adevărat doar să învăţ. 

El a făcut o plecăciune. 

— Sekiguchi desu. „Mă numesc Sekiguchi”. 

Am plecat fruntea la rândul meu. 

— Yamada desu. 

M-am gândit că era mai bine să nu-mi folosesc numele real. 
Yamada era echivalentul japonez al lui Smith sau Jones. 

— Mai vino pe aici, Yamada-san. Va fi plăcerea mea să învăţ 
despre cafea pe cineva care o apreciază aşa de mult. 

Am făcut o plecăciune înaintea complimentului. Sekiguchi s-a 
îndepărtat pentru a servi alt client și eu m-am bucurat de 
ceașca pe care mi-o preparase. Era cu adevărat remarcabilă. Mă 
uluia când mă gândeam ce porcării băusem, când în Tokio 
existau asemenea locuri. 


VP - 131 


După câteva minute am privit în jur. Oamenii vorbeau, citeau 
sau contemplau în tăcere subtilităţile propriilor cafele. Nimeni 
nu-mi acorda vreo atenţie. Am dus mâna sub scaun, am simţit 
plicul lipit cu bandă acolo, l-am tras, desprinzându-l, și l-am pus 
în buzunar. Deloc surprinzător, McGraw îl lipise drept în centru, 
probabil pentru a reduce cât mai mult șansa ca vreun client care 
ar fi apucat cu mâinile marginile scaunului să poată simţi ceva 
cu vârfurile degetelor. Mi-am terminat cafeaua, i-am mulțumit 
lui Sekiguchi și l-am asigurat că-l voi revedea, după care am 
ieșit în arșița umedă din Ginza. 

Am mers cu motocicleta până la apropiatul parc Hibiya, unde 
m-am așezat pe o bancă în umbra unor copaci și am deschis 
dosarul. Fukumoto locuia în Denenchofu, o suburbie luxoasă, 
plină de vegetaţie, cu case pentru o singură familie, aflată în 
sud-vestul orașului, dincolo de linia Yamanote. Gokumatsu-gumi 
își avea sediul în Shinjuku și probabil că Fukumoto petrecea 
timp substanţial acolo, însă atacarea unei fortărețe yakuza 
părea o idee proastă și nici măcar nu m-am gândit la ea. 
Gokumatsu-gumi controla prostituţia din Shinjuku, conducea 
majoritatea saloanelor de pachinko din oraș printr-o bandă 
coreeană afiliată și administra interesele mai multor cluburi de 
noapte. La astea se adăugau camăta, extorcarea, spartul 
grevelor și traficul de droguri. Fukumoto avea investiții 
personale în câteva baruri cu animatoare din tot orașul. Totuși 
încercarea de a-l ataca într-un club mi se părea un joc alba- 
neagra, cu o probabilitate redusă de succes. 

Am făcut o strâmbătură. Era dosarul unui analist, nu al unui 
operator. McGraw îmi dăduse o porcărie. 

Am răsuflat după aceea adânc. Poate că exista și alt mod în 
care să privesc situaţia. Probabil că McGraw dorise de mai mult 
timp să-l elimine pe Ozawa, iar dosarul acela reflectase dorinţa 
respectivă, dar nimeni nu plănuise asasinarea lui Fukumoto. 
McGraw fusese luat prin surprindere și nu avusese timp să 
adune ceva mai adecvat. 

Bun! Aveam cel puţin adresa de domiciliu. Puteam trece pe 
acolo să arunc o privire. Vederea terenului real era abordarea 
cea mai bună în plănuirea unei tactici. 

Mi-am pus geanta într-un dulăpior de bagaje cu cheie din 
stația Tokio, apoi am plecat cu Thanatos spre Denenchofu. Am 
găsit destul de ușor locuința lui Fukumoto - era cea mai 


VP - 132 


impresionantă dintr-un cartier și așa bogat. Stilul era elegant și 
contemporan și era evident că Fukumoto n-o alesese doar 
pentru aspectul exterior, ci și pentru securitatea pe care o 
oferea. Situată pe colț, era o clădire cu două etaje înconjurată 
de un gard metalic înalt, cu intrarea din faţă protejată de o 
poartă exterioară și o intrare laterală mai mică, asigurată în 
mod similar. Garajul pentru două mașini avea o ușă ce glisa pe 
verticală, care, deloc surprinzător, era închisă. M-am întrebat 
cum aș fi putut intra. Gardul părea destul de ușor de escaladat, 
totuși trebuia să presupun că dincolo de el existau și alte 
dispozitive de securitate. Ar fi fost regretabil să execut un salt 
perfect, doar ca să aterizez în mijlocul unei haite de Rottweilleri. 
Aș fi putut încerca un atac în exteriorul curții, când Fukumoto 
sosea sau pleca, dar aveam îndoieli - ușa garajului părea 
concepută pentru ca el să poată intra și ieși din casă fără să se 
expună. In mod clar, nu era o ţintă simplă ca Ozawa, ci mai 
degrabă un individ care știa că avea inamici serioşi, care 
înțelegea că locuinţa lui era o vulnerabilitate potenţială, unde 
trebuia să fie chiar mai prudent. 

Am ocolit cvartalul, examinând posibilităţi, dar n-am văzut 
nimic. Am străbătut cartierul pe motocicletă. Era foarte liniștit - 
nici măcar nu vedeam copii pe stradă, deși bănuiam că asta 
urma să se schimbe în curând, când se terminau cursurile la 
școli. Toropeala zonei nu avea să-mi ușureze defel situația; nu 
vedeam niciun loc unde m-aș fi putut ascunde în exteriorul 
casei, de unde să culeg informaţii pentru mai târziu sau de unde 
să găsesc un mod de intrare chiar acum. Ceea ce, bănuiam, era 
unul dintre motivele pentru care Fukumoto alesese acest 
cartier. 

M-am gândit că-mi puteam permite încă o trecere pe lângă 
casă, totuși avea să fie ultima de azi, pentru eventualitatea în 
care cineva s-ar fi uitat. Când am cotit pe strada din faţa ușii 
garajului, am văzut că un automobil ieșea de acolo. 
„Nenorocitul!” Mergeam deja destul de încet, iar acum am redus 
și mai mult viteza. Insă tocmai când începusem să sper că-l voi 
putea urmări cu adevărat pe Fukumoto, mașina a ieșit complet. 
Era un Porsche 911 Targa galben, decapotabil, condus de o 
japoneză, singură în automobil. Purta o pereche de ochelari de 
soare  supradimensionaţi, care nu reușeau să-i ascundă 
frumusețea. S-a oprit la marginea străzii ca să vadă traficul, m-a 


VP - 133 


zărit și a așteptat. În mod reflex, am oprit și i-am făcut semn să 
treacă. Ea a zâmbit și a părut încă și mai superbă și sigură pe 
sine; a ridicat mâna la parasolar și a atins ceva, apoi a pornit. 
Am auzit sunetul mecanic al unui motor și am înţeles că apăsase 
o telecomandă pentru ușa garajului, iar sunetul pe care-l 
auzisem fusese al ușii ce cobora. La naiba, dacă aș fi accelerat, 
poate că aș fi putut să pătrund înăuntru înainte ca ușa să fi atins 
solul! Dar femeia se oprise la colţ ca să acorde prioritate. Exista 
o probabilitate mare ca ea să audă motorul lui Thanatos și să 
mă vadă în oglinda retrovizoare. 

A cotit apoi la stânga și, imediat cum a dispărut, am 
accelerat, dar era prea târziu. Ușa coborâse prea mult ca să pot 
avea timp să sar de pe motocicletă și să mă strecor pe sub ea. 
M-am aplecat totuși și am văzut o bară amortizoare cromată și o 
singură pereche de roţi, după care ușa a atins solul cu un bufnet 
sec. „La dracu'”, mi-am spus. Dacă nu puteam improviza într-un 
fel, aveam să improvizez altfel. 

Am Suit pe Thanatos și am plecat, iar la colț am privit spre 
stânga. Femeia se afla în capătul străzii și becul din stânga 
semnaliza schimbarea direcţiei. Am pornit după ea, rămânând 
totuși la o distanţă respectabilă. 

Am urmărit-o apoi pe artera principală, speculând. Aspectul 
ei, mașina pe care o conducea... în mod clar, nu era menajera. 
Și era mult prea tânără ca să fie soţia lui Fukumoto, ţinând 
seama de faptul că el avea un fiu adult. Atunci ce căuta în 
locuinţa lui Fukumoto în toiul zilei? 

„Tu ce crezi?” 

Dar de ce în casa lui? Și de ce ziua în amiaza mare? 

Cine putea spune? Poate că soţia lui Fukumoto era plecată la 
ora aceea, la coafor ori la o cafea cu prietenele, cine știe? Poate 
că, din motive de discreţie, Fukumoto prefera să o întâlnească 
înainte ca elevii să iasă de la școală, când în jur aveau să fie mai 
puţini oameni. Poate că fusese pur și simplu excitat și o sunase. 
Ştiam că nu era totuși o call-girl - în primul rând, datorită 
mașinii aceleia scumpe care părea cadoul unui protector bogat. 
Ca și amănuntului că în mașina ei exista o telecomandă pentru 
ușa garajului lui Fukumoto. Nu era ceva ce să fi dat unei 
cunoștințe întâmplătoare. Nu, instinctul îmi spunea că femeia 
din Porsche era amanta lui Fukumoto. 

Aspectul ăsta mă interesa totuși doar în al doilea rând. În 


VP - 134 


clipa asta, pentru mine conta cel mai mult că, dacă puteam 
ajunge la mașina ei, puteam ajunge și la telecomanda garajului. 
lar dacă puteam ajunge la telecomandă, puteam ajunge la 
Fukumoto. 

Am urmărit-o pe femeie spre Daikanyama, la nord-est de 
Denenchofu și la vest de linia Yamanote, păstrând o distanţă 
considerabilă și lăsând ca între noi să se intercaleze multe 
vehicule. Era greu să scapi din vedere un Porsche galben, chiar 
și din depărtare. Ea a parcat pe stradă și a intrat în unul dintre 
buticurile vestimentare pentru care era vestit cartierul. 

În ziua de azi nu aş acţiona niciodată cu o pregătire atât de 
superficială. La naiba, n-aș acţiona niciodată aproape fără să mă 
gândesc. Dar pe atunci eram tânăr, impulsiv și prost. Nu știam 
cât de mult îţi poţi gestiona norocul și de ce este esențial ca 
măcar să-ncerci. 

În loc de așa ceva, analiza mea a fost mai mult sau mai puţin 
de felul: „N-o să mai beneficiez niciodată de o șansă mai bună 
ca asta”. 

Am parcat-o pe Thanatos nu departe și am pornit agale pe 
trotuar, oprindu-mă să mă uit la Porsche, ca și cum l-aș fi 
admirat. Era un model nou și avea una dintre plăcuţele de 
înmatriculare jik6shiki pe care autorităţile începuseră să le 
acorde de vreo doi ani - practic, numere personalizate care erau 
verzi în timpul zilei și fosforescente noaptea. Aceasta fusese 
emisă de Shinagawa, numărul 1972. Bănuiam că ideea era de a 
anunţa anul fabricaţiei mașinii celor cărora le pasa de așa ceva. 

Am privit în jur - erau mulţi pietoni, dar nimeni nu-mi acorda 
vreo atenţie specială. Am șterpelit telecomanda garajului de sub 
parasolar, am revenit la Thanatos și am pornit. Puteam ajunge 
aproape imediat înapoi la Denenchofu. Mă îndoiam că Fukumoto 
s-ar fi așteptat la companie atât de repede după plecarea 
amantei sale. Cu puţin noroc, era chiar posibil ca el să se bucure 
acum de o mică siestă post-sex. 

Deocamdată totul mersese ca pe roate, iar circumstanţele și 
momentele oportune se combinaseră perfect. Ar fi trebuit să-mi 
fi dat seama că fusese niţel prea ușor. Dar nu mi-am dat seama. 


VP - 135 


Capitolul 19 


M-am oprit la o farmacie și am cumpărat câteva articole 
medicale, inclusiv mănuși din latex. De fapt nu aveam nevoie 
decât de mănuși, dar m-am gândit că voi atrage mai puţin 
atenţia dacă ar fi părut că mă pregătesc mai degrabă pentru 
chirurgie, decât pentru crimă. Oare avea să conteze? Probabil că 
nu, totuși nu întrezăream niciun dezavantaj în a camufla rolul 
central al mănușilor. Începusem să învăţ. 

Am intrat de asemenea într-un magazin cu preţuri reduse și 
am achiziționat câteva articole pentru genul de deghizare 
sumară pe care o utilizasem când recuperasem dosarul de la 
Miyamoto, dar de data asta am ales un hanorac negru de nailon, 
nu de lână. Am mai cumpărat un cuţit de bucătărie ieftin, cu 
teacă din plastic. Un pistol ar fi fost mai bun decât un cuţit, dar 
n-aveam cum să fac rost de așa ceva și nu voiam să intru acolo 
complet neînarmat. Nu mă îngrijora felul cum aveam să mă 
ocup de Fukumoto; eram încrezător că, în condiţii de egalitate, 
puteam folosi în acest scop un obiect contondent improvizat sau 
chiar propriile-mi mâini. Problema era că nu știam ce fel de 
opoziţie aș fi putut întâlni și nu voiam să fiu cu mâinile goale în 
momentul acela. 

Înainte de a o parca pe Thanatos la staţie, i-am scos plăcuţa 
de înmatriculare și am ascuns-o sub un distribuitor automat. 
După aceea am îmbrăcat hanoracul și am aplicat restul 
elementelor de deghizare, apoi am mers pe jos cale de un 
kilometru până la casa lui Fukumoto, neavând asupra mea decât 
mănușile de latex și cuțitul în buzunar, iar telecomanda 
garajului în mână. 

Am trecut rapid prin faţa casei. Totul părea absolut la fel ca în 
urmă cu patruzeci și cinci de minute. O doză de adrenalină mi s- 
a ridicat din măruntaie. Am pornit apoi pe strada laterală. Era 
pustie. Am inspirat și am expirat lent, impunându-mi să rămân 
calm, relaxat. 

Am apăsat butonul telecomenzii și am privit cum ușa se ridica 
încet. Am văzut mașina pe care o întrezărisem anterior - un 
sedan Mercedes negru. Celălalt spaţiu din garaj era gol, iar 


VP - 136 


podeaua din beton era pătată ici-colo de ulei și de lichid de 
transmisie. In mod evident, aici obișnuiau să fie parcate două 
automobile, dar unul dintre ele era plecat acum. Șansele mele 
de a-l găsi pe Fukumoto singur n-ar fi fost niciodată mai bune. 
Am intrat și am acţionat din nou telecomanda; în timp ce ușa 
cobora, mi-am tras mănușile, am înaintat pe lângă peretele pe 
care se afla ușa de acces în locuinţă și am scos cuțitul. Nu știam 
unde va fi Fukumoto înăuntru sau dacă el va auzi ușa garajului. 
Dar dacă venea să investigheze, voiam să fiu pregătit. 

Ușa garajului s-a închis și am rămas în întuneric. Ochii îmi 
erau obișnuiți cu lumina puternică de afară și aveam nevoie de 
câteva minute să mă acomodez. La naiba, nu mă gândisem la 
asta! N-aveam ce face, trebuia să aștept. Inima îmi bubuia și m- 
am concentrat să respir lent - inspiraţie, expiraţie -, 
gestionându-mi nervozitatea la fel cum procedasem în război. 

De fapt, în garaj pătrundea suficientă lumină care se strecura 
pe lângă ușa glisantă și nu mi-a trebuit chiar foarte mult până să 
pot distinge împrejurimile. In afară de Mercedes, nu erau multe 
de văzut. Ceară pentru lustruit mașina și alte produse de curăţat 
pe un raft. Într-un colţ erau îngrămădite haltere și gantere, ce 
păreau neutilizate de ani buni. Câteva scule atârnate pe pereți: 
șurubelniţe, un bomfaier, clești. Un ciocan de dulgherie. 

M-am repezit la perete, am luat ciocanul și am revenit la 
poziția mea lângă ușă. Ținând cuțitul și ciocanul în aceeași 
mână, am încercat clanța cu cealaltă mână, încet și cât mai 
silențios. Mă aşteptam să fie încuiată și eram pregătit să forțez 
încuietoarea. De aceea am fost plăcut surprins când s-a deschis. 

Am inspirat și am expirat profund, apoi am întredeschis foarte 
puţin ușa. Am aruncat o privire, după care m-am retras. Imagini 
dintr-o bucătărie. În rest, nimic. M-am uitat iarăși, înăuntru nu 
era nimeni. Am deschis ușa mai mult și am privit scurt în jur. Tot 
nimeni. 

M-am lăsat în jos și am deschis ușa larg, privind dintr-o parte 
în alta, gata să trântesc ușa și să mă retrag dacă cineva m-ar fi 
atacat. Absolut nimic - doar o bucătărie mare, ordonată, curată 
și pustie. 

Am scos capul prin ușă, m-am uitat și l-am tras înapoi. De 
data asta am zărit o ușă în stânga și alta drept în față. Am 
bănuit că duceau spre sufragerie și living. 

Am scos capul pentru a treia oară, dar acum am rămas pe loc 


VP - 137 


și am ascultat. Mi s-a părut că auzeam glasuri, dar erau 
îndepărtate și nu înțelegeam ce spuneau. Să fi fost oameni, sau 
un aparat de radio ori un televizor? 

Am apropiat silențios ușa în spatele meu, am traversat în 
vârful picioarelor bucătăria și m-am oprit lângă ușa despre care 
presupuneam că ducea în living. Acolo m-am oprit din nou ca să 
ascult cu atenţie. De aici puteam auzi vocile mai bine. Erau de 
bărbaţi și în mod clar nu proveneau de la radio sau televizor, 
însă tot nu le puteam distinge cuvintele. 

Am tras cu ochiul prin ușa întredeschisă. Am văzut în dreapta 
o scară, un coridor pustiu și o ușă deschisă în capătul acestuia. 
Dintr-acolo se auzeau glasurile. 

Am pornit foarte încet pe coridor, cu spatele la un perete, 
privind întruna în toate direcţiile, făcându-mi planuri de urgenţă, 
stabilind rute de evadare. Probabil că exista o știință a asigurării 
securităţii unei locuinţe și mi-am promis s-o învăţ, dar până 
atunci abilitățile șlefuite în junglă se transpuneau aici rezonabil 
de bine. Mocheta plușată înăbușea sunetul pașilor. Puteam auzi 
vocile mai clar acum: erau doi inși. Părea un fel de ședință de 
management, ceva despre punerea cuiva la conducerea 
colectărilor. Însă cu abia dacă procesam cuvintele; mă 
concentram asupra tonului, iar tonul pe care-l auzeam era egal, 
implicat, angajat. Cei doi bărbaţi erau atenţi unul la celălalt și la 
conversaţia lor, la nimic altceva din exterior. Țineam cuțitul în 
mâna stângă și ciocanul în dreapta. Am făcut un pas, m-am 
oprit, am ascultat. Am repetat mișcarea. Și din nou. 

Când am ajuns la vreo trei metri de ușă, unul dintre pașii mei 
a făcut să scârţâie puternic o scândură din podea. 

Am  încremenit. Conversaţia pe care o auzisem s-a oprit. 
Tăcere de mormânt. Niciun cuvânt, nici măcar „Ce-a fost asta?” 
sau „Ai auzit ceva?” 

Decizia a fost luată instantaneu, automat. Dacă ar fi fost orice 
altceva decât tăcerea, poate că aș fi stat locului, așteptând, 
pentru a vedea dacă apărea vreo oportunitate de a mă mai 
apropia niţel și de a câștiga un plus de surpriză. Insă tăcerea 
aceea absolută... am simţit-o ca pe o pregătire, ca pe niște 
bărbaţi duri care se întindeau după pistoale. Am simţit că, dacă 
nu acționam imediat, voi ceda orice iniţiativă. Unica întrebare 
era dacă să atac sau să mă retrag. 

Am ales atacul. 


VP - 138 


Clocotind de adrenalină, am sprintat înainte și am năvălit în 
cameră, răcnind un Kiyai sălbatic. Încăperea era un fel de salon, 
în care se găseau patru bărbaţi, toţi în costume. Doi erau 
așezați de o parte și de cealaltă a unei măsuţe pentru cafea în 
capătul îndepărtat al camerei, iar ceilalți doi pe scaune mai 
apropiate de mine. Pe unul dintre cei de la măsuţă l-am 
recunoscut după fotografia din dosar: Fukumoto. Celălalt era 
cam de aceeași vârstă și părea a face parte din management. 
Cei doi de pe scaune păreau bodyguarzi: mai tineri, cu tunsori 
punch perm în stilul preferat de interlopii japonezi de rang 
inferior, cu sacourile plesnind peste corpurile musculoase. lar 
Mușchi Unu și Mușchi Doi se ridicau deja în picioare, așa cum îmi 
imaginasem, și-și duceau mâinile spre interiorul hainelor. 

Există un motiv pentru care răcnetele de luptă sunt la fel de 
vechi ca și războaiele înseși. Indiferent dacă este vorba despre 
indienii comanși, despre urletele rebelilor, sau banzai, sau 
despre orice altceva, un răcnet primar, atavic, poate fi extrem 
de intimidant și derutant pentru inamic. Așa că, urlând din toţi 
rarunchii ca un dement, am lansat ciocanul spre Mușchi Unu, cel 
din stânga mea. Fusese uluit de apariţia mea bruscă și de 
zbieretul cu care o însoţisem, și prea concentrat asupra 
încercării de a ajunge la pistol, ca să mai aibă timp să 
reacționeze. Ciocanul l-a izbit în plină figură, cu un trosnet sonor 
de metal pe os. Eu mă și întorsesem de acum, pentru a-l ataca 
pe Mușchi Doi. Ochii lui se bulbucaseră, trădând aproape panică, 
și se retrăgea cu spatele. Peste vreun deceniu, un individ pe 
nume Dennis Tueller din Utah avea să arate că, de la o distanţă 
mai mică de șase metri și jumătate, încercarea de a scoate o 
armă când ești ameninţat cu un cuţit este în general sortită 
eșecului, mai ales dacă te retragi în linie dreaptă dinaintea 
atacatorului, în loc să te ferești în lateral. Bărbatul acesta n- 
avea să mai vadă studiul respectiv. El a izbutit să-și scoată 
pistolul, dar eu i-am lovit ţeava cu mâna liberă, deviind-o, și în 
aceeași clipă i-am înfipt cuțitul în abdomen. A ţipat și s-a smucit 
înapoi, iar eu l-am mai înjunghiat o dată. Și încă o dată. A dat 
drumul pistolului și a încercat să se întoarcă. Eu revenisem de 
acum complet în război, contraatacând într-o ambuscadă, un 
diavol, un dement feroce, o mașinărie de ucis. Mușchi Doi s-a 
prăbușit și s-a chircit în poziţie de fetus. Am îndreptat pistolul 
spre el și am încercat să apăs pe trăgaci. „Ce dracu'?” M-am 


VP - 139 


uitat - era un Browning Hi Power, armat și cu siguranța pusă. Nu 
era de mirare că Mușchi Doi nu izbutise să tragă nici măcar în 
aer. Am coborât siguranţa cu degetul mare și l-am împușcat în 
cap. M-am dus la Mușchi Unu. Zăcea pe spate, iar dintr-o 
tăietură de pe frunte îi șiroia sânge. Am tras direct în tăietură. 

Fukumoto și bărbatul celălalt se ridicaseră de acum, dar nu 
aveau pe unde ieși din salon și niciunul nu dorea să mă atace 
primul. Am înaintat cu arma ridicată, cu dinţii încleștaţi, rânjind 
ca un vârcolac. 

Fukumoto a ridicat braţele și a răcnit: 

— Nande temae? „Ce vrei?” 

L-am împușcat în față și s-a prăbușit. Celălalt s-a încordat și a 
dat să se repeadă pe lângă mine, dar eu mă roteam deja. Primul 
glonţ l-a lovit în gât. A făcut o piruetă și a căzut. Am mai înaintat 
un pas și l-am împușcat în ceafă. Am revenit la Fukumoto și i-am 
mai tras un foc în cap, după care am procedat la fel cu Mușchi 
Unu și Mușchi Doi. M-am oprit, gâfâind din greu. Încăperea 
duhnea a fum de armă și a sânge. Și a rahat; cineva se scăpase 
pe el. Pentru o fracțiune de secundă n-am mai știut unde eram - 
carnajul și duhoarea mă purtau înapoi în junglă, însă ochii mă 
anunțau că eram în salonul cuiva. 

M-am concentrat asupra respirației, încetinind-o, 
determinându-mi astfel și inima s-o urmeze. Am încercat să-mi 
adun gândurile. Exista ceva anume ce trebuia să fac? Oare 
puteam lăsa vreo dovadă în urmă, ceva cu care să păcălesc 
poliția și mafia? 

Nu mi-a venit nicio idee. Totul îmi era prea nefamiliar, prea 
confuz. Nu puteam efectua tranziţia de la lupta în sine la scena 
crimelor. Nu mă puteam gândi decât cum s-o șterg cât mai 
repede, înainte să apară întăririle. 

Aș fi dorit să păstrez pistolul, însă mi-am dat seama că nu 
puteam. Mi-ar fi fost util, dar nici prin cap nu-mi trecea să umblu 
având asupra mea o armă cu care fuseseră uciși patru bărbaţi. 
L-am azvârlit pe cadavrul Mușchiului Doi. 

Dar, ia stai așa, și Mușchi Unu avea pistol! Sau, cel puţin, 
păruse că voia să-l scoată. 

Am îngenuncheat și i-am descheiat haina. Da, era tot un Hi 
Power, pe care-l ţinea la brâu. l-am percheziţionat pantalonii. Nu 
avea încărcătoare de rezervă. Probabil că nu se aștepta la 
schimburi de focuri prelungite. Am verificat pistolul. Magazia era 


VP - 140 


plină - treisprezece gloanţe. Nu s-ar fi putut totuși ca Mușchi Doi 
să aibă un încărcător de rezervă? Probabil că nu. In plus, el 
zăcea într-o baltă enormă de sânge și nu voiam să las urme de 
tălpi prin toată casa. La naiba, aș fi putut măcar să scot 
încărcătorul din arma lui, care ar mai fi avut cinci gloanţe. Eu 
însă îl aruncasem pe corpul lui, aflat acum în mijlocul unei 
băltoace de sânge. Să trag un scaun până acolo, să sui pe el și 
să-l recuperez? Nu, nu merita să mai pierd timpul. Trebuia să 
mă multumesc cu o singură armă. 

Am mai privit o dată în jurul salonului. Scăpasem ceva din 
vedere? „Stai, cuțitul, cuțitul”. II cumpărasem cu bani-gheață, 
totuși era preferabil să nu-l las aici. Îl aruncasem după ce 
luasem pistolul de la Mușchi Unu... unde? Am privit agitat în jur. 
„Acolo!” L-am luat, l-am șters de pantalonul lui și l-am băgat în 
teacă. „Stai, la dracu', și ciocanul!” Poate c-ar fi fost mai bine să 
nu-l las. Ce s-ar fi crezut dacă cineva ar fi atacat cu un ciocan 
patru yakuza înarmaţi? Pentru moment nu puteam explica 
motivul, dar am considerat că ciocanul trebuia să revină în locul 
unde fusese. L-am ridicat. Drace, era stropit serios de sânge! 
Am intrat iute în bucătărie, am luat câteva șerveţele de hârtie și 
l-am șters bine. „Dar eu?” Mi-am examinat hanoracul. Da, 
fusese stropit pe alocuri cu sânge, dar majoritatea s-au șters cu 
ușurință, iar culoarea întunecată camufla restul. Am vârât 
șervețelele în buzunar și m-am întors în garaj. Am pus ciocanul 
la locul lui, pe raft. Bun, acum puteam să plec. 

Am răsuflat adânc de două ori și mă pregăteam să apăs pe 
telecomanda garajului, când ușa a uruit și a început să se ridice 
singură. Pentru o fracțiune de secundă n-am putut gândi decât 
„Ce mama dracului?”. Apoi mi-am dat seama: „A venit cineva”. 
Am ocolit fulgerător Mercedesul și m-am ghemuit sub bara de 
protecţie, cu spatele lipit de perete și cu Browningul în mână. 

Ușa a continuat să se ridice. Am tras cu ochiul pe sub mașină 
și am văzut roţile altui automobil care se oprise pe scurta alee 
de acces, așteptând ca ușa să se ridice complet. După ce 
aceasta s-a oprit, mașina a înaintat în garaj. M-am făcut și mai 
mic. Mașina s-a oprit, apoi s-a oprit și motorul, după care s-a 
deschis portiera din dreptul șoferului. Am văzut o pereche de 
pantofi cu tocuri înalte, în care erau înfipte două glezne groase. 
„Soţia? Probabil. S-o ucid ori s-o las să se ducă?” Ar fi fost mai 
sigur s-o ucid. Am șovăit totuși. Portiera s-a închis. Gleznele au 


VP - 141 


apărut în partea opusă a garajului, au trecut prin spatele 
Mercedesului și au înaintat spre ușa de acces în casă. „Acum ori 
niciodată!” Am șovăit însă din nou. Am auzit sunetul unei chei 
introduse în broască, cheia s-a întors, a urmat o pauză, un 
hmmm în barbă, cheia a fost răsucită din nou, ușa spre casă s-a 
deschis. Ușa garajului a început să se închidă - probabil că 
femeia apăsase un buton. Am auzit apoi închizându-se ușa de 
acces în casă. În secunda imediat următoare, am ţâșnit, m-am 
strecurat printre cele două mașini și m-am rostogolit în ultima 
clipă pe sub ușa garajului. M-am ridicat în picioare, mi-am scos 
mănușile și le-am băgat în buzunar și am pornit spre staţie, 
mergând cât de repede puteam fără să atrag atenţia. Dacă 
aveam noroc, femeia s-ar fi oprit în bucătărie, ar fi suit la etaj 
sau ar fi trebăluit ceva, înainte de a găsi ce lăsasem eu în urmă. 
Dacă aveam ghinion, ea avea să meargă direct în salon și să 
sune la poliție sau la yakuza, sau în amândouă locurile. Era 
posibil să nu dispun decât de câteva minute. 

Am ajuns la Thanatos, am recuperat plăcuţa de înmatriculare 
și am fixat-o la locul ei, apoi am ambalat motorul. Am traversat 
râul Tama și l-am urmat spre sud câţiva kilometri, aruncând în 
apă cuțitul și lăsând mănușile, hanoracul și celelalte articole de 
deghizare în diverse pubele. După aceea m-am întors la 
Daikanyama, sperând că aș mai fi putut găsi Porsche-ul fetei 
acolo, ca să pun la loc telecomanda garajului. Deloc 
surprinzător, ea plecase. Am străbătut aproape o jumătate de 
oră străzile din vecinătate, sperând că oprise la alt butic - era 
îndeajuns de cald ca să nu meargă pe jos -, dar n-am văzut-o. 
Păcat! Ar fi fost bine ca poliţia să nu aibă habar în ce fel putuse 
cineva să intre în locuinţă. Deoarece nu existau urme de 
pătrundere prin efracţie, se putea ajunge la ipoteza că fusese o 
persoană cunoscută de victime. Așa însă eram rezonabil de 
optimist că poliţia va clasifica totul în mod automat ca fiind un 
asasinat yakuza, iar yakuza înșiși aveau să creadă la fel. Dacă 
niște mafioți doreau să înceapă să se ucidă între ei ca să se 
răzbune, era perfect pentru mine. Preferam să încerce să se 
omoare între ei, în loc să pornească pe urmele mele. 

Apoi însă mi-am dat seama... oare fata avea să declare ceva 
polițiștilor când va descoperi absenţa telecomenzii? „Bună ziua, 
știți, eu am fost amanta lui și mi-am dat seama că telecomanda 
garajului pe care o primisem de la el a dispărut chiar în ziua 


VP - 142 


crimelor”. Mă îndoiam serios că ea va declara ceva. Și chiar 
dacă ar fi declarat, ce s-ar fi întâmplat? Poate că fusese filată de 
yakuza care comiseseră asasinatele. Poate că ei aveau 
informaţii despre relaţia femeii și plănuiseră de la bun început 
să-i fure telecomanda cu ajutorul căreia să intre în reședință. Nu 
conta ce avea să se întâmple, atâta timp cât nimic din toate 
astea nu putea să conducă la mine. Și nu vedeam cum ar fi 
putut conduce. 

M-am oprit într-un parc ca să mai reflectez. „Ești bine?”, m- 
am întrebat. 

„Poftim? N-am fost nicicând mai bine”. În filme, scenaristul și 
regizorul au grijă întotdeauna ca eroul să ucidă doar în 
autoapărare, de obicei în clipa imediat dinainte ca personajul 
rău să încerce să-i facă felul. Chiar și în filmul de care amintise 
Miyamoto, /nspectorul Harry, Clint Eastwood îl împușca pe 
răpitorul, torţionarul și ucigașul unei adolescente doar când 
individul acela ducea mâna la armă. 

Pentru mine astea sunt niște rahaturi. Mai mult ca orice 
altceva, a ucide înseamnă a supraviețui. Faci tot ce poţi pentru 
a înșela, a păcăli și a-ţi crește cât mai mult șansele. Nu aștepți 
ca insul celălalt să ducă mâna la pistol, ci-l împuști înainte să 
aibă ocazia respectivă. Dacă e cu spatele la tine, e încă și mai 
bine. Dacă poţi chema trupele aeropurtate, e încă și mai bine. 
Nu te mulțumești doar să faci tot ce poţi ca o luptă să nu fie 
cinstită, ci este chiar esenţial să împiedici ca lupta să fie cinstită. 
Vrei ca inamicul să aibă tot atâtea șanse de a te ucide pe câtai 
tu de a-l ucide pe el? Sau vrei să te asiguri că el nu are absolut 
nicio șansă? Din partea mea, cei care consideră că este de dorit 
o luptă cinstită n-au decât să moară într-o asemenea înfruntare. 
Eu doream să trăiesc, iar asta însemna să lovesc puternic în 
yakuza, și pe neașteptate, și să nu le acord niciodată, dar 
absolut niciodată, nici cel mai mic avantaj. 

„Cu toate astea, ai mai ucis încă patru oameni - adică cinci în 
trei zile”. 

„Și asta ar trebui să mă tulbure?” 

„Nu crezi că ar trebui?” 

Nu aveam un răspuns la așa ceva. Decât: 

„Nu mă tulbură”. 

Pentru că uneori există doar două opţiuni: ceea ce poţi să faci 
și ceea ce nu poţi. 


VP - 143 


Capitolul 20 


L-am sunat pe McGraw de la un telefon public. 

— S-a făcut, am spus. Care-i statutul ultimului dosar? 

— Făcut... adică vrei să zici... făcut-făcut? 

— Tu ce dracu' crezi c-am vrut să zic? 

— A fost rapid, asta am vrut să spun. Sunt surprins, asta-i tot. 
Impresionat. 

— Care-i statutul ultimului dosar? _ 

— Pe punctul de a fi completat. Imi pare rău că nu-i tocmai 
gata deocamdată. Trebuie să-ţi mărturisesc că n-am visat 
niciodată că vei fi în stare să acționezi pe baza dosarelor ăstora 
mai repede decât sunt eu în stare să le pregătesc. 

— Când îl pot căpăta? 

— Cred că mâine. Să ne-ntâlnim la amiază în fața templului 
zeiţei Benzaiten. ÎI știi? 

— Sunt mai multe. Shiba K6en, Ueno Kôen, Inokashira K6en. 
La care dintre ele vrei? 

A urmat o pauză. 

— N-am știut că sunt așa de multe. 

— Se pare că-i o zeiță populară. 

— Bine, mă refeream la cel din Inokashira. Ne vedem acolo. 

A închis. 

Am răsuflat prelung, am închis ochii și am schimbat vitezele 
mental. Mi-am dat seama că nu făcusem nimic pentru a găsi un 
local bun unde s-o duc pe Sayaka la cină. Cu excepţia 
districtului cu love hoteluri, nu cunoșteam deloc Uguisudani. De 
fapt, nu cunoșteam mare lucru despre mai nimic. Mâncarea, în 
general, era doar o necesitate pentru mine, iar altceva decât 
ramen sau un bol cu orez ar fi fost o raritate. Ce i-ar fi plăcut ei? 
Ce ar fi fost special pentru ea? 

„Păi, ascultă jazz întruna. Poate un local cu jazz?” 

M-am gândit la pliantele pe care le văzusem la Lion în 
Shibuya. La naiba, de ce nu mă gândisem la asta chiar atunci? 

Nu mai ţineam minte numele muzicantului... doar că era un 
tip care cânta la trompetă. Totuși clubul... clubul se numea Taro. 
Și se afla în Shinjuku. 


VP - 144 


Shinjuku. Tocmai în capătul opus al orașului faţă de 
Uguisudani. Sayaka spusese că nu putea să meargă departe. 
Varianta asta n-avea succes. 

Dar dacă ar fi existat totuși o cale? Un concert de jazz ar fi 
fost cu adevărat ceva special. Oare ea fusese vreodată la așa 
ceva? Eu unul nu fusesem. 

Am găsit clubul în Pagini Galbene Tokio. Se afla în Kabukich6, 
una din părţile cele mai depravate din Shinjuku. Nu atât în 
timpul zilei, însă putea deveni de-a dreptul vulgar când lumina 
soarelui lăsa locul neoanelor și începeau să sosească în forţă 
clienţii nocturni, eliberaţi din malaxoarele mașinilor corporatiste, 
animați de sake, încurajați de întunericul nopţii. Însă unul dintre 
farmecele aparte ale orașului este absenţa oricărei diferențieri 
pe zone, oficiale sau nu, astfel că poţi să găsești o topitorie 
lângă un izakayat, lângă o mini-crescătorie de găini, lângă o 
reședință, așa că vei întâlni cetățeni obișnuiți și păcătoşi 
mergând umăr la umăr chiar și prin cele mai întunecate 
ventricule ale inimii de neon din întunericul cartierului 
Kabukich5. 

Unica problemă era că yakuza se aflau la tot pasul în 
Kabukich6. Pe lângă locuri precum Kodokan, unde apariţia mea 
putea fi anticipată, acesta era probabil ultimul cartier în care ar 
fi trebuit să mă duc. Și totuși nu puteau exista mai mult de o 
mână de yakuza care să aibă habar măcar cum arătam și era 
foarte puţin probabil ca ei să se uite după mine prin Kabukich5. 
În plus, nu intenţionam să vizitez niciunul dintre cluburile lor. M- 
am gândit că eram paranoic. Mai târziu în cursul vieții, de câte 
ori mă trezeam gândind „ești paranoic”, aveam să mă bat 
încurajator pe spate. Dar pe atunci asta mi se părea mai 
degrabă un defect decât o laudă. 

Am plecat pe motocicletă spre club în recunoaștere. Se găsea 
în subsolul unei clădiri combinate - birouri-divertisment - la 
periferia cartierului. Am privit în jos: un palier îngust și abrupt de 
trepte. La dracu', avea să fie imposibil s-o aduc pe Sayaka! 

Dar dacă tot ajunsesem până aici, am coborât. La intrare erau 
câteva pliante. Terumasa Hino, exact!, așa se numea 
trompetistul. La ora 21 în seara aceea. Am împăturit un pliant și 
l-am băgat în buzunar. 


8 Mic local, unde se servesc diverse feluri de mâncare, bere și sake până noaptea 
târziu. (n. red.). 


VP - 145 


Ușa era deschisă și am intrat. Localul era micuț - puteau să 
încapă poate douăzeci de persoane și asta doar dacă se 
înghesuiau. Totul era negru: pereţii, plafonul, podeaua. Pe 
deasupra se întindea un labirint de ţevi și orificii de ventilaţie, 
iar toate mesele și scaunele erau desperecheate. Într-o parte se 
aflau barul cu oglinzi și cinci-șase taburete. O japoneză micuță 
aranja scena. Nu m-a observat când am intrat și am privit-o o 
clipă, impresionat de viteza și energia ei - conecta cabluri, 
ajusta proiectoare, deplasa echipamente. După alte câteva 
secunde, am rostit: 

— Scuză-mă că te-ntrerup... 

S-a oprit și a ridicat ochii. 

— Da? 

— Am 0... ăăă, prietenă care-i mare amatoare de jazz. Mai 
exact este fan Terumasa Hino. 

Ultima parte nu era neapărat adevărată, dar nu știam nici 
dacă era neadevărată. 

— Așa? 

— Și mi-ar plăcea să găsesc o modalitate prin care s-o aduc la 
spectacolul de diseară. Cred că ar însemna foarte mult pentru 
ea. 

— Da, ar trebui s-o faci. Atâta doar că trebuie să ajungeţi 
devreme. Hino-san este foarte popular. 

— Acum vine problema adevărată. Ea se deplasează doar cu 
scaunul cu rotile. 

Femeia n-a spus nimic. 

— Nu știu cum să procedez, dar dacă m-ai putea ajuta, ai face 
pe cineva realmente fericit. Te-aș putea plăti, asta n-ar fi o 
problemă. 

— Pentru ce să mă plătești? 

— Nu știu. Să găsim un loc pentru scaunul ei... sau ceva. 

— Nu trebuie să mă plătești pentru așa ceva, dar cum veți 
cobori scara? 

— Nu știu. Deocamdată încerc să abordez dificultăţile pe rând. 

— Ai putea s-o duci în braţe? 

— Cred că da, dacă mi-ar da voie. Sigur că da. 

— Atunci tu ai cobori cu ea în braţe, iar eu v-aș urma cu 
scaunul cu rotile. Mi se pare că scaunele astea se pliază. Al ei se 
pliază? 

— Să fiu sincer, nu știu. Pot să verific. 


VP - 146 


Femeia și-a privit ceasul. 

— O să am grijă să aveţi spaţiu. Cum te numești? 

— Jun. 

— Eu sunt Kyoko Seki. 

— Seki-san... nici nu știu ce să spun. Mulţumesc! 

A aprobat din cap. 

— Trebuie să mă-ntorc la treabă. Atâta doar să ajungeţi aici la 
opt și jumătate. 

— O s-ajungem. Eu... mulţumesc! 

Am Suit scara și am revenit pe stradă. Existau o mulţime de 
alte amănunte pe care tot nu le știam, amănunte care puteau 
nărui totul, însă... m-am gândit că poate reușeam să fac asta. 

Totuși cum aveam s-o aduc aici? Thanatos era exclusă de la 
bun început. lar eu nu aveam automobil. Aș fi putut închiria 
unul, dar mi-ar fi trebuit ceva specializat, de genul unui 
microbuz sau al unei dubiţe pentru pasageri. 

Am intrat în cabina unui telefon public și am găsit un loc care 
avea o dubiţă Honda. Trebuia să mă duc tocmai până la 
aeroportul Haneda ca s-o ridic, dar nu mi-a păsat. Era un vehicul 
mic și cu aspect bizar - da, o dubiţă cu geamuri, dar prea înaltă 
și prea îngustă, ca și cum cineva o apăsase din părţile laterale și 
masa i se redistribuise pe înălțime; în plus, avea roţi ridicol de 
mici ce o făceau să semene cu echivalentul motorizat al unui 
câine teckel. Totuși ușa din spate se deschidea sus și jos, creând 
un spaţiu îndeajuns de mare pentru încărcare, iar garda la sol 
era joasă, așa că podeaua se afla aproape de asfalt. Și avea aer 
condiționat... asta în sine putea să merite preţul. Dacă Sayaka 
nu se împotrivea, putea să meargă. Am suit-o pe Thanatos în 
spate, am mers la Ueno și am găsit un șantier de construcţii, de 
unde am împrumutat două scânduri. Poate că aș fi putut s-o 
ridic în dubiţă, dar ar fi fost mai ușor cu o rampă. Apoi am găsit 
alt hotel modest, unde am scos-o pe Thanatos din Honda și am 
parcat-o. M-am cazat, am făcut duș, mi-am schimbat hainele și 
am plecat cu dubiţa spre Uguisudani. Pe drum m-am simţit mai 
agitat decât fusesem în exteriorul reședinței Fukumoto chiar în 
după-amiaza aceea. Deja părea că trecuse foarte mult timp de 
atunci. 


VP - 147 


Capitolul 21 


Am parcat dubiţa ilegal lângă intrarea în staţia Uguisudani. 
Dacă apărea vreun poliţist, trebuia s-o mut, dar, pe cât posibil, 
doream ca Sayaka să nu fie nevoită să meargă prea mult pe 
stradă. Am rămas înăuntru fără să opresc motorul, astfel ca 
aerul condiţionat să funcţioneze, până am zărit-o apărând pe 
stradă, propulsându-se prin învârtiri eficiente și sigure ale 
roților. 

Am oprit motorul, am sărit afară și m-am dus spre ea. Sayaka 
arăta bine - părul îi era pieptănat spre spate ca de obicei, fără 
doar și poate o concesie făcută căldurii și umidității, și purta o 
bluză fără mâneci mulţumită căreia am putut pentru prima dată 
să-i văd mai mult din piele și corp. Arăta cu adevărat bine de 
tot. 

— Asta-i mașina ta? a întrebat, privind pe lângă mine. 

— Da. Arăţi grozav. Pot să te-ajut? 

— Mulţumesc. Să știi că n-ai voie să parchezi aici. 

— Știu, dar nu vreau s-o las aici, ci sper să putem merge 
undeva. 

Am fost conștient de faptul că vorbeam niţel prea repede. 
Trebuia să-mi încetinesc ritmul cuvintelor. 

— Să mergem undeva? Ce vrei să spui? 

Nu părea încântată. 

— Uite ce-i, știu ce mi-ai spus, dar... 

— Nu, Jun. Nu vreau să merg nicăieri cu mașina. 

— Nu pot măcar... 

— Nu. Ți-am spus - undeva prin preajmă. 

Am băgat mâna în buzunar și i-am întins pliantul. 

— Ăsta mi-a dat ideea, i-am zis. Îl cunoşti? Știu că-ţi place 
jazzul. 

Ea l-a desfăcut și a rămas cu gura ușor căscată. 

— Dacă-l cunosc pe Terumasa Hino? Glumești? 

— Nu știu. E... bun? 

— E extraordinar. Am toate discurile lui. 

Am fost bucuros că n-o minţisem pe Kyoko când îi spusesem 
că Sayaka era fan al trompetistului. 


VP - 148 


— Am vazut pliantul și de acolo mi-a venit ideea. Știu că 
probabil n-ar fi trebuit s-o fac, dar mi s-a părut pur și simplu 
ceva ce poate fi plăcut. Pentru că știu că-ți place jazzul. Așa că 
am fost la club și m-am interesat. Am discutat cu proprietara și 
mi-a spus că o să mă ajute... 

— Cum adică „să te ajute”? 

Mi-am dat seama că atingeam sensibilităţi la care abia dacă 
mă gândisem, cu atât mai puţin să le fi înţeles. 

— Păi, i-am spus că am o prietenă care este mare fan 
Terumasa Hino... 

— l-ai spus așa ceva? Nici măcar nu știai dacă auzisem de el. 

— Știu, cred că am riscat puţin, dar pe de altă parte mă 
gândisem că s-ar putea să-ţi placă. 

M-a privit cu un aer de exasperare. 

— Și? 

— Și i-am spus - apropo, o cheamă Kyoko - că ești în scaun cu 
rotile și mi-a zis că nu-i nicio problemă și că nu trebuie decât să 
venim acolo mai devreme, pe la opt și jumătate, iar dacă eu te 
pot cobori treptele în braţe, ea o să coboare cu scaunul. Dacă se 
pliază... Se pliază? M-a întrebat și n-am știut. 

Expresia ei a trecut de la exasperare la iritare. La naiba! Nu 
știam nici măcar ce anume făcusem, dar o dădusem în bară. 

— Crezi că vreau să mergem undeva și să fiu cărată de colo 
până colo? 

— Nu, nu m-am gândit că va fi așa... 

— Ca tu să fii nevoit să mă duci în braţe ca pe o amărâtă de 
păpușă, iar o femeie pe care nici măcar n-o cunosc să ne 
urmeze cu scaunul? Asta-i ideea ta? 

— Nu, n-a fost deloc... N 

— N-o să merg, da? A fost o idee proastă. Imi pare rău. 

— Nu, aşteaptă. Aşteaptă. Pot să spun ceva? 

Sayaka a ţuguiat buzele, apoi a încuviințat din cap. Am 
încercat să-mi adun gândurile. 

— Uite ce-i, eu nu știu care-i motivul pentru care ești într-un 
scaun cu rotile. Știu că nu-i vina ta. Vreau să spun... ceea ce 
vreau să spun este că dacă ai fi oarbă și aș vrea să ies cu tine, 
ţi-aș oferi brațul meu. Dacă ai fi surdă, aș aduce un blocnotes, 
ca să putem vorbi între noi prin scris. Tu ești într-un scaun cu 
rotile, așa că te pot împinge sau... sau te pot duce în braţe, dacă 
sunt trepte. Știu că nu-i doar atât și că nu m-am gândit de fapt 


VP - 149 


la toate detaliile, dar simt că... e doar o problemă practică și 
problemele practice pot fi rezolvate. Eu pot să merg, dar tu nu 
poţi. Bun, atunci lasă-mă să te ajut. Este ca și cum... tu cunoști 
jazzul, dar eu nu-l cunosc. Mă rog, știu prea puţin - Bill Evans, 
de pildă -, dar cam atât. Așadar, tu m-ai putea învăţa. Adică m- 
ai ajuta, așa cum te ajut și eu în alte privințe. 

Sayaka a plecat fruntea o clipă, apoi a ridicat-o. 

— Nu-i deloc la fel, nu-nţelegi? Eu te pot învăţa despre jazz și 
după aceea tu te-ai pricepe la jazz. Tu mă poţi duce în braţe, dar 
eu nu voi putea umbla niciodată. 

— Știu și-mi pare rău. Am impresia că spun întruna numai 
tâmpenii. Dar dacă n-o să mă lași să te ajut, sau dacă n-o să lași 
pe altcineva să te ajute, n-o să-l poţi vedea niciodată pe 
Terumasa Hino și am auzit că-i extraordinar. 

Ea a oftat. 

— Ești sigură că nu vrei măcar să-ncerci? am întrebat-o. Eu zic 
că-i loc destul în dubiţă. O să șofez foarte încet și grijuliu. 
Oricum vrei tu. 

A urmat o pauză lungă. Sayaka a dat de două ori să spună 
ceva, dar n-a făcut-o. Am așteptat, sperând și încercând să nu 
sper. Până la urmă, a zis: 

— Le-ai văzut baia? 

— Poftim? Ah! Nu, n-am fost acolo. 

— lată doar un exemplu mărunt al zecilor de lucruri la care nu 
te-ai gândit, dar care fac parte din viaţa mea, Jun. Nu te 
învinovățesc. De ce te-ai gândi la ele? Dar într-un astfel de 
club... scaunul meu nici măcar n-ar încăpea în baie. Înţelegi cum 
stau lucrurile astea pentru mine? Nu-mi place să merg în locuri 
noi. Cu oameni noi. Lucrurile nu se desfășoară așa cum ar 
trebui. 

— Vrei să zici c-ai încercat și n-a mers? 

— Da, n-a mers. 

— Dar... ai de gând să nu mai încerci niciodată? 

Sayaka a clătinat din cap. 

— Nu știu. 

— Nu, n-am văzut baia și da, probabil că-i destul de mică. 

— Sunt sigură-n privinţa asta. 

— Pot să spun ceva? 

A râs încet. 

— Te-aș putea opri? 


VP - 150 


— Eu am fost în unele situații... dificile. Nu vreau să vorbesc 
despre ele. Nu vreau nici măcar să mă gândesc la ele, cel puţin 
nu acum. Dar din situaţiile acelea am învățat că nu trebuie să fiu 
sentimental. Să fiu doar pragmatic. Oamenii trebuie să meargă 
la baie, tot așa cum trebuie să mănânce, să bea și să doarmă. 
De aceea, atunci când ai nevoie să mergi la baie, o să-mping 
scaunul pentru tine, sau poţi s-o faci chiar tu, după care o să mă 
iei cu mâinile după gât, și-o să te așez pe scaunul din baie, o să 
ies și o să închid ușa, iar tu o să mă strigi când ești gata. Știu că 
va trebui să mergi la baie uneori. Vreau să spun... ești 
frumoasă, dar ești totuși om. Oamenii trebuie să meargă la baie. 
Cel puţin așa am auzit. 

Ea a râs, dar n-a spus nimic. 

— O să ai încredere în mine? am întrebat-o. 

Și-a ferit privirea. După un timp, a încuviinţat, aproape 
imperceptibil. 

— Bine, a spus. Bine. 

Nu mă puteam opri să zâmbesc cu gura până la urechi. 

— Bun. Bun, grozav! Pe drum vreau să-mi spui totul despre 
individul ăsta, Terumasa Hino, da? Să mă-nveţi despre jazz. 

Sayaka a surâs, ușor nesigură. 

— Bine. 

Și-a împins scaunul spre dubiță. Eu am mers alături de ea. 

— Fii atentă, dacă fac ceva greșit sau orice care-ţi creează 
disconfort, să m-anunţi, da? 

— Da, asta-i clar. 

Am deschis ușile din spate și am scos cele două scânduri. 

— Pot să te-mping în sus până înăuntru, dacă vrei, i-am zis. 

— Pot și singură. 

A prins roţile și a suit pe rampa improvizată printr-o serie 
rapidă de mișcări prelungi și line. Era mai puternică decât arăta. 
Bineînţeles - își exersa întruna sistemul muscular superior. Din 
spate, am putut să-i văd mai bine picioarele. Purta blugi, dar 
membrele dinăuntru erau evident sfrijite. M-am întrebat din nou 
ce păţise. Desigur, dacă voia să-mi spună avea s-o facă. In caz 
contrar, eu nu aveam de gând s-o întreb. Am împins înăuntru 
cele două scânduri, am închis ușile, am suit la volan și am 
pornit. Am șofat lent și cu multă grijă, nedorind să risc ca 
Sayaka să fie zgâlţâită în spate. În prezent probabil că ai fi 
arestat dacă ai pune pe cineva într-un scaun cu rotile neasigurat 


VP - 151 


în partea din spate a unei dubiţe de marfă, dar pe atunci lumea 
era altfel. Nu existau scaune pentru copii, nici centuri de 
siguranţă, nici căști pentru cicliști, nici indicatoare de avertizare, 
nici ștecăre polarizate... e de mirare că cineva a mai reușit să 
supravieţuiască pentru a se reproduce. 

Pe drumul spre Shinjuku, Sayaka mi-a povestit despre Hino - 
era trompetist de jazz și avea propriul lui cvartet despre 
instrumentele, influenţa și importanţa lui. A mai spus că 
ajunsese la apogeul faimei și ea credea că într-o bună zi va fi o 
legendă. Mi-am dat seama că avusesem realmente noroc să văd 
pliantul acela. Nu credeam că Sayaka ar fi venit cu mine dacă ar 
fi fost alt concert. Am fi mâncat sushi sau ceva similar în 
Uguisudani. Sigur că da, n-ar fi fost rău nici așa, totuși asta era 
ceva complet diferit. Îmi plăcea cât de captivată era, cât de 
entuziastă. Îmi plăcea că asta reprezenta pentru ea ceva cu 
totul ieșit din comun. Ceva special. Imi plăcea că arăta că ea 
avea încredere în mine. 

— Deci care-i treaba cu jazzul? am întrebat-o. 

— Ai zis că-ţi place Bill Evans, da? 

— Da. 

— Spune-mi tu atunci care-i treaba cu Bill Evans? 

Am căzut pe gânduri. Nu încercasem niciodată să-mi exprim 
sentimentele acelea prin cuvinte. 

— Nu știu cum să zic. Când îl ascult... mă simt ca și cum aș fi 
într-un sanctuar. Are sens ce-ţi spun? 

Sayaka a râs. 

— Absolut. Ascultă-l pe Hino în seara asta și după aceea îmi 
spui mai multe, de acord? 

Am izbutit să găsesc un loc de parcare pe stradă, nu prea 
departe de Taro. Mă simţeam încrezător, optimist. O parte a 
minţii mele a zăbovit asupra neplăcerilor recente - băltoaca de 
sânge, mirosul de praf de pușcă, zbieretul animalic al unui 
bărbat înjunghiat în abdomen dar în cea mai mare parte se 
simţea compartimentată. Izolată. În siguranţă. Aceea era altă 
parte a vieţii mele, altă parte a celui care eram, dar care nu 
avea nicio legătură cu seara asta. Acum eu eram altcineva. 
Poate că noi doi aveam amintiri comune, însă cealaltă persoană 
nu se afla aici. 

Credeam realmente că puteam menține starea aceea. Eram 
prea tânăr ca să știu că unele amintiri nu se destramă, nu 


VP - 152 


îmbătrânesc, nu mor. Că povara unora dintre acţiunile noastre 
se acumulează, se extinde, se unifică, se solidifică. Nu știam că 
viața înseamnă să te împaci cu povara aceea mereu prezentă, 
să înveţi cum să o duci cu tine oriunde ai merge, să înţelegi și să 
accepţi că va fi cu tine și pe umerii tăi și în interiorul tău în toate 
zilele, până vei ajunge la un punct în care toată energia pe care 
ai avut-o vreodată va fi destinată exclusiv pentru susținerea 
greutății ei. lar când vei putea în cele din urmă să lași jos povara 
aceea, va fi doar pentru că a sosit momentul să lași jos totul, tot 
ce-ai avut, tot ce ai sau vei avea vreodată. Și ar fi bine să speri 
că acela va fi cu adevărat sfârșitul, fiindcă nimeni nu știe ce se 
întâmplă după aceea. 

Am împins scaunul cu rotile al Sayakei, privind atent în jurul 
nostru, pentru a observa orice individ cu tunsoare punch perm și 
costum ieftin care ar fi venit spre noi. N-am zărit însă niciun 
yakuza, ci doar străzi ticsite de căutătorii de plăceri: grupuri de 
studenţi ieșiţi la o cină ieftină sau la film, businessmeni care-și 
întreţineau clienţii, sarariimani aflaţi în căutarea unei relaxări 
sexuale înainte de a se îndrepta spre case și a-și minţi 
nevestele. Oamenii râdeau și vorbeau, claxoanele ţipau și 
vânzătorii  zbierau din fața magazinelor, motoarele 
motocicletelor vuiau și trenurile uruiau. Un gen straniu de 
armonie în mijlocul haosului, o cacofonie melodioasă. 

Când am ajuns la intrarea în Taro, am spus: 

— Acum vine partea mai dificilă. Ce vrei să fac? Pot să te ajut 
până jos, să te așez, iar apoi să trimit pe cineva sus să ia 
scaunul. Ești de acord? 

Sayaka a încuviinţat din cap. Părea ușor speriată. 

Mă gândisem că cel mai simplu ar fi fost s-o iau pur și simplu 
în braţe, dar bănuiam că asta nu i-ar fi plăcut. Știam că mie nu 
mi-ar fi plăcut - m-ar fi făcut să mă simt ca un prunc, ca un 
invalid. 

— Cum e mai confortabil pentru tine? am întrebat-o. Mă 
gândeam că dacă m-aș lăsa pe vine lângă tine, poţi să-ți treci 
braţul pe după gâtul meu, eu pot să-mi trec braţul pe după 
mijlocul tău și apoi să pornim. Ți se pare OK? 

Ea a încuviințat din nou. 

— Mda. 

M-am ghemuit lângă ea și am făcut așa cum sugerasem. Era 
mai anevoios decât anticipasem și mi-am dat seama că fusesem 


VP - 153 


un prost - ajutasem bețivi şi răniți să meargă, și mă așteptasem 
la ceva similar și acum. Insă Sayaka nu-și putea lăsa deloc 
greutatea pe vreun picior. Ele erau inutile, îi atârnau pur și 
simplu inerte. Dumnezeule, nu era de mirare că detesta să nu 
fie în scaun și să fie nevoită să se bazeze pe alții! 

— Stai o clipă, am zis, nu cred că va merge așa, dar am o idee 
mai bună. 

M-am întors cu faţa la ea și cu spatele la scară. 

— Pune-ţi ambele brațe pe după gâtul meu. Mai strâns. Așa! 
lar acum... lasă-te pur și simplu pe mine. Să nu-ţi fie frică, n-o 
să-ţi dau drumul, fiindcă mă reazem de balustradă. 

Mi-am trecut braţul liber în jurul taliei fetei și m-am arcuit 
puţin înapoi, ca să pot prelua o parte din greutatea ei pe 
trunchiul meu, după care am început să cobor treptele cu 
spatele. Era surprinzător de ușoară. Dar, desigur... picioarele ei 
aproape că nu aveau greutate. M-am mișcat încet și atent. Am 
încercat să nu bag în seamă apăsarea sânilor ei pe pieptul meu, 
strânsoarea brațelor ei în jurul gâtului meu sau atingerea 
spatelui ei prin materialul bluzei. Sau parfumul ei minunat. N-am 
reușit să ignor în mod satisfăcător niciuna dintre ele. 

Am ajuns jos fără incidente, dacă se poate spune că „fără 
incidente” includea acordul nostru tacit de a nu menţiona 
erecţia care ne-a însoțit coborârea. Ce pot spune... aveam doar 
douăzeci de ani. Am fost îngrozit când am simţit că începea să 
se întâmple, dar nu puteam face absolut nimic. lar stânjeneala 
mi-a fost accentuată de zâmbetul pe care Sayaka părea că 
încerca să-l ascundă. Nu știam ce simţea ea la nivelul acela, 
însă cumva părea să fie conștientă de starea mea. 

Am intrat în club. Kyoko dădea instrucţiuni unui bărbat de 
treizeci de ani care stătea înapoia barului și la două fete de 
vârsta colegiului despre care am bănuit că erau chelneriţe. Când 
ne-a zărit, a trimis imediat un barman să aducă scaunul și s-a 
îngrijit ca el să-l așeze în centru, în față. De fapt nu se putea 
spune că în club ar fi existat un loc mai puţin bun - încăperea 
era atât de mică, încât toţi se aflau la numai câţiva pași de 
scenă. Kyoko a stat de vorbă câteva minute cu Sayaka - despre 
cum deschisese ea clubul acesta, pe cine invitase să cânte, ce 
muzicieni le plăceau ambelor. După câte se părea, Kyoko era 
prietenă cu Hino și i-a promis Sayakei că-i va oferi ocazia să 
vorbească cu el. Fata era în extaz. Au început să apară și alți 


VP - 154 


clienţi și într-o jumătate de oră locul se umpluse. 

— Totul e bine? am întrebat-o, pe când așteptam să apară 
Hino și cvartetul său. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Da. Kyoko e realmente drăguță. Naturală. Mulţi cred că, 
dacă ești în scaun cu rotile, trebuie să fii un idiot și-ţi vorbesc ca 
și cum o leziune spinală ar fi totuna cu o leziune cerebrală. Ea 
nu-i deloc așa. A făcut o pauză, după care a adăugat: Și nici tu. 

După un minut, luminile s-au redus, iar Hino și alţi trei bărbați 
au apărut cu pas vioi pe lângă unul dintre pereţii clubului, 
singurul loc pe unde se mai putea trece. Incăperea a răsunat de 
aplauze puternice. Hino și-a ridicat trompeta deasupra capului și 
a scuturat-o în semn de salut, iar aplauzele și ovaţiile s-au 
întețit. 

După aceea, Hino, pianistul, basistul și bateristul și-au ocupat 
poziţiile pe scenă și au început să cânte fără niciun preambul. 
Nu cunoșteam piesa - pe atunci mă pricepeam foarte puțin la 
jazz dar era minunată. incepea lin și creștea treptat, era 
elegiacă și plină de dor, și mă făcea să mă simt fericit și trist, 
uneori alternativ, alteori simultan. Aveam senzaţia că-mi lipsea 
ceva și nu știam nici măcar despre ce era vorba. Era 
ademenitor, însă și frustrant, să fii capabil să percepi ceva atât 
de profund, dar să nu-l poţi defini. 

Clătinam din cap în ritmul muzicii, iar când mi-am dat seama, 
m-am oprit, stânjenit. Am văzut-o pe Sayaka privindu-mă și 
zâmbind. M-am uitat în jur. Toţi spectatorii dădeau din capete 
sau băteau din vârful piciorului sau se legănau ușor. Era 
aproape imposibil să te abţii. Oamenii aceștia nu se cunoșteau 
între ei și totuși răspundeau în mod similar. Era ca o comunitate 
de străini, uniţi prin... prin ce anume? Nu știam. Prin ceea ce 
simțeam graţie muzicii. 

După ce cântecul s-a terminat, clubul a izbucnit în strigăte și 
aplauze. Hino și-a prezentat cvartetul și a explicat că bucata se 
numea „Alone, Alone and Alone”. Probabil că eu eram singurul 
din sală care nu știa deja asta. 

In timp ce au cântat, eu și Sayaka am ciugulit dintr-o mulţime 
de farfurioare. Sayaka nu bea alcool - m-am gândit că poate nu 
dorea să fie dusă la baie mai mult decât era absolut necesar, 
totuși nu eram sigur -, însă eu am comandat un whisky. Nu 
știam de ce, dar mi-am spus că whisky-ul era o băutură 


VP - 155 


sofisticată și părea că merge cu jazzul. Desigur, când chelnerița 
m-a întrebat ce brand voiam, am fost stupefiat și mi-am acoperit 
lipsa de cunoaștere, întrebând-o ce aveau. Hibiki și Yamazaki, 
mi-a răspuns. Dând cu banul mental, i-am spus că doream un 
Yamazaki. De doisprezece ani sau de optsprezece ani vechime? 
Simţind cum masca sofisticării pe care încercasem s-o afișez îmi 
era smulsă de pe faţă, l-am cerut pe cel vechi de optsprezece 
ani. Sec sau cu gheaţă? Oare își bătea joc de mine? Sec, te rog. 
Moment în care, din fericire, jocul acela de întrebări și 
răspunsuri a luat sfârșit. Din fericire, Yamazaki era atât de bun, 
încât am mai comandat unul și aș fi luat și un al treilea dacă 
Sayaka ar fi băut alături de mine și dacă n-ar fi trebuit să șofez 
după aceea. 

Am fost surprins de cât de mult îmi plăcea spectacolul - nu 
doar muzica în sine, ci experienţa de a o împărtăși cu atâţia 
străini. Mă așteptasem ca plăcerea pe care aș fi putut s-o simt 
să fie în mare parte indirectă, dar s-a dovedit mai mult de atât. 
Din când în când, îmi trecea prin minte ceva discordant - o 
imagine sau o senzaţie legată de cele făcute în ultimele zile. Am 
fost totuși în stare să alung intruziunile acelea. Mi-am spus că 
dacă aș fi putut continua să conștientizez momentul prezent și 
nu amintirile, atunci m-aș fi. simţit realmente bine. Aceea era o 
viaţă, iar aceasta era o alta. Erau separate și aveam să le 
păstrez așa. 

După ce concertul s-a terminat și aplauzele au încetat în cele 
din urmă, iar spectatorii au început să părăsească clubul, Kyoko 
ne-a prezentat cvartetului, așa cum ne promisese. Hino a prins o 
mână a Sayakei între palmele sale și a făcut o plecăciune. A fost 
un gest frumos, o combinaţie plină de căldură între salutul 
occidental și cel oriental. Kyoko a adus unul dintre albumele lui 
Hino și el i-a dat un autograf Sayakei. Fata nu se mai putea opri 
din zâmbit și am fost bucuros s-o văd abandonând o parte din 
răceala detașată ce o caracterizase în asemenea măsură când 
ne întâlniserăm prima dată. 

Sayaka a avut nevoie să meargă la baie înainte de a pleca și 
totul s-a desfășurat perfect. Dacă s-a simţit stânjenită fiindcă a 
trebuit să fie ajutată la intrare și la ieșire, nu s-a trădat în niciun 
fel. După aceea am folosit și eu baia și am achitat nota la ieșire. 

— Ei bine? am întrebat apoi. Ești gata? 

Ea a aprobat din cap și am suit împreună scara aproape în 


VP - 156 


același fel în care o coborâsem. Și în principiu cu același 
impediment stingheritor din partea mea. Barmanul ne-a urmat 
cu scaunul. Am ajutat-o pe Sayaka să se așeze, ne-am luat 
rămas-bun și am revenit la dubiță. 

— A fost bine? am întrebat-o, împingând scaunul prin aleile 
iluminate de neoane din Kabukich6, manevrând în jurul 
petrecăreţilor. 

Sayaka rotea capul de jur-împrejur, ca să absoarbă totul: 
imaginile, zgomotele și mulțimile. Ştiam că eram paranoic, 
totuși am fost atent să ţin fruntea plecată, pentru a evita orice 
eventualitate de a fi recunoscut. 

Ea a întors capul spre mine. 

— A fost extraordinar. Mulţumesc. 

Asta m-a făcut cu adevărat fericit. Fără să gândesc, am rostit: 

— Auzi, n-ai avea chef să facem o plimbare? Vreau să zic... 

Fata a râs. 

— Știu ce vrei să zici. Unde? 

— Nu știu, poate în parcul Ueno? Este chiar lângă Uguisudani, 
așa că... 

A urmat o pauză, după care ea a zis: 

— Nu, haide să facem altceva. Vreau să văd ceva nou. 

Asta era încurajator. M-am gândit doar o clipă. 

— Ştii Kitazawa-gawa? 

— Locul hanam’? 

— Da, în Setagaya. E aglomeraţie în anotimpul înfloririi, dar 
altfel este pur și simplu un loc plăcut pentru o plimbare. 

Chiar când am rostit „plimbare”, mi-am dat seama că nu era 
cuvântul potrivit. Totuși Sayaka îmi spusese deja că înțelesese 
ce însemna. 

A zâmbit. 

— Păi? Ce mai așteptăm atunci? 


VP - 157 


Capitolul 22 


Am parcurs cu dubiţa distanţa scurtă spre sud-vest, am 
parcat și am coborât. Setagaya era o parte suburbană elegantă 
din Tokio, în afara liniei Yamanote, unde bogătașii se puteau 
muta dacă voiau să scape de aglomeraţia urbană și să se 
bucure de mai multă verdeață. Era un loc liniștit în cea mai 
mare parte a timpului, iar cerul nopţii putea fi remarcabil de 
senin. lar Kitazawa-gawa, un soi de promenadă prin natură în 
măsura în care se putea spune că așa ceva exista în Tokio, era 
mai cu seamă fermecătoare seara, cu un pârâiaș care clipocea, 
cu multă iarbă și arbori, precum și umbre pitorești proiectate de 
felinarele înalte din fier. Am împins scaunul Sayakei, bucurându- 
mă de compania ei, încântat că fata avea destulă încredere în 
mine ca să-mi îngăduie s-o duc într-un loc nou. Începeam să 
înțeleg cât de dificil trebuia să-i fi fost să se deplaseze. Pe atunci 
lumea nu era nici pe departe atât de accesibilă pentru 
persoanele cu handicap cum a devenit între timp și toate 
suprafeţele ierboase sau cu textură moale, toate spaţiile 
înguste, toate bordurile reprezentau tot atâtea obstacole. lar 
asta, când o ajuta cineva. Dacă era singură, până și câteva 
trepte scunde ar fi însemnat pentru ea echivalentul unui zid 
înalt de șase metri pentru mine. 

— Aici este cu totul alt univers, a rostit Sayaka privind în jurul 
nostru și în sus, la copaci. 

— Știu. Tokio este ca în povestea cu orbii și elefantul. Fiecare 
parte pe care o atingi te păcălește să crezi că știi cum arată 
ansamblul general. Totuși eu nu cred că cineva poate să 
cunoască Tokio cu adevărat. Este prea mare și prea... Nu știu. 
Misterios. 

Ea m-a privit. 

— Îţi place realmente, așa-i? 

Nu i-am răspuns imediat. Roţile scaunului au scrâșnit încetișor 
pe pavaj. Undeva a lătrat un câine. In rest, orașul era tăcut și 
nemișcat. 

— Cred că-i un fel de relaţie dragoste-ură. 

— De ce? Pentru că ești jumătate-jumătate? 


VP - 158 


Haafu este un cuvânt japonez neutru pentru cei cu părinţi din 
rase diferite, cuvintele împrumutate din străinătate având un 
conţinut emoţional mai redus. 

— Mda, nu m-am simţit niciodată acceptat cu adevărat aici. 
Eu am iubit orașul, dar orașul nu m-a iubit pe mine. Cred că 
revenirea mea este cumva tulburătoare. Ca și cum m-aș 
întoarce la ușa unei fete care m-a dat afară. Dar, la naiba... eo 
poveste lungă. 

— N-ai casa ta? 

Se părea că nu aveam. l-am spus câte ceva despre copilăria 
mea din Tokio. Provocările, bătăușii, rușinea conflictuală a tatii. 

— Nu-i un loc grozav în care să crești dacă nu ești sută la sută 
japonez, am spus. Vreau să spun că, dacă ești sută la sută 
altceva, nu le pasă. Este chiar posibil să te admire. Dar dacă ești 
pe jumătate... dacă arăţi a japonez, dar de fapt nu ești... ei 
urăsc asta. 

Fata a râs. 

— Crezi că nu știu? 

— Te referi la scaunul cu rotile? Eşti discriminată din cauza 
lui? Îmi pare rău, recunosc că nu m-am gândit la asta. 

— Nu la scaunul cu rotile, ci la faptul că sunt coreeancă. 

M-am oprit din împingerea scaunului și am privit-o dintr-o 
parte. 

— Eşti coreeancă? 

— Zainichi de a doua generație. Și este exact cum ai spus. 
Japonezii ne urăsc pentru că nu ne pot deosebi. Vreau să spun, 
toate prejudecățile sunt demente, dar este încă și mai dement 
când trebuie să angajezi un detectiv particular ca să urmărească 
descendența unei persoane, astfel încât să știi dacă s-o 
discriminezi! 

Am izbucnit amândoi în râs. 

— Așadar, ești coreeancă. Nu mi-am dat seama. 

— Da. Sayaka Kimura. Părinţii mei au ales prenumele Sayaka, 
pentru că nu voiau ca lumea să-și dea seama, însă Kimura îmi 
trădează imediat originea. 

Kimura era un prenume zainichi tipic, deși nu în mod exclusiv, 
o variantă banală a nativului Kim. 

— Ei bine, eu nu mi-am dat seama. 

— Te deranjează? : 

— Nu. Îmi place. Mă bucur să cunosc alt outsider. Asta-i 


VP - 159 


motivul pentru care vrei să pleci în America? 

— Nu, ci vreau pur și simplu să plec de-aici. Ti-am spus, 
pentru mine nu-i o relaţie de tip dragoste-ură, ca la tine. Vreau 
să mă duc într-un loc care să nu fie așa de mare, care să nu 
crească așa de rapid, care să nu fie atât de copleșitor și de 
impersonal. Un loc în care să nu le pese de unde vii sau de unde 
sunt părinţii tăi. 

Nu știam că Statele Unite erau așa. Pentru mine, în niciun caz 
nu fuseseră. Dar poate că aveau să fie pentru Sayaka. Am 
început să iscodesc mai departe. 

— Și ce-o să faci acolo? 

— Deocamdată nu m-am gândit la asta. Pentru început, 
colegiul, dacă voi putea economisi destui bani. 

Prin urmare, nu fusese la colegiu. M-am întrebat dacă asta o 
stânjenise și dacă de aceea nu-mi răspunsese când o 
întrebasem prima dată la hotel. 

— Și apoi? 

A ridicat din umeri. 

— Orice aș dori. Vreau să obţin un job bun. Și să fiu liberă, 
liberă cu adevărat. Simt că aici trăiesc o viaţă ciuntită. Trebuie 
să-mi asum mai multe riscuri. Și nu știu de ce, dar mă tem să mi 
le asum aici. 

— Crezi că America te va face mai curajoasă? 

A întors ochii spre mine și m-a privit, poate încercând să vadă 
dacă o tachinam. Nu era așa. 

— Crezi că-i o prostie? 

M-am gândit la Cambodgia. 

— Nu. Majoritatea oamenilor cred că bravura provine din 
interior, dar nu-i așa. Depinde de multe lucruri. Poate că unul 
dintre ele este pur și simplu... locul unde trăieşti. Cultura ta, 
mediul înconjurător. 

Sayaka a aprobat din cap. 

— Îți jur că orașul ăsta mă ucide. Aici mă simt pur și simplu 
inhibată. Îmi imaginez America și mă văd acolo făcând orice și 
de toate. Poate că acolo aș putea șofa, dacă cineva o să 
inventeze un automobil care să fie condus numai cu mâinile. Și 
aș vrea să fac scufundări subacvatice. De ce nu? N-ai nevoie de 
picioare pentru așa ceva. Și să sar cu parașuta... de ce n-ai 
putea s-o faci cu un scaun cu rotile? Crezi că pentru mine e mai 
greu să cad? Să știi că-i mai ușor. A făcut o pauză și a privit în 


VP - 160 


jur. Atâta doar că mai întâi trebuie să plec de aici. 

Nu știam despre scufundările subacvatice și salturile cu 
parașuta, nici despre toate celelalte. Dar de ce să trezesc pe 
cineva din visurile sale? 

Am zărit o bancă lângă un arbore bătrân și noduros, acoperită 
de umbrele proiectate de unul dintre felinarele înșiruite în lungul 
aleii. 

— Vrei să ne așezăm? Adică... la naiba, scuza-mă, greşesc 
întruna. 

Ea a clătinat din cap. 

— Nu te scuza. Îmi place. Îmi place că înţelegi că pot merge la 
o plimbare în scaun. Și că a sta lângă o bancă din parc nu-i 
același lucru cu a fi în scaun. 

— Mulţumesc. Uneori mă simt chiar ca un idiot. 

M-a privit într-un fel pe care nu l-am putut interpreta. 

— Nu ești idiot. 

I-am aranjat scaunul lângă bancă și m-am așezat aproape de 
ea. 

— Bun, a urmat Sayaka. Acum va trebui să răspunzi la propria 
ta întrebare. Care-i treaba cu jazzul? Te-am văzut bătând tactul 
cu piciorul și legănând din cap. Ti-a plăcut? 

— Da, chiar mult. 

— De ce? 

l-am spus despre felul cum mă făcuse să mă simt... senzaţia 
că tânjeam după ceva despre care nici nu știam că-mi lipsea. Și 
cum mă izbise faptul că muzica determinase genul acela de 
apropiere și comunitate într-o încăpere plină de străini, astfel 
încât toți simţiserăm la fel. 

— Da, a zis Sayaka când am terminat. Asta e, exact! 

— Ăsta a fost primul tău concert? 

— Da. Și a fost așa cum mi-am imaginat că va fi. Ba nu, a fost 
și mai frumos. A fost cu adevărat special. Mulţumesc pentru că 
m-ai invitat. Mulţumesc pentru că m-ai... încurajat. 

Am simţit că mă înroșesc și pentru o clipă am plecat ochii în 
pământ. Nu voiam să par ca un puști stângaci. 

Fata m-a observat însă imediat și a râs. 

— Te-ai înroșit? 

„La naiba!” 

— N-am crezut c-o să poţi vedea pe întuneric. 

— Nu, n-am putut, dar apoi ţi-ai ferit ochii. 


VP - 161 


— Ah, grozav, am zis. 

Am râs amândoi și după ceea am rămas tăcuţi o vreme. M-am 
uitat la Sayaka. 

— Pot să te-ntreb ceva personal? 

Și-a îndepărtat o șuviţă de păr de pe faţă. 

— Bineînţeles. Dacă n-o să vreau să răspund, n-o să răspund 
și gata. 

— Cum... te-ai născut în felul ăsta? Ori s-a-ntâmplat ceva? Mai 
devreme ai spus „leziune”, așa că... 

A urmat o pauză lungă. După aceea ea a zis: 

— Aveam șaisprezece ani. Mă întorceam acasă de la școală. O 
mașină m-a lovit din spate. 

O empatie ciudată, însă clară, s-a deschis înăuntrul meu. Dar 
nu știam cum s-o exprim. Am spus doar: 

— Îmi pare rău. 

Sayaka a ridicat din umeri. 

— Nici măcar nu-mi amintesc accidentul. M-am trezit în spital. 

— L-au prins pe cel care te-a lovit? 

— Ah, da. Și-a distrus mașina, încercând să fugă după aceea: 
a intrat într-un zid. Eu m-am ales cu asta, iar el n-a avut nici 
măcar o zgârietură. 

N-am zis nimic. 

— Era beat. S-a dovedit de asemenea că era un politician 
important. Avea multe legături. Ai lui le-au oferit părinţilor mei 
bani, ca despăgubire. De fapt, ca să-și țină gura și să nu facă 
gălăgie. 

— La naiba! 

— Ei n-au vrut să ia banii. Voiau să-l vadă după gratii. Apoi 
însă ne-au vizitat acasă alţi tipi, care le-au recomandat alor mei 
să ia banii. 

— Yakuza? 

Sayaka a încuviințat din cap. 

— Ai mei n-au mai putut face nimic. Au luat banii și au semnat 
nişte acte. Banii n-au ajuns nici măcar pentru operațiile de care 
aveam nevoie. 

M-am gândit la cei patru yakuza pe care-i omorâsem mai 
devreme în cursul zilei. Brusc mi-am dorit s-o pot face din nou. 
Ei bine, în curând aveam să pornesc după Câinele Turbat. Și 
după Mori, alt politician important. Gândul acela a fost pe cât de 
înverșunat, pe atât de mulțţumitor. 


VP - 162 


— Unde sunt ai tăi? am întrebat-o pe fată. 

— Au murit. Erau bătrâni. M-au avut târziu pe mine - 
crezuseră că nu mai puteau avea copii, pentru ca apoi, după 
atâţia ani, să se pomenească cu mine. 

— Îmi pare rău. 

— Dacă o să mai repeţi cuvintele astea, n-o să-ţi mai spun 
nicio poveste tristă. 

Am zâmbit ușor, ca dovadă că-i apreciam umorul. 

— Mai știi cum se numea cel care te-a lovit cu mașina? 

A încuviinţat din cap. 

— Nobuo Kamioka. N-o să-l uit niciodată. 

— Tu ai... simt c-aș fi în stare să-l omor. 

N-am vrut să spun cuvintele acelea, dar nu știu cum mi-au 
ieșit printre buze. 

Sayaka a rămas tăcută niște secunde. 

— Știu că și tata simtea la fel. Și cred că și eu am simţit-o, 
pentru o vreme. 

— Acum n-o mai simţi? 

— Nu știu. La un moment dat, am învăţat să nu mă mai 
gândesc așa la cele întâmplate. Eu cred în karma. 

— Serios? 

— Da. Cred că, în cele din urmă, toţi vom plăti pentru ceea ce 
am făcut. 

Speram să nu fie adevărat. 

— Kamioka a plătit? 

— Nu știu. Să fiu sinceră, nu mă gândesc la asta. Nu sunt 
responsabilă pentru karma altuia. Vreau pur și simplu să-mi 
trăiesc viața, să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am și să nu 
fiu înverșunată din cauza celor pe care nu le am, înţelegi? Să mă 
concentrez pe viitor, nu pe trecut. 

Am încuviinţat din cap. 

— Cred că-i o atitudine bună. 

— Dar n-o împărtășești? 

— Mi-ar plăcea. 

A urmat o pauză, după care ea a spus: 

— Ştii, ai fost destul de intimidant cu beţivul acela, atunci 
când te-am văzut prima dată. Ai fost foarte calm. Ca și cum a-i 
face rău cuiva sau a nu-i face era pur și simplu un soi de... 
ecuaţie. Pe de altă parte, când ești cu mine, ești stângaci și 
dulce. Nu te pot descifra cu adevărat. 


VP - 163 


M-am foit pe bancă. 

— N-ai ce să descifrezi. 

— Ba da, am. Îmi dau seama că ascunzi ceva. 

— Nu cred. 

— Și, oricum, în ce fel îţi câștigi existenţa? N-ai menţionat-o 
niciodată. 

— Păi, asta face parte din necazul în care sunt băgat. 

— Cel pe care aproape că l-ai lămurit. 

— Mai există și altul pe care eu nu-l cunosc? 

— Eu nu știu - există? 

— Sunt destul de sigur că nu. 

— N-o să-mi spui? 

Mi-am dat seama că aceasta avea să fie permanent o 
problemă, dacă încercam să rămân cu un picior la lumină și cu 
celălalt la întuneric. Fusesem naiv că n-o recunoscusem mai 
devreme și ar fi trebuit să fi fost pregătit pentru ea, deoarece 
Sayaka îmi punea acum întrebări banale, iar eu nu aveam 
răspunsuri. 

— Am fost... în armată pentru trei ani. 

— Care armată? 

Șovăiam să spun mai multe. Războiul american din Vietnam 
era extrem de nepopular printre tinerii japonezi. N-aș fi vrut ca 
fata să nu mă placă din cauza asta. Și nu mi-ar fi dorit nici să fiu 
nevoit să mă explic. Pe de altă parte, nu vedeam cum puteam 
evita subiectul. 

— În armata americană. 

— Adică în Vietnam? 

Asta era. Am aprobat din cap în tăcere. 

— Ai fost în Vietnam? 

Am aprobat din nou. 

— Ce-ai făcut acolo? 

Cum să răspunzi la așa ceva? Am zis: 

— Am făcut toate chestiile oribile pe care oamenii le fac în 
războaie și despre care după aceea n-au chef să vorbească. 

— Ai omorât pe cineva? 

Încercam un simţământ straniu. Eram obișnuit să mă simt mai 
tânăr decât Sayaka, dar acum m-am simţit mai bătrân. 

— Era război. În război, omori oameni. Mai puţin dacă te afii 
înapoia frontului, ceea ce n-a fost cazul cu mine. 

— Îmi pare rău. Ai spus că nu vrei să vorbeşti despre asta. 


VP - 164 


— E-n regulă. 

— Totuşi, tu ai adus subiectul în discuție. 

Și brusc m-am simțit din nou mai tânăr. 

— Doar pentru a sublinia că ceea ce fac aici este un fel de... 
continuare de la unele contacte pe care le-am stabilit acolo. 

— Adică... spionaj? 

M-am uitat la ea. Era pur și simplu curioasă, nu mă judeca. 

— Nu vreau să te mint, am rostit, și nici nu vreau să te bag în 
vreun bucluc spunându-ţi lucruri pe care n-ar trebui să le știi. 
Habar n-am cum am devenit amestecat în toată chestia asta, 
fiindcă în afară de cele învăţate în armată, nu am prea multe 
abilităţi. N-am la ce să recurg în caz de dificultăţi. lar 
oportunitatea asta a apărut și am profitat pur și simplu de ea. 
lar una dintre chestiile care-mi plac la tine este că nu ai absolut 
nicio legătură cu ceea ce fac eu. lar eu... și nu știu ce-ncerc să 
spun, așa c-o să mă opresc. 

— Eşti sigur? Eşti foarte drăguţ când te bâlbăi. 

Am râs. 

— lar acum te-ai înroșit, a continuat Sayaka. 

— Bine, n-o să mai scot un cuvânt. 

— Pun prinsoare c-o s-o faci. 

— Pun prinsoare că te-nșeli. 

— Vezi? Am câștigat! 

Am râs din nou. 

— Bine. Deci... tu locuiești în Uguisudani? 

— Cam la jumătate de kilometru de hotel. De ce întrebi? 

— Mă-ntrebam... Vreau să zic, nu te îndepărtezi niciodată de 
zona aia? 

A oftat. 

— Nu, nu prea. Uneori îmi spun că ar trebui s-o fac, totuși mi- 
e teamă că nu știu ce voi găsi. Am avut necazuri de câteva ori și 
este... cu adevărat neplăcut. Să fii neajutorată și să fii nevoită 
să te bazezi pe amabilitatea străinilor. Poate fi... umilitor. Ca 
atare, de-a lungul timpului m-am deprins să rămân într-o zonă 
pe care o cunosc. În care mă simt confortabil. 

— Asta înseamnă că ai avut realmente încredere în mine ca 
să mă-nsoţești în seara asta. 

A fost o declaraţie neutră, dar cred că în tonul meu a existat o 
undă de uimire. Sayaka m-a privit. 

— Vrei să știi ce m-a convins? 


VP - 165 


Am aprobat din cap. 

— Bineînţeles. 

— Momentul când mi-ai spus că te gândeai la mine ca la „fata 
de la hotel”. 

Am încercat să-i înțeleg cuvintele acelea, dar n-am izbutit. 

— Nu m-am prins. 

Ea a chicotit. 

— Vezi? O faci chiar acum, prostule. „Fata de la hotel”. Nu 
„fata din scaunul cu rotile”. Ca și cum nici măcar n-ai observa 
scaunul. 

M-am aplecat spre ea, de parcă aș fi dorit s-o examinez mai 
atent. 

— Ești într-un scaun cu rotile? 

Sayaka a râs și m-a lovit în joacă cu pumnul în umăr. l-am 
prins degetele. Fără să gândesc, i-am dus mâna la gură și am 
sărutat-o. 

A coborât ochii. 

— Nu știu, Jun... 

— Nu vrei să te sărut? 

— Nu știu. 

— Ei bine, am putea să-ncercăm, pur și simplu, iar dacă nu-i 
bine, ne putem opri. 

Ea a râs iarăși, încetișor. 

I-am sărutat din nou mâna și m-am aplecat mai mult. Sayaka 
stătea în continuare cu fruntea plecată. l-am eliberat mâna și i- 
am atins bărbia. Cu foarte multă blândețe, i-am ridicat chipul 
spre mine. M-a privit în ochi. 

— Ești cu adevărat frumoasă, am zis. 

A clătinat din cap și n-a spus nimic. Îmi plăcea să fiu atât de 
aproape de ea. M-am aplecat și mai mult și am sărutat-o cât mai 
gingaș. Nu mi-a răspuns la sărutare, dar nici nu s-a tras înapoi. 

M-am tras însă cu înapoi, simţindu-mă fericit și ameţit. 

— A fost oribil? 

A mai clătinat o dată din cap. 

— Nu, n-a fost prea oribil. 

— Bine, atunci o s-o fac din nou. 

Gura îi era ușor întredeschisă și de data asta nu i-am sărutat 
decât buza inferioară, zăbovind acolo o clipă înainte de a mă 
îndepărta. 

— E tot bine? am întrebat-o. 


VP - 166 


— Atâta doar că... nu știu ce vrei de la mine. 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, uită-te cum arăt. Ce vrei de la mine? 

Poate că nu vorbise literal, dar am privit-o îndelung. Mi-a 
plăcut ce am văzut. Sânii îi erau micuţi și frumos modelaţi, gâtul 
prelung și zvelt, iar umerii și braţele, toată partea superioară a 
corpului arăta puternică și graţioasă. Pielea îi era deschisă la 
culoare și netedă. lar buzele... Dumnezeule, fusese minunat s-o 
sărut, chiar dacă atingerea fusese atât de înceată, încât abia 
dacă s-ar fi calificat ca sărutare. 

— Ți-aș răspunde la asta, dar cred că mi-ai trage o palmă. 

Ea a râs ușor. 

— Pur și simplu, nu înţeleg. 

— Vrei să zici... din cauza scaunului cu rotile? 

— Da. 

l-am luat din nou palma între mâinile mele. 

— Nu știu. Îmi place pur și simplu să fiu cu tine. Mi-a plăcut să 
te sărut adineauri. Nu m-ar deranja s-o repet. 

A râs încă o dată. 

— Realmente nu te-nţeleg. 

— Îmi pare rău. 

— Nu cred că este neapărat vina ta. Eu nici măcar nu... eu nici 
măcar nu știu dacă pot... înţelegi? Nu știu dacă aș simţi ceva. 

— Vrei să zici că... niciodată... 

A clătinat din cap. 

— Nu, niciodată. Nici chiar înainte de accident. 

— Ah... Ei bine, poate că ne-am pripit niţel, da? Vreau să zic 
că nici măcar nu m-am gândit la asta. Mă rog, nu chiar de/oc- 
deloc, dar nu m-am gândit prea mult. În tot cazul, nu constant. 
Uneori mă pomenesc că mă gândesc la altceva pentru câteva 
minute, înainte de a reveni la firul iniţial, asta vreau să zic. 

Sayaka a râs. Mi-am dat seama că-mi plăcea cu adevărat s-o 
fac să râdă. Nu fusesem niciodată tipul cel mai amuzant din 
lume și-i invidiam pe cei care aveau talent în privința asta, 
totuși fata avea ceva care mă făcea să-mi scot la lumină 
trăsătura aceea. 

— Și nu doar atât, a zis ea, dar nici măcar n-am mai sărutat 
pe cineva din adolescenţă. 

— De ce? N-ai vrut? 

— Nu știu. Majoritatea celor care vor să iasă cu o fată în scaun 


VP - 167 


cu rotile... fie mă compătimesc, fie cred că fac ceva nobil, fie 
cred că pot obţine orice ar dori, pentru că eu sunt probabil 
disperată, sau vreo combinaţie a acestor trei variante. Niciodată 
nu m-a făcut să mă simt bine în privinţa persoanei mele. Așa că, 
după o vreme, am încetat să mai încerc. 

— Nu știu de ce ar gândi cineva toate astea despre tine. 
„Disperată” ar fi ultimul lucru cu care te-aș asocia eu. 

Ea a dat din cap. 

— Mulţumesc. 

— N-ai de ce să-mi mulțumești. Încerc doar să mă gândesc la 
ceva care să te facă să vrei să mă săruţi din nou. 

Sayaka a zâmbit și ochii i s-au umplut de lacrimi. M-a luat prin 
surprindere și se pare că a surprins-o și pe ea, deoarece a 
chicotit scurt, uimită, apoi și-a întors faţa ca să se ascundă. 

— Îmi cer scuze, am zis. Încercam doar să fac o glumă. 

A scuturat din cap și și-a șters ochii, continuând să nu mă 
privească. 

M-am simțit neplăcut. Mi-am dat seama că o tratasem mai 
mult sau mai puţin așa cum aș fi tratat orice fată care mi-ar fi 
plăcut, iar dacă pe de o parte ea răspundea clar la asta, pe de 
altă parte avea răni sufletești despre care nu știam nimic, tot 
așa cum nici ea nu știa multe despre mine. 

— Dacă asta te va face să te simţi mai bine, i-am zis, să știi că 
eu n-am ieșit decât cu o singură fată până acum. 

A râs și a continuat să-și șteargă ochii. 

— Mincinosule! Cu urechiușele astea ale tale, cred că fetele 
sar pe tine. 

Am râs și eu. 

— Ba nu, să știi că-i adevărat - n-a fost decât una. 

Practic nu era tocmai adevărat, fiindcă nu puteam susține că 
aș fi evitat toate profesionistele din timpul războiului, dar în rest 
Deirdre Calhoun fusese prima mea „drăguţă” și, până acum, 
ultima. 

— A fost prietena mea din liceu, am continuat, și i-am spus că 
mă voi însura cu ea când o să mă-ntorc de la război. Insă partea 
cu căsătoria n-a mai avut loc. 

— De ce? 

Am expirat prelung. 

— Am lipsit mai mult decât crezusem iniţial. lar războiul te 
schimbă. Când m-am întors, amândoi eram diferiţi. Totul era 


VP - 168 


diferit. 

— Îmi pare rău. 

— E-n regulă. Pur și simplu, n-a mers. Dar acum sunt aici. 

Sayaka a coborât ochii. 

— Pentru mine este însă greu. 

— Cred că-nţeleg. Cel puţin în parte. 

— Vreau să zic că dacă aș vrea să plec spre casă în clipa 
imediat următoare - și, nu, nu vreau asta... dar să presupunem 
că aș vrea -, nu pot să plec pur și simplu. Trebuie să mă bizui pe 
tine. Detest să fiu neajutorată în felul ăsta. Detest! 

— Am înțeles. Și eu aș simţi la fel. Ce crezi c-ar trebui să 
facem? 

— Nu știu. 

— Ei bine, în timp ce tu încerci să-ţi dai seama, eu voi încerca 
să te sărut din nou, OK? 

Ea m-a privit drept în ochi. După aceea a șoptit: 

— OK. 

Așa că ne-am sărutat din nou. lar de data asta nu m-am mai 
retras. Am ridicat mâna și i-am mângâiat obrazul cu dosul 
degetelor, iar ea a întredeschis gura și i-am atins dinţii cu vârful 
limbii puţin, doar ca s-o anunţ că voiam mai mult, că eram 
pregătit pentru mai mult dacă și ea era pregătită, apoi i-am 
simțit limba și ne-am sărutat de-adevăratelea, iar eu i-am 
cuprins chipul în palme și ea s-a aplecat puţin înainte și a făcut 
la fel, și a deschis gura mai larg, strecurându-și limba în gura 
mea, după care a scos un sunet minunat, nu-l pot nici măcar 
descrie, însă era un sunet de plăcere pură, cel pe care l-ai 
scoate dacă ai gusta ceva neașteptat de delicios și ai fi aproape 
șocat de gustul acela. Ne-am sărutat și iar ne-am sărutat, și ne- 
am atins unul celuilalt părul și faţa, iar ea și-a trecut palmele 
peste urechile mele, și am râs amândoi, și ne-am ţinut în brațe, 
și am continuat, mereu și mereu. Și a fost cel mai bun sărut de 
care am avut parte vreodată. 

După aceea ne-am ţinut pur și simplu în braţe și am râs, iar 
spatele mă durea, fiindcă aveam o poziţie stângace, aplecat 
spre ea de pe bancă, dar nu-mi păsa, ba chiar, în mod bizar, mă 
simțeam bine. Apoi, pe neașteptate, Sayaka s-a încordat, s-a 
tras înapoi și a spus: 

— Oh, nu, oh, la naiba, oh, nu! 

Fusesem atât de pierdut în reverie, încât mă simţeam ca și 


VP - 169 


cum aș fi fost pălmuit. 

— Ce-i? Ce s-a-ntâmplat? 

Ea a coborât ochii în poală și a încercat să și-o acopere cu 
palmele, dar n-a izbutit. Urinase. Și nu doar puţin, dar continua 
și acum și nu se mai putea opri. A clătinat din cap, într-o 
umilinţă neajutorată. 

Am sărit imediat în picioare. 

— Haide să te duc undeva! 

— Du-mă acasă. 

— N-ar trebui să... 

— Du-mă acasă. 

— Dar ţi-am zis, nu... 

— Du-mă acasă! 

Doream să-i zic ceva, să-i spun că nu conta, că mie nu-mi 
păsa, dar nu-mi găseam cuvintele. Mă simţeam groaznic. In 
același timp mi-am dat seama că și eu simțeam nevoia să urinez 
- stătuserăm acolo foarte mult timp. 

lar apoi mi-a venit o idee nebunească. Am dat să mă gândesc 
mai bine, după care mi-am zis: „La dracu’, ce ai de pierdut?” 

Am inspirat adânc și mi-am dat drumul pe mine. 

— Du-mă acasă, da? a spus ea. Acum! 

— Bine, doar o secundă, am eu însumi o mică problemă. 

S-a uitat la prohabul meu și la țesătura pantalonilor care se 
întuneca, urmând curgerea lichidului pe piciorul meu. 

După aceea a clătinat din cap, nevenindu-i să creadă. 

— Ce naiba faci? 

— Crezi că eu n-am mai făcut niciodată pe mine până acum? 
Prima dată când s-a tras asupra mea în junglă, m-am scăpat pe 
mine. Ce dracu’, cunosc bărbați care și-au umplut pantalonii cu 
rahat. Tipi duri, care te-ar fi lichidat fără să clipească dacă te 
luai de ei. Atâta doar că nimănui nu-i place să vorbească despre 
asta. 

Ea rămăsese cu gura căscată. 

— Nu pot să cred că faci așa ceva. 

— De ce, crezi că ești singura care-o poate face? De ce să nu 
mă ușurez și eu? 

Sayaka și-a lăsat faţa în palme și umerii au început să i se 
scuture. Am crezut că plângea, dar apoi mi-am dat seama că 
râdea. A ridicat ochii, m-a privit și a clătinat din cap. 

— Ești nebun. Ești nebun cu-adevărat. 


VP - 170 


M-am uitat la pata întunecată de pe pantalonii mei și am 
chicotit amândoi. La început râsetele au fost moderate, dar apoi 
s-au amplificat din ce în ce mai mult. La un moment dat, eaa 
inspirat și a expirat repede, de două ori consecutiv, și a izbutit 
să se stăpânească, doar atât cât să rostească: 

— Ăsta a fost lucrul... cel mai romantic pe care l-a făcut 
cineva pentru mine, după care amândoi am hohotit paroxistic. 

Când râsetele s-au potolit până la urmă, am spus: 

— Poate c-ar trebui să ne-ntoarcem la dubiță. O să las 
geamurile jos. 

Am râs din nou amândoi și i-am împins scaunul pe alee. Nu 
pot spune că mă simțeam grozav cu urina plescăindu-mi în 
pantofi, pe de altă parte, măcar nu mai eram apăsat de nevoia 
de a urina. 

După ce am revenit în dubiţă și am pornit spre est, Sayaka a 
rostit: 

— Mulţumesc, Jun. Mulţumesc cu adevărat. 

— Ti-am spus că nu-i mare lucru. Pe mine nu mă deranjează. 

— De fapt, pot spune că eu sunt norocoasă. Leziunea pe care 
am suferit-o la șira spinării n-a fost totală. Mulţi au nevoie de un 
cateter, dar nu și eu. Trebuie totuși să fiu atentă și să nu aștept 
prea mult. N-am mai avut o astfel de problemă de mult timp, 
dar rămâne ceva de care mă tem permanent. lar în seara asta 
cred că am fost surescitată... îmi cer scuze. 

Am privit în oglinda retrovizoare, dar în spate era întuneric și 
n-am putut s-o văd. 

— N-ai pentru ce să-ţi ceri scuze, am zis. Absolut deloc. După 
care am adăugat: la stai, ai zis că ai fost surescitată? 

Și amândoi am pufnit iarăși în râs. 

După ce am ajuns în Uguisudani, Sayaka m-a îndrumat spre 
apartamentul ei. Am parcat și am deschis ușa din spate a 
dubiţei, iar ea a coborât pe trotuar. 

— Deci aici stai? am întrebat. 

Era un bloc din beton armat cu patru etaje, care arăta destul 
de nou, dar părea lipsit de suflet. Cenușiu și banal, totuși nu mai 
rău decât cel în care locuiam eu. Sau în care locuisem. Nu eram 
tocmai sigur în privinţa statutului meu. 

— Da. N-are scară, vezi? Până la lift este asfalt neted. 

— Vrei să urc și eu? 

Ea a făcut o pauză. 


VP - 171 


— Nu știu, amândoi trebuie să ne spălăm... 

— Ah, păi dacă urc, spălatul este obligatoriu. Ai cameră de 
baie? 

— Da, am ales blocul ăsta în bună parte din acest motiv - e 
nou și fiecare garsonieră are baia ei. Ar fi fost un coșmar pentru 
mine să mă duc în fiecare zi la sentâ. 

— Bun... așadar, ce crezi? 

— Și în ce haine te vei schimba? 

Am bătut cu palma pe geantă. 

— Am un schimb de haine chiar aici. 

— Chiar mă-ntrebam, de ce porți mereu geanta asta cu tine? 

— Pur și simplu, n-am unde s-o las. Deocamdată n-am o 
adresă fixă și așa mai departe. Așa că... pot să urc și eu? 

Îmi dădeam seama că era agitată. A spus totuși: 

— Bine. 

Locuia la etajul întâi, o garsonieră funcţională cu bucătărie, 
care în Statele Unite se numește „studio”. Un singur pat pe o 
platformă, spre deosebire de obișnuita saltea japoneză așezată 
direct pe podea. În mod vădit, era mai ușor să urce și să 
coboare din pat. O masă de bucătărie fără scaune. Un televizor 
micut. O instalaţie stereo de calitate. Și cam atât. 

Amândoi ne-am scos pantofii și ciorapii în genkan. Eu aveam 
însă picioarele ude de urină. 

— Ar trebui să mă şterg pe picioare înainte de a intra, am 
spus. Ai vreun prosop? 

— Da, stai așa. 

A intrat cu scaunul în garsonieră, a scos un prosop dintr-un 
dulap și l-a așezat pe podea. Am călcat pe el. Din fericire, 
pantalonii nu-mi mai picurau, dar o baie și schimbarea hainelor 
ar fi fost de dorit. Fără să mă gândesc, am spus: 

— Fă baie cu mine. 

— Poftim? Nu, Jun. 

— Hei, doar ca să ne curăţăm. N-am niciun fel de alte intenţii. 

Sayaka a râs ușor nervos. 

— Nu, nu cred. 

— De ce? 

— Nu... nu te cunosc. 

— Ba da, mă cunoşti. Mă cunoști mai bine decât foarte mulți 
oameni. 

Ea a coborât privirea. A urmat o pauză lungă. După aceea a 


VP - 172 


rostit: 

— Nu vreau să-mi vezi corpul... Picioarele... 

— Putem stinge lumina. 

— Nu-nţelegi. Ele sunt ca... niște beţișoare din cauciuc. Pur și 
simplu atârnă din corpul meu. 

— Și crezi că dacă-ţi văd picioarele n-o să mai fiu atras de 
tine? 

Fata a încuviinţat din cap. Hristoase, arăta atât de sinceră și 
atât de rușinată, încât îmi sfâșia mima. 

Am îngenuncheat în faţa ei și i-am prins mâinile între ale 
mele. 

— Sayaka, n-o să fie așa. 

Nu a zis nimic. 

— Vino cu mine, am spus. Va fi întuneric. Ne vom săpuni și 
clăti, apoi vom sta în cada cu apă caldă și eu te voi săruta și te 
voi ţine așa cum am făcut în Kitazawa-gawa. Și nu vom face 
absolut nimic altceva dacă nu vrei. Da? 

— Oh, Doamne, nu știu! 

— Da? 

A urmat o pauză lungă. În cele din urmă, Sayaka a zis: 

— Lasă-mă pe mine să intru prima. 

A dispărut în camera de baie. Am auzit apa curgând, apoi 
lumina s-a stins. După câteva minute, ea a strigat încetișor: 

— Gata. 

M-am apropiat de ușa băii. O vedeam din profil. Era aplecată 
înainte, cu braţele peste sâni. În mod uzual, băile japoneze se 
află într-o incintă cu duș integrat - un spaţiu închis, cu o cadă pe 
o latură, alături de care există un spaţiu la fel de mare pentru 
duș. Asta ușurează spălarea cu dușul înainte de a intra în cadă, 
care este o cerinţă obligatorie în Japonia și, în opinia mea, în 
toate celelalte locuri civilizate. N-am înţeles niciodată ideea de a 
te afunda într-o cadă plin cu murdăria care ţi se desprinde de pe 
corp. Pe de altă parte, cu o jumătate de oră în urmă cu 
urinasem în mod deliberat în pantaloni, așa că poate că opinia 
mea despre curăţenie nu trebuia privită chiar atât de serios. 
Oricum, Sayaka își lăsase scaunul în zona pentru duș de lângă 
cadă, cu hainele puse dedesubt. Am înțeles că ea va face duș în 
cadă: îi era mai ușor să stea așezată în cadă și în același timp și- 
ar fi lăsat scaunul în zona pentru duș. În pereţi erau instalate 
mânere, iar în tavan era fixat un scripete cu frânghie, totul fiind 


VP - 173 


conceput în mod vădit pentru a-i ușura intrarea și ieșirea din 
cadă. 

— Poţi să stingi lumina din cameră? a zis ea. Mi se pare că tot 
este prea multă lumină aici. 

— Ai o lumânare? 

— Da, una de urgenţă, sub chiuveta din bucătărie. 

— Vin imediat. 

Am găsit lumânarea, am aprins-o de la aragaz și am pus-o în 
chiuvetă. Apoi am stins lumina din cameră și m-am întors. În 
felul acela iluminatul era discret și în același timp plăcut. Mi-am 
scos pantalonii umezi, după aceea cămașa și lenjeria de corp și 
le-am împins pe toate sub scaunul cu rotile. Aveam o erecţie pe 
atât de serioasă pe cât o poate avea orice tânăr de douăzeci de 
ani care va intra într-o cadă de baie alături de o fată... adică de- 
a dreptul dureroasă. Sayaka s-a uitat spre mine, apoi și-a ferit 
ochii. M-am simţit la fel de stânjenit cât trebuia să se fi simţit și 
ea. 

— Cum e mai ușor? am întrebat-o. Să trec în spatele tău. 

A încuviinţat din cap, cu braţele tot încrucișate peste piept. 

Am intrat în cadă îndărătul ei, străduindu-mă din răsputeri să 
n-o împung în spate. Ea mi-a întins dușul. Apa curgea, dar încă 
nu pusese dopul la scurgere. Mi-am udat corpul, m-am săpunit 
pe cât am putut de bine ţinând seama de circumstanțe și m-am 
clătit. Am lăsat dușul din mână și i-am săpunit cu blândețe 
spinarea. 

— E-n regulă? am întrebat. 

— Da, a murmurat ea. 

l-am clătit spatele, apoi mi-am săpunit din nou palmele și am 
frecat-o pe umeri. Am tras-o spre mine și m-am lasat ușor pe 
spate. l-am sărutat gâtul, urechea, iar Sayaka a întors capul și 
am rămas așa câteva minute, doar sărutându-ne. Ea continua 
să-și acopere sânii. l-am săpunit braţele, după care, cu foarte 
mare blândeţe, i le-am îndepărtat de trup. S-a împotrivit doar o 
secundă, apoi m-a lăsat. Am început să-i săpunesc sânii, iar 
dacă înainte mi se păruse că aveam o erecţie dureroasă, acum 
era aproape insuportabilă. De fiecare dată când degetele îmi 
lunecau peste sfârcurile ei, Sayaka îmi gemea în gură și mă 
excita atât de rău, încât au început să mă doară testiculele. l-am 
săpunit gâtul și abdomenul, iar ea a început să se frece de mine, 
sprijinindu-se cu mâinile de picioarele mele pentru a se mișca 


VP - 174 


înainte și înapoi, încât m-am temut că voi ejacula dacă nu se va 
opri. Mda, ce pot să zic... așa-i la douăzeci de ani. Un 
compromis. 

Am coborât palma și am început s-o ating în zona intimă, 
frecând și mângâind, cu degetele lunecându-mi înainte și înapoi 
prin firișoarele de păr săpunit. 

— E-n regulă? am zis, gâfâind. 

— Nu pot... nu te pot simţi acolo, jos, dar totul se simte bine. 
Totul. 

— Ești sigură? Pentru că... juisezi realmente. 

— Da? 

— Da, uite. 

Am clătit mâinile noastre și partea din față a corpului ei. 
Sayaka s-a atins, apoi m-a privit. 

— Sunt... dar n-o pot simţi. 

— Vino aici, i-am zis. 

Am tras-o, lipind-o cu spatele de mine. Ne-am sărutat și am 
început s-o ating din nou. Era atât de umedă, încât degetele mi- 
au alunecat foarte ușor înăuntrul ei. 

— Asta poţi să simţi? 

— Nu sunt... nu cred. 

— Degetul meu este în tine. Îl mișc. Înăuntru și afară. 

Rostirea cuvintelor acelora cu glas tare mă excita într-un fel 
incredibil. Cu mâna liberă am început să-i ating din nou ușor 
sânii. 

— Vorbești serios? A coborât mâna și a pipăit în lungul mâinii 
mele, întrețesându-și degetele cu ale mele. Ah... Ah. Nu știu, nu 
pot simţi, dar mă face să mă simt bine. Nu-nteleg. Dar... 
Dumnezeule, mă faci să mă simt bine. 

A reînceput să se frece de mine ca mai devreme, gâfâind, 
lipindu-se de mine, sărutându-mă. Am prins-o cu mâna liberă de 
gât și am sărutat-o mai apăsat. Spinarea ei săpunită care luneca 
în sus și în jos pe membrul meu se simţea incredibil de bine, ca 
un șoc electric slab și unduitor. M-am simţit stânjenit că aveam 
să ejaculez în felul acela. Am șoptit: 

— Sayaka, dac-o să te mai mişti mult așa, o să... o Să... O să 
mă faci să ejaculez. 

— Serios? a zis ea. S-a întors puţin, m-a privit și a continuat să 
lunece în sus și-n jos pe mine. Te pot face să ejaculezi dacă fac 
așa? 


VP - 175 


— Da, am șoptit, privind-o în ochi. 

— Ah, atunci vreau. Vreau să te simt cum îţi dai drumul. 
Haide, fă-o pentru mine. Fă-o pentru mine, când fac așa. 

În momentul acela nu mai conta ce spunea, fiindcă nu m-aș fi 
putut opri nici dacă aș fi încercat. Mi-am simţit testiculele 
contractându-se, apoi membrul mi-a tresărit și a urmat o 
explozie de plăcere topită, și eu am strigat și am prins-o de gât 
și am privit-o în ochi, iar șoldurile au început să mi se miște 
involuntar, ca și cum am fi făcut sex, iar privirea de pe chipul 
Sayakei era mai frumoasă ca oricând și ea a zis: 

— Ah, îţi dai drumul, ah, ah, ah... 

S-a întins și mi-a cuprins faţa între palme, în timp ce orgasmul 
meu a continuat la nesfârșit. Am fost rușinat că ejaculam în felul 
acela pe spinarea ei, dar fata continua să lunece în sus și-n jos, 
și era atât de excitată, încât gâfâia, iar eu mi-am spus „La 
dracu'!” și nu m-am mai gândit dacă trebuia să fiu rușinat, 
fiindcă mă simţeam prea bine și, dacă ea nu era stânjenită, de 
ce ar fi trebuit eu să fi fost? 

Când am terminat, m-am lăsat să cad pe spate, rezemându- 
mă de peretele căzii, epuizat și confuz. Nu știam ce-mi 
imaginasem când propusesem baia - bănuiesc că fusese ceva -, 
dar nu asta. Sayaka s-a întors pe o parte și s-a cuibărit în mine. 
Am mângâiat-o pe păr și, treptat, mi-am liniștit respiraţia. Ea m- 
a frecat pe piept și a întrebat: 

— A fost bine? 

— Glumești? Nu ţi-ai putut da seama? 

A râs. 

— Vreau să te aud pe tine spunând-o. 

— A fost incredibil. Felul cum te mișcai... mă înnebunea. 
Scuză-mă... 

— Să te scuz? Pentru ce? 

— Păi... cred că te-am stropit peste tot. 

Ea a râs iarăși. 

— Vreau s-o mai faci o dată. 

Am simţit că se învârte camera cu mine. 

— Oh, Doamne. Dacă spui tu... 

Ne-am clătit, apoi am umplut cada cu apă și am stat așa, 
întinși, vorbind și râzând până ce apa a început să se răcească. 
Sayaka mi-a spus de unde să iau un șezut curat pentru scaunul 
ei cu rotile, și l-am vârât pe cel murdar și toate hainele noastre 


VP - 176 


în mașina de spălat. Până am terminat, ea se afla în pat, subo 
cuvertură ușoară. Mi-a spus: 

— Rămâi peste noapte, da? 

— Numai dacă nu mă dai afară. Dar știi că n-am unde mă 
duce, așa că ar fi un act de cruzime gratuită. 

A chicotit. 

— Este un pat mic, totuși... 

— Cred c-o să ne descurcăm. 

Am urcat lângă ea. Am stat amândoi pe o parte, față în faţă, 
și ne-am sărutat. Am avut o erecţie în nicio jumătate de 
secundă. Mda, asta înseamnă douăzeci de ani. 

— Este în regulă..., a zis Sayaka, dacă te ating... acolo? 

Am sărutat-o și am mângâiat-o pe obraz. 

— Poţi să faci orice dorești. 

A întins mâna și degetele i s-au strâns în jurul membrului 
meu. _ 

— Aha... deci așa se simte. Nu-i rău. Imi place. 

— Oho, ce-mi mai place mie! 

Ea a râs. Celălalt braţ i-a dispărut sub cuvertură. După o clipă 
a ridicat un deget umed și l-a privit surprinsă. 

— Uite cum sunt. 

l-am lins degetul și ea a icnit. A spus apoi: 

— Poţi să... poţi să intri în mine? Vreau să văd dacă pot simti. 

Am încuviinţat din cap. 

— Da. Să te întorci pe spate. 

l-am depărtat picioarele și m-am așezat între ele. Erau într- 
adevăr inerte și atrofiate, așa cum spusese, dar nu mi-a păsat. 
Abia dacă am observat. Mi-am lăsat greutatea în coate și am 
privit-o în ochi. 

— Fă-o tu, i-am spus. Condu-mă. 

Așa a făcut. Am stat perfect nemișcat în timp ce ea s-a 
obișnuit cu poziția și s-a mișcat în propriul ei ritm. După un 
minut, cu mine intrat poate doi-trei centimetri înăuntru, ea a zis: 

— Nu te simt, dar eu însămi mă simt bine. Nu-mi pot explica. 
Poţi să împingi și tu niţel? 

Am râs, cu respiraţia întretăiată. 

— Am încercat să n-o fac. Gata, e bine așa? 

Senzaţia degetelor ei ținându-mi membrul, chiar în timp ce 
lunecam mai mult înăuntrul ei, era extraordinară, îmbătătoare. 

— E bine, a zis Sayaka. Împinge mai mult. 


VP - 177 


Am făcut-o. 

— Nu-nţeleg, a spus ea. Nu te pot simţi acolo, totuși simt ceva 
peste tot. Doamne, este minunat! 

— Grozav. E minunat și pentru mine. _ 

M-am mișcat ceva mai repede, mai adânc. Incepusem să 
gâfâi. 

Ea a tras cuvertura de pe noi și a întors capul într-o parte ca 
să privească. 

— Ce bine este, a spus. Adică să te văd făcând asta. Doamne, 
e chiar frumos! 

Faptul că privea așa, că percepea mișcările mele în ea prin 
intermediul degetelor și al ochilor era incredibil de erotic. Icnind, 
am spus: 

— Cred... cred că trebuie să mă opresc. 

— Da, oprește-te. Să nu-ţi dai drumul în mine. Chiar dacă nu 
pot simţi, tot pot să rămân însărcinată. 

Cu mare dificultate, am încetinit. 

— Dar vreau s-o faci, a urmat Sayaka. Data viitoare, cu un 
prezervativ. Vreau să simt și așa, da? 

— Oh, Doamne, sigur că da. Cere-mi orice. 

Ea a râs și eu am reușit să mă retrag la timp. 

— Ţi-ai dat drumul? m-a întrebat. 

Am clătinat din cap. 

— Nu. A fost cât pe ce, darnu. 

Sayaka a întins mâna și a început să-și miște degetele în sus 
și-n jos pe membrul meu. 

— Oh, Doamne, am spus. Oh, Doamne. 

Mă privea drept în ochi. 

— Vreau să te fac să ejaculezi din nou. 

— Pai... să-mi... asta și faci... 

Am icnit și mi-am dat drumul pe abdomenul Sayakei în ritmul 
ferm al mâinii ei. 

După ce am terminat, m-am prăbușit pe o parte lângă ea. 
Sayaka și-a dus mâna pe abdomen și apoi și-a ridicat degetul la 
buze. Pentru o clipă a părut să-și dea seama ce face și a părut 
brusc sfioasă. 

— Am vrut... să văd ce gust ai, a rostit. 

Am clătinat încetișor din cap, privind-o uluit, rămas cu totul 
fără cuvinte. 

Ea și-a pus degetul în gură și a zâmbit. 


VP - 178 


— E bună. 

— Nu-ţi pot spune cât de fericit mă face asta. 

A râs. 

— Când ai fost înăuntrul meu, nu te puteam simți... dar în 
același timp, puteam. lar acum mă simt... nu pot să explic. 
Foarte relaxată. De parcă mi s-a întâmplat ceva cu adevărat 
bun. De parcă aș fi avut un vis minunat pe care nu mi-l pot 
aminti complet. E foarte ciudat. Foarte... Doamne, a fost așa de 
bine! 

M-am uitat la ea, fără să spun nimic, doar secătuit și fericit, și 
simțind că eram pe jumătate îndrăgostit. Sayaka a spus: 

— La ce te gândești? 

— Nu, e o prostie. 

— Zi-mi. 

— La... felul cum ai avut încredere în mine în seara asta. Și că 
acum ai făcut dragoste pentru prima dată. Sunt pur și simplu... 
dat peste cap. 

A încuviinţat din cap. 

— Și eu. 

— Nu vreau să fii stânjenită cu mine, ai înţeles? Cu picioarele 
tale sau cu altceva. Nimic din toate astea nu mă deranjează. 

— O să încerc. 

— Până acum te-ai descurcat destul de bine. 

— Serios? Cred că va trebui să mă bagi în pat mai des. Vreau 
să-ncerc totul cu tine, da? Totul. 

lar pentru restul nopţii, asta am făcut. Până în ziua de azi, 
aceea a fost cea mai minunată noapte din viaţa mea. 


VP - 179 


Capitolul 23 


Amândoi am dormit până târziu în dimineaţa următoare, după 
ce fuseserăm treji și activi aproape toată noaptea, și pentru că 
Sayaka obișnuia de altfel să doarmă mult dimineţile. Când ne- 
am trezit, ea trebuia să meargă la școală, iar eu trebuia să mă 
întâlnesc cu McGraw. l-am spus că ne vom vedea seara la hotel. 

— Ştii, mi-a zis, dacă ai nevoie de un loc unde să stai, poţi 
rămâne aici. 

Nu-i puteam spune că pe moment banii reprezentau problema 
mea cea mai mică. 

— Nu știu, am răspuns. M-aș simţi ca un profitor. 

— N-ai fi deloc așa. În niciun caz dacă ai fi de acord să stai 
niţel cu mine, după ce mă-ntorc de la job. 

Am râs. 

— Atunci, ce părere ai ca în seara asta să stau la hotel, iar 
mâine dimineaţă să venim la tine? Și după aceea vom vedea. 

Mi-a surâs. 

— Sună bine. 

M-am oprit la un magazin de încălțăminte și am cumpărat 
pantofi și ciorapi noi. Proprietarul, un oyaj; grizonant care părea 
să fi văzut la viaţa lui cam tot ce era posibil, a fost fie prea 
politicos, fie prea plictisit, ori ambele, ca să întrebe de ce acelea 
pe care le purtam duhneau ca un pisoar. l-am spus că voi 
rămâne încălțat cu cele noi. A încuviinţat din cap, dar nu s-a 
oferit să se ocupe el de cele vechi, iar eu l-am respectat și nu i- 
am cerut s-o facă. Am găsit o pubelă afară. 

După ce am restituit dubita, am pornit spre Inokashira, un 
parc împădurit din vestul orașului, locul unde McGraw spusese 
că voia să ne întâlnim. Inokashira era o atracţie importantă 
primăvara când înfloreau cireșii, iar oamenilor le plăcea să se 
plimbe cu bărcile prin heleșteul cu același nume din centru, ca 
să admire mai bine pomii înfloriți ce se întindeau pe toate 
malurile până la marginea apei. Templul, aflat la nord-vest de 
heleșteu, era dedicat lui Saraswati, zeița hindusă a tot ceea ce 
curge - apă, muzică, cuvinte, cunoaștere. Dintr-un motiv 
necunoscut, Saraswati se numea Benzaiten în Japonia, unde era 


VP - 180 


de asemenea venerată ca zeitate șintoistă. 

Am traversat puntea spre templul roșu-strălucitor, care era o 
fuziune de stiluri - chinezesc, indian și japonez. În jur se aflau 
câţiva turiști și am văzut două familii de japonezi care se 
bucurau de o plimbare matinală. McGraw sosise deja, destul de 
predictibil, și făcea poze, îmbrăcat în pantaloni largi și bluză 
polo, arătând ca un pasionat de urmărirea păsărilor sau ca un 
fotograf amator. Purta obișnuita geantă de umăr; părea că ar fi 
fost timpul pentru altă livrare către Miyamoto. M-a văzut și a 
venit spre mine. 

— Fiule, ești un adevărat abator individual, ţi-a mai spus 
cineva asta? 

Vederea lui McGraw imediat după ce mă despărţisem de 
Sayaka părea suprareală. Ca două dimensiuni paralele, care se 
atingeau în mod neașteptat. 

— Nu, cuvintele astea nu le-a mai folosit nimeni. 

— Dar ce cuvinte au fost folosite? 

— Ceva despre o fire temperamentală. 

A izbucnit în râs. 

— Așa-i spuneţi voi? Patru yakuza uciși prin împușcare în 
locuinţa lui Fukumoto, printre care unul dintre căpitanii lui. 

— Poliţia ce crede? 

— Din câte am auzit, ipoteza cea mai validă ar fi o bandă 
vietnameză și o dispută legată de traficul de droguri. Bandele 
vietnameze sunt deja celebre pentru violență, iar cine a făcut 
chestia aia are într-adevăr un prag al violenței foarte ridicat. 

Dintr-un motiv necunoscut, am avut impresia că voia să mă 
momească cu ceva. În mod surprinzător, nu-mi păsa. McGraw 
avea un lucru pe care-l doream eu. Dincolo de asta era, pentru 
moment, lipsit de importanţă. 

— Voiam să te-ntreb de unde știai despre Benzaiten? a 
continuat el, ștergându-și fruntea. Eu mă ocup constant de 
găsirea unor astfel de locuri, pentru că sunt în afara traseelor 
turistice clasice și sunt bune pentru întâlniri, dar ăsta nu-i 
tocmai Kaminarimon din Asakusa. 

— Mama a fost americancă. 

— Și ce-nseamnă asta? 

— Înseamnă că un vizitator preţuiește multe dintre locurile pe 
care nativii le consideră obișnuite. 

— Prin urmare mama ta americancă te-a făcut să-ţi 


VP - 181 


conștientizezi moștenirea ta japoneză? 

— Da, cred că poți spune asta. 

— Ciudat... 

Am ridicat din umeri. 

— N-ai spus chiar tu că uneori suntem definiţi de propriile 
noastre paradoxuri? 

McGraw a aprobat din cap. 

— Am zis-o, așa-i? Nu mi-am dat seama că era adevărat. 

Nu-mi păsa dacă era adevărat sau nu. Eu nu voiam decât să 
trec la treabă, să rezolv problema asta și s-o las în urmă. 

— Deci? am spus. Unde-i dosarul? 

McGraw a lăsat geanta jos. Aveam s-o ridic când ne 
despărțeam. 

— O s-ajungem și la el, a spus. Mai întâi, Miyamoto te va 
aștepta mâine la amiază în holul recepţiei hotelului New Otani. 

— Bine. 

A privit geanta pe care o purtam eu pe umăr. 

— O să ai două genţi... va părea cam straniu. 

— Este temporar. 

— La fel ca viaţa. 

A urmat o pauză bizară. Mi s-a părut ciudat că nu mă cicălea 
despre cum să procedez la schimbul genţilor: să-l urmez pe 
Miyamoto într-o toaletă, să bag geanta sub un stand etc. Sau că 
nu făcea vreo remarcă sarcastică despre abilităţile mele 
profesionale ori despre absența lor. Mă obișnuisem în asemenea 
măsură cu criticile lui, încât absenţa lor mi s-a părut ușor 
derutantă. 

După încă un moment McGraw a spus: 

— Tu chiar nu-ţi dai seama că ești prea bun ca să fii un 
amărât de curier? 

Am fost surprins. 

— Este o muncă cinstită, am replicat, neștiind unde voia să 
ajungă. 

El a chicotit: 

— Știu că te cicălesc întruna... 

— Da, așa faci. 

— Și de ce n-aș face-o? Ce ești tu? Un curier și nimic mai 
mult. Te-ai aștepta din partea mea să-l respect pe cel care-mi 
lustruiește pantofii? 

N-am spus nimic. 


VP - 182 


— Vrei respect? Atunci fă ceva care să merite respectul. Uite, 
o să recunosc - m-am înșelat în privinţa ta. N-am crezut că vei 
putea sui. Dar cât de tare m-am înșelat! Am fost un manager 
prost, care te-a distribuit într-un rol greșit. Acum văd unde îţi 
este locul, văd pentru ce ai fost făcut și sunt impresionat. În 
rolul corect, ești excepţional. Te miști rapid, dovedești judecată 
bună și, să dea dracu'!, ești incredibil de letal. Eu aș putea folosi 
pe cineva ca tine, realmente aș putea. Un talent ca al tău este 
rar. 

Nu mi-a plăcut folosirea pronumelui eu și nici a verbului a 
folosi. 

— Poate c-am avut pur și simplu noroc. 

A pufnit. 

— Fiule, norocul este o abilitate. Să nu îngădui nimănui să-ți 
spună altceva. 

— Nu-mi mai spune „fiule”. 

— Nu fi doar un curier. 

Nu știu de ce eram atât de șovăitor. Poate că o parte din mine 
simţea că eram manipulat. Poate că o parte din mine 
recunoștea că, dacă mai înaintam puţin, apa avea să-mi treacă 
peste cap. Poate că doream pur și simplu timp ca să mă 
gândesc. 

Sau poate că era promisiunea tuturor lucrurilor pe care le-aș fi 
putut avea alături de Sayaka, dacă puteam scăpa cu bine din 
toată mizeria asta. 

— Vreau să-ți spun doar o chestie, a urmat McGraw. 
Programul ăsta în care ai fost tu implicat... Ceea ce crezi tu că 
știi este doar vârful aisbergului. El trebuie gestionat și eu am 
nevoie de oameni capabili să-l gestioneze. 

Din nou, acel eu. 

— O să mă gândesc. 

— Ar trebui s-o faci, să știi. 

— Până atunci, îmi datorezi un dosar. 

— Uite ce-ţi spun - dă-l uitării pe Câinele Turbat. O să găsesc 
altă cale să ne ocupăm de el. Poate că ar putea fi cumpărat, 
lasă-mă să mă interesez. 

— Vrei să zici că un tip care-i poreclit Câinele Turbat poate fi 
cumpărat? Mi-ai zis că aici e vorba de onoare. 

— Da, iar onoarea unora este mai scumpă decât a altora. Eu 
nu cunosc prețul Câinelui Turbat - tu-l cunoști? 


VP - 183 


— Nu. 

— În plus, dacă Gokumatsu-gumi crede că se află sub atacul 
unei bande vietnameze ultraviolente, Fukumoto Junior va fi 
foarte atent pentru o vreme. 

— Ai zis că e incapabil. 

— lisuse, ești mai rău decât fosta mea nevastă. Ai habar cât 
mă irită să fiu nevoit să discut în contradictoriu despre chestii pe 
care le-am zis cândva în trecut? 

— Așadar, este sau nu incapabil? 

— Este incapabil, dar asta nu-nseamnă neapărat c-o să-l 
găsești stând în toate locurile obișnuite, la momentele obișnuite. 

Asta suna promiţător, așa că am întrebat: 

— Există locuri obișnuite și momente obișnuite? 

McGraw a oftat. 

— Câteva. 

— Unde-i dosarul? 

El a încuviinţat fără grabă din cap, ca și cum și-ar fi confirmat 
un gând. 

— Ești bun, a zis după aceea. Fără doar și poate. În același 
timp însă ai o limitare evidentă și-o să-ţi spun care este. 

N-am rostit nimic. 

— Ești ca un ciocan. Sau poate că o drujbă ar fi o analogie mai 
potrivită. In sfârșit, nu contează. Asta faci tu, ăsta ești tu. Dar 
dacă nu ești nimic altceva decât un ciocan, îţi vei petrece toată 
viaţa încercând să transformi lucrurile din jur în cuie. 

— Unde-i dosarul? 

— Hristoase! În cafeneaua Kabaya din Ueno. Așază-te la 
tejghea... 

— Știu unde să-l găsesc. 

— Chiar așa? 

— Doar dacă de data asta n-ai procedat în mod fundamental 
diferit. 

McGraw a clătinat dezgustat din cap. 

— Cum ziceam, nu ești un tip de needucat. Cu atât mai 
păcat... 

L-am părăsit și am plecat cu Thanatos spre Kabaya. Se afla în 
Yanaka, lângă Ueno, în nord-estul orașului, parte din 
Shitamachi, un loc plin de străzi înguste și căsuțe mici din lemn. 
Kabaya s-a dovedit a fi una dintre acelea: o clădire cu un etaj, 
pe colț, care fusese cândva în mod clar o reședință, cu acoperiș 


VP - 184 


tradițional din ţiglă și pereţi din lemn atât de vechi, încât se 
înnegriseră după decenii de furtuni și soare. 

Interiorul era la fel de micut precum Cafe de l'Ambre și tot 
atât de lipsit de pretenţii. Podele din lemn, pereți din lemn, 
plafon din lemn, trei mese și douăsprezece scaune, o tejghea la 
care puteau lua loc opt persoane. Când am intrat, o femeie cu 
aer de matroană așezată înapoia casei de marcat m-a salutat cu 
o plecăciune și cu irasshaimase. l-am răspuns la plecăciune, 
apoi am rămas o clipă pe loc, privind interiorul. Era pe jumătate 
plin, în mare parte cu clienţi ce păreau că aparţineau cartierului: 
gospodine care se bucurau de o bârfă la cafea, pensionari ce-și 
ocupau într-un fel timpul. Tejgheaua era goală. M-am așezat pe 
penultimul scaun de la ușă. Bărbatul dinapoia tejghelei, despre 
care am presupus că era soțul amfitrioanei, mi-a întins un meniu 
mic. l-am spus că voi încerca o ceașcă din b/endu/ casei și o 
porţie de pâine prăjită cu unt. Pe când îmi pregătea comanda, 
am privit în jur și, văzând că nimeni nu-mi acorda vreo atenţie, 
am pipăit sub taburet, în căutarea plicului. Acolo era, lipit chiar 
în centru, unde ar fi existat șansele cele mai mici de a fi 
descoperit accidental. L-am tras și l-am băgat în buzunar. 

Cineva lăsase pe tejghea un exemplar din ziarul Asahi 
Shinbun. L-am răsfoit. Titlurile de pe prima pagină erau despre 
bolile cauzate de poluare ce afectau mii de japonezi. Boli 
neurologice oribile și malformații congenitale în Minamata și 
Niigata, unde Chisso Chemicals și Showa Electrical deversaseră 
mercur netratat în apele locale. Astm în Yokkaichi, cauzat de 
cantităţi vaste de uleiuri sulfuroase ce fuseseră arse în 
complexul petrochimic Daiichi. /tai-itai-by6 - boala „doare, 
doare”, numită așa din cauza agoniei prin care treceau victimele 
ei - pricinuită de cadmiul deversat de Mitsui Mining în râurile din 
prefectura Toyama. Corporaţiile se războiau cu victimele în 
tribunale, oamenii lor atacaseră un fotograf care documentase 
ororile din Minamata, guvernul ajuta la mușamalizare. Erau 
aceiași inși care-i siliseră pe părinţii Sayakei să ia banii și să-și 
țină gurile închise. M-am întrebat dacă exista vreun motiv 
pentru care ar fi trebuit să mă abţin vreodată să ucid asemenea 
nemernici. Nu m-am putut gândi la niciunul. 

După ce mi-am terminat cafeaua, am plecat în parcul Sumida, 
o fâșie îngustă de verdeață în lungul râului cu același nume, în 
Asakusa. Înconjurat de mame ce împingeau cărucioare cu prunci 


VP-185 


și ţânci care se jucau pe leagăne, am răsfoit dosarul. Conţinutul 
nu era încurajator. Fotografiile erau redundante - știam deja 
cum arăta Câinele Turbat, din Ueno, și din tribuna de la Kodokan 
de unde mă privise în timp ce Ochi-de-Porc încercase să mă 
ucidă prin strangulare. Cât despre adrese, Fukumoto Junior avea 
două apartamente: unul în Roppongi și altul în Aoyama. Se 
spunea că se ocupa de câteva cluburi de noapte, dar, ţinând 
seama de cele două case și trei, dacă nu mai multe, cluburi de 
noapte, mă confruntam cu un joc alba-neagra foarte dinamic. Cu 
excepţia unei informaţii specifice pe baza căreia să pot acţiona 
sau a unui noroc cu totul ieșit din comun, găsirea lui Junior 
putea dura destul de mult. lar în tot acel timp eu aș fi trăit ca un 
fugar, cu un contract yakuza atârnându-mi deasupra capului. 

M-am gândit la Sayaka. M-am întrebat ce făcea ea chiar 
acum. Studia engleza? Citea o carte? Știam foarte puţine despre 
ea, dar în același timp aveam impresia că o cunoșteam 
realmente. Ea mă lăsase să intru, la propriu și la figurat, și 
continuam să fiu copleșit de asta, de tot ce se întâmplase. 
Trebuia să mă silesc să nu mă mai gândesc la ea și să revin la 
dosar. 

După ce am memorat informaţiile, am ars paginile într-o 
scrumieră publică, plină ochi cu chiștoace de ţigări, după care 
m-am dus la un telefon public și l-am sunat pe McGraw. 

— Uite care-i treaba, i-am spus, dosarul pe care mi l-ai dat nu- 
i suficient. Am nevoie de ceva mai specific. Eu mi-am respectat 
partea din înţelegere, acum trebuie să-ţi respecţi și tu partea ta. 

A urmat o pauză. M-am gândit că avea să-mi răspundă 
negativ, așa că am fost plăcut surprins când a zis: 

— Știu, n-a fost nici pe departe atât de cuprinzător pe cât 
speram. Trebuie să ţi-o repet: tu lucrezi mult mai rapid decât mă 
așteptasem. Genul de informaţii de care ai nevoie necesită timp 
pentru a fi asamblate. Eu voi continua să-l completez. lar dacă 
apare ceva, dacă descoperim o breșă, te anunţ imediat. 

Nu mi-a plăcut răspunsul acela, totuși nu vedeam cum aș fi 
putut cere mai mult. Am închis. 

Mi-am petrecut restul zilei examinând din exterior adresele 
Câinelui Turbat. Dacă aș fi știut cu certitudine în care dintre ele 
îl puteam găsi și când anume, aș fi putut găsi abordări. Insă 
cinci posibilități? Cele două reședințe păreau cele mai 
promițătoare, dar puteam să aştept toată noaptea în faţa uneia 


VP - 186 


dintre ele, fără să știu dacă Junior va întârzia sau dacă înnoptase 
deja în cealaltă. Sau dacă nu-și petrecea noaptea cu una dintre 
fetele din cluburile lui. 

Pe măsură ce seara a cedat locul nopţii, am decis că-mi 
iroseam timpul. Poate că aveam mai mult noroc cu Mori. 
Asasinatul dorit de Miyamoto nu fusese la fel de important 
pentru mine, deoarece Mori nu reprezenta o ameninţare, ci era 
doar un job. Și poate că mai aveam unele îndoieli despre etica 
acţiunii respective. Apoi mi-am reamintit că insul era în viață. M- 
am gândit la Kamioka, alt politician important, cel care o 
schilodise pentru totdeauna pe Sayaka. Ca și la conducătorii de 
corporaţii și politicienii corupți care otrăviseră mii de oameni și 
care după aceea complotaseră pentru a le refuza dreptatea în 
tribunale. Am înţeles că nu aveam pic de milă pentru ei. Oare 
mă justificam din nou? Poate că da. Dar asta făcea incorectă 
analiza mea? Mori își făcuse singur propriile alegeri și acum 
trebuia să înfrunte consecinţele. 

Sau nu. 


VP - 187 


Capitolul 24 


M-am oprit la un magazin cu prețuri reduse și am cumpărat 
un costum, cămașă și cravată, gel pentru păr și o pereche de 
ochelari pentru citit. După ce am revenit în hotelul din Ueno, mi- 
am făcut duș, m-am schimbat în hainele cumpărate și mi-am dat 
părul cu gel. Am scos lentilele din ochelari și i-am pus așa la 
ochi. M-am uitat în oglindă - nimic care să poată păcăli pe 
cineva care mă cunoștea, totuși îndeajuns ca să deruteze 
descrierile unor martori. Costumul în sine mă făcea să arăt ca 
altă persoană. Nu mai ţineam minte de când nu mai purtasem 
unul. Poate de la înmormântarea tatii. La înmormântarea 
mamei, fusesem în uniforma militară. 

Și nu numai că arăta neobișnuit, ci-l și simţeam inconfortabil. 
Când îl probasem în magazin, știam doar că eram în căutarea 
unui „costum” și am înţeles că probabil făceam o mulţime de 
greșeli în felul cum îl purtam acum. Oare făcusem corect nodul 
cravatei? Oare trebuia să ţin haina încheiată? Pentru oricine 
care avea ochiul format faţă de asemenea detalii, erorile subtile 
puteau fi reamintite ulterior sau puteau atrage în alt mod 
atenţia. Nu era bine că abia începeam să pricep asta. Acum 
intrasem în necazuri, Câinele Turbat continua să mă caute ca să 
mă omoare și n-ar fi trebuit să fiu superficial în pregătiri. 
Fusesem prost și mulțumit de mine, ca proprietarul unei case 
care nu se sinchisește să-și facă asigurare, fiindcă nu i se 
întâmplase nimic rău vreodată. 

Am decis să nu mai fiu niciodată nepregătit pentru situaţiile 
care pot scăpa de sub control. Aveam să fiu atent la chestiile 
mărunte: cum se îmbrăcau, cum vorbeau și cum mergeau 
oamenii. Detaliile care-i făceau să se contopească într-un mediu 
sau care-i făceau să iasă în relief. Aveam să-i privesc, să încerc 
în mod conștient să identific semnele și comportamentele ce-i 
făceau să fie cei care erau, iar apoi să le imit și să le adopt ca 
aparţinându-mi. Ar fi fost ca și cum aș fi jucat un rol, iar 
pregătirea ar fi fost un soi de școală de actorie. Aveam să-l 
transform într-un joc și să-l practic zilnic. 

Dar asta avea să fie mai târziu. Presupunând că aș mai fi trăit 


VP - 188 


până atunci. Deocamdată trebuia să lucrez cu ceea ce 
dețineam. 

M-am gândit cum aș putea ajunge aproape de Mori, cum aș 
proceda, cum aș fugi de acolo, cum aș încerca să creez o 
distragere. Mi-am făcut un plan. Era rudimentar, urât și 
improvizat, dar, ţinând seama de condiţii, mă așteptam să 
funcţioneze. La urma urmelor, acum nu trebuia să simulez un 
deces din cauze naturale. De data asta putea să pară oricum. 

M-am oprit la alt magazin cu reduceri și am cumpărat o 
furoshiki simplă: în esenţă, o basma mare. In prezent nu se mai 
văd frecvent în Japonia, deoarece au fost în general înlocuite de 
sacoșele din plastic pentru cumpărături, dar la momentul acela 
erau utilizate pe scară largă pentru a împacheta și a transporta 
orice: colete, produse de băcănie sau caserole cu prânzuri. 

Sau, în cazul meu, doar o piatră. 

Am mers cu motocicleta până am zărit o echipă de 
constructori rutieri - ceva lesne de găsit în Tokio, unde 
înţelegerea secretă dintre yakuza și Ministerul de Construcţii 
pentru simularea de lucrări fusese de mult o maladie naţională. 
Am parcat și am căutat la periferia șantierului, departe de 
muncitori, în afara razei proiectoarelor, până am găsit ceva 
potrivit. Nu o bucată de asfalt sau de beton, care putea crăpa 
sub presiune, ci un bolovan de mărimea pumnului. Acesta era 
numai bun - cam de două ori mai mare ca o bilă de biliard și 
considerabil mai greu. L-am înfășurat în furoshiki și am plecat 
spre Akasaka. 

Am lăsat-o pe Thanatos într-o parcare aglomerată de lângă 
Roppongi-dori și am intrat în Akasaka. Aerul era greu de 
umiditate și de izurile de soba prăjiţi, bere și yakitori, de 
zumzetul  conversaţiilor, râsetele și piuiturile demente ale 
automatelor de pachinko, ca și de claxoanele taxiurilor ce se 
luptau să înainteze printre grupurile dense de pietoni. Clădirile 
de pe ambele părți erau scunde, multe dintre ele încă din lemn, 
dar se putea observa cât de rapid se schimba zona, unde 
structurile cu câte patru etaje le înlocuiau pe cele cu un singur 
etaj și betonul armat înlocuia lemnul. Fiecare clădire avea câte o 
firmă iluminată verticală, pe toată înălţimea sa, care făcea 
reclamă la cluburi, baruri și restaurante. Trotuarele erau ticsite 
de sarariimani ieșiţi să se distreze seara, cupluri ce mergeau la 


? Tăiţei făcuţi din hrișcă. (n.red.). 
VP - 189 


braţ, îndreptându-se spre cină și doar puţini turiști străini care 
se holbau la spectacol. Animatoare în chimonouri și rochii de 
seară se grăbeau spre locurile de muncă. Vânzători stăteau în 
faţa intrărilor, întinzând pliante și strigând către trecători. Ici- 
colo trotuarele erau blocate de vreun sedan, al cărui șofer își 
aștepta pasagerul, yakuza, politician sau alt VIP, iar mulțimile 
curgeau de o parte și de cealaltă. 

După ce m-am lăsat purtat câteva minute de mulţime, am 
văzut firma Higashi West. Se afla într-o clădire mai nouă, la 
ultimul ei etaj, al patrulea. Denumirea era scrisă doar în 
engleză, nu în kanji, nici în kana! - un indiciu, am presupus, al 
atmosferei cosmopolite pe care o făgăduia. Lângă bordură 
staţiona o mașină, cu șoferul la volan; geamurile din spate 
aveau perdeluțe. Desigur, nu era neapărat a lui Mori, dar mi-a 
dat speranţe. Totuși, dacă el ar fi fost aici și dacă acesta ar fi 
fost automobilul său, atunci avea să existe un interval foarte 
scurt între momentul când părăsea clădirea și cel în care urca în 
vehicul. Destul de puţin timp ca să ajung la el. 

Am lăsat furoshiki şi piatra din el într-un container de gunoi, 
apoi m-am îndreptat spre holul clădirii. Trei sarariimani ameţiţi 
de băutură au urcat cu mine în ascensor. Am ţinut fruntea 
plecată și mi-am ferit ochii, până când ei au coborât la etajul 
doi, lăsându-mă să continui singur până la etajul patru. 

Când ușile s-au deschis, au dezvăluit un interior destul de 
țţipător: multă catifea roșie, draperii și dantelă, o imagine 
japoneză caricaturală imitând luxul european. Aerul era încărcat 
de arome de tutun și scotch, iar de undeva dinăuntru se auzea 
vocea cuiva care cânta „American Pie” a lui Don McLean, o 
piesă care domina topurile muzicale în anul acela. Poate că 
decorul nu era după gustul meu, dar acesta era în mod clar un 
club de clasă, iar animatoarele aveau să fie atrăgătoare, 
fermecătoare, educate și inteligente... și deloc vandabile. Deși 
occidentalii cărora li se pare absolut firesc să plătească pentru 
sex sunt în același timp uluiţi de ideea de a plăti pentru 
conversație, oare diferenţa dintre cele două este cu adevărat 
atât de mare? O femeie aflată în prima situaţie probabil că nu ar 
dori realmente să se culce cu tine sau asta nu i-ar face plăcere 
mai mult decât ar fi încântată de conversaţia ta o femeie aflată 
în a doua situaţie. Dacă una din situaţii este nefirească, atunci 


19 Kanji, kana - sisteme de scriere japoneze. (n.red.). 
VP - 190 


nu-i la fel și cealaltă? Ceea ce nu înseamnă, bineînțeles, că 
sexul cu o animatoare este un lucru imposibil. Atâta doar că nu-i 
ceva ce poate fi cumpărat cu bani. O relaţie sexuală se poate 
dezvolta de-a lungul timpului, așa cum se întâmpla în casele 
pentru gheișe din care se trag cluburile moderne cu animatoare, 
cu clientul cuvenit, după multă curtare în afara programului de 
lucru, și numai dacă fata o dorește. 

O animatoare japoneză mi-a ieșit în întâmpinare. 

— Irasshaimase, a rostit ea cu o plecăciune. „Bine ai venit”. 

Mi-a întins un oshibori rece ca gheaţa - un prosop umed - și 
mi-am șters recunoscător palmele și fața. Inainte ca ea să mă 
conducă la o masă, am rostit: 

— Îmi pare foarte rău, dar trebuie să-ţi spun că nu am venit 
aici pentru a rămâne. Șeful meu mi-a cerut să-i găsesc un loc 
potrivit pentru divertisment în Akasaka. Am auzit lucruri 
favorabile despre clubul acesta, dar aș putea să arunc personal 
o privire? Nu cred că el ar fi satisfăcut dacă n-aș face-o. 

Animatoarea mi-a zâmbit. 

— Bineînţeles. Eşti sigur că nu-ți putem aduce nimic să bei? 

l-am răspuns la zâmbet, gândindu-mă că era inteligentă să 
încerce să-mi câștige recunoștința printr-o investiție măruntă. 

— Mulţumesc, dar nu, cu adevărat nu vreau să dau bătăi de 
cap. Deja, din câte pot vedea, cred că clubul vostru arată foarte 
potrivit. Aș dori numai să mă uit puţin... 

Ea a făcut o plecăciune. 

— Desigur, simte-te ca acasă. 

l-am mulţumit și am intrat. Dacă Mori nu era aici, nu știam 
cum urma să procedez data viitoare. Nu mai puteam utiliza de 
multe ori trucul cu „am venit aici doar pentru șeful meu”. 

Sala avea forma literei „L”, a cărei latură mai lungă pornea 
spre stânga de la intrare. Am mers prin ea. Aici existau un bar 
scurt și patru mese, toate ocupate. La una dintre mese stătea 
bărbatul care cânta, însă microfonul îi acoperea parțial faţa. Să 
fi fost Mori? Așa credeam. Două animatoare occidentale și trei 
comeseni japonezi râdeau și aplaudau. M-am dat într-o parte și 
am privit mai atent, confruntând chipul cu fotografiile din dosar. 
În mod clar, el era. Engleza îi era la fel de impresionantă ca și 
vocea și pentru o clipă am simţit un fior de ironie, deoarece 
cântecul era despre accidentul aviatic în care muriseră Buddy 
Holly, Ritchie Valens și Big Bopper - „ziua când muzica a murit”. 


VP-191 


Pe masa lor era o sticlă de whisky Suntory, aproape goală. 
Asta putea să însemne că se aflau de ceva vreme aici. Pe de 
altă parte, un tip ca Mori ar fi avut aproape sigur propria lui 
sticlă, achitată de la bun început, pe care clubul i-o păstra și i-o 
aducea de câte ori apărea. N-o puteam ști cu certitudine. 
Trebuia pur și simplu să aștept atâta timp cât era necesar. 
Principalul era că el se afla aici. Nu aveam să capăt niciodată o 
șansă mai bună. 

Am mers la toaletă, după care am ieșit, mulţumindu-i 
animatoarei. Ea m-a însoţit până la lift și l-a chemat pentru 
mine, a așteptat sosirea cabinei și apoi a făcut o plecăciune 
adâncă pe care a menținut-o până s-au închis ușile. 

Am revenit pe stradă și am căutat locul potrivit. Inițial mă 
gândisem să mă plimb pur și simplu cu liftul în sus și în jos până 
ieșea Mori, însă felul în care așteptase animatoarea mi-a 
sugerat că n-o puteam face. Ar fi fost un comportament bizar și 
ca atare atât suspect, cât și memorabil. Ca să nu mai amintesc 
de numeroasele oportunităţi pe care le-ar fi oferit multora de a- 
mi vedea fața. 

Am privit în jur. Majoritatea clădirilor aveau scări pe exterior, 
care erau utilizate în primul rând pentru depozitare, încălcând 
reglementările locale ale pompierilor, iar Higashi West nu făcea 
excepţie. Bănuiam că aș fi putut sta în interiorul casei scării, de 
unde aveam o vedere bună asupra liftului. Mori ar fi fost însă cu 
spatele la mine și trebuia să găsesc un mijloc prin care să mă 
asigur că era chiar el. Pe de altă parte, nu vedeam o modalitate 
mai bună. 

Am recuperat piatra și furoshiki, rearanjând țesătura astfel 
încât să acopere doar jumătate din piatră - jumătatea pe care o 
tineam eu. Nu credeam că roca poroasă ar fi reținut amprente, 
dar nici nu voiam să-mi asum vreun risc. M-am întors apoi la 
casa scării și am așteptat în umbră. Mă simţeam nervos și fără 
control. Oare o făceam cu adevărat din nou, atât de curând 
după Ozawa și Fukumoto și ceilalţi trei? Dar ce conta apropierea 
în timp? Importantă era doar oportunitatea, iar aceea era acum. 
În junglă întinsesem mai multe ambuscade decât puteam 
număra și mi-am reamintit că singura deosebire importantă 
dintre momentele acelea și prezent o reprezenta locul. Și de ce 
n-ar fi trebuit s-o fac? Mori nu însemna nimic pentru mine. Aș fi 
plătit eu zece mii de dolari ca să-i salvez viaţa? Pentru că asta 


VP - 192 


aveam să fac, dacă el pleca nevătămat acum. 

Câteva zeci de oameni au venit și au plecat cât timp am 
așteptat, iar de fiecare dată când un grup ieșea din lift, aveam 
parte de o doză inutilă de adrenalină în timp ce încercam să 
apreciez, văzându-i din spate, dacă unul dintre ei era Mori. Am 
făcut mișcări simple de stretching și calistenice, ca să nu 
amorțesc, trecând dintr-o mână în cealaltă piatra înfășurată în 
furoshiki și răsuflând profund. Mi-am reamintit întruna cine 
trebuia să fiu eu în seara asta, cum aveam să acționez, cum 
voiam să pară episodul acesta în ochii oricăror martori și ai 
polițiștilor. Incepusem să mă simt obosit și trecusem prin multe 
alarme false, așa că, atunci când a coborât din ascensor un grup 
de trei bărbaţi, purtând costume negre identice, am avut nevoie 
de o secundă întreagă să-mi dau seama după înălțimea și 
postura celui din mijloc că el era probabil Mori. „La naiba!” 

Am ieșit din casa scării și m-am apropiat, temându-mă să mă 
angajez decisiv. Dacă mă înșelasem? Puţina lumină existentă 
era de un galben-palid și provenea de la lămpi cu vapori de 
sodiu inadecvate, iar bărbaţii erau în mare parte adumbriţi. 
Pentru mine, era o acoperire excelentă, dar îngreuna mult 
identificarea pozitivă. 

Bărbaţii se opriseră în faţa sedanului. Râdeau încetișor, dar 
nu-mi puteam da seama de subiect. Aș fi vrut să ocolesc mașina 
și să vin spre ei din direcţia botului, astfel încât să-l pot vedea 
clar pe cel despre care bănuiam că era Mori. În același timp însă 
mă temeam că, dacă ratam momentul optim, ar fi putut sui în 
automobil înainte să fi ajuns la el. 

Intrasem deja în pielea personajului. Inima îmi bubuia și 
clocoteam de adrenalină. „La dracu'!” M-am oprit, apoi am rostit 
în japoneză: 

— Mori-san? Tu ești? 

Toţi cei trei bărbați s-au întors; cel din centru parcă puţin mai 
repede. l-am văzut chipul. El era. 

— Da, eu sunt Mori, a răspuns pe un ton iritat. Tu cine ești? 

Inima îmi bubuia încă și mai tare. Mi-am strâns mâna în jurul 
pietrei învelite în țesătură. Mă aflam la doar trei metri depărtare. 

Mă gândisem că voi putea să mă apropii mai mult înainte ca 
el să reacționeze, dar ceva din atitudinea mea i-a dat un indiciu. 
A tresărit și s-a întors către portiera din spate a mașinii. A prins 
clanța. A dat s-o deschidă. Totul se derula acum cu încetinitorul 


VP - 193 


prin vederea mea amplificată de adrenalină. 

— Îți place să ţi-o tragi cu nevastă-mea? am urlat la el. Îţi 
place să ţi-o tragi cu nevastă-mea? 

Mori a smucit portiera, deschizând-o, și a dat să intre. L-am 
înșfăcat de guler cu mâna liberă, l-am tras înapoi și l-am lovit cu 
piatra în ceafă. Am auzit un trosnet mulțumitor și am simţit cum 
rigiditatea i se scurge din corp. Tovarășii lui au sărit înapoi și 
unul dintre ei a strigat: 

— Oi! 

Abia l-am auzit. 

Mori s-a năruit peste portbagaj. Eu continuam să-l ţin de guler 
și l-am tras cu faţa în jos pe trotuar. 

— lţi place să ţi-o tragi cu nevastă-mea? am zbierat din nou, 
cu o voce care suna la fel de isteric pe cât mă simţeam. 

După aceea m-am ridicat și l-am izbit din nou cu piatra în 
ceafă. De data asta capul lui nu mai avea loc să oscileze pe gât 
și să diminueze parțial șocul și i-am auzit pocnetul cutiei 
craniene. L-am lovit a treia oară, tot urlând. După aceea a patra 
oară. 

Am lăsat apoi piatra să cadă din furoshiki și am luat-o la fugă 
în direcţia din care venisem. Totul durase cel mult zece 
secunde. Nu oferisem nimănui timp de reacţie. Poate că șoferul 
s-ar fi gândit să încerce să mă urmărească, dar era o stradă cu 
sens unic și mașina era orientată în sensul opus. M-am gândit că 
va dura o vreme până ce tovarășii lui își vor reveni din șoc și, 
chiar și atunci, mă îndoiam că vor avea curajul să pornească 
după cineva care tocmai comisese fapta la care asistaseră. Am 
intrat pe prima alee care mi-a ieșit în cale, apoi am traversat o 
parcare și după un minut părăsisem complet Akasaka și mă 
aflam pe străzile pustii și tăcute din alt cartier. M-am oprit din 
alergare și mi-am impus să merg cu pas normal, gâfâind apăsat. 
„Relaxează-te”, mi-am spus. „Relaxează-te. Ești din nou un civil. 
Un sarariiman obișnuit. Relaxează-te”. 

Am pătruns într-o fundătură și m-am lăsat în voia 
tremurăturilor ce-mi zgâlțâiau corpul. Uciderea cu șoc electric 
era mai bună decât uciderea cu pistolul, iar uciderea cu pistolul 
era mai bună decât uciderea cu o piatră. Era o chestiune de 
proximitate și, prin urmare, de intimitate. Părea irațional - 
mortul rămânea mort, indiferent dacă-i fusese crăpat craniul cu 
o piatră sau dacă fusese bombardat de la zece mii de metri 


VP - 194 


depărtare -, totuși era adevărat. Eu ucisesem din apropiere în 
Vietnam și în Cambodgia, și m-am gândit că acum nu era deloc 
diferit - etic, moral, cum vreţi să-i spuneţi. Mi-am reamintit că 
Mori își ducea existenţa în lumea interlopă și știa că-și asuma 
riscuri... sau ar fi trebuit s-o știe. Totuși tremurăturile au fost 
puternice de data asta. 

Mă speriase felul cum reacţionase. El zărise violenţa din 
atitudinea mea, văzuse intenţia. O parte din ea fusese 
deliberată: am vrut să pară o crimă pasională, brutală, practic 
neplănuită și executată în pripă, antiteza unui asasinat 
profesionist, detașat. Ca să accentuez impresia aceea, jucasem 
rolul soțului gelos și scos din minți, și asta voiam să raporteze 
martorii și să investigheze poliţia, iar pentru a juca rolul acela 
trebuia să-mi impun să mă simt ca atare. Și totuși asta nu era 
tot. Mi-am spus că o parte din ceea ce simţise Mori era pur și 
simplu o parte din ceea ce eram eu. Cu alte cuvinte, simpla mea 
prezenţă îl avertizase de ceea ce urma să fac. Dacă el ar fi fost 
doar puţin mai rapid sau eu doar puţin mai lent, avertismentul 
respectiv ar fi putut să fie decisiv. La fel se întâmplase și cu 
chinpira din Ueno. Indiferent dacă era vorba despre o postură 
afișată deschis sau de un mesaj transmis subliminal, eu îi 
avertizam fără să vreau pe oameni despre ceea ce urma să fac 
și astfel le dădeam timp să se pregătească. Oare asta îmi oferea 
vreun câștig? Nu, deloc. Dacă ceva reprezintă doar un cost și nu 
un câștig decisiv pe teren, renunţi la el. Ca atare, trebuia să 
găsesc un mod prin care să renunţ și la asta - să controlez 
semnalele nonverbale subconștiente, să le retrag, să le 
camuflez. Trebuia să existe o cale prin care să comiţi violenţe 
extreme, violențe supreme, fără nicio manifestare exterioară 
anterioară a violenţei în sine. M-am gândit că așa ceva ar fi fost 
ceva rar și, în tot cazul, eu unul n-o văzusem niciodată. Dar dacă 
exista o cale prin care s-o pot face, ar fi oferit avantaje tactice 
importante. 

Mi-am dat seama că nu făceam decât să-mi abat gândurile de 
la natura faptei tocmai comise, concentrându-mă asupra tacticii. 
Întocmisem atâtea rapoarte post-misiuni, încât reflexul îmi era 
înrădăcinat. Am constatat că eram recunoscător pentru obiceiul 
acela. 

Am ieșit din fundătură și am aruncat ochelarii într-o pubelă. 
Furoshiki a ajuns într-o rigolă. Mi-am ciufulit părul, care fusese 


VP-195 


dat cu gel și pieptănat peste cap, am slăbit nodul la cravată și 
mi-am continuat mersul. După alte cinci minute eram pe 
Thanatos și mă îndreptam spre nord pe Uchibori-d6ri. Abia după 
ce am ajuns sub luminile puternice ale arterei principale, am 
observat că mâneca îmi era stropită de sânge și de fragmente 
de materie cenușie. Nu se vedeau foarte bine pe materialul 
închis la culoare al sacoului, dar erau imposibil de ratat pe 
manșeta albă a cămâășii. 

„Drace!” Ar fi trebuit să-mi fi ascuns niște haine curate 
undeva. Cum putusem fi atât de idiot? 

Am tras pe dreapta și mi-am suflecat mânecile, doar cât să nu 
iasă din ale hainei. După aceea am căutat o toaletă publică, 
unde m-am examinat într-o oglindă și mi-am îndepărtat de pe 
mâini toate urmele de materii organice. Dintr-un magazin cu 
reduceri, am cumpărat un tricou și o pereche de blugi. Niciuna 
dintre ţinutele cumpărate în ultima vreme nu era scumpă în 
sine, totuși nici eu nu eram vreun bogătaș și, ţinând seama de 
articolele suplimentare achiziționate, de cazările în hoteluri și de 
benzina pentru Thanatos, eram mulțumit că la hotel mă aștepta 
o sumă mare, plus alţi bani ce trebuiau să sosească. 

M-am oprit într-un parc și m-am schimbat în noile mele haine. 
Am folosit cravata ca să leg cămașa și costumul în jurul unui 
bolovan, după care am aruncat pachetul acela într-un heleșteu. 
Era îndoielnic că vor fi găsite vreodată și chiar dacă ar fi fost 
găsite, nu aveau să ofere nicio conexiune cu mine. Prelevarea 
criminalistică a ADN-ului se afla deocamdată în viitor. 

Întors pe Thanatos curat și în haine noi, am început să mă 
simt mai calm, mai detașat. Continuam totuși să fiu oripilat când 
mă gândeam cât de mult mă bizuisem exclusiv pe noroc. Cât de 
bine cunoșteam de fapt zonele în care operam? Kita-Senju putea 
să fi fost în cu totul alt oraș. Și chiar Akasaka... cunoșteam 
arterele principale, sigur că da, dar străduțele lăturalnice? 
Trecerile ascunse printre clădiri și prin ele? Și ce condiţie fizică 
aveam? Pe saltea, da, eram într-o formă de vârf și, dacă 
vreodată ar fi fost nevoie să recurg la judo pentru a-mi salva 
viața, poate că m-aș fi descurcat, așa cum se întâmplase când 
Ochi-de-Porc mă atacase în Kodokan. Dar dacă trebuia să alerg, 
să alerg cu adevărat? Jumătatea de kilometru cât fugisem ca să 
ies din Akasaka mă lăsase fără suflu. Dacă ar fi fost nevoie să 
fug mai mult? Aș fi putut oare rezista mai mult decât un 


VP - 196 


urmăritor? Probabil că nu. lar asta nu era deloc bine. 

Trebuia să analizez situaţiile mai bine din timp. Trebuia să iau 
tot ce învăţasem despre luptă - mentalitatea, pregătirea, 
concentrarea - și să aplic în viaţă, în general. Trebuia să încetez 
să mai pretind că exista o linie despărțitoare clară între militari 
și civili, între junglă și oraș, între război și pace. Așa ceva nu 
exista. Nu existase nici înainte și cu siguranță nu exista nici 
acum. 

L-am sunat pe Miyamoto de la un telefon public. 

— S-a făcut, am rostit cu glasul meu deghizat. 

— Deja? 

Dintr-un motiv necunoscut, comentariul acela m-a iritat. 

— Cât voiai să aștept? 

— Nu, nu voiam... Sunt doar... surprins. Surprins că ai putut s- 
o faci așa de repede. 

— Vreau ca mâine să-mi dai restul pe care mi-l datorezi, în 
același loc, aceleași reguli. Să-l pui acolo la ora unsprezece 
dimineaţa. Ai înțeles? 

— Sigur că da. Banii vor fi acolo. Dar - ascultă! Mi-ar plăcea să 
am un mod prin care să pot lua legătura cu tine. Pari foarte... 
profesionist. Sunt sigur că persoanele pe care le reprezint vor 
dori să mai facă afaceri cu tine. 

Am fost gata să spun „nu”. Apoi însă am gândit: „Care ar fi 
dezavantajul?” 

— O să-ţi las un număr de telefon la care mă poţi contacta, 
am spus. In același loc în care vei lăsa banii, după ce-i 
recuperez. Acum repetă-mi cum, unde și când o să-mi dai restul. 

A făcut-o. Când a terminat, i-am spus: 

— Știu că avem un prieten comun. Vreau să știi că, dacă 
cineva încearcă să mă urmărească atunci când merg să iau 
banii, te voi considera direct responsabil. 

— Voi pune personal plicul acolo. Așa cum am făcut ultima 
dată. Nimeni nu va ști nici măcar unde să se uite. 

Am închis. Nu mă simţeam foarte bine. Dar mi-am reamintit 
că uneori există doar două opţiuni: ceea ce poţi să faci și ceea 
ce nu poți. 

Eu o făcusem. Acum trebuia să mă obișnuiesc cu asta. 


VP - 197 


Capitolul 25 


Am pornit spre hotelul din Uguisudani. Cu cât mă apropiam 
mai mult, cu atât mă simţeam mai agitat. Noaptea trecută 
fusese fermecată, dar după aceea Sayaka și cu mine 
reveniserăm la vieţile noastre separate. Oare ea simţea la fel ca 
mine? Ce gândea? Reîntâlnirea noastră avea să fie stângace? Și 
probabil că ea avea întrebări similare despre mine. Sau nu? Asta 
ar fi fost mai rău, mult mai rău. 

În același timp însă, grijile legate de fată erau o ușurare. 
Simţeam că mă îndepărtam de cineva, de o altă parte a mea, pe 
care o lăsam în urmă. Gândurile despre Sayaka mă făceau să 
mă simt... așa cum își imagina ea că sunt. Așa cum dorea ea să 
fiu. Cu ea mă purtam diferit. Mi-o spusese, de altfel, și o 
simțeam eu însumi. Doream să procedez astfel ca una dintre 
lumi să n-aibă nimic de-a face cu cealaltă. Și mai doream ca, 
atunci când pășeam în lumea aceea, să închid etanș ușa de 
acces în lumea asta. Simţeam că era posibil și asta mă făcea să 
mă simt bine. 

Sayaka era la recepţie când am intrat. Mi-a surâs când m-a 
zărit, dar expresia chipului îi era vizibil încordată. 

— Hei, am rostit și m-am apropiat. Ce bine arăţi! 

Asta a părut s-o relaxeze puţin. 

— Da? Nici tu nu arăţi rău. 

A trebuit să resping în adâncul minţii o imagine a lui Mori, dar 
am reușit. 

— Fără flirturi cu clienţii, vă rog! 

Ea a chicotit scurt. A urmat o pauză stingheră. Mi-am trecut 
degetele prin păr. 

— Azi-noapte... 

— Știu. 

Am simţit că mă înroșesc la față. 

— Nici măcar n-ai habar ce voiam să spun! 

De fapt, nici eu n-aveam habar. Sayaka a râs. 

— Ai dreptate, scuză-mă. 

— Voiam să spun că a fost... incredibil. M-am gândit toată 
ziua la noaptea trecută. 


VP - 198 


Cu siguranţă, fusese incomparabil cu toate celelalte lucruri la 
care mă gândisem în timpul zilei, dar am ţinut partea aceea 
pentru mine. 

Ea a surâs. 

— Da, și eu. Abia așteptam să vină seara. De fapt, să vină 
dimineaţa de mâine. Când plec de aici. 

— Eşti sigură că nu poţi să te furișezi niţel pentru un client 
special și fidel? 

— Aici? Chiar dacă aș putea, și nu pot, răspunsul este „nu”. 
Lucrez în locul ăsta doar ca să-mi pot achita facturile. Nu vreau 
să am nicio altă legătură cu el. 

— Bine, atunci cred că pot s-aștept. Te pot săruta de noapte 
bună? 

Sayaka a privit în jur, ușor agitată. 

— Bine, dar repede - realmente nu vreau ca vreun sarariiman 
amețit să mă vadă făcând așa ceva și să rămână cu ideea că 
asta-i rolul meu aici. 

Mi-a descuiat ușa și am intrat iute. Intenţionasem într-adevăr 
să-i dau un simplu sărut de noapte bună, dar lucrurile au mers 
destul de iute mai departe. Sayaka s-a desprins prima, gâfâind 
apăsat. 

— leşi afară, imediat. Eşti prea tentant. 

— Oh, Doamne, și tu ești la fel. 

Am ieșit din cămăruţa ei. 

— Trebuie să-ţi iau banii, a zis fata. Din cauza cameristelor, 
managerii știu când este folosită o cameră. Altfel, nu te-aș taxa. 

— Nu-ţi face griji în privinţa asta. Nu vreau să ai necazuri din 
cauza mea. l-am dat banii și am luat cheia. La ce oră să cobor? 

— Eu termin tura la șapte, dar să nu ne întâlnim aici. Nu vreau 
să fim văzuţi împreună. Vino direct la mine, oricând după ora 
șapte și jumătate. E bine? 

— Abia aștept. 

Sayaka a zâmbit. 

— Și eu. 


VP - 199 


Capitolul 26 


Mi-am petrecut dimineaţa următoare în garsoniera Sayakei. A 
fost minunat; la fel de bine ca prima dată, ba poate chiar mai 
bine, fiindcă acum gheaţa era spartă și începuserăm să ne 
obișnuim unul cu celălalt. 

După câteva ore, ea zăcea pe spate, aţipită. Eu stăteam pe o 
parte, cu capul rezemat în pumn, și o priveam. Nu voiam să 
adopt o poziţie prea confortabilă; ar fi fost grozav să picotesc 
niţel, dar trebuia să mă întâlnesc cu Miyamoto la amiază. lar 
anterior să recuperez banii. Nu voiam să-i las acolo mai mult 
decât ar fi fost necesar. 

Sayaka m-a privit pe sub pleoapele grele de somn. 

— Ce-i? 

— Ce-i... ce anume? 

— De ce te uiţi la mine? 

— Îmi place să mă uit la tine. 

A surâs și mi-a atins obrazul. 

— Eşti drăguţ. 

l-am sărutat degetele. 

— Chiar crezi asta? 

— Da. Serios. 

— Unii cred despre mine că sunt irascibil. 

— Nu și cu mine. 

Am sărutat-o uşor pe buze. 

— Îmi place cum sunt cu tine. 

N-a răspuns. S-a mulțumit să zâmbească, urmărindu-mi cu 
vârfurile degetelor conturul urechii, al maxilarului, al buzelor. 

M-am uitat la ceasul de lângă pat. 

— Trebuie să plec. 

— La muncă? 

— Da. 

— Tot nu vrei să-mi spui? 

— Nu pot. 

— Jun, nu ești însurat, așa-i? Vreau să spun... ai zis că ai avut 
o singură prietenă, dar... 

Întrebarea m-a surprinsă în asemenea măsură, încât m-a 


VP - 200 


făcut să izbucnesc în râs. Dar, desigur, am înțeles imediat de ce 
ar fi fost Sayaka îngrijorată. 

— Nu, nu sunt însurat. 

— Nici eu n-am crezut asta, dar apoi... m-am întrebat... E 
straniu să știu atât de puţine despre tine. 

— Ți-am spus: tu mă cunoști mai bine decât majoritatea. 

— Serios? 

— Da. 

— Așa simt și eu, dar apoi mă întreb dacă nu cumva... poate 
că sunt naivă. 

l-am mângâiat obrazul. 

— Nu ești naivă. 

— Oricum, nu mă crezusem niciodată așa. 

— Nu, nu ești. Lasă-mă să ies din încurcătura asta - e o 
problemă la muncă, nu-i vorba despre căsătorie sau de altă 
relaţie, ori altceva de felul ăsta. Și după aceea, vom vedea - de 
acord? 

Am privit-o prelung. Cred că aveam o expresie de idiot, 
fiindcă ea a întrebat: 

— Ce-i? 

Am zâmbit larg. 

— Mă simt pur și simplu norocos. 

A urmat o pauză. Sayaka a spus: 

— Vrei să stai aici la noapte? Dacă vrei, se poate. 

— Cumva îmi place să te văd la hotel. Cred că ţi-aș duce dorul 
dacă n-ai fi aici. 

A râs. 

— Eşti cu-adevărat drăguţ. Bine, atunci, ne vedem diseară? 

Am sărutat-o. 

— Ne vedem diseară. 

Am mers pe Thanatos spre Ginza. Pe drum, cuvintele „Mă 
simt pur și simplu norocos” mi-au răsunat întruna în minte. Mă 
sâcâiau, dar nu înţelegeam de ce. Le-am alungat. Mai exista un 
detaliu de care trebuia să mă ocup, iar apoi urma să recuperez 
banii. Trebuia să mă concentrez. 

Am găsit un tip care livra prânzuri bento de pe scuter - un ins 
banal, lipsit fără doar și poate de imaginaţie și care, tot fără 
doar și poate, avea nevoie de bani, ţinând seama de câștigurile 
probabile din domeniul livrării de bento. L-am întrebat dacă n-ar 
vrea să obțină ușor zece mii de yeni. Tot ce trebuia să facă era 


VP - 201 


să deschidă un cont bancar pentru mine, Taro Yamada, 
echivalentul japonez al lui John Smith, chiar aici, în filiala locală 
a Taiyô Bank. Eu aveam să-i dau banii, el avea să semneze 
documentele, zece mii de yeni pentru o muncă de numai 
cincisprezece minute. N-a șovăit. A făcut-o și s-a întors pe scuter 
înainte ca prânzurile bento să se fi răcit. După aceea am sunat 
la un serviciu de preluare a apelurilor telefonice și am înfiinţat 
un cont pentru un John Smith, stabilind plata prin noul cont 
bancar. 

După ce am stabilit infrastructura necesară, am mers cu 
Thanatos la Aoyama-itch6me, de unde m-am îndreptat spre linia 
Ginza. Când trenul a ieșit din staţie, mi-am aplicat mica mea 
deghizare, iar când am coborât la Gaienmae, n-am văzut pe 
nimeni zăbovind pe peron după plecarea garniturii. Am 
recuperat plicul, așa cum făcusem ultima dată, și am lipit în 
locul lui o bucată de hârtie pe care scrisesem noul număr de 
telefon al alter ego-ului meu. Dacă dorea, Miyamoto putea să-l 
contacteze acum pe asasinul sub contract cu care îi făcusem 
legătura. După alte zece minute, eram înapoi pe Thanatos, cu 
zece mii de dolari într-o geantă pe umăr. Deloc rău. 

Am mers spre Akasaka-mitsuke, am parcat lângă New Otani și 
am parcurs pe jos restul drumului. Miyamoto încă nu sosise. In 
loc să-l aştept în holul recepţiei, m-am plimbat prin hotel, 
imaginându-mi cum m-aș fi atacat pe mine, dacă eu aș fi fost 
inamicul. Era un joc care-mi plăcea și știam că aveam nevoie să 
exersez, pentru a deveni la fel de expert în oraș pe cât fusesem 
în junglă. 

Știam că în imaginaţia lui McGraw, sau cel puţin în speranțele 
lui, întâlnirile mele cu Miyamoto erau întotdeauna ca desprinse 
din filmele cu spioni internaţionali. Și iniţial așa fuseseră, cel 
puţin într-o oarecare măsură. Dar cu timpul deveniseră tot mai 
relaxate, așa că n-am fost deloc deranjat când Miyamoto a intrat 
și a fluturat din mână imediat cum m-a văzut. 

S-a apropiat și s-a plecat adânc. 

— Mulţumesc din nou pentru serviciul important pe care mi l- 
ai făcut. 

Bineînţeles că am făcut pe prostul. 

— Ce vrei să zici? 

— Prietenul cu care mi-ai făcut legătura s-a dovedit extrem de 
util. Profesionist și discret. 


VP - 202 


— Serios? Nu mi-a spus nimic. Da, discret, așa cum zici. Mă 
bucur că s-a rezolvat. Oamenii tăi au fost... mulţumiţi? 

— Foarte mulţumiţi. Se pare că acum merit un nivel nou de 
respect, pe care ţi-l datorez în întregime ţie. Marea mea șansă a 
fost să te cunosc. 

Șansă... din nou noroc. Și totuși, de ce oare mă deranja într- 
atât? O dată în plus, am respins gândul. 

— Nu-mi datorezi nimic, i-am spus. Sper doar să nu fi 
promovat după chestia asta, fiindcă mi-ar lipsi întâlnirile 
noastre. 

A râs. 

— Ai niţel timp la dispoziţie? Grădina hotelului este minunată, 
veche de peste patru sute de ani. O imagine frumoasă pe care 
s-o contempli în timp ce sorbi ceaiul. 

Așa că am petrecut vreo oră bucurându-ne de ceai în salonul 
care dădea spre grădină. Miyamoto a comentat noua mea 
conștientizare, manifestată în felul cum sorbeam și savuram 
ceaiul, spunând că era onorat că-i ascultasem prostioarele. Am 
replicat că eu fusesem onorat că el instruise cu atâta răbdare o 
persoană atât de nemerituoasă ca mine. A fost ușor să facem 
schimb de genţi în mod firesc, când ne-am ridicat să plecăm. 
Când am pornit spre ieșirea din spate, Miyamoto a spus: 

— Nu voi uita ce ai făcut pentru mine sau că-ţi datorez un 
serviciu la schimb. 

— Cu adevărat, ești prea amabil. N-am făcut altceva decât să 
intermediez cunoașterea cuiva. 

— lar tu ești prea modest. Îţi sunt îndatorat. 

— Bine, atunci plătește tu ceaiul data viitoare. 

Miyamoto a râs iarăși. 

— Asta n-ar fi nici pe departe o achitare a datoriei mele. În 
același timp, sigur că da, cu plăcere. Ne vedem la următoarea 
întâlnire. 

Mai multe gânduri mi se învolburaseră prin minte, inclusiv 
noţiunea de șansă și noroc care mă tulbura într-atât, și, cu toate 
că o alungasem cât timp fusesem cu Miyamoto, voiam să mă 
gândesc cu atenţie la ceea ce mă deranja acum. Așa că am 
străbătut pe Thanatos drumul scurt până la Zenpuku-iji, un 
templu mic construit în anul 824, cel mai vechi din Tokio după 
Sens6-ji din Asakusa. Zenpuku-ji era un lăcaș tăcut, cu un arbore 
ginkgo despre care se spunea că avea vârsta templului, iar atât 


VP - 203 


templul, cât și arborele erau înconjurați de morminte, multe 
dintre ele fiind străvechi. Ar fi fost un loc bun unde să pun 
lucrurile cap la cap. Din experienţa mea, nimic nu determină 
mai multă gândire sobră și atentă, mai multe reflecții oneste, 
decât să descoperi că ești unica persoană vie dintr-un sanctuar 
al morţilor. 

Am parcat, am suit poteca de piatră și am început să mă 
plimb printre copaci și pietre funerare. In cimitir era mai 
răcoare, deoarece frunzișul asigura umbră, iar căldura soarelui 
nu era radiată de asfalt. Era de asemenea mai multă liniște, 
întrucât cartierul din jur era tihnit și traficul se desfășura la 
destulă distanţă. Puțin mai departe stătea un călugăr cu ţeasta 
rasă, în veșminte negre, care psalmodia și aprindea tămâie în 
fața unui mormânt. Adierea de vânt aducea fumul la mine și 
mirosul pătrunzător m-a purtat în trecut, în copilăria pe care o 
petrecusem în orașul ăsta, așa cum se întâmpla întotdeauna și 
așa cum bănuiam că avea s-o facă mereu. M-am gândit la tatăl 
meu, îngropat în alt cimitir tokiot, nu departe de acesta, a cărui 
amintire îmi devenea tot mai îndepărtată, tot mai detașată și 
mai nesigură. M-am gândit la el și m-am întrebat dacă oare îmi 
reaminteam omul sau amintirile mele erau simple simulacre. Și 
m-am gândit la mama mea, o rană mult mai proaspătă, 
înhumată într-un continent îndepărtat, așa cum imploraseră 
părinţii ei sfâșiaţi de durere și așa cum eu acceptasem, fără 
tragere de inimă, crezând - poate prostește - că principala 
noastră datorie este față de cei vii și că morții, infinit de 
răbdători, vor înţelege întotdeauna. 

Un lucru care îmi revenea în minte era întrebarea Sayakei 
dacă eram însurat. Era aproape amuzantă la un nivel, însă la alt 
nivel mă tulbura profund. Deoarece existau lucruri pe care știam 
că nu i le voi putea spune niciodată despre mine, lucruri pe care 
ea nu le-ar fi înţeles sau acceptat, lucruri pe care oricum n-aș fi 
vrut să le știe. Lucruri pe care le comisesem nu numai în război, 
ci chiar în orașul acesta, cu doar câteva zile în urmă... unele 
dintre ele în după-amiaza nopţii când făcuserăm prima dată 
dragoste. 

„Dar i-ai spus că există lucruri despre care nu poţi vorbi, nu?” 

Da, îi spusesem și-mi spusesem mie însumi că era un soi de 
onestitate. Era însă oare adevărat? La suprafaţă, da, totuși la un 
nivel mai profund părea soiul cel mai rău de minciună - cea 


VP - 204 


plăsmuită ca adevăr în beneficiul unei persoane, pentru a o 
amăgi mai eficient pe alta. 

Nu știam ce să fac. Să fug pur și simplu cu Sayaka? Aveam 
zece mii de dolari primiţi de la Miyamoto pentru jobul făcut 
pentru el... oare ar fi fost îndeajuns ca să ne stabilim în SUA? Și 
chiar dacă ar fi fost îndeajuns, ce aș fi făcut eu după aceea? Aș 
fi fost în continuare același ex-soldat împins la o parte, fără 
educație, fără viitor și fără abilităţi utile pentru orice i-aș fi putut 
explica Sayakei sau altcuiva. 

Am clătinat din cap. Ce ar fi zis fata dacă i-aș fi spus că mă 
gândeam să fug cu ea? Ar fi vrut măcar asta? Ar fi crezut 
probabil că eram un puști îndrăgostit, care avea o pasiune 
devastatoare, dar de moment. 

Sau poate că n-ar fi gândit așa. Nu știam. Simţeam că noi doi 
trecuserăm deja de punctul în care ar fi fost posibil să încetinesc 
niţel lucrurile sau poate chiar să le inversez direcția. Nu 
văzusem când se apropiase și nu văzusem nici când trecuse, dar 
se părea că ne îndrăgosteam. lar asta însemna că Sayaka se 
îndrăgostea de cineva despre care nu știam ce ar fi gândit, dacă 
ar fi știut cine era în realitate... Nu voiam să analizez ce ar fi 
însemnat pentru ea aflarea acelui adevăr, după ce avusese 
încredere în mine și își deschisese sufletul în faţa mea. 

Poate că lucrul cel mai bun, sau singurul lucru de făcut, era să 
termin pur și simplu treaba cu yakuza și apoi să găsesc o cale 
de ieșire. Să nu spun nimic din toate astea nici ei și nici altcuiva. 
Și, pe măsură ce aveau să treacă lunile, anii, apoi deceniile, 
toate chestiile pe care le făcusem aici în săptămâna asta, și 
anterior în război, aveau să-și piardă tot mai mult din greutate și 
să pară tot mai îndepărtate, până când, finalmente, vor deveni 
simple memorii de pe timpuri, ca stelele dintr-o galaxie aflată la 
mare distanţă, a căror lumină are nevoie de milenii să ajungă 
până la Pământ și chiar atunci abia dacă pot fi întrezărite. Aș fi 
putut face asta. Aș fi putut ţine totul separat. Până acum 
fusesem norocos, nu? 

Revenea cuvântul acela. De ce mă deranja oare propriul meu 
noroc? Vreau să spun că dacă nu s-ar fi nimerit să fiu chiar în 
fața casei lui Fukumoto când... 

M-am oprit și m-am gândit la asta. Într-adevăr, se nimerise 
bine, nu? Ba chiar, miraculos de bine. Crezusem că intrarea în 
locuinţă va fi grea, dar în cele din urmă fusese ușor. 


VP - 205 


Pe de altă parte, desigur, pe ansamblu nu fusese deloc ușor. 
Se dovedise că în salon erau patru bărbaţi, dintre care doi 
înarmaţi și care aproape că reușiseră să scoată pistoalele. lar 
soția care revenise acasă tocmai când mă pregăteam să ies - 
așa ceva nu putea fi noroc. Nu, am înţeles dintr-odată, ceea ce 
mă sâcâise în mod iritant în subconștient fusese perfecțiunea 
sincronizării intrării mele în casă. Chiar clipa când apărusem ca 
să fac o recunoaștere a locului se întâmplase să plece amanta. 
Amanta, care conducea o decapotabilă, care avea telecomanda 
ușii garajului, care parcursese o distanţă scurtă, după care 
parcase mașina, lăsând telecomanda accesibilă în interior. 

Și ce puteam spune despre ușa interioară a garajului? În mod 
evident, casa fusese proiectată, și poate cumpărată, pentru 
criterii de maximă securitate. Să lași descuiată în felul acela o 
ușă de acces în casă părea ceva teribil de neglijent, ţinând 
seama de condiţii. Și soţia... când intrase, o auzisem răsucind 
cheia, apoi mormăind în barbă, apoi răsucind iarăși cheia. Acum 
mi se părea că înțelegeam ce se întâmplase: ea se așteptase ca 
ușa să fi fost încuiată și crezuse că o descuia. Rămăsese 
derutată când își dăduse seama că se înșelase. Și de ce ar fi fost 
derutată? Doar dacă ușa aceea ar fi fost de obicei încuiată. lar 
dacă ușa ar fi fost de obicei încuiată, de ce fusese lăsată 
descuiată tocmai în momentul sosirii mele? 

Da, fusesem norocos în diverse moduri încă de când îmi 
începusem toate activităţile astea. Ozawa în sent și Mori în 
exteriorul clubului său... operaţiunile de recunoaștere necesare 
pentru sincronizarea optimă a unor asemenea acțiuni puteau să 
dureze zile, chiar săptămâni. Și totuși oamenii sunt sclavii 
obișnuinţei. Ozawa trebuia să facă baie aproape în fiecare seară, 
mai ales în vara fierbinte și umedă a Japoniei. Lui Mori îi plăcea 
să dea party-uri în clubul său. Acelea păreau chestii care, într-un 
fel sau altul, aveau să însemne în principal pândă și așteptarea 
momentului optim și nu era necesar chiar așa de mult noroc ca 
timpul de așteptare să fie minim. Și chiar dacă acele două joburi 
n-ar fi mers atât de lin pe cât merseseră, era în principal vorba 
despre a mai aștepta și a cântări lucrurile încă puţin timp. N-ar fi 
fost chiar atât de dificil. Însă cu Fukumoto... sincronizarea 
fusese perfectă. Dacă n-aș fi văzut-o pe amantă părăsind 
locuinţa tocmai atunci, nu știu când sau cum s-ar fi ivit o altă 
oportunitate. 


VP - 206 


Am răsuflat adânc și am continuat să mă plimb înainte și 
înapoi. Nu voiam să privesc realitatea în faţă; de asta nu 
gândisem totul până în ultimul amănunt. Însă subconștientul 
căutase să mă anunţe oricum. Fusesem un idiot că-ncercasem 
să-l ignor. Acesta era un alt lucru pe care în junglă știusem că 
nu trebuia să-l fac și pe care trebuia să-l reînvăţ în oraș. 

„Bine. Presupune atunci că totul a fost regizat. Cum?” 

Păi, să zicem... că cineva o anunţase pe amantă că eu 
soseam și că era timpul ca ea să plece. Poate că fusese într-o 
mașină parcată pe stradă și comunicase printr-un aparat de 
radio. Nu puteam ști cu exactitate - acolo fuseseră parcate 
multe mașini și nu le examinasem pe toate cu atenţie. Am 
înţeles că aceea era o altă lecţie: mă apropiasem de reședința 
lui Fukumoto fără să știu cum aș fi apărat terenul dacă eu aș fi 
fost cel care m-aș fi așteptat pe mine. Cu doar puţin timp în 
urmă, procedasem oarecum diferit la New Otani și m-am 
întrebat dacă nu cumva tot subconștientul îmi semnalase că 
trebuia să-mi perfecționez abordarea. Indiferent care ar fi fost 
realitatea, în cartierul lui Fukumoto eu nu mă pusesem adecvat 
în pielea inamicului, nu mă examinasem prin ochii adversarilor 
potenţiali. Fusesem norocos că supravieţuisem ca să mă bucur 
de lecţia aceea și aveam să mă asigur că de acum înainte o voi 
aplica strict. 

„Bun, așadar cum n-ar fi fost chiar greu. Rămâne astfel 
întrebarea: cine?” 

Răspunsul evident era McGraw. Cine altul putea fi? El îmi 
dăduse dosarul. Eu îi demonstrasem că eram nerăbdător să 
acţionez, nu? Cerusem mai întâi dosarele yakuza. De asemenea, 
el observase geanta pe care o purtam, mai întâi în restaurantul 
chinezesc unde ne întâlniserăm, apoi și în alte locuri. Era 
inteligent - știuse că geanta însemna că umblam cu bocceluța 
după mine, că eram fugar și ca atare mă simţeam presat, prin 
urmare dornic să rezolv totul cât mai repede. El știuse că mă voi 
îndrepta spre locuința lui Fukumoto de cum puneam mâna pe 
dosar. 

„Dar... de ce?” 

Oare a vrut el să intru în casa lui Fukumoto și să cad pradă 
unei ambuscade? Era lipsit de sens. Dacă ei aveau un om în 
exteriorul casei care o alertase pe amantă, ar fi putut la fel de 
ușor să alerteze și bodyguarzii yakuza dinăuntru. Ar fi putut să 


VP - 207 


mă aștepte în capătul opus al garajului și să mă împuște când 
ușa acestuia se închidea. Nici măcar n-aș fi pătat cu sânge 
mochetele frumoase ale lui Fukumoto. În loc de așa ceva, eu îi 
luasem prin surprindere. 

Părea că cineva ar fi uns rotiţele pentru mine. lar cel care o 
făcuse dorise moartea lui Fukumoto. Însă asta era lipsit de sens. 
Eu eram cel care dorea moartea lui Fukumoto. Eu îi propusesem 
asasinatul lui McGraw ca soluție la problema mea cu yakuza. 
Fusese ideea mea, nu a lui. În Ueno avusese loc incidentul cu 
chinpira, care fusese o coincidenţă absolută, după care... 

Am clătinat din cap. Era o nebunie! După ce pusesem sub 
semnul întrebării un amănunt, acesta cerea să pun sub semnul 
întrebării totul. 

„Atunci poate că ești pur și simplu paranoic. Câteva 
coincidenţe, asta a fost tot. Se mai întâmplă”. 

Nu! Așa ceva mi se părea refuzul realităţii, similar unui 
narcotic. Bineînţeles că nu voiam să pun totul sub semnul 
întrebării, pentru că ar fi însemnat prea mult efort și era prea 
derutant, prea înspăimântător. Pe de altă parte însă, moartea ar 
fi fost ceva și mai rău, nu? Nu se mai punea problema cum mă 
făcea totul să mă simt. Trebuia să ignor aspectul acela. Ceea ce 
conta era adevărul. 

„Bun! Ce știi tu în prezent? Nu ce crezi că știi, ci ce anume știi 
cu certitudine. Începe cu asta”. 

De fapt, nu știam decât un singur lucru: că McGraw a vrut ca 
Ozawa să moară. Dosarul acela fusese destul de bine completat 
și mă dusese mai întâi la locuinţa lui și apoi la sent6, iar McGraw 
propusese totul ca pe un serviciu în schimbul căruia urma să mă 
ajute cu Fukumoto. Am examinat asta din toate unghiurile la 
care mă puteam gândi și n-am găsit nimic fals: unica informaţie 
certă de care dispuneam deocamdată era că McGraw a vrut 
asasinarea lui Ozawa. 

Dar cineva a vrut și asasinarea lui Fukumoto. Cineva care 
avusese grijă ca eu să pot intra în reședința lui. Cine altul putea 
fi decât McGraw? Totuși, dacă el a vrut moartea lui Fukumoto, 
să fi fost pur și simplu o coincidenţă incredibilă că eu îi 
propusesem același lucru? 

„Nu. Genul ăsta de coincidenţe nu există”. 

M-am plimbat printre pietrele funerare, simţindu-mă frustrat, 
cu transpiraţia șiroindu-mi pe spate. Puteam simţi o formă, niște 


VP - 208 


contururi, dar nu puteam distinge detaliile. 

„Bun, haide s-o luăm altfel. McGraw știa unde te vei întâlni cu 
Miyamoto ca să-i transmiţi banii în dimineaţa aceea în Ueno. l-a 
trimis pe chinpira ăia ca să te provoace. De câte ori îţi spusese 
că știa că ești temperamental? El știa că vei reacționa așa cum 
ai reacţionat și că, drept urmare, vei avea o problemă cu yakuza 
și vei propune uciderea lor ca soluție. Te lăsa să crezi că fusese 
ideea ta, dar în realitate era o manipulare”. 

Nu mi se părea totuși o explicaţie perfectă. Era destul de 
bună, însă nu perfectă. Cum putuse McGraw să știe că eu voi 
ucide un chinpira? Gradul de incertitudine era uriaș. McGraw era 
bun, o văzusem, totuși nu putea ghici viitorul. Trebuia să fie 
altceva. 

„Bun, dar dacă chinpira te-ar fi jefuit pur și simplu? Dacă 
planul ar fi fost ca ei să ajungă la tine înainte ca schimbul să 
aibă loc, să te bată, să-ţi ia geanta și să fugă? Ai fi fost dator cu 
cincizeci de miare la CIA. Ai fi fost disperat, străduindu-te să-l 
convingi pe McGraw că n-ai furat tu însuţi banii. Moment în care 
el ti-ar fi propus un mod prin care să te achiţi de datorie: 
omoară-i pe tipii ăștia pentru mine”. 

lisuse! Și pentru că evenimentele nu se derulaseră așa după 
aceea... el improvizase pur și simplu. Episodul nu se 
desfășurase cum se așteptase McGraw, așa că adaptase din 
mers și crease un plan B prin care obținea același rezultat. 
„Cum rămâne atunci cu Ochi-de-Porc în Kodokan? El a-ncercat 
să te omoare, nici nu poate fi vorba de altceva. Dacă ar fi reușit, 
cum ai mai fi comis asasinatele pentru McGraw?” 

Am continuat să mă plimb agitat, examinând piesele din 
diverse unghiuri, cântărindu-le, rearanjându-le, văzând pe care 
le puteam combina. 

Probabil că Ochi-de-Porc făcuse parte din planul A, cel iniţial. 
Eu n-ar fi trebuit să omor pe nimeni în Ueno; trebuia să fi fost o 
ambuscadă simplă, urmată de tâlhărie. Însă eu omorâsem pe 
cineva. După care Câinele Turbat, care nu știa planurile 
complete ale lui McGraw sau a cărui mândrie fusese atât de 
rănită încât nu-i mai păsa de ele, își convocase echipa și pornise 
de unul singur în căutarea mea. McGraw nu știuse asta... de 
altfel, nici n-o dorea, pentru că i-ar fi stricat planurile. Da, de 
aceea păruse surprins când îi povestisem ce se petrecuse în 
Kodokan. Toată povestea cu yakuza care pusese un contract pe 


VP - 209 


capul meu fusese o simplă minciună, menită să mă manipuleze, 
la care eu răspunsesem: „Da, știu, tocmai au încercat să-mi facă 
felul”. Fusese descumpănit, deși numai o clipă, apoi revenise la 
conducerea jocului. Hristoase, era chiar priceput! 

Bun, dar care fusese treaba cu dosarul Fukumoto? Nu era nici 
pe departe complet. Dacă McGraw a vrut într-adevăr moartea 
lui, de ce nu-mi dăduse un dosar pe baza căruia să pot acţiona, 
așa cum mi-l dăduse pe al lui Ozawa? 

„Pentru că, din perspectiva lui McGraw, Fukumoto trebuia să 
fie o întâmplare. Nu o acţiune pentru care el se pregătise din 
timp. Dacă ţi-ar fi dat un dosar detaliat, pe baza căruia să poţi 
acţiona, ai fi putut deveni suspicios. El trebuia să te ducă doar 
până la casă, după care fata te-ar fi ajutat să intri. Tu ai urmat 
indiciile alea, ca o găinușă care ciugulește un șir de firimituri”. 

Și totuși... de ce? Ce intenţiona McGraw? Care era jocul? Nu 
știam. Dar, indiferent despre ce ar fi fost vorba, implica 
eliminarea lui Ozawa, președintele Consiliului Executiv al PLD, a 
lui Fukumoto, capul celei mai mari familii yakuza din Tokio, 
Gokumatsu-gumi, și a Câinelui Turbat, fiul lui Fukumoto, care 
avea să fie probabil moștenitorul tatălui. 

M-am oprit brusc din mers. De ce presupuneam eu că McGraw 
dorea moartea Câinelui Turbat? Dacă într-adevăr Câinele Turbat 
avea să-și urmeze tatăl la conducere, atunci asasinarea tatălui 
n-ar fi netezit calea pentru fiu? 

Dar atunci de ce m-ar mai fi manipulat pe mine să-l omor și 
pe Câinele Turbat? 

„Nu uita, el improviza. Poate că asta nu făcea parte din planul 
original. Amintește-ţi că McGraw a controlat ordinea dosarelor 
pe care ţi le-a dat. Mai întâi, Ozawa. Apoi Fukumoto Senior. 
După aceea Fukumoto Junior. L-a păstrat pe Junior la sfârșit, 
deoarece, spre deosebire de primii doi, el nu voia câtuși de 
puţin să-l elimine. Amintește-ţi că la Inokashira a încercat să te 
convingă să nu mai iei urma Câinelui Turbat”. 

Tot nu mă lămuream. Pentru că, până la urmă, McGraw îmi 
dăduse dosarul. Il ridicasem și-l recuperasem cu o zi în urmă. 
Oare era plin cu minciuni? Să fi fost o pistă falsă, care avusese 
doar intenţia de a mă linişti și a mă distrage? 

„Sau poate că a avut intenţia să te fixeze chiar pe tine în 
spaţiu și timp. După care ei l-ar putea lichida rapid pe asasinul 
lui Ozawa și al lui Fukumoto. lar așa s-ar acoperi toate urmele 


VP - 210 


implicării lui McGraw”. 

Totuși problema cu dosarul Câinelui Turbat era faptul că nu 
conţinea informaţii specifice. Aceleași generalităţi, același exces 
de locuri frecventate care nu-mi permiteau să-l fixez pe fiu într- 
un spaţiu și un timp anume ar fi împiedicat pe oricine să mă 
fixeze pe mine în mod similar. În plus, dacă țelul ar fi fost de a 
mă împinge să pornesc după Câinele Turbat, ca să pot fi 
localizat în timp și spaţiu pentru o ambuscadă, de ce mai 
încercase McGraw să mă convingă să nu-l mai urmăresc pe 
Câinele Turbat? 

Am rumegat întrebarea aceea. Am decis că era exact așa cum 
spusese McGraw: până atunci el mă privise ca fiind doar un 
curier, un idiot util, un individ consumabil. Ca atare, mă 
manipulase pentru a-i lichida pe Ozawa și pe Fukumoto Senior. 
Dacă apăreau probleme, eu aveam s-o încasez; dacă mergea 
bine, McGraw avea să mă lichideze pe mine. In primul caz, el 
nega orice legătură cu mine; în al doilea caz, reteza legătura 
aceea. După aceea însă, el se răzgândise. De ce? Pentru că mă 
descurcasem mai bine decât se așteptase. Mult mai bine. El 
înţelesese că aș fi putut fi mai util lui și programului lui, 
indiferent care ar fi fost acela, dacă eram viu, nu mort. lar când 
mă  împotrivisem, McGraw decisese: Așa să fie atunci, 
continuăm planul A. 

Dar care era planul A? 

„Să te manipuleze să-i lichidezi pe Ozawa și Fukumoto Senior. 
După care, tu aveai să fii cel lichidat”. 

Însă dacă ar fi fost așa, de ce nu mă lichidase chiar el? Ne 
întâlniserăm cu doar o zi în urmă, la Inokashira. McGraw știuse 
că voi sosi. Ba chiar, știuse că voi fi la New Otani acum o oră. Nu 
i-ar fi fost greu în niciunul dintre locurile acelea. 

„Poate că avea de gând s-o facă la Inokashira, dar apoi s-a 
răzgândit, fiindcă a ajuns la concluzia că ai fi mai util viu, așa 
cum ţi-a și zis. Sau, mai probabil, pur și simplu nu vrea s-o facă 
el personal. Nu-i stilul lui. McGraw îi manipulează pe alţii să se 
murdărească pe mâini pentru el. Nu-și asumă personal genul 
acela de riscuri. Decât dacă n-are încotro”. 

Un lucru era clar. Trebuia să-mi îmbunătățesc evoluţia în joc. 
Privisem lumea ca și cum în adâncuri n-ar fi fost deloc diferită 
față de ceea ce se vedea la suprafaţa ei. Însă existau niveluri pe 
care nu le percepusem, conexiuni de care nu țţinusem seama. 


VP - 211 


Sub lume exista o altă lume - lumea reală. lar eu trebuia să 
încep să trăiesc în ea, altfel aveam să mor acolo. 

„Bun! Cum vei proceda acum?” 

In primul rând, de câte ori McGraw voia să ne întâlnim, sau 
făcea orice altceva care mă putea fixa în timp și spaţiu, trebuia 
să plec de la presupunerea că era o ambuscadă și să adopt 
contramăsurile cuvenite. Avusesem cu adevărat un noroc 
incredibil că nu mă lichidase deja. Cum spusese Churchill? 
„Nimic nu-i mai stimulator pentru viaţă decât să vezi că se trage 
în tine și glonţul nu te nimerește”. Exact așa simțeam și eu. 
Acum toată șmecheria era de-a înceta să mă mai transform într- 
o ţintă facilă. 

M-am întrebat dacă nu cumva eram paranoic. În ultimele zile 
omorâsem șase oameni. Oare nu cumva gândurile mele actuale 
erau produsul unui ciot de conștiință, stingherit din amorţeală? 

„Bun! Priveşte situaţia în felul următor: există vreun 
dezavantaj în a-l aborda pe McGraw ca și cum grijile ţi-ar fi 
întemeiate?” 

Nu vedeam niciun dezavantaj. 

„Există vreun dezavantaj în a-l aborda pe McGraw ca și cum el 
nu ţi-ar spune decât adevărul?” 

Hmm. Probabil că doar o ambuscadă urmată de moartea mea 
violentă. 

„Bun. Prin urmare, decizia nu-i greu de luat”. 

Dacă aveam dreptate, McGraw urma să acţioneze în curând 
într-un fel sau altul. Eu făcusem tot ce dorise. De aici mai 
departe, n-aveam să însemn pentru el decât un risc. Cum 
spusese el însuși la Taih6, în seara când propusesem - sau când 
fusesem manipulat să propun - să-i omor pe Fukumoto Senior și 
pe fiul său? Aceasta este o relație de afaceri. Tu asiguri un 
beneficiu și în același timp reprezinți un cost. Ei bine, beneficiul 
fusese încasat, iar acum sosise momentul pentru reducerea 
costului. Trebuia să fiu al naibii de atent, dar mi-am dat seama 
că pentru moment beneficiam de un avantaj: el mă credea un 
netot. Și poate că fusesem un netot, dar începusem să mă 
deștept. Văzusem ceva, însă McGraw nu știa că văzusem. 

„Chestia cu ambuscadele este că pot acţiona în ambele 
sensuri”. 

Asta era adevărat. McGraw putea să propună o întâlnire, să 
creadă că întindea o cursă... iar eu puteam să apar în spatele lui 


VP - 212 


și să-i zbor creierii. lar pentru asta n-aş mai fi avut nevoie de o 
piatră. Aveam pistolul Hi Power luat de la yakuza. 

Atâta doar că nu eram sigur. Mă puteam oare considera 
suficient de sigur ca să-mi revizuiesc complet părerea despre 
ceea ce se întâmpla și să întreprind măsurile de securitate 
cuvenite? Ce dracu', bineînțeles că da! Dar mă puteam oare 
considera suficient de sigur ca să-mi lichidez ofiţerul de caz CIA 
fără ca măcar să știu ce intenţionase el sau în ce mă băgase? 

Nu, nu eram sigur. Cazul era de genul „să sari din lac în puț”. 
Dacă lacul devenea insuportabil, aveam să sar oriunde ar fi 
trebuit s-o fac. Deocamdată însă nu era vorba de 
insuportabilitate. Trebuia să-mi păstrez sângele rece. Să fiu 
inteligent. Și să am răbdare. McGraw avea să facă o mutare. O 
puteam simţi. Sigur că da, nu știam ce va fi, dar aveam s-o știu 
foarte curând. 


VP - 213 


Capitolul 27 


După cum s-a dovedit, n-a trebuit să aștept prea mult. 

Incetasem să mai merg în recunoașterea locurilor unde ar fi 
trebuit să încerc să-l atac pe Câinele Turbat. Riscam prea mult 
să fiu atacat chiar eu. Mi-am verificat regulat serviciul de 
preluare a apelurilor, totuși n-am primit nimic de la McGraw. 
Aveam timp la dispoziţie și începeam să devin agitat, dar apoi 
îmi reaminteam că reacţia mea cea mai inteligentă era să 
aștept. 

Imi petreceam fiecare dimineaţă și fiecare zi cu Sayaka. Ne 
despărțeam doar când ea trebuia să se ducă la școală sau la 
muncă. In pat, de fiecare dată era mai bine decât data trecută. 
Nu știam exact de ce se întâmpla așa. Probabil fiindcă ne 
simțeam tot mai destinși unul cu celălalt. Dar de asemenea, mă 
gândeam, și fiindcă ne simţeam tot mai destinși cu noi înșine. 
Imi plăcea cât de dezinvoltă era fata. Continua să-i displacă să-i 
văd picioarele, dar simţeam că și asta avea să dispară în timp, 
iar în rest era uluitor de neafectată. Dorea să încerce totul - 
sexul era pentru ea un experiment gigantic, un tărâm 
nedescoperit și fără limite, iar lipsa ei de inhibiţii în pat mă 
excita enorm. In câteva rânduri, începuse să facă ceva, după 
care se oprise, parcă dându-și seama că mergea prea departe, 
apoi văzuse cât de mult îmi plăcea și-i dăduse drumul mai 
departe. Mi-am dat seama că intrasem în situația asta 
presupunând în mod subconștient că eu voi fi profesorul și că o 
voi îndruma. Ei bine, toate lecţiile mele fuseseră absorbite de 
Sayaka în cel mult o zi. După aceea, ea mă învățase pe mine. 
Ocazional întrezăream o sclipire de duritate, natura rezervată pe 
care o etalase când ne întâlniserăm prima dată și în serile 
imediat următoare, când venisem special pentru ea la love 
hotel, totuși momentele acelea slujeau doar pentru a-mi 
reaminti câtă încredere avea în mine, cât de mult se deschidea 
față de mine, și asta mă mișca enorm. Uneori mă îngrijoram că 
păream excesiv de sentimental și mă gândeam că poate ar 
trebui să fiu mai cenzurat, dar orice aș fi spus sau aș fi făcut, ea 
părea întotdeauna să răspundă în mod similar. Era copleșitor, cu 


VP - 214 


siguranţă mai mult decât mă așteptasem. Însă dincolo de toate 
astea, continuam să mă simt vinovat pentru ceea ce, în adâncul 
inimii, știam că era o înșelăciune teribilă. Dar nu-i puteam spune 
Sayakei și în același timp nici nu puteam opri ce se întâmpla 
între noi. După ce reușeam să rezolv cu McGraw și cu celelalte, 
poate că noi doi aveam să discutăm serios despre direcția în 
care se îndrepta relaţia noastră și ce însemna ea. Totuși nu era 
nicio grabă în privinţa aceea. Atâta timp cât continuam să ne 
bucurăm amândoi de dimineţile acelea preţioase în patul ei, nu 
voiam să mă gândesc la viitor și nu cred că Sayakei îi păsa. 

In cea de-a patra dintre dimineţile acelea minunate, pe când 
Sayaka era la școală, am primit mesajul pe care-l așteptam. 
McGraw. l-am telefonat. 

— Ai înregistrat vreun progres în problema pe care încercai s- 
o rezolvi? a întrebat el. 

— Nu, am răspuns și am simţit că inima a început să-mi bată 
mai repede. Până acum n-am avut noroc. 

El a mărâit. 

— Până acum n-a părut să te bizui pe noroc. Eşti sigur că- 
ncerci cu adevărat? 

„Ticălosule”, am gândit. „Ai pus oameni să supravegheze și să 
aștepte în unele dintre locurile pe care mi le-ai dat în dosar - 
poate în toate. lar ei te-au anunţat că n-am apărut nicăieri”. 

— Ești nebun? De ce n-aș încerca? 

— Las-o baltă, așa sunt eu, antipatic. Oricum, nu contează. 
Cred că noi tocmai am găsit chestia la care speram. 

„Oho, așadar acum suntem noi?” 

— Ascult. 

— S-ar putea să fi văzut la știri că... o anumită persoană a fost 
condusă ieri pe ultimul drum în cimitirul Yanaka. 

Intr-adevăr, văzusem. Funeraliile lui Fukumoto fuseseră 
practic un eveniment naţional. Nici măcar prin cap nu mi-ar fi 
trecut să mă apropii acolo de Câinele Turbat. Mă îndoiam că 
lipsise măcar un singur gangster important din Japonia. 

— Așa... și? 

— A fost multă pompă și ceremonie. Nu tocmai ceva intim. De 
la o sursă de încredere am aflat că un apropiat al decedatului își 
va aduce omagiile intime tot acolo, mâine după-amiază. 

— La ce oră? 

Doream să par nerăbdător. Și, de fapt, chiar eram. Atâta doar 


VP - 215 


că nu pentru ceea ce credea McGraw. 

— lisuse, nu vrei să știi și ce-a mâncat la micul dejun? Nu-s 
băgat chiar așa de aproape de el. Asta-i tot ce știu. Dar este de 
încredere. 

— Cum ai aflat? 

— Fiule, așa ceva s-ar categorisi ca „surse și metode”. Și 
„necesitate de a ști”. Dacă vrei totuși să-mi mulțumești, îţi voi 
răspunde „cu plăcere”. 

— Mulţumesc. 

— Cu plăcere. Acum ascultă-mă. Tipii ăștia au o parcelă 
întreagă pentru familia lor. Se află chiar în centrul cimitirului și 
este la fel de scumpă ca terenul palatului imperial. Se pare că-i 
în secțiunea nouă, imediat lângă locul unde sunt îngropaţi 
shogunii Tokugawa. Asta înseamnă ceva pentru tine? 

Am surâs. El continua să creadă că avea de-a face cu cineva 
legat la ochi. Nu știa că îmi dădusem seama cum să văd. 

— Nu știu ce-i secţiunea nouă, dar știu unde să găsesc 
parcela Tokugawa. 

— Alt locșor în care te-a dus mama ta? 

— Mda, am rostit simulând iritarea, pentru că trebuia să fiu 
tipul temperamental cu care era obișnuit McGraw. Ai vreo 
problemă cu asta? 

— Relaxează-te, fiule. Nimic, doar că sunt impresionat din 
nou. 

„Ba nu, vrei să știi dacă sunt familiarizat cu terenul, ca să-mi 
poţi ghici apropierea. Dacă nu sunt familiarizat, aș putea rătăci 
la întâmplare. Dacă știu destinaţia, voi face ceva logic. 
Întâmplarea nu este predictibilă. Logica este”. 

— Bine. Pare să sune promiţător. 

— Rade.-l, tigrule! 

A închis. 

„Tigru?”, am repetat în minte. „Habar n-ai tu”. 

Am suit pe Thanatos și m-am dus direct la cimitir. Bănuiam că 
McGraw nu se aștepta la așa ceva; planul lui era mai degrabă să 
mă atace mâine, când soseam pentru vizita privată a Câinelui 
Turbat. Nu era totuși imposibil să se fi gândit că voi face o 
recunoaștere prealabilă a terenului. Trebuia să fiu pregătit 
pentru asta. 

Yanaka era un cimitir vechi, în cartierul vechi cu același 
nume, parte din Shitamachi. Numeroase personalităţi se 


VP - 216 


odihneau în miile de parcele de acolo, printre care și, așa cum 
menţionase McGraw, clanul Tokugawa. Cimitirul era de 
asemenea bine-cunoscut pentru o superbă pagodă cu cinci 
niveluri, pe care doi amanți o incendiaseră, cu ei înăuntru, cu 
niște ani în urmă, și pentru cireșii spectaculoși, care făcuseră ca 
aleea centrală să fie supranumită Bulevardul Cireșilor în Floare. 
Deși știam toate astea din vizitele făcute în copilărie în 
anotimpul hanami, nu eram nici pe departe un expert în 
interiorul necropolei. Însă urma să devin. 

Am dat ocol cimitirului pe motocicletă, apoi l-am străbătut în 
interior în toate direcţiile, privind întruna în stânga și în dreapta, 
căutând probleme. N-am văzut nimic, așa că am coborât de pe 
Thanatos și am început să merg pe jos. Fermoarul genţii îmi era 
deschis și puteam ajunge imediat la Hi Power. 

N-a durat mult până să găsesc parcela Fukumoto. Se afla într- 
o porțiune mai ridicată a cimitirului și era înconjurată de un zid 
vechi din piatră - un soi de cimitir în interiorul unui cimitir, în 
care se aflau rânduri simetrice de monumente funerare, atât 
lespezi simple din granit, cât și pagode cu multe niveluri. Locul 
de veci al lui Fukumoto se afla în capătul nord-vestic: un obelisc 
cenușiu masiv. Pământul de dedesubt era recent săpat și abia 
vizibil sub zeci de buchete enorme. Fiecare zid era lung cam de 
douăzeci și cinci de metri și înalt de doi metri. Exista o singură 
intrare: o poartă în zidul sudic. Am înţeles imediat de ce acesta 
era locul ambuscadei: Yanaka era enorm și eu puteam să sosesc 
din orice direcţie. Dar la un moment dat, dacă voiam să ajung la 
cineva din interiorul parcelei Fukumoto, trebuia să intru pe 
poartă ori să aștept în apropierea ei. De aici rezulta și locul unde 
aveau să-și poziționeze oamenii. 

„Tu cum ai proceda, dacă ai vrea să ajungi la tine? Așa vor 
proceda și ei. lar după aceea, poţi să răstorni situaţia”. 

Totul avea să depindă de numărul de oameni de care 
dispuneau. Dacă aveau doar unul sau doi, ar fi fost plasați la 
poartă sau imediat în interiorul ei. Dar dacă aveau un 
observator în exterior, cineva însărcinat cu misiunea de a mă 
vedea apropiindu-mă, după care să-i anunţe pe ceilalți prin 
radio... 

Am mers de-a lungul zidului, examinând diverse posibilităţi. În 
exteriorul laturii sale nordice, terenul era mai înalt și de acolo 
puteam să văd peste el. Mi-am dat seama că era posibil ca ei să 


VP - 217 


știe ori să suspecteze că aveam pistolul luat de la yakuza. În 
cazul acela, nu se puteau bizui că voi intra pe poartă. Nu era 
imposibil ca eu să vin aici, în spatele zidului, de unde să deschid 
focul asupra Câinelui Turbat. Bineînţeles, nu și-ar fi făcut griji că- 
| voi lovi pe el - „vizita” lui era aproape sigur un șiretlic și mă 
îndoiam că Fukumoto Junior va fi măcar prezent -, totuși 
trebuiau să știe locul unde mă puteau ataca. Dacă voiau cu 
adevărat să acopere totul, apreciam că aveau nevoie de 
minimum patru persoane: două în interior și două afară. 

La zece metri de zidul nordic se afla altă parcelă, pe un teren 
și mai înalt. M-am dus acolo, am suit treptele din piatră și mi-a 
plăcut imediat ce am văzut. Era tot o parcelă împrejmuită, dar, 
spre deosebire de cea a lui Fukumoto, aceasta își asigura 
intimitatea nu printr-un zid, ci printr-un gard din tufișuri dese, 
înalt de un metru, un metru și jumătate. Am intrat pe parcelă, 
am trecut prin tufișurile de pe latura sudică a gardului și am fost 
răsplătit cu vederea panoramică a zidului ce înconjura parcela 
lui Fukumoto. Oricine ar fi venit spre ea, din orice altă direcţie 
decât dinspre sud, ar fi fost vizibil cu mult înainte de a se 
apropia. Dacă eu aș fi organizat ambuscada, aș fi plasat un om 
aici, plus alţi doi lângă colţurile din sud-est și sud-vest ale 
parcelei Fukumoto, și unul în interior. Cel dinăuntru ar fi trebuit 
să semene superficial cu Câinele Turbat; poate să poarte 
ochelari de soare negri ca să camufleze orice discrepanțe. Dacă 
aș fi dispus de suficienţi oameni, aș mai fi pus încă unul în 
interiorul parcelei Fukumoto, care să joace rolul de bodyguard 
sau de prieten, sau poate de altă rudă îndurerată. Țelul ar fi fost 
doar să fie doi contra unu în eventualitatea că eu aș fi reușit să 
mă strecor neobservat înăuntru. 

Am căzut pe gânduri. Puteam să fiu chiar sigur că nu va fi 
acolo și Câinele Turbat? Era posibil ca McGraw să fi regizat totul 
folosindu-și doar propriii oameni, fără să-l anunţe pe Câinele 
Turbat, totuși mă îndoiam. În primul rând, nu credeam că 
McGraw dispunea de atâția oameni. Dacă eu aș fi zărit orice 
persoană care să nu pară un japonez autentic, aș fi înţeles că 
era o ambuscadă și m-aș fi retras. Nu, nu credeam că McGraw 
ar fi putut aranja asta fără știința și ajutorul Câinelui Turbat. Și 
chiar dacă McGraw i-ar fi spus că era recomandabil să se ţină 
departe - că era suficientă simpla promisiune a prezenţei sale, 
nu și realitatea ei -, Câinele Turbat nu părea genul de individ 


VP - 218 


ascultător. La urma urmelor, venise în Kodokan ca să-l vadă pe 
Ochi-de-Porc încercând să mă omoare. N-ar fi dorit să profite și 
de șansa de a mă vedea murind aici? N-ar fi considerat că 
pericolul era excesiv. In niciun caz dacă ar fi fost suficienţi 
oameni și ar fi existat și elementul surpriză. 

În mod bizar, nu consideram că dinamica fundamentală se 
schimbase chiar așa de mult de când McGraw îmi spusese prima 
dată că eram urmărit de cei doi Fukumoto. Câinele Turbat 
continua să vrea să mă omoare și nu puteam ști dacă motivul 
era onoarea sau alte considerente. Totuși cauzele rămâneau 
secundare faţă de intenţie. El voia să mă vadă mort și putea fi 
doar în beneficiul meu dacă cel mort avea să fie el. 

Și nu numai Câinele Turbat. Raționamentul i se aplică în mod 
egal lui McGraw. Nu mă așteptam ca el să fie mâine la cimitir - 
părea mai degrabă să acţioneze prin intermediul pionilor -, dar 
poate că urma să fiu norocos. 

Am petrecut restul după-amiezii  familiarizându-mă 
îndeaproape cu terenul: direcțiile de apropiere, acoperirile și 
camuflările. Mâine avea să fie un soi de experiment, o validare a 
conceptului. Dacă funcţiona așa cum mă așteptam, Câinele 
Turbat urma să fie un simplu aperitiv. Felul principal avea să fie 
McGraw. 


VP - 219 


Capitolul 28 


Am petrecut noaptea în hotel, după care, așa cum devenise 
obiceiul nostru, orele leneșe ale dimineţii au fost în garsoniera 
Sayakei. Obișnuiam să ajungem în pat la numai câteva minute 
după ce intram și făceam dragoste o oră sau două, uneori 
ridicându-ne ca să mâncăm un mic dejun frugal, alteori prea 
epuizați și vlăguiţi ca să ne mai clintim. 

De data asta, Sayaka m-a împins pe spate, așezându-se 
deasupra, o poziţie despre care știam că ajunsese să-i placă. 
Avea braţele uimitor de puternice și se sprijinea cu o mână pe 
pieptul meu, iar pe cealaltă o folosea ca să mă călăuzească în 
ea. O ţinea după aceea acolo, ca să simtă prin intermediul 
degetelor ceea ce accidentul suferit o împiedica să simtă altfel. 
Eu îi mângâiam fața, sânii, șoldurile, plăcându-mi cum arăta așa, 
mișcându-se și legănându-se cu fața parţial ascunsă de șuviţele 
de păr. Periodic, Sayaka își cobora privirea, ca să vadă ce 
simțea cu mâna. Imi plăcea la nebunie când făcea așa, eram 
încântat de cât de dezinvoltă era în privinţa aceea, cum părea s- 
o umple de uimire și încântare. După aceea se uita la mine și 
mă călărea mai viguros, mai insistent, cu buzele întredeschise, 
gâfâind apăsat, cu frustrarea și neînţelegerea alternându-i pe 
chip. 

— Jun..., a spus și s-a mișcat mai repede, aproape cu furie. 

Mă apăsa așa de tare pe piept, că abia răsuflăm, și se freca 
atât de puternic, încât mă durea pelvisul, deși într-un fel 
minunat. 

— Jun..., a repetat ea privindu-mă în ochi, apoi mi-a rostit 
numele din nou, mai tare, după care gura i s-a deschis într-un 
„O” perfect, pleoapele i-au fluturat și glasul i s-a dizolvat într-un 
țipăt prelung, uimit. 

Am continuat să mă mișc la unison cu ea, derutat, surprins, 
temându-mă să sper. Oare avea orgasm? Dumnezeule, era atât 
de minunat, atât de minunată! 

A continuat așa mult timp, după care, brusc, s-a înmuiat peste 
mine, gâfâind. Am tinut-o în braţe, am mângâiat-o pe păr și i-am 
șoptit numele întruna. S-a cuibărit apoi lângă mine, și-a lipit faţa 


VP - 220 


de umărul meu și i-am simţit lacrimile pe piele. 

— Eşti bine? am întrebat încetișor, mângâind-o pe păr, 
încercând să-i zăresc faţa. 

Ea s-a ridicat într-un cot și s-a uitat la mine, cu ochii plini de 
lacrimi, cu obrajii umezi. A clătinat încet din cap. 

— M-am simţit atât de bine... Niciodată n-am simţit așa ceva. 

— Ai... crezi c-ai avut un orgasm? 

A surâs și alte lacrimi au început să i se prelingă pe chip. 

— Nu știu. Atâta doar că... m-am simţit incredibil de bine. A 
fost ca o explozie. Dar să fi avut orgasm? N-am știut că pot 
avea. A repetat, aproape strigând: N-am știut! 

Am simţit cum propriii mei ochi se umplu de lacrimi și am 
tras-o spre mine, lipindu-i corpul de al meu, stânjenit că mă 
vedea plângând. Era însă prea târziu. S-a ridicat din nou și a râs. 

— Jun, a zis ea, bărbatul meu cel dur. 

Am râs și eu, însă lacrimile nu mi s-au oprit. 

Ea m-a mângâiat pe obraz. 

— De ce plângi? 

Mi-am dres glasul și am clipit, încercând să-mi stăvilesc 
lacrimile. 

— Nu plâng. 

Sayaka a râs din nou. 

— Mincinosule. 

Doream enorm de mult să-i spun că o iubeam. S-o spun pur și 
simplu, dintr-o suflare. Dar mă temeam. Mă temeam că ea va 
crede că era doar o pasiune de moment, că eram prea tânăr 
pentru ea, că eram prostuţ. 

Dar era adevărat, Dumnezeule, o iubeam! 

— Sunt pur și simplu fericit, am rostit. Tu mă faci fericit. 

Uneori, în prezent, mă întreb dacă ar fi contat câtuși de puţin 
să-i fi spus adevărul chiar atunci. Probabil că nu. Și încerc să mă 
conving că ea știa oricum. Dar nu voi ști niciodată adevărul. 
Regret că nu i l-am spus. Dar n-am făcut-o. 

La scurt timp după aceea, am plecat. Nu-mi plăcea că nu-i 
puteam spune Sayakei ce făceam și mă îndurera și mai mult că 
ea nu insista să afle. Voiam să depășesc cât mai repede situația 
asta, însă nu puteam s-o abandonez pur și simplu, decât dacă 
intenţionam să-mi petrec restul vieţii în love hoteluri 
sărăcăcioase, privind întruna peste umăr. Dacă voiam să câștig, 
mai întâi trebuia să-mi înteţesc eforturile. După aceea puteam 


VP - 221 


lăsa în urmă toate episoadele în care fusesem implicat. Moarte, 
îngropate și dispărute. Cu timpul, poate chiar și uitate. 

M-am oprit la un magazin cu reduceri și am cumpărat o 
pereche de pantaloni verzi, un tricou verde cu mâneci lungi și o 
șapcă de baseball verde. Nu tocmai camuflaj de top, totuși 
îndeajuns cât să-mi confere un avantaj. Am cumpărat de 
asemenea vopsea pentru faţă, dintre cele folosite de copii ca să 
se transforme în pisici, broaște țestoase și Dumnezeu mai știe 
ce altceva. Mi-am lăsat geanta într-un dulăpior de bagaje operat 
cu fise din staţia Ueno - păstrând doar pistolul -, am parcat-o pe 
Thanatos și am mers pe jos spre Yanaka. Pe drum am folosit o 
toaletă publică. In mod deliberat nu băusem nimic toată 
dimineaţa și nu simţeam nevoia să urinez, dar în același timp 
știam că era probabil ultima dată când o puteam face în 
siguranţă pentru destul de mult timp. 

Sosisem cu câteva ore mai devreme, însă trebuia să mă 
apropii precaut în eventualitatea în care ei ar fi anticipat asta. 
Nu credeam c-o vor face - la niciuna dintre întâlnirile mele cu 
McGraw nu sosisem mai devreme și el ar fi observat nepăsarea 
aceea din partea mea, ar fi presupus probabil că se putea bizui 
pe ea și i-ar fi informat corespunzător pe oamenii Câinelui 
Turbat. Nu avea însă niciun rost să risc. 

Am pătruns în cimitir, sărind gardul din nord-est, în loc să 
folosesc una dintre intrări. Mă îndoiam că ei ar fi avut chiar așa 
de mulţi oameni ca să-i posteze la toate intrările, dar pe de altă 
parte nu știam de ce forțe putea dispune Câinele Turbat după 
moartea tatălui său. Poate că zeci de yakuza de rang inferior 
încercau să-i intre în graţii. Orice era posibil. 

M-am îndreptat spre parcela mai ridicată, mergând pe 
scurtături printre morminte, evitând aleile principale care 
traversau cimitirul. Probabil că nu era necesar, dar, o dată în 
plus, nu există niciun dezavantaj în a fi precaut. Inăuntru era 
puţină lume, în majoritate pensionari care-și plimbau câinii, 
câţiva prieteni devotați sau membri ai familiei ce depuneau flori 
sau aprindeau tămâie, mame cu ţânci în părculețul de alături 
pentru copii. Nimic nu mi-a atras atenţia ca fiind anormal. 

Apropiindu-mă dinspre nord, am evitat treptele din piatră și 
am suit direct pe pantă, după care am intrat în gardul de tufișuri 
de acolo. Am așteptat, privind și ascultând. Ciorile croncăneau, 
insectele verii băzâiau și în depărtare se auzea un tren de pe 


VP - 222 


linia Yamanote. În rest, era tăcere ca în... în fine, știți unde. 

Am deschis borcănelul cu vopsea și mi-am tras dungi 
diagonale pe obraji, cu degetele descriind linii memorate perfect 
din lupte. După aceea am pus borcănelul în buzunar, am întors 
cozorocul șepcii la spate, m-am întins pe sol și am așteptat. Era 
foarte cald și umed, iar ţânțarii erau groaznici și mi-am dat 
seama că probabil exagerasem crezând că oamenii Câinelui 
Turbat sau el însuși s-ar fi supus la disconfortul ăsta. Trebuia să 
fii nebun. Sau cel puţin obișnuit cu chestii mult mai rele după ce 
mărșăluiseși cu raniţa de treizeci de kilograme prin zonele rurale 
din Asia de Sud-Est. Chestia cu adevărat nebunească era că eu 
mă simţeam confortabil. Da, ţineam în mână un pistol, nu un 
automat CAR-15, Yanaka mirosea a oraș, nu a junglă, dar pe 
ansamblu se simţea familiar, natural, de parcă era ceva pentru 
care fusesem șlefuit până la perfecţiune, ba poate chiar pentru 
care fusesem menit. Mă simţeam concentrat, dur și letal. Și vai 
de echipa care sosea aici ca să mă lichideze! 

După două ore de așteptare am auzit pași pe treptele de 
piatră din dreapta mea. Am ramas perfect nemișcat și am privit 
într-acolo fără să clintesc capul. Se apropia un japonez robust, 
de vreo treizeci și ceva de ani, cu tunsoare punch perm și 
costum la două rânduri, ale cărui revere erau mai late decât 
aripile unui Boeing 747. Un val plăcut de adrenalină mi-a 
invadat măruntaiele. Perfect, se părea că acum trimiseseră 
echipa yakuza de șoc, nu trei chinpira incompetenți. Am 
observat că bărbatul mergea cu pas ţanţoș, iar asta mi-a plăcut 
- mi-a plăcut excesul de încredere în sine pe care-l sugera. Nici 
măcar nu privea în jur. S-a dus direct către latura de sud a 
parcelei, a găsit un spaţiu în gardul de tufe și a dat crenguțele la 
o parte. După aceea a scos un aparat de radio, l-a activat și a 
rostit: 

— Am ajuns. Da, vă pot vedea pe amândoi. 

Așadar erau trei. Perfect! Oare unul dintre ei era Câinele 
Turbat? Bănuiam că nu. Trei oameni ar fi fost numărul minim 
pentru a acoperi punctele de intrare. Indivizii aceștia formau 
echipa de asalt. Câinele Turbat, dacă era aici, avea să fie 
spectator, poate într-o poziţie îndepărtată. Nu puteam ști, ci 
trebuia să-i rezolv pe ăștia trei, după care să văd dacă mai 
rămăsese cineva. 

Bărbatul s-a ghemuit pe vine. Într-o mână avea radioul și cu 


VP - 223 


cealaltă ţinea crengutele depărtate. Nu părea să aibă o poziţie 
foarte comodă. Bănuiam însă că nu se aștepta să stea mult aici. 
În cazul ăsta, n-ar fi fost frumos din partea mea să-l las să 
aștepte. 

Am înaintat, târându-mă pe coate, cu pistolul pregătit. Dacă 
se întorcea, aveam să-l împușc, dar dacă se ajungea la așa 
ceva, trebuia să bănuiesc că tovarășii lui aveau să audă focul de 
armă și urma să pierd elementul surprizei. Mai bine să mă 
apropii silențios. Am petrecut zece minute, târându-mă afară din 
tufe și ieșind pe iarbă. Odată ce rămurelele potenţial 
zgomotoase au rămas în urmă, am putut să înaintez mai rapid. 
Am parcurs cei șase metri de la linia mea de tufișuri la linia lui în 
mai puţin de treizeci de secunde, înaintând în poziţie ghemuit. 
Nu m-a auzit și n-a avut nicio clipă vreun indiciu, nici chiar când 
am ajuns drept în spatele lui. 

Am ridicat pistolul ţinându-l de ţeavă și am lovit cu pumnul ca 
un ciocan în ceafa lui, ca și cum aș fi încercat să îngrop acolo 
patul armei. S-a auzit un trosnet satisfăcător, iar yakuza s-a 
cutremurat și apoi s-a înclinat fără zgomot înainte. L-am tras 
înapoi de guler, izbindu-l cu arma în faţă în timp ce cădea. A 
aterizat pe spate și iarba a atenuat zgomotul impactului. Ochii îi 
erau defocalizaţi, dar gura îi zvâcnea - nu era încă mort. l-am 
tras capul pe spate, ţinându-l de părul punch perm, și ceva s-a 
desprins și mi-a rămas în mână - era o perucă! Am aruncat-o 
într-o parte, mi-am afundat degetele în găvanele ochilor lui, i- 
am tras capul pe spate și am lovit și cu patul pistolul în gâtlejul 
expus. Am simţit cartilajul rupându-se și am știut că era 
terminat. 

Radioul a pârâit. „La naiba!” Un glas a rostit: 

— Eşti OK? 

L-am ridicat și am deschis microfonul. 

— Da. Trăgeam o pișare. 

Se auzea suficient de prost ca să bănuiesc că n-avea să 
observe vreo deosebire între vocea mea și a mortului. 

— Grăbește-te. Trebuie să supraveghezi zona. 

— OK. 

Am pus radioul jos și l-am percheziţionat pe yakuza. Nu era 
înarmat - el era doar observatorul. L-am ridicat în capul oaselor, 
m-am poziționat înapoia lui, mi-am lipit tălpile de șalele lui și l- 
am împins în tufișuri; pantalonii i s-au ridicat în sus pe picioare 


VP - 224 


când s-a deplasat. După ce a ajuns în locul unde putea fi văzut, 
am tras niște ramuri în spatele lui ca să-l proptească pe poziţie. 
Nu arăta deloc a om viu, totuși ceilalţi doi erau departe și el era 
camuflat de destulă vegetaţie ca să fiu convins că ei nu aveau 
să observe nimic suspect. 

M-am întins pe burtă și am privit parcela Fukumoto, 
asigurându-mă că existau suficiente frunze care să-mi ascundă 
fața. l-am văzut pe cei doi camarazi, unul la colțul sud-vestic al 
zidului, celălalt în sud-est, exact așa cum bănuisem că vor fi. 
Stăteau sub copaci, pe de o parte ca să se ascundă, iar pe de 
altă parte ca să se ferească de soare. Asemenea poziţii retrase 
ofereau unele avantaje, dar atrăgeau un dezavantaj esenţial 
pentru ei: deși aveau linie de vizare directă spre poziţia 
observatorului lor, în prezent mort, nu se puteau zări între ei. 

Am ridicat radioul și m-am uitat la butoane. Eram ispitit să-l 
iau cu mine, dar nu vedeam niciun mod prin care să-l amuţesc, 
decât prin închiderea completă. Chiar dacă aș fi înăbușit 
difuzorul, putea să nu fie suficient și era posibil să se audă în 
cazul unui semnal puternic, iar dacă unul dintre ceilalţi yakuza 
decidea să ia legătura prin radio tocmai când mă apropiam prin 
spatele lor, mi-ar fi trădat poziţia. De aceea l-am închis complet, 
l-am șters cu grijă de amprente și l-am lăsat în iarbă lângă 
răposatul lui proprietar. După aceea am coborât din parcela 
înălţată în același fel în care suisem și am descris un cerc larg în 
sensul acelor de ceasornic, folosindu-mă ca acoperire de copaci 
și de pietre funerare înnegrite de vreme. De data asta nu 
trebuia să mă deplasez în liniște absolută și am putut să ajung 
în câteva minute înapoia insului aflat în sud-est. Am înaintat 
silențios printre copaci, cu pistolul scos acum, cu inima 
bubuindu-mi. Apoi l-am văzut, rezemat de trunchiul unui arbore, 
îmbrăcat la fel ca primul yakuza, fumând. Tipii ăștia nu se 
sinchiseau să se ascundă, dar pe de altă parte bănuiesc că 
puţini japonezi ar fi luat la rost un bărbat care era în mod clar 
yakuza pentru că pândea într-un cimitir. 

Când am ajuns la cinci metri de el, mi-am modificat puţin 
direcția înaintării, ca să-l pot vedea din profil. După cum se 
rezema de copac, nu aveam să fiu complet în unghiul mort al 
vederii lui, așa cum fusesem la primul. Tocmai ajunsesem la 
concluzia că atacul cel mai bun ar fi fost să-l lovesc cu ţeava 
armei în ceafă, când, fie din noroc pur, fie mânat de instinct, sau 


VP - 225 


poate fără niciun motiv, el s-a întors și s-a uitat direct spre mine. 

Gura i s-a căscat, dar mâna i s-a îndreptat prompt spre 
interiorul sacoului. Eu însă aveam deja pistolul în mână și l-am 
îndreptat spre faţa lui. L-am privit în ochi și am clătinat de două 
ori din cap, iar el a priceput înţelesul: W-o face, pentru că n-o să 
reușești. A coborât lent mâna, după care a vrut să ridice ambele 
braţe în aer. 

— Scoate arma cu mâna stângă, am rostit încetișor. Foarte 
încet și cu multă grijă. Pune-o jos. Trăgaciul meu este pe 
jumătate apăsat. Ajunge să tresar și ai murit. Nu cred că vrei să 
mă faci să tresar. 

S-a supus ascultător. După ce a lăsat arma pe pământ, a 
spus: 

— Habar n-ai cu cine te pui, așa-i? 

— De ce nu-mi spui chiar tu? 

A râs. 

Ei bine, era un tip dur. Trebuia s-o recunosc. 

— Cu faţa în jos, i-am spus. Pe pământ. 

El a râs iarăși. 

— Vrei să mai trăiești? Întoarce-te și fugi. Și ar fi bine să fugi 
repede. Și cât mai departe. 

— Poate c-o s-o fac. Dar o să am un avans mai bun dacă tu 
vei fi cu faţa în jos pe pământ. Sau mort. Tu ce preferi? 

S-a supus și de data asta. 

— Braţele deasupra capului, i-am poruncit. Complet întinse. 
Degetele rășchirate. Și depărtează picioarele. 

Pe atunci n-o știam, dar psihologia supunerii este interesantă. 
Partea cea mai grea este obţinerea primului „da”. Odată ce 
subiectul începe să se supună, fiecare pas următor pare doar o 
adăugire măruntă la ceea ce se făcuse deja, și poți obține o 
cooperare remarcabilă. In clipa aceasta, el era atât de 
ascultător, încât am fi putut la fel de bine să jucăm „Fă ce spune 
Simon”. 

Bineînţeles, nu strica nici faptul că el presupunea, cu aroganţa 
specifică pentru yakuza, că o voi șterge rapid. Dacă ar fi știut 
ce-i făcusem prietenului său cu numai cinci minute mai 
devreme, mă îndoiesc că ar mai fi fost la fel de optimist. 

După ce a ajuns cu brațele deasupra capului și cu picioarele 
depărtate, era practic imposibil să reacționeze eficient la orice 
aș fi făcut. De aceea n-a avut absolut nicio șansă când am pășit 


VP - 226 


pe lângă el, am ridicat piciorul și l-am izbit violent cu călcâiul în 
ceafă. Braţele i-au fâlfâit și corpul i-a tresărit. Era probabil deja 
mort, cu șira spinării ruptă, dar l-am mai lovit de două ori cu 
tocul pantofului, ca să fiu sigur. L-am întors după aceea pe spate 
și i-am luat arma - tot un Hi Power. Se părea că era arma 
standard în  Gokumatsu-gumi. Am  vârât-o sub cureaua 
pantalonilor la spate, am inspirat adânc și am pornit apoi în alt 
cerc în sensul acelor de ceasornic. 

În mai puţin de un minut am ajuns la al treilea yakuza. M-am 
furișat în spatele lui și am văzut că sosisem la timp - scosese 
radioul. 

— Hei, sunteţi acolo? a zis el. Răspunde careva? 

Am pășit în lateral, astfel încât eram în dreptul lui, cu pistolul 
ațintindu-i tâmpla. 

— Bineînţeles că nu pot răspunde, i-am spus. Sunt morţi. 

A tresărit și s-a răsucit către mine, iar braţul drept i s-a 
îndreptat reflex către interiorul hainei, dar s-a oprit când a văzut 
teava. 

„Să fiu al naibii!” Era Ochi-de-Porc. Tipul care-ncercase să mă 
stranguleze în Kodokan, care aproape își pierduse un testicul în 
tentativa aceea. 

— Vrei să trăieşti sau să mori? am întrebat. 

El a scuipat. 

— Lasă arma jos și-o să vedem după aia ce-o să se întâmple. 

— Sigur c-o s-o las jos. Dar asta după ce te-mpușc pe tine. 
Așa cum ai spus, o să vedem după aia ce-o să se întâmple. 

A ridicat încet braţele, în timp ce nările i se dilatau de furie. 

— Acum scoate încetișor arma cu mâna stângă. Și pune-o tot 
încetișor pe pământ. 

S-a conformat. 

— Acum întoarce-te și pune palmele pe copacul ăla, 
depărtează picioarele și apleacă-te în faţă, lăsându-ţi toată 
greutatea pe copac. 

A făcut-o, dar n-am fost mulţumit. 

— Nu, nu-i suficient. Depărtează și mai mult picioarele. Și 
îndepărtează-le mai mult de copac. 

S-a supus. 

Când am fost sigur că nu putea să întreprindă nimic fără să 
aibă nevoie de cel puţin o secundă întreagă pentru a-și aduce 
picioarele sub el și a-și desprinde mâinile de pe copac, m-am 


VP - 227 


apropiat și i-am ridicat pistolul. Tot Hi Power. L-am îndesat și pe 
el la brâu, astfel că pantalonii începuseră să mă strângă din 
cauza celor două arme destul de masive. 

— Cine v-a trimis? 

A întors capul ca să mă poată vedea. 

— Ce vrei să zici? 

— Nu-ntoarce capul! Rămâi cu ochii la copac. Pentru cine 
lucrezi? Cine vrea să mă lichideze? 

N-a răspuns. 

— Prietenii tăi sunt morţi. Asta poate fi o veste proastă pentru 
tine, sau o veste bună. Proastă, pentru că te pot omori la fel de 
ușor ca pe ei. Bună, pentru că dacă n-o s-o fac, nu va exista 
nimeni care să te contrazică despre cele întâmplate aici. Le poţi 
spune că l-am luat prin surprindere pe tipul din celălalt capăt al 
zidului, că ai fugit după mine, dar că am scăpat pe o 
motocicletă. Mda, poate că va trebui să pierzi un deget mic ca 
să dovedești cât de chinuit de remușcări ești, dar le-ai putea 
spune că onoarea nu-ţi va fi niciodată complet restabilită până 
nu mă vei găsi și mă vei ucide. Ei te-ar lasa să trăieşti, eu nu. Zi- 
mi, cine vrea să mă lichideze? 

A urmat o pauză, timp în care el a reflectat. După aceea a 
spus: 

— Câinele Turbat. 

— De ce? 

— L-ai omorât pe vărul lui. 

— Ce-i cu tatăl lui? Pe el cine l-a omorât? 

— Nu știm, dar vom afla. 

Interesant... Câinele Turbat fie că nu știa că eu o făcusem, fie 
că nu voia ca alţii să știe că el știa. 

— Unde-i el? 

— Nu știu. 

— Nu cred. Tu-l cunoști bine. A venit cu tine la Kodokan, ca să 
te poată vedea. E aici? 

— Nu știu. 

— Minti. 

— Ba nu, spun adevărul. 

— După ce mă lichidaţi aici, cum aveati să-l anunțați? 

— Trebuia să-l sunăm. 

— La ce număr? 

— Nu-l am la mine. E scris pe o hârtie. 


VP - 228 


Ştiam că minţea, dar nu aveam cum să-l determin să spună 
adevărul. Puteam să încerc să-l sperii, să-l bat. Și în cele din 
urmă avea să-mi zică un număr de telefon sau o adresă, iar eu 
aveam să sun, ori să merg acolo și să aflu că-mi dăduse 
telefonul serviciului său favorit de bento, sau al curățătoriei de 
haine, sau al salonului de masaj sau cine mai știe ce. 

Nu. Era o fundătură. Am făcut un pas mai aproape și am 
ridicat arma ca să-l izbesc în cap așa cum procedasem cu primul 
dintre ei. 

Dar am calculat greșit. Ochi-de-Porc înțelesese că nu aveam 
niciun motiv să-l las în viaţă. Îi omorâsem pe ceilalţi doi, de ce l- 
aș fi cruțat tocmai pe el? Știa că n-aş fi făcut-o și mai știa că l-aș 
fi ucis din apropiere, ca să nu risc să atrag atenţia prin zgomotul 
unei Împuşcături. lar dacă o persoană obișnuită ar fi încercat o 
mulțime de forme de negare pentru a evita să accepte adevărul 
iminentei sale morți, el nu era o persoană obișnuită. Era un 
criminal de carieră, dur și destul de inteligent ca să se afle într-o 
poziție de conducere. Expert în judoka. lar în timpul pe care-l 
petrecusem inutil interogându-l, îi oferisem momente prețioase 
pentru a-și aduna hotărârea și pentru a se pregăti. 

De aceea, în clipa când m-am apropiat pentru a-i da lovitura 
de graţie, el a făcut singurul lucru pe care-l mai putea face. A 
desfăcut braţele și a lăsat gravitația să acționeze. Dacă aș fi 
reacționat așa cum era firesc, m-aș fi retras iute și l-aș fi 
împușcat pur și simplu, fără să-mi mai pese de zgomot. Eram 
însă hotărât să-l izbesc tot în ceafă, așa că l-am urmat cu patul 
armei, iar lovitura a fost slabă și a pierdut din energie, deoarece 
corpul lui Ochi-de-Porc se deplasa deja înainte. El s-a lovit cu 
tâmpla de copac, dar apoi s-a răsucit, a repezit un picior pe 
lângă genunchii mei și a executat o forfecare, măturându-mă. 
Am căzut pe spate și șocul mi-a golit plămânii de aer, iar cele 
două pistoale mi-au intrat dureros în spinare. El mi-a prins 
pistolul și a sărit, incredibil de rapid, călare pe trunchiul meu, 
apucând ţeava cu ambele mâini și îndepărtând-o. Degetul meu 
nu era în garda trăgaciului, ceea ce a fost bine, fiindcă dacă ar fi 
fost, mi l-ar fi rupt prin răsucirea armei; dar a fost și prost, 
pentru că nu-l mai puteam împușca. Totuși mâinile și 
încheieturile îmi erau puternice după sutele de ore în care 
strânseseră jud6gi din bumbac gros. Cu oricâtă disperare a tras 
și a răsucit, nu mi-a putut smulge pistolul. Dar nici eu n-am 


VP - 229 


putut s-o fac. Ochi-de-Porc a schimbat tactica și mi-a izbit mâna 
de pământ, o dată, a doua oară, încă o dată. Am simţit impactul 
prin tot brațul și am înțeles că voi pierde pistolul. Am dus mâna 
stângă la spate, am simţit patul uneia dintre celelalte arme și l- 
am eliberat cu un răcnet. El și-a desfăcut o mână de pe celălalt 
pistol și l-a prins pe al doilea, tocmai când îi coborâsem piedica. 
Acum amândoi ţineam două arme, ambele mele mâini erau pe 
paturile lor, iar mâinile lui Ochi-de-Porc ţineau de ţevi. Poate că 
tehnicile lui de judo erau mai bune decât ale mele, însă în 
confruntarea mână contra mână, eram mai puternic. Mi-am 
vârât degetul în garda trăgaciului pistolului din mâna dreaptă și, 
privindu-l în ochi, am început să mișc ţeava, implacabil, spre 
capul lui. Ochișorii de porc îi ieșeau din orbite și dinţii îi erau 
încleștaţi, totuși braţele ce-i tremurau nu mă puteau opri. In 
ultima clipă a încercat să sară îndărăt, dar era prea târziu. l-am 
tras un glonţ în partea laterală a capului. Materie cenușie și 
fragmente de os din craniu au ţâșnit prin partea opusă și Ochi- 
de-Porc s-a năruit pe pământ lângă mine. 

M-am târât iute de sub el, speriat de zgomotul împușcăturii. 
Îmi simţeam mâna amorţită după izbiturile de pământ. Oare 
eram stropit cu sânge? Nu-l putusem evita în totalitate, deși, din 
ceea ce văzusem, cea mai mare parte ţâșnise pe lângă mine. 
Am privit în jur. N-am văzut pe nimeni în apropiere și poate că 
eventualii vizitatori ce se aflau în cimitir pentru a spune o 
rugăciune sau a depune o coroană de flori aveau să asculte 
atenţi câteva clipe, după care să-și reia activitatea, spunându-și 
că fusese altundeva. Era lipsit de importanţă. Eu trebuia să plec 
urgent de aici. Am pus piedica la pistolul cu care nu trăsesem și 
l-am vârât la spatele pantalonilor, l-am ţinut pe celălalt pe sub 
tricou și am pornit iute, cu picioarele tremurânde. 

Străbătusem vreo șase metri, când am auzit un automobil în 
stânga. M-am întors la timp ca să văd un sedan negru care se 
oprea cu scârţâit de frâne pe drumul de acces pe care-l 
traversam. Şoferul era yakuza sută la sută: chip brăzdat de 
cicatrici, tunsoare punch perm, ochelari de soare negri. lar pe 
bancheta din spate... 

Câinele Turbat. 

Am ridicat pistolul și am ochit, ținându-l cu ambele mâini. 
Şoferul a călcat acceleraţia până la podea. S-a auzit șuierul 
cauciucurilor rotindu-se pe loc în clipa demarajului, apoi roţile au 


VP - 230 


aruncat în urmă jerbe de pietricele și mașina s-a năpustit spre 
mine. Am apăsat trăgaciul. Îl ţintisem pe șofer, dar glonţul a 
trecut exact prin mijlocul parbrizului - amorțeala din mână îmi 
afectase precizia. Am încercat să recalibrez, însă sedanul a 
ajuns lângă mine. Am plonjat într-o parte, recurgând la o 
rostogolire de judo, și am urlat involuntar când cele două 
pistoale mi-au intrat în spate. Nu mi-a păsat, ci am fost fericit că 
blestemăţiile aveau piedicile puse și nu mi-au făcut fundul praf. 

M-am ridicat și am mai avut timp pentru încă un foc de armă, 
care a lovit portbagajul, apoi mașina a dispărut după colț. Dacă 
avusesem noroc, glonţul trecuse prin spătarul banchetei din 
spate și-l atinsese pe Câinele Turbat. Nu credeam totuși asta - 
fusese prea mult spre partea opusă. Și nu credeam că-l nimerise 
nici primul foc. 

M-am îndreptat rapid spre locul prin care intrasem în cimitir, 
cu șapca trasă mult pe ochi, ștergându-mi vopseaua de pe 
obraji cu salivă și cu batista. Am ţinut capul plecat și am mers 
doar pe cărăruile înguste de pământ dintre parcele, evitând 
aleile pietonale și arterele principale. În mod inevitabil, m-am 
întâlnit cu câţiva oameni, totuși, ţinând seama de șapcă și de 
chipul meu aplecat, nu mă îngrijoram că cineva m-ar fi putut 
identifica pentru poliţie. 

Prin urmare, Câinele Turbat fusese aici - ca spectator, 
evident, nu ca jucător, la fel ca în Kodokan. Auzise împușcătura 
și crezuse că cineva mă doborâse. Poate că încercase să ia 
legătura prin radio și nu căpătase niciun răspuns. Indiferent care 
ar fi fost motivul, Fukumoto Junior venise în goana mare ca să-și 
poată vedea trofeul, recent împăiat și montat pe perete. 

„Ei bine, ţi-ai greșit calculele, dobitocule!” 

Am continuat să merg, cu șalele țipând de durere în locurile 
unde intraseră pistoalele. Cimitirul Yanaka era destul de mare 
ca să aibă propria lui k6ban, gheretă de poliţie, și, cu toate că 
bănuiam că polițiștii de acolo erau mai obișnuiți să-i ajute pe cei 
nou îndurerați să localizeze parcelele celor dragi și să-i 
instruiască pe participanţii la hanami să curețe gunoaiele 
rămase după picnicuri, voiam să evit o confruntare. Absolut 
nimic nu trebuia să mă mai împiedice să-l termin pe Câinele 
Turbat. Și nemernicul ăla de mincinos, McGraw! M-am gândit din 
nou la cuvintele lui. Aceasta este o relație de afaceri. Tu asiguri 
un beneficiu și în același timp reprezinți un cost. 


VP - 231 


„Ai avut dreptate”, am gândit. „Într-adevăr, reprezint un cost. 
Și te voi costa pe tine totul”. 


VP - 232 


Capitolul 29 


Revenind spre staţie, am trecut prin parcul Ueno, unde am 
intrat într-o toaletă publică și m-am examinat în oglindă. 
Ștersesem vopseaua de pe faţă, totuși pe piele îmi mai 
rămăseseră destule reziduuri, astfel că bărbia îmi era destul de 
verzuie. M-am spălat bine în chiuvetă, apoi m-am udat pe păr și 
l-am pieptănat peste cap. Pe tricoul verde săriseră picături de 
sânge, dar l-am scos și l-am făcut ghemotoc, iar bluza polo 
bleumarin pe care o purtasem pe dedesubt rămăsese nepătată. 
Spinarea și mâna mă dureau, totuși erau funcţionale. Mi-am 
recuperat geanta din dulăpior, am pus pistoalele în ea, am 
aruncat tricoul într-un container pentru deșeuri din parc, am 
ajuns la Thanatos și am pornit imediat. Am azvârlit în râu arma 
cu care-l ucisesem pe al treilea yakuza. Nu era nicio problemă - 
mai aveam două de rezervă. 

După ce am mers zece minute spre vest, mi-am dat seama că 
scăpasem cu bine, că nu se mai putea întâmpla nimic. Imediat 
m-au apucat tremurăturile și a trebuit să opresc la un parc și să 
aștept să mă liniștesc. 

Fusese cât pe-aci s-o încurc rău cu Ochi-de-Porc! Plus sedanul 
care apăruse după aceea. Fusesem precaut, dar avusesem și 
noroc. 

Și, la naiba, fusesem foarte aproape să-l termin pe Câinele 
Turbat. Dacă mâna nu mi-ar fi fost amorţită, dacă aș mai fi 
dispus de încă o secundă pentru a mă pregăti, dacă aș fi avut 
ceva mai mult sânge rece... 

Nu conta. Eram viu. Aveam să beneficiez de altă șansă. 
Aveam să-mi creez altă șansă. 

M-am dus la un telefon public și l-am sunat pe McGraw. N-aș 
mai proceda așa în prezent, când am mai multă experienţă și 
înțeleg că avertismentele te plasează într-o situație 
dezavantajoasă dacă trebuie să acționezi ulterior. Dar pe atunci 
eram încă tânăr. Și eram temperamental, așa cum observase 
imediat McGraw. Doream să-l strâng de gât, dar pentru moment 
puteam doar să vorbesc cu el la telefon. 

Centralista mi-a făcut legătura. 


VP - 233 


— Te surprinde să m-auzi? am spus. 

— De ce artrebui să mă surprindă? 

Era foarte stăpân pe sine, trebuia s-o recunosc. 

— Nu cred că te așteptai să mai ies viu din Yanaka. 

— Ce tot spui? 

— Acolo era o echipă întreagă de yakuza, care știau exact 
unde și când voi fi în cimitir. 

A urmat o pauză. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Cine ţi-a spus că azi va fi acolo Câinele Turbat? 

— Ti-am spus, fiule, surse și... 

— Nu-mi mai spune „fiule”. Și-ncetează cu rahaturile alea cu 
surse și metode. Ascultă aici, McGraw. N-o să mă mulțumesc să 
strig la tine, ci o să-ţi iau gâtul! 

Altă pauză. 

— Ar fi bine să ai grijă ce spui. Fiule. 

— A fost o cursă, lăbarule. lar dacă nu ai pus-o tu la cale, 
atunci a pus-o sursa ta. Zi-mi acum cine ţi-a spus că va fi acolo 
Câinele Turbat? 

— Nu-mi place deloc tonul tău. 

— Da? Ei bine, mie nu-mi place deloc faţa ta, dar nu-mi pierd 
timpul miorlăind din cauza asta. Te mai întreb o singură dată. 
Dacă nu vrei să-mi răspunzi, perfect! O să știu exact ce- 
nseamnă asta. Cine a fost sursa ta? 

Altă pauză. Pentru prima dată de când îl cunoșteam, simțeam 
că McGraw era în dificultate. Trăgea de timp. Incerca să vină cu 
minciuna potrivită, care trebuia să fie convingătoare. Coerentă 
cu cele petrecute. Și îndeajuns de interesantă, pentru ca eu s-o 
urmăresc... poate spre altă cursă. 

— Câinele Turbat. 

— Câinele Turbat? am repetat eu. 

— Da. El trebuie să fi știut c-o să-ţi spun. Bănuiesc că are un 
dinte împotriva ta. l-ai omorât totuși vărul. Ar fi trebuit să-mi 
dau seama. A fost vina mea. Imi pare rău. 

— Adică tu-l cunoști pe Câinele Turbat destul de bine pentru 
ca el să-ţi spună agenda lui zilnică, dar tot ce-ai putut face cu 
dosarul ăla a fost „la de-aici, cred că-l poţi găsi tu în Tokio”? 

Știam că aici îl lovisem zdravăn. Îl dezechilibrasem, apoi îi 
măturasem picioarele de sub el. 

Crezusem că va veni cu o minciună încă și mai disperată, 


VP - 234 


pentru a încerca să explice. În loc de așa ceva, a râs. 

— Cum am zis: nu ești un tip de needucat. Doamne, ce mai 
risipă! Tu - să fii un curier. Ar fi trebuit să te fi gândit mai bine la 
oferta mea. 

— De ce? De ce ai făcut-o? 

— Am zis și așa destul prin telefon. Dacă vrei s-auzi mai 
multe, haide să stăm în faţa unui pahar și să discutăm ca niște 
oameni civilizaţi. 

— Asta-i problema, McGraw. Eu nu sunt civilizat. 

— Alege tu locul. Pot să vin oriunde vrei. 

— O să-ți spun eu care va fi locul, lăbarule. Locul va fi unghiul 
mort al vederii tale. Începe să te obișnuiești să-l verifici mai des. 

— la zi, asule, ce ai de gând să faci, să mă omori? Nu-i de 
ajuns că ai yakuza pe urmele tale, acum vrei să adaugi și CIA? 
Cine ești - Superman? Folosește-ţi naibii mintea aia! 

— O să te văd în curând, McGraw. Ar fi bine să-ncerci să mă 
vezi tu primul. 

Am închis și am răsuflat adânc. Clocoteam, și nu doar din 
cauza lui McGraw. In timpul conversației, mă întrebasem ce 
avusesem de câștigat telefonându-i. Nu-mi venea în minte 
absolut niciun câștig, cu excepţia valului de revoltă pe termen 
scurt pe care ţi-l aduce o izbucnire adolescentină. Și cu ce 
costuri? || avertizasem că veneam după el. Mă rog, nu că el n-ar 
fi știut-o oricum, totuși ce avantaj obținusem eu din asta? 

Cât despre oferta lui pentru o întâlnire... de ce o 
respinsesem? Aș fi putut s-o folosesc. Fusesem mai pornit să-i 
zic Du-te dracului! azi, decât să-l omor mâine. Ce sens avusese? 

„Relaxează-te. Nu s-a-ntâmplat nimic rău. Îi poţi telefona din 
nou, îi poţi spune că ai fost furios, dar că te-ai gândit mai bine și 
că ești de acord să vă întâlniți. Bineînţeles că el va crede că-i o 
cursă, dar oricum ar fi crezut asta”. 

Gândul ăsta m-a făcut să mă simt ceva mai bine. În plus, 
poate că ar fi fost util să aud ce avea de spus McGraw. Dacă 
exista o cale prin care se putea proceda fără riscuri, puteam afla 
câte ceva, chiar dacă ar fi trebuit să citesc printre rândurile 
minciunilor lui. Mă găseam într-o situaţie proastă și aveam 
nevoie de informaţiile lui mai mult ca de orice altceva. Eu însă 
nu dispuneam de nicio cale de a le obţine. M-am gândit la 
Miyamoto, dar nu știam dacă puteam avea încredere în el sau, 
oricum, dacă el știa ceva. La urma urmelor, era tot un curier; de 


VP - 235 


ce să-i fi spus cineva ceva? lar Câinele Turbat era inaccesibil și 
toţi ceilalţi la care ajunsesem muriseră. Zburam practic orbește. 
Și nu exista nimeni care să mă poată ajuta să văd. 

M-am gândit apoi la fată, la amanta lui Fukumoto. Ea ar fi 
trebuit să știe ceva. Fusese îndeajuns de apropiată de el pentru 
a fi în locuinţa lui, dar lucra în același timp pentru inamicii lui 
care-i doreau moartea. Însă nu aveam cum ajunge la ea. Din 
punctul meu de vedere, ea putea la fel de bine să se afle pe faţa 
nevăzută a Lunii. Ce-aș fi putut face - să hoinăresc prin oraș, 
sperând s-o zăresc în Porsche-ul ei galben și drăguţ? 

„Dar îi ştii plăcuţa de înmatriculare jik6shiki cea verde. 
Shinagawa, numărul 1972”. 

Da... și ce naiba puteam face cu ea? Nu aveam cum s-o 
urmăresc. 

„Tu n-ai cum s-o urmărești, așa-i. Dar o poate face Tatsu”. 
Pentru Agenţia Naţională a Poliţiei ar fi fost extrem de simplu să 
caute o plăcuţă de înmatriculare. 

Să fiu al naibii! Crezusem că se sfârșise totul, dar poate că 
aveam un mod prin care să reintru în joc. 


VP - 236 


Capitolul 30 


L-am sunat pe Tatsu de la alt telefon public. A răspuns în 
modul lui tipic și direct: 

— Hai! 

— Sunt eu, Rain. 

A urmat o pauză. 

— Rain-san. Incepusem să cred că ai pățit ceva. 

— Îmi cer scuze. Am fost puţin cam... copleșit. 

— Totul e-n regulă? 

— Mai mult sau mai puţin. Aș avea însă o favoare să-ţi cer. 

— Spune. 

— Dacă-ţi dau numărul unui vehicul, mi-ai putea spune cine-i 
proprietara și unde o pot găsi? 

O altă pauză. 

— Așa ceva n-ar fi legal. 

Venind din partea lui Tatsu, cuvintele acelea nu erau un 
protest. Mai degrabă o observaţie. 

— Uite ce-i, am zis. Fă-mi rost de informaţie și eu plătesc 
berea. 

— Pare o afacere excelentă... cel puţin pentru unul dintre noi. 

Am râs. Îmi făcea cu adevărat plăcere să-i aud glasul. l-am 
spus numărul mașinii, apoi am adăugat: 

— Unde vrei să mergi? Fac eu cinste, așa că alege un local 
bun. 

— Ce zici de Shinsuke din Yushima? N-am mai mâncat de mult 
o izakaya bună. Cunoști localul? 

— Nu, dar sunt sigur că-l pot găsi. A 

— Ne întâlnim după-amiază la ora cinci. In felul ăsta pot 
ajunge acasă la o oră rezonabilă. Nevastă-mea e foarte strictă. 

N-am putut să nu zâmbesc în barbă auzindu-l, știind că nu era 
decât fanfaronadă din partea unui tip care de fapt dorea să 
ajungă cât mai repede acasă la soția lui și la cele două fetițe; de 
câte ori vorbea despre ele, i se luminau pur și simplu ochii. Ar fi 
fost însă nefiresc pentru un poliţist japonez să admită că ar 
prefera să fie acasă cu familia, decât să bea în oraș cu namaka, 
colegii lui. 


VP - 237 


Am cumpărat un schimb nou de haine - cămașă, pantaloni și 
lenjerie intimă -, am luat o „odihnă” la un love hotel oarecare, 
pentru a face duș, apoi am petrecut o oră într-o spălătorie cu 
fise ca să-mi curăţ hainele. După ce am terminat, am pornit spre 
Yushima. 

Nu aveam niciun motiv să n-am încredere în Tatsu, de fapt, 
mă încredeam în el la fel de mult ca în oricine altul. Mi-am spus 
totuși că ar trebui să încetez cu obiceiul meu de a fi punctual și 
să încerc să ajung la întâlniri mai devreme. Așa că am sosit la 
restaurant la ora 16. Nu se deschidea decât peste o oră, dar nu 
era nicio problemă. M-am plimbat prin cartier, o zonă decentă 
din Shitamachi, cu o atmosferă relaxată și în același timp 
discretă și o puzderie de localuri de modă veche, atât pentru 
mâncare, cât și exclusiv pentru băuturi. Pe drum m-am oprit la 
Yushima Tenmangi, un templu șintoist mare, faimos pentru 
prunii săi și dedicat lui Tenjin, kami! al învăţăturii. Era popular 
printre studenţii de la Universitatea Tokio din apropiere, care se 
rugau aici înainte de examene, și părea potrivit s-o fac și eu 
acum, având în vedere câte încercam să învăţ și timpul limitat 
de care dispuneam. Și mai ţinând seama de ce ar fi însemnat 
eșecul meu la examenul final. 

Am revenit la Shinsuke la ora 17. Tatsu tocmai ajungea și el, 
cu umerii legănându-se și capul împins înainte, așa cum făcea 
când umbla, de parcă cineva l-ar fi ţinut într-o lesă și el încerca 
să scape. Judecând după cămașa albă și cravată, putea fi un 
sarariiman, dar duritatea și tenacitatea lui anunțau altceva. Ne- 
am înclinat reciproc, ne-am strâns mâinile și eu l-am bătut pe 
umăr. Tatsu avea în el ceva atât de japonez, încât mă făcea să 
mă simt american, prin comparaţie. 

Shinsuke s-a dovedit a fi un akachâchin izakaya, un local 
clasic, de modă veche, nefăcând parte dintr-un lanţ. Părea că 
funcţionase de multă vreme: avea o tejghea lungă din lemn, 
îndărătul căruia serveau bărbaţi în yukata tradiţionale din 
bumbac. Clienţii erau numai localnici care vorbeau, citeau, 
râdeau, creând un zumzet plăcut și discret de conversaţie, astfel 
că nu era nevoie să ridici glasul pentru a te face auzit de cel 
dinaintea ta, iar meniul oferea o selecţie excelentă de mâncăruri 
clasice. Noi am comandat farfurioare cu sashimi, pui karaage și 
tofu agedashi, salate de roșii și sparanghel, și două sticle mari 


11 Divinitate în religia șintoistă. (n.red.). 
VP - 238 


de bere, suficiente pentru început, dar probabil insuficiente ca 
să însoțească toată mâncarea. 

Ne-am umplut reciproc paharele cu bere, am toastat și am 
băut pe nerăsuflate. 

— Informaţia despre care am discutat..., a zis după aceea 
Tatsu. Vrei să-mi spui de ce ai nevoie de ea? 

Abordarea pe ocolite a unui subiect n-avea să fie niciodată 
punctul lui forte. Am etalat o expresie de durere exagerată. 

— Nu te-am văzut de atâtea luni... și asta-i tot? Nici „Ce mai 
faci?”, nici „Ce-ai mai făcut?”... 

El a încuviinţat din cap, ca și cum ar fi acceptat o mustrare pe 
care o mai auzise de multe ori până atunci. 

— Ce mai faci? 

— Bine, mersi de întrebare. Și tu? 

— Treabă multă. Cu ce te mai ocupi? Ţi-ai găsit de muncă? 

Pentru o clipă mi-am spus că poate ar fi fost mai bine dacă m- 
aș fi lipsit de banalităţi. Oare întrebarea lui era inocentă? Sau 
sugera că ar fi avut suspiciuni despre activităţile mele pe care ar 
fi preferat, de dragul prieteniei noastre, să le evite? Tatsu era 
mai subtil ca mine - deși bănuiam că asta nu spunea multe - și 
uneori aveam greutăţi în a-l descifra. 

— Nu, nimic serios. Pe de altă parte, mă-ntâlnesc cu o fată. 

Și-a arcuit sprâncenele. 

— Sună ca și cum ar fi ceva serios. 

— Stai puţin - abia am menţionat-o. 

— Altfel n-ai fi menţionat-o deloc. 

Am izbucnit în râs. Tatsu nu se putea opri din a fi poliţist, 
chiar și atunci când o făcea doar din reflex. 

— Da, cred că-i mai serios. Ea este... specială. O să vedem. Și 
tu? Ce fac nevasta, fetele...? 

S-a luminat la faţă. 

— Sunt foarte bine, grozav. Am mare noroc că sunt 
înțelegătoare cu mine. 

Deși obiceiul acesta s-a mai diminuat în epoca modernă, în 
Japonia trebuia să spui ceva ușor defavorabil despre perechea 
ta sau despre copii, chiar și când răspundeai la un compliment, 
ca să nu pari excesiv de mândru. Insă tot ce putea face Tatsu ca 
să adere la eticheta aceea era să spună ceva defavorabil despre 
propria lui persoană. Era mișcător. 

— Eu cred că ele sunt foarte norocoase că te au pe tine, i-am 


VP - 239 


zis. 

A scuturat din cap și s-a întors puţin într-o parte ca să soarbă 
din bere. Am surâs. Izbutisem să-l stânjenesc? 

Mâncarea a sosit și am trecut la treabă. Era delicioasă și nu 
mi-a fost greu să înţeleg de ce lui Tatsu îi plăcea aici. 

— Oricum, a rostit el cu gura plină de carne de pui, te 
întrebam dacă mi-ai putea spune de ce ai nevoie de informaţia 
pe care mi-ai cerut-o. 

Mi-ar fi putut da informaţia înainte să pună întrebarea aceea. 
Faptul că n-o făcuse sugera că putea fi vorba despre o 
întoarcere a favorii. 

Am sorbit din paharul meu de bere. 

— Mă-ntrebi în calitate de prieten sau de poliţist? 

— Atâta timp cât nu aud nimic care să fie ilegal, suntem doar 
doi prieteni care se bucură de o seară petrecută într-un izakaya. 

Am zâmbit. Tatsu n-avea să-mi ofere nimic mai mult de-atât. 
Îmi transmitea să fiu fără griji, exceptând confesiunile explicite 
ale unor delicte. 

— Am intrat într-un fel de necaz și cred că femeia asta știe 
cine se află în spatele lui și de ce. 

— Ai... făcut ceva care să rănească sentimentele cuiva? 

Am râs. În trecut, Tatsu mă văzuse intrând în câteva conflicte. 

— N-ar fi prima dată, nu? 

— Necazul acesta... cât de serios este? 

— Am avut de-a face și cu altele mai rele. 

— Cele cu care ai avut de-a face au lăsat și niște morți în 
urmă. Cât de serios este? 

— Destul de serios. 

— Te pot ajuta? 

— N-am nevoie decât de informaţia despre femeie. 

El a aprobat din cap, ca și cum ar fi reflectat, apoi a înmuiat o 
bucăţică de maguro în sos de soia, a mestecat, a înghiţit și a 
tras un gât de bere. 

— Dacă ai probleme cu yakuza, nu cred că va fi de ajuns o 
informaţie de la departamentul de vehicule motorizate. 

L-am privit, uluit de instinctul de care dăduse dovadă. 

— De ce crezi că ar fi yakuza? 

— Sunt sigur că ai auzit că Hideki Fukumoto, cel care 
conducea Gokumatsu-gumi, a fost împușcat în locuința lui din 
Denenchofu acum câteva zile, împreună cu alţi trei parteneri. lar 


VP - 240 


azi trei oameni din Gokumatsu-gumi au fost uciși pe când îi 
vizitau mormântul. 

Acel „sunt sigur că ai auzit” mi s-a părut inconfortabil de sec. 

— Da, am citit. Ziarele speculau despre un conflict teritorial 
cu bande vietnameze sau așa ceva. 

Tatsu și-a luat o porţie din salata de roșii și a mai băut puţină 
bere. Oare încerca să mă ţină pe jar? In cele din urmă a spus: 

— După mine, nu par a fi vietnamezii. Bandele acelea sunt 
periculoase, într-adevăr, dar impulsive. Și în esență, minore. 
Asta mi se pare mai degrabă o lovitură de decapitare a 
organizaţiei. Eu cred că asasinii nu sunt decât pionii cuiva mai 
inteligent și mai ambițios. Cred că sunt amăgiţi, iar când nu vor 
mai fi utili vor fi ei înșiși eliminaţi. 

Nu era nici pe departe liniștitor din punctul meu de vedere, 
totuși el surprinsese corect liniile generale. 

— Lovitură de decapitare... adică vrei să spui că fiul este 
acum la conducere, după moartea lui Fukumoto? 

— Așa am înţeles. 

— Bun, dar de ce ai crede că eu aș fi amestecat în așa ceva? 

A ridicat din umeri. 

— Din cauza femeii al cărei număr de înmatriculare mi l-ai 
dat. Ea este cunoscută prin asocierea cu Fukumoto Junior. li este 
prietenă. 

Am simţit cum mi s-a uscat gâtlejul. Crezusem că eram subtil 
și rafinat, totuși îi oferisem lui Tatsu tot ce avusese nevoie 
pentru a pune piesele cap la cap. Am sorbit din bere și în 
secunda următoare am înțeles că el va citi în gestul acela 
nervozitate din partea mea. lisuse, nu era de mirare că-l 
evitasem! Activităţile mele se combinau în mod prea periculos 
cu prietenia faţă de un poliţist. 

„Totuși el ţi-a spus cum și-a dat seama despre legătura cu 
yakuza, nu? Un poliţist n-ar fi făcut-o. Un poliţist ar fi tăcut și ar 
fi văzut ce mai putea să afle, cu ce minciuni te mai putea 
prinde”. 

Asta era adevărat și cumva liniștitor. Deși Tatsu tăcuse și el 
într-un fel. Mi-ar fi putut spune totul mai devreme în cursul 
conversației. N-o făcuse, ci așteptase să vadă dacă eu voi zice 
mai multe, dacă voi scăpa ceva incriminator, înainte de a-și 
dezvălui atuul. Folosise o tehnică de interogare clasică. Trebuia 
să fiu precaut. 


VP - 241 


— Ce mai coincidență, am reușit să replic. 

— Exact! De aceea nici nu simt nevoia să te întreb pe unde 
erai în momentul comiterii crimelor. 

Am sorbit iarăși din bere și am expirat prelung. Tatsu mă 
anunţa că nu va mai insista, că era în regulă. Totuși... lisuse! 

Mi-am dres glasul. 

— Deci... tu crezi că pionii care au comis asasinatele vor găsi 
o cale de a supraviețui din chestia în care s-au băgat? 

M-a privit grav. 

— N-aș miza pe asta. Eu unul i-aș sfătui să fugă. 

— Să fugă de yakuza? 

— Va fi nevoie să fugă departe. 

— Probabil c-o vor face, dacă vor considera că pot. Dacă vor 
considera că ar avea succes. Dar poate că ei apreciază că 
trebuie să termine ceea ce s-a început. 

Tatsu a sorbit din bere. Știa că voi spune mai multe, dacă voi 
vrea. Și poate că spera că o voi face altă dată, dacă nu în seara 
asta. Oare asta să fi fost întoarcerea favorii? Eram prieteni și el 
ar fi preferat să nu întrebe direct. Și ar fi fost grosolan din partea 
mea să-l silesc. 

— Ce crezi tu că a fost chestia aia de azi de la mormântul lui 
Fukumoto? am zis eu. Că cineva încearcă să pună capăt 
controlului exercitat de familia Fukumoto în Gokumatsu-gumi? 

— M-ar interesa mai degrabă să aud ipotezele tale. 

„Eram sigur!” 

— Adevărul este că sunt ca legat la ochi. Dacă aș avea o 
ipoteză care să merite cât de cât, ţi-aș spune-o, dar deocamdată 
nu știu mai mult decât s-a scris în ziare. Bineînțeles, dacă aflu 
ceva, o să te anunţ. 

Tatsu m-a privit fix, apoi a încuviinţat o singură dată din cap, 
scurt, ca și cum ar fi zis: Batem palma. 

— Da, eu cred că este vorba despre control, dar nu știu de 
către cine sau asupra cui. Și mai cred că cel care l-a asasinat pe 
Fukumoto Senior știa sau anticipa că fiul lui va fi azi în Yanaka. 
Ori informaţia a fost incompletă, ori fiul a scăpat. Fiul a negat că 
ar fi fost acolo, dar nu-l cred. 

Sperasem că Tatsu știa mai multe, dar se părea că avea chiar 
mai puţine informaţii decât mine. 

— Superiorii tăi ce cred? 

A râs. 


VP - 242 


— Că este un conflict teritorial cu  vietnamezii. Ca 
întotdeauna, ipoteza cea mai confortabilă, cea mai 
conservatoare, cea mai convențională. 

Aș fi putut menţiona banii încasaţi de la CIA, rolul meu de 
curier, pe McGraw - piesele acelea erau importante și poate că 
dacă Tatsu le-ar fi știut, el le-ar fi putut combina cu alte date pe 
care le avea și despre care nu-mi spusese nimic, pentru a-mi 
oferi într-un final informaţii pe baza cărora se putea acţiona. Dar 
n-am putut s-o fac. Să-i spun unui poliţist din Keisatsucho 
despre plăţi făcute de CIA către PLD... așa ceva era prea 
exploziv. Nu aveam chef să mă bag într-o asemenea situaţie. M- 
am gândit dacă să-l întreb despre Ozawa. Ceva de felul: Auzi, ca 
simplă ipoteză, ce-ar fi dacă tipul care a murit în sent6 din Kita- 
Senju ar fi fost de fapt asasinat? Mi s-a părut totuși prea riscant. 
Una era omorârea unor gangsteri, dar dacă Tatsu suspecta că 
eu îl ucisesem pe sâmukaicho al PLD-ului, asta ar fi fost probabil 
picătura ce umplea paharul. Nu era vorba doar despre grija față 
de propria mea piele, deși era, desigur, și asta. Dar nu voiam să- 
| pun în situaţia neplăcută să opteze între giri și ninj6 - datorie și 
sentimente. În plus, se părea că oricum el nu știa foarte multe. 
Am decis să păstrez în rezervă, pentru caz de urgenţă, 
întrebările despre o posibilă legătură Ozawa-Fukumoto. Mai 
întâi, să văd ce puteam afla de la prietena Câinelui Turbat. 

Deși Tatsu încă nu-mi transmisese informaţia aceea, nu? M- 
am întrebat ce aștepta el, ce îmi scăpase mie. 

Am petrecut o vreme compătimindu-l pentru frustrările de a fi 
nevoit să se supună unor superiori retardaţi mental și am 
încheiat masa cu un desert format din orez ochazuke și șerbet 
de prune. După ce am terminat, eu am achitat nota de plată și 
am ieșit împreună. 

Soarele apusese, însă aerul continua să radieze căldura 
reziduală a clădirilor, străzilor și trotuarelor. Am simţit aroma 
unor frigărui din carne de pui și ceapă care erau fripte pe 
cărbuni la o yakitoriya stradală pe colţul de lângă noi, unde 
picăturile de grăsime sfârâiau pe foc. Ceva mai departe pe 
stradă, un bărbat cânta karaoke însoţit de strigăte de aprobare 
și încântare - semne distinctive ale unui sunaku, un mic bar de 
cartier. De la etajul căsuței din lemn de peste drum de noi se 
auzeau pocnetele specifice ale unei duzini de shinai, săbiile din 
bambus pentru antrenamente utilizate în kendo, însoţite de tot 


VP - 243 


atâtea strigăte de luptă; casa practic tremura din toate 
încheieturile de violenţa tropăiturilor specifice atacurilor 
kend6ka. Un bătrân într-un yukata albastru și-a târșâit picioarele 
pe lângă noi, îndreptându-se probabil către o sentô de cartier, 
iar geta lui de lemn au bocănit monoton pe pavaj. Clopotele de 
sosire ale trenului de pe linia Yamanote au răsunat din apropiata 
stație Ueno, ca o arie ce încadra toate celelalte sunete. 
„Nocturne tokiote”, m-am gândit și nu m-am putut abţine să 
surâd faţă de orașul acesta pe care-l iubeam oricât de mult aș fi 
încercat să n-o fac. 

Tatsu s-a întins, apoi s-a bătut ușor cu palma pe burtă. 

— Mulţumesc pentru masă. A fost delicioasă. 

— Cu plăcere. 

Tot nu-mi dăduse informaţia despre femeie. Ce aștepta? 
Ratasem oare vreun indiciu? 

A urmat o pauză. Tatsu și-a dres glasul. 

— Pot să spun ceva, deși sunt sigur că va fi inutil? 

Așadar, ratasem într-adevăr ceva. 

— Nu ti-ar sta în fire, dar, bineînţeles - te ascult. 

— Femeia aceea... Sper că planul tău este doar s-o urmărești 
sau, în cazul cel mai rău, s-o interpelezi. 

— Ce altceva aș putea face? 

El a oftat. 

— Așa cum am spus, sunt convins că asta-i tot ce poate fi. 
Totuși în ultimele zile au fost multe morți violente. Și deși n-aş fi 
atât de naiv încât să sugerez că violența nu rezolvă nimic, am 
sesizat de asemenea că violenţa poate fi un fel de... boală 
contagioasă. Adesea începe cu greutate, pentru ca progresiv să 
devină tot mai lesnicioasă. Iniţial are limite, după care limitele 
acelea încep să se dizolve. 

— Da, știu ce vrei să spui. 

— Indiferent cine i-ar fi omorât pe yakuza aceia se face 
probabil vinovat de omor calificat, dacă nu chiar de crimă, da? 
Juridic vorbind. 

L-am privit bănuitor. Mă avertiza. Dar despre ce? 

— AȘ zice că da, e adevărat. 

— În același timp însă, judecând din punct de vedere moral, s- 
ar putea afirma că este mai puţin vinovat, sau chiar deloc. La 
urma urmelor, ignorând aspectele juridice, lumea este un loc 
mai bun dacă în ea acţionează mai puţini gangsteri, nu? 


VP - 244 


— Cred că-i o afirmaţie incontestabilă, da. 

— Totuși o femeie... sau un copil... așa ceva ar fi diferit. O 
asemenea acţiune n-ar mai prezenta nimic moral. Nimic 
compensator. 

Am aprobat din cap, încercând și nereușind decât în parte să 
alung amintiri din război. 

— Sunt de acord. 

— Știam că vei fi. Printre cei care utilizează violenţa, există de 
fapt o singură linie despărțitoare. Fie ai limite, fie n-ai. 

— Aș zice totuși că și motivele sunt importante. 

— Până la un punct. Însă toţi cred că motivele lor sunt 
corecte. Până la urmă, limitele sunt cele care-i separă pe 
oameni de monștri. 

In cele din urmă am înţeles. Ca întotdeauna, Tatsu era 
îndeajuns de manierat pentru a-și exprima îngrijorarea, vorbind 
exclusiv despre lucrurile care ar fi fost cele mai bune pentru 
mine. Exista însă o admonestare nerostită: Dacă fti dau 
informația despre femeia aceea și-i vei face rău, atunci mâinile 
mele vor fi pătate de sângele ei. lar pentru așa ceva, te voi pune 
să plătești. 

— N-ai de ce să-ţi faci griji, am spus. Indiferent ce s-ar fi putut 
întâmpla cu ceilalţi oameni, sunt sigur că fata nu va păţi absolut 
nimic. 

El a încuviinţat din cap, a dus mâna la buzunarul hainei și mi- 
a întins o hârtie împăturită. 

— Dacă ai nevoie de ajutor cu orice altceva, sper să mi te 
adresezi. Mă tem că asta nu va fi suficient. 

Din partea sa, o asemenea declaraţie era de-a dreptul 
afectivă. 

— Nu-i nimic la care să nu pot face faţă singur, am replicat și 
mi-am amintit imediat răspunsul Sayakei: Câţi oameni crezi că 
au fost băgați până peste cap în necazuri și au spus exact 
aceleași cuvinte înainte de a se îneca? 

Tatsu a pornit spre staţia de tren, iar eu m-am întors la 
templu. Era un loc bun unde să citesc ce-mi obținuse el despre 
femeie. Și m-am gândit că nu putea strica nici altă rugăciune 
pentru a avea succes în testul pe care urma să-l înfrunt. 


VP - 245 


Capitolul 31 


Informațiile culese de Tatsu despre femeie erau visul absolut 
al unui maestru al spionajului: adresa de domiciliu, adresa de 
serviciu, dosarul de angajare, nume și adrese ale rudelor, 
informaţii detaliate despre asociaţi cunoscuţi bazate pe lista de 
apeluri telefonice. McGraw fie că fusese incompetent în dosarul 
pe care-l întocmise pentru Câinele Turbat, fie că cenzurase 
datele, așa cum suspectasem. Și știam că McGraw nu era nici pe 
departe incompetent. 

Numele ei era Rei Takizawa și lucra ca animatoare într-un 
club din Roppongi, unul dintre cele administrate de Câinele 
Turbat. Potrivit apelurilor telefonice și zvonurilor, era implicată 
personal cu Fukumoto Junior de trei ani. Ce căutase atunci în 
ziua aceea în reședința Fukumoto? 

„Poate că... trei ani sunt destul ca ea să-l cunoască bine pe 
tată, poate chiar să se bucure de privilegii în privinţa intrării în 
casă. Poate Câinele Turbat a dus-o înăuntru în dimineaţa aceea 
sub un pretext sau altul, o discuţie de afaceri cu bătrânul, nu 
contează ce anume, după care el a plecat în timp ce ea a rămas 
prin bucătărie. Bătrânului nu-i păsase... tipa este superbă, poate 
chiar îi făcea plăcere compania ei. Poate că ea flirta niţeluș cu 
el. Poate că Seniorul avea chiar speranțe. Era lipsit de 
importanţă. Principalul a fost că ea a mai rămas în casă. Pe de 
altă parte, Câinele Turbat nu plecase cu adevărat, ci parcase 
undeva pe stradă, așteptând să mă vadă. Când am apărut, a 
anunţat-o pe Takizawa să plece, reamintindu-i să se asigure că o 
voi vedea cum folosește telecomanda de la ușa garajului”. 

Mi se părea plauzibil. Mi se părea corect. Mă îndoiam că 
Takizawa avea să știe totul, dar avea să știe ceva. Poate chiar 
destul de multe. 

Mi-am lăsat geanta într-un dulăpior de bagaje din staţia Tokio, 
păstrând asupra mea unul dintre pistoalele Hi Power și cele zece 
miare câștigate de la Miyamoto, deoarece eram superstiţios în 
privinţa ambelor, apoi mi-am verificat serviciul de preluare a 
apelurilor de la un telefon public. Mă aștepta un mesaj de la 
Miyamoto, care anunţase că era ceva urgent. Mi s-a părut 


VP - 246 


ciudat. Un alt mesaj de la McGraw, care-mi cerea să-i telefonez, 
pentru că voia să-mi spună mai multe lucruri la care ar fi fost 
bine să mă gândesc. „Așa-i”, mi-am spus. Era totuși bine că el 
continua să încerce. Știam că nu procedasem bine anterior, 
când îmi sărise ţandăra și-l ameninţasem, și poate că acum 
aveam să beneficiez de ocazia de a-l păcăli că eram de acord să 
cooperez, în loc să-i iau gâtul. 

Inainte de a-l suna pe Miyamoto, am verificat și serviciul pe 
care-l înființţasem pentru alter ego-ul meu John Smith - persoana 
pe care Miyamoto credea c-o angajase pentru a se ocupa de 
Mori. Miyamoto mă contactase deja la serviciul care funcţiona 
pe numele meu real, de aceea nu mă așteptam să aud de el și 
de la celălalt număr. Așa că, de fapt, nici nu știu de ce am 
verificat serviciul acela. Poate fiindcă așa mi se părea riguros. 
Indiferent cum ar fi stat lucrurile, am rămas uluit când am fost 
informat că fusesem căutat de un anume Sean McGraw. McGraw 
îl căutase pe asasinul tocmit al lui Miyamoto? 

Asta putea să însemne un singur lucru: McGraw încerca să 
angajeze pe cineva care să mă lichideze. Aproape c-am izbucnit 
în râs la gândul acela. Idiotul voia să mă angajeze pe mine ca să 
mă omor. Și am fost încântat la ideea că avea resurse atât de 
puţine, încât trebuia să recurgă la genul acela de externalizare 
disperată. Pentru mine era o veste excelentă. 

Oare și Miyamoto fusese băgat în asta? Nu exista decât o cale 
prin care să aflu. l-am telefonat. 

— Am primit mesajul tău, i-am zis. 

— Mă bucur mult că m-ai sunat, prietene. Am fost teribil de 
îngrijorat. Ești liber să ne putem întâlni? 

Sonerii de alarmă mi s-au declanșat instantaneu în minte. 

— Să fiu sincer, nu. Nu-mi poți spune prin telefon despre ce-i 
vorba? 

A urmat o pauză. 

— Păi... cred că va trebui s-o fac. Mă simt teribil de neplăcut 
în privinţa asta, dar... superiorii mei au insistat să le dau 
informaţiile de contact ale domnului pe care mi l-ai prezentat 
recent, cel care m-a ajutat cu problema mea. Și... problema 
pentru care ei vor ca el să-i ajute acum... ești chiar tu. 

Treceam prin multe chestii nenorocite și poate că n-aveam să 
le pot supraviețui. Dar să fiu al naibii dacă nu m-am simţit bine 
să știu că pot avea încredere în bărbatul ăsta. 


VP - 247 


— Şi le-ai dat informaţia? 

— Da. M-au ameninţat. Nu le-am spus însă de la cine îl 
cunoșteam eu pe domnul respectiv. Și vreau să știi că nu le-aș fi 
spus nimic, dacă n-aș fi fost destul de sigur de o chestie. 

— Care anume? 

— Haide să zicem că... eu nu cred că bărbatul pe care mi l-ai 
prezentat ţi-ar putea face rău vreodată. Senzaţia mea este că 
voi doi sunteți foarte apropiaţi. 

Pentru a doua oară în ultimele cinci minute, am fost stupefiat. 
Miyamoto știa... adevărul? Sau cel puţin îl bănuia? 

— Nu trebuie să spui nimic, a continuat el. Și, bineînțeles, nu 
sunt absolut sigur. Dacă aș fi fost sigur, n-aș fi fost atât de 
îngrijorat, încât să te avertizez. Dar... când mi-ai spus „Nu 
trebuie să le spui că tu ai fost autorul”, am căzut pe gânduri 
după aceea. 

Am rămas tăcut pentru un moment. Apoi am rostit: 

— Eşti un prieten bun, Miyamoto-san. 

— Mi-ai făcut un serviciu important, a zis el. M-ai tratat 
întotdeauna bine. 

M-am gândit la o expresie pe care mi-o spusese odată tata: Fii 
bun cu oamenii când te afli în urcare. S-ar putea să te mai 
întâlneşti cu ei la coborâre. 

— Nu mai bine decât m-ai tratat tu. 

— Dar cum te-am răsplătit? 

— M-ai avertizat, asumându-ţi un risc considerabil. Dacă mi-ai 
fost vreodată îndatorat, acum situaţia s-a inversat. 

— Nu fi ridicol. Sunt pur și simplu fericit că mi-ai telefonat. 
Trebuie să mărturisesc că am fost foarte îngrijorat. 

— Nu ai de ce să-ţi faci griji. Mă voi ocupa de situaţie. Și voi 
găsi o modalitate prin care să mă revanșez. 

— Nu-mi datorezi absolut nimic. Eu îţi rămân îndatorat. 
Indiferent de asta însă, dacă mai continui să te bucuri de ceai 
așa cum se cuvine, aceea va fi răsplată suficientă. 

Am înţeles că asta însemna două lucruri. În primul rând, că 
Miyamoto aprecia cum răspunsesem faţă de îngrijorările lui. În 
al doilea rând, că-mi ura o viaţă lungă și lipsită de evenimente 
neplăcute. 

l-am făgăduit că-l voi ţine la curent, apoi am plecat cu 
motocicleta, continuând să mă gândesc la McGraw. Poate că 
aveam să-i telefonez, folosindu-mi glasul deghizat, să-i spun că 


VP - 248 


eram de acord cu jobul, dar să-i cer o sumă scandaloasă și apoi 
să-l trag pe sfoară. În felul acela m-aș fi simţit încă și mai bine 
ulterior, când urma să-l ucid. 

Am intrat în Hir6 și am găsit apartamentul lui Takizawa. Se 
afla într-un bloc nou, cu patru etaje și garaj subteran cu ușă 
rulantă. Am parcat-o pe Thanatos în apropiere și n-a trebuit să 
pândesc prea mult în întuneric, până a ieșit o mașină. M-am 
rostogolit pe sub ușă. Dosarul lui Tatsu includea și numărul 
locului ei de parcare. Era gol. Ca să mă asigur, am ocolit garajul 
pe dinăuntru. Conţinea zeci de automobile scumpe, dar niciun 
Porsche galben. 

„Bun, poate că-i la muncă”. 

Am pornit spre Roppongi și de data asta am avut noroc. 
Clubul se numea Prelude. Se găsea pe un păienjeniș liniștit de 
străduțe lăturalnice de lângă Roppongi-d6ri, parte din districtul 
ale cărui stabilimente se bazau pe relaţii pe termen lung, nu pe 
animatoare ieșite în stradă pentru a atrage trecătorii, ai căror 
clienţi apreciau discreţia, nu neoanele, și conversațiile, nu 
perversiunile. Vizavi de club se găsea o parcare cu multe mașini 
străine luxoase: Mercedesuri, Alfa Romeo, un Maserati... și un 
Porsche 911 Targa galben, cu plăcuța de înmatriculare 
Shinagawa 1972. 

„Salut, Takizawa-san. Mă bucur să ne revedem”. 

Parcarea era înconjurată pe trei laturi de un zid din bolţari, 
înalt de niciun metru și jumătate. De partea opusă a zidului se 
vedea o casă veche din lemn, în care toate luminile erau stinse. 
Am parcat-o pe Thanatos într-o fundătură de lângă casă, apoi 
am rămas în picioare în spatele zidului, în beznă. Puteam să văd 
atât intrarea în club, cât și automobilul lui Takizawa. Mă îndoiam 
că cineva m-ar fi observat. lar dacă aș fi fost totuși interpelat, aș 
fi bolborosit ceva despre prea multă băutură, despre nevoia de 
a vomita și căutarea unui loc retras unde s-o fac, după care 
aveam să improvizez după ureche. 

M-am gândit la McGraw. El ar fi întărit povestea respectivă 
făcând gargară cu gin și probabil stropindu-se chiar pe cămașă 
și pe păr, pentru a duhni a băutură. Probabil că, de asemenea, 
ar fi urinat pe el, pentru a fi sigur că oricine l-ar fi abordat ar fi 
fost dezgustat și motivat să înţeleagă că avea lucruri mai bune 
de făcut decât să ia la întrebări un bețiv. 

Ei bine, poate că așa aveam să procedez data viitoare. Nu 


VP - 249 


aveam nicio sticlă de băutură și, deoarece urinasem relativ 
recent pe mine, nu doream să repet experiența. Oricum, înapoia 
zidului erau suficient de întuneric ca să nu cred că ar fi fost 
nevoie de camuflaje suplimentare. 

M-am gândit de asemenea că era posibil să am șansa de a-l 
vedea pe Câinele Turbat. Mă interesa Takizawa, dar existau 
șanse ca noul cap al Gokumatsu-gumi să apară aici. Ba chiar 
probabilitatea respectivă era mai mare decât ca el să fi apărut 
altundeva, dacă aici lucra prietena lui. Cu Hi Power, nu mi-ar fi 
luat mult timp. Problema cea mai mare ar fi fost să-i rezolv și pe 
bodyguarzii care ar fi putut să-l însoțească. 

Era totuși probabil ca oportunitatea aceea să nu se ivească. 
Eu aveam să fiu mulţumit dacă puteam beneficia de numai 
câteva momente singur cu Takizawa. 

Câțiva clienţi au venit și au plecat. Mi-am dat seama că ar fi 
trebuit să-mi fi luat ceva să mănânc - uneori cluburile astea 
funcționau până la ora trei sau patru dimineața. 

Un sedan s-a oprit în fața clubului Prelude și dinăuntru a 
coborât un bărbat. Am avut nevoie de o secundă ca să-l 
recunosc. 

Kawasaki. Bărbatul pe care-l văzusem la televizor - 
înlocuitorul lui Ozawa după decesul din sent6, noul sâmukaicho 
al PLD. 

„Ce dracu'?” 

Am fost atât de surprins să-l văd, încât am reacţionat cu 
întârziere. După aceea însă mi-am dat seama că, dacă exista o 
legătură între Kawasaki și Câinele Turbat, atunci cu Kawasaki 
trebuia să vorbesc, nu cu prietena Câinelui Turbat. Dar cum? 
Una era să-l omor și cu totul alta să controlez împrejurimile timp 
suficient pentru a-l interoga. Și, oricum, era prea târziu. O 
animatoare a deschis ușa și Kawasaki a intrat în club. Ușa s-a 
închis și el a dispărut. 

M-am retras în beznă, cu gândurile învălmășite. 

„O coincidenţă?” 

Nu. Începusem să cred în coincidenţe tot așa cum credeam în 
unicorni. Evident, important era faptul că exista un soi de 
conexiune între noul sâmukaicho al PLD și noul cap al 
Gokumatsu-gumi. Ca și o conexiune între ei doi și McGraw, care 
dorise eliminarea ambilor lor predecesori. 

Și... lisuse! Dacă exista o legătură între cei doi șefi noi - și 


VP - 250 


cum ar fi putut să nu existe? -, atunci prezenţa lui Kawasaki aici 
sugera că și Câinele Turbat era prezent, sau că va sosi în 
curând. Ar fi fost dificil să obțin suficient control asupra lui 
Kawasaki, sau chiar a lui Takizawa, pentru un interogatoriu, dar 
era mult mai ușor să apar din întuneric și să-i împușc pe Câinele 
Turbat și vreo doi bodyguarzi. 

„Eşti sigur în privinţa legăturii? Gândește-te bine. Indiferent 
ce ar fi, trebuie să fie un secret. De ce ar recurge ei la ceva atât 
de deschis și de vizibil ca o întâlnire chiar în clubul Câinelui 
Turbat?” 

Cine putea ști? Poate că sărbătoreau, închinând în cinstea 
avansărilor lor și a viitorului glorios pe care aveau să-l 
inaugureze după dispariţia vechii gărzi. Și de ce să nu se 
întâlnească pe faţă? Da, tatăl Câinelui Turbat murise violent, dar 
fusese ucis de niște gangsteri vietnamezi. lar predecesorul lui 
Kawasaki nu murise deloc violent, ci suferise un infarct și 
răposase pașnic, lunecând sub apele din Daikoku-yu. Pur și 
simplu o coincidenţă. Toate cluburile de animatoare din Tokio 
erau controlate de mafioţi, iar politicienii importanţi se numărau 
printre clienţii lor cei mai buni. Nimeni n-avea să ridice vreo 
sprânceană dacă l-ar fi văzut pe Kawasaki în clubul Câinelui 
Turbat. 

Am încercat să potrivesc piesele laolaltă. McGraw a vrut 
dispariţia lui Ozawa și a lui Fukumoto și mă manipulase pe mine 
pentru a-i asasina. De ce? 

„Pentru ca operaţiunile să fie preluate de Kawasaki și Câinele 
Turbat. Probabil ceva asociat cu programul de asistenţă 
financiară CIA”. 

Da, asta părea rezonabil. Rămânea totuși întrebarea: de ce? 
McGraw îmi spusese că Ozawa ţinuse pentru sine prea mulţi din 
banii Unchiului Sam, că nedistribuirea sumelor mai departe 
cauza resentimente și periclita succesul programului. Oare el 
rula un program similar prin yakuza, cu o problemă similară ce 
trebuia rezolvată în mod similar? Poate că da. Însă dacă-mi 
destăinuise partea PLD a programului, de ce nu-mi destăinuise 
și partea yakuza? 

„Pentru că de fapt nu ţi-a destăinuit absolut nimic”. 

Bun! Scosesem plăcuţa de înmatriculare de pe Thanatos, dar 
acum am înșurubat-o inversată. Aș fi putut s-o ascund, așa cum 
procedasem anterior, însă dacă trebuia să mă mișc rapid, era 


VP - 251 


posibil să nu mai am timp s-o montez. Pe întuneric mă îndoiam 
că avea s-o vadă cineva. După aceea n-am mai avut nimic de 
făcut decât să aștept. Putea să fi fost și mai rău - seara era 
caldă, poziţia mea era confortabilă, ba chiar puteam să merg de 
colo până colo și să fac câteva mișcări de dezmorțire. 

Orele au trecut. Alţi clienţi ai clubului au venit și au plecat. La 
miezul nopţii a apărut un sedan. L-am văzut pe șofer - era al lui 
Kawasaki. Nu aveam un plan bun. Să-l împușc pe șofer, după 
care să-l silesc pe Kawasaki să suie la volan și să plecăm, 
amenințându-l cu arma? Poate că da, totuși scenariul acela avea 
o duzină de probleme, printre care suirea lui Kawasaki în 
mașină, menţinerea sa în mașină, speranța că poliţia nu va 
răspunde la focul de armă și că nimeni din club nu va vedea sau 
auzi ce se întâmpla. Mai rău, focusarea pe Kawasaki îmi putea 
spulbera șansa de a ajunge la Câinele Turbat. Între satisfacerea 
curiozităţii mele prin interogarea lui Kawasaki, pe de o parte, și 
terminarea definitivă a amenințării prin uciderea Câinelui 
Turbat, pe de altă parte, alegerea corectă era evidentă. 

„Dar Câinele Turbat este o ameninţare reală? Eşti măcar sigur 
de asta?” 

Am reflectat mai mult. Trebuia să-mi reamintesc să nu ţin 
seama de tot ce-mi spusese McGraw vreodată. Și totuși îl 
văzusem pe Câinele Turbat aplecându-se peste balustrada 
tribunei din Kodokan în timp ce Ochi-de-Porc încercase să mă 
stranguleze. Și fusese de asemenea în cimitirul Yanaka. Da, nu 
aveam nevoie de confirmarea lui McGraw ca să știu că 
Fukumoto Junior era cu adevărat pornit pe urma mea. 

Ușa clubului s-a deschis. Kawasaki, cu o animatoare. Femeia 
nu-l condusese însă până la ușă, ci plecau împreună. 

„Bun, se pare că ipoteza «sărbătorirea succesului» a fost în 
general corectă”. 

Oare asta însemna că și Câinele Turbat se afla înăuntru? Așa 
bănuiam. 

Kawasaki și animatoarea au urcat în sedan. Ar fi fost imposibil 
să reușesc o răpire „curată”, chiar dacă aș fi vrut. Dar nu voiam, 
în niciun caz dacă mi se oferea ca alternativă posibilitatea de a-l 
împușca pe Câinele Turbat. 

Am așteptat. La un moment dat, m-am gândit să intru în club, 
dar apoi am respins varianta aceea. Ar fi fost prea mulți martori. 
Nu cunoșteam deloc planul interiorului și nici numărul 


VP - 252 


inamicilor. Nu eram nici măcar sută la sută sigur de prezenţa 
Câinelui Turbat înăuntru. 

Am efectuat din nou exerciţii de dezmorire, pentru a-mi 
păstra mobilitatea, gata oricând să sar peste zid și să mă reped 
cu pistolul în clipa în care-l vedeam pe noul cap al Gokumatsu- 
gumi. Aș fi putut trage în el dinapoia zidului, dar, dacă ratam, nu 
voiam ca el să aibă șansa de a se adăposti sau chiar de a fugi cu 
mașina. Voiam să-l împușc din imediata apropiere. 

Aproape de ora două și jumătate noaptea, alt sedan a parcat 
în faţa clubului. A rămas acolo, fără să oprească motorul. De pe 
bancheta din spate a coborât un yakuza solid, în trening. A lăsat 
portiera deschisă și a examinat împrejurimile pentru o clipă. 
Părea un agent de securitate sosit pentru a escorta pe cineva cu 
mașina. Să fi fost oamenii Câinelui Turbat? Asta putea să fie 
ocazia mea. Inima a început să-mi bată mai repede și am 
răsuflat lent, relaxându-mă. Bodyguardul și-a îndreptat după 
aceea atenția asupra intrării, iar eu am trecut peste zid și m-am 
ghemuit la întuneric. 

Am așteptat așa vreo zece minute. Ușa clubului s-a deschis. 
M-am încordat ca să pornesc în sprint, dar nu era Câinele 
Turbat, ci Takizawa, prietena lui. Bun, poate asta însemna că în 
scurt timp avea să apară și Fukumoto Junior. Am rămas perfect 
nemișcat, inspirând și expirând lent, privind atent. 

Takizawa s-a uitat la yakuza fără să-l recunoască și a dat să 
ocolească sedanul. 

— Hei, a vorbit bărbatul în japoneză, trebuie să vii cu noi. 

Femeia l-a privit, în mod clar derutată. 

— Poftim? 

Şoferul, alt tip cu aspect dur, îmbrăcat în trening, a coborât 
din automobil. Motorul continua să meargă. 

— Da, a zis el. Vii cu noi. E prea periculos să fii singură. 

Scena nu era în regulă. Părea mai degrabă o răpire. lar femeia 
a simţit-o și ea, chiar dacă n-o putea rosti. instinctele ei urlau ca 
o sirenă, de felul: De ce nu mi-ar spus Câinele Turbat că voi 
avea o escortă? De ce a coborât șoferul, ca și cum ar vrea să mă 
intimideze ori să mă înșface? De ce bărbații ăștia se simt mai 
degrabă ca o amenințare decât ca o protecție? 

A făcut un pas înapoi. Cel mai apropiat yakuza a prins-o de 
braţ. Ea a dat să se smulgă și a deschis gura ca să ţipe. Bărbatul 
i-a repezit un upercut în stomac. Takizawa s-a îndoit din mijloc, 


VP - 253 


cu un icnet surd, iar el a prins-o și a aruncat-o pe bancheta din 
spate. După aceea a suit lângă ea și a închis portiera. Şoferul a 
privit în jur, a urcat la volan și a plecat. Nimeni nu văzuse nimic. 
Eu fusesem singurul martor. 

instinctul îmi spunea că Fukumoto Junior era în club. El era 
tinta mea principală. Era posibil ca asta să fie șansa mea cea 
mai bună. 

M-am gândit la Tatsu și la ceea ce-i desparte pe oameni de 
monștri. 

Pentru o secundă am rămas paralizat între imperative opuse. 
„La dracu'!” Am sărit înapoi peste zid, apoi pe Thanatos și am 
demarat după sedan. 

Ei se îndreptaseră către Roppongi-dâri, unde, din cauza 
separatorului de benzi de sub autostrada metropolitană 
supraterană, trebuiau să cotească la stânga. Dar odată ce 
ajungeau pe Roppongi-d6ri, puteau merge oriunde, iar dacă eu 
nu eram aproape, aveam să-i pierd cu siguranţă. Nu credeam că 
o vor ucide pe femeie în mașină - și așa era destul de riscant să 
mergi undeva cu o persoană răpită, dar un cadavru ar fi fost 
încă și mai rău. Probabil că planul era s-o ducă într-un loc izolat 
și să-i facă felul acolo. Totuși nu puteam fi sigur. Poate că ea 
avea să încerce să ţipe din nou. Poate că cineva avea să comită 
o eroare. Poate că lor nu le păsa absolut deloc de riscuri și voiau 
pur și simplu s-o reducă la tăcere imediat ce li se oferea ocazia. 

Am virat pe stradă la timp ca să-i văd cotind la stânga pe 
Roppongi-d6ri. Am accelerat la maximum și Thanatos a țâșnit ca 
o rachetă. Am încetinit doar cât să mă asigur că nu voi fi 
spulberat de un vehicul care ar fi apărut din faţă, după care am 
virat și eu la stânga, urmându-i. Ora era destul de înaintată 
pentru ca traficul să fie rarefiat. Cu niţel noroc, semaforul de la 
intersecția Akasaka avea să fie roșu. Când se opreau, aveam să 
vin în dreptul lor și să trag cu pistolul. Nici măcar n-aveau să-și 
dea seama ce-i lovise. Am rămas puţin mai în spate, cu două 
benzi mai în dreapta, așteptându-mi ocazia. 

Insă probabil că cineva se uitase în oglinda retrovizoare și mă 
recunoscuse. Eu priveam drept înainte, pentru a vedea dacă voi 
avea noroc cu lumina semaforului, și am întors capul în ultima 
clipă, văzându-l pe yakuza din spate ieșind pe jumătate prin 
geamul din partea lui și îndreptând un pistol spre mine peste 
capotă. „La dracu'!” Am tras de ghidon chiar în clipa când 


VP - 254 


pistolul a tresărit și am auzit pocnetul glonţțului. El a tras din nou 
și iarăși a ratat. Trăgea înapoi, din partea opusă a unui vehicul 
aflat în mișcare, și probabil nici nu avea cine știe ce 
antrenament de tir, cu atât mai puţin de tras cu arma în condiţii 
de luptă, dar toate astea nu mi s-au părut deloc liniștitoare. A 
tras încă o dată. În zona aceasta, autostrada metropolitană 
supraterană era paralelă cu Roppongi-d6ri, chiar peste centrul 
arterei cu multe benzi. M-am strecurat printr-o întrerupere a 
parapetului de protecţie metalic și am gonit pe culoarul median, 
simțindu-mă extrem de expus pe Thanatos și rugându-mă ca 
stâlpii din beton și parapetul să-mi ofere cel puţin un minim de 
protecție înaintea unui glonţ norocos. 

Yakuza a continuat să tragă. Am numărat șase focuri... 
șapte... opt. Era așadar un pistol automat, nu un revolver. Dar 
câte gloanţe avea în încărcător? Am virat, evitând în ultima clipă 
un pilon, fiind atent la obstacole, trăgând cu ochiul spre 
automobil, căutând o oportunitate, simţindu-mi gâtul încleștat și 
inima bubuind. Intersecţia Akasaka era chiar în față, iar culoarul 
median era închis acolo într-un gard metalic. Nu mai aveam 
spaţiu. Al nouălea glonţ. L-am auzit ricoșând din separatorul 
metalic, după care sunetul a rămas în urma mea. Al zecelea foc 
a smuls o bucată de beton dintr-un stâlp gigantic din stânga 
mea. Am așteptat. Oare yakuza reîncărca? De fapt, avea oare 
un încărcător de rezervă? 

Am privit scurt către mașină și nu l-am mai văzut - revenise 
înăuntru. Capătul culoarului median era chiar în faţă. Semaforul 
de la intersecţie era roșu. Am zărit altă întrerupere în parapet și 
am virat la stânga prin ea. M-am aplecat înainte, am răsucit 
mânerul accelerației și am gonit în paralel cu ei, cu Hi Power 
scos și pregătit. Am trecut amândoi pe lumina roșie fără să 
încetinim. Şoferul sedanului a smucit volanul la dreapta și a 
încercat să mă împingă în parapet, dar eram pregătit pentru o 
asemenea tentativă și aveam loc de manevră în intersecție. Am 
virat în aceeași direcție ca el și am tras în geamul lui. Sticla s-a 
făcut ţăndări. A virat brusc și violent la stânga. Nu credeam că-l 
lovisem, ci mai degrabă intrase în panică fiindcă se trăsese în el 
de aproape. „Aha, nu-ţi mai place acum, nenorocitule!” 

Celălalt yakuza a ieșit iarăși pe geamul pasagerului din spate, 
probabil cu un încărcător nou sau poate cu pistolul partenerului 
său. M-am apropiat din nou, în paralel, de șofer. Mi-a aruncat o 


VP - 255 


privire și i-am văzut panica din ochi. Am ţinut pistolul cât mai 
ferm și am apăsat pe trăgaci. Capul i-a explodat și mașina a 
intrat brusc în mine. Am tras de ghidon spre dreapta și aproape 
că am pierdut controlul motocicletei, dar m-am ţinut cu putere. 
Automobilul a cotit în partea opusă, lipsit acum de orice control. 
Am frânat, ca să-l las să treacă de mine. L-am zărit pe yakuza 
din spate încercând să se tragă înapoi, cu chipul transformat 
într-o mască de groază pură. Mașina a trecut peste bordură și a 
șters cu partea laterală o scară din metal ce ducea la o pasarelă 
pietonală peste autostradă, a intrat în plin într-un șir de 
biciclete, apoi s-a oprit. Am virat la stânga, am suit pe trotuar și 
am înaintat precaut, cu Hi Power pregătit. 

Nu mai era nevoie de pistol. Yakuza care trăsese era mort, 
transformat într-o masă de carne strivită ce atârna pe geamul 
din spate al sedanului. Am revenit pe stradă, am ocolit mașina, 
am descălecat și am rezemat-o pe Thanatos de un parapet 
pietonal. Am băgat pistolul în pantaloni și am încercat să 
deschid portiera din spatele șoferului. Era încuiată. Takizawa se 
afla înăuntru, chircită și tremurând - vie. 

— Takizawa-san! am strigat. Deschide portiera! 

Femeia s-a uitat la mine și a tresărit, îngrozită în mod clar. 

Am privit în jur. Pe șosea nu erau multe mașini, dar cele 
puţine pe care le vedeam încetineau ca să se uite ce se 
întâmplase. Una dintre ele a tras pe dreapta, ceva mai sus de 
noi. 

— Încerc să te-ajut! i-am strigat. 

Ea n-a făcut decât să se chircească și mai strâns. 

Şoferul care oprise a coborât din mașină și a început să alerge 
spre noi. 

— Vă pot ajuta? 

— Da, i-am spus. Caută un telefon, cheamă o ambulanţă. Eu 
stau aici. E cineva rănit în spate - rămân cu ei. 

Dacă vrei să se treacă la acţiune într-o situaţie de urgență, 
nimic nu-i mai bun ca un ordin ferm, dublat de instrucţiuni clare. 
Şoferul a pornit ca din pușcă. Slavă cerului pentru bunii 
samariteni! 

Am băgat mâna prin geamul spart din dreptul șoferului, am 
deblocat portiera din spate și am deschis-o. 

— Takizawa-san, am spus, ești rănită? 

Încercam să creez o primă impresie bună. Femeia era 


VP - 256 


îngrozită, buimăcită, poate chiar rănită. Dacă speram să obţin 
vreo cooperare, trebuia să apar în ochii ei ca o persoană căreia 
îi păsa de ea. 

— Nu... nu știu. 

— Oamenii aceia voiau să te omoare. Câinele Turbat i-a 
trimis. Vor veni și alţii. Dacă vrei să scapi, trebuie să plecăm de 
aici imediat! 

Ea a privit în stânga. Dacă trupul strivit al lui yakuza nu i-ar fi 
stat în cale, cred că ar fi încercat să fugă pe portiera aceea. Așa 
însă era încolţită. 

— Cine... cine ești tu? 

Nu mă recunoscuse din scurta noastră întâlnire în fața 
locuinței lui Fukumoto în Denenchofu. Aș fi rezolvat problema 
respectivă, dacă m-ar fi recunoscut, dar era mai bine așa. 

— Eu sunt cel care-ţi poate spune ce se-ntâmplă. Și care te 
poate duce la adăpost. Dar va trebui să plecăm imediat, înainte 
ca tovarășii oamenilor ăstora s-ajungă aici. Haide! Dă-mi mâna. 
Hai să ieșim din mașina asta. 

A urmat o secundă de ezitare, apoi Takizawa a întins o mână 
tremurătoare și a prins mâna mea. Am tras-o spre mine, am 
apucat-o cu blândeţe de cot și am pornit cu ea spre Thanatos. 
Abia în clipa aceea mi-am dat seama... Hristoase, fusesem atât 
de focusat pe așa de multe alte chestii, încât aproape uitasem! 

— Stai o clipă, i-am zis. 

Am scos o batistă și am șters butonul de blocare a portierei și 
clanţa. După aceea am prins-o din nou de braț și am ajutat-o să 
urce pe Thanatos. Am sărit în faţa ei și am turat motorul. 

— Cuprinde-mă cu brațele pe după mijloc, i-am zis. Haide, fă- 
o! O să te duc într-un loc sigur. 

M-a ascultat. M-am îndepărtat fără grabă de bordură. Mai 
multe mașini încetineau acum și probabil că unii șoferi aveau să 
raporteze vederea unei motociclete cu un bărbat și o femeie. 
Datele respective erau însă insuficiente. Plăcuța de 
înmatriculare era inversată și mă îndoiam că cineva l-ar fi putut 
descrie pe vreunul dintre noi cu mare acuratețe. 

Am mers spre Shiba Kôen, un parc aflat în umbrele duble 
proiectate de străvechiul templu Z6j5-ji și de mult mai recentul 
Turn Tokio. Am parcat motocicleta printre niște copaci aflaţi în 
beznă, iar noi ne-am așezat pe o bancă. Trenurile nu mai 
circulau de acum, nu se auzea niciun zgomot de trafic, până și 


VP - 257 


insectele amuţiseră. Centrul parcului era complet nemișcat. 

— Eşti bine? am întrebat din nou, străduindu-mă să dovedesc 
empatie. 

Și cu toate că eram perfect conștient de metodele tactice, nu 
jucam teatru sută la sută. Machiajul se întinsese pe fața femeii, 
care era derutată și îngrozită, totuși era la fel de incredibil de 
frumoasă cum mi-o reaminteam din exteriorul casei lui 
Fukumoto - ba chiar mai mult, fără ochelarii de soare și 
aroganţa pe care le simţisem atunci. Indiferent cine ar fi fost ea, 
acum se găsea în mod clar în afara cadrului obișnuit și într-o 
ușoară stare de șoc. 

— Nu... nu știu ce se-ntâmplă. Cine ești tu? De ce suntem 
aici? Vreau acasă. 

— Te voi duce acasă, dacă asta vrei, dar mă tem că acela va 
fi primul loc unde te va căuta Câinele Turbat. 

Speram o dată în plus că o expresie de grijă, la care se 
adăuga acceptul meu de a face orice ar fi dorit ea, o va destinde 
și-i va da încredere în mine. 

— Pur și simplu nu-nțeleg. Cred că-i o greșeală la mijloc. De 
ce ar vrea el... cum ar putea să... 

Și-a acoperit gura cu palma și a început să plângă. l-am întins 
batista mea. 

— Probabil din cauză că tu știi că el a pus la cale asasinarea 
tatălui său. Vrea ca nimeni să nu mai știe asta. Tu l-ai ajutat, 
nu? 

— Nu! a zis ea, fără să se oprească din plâns. N-am știut ce se 
va-ntâmpla. Mi-a spus că avea nevoie ca eu să stau în casă. Mi-a 
dat un walkie-talkie. Mi-a spus s-aștept în mașina mea în garaj și 
să ies când o să m-anunţe. Și să am grijă ca persoana care se 
afla chiar atunci în faţa casei să mă vadă folosind telecomanda. 
L-am întrebat „de ce” și mi-a spus doar să am încredere în el, 
fiindcă era ceva important. M-am gândit că era un fel de joc, așa 
că m-am conformat. Mi-a mai spus să mă opresc la un magazin 
din apropiere și să ies din mașină. N-am înțeles motivul, dar am 
făcut-o, am făcut-o pentru el. Apoi... când am văzut la știri în 
seara aceea... 

Glasul i s-a frânt și a reînceput să plângă cu sughiţuri. 

Era oare adevărul? Instinctul așa îmi spunea. În mod cert, se 
potrivea cu tot ce bănuisem. Dar poate că Takizawa era pur și 
simplu o mincinoasă iscusită. Nu aveam cum să știu. 


VP - 258 


— El a pus la cale asasinarea propriului său tată, am repetat. 
Cred că a făcut-o pentru a-i prelua organizaţia, dar nu sunt 
sigur. Tu știi mai multe amănunte? 

A clătinat din cap. 

— De acum nici măcar nu-l mai cunosc. E nebun. Trage tot 
timpul shabu pe nas. M-a lovit. De ce nu l-am părăsit, pur și 
simplu? Mi-a fost foarte frică. Nu știu ce să fac. 

Shabu era termenul din argoul japonez pentru amfetamine, 
un drog popular în Japonia încă din vremea Restauraţiei Meiji. lar 
ca prinț yakuza - și acum, ca rege, presupuneam -, Câinele 
Turbat ar fi dispus de cantități nelimitate. 

— Gata. Eşti în siguranță acum. Vei fi bine. Am un prieten 
care te poate ajuta. Este poliţist. 

— Poliţist? Nu! Nu vreau să am de-a face cu poliţia. Nu știi că 
jumătate dintre polițiști sunt oamenii Câinelui Turbat? 

— Nu și acesta. El nu-i omul nimănui. 

— Toţi sunt corupți. 

— Nu și acesta - te va proteja. 

— Nimeni nu mă poate proteja de el. E rău și și-a pierdut 
minţile. E tot timpul drogat și bate câmpii despre tot felul de 
chestii lipsite de sens. Doamne Dumnezeule, de ce n-am fugit 
când am putut s-o fac? 

— Despre ce chestii lipsite de sens bate el câmpii? 

— Nu știu. După... după moartea lui taică-său, a devenit 
paranoic. Și, de fapt, de ce n-ar fi? Cred că-l macină conștiința. 
Taică-său era un om foarte bun, ziarele au scris numai prostii, 
când le-am citit mi-a venit să urlu... 

— Dar ce spune Câinele Turbat? De ce zici că-i paranoic? 

— Vorbește întruna despre un asasin. Un asasin care-l 
urmărește și de care trebuie să se păzească. Cred că nu-i decât 
conștiința lui vinovată. Își pierde minţile din cauza faptelor lui, 
iar drogurile... 

— Și ce-a mai spus despre asasin? Cum se apără de el? 

— Nu știu. Zicea... zicea că știe cum poate s-ajungă la el. 
Ceva despre o fată într-un scaun cu rotile, nu știu exact. 

Inima mi s-a oprit brusc. Lumea s-a întunecat. O bombă cu 
adrenalină a declanșat un nor-ciupercă în interiorul meu. 

— Ce-a zis? Ce-i cu fata în scaun cu rotile? 

— Doar atât. Asasinul... Câinele Turbat știe cum s-ajungă la 
el. Fata din scaunul cu rotile. Nu știu, îţi spun, a-nnebunit! 


VP - 259 


— Cum? Cum putea el să știe despre asta? 

— Despre ce să știe? 

— Despre fata în scaunul cu rotile! 

— El zicea că fetele îi spun. Prostituatele de pe străzi. Ele îi 
sunt informatoare. 

Dumnezeule, fusesem un idiot! Cât de idiot! Același loc, seară 
după seară, aceleași prostituate care-mi văzuseră chipul, 
văzuseră plăcuța de înmatriculare de pe Thanatos, ne văzuseră 
pe Sayaka și pe mine suind în dubiţă în fața staţiei, revenind 
împreună mai târziu, plecând împreună din apartamentul ei. 
Poate chiar corelaseră semnalări din Uguisudani cu alte 
rapoarte, poate chiar cu rapoarte din Kabukich6, unde eu știam 
că mișunau yakuza, dar îmi spusesem ca un idiot că n-aș fi fost 
recunoscut, chiar dacă cineva m-ar fi văzut. Cât de idiot 
fusesem! Nu, ele nu mă recunoscuseră de la bun început, dar 
cât de greu ar fi fost să potrivească piesele laolaltă după aceea, 
ca răspuns la întrebarea: A văzut cineva un tip care împingea o 
fată într-un scaun cu rotile...? 

Am scos un pix. 

— Sună-l pe tipul ăsta, i-am zis și i-am scris telefonul lui Tatsu 
pe palmă. 

A trebuit să scriu cifre uriașe, atât de rău îmi tremurau 
mâinile. 

— Se numește lIshikura Tatsuhiko. El te va ajuta. El te va 
proteja. Telefonează.-i. 

Am sărit de pe bancă și m-am repezit la Thanatos. Takizawa a 
fugit după mine. 

— Stai! Nu știu ce să fac... 

— Sună-l pe Ishikura! am strigat peste vuietul motorului. Și nu 
te-ntoarce în apartamentul tău! 

Am pornit în trombă, cu gura uscată ca nisipul deșertului, cu 
ochii plini de lacrimi. „Te rog”, era tot ce puteam gândi. „Te rog, 
te rog, te rog”. 


VP - 260 


Capitolul 32 


Am gonit spre Uguisudani, pe autostrada metropolitană 
supraterană, iar curentul de aer mi-a izbit corpul și mi-a fluturat 
părul spre spate. Lacrimile îmi șiroiau în coada ochilor. Am 
încercat să mă concentrez, să nu îngădui fricii, furiei și 
temperamentului meu să-mi dicteze reacția. 

„Gândește. Gândește. Gândește”. 

Am inspirat și am expirat egal, limpezindu-mi mintea. Apoi: 

„Ar putea fi o cursă. Ei ar putea să fie acolo acum”. 

Da. Dar... 

„Dacă ei știau de Sayaka, de ce n-au încercat deja să te 
lichideze în love hotel?” 

Am căzut pe gânduri. Concentrarea asupra problemei tactice 
mă ajuta să-mi controlez frica. 

„Poate că abia au aflat. lar după Yanaka, au ajuns la concluzia 
că încercarea de a te prinde în ambuscadă fără a-și lua o 
asigurare era o tentativă perdantă. De aceea au venit și au 
colectat polița de asigurare, iar acum îţi vor cere pur și simplu 
să te predai ca plată”. 

Nu conta. Toate astea le puteam pune cap la cap și ulterior. 
Deocamdată trebuia să ajung cât mai repede la Sayaka. 

„Dacă mai este acolo”. 

Am încercat să alung gândul acela. N-am putut. 

Am parcat-o pe Thanatos la vreo cinci sute de metri de hotel 
și am luat pistolul în mână, acoperindu-l cu o foaie de ziar găsită 
pe jos. 

„Încet. Încetișor, fir-ar a naibii! Unde te-ai plasa tu dacă ai 
vrea să-ți întinzi o ambuscadă? Acolo trebuie să te uiţi”. 

M-am mișcat cât de precaut am putut. Prostituatele continuau 
să fie pe trotuare. Nu puteam să știu care dintre ele mă 
raportase. Aș fi vrut să le omor pe toate. 

Lângă gardul din zid al hotelului m-am oprit și am aruncat 
ziarul, expunând arma, apoi am răsuflat lent pe gură, ascultând. 
Nimic. Doar sunetele normale ale nopţilor din Uguisudani: 
câteva automobile în depărtare, un câine care lătra, muzică de 
la un pub. Am băgat capul pe după zid și l-am tras înapoi. Nimic. 


VP - 261 


Am înaintat silențios și m-am oprit lângă ușa de intrare în hotel, 
cu inima bubuindu-mi ca o tobă de război. 

„Unu, doi, trei!” 

Am năvălit înăuntru cu Hi Power ridicat, baleind recepţia, 
deplasându-mă în diagonală, așa cum învăţasem în junglă. 
Recepţia era pustie și tăcută ca o morgă. Sayaka era în spatele 
ghișeului și mă privea. 

Am baleiat încăperea pentru ultima dată, apoi m-am apropiat 
de ferestruica ei venind din lateral, cu pistolul tot în mână. 

— Ești bine? am întrebat-o. 

Părea furioasă și speriată în același timp. 

— Ce dracu' se-ntâmplă? 

— Nu vreau să-ţi explic aici. Trebuie să plecăm. Imediat! 

— Acum o oră au venit doi bărbaţi. Mi-au spus: „Zi-i 
prietenului tău să ia legătura cu noi. Dacă n-o face, vom reveni”. 

M-am simţit atât de ușurat, încât aș fi putut izbucni în plâns. 
Sayaka nu păţise nimic. Nu-i făcuseră niciun rău. N-o luaseră. 
Am bănuit că se gândiseră: De ce ne-am bate capu? Ea este 
într-un scaun cu rotile, n-o să plece nicăieri. lar Sayaka lucra în 
tura de noapte într-un love hotel de tot rahatul - era evident că 
nu avea nici bani, nici mijloace de a fugi. Puteau să ajungă la ea 
oricând ar fi vrut. Dacă intenționau să mă motiveze, era mai 
bine să menţină ameninţarea, decât s-o pună în aplicare. Să 
amenințe cu arma, fără să apese pe trăgaci. 

De data asta. Data viitoare, nu puteam ști ce va fi. 

— Mă bucur mult că ești bine, dar trebuie să plecăm. 

— Și știi ce-au mai spus? „Vestea bună este că n-o să simţi 
nimic când o să te trântim din scaunul ăsta cu rotile și-o să ţi-o 
tragem pe podea. Vestea proastă este că tu n-o să poţi să fugi”. 

M-am gândit la chinpira din Ueno. Încercau să-mi arunce din 
nou o momeală, să mă facă să reacţionez, să-mi pierd cumpătul, 
să-mi pierd controlul. N-aveam să le îngădui. 

Dar asta nu însemna că ei nu vor plăti. 

— Sayaka, îmi pare rău. Îmi pare foarte rău. Nu m-am gândit 
niciodată... 

— La ce anume nu te-ai gândit niciodată? 

— Că ceva din toate astea te-ar putea afecta. Am crezut că 
voi putea ţine totul separat, distinct. M-au urmărit însă aici. Vor 
să ajungă la mine prin intermediul tău. 

— Am știut că era ceva de felul ăsta. „Necazul” tău. Am știut. 


VP - 262 


Am vrut să urlu. Am vrut să omor pe cineva, să-i omor pe toţi. 
M-am luptat să mă stăpânesc. 

— Îmi pare rău. Am fost un idiot. Îmi pare rău. 

— Ce vei face? A 

— Nici măcar nu mă pot gândi la asta pe moment. In primul 
rând trebuie să te duc undeva la adăpost. 

— Unde? Unde voi fi la adăpost? 

— Nu știu... într-un hotel... 

— Sunt chiar acum într-un hotel. 

— Un alt tip de hotel. Unde ei n-ar ști să te găsească. 

— Jun, uită-te la mine. Sunt destul de ușor de descris. Destul 
de ușor de găsit. Unde mă vei ascunde? 

N-am avut un răspuns. Voiam cu disperare s-o protejez și nu 
știam cum să procedez. Crezusem că pentru că le puteam ţine 
separate în mintea mea, le-aș fi putut ţine separate și în lumea 
exterioară. Stupid! Fatal de stupid! 

— O să te scot din oraș, am spus bâjbâind orbește. Ba chiar și 
afară din ţară. lar apoi... 

— Cu ce bani? Tu știi cât mă costă în fiecare lună garsoniera 
aia drăguță cu camera de baie? Ce-mi mai rămâne cheltuiesc pe 
lecţiile de engleză. N-am pus deoparte aproape niciun bănuţ. 

Am băgat mâna în buzunar și am scos banii încasați pentru 
jobul lui Miyamoto. l-am pus pe tejghea sub ferestruică. 

— la-i! Sunt zece mii de dolari. Cu banii ăștia o s-ajungi în 
America. Este ceea ce vrei, nu? Să scapi din cloaca asta și să te 
duci în America. Ei bine, uite banii! 

S-a uitat la ei. 

— Nu-i vreau, mi-a spus. 

— Nu-mi pasă dacă nu-i vrei, ai nevoie de ei! 

— De unde provin? 

— Chiar îţi pasă de unde provin? Ce preferi - să iei banii ăștia 
și să te duci undeva în siguranţă, sau să fii violată în grup și 
ucisă de yakuza! 

Sayaka m-a privit o clipă cu ochi fulgerând de mânie, dar a 
luat banii. Slavă Domnului! 

— O să le telefonez, i-am spus. Ei nu vor face nimic până 
atunci. Tu o să poţi pleca. Ei nu se așteaptă sa părasești țara. 
Nu cred că ești în stare. 

— Și tu ce vei face? 

— Vor insista să ne întâlnim undeva. 


VP - 263 


— De ce? Ca să te poată omori? 

— Da, asta ar fi ideea. 

— Atunci nu poţi să te duci la întâlnire. 

Și exact în momentul acela mi-am dat seama cum puteam s-o 
fac. Era o lovitură cu bătaie lungă, era o nebunie... dar avea în 
același timp simetria elegantă, ineluctabilă a destinului. 

— Trebuie, am răspuns și m-am simţit apăsat de o greutate 
enormă. 

Era povara conștiinței, a istoriei, a sorții. Era povara tuturor 
faptelor pe care le comisesem, a tuturor alegerilor pe care le 
făcusem, a tuturor speranţelor și justificărilor mele stupide. Era 
povara cuiva care visase că putea fi un fluture și care știuse în 
adâncul sufletului, după ce se trezise, că nu era un fluture care 
se visa om. Aceasta era viaţa mea. Realitatea mea. Destinul 
meu trist și pecetluit. 

— Ce trebuie? a spus Sayaka. Să te-ntâlnești cu ei? Asta-i o 
nebunie. N-o face. Te rog să-mi spui că n-o s-o faci. 

Am clătinat din cap. Doream să-i spun totul. S-o fac să 
înțeleagă. Mai mult ca orice, doream să-i spun că o iubeam. 

— Ce vrei să faci? a insistat ea. De ce nu-mi spui? Stai așa, o 
să ies ca să putem sta de vorbă. 

Și-a întors scaunul cu rotile ca să iasă. Am știut însă că 
hotărârea mi se va spulbera fără geamul acela între noi. 

— Trebuie, am repetat și am plecat înainte ca ea să fi ajuns 
măcar până la ușă. 


VP - 264 


Capitolul 33 


Am mers pe Thanatos spre vest, exersând vocea schimbată 
pe care o folosisem cu Miyamoto, asigurându-mă că o 
stăpâneam perfect, pentru că, spre deosebire de Miyamoto, 
McGraw era obișnuit să mă audă vorbind în engleză. Am găsit 
un telefon public și l-am sunat. 

— Mi-ai lăsat un mesaj, am rostit. 

A urmat o pauză. 

— Exact. Apreciez că m-ai sunat. Am înţeles că ești un om 
care rezolvă probleme. Și numele ţi-a fost însoțit de 
recomandări foarte măgulitoare. 

— Cine m-a recomandat? 

— Un amic pe nume Miyamoto. Dar și alţi prieteni comuni. 

— Ce fel de problemă vrei să-ţi fie rezolvată? 

— Aș prefera să discutăm faţă în faţă. 

— Nu mă întâlnesc cu oamenii față în faţă. Decât dacă ei sunt 
problema pentru rezolvarea căreia am fost angajat. 

McGraw a râs... ușor nervos, mi s-a părut. 

— Bine, atunci haide să vedem dacă putem stabili parametrii 
generali. În primul rând, trebuie să te-ntreb ceva: dacă 
problema pentru rezolvarea căreia ai fost angajat ar fi... o 
cunoștință de-a ta, ai mai fi interesat? 

— Depinde de preţ. 

— Da, este un răspuns raţional și mă bucur că l-am auzit. ȘI 
care ar fi preţul, dacă problema s-ar numi... John Rain? 

Am făcut o pauză, ca și cum aș fi fost surprins. 

— Te referi la o persoană care este mai mult decât o simplă 
cunoștință. Mai precis, este un prieten vechi. 

— Asta e o problemă de principiu sau de preţ? 

— Preţul va fi cincizeci de mii de dolari. 

— Cincizeci de mii? Asta înseamnă de cinci ori mai mult decât 
i-ai cerut lui Miyamoto. 

— Problema lui Miyamoto era un necunoscut. Pentru 
problema aceasta, preţul va fi mai mare. Pentru conștiința mea. 

McGraw a râs. 

— Uite ce-ţi propun. Douăzeci și cinci de mii. Pentru conștiința 


VP - 265 


ta. 

— Suma de cincizeci nu este negociabilă. Dacă vrei s-o fac, o 
voi face, dar prețul este de cincizeci de mii. 

A urmat altă pauză. 

— Bine. Sunt de acord. Plata la sfârșit. 

— Nu. Jumătate la sfârșit. Cealaltă jumătate în avans. 

— Nu pot face așa ceva. Nu te cunosc. N-o să las douăzeci și 
cinci de mii de dolari într-un loc, după care tu să-mi spui că nu i- 
ai găsit acolo. 

— Ne vom confrunta cu exact aceeași dificultate și la sfârșit. 

— Cel puţin la sfârșit voi ști că problema a fost rezolvată. 
Până atunci nu mă aleg decât cu riscul. 

Am făcut o pauză, ca și cum aș fi fost sfâșiat între 
promisiunea unei sume importante pe de o parte și 
abandonarea propriilor mele reguli pe de altă parte. 

— Bine, am spus. Dar știi care vor fi urmările în eventualitatea 
neplății. 

— Da, știu. 

M-am gândit la Câinele Turbat. Oare urma să-mi fac griji 
despre altcineva la ambuscadă cu excepţia alter ego-ului meu? 

— Încă ceva, am spus. Ai mai angajat și pe altcineva pentru 
jobul ăsta? 

— Poftim? Nu - de ce aș fi făcut-o? 

— Nu-ţi pot cunoaște motivele. Redundanţă, poate. Un plan B. 
Nu asta contează. Contează că trebuie să-mi cunoști regulile. 
Când mă angajezi, este o exclusivitate. Nu tolerez ca altcineva 
să perturbe desfășurarea operaţiunii mele. Este o regulă care de 
asemenea nu se negociază și a cărei încălcare duce la aplicarea 
de penalizări din partea mea. 

— Am înţeles. Nu trebuie să-ți faci griji, nu am mai angajat pe 
nimeni. Ce dracu’, câţi oameni crezi că pot dedica acțiunii ăsteia 
la preţul de cincizeci de miare? 

— O dată în plus, nu-ţi pot cunoaște motivele. 

— Bine, atunci ţi-o spun eu: tu ești singurul angajat ca s-o 
faci. Acum te întreb: cât de repede o poţi face? 

— În momentul acesta este imposibil de spus. Depinde de 
prea mulți factori. 

— Este posibil să am ceva care să ţi-l fixeze în spaţiu și timp. 
Așa ceva ar merita o reducere? 

— Nu. 


VP - 266 


— Mda, m-am gândit eu. Bine, o să ţi-o spun oricum. Vreau să 
faci treaba asta. 

— Cum îmi vei transmite informaţiile? 

— Telefonează-mi din nou mâine. Cu niţel noroc, s-ar putea să 
am ceva până atunci. 

— Dincolo de acest aspect, avem sau nu un contract? 

— Da, avem, dacă poţi garanta succesul în mai puţin de o 
săptămână. 

— Nu-l pot garanta, dar îţi pot spune că este probabil. Și că 
este foarte probabil s-o fac dacă voi avea informaţii bune din 
partea ta. 

— Bun, atunci fă-o dacă vrei banii. Și sper că mâine voi avea 
mai multe informaţii pentru tine. 

Am închis. Ar fi trebuit să mă simt ușurat, surescitat, 
triumfător. 

N-am simţit însă decât aceeași povară. M-am întrebat dacă 
mă voi obișnui vreodată cu ea. 


VP - 267 


Capitolul 34 


Mi-am recuperat geanta din dulăpiorul de bagaje din staţia 
Tokio, am aruncat pistolul cu care-l ucisesem pe șoferul yakuza 
în râul Sumida, după care am petrecut noaptea într-un love 
hotel din Shinjuku, vrând să fiu departe de scena celei mai 
recente crime. M-am asigurat că în vecinătate nu existau 
prostituate pe stradă și am parcat-o pe Thanatos departe. Abia 
am dormit. Imi era imposibil să nu mă gândesc la Sayaka. Ea nu 
știa absolut nimic despre cum să se protejeze - în niciun caz de 
așa ceva și chiar dacă ar fi știut, ce ar fi putut face? Da, eram 
destul de sigur că nu aveau să se grăbească cu ea, așteptând să 
vadă dacă ameninţarea lor era suficientă pentru a mă 
determina să intru în ambuscada pe care o pregătiseră. Totuși 
nu puteam ști nimic din toate astea. Nu puteam fi sigur. De 
aceea riscam, riscam cu viața Sayakei. Nu știam însă ce altceva 
aș fi putut face. Mi-am repetat că aceasta era opţiunea cea mai 
puţin proastă. Și am încercat să nu-mi imaginez nimic mai 
departe. 

A doua zi dimineaţă am plecat devreme și am făcut o 
plimbare în jurul heleșteului Shinobazu din parcul Ueno. 
Heleșteul avea circumferința de aproape doi kilometri și se 
compunea din trei secţiuni, dintre care una - numită heleșteul 
Lotus, din motive imposibil de ratat chiar și la o privire 
neglijentă - era aproape complet acoperită în timpul verii de 
lotuși gigantici. Ici și colo, în zonele cu lotuși mai puţin deși, 
înotau și se hrăneau rațe și alte păsări migratoare, iar crapi 
enormi și agitați lunecau, examinând mâlul și căutând chestiile 
cu care se hrănesc crapii. Am fost mulțumit să văd că zona era 
aproape pustie la primele ore ale dimineţii; în serile de vară 
putea fi aglomerată. Câţiva oameni își plimbau câinii, niște 
pensionari practicau tai chi și un fotograf cu trepied părea 
pasionat să imortalizeze natura. Am examinat locurile cu grijă, 
încercând să-mi imaginez totul, să anticipez totul. Am decis că 
acesta avea să fie locul. 

După ce am fost satisfăcut de pregătiri, m-am dus la un 
telefon public și l-am sunat pe McGraw, de data asta vorbind în 


VP - 268 


numele meu. l-am spus că-i primisem mesajul. 

— Mă bucur că mi-ai telefonat, a spus el. Uite ce-i - tu mă 
cunoști pe mine. Îmi cunoști valorile. Poate că nu sunt valori 
bune, dar sunt consecvente. Și așa cum ţi-am spus-o mereu, 
pentru mine asta nu-i altceva decât o afacere. Am făcut o 
propunere proastă de afacere și acum încerc să-ndrept lucrurile. 

— Afacere? Așa numești tu ameninţarea unei fete aflate într- 
un scaun cu rotile? 

— Despre ce vorbești? 

Oare făcea pe prostul? Sau Câinele Turbat acţionase pe cont 
propriu? N-aveam cum să știu, cel puţin deocamdată. Am decis 
să nu mai insist. 

— Ce vrei? 

— Știu că ești furios și asta-i de înţeles. Dar dacă vei acţiona 
mânat de sentimentul ăsta, vei face ceva periculos, poate chiar 
sinucigaș. Nu te ameninț, ci doar îţi spun realitatea. Pe când, 
dacă îţi înfrânezi temperamentul și examinezi obiectiv situaţia, o 
să vezi avantajele a ceea ce-ţi ofer eu: mai multă flexibilitate 
decât până acum și de zece ori mai mulţi bani, poate chiar mai 
mult. Fiecare dintre noi doi are ceva util pentru celălalt. Nu 
înțeleg de ce ai da cu piciorul la așa ceva? 

Am observat că nu-mi mai spunea „fiule”. Da, bineînțeles, 
acum încerca să mă flateze și să-mi adoarmă vigilenţa, nu să 
mă ţină la respect. Poate că nu mai credea că sunt de needucat, 
totuși era clar că mă considera fraier. 

— Și ce propui? am întrebat, cântându-i în strună. 

— Să te întâlnești pur și simplu cu mine. O să-ţi povestesc 
totul despre program și despre felul cum te-ai încadra în el. 
Alege tu locul. Aș sugera ceva cât mai public, pentru ca 
amândoi să ne simţim confortabil, dar în rest alegerea îţi 
aparține. 

„Ceva public, cum să nu. De parcă asta ar conta câtuși de 
puţin. De parcă asasinul despre care crezi că tocmai l-ai angajat 
să mă lichideze ar considera că niște clienți dintr-un restaurant 
ar reprezenta un impediment important”. 

McGraw nu știa însă că eu doream ceva public. Dar pentru 
propriile mele motive, nu ale lui. 

— Ce părere ai de heleșteul Shinobazu? 

— Sigur că da, ar fi foarte bine. Unde anume, mai exact? 

— Ştii templul Benten, de pe insula cu același nume? E chiar 


VP - 269 


în centru. 

— Sigur că-l știu. 

— Ne vedem acolo mâine dimineaţă la ora opt. 

— Perfect. Abia aștept. 

— Dacă văd vreun yakuza, ar fi mai bine ca ei să mă lichideze 
de data asta. 

— Nu va fi niciun yakuza și nici altcineva. Va fi doar între noi 
doi. 

Am închis. Deocamdată totul mergea bine. 

După aceea l-am sunat pe Tatsu. El se oferise să mă ajute și 
dincolo de a-mi obține informaţii despre Kei Takizawa și aveam 
să apelez la promisiunea aceea. 

— Bună, i-am zis când a răspuns, tot eu sunt. 

A urmat o pauză care m-a făcut să mă simt în mod clar 
inconfortabil. 

— De ce m-ai sunat? 

De la inconfortabil, am devenit brusc extrem de bănuitor. 

— Ce vrei să spui? 

— Kei Takizawa a fost ucisă în apartamentul ei azi-dimineaţă. 

Am simţit ca și cum cineva îmi trăsese un pumn în plex. 

— O, la dracu’... 

— De data asta, vreau să-mi explici despre ce-i vorba. 

Glasul lui era rece. 

— La naiba, Tatsu, i-am spus femeii să te sune. l-am spus să 
nu se-ntoarcă în apartamentul ei. 

— Ce vrei să zici? 

— Ne putem întâlni chiar acum? O să-ţi povestesc totul. 

După douăzeci de minute, mergeam împreună în jurul 
heleșteului. l-am spus ce se întâmplase în noaptea trecută. l-am 
spus unde dormisem și că probabil recepţionera avea să-și 
aducă aminte de mine. 

— Nu-i nevoie, a zis el. Imi cer scuze că am avut îndoieli față 
de tine. Ar fi trebuit să fi știut că tu... n-ai face așa ceva. 

Nu eram la fel de sigur ca Tatsu. Dar, în mod ciudat, îmi 
doream să merit încrederea aceea. 

— N-aș face și n-am făcut. Dar ar fi trebuit să-mi dau seama 
că ea nu mă va asculta. Era speriată, nu mai gândea raţional și 
mi-a spus că nu voia să se adreseze polițiștilor, fiindcă 
majoritatea erau mână-n mână cu yakuza. Ar fi trebuit să-ţi 
telefonez chiar eu și să-ţi spun s-o iei. 


VP - 270 


Tatsu a oftat. 

— O fi fost speriată, dar nu era naivă. Și că veni vorba, de ce 
crezi c-a omorât-o Câinele Turbat? 

Partea asta era delicată. 

— Takizawa mi-a spus că el a pus la cale asasinarea propriului 
său tată și că s-a folosit de ea ca să-l ajute în privinţa asta. 
Părerea mea este că Fukumoto Junior a vrut să acopere orice 
urme ar fi putut duce la el. 

Un timp am mers amândoi în tăcere. 

— Rain-san, a zis polițistul, nu cred că mă minţi, dar adevărul 
tău este ca lotușii de pe heleșteul acesta. Sunt captivantţi, fără 
doar și poate, dar mai mult decât atât, ei ascund ce se află 
dedesubt. 

M-am uitat la lotuși, apoi la el. 

— Asta a fost ceva neobișnuit de poetic din partea ta. 

A aprobat din cap. 

— Un zbor al fanteziei matinal. Am greșit cumva? 

— Bine, o să-ţi spun tot ce știu. lar după aceea îţi voi mai cere 
o favoare. De data asta va fi însă una mai mare. 

Așa că i-am spus. Am evitat ceea ce trebuia evitat, dar a 
înţeles esența. N-am mai amintit deloc de Miyamoto, susținând 
că nu știam nimic despre omologul meu curier, ceea ce ar fi fost 
oricum de așteptat. Nu mulţi curieri ar fi fost atât de stupizi - 
sau de norocoși, după cum s-a dovedit până la urmă în cazul 
meu - ca să lege acel gen de prietenie și încredere care existau 
între mine și Miyamoto. Bineînțeles, nu i-am spus nimic despre 
serviciul pe care i-l făcusem lui Miyamoto sau despre implicarea 
mea în orice alte crime. Desigur, el ar fi intuit și suspectat mare 
parte din ele, dar îmi spusese deja că aveam o înțelegere între 
noi atâta timp cât nu mărturiseam niciun delict. 

— Este o chestiune potenţial explozivă, a zis după ce eu am 
terminat. Adică CIA mituiește politicieni japonezi? 

— Cred că ei o consideră mai degrabă „asistenţă politică” sau 
ceva similar, nu mită. 

— Sunt convins. Și ce fel de dovezi ai în privinţa asta? 

Presimţisem că mă va întreba asta. 

— Practic niciuna. Totul se face cu bani-gheaţă și cu 
intermediari. lar dacă mi-ai cere să mă infiltrez sub acoperire, în 
primul rând - răspunsul este nu, și în al doilea rând - am fost 
demascat oricum și ei sunt pe urmele mele. 


VP - 271 


— Toate astea din cauza celor petrecute în Ueno? Din cauza 
acelor chinpira care te-au atacat? 

Ştia că nu era adevărat. Și putea simţi restul. Totuși nu 
intenţionam să confirm nimic. 

— Din câte știu, da. 

Am mai mers o vreme în tăcere. Soarele suise de acum pe cer 
și începuse să dogorească. In jur erau mai mulţi oameni, iar 
zgomotele mașinilor și trenurilor se intensificaseră de asemenea 
în depărtare. Orașul se trezea din adormire. 

— Ce ai de gând să faci? a întrebat Tatsu. De data asta chiar 
că ai iritat pe cine nu trebuia. 

— Asta e... favoarea pe care o să ţi-o cer. 

— Și anume? 

— Cei doi yakuza care au fost omorâţi pe Roppongi-dâri azi- 
noapte... sau, mai precis, în dimineaţa asta. Care este 
procedura legală cu cadavrele? 

Tatsu a ridicat din umeri. 

— Au fost duse la morga spitalului Jikei. Acolo vor fi 
pronunţate oficial decesele, un patolog criminalist le va examina 
și va întocmi un raport, după care vor fi incinerate. De ce? 

— Am nevoie de unul dintre ele. 

El s-a oprit și m-a privit fix; pentru prima oară, calmul lui 
imperturbabil, care părea întotdeauna a fi produsul capacităţii 
sale de a gândi mai rapid și de a vedea mai departe, părea să-l 
fi părăsit. A clătinat din cap ca și cum ar fi fost uluit, după care a 
întrebat: 

— De ce? 

l-am spus ce plan aveam. 

— Tot ce-mi trebuie de la tine, am zis, este un mic ajutor... să 
aranjezi niţel lucrurile după aceea. 

— Vrei să zici o mușamalizare. 

— Mi se pare o expresie prea tare. Nimeni nu va fi afectat. Și 
mi se pare un schimb cinstit pentru informaţiile pe care tocmai 
ţi le-am dat despre plăţile făcute de CIA spre PLD. 

— Nu ai nicio dovadă în privința lor. 

— Poate că nu, dar acum, când știi despre ele și toate 
celelalte, vei ști unde să cauţi dovezi. Dacă vei vrea să le cauţi. 
Eu unul nu sunt sigur că-i o idee bună. Am descoperit că 
indivizilor ăstora nu le place expunerea. 

Tatsu a încuviințat din cap, continuând să mă privească cu 


VP - 272 


atenție. 

— Ce este? am întrebat. 

El a oftat. 

— Mă simt inexplicabil de trist. 

— Imaginează-ţi atunci cum mă simt eu. 

A zâmbit fără chef. 

— Ai nevoie de bani? 

M-am simţit mișcat și l-am strâns ușor de umăr. 

— Nu, am destui. 

— Paşaport? 

— Păi... în privința asta ar putea fi util un mic ajutor. N-ar fi o 
idee grozavă să călătoresc sub propriul meu nume. 

Mi-am dat seama că ar fi trebuit să mă fi gândit la un 
paşaport nou mai demult, înainte să fi devenit o chestiune 
importantă. Se întâmplaseră atât de multe, încât nu gândisem 
totul până la capăt. Am promis că nu voi mai lăsa niciodată să 
se întâmple așa. 

— Te pot ajuta cu documente de călătorie, a zis Tatsu, dar cât 
timp intenţionezi să stai departe? 

— Tu cât timp crezi că ar fi nevoie? 

— Cel puţin un an, mi-a răspuns, dând resemnat din cap și 
vorbind pe tonul unui medic care anunţă diagnosticul unei boli 
fatale. Probabil mai mult. 

M-am uitat peste lotuși. De acum soarele era complet vizibil 
deasupra lor. 

— E bine atunci - dintotdeauna mi-am dorit să văd lumea. 

— N-ai văzut destul din ea? 

Am încercat să surâd, dar nu mi-a reușit. 

— Ba da, însă cred c-o să mai văd niște părți. 


VP - 273 


Capitolul 35 


Mi-am petrecut ziua cutreierând spitalul Jikei. Reianshitzu, 
morga spitalului, se afla în subsolul complexului larg. Spre 
deosebire de zonele luminoase de deasupra, cu ferestre mari și 
mochetate, amenajate evident pentru confortul public, subsolul 
părea slab iluminat și mohorât, ca un gând ulterior, o relicvă. 
Cutii de carton prăfuite se înșiruiau în lungul pereţilor cojiţi, 
dalele din gresie ale pardoselii era ciobite și crăpate, iar într-un 
colț fusese abandonat un scaun cu rotile vechi, pe care 
mucegăia un teanc de dosare. M-am gândit la Sayaka, apoi am 
alungat gândul acela. Deasupra capului, luminile fluorescente 
reci, inerte și zumzăind slab, păreau doar să amplifice tristeţea 
generală, nu s-o destrame. Nici pe departe niște Câmpii Elizee 
pentru oricine sfârșea aici, deși bănuiam că nu se înregistrau 
multe reclamaţii. 

Pe când hoinăream prin zonă, am trecut pe lângă câţiva 
angajați ai spitalului și, cu toate că eram pregătit să fac faţă 
oricăror întrebări răspunzând în engleză, ca un Nisei aflat în 
vizită, rătăcit și analfabet, nimeni nu m-a băgat în seamă și cu 
atât mai puţin nu m-a întrebat ce caut acolo. Morga din Jikei era 
lipsită nu numai de personal de securitate, dar și de ideea de 
securitate în sine. lar asta îmi convenea perfect. 

Când am fost satisfăcut că mă familiarizasem suficient cu 
planul spitalului și al domeniului său, am cumpărat niște articole 
de care bănuiam că voi avea nevoie: lubrifiant dintr-un magazin 
de biciclete, o mască chirurgicală, mănuși, un halat și pantaloni 
albi dintr-un magazin cu produse medicale, o pătură, șapcă, 
încălțăminte de schimb și o geantă de umăr nouă de la un 
magazin cu reduceri de prețuri. După aceea am închiriat o 
mașină de la o companie din Ueno. Le-am spus că aveam nevoie 
de ea pentru numai douăzeci și patru de ore, am plătit avansul 
în cash și am lăsat-o pe Thanatos parcată după colț. După aceea 
am verificat serviciul de preluare a apelurilor pentru John Smith. 
Deloc surprinzător, mă aștepta un mesaj de la McGraw. l-am 
telefonat. 

— Bun, a spus el direct. Am reușit să descoperim o breșă. 


VP - 274 


Mi s-a părut bizar să-l aud folosind cu noul lui asasin plătit 
aceeași expresie pe care o folosise nu de mult cu mine. 

— Da? 

— Trebuie să mă întâlnesc cu el mâine dimineaţă la ora opt 
pe insula Benten. Heleșteul Shinobazu, în parcul Ueno. Cunoști 
locul? 

— Da, știu parcul Ueno. 

— Heleșteul se află în capătul sudic al parcului, iar insula este 
în centrul lui. N-o să-ţi fie greu s-o găsești. Acum vine chestia 
importantă. Rain se așteaptă probabil să fie o cursă. Ce dracu', 
din câte știu, poate că el însuși va folosi locul ca să-mi 
pregătească o ambuscadă. A devenit destul de iscusit tactic și 
mă aștept să vină mult mai devreme. Dacă vrei să-l surprinzi, te 
sfătuiesc să fii acolo la răsărit. Bănuiesc că la scurt timp după 
aceea va sosi și el ca să vadă locurile. Dar te va recunoaște, nu? 
Asta nu-i o problemă? Nu-i vei trezi suspiciunea? 

— Nu, dimpotrivă. 

Aproape că l-am auzit zâmbind. 

— Bine. In cazul ăsta, succes la vânătoare. Sună-mă când ai 
terminat. 

„Oho-ho, nu-ţi face griji în privinţa asta”, mi-am spus. 

Am cumpărat două prânzuri bento și am găsit un love hotel în 
Shinbashi. Am mâncat, am făcut duș și am încercat să dorm. N- 
am izbutit. Hăul dintre fostele mele speranțe și realitatea care le 
demascase ca fiind visuri și autoamăgiri era prea vast, 
contrastul prea dur, iar rezultatul la care speram prea dezolant. 
lar asta, presupunând că aș fi putut măcar atinge rezultatul 
acela. Miza pentru care jucam era foarte mare și totodată foarte 
descurajantă. Mă simțeam ca un om a cărui alternativă la 
scaunul electric era condamnarea pe viață la închisoare. Viaţă în 
solitudine. Viaţă fără posibilitatea de a fi eliberat condiţionat. 

La ora 3 dimineață m-am schimbat în halatul și pantalonii de 
infirmier și am revenit la Jikei. Nu era cine știe ce deghizare, dar 
era măcar o acoperire dacă mă vedea cineva. O alee ducea la o 
scară cu trepte din beton, de pe care se cobora la coridorul spre 
morgă. Bănuiam că țelul era de a oferi o zonă discretă pentru 
aducerea și scoaterea cadavrelor, a căror vedere putea fi 
neplăcută pentru cei care veneau să ureze sănătate rudelor 
aflate în convalescenţă. Aleea era întunecată și pustie acum - 
doar niște pubele și cutii de carton ticsite cu resturi se înșiruiau 


VP - 275 


pe lângă zidurile din cărămidă. Un singur bec incandescent 
atârna sub o copertină din tablă ondulată deasupra treptelor, 
proiectând umbre negre peste conductele și ţevile din metal de 
pe pereţii din jur. Am intrat în marșarier pe alee, am oprit 
motorul, am coborât, am închis portiera și am așteptat, 
ascultând. Nimic. Nu se auzea decât bâzâitul discret al 
instalaţiei de condiţionare din clădire. 

La baza scării se găseau două uși din metal ruginite, fiecare 
cu câte un gemuleţ de sticlă jivrată, asigurate cu o clanţă a 
cărei broască era banală. Când fusesem mai devreme pe aici în 
cursul zilei, mă gândisem să-i blochez încuietoarea, dar apoi 
respinsesem ideea fiindcă exista riscul să fie observată. În plus, 
eram sigur că o voi putea deschide. Dacă dădeam totuși greș, 
planul de rezervă era să intru pe la camera de gardă, totuși, pe 
cât posibil, voiam să nu fiu văzut deloc. Am coborât silențios 
treptele și am privit prin gemuleţ. N-am văzut nicio mișcare, 
doar contururile vagi ale coridorului luminat de tuburi 
fluorescente. Am scos tubul de lubrifiant pe care-l cumpărasem 
mai devreme, după ce văzusem cât de ruginite erau ţăţânile, și 
l-am utilizat. Incuietoarea mi-a luat mai puțin de un minut s-o 
descui și mi-am promis să nu uit să-i mulțumesc lui nandemoya 
din Shin Okubo, presupunând desigur că aveam să 
supraviețuiesc planului meu. Am deschis foarte puţin ușa, apoi 
am tras-o înapoi, am deschis-o puţin mai mult și tot așa, 
îngăduind lubrifiantului să intre în ţâţâni. În cele din urmă, după 
ce am fost sigur că nu mai scoteau niciun sunet, am intrat. 

Coridorul arăta exact așa cum fusese în cursul zilei - cutiile, 
praful, scaunul cu rotile abandonat - ba chiar totul părea încă și 
mai nemișcat și mai tăcut, dacă așa ceva era posibil. M-am 
apropiat de ușa morgii. Era din lemn și avea același tip de 
gemulet din sticlă jivrată. Lumina dinăuntru era stinsă. În mod 
aproape cert acolo nu se afla nimeni, totuși era mai bine să fiu 
precaut. Am împins ușa, care s-a deschis cu un scârțâit ce mi-a 
adus pe chip o grimasă. Am rostit cu glas nu prea tare: 

— Shimura-san, ești aici? 

În eventualitatea improbabilă a unui răspuns, aveam să-mi 
cer scuze pentru greșeală și să mă prefac că plec să-l caut pe 
„Shimura-san” altundeva, iar incidentul nu avea să trezească 
suspiciuni. Dar, deloc surprinzător, n-am primit niciun răspuns. 
Incăperea era pustie. 


VP - 276 


Am închis ușa după mine și i-am uns rapid ţâţânile; n-avea 
rost să cauzez zgomote nedorite la plecare. Prin ferestruica ei 
pătrundea suficientă lumină de pe coridor, așa că nu mi-era 
greu să mă orientez. Pe pereţii din stânga și din dreapta intrării 
se aflau sertare frigorifice - câte trei pe înălțime și cinci pe 
lungime. Pe peretele opus ușii se găsea un fișet lung din metal, 
cu sertarele închise; partea lui superioară era acoperită cu 
instrumentar. În mijlocul încăperii exista o masă metalică mare 
cu scurgere în centru, deasupra căreia atârna o lampă - locul 
unde patologul își efectua examinările. În aer se simţea iz 
pătrunzător de antiseptic și clor; deloc plăcut, dar preferabil 
mirosurilor pe care le acoperea. 

M-am oprit ca să mă gândesc cum să reacţionez dacă cineva 
apărea când eram aici. Era o versiune a gândirii de tip dacă.../ 
atunci..., cu care fusesem instruit în antrenamentele contra- 
ambuscade, și am fost încântat să constat că se aplică la fel de 
bine și în decorurile mai urbane. Am decis că, dacă aveam timp 
să mă ascund, cel mai bine ar fi fost s-o fac sub fișetul metalic. 
Avea picioare înalte, probabil pentru a fi mai ușor să se curețe 
sub el în cazul unor scurgeri accidentale de la masa din centru. 
Dacă nu aveam timp pentru asta, aș fi spus că eram copleșit de 
muncă și avusesem nevoie de un loc liniștit unde să-mi revin. 
Nu era prea grozav, totuși mai bun decât să încremenesc locului 
și să mă bâlbâi. 

Am pornit apoi să deschid metodic sertarele frigorifice, 
începând din stânga sus și coborând spre dreapta. Cele mai 
multe erau goale - poate că fusese o săptămână mai relaxată 
pentru spital. Unul conţinea o tânără surprinzător de 
voluptuoasă, care, judecând după aspectul ei imaculat, murise 
după o supradoză. În câteva se aflau bătrâni cu aspect obișnuit, 
despre care am bănuit că decedaseră de moarte bună în spital. 
In următorul se găsea un corp însângerat și stâlcit: yakuza care 
fusese zdrobit în automobil pe Roppongi-d6ri. Începeam să mă 
apropii. Intr-adevăr, în următorul sertar se afla ceea ce căutam: 
șoferul mașinii pe care-l împușcasem în cap. Înălţimea lui, 
greutatea și conformaţia generală erau similare alor mele. Asta 
era bine. lar glonţul tras cu Hi Power din imediata apropiere îi 
distrusese faţa, care nu putea fi recunoscută. Asta era și mai 
bine. 

Mi-am dat seama că ar fi trebuit să aduc înăuntru scaunul cu 


VP - 277 


rotile. Acum trebuia să ies pe coridor și să-l iau. M-am dus la ușă 
și m-am oprit acolo, ascultând atent. Am auzit undeva, mai 
departe, închizându-se o ușă. Apoi pași apropiindu-se. „Drace!” 
Vreun om de serviciu în tura de noapte? Cine altcineva ar fi 
coborât la subsol în toiul nopţii? Mă îndoiam că respectivul va 
intra la morgă, totuși nu puteam să risc; nu aveam nicio 
explicaţie rezonabilă pentru prezenţa mea aici și scoaterea 
cadavrului ar fi fost îngreunată considerabil dacă eram văzut. 

M-am repezit la sertarele frigorifice și l-am închis pe cel în 
care era yakuza. După aceea m-am lungit pe jos și m-am 
rostogolit sub fișetul metalic. Am rămas cu faţa în sus și capul 
întors pe o parte, răsuflând silențios pe gură. Pașii s-au oprit. 
Oare cineva mă auzise, cine știe cum, și acum venea să 
investigheze? Am auzit ușa deschizându-se și închizându-se. Cel 
care intrase nu aprinsese lumina. „Ce dracu' se-ntâmplă?” 

Am văzut pantofii unui bărbat și partea inferioară a unor 
pantaloni de chirurg. Ceva din mersul lui sugera furișarea, grija 
de a nu face zgomot. Incă o dată m-am întrebat: „Ce dracu’ se- 
ntâmplă?” 

Am auzit cum a deschis o ușă a dulapului frigorific, apoi a tras 
afară un sertar. După aceea, foșnete de haine. O tăcere de 
câteva secunde. lar apoi, sunetele ritmice și inconfundabile ale 
unui bărbat care se masturba. „Doamne”, mi-am spus, „fata 
moartă! Era cât pe-aci să fiu prins furând un cadavru de către 
un tip care face labă uitându-se la un cadavru”. lar în tensiunea 
dementă a momentului a trebuit să-mi înăbuș o criză de râs 
isteric. Apoi mi-am spus „De, orice om are nevoie de un hobby” 
și am fost gata să explodez în hohote. Nu puteam face nimic, 
decât să stau întins sub fișet, străduindu-mă cu disperare să-mi 
stăpânesc râsul, și să-l ascult pe bărbatul acela - un medic 
rezident probabil, un practicant de seamă al artelor tămăduirii și 
un stâlp al comunităţii - gâfâind și masturbându-se pe un 
cadavru. Oare Bismarck fusese cel care spusese că nimeni n-ar 
trebui să vadă cum se fac legile și cârnaţii? Cancelarul de Fier 
părea să fi omis un al treilea articol important, iar gândul acela 
aproape că m-a făcut să pufnesc sonor. Mi-am încleștat disperat 
fălcile și am așteptat, iar în scurt timp sunetele stranii produse 
de autosatisfacerea domnului Jurământ Hipocratic au început să 
se iuțească, gâfâielile lui au devenit icnete, icnetele însele s-au 
dizolvat într-un geamăt satisfăcut, după care s-a lăsat din nou 


VP - 278 


tăcerea. Am auzit foșnetul de haine, sertarul lunecând înapoi în 
dulapul frigorific, ușa închizându-se după el. Apoi pași, ușa 
morgii s-a deschis și s-a închis, iar pașii au continuat afară, pe 
coridor, s-au îndepărtat și nu s-au mai auzit defel. 

Am așteptat aproape un minut, pentru eventualitatea în care 
tipul uitase ceva și s-ar fi întors. Când nu s-a întâmplat nimic, m- 
am rostogolit de sub fișet, m-am ridicat în picioare, m-am dus la 
ușă și am privit pe coridor. Era pustiu. Am ieșit, am luat dosarele 
de pe scaunul cu rotile, l-am împins în morgă și am tras din nou 
sertarul cu șoferul yakuza. Era mort de vreo douăzeci și patru de 
ore, din care mare parte stătuse în congelator, așa că rigor 
mortis era destul de avansată. Am petrecut câteva minute 
îndoindu-i și dezdoindu-i articulațiile, până am putut să scot 
corpul din sertar și să-l așez în scaun. Atunci i-am văzut prima 
dată spinarea. La naiba, era acoperită de tatuaje! Mă rog, nu 
chiar complet acoperită - era un yakuza tânăr și aparent abia la 
început de drum -, totuși erau destule. În mod clar, corpul 
acesta aparținea unui yakuza, nu unui civil. Bun, deocamdată nu 
puteam face nimic în privinţa asta. În plus, tatuajele n-ar fi 
ridicat mai multe probleme decât rigor mortis, lividitatea pielii și 
alte neconcordanţe ce ar fi trădat imediat realitatea dacă Tatsu 
nu și-ar fi putut susține varianta. Am încetat să mă mai gândesc 
la asta și m-am concentrat asupra acţiunii curente, mai simple, 
chiar dacă neplăcute, iar după cinci minute băgasem atât 
cadavrul, cât și scaunul cu rotile în portbagajul mașinii 
închiriate. După ce am pornit și m-am îndepărtat suficient ca să 
mă simt în siguranţă, suprarealismul întregii scene m-a izbit din 
nou și am început să râd atât de nestăvilit, încât aproape că a 
trebuit să trag pe dreapta. 

M-am gândit la tânărul medic îndrăgostit, o descriere mentală 
care mi-a declanșat alt acces de hohote. Eram mulţumit că 
fusesem nevoit doar să aud episodul; cred că dacă aș fi fost 
nevoit să-l și văd, ar fi trebuit să găsesc o modalitate de a-mi 
dezinfecta ochii. Privind retrospectiv însă, era bine să știu că 
asemenea lucruri se pot întâmpla. La urma urmelor, morga 
spitalului tocmai pierduse un cadavru și n-aș fi vrut ca o 
instituţie în care totul era strict verificat, monitorizat și confirmat 
să fie cea care să încerce să explice absenţa corpului. Mă 
gândeam că ar fi fost mai bine ca incidentul să se fi petrecut 
într-un loc unde măcar unii angajaţi să prefere să facă dispărute 


VP - 279 


niște documente în loc să raporteze dispariția unui decedat. Mi- 
am imaginat că amintirile ar fi putut deveni în mod convenabil 
neclare, consemnările scrise greu de găsit, lanţurile de predare- 
primire confuze și contradictorii. Singura constantă ar fi fost că 
nimeni n-ar fi dorit să-și asume pierderea unui cadavru. Și de ce 
s-o fi făcut? De fapt, cine ar vrea să fure așa ceva? 

Pe măsură ce m-am apropiat de parcul Ueno, lumina a 
început să se infiltreze pe cer. Nebunia neverosimilă a celor 
tocmai petrecute s-a destrămat și realitatea celor ce aveau să 
urmeze a început să mă apese tot mai mult. Comparativ cu 
obţinerea și deplasarea cadavrului, nu credeam că partea 
următoare va fi dificilă. Totuși norocul reprezenta întotdeauna 
un factor însemnat. Desigur, norocul putea fi gestionat, însă cele 
ce aveau să se întâmple după aceea aveau să fie aproape 
complet în afara puterilor mele. Totul urma să se rezume la 
capacitatea lui Tatsu de a conduce investigația și de a o 
îndruma în direcţia în care trebuia să meargă. 


VP - 280 


Capitolul 36 


Am oprit într-o parcare pustie de lângă heleșteul Shinobazu. 
Era ora 5 dimineaţa și, deși soarele verii încă nu se ridicase 
deasupra orizontului, cerul era acum complet luminos. Locul era 
tăcut și gol. 

L-am scos pe yakuza din portbagaj și l-am așezat în scaunul 
cu rotile, i-am pus șapca și masca chirurgicală ca să camuflez 
dezastrul care fusese cândva fața lui și l-am acoperit cu pătura 
cumpărată în ziua anterioară. Am închis portbagajul și am 
împins scaunul în parc. Pentru oricine care s-ar fi întâmplat să 
fie pe aici la ora asta, aș fi arătat ca un infirmier de la un spital 
din apropiere sau de la un azil pentru convalescenţi, care 
venise, plin de bunătate, cu un pacient bătrân și destul de 
artritic pentru a privi soarele răsărind peste lotuși. 

La capătul sudic al heleșteului se afla o toaletă publică. L-am 
dus pe yakuza înăuntru, l-am târât într-o cabină, am încuiat ușa, 
am sărit afară peste peretele despărțitor și am șters cu grijă 
locurile pe care le atinsesem. Mă îndoiam că în următoarele 
cincisprezece minute va intra cineva aici, dar chiar dacă ar fi 
intrat, mai erau două cabine deschise. 

Am dus scaunul cu rotile înapoi la mașină și am șofat până la 
o clinică medicală din apropierea staţiei; acolo i-am șters bine 
mânerele și l-am abandonat. Nimeni n-avea să știe cui îi 
aparținuse sau cum ajunsese acolo, dar nici n-avea să-l bage 
prea mult în seamă. Până la urmă cineva l-ar fi dus înăuntru și 
clinica l-ar fi însușit, sau l-ar fi abandonat, sau ar fi fost furat, 
sau cine știe ce se mai putea întâmpla. Una peste alta, nu avea 
să aibă nici cea mai mică legătură cu mine. Am aruncat într-o 
pubelă halatul alb și pantalonii de infirmier. După aceea am dus 
automobilul la agenţia de închirieri. Era închisă la ora aceea și, 
într-adevăr, părea cumva neobișnuit să returnezi un vehicul în 
afara orelor de program, dar era destul spaţiu pe sub ușă ca să 
strecor cheile. Am suit pe Thanatos, m-am întors la heleșteu și 
am oprit chiar în faţa sa. Am coborât din șa și am rămas locului 
câteva clipe privind motocicleta frumoasă. Roșu-vișiniu și alb- 
egretă. Am oftat. Am bătut cu palma pe rezervorul de benzină, 


VP - 281 


apoi pe șa. Am surâs ușor, știind că era o prostie din partea 
mea. Nu era decât o motocicletă. Bănuiam că o transformam 
într-un soi de surogat, un microcosm al vieţii pe care o 
părăseam, un receptacul pentru toate tristeţile și regretele 
mele. Totuși nu mă putusem abţine. 

— O să-ţi duc dorul, i-am spus, apoi m-am întors și am plecat. 

Am revenit la toaletă publică și am sărit din nou peste 
peretele despărțitor, revenind în cabina unde-l lăsasem pe 
yakuza, apoi am șters cu grijă locurile pe care le atinsesem. 
Corpul începea să se încălzească, ceea ce era bine. O victimă 
necongelată ar fi însemnat pentru Tatsu o discrepanţă mai puţin 
de gestionat. Mi-am deschis geanta, am scos niște haine și l-am 
îmbrăcat pe yakuza. Lenjerie intimă, ciorapi, totul. Mi-am scos 
pantofii din picioare și l-am încălţat cu ei, iar eu mi-am pus 
pantofii cei noi. Nişte tălpi lipsite de orice urme de uzură ar fi 
părut stranii și, din nou, cu cât numărul discrepanţelor ce 
trebuiau gestionate de Tatsu era mai mic, cu atât era mai bine. 
Și așa erau destule. 

Mi-am pus portofelul în buzunarul lui și, rânjind sumbru, am 
pus și o hârtie împăturită pe care scria numărul de telefon al lui 
McGraw. l-am pus până și ceasul meu. l-am trecut geanta mea 
peste umăr. Tot ce deţineam era înăuntrul ei. Până și scrisorile 
de la părinţii mei, fotografiile decolorate, totul. N-am păstrat 
decât pistolul și niște bani. Probabil că gestul avea un soi de 
simbolism. Dacă era adevărat, eu eram prea tânăr pe atunci ca 
să fiu descurajat. 

După ce am terminat, m-am uitat la yakuza, adică la „mine”. 
Inima îmi bubuia. De acum nu mai puteam da înapoi. Intr-un 
chip straniu, simţeam că eram realmente pe punctul să mor, că 
parcul Ueno devenise un eșafod gigantic și că eu îi suiam 
treptele. 

Am ridicat cârligul ușii cabinei folosindu-mă de încheietura 
unui deget și am tras-o după mine, apoi m-am dus la intrarea în 
toaletă. Poteca din jurul heleșteului forma aici o curbă în centrul 
căreia se afla toaleta. Puteam să văd până departe în ambele 
direcţii. Nu se zărea nimeni. Am revenit iute la cabină, am trecut 
brațul lui yakuza pe după gâtul meu și braţul meu pe după 
mijlocul lui și l-am ridicat. Dacă ne-ar fi văzut cineva acum, eu 
nu făceam altceva decât să-mi ajut amicul amețit de alcool și 
împleticit să revină la apartamentul lui după o noapte de 


VP - 282 


băutură. O explicaţie nu prea grozavă, totuși probabil suficientă 
ca să pot scăpa. Împrejurimile continuau să fie pustii. Am auzit 
un tren de pe linia Yamanote plecând din staţia Ueno și zgomote 
de trafic pe stradă. Tokio se trezea. Nu mai aveam mult de 
așteptat. 

Poteca era despărțită de heleșteu printr-un parapet metalic 
înalt până la brâu. L-am rezemat pe yakuza de el, cu fundul pe 
marginea parapetului, cu greutatea corpului deplasată pe spate, 
spre lotuși; tot ce-l mai oprea acum să cadă erau mâinile mele 
care-l ţineau ferm de încheieturi. l-am scos șapca și mi-am 
înfundat-o pe cap. Apoi i-am luat masca chirurgicală și am 
băgat-o într-un buzunar. După aceea am scos de la spate 
ultimul pistol și am așteptat. 

După câteva minute, am zărit două bătrâne în treninguri care 
veneau pe potecă spre mine din dreapta, aparent ieșite să facă 
puțină mișcare matinală în jurul heleșteului. Am privit în stânga 
și am fost încântat să văd un bătrân cu un căţțeluș. M-am 
întrebat într-o doară de ce oare bătrânii se trezeau așa 
devreme. Nu conta însă. Principalul era că toţi aceștia păreau 
cetățeni serioşi, de nădejde, cu conștiință socială, care aveau să 
fie cu certitudine martori buni. Poate că văzul lor nu era sută la 
sută perfect, dar nu mă îngrijora posibilitatea ca ei să ajungă 
prea aproape. Nu păreau în stare să pornească în fuga mare pe 
urmele mele. 

l-am privit cu coada ochiului, până au ajuns toţi cam la 
douăzeci și cinci de metri depărtare. După aceea am ridicat 
pistolul, l-am îndreptat cu ţeava pe lângă capul de nerecunoscut 
al lui yakuza, spre lotuși, și l-am menţinut așa câteva momente, 
teatral. După aceea am tras un foc. Detunătura a fost sonoră și 
neîndoielnică în liniștea matinală ce înconjura heleșteul. Am dat 
drumul încheieturii cadavrului și yakuza s-a răsturnat pe spate, 
căzând în apă cu un plescăit. Câteva rațe au decolat din jurul lui, 
măcăind. Am mai ţinut pistolul ridicat o secundă-două, ca să fiu 
sigur că toţi avuseseră timp să confirme ceea ce credeau că 
tocmai auziseră și văzuseră. După aceea m-am uitat cu gesturi 
teatrale în stânga și în dreapta, am băgat pistolul înapoi la 
spate, sub cureaua pantalonilor, și am ieșit de pe potecă, 
dispărând printre tufe și copaci, ţinând capul plecat și încercând 
să mă comport ca un criminal din filme. 

Nu aveam nicio îndoială că pensionarii care veniseră spre 


VP - 283 


mine, stupefiați și neîncrezători, aveau să se grăbească să se 
uite în apă. lar acolo aveau să vadă plutind un corp. Aveau să 
anunţe poliţia și să descrie scena la care tocmai asistaseră: un 
bărbat îl împușcase pe altul în cap din imediata apropiere, după 
care fugise pe jos. Tatsu aștepta apelul acela telefonic și știa cu 
aproximaţie când va fi. El avea să sosească primul la scena 
crimei. Apa și mâlul aveau să mascheze cumva discrepanţele ce 
mă îngrijorau, cel puţin față de orice observatori obișnuiți, iar 
Tatsu trebuia să se ocupe de restul. Victima, urma el să 
descopere, nu avea rude apropiate, dar chiar dacă ar fi avut, 
identificarea i-ar fi fost aproape imposibilă din cauza rănii 
suferite la faţă. Identitatea avea să-i fie confirmată de lucrurile 
din buzunarele lui, din geanta de pe umăr, ca și de cheia de la 
motocicletă din buzunar și de motocicletă în sine, care era 
înregistrată în Tokio, și se găsea parcată în apropiere. Decedatul 
se numea John Rain și unicul indiciu despre cele întâmplate 
avea să fie numărul de telefon din buzunarul lui. Un număr de 
telefon la care Tatsu, ca anchetator-șef, avea să sune în mod 
firesc, ca să pună întrebări persoanei de la celălalt capăt al 
firului. Aţi cunoscut victima? Ce relaţie aţi avut cu ea? De ce vă 
purta numărul de telefon în buzunar? Unde eraţi în momentul 
crimei? 

Desigur, McGraw avea să spună că nu știa cine sunt și să 
susțină că habar nu avea de ce aș fi putut deţine numărul lui de 
telefon. Nimeni n-ar fi putut dovedi altceva, și de altfel nici n-ar 
fi fost înclinat s-o facă, ţinând seama de imunitatea lui 
diplomatică și de probabilele lui legături la nivel înalt. Peste 
toate astea, eram sigur că avea un alibi. La urma urmelor, el 
știuse că în dimineaţa aceasta în Ueno va avea loc o crimă și era 
un tip foarte atent și meticulos. În același timp însă, factorul 
stres, cauzat de privirea pătrunzătoare de poliţist experimentat 
a lui Tatsu și întrebările fără echivoc, avea să-l orbească față de 
motivul real al anchetării: de a oferi confirmarea oficială, 
inatacabilă, a poliţiei că eu eram mort. După care putea fi lăsat 
în pace. Nu avea de unde să știe că zvonul privind moartea mea 
fusese mult exagerat. 

Asta până când aveam să i-o spun eu însumi. 


VP - 284 


Capitolul 37 


L-am sunat pe McGraw și i-am zis că se făcuse. 

— Ești sigur? 

— Absolut. 

— Asta-i o veste excelentă, dar am nevoie de o confirmare 
independentă. Sunt sigur că mă înţelegi. 

— Confirmarea n-a făcut parte din înțelegerea noastră. 

Și-a dres glasul. 

— A făcut parte în mod implicit. Uite care-i treaba, este vorba 
de numai câteva ore. Nu cred că voi avea nevoie de mai mult. 
După aceea ne putem întâlni și-o să-ți plătesc ce ţi se cuvine. 

Am zâmbit. Știam că va reveni la insistența de a ne întâlni. 
Motivația era că dorea să aibă propriul lui asasin. Pârghia de 
care beneficia ca parte plătitoare îi oferea oportunitatea. 

— O întâlnire n-a făcut parte din înțelegerea noastră. 

A urmat o pauză. Era fascinant să văd în acţiune o altă parte, 
ușor diferită, a caracterului său. Pe mine mă tratase mereu ca 
pe un gunoi. Pe individul acesta nou îl respecta. Poate chiar se 
temea de el. 

— Atunci vom schimba înţelegerea, ești de acord? Uite care-i 
treaba, aș putea folosi pe cineva ca tine. Nu ai de ce-ţi face griji 
din partea mea. Se pare că ai făcut o treabă bună și am și alte 
joburi similare, dacă te interesează. Ar putea fi o relaţie 
lucrativă. Insă n-o voi face cu cineva care nu-i decât o voce fără 
chip la celălalt capăt al firului telefonic. 

Am tăcut câteva secunde bune, ca și cum aș fi reflectat cu 
multă grijă. Apoi am spus: 

— Unde? 

— Cimitirul Z6shigaya. ÎI ştii? 

Am surâs iarăși. 

— Mai zi o dată, pe litere. 

Mi-a spus numele pe litere. Și mi-a zis să ne întâlnim acolo, în 
colțul nord-vestic, la ora patru după-amiază. A fost îndeajuns ca 
să am o senzaţie de dejă-vu. 

— Vreau să-ți spun ceva, i-am zis. Nu-mi place cum ai 
modificat înțelegerea noastră, dar ţi-am satisfăcut dorinţele. 


VP - 285 


Dacă, după ce am făcut asta, nu vei apărea cu banii mei în locul 
și la ora stabilite, nu vei mai auzi niciodată de mine. Înţelegi ce- 
nseamnă asta? 

A urmat o pauză. 

— Înţeleg foarte bine. 

Am închis și am rânjit sumbru. M-am gândit la călugărul pe 
care-l văzusem în templul Zenpuku-ji. Până atunci nu mă 
întrebasem niciodată, dar acum am fost curios de unde își 
cumpărau călugării hainele. Un loc firesc ar fi fost Nakamise- 
d6ri, pasajul comercial foarte aglomerat care duce la Sensô-ji, 
cel mai mare templu budist din Tokio. 

Am mers cu metroul până la Asakusa, simţindu-mă șchiop 
fără Thanatos. Și n-am avut nicio greutate să găsesc ce aveam 
nevoie - de fapt, existau zeci de magazine care vindeau mai 
multe decât aș fi putut spera în mod rezonabil. Mi-am spus că 
probabil ar fi fost suficientă roba kesa, care ar fi camuflat orice 
aș fi purtat pe dedesubt. Dar apoi m-am gândit că, dacă aș fi 
procedat așa, n-aș mai fi simţit rolul în sine, aș fi continuat să 
mă port ca un civil. Ca atare, am cumpărat totul - nu doar 
veșmintele exterioare, ci și lenjeria specială, papucii și ciorapii 
cu degetul mare separat. Aș fi preferat o încălțăminte mai 
potrivită urmăririi și fugii, dar mi-am zis că unul dintre motivele 
pentru care călugării budiști se mișcau ca niște călugări budiști 
era încălțămintea lor. 

M-am oprit la un magazin de produse electronice și am 
cumpărat un aparat electric de bărbierit. După aceea m-am dus 
într-un love hotel, mi-am ras ţeasta, am îmbrăcat veșmintele 
budiste și m-am examinat în oglindă. Am fost încântat - păream 
autentic. Craniul ras și roba erau atât de asociate cu călugării, 
încât combinaţia lor va anula temporar orice discrepanțe. Când 
am plecat, am simţit câteva sprâncene arcuite față de ieșirea 
unui călugăr dintr-un asemenea bârlog de plăceri lumești, dar 
Japonia este în primul rând o societate politicoasă și nimeni n-a 
spus vreo vorbă. 

Am revenit în Ueno, mergând pe linia Ginza, am trecut pe linia 
Yamanote și am mers spre lkebukuro, unde mi-am depozitat 
geanta într-un dulăpior de bagaje, păstrând doar pistolul. În 
cazul în care călugării budiști își concepuseră robele kesa 
special ca să ascundă arme, făcuseră o treabă excelentă. Aș fi 
putut piti o bazooka sub faldurile de material și mă îndoiam că 


VP - 286 


cineva ar fi observat măcar o umflătură. 

Nu credeam că McGraw va sosi chiar atât de devreme ca de 
obicei, știind că petrecuse anterior câteva ore inconfortabile în 
prezenţa unor anchetatori experți ai poliţiei tokiote. Voiam totuși 
să ajung acolo primul. Am mers pe jos de la Ikebukuro, am intrat 
în cimitir pe poarta din nord-vest și m-am îndreptat spre sud-est. 
Insectele băzâiau, ciorile croncăneau răgușit din copaci, iar 
soarele îmi lovea nemilos scalpul proaspăt ras. Am fost surprins 
să constat în ce măsură hainele autentice mă făceau să mă simt 
într-adevăr că un călugăr. Trebuia să ţin minte asta - că detaliile 
contau nu doar pentru felul cum arătai, ci și pentru cum te 
simțeai, pentru aura pe care o radiai subconștient și pe care cei 
din jur o puteau percepe într-un fel sau altul. Unica reamintire a 
faptului că mă aflam aici pentru altceva decât aprinderea de 
tămâie și rugăciuni era pistolul Hi Power înfipt la brâu și ascuns 
sub robă. In cimitir se mai afla un călugăr, alături de alți câţiva 
vizitatori, dar din fericire părea la fel de mulțumit ca mine să ne 
evităm reciproc. Una era să arăţi ca un călugăr pentru un 
observator necunoscător, dar cu totul altceva era să vorbești ca 
unul pentru urechea unui specialist. 

McGraw n-a apărut decât aproape de ora 15:30 și a trebuit să- 
mi stăpânesc un zâmbet când l-am văzut - probabil că Tatsu 
fusese destul de dur cu el. A intrat pe poarta din sud-est, exact 
așa cum mă așteptasem s-o facă. Și totuși, de ce nu? Nu s-ar fi 
comportat ca un profesionist dacă ar fi venit direct la punctul 
desemnat pentru întâlnire, fără ca mai întâi să fi recunoscut 
zona sosind din altă direcţie. A trecut pe lângă mine, la nici șase 
metri distanţă, purtând una dintre genţile pe care le 
utilizaserăm pentru schimburile noastre, ba chiar m-a și privit... 
dar n-a izbutit să facă vreo conexiune. Teasta rasă, veșmintele, 
contextul, convingerea lui că eram mort - toate au slujit la a-i 
oculta puterea de percepţie ascuţită. Asta, cât și, poate, stresul 
simţit fiindcă nu ajunsese aici atât de devreme cât i-ar fi plăcut 
pentru a se întâlni cu o persoană în mod clar periculoasă, 
despre care el nu știa nimic, o persoană care-l neliniștea. 

— McGraw, am rostit după ce m-a depăşit. 

S-a oprit și s-a întors. Poate crezuse că-l înșelase auzul. Poate 
că-și spusese: „Inteligent - asasinul meu cel nou s-a deghizat în 
călugăr”. Indiferent despre ce ar fi fost vorba, i-a ocupat 
suficient din puterea de procesare mentală pentru ca să rămână 


VP - 287 


locului, cu o privire confuză, în timp ce veneam spre el. Și-a dat 
seama de realitate când am ajuns la trei metri depărtare. Gura i 
s-a deschis și chipul roșcovan i-a pălit. Corpul i s-a încordat, 
parcă pregătindu-se s-o ia la fugă. Am clătinat din cap, i-am 
arătat pistolul, apoi l-am strecurat înapoi sub robă. 

— Ce este, McGraw? Arăţi de parcă ai fi văzut o fantomă. 

Niţel cam siropos, totuși superb! 

— Am... Cum...? 

— Nu, eu o să pun toate întrebările. Tu o să-mi dai toate 
răspunsurile. Spune-mi dacă nu-ţi convine aranjamentul ăsta. 
Dacă așa stau lucrurile, îţi trag un glonț în cap pe loc și mai 
economisesc niște timp. 

A înghiţit un nod. 

— Ba da, îmi convine. Atât doar... 

— Deschide geanta și arată-mi ce-i înăuntru. Foarte încet! 

S-a conformat. Geanta era plină cu bancnote de o sută de 
dolari, la fel ca atunci când o luam de la el ca să i-o livrez lui 
Miyamoto, cu o mie de ani în urmă. 

— Perfect. Acum pune-o jos. Încet. Bun. Îndepărtează-te de 
ea. Bun. Acum ridică-ţi cămașa. Ține-o ridicată. Bun. Întoarce-te 
complet. Încet. Bun. Acum ridică-ţi crăcii pantalonilor. Bun. 

După ce m-am asigurat că nu era înarmat, am luat geanta de 
jos. 

— Acum mergi. Eu voi fi imediat înapoia ta. Fii cinstit în 
răspunsuri. N-o să ţin niciun discurs pompos. Dacă mă plictisesc, 
o să te-mpușc și-o să te las aici, printre toţi oamenii faimoși ale 
căror morminte obișnuiai să le fotografiezi. Ne-am înțeles? 

A încuviinţat din cap și a început să meargă. 

— Trebuie să-ţi spun, a rostit apoi peste umăr, că asta-i o 
chestie absolut minunată. Hristoase, în ce hal te-am putut 
subestima! ţi dai seama, nu-i așa, că asta te face cu atât mai 
preţios pentru mine? Acum ești o fantomă, poţi să mergi oriunde 
și să faci orice. Ești invizibil. Nu poţi să fii tras la răspundere. 
Numește-ţi preţul - ţi-l meriţi în mod incontestabil și n-o să mă 
târguiesc nicio clipă cu tine. 

— Tu ai pus totul la cale, așa-i? Chinpira din Ueno au fost 
trimiși de tine. Ca să mă păcălească și să mă determine să-i 
ucid pe Fukumoto Senior și pe Ozawa. 

— Da, este adevărat, n-o să neg. La momentul acela nu-mi 
dădusem seama cât de capabil ești. Cât de valoros! Ei ar fi 


VP - 288 


trebuit să te jefuiască și să te îndatoreze Agenţiei. Au fost însă 
incompetenti. Ar fi trebuit să mă aştept la asta, din moment ce 
Câinele Turbat a condus acţiunea. 

— Atunci de ce a încercat el să mă ucidă imediat după aceea, 
în Kodokan? 

— Pentru că-l uciseseși pe vărul lui. Ti-am spus, el este un 
ageamiu. La fel ca vărul pe care l-ai omorât. Predispus să-și 
piardă cumpătul și să acţioneze impulsiv, așa cum ai fost tu 
înainte de a începe să-ţi vină mintea la cap. 

— De ce colaborezi cu Câinele Turbat, dacă este atât de 
jalnic? De ce ai vrut ca el să conducă Gokumatsu-gumi? 

— Exact despre asta doream să-ţi vorbesc. Dacă m-ai fi 
ascultat puţin mai devreme, când ţi-am spus să nu-l mai 
urmărești pe Câinele Turbat, noi doi am fi putut face treabă 
bună împreună. Eu n-am dorit nicio clipă să se întâmple toate 
astea. 

N-am zis nimic, așa că McGraw a continuat: 

— Bun - deci despre program. De fapt, nu-i nimic complicat. 
Este pur și simplu un mod de transmitere a banilor de la 
corporaţii americane spre factori de decizie japonezi - cei care 
se pot asigura că respectivele corporaţii americane vor căpăta 
contractele pe care le doresc și că guvernul american își poate 
continua politicile sale. 

Am zâmbit, plăcându-mi felul în care tăcerea părea să-l 
determine să spună mai multe. Aș fi putut să-i mulţumesc, 
deoarece chiar el mă învățase metoda. 

— Factori de decizie... 

— Exact. Tu cunoşti Japonia. Guvernul, corporaţiile, yakuza... 
toate sunt pur și simplu membre diferite atașate la același corp. 

— Și tu vrei să tai unele membre? 

— Nu să le tai, ci să le înlocuiesc cu ceva mai bun. 

— Mi-ai spus că Ozawa cerea prea mult. Și Fukumoto cerea 
prea mult? 

— Nu, dar aceea a fost o explicaţie convenabilă, deoarece tu 
insistai să știi de ce doream asasinarea lui Ozawa. Acum trebuie 
să știi că adevărul era de fapt exact invers. Ei luau prea puţin. 
Înţelegi? 

Nu înțelegeam, așa că n-am zis nimic. După câteva secunde, 
McGraw a urmat: 

— Problema era că cei din vechea gardă erau prea 


VP - 289 


conservatori. Ei simțeau că primau destul și nu voiau să tulbure 
apele, cerând mai mult. Deși i-am încurajat. 

— De ce i-ai fi încurajat să ceară mai mult? 

— Deoarece cu cât primeau ei mai mult, cu atât primea mai 
mult și Agenţia, iar noi avem nevoie de blestemaţii ăia de bani. 
Privește-n jur. China comunistă e la doi pași. La fel și Coreea de 
Nord comunistă. Fiule, acela a fost razboiul meu și noi am 
pierdut treizeci și patru de mii de oameni pentru o nenorocită de 
remiză. lar Vietnamul va cădea și el, acum că Nixon retrage 
ultimii soldați. Cincizeci și opt de mii de vieţi de americani, iar 
de data asta vom pierde pe faţă, nu va fi nici măcar o remiză. 
Înţelegi? Comunismul este mai periculos ca oricând, iar 
politicienii care v-au lăsat în aer în Vietnam pretind că, doar 
pentru că ne-a dat sângele pe nas sau pentru că am luat vreo 
două șuturi la gioale, noi nu mai trebuie să purtăm războiul ăla 
și ei ne pot tăia toate finanţările, ca să poată construi centrale 
electrice rurale în Appalachia sau pe unde o fac în ziua de azi ca 
să-și cumpere voturile. Așa că, da, noi avem nevoie de fondurile 
astea, politicienii nu ni le dau și contribuabilii nu mai vor nici ei, 
pentru că sunt dezinformați și pentru că nu au încredere în 
politicienii jalnici care au pierdut în Vietnam. Ca să fiu sincer, 
nu-i pot învinui pentru asta, dar ţi-am zis totul ca să știi cum 
stau lucrurile. 

— Prin urmare, tu vrei să delapidezi din mitele corporative pe 
care CIA le dirijează spre politicienii japonezi, ca să creezi un fel 
de... fond secret. 

— Da, poţi să-i spui așa, dacă vrei. 

— Care să fie condus de tine. 

— Exact. 

— Doar aici, în Japonia? 

McGraw a întors capul și m-a privit peste umăr, apoi a surâs. 

— N-am glumit când am spus că ești mai isteț decât 
crezusem. Bineînţeles că nu doar în Japonia. Chestia asta poate 
fi abordată global. La dracu', este deja globală, dar pe scară 
mică. Poate fi extinsă. Vreau ca tu să m-ajuţi s-o extind. 

— Omorându-i pe cei care nu sunt de acord cu ce încerci tu să 
faci? 

— Și ce ai prefera? Să invadăm altă ţară și să pierdem alţi 
cincizeci-șaizeci de mii de oameni? 

— Adică astea sunt realmente unicele noastre opţiuni? 


VP - 290 


— Așa se pare. Uite care-i treaba, este rost de foarte mulţi 
bani dacă putem colabora cu inși care au imaginaţia necesară 
pentru a-i cere și a-i împărţi echitabil. 

— Adică să-ţi returneze o parte din ei. 

— Nu sub forma asta, ci prin încheierea de parteneriate. Eu 
ofer o cale prin care finanţarea poate crește. Cei care primesc 
fondurile acelea păstrează mai mult, iar eu păstrez mai mult la 
rândul meu. 

— Delapidare din mită, așa-i? 

— lisuse, încerci pur și simplu să mă insulţi? Eu creez un fond 
pentru acţiuni sub acoperire, da? Fondul este necesar și, pe 
ansamblu, mijloacele la care recurg sunt destul de benigne. 
Cunosc agenţi care încearcă să mai câștige un ban prin 
contrabanda cu heroină în Statele Unite. Probabil că ai întâlnit și 
tu unii în Vietnam. Ceea ce fac eu este mai curat. 

— Presupunând că aș fi de acord să fac parte din asta, cum l- 
ai determina pe Câinele Turbat să mă lase în pace? 

McGraw a întors capul spre mine și ochii i-au strălucit de 
speranţă. ` 

— Lasă-mă să mă ocup eu. El depinde de mine. Il pot 
gestiona. Oricum, el crede că ai murit, da? 

— Și fata în scaunul cu rotile? 

— Nu va pățłi nimic. Ea a contat doar ca modalitate de a 
ajunge la tine. 

— Așadar tu ai știut despre ea. Și n-ai avut nimic împotriva 
utilizării ei. 

Am scos pistolul. McGraw și-a dat seama că greșise. 

— Uite ce-i, eu n-am vrut asta. A fost ideea Câinelui Turbat. 

— Mai devreme ziceai că-l poţi gestiona. 

— Da, pot. Îmi pare rău pentru ce s-a-ntâmplat. Haide să 
ștergem totul și s-o luăm de la zero, de acord? Circumstanţele 
sunt cu totul altfel decât au fost anterior. Acum știu cât de 
valoros ești. Și tu știi cât de important este programul. 

— Ai știut și despre Takizawa? Despre prietena Câinelui 
Turbat? 

— Rain, nu-ncepe acum să-mi ţii morală! Nu diferi cu nimic de 
mine. Te-ai băgat într-un bucluc și ai fost perfect dispus să 
omori oameni ca să scapi, mai ţii minte? 

M-am gândit la Tatsu. 

— Este vorba despre impunerea unor limite. Eu am limite, pe 


VP - 291 


când tu n-ai. 

— Limite? Haida de! Uciderea Câinelui Turbat și a lui taică-său 
a fost ideea ta, chiar dacă eu te-am împins într-acolo. Și n-ai 
ezitat nicio clipă când ţi-am spus că va fi nevoie să mai omori pe 
cineva, un ins cu care nici măcar n-aveai de-a face. 

— Ei au fost ţinte primare. Nu terți neimplicaţi. 

— Asta a fost o coincidenţă fericită. Tu faci din necesitate o 
virtute. 

— Prin urmare, ai știut despre prietena lui. 

— Cu tot respectul, fiule, dar cred că te concentrezi asupra 
detaliilor nesemnificative. 

— Chiar așa? 

Probabil că mi-a auzit tonul. S-a oprit și s-a întors spre mine. A 
văzut pistolul și a pălit. 

— Ascultă-mă, a spus după aceea. Nu redeveni sclavul 
temperamentului, da? Crezi că eu nu sunt protejat? Crezi că nu 
împart banii cu oameni din SUA? 

— Și crezi că asta înseamnă că ei îţi vor apăra spatele? Dacă 
vei dispărea, ei nu vor risca absolut nimic. Vor găsi pur și simplu 
alt partener de afaceri. Costuri și beneficii - asta-i tot. 

— Da, o vor face, îmi vor apăra spatele. 

incepuse să bâjbâie de acum și am găsit asta profund 
satisfăcător. 

— În plus, am continuat, eu sunt mort, ai uitat? Ai zis-o tu 
însuţi. Pot să fac orice. 

McGraw și-a umezit buzele. 

— Este vorba despre fata din scaunul cu rotile? Uite ce-i, îmi 
pare sincer rău pentru asta. Nu mi-am dat seama că eraţi atât 
de apropiaţi. 

— Atunci de ce ați ameninţat-o tu și Câinele Turbat? Ea n-ar fi 
trebuit să ţi se pară deloc utilă, dacă n-ai fi știut că ţineam la ea. 

A întins braţele rugător. 

— Fiule, uite ce-i, ai interpretat complet greșit. Dacă m- 
asculți. O să putem... 

— Ți-am spus să nu-mi mai zici „fiule”. 

Braţele au început să i se înalțe într-un gest instinctiv și inutil 
de apărare. Am ridicat pistolul și am apăsat pe trăgaci. Hi Power 
mi-a zvâcnit în mână. Detunătura a reverberat sonor printre 
pietrele funerare. În fruntea lui McGraw a apărut o găurică. Gura 
i s-a deschis, ochii i s-au dat peste cap, apoi corpul i s-a năruit 


VP - 292 


pe pământ. 

Am băgat arma înapoi sub robă și m-am îndepărtat cu pas 
demn de călugăr. Am privit în jur. Câţiva vizitatori ai cimitirului 
se uitau de asemenea în jur, întrebându-se ce auziseră. Dar 
când n-au văzut decât un călugăr inofensiv, au revenit la 
aranjarea florilor, la aprinderea tămăii și la rugăciunile pentru 
cei morți. 


VP - 293 


Capitolul 38 


Am petrecut următoarele zile frământându-mă și neștiind 
dacă s-o contactez sau nu pe Sayaka. Eram convins că, întrucât 
Câinele Turbat credea că murisem, ea avea să fie în siguranţă. 
Și că probabil n-o supraveghea nimeni, Probabil... Dar dacă mă- 
nșelam, puteam să-i cauzez moartea. Continuam să-mi 
imaginez, chinuitor, cum ar fi fost să fi revenit la hotel în 
noaptea aceea și să n-o fi găsit în viaţă și furioasă, ci violată, 
bătută și moartă. Gândul era insuportabil. Avusesem noroc că 
prima dată nu fusese decât o ameninţare. Mă îndoiam că voi 
mai avea același noroc. 

Când m-am simţit pregătit, i-am telefonat lui Tatsu. Ne-am 
întâlnit la templul Meiji. El mi-a privit prelung și apăsat ţeasta 
rasă, totuși n-a comentat nimic. Pe când mergeam pe sub 
copacii maiestuoși de pe domeniul templului, mi-a povestit cum 
merseseră lucrurile în Ueno și cu McGraw. Gestionase întreaga 
situaţie exact așa cum sperasem și nimeni nu suspectase nimic. 
L-am informat ce aflasem de la McGraw. Era tot ce puteam face. 

— Ai avut noroc că ai putut discuta cu el, a zis Tatsu. Cred că 
la scurt timp după întâlnirea voastră cineva l-a executat în 
cimitirul Zôshigaya. 

— Știu, am văzut ceva la știri. Poate că cineva din organizaţia 
lui a aflat că vorbea prea mult. 

— Exact, a replicat el sec. 

De obicei nu-mi era ușor să știu ce gândea Tatsu. Un aspect 
însă devenea tot mai clar cu privire la filosofia lui generală: a fi 
poliţist însemna mai degrabă scop decât mijloace. 

— O să poţi utiliza ceva din ce ţi-am zis? l-am întrebat. 

— Cred că da, deși va dura și vor fi necesare unele manevre. 
După câte înțeleg, corupţia ajunge până în vârf: ministrul de 
finanțe, Satô, șeful de stat-major al Forțelor Aeriene, Genda, ba 
chiar și prim-ministrul Tanaka. Dar cu informațiile pe care mi le- 
ai dat, voi putea face ca măcar unele dintre ele să iasă la 
lumină. 

— Și cum va rămâne cu Statele Unite? McGraw a sugerat că el 
dădea o parte din bani politicienilor americani. 


VP - 294 


— Ar fi o naivitate să credem altceva. Cu totul altă poveste 
este dacă îi va păsa cuiva de asta, dar se pare că există un 
senator pe nume Frank Church, care a înfiinţat o comisie 
referitoare la serviciile de informaţii și abuzurile comise de ele. 
Asta s-ar putea să-l intereseze și pe el. O să-i transmit tot ce 
pot. 

Am continuat să ne plimbăm. Era plăcut pe sub arbori, 
răcoare pentru o dimineaţă de vară, liniște. Templul însuși era o 
oază de liniște înconjurat de un oraș care fremăta. Era genul de 
loc pe care-l iubeam în Tokio. Genul de loc care avea să-mi 
lipsească. 

— După moartea ta, a zis Tatsu, a fost destul de liniște pentru 
Keisatsucho. Cu excepţia lui McGraw, n-au mai apărut alte 
cadavre. 

— Asta-i bine. Sunt sigur că și voi mai aveţi nevoie de câte o 
pauză la răstimpuri. 

— Da. Deși mă tot aștept să aud despre decesul timpuriu și 
neașteptat al lui Fukumoto Junior. Totuși, pentru moment, se 
pare că el este în regulă. 

Câinele Turbat. Lichidarea lui nu era simplă pentru mine. Mi- 
am reamintit, poate pentru a suta oară, că era acţiunea 
cuvenită, singura acţiune cuvenită. Moartea lui McGraw putea fi 
atribuită unei dispute cu asasinul pe care-l angajase ca să mă 
ucidă. Moartea Câinelui Turbat la scurt timp după aceea ar fi 
fost o coincidenţă cam mare. Tatsu rezolvase discrepanţele 
legate de cadavrul lui yakuza, dar dacă cineva începea să 
privească totul cu mai multă atenţie, povestea s-ar fi destrămat. 
lar dacă povestea se destrăma, Sayaka ar fi fost din nou supusă 
riscului. De aceea Câinele Turbat trebuia să trăiască. Am 
încercat o mică satisfacţie fiind conștient că decizia mea era 
semnul unei maturizări și al unei stăpâniri superioare. Cu toate 
acestea, nesiguranța mă rodea. 

— Atâta timp cât Câinele Turbat crede că eu sunt mort, am 
spus, nu are de ce se teme de mine. 

— Dar cât timp el este viu, tu nu vei fi în siguranţă în Japonia. 

Hristoase! Ce făcea Tatsu - mă încuraja să-l lichidez? Mi-ar fi 
plăcut, totuși nu doream să-i spun de ce n-o puteam face. 

— Bineînţeles, a urmat el, Fukumoto Junior este un individ 
slab și nu se bucură de respect pe scară mare. În unele locuri se 
consideră că poziţia pe care o ocupă nu este legitimă, fiind 


VP - 295 


produsul nepotismului. Este posibil chiar ca inamicii lui să afle 
de rolul pe care l-a jucat în moartea propriului său tată. Dacă 
informaţia aceea va ieși la lumină, n-aş dori să fiu în pielea lui. 

M-am uitat cu atenţie la poliţist. Imi spunea oare că asta 
intenţiona să faca? 

— Oricum, a continuat Tatsu, poate că te vei putea întoarce 
mai devreme decât ţi-ai imagina. 

— Nu știu ce mă poate aștepta aici când o voi face. 

— Eu, de pildă, voi fi aici. Poate că vom mai putea colabora. 

Am izbucnit în râs. 

— Oho - așadar, noi am colaborat acum? 

A ridicat din umeri. 

— Nu întotdeauna în mod intenţionat, totuși activităţile 
noastre au părut să se potrivească frecvent, nu crezi? Ar fi oare 
rău dacă asta ar... continua? 

— Nu știu. Va trebui să mă gândesc. 

Mă îndoiam totuși că așa urma să fie. Nu aveam absolut nicio 
dorinţă să mai fac parte din strategia mai vastă a altcuiva. Poate 
că aveam să accept să lucrez pe bază de contracte, dar n- 
aveam să mai fiu niciodată un angajat. 

— Ştii, a spus Tatsu, există un singur lucru pe care nu l-am 
înțeles. 

— Da? 

— Am spus că n-au mai existat cadavre, totuși a mai existat 
un atentat. Chiar azi-noapte. 

— Serios? 

— Da. Un politician destul de proeminent din PLD. Nobuo 
Kamioka. Poate că ai auzit de numele ăsta. 

— Nu, nu-mi sună deloc cunoscut. 

— Aha. Curios este faptul că el a fost împușcat în șira spinării. 
Nu va mai putea merge niciodată, totuși agresorul nu l-a ucis. 

— Poate că a greșit ţinta. 

— Kamioka a declarat că agresorul ar fi fost un călugăr budist. 
Și că înainte de a apăsa pe trăgaci, călugărul i-ar fi spus: 
„Karma este o curvă”. Asta înseamnă ceva pentru tine? 

— Păi dacă într-adevăr karma este o curvă, detest să mă 
gândesc la ce m-așteaptă. 

— Atunci, să fie doar o coincidenţă că m-ai sunat abia în 
dimineața asta, nu mai devreme? 

— Adică ce... crezi că a trebuit mai întâi să mă ocup de 


VP - 296 


altceva? 

Tatsu a ridicat din umeri. 

— Mă așteptasem să suni mai devreme. Mai precis, chiar în 
dimineaţa când ai fost „ucis” în parcul Ueno. 

— Îmi cer scuze. Am fost prins cu diverse chestii. 

— Am sentimentul foarte straniu că băieţii de la balistică vor 
descoperi că glonţul care l-a ucis pe McGraw a fost tras din 
aceeași armă ca și cel care l-a paralizat pe Kamioka. 

— Crezi c-o să găsiţi arma? 

— Nu, sunt absolut sigur că n-o vom găsi. 

— Păcat, mare păcat. 

El mi-a privit scalpul ras. 

— M-am întrebat de asemenea despre noua ta tunsoare. 

— E doar un moft în vara asta. Probabil voi lăsa părul să-mi 
crească din nou. 

N-a mai insistat și am mers din nou în tăcere. La ieșirea din 
Harajuku, mi-a întins un pașaport. ; 

— Acum poţi să te duci oriunde, a zis el. incotro te vei 
îndrepta? 

Tokioții treceau pe lângă noi în toate direcțiile, la muncă, să 
bea o cafea, la cumpărături, acasă. Scena era nebunească, 
frenetică, la fel ca o peliculă redată cu o viteză ceva mai mare 
decât cea normală. Soarele a fost acoperit de un nor negru și 
pentru o secundă orașul a părut luminat în sepia. 

— Nu știu, am răspuns. Dar când o să deschid ziarele și-o să 
citesc despre un scandal care implică mituirea unor politicieni 
japonezi de către americani, o să mă gândesc la tine. 

Tatsu a zâmbit. 

— Nu cred că Fukumoto Junior va rezista. 

— Vom vedea. 

— lar în rest, sper că Tokio va fi pașnic pentru o vreme. 

M-am gândit la Sayaka. 

— Sunt sigur că așa va fi. 


VP - 297 


Capitolul 39 


După cum s-a dovedit, Câinele Turbat a rezistat doar vreo doi 
ani. Nu știu dacă Tatsu a avut vreo legătură cu asta, dar se pare 
că a fost asasinat printr-o cabală a locotenenţilor din 
Gokumatsu-gumi, care au condus apoi organizaţia sub formă de 
consiliu. 

La scurt timp după aceea, comisia senatorului Church s-a 
reunit în Statele Unite. Compania Lockheed a fost acuzată de 
plata unor mite în valoare de zeci de milioane de dolari către 
oficialități străine - nu doar în Japonia, ci în toată lumea. Nimic 
din toate astea n-a fost pus în seama politicienilor americani. 
Toată focalizarea a fost asupra lui Lockheed și a consiliului său 
director corupt. În Japonia însă scandalul a dus la prăbușirea 
ministrului de finanţe, a șefului de stat-major al Forțelor Aeriene, 
ba chiar și a prim-ministrului, așa cum sperase Tatsu. Prin 
urmare, a fost ceva important. 

Întrucât atenţia Statelor Unite a fost îndreptată spre 
Lockheed, oare programul lui McGraw s-a refăcut? Probabil. 
Încercarea de a pune capăt mituirii politicienilor este similară cu 
tentativa de scoatere a prostituţiei în afara legii. La dracu', este 
chiar /a fel cu tentativa de scoatere a prostituţiei în afara legii. 
Corupţia, învăţasem eu, nu este discontinuă și ceea ce ni se 
pare a fi o serie de structuri plutitoare formează de fapt un 
arhipelag, ale cărui insule sunt continue, conectate, legate sub 
nivelul apei. Mie însă nu-mi păsa. Nu era problema mea și nici 
nu intenționam s-o las să devină. Când îl ucisesem pe Ozawa în 
sent6, mă întrebasem pentru scurt timp dacă nu cumva acum 
eram unul dintre tipii cei răi. Până ce-l lichidasem pe McGraw, 
înţelesesem că nu existau tipi răi, tot așa cum nu există tipi 
buni. Există doar oameni inteligenţi și oameni proști; marionete 
și păpușari. Am decis că preferam să fiu un ronin înțelept, decât 
un samurai naiv. 

În același timp însă m-am gândit că poate Tatsu avea 
dreptate cu noţiunea lui despre limite. li spusesem lui McGraw 
că greșise fiindcă se dusese după Sayaka, deoarece ea era o 
femeie și nu era o ţintă primară. lar răspunsul lui fusese că eu 


VP - 298 


făcusem din necesitate o virtute, că noi doi eram practic la fel. 
Avusese oare dreptate? Recunoșteam că asta avea să depindă 
de mine. Am decis să-mi duc viața respectând limitele. Sau cel 
puţin încercând s-o fac. 

Miyamoto mi-a păstrat secretul și am ajuns să lucrăm 
împreună când am revenit în Japonia. Am ajuns să lucrez și 
împreună cu Tatsu... ba chiar destul de mult. Dar toate astea 
sunt alte povești și, oricum, niciuna dintre ele nu s-a petrecut 
decât după mulţi ani. Pentru că, deși Câinele Turbat n-a rezistat, 
exilul meu autoimpus a fost mai lung. Am petrecut un deceniu 
luptând ca mercenar în diverse conflicte armate de pe glob și, 
cu toate că și acelea sunt alte povești, pe care le voi relata, 
poate, altă dată, deocamdată mă voi limita să spun că, la 
momentul acela, mi-am spus că tocmai conflictele respective 
erau motivul pentru care am stat departe. Dar privind 
retrospectiv îmi dau seama că toate astea erau mai degrabă 
justificări. Adevăratul motiv era Sayaka. 

Am vrut s-o contactez înainte de a părăsi Japonia. Bineînţeles 
că am vrut. Dar m-am temut că va afla Câinele Turbat că eram 
totuși în viaţă și că putea să vină iarăși după ea. A fost îngrozitor 
să rămân la depărtare. Nu aveam cum să aflu ce știa ea sau ce 
credea după ultima noastră întâlnire la hotel. Poate că văzuse la 
știri ceva despre cele întâmplate în Ueno și credea că murisem. 
Poate că nu auzise nimic și nu știa de ce plecasem sau ce se 
întâmplase cu mine. Poate că auzise despre Kamioka, despre 
faptul că fusese împușcat în spate, iar șira spinării îi fusese 
fracturată. Poate se gândise la karma și se întrebase dacă nu 
cumva karma eram eu. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă o 
contactam? Dacă aș fi văzut-o, nu credeam că aș fi putut rezista 
să nu rămân cu ea. lar dacă aș fi rămas cu ea, aș fi devenit din 
nou o ţintă. 

Așa că m-am întors în războaie, în locuri improbabile, departe 
de toate cele ce se întâmplaseră, departe de Sayaka. Ca s-o 
protejez. 

Nu. Nu-i adevărat. Nu-i o minciună, dar nici adevărul. 

Pentru că am rămas departe chiar și după ce Câinele Turbat a 
fost ucis. Mi-am spus că ea mă uitase, cu siguranţă, într-un fel 
sau altul. Poate că se mutase... își clădise o viaţă nouă... Insă în 
timp am înţeles că ezitarea mea nu se datora exclusiv acelor 
posibilități. Se datora și... celor ce ar fi gândit ea despre mine, 


VP - 299 


dacă ar fi știut ce făcusem. Ce devenisem. Ce eram. 

Și cum ar fi putut înțelege? Banii pe care i-i dădusem... ar fi 
vrut să știe de unde proveneau. Poate că ar fi fost oripilată că-i 
luase și m-ar fi urât pentru că o convinsesem s-o facă. Ar fi pus 
întrebări, întruna, iscodind, și, indiferent ce i-aș fi răspuns, ar fi 
crezut că adevărul era chiar mai îngrozitor. Și probabil că așa ar 
fi fost. Eu aș fi implorat-o, i-aș fi explicat limitele pe care mi le 
stabilisem, dar ea n-ar fi auzit decât justificările unui monstru. 

Eram paralizat de dor și de frică. Și odată cu trecerea anilor, 
cumva, indiferent cât de aproape am fost de a încerca s-o 
găsesc, m-am oprit de fiecare dată. Mi-am spus că, dacă ţineam 
cu adevărat la ea, trebuia s-o las în pace. 

Dar în cele din urmă, n-am putut. 

N-a fost chiar ușor de găsit. Nu uitaţi - asta s-a întâmplat cu 
mult înainte de Google și de Facebook, și de toate celelalte 
instrumente care ușurează sarcina oamenilor pe care aţi prefera 
să-i păstraţi în trecutul vostru să vă ocupe prezentul. Dar în cele 
din urmă am găsit-o. Reușise să ajungă în SUA, visul ei. Mai 
exact, la San Francisco. Mersese la colegiu, iar apoi înființase o 
fundație pentru persoanele cu dizabilităţi. Primise premii din 
partea mai multor organizaţii asiatice-americane. Ba chiar 
făcuse scufundări subacvatice și sărise cu parașuta cu scaunul 
cu rotile, așa cum spusese c-o va face. Revista Life a publicat un 
articol despre realizările ei, lăudând-o ca „o inspiraţie, un 
exemplu al nemărginirii spiritului omenesc și al oportunităţilor 
oferite de Visul American”. 

Și se măritase. Cu un coreeano-american. Un avocat. Probabil 
că era un om bun. Aveau un fiu, prima dată când verificasem. 
Mai târziu, când am mai verificat o dată, mai aveau unul. 

Așa că... nu, n-am mai contactat-o. Am privit, însă doar din 
depărtare. Am ascultat, dar n-am vorbit. 

Am încercat să uit. Să uit de acel prim episod, când 
intervenisem cu beţivul idiot din hotel, iar ea ieșise cu scaunul 
cu rotile pe stradă, ca să-mi mulţumească fără chef, și de felul 
cum îi radiase toată faţa când Terumasa Hino cântase în Taro, 
ca și mai târziu în aceeași seară, când ne sărutaserăm în 
Kitazawa-gawa, iar eu urinasem pe mine pentru ca ea să nu se 
simtă rușinată, și cum mă lăsase să-i mișc braţele în baie ca să-i 
pot atinge sânii, și cum îi plăcea să-și întoarcă ochii ca să se uite 
când mă ghida în ea și cum strigase când aflase că putea să 


VP - 300 


aibă orgasm, ca și diminețile acelea minunate când ne epuizam 
reciproc în pătuţul ei, și cât de minunată era pentru mine, cât 
era de... de minunată. 

Uneori mă uit pe pagina ei de Facebook. E o prostie, o știu. 
Ceva jalnic. Și de fiecare dată când o fac, îmi făgăduiesc că data 
viitoare voi fi mai puternic. Nu știu nici măcar ce anume mă 
împinge s-o fac. De ce oare amintirile noastre cele mai 
dureroase sunt de asemenea și cele mai dulci? De ce oare 
dulceata ne atrage întotdeauna înapoi, indiferent cât timp ne-a 
ținut departe durerea? Nu știu, tot așa cum nu știu de ce uneori 
trebuie să stau în întuneric și să-l ascult pe Terumasa Hino 
cântând „Alone, Alone and Alone”. Atâta doar că o fac. Se pare 
că pur și simplu nu mă pot opri ca, periodic, să dezgrop cutiuta 
aceea cu amintiri, indiferent cât de lacrimogen i-ar fi conţinutul. 
Incerc să mă opresc. Dar uneori există doar două opţiuni: ceea 
ce poţi să faci și ceea ce nu poţi. 

Anii au fost buni cu ea, foarte buni. A încărunţit, dar părul îi 
este tot lung și surâsul îi este tot radiant, iar reținerea aceea, 
duritatea care o caracteriza atât de profund când ne-am 
cunoscut, a dispărut, înlocuită de o detașare relaxată și de 
încrederea în sine. De acum nu mai are nevoie să lase altora 
impresia că este o femeie dură. Știe că-i așa. Și poate că familia 
a mai înmuiat-o. Are nepoți acum. Țânci, totuși nepoți. Cum 
zboară deceniile... 

Mă uit la fotografiile ei și la fotografiile familiei ei și-mi 
imaginez o viaţă care ar fi putut să fie, dar care n-a fost, o viaţă 
despre care am crezut în mod naiv că aș putea s-o am, ba poate 
chiar s-o merit, însă pe care au împiedicat-o circumstanţele și 
propriile mele acţiuni. 

Regret că nu i-am spus că o iubeam și asta mă sâcâie. 
Fusesem foarte aproape, dar n-am făcut-o. Îmi repet că n-ar fi 
fost nicio diferenţă și cred că-i adevărat. Totuși, cel puţin atunci 
ea ar fi știut. 

li duc dorul. Dumnezeule, cât îi mai duc dorul! Și este ceva 
mai presus de dor, este un soi de jelire. Și nu numai pentru tot 
ce am avut noi, ci pentru tot ce am fi putut avea, ce ar fi fost 
posibil să avem, doar dacă eu aș fi făcut alte alegeri, doar dacă 
eu aș fi fost altcineva sau altceva. 

Dar cine sau ce ar fi fost omul acela? Încerc să-mi imaginez și 
nu pot. O simt ca pe o autoamăgire, o minciună, un vis. 


VP - 301 


Lumea-ntreagă e o scenă, nu aşa a zis Shakespeare? Și toti 
oamenii-s actori. 

Așa sunt ei. Așa suntem noi toţi. Dar aceea este poezie. Proza 
este mai simplă. Uneori există doar două opţiuni: ceea ce poţi să 
faci și ceea ce nu poţi. 


VP - 302 


AL“ 
virtual-project.eu