Barry Eisler — [John Rain] 09 Sabia samuraiului

Barry 
Eisler 


< SABIA lan 
SAMURAIULU! 


BARRY EISLER 


Seria: John Rain #9 


SABIA SAMURAIULUI 


Original: Zero Sum: John Rain 49 (2017) 


Traducere din limba engleză: 
MIHAI-DAN PAVELESCU 


a 


AS 


virtual-project.eu 


VP - 


Lasciate ogni speranta, voi ch'entrate. 


VP-3 


Capitolul 1 


Cel care a spus „Nu te mai poţi duce acasă”! n-a știut cât de 
bine a surprins adevărul. Cel puţin, pentru el exista un „acasă” 
la care nu se mai putea duce. Pentru mine nu exista decât 
Tokio. Și indiferent câţi ani petrecusem acolo, nenorocitul ăla de 
oraș n-avea să însemne niciodată „acasă” pentru mine. Era mai 
degrabă o iubire neîmpărtășită. 

De aceea probabil, mai puţin din nostalgie și mai degrabă din 
dor, m-am trezit înapoi acolo în toamna anului 1982. Sau poate 
că era vorba despre ceva încă și mai profund și mai încăpățânat. 
De ce înoată somonii în amonte, spre locul unde au fost 
zămisliţi? Toate ființele au programări interioare. Ceea ce ne 
deosebește pe noi, oamenii, și în același timp ne face speciali 
este nevoia de a ne justifica acțiunile, în loc să le acceptăm pur 
și simplu. 

Bineînțeles că pe atunci eu nu înţelegeam nimic din toate 
astea. Îmi spusesem că viaţa în Filipine devenise repetitivă 
pentru mine, că activitatea alături de insurgenții din Mindanao 
era prea periculoasă ca să mai continui. O schimbare de adresă 
ar fi fost bună. Întrebarea era: o schimbare... unde? lar pentru 
un mercenar exilat, fără familie, fără conexiuni și fără prieteni în 
afara ţării în care se născuse, întrebarea aceea nu avea decât 
un răspuns. 

Sau poate că totul a fost pur și simplu mâna destinului. Cel 
puţin, așa simţeam în dimineaţa aceea, pe când mă plimbam pe 
aleile cu pietriș din Grădinile Hamarikyu din Tokio, așteptându-l 
pe contactul meu, Miyamoto, un membru al Partidului Liberal 
Democrat pe care-l ajutasem odată cu o problemă, iar acum 
speram că m-ar putea ajuta la rândul său. În tot cazul, vremea 
se arăta favorabilă: cer albastru intens, briză uscată și 
răcoroasă, peste tot frunze de ginkgo și arțari înflăcărate în 
galben, portocaliu și roșu de razele soarelui. Fundalul sonor al 
metropolei cânta în jurul meu, la fel de familiar ca un album 
muzical favorit pe care-l auzi după o pauză lungă: zumzetul 


1 Referinţă la You can't Go Home Again, roman postum (1940) al scriitorului american 
Thomas Wolfe (1900-1938) (n.tr.). 


VP -4 


cicadelor higurashi din copaci, vuietul traficului de camioane pe 
arterele aglomerate ce înconjurau grădinile, clopoţeii îndepărtați 
ai unui tren ce se apropia pe linia Yamanote. Mă simţeam bine 
înapoi în Tokio. Mă simţeam relaxat. 

Da, știu că eram prost, dar amintiţi-vă că pe atunci abia 
împlinisem treizeci de ani. Călit în lupte, dar încă nematurizat. 
Mai existau destule pe care nu doream să le accept despre 
permanenţa unei căi pe care pornisem cu zece ani în urmă, 
când intrasem în conflict cu yakuza și cu CIA, după care 
„murisem” pentru a proteja fata de care mă îndrăgostisem și 
care era complet inocentă față de toate lucrurile acelea. Ea se 
găsea în siguranţă acum în Statele Unite, ceea ce însemna că eu 
aveam să mă găsesc în siguranţă în Tokio. 

Știu, da, altă dovadă de prostie. Dar, privind retrospectiv, se 
părea că nu eram un individ ce nu putea fi educat. Și există oare 
un dascăl mai bun, mai răbdător și mai decis ca destinul? 

Vreme de o oră m-am plimbat nepăsător și am făcut fotografii 
cu un aparat Instamatic, pierzându-mă printre turiștii și tokioţii 
din jur - una dintre lecţiile pe care o deprinsesem de la 
răposatul - și neplânsul - Sean McGraw, fostul meu ofițer de caz 
din CIA. Nu-mi făceam griji de vreo ameninţare din partea lui 
Miyamoto, care, cu zece ani în urmă, își asumase un risc uriaș 
pentru a mă avertiza că șefii lui îmi doreau moartea. N-aveam 
să uit prea repede asta și nici n-aveam să încetez să caut un 
mod prin care să mă recompensez. 

Era aproape amiază când l-am zărit pe Miyamoto intrând în 
Hamarikyu prin poarta podului Otemon. Era mai corpolent decât 
îmi aminteam, iar părul îi era mai rar și mai grizonant. Dar l-aș fi 
recunoscut oricând, fie numai și după cravata sa - lată de peste 
zece centimetri și cu un imprimeu floral tot atât de nepotrivit în 
orașul cu vestimentaţie conservatoare pe cât era un chicotit la o 
înmormântare. 

Am așteptat până a ajuns foarte aproape de mine, după care 
mi-am făcut apariţia din spatele unui grup de pensionari care se 
bucurau de peisajul înverzit. Camuflajul urban încă nu-mi 
devenise o a doua natură și continuam să-l practic în mod 
deliberat. 

Chipul lui Miyamoto s-a luminat de un zâmbet larg când m-a 
zărit, iar după ce s-a apropiat și mai mult, el a făcut o 
plecăciune inutil de adâncă. l-aș fi răspuns în același fel, dar 


VP-5 


știam că atunci se va simţi obligat să facă altă plecăciune, încă 
și mai adâncă, pentru a-și anunţa respectul și aprecierea. De 
aceea am preferat o aplecare mai scurtă, până când el s-a 
îndreptat. 

— Rain-san, a spus Miyamoto, cu chipul la fel de radios. 
Hisashiburi desu ne „A trecut mult timp”. 

— Sð desu ne am replicat, întorcându-i surâsul. „Așa este, 
într-adevăr”. 

— Sunt foarte încântat să te revăd, a continuat el protocolar. 
lar tu nu te-ai schimbat deloc. Atât doar că ești mai bronzat - 
semeni cu un surfer! Clima din Filipine este pe gustul tău? 

— Nu mă pot plânge. Și tu arăţi neschimbat. Totul este bine la 
serviciu? 

Miyamoto a râs. 

— Sunt mai bătrân, mai chel și mai gras. Pe de altă parte, da, 
la serviciu totul este bine. Mulțumită ţie. 

Se referea la un contact pe care i-l intermediasem cu un 
asasin plătit, care eliminase un oficial rapace al PLD?-ului. 
Amândoi știam că de fapt asasinul acela fusesem chiar eu, 
totuși continuam să păstrăm aparenţa politicoasă că discutam 
despre un terţ misterios. _ 

— Ca întotdeauna, am spus, ești prea amabil. Imi pare rău că 
n-am putut face mai multe. Și, indiferent de cazul acela, 
legăturile pe care mi le-ai furnizat în Filipine au achitat de mult 
orice datorie. 

Miyamoto fusese ofițer în armata imperială japoneză, detașat 
în Filipine. Păstrase și după război unele contacte pe care și le 
stabilise acolo, iar acestea duseseră la activitatea mea cu 
insurgenții din Mindanao. Fusese satisfăcător, și rezonabil de 
lucrativ, să fiu de data aceea de partea gherilelor, unde 
aplicasem cele învăţate iniţial pe o cale ușoară cu Forțele 
Speciale americane, iar apoi pe o cale dură împotriva 
Vietcongului. 

Miyamoto a schițat o jumătate de plecăciune. 

— Sunt foarte încântat că măruntul meu serviciu s-a dovedit 
util. Ce te-a adus înapoi acum? În Filipine nu se practica judo? 

Am râs. Ultima dată când locuisem în Tokio, fusesem obsedat 
de antrenamentele în Kodokan, locul de naștere al artei 
judoului. 


2 Partidul Liberal Democrat. 
VP -6 


— N-am putut găsi nicio dojo, i-am spus, dar sunt sigur că mă 
voi reapuca de antrenamente, dacă voi rămâne în Tokio. 

— Prin urmare, vizita aceasta este mai mult decât o simplă 
vacanţă? 

— Să fiu sincer, există ceva despre care sper că noi doi am 
putea sta de vorbă. 

— Ar fi o mare plăcere pentru mine. Poate la o ceașcă de 
ceai? 

Destul de aproape de Hamarikyu se afla Ceainăria Nakajima, 
faimoasă de aproape trei secole pentru ceaiul ei matcha și 
pentru panorama grădinii ce înconjura heleșteul pe care fusese 
construită. Cu zece ani în urmă, aici avusese loc o conversaţie 
funestă între Miyamoto și mine, urmată de o decizie încă și mai 
funestă. Dacă aș fi fost mai superstițios, sau poate doar mai 
inteligent, poate că aș fi propus un alt loc de data aceasta. Insă 
după numai zece minute stăteam amândoi îngenuncheaţi pe 
rogojini tatami, savuram cu mici sorbituri ceaiul verde, tare și 
contemplam în tăcere frumusețea heleșteului și a grădinii. 

Miyamoto a întrerupt tăcerea: 

— Sunt impresionat de felul cum conștientizezi. Pe măsură ce 
îmbătrânesc, constat că uneori îmi pierd capacitatea asta. Este 
amabil din partea ta să mi-o reamintești cu atâta blândeţe. 

Conștientizarea despre care vorbea se numea nen în japoneză 
și însemna o recunoaștere, o apreciere a importanţei lucrurilor 
mărunte. A acelor lucruri ce fac ca viaţa să fie mai prețioasă. lar 
asta este foarte important pentru activitatea mea. 

Am zâmbit. Cu mult timp în urmă, crezusem că modestia lui 
Miyamoto era exact ceea ce părea. Acum pricepeam că, deși 
era autentică, el o folosea de asemenea pentru a comunica 
unele concepte ce ar fi putut cauza jignire, și drept urmare 
neînțelegere, dacă ar fi fost abordate mai frontal. 

— De la bun început a fost amabil din partea ta să mă înveţi 
să conștientizez mai mult, am rostit grijuliu, lăsând jos ceașca 
de ceai. Și că încă mai continui să mă înveți. 

Miyamoto a plecat fruntea, parcă stânjenit. 

— Dacă aș fi fost vreodată demn să învăţ pe cineva, nu aș fi 
putut găsi un elev mai bun. 

Am surâs iarăși. Simţeam că Miyamoto avea multe de 
împărtășit, dar nu destui cărora să le împărtășească. Pierderea 
altora însemna un câștig pentru mine. 


VP -7 


Pentru un timp, am continuat să ne sorbim ceaiurile și să 
facem conversaţie despre vremea neobișnuit de frumoasă. Am 
observat că atât materialul, cât și tăietura costumului său gri 
erau considerabil mai fine decât uniforma boţită de funcționar 
pe care mi-o reaminteam. Se părea că urcase în ierarhie și, 
lăsând deoparte gustul său discutabil pentru cravate, nu 
intenţiona să ascundă asta. Era bine pentru el. Și era bine și 
pentru mine - la ultima noastră întâlnire n-aș fi putut înţelege 
povestea pe care o pot spune hainele unei persoane. Wen se 
aplică pentru foarte multe lucruri. 

Treptat, conversaţia noastră a ajuns la politică. Miyamoto mi- 
a spus că se decisese ca Yasuhiro Nakasone să fie următorul 
premier, pe de o parte fiindcă era dornic să întărească alianţa 
militară a Japoniei cu Statele Unite conduse de președintele 
Reagan. Avea să fie vorba despre foarte mulţi bani, a adăugat 
el, iar PLD-ul urma să-i controleze pe toţi. 

— Așadar, întregul partid îl susţine pe Nakasone? am întrebat. 

— Nu, nu chiar toate facțiunile, ba chiar Nakasone are de 
înfruntat o opoziţie substanţială. 

— Atunci de unde știi că va câștiga? 

Miyamoto a zâmbit cald, cu doar o urmă de afecţiune 
răbdătoare pentru naivitatea tânărului său prieten. 

— Pentru că banii pun lumea în mișcare, a zis el. 

— Nu dragostea? 

Mi s-a părut că i-am zărit în ochi o licărire de tristețe. Apoi a 
dispărut. 

— Ambele sunt forțe puternice, dar dacă se ajunge la un 
conflict, banii înving întotdeauna. 

— Întotdeauna? 

El a ridicat din umeri. 

— Desigur, pot exista circumstanțe neprevăzute. Și reculuri 
frecvente. Dar în cele din urmă, da - banii înving întotdeauna. 

M-au impresionat cunoașterea și încrederea pe care le 
manifesta, deși nu și cinismul. Miyamoto nu mai era sluga 
nimănui. De acum avea acces la informaţii privilegiate și mi-am 
dat seama că fusesem norocos că-l tratasem cu amabilitate într- 
o vreme când nu existase niciun motiv evident pentru asta. Și 
fusesem de asemenea norocos că el era genul de persoană care 
ținea minte amabilitatea aceea cu recunoștință, nu cu 
resentimente. 


VP-8 


Pentru o vreme am tăcut din nou amândoi, în timp ce eu m- 
am întrebat cum să abordez subiectul care mă adusese aici. 
Probabil însă că el simţise deschiderea pe care mă străduiam s- 
o găsesc, deoarece a rostit: 

— Ai spus că șederea aceasta ar putea fi mai lungă? 

— Este posibil, da. Dacă aș putea găsi ceva care să-mi 
convină. 

Miyamoto a zâmbit. 

— În Japonia nu avem insurgenți, deși unii consideră 
regretabilă absenţa respectivă. 

Am izbucnit în râs. 

— Mă gândisem la ceva mai discret decât la o insurgență pe 
scară mare. Poate la ceva mai degrabă similar cu serviciul pe 
care ţi l-a făcut în trecut contactul meu. Dacă ai avea acum ceva 
în direcţia aceea de activitate, v-aș putea pune din nou în 
legătură. 

El a încuviințat fără grabă și am înțeles că cererea mea îl 
stânjenise oarecum. Să fi fost oare vorba despre continuarea 
ficţiunii că serviciul respectiv fusese executat de un tert? 

După încă o clipă, Miyamoto a spus: 

— Este foarte amabil din partea ta să faci această ofertă. 
Există într-adevăr multă activitate potenţială în direcţia aceasta 
și, dacă ar fi doar după mine, aș fi recunoscător să-ţi accept 
bunăvoința. 

Aș fi vrut să insist, dar am simţit că era mai bine să-i respect 
întortocherile. 

— Mă tem că adresarea mea directă te-a pus într-o situaţie 
neplăcută, am rostit și am plecat capul. Te rog să mă scuzi. 

— Nu! a zis el repede. Eu ar trebui să-mi cer scuze. Situația 
neplăcută nu are nicio legătură cu tine. Ca urmare a amabilităţii 
tale anterioare, mă aflu în prezent într-o poziţie complet diferită 
decât acum un deceniu. O poziţie din care pot lua decizii în... 
chestiuni delicate. 

A făcut o pauză scurtă, după care a urmat: 

— În același timp însă, genul de servicii pe care contactul tău 
le-a îndeplinit anterior pentru mine este acum unicul despre 
care nu sunt... liber să decid. 

Bun! Indiferent de motivul necunoscut ce-l stânjenea, se 
părea că nu era ficţiunea noastră tacită, care, oricum, părea mai 
degrabă un obicei decât o necesitate. Am așteptat, lăsând ca 


VP-9 


tăcerea să-l îndemne să vorbească, așa cum învățasem de la 
McGraw. 

— Chestiunile pentru care ţi-aș fi fost atât de recunoscător 
dacă m-ai fi ajutat, a zis el după câteva secunde, trebuie acum... 
canalizate printr-un unic tert extern. 

Nu știam ce însemna informaţia aceea sau cum să reacţionez 
față de ea. Simţind că scăpasem un detaliu subtil și convins că 
gafam, am spus: 

— Nu sunt... sigur că-nţeleg. 

Miyamoto a făcut o grimasă. 

— Asta este numai din cauza nepriceperii mele de a explica 
așa cum se cuvine. Rain-san, noi doi ne cunoaștem de multă 
vreme. Ne-am ajutat reciproc. Și ne-am făcut confidenţe unul 
celuilalt, nu-i așa? 

— Perfect adevărat. 

— Atunci îţi voi mai face o confidenţă. 

Am aprobat scurt, simțind că tăcerea mea însemna o 
multumire mai elocventă pentru încrederea lui decât orice aș fi 
putut zice cu glas tare. 

El a sorbit din ceai, a privit în ceașcă o clipă, apoi a lăsat-o 
jos. 

— După ce ai părăsit Tokio, a rostit după aceea, m-am ocupat 
pentru o vreme de luarea unor decizii... de personal. De fapt, nu 
chiar de decizii în sine. Dar când o persoană mai importantă 
decât mine decidea că, din cauza unor circumstanţe nefericite, 
un individ trebuia să fie... înlăturat, înlăturarea era lăsată în 
seama mea. 

A tăcut iarăși, însă doar pentru scurt timp. 

— Am reușit să stabilesc legături cu câteva persoane, care să 
se ocupe de... înlăturările acelea. N-au fost la fel de 
profesioniste precum contactul cu care ai avut generozitatea să 
mă pui în legătură, totuși au făcut o treabă bună. 

Eram încă tânăr și am vrut să-i dovedesc că eram 
recunoscător pentru încrederea pe care mi-o arăta, printr-o 
încredere similară. De aceea am rostit: 

— Miyamoto-san, cred că amândoi știm cine a fost de fapt 
contactul acela. 

El a încuviinţat din cap. 

— Da. Deși nu o voi recunoaște fără permisiunea ta. 

— Ai permisiunea aceea acum. 


VP - 10 


A plecat capul și a rămas așa mult timp, după care m-a privit. 

— Am folosit persoanele acelea la răstimpuri, pentru a 
executa ordinele superiorilor mei. Totul a mers bine. Apoi însă, 
acum vreo trei ani, am fost abordat de un bărbat. Un bărbat 
foarte periculos, așa cum am aflat. El își spune Victor. 

— Un străin? 

Era ciudat să mă refer la cineva ca fiind „străin”, ca și cum eu 
și Miyamoto am fi fost amândoi japonezi. Desigur, Miyamoto era 
japonez, dar mama mea fusese americancă, astfel că eu eram 
doar pe jumătate japonez. Și, așa cum o învăţătoare nemiloasă 
îmi spusese în copilărie, când amesteci apă murdară cu apă 
curată, obţii... apă murdară. 

Totuși baza endogrupurilor și exogrupurilor este întotdeauna 
relativă, iar ceva anume din Miyamoto mă făcea să mă simt 
japonez. Bănuiesc că asta explica în parte afecțiunea mea față 
de el. 

— Originea lui este mixtă. Judecând după trăsăturile lui, un 
părinte a fost asiatic, iar ţinând seama de accent, celălalt pare 
să fi fost rus. Vorbește japoneza destul de bine și de aceea cred 
că a petrecut aici o vreme, în copilărie. 

Nu mai era nevoie să atrag atenţia că Victor acela avea unele 
caracteristici comune cu mine. Miyamoto fie nu le observase, fie 
nu-i păsa. Sau poate că era politicos, așa cum îi stătea în fire. 

Am așteptat, și el a continuat: 

— Victor mi-a spus că mă urmărise de ceva vreme. Și că-i 
urmărise și pe cei pentru care lucram. Mi-a mai spus că din clipa 
aceea aveam să canalizez toate... înlăturările exclusiv prin 
intermediul lui. 

— Dar cum aflase așa de multe despre tine? 

— Asta n-am putut-o descoperi niciodată. Pot spune doar că s- 
a dovedit excepţional de priceput. Și, cum am spus, periculos. 

— În ce fel? 

— Când i-am replicat că nu aveam nevoie de noi ajutoare în 
niciuna dintre responsabilităţile mele guvernamentale, m-a 
asigurat că situaţia aceea va lua sfârșit în curând și că mă va 
aborda din nou atunci... 

— Și? 

— Peste două zile, una dintre cele trei persoane pe care le 
utilizam pentru înlăturări a murit. După încă o zi, a murit a doua. 
Am avertizat-o pe a treia - mai tânără decât primele două, dar 


VP -11 


un ins foarte dur și capabil, deși, regretabil, poate cam 
temperamental. Mi-a răspuns că-l cunoștea pe Victor și că se va 
ocupa de el. A doua zi după conversaţia noastră, a murit. După 
care Victor m-a abordat din nou, oferindu-și serviciile. In 
momentul acela mi-a fost destul de clar că dacă îl refuzam, mă 
va omori tot așa cum îi omorâse pe cei folosiți de mine. 

Miyamoto s-a încruntat și a sorbit din ceai. 

— Am discutat situaţia cu superiorul meu. Mi-a spus că se vor 
ocupa ei de Victor. Peste trei zile, superiorul meu a murit. După 
aceea am făcut așa cum îmi cerea Victor. 

Am rămas amândoi tăcuţi, iar eu m-am gândit atent la 
spusele lui. Apoi l-am întrebat: 

— Oamenii aceia pe care i-a omorât Victor... cum au murit? 

Chipul lui Miyamoto s-a crispat. 

— Toţi au fost omorâţi în bătaie. 

Expresia feţei lui fusese un răspuns suficient de clar în sine, 
totuși am întrebat: 

— Ai văzut... rezultatele? 

A aprobat în tăcere. 

— Da, am zis, bănuiam că ai fost nevoit s-o faci. 

După alte clipe de tăcere, am spus: 

— Aspectul acesta particular este nou pentru mine, dar pe 
ansamblu avem de-a face cu o operaţiune standard de racketți. 
Ştii cum este - dacă vrei să-ţi deschizi un salon de masaj, 
trebuie să fii de acord să-ţi speli toate cearșafurile la o 
spălătorie yakuza. Altfel salonul îţi este incendiat. Vrei să 
deschizi un restaurant? Perfect, atâta timp cât angajezi o firmă 
yakuza să se ocupe de luarea gunoiului. Acest Victor a preluat 
pur și simplu conceptul și l-a adaptat într-un domeniu nou. Vrei 
să înlături probleme politice? Foarte bine, atâta timp cât lucrezi 
prin intermediul lui Victor, Incorporated. 

Miyamoto a suspinat. 

— Da. Cred că analiza ta este, din păcate, corectă. 

— Mă surprinde totuși că oamenii tăi l-au lăsat să intre cu 
forța în felul ăsta. 

— Expunerea lui a fost foarte convingătoare. 

— Bineînţeles. Și sunt convins că și prețurile lui sunt 
rezonabile. Deocamdată... Dar v-aţi gândit la ce se va întâmpla 
ulterior? Violenţa este o monedă și voi îl lăsaţi pe individul ăsta 
s-o monopolizeze. Oare cât va trece până va decide să intre și în 


VP - 12 


alte domenii? lar atunci cum îl veți opri? 

— Cred că unii dintre superiorii mei împărtășesc îngrijorările 
tale, dar, poate lesne de înţeles, ei preferă să trateze monopolul 
lui Victor pur și simplu ca pe un nou cost inclus în afaceri. 

— Trebuie să fiți conștienți că acel cost va crește. li plătiţi 
lunar o sumă minimă, indiferent dacă aveți sau nu nevoie de 
serviciile lui? Dacă nu încă, momentul respectiv se apropie 
rapid. 

Miyamoto m-a privit atent. 

— De unde știi atât de multe, Rain-san? 

Am strâns din umeri. 

— Mă întreb pur și simplu cum aș proceda eu, dacă aș fi ca 
acest Victor. 

— Și cum anume este el? 

— Din ce mi-ai spus tu? Ambiţios și nemilos, nu se teme să-și 
asume riscuri și disprețuiește ordinea existentă. 

— Da. Toate astea. O combinaţie nefericită. 

— Cât vă cere? 

— Preferă să fie plătit în dolari americani. Cincizeci de mii 
pentru o misiune. 

Am izbucnit în râs. 

— E hoţie la drumul mare. Eu am lucrat pentru sume de cinci 
ori mai mici. E drept că acum zece ani, totuși... De ce nu mă 
plătiţi pe mine cu suma asta ca să-l fac să plece? lar după 
aceea, o să fac eu treaba pentru jumătate din preţul lui. 

Miyamoto a pălit ușor. 

— Chiar așa de multă nevoie ai de bani? 

Am înălţat din umeri. 

— Am izbutit să nu cheltuiesc tot ce am câștigat în Filipine, 
totuși economiile mele nu vor dura veșnic. 

— Nu mi se pare o idee bună. 

— De ce? 

— Dacă l-ai întâlni pe Victor, ai înțelege. 

— Atunci, o să-l întâlnesc. El are o echipă, da? Trebuie să 
aibă, dacă informaţiile îi sunt atât de bune pe cât zici și dacă 
este capabil să acţioneze așa de rapid. Spune-i că ai pe cineva 
care este interesat să lucreze pentru el. 

A clătinat din cap. 

— Nu cred. 

— De ce nu? Ar putea însemna o creștere importantă a 


VP - 13 


prestigiului tău. Și... prietene, am nevoie să lucrez. Nu știu ce 
altceva aș putea face aici. 

Miyamoto a suspinat. 

— Chiar atât de rău a fost în Filipine? 

Am reflectat puţin. 

— Ai citit despre cele întâmplate anul trecut pe insula Pata? 

Pe insula aceea, peste o sută de soldați filipinezi fuseseră 
masacrați de trupe de gherilă... la instruirea cărora 
contribuisem. 

— Bineînţeles. 

— Fiascoul acela a dus la multă presiune și în cele din urmă 
cineva m-a deconspirat. 

— Cine? 

— Nu contează. Am rezolvat situaţia. Mi-am pierdut însă 
anonimatul și nu mă mai pot întoarce acolo. 

Nimic din toate acelea nu era fals, totuși urmările masacrului 
Pata erau mai degrabă o scuză decât un motiv. Luni de zile 
fusesem nervos și paradisul tropical neprihănit al sudului 
Filipinelor ajunsese să mi se pară ca o suspensie nedorită, un 
purgatoriu. Pericolul inerent în activitatea mea nu părea pe 
măsura letargiei crescătoare. Și, deși din unele puncte de 
vedere era trist să simt că revenirea în Tokio ca să lucrez pentru 
Miyamoto părea prin comparaţie cu Filipine asigurarea unui 
scop în viaţă... chiar așa era. 

Pentru o vreme am tăcut amândoi. Apoi el a spus: 

— Cum te pot contacta? 

Abordarea logisticii se simţea ca un progres. 

— Mai ţii minte serviciul de preluare a apelurilor telefonice pe 
care l-am utilizat ultima dată? 

El a aprobat din cap. 

— L-am păstrat. Același număr și același nume. Mă poți 
contacta acolo. Îl voi verifica de minimum două ori pe zi. 

A aprobat iarăși din cap, totuși expresia chipului îi era 
șovăitoare. A trecut încă un moment prelung de tăcere. In cele 
din urmă, Miyamoto a spus: 

— Vreau să te ajut și știi bine că o voi face. Dar individul 
acesta... mă îngrijorează că-l subestimezi. 

— Nu este oare posibil ca tu să mă subestimezi pe mine? 

— Da, este posibil, însă unul dintre avantajele vârstei mele 
este că permite o claritate mai mare a adevăratelor motivații ale 


VP - 14 


tinereţii cuiva. Chestiuni despre care cândva ne spuneam că 
erau principii ni se dezvăluie a fi de fapt animate de mândrie. 
Riscuri pe care le consideram produsul raţiunii le înțelegem mai 
târziu ca pe o manifestare a nesiguranţei. 

Am zâmbit. 

— Vrei să spui că sunt nesigur? 

Nu mi-a răspuns la zâmbet. 

— Toţi tinerii sunt nesiguri. 

Putea să fi adaugat că toți tinerii sunt proști. Ceea ce ar fi 
explicat de ce nu l-am ascultat. 

— Poţi stabili o întâlnire? l-am întrebat. 

Miyamoto a oftat. 

— Cred că i-aș putea spune lui Victor că știu un tânăr capabil 
care caută de lucru și are capacități excelente. 

— Atunci, fă-o. Și, evident, adevăratul meu interes rămâne 
cunoscut doar de noi doi. Nu știm de unde își obţine Victor 
informaţiile, dar dacă există o scurgere în PLD... 

— Te rog să nu-ţi faci griji. Dacă aș discuta asta cu oricare 
dintre superiorii mei, mi-ar cere să încetez imediat. Și probabil 
să consult și un psihiatru. 

— Cel puţin, se pare că le pasă de sănătatea ta mentală. 

— Ideea este că dacă întreprinzi o acțiune împotriva lui 
Victor... trebuie să fie fără știința mea. Și să le fie prezentată 
superiorilor mei doar după ce s-a terminat. Un soi de fapt 
împlinit. 

— Dar voi mai fi plătit? 

— Voi găsi cu siguranţă o cale prin care să rezolvăm asta. 

— Bine, atunci batem palma. Oricum, vreau doar să-l evaluez 
pe insul ăsta. Dacă-i atât de formidabil pe cât spui, o să mă 
retrag. Dacă întrezăresc o oportunitate de a pune capăt unui 
monopol, voi profita de ea. Care-i lucrul cel mai rău care se 
poate întâmpla? 


VP -15 


Capitolul 2 


După două zile, stăteam la intrarea unui bloc obișnuit din 
beton, cu patru etaje, în Kasumigaseki, unul dintre sectoarele 
guvernamentale ale orașului, şi-mi rosteam numele în 
intercomul deasupra căruia se afla o videocameră de securitate. 
După un moment, s-a auzit un bâzâit. Am presupus că aceea era 
invitația mea și am intrat pe ușă într-un hol mic de recepţie, 
unde așteptau doi gangsteri japonezi voinici. Am înălţat 
sprâncenele și i-am privit. 

— Rămâi pe loc, a spus unul dintre ei. 

M-am uitat în jur. O canapea cu tapiseria obosită, de culoarea 
muștarului. Două scaune similare. Niciun recepţioner. Desigur, 
în afara celor doi gangsteri. Scara era blocată de o poartă 
metalică mare, care glisa din tavan, încălcând clar 
reglementările departamentului de pompieri. Prin urmare, cu 
excepţia unei scări pentru incendiu exterioare, despre care 
bănuiam că era de asemenea blocată, ascensorul constituia 
unicul mod de acces la etaj. Se părea că Victor ţinea la măsurile 
de securitate și era mai degrabă îngrijorat de amenințările 
venite de la oameni decât de catastrofele naturale. 

Ușile liftului s-au deschis și au apărut alţi doi gangsteri 
japonezi și un bărbat alb, în costum gri, cu privirea acră și 
mușchi  impresionanți. Cei doi gangsteri nou-sosiţi m-au 
percheziționat. După ce s-au asigurat că nu eram înarmat, au 
încuviinţat spre alb, care a făcut un semn din cap spre ascensor. 
Bun, japonezii erau muncitorii, iar albul era managementul. Am 
intrat în cabină și ei trei m-au urmat. 

Am ieșit la ultimul etaj și am străbătut un coridor scurt; albul 
mergea în faţa mea, iar gangsterii mă urmau. La capătul 
coridorului era o ușă, care avea de asemenea intercom și 
videocameră de securitate. Probabil că cineva urmărea 
dinăuntru, fiindcă ușa s-a deschis. Am trecut în șir indian, pe 
lângă alt gangster, care a închis-o în urma noastră. 

Camera era decorată în aceeași culoare muștar ca recepţia. 
Existau patru scaune tapiţate. O măsuţă din sticlă pentru cafea. 
Altă masă lipită de un perete, cu o veioză metalică pe ea. 


VP - 16 


Ferestre cu geamurile murdare de funingine, prin care se zărea 
traficul de pe șoseaua suspendată de afară. 

Pe un scaun stătea un alt alb masiv, al cărui scalp strălucea 
sub rădăcinile negre ale părului care fusese ras. A rămas locului 
la intrarea mea, nesinchisindu-se nici măcar să ridice ochii. Era 
concentrat asupra unui kaki pe care îl tăia migălos cu un cuţitaș. 
Ceilalţi bărbaţi îl priveau, aparent temându-se să facă orice i-ar 
fi putut atrage atenţia, fie măcar să tușească ori să-și dreagă 
glasul. Dacă celălalt alb fusese managementul, acesta era în 
mod clar bossul, Victor. 

Arăta la vreo patruzeci de ani, cu obraji slavi lătăreţi și piele 
deschisă la culoare. Cu excepţia craniului ras, caracteristica lui 
cea mai distinctivă era soliditatea. Am estimat că avea cam un 
metru optzeci și o sută de kilograme. Nu avea mușchii unui 
halterofil, ba chiar talia îi era groasă. De fapt, totul la el era gros 
- brațele, pieptul, gâtul, până și degetele. Nasul îi era turtit ca al 
unui boxer și o cicatrice mare îi cobora din stânga frunţii până la 
obraz. Indiferent ce anume i-o cauzase, avusese noroc că nu-și 
pierduse ochiul. 

Purta o bluză polo, verde-lime, pantaloni bej și un lanţ gros 
din aur la gât. O vestimentaţie clar neprotocolară în anii 1980 în 
Tokio, unde uniforma uzuală era costumul prost croit. Poate că, 
din cauza trăsăturilor lui slave, considera că n-avea rost să se 
deranjeze să se contopească cu restul populației. Sau poate că 
era o insultă calculată la adresa ordinii existente. O declaraţie 
că el juca după propriile lui reguli. 

Sau după niciun fel de reguli. 

N-a spus nimic, ci a continuat să taie kakiul, în loc să arate în 
vreun fel că mi-a observat prezenţa. Am presupus că tăierea 
aceea a fructului era ostentativă, cu intenţia de a-i demonstra 
puterea asupra mea, fie doar și puterea simbolică de a mă lăsa 
să aştept. Ştiam metoda de la McGraw, care mă învățase multe 
înainte să-l omor. 

Sau poate că voia doar să-mi arate că era priceput la 
mânuirea cuțţitului. Eu însă petrecusem un deceniu în Filipine, 
unde lucrasem cu bărbați care crescuseră cu șișurile în mână, 
învățând de copii să manevreze Kali-urile și având mai multă 
experiență de a ucide cu ele decât și-ar fi dorit vreodată cineva 
sănătos la minte. Dacă Victor spera să mă impresioneze cu 
abilitatea lui de a utiliza armele tăioase, trebuia să facă mai 


VP - 17 


mult decât să felieze un fruct. 

Abia după ce a tăiat fiecare sfert de kaki în câteva bucăţi mai 
mici, Victor s-a lăsat pe spate în scaun și m-a privit. Ochii lui mi- 
au oferit prima imagine a descendenţei asiatice amintite de 
Miyamoto. Erau căprui-închis și aveau pliuri epicanthice? 
proeminente. lar nasul, pe lângă faptul că fusese turtit și lăţit, 
cel mai probabil în urma unor fracturi repetate, se afla destul de 
jos pe chip pentru a sugera un părinte asiatic. 

— Deci tu ești faimosul dur, a rostit în engleză cu accent 
rusesc, privindu-mă din cap până în picioare. Fost în Forțele 
Speciale SUA. CAMV-GSO. Multe, multe ucideri confirmate. 

CAMV-GSO era Comandamentul de Asistenţă Militară 
Vietnam, Grupul de Studii și Observaţii. O denumire în mod 
deliberat seacă pentru un grup operativ strict secret, comun 
Forțelor Speciale și CIA, care opera în Vietnamul de Nord, Laos și 
Cambodgia și din care făcusem parte. Probabil că Miyamoto îl 
informase despre dosarul meu. 

Am așteptat o secundă, apoi am spus: 

— Nu, nu sunt faimos. 

El s-a oprit din examinarea mea și m-a privit drept în ochi. 

— Ce faci acum - mă contrazici? 

— Iţi spun doar că nu sunt faimos. Nu ţi-aș fi de mare ajutor 
dacă aș fi faimos. 

— Și asta vrei tu? Să-mi fii de ajutor? 

— Am nevoie de lucru. 

— Ce fel de lucru? 

— Felul la care mă pricep. 

El s-a uitat în stânga și în dreapta la oamenii săi, apoi a 
început să râdă. Ei au chicotit nervos, aparent nesiguri dacă s-ar 
fi cuvenit să i se alăture în veselie. 

— ÎI auziţi pe tipul ăsta? a zis el continuând să râdă. Îmi 
răspunde în dodii. 

Incepuse să mă enerveze. 

— Dacă nu-ţi plac răspunsurile, am zis sec, poate că de vină 
sunt întrebările. 

Asta i-a declanșat un alt acces de râs. A clătinat un deget spre 
mine și a zis: A 

— E și pontos. Tipul e pontos. Ştii ceva, durule pontos? Imi 


3 Pliuri cutanate verticale, situate în unghiurile interne ale ochilor, caracteristice unor 
popoare asiatice. (n.red.). 


VP-18 


placi. S-ar putea s-ai boașe. Și știi de ce-mi place asta? 

N-am spus nimic. El s-a aplecat spre mine. 

— Îmi place ca oamenii mei să aibă boașe, fiindcă-i nevoie de 
boașe ca să facă ce trebuie făcut. 

A înfipt vârful cuțitului într-o bucăţică de kaki, a dus-o la gură 
fără s-o privească, a mestecat și a înghiţit. 

— Și de asemenea pentru că, dacă ei nu fac ce trebuie făcut, 
eu le tai boașele. 

A înfipt cuțitul în altă feliuță de kaki, a dus-o la gură și a 
înghiţit-o, probabil pentru a-și sublinia afirmaţia. Și poate pentru 
a sugera că îi plăcea și să mănânce boașe. 

— Ai ceva pentru mine? am întrebat. Miyamoto credea că s-ar 
putea să ai. Dar dacă s-a-nșelat, nu vreau să-ţi irosesc timpul. 

El a pus jos cuțitul, s-a lăsat pe spate în scaun și a pironit 
tavanul cu ochii, ciocănindu-și laolaltă vârfurile degetelor de la 
ambele mâini, ca adâncit în contemplare. 

— Ceva... Dacă am ceva. Cred că asta-i o întrebare bună. 

S-a aplecat înainte și s-a adresat celuilalt alb: 

— Oleg, adu-l pe Kobayashi. 

Nu mi-a plăcut cum sunase asta - părea preambulul unei 
glume care-l încânta pe Victor. Întrebarea era care avea să fie 
poanta glumei? 

Victor a arătat unul dintre scaunele goale și a zâmbit. 

— Stai jos? 

Dinţii îi erau nenatural de albi și egali. Era o lucrare dentară, 
mi-am dat seama. Cicatricea, nasul, dinţii... fața lui suferise 
traume serioase. 

Am privit în jurul încăperii, notându-mi mental obiectele ce 
puteau sluji ca arme improvizate: veioza de metal, un ceas din 
plexiglas, cuțitașul pentru cojit, desigur. Și măsuţa pentru cafea 
din faţa lui Victor, pe care aveam s-o răstorn cu piciorul în 
direcția lui, pentru a-mi câștiga timp să ajung la ușă. 

Dacă s-ar fi ajuns la așa ceva. 

După un minut, Oleg a revenit cu un japonez slăbuţ cu 
pantaloni gri și cămașă albă. Mânecile îi erau suflecate, iar 
corzile mușchilor de pe antebrațe erau acoperite cu tatuaje 
yakuza. S-a uitat la Victor, apoi la mine, apoi iarăși la Victor, cu 
răsucirile capului iuți și precise, ca și cum ar fi avut un tic. Fie 
asta, fie era dopat cu kakuseizai, amfetamine. 

— Fă cunoștință cu Kobayashi, mi-a zis Victor. A fost soldat în 


VP -19 


Gokumatsu-gumi, dar, din păcate, a fost de asemenea incapabil. 
Eu i-am acordat totuși o șansă alături de mine, însă acum mă 
întreb dacă n-am făcut o greșeală. Ce crezi, Kobayashi-kun? Am 
făcut o greșeală, acordându-ţi o șansă? 

Kobayashi a clătinat o singură dată, scurt, din cap. 

— Nu. A fost un accident. Pot să mă descurc mai bine. O să 
mă descurc mai bine. 

— Ți-am dat o misiune simplă. Dosar amănunţit, fotografii. 
Toate informaţiile. lar tu ai ucis pe altcineva. Asta-i destul de rău 
în sine, dar mai rău este că ţinta a rămas în viaţă. lar acum e 
mult mai atentă în jur. 

Capul lui Kobayashi a zvâcnit spre mine, după care a revenit 
la Victor. 

— O să m-ocup de ea. O să mă descurc mai bine. 

— Poate că da, a spus Victor. Sau poate că avem nevoie de 
sânge proaspăt. M-a arătat cu mâna. Bărbatul acesta, Rain-san, 
a venit cu niște recomandări excelente. Oare ar trebui să-i dau 
lui jobul tău? 

Capul lui Kobayashi a zvâcnit. 

— Nu. 

— Nu? Vrei să-ţi păstrezi jobul? 

Kobayashi a încuviinţat. 

Victor s-a uitat la mine. 

— Dar tu vrei de lucru, da? 

I-am întors privirea, încercând să înţeleg încotro ducea totul. 

— Ti-am spus deja. 

El a ridicat braţele cu un gest de disperare. 

— Dar eu n-am decât un post disponibil. In clipa asta, jobul 
este al lui Kobayashi. Și el zice că vrea să-l păstreze. 

Kobayashi s-a uitat la mine, apoi la Victor; mișcările îi 
deveniseră mai sacadate acum, mai agitate. Am observat că 
mâinile îi tremurau ușor. 

Victor a suspinat. 

— Așa că, întrebarea este acum care dintre voi doi își dorește 
mai mult jobul? Ar trebui să mi-o dovediți. 

Pe când încercam să-i descifrez cuvintele, el a adăugat: 

— Să mi-o dovediţi acum. 

Și pe când încercam să descifrez și cuvintele acelea, 
Kobayashi s-a năpustit spre cuțitul pentru descojit fructe. 

„La dracu'!” 


VP - 20 


O jumătate de duzină de micro-gânduri mi-au fulgerat prin 
minte. Că mă amăgisem cu ideea lipsită de fundament că Victor 
era un clovn. Că pentru Kobayashi jocul ăsta nu era nou și știa 
cum să-l joace, pe când eu abia încercam să-l pricep. Că o 
problemă despre care presupusesem că putea fi rezolvată 
utilizându-mi raţiunea mai târziu trebuia să fie rezolvată 
utilizându-mi instinctul acum. 

Kobayashi a înhăţat cuțitul și a început să se întoarcă spre 
mine. Timpul s-a încetinit. Auzul mi s-a estompat. Reflexele de 
luptă au pus stăpânire pe mine. 

M-am rotit spre Oleg, l-am prins de mânecă și l-am smucit pe 
lângă mine. El a dat să se răsucească, dar înainte să fi reușit să 
facă un pas, l-am prins de partea din spate a curelei pantalonilor 
și de guler și l-am împins spre înainte, ca un rugbist antrenându- 
se cu un sac pentru placaje, urlând un răcnet de război, 
îmbrâncindu-l în Kobayashi. Japonezul a lovit cu cuțitul spre 
mine, dar Oleg îi era în drum, așa că a reușit doar să-i cresteze 
brațul. Oleg a zbierat ceva în rusă și a încercat să se elibereze, 
însă eu am continuat să-l împing ca un buldozer, fără să-i acord 
lui Kobayashi șansa de a se reorienta sau de a găsi alt unghi de 
atac. 

Japonezul a făcut un pas înapoi, străduindu-se în continuare 
să ajungă cu cuțitul la mine, dar nu-l putea ocoli pe Oleg, care, 
neizbutind să se desprindă din strânsoarea mea, a încercat să-i 
imobilizeze mâna înarmată. Cumva i-a prins încheietura, însă 
Kobayashi s-a eliberat și l-a mai tăiat o dată pe braț. Oleg a 
tipat, Victor a râs mai sonor, iar eu am urlat și am continuat să-l 
împing înainte pe rus. Kobayashi s-a izbit cu spatele de perete, 
țintuit de corpul lui Oleg. A făcut o ultimă tentativă de a mă lovi 
cu cuțitul, dar, din cauza peretelui aflat în spatele lui, nu putea 
genera nici viteză, nici forță și, când lama a trecut pe lângă 
Oleg, m-am retras un pas și mi-am repezit palma în dosul mâinii 
lui, apăsându-i încheietura spre interior, dincolo de unghiul 
maxim natural de îndoire. A răcnit și, când degetele i s-au 
deschis în mod reflex, am prins cuțitul cu cealaltă mână. L-am 
îmbrâncit pe Oleg într-o parte și, brusc, între mine și Kobayashi 
n-a mai fost decât lungimea lamei de oțel ascuțit. 

Japonezul, cu ochii bulbucaţi, a încercat să pivoteze și să se 
îndepărteze. L-am prins cu mâna liberă de cămașă și, cu un alt 
răcnet de război, i-am înfipt cuțitul în stomac. El a zbierat și a 


VP -21 


fluturat din brațe, iar eu mi-am proptit umărul în sternul lui, mi- 
am dus braţul liber pe sub brațele sale, l-am pironit de perete și 
l-am înjunghiat din nou în stomac, și din nou, de încă șase-șapte 
ori. Câmpul vizual îmi era mărginit de o ceață roșiatică și nu 
știam nici măcar unde mă aflam. Tot ce conta - singura realitate 
- era faptul că ucideam pe cineva care încercase să mă ucidă, 
iar conștiința mea primară funcţiona în camera aceasta la fel ca 
în război. Strigătele lui Kobayashi au devenit tot mai sparte, 
braţele i-au fluturat mai spasmodic, dar n-am încetat. 

Brusc mi-am dat seama că nu mai fusesem atent la 
perimetrul meu. Îl zăream pe Kobayashi prin vederea de tip 
tunel, însă el nu mai reprezenta de acum o amenințare. 
Amenințarea, dacă exista, se afla acum în jurul meu. 

l-am dat drumul japonezului, am făcut un pas lung, 
îndepărtându-mă de el pieziș, apoi am retras cuțitul și am ridicat 
braţul liber. Am baleiat încăperea cu ochii în căutare de pericole, 
dar n-am văzut nimic. Victor continua să stea așezat, se pocnea 
cu palma pe coapsă și hohotea încântat. Oleg își strângea la 
piept braţul rănit. Gangsterii japonezi încremeniseră locului, cu 
ochii holbați. 

M-am uitat la Kobayashi. Se năruise pe podea și se chircise, 
cu braţele încrucișate inutil peste abdomen. Gâfâia și scâncea, 
iar picioarele i se mișcau spasmodic în gol, ca și cum o parte a 
minţii lui credea că el alerga. Cămașa îi devenise stacojie, iar 
mocheta din jur era întunecată de sânge. 

— Harașo! a strigat Victor, aplaudând încântat. Ocin harașo! 

Îmi recăpătasem o parte din control, totuși ceața roșiatică nu- 
mi dispăruse de la periferia vederii. M-am uitat la Victor și am 
simţit furia suind ca un talaz prin mine. Fără niciun avertisment, 
mă aruncase pur și simplu în ring - nu un ring sportiv, ci unul de 
luptă pe viaţă și pe moarte. Dacă aș fi avut mai puţină 
experiență sau mai puţin noroc, s-ar fi putut ca eu să fi sângerat 
acum pe podea. lar el hohotea, plin de încântare. 

Victor s-a ridicat și a venit spre Kobayashi, tot râzând. Când a 
ajuns lângă el, s-a oprit și l-a privit, iar râsetul i s-a stins lent. A 
răsuflat de câteva ori adânc, de parcă încerca să se 
stăpânească. 

Se găsea la numai trei metri de mine. Oleg era rănit. Ceilalţi 
păreau pe jumătate șocați. M-am uitat la Victor, căutând să-mi 
controlez furia. M-am gândit că l-aș fi putut dobori, și probabil și 


VP - 22 


pe ceilalţi. Dar asta nu era bine: acţiunea trebuia să fie un 
produs al gândirii, nu al emoţiilor. lar în clipa aceea nu puteam fi 
sigur care dintre ele mă îndemna. 

— Of, Kobayashi, a zis Victor clătinând din cap și ștergându-se 
la ochi. Kobayashi... Asta este. Am greșit acordându-ţi o șansă 
alături de mine. Ești cu adevărat un incapabil! Poţi măcar să 
negi asta? Nimic altceva decât un incapabil. 

Kobayashi doar a zvâcnit și a scâncit. 

Victor a rămas perfect nemișcat încă o secundă, privindu-l ca 
și cum ar fi așteptat un răspuns. După care, fără niciun semn 
despre ce intenţiona, fără nicio schimbare aparentă de viteze, 
fără avertisment, a ridicat un picior și l-a călcat violent pe obraz. 
Kobayashi a urlat și a ridicat braţele ca să-și protejeze capul, iar 
Victor, hohotind acum, l-a izbit iarăși cu tocul pantofului, din nou 
și din nou și din nou, mișcându-se la răstimpuri, ca să se asigure 
că loviturile ajungeau acolo unde dorea. Eforturile japonezului 
de a se proteja au devenit tot mai firave, zvâcniturile i s-au 
redus, tipetele s-au transformat în gemete. În cele din urmă 
braţele i-au căzut pe lângă corp și a încetat orice mișcare, însă 
asta a părut doar că-l îmboldește pe Victor, care n-a mai râs, dar 
și-a continuat tropăitul ucigaș cu încă și mai multă determinare, 
ca un individ a cărui supraviețuire depinde de spargerea unei 
uși prin care să iasă. 

M-am uitat la Oleg și la japonezi. Toţi aveau ochii mari și 
păliseră. In război văzusem destule fețe încremenite, ca să le 
recunosc starea. Erau îngroziți de Victor. Și, în mod evident, 
aveau toate motivele. 

Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Bucuria euforică pe care 
uciderea din imediata apropiere i-o provoca acestui bărbat. 
Tranziţia instantanee de la  bufonerie la sălbăticie. 
Neconcordanţa, anormalitatea evidentă și caracterul neașteptat 
al comportamentului său. Nu mă îngrozeau, dar mă derutau. Îmi 
anulau încrederea privind înțelegerea inamicului, a mediului și a 
capacităţii mele de a le gestiona pe ambele. 

Privind retrospectiv, aceea fusese oportunitatea cea mai 
bună. In clipa aceea aș fi putut - ar fi trebuit - să-l lichidez. Dar 
tot în clipa aceea eram încercat de prea multe îndoieli pentru a 
trece la acţiune. 

În cele din urmă, Victor s-a oprit. Pentru o clipă a rămas lângă 
Kobayashi, gâfâind de epuizare. Chipul japonezului era o ruină 


VP - 23 


neidentificabilă de sânge, oase și creier. 

Victor a ridicat ochii, parcă reamintindu-și că mai erau și alții 
în cameră. 

— Vă vine să credeți de ce-i în stare tipul ăsta? a întrebat el, 
coborând ochii spre Kobayashi. Intotdeauna face mizerie. Și 
uitaţi acum! Cea mai mare mizerie dintre toate! Dar a fost și 
ultima, da? 

A râs, de parcă ar fi făcut gluma cea mai bună din toate 
timpurile. A revenit după aceea la scaunul lui și s-a trântit, 
lăsând o dâră de pete de sânge. 

— Oleg, a rostit, cheamă un doctor. Să-ţi îngrijească braţul. 
Nu vrem sânge peste tot, este? A râs iarăși. Și mai adu doi 
oameni aici să facă curat. 

Oleg a încuviinţat din cap și a părăsit încăperea, cu chipul 
pământiu. Ceilalţi au rămas nemișcaţi, în mod clar neștiind ce să 
facă și temându-se că, indiferent ce ar fi făcut, puteau să 
greșească. 

Victor a suspinat. 

— Felicitări, domnule Rain. Eşti angajat. 

N-am spus nimic. Eram aproape sigur că pericolul trecuse - 
cel puţin, pericolul imediat -, totuși nu eram gata să las cuțitul 
din mână. În clipa aceasta numărul oamenilor din cameră se mai 
micșorase. Ratasem o clipă favorabilă, dar poate că aceasta era 
alta. 

— Ce vrei să faci? a întrebat Victor. Să mă-njunghii? Haide, 
încearcă. N-ai fi primul. Nu vei fi nici ultimul. 

Era neînarmat. Și stătea pe scaun. Eu aveam un cuţit. Eram 
paralizat între imboldul de a o face și teama că scăpăm ceva din 
vedere. 

— Bun. Îmi place asta. Nu doar pontos. Nu doar cu boașe. Ci și 
isteț. Doar un idiot ar încerca să mă ucidă acum, fără să audă 
mai întâi despre jobul în care a fost angajat. 

Oare mă citea corect? Oare consolida în mod deliberat, sau 
chiar implanta, ideea că nicio acţiune n-ar fi fost sigură în 
secunda asta? 

Nu conta. Ceea ce conta era faptul că, brusc, intenţia de a 
lucra pentru individul ăsta, cu el sau oriunde în apropierea lui, 
părea o idee foarte proastă. 

— Ai dreptate, am rostit. N-am auzit nimic despre un job. Și 
chiar dacă aș fi auzit, nu m-ai angajat, pentru că n-am acceptat. 


VP - 24 


O parte din amuzament a dispărut de pe faţa lui Victor. 

— Ba nu, ai acceptat. Am întrebat cine-și dorește postul mai 
mult - tu sau Kobayashi? Tu ai răspuns la întrebare. Ba chiar a 
fost un răspuns foarte convingător, felicitări, prietene. Însă 
acum Kobayashi nu mai există. Acum tu îi iei locul. Asta nu-i o 
negociere. Asta-i realitatea. Banii sunt buni. Beneficiile 
suplimentare sunt de asemenea bune. O să-ţi placă foarte mult. 
Dar să nu-mi mai spui niciodată „nu”. În niciun caz după ce ai 
spus „da”. Pentru că altfel o să cred că ești un tip în care nu se 
poate avea încredere. Cum a fost Kobayashi. La fel și cel care 
te-a recomandat. Miyamoto. Dacă el te-a trimis aici să lucrezi, 
înţeleg că garantează pentru tine. Dacă tu însă te dovedești un 
tip în care nu se poate avea încredere, atunci înseamnă că și 
Miyamoto este la fel. 

Oleg a revenit însoţit de alţi doi gangsteri japonezi, dintre 
care unul ducea un sul mare de folie de plastic pentru 
construcții și o rolă de bandă adezivă industrială. Când au văzut 
ce mai rămăsese din Kobayashi, unul dintre ei s-a întors cu 
spatele. Cel cu folia și banda adezivă a reușit să nu se întoarcă, 
dar a pălit la faţă și a trebuit să-și încleșteze dinții. 

— Care-i problema? a spus Victor. Daţi-i drumul. Curăţaţi 
mizeria. Și poate că aduceţi o mochetă nouă, da? Ce crezi, 
poate că s-ar potrivi mai bine una roșie? M-a privit cu subînțeles. 
Pentru cazul în care altcineva se dovedește a fi un tip în care nu 
se poate avea încredere. 


VP -25 


Capitolul 3 


După ce am ieșit din biroul lui Victor, am efectuat o RDU - o 
rută de detectare a urmăritorilor, o metodă pe care o învăţasem 
de la McGraw. Nu știam cât de mare era organizaţia lui Victor, la 
ce resurse putea el să apeleze, cât de departe ar fi putut merge 
dacă decidea că reprezentam o ameninţare. Ştiam doar că mă 
pusese serios pe gânduri. 

Desigur, pentru moment nu exista niciun motiv să vină pe 
urmele mele; dacă ar fi vrut să mă omoare, ar fi putut s-o facă 
acolo, în biroul lui, iar oamenii săi m-ar fi scos înfășurat în 
plastic, împreună cu Kobayashi. Cu toate acestea, ideea unei 
RDU bune mă liniștea. Înaintea misiunilor din Vietnam, 
obișnuiam să-mi stăpânesc nervii prin verificarea amănunţită a 
echipamentului. Se părea că RDU era echivalentul urban al 
acelei acţiuni. Era mai ieftină ca un păhărel de tărie și de 
asemenea mai eficientă. 

După ce m-am asigurat că eram singur și am început să mă 
simt ceva mai calm, m-am așezat pe o bancă din parcul Hibiya 
și am deschis dosarul pe care Victor mi-l dăduse înainte de 
plecare. 

Ținta se numea Koji Sugihara și era membru al Dietei 
japoneze din partea PLD-ului. Aveam adresa de la serviciu, 
adresa de la domiciliu și un articol decupat din ziar, vechi de 
zece ani, care includea o fotografie a lui Sugihara, înalt pentru 
un japonez, pozând alături de studenţi din Universitatea Tokio; 
articolul îl descria ca fiind „viitorul guvernului japonez”. 

O adresă de serviciu, o adresă de domiciliu și o poză veche 
din ziar. In niciun caz dosarul cel mai cuprinzător pe care-l 
văzusem vreodată, dar era în regulă. Informaţiile acelea 
reprezentau de obicei doar un început, chiar dacă ar fi fost de 
top, așa cum le furniza de obicei McGraw. Informaţiile pe care le 
doream de fapt erau despre Victor. Trebuia să aflu mai multe 
despre el. Datele pe care le știam deocamdată erau amestecate 
și bazate pe emoţii. Am început prin a încerca să le ordonez. 

Fără să fiu excesiv de mândru, găseam un soi de satisfacţie 


4 Parlamentul bicameral japonez. 
VP - 26 


sumbră în capacitatea mea de a aborda violenţa, care pentru 
majoritatea oamenilor este mediul cel mai toxic, traumatizant și 
paralizant cu care se poate confrunta cineva. Eu omorâsem 
nenumărați soldaţi vietnamezi și membri ai Vietcongului, care 
făcuseră tot ce le stătea în putere ca să mă omoare. Dejucasem 
manevrele fiului celui mai puternic yakuza din Tokio, un ins 
care-și dobândise porecla „Câinele Turbat”, lichidându-i oamenii 
unul câte unul, pe măsură ce încercau să mă vâneze. Imi 
petrecusem viața învățând și implementând lecţiile războiului de 
gherilă - mai întâi ca puști metis hărțuit în Japonia și în orașul 
american muncitoresc în care mă dusese mama după moartea 
tatii, apoi în Vietnam, iar cel mai recent în Filipine. Eram 
competent în violenţă. Excepţional de competent. Excepţional 
de neperturbat de violenţă. Genul acela de aptitudine are, 
desigur, un preț care poate că nu merită plătit, însă pentru 
moment prețul nu era important. Importantă era competenţa 
mea. 

În același timp însă, nu întâlnisem niciodată pe cineva de felul 
lui Victor. Analogia cea mai apropiată era fratele meu de sânge, 
Jimmy „Jake Nebunu” Calhoun, care, mai mult decât orice 
individ pe care-l cunoscusem vreodată, era capabil să omoare 
fără scrupule sau regrete. Totuși abordarea lui Jimmy era ţintită, 
profesionistă. Indiferent cât de multă satisfacţie ar fi găsit el în 
război și în omoruri, indiferent cât de dependent ar fi fost de 
euforia pe care i-o cauza lupta, el nu găsise niciodată bucurie 
primară în măcelurile gratuite. Chiar și în Cu Lai, unde ne 
pierduserăm controlul și masacraserăm civili, în acţiunile lui 
Jimmy existase mai degrabă un aspect de felul „haide s-o 
terminăm odată”, decât ceea ce aș putea clasifica drept bucurie 
sau încântare. 

Știam că Jimmy fusese un psihopat agresiv - potrivit 
etichetării militare în al Doilea Război Mondial -, un individ care 
nu avea nevoie de o condiţionare particulară pentru a depăși o 
reţinere înnăscută de a ucide și nici de vreo consiliere 
psihologică ulterioară. El putea pur și simplu s-o facă. Din punct 
de vedere istoric, cam 2% dintre soldaţi se încadrau în categoria 
aceea, iar majoritatea uciderilor din război fuseseră comise de 
ei. Însă, deoarece nu reprezentau niciun pericol pentru societate 
în afara războiului, poate că termenul psihopat nu era de fapt 
potrivit. Sau poate că de fapt nu-mi plăcea pentru că eu însumi 


VP - 27 


fusesem etichetat la fel. 

Ştiam totuși că Victor era diferit. Dacă termenul psihopat se 
putea aplica în mod real, atunci s-ar fi putut referi la acţiunea la 
care asistasem în biroul său. Dincolo de asta, nu știam ce să 
cred despre comportamentul lui. Dar mă tulburase. 

Am decis apoi că era în regulă. Ar fi fost mai rău dacă nu m-ar 
fi tulburat. Când recunoști că un lucru este periculos, el devine 
automat mai puţin periculos. Așa că recunoașterea naturii lui 
Victor însemna totuși ceva. Aveam nevoie, și încă rapid, de 
informaţii. Adică de Miyamoto. 

L-am sunat de la un telefon public și l-am întrebat dacă ne 
puteam întâlni peste o oră în același loc ca ultima dată. Nu 
doream să spun prea multe prin telefon. Poate că eram 
paranoic, dar am decis că paranoia era utilă când aveai de-a 
face cu cineva ca Victor. 

După o oră stăteam pe o bancă în una dintre părţile mai 
umbroase din Hamarikyu, departe de ceainărie și de alte 
atracții. 

— Este posibil să fi avut dreptate, i-am spus. Victor e 
periculos. 

— Te-ai răzgândit așadar? Mă refer la încercarea de a-l 
înlătura... 

Am zâmbit. 

— Așa ceva ar fi salutar pentru tine? Sau dimpotrivă? 

Nu mi-a răspuns la zâmbet. 

— Bineînţeles, oamenii mei ar fi încântați să-l vadă dispărând. 
Dar așa ceva este de puţin interes pentru mine, comparativ cu 
binele tău. 

— Mulţumesc, am rostit, simţindu-mă în mod bizar mișcat de 
cuvintele lui. Cred totuși că am depășit punctul în care 
răzgândirea mea este măcar o opţiune. 

l-am povestit ce se întâmplase cu Kobayashi și cum Victor 
decisese pe loc că eu îl înlocuisem pe japonez. 

Până am terminat, Miyamoto arăta mai sumbru decât îl 
văzusem vreodată. 

— Regret că nu m-ai ascultat, a spus el. Dar... acum nu mai 
contează. 

— Și eu regret că nu te-am ascultat. 

Însă chiar pe când rosteam cuvintele acelea mi-am dat seama 
că nu erau complet adevărate. Ajunsesem să mă plictisesc în 


VP - 28 


Filipine. Și oricum ar fi fost Victor, în niciun caz nu era plictisitor. 
O parte din mine era incitată de... ce anume - de provocare? De 
distragere? De pericol? Eram oare de fapt încântat că situaţia se 
derulase în felul acela, astfel încât să mă pot implica, spunându- 
mi în același timp că nu fusese alegerea mea? 

Exact, mi-l puteam imagina pe „Jake Nebunu” spunând. Și nici 
n-ai vreun motiv pentru care să te simti rusinat. Tie-ti place 
jocul, John-John. Te pricepi să-l joci. Eşti poate unul dintre cei 
mai buni. Totuși nu poți să fii cel mai bun într-un joc pe care nu-l 
JOCI. 

Am alungat gândurile, deoarece erau auxiliare chestiunii 
curente. 

Sau poate pentru că nu-mi plăceau implicaţiile. 

— Ce vei face? m-a întrebat Miyamoto. 

— Păi, cred că ar fi bine să fac jobul, nu? 

— Deloc. Eu aș recomanda să pleci din Tokio. Să dispari din 
nou. Ai mai procedat așa. 

Sperasem să nu-l împovărez cu ameninţarea lui Victor, dar 
începeam să înţeleg că va fi dificil. 

— Mă tem că-i niţel mai... complicat decât atât, am spus. 

El a pălit ușor, de parcă deja pricepuse sau cel puţin o simţise. 

— Ce vrei să spui? 

l-am zis că Victor spusese despre el că era garantul meu. Și 
dacă nu făceam ce dorea, avea să concluzioneze că Miyamoto 
era un „tip în care nu se putea avea încredere”. 

Când am terminat, pălise încă și mai mult. 

— Îmi pare rău, am spus. Atâta doar că... nu-mi imaginasem 
nimic de felul ăsta. Ar fi trebuit... dar n-am făcut-o. 

Miyamoto a clătinat din cap. 

— Nu este vina ta, ci a mea. Spre deosebire de mine, tu nu-l 
cunoșteai pe Victor. Trebuia să mă gândesc că va face așa ceva. 

— Mi-ai spus totuși că era o idee proastă. Și ai avut dreptate, 
chiar dacă n-ai prevăzut toate amănuntele. Eu sunt cel care a 
insistat. Și eu sunt cel care va rezolva totul. 

El a încuviinţat - aparent de ușurare, dar și în semn de acord. 

— Cum vei proceda? 

— Pentru început, o să-l urmăresc pe cel pe care Victor îl vrea 
mort. Astfel ar trebui să câștigăm măcar ceva timp. 

— Cine este? 

— Nu știi? 


VP - 29 


Miyamoto s-a încruntat. 

— Pe moment, nu avem niciun contract cu Victor. Cel puţin, 
niciunul despre care să știu eu. 

Nu mă așteptasem la asta. Întorsătura m-a îngrijorat, alături 
de faptul că nu ţinusem seama de ea. 

— Drace, eu presupusesem... dar a fost o prostie din partea 
mea. Nu sunteţi singurii clienţi ai lui Victor. 

— Nu - dacă ai descris corect monopolizarea de câtre el a 
violenţei din lumea interlopă tokiotă. 

— În cazul ăsta, mai bine să nu-ţi spun mai multe. Ar spori 
riscurile pentru tine. 

El a râs scurt. 

— Rain-san, așa ceva mai este posibil acum? 

N-aș fi vrut să recunosc, dar avea dreptate. 

— Bine, am spus. Este cineva din PLD - de altfel, de aceea 
bănuisem că tu ai intermediat jobul. Se numește Sugihara. Koji 
Sugihara. Îl cunoști? 

— Bineînţeles. Este șeful facțiunii Fukuda. 

— Și cine ar dori moartea lui? 

— Mulţi ar dori moartea cuiva cu puterea lui. De pildă, un alt 
membru al facțiunii Fukuda. Sau un rival care speră să-i preia 
controlul rețelei. Sau altă facțiune care speră s-o slăbească pe 
Fukuda. Dar... este foarte îndrăzneț să încerci asasinarea cuiva 
aflat în poziţia sa. Fără precedent. Așa ceva n-ar fi fost niciodată 
aprobat de superiorii mei. 

— Ești sigur? Poate că cei care îi vor moartea știau că vor fi 
probleme dacă ar recurge la canalele uzuale, așa că te-au ocolit 
și s-au adresat direct lui Victor. 

Miyamoto a aprobat din cap. 

— Da, bănuiesc că este posibil. 

— Victor a mai spus că Kobayashi a ucis pe altcineva, nu ţinta 
dorită. Asta înseamnă ceva pentru tine? 

— Altă persoană, nu ţinta dorită? Nu. 

— Niciun alt membru al Dietei n-a fost ucis recent? Sau poate 
a murit de moarte naturală. 

— Nu, niciunul. 

— Pentru că Victor a mai spus că în urma erorii lui Kobayashi, 
Sugihara și-a sporit măsurile de securitate. 

— Pot să mă interesez, dar, indiferent cum ar sta lucrurile, 
asta este ceva neplăcut. La răstimpuri trebuie să baţi câte un 


VP - 30 


cui care iese în afară, chiar dacă n-a fost vina lui. Însă, după 
știința mea, Sugihara n-a greșit cu nimic. El joacă după reguli. 

— Poate c-a jucat prea bine. 

— Da, la asta mă gândesc și eu. Pedepsirea unui trișor 
păstrează sistemul, pe când pedepsirea unui învingător îl 
subminează. 

— Poate că tocmai asta dorește cineva. 

— Cine? 

— Nu știu, poate chiar Victor? 

Miyamoto a clătinat din cap. 

— Nu-mi place chestia asta. 

N-ar fi fost productiv să-i fi spus că mie nu-mi păsa absolut 
deloc. De aceea m-am concentrat asupra amănuntului în 
privinţa căruia puteam cădea de acord. 

— Mai bine Sugihara, decât tu, prietene. 

— Da, dacă se va ajunge la așa ceva. 

— Atunci să ne asigurăm că nu se va ajunge. 

— Ce propui? 

— Spune-mi ce știi despre Sugihara. 

A oftat. 

— Pot să fac ceva mai bun de-atăt. 

— Serios? 

— În weekendul acesta, nepotul ministrului agriculturii va 
avea nunta în hotelul Okura. Sugihara face parte dintre invitaţi. 

Cunoșteam hotelul acela. Okura fusese inaugurat în 1962, 
imediat înaintea Jocurilor Olimpice care marcaseră sfârșitul erei 
postbelice și începutul creșterii economice a Japoniei, și era cel 
mai însemnat hotel din Tokio, frecventat de celebrităţi, magnați 
industriali și șefi de state. Era locul perfect pentru ca un oficial 
guvernamental să-şi demonstreze puterea și succesul, 
interacționând cu invitaţi de seamă. 

— Bun, am încuviinţat, dar cum voi intra? Bănuiesc că va 
exista securitate. Probabil că vor fi o mulţime de agenţi de pază. 
Nu pot să mă-nvărt pur și simplu prin recepţie. 

— Cred că ar fi mai bine dacă ai avea o invitaţie. 

— Și cum aș putea s-o capăt? 

— O să ţi-o dau pe a mea. 

Am scuturat din cap, având senzaţia iritantă că-mi scăpa 
ceva. 

— Dar tu nu va trebui să fii prezent? Ar părea suspect dacă... 


VP - 31 


— Nu-ţi face griji în privinţa mea. Voi fi prezent. 

— Și cum vei intra? 

— Ceremonia în sine va fi un eveniment restrâns, care va 
avea loc în capela hotelului, dar la recepţia ulterioară vor 
participa aproape o mie de invitaţi. Le voi spune celor care 
verifică invitaţiile că pur și simplu am rătăcit-o pe a mea. Sunt 
sigur că voi găsi persoane care să garanteze pentru mine. 

— Bine, dar să știi că nu voi acţiona acolo. Ai fi în mod evident 
în centrul atenţiei - tipul care a zis că și-a pierdut invitaţia. Nu 
vrem să ne asumăm un asemenea risc. 

— Totuși, de cât timp vei dispune înainte ca Victor să 
concluzioneze că nu se poate avea încredere în tine? 

— Nu știu, însă nu voi acționa cu jumătate de măsură. Okura 
va fi pur și simplu o oportunitate ca să-l observ. Poate chiar să-l 
urmăresc, să văd dacă nu apare altă ocazie. Mai mult ca orice, 
să câștig ceva timp. Victor mi-a spus că până la îndeplinirea 
misiunii dorește de la mine rapoarte de progres, cel puţin unul 
pe zi. Dacă îmi voi juca bine rolul cu Sugihara, voi avea motive 
să mă-ntâlnesc cu Victor. Voi fi mai bine pregătit decât am fost 
prima dată. Voi găsi o deschidere. 

Am căzut pe gânduri, apoi am adăugat: 

— Cred că și tu ar trebui să începi să fii mai vigilent. Ca 
simplă precauţie. Știi cum să-ţi dai seama dacă ești filat? 

— Nu, nu este ceva care să mă fi preocupat în mod uzual. 

— Nu-i vorba doar despre tine, ci și despre mine. 

A clătinat din cap, aparent derutat, și am continuat: 

— Eu sunt un individ la care se ajunge greu. În clipa de faţă n- 
am o adresă fixă și știu cum să-mi păzesc spatele. Dacă aș fi în 
locul lui Victor și aș încerca să ajung la mine, aș începe de la cel 
care m-a recomandat. 

Miyamoto a încuviinţat lent. 

— Am înţeles ce vrei să spui. _ 

— Nu-ţi face griji. Nimic din toate astea nu-i complicat. In 
mare parte este doar bun simţ. Ceva de forma „Dacă eu aș 
încerca să mă urmăresc pe mine, ce mi-ar fi mai greu?” Cam 
așa ceva. În plus, după toate câte m-ai învăţat, ar fi frumos din 
partea mea să te pot învăţa ceva la rândul meu. 

El a surâs slab. 

— Am impresia că ceea ce propui să mă înveţi va avea o 
valoare considerabil mai mare. 


VP - 32 


l-am răspuns la zâmbet. 

— N-aș merge chiar așa departe. Wen nu doar mi-a schimbat 
viaţa, ci probabil mi-a salvat-o. Însă ai dreptate, în clipa de față 
n-ar fi rău să știi cum să detectezi filatorii sau chiar o 
ambuscadă, dacă s-ar ajunge la așa ceva. Eu te voi învăţa 
elementele de bază, dar după aceea va trebui să exersezi tu 
însuţi, ai înţeles? Gândește-te ca la un joc. Asta-i întotdeauna 
modul cel mai bun de a învăţa. 

— Mă tem că nu este un joc foarte distractiv. 

— Nu, am încuviințat, dar este cu siguranță mai bun decât 
alternativa. 


VP - 33 


Capitolul 4 


Două zile mai târziu, am coborât dintr-un taxi negru în faţa 
hotelului Okura și am rămas locului câteva clipe ca să examinez 
împrejurimile nefamiliare. Zeci de invitaţi soseau în același timp; 
unii își lăsau sedanurile Mercedes pe mâinile numeroșilor valeți 
cu livrele și șepci, iar altora le deschideau portierele 
automobilelor propriii lor șoferi în livrele - bărbaţii purtau 
smochinguri, iar femeile aveau cele mai recente modele haute 
couture de la Paris sau chimonouri ceremoniale. 

Am pornit spre intrare, simţindu-mă la fel de confortabil în 
smochingul închiriat ca într-o cămașă de forță, cu părul 
pieptănat peste cap și postura băţos-milităroasă. Mi-am 
reamintit că aparţineam locului și evenimentului acestuia, că 
fusesem invitat să particip. McGraw mă învățase că secretul 
reușitei unei deghizări era să crezi în ea, s-o simţi. Aici însă 
dictonul lui avea să fie un soi de provocare, deoarece exista o 
limită în ceea ce puteam face pentru a crea și juca rolul. Eram 
prea tânăr ca să pot trece ca unul dintre granzii guvernamentali 
și, chiar dacă vârsta n-ar fi fost o problemă în privinţa aceea, 
câteva clipe de conversaţie cu oricare dintre presupușii mei 
egali ar fi pus capăt instantaneu subterfugiului. 

Ca atare, alesesem să fiu un prieten din copilărie al mirelui. 
Miyamoto îmi spusese că tatăl acestuia, el însuși oficial în 
Ministerul de Externe, fusese detașat în străinătate pe când 
copiii îi erau mici - în Londra, Riad, Accra și alte locuri 
îndepărtate - și-și luase familia cu el, pe când era transferat de 
pe un continent pe altul. De aceea, cu excepţia cazului în care 
mirele ar fi păstrat legătura cu toți prietenii din copilărie, era 
improbabil ca mulţi dintre prietenii aceia să se cunoască între ei. 
Aveam să încerc să evit conversațiile, iar dacă n-aș fi putut, 
urma să întreb multe, să dezvălui puţine și să folosesc orice aș fi 
aflat pentru a-mi croi un trecut care să nu alerteze pe nimeni. 
Am încercat să mă gândesc că totul era un joc, așa cum Îl 
sfătuisem pe Miyamoto în privinţa contrafilajului. Totuși 
smochingul îmi era băţos, gelul de păr se simţea fals, iar pantofii 
închiriați îmi erau îndeajuns de strâmţi ca să-mi reamintească 


VP - 34 


permanent cât de fericit voi fi când îi voi scoate la sfârșitul serii. 

Însă stângăcia mea era realmente o problemă? De acord, toţi 
din jurul meu păreau să se fi născut în reședințe luxoase, dar 
câte dintre smochingurile acelea erau închiriate, câte dintre 
ținutele de seară superbe și chimonourile somptuoase fuseseră 
împrumutate de la o soră, mamă sau mătușă? Mulți dintre 
invitaţi, poate majoritatea, se simțeau probabil la fel de 
inconfortabil și de artificial ca mine. lar asta însemna că, 
deoarece și eu mă simţeam așa, aveam să mă integrez mai bine 
printre ceilalţi. 

Gândul m-a liniștit puţin. M-am lăsat purtat de mulţime prin 
intrarea flancată de portari cu șepci rigide și vestoane cu epoleţi 
brodaţi; gazde în chimonouri se înclinau și ne salutau cu 
„lrasshaimase” - „Bine aţi venit!” -, când treceam pe lângă ele. 

Intrarea pe lângă ușierii din faţa sălii de banchet a fost 
aproape comic de simplă. Confruntaţi cu un flux de sute de 
oameni, ei abia dacă priveau invitaţiile, cu atât mai puţin cereau 
acte de identificare. Era interesant că păreau să reacționeze mai 
degrabă faţă de unele elemente de imagine - haine, postură, 
sentimentul valorii de sine - decât față de oamenii asupra 
cărora ar fi trebuit să se concentreze. Mi-am reamintit un articol 
pe care-l citisem cândva, despre un experiment efectuat de un 
sociolog. El pusese o persoană într-o cameră din al cărei tavan 
atârnau două sfori. Sarcina era de a le ţine cu mâinile pe 
amândouă, însă sforile erau prea depărtate pentru ca persoana 
să ajungă la una în timp ce o ţinea pe cealaltă. In cameră exista 
însă un ciocan, pe care câţiva subiecți isteţi au înţeles că-l 
puteau lega de una dintre sfori, căreia să-i facă vânt după aceea 
și să-l prindă când revenea din mișcarea de pendul, în vreme ce 
ei ţineau cealaltă sfoară. La baza testului stătea ideea că acei 
subiecţi care folosiseră iniţial ciocanul pentru niște sarcini 
simple, ca baterea unor cuie, aveau o capacitate de înţelegere 
mai redusă a faptului că acesta putea fi utilizat și în alt scop - 
de exemplu, ca greutate pentru a obţine un pendul. Contextul 
consolidase obișnuința și aceasta îi orbise faţă de posibilităţi noi. 
Privind reacţiile ușierilor, mi-am spus că era un principiu pe care 
aș fi putut învăţa să-l exploatez. 

Examinarea detaliilor înconjurătoare mi-a întărit convingerea 
că nu aveam să-l omor pe Sugihara în seara aceea. Și nu doar 
pentru că nu voiam să-l implic pe Miyamoto nici măcar pe 


VP - 35 


departe. Persoana pe care doream s-o omor de fapt era Victor, 
iar pentru asta cea mai bună tactică era s-o iau încet în privinţa 
lui Sugihara. Poate că, în timp ce tărăgănam treaba cu unul, mi 
se ivea o ocazie pentru celălalt. Dacă mă înșelam, puteam 
oricând să-l omor pe Sugihara ulterior. De fapt însă nu doream 
s-o fac. De ce aș fi dorit? Cu zece ani în urmă îmi făgăduisem că 
nu voi mai fi niciodată angajatul cuiva. lar Victor îmi spusese că 
voi fi plătit cu cinci mii de dolari pentru misiune - probabil o 
zecime din onorariul lui monopolist. Eu făceam toată treaba, iar 
el avea să păstreze nouăzeci la sută din profit. Era îndeajuns 
pentru ca un tânăr asasin mercenar să urască pentru totdeauna 
capitalismul. 

O vreme am navigat pe la periferia uriașei săli de banchete, 
care devenea treptat tot mai aglomerată; sunetele 
conversațţiilor și râsetele erau destul de puternice, totuși nu 
excesiv, întrucât plafonul aflat la șase metri înălţime, mocheta 
groasă și pereţii tapetaţi cu mătase se combinau între ele 
pentru a menţine hărmălaia la un nivel tolerabil. Nu mi-era 
foame, dar am luat câteva mostre din apetitivele minuscule de 
la chelnerii ce umblau prin sală, abia băgând în seamă ce 
mâneam. Spaţiul era enorm - cel puţin de dimensiunile unui 
teren de fotbal - și, întrucât nu aveam decât o fotografie veche 
din ziar, îmi trebuia o doză serioasă de noroc pentru a-l 
descoperi pe Sugihara și a-i confirma identitatea în mulţimea 
densă și aflată în permanentă mișcare. La un moment dat l-am 
zărit pe Miyamoto, purtând papion negru în locul cravatelor cu 
modele mult mai ţipătoare pe care le prefera de obicei, dar, 
conform planului, ne-am ignorat reciproc. 

A trecut o oră. Partea bună era că reușisem să nu vorbesc cu 
nimeni, așa încât povestea mea de acoperire nu fusese pusă la 
încercare. Partea rea era că, deși văzusem câţiva bărbaţi care 
puteau să fi fost Sugihara, nu aveam cum să fiu sigur. Unica 
fotografie, cei zece ani trecuţi de când fusese făcută și 
smochingurile similare... toate astea îmi îngreunau munca. Ceea 
ce era bine, până la un punct. Puteam să-mi explic dificultăţile 
lui Victor și să-i spun că era raţional să nu ne grăbim, deoarece 
trebuia să fim siguri, mai ales după eșecul lui Kobayashi. Mă 
deranja totuși că nu puteam reuși ceva atât de simplu ca 
identificarea unei ţinte. Mă făcea să mă simt un ratat la fel de 
mare precum Kobayashi. lar povestea lui nu se terminase deloc 


VP - 36 


grozav. 

De aceea probabil că cercetam sala cu o expresie destul de 
preocupată, când am auzit un glas chiar lângă mine - un glas de 
femeie care vorbea engleză cu accent italienesc. 

— Pe cine cauţi? 

Aproape că mi-am pierdut cumpătul și doar un instinct social 
rudimentar m-a oprit să nu sar înapoi și să ridic brațele. O 
brunetă superbă mă privea cu un surâs prietenos și cu 
sprâncenele arcuite întrebător. 

— Scuze, a zis ea. N-am vrut să te sperii. 

Nu-mi place ca oamenii să se furișeze în apropierea mea și de 
obicei sunt suficient de atent ca să previn asta, însă în căutarea 
lui Sugihara dezvoltasem viziunea de tip tunel. Norocul meu că 
femeia părea destul de inofensivă. A lăsa pe cineva mai puţin 
predispus spre fapte bune să ajungă în felul ăsta în imediata 
apropiere putea fi ultima ta greșeală. 

— Nu, e-n regulă, am spus, încercând să-mi alung jena. Pur și 
simplu, mă... uitam la oameni. Mă pierdusem în gânduri. 

Am observat că femeia purta o rochie neagră, decupată 
ametțitor de adânc în faţă, cu breteluţe subţiri pe umeri și, cu 
toate că mă concentram asupra chipului ei, eram perfect 
conștient de gâtul lung, claviculele delicate și genul de decolteu 
pentru care se purtaseră războaie. 

— Nu păreai tocmai pierdut, a replicat ea și zâmbetul 
prietenos i s-a lărgit ușor spre ceva ce putea fi descris cel mai 
bine ca „orbitor”. Păreai... hm... cum să zic... concentrat. 

La naiba! Se furișase neauzită lângă mine, dar anterior mă 
evaluase - și mă citise bine, trebuia s-o recunosc. Mă făcea să 
mă simt cumva ca un amator, așa cum mă acuzase mereu 
McGraw că aș fi. 

Am râs stânjenit, străduindu-mă să mă concentrez asupra 
feţei ei, care atrăgea și așa destul de mult atenţia, și să nu-mi 
cobor ochii spre corp. Avea pometți frumoși, nas drept și elegant, 
o gropiţă minusculă în bărbie și buze neînchipuit de senzuale. 
Părul îi era lucios și negru ca tăciunele, pieptănat și strâns ferm, 
și legat în coc la ceafă într-un fel care m-a făcut să mă întreb 
imediat cum ar fi arătat revărsat în cascadă pe umeri. Purta un 
colier din mai multe șiruri de perle, cercei lungi și sclipitori, și 
avea ochii intens machiaţi. Nu văzusem niciodată o femeie atât 
de frumoasă, de voluptuoasă și de fermecătoare, cel puţin nu în 


VP - 37 


carne și oase, și, pe lângă felul în care mă speriase iniţial, 
simpla ei prezenţă fizică mă făcea să dau uitării orice alt joc aș fi 
avut în minte. 

— Nu știu ce să zic, am izbutit să îngaim. M-ai urmărit... sau 
așa ceva? 

Ea a băut puţină șampanie din cupa pe care o ţinea în mână. 
Era prima dată că-i observam mâinile. Din nou, o prostie. 
Femeia nu reprezenta o ameninţare - cel puţin, nu o ameninţare 
imediată -, dar mâinile sunt cele care ţin arme și doar un idiot 
nu le verifică automat, oricât de discret. Sigur că da, fusesem 
distras, însă asta nu-i niciodată o scuză bună ca să mori. 

Pe inelar purta un inel cu diamant masiv. Ceea ce era firesc. 
Era atât de frumoasă, încât nu puteam fi sigur câţi ani avea, 
însă era clar mai vârstnică decât mine - patruzeci? Patruzeci și 
cinci? - și cu un deceniu sau două în urmă fusese probabil 
asaltată de propuneri. Dar cine era soţul ei? Nu văzusem mulți 
invitaţi străini, deși poate că nu-i observasem, deoarece 
încercasem să-l descopăr pe Sugihara - tot așa cum trecusem 
pesemne cu privirea și peste ea, fiindcă nu era defel o femeie 
pe care să n-o remarci. Asta era altă lecție, m-am gândit în 
treacăt, despre recunoașterea tiparelor și distragere. 

Ea a zâmbit din nou - nu cu sfiiciune, am observat cu un 
surprinzător fior de dezamăgire, ci mai degrabă așa cum ai 
putea surâde față de ceva drăgălaș și prostuț, de pildă, un căţel. 

— Poate că da, puţin, a rostit. Păreai foarte serios. 

— Ah... Păi, nu-i știu prea bine pe cei de aici. Am fost prieten 
cu mirele, cu foarte mult timp în urmă. 

— Din America? 

Am intrat imediat în alertă și am căutat o cale de a evita o 
conversaţie detaliată. 

— De ce întrebi? 

— Din cauza felului cum vorbeşti engleza, bineînţeles. Pari 
american. M-a privit mai atentă. Nu ești sută la sută japonez, 
nu-i așa? 

Am încercat să nu mă irit, am încercat să nu-i asociez 
întrebarea, neîndoios inocentă și perfect rezonabilă, cu copilăria 
mea ce abundase în insulte și respingeri. 

— Sunt sută la sută japonez, am răspuns în japoneză și 
iritarea a sfâșiat vraja produsă de frumuseţea femeii. Și mai 
sunt sută la sută și altceva. Un individ nu trebuie să fie doar o 


VP - 38 


parte așa și o parte altfel. 

Ea s-a încruntat foarte ușor - nu a neînțelegere, mi s-a părut, 
ci de parcă spusesem în sfârșit ceva interesant. Când a făcut-o, 
am observat o plasă de riduri foarte fine în jurul ochilor. 
Patruzeci și cinci de ani, am decis. Cumva ridurile acelea o 
făceau să fie chiar mai frumoasă, poate fiindcă sugerau 
vremelnicia frumuseții. 7sukanoma no koto se spune în 
japoneză. „Efemeritatea lucrurilor”. 

— Ai dreptate, a rostit ea în japoneză. Aceasta este o 
exprimare mai elegantă. La urma urmelor, când înveţi un grai 
nou, îţi dezvolţi un suflet nou. Dar sufletul cel vechi nu este... 
hm... diminuat, nu? Ba dimpotrivă, el crește. 

Mi-a plăcut că spusesem ceva cu care ea era de acord. lar 
pauzele acelea micuţe de tip hm... în care-și căuta cuvintele 
erau fermecătoare. 

— Vorbești ca și cum ai fi în cunoștință de cauză, am rostit, 
revenind la engleză. De unde ești? 

— Din Roma, bineînţeles, nu ţi-ai dat seama? 

— M-am gândit că ești italiancă, dar n-aș fi putut specifica 
Roma. 

— N-ai recunoscut stilul? Pe ăsta îl observi instantaneu. 
Aprecierea aroganţei și nerăbdării necesită mai mult timp. 

Am râs. Sperând să menţin atenţia îndreptată asupra ei, nu 
asupra mea, am spus: 

— Cu cine ai venit aici? 

— Cu soțul meu. El este invitat la foarte multe evenimente de 
felul ăsta și ar fi nepoliticos dacă soţia nu l-ar acompania. 

— Asta înseamnă oare că ai fi preferat să nu fii aici? 

Mi-a aruncat din nou încruntătura aceea aparte. 

— Am spus eu asta? 

— Nu. Eu am întrebat dacă te referi la așa ceva. 

A râs. 

— Hai să spunem că-i o plăcere neașteptată să te întâlnești cu 
cineva care-i cu adevărat mai mult decât un singur lucru. 

S-a uitat pe lângă mine și a ridicat paharul, apoi și-a terminat 
șampania. Peste o clipă, un chelner a apărut cu o tavă. Ea a 
așezat paharul gol pe tavă și a luat două pline, apoi mi-a întins 
unul, în vreme ce chelnerul se îndepărta. 

— Salute! a spus și a ridicat paharul. 

Am ciocnit ușor. 


VP - 39 


— Alla tua, am spus. 

Femeia a înclinat puţin capul spre un umăr. 

— Parli italiano? 

Am sorbit din şampanie. 

— Vorbesc doar engleza și japoneza, dar pot să toastez în 
sănătatea cuiva în toate ţările din lume. Pot de asemenea să 
comand o sticlă de bere. 

M-a examinat din cap până în picioare. 

— Pari prea tânăr ca să fii atât de cultivat. 

Nu mi-am dat seama dacă mă tachina ori dacă flirta cu mine. 
Sau poate că erau ambele. 

— Și eu gândeam la fel despre tine. 

A râs. 

— Cum să-ţi spun? 

N-am fost sigur dacă fusese o formulare cauzată de faptul că 
engleza nu era limba ei natală sau dacă, întrebându-mă cum să- 
mi spună, nu care era numele meu, sugera că aș fi putut avea o 
acoperire. 

Dar poate că exageram cu speculațiile acelea. Poate că eram 
pur și simplu ameţit de frumuseţea ei. Mabushii este termenul 
japonez pentru așa ceva - strălucitor sau orbitor ca soarele, dar 
cuvântul este utilizat mai frecvent pentru a descrie efectul 
produs de o asemenea femeie. 

Am sorbit iar din șampanie. 

— John. lar tu ești...? 

— Maria. 

A ridicat paharul și am ciocnit din nou. 

— Ei bine, John, a spus ea, sorbind puţin, dacă vrei să te pierzi 
printre ceilalţi la asemenea mini-afaceri de stat, trebuie să 
cunoști chestiile mărunte. 

Nu eram sigur despre ce vorbea, dar m-a neliniștit. 

— Chestiile mărunte? am repetat. 

— Da, bineînţeles. De pildă, paharul de șampanie se ţine de 
picior, nu de cupă. In felul acesta, șampania rămâne rece. 

— Aha, am spus, privind felul cum ţineam paharul, de parcă 
aș mai fi avut nevoie de confirmare vizuală. Nu știusem. 

Maria a strâns din umeri. 

— Este genul de lucruri pe care nu le știi dacă nu te învață 
cineva. 

Mi-am schimbat priza pe pahar. 


VP - 40 


— Atunci îţi mulţumesc că mi-ai spus. Mai sunt și alte „chestii 
mărunte”? 

— Păi, dacă tot m-ai întrebat, cravata ta este prea lată pentru 
revere și oricum un smoching ca lumea nu are niciodată revere 
drepte, ci doar şal sau șpiț. De asemenea, nu are clapete la 
buzunare și nu este despicat la spate. Pantalonii nu au manşete. 
Eu nu mi-aș face totuși multe griji despre detaliile pe care ţi le- 
am menţionat. Dacă te uiţi cum sunt îmbrăcați ceilalți bărbaţi, 
atunci te potrivești foarte bine printre ei. 

— Mulţumesc. Cred... 

Ea a râs. 

— Tu mi-ai cerut-o. 

Eram mai degrabă intrigat decât iritat. 

— Imi amintești de un prieten al meu, care acordă de 
asemenea multă atenţie lucrurilor mărunte care nu sunt de fapt 
mărunte. El numește asta nen - „conștientizare”. Ce altceva ar 
trebui să conștientizez? 

— Păi, pari niţel cam băţos. Niţel prea... hm... fervent. Nu 
semeni cu invitații la o nuntă, care de obicei sunt plictisiţi. Poate 
că aici este prezent vreun bancher sau cineva pe care speri să-l 
întrebi despre un job, și încerci să-l găsești. Poate că de aceea ai 
și acceptat o invitaţie la nuntă de la un prieten foarte vechi. 

Am fost ușurat că ea construise un motiv rezonabil pentru 
stângăciile mele. Mi-a amintit de alta dintre lecţiile lui McGraw: 
uneori merită să mărturisești un delict mai mic, ca să ascunzi 
comiterea unuia mai mare. 

— Mi se pare o caracterizare destul de cinică, am zis, optând 
în mod deliberat s-o contrazic. 

— Am însă dreptate, așa-i? 

— Mai precis, n-ai greșit. Am lipsit niște ani și abia am revenit 
în Japonia. Ai putea spune că mă gândesc la următoarea mea 
mișcare. 

Ca să schimb subiectul, am adăugat: 

— Ai mai observat și altceva? 

— Păi, nu te-am văzut vorbind cu nimeni toată seara. Pentru 
majoritatea invitaţilor la un party, așa ceva ar fi insuportabil. Ei 
vor găsi o cale de a pălăvrăgi fleacuri chiar și cu străini, pentru a 
evita stânjeneala de a fi văzuţi singuri. 

Am înălţat o sprânceană. 

— Așadar... m-ai urmărit de ceva vreme. 


VP - 41 


A râs. 

— Da, de destulă. Nu te deranjează să fii singur? 

De fapt, preferam să fiu singur, dar nu și dacă aș fi atras 
atenţia, când ar fi trebuit să fiu operaţional. Deși simțeam că aș 
fi putut accepta o atenţie ca a Mariei. 

— De obicei, nu mă deranjează, i-am răspuns, dar asta eo 
schimbare plăcută de rutină. Am mai greșit și altceva? 

Mi-a zâmbit. 

— Nimic ce să fi observat. 

— Asta-i bine. Fiindcă se pare că observi multe. 

— Doar când mă interesează. 

Bun, deci flirta cu mine. Deși știam că n-ar fi trebuit să ţin 
seama de concluzia aceea, fiindcă doream foarte mult să cred în 
ea. 

Am sorbit șampanie din paharul pe care acum îl ţineam 
corespunzător. 

— Și ce te mai interesează? 

— Ah, multe. S-a întors și a privit sala. Ai observat lămpile? 

l-am urmărit ochii și m-am uitat la zecile de lămpi lungi și 
verticale ce atârnau din plafon. 

— Să fiu sincer, nu. 

— Atunci ai scăpat din vedere ceva important. Fiecare lampă 
este un hexaedru. Forma este inspirată de nestemate 
descoperite în tumuli funerari din perioada Kofun, când erau 
utilizate la coliere. Vezi cum toate difuzează lumina prin 
abajururile de hârtie? 

M-a surprins că știa așa ceva și că observase, deși nu eram 
sigur că aș fi fost de acord cu importanţa detaliului. Merita de 
asemenea reţinut faptul că folosise un termen ca „hexaedru”. 
De câteva ori până atunci în cursul conversațţiei noastre se 
oprise pentru unul dintre delicioasele momente hm... când 
căuta un cuvânt nefamiliar. Probabil că era cunoscătoare în 
privinţa subiectului. 

— Acum, după ce mi-ai atras atenţia, am spus, da, observ. 

— La plecare, să te uiţi la pereţii recepţiei. Piatra maro- 
deschis se numește Tako Ishi. Se găsește doar în prefectura 
Gunma, iar designerii hotelului au ales-o nu numai pentru 
culoarea neobișnuită, ci și pentru că soarele după-amiezii 
creează umbre delicate pe suprafețele ei neregulate. Se spune 
că umbrele acelea seamănă cu tușele negre de pensulă din 


VP - 42 


vechile acuarele chinezești cu peisaje. 

Incepeam să mă simt ușor impresionat. 

— Cine ești tu? am întrebat-o. 

— O persoană care încearcă să aprecieze ceea ce o 
înconjoară. 

— Aş zice că faci mai mult decât să încerci. 

A surâs și a sorbit din șampanie. 

— Viaţa nu se limitează exclusiv la clipa prezentă. Tot ce 
există în prezentul nostru este conectat de asemenea la trecut 
și face aluzie la viitor. 

Imi dădeam seama că eram ușor ametit, fie din cauza 
șampaniei, fie din cauza Mariei, fie din ambele motive. 

— De unde cunoști toate astea? 

— Mă străduiesc să le cunosc. 

— Totuși ești o străină. 

— Oh, dar adesea lucrurile printre care ne naștem sunt chiar 
cele pe care le considerăm de la sine înțelese. Uneori este 
necesar un străin care să aprecieze ce nu pot vedea localnicii. 
Nu de aceea a fost nevoie ca un francez să scrie Despre 
democrație în America”? Niciun american n-ar fi putut avea o 
asemenea perspectivă asupra propriei sale culturi. 

— Sunt sigur că-i adevărat, dar și așa cred că ești... 
excepţională. Studiezi toate astea? 

— Bineînţeles. 

Văzând că aproape terminaserăm șampania, unul dintre 
chelnerii discreţi ai hotelului a apărut ca prin farmec, ne-a 
reumplut paharele și s-a îndepărtat. În aceeași clipă, m-am uitat 
în jur și l-am zărit pe Miyamoto privind din depărtare. N-am fost 
sigur, dar mi s-a părut că avea pe chip o expresie de neplăcere. 
Credea oare că eram mai interesat de femeia aceasta decât de 
găsirea lui Sugihara? In cazul acela, nu se înșela complet. Ar fi 
trebuit să mă despart de Maria, însă nu voiam s-o fac. 

— Dar de ce? am întrebat și am sorbit din șampanie. Eşti 
profesoară sau ceva similar? 

Ea a râs. 

— Cred că-ncerci să mă flatezi, John. 

— M-aș bucura dacă am făcut-o, dar n-a fost cu intenţie. 

A clătinat din cap, de parcă ar fi alungat o idee prostească. 

— Nu, nu sunt profesoară. Dau o mână de ajutor la unul dintre 


5 Alexis de Tocqueville, De /a démocratie en Amérique, 2 vol., 1835, 1840 (n.tr.). 
VP - 43 


muzeele locale. 

— Ce anume faci? 

— Te interesează munca din muzee? 

— De obicei, nu, dar se pare că-mi dezvolt un interes. 

A râs. 

— De ce m-ai abordat? am întrebat-o. Vorbesc serios acum. 

Maria a sorbit din șampanie. 

— Poate că mă plictiseam. Este un delict? 

— Nu, totuși voi păstra secretul. 

— Eşti priceput la păstrarea secretelor? 

Brusc smochingul n-a mai fost singurul pe care l-am simţit 
băţos. Doream să-i replic, dar nu știam cum s-o fac. 

— Ah, iată-te, a rostit dinapoia mea un bărbat în japoneză. 

M-am întors și am văzut un japonez cu aspect distins, al cărui 
păr negru începuse să capete culoarea oțelului la tâmple. El s-a 
apropiat și a atins-o pe Maria pe braţ. 

— Te căutam. 

— Îmi pare rău, a răspuns ea. Am întâlnit un alt pasionat al 
artelor și meșteșugurilor japoneze și discutam despre hotelul 
ăsta. El este John. John, el este soţul meu, Sugihara Koji. 

În mod reflex, am făcut o plecăciune adâncă - în semn de 
deferență pentru rangul lui, ca și pentru a-mi ascunde 
surprinderea și confuzia despre care mă temeam că mi s-ar 
putea citi pe chip. Nu-l recunoscusem absolut deloc; fotografia 
fusese prea veche și oricum nu semăna prea bine, ba mai mult 
încă, Sugihara arăta complet diferit în smoching. 

Și, trebuia s-o recunosc, fusesem prea distras de soţia lui. 

— Încântat de cunoștință, domnule, am rostit îndreptându-mă 
și aproape gata să mă bâlbâi. Vă place party-ul? 

— Da, e foarte plăcut. 

După tonul folosit, ar fi putut descrie mai degrabă o criză de 
astm, decât banchetul unei nunţi. Am presupus că, în calitate de 
politician de vârf din PLD, era capabil de mai multă dibăcie, așa 
că probabil nu mă considerase demn de efortul respectiv. 

M-am străduit să mă gândesc la un subiect care să pornească 
o conversaţie și să ducă la ceva operaţional. Însă atât de multe 
curente aflate în conflict îmi treceau în toate direcţiile prin minte 
- apariţia lui neașteptată; faptul că era soțul acestei femei; 
atracția mea faţă de ea, acum după ce tocmai aflasem că era 
nevasta lui; temerea că el ar fi putut observa respectiva atracţie 


VP - 44 


făcându-și prezenţa simțită dedesubtul pantalonilor prost croiţi 
-, încât n-am putut veni cu nimic inspirat. 

El s-a întors către Maria. 

— Ambasadorul este aici și ar fi mai bine să-l salutăm 
împreună, așa că... 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Bineînţeles. S-a întors apoi spre mine și a întins mâna. Mi-a 
făcut plăcere să stăm de vorbă, a spus în engleză. Aș dori să te 
pun în legătură cu directorul muzeului. Caută-mă înainte de 
plecare, de acord? 

— Sigur că da, am zis eu, neștiind ce naiba să înțeleg din 
cuvintele acelea și funcţionând exclusiv pe pilot automat. 
Mulţumesc. 

Sugihara a schiţat spre mine o plecăciune scurtă de scuze și 
și-a prins soţia de braț. l-am privit îndepărtându-se și mi-a fost 
imposibil să nu observ că ea arăta la fel de fantastic din spate 
ca și din față. 

Am simțit imboldul de a da peste cap restul șampaniei, dar 
trebuia să-mi limpezesc mintea. M-am dus la toaletă, apoi spre 
marginea piscinei, care era, din fericire, pustie. Reflexii de 
lumină ambientală dinspre orașul înconjurător unduiau pe apă, 
iar zgomotul cel mai puternic era zumzetul motorașului pompei 
de filtrare. 

Soţia lui? Maria era soția lui Sugihara? Era atât de teribil, încât 
părea aproape amuzant. 

De ce mă abordase ea? Și ce fusese chestia aceea de la 
sfârșit, cu un director de muzeu? Probabil că dorea să mă 
revadă. Dar de ce? Era interesată? Pentru ce... pentru o relaţie 
extraconjugală? Gândul mă îngrozea pe jumătate, dar pe 
jumătate îmi trezea speranţe. 

Și cum rămânea cu Sugihara? De la bun început nu fusesem 
dispus să-l omor, dar cel puţin știusem că o puteam face, dacă 
eram nevoit. Pentru mine Sugihara fusese o abstracţie, o 
ecuaţie, un raport cost/beneficiu. lar asta era bine. Uciderea se 
bazează pe dezumanizarea țintei - iată, așa cum am procedat 
aici, referindu-mă la o „ţintă”, la ceva lipsit de viaţă. De aceea 
militarii vorbesc despre atacarea inamicului, nu despre uciderea 
semenilor voștri oameni. De aceea forţele ONU de menţinere a 
păcii obișnuiesc să nu poarte căști - vederea unui chip omenesc 
este în sine un puternic factor inhibitor anti-ucidere. 


VP - 45 


Însă acum făcusem cunoștință cu soţia lui. Vorbisem cu ea. 
Flirtasem cu ea... sau cel puţin așa îmi lăsase impresia. 

Am căzut pe gânduri. Nu-mi păsa de Sugihara. Întâlnirea 
noastră fusese scurtă și, în măsura în care-mi dădusem seama, 
mi se păruse un dobitoc îngâmfat. Il puteam ucide, dacă eram 
nevoit. Asta nu se schimbase deloc. 

„Atunci care-i problema? Urmează planul iniţial. Trage de 
timp. Caută o ocazie pentru a-l lichida pe Victor. Dacă n-o să 
mai poţi tărăgăna, îl lichidezi pe Sugihara. Tocmai ai spus c-o 
poţi face”. 

Tocmai asta era chestia. Da, îl puteam lichida pe Sugihara, 
însă nu voiam să-l lichidez pe soțul Mariei. 

„Și ce vei face atunci, o să renunţi? Dacă psihopatul ăla 
decide că Miyamoto este «un tip în care nu se poate avea 
încredere», mâinile tale vor fi mânjite de sângele lui”. 

La naiba! Miyamoto fusese bun cu mine. Imi păstrase 
secretele. Mă avertizase despre complotul pentru a fi asasinat. 
El era unul dintre puţinii pe care-i numeam „prieteni”. Protejarea 
lui trebuia să fie prioritară. 

„Atunci folosește-te de ea. Ar putea fi o mină de informaţii 
preţioase. Cine te-ar putea ajuta să-l fixezi pe Sugihara în timp 
și spațiu mai bine ca nevastă-sa?” 

Logic vorbind, asta era incontestabil, totuși ideea respectivă 
îmi sporea și mai mult starea de neplăcere. Acum nu mă 
gândeam doar la asasinarea lui Sugihara, ci făceam și din soţia 
lui - Maria - un complice neștiutor la crimă. O transformam într- 
un instrument al propriei ei tragedii. 

„De unde știi că pentru ea va fi o tragedie? El este mai 
bătrân. E un tip rece, pe când ea e caldă, el e distant, pe când 
ea e fermecătoare. Un politician. Jumătate din timp nici măcar 
nu-i acasă, ci-și vizitează districtul electoral, iar serile își face 
prieteni noi și cinează cu ei - un soț absent din cămin. De ce ești 
atât de sigur că Maria îi mai este măcar atașată? Poate că nici 
nu i-ar păsa. Poate că astfel ar fi eliberată. Ce naiba, nu poţi să 
știi, este chiar posibil ca ea să-i dorească moartea”. 

Era o justificare, o știam prea bine. 

„Nu-i o justificare. E logică”. 

Rahat! 

„Nu-i deloc rahat. E pur și simplu matematică. Ea este 
frumoasă și ţi-a plăcut. Însă ignoră-ţi sentimentele și 


VP - 46 


recalculează. Există un singur răspuns corect. Atâta doar că tu 
nu vrei să-l vezi”. 

Am auzit portița piscinei scârțâind și am ridicat ochii. Era 
Miyamoto, a că-mi siluetă se contura pe fundalul hotelului. 

— Rain-san, a șoptit el destul de sonor, tu ești? 

Am privit în jur, îngrijorat de încălcarea securităţii 
operaţionale pe care o conveniserăm. 

— Da, am răspuns tot în șoaptă. Ce faci? De unde ai știut că 
sunt aici? 

El s-a apropiat și a vorbit pe ton ceva mai scăzut: 

— Mi-am închipuit unde te-ai putea duce, dacă ai dori câteva 
clipe de singurătate. 

În ciuda încălcării de securitate, am fost mulțumit. 

— Se pare că ai practicat mentalitatea de contrafilaj despre 
care te-am învăţat. 

— Da, așa este. Foarte utilă. Acum însă - pentru numele lui 
Dumnezeu, ce făceai cu soția lui Sugihara? 

Bineînțeles! Ar fi trebuit să-mi fi dat seama că el nu mă 
privise dezaprobator fiindcă tăifăsuiam cu o femeie, ci pentru că 
tăifăsuiam cu soţia lui Sugihara. 

— N-am știut cine era. Ea m-a abordat. 

— Dar este oare înțelept? 

— Nu știu dacă a fost sau nu înțelept, dar s-a-ntâmplat, pur și 
simplu. 

— Nu va crea însă dificultăți? 

N-am fost sigur dacă se referea la dificultăți logistice sau 
emoţionale, ori la ambele. 

— Nu sunt sigur. Probabil că da. Trebuie să mă gândesc foarte 
atent. De aceea am venit aici. Voiam să te întreb ceva - Victor a 
spus că Sugihara și-a sporit măsurile de securitate, dar eu n-am 
văzut niciun bodyguard. Tu ai văzut? 

— Are cu el un om, care-l așteaptă în afara recepției. Mai bine 
de o duzină de invitaţi au venit cu bodyguarzi în seara asta, dar 
niciunul n-a intrat aici. 

Am încuviințat, gândindu-mă că securitatea lui Sugihara nu 
era prea grozavă. El avea noroc: Kobayashi murise și în locul lui 
fusese trimis să-l asasineze cineva mai puţin doritor s-o facă, 
chiar dacă nu la fel de incompetent. 

Miyamoto a privit agitat în jur. 

— Ce ai de gând să faci? 


VP - 47 


— Asta încerc să decid. 

— Îmi cer scuze dacă te tulbur. Și oricum, noi doi n-ar trebui 
să stăm de vorbă. Atâta doar că am fost... îngrijorat. 

— Nu-ţi mai face griji. O s-o rezolv eu. _ 

Miyamoto a făcut o plecăciune scurtă și a ieșit prin portiţă. In 
câteva secunde, locul redevenise tăcut. 

Ştiam că folosisem un ton liniștitor și încrezător când îi 
spusesem că voi rezolva situaţia. Adevărul însă era că habar n- 
aveam cum să procedez. _ 

Mi-am imaginat aranjarea unei întâlniri cu Victor. li puteam 
spune că înregistrasem un oarecare progres - că stabilisem un 
contact la nuntă. Bineînţeles, nu urma să amintesc de soția lui 
Sugihara. Nu aveam să spun nicio vorbă despre ea. Insă nunta 
în sine ar fi fost o bucăţică pe care s-o arunc psihopatului. Și 
poate că, în timp ce el avea să molfăie bucăţica aceea, eu 
aveam să întrevăd o oportunitate și să-l lichidez. 

Asta m-a mai liniștit puţin. Am stat o vreme în umbră pe unul 
dintre șezlonguri, doar gândindu-mă, mulţumit că mă aflam 
departe de party. Ceea ce-i spusesem Mariei era adevărat: nu 
mă deranja să fiu singur. Fusesem singur înainte de Sayaka și 
fusesem singur și după ea, dacă nu ţineam seama de câteva 
filipineze drăguțe. Faptele comise de mine în război păreau să fi 
ridicat un zid după ce revenisem de acolo, iar acum, după alt 
deceniu de război în Mindanao, zidul acela devenise chiar și mai 
gros și mai înalt. Știam că el va exista mereu între mine și lume. 
Nu mi se părea defel greșit, sau tragic, sau chiar incorect, ci 
firesc ca un fel de versiune morală a legii a treia a lui Newton, o 
forță care mă separa de viețile altora ca reacţie la vieţile pe 
care le curmasem eu însumi. 

Și totuși acum stăteam aici, în semiîntuneric, și mă gândeam 
la femeia aceasta. 

„E-n regulă. Ea este o pistă. O sursă de informaţii. Ar trebui 
într-adevăr să te gândești la ea”. 

Problema era că nu mă gândeam la ea în felul... acela. 

Mi-am spus că eram idiot. Ea era prea vârstnică pentru mine, 
prea rafinată, prea... măritată. 

Și prea apropiată de încurcătura în care mă găseam. Ajungea 
să mă gândesc la ce fusese cât pe aici să i se întâmple Sayakei 
pentru simplul motiv că fusese apropiată de mine. Zidul nu era 
doar o pedeapsă pentru cel aflat de partea asta, ci însemna 


VP - 48 


protecţie pentru cei aflaţi de cealaltă parte. Nu trebuia să uit 
asta niciodată. 

„Atunci, nu te mai gândi la ce simţi tu pentru ea. Este un 
activ. Un pion pe tabla de șah. Nu mai ofta și joacă nenorocitul 
ăsta de joc”. 

Exact! 

M-am întors în sală și am zărit-o pe Maria aproape imediat. 
Era alături de soțul ei și zâmbea ca o nevastă perfectă de 
politician, în timp ce el vorbea unui grup strâns în faţa lor. M-am 
uitat împrejur și am văzut că mirii se aflau departe. N-ar fi fost 
deloc plăcut ca Maria să mă roage s-o prezint mirelui. 

M-am strecurat prin mulţime, astfel ca ea să mă poată vedea 
trecând, apoi m-am oprit la mesele aflate lângă un perete și am 
început să-mi umplu o farfurie cu deserturi mochi multicolore. 
Cu coada ochiului, am văzut-o pe Maria cerându-și scuze. 

— Ce faci, John, a rostit ea când a ajuns la mine, nu te-am mai 
văzut de ceva vreme. Ai fost plecat? 

Oare mă căutase? 

— Am... ai avut dreptate. Cred că mă simt mai bine singur, 
decât la party-uri. 

— Te-ai întâlnit cu persoana pe care o căutai? Să știi că 
probabil te-aș putea ajuta. 

N-am știut ce să-i răspund, așa că am spus: 

— Mă bucur că te-am cunoscut. 

Ea m-a privit atent apoi a surâs. 

— Eşti drăguţ. 

— De fapt, nu sunt. 

M-am întrebat dacă încercam s-o avertizez sau altceva de 
felul acela. 

— Da, toți oamenii sunt complicați. Poate că tu ești mai 
drăguţ decât o știi. A băgat mâna în poșeta ei mică și neagră, a 
scos o carte de vizită și mi-a întins-o. Ai aici informaţia pe care 
am menţionat-o. Sper s-o folosești. 

M-am uitat la cartea de vizită. Pe ea scria Maria Sugihara, 
Muzeul Naţional Tokio, Ueno. Am întors-o și am citit ce scria pe 
spate: Luni, ora 14. Intrarea Honkan. 

Cunoșteam muzeul. Era cel mai mare din Tokio și fusese 
favoritul mamei. În copilăria mea, mă dusese acolo de 
nenumărate ori. Honkan era clădirea principală, cu zeci de săli 
cu exponate. 


VP - 49 


Am băgat cartea de vizită în buzunar și am încuviinţat din 
cap. Oare asta era povestea cu directorul muzeului? Sau cu totul 
altceva? 

— Mulţumesc, am rostit. O să... o folosesc cu siguranţă. 

Mi-a întins mâna și a zâmbit. 

— Prego. 

Ne-am strâns mâinile, apoi ea s-a întors și a revenit la grupul 
pe care-l părăsise, cu o atitudine plină de profesionalism, 
precum cineva care tocmai îndeplinise un gest amabil pe care-l 
promisese unui străin. 

Insă nu terminase, iar asta era perfect clar. Mai neclar era ce 
intenţiona în privinţa mea. 

Tot așa cum neclar era ce intenţionam eu în privinţa ei. 


VP - 50 


Capitolul 5 


Am petrecut ziua următoare cercetând adresele de serviciu și 
domiciliu ale lui Sugihara, potrivit dosarului primit de la Victor. 
Niciuna dintre ele nu era promițătoare. Sugihara locuia într-o 
clădire cu mai multe apartamente din Minami Azabu, cu garaj cu 
ușă rulantă. Cartierul era în totalitate rezidenţial și în exteriorul 
clădirii nu exista niciun loc potrivit pentru o ambuscadă. Puteam 
să-mi imaginez câteva moduri prin care să intru în garaj și să-l 
aștept acolo. Toate prezentau însă riscuri, iar posibilitatea de a 
fi zărit de Maria sporea dificultatea. 

La serviciu era și mai rău - se găsea în Kasumigaseki, într-un 
complex cu ziduri înalte, a cărui poartă de acces era controlată 
de un post de gardă. Din nou, nu era ceva imposibil, totuși dificil 
și cu risc mare. 

Partea bună, bănuiam, era faptul că puteam să folosesc 
lipsurile dosarului ca scuză pentru durata de executare a 
misiunii. Scuză, pe naiba, era un motiv valid! 

„Poţi face chiar mai mult decât atât. li poţi spune psihopatului 
că, dacă vrea realmente să-l elimini pe Sugihara, ar trebui să-ţi 
facă rost de o armă de foc”. 

Am examinat ideea aceea. Armele de foc erau rare în Japonia, 
dar dacă cineva îmi putea face rost de una, bănuiam că acela 
era Victor. Deși, dacă instinctele lui erau pe atât de bune pe cât 
simțeam, n-avea să-mi îngăduie niciodată să fiu înarmat în 
prezenţa sa. 

Mai exista o posibilitate. Prietenul meu Tatsuhiko Ishikura. 
Tatsu. Ne cunoscuserăm în Vietnam, iar cu zece ani în urmă el 
mă ajutase să-mi rezolv problema cu yakuza și apoi să dispar. 
Însă Tatsu făcea parte din Keisatsuch6, Agenţia Naţională a 
Poliţiei japoneze, și, cu toate că acordase întotdeauna prioritate 
imperativelor justiției față de subtilităţile legii, mă gândeam că 
a-i cere un pistol ca să pot lichida un gangster rus ar fi însemnat 
să împing lucrurile prea departe. 

„Nu prea departe. Doar ceva mai departe. Un fel de... plan C”. 

Bun! Aveam să-l păstrez pe Tatsu în minte, ca pe un soi de 
rezervă. Dar mai întâi trebuia să-i raportez lui Victor. 


VP -51 


Am petrecut noaptea în unul dintre miile de love hoteluri din 
oraș - instituţii de cazare pe termen scurt, concepute pentru 
relaţii sexuale, dar utile de asemenea pentru oricine încerca să 
evite să fie urmărit - și l-am sunat pe Victor în dimineaţa 
următoare. Pe când îi formam numărul de la un telefon public, 
mi-am dat seama că nu eram tocmai nerăbdător să-l văd. După 
cum spune proverbul, dacă inamicul este în bătaia armei... 
același lucru este valabil și pentru tine. Nu vedeam însă cum aș 
fi putut proceda altfel. 

Cineva a ridicat receptorul și a spus: 

— Alo. 

Era Oleg. l-am recunoscut vocea și accentul de la întâlnirea 
noastră anterioară. 

— Eu sunt, am spus. Aseară am stabilit un contact cu ţinta. 
Dacă el vrea să afle mai multe, o să vin. Dacă nu, o să-mi văd 
mai departe de treabă. 

— Sigur că trebuie să vii. Poţi s-ajungi aici într-o jumătate de 
oră, da? 

M-am gândit ce putea să însemne asta. Cel mai probabil, ei se 
aflau acum acolo - presupunând că numărul la care sunasem 
era al unui telefon din biroul lui Victor. Teoretic, numărul putea 
fi al unui telefon care să se fi aflat altundeva, totuși Oleg nu-mi 
lăsase impresia cuiva pe care Victor să-l fi angajat pentru 
subtilitate. Deoarece fusese luat prin surprindere de apelul meu 
și trebuise să comunice prin telefon cu engleza lui nu tocmai 
perfectă, n-ar fi fost destul de vigilent sau de concentrat ca să 
spună „aici”, referindu-se la birou, dacă răspunsese din alt loc. 

Se părea, așadar, că petreceau destul de mult timp în biroul 
din Kasumigaseki. Desigur, deocamdată nu era o informaţie pe 
baza căreia să se poată acţiona, totuși constituia o piesă pe 
care, în timp, aș fi putut-o combina cu altele. 

— Da, pot s-ajung acolo. 

— Bine. 

A închis. 

Intr-o jumătate de oră eram din nou în biroul lui Victor, după 
ce se repetase tipicul de data trecută: așteptarea, percheziţia, 
escortarea de către Oleg și doi gangsteri japonezi. Victor era un 
individ precaut. 

Stătea așezat când am intrat și a bătut teatral din palme când 
m-a văzut. 


VP - 52 


— Mă bucur să te văd, prietene, mă bucur să te văd. E grozav 
că ai de raportat un progres. la loc, ia loc! Vreau să te simţi 
confortabil. 

Am observat că de data asta nu mai exista niciun kaki. Și 
niciun cuţit. Bluza polo era acum albastra. Mocheta fusese 
schimbată - era roșie. Crezusem că glumise în privinţa aceea, 
dar se părea că oamenii lui deciseseră că era mai prudent să 
acționeze ca și cum ar fi vorbit serios. 

— Nu mă deranjează să stau în picioare, am zis. Nu vreau să- 
ţi răpesc prea mult timp. 

— Nicio problemă, a spus el. Nicio problemă. Vreau să stai jos. 
A indicat un scaun tapiţat. Poja/uista. Te rog! 

M-aș fi simţit mai confortabil dacă aș fi stat în picioare. Am 
bănuit totuși că, dacă intenționau să mă omoare, ei patru, 
probabil înarmaţi, ar fi putut s-o facă indiferent dacă stăteam 
așezat sau în picioare. De aceea am luat loc. 

— Foarte bine. Mulţumesc, prietene, a zis el și s-a aplecat 
spre mine. Spune-mi acum despre Sugihara. 

— Nu sunt multe de spus. l-aș fi zis și lui Oleg la telefon, dar 
mi-a spus că trebuie să vin. 

— Bineînţeles, e mai bine să fii aici. Întotdeauna e mai bine să 
fim faţă în faţă. Așadar, Sugihara... E mort, da? 

M-am uitat la el. Vorbea serios? 

Victor a așteptat o secundă, apoi a hohotit. 

— Bun, bun, deci mai e încă-n viaţă. Nu-i îngrijorător. Spune- 
mi doar detaliile. 

— Aseară a fost o nuntă. Nepotul ministrului agriculturii. Am 
izbutit să intru la party. L-am întâlnit pentru scurt timp pe 
Sugihara. N-a existat nicio oportunitate să fac mai mult decât 
atât, dar acum știu clar cum arată - nu ca în poza aia veche din 
ziar. lar asta ar trebui să reducă riscurile altei boacăne ca a lui 
Kobayashi. 

M-a privit, cu chipul indescifrabil. 

— Te-ai întâlnit cu el. 

Nu fusese o întrebare, ci o afirmaţie. 

L-am privit la fel de inexpresiv. 

— Cum am zis. 

— L-ai întâlnit, dar nu l-ai omorât. 

— M-am gândit s-o fac, dar până la urmă m-au oprit cei 
aproape o mie de martori din jur. Ai o problemă cu asta? 


VP-53 


Ochii lui păreau două heleșteie secate. M-am întrebat dacă îl 
iritam. In tot cazul, el mă irita pe mine. Trebuia să termin cu 
prostia asta. Să rămân detașat. În adâncul meu însă înţelegeam 
tot mai clar ceva. 

Intr-un fel sau altul, aveam să-l omor pe nenorocitul ăsta. 

— Serviciul lui de securitate nici măcar nu l-a însoțit înăuntru. 
Bodyguardul i-a rămas afară. 

M-am întrebat de unde știa asta, sau dacă doar aruncase o 
momeală. 

— N-am zis că bodyguardul lui reprezenta problema. Am zis 
că martorii reprezentau problema. Uite ce-i, dacă vrei ca treaba 
asta să fie făcută ca lumea, s-ar putea să dureze niţel. Dacă vrei 
să mă pripesc, o să riscăm altă boacănă, după care jobul va 
deveni nu doar mai greu, ci poate chiar imposibil. Asta vrei? 

M-a privit din nou îndelung, în tăcere. Dacă avea să se 
repeadă spre mine, aveam să mă aplec sub el și să încerc să-mi 
vâr degetele în ochii lui, iar în același timp să-l îmbrâncesc în 
Oleg, după care să mă lupt ca să ajung la ușă. Deși n-aș fi avut 
cine știe ce șanse de reușită. 

— Pripeală, a zis el și s-a scărpinat pe gât. Crezusem că știu 
cuvântul ăsta. Dar poate că nu-l știu. Asta-nseamnă ca jumătate 
de party să schimbi ocheade sexy cu soţia italiancă a lui 
Sugihara? 

Aveam acum confirmarea - avusese pe cineva în interior, la 
nuntă. Probabil aceeași persoană care-i furnizase informații 
despre oponenții din PLD și de pe stradă, îngăduindu-i să-i 
găsească rapid pe cei care-i stăteau în cale și să-i omoare în 
bătaie. 

Totuși remarca lui și ceea ce se afla înapoia ei nu m-au 
speriat. Poate că la dineu fusesem stângaci, însă Victor îmi 
declanșa toate instinctele de luptă, iar pentru mine lupta era ca 
întoarcerea acasă. 

— Ai știut că are o soţie, am vorbit coborându-mi ușor tonul 
vocii, și nu mi-ai spus? Asta-i o pistă operaţională solidă. Aș fi 
putut s-o caut în mod activ, ca mijloc de a ajunge la Sugihara, în 
loc să dau peste ea cu totul accidental. Am avut noroc. Vrei ca 
jobul ăsta să depindă de noroc sau vrei să colaborezi cu mine, 
spunându-mi ce știi? 

Dar pesemne că el nu știuse. N-o știuse dinainte. Probabil că 
omul lui din interior îi raportase ulterior cele întâmplate la dineu. 


VP - 54 


Contraatacând, îmi ascundeam bănuiala asta. Și în același timp 
îl puneam pe Victor într-o poziţie defensivă. 

Deși trebuia să fiu atent. Dacă i se părea că era împins prea 
tare în defensivă, situaţia putea să devină rapid foarte 
neplăcută. 

El a mijit ochii și a încuviințat fără grabă din cap. 

— Nu-ţi este... frică de mine. 

Nici acum nu fusese o întrebare, ci o afirmaţie. L-am privit, 
precaut. 

— Încerc doar să fac jobul ăsta. Și să-l fac bine. 

— Interesant. Îmi plac oamenii care nu se tem de mine. 

Mi se părea că minţea de îngheţau apele. Individul ăsta dorea 
ca toţi cei care auziseră vreodată de numele lui să se teamă de 
el și în general făcea o treabă destul de bună pentru a-și 
consolida renumele. Deși nu eram sigur dacă mă minţea pe 
mine sau pe el însuși. 

S-a lăsat pe spate în scaun, ca și cum ar fi vrut să mă 
focalizeze mai atent. 

— Dar poate că-i la fel de adevărat că oamenii care nu se tem 
de mine sunt... periculoși. 

— Dacă sperii destul de mult pe cineva, am spus, vei fi 
surprins cât de periculos poate să devină. 

M-a privit îndelung și tensiunea din încăpere a crescut, de 
parcă ceva ar fi putut să explodeze. Cu coada ochiului i-am 
văzut pe oamenii lui uitându-se concentrați. Mâna dreaptă a lui 
Oleg s-a îndreptat încet spre talia sa - pregătindu-se, fără doar 
și poate, să scoată o armă. M-am încordat, ca să-l interceptez. 

După aceea Victor a dat capul pe spate și a izbucnit în hohote 
de râs. A continuat așa poate o jumătate de minut, iar accesele 
de ilaritate au umplut odaia. Când a început să se potolească 
până la urmă, s-a aplecat din nou în faţă, continuând să râdă și 
ștergându-și lacrimile. A arătat cu mâna spre mine. 

— Cum am zis. Un tip pontos. Chiar îmi placi, tipule pontos. 
Așadar, e bine că nu te temi de mine, da? 

— Așa cred. Spune-mi, mai ai și alte piste pe care nu le-ai 
dezvăluit? De fapt, chiar vrei să fac jobul ăsta? 

A râs din nou și a bătut iarăși din palme. 

— Bine, tipule dur și pontos. Nu-ţi face griji. O să-ţi fac rost de 
o pistă bună. Unde te poate contacta Oleg? 

— N-am telefon. 


VP-55 


— Unde stai? 

— Cu un prieten. Dar nu-mi place să-l deranjez cu telefoane 
care nu sunt pentru el. 

M-a privit de sus până jos, cu chip inexpresiv. Am putut simţi 
din nou tensiunea din încăpere. 

— Ştii, tipule dur și pontos, îmi place de tine. Dar este o 
greșeală foarte mare să te pui cu mine. Ştii asta, da? Vrei să-ți 
arăt? Vrei să-ţi arăt chiar acum? 

Tensiunea din cameră s-a intensificat, dar nu eram speriat, ci 
mai degrabă... interesat. Psihopatul ăsta părea să aibă un nivel 
de autocontrol. Și îl exercita acum, fiindcă dorea ceva de la 
mine. Ceva ce n-aș mai fi fost în stare să fac, dacă mă omora. 

— Și dacă sun eu? am întrebat. Spune-mi doar la ce oră vrei s- 
o fac. 

Mă gândeam că dacă-l lăsam să-mi spună când să telefonez, 
s-ar fi simţit ca și cum ar fi revenit la control și ar fi trecut astfel 
cu vederea peste faptul că-i ignorasem doleanţa și în schimb mi- 
o impusesem pe a mea. 

Ideea a părut să funcţioneze, pentru că, după o secundă, a 
spus: 

— Sună-l pe Oleg după-amiază. La ora cinci. Dacă n-are nimic 
să-ți spună, atunci suni de două ori pe zi. La nouă dimineaţa și 
la cinci după-amiaza. Să nu cumva să uiţi. Să nu fii un tip în care 
nu se poate avea încredere. 

— Să știi că totul ar fi mai ușor, dacă mi-ai putea face rost de 
un pistol. 

Victor a zâmbit, ca și cum ar fi știut cu exactitate pentru ce 
aveam nevoie de armă. 

— Pistoalele sunt... greu de obţinut în Japonia. Oleg are unul, 
dar prefer ca el să fie singurul înarmat. 

Era oare adevărat? Nu văzusem la Oleg niciun fel de indicii în 
privința aceea - o umflătură sub braţ sau cureaua coborâtă într- 
o parte sub greutatea armei. Anterior, când mâna dreaptă îi 
coborâse spre talie, poate că o făcuse în căutarea unui pistol, 
poate ceva îndeajuns de mic ca să fie bine ascuns de haină și de 
corpul lui mătăhălos. Totuși instinctul îmi spunea că era înarmat 
doar cu un cuţit. Chiar dacă nu-l citise pe Sun Tzu, Victor era 
îndeajuns de isteţ și de experimentat ca să știe că, atunci când 
ești slab, te prefaci puternic, iar când ești puternic, te prefaci 
slab. 


VP - 56 


Dar ce se putea spune despre ceilalți oameni ai lui? Nu 
zărisem alte mișcări care să fi trădat tentative de accesare ale 
unor arme. În plus, dacă Oleg, care era în mod clar mâna lui 
dreaptă, nu avea o armă de foc, era greu de crezut că 
subalternii lui ar fi avut. 

Și chiar dacă mă înșelasem - chiar dacă Oleg avea o armă de 
foc și chiar dacă l-aș fi putut dezarma înainte ca restul să se 
repeadă asupra mea -, aș fi mizat totul pe arma în sine. O armă 
care, din câte știam, putea să fie necorespunzător întreţinută și 
să se blocheze lesne. Probabil că ar fi fost operaţională, însă 
dacă nu era, aș fi fost mort după alte câteva secunde. 

Așa că am așteptat. 

— În plus, a urmat Victor, tu știi unde locuiește Sugihara. Ştii 
unde lucrează. Cu datele pe care ţi le-am furnizat, este așa de 
ușor, că ar trebui să-i poţi da cu o piatră-n cap. 

— Da, am trecut de câteva ori pe lângă reședință și pe lângă 
serviciul lui. Ambele sunt locuri cu șanse reduse ca să încerc să-l 
lichidez, din cauza dispunerii, a vecinilor, a posibilităţii de acces 
și a agenţilor de pază de la serviciu. Dificultatea este însă și mai 
mare, deoarece, așa cum ai spus, el și-a sporit măsurile de 
securitate după Kobayashi și, cu excepţia cazului în care sunt 
cei mai incompetenţi agenţi de securitate din lume, ei i-au 
explicat probabil că trebuie să fie și mai prudent pe drumul spre 
casă și spre serviciu, deoarece acelea sunt locurile cunoscute și 
predictibile, unde cineva ar încerca să-l prindă în ambuscadă. La 
nuntă însă n-a manifestat prudenţă, așa că știm că va fi 
vulnerabil undeva. Am însă nevoie de informaţii solide ca să-mi 
dau seama unde-i acel „undeva”. 

— Astea sunt pretexte. 

— Nu sunt pretexte, ci obstacole. Are vreun hobby? O 
amantă? Un câine? Ceva de felul ăsta? Dacă are un câine, poate 
că-l scoate seara la plimbare, pentru că nevastă-sa nu vrea să 
coboare din pat. Chestii de felul ăsta. Așa ceva poate fi o 
oportunitate. 

— Nu știu despre câine. 

— Uite care-i treaba, eu sunt arma, dar am nevoie de ajutorul 
tău ca să ochesc ţinta. Și dacă nu mă poti ajuta, OK, dar atunci 
va trebui să-mi culeg singur informaţiile. Asta va necesita fie 
timp, fie noroc, dar probabil câte ceva din ambele. 

Victor m-a privit cu ochii lui goi. 


VP - 57 


— Sună-l pe Oleg la ora cinci, a zis el. Nu întârzia. Nu fi un tip 
în care nu se poate avea încredere. 


VP -58 


Capitolul 6 


Muzeul Naţional se afla în parcul Ueno. Eu trăsesem la alt love 
hotel, de data asta în Ikebukuro, de unde se ajungea direct la 
Ueno pe linia JNR Yamanote. 

După ce lipsisem un deceniu, mi se părea ciudat să fiu iarăși 
în oraș. Bineînțeles, totul continua să se simtă la fel ca în acel 
Tokio pe care mi-l reaminteam: zgomotele trenurilor și ale 
traficului, mirosul de orez și de rame, energia generală a 
locului. În același timp însă, multe se schimbaseră. În Ikebukuro, 
linia de orizont diferea spectaculos, cu zgârie-nori peste tot - 
dintre care unul, uriașa clădire Sunshine 60, era în prezent cel 
mai înalt din Japonia. Foarte multe dintre casele robuste din 
lemn, înnegrite de atâtea decenii în care soarele și ploile 
alternaseră, erau înlocuite de case din beton. Semnele 
războiului dispăruseră, de asemenea, aproape complet. Pe când 
eram băieţțaș, mai existau urme: cratere, maidane pustii, 
scheletele clădirilor arse de bombe incendiare americane. Când 
revenisem în 1972, cicatricile fizice dispăruseră, dar amintirea 
lor mai dăinuia cumva, o prezenţă spectrală în orașul tot mai 
prosper, tot mai cosmopolit. Dar acum se părea că până și 
spectrele plecaseră și războiul se simțea mai puţin ca o amintire 
și mai degrabă ca o pagină de istorie. 

Trenul era bun, curat, rapid și eficient, totuși duceam dorul lui 
Thanatos, motocicleta Suzuki GT380J pe care o abandonasem 
când plecasem din Tokio acum zece ani. Poate că aveam să-mi 
cumpăr alta, dacă-l rezolvam pe Victor și în cele din urmă 
rămâneam aici. Dar probabil că n-ar fi fost la fel. Nu există altă 
iubire precum cea dintâi. 

Am coborât din tren și am mers prin parc, evitând heleșteul 
Shinobazu, locul unde „murisem” cu zece ani în urmă. 
Amintindu-mi împușcătura, plescăitura printre lotuși și ţipetele 
păsărilor speriate, mă gândeam că locul mi se va părea bântuit. 
Nu i-aș fi dus dorul dacă nu l-aș mai fi revăzut niciodată. 

Ziua era caldă și însorită, iar parcul, plin de lume. Am văzut 


ê Unul dintre preparatele tradiţionale japoneze, constând în principal dintr-o supă de 
carne sau pește cu tăiței și fiind pregătit în numeroase variante, care diferă de la o 
regiune la alta. (n.red.). 


VP -59 


grupuri de școlari în uniforme albastre și cu căști de protecţie 
galbene, pălăvrăgind și ţinându-se de mâini, în timp ce 
profesorii îi conduceau spre templul sau muzeul ce urma pe 
itinerarul lor, turiști cu aparate foto atârnate de gât, care 
consultau ghiduri și hărţi, mame cu landouri ieșite la plimbare, 
sarariimani! cu ziare, ieșiţi pe furiș în pauze sabon&, pensionari 
care stăteau pe bănci ca să-și treacă timpul. Aerul fremăta de 
râsete și de sunetele conversaţiilor relaxate. Frunzele arborilor 
ginkgo erau tivite cu galben, și kōyð, culorile toamnei, m-au 
făcut să mă gândesc la mama și la cât de mult îndrăgea ea 
toamna în Japonia. 

Am trecut pe lângă fântâna de pe esplanada din faţa 
muzeului, apoi am stat locului o clipă, privind un grup de turiști 
străini care intrau treptat în clădirea masivă din piatră. Când 
ultimul dintre ei a dispărut înăuntru, am zărit-o pe Maria, stând 
singură sub porticul intrării principale. Văzându-mă, a fluturat 
din braţ și a început să coboare treptele. 

— Bună, John, a spus când a ajuns lângă mine și m-a sărutat 
pe obraji după obiceiul italienesc. Să știi că n-am fost sigură 
dacă o să vii, dar sunt foarte bucuroasă că ai reușit. 

Purta o fustă neagră, care-i trecea de genunchi, cămașă albă 
cu nasturi, descheiată la gât, și pantofi negri cu toc. Cercei mici 
din aur, un șirag simplu din perle și machiaj mai discret decât 
avusese la nuntă. N-aș fi crezut că așa ceva era posibil, dar în 
hainele acelea modeste de serviciu mi s-a părut chiar mai 
frumoasă decât în ţinuta neagră de seară. 

— Nici eu n-am fost sigur. A fost niţel cam greu să înţeleg 
despre ce-i vorba. 

— Păi, despre muncă, bineînţeles. 

— Muncă? 

— Nu asta căutai la nuntă? Pe cineva cu care să vorbeşti 
despre un job? 

Aceea fusese interpretarea ei. Eu n-o negasem, totuși nu i-o 
confirmasem suficient ca să încerce să-mi ofere realmente ceva. 

— Nu... nu știu ce să zic. 

— M-am înșelat? Nu căutai de muncă? După cum ai răspuns, 
am crezut că erai... hm... eufemistic. 


7 Salariati, în special dintre „lucrătorii cu gulere albe”. (n.red.). 
3 Termen japonez pentru tolănire, chiul sau orice alt tip de desprindere de agitația 
lumii exterioare. (n.red.). 


VP - 60 


— Poate că eram, puţin. La ce fel de job te referi? 

— Recent, domnul care conducea tururile de limbă engleză a 
trebuit să se întoarcă pe neașteptate în Australia. De aceea, 
când te-am întâlnit, m-am gândit că poate te-ai potrivi. 

Am privit clădirea impozantă a muzeului din spatele ei. 

— Maria, e drăguţ din partea ta că te-ai gândit la mine, dar 
aproape tot ce știu despre artă provine dintr-o conversaţie pe 
care am purtat-o cu tine la nuntă. 

— Bineînţeles că vei avea nevoie de un profesor, dar, spre 
norocul tău, sunt o profesoară bună, așa cum ai văzut. 

Am râs. 

— De ce nu mi-ai spus pur și simplu că doreai să vin aici? 

— Să fiu sinceră, m-am temut că, dacă ţi-aș fi spus-o fără să 
te prezint directorului Kurosawa, s-ar fi putut să nu-ţi dai seama 
că erai interesat. 

— „S-ar fi putut să nu-mi dau seama”? Este și asta o 
formulare, da. 

— Uite ce-i, dacă tot ai venit până aici, înseamnă că trebuie 
să fii cel puţin curios, nu-i așa? Dă-mi voie să te prezint și să te 
plimb niţel prin muzeu. Apoi, dacă tot nu vei fi interesat, cel 
puţin vei lua o decizie informată. 

Am încercat să-i examinez cu atenţie propunerea. Oare 
spunea adevărul? Oare mă invitase cu adevărat la muzeu 
pentru un job? Pentru că înţelesesem brusc că, dacă ar fi existat 
altceva care s-o intereseze mai mult, pretextul jobului constituia 
o acoperire excelentă pentru acțiune. Totul ar fi fost legitim, 
inclusiv o întâlnire cu directorul muzeului. Totul putea fi 
dezminţit. O cale mult mai sigură de a proceda decât, să zicem, 
o întâlnire la un păhărel într-un bar sau pe o bancă în parc. 

Sau poate că acoperirea acţiunii era mai degrabă pentru ea, 
decât pentru terți potenţiali. Abia după mulţi ani aveam să 
citesc Omul moral și societatea imorală de Reinhold Niebuhr, în 
care autorul explica felul cum sinele mai rău trebuie să 
amăgească sinele mai bun, astfel încât să-i obţină acceptul 
pentru un comportament pe care altfel nu l-ar încuviinţa 
niciodată. Însă eu pricepusem conceptul respectiv chiar înainte 
să fi citit cartea și acum m-am întrebat dacă nu cumva o 
interesam pe Maria pentru cu totul altceva decât un job și dacă 
nu cumva ea se convinsese pe sine că era vorba despre un job, 
fiindcă nu era pregătită să accepte natura adevărată a 


VP -61 


interesului aceluia. Eu știam, bineînţeles, destul de mult despre 
tipurile de justificări implicate în omucideri ca să înțeleg că ceva 
similar putea să apară în contextul atracţiilor interzise. 

Sau poate că totul era o speranţă prostească din partea mea. 
Un vis. Poate că exageram cu supraestimarea. 

Nu conta. Trebuia să mă împrietenesc cu Maria, ca să obțin 
informaţii despre soțul ei. lar pentru asta probabil că orice 
pretext era la fel de bun. 

Un grup de eleve de liceu în uniforme bleumarin a ieșit din 
muzeu și a trecut pe lângă noi. Le-am privit, apoi am ridicat 
braţele în semn de predare. 

— OK, la urma urmelor, ce am de pierdut? 

Am intrat împreună și eu m-am oprit pentru o clipă în hol, ca 
să privesc în jur. Am încercat să-mi reamintesc ultima dată când 
mă adusese mama aici - probabil că aveam în jur de șapte ani. 
Nu mă așteptam să mai ţin minte locul și am fost surprins să 
constat că nu era chiar așa. Plafonul îndepărtat și impunător, cu 
basoreliefuri elaborate. Pereţii înalți din marmură. Scara masivă 
și bifurcată, lată de șase metri, și sculpturile metalice de pe 
stâlpii ei uriași. Și, desigur, ecourile solemne produse de 
pietrărie și de spaţiile vaste. 

Maria a surâs, privindu-mă. 

— Impresionant, nu? Se vorbește despre desemnarea clădirii 
ca jiyobunkazai. Cred că o vor face până la urmă. 

Juyobunkazai, sau „Proprietăţi culturale importante”, erau 
locuri desemnate ca atare de guvern datorită importanţei lor 
pentru cultura japoneză și de aceea erau supuse restricțiilor în 
privinţa modificărilor. Exista un echivalent și pentru oameni: 
ningenkokuho, sau „Comori naţionale în viață” - maeștri ai unor 
arte pe care guvernul le considera esenţiale pentru 
continuitatea culturii japoneze. 

— Cred că ar fi cuvenit, am răspuns, continuând să privesc în 
jur. 

— Haide să-l cunoști pe directorul Kurosawa - ne așteaptă. 
După aceea te voi conduce printr-un tur al muzeului. Sunt multe 
de văzut. 

Am ocolit scara gigantică, am trecut pe lângă o plăcuţă care 
anunţa în engleză și japoneză „Accesul permis doar angajaţilor 
muzeului” și am ajuns la o ușă masivă, din mahon, cu un 
luminator în partea de sus. Maria a bătut puternic în ușă. 


VP - 62 


— Domnule director? a strigat ea în japoneză. Sunt cu cineva 
pe care aș dori să-l cunoașteți. 

Am intrat într-o încăpere ticsită cu suluri de pergamente ce 
atârnau pe pereți, cu paravane pliate și cu destule artefacte 
pentru a pune la încercare fundaţia clădirii; o singură fereastră 
mare dădea spre o grădină tăcută. În mijlocul tuturor stătea un 
omuleț în costum mototolit, cu părul și barba ca un fuior 
complet albe, așezat la un birou din lemn atât de masiv, încât el 
părea un copilaș. A ridicat fruntea dintr-o carte, și-a scos 
ochelarii cu rame din sârmă, a pus în locul lor alţii, apoi s-a 
sprijinit într-un baston ca să se scoale. 

— Da, sigur că da, a zis el, aranjându-și ochelarii și mijind 
ochii spre mine. Dumneata trebuie să fii domnul despre care mi- 
a vorbit Maria-san. Așadar, te interesează munca în muzeu, da? 

Am făcut o plecăciune, uluit de viteza cu care păreau să se 
deruleze evenimentele. 

— Da, domnule, eu... da, bineînţeles că mă interesează. 

Și-a făcut o palmă căuș la ureche și a înclinat capul spre mine. 

— Vrei să repeţi, te rog? 

Era tare de urechi. Ar fi trebuit să-mi fi dat seama de asta 
după felul cum ciocănise Maria la ușă și apoi strigase la el. Mi- 
am repetat cuvintele, mai tare acum, și m-am plecat din nou. 

A făcut la rândul lui o plecăciune scurtă. 

— Unde ai absolvit? 

— Domnule director, ca să fiu sincer, majoritatea educaţiei 
mele este... neoficială. 

Mi se părea o modalitate corectă de a descrie ceea ce 
învățasem ca soldat și mercenar. 

— Da, da, uneori educaţia oficială este supraevaluată. Maria- 
san însăși este o dovadă elegantă în această privință. Dar 
engleza dumitale? Trebuie să fie la nivel de top, deoarece vei 
conduce tururi. Nu doar pentru turiști, atenţie!, ci și pentru 
demnitari aflați în vizită în ţară. Muzeul Naţional este o fereastră 
în sufletul Japoniei, înţelegi? Este o primă impresie pentru mulţi 
vizitatori foarte importanți ai ţării noastre - aici s-a oprit și mi-a 
privit blugii decoloraţi și pantofii jerpeliţi - și dorim ca ea să fie 
de calitate. Întrucât economia noastră capătă un caracter tot 
mai internaţional, multe depind de acea primă impresie. 

— Domnule, am crescut în Japonia și în Statele Unite, am spus 
regretând că nu mă obosisem să-mi calc cămașa, fie și numai 


VP - 63 


pentru salvarea aparențelor. Vorbesc engleza la fel de bine ca 
japoneza. 

— Asta-i bine, foarte bine. Aș dori să pot spune același lucru 
despre mine, dar engleza mea este aproape stânjenitor de slabă 
ca s-o folosesc. Acesta este alt motiv pentru care muzeul are 
nevoie de sprijinul unor tineri cu viziuni mai globale, ca Maria- 
san. Bun, atunci o să te las pe mâinile ei. A privit-o pe Maria și a 
surâs larg. Maria-san, pare a fi un tânăr de calitate. 

Eu și Maria ne-am plecat în semn de respect și am ieșit din 
încăpere. Pe când ocoleam din nou scara, ea a întrebat: 

— Nu-i așa că-l adori deja? 

— Pare foarte... drăguţ. 

— Eu îl iubesc. Acum zece ani mi-a acordat o șansă, deși nu 
aveam absolut niciun fel de pregătire oficială, și practic mi-a 
salvat viața. 

Ne-am strecurat pe lângă un grup de vizitatori și am pornit în 
sus pe scară. 

— Mi se pare o afirmaţie impresionantă pentru o oportunitate 
de angajare, am spus, întrebându-mă dacă nu cumva ea făcea 
ceva similar pentru mine. 

— Nu trebuie s-o iei literal. Totuși a fost exact ceea ce aveam 
nevoie la momentul respectiv, și de atunci el m-a susţinut 
întruna. 

Când am ajuns în vârful scării, am intrat într-o sală - Costume 
din perioada Edo - în care erau expuse chimonouri oficiale 
superbe din mătase. Izul de lemn al podelelor vechi, sunetele 
pașilor ce reverberau din plafonul înalt... toate astea îmi trezeau 
o tristeţe inexplicabilă. Poate pentru că, la ultima mea vizită 
aici, fusesem un copil inocent. Și nu fusesem nici pe departe 
atât de singur ca acum. 

— Am început ca ghid de tururi, a spus încet Maria în vreme 
ce mergeam. Primul ghid gaijin? pe care-l avusese muzeul 
vreodată, pentru că vorbesc engleza, italiana și japoneza. Și 
ceva franceză și germană, pe care le-am învăţat la universitate. 
Insă directorul Kurosawa mi-a acordat tot mai multă 
responsabilitate. De fapt, chiar la sfârșitul săptămânii curente 
vom deschide o expoziţie nouă de care m-am ocupat personal: 
Comori din castelele Azuchi și Nijo. Este o colecţie de panouri 
glisante și paravane pliabile, care prezintă imagini din castelele 


? Străin, din altă tară decât Japonia. (n.red.). 
VP - 64 


respective la sfârșitul perioadei Sengoku. Cu casete audio 
pentru tur, pe care le-am înregistrat personal în italiană și 
engleză, și cu un album însoțitor ale cărui texte le-am scris tot 
eu. N-aș fi putut face nimic din toate astea, dacă n-ar fi existat 
directorul Kurosawa. 

Mi-a plăcut că-l onora cu titlul „director” - kancho în japoneză 
-, chiar și când nu era prezent. 

— Pare minunat, am comentat. Mi-ar plăcea s-o văd. 

A zâmbit. 

— Mă bucur, fiindcă ne-ndreptăm într-acolo. 

Am părăsit sala cu chimonouri și am ajuns la un șnur gros din 
catifea roșie care bloca accesul mai departe pe coridor. Maria l-a 
ridicat, l-a pus la loc în urma noastră și a descuiat o ușiţă - o 
intrare prin spate, am presupus, într-o sală de expoziţie. Am 
intrat, dar era prea întuneric ca să se vadă ceva. Ea a aprins 
lumina și a închis ușa după noi. 

În faţa mea se aflau unele dintre cele mai spectaculoase 
paravane cu foițe aurite pe care le văzusem vreodată: 
reprezentări enorme, evocatoare, de munţi și lacuri și păsări de 
pradă, ale căror foițe aurite răsfrângeau superb lumina. Unele 
panouri glisante erau înalte până în tavan, iar pereţi despărțitori 
din lemn creau iluzia că ne uitam printr-o fereastră la o grădină 
ce înconjura un chiparos bătrân. 

— Îţi... taie răsuflarea, am rostit clătinând încet din cap de 
uimire. 

— Grazie. N-o să neg că sunt foarte mândră de ea. 

— Ai toate motivele. 

— Acum poţi să înţelegi de ce ţin așa de mult la directorul 
Kurosawa. 

— Da, cred că pot să-nțeleg. 

— lar tu vei lucra pentru el. Te interesează? 

— Sunt flatat. Realmente. Cred însă că te voi dezamăgi. 

— N-ar trebui să mă lași pe mine să decid asta? 

— Din păcate, cred că o vei decide. 

Maria a râs. 

— De obicei nu mă-nșel în privința asta. Ce zici acum de un 
tur privat? N-am mai condus un tur de mult timp și mi-ar face 
plăcere. 

Am petrecut o oră doar în expoziţia ei. Am rămas uimit de 
cunoștințele Mariei în domeniul artei, al istoriei artei și, într-o 


VP - 65 


măsură chiar mai mare, de înţelegerea ei privind forțele 
culturale ce produseseră exponatele. 

După ce am revenit pe coridor, a spus: 

— Ce ţi-aș mai putea arăta? Pergamente Zen din epoca 
Kamakura? Ukiyo-e din epoca Edo? Zorii artei japoneze? 

l-am surâs. 

— Când eram mic, mama mă aducea aici și îmi punea 
întotdeauna exact aceeași întrebare. lar eu îi răspundeam 
întotdeauna că vreau să văd săbiile și armurile. 

A râs. 

— E lesne de-nţeles asta. Totuși expoziția Costume ale elitei 
militare este în renovare, așa că pentru moment se află în 
depozit. Dacă vrei, totuși, te pot duce s-o vezi. 

Am coborât scara în subsol. Spre deosebire de nivelurile de 
deasupra, coridoarele de aici erau înguste, plafoanele scunde și 
luminatul abia adecvat - în mod clar, partea aceasta din muzeu 
nu era destinată și nici întreţinută pentru public. La capătul 
coridorului am dat colțul, iar Maria a băgat o cheie într-o 
broască banală de pe o ușă banală. A acţionat un întrerupător și 
am urmat-o înăuntru. 

Interiorul încăperii arăta ca o peșteră a comorilor - rafturi 
ticsite cu obiecte, picturi și litografii ordonate grijuliu în 
compartimente, labirinturi de cutii cu conţinuturi necunoscute. 
Am înaintat, cotind la dreapta și la stânga pe culoarele 
improvizate dintre ele și am ajuns până la urmă, chiar în capăt 
de tot, într-un colț ticsit cu săbii și armuri; niciuna dintre ele nu 
era în vitrine sau inaccesibilă în alt fel. 

— Nu vă temeţi că va intra cineva aici? am întrebat, surprins 
de lipsa de securitate. 

Ea a strâns din umeri. 

— Noaptea există un paznic. În plus, suntem în Japonia, ai 
auzit vreodată de o... hm... spargere la muzee? Oricum, nimeni 
din exteriorul muzeului nu știe unde sunt depozitate obiectele 
care nu sunt expuse. A arcuit o sprânceană. Doar tu știi acum, 
așa că, dacă va dispărea ceva, o să știu cine l-a luat. 

Ne-am îndreptat spre săbii. Erau cel puţin o duzină, fiecare 
așezată pe un stativ din lemn cu două componente. Pe polița de 
sus a fiecăruia se afla o koshirae, „teacă”, cu tsuka, „mâner”, 
care sugera că înăuntru se află o sabie. Însă superbele teci 
lăcuite și plăselele tsukaito din piele de pisică-de-mare și 


VP - 66 


mătase erau pentru luptă, nu pentru păstrare; pentru aceasta, 
pe polita de jos a stativului exista o shirasaya, o teacă simplă 
din lemn, înăuntru căreia se afla lama la care era atașat un 
mâner simplu din lemn. Alături se găseau câteva cârpe albe și 
două borcane din sticlă, care conţineau, probabil, choji, o 
mixtură de ulei mineral, ulei de cuișoare și pulbere, utilizată 
pentru protejarea oțelului de coroziune și mucegai. Săbiile 
acestea erau spectaculoase și mă bucuram să văd că erau bine 
întreţinute. 

— Îți mai amintești vreuna dintre ele? a întrebat Maria. Sunt 
de foarte mult timp în muzeu. 

Am încuviinţat, simţindu-mă atins de aripa melancoliei, și am 
arătat-o pe cea la care mă uitam deja - o katana clasică, 
așezată în teaca shirasaya sub o koshirae lăcuită cu aur. 

— Asta a fost dintotdeauna favorita mea. 

— Vrei să pui mâna pe ea? 

Am privit-o pe femeie și mi-am amintit cât de mult dorisem 
asta în copilărie. 

— Glumești? 

— Atâta doar c-o să te rog să fii foarte atent. 

— Nu te teme, n-o să-i fac niciun rău. 

— Îmi este mai degrabă teamă de tine, decât de exponate. 
Sunt foarte ascuţite. Știu că o știi și tu, totuși... 

Am prins shirasaya cu mâna stângă și tsuka din lemn cu 
mâna dreaptă, am ridicat sabia de pe stativ și apoi, având grijă 
să trag mune, partea dorsală, din shirasaya, ca să protejez ha, 
muchia tăietoare, am scos din teacă lama ușor curbată. Am 
tinut-o orizontal, la nivelul ochilor, sprijinind-o cu încheietura 
mâinii, privind cum oţelul superb făurit răsfrângea lumina, 
ameţit realmente de greutatea și echilibrul perfect, de senzaţia 
că tineam în mână mai mult decât o simplă bucată de metal, un 
obiect alert, decis, aproape viu. M-am uitat la hamon, modelul 
de călire din lungul tăișului, m-am întrebat câte bătălii văzuse 
arma asta, câte vieți curmase și, pentru o clipă, am simţit o 
legătură stranie cu ea - ambii ne născuserăm în Japonia, ambii 
fuseserăm făuriţi pentru a ucide. 

— i se potrivește, a zis Maria și glasul i-a sunat puţin ciudat. 

Am clipit repede din ochi, dându-mi seama că mă pierdusem 
în gânduri pentru o clipă. 

— Poftim? 


VP - 67 


Ea se încrunta ușor. 

— Pari pur și simplu foarte... natural, ţinând o sabie. Nu ca 
atunci când purtai smochingul. 

Nu știam cu exactitate ce văzuse ea, dar, instinctiv, am vrut 
să mă ascund. Am privit din nou lama. 

— Mi-au plăcut dintotdeauna koto, săbiile vechi, mai mult 
decât shint6, cele noi. Desigur, shint6 au fost făurite de maeștri, 
cu modele de călire frumoase, dar cred că prefer aspectul mai 
utilitar al lamelor clasice. Ele erau mai puţin preocupate de 
frumuseţe și mai mult de pragmatism. 

Maria a râs și momentul de stranietate a dispărut. 

— Minunat - ești deja un ghid de tur! 

Am petrecut încă o oră, plimbându-ne prin muzeu. În mod 
evident, ei îi plăcea să-i prezinte comorile, iar eu puteam 
înţelege lesne motivul pentru care Kurosawa o susţinuse așa 
cum spusese - ar fi fost greu de imaginat un ghid mai 
cunoscător, mai pasionat și mai fermecător. În timp ce 
mergeam și stăteam de vorbă, trăgeam cu ochiul pe furiș la 
părul, fața și corpul ei, și am devenit conștient că mă 
confruntam cu o îndrăgostire destul de serioasă. Nu știam ce 
trebuia să fac în privinţa aceea. 

Ba nu, nu m-am exprimat corect. Știam ce trebuia să fac, însă 
doream să fac cu totul altceva. 

După ce am terminat, Maria m-a condus afară din muzeu. 
Soarele coborâse spre orizont, aerul era mai răcoros și mulțimile 
se rarefiaseră. O echipă de grădinari în tradiţionalii pantaloni 
momohiki și bluze hanten din bumbac, la care se adăugau 
pălăriile conice din bambus, se răsfirase prin parc. l-am privit 
câteva clipe cum aranjau tufișurile, tăiau iarba, dar în principal 
greblau și măturau ochiba, frunzele căzute, viu colorate, iar 
fâșâiturile și hârșâiturile încete ale greblelor din bambus și ale 
măturilor păreau o arietă a toamnei în vechiul Tokio. Mi-a trezit 
nostalgia după zilele când mama mă adusese aici în copilărie, 
când văzusem de asemenea grădinarii, întotdeauna spre 
sfârșitul zilei; probabil că spre sfârșitul programului și, desigur, 
după ora de închidere, îi deranjau mai puţin pe vizitatori. 

După ce ne-am îndepărtat de muzeu, Maria m-a prins de braţ 
și am fost acut de conștient de căldura mâinii ei prin mâneca 
mea. Oare flirta cu mine doar ca să mă determine să accept 
jobul? Sau era ceva mai mult de atât? Sau ambele? 


VP - 68 


Sau, cel mai rău dintre toate, îmi imaginam pur și simplu prea 
multe dintr-un gest simplu? 

— Trebuie să-ţi spun, am rostit pe când mergeam braţ la braț, 
că mi se pare uimitor că ai învăţat toate astea singură. Vreau să 
zic că oamenii merg la colegiu ca să deprindă genul ăsta de 
cunoștințe. Ba chiar fac masterate. 

— De fapt, n-am învăţat totul de una singură. Am urmat 
Artele Asiatice la Universitatea Sapienza timp de doi ani, dar nu 
mi-am luat diploma. 

— De ce? 

— Soţul meu era conferenţiar itinerant acolo. M-am întors cu 
el în Japonia și m-am măritat. 

Probabil că îndărătul afirmației aceleia seci exista o poveste 
lungă și complexă, o întreagă lume. Se întorsese cu Sugihara pe 
când avea câţi ani... douăzeci? Abandonase universitatea? Oare 
avuseseră o relație? Oare ea rămăsese însărcinată sau ceva 
similar? 

Totuși chipul Mariei rămăsese inexpresiv când spusese 
cuvintele acelea, iar tonul ei fusese la fel de neutru ca al unui 
crainic meteo. Era clar că nu dorea să discute mai mult decât 
faptele simple. 

Cu toate acestea, fiind vorba despre ceva asociat soţului ei, n- 
am putut rezista să nu mai insist puţin. 

— Ai... aveţi copii? 

— Am avut un băiat. Dar s-a dus. 

Felul cum spusese „dus” nu lăsa nicio ambiguitate în privinţa 
înțelesului. M-am oprit și am privit-o, brusc conștient de volumul 
de durere care înconjura și emana din acele șapte cuvinte 
simple, și mișcat de demnitatea și autocontrolul din spatele lor. 

— Îmi pare rău, am spus. 

Ea a clătinat din cap. 

— A trecut mult de atunci. 

— Nu cred că așa ceva poate fi uitat vreodată, oricât ar fi 
trecut. Timpul nu funcţionează chiar așa. 

Maria m-a privit de parcă ar fi încercat să decidă dacă să 
avanseze ori să se retragă. În depărtare am auzit clopoţeii de 
sosire ai unui tren de pe linia Yamanote. 

— Nu, a vorbit ea încetișor după o vreme, așa este, ai 
dreptate. Mulţumesc. 

— Eu îţi mulțumesc pentru că mi-ai spus. Și regret că am 


VP - 69 


dezgropat un subiect atât de dureros. 

— Nu, e-n regulă. Uneori este greu de evitat. Pentru că-i 
atașat de toate, înţelegi? Afectează totul. 

— Totuși, soțul tău..., am continuat, simţindu-mă josnic că 
insistam pentru informaţii operaţionale tocmai în clipa când ea 
împărtășise ceva atât de intim și de dureros. Cum se face că un 
politician preda cursuri de artă în Roma? 

Mafia a surâs și mi-am dat seama că era mulțumită că 
schimbasem subiectul. Sau cel puţin focalizarea. 

— Asta se întâmpla cu mult înainte ca el să intre în politică. În 
prima lui... hm... încarnare, absolvise masteratul în Arte 
Frumoase și era profesor de conservare a proprietăţilor istorice 
și de istoria culturii la Universitatea de Artă și Design din Kyoto. 

— Nu știu nici măcar ce-nseamnă așa ceva. Continui să mai 
crezi că aș fi potrivit pentru postul ăsta? 

Ea a zâmbit. 

— Inseamnă că era expert în restaurarea și conservarea 
relicvelor: sculpturi, picturi, ceramică, lucruri de felul ăsta. Este 
un domeniu important și pregătirea este mai puţin obișnuită - în 
general, este o combinație între chimie și istoria artelor. Acum 
știi. Vezi cât de iute poţi să înveți cu un profesor bun? 

Am izbucnit în râs. 

— Și atunci, cum s-a întâmplat ca un expert în restaurarea și 
conservarea relicvelor să devină politician? 

Femeia m-a prins de braţ și ne-am reluat plimbarea. 

— Tatăl lui era membru al Dietei pentru prefectura 
Yamanashi. Soțul meu n-a dorit niciodată să aibă de-a face cu 
politica, dar după moartea tatălui său, mai mulţi membri PLD au 
insistat să candideze pentru locul respectiv. Până și mama lui a 
stăruit. El era unicul fiu, iar locurile acelea din Dietă... știi și tu 
cum este. Samuraii au dispărut, dar politica din ţara asta 
continuă să fie foarte legată de descendență și moștenire. 

— Așa că a candidat? 

— Da, a fost ales în 1960 și ne-am mutat în Tokio. Mi-a părut 
rău când am plecat din Kyoto. Pentru că unde altundeva în lume 
și-ar dori să trăiască un iubitor al artei japoneze? Totuși în Tokio 
nu-i chiar atât de rău. Sigur că da, soțul meu trebuie să facă 
naveta la Yamanashi, ca să stea aproape de electoratul lui, dar 
eu îmi petrec majoritatea timpului aici. 

M-am întrebat dacă în tot ce-mi spusese exista vreo 


VP - 70 


informaţie utilă. Deocamdată nu eram sigur. 

— Dar nu era tocmai ceea ce-ţi doreai. 

M-a privit și am avut din nou senzaţia că încerca să aprecieze 
cât de multe să spună. După o clipă a zâmbit, aparent cu un pic 
de efort, și a zis: 

— Nu tocmai. Dar tu? Ce colegiu ai urmat? 

Schimbase subiectul. Aș fi vrut să insist, dar am simţit că era 
mai bine să aștept. 

— Niciunul. De fapt, n-am terminat nici măcar liceul. Tot mai 
vrei să mă angajezi? 

— După cum a spus directorul Kurosawa, uneori educaţia 
oficială este supraevaluată. Cu toate acestea, sunt surprinsă. 
Îmi pari, nu știu... educat. 

Am râs. 

— Nu știu nici măcar cum să ţin un pahar de șampanie. 

— Nu-i adevărat, știi. Te-am învăţat eu, mai ţii minte? 

Am râs iarăși. 

— Este adevărat, totuși... 

— Cred că-i vorba despre felul cum te porți. Nu te-ai simţit în 
largul tău la party, așa-i? Asta mi-am putut da seama. In aceeași 
timp însă nu păreai... hm... nesigur. Știi, unii oameni care nu au 
beneficiat de educaţie oficială se simt cumva inferiori din cauza 
asta. Tu nu mi-ai părut așa. 

Am căzut pe gânduri. 

— Mi se pare o descriere corectă. 

— lar asta mă face să cred că ai beneficiat de o educaţie 
altundeva. 

— Și asta e corect. 

— Pot să te întreb unde anume? 

Am privit-o în ochi. 

— Asta face parte din interviul de angajare? 

— Evident. 

— La șaptesprezece ani am abandonat liceul și m-am înrolat 
în armată. Apoi am petrecut trei ani în Vietnam. 

— Doamne! 

— Eşti surprinsă? 

Maria s-a uitat cu atenție la mine. 

— Nu. Poate că nu. Mi se păruse că aveai ceva... Dar nu știam 
ce anume. 

Am fost curios. 


VP -71 


— Ce vrei să spui? 

— Felul cum stăteai singur la party, fără ca asta să te 
deranjeze, totuși. Cum te menţineai... hm... distant. Ca și cum ai 
fi știut ceva, sau ai fi simţit ceva, sau ai fi făcut ceva care te 
separa de restul societăţii. 

Erau niște observaţii suficient de pătrunzătoare ca să mă 
descurajeze. 

— Din nou, corect. 

— Ai văzut chestii în război? 

Am tăcut o clipă. 

— Și am făcut chestii. 

— Îmi pare rău. 

— A trecut mult de atunci. 

Ea a zâmbit. 

— Este la fel de neadevărat când o spui tu, precum a fost 
când am spus-o eu. 

Nu i-am răspuns și ea m-a strâns de braţ, ca și cum ar fi vrut 
să mă liniștească. 

— Cred că traumele te pot face să te simţi distant faţă de cei 
care nu au avut parte de ele. Ca și cum ei ar locui în altă lume. 

Mă citea foarte bine... mult mai bine decât o citeam eu pe ea. 
Mă simţeam ca și cum aș fi făcut randori cu cineva despre care 
crezusem că era începător în judo, dar se dovedea posesor de 
centură neagră. 

— Poate că există și un aspect pozitiv, am spus, gândindu-mă 
la „Jake Nebunu”. Și la Tatsu, pe care-l cunoscusem și cu care 
mă împrietenisem în război. Puţinii care o știu cu adevărat... ei 
înţeleg, de asemenea. Înţeleg într-adevăr. 

Maria a aprobat din cap. 

— Da, îmi pot imagina asta. 

— Dar nu există cineva care... 

M-am oprit, neștiind cum să termin fraza. 

— Ştii și tu... Dacă ești străin în ţara asta, te poţi simţi destul 
de izolat. 

— Da, știu. Însă familia ta? 

— Este o poveste lungă și tristă. Aș prefera mai degrabă să-mi 
povestești tu despre tine. 

Am ieșit de pe aleea asfaltată și pietrișul ne trosnea sub tălpi. 
În jur mai erau încă oameni și parcul rămânea destul de animat. 
În același timp însă aveam impresia că nu mai era nimeni, doar 


VP- 72 


noi doi. 

— N-am prea multe de povestit. Mama a fost americancă. 
Tata - japonez. El a murit pe când aveam opt ani și mama m-a 
dus înapoi în Statele Unite. Așa că am crescut în ambele ţări. 

— Dar nu te-ai simţit în niciuna ca fiind acasă. 

Era adevărat, însă n-am vrut s-o confirm. 

— De ce crezi asta? 

— Așa simt, pur și simplu. Mama ta a rămas în Statele Unite? 

— A murit. Și ea, tot de mult. 

Am rostit ironic ultimele cuvinte, dar Maria s-a oprit și m-a 
privit oricum, iar simpatia înţelegătoare din ochii ei o făcea 
aproape imposibil de frumoasă. 

— Sunt sigură, a spus ea încet. 

De data asta m-am mulțumit doar să încuviinţez din cap. Tatăl 
meu fusese omorât în tulburările de stradă din Tokio, când 
administraţia Kishi ratificase Pactul de securitate dintre SUA și 
Japonia în 1960. Mama murise de cancer după vreo zece ani, pe 
când eram plecat în Vietnam. lar Maria avea dreptate, nimic din 
toate acelea nu se petrecuse de fapt cu mult timp în urmă. 
Atâta doar că eu le ţineam pe toate închise într-o cutie, alături 
de amintirile din război. Alături de Sayaka. 

Amândoi am rămas tăcuţi o clipă. După aceea ea a spus: 

— Bun, poate că-i de ajuns cu poveștile triste pentru o zi. 

— Ai dreptate. Îmi cer scuze că am insistat. 

— N-ai de ce să te scuzi. Și eu am insistat. Când ajungem să 
cunoaștem pe cineva, există lucruri luminoase, pe care le putem 
vedea, și altele întunecate, de care ne ciocnim, nu-i așa? 

— Se pare că da. 

— Așadar, vrei postul pe care ţi l-am propus? 

— Crezi că sunt pregătit pentru el? 

— Nu, bineînţeles că nu ești pregătit. Directorul Kurosawa îmi 
va urma recomandarea, totuși la un moment dat va dori să te 
supună unui interviu. Pentru momentul acela va trebui să știi 
mai multe decât acum. 

Am arcuit o sprânceană. 

— Poate că aș ști, dacă ar exista cineva dispus să mă înveţe. 

Maria a râs. 

— Atunci poţi să mai vii săptămâna asta? 

Nu știam cum să procedez. Doream s-o revăd, în privinţa asta 
eram sigur, dar în același timp aveam sentimente confuze 


VP-73 


despre motivul pentru care doream s-o revăd. 

— În săptămâna asta nu pot în timpul zilei, am rostit, mânat 
de un impuls. Dar ce-ai zice să ieșim într-o seară să bem un 
pahar? Vreau să zic că există multe lucruri pe care să mi le 
explici, dar nu trebuie să fim în muzeu pentru toate, nu? 

— Ah, a spus ea și s-a încruntat ușor, crezusem că vei putea 
în timpul zilei, dacă ești... înţelegi... dacă nu ai un job 
deocamdată. 

La naiba! Maria avea instincte excelente. lar data viitoare, 
înainte să deschid gura, trebuia să mă asigur că povestea mea 
va fi coerentă cu ceea ce ea credea deja. 

— Este o poveste lungă, dar sunt... niţel prins. 

— Susţii vreun interviu altundeva? Cum s-ar putea compara 
altceva cu munca alături de mine și de directorul Kurosawa? 

Nu pentru prima dată, îmi oferise oportunitatea de a mărturisi 
un delict mai mărunt pentru a camufla comiterea altuia mai 
mare. Am clătinat din cap, ușurat. 

— Mă îndoiesc că s-ar putea compara, totuși... 

M-a privit cu ochii ei negri, dar nu aveam habar ce exista în 
spatele lor. 

— Păi, a spus Maria după o secundă, de fapt, cred că mâine 
seară am putea ieși la un pahar. Muzeul se închide la ora cinci. 
Poate după aceea. 

Am gândit rapid, încercând să alung fulgerul de plăcere și 
excitare pe care-l simţisem faţă de posibilitatea de a ieși cu ea 
în oraș. Nu știam multe baruri în Tokio. Era Kamiya din Asakusa, 
desigur, unul dintre locurile pe care McGraw le folosise pentru 
întâlnirile noastre, dar era mare și gălăgios. Nu ceea ce doream. 
Orchid Bar din Okura ar fi fost bun, însă era posibil ca ea să fie 
cunoscută acolo și asta o putea stânjeni. 

Pe când abia începusem să-l cunosc, Miyamoto vorbea mereu 
despre baruri - erau una dintre pasiunile lui. Și exista unul, nou 
pe atunci, care-i plăcea în mod aparte, deoarece proprietarul 
era practicant de sad6, ceremonia ceaiului, ca Miyamoto însuși, 
și construise un bar inspirat de biishiki, conştientizarea 
esteticului, a frumuseţii. Se numea Bar Radio și se afla în 
Minami Aoyama. Nu știam dacă mai exista acolo, dar puteam să 
telefonez, iar dacă se închisese, aveam să caut altă variantă. 

— Ai auzit de Bar Radio? am întrebat-o. 

— Nu. 


VP - 74 


— Eu n-am fost acolo, dar am un prieten - același despre care 
am amintit la nuntă, cel care m-a învăţat despre nen - căruia îi 
place. Așa că m-am gândit că ar merita vizitat. Dacă ești de 
acord, bineînțeles. 

A surâs. 

— Pare o propunere foarte atrăgătoare. Aș dori să văd ce-i cu 
nen ăsta. Mai ales într-un bar. 

— Și eu sunt curios. Se află în Minami Aoyama. La ce oră îţi 
convine? 

— Ce-ai zice de ora șase? Eu o să iau trenul spre Omotesando. 

Brusc m-am văzut gonind pe Thanatos de la Ueno la Minami 
Aoyama prin amurgul tokiot, cu Maria pe șa în spatele meu, 
ținându-mă cu brațele pe după mijloc. O abandonasem însă pe 
Thanatos cu zece ani în urmă lângă lotușii de pe heleșteul 
Shinobazu. 

— Ce este? a spus ea. 

Întrebarea m-a smuls din reverie. 

— Ah, nimic. Mi-am... amintit ceva din trecut. Când am locuit 
anterior în Tokio, aveam o motocicletă. Te-aș fi putut lua. 

— Oh, ce grozav sună! Eu chiar am un scuter Vespa mic, 
totuși poate că până la Minami Aoyama este mai ușor de ajuns 
cu trenul. 

— Bine. Așadar... mâine la șase. 

A urmat o pauză stângace. După aceea Maria a zâmbit și mi-a 
întins mâna. Aș fi preferat sărutările italienești pe ambii obraji, 
dar am bănuit că gestul acela pe care-l făcuse la nuntă fusese 
sub efectul șampaniei. 

Ne-am strâns mâinile. 

— Ciao, a zis ea și a revenit spre muzeu. 

Am privit în urma ei și mi-am spus: „John, din asta nu poate să 
iasă nimic bun”. 

Ar fi trebuit să ascult cu adevărat gândul acela. 


VP -75 


Capitolul 7 


La ora 17 l-am sunat pe Oleg de la un telefon public. Nu avea 
nicio pistă nouă despre Sugihara, ceea ce era perfect pentru 
mine. Salutam orice amânare a sfârșitului jocului care-mi oferea 
mai mult timp pentru a mă gândi cum să-l lichidez pe Victor. 

Am insistat iarăși cerând o armă de foc. Nu credeam că Oleg 
va fi de acord, însă doream să pot folosi refuzul ca pretext 
pentru că nu-l puteam elimina rapid pe Sugihara. 

— Nu va fi pistol, a spus el. Nu mai cere. 

— De ce? Cu un pistol totul ar fi mai ușor. Și mai repede. 

— N-ai nevoie de pistol. 

— Da, dar... 

— Vrei să-l omori? Te duci la magazin chimicale. Cumperi 
otravă pentru șobolani, da? Cunoști otravă pentru șobolani? 

— Da, cunosc otravă pentru șobolani. 

— Bagi cuţit în otravă pentru șobolani. Orice cuţit. Nu trebuie 
lamă lungă. Vii prin spate, înjunghii. Trei, patru, cinci ori. Rinichi, 
ficat. S-a terminat. Este foarte rapid. Nu te poate opri. Probabil 
moare din cauză hemoragie. Nu contează nici dacă vine 
ambulanță, fiindcă cuţit e înmuiat în otravă. Acum termină cu 
cereri idioate. 

— Nu... 

— Încă ceva. Tu și Kobayashi. Am douăzeci de copci de la voi. 
Ai noroc că Victor crede că poți fi util. Dar dacă el se 
răzgândește, noi doi avem o discuţie lungă. 

A închis. Am rămas o vreme, privind receptorul. 

„O discuţie lungă? Nu cred, idiotule. Când voi avea genul 
acela de discuţie, voi avea grijă să fie cât mai scurtă. Și la 
obiect”. 

Am agăţat receptorul în furcă și m-am îndepărtat, 
imaginându-mă vizitând un magazin pentru chimicale, exact așa 
cum sugerase Oleg. lar apoi postându-mă în exteriorul biroului 
din Kasumigaseki, până ieșea Victor. 

Era un gând plăcut, dar nu și realist. Era posibil ca Sugihara 
să aibă bodyguarzi, totuși el nu era o ţintă greu de ajuns. Pe de 
altă parte, Victor era un individ care știa că avea mulţi inamici și 


VP - 76 


înțelegea că trebuia să ducă o existenţă care să nu le dea 
acestora nicio oportunitate. Nu existau prea multe șanse să-și 
părăsească nepăsător biroul într-o seară pentru o plimbare în 
aerul toamnei, fără nicio escortă și fără să privească în jur, 
astfel ca eu să mă pot apropia nestingherit din spate. Nu era o 
acțiune imposibilă, dar avea un grad mare de risc. Nu eram 
chiar atât de disperat. 

Deși bănuiam că asta se putea schimba, dacă nu-mi jucam cu 
grijă cărţile. 

În seara aceea, am plecat din hotel în direcţia cimitirului 
ZOshigaya. După ce m-am îndepărtat de gigantica staţie 
Ikebukuro, zona a devenit rapid rezidenţială, cu felinare stradale 
discrete, străduţe înguste și case vechi din lemn ce aveau în 
față ghivece cu flori îngrijite cu dragoste. Am întâlnit doar 
câteva persoane care-și târșâiau picioarele în papuci către o 
sento din cartier, pentru o baie după programul de muncă. 
Ritualul băii publice era unul dintre lucrurile pe care le iubeam la 
Japonia, iar asta mă făcea să-mi urăsc ţara natală, pentru că ea 
nu mă iubea în același fel. Cu toate acestea, liniștea 
înconjurătoare m-a ajutat să-mi domolesc gândurile. 

Cimitirul era încă și mai tăcut - pustiu, întunecat și silențios. 
Am găsit un copac printre pietrele funerare și m-am așezat, 
rezemându-mă cu spatele de el, ascultând greierii și simţindu- 
mă ca și cum ar fi trebuit să ţin în palme un craniu pe care să-l 
contemplu. Și poate că, dintr-un punct de vedere, chiar asta 
făceam, deoarece acesta era locul unde, cu zece ani în urmă, îi 
trăsesem lui McGraw un glonț în cap. Amintirea momentului 
aceluia era satisfăcătoare, liniștitoare. Mi-am dat seama că nu 
venisem aici doar pentru solitudine și tăcere. 

Am încercat să mă retrag un pas, ca să văd toată tabla de joc, 
nu numai piesele de pe ea. Nu numai pe Victor, ci și organizația 
din jurul său. Ca și locul lui în cadrul ei. 

Nu păreau să aibă o echipă mare. În ambele ocazii când 
ajunsesem acolo, oamenii fuseseră aceiași. lar Victor dăduse o 
misiune importantă unui ratat precum Kobayashi, de care se 
descotorosise cu plăcere odată ce știuse că avea cu cine-l 
înlocui. 

Pe ansamblu, mi se părea o unitate de mărimea unei grupe 
din armată. Nici măcar a unui pluton. În niciun caz nu putea fi 
vorba despre o companie. 


VP - 77 


Din punct de vedere organizaţional, Victor era șeful cel mare, 
Oleg era principalul lui locotenent, gorilă și executant. Victor se 
întâlnise cu mine ca să mă poată evalua și apoi mă lăsase în 
seama lui Oleg, care acţiona acum ca un intermediar, 
împiedicându-mi accesul direct la șef. In mod evident, o parte 
importantă a postului său, a funcţiei sale, era protecţia lui 
Victor. 

Dar cine-l proteja pe Oleg? 

Am reflectat la chestiunea asta. 

Pierderea unuia ca Oleg avea să dea peste cap organizaţia lui 
Victor. Avea să-l silească probabil să-și schimbe rutinele și astfel 
să devină mai vulnerabil. 

N-avea să fie ușor, dar dacă puteam reuși, unul dintre 
flancurile lui Victor ar fi rămas descoperit. Probabil că nu pentru 
mult timp, totuși poate suficient. 

Îmi lipseau însă informaţiile. lar informaţiile însemnau Tatsu. 

Ultima dată când îl văzusem, îmi spusese că probabil vom mai 
colabora. Bănuiam totuși că nu se gândea tocmai la un 
parteneriat. Tatsu avea să fie la conducere. Sau, în cel mai bun 
caz, avea să ceară ceva la schimb pentru ajutorul pe care l-ar fi 
oferit. Nu doream să mă pun într-o poziţie din care să fiu nevoit 
să-i furnizez ajutorul acela. 

Dar poate că șovăiala mea era stupidă. Pe moment, situația 
era rezonabil de stabilă, însă asta se putea schimba în orice 
clipă. lar dacă se schimba, doream să fiu pregătit, nu să bâjbâi. 
Puteam să stau de vorbă cu Tatsu, să-i spun câte ceva, să-l 
testez, să văd cât de mult ar fi fost dispus să ofere și cât de mult 
ar fi cerut în schimb. 

Știam că era decizia corectă, totuși părea să aibă destule 
implicații. Tatsu era un viclean afurisit, cu instincte excelente de 
poliţist, cuplate cu o atitudine neobișnuit de flexibilă faţă de 
scopuri și mijloace. Trebuia să risc însă în privinţa instinctelor de 
polițist, pentru că în clipa asta aveam nevoie de flexibilitate. 


VP - 78 


Capitolul 8 


Am revenit spre stația Ikebukuro și i-am telefonat lui Tatsu 
acasă. La ora aceea mulţi polițiști n-ar fi ajuns încă la domiciliu, 
deoarece ar mai fi întârziat la un păhărel cu colegii după orele 
de program, dar îl cunoșteam pe Tatsu. Când era presat, el 
răspundea morocănos, însă își iubea soţia și-și adora fiicele și 
știam că nimic nu-i oferea mai multă plăcere decât o seară 
liniștită petrecută acasă cu ele. 

Mi-a răspuns soţia lui. Am spus că eram un prieten vechi. 
Peste câteva secunde, glasul lui Tatsu s-a auzit în receptor cu 
salutul scurt și caracteristic: 

— Hai. 

— Sunt Rain, am rostit în japoneză. A trecut ceva timp. 

A urmat o pauză. 

— Da, așa este, a zis el. De ce am impresia că acesta nu-i un 
simplu apel de curtoazie? 

— Este în același timp și un apel de curtoazie. 

— Bineînţeles. Ai revenit în Tokio? 

— Da. Și parcă n-aș fi lipsit deloc. 

Bazându-ne pe acţiunile noastre de acum zece ani, el avea să 
înţeleagă perfect ce voiam să spun. 

— Într-adevăr. 

— Așa că... dacă o să ai timp cândva, ar fi grozav să ne putem 
întâlni. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, presupun. 

— Să fiu sincer, îţi duc dorul. 

Mi l-am imaginat zâmbind. Nimeni nu-l ironiza pe Tatsu - 
inspira prea mult respect pentru așa ceva. Totuși îmi accepta 
cumva înțepăturile și bănuiam că le simţea înviorătoare. 

— Amabil din partea ta, a replicat. Poate că ne-am putea 
bucura de o bere în seara asta. 

— Ți-aș fi recunoscător. Tu mai stai în Nihonbashi? Spune-mi 
un local care-ţi place și sunt acolo într-o jumătate de oră. 

Mi-a dat o adresă din Yurakuch6, nu departe de cartierul lui. 
Am ajuns acolo direct pe linia Yamanote și am găsit o /izakaya de 
modă veche, instituţia japoneză dedicată destinderii 


VP - 79 


sarariimanilor obosiţi ce reveneau spre casă, cu bere rece ca 
gheaţa, yakitori de pui și atenţia unui masutaa înțelegător în 
spatele barului. Localul se afla sub șinele liniei Yamanote și 
degaja senzaţia unui liman subteran secret: tavan scund, mese 
apropiate între ele, uruitul trenurilor ce treceau pe deasupra în 
loc de muzică. De la plita deschisă dinapoia tejghelei barului se 
ridicau aburi, se auzea sfârâitul picăturilor de grăsime ce cădeau 
pe jarul de dedesubt, iar aerul era plin cu aromele cărnii fripte. 
Înăuntru se îngrămădeau vreo patruzeci de clienţi, care râdeau 
și conversau zgomotos, și am avut nevoie de câteva clipe ca să- 
mi confirm că Tatsu încă nu sosise. O chelneriță m-a zărit și a 
strigat „/rassha!”! - „Bun sosit!” -, iar eu am făcut o plecăciune 
scurtă drept răspuns. Am găsit o masă lângă un perete, am 
comandat două beri nama și am așteptat. 

Tatsu a intrat după cinci minute. Îmbătrânise puţin de când îl 
văzusem ultima dată, avea fire sure prin părul negru și se mai 
împlinise. Pe de altă parte, mersul legănat - de buldog abia 
reținut de o lesă invizibilă - era imposibil de confundat. Cum 
inconfundabil îi era și surâsul, pe care părea mereu că încerca 
să și-l reţină, când mă văzu. 

M-am ridicat și l-am privit, în timp ce se strecura printre 
mese. 

— Salut, Rain-san, a spus după ce a ajuns la mine. După care, 
parcă răspunzând unui gând întârziat, a adăugat: Mă bucur 
întotdeauna să te revăd. 

Am făcut o plecăciune, apoi i-am strâns mâna. Poate că 
motivul era că ne împrieteniserăm în străinătate. Sau poate că 
el era atât de japonez, încât mă făcea să mă simt american prin 
comparație. Dar îmi plăcea de fiecare dată să dau mâna cu el. 

Ne-am așezat și mi-am ridicat halba. 

— Kanpai. 

Tatsu a ridicat halba lui și a mormăit în semn de acceptare, 
apoi am ciocnit și am băut. După aceea el și-a lăsat berea pe 
masă, a suspinat prelung și și-a șters bărbia. 

— Bun, așadar. În ce bucluc te-ai mai băgat acum? 

— Ştii, dacă aș fi un individ mai sensibil, aș putea fi jignit de 
ceea ce insinuezi. 

Tatsu mi-a aruncat o privire de poliţai care ar fi determinat pe 
oricine nu l-ar fi cunoscut să mărturisească faptul că el 


10 Frigărui (n.red.). 
VP - 80 


declanșase Marele Incendiu din Chicago!!. 

— Nici măcar un „Ce mai faci?” sau „Cum o mai duci?” 

El a oftat. 

— Ce mai faci? Cum o mai duci? 

— Bine, mulţumesc. Dar tu? 

— Bine. 

— Soţia? Fetele? 

A mai oftat o dată, însă mi s-a părut că deslușesc urma unui 
surâs ezitant. 

— Sunt bine. Adolescentele pot fi o enigmă, dar... - a făcut o 
pauză și de data asta a zâmbit deschis - sunt foarte bine. 
Mulţumesc. 

l-am întors zâmbetul. 

— Mă bucur. Îţi mulțumesc că ai ieșit în seara asta să te 
întâlnești cu mine. lar dacă o să negi că ai fi preferat să fi stat 
cu ele acasă, o să ne certăm serios. 

Tatsu scoase un râset înfundat. 

— Bine, bine. Zi-mi acum în ce bucluc ai intrat. Sper că n-are 
de-a face cu Câinele Turbat Fukumoto. Știi c-a murit de mult, 
nu? 

Vorbea despre fiul șefului yakuza pe care-l ucisesem cu zece 
ani în urmă - motivul pentru care fusesem nevoit să fug din 
Tokio, lăsând „cadavrul” meu ciuruit de gloanțe plutind în 
heleșteul Shinobazu. Însă fiul își urmase de mult tatăl pe lumea 
cealaltă și nu mă aşteptam ca foștii lui subordonați care-l 
înlăturaseră să mă recunoască, chiar dacă ne-am fi întâlnit față 
în faţă, sau, de fapt, ca măcar să le pese de mine. 

Am tras o dușcă de bere, apoi m-am aplecat înainte ca să pot 
vorbi fără să ridic glasul. Mesele erau aproape toate ocupate, iar 
conversațiile din jurul nostru erau destul de gălăgioase ca să 
asigure o bună acoperire. 

— Nu știu nici măcar de unde să-ncep. Poate c-ar fi mai bine 
să-ți pun mai întâi o întrebare. Ai auzit de un individ pe nume 
Victor? Nu-i știu numele de familie, dar... 

— Karkov. Victor Karkov. Jumătate rus, jumătate japonez. Fost 
colonel în Spetnaz, Forţele Speciale rusești. A sosit în Tokio 
acum mai bine de un an. Familiile yakuza încă nu l-au preluat 
sub controlul lor. Doar dacă nu cumva mă înșel, desigur, iar tu 


11 Marele Incendiu din Chicago (8-10 octombrie 1871) s-a soldat cu moartea a sute de 
persoane și cu distrugerea a 10 km? de zonă construită din oraș. (n.tr.). 


VP - 81 


te referi la alt Victor. 

Știam că Tatsu avea multă grijă să fie la curent cu tot ce se 
întâmpla în lumea interlopă, totuși nu mă așteptasem să fie 
chiar atât de cunoscător. 

— Aăă... nu. El este. 

— Și te-ai încurcat cu el? A 

Reușise să sune doar ușor dezaprobator. In același timp însă 
am simţit că era curios. 

— „Încurcat” poate fi cam mult spus. 

— Aha. Și tu cum ai spune, de fapt? 

Am mai sorbit din halbă, ca să-mi ofer timp de gândire. Mi-am 
dat seama că ar fi trebuit să mă fi pregătit mai bine înainte de 
întâlnirea asta. Improvizaţia era o strategie periculoasă cu 
Tatsu. 

— El m-a... adus într-o poziţie dificilă. 

Tatsu n-a rostit nimic. Știam că se folosea de tăcere pentru a 
mă face să vorbesc și am fost nevoit să mă împotrivesc 
imboldului de a spune prea multe. 

— Aș vrea să-ţi pun o întrebare, am zis. Ai avea ceva 
împotrivă dacă ar fi ca Victor să aibă parte de... să zicem așa, o 
retragere timpurie? 

A ridicat din umeri. 

— Cred că lumea ar fi un loc mai bun fără el. Pe de altă parte, 
există mereu alţii care să-i ia locul. 

Mi-a sunat aproape perfect, dar, din anumite motive, n-am 
fost chiar convins. Deși unul dintre inșii cei mai raţionali și 
detașați pe care-i cunoscusem vreodată, Tatsu era totuși 
japonez, adică făcea parte dintr-un popor intrinsec suspicios, ba 
chiar ostil față de intervenţiile străine. Ei închiseseră frontierele 
țării pentru două sute cincizeci de ani în timpul shogunatului 
Tokugawa și le redeschiseseră doar când sosiseră corăbiile 
negre ale amiralului Perry, nemaiavând încotro. Așa că era 
improbabil, până și pentru un tip atât de echilibrat ca Tatsu, să 
privească cu nepăsare prezenţa în Tokio a unuia ca Victor 
Karkov. 

Am mai sorbit din bere, păstrându-mi în mod deliberat un aer 
relaxat. 

— Dacă zici tu... Adică - un străin să apară liniștit în Tokio și 
să-i înlăture pe ganagsterii locali? Mi se pare, cum să zic... 
jenant? Dar, în regulă, atunci. 


VP - 82 


A urmat o pauză lungă. Tatsu se înșela dacă spera că tăcerea 
avea să mă împingă să vorbesc. McGraw fusese al naibii de 
priceput în privința asta și mă educase și pe mine. 

— Bun, a spus el după o vreme. Eu n-aș numi situaţia tocmai 
„jenantă”, totuși o... organizaţie criminală străină prezintă într- 
adevăr unele probleme legate de culegerea informaţiilor. Și de 
natură culturală, de asemenea. Yakuza a fost dintotdeauna o 
parte neplăcută a societăţii japoneze, totuși a făcut parte din ea. 
Există multe reguli nerostite. În cazul lui Victor, multe dintre 
regulile acestea par să nu se aplice. 

Era o concesie subtilă, totuși o concesie. Exista loc pentru 
acţiune comună, însă nu știam în ce măsură. 

— Despre ce reguli vorbim? am întrebat. 

— Reguli legate de violența în public. De exemplu, lăsarea 
corpurilor stâlcite ale inamicilor pe stradă ca mesaje. Din 
respect pentru armonia publică, cei din yakuza se feresc de 
asemenea tactici. Pentru Victor însă încălcarea armoniei publice 
este o armă în sine. 

Termenul pe care l-a folosit pentru „armonie publică” a fost 
wa, un concept ce ţinea de cultura japoneză. Wa implică 
elevarea nevoilor societăţii deasupra celor ale individului, 
primatul unităţii și conformităţii pașnice. Încălcarea sa înseamnă 
provocarea unei forme de corecție - posibil a unei corecţii destul 
de dure. M-am întrebat dacă în referirea lui la wa, Tatsu nu 
făcea cumva aluzie tocmai la necesitatea unei asemenea reacții. 

— Mi-ar plăcea să știu mai multe despre el, am rostit. 

— De exemplu? 

— Păi... cam tot ce știi tu. 

Tatsu m-a privit cu o expresie de felul: Asta-i tot ce poti? 

Mda, probabil că n-avea să-mi dezvăluie ce știa, până ce n- 
aveam să-i dezvălui ce doream eu. Nu-l puteam învinui. Şi eu aș 
fi procedat la fel. 

— Vreau să fiu deschis cu tine, am spus, dar trebuie să 
cunosc termenii. 

— Un termen ar fi să te limitezi la Victor. Nu vor exista și alte 
retrageri timpurii, corect? 

Îmi spunea să nu existe victime printre civili. Să nu comit 
erori. Am întrebat: 

— Dar dacă ar fi să se retragă și altcineva din organizaţia lui? 

Tatsu a încuviinţat din cap, cu gravitate ușor exagerată. 


VP - 83 


— Bănuiesc că astfel de situaţii se mai întâmplă. Schimbări de 
personal, plecări simultane... La cine te-ai gândit că s-ar mai 
putea retrage? 

— ÎI ştii pe unul numit Oleg? 

— Oleg Taktarov. 

— Bun, deci îl știi. 

— Și el a fost membru Spețnaz, ca Victor. Amândoi au 
participat acum trei ani la invazia sovieticilor în Afganistan. Mi 
se pare că s-a numit planul Furtuna-333. Câteva sute de soldați 
din Forţele Speciale sovietice, îmbrăcaţi în uniforme ale armatei 
afgane, au atacat palatul prezidenţial, i-au ucis pe președinte și 
pe cele două sute de gărzi personale ale lui, apoi au instalat un 
succesor numit de sovietici. A fost o operaţiune impresionantă. 

— Totuși situaţia n-a fost foarte liniștită după aceea. 

— Adevărat, dar nu cred că problemele geopolitice mai vaste 
cu care Uniunea Sovietică se confruntă în Afganistan sunt din 
cauza unora ca Victor și Oleg. Tot așa cum rezultatul războiului 
purtat de Statele Unite în Vietnam n-a fost din cauza unora ca 
tine. 

Am încuviințat din cap, dându-i dreptate. 

— Și ce fac ei în Japonia? 

— Sperasem că mi-ai putea spune tu. 

— Nu știi? 

Tatsu a sorbit din bere. 

— Rușii ăștia nu sunt ca yakuza ai noștri. Ei n-au program de 
lucru regulat. N-au cărți de vizită. Se poartă mai degrabă ca 
soldaţii din comandouri, așa cum au fost, decât ca infractorii 
care au devenit. Astea fiind spuse, recunosc că am unele 
informaţii. Cele mai multe sunt evidente. 

— Par să fi preluat în totalitate afacerea asasinatelor. 

Tatsu s-a uitat la mine. A trecut o secundă și m-am gândit că 
mă va întreba de unde știam asta. N-a spus însă decât: 

— Asta ar fi partea evidentă. 

Când era dezamăgit că nu mă ridicam la nivelul lui, nu se sfia 
s-o arate. 

— Bun, dar de ce? Să fie doar o oportunitate pentru o 
preluare generală? Și de unde fac ei rost de informaţii? 

A aprobat din cap. 

— Acelea ar fi părţile neevidente. 

— Așadar, nu știi. 


VP - 84 


— Nu. 

— Din câte am înțeles, când rușii au ajuns aici, s-au 
confruntat cu un grad oarecare de opoziţie. Pe care l-au anihilat 
mai mult sau mai puţin discret decât în cazul cuceririi palatului 
prezidenţial din Kabul. Așadar, sunt experimentați și nemiloși. 
Totuși o asemenea operaţiune necesită informaţii foarte precise. 

— Bineînţeles. 

— Rahat! Chiar sperasem că s-ar putea să știi. 

— Am reușit să aflu câte ceva despre începuturi. Și câte ceva 
despre prezent. Totuși, până acum n-am izbutit să descopăr 
legătura. 

— Ştii măcar cât de mare este organizaţia asta? 

— Nu am cifre exacte. Sunt Victor și Oleg, evident, dar n-au 
decât câțiva soldaţi locali. Forţa lor stă în experienţa militară, 
cruzime și, desigur, informaţiile foarte precise. 

Am încuviinţat din cap. 

— Se potrivește cu estimarea mea. 

Tatsu s-a încruntat. 

— Spune-mi, cum te-ai „încurcat” cu tipii ăștia... sau cum 
preferi să-i spui? 

Ar fi fost prea mult să sper că el n-avea să insiste în direcția 
asta. Am luat o gură de bere. 

— Au insistat să fac ceva pentru ei. Cu promisiunea implicită 
că, dacă nu mă conformez, mă vor ucide. 

— Asta te-a adus înapoi în Japonia? De fapt, unde ai fost 
plecat? 

— Este o poveste lungă și nici nu mai contează acum. M-am 
întors la războaie. M-am plictisit de ele și am revenit aici, 
sperând la ceva mai bun. Un prieten vechi mi-a făcut cunoștință 
cu Victor, iar de acolo totul s-a dus naibii. 

Tatsu a dat încet din cap, parcă reflectând la spusele mele. 

— Și ce-ţi propui să faci? 

— Tu ce crezi c-o să fac? 

— Să elimini sursa buclucului. 

— Sunt chiar atât de ușor de citit? 

El a mormăit ambiguu. 

— Poţi s-ajungi la Victor? 

— Nu ușor. Nu acum. Dar dacă-i atac un flanc descoperit... 

— Oleg 

— Exact. 


VP - 85 


— Dacă Oleg păţește ceva și Victor tocmai s-a întâlnit cu tine, 
te va ataca. Nu cred că-ţi dorești genul acela de luptă. 

— Da, m-am gândit deja la asta. Și sunt de acord, aș prefera 
genul de luptă în care să-l atac pe Victor dinspre pata lui oarbă. 
Înţelegi ce spun - să nu existe niciun fel de luptă. 

— Nu-i o ţintă ușoară. Vorbim despre un fost Spetnaz. Cum 
vrei s-o faci? 

— Cred că asta va depinde de informaţiile pe care o să le am. 
În clipa de faţă, tot ce știu este că, exceptând un noroc chior, 
șansa mea cea mai mare este să înlătur una dintre liniile 
defensive ale lui Victor. După care să mă strecor înăuntru. 

— Să-l lichidezi pe soldatul cel mai bun al colonelului. 

— Da, și procedând astfel să-l silesc pe colonel să iasă 
personal pe câmpul de luptă. 

Tatsu a sorbit din halbă. 

— Băânuiesc că-ţi pot face rost de informaţii operaţionale 
despre Oleg, dar planul ăsta al tău... n-ar fi mai prudent să pleci, 
pur și simplu? Să părăsești Tokio. Ai mai făcut-o. 

Probabil că ar fi trebuit să mă îngrijoreze mai degrabă faptul 
că Miyamoto mai întâi și acum Tatsu - ambii jucători inteligenţi 
și cunoscători, ambii mai vârstnici și mai experimentați decât 
mine - îmi spuneau același lucru. 

— Este niţel mai complicat, am răspuns. 

— Și de ce nu-mi spui în ce fel este mai complicat? 

— Din tabloul general face parte o... cunoștință care va suferi 
probabil represalii din partea lui Victor, dacă aș pleca din oraș. 

— Bănuiesc că este vorba despre cel care v-a făcut 
cunoștință. 

M-am uitat la el, uluit nu pentru prima dată de profunzimea 
instinctelor sale. 

— De ce crezi asta? 

— Păi, tu n-ai prea mulţi prieteni. 

— Mersi. 

— Și dacă ar fi fost vorba despre mine, mi-ai fi spus. 

Am încuviinţat din cap. 

— Poţi să te bizui pe asta. Întotdeauna. 

A mormăit aprobator, după care a zis: 

— lar la ultima noastră întâlnire, ai menţionat că te întâlneai 
cu o fată. Bănuiesc însă că nu mai face parte din viaţa ta. 

Se referea la Sayaka. A trebuit să rămân tăcut o clipă, ca să 


VP - 86 


pun stavilă amintirilor. Nu doream să întreb, totuși am făcut-o. 

— De ce bănuiești asta? 

— Nu este imposibil ca tu să fi revenit la Tokio pentru ea, 
totuși... zece ani înseamnă un timp lung. 

— Ea nu mai locuiește aici. 

Nu știu ce a văzut Tatsu în ochii mei sau ce a auzit în glasul 
meu, dar n-a mai insistat. 

— Am folosit un simplu proces de eliminare și de proximitate, 
a zis el. Cineva te-a prezentat lui Victor. Probabil cineva pe care- 
| cunoști suficient de bine ca să ţii la el. lar Victor tratează 
persoana aceea ca fiind garanţia pentru un împrumut. 

Am dat din cap, simţindu-mă ușor umilit de ușurința cu care 
putuse să vadă printr-un paravan despre care crezusem că era 
complet opac. 

— Da, asta e. 

Am tăcut amândoi o vreme, sorbindu-ne berile. Am încercat 
să-mi imaginez ce gândea Tatsu. Câte mai putea extrage de la 
mine? Cât de departe ar fi mers pentru a mă ajuta? 

— Ce mai știi despre Victor? l-am întrebat. 

A pus halba pe masă și și-a frecat bărbia. 

— Dușmanul dușmanului meu este prietenul meu. Destuli 
yakuza sunt dispuși să împărtășească autorităţilor tot ce știu 
despre el, cu speranţa că-i vom putea ajuta cu problema lor. 
Unele informații mi-au permis să confirm alte detalii. Dincolo de 
detaliile acelea sunt silit să speculez. 

— O să mă mulţumesc cu orice ai. 

— Bine. Cred că Victor a avut o mamă japoneză și că și-a 
petrecut copilăria în Japonia. 

— Da, pare metis. Mai știi și altceva? 

— Bineînţeles. În primul rând, vorbește japoneza. 

— Dar cu accent rusesc. Nu este nativ. 

— Sunt aproape sigur că Victor nu-i deloc interesat să 
vorbească precum nativii. Poate că l-a interesat cândva, dar 
dacă a fost într-adevăr așa, speranța aceea a pierit odată cu 
bătăile încasate. 

— Ce vrei să spui? 

— A fost abandonat în copilărie și crescut de străini. A fost 
hărțuit și intimidat pentru că era metis. Nu-i greu de imaginat că 
ar fi dorit să se îndepărteze de traumele acelea. Să-și creeze o 
personalitate nouă, sovietică, și să se distanţeze de partea 


VP - 87 


detestată a moștenirii și descendenței sale. 

Cuvântul pe care-l folosise pentru „metis” fusese ainoko. În 
mod evident, îl rostise într-un sens neutru, spunând doar cum |- 
ar fi numit hărţuitorii pe Victor. Dar chiar și după atâţia ani, eu 
uram cuvântul acela. La fel îmi spuseseră și mie. 

— Ce știi despre copilăria lui? 

— Dacă l-am identificat corect, atunci a fost lăsat pe treptele 
unui orfelinat din Tokio la vârsta de cinci ani. Ținea în mână un 
bilet. Orfelinatul mai are biletul respectiv. 

— Și ce conţinea? 

— O explicaţie scrisă de mână, în japoneză, de la o mamă 
disperată care nu mai putea să aibă grijă de copilul ei. 

— Adică... l-a lăsat pur și simplu acolo, afară? 

— Așa se pare. Băiatul zicea că ea se va întoarce imediat, că-i 
spusese s-o aștepte acolo cu biletul, că se ducea la magazin ca 
să cumpere de mâncare. A continuat să creadă asta până în 
adolescenţă. Că ceva trebuie să se fi întâmplat cu mama lui - 
poate că se rătăcise sau fusese atacată, dar avea să se întoarcă 
după el. Directoarea orfelinatului este destul de bătrână și s-a 
pensionat de mult, totuși am stat de vorbă cu ea. Mi-a spus că 
băiatul stătea la fereastră și se uita la strada unde-l lăsase 
mama lui. Zi după zi. De câte ori era liber, se ducea la fereastră, 
își lipea palmele de sticlă și privea fix afară. 

Mi-am amintit de mine însumi, la opt ani, plângând noapte 
după noapte, luni de zile, înecându-mă într-un ocean de durere, 
confuzie și suferință după moartea tatii. 

— Asta-i... teribil, am spus. 

— Așa este. 

— Și tatăl? 

— Necunoscut. Victor susținea că a fost un general rus, 
despre care credea de asemenea cu fervoare că va veni la 
orfelinat și-l va lua de acolo. 

— Un general rus? E ceva logic în afirmaţia asta? 

— Nu. Dacă l-am identificat corect, Victor s-a născut în jurul 
anului 1940, o perioadă în care relaţiile dintre Japonia imperială 
și Uniunea Sovietică erau ostile. Cu numai câţiva ani în urmă, 
noi purtaserăm un război de graniţă nedeclarat în Manciuria, în 
care Japonia a fost respinsă decisiv. În Japonia n-au existat 
generali sovietici. 

— Nu era posibil ca mama lui să fi fost plecată în străinătate? 


VP - 88 


Tatsu a strâns din umeri. 

— Probabilitatea ca o japoneză, atât de nevoiașă încât a fost 
silită să renunţe la propriul ei copil, să fi călătorit în Uniunea 
Sovietică, să fi rămas însărcinată cu un general sovietic și să fi 
revenit în Japonia este infimă, aproape că nu merită amintită. 

— Și atunci? Să fi fost doar o poveste pe care i-a spus-o ea? E 
clar că are trăsături slave. 

Tatsu s-a aplecat peste masă spre mine. 

— Cum ţi se pare? Care-i evaluarea ta personală? 

Am expirat prelung. 

— Este... o forță a naturii. 

l-am povestit despre Kobayashi. Până am terminat, Tatsu se 
înnegurase la faţă. 

— Recent un corp a fost recuperat din râul Sumida. Avea 
chipul atât de traumatizat, încât n-a putut fi recunoscut și 
prezenta multiple răni provocate prin înjunghiere. 

— Da, pare a fi Kobayashi. 

— Masahiru Kobayashi este soldat de rând în Gokumatsu- 
gumi. Îmi spui că el lucra pentru Victor? 

— Victor a zis că Kobayashi comisese o greșeală în 
Gokumatsu-gumi, iar el îi mai acorda o șansă. Știi ceva despre 
asta? 

— E prima dată când aud așa ceva. 

Nu era tocmai un răspuns la întrebarea mea, dar amândoi 
eram precauţi despre ceea ce dezvăluiam. 

— Dacă ai fișa dentară a lui Kobayashi, am zis, cred că veţi 
putea identifica trupul pe care l-aţi pescuit din râu. E opera lui 
Victor. 

— Bănuiesc că ar fi inutil să te întreb dacă ai depune mărturie 
ca martor la omucidere, nu? Să știi că ai putea fi protejat de 
Keisatsucho și... 

Am scuturat din cap. 

— Nu, Tatsu, asta nu se va-ntâmpla. Ne trebuie alt plan. 

El a încuviințat. 

— Bine. A trebuit să-ncerc, evident. 

— Evident. 

Am rămas tăcuţi o vreme. Eu am zis: 

— Haide să revenim la Victor. Are trăsături slave. Sau, oricum, 
ceva de felul ăsta. Crezi că povestea cu generalul sovietic era 
doar o fantezie? 


VP - 89 


Tatsu a sorbit din bere. 

— Da, se poate să fi fost așa, totuși bănuiesc că se baza pe 
ceva ce-i spusese maică-sa. 

— Că tatăl lui a fost un mare general. 

— Da. Ca să-i ofere ceva de care să fie mândru, în locul 
adevărului jalnic. 

— Că tatăl lui a fost un nimeni? 

— Poate. Dar de ce tocmai un general sovietic? De ce nu un 
medic, un savant, un muzician? Oricare dintre aceștia, ca și 
multe alte profesii, ar fi fost suficient pentru a-i transmite 
copilului mândrie faţă de descendența lui parentală. Și toate ar 
fi fost mai plauzibile decât ceea ce i s-a dat să creadă. 

Am încercat să-i urmăresc raționamentul, dar n-am izbutit. 

— Și care-i teoria ta? 

Mi-a aruncat una dintre privirile lui caracteristice de felul: De 
ce oare trebuie să-ți dau chiar toate detaliile? 

— Uneori oamenii născocesc. Dar cel mai adesea, ei 
exagerează - au fragmente de adevăr și peste care construiesc 
minciuni. 

— Așadar... un soldat sovietic, dar nu un general? 

— Poate că da. 

— Ai spus că pe atunci în Japonia nu existau soldaţi sovietici. 

— Am spus că nu existau generali sovietici. 

— Dar au fost soldaţi sovietici? În al Doilea Război Mondial? 

— După cum se dovedește, da. 

M-am lăsat pe spate în scaun, impresionat ca întotdeauna. 

— Ai efectuat cercetări. 

— Bineînţeles. Între 1938 și 1939, pe graniţa manciuriană au 
avut loc câteva bătălii importante. Forţele noastre imperiale au 
capturat numeroși prizonieri sovietici, iar unii dintre ei au fost 
aduși pe insulele japoneze. Majoritatea n-au supraviețuit 
drumului. Câţiva au reușit. Unul a evadat. 

A tăcut. 

— Tatăl lui Victor? am întrebat eu. 

— Așa cred. Multe arhive au fost distruse în timpul războiului, 
dar am găsit consemnarea că infanteristul sovietic Alexei 
Gavrikov a fost făcut prizonier și dus în Japonia, însă apoi a fost 
pierdut din evidență. 

— „Pierdut din evidenţă”? 

— Un eufemism, bănuiesc, pentru „evadat”. 


VP - 90 


— lar el s-a întâlnit cu mama lui Victor și...? 

— Și a violat-o. 

— La naiba! Dar... nu știu, Tatsu. Bun, să zicem că tipul ar fi 
evadat, dar după aceea i-ar fi fost al naibii de greu să rămână 
așa, nu crezi? Un alb care să fugă în timpul războiului prin 
Japonia? Unde se ascunde? Ce mănâncă? 

— Lagărul în care a fost internat se afla în prefectura Aichi. În 
vecinătatea multor gospodării micuţe. Gavrikov a evadat vara, 
când vremea era favorabilă. Cu niţel noroc, deplasându-se 
numai noaptea, este posibil să fi rămas ascuns. Și să găsească 
de mâncare. 

Am încercat să-mi închipui toate astea. 

— S-a furișat în clădirea auxiliară a unei gospodării. Sau așa 
ceva... Și pe când se afla acolo, căutând de mâncare, sau un loc 
unde să doarmă peste noapte... 

— A fost surprins de o ţărăncuţă. Gavrikov a înșfăcat-o. Poate 
că s-a gândit s-o omoare, însă a văzut că era prea îngrozită ca 
să ţipe sau să dea alarma. Așa că n-a ucis-o, dar a violat-o. 
Bărbaţii fac asemenea lucruri în timpul războiului. Și altele încă 
și mai rele. 

— Nu numai în timpul războiului. 

— Așa-i. Poate că ea le-a mărturisit părinţilor imediat. Sau 
poate că nu. In tot cazul, a aflat că era însărcinată. Dintr-un 
motiv necunoscut, n-a putut sau n-a vrut să avorteze. Părinţii nu 
i-au crezut povestea și au alungat-o. Este posibil ca ea să fi 
plecat spre Tokio, muncind oriunde găsea ceva pentru a putea 
supravieţui și a-și hrăni pruncul. 

— Prostituţie? 

— O ţărăncuţă în timpul războiului în Tokio? E greu de 
imaginat ce alte opţiuni ar fi avut. 

— Mi se par totuși multe speculații... 

— Am spus-o de la bun început. Pe unele dintre ele le-am 
putut documenta, însă destule s-au petrecut cu mult în urmă și 
în vremuri foarte agitate, așa că nu pot fi coroborate. 

— Bun - ce altceva ai mai coroborat? 

— Biletul pe care copilul îl ţinea când a fost găsit de orfelinat 
spunea că numele lui era Hikaru Yamada. |n arhivele 
imigranţilor există consemnarea unei persoane cu numele 
acesta care a plecat din Japonia spre Uniunea Sovietică la vârsta 
de optsprezece ani. Nu există însă și consemnarea revenirii sale. 


VP - 91 


Cred că Victor a plecat pentru a-și căuta tatăl, pe generalul 
sovietic. O fantezie nebunească, dar care-i fusese adânc 
imprimată în psihicul traumatizat. Mă îndoiesc că ar fi avut 
multe piste pe care să le cerceteze. De altfel, mă îndoiesc că 
tatăl lui adevărat a supraviețuit războiului. 

— Și apoi? 

— A intrat în Armata Roșie, bineînţeles. 

— Călcând pe urmele tatălui. 

— Și poate visând, conștient sau nu, că acesta va afla de 
isprăvile sale și-l va recunoaște. Desigur, asta nu s-a-ntâmplat 
niciodată. Totuși Victor s-a afirmat, probabil sub acoperire în 
conflicte din Africa și Asia de Sud-Est. Bănuiesc că nu-i imposibil 
să ne fi încrucișat căile cu el în Vietnam. 

— Lumea este mică. 

— Așa-i. Indiferent care i-au fost isprăvile, ele au fost 
suficiente pentru ca Victor să fie unul dintre cei aleși pentru a 
conduce vârful de lance al invaziei sovietice în Afganistan din 
1979. lar după alţi doi ani a sosit aici. 

— Ești cu adevărat îngrijorat de individul ăsta. 

— Tu nu ești? Mai ales după ce ai văzut ce i-a făcut lui 
Kobayashi? _ 

— Ba da. Insă asta nu-i totul, așa-i? 

Tatsu a încuviințat din cap. 

— După cum ai observat, informaţiile de care dispune sunt 
superbe. Asta este o problemă, desigur, fiindcă de aceea este 
atât de eficient. În același timp, îmi spune că are aliaţi puternici, 
probabil în interiorul guvernului. Dar n-am izbutit să descopăr 
cine, sau cum, sau de ce. 

— Și vrei să te ajut în privinţa asta. 

— Bineînţeles. 

— Sincer să fiu, pe mine mă interesează mai degrabă să-l 
elimin pe insul ăsta, decât să-l interoghez. 

— Am priceput, totuși una poate să ducă la cealaltă. 

Avea dreptate. Și el ar fi putut insista mai tare. N-ar fi fost 
cuvenit să nu cedez și eu puţin teren. 

— Bine, am rostit, s-ar putea să am o pistă sau două. O să- 
ncerc să aflu mai multe. Mă poţi ajuta în privinţa lui Oleg? 

A urmat o pauză, timp în care Tatsu cântărea probabil ce-i 
ceream. 

— Te pot ajuta, a spus după aceea, dar trebuie să acționezi cu 


VP - 92 


foarte multă grijă, înţelegi? Aici este vorba despre eliminarea 
unei tumori canceroase. Fără a face rău țesutului din jur. 

Mi-am terminat berea și am pus halba pe masă. 

— Tu spune-mi unde se află tumoarea, am zis, iar eu o s-o 
extirp. 


VP - 93 


Capitolul 9 


A doua zi dimineaţă l-am sunat pe Oleg. Nici acum nu avea 
nimic nou despre Sugihara. O dată în plus m-am simţit ușurat s- 
o aud. Pentru că indiciul pe care-l așteptam de fapt era chiar 
despre Oleg. 

Am părăsit hotelul din Ikebukuro și am găsit altul în Shibuya. 
Nu mă îngrijora prea mult că Victor m-ar fi putut urmări, dar în 
general este mai bine să fii mobil, decât să prezinţi o ţintă fixă. 
Și nici schimbarea hotelurilor nu era dificilă. Nu aveam multe 
bagaje. Mai precis, aveam o singură geantă de voiaj. 

Mi-am imaginat întâlnirea cu Maria din seara aceea în barul 
biishiki recomandat de Miyamoto. Și m-am gândit că ea mă 
tachinase în privința smochingului închiriat, apoi mi-am amintit 
grija evidentă a lui Kurosawa față de vestimentația mea, când 
mă inspectase din cap până în picioare în cabinetul său. Poate 
că frecventarea unui bar mai sofisticat era o ocazie să mă 
comport mai bine. Am decis să-mi cumpăr niște haine. 

Am luat metroul până la Mitsukoshi din Ginza, cel mai vechi și 
mai faimos magazin universal din Tokio. Interiorul era 
intimidant. Toate obiectele expuse păreau mult mai elegante 
decât orice mă gândisem vreodată să cumpăr, iar clienţii care le 
examinau purtau haine la fel de elegante - în tot cazul, mai 
elegante decât ale mele. Când am trecut pe lângă ei, am simţit 
că mă priveau, judecându-mă după cămașa mototolită, blugii 
decoloraţi și pantofii scâlciaţi, și pentru o clipă am fost ispitit să 
plec. Apoi însă am zărit plăcuța care anunţa că raionul pentru 
bărbaţi se găsea la etajul șase, mi-am zis „La naiba!” și am 
pornit spre scara rulantă. 

Etajul șase era uriaș și, din fericire, aproape pustiu prin 
comparație cu parterul. Am început să privesc în jur, simţindu- 
mă straniu, idiot și neajutorat. 

Un ins în costum cu dunguliţe, cu un ecuson mic care-l 
identifica drept „Angajat Ito”, trebuie să-mi fi simţit stresul, 
deoarece s-a apropiat și m-a întrebat extrem de politicos: 

— Onorat client, vă pot fi de folos în vreun fel? 

— Da, am răspuns, mulţumesc. 


VP - 94 


Dar n-am știut ce să adaug după aceea. 

— Căutaţi... ceva anume? 

— Păi, am început, apoi m-am scărpinat în cap. Chiar așa, ce 
naiba căutam? Mă întâlnesc cu cineva diseară. Cu o femeie. Într- 
un bar frumos. Și m-am gândit... 

— Ceva potrivit pentru ocazia aceea? 

Când a rostit cuvintele acelea, a părut deodată simplu și 
direct. 

— Da, exact. 

— Vă gândiţi la ceva protocolar? Sau mai neprotocolar? 

Protocolar însemna smoching, nu? Pentru că nunta fusese 
protocolară și toţi participanţii purtaseră smochinguri. Dar în 
contextul prezent, termenul trebuie să fi însemnat pur și simplu 
costum și cravată. Oare ar fi fost prea mult? Probabil că da. 
Atunci care erau regulile pentru neprotocolar? Să fi fost ceva la 
fel de necomplicat? 

O dată în plus, Ito a simţit că aveam dificultăți, pentru că mi-a 
oferit o traducere: 

— Costum și cravată? Sau, în loc de așa ceva, v-aţi gândit, de 
exemplu, la pantaloni și o cămașă frumoasă? 

— Exact. Sigur că da. Cred că probabil... pantaloni. Și o 
cămașă frumoasă. Intr-un moment de inspiraţie, am adăugat: Ea 
este italiancă și cred că-i place moda italiană. 

lto a râs, dar fără răutate. 

— Tuturor le place moda italiană. Bineînţeles, ar fi o alegere 
excelentă. 

O oră mai târziu, am plecat din magazin purtând o pereche de 
pantaloni din gabardină negri ca tăciunele, un pulover gri- 
deschis din mătase și cașmir cu decolteu în V, o curea maro din 
piele și pantofi „split toe” din piele de aceeași culoare, cu ramă 
moderată, pentru a fi în echilibru perfect cu pantalonii și 
puloverul. Terminologia se datora lui Ito, iar hainele proveneau 
de la Brunello Cucinelli, un designer italian nou, despre care m-a 
asigurat că era în vogă la Milano și că în scurt timp avea să 
cucerească toată lumea. Gândindu-mă că era preferabil să mă 
obișnuiesc cu noul meu aspect, l-am rugat pe Ito să-mi pună 
hainele cu care venisem în punga de la magazin, apoi am ieșit 
pe stradă. Am observat că oamenii mă priveau într-un fel în care 
n-o făcuseră când intrasem și asta m-a pus pe gânduri. Arătam 
oare bine? Sau își dădeau seama că eram un simulant? 


VP - 95 


Am decis că probabil arătam pur și simplu bine. O persoană 
obișnuită n-ar fi putut să-și dea seama că simulam, chiar dacă 
acela era adevărul, nu? Noile haine erau cel puţin un 
experiment pe care merita să-l fac. In junglă utilizam diverse 
modele de camuflaj pe haine și diverse vopseluri de camuflaj pe 
față, în funcţie de fundalul cu care încercam să ne contopim. 
Dacă nu te puteai contopi cu jungla, puteai la fel de bine să 
pictezi pe tine o ţintă mare și portocalie. Și orașul nu era oare la 
fel? Eu mersesem la nunta aceea, gândindu-mă că un smoching 
era suficient pentru a mă camufla, însă Maria văzuse imediat 
dincolo de camuflaj. Data viitoare, putea fi o persoană mai puţin 
prietenoasă decât ea. Asta însemna că aveam multe de învățat. 

De aceea, în următoarele ore, am intrat și am ieșit din 
magazine cu bijuterii, cu antichităţi și cu obiecte de artă. Am 
jucat un joc - pretindeam că mă născusem bogat și răsfățat în 
Shirokanedai, o enclavă bogată din centrul Tokioului, unicul fiu 
al unor părinţi descinși din samurai și moștenitorul unei averi 
obținute din comerţul cu chimonouri. Duceam o viață lipsită de 
griji, iar azi ieșisem să cumpăr flecușteţe. Am încercat nu numai 
să-mi imaginez toate astea, ci chiar să le și simt, așa cum mă 
învățase McGraw. 

Și să fiu al naibii dacă n-a funcţionat! Oameni care nu m-ar fi 
luat niciodată în serios se gudurau brusc pe lângă mine, de 
parcă ar fi crezut cu adevărat că aveam să cumpăr o broșă de 
un milion de yeni sau un sipețel antic lăcuit. Eu credeam toate 
astea și astfel îi determinam și pe ei să le creadă. Desigur, mai 
conta și Brunello Cucinelli. Cheia, se părea, era atât să arăţi, cât 
și sa simţi rolul. Și să recunoști că aspectul și senzaţia nu erau 
categorii complet separate, ci mai degrabă păreau să se 
consolideze reciproc. 

Până am revenit la hotel, soarele începuse să coboare pe cer 
și mă simțeam tot mai încrezător în noua mea înfățișare. Am 
făcut duș, mi-am îmbrăcat hainele noi și am mers pe jos spre 
Minami Aoyama. Era o seară răcoroasă, cu o adiere de vânt, iar 
gândul întâlnirii cu Maria făcea ca inima să-mi bată surprinzător 
de tare. 

Pe la jumătatea drumului într-acolo mi-am dat seama că nu-l 
sunasem pe Oleg. Bun, nu era nicio problemă, nu trecuse mult 
de ora 17. Am găsit un telefon public și l-am sunat. 

— Ai întârziat, a rostit el, în loc de salut. 


VP - 96 


— Ai ceva pentru mine? 

— Ai fost la magazin de chimicale? 

— Nu-ţi face griji despre magazinele în care am fost. Asta-i 
treaba mea. Treaba ta sunt informaţiile. 

— Am informaţii, idiotule. De-aia sper c-ai fost la magazin. 

„Rahat!” 

— Ce informații? 

— Ţinta se întâlneşte diseară cu persoane. Club de 
animatoare de lux, în Ginza. Ai pix? 

„Rahat!”, mi-am spus din nou. 

— N-am nevoie de pix. Unde? Când? Detalii? 

— Clubul se numește Moonglow Ginza. Loc perfect. Etajul 
cinci. Multe animatoare. Încăperi diferite. Ţinta merge acolo cu 
persoane importante. Tu mergi, pălăvrăgești cu animatoare 
drăguţe, aștepți, ţinta merge să se ușureze, tu vii în spatele ei, o 
lichidezi și pleci pe scară. Treabă ușoară. Nu poţi rata. 

— Când va fi acolo? 

— La șapte. 

Bineînţeles. Când eu trebuia să fiu în bar cu Maria. 

— Nu cred că voi fi în stare să ajung acolo tocmai la șapte, 
dar... 

— Nu fi idiot. Nu poţi s-o faci de faţă cu animatoare. O faci la 
baie. Și nu știi când merge ţinta la baie. Pentru asta trebuie să 
fii în club. 

Începusem să-mi dezvolt o antipatie reală faţă de rusul ăsta. 

— Am înțeles. O s-ajung acolo imediat ce pot. 

— Ce dracu” faci? Ai întâlnire cu femei, sau ce? 

Pentru o clipă, am încremenit, apoi mi-am dat seama că Oleg 
doar testa terenul. 

— Da, am o întâlnire cu o femeie a-ntâia și de-aia îmi iau liber 
în seara asta. Vorbești serios? 

— Asta-i pista care doreai. Ai zis c-ai nevoie de pistă. N-o beli, 
idiotule. Până diseară, ţinta trebuie lichidată. Altfel cineva te 
lichidează pe tine. 

A închis. 

Am rămas nemișcat câteva clipe, încercând să mă gândesc ce 
naiba să fac. 

Probabil că Maria plecase deja de la muzeu. Nu puteam s-o 
anunţ de o contramandare a întâlnirii noastre. Și atunci ce să 
fac, să renunţ la ea cu speranţa că i-aș fi putut lichida soţul în 


VP - 97 


clubul de animatoare? Dacă mă duceam la Moonglow și nu se 
ivea nicio ocazie? Aș fi stricat definitiv jocul pe termen lung, mai 
bun - folosirea Mariei ca sursă. Şansa de a afla mai multe 
despre soţul ei, despre programul lui, despre locul unde trăgea 
când își vizita alegătorii din Yamanashi. 

Însă, rahat!, toate astea nu erau decât justificări. Problema 
reală era imaginea Mariei stând într-un bar, în timp ce eu îi 
pândeam și poate-i omoram soţul. Mi-am închipuit-o așteptând o 
oră, apoi renunțând în cele din urmă, revenind acasă, 
întrebându-se ce se întâmplase cu mine... după care doi polițiști 
să-i bată la ușă după miezul nopţii, anunţând-o vestea tragică. 

Nu puteam s-o fac. Nu voiam s-o fac. Și n-aveam s-o fac. 

Atunci cum urma să procedez? 

„Eşti un idiot! Nu te implica emoţional. Oare până acum n-ai 
mai ucis pe nimeni care să fi fost însurat, pe care să-l aștepte o 
soție acasă? Situaţia asta nu diferă cu nimic de celelalte. 
Termină cu prostiile, du-te la Moonglow și rezolvă treaba!” 

M-am luptat cu gândul acela, dar fără succes. Se părea că nu 
puteam termina pur și simplu cu prostiile. 

„Trebuie s-o faci. Nu poţi să activezi în domeniul ăsta și-n 
același timp să te lași pradă sentimentelor”. 

Mda. Poate că exact asta era problema. 

La naiba cu toate! O să mă duc la blestematul ăla de bar și-o 
să mă bucur de o seară cu Maria. Asta nu putea fi greu. lar 
mâine dimineaţă aveam să-l sun pe Oleg și să-i spun că nu se 
putuse face. Că fusesem în Moonglow, dar Sugihara avea 
bodyguarzi cu el, chiar la baie, și nu avusesem nicio ocazie. Ce 
putea spune la așa ceva? 

„Ei au pe cineva care te-a văzut la nuntă. Dacă aceeași 
persoană este și în Moonglow și le spune că nici măcar n-ai 
apărut?” 

Și ce dacă? Poate că fusesem deghizat. Poate că omul lor nu 
mă zărise. Nu poţi să dovedești o contrazicere. 

„Oleg va spune că Victor vrea să-ţi vorbească. Că trebuie să 
vii acolo”. 

Da, asta era posibil. Dar n-avea să se întâmple. Data viitoare 
când urma să-l mai văd pe vreunul dintre ei, eu aveam să mă 
apropii din spate. 

„Și cum rămâne cu Miyamoto?” 

La naiba, uitasem de asta! Nu-mi asumam doar eu riscuri, ci-l 


VP - 98 


expuneam pericolului și pe el. 

Pe de altă parte, modul cel mai bun de a-l proteja pe 
Miyamoto nu era să-l împac pe Victor, ci să-l elimin. Și rapid. 

L-am sunat pe Tatsu și am izbutit să-l găsesc la birou. 

— Nimic ferm deocamdată, mi-a spus, totuși au apărut 
unele... detalii potenţial utile. Am pus niște oameni capabili să le 
confirme. Cu noroc, până mâine voi avea ceva pentru tine. 

— Ar fi util absolut orice. Sunt niţel cam presat chiar acum. 

— Am înțeles. Și tu? A avut succes vreuna dintre pistele 
despre care vorbeai? 

— Urmăresc una chiar acum. Mâine ar trebui să știu mai 
multe. O să te caut atunci. 

Am închis. Am mers pe jos spre templul Zenkō-ji din 
Omotesando, o felie din vechea Japonie care continuă să reziste 
mocirlei înconjurătoare a modernităţii. O lună bulbucată aflată în 
creștere tocmai trecea peste acoperișul curbat și razele ei reci 
se reflectau din ţigle. M-am oprit înaintea cățuii și am închis 
ochii o clipă, simțind cum mă relaxau puţin aromele dăinuitoare 
ale tămâiei. 

M-am gândit la mama, care încercase să mă crească în 
catolicism și care izbutise doar să-mi sădească un sentiment 
remanent de vinovăţie fără de care mi-ar fi fost probabil mai 
bine. Ce-ar fi zis ea acum despre mine? Dorise să fiu diplomat, 
sau senator, și fusese în stare să-mi accepte decizia de înrolare, 
doar convingându-se că era o treaptă suită spre ceva mai bun. 
Eu însă nu depășisem niciodată punctul din care pornisem. Eu 
nu mă îndreptasem niciodată spre altceva. Părăsisem armata, 
dar continuasem să ucid. 

„E-n regulă. E normal să fii atras de lucrurile la care te pricepi. 
Să te bucuri de ele. Nu ești diferit de alţii”. 

N-o credeam, dar nici nu știam ce să fac în privinţa aceea. 

„Jake Nebunu” iubea războiul. li plăcea să ucidă. Și nu avea 
nicio problemă să accepte că nu exista cale de întoarcere din 
așa ceva. Mi-l aminteam spunându-mi: Pentru noi, nu mai există 
un cămin, John-John. În niciun caz după ceea ce am făcut. 

Probabil că avea dreptate. Poate că problema mea nu consta 
în faptul că eram un ucigaș, ci că refuzam să accept 
consecinţele acelui adevăr. Că doream să rămân cu un picior în 
lumină și cu celălalt în întuneric. 

Cele întâmplate cu Sayaka ar fi trebuit să-mi arate cât de 


VP - 99 


imposibilă era de fapt situaţia aceea în două luntri. Și totuși, 
iată-mă aici, gata să mă întâlnesc cu o femeie de care eram 
atras, deși, dacă mintea îmi funcţiona corect, ar fi trebuit să plec 
imediat spre Ginza ca să-i lichidez soțul. 

Dar poate că tocmai de aceea mergeam să mă întâlnesc cu 
ea. Pentru că știam că, dacă o voi întâlni, uciderea lui Sugihara 
ar fi devenit încă și mai dificilă. 

Asta era. Asta mă împotmolea. Ideea de a-i răsplăti bunătatea 
și flirtul jucăuș prin uciderea soțului ei, tatăl copilului ei mort, și 
prin distrugerea a ceea ce-i mai rămăsese din familie, a tihnei ei 
sufletești, a întregii ei lumi, mi se părea cu totul greșită. Propriul 
meu tată fusese omorât pe când aveam opt ani. Nu intenţionam 
să fiu agentul unei tragedii echivalente pentru Maria. N-aveam 
s-o fac. 

N-aveam să-l ucid pe Sugihara. Aveam să-l ucid pe Oleg, apoi 
pe Victor. Miyamoto avea să mă plătească pentru asta. După 
aceea, urma să mă gândesc la viitor. In seara asta, aveam pur și 
simplu să mă întâlnesc cu o femeie care mă interesa. Și să văd 
dacă puteam afla mai multe despre natura interesului ei faţă de 
mine. 

„Știi că este măritată”. 

Asta m-a făcut să izbucnesc în râs. Poate că unicul avantaj al 
renunţării la uciderea lui Sugihara era ideea că o relaţie 
sentimentală cu Maria părea ceva pur din punct de vedere 
moral comparativ cu asasinatul. 

„Ești idiot. Nu poţi să nu vezi asta”. 

Am decis că nu-mi păsa. Ceea ce era, desigur, atât un 
simptom, cât și o cauză a stupidităţii înseși. 

Am revenit pe jos la Aoyama-dori și am traversat spre Minami 
Aoyama. După câteva minute, am găsit ceea ce căutam - o 
stradă discret iluminată, în cea mai mare parte rezidenţială. Cu 
cincizeci de metri mai departe, pe partea stângă, se afla o casă 
veche și îngustă, al cărei portic luminat de o pereche de aplice 
era susținut de doi stâlpi din lemn cioplit. Pe geamul zăbrelit al 
ușii, o plăcuţă mică anunţa „Radio”. Era trecut de ora 18 și m- 
am întrebat dacă nu cumva Maria sosise deja. Gândul acela mi-a 
întețit ritmul bătăilor inimii. Mi-am netezit puloverul și am intrat. 

Primul lucru care m-a surprins înăuntru a fost liniștea. Nu era 
însă o lipsă completă a zgomotelor, ci mai degrabă o tăcere 
impunătoare, ca și cum aceasta ar fi fost o prezență, nu o 


VP - 100 


absenţă. Pentru că prin liniștea aceea se infiltra - accentuând-o 
- o muzică de jazz cântată la pian, pe care n-am recunoscut-o și 
care susura din difuzoare nevăzute. 

În faţa mea și spre stânga exista o tejghea de bar lungă, din 
lemn lustruit. În spatele ei stătea un bărbat zvelt, cam de vârsta 
mea, în cămașă de smoching, cu cravată în dungi și vestă 
bleumarin. 

— Irasshaimase, a rostit el cu o plecăciune. 

Am privit în jur. Locul era superb. Imaculat. Peretele dinapoia 
barmanului era plin de poliţe din lemn lustruit, ticsite cu sticle, 
decantoare și pahare elegante. Pereţii și tavanul erau zugrăvite 
în indigo și întrerupte de grinzi din lemn. Tot iluminatul era 
indirect, prin lămpi mici dispuse pe polite și pe bar, care 
produceau un efect de intimitate, ba chiar de sanctuar. 

— Konban wa, am răspuns, plecându-mă de asemenea. Pot să 
iau loc? 

Mi-am dat seama că întrebarea sunase ciudat, totuși locul era 
atât de impresionant, încât mi s-ar fi părut greșit să nu cer 
acceptul. 

Bărbatul a zâmbit. 

— Oriunde dorești. Am deschis de numai câteva minute, așa 
că ești primul sosit. 

În încăpere erau câteva mese, dar mi s-a părut cumva 
nepoliticos să mă duc la una dintre ele. De aceea m-am așezat 
la capătul îndepărtat al barului. 

— Sunt... aștept o prietenă, am spus. 

— Sigur că da. Pot să-ţi ofer ceva până atunci? 

Am privit iarăși în jur. Fără să vreau, m-am auzit rostind: 

— Este foarte frumos. 

Ar fi fost cam grosolan din partea lui să-mi mulţumească, 
deoarece, dacă ar fi făcut-o, ar fi implicat un grad prea mare de 
asentiment, poate echivalentul în Statele Unite al lui „Da, știu” 
ca răspuns la un compliment. În loc s-o facă, s-a mulțumit să se 
încline. 

— Mă numesc Fujiwara, am spus, folosindu-mi numele 
japonez, deoarece mi s-a părut că ar trebui să mă prezint. 

El s-a înclinat din nou. 

— Mă numesc Ozaki. 

— Este localul tău, Ozaki-masutaa? 

— Da. Anul acesta sărbătorim zece ani de la înfiinţare. 


VP - 101 


Probabil că era mai vârstnic decât părea. Sau poate că 
începuse afacerea la o vârstă neobișnuit de tânără. 

— Un prieten mi-a sugerat să vin aici. Mi-a spus că ai creat un 
loc caracterizat prin biishiki. Văd că n-a exagerat. 

Ozaki a făcut o plecăciune. 

— Prietenul tău se numește...? 

Am șovăit o clipă, apoi am decis că nu făceam probabil niciun 
rău. 

— Miyamoto. 

— Ah, da, Miyamoto-san. Un vizitator regulat de când am 
deschis. Și un mare pasionat al cocteilului Gimlet. 

Așadar, Miyamoto era un obișnuit al localului. Speram că n- 
avea să apară aici în seara asta. Dacă o făcea, aveam de dat 
niște explicații. De asemenea și dacă Ozaki îi menţiona vreodată 
că servise un bărbat pe nume Fujiwara care se întâlnise cu o 
italiancă superbă. l-aș fi putut spune că mă foloseam de Maria 
ca să mă apropii de soţul ei, totuși speram că nu se va ajunge la 
asta. Dintr-un motiv inexplicabil, ideea nu mi se părea foarte 
confortabilă. Poate fiindcă nu doream ca Miyamoto să mă vadă 
capabil de atâta insensibilitate. Nu era ceva ce aș fi dorit să văd 
eu însumi la mine. 

— Cocteilul Gimlet? am repetat. Nu doream să mă prefac și 
probabil că oricum n-aș fi reușit, așa că am continuat: Nu știu 
prea multe despre cocteiluri. Doar câte ceva despre scotch... și 
cam atât. 

— De fapt, nici nu sunt multe de știut. Cocteilurile sunt ca 
jocul de Go. Regulile sunt simple, dar stăpânirea jocului este mai 
dificilă. Gimlet, de pildă, nu este altceva decât fresh de limetă și 
gin sec. 

Nu știam când va sosi Maria. Sau chiar dacă ea va sosi până 
la urmă. Trecuseră doar puţine minute peste ora stabilită, așa 
că poate fusese întârziată de ceva. Sau poate că se răzgândise. 
Păruse ușor nesigură când o invitasem. 

Ei bine, dacă întârzia, mă îndoiam că ar fi avut de obiectat ca 
eu să comand ceva de băut, așteptând-o. lar dacă Maria se 
răzgândea, cel puţin mi-aş fi înecat amarul. 

— Sună perfect, am spus. Mi-ar plăcea unul. 

A făcut o plecăciune și în minutele următoare l-am privit 
angajându-se într-un ritual conceput evident cu grijă și mult 
practicat. Mai întâi, a înfășurat o felie de limetă într-o bucată de 


VP - 102 


țesătură albă, apoi a stors-o într-un shaker. După aceea a turnat 
o măsură de gin și a adăugat câteva cuburi de gheaţă 
transparentă. În cele din urmă, a ţinut shakerul cu vârfurile 
degetelor și l-a scuturat numai din încheieturile mâinilor, ţinând 
coatele aproape de corp. In mișcările lui atente, am văzut 
influența lui sado, așa cum spuse Miyamoto. 

După ce a terminat, Ozaki a turnat amestecul translucid, care 
avea deasupra o spumă fină, într-un pahar pentru cocteiluri cu o 
gravură delicată. A așezat paharul pe un suport și l-a împins pe 
tejghea, până când s-a oprit sub una dintre lămpi, care l-a 
iluminat ca pe o mică operă de artă. 

M-am gândit la Miyamoto și la nen, și am avut grijă să rezerv 
câteva clipe pentru a aprecia atracţia estetică a creaţiei lui 
Ozaki. Am ridicat apoi paharul cu grijă, l-am ţinut o clipă sub 
nări, după care am sorbit. 

Era delicios: rece și înviorător, și, în timp ce simţeam, desigur, 
gustul de limetă și de gin care-l compuneau, am perceput parcă 
și altă aromă suplimentară pe care Ozaki părea s-o fi transmis 
prin alchimie. Nu doream să-l silesc să refuze alt compliment, 
așa că m-am mulţumit să plec fruntea câteva secunde în semn 
de apreciere. El mi-a răspuns în același fel și a spus: 

— Te rog, simte-te bine. 

După aceea s-a îndepărtat și a început să taie un fruct în 
capătul opus al barului. Mi-a adus aminte de Victor și de kaki-ul 
lui, dar mi-am alungat imaginea aceea din minte fără mare 
dificultate. Poate că Gimletul începuse deja să acționeze. 

Au mai sosit alţi doi clienţi, bărbaţi ceva mai vârstnici, în 
costume. Ozaki i-a salutat pe nume; se părea că erau obișnuiți 
ai localului. Păreau importanţi și am încercat să deduc din ce 
cauză. Costumele lor păreau de o calitate excelentă, dar ce 
anume conferea impresia aceea? Croiala perfectă, sau 
materialul, sau altceva. Nu purtau serviete, ceea ce sugera că 
aveau secretari care se ocupau de problemele rutiniere care ar 
fi necesitat așa ceva. Etalau de asemenea o siguranţă înnăscută 
în felul cum se instalaseră la bar, ca și cum locul pe care-l 
ocupau în lume era un privilegiu, un drept înnăscut. 

Mi-am dat seama că eram ușor ameţit, dar era în regulă. Mă 
simțeam bine. Am decis că trebuia să examinez tot ce puteam 
spune despre oameni din felul cum se îmbrăcau ei, cum umblau, 
vorbeau și se purtau, să execut o inginerie inversă pentru a afla 


VP - 103 


cine erau ei la interior din ceea ce trădau la exterior. lar asta nu 
numai pentru a înţelege indiciile subtile, ci și pentru a le defini... 
și apoi a le putea imita, după cum era cazul, pentru a mă 
camufla când și unde era necesar. 

După zece minute și un Gimlet, am auzit din nou 
deschizându-se ușa. De data asta era Maria, care arăta ca un 
star de cinema, cu fustă și bluză negre. Avea părul strâns în coc 
în creștetul capului. Îmi semnala oare că ne aflam aici pentru a 
discuta afaceri, nu pentru o întâlnire mai neprotocolară pe care 
ar fi sugerat-o părul despletit? 

Sau poate că-i plăcea, pur și simplu, să poarte părul strâns în 
felul acela. Cine naiba știa, de fapt? Îmi doream să pot înceta să 
mă gândesc prea mult la toate detaliile despre ea. M-am ridicat 
și i-am făcut semn discret cu mâna. 

Mi-a zâmbit și s-a apropiat. Când a ajuns la mine, m-a sărutat 
pe ambii obraji și a spus: 

— Che eleganza! 

Am simțit o aromă îmbătătoare de parfum. Maria se 
parfumase... oare asta însemna ceva? 

Am alungat excesul de întrebări mentale și m-am străduit să 
mă concentrez. 

— Știu, am replicat. Trebuie neapărat să-i mulțumesc 
prietenului meu pentru recomandare. 

Ea a râs. 

— Da, este un bar frumos, însă eu mă refeream la tine! Nu 
cred că te-aș fi recunoscut dacă te-aș fi văzut pe stradă. 

M-am simţit înroșindu-mă la faţă ca un idiot. 

— Am făcut niște cumpărături. Mă bucur că-ţi plac. 

— Să știi că-mi plac. Uită-te la tine! Se; un figurino. Nu ţi-am 
spus că moda italiană e cea mai bună? Dacă te vei îmbrăca așa 
la muzeu, toate femeile vor leșina după tine. 

Eram pe jumătate încântat și pe jumătate intrigat. 

— Îți poţi da seama că sunt haine italienești? Cum? 

— Ah... țesătura, croiala, calitatea... Sigur că da, și americanii 
fac unele haine acceptabile, dar croiala lor are scopul să 
ascundă silueta, nu s-o pună în valoare. La fel și britanicii. lar 
francezii exagerează în cealaltă direcție, pentru că încearcă să-i 
imite pe italieni. Înţelegi? Cu haine italienești, arăţi... hm... sigur 
pe tine. Ca și cum te-ai bucura de viaţă, dar fără să-ncerci să 
declari ceva. Deci...? A fost influența mea? 


VP - 104 


Am simțit că mă-nroșesc din nou. Realmente, eram jalnic. 

— Poate că da, niţel. După ce mi-ai spus despre smoching. 

— Ah, am fost prea dură. 

— Nu, câtuși de puţin. Îmi place să învăţ lucruri din astea. 

Și era adevărul curat, deși nu mă așteptam ca Maria să 
înțeleagă motivul exact. 

Ne-am așezat și ea mi-a privit paharul gol. 

— Ce bei? 

— Gimlet, am rostit ca și cum aș fi fost un expert. 

— Hmm. De obicei îmi place cocteilul Negroni, dar mi-ai 
recomanda Gimlet? 

Am zâmbit. 

— Cel mai bun pe care l-am băut vreodată. 

Ozaki avea probabil un simţ perfect al anticipării, deoarece a 
ales tocmai momentul acela ca să se apropie. 

— Un Gimlet, te rog, a rostit Maria în japoneză. Prietenul meu 
tocmai mi l-a recomandat. 

Aș fi vrut să mai comand și eu unul, dar am considerat că ar 
trebui să continui să încerc să-mi extind orizontul. 

— Omakase, am rostit. „Orice mi-ai recomanda”. 

Ozaki s-a înclinat și a repetat ritualul la care asistasem cu 
puţin timp mai devreme. Maria a privit, evident fascinată. 

— Ah, utsukusii ugoki, mi-a șoptit, folosind o expresie 
japoneză care înseamnă literalmente „mișcare frumoasă”, dar 
care, conceptual vorbind, este mai degrabă eleganța fizică 
asociată cu activităţi de felul baletului. Și barul, a adăugat ea, 
este superb. Biishiki. 

— Așa mi-a spus și prietenul meu. Cel care mi-a povestit 
despre locul ăsta. 

Deja mă simțeam îndatorat faţă de Miyamoto. 

După câteva minute, Ozaki ne-a adus băuturile. Cocteilul meu 
se numea Bee's Knees („genunchi de albină”) și era preparat 
din gin, suc de lămâie și sirop de miere. Am ciocnit și am sorbit 
amândoi. 

— Oho, a zis Maria și a înclinat din cap spre Ozaki. Oishii desu. 
„Delicios”. 

Am înclinat și eu din cap. Ozaki a zâmbit. 

— Vă rog, simţiţi-vă bine, a zis el, apoi s-a îndepărtat discret. 

O vreme, am flecărit despre modă. Maria mi-a spus că 
Angajatul Ito de la Mitsukoshi îmi dăduse sfaturi excelente, 


VP - 105 


deoarece majoritatea bărbaţilor s-ar fi temut să combine pantofi 
maro cu pantaloni negri, însă pentru ea era una dintre cele mai 
bune combinaţii posibile. Mi-a explicat, de asemenea, că cine 
voia să-și dea seama dacă un bărbat era cu adevărat elegant, 
trebuia să-i privească pantofii, întrucât cei mai mulți bărbaţi, 
chiar dacă se pricep bine la altele, nu se pricep la încălțăminte. 
Și că cravatele trebuie întotdeauna să aibă o ușoară adâncitură. 
lar o batistă în buzunarul de sus al hainei nu ar trebui absolut 
niciodată să fie asortată la cravată. Și că englezii își purtau 
hainele ca pe o barieră, americanii ca pe ceva negândit prea 
bine, japonezii ca pe o uniformă, iar italienii ca pe un factor de 
atracție. Râdea des și cu ușurință, și părea să fie foarte 
încântată să-și împărtășească informaţiile și ideile. 

Pe măsură ce seara înainta, barul a început să se umple. La 
un moment dat, a intrat un bărbat alb, care a privit în jur. Avea 
pe la douăzeci și cinci de ani, aspect respectabil, costum cu 
cravata ușor slăbită la gât. Am bănuit că era american, poate 
bancher sau avocat, ori vreun expatriat. Dar când a văzut că nu 
erau mese libere, a plecat. La bar mai era un taburet liber, așa 
că poate că se întâlnea cu un grup. Pentru o clipă m-am gândit 
la Victor, totuși individul nu arăta a fi rus și, oricum, nu avea nici 
alura unui gangster. 

Maria era la al doilea Gimlet, iar eu la al doilea Bee's Knees, 
când am zis: 

— Mă bucur că ai venit. Soţul tău n-are nimic împotrivă? 

Nu știam nici eu prea bine de ce întrebasem. Planul meu 
fusese să pretind că Sugihara nici nu exista. 

Ea a sorbit puţin din cocteil. După câteva clipe a răspuns: 

— n seara asta, el și niște colegi ţin companie unor 
businessmeni străini aflaţi în vizită în Japonia. O să discute 
despre chestii plictisitoare, ca dezechilibrul comercial de pe 
piaţa semiconductoarelor și deschiderea pieţei japoneze pentru 
orezul din California. Așa că am seara liberă. 

Am avut impresia că ea nu-i spusese unde mergea, dar că nu 
voia s-o recunoască. Gândul mi-a stârnit o ușoară senzaţie de 
căldură interioară. 

— Participă des la genul ăsta de acţiuni? am spus. 

O dată în plus, nu eram foarte sigur de ce întrebam. Ca să-mi 
liniștesc partea din mine care continua să spere că seara asta 
era de fapt operaţională? Sau pentru că speram să aflu că Maria 


VP - 106 


considera seara cumva... ilicită? 

Ea mi-a aruncat o privire. 

— De ce te interesează așa de mult persoana soţului meu? 

Am strâns din umeri. 

— Păi... cred că din cauza unor chestii pe care le-ai spus 
înainte. La muzeu. 

Speram că fusese un răspuns suficient de prompt și de 
convingător, și părea că într-adevăr așa fusese, pentru că, după 
o clipă, ea a spus: 

— Mda, politica este o profesiune stranie. Se pare că, pe 
măsură ce crești în importanţă, trebuie să-i acorzi mai mult 
timp. 

— Îmi pare rău. 

— De ce spui asta? 

— Am... mi s-a părut că nu-i o situaţie care să te încânte. 

Amândoi am tăcut câteva momente. La fel ca la muzeu, 
aveam senzaţia că ea încerca să decidă dacă să avanseze ori să 
se retragă. 

Maria a suspinat. 

— E un subiect greu de discutat fără a intra în zone care 
sunt... la care nu-mi place să mă gândesc. Pe care nu-mi place 
să le simt. 

— Scuză-mă. N-ar fi trebuit să spun nimic. 

— Nu, nu-mi pare rău că ai făcut-o, atâta doar că... 

A tăcut și a privit în jur. După sosirea ei mai veniseră și alţi 
clienţi, iar barul era acum animat de zumzetul unei duzini de 
conversații purtate încet. 

— Îmi place mult locul ăsta, a zis apoi. Mă bucur că l-ai 
sugerat. 

— Și eu mă bucur. 

M-a privit și a zâmbit. 

— Ești foarte... hm... sincer, știi asta? 

N-am știut ce să-i răspund. 

— Și asta-i ceva rău? î 

— Nu, ba chiar este destul de atrăgător. Imi place că te- 
nroșești ușor la faţă. 

Auzind cuvintele acelea, m-am simţit înroșindu-mă imediat. 

Maria a râs. 

— Vezi? Nu te-ngrijora. Femeilor le plac bărbaţii care se- 
nroșesc. Arată că ne apreciați. 


VP - 107 


Am tăcut din nou o vreme, apoi ea a spus: 

— Ştii, cred că fiecare om poartă în sinea lui un soi de regret. 
Dar trebuie să... hm... să ne jucăm cărțile pe care le-am primit, 
nu-i așa? 

Am încuviinţat din cap, temându-mă că, dacă voi spune ceva, 
s-ar putea s-o opresc. După care Maria a continuat: 

— John, tu ai fost vreodată îndrăgostit? 

Am încuviinţat din nou. 

— Da. 

— Și ce s-a-ntâmplat? 

— Mă întreb asta în fiecare zi. 

A surâs. 

— Și există răspunsuri? 

— Nu satisfăcătoare. Noi doi trăiam în lumi diferite. Relaţia nu 
putea să meargă. 

— Pentru că tu ai două suflete? 

— Nu, n-a fost asta. După război, am fost implicat în niște 
chestii pe care ea n-ar fi putut să le-nțeleagă. 

— Ce fel de „chestii”? 

— Asta-i o poveste pentru altă dată. 

Evident, prin altă dată înţelegeam niciodată. 

— Era japoneză? 

— Da. De fapt, de etnie coreeană. 

— Și unde-i acum? 

— Cred că în Statele Unite. 

— N-ai mai încercat să iei legătura cu ea? 

— Cred că-i mai bine să n-o fac. 

În ochii Mariei am citit o simpatie profundă. 

— Este o poveste tristă. 

— Așa cum ai zis și tu, toţi avem așa ceva. 

— Da, e adevărat. 

— Dar tu? Ai fost vreodată îndrăgostită? 

Ea m-a privit în ochi. 

— Este o întrebare destul de îndrăzneață pe care s-o pui unei 
femei măritate. 

l-am întors privirea, îmbărbătat de cocteilurile delicioase ale 
lui Ozaki. 

— Știu. 

— Ei bine, răspunsul este „da”. Aveam douăzeci de ani și 
eram studentă în anul trei la Sapienza când soţul meu a venit să 


VP - 108 


ţină cursuri acolo. Era un bărbat mai vârstnic, fermecător, 
cunoscător și incredibil de pasionat de artă. In plus, pentru mine 
era exotic... eu nu știam nimic în afară de Italia. 

A sorbit din Gimlet. 

— Cred că-ţi poţi imagina restul. Am rămas însărcinată. El nu- 
și putea prelungi șederea în Italia. Mie aproape că nu-mi păsa. 
Eram îndrăgostită. De aceea m-am întors cu el. Însă părinţii 
mei... erau dintr-un sătuc și din altă generaţie. Pentru ei a 
însemnat un scandal groaznic. Au rupt toate legăturile cu mine. 
Complet. Așa că, atunci când am părăsit Italia, am plecat într-o 
călătorie numai dus. 

— N-au mai luat legătura cu tine? Nici chiar după ce le-ai 
dăruit un nepot? 

Maria a încleștat din maxilare, ca și cum s-ar fi încordat 
pentru ceva dureros, și a țintuit cu privirea paharul. 

— Cred că mama ar fi vrut să reluăm legătura, dar tata era 
foarte... hm... dominator. Și mama se temea să-l contrazică. 
Cred că noi două ne-am fi împăcat. Imi pare rău că n-am făcut- 
o. Eu nu le-am purtat niciodată ranchiună pentru felul cum m-au 
tratat. Însă mama a murit fără să ne fi reconciliat, iar când... a 
murit fiul meu, am primit o scrisoare de la tata. Îmi scria că 
fusese pedeapsa lui Dumnezeu pentru ceea ce le făcusem 
părinţilor mei. 

— Îmi pare rău, Maria. 

A aprobat din cap. 

— Nu vreau să-l urăsc pentru asta. M-am străduit din 
răsputeri să nu-l urăsc, totuși n-o să-l pot ierta niciodată. Să zică 
așa ceva... Să facă un efort special ca să spună așa ceva. 
Indiferent ce legături fragile ar mai fi putut exista între noi, prin 
asta le-a retezat pentru totdeauna. 

A expirat prelung. 

— Cred că mi-ar prinde bine încă un pahar. Tu mai vrei? 

— Dacă iei și tu, sigur. 

Maria a ridicat privirea și Ozaki a apărut ca prin farmec. 

— Masutaa, a zis ea. Două martini, te rog. Cu puţină lămâie. 

N-am fost sigur în privinţa motivului, dar mi-a plăcut că a 
comandat pentru amândoi. Poate fiindcă asta arăta cât de 
confortabil se simţea în prezența mea. 

După aceea, s-a uitat în jur. 

— Imi place, a repetat. Ce locșor fermecat a creat omul ăsta. 


VP - 109 


Amândoi am rămas tăcuți, în vreme ce Ozaki a început să ne 
prepare băuturile. 

— Așa că ăsta-i răspunsul la întrebarea ta, a zis Maria. Am 
fost îndrăgostită de soțul meu. Și am dus o viață bună în Kyoto 
cu băieţelul nostru. L-am numit Dante, ca pe poet, bineînţeles, și 
de asemenea pentru că numele e ușor de pronunţat în 
japoneză. 

A tăcut și a făcut o pauză, parcă adunându-și gândurile. Ozaki 
ne-a adus paharele, a făcut o plecăciune și s-a îndepărtat. 

Ea și-a ridicat cocteilul. 

— Salute, a spus și a luat o înghiţitură mare. Mamma mia, 
tipul ăsta-i un magician! Statul ar trebui să-l desemneze 
Comoară Naţională în Viaţă. 

Am sorbit și eu, dar abia dacă am simţit gustul. Eram prea 
concentrat asupra Mariei. 

— Oricum, a urmat ea, așa cum ţi-am spus la muzeu, ne-am 
mutat la Tokio pentru noua viaţă de politician a soțului meu. Eu 
continuam să fiu fericită - Dante mă făcea fericită, orice ar fi 
fost. Apoi însă a urmat un accident. Un accident foarte stupid, 
cu o ușă rotativă dintr-o clădire. După care, în următorii trei ani 
abia dacă am ieșit din casă. Trebuie să recunosc că soacra mea 
s-a purtat foarte bine cu mine. Mai bine decât propria-mi mamă, 
după cum vezi. lar directorul Kurosawa mi-a oferit un post... așa 
cum ţi-am zis, asta mi-a salvat realmente viața. 

Am tăcut preț de o bătaie de inimă, după care am zis: 

— Te-ai gândit vreodată la... alți copii? 

— Ah, aceea a fost una dintre ironiile sorții. Nu mai puteam să 
am copii. A fost doar o singură sarcină, accidentală. Poate că 
tata avusese dreptate. 

— Nu! Ceea ce ţi-a scris el a fost urât și rău, pentru că voia să 
te rănească. Dumnezeu n-a avut nicio legătură cu asta. 

— Cum poți să fii așa de sigur? 

M-am luptat o clipă, fiindcă nu doream să spun prea multe. 

„La dracu'!” 

— Ți-am zis, am văzut chestii groaznice. Cele mai rele de pe 
lume. Și le-am făcut. Te rog să nu mă-ntrebi ce a fost. Nimeni 
care se-ntoarce din rahatul ăla nu mai vrea să vorbească despre 
el. Insă eu am văzut mai multe rele decât orice om cu mintea 
întreagă ar vrea să știe că există. Cu toate astea, n-am văzut 
niciodată ca răsplăţile și pedepsele să fie distribuite altfel decât 


VP - 110 


aleatoriu. Dacă ar fi existat un Dumnezeu, ar fi trebuit să mă 
trăsnească de mult. 

Chiar pe când rosteam cuvintele acelea, mi-am spus că 
probabil n-ar fi trebuit s-o fac. Nu doream totuși ca Maria să 
creadă că putea fi învinuită pentru oricare dintre ghinioanele 
vieţii ei. Și poate că îndoielile ei atinseseră în același timp și 
altceva. Eu nu credeam în Dumnezeu, însă uneori necredinţa 
aceea era un zbucium. Poate că vorbele mele fuseseră 
îndreptate nu doar spre ea, ci și spre mine. 

După primul cocteil, mă ameţțisem ușor. lar acum, dintr-odată, 
mi-am dat seama că ametit era o bornă pe lângă care trecusem 
cu destui kilometri în urmă. 

Maria mi-a prins mâna și a strâns-o scurt, dar cu forţă. După 
aceea i-a dat drumul și a sorbit din martini. 

— Oricum, a zis ea, din prea multe motive ca să le mai 
enumăr, pierderea lui Dante a însemnat ridicarea unui zid între 
mine și soţul meu. El face faţă durerilor sale, afundându-se în 
muncă. 

— Și tu? 

— Eu încerc să văd frumuseţea din lume. Și, cred, încerc să 
am grijă de ea pentru alţii. Și-mi spun că într-o bună zi voi fi din 
nou alături de băieţelul meu. Trebuie să cred asta, altfel viața ar 
fi insuportabilă. 

N-am spus nimic, neștiind ce cuvinte mi-ar fi transmis adecvat 
sentimentele. Maria m-a privit și, deși ochii i se umeziseră, a râs. 

— Vezi? Ești sincer, chiar și când taci. 

A ridicat paharul în semn de toast, după care a terminat ce 
mai rămăsese. Eu îl băusem deja pe al meu. 

— Vrei să facem câţiva pași? am zis, deoarece stăteam de 
ceva vreme la bar. 

Și pentru că voiam să fiu singur cu ea. Maria m-a privit. 

— Pe unde? 

— Nu știu... Când am venit încoace, m-am oprit la Zenko-ji. 
Templul din Omotesando. E frumos seara. Liniștit. 

— Da, sună bine. Ar fi plăcut să ies niţel la aer. Nu mai ţin 
minte când am mai băut trei cocteiluri. 

— Eu nu mai ţin minte când am mai băut patru. 

A râs. 

— Da, e clar că trebuie să ne plimbăm niţel. 

Am achitat nota de plată, ne-am luat rămas-bun de la Ozaki și 


VP - 111 


am plecat. Când am ieșit pe ușă, m-am uitat cu atenție în jur, 
totuși n-am zărit ceva care să-mi declanșeze vreo alarmă. 
Probabil că albul în costum nu însemnase nimic. Am fost 
multumit. Nu voiam să-mi fac niciun fel de griji, ci doar să mă 
simt bine alături de Maria. 

După ce am pornit pe strada îngustă, ea m-a prins de braţ, 
așa cum făcuse lângă muzeu. Să fi fost doar un obicei italienesc 
sau însemna mai mult decât atât? Am decis că nu-mi păsa. Îmi 
plăcea și asta era suficient. 

In câteva minute am ajuns la templu. Am suit pe poteca 
pietruită și, treptat, sunetele străzii s-au pierdut în urma 
noastră. Luna urcase mai mult pe cer și locurile erau scăldate în 
pete de lumină ce alternau cu umbrele. 

— Oh, îmi plac mult templele și lăcașurile micuţe, a zis Maria 
și a dat capul pe spate, deschizându-și în același timp braţele, 
ca și cum ar fi putut să simtă locul, nu doar să-l vadă. Sper ca 
ele să nu dispară niciodată, indiferent cât de mult ar crește 
orașul. 

Nu am zis nimic, mulțumindu-mă s-o privesc și s-o ascult. 

Ea s-a îndreptat spre chozuya, pavilionul ce adăpostea bazinul 
cu apă în care vizitatorii se purifică, spălându-și mâinile și gura 
înainte de a se apropia de templul propriu-zis. S-a rezemat de 
unul dintre stâlpi și s-a uitat la mine. 

— Vrei s-auzi ceva amuzant? 

M-am apropiat și m-am rezemat de stâlpul opus. 

— Sigur că da. 

— Când te-am văzut la nuntă, am crezut că erai din CIA. 

Cuvintele acelea m-au luat prin surprindere. 

— Poftim? 

— Te uitai foarte atent în jur și mi s-a părut că faţa ta nu avea 
doar trăsături japoneze, ci poate și ceva american. De aceea am 
decis să mă distrez. După care mi-am spus - nu, un bărbat atât 
de stângaci și de evident n-ar putea fi un agent secret. 

Așadar, de aceea mă abordase. Mai degrabă din curiozitate, 
decât din atracţie. Insă, pentru prima dată, nu m-am gândit prea 
mult la asta. Noi doi ne găseam acum aici, nu? 

— Mersi mult, am spus. 

Ea a râs, apoi a zis: 

— Nu ești agent secret, nu-i așa? 

In ciuda râsului, tonul îi era serios. 


VP - 112 


— Nu. 

— Pe de altă parte, dacă ai fi într-adevăr agent secret, ar 
trebui să zici exact asta, așa-i? 

— Habar n-am. 

— N-am crezut că erai agent secret, totuși... ai luptat în 
armata americană. Și ai pomenit că faci parte dintr-o lume 
căreia nu-i putea aparţine femeia pe care ai iubit-o. Și ai părut 
interesat de soțul meu. 

Am privit-o cu multă atenţie. 

— Singura persoană care mă interesează ești tu. 

A zâmbit. 

— Asta-i drăguţ. 

— Este adevărat. 

Am tăcut amândoi. Sub razele lunii, Maria era incredibil de 
frumoasă: părul îi strălucea negru, pielea îi era albă ca 
marmura, ochii ascunși în umbre. 

După o secundă, ea a spus: 

— La ce te gândești? 

— N-ai vrea să știi. 

— Dacă n-aş fi vrut să știu, nu te-aș fi întrebat. 

— Mă gândesc că ești cea mai frumoasă femeie pe care am 
văzut-o vreodată. 

A râs. 

— E frumos din partea ta să spui asta. Nu neg că, acum vreo 
douăzeci de ani, auzeam des asemenea cuvinte. Nu le-am mai 
auzit însă de mult timp. 

— Nu-mi pot imagina că a existat o vreme când erai încă și 
mai frumoasă ca acum. 

Maria a râs iarăși. 

— Hm, poate că stângăcia de la nuntă a fost doar un rol. 
Poate că ești niţel mai abil decât crezusem anterior. 

M-am gândit să glumesc, spunând că într-adevăr haina îl face 
pe om. Sau așa ceva. Totuși m-am abținut. Nu doream să 
glumesc. Nu doream nici să mai vorbesc. Nu mă puteam gândi 
decât cum ar fi fost s-o ating. 

Am mers spre ea și pietrișul a trosnit încet sub tălpile 
pantofilor. Maria era cu faţa spre mine, dar nu i-am putut vedea 
ochii decât când am ajuns foarte aproape. Am întins mâna și i- 
am atins obrazul cu dosul degetelor. 

Ea a coborât privirea. 


VP-113 


— Nu știu, John, a rostit. 

De data asta, am recurs la o glumă. 

— Pentru că s-ar putea să fii şefa mea la muzeu? 

A râs și mi-a prins mâna. N-a îndepărtat-o însă de pe obraz. 

— Nu vreau să fac rău nimănui, a vorbit ea în șoaptă. 

— Cui am putea face rău? 

A râs din nou. _ 

— În afară de noi doi? Soţului meu. În poziţia lui... un scandal 
ar fi ceva teribil. 

l-am atins și celălalt obraz. Cumva, fără să fi fost conștient de 
asta, mă apropiasem. Acum eram atât de aproape unul de 
celălalt, încât mi s-a părut că-i pot percepe căldura trupului, ca 
un curent electric. 

— Eu n-o să-i spun, am murmurat. Dar tu? 

Maria continua să privească în jos, dar mâinile i s-au îndreptat 
spre umerii mei. 

— Nu, a zis și a clătinat din cap. Bineînţeles că nu. Totuși... 

Glasul i s-a stins. Mi-a strâns cu degetele umerii, apoi braţele, 
după care m-a prins de mâini. Am crezut că se va desprinde cu 
blândețe, însă n-a făcut-o. M-a ţinut pur și simplu de mâini, 
strângându-le tare, cu ochii plecați. 

După aceea a ridicat fruntea și m-a privit, cu ochii strălucitori 
în lumina lunii. 

— Sunt o femeie măritată, a șoptit ea. lar poziţia soțului 
meu... Trebuie să fiu respectabilă. Trebuie. 

Gura i-a rămas întredeschisă și i-am simţit răsuflarea pe faţă, 
caldă, persistentă și parfumată de gin. Doream enorm de mult 
s-o sărut, totuși senzaţia de a sta pe muchia pe cale de 
dispariţie a prăpastiei ce ne despărțea de sărutare era atât de 
delicioasă și de efemeră, încât nu doream să renunţ la ea. 

— Trebuie, a șoptit Maria din nou și respiraţia i s-a iuțit. 
Trebuie. 

Apoi a scos un scâncet slab și una dintre palmele ei s-a ridicat 
până la ceafa mea și m-a tras spre ea, și ne-am sărutat, iar 
prăpastia a dispărut, și eu cădeam, zburam, ameţit de gustul 
gurii ei și de senzaţia limbii ei și de aroma parfumului pe care-l 
purta. M-am lipit de ea și ea s-a lipit de mine, și mi-am trecut 
mâinile peste sânii ei, peste șolduri, peste corp, iar Maria mi-a 
ținut obrajii în palme și mi-a gemut în gură, și am dorit-o atât de 
mult, încât am uitat de toate, cum o întâlnisem, cine era, unde 


VP - 114 


ne aflam, totul. Fără să gândesc, i-am ridicat fusta și am tras-o 
spre mine, după care mi-am strecurat palmele sub slipul ei și 
senzația feselor ei goale, a trupului ei lipit de al meu, a limbii ei 
în gura mea, a anulat gândirea, și tot ce-mi doream, tot ce-mi 
trebuia, era să fiu în ea. 

Am început să-i cobor slipul, dar ea s-a desprins din sărutare. 

— Nu, a rostit între două gâfâieli, nu aici. Du-mă undeva. La 
tine. Într-un hotel. Oriunde. 

A trebuit să mă lupt o clipă ca să înțeleg ce spunea și să 
formulez un soi de răspuns coerent. 

— Eu locuiesc într-un love hotel din Shibuya. 

Maria a râs, continuând să gâfâie. 

— Un love hotel? Înseamnă că erai destul de sigur pe tine. 

Chiar și în clipele acelea încinse, m-am simţit înroșindu-mă. 

— Nu... nu-i asta. E pur și simplu ieftin și convenabil. Vreau să 
spun că, dacă aș fi fost sigur pe mine, așa fi stat într-un hotel 
mai elegant. Dar ăsta-i în regulă. Nu dintre cele tematice, ci 
doar o cameră curată cu pat, duș și baie. 

Ea m-a sărutat din nou, adânc. 

— Du-mă acolo, atunci. Repede. 

Ne-am aranjat hainele și am coborât înapoi pe stradă, 
împleticindu-ne. Peste câteva clipe eram într-un taxi. Drumul n-a 
durat nici cinci minute, dar a părut îngrozitor de lent. Am păstrat 
o distanţă discretă între noi pe bancheta din spate, însă toți 
știau că Dogenzaka din Shibuya abunda în love hoteluri, așa că, 
ținând seama de asta și de curentul electric pe care-l simțeam 
radiind dinspre noi, șoferul trebuie să fi avut o idee destul de 
bună despre ce se întâmpla. Probabil că nu ajuta nici faptul că 
Maria își ţinea palma pe coapsa mea, a cărei ușoară apăsare la 
câţiva centimetri de o erecţie pe care o simţeam cât Turnul 
Eiffel îmi îngreuna serios controlul respirației. 

Pentru a păstra un minimum de aparente, i-am cerut 
taximetristului să oprească pe Dogenzaka, artera principală care 
purta același nume cu al cartierului. De acolo am suit pe o 
străduţă îngustă, din care se desprindeau altele și șerpuiau în 
toate direcţiile, o zonă numită Hyakkendana, care înseamnă „o 
sută de adrese”, dintre care multe erau love hoteluri. Existau, 
desigur, și destule localuri obișnuite, printre care unele 
restaurante excelente specializate în mâncăruri japoneze de 
bază, și de fapt eu cunoșteam împrejurimile în primul rând 


VP - 115 


graţie unei singure cafenele, numită Lion, pe care lui McGraw îi 
plăcea s-o utilizeze drept cutie poștală oarbă. Hyakkendana era 
totuși faimoasă, sau infamă, în funcţie de părerea personală 
despre așa ceva, pentru hoteluri, alături de varietatea uriașă de 
sex shopuri. 

— Nu pot să cred, a zis Maria, pe când mergeam la braţ. Chiar 
stai aici? 

— Da, deși majoritatea clienţilor acestor hoteluri le folosesc 
pentru „odihnă”, nu pentru „ședere”. N-ai intrat niciodată în 
vreunul? 

A izbucnit în râs. 

— De ce aș fi făcut-o? 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, ţi-am zis, ăsta nu-i unul dintre 
cele depravate. Se numește Hotel Elegant, ceea ce poate că-i 
exagerat, dar la interior este destul de normal. 

__—Ah, acum cred că s-ar putea să fiu dezamăgită. 
Intotdeauna m-am gândit că locurile astea sunt... hm... 
extravagante. Am auzit că sunt ca niște parcuri tematice. 

— Dacă vrei, putem căuta unul dintre acelea. 

Ea a râs iarăși și m-a strâns de braţ. 

— Poate data viitoare. 

Am ajuns la hotel și am intrat iute, trecând pe lângă fereastra 
recepționerei, a cărei perdea interioară ascundea totul, cu 
excepția tejghelei unde avea loc schimbul între bani și cheile 
camerelor. Am suit pe scară la etaj și, o clipă mai târziu, eram 
înăuntrul camerei mici și simple, sărutându-ne, cu ușa încuiată, 
cu spinarea Mariei lipită de ea și șoldurile mele lipite de ale ei. 
Mi-am pus palmele pe ușă deasupra capului ei, deoarece mă 
temeam că, dacă mi-ar fi fost libere, m-aș fi mișcat prea repede, 
dar poate că nu trebuia să-mi fac griji, deoarece ea a profitat de 
poziția mea ca să-mi tragă puloverul peste cap și în sus pe 
braţe. L-am aruncat cât colo și am revenit cu palmele pe tăblia 
ușii, iar Maria și-a trecut degetele peste coastele mele, peste 
piept și abdomen. 

— Oh, mio dio, a spus, privindu-mi trunchiul dezbrăcat. Și eu, 
care crezusem că barul era frumos. 

— E-n regulă? am spus. Adică... asta. Să facem asta. 

Ea a clătinat din cap. 

— Nu, e ceva teribil, dar nu-mi pasă. Vreau s-o fac. Cred c-am 
vrut s-o fac din clipa când te-am zărit la nuntă. Dar am încercat 


VP - 116 


să mă conving pe mine însămi că era altceva. 

Am coborât ochii spre corpul ei, apoi am început să-i deschei 
bluza, fără să mă grăbesc, extrem de conștient de sunetul și 
senzația fiecărui nasture ce trecea prin butonieră, minunându- 
mă de decolteul ei, apoi de dantela neagră a sutienului și după 
aceea de pielea abdomenului ei care mi s-a dezvăluit treptat. 
Avea nasturi și la mâneci, și i-am desfăcut, apoi i-am tras bluza 
de pe umeri și mi-am coborât palmele pe brațele ei goale, până 
când bluza i-a lunecat peste mâini și a căzut pe podea. Doream 
enorm de mult s-o văd goală, însă, ca și la Zenkâ-iji, cu puţin 
timp în urmă, conștientizam perfect senzaţia de a mă afla pe 
muchia unei prăpăstii, un moment efemer, pragul a ceva încă și 
mai bun, dar care în sine nu putea fi retrăit niciodată, iar eu 
doream să-l prelungesc, să-l savurez, să-l preţuiesc, să mă 
torturez cu el. Dacă asta însemna nen, atunci n-aveam să fiu 
niciodată în stare să-l răsplătesc pe Miyamoto pentru că mă 
învățase conceptul. 

— Stinge lumina, a zis Maria. 

— Vreau să te văd. 

— Și eu vreau să te văd. N-o stinge de tot. 

Am mai stins din lumini, apoi m-am întors și am ridicat-o în 
braţe. 

— Ești nebun - nu! a zis ea, râzând și lovindu-mă cu pumnii în 
umăr. Mă faci să mă simt ridicol. 

N-am răspuns. Am sărutat-o și, după o clipă, brațul i-a șerpuit 
în jurul gâtului meu și ea și-a uitat protestele. Am dus-o până la 
patul scund, pe care am așezat-o, apoi m-am întins lângă ea. 
Am încercat să continui să nu mă grăbesc, dar cu cât 
îndepărtam mai multe haine de pe noi, cu atât era mai greu. 

În cele din urmă, am rămas amândoi complet goi. Pielea ei 
era minunat de mătăsoasă și corpul îi era incredibil de 
voluptuos, iar când am atins-o, degetele mi-au lunecat imediat 
înăuntru. 

— Stai, a murmurat ea. Nu așa. Nu așa de repede. Stai, să-ţi 
arăt. 

Mi-a luat mâna și mi-a arătat cum îi plăcea să fie atinsă. 

— Oh, da, a spus răsuflând adânc. Oddio, da, așa. Vezi? Nu 
așa de mult, nu așa de repede. Ar trebui... hm... să aţâţi înainte 
să ataci, înţelegi? 

Am zâmbit și am făcut așa cum dorea. După câteva 


VP - 117 


momente, a început să gâfâie și mâna ei nu mă mai călăuzea 
deloc. 

— Chiar că-ţi place să mă-nveţi, am șoptit. 

A râs. 

— Da, cred că ai dreptate. O să te-nvăţ tot, tot ce știu, tot ce- 
mi place. Tot ce-am ratat. E-n regulă așa? 

Era cel mai în regulă lucru pe care mi-l puteam imagina. Am 
sărutat-o și am spus: 

— Da. 

Și m-a învăţat. Era minunat de dezinvoltă, spunându-mi tot ce 
dorea să fac eu - cu mâinile, cu gura, poziţiile care-i plăceau cel 
mai mult. Și nu avea nevoie de niciun fel de instrucţiuni în 
explorările corpului meu pe care le întreprindea ea însăși, deși o 
dată a trebuit s-o avertizez că mă apropiam prea mult, la care 
Maria a râs și a spus: 

— Ah, bun, e bine că mă aștepți, mă bucur că nu trebuie să 
te-nvăţ chiar totul. 

Nu știu cât a durat. O oră, cel puţin. Destul de mult pentru ca 
testiculele să înceapă să mă doară cu adevărat. Nu mi-a păsat 
însă. Era altă prăpastie, alt moment fugar pe care doream să-l 
prelungesc cât puteam de mult. 

Eram deasupra ei, privind-o în ochi, intrând și ieșind atât de 
lent încât era aproape insuportabil, când ea a răsuflat: 

— Ancora. Ancora. Mai mult. Acum, dă-mi mai mult. 

Mi-am iuţit mișcările. Însă ea a spus Ancora din nou, și din 
nou, după care a urmat un șir lung și furios de cuvinte în italiană 
pe care nu le-am putut înțelege și Maria a început să-și izbească 
pelvisul de al meu, ca și cum ar fi fost furioasă pentru că nu-i 
dădeam îndeajuns. M-am temut că aș putea s-o rănesc, dar 
Ancora, ancora, ancora era ca o incantaţie, un acompaniament 
ritmic la furia din ochii și din glasul ei, care m-a împins dincolo 
de limita controlului meu și am început s-o pătrund mai dur, mai 
adânc, însă nici asta n-a fost destul și doream, aveam nevoie de 
și mai mult, și am coborât brațele în jurul picioarelor ei și le-am 
ridicat și împins în față, fixându-i genunchii de umeri, și am 
strâns cearșafurile în pumni, am privit-o în ochi și am pătruns-o 
mai repede, mai intens, cât de adânc puteam, și nu-mi păsa 
dacă era prea mult, nimic altceva nu conta, decât să fiu complet 
înăuntru, cu totul în ea, iar chipul Mariei s-a contorsionat și ea a 
strigat: 


VP - 118 


— Si, dai, cosi, si! 

Ultimul cuvânt s-a dizolvat într-un strigăt prelungit și 
dezarticulat, iar eu am simţit că-mi dau drumul, apoi mi-am dat 
drumul și ea m-a prins de păr, și-a lipit gura de a mea șia 
strigat din nou și din nou, urmând ritmul nostru fervent. 

În cele din urmă, s-a domolit. l-am dat drumul picioarelor și 
m-am lăsat în coate pe pat, ca să mă sprijin. Am privit-o în ochi 
și mi-am tras răsuflarea, simţindu-mă ca în stare de șoc, iar ea a 
clătinat din cap parcă nevenindu-i să creadă și a gângurit ceva 
în italiană. 

— Poftim? am spus. 

Maria a clătinat iarăși din cap. 

— E mult prea vulgar ca să traduc. 

— Ah, dar te rog. 

A surâs. 

— Pur și simplu... n-am mai făcut dragoste de mult timp. Am 
încercat să-mi spun că nu-i simt lipsa. N-am știut că sunt așa de 
mincinoasă. 

Am râs și m-am lăsat pe o parte lângă ea. S-a uitat pe lângă 
mine, parcă pierdută în gânduri, și pentru câteva clipe am 
rămas  privind-o, îmbujorată, goală, cu sânii ridicându-se și 
coborând, pe măsură ce și-a regăsit încetișor suflul. 

Apoi mi-am dat seama - plângea. 

— Hei, am spus și am mângâiat-o pe păr. Hei, ce se-ntâmplă? 

— Nimic. 

— Am făcut ceva ce nu trebuia? 

Și-a șters ochii și m-a privit. 

— Nu tu. Conștiinţa mea se simte vinovată. 

— Soțul tău? 

— Fiul meu. În cei trei ani în care n-am putut să ies din casă... 
în fiecare zi m-am gândit la sinucidere ca să fiu împreună cu 
Dante. Am fost o lașă că n-am făcut-o și sunt o lașă în 
continuare. Dacă el avea nevoie de mine? Dacă are nevoie de 
mine acum? 

Am privit-o lung, mișcat de tristeţea ei și de încrederea pe 
care trebuie s-o fi simţit că s-o împărtășească cu mine. 

— Știi părerea mea despre Dumnezeu și toate celelalte, am 
rostit. Cred totuși că, dacă există vreun fel de existenţă după 
moarte, ea ar trebui să fie eternă, nu? 

— Așa presupun. 


VP - 119 


— Atunci, ceea ce pentru tine sunt ani, din perspectiva fiului 
tău n-ar fi decât o clipă. Ar părea ca și cum nici măcar nu v-aţi fi 
despărțit. Și chiar dacă v-aţi fi despărţit, sunt sigur că el n-ar 
avea nimic împotrivă. Sunt convins că el ar dori să te bucuri de 
orice momente efemere de plăcere ai avea în viața asta înainte 
să i te alături în existenţa următoare. 

Maria a zâmbit. 

— Crezusem că ești spion, dar acum văd că ești filosof. 

Am mângâiat-o pe obraz. 

— Nu vreau să fii tristă. 

— În mod ciudat, m-am obișnuit așa. Am devenit iscusită în 
camuflarea tristeţii, sau în distragerea prin muncă, dar, desigur, 
ea există permanent. O accept însă. Mai precis, nu mă 
deranjează. Tristeţea este legătura mea cu Dante. Și n-aş 
renunţa pentru nimic în lume la ea. Dar... adevărul este că, 
pentru o clipă în seara asta, pentru un moment... am uitat de 
ea. 

O lacrimă i s-a prelins pe obraz și am îndepărtat-o cu vârful 
unui deget. 

— A fost doar un moment, am spus. Cred că nu-i nimic rău 
dacă mai uităm pentru câte un moment. 

— Pur și simplu... nu m-am așteptat la așa ceva. 

Am tăcut din nou, amândoi. Apoi eu am rostit: 

— M-am temut că am făcut ceva care te-a durut. Adică, am 
încercat să n-o fac, dar apoi... 

Mi-a mângâiat obrazul. 

— Ești foarte delicat, John, dar să știi că-i posibil să fii prea 
delicat. 

— Îmi pare rău. 

Maria a râs. 

— E-n regulă. Ai compensat. În plus, noi doi nu ne cunoaștem 
deocamdată chiar atât de bine. Dacă nu cunoști o femeie, este 
preferabil să greșești printr-un exces de delicateţe. Dacă ei nu-i 
place să fii așa, vei afla în scurt timp. 

— Pot să te-ntreb ceva? 

— Sigur că da. 

— De ce-ţi place să mă-nveţi toate astea? 

— Ah... sunt prea multe? 

— Deloc. Majoritatea lucrurilor importante pe care le cunosc 
le-am învăţat pe propria-mi piele. Așa-i cel mai bine. 


VP - 120 


A râs iarăși. 

— Nu știu de ce, exact. A făcut o pauză, după care a urmat: 
Dar cred că poate... fiindcă noi doi ne cunoaștem de foarte puţin 
timp. lar eu sunt destul de... hm... egoistă, ca să vreau să mă ţii 
minte. Ba nu, nu doar să mă ţii minte. Cred că vreau ca... O 
parte din mine să rămână cu tine. Să te modeleze și să devină 
parte din tine. Să rămână înăuntrul sufletului tău, așa cum acum 
tu ai fost înăuntrul corpului meu. 

— Deci, într-adevăr, ne vom cunoaște unul pe celălalt doar 
pentru scurt timp? 

— Da. 

— De ce? 

— Pentru că așa ceva nu poate niciodată să dureze. Tu ești 
tânăr, dar nu chiar așa de tânăr ca să n-o știi. 

Am mângâiat-o pe abdomen. 

— Totuși ai încă multe să mă-nveţi. 

Maria a râs. 

— Pentru asta, cred că avem timp. Dar nu în seara asta. 
Trebuie să plec spre casă. 

— Aș fi vrut să rămâi. 

— Ştii că nu se poate. 

Știam, dar speram că ea va spune măcar că ar fi dorit. 

Maria s-a dus la baie, apoi s-a îmbrăcat. Și eu am făcut la fel. 
Când m-a văzut punându-mi hainele, m-a întrebat: 

— Ce faci, ieși din nou? 

— O să te conduc. 

— Poate c-ar fi mai bine să merg singură. 

— Partea asta din Shibuya a cam dubioasă noaptea. Pot să te 
conduc până la strada mare ca să mă asigur că totul e bine? 
Promit că va fi fără priviri înduioșătoare sau altceva. O să te 
conduc până la taxi și apoi o să-mi iau la revedere. 

— Vezi, ţi-am zis eu că ești delicat. 

— O să te mai revăd? 

A urmat o pauză. După aceea ea a spus: 

— N-ar trebui. Dar... da. 

— Cum? 

— Mă poţi găsi la muzeu. 

— Bine. O să te sărut de despărțire aici. Afară, ne vom 
comporta perfect corespunzător. 

A fost o sărutare tandră, totuși îndărătul ei am simţit tristeţe 


VP - 121 


și un soi de ambivalenţă. Am vrut să spun ceva, dar n-am știut 
ce anume. 

Am coborât pe scară și am ieșit împreună din hotel. Clădirea 
se afla pe colţul unei străzi în formă de L. Drept înainte, ar fi 
însemnat mai multe străduțe laterale și hoteluri; dacă o luam la 
stânga, reveneam pe artera principală. Din apropiere se auzeau 
sunetele celor care se îndreptau spre restaurante și ale 
petrecăreţilor. Era mai răcoare acum și luna suise mult pe boltă. 

Chiar în față, la vreo cincisprezece metri, dar în umbre, am 
zărit alt bărbat alb cu haine de bancher, care fuma rezemat de 
un stâlp de telefon. 

Nu mi-a plăcut. Străinii erau relativ rari în Hyakkendana, iar 
strada care se îndepărta de hotel era de obicei pustie la ora 
asta. Nu știam ce făcea acolo. Ştiam însă că din poziţia aceea 
vedea perfect ușa hotelului. A 

Nu m-am trădat în niciun fel că-l observasem. Impreună cu 
Maria, am cotit la stânga și am pornit spre strada Dogenzaka. 
Am trecut pe lângă câteva perechi, care se aflau aici în mod 
evident pentru rendez-vous, și desigur pe lângă vânzătorii ieșiți 
în faţa sex shopurilor ca să atragă clienţi. Strada era tăcută, dar 
a devenit mai animată pe măsură ce mergeam, zgomotele 
conversațiilor din restaurante și baruri devenind treptat mai 
gălăgioase, iar mulțimile s-au îndesit. De data asta, Maria nu m- 
a mai luat de braţ. Era cumva paradoxal, deoarece probabil că 
arătaserăm mai puţin vinovaţi atunci când ea mă prinsese de 
braţ fără să-și dea seama, decât acum, când mergeam în mod 
vizibil și silențios departe unul de celălalt, înconjurați de zeci de 
love hoteluri. 

„Să zicem că tipul pe care l-ai văzut în bar făcea parte dintr-o 
echipă. O echipă de doi oameni, sau poate mai mulți. Era 
aproape sigur că, după ce vei ieși din hotel, vei porni spre strada 
principală, așa că al doilea bărbat ar trebui să fie undeva în față. 
Dar unde anume, exact?” 

În timp ce mergeam, am privit nepăsător în stânga și în 
dreapta. Nu existau multe locuri în care să aștepți și din care, în 
același timp, să supraveghezi strada. Am presupus că erau 
numai străini. Dacă din echipă ar fi făcut parte și un japonez, el 
ar fi fost alegerea cea mai puţin bătătoare la ochi pentru 
postarea lângă hotel. Faptul că se folosiseră de un alb dovedea 
că nu aveau alte opţiuni. 


VP - 122 


Am trecut pe lângă un magazin de cartier, aflat în stânga 
noastră. Acolo era! Individul pe care-l văzusem în bar răsfoia o 
revistă într-un loc de unde vedea perfect strada. Mi-am lăsat 
privirea să lunece peste el, fără să înregistreze nimic. Inima a 
început să-mi bată mai tare și am simţit un val fierbinte de 
adrenalină șerpuindu-mi prin trunchi. 

Am împins la o parte orice gânduri despre „de ce”. Ca și 
autoincriminarea întrucât, ca un idiot, nu izbutisem să detectez 
ambuscada mai devreme. Pentru toate astea aveam timp mai 
târziu. lar dacă nu mai aveam timp mai târziu, nu mai conta. Ar 
fi însemnat că eram mort. 

„O echipă din doi oameni. Poate mai mulţi, dar peste trei 
oameni ar fi fost nejustificat”. 

Așa era. Dacă ar fi existat un al treilea, l-ar fi înlocuit pe cel 
care intrase în bar sau l-ar fi îndepărtat complet din operaţiune. 
Deoarece riscaseră ca eu să-l văd în două locuri și astfel să-l 
identific ca filator, însemna foarte probabil că nu erau decât ei 
doi. 

„Nu te-au urmărit pe tine. Au urmărit-o pe eapână la tine. De 
aceea a intrat primul în bar. Ca să confirme că Maria era cu tine. 
Apoi au rămas retrași și de aceea nu i-ai observat în afara 
barului sau la templu”. 

Dar de ce? De ce rămăseseră retrași? Ce însemna asta pentru 
cele ce se petreceau acum? 

„Nu vor s-o implice pe ea. Așteaptă să rămâi singur”. 

Din punct de vedere tactic, acţiunea respectivă părea corectă. 
Eram totuși acut de conștient de sfatul lui Oleg despre 
magazinele de chimicale, otrava pentru șobolani și cuțite. Sigur 
că da, în jur existau oameni, dar n-ar fi fost foarte dificil să 
înjunghii pe cineva din spate și apoi să te îndepărtezi înainte ca 
alţii să fi văzut prea bine sau să fi înțeles ce se întâmplase. 

Strada Dogenzaka era chiar în față, plină de pietoni. Nu știam 
dacă mulțimile ar fi inhibat un atac sau l-ar fi facilitat. Pe de o 
parte, ar fi existat numeroși martori potenţiali. Pe de altă parte, 
ar fi existat numeroase posibilităţi de camuflare, confuzie și 
mișcare. 

Principalul însă era că, în clipa când Maria suia în taxi, cei care 
mă urmăreau n-ar mai fi fost ţinuţi în lesă. lar asta însemna, mai 
mult ca probabil, că după aceea mai aveam maximum un minut 
de trăit. 


VP - 123 


Sau ar fi trebuit să-mi ucid urmăritorii în mai puţin de atât. 


VP - 124 


Capitolul 10 


În clipa când am ajuns pe trotuarul de pe Dogenzaka, m-am 
întors spre dreapta și am ridicat braţul după un taxi. Mișcarea a 
fost executată cu naturalețe, dar mi-a oferit în același timp o 
imagine periferică a ceea ce se afla înapoia noastră. Individul 
care intrase în bar pornise după noi, dar ne urmărea de lao 
distanță sigură. Nu știau că-i detectasem. Credeau că aveau 
timp să se miște fără grabă. Asta era bine. 

Un taxi s-a oprit și portiera automată s-a deschis. Maria a suit. 

— Ne vedem la muncă, am rostit eu și am fluturat politicos 
din mână. 

Ea a zâmbit. 

— Grazie. 

Portiera s-a închis și taxiul s-a îndepărtat. 

Aș fi putut să mă-ntorc la stânga sau la dreapta. Ori să 
traversez strada. Aș fi putut s-o iau la fugă și să sper că voi 
putea supravieţui. 

În loc de așa ceva, m-am întors și am pornit pe drumul pe 
care venisem. 

Era un reflex, șlefuit de antrenamente dure și de experienţe 
letale. O ambuscadă este plănuită pe baza anticipării că, odată 
ce victima va înțelege ce se întâmplă, o va lua la fugă. Fugind, 
ea va urma scenariul celui care a pregătit ambuscada și astfel 
va intra probabil în ceva încă și mai rău. De aceea, dacă 
nimerești într-o ambuscadă, fuga este aproape întotdeauna o 
greșeală. Şansa cea mai bună de supravieţuire este să-i ataci pe 
cei care ţi-au pregătit-o. 

Asta nu înseamnă totuși că atacul este ceva bun. La urma 
urmelor, ești într-o cursă, așadar te găsești deja într-un 
dezavantaj uriaș. Atâta doar că în universul de posibilităţi de tot 
rahatul care-ţi rămân după ce ai fost atât de incredibil de cretin 
să nu detectezi ambuscada înainte de a se întâmpla, opţiunea 
cea mai puţin jalnică rămâne totuși să ataci tu primul. De aceea, 
indiferent dacă ei pricepeau că-i observasem sau nu, acum era 
important să nu acţionez așa cum se așteptau ei, în felul pe 
care-l anticipaseră și pentru care se pregătiseră. 


VP-125 


Ca atare, am încuviințat din cap ca pentru mine și am 
menţinut pe chip un rânjet oarecum cretin, de parcă aș fi fost 
încă ameţit de gin și de plăcerea sexului. În realitate, dispăruse 
complet orice urmă ce-mi mai dăinuise în corp, eclipsată de o 
limpezime glacială. Însă ei nu puteau ști asta. Ei „știau” doar că 
fusesem într-un bar și apoi într-un love hotel. Aveau să-mi vadă 
expresia feţei, care se potrivea perfect cu ceea ce credeau deja. 
Avea să-i liniștească. Avea să-i adoarmă. La fel ca ușierii care 
verificau invitațiile de la nuntă și la fel ca bijutierii ce reacţionau 
față de noile mele haine elegante, ei aveau să vadă ceea ce se 
așteptau deja să vadă. Bineînţeles, cu un mic ajutor din partea 
mea. 

Cu vederea periferică l-am observat pe Tipul Bar, reintrând în 
magazinul de cartier. Ceva mai sus pe stradă l-am văzut pe 
Tipul Hotel camuflându-se înapoia unui felinar stradal. Da, nu se 
așteptaseră să mă întorc pe aici. Probabil că nu-și dăduseră 
seama că stăteam în hotel. Credeau că Maria și cu mine 
intraserăm acolo doar pentru „odihnă”. Părerea că o urmăriseră 
pe ea pentru a ajunge la mine mi s-a întărit. Urma s-o examinez 
ulterior. Important era că-i silisem să reacționeze. Ei doreau să 
fie în spatele meu, nu în fața mea. Nu-i puteam învinui. Și eu 
doream să fiu în spatele lor. Și aveam o idee despre cum să 
procedez pentru asta. 

Cunoșteam zona rezonabil de bine, deoarece o cercetasem 
când McGraw folosise cafeneaua Lion în scopuri operaţionale. 
De asemenea, o mai străbătusem o dată atunci când căutasem 
un hotel nou. Ar fi trebuit totuși s-o fi știut mai bine. Ar fi trebuit 
să fi știut fiecare palmă de teren, ca s-o pot exploata la 
maximum în avantajul meu. Fusesem leneș. Prea mulțumit de 
mine. Ei bine, într-un fel sau altul, știam că nu voi mai comite 
niciodată greșeala aceea. 

Pe partea stângă a străzii, vizavi de magazinul de cartier, 
exista o alee - probabil pentru lăzile de gunoaie ale 
restaurantelor ce aveau fațadele pe strada paralelă cu ea. Dacă 
era ca majoritatea aleilor din Tokio, aș fi putut probabil s-o 
folosesc. 

Am traversat și am intrat pe ea. Lumina și zgomotele dinspre 
stradă s-au diminuat imediat. În stânga mea, vizibil sub razele 
lunii, se afla un gard din metal ruginit, pe jumătate acoperit de 
buruieni, a cărui bază era presărată cu mormane de gunoaie. In 


VP - 126 


dreapta, erau zidurile din spate ale clădirilor, acoperite cu 
graffiti, în lungul cărora se înșiruiau pubele, mobile stricate și 
aparate electrocasnice abandonate. Pe deasupra se întrețesea 
un vălmășag de cabluri electrice. 

M-am întrebat dacă aveau să mă urmărească. Aleea era 
suficient de întunecoasă, murdară și în afara traseelor normale, 
pentru a-i face suspicioși faţă de ocolul meu. Pe de altă parte, 
cineva nefamiliarizat cu Tokio putea crede că aleea nu prezenta 
de fapt probleme, nefiind decât o scurtătură. Desigur, dacă erau 
îndeajuns de nerăbdători să-și termine treaba, putea oricum să 
nu le pese. 

Undeva în față am văzut o pisică ţâșnind dintre două clădiri și 
venind în goană spre mine pe alee. Perfect! Exact asta căutam - 
spaţii între structuri. 

Am mers cu pas moderat - nu atât de încet încât să pot fi 
ajuns cu ușurință, nici atât de repede încât să se creadă că-i 
deconspirasem și voiam să scap de ei. In timp ce mergeam, am 
privit în jur și am văzut că între câteva clădiri din dreapta 
existau într-adevăr spaţii înguste. Unele erau ticsite de gunoaie 
și resturi, iar altele fuseseră blocate în mod deliberat. Dar nu 
toate. 

În mai puţin de o jumătate de minut am ajuns la capătul aleii 
și am cotit la dreapta pe alta care era ceva mai luminată. In 
dreapta mea se afla un șantier de construcţii; nu era mare, dar 
fusese acoperit cu prelate, pe ale căror margini fuseseră 
așezate cărămizi ca să nu fie smulse de vânt. Am ridicat una și 
mi-a plăcut greutatea și soliditatea ei, apoi am sprintat înainte și 
am cotit din nou imediat la dreapta, deplasându-mă paralel cu 
aleea. 

M-am oprit la primul pasaj prin care puteam trece și am scos 
puţin capul după muchia lui, ca să privesc. După o clipă l-am 
văzut pe Tipul Bar trecând pe lângă locul unde eram. Deoarece 
mă pierduse din vedere, mergea mai repede, temându-se fără 
doar și poate să nu mă scape. Am intrat cu totul apoi în pasaj, 
care era atât de strâmt, încât trebuia să înaintez mergând în 
lateral. Solul sub tălpi era moale - ţărână, mușchi și gunoaie - și 
silențios. În câteva secunde aproape că am ajuns din nou la 
alee. M-am lăsat pe vine, controlându-mi respiraţia, tăcut și 
nemișcat, așteptând. 

După câteva secunde, Tipul Hotel a trecut pe lângă mine. Era 


VP - 127 


concentrat spre ceea ce se afla în faţa lui și nici măcar n-a privit 
în direcţia mea - deși în pasaj era atât de întuneric, încât mă 
îndoiesc că m-ar fi putut zări. Eu însă l-am văzut perfect, ca și 
cuțitul pe care-l ţinea în mâna dreaptă, apropiat de coapsă. 
Bănuisem deja că, indiferent cine ar fi fost ei, nu mă urmăriseră 
doar pentru a-și oferi caldele lor felicitări. Acum eram sigur. 

Am ieșit în tăcere în urma lui, pășind așa cum învățasem în 
junglele din Vietnam, unde călcarea pe un vreasc îţi putea 
aduce pe cap un batalion de nord-vietnamezi și neobservarea 
unui fir declanșator de mină te putea costa picioarele sau 
boașele, sau și unele și celelalte. Nici nu înregistram conștient 
gunoaiele și frunzele veștede risipite ici și colo. Le vedeam pe 
toate în ansamblu, le evitam și înaintam rapid pe tălpile noilor 
mei pantofi italienești eleganți. 

Când mai aveam de mers trei metri până la capătul aleii, am 
renunţat la silenţiozitate în schimbul vitezei, pentru că voiam să 
ajung la Tipul Hotel înainte să dea colţul. Însă mișcându-mă mai 
rapid, am călcat pe ceva ce nu observasem - un ambalaj, o 
frunză uscată sau altceva similar. Bărbatul a ridicat braţele, și-a 
tras capul între umeri și a început să se întoarcă, deoarece o 
parte primitivă a minţii lui înțelesese că pasul pe care-l auzise în 
spate anunța un pericol mortal. Era însă prea târziu. Am ridicat 
mult cărămida, ţinând-o de mijloc, și l-am izbit cu un colț în 
creștetul capului, spărgând osul, pătrunzându-i în creier și 
posibil fracturându-i de asemenea gâtul. Picioarele i s-au 
înmuiat și a căzut înainte, pe faţă, cu braţele rășchirate în părţi, 
iar cuțitul a zăngănit pe jos. 

Sperasem că va muri silențios, dar, cu excepţia unui glonţ 
perfect tras în cap sau a unei beregate retezate, în privinţa asta 
nu există garanţii. Așa că am avut pur și simplu ghinion că, 
atunci când a atins solul, din gâtlej i-a răsunat un sunet final și 
straniu, ca un soi de lătrat gâlgâit. N-a fost puternic, dar 
adăugat zăngănitului cuțitului, am știut că a fost suficient de 
sonor. 

M-am uitat cu disperare după cuţit. Îl ţinuse în mâna dreaptă, 
iar braţele îi erau depărtate de corp când căzuse cu faţa în jos... 

Tipul Bar a apărut în goană de după colţ și s-a oprit la nici trei 
metri când a văzut scena în lumina lunii. l-am privit mâinile, 
temându-mă că voi zări un pistol, și am văzut alt cuţit. Dacă m- 
ar fi atacat în clipa aceea, șansele lui ar fi fost excelente. O 


VP - 128 


luptă între un cuţit și o cărămidă nu este de obicei egală. 

El însă a ezitat, având nevoie de o clipă pentru a procesa 
imaginile și a înțelege felul cum ajunsesem înapoia lor, cum îi 
doborâsem partenerul și ce însemnau toate astea. Psihologii 
numesc starea aceasta mentală „disonanţă cognitivă”, deoarece 
creierul, confruntat cu un tipar de fapte neplăcut sau 
inexplicabil, se străduiește să-l ordoneze. lar în momentul acela 
de șovăială, eu am zărit și am ridicat cuțitul partenerului său. 

Acţiunea cea mai inteligentă pentru mine, acţiunea cea mai 
sigură, ar fi fost fuga. Însă eram încă tânăr și nu atât de condus 
de raţiunea rece pe cât îmi plăcea să cred. In plus, îmi 
suprimasem destul de mult animozitatea cauzată de întâlnirile 
cu Oleg și Victor, și răbdarea începuse să mi se rarefieze. În 
interiorul meu exista o bestie, o bestie care mă salvase de multe 
ori în război, o bestie care căuta mereu un motiv și pe care o 
controlam cu dificultate. Faptul că fusesem vânat și că tocmai îl 
urmărisem și-l ucisesem pe unul dintre cei care mă vânau 
eliberase bestia aceea din lanţ. Scăpată de sub controlul meu, 
bestia nu obișnuia să fugă. Ea obișnuia să ucidă. 

— Nu știu cu cât te plătesc, am mâărâit eu. Dar dacă mai faci 
un pas, știu că n-o să mai apuci să-ţi încasezi banii. Întreabă-ţi 
partenerul. Acum tocmai calc în creierii lui. 

l-am văzut teama din ochi. Înțelegerea faptului că spuneam 
adevărul. Că se afla față în faţă cu un animal cu colţi și gheare. 
Și cu capacitatea - ce dracu’, cu dorinţa - de a le folosi. 

Am știut că se va întoarce și va fugi, chiar înainte s-o fi știut 
el. Așa că treceam deja cuțitul în mâna stângă și cărămida în 
mâna dreaptă, înainte ca el să-și fi terminat pivotarea. Și 
duceam înapoi braţul, înainte să-și fi așezat piciorul. Și lansam 
cărămida ca pe un obuz înainte ca el să fi făcut primul pas. 

Cărămida l-a lovit în ceafă cu o superbă notă de bas, bumf. 
Tipul Bar a căzut cu braţele rășchirate, cu picioarele zvâcnind, 
cu membrele încă primind din partea creierului mesajul 
trunchiat Fugi!, dar pe care nu-l mai putea îndeplini. A aterizat 
cu fața în jos, însă n-a dat drumul cuțitului. 

Încasarea unei cărămizi în ceafă nu-i niciodată floare la 
ureche, dar știam că-l rănisem mult mai puţin decât pe 
partenerul lui. Este foarte important dacă trupul tău are loc 
pentru mișcare în urma impactului - e cu totul altceva să 
primeşti un pumn în față când te afli într-un spaţiu deschis, 


VP - 129 


decât să primești aceeași lovitură când capul îţi este lipit de un 
perete. Este un principiu simplu de fizică. Faptul că Tipul Bar nu 
dăduse drumul cuţitului era o demonstraţie. 

Nu conta însă. Circuitele aveau să-i fie dereglate minimum 
două secunde, iar până atunci eu am ajuns lângă el, am ridicat 
piciorul și i-am strivit mâna în care ţinea cuțitul cu neiertătorul 
toc al noilor mei pantofi italienești maro „split toe”. 

Mâna omului are douăzeci și șapte de oase. Nu știu câte am 
rupt prin călcătura aceea alimentată de adrenalină, dar în 
aprecierea mea, cu tot nemedicală, au fost „multe”. El a urlat și 
a retras braţul, ca reflex provocat de durere, abandonând 
cuțitul. Mă îndoiam, oricum, că în momentul acela l-ar mai fi 
putut ţine în mână, totuși i-am dat un șut, propulsându-l 
departe. După aceea m-am lăsat cu un genunchi pe spinarea lui, 
mi-am încleștat degetele în părul lui, i-am smucit capul mult 
spre spate, am coborât cuțitul sub bărbie și i-am lipit tăișul 
lamei de gât, imediat sub falcă. 

— N-am mai retezat beregata cuiva de peste zece ani, am 
rostit, pufăind ca o locomotivă. Vrei să păstrez obiceiul ăsta, sau 
să-i pun capăt? 

— Păstrează-l, a gâfâit el. 

Am rotit capul și mi-am verificat flancurile. Totul era pustiu. 

— Cine dracu' ești? 

— Nimeni. Eu sunt nimeni. 

— Răspunde-mi la-ntrebări, altfel o să fii un nimeni mort. De 
ce mă urmăreaţi? 

A icnit și a încercat să-și îndepărteze capul de cuţit, dar îi 
întinsesem gâtul atât de tare, încât nu-l mai putea clinti. Părul îi 
era umed și mi-am dat seama că scalpul îi sângera acolo unde-l 
lovise cărămida. Mi-am întețit strânsoarea. 

— Nu, a zis el gâfâind. Nu... Faci o greșeală uriașă. 

— Curios - judecând din locul unde mă aflu acum, tu ești cel 
care a făcut deja o greșeală uriașă. 

A icnit încă o dată. 

— Dacă mă omori, o să fii îngropat de o furtună de rahat pe 
care nici măcar nu ţi-o poţi imagina. 

— Serios? Ceva mai rău decât doi găozari care au încercat să 
se furișeze prin spatele meu și să mă-njunghie în beznă? 

— Auzi, crezi că te poţi lupta singur cu toată CIA? 

Simpla menționare a numelui aceluia a fost suficientă ca să 


VP - 130 


mai fac o baleiere vizuală în jur. Aleea continua să fie tăcută. 

Poate că trăgea o cacealma. Un tip de gâtul căruia este lipit 
un cuţit va spune orice ar crede că te va face să te miști într-o 
direcţie care să nu-i facă rău. 

— Ai un nume? 

— Mike. 

— Bine, Mike. Ce treabă are CIA cu mine? 

— Omule, eu sunt exact ca tine - un contractor. Fac un job. 
Crezi că mi-au spus motivul? Ție ţi l-au spus vreodată? 

— Ti-au spus totuși că eu sunt un contractor. 

— Mai exact, mi-au spus c-ai fost contractor. C-ai fost în 
armată. In Grupul Cinci. Din unitatea aia am făcut și eu parte. 

Poate că spunea adevărul. Poate că mințea. Oricare ar fi fost 
realitatea, se străduia în mod evident să clădească o legătură 
între noi, pentru ca să-mi fie mai greu să-l ucid. Dacă așa 
stăteau lucrurile, atunci dosarul pe care i-l dăduseră nu mă 
descrisese foarte bine. 

— De unde aţi știut cum să mă găsiţi? 

— Uite ce-i, o să-ţi răspund la întrebări, dar poţi să-mi 
dovedești puțină bunăvoință? Ca de la soldat la soldat? 

— Dac-o s-o meriţi. 

— Ni s-a spus doar să te rezolvăm. Nu „de ce”, doar „cine”. Și 
ni s-a mai spus că te putem găsi filând-o pe femeie. 

— Ce-i cu femeia? 

El a icnit iarăși. 

— Haide, omule, sunt sincer cu tine. Ea-i italiancă. Lucrează la 
un muzeu. Ni s-au dat informaţiile despre ea și am urmărit-o. 

Asta se potrivea cu ce dedusesem și eu. 

— Cine v-a spus? Cine v-a dat informaţiile? Cine îmi dorește 
moartea? 

— Ți-am spus. Agenţia. 

— Foarte interesant... poate că ţi-au menţionat că am câteva 
cunoștințe pe acolo. Despre cine-i vorba - mai precis? 

— Etajul șapte. Ai înţeles? 

La etajul șapte se aflau birourile conducerii din Langley. Am 
încercat să mă gândesc la un mod de a-l testa pe Mike dacă-mi 
spunea adevărul sau dacă era doar o cacealma, ca să mă 
sperie. Era un dans delicat. Conștient sau nu, el înţelegea că 
făcea acum o versiune a Șeherezadei, însă pentru a mă vrăji 
dispunea doar de un minut, nu de o mie și una de nopţi. 


VP - 131 


— Așadar, cunoști etajul, dar nu și biroul? 

— Ştii bine cum merg lucrurile. Cine te-angajează nu spune 
„de ce” sau din ale cui ordine, dar faci și singur conexiunile. 

— Exact asta trebuie să faci tu acum, dacă vrei să 
supravieţuiești conversației noastre. 

— O să-ţi spun un nume, da? Un nume. Și apoi lasă-mă să 
plec. Ca de la soldat la soldat. O să-ți spun ceva care o să-ți 
salveze viaţa, iar tu-mi cruți viaţa. Facem un troc, de acord? 

— Ar fi bine să fie un nume corect. 

— Wilson. Calloway Wilson. Lumea îi zice „Cal”. 

L-am smucit de păr. 

— N-am auzit niciodată de el. Mike, ziua asta-ncepe s-arate 
foarte nașpa pentru tine. 

— Ușor. Ușurel. Ascultă-mă. El nu mai e-n Agenţie. Adică nu 
mai este oficial. A plecat de ceva vreme. 

— Tocmai mi-ai spus că Agenţia e pornită după mine. Ai spus 
că-i etajul șapte. 

— Așa-i. Wilson a fost dat afară acum trei ani de Turner și de 
oamenii lui. 

Turner era probabil Stansfield Turner, pe care Jimmy Carter îl 
numise director al Agenţiei Centrale de Informaţii. Turner 
preluase postul la scurt timp după ce Comisiile Church și Pike 
dezvăluiseră că CIA o luase razna - cu asasinate, spionaj pe plan 
intern și experimente pe oameni nevinovați - și epurase opt 
sute de agenţi în „Masacrul de Halloween”, cum îl numise 
personalul Agenţiei. 

— Mai întâi ai spus că Agenţia vrea să mă omoare. Acum spui 
că de fapt vrea să mă omoare un individ care a fost dat afară cu 
trei ani în urmă. 

— Ascultă-mă! Wilson a lucrat tocmai din vremea OSS-ului. Și 
cine a fost director pe timpul lui Reagan? 

OSS era Oficiul de Servicii Strategice - precursorul CIA din al 
Doilea Război Mondial. 

— William Casey, am răspuns. 

— Bingo! lar Casey a fost anterior tot în OSS. El i-a reactivat 
pe agenţi. Amici de-ai lui de pe vremuri. Wilson e unul dintre ei. 

— De ce? 

— Ca să facă rahaturile ce puteau fi dezminţite, nu-i clar? 

Dacă era o născocire, atunci o spusese convingător. Părea să 
fie ori adevărul, ori o acoperire pentru acţiune pe care tipul o 


VP - 132 


repetase cu grijă din timp. Dar de ce s-o fi repetat? Se gândise 
la posibilitatea de a fi apăsat în spate de genunchiul cuiva, care 
să-i ceară răspunsuri lipindu-i un cuţit de beregată? Și la ce l-ar 
fi ajutat născocirea aceea? Dacă ar fi pregătit din timp ceva ca 
atu pentru troc, probabil că s-ar fi gândit la ceva mai valoros. 

— Și ce legătură ai tu cu Wilson? am întrebat. 

— Aceeași pe care o are el cu Casey. Am fost dat afară și 
Wilson mi-a găsit de lucru. 

Părea ceva mai calm acum. Mai sigur pe el. Credea că 
stabilise un soi de legătură între noi, că-și îmbunătăţise șansele 
de a scăpa din situaţia curentă. Asta era bine. 

— Câţi ani ai, Mike? 

— Douăzeci și șase. 

— Destul de tânăr ca să te dea afară. 

— Hai să zicem că mi s-a cerut să plec. 

— În mod dezonorant? 

— A fost un rahat! L-am ras pe un informator din El Salvador 
și mi-au spus c-a fost crimă. Ştii despre ce vorbesc. Și voi ați 
trecut prin aceleași chestii în Vietnam. Proiectul Gamma, nu? 
Terminare cu daune extreme. Ce-ar fi trebuit să facem, să lăsăm 
un trădător să ne compromită misiunea? Să-ngăduim să-i 
lichideze pe-ai noștri? 

El vorbea despre ceva care în presă fusese prezentat ca 
„Afacerea Bereta Verde”, în care Forţele Speciale SUA uciseseră 
un Sud-vietnamez suspectat că ar fi fost agent dublu și 
încercaseră să mușamalizeze cazul. Procesul care urmase 
introdusese în vocabularul public expresia „terminare cu daune 
extreme”, dar nu reușise mare lucru în rest. Citând în mod firesc 
îngrijorări privind securitatea naţională, CIA refuzase să-și pună 
la dispoziţie personalul pentru audieri și judecătorul clasase 
cazul. J 

— Dar amicul tău? Ala de acolo, al cărui creier se scurge prin 
gaura din ţeastă. 

— N-a fost amicul meu, ci pur și simplu alt tip pe care l-a 
angajat Wilson. Abia dacă-l știam. Nu te vrăjesc. 

— Cum ajung la Wilson? 

— Nu știu. 

— Unde este? 

— Nu știu. 

— Unde te-a angajat? 


VP - 133 


— M-a luat dintr-un local 7-Eleven din Paterson, statul New 
Jersey, care-a fost singurul job pe care l-am putut găsi după ce 
armata mi-a tras un șut în dos. 

Brusc am înțeles altceva. Mulţi foști militari arată în general 
ca niște foști militari: tunsoare periuţă, ceasuri tactice, cravate 
țipătoare care sunt o suprareacție faţă de anii petrecuţi în kaki 
monoton. Însă aceștia doi erau mult mai rafinaţi. 

— V-am zărit, am rostit, dar nu v-am detectat. În parte a fost 
vina mea. Voi însă știaţi ce faceți. Spune-mi cum aţi procedat. 

— Am urmat un curs de operaţiuni urbane. Predat de Agenţie. 
Wilson a avut grijă să-l absolvim. 

Am fost intrigat. 

— Ce v-au învăţat? 

— A fost ca la o școală de actorie. Multă activitate pe teren în 
care ne întrebau ce puteam spune despre oameni din felul cum 
se îmbrăcau, cum mergeau și ce purtau asupra lor. Multe roluri, 
contopire cu decorul, genul ăsta de chestii. 

Părea ceea ce făcusem eu pe cont propriu. Nu m-ar fi deranjat 
să fi urmat și eu cursul acela... se părea că tipii ăștia avuseseră 
de beneficiat de pe urma lui. 

— Și ce altceva? 

— Asta-i tot, omule. Suntem chit? 

l-am mai tras capul înapoi foarte puţin. 

— Mike, sperasem cu-adevărat că poţi să vii cu niște chestii 
mai bune. 

— Ușor, ușurel! Ce naiba, ţi-am spus ce știu. De ce n-aş face- 
o? Wilson nu-nseamnă nimic pentru mine. El îmi plătește banul. 
Atât. N-am nicio loialitate faţă de el. 

— Mă-ndoiesc că și el are faţă de tine. 

— Exact! Nu-i decât un fost spion bătrân. Asta însă-i altceva. 
Te rog, omule. Ca de la soldat la soldat. Te rog. Nu mă omorî. Nu 
trebuie s-o faci. Nu. 

— Eu nu mai sunt soldat, i-am spus și i-am retezat gâtul. 

Rana a fost atât de masivă, încât sângele n-a ţâșnit în jet, ci s- 
a revărsat ca și cum gâtul îi era o găleată întoarsă brusc cu fața- 
n jos. Am sărit înapoi, reușind să fiu stropit doar pe mână. 

Mike n-a scos niciun sunet - nu mai putea. Cumva s-a ridicat 
în genunchi, cu o mână pe asfalt și cu cealaltă apăsată inutil pe 
tăietura din gât. A pus apoi un picior tremurător, ca și cum ar fi 
fost gata să se scoale, dar creierul lui, al cărui sânge oxigenat 


VP - 134 


țâșnea în jerbă, s-a întunecat și el s-a prăbușit, rămânând 
nemișcat. 

Am stat locului o clipă, privindu-l, la fel de detașat ca un 
spectator dintr-un cinematograf care privește derularea 
distribuției pe ecran. Un cuțit este probabil modul cel mai oribil 
de intim în care poți omori pe cineva, iar dacă mi-aş fi îngăduit 
să simt absolut orice, n-aș fi fost în stare s-o fac. 

Bineînţeles, mai târziu, lucrurile ar fi stat complet altfel. Dar 
aveam să mă ocup de ele când aveam să fiu silit s-o fac. Așa 
cum procedasem întotdeauna până atunci. 

Am îngenuncheat și i-am controlat buzunarele. N-am găsit 
decât o hartă a Tokioului. După aceea m-am retras dinaintea 
băltoacei de sânge care se extindea și i-am percheziționat 
partenerul. Tot nimic. Merita să-i verific, dar de fapt nu mă 
așteptasem să aibă asupra lor acte de identitate în timpul unei 
operaţiuni. 

Am ocolit pe departe băltoaca de sânge și am ieșit de pe alee. 
După ce am dat colţul, mi-am șters mâna cât am putut de bine 
de buruienile ce ieșeau prin ochiurile unui gard din sârmă. 
Mâneca puloverului îmi era umedă și duhnea a sânge. Trebuia 
să scap de el. 

Am mers direct spre hotel, scrutând întruna împrejurimile. N- 
am remarcat nicio problemă. După ce am revenit în cameră, am 
scos sacul de plastic din coșul pentru gunoi, am îndesat 
puloverul în el, am curăţat cuțitul, l-am înfășurat într-un prosop, 
m-am spălat, m-am schimbat în haine mai familiare, am băgat 
prosopul cu cuțitul, puloverul și lucrurile mele în geanta de voiaj 
și am ieșit. De data asta am folosit o ușă laterală pentru 
personal, pe care am descuiat-o pe dinăuntru și am ieșit pe o 
alee. Am privit din nou cu multă atenţie de jur-împrejur. Nimic. 
Se părea, așadar, că fuseseră doar „Mike” și partenerul lui. 
Indiferent cine fusese în spatele lor, echipa era mai mică acum 
cu doi oameni. 

O veste bună din punctul acela de vedere. Nu știam însă cât 
de mare le era echipa. 


VP-135 


Capitolul 11 


Am rămas pe străzi lăturalnice și am mers spre vest. Într-un 
parc din cartier, am legat puloverul în jurul unui bolovan și l-am 
aruncat într-un heleșteu mâlos. Chiar dacă s-ar fi găsit în cele 
din urmă, până atunci n-ar mai fi rămas nicio urmă de sânge și 
nu s-ar mai putea face nicio legătură cu mine. Sacul de plastic l- 
am pus într-un container pentru gunoi din spatele unui magazin 
de cartier, iar prosopul în alt container. Șovăiam să mă despart 
de cuţit, dar până la urmă am decis că ar fi mai bine să nu am 
asupra mea o armă cu care fusese comisă o crimă și l-am 
aruncat într-un canal. Puteam face rost ulterior de unul curat. 

Exact după ce am terminat să mă debarasez de toate, m-a 
apucat tremuratul. Era firesc, ca urmare a descărcării de 
adrenalină, iar acum îmi dădeam seama cât de aproape 
fusesem de moarte. Nu era prima dată și n-avea să fie nici 
ultima. Am continuat să merg, așteptând să-mi treacă. 

„Eşti bine. Ai făcut-o lată și era s-o pățești urât, dar te-ai 
descurcat. Ești bine acum. Ești în siguranţă. Acum trebuie să te 
gândești. Gândește!” 

Da. In armată, numeam asta raport post-acţiune. Ce 
făcuserăm bine, ce am fi putut face mai bine, ce puteam învăța 
pentru a îmbunătăți șansele data viitoare. 

Așadar - ce greșisem eu? 

Am inspirat și expirat adânc un minut, limpezindu-mi mintea, 
calmându-mă. Mi-am reamintit unul dintre principiile lui 
McGraw: Mai întâi, spune-mi ce știi. Apoi, spune-mi ce nu știi. lar 
acum, spune-mi ce crezi. 

Perfect! Am început metodic. 

„Ai presupus că, dacă erai «curat», erai în siguranţă. Nu ai 
ținut seama de posibilitatea ca o persoană cu care te întâlneai 
să fie ea însăși filată”. 

Da. Asta fusese o prostie. Sugihara era o ţintă. Retrospectiv 
privind, nu era de neconceput ca altcineva să-i trateze soţia ca 
punct de legătură. Eu fusesem atât de orbit de patimă, încât nu 
dorisem să văd asta. 

„Absolut adevărat, dar te disculpi prea ușor”. 


VP - 136 


Mda, problema era mai rea decât simplul fapt că nu dorisem 
s-o văd ca atare. Eu dorisem să n-o văd. Bineînţeles, costumul 
putea să fi fost uniforma obișnuită a bancherilor, iar mușchii 
evidenţi să se datoreze timpului petrecut în sala de fitness. lar o 
parte din eroarea mea putea fi atribuită incursiunii pe care o 
făcusem în Ginza și concentrării mele ulterioare asupra 
informaţiilor despre civili pe care mi le puteau oferi hainele. 
Începusem să dezvolt un cadru de lucru, care însă mă limitase 
după aceea. Eu văzusem un tip de profesionist, când ar fi trebuit 
să fiu deschis față de alte posibilităţi. 

Dar nu numai că fusesem păcălit, ci, de asemenea, mă 
păcălisem pe mine însumi. Dorisem să cred că Maria era 
separată de Sugihara, de viaţa în care mă aflam eu. Pentru că 
doream ca relaţia noastră să fie de asemenea separată de tot 
restul. 

„Exact. Ti-ai ascultat inima și ţi-ai ignorat creierul. Ai dorit să 
fii un romantic într-un domeniu în care supraviețuiesc doar 
cinicii”. 

M-am simţit opunându-mă ideii, chiar în clipa când mi-a 
apărut în minte. Și tocmai de aceea am știut că era adevărată. 

Nu aveam să repet aceeași greșeală. Și chiar dacă nu-mi 
puteam controla inima, puteam în mod cert să-mi supraveghez 
mai bine spatele. Și să știu că, indiferent cât de bine m-aș fi 
protejat, de fiecare dată când cunoșteam pe altcineva, persoana 
aceea va fi în mod automat veriga slabă din lanțul propriei mele 
securităţi. Poate că era un mod neplăcut, egoist, de a vedea 
situaţia, dar aici nu era vorba despre sentimente, ci despre 
supraviețuire. 

Bun, mai departe. Maria reprezenta un pericol. Dar ea însăși 
se afla în pericol? 

Nu. Dacă ar fi vrut s-o lichideze, ne-ar fi putut ataca oricând 
pe amândoi. Templul ar fi fost locul ideal - întunecos, tăcut, noi 
eram distrași, ba chiar mai mult decât atât. Totuși n-o făcuseră. 

„Aproape... Dar atunci de ce nu te-au lichidat doar pe tine la 
templu? Maria era rezemată de stâlpul ăla, ţii minte? Tu erai cu 
spatele la stradă. Ei s-ar fi putut apropia de tine din spate, să te 
înjunghie de cinci-șase ori în ficat și în rinichi, și să dispară în 
cinci secunde. Din cauza spaimei, derutei și beznei, Maria nu i-ar 
fi putut identifica niciodată. În cel mai fericit caz, ar fi spus că 
fuseseră doi bărbaţi albi”. 


VP - 137 


Asta era logic. Prin urmare, nu numai că nu doriseră s-o 
omoare, ci nu doriseră s-o implice sub nicio formă în uciderea 
mea. Nu doriseră nici măcar ca Maria să fie în zonă atunci când 
se întâmpla. 

M-am gândit la Sugihara. Se putea oare ca el să-i fi pus pe 
urmele mele? 

N-ar fi fost complet absurd. El era un individ cu multă putere. 
Dacă era gelos, dacă pusese oameni s-o urmărească pe Maria, 
dacă voia ca iubitul ei să fie ucis... probabil că n-ar fi vrut ca 
toate astea să fie făcute în prezenţa ei. Orice detectiv de poliție 
cât de cât capabil ar fi identificat imediat motivul probabil, iar 
Sugihara ar fi devenit suspect. 

„Bun, n-ar fi fost complet absurd. Dar cum ţi se pare ţie așa 
ceva?” 

Nu mi se părea plauzibil. Dacă tipii aceia fuseseră angajaţi de 
Sugihara, atunci el ar fi trebuit să fi fost aproape inimaginabil de 
gelos. Inainte de seara asta, între mine și Maria nu se 
întâmplase absolut nimic. Ba chiar, o văzusem numai de două 
ori. La nuntă existase un ușor flirt, dar pe ansamblu ea mă 
tratase profesional. Chiar dacă Sugihara ar fi știut despre oferta 
de angajare, sau ce se întâmplase la muzeu, dacă ar fi fost atât 
de gelos pe soţia lui încât să-și folosească relaţiile pentru a 
angaja doi contractori CIA să mă lichideze doar pentru cele 
petrecute înaintea acestei seri, atunci ea nu mi-ar fi vorbit 
niciodată așa cum o făcuse la nuntă. l-ar fi fost pur și simplu 
frică. Bănuiam că era posibil ca el să-și ţină ascunsă gelozia 
dementă, sau așa ceva, totuși scenariul nu mi se părea, pur și 
simplu, viabil. In plus, n-ar fi fost mai simplu pentru Sugihara, și 
probabil mai eficient de asemenea, să apeleze la yakuza pentru 
un asasinat, nu la CIA? 

„Dar dacă Sugihara ar fi apelat la yakuza, ei ar fi trebuit să 
apeleze la Victor. Astea sunt regulile acum, ai uitat? Victor are 
monopolul asasinatelor comandate. lar dacă-i încalci monopolul, 
următorul asasinat ești chiar tu”. 

Am rumegat ideea. Bănuiam că nu era imposibilă, totuși 
părea trasă de păr. Necesita un Sugihara dement de gelos. Care 
să apeleze la yakuza. Care să apeleze apoi la Victor. Care să 
externalizeze la CIA. Sau, cel puţin, un Sugihara dement de 
gelos care să apeleze direct la CIA prin intermediul unui contact 
de acolo. 


VP - 138 


Nu. Nu era rațional. Briciul lui Occam sugera că problema mea 
nu era cu Sugihara. 

„Sau nu direct cu el”. 

Exact! La urma urmelor, cineva știa că mă putea găsi pe mine 
prin intermediul soţiei lui Sugihara. Dar de ce? Pe cine 
ofensasem? 

„Victor”. 

Așadar, înapoi la Victor și la CIA. 

„Presupune că există o conexiune între ei”. 

Am încercat, totuși îmi venea greu s-o imaginez. De ce ar fi 
decis Victor să mă omoare? Din câte știa el, în clipa asta eu mă 
aflam în Moonglow din Ginza și încercam să ajung la Sugihara. 
Era posibil ca el... ce, să se fi răzgândit? Să fi decis că, dintr-un 
motiv necunoscut, eu reprezentam o povară? De ce? Și chiar 
dacă ar fi făcut-o, și chiar dacă el ar fi avut acces la CIA, de ce 
ar fi trimis doi albi în Tokio să mă asasineze? Avea sub 
conducerea lui destui localnici; îi văzusem deja. De ce nu s-ar fi 
folosit de propriii lui oameni, care ar fi putut ajunge mult mai 
ușor la mine? La urma urmelor, îi ucisese pe toţi care-i stăteau 
în cale ca să ajungă în vârful lanţului trofic al crimei japoneze. 

„De unde știi că oamenii lui au fost cei care au vrut să te 
omoare?” 

Am căzut pe gânduri. Și mi-am dat seama că nu știam asta. 
Eu presupuneam - descriam nu ceea ce știam, ci ceea ce 
credeam. McGraw m-ar fi muștruluit zdravăn pentru asta, și pe 
bună dreptate. 

Totuși, o conexiune între Victor și CIA? 

„Asta ar explica informaţiile care stau la baza ascensiunii lui, 
nu? Tu însuți ai întrebat la prima întâlnire cu Miyamoto la un 
ceai, în Hamarikyu: Cum era posibil ca informaţiile lui Victor 
despre PLD să fie atât de bune? lată explicaţia!” 

Oricum, era o explicaţie posibilă. Deși tot nu puteam înţelege 
motivul. Era clar ce-i putea oferi CIA lui Victor - ce-i oferise deja, 
probabil. Dar ce putea el oferi Agenţiei? 

Am încercat să mă gândesc. Bătăuși locali? Pentru ce? Și de 
ce unul ca Victor? Informaţiile însemnau valută forte. CIA le-ar fi 
putut utiliza pentru a cumpăra orice bătăuși locali ar fi avut 
nevoie. lar cei din yakuza, care erau atât de strâns integrați în 
politica japoneză, ar fi fost mult mai utili decât un psihopat pe 
jumătate rus venit din cealaltă parte a lumii. 


VP - 139 


„Ăsta ţi-e răspunsul, așadar”. 

Cealaltă parte a lumii? Un ins din afara ţării? 

„Bineînţeles. Nu-ţi sună familiar?” 

M-am gândit din nou. Bun, să zicem că CIA dorea pe cineva 
din afara ţării pentru... pentru ce? Pentru asasinate ce nu 
puteau lăsa amprente japoneze? Conceptul era raţional, totuși 
nu aveam habar care puteau fi specificațiile. 

Și cum rămânea cu cuţitele? Dacă ar fi vrut, Agenţia ar fi 
putut introduce în Japonia un întreg arsenal în servietele 
diplomatice. Atunci de ce Mike și partenerul lui nu aveau 
pistoale? 

Dacă aceasta fusese o operaţiune neaprobată oficial, era 
posibil ca ei să nu fi putut căpăta arme de foc. Sau chiar dacă ar 
fi putut căpăta, o omucidere cu o armă de foc este echivalentă 
în Japonia cu folosirea bombelor altundeva. Ar fi atras o 
nemăsurată atenţie din partea mass-mediei. Ar fi urmat o 
investigaţie masivă. Sugestii privind influențe exterioare. Poate 
că ei nu voiau nimic din toate astea. 

Intermediari. Persoane din afara ţării. Și arme noi, „curate”, 
din surse locale. Toate astea lăsau impresia că cineva se 
străduia să menţină un profil cât mai discret. Dar cine? De ce? Și 
de ce naiba eram eu amestecat în toate astea? 

Am petrecut câteva minute pline de frustrare, străduindu-mă 
să găsesc o cale prin impasul acela, dar n-am reușit. 

„Nu-i nimic. Să ne întoarcem la ceea ce știi. Victor”. 

Era greu de imaginat că, dacă nu m-aș fi încurcat cu Victor, 
evenimentele din seara asta ar mai fi avut loc. Am acceptat un 
job de la un psihopat și peste câteva zile doi contractori CIA 
încearcă să mă lichideze? Era o coincidenţă al naibii de mare. 

Poate că priveam situaţia din unghiul greșit. Nu s-ar fi putut 
ca Mike și partenerul lui să fi fost angajaţi pentru a-l proteja pe 
Sugihara? 

Era ilogic. Dacă CIA știa că eu fusesem angajat pentru a-l 
omori pe Sugihara, atunci ar fi știut și cine mă angajase. De ce 
să încerci să blochezi un glonț, când poţi să-l dezarmezi pe tipul 
care ţine arma? 

Mă împotmolisem din nou. 

„Atunci, sună-l pe Victor”. 

Și ce să-i spun? „Auzi, idiotule, tu i-ai angajat pe doi tipi să-mi 
facă felul în seara asta?” 


VP - 140 


„Nu, doar dă-i raportul. Ar fi trebuit să-l lichidezi pe Sugihara 
în seara asta, nu? Fă pe prostul. Telefonează-i și vezi cum 
reacţionează. El, sau Oleg - nu contează. Citește printre 
rânduri”. 

M-am gândit cu atenţie la posibilitatea asta. Părea logică. 
Puteam să văd cum reacţionează ei. Și apoi... Tatsu. Pentru 
informaţii despre fostul agent CIA Wilson. Din câte știam, Mike, 
sau care i-o fi fost numele real, putea să fi născocit absolut 
totul. 

Da, mai întâi Tatsu. Și apoi Miyamoto, care ar fi putut ajuta la 
unirea punctelor între ele. 

Trei direcţii diferite pentru obţinerea de informații. Aveam 
șanse bune ca măcar una dintre ele să obţină ceva. 

Nici nu voiam să mă gândesc la ce mă aștepta dacă nu 
obțineam nimic de la niciuna. 


VP - 141 


Capitolul 12 


Am luat trenul până la Sugamo și m-am cazat în alt love hotel. 
După o baie fierbinte, am adormit instantaneu - reacţia post- 
luptă la adrenalină a sistemului nervos parasimpatic dar m-am 
trezit brusc după numai o oră, cu gândurile gonindu-mi prin 
minte. În seara asta se petrecuseră prea multe. În primul rând, 
tot ceea ce sperasem cu Maria, ba chiar mai mult decât atât. 
Apoi rahatul cu contractorii, sau ce fuseseră ei. Oricare dintre 
episoadele acelea în sine era suficient ca să mă perpelesc și să 
mă răsucesc pe toate părţile în pat. Însumarea lor însemna o 
supra-încărcare pentru creierul meu. Afară începuse să se 
lumineze când am reușit până la urmă să aţipesc. 

Am ieșit din hotel cu puţin înainte de ora 9 și am examinat cu 
atenţie împrejurimile. Nimic remarcabil - o dimineaţă ploioasă și 
umedă. Am luat o umbrelă din staţie și l-am sunat pe Oleg de la 
un telefon public. Râuri de sarariimani şi funcţionare treceau pe 
lângă mine, rotiţe minuscule în vasta mașinărie a comerțului 
japonez, indiferenți la drama măruntă din mijlocul lor. 

— Ce s-a-ntâmplat? a zis Oleg imediat cum mi-a auzit glasul. 

Părea mai degrabă o acuzaţie decât o întrebare. Oare știa că 
Sugihara nu păţise nimic? Și dacă da, de unde știa? Au pe 
cineva care-l urmărește? Să fie aceeași persoană din interior 
care le-a spus și ce se petrecuse la nuntă? 

Atunci, de ce naiba mai au nevoie de mine? 

„Asta-i o întrebare-cheie. Revino la ea”. 

— N-am putut ajunge la el. 

— De ce? 

— N-am avut oportunități. 

— Ce-nseamnă că „n-ai avut oportunităţi”? Tipul a stat patru 
ore în club. S-a dus de trei ori la pisoar. Oportunităţi perfecte. 
Unde ai fost? 

„Da, au pe cineva în interior”. Am decis că era momentul să 
exercit presiune. 

— Auzi, Oleg, de unde știi tu de câte ori s-a dus Sugihara la 
toaletă? 

— Nu-ţi face tu griji de unde știu eu astea. Tu să-ţi faci griji 


VP - 142 


despre ce se-ntâmplă când o dai în bară. 

Știuse de câte ori se dusese Sugihara la toaletă. lar „Unde ai 
fost?” sugera că știa că nu fusesem în club. Dar oare știa asta 
cu adevărat, sau doar aruncase o nadă? Trebuia să aflu. 

— De fiecare dată când a fost la toaletă, am rostit, înăuntru 
erau și alte persoane. Martori. N-au fost ceea ce eu consider 
„oportunităţi perfecte”. 

— Ţi-am zis cum să faci. Înjunghiat rapid, din spate, apoi fugi. 
Ce vrei - ţinta să te-aștepte pe-ntuneric într-o alee mărginașă, 
complet singură? Poate chiar cu faţa la perete? Asta-ţi trebuie 
ca să faci un job simplu? 

Așadar, nu știa că eu nu fusesem în club. Altfel, mi-ar fi 
contrazis minciuna. Pe de altă parte, știa de câte ori fusese 
Sugihara la toaletă. lar asta însemna... ce? Dacă fusese același 
individ din interior pe care-l avuseseră la nuntă, însemna că el 
nu mă observase în Moonglow? Da, poate că asta fusese. In 
cazul ăsta, avusesem noroc. Poate că era un club destul de 
mare și destul de aglomerat sau astfel structurat încât tipul din 
interior putuse raporta doar: /ndividul de la nuntă? Nu l-am 
văzut. Dar era semiintuneric. Erau mulți oameni. Nu pot să fiu 
Sigur. 

Aproape că am rostit ceva de felul: Dacă-; așa de simplu, de 
ce n-o faci chiar tu, găoază? 

„Ştii bine de ce. Acum testează-l”. 

— Dacă vrei sa-mi asum riscul cu martori, am rostit, prețul 
tocmai s-a dublat. Poţi să-l anunţi pe Victor. 

— Prețul rămâne preţ. 

— Nu, preţul este prea mic. Riscurile sunt prea mari. Asta 
înțelegeţi voi prin informaţii? „Lichidează-l de față cu trei 
martori în toaletă, apoi treci pe lângă alţi douăzeci de martori 
când ieși din club”? Ce fel de afacere conduceţi voi acolo? 

A urmat o pauză. Felul în care avea să răspundă urma să-mi 
spună ceea ce trebuia să știu. 

Oleg a râs. 

— Victor are dreptate. Ai boașe. Bine, tipule cu boașe, o să-ţi 
dăm mai mulți bani. 

Asta mi-a confirmat ipoteza. Dar trebuia să-i fac jocul. Să-l 
mențin mulţumit. 

— Nu doar mai mulţi. Dublu. 

— Bine, dublu. Și-o să-ţi mai dăm o pistă. Și-o să mai capeţi o 


VP - 143 


șansă. Dar știi cum o să te plătim dac-o dai în bară și cu 
următoarea pistă? 

N-am spus nimic. 

— O să-ţi dăm o gaură-n stomac. N-o să fie o gaură mare. 
Doar cât să intre o mână. Mâna mea. O să-mi bag mâna-n 
stomacul tău și-o să-ţi trag intestinele afară. O să scot un metru, 
doi, poate trei. Și dup-aia o să ţi le-ncolăcesc în jurul gâtului. Așa 
o să te plătim. Deci! Iţi faci treaba, ești plătit dublu. O belești, te 
sugrum cu matele tale. Acum avem o înţelegere clară, da? 

„Cum să nu, găoază! N-o să-ţi vină să crezi cât de clară este 
înțelegerea”. 

— Dă-mi pista, am spus și am închis. 

După aceea mi-am pus geanta de voiaj pe umăr și am plecat. 

Am mers spre Komagome, fără să caut ceva anume, ci doar 
încercând să procesez ce aflasem din convorbirea telefonică. 
Am ajuns la Somei Reien, unul dintre cimitirele orașului și un loc 
foarte popular pentru a admira cireșii în floare. În dimineaţa asta 
era pustiu, poate din cauza vremii - un petic de verdeață în 
mijlocul unei întinderi de cenușiu insensibil. 

Am găsit o bancă pe o pantă ierboasă cu vedere peste 
pietrele funerare și m-am așezat. Nu se auzea decât sunetul 
monoton al ploii. Solitudinea și sentimentul de comunicare cu 
cei morți, dintre care unii stătuseră cândva, fără doar și poate, 
pe banca asta, erau liniștitoare. Bănuiesc că există oameni 
pentru care cimitirele sunt ideale pentru a contempla marile 
întrebări ale vieţii: cine suntem noi, de ce existăm și ce 
înseamnă toate astea. Pentru mine însă, întrebările erau mai 
degrabă tactice: cine sunt ei, de ce mă urmăresc, ce am făcut 
ca să le trezesc nemulţumirea. Dintr-un motiv necunoscut, 
constatasem că gândeam cel mai bine printre morți și, 
reflectând la asta, m-am pomenit amintindu-mi de McGraw, care 
fusese un cunoscător al cimitirelor tokiote, ba chiar mi l-am 
amintit cu un sentiment ciudat de apropiat de afecţiune. 

De ce? De ce mă angajase Victor? 

„Ştii bine de ce. Ca să profite de pe urma ta. lar dacă nu- 
nțelegi asta de acum, atunci meriţi rolul ăla”. 

Da. De la McGraw învăţasem o lecţie dură: ce înseamnă să ţi 
se însceneze ceva, ca să ieși tap ispăşitor. 

Informaţiile lui Victor despre Sugihara erau solide. În plus, el 
avusese pe cineva în interiorul clubului. De asemenea, dispunea 


VP - 144 


de personal capabil. Atunci, de ce naiba mai avea nevoie de 
mine? De ce dorea atât de insistent nu numai ca Sugihara să fie 
ucis, dar ca eu să fiu asasinul? 

Ce spusese despre Kobayashi? Că fusese soldat în 
Gokumatsu-gumi, unul dintre clanurile yakuza, și că-i oferise o a 
doua șansă după ce Gokumatsu-gumi îl exclusese. 

„Sună familiar?” 

Da, suna familiar. Semăna cu ce spusese „Mike” despre 
revenirea lui în activitate pe celălalt țărm al oceanului - Wilson îi 
dăduse un rol nou după ce fusese concediat în mod dezonorant. 

„Care-i elementul comun?” 

Evident, faptul că totul putea fi dezminţit. Victor dorea să 
pună o distanţă cât mai mare între el și moartea lui Sugihara. 
Dacă Kobayashi l-ar fi ucis pe Sugihara, pista ar fi dus la 
Gokumatsu-gumi. Dacă eu l-aș fi ucis pe Sugihara, pista n-ar 
mai fi dus nicăieri. 

„Eşti sigur în această ultimă privință?” 

Eram rezonabil de sigur. La urma urmelor, cine eram eu? De 
zece ani nu mai fusesem în Tokio, ba nici chiar în Japonia. Chiar 
dacă cineva mi-ar fi examinat trecutul, n-ar fi găsit decât un 
mercenar care-și petrecuse ultimul deceniu în Filipine. Un 
individ care ar fi semnat pentru cauza oricui... dacă prețul era 
corect. 

„Un tip care a fost soldat în armata SUA. Care înainte de 
Filipine a fost curier pentru CIA”. 

Totuși Victor știuse despre legătura mea cu armata - spusese 
destule în privinţa aceea la prima noastră întâlnire. Miyamoto nu 
i-ar fi amintit nimic despre rolul meu de curier, care fusese 
ulterior, dar chiar dacă ar fi făcut-o, n-ar fi contat. Ideea era că 
Victor știa despre legăturile mele anterioare cu statul american. 
lar asta însemna că legăturile respective nu constituiau o 
problemă pentru el. Am bănuit că din perspectiva lui era 
important că nu aveam nicio conexiune cu el. 

„Și ce-ţi spun toate astea?” 

Că aici era vorba despre izolare. Un întrerupător de circuit. O 
siguranţă de protecţie între Victor și Sugihara. 

Da. Se părea că mulţi inși încercau să-și ascundă rolul în 
evenimentele acestea funeste. Și totuși - de ce o făceau? Care 
era jocul? 

M-am gândit la insul pe care Victor îl avusese în club. Și la 


VP - 145 


faptul că el știuse din timp că Sugihara va fi acolo. Părea ca și 
cum Victor ar fi avut o cârtiţă în PLD. Dar câţi ar fi știut planurile 
lui Sugihara din seara aceea? Puteau să fi fost zece. Puteau să fi 
fost o sută. 

Deși poate că nu chiar așa de mulţi. Cineva îi spusese lui Oleg 
de câte ori fusese Sugihara la toaletă în cursul serii. Cârtiţa 
fusese acolo. Asta însemna că grupul de suspecți se reducea la 
câţi? La cinci? La zece? 

Destul de mulți, totuși. Aveam să-i spun lui Miyamoto, dar 
cum naiba va reduce el lista? 

„Prin corelare cu altă listă”. 

La naiba, asta era! Ar fi trebuit să-mi dau seama mai 
devreme. g 

Ei o filau pe Maria. In același timp, în mod clar, nu doreau să-i 
facă vreun rău și nici măcar s-o implice. Unica ei funcţie ar fi 
fost de canal prin care să se ajungă la mine. Și cum știuse Victor 
că mă întâlnesc cu Maria? Păi, la nuntă „schimbasem ocheade 
sexy” cu ea. Așa raportase tipul din interior. 

Am făcut o pauză de câteva clipe, încercat pe neașteptate de 
îndoieli. De ce Victor nu-mi spusese din timp despre nuntă, dacă 
avea pe cineva în interior? Ar fi fost o oportunitate să ajung în 
preajma lui Sugihara. 

„Ştii deja răspunsul. Ei nu vor ca soţia să fie implicată. Nu ți- 
au spus despre nuntă, pentru că nu voiau ca asasinatul să aibă 
loc acolo”. 

Atunci, de ce mă muștruluise Victor după aceea că nu-l 
lichidasem pe Sugihara la nuntă? 

„Poate că insul din interior nu-i raportează direct lui Victor. Și 
poate că se derulează simultan planuri divergente”. 

Asta părea posibil și mi-am notat mental ideea, ca s-o 
examinez ulterior. Deocamdată se părea că trasam corect 
conturul general, chiar dacă nu știam încă detaliile. Principalul 
era că exista cineva în interior. Şi poate că lista de posibili 
suspecți n-avea să fie totuși atât de mare, încât să nu poată fi 
gestionată. Era cineva care fusese atât la nuntă, cât și în 
Moonglow. Probabil cineva apropiat de Sugihara. Și, în mod clar, 
un ins cu ochi ager în privinţa conexiunilor dintre oameni, 
deoarece, indiferent cine ar fi fost el, își dăduse seama că putea 
să ajungă la mine filând-o pe Maria. 

Tot nu știam „de ce”, dar mă apropiam de „cine”. 


VP - 146 


Și poate că n-aveam să aflu niciodată „de ce”. Dar dacă 
puteam afla „cine” și apoi „unde”, aș fi beneficiat de suficiente 
informaţii ca să pun capăt mizeriei ăsteia. Și să ies din ea cu 
mâinile curate. 

Da. Tot mai credeam că așa ceva era posibil. 


VP - 147 


Capitolul 13 


L-am sunat pe Tatsu. Persoana care mi-a răspuns la telefon 
mi-a spus că nu era în birou. Nu, nu doream să-i las un mesaj, 
dar când l-aș fi putut găsi? Ah, stai, aveam noroc - tocmai se 
întorcea. 

După o clipă i-am auzit glasul: 

— Hai. 

— Bună. Eu sunt. 

— N-am avut ocazia să mă ocup de statutul informației despre 
care am discutat. A fost o dimineață foarte ocupată. 

— Cumva două omucideri? 

A urmat o pauză. 

— Așa este. Și destul de urâte. Doi străini în Shibuya. 
Deocamdată Keisatsucho n-a identificat corpurile. Ce știi despre 
asta? 

— A fost pur și simplu o presupunere norocoasă. Dar dacă vrei 
să afli mai multe, te-ai putea interesa despre un american pe 
nume Calloway Wilson. Cunoscut drept „Cal”. Se pare că a fost 
agent CIA, încă de pe timpul OSS-ului, epurat de Turner, aparent 
reactivat de Casey în scopuri necunoscute. Este posibil ca 
Wilson să fie în legătură cu Victor. Poate că-i asigură informații. 
Nu știu însă ce primește el în schimb. Ar putea fi cai verzi pe 
pereţi, dar... am impresia că acolo există ceva. 

— Mă voi abţine să te întreb cum ai obţinut informaţia asta. 

— Cred că ar fi într-adevăr mai bine pentru toţi cei implicați. 
Aș dori în schimb să-ţi cer o favoare. 

— Încă una? 

— Adică eu nu ţi-am dat nimic - chiar adineauri? 

— Valoarea informaţiilor acelora rămâne de stabilit. 

— Corect. Te rog însă, dacă afli ceva, trebuie să știu cine-i 
tipul. Unde este? De ce-i posibil să aibă ceva împotriva mea? 
Dacă nu pot să aflu toate astea, există o șansă însemnată ca 
viitorul caz de omucidere pe care-l investighezi să fie al meu. 

A urmat o pauză, timp în care Tatsu a digerat totul. 

— Sună-mă după-amiază, a spus el apoi. Presupun că eu nu 
pot să dau de tine, așa-i? 


VP - 148 


— Așa-i. Pentru o vreme, va trebui să fiu în mișcare. 

— Probabil că asta-i înțelept. O să fac tot ce pot. 

— Știu că așa vei face, vechi prieten. Mulţumesc. 

Am închis, am căutat alt telefon public și l-am sunat pe 
Miyamoto. Nu doream să ne întâlnim - dacă cineva știuse că 
trebuia s-o fileze pe Maria ca să ajungă la mine, atunci știa și de 
existenţa lui Miyamoto. În același timp, n-aș fi vrut să-i spun 
despre existenţa unei cârtițe în PLD pe o legătură telefonică din 
sediul partidului. 

lar asta îmi dăduse o idee. 

— Ascultă-mă, i-am spus când a ridicat receptorul. Am ceva 
pentru tine. Este important și nu putem discuta prin telefon. Dar 
dacă ne întâlnim, trebuie să fii absolut sigur că n-ai fost urmărit. 
Recent am avut o mică problemă în privinţa asta. 

— Și ce propui? 

— Mai ţii minte locul unde ai lăsat banii acum zece ani? 

Mă refeream la scaunele de pe peronul stației Gaienmae. 

— Bineînţeles. 

— N-ai pomenit nimănui despre felul cum am procedat atunci, 
da? Nu știe nimeni despre cele întâmplate? 

— Nu, sigur că nu. 

— Perfect. Ne-ntâlnim acolo peste o oră. Pornește de la 
presupunerea că ești urmărit. 

A tăcut câteva secunde. 

— Așa este, într-adevăr? 

— Nu știu, dar va trebui să acţionezi ca și cum ai fi. Utilizează 
lifturi și ai grijă să fii singur în cabină când te sui. Folosește 
metroul, coboară și așteaptă pe peron ca să te asiguri că toți 
ceilalți au plecat, iar abia după aceea te sui într-o garnitură care 
merge în direcția opusă. la un taxi și cere-i să te ducă prin 
cartiere în care nu-i trafic și-ţi va fi ușor să observi un filator. Nu 
uita - gândește ca inamicul. Poţi să faci asta? Trebuie să fii 
perfect sigur. 

— Bineînţeles. 

— In regulă, atunci, ne vedem peste o oră. 

Speram să fie suficient. Contrafilajul este atât o artă, cât și o 
știință, și cu toate că știam că Miyamoto lucrase conştiincios în 
privinţa aceea, ar fi fost ceva echivalent cu a trage câteva șuturi 
la poartă, iar după aceea să devii titular într-un meci cu 
profesioniștii. 


VP - 149 


Doream să ajung din timp în stație, așa că am luat un taxi. Pe 
la jumătatea cursei mi-am dat seama că încă nu-mi făcusem 
rost de un cuţit. Victor și cuţitașul de curățat fructe, Oleg și 
otrava de șobolani, cei doi bărbaţi din Shibuya... în mod brusc, 
Tokio părea să aibă un exces de persoane cărora le plăceau 
obiectele tăioase și ascuţite și, în absenţa unui pistol, cuțitul nu 
părea o idee proastă. Nu aveam însă timp să-mi asigur o 
deghizare superficială, ca să nu fiu recunoscut, apoi să caut un 
magazin și să reușesc să ajung în Gaienmae înaintea lui 
Miyamoto. Am decis că puteam să mai aștept în privința 
înarmării. Mă îndoiam că mă voi confrunta cu probleme așa de 
iute după Shibuya. 

Peste douăzeci de minute, stăteam la mijlocul peronului 
stației Gaienmae. Am așteptat și am privit cum garnituri 
succesive soseau și plecau, înghițind și revărsând pasageri. 
Nimeni n-a așteptat două trenuri, ci toţi au suit în primul care a 
venit în stație. Nimeni n-a coborât dintr-un vagon pentru ca 
după aceea să aștepte pe peron. Nimeni nu mi-a declanșat vreo 
sonerie de alarmă. Insă problema reală nu era că cineva ar fi 
putut anticipa deplasările lui Miyamoto, ci mai degrabă că l-ar fi 
putut urmări. 

Înainte de ora fixată, l-am văzut intrând pe peron dinspre 
nord-vest, luptându-se cu o umbrelă din care picurau stropi. 
Avea o cravată lată ca râul Sumida și colorată precum 
chimonoul unei fete de șaptesprezece ani. La fel de bine ar fi 
putut purta pe piept un far luminos. Am încuviinţat discret din 
cap spre el și m-am concentrat asupra celor din spatele lui. 

Un grup de bărbaţi de vârste mijlocii în costume fabricate în 
serie, dintre care unul se scobea în dinţi. Sarariimani probabil, 
care se întorceau din pauza de prânz. N-am zărit printre ei pe 
nimeni cu aspect periculos. O mămică, împingând un cărucior. 
Două femei vârstnice, care duceau cumpărături în furoshiki - 
legăturile tradiţionale din materiale textile, folosite pentru 
învelirea și transportarea pachetelor, care dispăreau treptat 
fiind înlocuite de sacoșele din plastic. Asta era tot. Se părea că 
Miyamoto era „curat”... 

Pe peron a apărut un negru voinic. Avea ţeasta rasă și purta 
blugi, cămașă încheiată la toți nasturii, cu poalele scoase din 
pantaloni, și sacou sport negru. Mers atletic, relaxat, nepăsător. 
Se afla la distanța potrivită de Miyamoto, iar între ei se găseau 


VP - 150 


destule persoane pentru ca să nu-și scape ţinta din vedere, fără 
ca el să fie observat. Am observat că hainele îi erau uscate, deși 
nu avea umbrelă. Poate că o ţinuse coborâtă, pentru a-și acoperi 
fața, după care o abandonase când văzuse cine era pe peron. 

Poate fiindcă dorea să aibă ambele mâini libere. 

Inima a început să-mi bubuie puternic. Am fluturat prietenos 
din braț spre Miyamoto și am pornit spre el - exact așa cum nu 
m-aș fi comportat, dacă aș fi știut că era urmărit. 

El a fluturat de asemenea din braţ, dar expresia chipului îi era 
ușor șovăitoare, întrucât îl salutasem deja, discret, din cap. In 
mod firesc, în asemenea circumstanţe, i se părea ciudat să-l 
salut atât de deschis. 

„Nu-i pentru tine, amigo, ci pentru «coada» ta. Nu vreau să-și 
dea seama că l-am detectat”. 

L-am păstrat pe negrul voinic în periferia vederii. Înainta lin, 
cu palmele deschise, mișcând braţele natural pe lângă corp, 
nedepășind pe nimeni din faţa sa, încercând să păstreze 
paravanul de pasageri. Se descurca destul de bine, imitând un 
turist care privea în jur - capul i se întorcea la stânga și la 
dreapta, și purta pe chip o expresie de interes. Problema era că 
se uita peste tot, mai puţin spre mine. Nu-i de dorit să stabilești 
contact vizual cu o ţintă pe care o filezi și e necesară multă 
practică pentru a proceda corect, fără să proiectezi ceva ce ar 
putea oferi un indiciu țintei. lar dacă nu au practica respectivă, 
majoritatea filatorilor recurg la următoarea metodă bună: 
evitarea completă a contactului vizual. Dar dacă nu lasă 
impresia de simplă neatenţie, ci de evitare deliberată, atunci pot 
fi trădați. 

În timp ce avansa, eu am pășit puţin spre dreapta, 
îndepărtându-mă de șine și apropiindu-mă de perete. In mod 
firesc, Miyamoto mi-a imitat traiectoria. Când ne mai despărțeau 
doi-trei metri și încetiniserăm amândoi, aproape oprindu-ne, am 
făcut un pas la stânga. Doream să fiu cu faţa spre negru și în 
același timp să-l ţin pe Miyamoto într-o parte, ca să nu-mi stea 
în cale. De acum inima îmi bubuia ca în situaţiile de luptă. M-am 
străduit să respir egal, să proiectez în exterior calm și lipsă de 
grijă. 

— Ai fost urmărit? am întrebat și am fost mulțumit că glasul 
mi-a sunat normal. 

De departe din tunel, am auzit un tren apropiindu-se. 


VP - 151 


— Nu. Am făcut așa cum mi-ai spus. 

Sinceritatea spuselor lui era incontestabilă. Dacă Miyamoto ar 
fi dorit să-mi întindă o capcană, ar fi trimis oameni care să mă 
aștepte în stație. N-ar fi angajat un străin, care să-l urmărească 
pe peron sub ochii mei. Atâta doar că el era încă nepriceput și 
nu avea niciun indiciu. Nu era vina lui. Asta era altă lume. 

— Bine, perfect. 

Nu voiam să-i spun despre problema noastră. Probabil că ar fi 
privit în jur, s-ar fi încordat sau ar fi semnalat în alt fel amicului 
nostru că fusese deconspirat. 

— Și-acum... unde mergem? a întrebat el. 

Părea mai puţin sigur pe sine ca de obicei. Probabil că-l 
nelinișteau toate procedurile astea ce păreau desprinse din 
filmele cu spioni. 

— Uite pentru ce te-am chemat, i-am spus. Ascultă-mă cu 
atenţie, fiindcă dispunem doar de câteva secunde. Cineva din 
organizaţia voastră a știut că Sugihara urma să fie aseară în 
clubul de animatoare Moonglow din Ginza. Sunt aproape sigur 
că persoana respectivă a fost și ea în club. Și sunt aproape sigur 
că aceeași persoană a fost și la nuntă. Bazându-te pe aceste trei 
informaţii, vreau să-mi stabilești o listă de nume. Poţi s-o faci? 

Sarariimanii au trecut pe lângă noi. 

Miyamoto a așteptat până au ieșit din raza noastră auditivă, 
după care a zis: 

— Crezi că respectivul... 

— Furnizează informaţii pentru Victor, da. Și poate pentru CIA. 

— Poftim? 

Mama cu căruciorul a trecut pe lângă noi. 

— Ascultă-mă. Mai avem doar câteva secunde. Indiferent ce 
găsești, nu face nimic cu informaţia respectivă. Nu spune 
nimănui. Deocamdată rămâne între noi doi. Ai înțeles? Asta-i 
foarte important. 

— Am înţeles. 

Bătrânele au trecut pe lângă noi. Trenul se auzea mai tare 
acum și a trebuit să-mi ridic glasul pentru a mă face auzit. 

— Perfect. Trebuie să ne întâlnim diseară. Poţi? 

— Da. Dar de ce diseară? Acum nu se poate? 

— Ascultă și nu mai întreba nimic. Mi-ai povestit cândva 
despre un bar. Un loc cu biishiki. Bar Radio. ÎI știi, da? 

— Desigur. Îl frecventez de când l-a deschis Ozaki-masutaa. 


VP - 152 


— Diseară să fii acolo la ora de deschidere. Afară - să nu intri. 
Nu mă interesează cum ajungi la Jingumae, dar vreau să mergi 
pe jos până la bar, venind de la intersecția dintre Omotesando- 
dori și Aoyama-dori. 

— Poftim? De ce? 

— O să-nţelegi în curând, îți promit. Acum - ultimul lucru. 
Peste câteva secunde, se va întâmpla ceva violent. Imediat 
după aceea, îndepărtează-te. Ține capul plecat. Nu-ncerca să 
mă ajuţi. Nu privi în urmă. Indepărtează-te, discret și rapid. Și 
încheie-te la  nasturii sacoului. Cravatele tale sunt prea 
țipătoare. 

— Poftim? 

Negrul ajunsese la șase metri acum. La cinci. 

Depuneam un efort serios ca să-mi păstrez tonul egal și 
postura deschisă și relaxată. 

— Ai auzit ce-am spus, da? Asta-i tot ce contează. 

Miyamoto a clătinat din cap, în mod evident uluit. 

— Da, să ne-ntâlnim diseară, să merg pe jos de la intersecţie 
și ceva violent. Dar... nu-nţeleg. 

Am strâns din umeri și am ridicat mâinile cu palmele în sus 
într-un gest de felul „cum vrei”. Doream ca noul meu amic să-mi 
vadă mâinile goale. Și să fie liniștit la vederea lor. 

Doi metri și jumătate. 

— Nu vreau să te gândești, ci doar să faci ce ţi-am spus. 

Un metru și jumătate. 

— Bine, dar... ce este lucrul violent despre care ai vorbit? 

— Ai încredere în mine, am spus și am zâmbit larg de parcă 
eram încântat de o glumă nevinovată. O să-nțelegi totul când 
vei vedea. 

In curând negrul avea să-mi iasă din vederea periferică. M-am 
silit să aştept, să nu mă întorc prea devreme, să mă asigur că el 
credea c-a ajuns în spatele meu. La limita vederii i-am zărit 
mâna dreaptă îndreptându-se către un buzunar de la spate. 

Un civil ar fi așteptat. Poate că voia să scoată portofelul. O 
hartă. Un pachetel de șervețele. „Nu poţi să știi”, ar fi 
argumentat un civil. „Nu poţi să fii sigur”. 

Problema cu civilul acela este că ar fi murit, primindu-și 
dovada. 

M-am sprijinit în piciorul drept, m-am rotit și am ţâșnit, cu 
piciorul stâng înainte, privindu-l pe negru cum se întoarce în 


VP - 153 


spaţiul meu vizual în care, graţie adrenalinei, totul părea că se 
mișcă cu încetinitorul, cu piciorul drept bine sprijinit, cu stângul 
descriind un cerc în sens invers acelor de ceasornic, cu mâna 
dreaptă pe punctul de a intra în buzunar. Mi-am dus înapoi 
mâna stângă și am repezit-o în față, izbindu-i cu podul palmei 
țeasta imediat în spatele urechii. Corpul i-a tresărit în urma 
impactului, dar el continua să se rotească, continua să fie în 
acţiune, dar i-am prins mâneca dreaptă cu mâna mea dreaptă și 
l-am tras violent spre mine, ridicându-i braţul și îndepărtându-l 
de buzunar. 

Ne-am luptat așa o clipă, eu strângându-i în pumn țesătura 
mânecii sacoului. Era mai masiv decât mine, puternic, și de 
două ori a încercat să-și smucească braţul pentru a se elibera. 
Dar un judoka incapabil să menţină o priză de mânecă nu și-ar fi 
meritat numele acela, iar eu ar fi trebuit să fi fost mort pentru a- 
i lăsa brațul și a-i oferi altă șansă de a-și scoate arma. 

A încercat să expedieze un croșeu de stânga, însă am dansat 
în sensul acelor de ceasornic, îndepărtându-mă de lovitură, dar 
în același timp mi-am apropiat mâna stângă și i-am prins mâna 
dreaptă, smucindu-l întruna scurt și convulsiv, pentru a-l 
împiedica să-și recâștige echilibrul. Voiam să ajung înapoia lui, 
dar reacţiona la încercările mele de a-i trage braţul pe lângă 
mine, trăgând în sens invers. 

De aceea am inversat direcţia și i-am împins mâna spre 
propriul piept, de parcă aș fi încercat o imobilizare pe 
încheietură. Poate că nu-mi înţelesese fenta, dar a încercat din 
instinct s-o obstrucţioneze - împingându-se în mine. 

În clipa în care a făcut-o, am acţionat și m-am rotit în sens 
invers acelor de ceasornic, întinzând braţul și aplecându-mă 
mult sub el, răsucindu-i în același timp mâna cu degetul mare 
spre exterior. El și-a simţit vulnerabilitatea cotului și a încercat 
să retragă braţul, dar era deja prea târziu, și când braţul i s-a 
întins perfect, cu palma întoarsă complet în sus, am făcut o 
mișcare explozivă ascendentă, iar umărul meu l-a lovit mai sus 
de cot. Cumva, a izbutit să se aplece în față și să diminueze 
impactul, totuși am simţit și am auzit un trosnet în cot, când s-a 
extins dincolo de domeniul lui firesc de mișcare. Negrul a strigat 
și a încercat să-și smulgă braţul, eliberându-l, iar eu m-am 
orientat după locul din care se auzea strigătul și am izbit cu 
capul înapoi, lovindu-l în faţă cu un bufnet satisfăcător. Apoi 


VP - 154 


încă o dată. L-am simţit, încercând să se retragă pentru a evita 
a treia lovitură și am știut că în secunda aceea atenţia lui 
trecuse de la braţul rănit la protejarea feței. M-am lăsat iarăși în 
jos, am tras de braţ înainte și m-am ridicat de sub el cu toată 
forța. De data asta, cotul nu doar a trosnit, ci s-a rupt cu 
pocnetul sonor al unui vreasc uscat, care s-a auzit în ciuda 
vuietului garniturii care se apropia. 

El a urlat acum și s-a ridicat pe vârfurile picioarelor, pentru a 
îndepărta presiunea de pe cotul distrus, iar eu m-am lăsat iarăși 
în jos, mi-am îndreptat bazinul și am tras braţul, azvârlindu-l pe 
negru în cel mai urât seoi-nage executat vreodată. A zburat 
peste mine și a izbit peronul cu spatele. 

În ultima clipă, mi-am eliberat priza pentru a mă asigura că nu 
voi cădea odată cu el. A reușit să se rostogolească pe abdomen 
și să-și ducă braţul teafăr sub corp, dar tremura acum, încet, și 
am avut tot timpul să mă apropii și să-i trimit un șut în plină 
față, ca un fotbalist de top. Capul i-a zvâcnit spre spate, din nas 
i-a ţâșnit sângele și braţul de sub el i-a cedat. 

Am ridicat ochii. Trenul intrase în staţie și încetinea, la nici 
șase metri depărtare. Și alți oameni sosiseră pe peron. l-am 
privit fulgerător - civili. Nicio forţă de rezervă. 

Negrul a pus palma pe peron și s-a împins, ridicându-se iarăși. 
Am apreciat distanţa și am văzut că se putea face. 

M-am apropiat și i-am expediat alt șut în faţă. Forța loviturii i- 
a răsucit capul, astfel încât era acum îndreptat spre șine, și, 
înainte să-și poată reveni, am pășit în dreapta lui, l-am prins cu 
mâna dreaptă de guler și cu stânga de curea, după care l-am 
smucit violent în sus și înainte, azvârlindu-l, în vreme ce urla și 
fâlfâia din brațe, peste marginea peronului, pe șine. După numai 
o secundă, trenul a rulat încet peste el și urletul i s-a oprit brusc. 

Am plecat imediat fruntea și am înaintat iute pe peron. 
Miyamoto era pe cont propriu; tot ce puteam face era să sper că 
avusese prezenţa de spirit să-mi fi urmat sfaturile. Știam că 
toată atenţia va fi îndreptată asupra mea, iar cu noroc avea să 
aibă la dispoziţie câteva momente ca să se strecoare nedetectat 
- asta însemnând, în cazul lui, că niciun martor n-avea să-și 
reamintească nenorocita aia de cravată. O asemenea descriere 
ar fi putut conduce imediat poliţia pe urmele lui. 

l-am simţit pe oameni privindu-mă și am auzit glasuri strigând 
speriate. „Stai!”, a răcnit cineva, dar suiam deja scara și ieșeam 


VP - 155 


din staţie. Când am ajuns pe stradă, am privit întruna înainte și 
înapoi în timp ce mergeam, căutând alt atacator. N-am văzut pe 
nimeni, dar cum puteam fi sigur? 

Am ieșit de pe artera principală și am pătruns pe străzi mai 
liniștite, mergând spre sud-est și privind în jur după ceva care să 
poată sluji ca armă improvizată. Am găsit doar o bucată ruptă 
dintr-o bordură. Am ridicat-o din mers și mi-am continuat 
drumul. 

„Idiotule, ar fi trebuit să păstrezi cuțitul lui Mike din Shibuya. 
Sau să fi cumpărat unul nou. ldiotule!” 

Ce ar fi contat dacă cuțitul din alee fusese arma unei crime? 
Trebuia neapărat să fiu înarmat cu ceva. Cu un cuţit de 
bucătărie. Cu un amărât de tirbușon. Cu orice. 

Pe măsură ce m-am îndepărtat de staţie, mi-am îngăduit să 
merg mai repede. De fapt, „îngăduit” nu era tocmai termenul 
corect; eram atât de supra-încărcat de adrenalină, încât nu mă 
puteam controla. Trebuia să fac ceva ca s-o consum. Simţeam 
nevoia să alerg, să sprintez, doar pentru a mă îndepărta cât mai 
mult de stația de tren. Insă așa ceva ar fi atras atenţia. De 
aceea, am izbutit să păstrez aproximativ pasul cuiva care 
întârziase la o întâlnire. lute, totuși nu exagerat. 

Am efectuat câteva manevre agresive de contrafilaj, dar n-am 
detectat pe nimeni în urma mea. 

„Ai scăpat. Ai scăpat. Încetinește. Relaxează-te. Relaxează-te. 
Relaxează-te”. 

Am intrat într-un templu de cartier din Akasaka exact când au 
început  tremurăturile; acum nu era doar efectul celor 
întâmplate, ci și urmarea faptului că anterior mă străduisem 
intens să rămân calm, să nu proiectez nicio conștientizare a 
acţiunii ce va urma. Am inspirat și expirat profund, încercând să- 
mi potolesc bătăile inimii. După câteva minute, m-am simţit 
ceva mai stăpân pe mine. 

La dracu', fusese cu adevărat pe muchie de cuţit. Și priza 
aceea stângace pe mânecă... Am decis că, dacă voi supravieţui 
evenimentelor actuale, aveam să mă antrenez cel puţin o zi pe 
săptămână doar cu prize de judo neconvenţionale. Poziţii în care 
nu te-ai aștepta niciodată să ajungi. Până când ele chiar se 
întâmplă și poţi să-ţi pierzi viaţa din cauza lor. 

„Da, a fost pe muchie de cuţit. Totuși mi-am îndeplinit 
misiunea cu Miyamoto. lar cealaltă echipă a mai fost împuţinată 


VP - 156 


cu un om”. 

Asta era adevărat. Și nu aveam nici cel mai mic regret. 

O imagine a Mariei mi-a apărut în minte - sub mine în camera 
de hotel, cu braţele mele în jurul picioarelor ei, ţinând-o, făcând 
dragoste brutal... și, brusc, am simţit o erecţie monumentală. 
Excitaţia sexuală este o reacţie la starea de luptă. Civililor nu le 
place să vorbească despre ea, deoarece pare grotescă și 
anormală - ca și cum te-ar excita comiterea crimelor în sine. De 
fapt, nu-mi păsa deloc de psihologie. Știam doar că era real. Și 
era atât de copleșitor, încât, pentru o secundă, chiar mi-a trecut 
prin minte să merg în Ueno ca s-o văd. 

„Nu. Afacerile pe primul loc”. 

Exact! Am lăsat deoparte viitorul pe termen lung și am 
început să mă concentrez asupra pașilor următori. Miyamoto, 
desigur. Asta însă abia diseară. Dar Tatsu? 

M-am gândit să-i telefonez, apoi am decis să aștept. Probabil 
că examina deja un trup de pe șinele de tren. Asta era bine. 
Important era că trupul acela nu-mi aparţinea. 


VP - 157 


Capitolul 14 


M-am dus la un love hotel din Akasaka și am dormit neîntors 
două ore. Din nou, efectul sistemului parasimpatic. 

După aceea, l-am sunat pe Tatsu de la un telefon public. 

— N-o să crezi ce zi am avut, mi-a spus. Sau poate c-o să 
crezi? 

— Altă omucidere? 

— Dacă vei continua așa, o să cred despre tine că prevezi 
viitorul. Sau o să te arestez... fie una, fie alta. 

Am chicotit. 

— Ai ceva pentru mine? 

— Da. Și tu? 

Am apreciat că răspunsese fără să-mi ceară să încep eu. Era 
un negociator dur, însă și un prieten bun, și știa că mă aflam 
într-o situaţie delicată. 

— Nu sunt sigur, am răspuns. Informaţia pe care ţi-am dat-o 
mai devreme a fost utilă? 

— A fost interesantă. Deși, deocamdată, neconcludentă. 

— Ne putem întâlni diseară? 

— Cred c-ar trebui s-o facem, nu? 

— Da. Același loc ca ultima dată? Să zicem la ora opt? 

— Abia aștept. 

— Încă ceva. Există inși care doresc să ajungă la mine. Și par 
să facă asta prin intermediul unor oameni pe care-i cunosc. Imi 
vine greu să cred că ei s-ar fi infiltrat în Keisatsuch6, totuși... 

— O să am grijă să nu aduc companie. 

Asta m-a liniștit. Miyamoto era bun la inimă, dar nu avea 
aproape deloc experienţă. Tatsu făcea parte dintr-o categorie cu 
totul diferită. Dacă el spunea că va sosi singur, atunci nu aveam 
nicio îndoială că va fi așa. 

— Bine. Perfect. Ne vedem la ora opt. 

Se părea că aveam niţel timp liber. Îmi doream enorm s-o sun 
pe Maria. Și nu numai fiindcă gândul de a mă întâlni cu ea într- 
un love hotel era enorm de atrăgător. Simţeam că ar fi trebuit s- 
o previn. Dar despre ce anume s-o previn? Și cum? 

Am mers pe străduțele lăturalnice din Akasaka până am ajuns 


VP - 158 


la Hikawa Jinja, un templu mic, care-mi plăcea. M-am așezat pe 
o bancă din colțul grădinii pline de mușchi, am ascultat păsările 
care cântau în copaci și am constatat că tăcerea și solitudinea 
mă calmau. 

M-am gândit la indiciile pe care mi le oferise negrul de pe 
peron. Doream să mă asigur că eu nu voi comite niciodată erori 
similare. 

Desigur, în primul rând, era un străin. Așa ceva reprezintă un 
dezavantaj imediat în Tokio. 

„Insă asta doar ţi-a atras atenţia asupra lui. Nu te-a făcut să 
decizi asupra cursului de acţiune”. 

Era adevărat, dar atunci ce mă determinase să acţionez? 
Postura rigidă, mersul sportiv... Și faptul că hainele îi erau 
uscate, însă nu avea în mână o umbrelă, ca și cum și-ar fi 
abandonat-o ca să fie gata de acţiune. 

„Da, au fost toate detaliile acelea, însă și altceva, ceva aflat la 
baza tuturor. Elementul esenţial. Cel care te-a făcut să decizi”. 

Intenţia, mi-am dat seama. Asta fusese. Îi putusem simţi 
intenţia. El fusese conștient de prezenţa mea. Ba chiar într-atât 
de conștient, încât se prefăcuse că nu mă observase. Dar 
prefăcătoria este în cazul cel mai fericit un simulacru. Pentru cei 
care deţin sensibilitatea necesară, prefăcătoria poate fi ușor 
deosebită de realitate. 

„Bun! Dar nu cumva tu ai făcut ceva similar, dar invers, 
prefăcându-te că nu l-ai remarcat?” 

Și asta era adevărat. Poate că eram, pur și simplu, un actor 
nitel mai bun. Sau poate că el fusese un spectator mai naiv. Sau 
ambele. Indiferent care era explicaţia, nu era suficient. Aveam 
nevoie de ceva mai bun. Trebuia să găsesc o modalitate prin 
care să-mi camuflez conştientizarea, astfel încât să nu fie 
vizibilă. Nu doar să-mi ascund intenţia, nu doar să creez o 
absență a intenţiei, ci să creez prezenta a altceva. În adâncul 
meu, trebuia să știu ce se întâmpla, dar simultan trebuia să simt 
ceva complet diferit la suprafață. 

Părea dificil, totuși cât de greu putea fi în realitate? Practic, nu 
era decât o versiune, în condiţii de presiune excepţională, a 
celor ce făceau actorii de câte ori suiau pe scenă. „Mike” însuși 
descrisese programul de operaţiuni urbane al Agenţiei ca fiind 
similar unui curs de actorie. Gândindu-mă la asta, am înțeles că 
eu interpretasem exact un rol. Mai trebuia doar să exersez 


VP - 159 


pentru a deveni cât mai bun. 

Ba nu, nu doar mai bun, ci cel mai bun. Pentru a-i putea 
amăgi pe cei mai buni. Și pentru a-i putea detecta pe cei mai 
buni, înainte ca ei să mă amăgească. 

M-am gândit din nou la Maria. Mă ardeau mâinile să-i 
telefonez. Poate că s-ar fi putut furișa de la muzeu. O oră. Nu 
mai mult de o oră. 

„Care parte a ta te va ajuta să supraviețuiești din situaţia 
actuală? Creierul sau sula?” 

Am suspinat. Nu prea avea rost să caut argumente contra. 

Cu puţin înainte de ora 18 am revenit la templul Zenkâ-ji din 
Omotesando, unde fusesem atât de cuprins de pasiune pentru 
Maria, încât nu-mi dădusem seama că doi tipi pândeau în 
apropiere, abținându-se să mă omoare doar pentru că, dintr-un 
motiv necunoscut, voiau ca ea să nu fie implicată. Acum însă 
am așteptat în umbrele de lângă stradă, privind colţul unde-i 
spusesem lui Miyamoto să se ducă înainte de a porni spre Bar 
Radio. 

El a apărut exact la ora fixată, a coborât dintr-un taxi pe 
Aoyama-dori, pe partea sudică, și a mers spre nord-est înainte 
de a coti la dreapta pe străduța micuță și fără nume ce ducea la 
bar. Am așteptat în umbre, privind, vreme de zece minute. N-a 
apărut nimeni după el. Bun. De data asta se părea că era 
„curat”. 

Am traversat strada și am mers spre bar. Miyamoto aștepta 
afară, așa cum îl instruisem. 

— Ești bine? a întrebat el, venind către mine când m-am 
apropiat, cu braţele deschise în semn de implorare sau de 
ușurare. Am vrut să te ajut în staţie, dar mi-ai zis să n-o fac. Și, 
cu toată sinceritatea, mă tem că n-am fost niciodată foarte 
capabil în asemenea situaţii, nici chiar pe vremea când eram 
soldat. Dar am fost îngrijorat. 

Vorbea neobișnuit de repede și am înţeles că cele petrecute 
pe peron îl zguduiseră. 

— Sunt bine, am încuviinţat și l-am bătut pe umăr. Ai făcut 
exact ce trebuia. Haide să pornim totuși, pentru orice 
eventualitate. Sunt aproape sigur că n-ai fost urmărit, dar mai 
bine să fim siguri. 

Am mers împreună spre sud-est, către Nishi Azabu. Străzile 
erau liniștite, ideale pentru observarea filajelor. Am menținut un 


VP - 160 


pas vioi, ca să fie ceva mai dificil pentru cineva aflat pe urmele 
noastre. Era o simplă precauţie, totuși nu mă costa nimic. 

— Sincerele mele scuze, a spus Miyamoto, străduindu-se să 
țină pasul. Am crezut că fusesem foarte grijuliu. Făcusem tot ce 
mi-ai spus tu să fac. 

— Sunt sigur în privinţa asta. Nu-ţi mai face griji. Totul s-a 
terminat cu bine. Spune-mi însă, ai văzut vreun străin în urma ta 
înainte să fi ajuns la staţie? 

— Nu, n-am văzut pe nimeni. 

Am căzut pe gânduri. 

— Este posibil să te fi urmărit niște localnici. Dacă erau destui 
ca să se rotească, ar fi fost greu de observat. Și poate că pe 
străin l-au adus în etapa finală. 

Teoria mea era posibilă, desigur, dar mi se părea improbabilă. 
Negrul fusese destul de priceput. Cu o umbrelă care să-i 
ascundă trăsăturile, și ajutat de lipsa de experienţă a lui 
Miyamoto, probabil că ar fi putut rezolva treaba fără o echipă 
locală. Dar n-aveam ce câștiga din a-l face pe Miyamoto să se 
simtă și mai stingherit. 

După zece minute intram în Ch6kokuji, un templu budist din 
Nishi Azabu, și ne plimbam printre pietrele funerare ale micului 
său cimitir; spaţiul dintre ziduri era adumbrit, nemișcat și tăcut. 

— Ai putut utiliza informaţiile de la mine ca să obţii ceva? l- 
am întrebat. 

— Da. 

— Și? 

— Sunt trist s-o spun, dar cârtiţa pare a fi chiar... superiorul 
meu direct. 

Îmi dădeam seama de ce era trist Miyamoto. Pe de altă parte, 
mă încânta posibilitatea de a răsturna situaţia în dezavantajul 
celor care doreau să mă lichideze. 

— Ești sigur? 

— Da. 

— Spune-mi cum ai ajuns la concluzia asta. 

Nu însemna că n-aș fi avut încredere în el, dar, ţinând seama 
de faptul că longevitatea mea depindea acum exclusiv de 
calitatea informaţiilor lui, doream să-mi arate cum lucrase, nu 
numai concluziile la care ajunsese. 

— Doar cinci persoane au participat atât la nuntă, cât și la 
evenimentul din clubul Moonglow. Patru dintre ele nu au absolut 


VP - 161 


nicio legătură cu genul de activităţi în care sunt eu însumi 
implicat. În felul ăsta, mai rămâne doar una. 

— Cinci persoane au fost comune la cele două evenimente? 
Eu sperasem să fie mai puţine. 

— Cei din Moonglow au fost doar câţiva dintre participanţii la 
nuntă. Așa că am avut noroc că doar șase membri PLD, dintre 
care unul era Sugihara, au fost în Moonglow. Multe dintre 
evenimentele de felul acesta au liste mult mai mari de invitați. 

— Acesta de ce a fost restrâns? 

— invitaţia a fost din partea unei grupări americane care se 
ocupă cu comerţul de semiconductoare. În urma recentelor 
dezvăluiri nefericite despre Lockheed și PLD, asemenea întâlniri 
nu sunt tocmai secrete, dar nici larg mediatizate. De aceea, la 
ele participă în mod uzual doar membrii seniori. 

Miyamoto se referise la un scandal de corupţie din urmă cu 
câţiva ani, în care se dezvăluise că o companie americană, 
Lockheed, mituise membri de seamă din PLD, inclusiv pe prim- 
ministru, pentru ca forţele armate și companiile aeriene 
japoneze să cumpere produsele ei. Desigur, eu știam totul 
despre banii de la Lockheed, pe care-i duceam cândva cu 
geanta de la CIA la Miyamoto. 

Superiorul lui Miyamoto nu era tocmai dovada clară la care 
sperasem, dar mi-a venit altă idee. 

— Nu cumva șeful tău, l-am întrebat, l-a înlocuit pe cel 
anterior, care a fost ucis de Victor? 

— Ba da. 

— Cum îl cheamă? 

— Yokoyama. Yoshinobu Yokoyama. 

— Așadar asasinarea fostului tău șef a însemnat o promovare 
pentru Yokoyama, da? Vreau să spun că moartea predecesorului 
său a avut un efect bun pentru el. 

Miyamoto m-a privit și s-a încruntat ușor, parcă tulburat de 
tiparul pe care abia acum îl observa. 

— Da, a avut un efect bun. 

Am strâns din umeri. 

— Sigur că da, nimic din toate astea nu reprezintă vreo 
dovadă. Nici chiar prin asociere, totuși... 

M-am întrerupt, gândindu-mă. Mi-am dat seama că exista o 
cale de confirmare. Ba chiar mai mult decât doar o confirmare. 

— Vreau să mă asigur de ceva, am spus. l-ai pomenit 


VP - 162 


vreodată despre mine lui Yokoyama? Sau altcuiva? 

Miyamoto m-a privit, abia camuflându-și tulburarea că l-aș fi 
putut acuza de așa ceva. 

— Bineînţeles că nu. 

Am aprobat din cap. 

— Mulţumesc și-mi cer scuze pentru întrebare. Nu mă-ndoiesc 
de tine, vechiul meu prieten, dar pentru o informaţie atât de 
esențială este mai bine să verific și să răsverific. 

El a zâmbit, mai mult ca apreciere pentru efortul meu de a fi 
diplomat, m-am gândit, decât ca încuviințare faţă de spusele 
mele. 

— Înţeleg, a zis. Ce vom face în continuare? 

La asta mă gândisem - la o modalitate prin care să confirm 
acurateţea informaţiilor lui Miyamoto și, presupunând că erau 
corecte, să-l rezolv pe Yokoyama fără ca el sau oricine altul s-o 
știe măcar. 

— In Vietnam, am spus, aveam printre noi o cârtiţă care a 
cauzat multe pierderi. Dar când am identificat-o în cele din 
urmă, nu am demascat-o. În tot cazul, nu imediat. Am 
alimentat-o cu coordonate false. Trucul n-a durat - n-au fost 
necesare prea multe incursiuni zadarnice pentru ca nord- 
vietnamezii să-și dea seama ce se întâmplase. Dar între timp noi 
am putut lansa câteva raiduri devastatoare. 

— Asta propui să faci acum? 

— Cam așa ceva. 

— Cum? 

— la gândește-te. Cineva care dorește să mă lichideze 
primește informaţii de la șeful tău, Yokoyama. „Urmăriţi-l pe 
Miyamoto. Urmăriţi-o pe soţia lui Sugihara. Ei vă vor duce la 
Rain ăsta”. Bun! Dar ambele tentative de urmărire au eșuat. 
Acum eu sunt mult mai precaut, fiindcă știu că cineva e pe 
urmele mele. In plus, știu care-mi sunt vulnerabilităţile - tu și 
soţia lui Sugihara - și iau măsuri pentru a le diminua. Toate 
astea înseamnă că ei au nevoie de o pistă nouă. Dintre cele 
două surse potenţiale, n-o pot întreba direct pe soţia lui 
Sugihara. În plus, ea nici n-ar ști unde să mă găsească. În felul 
ăsta, rămâi tu. 

— Crezi că Yokoyama mă va întreba pe mine? Sub ce pretext? 

— Ce contează pretextul? E șeful tău, nu? Dacă ţi-ar cere 
direct: „Cum îl pot găsi pe John Rain?”, s-ar aștepta să-l refuzi 


VP - 163 


sau să-i spui? 

— Am înţeles ideea. 

— Bun. Bănuiala mea este că el va încerca ceva de felul... 
„Avem o problemă nouă, foarte delicată, și am priceput că 
individul pe care tu l-ai folosit cu succes în trecut a revenit în 
oraș. Trebuie neapărat să mă întâlnesc personal cu el. Unde-l 
pot găsi?” Ceva de forma asta. Ti se pare plauzibil? 

A urmat o pauză, timp în care Miyamoto a încuviinţat încetișor 
pentru sine, de parcă își imagina toate astea. Apoi a spus: 

— Este destul de plauzibil. 

— Perfect. Sunt aproape sigur că te va aborda, ba chiar destul 
de curând. Când o va face, vreau să-i spui cum stabilim noi 
întâlnirile. 

— Și anume? 

— Spune-i pur și simplu adevărul. Când vreau să iau legătura 
cu tine, te sun la birou. Când tu vrei să iei legătura cu mine, mă 
suni la serviciul de preluare a apelurilor telefonice. Intotdeauna 
minciunile cele mai bune sunt apropiate de adevăr. 

Altă perlă de înţelepciune datorată răposatului Sean McGraw. 

— Și după aceea... Crezi că-mi va cere să stabilesc o 
întâlnire? 

— Cred că da. Dar, fii atent - trebuie să te arăţi șovăitor. Fă-l 
să insiste. Fă-l să-ţi smulgă cu greu promisiunea. In felul acesta, 
va rămâne cu impresia că-i ceva real. Dacă vei ceda prea ușor, 
va suspecta o înscenare. Inţelegi? 

Miyamoto a zâmbit. 

— Am petrecut mai bine de douăzeci de ani în cloaca asta. Nu 
crezi că știu câte ceva despre cum să-i împing pe șobolani s-o ia 
prin tunelurile corespunzătoare? 

— Ai dreptate. Atâta doar... _ 

— Te rog, nu este necesar să te scuzi. |ți înţeleg îngrijorarea. 
Și, așa cum ai spus, este mai bine să verifici de două ori. Da, 
când mă va aborda, voi etala nivelul corespunzător de 
nesiguranță și neliniște. După care, fără chef, voi dezvălui 
datele despre tine. Cum, unde și când va fi întâlnirea aceea a 
noastră? 

— O să-ţi spun atunci când o să-mi telefonezi, așa cum 
procedăm de obicei. Am senzaţia că șeful tău îţi va cere să alegi 
tu locul de întâlnire. Să-i spui doar că eu decid întotdeauna asta 
și, dacă vei încerca să decizi tu locul, eu îmi voi da seama că 


VP - 164 


ceva este putred. Atunci va bate în retragere. 

— Bun, dar dacă nu va fi implicat șeful meu, ci va fi necesar 
cu adevărat ca eu să mă întâlnesc cu tine? 

— Asta voiam să-ţi spun în continuare. Dacă se va întâmpla 
așa cum mă aștept și Yokoyama îţi va cere să stabilești o 
întâlnire cu mine, începe conversaţia cu o remarcă banală 
despre vreme. 

— N-ar fi mai simplu să-ţi spun doar „Nu-i Yokoyama”, dacă 
într-adevăr nu este el? De ce să folosesc parola aceea? 

— Este posibil ca el să insiste să fie prezent când noi doi vom 
discuta la telefon. 

— Aha, da, ai dreptate. 

— lar dacă nu-i vorba despre Yokoyama - dacă ești pur și 
simplu tu, la fel ca de obicei, și dorești să ne întâlnim -, atunci, 
evident, nu vei spune nimic despre vreme. Mai precis, poţi să 
spui absolut orice dorești, dar să nu faci o referire la vreme. 

Miyamoto a surâs cu blândeţe. 

— Ţi-a spus cineva vreodată că ai o tendință spre micro- 
management? 

— Nu tocmai, dar dacă o va face, va trebui să recunosc că-i 
posibil să aibă dreptate. 

A râs, totuși râsetul i s-a stins repede. 

— Așadar... tu crezi că șeful meu va trimite pe cineva să te 
ucidă? 

„Nu tocmai”, am gândit. „Ceva mai bun de atât”. 

Am spus însă doar: 

— Tu ce crezi? 

— Cred că... este posibil, da. Dar de unde o s-o știi? 

Am surâs sumbru. 

— Prietene, eu încă abia învăţ despre nen. Și despre biishiki. 
Și despre multe alte lucruri importante. Însă există și ceva la 
care mă pricep cu adevărat: să mă pun în pielea inamicului. Să 
mă întreb: „Dacă eu aș încerca să mă lichidez pe mine, cum aș 
proceda?” Așa că, ai dreptate, n-o știu cu absolută certitudine, 
așa cum știu că soarele va răsări mâine, dar o știu suficient de 
bine ca să mă aștept să se întâmple. Și ca să am grijă ca atunci 
să fiu pregătit. 


VP - 165 


Capitolul 15 


Mai târziu în seara aceea, am revenit la izakaya Yurakuch5. 
Eram convins că nimeni n-ar fi fost în stare să-l fileze pe Tatsu 
fără ca el să-și dea seama, totuși am avut grijă să ajung mai 
devreme și să mă instalez pe trotuarul de vizavi, ca să-l pot zări 
sosind și să văd cine l-ar fi putut urmări. Peste niște ani, 
președintele Reagan avea să popularizeze proverbul rus 
Dovereai, no provereai. „Ai încredere, dar verifică”. La 
momentul acela poate că nu știam expresia, însă știam să 
transpun conceptul în realitate. 

Deoarece nu detectasem probleme, am intrat și m-am 
alăturat lui la masă. 

— Ai întârziat, mi-a spus când m-am așezat pe scaunul aflat 
perpendicular faţă de al său. 

In felul acela, amândoi puteam vedea ușa și în același timp 
stăteam destul de aproape ca să vorbim fără a fi auziţi de 
clienţii din jur, care erau oricum suficient de ameţiţi și de 
gălăgioși pentru a nu reprezenta o problemă majoră. 

— De obicei, vii înainte de ora fixată, a adăugat Tatsu. 

Pe masă erau deja două halbe cu bere. Am ciocnit și am băut 
amândoi. 

— Mă știi doar. Nu vreau să devin plictisitor și predictibil. 

— Așa este. Ştiai că alt gaijin a fost omorât azi în Tokio? 

— Serios? Asta-nseamnă trei, nu? 

— Da. Ceea ce pentru Tokio constituie o epidemie. 

— Ai reușit să afli ceva despre decedați? 

— Nu încă. Niciunul dintre ei nu avea acte de identitate și n-a 
apărut nimeni ca să solicite corpurile. 

— Nu aveau acte de identitate? Ce-nţelegi tu din asta? 

Tatsu m-a privit și nu mi-am putut da seama dacă era amuzat 
de jocul acela sau dacă îl irita. 

— Este posibil ca bărbaţii din Shibuya să fi fost jefuiţi. Cel de 
azi, din Gaienmae, a fost aruncat pe șine în faţa unui tren care 
intra în staţie, după o luptă - așa cum a fost descrisă de martori. 

— Desigur, te pricepi mai bine ca mine, dar, ţinând cont de 
rata scăzută a criminalităţii în Tokio și de circumstanțele 


VP - 166 


generale, eu aș crede că erau niște agenţi străini, care 
călătoreau „curaţi” în timpul operațiunii. 

— Mda, a mormăit Tatsu, este o ipoteză raţională. În cazul 
acesta, au avut ghinion să întâlnească o persoană care se 
opunea operațiunii lor. 

— Crezi că există o conexiune cu Wilson? 

— Posibil. 

Dorea să mă facă să-l întreb direct, așa că n-am mai ocolit. 

— Ai izbutit să afli ceva despre el? 

Tatsu a aprobat din cap. 

— Ai avut dreptate în privinţa trecutului - fost OSS, apoi CIA. 
A operat în toată lumea și vorbește șase limbi: engleza, 
bineînţeles, dar și franceza, germana, italiana, spaniola și rusa. 

— Rusa pare relevantă în circumstanţele astea. 

— Poate că da. Haide să ne limităm totuși la ceea ce știm. 

Am zâmbit. Suna ca un fel de unchi al lui McGraw. 

— Te rog, am zis. Așa să facem. 

— În al Doilea Război Mondial, Wilson a fost parașutat în 
spatele liniilor inamice pentru a organiza mișcarea partizanilor 
împotriva naziștilor. Ca o ironie a sorții, el a fost implicat după 
aceea în Operaţiunea Paperclip: racolarea, reabilitarea şi 
strămutarea unor naziști de vârf în SUA după război, în schimbul 
cunoștințelor lor științifice sau din domeniul spionajului. 

— „Paperclip”? 

— Exact. Paperclip, agrafa de hârtii, ca o aluzie la strângerea 
laolaltă de informaţii ce documentau atrocități reale și acte de 
identitate noi și curate pentru strămutarea în Statele Unite. 

— Aha. 

— Wilson a făcut de asemenea parte din Operaţiunea Gladio, 
care organiza forţe paramilitare locale în spatele liniilor pentru a 
hărţui trupele sovietice în eventualitatea ocupării Europei de 
către acestea. A participat la Operaţiunea Mongoose în Cuba, 
care a inclus folosirea Mafiei americane pentru tentative de 
asasinare a lui Fidel Castro. La Operaţiunea Chaos, care viza 
diverse grupuri mass-media și disidente americane. La Proiectul 
FUBELT, care a dus la răsturnarea de la putere și uciderea lui 
Salvador Allende în Chile. Și în sfârșit, cel mai notoriu, la 
programul MKUltra de control al minții și experienţe pe oameni. 

— Dacă ceva de pe o asemenea listă se poate distinge 
suplimentar prin notorietate trebuie să fi fost cu adevărat 


VP - 167 


impresionant. 

— Ai dreptate. 

— Totuși Allende... crezusem că s-a sinucis. 

Tatsu s-a mulţumit să mă privească îndelung. 

— Așa-i, am încuviinţat. Bună observaţia. 

El a sorbit din bere. 

— După dezvăluirea acestor activităţi, dar și a altora, de către 
Comisiile Church și Pike, indivizi ca Wilson au fost considerați 
pătaţi. Ei reprezentau o perioadă din trecut pe care Agenţia 
dorea s-o îngroape. Când președintele Carter l-a numit la 
conducerea CIA pe Stansfield Turner, el a concediat aproximativ 
opt sute de agenți. 

— Și care ar fi lucrul cel mai rău care s-ar putea întâmpla 
când opt sute de experţi în sabotaje, subversiuni și asasinate 
rămân fără job? 

— Mulţi dintre ei și-au oferit serviciile unor guverne străine. 
Alţii, unor organizaţii criminale. Printre ei s-a numărat și Wilson. 
Se știe că se ocupă cu contrabanda de arme și spălarea banilor. 
Ca și cu instruirea serviciilor secrete ale multor guverne cu 
reputaţie proastă din Africa și America Latină. 

— Cu reputaţie atât de proastă încât să se angajeze în 
sabotaje, subversiuni, asasinate și experienţe de controlul 
minţii? Guvernele alea sunt cele mai ticăloase. 

Tatsu și-a înclinat ușor capul spre un umăr și m-a privit, de 
parcă ar fi studiat contururile unui organism ciudat. 

— N-o să pretind că-ţi înţeleg simţul umorului, a comentat el, 
dar știu ce indică. 

— Da? 

— Nervozitate. 

— Să nu spui nimănui chestia asta. Prefer ca oamenii să mă 
considere amuzant, nu nervos. 

— Îți mulțumesc că mi-ai confirmat ipoteza. 

Am ridicat halba în semn de salut. 

— Ştii, Tatsu, uneori calitatea informaţiilor tale aproape că mă 
sperie. 

— Mă bucur dacă-i chiar așa. Mie mi se par rareori suficiente. 

— Ce părere ai despre ipoteza ca, într-un fel sau altul, Casey 
să-l fi reactivat pe individul ăsta? 

— Plauzibilă, dar nedovedită. În mod cert, Casey s-a străduit 
intens să refacă lista de practicanți CIA ai artelor negre. 


VP - 168 


Reactivarea unor foști agenţi ar fi fost o modalitate rapidă. 

— Și poate că pe unii dintre ei i-a ţinut niţel mai departe, ca 
să poată dezminţi unele cazuri. 

— Și asta-i plauzibil, dar imposibil de dovedit. 

— Dar tu ce crezi? Că există o conexiune între Wilson și 
Victor? 

— Posibil. În favoarea acestei ipoteze este faptul că în prezent 
domnul Wilson se află în vizită în Japonia. 

Am zâmbit larg. 

— Ți-am zis eu: aproape că mă sperie. Aș putea să te-ntreb 
despre locul unde s-a cazat domnul Wilson? 

— Se pare că a intrat în ţară sub numele Carl Woods, dar 
numele respectiv nu s-a regăsit la niciun hotel major din Tokio. 
Bănuiesc că pentru zborurile cu avionul folosește alt nume decât 
cel utilizat la hoteluri. Pentru un asemenea individ, ar fi 
procedura de operare standard. 

— Nu poţi să sapi ceva mai mult? 

— Examinarea înregistrărilor serviciilor vamale și de imigrare, 
a rostit Tatsu pe un ton ceva mai tăios, este o muncă laborioasă, 
dar discretă, dacă trimit un singur om de încredere. Cu totul 
altceva ar fi să mobilizez suficiente resurse ca să cearnă listele 
din șase-șapte sau mai multe hoteluri - care pot fi frecventate 
de demnitari, diplomaţi și celebrităţi. În cazul cel mai fericit, ar 
trebui să dau explicaţii superiorilor mei. 

Am ridicat mâinile în semn de scuză. 

— Am înțeles. lartă-mă că am întrebat. Ai vreo modalitate de 
a ști dacă, sau când, a mai fost în Japonia? 

— Oamenii mei au verificat deja intrările în ţară ale lui Carl 
Woods, dar nu există nimic anterior. 

— Adică sau n-a mai fost până acum aici, sau... 

— Sau a mai fost, dar sub alte nume. Părerea mea înclină spre 
a doua variantă, însă n-am dovezi care să mi-o confirme. 

Era frustrant - aveam o mulţime de piese, totuși nu vedeam 
cum să le asamblez. 

— Ai vreo idee ce caută aici? 

— Nu. Dacă n-ar fi existat informaţia primită de la tine, nici 
măcar n-am fi știut de prezenţa lui. Ținând seama de trecutul 
lui, nu-i surprinzător că preferă să păstreze un profil discret. 

Am luat o înghiţitură de bere. 

— In cazul că asta a fost o mulțumire din partea ta - pentru 


VP - 169 


puţin! 

Tatsu s-a lăsat pe spate și a încrucișat braţele peste piept. 

— Ceea ce mi-ai spus a condus la mai multe întrebări decât 
răspunsuri. Ar trebui să știu mai degrabă ce-mi ascunzi despre 
propria ta legătură cu Victor. 

Am fost gata să-i răspund printr-o replică vag spirituală, de 
felul: Unde s-o ascund? 

Ştiam însă că avea dreptate. El se ţinuse de cuvânt şi-mi 
oferise multe informaţii. Nu era corect din partea mea să nu 
răspund la fel. 

Ba chiar, mai rău decât atât, ar fi fost stupid. 

— Victor m-a angajat pentru un job, i-am spus, dar nu-l voi 
face. Trebuie să știi asta, înainte să continui. 

— Bine. 

— Ținta este un tip pe nume Koji Sugihara din PLD. 

Tatsu m-a privit îndelung și îngrijorător de inexpresiv. 

În cele din urmă, a rostit: 

— Te-ai întrebat vreodată cum de ai talentul ăsta de a te băga 
în chestii ce depășesc cu mult nivelul la care ești plătit? 

— N-am avut timp de reflecţii. Prea mulți au încercat să mă 
omoare. 

A clătinat din cap, ceea ce pentru Tatsu însemna o etalare 
ostentativă de exasperare. 

— Ce crezi că s-ar întâmpla dacă ai asasina un membru 
marcant al PLD? 

— i-am spus că n-o s-o fac. 

— Simplul fapt că te-ai gândit dacă s-o faci sau nu mă 
determină să am rezerve considerabile despre judecata ta. 

— L-am refuzat pe Victor de la bun început, iar el mi-a zis că, 
dacă n-o s-o fac, îl va omori pe prietenul meu. De atunci am 
încercat să trag de timp... și să ajung la Victor. 

Tatsu s-a mulțumit să clatine din cap. 

Ştiam că încerca să facă multe și că-l puneam într-o poziţie 
dificilă, posibil chiar periculoasă, și brusc mi-a părut rău că 
insistam. Am vrut să-i spun asta, dar m-am gândit că va suna 
cumva prostește, în felul americanilor. De aceea am preferat să 
tac, sperând că îmi va recunoaște gratitudinea manifestată prin 
tăcere. 

— Haide... să ne-ntoarcem la subiect, am spus după o clipă. 
Cine ar avea de câștigat de pe urma morţii lui Sugihara? 


VP - 170 


Tatsu a înălţat din umeri. 

— Există întotdeauna oameni care câștigă de pe urma morţii 
unui politician. Asta-i valabil pentru orice eveniment catastrofal. 
Piesele de pe tablă sunt rearanjate, creând deschideri și 
oportunităţi acolo unde anterior fuseseră blocaje și stagnări. 

— De acord, dar ce ar fi în acest caz specific? 

— Exact asta vreau să-ţi spun. Când câștigurile sunt atât de 
difuze, este greu s-o iei înapoi pe urma lor pentru a deduce 
cauzalitatea. 

— Sugihara este cunoscut pentru ceva anume? Pentru... nu 
știu, activități în comerț, în industrie sau așa ceva? Recent s-a 
întâlnit cu americani din domeniul semiconductoarelor. 

— Este popular printre fermierii japonezi, ale căror vânzări 
locale de orez le protejează, aplicând taxe masive importurilor. 
Totuși, în privinţa asta, nu-i nici pe departe unic. Moartea lui nu 
va face nimic ca să netezească drumul spre, să zicem, un val de 
importuri de orez. 

Am zâmbit. 

— Când pui lucrurile așa, sună într-adevăr cam improbabil. 

El a aprobat din cap și am știut că depășiserăm tensiunea din 
urmă cu câteva clipe. 

— Bine, am zis. Mă-ndoiesc serios că Victor vrea să-l omoare 
pe Sugihara din propriile lui motive. Așa că întrebarea este, de 
fapt, cine l-a angajat pe Victor s-o facă? 

— Da. 

— Să fie oare Wilson? Indiferent cine ar fi, vrea să nu poată fi 
asociat cu asasinul. Asta e clar, nu? 

— Bineînţeles. Altfel de ce te-ar fi angajat pe tine? 

Remarca aceea m-a usturat niţel, doar la nivelul mândriei 
profesionale. Dar ce era să fac, să-l contrazic, spunându-i că de 
fapt CV-ul meu de asasin plătit era foarte bun? Și așa, 
conversaţia noastră avea loc pe o muchie de cuţit foarte subțire, 
de care nu mai avusesem parte în discuţiile cu Tatsu. Ba chiar 
atât de subţire, încât nu eram sigur de care parte a ei ne 
găseam. 

— Nu doar pe mine, i-am reamintit, ci și pe Kobayashi. 
Gândește-te: dacă Kobayashi l-ar fi asasinat pe Sugihara, 
probabil că ei l-ar fi ucis pe Kobayashi imediat după aceea. lar 
atunci te-ai fi întrebat de ce naiba Gokumatsu-gumi a omorât un 
membru al Dietei. lar dacă aș fi făcut-o eu... 


VP - 171 


Intenţionasem doar să-mi recit raţionamentul anterior, potrivit 
căruia eram un ins faţă cu care putea fi dezminţită orice 
legătură. Acum însă mă sâcâia ceva. 

— Ce este? 

— Victor îmi cunoaște trecutul, am rostit fără grabă, 
încercând să văd situaţia dintr-un unghi nou. CAMV-GSO și 
celelalte, totuși a vrut să mă angajeze. Și mă gândisem... că 
astea nu contau pentru el. Pentru el, era important ca între noi 
doi să nu existe niciun fel de conexiuni. Eu îl lichidam pe 
Sugihara, oamenii lui mă lichidau pe mine și, indiferent cine aș fi 
fost, nu exista niciun mod prin care să-i fiu asociat lui Victor. 

— Da, pare o deducție rezonabilă. 

— Mda. Acum însă mă-ntreb... 

— Dacă nu cumva te concentrezi prea mult asupra lui Victor și 
nu asupra celui aflat în spatele său? 

M-am uitat la Tatsu. 

— Da. Exact asta mă-ntreb. 

Brusc, am înţeles. Totul. Ceea ce scăpasem anterior din 
vedere. 

M-am aplecat peste masă. 

— Vreau să spun... fii atent! Victor scapă de Kobayashi, 
fiindcă Kobayashi a dat-o-n bară. Mă angajează pe mine să-i iau 
locul ca asasin/țap ispăşitor, iar acum cineva, poate Wilson, se 
interesează: „Ce se-ntâmplă cu Sugihara? Trebuia să fie mort de 
o săptămână”. lar Victor răspunde: „Nicio problemă. Am un tip 
nou. Foarte bun. Cu recomandări excelente. Fost în Forţele 
Speciale SUA. În CAMV-GSO. Veteran al războiului din Vietnam. 
In plus, este pe jumătate japonez, așa că știe Tokioul și se poate 
apropia de ţintă”. Ai înţeles? 

Tatsu a încuviinţat repede din cap, ceea ce pentru el era un 
semn de surescitare. 

— lar când cel care se interesase a auzit că noul contractor a 
luptat în armata americană n-a fost mulţumit. Asta pentru că o 
conexiune cu guvernul american reprezintă o problemă. 

— Exact! 

— Dar poate fi asta o conexiune importantă? Ai fost soldat și 
ai fost trecut în rezervă acum un deceniu. 

— N-am fost doar un simplu soldat - CAMV-GSO s-a ocupat de 
chestii pe care statul american continuă să le dezmintă, așa 
cum știi. Mă-ndoiesc în mod serios că guvernul ar fi încântat să 


VP - 172 


proiecteze vreo rază de lumină asupra chestiilor pe care le-am 
făcut noi acolo. Și nu-i vorba doar despre conexiunea militară, ci 
sunt și colaborările mele cu CIA de acum zece ani din Tokio. 
Imaginează-ți că l-aș fi asasinat pe Sugihara și aș fi fost arestat. 
Ar fi însemnat un dezastru pentru Agenţie. 

Tatsu a aprobat din nou, în mod clar încântat, și am priceput 
că remarca lui despre lipsa de importanţă a faptului că în trecut 
luptasem în armata americană fusese doar un simplu test - să 
verifice dacă vedeam tabloul de ansamblu. Era greu de spus ce 
anume îi oferea lui mai multă satisfacţie - când tineam pasul cu 
el sau când mă trata ca pe un elev abia educabil. 

— Și tu vezi situaţia la fel ca mine? l-am întrebat. 

— Da. Nu-i greu să ni-l imaginăm pe Wilson în rolul ăsta. 

Am mai tras o dușcă din bere. 

— Totuși ceva nu-i tocmai în regulă. Înţeleg de ce unul ca 
Wilson ar vrea să fiu îndepărtat de la cazul Sugihara - ba chiar 
să fiu lichidat, deoarece știu deja prea multe din simplul fapt că 
Victor a-ncercat să mă angajeze. Totuși Victor n-a încercat să 
mă lichideze el însuși, ba chiar mi-a furnizat informaţii 
actualizate despre Sugihara. Așa am aflat despre evenimentul 
cu americanii din industria semiconductoarelor. Deși bănuiesc 
că totul poate face parte, cel puţin într-o oarecare măsură, dintr- 
un soi de înscenare, ca să mă fixeze în loc și în timp. 

— Scapi din vedere și altă posibilitate, a spus Tatsu sec, și mi- 
am dat seama că în seara asta avea parte de ambele tipuri de 
satisfacție. 

— Da? Care anume? 

— Că Wilson și Victor se află în conflict de interese. 

— Ce vrei să zici - că Wilson i-a spus să mă scoată de la cazul 
Sugihara, dar Victor l-a ignorat? 

— De ce nu? Victor ţi s-a părut un ins foarte docil față de 
controlul strict al agentului său de caz? 

— Nu, în niciun caz nu l-aș putea descrie așa. 

— Sau poate că Wilson a decis să te lase să te ocupi de 
Sugihara, dar în același timp și-a trimis propriii oameni după 
tine. De ce nu? Cum ai zis chiar tu, știi deja prea multe, așa că 
prejudiciul este parţial făcut. Dacă ai noroc și-l ucizi pe Sugihara, 
iar oamenii lui Wilson te ucid pe tine imediat după aceea, ar fi 
perfect din perspectiva lui Wilson. Dacă oamenii lui ajung mai 
întâi la tine, prejudiciul este stopat. Indiferent de varianta 


VP - 173 


aleasă, el se dovedește eficient prin faptul că a început să te 
urmărească imediat, să-ţi descopere vizuinile și obiceiurile, să 
afle cum poate ajunge la tine. Chiar dacă nu va putea acţiona 
decât mai târziu, va putea s-o facă rapid când va sosi 
momentul. 

— Și tu care variantă crezi că este? 

N-a ezitat nicio secundă. 

— A doua. Așa ar proceda cineva șiret și cu experiență. Ar 
limita riscurile și ar păstra un posibil aspect pozitiv. Mă-ndoiesc 
că el i-a spus măcar lui Victor să te scoată de la cazul Sugihara. 
De ce să se sinchisească? Din perspectiva lui, cu cât Victor știe 
mai puţine, cu atât mai bine. 

Și asta era logic. Și răspundea întrebării pe care mi-o 
pusesem anterior - de ce Victor nu-mi spusese despre nuntă? 
Avusesem dreptate: el nu știuse. Wilson nu-l informase, 
deoarece era mai preocupat de discreție decât Victor. 

— Așadar, ești destul de sigur că problema mea este cu 
Wilson. 

A ridicat din umeri. 

— Cum zic americanii? „Dacă merge ca o rață, are pene ca o 
rață și măcăne ca o rață...” 

Am surâs. Rareori auzeam pe cineva referindu-se la străini ca 
fiind cei din exterior și implicând astfel că eu, ca japonez, eram 
din interior. Deși nu-mi plăcea să recunosc că tânjeam după 
genul acela de acceptare, bănuiesc că așa se întâmpla de fapt la 
un anumit nivel. 

— Știu că cer multe, am rostit, cedând înaintea imboldului 
meu american de a vorbi în ciuda deciziei anterioare de a n-o 
face. Îmi pare rău pentru asta. 

S-a mulţumit să mormăie drept răspuns, ceea ce pentru Tatsu 
era o etalare extraordinară de sentimente. 

— Și mă simt cumva stânjenit că insist, am continuat, dar o 
să-ţi spun că m-ar ajuta cu adevărat dacă m-ai putea aduce 
aproape de Oleg. 

— Mărturisesc că sentimentele mele sunt ambivalențe în 
privinţa asta. Trei omucideri în tot atâtea zile reprezintă deja un 
lucru rău pentru Tokio. Trei omucideri nerezo/vate înseamnă 
ceva rău pentru Keisatsucho. 

— Îmi dau seama, totuși n-au fost localnici. N-au fost civili. Și 
s-ar părea că cei trei gaijin n-au fost nici măcar turiști. Așa că se 


VP - 174 


poate spera că nu-i genul de situaţie care ar putea... exploda. 

— Cine știe? Poate că se va înrăutăți. 

— Vrei să spui că te-ai răzgândit în privinţa îndepărtării lui 
Oleg? 

— Când se va termina totul? 

— Ştii bine când. Odată cu Victor. 

— Și Wilson? 

Am izbucnit în râs. 

— Vrei să-mi spui că ai dori să fie îndepărtat și el? Sau 
dimpotrivă? 

Crezusem că era o observație pertinentă și cel puţin 
amuzantă, însă Tatsu a rămas impasibil. 

— Nu-i ușor de lucrat cu tine, a spus el, după câteva clipe. Eu 
încerc să închei cazuri. Tu închei vieţi. 

L-am privit fix. 

— Asta te deranjează chiar atât de mult? Dacă sunt anumite 
vieţi? 

Nu dorisem să vorbesc atât de deschis. O făcuse americanul 
din mine - nu aveam predispoziția lui Tatsu spre ambiguitate. 
Mai ales când un psihopat fost în Spetnaz dorea să mă lichideze 
și aveam nevoie de informaţii despre cum să i-o iau înainte. 

Un moment de tăcere. După aceea Tatsu a oftat. 

— Se pare că Oleg și-a dezvoltat o pasiune pentru fetele 
japoneze. 

El știa ceva și decisese să-mi spună. Facea o concesie și nu 
doream să-l stânjenesc, recunoscând asta. 

— În cazul ăsta, se pare că a venit în ţara potrivită. 

— Nu tocmai. Fetele care-i plac sunt profesioniste. lar 
majoritatea stabilimentelor care folosesc fete japoneze nu 
primesc gaijin. 

— Vorbești serios? Ce portar de bordel îl va respinge pe unul 
ca Oleg? 

— Printre altele, Oleg și Victor sunt oameni de afaceri. 
Forţarea intrării în stabilimentele care-i refuză ar fi o insultă la 
adresa yakuza care controlează piaţa prostituţiei. Și chiar dacă 
Oleg și Victor sunt, în mod evident, perfect dispuși să-și atragă 
dușmănia altora pentru motive concrete, par destul de 
inteligenţi să n-o facă doar pentru simple plăceri ale cărnii. În 
plus, în Yoshiwara există cel puţin o duzină de case toruko 
perfect dispuse să accepte gaijin. lar Oleg găsește fetele din 


VP - 175 


câteva foarte potrivite pentru gustul lui. 

Yoshiwara era unul dintre cartierele pentru plăceri din Tokio, 
fiind astfel desemnat pentru prima dată de shogunatul 
Tokugawa la începutul secolului al XVII-lea. Toruko era 
prescurtarea de la toruko buro, o expresie constând din 
cuvintele japoneze pentru „turcesc”, respectiv „baie”. Insă, cu 
excepţia prezenţei săpunului și apei, casele acelea aveau prea 
puţină legătură cu băile turcești, iar în 1985, după proteste 
susținute ale guvernului turc, asociaţia care conducea toruko a 
organizat un concurs pentru un nume nou. Câștigător a fost 
decretat Sopurando - „tărâmul săpunului”, un eufemism de 
curăţenie ce continuă și în prezent. 

Informația era interesantă, totuși nu vedeam cum s-ar fi putut 
acţiona pe baza ei. Decât doar dacă... 

— Nu vreau să fiu indiscret în privinţa surselor și metodelor 
tale, am spus, dar obţii informaţiile astea așa cum bănuiesc eu? 

Tatsu a ridicat din umeri. 

— După cum am spus, yakuza sunt dispuși să ofere informaţii 
către Keisatsucho, dacă apreciază că în felul acela i-ar putea 
cauza prejudicii lui Victor. După ce una dintre toruko 
prietenoase cu gaijin a confirmat vizitele lui Oleg, n-a fost greu 
să căpătăm confirmări și de la altele. 

— M-aș fi așteptat ca cineva precum Oleg să fie ceva mai 
atent în privinţa securităţii personale. 

— Comportamentul lui este mai puţin imprudent decât ai 
putea crede. Frecventează mai multe toruko, așa că există o 
dinamică de tip alba-neagra. Nu se programează anterior. Este 
însoțit întotdeauna de un om, care-l așteaptă afară. Și nu stă 
mult timp. 

— Probabil că-i iubit de femeile de acolo. 

— N-am cum să știu asta. Mă-ndoiesc totuși că orice femeie 
pe care ar vizita-o ar dori ca el să petreacă mai mult timp. 

— Dar de ce nu merge în Shinjuku? Și acolo sunt multe locuri 
prietenoase cu străinii, nu? 

— Shinjuku este un bastion Gokumatsu-gumi. Oleg se simte 
mai puţin sigur acolo. 

Am căzut pe gânduri. Da, Yoshiwara nu era populat de 
gangsteri în aceeași măsură ca Shinjuku. Cu excepția 
„felinarelor roșii”, cartierul era liniștit - ba chiar atât de liniștit, 
încât un vizitator putea să-l străbată în timpul zilei și abia să 


VP - 176 


remarce motivul pentru care figura pe hartă. Existau agenţi de 
pază locali, dar nu mai mulţi decât era necesar pentru a se 
ocupa de beţivii scandalagii. Înțelegeam de ce Oleg s-ar fi simţit 
mai în siguranţă acolo. 

Greșeala lui. 

— Așadar, discutăm despre un interval de... cât? O oră? Fără 
nicio avertizare prealabilă? 

— Corect. 

Am expirat prelung. 

— O să am nevoie de mult noroc. Cât de frecvent merge la 
ele? 

— Asta-i vestea mai bună. Minimum de câteva ori pe 
săptămână. Adesea mai frecvent. 

— Cred că n-ai glumit când ai spus că-i plac fetele japoneze. 

— În același timp însă, ai dreptate, va fi nevoie de mult noroc. 
Ba chiar atât de mult, încât am ezitat să-ți spun. Aveam 
impresia că vei fi gata să riști. 

— Ba nu, ai făcut bine că mi-ai spus. Și nu-i chiar pe atât de 
rău pe cât crezi. Știu cum arată oamenii lui - m-au 
percheziționat când le-am vizitat sediul. 

— Atunci, și ei știu cum arăţi tu. 

— Dacă o s-o fac bine, nici n-o să mă vadă. Cel puţin, până nu 
va fi prea târziu. 

— Dacă... 

— Îţi apreciez încrederea. 

— Cred că unul dintre noi ar trebui să fie realist. 

Am căzut pe gânduri. Dacă aș fi știut „când” și „unde”, o 
puteam face. Dar ca totul să se desfășoare în numai o oră... asta 
avea să fie greu. 

— Îmi poţi face rost de o staţie radio de poliţie? am întrebat. 

Tatsu a aprobat din cap. 

— Simţisem că mă vei întreba asta. 

— Dar de un pistol? 

— Imposibil. Un șef de departament trebuie să iscălească 
pentru a-l scoate din arsenal. 

— Atunci, poate o piatră, sau un băț. 

El a clătinat din cap. 

— Glumele nu sunt un semn bun. 

— Cine a glumit? 

Tatsu a oftat. 


VP - 177 


— Bun, presupun că vestea bună e că, dacă n-ai fi nervos, ar 
însemna că ești prost. 

Mi-am terminat berea și am surâs strâmb. 

— Nu. Vestea bună este că tu o să mi-l găsești pe Oleg. 


VP - 178 


Capitolul 16 


Peste o oră hoinăream pe aleile întunecoase și decăzute ale 
zonei cunoscute în prezent ca Senzoku, dar care rămânea 
Yoshiwara din toate celelalte puncte de vedere. Tatsu îmi 
dăduse numele și adresele a cinci toruko despre care știa că 
erau favoritele lui Oleg și am trecut fără grabă prin fața 
fiecăreia, examinând poziţia, încercând să determin unde va sta 
bodyguardul insului, imaginându-mi cum mă voi apropia eu, 
cântărind avantajele și vulnerabilităţile. 

Spre deosebire de Shinjuku, Akasaka și celelalte cartiere 
dedicate plăcerilor mai bine cunoscute în oraș, Yoshiwara nu are 
alte atracţii reale, exceptând mizu shâbai, așa-anumitul „comerţ 
cu apă”, descris în mod faimos în litografiile japoneze cunoscute 
ca ukiyo-e - literal, „tablouri ale lumii plutitoare” - și shunga - 
descrieri explicite a ceea ce oferea lumea plutitoare. Nu existau 
sedii corporative, instituții guvernamentale, ambasade, 
supermarketuri, localuri faimoase, cinematografe sau teatre. În 
cursul shogunatului Tokugawa, zona fusese practic un oraș în 
interiorul unui oraș, înrobind, angajând și atrăgând mii de 
oameni, și continua să se caracterizeze prin case vechi din lemn 
și clădiri din beton deloc remarcabile; până și structurile cele 
mai noi aveau cel mult două-trei etaje. Singurele restaurante 
erau mici - câteva localuri unde se serveau tăiţei ramenya, 
cafenele kissaten și câte o izakaya ici și colo -, iar magazinele 
erau afaceri de familie și prăvălii de cartier. În Shibuya, love 
hotelurile erau populare ca destinaţii după cină pentru cuplurile 
care se bucurau de o seară petrecută în oraș și în orice seară 
puteai trece în Hyakkendana pe lângă zeci de iubiţi care se 
plimbau braț la braţ, căutând aproape ca un fel de preludiu un 
hotel care să le satisfacă fanteziile. Aici hotelurile erau folosite 
în primul rând de clienţi aflaţi în vizită, care comandau fete de la 
furnizori locali, iar traficul pietonal era furișat și limitat. Drept 
urmare, în ciuda îndelungatei sale istorii de ba'/shun - 
„primăvara de vânzare” - și a reputației dubioase, Yoshiwara 
era muribundă în timpul zilei și discretă chiar și seara, ca un 
mall comercial ascuns și deservit de un personal minim. Existau 


VP - 179 


însă firme de neon - toate intrările în toruko erau ţipătoare - și 
proxeneţi stradali, care le făceau reclamă, abordându-i pe 
trecătorii ca mine. Totuși nu era vacarm și în general nici 
mulțimi, ci indivizi singuri. Pe lângă propriii săi localnici, 
Yoshiwara avea turiști care făceau pelerinaje scurte pentru a-și 
satisface nevoi ocazionale și cam asta era totul. 

Am decis că nu era un loc nepotrivit pentru a-l vâna pe Oleg. 
Câtuși de puţin nepotrivit. 

Am făcut tot ce am putut pentru a evita să mă apropii prea 
mult în timpul recunoașterii. Nu mă îngrijora că proxeneţii 
stradali își vor aminti chipul meu - ei vedeau prea mulţi clienţi 
potenţiali și zona era prea slab luminată pentru ca asta să fie o 
îngrijorare serioasă. Mă preocupa de fapt posibilitatea, desigur, 
redusă, ca Oleg să se distreze chiar în noaptea asta într-un 
toruko local, iar eu să dau cu totul din întâmplare peste unul 
dintre oamenii despre care Tatsu mă avertizase că vor fi postați 
afară. Dacă un bodyguard mă observa aici, Oleg ar fi știut că nu 
venisem pentru o „baie turcească”. Avea să întreprindă 
contramăsuri, iar eu aș fi fost nevoit să-mi dezvălui intențiile, 
fără ca în decursul acţiunii să reduc forțele lui Victor. 

Era ciudat să umblu prin Yoshiwara. Dintr-un motiv pe care 
nu-l puteam explica, eram foarte conștient de posibilitatea ca 
mama lui Victor să fi ajuns până la urmă aici. Dacă teoria lui 
Tatsu era corectă, ce alte opţiuni ar fi avut ea? Am încercat să- 
mi imaginez o fată de la ţară, ostracizată, însărcinată, în Tokio 
din timpul războiului - cât de singură, cât de îngrozită și de 
disperată trebuie să se fi simţit, unde ar fi căutat ea, la cât de 
multe ar fi renunțat pentru a supraviețui și pentru a proteja 
copilul cu care fusese procopsită înainte de a eșua pe țărmurile 
neiertătoare din Yoshiwara. Nu trebuia să-l citești pe Sun Tzu ca 
să înţelegi importanţa cunoașterii inamicului și mi-am spus că 
încercarea de a mi-o imagina pe mama lui Victor era un mod de 
a pătrunde în mintea sa. Fusesem în vizită chiar și la Jokanji, un 
templu vechi de 350 de ani, în zona în care se spunea că 
fuseseră înhumate douăzeci de mii de curtezane. Insă, dacă 
mama lui Victor se găsea sub una dintre pietrele funerare vechi, 
nu am simțit niciun semn distinctiv al ei, ci doar istoria tristă a 
unui loc care gravase pe propriile sale ziduri un soi de declinare 
a responsabilităţii pentru generaţiile de femei atrase de 
speranţa că zeii le-ar putea acorda un grad de milă: Nasterea 


VP - 180 


este durere, moartea este JOkanji. Versiunea Yoshiwara a 
avertismentului din /nfernul dantesc ce fusese înscrisă pe porțile 
ladului: Lăsați orice speranță, voi cei care intrați. 

Următoarele patruzeci și opt de ore au fost lipsite de 
evenimente. L-am sunat pe Oleg de două ori pe zi de la diverse 
telefoane publice. Nu avea nicio pistă nouă despre Sugihara. 
Tatsu mi-a dat o staţie de radio a poliţiei, pe care avea s-o 
folosească pentru a mă avertiza când afla că Oleg vizita un 
bordel din Yoshiwara. lar în cele din urmă am cedat și i-am 
telefonat Mariei. Inima îmi bubuia când i-am format numărul de 
la muzeu și am fost iritat pe mine însumi că eram atât de agitat, 
dar nu mă puteam stăpâni. Cum se simţea ea? Era fericită? Plină 
de regrete? lritată că n-o sunasem mai devreme? lritată că o 
sunam pur și simplu? 

— Te-am prins într-un moment bun? am întrebat, după ce ea 
a răspuns. 

A urmat o pauză scurtă. Apoi: 

— Da. 

— Vreau să zic - poţi să vorbești? 

— Da. 

Răspunsurile acelea scurte mă nelinișteau. 

— Mă bucur să-ţi aud vocea, chiar dacă numai cu câte o 
silabă. 

Ea a râs atunci și am simţit o ușurare stânjenitor de mare. 

— Dacă ai fi dorit să-mi auzi vocea, ai fi putut telefona ceva 
mai curând. 

La naiba, așa ceva era minunat să aud! 

— Am... aș fi făcut-o. Am dorit s-o fac. Atâta doar că n-am fost 
sigur dacă tu ai fi vrut-o. 

— Oh, ai atât de puţină încredere în tine? 

— Nu. Adică, poate. Mai mult însă... pur și simplu n-am știut 
cum te vei simți după aceea. M-am gândit că s-ar putea să 
regreţi ce s-a-ntâmplat. Sau să te simţi vinovată. Sau poate 
chiar furioasă pe mine. 

— Da, toate astea, cu certitudine. Dar nu într-o măsură atât 
de mare, încât să nu vreau să te aud. 

— Asta-nseamnă că ai vrea să mă mai vezi? 

Altă pauză. Am strâns puternic receptorul telefonului, știind 
că era o prostie s-o spun, că n-ar fi trebuit să mă joc cu un foc 
pe care eram pe cale să-l stârnesc chiar eu, când aveam deja 


VP - 181 


atâtea alte conflagrații de care să mă ocup. 

După aceea glasul ei, ușor răgușit, a spus: 

— Foarte mult. 

— Când? am întrebat fără să șovăi nicio clipă, continuând o 
suită neîntreruptă de stupidități. 

— Următoarele zile sunt cam dificile și nu cred că pot scăpa. 

— Haide..., am zis fără să-mi ascund deloc dezamăgirea. Ce 
poate fi așa de important? 

— Expoziţia pe care am pregătit-o - vineri seară, la muzeu, va 
fi vernisajul ei și un dineu privat. Am foarte multe de pregătit 
până atunci. Dar telefonează-mi vineri. Aș putea chiar să te văd 
în seara aceea. 

A făcut o pauză, după care a adăugat: 

— De data asta să stai într-un hotel mai bun, da? 

Uluitor cum o simplă cerință ca aceea, spusă pe tonul potrivit 
și de către persoana potrivită, poate să producă instantaneu o 
erecție. Dar așa s-a întâmplat. 

— Bine, am spus, conștient de faptul că gura mi se uscase 
puţin. După care, fără să mă gândesc, am adăugat: Poartă ceva 
despre care să nu regreţi că va fi rupt. 

La celălalt capăt al firului am auzit o expiraţie scurtă, oprită 
brusc. Apoi ea azis: 

— Trebuie să plec. Sună-mă vineri, altfel voi fi foarte furioasă. 

A închis apoi, lăsându-mă în ghearele unei combinaţii 
paralizatoare de excitare și auto-învinovăţire. 

„Concentrează-te. Trebuie să te concentrezi. Vrei s-o vezi pe 
Maria? Pentru asta trebuie să fii viu”. 

Am tras la un hotel obișnuit, aflat chiar lângă Yoshiwara. M- 
am gândit să folosesc unul dintre love hotelurile locale, dar 
paranoia mea - sau îi puteţi spune instinctul de supravieţuire - 
era la cotă de alertă și-mi venea foarte ușor să mi-l imaginez pe 
Victor primind un telefon de la cineva care mă văzuse în zonă. 
Știam că era destul de improbabil, însă nu mă costa nimic să 
evit complet posibilitatea. 

Terenul din jurul acelor toruko preferate de Oleg prezenta 
simultan avantaje și dezavantaje. Însă factorul lor comun era că 
nu puteam ajunge la niciunul fără să fiu observat pe când mă 
apropiam. Dacă aș fi știut locul și momentul exact, m-aș fi dat 
drept client, aș fi intrat în bordelul respectiv imediat înaintea lui 
Oleg și l-aș fi atacat din interior, evitându-i astfel bodyguardul. 


VP - 182 


Dar cu genul de informaţii disponibile, aveam să fiu trimis acolo 
inevitabil după ce santinela era deja pe poziţie. lar asta însemna 
că trebuia să beneficiez de o modalitate de a trece pe lângă ea 
fără să mă recunoască... sau să ajung lângă ea înainte de a 
putea face ceva. 

M-am gândit la ce-mi spusese Tatsu în izakaya - că-și putea 
da seama când eram nervos, deoarece atunci glumeam. Am 
simţit că era adevărat și m-am întrebat ce alte semne m-ar fi 
putut trăda. De pildă, când mersesem la prima întâlnire cu 
Victor? Cum mă comportasem? Cum mă prezentasem? 

Mi-am dat seama că și atunci fusesem nervos și 
compensasem cu un grad de insolenţă. Intrasem acolo simţindu- 
mă ca un veteran CAMV-GSO și mercenar dur, purtând 
atitudinea aceea ca pe o amuletă. In Vietnam cunoscusem 
indivizi care abordau frica în mod similar - de exemplu, 
imprimându-și pe jachete mottouri precum: Chiar dac-ar fi să 
umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci 
eu sunt cel mai afurisit din vale! 

Dar una era să-ți imprimi așa ceva pe jachetă și cu totul 
altceva s-o porți în locuri unde faptul de a fi subestimat sau, 
încă și mai bine, calitatea de a trece neobservat reprezenta un 
avantaj esenţial. Trebuia să lucrez în direcţia abandonării 
atitudinii de dur insolent, pe care s-o înlocuiesc cu aspectul 
insipid și incolor. 

În același timp, am înţeles că greșeala pe care o făcusem cu 
Victor putea să fi fost norocoasă. El și oamenii lui mă cunoșteau 
acum sub o anumită mască. Dacă puteam să camuflez masca 
aceea - ba nu, nu s-o camuflez, ci s-o înlocuiesc -, era posibil ca 
ei să nu mă vadă apropiindu-mă decât când ar fi fost prea 
târziu. 

Primul popas a fost un magazin pentru bărbaţi din Ueno, unde 
m-am echipat ca un sarariiman: costum gri, cămașă albă, 
pantofi și curea ieftine, cravată banală. Am avut grijă să cumpăr 
sacoul și pantalonii separat, astfel încât sacoul să fie cu două 
numere mai mare - intenţionam ca pe dedesubt să nu port doar 
o simplă cămașă. 

După aceea am cumpărat o servietă-diplomat, gel de păr și o 
pereche de ochelari cu rame din sârmă, explicând vânzătoarei 
că doream unii cu lentile fără dioptrii, deoarece mă prezentam 
la un interviu de angajare și voiam să am o alură mai 


VP - 183 


intelectuală. În cele din urmă, m-am oprit la un magazin de 
bijuterii pentru o verighetă din aur. Dacă vânzătorul s-a întrebat 
de ce cumpăram o singură verighetă, n-a pus nicio întrebare. 
Poate a crezut că o pierdusem pe a mea și mă temeam să-i 
explic soţiei circumstanţele respective. Nu conta. Importantă era 
atenţia acordată detaliilor. Poate că alegerea lor corectă n-avea 
să ajute, însă era clar că niște detalii greșite puteau doar să-mi 
facă rău. 

Într-un magazin de articole sportive, înconjurat de ţinute 
pentru gimnastică aerobică și pantofi de alergare cu talpă 
specială, am cumpărat două gantere și câteva discuri 
detașabile, plus bandă adezivă pentru sportivi. Majoritatea 
achiziţiilor au fost de aparenţă - cumpărarea unei singure 
gantere, sau a unor gantere fără discuri suplimentare, ar fi fost 
ciudată și de aceea lesne de reţinut -, iar la câteva intersecţii 
depărtare de magazin am aruncat ce nu-mi trebuia într-un 
canal. Am păstrat o singură bară din fier solid, ceva mai lungă 
de treizeci de centimetri și grea de două kilograme și jumătate, 
pe care am înfășurat-o în totalitate cu bandă protectoare, 
pentru o priză mai bună. La unul dintre capetele barei era strâns 
înșurubată piulița masivă de fixare a discurilor suplimentare. 
Chiar și fără să-mi pun toată greutatea în lovitura aplicată, era 
suficient ca să rup un braţ sau să sparg o ţeastă. lar pe de altă 
parte, eu aveam să lovesc, cu siguranță, cu toată forța de care 
eram în stare. 

Următoarea escală a fost un magazin de motocros, de unde 
am cumpărat un costum ultramodern - pieptul, spinarea, umerii 
și antebrațele erau din kevlar -, plus o vestă din kevlar, cu 
câteva numere mai mari. Aparenta obsesie a lui Oleg legată de 
cuțite și de otrava pentru șobolani sugera că era bine să-mi 
acopăr pielea nu doar cu o cămașă și un sacou atunci când 
aveam să ne întâlnim. Kevlarul nu va opri toate loviturile de 
cuţit - probabil că o lovitură puternică cu o lamă rigidă, mai ales 
dacă erai lipit de un perete sau de sol, avea să-l străpungă -, 
totuși avea să ofere un grad decent de protecție. 

După ce m-am întors la hotel, am scos toate plăcuțele de 
kevlar din vestă cu excepţia celor din dreptul șalelor, m-am 
dezbrăcat și am îmbrăcat vesta cu interiorul în afară și pe dos, 
reglând benzile cu arici până când plăcuţele de protecţie din 
dreptul șalelor s-au poziționat peste abdomen. După aceea am 


VP - 184 


îmbrăcat costumul de motociclist, reglând din nou benzile cu 
arici, până s-a fixat bine. Am schiţat câteva lovituri de box în 
faţa oglinzii și am fost mulțumit că aveam mobilitate. 

Hainele noi s-au potrivit perfect peste platoșa aceasta. 
Cămașa era niţel cam strâmtă, dar nu exagerat, dar sacoul cel 
mare era perfect pentru noua mea talie. Poate că aveam capul 
cam mic prin comparaţie cu corpul, dar mă îndoiam că cineva o 
să remarce nepotrivirea. În măsura în care ar fi existat martori și 
în măsura în care ei și-ar fi putut reaminti ce se întâmplase, ar fi 
descris un bărbat mai masiv decât mine. lar ca modalitate de 
derutare a santinelei lui Oleg, adăugarea de vreo cincisprezece 
kilograme la aspectul meu însemna de asemenea un avantaj. 

După aceea am exersat. Mi-am dat părul cu gel și l-am 
pieptănat peste cap, mi-am pus ochelarii și am ieșit. Am frecat 
de câteva ori servieta-diplomat de pereţi, ca să mă asigur că nu 
arăta nou-nouţă, apoi am umplut-o cu reviste astfel încât să 
aibă greutatea corespunzătoare și să fie mai eficientă ca 
pavăză, dacă aș fi avut nevoie de așa ceva. Apoi am petrecut o 
vreme, circulând cu trenuri, intrând prin cafenele și 
interacționând cu diverși tokioţi. Simţeam că trebuia să fac mai 
mult decât doar să mă obișnuiesc cu costumul. Trebuia să 
trăiesc rolul, să-l fac o parte reală din mine și să văd dacă 
funcționa, astfel ca să fiu încrezător în propriul meu spectacol 
atunci când avea să conteze cel mai mult. 

Cu puţin înainte de miezul nopţii în a doua zi, pe când 
stăteam întins în patul de hotel și priveam tavanul, radioul a 
pârâit pe noptiera de lângă mine. Inima a început să-mi bubuie. 
Am luat staţia și am deschis microfonul. 

— Cât e ceasul? am întrebat. 

Glasul lui Tatsu a răspuns: 

— E ora patru. _ 

Acela era codul pe care-l stabilisem cu el. Imi spusese că erau 
cinci toruko și le numerotaserăm împreună. Apoi conveniserăm 
să ne referim la ele ca fiind „ora unu”, „ora două” și așa mai 
departe. Poate că nu era cel mai grozav cod din lume, însă 
stația radio nu era sigură și preferam să fim indirecţi. Numărul 
patru era un stabiliment numit Super Doll, aproape în centrul 
geografic din Yoshiwara. Și, respectând perfect legile lui 
Murphy, dintre toate cele cinci, de acesta era cel mai greu să te 
apropii. 


VP-185 


Am aruncat stația radio și m-am rostogolit din pat, deja 
îmbrăcat și pregătit; oricum, nu era prima dată când dormeam 
în echipament de luptă. Degetele și palmele îmi erau acoperite 
cu banda adezivă - la fel de eficientă ca mănușile pentru a nu 
lăsa amprente, dar mai puţin bătătoare la ochi. lar servieta- 
diplomat și bara de halteră fuseseră deja șterse cu grijă și erau 
„sterile”. Tot ce trebuia să fac era să-mi strâng nodul la cravată, 
să mă încalț și să iau servieta-diplomat, de fundul căreia 
fixasem bara cu bandă adezivă. Am ieșit pe ușă în mai puţin de 
două minute. 

Aerul nopţii era rece, cu conuri mici de ceață rotindu-se lent 
sub felinarele pe lângă care treceam, iar străzile erau tăcute și 
aproape adormite. Pe când mergeam, m-am gândit la Super 
Doll. Ocupa o clădire cu etaj aflată la intersecţia a doua străduţe 
înguste și întunecoase, tipice pentru Yoshiwara, cu intrarea 
îndepărtată de colț. Vizavi de ea se găsea o parcare micuță, 
care crea un soi de piațetă, înconjurată de o combinaţie 
eclectică de case vechi din lemn, câteva blocuri mici de 
apartamente și alte bordeluri. Nu exista nicio apropiere ferită, 
nu existau alei sau străzi perpendiculare în imediata apropiere, 
așadar nicio modalitate bună prin care să mă pot apropia înainte 
să mă deconspir. Deghizarea avea să fie unica mea camuflare. 

Am rulat mental pentru ultima dată planul pe care-l 
decisesem. După aceea, am insuflat totul adânc în personajul 
meu: eram un sarariiman, plecasem târziu de la birou și căutam 
un scurt moment de destindere în Yoshiwara înainte de a reveni 
acasă și a o minţi pe nevastă-mea. Mi-am imaginat în amănunt 
ce mă aștepta acasă: un apartament mic în apropiatul Nippori, o 
căsătorie conștiincioasă, un prunc ce urma să se nască în 
curând. Naveta dis-de-dimineaţă, strivit într-un vagon de metrou 
alături de alţi slujbași stoici. Presiunea, facturile, grijile. lar din 
când în când, o evadare nocturnă ca acum. De aceea mă aflam 
eu aici. Asta eram. Nu exista nimic altceva. 

Am intrat în Yoshiwara și câţiva codoși m-au strigat din fața 
unor locuri cu nume ca Race Queen, Fantasy Land și Honey Pot. 
Pavajul era luminat doar de neoanele firmelor și de strălucirea 
câtorva automate de distribuţie solitare. Ritmul bătăilor inimii 
îmi era ridicat, dar nu mai mult decât al sarariimanului care 
eram acum, ușor agitat de expediţia aceasta ilegală, căutând un 
loc care să mi se pară convenabil. 


VP - 186 


La cincisprezece metri în faţă se afla clubul; un proxenet 
slăbănog, în cămașă albă și cu cravată neagră, se învârtea 
lângă colţul clădirii, la zece metri în stânga intrării, de unde 
putea aborda mai bine trecătorii. M-a zărit și a strigat: 

— Irasshaimase! 

În dreapta mea se găsea parcarea, din care era ocupată o 
treime. Când am trecut pe lângă mașinile de acolo, am văzut 
pentru prima dată intrarea în club. Lângă ea stătea omul lui 
Oleg, unul dintre cei doi care mă percheziţionaseră la vizitele 
făcute în biroul lui Victor; ocupa o poziţie discretă în dreapta 
ușii, astfel că, exceptând faptul că era în umbră, părea un codoș 
din zonă. Mi-am lăsat privirea să treacă nepăsătoare peste el, 
după care mi-am întors-o spre proxenet. In expresia sau în 
postura santinelei nu văzusem nimic care să indice că m-ar fi 
recunoscut. Și de ce s-o fi făcut? Străzile erau întunecoase, iar 
eu mă aflam destul de departe. Acesta era un loc diferit, nu un 
decor în care să se fi așteptat să mă vadă. ȘI, în primul rând, 
acum eram cu totul altă persoană. 

Proxenetul se afla la șase metri. 

— Dozo, a strigat el, arătând spre intrarea clubului. D6zo, 
okyakusama. „Te rog, onorabile client”. 

Am încetinit pasul ca să-l anunţ că puteam fi interesat, ceea 
ce i-a intensificat ardoarea. 

— li desu yo, a rostit cu zâmbetul larg al unui politician. „Sunt 
foarte bune”. /i desu yo. Dozo. 

M-am oprit când am ajuns imediat în stânga lui, poziționându-l 
între santinelă și mine. 

— Kirei desu ka? am zis pe ton nesigur. „Sunt drăguţe?” 

— Mochiron, a spus el şi, prinzându-mă de braţul stâng, m-a 
tras cu blândeţe spre intrare. Sa/k6, desu yo. „Bineînţeles. Cele 
mai bune”. 

I-am îngăduit să mă călăuzească, punându-i întrebări șoptite 
și agitate în timp ce mergeam, despre preţ, durată și servicii 
disponibile, dacă fetele erau cu adevărat drăgute. Toate erau 
simple pretexte pentru a-mi ţine faţa aplecată și întoarsă către 
el, astfel încât să fie ascunsă santinelei. Cu niţel noroc, aveam 
să fiu escortat pe lângă omul lui Oleg, fără ca acesta să se 
preocupe de mine. 

Până la el mai erau vreo trei metri. Proxenetul își continua 
ademenirile  exersate despre frumuseţea fetelor, despre 


VP - 187 


existenţa oricăror servicii pe care le-aș fi dorit, pe un ton plin de 
plăcerea și bunăvoința cuiva care simte că a câștigat deja 
comisionul pentru un client. Am păstrat santinela la periferia 
câmpului meu vizual. Ne privea apropiindu-ne, dar nu-și 
schimbase postura. 

Un metru și jumătate. Acum santinela mă privea mai atent. S- 
a uitat la mâinile mele, dar întrucât în una ţineam servieta- 
diplomat, iar cealaltă era cu palma deschisă și orientată spre 
pantalon, nu putea să vadă banda protectoare. Am continuat să 
nu-l privesc, ci doar să bolborosesc despre ce mă așteptam să 
găsesc în club. 

Când am ajuns la ușile din sticlă, ele s-au deschis dinăuntru. 
Un portar îmbrăcat la fel ca proxenetul a ieșit, s-a aplecat cu o 
politeţe exagerată, mi-a ţinut ușa deschisă și a rostit: 

— DOzo, okyakusama, dozo. 

Prin sticlă, am observat că santinela mă privea încruntat. Mi- 
am dat seama că nu i se părea în regulă ceva - mai văzuse 
cândva faţa asta, în alt loc sau context pe care nu-l putea 
procesa exact. Deocamdată nu era suficient de sigur ca să 
acţioneze, totuși nu exista nicio îndoială că lucrurile se 
îndreptau într-acolo și avea s-o facă dintr-o clipă în alta. 

Am înţeles imediat că planul A - strecurarea nevăzută pe 
lângă el - eșuase. Un val fierbinte de adrenalină mi s-a revărsat 
în măruntaie și inima mi-a sărit din piept, când am priceput că 
sosise momentul pentru planul B. 

Am trecut geanta-diplomat în mâna stângă și cu dreapta am 
smuls bara, rupând banda adezivă cu care o fixasem. Am dat 
drumul servietei și am sărit în dreapta, pe lângă ușă, până în 
fața santinelei, războinicul din mine erupând la suprafaţă și 
distrugând personajul sarariimanului umil. Am ridicat braţul sus 
și l-am dus în spate, ca și cum eram pe punctul de a expedia un 
forehand la tenis, simțind greutatea satisfăcător de letală a 
barei și a piuliţei de fixare. Santinela a deschis gura și a dat să 
se întoarcă și să se ferească, ridicând braţele pentru a-și proteja 
capul, totul derulându-se acum cu încetinitorul în vederea mea 
alimentată de adrenalină. 

Îi anticipasem eschiva și am compensat-o cu ușurință, 
aplecându-mă ca să-mi măresc alonja și să ajung cu bara de fier 
mai departe, lovind puternic, iar capătul îngreunat de piuliţa 
masivă a șuierat și i-a zdrobit mâna dreaptă cu tot cu obrazul. 


VP - 188 


Bărbatul s-a clătinat sub forța loviturii, iar eu m-am apropiat, am 
lăsat bara să-și continue traiectoria pe lângă el, după care am 
revenit cu un backhand în partea opusă a capului său. 
Rigiditatea i-a dispărut din corp și s-a năruit în genunchi, braţele 
i-au căzut din dreptul feţei, iar eu am ridicat bara și l-am izbit cu 
piulița direct în creștetul capului, zdrobindu-i craniul. 

M-am rotit înapoi spre ușă. Portarul, cu gura deschisă într-un 
cerc perfect, într-o stare de șoc și teroare, prinsese clanţa cu 
ambele mâini și încerca s-o tragă spre el, ca s-o închidă. Am 
prins muchia ușii și, supra-încărcat de adrenalină, am tras 
violent, deschizând-o. A trecut ca o rachetă pe lângă mine, s-a 
spart de peretele din beton și cioburile au zburat peste tot. 

Proxenetul s-a întors și a luat-o la fugă. Portarul s-a retras, cu 
braţele ridicate, într-un gest de spaimă și implorare. Am ridicat 
servieta și am intrat. 

Un al treilea bărbat ieșea de după un birou. S-a oprit însă 
când a văzut scena din fața lui și expresia de pe chipul meu. Am 
intrat direct în el, lăsând din nou servieta să-mi cadă din mână. 
L-am prins de beregată cu mâna liberă, am ridicat bara, al cărei 
capăt era acum pătat de sânge și fragmente de creier, și l-am 
izbit cu spinarea de peretele dinapoia lui. 

— Rusul, am mârâit în japoneză. Oleg. In ce cameră e? 

Braţele i s-au ridicat inutil către mâna care-l strângea de gât 
și s-a uitat îngrozit la stropii de pe bară. 

— D-doișpe, s-a bâlbâit. 

— Dacă m-ai minţit, mă-ntorc după tine, am spus, 
strângându-l încă și mai tare și privindu-l drept în ochi. 

A clătinat disperat din cap. 

— Doișpe. Jur! 

— Unde-i? 

— La etaj. În capătul coridorului. 

l-am dat drumul, am luat servieta-diplomat și am urcat 
treptele câte trei odată. Am trecut pe lângă șase uși, toate 
numerotate, toate închise. Nu intenţionasem să sparg ușa de la 
intrare - fusese o reacţie exagerată cauzată de frică și 
adrenalină -, dar se părea că nu alarmasem pe nimeni de la 
etaj, cel puţin nu într-atât încât să-i determin să iasă pe coridor 
ca să întrebe ce se întâmplase. 

Ultima ușă de pe partea dreaptă purta numărul doisprezece. 
M-am oprit în faţa ei pentru o clipă, am tras aer adânc în piept, 


VP - 189 


am ridicat un picior și am doborât-o dintr-o lovitură. M-am silit 
să aștept o secundă înainte să năvălesc înăuntru, oprindu-mă în 
fața pragului doar cât să baleiez cu privirea interiorul, preferând 
să abandonez viteza de intrare în schimbul unor informații 
despre ceea ce aveam să întâlnesc. 

înăuntru era întuneric, iar în lumina provenită de pe coridor 
am zărit o fată dezbrăcată, care tremura pe podea, lângă baia 
aflată în stânga. La un nivel instinctiv, nonverbal, am înţeles 
imediat ce însemna asta: Oleg auzise ușa trântindu-se și 
spărgându-se. Spre deosebire de ceilalți clienţi, el avea reflexe 
de luptă paranoice, care presupuneau întotdeauna scenariul cel 
mai rău și care aveau să-l determine să acţioneze în consecinţă. 
Sărise din baie, o ameninţase pe fată să încremenească tăcută, 
stinsese lumina și se poziţionase... 

L-am simţit venind chiar înainte să-l fi văzut. Am pivotat și, 
instinctiv, am ridicat servieta chiar în momentul când, în pielea 
goală și șiroind de apă, Oleg a ţâșnit din bezna din dreapta mea, 
cu dinţii dezgoliți, cu braţul drept dus în spate, o lamă sclipind în 
lumina de pe coridor... 

Dacă nu m-aș fi oprit în prag, probabil că m-ar fi ucis. Însă 
poziția mea, imediat în afara ușii, însemna că nu putea să atace 
în linie dreaptă, ci trebuia să se răsucească spre mine, iar în 
secunda suplimentară de care a avut nevoie pentru a face asta, 
am ridicat servieta suficient cât să ajungă între cuțitul lui și 
stomacul meu. A lovit însă cu atâta ferocitate, încât lama a 
străpuns ambele feţe ale servietei și revistele dinăuntrul ei, 
trimițându-mi servieta în corp, unde vârful cuţitului a fost oprit 
de plăcuțele din kevlar ale vestei. 

Oleg a reacţionat instantaneu, smucind cuțitul înapoi, dar în 
loc să mă împotrivesc, ceea ce i-ar fi putut îngădui să elibereze 
lama, am răsucit servieta și am împins-o în el, astfel că arma a 
rămas înţepenită. A înjurat ceva în rusește și s-a retras în odaie, 
smucind de cuţit, străduindu-se cu disperare să-l elibereze, iar în 
clipa următoare, am ridicat bara și am lovit cu toată puterea în 
jos, peste încheietura lui, rupând-o. A urlat și a dat drumul 
cuțitului, iar braţul rănit i s-a retras instinctiv în fața pieptului. 

Dezarmaţi, înfruntând un atacator cu armă și reduși la un 
singur braţ funcţional, majoritatea oamenilor ar fi dat înapoi. 
Câţiva poate că ar fi încercat să se angajeze în luptă și să 
neutralizeze arma cu care se confruntau. Doar cei mai buni ar fi 


VP - 190 


făcut ca Oleg - să contraatace. 

Era o versiune a felului în care eu răsturnasem situaţia cu cei 
doi care mă urmăriseră în Shibuya: probabilitatea de succes era 
foarte mică, dar mai puţin proastă decât alternativa. A sărit 
înainte, repezindu-și braţul teafăr în față, cu degetele rășchirate 
ca să-mi scoată ochii. Am dat drumul servietei și am întins 
braţul stâng, prinzându-i antebraţul cu al meu și deviindu-l, iar 
în același timp m-am ghemuit și am lovit cu vârful barei în sus și 
înainte, în testiculele lui expuse. 

De data asta n-a urlat, dar genunchii i s-au îndoit și el s-a 
aplecat în faţă și a scos un sunet slab, ca al unui balon care se 
dezumflă. Am trecut fulgerător în spatele lui, trecând bara în 
mâna stângă și ţinând-o ca pe o daltă de spart gheața. Oleg a 
încercat să se întoarcă spre mine, dar sistemul îi era supra- 
încărcat de șoc și de durere, și nu mai avea nici pe departe 
viteza sau mobilitatea necesare. Mi-am proptit un genunchi în 
spinarea lui ca să-l stabilizez, i-am trecut bara de-a curmezișul 
gâtlejului, de la dreapta la stânga, am încrucișat mâna dreaptă 
spre capătul opus și liber al barei, am prins-o, apoi am apăsat cu 
genunchiul înainte și în același timp am coborât coatele și am 
tras braţele în spate, astfel că bara și oasele antebraţelor mele i- 
au strivit gâtul din trei direcţii simultan, ca un gigantic spărgător 
de nuci. 

Mâna bună i s-a ridicat inutil spre beregată și pentru câteva 
secunde a zgâriat spasmodic bara. Apoi trunchiul i-a zvâcnit și 
aerul a mirosit brusc a fecale - în ultimul moment, corpul i se 
debarasa de balast și expedia toată energia disponibilă spre 
luptă. Era însă zadarnic. A mai zgâriat bara, fără puteri, câteva 
secunde, după care am simţit trosnetul care anunţa ruperea 
cartilajului cricoid și tiroid, braţele i-au căzut pe lângă corp și el 
a devenit doar o greutate inertă în mâinile mele, susținut numai 
prin bara cu care-l strangulasem. Am făcut un pas înapoi, 
îndepărtându-mă de fecale, am eliberat bara și i-am dat drumul. 
S-a prăbușit pe spate, cu genunchii rășchiraţi și picioarele 
îndoite nenatural, cu chipul contorsionat și limba ieșită din gură. 

M-am uitat la fata care tremura lângă baie. Din cauza luminii 
slabe și a propriei ei terori, mă îndoiam că ar fi fost în stare să 
mă descrie bine. Și, la fel ca portarul, codoșul și bărbatul de la 
birou, deoarece ea făcea parte din mizu shobai, avea toate 
motivele să declare poliţiei că văzuse puţine și-și reamintea și 


VP-191 


mai puţine. 

Am ridicat servieta și am ieșit repede pe coridor, controlându- 
mi respiraţia, cu inima continuând să-mi bubuie sălbatic. Câteva 
uși erau acum deschise, iar prostituate și clienţi deopotrivă 
scoseseră capetele ca să vadă ce anume cauzase zgomotul 
celei de-a doua uși sparte. Am păstrat fruntea aplecată și am 
mers spre scară, unde exista o ușă metalică de acces pe 
acoperiș, pe care o văzusem când făcusem recunoașterea 
terenului. Dacă era încuiată, aș fi ieșit prin faţă, totuși merita să 
încerc ruta aceasta mai puţin așteptată, iar când am apăsat 
bara antipanică, ușa s-a deschis imediat. După ea se afla o 
pasarelă presărată cu mucuri de ţigări. Am scos capul ca să mă 
asigur că nimeni nu ieșise la o pauză pentru fumat tocmai 
atunci, apoi am ieșit, am mers la scara de incendiu, am coborât 
în aleea din spatele clădirii și m-am pierdut în noaptea din 
Yoshiwara. 

Am mers iute pe străzi lăturalnice, căutând adăpostul 
întunericului, iar după câteva minute am fost suficient de 
departe de Super Doll și de cadavrul lui Oleg ca să încep să mă 
simt în siguranță. Am găsit un canal în care am aruncat bara 
halterei, după care m-am oprit într-o parcare întunecată din 
spatele unui bloc de apartamente și am respirat egal, 
încetinindu-mi treptat bătăile inimii și reintrând în pielea 
personajului meu - un simplu sarariiman care revenea acasă 
după ce întârziase seara la birou, sau după ce petrecuse în oraș 
cu colegii, un ins care-și vedea de treaba lui și nu dorea nimic 
mai mult decât să-și scoată costumul și să suie în pat. 

M-am uitat la servietă și am văzut cuțitul lui Oleg, care 
rămăsese înfipt în ea. Pentru o clipă, am fost îngrozit că 
ignorasem ceva atât de evident și mersesem așa, cu mânerul 
ieșit în afară și vizibil pentru oricine. În regulă însă, fusesem 
norocos. Am tras cuțitul și l-am privit. Mă așteptasem oarecum 
la vreo armă Spetnaz sofisticată, dar era un cuțit militar Ka-Bar 
obișnuit - lamă lungă de optsprezece centimetri, serată, mâner 
din lemn uzat. Am atins lama și nu m-a surprins să văd că era 
tăioasă ca briciul. Întrucât nu avea nimic distinctiv, am decis că 
merita să-l păstrez. Aveam să-l curăţ și să-i găsesc o teacă 
potrivită la un magazin de bricolaj. Mă săturasem să am de-a 
face cu oameni care încercau să mă împungă, fără să am cu ce 
să le răspund la împunsături. 


VP - 192 


Am băgat cuțitul în servietă și am pornit din nou. „Așa, 
nemernicule”, am gândit rânjind cu o satisfacţie sumbră, „voiai 
să discutăm, da? Ei bine, am discutat”. 

Am împins în planul secund satisfacția, exaltarea de a fi luptat 
și a fi supravieţuit, concentrându-mă asupra unor aspecte mai 
tactice: ce însemna bătălia pe care tocmai o câștigasem pentru 
dispunerea forțelor ce continuau să fie aliniate împotriva mea. 

Dar și asta m-a făcut să zâmbesc. Pentru că, așa cum 
discutasem cu Tatsu, colonelul Victor tocmai își pierduse 
soldatul cel mai bun. lar acum trebuia să iasă el însuși pe 
câmpul de luptă. Unde eu îl așteptam. 


VP - 193 


Capitolul 17 


În dimineaţa următoare, am sunat la biroul lui Victor de la un 
telefon public din Nippori. Mi-a răspuns imediat. 

— Da. 

— Oleg? am zis, făcând pe prostul. 

A urmat o pauză. Apoi: 

— Nu. Sunt Victor. 

— Unde-i Oleg? 

— De ce te interesează? 

— El răspunde întotdeauna la telefon. 

— E bolnav azi. 

Nu mi-am îngăduit să zâmbesc. Nici măcar să simt ceea ce 
doream să simt. Era posibil să mi se simtă în ton. 

— Îmi pare rău s-aud asta. Sper să se facă bine cât mai 
repede. 

— Nu-ţi face tu griji de sănătatea lui Oleg. Tu fă-ți griji de 
sănătatea ta. 

Efortul meu de a nu zâmbi a fost supus la grea încercare. Am 
avut nevoie de o clipă să mă controlez, după care am zis: 

— Ai pista aia pe care mi-ai promis-o? Sau totul n-a fost decât 
o abureală? 

Altă pauză. Simţeam cum se lupta să se stăpânească. Asta 
era bine. Când nu te controlezi pe tine, înseamnă că te 
controlează altul. 

— Da, găozarule, am o pistă. Vineri seară, începând cu ora 
opt, ținta va fi la muzeul unde lucrează soţia lui. Cineva o să 
moară acolo. Vrei să știi cine va fi ăla? 

Se referea probabil la dineul privat și vernisajul amintite de 
Maria. Soţul ei avea să fie prezent, bineînțeles, și probabil că i-o 
spusese lui Yokoyama, șeful lui Miyamoto, care-l informase pe 
Wilson, care, la rândul lui, îl anunţase pe Victor. Mi-am dat 
seama că trebuia să fi făcut conexiunea aceea și singur. 

Nu-mi plăcea însă ce intenţiona Victor să se întâmple în 
apropierea Mariei. Nu-mi plăcea deloc. 

— Sunt sigur c-o să-mi spui, am replicat. 

— Fie moare bărbatul, fie moare soţia lui. Și dacă moare 


VP - 194 


soția? Atunci moare și prietenul care ne-a pus în legătură. Și 
dup-aia mori și tu. Dacă mai vrei momente sexy cu soţia, fă-ți 
treaba cu ţinta și n-o beli. 

M-am gândit la spusele lui fără să-mi permit niciun fel de 
sentimente. De ce credea el că putea folosi ca pârghie o femeie 
cu care doar flirtasem la nuntă? În plus, după nuntă, fuseseră 
„ocheade sexy”, pe când acum spusese „momente sexy”, care 
era cu totul altceva. Dacă se folosea colateral de Maria, însemna 
că știa despre bar, templu și hotel. lar toate astea nu le-ar fi 
putut ști decât de la cei pe care-i ucisesem în Shibuya. Aflase fie 
direct de la ei, fie, mai probabil, de la Wilson, cărora cei doi îi 
raportaseră probabil ce aflaseră înainte de a muri în seara 
respectivă. Asta era dovada cea mai bună pe care aveam s-o 
capăt despre o legătură între Wilson și Victor. Deși tot nu știam 
ce fel de legătură era. 

— Dacă o spui sub forma asta, am rostit pe un ton deliberat 
pașnic, pare o alegere destul de clară. 

A urmat o tăcere lungă și mi l-am imaginat clocotind. Am 
observat că se terminase cu glumele despre cât de pontos eram 
eu. Sau cu observațiile cinice legate de faptul că nu mă temeam 
de el. li accesasem rotiţele interioare, exact așa cum sperasem. 
Acum eram în mintea lui. Și aveam să rămân acolo până-i 
închideam pentru totdeauna ochii. 

— Cred că prietenul tău a făcut o greșeală când te-a 
recomandat, a zis el. Dar, în mod clar, putem afla asta vineri 
seara. Nu uita: fie moare bărbatul, fie moare soţia. Și nu cred c- 
o să-ţi placă cum o să moară ea. Cred că n-o să-ţi placă deloc. 

A închis. 

Am rămas nemișcat o clipă, străduindu-mă să-mi controlez 
emoțiile, silindu-mă să gândesc. Oare Maria era expusă cu 
adevărat vreunui risc? Până acum, în mod evident, ei avuseseră 
grijă să n-o implice. Dar asta fusese din motive operaţionale și 
înainte ca eu să-l fi adus pe Victor în punctul în care aspectul 
personal să devină mai presus decât cel operaţional. Așa că 
ameninţarea lui de a o ucide pe Maria părea reală. Ba chiar 
părea mai mult decât o simplă ameninţare. Simţeam că, chiar 
dacă m-ar fi ucis pe mine primul, Victor ar fi fost încântat s-o 
ucidă și pe ea după aceea, ca un mod de exorcizare ulterioară a 
mea, o cale prin care să mă pedepsească și post-mortem. 

Ceea ce însemna că uciderea lui Sugihara nu era de ajuns ca 


VP - 195 


s-o protejeze pe Maria. Sau pe Miyamoto. Lichidarea lui Victor 
era unicul mod în care se putea pune capăt la toate. 

Vestea bună era că acum știam cum voi proceda. Sau cel 
puţin „unde”. Vineri seară, Victor avea să fie la muzeu. Avea să 
mă aștepte. 

Tot așa cum și eu aveam să-l aștept. 

L-am sunat pe Tatsu și în seara aceea ne-am întâlnit din nou 
în izakaya. L-am privit sosind, la fel ca data trecută, apoi l-am 
urmat peste zece minute, când mă convinsesem că nu-l 
urmărise nimeni. 

— Trebuia să fie doar Oleg, a rostit el și reproșul din ton îi era 
atât de sec, încât gâtul mi s-a uscat instantaneu. 

Am luat una dintre halbele de bere pe care le comandase, am 
ridicat-o în semn de toast și am băut. 

— Crezusem că înţelegerea a fost „fără civili”, am răspuns, 
lăsând halba jos. 

— Mărturisesc că nu-mi mai amintesc exact cuvintele noastre. 
Băuserăm destul de mult. 

— Cred că a fost ceva despre eliminarea unei tumori 
canceroase, fără a-i face rău țesutului din jur, sau așa ceva, nu? 
Eu aș zice că un bodyguard este mai mult tumoare decât ţesut. 
Dar recunosc că-i o zonă destul de cenușie. 

Am simţit că se străduia să nu zâmbească. Știam că nu va 
pierde înfruntarea și era mulțumit, pur și simplu, fiindcă se 
angaja în ea. 

— Eşti bine? m-a întrebat după un moment. N-ai probleme? 

— Nu. Informaţia ta a fost perfectă. Vreo problemă în partea 
ta? 

A clătinat din cap. 

— Deloc surprinzător, nimeni nu pare să fi văzut nimic. 
Cumva, cineva a izbutit să spargă ușa din faţă, să spargă apoi o 
ușă din interior, să omoare în bătaie o persoană și să 
stranguleze alta, după care să fugă, fără martori. 

— Poate c-a fost un ninja, am comentat eu. Am auzit că sunt 
letali. 

De data asta, Tatsu a surâs cu adevărat, deși a clătinat 
încetișor din cap. 

— Mă bucur că ești bine, a zis el, dar treaba încă nu s-a 
terminat. Victor va veni după tine. 

— Știu. Asta și vreau. L-am și zgândărit s-o facă. 


VP - 196 


M-a privit cu atenție. 

— Să știi că Keisatsuchd lucrează cu niște psihiatri excelenți, 
îți pot aranja să te vezi cu unul. 

Am zâmbit. 

— După ce o să termin cu Victor, o să mă văd cu oricine 
dorești. 

— Cum o s-ajungi la el? 

l-am relatat convorbirea pe care o purtasem în cursul 
dimineţii. 

— Ştii ce-nseamnă asta, a zis, după ce am terminat. Ei 
intenţionează să te omoare în clipa în care cred că l-ai ucis pe 
Sugihara. 

— Ce vrei să spui prin „ei”? 

— O combinaţie de Victor, Wilson și orice alte forţe pot 
mobiliza laolaltă. 

— Poate că da, totuși aș dori să priveşti situaţia și în felul 
următor. Victor știe că eu l-am ucis pe Oleg. Camaradul lui de 
arme, soldatul lui cel mai bun, mâna lui dreaptă. Asta în sine ar 
fi mai mult decât suficient ca problema să fie extrem de 
personală pentru el. Și ce se adaugă la asta? Îl scoate din minţi 
faptul că eu par să fiu imun la frica pe care o trezește în toți. 

— Așa ești? 

Am căzut pe gânduri. 

— Nu sunt sigur. Poate că mă pricep mai bine s-o ascund, 
chiar și de mine însumi. Cred totuși că-i mai mult decât atât... 
Victor are nevoie ca oamenilor să le fie frică de el. Asta-l 
definește și ăsta-i întotdeauna avantajul pe care-l caută. Am 
înțeles-o din prima secundă în care l-am văzut. Și n-o să-i 
îngădui avantajul ăsta. O să-l preiau și-o să-l întorc împotriva lui. 

— Adică nu trebuie să ne fie frică de nimic, decât de frica în 
sine? 

Am sorbit din bere. 

— Cred că așa ceva. Tot ce știu este că urăște faptul că nu 
mi-e teamă de el. Și, mai rău, faptul că i-am repetat-o deschis. 
Poate că ai dreptate că fac glume când sunt speriat. Dar când îl 
iau peste picior pe Victor, nu-i așa. Este pur și simplu dispreţ 
fățiș. lar asta îl roade, din ce în ce mai tare. M-am fixat în mintea 
lui și nu există decât un mod prin care mă poate scoate de 
acolo. 

— El nu-i prost. O să știe ce ai de gând. Se va pune în pielea 


VP - 197 


ta, la fel cum te-ai pus tu în pielea lui. 

— Asta ar putea să-i afecteze tactica, dar nu-i va schimba 
motivaţia. El trebuie să mă ucidă personal. Simpla mea 
existență ameninţă imaginea lui despre sine. 

— Și anume? 

— El este membrul dominat al cetei. Lupul alfa. Prădătorul 
suprem. Nu pot să existe doi la fel. Doar unul. Victor trebuie să 
știe că el este acela și unicul mod în care va fi convins de asta 
este să mă omoare cu mâna lui. Înţelegi? În mintea lui, ăsta-i un 
joc cu sumă zero. Pentru ca el să câștige, eu trebuie să pierd. 
Dacă nu mă ucide, înseamnă că nu este așa cum are nevoie să 
creadă că este. 

— Și de aceea e dispus să moară, încercând. 

— Da. Și de aceea știu că va veni el însuși la muzeu. S-a 
străduit din răsputeri să mă sperie ca să mă determine să vin 
acolo. A ameninţat c-o va ucide pe nevasta lui Sugihara chiar în 
seara aceea, dacă nu-l lichidez pe soţul ei. 

N-am amintit și de ameninţarea la adresa lui Miyamoto - n-ar 
fi adăugat nimic la conversaţie, iar Tatsu intuise deja mai multe 
decât îmi convenea pe tema contactului meu din PLD. 

A luat o gură de bere. 

— Nu pot să nu te-ntreb de ce Victor ar avea impresia că 
ameninţarea soţiei lui Sugihara te-ar motiva să încerci s-o 
protejezi. 

N-am răspuns. 

După un moment, el a încuviinţat din cap. 

— După ce se va termina totul, a spus, să avem grijă să te 
pun în legătură cu unul dintre psihiatrii pe care i-am menţionat. 

Am zâmbit. 

— Mai există și un alt motiv pentru care știu că Victor va fi 
acolo. 

— Care anume? 

— Chiar dacă ar vrea să trimită pe altcineva - deși nu vrea 
asta -, pe cine ar putea trimite? Oleg e mort. Bodyguardul lui 
Oleg e mort. În biroul lui Victor am mai văzut doi mardeiași de 
mâna a doua, însă el este un outsider și mă-ndoiesc că poate 
recruta așa de repede niște tipi cu adevărat buni. Oricum, asta 
nu-i ceva ce să dorească să delege altora, chiar dacă ar putea. 
Trebuie s-o facă cu propriile lui mâini. 

— Și Wilson? 


VP - 198 


— Ce-i cu el? Indiferent care ar fi legătura dintre Victor și 
Wilson, acum nu poate să apeleze la ea. Wilson n-are o armată. 
Echipa lui s-a împuţinat cu trei oameni și, dacă ar fi avut mai 
mulţi, i-ar fi băgat în echipa din Shibuya. Acum nu mai este timp 
pentru debutanţi care să învețe meserie pe teren, iar pe bancă 
n-a mai rămas nimeni. Doar ei. Și eu. 

— Dacă nu te-aș cunoaște mai bine, aș fi zis că pari aproape 
încântat. 

— Bineînţeles că sunt încântat. După numărătoarea mea, 
Victor și Wilson au pierdut șase oameni de când s-au întâlnit cu 
mine. Poate că șansele mele nu sunt grozave, dar sunt în tot 
cazul mult superioare celor de la început. 

— Da, totuși simt că nu asta-i sursa încântării. 

Nu i-am răspuns. Avea oare dreptate? Era posibil oare ca unei 
părţi bolnave din mine să-i placă mizeria asta? Mi-am amintit de 
bătăușii care mă hărțuiseră când mama mă dusese să trăim în 
Statele Unite la vârsta de opt ani. Cum învăţasem să fug de ei 
când erau mai mulţi laolaltă și să mă lupt cu ei când erau 
singuri. Dintotdeauna considerasem că totul fusese un exerciţiu 
de învăţare, prima mea întâlnire cu războiul de gherilă, prima 
înţelegere că aveam talent la așa ceva. Dar îmi făcuse oare și 
plăcere? Incercam poate, cumva, să retrăiesc experiența 
respectivă, din nou și din nou, ulterior în viață? 

— Nu știu, am răspuns. Poate că ai dreptate. Dar, la urma 
urmelor, contează? Iți place sau nu, știi ce ai de făcut. 

A încuviințat din cap și, pentru câteva momente, am băut 
amândoi în tăcere. 

M-am gândit la Sugihara și la cât de mult îl dorea Victor mort, 
sau, mai degrabă, Wilson, acţionând prin intermediul lui Victor. 
Ceea ce însemna Sugihara pentru Wilson era probabil cu totul 
lipsit de importanţă acum. Dacă i-aș fi putut ucide pe Victor și 
pe Wilson, aș fi fost mulțumit să nu mă interesez deloc asupra 
motivaţiilor lor. Nu avea totuși ce să strice dacă aș fi aflat de ce 
fusese pusă în mișcare toată operaţiunea asta. 

— Te-ai mai gândit la Sugihara? am întrebat. 

— În ce fel? 

— Cine are de câștigat de pe urma morții lui? Anterior ne-am 
concentrat doar pe ceea ce ar putea însemna moartea lui. Dar 
dacă mor și alţii, iar moartea lui Sugihara nu-i decât o părticică 
din ceva mai mare - ceva ce încearcă să obțină cel aflat în 


VP - 199 


spatele tuturor acțiunilor? Noi știm că Wilson este implicat. Ceea 
ce înseamnă probabil că și CIA este implicată, tocmai până sus, 
la Casey. Dacă-i ceva mai sus decât Victor, atunci este probabil 
mai sus și decât Sugihara, nu crezi? 

— Este o deducție corectă, totuși, din păcate, cu excepţia 
recentei epidemii de morți al cărei vector ești chiar tu, în ultima 
vreme n-au existat și alte omucideri. 

— Dar cel pe care l-a ucis Kobayashi din greșeală? 

— Un contabil. După ce m-ai informat despre ce i s-a 
întâmplat de fapt, am constatat că avea o asemănare fizică 
superficială cu Sugihara. Cazul nefericit al unei persoane aflate 
în locul greșit la momentul greșit, la care s-a adăugat un asasin 
incompetent. 

— Trebuie totuși să mai fie ceva. Tu ești polițist. Nu simţi 
nimic? 

A urmat o pauză. După aceea, Tatsu a spus: 

— Ba da, însă nu văd. 

— Atunci lărgeşte apertura. Să lăsăm asasinatele de 
politicieni. Ce știi despre... să zicem, decesele naturale de 
politicieni? 

— Singura moarte a unui politician important din ultima 
vreme, și nu mă refer la pensionarii care au murit de bătrânețe, 
a fost a lui Masayoshi Ohira, decedat acum doi ani în urma unui 
infarct după un vot parlamentar de neîncredere. 

— Stai niţel. Cum adică, „în urma unui infarct”? 

Tatsu m-a privit fix. 

— Vrei să sugerezi că cineva i-ar fi cauzat infarctul? 

Întâmplător știam că așa ceva era perfect posibil, dar n-am 
văzut niciun avantaj în a-mi confirma cunoașterea la prima 
mână. 

— Să presupunem doar că ar fi posibil, am zis. Ce s-a- 
ntâmplat după moartea lui? 

Tatsu s-a mai uitat la mine câteva clipe, de parcă încerca să 
decidă dacă să-mi răspundă la întrebare sau să revină la 
subiectul psihiatrilor. A ales probabil prima variantă, fiindcă a 
zis: 

— Nu știi? 

— N-am urmărit știrile din Japonia. 

— În urma unui vot de neîncredere, Ohira a fost înlăturat ca 
prim-ministru. Dar în loc să demisioneze, așa cum era de 


VP - 200 


așteptat, el a cerut noi alegeri. După două săptămâni de 
campanie frenetică, a fost spitalizat din cauza epuizării. Peste 
alte douăsprezece zile a murit în spital după un atac de cord 
sever. 

N-am spus nimic. 

El s-a încruntat. 

— Doar nu crezi cu adevărat... 

— Să presupunem pentru o clipă că ar fi fost asasinat. Fă-mi... 
pe plac, te rog. Dieta l-a înlăturat printr-un vot de neîncredere, 
însă el n-a făcut ceea ce se așteptau toţi și n-a demisionat. 
Dimpotrivă, i-a surprins printr-o campanie. Se bucura de suport 
popular? 

Tatsu s-a încruntat iarăși. 

— De fapt, da. 

— Vezi cum ar arăta totul din punctul de vedere al celor care 
crezuseră că vor scăpa de el printr-o simplă și ieftină manevră 
parlamentară? 

— Poate că da. 

— Atunci mai fă-mi niţel pe plac. De ce ar fi vrut cineva să 
moară Chira? Cine ar fi avut de câștigat? 

Încruntătura i s-a adâncit - nu pentru că s-ar mai fi împotrivit, 
am simțit, ci pentru că-și reconsidera masiv presupunerile 
anterioare despre caracterul natural al decesului lui Ohira. 

— A fost înlocuit de adjunctul lui, Masayoshi Itō, dar numai 
pentru o lună. 

— Bun. Și cine i-a urmat lui Itō? 

— Actualul prim-ministru, Zenko Suzuki. 

— Povestește-mi despre el. 

— Adică nu știi nici măcar cine este prim-ministru? 

— Știu numele și că face parte din PLD. Asta-i cam tot. 

— Ar trebui să mai citești ziarele. 

— O să pun chestia asta pe listă, imediat după psihiatru. 

Tatsu a oftat. 

— Să fiu sincer, despre Suzuki n-ar fi mai multe de spus decât 
despre Ito. A fost ales cu o majoritate copleșitoare, în urma unui 
val de simpatie populară pentru PLD cauzat de decesul lui Ohira. 
De fapt, el a fost mai degrabă un interimar și de la bun început 
și-a anunţat dorinţa de a nu participa la alegerile curente. 

Am simţit că ne apropiam de ceva și am încercat să-mi 
stăpânesc surescitarea. 


VP - 201 


— Și cine-i va succeda? 

— La interior se vorbește despre Yasuhiro Nakasone. 

Mi-am reamintit conversaţia purtată cu Miyamoto în ceainăria 
Nakajima. 

— Da, am zis, am auzit același lucru de la o sursă din PLD. 

— Cea care te-a prezentat lui Victor? 

Tatsu nu se putea opri din a fi poliţist, dar asta nu însemna că 
trebuia să-i răspund. 

— Are vreo importanţă? 

— Cred că nu, dacă ești mulţumit de calitatea informaţiilor 
sursei. 

— Informaţia mea pare să se potrivească cu a ta. Cine-i sursa 
ta? 

El a plecat capul, recunoscând tacit felul cum răsturnasem 
situaţia. 

— Nu am o sursă. Sunt doar zvonuri. Dar provin de la 
cunoscători. 

— Ei bine, omul meu zice că Nakasone va primi confirmarea, 
deoarece dorește o alianţă militară mai strânsă cu Statele Unite. 

— Da, Nakasone este de dreapta și vrea abolirea Articolului 
Nouă din Constituţie, care limitează forţele militare japoneze. 

— Știu ce-i Articolul Nouă. 

— Crezusem că nu te pricepi la politică. 

Nu puteam spune dacă Tatsu era un prieten care mă 
zgândărea sau un poliţist care testa în mod reflex, căutând 
contradicții. Poate că ambele. 

— Mă pricep doar puţin, nu chiar deloc. 

Tatsu a mormăit - sunetul lui cel mai enigmatic. 

— Când a fost șeful Agenţiei de Apărare în 1970, Nakasone a 
vrut să tripleze cheltuielile militare, de la tradiționalul unu la 
sută din PIB. De asemenea, a susţinut intens dotarea Japoniei cu 
arme nucleare. 

M-am gândit la Miyamoto și la convingerea lui că banii înving 
întotdeauna. 

— Prin urmare, am rostit cu glas tare, dacă Nakasone devine 
prim-ministru, se vor câștiga o mulţime de bani în urma creșterii 
cheltuielilor militare, corect? 

— Da, dar nu numai atât. Există și implicaţii geopolitice. 
Nakasone a spus că dorește ca Japonia să fie portavionul de 
nescufundat al Statelor Unite. Un portavion poziţionat 


VP - 202 


permanent în largul coastelor răsăritene ale Uniunii Sovietice, 
Chinei și Coreei de Nord. 

— Bun... și Sugihara ar fi în stare să se opună sau ceva de 
felul ăsta? 

Tatsu m-a privit și mi-am dat seama că, în cele din urmă, 
începea să-și spună că era într-adevăr posibil să fi prins un fir. 

— Nu știu, a zis el, nu sunt expert în funcționarea internă a 
PLD-ului. Sursa ta ce zice? 

— O s-o întreb. Bun... Altcineva? Alte decese? Chiar și în urma 
unor atacuri de cord. Sau chiar dacă n-au fost politicieni. Aici se- 
ntâmplă ceva, iar noi nu vedem ce anume. lar dacă nu vedem, 
asta-i din cauză că nu privim unde trebuie. 

El a plecat fruntea, și-a ferit ochii, apoi a început să bată 
darabana cu degetele pe masă. După aceea m-a privit. 

— Un jurnalist. Kazumi Yukimura. Acum un an a fost ucis prin 
înjunghiere de un partizan ai dreptei. Care după aceea... 

— S-a spânzurat în arestul poliției? 

Tatsu s-a încruntat. 

— De fapt, și-a tăiat beregata cu o lamă pe care o avea 
ascunsă asupra lui. 

M-am uitat la el și am așteptat să continue. 

— Yukimura scrisese câteva articole în care criticase familia 
imperială și de aceea primise numeroase ameninţări cu 
moartea. Asasinul lui era asociat cu grupări extremiste de 
dreapta din Japonia și, cu excepţia sinuciderii, era un caz închis. 
Dar acum... 

Am așteptat ca el să proceseze, știind că examina tot ce știa, 
pornind de la o ipoteză complet nouă. 

— Yukimura avea mulţi adepţi în rândurile stângii, a rostit 
Tatsu după câteva secunde. El evita conferințele de presă ale 
guvernului, preferând să cerceteze cu atenţie documentele 
oficiale în căutarea de discrepanțe. Multe dezvăluiri din 
scandalul de corupţie Lockheed i s-au datorat lui. Și... 

— Cred că știu. A fost un pacifist. Privea ca sacrosanct 
Articolul Nouă și limita de unu la sută impusă cheltuielilor 
militare. 

— Dacă n-aș ști adevărul, aș zice că te pricepi la politică mai 
bine decât ești dispus să recunoști, a comentat Tatsu sec. 

— Nu tocmai, dar acum, când ne-am pus amândoi mintea la 
contribuţie și am mărit apertura, încep să întrezăresc unele 


VP - 203 


contururi. Tu nu? 

El a încuviințat. 

— Nu este de neconceput ca facțiunile care caută să profite 
de pe urma creșterii cheltuielilor militare să fi apreciat ca... 
incomode dezvăluirile permanente ale lui Yukimura. 

— Așa că l-au incitat pe un extremist de dreapta, i-au spus 
unde și când îl putea găsi pe Yukimura, după care au pus niște 
politai complici să-i ia gâtul când era în arest. 

Tatsu a aprobat încetișor din cap. 

— Desigur, nu există nicio dovadă. Toate astea sunt doar 
speculaţii. Totuși... se potrivesc. 

— Și cum rămâne cu Wilson? Cu CIA? Care-i legătura cu 
Victor? 

— Ştii deja care-i legătura. Ai spus-o chiar tu la ultima noastră 
conversație. 

— O siguranţă de protecţie. 

— Exact. Dacă tu ai fi șeful CIA sau poate chiar cineva mai 
important din guvernul american și ai fi ordonat asasinarea unui 
prim-ministru japonez ca să-ţi netezești calea spre o persoană 
mai dispusă spre cumpărarea de armament american și care 
propune folosirea Japoniei ca portavion de nescufundat, nu-ți 
ajunge doar simpla dezminţire. Ai nevoie de multe siguranţe de 
protecţie. Astfel încât nimeni să nu poată vedea niciodată 
conexiunea, cu atât mai puţin s-o dovedească. 

M-am gândit câteva clipe. Se explica motivul pentru care 
Victor fusese dispus să-l omoare în bătaie pe fostul șef al lui 
Miyamoto, care era tot membru PLD, dar devenise circumspect 
ulterior. Asasinarea unui membru al Dietei, ca Sugihara, mai 
ales după moartea șefului lui Miyamoto și infarctul prim- 
ministrului, ar fi creat un posibil șablon. lar așa ceva trebuia 
evitat cu orice preț. 

M-am gândit cât de greu era de controlat Victor. Poate că de 
fapt n-ar fi trebuit să-l ucidă așa de ostentativ pe șeful lui 
Miyamoto. Poate că, pur și simplu, el nu se putea opri din a 
acţiona într-un mod care era menit să-i facă pe oameni să se 
teamă de el. Poate că după aceea Wilson intervenise pentru a 
încerca să impună un grad de disciplină și discreţie. Poate că 
asta se întâmpla chiar acum - apăruse un conflict de interese, 
cum spusese Tatsu. 

— Deci eşti de acord cu mine în privința „atacului de cord” al 


VP - 204 


prim-ministrului Ohira? am zis. 

El a încuviinţat din cap. 

— Ei joacă cu bătaie lungă, totuși nu atât de lungă încât să fie 
de neconceput. Manevra parlamentară a eșuat. Cumva l-au dus 
pe Ohira la spital și fie i-au cauzat un infarct, dacă așa ceva este 
posibil, fie au creat aparenţa unuia... 

— Apoi Wilson a fost activat, poate chiar de William Casey, 
fostul lui amic din OSS, care a apelat la contactele sale din toată 
lumea până a identificat un fost soldat Spețnaz, jumătate 
japonez, jumătate rus, actualmente gangster, care vorbește 
japoneza, știe cum să se descurce aici, ba chiar are și 
resentimente de natură psihologică pentru felul cum a fost 
tratat în copilărie. 

— Exact. Și care după aceea revine în Japonia și preia 
afacerea de la yakuza, folosind informațiile furnizate de Wilson. 

— Așa cum a fost extremistul de dreapta pe care l-au trimis 
după jurnalist. Pentru polițiști sau pentru oricine alţii care s-ar fi 
interesat, totul părea să aibă o explicaţie perfect evidentă. Care 
camufla ce se întâmplă de fapt. 

Tatsu a făcut o grimasă. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama și singur. 

— Nu. Nu dispuneai de suficiente piese ca să distingi conturul. 
Și nici eu nu dispuneam de ele. Acum îl vedem amândoi. 

Mi-am golit halba. 

— O să discut cu sursa mea, ca să aflu cum s-ar potrivi 
Sugihara în scenariul ăsta. Cred totuși că știm majoritatea 
elementelor. 

Tatsu și-a terminat și el halba, apoi s-a șters la gură cu dosul 
mâinii. 

— Ești conștient, a zis el, că cei care vor afla că noi știm, sau 
că știm măcar o parte, vor fi extrem de nemulţumiţi? 

— Ştii bine că nu-mi place să-i nemulțumesc pe oameni. 

— Ti-am spus că mă îngrijorez când glumești. 

— Cine glumește? De fapt, dacă i-am nemulţumit pe Victor și 
Wilson, mă gândesc că lucrul cel mai mărunt pe care l-aș putea 
face ar fi să-i scap de nemulţumirea aceea. 


VP - 205 


Capitolul 18 


În seara aceea, joi, am luat o cameră în Imperial Hotel, unul 
dintre cele mai bune din Tokio. Maria spusese că era posibil să 
fie liberă în seara următoare. De aceea, dacă stăteam aici două 
nopţi și evenimentele de la muzeu se derulau mai mult sau mai 
puţin așa cum plănuisem, ea avea să se bucure de hotelul 
frumos pe care-l dorise. Într-adevăr, camera era mult mai mare 
și mai opulentă decât oricare alta cu care fusesem măcar pe 
departe obișnuit. Pentru o vreme, m-am plimbat prin ea, 
închipuindu-mi toate locurile unde am fi putut face dragoste - 
patul somptuos, sofaua uriașă, covorul gros, baia enormă, ba 
chiar și pereții lambrisaţi -, iar gândul că Maria putea să fie 
acolo peste mai puţin de douăzeci și patru de ore mi-a produs 
un firicel constant de adrenalină. 

Ştiam că era o prostie să-mi îndrept o parte atât de mare a 
atenţiei spre plăcere când încă nici nu terminasem treaba. Dar 
mai știam și că, dacă nu-l lichidam pe Victor la muzeu în seara 
următoare, n-aș fi murit doar eu. Putea să moară, de asemenea, 
și Maria. Concentrarea asupra serii de vineri, pe care urma s-o 
petrec cu ea în camera asta, reprezenta o modalitate de a nega 
alte finaluri. 

Am dormit prost. În dimineaţa următoare, după duș și micul 
dejun, am verificat serviciul de preluare a apelurilor telefonice. 
Miyamoto îmi lăsase un mesaj. L-am sunat imediat. 

— Eu sunt, am spus. 

A urmat o pauză și am știut imediat că avusesem dreptate în 
privinţa șefului său. O simţeam pur și simplu - nu mai era 
necesar niciun cod. 

După o clipă, ela zis: 

— Am niște informaţii pentru tine. Ar fi util să ne întâlnim. 

Mi s-a părut că vorbea puţin cam rigid. Dacă Yokoyama era 
alături de el, și presupuneam că așa stăteau lucrurile, am sperat 
că nu-și va da seama. 

— Sigur că da. Când te-ai gândit să ne vedem? 

— Păi, dacă vrei tot în aer liber ca ultima dată, ar fi bine s-o 
facem curând, înainte să reînceapă ploaia. Poate chiar diseară. 


VP - 206 


Asta fusese! Și într-adevăr buletinul meteo anunţa ploi, așa că 
referirea nu părea deloc ciudată. În același timp însă, m-am 
întrebat cât de agere erau antenele șefului său. Era imposibil s-o 
știu cu certitudine. Trebuia să ţin seama de posibilitatea 
respectivă în tacticile mele. 

La naiba însă, în seara asta trebuia să mă ocup de Victor. Și 
de Maria. Aproape că am spus: „Nu, alege altă seară”. 

Apoi am înțeles. Știam că Victor încerca să-mi întindă o cursă 
la muzeu... atunci de ce încerca Yokoyama să-mi întindă o cursă 
separat? 

„Pentru că ei nu se coordonează. Tatsu avea dreptate. Șeful 
lui Miyamoto îi raportează lui Wilson. La fel face și Victor. Dar ei 
doi nu au contact direct unul cu celălalt. lar acum sunt în 
conflict de interese”. 

Fără să ezit nicio clipă, am rostit: 

— Ai dreptate. Bine, ne putem întâlni diseară, dar nu pot 
decât târziu. Poţi să vii acolo după miezul nopţii? Ba chiar pe la 
ora două noaptea? 

— Da, e-n regulă. Unde ţi-ar conveni? 

Decisesem deja în privinţa locului. 

— Ştii templul Zenk6-ji din Omotesando? 

— Da, bineînțeles. 

— Ne vedem acolo. Și ai grijă - să nu fii urmărit de cineva. 

— Da, bineînțeles. 

Am închis și am aprobat satisfăcut din cap. Poate că era niţel 
straniu că alesesem locul unde Maria și cu mine deveniserăm 
intimi și unde oamenii lui Wilson m-ar fi putut lichida probabil, 
dacă n-ar fi avut motive ca s-o ferească pe ea. Totuși întrucât 
fusesem acolo de două ori, și încă recent, cunoșteam bine 
terenul. Știam în plus cum să-l exploatez. lar la ora două 
noaptea, Zenko-ji avea să fie complet pustiu. N-ar fi existat civili 
printre care să se ascundă un atacator, așa că acesta putea fi 
practic orice individ pe care-l vedeam și care arăta câtuși de 
puţin suspect. Avea să fie o zonă din Tokio asupra căreia să 
dețin controlul. 

Am mers pe jos spre apropiatul parc Hibiya. Pământul era 
moale și umed de la ploaia recentă și m-am plimbat printre 
bănci; unele erau ocupate de pensionari în cămăși cu mâneci 
scurte, altele de tineri în haine încă și mai neprotocolare, 
probabil lucrători part-time în supermarketuri și alți membri ai 


VP - 207 


unei categorii de angajaţi cu normă redusă, aflată în creștere, 
care peste câţiva ani avea să fie cunoscută ca furiitaa - un 
termen general, obţinut prin contopirea cuvântului englezesc 
free sau freelance, „liber” sau „liber-profesionist”, cu cuvântul 
german arbeiter, „muncitor” - de către o societate uimită și 
tulburată de acceptul tinerilor de a subzista cu joburi marginale, 
plătite prost, în loc să se sacrifice nevoilor corporatiste ale 
societății mai vaste. 

Mi-am limpezit mintea și am început să mă gândesc cum să 
ajung la Victor. Cu alte cuvinte, am început să mă gândesc cum 
ar încerca Victor să ajungă la mine. 

El avea experiență. Ştia, de asemenea, că și eu aveam 
experienţă. N-ar fi făcut nimic evident și nici nu s-ar fi așteptat 
din partea mea să fac ceva evident. 

Punctul de focalizare era muzeul. Clădirea principală avea o 
singură intrare pentru vizitatori, așa că, orice ar fi pregătit 
Victor, trebuia să fie un loc cu vedere clară spre punctul acela 
de sugrumare. 

lar asta însemna că nu dispunea de foarte multe opţiuni. 
Exista fântâna arteziană de pe esplanadă, flancată de două 
pâlcuri de arbori, dar era prea departe pentru a oferi o vedere 
clară și un acces rapid. Clădirea principală avea de asemenea 
două aripi, în stânga și în dreapta, fiecare cu arbori decorativi în 
faţă, totuși nu era suficient pentru o acoperire decentă. 

Nu întrevedeam niciun plan și începeam să mă simt frustrat. 

„Retrage-te puţin. Ești prea focalizat”. 

Da, așa era. Dar pe ce anume focalizam în mod excesiv? 

„Camuflarea. Camuflarea este un instrument, nu un scop în 
sine”. 

De acord, totuși el trebuia să se ascundă undeva. Dacă n-o 
făcea, l-aș fi văzut. 

„Ești sigur?” 

M-am gândit la felul cum eu însumi mă apropiasem de 
bodyguardul de la Super Doll - nu-mi camuflasem aspectul, ci-l 
schimbasem. 

Am simţit cum inima și-a iuţit bătăile, când am înţeles cum va 
proceda. Desigur! Ce spusese Tatsu despre intrarea lui Victor și 
a oamenilor săi în palatul din Kabul, unde-l omorâseră pe 
președintele afgan și toată garda sa? Se îmbrăcaseră ei înșiși în 
soldați afgani. Se camuflaseră în ceva ce inamicul nu avea să 


VP - 208 


bage în seamă, deoarece anterior îl clasificase ca fiind 
nepericulos. Era nepericulos deoarece era comun, rutinier, o 
imagine zilnică. 

Victor știa probabil că eu fusesem la muzeu, sau cel puțin 
suspecta asta. Și chiar dacă n-ar fi fost așa, el știa că eram 
familiarizat cu parcul Ueno. 

„Exact. Și ce ești tu obișnuit să vezi în parc și în jurul 
muzeului?” 

Am închis ochii o clipă și mi-am reamintit ce întâlnisem pe 
drumul spre muzeu în ziua când fusesem acolo. Elevi, desigur, 
totuși nu-l vedeam pe Victor îmbrăcând o uniformă de școlar. 
Mame cu cărucioare, de asemenea improbabil. 

In parc erau mulți oameni fără adăpost. Dar niciunul în jurul 
muzeului. 

„Atunci ce ai văzut acolo?” 

Grădinarii. 

Să fiu al naibii, asta era! Părea perfect. Pantalonii monpe 
bufanţi și haina hanten care să-i ascundă constituţia solidă. lar 
cu o pălărie trasă mult pe ochi și cu capul plecat către măturatul 
frunzelor, sau tunderea ierbii, sau orice altceva, s-ar fi așteptat 
pe bună dreptate să-l trec cu vederea. Dacă oricare dintre 
ceilalți grădinari l-ar fi întrebat ceva, ar fi mormăit probabil 
câteva cuvinte despre angajarea recentă și ar fi continuat să-și 
vadă de treabă. Așa cum spusese Maria, nimeni nu se aștepta la 
o spargere într-un muzeu; dacă un necunoscut dorea să se 
ocupe de grădinărit, cât de probabil era ca altcineva să devină 
suficient de suspicios pentru a face ceva în privinţa lui? 

În plus, el n-ar fi trebuit să stea mult timp acolo. Îmi spusese 
că Sugihara va sosi la ora 20. Victor știa de asemenea că eu 
știam că el va fi acolo, așteptându-mă. lar asta însemna că eu 
voi ajunge acolo mai devreme. lar asta însemna că Victor va 
ajunge acolo încă și mai devreme. 

Nu-mi plăcea dinamica aceea, cu fiecare dintre noi încercând 
să anticipeze gândurile celuilalt și să le dejoace. Aveam nevoie 
de o abordare neconvenţională, în afara cadrului obișnuit. Ceva 
ce Victor n-ar fi anticipat. 

De asemenea, arma potrivită. Nu un cuţit, fiindcă ei toţi aveau 
cuțite. Ceva mai bun. 

M-am dus la un magazin de tehnică medicală și am cumpărat 
o orteză lungă și neagră - dintre cele de la șold până la gleznă, 


VP - 209 


cu benzi cu arici, pe care oamenii le poartă după operații 
chirurgicale la genunchi sau după alte traume. Era livrată într-o 
husă din material negru, ceea ce avea să fie perfect. Am 
cumpărat de asemenea o cârjă, care să completeze imaginea 
generală. lar la un magazin de surplusuri, am găsit o teacă din 
piele potrivită pentru cuțitul răposatului Oleg. 

Aruncasem vestimentația purtată în noaptea când îl 
omorâsem pe Oleg, deoarece fusese împroșcată cu sângele și 
creierii bodyguardului, așa că următoarea mea escală a fost la 
un magazin cu haine pentru bărbaţi, de unde am cumpărat un 
costum nou, cămașă, cravată, curea și pantofi. Erau chestii 
destul de banale - excelente pentru contopirea într-o mulţime, 
dar nici pe departe, mi-am dat seama, pe atât de fine cum 
fuseseră cele pe care Angajatul Ito mă ajutase să le aleg în 
Ginza. Trebuia să recunosc că-mi plăcuseră mai mult acelea. 
Eram încântat că devenisem mai priceput în a observa deosebiri 
faţă de care fusesem cândva orb, dar înțelegeam de asemenea 
că hainele de calitate puteau deveni un obicei scump, pe care 
nu mi-l îngăduiam deocamdată și de care oricum nu aveam 
nevoie. 

După ce am revenit la Imperial, m-am schimbat în hainele noi 
și mi-am fixat orteza pe piciorul drept, ajustându-i unghiul 
pentru a nu fi perfect rectilinie. Folosind cârja, am șchiopătat în 
jurul camerei câteva minute. De data asta n-a mai trebuit să 
exersez sau să imit nimic, întrucât piciorul îmi era imobilizat 
exact ca al cuiva care tocmai suferise o operaţie chirurgicală la 
genunchi și nu aveam de ales decât să merg stângaci și cu un 
șchiopatat pronunţat. 

După aceea, am lipit cu bandă adezivă teaca în care se afla 
cuțitul lui Oleg pe interiorul antebraţului meu stâng, unde îl 
puteam accesa rapid cu mâna dreaptă. Nu mă așteptam să-l 
întâlnesc pe Victor înainte de căderea serii - poate că el avea să 
mă aștepte mai devreme, dar nu cu atât de mult timp -, însă, 
dacă mă înșelam, aveam acum acces instantaneu la o armă. 
Satisfăcut, mi-am îmbrăcat sacoul, am băgat în buzunar 
instrumentele pentru spargerea încuietorilor pe care învăţasem 
să le utilizez cu zece ani în urmă de la un bătrân lăcătuș 
coreean, cu ocupaţii mai degrabă ilicite, din Shin Okubo, m-am 
examinat în oglinda înaltă și, nevăzând nimic anormal, am 
părăsit hotelul. 


VP - 210 


Am luat un taxi din faţa parcului Hibiya și i-am cerut șoferului 
să mă ducă direct la muzeu. Când ne-am apropiat, l-am rugat să 
dea un ocol larg parcului - i-am spus că ajunsesem prea 
devreme și, din cauza piciorului în orteză, care era întins acum 
pe banchetă, mașina lui era locul cel mai confortabil în care să 
stau. S-a conformat și, în timp ce mergeam, mi-am 
reîmprospătat amintirile despre teren. Domeniul din jurul 
muzeului era spațios și similar unui parc - un covor verde, 
format din pante lungi și ierboase și pâlcuri de copaci înconjura 
șase clădiri cenușii strânse laolaltă. intregul perimetru era 
împrejmuit de garduri din bare de fier, dintre care cel nord- 
vestic era cel mai înalt; cel mai scund și singurul ale cărui bare 
nu aveau vârfuri ca de suliță era cel sud-vestic, unde se afla și 
poarta pentru vizitatori. Bănuiam că vârfurile acelea erau mai 
degrabă decorative decât funcţionale. Din punctul de vedere al 
securităţii, era lipsit de sens să faci un zid inexpugnabil și să-l 
lași pe altul vulnerabil. 

Dacă Victor se aștepta să vin pe urmele lui, și presupuneam 
că așa era, putea să anticipeze că voi evita poarta pentru 
vizitatori și voi alege o rută mai puţin evidentă. lar cea mai 
evidentă rută mai puţin evidentă era gardul sud-vestic scund și 
fără vârfuri. De aceea am respins-o. 

În al doilea tur, am decis că-mi plăcea latura de sud-est. 
Gardul cu vârfuri ascuţite era acolo mai înalt de doi metri, dar în 
mijloc exista o poartă de acces ale cărei bare nu erau ascuţite și 
peste care aș fi putut trece în câteva secunde. Din nou, o 
slăbiciune bătătoare la ochi din perspectiva securităţii, dar, așa 
cum bine spusese Maria, în Japonia nu se înregistrau multe 
spargeri la muzee. 

„Totuși... Exact acolo te-ar aștepta Victor”. 

Rahat! Oare eram paranoic? Pentru ambuscadă, el nu putea 
să riște alegând un loc care să nu-i ofere vedere asupra intrării 
în muzeu, nu? Pentru că, dacă ar fi ales greșit, m-ar fi putut rata 
complet. Intrarea era punctul de sugrumare. Pe ea trebuia s-o 
vadă. 

Am decis totuși că poarta metalică reprezenta o 
vulnerabilitate cam prea evidentă. Era mai bine să aleg un loc 
mai puţin tentant. 

La al treilea tur de parc, i-am cerut taximetristului să 
încetinească. Pe colţul nord-vestic, gardul dispărea în spatele 


VP - 211 


unui crâng micuţ. Continua să fie înalt, cu vârfuri ascuţite și 
deloc atrăgător, totuși arborii ar fi oferit un grad de acoperire. 
Mai văzusem câteva zone similare, așa încât, chiar dacă Victor 
mi-ar fi anticipat gândirea, tot ar fi trebuit să dea pur și simplu 
cu banul în privinţa locului pe care l-aș fi ales pentru a sări 
gardul. Nu putea decât să recurgă la o poziţie din care să vadă 
ușa muzeului, iar asta însemna că n-aș fi avut probleme la 
intrarea pe domeniu. Ceea ce avea să se întâmple ar fi fost 
după aceea. 

l-am mulţumit taximetristului pentru răbdare și l-am rugat să 
mă ducă la intrare, unde am privit cu atenţie în stânga și în 
dreapta după ce a oprit. Era abia începutul după-amiezii și nu-mi 
imaginam că Victor va sosi chiar așa devreme - așteptarea 
putea dura, ceea ce ar fi însemnat o expunere lungă. Totuși nu 
mai consideram nimic de la sine înţeles. N-am văzut nimic care 
să-mi declanșeze vreo alarmă - nici grădinari, nici oameni fără 
adăpost, niciun fel de pierde-vară suspecți, ci doar câteva 
grupuri de vizitatori absolut banali. 

Am plătit cursa și apoi am suit șchiopătând scara de acces în 
muzeu, privind în același timp după puncte potenţial 
periculoase. Totul era curat. Odată intrat, am baleiat holul. Din 
nou, nimic suspect. De asemenea, n-am zărit-o pe Maria, nici pe 
directorul Kurosawa. Dacă m-aș fi întâlnit cu ei, îmi pregătisem o 
poveste despre vizitarea muzeului pentru a afla mai multe 
înainte de interviu, în ciuda unei accidentări pe care o suferisem 
la un antrenament de judo, o poveste pe care aveam s-o 
mărturisesc ca și cum aș fi fost rușinat că-mi fusese descoperită 
dorinţa de a lucra în muzeu - camuflând comiterea unei 
infracţiuni mai mari prin aparenta confesiune a unei infracțiuni 
mai mici. Simţeam totuși că Maria era ocupată cu ultimele 
pregătiri ale expoziţiei ei. Cât despre Kurosawa, consideram că 
își petrecea cea mai mare parte a timpului în vizuina cabinetului 
său, înconjurat de artefacte dragi. 

În stânga mea era un paznic. Am fluturat din braţ spre el și m- 
am apropiat, sprijinindu-mă greoi pe cârjă și striîmbându-mă 
ușor, ca și cum aș fi fost marcat de durere sau de efort. 

— Scuză-mă, i-am spus. Mi-ai putea spune unde-i liftul? 
Treptele de la intrare au fost destul de grele. 

El mi-a privit iute orteza și cârja - dacă s-ar fi uitat prea 
îndelung, ar fi dat dovadă de impoliteţe - și a încuviințat 


VP - 212 


compătimitor din cap, fără să pară deloc suspicios. Și de ce ar fi 
fost? Nu încercam să ascund nimic. ll abordasem deschis cu o 
întrebare perfect adecvată stării mele evident dificile. In același 
timp, definisem în mintea lui că orteza nu era nimic altceva 
decât... o orteză. Tot așa cum un ciocan poate fi definit ca nimic 
altceva decât un ciocan. 

— Sigur că da, a zis el. După colţ, în dreapta scării. 

Am făcut o plecăciune ușoară, apoi m-am îndepărtat, 
șchiopătând ostentativ. M-am oprit la toaletă, unde, într-o 
cabină, am slăbit toate benzile cu arici ale ortezei, mai puţin 
una. Husa neagră a ortezei se afla deja în lungul piciorului meu, 
practic imposibil de deosebit de orteza în sine. După aceea am 
pornit spre lift. 

Peste alte două minute stăteam în fața ușii depozitului de la 
subsol, cu inima bubuindu-mi. Maria îmi confirmase că erau 
puţini paznici, dar asta nu însemna suspendarea legilor lui 
Murphy. Dacă apărea cineva, unicul meu plan era să desfac 
ultima bandă cu arici, să arunc orteza și s-o iau la fugă. Totuși, 
în mai puţin de un minut, graţie instrumentelor pentru 
spargerea încuietorilor, lecţiilor excelente ale fostului meu 
profesor și propriilor mele antrenamente intense, am învins 
încuietoarea și am intrat. Am închis ușa, am aprins lumina, apoi 
am fixat mânerul cârjei sub clanţă și am lovit cu vârful 
pantofului capătul cu amortizor de cauciuc până m-am asigurat 
că ușa era ferm înţepenită. Dacă s-ar fi întâmplat să apară 
cineva, speram că va bănui că ușa se blocase și avea să caute 
vreun mecanic, oferindu-mi astfel răgaz s-o şterg de aici. In 
plus, în felul acesta, nu aveam cum să uit cârja. 

M-am dus direct la săbii. Am ridicat-o pe cea pe care o 
mânuisem alaltăieri, favorita mea, și apoi, ca și cum aș fi culisat 
manșonul unui pistol ca să verific dacă are glonţ pe ţeavă, am 
tras mânerul tsuka din lemn doar atât cât să-mi confirm vizual 
că lama era într-adevăr în teaca shirasaya. Am împins lama la 
loc și am băgat teaca închisă în husa neagră aflată în lungul 
piciorului meu. Am strâns benzile cu arici, fixând pachetul de 
picior, am șchiopătat până la ușă, am deblocat cârja, am stins 
lumina și am întredeschis ușa pentru a trage cu ochiul pe 
coridor. Pustiu. Se părea că domnul Murphy n-avea să-și facă 
apariţia azi. Cel puţin, nu deocamdată. 

Când am revenit la lift, am avut din nou noroc - era tot la 


VP - 213 


subsol, așa că n-a trebuit să aștept sau să risc să coboare cu 
vreun angajat al muzeului. Am intrat în cabină și am apăsat 
butonul pentru etajul întâi. S-a oprit însă la parter. M-am 
concentrat pentru a respira firesc, alungând din minte faptul că 
tocmai furasem o sabie nepreţuită de samurai și concentrându- 
mă asupra personajului meu - un simplu sarariiman, probabil 
recent concediat și de aceea rușinat, care se ascundea de lume 
printr-o vizită la muzeu. 

Ușile s-au deschis și, în ciuda eforturilor mele, mi-am imaginat 
pentru o clipă că am văzut-o pe Maria... dar nu era decât un 
grup de vizitatori vârstnici. S-au adunat în jurul meu, câţiva mi- 
au privit cu simpatie înţelegătoare cârja, apoi ușile s-au închis și 
am continuat urcarea. Toţi erau cel puţin de două ori mai 
bătrâni decât mine, totuși s-au străduit din cale afară să-mi facă 
loc pentru a putea ieși, șchiopătând, înaintea lor. Bănuiesc că 
prin gestul acela colectiv se simțeau mai în vigoare comparativ 
cu mine. Am fost încântat că orteza și cârja atrăgeau atenţia 
cuvenită. 

Îmi doream foarte mult să ies naibii din muzeu, ca nu cumva 
cineva să observe lipsa sabiei și să dea alarma. In același timp 
însă, nu voiam ca paznicul de la intrare să mă vadă plecând așa 
de repede, ceea ce ar fi părut ciudat, dar nu era prudent nici să- 
mi pierd timpul într-o sală cu exponate, unde exista șansa, 
oricât de mică, să mă întâlnesc cu Maria sau cu directorul 
Kurosawa. De aceea, am intrat într-o cabină a grupului sanitar. 
Am închis ochii și am respirat egal și regulat, percepându-mi 
ritmul mai ridicat al bătăilor de inimă. _ 

Am înțeles că tocmai făcusem o prostie. In Tokio se puteau 
procura săbii de samurai, inclusiv imitații de calitate, care mi-ar 
fi slujit destul de bine. De ce o dorisem pe aceasta? De ce-mi 
asumasem riscul? 

Nu eram sigur. Sabia mi se păruse perfectă atunci când 
fusesem cu Maria și o ţinusem în mâini. Ca și cum ar fi fost o 
extensie a mea... sau eu aș fi fost o extensie a sabiei. Era ceva 
întipărit în copilăria petrecută în Japonia și, în același timp, ceva 
cu care mă reconectasem foarte recent, după mult timp și multe 
evenimente. Bineînțeles, totul fusese doar o coincidență. Dar 
cumva... părea mai mult decât atât. 

Mda. Poate că gândisem orientat spre un talisman, însă nu 
doream să ţin în mâini chiar orice sabie când îl voi înfrunta pe 


VP - 214 


Victor. 

Voiam să fie sabia asta. 

Am petrecut următoarele patruzeci de minute concentrându- 
mă asupra respirației, fără să mă gândesc la ceea ce tocmai 
făcusem, nici la ce trebuia să fac în continuare, doar așteptând 
și concentrându-mă asupra așteptării. 

După ce am apreciat că stătusem suficient, am tras apa și am 
ieșit din cabină. Aproape ajunsesem la ușă, când aceasta s-a 
deschis. Și a intrat directorul Kurosawa. 

Bătrânul a mijit ochii și m-a privit direct. Nu aveam unde să 
dispar. Nici măcar nu mă puteam întoarce. M-am pregătit să-mi 
recit povestea pregătită. 

Deschisesem gura și cuvintele erau pe punctul de a se 
rostogoli, când mi-am dat seama că... Kurosawa trecea pe lângă 
mine. Mi-am înfrânat pornirea de a vorbi și am continuat să 
șchiopătez. Poate că îl derutaseră cârja și orteza? Era posibil. 
Precum și faptul că vederea îi era la fel de slabă ca auzul. 

Intenţionasem să mă opresc la ușă și să verific coridorul 
înainte să ies, dar acum ar fi părut straniu. Așa că am ieșit fără 
nicio verificare prealabilă, am dat să mă întorc la dreapta... și 
am zărit-o pe Maria venind drept spre mine, însoţită de doi tineri 
japonezi, despre care am bănuit că făceau parte din personalul 
muzeului. 

„Fir-ar să fie!” Am pivotat și am pornit să șchiopătez în 
direcția opusă, gârbovindu-mă peste cârjă și făcând tot ce-mi 
stătea în putință ca să-mi schimb postura și personajul. Imediat 
după ce am dat colțul, am intrat în sala Costume din perioada 
Edo, iar acolo am înaintat mult mai rapid, străduindu-mă să mă 
distanțez. Câţiva vizitatori m-au privit, cu atenţia atrasă de 
ecourile cadenței ciudate a pașilor mei și de scârțăiturile 
amortizorului de cauciuc al cârjei, întrebându-se probabil de ce 
părea atât de grăbit bărbatul cu orteză. Pe mine mă preocupa 
însă mai puţin atenţia acordată de niște străini decât posibila 
întâlnire cu Maria, așa că am menţinut pasul alert. Până am ieșit 
din sală și am dat următorul colţ, Maria și micul ei alai nu se mai 
zăreau. Am coborât pe scara principală, ţinându-mă de 
balustradă și ţopăind pe piciorul „sănătos”. 

Desigur, paznicul stătea în faţa intrării și mi-a urmărit 
coborârea chinuită. Până am ajuns jos, transpiram abundent. El 
m-a privit și s-a încruntat, parcă uluit. 


VP - 215 


— La urcat e mai greu, am zis, deși cuvintele îmi erau 
contrazise de pelicula de transpiraţie pe care o simţeam pe 
frunte. La coborât e chiar amuzant. 

El a încuviințat din cap în tăcere, gândindu-se, fără doar și 
poate, că avea lucruri mai bune de făcut decât să stea de vorbă 
cu lunatici șchiopi, iar eu am ieșit din muzeu. M-am oprit și am 
privit cu atenţie de la stânga la dreapta - totul era curat -, după 
care am cotit la stânga și am dispărut de acolo. 

Mă înșelasem dacă crezusem că Murphy își luase o zi liberă. 
Sosise doar ceva mai târziu. Speram totuși să fi fost unica lui 
apariţie. Pentru că obţinerea sabiei fusese partea ușoară. În 
mod clar, folosirea ei cu succes avea să prezinte alt grad de 
dificultate. 


VP - 216 


Capitolul 19 


Am luat alt taxi înapoi la Imperial, unde mi-am scos orteza și 
am tras sabia din teacă. Deși lipsită de mânerul tsukaito de 
luptă, priza era sigură, iar oţelul se simțea în mână ușor și 
totodată substanţial de letal. 

Am vârât-o înapoi în teacă, am pus-o cu grijă sub saltea, am 
atârnat pe ușă plăcuța „Nu deranjaţi” și am ieșit în altă 
expediţie de târguieli. Era o ușurare să mă pot mișca din nou 
normal și mi-am dat seama că-mi suprimasem multe temeri că 
l-aș fi putut întâlni pe Victor pe când fusesem pe jumătate 
imobilizat de orteză. Desigur, avusesem cuțitul lui Oleg, totuși 
acum, când nu mai purtam orteza, am înțeles cât de rău m-ar fi 
împiedicat. M-am întrebat din nou ce anume mă îndemnase să- 
mi asum atâtea riscuri pentru a obţine această sabie anume. 
Continuam să nu am un răspuns. În același timp însă, era clar că 
acum, după ce mă înarmasem cu ea, mă simţeam mai puternic 
și mai sigur pe mine. 

Am făcut două opriri: mai întâi la un magazin pentru bărbaţi, 
ca să cumpăr alt costum cu haină și cămașă - de data asta, 
toate cu câteva numere mai mari - și o pereche de mănuși din 
piele de căprioară. Apoi, la un magazin de materiale foto 
second-hand, de unde m-am echipat cu un aparat foto ieftin și 
un trepied pliant într-un toc lung de nailon. 

După ce m-am întors în hotel, am șters cu grijă cuțitul lui 
Oleg, mânerul și teaca sabiei, punând sabia în teacă în tocul 
trepiedului, de pe care ștersesem de asemenea amprentele. 
După aceea, m-am echipat cu platoșa mea modificată: costumul 
de motocros și vesta din kevlar. Am pus pe deasupra cămașa 
nouă, mi-am prins din nou cuțitul lui Oleg de antebraţ și apoi am 
îmbrăcat sacoul. Mi-am dat părul cu gel și l-am pieptănat pe 
spate, după care m-am examinat în oglindă. De acolo m-a privit 
un  sarariiman, cu cincisprezece kilograme mai gras, 
supraponderal, cu ochelari demodaţi și un costum ieftin, care-i 
cădea prost. „Perfect!” Am trecut pe după gât cureaua 
aparatului foto și am cântărit în mâini tocul trepiedului. Acum 
arătam ca unul dintre zecii de fotografi amatori din Tokio, care 


VP - 217 


terminase programul de muncă niţel mai devreme și ieșise 
pentru a-și satisface hobby-ul. Nu aveam să-l păcălesc pe Victor, 
dacă apuca să mă vadă înainte să-l văd eu, dar n-aş fi atras o a 
doua privire din partea trecătorilor civili, așa cum ar fi putut 
atrage, să zicem, un bărbat care ducea o sabie de samurai 
lungă de aproape un metru într-o shirasaya. În sine, un toc lung 
din nailon putea să conţină orice. Alături de aparatul foto, 
trebuia să conţină echipament fotografic. Eram ca un magician 
care impune o anumită carte de joc, atâta doar că eu voiam să 
impun o percepţie. 

M-am gândit să iau trenul, dar apoi mi l-am imaginat pe Victor 
așteptând în exteriorul staţiei Ueno. Ştiam că deveneam excesiv 
de paranoic, însă am decis că nu era nimic rău în a merge tot cu 
taxiul. L-am rugat pe șofer să mă lase la Kaneiji, un templu 
budist aflat dincolo de colțul nord-vestic al muzeului și care, cu 
faimoasa lui pagodă, era un loc potrivit pentru un bărbat cu un 
aparat foto și un toc pentru trepied. 

Am așteptat ca taxiul să se îndepărteze, apoi mi-am pus 
mănușile și am mers pe stradă. Se amurgise de acum și aerul 
avea  prospeţimea răcoroasă a toamnei. Era devreme, 
considerând că Victor îmi spusese că Sugihara va sosi după ora 
20, dar destul de bine ca să fiu înaintea lui Victor. 

În jur nu erau mulţi pietoni și, când am întrezărit o 
oportunitate, m-am strecurat în spatele copacilor și m-am 
apropiat de gard. M-am oprit apoi ca să privesc și să ascult, dar 
parcul muzeului, aflat de cealaltă parte a gardului, dincolo de un 
pâlc de copaci des ca și în partea mea, era nemișcat și tăcut. 

Am luat aparatul foto de la gât și l-am aruncat peste gard, 
apoi am așezat tocul trepiedului cu un capăt pe sol și am 
îndesat parţial capătul celălalt între două bare din fier ale 
gardului. După care, cerându-mi scuze în gând îndepărtaţilor zei 
ai făurarilor japonezi de săbii, am pus un picior pe capătul 
tocului, am prins în mâini barele metalice și m-am tras în sus. 

Cu ajutorul tocului, care era ranforsat de teaca din lemn 
dinăuntru, jumătate din corpul meu se ridica deja deasupra 
gardului. Cu foarte multă grijă, mi-am lăsat abdomenul pe 
vârfurile ascuţite ale barelor, am trecut peste el brațul drept și, 
lent, mi-am rotit picioarele pe deasupra. Mulțumită kevlarului, n- 
am fost tras în ţeapă, totuși puteam simţi presiunea exercitată 
de corpul meu și eram perfect conștient ce se putea întâmpla 


VP - 218 


dacă unul dintre vârfuri luneca pe lângă platoșă. 

Nu s-a întâmplat însă asta. Am ajuns cu picioarele de cealaltă 
parte a gardului, m-am împins în sus în braţe, apoi m-am 
propulsat din picioare și am aterizat într-o cădere ukemi de 
cealaltă parte. M-am ridicat imediat, cu fața spre muzeu și mâna 
dreaptă pe mânerul cuțitului lui Oleg. Nu s-a-ntâmplat nimic. 
Nicio mișcare, nicio surpriză. Oriunde s-ar fi aflat Victor, nu era 
aici. 

M-am întors la gard, m-am întins printre bare și am ridicat 
treptat tocul trepiedului până a trecut de vârfurile sulițelor și l- 
am putut apuca și trece dincoace. Am luat apoi camera foto, m- 
am grăbit spre un pâlc de copaci și am tras fermoarul din 
capătul tocului. Am băgat mâna înăuntru și am prins mânerul 
sabiei. Ca s-o folosesc, aruncam aparatul foto, ţineam tocul cu 
mâna liberă și scoteam sabia cu cealaltă mână. Graţie reflexului 
de a verifica armele, am testat scoaterea ei din teacă, am fost 
mulțumit de viteză, după care am ieșit de la adăpostul copacilor 
și am pornit spre muzeu. 

Era încă destulă lumină ca să văd și în același timp începuse 
să se întunece, astfel încât detaliile erau neclare. Și tocmai 
trecuse de ora 18 - oare cât de devreme se aștepta Victor să 
apar eu? li simțeam prezenţa malefică. Dar unde putea fi? 

Undeva în apropierea intrării în clădirea principală, mi-am 
reamintit. Era unicul lui punct de sugrumare. 

„Totuși el joacă același joc ca tine, anticipând faptul că-l vei 
anticipa”. 

Așa era. 

Am mers spre vest prin spatele clădirii principale, rămânând 
la adăpostul copacilor și umbrelor, cercetând întruna zona cu 
ochii, atent la foșnetul trădător al unei frunze sau la trosnetul 
unei crenguțe. Ritmul bătăilor inimii îmi crescuse ușor, dar pe 
ansamblu eram calm și concentrat, așa cum fusesem cândva în 
junglă. N-am văzut pe nimeni. Ştiam că muzeul continua să fie 
deschis, dar la ora asta vizitatorii n-ar fi avut motive pentru 
asemenea plimbări în spate. 

Am ocolit pe departe clădirea, până am ajuns în dreptul 
colţului vestic din faţă. Am fost mulţumit să văd că niște 
grădinari își începuseră munca, măturând și greblând frunze în 
lumina slabă și cenușie; felinarele dispuse în lungul aleii ofereau 
acum o iluminare mai bună decât ultimele raze ale asfinţitului. 


VP - 219 


Niciunul nu m-a băgat în seamă. Niciunul nu emana vreo aură 
suspectă. Niciunul nu era clădit ca Victor. 

M-am întors pe același drum pe care venisem. Inima îmi 
bubuia mai tare acum. Recunoașterea se apropia de capăt. 
Dacă Inamicul se afla aici, eram pe punctul de a-l întâlni. Am 
strâns mai ferm mânerul sabiei și am încetinit pasul, lăsându-mi 
ochii să se adapteze la felinarele din fața clădirii, utilizând 
arborii ca acoperire, precaut să calc doar pe pământ și pe 
mușchi, evitând frunzele risipite. 

Am descris din nou un cerc larg, oglindindu-l pe cel efectuat în 
cealaltă parte, înaintând prudent până am ajuns în dreptul 
colțului estic. În faţa muzeului, veneau și plecau vizitatori. 
Dincolo de ei, am văzut alţi grădinari. Niciunul nu părea suspect. 

„Unde dracu-i el?” 

Nu cred că am auzit sunetul dinapoia mea, cât mai degrabă l- 
am simţit. Sau l-am intuit. Pentru că, într-o străfulgerare de o 
microsecundă, am înţeles că Victor nu supraveghease intrarea. 
Nu tocmai. El știuse că mă voi apropia pieziș, că-l voi căuta în 
toate punctele în care s-ar fi putut ascunde. De aceea se 
poziționase încă și mai departe - tocmai lângă poarta pentru 
vizitatori, o intrare atât de evidentă, încât știa că nu voi cuteza 
s-o folosesc. Și mă zărise cercetând din partea de vest, știuse că 
voi repeta manevra în locul acesta pustiu aflat în est, traversase 
în diagonală pentru a mi-o lua înainte, venise înapoia mea... 

Am aruncat aparatul foto și am prins tocul trepiedului, 
trăgându-l puternic și scoțând sabia, apoi m-am rotit și mi-am 
adus mâna stângă într-o priză cu ambele mâini... 

Și l-am văzut pe Victor, apropiindu-se la nici trei metri 
depărtare, în haine de grădinar și cu o pălărie ce-i ascundea 
identitatea, cu un cuţit mic ţinut discret în mâna dreaptă. S-a 
oprit la vederea lamei lungi din oţel care-mi apăruse pe 
neașteptate în mâini; lumina în descreștere a amurgului sclipea 
pe hamon. 

— Un prostălău Spețnaz tipic, am rostit și am rânjit. Vine cu 
un cuţit la un duel cu săbii. 

Am privit în stânga și în dreapta. Eram destul de sigur că, din 
motive logistice și psihologice, nu era însoţit de nimeni. Totuși, 
Dovereai, no provereai. Ne aflam departe de intrare și de alei, 
iar zona era pustie. Nu eram decât noi doi. 

În curând avea să rămână doar unul. 


VP - 220 


Insulta mea fusese calculată. Doream să se năpustească spre 
mine, ideal clocotind de furie, ceea ce mi-ar fi oferit cea mai 
bună șansă să exploatez raza mult mai mare de acţiune a 
sabiei. Totuși n-a procedat așa. Văzusem și anterior că 
autocontrolul îi putea uneori anula dementa. Pentru moment, se 
părea că autocontrolul era superior. 

Dar nu cu totul, pentru că o persoană cu adevărat întreagă la 
minte, înarmată doar cu un cuţit, ar fi fugit instantaneu la 
vederea katanei letale, sperând să scape cu viaţă. Se părea că 
Victor avea alte priorități. El voia să mă ucidă în seara asta. Sau 
să moară, încercând s-o facă. 

lar asta însemna că autocontrolul lui nu era decât parţial. 
Dacă l-aș mai fi putut irita puţin, nebunia lui avea să pună 
stăpânire pe el cu siguranţă. 

De fapt, nu aveam de ales. Dorinţa lui de a se expune 
sinuciderii îi conferea un avantaj - avea să-i îngăduie să-și 
asume riscuri, să accepte chiar și răni letale, ca preț al uciderii 
mele. Pe de altă parte, eu eram decis să trăiesc, așa că aveam 
să fiu silit să adopt tactici mai conservatoare. Determinarea 
suicidală cuplată cu o măsură de control era o combinație 
descurajantă. În privinţa primului element, nu puteam face 
nimic. Pe al doilea l-aș fi putut totuși învinge. 

— Care-i problema? am spus. Oleg n-a putut veni? E tot 
bolnav? 

El și-a scos pălăria și a aruncat-o cât colo. 

— O să mori, tipule belit. Știi asta, da? 

— Dacă eu sunt belit, prostălăule, atunci Oleg cum este? 

În ciuda luminii slabe, am văzut că s-a întunecat la chip. Am 
insistat, pentru a-mi spori avantajul. 

— Ştiai c-a făcut pe el când l-am strangulat? Așa a fost, să știi. 
Mi-a fost mai greu să evit să calc în rahatul amicului tău, decât 
să-l omor pe el. 

Am văzut cum maxilarele i s-au încleștat și nările s-au dilatat. 
Ştia că n-ar trebui să se năpustească asupra mea... însă dorea 
enorm s-o facă. 

— Așa obișnuiesc durii din Spetnaz s-o mierlească? Făcând pe 
ei? 

Nu era totuși suficient. Victor știa ce făceam și, oricât de mult 
îl înfuriau insultele, nu-l împingeau peste margine. Aveam 
nevoie de altceva, de ceva încă și mai esenţial pentru psihologia 


VP - 221 


lui decât trecutul în armată. M-am gândit la biletul de la orfelinat 
despre care îmi povestise Tatsu. 

— Nu-i nimic, am continuat. Sunt sigur că tu ești mai dur 
decât a fost el. La urma urmelor, taică-tău a fost general 
sovietic, nu? 

Victor m-a privit și o undă de nesiguranţă i-a trecut peste 
trăsături, iar eu am continuat: 

— Atâta doar că n-a fost așa ceva. Taică-tău a fost pur și 
simplu un amărăștean de soldat rus, capturat de japonezi după 
o luptă pierdută, care a violat-o pe ţăranca de maică-ta și-a 
lăsat-o grea cu tine. 

— Rahat cu ochi mincinos ce ești! a zis el cu glasul 
transformat practic într-un șuierat. 

— Maică-ta a fost mincinoasă, Victor. Deși eu n-o 
învinovățesc. Ştia că adevărul te va distruge. Așa c-a născocit o 
poveste ca să crezi că ratatul de taică-tău a fost un erou. 

Am simtit un fulger de inspiraţie și am continuat: 

— Și Wilson a confirmat-o, este? Ti-a spus că-și folosea 
contactele din CIA ca să-l găsească pe taică-tău, pe marele 
general? 

El și-a dezgolit dinţii, cu ochii arzând de ură, și am știut că 
descoperisem ceva. 

— Și chiar n-ai putut să te prinzi de adevăr? am continuat. Cât 
de greu ar fi pentru CIA să găsească un general sovietic? Te-a 
tras pe sfoară, prostălăule. Așa cum a făcut și maică-ta. Așa 
cum au făcut toți. Toată viaţa ta e clădită pe o minciună atât de 
evidentă, că tu ești singurul destul de prost ca s-o creadă. Tu, 
Hikaru Yamada. Asta-i numele tău adevărat, nu? Victor Karkov, 
rahat! O glumă proastă! 

Mă privea și aspectul lui era al unui vulcan aflat pe punctul de 
a erupe. 

— A existat totuși și o parte bună, am urmat. Partea bună 
este că tu ai știut-o. În adâncul inimii tale, ai știut-o mereu. De- 
aia ești atât de disperat ca toţi să-ţi știe de frică. Am început să 
râd. Nu-i așa? Pentru că ţi-e frică ţie însuţi. Uită-te la tine - 
ajunge să vezi o săbiuţă și ești gata să te ca... 

Victor a scos un fel de răget în rusă și s-a repezit spre mine, 
făcând-o, nu știu dacă din instinct sau dintr-o rămășiță de 
viclenie tactică, în timp ce vorbeam și eram astfel inhibat să 
schimb vitezele, pentru a-l intercepta. Fusesem însă oricum 


VP - 222 


pregătit și, când a fandat cu cuțitul, am pășit în lateral spre 
stânga și l-am lovit în umăr, tăind cu katana de la triceps până 
la încheietură ca un vânzător care taie o felie de carne pentru 
chebap. 

Din tăietura lungă a ţâșnit sângele, iar Victor a mârâit și s-a 
rotit spre mine, prea înnebunit de insultele mele ca să se mai 
gândească la o retragere tactică. Am ridicat sabia, într-o 
mișcare de spintecare spre gâtul lui, însă a parat cu braţul în 
care ţinea cuțitul, ceea ce i-a cauzat altă tăietură adâncă pe 
antebraţ, dar în aceeași clipă a întins mâna liberă și a reușit să 
prindă realmente lama sabiei. 

Am reacţionat instinctiv, smucind-o din mâna lui. Datorită 
adrenalinei care încetinea totul, am zărit degete însângerate ce 
se rostogoleau prin aer ca niște cartușe scuipate de mitralieră, 
dar am înţeles că nu conta, că lui nu-i păsa de degete, ci îl 
interesa doar să se apropie cu orice preț și, înainte de a-l putea 
lovi din nou cu sabia, Victor a răcnit și s-a aruncat înainte, ca să- 
mi spintece pântecul cu cuțitul. Lama a trecut peste plăcuțele 
de kevlar și pentru o clipă i-am văzut ochii fulgerând cu triumful 
animalic dat de convingerea că-mi deschisese abdomenul. Apoi 
însă privirea aceea s-a schimbat în teamă, când a priceput că 
ceva nu era în regulă: eu nici nu făcusem vreo grimasă, nici nu 
urlasem, așadar cuțitul nu pătrunsese. Inainte să-și dea seama 
ce nu mersese și să se pregătească pentru un atac mai eficient, 
am pășit din nou în stânga și am coborât sabia peste încheietura 
lui dreaptă. Am preferat acuratețea în locul vitezei și lovitura n-a 
fost destul de puternică pentru a i-o reteza complet, însă l-a 
tăiat până la os. A scăpat cuțitul din mână și, când și-a ridicat 
instinctiv brațele însângerate pentru a-și proteja capul și gâtul, 
am coborât sabia și am spintecat de la dreapta spre stânga, 
lovindu-i genunchiul stâng și aproape retezându-i piciorul. 

Timp de o secundă, Victor a rămas în picioare, având 
imaginea bizară a unui personaj din desenele animate care fuge 
cât poate și ajunge deasupra unei prăpăstii, unde mai plutește o 
secundă înainte ca gravitația să acţioneze inexorabil. După 
aceea piciorul i s-a îndoit și el s-a năruit. A reușit să întindă 
restul mâinii stângi și să evite să cadă cu faţa în jos. Nu exista 
însă nicio îndoială că era terminat. S-a străduit să se ridice, dar 
n-a izbutit decât să cadă pe spate. 

M-am uitat în jur, asigurându-mă că eram tot singuri. Apoi l- 


VP - 223 


am privit pe Victor. M-aș fi putut apropia să-i dau lovitura de 
graţie, dar, dintr-un motiv necunoscut, n-am făcut-o. L-am privit 
încă o secundă cum se căznea să se scoale. În ciuda celor 
întâmplate, n-am putut să nu simt un respect surprinzător, 
îndoielnic, pentru bărbatul acesta care fusese atât de clar 
învins, însă care refuza să moară pe spate. 

După o clipă, a izbutit să se rostogolească pe o parte, să-și 
întindă un picior și să se ridice pe genunchiul pe care tocmai îl 
tăiasem, cu piciorul teafăr întins în față. S-a cutremurat, apoi, 
cumva, s-a stabilizat, cu mâinile distruse aduse în faţă pentru a 
se echilibra, cu sângele curgându-i din răni. 

M-a privit, cu răsuflarea gâfâită, dar cu capul ridicat sfidător. 
Pentru o secundă, în ochii și în postura lui l-am văzut pe 
băiețașul acela de acum mulţi ani, care stătea zi de zi cu 
palmele lipite de geamul unui orfelinat, sperând și așteptându-și 
mama care n-a revenit niciodată după el. 

Fervoarea ucigașă pe care o simţisem cu atâta furie cu numai 
o clipă în urmă dispăruse. În locul ei am simţit o stranie legătură 
de rudenie cu Victor. Un sentiment de intimitate. Aproape 
tandrete. 

El a încuviințat din cap spre mine - a coborât capul o singură 
dată, apoi l-a ridicat. 

Brusc, mi-am dat seama cât de liniște era în partea asta din 
parcul muzeului. În jur nu se afla nimeni. Nimeni altul care să 
poată înţelege ce-mi cerea Victor. Sau care să o poată face. 

El a încuviinţat iarăși, mai rapid decât anterior, mai urgent. De 
data asta, am aprobat și eu. 

Am pășit înapoia lui. Victor s-a îndreptat, tot pe genunchi, și a 
lăsat capul pe spate, poate ca să vadă cerul pentru ultima dată. 
M-am încordat, cu piciorul stâng în faţă și cel drept retras, apoi 
am dus sabia la umăr. Pentru o secundă, Victor s-a clătinat, dar 
înainte să sufere umilinţa căderii, eu m-am rotit și am lovit cu 
toată puterea, retezându-i perfect gâtul dintr-o parte în alta. 

Capul i-a căzut în dreapta, iar corpul în stânga, cu sângele 
țâșnind din vârful trunchiului, cu membrele zvâcnind. A durat 
câteva secunde. După aceea arteziana de sânge a început să-și 
piardă din intensitate și membrele i-au încremenit. Un singur 
spasm i-a străbătut tot trupul, după care s-a stins, ca și Victor. 

Am rămas nemișcat o clipă, respirând greu, privindu-l în 
amurg, iar sentimentul legăturii stranii și pătrunzătoare s-a 


VP - 224 


întețit. Nu credeam că-l voi putea explica vreodată cuiva. Nu-l 
înțelegeam nici eu însumi. Parcă făcusem ceva care era bine, 
dar care era de asemenea încărcat de sensuri pe care le puteam 
percepe, însă nu le puteam articula. Ceva care se simţea... 
armonizat, congruent, predestinat de soartă sau de altă forță 
pentru care n-aveam un nume. Însă indiferent ce ar fi fost forța 
aceea, îi conștientizam apăsarea. Consecințele... Caracterul 
irevocabil... 

Am vrut să șterg lama de hainele lui Victor, dar erau prea 
însângerate. Așa că mi-am scos propriul sacou, l-am întors pe 
dos și l-am utilizat. Apoi l-am întors iarăși pe față și l-am 
îmbrăcat. Deși seara era rece, transpiram intens și aș fi preferat 
să fi rămas în cămașă, însă așa ceva ar fi părut ciudat. In plus, 
cămașa îmi fusese stropită de sânge, iar sacoul acoperea petele 
acelea. 

Am recuperat tocul trepiedului, am scos teaca, am vârât sabia 
înăuntru și am așezat-o lângă Victor. In locul acesta îndepărtat 
și umbrit din parc, la o oră așa de înaintată, mă îndoiam că avea 
să fie descoperit mai devreme de a doua zi dimineață. Am luat 
aparatul foto și i-am trecut cureaua pe după gât, oprindu-mă să 
verific dacă aveam toate obiectele cu care sosisem - aparatul, 
tocul... stai, mănușile! Era răcoare, ba chiar în parc era mai rece 
decât fusese pe stradă, totuși nu atât de rece încât să justifice 
purtarea mănușilor. Mi-am frecat faţa, pentru eventualitatea în 
care fusese stropită de sânge, după care am scos mănușile și le- 
am băgat în toc. 

Trebuia să plec, dar am mai zăbovit un moment, privindu-l pe 
Victor. Nu știam de ce anume. Părea pur și simplu greșit să-l las 
zăcând aici așa, neceremonios, ciopârțit și singur. Pentru el 
fusese totuși o moarte bună. Cea pe care și-o dorise, când 
văzuse că nu mai exista alternativă. Moartea pe care speram că 
un inamic avea să mi-o acorde în circumstanțe similare. 

Am pornit spre poarta vizitatorilor, străduindu-mă să alung 
orice aș fi simţit. Am păstrat capul plecat, reamintindu-mi că 
eram un simplu sarariiman care revenea după ce făcuse câteva 
fotografii de amator. Aveam totuși dificultăţi în interpretarea 
acelui rol. Acum mă simţeam ca fiind altceva. Nu știam ce 
anume. 


VP - 225 


Capitolul 20 


Am schimbat câteva taxiuri până la Shinbashi, după care am 
mers pe jos restul distanţei până la hotel. Pe drumul de ieșire de 
pe domeniul muzeului, mă oprisem în toaleta publică din parcul 
Ueno ca să-mi verific aspectul. Sângele de pe faţă și de pe 
cămașă nu era chiar așa de mult și l-am putut îndepărta în mare 
parte, spălându-mă la chiuvetă, iar restul am camuflat cu 
aparatul foto și tocul trepiedului. 

După ce am ajuns în camera din Imperial, am băgat în geantă 
toate hainele și echipamentele potențial contaminate, am făcut 
duș, m-am schimbat în haine de stradă și am ieșit, 
descotorosindu-mă de toate obiectele ce m-ar fi putut incrimina. 
M-am gândit în acest timp la întâlnirea cu șeful lui Miyamoto, pe 
care i-o stabilisem în cursul nopţii. Și în vederea căreia, știind că 
era un pretext pentru următoarea ambuscadă, decisesem să 
pastrez platoșa improvizată și cuțitul lui Oleg. 

După ce am scăpat fără probleme de dovezile crimei, m-am 
simţit mai relaxat. Am pornit pe jos spre est, către chei. 

Era aproape ora 20. Evenimentul Mariei avea să înceapă în 
curând. Îi spusesem că-i voi telefona, dar mai întâi trebuia să-mi 
limpezesc mintea. 

Mi-am reamintit că ea nu avea să pățească nimic. Singurul 
care dorise să-i facă vreun rău fusese Victor, care murise. Și 
Sugihara avea să fie în siguranţă, cel puţin pentru moment. 
Dacă Wilson continua să dorească să-l ucidă chiar și după ce-l 
pierduse pe Victor, urma să aibă nevoie de alţi recruți, iar asta 
avea să-i ia ceva timp. 

Mi l-am închipuit pe Victor, cu trupul răcindu-se la marginea 
întunecată a parcului muzeului. Mă îndoiam că cineva l-ar fi 
găsit deja. Sau că ar fi găsit sabia. Sau, de fapt, că ar fi observat 
că sabia lipsea din depozit. Nu era totuși imposibil. Și avea să se 
întâmple până la urmă - dacă nu în seara asta, atunci cu 
certitudine mâine -, moment în care Maria avea să facă legătura 
dintre mine și sabie. Desigur, mă gândisem din timp la asta și 
chiar examinasem ideea readucerii sabiei în depozit sau a 
păstrării ei. Am considerat totuși prea riscant să mă întorc în 


VP - 226 


muzeu cu sabia după uciderea lui Victor, iar păstrarea ei, deși 
ispititoare, mi se părea nu doar riscantă, ci și incorectă. In plus, 
dacă s-ar fi descoperit că lipsea, chiar dacă n-ar fi fost găsită 
lângă Victor, Maria tot ar fi stabilit o legătură între katana și 
mine. 

Indiferent însă de rezultatul final, eram destul de sigur că ea 
n-avea să spună nimic autorităţilor, pentru ca relaţia noastră să 
nu iasă la lumină. Și chiar dacă ar fi făcut-o, puteam apela la 
Tatsu să intervină cumva. Mă neliniștea totuși că Maria ar 
suspecta adevărul și m-ar putea confrunta cu el. Fusese mai 
simplu să mă gândesc la asta înainte ca fapta să se fi petrecut, 
însă acum... îmi dădeam seama că nu mă simţeam așa cum mă 
așteptasem. După ce-l ucisesem pe omul lui Wilson pe peron, 
fusesem pe jumătate înnebunit de voluptatea dată de luptă, 
astfel încât fusesem gata să-mi asum riscuri extreme doar ca să 
petrec o oră alături de Maria. Dar acum, deși continuam să 
doresc mult s-o văd, eram pătruns de o tristețe pe care n-o 
înţelegeam complet. M-am întrebat dacă era legată de cele 
petrecute între mine și Victor în clipele dinainte de a-l ucide. 

Nu conta. Maria îmi spusese că va fi furioasă dacă nu-i voi 
telefona, iar lipsa apelului meu ar fi părut de asemenea 
suspectă, după ce aveau să fie descoperite corpul lui Victor și 
Katana. De aceea, am găsit un telefon public pe labirintul de 
străzi din jurul pieţei de pește Tsukiji și i-am format numărul. 

A răspuns după primul apel. 

— Alo, a spus în engleză, pe un ton destul de rece. 

Am simțit un șoc scurt de adrenalină. Oare descoperiseră 
corpul lui Victor mai devreme decât mă așteptasem? 

— Hei, am spus. Eu sunt. 

— Da, m-am gândit că ai putea fi tu. Doreai să mă ţii s-aștept 
până-ncepea recepţia? Peste încă un minut voi întârzia la 
propriul meu vernisaj. 

Am simtit un val de ușurare. 

— Nu, sigur că nu. M-am gândit doar că acum era momentul 
cel mai bun să te prind în birou. Nu voiam să las vorbă altcuiva. 

A urmat o pauză. 

— Poate c-ar fi trebuit să mă fi gândit la asta și să fi stabilit o 
oră, nu doar o zi. Să știi c-am stat aici și am devenit tot mai 
furioasă pe tine. Încă sunt furioasă. 

Imaginea ei, singură în birou, superbă în orice ţinută ar fi 


VP - 227 


purtat pentru recepţie, și clocotind din cauza mea, în loc să se 
gândească la eveniment, mi-a apărut brusc extrem de sexy în 
minte. 

— Ce porţi? am întrebat-o. 

A râs. 

— Nu știi că-i periculos să discuţi neserios cu o italiancă 
atunci când e furioasă? 

— E ceva ce pot rupe? 

Am auzit-o respirând adânc pentru o clipă. Apoi a spus: 

— Nu. Dar am adus ceva în care să mă schimb. Pentru mai 
târziu. 

Am simțit că aveam o erecție. 

— Atunci ne putem vedea în seara asta? 

— Da. Probabil în jurul orei unsprezece. Și nu pentru foarte 
mult timp. După recepţie, soţul meu trebuie să iasă în oraș cu 
niște colegi și o să vin atunci. 

— Sunt la Imperial. 

— Bun. Dacă mi-ai fi zis de alt love hotel, cred că te-aș fi 
refuzat. 

— Asta o să-ţi placă. O să te aştept la bar, bine? Intră ca și 
cum ai căuta pe cineva, apoi ieși. Eu o să plec și apoi mă poţi 
urma în lift. 

— Oho, te-ai gândit la asta. Foarte discret. 

— M-am gândit nu numai la asta. 

— Hm... bun. Și eu m-am gândit. Trebuie să plec. Ar trebui s- 
ajung acolo în jurul orei unsprezece. 

A închis. Eu am expirat prelung, apoi am așteptat să mi se 
domolească excitarea, după care am pus receptorul în furcă și 
am revenit la traficul pietonal din jur. 

Am căutat alt telefon public. M-am gândit să-l sun pe 
Miyamoto, dar nu aveam nevoie de nicio informaţie de la el și, în 
plus, nu doream să fac nimic care ar fi putut anula întâlnirea la 
care eram așteptat mai târziu în cursul nopții. El avea să audă în 
curând despre soarta lui Victor și avea să știe ce se întâmplase. 

L-am sunat totuși pe Tatsu. Fusese îngrijorat în privinţa mea, 
chiar dacă nu-i stătea în fire să-și exprime sentimentele altfel 
decât printr-un comentariu amuzant despre nervozitatea mea 
sau printr-un ocazional mormăit de simpatie. 

— Ești bine? m-a întrebat imediat ce l-am anunţat cine eram. 

N-am putut să nu zâmbesc față de îngrijorarea din tonul lui. 


VP - 228 


Fusese într-adevăr neliniștit. 

— Da, am răspuns, deși bănuiesc că mâine vei avea de-a face 
cu alt caz de omucidere. 

— Victor? 

— Așa cred. 

A urmat o pauză. Ştiam că ar fi vrut să afle amănunte, dar în 
același timp era conștient că nu trebuia să ne spunem prea 
multe prin telefon. 

— Vrei să ieșim? m-a întrebat. 

— Nu pot acum, am o treabă. Nimic despre care să-ţi faci griji. 
Deși, oricum, tu nu-ţi faci griji despre mine. 

A mormăit, revenind la stilul lui obișnuit. 

— Realmente, am continuat eu. Nu-i nimic periculos. 

— Nu sunt foarte sigur că tu ești cel mai bun judecător în 
asemenea privinţe. 

Am râs. 

— S-ar putea să ai dreptate. Ce zici atunci de mâine? Același 
loc, la ora șase? Oricum, atunci voi avea mai multe să-ţi spun. 

— Abia aştept. Și indiferent ce faci în seara asta, și mă tem 
că-mi pot imagina, te rog să ai grijă. Să știi că în momentul 
imediat următor unei mari victorii ești cel mai vulnerabil la alt 
atac. 

Am zâmbit, simţindu-mă bine. 

— O să fiu bine. 

Da. Idiot până la finalul amar. 


VP - 229 


Capitolul 21 


Magazinele erau deschise până târziu, fiindcă era vineri seara, 
așa că am revenit la Mitsukoshi în Ginza, unde Angajatul Ito m-a 
ajutat să-mi aleg niște haine italienești: alt pulover, pantaloni, 
curea și pantofi, și o jachetă maro din piele întoarsă. Mi-am spus 
că aspectul corespunzător mă va ajuta să mă contopesc mai 
bine cu clientela de lux din Imperial. Adevărul era că doream 
mai degrabă să arăt bine pentru Maria. Și, la naiba, acum 
aveam bani de spart. După moartea lui Victor, urma să primesc 
cincizeci de mii de dolari de la Miyamoto. Plus joburi constante 
de care să mă ocup ulterior. 

Ceea ce era bine, fiindcă hainele au fost ieftine comparativ cu 
următoarea mea achiziţie: o pereche de ochelari pentru vedere 
pe timp de noapte AN/PVS-5 de generaţia a doua dintr-un 
magazin foto din Yurakuchâ. Hainele erau pentru Maria. 
Ochelarii de vedere nocturnă erau pentru mine. 

Nu era imposibil ca Wilson s-o urmărească din nou, totuși mă 
îndoiam. În primul rând, forţele lui erau serios împuţinate. În al 
doilea rând, mai târziu în noaptea asta eram așteptat la templul 
Zenko-ji. 

Cu toate acestea, când am intrat în Old Imperial Bar în seara 
aceea, cu puţin înainte de ora 22, am avut grijă să mă așez la 
capătul tejghelei, de unde puteam să văd ușa. Am comandat un 
Gimlet. Era bun, totuși nu incredibil, cum îl prepara Ozaki. În 
același timp însă, ceea ce băusem în Bar Radio avea niște 
asocieri ulterioare greu de egalat de orice aș mai fi băut 
altundeva. 

Barul era foarte frumos și barmanul mi-a povestit că multe 
dintre elementele de design proveneau din hotelul iniţial 
proiectat de Frank Lloyd Wright în 1923, care fusese afectat de 
marele cutremur din Kanto, ce avusese loc chiar în ziua 
inaugurării hotelului. Am fost sigur că era genul de loc care-i va 
plăcea Mariei: pe pereţi erau roci vulcanice din Oya, păstrate din 
barul original, lămpi și oglinzi hexagonale, scaunele erau 
asortate, luminile discrete, acustica înăbușită, un mediu intim și 
elegant. Imi plăcuse din clipa când intrasem, dar după o oră mi- 


VP - 230 


am dat seama că aprecierea îmi fusese amplificată de cele 
aflate despre istoria sa. Am surâs, gândindu-mă că Maria va fi 
încântată de elevul ei. Încercasem să nu mi-o imaginez, 
deoarece asta mi-ar fi împovărat și mai mult așteptarea. Totuși, 
în vreme ce sorbeam alene din Gimlet, îmi venea greu să-mi 
abat gândul de la ea. 

La 23:30, pe când mă torturam cu ideea că Maria nu va mai 
apărea, ea a intrat în bar. Avea părul strâns în coc în creștetul 
capului și purta un trenci bej lung, la două rânduri, și pantofi 
negri cu toc. Pe umăr ţinea o geantă din piele elegantă, suficient 
de mare ca să încapă haine de schimb, iar gândul la ceea ce 
putea fi sub trenci mi-a oprit respiraţia. M-a zărit, a văzut că o 
observasem și, aproape imediat după aceea, s-a răsucit și a 
ieșit. Barmanul era ocupat cu pregătirea unor cocteiluri și abia 
după vreo cinci minute mi-a putut aduce nota de plată - cinci 
minute agonizante. Am ieșit în grabă în recepţia animată, dar n- 
am zărit-o pe Maria. Era oare posibil să fi plecat? Întârziasem 
numai câteva minute. Ştiam că eram ridicol, totuși... unde 
dispăruse? 

Pe neașteptate am fost cuprins de paranoia. Fusesem atât de 
sigur pe mine, dar... se putea oare să fi fost urmărită din nou? 
Se putea oare să i se fi întâmplat ceva? 

Un șoc de adrenalină mi-a parcurs corpul și m-am răsucit lent 
ca să cercetez mulțimea. N-am văzut pe nimeni în vreo poziţie 
strategică, pe nimeni care să pară că n-ar aparţine locului sau 
care să-mi declanșeze în alt mod o sonerie de alarmă. Și totuși, 
unde naiba... 

Maria a apărut dinapoia uneia dintre coloanele masive ce 
susțineau plafonul recepţiei care se înălța pe două niveluri. Își 
ferea privirea și avea pe buze un surâs mic, dar satisfăcut, și mi- 
am dat seama că se jucase cu mine, probabil ca răzbunare 
pentru că o lăsasem să aștepte atâta până îi telefonasem mai 
devreme în cursul serii. 

Adrenalina, alcoolul, vederea ei... toate m-au inundat ca un 
șuvoi. Holul recepției a părut să se destrame și nu m-am putut 
gândi decât cum s-o duc pe Maria în cameră. Am îndepărtat 
totuși gândul acela și m-am uitat cu atenţie în spatele ei. N-am 
văzut pe nimeni care să pară că ar fi urmărit-o. 

Maria m-a urmat spre lift, păstrând o distanţă discretă, 
potrivit planului. Un cuplu de japonezi vârstnici aștepta deja în 


VP - 231 


faţa ascensorului. Am intrat după ei în cabină și m-am întors cu 
faţa spre ușă. În urma Mariei tot nu era nimeni, dar, la naiba, ea 
se afla prea departe. Bătrânul a apăsat butonul pentru nivelul 
trei, după care m-a privit întrebător. Am ezitat, apoi am apăsat 
butonul pentru menţinerea ușilor deschise. 

— Îmi cer scuze, am rostit în japoneză, dar cred că mai vrea 
să urce cineva. 

Maria nu se grăbea și am simţit că mă tachina. Vârstnicii m-au 
privit, însă erau prea japonezi ca să comenteze grosolănia mea 
de a ţine liftul în loc atâta timp. În cele din urmă, Maria a intrat. 
Am apăsat butonul pentru etajul șapte, unde stăteam eu, și am 
întrebat-o în engleză: 

— La ce etaj? 

— Același, a răspuns, aproape fără să mă privească. 

Ușile s-au deschis la nivelul trei. Bătrânul mi-a aruncat o 
privire când a ieșit și, pentru o secundă, am avut impresia 
stranie că știa ce se întâmpla și că era amuzat, sau poate 
nostalgic. După aceea ușile s-au închis și cei doi au dispărut. 

Am privit spre Maria, dar ea ţinea ochii aţintiţi spre cifrele 
luminoase de deasupra ușii, jucând rolul unei persoane străine 
într-un lift. Era discretă, sau mă tachina din nou? Să fim într-un 
spaţiu închis, doar noi doi, destul de aproape ca să întind mâna 
și s-o ating, să-i simt parfumul și totuși ea să mă ignore - era 
înnebunitor. 

Am ajuns la etajul șapte și ușile s-au deschis. Le-am ţinut cu o 
mână și am făcut semn cu cealaltă. 

— Te rog. După tine. 

Mi-a acordat umbra unui surâs și a trecut pe lângă mine, după 
care s-a oprit să examineze o schiţă ce prezenta ordinea 
camerelor, ca și cum ar fi vrut să-și reamintească unde mergea. 

Am pornit pe coridor, după care m-am răsucit spre ea. 

— Te-ai rătăcit? am întrebat. Poţi să mă urmezi. Te pot ajuta 
s-ajungi unde dorești. 

— Foarte amabil din partea ta, a replicat, jucându-se din nou 
cu mine cu zâmbetul ei blestemat de Mona Lisa. Dacă crezi că 
poţi... 

O doream atât de mult, încât aveam probleme cu controlul 
respirației. 

— Să vedem atunci ce se poate și ce nu, am zis, apoi m-am 
întors și am mers mai departe pe coridor. 


VP - 232 


Nu puteau fi mai mult de cincisprezece metri, dar mi s-a părut 
că a trecut foarte mult până am ajuns la camera mea. Am 
descuiat ușa, am intrat, apoi am rămas cu mâna pe clanţă și am 
așteptat. După o clipă Maria a intrat. Am închis ușa și am 
încuiat-o, apoi am lipit-o cu spatele de ea. In secunda următoare 
ne sărutam. 

— Vreau să-ţi scot haina asta, am rostit eu gâfâind. 

— Și... nu știi cum să faci? a zis ea pe ton batjocoritor. 

Respira la fel de apăsat și întretăiat ca mine. 

Trenciul îi era închis cu un cordon înnodat. Am sărutat-o din 
nou și am tras de cordon. Îl înnodase strâns, în mod premeditat, 
fără doar și poate, și pentru o clipă m-am căznit cu el, furios că 
nu-l puteam desface. Apoi am simţit totuși că slăbește, am tras 
și am împins de capete și, brusc, cordonul s-a desfăcut. Am 
prins reverele trenciului și i l-am tras în jos peste braţe. Maria a 
încercat să mă oprească, ţinându-se de mâneci, dar am smucit 
și mai tare și l-am coborât de pe ea, lăsându-l să-i cadă la 
picioare. 

Mi-am pus palmele pe ușă de o parte și de cealaltă a umerilor 
ei și am plecat ochii. Purta o fustă neagră lungă și o bluză 
neînchipuit de strâmtă, ai cărei trei nasturi de sus erau 
descheiați. Sub ea am zărit conturul dantelat al unui sutien 
negru, pe lângă care strălucea pielea sânilor ei, albă și 
înnebunitor de mătăsoasă. 

— Vai, dar câtă grabă, a zis ea, din nou pe ton batjocoritor. Și 
cu toate astea, câtă nepăsare mai devreme, când m-ai lăsat să 
aștept. 

Nu m-am putut gândi la un răspuns. Nici măcar nu voiam s-o 
fac. Am sărutat-o din nou, iar palmele mele i-au atins fața, gâtul, 
sânii. 

— Nu, a vorbit ea cu glas răgușit, poate că acum nu mai vreau 
eu. Poate c-ar trebui să te fac s-aștepţi, așa cum m-ai făcut tu 
pe mine. 

l-am prins reverele bluzei, simţindu-i pielea fierbinte pe dosul 
degetelor, și am privit-o în ochi. 

Ea m-a apucat de încheieturi și a clătinat din cap. 

— Nu, a zis. Nu te las. 

Am tras. Un nasture s-a rupt. Maria a icnit și m-a strâns mai 
tare de încheieturi, încercând să le apropie. Abia dacă am simțit- 
o. Am tras și mai mult. Alt nasture s-a rupt. Gâfâind, ea a 


VP - 233 


coborât ochii spre ceea ce făceam, apoi i-a ridicat. 

M-am aplecat spre ea. 

— Sărută-mă. 

A scuturat din cap. 

Am încercat s-o sărut. Maria a întors capul, mi-a dat drumul 
încheieturilor și a încercat să mă îmbrâncească. La fel de bine ar 
fi putut să îmbrâncească un zid. Am prins-o de încheietura 
mâinii stângi și i-am dus-o la spate, am prins-o în mâna mea 
stângă și am lipit-o cu spatele de ușă. Am ridicat mâna dreaptă 
către ceafa ei, acolo unde părul i se ridica în coc, și am găsit un 
ac lung. L-am smuls și l-am aruncat în spate. Părul i-a căzut pe 
umeri și eu am prins-o de gât. 

— Săruta-mă, am șuierat. 

A scuturat iarăși din cap. Am prins-o de bărbie și i-am ţinut 
capul în loc, apoi mi-am adus gura peste a ei. Maria a gemut, iar 
când i-am simţit limba atingând-o pe a mea, am crezut că-mi va 
exploda capul. Cu mâna liberă i-am prins pieptul bluzei și l-am 
rupt complet până jos. A gemut din nou și s-a foit între corpul 
meu și ușă. Am dus mâinile în spatele ei și i-am desfăcut 
sutienul, apoi l-am tras în jos într-o parte, după aceea în cealaltă 
parte, după care, tot ţinându-i mâna înapoia spatelui meu, am 
coborât capul și mi-am închis buzele peste un sfârc de culoarea 
vinului. Ea a icnit și a izbutit să mă prindă de păr cu mâna 
liberă. Nu-mi păsa. Abia am simţit-o. l-am dat drumul brațului, 
am pipăit în jurul taliei fustei în căutarea unui fermoar, l-am 
găsit, l-am deschis, după care am prins fusta din ambele părți și 
am tras cu toată puterea în direcţii opuse. Pârâitul țesăturii care 
s-a rupt mi-a trezit un fel de nebunie, o disperare, iar Maria a 
gemut ceva în italiană, mi-a prins faţa între palme și m-a sărutat 
apăsat. 

Cumva am izbutit să mă dezbrac și eu... sau m-a dezbrăcat 
ea. Abia dacă mi-am dat seama - era important doar să fim goi 
amândoi. l-am ridicat fusta mult și am sfâșiat-o complet, apoi 
am azvărlit-o cât colo. Am coborât ochii. Purta chiloței complet 
negri și dres negru susţinut de porțjartier. N-am știut ce era mai 
copleșitor - imaginea ei în lenjerie intimă sau gândul că se 
îmbrăcase astfel special pentru mine? 

— Doamne, am murmurat. 

Maria m-a prins din nou de păr. 

— Nu meriţi nimic! a șuierat ea. M-ai făcut să-ţi aştept 


VP - 234 


telefonul. 

— Îmi pare rău. 

— Nu, nu cred că-ți pare rău. Nu-ţi pare suficient de rău. 

— Îmi pare rău, am repetat și mi-am strecurat degetele sub 
slipul ei. 

— Nu, a șoptit. 

Am smucit. Am auzit țesătura rupându-se. 

Ea m-a tras încă și mai tare de păr. 

— Nu, a șoptit din nou. 

Am smucit în partea opusă. Țesătura s-a rupt și acolo. Am 
azvârlit chiloțeii undeva peste umăr, mi-am coborât iarăși gura 
peste sânii ei și am început s-o ating între picioare. Era umedă. 

Am lăsat-o să-mi simtă dinţii și ea a ţipat scurt. M-a tras 
violent de păr. Apoi încă odată, chiar mai tare. 

— Bastardo, a icnit. Bastardo. 

M-am aplecat și mai mult, am prins-o de sub un genunchi, 
apoi m-am îndreptat, ridicând genunchiul acela. Am privit-o în 
ochi și m-am lipit de ea. Maria m-a smucit din nou de păr și a 
mârâit ceva în italiană. Mi-am simţit vârful mădularului 
atingându-i umezeala și am împins, nu complet, totuși brutal, și 
m-am simţit alunecând în ea și era minunat, de-a dreptul 
minunat, și am încercat să mă stăpânesc, dar corpul meu nu 
mai asculta, iar Maria a icnit, m-a strâns de păr și a înjurat 
altceva în italiană, și eu am împins iarăși, mai adânc, prinzând-o 
de picior și ţinându-l ridicat, deschizând-o pentru mine, iar ea a 
țipat și atunci am coborât șoldurile și am împins mai violent și, 
brusc, am pătruns-o până la capăt, cât de adânc puteam ajunge, 
și nu știam ce spunea ea în italiană, dar știam că era furioasă și 
spunea măscări, iar cu mâna liberă am prins-o de fese și am 
străpuns-o mai brutal, iar ea mi-a prins chipul între palme și m-a 
sărutat atât de sălbatic, încât a durut, după care mi-a gemut în 
gură, ţipând, cu brațul trecut după gâtul meu, și am simţit-o 
pulsând ritmic, apoi mi-am dat și eu drumul, cu șoldurile 
izbindu-le pe ale ei, și lovind-o cu spatele de ușă în ritmul 
acuplării noastre disperate. 

Apoi Maria s-a lăsat moale peste mine, râzând, iar eu i-am 
lăsat piciorul să coboare și am împins-o ușor înapoi, am lipit-o 
din nou de ușă, am privit-o în ochi și am clătinat din cap, uluit. 

— Oh, mio dio, dar n-a fost deloc delicat. 

— Ar trebui să-mi cer scuze? 


VP - 235 


A râs din nou. 

— Pentru că m-ai făcut să-ţi aştept azi telefonul? Da! Cred 
însă c-am vrut să fiu furioasă pe tine. Pentru ca să faci exact 
ceea ce ai făcut. 

Am zâmbit. 

— În cazul ăsta, va trebui să te ţin mai des s-aștepţi. 

M-a lovit în joacă cu pumnul în umăr. 

— Nu, nu-i o idee bună. E foarte riscantă pentru tine. 

Am prins-o de braţ și am tras-o spre pat. Ne-am strecurat sub 
cearșaf și pentru o vreme ne-am ţinut pur și simplu în braţe. 

— La ce te gândești? a întrebat Maria. 

— Că-mi doresc să poţi rămâne. 

— Ştii că nu pot. 

— Da. Atâta doar că urăsc să știu că dispunem de așa puţin 
timp. 

— De aceea trebuie să-l exploatăm la maximum, da? 

— Oh, o metaforă pentru viaţă! Continui să mă-nveți? 

Ea a râs. 

— In seara asta cred că n-am nimic ce să te-nvăţ. Dacă ţi-aș fi 
profesoară, aș fi foarte încântată de progresul elevului meu. 

Am surâs. 

— Cum a fost vernisajul? 

— Trebuie să-ţi zic c-a fost senzaţional. Au venit mulți invitați 
importanţi din lumea artelor și antichităţilor japoneze și toți au 
fost destul de... hm... generoși în laude. Bineînțeles, eu am 
arătat o modestie corespunzătoare. Dar, Dumnezeule, ca să-ți 
spun adevărul, a fost o plăcere vinovată. 

Am zâmbit iarăși, bucuros de entuziasmul cu care-și 
reamintea seara, de încântarea pe care i-o produsese succesul 
ei evident. 

— Sunt fericit pentru tine, i-am spus. Ai muncit din greu 
pentru asta. O meritai. Aș fi știut că minţi, dacă mi-ai fi spus că 
n-ai fost mândră. 

— Atunci n-o s-o neg. Mai ales după o seară întreagă în care 
am respins modestă complimentele. 

— Cu ce ai fost îmbrăcată? 

— O rochie Armani de-a dreptul senzaţională, din şifon verde- 
smarald. M-am schimbat însă în toaleta hotelului, înainte să te 
caut în bar. Te-aș fi omorât dacă ai fi încercat să-mi rupi rochia 
aia superbă. 


VP - 236 


Am râs. 

— Îmi pare rău că nu te-am văzut cu ea. 

— Păi o să mă vezi, când o să plec. Ai avut grijă să nu-mi mai 
lași altceva de purtat. 

— A venit și soțul tău? 

Nu mai conta de acum, dar tot doream să știu. 

— Bineînţeles. 

— Trebuie să fi fost tare mândru. 

— Da, și eu cred asta, dar știi cum sunt bărbații japonezi - nu- 
și trădează niciun sentiment pe chip. 

— Acum a plecat cu colegii? 

— Da, o să lipsească probabil câteva ore, totuși trebuie să am 
grijă să ajung acasă înaintea lui. 

În mod bizar, m-am simţit mulţumit că Sugihara nu păţise 
nimic. Sigur că da, eu mă culcam cu nevastă-sa, totuși nu 
doream să-i fac vreun rău. Şi în niciun caz nu doream să-i fac 
vreun rău Mariei. Poate că, într-un univers paralel, l-aș fi ucis pe 
Sugihara. Dar în universul acesta... eu fusesem pur și simplu un 
glonț care întâmplător îl evitase. Și n-avea să știe niciodată nici 
măcar că fusesem pe acolo. Impactul meu asupra lui avea să fie 
zero. 

Am făcut dragoste din nou. De data asta a fost însă altfel - 
mai blând, mai sentimental. De asemenea, pentru mine, mai 
puţin concentrat. După ce ieșiserăm din cabina liftului și 
intraserăm în cameră, restul lumii se... evaporase pur și simplu. 
Acum revenea, sub forma întâlnirii care mă aștepta la ora 2 
noaptea la Zenko-ji. 

Maria a făcut duș, apoi s-a îmbrăcat în cameră. Am rămas 
întins pe pat și am privit-o, reușind într-o măsură să nu mă 
gândesc la locul unde trebuia să merg în continuare, ci doar să 
mă desfăt urmărind-o cum îmbrăca rochia aceea verde 
minunată. După ce a terminat, ea a întors capul și mi s-a 
adresat peste umăr: 

— Vrei să-mi închizi fermoarul? 

M-am sculat și mi-am pus palmele pe șoldurile ei. 

— Aș prefera să ţi-o dau jos. 

— Da, și eu aș prefera, însă trebuie să plec. Deja am stat mai 
mult decât intenţionasem. 

l-am ridicat fermoarul. Maria a îmbrăcat trenciul, s-a încins cu 
cordonul și l-a înnodat. Am privit în jur și n-am mai văzut 


VP - 237 


portjartierul și hainele rupte. Am înţeles că le băgase în geanta 
din piele, probabil pentru a se descotorosi de ele într-un loc 
sigur. Spaţiul fermecat în care fuseserăm singuri, doar noi doi, 
dispăruse. Amândoi ne gândeam deja la ce aveam de înfruntat 
în continuare. 

Am îmbrăcat un halat și am urmat-o. Maria a dat să apese pe 
clanţă, dar am întins braţul pe lângă ea și am oprit ușa cu mâna. 

— O să te mai văd? am întrebat-o. 

A coborât fruntea și pentru o clipă a tăcut. După aceea a 
spus: 

— Mă tem că da. Dar nu pentru mult timp. 

— De ce? 

— Nu-i bine ceea ce facem. Nu-i bine pentru nimeni. 

— E bine pentru mine. 

— Ție-ţi place. Și mie-mi place. Dar asta nu-nseamnă același 
lucru cu „a fi bine”. 

— Nu sunt de acord. _ 

— Nu-ncerc să te conving. lţi spun doar ce-i adevărat. Gata 
însă! Nu-ţi mai lua expresia aia de cățeluș obidit. 

Nu-mi dădusem seama că o făceam până nu mi-a spus Maria, 
dar am priceput că într-adevăr arătam necăjit. 

Ea a zâmbit. 

— John, tu ești un tip inteligent. Și ai văzut lucruri mult dincolo 
de experienţa mea. În tine există ceva ușor misterios și cred că 
asta te face așa de atrăgător în ochii mei. Ba nu, nu-i tocmai 
exact - este combinaţia dintre mister și cealaltă chestie. 

— Care „cealaltă chestie”? 

— Că ești încă tânăr. Și, din unele puncte de vedere, iartă-mă 
că ţi-o spun, naiv. Cred că ești mai american decât bănuiești. 

Ințelegeam perfect că n-o spusese cu răutate și că era un 
aspect de care eram conștient eu însumi. Și totuși, părea de-a 
dreptul insultător când o sublinia altcineva. 

— Ce vrei să spui? 

— Americanii sunt foarte optimişti, însă mare parte din 
optimism se datorează faptului că poporul lor are o istorie 
relativ recentă. Sunt prea tineri, ca să zic așa. N-au trăit destul. 
Când trăiești ceva mai mult, vezi lumea așa cum e în realitate. 
Da, chiar și atunci poate fi luminoasă și strălucitoare, însă știi de 
asemenea că are și muchii tăioase. lar uneori exact ceea ce-i 
strălucitor este și tăios. Dacă vrei să te apropii, te va tăia. 


VP - 238 


— Nu sunt sigur că-nţeleg. 

— Exact despre asta îți spun. Nu-nţelegi, fiindcă ești tânăr. 
Dintr-un punct de vedere sunt invidioasă, nu-ţi dai seama? 
Cândva am fost la fel de tânără ca tine. Dar nu mai sunt. Și nu 
mai pot să fiu. 

— Poţi să fii orice ai vrea să fii. 

Maria a zâmbit trist. 

— Nici tu nu crezi ce spui. Ești pur și simplu încăpățânat. 

O dată în plus, pricepeam că n-o spunea cu răutate. Știam 
totuși că avea dreptate și mă făcea să mă simt cu adevărat mai 
tânăr. 

— Trebuie să plec, a zis ea. Dar îţi pot da o veste bună. Vrei? 

— Te rog. Mi-ar fi de folos. 

— În cele din urmă, dacă suntem norocoși, relaţia asta a 
noastră... va fi bună. Dar nu chiar de la-nceput. 

— Asta ce mai vrea să-nsemne? Cum poate să fie bună mai 
târziu, dar nu de la-nceput? 

— Înseamnă că vei fi o amintire minunată pentru mine. Glasul 
i s-a poticnit, apoi a continuat: Singurul lucru pe care l-am 
cunoscut după pierderea lui Dante și care, pentru câteva 
momente, mi-a putut alunga durerea, înlocuind-o cu pasiune. Nu 
voi uita asta niciodată. Și nici nu voi înceta să doresc să mă mai 
pot bucura de ea. 

— Și atunci de ce n-o păstrezi, pur și simplu? 

Maria a clătinat din cap și o lacrimă i s-a prelins pe obraz. Și-a 
șters-o. 

— Și va fi bine și pentru tine, de asemenea. Te-am învăţat 
multe, nu? lar, în privința celor mai importante lucruri pe care 
le-ai învăţat de la mine, îţi vei da seama că le-ai învăţat abia 
mult mai târziu. Și asta mă face fericită. Voi continua să mă 
deschid ca un boboc de floare în interiorul tău. lar în relaţia 
noastră... vei continua să descoperi noi... hm... fațete și-ţi vei da 
seama că a fost altfel decât crezuseși la început. Mai bună. Mai 
profundă. O să vezi. 

— Dartu nu... 

Și-a pus un deget pe buzele mele. 

— Şşş. Ține minte: acum sunt parte din tine. Indiferent ce vei 
face în continuare, indiferent de femeia alături de care vei trăi, 
eu voi fi mereu parte din tine. 

— Sună ca și cum ţi-ai lua rămas-bun. 


VP - 239 


Maria și-a plecat ochii și a tăcut o clipă. 

— Nu voisem s-o fac. Dar poate că-i mai bine așa. 

— Eu vreau să te mai văd. 

— Bineînţeles. lar dacă îmi vei telefona, asta se va întâmpla 
din nou. Însă la un moment dat, și probabil curând, vom vedea 
amândoi că nu putem avea ceea ce-i strălucitor fără să ne tăiem 
în ceea ce-i ascuţit. Și vom obosi să ne tăiem unul pe altul. 

Am încercat să mă gândesc la ceva pentru a o contrazice. Dar 
nu mi-a venit nimic în minte. 

Ea m-a privit lung, zâmbind ușor, dar cu tristeţe în ochi. Apoi 
s-a întins, m-a cuprins cu o mână pe după ceafă, m-a tras spre 
ea și m-a sărutat cu furie, cu limba în gura mea, cu buzele 
strivindu-le dureros pe ale mele. 

După aceea s-a desprins din sărutare și a apăsat clanţa. 

— La revedere, John, a zis și a ieșit. 

Am rămas locului aproape un minut, uluit, confuz și trist. Totul 
mersese atât de bine, nu? Ba chiar îi salvasem soțul, 
îndepărtasem acea complicaţie posibilă. Probabil știam că 
lucrurile n-ar fi putut continua cu Maria, indiferent ce s-ar fi 
întâmplat, totuși nu mă așteptasem să se termine așa de brusc 
totul. Sau așa de curând. De fapt, nu eram nici măcar sigur că 
se terminase. Ea spusese că mă va vedea, dacă îi voi telefona, 
nu? Însă oare dorea să-i telefonez? Ce vrusese să spună? 

M-am scuturat. Trebuia să mă concentrez. Întâlnirea de la 
Zenko-ji era peste mai puţin de o oră. Și cu toate că Victor 
murise, mai exista o ameninţare. Una pe care intenţionam s-o 
elimin. Ea era pe primul loc. După aceea mă puteam gândi la 
Maria. 


VP - 240 


Capitolul 22 


M-am schimbat în haine de stradă, cu noua jachetă din piele 
întoarsă, care era destul de largă pentru a fi pusă peste kevlar. 
Prinsesem cuțitul lui Oleg cu bandă pe interiorul antebraţului 
stâng, cu mânerul extinzându-se în palma mea sub mâneca 
jachetei, astfel încât era imediat accesibil cu mâna cealaltă. Am 
ridicat geanta în care aveam ochelarii pentru vedere pe timp de 
noapte și am ieșit. 

Nu știam sigur cine va veni la întâlnire. Bineînţeles, putea să 
fie chiar Yokoyama. La urma urmelor, el îi ceruse lui Miyamoto 
s-o aranjeze. Aveam totuși senzaţia că rendez-vous-ul meu va fi 
cu cineva plasat mai sus în lanţul trofic. 

Wilson. 

Desigur, din ceea ce știam despre el, prefera să opereze din 
culise, trimițând mercenari, căutând maximum de izolare și 
dezminţire. Insă echipa pe care o adusese în Tokio ca să mă 
lichideze fusese eliminată. Nici Victor nu mai era disponibil. Așa 
că, dacă Wilson dorea dispariţia mea - și dacă el pusese la cale 
întâlnirea stabilită de către Yokoyama, așa cum bănuiam -, mă 
așteptam că va încerca s-o facă personal. 

Și de ce nu? Din cele aflate de la Tatsu, părea un ticălos dur și 
experimentat. Îndeajuns de viclean ca să fi operat din umbră, 
ucigând și supraviețuind, încă din vremea OSS-ului din al Doilea 
Război Mondial. Câţi dușmani își făcuse de-a lungul vieţii? Câţi îl 
atacaseră? Și câţi muriseră, atacându-l? 

Evident, toate întrebările astea erau neliniștitoare, totuși mai 
devreme în cursul serii eu dejucasem manevra unui inamic 
formidabil. Mă gândeam că exista o cale prin care să dejoc și 
manevra lui Wilson. 

Recepţia hotelului era goală și am încuviinţat din cap, 
mulțumit că-i spusesem lui Miyamoto că ne vom întâlni la ora 
asta. Dacă cineva o filase pe Maria până la mine, i-ar fi fost al 
naibii de greu să-mi întindă o cursă în spaţiul acesta pustiu. 
Același lucru era valabil și pentru Zenko-iji. 

Am folosit o ieșire laterală din hotel și am luat un taxi. Era 
aproape ora 2, dar nu mă îngrijora că voi întârzia. In general, 


VP - 241 


abordarea inteligentă - și ca atare cea anticipată - era să ajungi 
mai devreme. Insă tocmai jucasem jocul acela cu Victor și nu 
doream să fiu predictibil. Așadar, acum era momentul să schimb 
tactica. 

l-am cerut șoferului să oprească pe Aoyama-dori, la nord-est 
de templu. Zona era satisfăcător de liniștită. Am traversat 
strada și am intrat în Aoyama Kitamachi Apartaments, un 
complex de apartamente de stat, care fusese construit în anii 
1950-1960 și care începuse deja să decadă. Niciunul dintre cele 
peste douăzeci de blocuri cu patru etaje nu avea lift; ba chiar, 
multe nu aveau decât toalete și chiuvete, astfel că rezidenții 
foloseau sento, „baia publică” de cartier. Complexul degaja 
probabil o atmosferă caracteristică, dar pe mine nu mă interesa 
decrepitudinea sa blândă. Trăsăturile lui cele mai atractive erau 
bezna, pustietatea și, bineînțeles, apropierea de templul Zenko- 
ji. 

M-am oprit o clipă și am cercetat împrejurimile. Nu se auzeau 
decât zumzetul unui transformator electric din apropiere și 
băâzâiturile insectelor din copaci. Ceva mai devreme plouase și 
pământul era jilav, iar aerul rece și încărcat de umiditate. Totuși 
cerul era fără nori și zona era scăldată alternativ în umbră și 
lumina lunii. 

Mi-am pus ochelarii pentru vedere pe timp de noapte și am 
activat butonul de alimentare. Umbrele au dispărut instantaneu 
și totul din jur a apărut perfect vizibil în strălucirea verde a 
ochelarilor. Am întors capul la stânga și la dreapta, obișnuindu- 
mă cu noua perspectivă. Ochelarii erau excelenți, și nu numai 
pentru că erau tactici. Terenul pe care se găseau blocurile 
acestea era neîngrijit, cu tufișurile și copacii crescute în 
neorânduială și netunse, iar în verzuiul vederii pe timp de 
noapte vegetația aceea îmi reamintea de Vietnam. Mă simţeam 
în mod straniu liniștit, ca și cum aș fi vizitat un cartier în care nu 
mai fusesem de ceva vreme, dar pe care mi-l reamintisem 
complet în clipa când revenisem în el. Nu știam la ce să mă 
aștept din partea lui Wilson, dar eram sigur că-l voi vedea 
înainte să acţioneze. 

Am mers spre sud-vest printre blocuri, oprindu-mă frecvent ca 
să privesc și să ascult. După zece minute, am ajuns la marginea 
de sud-est a templului Zenkâ-ji, de unde vedeam intrarea. Am 
înaintat încetișor, iar m-am oprit, am privit și am ascultat. Niciun 


VP - 242 


sunet, niciun suflet. 

Am descris un cerc în sens invers acelor de ceasornic, 
furișându-mă în mod repetat ca să privesc mai îndeaproape, dar 
n-am văzut și n-am auzit nimic. După ce am încheiat cercul, m- 
am întors pe propriile mele urme, am sărit zidul de piatră de pe 
Omotesando-dori și am avansat prin cimitirul mic care ocupa 
sectorul sud-vestic al templului. 

M-am oprit lângă primele pietre funerare și am privit spre 
hondo, clădirea principală a templului. Am simţit un iz despre 
care am crezut pentru o clipă că putea fi de tămâie, dar apoi mi- 
am dat seama că era mai degrabă aroma unui tutun dulceag. 
Totuși zona era complet nemișcată. 

Ba nu, nu complet. Am auzit pași apropiindu-se pe poteca 
principală dinspre Aoyama-dori. Se auzeau acum atât de clar, 
încât am presupus că aparţineau unui civil, poate chiar beat, 
care căuta poate o susţinere spirituală în toiul nopţii. 

După o clipă, în raza mea vizuală a apărut un bărbat alb. Avea 
în jur de șaizeci de ani, păr sur și rar, mustață atent îngrijită și 
ochelari cu lentile rotunde și rame din sârmă. Purta costum de 
tweed gros cu vestă și fuma pipă. De acolo provenea mirosul pe 
care-l simţisem. 

S-a oprit, a scos un chibrit dintr-un buzunar al hainei 
costumului, l-a frecat de marginea arzătorului de tămâie, apoi |- 
a ţinut între palmele făcute căuș și și-a aprins atent pipa. După 
ce a terminat, a scuturat chibritul și l-a aruncat, privind hondo 
parcă contemplativ, înconjurat de strălucirea verzuie, așa cum o 
vedeam prin ochelari, a fumului. 

Avea un aer sofisticat. Profesoral. Ba chiar afabil. lar toate 
astea, o știam prea bine, nu erau decât o mască. 

Pentru că bărbatul pe care-l vedeam era Calloway Wilson. 

El a privit la stânga și la dreapta, pufăind din pipă, relaxat și 
nepăsător de parcă ar fi stat pe veranda din spate a locuinței 
sale, nicidecum să întindă o ambuscadă de cealaltă parte a 
lumii, în complexul unui templu Zen. Oare aceasta era cu 
adevărat o ambuscadă? Mă așteptasem la o abordare în stilul lui 
Victor, o tentativă de a-mi dejuca manevrele prin camuflare, 
viteză și subterfugii. Ceea ce vedeam acum era exact opusul. 
Neconcordanţa, trebuie să mărturisesc, era neliniștitoare. Am 
privit împrejurimile, perfect clare cu ochelarii pentru vedere pe 
timp de noapte, și m-am uitat după ajutoare. N-am văzut pe 


VP - 243 


nimeni. Ce naiba făcea Wilson? 

— Salut, domnule Rain, a rostit el cu un glas de bariton, sigur 
pe sine, liniștitor, care a reverberat din lespezile de piatră. Știu 
că ești aici. Mă urmărești de undeva, probabil din umbrele 
monumentelor din stânga mea. 

Da, instinctul tactic îi era destul de precis. Am rămas 
nemișcat, așteptând să văd ce va mai urma. 

El a chicotit. 

— Bine, o să recunosc - am trișat. Am fost aici mai devreme și 
am plasat câţiva senzori de mișcare cu emisie pe frecvențe 
radio în punctele de intrare în templu. Așa știu că ești prezent. 
Nu ti-ar veni să crezi ce sunt în stare să născocească în ziua de 
azi puștii ăia isteți ocupați cu știința și tehnologia! Uneori până 
și mie îmi vine greu să cred. 

Rahat! Oare încerca o cacealma? L-am privit cu atenţie prin 
ochelarii mei speciali. 

— înţelegi? Ți-aș fi putut dejuca planurile. N-ar fi fost nicio 
rușine, desigur - tu n-ai în spate un întreg laborator 
guvernamental, ca mine. Ideea însă este că nu mă aflu aici 
pentru a-ţi dejuca planurile, ci pentru a sta de vorbă. Și vreau să 
știi asta. Vreau să te relaxezi. 

M-am uitat iarăși în jur, căutând capcana, dar tot n-am văzut- 
O. 

— Știu cât de bun ești, a urmat Wilson. Ai lichidat o echipă 
întreagă, toţi foști membri ai Forţelor Speciale. Plus pe Victor, 
care, după cum bine știi, nu era vreun fătălau. Eşti genul de 
individ care caută mereu un avantaj și de obicei îl găsește. 
Bănuiala mea este că în clipa de față mă urmărești. Ti-ai făcut 
rost de ochelari pentru vedere pe timp de noapte? Dacă da, sunt 
impresionat. Probabil modelul AN/PVS-5, nu? Generaţia a doua. 
Să știi însă că există și generaţia a treia: AN/PVS-7. A fost 
produs în număr foarte limitat - nici armata nu i-a primit încă. 
Dar noi i-am primit. Fiindcă noi suntem la fel ca tine. Mereu în 
căutarea unui avantaj. 

Am privit din nou împrejurimile. Îl vedeam, dar el nu mă putea 
zări pe mine. Eram tânăr, iar el era bătrân. Practic numai atuuri. 
Cu toate acestea, mă simţeam brusc în inferioritate. 

— Uite, a spus el, descheindu-și sacoul și rotindu-se fără 
grabă într-un cerc complet. Nu sunt înarmat. Tu ești, fără doar și 
poate. Nu obiectez faţă de asta. Vreau să te simţi confortabil. 


VP - 244 


Am fost de părţi opuse ale tablei de joc, dar situaţia s-a 
schimbat. Nu există niciun motiv pentru care să nu recunoaștem 
circumstanţele acelea schimbate și să nu ajungem la condiţii pe 
care să le acceptăm reciproc. Eu consider că este cu certitudine 
în interesul amândurora să procedăm așa. Și sper că te voi 
putea convinge despre corectitudinea gândirii mele. 

M-am întrebat dacă nu era posibil ca Wilson să aibă un 
lunetist. Era mai degrabă improbabil - un lunetist cu echipament 
pentru vedere pe timp de noapte m-ar fi putut dobori în mai 
multe puncte diferite pe când verificasem perimetrul templului. 
Faptul că mai eram aici era o dovadă serioasă a inexistenţei 
vreunui lunetist. 

Și atunci? Care era intenţia lui Wilson? Nu vedeam decât o 
singură cale pentru a afla. 

M-am ridicat în picioare. : 

— Ține-ţi mâinile la vedere! am strigat. Vino încoace. Incet. 

El a privit în direcția mea. În lumina lunii, probabil că abia mă 
putea distinge în spatele pietrei funerare pe care o menţineam 
între noi. 

— Bineînţeles, a spus. 

M-am uitat încă o dată în jur; n-am văzut și n-am auzit nimic, 
iar mânerul cuţitului lui Oleg mă apăsa liniștitor în palmă. 

Wilson a pornit fără grabă pe una dintre aleile pardosite cu 
lespezi dintre morminte. 

— Stop, am rostit când ajunsese la vreo doi metri și jumătate. 
Rămâi acolo. 

— Am înţeles. Aș vrea să mă și percheziționezi. 

Am ignorat cuvintele acelea și am descris un cerc, ajungând 
înapoia lui; în timp ce mergeam, am privit întruna în jur. El și-a 
încrucișat degetele la ceafă, scutindu-mă de necesitatea de a i-o 
cere eu, și l-am percheziţionat cu atenţie. Singurul obiect pe 
care l-am găsit era în buzunarul de la pantaloni - un dispozitiv 
electronic micuţ cu antenă și un led care pâlpâia. Probabil o 
componentă a sistemului de senzori de mișcare cu emisie pe 
frecvenţe radio de care amintise, deși putea să fie și un 
transmiţător. 

— Poţi să faci cu el ce vrei, a spus Wilson, parcă citindu-mi 
gândurile. 

Dacă era un transmiţător, el ar fi putut plasa altul în 
apropiere. Caz în care distrugerea acestuia ar fi fost inutilă. L- 


VP - 245 


am aruncat totuși pe jos și l-am strivit cu tocul pantofului. 

Wilson a dat să se întoarcă. 

— Nu te mișca! i-am spus. Vorbește, dacă pentru asta ai venit 
aici. 

A rămas cu spatele la mine. 

— Bănuiesc că ai prefera să nu-mi aprind pipa. 

— Intuiţia ta este remarcabilă. 

— Nu tocmai intuiţie, ci mai degrabă mă pricep la 
recunoașterea talentului și capacităţilor individuale. Dar, 
desigur, tu stabilești regulile. Așa cum am spus, vreau să te 
simţi confortabil. 

A făcut o pauză, după care a urmat: 

— Dacă ai ajuns până aici, cred că de acum știi majoritatea 
detaliilor. 

Dacă spera că mă va determina să vorbesc, dezvăluind astfel 
ce știam și ce nu, atunci se înșela. 

— Ce crezi tu că știu eu? 

— Ştii cine sunt. Ştii că am fost în spatele lui Victor. Și știi cine 
este în spatele meu. 

— Da? Și ce altceva mai știu? 

— Ştii că Victor a fost un pion pe o tablă dintr-un joc care se 
joacă de pe cele două țărmuri ale Pacificului. Un joc dur. Similar 
unui sport de contact. 

— Da, au cam fost multe accidentări în joculețul vostru. 

— Așa este, au fost câteva. Totuși, pe ansamblu, jocul s-a 
derulat așa cum fusese plănuit. 

Nu-mi plăcea folosirea aceea a verbului la pasiv. 

— Cum a plănuit... cine? 

— AȘ fi dezamăgit, dacă nu știi asta deja. 

— Presupune că n-aș ști. 

— Bine. Să facem un exercițiu de imaginaţie și să ne gândim 
la ce s-ar putea întâmpla dacă în cabinetul președintelui ar 
apărea o ruptură. Să zicem, între secretarul de stat și secretarul 
apărării. Dacă cel dintâi ar fi, din păcate, împotmolit în trecut - 
mai precis în propriile lui amintiri despre lupta împotriva 
japonezilor în al Doilea Război Mondial, la Bătălia de la Angaur. 
In vreme ce al doilea ar fi, dimpotrivă, capabil să privească spre 
viitor. 

— Vrei să spui că Shultz vrea să păstreze Japonia dezarmată, 
iar Weinberger vrea să vândă arme japonezilor. 


VP - 246 


— Aș zice că exprimarea este lipsită de rafinament, dar nu 
incorectă. 

— lar Casey este omul lui Weinberger. 

— Casey este omul lui Reagan. 

— lar tu ești omul lui Casey. 

— Din nou, exprimarea este lipsită de rafinament, totuși 
corectă. 

— Vrei să-mi spui că Reagan știe că voi l-aţi asasinat pe 
ditamai prim-ministrul japonez? 

— Președintele nu este tocmai interesat de detaliile operative. 
El stabilește politica generală - rezultatul dorit, „ce” - și preferă 
să delege operaţionalul, „cum”. 

— Asta-nseamnă că voi aţi pus asta în mișcare... din propria 
voastră inițiativă? 

— Cred că directorul Casey ar spune: „Există lucruri care se 
rezolvă cel mai bine prin canale oficiale și lucruri care trebuie 
abordate mai... discret”. 

— Vrei să zici, acţiuni ce pot fi dezmințite. 

— Cum dorești să le spui. Știu că înţelegi că în lume trebuie 
să se întâmple anumite acţiuni, dar care nu pot fi în niciun caz 
atribuite statului american. Ei bine, acţiunile acelea cad de 
obicei în seama unora ca noi. 

Nu mi-a plăcut cum încerca să ne asocieze prin folosirea 
pluralului „noi”. Îmi reamintea de McGraw, când se străduia din 
greu să mă convingă. Poate că toți agenţii CIA urmau aceleași 
cursuri de manipulare. 

— Prin urmare, Reagan vrea ca Nakasone să fie prim-ministru. 

— Bineînţeles. 

— Pentru că Nakasone vrea reînarmarea Japoniei. 

El a ridicat din umeri. 

— După cum a spus chiar Nakasone, Japonia poate fi cel mai 
mare portavion de nescufundat al Statelor Unite. Dar la ce poate 
fi util un portavion, dacă nu are avioane? 

— Și Sugihara stătea în calea planului ăsta, da? 

— Da, Sugihara. Plus alte câteva piese ce trebuiau rearanjate. 

— De aceea l-aţi adus pe Victor. 

— Exact. Victor a fost o descoperire excelentă. Avea 
experienţă militară. Avea statut de outsider. Cunoștea bine 
Japonia și în același timp o ura. Aș fi zis că era un tip fără 
pereche. Asta până am aflat despre tine. 


VP - 247 


— Eu nu sunt ca Victor. 

— Nu, desigur. În mod evident, ești mai bun. 

— Dar nu la fel de ușor de dezminţit. 

— Adevărat. Insă poate că acesta nu trebuie să fie chiar 
defectul fatal, cum l-am considerat iniţial. 

— În tot cazul, ai încercat să fie fatal. 

— N-a existat nimic de natură personală, ci doar securitate 
operațională. Vrei să-mi spui că tu n-ai omorât niciodată un 
prizonier pentru a te asigura că misiunea ta poate continua? 

Nu i-am răspuns. 

— Bineînţeles că ai făcut-o. De fapt, tocmai Agenţia mea te-a 
salvat de urmări, refuzând să depună mărturie în așa-numita 
„Afacere Bereta Verde”. Insă scopul meu nu este să te 
învinovăţesc. Vreau doar să știi că înţeleg. Acestea sunt decizii 
pe care nimeni n-ar trebui să fie silit să le ia, dar pe care indivizi 
ca noi sunt nevoiţi să le ia permanent. Decizii dificile despre 
cum să salvăm cât mai multe vieți cu putinţă. lar eu am luat 
genul acela de decizie dificilă în cazul tău. A fost urât, o 
recunosc fără doar și poate. Dara trebuit s-o fac. De fapt, n-o să 
te mint, aș proceda la fel din nou - însă numai în aceleași 
circumstanţe. lar circumstanțele actuale nu mai sunt la fel. 
Câtuși de puţin. Piesele ce trebuiau rearanjate sunt rearanjate. 
Piesele ce trebuiau înlăturate au fost înlăturate. 

Un firicel de anxietate a șerpuit prin mine. Doar nu voia să 
zică... 

— Te referi la Sugihara? 

— Exact. 

M-am simţit ca și cum aș fi primit un pumn în plex. 

— Ce? Când? 

— Cu puţin timp în urmă. A privit peste umăr și expresia feţei 
îi era într-adevăr surprinsă. Crezusem că vei fi mulțumit. Ai fost 
scutit de riscul de a o face tu însuţi și, desigur, eliminarea lui 
înlătură și o complicaţie personală. 

De aceea păruse atât de sigur că mă putea convinge? Pentru 
că Sugihara era bonificaţia pe care o primeam? 

M-am gândit la Maria. În ce iad nimerise când revenise în 
noaptea asta acasă? Ce făcea chiar acum? 

— Ce vrei să spui? am izbutit să rostesc, căutând să câștig 
timp pentru a gândi. 

— Haide! Știu despre soția lui. Așa te-au urmărit oamenii mei. 


VP - 248 


Ei bine, ea este acum văduva lui Sugihara. Probabil că trebuie 
consolată. 

Când n-am răspuns, Wilson s-a uitat din nou peste umăr. De 
data asta, faţa îi era îngrijorată. 

— Am... presupus că relaţia voastră nu era foarte serioasă. 
Sper că nu am lăsat acum impresia unui tip insensibil. Dar dacă 
am subestimat cât de mult ţii la ea, atunci aș zice că vei vedea 
asta ca o evoluţie încă și mai convenabilă. 

— Cine a făcut-o? am întrebat. Victor e mort. 

— Nu este realmente necesar să intrăm în surse și metode, 
nu? 

— Tu? 

Dar imediat ce am întrebat, am știut că era ilogic. Întreaga 
operaţiune fusese clădită pe posibilitatea dezminţirii. Era 
imposibil ca Wilson însuși să lichideze un membru al Dietei 
japoneze. 

— Eh, cred că știi și tu răspunsul. 

Exista doar o altă posibilitate. 

— Yokoyama? 

— Nu pot nici să confirm, nici să neg. 

— Cum? am repetat. 

— Se pare că Sugihara a ieșit mai devreme în oraș cu niște 
colegi. Aparent, a suferit un atac de cord. 

— Ca prim-ministrul Ohira? 

— Da, un șablon pe care am sperat să-l evităm. Apoi însă 
Victor te-a angajat, de la una s-a ajuns la alta și au fost 
necesare unele improvizații. 

— Cum a procedat Yokoyama? O otravă preparată de puștii 
tăi isteți de la Știință și Tehnologie? 

— Cam așa ceva, da. Și va fi exact genul de instrument pe 
care l-ai avea la dispoziţie, dacă ai lucra cu mine. Aș putea folosi 
un om ca tine. 

Mi-am alungat orice gânduri despre Maria. Aveam să mă ocup 
de ele, și neîndoios de multe altele, ulterior. Acum nu-mi 
puteam îngădui să fiu distras. 

— Și dacă nu-mi place să fiu folosit? 

— Te rog să mă scuzi. A fost o alegere nefericită a cuvintelor. 
Eu ofer o activitate importantă. Informaţii de top și susținere 
materială. Și recompense la un nivel pe care nu cred că ţi l-ai 
imaginat vreodată. 


VP - 249 


Am tăcut, gândindu-mă. Orice ar fi dorit să mă convingă, se 
părea că Wilson spera că sinceritatea va fi dovada bunei lui 
credințe. Mi-am spus că ar trebui să profit de asta. 

— Ce i-ai promis lui Victor? 

— Victor era nemulțumit ca soldat într-o organizaţie sovietică 
de tip mafiot, deoarece știa că era capabil de mai mult. Așa că l- 
am abordat: „Noi avem informaţii. Tu ai experienţă în asasinate. 
Sunt două lucruri care merg mână în mână”. Știam trecutul lui 
Victor și ne-am oferit să-l instalăm în Japonia. El a înțeles în mod 
corect că eram șansa lui pentru o preluare agresivă a 
operaţiunilor yakuza. O modalitate prin care să deţină controlul 
lumii interlope japoneze. lar în schimbul posibilităţii pe care i-o 
ofeream, de a avea tot ce-și dorise dintotdeauna, i-am cerut 
doar ca periodic, când îi trimiteam un nume, o fotografie, o 
adresă... persoana aceea să dispară, fără să poată fi deloc 
asociată cu noi. 

— Crezi că eu doresc așa ceva? Să preiau conducerea lumii 
interlope japoneze? 

— Nu, domnule Rain. Așa cum am spus, tu nu ești ca Victor și 
nu te-aș insulta, sugerând asta. Eu cred că tu dorești 
independență. 

— O am deja. 

— Chiar o ai? Care crezi că ar fi fost rezultatul întâlnirii 
noastre de aici dacă mi-aş fi menţinut părerea că reprezinţi o 
ameninţare și n-aş fi decis că, dimpotrivă, reprezinţi o 
oportunitate? 

— Probabil că unul dintre noi ar fi fost mort. Dar asta încă se 
mai poate întâmpla. 

— De ce ești așa de pesimist? 

„Ticălos încrezut!” 

— Tu de ce ești așa de optimist? 

— Pentru că ești destul de inteligent ca să știi că banii înving 
întotdeauna. 

— Interesant, ești a doua persoană care mi-a spus asta. 

A chicotit. 

— Atunci înseamnă că ai în jur persoane înțelepte. 

— Mda, cred că respectivul a spus: „Pot exista circumstanţe 
neprevăzute. Și reculuri frecvente. Dar în cele din urmă, banii 
înving întotdeauna”. 

— Exact asta mi-a confirmat și mie experiența. 


VP - 250 


— Dar poate că ăsta nu-i sfârșitul. Poate că-i doar unul dintre 
reculuri. Din perspectiva ta, vreau să spun. 

Am zărit cum o ușoară încordare i s-a furișat în șira spinării și 
am  încuviinţat satisfăcut, văzând cum pierdea puţin din 
detașarea aceea de patrician. 

S-a întors cu fața la mine. Știam că era neînarmat, totuși m- 
am retras iute un pas. 

— Ti-am spus să nu faci asta, i-am zis. 

— Da, așa este. Dar dacă mă vei omori, aș prefera să fiu cu 
faţa la tine. 

Nu numai încrezut, ci și amuzant. 

— Înţeleg că începutul relaţiei noastre a fost destul de violent, 
a urmat pe un ton extrem de liniștitor. 

Foarte amuzant. N-am spus nimic. 

— Dar, așa cum ţi-am zis, circumstanțele s-au schimbat. De 
ce ai dori să renunţi la atâtea avantaje și să-ți atragi atâtea 
dezavantaje pentru ceva cu care n-ai avut absolut nimic 
personal? 

Am clătinat din cap. 

— Crezi că absolut toți oamenii din jurul tău sunt simpli pioni 
pe o tablă de joc, așa-i? 

— Nu. Mai există și jucătorii, cei care mută pionii. lar eu îţi 
ofer oportunitatea de a deveni un jucător. De ce crezi că ţi-am 
spus toate amănuntele în noaptea asta? Ți se pare că aș fi 
împărtășit asemenea informaţii unui pion? Sau doar unui 
jucător? 

— Poate că eu nu vreau să fiu niciuna, nici alta. Poate că nu- 
mi place deloc jocul tău de rahat. 

Wilson s-a foit de pe un picior pe celălalt, de parcă răspunsul 
meu îi crea un disconfort. 

— Înţeleg ce simţi. Cândva și eu am simţit la fel. Însă cei ca 
noi nu au de ales. Noi suntem în joc. Putem fi sau jucători, sau 
pioni. 

L-am privit și am știut că mai exista ceva, însă era ceva ce-mi 
scăpa. 

— Ştiai că-l voi ucide pe Victor, nu?_ 

— Evident, nu puteam să fiu sigur. Insă, după ceea ce-ai făcut 
cu echipa mea, m-am gândit că da, îl vei lichida. 

— Și nuţi-a păsat? 

— Victor era instabil. Sunt sigur că ai văzut-o și tu. 


VP - 251 


— Ai dreptate, avea unele aspecte dezagreabile. Dar știi 
ceva? El a privit moartea drept în faţă. Tu crezi că ai putea face 
asta? 

— Oho, am și făcut-o deja. De mai multe ori decât ai crede. 

— Mă refer la noaptea asta. 

— Am venit aici neînarmat. Știind că tu s-ar putea să fi ostil. 
Dacă asta nu înseamnă a privi moartea drept în faţă, atunci ce 
este? 

Ceva nu era în regulă. Individul ăsta era un supraviețuitor, un 
„jucător”. Și era, de asemenea, al naibii de mândru pentru asta. 
Fără doar și poate, Tatsu avusese dreptate: în loc să-i spună lui 
Victor să mă elimine, Wilson îmi lăsase suficientă lesă pentru a 
vedea dacă-l puteam ucide pe Sugihara - înainte ca propriii lui 
oameni să mă ucidă pe mine. Era un individ care gestionase 
întotdeauna probabilitățile. Care avusese întotdeauna un plan B. 
Dar care era acela? 

În minte mi-a apărut ceva ce mă învățase Maria: 

Dacă vrei să-ți dai seama dacă un bărbat este cu adevărat 
elegant, privește-i pantofii. 

Am făcut-o. Și acum, când i-am privit, am observat că ramele 
lor erau neobișnuit de masive. 

Suficient de masive ca să ascundă un soi de armă. 

Wilson mi-a văzut privirea. Mi-a simţit suspiciunea de pe chip, 
deși purtam ochelarii speciali. A urmat o clipă încărcată de 
electricitate, în care fiecare dintre noi a înţeles ce urma să facă 
celălalt. 

Am simţit un val masiv de adrenalină. Wilson a pășit înainte 
cu piciorul stâng pentru a micșora distanța dintre noi, totul 
silențios acum, derulat cu încetinitorul, și a lansat o lovitură cu 
piciorul drept. Nimic complex, doar un șut direct, din genul care 
ar fi putut lovi tibia adversarului. Dureros, poate, dar nimic 
altceva. 

Asta numai dacă nu era implicată cine știe ce otravă 
născocită de puștii isteţi din CIA. 

Poziția mea era dezechilibrată. Mă așteptasem mai degrabă 
ca Wilson să se repeadă spre mine. Toată greutatea îmi era 
lăsată pe piciorul stâng. Nu aveam timp să-mi schimb greutatea 
pe celălalt picior, ca să mă feresc. 

Piciorul lui înainta acum spre mine, iar prin ochelarii pentru 
vedere pe timp de noapte mișcarea sa era o dâră stranie de 


VP - 252 


lumină verzuie, aidoma jetului lăsat pe cer de un avion cu 
reacție. 

Am făcut singurul lucru posibil. Oricum, aveam să fiu cu o 
secundă în urmă. Am pivotat șoldurile, mișcându-mă încet, 
îngrozitor de încet, ca un coșmar în care încerci să înaintezi prin 
mocirlă, și am ridicat genunchiul drept, văzând pantoful acela, 
care, brusc, părea letal, apropiindu-se, șuierând spre mine... 

Am pendulat piciorul drept doar din genunchi și am izbit cu 
tibia în gamba piciorului care lovea. Pantoful i-a trecut pe lângă 
piciorul meu stâng ca un șarpe cu clopoței care-și ratase ţinta. 

Wilson a fluturat din braţe, fiind silit să execute un neașteptat 
pas gigantic în faţă. Înainte să-și fi putut regăsi echilibrul și să 
mă atace din nou, am prins zdravăn în pumn tweedul gros al 
pantalonului său de la interiorul genunchiului și am smucit 
violent în sus. 

A căzut dur pe spate. Am auzit cum ţeasta i s-a pocnit deo 
lespede și am simţit șocul respectiv, reverberând prin 
intermediul piciorului. Continuând să-l ţin de genunchi, i-am 
expediat un șut în testicule. S-a cutremurat și am știut că va fi 
scos din luptă cel puţin câteva secunde. L-am ţinut de călcâi cu 
o mână, i-am desfăcut șireturile cu mâna cealaltă și i-am smuls 
pantoful din picior. Din apropiere, am văzut că rama din jurul 
botului pantofului nu era din piele, ci de oțel, ascuţit ca o lamă 
de brici. Și, în mod cert, acoperit cu vreo otravă exotică cu 
acțiune rapidă, inventată de CIA. 

Am băgat mâna în pantof și am îngenuncheat lângă Wilson. El 
s-a rostogolit de pe stânga pe dreapta, tușind și gemând. Când 
am văzut că-și revenise în fire, am apropiat muchia tăioasă a 
ramei pantofului la un centimetru de obrazul lui. 

— Nu, nu, nul a icnit. Să nu faci asta. Să nu faci așa ceva! 

— Să nu fac? 

A icnit iarăși. 

— Încă putem pune lucrurile la punct. A fost doar o 
neînțelegere, nu vezi? Amândoi avem de câștigat avantaje 
importante. Nu da cu piciorul la toate astea. 

— De ce să n-o fac? Pentru că banii înving întotdeauna? 

— Spune-mi atunci ce vrei. Orice. Îţi garantez că vei primi. 

M-am gândit la Sugihara. La fostul șef al lui Miyamoto care 
fusese omorât în bătaie ca să-i facă loc căârtiței lui Wilson, 
Yokoyama. Chiar și la „Mike” și ceilalţi doi contractori pe care-i 


VP - 253 


omorâsem. 

Mai mult ca orice, m-am gândit la Victor, a cărui traumă din 
copilărie nu fusese decât o pârghie pe care individul ăsta 
apăsase astfel ca banii să învingă întotdeauna. 

— Păi, te vreau pe tine, am rostit și i-am tăiat obrazul cu 
muchia ascuţită a ramei. 

A zbierat și și-a ridicat iute mâinile la rană. Apoi corpul a 
început să-i tremure și să intre în spasme. M-am retras un pas și 
am privit totul în lumina verzuie a ochelarilor mei. Gura lui 
Wilson era un rictus acum, iar tremurăturile și spasmele s-au 
intensificat. Spinarea i s-a arcuit brusc, atât de mult, încât am 
crezut că s-ar putea rupe, coatele i-au zvâcnit și degetele i s-au 
agitat cu disperare pe lângă gât. 

Apoi picioarele i-au mai zvâcnit o dată, și încă o dată, dar 
aproape imperceptibil, după care s-au oprit. Din gât i-a ieșit un 
șuierat prelung și gâlgâitor, ca sunetul unui balon care se golea 
de ultimele rămășițe de aer. După aceea Wilson a rămas 
nemișcat, cu spinarea arcuită aidoma unui arc întins atât de 
tare, încât se rupsese la mijloc. 

Am privit în stânga și în dreapta. Zenko-ji era din nou tăcut, 
iar în jur nu existau decât spiritele morților. 

— Poţi să-ți păstrezi banii, lăbarule, am spus și am plecat. 


VP - 254 


Capitolul 23 


După trei seri eram din nou în izakaya cu Tatsu. Îi 
telefonasem mai devreme și amânasem întâlnirea pe care o 
stabiliserăm anterior. Existaseră câteva aspecte de care 
dorisem să mă ocup anterior și, pentru unele lucruri, este mai 
bine să cauţi iertare decât să ceri permisiune. Altă înțelepciune 
de la răposatul filosof CIA Sean McGraw. 

Am comandat bere nama, așa cum ne făcuserăm obiceiul. 
După ce a sosit, Tatsu și-a ridicat halba în semn de toast: 

— Pentru nemilosul ninja din Tokio, a zis el. 

Am ciocnit și am băut. L-am privit și am simţit o afecţiune 
deloc surprinzătoare. Tatsu nu era prea glumet, însă era subtil. 
Poanta cu ninja fusese felul lui de a-mi spune că ezita să pună 
întrebări despre subiecte pe care eu preferam, poate, să nu le 
dezvălui. 

— Nu pot găsi altă explicaţie decât un ninja, a continuat el, 
pentru două morţi destul de bizare și identice petrecute în 
ultimele zile. 

Ezita, totuși era încăpățânat. 

Am ridicat din sprâncene. 

Tatsu a așteptat, sperând probabil că tăcerea mă va face să 
vorbesc până la urmă. Când nu s-a întâmplat așa, a oftat. 

— Acum două diminetți, cadavrul unui bărbat alb a fost găsit în 
templul Zenko-ji din Omotesando. Corpul îi era contorsionat în 
mod oribil. 

— Ce anume ar fi putut cauza așa ceva? 

— Patologii din Keisatsucho cred că a fost un gen de agent 
paralizant, administrat printr-o tăietură de pe obrazul victimei. 
N-au reușit să identifice însă natura precisă a substanței 
respective. De două ori mai straniu - realmente - este faptul că 
aseară a fost consemnat un deces similar, la o oră de vârf, pe 
peronul unui tren din Akasaka. Un membru PLD pe nume 
Yoshinobu Yokoyama a fost tăiat pe braţ și a murit. 

— Ai vreo pistă privind identitatea primei victime? 

— Nu avea asupra sa acte de identitate și nimeni n-a 
revendicat corpul. Sunt însă aproape sigur că, în timp, vom afla 


VP - 255 


că a fost Calloway Wilson. 

— Mda. Mă aștept să afli asta. 

— Ce coincidenţă, atunci, că ţi-am dat informaţii atât de bune 
despre același individ! Și despre alţi câţiva bărbaţi care recent 
au avut parte de morți premature, de pildă Victor Karkov și Oleg 
Taktarov. 

Tatsu îmi reamintea cât de mult mă ajutase... și cât de mult îi 
eram îndatorat. Și avea dreptate. Am încuviințat înaintea 
mustrării subtile, apoi am cedat și i-am spus tot ce aflasem de la 
Wilson. 

Până am terminat, amândoi aproape că băuserăm al doilea 
rând de bere. Am rămas tăcuţi o vreme, timp în care Tatsu 
asimila informaţiile. După aceea a spus: 

— Crezi că el spera într-adevăr să te racoleze? 

Am ridicat din umeri. 

— Nu pot să fiu sigur, totuși bănuiesc că nu. 

El a surâs foarte ușor și mi-am dat seama că era de acord. 

— De ce? a întrebat, poate nemulţumit că ajunsesem la 
concluzia corectă și dorind să-mi verifice raţionamentul. 

Am tras o dușcă de bere. 

— Nu greșea în privința avantajului pe care i l-aș fi putut oferi 
eu, dar nu se înșela nici în privinţa riscurilor. Și cred... că făcea 
probabil parte din natura lui să adauge o minciună mică la multe 
adevăruri. De aceea a fost dispus să împărtășească atâtea 
informaţii despre plan. De ce ar fi făcut-o, dacă nu avea 
încredere în mine și nu mă prețuia? 

— Păi, un motiv ar fi că de fapt plănuia să te omoare. 

— Exact. Ştia însă că-l voi percheziţiona și evident că am 
făcut-o. Am rulat toate scenariile și n-am văzut niciun mod prin 
care m-ar fi putut ataca. Așadar, m-am gândit că unica 
explicaţie pentru sinceritatea lui era că mă dorea într-adevăr că 
pe un fel de partener junior. Dar în tot acel timp a căutat și o 
deschidere pentru un atac. Adevărul este că am avut noroc. 
Până spre sfârșit l-am ţinut cu spatele la mine. lar când am 
înţeles ce intenţie avea, a fost aproape prea târziu. Incă o 
secundă și m-ar fi crestat cu lama aia nenorocită. 

— Da, am vrut să te întreb despre asta. Wilson a fost 
descoperit încălţat cu un singur pantof. 

— Ciudat, într-adevăr. 

— Intr-adevăr. Dacă n-aș fi știut mai bine, aș fi crezut că a 


VP - 256 


fost același pantof care l-a omorât ieri pe Yoshinobu Yokoyama. 

Tatsu a ridicat mâna și i-a făcut semn chelneriței să mai 
aducă două beri. Era subtil, totuși nu atât de subtil încât să nu 
folosească o metodă atât de evidentă ca dezlegarea limbii unui 
subiect prin folosirea alcoolului. 

Evidentă și... eficientă. l-am spus că Yokoyama fusese cârtița 
lui Wilson în PLD - sursa informaţiilor lui și mijlocul ascensiunii 
lui Victor la putere. Bărbatul care cauzase probabil „atacul de 
cord” al prim-ministrului Ohira. Și, mai recent, pe al lui Sugihara. 

Până am terminat de vorbit, am dat gata amândoi al treilea 
rând de beri. 

— N-ar fi trebuit să mă-ndoiesc de tine în privinţa lui Ohira, a 
spus Tatsu. Poate că, dacă te-aș fi privit cu mai multă 
seriozitate, aș fi putut face ceva pentru a-i opri să ajungă și la 
Sugihara în același fel. 

— N-a fost vina ta, ci a mea. Când l-am terminat pe Victor, m- 
am gândit că Sugihara va fi în siguranţă pentru o vreme, cel 
puţin până mă voi putea ocupa de Wilson. Dar, desigur, unul ca 
el ar fi avut și un plan de rezervă. Trebuia să mă fi gândit la 
asta. 

El a clătinat din cap. 

— Eu sunt polițistul. Eu ar fi trebuit să mă gândesc. Cel puţin, 
data viitoare când mai întâlnesc un deces din „cauze naturale”, 
voi ști să nu-l consider clasat. Nici chiar dacă este un prim- 
ministru. 

— Mai ales dacă-i un prim-ministru. 

— Exact. 

Pentru un minut, am tăcut amândoi, apoi Tatsu a zis: 

— leri am intervievat câţiva angajaţi de la Muzeul Naţional 
despre sabia care a fost găsită lângă corpul lui Victor. 

Mi-am păstrat chipul inexpresiv. 

— Da? 

El a mormăit nemulțumit. 

— Nimeni nu are habar cum a dispărut din muzeu, sau de ce 
ucigașul a abandonat-o, așa cum a făcut, ţinând seama de 
valoarea ei inestimabilă. 

— Poate că ucigașul o aprecia și pentru altă valoare. Și dorea 
ca ea să rămână în muzeu. 

— Da, îmi pot imagina asta. În tot cazul, nu mă aștept ca 
sabia să implice pe cineva. Că veni vorba, am intervievat-o și pe 


VP - 257 


soția lui Sugihara. 

De data asta m-am străduit cu adevărat să rămân inexpresiv. 

— Da? 

— Bineînţeles, am fost foarte delicat, ţinând cont mai ales de 
clipele grele prin care trece. A declarat că nu știe nimic despre 
dispariția sabiei. Nu intenţionez s-o mai intervievez. 

Ca de obicei, intuiţia lui era al naibii de înspăimântătoare. 

— Nici eu nu intenţionez, am rostit. 

— Poate că... ar fi cel mai bine. 

Știam că așa era, deși mi-era greu s-o accept. Petrecusem 
ultimele câteva zile chinuindu-mă cu gânduri despre ce s-ar fi 
putut întâmpla dacă Maria și cu mine ne-am fi întâlnit altfel, într- 
un mod care să nu fi avut nicio legătură cu soțul ei. Desigur, era 
și o ironie a sorții, deoarece, până la urmă, nu-l asasinasem eu. 
În mod foarte probabil, Sugihara ar fi murit într-un fel sau altul, 
chiar dacă eu n-aș fi revenit niciodată în Tokio. 

Fusesem totuși implicat. lar Maria, a cărei intuiţie părea s-o 
rivalizeze pe a lui Tatsu, avea să simtă asta. Ea se întrebase 
deja în privinţa mea - trecutul militar, speculațiile despre CIA, 
îngrijorarea legată de interesul meu faţă de soţul ei. lar acum 
apăruse și sabia, despre care spusese - cu un umor care, 
retrospectiv privind, părea profetic - că, dacă va dispărea 
vreodată, va ști cine a luat-o. 

Poate că acela fusese unul dintre motivele pentru care o 
luasem. Ca să pricep asta, nu aveam nevoie de unul dintre 
psihiatrii lui Tatsu din Keisatsucho. Poate că dorisem, pur și 
simplu, ceva care să nu-l taie doar pe Victor și poate că nu 
fusese o coincidenţă că Maria folosise exact metafora „tăios” 
pentru a descrie ce ne făceam noi doi unul celuilalt. 

Era un mod de tot rahatul de a ajunge să înţeleg ce vrusese 
ea să spună despre lucrurile strălucitoare care uneori sunt și 
cele mai tăioase, dar nici nu puteam nega că avusese dreptate. 
N-aveam să mai cunosc altă femeie la fel. Învăţasem asta cu 
zece ani în urmă, cu Sayaka. lar Maria mă vrăjise pentru scurt 
timp, făcându-mă să cred că poate mă înșelasem. Dar nu mă 
înșelasem. Încercasem doar să găsesc o cale prin care să nu fiu 
împovărat de greutatea adevărului. De greutatea destinului. 

Am clătinat din cap. 

— Ştii care-i partea cea mai proastă? 

Tatsu și-a arcuit sprâncenele. 


VP - 258 


— Wilson avea dreptate. Banii înving întotdeauna. Sigur că 
da, el a murit, dar adevărații jucători - cei din guvernele 
american și japonez - vor obţine exact ceea ce doreau. Banu, 
chiar mai mult decât doreau, fiindcă jocul s-a terminat și până și 
pionii de care s-au folosit ca să câștige au dispărut acum de pe 
tablă. Este un rezultat chiar mai bun decât speraseră probabil 
vreodată. 

El a aprobat din cap. 

— Este într-adevăr dezamăgitor să lupţi din greu și să nu obţii 
mare lucru. Și nu-i prima dată pentru noi, nu? 

Am scuturat din cap. 

— Nu, nu este. 

— Și ce să facem? Să abandonăm? Sau să continuăm lupta? 

L-am privit și nu m-am putut abţine să zâmbesc. Mă 
întrebasem când va ajunge la asta. 

Tatsu și-a terminat berea. 

— Mai luăm una? 

Am ridicat din umeri. 

— De ce nu? 

Am mai comandat un rând, apoi am băut câteva minute într-o 
tăcere destinsă. 

— Ce-o să faci în continuare? a întrebat el. 

Încă nu mă gândisem prea bine la viitor. Miyamoto fusese 
deja promovat în locul lui Yokoyama. Îmi achitase prompt 
cincizeci de mii pentru Victor și mă anunţase că puteam căpăta 
alte joburi noi oricând ceream. Spusese că prin rezultate 
concrete îmi căpătasem dreptul la ceea ce Victor obținuse prin 
ameninţări. Domeniul lui Victor îmi aparținea acum mie. 

Din motive pentru a căror înţelegere deplină eram încă prea 
tânăr, nu doream să mă gândesc în direcţia aceea. Știam doar 
că voi reveni în Ginza, ca să-mi mai cumpăr haine de la 
Angajatul Ito. Probabil că aș fi fost mort, dacă el nu m-ar fi 
învăţat despre pantofi și rame. Recunoștința mea mai măruntă 
era să contribui la planul lui de vânzări. 

Mai departe însă nu știam încotro voi apuca. Vestea bună era 
că, dacă rămâneam în domeniul ăsta de activitate, urma să am 
permanent de lucru. Și ar fi fost joburi primite de la Miyamoto, 
adică cineva în care puteam avea încredere. 

Poate că aveam s-o fac. Poate că Wilson avusese dreptate. 
Cum spusese el? Cei ca noi nu au de ales. Noi suntem în joc. 


VP - 259 


Putem fi sau jucători, sau pioni. 

Dar dacă aveam să rămân în joc, aveam să-mi impun propriile 
reguli. lar una dintre ele avea să fie „fără implicare”. Fără 
atașari. Fără alte Maria, sau Sayaka, sau oricine altcineva. Dacă 
banii înving întotdeauna, atunci aveam să-mi încasez partea, 
apoi să plec naibii de acolo. 

— Cred c-o să ies pentru o vreme, am rostit, lăsându-l pe 
Tatsu să interpreteze asta cum dorea. 

El a încuviinţat din cap. 

— lartă-mă că ţi-o spun, dar cred că așa ceva ar fi o irosire de 
capacități. 

Nu mi-am putut înfrâna un surâs reticent, pentru că era atât 
de al naibii de încăpățânat. 

— Ştiu ce vrei tu, am zis, dar trebuie să-mi dau seama ce 
vreau eu. 

— Nu știu ce vrei tu. Știu doar ce-ţi trebuie. 

— Da? Ce-mi trebuie? 

— Un scop în viaţă. 

— Bun, în cazul ăsta o să te-anunţ când o să găsesc unul. 

A coborât ochii, după care m-a privit iarăși. 

— Mai ţii minte ce mi-ai spus la ultima noastră întâlnire? Că 
Victor trebuia să te ucidă neapărat, fiindcă era un joc cu sumă 
zero? 

Dintr-odată, nu m-am mai simţit în largul meu. 

— Da, mai ţin minte. 

— Te-ai gândit că poate dinamica este valabilă în ambele 
direcții? 

Am încercat să mă gândesc la un răspuns pertinent, n-am 
putut și am zis doar: 

— Nu pricep. 

— Ideea este pur și simplu că „zero” nu-nseamnă cine știe ce 
câștig. Mai ales după genul de joc pe care l-ai jucat tu. De ce să 
nu joci pentru ceva mai mult decât atât? 

Brusc m-am simțit cuprins de un talaz de munashisa - 
pustiire, zădărnicie, inutilitate. Am așteptat, sperând că va 
trece. N-a trecut. 

— Trebuie să plec, i-am spus. Cine plătește berea? 

Tatsu a plecat ușor din cap. 

— Te rog, lasă-mă pe mine să plătesc. Data viitoare va fi 
rândul tău. 


VP - 260 


— Nu știu când va fi data viitoare. 

— Eu pot să aștept. 

„Nu la fel de mult cât pot eu”, m-am gândit. 

El a pus niște yeni pe masă și ne-am ridicat amândoi, gata de 
plecare. 

— Jaa, a zis Tatsu, ceea ce în contextul acesta însemna Pe 
curând. 

A fost cât pe aici să răspund cu Sayonara - „Adio”. 

Dar n-am făcut-o. Fiindcă poate că, într-adevăr, el avea 
dreptate. Poate că-mi doream ceva mai mult decât „zero”. Atâta 
doar că nu știam cum să-l obţin. Sau dacă aveam să-l obțin 
vreodată. 


VP - 261 


3 ADI A ui 


AOS 
virtual-project.eu