Barry Eisler — [John Rain] 05 Furia samuraiului

BARRY EILER 


BARRY EISLER 


Seria: Asasinul din Tokio 45 


FURIA SAMURAIULUI 


Original: The Last Assassin: John Rain #5 (2014) 


Traducere din limba engleză: 
MIHAI-DAN PAVELESCU 


virtual-project.eu 


VP - 


2 


Introducere la noua editie 


Cea mai mare parte a cărţilor pe care le scriu par să rezulte 
dintr-o întrebare de tipul „Ce-ar fi dacă?” De pildă, „Ce-ar fi dacă 
un asasin «lup singuratic» se îndrăgostește de fiica uneia dintre 
țintele lui și trebuie s-o protejeze de cei care au comandat 
crima, dar în același timp să-i ascundă adevărul despre fapta 
lui?” (Asasinul din Tokio: Țintele) Sau „Ce-ar fi dacă agenţi CIA 
ar angaja un asasin pentru a ucide finantatorul unor acte 
teroriste... care se va dovedi protejat de alţi agenţi CIA, iar 
asasinul va fi prins la mijloc?” (Asasinul din Tokio: Jocurile 
căinței) Lucruri de felul acesta. 

Intrebarea „Ce-ar fi dacă?” pe care m-am pomenit 
examinând-o când am început să scriu Asasinul din Tokio: Furia 
samuraiului a fost diferită. A avut o natură mai puţin 
operaţională și mai degrabă personală. Respectiv, „Ce-ar fi dacă 
iubita agent Mossad a unui asasin ar deveni convinsă că elo va 
părăsi pentru o veche dragoste? Ar fi ea capabilă să-și 
gestioneze nesiguranța, gelozia și alte sentimente nefamiliare 
sau va sfârși folosindu-și talentele profesionale în motive strict 
personale?” M-am pomenit atras de posibilitatea de a aduce 
personaje cu abilităţi extraordinar de letale pe un teren 
emoţional nefamiliar și de a vedea cum vor reacţiona. De 
exemplu un individ obișnuit devine gelos va întreprinde doar un 
număr limitat de acţiuni. Insă dacă un asasin profesionist sau un 
agent al serviciilor secrete este prins în menghina „ochelarilor 
de cal” emoţionali, pot apărea rezultate complet diferite. 
Hmmm... 

În felul acesta, baza pentru Asasinul din Tokio: Furia 
samuraiului a devenit o situaţie strict personală, care reprezintă 
o intruziune în viața profesională a distribuţiei mele de asasini - 
practic, reversul subiectelor romanelor anterioare, în care 
situaţia profesională reprezenta o intruziune în viața personală. 
Astfel, Rain va fi asediat de posibilităţile nou-descoperitei 
paternităţi, de complicațiile cauzate de faptul că Midori știa că el 
a fost implicat în moartea tatălui ei, de pericolele reprezentate 
de gelozia lui Delilah, ca și de ponderea iminentei morți a unuia 
dintre cei mai apropiaţi prieteni și aliaţi ai lui. Îmi place să-l 


VP-3 


deplasez pe Rain pe tot globul în aceste povești, iar aceasta a 
însemnat o oportunitate de a-l aduce pe un teren periculos de o 
natură complet diferită. 

Multe îmi plac la romanul acesta, dar voi menţiona doar două 
lucruri de care sunt, realmente, mândru. Primul este episodul 
sumo din Wajima, Japonia. Confruntarea lui Rain și Dox cu doi 
asasini sumo din yakuza a dus la una dintre cele mai încordate 
și amuzante scene de acţiune pe care le-am scris vreodată. Și - 
nu fac dezvăluiri - mai există o scenă despre care destui cititori 
mi-au spus că i-a emoţionat până la lacrimi. Nu este ușor să-i 
faci pe oameni să ţină atât de mult la niște personaje imaginare 
încât să plângă pentru ele, însă în Asasinul din Tokio: Furia 
samuraiului am reușit asta. 

Parcă-l aud pe Dox pufnind și zicând: 

— Imaginar? O să vedem noi cine-i imaginar, amigo! 

Mai bine să nu argumentez cu el. Vă sfătuiesc să citiţi cartea 
și să decideţi singuri. 


VP -4 


Capitolul 1 


Nu mi-au plăcut niciodată joburile din locuri noi, necunoscute. 
Nu știi cum să intri și cum să ieși de acolo fără să fii detectat, nu 
știi de ce instrumente vei avea nevoie pentru ţintă, nu știi unde 
vei fi expus și unde vei fi în stare să te contopești cu fundalul ori 
să dispari în mulţime. 

Pentru a compensa, încep să studiez zona din exterior, 
pătrund în ea doar când am aflat cât mai multe detalii și vin 
întotdeauna suficient de devreme pentru a mă familiariza cu 
terenul înainte de a sosi momentul să intru în acţiune. Tactici 
precum acestea m-au ţinut în viață, ba chiar și rezonabil de 
prosper, în cei peste douăzeci și cinci de ani de când mă ocup 
cu acţiunile în care am fost dintotdeauna cel mai bun. 

Dar de data asta pregătirile au fost un act reflex, nu o 
necesitate. La urma urmelor, nu era un job. Terminasem cu 
viaţa aceea. Sau aproape că terminasem. Mai exista un ultim 
amănunt, unul important, însă pe acela nu voiam să-l confrunt 
deocamdată. Barcelona ar fi trebuit să fie un interludiu - 
plăcere, nu afaceri, și era tulburător că o părticică a minţii mele 
părea să nu înțeleagă deosebirea. 

Cu toate acestea, în circumstanțe care ne sunt străine, 
manifestăm tendinţa de a recurge la rutine, așa că m-am 
pomenit utilizându-mi abordarea obișnuită. Ar fi trebuit să fi 
știut mai bine. Barcelona era nefamiliară, dar teritoriul real pe 
care încercam să navighez nu era marcat pe nicio hartă. 

Am zburat cu un avion al companiei nipone JAL de la Tokio via 
Amsterdam și am sosit pe aeroportul El Prat din Barcelona într-o 
seară blândă de iarnă, fără să am asupra mea nimic altceva 
decât geanta de voiaj banală și costumul de afaceri simplu cu 
care eram îmbrăcat. In picioare purtam mocasini din piele 
maronie, cumpăraţi din raionul pentru bărbaţi al unui magazin 
din lanţul Aoyama; pe nas aveam ochelari cu lentile fără dioptrii, 
cu ramă din oţel făcută astfel încât să-mi oculteze trăsăturile; în 
buzunar ţineam un ghid în japoneză. Pentru primele zile 
petrecute în oraș aveam să fiu un sarariiman - „salariat” 
anonim, recent divorțat, ai cărui copii au crescut și au plecat de 


VP-5 


acasă, și care căuta divertisment prin călătorii, ceva mai 
îndrăzneţe decât excursia de anul trecut în Hawaii sau Saipan. 
După sosirea lui Delilah, urma să mă metamorfozez în altceva. 

Recepţionerii din Le Meridien Hotel de pe Las Ramblas mi-au 
vorbit lent într-o engleză cu accent catalan delicios, necesitate 
indicată de propriile mele tentative șovăielnice cu accent 
japonez greoi. Am moștenit trăsăturile chipului în cea mai mare 
parte de la tatăl japonez, iar contribuţiile mamei americane au 
fost diminuate cu mulţi ani în urmă de chirurgia plastică. De 
asemenea, îmi venea ușor să joc teatru. Toată viața am 
interpretat roluri; desigur, nu am urmat nicio instituţie de artă 
dramatică, dar dacă ai rezistat atât timp ca mine într-o 
profesiune atât de criminală, literalmente vorbind, ca a mea, 
mai înveţi câte ceva. 

Mă simţeam obosit. Schimbarea fusului orar nu a fost 
observată pe când aveam treizeci de ani, a devenit un factor 
iritant după patruzeci de ani, iar în prezent era mai vizibilă ca 
oricând. M-am dus direct în cameră, am comandat mâncare prin 
room-service, am făcut o baie fierbinte și am dormit neîntors 
toată noaptea. 

M-am trezit în zori. Până atunci nu fusesem niciodată în 
Barcelona și voiam să văd orașul în zori, când încă nu era în 
picioare, când încă nu-și purta machiajul. Am făcut un duș rapid 
și am ieșit din cameră odată cu ivirea soarelui dinapoia 
orizontului. Am scrutat strada în timp ce am trecut pe lângă 
ferestrele recepţiei, apoi am cercetat poziţii pentru ambuscade 
din faţa hotelului. Totul părea în regulă. 

Am mers pe Las Ramblas și răsuflarea mea forma aburi vagi 
în răceala aerului maritim al dimineţii, apoi m-am oprit. La zece 
metri mai departe, trei bărbaţi în salopete de salubrizare și 
cizme din cauciuc rulau un furtun din care picura apă; 
caldarâmul era încă ud și lunecos în urma muncii lor. Am rămas 
locului tăcut și nu m-au observat. Au terminat cu furtunul, au 
urcat într-o camionetă și au plecat. După ce sunetul motorului s- 
a stins, s-a lăsat liniștea și am zâmbit, încântat să mă bucur de 
unul singur de oraș, măcar o vreme. 

Am mers spre est, prin Barri Gòtic, cartierul gotic. Am simţit 
că ajunsesem în răstimpul foarte scurt dintre plecarea 
petrecăreţilor de astă-noapte și sosirea primilor turiști ai 
dimineţii, și am făcut o pauză, bucurându-mă de senzaţia că 


VP-6 


eram martorul unei tranziţii secrete. Am hoinărit mult timp, 
ascultându-mi pașii pe străzile înguste pavate cu piatră cubică, 
savurând aromele pâinii proaspăt coapte și cafelei abia râșnite, 
privind cum locuitorii apăreau treptat dinapoia fațadelor vechi 
de secole ale unor clădiri pline de cicatrice, dar robuste, pentru 
a începe o nouă zi. 

După micul dejun compus din croasanţi și cafea cortado, am 
vizitat Ganiveteria Roca, un cunoscut magazin de cuțite despre 
care am citit când m-am pregătit pentru călătorie. Acolo, printre 
bricele din cositor, foarfecele din oțel și alte obiecte din aceeași 
gamă, am ales un cuţit pliabil Benchmade, cu lama lungă de 
șapte centimetri și jumătate. În ultimul an mă obișnuisem să 
port asupra mea o armă albă și nu mă mai simţeam confortabil 
dacă nu aveam la îndemână ceva ascuţit. 

Echipat corespunzător, mi-am început obișnuita explorare 
sistematică a orașului. Nu m-aș fi simţit în largul meu acolo 
până când nu învăţam cum să mă contopesc cel mai bine cu 
mediul... sau cum să fug, dacă tentativele de contopire ar fi 
eșuat. Așa că am fost peste tot, în ziua aceea și în cele cinci zile 
și nopţi următoare, la toate orele din zi și din noapte, cu toate 
mijloacele de transport. Am reţinut dispunerea străzilor și 
strădutelor, poziționarea secțiilor de poliţie și a videocamerelor 
de securitate, ritmurile și ritualurile pietonilor, turiștilor și 
vânzătorilor. 

Existau totuși o mulțime de atracţii: aromele combinate de 
tapas și șaormă pe străduţele șerpuitoare din El Raval, sunetele 
muzicii și râsetelor ce răsunau în pieţele publice din Gràcia sau 
senzaţia brizei marine pe obraji și în păr pe vârfurile muntoase 
Montjuic și Tibidabo. Imi plăcea că localnicii participau la 
slujbele religioase de dimineaţă în catedrale vechi de șase sute 
de ani. Imi plăceau contrastele: gotic și modernista, munţi și 
mare, semnificaţie istorică și spirit exuberant. 

lar atracțiile nu se limitau doar la oraș. Brusc, am devenit 
conștient de părinţii cu prunci. Erau peste tot: își împingeau 
copilașii în cărucioare, îi purtau în braţe, le priveau feţișoarele 
cu un devotament foarte înduioșător. Tatsu, fostul meu dușman 
și actual prieten din Ke/satsucho, echivalentul japonez al FBI- 
ului, m-a avertizat că așa va fi și, ca în atâtea alte privințe, a 
avut dreptate. 

Tatsu nu m-a pregătit însă, și nici n-ar fi putut, pentru 


VP -7 


numeroasele feluri în care vestea lui despre Midori m-a lăsat 
nedecis, confuz, aproape șocat. Am fost cât pe-aci să anulez 
întâlnirea cu Delilah, pe urmă am renunţat la ideea aceea. In 
primul rând, îi datoram o explicaţie. In al doilea rând, încă 
doream s-o văd, ba chiar foarte mult. 

N-aș fi putut prezice niciodată afecțiunea care s-a înfiripat 
pentru Delilah sau cea pe care se părea că ea o avea pentru 
mine. În mod clar, primele noastre întâlniri au fost de rău augur. 
Mai întâi, Macao, unde am aflat că amândoi aveam aceeași 
țintă. Apoi Bangkok și Hong Kong, unde ea ar fi trebuit să mă 
manipuleze. În mod paradoxal, neîncrederea inerentă născută 
din activitatea pentru servicii secrete concurente - Delilah 
pentru Mossad, iar eu, liber-profesionist pe atunci, pentru CIA - 
a asigurat o temelie stabilă. Fiecare din noi recunoștea în 
celălalt un profesionist, un operator cu o agendă clară de lucru, 
o persoană pentru care imperativele de business aveau să 
învingă întotdeauna dorințele personale. Toate acestea au 
devenit fundamentul pentru respect, ba chiar pentru înţelegere 
reciprocă, și au oferit, într-un final, contextul pentru luxul unei 
afinități personale de netăgăduit. Amândoi știam că sexul nu 
putea duce nicăieri. Atunci, de ce să nu ne bucurăm de ceea ce 
aveam, indiferent despre ce ar fi fost vorba și de cât timp ar fi 
durat? 

Dar a durat și s-a intensificat. Am petrecut o lună împreună în 
Rio, după care Delilah și-a sfidat superiorii când i-au ordonat să- 
mi întindă o cursă. Am spus „sfidat”, însă - la naiba! - aproape 
că i-a trădat. M-a avertizat despre ce va urma și după aceea a 
acționat alături de mine ca să pună lucrurile la punct. Probabil 
că între noi exista ceva valoros dacă reușiserăm să evităm 
atâtea obstacole potenţial letale, iar Barcelona avea să însemne 
locul și momentul pentru a stabili despre ce era vorba. 

În ziua în care urma să sosească Delilah, m-am mutat din Le 
Meridien și am făcut câteva cumpărături pentru tranziția mea de 
la sarariiman anonim la personajul mai cosmopolit pe care-l 
consider mai apropiat de ceea ce sunt în realitate. Am cumpărat 
pantaloni, cămăși și un blazer din cașmir bleumarin de la Aramis 
din Eixample, lenjerie de corp, ciorapi și câteva accesorii din 
Furest de pe Placa de Catalunya, pantofi din Casas în La Ribera 
și o geantă din piele în care să le pun pe toate, din Loewe, de la 
parterul magnificei Casa Lleó Morera de pe Passeig de Gràcia. 


VP-8 


Peste tot am plătit cash. După ce am terminat, am găsit o 
toaletă și m-am schimbat în unele dintre hainele noi, apoi am 
luat un taxi până la Hotel La Florida, unde a făcut rezervare 
Delilah. 

Călătoria cu taxiul din centrul orașului a durat douăzeci de 
minute, în mare parte pe șoseaua șerpuită care urcă spre vârful 
muntelui Tibidabo. Efectuasem deja, bineînţeles, o recunoaștere 
a hotelului și a împrejurimilor, în timp ce explorasem orașul, dar 
drumul era la fel de impresionant și a doua oară. Sub razele de 
soare ale sfârșitului după-amiezii, pe când taxiul urca 
serpentinele șoselei abrupte, orașul și toate posibilităţile lui 
apăreau sub mine, pe urmă dispăreau, ca să reapară 
ademenitor. După aceea au dispărut din nou. 

Când am ajuns la intrarea hotelului, șapte niveluri de ipsos 
vopsit în gri și ferestre cu balcoane cu o panoramă a Barcelonei 
și a Mediteranei din depărtare, un ușier a deschis portiera și mi- 
a urat bun venit. Am plătit taximetristul, am privit în jur și am 
coborât din mașină. Nu aveam niciun motiv anume pentru a mă 
gândi că Delilah sau serviciul ei secret m-ar fi vrut mort - dacă 
aș fi avut, n-aș fi acceptat niciodată să mă întâlnesc cu ea acolo 
-, totuși, am rămas locului câteva clipe după plecarea taxiului, 
pentru a examina posibile poziţii de ambuscade. Nu erau multe. 
Managerii proprietăţilor exclusiviste, așa cum era La Florida, nu-i 
agreează pe cei care par să se învârtă pe acolo fără vreun motiv 
plauzibil. Ei presupun că asemenea inși sunt paparazzi care 
așteaptă să fotografieze celebrităţi, nu ucigași mânaţi de 
mijloace și intenţii mult mai letale, dar rezultatul este același: un 
teren neospitalier care în acea zi acţiona în favoarea mea. 

Ușierul a stat nemișcat, ţinându-mi geanta cu un 
profesionalism discret. Domeniul era impresionant și probabil că 
bărbatul se obișnuise cu oaspeţi ai hotelului care stăteau locului 
ca să admire împrejurimile. După ce am fost multumit, am 
aprobat din cap și l-am urmat înăuntru. 

Recepţia era luminoasă, totuși intimă, din calcar, lemn de nuc 
și sticlă. Exista o singură zonă pentru relaxare și socializare, 
micuță și actualmente pustie. Se părea că nu aveam companie. 
Mi-am menţinut vigilența la un nivel ridicat, însă încordarea a 
coborât o treaptă. 

O femeie drăguță în costum business elegant mi-a ieșit în 
întâmpinare cu un pahar cu apă minerală și m-a întrebat cum a 


VP-9 


fost călătoria. l-am răspuns că totul a fost în regulă. 

— lar dumneavoastră sunteți domnul...? a întrebat ea într-o 
engleză cu un ușor accent catalan. 

— Ken, am rostit numele sub care-i spusesem lui Delilah că 
voi călători. John Ken. 

— Desigur, domnule Ken, vă așteptam. Celălalt ocupant al 
camerei a sosit deja. 

A făcut semn din cap unui tânăr dinapoia tejghelei, care a 
ieșit de acolo și i-a întins o cheie. 

— Aveţi camera 309 - favorita mea din hotel, dacă-mi 
permiteţi să vă spun, datorită panoramei. Cred că vă veţi bucura 
de ea. 

— Sunt convins. 

— Doriţi să vă ajute cineva cu bagajul? 

— Nu, este în regulă. Aș vrea să mă plimb puţin înainte de a 
merge în cameră. Să văd hotelul. Este foarte frumos. 

— Vă mulţumim, domnule. Dacă există și altceva ce doriţi, vă 
rugăm să apelaţi la serviciile noastre. 

Am încuviinţat în semn de mulţumire și am pornit. O vreme 
m-am „plimbat” pe la parter, verificând totul - magazinul 
eterogen de cadouri, barul discret, salonul confortabil, casele 
spaţioase ale scărilor, lifturile nenumărate - fără să găsesc nimic 
anormal. 

Am urcat pe scară până la etajul al treilea, m-am oprit în faţa 
ușii camerei 309 și am ascultat câteva clipe. Dinăuntru nu se 
auzea nimic. Am lăsat jos geanta și paharul gol, mi-am scos 
haina, m-am ghemuit și am vârât cu zgomot cheia în broască. 
Nimic. Am ţinut haina în dreptul ușii și am întredeschis-o foarte 
puţin. Tot nimic. Dacă înăuntru se afla un asasin, nu era un 
amator. Mi-am strecurat capul înăuntru și l-am retras imediat. 
Am văzut doar un hol scurt, dincolo de care se întrevedea parțial 
o cameră. Nu am detectat nicio mișcare. 

M-am ridicat, am scos cuțitul din buzunar și l-am depliat 
silențios. 

— Bună! am strigat și am pășit înăuntru. 

Niciun răspuns. Niciun sunet. Am dat drumul ușii. S-a închis 
îndărătul meu cu un zgomot ușor. 

— Bună! am strigat din nou. 

Nimic. 

— Ciudat..., am bombănit cu glas destul de tare pentru a fi 


VP - 10 


auzit. Poate că am greșit camera. 

Am deschis ușa, apoi i-am dat drumul să se închidă. Dacă 
cineva era ascuns înăuntru, i s-ar fi părut că plecasem. 

Tot nimic. 

Am mers de-a lungul peretelui holului, călcând cu grijă și 
oprindu-mă după fiecare pas, ca să ascult. Pantofii mei Camper 
cu tălpi moi, recent cumpăraţi, nu scoteau niciun sunet pe 
podeaua din lemn lustruit. Am examinat fiecare segment al 
camerei care-mi apărea în raza vizuală pe măsură ce mă 
apropiam,  concentrându-mă asupra porțiunii ce rămânea 
invizibilă. 

Ajuns în capătul holului, am văzut întreaga cameră, mai puţin 
baia. Ușa ei era deschisă. Probabil că Delilah o lăsase așa, știind 
că mă voi apropia tactic și dorind să-mi ușureze intrarea, dar 
deocamdată nu eram sigur în privinţa asta. 

Pe pat se vedea o foaie de hârtie, izbitoare la ochi în mijlocul 
cuverturii albe, imaculate. Am ignorat-o. Dacă eu aș fi organizat 
o cursă, aș fi așezat foaia de hârtie pe pat, pe urmă aș fi ucis 
ținta de pe balcon sau din baie, când s-ar fi aplecat să citească. 

Ușile din sticlă ale balconului erau închise, draperiile erau 
trase și am observat că afară nu se afla nimeni. Probabil că 
fusese tot mâna lui Delilah, care avea grijă să-mi coboare 
tensiunea. 

Mai rămânea doar baia și am început să mă destind puţin. 
Partea cea mai proastă în securizarea unei încăperi, mai ales 
dacă nu ai decât un cuţit și este posibil ca individul celălalt să 
aibă o armă de foc, este securizarea fatal funnet, în care 
inamicul are poziția dominantă și o rază neobstrucţionată de 
foc. În cazul acesta, vulnerabilitatea îmi era considerabil 
diminuată prin reducerea ambuscadei la camera de baie. 

M-am apropiat de ușa băii venind din lateral. M-am oprit și am 
ascultat. Liniște. Am inspirat adânc, apoi am aruncat înăuntru 
haina făcută ghemotoc, știind că unui ţintaș îi va fi dificil să n-o 
urmărească instinctiv, fie numai și o fracțiune de secundă, pe 
urmă am năvălit imediat după ea. Baia era pustie. 

Am expirat prelung și am mers pe lângă cabina de sticlă a 


1 În tactica de intervenţie a diverselor structuri de politie, fata/ funnel reprezintă zona 
apropiată din faţa și spatele unei căi de acces, ca de exemplu o ușă, pe o distanţă de 
câțiva metri. Polițistul trebuie să evite staționarea în aceste zone, întrucât sunt 
expuse și automat periculoase. (n.red.). 


VP -11 


dușului, spre fereastră. Așa cum mi s-a făgăduit, panorama era 
impresionantă: într-o parte se vedeau orașul și marea, iar în 
partea cealaltă, piscurile înzăpezite ale Pirineilor. Am privit 
câteva minute și am început să mă destind. 

Am revenit la ușă și m-am uitat pe vizor. Coridorul de afară 
era pustiu. Mi-am luat geanta și paharul, le-am adus în cameră 
și am ridicat foaia de hârtie de pe pat. Pe ea scria: Sunt /a 
piscină. Te aștept. D. 

Greu de refuzat o asemenea invitaţie. Mai întâi, am verificat 
camera în căutare de arme, apoi am rămas locului o clipă, fără 
să fac nimic altceva decât să respir până m-am simţit mai calm. 
Am vârât în buzunar biletul lui Delilah, mi-am așezat haina pe 
un scaun și am ieșit. După încă un minut intram într-un solar 
vast din sticlă și piatră, cu plafoane boltite și piscină cu apă 
scânteietoare și fund din oţel inoxidabil. 

Delilah era întinsă pe unul dintre șezlongurile tapiţate în roșu 
care înconjurau piscina. Purta costum de baie dintr-o singură 
piesă, albastru cobalt, care-i reliefa curbele. Părul blond îi era 
strâns la spate și ochelari de soare uriași îi ascundeau 
trăsăturile. Arăta din cap până în picioare ca un star de 
cinematografie. 

Am privit în jur. Nimeni nu mi-a declanșat vreo alarmă. O clipă 
am fost tulburat că până și în acel moment, după toate prin care 
am trecut amândoi și pe care le-am împărtășit, tot simțeam că 
trebuia să fiu grijuliu. M-am întrebat dacă voi fi vreodată capabil 
să mă relaxez alături de ea sau alături de oricine altcineva. 
Poate că aș fi putut spera la așa ceva cu Midori. La urma 
urmelor, nu acela era motivul pentru care regii din Evul Mediu își 
căsătoreau fiii și fiicele, pentru a pecetlui alianțe de sânge și a 
face imposibile crimele? Oare la bază nu stătea ideea că un 
copil este un atu care învinge orice, până și resentimentele și 
rivalităţile cele mai adânci, că el învinge chiar și ura? 

M-am apropiat și m-am oprit la un metru înapoia ei. Am vrut 
să văd dacă îmi percepea prezența. Antenele lui Delilah erau 
printre cele mai sensibile pe care le cunoscusem, dar, pe de altă 
parte, puţini oameni se mișcă mai silențios ca mine. 

Am așteptat câteva secunde. Ea nu m-a observat. 

— Hei, am rostit încet. 

S-a ridicat în capul oaselor și s-a întors spre mine, apoi și-a 
scos ochelarii de soare și mi-a oferit un zâmbet luminos. 


VP - 12 


— Hei! 

— Stau de ceva timp aici, să știi, i-am zis. Am crezut că vei 
observa. 

Zâmbetul nu i-a dispărut. 

— Poate că ţi-am cântat, pur și simplu, în strună. Știu că-ți 
place să te simţi neauzit când te furișezi. 

S-a ridicat în picioare și m-a strâns în braţe, îndelung și 
energic. l-am simţit vag parfumul, unul pe care nu-l mai 
întâlnisem nicăieri și pe care-l voi asocia mereu cu ea. În jur 
erau oameni, totuși, am început să ne sărutăm cu pasiune. Așa 
se întâmpla de fiecare dată când ne reîntâlneam după ce 
fuseserăm separați o vreme, însă, de fapt, și cu alte ocazii. Ceva 
ce ne împingea, pur și simplu, să ne atingem mereu. Nu știam 
despre ce putea fi vorba, dar era copleșitor. 

A trebuit să mă așez pe șezlong înainte ca starea pe care mi-o 
cauzase ea să atragă atenţia altora. Delilah a râs, știind cu 
exactitate motivul pentru care întrerupsesem îmbrăţișarea, și s- 
a așezat lângă mine, punându-și mâna pe piciorul meu. 

— Când ai venit? m-a întrebat. 

— În urmă cu câteva minute. 

— Nu în hotel. În oraș, în Barcelona. 

Am făcut o pauză, după care am recunoscut: 

— De câteva zile. 

Ea a clătinat din cap. 

— Ce mai pierdere de timp! Să știi că și eu aș fi putut ajunge 
aici mai devreme. Insă eram convinsă că o să vrei mai întâi să 
arunci singur o privire. 

— Băânuiesc că sunt predictibil. 

— Înţeleg. Mă îngrijorează doar că nu voi avea nimic nou să-ți 
arăt. 

M-am uitat în ochii ei albaștri. 

— Vreau să-mi arăţi totul. 

Și-a mutat mâna mai sus pe piciorul meu. 

— Perfect. Ce-ai zice să-ncepem cu camera? 

Ne-am grăbit, dar întoarcerea a părut să dureze mai mult 
decât drumul meu până la piscină cu câteva minute înainte. Am 
reușit totuși și am scos-o pe Delilah din costumul de baie înainte 
ca ușa să se fi închis înapoia noastră. 

Mi-am aruncat pantofii și am intrat în cameră, sărutându-ne 
din nou, cu ea trăgându-mi cămașa și pantalonii. M-am oprit la 


VP - 13 


piciorul patului, ca să ies din boxeri. Delilah a bâjbâit și a vârât 
mâna brusc sub o pernă. Deși verificasem deja toate locurile, m- 
am încordat, apoi am văzut că era doar un prezervativ. Faptul 
că nu s-a întins mai lent după el - îmi cunoștea obiceiurile și știa 
ce anume mă alerta - era dovada propriului ei abandon înaintea 
pasiunii, ca și a abandonului meu, întrucât nu am sesizat gestul 
la timp, ca să fi făcut ceva în privinţa aceea. 

S-a întins pe spate și am trecut deasupra, înaintând între 
picioarele ei deschise. M-a sărutat din nou și mi-a pus 
prezervativul chiar cu o clipă înainte s-o pătrund. O secundă m- 
am gândit la Midori și am fost mulțumit că de data asta eram 
inteligenţi. Nu la fel s-a întâmplat și pe insula Phuket. 

Am făcut dragoste violent și în grabă. N-am vorbit, cuvintele 
erau inutile, ci au fost doar icnete și gâfăieli, iar în cele din urmă 
niște gemete ascuţite care s-au auzit, probabil, din camera 
vecină. 

După aceea, când am stat pe o parte, unul lângă celălalt, 
trăgându-ne răsuflarea, mi-am dat seama că, pentru câteva 
minute, conștientizarea aproape permanentă a securităţii de 
către mine a fost eclipsată temporar de patimă oarbă și apoi de 
sentimentul de plăcere ce a urmat actului în sine. Pe de o parte, 
era eliberator - la naiba, însemna afirmarea vieţii! - să înţeleg 
că mă puteam bucura de asemenea momente. In același timp 
însă era neliniștitor. Încă nu-i povestisem lui Delilah ce aflasem 
despre Midori. Nu știam cum să-i spun și nici când. Ştiam doar 
că niciodată nu avusesem nevoie de abilitățile mele pe cât urma 
să am în continuare pentru ceea ce intenţionam să fac. 


Capitolul 2 


Am petrecut restul după-amiezii și al serii picotind, făcând din 
nou dragoste, pe urmă picotind iarăși. Imi amintesc că la un 
moment dat m-am gândit că era minunat că barcelonezii 
mâncau așa târziu, pentru că altfel am fi ratat cina. 

Intr-un final, am izbutit să facem duș și să ne îmbrăcăm, după 
care o mașină a hotelului ne-a dus la Torre d'Alta Mar, un 
restaurant cocoţat la șaptezeci și cinci de metri deasupra mării, 
în vârful lui Torre de Sant Sebastiân, umil dintre cele trei turnuri 


VP - 14 


care deservesc sistemul de funiculare al orașului. Delilah făcuse 
rezervarea și, odată în plus, alesese bine. Panorama de trei sute 
șaizeci de grade era incredibilă, iar mâncarea într-o măsură și 
mai mare: potârniche, homar și file mignon, specialități 
catalane, ca fasole Ganxet și şuncă Guijuelo, și Idiazábal, o 
brânză bască minunată. Am băut două sticle de cava de lao 
vinărie locală numită Rimarts. Nu auzisem niciodată de locul 
acela, dar se pricepeau la ceea ce făceau. 

N-am pomenit nimic de Midori. Părea prea devreme. Abia ne 
reîntâlniserăm, iar cina și atmosfera erau deosebite și nu voiam 
să le stric sub nicio formă. De asemenea, după orele de sex, 
eram, pur și simplu, prea confuz, nu numai despre ceea ce urma 
să fac, ci chiar și despre ceea ce doream. 

Ca atare, am rămas la subiecte familiare, în principal muncă 
și călătorii. Delilah mi-a zis că era tot în concediu, așteptând 
terminarea anchetei Mossadului despre evenimentele din Hong 
Kong, unde ea a încălcat ordinele și m-a ajutat. Israelienii au 
pierdut acolo un om bun și unii considerau că a fost vina ei. 
Ştiam, desigur, mai bine cum au stat lucrurile, însă era imposibil 
ca Delilah să mă cheme pentru a depune mărturie. 

— Nu-mi pasă, a precizat ea. Sunt fericită că am atât timp 
liber. 

Am aprobat din cap. 

— Chiar mă-ntrebam cum ai reușit să scapi pentru vacanţa 
asta, aici. 

A ridicat paharul. 

— AȘ zice că totul a mers bine. 

Am ciocnit paharele și am băut. 

— Și cum te aștepți să se termine? am întrebat-o eu. 

— Nici măcar nu mă gândesc la asta. 

O cunoșteam totuși bine și m-am mulţumit să zâmbesc 
înţelegător. Lui Delilah nu-i plăcea să accepte mizerii de la 
presupușii ei superiori și, de fapt, de la nimeni. 

După câteva secunde, a ridicat din umeri. 

— Sunt niţel îngrijorată. Nu atât de mult dacă voi fi repusă în 
funcţie, dacă voi fi sancţionată sau altceva de felul ăsta. Mai 
degrabă... detest, pur și simplu, felul cum se folosesc de mine și 
după aceea mă judecă pentru că am făcut joburile la care m-au 
trimis chiar ei. Ai fi zis că moartea lui al-Jib va însemna un atu 
mai presus ca orice, dar n-a fost așa. 


VP -15 


Ali al-jib a fost un terorist din rețeaua lui A.Q. Khan, care a 
încercat să cumpere materiale nucleare pentru construirea unei 
bombe. Delilah l-a ucis în Hong Kong, o ţintă oportună, iar în 
prezent acţiunea aceea era, probabil, singura care o mai apăra 
de detractorii din Mossad. 

— Au și ei priorităţile lor, am comentat. 

— Da, ședințele la care se ţâţâie din buze, alea sunt 
priorităţile. Îţi jur, uneori simt că ar trebui să le spun să se ducă 
dracului. 

— Și eu am avut de-a face cu de-ăștia, am zis, pe urmă m-am 
întins și am prins-o de mână. Nu le îngădui să te doboare. 

A surâs și mi-a strâns mâna. 

— Nici măcar nu m-am mai gândit la asta de când te-am 
văzut. Mă rog, mai exact de când am început să vorbim despre 
asta. 

— Atunci, poate că ar trebui să mă vezi mai des, am rostit 
fără să-mi fi dat seama. 

Mi-a strâns iarăși mâna. 

— Mi-ar plăcea. 

Nu am răspuns. 

Am terminat cina după miezul nopţii și am pornit spre vest, 
intrând în La Ribera. Era în timpul săptămânii, totuși, El Born, 
una dintre străzile cele mai vechi din oraș și inima lui La Ribera, 
era animată, cu mulţimi revărsându-se din tavernele ce 
mărgineau strada și din restaurantele și cluburile din jur. Am 
izbutit să găsim o masă la un bar numit La Palma, un local vechi 
și frumos, fără pretenții, cu butoaie de vinuri în colţuri și cârnaţi 
atârnând sub grinzile plafonului. Am comandat pentru fiecare 
câte un pahar cu Highland Park din 1958, unul dintre cele mai 
bune single malt din lume - ridicol la preţul de 150 euro paharul, 
dar viaţa este foarte scurtă. 

După aceea ne-am plimbat din nou. Delilah și-a trecut braţul 
pe sub al meu și s-a lipit de mine în aerul rece al nopţii. Am 
simţit gestul atât de natural, încât aproape m-a îngrijorat. M-am 
întrebat cum ar fi fost să fie așa tot timpul. Apoi m-am gândit la 
Midori. 

Am mers spre sud, în Barri Gotic, unde labirintul de străzi 
pavate cu piatră s-a îngustat și mulțimile s-au redus. În scurt 
timp ecourile pașilor noștri, zidurile adumbrite ale catedralelor 
întunecate și apartamentele cu ferestre acoperite de obloane 


VP - 16 


ne-au fost singurii însoțitori. 

La câteva străzi spre vest de Via Laietana, am auzit niște 
tineri vorbind tare în engleză și, când am ocolit un colţ, am 
văzut că erau patru și veneau în direcţia noastră. După 
îmbrăcăminte și accent am bănuit că erau britanici din clasa 
muncitoare, făcând parte, probabil, dintre suporterii de fotbal ai 
grupării „hooligans”; după volumul și agresivitatea glasurilor, 
am bănuit că erau beţi. Impresia mea imediată a fost că au 
încercat să agaţe localnice din La Ribera, nu au găsit prostituate 
după gustul lor pe Las Ramblas și în acel moment reveneau în 
La Ribera pentru a-și încerca iarăși norocul. Vigilenţa mi-a 
crescut o treaptă. Am simţit degetele lui Delilah strângându-mi 
foarte ușor braţul. Mă anunţa că a observat și ea problema 
potenţială. 

Strada era îngustă, aproape o ulicioară, și nu era prea mult 
spaţiu pentru a-i lăsa să treacă pe lângă noi. Am împins-o pe 
Delilah spre stânga, ca să am braţul drept cât mai liber. 

Tinerii ne-au văzut și au încetat să mai strige. Nu era un semn 
bun. Apoi au încetinit. Asta era și mai prost. După care unul 
dintre ei s-a desprins și a venit spre noi, iar ceilalți l-au urmat. 
De acum era de-a dreptul neplăcut. 

Am scos cuțitul și l-am ţinut ascuns, lipindu-l cu degetul mare 
de palma deschisă. Voiam ca nimeni să nu știe că în joc exista o 
armă albă, până nu hotărâm să le-o prezint în mod oficial. 

Speram să trecem, pur și simplu, pe lângă ei, eventual 
încasând un umăr predictibil în drum. Ei s-au răspândit însă într- 
un evantai destul de larg pentru ca trecerea să nu fie o opţiune. 
O puteam totuși face destul de ușor. M-am gândit să-l dobor pe 
cel mai apropiat cu  osoto-gari, o aruncare de judo 
fundamentală, dar puternică, din partea căreia mă așteptam să 
modifice atitudinea celorlalţi trei. Aș fi procedat exact așa dacă 
Delilah ar fi rămas în spatele meu. Dar ea se afla imediat lângă 
mine și astfel îmi stătea în drum. Am simţit-o încetinind și a 
trebuit să încetinesc și eu. 

O idee paranoică a încercat să mă înhațe: era posibil ca 
Delilah să fi pus totul la cale. Am știut însă chiar în aceeași clipă 
că nu era vorba despre așa ceva. În primul rând, cei patru erau 
prea tineri. Energia pe care o degajau era prea încinsă, prea 
agresivă. Pentru profesioniști, violenţa este o meserie. Pentru 
tipii aceia, părea o oportunitate. 


VP - 17 


În plus, Delilah nu m-a condus în direcţia aceasta pe durata 
plimbării, aș fi observat așa ceva. 

Ne-am oprit toţi și ne-am privit. Acum începe, am reflectat. 

— Frumoasă seară, nu-i așa, doamnelor? a rostit englezul care 
venise primul pe partea noastră din stradă. 

Mă privea cu un rânjet larg. 

— Tu trebuie să fii șeful, am răspuns cu glas scăzut și calm. 

— De ce? a întrebat el încruntat. 

— Ai venit primul încoace, iar prietenii tăi te-au urmat. Acum 
ești primul care a vorbit. Bănuiesc că asta înseamnă că ești 
șeful. Mă-nșel? 

Am privit în spatele nostru, ca să mă asigur că nimeni nu se 
apropia din cealaltă direcţie - era pustiu -, apoi m-am uitat la 
ceilalţi trei. 

— Sau șeful este altul dintre voi? Haideţi, care-i? 

Abordarea mea nu se desfășura așa cum speraseră. Nu eram 
speriat. Nu eram un fanfaron. Dacă idioții ar fi avut cât de cât 
inteligenţă, și-ar fi dat seama că în acel moment eu eram cel 
care-i aborda pe ei. 

— Da, eu sunt șeful, așa-i, a zis primul tânăr încercând să 
recapete inițiativa. 

Am încuviinţat din cap, ca și cum aș fi fost impresionat. 

— Este foarte curajos din partea ta s-o spui. 

— De ce? 

l-am zâmbit. Zâmbetul nu era deloc plăcut. 

— Fiindcă știu că trebuie să te omor pe tine primul. 

El și-a privit prietenii, ca și cum s-ar fi asigurat de prezenţa lor 
permanentă, apoi a revenit spre mine. Am simţit că începea să 
reconsidere situaţia. 

Însă unul dintre prietenii aceia era prea idiot sau beat, ori 
ambele, ca să înțeleagă în ce poziţie se aflau. A strigat: 

— Te face labagiu, omule. Accepţi asta? 

La naiba! 

— Nu fac pe nimeni labagiu, am rostit cu glas tot calm și egal. 
Spun doar că niciunul dintre noi nu vrea să strice seara 
celorlalţi. În clipa asta La Ribera este ca un party în aer liber. Nu 
într-acolo vă duceațţi? 

Ultima întrebare era plănuită: nu o comandă, ci doar un 
memento, o simplă sugestie care putea fi acceptată fără 
pierderea prestigiului. Și uitându-mă în ochii individului, puteam 


VP-18 


spune că voia s-o accepte. Asta era bine. 

Și-a privit iarăși prietenii. Din păcate, ei nu i-au oferit ceea ce 
spera să găsească. S-a uitat din nou la mine și am văzut că 
decisese. Decisese greșit. 

A început să se apropie, ridicând braţul, probabil pentru a mă 
împunge cu degetul în piept sau alt gest clasic și idiot care 
înseamnă următorul pas spre violenţă. Nu știa că eu nu credeam 
în pași. Îmi place să ajung la destinaţie pe drumul cel mai scurt 
posibil. 

Dar înainte de a mă mișca și a-l dobori, Delilah s-a băgat între 
noi. Fusese atât de silenţioasă, și tânărul fusese atât de 
concentrat asupra mea, încât el a avut nevoie de o clipă să se 
adapteze. A făcut o pauză și a dat să spună ceva. N-a mai avut 
însă șansa de a rosti măcar o silabă. 

Delilah i-a expediat o lovitură frontală cu piciorul, de jos în 
sus, direct în testicule. El a scos un sunet pe jumătate icnet, pe 
jumătate regurgitare și s-a îndoit din mijloc. Delilah s-a apropiat 
și l-a călcat violent pe piciorul dinspre ea. Tânărul a icnit din nou 
și a încercat să se retragă. Când piciorul din faţă i s-a extins, ea 
s-a rotit și i-a expediat o lovitură dintr-o parte în lateralul 
genunchiului. S-a auzit un trosnet oribil și el s-a prăbușit pe 
caldarâm cu un urlet. Am văzut-o pe Delilah apreciind distanţa. 
Apoi a făcut un pas înainte și a șutat cu toată forța, în stilul 
fotbaliștilor, drept în chipul lui. Sângele i-a ţâșnit din nas și 
tânărul a urlat din nou, ca un șoarece de câmp care este 
spintecat de un șoim. _ 

Delilah s-a oprit și s-a uitat la ceilalţi trei. In expresia ei nu 
exista o provocare anume, ci doar o întrebare: Cine vrea să 
urmeze? 

Toţi s-au holbat de la ea la compatriotul lor care se zvârcolea 
și zbiera, apoi din nou la ea. În cele din urmă, unul dintre ei a 
bolborosit: 

— De ce... de ce-a trebuit să faci asta? 

Dacă m-aș fi simţit mai vorbăreţ sau doar măcar predispus 
spre bunătate, i-aș fi explicat că aia fusese o „lovitură finală”. 
Ideea este că atunci când te atacă niște simpli bătăuși, nu 
profesioniști, trebuie să-i faci unuia dintre ei ceva atât de oribil, 
atât de gratuit vătămător, încât mentalitatea colectivă a 
celorlalţi trece de la /a să tăbăcim niște funduri! la ceva mai 
degrabă de felul S/avă cerului că n-am fost eu! Și în timp ce ei 


VP -19 


sunt astfel paralizați de schadenfreude, te poţi îndepărta 
neatins. 

În clipa de faţă ei aveau nevoie de o sarcină care să le 
concentreze atenţia împrăștiată. 

— Ar fi bine să vă duceţi prietenul la un spital, am sugerat 
inexpresiv, știind că asta va fi de ajutor. 

Am atins-o pe Delilah pe cot și am plecat. 

În drum spre hotel, am schimbat două taxiuri. N-avea rost să 
ușurăm misiunea cuiva de a se interesa cine eram sau unde 
mergeam. Am preferat să ținem ochii plecaţi și gura închisă. 

După ce am ajuns în La Florida, am intrat primul în cameră, 
apoi am închis ușa în urma noastră. Patul fusese făcut, luminile 
erau discrete și atmosfera senină părea suprareală după cele ce 
tocmai se petrecuseră pe stradă. Delilah și-a scos pantofii și i-a 
examinat. Probabil că unul din ei fusese stropit de sânge, fiindcă 
a intrat cu el în baie. Am auzit apa curgând, pe urmă oprindu-se. 
După un moment a revenit și a pus pantofii laolaltă pe podea, 
lângă fereastră. S-a așezat pe pat și m-a privit, cu obrajii încă 
dogorind învăpăiaţi. 

— Îmi pare rău, a zis ea. 

Am strâns din umeri. 

— Mă bucur că episodul de pe insula Phuket a fost măcar pe 
jumătate consimţit. Cred că aș mai șchiopăta și acum dacă ar fi 
fost altfel. 

Amândoi am râs mai copios decât merita de comentariul meu 
și mi-am dat seama că eram încă euforici. Așa se întâmplă, de 
obicei, după un act de violenţă. M-am întrebat dacă Delilah 
recunoscuse indiciul, la fel ca mine. 

Când ne-am oprit din râs, am spus: 

— Nu m-aș fi oprit totuși să mă lupt. Aș fi trecut printre ei, mai 
departe, înainte să fi avut ocazia să-și mobilizeze curajul. 

Ea a aprobat din cap. 

— Abia ulterior mi-am dat seama că așa gândeai. Eu însă n- 
am forța ta în trunchiul superior. A trebuit să joc altfel. In plus, 
trebuie să recunoști, eu pot aduce în ecuaţie un element de 
surpriză de care tu nu ești capabil. 

— Asta-i adevărat. Cred că va trebui să ne obișnuim unul cu 
celălalt. 

N-am fost sigur de felul cum au sunat cuvintele acelea, așa că 


2 Bucuria de răul altuia (în Ib. germană, în original). (n. trad.). 
VP - 20 


am adăugat: 

— Cu felul în care facem lucrurile. (Nu, nici așa nu era bine.) 
Ca să putem... aborda mai bine situații de felul ăsta. 

Ochii i s-au îmblânzit și a surâs ușor, și am simţit că mă 
deslușea foarte bine. 

— Crezi că ar trebui să ne obișnuim unul cu celălalt? a 
întrebat, ignorându-mi toate precizările idioate. 

Am privit-o. N-am știut ce să spun. 

— Nu cred că-i o idee rea, a continuat ea cu același zâmbet 
blând. Și eu m-am gândit la asta. 

— Serios? 

— Bineînţeles. Tu nu te-ai gândit? 

M-am așezat pe pat, lângă ea. Inima a început să-mi bată mai 
tare. 

— Ba da, m-am gândit. 

Delilah și-a pus palma pe coapsa mea și a strâns. 

— E bine. 

Trebuia să-i spun. lar dacă n-o făceam în acel moment, mai 
târziu ar fi părut ca o înșelătorie. 

— Însă recent, imediat după ce am vorbit cu tine ultima dată, 
am primit niște... vești. 

Presiunea degetelor ei a slăbit. 

— Așa...? 

— Mai ţii minte discuţia pe care am avut-o în hotelul Peninsula 
din Hong Kong? am întrebat-o. 

Cuvintele îmi ieșeau repede, dar îmi era imposibil să le 
încetinesc. 

— În noaptea în care mi-ai povestit despre Dov. Ti-am spus că 
există o femeie, o civilă pe care am rănit-o prin ceea ce am 
făcut. 

— Îmi amintesc. 

— Ei bine, se pare că ultima dată când am fost cu ea, și asta a 
fost înainte de a te întâlni, noi n-am fost... n-am fost chiar atenți. 
Așa că se pare... 

— Ah, merde... 

— Așa că se pare că există un copil. Un băiat. 

A urmat o pauză lungă. Am stat nemișcat, cu inima 
continuând să-mi bubuie, întrebându-mă ce se va întâmpla în 
continuare. 

— Ea te-a contactat? a întrebat Delilah. 


VP -21 


Am clătinat din cap. 

— Am un prieten în serviciile secrete japoneze, care a obţinut 
niște fotografii de supraveghere cu ea și copilul, făcute de 
dușmanii mei. Ei nu știu cum să-mi dea de urmă, așa că speră 
că voi reapărea pe lângă ea. De aceea o ţin sub supraveghere. 

— Ea se află în pericol? 

— Nu. Nu cred. 

— Cum o cheamă? 

Am făcut o pauză, dar n-am vrut să par că aș fi ascuns ceva. 

— Midori. 

— Este un nume frumos. 

— Da. 

— Oamenii aceia... speră că vei afla despre copil? Și că, dacă 
vei afla, te vei duce la Midori? 

— Da, așa se pare. 

— Și ce ai de gând să faci? 

— Nu știu. 

— Cred că ai un plan. Altfel, n-ai fi deschis subiectul ăsta. 

Mi-am masat tâmplele și am căzut pe gânduri. A 

— Nu sunt nici măcar sigur că este copilul meu. Insă trebuie 
să aflu. Poţi înțelege asta, nu? 

A urmat altă pauză lungă. Mâna lui Delilah continua să fie pe 
coapsa mea, dar în acel moment se simţea ca un simplu obiect 
inert. 

După un moment, ea a răspuns: 

— Da, pot înțelege. Dar din ceea ce ai menţionat, în chiar 
clipa de faţă Midori și băiatul nu se află în niciun pericol. Dacă te 
duci la ei, i-ai putea pune în pericol și te-ai putea pune și pe tine 
în pericol. 

A tăcut puţin, după care a adăugat: 

— Insă asta o știi și tu. 

— Da. 

Și-a ridicat mâna de pe piciorul meu. 

— Bun, nici nu mă aşteptam să ne rezolvăm cumva relaţia 
noastră nebună în numai câteva zile petrecute împreună. Avea 
să dureze oricum. Așa că trebuie să faci ceea ce trebuie să faci. 

Am privit-o în ochi. 

— Îmi pare rău. 

A clătinat din cap. 

— Nu-i vina ta. 


VP - 22 


După aceea a izbucnit în râs. 

— Lucrurile nu-s niciodată simple pentru noi, așa-i? 

— Ar fi trebuit să nu-ți spun? Nu dispunem de mult timp 
împreună și nu vreau să-l stric. 

— N-ai stricat nimic. Mă bucur că mi-ai zis. A fost un gest de 
respect. 

— Și ce facem acum? 

— Ne bucurăm de timpul pe care-l avem împreună. Ca 
întotdeauna. 

Nu doream totuși să fie ca întotdeauna. Doream să fie mai 
mult decât atât și în clipa aceea începeam să înțeleg că Delilah 
dorea la fel. 

Am vrut să-i spun toate astea. Dar n-am făcut-o. Am spus 
numai: 

— Mulţumesc. 

A clătinat din cap și a zâmbit. 

— Mă duc să fac o baie. Vrei să vii și tu? 

Am privit-o, tot vrând să spun mai multe, tot neștiind cum. 

— O baie ar fi excelentă, am zis. 

o... 

Mai târziu, Delilah stătea întinsă lângă Rain în beznă. Lumina 
slabă dinspre Luna pe jumătate plină răzbătea printr-o fereastră 
și femeia îl privea cum dormea, în felul lui silențios, aproape 
înspăimântător. Cei mai mulţi oameni ar fi fost tensionați toată 
noaptea după un episod, precum cel din Barri Gòtic - Delilah era 
tensionată -, însă John a adormit aproape imediat după ce s-au 
vârât în pat. 

El putea fi atât de blând cu ea când erau numai ei doi, încât îi 
venea greu să-și amintească lucrurile de care era în stare. Dar 
femeia i-a văzut și cealaltă latură, mai întâi în Macao, apoi în 
Hong Kong, și a simţit-o ieșind la suprafață din nou în seara 
aceea în Barri Gotic. Delilah nu i-ar fi spus, însă i-a atacat pe 
britanicii aceia beţi, pe de o parte, fiindcă s-a temut de ce ar fi 
fost el în stare dacă n-ar fi făcut-o ea. L-a observat palmând 
ceva din buzunarul frontal înainte de înfruntare și a bănuit că 
era un cuţit. Da, ea l-a rănit grav pe tânărul acela, dar, pe de 
altă parte, era aproape sigură că John l-ar fi omorât. 

Înainte de culcare, au făcut din nou dragoste, în cadă. Delilah 
a fost mulţumită și a considerat episodul ca fiind un semn bun. 
Era adevărat, trebuiau să rezolve o situaţie nouă, așa cum se 


VP - 23 


părea că se întâmpla cu regularitate, totuși, nu le afecta atracţia 
reciprocă fundamentală. Femeia spera, de fapt, că nu situaţiile 
acelea le alimentau afinitatea. Ea a mai avut asemenea relații, 
care au fost impulsionate sau de caracterul ilicit, sau de pericol, 
sau de alt fior similar. Delilah nu voia ca și cu John să se 
întâmple la fel. Dorea ceva mai stabil. Ceva... 

Surâse. Cuvintele care-i veniseră și pe care nu voia să le 
rostească erau de durată. 

A fost conștientă de sentimentele acestea înainte să-l 
întâlnească aici, dar nu le-a recunoscut pe deplin. S-a temut. 
Insă în acel moment, când se confrunta cu posibilitatea de a-l 
pierde, în favoarea altei femei care a aruncat pe masă un atu, 
nu se mai putea ascunde nici înaintea speranţelor. 

Işi dădu seama că gândea în ebraică și asta era ciudat. 
Franceza era graiul ei prestabilit pentru relaţii sentimentale. 
Unica excepție a fost Dov și ea înţelese, cu mâhnire, că John a 
ajuns, probabil, să ocupe un loc similar în conștiința ei, locul 
unde își ţinea limba maternă, prima iubire, poate și adevărata 
personalitate. 

II privi pe bărbat. Se simţea bine alături de el, realmente, se 
simțea bine. Nu era la fel cum a fost cu Dov, dar așa ceva ar fi 
fost imposibil. L-a cunoscut pe Dov înainte să se fi format ea 
însăși ca individ, pe când era inocentă, ba chiar lipsită de 
apărare. Mai precis, pe când nu era decât o fetișcană. Fetișcana 
aceea a dispărut de mult și atunci cum se mai putea aștepta la 
o dragoste ca a ei? 

Oricum, relaţia ei cu John avea particularităţi care nu s-au 
manifestat cu Dov sau cu orice alt bărbat. Ea și cu Rain făceau 
parte din aceeași lume. Fiecare înţelegea obiceiurile celuilalt și 
nu-i judeca trecutul. Ei recunoșteau și acceptau povara pe care 
o purtau din faptele pe care le-au comis. Ințelegeau că povara îi 
separa irevocabil de societatea civilă și în același timp îi aducea 
împreună ca un semn secret. 

lar peste toate astea, Delilah n-o putea nega, exista o 
afecţiune personală uimitoare și sexul care o însoțea. 

Totuși, ea nu credea că era tocmai iubire, ci mai degrabă... 
eventualitatea unei iubiri. Se întrebă o clipă care era deosebirea 
sau dacă ea va cunoaște vreodată măcar diferenţa, dar nu voia 
să se gândească la asta în acel moment. 

Se îndoia că John vedea situaţia clar și asta o îngrijora. Era un 


VP - 24 


profesionist superb, însă, din câte știa ea, până atunci nu a fost 
nevoit vreodată să-și utilizeze talentele speciale când a fost 
implicat emoţional în asemenea grad. Putea să dea greș. Putea 
să fie ucis. Și pentru ce? 

Își asuma un risc în a merge și a-i vedea pe Midori și pe copil. 
Chiar el a recunoscut asta. lar un bărbat ca John nu și-ar fi 
asumat niciodată un astfel de risc, decât dacă spera să câștige 
ceva serios de pe urma lui. 

Delilah căzu pe gânduri. Ce făceau bărbaţii când se 
confruntau cu o decizie dificilă? O amânau, încercând să obţină 
mai multe date. Poate că el voia numai asta. Totuși, o durea să 
știe că exista până și o decizie care trebuia luată. 

A încercat mereu să fie realistă, să-și stăpânească speranţele. 
Știa că nu avea niciun viitor în Mossad. Șefii serviciilor secrete o 
foloseau pentru acţiuni la care se pricepea, dar nu i-ar fi 
încredințat niciodată putere reală. lar Delilah a acceptat cu mult 
timp în urmă că, după toate cele pe care le-a făcut, n-ar mai fi 
putut avea niciodata o viaţă normală. N-ar fi putut avea 
niciodată o familie. Nu putea îngădui nimănui să se apropie așa 
mult de ea. 

Atât doar că... John se apropia foarte mult. Și tocmai de aceea 
a durut-o destăinuirea lui din seara aceea. Ba chiar a fost mai 
mult decât o simplă durere, ceva aidoma unei suferințe 
sfredelitoare într-un loc pe care nu-l putea descrie, un loc 
despre care nici măcar nu știa că făcea parte din ea. 

Rezervarea lor a fost făcută pentru o săptămână, însă Delilah 
nu mai știa cât va sta John. Își dădea seama că era posibil ca 
asta să fie ultima dată când erau împreună. Poate chiar ultima 
lor noapte împreună. 

Poate că, de fapt, copilul nu era al lui. Asta era posibil; a spus- 
o chiar el. Sau se putea ca Midori să-l respingă din alt motiv. Ori 
să se întâmple altceva, care să ducă la o evoluţie a situaţiei în 
direcția voită de ea. 

Delilah îl privi dormind pe Rain și fu surprinsă de sentimentul 
de posesiune care o copleșise. Și de ameninţare. Și de furie. 

Desigur, nu era neajutorată. Existau acţiuni pe care le-ar fi 
putut întreprinde pentru a crea rezultatul scontat. 

În baie a mai aflat o informaţie de la John. Nu mare lucru - 
atât doar că el pleca la New York. Dar alăturată numelui 
menţionat de el și altor câtorva detalii pe care și le reamintea 


VP -25 


din Hong Kong, ar fi trebuit să fie suficient. Avea să caute o 
japoneză cu prenumele Midori, care a emigrat în SUA din Japonia 
în ultimii trei ani, care locuia actualmente în New York și care a 
născut un băiat, probabil tot în New York, în ultimele 
optsprezece luni. Mossadul a găsit oameni pornind de la și mai 
puţine date. 

Delilah rămase nemișcată mult timp, luptându-se cu impulsuri 
războinice, speranţe și temeri, empatie și furie, ispită și 
vinovăţie. În cele din urmă, cu puţin înainte ca lumina Lunii să 
lase loc soarelui, adormi. 


Capitolul 3 


Delilah și cu mine am petrecut restul săptămânii în Barcelona. 
„Situaţia” mea, așa cum o defineam, nu mă obseda în măsura în 
care m-aș fi așteptat, iar absenţa ei părea asociată prezenţei lui 
Delilah, întrucât mă gândeam la ea, în general, când Delilah 
făcea altceva și rămâneam singur. In clipele acelea eram 
cuprins de un amestec ameţitor de incitare și spaimă, și mă 
simțeam mereu bucuros când eram din nou împreună. 

Desigur, vestea a însemnat o surpriză pentru ea, dar mai mult 
de atât nu puteam spune. Nu știam ce așteptasem exact - ca ea 
să fie furioasă pe mine? Pusă pe ceartă? Imbufnată? Nu era însă 
niciuna dintre astea. Ne trezeam devreme, ne culcam noaptea 
târziu, făceam dragoste înainte de siestă în fiecare după-amiază 
și n-am mai discutat subiectul acela. 

Unicul indiciu pe care-l aveam despre ceea ce simţea ea, în 
realitate, era că se comporta mai puţin schimbător decât în Rio. 
Acolo am petrecut prima perioadă lungă împreună și am avut 
nevoie de ceva timp pentru a mă obișnui cu crizele și accesele 
ei periodice. In cele din urmă, am ajuns să-i apreciez latura 
aceea, deoarece o simţeam reală. Mă anunţa că Delilah se 
simţea confortabil cu mine, că nu juca teatru. Și m-am întrebat 
dacă nu cumva buna dispoziție mult mai consecventă pe care o 
etala în Barcelona era deliberată, o formă de supracompensare 
menită să-i camufleze sentimentele reale. 

În dimineaţa în care am plecat, m-a însoţit la aeroport. Mi-am 
pus geanta pe umăr înaintea controlului de securitate și am 


VP - 26 


încercat să mă gândesc la ceva ce să spun. Delilah m-a privit, 
dar nu i-am descifrat expresia. 

— Sper că vei fi prudent, a întrerupt ea tăcerea. 

Nu era nici pe departe felul ei de a se comporta. Am ridicat 
din umeri. 

— Nu mi-e deloc greu să promit așa ceva. 

— Mă îngrijorează mai mult dacă îţi vei respecta promisiunea 
asta. 

— O s-o respect. 

A încuviinţat din cap. 

— O să-mi telefonezi? 

O întrebare care aducea și mai puţin cu stilul ei. 

— Bineînţeles, am răspuns, însă am fost nevoit că mintea îmi 
era deja pe jumătate altundeva. 

Am sărutat-o de rămas-bun și m-am așezat la coada pentru 
control. Peste un minut, când m-am întors și am privit înapoi, ea 
dispăruse. 

După ce am trecut de oficiul pentru Ilmigrări, am folosit o 
cartelă preplătită pentru a-i telefona de la un telefon public 
partenerului meu, Dox. Voinicul fost lunetist care a făcut parte 
din pușcașii marini SUA îmi trimisese noul lui număr de telefon 
prin intermediul site-ului nostru securizat. El se afla în America 
în momentul acela, în vizită la părinţi, și pentru contactarea lui 
Midori urma să am nevoie de ajutorul său. 

Apelul a șerpuit pe sub Atlantic și a sunat pe mobilul lui 
undeva pe ţărmul opus al oceanului. După care i-am auzit glasul 
baritonal: 

— Dox sunt. 

Mi-a fost imposibil să nu zâmbesc. Când nu se găsea în mod 
silențios de operare, Dox era lunetistul cel mai gălăgios pe care- 
| cunoscusem vreodată. Ba chiar unul dintre cei mai gălăgioși 
oameni pe care-i cunoscusem vreodată. Dar în același timp s-a 
dovedit un prieten de nădejde. Și, exceptând unele deosebiri de 
stil care uneori mă distrăgeau, realmente, un prieten al naibii de 
capabil. 

— Eu sunt, am replicat. 

— Cine-i „eu”? Îmi dau cuvântul că dacă asta-i una dintre 
ofertele „treceţi la furnizorul nostru de telefonie și veţi primi 
gratuit un set de cuțite”... 

— Dox, calmează-te. Sunt eu, John. 


VP - 27 


A izbucnit în râs. 

— Nu te teme, partenere, numărul ăsta nu-l mai cunoaște 
nimeni, așa că știam că erai tu. Voiam doar să văd dacă te pot 
convinge să vorbești niţel pe o linie deschisă. Observ că te mai 
destinzi puţin, iar asta-i bine pentru toţi. 

— Mda, cred că se datorează ţie în primul rând. 

A hohotit din nou. 

— Nu trebuie să-mi mulțumești. Știu ce simți. la zi, care-i 
treaba? Nu m-am așteptat să te-aud așa repede. 

— Am 0... situaţie în care m-ai putea ajuta. Dacă te 
interesează. 

— Afaceri sau ceva personal? 

— In cazul de față este personal. Dar plătesc. 

— Fiule, dacă ai nevoie de ajutor într-o situaţie personală, n-o 
să-ţi iau niciun bănuţ. Suntem parteneri. O să te ajut, pur și 
simplu, așa cum știu c-o să m-ajuţi și tu. 

Mă obișnuisem într-atât să gândesc în termenii „eu împotriva 
restului lumii”, încât pentru moment am amuţit, înțelegând cât 
de mult mă puteam bizui pe bărbatul acesta. 

— Mulţumesc, am izbutit să spun. 

— Pentru puţin, omule. la zi, ce-ţi trebuie? 

— Cât de repede poți ajunge în New York? 

— La naiba - pot fi acolo și mâine dacă ai nevoie de mine. 

— Nu, rămâi în weekend cu ai tăi. Oricum, trebuie mai întâi să 
m-ocup de alte probleme. Ce-ai zice să ne vedem luni? 

— Perfect, luni să fie. 

— Și chiar dacă n-o să-mi iei bani pentru asta, n-o să te las să 
plătești totul din buzunarul tău. Să-mi spui ce cheltuieli o să ai, 
da? 

— Sigur că da - o să trag la apartamentul meu obișnuit din 
hotelul Peninsula și poți discuta direct cu ei. 

— Perfect, deși poate că ar fi fost mai convenabil ceva mai în 
centru. 

— La naiba, omule, am glumit. Nu despre Peninsula - ăla-i un 
hotel excepţional -, ci despre plăţile făcute de tine. Ai uitat că 
mi-ai trimis partea ta din încasările din Hong Kong? Ea ar trebui 
să-mi acopere cheltuielile curente și să-mi rămână și ceva bani 
de buzunar. 

In Hong Kong, Dox a abandonat o geantă cu cinci milioane de 
dolari ca să-mi salveze viaţa. Nu a vrut să ia banii, însă ulterior i- 


VP - 28 


am virat onorariul încasat de mine pentru operaţiune drept 
mulțumire. 

— Bine, n-o să mă cert acum cu tine, am rostit. 

— Perfect. Poţi să cumperi totuși berea. Sau whisky-urile alea 
șmechere care-ţi plac. 

Am zâmbit, gândindu-mă că era plăcut să lucrez din nou cu el. 

— Te sun luni. 


Capitolul 4 


Nu eram presat de timp, așa că am ales o rută de zbor 
indirectă, care este întotdeauna mai sigură. Am aterizat pe 
aeroportul Dulles de lângă Washington. Identitatea Yamada pe 
care am creat-o cu trei ani în urmă pentru a ajunge în Brazilia 
continua să fie funcțională și n-am avut absolut nicio problemă. 
De acolo am luat altă cursă aeriană, mai scurtă ca durată, până 
la New York. 

În ciuda rutei indirecte, când am aterizat pe JFK am scrutat 
mulțimea din terminalul „Sosiri”, apoi am urmat prin aeroport 
un traseu ocolitor, care ar fi demascat orice urmăritori. 
Terminalele pentru sosiri sunt „puncte de sugrumare” clasice, în 
care așteaptă, de obicei, mulţi oameni, cea ce oferă în mod 
neintenţionat un camuflaj bun pentru filatori, așa că îmi sporesc 
de fiecare dată vigilenţa și recurg la contramăsuri adecvate 
când ajung în asemenea locuri. 

După ce am avut certitudinea că nu se afla nimeni pe urmele 
mele, am ieșit din clădirea aeroportului. Era o după-amiază 
newyorkeză rece și umedă. Cerul avea culoarea plumbului și 
părea că dintr-o clipă în alta ploaia se putea schimba în 
ninsoare. 

Nu mai fusesem acolo de câţiva ani. Copilăria mi-a fost 
împărțită între Tokio și zona rurală a statului New York, iar 
Manhattan a fost primul mare centru metropolitan american pe 
care l-am văzut sau în care am petrecut mult timp. De atunci 
am mai revenit de câteva ori cu treburi, dar niciodată de felul 
celei din acea zi. 

Coada de așteptare la taxiuri nu era lungă. Odată ajuns în 
faţă, am urcat și i-am cerut șoferului să mă ducă la Ritz-Carlton 


VP - 29 


Battery Park. Am făcut rezervarea din Barcelona, dar nu i-am 
spus asta lui Dox prin telefon. Poate că mă mai destinsesem 
puţin, așa cum zisese el, totuși, unele obiceiuri dispar greu. 

În timp ce șoferul conducea, am privit prin ferestrele aburite. 
Ștergătoarele de parbriz ale taxiului funcționau întruna, fșșș- 
fșșș, feșș-fșșș, şi în depărtare se auzeau tunete. Am intrat în 
Manhattan și toţi pietonii pe care i-am zărit aveau capetele 
ascunse sub glugile pelerinelor și sub umbrele, cu umerii 
gârboviţi parcă sub apăsarea unor circumstanțe amenințătoare. 

Am crezut că voi fi surescitat când o să ajung acolo, dar n-a 
fost așa. Dimpotrivă, m-am simţit speriat. 

Atunci când îţi trăiești viața în pericol, ești temător mult timp. 
Îți dezvolţi însă un sistem de abordare a situaţiilor. Favorizezi 
anumite instrumente, îţi perfecţionezi tacticile și, odată cu 
succesul, ajungi să te încrezi în ambele. Înveţi să te concentrezi 
mai mult asupra drumului decât asupra destinaţiei, iar asta ţine 
teama la depărtare. Pregătirea te calmează. 

De aceea, când taxiul a oprit în faţa hotelului, am încercat să 
mă concentrez asupra felului cum voi ajunge la Midori, genul de 
planuri cu care mă simt confortabil, și nu asupra celor ce voi 
face după aceea, despre care nu aveam absolut nicio idee. 

Mi-am ridicat cheia de la recepţie și apoi m-am îndreptat spre 
camera mea aflată la etajul opt. Mi-a plăcut ce am văzut: era 
spațioasă, cu tavan înalt și fereastră de la un perete la celălalt 
cu vedere spre Statuia Libertăţii și portul New York. Cumva 
poziţia aceea mi se părea optimă: era Manhattanul, da, dar de la 
o distanță sigură, practic, pe malul apei, nu în terenul confuz 
dinspre interiorul uscatului, unde ar fi fost ușor să fiu derutat, să 
mă rătăcesc sau chiar mai rău de atât. Mi-am despachetat 
lucrurile, am făcut duș și am sunat la curăţătorie, ca să-mi ridice 
hainele. Pe urmă am luat o umbrelă asigurată de hotel și am 
ieșit pentru târguieli de seară. 

Am mers spre nord pe West Street, cu ploaia răpăindu-mi 
constant pe umbrelă. Câţiva navetiști din districtul financiar s-au 
grăbit pe lângă mine, însă, în rest, cartierul era întunecos și 
pustiu. La Vesey, am urcat un palier cenușiu de trepte și am 
luat-o spre est pe o pasarelă suspendată. Apa picura de pe 
acoperișul din tablă ondulată și se aduna în bălți mici pe beton. 
În stânga, dincolo de un gard din plasă de sârmă, se vedeau 
grupuri de echipamente de construcţie care dormitau în praf și 


VP - 30 


beznă. Am înaintat spre dreapta și m-am oprit o clipă înaintea 
peretelui metalic, ca un vizitator în fața unei perdele de spital, 
după care am privit în jos printr-un interstiţiu. Dedesubt, 
îngheţată sub strălucirea lămpilor cu vapori de sodiu, la fel de 
puternice precum cele din sălile de disecții legiste, se afla 
groapa enormă în care pieriseră turnurile. La prima vedere era, 
pur și simplu, un șantier de construcţii mare, destul de 
asemănător cu oricare altul. Dar priveliștea era incontestabil 
marcată de enormitatea catastrofei care a produs craterul acela 
și de  pasarelele ce-i șerpuiau în jur și pe deasupra. 
Sfărâmăturile au fost îndepărtate, echipamentele poziționate, 
luminile aprinse... după care, cel puţin așa părea, totul 
încremenise într-o rigor mortis stranie. Morţii au fost ridicaţi, dar 
terenul nu a fost încă reamenajat, astfel că zona părea tristă și 
nocivă, ca un purgatoriu, un loc de tranziţie. Am privit în jur și 
am observat și alţi pietoni care s-au oprit în mod similar pentru 
a se uita la straniul vid urban, pe urmă mi-am dat seama că 
atmosfera era molipsitoare. Am plecat mai departe. 

Am mers fără oprire până am ajuns în cartierul TriBeCa, unde 
luminile și râsetele dinspre restaurante și cluburi m-au smuls din 
melancolia care m-a cuprins cu câteva clipe în urmă, mai la sud. 
Am început să gândesc operativ. În primul rând, aveam nevoie 
de un telefon mobil. În mod uzual, evit telefoanele mobile. Nu 
mi-a plăcut niciodată să port asupra mea ceva care să-mi 
urmărească discret și, de fapt, să-mi comunice poziţia - mai ales 
odată cu dezvăluirile despre programele de interceptare 
înfiinţate de NSA după 11 septembrie 2001 - și prefer să mă 
bizui pe site-urile securizate, iar când este neapărată nevoie, pe 
telefoanele publice. Însă în acel moment aveam nevoie de ceva 
pentru a comunica rapid cu Dox. În cazul ăsta o cartelă 
preplătită ar fi trebuit să fie destul de sigură pentru timpul scurt 
cât aveam s-o folosesc. 

Aș fi preferat s-o cumpăr fără să mă identific, dar guvernele 
din toată lumea, inclusiv cel american, iau măsuri severe 
împotriva achiziţiilor anonime de telefoane mobile preplătite, 
deoarece se pare că sunt preferate de teroriști. Utilizând 
identitatea Yamada, am cumpărat două Nokia subțiri, fiecare cu 
cinci sute de minute preplătite, de la un magazin din Chinatown, 
plus două seturi de căști. 

Următorul obiect de pe lista de cumpărături era un cuţit. Pe 


VP - 31 


cel pliabil, Benchmade, l-am lăsat în Barcelona, pentru că, dacă 
aș fi vrut să-l iau în avion, ar fi trebuit să-mi las bagajul în cală, 
ceea ce prefer să evit. A fost însă mai greu să-i găsesc un 
înlocuitor în New York. Legislaţia locală în privinţa armelor albe 
ascunse este atât de severă, încât n-am găsit niciun magazin 
care să vândă altceva decât bricege mici din gama Swiss Army. 
Tocmai decisesem să improvizez un cuțit de bucătărie într-un 
toc de umăr, când am dat peste genul dorit de vânzător stradal, 
un negru ras în cap, de vârstă imposibil de ghicit, cu un zâmbet 
luminos de o sută de megawaţi și secrete în ochi, care mi-a 
vândut un Strider pliabil cu lamă curbă, lungă de zece 
centimetri. 

După aceea m-am oprit într-un magazin cu echipamente din 
armată și marină și am cumpărat un hanorac cenușiu, care avea 
să fie atât de anonim în oraș, încât urma să mă facă, practic, 
invizibil. Am luat, de asemenea, o umbrelă neagră, simplă, și am 
abandonat-o într-un colţ ticsit al magazinului pe cea albastră 
care afișa vizibil logoul Ritz-Carlton. O șapcă de baseball a 
marinei și o raniţă din aceeași sursă au completat ansamblul, 
apoi mi-am reluat mersul spre nord. Am adoptat un pas egal, 
nici prea rapid, nici prea lent, ca un individ care avea treabă în 
cartierul în care se găsea și avea un obiectiv foarte clar, totuși, 
nimic atât de important încât să iuțească mult pasul. 

Tatsu îmi făcuse rost de adresa lui Midori: un apartament pe 
Christopher Street, în West Village. Poziţia lui de vârf din 
Keisatsucho avea unele avantaje când se ajungea la obţinerea 
de informaţii, chiar dacă serviciul acela reprezenta o „favoare” 
ocazional neoficială. Scopurile lui Tatsu erau nobile, dar el 
credea, în tot cazul, că atingerea lor justifica o gamă largă de 
mijloace. 

Am văzut-o ultima dată pe Midori în Tokio, cu mai bine de doi 
ani în urmă. M-a căutat pentru a mă întreba ce s-a întâmplat cu 
tatăl ei și eu mi-am recunoscut fapta. Apoi, în mijlocul situației 
acelea teribile, a durerii, furiei și derutei sale, am făcut totuși 
dragoste, pentru ultima oară. De atunci m-am gândit de multe 
ori la noaptea aceea. Am rederulat-o în minte, am disecat-o și 
am explorat-o, căutând înţelesuri. Dar întotdeauna s-a sfârșit în 
același fel: Midori aplecându-se mult deasupra mea, tremurând 
din tot corpul care ajunsese la extaz și șoptindu-mi printre 
lacrimi: Te urăsc. 


VP - 32 


Ei bine, în curând urma să aflăm cât de profund era cu 
adevărat sentimentul acela. Și cât de permanent. 

Am mers pe Sixth Avenue, până la Christopher Street, unde 
am cotit la stânga. Bineînţeles că mă familiarizasem deja cu 
rutele acelea, utilizând hărţi de pe internet, totuși, experiența 
directă a terenului local nu poate fi înlocuită de nimic. Acolo era, 
de cealaltă parte a străzii, un bloc de închiriat apartamente, cu 
șaptesprezece niveluri, antebelic după cum arăta, cu un portar 
cu livrea lungă, care stătea sub o copertină verde. Nu-mi era 
teamă că aș putea fi identificat în semiîntuneric, cu hainele 
acelea și cu umbrela aplecată mult împotriva ploii, așa că am 
încetinit, am privit clădirea și m-am gândit unde m-aș fi putut 
ascunde dacă eu aș fi fost cel care aș fi stat în așteptare acolo. 
Nu existau foarte multe locuri bune. Pe secțiunea aceea din 
stradă nu era nicio parcare, astfel că era exclus filajul din 
mașină. lar restaurantele și barurile pentru gay care au adus 
faima lui Christopher Street se aflau prea departe de bloc pentru 
a fi utile. 

Desigur, exista portarul. Nu era imposibil să se fi ajuns la el și 
să fi fost mituit ca să fie cu ochii-n patru după un asiatic ce i-a 
fost arătat dintr-o fotografie de dosar. Am clasat posibilitatea 
aceea în minte. 

Nu m-am oprit din mers. În faţa barurilor de la capătul străzii, 
stăteau câţiva oameni, în majoritate fumători, dar niciunul care 
să supravegheze blocul lui Midori sau să mi se pară suspect în 
vreun alt fel. Am observat că unele dintre localurile respective 
ofereau muzică live și m-am întrebat dacă nu cumva Midori 
alesese cartierul tocmai fiindcă era aproape de aceste localuri în 
care își ținea noaptea spectacolele. Poate că așa a fost. M-am 
gândit să arunc o privire prin ele, doar pentru a vedea dacă 
vreun client dinăuntru îmi declanșa vreo alarmă radar, dar, ca 
întotdeauna în asemenea cazuri, exista un raport între costuri și 
beneficii, iar de data asta raportul acela se declara împotriva 
examinării prea amănunțite. Oricine s-ar fi aflat acolo ca s-o 
supravegheze pe Midori ar fi trebuit s-o fi făcut dintr-un loc din 
apropierea blocului ei, nu dintr-un bar de cartier. lar dacă totuși 
acolo se găsea vreun individ relevant, el m-ar fi putut remarca 
la fel de lesne pe cât l-aș fi putut remarca eu. Înăuntru, nu m-aș 
mai fi putut ascunde înapoia umbrelei și a glugii hanoracului. 

Am continuat în zigzag spre sud. Era greu de spus ce însemna 


VP - 33 


faptul că nu am observat pe nimeni în seara aceea. Poate că 
urmăritorii se concentrau mai mult asupra concertelor ei publice 
sau poate că Midori nu era acasă, iar ei știau asta. Trebuia să 
aflu mai multe informaţii înainte de a mă apropia în mai multă 
siguranţă. 

M-am oprit la un bistro din SoHo pentru o cină pe fugă, după 
care mi-am reluat excursia. Potrivit site-ului ei, Midori urma să 
susțină spectacole în patru seri în clubul de jazz Zinc Bar de pe 
colțul dintre Houston și La Guardia. Deși cunoșteam adresa 
clubului, am avut nevoie de un minut să-l găsesc. Era ascuns 
sub nivelul străzii, la capătul unei scări care cobora abrupt, iar 
literele aurii ce-i anunțau existența erau vizibile numai dacă te 
aflai exact în fața lor. 

Am coborât, am trecut printre draperiile roșii, am plătit biletul 
de cinci dolari și am intrat. 

După ce ochii mi s-au obișnuit cu semiîntunericul, am fost 
încântat să văd că localul era exact așa cum sperasem. Sala era 
un dreptunghi lung, cu barul pe un perete și mesele pe peretele 
opus. Scena se găsea pe peretele îndepărtat, opus intrării. Dacă 
cineva ar fi fost acolo pentru Midori, Dox n-ar fi avut nicio 
greutate să-l detecteze. 

Nu intenţionam să zăbovesc, dar mi-a plăcut tipul care cânta, 
un chitarist acustic și vocalist pe nume Ansel Matthews, așa că 
am comandat un whisky Macallan vechi de optsprezece ani, 
apoi m-am așezat, am ascultat și m-am gândit. Mi-am închipuit- 
o pe Midori cântând chiar în sala aceea peste câteva seri și 
inima a început să-mi bată mai repede. 

Am petrecut următoarele trei zile umblând neîncetat prin 
Manhattanul de jos, acomodându-mă cu ritmurile cartierelor 
sale, reobișnuindu-mă cu dispunerea străzilor. Orașul mi se 
părea remarcabil de sigur. De câteva ori, foarte târziu noaptea, 
am trecut pe lângă indivizi cu aspect mai dur, totuși, energia pe 
care o degajam era diferită fără Delilah alături și localnicii nu 
aveau dificultăţi în a o percepe, după care mă ocoleau. 

În una dintre excursiile acelea, pe o stradă acoperită de 
graffiti și murdară de gunoaie din Lower East Side, pe la ora 2 
noaptea, am trecut pe lângă o ușă fără semne distinctive, 
tocmai când ieșea un cuplu bine îmbrăcat. Mi-am dat seama că 
înăuntru era un bar sau un club de noapte și, mânat de un 
impuls deloc caracteristic pentru mine, am apăsat soneria de pe 


VP - 34 


fațada clădirii. Peste un moment s-a auzit sunetul încuietorii 
deschizându-se și am împins ușa. Dincolo de ea era întuneric și 
mi-a trebuit o secundă să înțeleg că mă găseam în fața unei 
draperii. Am trecut de ea și am întâlnit alta. Am dat-o și pe 
aceea în lături și m-am pomenit într-un bar destul de 
spectaculos. 

Era o singură încăpere, cu un perete lateral din cărămidă, iar 
peretele opus din rigips și metal ciocănit. Existau opt separeuri, 
iluminate, în general, cu lumânări, între care se găsea un bar 
mic din lemn și metal. Pe fundal se auzea o muzică discretă, pe 
care n-am identificat-o, însă mi-a plăcut imediat, iar peste care 
se suprapuneau râsete și conversații purtate cu glasuri scăzute. 
Barmaniţa, o femeie drăguță de vreo douăzeci și cinci de ani, m- 
a întrebat dacă aveam rezervare. Am mărturisit că nu aveam și 
ea mi-a zis că, dacă voiam, puteam sta la bar. 

Am aflat că localul se numea Milk & Honey. Barmaniţa, pe 
care o chema Christi, m-a întrebat cu ce mă ocupam și am 
descoperit că nu voiam s-o mint. l-am răspuns că aș prefera mai 
degrabă să aflu câte ceva despre barul acela, iar ea și un coleg, 
Chad, mi-au explicat că Milk & Honey exista pentru a oferi cele 
mai bune cocteiluri din Manhattan, alături de atmosfera optimă 
în care să le savurezi. Işi preparau singuri sucurile de fructe și 
esenţele, ba chiar își preparau manual cuburile de gheaţă - era 
genul acela de local. M-am simţit atât de bine, încât am sfârșit 
prin a bea trei dintre combinaţiile lor extraordinare, printre care 
o caipirinha cu rom dublu distilat și infuzat cu struguri Concord 
striviţi în pahar. Toate erau pregătite cu o grijă și un entuziasm 
pe care nu le-am observat în afara Japoniei. 

M-am închipuit aducând-o pe Midori acolo, fără vreun alt 
motiv sau circumstanţă decât dorința noastră de a fi împreună. 
Mi-am dat seama că până atunci noi doi nu ne-am bucurat 
niciodată de așa ceva. Iniţial, m-am folosit de Midori pentru a 
obţine informaţii despre tatăl ei. După aceea m-am ascuns 
împreună cu ea, protejând-o de cei care m-au angajat să-l 
asasinez pe el. lar în cele din urmă, când ea a fost în siguranţă, 
Midori m-a căutat pentru a-și lămuri suspiciunile despre cine 
eram și ce făcusem. Și toate episoadele acelea au fost atât de 
intense, încât nu am avut niciodată ocazia să ne relaxăm, pur și 
simplu, să vedem ce exista între noi. 

Ce să existe între noi? m-am întrebat. /-ai asasinat tatăl. 


VP - 35 


La ce naiba visam? N-aveam s-o pot aduce nici acolo și nici 
altundeva. Visul meu era o nebunie, n-aveam să izbutesc 
niciodată. 

Mai bine aș fi ieșit din bar, aș fi urcat în primul avion, 
indiferent de destinaţie, și aș fi uitat că Midori locuia acolo, aș fi 
uitat totul. Relaţia mea cu Delilah era bună și eram un idiot 
pentru că făceam orice ar fi expus-o unui risc. 

Trebuia totuși să văd copilul. Trebuia să știu. 

Problema era că n-o supuneam riscului doar pe Midori. Era 
mai presus de atât, și o știam bine. Era chiar mai presus de 
propria mea viaţă. 

Și totuși, în acel moment nu mă puteam gândi la riscuri. Nu le 
puteam confrunta pe deplin. 

Sau poate că, pur și simplu, nu voiam s-o fac. 


Capitolul 5 


Luni seară i-am telefonat lui Dox așa cum am stabilit. El 
sosise deja și se cazase la 60 Thompson Street din SoHo, iar la 
sugestia lui ne-am întâlnit în localul The Ear Inn, de pe Spring, 
între Washington și Greenwich. Se afla cam la o jumătate de oră 
de mers pe jos de Ritz. Vremea era rece și înviorătoare, așa că 
am pornit spre nord de-a lungul râului, după care am cotit spre 
est, spre restaurant. Am intrat și am găsit o sală întunecoasă, 
fără pretenţii, din lemn și cărămidă, care degaja o senzaţie 
palpabilă de istorie. Barul avea o tejghea lungă și în încăpere 
erau împrăștiate zece, douăsprezece mese din lemn. 

Am privit în jur și l-am zărit pe Dox, voinic ca un rugbist și 
nemișcat ca Buddha, la o masă din colţ, de unde avea 
vizibilitate foarte bună spre intrare. Când m-a văzut, s-a ridicat, 
a venit la mine și m-a strâns în braţe în felul lui binecunoscut, ca 
un urs. Cu excepţia incapacității temporare de a mai respira pe 
care mi-a cauzat-o, trebuie să recunosc că m-am simţit grozav și 
m-am pomenit răspunzându-i stângaci la îmbrăţișare. 

— Mă bucur să te văd, omule, a zis el și mi-a cuprins umerii cu 
brațul. Și tocmai în New York, dintre toate locurile de pe 
Pământ! 

Am scrutat încăperea și am văzut un amestec bizar, totuși 


VP - 36 


cumva natural, de camionagii și hipsteri. Nimeni nu era afectat, 
nimeni nu folosea telefoane mobile, nimeni nu ne acorda nicio 
atenţie. Oamenii se simțeau bine, pur și simplu. Niciunul nu mi-a 
declanșat vreo alarmă. 

— Și eu mă bucur să te văd, i-am spus. Gata cu ţăcălia? 

A rânjit și și-a frecat bărbia. 

— Ai auzit-o și tu pe Delilah, partenere. Când mi-a spus în 
Hong Kong că am osatură frumoasă, părul meu facial a dispărut 
pentru totdeauna. 

Am izbucnit în râs. Am revenit împreună la masa lui, ca să 
observăm sala și în același timp să vorbim în privat. 

— Ai venit azi cu avionul? l-am întrebat. 

— Nu, am venit cu mașina. Am lipsit mult din State și am vrut 
să petrec câteva zile șofând, pur și simplu, prin ţară. In plus, 
aeroporturile sunt ticsite în prezent de securitate. Detest să fiu 
nevoit să aleg între moartea prin hăârţogărie, pe de o parte, și 
dezarmare, pe de altă parte, doar ca să călătoresc niţel, știi ce 
zic? 

— Adică nu te-ar fi lăsat să iei o pușcă în avion, da? Asta-i 
nedreptate! 

Dox a hohotit. 

— Ştii bine că întotdeauna există o cale ocolitoare. Pentru 
orice eventualitate am în portbagaj pușca mea M40A1, cu 
lunetă, demnă de încredere. Așa cum zice și-n reclame: „Nu 
pleca de-acasă fără ea!” ` 

Am comandat hamburgeri și bere Guinness. In timp ce 
mâncam, l-am pus la curent cu toate: Midori și rolul jucat de 
mine în moartea tatălui ei, ultima noastră noapte în Tokio, 
dezvăluirea lui Tatsu despre copil, relaţia cu Delilah. Totul. 

— Să fiu al naibii, omule! a exclamat el când am terminat, 
primul meu impuls este să te felicit. Pari însă atât de indecis, că 
nu știu ce să zic. 

— Tu cum ai reacționa? 

— Asta-i o întrebare corectă. M-am speriat și eu de câteva ori 
de-a lungul timpului, dar de fiecare dată cazul a părut să se 
rezolve de la sine înainte să fi avut cu adevărat ocazia să mă 
panichez. 

— Așadar, ai fost gata să intri în panică doar faţă de o 
posibilitate, iar mie îmi faci zile fripte pentru că sunt nehotărât 
în ceea ce privește realitatea? 


VP - 37 


A surâs larg. 

— Nu-ţi fac zile fripte. Încerc doar să fiu sensibil faţă de 
situaţia prin care treci. Dedesubtul exteriorului ăsta dur, sunt, 
de fapt, un bărbat plin de compasiune și grijuliu. 

— Nu știu prin ce trec. 

— Bun - și atunci, ce vrei să faci? i 

— Trebuie s-o văd pe Midori. Și pe copil. Insă oamenii lui 
Yamaoto o supraveghează... aşa că-i complicat. 

— Mai povestește-mi o dată ce-a fost între tine și Yamaoto. 

— Este un politician care-i vărât în toate porcăriile din Japonia: 
mite pentru construcții, corupţie, prostituție, droguri, 
extorcare... pe scurt, tot ce vrei. Are legături strânse cu yakuza. 
De fapt, el este yakuza. Ei primesc ordine de la el, nu invers. 
Politica nu-i decât un hobby pe care-l folosește pentru a-și 
satisface convingerile extremiste de dreapta și a se convinge că, 
de fapt, toate delictele sunt comise într-un scop nobil. 

Dox s-a scărpinat în cap. 

— Și ai cunoscut-o pe Midori prin intermediul lui? 

— Cam așa ceva. Yamaoto m-a angajat să-l elimin pe tatăl ei, 
deși la momentul respectiv nu știam că figuram pe statul lui de 
plată. După aceea am întâlnit-o pe Midori printr-o coincidenţă, 
iar când am aflat că Yamaoto o urmărea și pe ea, l-am oprit. 
Midori și cu mine... pentru o vreme ne-am ascuns împreună. A 
fost... nu știu, a fost unul dintre momentele alea nebunești care 
se-ntâmplă câteodată. 

El a aprobat cunoscător. 

— Mda. Am trecut și eu prin câteva. 

— Oricum, se pare că Yamaoto continuă să fie nemulţumit de 
necazurile pe care i le-am cauzat când ne-am ciocnit. A devenit 
o dușmănie. 

— Este-n Japonia, dar are oameni aici? 

— Îl ajută Triadele. Mafia chinezească are o prezenţă mai 
extinsă în New York decât yakuza. 

— Băieţii ăia din Triade n-au încercat cumva să se infiltreze și- 
n Japonia? 

— Ba da. În Tokio se duce de mult timp o luptă între yakuza și 
Triade. Ambele organizaţii vor numai pentru ele profiturile de pe 
urma drogurilor și prostituţiei. Probabil că Yamaoto le cedează 
ceva Triadelor din Tokio, ca s-o ţină sub observaţie pe Midori în 
New York. 


VP - 38 


— Bun, am înţeles. Și vrei să te-ajut să-i identificăm pe filatori, 
ca să-i eviţi. 

— Exact. 

— Ce dracu', asta nu-i nici măcar cine știe ce favoare. Când 
mi-ai telefonat iniţial, m-am gândit că vrei să trimiţi pe cineva 
într-o vacanţă în Valhalla. 

— Dacă ar fi fost numai atât, m-aș fi ocupat și singur. 

— Așa-i, cred că da. 

Dox a tras un gât zdravăn de bere. 

— Ştii, de fapt, nu supravegherea mă pune pe gânduri. 
Bănuiesc că-i putem depista destul de ușor găurile și să te 
strecurăm apoi prin una dintre ele. 

— Perfect, asta vreau. 

— Dar te-ai gândit și la... știi tu... 

— Nu, la ce? 

Dox și-a terminat berea și a făcut semn chelneriţei să ne mai 
aducă două halbe. 

— Vreau să spun că ea știe că l-ai omorât pe taică-său. Mă 
aștept să fie o problemă peste care cineva să treacă mai greu. 
Pentru mine așa ar fi, să știi. 

— Bun, și ce ar trebui să fac? Să mă prefac că nu știu că 
există un copil? 

— Nu, bănuiesc că nu poţi face nici asta. Recunosc, este o 
situaţie complicată. 

Chelneriţa ne-a adus berile și s-a îndepărtat. 

— De când este supravegheată Midori? a întrebat Dox. 

— De când au aflat de copil. Adică de vreun an. Asta i-a 
convins că voi reveni la ea. 

El m-a privit, pe jumătate amuzat, pe jumătate îngrijorat. 

— Se pare că-n privinţa asta au mirosit ceva. 

Am înălţat din umeri. 

— Te-ai gândit să-i telefonezi ei mai întâi? a continuat Dox. 
Ori să-i trimiţi un e-mail? 

Am clătinat din cap. 

— Nu cred că-i o idee bună. 

— Ți-e frică să n-o monitorizeze și electronic? 

— Nu. Tatsu mi-a spus că ei nu fac asta. Nu știu însă cum ar 
reacţiona ea dacă ar primi o veste din partea mea. Ar fi mai bine 
s-o fac personal. 

Dox a aprobat și a deșertat o treime din halbă. 


VP - 39 


— În regulă, ea este pianistă de jazz, da? Programul 
concertelor pe care le susţine este public. Dacă vrei să te duci la 
ea, de acolo ar fi cel mai probabil să-ncepi. 

— Exact! Așadar, ne putem aștepta să fie filată la spectacole. 
Totuși, fotografiile obținute de Tatsu n-au fost făcute la vreun 
spectacol. Era la o terasă în aer liber, cu copilul. În timpul zilei. 

— Dacă era în timpul zilei înseamnă că au urmărit-o de la 
locuință. 

— De acord. 

— Să trimită la răstimpuri un soldat de rând ca s-arunce o 
privire la niște concerte publice de jazz este una, dar dacă i-au 
pus la dispoziţie lui Yamaoto suficiente forțe locale pentru a 
supraveghea blocul lui Midori asta înseamnă că el le face-n 
schimb o favoare destul de mare. 

— Ti-am zis că-mi poartă dușmănie. 

— Omule, jur că ai un talent ieșit din comun să-i superi pe 
alţii. Te-ai gândit vreodată să urmezi o școală de bune maniere? 

— Da, este pe lista mea de priorităţi. 

Dox a tăcut, ca și cum ar fi căzut pe gânduri. 

— Mai e ceva la care poate că nu ne-am gândit. Blocul ei n- 
are cumva un portar? Tipii ăia nu-s cei mai bine plătiţi din lume 
și... 

— Da, m-am gândit și la asta. Există, într-adevăr, un portar și 
este posibil să fi fost abordat. Cred totuși că probabilitățile sunt 
reduse în privinţa asta. Dacă Yamaoto l-ar fi recrutat pe portar 
în solda lui, de ce ar mai fi trebuit să se încurce cu chinezii? Știm 
clar că ei îl costă mai mult decât mituirea unui portar. 

Dox a încuviințat. 

— Și ia zi ce-nseamnă toată afacerea asta pentru tine și 
Delilah? 

Am șovăit, apoi am recunoscut: 

— Nu știu. 

— Ținând seama de circumstanțe, cred că în cazul ăsta nu 
poţi apela la ajutorul ei. 

— Foarte amuzant. 

— Dacă ea te lasă pentru mine, n-o să-mi porți pică - sau da? 
Până la urmă o să se sature de dilemele tale hamletiene și pot 
spune că mă iubește în secret. 

L-am privit, dar nici măcar n-a clipit. Lui Dox îi place mereu să 
forțeze lucrurile. 


VP - 40 


— O să găsesc o cale să mă adaptez, am replicat. 

El a chicotit. 

— Perfect, să știi că n-o să uit asta. Bun - zi acum care-i 
planul! 

— Începem cu concertele. Ele sunt abordarea cea mai simplă. 
Acolo se vor aștepta să apar, așa că noi vom ști că ei vor fi 
prezenţi. 

— După cine trebuie să ne uităm? 

— Bănuiala mea este că va fi un bărbat chinez, singur, cu 
vârsta între optsprezece și treizeci de ani. La orice spectacol, vei 
găsi doar un procent relativ mic de asiatici. Printre ei, un 
procentaj și mai mic de bărbați între limitele de vârstă 
menţionate. lar printre ei, dacă vezi un ins singur, ăla este. 

— Și tu? 

— Pe mine mă aşteaptă, așa că nu pot intra acolo. Însă tu 
poţi. O să-ți facem rost de o însoţitoare de la un serviciu de 
escortă, așa că veţi fi un cuplu și nu vei bate la ochi. 

A rânjit larg. 

— Îmi place tot mai mult cum sună. 

— Voi aștepta afară. Dacă-l vedem pe omul nostru, îl vom 
urmări după concert, ca să aflăm mai multe despre cei cu care 
avem de-a face și ce fel de filatori folosesc. O să-ţi fac rost de o 
cameră digitală care să funcţioneze bine în condiţii de lumină 
slabă. Dacă îl fotografiezi, îi putem trimite poza lui Tatsu. Poate 
că el va descoperi ceva într-o bază de date. 

— Crezi că ar putea recunoaște un soldat de rând? 

Am ridicat din umeri. 

— Chiar dacă nu-l recunoaște, Tatsu știe întotdeauna unde să 
întrebe. 

— Cum procedăm cu comunicațiile? 

— Nu am echipamentele pe care le-am întrebuințat în Hong 
Kong, dar ar trebui să ne putem descurca doar cu telefoane 
mobile și căști. Uite! 

Am scos din buzunar unul dintre telefoanele Nokia pe care le- 
am cumpărat și l-am împins peste masă. 

— Este preplătit. Deocamdată, neatins. Am unul la fel. Pentru 
a evita orice riscuri, nu-ţi folosi telefonul personal. 

— Mda, mi-am învățat lecţia atunci. Va trebui totuși să am 
ultimul cuvânt de spus într-o privinţă. 

— Care? 


VP - 41 


— S-o aleg pe însoțţitoare. 

— Absolut. Cred însă că de data asta ar trebui să fie o femeie. 
Nu va bătea prea mult la ochi. 

Am râs amândoi, amintindu-ne de flirtul accidental făcut de 
Dox unui katoey, sau „lady-boy”, în Bangkok. Intenţionam să-l 
tachinez cu subiectul acela cât timp mai aveam aer în plămâni. 

— Da, a zis el, sărmana Tiara! Bănuiesc că încă-mi duce dorul. 

A chicotit apoi și a adăugat: 

— Bun, unde va fi primul concert? 

— În Zinc Bar, la câteva străzi de locul ăsta. Midori va cânta 
acolo în patru seri consecutive începând de mâine, câte două 
spectacole în fiecare seară. Am verificat deja locul și va fi bun 
pentru noi. Vom veni mâine la al doilea concert, la miezul nopții. 
Vreau să văd ce va face Midori după ce termină show-urile. 

— Da, este o idee bună. 

— Ai grijă să te familiarizezi din timp cu zona. Străzile, aleile, 
totul. 

— Da, mămico. 

L-am privit, dar nu puteai argumenta cu zâmbetul acela 
implacabil. 

Am mai petrecut o oră, definitivând planul. După ce am 
terminat, Dox a plecat să-și găsească o însoţitoare, iar eu am 
revenit la hotel, singur. 


Capitolul 6 


La miezul nopţii în seara următoare, stăteam într-un loc de la 
fereastră, la etajul barului Pegu Club, la intersecţia dintre 
Houston și Wooster, pe colțul opus faţă de Zinc. Sorbeam 
încetișor din cocteilul lor eponim, o infuzie pe bază de gin, care 
trebuie să recunosc că era gustos, ciuguleam ceva din 
apetitivele lor mai ușoare și citeam un exemplar din revista The 
Economist, ca să nu par ca un filator. 

La o jumatate de oră după miezul nopţii, Dox a ieșit din casa 
scărilor. Scosese telefonul Nokia. Al meu a vibrat după o clipă. 
Purtam deja casca și am răspuns după primul bâzâit. 

— Da, am spus. 

— El este aici, a zis Dox. Exact așa cum ai menţionat. 


VP - 42 


Chinezoi, la vreo douăzeci și ceva de ani, pe la șaizeci și cinci de 
kilograme. De unul singur, abia dacă a gustat din băutură, s-a 
uitat doar la scenă. Un puști cu aspect dur. Cât a cântat muzica, 
nu știu dacă a bătut o dată ritmul din vârful pantofului. 

Puteam să aud formaţia care cânta înăuntru. In mod special, 
pianul. Am încercat să nu mă gândesc la el. 

— Doar unul? am întrebat. 

— Da, e singur. 

— L-ai pozat? 

— l-am făcut chiar trei sau patru poze. Panasonicul ăsta 
mititel pe care l-ai cumpărat funcţionează foarte bine pe- 
ntuneric. 

— El te-a observat? 

— Partenere, funcţionez pe modul silențios - nici n-are habar 
că sunt aici. În plus, sunt însoţit de drăguţa și fermecătoarea 
domnișoară Jasmine, pe care am cunoscut-o prin intermediul 
internetului, ceva mai devreme în cursul zilei de azi. 

— Bine, am spus, întoarce-te în club. Fii pregătit să-l urmărim 
când pleacă. Vreau să văd unde se duce, indiferent dacă 
rămâne în preajma lui Midori sau dacă i-o predă altcuiva. 

— Am înţeles. 

A închis telefonul, a încuviinţat discret din cap în direcția mea 
și a revenit înăuntru. 

După alte patruzeci și cinci de minute, din Zinc au început să 
iasă clienţi și mi-am dat seama că show-ul se terminase. 
Telefonul mi-a bâzâit. 

— Da. 

— lese acum, a zis Dox. 

Glasul lui, de obicei bubuitor, răsuna destul de puternic ca să-l 
aud, dar nu, probabil, și pentru domnișoara Jasmine sau 
altcineva. 

— De acum ar trebui să-l vezi pe scară. 

— Midori mai este acolo? 

— Da, stă de vorbă cu niște tipi. Frumușică, dacă-mi îngădui 
s-o spun. Îmi place părul lung și negru la asiatice. Și-i o pianistă 
dată dracului. 

Puștiul chinez a urcat scara, a mers câţiva metri spre vest pe 
Houston și s-a oprit să aprindă o ţigară. 

— Îl văd, am spus. Se pare că se bucură de o pauză pentru 
țigară. 


VP - 43 


— Cineva ar trebui să-i spună că ţigările înseamnă moarte 
sigură. 

Puștiul chinez s-a rezemat de clădirea dinapoia lui și a rămas 
acolo, fumând. Am surâs. Interzicerea de către primar a 
fumatului în incinte mi se părea principalul beneficiu, 
exceptându-l pe cel evident pentru inimile și plămânii tuturor 
newyorkezilor, pentru filatorii care aveau nevoie de un pretext 
ca să staţioneze în fața unui restaurant. 

— Da, nu pleacă, am adăugat. Și cred că o s-o aștepte pe 
Midori să iasă. Rămâi pe loc și anunţă-mă când se pregătește ea 
de plecare. 

— Am înţeles. 

Am închis telefonul și am mai privit pe fereastră câteva 
minute. Dacă Midori ar fi urmat să fie preluată de acolo de alt 
urmăritor, acela ar fi fost momentul ca puștiul chinez să-și 
anunţe camaradul. Dar el n-a scos niciun telefon. Nu știam ce le 
oferea Yamaoto Triadelor pentru filaj, însă se părea că nu se 
alegea decât cu supraveghere din partea unei singure persoane. 
Îmi convenea de minune. 

Am achitat nota de plată, am coborât la parter și am ieșit din 
bar. De la nivelul străzii nu aveam o imagine atât de bună alui 
Zinc, așa că am traversat pe partea de nord a străzii Houston și 
am pornit încet spre vest. L-am sunat pe Dox. 

— Cum merge? am întrebat. 

— Se pare că Midori se pregătește de plecare. Chiar acum i-a 
spus „noapte bună” proprietarului. 

Am trecut pe lângă câteva persoane care fumau în faţa unui 
bar și m-am oprit nu departe, ca un ins îndeajuns de politicos ca 
să părăsească localul pentru o convorbire telefonică. 

— lese acum, a anunțat Dox. 

Am înghiţit în sec și am privit ieșirea din Zinc. După o 
secundă, Midori a apărut din casa scării. S-a oprit pe trotuar și s- 
a uitat spre mine. Am simţit cum îmi accelerează inima. Nu era 
însă atentă la trotuar, ci la stradă - căuta un taxi. Și, oricum, îi 
aveam pe fumători între noi. l-ar fi fost imposibil să mă vadă. 

Purta o jachetă neagră din piele, scurtă până în talie. Avea 
părul lung și bogat, așa cum remarcase Dox și așa cum îmi 
aminteam și eu. Am regretat că nu eram mai aproape. Doream 
să văd mai mult. 

În același timp însă mi-a fost imposibil să nu mă încrunt faţă 


VP - 44 


de inocenţa ei. Nici măcar nu s-a uitat în ambele direcţii când a 
ieșit din club, cu atât mai puţin să verifice punctele fierbinţi de 
supraveghere. Dacă ar fi făcut-o, l-ar fi remarcat instantaneu pe 
puștiul chinez. El stătea exact unde ar fi fost de așteptat. 

Midori a făcut semn unui taxi, care s-a oprit și ea a urcat. 
Puștiul n-a schiţat niciun gest că ar încerca s-o urmărească. A 
rămas locului un minut, și-a terminat ţigara, apoi a pornit în 
direcţia mea. Am intrat în bar și l-am privit dinapoia ușii din 
sticlă când a trecut, în bar era mai întuneric decât pe trotuarul 
din față, puternic iluminat de felinarele stradale, și, datorită 
razelor ce se reflectau din sticla ușii, știam că i-ar fi fost 
imposibil să mă vadă, chiar dacă ar fi privit cu atenţie. Pe de 
altă parte, eu l-am văzut bine. 

După ce a ajuns la o distanţă pe care am apreciat-o ca sigură, 
am ieșit și am pornit după el. Știam că Dox mă va urmări, 
conform planului. 

Am păstrat o distanţă destul de mare, pentru eventualitatea 
în care puştiul s-ar fi întors, dar n-a făcut-o. A continuat, pur și 
simplu, spre sud-est în Chinatown. L-am văzut intrând într-un 
local specializat în noodles, care avea un aspect dubios de pe 
Mulberry, vizavi de Columbus Park. Am traversat strada și am 
trecut prin faţa localului, însă pe trotuarul de lângă parc. L-am 
văzut pe puști așezându-se la o masă în faţa unui chinez mai 
bătrân, masiv, chel și cu nas de boxer. 

N-am auzit ce discutau și, oricum, vorbeau, probabil, în 
chineză. Dar din posturile lor, am simţit că nu se înghițeau prea 
mult. Puștiul stătea tolănit în scaun, cu un aer morocănos pe 
chip. La un moment dat, trebuie să fi spus ceva nerespectuos, 
deoarece chelul s-a ridicat și l-a pocnit de două ori peste urechi. 
Palmele nu păruseră prea puternice, ci avuseseră mai degrabă 
intenţia de a-l umili și a-și impune autoritatea. Pe urmă puștiul 
s-a îndreptat în scaun și chelul s-a așezat. 

Dox a trecut pe lângă restaurant și am știut că făcea alte 
fotografii. Bliţul era dezactivat și pozele urma să fie granulate, 
însă Tatsu avea oameni care le puteau îmbunătăţi calitatea. Dox 
a revenit apoi la poziţia lui în urma mea și amândoi am mai 
privit câteva minute, dar nu prea mai aveam ce afla. Am notat 
numele și adresa restaurantului, după care ne-am întâlnit în 


3 Paste făinoase asiatice, similare tăiețeilor, preparate din faină de orez sau amidon 
de fasole mung ori soia. (n. trad.). 


VP - 45 


afara parcului și ne-am îndreptat spre un local non-stop, unde 
am schimbat informaţii și am planificat seara următoare. 

După ce am terminat, Dox a zis: 

— Presupunând că în noaptea asta nu mai e nimic de făcut, aș 
vrea să revin în barul unde am lăsat-o pe atrăgătoarea 
domnișoară Jasmine. Mi-e clar că-i în limbă după mine. 

— Plus că-i merge contorul, i-am amintit. 

A adăugat hohotind: 

— Da, și are genul de contor pe care mi-ar plăcea să-l dau 
peste cap. Ne vedem mâine, amigo. 

Pe când Dox se ocupa să-mi toace banii cu folos, m-am dus la 
o sală internet cafe, să descarc fotografiile și alte informaţii 
pentru Tatsu. 

După ce am terminat descărcarea și am trimis un mesaj, i-am 
telefonat lui Tatsu, ca să-l anunţ să intre pe site. Nu mi s-a părut 
în formă, când am vorbit. Glasul lui, de obicei domol, dar sigur, 
era răgușit și parcă făcea eforturi să vorbească. L-am întrebat 
despre asta și mi-a răspuns că avea gripă. 

Mda, amândoi îmbătrâneam. Voiam să termin cât mai repede 
afacerea asta. 


Capitolul 7 


În dimineaţa următoare am mers în altă sală internet cafe și 
am intrat pe site-ul securizat. Mă aștepta un mesaj: puştiul 
chinez se numea Eddie Wong și era ma jai, soldat de rând, din 
branşa newyorkeză a United Bamboo, Triada taiwaneză; 
restaurantul de noodles de pe Mulberry era cartierul lor general. 
Wong avea doar douăzeci și doi de ani, însă deţinea un dosar 
infracțional gros în orașul lui natal, Taipei, în principal trafic de 
droguri, dar și extorcare. Se știa că purta mereu asupra lui un 
Balisong, „cuţitul-fluture” al filipinezilor, și se părea că era rapid 
în utilizarea lui. 

Chelul cu care a stat de vorbă era Waiyee Chan, dai lo adică 
șeful bandei locale. Dacă șeful bandei se întâlnea direct cu un 
simplu soldat, a sugerat Tatsu, însemna că problema era 
importantă pentru șef. United Bamboo s-a războit cu yakuza în 
Tokio, însă actualmente între cele două organizaţii exista un 


VP - 46 


armistițiu fragil. Tatsu a speculat că stagnarea era urmarea 
ajutorului oferit de United Bamboo lui Yamaoto în New York, în 
schimbul unui quiproquo în Japonia, exact așa cum am presupus 
Dox și cu mine. A promis că va încerca să afle mai multe. 

În seara aceea Dox și cu mine am ocupat aceleași poziţii din 
ziua trecută. Dar după ce Dox mi-a telefonat ca să-mi confirme 
că Wong se afla iarăși în Zinc, m-am ridicat și am pornit spre 
West Village. 

Eram deghizat faţă de data trecută. Purtam o perucă al cărei 
păr ţâșnea în smocuri de sub șapca de baseball, ochelari cu 
ramă din baga și două jachete din lână pe sub hanorac, care 
lăsau să creadă că eram cu vreo douăsprezece kilograme mai 
solid. Am efectuat o recunoaștere a zonei pe jos, cu postură, 
mers și prezenţă cât mai discrete. Am verificat locurile pe care 
le-aș fi folosit eu pentru a supraveghea blocul lui Midori, chiar și 
barurile locale, în eventualitatea că Wong avea un partener care 
aștepta în zonă, ca să preia urmărirea lui Midori după ce termina 
concertul din Zinc. Totul era „curat”. Am intrat într-un bar de 
jazz numit 55 Club la o stradă de blocul ei și am așteptat. 

După o jumătate de oră telefonul mi-a bâzâit. Am ieșit din bar 
ca să vorbesc. 

— Gata show-ul, m-a anunţat Dox. Midori tocmai s-a urcat 
într-un taxi. 

— Și amicul nostru? 

— Deocamdată stă locului. La fel ca aseară. 

— A folosit telefonul? 

— Nu. 

— În regulă. Se pare că-ncepem treaba propriu-zisă. 

— Vreau să-ţi zic că m-am gândit la ceva. Doar pentru că el n- 
a urmărit-o aseară nu-nseamnă că va proceda la fel și-n seara 
asta. Dacă... 

— Uite ce-i, dacă încă n-a pornit în urmărirea ei, n-o va mai 
face. Oricum, nu în seara asta. Și am verificat toate punctele 
posibile din jurul blocului ei. E „curat”. Asta-i ocazia mea. 

— Da, totuși... 

— N-o să păţesc nimic. 

— Nu zic c-o să pățești ceva. Dar de ce să nu trec și eu s- 
arunc o privire? Nu strică să mă ai în preajmă. 

— Îți mulţumesc, realmente, totuși, aș prefera să... fac asta 
de unul singur. Înţelegi? 


VP - 47 


A urmat o pauză. După aceea Dox a oftat și a spus: 

— Cum vrei tu, omule. 

O părticică din mine încerca să vorbească, să-mi spună că el 
avea dreptate, că nu strica să-l am în preajmă. In definitiv, 
situaţia părea sub control. Midori putea fie să mă invite 
înăuntru, fie să mă trimită să-mi văd de drum. Aveam nevoie 
doar de un minut, indiferent de ce urma să aleagă. 

— Te sun când termin, i-am zis. O să te ţin la curent. 

— Bine. Ai grijă, partenere. 

Am închis telefonul și l-am dezactivat. Urma un episod delicat 
și nu voiam niciun fel de întreruperi. 

Am parcurs o bucată de stradă și mi-am scos șapca și peruca. 
Am dat să îndes peruca în buzunar, apoi m-am gândit că Midori 
o va vedea ieșindu-mi dintr-un buzunar și am decis s-o arunc. Ar 
fi făcut-o prea suspicioasă și, oricum, își atinsese deja scopul. 
Am îndesat șapca într-un buzunar al hanoracului și am așteptat. 
După câteva minute, un taxi s-a apropiat pe stradă. Am pornit 
într-acolo. 

Taxiul s-a oprit în faţa blocului ei. Portiera s-a deschis. M-am 
oprit pe trotuar, la vreo trei metri depărtare. 

Midori a coborât. l-a mulţumit șoferului și a închis portiera. 
Taxiul s-a îndepărtat. 

Ea a ridicat ochii și m-a zărit. A încremenit. 

Am încercat să spun ceva, dar n-am izbutit. A trecut un 
moment lung. 

În cele din urmă am zis: 

— Midori. 

Mă privea. Voiam să mă uit în jur, să-mi verific spatele și 
împrejurimile. M-am împotrivit imboldului. Ea a detestat 
dintotdeauna genul acela de conștientizare. O făcea să nu aibă 
încredere în mine. 

— De ce ești aici? a întrebat. 

— Ştii de ce. 

— Cum ai..., a început să spună, apoi s-a oprit. 

Decisese, probabil, că, de fapt, nu conta cum anume aflasem. 
Sau poate că nu voia să știe. 

— Pot să urc? 

A tăcut. 

— Doar un minut, m-am auzit spunând. 

După încă un moment a încuviințat din cap. Am intrat în bloc. 


VP - 48 


Deși nu văzusem videocamere de supraveghere, presupuneam 
că trebuiau să aibă așa ceva în holul de la intrare, așa că am 
ținut capul plecat. 

— Bună, Ken, i-a spus Midori portarului, pe urmă am intrat în 
lift. 

Nu m-a privit cât timp am urcat. N-am vorbit între noi. 

Am coborât la etajul șaptesprezece și am mers pe coridor. Ea 
a descuiat o ușă și am intrat într-un living frumos mobilat. 
Parchet din lemn închis la culoare, carpete Gabbeh, fotografii 
alb-negru de copaci desfrunziţi, iarna. Un fotoliu și o sofa 
capitonate, cu aspect confortabil. Într-un colţ se afla un fel de 
leagăn indoor pentru copii, înconjurat de jucării viu colorate. Ne- 
am scos jachetele și pantofii și am pășit înăuntru. Eu mi-am scos 
și cele două jachete din lână. Nu mai aveam nevoie de ele, iar în 
apartament era cald. 

O femeie drăguță cu piele maronie a ieșit pe ușa camerei 
despre care am bănuit că era un dormitor. S-a uitat la mine, 
apoi la Midori. 

— Totul e-n regulă, Digne? a întrebat-o Midori. 

Femeia a încuviinţat din cap. 

— Îngerașul doarme. l-am dat un biberon mare înainte de 
culcare. 

Avea accent latino-american și am bănuit că era din EIl 
Salvador. 

Midori a încuviinţat la rândul ei din cap. 

— Mulţumesc. Ne vedem mâine-seară? 

— Bineînţeles. 

Digne a luat o haină de pe sofa, s-a încălţat și s-a oprit în ușă. 
A zâmbit și, cu un accent japonez pasabil, a spus: 

— Oyasumi nasai. „Noapte bună”. 

Midori i-a surâs și a zis: 

— Buenas noches. 

Femeia a închis ușa îndărătul ei. 

Am rămas amândoi nemișcați. Un ceas ticăia pe perete. 

— Câţi... cât de mare este? am întrebat după un moment. 

— Are cincisprezece luni. 

Cam așa ar fi trebuit. Aproape doi ani de la ultima noastră 
noapte în Tokio. 

— Am auzit că-i spui Koichiro, am zis amintindu-mi de 
conversaţia cu Tatsu din Tokio. 


VP - 49 


Ea a aprobat din cap. 

— Este un nume bun. 

A aprobat iarăși. 

Am încercat să mă gândesc la ceva care să nu sune banal. N- 
am izbutit. 

— Ești fericită? am întrebat. 

Din nou, doar o încuviinţare din cap. 

— La naiba, Midori, o să-mi adresezi măcar un cuvânt? 

— Minutul tău s-a terminat. 

Mi-am ferit ochii, după care i-am întors spre ea. 

— Nu cred că vorbești serios. 

— Poate c-ai uitat. Tatăl meu... 

M-am imaginat spunând: Haide, n-am mai discutat o dată 
problema asta? Am decis însă că ar fi fost abordarea greșită. 

— Atunci, de ce ai păstrat copilul? 

S-a uitat la mine și expresia feței îi era încremenită într-o 
stare neutră. 

— Când am aflat că eram însărcinată, a spus, mi-am dat 
seama că voiam un copil. Faptul că era copilul tău a fost 
întâmplător. 

Era atât de jignitoare, încât m-am gândit că poate proceda 
așa în mod deliberat. Că se proteja de ceva de care se temea. 

— Îmi pot închipui ce simţi..., am început să spun. 

— Nu, nu-ți poţi închipui. 

— Ti-am zis, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat cu tatăl tău. 
Dar știi că am făcut tot posibilul ca să-ndrept lucrurile după 
aceea. Să-i îndeplinesc dorinţele. 

M-am gândit să adaug: Și nu uita că, oricum, murea de cancer 
pulmonar. Cel putin așa cum am procedat eu, n-a suferit. 

Simţeam totuși că Midori ar putea lua răspunsul acela ca pe o 
justificare. Și poate că așa era. 

— Ei bine, poate că n-ai făcut destul, a zis ea. 

— Atunci, asta-i o pedeapsă din partea ta. 

A urmat o pauză lungă. Ea a zis: 

— Nu te vreau în viaţa lui. Sau în viața mea. 

Asta era. Exact afirmaţia, exact cuvintele de care m-am 
temut. Care atârnau în acel moment în aer, între noi. 

— Și ce-i vei spune? am întrebat. Că tatăl lui a murit? 

Ar fi fost o minciună destul de rezonabilă. Totuși, ideea în sine 
m-a îngrozit. Fiindcă mi-am dat seama că dacă Midori o spunea, 


VP - 50 


atunci chiar așa ar fi fost, în multe feluri ce contau. 

— Nu m-am gândit încă. 

— Poate c-ar trebui s-o faci. Poate c-ar trebui să te gândești 
ce-l va costa asta. 

Ea a râs aspru, bănuiesc că faţă de impertinenţa mea. 

— Pot să te întreb ceva? a spus după aceea. 

Am încuviinţat din cap. 

— Când ai omorât ultima oară pe cineva? 

Am încercat să mă gândesc cum să răspund. Au trecut clipe 
lungi. 

Midori a râs iarăși. 

— Nu vezi că ceva nu-i în regulă? Câţi oameni trebuie să se 
gândească la o asemenea întrebare înainte să răspundă? 

Am simţit cum mă îmbujorez. 

— Vrei să știi când am omorât ultima oară pe cineva? În urmă 
cu vreo lună. lar cel pe care l-am omorât era unul dintre cei mai 
ticăloși creatori de bombe artizanale din lume. Ştii ce-a 
însemnat uciderea lui? A salvat multe vieţi! 

— Bănuiesc că asta-și spun toţi asasinii. 

Furia pe care încercam s-o controlez a răbufnit pe 
neașteptate. 

— Și asta-i ceea ce bănuiesc că-și zic toţi pianiștii yuppie* de 
jazz, deoarece îi face să se simtă atât d-al dracului de superiori. 

M-a fulgerat din priviri. E bine, mi-am spus. Aveam nevoie de 
asta. 

— Poate că ai dreptate, am continuat după aceea. Poate că 
problema mea este justificarea. Însă a ta este negarea. Crezi că 
poţi duce o viaţă impecabilă și neprihănită ca asta, fără ca 
nimeni să se murdărească pe mâini? Chiar dorești ca, de fapt, 
Koichiro să crească într-o lume în care nu există nimeni care să 
încerce să-i elimine pe oamenii de felul celor care au ras 
Turnurile Gemene la numai trei kilometri de locul ăsta? 

Amândoi am tăcut un timp, gâfâind și privindu-ne 
pătrunzător. 

— Rămâne faptul că ucizi oameni, a zis Midori. 

Am închis ochii. 

— Uite ce este, am încercat să mă schimb. Să fac ceva bun. 
lar o mare parte din asta... o mare parte din asta s-a datorat ţie. 


4 Tânăr dinamic și cu succes în afaceri; acronim de la „Young Urban Professional” 
(tânăr școlit de la oraș), făcând aluzie la antonimul hippy. (n. trad.). 


VP -51 


Și tatălui tău. 

Altă pauză. 

— Poate că ai dreptate, a zis ea, poate că, datorită faptelor 
tale, copiii precum Koichiro pot dormi liniștiți în pătucurile lor. 
Dar nu despre asta vorbesc, ci vorbesc despre tine. Viaţa pe 
care o duci și lucrurile pe care le faci l-ar putea expune riscurilor 
pe Koichiro însuși. Nu-ţi dai seama? 

Aproape că m-am încovoiat sub povara cuvintelor ei. De 
aceea m-am străduit atât să găsesc breșele din supravegherea 
lui Yamaoto, doar pentru această unică și stângace vizită? 

— Știu că ţii la mine, a continuat Midori. Și că, deși încă nu l-ai 
văzut, ţii și la Koichiro. De ce ai vrea să ne pui în pericol? 

Am închis ochii și am expirat. Nu aveam argumente. Ea avea 
dreptate. M-am întrebat la ce naiba mă gândisem, de ce 
venisem acolo? 

A trecut un moment nespus de lung de tăcere. 

— Bine, am rostit și am aprobat din cap. E-n regulă. 

Midori m-a privit. Am văzut înţelegere în ochii ei și asta m-a 
durut. 

— Mulţumesc, a spus. 

Am mai aprobat o dată din cap. 

— Aș putea doar să-l văd pe... fiul meu? 

— Nu cred... 

M-am uitat fix la ea. 

— Te rog! Nu mă alunga fără asta. 

După alt moment prelung, Midori a indicat ușa prin care Digne 
ieșise mai devreme. S-a întors și am urmat-o. 

Era un dormitor micuț pe colţul clădirii, cu ferestre acoperite 
de draperii pe doi pereţi. Înăuntru se afla un pătuţ, o masă 
pentru schimbat și un balansoar. Lumina veiozei în formă de 
iepuraș fusese reglată la o intensitate redusă, confortabilă. 

Am mers amândoi spre pătuț. Am pus palmele pe marginea 
lui și am privit înăuntru. 

Pe salteluţă, acoperită cu o păturică albastră din lână se afla o 
făptură micuță cu păr negru. Avea ochii închiși și năsuc 
minuscul, și-i vedeam pieptul ridicându-se și coborând în somn. 

Pentru prima dată am înțeles că toate astea erau reale. 
Copilul acela era al meu. Eram tatăl lui. 

Am simţit lacrimi încercând să răzbată la suprafaţă și am clipit 
repede, stăvilindu-le. Nu-mi puteam aminti când plânsesem 


VP - 52 


ultima oară și nu intenţionam să încep în noaptea aceea, în fața 
lui Midori. 

— AȘ putea... e-n regulă dacă..., am început să mă bâlbâi. 

Ea m-a privit, apoi a încuviinţat din cap. S-a aplecat peste 
pătuţ și l-a ridicat cu multă grijă pe Koichiro, ţinându-l în 
păturica albastră. L-a sărutat blând pe frunte, pe urmă m-a 
privit din nou. Ochii îi erau larg deschiși și sinceri, și am văzut că 
se temea. O făcea însă oricum. La naiba, a trebuit să clipesc 
iarăși. 

A lăsat băieţelul în braţele mele și a stat lângă noi, privind. 
Copilul a oftat prelung în somn și s-a întors spre mine, ca și cum 
ar fi căutat căldură. M-am uitat la el și, brusc, lacrimile mi-au 
curs pe obraji și nu le-am putut opri. Nu puteam nici măcar să le 
șterg. Tot ce am putut face a fost să clipesc repede, ca să-mi 
limpezesc ochii și să privesc fețișoara aceea, până a trebuit să 
clipesc iarăși. 

Nu știu cât am stat așa. La un moment dat, Midori și-a pus 
mâna pe umărul meu și am devenit conștient de o durere în 
maxilare, cauzată de forța cu care le încleștasem. | l-am întins 
pe Koichiro și mi-am șters faţa, în vreme ce ea a aranjat 
băiețașul în pătuţ. 

Ne-am întors în living. Midori a închis ușa înapoia noastră. 

M-am uitat la tavan și, în mod deliberat, am inspirat și am 
expirat, am inspirat și am expirat, străduindu-mă să mă 
stăpânesc. Un vălmășag de gânduri îmi gonea prin minte. 

— Ce-ar fi dacă..., am început, apoi m-am răzgândit. 

— Ce? 

Am privit-o în ochi. 

— Ce-ar fi dacă aș putea ieși din viața asta. Să ies cu 
adevărat, vreau să zic. 

Ea a oftat. 

— Nu cred că poţi. 

— Și dacă aș putea? 

A urmat o pauză lungă. In cele din urmă, a zis: 

— O să vedem atunci. 

Aș fi vrut să-mi spună mai multe, dar mi-era teamă să întreb. 

Pe măsuța pentru cafea de lângă sofa se afla un teanc de foi 
și un pix. M-am apropiat și am scris numărul meu de telefon 
mobil. 

— Uite, i-am zis. În cazul în care vei avea vreodată nevoie, de 


VP-53 


orice, sună-mă. 

A luat hârtia. 

— Este un număr de telefon? 

— Da. De telefon mobil. Dacă nu răspund, lasă un mesaj în 
căsuta vocală. O verific constant. 

— Uau! a exclamat ea și a surâs scurt. Un număr la care, într- 
adevăr, să te găsesc. Cred că asta înseamnă progres. 

l-am răspuns la zâmbet. 

— Ți-am zis că mă pot schimba. 

— O să vedem. 

M-am întins și am atins-o pe umăr. 

— Mulţumesc, i-am spus. 

A clătinat din cap. 

Am continuat să-mi ţin mâna pe umărul ei. Mi-am dat seama 
că nu a obiectat. 

M-am apropiat și Midori nu s-a retras. 

Am cuprins-o în brațe și am strâns-o. Pentru ca apoi, după un 
moment, să mă strângă și ea. 

Am rămas așa o vreme, pur și simplu, ţinându-ne în brațe. Am 
sărutat-o pe frunte, pe urmă pe obraz. După aceea, din nou pe 
frunte. Mirosea frumos, mirosea așa cum îmi aminteam. 

— Jun, a șoptit ea, nu. 

Era singura care folosea diminutivul de la Junichi, prenumele 
meu japonez. M-am simţit minunat s-o aud rostindu-l. 

Am sărutat-o pe pleoape. Midori a repetat: 

— Nu! 

Nu-mi păsa. Nu-mi păsa de nimic. Am sărutat-o ușor pe buze. 
Nu mi-a răspuns la sărutare, însă nici nu s-a îndepărtat. li 
auzeam răsuflarea. 

A pus o palmă pe pieptul meu. Am crezut că voia să mă 
împingă, să mă îndepărteze, dar a lăsat-o acolo. Se simţea caldă 
prin cămașă. 

Am Sărutat-o iarăși. De data asta a scos un sunet care era 
undeva între un scâncet și un reproș, după care mi-a cuprins 
brusc cu palmele capul. Apoi mi-a răspuns la sărutare, cu 
pasiune. 

Am tras-o mai aproape și s-a lipit de mine. Dar când am 
început să-i scot cămașa din blugi, s-a răsucit. 

— Jun, oprește-te! Trebuie să ne oprim. 

Am încuviinţat, răsuflând greoi. 


VP - 54 


— Da. 

— Trebuie să pleci. Te rog! 

Am clipit din ochi și am aprobat din cap. 

— O să-mi telefonezi? 

— O să ieși din viaţa asta? 

— O să-ncerc. 

— Atunci, telefonează-mi. După ce ai ieșit. 

Nu puteam cere mai mult decât atât. M-am dus la ușă și mi- 
am încălţat pantofii, jachetele din lână și hanoracul. Am 
încuviinţat din cap spre Midori. Mi-a răspuns printr-un gest 
identic. Niciunul din noi n-a spus nimic. 

În lift, mi-am pus șapca și am străbătut holul de la intrare cu 
capul în pământ. Am ieșit din bloc și am verificat punctele 
fierbinţi. Totul era „curat”. Am pornit spre est. Aerul rece mi-a 
lovit fața, dar abia eram conștient de el. Mă simțeam epuizat, 
pustiit. Ar fi trebuit să știu că nu eram în starea optimă pentru a 
mă proteja. Ar fi trebuit să știu ce urma să se întâmple în 
continuare. 

o... 

După plecarea lui Jun, Midori rămase mult timp și privi ușa. El 
a dispărut la fel de neașteptat pe care a apărut, totuși, prezența 
lui dăinuia peste tot și modifica totul, de la senzaţia buzelor și 
limbii lui la contururile apartamentului și la gândurile ei despre 
viitor. 

De câte ori și-a spus femeia că-l ura, pentru ceea ce i-a făcut 
tatălui ei, pentru minciunile pe care i le-a zis ei după aceea, 
pentru tot ce era el? Și cu toate acestea, cu nici două minute în 
urmă, l-a sărutat cu atâta pasiune, încât se simţea încă ameţită. 
Cum naiba a izbutit să-și mobilizeze voinţa de a-l lăsa să plece? 
O clipă își dori să n-o fi făcut, iar gândul acela o făcu să se 
rușineze. 

Se așeză pe sofa, închise ochii și lăsă capul în mâini. Au durut- 
o vorbele lui Jun despre ce avea ea să-i povestească lui Koichiro 
în privinţa tatălui său. S-a gândit, desigur, de multe ori la 
subiectul acela, dar nu a găsit niciodată un răspuns confortabil. 
Era mai simplu să amâne, pur și simplu, totul, să-și spună că va 
găsi ceva când Koichiro va mai crește, însă în acel moment nu 
mai era la fel de sigură. 

Când a aflat prima dată că era însărcinată, a simţit că trupul a 
trădat-o, ca și cum ar fi purtat pruncul unui soldat care a siluit-o 


VP-55 


în război. A făcut o programare la o clinică, decisă să pună capăt 
imediat sarcinii și să nu se mai gândească niciodată la ea. Dar în 
aceeași noapte, pe când stătea întinsă în pat și privea tavanul, 
frecându-și pe jumătate conștientă pântecul cu palma, s-a 
gândit că poate era mai bine să nu acţioneze așa pripit. Era încă 
devreme. De ce să nu mai aștepte câteva zile, pentru o decizie 
mai cumpănită? Opţiunea avortului continua să rămână validă. 
N-ar fi dispărut nicăieri. 

Însă acele câteva zile s-au transformat în multe altele. Midori 
a reflectat neîncetat la circumstanțele ei. li plăcea să locuiască 
în New York, să susțină concerte acolo, îi plăcea, totodată, 
libertatea vieţii departe de Japonia. Și îi era foarte ușor să 
cunoască alţi bărbaţi. Vedea cum o priveau cântând, mulţi 
dintre ei veneau s-o asculte în mod repetat, și era conștientă de 
timbrul nervos al glasurilor lor când, după un spectacol, voiau 
să-i mulțumească. A ieșit cu câţiva, totuși, niciunul dintre ei n-a 
interesat-o pe termen lung. 

La un moment dat a înţeles că, deoarece se apropia de 
patruzeci de ani, probabil că a ratat ocazia măritișului și a unei 
familii. Dar era în regulă. S-a concentrat asupra lucrurilor bune 
din viața ei și și-a spus că un soţ și tot ce reprezenta o căsnicie 
ar fi însemnat o interferență. Insă în nopţile acelea lungi și 
nedormite de după ce a aflat că era însărcinată, și-a dat seama 
că a facut o virtute dintr-o necesitate. Deoarece circumstanţele 
ei păreau de neschimbat, a fost motivată să le accepte. Dar 
după ce a aflat că era însărcinată, totul era diferit. 

Midori credea în soartă, iar asta i se părea mâna sorții. Da, 
știa că putea opta să avorteze, tot așa cum putea opta să 
păstreze pruncul, și atunci, cum se putea ca oricare dintre 
alternative să însemne soarta? Și totuși, nu-i păsa atât de mult 
de logică. Ea își asculta intuiţia. lar intuiţia îi spunea să păstreze 
copilul. 

Nu a simţit însă nicio dorinţă de a-l contacta pe Jun. Asta nu 
numai din cauza tatălui ei, ci din cauza a ceea ce era Jun. Apoi, 
după ce băieţelul s-a născut, convingerea ei că n-ar trebui să-l 
anunțe niciodată a sporit, pur și simplu. Din clipa în care 
medicul i-a adus pruncul micuţ, ieșit din corpul epuizat al 
mamei, cuprins de agonie, și l-a auzit plângând, l-a simţit 
fierbinte și umed în braţele ei, Midori a știut că trebuia să-l țină 
departe de pericolul pe care-l reprezenta Jun. 


VP - 56 


lar în acel moment, când îl avea pe Koichiro, nu-și imagina 

nimic altceva decât viața lor împreună. Deși a fost bună, 
existenţa ei anterioară părea un vis, iar gândul că a fost gata să 
recurgă la un avort era îndeajuns pentru a-i provoca greață, ca 
și cum, cândva, într-un moment de slăbiciune, ea a reflectat la 
uciderea propriului fiu. Nu s-ar fi gândit niciodată că așa ceva 
era posibil, dar se considera ca fiind mama acelui băieţaș într-o 
măsură mai mare decât s-a estimat în alt fel până atunci. 
__Se ridică, merse în camera lui Koichiro și-l privi dormind. 
Inţelegea în acele momente că toate protestele ei interioare 
despre sentimentele față de Jun au fost un paravan, o fațadă 
superficială și fragilă care s-a năruit la prima lui apariţie. Simți 
un fior de vinovăţie, de parcă propriile sentimente pentru 
bărbatul acela erau o trădare a tatălui ei. Dar, oare, tatăl ar fi 
vrut ca ea să moară fără să-i lase nepoți? Și ar fi vrut ca nepotul 
să-i crească fără să-și cunoască tatăl? Cu siguranţă, paternitatea 
lui Koichiro era de mică importanţă prin comparație cu 
problemele acestea mult mai mari. Și era adevărat că Jun a 
încercat să ducă la bun sfârșit eforturile tatălui ei de a demasca 
nivelul de corupţie din guvern, că tocmai acela era felul lui de a 
încerca să corecteze faptele comise, ba chiar să ispășească 
pentru ele. Midori simţea că, într-un mod inexplicabil, tatăl ei ar 
fi apreciat ceea ce a făcut Jun ulterior. Că el ar fi putut chiar... 
să-l fi iertat. 

Se aplecă și-i sărută fruntea lui Koichiro, apoi se ridică și-l 
privi din nou. Ştia că imaginea lui Jun ţinând copilul lor și 
imaginea lui plângând pentru întâia oară a înmuiat ceva din ea. 
Nu știa ce dorea sau ce ar fi făcut dacă Jun s-ar fi întors. De 
acum nu se mai simţea sigură de nimic. Decât doar de dulcele ei 
copilaș. Ar fi făcut orice pentru a-l proteja. Absolut orice. 


Capitolul 8 


Când am ajuns pe Waverly, am cotit la stânga pe trotuar fără 
să am vreun plan sau ţel. Nu voiam decât să merg, să mă mișc 
întruna. 

Nu-mi puteam scoate din minte imaginea feţei lui Koichiro. 
Era atât de mic, atât de inocent în somn... Atât de neajutorat! 


VP - 57 


Midori a avut dreptate să mă ţină departe. Mă îngrozea 
gândul că propria mea prezenţă mi-ar fi putut pune fiul în 
pericol. 

Dar te poti schimba, mi-am spus. Poate că ai și făcut-o deja. 
Există o cale de ieșire. Nu trebuie decât s-o găsești. Pentru 
Koichiro. 

Am continuat să merg. Bineînțeles, o puteam face. Oare nu 
asta căutasem? Ce-mi repetase Tatsu că aveam nevoie? Ce 
spusese el în Tokio la ultima noastră întâlnire: Stii la fel de bine 
ca mine că ai nevoie de o conexiune, de ceva care să te smulgă 
de pe poteca nihilistă pe care înaintezi. 

Ei bine, poate că tocmai asta era, exact așa cum susținuse el. 

Încă puteam simţi mirosul lui Midori, încă-i puteam simţi 
gustul pe buze. Era adevărat, a fost tulburată când m-a zărit 
prima dată, dar a lăsat ușa deschisă după ultima mea vizită, în 
privinţa asta nu încăpea îndoială. Tot ce trebuia să fac era să 
găsesc modul corect de a intra. M-am gândit din nou la Koichiro. 
Dumnezeule, asta chiar putea reuși. Da, putea. 

Mă aflam la cinci metri de capătul străzii, când am auzit pași 
de după colț. Am ridicat ochii și zbang!, înainte să pot face ceva, 
Eddie Wong a cotit pe Waverly, apărând de pe Tenth drept în 
faţa mea. lar eu aruncasem nenorocita aia de perucă. Stupid. 
Stupid. 

Dacă aș fi fost eu însumi în clipa aceea, aș fi putut reacţiona 
mai eficient. Mi-aș fi ferit chipul, mi-aș fi retras antenele, aș fi 
trecut pe lângă el fără măcar să mă bage în seamă. 

Dar nu eram eu însumi. Poate că trupul îmi mergea pe stradă, 
însă mintea continua să-mi fie în apartamentul lui Midori, 
extrăgându-se de sub o avalanșă de speranţă. In loc să-mi 
feresc privirea, m-am uitat o secundă drept la el, ca un om 
incapabil să-și desprindă ochii de la locul unui accident 
îngrozitor. 

Și el s-a uitat la mine. lar mina care i-a apărut pe chip, care 
însemna că m-a recunoscut, a fost de netăgăduit. Mi-am dat 
seama că vedea aceeași expresie pe faţa mea. 

Nu, mi-am spus, nu, fir-ar al dracului, nu... 

Wong a încetinit și mintea lui s-a străduit neîndoios să 
deslușească situaţia. Indiferent ce planuri și-a făcut, ele s-au 
bazat, probabil, pe presupunerea că mă va identifica fără să fie 
băgat în seamă; în niciun caz că ne vom detecta simultan. 


VP -58 


Corpul lui răspundea dorinţei inconștiente care voia mai mult 
timp, alte câteva secunde preţioase în care să decidă ce să facă. 

Am decis mai rapid decât el. De fapt, n-a fost nici măcar o 
decizie în sine, ci mai degrabă un reflex șlefuit de o viaţă de 
ucideri. Un reflex care fusese amânat de neobișnuita mea stare 
emoţională, dar care în acel moment, când am recunoscut 
ameninţarea la adresa lui Midori și a fiului meu, s-a declanșat 
feroce. 

M-am îndreptat direct spre el. Pe când străbăteam distanţa 
dintre noi, și-a dusă mâna dreaptă spre buzunarul jachetei, 
acolo unde ţinea, probabil, cuțitul Balisong despre care se 
spunea că nu se despărțea. 

Este util să favorizezi o armă anume și să exersezi cu 
regularitate folosirea ei. În același timp însă există și un aspect 
potenţial negativ: poţi ajunge să te bazezi pe ea și să încerci să 
apelezi la ea, când ar fi fost, poate, mai bine să fi făcut altceva. 
De aceea polițiștii sunt adesea uciși de cuţitari, pe când își scot 
pistoalele pe jumătate din tocuri. Polițistul vede cuțitul, dar este 
atât de dependent de pistolul lui, încât nu-și dă seama că nu va 
avea timp să-l scoată înainte să fi fost deja înjunghiat. Dacă 
cineva are un avantaj asupra ta, cea mai bună tactică este să 
creezi distanţă sau să încetinești în alt mod atacul, iar după 
aceea să-ţi foloseşti arma favorită, astfel încât să ai o șansă de a 
o utiliza realmente. În caz contrar, pistolul din tocul tău ar putea 
fi la fel de bine în dulapul de acasă. 

Se părea însă că Wong nu știa toate astea. A vrut să ajungă la 
Balisong și, în timp ce încerca asta, am ajuns la el. 

L-am izbit puternic cu antebraţul drept peste partea frontală 
și din dreapta a gâtului, și în aceeași clipă i-am prins bicepsul 
drept cu mâna stângă. Lovitura în gât putea să-i fi atins plexul 
brahial și să-i fi amorţit braţul drept. Prinderea bicepsului a fost 
o manevră de rezervă. 

Wong a icnit și s-a îndreptat în urma impactului. L-am izbit din 
nou cu antebraţul și o parte din rigiditate i s-a scurs din corp. 
Am continuat să mă mișc, astfel încât eram orientat cu fața 
către flancul lui drept, i-am împins brațul mai sus cu priza de 
biceps și mi-am trecut mâna dreaptă la ceafa lui pentru a-i opri 
mișcarea spre înapoi. După aceea i-am smucit capul în jos și i- 
am expediat un genunchi în față. Capul i-a tresărit și i-am mai 
tras un genunchi în cap. Și încă unul. 


VP -59 


Am simţit cum i s-a înmuiat corpul. l-am „măturat” picioarele 
și l-am trântit pe spate. S-a izbit violent de pavaj. Am ridicat 
piciorul și am călcat pe gâtul expus. Trupul i-a zvâcnit, dar era 
deja inconștient și probabil că nici măcar n-a simţit lovitura care 
l-a omorât. 

Totul nu a durat nici zece secunde. Am privit în jur, redevenit 
complet tactic. Am auzit pași venind dinapoia aceluiași colț de 
unde a apărut Wong cu câteva momente mai devreme și m-am 
încordat, gata să ucid iarăși. N-a fost însă nevoie. Era Dox. Eram 
atât de pregătit să sar pe el, încât corpul mi-a zvâcnit în urma 
efortului de a mă abţine. 

Dox a încremenit la vederea mea stând deasupra trupului 
căzut al lui Wong. 

— La naiba! a mormăit el. 

Am privit din nou în jur. Strada era pustie. Clădirea aflată 
vizavi de noi era în renovare și avea în faţă un container pentru 
deșeuri. 

— Pune mâna și ajută-mă, am spus. Să-l băgăm în containerul 
ăla. 

— Containerul? De ce... 

— Fir-ar să fie, pune mâna și taci! 

Fără alt cuvânt, Dox a prins una din încheieturile lui Wong și a 
tras brusc, desprinzându-l de asfalt. S-a aplecat și l-a ridicat în 
cârcă, după care s-a îndreptat cu el spre container. L-am însoţit. 

In faţa containerului, am căutat în buzunarul drept al jachetei 
lui Wong. Am simţit înăuntru un obiect rece și neted și l-am 
scos. Bineînţeles, era un Balisong, ale cărui plăsele păreau din 
titan. 

— Asta avea la el? a întrebat Dox. 

— Mda, am răspuns și am băgat cuțitul în buzunar. Haide să-l 
aruncăm înăuntru. 

Marginea de sus a containerului era la doi metri deasupra 
solului și, slavă Domnului, în cea mai mare parte ascunsă în 
umbră. Laolaltă, am reușit să aducem umerii lui Wong până sus, 
pe urmă l-am împins până când trunchiul i s-a înclinat înăuntru. 
Am continuat să-l împingem, ţinându-l de glezne, și i-am dat 
drumul cu capul în jos, doar cu partea dinapoi a genunchilor 
sprijinită pe margine. A alunecat și a lovit cu un bufnet surd 
molozul sau sfărâmăturile de pe fund. 

Am privit din nou în jur. În continuare, liniște totală. 


VP - 60 


— Să-i dăm drumul, am spus. La ora asta, mă-ndoiesc că ne-a 
văzut sau auzit cineva. Vreau totuși să fiu sigur. O să mă-ntorc 
mai târziu. 

Am pornit amândoi. 

— Pentru ce să te-ntorci? a întrebat Dox. 

— Nu-i pot lăsa aici corpul. Este prea aproape de blocul lui 
Midori și ei vor ști ce s-a-ntâmplat. 

— Bun... și cum o să-l muţi? 

— O să-mprumut mașina ta. 

— M-am temut că vei spune asta. 

— Nu sângerează mult. Nu l-am înjunghiat. O să pun ceva sub 
el și o să fie-n regulă. 

— Mda, și unde o să... 

— O să-i dau găuri și-l scufund în Hudson. Dar am nevoie de 
un mijloc de transport până acolo. 

Am cotit pe Sixth Avenue și, deodată, am ajuns printre 
oameni și lumini. Strada părea normală. Liniștită. 

— Ce căutai acolo? am întrebat, pe când mergeam. 

— Partenere, după cum ai încheiat convorbirea aia telefonică, 
am avut o presimţire rea. Pur și simplu, nu păreai tipul prudent 
pe care-l cunoșteam. 

— Nu m-am așteptat să fie acolo, am recunoscut pe un ton 
jalnic. Am crezut c-o să se-ntoarcă la localul de noodles, ca 
aseară. 

— Păi, s-a-ntors, să știi. L-am privit discutând din nou cu șeful 
lui. Mi s-a părut că s-au ciondănit iarăși. Cred că șeful i-a spus 
să-și miște fundul înapoi în frig și să facă treaba pentru care-l 
plăteau, fiindcă exact asta a făcut dup-aia. 

— Au discutat tot timpul între ei? Nu s-au uitat la niciun ecran 
sau monitor, sau așa ceva? 

— Nu, au discutat doar între ei doi. De ce, crezi că te-a 
fotografiat cineva? 

Am clătinat din cap. 

— M-am întrebat dacă nu cumva în holul de la intrare existau 
videocamere de securitate. Dar chiar dacă ar fi fost, și chiar 
dacă ei ar fi avut acces la înregistrări, nu pare că asta l-ar fi 
adus pe Wong aici. Oricum, când a dat cu ochii de mine, mi-am 
dat seama că nu era pregătit. 

— Asta-i puţin spus. Să știi că atunci când am văzut încotro 
pleacă, am încercat să te sun, însă aveai telefonul închis. 


VP - 61 


— Da. 

— Ei bine, dacă cineva o să-ntocmească vreodată o listă a 
marilor dovezi de inteligenţă omenească, mă tem că-i 
improbabil că așa ceva să fie băgat în seamă. 

N-am răspuns. Meritam sarcasmul, și mai rău de atât. La ce 
naiba mă gândisem? Știam mai bine. Știam întotdeauna mai 
bine. 

Poate că am încercat să mă comport așa cum ar fi vrut Midori 
să mă comport. Mai degrabă ca un civil. Poate că încercam să-i 
arăt ei, să ne arăt amândurora, că o puteam face. 

Tentativa a durat cu totul treizeci de secunde. Și iată ce s-a 
întâmplat în intervalul acela atât de scurt. 

— Îmi pare rău, am zis. 

— E-n regulă. O situaţie ca a ta ar da peste cap pe oricine. Și 
apropo de asta, mai devreme am vrut să zic că n-avea rost să 
ne chinuim și să riscăm să-l băgăm în container, pentru ca dup- 
aia să-l scoatem de acolo. Dacă ar fi fost după mine, l-aș fi lăsat 
pe jos, lângă container, l-aș fi acoperit cu jacheta lui și aș fi 
urinat peste el, ca să pară și să miroasă ca un beţiv care și-a 
pierdut cunoștința. 

— Ai dreptate. Nu știu ce-i cu mine. 

— Ai, pur și simplu, prea multe pe cap, asta-i tot. 

— Și, oricum, dacă folosim mașina ta, cui să-i pese dacă el 
este plin de urină? 

A urmat o pauză lungă. 

— Ştii, acum dacă stau să mă gândesc mai bine, poate că, de 
fapt, containerul n-a fost o idee chiar așa rea. 

Am găsit un restaurant non-stop și am intrat. Ne-am așezat 
departe de ceilalţi clienţi și am comandat cafea. Eram încă prea 
surescitat ca să pot mânca. 

— la arată-mi ce armă avea, a zis Dox. 

Am scos cuțitul și l-am împins spre el sub un șervețel. 

— Să dea dracii, fiule, ăsta-i un Cold Steel Arc Angel cu tăiș 
dublu. Băiatul ăla se pricepea la cuțite. Ai de gând să-l păstrezi? 

În Bangkok, noi doi mai purtaserăm o discuţie similară, 
soldată cu rezultate nu tocmai satisfăcătoare. Spre deosebire de 
mine, lui Dox îi plăcea să colecţioneze trofee. 

— Voiam să scap de el. 

El a simulat o tristeţe exagerată. 

— Așa ceva mi se pare rușinos. 


VP - 62 


Am dat ochii peste cap și am ridicat o mână cu palma în sus 
într-un gest de felul „Servește-te!” Dox mi-a aruncat unul dintre 
surâsurile lui irezistibile, a șters cuțitul cu șervețelul, apoi l-a 
vârât în buzunar. 

— Nu uita să-l cureți, i-am spus. Alcool, apoi clor. 

— Da, da, a încuviinţat. Deși cred că imaginea ta de domn 
Super-prudent ar necesita niţică lustruire după episodul din 
noaptea asta. 

N-am comentat. Mi-am privit ceasul. Era abia trecut de 3 
noaptea. Soarele avea să răsară peste vreo trei ore. 

Mi-am dat seama că descotorosirea de corpul lui Wong n-avea 
să-mi ofere foarte mult timp. Probabil că șeful lui, Chan, știa 
unde mergea în seara aceea. Dox i-a văzut discutând cu puțin 
înainte ca Wong să pornească spre blocul lui Midori. De aceea 
Chan avea va presupune că ceea ce i s-a întâmplat lui Wong a 
avut loc în timp ce supraveghea blocul, iar locul și momentul m- 
ar fi implicat. Chan îi va raporta totul lui Yamaoto. Nu credeam 
că Yamaoto îi va ataca direct pe Midori și pe Koichiro, dar 
probabil că va face ceva pentru a crește presiunea asupra lor, 
ca modalitate de a mă atrage. lar dacă Midori avea cel mai 
mărunt indiciu că apariţia mea bruscă i-a readus în viața ei pe 
Yamaoto și compania, atunci se vor spulbera instantaneu orice 
speranţe nutream de a fi cu ea și cu Koichiro. 

Trebuia să existe o cale de ieșire din situaţia aceea. Trebuia! 
M-am gândit la ceea ce știam. Chan era șeful bandei. Wong îi 
raporta lui Chan. Puteam presupune că, în mod uzual, Chan îi 
raporta, direct sau indirect, lui Yamaoto. Asta însemna că el era 
veriga de legătură între dispariţia lui Wong și implicarea activă a 
lui Yamaoto. 

Mergând mai departe, asta însemna că dacă și lui Chan urma 
să i se întâmple ceva, nimeni n-avea să știe unde sau când a 
dispărut Wong. La naiba, dacă lucram cu grijă, nimeni n-ar fi 
știut nici măcar ce a păţit Wong. Ba chiar s-ar fi putut să 
creadă... 

— Ştii ceva? am spus și un plan a început să mi se contureze 
în minte. Până la urmă voi avea nevoie de Balisong. 

— De ce? 

Am vrut să-i spun, dar știam că, dacă o făceam, Dox ar fi vrut 
să mă ajute. Și îl expusesem deja la riscuri suficient de mari. 

— O să-ți explic mai târziu, i-am replicat. Acum însă n-avem 


VP - 63 


prea mult timp. Cât de repede poţi s-aduci mașina? 

A ridicat din umeri. 

— Valetul de parcare a dus-o undeva în garajul lor. Aș zice că 
într-o jumătate de oră, cel mult patruzeci și cinci de minute. 

— Perfect. Dă-i drumul și după aceea poziționează-te pe lângă 
East Houston. Te sun eu în scurt timp. 

M-a privit cu atenție. 

— Ce-ai de gând să faci, omule? 

— Nu-ţi face griji. O să-ţi povestesc după aia. 

— Te gândești să-i iei gâtul domnului Chan, așa-i? 

Am oftat. 

— Poate că da. 

— Mda, minţile diabolice gândesc la fel. Dar asta nu va- 
nrăutăţi și mai mult situaţia? 

— Este posibil. Însă din interacţiunile lor știm că între Wong și 
Chan există o relaţie foarte tensionată. Probabil că și alţii o 
cunosc - nu mi s-a părut că se străduiesc prea mult s-o ascundă. 
lar Wong are reputaţia că recurge rapid la Balisong. 

Dox a rânjit larg. 

— Te referi la ăsta, a zis el și a scos cuțitul din buzunar. 

— Exact. Aici există posibilitatea unei păcăleli strategice și aș 
vrea să profit de ea. 

— Așadar, planul este să-l lichidăm pe Chan cu cuțitul lui 
Wong, făcând astfel încât să pară că ei doi au avut un conflict. 
lar după ce Wong nu va mai apărea, se va crede că s-a ascuns 
după comiterea crimei. 

— Da. 

— Destul de rudimentar, dar eficient. Eşti totuși convins că 
vrei să faci asta singur? Ar fi pentru a doua oară în noaptea 
asta, iar prima dată n-a mers chiar grozav, dacă nu te superi că- 
ţi atrag atenţia. ` 

— Da, ai mai menționat aspectul ăsta. li apreciez 
sinceritatea. 

— Da, este unul dintre farmece mele principale. 

— Mă duc să mai arunc un ochi prin localul ăla de noodles. La 
ora asta nu știu nici măcar dacă va mai fi acolo Chan. În funcție 
de ce voi găsi, o să stabilim cum să acţionăm în continuare. 

— Da, dar... 

— Auzi - am nevoie oricum de mașina ta ca să-l mutăm pe 
Wong. Așa că du-te și adu-o, iar între timp verific restaurantul. 


VP - 64 


— Să nu faci nimic fără mine! 

— Am făcut-o, oare, vreodată? 

Dox a chicotit. 

— În seara asta Wong mi-a scăpat din ochi vreo zece 
secunde. După ce am cotit după colţ, l-am găsit deja mort. Așa 
că da, ai dreptate, n-ai făcut niciodată nimic fără mine. 

— Cuţitul, i-am reamintit. 

L-a învelit într-un șervețel și l-a împins peste masă. 

— Perfect, am zis. Haide s-o facem. 


Capitolul 9 


Dox s-a dus să-și ia mașina, iar eu am luat un taxi până la 
marginea de nord a lui Chinatown. Străzile erau tăcute. Am 
mers până la Columbus Park și am privit în localul de noodles. 
Am văzut un caz clasic de vești bune/vești rele. Vestea bună era 
că era prezent Chan. Vestea rea era că se afla în toiul unui joc 
de cărţi cu alţi doi chinezi cu feţe dure. Probabil, membri de 
rang mediu ai bandei lor. 

Am privit și am așteptat, tremurând în frig. Cu puţin înainte 
de ora 4, bărbaţii s-au ridicat. Perfect. 

Telefonul mi-a băzâit. L-am scos din buzunar. 

— Da. 

— Am luat mașina și sunt în cartier. Care-i situaţia la tine? 

— Privesc și aștept. 

— Chan e acolo? 

— Da, cu alţi doi inși. Cred însă că se pregătesc să plece. 

— Auzi, ce-ar fi să vin și eu? Am pușca aici, chiar lângă mine. 
Din parc îi pot rade pe toţi trei. 

— i-am zis - fără arme de foc. 

— Omule, ai de-a face cu trei tipi, da? Ai nevoie și de un plan 
B. Partenere, sari în gol fără parașută de rezervă. 

Bărbaţii au pornit spre ușă. 

— Haide că ies, i-am spus. Așa că-i, oricum, prea târziu s- 
aranjăm ceva din parc. O să-l urmăresc pe Chan. Rămâi în 
mașină, dar gata să intervii oricând. 

— Totuși... 

Am închis telefonul și am scos cuțitul. Cei trei chinezi 


VP - 65 


porniseră spre ușă. 

Toate formele de ucidere din apropiere, față în faţă, au o 
intimitate oribilă. Cu arme de foc, cu arme de impact, cu mâinile 
goale... toate astea implică un cost. Dar cu o armă albă este cel 
mai rău. Pe de o parte, este vorba despre sânge și miros, despre 
sunetele produse de omul care moare în urma unei răni făcute 
de cuţit. Pe de altă parte, este actul aproape sexual al 
penetrării. Cunosc soldaţi care au retezat beregate de inamici în 
război și care, drept urmare, nu-și mai pot face schimbul de ulei 
la mașină. Este senzaţia pe care ei continuă s-o simtă pe mâini. 

Aș fi procedat în alt mod dacă ar fi existat un alt mod. Simplul 
gând la posibilitatea ca Dox să-i elimine pe toţi de la o sută de 
metri distanţă era, practic, seducător. Totuși, dacă m-aș fi putut 
apropia singur de Chan... 

Chinezii au ieșit pe ușa localului. Chan s-a întors și a încuiat-o, 
apoi a tras în jos un oblon din tablă ondulată acoperit cu graffiti 
și l-a încuiat și pe acela. Au pornit toţi spre nord, spre Mulberry. 
Am urmat o rută paralelă cu ei prin interiorul parcului. 

La colțul lui Bayard, ceilalți doi au continuat către nord. Chan 
a cotit la dreapta. 

Am inspirat adânc, pe urmă am expirat. Perfect. 

Am ieșit din parc și am început să mă apropii de el. Am privit 
spre stânga. Cei doi chinezi se îndepărtau, cu spatele la mine. 
Am traversat Mulberry. Șase metri. Trei. 

Modul cel mai rapid, cel mai sigur și, întrucât aș fi venit 
dinapoia lui, cel mai „curat” ar fi fost să-i retez gâtlejul. Nu 
doream totuși să pară o crimă profesionistă, ci acţiunea pe care 
un membru înfierbântat al bandei o făcuse într-un moment de 
furie și resentimente. 

Un metru și jumătate. Am înaintat silențios pe trotuar, călcând 
pe vârfuri și pe călcâie. 

Chan s-a oprit și a dat să vâre mâna într-un buzunar al hainei. 
Știam că nu mă auzise, așa că mă îndoiam că va scoate o armă. 
Probabil că-și căuta o ţigară. Deși în momentul acela era deja 
lipsit de importanţă. 

Mi-am pus palma stângă peste gura lui și l-am tras spre spate, 
pe călcâie. Mâna dreaptă avansa deja, ţinând cuțitul Balisong ca 
pe un ciocan. l-am înfipt lama în flancul drept, am scos-o și l-am 
lovit iarăși, atingându-i ficatul de cinci ori în două secunde. Am 
avut grijă să rămân dedesubtul coastelor și în același timp 


VP - 66 


deasupra pelvisului său. Un Balisong este în cazul cel mai bun o 
armă pentru spintecat, nu pentru împuns, iar dacă atingeam 
osul, s-ar fi putut ca palma să-mi lunece înainte, peste tăiș. 
După aceea am trecut pe sub procesul lui xifoid și am înjunghiat 
în sus și spre stânga, pentru a-i sfârteca ventriculul drept. 

L-am rotit apoi și i-am crestat fața. A ridicat braţele, dar nu 
mi-a păsat; încercam să procedez astfel doar pentru ca atacul 
să pară personal. După aceea l-am împins brusc și s-a prăbușit 
jos. Atacul a fost atât de neașteptat și durerea, probabil, atât de 
șocantă, încât nu a scos niciun sunet. După rănile pe care i le- 
am făcut, știam că în mai puţin de douăzeci de secunde va fi 
inconștient, din cauza pierderii de sânge, iar peste alte douăzeci 
de secunde avea să fie mort. N-ar mai putut să fie salvat nici 
chiar dacă o echipă de paramedici s-ar fi aflat la câţiva pași 
depărtare. 

L-am ocolit și m-am îndreptat spre Bowery. Am pliat cuțitul și 
l-am pus în buzunarul hainei. Era pătat cu sânge, la fel ca mine. 
Deloc surprinzător, însă deocamdată nu puteam face nimic în 
privinţa asta. 

Am intrat pe o alee, la vest de Bowery, am scos telefonul și |- 
am sunat pe Dox. Îmi tremurau mâinile. 

A răspuns imediat. 

— Care-i treaba? 

— la-mă de la intersecţia dintre Bayard și Bowery. De pe 
colțul de nord-vest. 

— Ajung acolo în mai puţin de un minut. 

— Sunt destul de murdar. 

— La dracu’, știam c-o să faci ceva de unul singur. Bine, o să 
pun un ziar pe scaun. 

Mi-am privit hainele și m-am gândit: Ar trebui să fie o ediție 
duminicală a ziarului The Times, cu suplimente cu tot. 

— Ce mașină ai? am întrebat. 

— Dodge Ram Quad Cab. Neagră. 

— Incetinește când ajungi la colț. N-o să mă vezi la început. 

— Am înțeles. Acum cotesc spre sud pe Bowery de pe Canal. 
Ar trebui să mă vezi peste o secundă. 

Am tras cu ochiul de pe alee. Venea. 

— Te-am văzut, i-am zis. Închid. 

Am închis telefonul și am pornit spre Bowery. Portiera locului 
de lângă șofer s-a deschis și am ajuns acolo exact când 


VP - 67 


lunetistul arunca pe scaun o pătură groasă de lână. Împreună, 
am desfășurat-o ca să acopere atât scaunul, cât și podeaua, 
apoi am intrat. Dox mi-a aruncat o privire și a pornit imediat. 

— Maa, a comentat el după aceea, arăţi groaznic. Bine c-am 
venit pregătit. De-a lungul anilor pătura asta a avut parte de-o 
mulţime de fluide corporale, ale mele și ale multor doamne 
norocoase, dar din câte știu până acum n-a cunoscut sângele. 

— O să-ți fac rost de una absolut identică. Știu un magazin al 
Armatei Salvării la nord de Delancey. 

Dox a chicotit, degajat ca întotdeauna. 

— Încotro? 

— La container. Dacă nu-i nimeni, o să scap de Wong. 

— Ai lăsat cuțitul lângă corpul lui Chan? 

— Nu. Ar fi fost prea evident. În plus, am umblat prea mult cu 
el. Este contaminat. 

— Bănuiesc c-asta înseamnă că nu-l păstrezi. 

— Exact asta înseamnă. 

— Bine, bine, nu fi nervos, doar am verificat. 

Am revenit în Village. Anterior îmi fusese frig, dar în acel 
moment transpiram. Nu se vedea nici picior de poliţist, iar 
Waverly era pustiu. Dox a oprit în fața containerului. M-am 
băgat înăuntru și am izbutit să-l ridic pe Wong pe lângă un 
perete, timp suficient pentru ca Dox să se aplece de sus și să-i 
prindă o încheietură. L-am tras afară, l-am întins pe bancheta 
din spate a mașinii și am pornit. 

— Ce ai în prezent? l-am întrebat pe Dox. 

— Te referi la arme albe? 

— Da. 

— Haide, partenere, știi c-am mai multe cuțite decât un 
cartel. Mai am Fred Perrin La Griffe ăla obţinut în Bangkok și... 

— Voiam să știu care-i arma ta de bază, în chiar momentul 
ăsta. 

— În chiar momentul ăsta este un Emerson CQC-12 Comrade. 
Un cuțit dat dracului. Dacă-i nevoie, trece și printr-o portieră de 
maşină. la uită-te! 

A vârât mâna în buzunar, a scos cuțitul și mi l-a întins. L-am 
depliat. Da, avea să facă față. Și chiar mai mult de-atât. 

Cadavrele se ridică la suprafața apei, deoarece gazele 
produse de bacteriile de putrefacție pot transforma tractul 
digestiv și alte zone din corp în adevărate baloane. Dacă vrei ca 


VP - 68 


un corp să nu plutească, trebuie să perforezi baloanele, astfel ca 
ele să nu se umple. Problema este că nu numai stomacul este o 
asemenea zonă. Fenomenul poate avea loc și în membre, 
trunchi, faţă și alte locuri. Ca atare, prevenirea lui este o 
sarcină, realmente, scârboasă. 

Am găsit o porțiune potrivit de întunecată în lungul cheiurilor 
râului Hudson, la sud de Holland Tunnel. Dox a ieșit de pe West 
Side Highway, a stins farurile și a tras înapoia unui teren de 
joacă pustiu. Râul era chiar lângă noi. 

L-am târât pe Wong afară și l-am lăsat să cadă pe pământ. 
Dox a dat să-l ridice. 

— Nu, am spus. Mă ocup eu de asta. Tu pleacă de aici cu 
mașina și revino la fiecare cinci-zece minute. După ce termin, te 
aștept. 

— Haide, omule, lasă-mă să te-ajut. Va merge mai rapid. 

— Nu vreau mașina aici. Va atrage atenţia. Și așa te-am 
expus la destule riscuri. Va fi în regulă. Dă-i drumul! 

— Bine. O să mă-ntorc din cinci în cinci minute. 

Am încuviinţat din cap. Dox a plecat. L-am luat pe Wong în 
cârcă și l-am dus până la marginea cheiului: răsuflarea mea 
forma vălătuci de aburi în aerul rece. Corpul mi se părea al 
naibii de greu și mi-am dat seama că eram obosit. 

L-am așezat cât mai aproape de margine, am scos cuțitul lui 
Dox și am început să fac cele necesare. Fără doar și poate, pe 
scânduri urma să rămână niște pete după ce aveam să termin. 
Totuși, corpurile moarte sângerează mai puţin decât cele vii, 
întrucât inima nu le mai bate. În plus, se părea că asupra 
orașului avea să se abată altă repriză de ploaie. Asta ar fi 
curățat locul. Și, oricum, cine ar fi băgat în seamă o pată 
întunecată de pe cheiul râului Hudson? 

Am început treaba. M-am străduit să mă concentrez asupra 
ei, însă mintea îmi oferea întruna imagini din apartamentul lui 
Midori. Fiul meu în brațele mele. Expresia lui Midori când mi l-a 
întins. Am coborât ochii spre ceea ce făceam și contrastul m-a 
îngrețoșat. Speranţa și sentimentul extraordinar al unei 
eventuale iubiri pe le-am simţit cu numai câteva ore mai 
devreme se îndepărtau cu fiecare înjunghietură. 

Termină odată și gata! Termină odată! 

Totul nu a durat mai mult de un minut, dar mi s-a părut foarte 
lung. După ce am terminat, am vârât cuțitul în buzunar și am 


VP - 69 


făcut o pauză, îngenuncheat, ca să-mi trag răsuflarea. Am dat 
capul pe spate, am respirat aerul rece și am încercat să nu mă 
gândesc deloc. 

Am auzit un automobil venind spre sud pe drumul de acces 
care era paralel cu autostrada. Am ridicat ochii și am văzut la 
optzeci de metri depărtare girofarurile unei mașini de poliţie. Un 
proiector era aţintit asupra apei. 

La naiba! Fără să mai gândesc, l-am rostogolit pe Wong în apă 
și am sărit după el. 

M-am ţinut cu vârfurile degetelor de marginea cheiului, însă 
chiar și așa eram afundat până mai sus de brâu în apa rece ca 
gheața. Frigul mi-a izbit testiculele ca un baros și m-am străduit 
să nu icnesc. 

Am auzit mașina apropiindu-se, apoi apropiindu-se mai mult. 
Părea să dureze o eternitate. Oare șoferul încetinea? Căuta 
ceva? Se uita la ceva? 

Am coborât ochii. Wong dispăruse deja, afundat sub suprafaţa 
apei. 

Am ascultat, dar nu auzeam nimic. Oare mașina s-a oprit? 
Proiectorul a iluminat cheiul și atunci am fost sigur că mașina s- 
a oprit. Mi-am imaginat doi polițiști venind spre mine cu armele 
scoase din toc. Nu puteam face absolut nimic, decât doar să 
atârn acolo și să aștept. 

În cele din urmă, lumina a trecut mai departe. Am auzit 
cauciucurile automobilului fâșâind. Mă simţeam confuz și n- 
aveam idee cât timp a trecut. Am numărat. Unu, o mie. Doi, o 
mie. Când am ajuns la treizeci, m-am ridicat înapoi pe ponton. 
Am izbutit să mă târăsc vreun metru înainte, după care am 
rămas locului istovit. Nu-mi puteam simţi picioarele. Dacă în 
acel moment ar fi apărut cineva, aș fi fost pierdut. 

Poliţiștii plecaseră. După un minut m-am ridicat în capul 
oaselor. Am tras aer adânc în piept și mi-am masat membrele, 
căutând să repun sângele în mișcare. Tremuram și dinţii îmi 
clănţăneau ca o mașină de scris electrică. Mi-am dat seama că 
gemeam. 

Am auzit alt vehicul care se apropia. De data asta am 
recunoscut farurile și radiatorul mașinii lui Dox. M-am ridicat cu 
greutate și am pornit împleticindu-mă spre ea. 

Dox a coborât din Dodge. Următorul lucru pe care l-am 
perceput a fost braţul lui uriaș care mi-a cuprins spinarea și m-a 


VP - 70 


purtat, practic, pe sus în automobil. M-a aruncat pe scaunul de 
lângă șofer și după câteva secunde eram înapoi pe autostradă. 

— Ce dracu’ s-a-ntâmplat? a șuierat el. 

— Po-poliţia, am răspuns cu dinţii clănţănindu-mi convulsiv. A 
trebuit să sar în apă. 

— lisuse, trebuie să te-ncălzim. Eşti mai vineţiu decât 
răposatul Wong. Iți poți scoate pantalonii? 

— Da. 

Am bâjbâit la catarama curelei, însă îmi simţeam degetele 
foarte groase și inutile. 

Dox a pornit căldura la maximum și a îndreptat clapetele 
radiatorului spre mine. A continuat să șofeze și, într-un final, am 
reușit să mă descotorosesc de toate hainele ude. Le-am făcut 
ghemotoc și le-am aruncat pe bancheta din spate. Pielea mi se 
făcuse ca de găină. Curentul de aer cald care mi se revărsa 
peste coapsele goale era un dar ceresc. 

Dox a tras cu ochiul spre mine. 

— Fiule, numești chestia aia „penis”? Nu-mi dau seama ce 
găsesc la tine niște doamne așa remarcabile ca Delilah și Midori, 
realmente, nu-mi dau seama. 

— Știi bine... 

— Da, da, știu, de vină e apa rece. Așa zic toți. 

Poate că aș fi râs, dar dinţii îmi clănţăneau prea tare. 

Ca orice ins pragmatic care se pregătește pentru tot ce poate 
fi mai rău atunci când pleacă într-o călătorie, Dox avea un 
schimb de haine în mașină și, de asemenea, apă, alimente, un 
cort și sac de dormit, trusă medicală și vreo mie de gloanţe. 
Hainele erau prea mari pentru mine, însă aveau să fie mai puțin 
bătătoare la ochi decât dacă aș fi revenit în pielea goală la 
hotel. 

Am aruncat tot ce purtasem asupra mea, pătura și cuţitele 
murdare, în diverse gropi de gunoi și canale din oraș. După ce 
am terminat, mi-am dat seama că eram mort de foame. Ne-am 
oprit la un local și am înfulecat un castron cu supă de pui și un 
sandviș gigantic cu păstramă. Dacă aveai un job de noapte, 
localurile non-stop din New York erau, bineînţeles, foarte utile. 

Până când Dox m-a lăsat lângă Ritz, soarele a răsărit și eram 
rupt de oboseală. l-am spus că-i voi telefona mai târziu în cursul 
zilei, după ce dormeam și puteam gândi limpede. 

Am făcut duș cu apa cea mai fierbinte pe care o puteam 


VP -71 


suporta, pentru a-mi scoate ultimele urme de frig din oase și 
duhoarea de sânge și de Hudson din piele. Am căzut în pat și, 
pentru o clipă, mă aflam din nou în faţa ușii de la apartamentul 
lui Midori, cuprins de speranţă înșelătoare. Încă nu adormisem, 
dar se simţea deja ca unvis. 


Capitolul 10 


Am dormit până târziu în dimineaţa aceea, pe urmă am ieșit, 
am căutat un telefon public și l-am sunat pe Tatsu în Tokio. 

Au fost necesare patru ţârâituri ca să răspundă. De obicei, o 
făcea după primul apel. 

— Hai, a spus. 

Părea obosit. Intr-adevăr, acolo era noapte. 

— Ore da, am spus în japoneză. „Eu sunt”. 

— Te sun imediat de pe alt număr. 

Glasul îi era, realmente, răgușit. Probabil că avea o gripă al 
naibii de păcătoasă. 

— Sigur că da, am zis și am închis. 

Telefonul mi-a băzâit după o clipă. 

— Scuze, a spus Tatsu. In ultima vreme schimb telefoanele 
mai frecvent decât obișnuiam. 

— Nu mai folosiţi bruioare? 

El a râs, apoi a tușit. 

— Doar când încercăm să atragem atenţia NSA. 

Am zâmbit. Un semnal digital bruiat atrage NSA așa cum 
sângele îi atrage pe rechini. Este la fel de util cu a te apleca spre 
urechea cuiva pentru a-i șopti ceva: oricine te vede va începe 
imediat să asculte cu mai multă atenţie. Mai bine să îndrepți 
discuţia, pur și simplu, altundeva, acolo unde nu privește 
nimeni. 

— Cum merge treaba? a întrebat el. Ai izbutit s-o întâlnești? 

— Da. 

— Și fiul tău? 

— L-am văzut și pe el. 

— Doar... văzut? 

— Nu, a fost mai mult decât atât. L-am... 

Am făcut o pauză, pentru că amintirea a părut să-mi miște 


VP- 72 


ceva în piept. 

— L-am ţinut în braţe în timp ce dormea. 

— Asta-i bine, a zis Tatsu şi mi l-am imaginat zâmbind. 

— Eşti bine? am întrebat. Imi pari destul de afectat de gripă. 

— Sunt bine. 

— Am o situaţie în care aș avea nevoie de ajutorul tău. O să 
pun informaţiile pe site-ul securizat. 

— S-ar putea să nu pot accesa site-ul ăla pentru o vreme. 
Sunt în spital. 

M-am încruntat și am apăsat telefonul mai tare pe ureche. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Nimic, o să fiu externat în curând. Povestește-mi mai multe 
despre situaţia ta. Pare mai presantă decât a mea. 

— Eşti sigur că telefonul ăsta e protejat? 

— Da. 

Bun. l-am relatat totul. 

După ce am terminat, Tatsu a întrebat: 

— Ce crezi? 

— Ştii bine ce cred. Nu mă pot opri la mijlocul drumului. 
Unicul fel în care pot termina asta este să continui până la 
sfârșit. 

— Adică... 

— Uite care-i treaba, chinezii nu sunt decât mercenari în cazul 
meu. Ei nu mă cunosc, nu știu de ce sunt capabil, așa că vor 
crede explicaţia evidentă pentru cele întâmplate cu oamenii lor 
- un puști cu trecut violent și-a pierdut cumpătul, și-a omorât 
șeful și după aceea s-a dat la fund. Însă Yamaoto va înțelege 
adevărul. Și va încerca să-i convingă pe chinezi că le-am ucis doi 
oameni ca modalitate de a-i implica personal. Așa că, prin 
eliminarea celor doi chinezi, nu am reușit decât să mai obțin 
puţin timp. Dacă nu-l termin și pe Yamaoto, totul a fost 
degeaba. Chiar mai rău decât degeaba, pentru că dacă, în 
realitate, chinezii înțeleg ce s-a-ntâmplat, s-ar putea răzbuna pe 
Midori și pe fiul meu. Știu unde locuiesc ei, la naiba! l-au 
supravegheat. 

A urmat o pauză. După aceea Tatsu a zis: 

— Sunt de acord. 

— Bineînţeles că ești de acord. Exact asta voiai. Să nu crezi că 
nu-mi dau seama. 

— Nu aveam nicio intenţie să-ți pun fiul în pericol. 


VP-73 


— Mi-ai arătat fotografiile alea pentru ca el să devină real 
pentru mine, să-mi fie imposibil să-l ignor. În caz contrar, te-ai fi 
putut limita la un mesaj verbal. 

— Poate că da, totuși... 

— Tatsu, ești un manipulator afurisit. Știi bine că-i adevărat. 
Dar n-am timp să argumentez cu tine în privinţa asta. N-am nici 
măcar timp să te urăsc. Am nevoie de ajutorul tău. 

— Vrei să-i mut de-acolo? 

Știam că o putea face. El a mutat-o iniţial pe Midori la New 
York, ca s-o protejeze de Yamaoto, care a găsit-o însă oricum. 

— Nu vreau să faci nimic, am spus. Dacă ea află ce se- 
ntâmplă aici, n-o s-o mai văd niciodată. Spune-mi doar cum pot 
ajunge la Yamaoto. 

— Nu poţi să ajungi, pur și simplu, la el. Știi bine că se teme 
de tine. Ba chiar este obsedat de tine. Își părăsește casa cu totul 
ocazional. Are bodyguarzi. Folosește un automobil blindat... 

— Pot apela la un lunetist. Trebuie doar să știu unde și când. 

— Astea sunt exact informaţiile pe care Yamaoto le păzeşte 
cel mai strict acum. 

— Ce știi despre cartierul lui general? Despre reședința lui? 

— Sunt locurile unde se așteaptă cel mai mult să apară 
probleme și unde își ia precauţiile cele mai mari. 

Amândoi am tăcut o vreme. Mă simțeam atât de frustrat, 
încât răsuflăm agitat. 

— Ştii am zis până la urmă, regret că nu-l arestezi pe 
individul ăsta. Realmente, regret. 

— Am mai discutat despre asta. Pe lângă celelalte activităţi 
ale lui, Yamaoto este un politician puternic, bine protejat de 
reţeaua lui de clienţi și tipi pe care-i șantajează. Dacă aș fi 
încercat să acţionez direct împotriva lui, n-aș fi obținut absolut 
nimic, decât propria mea concediere. Crede-mă, aș fi vrut s-o 
fac. 

— Bun, atunci, spune-mi mie cum s-ajung la el. 

— Încerc. Dar dacă Yamaoto va păţi ceva imediat după 
moartea chinezilor, nu va fi deloc bine pentru tine. Poate da 
naștere la o problemă între tine și Triade, despre care tocmai ai 
menţionat că ai prefera să o eviţi. 

— Și atunci... cum? 

— Trebuie să-i asmuţi între ei pe chinezi și pe Yamaoto. Să-i 
faci să se suspecteze reciproc, în loc să te suspecteze pe tine. 


VP - 74 


— Ascult. 

Altă pauză. A părut ca și cum Tatsu ar fi băut ceva. A tușit, 
după care a precizat: 

— În ultimii zece ani, producerea de metamfetamină a 
cunoscut un avânt uriaș în China și Taiwan. Triadele chineze 
cooperează cu yakuza la introducerea prin contrabandă a 
drogurilor în Japonia. 

— Ăsta-i  quiproquoul oferit de Yamaoto în schimbul 
supravegherii lui Midori și a lui Koichiro? 

— Nu contrabanda în sine, fiindcă ea se derulează de multă 
vreme. Noutatea, am aflat, este că Yamaoto a schimbat 
furnizorii. Anterior el cumpăra metamfetamina de la bandele 
coreene. Acum s-a orientat spre United Bamboo, Triada care își 
are sediul în Taiwan, punând condiţia ca ei s-o ţină pe Midori sub 
observaţie la New York, unde UB operează pe picior mare. Asta-i 
quiproquoul. 

— Și care-i oportunitatea noastră? 

— Aranjamentul acesta nou este instabil. Jucătorii nu sunt 
obișnuiți unii cu ceilalți și de aceea sunt suspicioși. Zăzaniile 
care au existat dintotdeauna, și care în ultima vreme s-au 
înrăutățit între China și Japonia, au afectat și relaţiile dintre 
bande. La fel ca țările însele, bandele sunt permanent pregătite 
să gândească lucrurile cele mai rele despre motivele celorlalți. 
Este necesar doar un brânci discret și se vor ataca reciproc. 

— La ce te-ai gândit? 

— Până acum Yamaoto și UB s-au ocupat doar de livrări 
relativ mici de metamfetamină, pentru că încă n-au încredere 
unii în ceilalți. Un informator m-a anunţat însă că spre sfârșitul 
săptămânii curente va sosi un transport cu adevărat mare, mai 
precis cel mai mare de până acum. Ambele părți sunt agitate 
din cauza cantităţii produselor și a cash-ului implicat. Dacă s-ar 
întâmpla un accident... 

Am căzut pe gânduri. Nu puteam fi sigur că, de fapt, chinezii 
ar accepta explicaţia pe care o speram pentru cele păţite de 
Wong și Chan. Și, indiferent de ce ar fi crezut ei, dacă Yamaoto 
afla despre dispariţia lui Wong și moartea lui Chan, ar fi tras 
propriile lui concluzii. Dacă el suspecta că i-am contactat pe 
Midori și pe Koichiro, atunci ar fi putut acţiona împotriva lor ca 
mod de a mă face să ies la lumină. Detestam să-i las singuri și 
lipsiţi de apărare, totuși, nu vedeam cum altfel i-aș fi putut 


VP -75 


proteja, decât eliminându-l pe Yamaoto. 

— Ai încredere în informatorul acela? am întrebat. 

— A fost mereu serios. Asta l-a făcut să nu intre la închisoare. 

— Câţi vor fi implicaţi? 

— Doi yakuza vor prelua marfa. Nu știu câţi chinezi o vor livra. 
Presupun totuși că vor fi minimum doi. 

Ar fi fost vorba, prin urmare, de minimum patru indivizi, poate 
de mai mulţi. Prea mulţi că-i rezolv singur. N-avea să fie ușor. 

Am oftat. 

— Ce-i cu Yamaoto? De ce-i atât de obsedat de mine? La 
urma urmelor, eu am fost cel silit să părăsească Japonia. De 
acord, am câștigat vreo două bătălii, dar nu se poate considera 
pe sine câștigătorul războiului? 

— Nu cred. Nu-l deranjează doar faptul că l-ai învins, ci se 
teme de tine. Știe ce poţi să faci. 

— Am părăsit naibii ţara! Trăiește și lasă-i și pe alţii să 
trăiască. 

— Nu uita că el l-a ucis pe prietenul tău, Harry, chiar dacă n-a 
apăsat cu degetul lui trăgaciul. Este un ins orgolios, care insistă 
să-și răzbune pierderile de felul acesta și, întrucât presupune că 
și tu ai proceda la fel, se crede permanent în pericol. 

Cuvintele acelea m-au durut. Sigur că da, Tatsu doar a 
explicat de ce mă urmărea Yamaoto, însă mi-a amintit de o 
datorie pe care n-o plătisem, știind că vinovăția pe care o 
simţeam faţă de Harry mă va îmboldi. Tatsu avea tehnica de a-și 
impregna frazele cu înțelesuri multiple. 

În adâncul sufletului am știut dintotdeauna că până la urmă 
va trebui să rezolv situaţia cu Yamaoto. lar în acel moment nu 
mai era vorba exclusiv despre trecut. Yamaoto mă împiedica să 
am ceva, indiferent în ce s-ar fi putut transforma finalmente acel 
„ceva”, cu Midori și cu fiul meu, acolo, în New York, chiar în clipa 
aia. Chiar în acea azi. Am fost ridicol, ba chiar laș, să aștept într- 
atât pentru a confrunta realitatea. Și iată că trebuia să acționez 
din mers, pornind de la un dezavantaj inerent. 

Una peste alta, deocamdată nu puteam face nimic. Decât să- 
mi spun că asta va fi ultima bătălie, ultimul război. 

— Unde ești? am întrebat. În ce spital? 

— Jikei. 

— Este prea târziu să prind cursele de azi. O să plec mâine și- 
o să ajung acolo sâmbătă după-amiaza. O să-mi povestești totul 


VP - 76 


atunci. 
Capitolul 11 


Delilah stătea pe sofaua din apartamentul ei din Paris. Încerca 
să se concentreze asupra cărţii pe care o citea, dar nu-și putea 
opri gândurile ce i se roteau permanent în minte. Se întorsese 
din Barcelona de o săptămână - o săptămână! - și încă nu 
primise niciun semn de la John. Era adevărat, relaţia lor a fost 
mereu incertă, însă în prezent... Și mai ales după cele pe care și 
le-au spus unul altuia, sau au fost pe punctul de a și le spune, în 
Barcelona, ce înțeles avea faptul că el nu a luat deloc legătura? 
După cum vedea femeia situaţia, înțelesul era unul singur: John 
s-a împăcat cu fosta iubită și nu avea curajul, sau măcar 
politeţea, de a o informa pe Delilah. Ce-ar fi trebuit să facă, să-l 
sune? Și ce să zică? „Salut, John, ai restabilit legătura cu fosta ta 
iubită și cu noua ta familie? În viaţa ta mai există vreun loc 
pentru mine?” Gata! Deja spusese prea multe. 

Nu, nu a fost o săptămână grozavă, fiindcă era și în mijlocul 
interminabilei evaluări administrative. Colegul ei, Boaz, i-a 
telefonat ca să afle ce mai făcea, iar la insistentele ei a 
recunoscut că, din ce știa el, veștile nu erau bune. Se părea că 
șefii încercau să decidă între o mustrare oficială, care n-ar fi fost 
decât umilitoare, și retragerea ei definitivă de pe teren, pe care 
Delilah nu știa dacă ar fi putut-o accepta. Boaz îi era prieten și a 
încercat să-și edulcoreze onestitatea, spunându-i ce mulţi 
susținători avea, dar ce conta asta? Dacă superiorii decideau s-o 
execute, atunci avea să fie executată. 

Imaginaţia nu era de partea femeii. Pentru jobul ei, Delilah își 
închipuia săli de conferinţe în care bărbaţi pleșuvi și pântecoși 
își frecau bărbiile și țâțâiau din limbă. Pentru John își închipuia o 
reunire fericită cu Midori după-amiaza, explicaţii lacrimogene și 
scuze seara, sex tandru și intim toată noaptea, cu un prunc 
dormind într-un pătuţ în apropiere. În mod logic, știa că nimic 
din toate astea nu era chiar așa, totuși, era o perioadă grea și 
femeia nu putea să-și controleze imaginaţia, ci doar să 
negocieze cu ea. 

l-a dat lui Boaz puţinele informaţii pe care le-a aflat de la 


VP - 77 


John. Boaz a știut că, ţinând seama de circumstanţe, solicitarea 
nu putea fi operaţională, dar a ajutat-o oricum. Computerele au 
generat un singur nume: Midori Kawamura, treizeci și opt de ani, 
cetăţeană japoneză, rezidentă în New York, mama lui Koichiro 
Kawamura, născut în New York cu cincisprezece luni în urmă. 
Pianistă de jazz. Delilah a intrat pe site-ul femeii și, în clipa în 
care i-a văzut fotografia, a știut că era ea. Nu avea nevoie de 
niciun raport al serviciilor secrete pentru așa ceva. 

Trebuia să admită că era frumoasă. Avea părul acela des, 
strălucitor și cu firul drept al asiaticelor și o piele ca de porțelan, 
pentru care majoritatea femeilor ar fi dat orice. Și era, în mod 
evident, talentată. Era însă o civilă. Părea ilogic. 

Ei bine, atracţia reciprocă putea să fi fost îndeajuns de 
puternică pentru a supraviețui unor despărţiri îndelungate. 
Putea chiar supraviețui unor lucruri mult mai rele, așa cum 
demonstra propria ei relaţie cu John. O durea s-o recunoască, 
însă poate că nu era cu nimic mai complicat de atât. John o 
iubea pe femeia aceea și dorea să fie cu ea - atâta tot. 

Sau poate că el a spus adevărul, poate că era vorba despre 
copil, nu despre Midori. Totuși, nu pianista l-a anunţat, ci el a 
aflat din niște fotografii de supraveghere ale unor terți. John a 
zis că a rănit-o cumva, dar ce însemna asta? A rănit-o atât de 
mult, încât, ulterior, ea a încercat să-i ascundă existența 
propriului lor copil? 

Printre informaţiile colaterale procurate de Boaz figura un 
raport potrivit căruia tatăl lui Midori murise de infarct cu mai 
puțin de o lună înainte ca ea să plece în SUA. În sine, o simplă 
coincidenţă. Însă Delilah știa că specialitatea lui John erau 
„cauzele naturale”, ba chiar că a plănuit cauzarea unui infarct 
țintei lui din Macao, atunci când s-a ciocnit prima dată de ea. 

Delilah l-a rugat pe Boaz să mai investigheze în direcţia aceea 
și a aflat că tatăl lui Midori, Yasuhiro Kawamura, a fost birocrat 
de carieră în Ministerul de Construcţii, ceea ce însemna că a fost 
băgat până la gât în corupţia de acolo. Fusese un jucător, nu un 
civil. 

Deplasă toate piesele acelea în minte și începu să se formeze 
un posibil șablon. John și tatăl lui Midori... era puţin cam greu de 
crezut, totuși, cumva, ea simţea că avea dreptate. Dar, oare, 
Midori știa asta? 

Dacă bănuielile ei erau corecte, era posibil să fi obţinut un 


VP - 78 


instrument important. Însă în același timp un instrument 
periculos. Trebuia să se gândească în ce mod l-ar fi putut folosi 
sau chiar dacă îl putea folosi. 

Telefonul ei mobil sună. Delilah îl privi. Pe display nu apăru 
niciun număr de apelant. 

Închise cartea, foarte iritată pe sine însăși pentru că spera 
atât de multe, și răspunse. 

— AIIO, zise ea. 

— Hei, spuse Rain. Eu sunt. 

Delilah tăcu, inima îi bătu mai repede, apoi întrebă: 

— Cum au mers lucrurile? 

— S-au... complicat. 

— Ce vrei să zici? 

— Nu prea pot vorbi despre asta. 

— De ce? Eu te ascult. 

— Nu pot s-o fac în chiar clipa asta. 

— Serios? 

Femeia își putea auzi țurțurii din glas. 

— Haide, Delilah, nu mai fi așa. 

— Și cum anume este „așa”? 

Oare ce naiba avea bărbatul de o făcea să se bosumfle și 
îmbufneze ca o școlăriță? Detesta reacția asta. 

Urmă o pauză, apoi John adăugă: 

— Îmi pare rău. 

Inima ei bătu și mai repede. 

— Pentru ce? 

Altă pauză. Apoi: 

— Trebuie să merg la Tokio pentru câteva zile, ca să pun niște 
lucruri la punct. O să te caut după aceea, bine? 

Delilah fu cât pe-aci să replice: Așa cum m-ai căutat după 
episodul din Barcelona? 

Se abţinu însă și întrebă: 

— Care-i treaba în Tokio? 

Altă pauză. John spuse: 

— O să te sun în curând. La revedere. 

Și închise. 

Delilah își privi telefonul o clipă și avu nevoie de toată 
stăpânirea de care era în stare pentru a nu-l azvârli de perete. 

Să-l ia dracu'! Tokio? Ce mai era și asta, se ducea să-și 
viziteze familia? Poftim? Și ce a fost cu /a revedere ăla? Și-a luat 


VP - 79 


rămas-bun de la ea? 

Tocmai a părăsit-o, nu? Ei doi s-au apropiat tot mai mult, ea s- 
a deschis tot mai tare, dar el a plecat imediat ce a primit o 
ofertă mai bună. Ce credea, oare, că se putea distra cu ea 
oricând îi era convenabil, pentru ca apoi s-o abandoneze după 
chef? 

lar toate astea după riscurile pe care și le-a asumat ea pentru 
a-l ajuta în Hong Kong, adică exact cele care i-au cauzat 
necazurile curente. Să-l ia dracu'! Ducă-se învârtindu-se! 

Știa că nu gestiona prea bine situaţia, dar pe moment nu-i 
păsa. Nu intenţiona să stea de una singură în cealaltă parte a 
lumii, în timp ce bărbaţii din organizaţia ei încercau să decidă 
cum să se comporte cu ea la job, iar bărbatul din inima ei 
încerca să decidă cum să procedeze cu ea în inima lui. 

Delilah se întrebă iarăși ce anume a făcut-o pe Midori să 
încerce să ascundă copilul de John, ce anume a făcut John ca să- 
i provoace reacţia aceea. După care își spuse: /a mai aă-le 
naibii! 

Deschise laptopul și făcu o rezervare pentru a doua zi la cursa 
Air France de după-amiază spre New York. Dacă John voia să-și 
bată joc de ea, avea să constate că și ea își putea bate joc de el. 


Capitolul 12 


În seara aceea Dox și cu mine ne-am întâlnit să cinăm în 
restaurantul japonez Omen de pe Thompson, în SoHo. Era un 
local bun, discret, întunecos și privat, iar mâncarea era de mâna 
întâi. În timp ce mâncam sashimi și beam bere, am explicat 
situaţia din Japonia, riscurile și posibilele beneficii. 

Când am terminat, el a spus: 

— Vreau să te-ntreb ceva. 

— Da, am încuviinţat, crezând că era ceva serios. 

— Cu toată nebunia care a fost, n-ai apucat sa-mi povestești 
cum au mers lucrurile azi-noapte, înainte ca totul să scape de 
sub control. 

Trebuia să-mi fi dat seama. 

— Au mers bine. 

— „Bine”? Ce înseamnă „bine”? 


VP - 80 


— Adică... știi și tu - bine. 

— Mă refer la domniţa ta. 

— Da, cred că a fost bine. 

— La naiba, omule, ce-ai vrea să fac - să-ţi dau o proteză 
auditivă, să te strâng de boașe ca să vorbești? 

— A fost bine. Ea nu m-a dat afară. M-a lăsat să-mi văd... fiul. 

Fiul. M-am întrebat dacă va deveni vreodată familiar cuvântul 
acela. Simpla lui rostire mă făcea sa mă simt ușor ametit, 
cumva plăcut, neliniștit și confuz în același timp. 

— Și cum a fost? 

— A fost... bine. 

Dox a dat ochii peste cap. 

— John Rain, maestru în arta elocvenței. Cel puţin, ai... știi tu. 

— Ce anume? 

— Știi tu... ai căpătat vreo bucăţică? 

— Pentru Dumnezeu... 

— Deci ai căpătat. 

Am scuturat din cap exasperat și n-am spus nimic. 

El a rânjit larg. 

— Și abia ce ai fost în Barcelona cu frumușica domnișoară 
Delilah. Ce mai scârbă ești! 

— Tocmai am vorbit cu Delilah la telefon. 

— Cum ţi s-a părut? 

— Nu știu. l-am spus că situaţia s-a complicat și că am nevoie 
de timp să descâlcesc totul. S-a îmbufnat destul de serios. Mai 
face așa câteodată. Dar cu tâmpeniile care m-așteaptă, pur și 
simplu, nu mă pot ocupa și de ea acum. Pur și simplu, nu pot. 

— Oricum, mi se pare un privilegiu să poţi îmbufna o femeie 
ca Delilah. 

— Auzi, aș prefera să vorbim despre Japonia, da? Te 
interesează? 

— Sigur că da. Ai intrat într-o situaţie dificilă și n-o să te las 
fără ajutor. 

Am aprobat din cap. Urma să-i datorez mai mult decât aș fi 
putut vreodată să mă achit. Cel puţin de data asta se părea că 
s-ar fi putut alege cu un câștig frumos. 

— Potrivit informatorului, am spus, transportul este neobișnuit 
de mare. Așa că ar trebui să vorbim și despre o cantitate mai 
puţin obișnuită de cash. Repet - nu există garanţii. 

— Recunosc că nu m-am imaginat niciodată înfruntând mafiile 


VP - 81 


din China și Japonia, dar bănuiesc că pe acolo se-nvârt bani grei. 
În plus, este genul de omoruri și hoţii după care un bărbat se 
poate simţi mulțumit. Adică, înţelegi, nu-i ca și cum am viola și 
jefui niște puștoaice amărâte. 

— Nu, poţi să fii sigur că nu vom avea parte de niște 
puștoaice amărâte. 

Am vrut să adaug Wu fi prea înfumurat, dar în clipa aceea nu 
mă găseam într-o poziţie din care să ofer sfaturi. 

Dox a tras un gât de bere, s-a lăsat pe spate în scaun șia 
râgâit. 

— Bun, avantajul potenţial este tentant. Pentru asta, te poți 
baza pe mine. Dar n-o faci pentru bani, este? 

— N-o să-i donez fondurilor caritabile după aceea, dacă asta 
vrei să zici. 

— Vreau să zic că o faci ca să-ncerci să pui ordine în mizeria 
pe care-ai făcut-o azi-noapte lângă blocul lui Midori. 

— Exact. 

— Ca să poţi să fii cu ea și cu băiatul tău. 

— Da. 

— Ca să poţi duce o viaţă normală. 

Am  încuviinţat din cap, stânjenit, neștiind unde voia să 
ajungă. 

— Aș vrea să-ţi zic un banc, a urmat Dox. Cred că s-ar putea 
să-ţi placă. 

l-am cercetat chipul. 

— Bine. 

— Un vânător mergea cu pușca prin pădure și la un moment 
dat vede un urs mare și urât. Îl ochește, trage, însă ratează. 
Ursul vine la el și-i zice: „Domnule, nu-mi place să se tragă în 
mine. De aceea voi fi nevoit să-ți dau o lecţie”. îl apleacă pe 
vânător peste un buștean, îi trage pantalonii jos și-l 
sodomizează de-i sar capacele. 

— Bine..., am repetat eu. 

— Ceva mai târziu, vânătorul nostru, care nu a ieșit din 
pădure, îl vede iarăși pe urs. Îl ochește, trage, dar ratează din 
nou. Ursul vine la el și-i zice: „Of, fiule, da' văd că pricepi cam 
greu. Asta e, cred că va trebui să repetăm lecţia”. Și i-o mai 
trage și a doua oară. 

M-am întrebat unde voia să ajungă cu povestea aceea. 

— Bineînţeles, a adăugat Dox, după vreo oră vânătorul nostru 


VP - 82 


îl vede iarăși pe urs. Și-ncearcă să-l împuște din nou și ratează 
iar. De data asta însă ursul vine la el cu o expresie serioasă, ba 
chiar gravă, pe chip. Şi-i zice: „Auzi, domnule, aș vrea să fii 
cinstit cu mine. Nu vrei, de fapt, să mă vânezi, așa-i?” 

Apoi Dox a început să hohotească nestăvilit. M-am uitat la el 
și m-am minunat în gând de umorul lui. 

După câteva secunde, s-a oprit din râs. 

— Te-ai prins? m-a întrebat. 

— Da, dar... 

— Vânătorul ești tu, partenere. Tu-ţi spui întruna că-ncerci 
doar să faci ceea ce se cuvine, sau ca să fii cu familia, sau ca să 
ieși din viaţa asta, sau mai știu eu ce. Însă întotdeauna se 
ajunge la ucidere în cazul tău. Intotdeauna. 

Pentru un tip căruia îi place să joace rolul ţărănoiului, Dox are 
o isteţime care poate să taie ca bisturiul. 

— Eşti ca America, a continuat el. Vreau să zic, uită-te la noi, 
care ne spunem întruna cât de iubitori de pace suntem. „Poporul 
nostru iubește pacea, noi toţi iubim pacea”. Cred că de-aia 
cheltuim cu armata mai mult decât restul ţărilor din lume 
laolaltă, de ce avem peste șapte sute de baze militare în o sută 
treizeci de ţări și de ce purtăm războaie aproape permanent 
încă de pe când nu eram decât un grup de colonii. Dacă un 
marțian ar vizita Pământul și ar încerca să identifice cultura cea 
mai iubitoare de pace, crezi c-ar alege Statele Unite ale 
Americii? Acum nu mă-nţelege greșit, nu zic c-ar fi ceva rău în 
asta. Suntem un popor războinic, asta-i evident, ne pricepem la 
războaie și ne plac. Nu-nţeleg, atunci, de ce nu suntem în stare 
s-o recunoaştem deschis. Sunt sigur că vânzările de 
antidepresive s-ar reduce dacă am putea s-o facem. 

— Poate că da, am rostit absent. 

— Ai înţeles însă esenţa, da? Eşti ceea ce ești, așa cum era și 
vânătorul ăla. Restul nu sunt decât scuze pentru ceea ce vrei să 
faci oricum. 

— Sper că asta nu înseamnă că te crezi ursul. 

Dox a chicotit. 

— Ce vreau să spun este că, la un moment dat, trebuie să 
admiţi ceea ce ești. Cred că ai fi mult mai împăcat cu tine însuţi 
dacă ai face-o. Ce dracu', uită-te la mine. De ce crezi că mă plac 
așa mult doamnele? Sigur că da, pe lângă natura generoasă a 
înzestrărilor mele înnăscute, ele mă plac fiindcă mă simt în 


VP - 83 


largul meu cu ceea ce sunt și mă comport ca atare. Doamnelor 
le place aspectul ăsta. 

Am închis ochii. 

— Dacă vezi altă cale de ieșire din situaţia asta, spune-mi și o 
accept. 

— În clipa asta nu știu dacă există altă cale. Dar nu asta-i 
ideea și o știi prea bine. 

Am încuviinţat din cap. 

— Uite care-i treaba, trebuie să plec. Dis-de-dimineaţă 
zburăm spre Tokio, n-am făcut încă rezervările și sunt cu 
puterile la pământ. 

— La naiba, omule, nu mai fi așa mohorât! Azi-noapte a fost o 
întâmplare urâtă, dar i-ai făcut faţă. Câţi oameni crezi c-ar fi 
putut rezolva situaţia aia? Ești excepţional de bun în ceea ce 
faci. lar acum ai un plan bun și ai un partener bun care să te- 
ajute. Așa că ieși din jalea asta, altfel jur că-ţi trag un șut în cur 
chiar aici, în restaurant. 

— Bine, am aprobat și am surâs jalnic. O să mă gândesc la ce 
mi-ai spus. 

Dox a râs iarăși. 

— Vrei să zici c-o să-ncerci să găsești motive ca să respingi 
totul. Și s-ar putea să găsești câteva. Dar nu vor rezista. Fiindcă 
îți spun adevărul. 


Capitolul 13 


Dimineaţă am decolat spre Tokio de pe JFK. Aș fi preferat o 
rută indirectă, însă nu dispuneam de prea mult timp. Dox venea 
separat și urma să ne întâlnim aeroportul Narita. 

Înainte de a trece prin punctul de control, am intrat într-un 
grup sanitar din extremitatea terminalului „Plecări”. Era mai 
departe de cozile de la oficiile de check-in și controalele de 
securitate decât toate celelalte pe lângă care trecusem și de 
aceea, speram, să fie frecventat de mai puţini călători. Cu 
ajutorul unei bucăţi de bandă adezivă, mi-am prins cuțitul 
Strider sub un vas de WC. M-am gândit că exista o șansă de 
minimum cincizeci la sută de a fi găsit de oamenii de serviciu, 
dar, dacă eram norocos, avea să mă aștepte când reveneam 


VP - 84 


acolo după ce terminam treaba cu Yamaoto și m-ar fi scutit de 
bătaia de cap de a-mi procura altul. 

Am aterizat pe aeroportul Narita la sfârșitul după-amiezii zilei 
următoare. După ce am verificat absenţa oricărui comitet de 
primire local, l-am căutat pe Dox și ne-am îmbarcat într-un tren 
Narita Express spre gara Tokio. Dox părea în largul lui în mediul 
asiatic și mi-am reamintit că a petrecut destul timp în regiune. 
Pe de altă parte, sentimentele mele erau, ca întotdeauna, 
amestecate când reveneam acolo. Multă vreme Tokio a fost 
locul cel mai apropiat de ceva ce puteam numi „cămin”. De fapt 
însă, nu i-am aparținut niciodată și nici n-aveam să-i aparțin 
vreodată. 

Pe când Dox se plimba prin gara ca un labirint, am intrat într- 
un magazin de telefoane mobile, pentru ca domnul Yamada să 
cumpere alte două telefoane cu cartelă preplătită. Aș fi preferat 
să nu pun stresul acela suplimentar pe identitatea Yamada, dar 
mini bazarele pentru telefoanele de pe piaţa neagră care 
funcționau în Shin-Okubo și Ueno pe vremea când am locuit în 
Tokio au fost desfiinţate și nu aveam timp să caut locurile în 
care, poate, au reapărut. Oricum, conexiunea între furnizori din 
SUA și Japonia părea suficient de îndepărtată. l-aș fi putut cere 
lui Dox să cumpere telefoanele, dar am decis să fac tot posibilul 
pentru a-i camufla implicarea. 

După ce am terminat, am sunat-o pe Midori. Nu mi-a răspuns 
și i-am lăsat un mesaj în căsuţa vocală, în care i-am trimis noul 
număr de telefon. Chiar dacă nu avea nevoie, sau nu voia, să 
mă contacteze, voiam să-i arăt că puteam fi la dispoziţia ei și a 
lui Koichiro, fie numai și prin intermediul telefonului. Nu voiam 
să creadă că am dispărut, pur și simplu, ca o fantomă, așa cum 
am făcut după plecarea ei din Tokio. 

Am ieșit apoi cu Dox din gară. Voiam să-l văd imediat pe 
Tatsu, așa că Dox, care se putea descurca și singur, deoarece a 
petrecut destul timp în Tokio, s-a dus să-și ia armele albe 
personalizate, iar eu am plecat la spitalul Jikei. Am luat un tren 
pe Linia Yamanote până la staţia Shinbashi și de acolo am mers 
pe jos o distanță mică. Era o seară rece, dar senină, și mă 
simţeam bine în aer liber după zborul lung de la New York. 

Am ocolit spitalul, verificând punctele fierbinţi, și am intrat 
printr-o ușă laterală. Pe cont propriu, mă simţeam în siguranță, 
însă era binecunoscută legătura mea cu Tatsu, care avea la 


VP - 85 


rândul lui destui dușmani, și era posibil să cad într-o 
ambuscadă. Nimic nu mi-a declanșat alarmele. M-am dus la 
biroul de informaţii din recepţia aglomerată și am spus că voiam 
să-l văd pe pacientul lIshikura Tatsuhiko. Funcţionara și-a 
consultat computerul și mi-a zis că Ishikura-san se afla în clinica 
de Oncologie a spitalului. 

Zgomotele din jur au dispărut. Un val rece mi-a cuprins faţa și 
gâtul și mi s-a răspândit prin măruntaie. Femeia îmi dădea 
indicaţii despre cum să ajung acolo, dar mă holbam, pur și 
simplu la ea, fără să aud nimic. Am rugat-o să repete, însă apoi, 
după ce m-am îndepărtat, mi-am dat seama că tot nu-mi 
puteam aminti cele mai multe cuvinte ale ei. Am urmat 
indicatoare, simțţindu-mă pierdut pe coridoarele sinuoase, 
scăldate în lumină fluorescentă. 

Am găsit clinica, dar nu mi-am amintit numărul rezervei pe 
care mi l-a precizat recepţionera. Am întrebat o asistentă 
medicală, care m-a condus pe coridor. In faţa unei uși stătea un 
japonez cu aspect sportiv, tuns periuţă, în costum gri. Sub haină 
i se vedea o umflătură, iar într-una din urechile mari și turtite ca 
niște conopide avea o cască. M-a privit când mă apropiam și am 
avut grijă să-mi ţin mâinile la vedere. 


Ne-am oprit în faţa ușii. În timp ce bărbatul m-a 
percheziționat, asistenta a strecurat capul pe ușă și a rostit în 
japoneză: 


— Mă scuzaţi, Ishikura-san, aveţi un musafir... 

— li yo, s-a auzit dinăuntru un glas slab. „Bine”. 

Asistenta a făcut semn spre cameră. Bodyguardul m-a însoţit, 
rămânând imediat înapoia mea. 

Tatsu stătea în capul oaselor în pat, înconjurat de obișnuita 
aparatură deprimantă din spitale, cu tubul unei perfuzii 
șerpuindu-i într-un braţ și cu alt tub într-o nară. Îl văzusem în 
urmă cu numai o lună, dar în acel moment era cu zece 
kilograme mai slab și arăta cu tot atâţia ani mai bătrân. 
Indiferent care i-ar fi fost boala, îl consuma de viu și am înţeles 
imediat că toate aparatele și perfuziile din lume nu erau decât o 
glumă proastă. 

O tânără drăguță stătea pe marginea din dreapta a patului, 
ținând în braţe un prunc adormit. Mi-am dat seama că era fiica 
lui Tatsu. La ultima noastră întâlnire, el îmi spusese că tocmai i 
se născuse primul nepot. 


VP - 86 


Am șovăit, simțind că deranjez, însă Tatsu mi-a făcut semn să 
intru. 

— Hisashiburi, a rostit el fără putere. „A trecut ceva vreme”. 

A făcut semn din cap către bodyguard, care a ieșit. 

Câteva minciuni mi-au venit pe buze, dar niciuna dintre ele n- 
a fost rostită. 

— La naiba, Tatsu, am zis clătinând din cap și privindu-l. La 
naiba! 

A încuviinţat încetișor, ca și cum ar fi spus Da, știu, apoi a 
arătat cu mâna spre femeia de lângă el. 

— Fiica mea, Kaoru. Și nepotul, Arihiro. 

Ochii îi erau adânciţi în orbite, însă s-au luminat când a surâs. 

M-am înclinat spre femeie. 

— Mă bucur de cunoștință, am rostit oficial. 

Din cauza pruncului, ea nu s-a ridicat, dar a aplecat scurt din 
cap. i 

— Am auzit multe despre tine, a spus ea. Il ajuţi pe tata în 
munca lui. 

M-am uitat la Tatsu. 

— Încerc s-o fac. 

— Să nu-i spui ce zic, de fapt, a adăugat Tatsu. 

Kaoru a zâmbit. 

— Numai lucruri bune. 

Am aprobat din cap. 

— Atunci, probabil că minte. 

Tatsu a chicotit. Femeia s-a ridicat, cu pruncul pe un braț, și a 
pus mâna liberă pe umărul tatălui ei. 

— Trebuie să duc copilul acasă. Să-l alăptez și să-l pun în 
pătuţ. 

— Da, a zis el. Du-te. Prietenul meu nu-i prea vorbăreţ, însă 
este o companie bună. 

S-a întors spre ea, cu o grimasă pe chip, și Kaoru a coborât 
pruncul către el. Tatsu a șoptit ceva la urechea copilașului, după 
care, cu o altă grimasă, s-a mai apropiat puţin și l-a sărutat ușor 
pe obraz. A revenit apoi pe perne și a oftat prelung. 

— Ne vedem mâine, a spus fiica și l-a atins din nou pe umăr. 

Tatsu a încuviințat din cap. 

— Da. Să-l aduci pe micuț. 

Ea a zâmbit și a confirmat: 

— Bineînţeles. 


VP - 87 


A pornit spre ușă, pe urmă s-a întors spre mine. 

— Mulţumesc, mi-a zis. 

N-am fost sigur pentru ce anume îmi mulţumise. Am făcut o 
plecăciune și ea a ieșit. 

Tatsu m-a privit și a indicat un scaun. 

— Să stăm de vorbă, prietene. N-ai adus niciun whisky bun, 
este? 

M-am așezat lângă el pe pat. 

— Am crezut c-ai terminat cu-așa ceva. Ordinele soţiei. 

S-a uitat la mine cu expresia aceea caracteristică de 
amuzament pe care o rezerva momentelor de stupiditate prea 
monumentală pentru a merita comentarii și o clipă a părut din 
nou el însuși. 

— Acum nu cred că mai contează prea mult, a rostit după 
aceea. 

— E rău? 

Expresia de amuzament a lăsat loc unui surâs, de parcă era 
conversaţia cea mai distractivă pe care o purtase de foarte mult 
timp. 

— Ce crezi? 

Câteva clipe am tăcut amândoi. Am întrebat: 

— Cât...? 

Tatsu a ridicat din umeri. 

— Câteva săptămâni, poate. 

Hristoase! 

— Totuși... 

— Cancer gastric. Stadiul patru. A prins deja ganglionii 
limfatici, esofagul... de aceea am slăbit atât de mult. Nu pot 
reţine nimic. 

— Atunci, aș fi irosit whisky-ul cu tine. 

A chicotit. 

— L-aș fi putut măcar mirosi. 

Am tăcut iarăși amândoi. 

— Presupun că ești în continuare interesat să-l termini pe 
Yamaoto, a spus Tatsu. 

N-am știut ce să replic. El mai avea atât de puţin de trăit, 
încât nu părea cinstit să-l silesc să-l consume vorbind despre 
asta. Apoi însă mi-am dat seama: Asta-i ceea ce vrea, poate 
chiar ceea ce are nevoie. 

— Da, am încuviințat. 


VP - 88 


— Perfect. Livrarea se va efectua în portul Wajima. 

— Wajima... 

— Pe peninsula Noto, prefectura Ishikawa. Marea Japoniei. 
Bandele evită porturile mari, întrucât acelea au o securitate mai 
bună. Preferă locuri discrete ca Fushiki din Toyama, Minamata în 
Kumamoto, Hososhima în Miyazaki. 

— lar acum Wajima. 

— Da. Oamenii lui Yamaoto au făcut rezervări la o pensiune 
de acolo - Notonosho. Zona este cunoscută pentru izvorul 
termal Nebuta și se pare că indivizilor ălora le plac apele 
termale. Ei se numesc Kito și Sanada, dar s-ar putea să 
călătorească sub alte identități. 

— Ce știm despre data livrării? 

— Ei vor sosi poimâine. Livrarea va fi în noaptea următoare. 
Informatorul meu încă nu știe câți chinezi vor fi implicaţi. Eu nu 
cred totuși că vor fi mai mult de trei. Altfel, cei doi yakuza s-ar 
simţi în pericol. 

Și eu gândeam la fel, însă m-am mulțumit să aprob din cap. 

— Rain-san, iartă-mă că ţi-o spun, dar nu mai ești la fel de 
tânăr pe cât ai fost cândva. Poţi să... 

— la uite cine vorbește! 

Tatsu a chicotit. 

— Nu-ţi face griji, i-am zis. Am ajutor. 

A arcuit sprâncenele. 

— Cineva cunoscut? 

Am clătinat din cap. 

— Dar tu? l-am întrebat. Știu că ești obsedat de muncă, totuși, 
cum poţi să...? 

— În timpul zilei am un flux continuu de vizitatori. Medicilor nu 
le place deloc, însă când se plâng, le zic: „Ei și? N-o să mă 
omoare niţică muncă”. g 

Am râs amândoi, după care am tăcut iarăşi. In ochii lui se 
citea o fervoare ciudată. 

— Va trebui să pară, a adăugat Tatsu, ca și cum oamenii lui 
Yamaoto i-au omorât pe chinezi și au furat drogurile. Asta va 
pune presiune pe Yamaoto. Presiune mare. 

Mai toți oamenii care zac pe presupusul pat de moarte ar fi 
concentrați asupra altor probleme. Nu și Tatsu. Lupta împotriva 
corupţiei era munca vieții lui și avea să-i dedice ultima suflare. 

Mi-am pus mâna pe umărul lui. 


VP - 89 


— O să am grijă de asta. 

A părut să se destindă în pat. 

— Perfect, a spus și m-a bătut ușor pe mână. 

Fără să mă gândesc, am întors mâna și i-am cuprins palma în 
a mea. 

A scrâșnit o clipă din dinţi și a gemut, după care durerea i-a 
trecut, probabil. _ 

— Trebuie să te grăbești, Rain-san, a zis el. In scurt timp nu 
voi mai fi în stare să te ajut. 

Am încuviințat în tăcere. 

El a surâs. 

— De ce ești atât de trist? 

Am clătinat din cap. 

— Eşti un idiot. 

Am crezut că va râde la acea replică, dar n-a făcut-o. Mi-a 
strâns mâna o clipă, după care a precizat: 

— Să știi că m-am gândit mult la ce mi-ai spus. Că sunt un 
nemernic de manipulator. Când sunt singur nu pot face prea 
multe, decât să zac și să mă gândesc. 

— Și ai ajuns la vreo concluzie? 

— Că ai dreptate. Că am știut exact ce anume făceam când ti- 
am arătat fotografiile alea. Că situaţia a evoluat exact așa cum 
sperasem. Cu o excepție. 

— Că am uitat whisky-ul? 

Mi-a strâns iarăși mâna. De data asta nu i-a mai dat drumul. 

— Că ţi-aș putea pune familia în pericol. Dacă s-ar întâmpla 
ceva fiului tău... 

Tatsu și-a pierdut unicul fiu într-un accident, când băiatul era 
micut. Mi-a povestit despre asta doar de două ori: prima dată, 
când l-am întrebat chiar eu, cu ani în urmă; apoi, din nou, în 
seara în care m-a anunţat că și eu am devenit tată. Fiul lui 
murise de mai bine de trei decenii, însă durerea continua să se 
vadă în ochii săi. Se văzuse dintotdeauna, iar în acel moment 
știam că un singur lucru îl putea scăpa de ea. lar lucrul acela 
sosea mult prea curând. 

— Nu va păţi nimic, l-am asigurat. Ne vom ocupa noi de asta. 

A închis ochii și a murmurat ceva. Mi-au trebuit două secunde 
să înţeleg ce era. Onegai shimasu. „Te rog”. 

Am stat așa amândoi alte câteva minute. Ochii i-au rămas 
închiși și mi-am dat seama că adormise. 


VP - 90 


M-am ridicat și m-am dus la ușă. Am încuviinţat din cap spre 
bodyguard, apoi am examinat coridorul. Nicio mișcare. 

Am folosit scara și o ieșire din spate, după care am ales un 
traseu de verificare antifilaj. Era bine să am ceva operaţional 
asupra căruia să mă concentrez. Mă ajuta să nu gândesc. 

Când am fost convins că eram singur, l-am sunat pe Dox. Se 
cazase deja în hotelul Shinagawa Prince, mare și anonim. Am 
convenit să ne întâlnim într-o cafenea Starbucks în staţia 
Shinagawa peste două ore, după ce mă cazam în Shinjuku 
Hilton, un hotel la fel de banal. 

Am închis telefonul și am pornit spre Yamanote. Cuvintele lui 
Tatsu îmi reverberau în minte: În scurt timp nu voi mai fi în stare 
să te ajut. 


Capitolul 14 


Vând am ajuns în Shinagawa, am fost iniţial surprins. Zona, 
cândva o fundătură sordidă care duhnea a carne procesată, 
fusese renovată. În sudul staţiei, totul era nou-nout: blocuri-turn 
din sticlă, esplanade sclipitoare, restaurante luxoase și scumpe. 
Hristoase, la intrarea în staţie exista până și un Dean & Deluca! 

Am găsit cafeneaua Starbucks pe care o descrisese Dox, pe o 
terasă în interiorul staţiei, cu vedere spre o pasarelă pietonală. 
Dox era deja acolo sus, lângă balustradă, privind mulțimile de 
dedesubt, încântat, fără îndoială, că ocupa poziţia cea mai înaltă 
de unde avea câmp de foc deschis. M-a zărit și a încuviințat 
scurt din cap, pentru a mă anunţa că era sigur să mă apropii. 

M-am dus la tejghea și am comandat un ceai de plante. Eram 
obosit după zbor și schimbarea de fus orar, dar în același timp 
voiam să-mi maximizez șansele unui somn decent peste noapte. 

Am luat ceaiul și m-am alăturat lui Dox la masă. 

— Mă gândisem c-o să vii mai devreme, a zis el. Așa că, 
pentru a câștiga timp, am venit și eu mai devreme. 

În ultimul an îmi învățase, desigur, rutinele și aceasta era o 
ocazie de a mă tachina. Mă obișnuiam cu stilul lui. 

— Bine gândit, i-am spus. 

— Sunt un tip care gândește. Și că veni vorba, ţi-am adus și 
un cadou. Cu riscul de a te dezamăgi, o să-ţi spun că nu-i nici 


VP - 91 


chimonou, nici lenjerie fină de mătase. _ 

A așezat pe masă o pungă de hârtie. lnăuntru se afla un cuțit 
pliabil negru. L-am scos și l-am desfăcut pe sub masă. 

— Este un Benchmade Presidio Five-Twenty S, mi-a explicat 
Dox. Are lama lungă de nouă centimetri și două tipuri de tăișuri. 
M-am gândit c-o să-ţi placă. 

— Îmi place mult, am încuviinţat, după care l-am pliat și l-am 
strecurat în buzunar. Mulţumesc. 

— Ce ai aflat de la prietenul tău? 

L-am informat ce aflasem de la Tatsu. După ce am terminat, a 
zis: 

— Dacă livrarea are loc poimâine-noapte, va trebui să ne 
grăbim. Amicul tău ne poate asigura echipamentele necesare? 

— Nu. Pentru a face asta bine, vom avea nevoie de niște 
chestiuni mai puţin obișnuite. 

Dox a rânjit. 

— Bănuiesc că știm unde să ne ducem pentru chestiunile de 
specialitate. 

Am încuviinţat. Se referea, desigur, la Tomohisa Kanezaki, un 
ofițer CIA japonezo-american, angajat al ambasadei din Tokio. 
De-a lungul anilor, atât eu, cât și Dox am lucrat cu el. Unele 
dintre acţiunile pentru care ne-a utilizat au fost oficiale, dar 
altele au fost întreprinse în urma unor iniţiative mai degrabă 
personale. În momentul acela el era mai degrabă un prieten 
decât un inamic, cu toate că, desigur, nu vrei niciodată să fii 
excesiv de distras de asemenea clasificări. Intr-un final, afacerile 
rămân afaceri. 

— O să-i telefonez, am spus. Dar n-o să amintesc de 
implicarea ta. Cu cât știe mai puţine, cu atât mai bine. 

— De acord în privinţa asta. 

— Să fim pregătiţi să ne punem în mișcare poimâine- 
dimineaţă la ora 6. La pensiunea la care sunt cazaţi oamenii lui 
Yamaoto, ziua hotelieră începe la ora 14 și vreau să fim acolo 
înaintea lor. 

— Noi vom sta tot acolo? 

— Doar eu voi sta. Am făcut deja rezervare. Tu însă va trebui 
să rămâi în culise. Pe acolo nu sunt prea mulți albi și nu vrem să 
facem nimic care să fie observat. Sau ţinut minte de cineva. 

— Adică o să stau în cort? Nu mă deranjează, dar vreau doar 
să știu ce să-mi aduc. 


VP - 92 


— O să închiriez o dubă. Vom avea nevoie de ea în 
operaţiune, însă o vom întrebuința și ca rulotă, dacă-nţelegi ce 
vreau să spun. 

— Înţeleg. Perfect. Mâine, o să fac o mică expediţie de 
shopping pentru echipamente. Se pare că mă voi bucura de 
ultimele două nopţi de lux aici, în Prince, după care voi trece la 
condiţii mai spartane. 

Am aprobat din cap. 

— Haide să vedem ce ne trebuie și apoi o să-l sun pe 
Kanezaki. 

Am parcurs totul cu atenţie, începând cu ceea ce voiam să 
obținem și revenind la punctul iniţial. După ce am terminat, Dox 
s-a întors în Prince, iar eu am găsit un telefon public în faţa 
stației. 

Kanezaki a răspuns după primul țârâit, un obicei despre care 
știam că-l deprinsese de la Tatsu. 

— Hai, a spus el scurt, imitându-l, de asemenea, pe poliţist. 

— Bună, i-am răspuns. 

A urmat o pauză, după care Kanezaki a întrebat: 

— Ce faci, locuiești în Tokio acum? 

Am zâmbit. Identitatea apelantului era exact motivul pentru 
care folosisem un telefon public. Voiam să păstrez telefonul 
mobil neatins cât mai mult timp. 

— Am niște treburi pe-aici, i-am spus. Nimic care să nu-ţi 
placă, dacă ai ști despre ce-i vorba. M-aș putea folosi de ajutorul 
tău. 

— Bine. 

— Vorbești de pe o linie telefonică sigură? 

— Da. 

— O pușcă tranchilizantă cu lunetă cu echipament de ochire 
în infraroșu și minimum zece săgeți. Două pistoale cu 
amortizoare, ambele cu laser cu infraroșu și echipament de 
ochire pe timp de noapte, încărcătoare de rezervă, o sută de 
gloanţe expandabile și tocuri de coapsă pentru dreptaci, două 
perechi de ochelari cu vedere nocturnă și un sistem GPS pentru 
urmărirea vehiculelor, cu fixare magnetică. 

— Doar atât? 

Am simţit sarcasmul. 

— Mda. 

— Astea-s pentru cadouri de Crăciun? Nu știu dacă le pot 


VP - 93 


înghesui pe toate într-un singur ciorăpel... 

— Am nevoie de ele mâine-seară. 

— Fii serios, John! 

Lui Kanezaki îi făcea plăcere să exagereze dificultatea 
obținerii oricărei favoruri i-ai fi cerut, ca mod de dobândire a 
unor concesii mai mari la schimb. Poate că despre asta era 
vorba chiar în acel moment. Sau poate că solicitarea mea 
punea, cu adevărat, probleme. Nu conta. N-aveam timp s-o iau 
pe ocolite. 

— Poţi face asta? am întrebat. Dacă nu poţi, o să mă gândesc 
la altceva. 

— Nu zic că n-o pot face... 

— Atunci, care-i răspunsul? 

— Ascultă, nu mă lua la rost. Obţinerea de asemenea 
echipamente nu-i ca și cum ai împrumuta câţiva yeni ca bani de 
buzunar. 

— Bănuiesc că nu. 

— Dacă o s-o pot face, o să-mi fii dator. 

— Cu ce? 

— Cu o favoare. Cu un job. 

Cu sufletul tău, am auzit. Speranţele mele pentru Midori și 
Koichiro au părut să dispară în depărtare, ca lumina care se 
stinge pe un ecran de televizor. 

Ei bine, n-ar fi trebuit să fiu surprins. Aș fi putut argumenta cu 
el, dar pentru moment erau în joc lucruri mai importante decât 
sufletul meu. 

— Dacă așa vrei să procedăm, am zis. 

Glasul îmi suna foarte îndepărtat. 

— Să înțeleg că ești de acord? 

Am vrut brusc și din toată inima să-l înjur spurcat. S-o fac 
direct, în modul meu special. 

În loc de așa ceva, am răspuns simplu: 

— Da. 

— Bine. Cât timp vei avea nevoie de echipamente? 

— Maximum șaptezeci și două de ore. 

O pauză. 

— Este posibil ca din chestiunea asta să se întoarcă ceva și să 
mă muște de fund ulterior? 

— Nu, dacă va ieși bine. 

Kanezaki a râs. 


VP - 94 


— Dumnezeule, păi, zi așa - acum mă simt mult mai liniștit. 

— Da, și eu. 

— Lasă-mă să văd ce pot face. Sună-mă mâine după-amiază. 

— O să postez și pe site-ul securizat. Ca să mă asigur că ai 
reținut totul. 

— Foarte bine. 

Am închis și, din reflex, am șters receptorul de amprente. 

M-am oprit la o sală internet cafe și i-am postat lista de 
shopping. După aceea n-am mai avut nimic de făcut decât să 
încerc să dorm. 

Am revenit la hotel și am făcut o baie fierbinte. Mi-a alungat 
încordarea din mușchi și apoi, pe când zăceam în pat, mi-am 
simţit corpul ca din cauciuc în urma relaxării. Totuși, mintea 
refuza să mi se oprească. Îmi imaginam întruna feţișoara lui 
Koichiro și-mi aminteam cum s-a apropiat de mine cu năsucul 
când l-am ţinut în braţe. Am privit mult timp tavanul, iar la un 
moment dat mi-am dat seama că, la fel ca Tatsu, șopteam 
mereu și mereu onegai shimasu. „Te rog. Te rog”. 


Capitolul 15 


Delilah se trezi din moţăială în camera ei din hotelul Mercer 
din SoHo. Era vineri seara. Nu a închis deloc ochii în timpul 
zborului, dar a adormit instantaneu la hotel, după ce s-a 
înregistrat la recepţie și și-a despachetat lucrurile. În Paris era în 
acel moment dimineaţă, iar corpul se simţea gata să intre în 
acțiune. 

Trase draperiile și privi afară, spre ceea ce hotelul numea 
„panorama curţii interioare”. De fapt, priveliștea nu era chiar 
rea. Exista, într-adevăr, o curte interioară, drăguță sub razele 
lunii pline, și femeia prefera în clipa aceea o curte tăcută unei 
străzi gălăgioase. 

li plăcea hotelul. Era puţin cam hipster - portari cu bluze 
negre pe gât care aspirau să ajungă actori, prezervative 
asigurate alături de beţișoarele pentru urechi din baie, genul 
acesta de detalii -, însă, la urma urmelor, era în SoHo și nu se 
simţea deloc exagerat. 

Işi făcu duș, își uscă părul cu foehnul și se machie discret: 


VP - 95 


rimel, fard de obraji, puţin creion dermatograf pentru 
dramatism, doar atât. Apoi câteva picături din parfumul ei 
favorit, pe care și-l crease singură la Guerlain și care se 
întâmpla să fie cel pe care îl purta pentru John. Ştia că lui îi 
plăcea și acest gând o făcea să se simtă bine. 

Intră în dormitor, întinse pe pat hainele la care s-a gândit și le 
examină: blugi negri mulaţi, categoric. Cizmele ei favorite, în 
nuanţe de mahon, cu tocuri înalte, categoric. Apoi partea de 
sus. Hmm, avea o jachetă din mătase Chanel, de epocă, pe care 
a cumpărat-o din Le 3 Marches de Catherine B, de pe Rue 
Guisarde, care era, într-adevăr, superbă. Dar... nu, poate că 
ornamentele din mărgele de sticlă ar fi fost niţel cam prea 
extravagante pentru un bar de jazz. Așa că... da, mai bine 
boleroul Santa Eulalia. De culoare maroniu ciocolatiu bogat, se 
potrivea la fix cu părul ei și avea să se asorteze și la blugi. John 
tocmai i-l cumpărase din Paseo de Grăcia din Barcelona... fapt 
care va lăsa o impresie bună în seara aceea. lar dedesubt... da, 
cămășuţa Sabbia Rosa de un cafeniu-închis, sutienul și chiloțeii 
tanga asortaţi erau sexy, pur și simplu, văzându-i pe cuvertură. 
Perfect! 

Era mai degrabă obișnuită să se îmbrace pentru bărbaţi decât 
pentru femei, dar când își puse toate hainele și se examină apoi 
în oglindă, simţi că găsise nota corectă. Aspectul general era 
sexy, totuși discret, ca și cum ar fi fost ceva ce făcuse mai ales 
pentru propria ei plăcere, nu din grijă pentru altcineva. 

Luă haina de blană Jekel pe care și-o adusese și cobori cu 
liftul la recepție. Unii dintre hipsterii care pălăvrăgeau acolo o 
priviră când trecu, întrebându-se, probabil, dacă era vreuna 
dintre celebrităţile pentru care era cunoscut hotelul. Delilah era 
obișnuită cu genul acela de reacţie și, de obicei, abia dacă îl 
băga în seamă, însă în acel moment o făcu să se simtă bine. Işi 
văzu de drum, fără să răspundă la niciuna dintre privirile ce-i 
erau aruncate. 

Potrivit site-ului lui Midori, în seara aceea avea să fie ultimul 
dintre cele patru showuri consecutive ale ei, într-un bar din 
apropiere numit Zinc. Așadar, dispunea de mai mult de o oră 
înainte de al doilea spectacol. Suficient ca să mănânce ceva. 
Delilah găsi un local numit The Cupping Room, pe colţul dintre 
Broadway și Broome, care avea exact genul de atmosferă 
discretă și intimă pe care o dorea. Comandă o salată, cotlete 


VP - 96 


marinate de miel și un pahar cu vinul roșu al casei. În timp ce 
mâncă, se gândi concentrată, dar nu ajunse la nicio concluzie. 

După ce termină, merse pe jos cele câteva străzi până la Zinc. 
Aruncă o privire înăuntru, însă al doilea spectacol încă nu 
începuse, iar Midori se afla, probabil, undeva în culise. Delilah 
aproape că se așteptase să-l vadă și pe John. Nu știa când pleca 
el spre Tokio. Ei bine, dacă apărea, la dracu'!, n-avea decât să 
rezolve și singur situaţia. Și ea avea la fel de multe drepturi ca 
el să fie acolo. 

Localul era aproape plin, dar în partea frontală a sălii, lângă 
scenă, era o masă goală și Delilah se așeză acolo. Inima îi bătea 
destul de repede și-și dădu seama că era agitată. Aproape că-i 
veni să râdă. Ea rezolvase misiuni în care dacă ar fi comis cea 
mai infimă greșeală sau ar fi fost detectată, ar fi fost ucisă fără 
discuţie. Și iată că în acel moment, cu o miză neînsemnată prin 
comparaţie, tremura ca o amatoare. Era ridicol. Comandă un alt 
pahar cu vin roșu. 

Se simţea privită de bărbaţii de la câteva mese și știa că unii 
dintre ei vor încerca să-și mobilizeze curajul ca s-o abordeze. 
Așa se întâmpla oriunde ar fi mers neînsoțită. In mod invariabil, 
un bărbat se apropia de ea. Dacă îl plăcea, ceea ce se întâmpla 
rar, se alegea cu un companion. Dacă nu-l plăcea, îl respingea 
fără ezitare, după care celorlalţi le era teamă să mai încerce. 

Cu coada ochiului văzu cum cineva se ridică de la două mese 
mai departe. Cel cu păr negru, scurt, și ușor neras, într-o jachetă 
ponosită din piele, prezise Delilah. L-a observat când a intrat și a 
cercetat interiorul pentru eventuale probleme. 

A avut dreptate. Bărbatul se opri la o distanţă respectabilă, 
totuși nu prea departe, de masa ei și spuse: 

— Scuză-mă. 

Delilah îl privi și arcui sprâncenele. 

— Probabil că aștepți pe cineva, continuă el cu un surâs, dar, 
în caz contrar, prietenilor mei și mie ne-ar făcea plăcere să ni te 
alături la masă. Ești o admiratoare a lui Midori? 

De fapt, era destul de agreabil. Lui Delilah îi plăcu jacheta și 
surâsul atractiv de „băiat rău”. Dar nu în seara aceea. 

— Abia încep s-o cunosc pe Midori, răspunse ea. Și aştept pe 
cineva. Însă a fost drăguţ din partea voastră. Mulţumesc. 

El încuviinţă din cap. 

— Dacă din cine știe ce motiv cel pe care-l aștepți își pierde 


VP - 97 


minţile și nu apare, suntem la două mese mai departe. 

— Mulţumesc, zise Delilah. 

De data aceea, cuvântul a fost o concediere. Bărbatul îi zâmbi 
din nou și se îndepărtă. 

Peste câteva clipe, Midori și doi bărbaţi tineri apărură din 
culise. Toţi erau îmbrăcaţi în negru, dar pe Midori hainele acelea 
păreau nepretenţioase, spre deosebire de unii fandosiţi din 
Mercer. Dumnezeule, „nepretenţios” era de-a dreptul un 
eufemism, deoarece arătau fantastic cu părul negru și pielea 
albă. Cuvintele ea are un copil cu el îi fulgerară prin minte și 
Delilah fu surprinsă de intensitatea geloziei care le însoțea. 

Midori se așeză la pian, iar bărbaţii la contrabas și tobe. 
Luminile se stinseră și ei începură să cânte. Delilah nu se 
pricepea la jazz la fel de bine ca John, totuși, recunoscu melodia 
- Detour Ahead a lui Bill Evans. 

Sigur că da, reflectă ea. Dar pentru cine? 

Un chelner îi aduse vinul pe care-l comandase. Până bău cam 
jumătate din el, starea de nervozitate i se mai atenuă. Își dădu 
seama de ce era agitată: nu pretindea că era altcineva. In 
misiuni, lucra întotdeauna sub acoperire. „Acoperire” era un 
cuvânt, cu adevărat, potrivit: ceva sub care te puteai ascunde, 
ceva care avea să te protejeze. Ceva fără de care te-ai fi simţit 
expus. 

Ea a venit acolo doar cu o noţiune vagă despre ce voia să 
facă. S-o avertizeze pe Midori, s-o sperie, să spună ori să facă 
ceva care să învenineze orice ar fi existat între ea și John. Insă 
acela nu era decât un reflex grosolan. Egoul ei îl voia atât de 
mult, încât o orbea faţă de alte posibilități. 

Informații, asta era! Existau multe lucruri pe care voia să le 
afle. Dar nu avea să le obţină dacă s-ar fi comportat ca o femeie 
rănită, furioasă și ranchiunoasă așa cum se simţea. Nu! Le va 
obține dacă lăsa totul deoparte în seara aceea și se transforma 
în altcineva. O persoană faţă de care Midori s-ar fi simţit 
confortabil, ba chiar atrasă, o persoană cu care ar fi stat de 
vorbă și cu care ar fi fost deschisă. 

După mai bine de o oră, când concertul s-a terminat și 
aplauzele s-au stins, nervozitatea a părăsit-o de mult pe Delilah. 
Știa cine era ea în seara aceea, știa ce voia și cum va obţine ce 
voia. 

Unii spectatori se așezară la coadă pentru a schimba câteva 


VP - 98 


cuvinte cu Midori sau cu membrii formaţiei. Câţiva cumpăraseră 
CD-uri de la intrare și așteptau să primească autografe. Delilah îi 
privi. Pianista era prietenoasă și amabilă cu fanii ei, totuși, își 
putea da seama că atitudinea aceea era o simplă fațadă 
profesională pe care o etala în timp ce pălăvrăgea cu ei. Nu era 
tocmai o mască - negreșit, căldura se simţea destul de reală -, 
însă nu era nici femeia adevărată. Delilah surâse scurt. Văzând 
ce afișa în public, avea să-i fie mult mai ușor să știe cum să 
scotocească destul de adânc pentru a-i găsi personalitatea reală 
de dedesubt. 

Bărbatul în haină din piele se apropie din nou și zise: 

— Se pare că cel pe care l-ai așteptat și-a pierdut, într-adevăr, 
minţile. Nu vrei să bei ceva? 

Delilah surâse. Ştia că a privit-o și că a observat că ea a 
continuat să fie singură. Îi plăcea că a revenit ca s-o invite. 
Cineva cu mai puţină încredere în sine s-ar fi mulțumit să-i 
trimită, poate, un pahar la un moment dat. Ea primea mereu 
asemenea dedicaţii și le detesta. | se păreau de-a dreptul 
jalnice, o modalitate de a încerca să impună cuiva o obligaţie de 
la o distanţă sigură. 

— Mulţumesc pentru ofertă, rosti ea, dar mă voi duce chiar 
acum să mă întâlnesc cu el. Mai întâi însă vreau să vorbesc cu 
Midori. 

— Bine..., spuse bărbatul și surâsul lui plăcut dăinui, sperând 
la mai mult. 

Delilah îi zâmbi, de asemenea, pentru a-l anunţa că era 
măgulită - bărbatul merita asta. Dar în același timp înclină puţin 
din cap, pentru a-i transmite că răspunsul era final. El îi ură 
politicos „noapte bună” și terminară astfel convorbirea. 

După ce coada fanilor se subţie, Delilah se ridică și porni într- 
acolo. Ştia că Midori a observat-o în timpul spectacolului, însă și 
după aceea, iar în acel moment pianista îi surâse, pe de o parte, 
ca scuză pentru că a lăsat-o să aștepte, pe de altă parte, cao 
curiozitate faţă de identitatea unei femei singure și atrăgătoare. 

Delilah îi zâmbi la rândul ei și mărturisi: 

— Trebuie să-ți spun - cânţi minunat. Sunt foarte bucuroasă 
că am sosit în New York în aceeași noapte în care ai avut showul 
acesta. 

Midori lăsă pixul din mână. 

— Mulţumesc. De unde ești? 


VP - 99 


— Din Paris. 

— Ai auzit de mine în Franţa? Sunt măgulită. 

Exact, asta era și ideea. 

— Am prieteni prin toată lumea care-mi recomandă muzică. O 
amică din Tokio mi-a zis că-mi va plăcea, cu siguranţă, ceea ce 
cânţi, așa că ţi-am cumpărat online CD-ul Another Time. Mi-a 
plăcut. Vin de câteva ori pe an în Manhattan, dar acum este 
prima dată când noi ne-am suprapus. 

Așa - alte câteva tușe care să completeze tabloul. Prieteni în 
toată lumea: cosmopolită. Pasionată de muzică: sofisticată. 
Călătorii frecvente peste hotare: bogăţie, statut, poate un job 
important? Cu acel „noi” final, care implica în mod subtil că 
misterioasa existență internaţională a lui Delilah o putea 
îngloba, de asemenea, pe Midori. 

Și, desigur, ca întotdeauna Delilah s-a documentat în toate 
aceste privinţe: numele albumului lui Midori, disponibilitatea 
online etc. Era chiar pregătită să discute despre prietena din 
Tokio, însă Midori nu alese direcţia aceea, ci întrebă: 

— Și ce anume te aduce din Paris în Manhattan? 

— Sunt căutătoare de talente în vestimentaţie pentru buticuri 
pariziene. Călătoresc și fotografiez stiluri locale vestimentare, 
artistice... orice îi poate inspira pe designerii parizieni. Intâlnirile 
de afaceri sunt, de obicei, în New York, Milano... 

Și asta era adevărat. Delilah avea, într-adevăr, relaţii cu unii 
designeri parizieni, care-i foloseau, realmente, fotografiile. O 
acoperire nu valora cine știe ce dacă n-o trăiai cu adevărat. 

— Uau! exclamă Midori. Pare a fi un job fabulos. 

— Nu mă pot plânge. Totuși, mi se pare plictisitor prin 
comparaţie cu ceea ce faci tu. 

Midori izbucni în râs. 

— Nu știu ce să zic în privinţa asta. 

— Vorbesc serios. Aș fi în stare de orice pentru un talent ca al 
tău. 

— Ei bine, bănuiesc că nici eu nu mă pot plânge. 

— Unde ai învăţat să cânți la pian? Și de ce ai ales tocmai 
jazzul? Când erai mică ai știut că... Scuză-mă, cred că auzi 
întrebările astea tot timpul. 

Așa. Femei superbe, sofisticate, fascinante, care erau de zece 
ori mai interesate să vorbească despre Midori decât despre ele 
însele? Delilah se îndoia de asta. 


VP - 100 


Midori râse din nou. 

— Nu tocmai, nu. 

— Păi, mi-ar plăcea să aud mai multe. Uite ce-i, știu că-i târziu 
și că, probabil, ai parte de asta tot timpul din partea fanilor, 
dar... nu există vreun loc pe-aici unde am putea bea ceva? Mi-ar 
făcea, realmente, plăcere. Apropo, mă numesc Laure. 

Midori făcu o pauză, apoi zise: 

— Sigur, de ce nu? Stai numai s-o sun pe bonă mai întâi, să 
mă asigur dacă pot întârzia niţel. 

Delilah arcui sprâncenele inocentă. 

— Ah, ai copii? 

Midori aprobă din cap. 

— Un băieţel. Stai puţin. 

Scoase un telefon mobil și se îndepărtă câţiva pași. După 
câteva secunde reveni. 

— Bun, am aranjat. Ce părere ai de L'Angolo - este chiar 
alături? Genul de local mai de cartier, dacă nu te deranjează. 

— Grozav! 

— Lasă-mă doar câteva minute, atunci. 

Delilah aprobă din cap. Midori dispăru în spate și reveni în 
scurt timp, purtând o jachetă neagră din piele, până la mijloc. 
Amândouă se îndreptară spre ușă. Câţiva clienţi îi mulțumiră lui 
Midori când trecu pe lângă ei. Ea se îmbrăţișă cu basistul și 
bateristul. Barmanul o salută ridicând braţul, iar bodyguardul de 
la ușă o sărută pe ambii obraji. In mod evident, era îndrăgită 
acolo și se simţea destinsă. Era lumea ei. 

O luară spre barul propus de Midori. Pe când mergeau, Delilah 
privi discret în jur. Observă că pianista era indiferentă la 
împrejurimi. 

Barul era plăcut - un local de cartier, așa cum spusese Midori. 
Era vechi și întunecos, cu sofale și alte piese de mobilier 
capitonate, aranjate în grupuri pe pardoseala din gresie albă. 
Sunetele conversaţiilor și muzicii erau plăcut echilibrate, astfel 
încât clienţii puteau vorbi fără să ridice glasurile. 

Aleseră o masă dintr-un colț. Delilah se așeză pe un capăt al 
sofalei, cu spatele la perete; Midori, pe un fotoliu adiacent uriaș, 
cu spatele la fereastră. Delilah tăcu câteva clipe și ascultă cu 
atenţie, după care rosti: 

— Frumoasă melodie Øystein Sevâg. Am aflat despre el de la 
o prietenă din Oslo. 


VP - 101 


— Deci nu ești pasionată exclusiv de jazz? 

Delilah surâse. 

— Ah, nu, îmi plac toate genurile, răspunse și luă meniul. 
Deci...? Ce ai avea chef? 

— Nu știu. Probabil, doar un pahar cu vin. 

— Să vedem dacă au vreun Beaujolais? Nouveaux tocmai au 
ieșit, iar anul ăsta sunt câteva interesante. 

— Pare excelent. 

Delilah privi meniul și fu încântată să vadă că aveau Domaine 
Dupeuble, pe care îl considera dintre cele mai bune din recolta 
recentă. Când veni chelnerița, comandă o sticlă. Poate că era 
mai mult decât avea Midori în minte, totuși, nu obiectă. 

— Cum îţi place New Yorkul? întrebă Delilah. Pe site-ul tău 
scrie că te-ai născut în Tokio. 

— ÎI iubesc. Este a doua oară când locuiesc aici și mi se pare 
ca un alt cămin. 

— Ce anume te-a adus înapoi? 

— În principal, oportunitatea unui job. 

Răspunsul a fost destul de prompt, totuși, Delilah avu 
impresia că trăsăturile lui Midori s-au posomorât o fracțiune de 
secundă când și-a reamintit circumstanţele mutării acelea. 
Interesant... 

Chelnerița aduse vinul și se îndepărtă. Delilah ridică paharul. 

— Noroc, toastă ea. Mă bucur că te-am cunoscut. 

— Și eu, zise Midori. 

Ciocniră paharele și băură. Delilah știa că trebuia să înceapă 
lent. Secretul seducerii nu este, de fapt, atracţia simțită de ţintă 
pentru seducător, cât mai degrabă felul cum seducătorul face 
ținta să ţină la el. Sau, în cazul acesta, la ea. Da, aspectul 
exterior este important, însă doar ca o bază de plecare. După 
aceea trebuie să urmeze sentimentul de plăcere și flatare 
provocat de ideea că o ființă atât de atrăgătoare poate fi 
fascinată în mod autentic de mine. Să faci pe cineva să se simtă 
important, valoros, centrul Universului la care în mod obișnuit s- 
ar teme să aspire... aceea însemna seducţia. 

De aceea, după primul și apoi al doilea pahar cu vin, Delilah 
se interesă mai mult despre felul cum a ajuns Midori la jazz. La 
urma urmelor, era o admiratoare, nu?, și întrebările erau firești. 
Unde ai învățat să cânți la pian? Care-i legătura cu New York-ul? 
Ce te-a atras spre jazz? Care sunt influențele tale? Ce anume 


VP - 102 


simţi când compui un cântec? 

Spre deosebire de majoritatea bărbaţilor, Midori nu era orbită 
de atenţia lui Delilah. Punea ea însăși o mulţime de întrebări. 
Însă Delilah reușea mereu să revină la conversaţia despre 
pianistă. 

După ce scurseră ultimele picături din sticlă, Delilah privi 
mâna lui Midori, de parcă ar fi observat pentru prima dată că nu 
purta verighetă. 

— Nu ești măritată? întrebă ea. 

Midori clătină din cap. 

— Nu. 

— Scuză-mă. Ai amintit de un copil, așa că... 

— N-ai de ce să te scuzi. Tatăl copilului trăiește în Japonia. 

Delilah avu senzaţia că era un răspuns pregătit din timp, 
suficient de vag în mod deliberat pentru a respinge alte 
întrebări, fără să cauzeze disconfort. 

— Trebuie să fie destul de greu, comentă ea. 

— Nu este. De fapt, e mai bine așa. 

Midori nu mai adăugă nimic și Delilah înțelese că, deși 
amețită de vin și încântată de interesul ei evident, pianista nu 
era dispusă să vorbească despre asta. 

Schimbă directia. Încearcă o revelatie, o  confidență 
împărtășită. 

— Mama m-a crescut singură, rosti ea improvizând. Cât am 
fost puștoaică, nici n-a vrut să vorbească despre tata. 

Midori se aplecă puţin înainte. 

— De ce? 

— Am aflat totul mult mai târziu. După ce a lăsat-o însărcinată 
cu mine, tata a părăsit-o pentru altă femeie. 

— Ai mai... acum ai vreo legătură cu el? 

Hmm. Midori tocmai a sărit peste două trepte din conversaţia 
la care s-a așteptat Delilah. În mod vădit, relatarea ei a 
declanșat ceva în mintea pianistei. 

— L-am văzut, da, răspunse Delilah, apoi se opri, așteptând să 
vadă dacă povestea ei i-a stârnit suficientă curiozitate lui Midori 
pentru a continua cu întrebările. 

Așa se și întâmplă. Midori întrebă: 

— Și cum a fost? Scuză-mă, nu trebuie să-mi răspunzi dacă 
sunt indiscretă. 

Da, era evident că subiectul o preocupa. Interesant... Delilah 


VP - 103 


clătină din cap și răspunse: 

— A fost în regulă. l-ar plăcea să avem o relaţie, însă nu știu. 
Am crescut fără el și nu mi-a lipsit niciodată. În momentul ăsta 
nu știu dacă am nevoie de el în viața mea. 

Midori încuviinţă. 

— Așadar, nu ţi-a lipsit în copilărie? Nu ţi-ai dorit... știi tu, ca 
el și mama ta să se împace - ceva de felul ăsta? 

— Nu. Cred că a fost mai bine că n-au făcut-o. Unele lucruri n- 
ar trebui date uitării. 

— Nici de dragul copiilor? 

— Ba da, pentru ei sigur că da. Dar întrebarea potrivită ar fi: 
Ce este cel mai bine pentru copii? 

Midori sorbi din vin. 

— Ai dreptate. Asta-i întrebarea. 

Urmă o pauză lungă. Delilah spuse: 

— Pare că este ceva la care te-ai gândit mult timp. 

Cealaltă încuviinţă încetișor din cap. 

— Recent, tatăl copilului ne-a făcut o vizită neașteptată. 

Delilah simţi cum i se iuțesc bătăile inimii, însă fața ei nu 
trădă nimic. 

— Serios? Și cum a fost? 

Midori suspină. 

— Derutant. Am crezut că am luat o decizie, dar acum... nu 
mai știu. 

Mai sorbi din vin. 

Delilah întrezări un moment prielnic. 

— Bun, și dacă el este tatăl, de ce nu face parte din viaţa ta? 

— Este o poveste lungă și nu mă simt în largul meu să 
vorbesc despre ea. 

Nu a fost deci abordarea potrivită. Trebuia să găsească altă 
cale. 

— Scuză-mă. 

— Nu, nu-i nimic. Atât doar că... știi, când el a văzut copilul... 
acela a fost momentul care m-a dat, realmente, peste cap. A 
început să plângă. Până atunci nu-l văzusem niciodată 
plângând. Nu-i genul de bărbat care plânge. lar după alte două 
minute, ne sărutam de nu-mi venea să cred. Nu știu cum am 
izbutit să-i cer să plece. Dacă ar mai fi insistat puţin... nu știu. 
Pur și simplu, nu știu. 

Delilah simţi că îi iau foc obrajii de gelozie și furie, și speră că 


VP - 104 


nu se înroșise. A presupus dintotdeauna că John avea și alte 
femei, atunci când nu era cu ea. Delilah însăși a avut partea ei 
de bărbaţi. Ei doi nu apucau să se vadă frecvent și ea nu se 
aștepta ca vreunul din ei să rămână abstinent în cursul absenței 
celuilalt. Totuși, un sărut pasional cu un fost iubit, care părea că 
ar fi fost începutul a ceva mult mai profund, era complet diferit. 
La urma urmelor, John a spus că s-a dus la New York ca să-și 
vadă fiul, nu ca să se culce cu fosta lui prietenă. Și ar fi făcut-o, 
asta era clar - el a încercat să facă exact asta, însă Midori l-a 
respins. 

Expiră prelung și sorbi din vin. 

— S-ar părea că între voi există totuși o legătură intensă. 

— Nu știu ce există. O afecțiune aparte, asta-i clar. lar noi am 
trecut împreună, o dată, prin... experienţa asta foarte intensă. 
Dar acum, pentru mine, este vorba în primul rând de copil. Îmi 
fac griji că va crește fără tatăl lui. Imi fac griji despre ce-i voi 
spune. 

Delilah ridică din umeri. 

— Nu-i spune nimic. Maică-mea așa a procedat cu mine. 

— Asta intenţionasem și eu, mai mult sau mai puţin. Acum nu 
mai știu. 

Inima lui Delilah bătu mai repede și întrebă: 

— Bun, și când l-ai văzut, ce i-ai zis? 

— Nici nu mai știu cu exactitate. Trăiește într-o lume diferită 
de a mea. l-am spus că poate să mă mai caute doar dacă va 
părăsi vreodată lumea aceea. Nu cred totuși c-o poate face. A 
trăit în ea dintotdeauna și, de fapt, cred că el... oh, nu știu... 

— Ce anume? 

Midori sorbi din vin. 

— Cred că-i place lumea aceea. Spunea că voia s-o 
părăsească, dar dacă ar fi vrut cu adevărat, ar fi putut s-o facă, 
nu? Și a avut motive întemeiate. Copilul fiind cel mai recent 
dintre ele. 

Fiecare informaţie pe care Delilah a smuls-o până în acel 
moment a fost dezamăgitor, ba chiar dureros de auzit. Cu toate 
acestea, mai exista ceva, lucrul despre care s-a întrebat în Paris 
și care le-ar fi putut copleși pe toate celelalte. Ea a încercat să-l 
abordeze, subtil, cu câteva clipe în urmă, dar Midori i-a blocat 
tentativa aceea. Ei bine, subtilitatea nu era decât un instrument. 
Mai existau și alte instrumente. Delilah simţi un flux de 


VP - 105 


adrenalină, când se pregăti să înlăture personalitatea pe care o 
purtase și să iasă de sub ea. 

— Poate că este reticent fiindcă știe că nu se poate retrage 
complet, rosti ea privind-o cu atenţie pe Midori. Și dacă încearcă 
să trăiască precum un civil cu o civilă, el va fi mereu un pericol 
pentru persoana respectivă. lar ea va fi mereu un pericol pentru 
el. 

Midori  scutură ușor din cap, parcă încercând să-și 
limpezească gândurile. 

— Poftim? 

— Ştii și tu că un bărbat ca John are mulţi dușmani. 

Midori o privi fix. Trecu un moment de tăcere, prelung. 

— Și chiar dacă el ar putea părăsi lumea aceea, continuă 
Delilah, dușmanii lui nu-l vor lăsa. 

— Scuză-mă. Tu... tu îl cunoști? 

Delilah încuviinţă din cap. 

— Îl cunosc bine. 

— Tu... oh, Doamne! 

— Ascultă-mă! Dacă ţii cu adevărat la el, dacă ţii la tine și la 
fiul tău, atunci o să înţelegi că trebuie să stai cât mai departe de 
John. 

Ochii lui Midori se îngustară și culoarea i se scurse din obraji. 

— Ascultă-mă, nenorocito. Nu știu cine ești. Dar dacă-mi mai 
ameninţi vreodată copilul, o să te urmăresc și o să te omor cu 
mâinile mele. 

Delilah ridică brațele, înțelegând că s-a exprimat într-un mod 
periculos. 

— Nu ameninţ pe nimeni, zise ea. Vreau ca tu și fiul tau să fiţi 
în siguranţă. Vreau doar să spun că John poate fi un pericol 
pentru cei din jurul său. N-ai observat asta? 

Urmă o pauză lungă. După aceea Midori zise: 

— Așadar, și tu faci parte din lumea lui, așa-i? 

— Da. 

— Şi... ești implicată, în vreun fel? 

Delilah ridică din umeri. 

— Prin urmare... Jun trebuie să-ţi fi spus despre copil, să-ţi fi 
zis că vine să ne vadă. Și ai venit aici, m-ai aburit cu povestea 
asta nenorocită, pentru că erai geloasă. Așa este? 

— Am venit aici în seara asta fiindcă nu vreau să văd pe 
nimeni rănit. Reunirea ta cu John este sortită, inevitabil, unui 


VP - 106 


dezastru. Te-am observat în timp ce am venit aici și, iartă-mă că 
ţi-o spun, dar n-ai habar ce se-ntâmplă. Nu te-ai uitat niciodată- 
n jur, nu ai privit mașinile din preajma noastră - nimic! Ti-am 
spus că nu reprezint o ameninţare, însă dacă aș fi fost? Ce ai fi 
făcut? Așa ai de gând să trăiești cu John? lar dacă el va începe 
să trăiască așa, cât timp crezi că va rezista? 

Midori nu spuse nimic. Delilah știa că, în clipa aceea, 
gândurile femeii i se învolburau în minte aidoma unui viscol. 
Acesta era momentul. 

— In plus, adăugă ea, ce fel de viitor poţi avea alături de el, 
după ceea ce i-a făcut tatălui tău? 

Midori tresări, de parcă ar fi fost pălmuită. O fixă pe Delilah cu 
privirea o secundă, iar șocul și rănirea îi fură palpabile în ochi. 
După aceea expresia feţei i se înăspri și ea se ridică în picioare. 

— Sunt sigură că nu mai avem nimic ce să ne spunem, zise 
pianista. 

Se întoarse și părăsi localul. 

Delilah o privi ieșind. În mod neașteptat, simţea ca și cum și- 
ar fi pierdut echilibrul. Poate că de vină a fost modul brusc în 
care a plecat cealaltă femeie. Demnitatea ei. 

Dar acela a fost adevărul. John l-a asasinat pe tatăl lui Midori, 
iar femeia știa asta. Privirea din ochii ei când a auzit-o pe Delilah 
a confirmat la fel de limpede ca o declaraţie scrisă. 

lar Delilah a venit acolo exact pentru a afla asta. Sugera că 
atașamentul lui John față de Midori avea o legătură cu vinovăția, 
ceea ce putea fi rezolvat. Și mai sugera că indiferent ce altceva 
i-ar fi putut atrage pe cei doi unul față de celălalt, exista un 
amănunt fundamental care avea să-i ţină mereu despărțiți. 

lar toate astea erau vești bune. Delilah își termină vinul și 
ceru nota de plată. 

Vești bune, îşi repetă ea. 

Atunci, de ce se simţea atât de oribil? 

o... 

Midori se plimba înainte și înapoi prin living. Digne plecase. 
Koichiro dormea liniștit. 

Se simţea ca violată. Cum era posibil ca femeia aceea să știe 
despre tatăl ei? A fost, oare, implicată în uciderea lui? Nu, era 
improbabil - o blondă ca ea ar fi sărit în ochi în Tokio și, în plus, 
Midori avea senzaţia că relaţia dintre femeie și John era de dată 
mai recentă. Atunci, cum? Singura explicaţie la care se putea 


VP - 107 


gândi era că a aflat de la John. Dumnezeule, asta era ideea lui 
despre împărtășirea de intimităţi? Asta discutau ei în pat după 
ce făceau dragoste? 

Se așeză și respiră profund, inspirând și expirând, străduindu- 
se să-și domolească un sentiment tot mai accentuat de greață. 
Brusc, se simţi rușinată de gândul că ea a căutat, pe jumătate 
conștientă, o cale de a-l ierta pe bărbat. lar în acel timp el 
discuta tocmai despre sursa rușinii ei cu o nouă iubită. Cum 
putuse s-o facă? Cum putuse? 

Incercă să se concentreze asupra respirației, însă nu se putea 
calma. De ce, oare, a venit femeia acolo? Ca s-o avertizeze să 
se îndepărteze de Jun, asta era clar. Să-i spună că el va fi mereu 
un pericol pentru Midori și Koichiro. Să-i spună... la dracu', i-a 
dovedit-o. Cât a trecut... patruzeci și opt de ore de când Jun a 
apărut în viaţa lui Midori? Și deja lumea lui îl urma îndeaproape 
ca un siaj urât mirositor. 

Și de ce i-ar fi zis că știa despre tatăl ei? Pentru a mă face să 
reacționez exact așa. 

Totuși, înţelegerea aceea nu schimba faptul fundamental că 
Jun a discutat secretul cel mai intim pe care și-l imagina Midori, 
de parcă n-ar fi fost decât o problemă banală pe care a avut-o 
cu o femeie din trecutul lui. 

Se aplecă înainte, cu ochii strâns închiși, ținând în pumni 
smocuri de păr. Ea chiar a sperat. Așa era. Înţelegea asta în acel 
moment. 

Poate că a sărit direct la concluzii. Poate că Jun nu i-a spus 
femeii. Poate că ea a aflat în alt mod. 

Dar asta nu conta. Nu conta nici măcar ce dorea femeia. 
Conta faptul că ea a mărturisit adevărul. Rain era un pericol. Și 
avea să fie așa mereu. 

Midori îl dorea afară din viața ei. Din viaţa ei și a lui Koichiro. 
Pentru totdeauna. 


Capitolul 16 


În dimineaţa următoare am folosit identitatea Yamada pentru 
a închiria o dubă din Shinjuku. După aceea am cumpărat câteva 
obiecte suplimentare: haine groase, închise la culoare, cizme 


VP - 108 


impermeabile şi aparate de  emisie-recepţie, pentru 
eventualitatea în care rețeaua de telefonie mobilă nu avea 
acoperire în Marea Japoniei. Am petrecut restul zilei dormind. Nu 
era un mod ideal de a mă adapta la fusul orar local, însă aveam 
nevoie de odihnă, iar Dox și cu mine urma, oricum, să acţionam 
în timpul nopţii. M-am trezit exact când apunea soarele și, după 
ce am urmat procedurile adecvate pentru a mă asigura că nu 
eram filat, m-am dus la un telefon public și l-am sunat pe 
Kanezaki. 

— Hai, a spus el după ce telefonul a sunat, ca de obicei, o 
singură dată. 

— Ai făcut rost de ce te-am rugat? 

— Am totul aici. Puşcă Oplus-XT Gauged CO;, cu AN/PVS-17 
Mini pentru ochire pe timp de noapte, două SOCOM HK Mark 23, 
fiecare cu dispozitive de ochire pe timp de noapte Trijicon, 
modul de ţintire laser infraroșu AN/PEQ-6, amortizoare Knight's 
Armament, încărcătoare de rezervă, o sută de cartușe de 
Federal Hydra-Shok și tocuri de coapsă Wilcox, două perechi de 
ochelari cu vedere nocturnă AN/PVS-7, transmițător GPS 
conceput de CIA cu suport magnetic pentru amplasare 
clandestină și monitor cu software cartografic. Singura comandă 
pe care n-am putut-o satisface au fost cele zece săgeți. Nu 
aveam în stoc decât cinci. 

— La naiba! am exclamat și am început să reexaminez planul, 
ca să văd cum îl puteam adapta. 

— Ai avut noroc că am avut până și pușca asta cu cinci săgeți. 
Genul ăsta de echipamente este utilizat, în principal, pentru 
eliminarea tipilor răi din Europa și Orientul Mijlociu. Noi le mai 
avem doar pentru că cineva din ambasadă trebuie să-și fi dat 
seama că în buget au mai rămas niște fonduri antitero și a vrut 
să le consume. 

— Ce-i în săgeți? 

— Un sortiment de opioid sintetic. O încărcătură explozivă 
micuță injectează drogul la impact, așa că extragerea săgeţii 
este inutilă. Acţionează foarte rapid, în funcţie de locul nimerit. 
Cel mai bine este în gât. 

— Masa corporală joacă vreun rol? 

— Nu. Săgeţile astea pot fi utilizate și la animale mari, ca 
rinocerii. 

— Bine, va trebui să mă descurc cu cinci. 


VP - 109 


— Să știi că sunt niște echipamente foarte scumpe. O să intru 
în încurcături serioase dacă va lipsi ceva. 

— Îţi pot spune de acum că n-o să mai capetți săgețile. 

— Nu mă refeream la săgeți. Nici la muniție. 

— De unde le ridic? 

— De unde vrei, a răspuns Kanezaki, știind că mă voi simţi 
mai confortabil dacă voi alege eu locul. 

Am căzut pe gânduri. Știam că eram „curat” pe moment și nu 
aveam nevoie să aleg o rută antifilaj. Și nu voiam să-i acord lui 
Kanezaki timpul necesar pentru a organiza ceva. Desigur, el n-ar 
fi făcut-o - mai ales dacă aprecia că îi datoram o „favoare” dar 
întotdeauna este mai bine să fii precaut. 

— Peronul staţiei JR Harajuku, am spus. Peste treizeci de 
minute. 

— Bine. 

După douăzeci de minute, am coborât din Yamanote pe 
peronul de la Harajuku. Nimic nu mi-a declanșat radarul de 
alarme. Mulţimile erau moderate și împărţite mai mult sau mai 
puţin egal între adolescenți care se îndreptau spre apropiata 
Takeshita-dori, fâșia comercială grunge/retro/hip-hop, și adulţi 
îmbrăcaţi elegant care mergeau spre bistrourile și buticurile din 
adiacenta Omotesando-dori. Faptul că două grupuri și locuri atât 
de disparate existau unul lângă altul în dimensiuni paralele nu 
înceta niciodată să mă încânte. Făcea parte din atracţia orașului 
Tokio. 

Kanezaki a sosit la ora fixată. A coborât dintr-un tren care se 
îndrepta spre Shinjuku, având pe umăr o geantă de voiaj 
albastră, de mărime mijlocie. Purta costum negru și, cu excepția 
unui aer occidental detectabil în postură și mers, putea să fi fost 
alt tânăr samurai corporatist japonez. 

M-a zărit și a pornit spre mine. l-am scrutat pe ceilalți 
pasageri care au coborât din tren. N-am detectat nicio 
problemă. 

A lăsat geanta jos și ne-am strâns mâinile. Detectorul de 
microfoane pe care mi-l construise răposatul meu prieten Harry 
a rămas inert în buzunar. Kanezaki era „curat”. 

— Cum ești? m-a întrebat. 

— Fără probleme, am răspuns privindu-l atent. Tu? 

— „Curat”. 

— Cum merge Războiul Global Împotriva Terorismului? 


VP - 110 


A surâs. _ 

— În prezent, îi spunem Lupta Globală Împotriva 
Extremismului Violent. 

Mi-a plăcut că n-a intrat în defensivă. Nu cu mult timp în 
urmă, mi-ar fi luat în nume personal ironia. M-am întrebat dacă 
ai lui știau cât de capabil devenea. Probabil că nu. 

— Da, am comentat, RGIT nu era deloc un acronim de succes. 
Sunt sigur că treaba va merge mai bine acum, după ce l-aţi 
redenumit. 

Kanezaki a chicotit. 

— Vrei să-mi spui pentru ce sunt toate sculele astea? Și cu 
cine lucrezi? Două din astea, două din alea... nu seamănă deloc 
cu stilul tău. 

L-am privit. Da, era capabil. Dar poate că, în același timp, era 
și niţel cam plin de sine. 

— De data asta mă taxezi cu o „favoare”, am rostit cu glas 
rece, iar acum vrei și informaţii gratis? 

O clipă a părut surprins. 

— Am vrut doar... 

— Spune care-i treaba - procedăm ca un schimb de cooperări 
și bunăvoinţe sau ca într-o tranzacţie comercială? 

— Am sperat c-ar putea fi ambele. 

— Nu se poate. Alege una. Și resemnează-te doar cu ea. 

Kanezaki a tăcut un moment. După aceea a zis: 

— Lasă-mă să mă gândesc niţel. 

Am ridicat din umeri. Amândoi am tăcut iarăși. 

— Ai mai ţinut legătura cu Tatsu? l-am întrebat. 

— Un timp, totuși, nu recent. El este ocupat, eu sunt ocupat... 

— E în spital. 

Kanezaki m-a privit și îngrijorarea pe care am zărit-o era 
autentică. 

— Nu se poate! Sper că nimic serios... 

— Cancer gastric. Dacă vrei să-l vezi, este internat în Jikei. Ar 
fi însă bine să te grăbești. 

— Oh, la naiba! 

— Du-te să-l vezi. Te consideră un fel de protejat, un ins care-i 
poate continua activitatea. Însă este prea mândru ca s-o spună. 

A încuviinţat din cap. 

— Mulţumesc că mi-ai zis. 

Am pus geanta pe umăr. 


VP - 111 


— Tinem legătura. 

Kanezaki a întins mâna și, după un moment, i-am strâns-o. 

— Ai grijă, a zis el. 

— Da, am replicat, n-aş vrea să te lipsesc de favoarea pe care 
ţi-o datorez. 


Capitolul 17 


Drumul până la Wajima în dimineața următoare a durat vreo 
cinci ore. Autostrăzile japoneze, deși împovărate de puncte de 
taxare frecvente și în număr prea mare, tind, de asemenea, să 
fie binecuvântate de un trafic rarefiat. Am folosit cash în 
punctele de taxare, deoarece am refuzat oferta companiei care 
mi-a închiriat duba de a-mi oferi cel mai recent gadget din 
tehnologia de taxare electronică. Plăţile electronice sunt, pur și 
simplu, prea ușor de urmărit. 

Pe drum, ne-am oprit într-un șantier abandonat, pentru a ne 
verifica echipamentele. Dox nu mai utilizase până atunci o armă 
cu CO: și motivul pentru care am vrut mai multe săgeți a fost de 
a se antrena cu ea. Având însă arsenalul limitat la numai cinci 
săgeți, simţeam că ne puteam dispensa doar de una pentru 
antrenament. 

— Arată-ţi îndemânarea, i-am spus. 

El s-a întins pe burtă la optzeci de metri depărtare de o cutie 
din aluminiu pe care o pusesem pe vârful unui gard. 

S-a auzit pocnetul slab al aerului comprimat care fusese 
eliberat în mod brusc, iar peste o clipă un ping metalic i-a 
raspuns de la optzeci de metri distanță. Am privit prin binoclu și 
cutia dispăruse. Am dat să-l anunţ pe Dox, dar el știa deja. M-a 
privit și a rânjit. 

— Optzeci de metri, mare scofală, a zis. Atât de aproape, pot 
nimeri și c-o piatră. 

Înainte de a urca în dubă, am folosit o periuţă de dinţi ca să- 
mi transfer în păr vopsea lichidă de pantofi. Vopseaua conferea 
un efect bun de grizonant, mult mai pronunţat decât ceea ce îmi 
apăruse în mod natural pe tâmple și deasupra urechilor și ar fi 
adăugat zece ani unei descrieri făcute de martori. Efectul 
general era completat de o pereche de ochelari cu lentile fără 


VP - 112 


dioptrii, cu ramă groasă și aspect jalnic de neelegant, pe care-i 
cumpărasem înainte de a pleca din Tokio. 

Am ajuns la Wajima după-amiază și am telefonat la pensiune 
ca să aflu dacă mă puteam caza. Așa cum mă așteptasem, m-au 
întrebat dacă puteam veni la ora 14. Era OK. Asta sugera că nici 
oamenii lui Yamaoto nu veniseră deocamdată. 

Dox și cu mine am petrecut următoarea oră și jumătate 
plimbându-ne cu mașina prin jur, familiarizându-ne cu Wajima. 
Mi s-a părut că regiunea continua să fie drăguță pe alocuri, dar, 
ca mare parte din Japonia, era supusă asediului dezvoltării. 
Peste tot, copacii foioși nativi, cu frunze portocalii și roșii în 
anotimpul rece, erau tăiați și înlocuiți cu cedri de monocultură, 
din cauza intereselor forestiere locale. Ceea ce rămânea avea 
aspectul unei ţesături peticite de piele originală pe jumătate 
acoperită cu bandaje verzi, care nu făceau nimic pentru a 
vindeca rănile de dedesubt. Totul era asfaltat - albiile râurilor, 
versanţii dealurilor, până și coasta. Părea că doar marea a 
scăpat de asaltul metastazelor dezvoltării, dar, pe măsură ce 
am înaintat în lungul coastei, am văzut că mă înșelasem până și 
în privinţa aceea: vreun consiliu local, sau grup de interese, sau 
birocraţi începuse să încercuiască parţial portul Wajima cu un 
zid gigantic din beton. M-am gândit la spusele lui Dox despre 
americanii care se laudă că iubesc pacea, dar poartă întruna 
războaie. Japonezii păstrează un respect tradiţional pentru 
natură, însă acolo îi îngropau toate urmele într-un sarcofag din 
beton. În ce punct cultura aceasta avea să fie nevoită să se uite 
în oglindă și să mărturisească adevărul că tradiționala ei iubire 
pentru natură devenise o minciună? 

După ce am văzut din dubă tot ce ne era util, am oprit, ca să 
deslușesc alte detalii mergând pe jos. Dox a vrut să coboare și 
el, dar a acceptat că, în somnorosul Wajima, pielea lui albă și 
statura ieșită din comun i-ar fi eclipsat până și excelentele 
abilităţi de camuflare. A rămas cuminte în urmă, iar eu am 
pornit pe sub cerul rece care se întuneca de nori de ploaie. 

Orașul mi se părea obosit. Am văzut mulţi oameni cu părul sur 
și niciun copil, deși mi-am imaginat că, de fapt, aceștia din urmă 
trebuiau să existe undeva. Economia locală părea să subziste pe 
o dietă de agricultură, pescuit și exploatarea pădurilor, 
suplimentată de câţiva turiști care făceau cure de apă termală și 
reveneau acasă cu cadouri de obiecte decorative lăcuite 


VP-113 


realizate pe plan local. 

Am mers pe jos până în port, cu umerii gârboviţi din cauza 
brizei tăioase. Drumul de acces era mărginit pe ambele părţi cu 
resturi provenite din industria pescuitului: năvoade rupte, balast 
spart, capcane ruginite pentru crabi. Multe dintre ele erau 
acoperite cu prelate albastre, care înveleau formele de 
dedesubt ca niște linţolii tremurătoare. Peste tot se vedeau 
pescăruși care ţipau și croncăneau. Dincolo de mormanele de 
resturi, zeci de bărcuţe de pescuit se ridicau și coborau pe apă, 
scârțâind din parâmele cu care erau amarate; greementele lor 
încâlcite se conturau scheletic pe orizontul vântos. Un pahar din 
plastic pentru cafea mi-a zburat pe lângă picioare, purtat de 
vânt, iar o ceață rece a început să se extindă dinspre cer și 
dinspre apă. 

Poate că ei au plănuit să se întâlnească în acel loc, dar mă 
îndoiam. În primul rând, configuraţia era prea confuză, iar în al 
doilea rând, era posibil ca în jur să existe și alți oameni. Am 
pornit spre est în lungul coastei. Tetrapozi gigantici din beton se 
înșiruiau la marginea apei, aidoma unor proiectile neexplodate 
dintr-un război uitat de mult. Ceaţa se îndesea, iar norii se 
întunecau tot mai mult și am simţit că ne aștepta o furtună. 

După ce am trecut de tetrapozi, am ajuns la un fel de parc, 
care era utilizat ca loc de organizare pentru alte lucrări de 
construcţii. lIci-colo erau parcate camioane, înconjurate de 
mormane de ciment, grinzi și materiale similare. După un câmp 
de iarbă urma o zonă de pământ arid, apoi marea. Aici, mi-am 
spus, aici o vor face. Este perfect. Și, de asemenea, era un teren 
optim pentru lunetiști. Am folosit aparatul foto cumpărat din 
New York pentru a face poze din diverse unghiuri și pe urmă am 
revenit la dubă ca să-i prezint lui Dox terenul. 

Am terminat examinarea fotografiilor cu puţin înainte de ora 
14 și am plecat spre pensiune. Era o clădire micuță, cu trei 
niveluri, despărțită de mare printr-un drum costier îngust și un 
rambleu scurt de iarbă. Am oprit duba în spatele ei. 

— O să te descurci? l-am întrebat pe Dox. Nu știu când vor 
sosi oamenii lui Yamaoto. S-ar putea să mai dureze. 

— Partenere, odată am așteptat trei zile în noroi până când 
ținta mi-a apărut în cătare. Am ras-o după aceea, de la peste 
șapte sute de metri depărtare. Prin comparaţie, interiorul dubei 
ăsteia este un paradis. Am sac de dormit, saltea spongioasă, 


VP - 114 


mâncare, apă, un recipient din plastic pentru numărul unu și o 
găleată și saci din plastic pentru numărul doi. Plus materiale de 
lectură, printre care niște pornografie japoneză de înaltă 
calitate. Viaţa n-ar putea fi mai grozavă. 

— În cazul ăsta o să am grijă să ciocănesc înainte să intru. 

Dox a chicotit. 

— S-ar putea să-i vezi înaintea mea, am continuat. Mă aștept 
să-și parcheze mașina aici în spate, la fel ca noi. 

— Da, o să trag cu ochiul de câte ori o s-aud o mașină 
oprindu-se. Dacă văd ceva promiţător, te sun pe telefonul mobil. 

Am coborât din dubă. În parcare mai erau trei automobile, 
aparţinând, probabil, personalului sau altor oaspeţi ai pensiunii, 
care s-au cazat cu o zi în urmă ori mai devreme. Toate erau 
Toyota mici, modele mai vechi, și niciunul nu avea plăcuţe de 
înmatriculare de Tokio. Aveam senzaţia că oamenii lui Yamaoto 
încă nu sosiseră. M-am uitat totuși cu atenţie la mașini, ca să le 
compar mai târziu. 

Am ocolit clădirea, spre intrarea din față. Am pătruns pe ușă 
și am fost învăluit imediat de aroma caldă de beţișoare 
parfumate și rogojini tatami. O femeie de vârstă mijlocie în 
chimono albastru m-a întâmpinat cu o plecăciune. M-am 
descălțat și am urmat-o. M-a invitat să iau loc la o măsuţă joasă 
din recepţie, pentru ca domnul Yamada să completeze niște 
formulare de cazare. 

Procedura avea un aer de ritual și mi-am dat seama că și 
oamenii lui Yamaoto aveau s-o urmeze. M-am uitat în jur, 
căutând o poziţie bună din care să privesc, și am fost încântat 
să văd la primul etaj o zonă pentru socializare care era deschisă 
spre recepţie. Oferea panorame superbe ale mării și, mai 
important din punctul meu de vedere, a ușii prin care am intrat 
în pensiune. 

Femeia a revenit cu o ceașcă de ceai de orz. 

— Călătorești singur, Yamada-san? a întrebat ea, sperând, 
fără îndoială, la un răspuns la întrebarea ei implicită „de ce?” 

— Da, am răspuns. Soţia mea a decedat recent și pentru că 
ne-am petrecut luna de miere în regiunea aceasta, am vrut să 
revin aici. 

— Pierderea pe care ai suferit-o mă întristează, a zis ea și a 
plecat capul. 

Așa cum mă așteptasem, auzind povestea dureroasă a lui 


VP - 115 


Yamada, n-a mai insistat cu alte întrebări și nici eu n-a trebuit 
să-i mai spun alte minciuni. Am fost însă sigur că vestea va 
circula printre membrii personalului pensiunii și că, de aceea, 
nimănui nu avea să i se pară ciudat că tristul Yamada-san stătea 
singur și gânditor ore în șir pe balconul de la etaj. 

Mi-am lăsat geanta în camera mea de la etajul al doilea, un 
pătrat cu latura de patru metri, cu o nișă și o panoramă 
impresionantă a mării, în ciuda mănunchiului de cabluri de 
înaltă tensiune ce trecea prin faţa sa. După aceea am coborât în 
restaurant, m-am așezat astfel încât să văd intrarea și m-am 
ospătat pe îndelete cu stridii din Golful Anamizu, creveţi dulci 
din apele adânci ale Mării Japoniei și stavrizi serviţi cu feliuțe de 
ridichi și piper roșu. În timp ce prânzeam, s-au mai cazat câteva 
cupluri de vârstnici, dar, firește, nu erau cei pe care-i așteptam 
Dox și cu mine. 

După aceea m-am retras pe balconul de la primul etaj, unde 
am așteptat de parcă eram absorbit în amintiri. Afară începuse 
să se întunece, când mi-a bâzâit telefonul. Am privit display-ul - 
era Dox. 

Am răspuns apelului. 

— Da? 

— Se pare că au sosit în cele din urmă. 

— Ești sigur? 

— Haide să zicem doar că am o bănuială accentuată. Ei intră 
chiar acum. 

— Cum arată? 

— Nu-ţi face griji, n-ai cum să-i ratezi. 

— Ce vrei să zici? 

— Uită-te și ai să vezi. 

Am coborât ochii spre recepţie. Am auzit ușa din față 
deschizându-se, apoi închizându-se. Femeia în chimono albastru 
care m-a întâmpinat a strigat /rasshaimase - „Bine aţi venit!” - 
și s-a grăbit să iasă dinapoia tejghelei. După un moment, 
dedesubtul meu au apărut doi bărbaţi gigantici, în mod evident 
luptători sumo. M-am retras mult, pentru a mă ascunde în 
umbră; din unghiul în care mă aflam, nu puteam fi sigur, dar am 
estimat că fiecare din ei avea peste o sută cincizeci de 
kilograme. Era ca și cum priveam testele și cefele unor bizoni. 

— Să fiu al naibii! am murmurat. 

— Cred că i-ai văzut, a zis Dox. 


VP - 116 


— Hristoase, și mai avem doar patru săgeți. 

— Da. Așa cum mi se pare c-a zis Roy Scheider în Fălci „O s- 
avem nevoie de-o barcă mai mare”. 

Cei doi i-au spus ceva femeii, însă nu le-am deslușit cuvintele. 
Ea i-a condus înăuntru. 

Nu doar dimensiunile lor le sugerau ocupaţia. Aveau mersul 
acela lent și legănat al luptătorilor sumo, aerul de regalitate - 
aproape de divinitate - pe care-l confereau mărimea și 
celebritatea. Erau obișnuiți să fie priviţi, să fie obiectul atenției și 
uimirii, și se mișcau ca și cum considerau adoraţia de la sine 
înţeleasă, fără nicio obligaţie de a o răsplăti cu altceva decât cu 
acceptare impasibilă. 

M-am retras și mai mult, pentru a dispărea complet din raza 
lor vizuală. 

— Ce mașină au? l-am întrebat pe Dox. 

— Un Cadillac mare, de culoare roșu de Burgundia, cu volanul 
pe stânga. 

Părea un automobil yakuza. Ei trebuiau să fie. 

— Ai văzut plăcuţa de înmatriculare? 

Mi-a citit un număr și l-am notat. 

— Fii pe fază, i-am zis. Revin. 

— Am înţeles. 

L-am sunat pe Tatsu. Telefonul a ţârâit de câteva ori, după 
care acesta a răspuns cu un glas slab: 

— Hai. 

— Cum te ţii? 

— Sunt încă aici. 

Am conștientizat mâhnit că într-o bună zi, în curând, aveam 
să-l sun și n-o să-mi mai răspundă nimeni, că el nu va mai fi 
deloc „aici”. 

Am alungat gândul acela și am spus: 

— Cred că oamenii noștri au sosit, dar trebuie să fiu sigur. 
Kito și Sanada sunt cumva... luptători sumo? 

— Nu știu, însă pot afla. 

— Bine. Ăsta-i numărul mașinii lor. Plăcuţele de înmatriculare 
sunt din Tokio. 

l-am citit numărul. Mi-a zis că mă va suna ulterior. 

Am tras din nou cu ochiul în recepţie. Bărbaţii terminaseră 
formalităţile de înregistrare și femeia în albastru îi conducea la 
lift, probabil pentru a le arăta camerele. 


VP - 117 


Tatsu a revenit după cincisprezece minute. 

— Ei sunt. Amândoi au fost luptători sumo și au abandonat 
cariera din cauza unor accidentări. Mașina este înregistrată pe 
numele lui Kito. 

— În regulă. Mă întorc la treabă. O să-ţi telefonez în curând. 

— Bine. 

Am închis și l-am sunat pe Dox. 

— Ai avut dreptate, i-am spus. Ei sunt cei pe care-i așteptam. 
Foști luptători sumo. 

— „Foști”? Mi s-au părut funcționali. 

— Știu ce vrei să zici. 

— Au fost buni? 

— De unde naiba să știu? 

— Mă-ntrebam, pur și simplu, dacă i-am putea aborda, dacă 
ar fi cumva cazul. 

— Să-i „abordăm”? Au laolaltă trei-patru sute de kilograme. O 
să-i abordăm cu arme de foc de la depărtare - așa o să 
procedăm. Și asta numai din cauză că nu putem cere niște 
rachete aer-sol. 

— În regulă, încercam doar să prevăd și un plan de rezervă, 
nimic mai mult. 

— Dacă va fi să avem de-a face cu tipii ăștia din imediata 
apropiere, nu pot recomanda decât niște rugăciuni. 

— Vezi-ţi de rugăciuni. Dacă se va ajunge la așa ceva, prefer 
să mă bazez pe ceva ascuțit. 

— Sper că te gândești la un harpon. Mă îndoiesc că altceva ar 
putea ajunge la un organ vital. 

— Păi, ce-ai zice dacă... 

— Ascultă-mă, l-am întrerupt, mi-ar face multă plăcere să 
discutăm despre moduri de ucidere a unor luptători sumo, dar 
dacă în momentul ăsta nu-i nimeni în parcare, poate că te-ai 
putea strecura afară și să plasezi transmiţătorul sub mașina lor. 
Stau aici și te avertizez dacă iese cineva. 

— Am înţeles. 

Dox a închis. 

M-a sunat după două minute. 

— S-a făcut. Oriunde s-ar duce, îi putem urmări din depărtare 
și vom ști unde s-au oprit. lar dacă o să meargă pe jos, putem 
merge, pur și simplu, pe urma seismelor declanșate de pașii lor. 

— Așa este. 


VP - 118 


M-am gândit la cele patru săgeți pe care le aveam. Kanezaki 
spusese că puteau fi utilizate și la animale mari, ca rinocerii. 
Speram că vorbise literal. In caz contrar, urma să avem necazuri 
mari. 


Capitolul 18 


În următoarele treizeci de ore m-am axat, în principal, pe 
observare și așteptare. Kaiseki - bucătăria haute cuisine 
japoneză - a pensiunii era excelentă, iar băile izvoarelor termale 
onsen erau minunate. Am apelat la ambele, ca nu cumva să 
bată la ochi reticența, și m-am simţit cumva vinovat să mă 
răsfăţ în luxurile acelea, în timp ce Dox stătea în dubă. În a doua 
zi petrecută la pensiune, am plecat de două ori cu duba în zone 
mai izolate, pentru a-i oferi posibilitatea să-și dezmorţească 
membrele și să se bucure de aer curat. A fost de fiecare dată 
vesel și glumeţ, și m-am gândit că niște zei îndepărtați ai 
pușcașilor marini erau, probabil, mândri. 

Norii din ziua anterioară s-au contopit într-o furtună care s-a 
declanșat imediat după miezul nopţii. Am stat în nișa din 
camera mea, cu lumina stinsă, cu privirea alternând între 
monitorul GPS, care arăta că mașina yakuza nu se mișcase, și 
marea întunecată de afară. Puțin după ora 2, telefonul mobil mi- 
a bâzâit. Era Dox. 

— Amicii noștri urcă în mașină, a spus el. Mă-ntreb cu cine s- 
ar putea întâlni la ora asta și pe o vreme atât de oribilă. 

— O să aflăm. 

M-am ridicat, am îmbrăcat pantalonii și jacheta impermeabilă 
pe care le cumpărasem exact pentru ocazia aceea și am pornit 
spre ușă. Recepţia pensiunii era pustie. Eram pregătit, 
bineînţeles, cu o poveste despre o plimbare prin ploaie, totuși, 
era destul de trasă de păr și am fost mulțumit că n-a trebuit să 
recurg la ea. 

Am urmărit Cadillacul de la o distanţă de o jumătate de 
kilometru. Intr-o jachetă din nailon negru, Dox monitoriza 
transmiţătorul de pe scaunul de lângă șofer. Cadillacul apărea 
ca o luminiţă roșie care clipea pe software-ul cartografic și nu ne 
erau greu să ne ţinem după el. Deocamdată, totul mergea bine. 


VP - 119 


N-am trecut pe lângă nicio mașină pe drumul costier. După 
câteva minute, luminiţa roșie a început să se deplaseze mai 
ciudat: descria opturi și se deplasa în zigzag. 

— Se uită dacă n-au vreo coadă, a comentat Dox. 

Am aprobat din cap. 

— De asta și stăm cât mai departe. 

După alte câteva minute, luminiţa roșie a virat la dreapta, în 
parcul pe care-l vizitasem cu o zi în urmă, apoi s-a oprit. 

— Ce ţi-am zis? am întrebat zâmbind spre Dox. 

El a chicotit. 

— Se știe doar, minţile ticăloase gândesc la fel. 

Am stins farurile și am șofat pe restul distanței utilizând 
ochelarii în infraroșu. Totul se distingea foarte clar. După ce am 
trecut cu o sută de metri de parc, am tras pe dreapta și am 
oprit. Ploaia răpăia pe capota din oţel a dubei, în timp ce noi ne- 
am echipat înăuntru. 

— Ține minte - gâtul, am spus pe când înfășuram bandă 
adezivă în jurul crăcilor pantalonilor, ca să mă asigur că 
materialul cracului drept nu va produce zgomote prin frecarea 
de cracul stâng. Cu cât lovești mai departe de gât, cu atât 
drogului îi va trebui mai mult timp să acţioneze. Și nu vreau să 
dansez pe-ntuneric cu doi luptători sumo pe jumătate drogaţi și 
furioși rău de tot. 

— Ești sigur? Aș fi dispus să dau bani frumoși ca să văd așa 
ceva. 

În strălucirea verzuie a dispozitivului în infraroșu, l-am văzut 
rânjind înapoia propriilor lui ochelari. 

— Începe cu câte o săgeată pentru fiecare, l-am sfătuit. Vezi 
dacă are succes. Nu trebuie să-i scoatem din luptă decât un 
minut, dar la mărimea lor... nu știu ce să zic. Dacă prima 
săgeată nu are succes imediat, mai trage una. Nu ne asumăm 
riscuri. Dacă vom sfârși prin a fi nevoiţi să-i împușcăm, n-o să 
mai pară că i-ar fi tras pe sfoară pe chinezi. Și asta-i toată 
șmecheria. 

— Am înţeles. 

Am mai verificat încă o dată pistolul HK, pentru a mă asigura 
că avea glonț pe ţeavă. 

— Ești gata? 

— Gata ca-ntotdeauna, fiule. 

— Haidem, atunci. 


VP - 120 


Avusesem deja grijă să sting lumina plafonierei, astfel că 
duba a rămas întunecată când am ieșit. Am închis portierele cât 
mai silențios, însă ploaia cădea în acel moment, realmente, ca 
un potop și mă îndoiam că cineva ar fi putut auzi. 

Ne-am furișat încetișor spre Cadillac pe pământul îmbibat cu 
apă, mișcând permanent ochii și armele la stânga și la dreapta. 
Totul se vedea clar prin ochelari. Cadillacul era gol. Ne-am oprit 
lângă el și am privit în jos, la panta care cobora lin spre mare. 

Erau acolo, la zece metri depărtare, stând pe linia țărmului, ca 
doi bolovani îndreptaţi spre apă. Purtau trenciuri și aveau 
umbrele care păreau niște ciupercute plutitoare deasupra 
corpurilor lor masive. 

— Omule, a șoptit Dox, dacă le-ai băga câte-un bec în gură, 
te-ai alege cu două faruri de coastă. 

Unul din luptătorii sumo ţinea un telefon la ureche, dar nu 
puteam auzi nimic, din cauza ploii dezlănţuite. Celălalt privea un 
monitor LCD mic și am înţeles că își foloseau propriul 
echipament GPS pentru a se conecta cu ambarcaţiunea care 
aducea marfa. Pe sol, între ei, se afla o geantă de voiaj neagră, 
probabil, banii pentru droguri. 

Mi-am scos ochelarii o clipă, lăsându-mi ochii să se adapteze. 
Voiam să-mi fac o idee despre cât de bine te puteai descurca 
neajutat în beznă. Am fost mulțumit să constat că nu te puteai 
descurca deloc bine. Felinarele stradale îndepărtate și razele 
Lunii aflate înapoia norilor de ploaie ofereau un oarecare nivel 
de lumină ambientală, suficient pentru efectuarea schimbului, 
m-am gândit, totuși, nu suficient ca să fie deslușite feţele celor 
implicaţi. Atât timp cât aveam grijă să nu ni se zărească 
siluetele conturate pe fundalul luminii reflectate dinspre oraș, n- 
am fi fost văzuţi decât când ar fi fost prea târziu. 

Mi-am pus ochelarii la loc. După câteva clipe, dinspre apă s-a 
văzut o străfulgerare. Cel cu telefonul a scos o lanternă și a 
răspuns în același fel. l-am făcut semn lui Dox, care a încuviințat 
din cap și s-a dus să se instaleze în poziţie de tragere. 

Dinspre mare au urmat alte semnale luminoase, de data 
aceasta mai apropiate, la care luptătorii sumo le răspundeau 
prompt. După câteva minute prin răpăitul constant al ploii s-a 
auzit duduitul unui motor, apoi a apărut un catamaran gonflabil, 
despicând valurile. ă 

Inima a început să-mi bubuie. /ncepe, mi-am spus. 


VP - 121 


Am scos telefonul mobil și l-am sunat pe Dox. Ecranele 
ambelor noastre telefoane fuseseră acoperite cu bandă, pentru 
a nu ne deconspira prin lumină. 

— Te-ai instalat? am șoptit. 

— Afirmativ. Sunt la cincizeci de metri înapoia ta, întins, pe 
teren înalt. Poziţie optimă și câmp deschis pentru foc. 

— Vezi barca? 

— Da. La bord par a fi doi chinezi, ba nu... stai, sunt trei. 

— Bun. Așteaptă până coboară din barcă și se întâlnesc, pe 
urmă doboară-i pe sumo. După aia m-ocup eu. 

— Am înţeles. 

Am închis telefonul și l-am pus deoparte. 

Ambarcaţiunea se apropia. Când a ajuns la linia țărmului, le- 
am distins fețele. Niciunul nu avea ochelari pentru vedere pe 
timp de noapte. Nu credeau, probabil, că ar fi fost necesari. 

Unul dintre chinezi a oprit motorul și l-a ridicat din apă. Altul a 
sărit în valuri și a început să tragă barca de o frânghie pe uscat. 
Abia după aceea au coborât și ceilalți doi chinezi. Fiecare din ei 
avea o geantă de voiaj mare, impermeabilă. S-au dus și s-au 
întors la barcă de încă două ori. După ce au terminat, pe țărm 
erau aliniate șase genţi. 

Chinezul care a sărit primul le-a făcut semn luptătorilor sumo. 
Ceilalţi doi chinezi au rămas într-o parte, privindu-i cu precauţie. 
Unul din luptători a ridicat geanta cu bani și s-a apropiat, urmat 
de camaradul lui care avea, fără îndoială, să-l acopere dacă se 
întâmpla ceva în neregulă. Așa cum avea, de altfel, să se 
petreacă în curând. 

Am ieșit dinapoia Cadillacului și am înaintat silențios spre apă. 

Chinezul a tras fermoarul unei genţi, pentru a-i arăta 
interiorul. 

Am ajuns pe țărm la vreo zece metri de ei și am intrat în mare 
până la genunchi. Apa era rece, însă abia dacă o simţeam. Am 
început să mă apropii de ei, venind din flanc, ghemuit, ţinând 
arma cu două mâini la nivelul bărbiei. Am renunţat la viteză în 
favoarea camuflării, cu intenţia de a ajunge cât mai aproape 
posibil. Dacă nu reușeam să-i dobor pe toţi instantaneu, cel pe 
care-l ratam putea răspunde cu foc în direcţia fulgerării vizibile a 
amortizorului meu și nu mă entuziasma nici pe departe ideea ca 
doi membri panicaţi ai Triadei să împroaște cu gloanţe de la 
numai o aruncătură de piatră spre mine, care nu aveam nicio 


VP - 122 


acoperire. 

De undeva dinapoia noastră s-a auzit un pocnet slab. 
Luptătorul sumo din spate a strigat și s-a pocnit sonor cu palma 
pe ceafă. 

Toţi au încremenit și l-au privit. 

M-am furișat și mai aproape. Mai aveam doar patru metri. 

Dacă sumo din față nu s-ar fi întors și el, mă aşteptam din 
partea chinezului să-l fi împușcat imediat. Dar el avea ambele 
mâini la vedere și părea la fel de surprins. 

Sumo din spate a înaintat un pas clătinat. Chinezul cel mai 
avansat a strigat ceva, probabil un avertisment, și s-a retras. 

Trei metri. 

Sumo din față a dat să se întoarcă spre chinez și a dus mâna 
spre haină. 

S-a auzit alt pocnet slab. În loc să-și termine gestul, luptătorul 
a strigat și a dus mâna la gât. 

Cartușele cu CO2 nu produceau flacără la gura ţevii. lar în 
beznă și ploaie era imposibil să fii sigur de unde veniseră 
împușcăturile sau chiar măcar ce erau ele. 

Ambii luptători sumo se clătinau. Toţi chinezii se holbau la ei, 
având întipărite pe fețe expresia internaţional aprobată pentru 
Ce mama dracului? 

Primul sumo a căzut în genunchi. Celălalt s-a lovit de el și s-a 
prăbușit. Chinezii s-au împrăștiat și al doilea sumo a aterizat 
peste partenerul lui ca un copac retezat de un pădurar. Solul a 
vibrat în urma impactului, iar chinezii au răcnit simultan și au 
scos pistoale-mitralieră. Le-au îndreptat mai întâi spre maldărul 
de luptători sumo, după care, probabil după ce nivelurile 
superioare ale creierelor le intraseră în acțiune, au început să 
privească în jur disperaţi, cu ochi căscaţi în noapte. 

Am pus laserul cu infraroșu pe capul celui mai îndepărtat. Am 
zărit clar punctul în ochelarii pentru vedere pe timp de noapte. 
Știam că, fără ei, punctul ar fi fost invizibil. 

Am inspirat adânc, am expirat și am apăsat trăgaciul. 

Pfffttt. Glonţul de calibru .45 l-a nimerit în partea laterală a 
capului și el s-a prăbușit fără sunet în faţă, pe pământ. 

Pfffttt. Al doilea chinez a căzut absolut la fel. 

Al treilea și-a privit camarazii căzuţi. Apoi, poate înțelegând 
ce s-a întâmplat, a început să se întoarcă spre mine. 

Prea târziu. L-am împușcat, de asemenea, în cap și s-a 


VP - 123 


prăbușit lângă ceilalți. 

Am scrutat plaja. La câţiva metri mai încolo, ambii luptători 
sumo continuau să zacă unul peste celălalt, tot cu fața în jos. 
Brusc, mi-am dat seama că era posibil ca sumo cel mai de jos să 
se sufoce. Avea chipul în noroi și, oricât ar fi fost de voinic, 
deasupra îl apăsa o masă al naibii de mare. Dacă s-ar fi sufocat, 
locul n-ar mai fi arătat așa cum voiam noi să arate. l-am făcut 
semn lui Dox să coboare și am pornit plescăind spre țărm. 

M-am apropiat de ei și i-am împuns pe rând cu vârful cizmei 
ude. Nicio reacţie. Perfect, erau anesteziați. Am pus pistolul în 
toc și i-am pipăit pe sub haine. Cel din faţă dusese mâna într- 
acolo la un moment dat, așa că știam că erau înarmaţi. Într- 
adevăr, am găsit un pistol în betelia interminabilă a pantalonilor. 
L-am scos și l-am aruncat în valuri, apoi, în ciuda pliurilor și 
colacilor de carne, am izbutit să repet operaţiunea cu al doilea 
sumo. 

L-am prins după aceea pe cel de deasupra de încheietura 
mâinii. Am tras cu toată puterea, dar era ca și cum aș fi încercat 
să dezrădăcinez un copac. 

La naiba, cel de dedesubt înghiţea, într-adevăr, noroi. Am 
încercat din nou să-l trag. Din nou, nu l-am cilintit deloc. 

După câteva clipe Dox a ajuns lângă mine. 

— Ai tras bine, a comentat el. Un glonţ, un mort. Sau, în cazul 
ăsta, trei gloanţe, trei morți. 

— Ajută-mă la ăsta, am spus continuând să încerc să-l trag pe 
sumo de încheietură. Cred că-l sufocă pe cel de dedesubt. 

— La naiba! 

Dox a dat drumul puștii cu tranchilizante și l-a prins pe sumo 
de braţ. Am izbutit să-l tragem parțial de pe partenerul lui, 
totuși, nu suficient. M-am lăsat pe vine și am ridicat de pe 
pământ capul celui de dedesubt. Avea ochii închiși, iar chipul îi 
era acoperit cu noroi. Nu-mi puteam da seama dacă respira. 

— Dacă are nevoie de resuscitare, nu conta pe mine, m-a 
anunțat Dox. 

Am apropiat urechea de gura luptătorului, însă n-am auzit 
nimic. 

— Este tot strivit. Trebuie să-l mișcăm pe cel de sus. Să-l 
rostogolim sau altceva. 

— Ce dracu’, omule! Mai degrabă aș încerca să mișc 
Cadillacul ăla de-acolo. 


VP - 124 


— Vorbesc serios, ce naiba! Nu putem lăsa ca unul din ei să 
moară sufocat. N-o să se potrivească scenariului. 

Dox mi s-a alăturat și am prins amândoi de spatele trenciului 
celui de deasupra. Materialul era lunecos de ploaie și noroi și 
era foarte greu să ai priză. /n cazul cel mai rău, mi-am spus, 
luăm un pistol-mitralieră și-l împușcăm. După aceea se va părea 
că a murit într-un schimb de focuri cu chinezii, iar partenerul lui 
a șters-o cu banii și drogurile. Nu-i la fel de bine ca trei morți din 
Triade și doi dispăruți din yakuza, dar nu-i nicio pierdere totală. 

L-am privit pe Dox. 

— Unu, doi... trei! 

Am tras împreună. Masa inertă a luptătorului a tras și ea. 
Masa inertă a învins. 

— Vezi, a comentat Dox, asta-nseamnă o haină de calitate. 
Pentru o secundă, vreo două sute de kilograme au stat atârnate 
doar într-un trenci. 

— Haide din nou. Unu, doi... 

Cu un urlet neomenesc, luptătorul s-a rostogolit pe o parte și 
mi-a prins încheietura mâinii cu mâna lui masivă. Nu știu dacă a 
făcut pe mortul sau dacă și-a recăpătat brusc cunoștința. 

— La naiba! am urlat și am încercat să smucesc, însă eram la 
fel de neajutorat ca un copil. 

Dox a reacţionat instantaneu. A făcut un pas mare înapoi și a 
scos revolverul din toc. 

— Nu trage! am răcnit. Nu cu aceeași armă cu care i-a omorât 
pe chinezi! 

Faţa luptătorului sclipea de apă și noroi care picura. Privirea îi 
era sălbatică și dinţii dezveliți. A mărâit și a început să mă tragă 
spre el. 

M-am așezat în fund și mi-am lipit ambele tălpi de obrazul lui. 
Am tras cât am putut spre spate și forța combinată a spinării și 
cvadricepsului meu i-au învins priza de pe încheietura mea. 

M-am rostogolit, îndepărtându-mă, și m-am ridicat în picioare 
în același moment cu el. A urlat ceva ininteligibil și s-a năpustit 
spre mine. M-am eschivat și am zbierat spre Dox: 

— Tranchilizantul! 

Sumo a năvălit din nou. De data asta, abia am reușit să-l evit. 
Viteza și coordonarea îi erau afectate de drog, dar nu știam cât 
timp aveau să mai dureze efectele lui. 

Luptătorul s-a oprit și m-a privit, cu răsuflarea huruind la 


VP - 125 


ieșirea și intrarea în piept. Îmi dădeam seama că începea să 
gândească. De data asta avea să încetinească și nu va mai rata. 

Dintr-o parte s-a auzit un trosnet slab. Luptătorul s-a prins cu 
mâinile de abdomen și a icnit. După aceea m-a privit cu ochi 
care aruncau fulgere. 

— Ti-am zis să tragi în gât! am urlat și am scos pistolul. 

— Fac ce pot mai bine! a răcnit Dox de undeva din dreapta 
mea. 

— Ugoku na! Samonaito utsuzo! am ţipat în japoneză. „Stai 
pe loc, că trag!” 

Speram că avertismentul îl va face să se oprească. Dacă eram 
silit să-l împușc cu adevărat, atunci tot scenariul nostru avea să 
se ducă naibii. Dar dacă n-o făceam, avea să mă rupă ca pe o 
scobitoare. 

Apoi mi-am dat seama: luptătorul ne auzise vorbind în 
engleză, apoi în japoneză. Asta nu era ceva ce voiam să fie 
reamintit. Insă poate că exista o soluţie. 

— Wau ai ni! am zbierat la el, utilizând cam toate cuvintele în 
chineză pe care le cunoșteam. Wau ai ni! Ni ai wau ma? 

Țipetele mele au părut că-l înfurie și mai mult. A lăsat un braţ 
în jos, atingând pământul cu dosul degetelor, în stilul unui 
fundaș din fotbalul american. Gâfâitul lui aducea cu pufăitul unei 
locomotive. Pentru o secundă în acea nebunie, m-am întrebat: Si 
dacă el vorbește chineza? 

Am făcut o fentă spre stânga, apoi spre dreapta, Haide, haide- 
odată, tranchilizantul ăla ar trebui s-acționeze rapid... 

Luptătorul mă urmărea cu ochi plini de mânie. Pe urmă a 
scuturat din cap, de parcă ar fi vrut să-l limpezească. În gând, 
am adresat mulțumiri proniei cerești. 

El a făcut un pas nesigur spre mine, apoi încă unul. M-am 
deplasat într-un cerc larg spre apă. Cerul de deasupra mării era 
mai puţin luminat și i-ar fi fost mai greu să-mi deslușească 
silueta acolo. 

A continuat să vină după mine, dar în acel moment era pe 
pilot automat, cu braţele întinse în față ca și cum ar fi mers prin 
somn. M-am dus într-o parte și l-am privit. A făcut doi pași. Trei. 
Încă unul. 

La naiba, avea să ajungă la apă! 

— Oi! Kochi da! Kochi da! am răcnit. „Hei! Aici! Aici!” Apoi din 
nou în chineză, ca să-l zăpăcesc: Wau ai ni! Wau ai ni! 


VP - 126 


A ajuns chiar la linia apei. Am răcnit iarăși. 

A început să se întoarcă spre mine și am suspinat ușurat. 

S-a clătinat o secundă, aplecându-se mai întâi spre țărm, pe 
urmă spre mare. 

Dox a venit lângă mine și a dus pușca la umăr. Amândoi am 
privit tăcuţi, fascinați. 

Tărm... mare... 

Mi-am dat seama că Dox și cu mine ne lăsam pe spate, ca și 
cum am fi vrut să-l influențăm prin limbajul trupurilor. Dox a 
șoptit: 

— Haide, haide... 

Luptătorul s-a aplecat înainte și a căzut în valuri cu o 
bubuitură care a ridicat un gheizer în jurul lui. 

— La naiba! a exclamat Dox pufnind, o luăm de la-nceput. 

Ne-am repezit după el în apă. Pentru un tip care cântărea 
aproape un sfert de tonă, luptătorul plutea destul de binișor. l- 
am înșfăcat amândoi reverele trendului și, cumva, am izbutit să- 
| întoarcem pe spate și să-l târâm pe plaja noroioasă, destul de 
departe pentru ca faţa să nu-i mai stea în apă. 

Ne-am îndepărtat un metru de el și am rămas locului, gâfâind. 
După câteva clipe Dox a început să râdă. 

— Ei bine, ăsta a fost unul dintre momentele cele mai 
nebunești prin care am trecut vreodată. 

Am râs și eu. Da, fusese la limită. 

— Auzi, omule, a rostit el după aceea, da’ ce dracu’ ţipai la el 
în chineză? 

— Nu vreau ca ei să spună cuiva că atacatorii lor vorbeau în 
engleză și japoneză. Dacă Yamaoto va afla, va semăna prea 
mult cu mine. Încercam să camuflez realitatea. 

— Totuși „Wau ai ni'? Asta-nseamnă „Te iubesc”. Nu-i de 
mirare că a încercat să ne-omoare când i-ai spus că-l iubești! 

Am râs din nou. 

— Sunt singurele cuvintele chinezești pe care le știu, am 
precizat. 

— Din experiența mea, recunosc că-i o frază utilă. Cândva va 
trebui să-mi povestești cum ai învățat-o. 

— Bine, am spus încă încercând să-mi regăsesc suflul. Haide 
să... 
Solul a tremurat sub tălpile noastre. Am ridicat ochii și l-am 
văzut pe al doilea luptător sumo gonind spre noi ca un marfar în 


VP - 127 


lungul liniei țărmului. 

Dox a luat pușca de pe umăr. Totul părea că se mișca în 
ralanti. 

— Pentru Dumnezeu, am urlat, în gât! 

Dox s-a lăsat într-un genunchi și a dus arma la ochi. N-a mai 
avut însă timp. Luptătorul a intrat în el ca o ghiulea și săgeata a 
căzut în noroi, fără ca micuța ei încărcătură să se declanșeze. 
Dox a zburat prin aer și a izbit violent pământul. Luptătorul s-a 
întors spre el. 

Fără să gândesc, am înaintat doi pași, apoi am sărit în 
spinarea lui. Am utilizat o hadakajime, strangularea din spate pe 
care am folosit-o de mii de ori în deceniile în care am practicat 
judo la școala Kodokan din Tokio. Aplicată corect, strangularea 
întrerupe fluxul de sânge spre creier și duce la pierderea 
cunoștinței în câteva secunde. Insă aplicarea corectă în cazul 
unui bărbat al cărui gât avea diametrul unui stâlp telefonic nu 
era deloc o opţiune. Mi-am dat seama că strangularea nu-l 
afecta deloc pe sumo. Ba dimpotrivă, îl irita și mai mult. A 
mârâit și a dus brațul înapoi, căutând cu disperare să ajungă la 
mine, dar m-am ghemuit cât mai jos, ieșind din raza de acţiune 
a brațelor lui. După aceea a început să se rotească, încercând să 
mă arunce cât colo. M-am ţinut din răsputeri. S-a rotit și mai 
rapid, apoi mi-a îmbrâncit cu putere brațele în sus. Gâtul și 
capul îi erau alunecoase din cauza noroiului, așa că am pierdut 
priza și am zburat de pe el. Am izbit pământul și m-am rostogolit 
imediat, îndepărtându-mă, îngrozit, în principal, că se va arunca 
de sus peste mine. 

Luptătorul a rămas locului o clipă, uitându-se la stânga și la 
dreapta, și mi-am dat seama că în beznă, și poate încă ameţit 
de pe urma drogului, mi-a pierdut urma pentru moment. Am 
privit în jur și am văzut în noroi coada galbenă a săgeţii lui Dox. 
M-am târât încetișor spre ea. 

Dox a icnit și luptătorul s-a rotit în direcţia sunetului. Am 
înhăţat săgeata și m-am ridicat. 

Dox a gemut din nou. Luptătorul a mârâit furios și a pornit 
spre lunetistul aflat la numai câţiva metri depărtare. M-am 
repezit spre el, sperând să fie atât de concentrat asupra găsirii 
lui, încât să nu mă audă. 

M-a auzit, dar abia în ultima clipă, și era deja prea târziu. A 
dat să se răsucească și i-am sărit din nou în spate cu 


VP - 128 


hadakajime - deosebirea esenţială fiind că de data asta, în loc 
să mă proptesc cu un braţ de ceafa lui, i-am înfipt săgeata cu 
toată puterea în lateralul gâtului. Încărcătura s-a declanșat cu 
un pocnet și o luminiță scurtă. Luptătorul a urlat și a încercat să 
se rotească iarăși pentru a scăpa de mine. De data asta însă, 
chiar aproape imediat după ce a început, s-a lăsat într-un 
genunchi, apoi în celălalt. Mi-am dat seama că tranchilizantul 
funcționa și am slăbit ușor strânsoarea din jurul gâtului. 

El a căzut în patru labe. M-am dat jos precaut și m-am 
îndepărtat. 

Apoi luptătorul s-a îndreptat și a dat să vină iarăși spre mine. 
Trebuie să fie o glumă, m-am gândit. Nu poate fi adevărat. Am 
scos pistolul și am ţintit. 

Luptătorul s-a clătinat, după care a căzut pe o parte și a 
rămas nemișcat. 

Am fugit la Dox. Forţa impactului îi zburase ochelarii pentru 
vedere pe timp de noapte. 

— Ai păţit ceva? l-am întrebat, lăsându-mă pe vine lângă el. 

— La dracu', a icnit și s-a rostogolit de pe o parte pe cealaltă. 
La dracu’. 

A continuat după aceea cu câteva înjurături minunat de 
inventive. 

— Bun, am zis, deci te poţi mișca. Nu poate fi chiar așa rău. 

Dox s-a ridicat în capul oaselor și a gemut. 

— Nenorocitul dracului! Mi-a golit complet plămânii. Slavă 
Domnului că înapoia mea nu era nimic, doar aer, altfel aș fi fost 
transformat în clătită. U-raaa, ce bine e să fii viu! 

L-am ajutat să se ridice în picioare. l-am găsit ochelarii și i-a 
pus pe ochi. Luptătorul sumo își pierduse cunoștința. 

— Să știi că mă bucur tare mult că n-a murit sufocat mai 
devreme, a zis Dox frecându-și coastele. Așa ceva ar fi fost o 
tragedie. 

— Am crezut că erai lunetist! Pentru Dumnezeu, l-ai împușcat 
pe unul în stomac și pe celălalt în noroi! 

— Auzi băi, vorbăreţule, când ai încercat ultima dată să dobori 
o primată de două sute de kilograme scoasă din minţi, pornită 
într-un sprint pe treizeci de metri cu tine-n cale? 

— Exact în urmă cu zece secunde! 

— Da, cum să nu, dacă n-ai fi fost atât de ocupat să dansezi, 
poate c-ai fi observat că abia am avut timp să ridic blestemata 


VP - 129 


aia de pușcă, daramite să mai ţintesc! 

Ne-am privit ochi în ochi, furioși. Apoi Dox a pufnit. L-am 
imitat, pe urmă am început să hohotim amândoi atât de tare, 
încât nici n-am vorbit câteva clipe. Exact așa se-ntâmplă. După 
ce a trecut pericolul, ilarităţii îi place să umple golul rămas. 

— Spune-mi ceva, a zis Dox ridicând ochelarii pe frunte ca să- 
și șteargă ochii de lacrimi. N-am fost sigur fără ochelarii ăștia, 
dar te-am văzut cumva sărind în cârca omului-munte sau cum? 

Încă nu mă oprisem din râs. 

— Da, așa-i. Am... 

Dox se lovi cu palma peste coapsă. 

— La dracu’, partenere, asta a fost, clar, fără discuţii, 
acrobaţia cea mai cretină pe care am văzut-o făcută de cineva. 
Ce naiba, dacă flăcăul ăsta și-ar fi dat seama că nu trebuia să 
facă nimic altceva decât să-și dea drumul pe spate, acum te-aș 
fi desprins cu șpaclul de pe jos. 

— Cred că n-ar fi trebuit să încerc să-l strangulez. 

— Păi, bineînțeles că n-ar fi trebuit să încerci să-l strangulezi. 
Ar fi trebuit să te cațeri pe corpul lui și să fi-ncercat să-l răstorni, 
trăgându-l de cap. Un omuleț mi-a făcut asta odată și am avut 
bafta că mai sunt aici să-ți povestesc. 

Am mai râs niţel. După ce am terminat, Dox a zis: 

— Mersi, omule. N-o să uit asta. 

— Să uiţi? Mă tem c-o să mi-o reamintești întruna. 

— În privinţa asta chiar poţi să fii sigur. 

— Bine, haide acum, înainte ca ei să se trezească din nou. 

— Partenere, dacă vreunul din ei dă cel mai mic semn că s-ar 
trezi, o să-mi golesc pistolul în amândoi, o să-l încarc și-o să-l 
mai golesc o dată în ei. 

— Știu. Tocmai de-aia, haide să terminăm și s-o ștergem. Poţi 
să duci genţile alea? 

— Da, n-am decât vânătăi. Nu cred că mi-am rupt ceva. 

Ne-am dus la catamaran. Pe când Dox încărca genţile în dubă, 
am recuperat transmiţătorul de sub Cadillac. După aceea m-am 
dus la chinezi. Toţi zăceau cu fețele în jos. l-am întors pe spate 
și i-am împușcat pe fiecare în trunchi. Voiam să pară ca și cum 
luptătorii sumo i-au atras în ambuscadă, apoi i-au lichidat cu 
câte un glonţ în cap, de fapt, cele cu care i-am împușcat eu 
iniţial. 

Am revenit la luptători. Am văzut că respirau amândoi. Cu 


VP - 130 


inima cât un purice, le-am pus revolverul pe rând în mâini și am 
tras câteva gloanţe în apă. Poate că eram mai meticulos decât 
era necesar, însă voiam să aibă reziduuri de praf de pușcă pe 
palme. Săgeţile le rămăseseră înfipte în gât și abdomen. Le-am 
extras și le-am pus în buzunar. 

Dox mă aștepta deja în dubă, cu motorul pornit. Am urcat și 
am plecat. 

Pe când șofam, Dox a deschis geanta luptătorilor sumo. 

— La dracu’, partenere, a mormăit el, n-o să-i număr acum, 
dar sunt al naibii de mulţi bani aici. 

— E bine, am încuviinţat zâmbind. 

Voiam ca el să se aleagă cu o recompensă frumoasă după 
acțiunea aceea. O merita din plin. 

Am găsit o porţiune pustie de coastă, am oprit duba și am 
intrat în mare. Am început să deșertăm genţile chinezilor în apă 
și în scurt timp stăteam în mijlocul unui mic banc format de sute 
de mii de pastile. Le-am lovit cu picioarele prin valuri, ca să ne 
asigurăm că apa sărată le va dizolva. 

— O să fie niște pești tare agitaţi pe-aici, a remarcat Dox după 
ce am terminat. 

Ne-am întors după aceea la pensiune. Nu voiam să mai stau 
acolo, totuși, plecarea mea în toiul nopţii ar fi fost foarte 
suspicioasă. 

Am parcat în același loc pe care-l ocupasem anterior și am 
oprit motorul. Am ascuns ochelarii pentru vedere pe timp de 
noapte și arma cu tranchilizante, dar am lăsat pistoalele HK la 
îndemână. 

— Crezi că băieţii ăia se vor întoarce aici? a întrebat Dox. 

Am căzut pe gânduri. 

— S-ar putea opri, doar ca să-și ia lucrușoarele și să-și 
înceapă noile vieţi de fugari. Insă este imposibil să facă vreo 
legătură cu noi. Nu ne-au zărit fețele în întuneric și, oricum, nu 
m-au văzut niciodată în interiorul pensiunii. 

Am tăcut amândoi o vreme, apoi Dox a spus: 

— Motorul este cald încă. Și ticăie niţel, îl auzi? 

Am aprobat din cap. 

— Ai dreptate. Bun, haide să mai stau niţel până se răcește. 
Este mai bine să știm dacă ei se întorc și observă. 

Dox și-a atins cu mâna pistolul. 

— Și să fim treji și-narmaţi. 


VP - 131 


Am rămas tăcuţi, pe întuneric, aproape o oră. Eram obosit și 
știam că și Dox se simțea la fel. După valul de adrenalină al 
înfruntării, urmează un recul parasimpatic puternic, iar corpul 
necesită cu atâta disperare odihnă, încât poţi să cazi într-un fel 
de amorţeală. De aceea Napoleon știa că momentul cel mai bun 
pentru contraatac era imediat după bătălie, când inamicii erau 
încă ameţiţi de victorie. 

Treptat ticăiturile motorului s-au rărit, apoi au încetat. 
Firicelele de aburi ce se ridicaseră de pe capotă au dispărut. 

— Bun, am zis eu, ar fi bine să intru. Personalul se va trezi în 
curând și nu vreau să fiu văzut. Regret că va trebui să petreci 
încă o noapte în dubă. 

Dox a bătut cu palma geanta cu bani și a rânjit. 

— AȘ zice că merită. 

Da, până în acel moment meritase. Dar lucrurile nu se 
terminaseră încă. 


Capitolul 19 


Delilah sorbea dintr-un cappuccino în Chez Prune de pe Canal 
Saint Martin, una dintre cafenelele ei favorite din Paris. O oră 
petrecută acolo în solitudine, privind trecătorii, sau cu o carte, 
ori mulțumindu-se să se uite la apa curgătoare îi relaxa, de 
obicei, corpul și-i golea mintea, însă în acea zi efectul acela nu 
apărea. 

Puținele zile pe care le-a petrecut în Manhattan după ce s-a 
văzut cu Midori au fost cam la fel. A vizitat Neue Galerie și 
galeriile din Chelsea, a făcut shopping în buticurile din cartierul 
Meaptacking District și a alergat destui kilometri în Central Park, 
dar niciuna dintre acestea n-a ajutat-o. A fost bucuroasă să 
abandoneze totul, într-un final, și să revină, pur și simplu, acasă, 
iar în acel moment se afla acolo, însă nici așa nu era tocmai 
grozav. 

Problema care o deranja era că trebuia să admită faptul că, 
probabil, nu a fost nevoie să meargă la New York. Atunci ea a 
fost frustrată, geloasă și mânioasă, iar sentimentele respective 
i-au înceţoșat judecata. Dar după ce i s-a confirmat că John l-a 
omorât pe tatăl lui Midori și că femeia știa adevărul, punctul de 


VP - 132 


vedere i s-a modificat. Oamenii nu treceau peste asemenea 
fapte, nici chiar de dragul unui copil. Poate că Midori s-a simţit 
„confuză” la momentul acela și poate că pasiunea neștiută pe 
care o împărtășise cândva cu John s-a reaprins temporar când 
fostul ei iubit i-a reapărut în viaţă, totuși, să trăiești cu ucigașul 
tatălui tău ar fi însemnat trădarea legăturii de sânge. Ar fi violat 
orice înţelegea Delilah din natura omenească sau cel puţin din 
natura omenească așa cum se manifesta continuu în colţișorul 
violent al lumii din care provenea ea. 

Da, probabil că ar fi fost mai bine să-i lase, pur și simplu, pe 
John și Midori să-și dea seama și singuri că asasinatul comis de 
bărbat le-a otrăvit pentru totdeauna solul comun. Probabil că, 
de-a lungul timpului, ei ar fi stabilit un aranjament de dragul 
copilului, însă asta era de așteptat și în sine nu era ceva rău. 
Existau mulţi oameni care aveau copii din relaţii anterioare. Ei 
divorţau și se recăsătoreau, dar, desigur, continuau să fie 
implicaţi cu odraslele lor. De ce ar fi fost John diferit? Și de ce să 
fi vrut ea să-i refuze ocazia aceea? 

Așadar, ce a obținut prin vizita făcută lui Midori? Doar câteva 
informații, și totuși, nimic care să schimbe calea pe care urma, 
oricum, s-o ia evenimentele. lar cunoașterea s-a soldat cu un 
cost potenţial mare: dacă Midori îi va povesti lui John despre 
sosirea lui Delilah, el va fi, cu siguranţă, furios. În clipa de faţă 
ea nu știa ce se va întâmpla în continuare. 

De asemenea, se simțea îngrijorată. Midori a spus că John a 
plâns când și-a luat fiul în braţe. Era exact genul de reacţie de 
care Delilah s-a temut când John a plecat din Barcelona. Da, s-a 
temut că asta l-ar putea împinge să fie atras de pianistă, însă în 
același timp s-a temut că bărbatul n-avea să mai fie el însuși, că 
emoțiile acestea noi îi vor afecta capacitatea de autoprotecţie. 
Se întrebă ce făcea el în Tokio. Indiferent despre ce ar fi fost 
vorba, se îndoia că era ceva inteligent sau gândit cu multă 
atenție. 

Dar dincolo de toate astea exista și altceva care o neliniștea. 
Când examina totul cu mare atenţie, trebuia să admită că nu a 
făcut altceva decât să efectueze o operaţiune care-l viza pe 
bărbatul la care ţinea atât de mult. La primul semn de necazuri, 
la primele îndoieli și temeri, a recurs la instrumentele și tacticile 
profesionale, care, în contextul lor corect, împărțeau lumea în 
operatori și agenţi de rang înalt, asasini și ţinte. lar asta era, cu 


VP - 133 


adevărat, o ironie a sorții, deoarece John a izbutit s-o cucerească 
tocmai prin ocolirea personalităţii „operator” și accesarea, 
cumva, a persoanei reale dinapoia ei. 

Dacă nu-și putea separa viața profesională de cea personală, 
dacă folosea în ambele aceeași mentalitate, Delilah avea să 
piardă. Ea cunoștea asemenea bărbaţi în organizaţia ei, bărbaţi 
care se credeau superiori, deoarece își foloseau instruirea 
pentru a-și consolida bazele de putere, a-și manipula colegii și a- 
și ascunde amantele de soţii. Ea îi considera rataţi și patetici. lar 
în acel moment era îngrozită să vadă că împărtășea cu ei un soi 
de indecenţă comună. 

Ei bine, tot ce putea face era să rămână conștientă de 
problemă, să fie atentă și niciodată, dar absolut niciodată, să nu 
mai cedeze tentaţiei. Indiferent cât ar fi costat-o asta. 

Aproape că-i venea să râdă. Continua să fie foarte furioasă pe 
John, însă în același timp simţea că l-a nedreptăţit, ba chiar că 
aproape l-a trădat. 

Nu știa cum se va revanșa faţă de el, dar va încerca. Dacă el îi 
va oferi vreodată ocazia. 


Capitolul 20 


Yamaoto Toshi dormea în apartamentul lui din Moto Azabu, 
când îi sună telefonul mobil. Se uită la ceasul deșteptător de pe 
noptieră, care arăta ora 5:30. Un apel la ora aceea putea 
însemna doar vești proaste și se gândi imediat la livrarea care, 
conform programării, a avut loc în Wajima cu numai câteva ore 
în urmă. 

Se ridică în capul oaselor, aprinse o lumină și-și drese glasul. 
Privi identitatea apelantului afișată pe display-ul telefonului. Era 
Kuro, intermediarul cu chinezii. Neliniștea lui Yamaoto crescu, 
intuind că s-a întâmplat ceva rău în Wajima. 

Răspunse apelului și duse telefonul la ureche. 

— Hai. 

— Yamaoto-san, iartă-mă că te sun la asemenea oră, zise 
Kuro. Am avut o problemă cu livrarea din noaptea asta și am 
considerat că trebuie să afli imediat. 

— Ce este? 


VP - 134 


— Chinezii au trimis trei oameni cu un catamaran ca să 
livreze marfa și să ia banii. Când ei nu s-au mai întors, a fost 
trimisă altă barcă pentru a afla ce s-a întâmplat. A doua echipă 
i-a găsit pe cei trei omorâţi, împușcați. Banii și marfa au 
dispărut. La fel, Kito și Sanada. 

Yamaoto își trecu o palmă peste faţă și se gândi: Komatta! 
„La naiba!” 

— Kito și Sanada sunt oameni de încredere, domnule, 
continuă Kuro după un moment. Sunt sigur... 

— Pentru moment nu contează de ce anume suntem siguri. 
Contează ce cred chinezii. Te-au contactat? 

— Da, domnule. În urmă cu cinci minute m-a sunat pilotul 
ambarcațiuni. 

In copilărie, Kuro a petrecut câţiva ani în China, când tatăl lui 
a fost trimis acolo ca să lucreze într-o fabrică de evantaie; de 
aceea, Kuro vorbea excelent chineza și era intermediarul 
desăvârșit cu United Bamboo. Yamaoto a fost încântat să-l aibă 
la conducerea operațiunii, iar bărbatul s-a descurcat bine, totuși, 
au existat momente în care bossul a fost nevoit să se implice 
personal, chiar dacă numai pentru a transmite celeilalte părți 
impresia că nutreau aceleași interese. Kuro înțelegea asta. 

— Ai pus să fie căutaţi Kito și Sanada? întrebă Yamaoto. 

— Da, domnule. 

— Căutarea lor să devină o prioritate. Toate resursele tale. 
Găsește-i și află ce s-a-ntâmplat. 

— Da, domnule. 

Yamaoto închise. Rămase câteva minute, gândindu-se. Ce 
dracu' s-a întâmplat? Kito și Sanada erau, într-adevăr, de 
încredere. Și chiar dacă n-ar fi fost, ei ar fi știut că a fura de la 
Yamaoto ar fi însemnat în cazul cel mai fericit o viaţă paranoică 
de fugari, dar mult mai probabil o moarte rapidă. 

Și totuși, ţinând seama de cantitatea de droguri și de banii 
implicaţi, tentaţia ar fi fost considerabilă. lar dacă erau 
nevinovați, de ce nu au venit la el? 

In momentul în care își puse întrebarea aceea, știu și 
răspunsul. Chinezii ar fi vrut sânge. Indiferent dacă oamenii lui 
erau sau nu vinovaţi, Yamaoto avea să fie nevoit să-i sacrifice 
dacă voia să împiedice un război. Kito și Sanada ar fi înțeles 
asta. Ei ar fi știut că moartea lor reprezenta modul cel mai rapid 
și mai sigur de rezolvare a problemei. 


VP-135 


Se ridică, merse la baie, apoi îmbrăcă un halat. Se duse în 
biroul lui și scoase din seiful încastrat în perete un caiet cu 
coduri. În acesta se afla numărul de telefon al lui Big Liu, șeful 
branșei United Bamboo din Taiwan. Tastă numărul și aşteptă. 

După câteva momente în receptor se auzi un glas grav, 
baritonal. 

— Weiwei. „Alo”. 

— Hei, sunt Yamaoto Toshi, rosti Yamaoto lent. 

Big Liu nu vorbea prea grozav engleza, dar era singura limbă 
comună celor doi. 

Urmă o pauză. După aceea Big Liu zise: 

— Avem problemă mare. Mare rău. 

— Ştiu. Tocmai mi-a telefonat unul dintre oamenii mei. 

— Asta... foarte rău. 

— Da. Îi căutăm chiar acum pe oamenii dispăruți. Vom face 
tot ce putem să-i găsim. 

Nu oamenii mei dispăruți. Oamenii dispăruți. Era mai bine să 
sugereze o distanțare. Poate că subtilitatea îi scăpa lui Big Liu, 
însă, oricum, nu putea strica. 

— Găsești oameni dispăruţi, zise Big Liu, dai la mine. Şi 
plătești bani dispăruţi. Şi plătești dobândă pentru oameni morți. 
Apoi eu spun: „Da, fost problemă cu oameni răi. Nu problemă cu 
Yamaoto. Yamaoto și Big Liu tot prieteni”. 

Yamaoto înţelese implicaţia fără să fie nevoie ca Big Liu s-o 
explice: Dacă-ti protejezi oamenii, te voi considera responsabil 
pentru faptele lor. 

lar asta ar fi însemnat un singur lucru: război. 

Yamaoto căzu pe gânduri o clipă. Dacă s-ar fi opus prea tare, 
lucrurile puteau escalada cu ușurință, scăpând de sub control. 
Dacă ar fi cedat prea ușor, Big Liu ar fi cerut și mai mult. 
Șmecheria era să găsești calea de mijloc potrivită, ceva care să-l 
satisfacă pe Big Liu fără să pară slab, ceva care să păstreze 
spaţiul de manevră al lui Yamaoto în funcţie de ce se întâmpla 
în continuare. 

— Îți înţeleg grijile, rosti el lent, așa cum sunt sigur că și tu le 
înţelegi pe ale mele. Știu că niciunul dintre noi nu-i genul de om 
care să cedeze suspiciunilor imediate sau care să sară direct la 
concluzii. Nu vrem ca lucrurile să scape de sub control. 

Făcu o pauză pentru a-l lăsa pe celălalt să-și traducă în minte 
cuvintele în chineză, apoi continuă: 


VP - 136 


— Principalul acum este să-i găsim pe cei dispăruţi. Vreau să 
te ţin la curent cu toate eforturile depuse în privinţa asta. Este-n 
regulă dacă te sun de câteva ori pe zi, pentru a mă asigura că 
știi ce se-ntâmplă? 

Ținând seama de circumstanțe, ar fi fost stupid ca ei doi să nu 
vorbească frecvent. Yamaoto știa că genul acela de conversație 
politicoasă era un efort pentru amândoi, însă urma să poarte 
destule dacă sperau să împiedice agravarea suspiciunilor și 
furiei. Dar prin formularea ideii sub forma aceea, Yamaoto 
făcuse să pară că oferea o concesie și în același timp solicita o 
permisiune. Niciuna din cele două nu reprezenta mare lucru, 
totuși, era posibil ca lui Big Liu să-i placă gustul îndeajuns de 
mult ca să muște. 

— Pot da numai patruzeci și opt de ore pentru asta, zise Big 
Liu. Nu pentru că neîncredere Yamaoto. Fiindcă... oameni furioși 
în grup Big Liu. Oameni cer acum: „Sânge! Răzbunare!” Nu pot 
controla mult timp oameni furioși. 

Era mai mult sau mai puţin ceea ce s-a așteptat Yamaoto, 
deși a sperat o perioadă mai lungă. Chiar el a utilizat 
dintotdeauna abordarea de genul „Aș avea încredere în tine, dar 
nu pot spune asta și despre cei care m-au ales”. lar în cazul de 
faţă probabil că era adevărat. Yamaoto trebuia să-i găsească pe 
Kito și Sanada înainte ca situaţia să se înrăutăţească. 

— Am înţeles, spuse el. O să-ţi telefonez mai târziu în cursul 
zilei cu o actualizare. 

— Găsești oameni dispăruţi, zise Big Liu, nu omori. Dai vii. 
Vreau... vorbesc cu ei. 

Nici stratagema aceea nu era surprinzătoare. Yamaoto se 
aștepta ca Big Liu să insiste până întâmpina rezistenţă. Acela 
era momentul să opună rezistenţă. 

— Nu pot să promit asta, zise el. Mai întâi, fiindcă se poate 
întâmpla orice când îi găsesc. Şi-n al doilea rând, deoarece voi 
avea deja probleme din partea oamenilor mei pentru că fac 
ceea ce trebuie făcut. Dacă Big Liu cere prea mult, oamenii mei 
vor deveni furioși, deși le voi spune să nu fie. 

Urmă o pauză, răstimp în care Big Liu absorbi versiunea 
„electorală” a apărării lui Yamaoto. La fel ca a lui Liu cu câteva 
momente înainte, ea prezenta avantajul că, în general, era 
adevărată. Dacă oferea doi dintre oamenii lui pentru a fi 
torturați până la moarte de chinezi, Yamaoto s-ar fi confruntat 


VP - 137 


cu rebeliune indiferent care ar fi fost cauza. 

— Bine, spuse Big Liu. Ocupă de oameni. Telefonează repede. 

— Da, zise Yamaoto și închise telefonul. 

Se opri o clipă și se gândi. Era, oare, posibil ca Big Liu să fi 
regizat totul? În caz afirmativ, el ar fi rămas și cu banii, și cu 
drogurile... 

Respinse totuși posibilitatea aceea aproape imediat ce se 
gândi la ea. Câștigul n-avea să merite pierderea lui Yamaoto în 
calitate de cumpărător, iar Big Liu s-a străduit considerabil să 
câștige afacerea respectivă. In plus, Big Liu a pierdut trei 
oameni, ceea ce era, de fapt, o cheltuială considerabilă. 

Îl sună pe Kuro. Bărbatul răspunse prompt: 

— Hai. 

— Chinezii au oameni în Tokio care i-ar recunoaște pe Kito și 
Sanada? întrebă Yamaoto. 

— Da, domnule, sunt câţiva cu care lucrăm. 

— Bun. Vreau ca măcar unul dintre ei să fie imediat disponibil 
în următoarele patruzeci și opt de ore. Vom avea nevoie de el, 
în eventualitatea în care îi vom găsi pe Kito și Sanada. 

Yamaoto făcu o pauză; fără doar și poate, Kuro se întreba ce 
urmări avea să aibă cererea aceea pentru luptătorii sumo. 

— Înţeleg, domnule, zise el. 

Nu era nevoie să-i spună lui Kuro să nu menţioneze acea 
parte din conversaţie niciunuia dintre oamenii lui. Yamaoto avea 
să se ocupe de asta personal. După aceea. 


Capitolul 21 


În după-amiaza aceea, Dox și cu mine am revenit în Tokio. Pe 
drum l-am sunat pe Tatsu ca să-l anunţ că voi sosi pentru a-l 
informa. Dox, care a rămas treaz și înarmat restul nopţii, pentru 
eventualitatea în care luptătorii sumo aveau să se întoarcă, a 
dormit aproape tot drumul. A numărat banii - sau, oricum, o 
parte din ei, pentru că erau al naibii de mulţi - și a estimat suma 
cam la o jumătate de miliard de yeni. Peste patru sute de 
milioane de dolari. Deloc rău pentru muncă de o noapte. 

Era ciudat să avem așa mult cash, dar și mai ciudat era faptul 
că la momentul acela părea foarte puţin. Nu cu mult timp în 


VP - 138 


urmă, ar fi fost răspunsul la visurile mele. Independenţă și 
libertate în viaţă. Insă de acum nu mai căutam independenţa, 
sau cel puţin nu de forma celei anterioare. lar libertatea pe care 
o doream implica libertatea de a-l vedea pe copilul pe care l-am 
ținut în brațe. Banii nu aveau să fie îndeajuns pentru asta. La 
naiba, după cum mergeau treburile cu mine, nici nu știam ce 
anume ar fi fost îndeajuns. 

Deocamdată, du misiunea asta până la capăt, m-am gândit. 
Acum ești vârât în ea, trebuie s-o termini. Va ultima ta acțiune, 
iar după aceea o să deslușești și restul. 

Am cumpărat mai multe genţi mai mici și am împărțit banii. 
Unele genţi le-am expediat la căsuțe poștale din străinătate pe 
care le foloseam, pe altele le-am pus în dulăpioarele pentru 
bagaje din staţii de tren, iar pe altele le-am ascuns în hotelurile 
unde eram cazați. Era mult prea riscant să le ţinem pe toate în 
același loc. După ce am terminat cu banii, m-am dus la Tatsu. 

M-am apropiat de spital și am intrat în același mod precaut pe 
care-l folosisem anterior. N-au existat probleme. Bodyguardul pe 
care-l văzusem data trecută era tot în faţa ușii lui Tatsu. Când 
m-a zărit, a încuviinţat din cap în semn de recunoaștere și m-a 
lăsat să intru. 

De data asta Tatsu era singur și dormea. Am rămas o clipă și 
l-am privit. In absenţa dinamismului care continua să-i 
sclipească în ochi când era treaz, dezastrul abătut de boală 
asupra corpului său era dureros de evident. Părea topit și slab, 
apărat doar de un bodyguard împotriva dușmanilor care se 
acumulaseră de o viaţă. 

A suspinat și și-a dres glasul, apoi a deschis ochii. Dacă a fost 
surprins să mă vadă acolo, nu s-a trădat în niciun fel. 

— Verifici să te asiguri că mai exist? a întrebat el cu un 
zâmbet confuz. 

— Mă-ntrebam ce naiba o fi văzut nevastă-ta la tine. 

A chicotit. 

— Pentru asta trebuie să te uiţi sub cearșaf. 

Nu era stilul lui de replică. Am râs și am replicat: 

— O să te cred pe cuvânt. 

A râs și el. 

M-am așezat pe un scaun lângă pat și m-am aplecat mult spre 
Tatsu, ca să vorbesc în șoaptă. 

— Trebuie să-ţi spun ceva. 


VP - 139 


— Da? 

— Data viitoare când o să mă duc după doi dintre oamenii lui 
Yamaoto, dacă știi că sunt luptători sumo de câte o sută 
cincizeci de kilograme, nu te teme să-mi menţionezi asta. Ar 
putea fi util. 

Tatsu a chicotit iarăși. 

— Unele lucruri trec chiar și pe lângă mine. 

— Ai început să-ţi ieși din mână. Oricum, treaba a mers bine. 

— Da, am auzit deja. 

Asta era Tatsu. Poate că fusese doborât, dar nu era nici pe 
departe terminat. Am arcuit sprâncenele și el a continuat: 

— informatorul meu mi-a spus că cei doi bărbaţi care au 
plecat să preia marfa din Wajima ieri-noapte n-au mai apărut. 

— l-auzi! 

Tatsu m-a pus la curent cu ceea ce, aparent, s-a întâmplat în 
Wajima. Informațiile lui erau corecte și i-am spus-o. 

— Chinezii sunt foarte furioși, a adăugat el. Îl presează 
puternic pe Yamaoto. 

— El cum a răspuns? 

— Trage de timp. Le-a spus chinezilor că-i caută peste tot pe 
cei dispăruţi și că va găsi o modalitate să rezolve situaţia. 

— Ei o s-accepte asta? 

— Nu pentru mult timp. 

Am aprobat din cap. 

— Ce crezi că va face Yamaoto? 

Tatsu a ridicat din umeri. 

— O să-i omoare pe Kito și Sanada. Fie că ei vor veni, 
încercând să-i explice, fie că Yamaoto îi va găsi. Nu prea are de 
ales. 

— Crezi că va izbuti să-i găsească? Ei vor afla că sunt căutaţi. 

— S-ar putea să vină la el. Poate că sunt idioţi și în mod clar 
sunt disperaţi. Dar chiar dacă nu vor veni, Yamaoto le știe toate 
relaţiile, toate locurile în care ar putea încerca să se ascundă. 
lar din ceea ce mi-ai spus, nu sunt tocmai niște inși care să 
treacă neobservați. 

S-a oprit și mi-am dat seama că vorbitul îl obosea. A ridicat de 
pe piept o canulă nazală pentru oxigen și și-a aranjat-o sub nas. 

— Urăsc porcăria asta, a mormăit el. 

L-am ajutat cu oxigenul. 

— Deci tot ce încercăm noi să facem aici poate fi stopat de 


VP - 140 


Yamaoto, dacă pune mâna pe luptătorii sumo. 

Tatsu m-a privit, dar n-a spus nimic. Știam ce făcea. Voia ca 
ideea să plece de la mine, astfel încât să simt că nu eram 
manipulat, că-mi luam singur deciziile. Ceea ce este, desigur, 
manipularea cea mai abilă dintre toate. 

Însă nimic nu schimba elementele fundamentale. 

— Desigur, am spus, dacă yakuza ar fi atacați între timp... 

Tatsu a încuviințat din cap. 

— Atunci Yamaoto ar arăta ca un individ prost și slab. El n-ar 
avea alternativă decât să contraatace. lar după aceea ambele 
tabere și-ar înăspri poziţiile. 

— Dar dacă va suspecta că totul a fost o înscenare? 

— Probabil că o și suspectează deja. Insă ce poate face? Pe 
măsură ce lucrurile se vor înrăutăţi, în ambele părți vor exista, 
desigur, și minţi mai limpezi. Așa se întâmplă întotdeauna. Dar 
în același timp minţile limpezi se impun rareori în toiul vărsărilor 
de sânge. Mai ales când vărsarea de sânge este însoțită de 
genul de antagonism naţionalist care s-a accentuat în ultima 
vreme în China și în Japonia. la gândește-te! Chinezi parveniţi, 
care ucid yakuza în voie chiar în ţara lor? Așa ceva ar fi 
intolerabil pentru membrii de rând ai organizaţiei lui Yamaoto. Și 
după aceea reacția nu va mai necesita un catalizator. Va căpăta 
propria ei viață. Yamaoto nu va fi în stare s-o stopeze. 

— Bun, însă cum mă ajută asta să ajung la el? 

— Dacă începi să-i elimini pe locotenenţii lui Yamaoto, îl vei 
sili să-și asume control zilnic mai mare asupra operaţiunilor, 
ceea ce îl va aduce în teren deschis. 

— Nu crezi că va numi, pur și simplu, alţi locotenenți? 

Tatsu mi-a aruncat privirea lui distinctivă de răbdare 
suferindă față de minţi imposibil de lente. 

— Rain-san, aici nu-i General Electric. Cei ca Yamaoto nu au 
planuri de succesiune. Ei se tem că existenţa unor astfel de 
planuri va crește probabilitatea propriei lor înlocuiri. 

— Totuși, până la urmă... 

— Da, până la urmă Yamaoto va numi alţi locotenenţi, dar în 
toiul unui război cu chinezii va trebui să facă el însuși unele 
lucruri. lar dacă el ar muri în cursul acelui război, cine poate ști 
cum a murit? Poate că l-au asasinat chinezii. Sau poate că a fost 
ucis de elemente nemulțumite ori lacome din propria lui 
organizaţie. Ar exista suspiciuni, însă niciuna nu te-ar viza. 


VP - 141 


United Bamboo n-ar avea niciun motiv să asocieze uciderea 
celor doi chinezi din New York cu moartea lui Yamaoto din 
Japonia. Și, de altfel, nimeni altcineva. Ăsta ar putea fi ultimul 
tău job. După aceea ai fi liber. 

O clipă am căzut pe gânduri. 

— Dacă pare, într-adevăr, că ar începe un război, asta nu l-ar 
face pe Yamaoto să se ascundă? Dacă îl împingem spre așa 
ceva, asta ne-ar îngreuna situaţia, nu ar ușura-o. 

— Dacă Yamaoto se va ascunde în faţa provocărilor chinezilor, 
va risca să fie răsturnat din interior. În plus, cineva trebuie să-i 
administreze operaţiunile dacă sunt perturbate. Există prea 
mulţi jucători care ar vrea să le preia. 

Tatsu a tușit. A arătat noptiera de lângă pat. 

— Dă-mi apa, te rog. 

l-am dat-o și a sorbit cu un pai, un minut, apoi mi-a întins-o, 
încuviințând din cap în semn de mulțumire. 

— Principalul, a zis el după aceea, este că în prezent Yamaoto 
se găsește în siguranţă fizică, deoarece în jurul lui nu se mișcă 
nimic. Dacă vrei să creezi oportunităţi, trebuie să creezi 
mișcare. Pentru a consolida alte poziţii de pe tabla de joc, el își 
va slăbi, inevitabil, propria poziţie. 

Am aprobat, zărind în interiorul corpului sfrijit spiritul animat 
al manipulării pe care-l disprețuisem și în același timp îl 
admirasem mereu. 

De parcă mi-ar fi citit gândurile, el a spus: 

— Vreau toate astea pentru mine, Rain-san. Nu mă tem că voi 
muri, ci doar că voi muri cu treburile neterminate. În același 
timp însă le vreau și pentru tine. Vreau să beneficiezi de o șansă 
de a trăi cu familia ta. 

— După ce se va termina asta. 

El a încuviințat. 

— După ce se va termina asta. 


Capitolul 22 


Am ales un traseu ca să mă asigur că nu eram filat, apoi i-am 
telefonat lui Dox. Ne-am întâlnit într-o cafenea și l-am informat 
despre discuţia cu Tatsu. 


VP - 142 


După ce am terminat, el a spus: 

— Da, mi se pare logic. 

Dox era unul dintre puţinii oameni pe care-i cunoșteam și 
care, fără niciun pic de șovăială, poate descrie planul de 
suprimare a vieţii unui om ca fiind „logic” și să nu mai insiste. 

— Să știi că de-aici n-o să mai câştigăm niciun bănuț, l-am 
avertizat. De fapt, nici n-am mai avea nevoie. 

— Hei, dacă n-ai fi fost tu, azi n-aș fi fost bogat. 

— Dacă petreci prea mult timp alături de mine, s-ar putea să 
nu mai trăiești ca să te bucuri de banii ăia. 

— Sunt dispus să-mi asum riscul ăsta. 

Am încuviinţat din cap. 

— Bine. Dacă am vrea să creăm impresia unui lunetist chinez 
care acționează în Japonia, ce fel de muniţie ar trebui să 
utilizăm? 

— Adică dacă cineva ar examina cartușele goale și ar 
recupera gloanțele? 

— Exact. 

— Păi, bânuiesc că am putea folosi gloanțele chinezești Tip 79 
sau Tip 85. Ele sunt destul de uzuale în China - practic, sunt 
c6pii ale puștilor rusești Dragunov. Chinezii întrebuințează 
muniție de calibrul 7,62 mm, care nu-i standard NATO, iar 
urmele ghinturilor pot diferenţia gloanțele trase. In plus, există, 
probabil, unele deosebiri între muniţia chineză și cea NATO în 
privinţa formei gloanţelor, a materialelor utilizate pentru cartuș, 
miezul din plumb, miezul din oțel etc. Asta presupunând că 
cineva ar recupera un glonţ cât de cât intact. 

— Nu cred c-o să avem de-a face cu nivelul ăsta de 
examinare criminalistică. Nu există altceva care să ateste clar o 
provenienţă din China? 

— Aaa, te referi la gloanțele pictate cu drapelul roșu chinez cu 
stele galbene în colț, pe care scrie „Made in China”? Nu, nu mai 
prea găsești din alea. 

Am ignorat sarcasmul. 

— Bine, oricum, dacă am încerca să fim prea specifici ar 
putea părea evident. 

— Exact. Şi, de fapt, oricine are acces la muniţie NATO de 
calibrul 7,62, inclusiv chinezii. Nu-i nici pe departe vreun mod de 
identificare al unei ţări anume. În plus, prefer HK PSG/1, pe care 
am folosit-o în mica noastră aventură din Hong Kong. Are 


VP - 143 


muniție NATO 7,62 și un încărcător cu douăzeci de gloanţe. Mai 
fă-mi rost de-o armă ca aia și pot crea haos de la aproape o mie 
de metri depărtare. Sau de o M40A3, care-i excelentă. Când 
apeși trăgaciul, parcă rupi o tijă din sticlă. 

— Să vedem ce poate face rost Kanezaki. 

— Dacă o să-i ceri o armă pentru lunetiști, o să știe cine o 
folosește. Anul trecut, după episodul din Hong Kong, ne-a acuzat 
că am înfiinţat un sindicat, mai ţii minte? 

La naiba, nu mă gândisem la asta. În operaţiunea aceea, Dox 
și cu mine am făcut pereche pentru a-l elimina pe Belghazi, un 
dealer franco-arab de arme, iar Kanezaki ne-a asigurat 
armamentul. Mda, dacă i-aș fi cerut o pușcă prevăzută cu 
lunetă, ar fi fost ca și cum i-aș fi înmânat cartea de vizită a lui 
Dox. 

Acesta mi-a văzut îngândurarea și a râs. 

— Nu obiectez, omule, doar atrag atenţia. Jumătate din 
joburile mele din ultimii trei ani au fost pentru el. Nu-mi pasă 
dacă știe că sunt implicat în asta. Ştie că dacă-mi va face 
vreodată un rău, își va petrece restul vieţii scurte și neliniștite 
privind în sus, la acoperișurile din jur, și întrebându-se dacă 
furnicătura pe care o simte pe ceafă nu-i rânjetul meu dinapoia 
unei lunete. 

Am aprobat din cap. 

— Bine. Dar vreau să-l abordez într-un fel anume. 

— Partenere, îmi spui planul și te urmez. 

Am zâmbit, gândindu-mă: Bietul Kanezaki! 


Capitolul 23 


În ziua aceea, Yamaoto îl sună de două ori pe Big Liu. Nu avea 
nicio noutate pentru el, însă era important să menţină canalele 
deschise, să-l anunţe pe chinez că nu stătea cu brațele 
încrucișate, că era îngrijorat. 

Oamenii lui s-au dus la toţi asociaţii cunoscuţi ai lui Kito și 
Sanada. Cineva a mers chiar în Fukuoka, localitatea natală a lui 
Kito de pe insula Kyushu, pentru a vorbi cu părinţii lui. Dar 
luptătorii sumo se pare că au devenit invizibili. Yamaoto începea 
să se neliniștească. Poate că ei au furat, într-adevăr, banii și 


VP - 144 


drogurile, după care au folosit o rută de evadare de mult 
plănuită. 

Se afla la birou și se pregătea să-i telefoneze lui Big Liu 
pentru altă discuţie neplăcută din categoria „Deocamdată nu 
avem vești”, când îi sună telefonul mobil. Era Kuro. 

— Hai. 

— Ei sunt aici, rosti Kuro. Au venit la noi. 

Yamaoto se aplecă înainte și se simţi cuprins de ușurare. 

— Unde? 

— La mine, în Shinjuku. 

— Sosesc în douăzeci de minute. Nu-i lăsa să plece. 

— Am înţeles. 

Yamaoto închise telefonul. Îşi sună șoferul și-i ceru să-i aducă 
Mercedesul S-Class blindat în care se obișnuise să călătorească 
după ultima lui întâlnire cu John Rain. 

După douăzeci de minute, intră în popularul stabiliment de 
masaj pentru „sănătate modernă” pe care îl conducea Kuro în 
Shinjuku. Kuro se pricepea la administrarea unor astfel de locuri. 
Era un bărbat priceput. Te puteai bizui pe el. 

Portarul îl recunoscu pe Yamaoto și-l salută cu o plecăciune 
adâncă. Yamaoto ignoră femeile tolănite pe sofale din velur roșu 
sub luminile discrete și se îndreptă direct spre biroul din spate. 

Cei doi erau, într-adevăr, acolo, așezați la colțurile opuse ale 
unei sofale capitonate cu piele gri, cu capetele plecate și 
frecându-și palmele în poală, de parcă ar fi fost cei mai 
neascultători școlari din lume. Era de mirare că piesa aceea de 
mobilier putea rezista la greutatea amândurora. Kuro se afla 
într-o parte, înapoia unei mese metalice. Yamaoto știa că avea 
acolo un pistol, total ilegal în Japonia, și că dacă Sanada și Kito 
ar fi încercat să plece, Kuro l-ar fi utilizat fără ezitare. 

Cei doi luptători ridicară ochii la intrarea lui Yamaoto. 
Amândoi ţâșniră în picioare și se aplecară adânc. 

— Moushiwake gozaimasen, kumicho! strigară ei la unison, 
„Îţi cerem cu umilinţă iertare, boss!” 

Yamaoto rămase tăcut și se uită de la unul la celălalt. In cele 
din urmă cei doi se îndreptară și-l priviră în ochi. 

— Ce dracu’ s-a-ntâmplat în Wajima? întrebă el. Și unde 
dracu-aţi fost? 

Luptătorii schimbară priviri, apoi reveniră la Yamaoto. In mod 
limpede, erau îngroziţi. 


VP - 145 


Kito vorbi primul: 

— Nu... nu suntem siguri, kumicho. 

— Noi am sosit la timp, adăugă Sanada. Chinezii au semnalat 
din larg și au venit pe țărm. Noi am pornit spre ei să facem 
schimbul, apoi... s-a-ntâmplat ceva. 

— Ce? 

— Credem că cineva ne-a împușcat cu tranchilizante, 
răspunse Kito. Amândoi am simţit o înțepătură în gât. Când ne- 
am trezit, zăceam în noroi. Era întuneric, dar am văzut doi 
bărbați. Am încercat să ne luptăm cu ei, însă eram amețiţi și ne- 
au împușcat din nou. Când ne-am trezit a doua oară, chinezii 
erau morţi, iar marfa și banii dispăruseră. Kumicho, îţi jurăm că 
asta-i adevărul! 

Sanada ridică mult bărbia și-și arătă gâtul. 

— Vită-te, kumicho, poţi vedea semnele! Ne-au împușcat cu 
tranchilizante sau așa ceva. 

Yamaoto îi privi gâtul masiv. Pielea era, într-adevăr, 
decolorată în două locuri, iar în centrul petelor decolorate se 
vedeau urme roșii, ca niște înţepături de viespe. Totuși, ce 
însemnau ele? Poate că și le-au făcut singuri. 

— Și aici, zise Kito ridicându-și cămașa și expunând un pântec 
cât un glob pământesc. 

Acolo exista un semn identic. 

— l-aţi văzut pe bărbaţi? întrebă Yamaoto. 

— Nu, kumicho, răspunse Kito. Era întuneric. 

— Nimic care să ne ajute să-i identificâăm? l-aţi auzit vorbind? 

Bărbaţii schimbară din nou priviri. Sanada răspunse: 

— Cred că i-am auzit. Ţin minte c-am auzit strigăte, dar eram 
buimăcit de drog. 

— Vorbeau în chineză? În japoneză? 

— Cred că în japoneză, însă au fost și cuvinte pe care nu le- 
am înțeles. Poate că unele erau în engleză. La un moment dat... 

— Ce este? 

— La un moment dat mi s-a părut că unul dintre ei a strigat 
„Te iubesc” în chineză. Dar nu... nu sunt sigur, kumicho. 

Yamaoto se întrebă dacă luptătorul o luase razna. Sau poate 
că au fost, într-adevăr, drogați. 

— Aţi pomenit cuiva despre întâlnirea din Wajima? 

— Nu, kumicho! strigă Kito. Nimănui! 

Yamaoto se uită de la unul la celălalt, de parcă ar fi avut 


VP - 146 


greutăți în a le crede povestea. Și avea, într-adevăr. 

— De ce n-aţi venit imediat și ați așteptat atât? 

Luptătorii se priviră unul pe celălalt, apoi se uitară la el. 
Sanada răspunse: _ 

— Kumicho, ne-a... ne-a fost frică. Știm ce pare să fie. Insă a 
fost o înscenare. Îţi jurăm. 

— Ne-am pierdut capetele de frică, adăugă Kito. Dar după 
aceea am decis că problema trebuie soluţionată de oyabun-ul 
nostru. El va face ce-i cu adevărat cel mai bine. 

Referirea lui Kito la Yamaoto ca fiind oyabun-ul lor era 
inteligentă. Termenul invoca relația tradiţională dintre șeful 
yakuza și subordonații lui și, prin implicaţie, făcea din Kito și 
Sanada copiii lui Yamaoto, kobun ai săi. Desigur, niciun tată 
înţelept și iubitor nu le putea face vreun rău propriilor lui copii. 

Yamaoto începu să se plimbe prin cameră înainte și înapoi, ca 
și cum ar fi fost frustrat. Trecu pe lângă masa lui Kuro, admirând 
ca întotdeauna setul frumos de săbii daisho din perioada 
Muromachi pe care bărbatul îl ţinea pe un stand din apropiere. 
Daitou, sau katana lungă, era expusă deasupra, cu tăișul în sus, 
din oțel pliat, lustruit în finisaj fără cusur, iar dedesubt se afla 
wakizashi, sabia scurtă. Tecile saya lăcuite în negru, fiecare 
împodobită cu două blazoane aurite de familie, se găseau pe 
standuri separate, lângă arme. Setul era un exponat de muzeu 
și Kuro susținea că un dealer îi oferise cândva douăzeci de 
milioane de yeni, o ofertă pe care nici măcar n-o băgase în 
seamă. El nu îngăduia nimănui să le atingă, decât lui Yamaoto, 
atât în semn de respect pentru rangul șefului său, cât și ca 
recunoaștere a trecutului acestuia în artele marţiale, care 
includea nu numai artele fără arme, ca judo, ci și battoujutsu, 
lupta cu săbii de război. 

Yamaoto se opri în fața standului cu săbii, pe urmă se întoarse 
spre luptătorii sumo. 

— V-aţi „pierdut capetele”? repetă el și glasul îi crescu în 
intensitate. Vă plătesc să gândiţi! Ziceţi că sunt oyabun-ul 
vostru, dar la primul semn de necaz mă insultaţi cu îndoiala 
voastră! 

Bărbaţii plecară capetele rușinaţi, iar Yamaoto continuă, de 
data asta strigând: 

— Aveţi cea mai mică idee despre problemele pe care le-aţi 
creat prin incompetenţa voastră? Aţi spus c-a fost o înscenare și 


VP - 147 


poate că ăsta-i adevărul. Însă a cui este responsabilitatea de a 
preveni asemenea episoade? 

Cu capetele tot plecate, cei doi răspunseră la unison: 

— A noastră, kumicho. 

În ciuda furiei pe care o afișa aparent, Yamaoto era foarte 
calm. El decisese deja cum va rezolva cazul și prin urmare nu 
mai exista niciun motiv pentru care să fie furios. Dar dacă își 
arăta calmul acelor oameni, ei ar fi înțeles ce urma să se 
întâmple. Era mai bine să-l considere furios și astfel să creadă 
că, deocamdată, nu ajunsese la o decizie. In felul acesta aveau 
să rămână concentrați, pentru a-i contracara mânia și a-l face să 
le reducă pedeapsa ca urmare a situaţiei în care-l aduseseră. 

Oricum, el trebuia să-i mai umilească puţin. Ei aveau să salute 
asta, crezând că dacă Yamaoto era dispus să-i pedepsească prin 
umilire, poate că ar fi fost dispus să dea uitării altceva mai 
sever. Chiar mai important de atât, îi putea face, de asemenea, 
să se aplece și mai adânc, poate chiar să recurgă la chinsha, 
plecăciunea cea mai spăsită dintre toate, în care vinovatul se 
lăsa în genunchi, cu palmele pe sol, mult depărtate în față, și 
atingea pământul cu fruntea. 

— Da, responsabilitatea voastră! explodă Yamaoto. A voastră! 
Dar acum eu rămân cu povara rezolvării problemei și totul din 
cauza că ați dat greș în sarcina pe care v-am încredinţat-o! Apoi 
v-aţi amplificat greșeala prin această rușinoasă lipsă de 
încredere în oyabun-ul vostru! 

Ca unul, luptătorii sumo strigară Moushiwake gozaimasen! și 
adoptară postura chinsha. 

Yamaoto prinse mânerul daitou-lui lui Kuro și o luă de pe 
stand. Într-o clipă ajunse la cei bărbaţi prosternaţi și în timp ce 
se mișcă, degetele i se strânseră în mod firesc și automat într-o 
priză cu ambele mâini. Abia încetinind, pivotă spre dreapta, cu 
șoldurile înainte, urmate de coate și încheieturi aidoma șfichiului 
unui bici, astfel încât să creeze combinaţia optimă de tăiere și 
retezare care-i fusese întipărită în multele ore de antrenamente 
battoujutsu. 

Kito dădu să se ridice, poate simțind cumva în urma unui simţ 
înnăscut că ceva nu era în regulă, dar prea târziu. Sabia trecu 
prin gâtul lui masiv și se înălţă ca o ceaţă din nou spre cer chiar 
înainte ca ţeasta retezată a bărbatului să fi căzut pe podea. 
Sângele împroșcă faţa lui Sanada, însă luptătorul surprins nu 


VP - 148 


avu timp să reacționeze, deoarece sabia își încheie al doilea arc 
fulgerător și capul lui se îndreptă, de asemenea, spre pământ. 

Yamaoto păși în lateral, îndepărtându-se de jerbă. Cu gesturi 
reflexe, șterse lama pe spinarea lată a unui luptător, inversă 
priza pe mâner și se pregăti să vâre sabia în teaca despre care 
își aminti brusc că nu mai era acolo. Înaintă și o întinse cu 
mânerul înainte lui Kuro, care o luă cu mâini tremurătoare, fără 
ca măcar să se ridice de pe scaun. 

Yamaoto privi o clipă bărbaţii căzuţi. Corpurile lor rămăseseră 
în chinsha, cu ţestele pe podea, alături. Sângele țâșnea cu 
putere din gâturile tăiate. Chiar că v-ati pierdut capetele, chibzui 
el. 

Se întoarse spre Kuro. 

— Presupun că ai destul detergent pe-aici. 

Mai alb ca varul, bărbatul încuviinţă în tăcere. 

— Perfect. Pune pe cineva să se ocupe de mizerie. Și cheamă- 
| pe taiwanezul care-i poate identifica. Să vină imediat aici. 


Capitolul 24 


După o jumătate de oră, doi oameni aduseră în biroul lui Kuro 
un taiwanez cu chip neliniștit. Personalul curățase deja 
cantităţile impresionante de sânge lăsate de cei doi luptători 
sumo și așezase corpurile enorme pe folii din plastic. Următorul 
pas avea să fie ducerea lor la o unitate de procesare alimentară, 
aflată în relaţii excelente cu organizaţia lui Yamaoto, o unitate 
care deținea echipamente industriale utilizate în circumstanţe 
uzuale pentru tocarea peștilor și transformarea lor în pastă 
pentru crochete. 

Taiwanezul văzu cadavrele și tresări. Când se uită spre biroul 
lui Kuro și observă capetele puse acolo, se întoarse și dădu să 
fugă. Oamenii lui Kuro blocară ușa. 

— Îi recunoşti pe bărbaţii aceștia? întrebă Yamaoto în 
engleză. 

Bărbatul se mai zbătu o secundă, în zadar. Se întoarse și-l 
privi pe Yamaoto, cu ochi holbaţi, dar nu răspunse. 

— Îi recunoști pe bărbaţii aceștia! răcni Yamaoto, însă 
taiwanezul rămase mut. 


VP - 149 


Kuro repetă întrebarea în chineză. După o clipă, taiwanezul se 
bâlbâi: 

— D-da, îi recunosc. 

Yamaoto încuviință din cap spre Kuro, care scoase telefonul 
mobil şi tastă numărul lui Big Liu. Întinse apoi telefonul spre 
taiwanez. 

Pentru cineva care șovăise să scoată un cuvânt cu numai 
câteva momente înainte, bărbatul deveni brusc guraliv. Emise 
un torent de chineză agitată, cu ochii mișcându-i-se întruna de 
la capete la cadavre, la Yamaoto și înapoi. 

După vreun minut îi întinse telefonul, cu mână tremurătoare, 
lui Kuro. Bărbatul i-l dădu lui Yamaoto, care-l ridică la ureche și 
rosti în engleză: 

— Aici Yamaoto Toshi. 

— Bun, foarte bun, spuse Big Liu. Omorât oameni răi. Big Liu 
mulțumit. Dar bani tot lipsesc. Și oameni Big Liu tot morți. 

— Da, zise Yamaoto. Ar trebui să vorbim despre toate astea. 

— Bun, vorbește. 

Lui Yamaoto nu-i plăcea să-i fie date comenzi, însă decise că 
era mai bine să atribuie construcţia frazei unei cunoașteri 
necorespunzătoare a englezei și să ignore restul pentru 
moment. 

— l-am omorât pe oamenii aceștia, spuse el, pentru că nu 
exista altă cale de a evita un război. Nu cred totuși că ei au fost 
responsabili pentru cele întâmplate în Wajima. Ei au spus că au 
fost împușcați cu tranchilizante de doi bărbaţi. Și dacă, într- 
adevăr, ei ar fi fost făptașii, n-ar mai fi venit să mi se predea. Ar 
fi avut planuri să se ascundă și le-ar fi folosit. Asta înseamnă că 
în una dintre organizaţiile noastre, sau în ambele, există o 
scurgere sau, și mai rău, un trădător. Trebuie să discutăm asta 
și să încercăm să-l găsim. 

— Trad... trad..., zise chinezul și Yamaoto înţelese că Big Liu 
nu mai pricepuse nimic după cuvântul „tranchilizant”. 

Îi întinse telefonul lui Kuro și-i ceru: 

— Tradu-i ce am zis. 

Kuro se conformă, pe urmă îi restitui telefonul. 

— Ai înţeles? reluă Yamaoto. Trebuie, realmente, să vorbim 
despre asta, față în faţă. Pot să propun clubul asociatului meu, 
domnul Kuro, din Minami Aoyama, din Tokio? Poate îţi amintești 
că se numește Whispers. Cred că va oferi cadrul potrivit. 


VP - 150 


Whispers era localul cel mai profitabil și de lux al lui Kuro, în 
care lucrau femei superbe din toată lumea. Era tocmai clubul în 
care se înțeleseseră în privinţa actualei livrări de droguri și Big 
Liu fusese atât de copleșit de frumuseţea femeilor, încât mai 
rămăsese două zile în Tokio, revenind în fiecare seară la hotel 
însoţit de o altă animatoare blondă. Yamaoto simţea că aluzia la 
altă vizită în club, cu toate cheltuielile plătite, avea să fie 
îndeajuns pentru a-l atrage. 

— Big Liu tot are lipsă bani, insistă chinezul. Și oameni Big Liu 
tot morți. 

— Și oamenii mei sunt morți, zise Yamaoto, deși bănuiesc că 
au fost la fel de nevinovaţi că ai tăi. Sângele a fost plătit cu 
sânge. Cât despre bani, sunt sigur că putem ajunge la o 
înțelegere. La urma urmelor, suntem oameni rezonabili. Nu vrei 
să fii oaspetele meu în Tokio pentru câteva zile? 

Asta era - respingerea încercărilor lui Big Liu de a-l stoarce pe 
Yamaoto de banii care lipseau, dar fără un refuz vădit. In plus, 
un zăhărel despre care Big Liu își putea da seama că era o 
concesie: confirmarea că toate cheltuielile ocazionate de 
călătoria lui aveau să-i fie achitate, inclusiv, neîndoios, altă 
cazare într-un apartament din hotelul de clasă mondială Grand 
Hyatt din Roppongi Hills, excelent pentru relaxare după afaceri 
în compania unor diverse animatoare blonde din Whispers. 

— Când? întrebă Big Liu. 

Yamaoto surâse. i 

— Când este convenabil pentru tine. Insă în opinia mea, cu 
cât mai curând, cu atât mai bine. 

— Sâmbătă, spuse Big Liu după o pauză scurtă. Până atunci, 
ocupat. 

Yamaoto ridică din umeri. Poate că Big Liu era, într-adevăr, 
ocupat în următoarele trei zile. Poate că încerca, pur și simplu, 
să nu pară prea doritor, să păstreze aparenţa controlului. De 
fapt, lui nu-i păsa prea mult. Principalul era că Big Liu avea să 
vină. Dacă stăteau la aceeași masă și discutau, Yamaoto era 
sigur că puteau să înțeleagă ce s-a întâmplat, după care să 
soluţioneze totul în mod rezonabil. 

— Pe sâmbătă, atunci, zise el. O să-ţi rezerv un apartament în 
Grand Hyatt. 

— Bun, răspunse Big Liu și Yamaoto îi simţi nerăbdarea. 
Mulţumesc. Yamaoto, om bun. Prieten bun. 


VP - 151 


Yamaoto detesta genul acela de false afirmări de prietenie 
între parteneri de afaceri care ar fi fost dispuși să se omoare 
reciproc dacă ar fi avut ceva de câștigat din asta, totuși, uneori 
erau necesare. 

— Da, zise el, și la fel este Big Liu. Domnul Kuro va pune 
detaliile la punct. Abia aștept să ne întâlnim sâmbătă. 

Închise apoi și întinse telefonul lui Kuro. Și brusc, pentru 
prima dată de când luptătorii sumo i-au spus povestea lor, în 
minte îi fulgeră o posibilă explicaţie: John Rain. 

Rămase o clipă pe gânduri, apoi alungă ideea. Cum ar fi aflat 
Rain amănuntele întâlnirii din Wajima? Bărbatul era, într-adevăr, 
formidabil, și totuși, nu supranatural. Explicaţia cea mai 
probabilă era și cea mai simplă: un trădător, fie în organizaţia 
lui, fie în a lui Big Liu, care lucra cu alţii din exterior fără a fi 
motivat de nimic mai complicat decât lăcomia. 

În plus, Rain continua să se ascundă. Nu se ivise deloc în New 
York, acolo unde oamenii lui Big Liu o supravegheau pe Midori și 
pe copilul ei, și unde Yamaoto se aștepta ca Rain să apară la 
suprafaţă, dacă avea s-o facă vreodată. 

Gândindu-se la asta, își dădu seama că Waiyee Chan din New 
York a întârziat cu apelul lui. De obicei, îi telefona cel puţin 
săptămânal pentru a-l informa asupra operaţiunii de filaj din 
New York, dar Yamaoto nu l-a mai auzit de... cât au trecut... de 
opt zile? De nouă? 

Chan a mai întârziat o dată, însă Yamaoto i s-a plâns lui Big 
Liu și după aceea nu au mai existat asemenea probleme. Bănuia 
că lui Chan nu-i plăcea să-i raporteze unui japonez, dar pentru 
asta era plătit și Yamaoto se simţi iritat că individul se dovedea 
din nou leneș și nerespectuos. 

Dacă Big Liu ar mai fi fost la telefon, i-ar fi menţionat situaţia, 
însă în clipa aceea în mintea lui erau chestiuni mai presante. La 
urma urmelor, nu era ceva material, ci doar o iritare. Dacă 
Waiyee Chan ar fi avut ceva de raportat, probabil că ar fi făcut- 
o. Yamaoto avea să-i amintească despre asta lui Big Liu când se 
vor întâlni sâmbătă. Atunci aveau să rezolve toate problemele. 

Îl auzi pe Kuro spunând Kumicho și-și dădu seama că 
încercase să-i atragă atenţia. 

— Da, rosti Yamaoto privindu-l. 

— N-ar trebui... n-ar trebui să-i iau? 

Kito și Sanada. Mare păcat că a trebuit să-i omoare. Mai mult 


VP - 152 


ca probabil s-au făcut vinovați doar de incompetență, nu de 
trădare. Au venit la el sperând să fie milos și... uite ce a fost 
nevoit să facă. 

— Da, îngrijește-te de ei, rosti și flutură nepăsător din mână. 

Merse la ușa clubului și-i făcu semn bodyguardului său, care 
aștepta înăuntru. Bărbatul ieși și verifică strada, apoi se întoarse 
și-l însoţi la Mercedes, care aștepta cu portiera deschisă chiar în 
faţa intrării. 

Pe drumul spre casă Yamaoto se gândi la ce urma să facă în 
continuare. Un lucru știa cu certitudine. Cel care a plănuit 
operaţiunea din Wajima n-avea să moară rapid, precum Kito și 
Sanada. Nu. Va suferi din plin înaintea morții. 


Capitolul 25 


Ne-am întâlnit cu Kanezaki în seara aceea într-o cafenea din 
Roppongi. Am privit din dubă pentru a ne asigura că era 
neînsoțit, după aceea l-am urmat înăuntru. Dox avea geanta de 
voiaj cu echipamentele care ne fuseseră împrumutate. 

Kanezaki stătea cu spatele la perete și ne-a zărit când am 
intrat. Dacă a fost să surprins să ne vadă împreună, nu s-a 
trădat. O bilă albă pentru el. 

Ne-am așezat. Kanezaki a zâmbit și a spus: 

— Da, am avut un presentiment. 

Dox a rânjit. 

— Cum o mai duci, Tom? 

— Nu prea rău. Tu? 

— Ah, știi și tu... Îmi găsesc ocupaţii. Menţin lumea sigură în 
numele democraţiei, chestiuni dintr-astea. 

— Mi-e și frică să-ntreb ce implică asta. 

— La naiba, le cunoști în cea mai mare parte. 

— lar ceea ce nu cunosc nu-mi va face niciun rău, nu-i așa? 

— Uite care-i treaba, am intervenit eu, am venit doar să-ți 
înapoiem jucăriile. Mulţumim pentru împrumut. 

A ridicat sprâncenele. 

— Asta-i tot? 

L-am privit pe Dox, după care am revenit spre Kanezaki. 

— Da, asta-i tot. 


VP - 153 


Dox a împins geanta spre scaunul lui. 

Toți am rămas tăcuţi pentru moment. Ştiam că Tomohisa 
Kanezaki spera să obțină niște informaţii, care îi erau vitale la fel 
ca sângele pentru susţinerea vieţii și că avea să se simtă 
frustrat că nu le căpăta. l-am așteptat mișcarea următoare. 

— Cum îţi place Japonia? a întrebat Kanezaki, indicând din 
bărbie spre Dox. 

— Nu-i rău. Îmi plac mult doamnele. L-am tot rugat pe amicul 
meu aici de faţă să mă ducă la niște gheișe, dar nu vrea s-o 
facă. Ştii pe unde aș putea găsi ceva? 

M-am gândit că Dox cam exagera cu întruparea ţărănoiului, 
însă se pare că a avut efectul dorit. Disperat, probabil, că nu va 
obține nimic altceva dacă o lua pe ocolite, Kanezaki a răspuns: 

— Am auzit că au gheișe prin provincie. În zona Mării Japoniei. 

— Marea Japoniei? a repetat Dox. Mi se pare cam departe 
pentru doar niţică distracţie. 

Kanezaki s-a uitat la el, apoi la mine. 

— Bun. O să-mi spuneţi ce naiba ați făcut în Wajima? 

L-am privit pe Dox. 

— Știm noi ceva despre Wajima? 

Lunetistul s-a încruntat. 

— Wajima, Wajima... mi se pare ceva cunoscut, acum dacă ai 
menţionat cuvântul ăsta. Da, da, s-ar putea să știu ceva. 
Poate... 

Kanezaki începuse să pară în mod clar nefericit. Acesta era 
momentul pe care-l așteptam. 

— Da, am rostit, am putea să-ţi spunem ceva, dar asta ar 
însemna o favoare, nu? 

A urmat o tăcere lungă. Într-un sfârșit, Kanezaki a cedat. 

— Bine. În schimbul favorii pe care v-am făcut-o, procurându- 
vă echipamentul. Apoi suntem chit, a zis el și a zâmbit scurt. 
Oricum, până data viitoare. 

Data viitoare, am reflectat, va sosi mai repede decât te 
aștepți. 

— De unde ai știut? am întrebat. 

Eram destul de sigur că aveam răspunsul, însă voiam 
confirmarea. 

Kanezaki a ridicat din umeri. 

— Transmiţătorul GPS. Cunoșteam codul, așa că l-am urmărit, 
pur și simplu, pe software-ul cartografic ca să văd unde vă 


VP - 154 


duceţi. Se pare că aţi petrecut noaptea în Wajima. Aceeași 
noapte în care trei tipi din Triada United Bamboo au fost 
împușcați și uciși pe plaja de acolo. 

Mda, asta mă așteptasem să spună. Era și adevărat, probabil. 

Dox a rânjit. 

— Ca să vezi ce coincidenţă! 

Kanezaki a încuviinţat din cap. 

— Exact, și au fost gloanţe de calibru .45. Cu adevărat, o 
coincidenţă bizară. Pentru că HK-urile pe care vi le-am dat au 
exact genul ăsta de gloanțe. 

Rânjetul lui Dox s-a lărgit. 

— Aș zice c-a fost vreo afacere cu droguri care s-a terminat 
prost. 

— De ce? a întrebat Kanezaki. A fost, pur și simplu, un jaf și 
nimic mai mult? Cu asta vă ocupați acum? 

Dox a pufnit. 

— Fiule, cu banii pe care-i plătiţi voi e de mirare că nu mă- 
ndrept spre o viaţă de infracţiuni. 

— Nu, am rostit eu, n-a fost doar un jaf. 

— Atunci, ce? a întrebat Kanezaki. Încercaţi să stârniţi un 
război între yakuza și Triade? 

— Ai obiecta dacă cineva ar încerca asta? 

— Nu. De fapt, mi-ar plăcea să-i văd lichidându-se reciproc. 
Dar aș vrea să știu despre ce-i vorba. 

O clipă am căzut pe gânduri. Kanezaki ne localizase deja în 
Wajima. Dacă ar fi vrut să ne vândă Triadelor și grupării yakuza, 
bănuiesc că ar fi putut s-o facă. Am recunoscut problema aceea 
potenţială din clipa în care m-am gândit prima dată să mă 
adresez lui pentru echipamentele de care aveam nevoie. Era 
neplăcut, dar inevitabil, ţinând seama de circumstanțe. Nu poți 
primi ceva fără să dai ceva. Poate că asta nu-i valabil peste tot, 
însă în domeniul meu de activitate e obligatoriu. 

— Cred că-n momentul ăsta puteţi avea încredere în mine, a 
adăugat Kanezaki constatând că tot nu răspunsesem. 

M-am uitat la Dox, care a aprobat din cap, apoi am revenit 
spre Kanezaki. 

— Bine, am zis. Și tu poţi avea, de asemenea, încredere în 
noi. Ca să te tragem la răspundere dacă ceva o să meargă 
prost, înainte sau după. La urma urmelor, nimeni altul n-ar fi 
putut ști. Eşti sigur că vrei să-ţi asumi responsabilitatea asta? 


VP - 155 


El a încuviinţat din cap. 

— Da, sunt sigur. 

— Atunci, uite cum vom proceda. Avem nevoie de o pușcă 
pentru lunetiști. Ne faci rost de ea. i-o restituim, după ce 
terminăm. Şi tot atunci o să-ți povestim pe larg ce se-ntâmplă, 
de fapt. 

— Și până atunci păstrăm echipamentele pentru vedere pe 
timp de noapte. Și HK-urile alea, a adăugat Dox și apoi s-a uitat 
la mine. Ar putea fi utile. 

A urmat o tăcere prelungă. Kanezaki a spus: 

— Nu. 

La naiba, am crezut că, în febra momentului, cererea 
„spontană” a lui Dox va fi înghițită pe nemestecate. Se pare că 
m-am înșelat. 

Niciunul dintre noi n-a mai scos vreun cuvânt mult timp. Am 
așteptat, gândindu-mă că, până la urmă, Kanezaki va ceda. 

N-a cedat. Pe de o parte, am fost impresionat. In doar câţiva 
ani s-a maturizat cu adevărat. Pe de altă parte, m-am întrebat 
dacă a fost influenţa lui Tatsu. 

În cele din urmă, am rostit: 

— Cum adică „nu”? 

Chiar pe când am pus întrebarea aceea, am știut că, vorbind 
primul, i-am cedat avantajul. 

— Vreau să spun că, dacă vreţi să păstraţi echipamentul deja 
existent și să vă mai procur ceva pe deasupra, îmi veţi datora 
ceva mai mult decât doar simple informații. 

L-am privit, dar n-a clipit. Ştia că în clipa de faţă aveam mai 
multă nevoie de el decât avea el nevoie de mine. Nu era un 
sentiment plăcut, însă nu puteam face nimic în privinţa aceea. 

Am închis ochii și am încuviințat din cap. 

— Batem palma, am spus. 


Capitolul 26 


Așa cum a promis, Kanezaki a venit cu arma a doua zi 
dimineaţă și ne-a înmânat-o într-o geantă de golf, într-un tren 
aflat în mișcare pe linia Yamanote. De data asta i-am dat 
numărul meu de telefon local. El avea deja o idee destul de 


VP - 156 


bună despre ce intenţionam să facem și, dacă afla ceva util, 
voiam să ne contacteze. 

Dox și cu mine am dus geanta de golf în dubă. Eu am șofat, în 
timp ce el a stat în spate și a examinat cele primite. 

— Ura! a exclamat. Crăciunul a sosit mai devreme anul ăsta. 

— Ce-ai acolo? 

— M40A3 pe care am cerut-o, plus o lunetă AN/PVS 10 
Day/Night, amortizor Ops Inc. și o sută de cartușe de M1I8LR 
calibrul 7,62 mm. Distracţie pentru mine și jale pentru tipii răi. 

— Bun. Tatsu ne întocmește o listă de ţinte. Ar trebui să fie 
gata în curând. 

o... 

Tatsu mi-a telefonat în după-amiaza aceea și m-am dus la 
spital. Bodyguardul m-a lăsat să intru. Polițistul era singur. 

— Ai lista? l-am întrebat. 

— Da, însă cred că vei vrea să aștepți până sâmbătă. 

Dumnezeule, vocea lui era foarte slăbită. Aproape că eram 
gata să-l întreb cum se simte, dar asta l-ar fi iritat. În plus, știam 
deja răspunsul. 

— Ce se-ntâmplă? am zis. 

— Luptătorii sumo s-au întors la Yamaoto și el i-a omorât. 

— La naiba! 

— Nu, a continuat Tatsu cu glas încet și răgușit, ba chiar este 
bine. Sâmbătă va veni în Tokio șeful United Bamboo, Big Liu, ca 
să încerce să rezolve restul neînțelegerii. Va sta la Grand Hyatt 
în Roppongi Hills. Întâlnirea va fi în clubul Whispers din Nishi- 
Azabu, condus de un ins pe nume Kuro, care poate fi considerat 
mâna dreaptă a lui Yamaoto, în măsura în care el permite așa 
ceva. 

— Ai aflat toate astea de la informator? 

Tatsu a încuviințat din cap. 

— Dacă ai un om atât de bun în interior, de ce nu l-ai folosit 
până acum să-l înfunzi pe Yamaoto? 

— În primul rând, nu te-am avut pe tine căruia să mă adresez, 
în al doilea rând, informatorul se teme mai mult de Yamaoto 
decât de mine. În privinţa asta există întotdeauna o balanţă 
delicată. Dacă împing prea tare, l-aș putea pierde. lar în clipa de 
față împing foarte tare. 

— Bun. Prin urmare, spui că dacă i-am ataca pe yakuza 
înainte de întâlnire... 


VP - 157 


— Asta ar putea cauza anularea întâlnirii. Am putea pierde o 
oportunitate neașteptată de a-l înlătura direct pe Yamaoto. 

Am rămas pe gânduri aproape un minut. 

— Ce știi despre clubul acela? L-aș putea ataca pe Yamaoto 
acolo? 

— N-am idee. Nu-i cunosc configuraţia, iar informatorul meu 
este dificil. El suspectează că i-am utilizat informaţiile despre 
livrarea din Wajima pentru atacul asupra chinezilor și 
luptătorilor sumo. Yamaoto crede că a fost o „scurgere” din 
interior și vrea să-l descopere pe responsabil. Informatorul se 
teme. Nu știu ce voi mai putea obţine de la el despre întâlnire. 

Am reflectat asupra situaţiei. Poate că l-am fi putut poziţiona 
pe Dox pe un acoperiș sau în dubă. Poate că l-am fi putut dobori 
pe Yamaoto cu arma M40A3, când ieșea din mașină ca să intre 
în club, sau când părăsea stabilimentul. 

Dar toate astea nu reprezentau nimic sigur pe care să te 
bazezi. Dacă Yamaoto era pe atât de paranoic pe cât afirma 
Tatsu, mă așteptam ca mașina lui să se oprească imediat lângă 
intrarea în club, astfel încât să fie expus prea puţin timp, sau 
chiar deloc, pentru ca Dox să ochească decisiv. Sigur că da, 
puteam pregăti ambuscada aceea, însă dacă eșua, urma să 
avem nevoie de o modalitate de intrare. 

— Îmi poţi face rost de un plan al clubului? l-am întrebat. 
Bănuiesc că trebuie să existe la Urbanism, la Pompieri... așa 
ceva. 

— Bineînţeles. 

— Dar cu electricitatea? Ai avea oameni care să întrerupă 
curentul electric în tot cartierul la momentul cuvenit? 

— Da. 

Era un început bun. Ştiam totuși că ne trebuia și altceva în 
afară de planurile clubului. Ele nu ne puteau indica unde stăteau 
țintele, dacă existau bodyguarzi în apropiere și multe alte lucruri 
pe care trebuia să le știm de la bun început. Pentru toate astea, 
aveam nevoie de un om în interior. 

— Spune-mi ce știi despre club, i-am cerut. Presupun că-i unul 
de înaltă clasă. 

— Exact. Așa cum știi, cele mai multe cluburi cu adevărat de 
elită se găsesc în Ginza și Akasaka, unde animatoarele sunt 
japoneze care nu sunt disponibile contra cost. 

— Corect. 


VP - 158 


— Există apoi cluburile mai modeste, foarte frecvente în 
Ikebukuro şi Shinjuku, unde personalul este format din 
chinezoaice, filipineze și alte naţii, ale căror servicii pot fi 
închiriate pe noapte sau chiar cu ora. 

— Da, am auzit. 

Tatsu a zâmbit. 

— Clubul lui Kuro este, într-un fel spus, cel mai bun din cele 
două clasificări menţionate. Animatoarele lui provin din toată 
lumea: Japonia, alte ţări din Asia, Orientul Mijlociu, Africa, 
Europa, cele două Americi. Toate sunt frumoase și toate sunt 
disponibile. 

— Dar cum poate Kuro să... 

— El a făcut sistemul atât de profitabil, încât toți vor să 
participe. Regulile sunt simple. Când sosește un client, fetele îi 
semnalează discret lui mama-san care-i prețul lor pentru o 
noapte cu insul respectiv. Dacă este tânăr și atrăgător, prețul 
poate fi mic - să zicem, cinci sute de mii de yeni. Însă dacă este 
decrepit și respingător, prețul poate fi două milioane de yeni sau 
mai mult. 

Dacă echivalentul în yeni a mai bine de patru mii de dolari era 
„Mic”, iar unii clienţi cheltuiau de patru-cinci ori mai mult pentru 
plăcerile unei singure nopţi, atunci Kuro trebuie să fi găsit un 
mod de a atrage o clientelă foarte bogată. 

— Dacă un client vede o fată care-i place, a continuat Tatsu, 
poate întreba cât costă să plece cu ea din club. Dacă este 
dispus să plătească preţul respectiv, este a lui pentru restul 
nopţii. Dacă nu, se poate interesa de altă fată. 

— Și care-i partea fetelor? 

— Atât cât au cerut. 

— Păi, dacă ele păstrează cât au cerut, de unde provine 
profitul lui Kuro? 

— Taxa de înscriere în club este de cincizeci de milioane de 
yeni, iar cotizaţia anuală este de cinci milioane de yeni. 

— Cincizeci de milioane? am repetat. 

Insemna mult peste patru sute de mii de dolari. 

— Da. 

— Mda, asta ar trebui să-i ţină departe pe hoi pollo”. 


5 Expresie din greaca veche, care înseamnă „cei mulți”, în sensul strict al cuvântului, 
„oameni”. In engleză sintagma are o conotaţie negativă, ironică, și are sensul de 
„plebe”, „drojdia societăţii”, „gloată” etc. (n. red.). 


VP - 159 


El a dat din umeri. 

— Produsele de mare lux au intrat pe piaţă. Superbogații 
trebuie să găsească moduri prin care să iasă în evidenţă. Am 
citit recent despre lansarea unui automobil sport Bugatti 
Veyron. Costă peste un milion de dolari. 

— Mda. Am comandat și eu două. 

Tatsu a râs, dar râsetul s-a transformat în tuse. Și-a potrivit 
tubul de oxigen sub nas și a respirat câteva clipe, după care a 
zis: 

— Să știi că în Tokio există deja câţiva proprietari ai acestui 
model de automobil, iar mulţi alţii sunt pe lista de așteptare. Cei 
care-și permit o asemenea mașină nu vor fi alungaţi de taxele 
scandaloase ale clubului. Dimpotrivă, le vor saluta ca pe un 
simbol al statutului lor. 

A sorbit puţină apă. 

— Insă dincolo de profitul direct există un beneficiu colateral 
important: afacerile încheiate cu politicieni, businessmeni și șefi 
ai crimei organizate, care sunt invitaţi acolo. De exemplu, 
United Bamboo. Yamaoto și Big Liu au bătut palma pentru 
afacerea cu metamfetamină în clubul acela. 

— De aceea se întâlnesc tot acolo? Nu pare să le fi purtat 
noroc. 

— Se pare că i-a plăcut foarte mult lui Big Liu. El are o 
predilecție pentru blonde. 

Blonde... Ideea mea despre persoana la care să apelez pentru 
informaţii din interior s-a conturat mai precis. Era totuși 
imposibil ca Delilah să accepte așa ceva. Și nici nu vedeam cum 
i-aș fi cerut. 

— Dacă prețul fetei nu se potrivește cu al clientului, am rostit 
cu glas tare, ea nu-i obligată să plece cu el. Dar ce se-ntâmplă 
când trebuie să satisfacă un mahăr ca Big Liu? O să-l refuze? 

— Pentru o persoană foarte importantă ca Big Liu, se așteaptă 
din partea fetelor să asigure servicii suplimentare. Nu contează 
cine este sau cum arată. Este a lui pentru noaptea respectivă și 
ar fi recomandabil ca el să se trezească surâzător în dimineața 
următoare. În caz contrar, fata este concediată. 

— Și va pierde, dintr-odată, accesul la câștigurile incredibile 
cu care se obișnuise. 

— Exact. 

Nu a fost tocmai ceea ce am sperat să aud. Poate că aș fi 


VP - 160 


putut trece peste partea Dacă mă ajuţi, s-ar putea să fii nevoită 
să te culci cu un gangster repulsiv și degenerat ca parte din 
contractul tău. 

— Deci? a spus Tatsu după alte câteva secunde. Te-au ajutat 
cu ceva toate astea? 

— Poate. S-ar putea să existe o persoană pe care s-o strecor 
înăuntru. O să te anunţ. Ai vreo fotografie a lui Big Liu? Vreau să 
știu cum arată. 

Tatsu a apăsat butonul soneriei de lângă pat. Bodyguardul a 
intrat imediat. 

— Dă-mi dosarul, te rog. 

Bărbatul i-a înmânat fără niciun cuvânt un plic mare, apoi a 
părăsit camera. 

Am arcuit o sprânceană. 

— Prin urmare, așa rezolvi problemele când ești țintuit la pat? 

A zâmbit și mi-a înmânat plicul. L-am desfăcut și am scos un 
dosar. Înăuntru se aflau câteva fotografii de filaj făcute de 
poliţie unui chinez gras, dar cu aspect încă periculos, cu păr 
grizonant și piele ciupită de vărsat. 

— E voinic pentru un chinez, am comentat eu. 

— De aceea a fost poreclit „Big”, a replicat Tatsu pe bine- 
cunoscutul lui ton de răbdare infinită. 

— Văd că l-ai pus și pe Yamaoto aici. Și cine-i ăsta? 

— El este Kuro. M-am gândit că-ţi poate fi util un dosar cu 
actorii principali. 

— Mulţumesc. Așa este. 

A aprobat din cap. 

— Nu dispui de prea mult timp. 

L-am privit, scofâlcit și fragil pe patul de spital, cu tuburi în 
braţe și în nas, și mi-am dat seama că nu se referea la întâlnirea 
lui Yamaoto. 

— Eşti... pot să-ţi aduc ceva? l-am întrebat. 

M-a privit cu ochi pătrunzători și plini de viaţă de pe faţa albă 
precum cearșaful. 

— Pe Yamaoto, mi-a răspuns. 


VP - 161 


Capitolul 27 


Delilah revenea de la o ședință matinală de fitness în cartierul 
ei din Marais, când îi sună telefonul mobil. Se opri din mers și-l 
căută în poșetă. 

Pietoni purtând baghete proaspete, buchete de flori și pungi 
cu fructe din piaţa în aer liber de pe Rue de Bretagne o ocoliră 
pe trotuarul îngust. Ea îi ignoră și se încruntă spre display-ul 
telefonului. Era un număr ascuns. 

Se simţise minunat de relaxată după două ore de yoga și 
Pilates, însă în acel moment, pe neașteptate, inima porni să-i 
bată mai tare. Apăsă butonul de preluare a apelului și zise: 

— Allo. 

— Bună. Sunt eu, John. 

De data asta, a zis „bună”, se gândi ea. De obicei zice „het. 
Nu era sigură ce însemna asta. 

— Hei, spuse ea. 

— Ce mai faci? 

— Bine. Nu m-am așteptat sa-mi telefonezi. 

Femeii îi plăcu replica lui, rostită cu o voce calmă, câtuși de 
puţin acuzatoare. O simplă declaraţie de fapte. 

— De ce nu te-ai așteptat? 

— Ultima dată când am vorbit, păreai destul de ocupat când 
ai venit la New York. Apoi ai plecat la Tokio și m-am gândit că... 
s-a cam terminat între noi. 

Excelent, asta a fost, într-adevăr, excelent. Fii nepăsătoare, 
totuși, prezintă totul clar. Oferă-i ocazia și imboldul de a explica, 
fără să pară că le ceri în mod explicit. 

— Sunt în Tokio acum, zise el. Și sunt ocupat. Dar nu în felul 
în care crezi. 

— Însă în ce fel, atunci? 

Urmă o pauză lungă. Apoi el zise: 

— Am nevoie de ajutorul tău. 

Delilah nu s-a așteptat la așa ceva. Replică înainte să fi avut 
timp să se gândească: 

— Am impresia că m-ai sunat mai degrabă pentru ajutorul 
meu decât pentru a fi în compania mea. 

— Probabil că ai dreptate şi-mi pare rău pentru asta. Dar în 
clipa de faţă am nevoie de ambele. Poţi să vii la Tokio? 


VP - 162 


— De ce? 

— O să-ţi spun când o să ajungi aici. Te rog, Delilah. Nu ţi-aș 
cere-o dacă n-ar fi important. g 

Ea știa că ar fi trebuit să spună „nu”. Insă... în glasul lui exista 
ceva ce nu a mai auzit până atunci. Indiferent care ar fi fost 
problema, John trebuia să fi fost aproape disperat pentru a-i 
cere ajutorul după ultima lor conversație. 

Și totuși... disperat din ce motiv? Singurul lucru la care se 
putea gândi era că s-a întâmplat ceva rău când el a vizitat-o pe 
Midori. Totuși, pianista a fost relaxată în prezența lui Delilah... 
dar ea era neștiutoare, nu avea habar despre ce se întâmpla în 
umbrele din jur. 

Ce putuse fi? Fusese văzut John? Și dacă da, fiul lui se afla în 
pericol? In cazul acela... 

Simţea cum fermitatea i se destrăma. Oricum, situaţia era al 
naibii de stânjenitoare. Nu era sigură ce voia John, însă din câte 
știa era foarte posibil ca obiectivul lui final să fie o viaţă alături 
de Midori și de copil. 

Dar în același timp, dacă se întâmpla ceva lui Midori sau 
copilului și Delilah ar fi putut ajuta să prevină asta, sperantele ei 
pentru John ar fi fost spulberate pentru totdeauna. 

De asemenea, înţelese ea, dacă ar fi mers în acel moment la 
John, ar fi putut avea o șansă de a încerca să corecteze greșeala 
făcută prin demascarea faţă de Midori, de a asigura un tampon 
împotriva posibilelor consecinţe ale acelei întâlniri, dacă John ar 
fi aflat vreodată despre ea. 

Si dacă, de fapt, chiar a aflat? Poate ca asta să fie o atragere 
în capcană? 

Nu, nu credea așa ceva. 

Tu însăţi ai efectuat o operațiune care l-a vizat, specifică tie. 
De ce n-ar efectua și el în privința ta o operațiune specifică lui? 

Asta făcea însă alegerea destul de clară. Delilah putea ceda 
înaintea suspiciunilor și manipulărilor, mai exact, cu alte 
cuvinte, putea ceda înaintea fricii. Ea a simţit deja gustul 
respectiv când s-a dus s-o vadă pe Midori în New York și simpla 
lui amintire îi provoca greață. 

Sau putea alege speranța. 

— Când? întrebă femeia. 

— Poţi să fii aici mâine? 

— Probabil. 


VP - 163 


— O să-ți las un număr de telefon. Sună-mă și anunţă-mă. 

După ce închise, Delilah reveni în apartamentul ei și căută 
orarul curselor aeriene. O aeronavă Air France decola la 13:20 
de pe aeroportul Charles de Gaulle și ajungea la Tokio a doua zi 
dimineaţă la 9:20. Dacă se grăbea, putea s-o prindă. 


Capitolul 28 


În seara aceea Tatsu m-a sunat ca să-mi spună că avea niște 
lucruri pe care le cerusem. M-a avertizat să mă aştept la alt 
bodyguard, ceea ce a fost grijuliu din partea lui. Știa că voi fi 
agitat dacă voi vedea un necunoscut la ușa lui, seara. 

M-am dus la spital, procedând cu foarte multă grijă. Întâlnirile 
repetate în același loc constituiau o încălcare gravă a procedurii 
operaţionale standard, dar, în mod evident, în acel moment nu 
exista alternativă. 

Noul bodyguard a ciocănit la ușă, apoi m-a lăsat să intru. 
Tatsu era în pat, palid și transpirând de data asta. L-am privit o 
secundă. 

— Nu ţi-e bine? am întrebat. 

A scuturat din cap cu o grimasă. 

— Sunt în regulă. Atât doar că... uneori, doare. O să treacă. 

Mi-am tras un scaun lângă pat și m-am așezat, simţindu-mă 
neajutorat în timp ce el scrâșnea din dinţi și gemea. 

— Să chem o asistentă, am spus. Să-ţi dea ceva pentru dureri. 

El a clătinat iarăși din cap. 

— O să-mi dea morfină și m-adoarme. N-am timp de așa ceva. 
Nu acum. 

După câteva minute, icnetele au încetat și respiraţia i s-a 
normalizat. 

— Asta a fost o criză urâtă, a mormăit după aceea. În plus, au 
început să se îndesească. Am tot mai puţine pauze de respiro. 
Vrei să-mi dai prosopul ăla, te rog? 

Pe noptieră se afla un prosop umed. | l-am întins și s-a 
tamponat pe faţă. 

— Nu te speria. Sunt în regulă. Vezi tu, cancerul este, pur și 
simplu, felul prin care natura te convinge să vrei să mori. 

N-am putut râde, cu toate că știam că asta ar fi vrut Tatsu. De 


VP - 164 


dragul lui, m-am silit să zâmbesc. 

Mi-am pus mâna pe umărul lui și am rămas amândoi tăcuţi 
câteva minute. Apoi am întrebat: 

— Ce ai pentru mine? 

A apăsat butonul soneriei. Bodyguardul a intrat și i-a întins un 
rucsac, pe urmă a ieșit. 

Tatsu mi l-a dat. L-am deschis. Înăuntru erau un set de planuri 
de construcţii și echipamente de comunicaţii. 

Am scos planurile și le-am despăturit. 

— Whispers? am întrebat. 

A încuviințat. 

— Plus dispozitivele de comunicaţii cerute. Trei perechi. 

Am aprobat din cap admirativ. 

— Cum ai făcut rost de ele? 

Mi-a surâs. 

— De la oameni care-mi sunt datori. Întrebarea este ce-o să 
faci cu ele? 

— Încă nu sunt sigur. Mai întâi trebuie să examinez planurile, 
apoi să arunc o privire clubului. După aceea voi ști mai bine. 

— Și persoana din interior? 

M-am gândit la conversaţia cu Delilah. Ea îmi telefonase după 
aceea să mă anunţe că sosea, însă mi se păruse încordată. 

— E-n curs de derulare, i-am răspuns. Dar deocamdată n-am 
nicio garanţie. 


Capitolul 29 


După ce am plecat de la Tatsu, am cumpărat din Shinjuku un 
binoclu, două perechi de indispensabili lungi și o căciulă. Apoi 
m-am dus în recunoaștere la Whispers. 

Clubul se afla în eleganta zonă Minami Aoyama mărginită de 
arbori, aflată între Kotto-dori la est și Nireke-dori la vest, nu 
departe de muzeul Nezu, axat, în principal, pe artă clasică și 
veche din Asia de Est. În imediata apropiere erau restaurante 
pentru hipsteri, galerii șic de artă și buticuri de lux, uneori 
combinaţii neobișnuite ale celor trei, toate la nord și la sud de 
două străzi fără nume. Pe strada din nord se ajungea la club. 
Strada din sud trecea prin spatele clubului, în lungul unui șir de 


VP - 165 


clădiri, dintre care unele erau separate prin alei. 

La nord de intrarea în club era un șantier, care oferea un 
punct de supraveghere decent. Am privit câteva ore cum valeţi 
de parcare îi ajutau pe clienţi să coboare și să urce în mașinile 
lor scumpe, dar n-am mai distins alte detalii. Era totuși 
preferabil să văd cu ochii mei împrejurimile clubului. Când am 
plecat, la ora 2 noaptea, eram îngheţat până la oase. 

Am revenit în hotel, am dormit șase ore și apoi am luat trenul 
până la aeroport, ca s-o aștept pe Delilah. Ea a trecut prin vamă 
privind în jur, însă nu m-a identificat imediat în marea de feţe în 
cea mai mare parte japoneze. Purta blugi și o jachetă neagră din 
piele, iar pe umăr ducea o geantă de voiaj maronie, din piele. 
Avea părul strâns la spate și părea nefardată. Poate puţin 
obosită, dar, altfel, la fel de radiantă ca întotdeauna. 

Câteva clipe m-am uitat la ea, fără să fiu zărit, și am simţit un 
val de emoţii contradictorii. Recunoștinţă, pentru că era de 
acord să facă asta pentru mine. Vinovăţie, deoarece i-o 
cerusem. Remușcare, întrucât stricasem totul și din cauza mea 
se ajunsese acolo. Și derută, fiindcă nici eu însumi nu știam bine 
ce voiam. 

Am apărut dinapoia unui grup compus din mai multe 
persoane care așteptau prieteni, rude și parteneri de afaceri. 
Delilah m-a zărit și a încuviinţat din cap. 

M-am oprit în faţa ei. De câte ori ne reîntâlniserăm după o 
absenţă, ne îmbrăţișaserăm. Nu și în acea zi. 

— Mulţumesc că ai venit, i-am spus. 

A încuviinţat din cap. 

— Încotro? 

— Dă-mi voie să-ţi iau bagajul. 

Mi-a întins geanta de voiaj și am pornit amândoi prin 
mulțimile care așteptau în terminalul „Sosiri”. În timp ce 
mergea, Delilah privea în jur și m-am întrebat dacă o făcea 
operaţional sau mai degrabă pentru a reţine imaginile 
nefamiliare dintr-un mediu necunoscut. Probabil ambele. 

— Am o dubă în parcare, am spus. Până la Tokio facem vreo 
oră. O să te informez pe drum. 

Am tras cu ochiul și am văzut-o privindu-mă, însă nu i-am 
descifrat expresia. 

— Ai mai fost aici? am întrebat-o. 

A clătinat din cap. 


VP - 166 


— Doar în China, o dată. Niciodată în Japonia. 

— Atunci, poate c-o să reușesc să-ţi ofer un tur. Cunosc niște 
locuri. 

M-a privit cu multă atenţie. 

— Dar, mai întâi, afacerile. Așa-i? 

Am crezut că încerca să mă provoace. Am preferat să nu 
răspund. 

Pe drumul spre Tokio, i-am povestit totul. Desigur, nu cele 
întâmplate între mine și Midori în apartamentul ei, sau ce am 
simţit acolo, care n-ar fi fost nici relevant, nici util. In rest însă, 
totul. 

M-a ascultat în tăcere. După ce am terminat, a rostit: 

— E clar că ai fost ocupat de când te-am văzut ultima dată. 

— E și ăsta un fel de a spune. 

— Amicul tău, Dox, trebuie să-ţi fie destul de devotat dacă ți 
s-a alăturat și-n afacerea asta. 

Nu mi-a plăcut comentariul. 

— Asta-i doar o parte a realităţii. De la Wajima ne-am ales, de 
asemenea, cu o grămadă de bani. Dacă vrei, îţi pot da partea 
mea. 

O lăsam pe ea să decidă dacă voia să fie ceva profesional sau 
personal. 

— Mai întâi va trebui să-mi spui pentru ce mă plătești. 

— Cred că știi. 

— Poate că da. Vrei să pozez ca o tipă doritoare să se 
angajeze în club, ca să văd care-i treaba înăuntru. 

— Cam așa ceva. 

— Și dacă voi fi angajată, realmente? Te va deranja că mă 
culc cu clienţii? 

Am privit-o. 

— Da, mă va deranja. N-o să-mi fii de niciun folos dacă nu vei 
fi în club. 

Buzele lui Delilah au început să se subţieze de furie. Apoi am 
zâmbit și ea a înţeles că o tachinam. Poate că n-ar fi trebuit să 
procedez așa, dar am fost nevoit să fac ceva pentru a diminua 
tensiunea. 

A clătinat din cap și a mormăit ceva în ebraică. Am fost 
multumit că n-am înțeles niciun cuvânt. Am revenit cu atenția 
asupra șoselei, însă, peste o clipă, ea s-a răsucit pe neașteptate 
în scaun și m-a izbit în coapsă cu pumnul, ca o lovitură de 


VP - 167 


ciocan. Am răcnit cât am putut: 

— La naiba! 

— Să nu mă iei în derâdere, a mârâit Delilah. Nu sunt deloc 
încântată de ce se-ntâmplă. 

— Ce naiba! Am încercat, pur și simplu, să mai detensionez 
niţel atmosfera. 

— Da, foarte bine, dar găsește alt mod. 

Unul sau două comentarii caustice mi s-au strecurat, într- 
adevăr, în minte, însă am preferat să mă abţin. Câteva minute 
am mers în tăcere. Mi-am frecat coapsa și mi-am spus că la 
prima ocazie trebuia să-mi pun gheaţă pe locul acela. Delilah 
știa foarte bine ce făcea și m-a lovit fără reţinere. 

Văzând cât de iritată și ranchiunoasă era, m-am întrebat o 
clipă de ce mă mai ajuta. Nu eram suspicios, cel puţin nu la 
nivel profesional. Avuseserăm împreună prea multe aventuri ca 
să cred că ea putea reprezenta genul acela de amenințare. Și 
totuși, nu înțelegeam pe deplin de ce a venit. 

Dacă ea mi-ar fi cerut ajutorul în circumstanţe similare, i l-aș 
fi acordat. Fiindcă așa se cuvenea. Deoarece ţineam destul la 
ea. Întrucât voiam să existe cineva care să depindă de mine. 
Poate că și pentru ea era la fel. 

Am mai reflectat o vreme. Nu m-a întrebat deloc cum a fost 
când am văzut-o pe Midori sau ce exista între noi. Credeam că 
înțelegeam motivul pentru care nu m-a întrebat și n-aveam 
habar ce aș fi răspuns dacă totuși m-ar fi întrebat. Aveam însă 
timp să discutăm despre toate astea după ce terminam cu 
Yamaoto. În acel moment ar fi însemnat o distragere. 

— Presupun că voi avea nevoie de niște recomandări când o 
să mă duc diseară acolo, a spus Delilah. Te-ai gândit la asta? 

În privinţa aceea mă aflam cu un pas înaintea ei și 
acţionasem deja împreună cu Tatsu. 

— Partea asta e rezolvată, i-am zis. În urmă cu doi ani la ei a 
lucrat o franţuzoaică, Valerie Silbert, care în prezent locuiește în 
Paris. Ai cunoscut-o într-un club și ea ţi-a povestit despre 
Whispers. Ai venit să vezi cum este. Dacă pare promiţător și ei 
te pot ajuta cu viza de lucru, ești pregătită să faci o încercare. 

— Vrei să le spun povestea asta? N-am auzit în viaţa mea 
ceva mai pueril. 

— E destul de bună. Contactul meu din serviciile secrete 
japoneze a obţinut adresa din Paris, dar a spus că n-a făcut rost 


VP - 168 


de un număr de telefon fără alte investigaţii. Și dacă el n-a 
putut, atunci nimeni nu poate. 

— Și dacă ei au deja numărul? Este posibil să fi păstrat 
legătura. 

— Poate. Totuși, nimeni nu va încerca s-o contacteze pe 
nepregătite. Și chiar dacă ar face-o, cine te poate contrazice că 
ați stat de vorbă într-o seară, într-un club? Mă îndoiesc că ea și- 
ar mai aminti. Uite cum stă treaba, chiar dacă cineva ar vrea s-o 
contacteze, operaţiunea se va fi și terminat deja. Peste 
aproximativ treizeci și șase de ore, gata! 

— Probabil că-mi vor cere vreun act de identitate. Un 
pașaport. 

La naiba, la asta nu mă gândisem. Se petrecuseră prea multe. 

— Nu călătorești sub numele adevărat, nu? 

— Nu. 

— Paşaport francez? Chitanțe, flecuștețe franțuzești prin 
buzunare? 

— Da. 

Am vrut s-o întreb: Atunci, de ce ai mai deschis subiectul 

— Așadar, îi putem da drumul, am spus. 

— Însă nu te-ai gândit la asta. Mă face să mă-ntreb: ce 
altceva ţi-a mai scăpat? 

M-am răsucit s-o privesc și am zis: 

— Vrei să-mi spui ce te sâcâie, de fapt? 

Altă pauză. Apoi Delilah a răspuns: 

— Toată situaţia asta. 

Da, și pe mine, am vrut să-i replic, dar am întrebat: 

— Ai unde să stai? La hotel? 

— Nu încă. Și așa abia am avut timp s-ajung la aeroport. 

Deși era țâfnoasă, aș fi vrut să stea cu mine, totuși, din punct 
de vedere operaţional, ar fi fost mai sigur pentru ea să locuiască 
altundeva. Pe de altă parte, nu voiam să creadă că n-aș fi dorit- 
o. Pe de altă parte... 

Iisuse! Nu mai puteam rezista mult așa. 

— Stau în Hilton, în Shinjuku, am precizat. Nu-i ca La Florida, 
însă e OK. Dacă vrei, ești binevenită să stai cu mine. 

A urmat o pauză. După aceea Delilah a zis: 

— Cred c-ar fi mai bine să stau în altă parte. 

Aș fi putut s-o întreb: De ce este „mai bine”? Ceva personal 
sau operațional? Mi s-a părut totuși mai înţelept să nu insist. 


VP - 169 


— Zi-mi despre acoperirea ta, am rostit, și o să fac o 
rezervare într-un loc potrivit. 

Ea a tăcut puţin, imaginându-și. Apoi a spus: 

— Locuiesc în Paris. Soțul meu fustangiu a murit recent, 
lăsând în urmă numai datorii. Am nevoie de un mod de a câștiga 
bani și vreau să fiu cât mai departe de tot ce a fost legat de 
viața mea de până acum, să fac ceva incitant, să trăiesc o 
aventură. Când am auzit despre Whispers, mi s-a părut exact 
ce-mi trebuia. 

Nu trebuia s-o întreb despre detalii. O văzusem deja în 
acţiune și știam că în foarte scurt timp toate minciunile aveau 
să fie bine gândite și interconectate în mod complex. 

— Atunci, probabil în Le Meridien Pacific din Shinagawa. Pare 
logic să alegi un lanţ francez, iar în Tokio nu sunt decât două 
hoteluri Le Meridien. Celălalt este în Odaiba, cam departe de 
centrul acţiunii. Cel din Shinagawa nu-i rău. In plus, este 
aproape de hotelul lui Dox. 

— Perfect. 

Am scos telefonul și am sunat la Informații, de unde mi s-a 
făcut legătura cu hotelul. Am întrebat dacă aveau camere libere 
pentru noaptea aceea și următoarele cinci nopţi. Mi s-a răspuns 
afirmativ. Am menţionat că voi reveni și am închis. 

— Au camere, i-am spus lui Delilah. Spune-le că ţi-ai făcut 
rezervare și vor crede că au pierdut-o. N-o să însemne mare 
bătaie de cap, atât timp cât au camere libere. Pe de altă parte, 
ar părea ciudat dacă ai apărea fără rezervare sau dacă ai face 
rezervare cu numai o jumătate de oră înainte de sosire. 

— Știu. 

Am privit-o. 

— Încă ceva. Vezi dacă poţi închiria un telefon mobil prin 
intermediul hotelului. Cel pe care-l folosești în Franța nu va 
funcţiona aici. Ți-aș face rost eu de unul, dar... 

— Știu. Avem nevoie de ceva verificabil. 

La naiba, era ţâfnoasă. Ei bine, preferam s-o irit, atrăgându-i 
atenția asupra lucrurilor evidente, decât să risc să trec cu 
vederea ceva important. 

— Ce nume vei folosi la hotel? am întrebat-o. 

— Laure Kupfer. 

— Kupfer cu „K”? 

— Da. 


VP - 170 


l-am spus numărul meu de telefon. L-a scris. l-am zis unde 
stătea Dox, la distanţă scurtă de mers pe jos de Le Meridien și 
că plănuisem să ne întâlnim toţi în camera lui la ora 19, dacă nu 
intervenea nimic de nicio parte. 

Am parcurs restul drumului în tăcere. Când am lăsat-o la 
hotel, a spus că voia să doarmă câteva ore. Părea o idee bună. 
În Paris la ora aceea era 4 dimineaţa și dacă lucrurile mergeau 
bine la audiţia ei din acea seară, era posibil să se culce târziu. 

— Ai bani? am întrebat-o. 

A clătinat din cap. 

Am vârât mâna într-un buzunar și am scos niște bancnote. l- 
am numărat zece de câte zece mii de yeni fiecare și i le-am 
întins. 

— Asta înseamnă vreo opt sute de dolari, i-am zis. Nu sunt 
sigur cât înseamnă în euro, cred că șapte sute sau șapte sute 
cincizeci. 

— O să caut un bancomat, a replicat Delilah fără să schiţeze 
vreun gest de a lua banii. 

— E pierdere de timp. Dacă ţii morţiș, poţi să mi-i restitui 
ulterior. 

După câteva secunde, a luat banii. 

— O să-ţi telefonez mai târziu, a spus și a plecat. 


Capitolul 30 


Trebuia să-mi limpezesc gândurile, așa că am mers cu duba în 
Jingumae, am oprit și am plecat mai departe pe jos până la un 
bar de acolo care-mi plăcea, numit Volontaire. Cafenea în timpul 
zilei și bar odată cu lăsarea serii, Volontaire a fost inaugurat în 
1977, cam pe când am revenit în Tokio după ultimele neplăceri 
din perioada mea de mercenar, și l-am frecventat cât am locuit 
în oraș. Ascuns la primul etaj al unui colț dărăpănat al unei 
clădiri de lângă Meiji-dori, Volontaire este un local tipic de 
cartier, cu vreo zece taburete capitonate cu velur decolorat, 
care se înșiruie pe lângă tejgheaua în forma literei „L”; spaţiul 
dinapoia barului este rezervat mai degrabă câtorva mii de 
discuri vinii cu muzică de jazz decât sticlelor de băutură, iar 
grupul sanitar este atât de mic, încât ușa se pliază de la mijloc 


VP - 171 


pe verticală, pentru a evita să se izbească de WC. Și de 
chiuvetă. 

Am urcat scara spiralată fixată de fațada clădirii și am intrat 
prin ușiţa exterioară. Locul nu se schimbase defel. Matroana, 
mama-san, se afla înapoia barului și prepara ceva la espressor. 
Am recunoscut-o și, în conformitate cu caracterul general 
atemporal al locului, nu părea să fi îmbătrânit: era o femeie 
inteligentă, arătoasă, trecută, probabil, de cincizeci de ani, deși 
cine ar fi putut spune cu adevărat? Fără să ridice ochii, a rostit: 

— Irasshaimase. „Bun venit”. 

Când m-a zărit după câteva secunde, a zâmbit și a adăugat: 

— Hisashiburi desu ne. „A trecut mult timp”. _ 

Asta-i problema cu barurile, realmente, excelente. lşi 
reamintesc clienţii. 

— So da na, am confirmat, dar fără a invita la conversaţie, și 
am intrat. 

Ușa s-a închis înapoia mea și zgomotele traficului de afară s- 
au estompat. 

Localul era pe jumătate plin - era ora prânzului, încă nu sosise 
timpul pentru cafea - și m-am așezat pe un taburet de pe latura 
mai scurtă a barului. Se auzea melodia Light Foot a 
saxofonistului alto de jazz, Lou Donaldson, iar albumul cu 
același nume era expus pe unul dintre rafturi având coperta în 
afară, ca să fie vazut de toţi. Clienţii barului Volontaire vin și 
pentru muzică, și pentru atmosferă și le place să știe ce ascultă. 

Am comandat cafeaua specialitatea casei și un sandviș cu 
friptură de vacă, după care am lăsat mirosul cafelei proaspăt 
râșnite, notele sigure ale saxofonului lui Donaldson și 
sentimentul acela minunat de a fi singur într-un loc plin de 
istorie și solemnitate să-mi deschidă mintea și să mă ajute să 
încep să gândesc. 

Speram că făceam ceea ce trebuia. Nu doar prin ajutorul pe 
care i-l cerusem lui Delilah, ci și în toată acţiunea în sine. 
Începusem totul sperând să-i văd pe Midori și pe Koichiro și mă 
trezisem în toiul unui război, străduindu-mă, pur și simplu, să 
revin la statu-quo-ul antebelic. Fiecare mișcare pe care o 
întreprindeam părea să conţină în egală măsură promisiunea 
unei rezolvări totale și ameninţarea finalului cel mai rău cu 
putinţă. 

lar eu mă ascunsesem de finalul acela, refuzasem să-l înfrunt. 


VP - 172 


Chiar și atunci când Tatsu l-a amintit în spital, spunând cât se 
temea că era posibil să-mi fi pus fiul în pericol, l-am oprit cu un 
basm despre cum vom rezolva noi totul. 

Dar poate că n-aveam s-o facem. Într-un război există 
întotdeauna și surprize neplăcute. Poţi gestiona influenţa 
norocului și a șansei, dar niciodată să le elimini ca factori. lar 
dacă norocul mă părăsea în acel moment sau dacă făceam ceva 
neglijent, așa cum a fost în Manila relativ recent... 

Spune-o, la naiba! Înfrunt-o! 

Midori și fiul meu ar fi fost omorâți înainte ca măcar să încerc 
să-i opresc pe ucigași. Și ar fi fost exclusiv vina mea. 

Un fior rece m-a străbătut când am conștientizat realitatea. 

Pentru prima dată mă înfruntam cu o primejdie adevărată, 
într-o măsură atât de mare, încât, brusc, toate primejdiile pe 
care le înfruntasem anterior păreau, prin comparaţie, niște 
jocuri de copii. Până atunci singurele fise pe care le-am riscat pe 
masa de joc au fost ale mele. De data aceasta însă, dacă 
pierdeam o rundă, viaţa fiului meu avea să fie victima colaterală 
executată silit. 

Ințelegeam că făceam o greșeală gândindu-mă la asta. Dacă 
te concentrezi asupra riscurilor, ele ţi se vor înmulţi în minte și 
în cele din urmă te vor paraliza. De fapt, trebuie să te 
concentrezi asupra sarcinii, asupra acţiunilor care trebuie 
întreprinse. 

Atunci, de ce mă autochinuiam în felul acela? Era neproductiv, 
era... 

Stii bine de ce. 

Am suspinat. Exista o alternativă. Și trebuia s-o privesc 
deschis, ori s-o aleg, ori să renunţ la ea în mod deliberat și 
conştient. În caz contrar, n-aveam niciodată să fiu în stare să-mi 
limpezesc mintea și să acţionez decisiv. 

Sâmbătă seara, puteam să mă îndrept direct spre Yamaoto și 
să-mi zbor creierii sub ochii lui. Așa am fi fost chit. Orice 
motivaţie pe care el sau chinezul ar fi avut-o ca să le facă rău lui 
Midori sau Koichiro ar fi luat sfârșit odată cu capacitatea lor de 
a-mi mai face rău în felul acela. Ar fi fost acţiunea cea mai 
apropiată de o garantare a securităţii lor. 

Nu voiam să fac așa ceva. Aș fi recurs la acţiunea aceea doar 
dacă era absolut necesară, dacă aș fi știut că era singura cale. 
Dar cum să recurg la ea, când mai exista o șansă de a reuși prin 


VP - 173 


ceva mai puţin periculos? 

Tatăl meu a murit aproape imediat după ce am împlinit opt 
ani. Am crescut fără el, iar pierderea și absenţa lui de după 
aceea din viaţa mea au fost primele cicatrice, și poate cele mai 
importante, care mi-au modelat viitorul. Cum ar fi fost ca 
propriul meu fiu să crească fără mine? Oare lipsa unui tată l-ar fi 
împins în aceeași direcţie în care mă împinsese pe mine? Sau n- 
ar fi contat deloc, ţinând seama de faptul că nici nu fusesem 
acolo? 

Era lipsit de importanţă. Dorinţa mea de a face parte din viaţa 
lui și de a-l avea aproape m-a îndemnat, de fapt, să risc s-o văd 
pe Midori. Sentimentele mele în privinţa respectivă erau în acel 
moment mai puternice ca oricând. 

În plus, puteam păstra oricând sinuciderea ca rezervă. Dacă 
în orice clipă ajungeam la concluzia că reprezenta unicul mijloc 
de a împiedica să i se facă rău lui Koichiro, eram dispus să 
recurg la ea fără ezitare. Dar nu în acel moment. Nu atât timp 
cât mai exista șansa unei modalități mai bune. 

Aveam să discut cu Dox, bineînțeles, să mă asigur că știa cum 
să le ducă lui Midori și Koichiro partea mea din ceea ce am 
obţinut în Wajima. Pentru orice eventualitate. 

Mi-am dat seama că, poate, mă justificam. Nu-mi păsa. Nu 
intenţionam să-i ofer lui Yamaoto viaţa mea până nu aveam să 
fac tot posibilul pentru a pune capăt vieţii lui. 

Am simţit ceva închizându-se în mintea mea, vechii pereți de 
etanșare a emoțiilor care izolau totul înapoia lor, îngăduindu-mi 
să fac ce trebuia făcut. O parte din mine era îngrozită că 
păstrasem capacitatea aceea chiar și în circumstanțele curente. 
Dintr-o experiență îndelungată știam, de asemenea, că era 
singurul mod prin care putea fi realizat jobul. 

Am coborât ochii și am văzut că nu-mi atinsesem nici 
sandvișul, nici cafeaua. Ajunge! Am mâncat sandvișul, am băut 
cafeaua și am început să mă gândesc la instrumentele de care 
urma să am nevoie a doua zi pe seară. 


Capitolul 31 


În seara aceea m-am dus la Dox în hotelul Shinagawa Prince. 


VP - 174 


Pe drum m-am oprit în deconcertantul Dean & Deluca și am 
cumpărat sandvișuri și garnituri pentru trei persoane. 

Când am ciocănit, a deschis ușa și a privit în urma mea. 

— Unde ţi-e cucoana? 

— Din câte știu, o să vină în curând. Nu-i mai spune așa. 

Am intrat și el a închis ușa după mine. 

— V-aţi certat? m-a întrebat. 

— Nu știu ce se-ntâmplă. 

— lar ai bosumflat-o. 

— Așa cred. 

— Dacă o să mai continui așa, ea o să-mi cadă-n braţe. Și 
când o să se-ntâmple asta, n-o să poţi da vina pe mine. 

Mi-am frecat coapsa care mă durea. 

— Poţi s-o păstrezi. 

— Îmi pare rău, omule, se pare că v-aţi certat serios. 

Am început să scot mâncarea din pungi și s-o așez pe masă. 

— Mmm, miroase bine, a comentat Dox. Cred însă că trebuie 
s-o așteptăm și pe cucoana ta. 

L-am fulgerat din priviri și mi-a răspuns cu rânjetul implacabil. 

Pe când o așteptam pe Delilah, am scos planurile clubului și 
am trasat un caroiaj peste ele. Am etichetat pătratele de sus în 
jos, de la A la K. De la stânga la dreapta, le-am numerotat de la 
1 la 24. După ce am terminat, dispuneam de o modalitate 
convenabilă și sigură de a discuta despre toate locurile din club. 

După câteva minute s-a auzit o ciocănitură. Dox a privit prin 
vizor, apoi a deschis ușa. Era Delilah. 

— Salut, salut, a zis el. O adevărată încântare pentru ochii 
obosiţi. 

Avea dreptate. Ea purta o rochie neagră de seară croită dintr- 
un fel de dantelă brodată, peste care pusese o capă din mătase. 
Avea pantofi cu toc, totuși, nu tocuri cui, care ar fi fost 
exageraţi, și o poșetuţă de seară din mătase neagră cu mărgele. 
Părul îi era strâns la spate; își aplicase foarte puţin rimel gri- 
fumuriu și doar o urmă de luciu pe buze. 

— Bună, Dox, a zis ea și a surâs. 

A intrat și a închis ușa. După aceea s-a întors și l-a sărutat pe 
ambii obraji, în stil european. Rochia avea la spate un decolteu 
foarte adânc. Pielea și musculatura pe care le dezvăluia 
stârneau fiori erotici, iar țesătura de mai jos de decolteu i se 
mula pe fese. Impresia generală era de sofisticare, încredere în 


VP - 175 


sine și sexualitate. 

Dox se îmbujorase în urma sărutărilor și-mi venea să 
izbucnesc în râs. Delilah avusese efectul ăsta asupra lui de 
prima dată când se întâlniseră pe insula Phuket și-l păstrase de 
atunci. 

— Scumpo, a zis el, dacă nu te angajează imediat în seara 
asta, sunt fie nebuni, fie orbi sau ambele. 

Zâmbetul ei s-a lărgit. L-a studiat cu atenţie ostentativă și a 
comentat: 

— Ţi-ai ras barba. Arăţi grozav. 

— Păi, cineva mi-a spus odată că am osatură frumoasă și asta 
a-nsemnat sfârșitul ei. 

Delilah a râs, pe urmă s-a întors spre mine și a înclinat scurt 
din cap. l-am răspuns în același fel. 

O clipă, în cameră s-a lăsat o liniște deplină. Dox s-a uitat de 
la Delilah la mine. 

— Nu vreau să fiu indiscret, a zis el, dar detectez o undă de 
animozitate în aer. Neîntelegerea asta dintre voi o să ne 
afecteze cooperarea? 

Delilah și cu mine ne-am privit și am răspuns la unison: 

— Nu. 

Dox a aprobat. 

— Perfect, deja mă simt mult mai bine. 

S-a lasat din nou tăcerea. Pentru a depăși momentul 
stânjenitor, m-am adresat lui Delilah: 

— Arăţi foarte bine. Ţi-ai adus hainele cu tine? 

Ea a clătinat din cap. 

— În Tokio sunt atât de mulţi designeri francezi, încât părea 
că făceam shopping în Paris. 

Le-am întins sandvișurile și am început să mâncăm, așezați 
pe paturile duble. Dox a făcut o treabă foarte bună din 
întreţinerea conversaţiei, întrebând-o pe Delilah ce părere avea 
despre Tokio și altele de același fel. 

— Îmi place, a zis ea. Am dormit câteva ore, apoi mi-am 
petrecut după-amiaza și seara la shopping și mergând cu 
metrourile și trenurile. Nu știu de ce, însă nu mă așteptasem să 
văd atâţia occidentali. 

— Asta depinde și de cartierul din oraș, am spus. Acolo unde 
îți vei desfășura operaţiunea, nu vei părea defel nelalocul tău. 
Pe de altă parte, ai sări imediat în ochi în unele zone la est de 


VP - 176 


Tokio și la periferii. 

A încuviințat. 

— Am trecut și pe lângă club. Minami Aoyama este cartierul 
buticurilor și restaurantelor scumpe? 

— Cam așa ceva, am răspuns. De lux și la modă. Locul perfect 
pentru Whispers. 

— Și imediat lângă Roppongi, a adăugat Dox, care-i zona mea 
favorită din oraș. 

Roppongi este unul dintre districtele destinate 
divertismentului, zona principală pentru străinii care caută 
japoneze și pentru japonezele care vor să fie căutate. 

Delilah l-a privit. 

— Am auzit câte ceva despre Roppongi. M-am plimbat niţel pe 
acolo, dar nu mi s-a părut mare lucru. 

Lunetistul a rânjit. 

— Lucrurile se schimbă noaptea. 

Ea a surâs. 

— Bănuiesc că așa-i, a replicat în cea mai bună imitație a unui 
accent tărăgănat din sudul Statelor Unite. 

Asta l-a cucerit definitiv pe Dox. Nu i-am împărtășit reacția. 

— Bun, am rostit. lată care-i planul. Delilah, în seara asta te 
duci la club. Trebuie să intri și să vezi cât mai mult din interior. 
Ideal este să găsești o cale de a fi invitată mâine-seară, când 
Yamaoto va fi acolo cu Big Liu. În cazul cel mai rău, poţi să 
confirmi anumite detalii esenţiale intrând, pur și simplu, acolo în 
seara asta. 

— De ce ești atât de sigur că voi putea intra? a întrebat ea. 
Din descrierea ta, par niște tipi destul de prudenți. 

— Singura cale de a afla este să încerci, am răspuns. În 
același timp însă simt că va fi mai ușor decât crezi. Ei nu 
vehiculează sume mari, așa că nu sunt preocupați că vor fi 
jefuiţi. Și chiar dacă ar fi sume mari, este un local yakuza - cine 
s-ar încumeta să-l jefuiască? lar dacă sunt cu ochii în patru după 
alte posibile necazuri pe care să încerce să le stopeze, nu arăţi 
ca unul dintre ele. 

— Ce facem cu limba? Nu cred că știu mai mult de trei cuvinte 
în japoneză. 

— Engleza va fi de ajuns. Aproape toţi membrii clubului o vor 
vorbi, mai mult sau mai puţin. Și chiar dacă o vorbesc foarte 
prost, se vor simţi cosmopoliţi s-o întrebuinţeze cu tine. 


VP - 177 


Dox interveni: 

— Eu am... ăăă... auzit că în Japonia există multe animatoare 
străine care nu vorbesc japoneza. Sigur că da, n-am cum să știu 
cu siguranţă. Pe John ar trebui să-l întrebăm mai multe în 
privinţa asta. 

l-am aruncat o privire nimicitoare, după care m-am adresat lui 
Delilah: _ 

— De fapt... de fapt, ar trebui să vorbeşti franceza. Iți va 
conferi un aer mai exotic și toţi cei de acolo care vorbesc 
engleza se vor simţi mai destinși să discute faţă de tine dacă au 
convingerea că nu-i înţelegi. Da - indiferent cu cine te-ai întâlni, 
încearcă mai întâi franceza și dacă ei n-o înțeleg, treci la o 
engleză de bază, chinuită, greșită, cu accent evident. Dacă vei 
juca bine rolul ăsta, este posibil să se simtă chiar protectori, să 
dorească să aibă grijă de tine. 

— Bine, a încuviinţat ea. 

— Presupunând că vei pătrunde în club, și cred asta, ne 
interesează cel mai mult intrările și ieșirile, dacă ușile se 
deschid spre interior sau spre exterior, dacă există sisteme de 
iluminat în caz de avarie... 

— Știu cum să analizez o încăpere. 

Indiferent de tensiunile personale existente, nu aveam să le 
îngădui să acționăm ca niște amatori. 

— Sunt conștient de asta, am răspuns, dar te deranjează dacă 
le repet oricum? Mă va ajuta să fiu sigur că n-am scăpat nimic 
altceva. 

A sesizat referirea la conversaţia pe care am purtat-o pe 
drumul de la aeroport și a înțeles că eram diplomat până la 
limita sarcasmului. În același timp însă știa că aveam dreptate. 
A încuviinţat și n-a mai zis nimic. 

Am desfăcut planurile clubului și le-am întins pe pat. 

— Ăsta-i clubul, i-am spus. Familiarizează-te cu interiorul. 
Avem nevoie de confirmarea că planurile sunt actuale și corecte 
din toate punctele de vedere, și să cunoaștem toate aspectele 
relevante ale terenului local care nu apar aici, în două 
dimensiuni. 

Delilah a încuviinţat lent din cap, anunţându-mă: Stii bine că 
nu sunt proastă. 

— Nu-ţi vorbesc de sus, am continuat străduindu-mă să-mi 
controlez frustrarea. Știu bine că știi toate astea. Este totuși mai 


VP - 178 


bine să le rostesc cu glas tare și să nu plec de la premise bătute 
în cuie. Și știi asta la fel de bine. 

— Așa-mi face și mie tot timpul, a intervenit Dox. E un tip 
inhibat și am ajuns să înțeleg că micro-managementul este unul 
dintre foarte puţinele lui moduri de a-și exprima afecțiunea. 
După ce-ţi vei da seama de asta, va ajunge chiar să-ţi placă. Cel 
puţin cu mine așa s-a întâmplat. 

Delilah a închis ochii și a izbucnit în râs. Am bănuit că ar fi 
trebuit să-i fiu recunoscător lui Dox pentru că destindea 
tensiunea din cameră, totuși, mă irita să-i văd înţelegându-se ca 
niște vechi prieteni în timp ce eu aproape că nu puteam găsi 
nimic ce să-i spun ei fără să cauzez un răspuns furios. 

— Începem cu intrarea, am adăugat. Cum se intră? Ușile se 
deschid normal sau trebuie cineva să le deschidă automat 
dinăuntru? Există camere de luat vederi? Agenti de pază? Când 
am făcut o recunoaștere, n-am văzut decât doi valeţi de 
parcare. 

Am aratat iarăși planurile și am continuat: 

— Am intrat. Imediat după ușă se află un spaţiu în care 
bănuiesc că așteaptă una sau mai multe recepţionere, care să ia 
hainele clienţilor și să-i conducă în clubul propriu-zis. Este, de 
asemenea, posibil să existe agenţi de pază. Poate niște uși 
suplimentare. lar aici se vede o incintă mică, vizavi de ușa de 
intrare. Poate să fie un birou. Ar fi bine să știm ce și cine se află 
acolo. 

— Am înţeles. 

— Acum spaţiul acesta mare, am adăugat eu. Probabil că-i 
sala principală. Bănuiesc că trebuie să existe mese, separeuri... 
Sunt aglomerate între ele? Există spaţii suficiente? Există câmp 
deschis pentru a trage cu arma? Dacă sunt obstacole, vreau să 
știu poziţiile lor. 

— Bine. 

— În imediata vecinătate a sălii principale sunt niște încăperi, 
am indicat eu pe plan. Presupun că sunt pentru întâlnirile 
private, așa cum este cea găzduită mâine-seară de Yamaoto. 
Una dintre ele este mai mare, dar nu știm câţi participanţi vor fi, 
așa că nu știu pe care dintre ele este mai probabil s-o utilizeze... 
dacă va utiliza vreuna. lar spaţiul acesta de aici este, probabil, 
bucătăria. 

Delilah a examinat planul. 


VP - 179 


— Bucătăria n-are ușă spre exterior? 

— Așa pare, conform planului. 

— Atunci, pe unde evacuează gunoiul? 

— Nu știu. Poate că-l scot prin faţă, după închidere. Voi 
verifica totuși exteriorul și împrejurimile, ca să fiu sigur. 

Ea a aprobat din cap. 

Am indicat altă zonă de pe plan. 

— Există două uși pentru ieșiri de urgenţă - aici, din sala 
principală, și aici, în subsol. Scara exterioară de la subsol duce 
spre aceeași latură a clădirii pe care se află intrarea principală, 
așa că Dox le poate acoperi pe ambele simultan. leșirea de 
urgență din sala principală duce însă pe latura opusă a clădirii. 
De aceea va trebui să găsim o modalitate de a bloca ușa aceea, 
ca să ne asigurăm că oricine trece de mine va traversa câmpul 
de foc al lui Dox la ieșire. Va fi util orice ne poţi spune despre 
ușile de ieșire. 

— Bine. 

— Mai departe... scara asta coboară la subsol, unde se află 
grupurile sanitare, o cameră tehnică și ieșirea de urgență 
amintită. Folosește pretextul ducerii la toaletă ca să intri în 
camera tehnică. Sursa mea mi-a spus că reglementările de 
securitate pentru clădire necesită un generator auxiliar de 
curent electric în cazuri de urgenţă. Vreau să știu unde este și 
dacă îl poţi dezactiva mâine-seară. Totodată, fii atentă după 
orice unităţi autonome, cu baterii, mai ales pe casa scări și 
deasupra ușilor. Dacă reglementările de securitate cer deja 
existenţa unui generator auxiliar, mă îndoiesc că ar mai instala 
niște unităţi autonome, dar trebuie să știm cu certitudine. 

— Bine. 

— Ultimul detaliu care ne interesează sunt videocamerele de 
securitate. Probabil că nu sunt vizibile, cu excepţia, din nou, 
posibil, a uneia deasupra intrării din faţă. Clubul este considerat 
de maximă discreţie, iar niște videocamere evidente ar strica 
toată ambianța. Este totuși posibil să aibă unele mai puţin 
evidente. Uite ceva care să te ajute să le detectezi, dacă există, 
într-adevăr. 

Am scos micuțul detector de microfoane pe care mi l-a 
conceput Harry înainte de a muri și i l-am dat lui Delilah. 

— Poftim! Detectează frecvențele oscilatoarelor orizontale 
care sunt emise de videocamere. Pentru ele a fost setat. Nu-i 


VP - 180 


tocmai o nuielușă de radiestezie, însă îţi poate oferi un indiciu. 

Delilah l-a cântărit în mână și l-a examinat aprobator. 

— Frumușel. 

— Pe cât posibil, l-aș vrea înapoi. Este unicat și are valoare 
sentimentală pentru mine. 

Dox a început să rânjească larg. 

— Pentru tine? Sentimentală? 

L-am privit și m-am gândit la Harry. 

— Ai vreo problemă cu asta? 

Rânjetul s-a retras. 

— Niciuna. 

M-am uitat la Delilah, apoi la Dox. 

— Întrebări? Comentarii? 

— Așadar, a zis Delilah, planul A este ca Dox să-l împuște pe 
Yamaoto când iese din mașină ca să intre în club. Ce urmează 
apoi este planul B. 

— Exact. Dar nu ne putem baza prea mult pe planul A. Ai 
văzut strada pe care se află clubul. Nu există multe locuri unde 
să se poziţioneze Dox pentru a trage. Pe stradă nu există nicio 
parcare, pentru a-l instala într-o dubă. Lângă Aoyama-dori există 
un șantier care ar putea fi util, însă unghiul de acolo îi oferă cel 
mult o secundă pentru a trage. Yamaoto se deplasează într-un 
Mercedes blindat și va avea, probabil, destui bodyguarzi. Cu 
excepţia cazului în care ar întârzia câteva secunde în fața 
intrării, ne va fi imposibil să ajungem la el în exteriorul clubului. 

— Maa, a spus Dox. Planul B este noul plan A. 

— Cam așa, a încuviinţat femeia. 

— Ai reușit să-ți faci rost de un telefon? am întrebat-o. 

A scotocit în poșetă și a scos un model pliabil galben ţipător. 

— Perfect, am încuviințat. Ai reușit să dai de capăt... 

— l-am schimbat interfaţa în engleză, m-a întrerupt ea. N-am 
probleme. 

Am aprobat din cap. 

— Eşti înarmată? 

Delilah a surâs. 

— Ce crezi? 

Am examinat-o cu atenție. Nu purta chiar așa multe haine, 
dar, dacă avea o armă, n-am văzut-o. 

— Nu-mi dau seama, am mărturisit. 

Surâsul i s-a lărgit. A coborât mâna dreaptă, a îndoit degetul 


VP - 181 


mare sub tivul rochiei și l-a mișcat în sus în lungul interiorului 
coapsei. Peste o clipă mâna i-a reapărut, cu degetele strânse în 
pumn. Printre încheieturile degetelor arătător și mijlociu ieșea o 
lamă lungă de cinci centimetri cu aspectul letal al unei gheare. 

— Să fiu al dracului, a murmurat Dox. Ce-i frumuseţea aia? 

— FS Hideaway, a răspuns Delilah. 

A deschis pumnul, a scos inelul lamei de pe degete și i-a 
întins cuțitul lui Dox, cu mânerul înainte. 

— Da, a comentat lunetistul. Citisem despre ele, dar până 
acum nu mi-am luat vreunul. 

A încercat să-l pună, însă inelul era prea mic pentru degetele 
lui. 

— Îți place? 

— || iubesc, a răspuns ea. De fapt, ăsta-i o copie făcută de 
oamenii noștri de la Tehnic. Este aliaj, nu oţel. Nu-i chiar atât de 
dur pe cât ţi-ai dori, dar e ascuţit ca briciul și - aspectul cel mai 
important - e invizibil pentru detectoarele de metale. L-am adus 
cu mine de la Paris în avion. 

Cuţitul nu avea mâner, ci îl ţineai prin intermediul unui inel în 
care introduceai degetele arătător și mijlociu, pe urmă îl 
sprijineai cu degetul mare. Ansamblul era micuț, însă când îl 
arătase păruse de-a dreptul un Velociraptor. 

— Da’ ce-ai acolo? a întrebat Dox, privindu-i interiorul 
coapsei. 

Delilah a înălţat o sprânceană. 

El s-a înroșit până în vârful urechilor. 

— Mă refeream la... 

Ea a zâmbit. 

— O teacă model Kydex. 

— Bun, acum știu ce să cer de Crăciun, a comentat Dox și i-a 
restituit cuțitul. 

Delilah l-a strecurat sub rochie, punându-l în ascunzătoarea 
sa. 

Am scos echipamentul de comunicaţii dintr-o geantă și i-am 
întins un transmițător și o cască pentru ureche. 

— Este același tip de echipament pe care l-am folosit în Hong 
Kong. Ar fi trebuit să facem o testare în seara asta, însă după 
cum ţi-ai strâns părul... 

— O să ţin casca în poșetă, a zis ea fixând transmiţătorul sub 
linia decolteului rochiei. Când rămân singură o clipă, o s-o 


VP - 182 


activez ca să ne asigurăm că totul funcţionează. 

Am încuviințat. 

— Am putea fixa echipamentul pe tine, pentru ca Dox și cu 
mine să auzim ce se întâmplă în jurul tău, nu numai ce spui spre 
microfon. 

Ea a clătinat din cap. 

— În niciun caz cu rochia asta. Mi-ar fi imposibil să camuflez 
umflătura bateriei. Și nu știu cum e-n clubul ăsta. Poate că unii 
pun mâinile. 

Am încuviințat iarăși. 

— Da, ai dreptate. De fapt, cât timp te auzim pe tine, ar trebui 
să fie în regulă. 

Delilah și-a privit ceasul, după care s-a uitat la Dox și la mine. 
A surâs și mi-am dat seama că o parte din ea era încântată de 
adrenalina declanșată de operaţiune. 

— Bine, băieţi, a zis ea. E momentul să dau viaţă personajului. 


Capitolul 32 


Delilah merse pe jos și efectuă un traseu de detectare a 
filajului, pentru a se asigura că nu era urmărită, apoi luă un taxi 
spre Minami Aoyama. Se îndoia că șoferul auzise vreodată de 
Whispers, dar el înțelese destul de bine cuvintele Aoyama-dori și 
Kotto-dori, iar de la intersecţia aceea era o distanţă mică de 
mers pe jos. Fu mulțumită că a avut grijă să facă o recunoaștere 
a zonei, anterior în timpul zilei. Era bine să aibă câteva repere 
familiare. Cu certitudine, orașul acela și circumstanțele actuale 
te dezorientau. 

Nu voia ca relaţiile să fie atât de încordate cu John, însă, la 
naiba, se simţea foarte frustrată din cauza lui. Nimic din toate 
astea n-ar fi trebuit să se întâmple. El a fugit în goana mare să- 
și vadă fiul, după care a dat-o în bară, așa cum s-a temute ea în 
Barcelona. lar în acel moment Delilah era înghițită în vârtejul 
consecinţelor. 

În mod uzual, femeia simţea că avea multă limpezime în 
viață, ţinând seama mai ales de lumea ambiguă și schimbătoare 
în care trăia, dar de data aceasta sentimentele îi erau date 
peste cap. Era supărată pe John, deoarece a creat o situație 


VP - 183 


care a împins-o la ceva atât de oribil cum a fost vizita făcută lui 
Midori în New York. Și Delilah se simţea simultan oripilată de 
ceea ce a făcut, cuprinsă de remușcări și temătoare că John va 
afla. Ar fi vrut să îndrepte lucrurile și era furioasă pe sine fiindcă 
s-a pus într-o poziţie în care să simtă că trebuia să repare relaţia 
cu el. lar la baza tuturor stătea faptul că ea continua să-l 
dorească și era furioasă pe el și pentru asta. 

Inchise ochii, expiră profund și-și impuse să nu se mai 
gândească la acele lucruri. O putea face mai târziu. Între timp, 
se îndrepta spre un interviu pentru angajare. Trecu din nou în 
revistă detaliile rolului pe care-l interpreta, motivul pentru care 
se afla acolo, slujba pe care o voia, speranţele și temerile ei. 
Până când taxiul o lăsă la colţul dintre Aoyama-dori și Kotto-dori, 
intrase pe deplin în pielea personajului și-l stăpânea perfect. 

Porni spre sud pe Kotto-dori, simțind frigul prin capă și rochia 
subţire, și trecu pe lângă o înșiruire bizară de restaurante, 
buticuri, clădiri de birouri și blocuri cu apartamente de închiriat. 
Automobile, camionete și scutere circulau în ambele sensuri pe 
stradă, iar motoarele lor zumzăiau și ambalau, atingând note 
discordante ce reverberau din zidurile de pe ambele trotuare. 
Ocazional se auzea câte un claxon, dar niciodată strident. Câţiva 
bicicliști o ocoliră pe trotuar. Destule bătrâne ieșiseră să-și 
plimbe câinii de mărimea unor veveriţe, dintre care unii purtau 
hăinuţe din lână. Asemenea femei și cățelușii lor la care ţineau 
ca la ochii din cap vedeai la tot pasul în Paris. Dar acolo, 
observă Delilah cu uimire, obiceiul era să strângi mizeria pe care 
o lăsau ei. 

li plăcea orașul. Tokio părea să aibă puţine ordonanţe zonale, 
ceva ce i-ar fi oripilat pe edilii Parisului, însă planificarea urbană 
care funcţiona fără cusur în capitala Franţei ar fi sufocat ceea ce 
simţea ea că se afla înapoia farmecului metropolei japoneze. 

Coti la stânga pe una dintre străduţele laterale înguste și fără 
nume ce porneau spre est din Kotto-dori. La cincizeci de metri în 
faţă văzu doi bărbaţi stând pe loc și simţi că lucrau pentru club. 
Când fusese mai devreme pe acolo nu era nimeni și, dacă n-ar fi 
știut la momentul acela ce anume căuta, ar fi trecut pe lângă 
club fără să-și fi dat seama. Nu existau indicatoare sau firme, ci 
doar o alee din ardezie care se desprindea din stradă și era 
flancată de cei doi inși. 

Ei o priviră pe când se apropia. Purtau costume negre 


VP - 184 


identice, cu hainele încheiate la toți nasturii și amândoi aveau 
același tip de sprâncene aranjate metrosexual și părul foarte 
îngrijit. Arătau prea efeminaţi ca să fie agenţi de pază și Delilah 
bănui că erau valeţii de parcare menţionaţi de John. Era logic - 
clubul era de lux și în jur nu se vedea nicio parcare. Cei doi se 
plecară ușor la sosirea ei și Delilah le răspunse printr-o 
încuviinţare scurtă din cap, zărind căștile pe care le purtau 
amândoi la ureche. 

Intră pe alee și întoarse capul într-o parte și alta în timp ce 
mergea, ca și cum ar fi fost impresionată de arhitectura locului. 
Era, într-adevăr, impresionant: de ambele părţi ale aleii se 
întindeau bazine dreptunghiulare cu apă întunecată și ferigi 
luxuriante, iluminate discret de dedesubt. Două ziduri verticale 
din beton se ridicau din sol și creșteau pe măsură ce aleea se 
apropia de club, ajungând într-un final la înălţimea de trei metri 
și creând un sentiment de intimitate care se amplifica odată cu 
înaintarea. Se simţea o aromă slabă de beţișoare parfumate și 
se auzea apă clipocind pe pietre. Era ca și cum clubul te 
îndepărta treptat de orașul zgomotos și public din exterior. 

Efectul spori după ce aleea coti la dreapta. Brusc, se făcu 
liniște totală; nu se auzeau decât zgomotul pașilor femeii și 
sunetele liniștitoare ale apei care se prelingea în bazine. Delilah 
sui câteva trepte din beton și păși într-un vestibul larg, luminat 
discret cu aplice murale. Un pătrat mic din sticlă, tivit cu o 
bandă metalică, era încastrat în perete, în dreapta a două uși 
din lemn. Videocameră, se gândi Delilah. Simţi cum detectorul 
primit de la John bâzâi în poșetă și fu mulțumită să știe că 
funcţiona. Lângă videocameră se afla un buton. Sub el, un 
dispozitiv din plastic pe care-l recunoscu ca fiind un cititor de 
carduri magnetice. Nu exista vreo tastatură, ci doar dispozitivul 
și femeia bănui că valeţii aveau carduri de acces. Asta însemna 
că ușa era încuiată și controlată din interior, cu excepţia 
valeților și a altor angajaţi care intrau utilizând carduri. 

Privi din nou în jur, precum cineva care nu cunoștea locurile, 
și nu observă alte echipamente de monitorizare. Trase de 
ambele uși, apoi le împinse. Într-adevăr, erau încuiate. Perfect. 

Se uită la butonul de lângă videocameră, de parcă atunci îl 
observase pentru prima dată, pe urmă îl apăsă. Peste o secundă 
auzi clicul distinct al unei încuietori electronice, după care ușa 
din stânga ei se deschise spre exterior și apăru un alt bărbat în 


VP-185 


costum negru. Spre deosebire de cei doi din stradă, acesta era, 
evident, un agent de pază. Părul îi era tuns periuță - funcţional, 
nu într-o frizură la modă - și ceva din privirea lui sugera că dacă 
cineva ar fi încercat să-i remodeleze metrosexual sprâncenele, 
ar fi fost spitalizat pentru eforturile sale. Ţinu ușa deschisă și 
înclină din cap în semn de bun venit. 

Felul în care o salutase imediat, fără să verifice dacă era 
singură, îi confirmă lui Delilah că fusese urmărită prin 
videocameră dinainte să fi apăsat butonul soneriei. Bărbatul 
deschisese ușa știind deja, sau după ce i se spusese, cine era 
afară. 

Ea încuviinţă scurt și intră. Din difuzoare invizibile se auzea 
muzică tehno discretă, iar în aer se simțea un iz vag de fum de 
trabucuri. Când trecu pe lângă bodyguard, Delilah îi privi atent 
costumul. Nu zări nicio umflătură demascatoare, totuși, nu-i 
văzu decât partea stângă, așa că nu putea fi sigură. Avea să 
încerce ulterior să-l mai examineze o dată. 

Aceea era incinta mică pe care a văzut-o pe planul clubului. 
Designul era minimalist, doar pereţi cu lambriuri din lemn 
întunecat și o recepţie-insulă capitonată în piele în centru, cu o 
banchetă tot acoperită cu piele. În stânga se găseau două uși 
batante, despre care știa, tot din plan, că duceau în sala 
principală. În spatele recepţiei se vedea altă ușă, care ducea 
spre ceea ce ei bănuiseră a fi un birou. În dreapta, o scară 
cobora la grupurile sanitare și, probabil, camera tehnică. 

Alţi doi bărbaţi stăteau puţin mai departe în dreapta. Unul din 
ei avea același aspect sobru, ceea ce sugera că era agent de 
pază, și-i zări și umflătura de sub sacou, la șold, care nu era 
deloc un telefon mobil. Celălalt părea la fel de efeminat precum 
cei de la intrarea pe alee. Probabi/ alt valet, reflectă Delilah. 
Când un membru al clubului se pregătește de plecare, el iese și 
unul dintre cei de afară vine aici și-i ia locul. Ei se schimbă prin 
rotație, astfel că niciun client nu trebuie să aștepte. 

La recepţie se aflau două japoneze extraordinar de frumoase. 
Ambele erau îmbrăcate elegant, în rochii de lame auriu. 
Machiajul le era fără cusur, iar părul lung și strălucitor era coafat 
în cocuri elaborate. Arătau rasate, sofisticate și foarte, foarte 
sexy. 

Delilah se apropie de ele și zâmbi, ușor nesigură. 

— Pardonez-moi, rosti ea într-o franceză aproximativă. Parlez- 


VP - 186 


vous francais? 

Japonezele schimbară priviri, după care reveniră spre Delilah. 
Nu, nu vorbeau franceza. 

— Ăăă... acesta e Whispers, da? întrebă ea într-o engleză cu 
accent pronuntat. 

Recepţionerele încuviințară. Una din ele răspunse cu accent 
japonez: 

— Da, este clubul Whispers. 

Perfect, engleza lor nu părea mult mai bună decât franceza ei. 

— Am venit, rosti Delilah, pentru un... job. Să lucrez aici. 

Cea care-i răspunsese zise: 

— Aăă... o clipă, vă rog. 

Ridică un receptor, rosti câteva cuvinte în japoneză, apoi 
închise. 

— Vă rog, arătă ea spre banchetă. Doar un minut. 

Delilah îi mulțumi și se așeză. Aruncă altă privire către primul 
agent de pază, dar acesta tot nu se întorsese cu partea dreaptă 
spre ea. În tot cazul, partenerul lui era înarmat. Putea 
presupune în mod corect că ambii aveau pistoale. 

Pe când aștepta, auzi un bâzâit slab. Se uită la recepţionere. 
Ele plecară ochii, probabil către un display, după care 
încuviinţară spre primul agent de pază, care aprobă scurt și 
deschise ușa. Intrară doi bărbaţi japonezi la vreo cincizeci de 
ani, purtând pardesiuri din cașmir. Femeile ieșiră dinapoia 
recepţiei și se înclinară în semn de bun venit. Una din ele le luă 
pardesiurile și le duse în camera din spatele recepţiei; cealaltă îi 
însoți în sala principală. După câteva secunde ambele reveniră 
la locurile lor. 

Prin urmare, agenţii de pază nu aveau acces vizual la 
vestibulul de afară. Recepţionerele se ocupau de asta, iar ei 
acționau pe baza îndrumărilor lor. Bun... 

După un minut, altă japoneză apăru prin ușa aflată de partea 
opusă a recepţiei. Aceasta era mai în vârstă - avea, probabil, 
vreo cincizeci de ani. Era o femeie frumoasă într-un taior Chanel 
negru, iar costumul elegant, vârsta și postura sugerau că făcea 
mai degrabă parte din management decât dintre animatoare. 

Delilah se ridică în picioare la apropierea ei. 

— Te pot ajuta cu ceva? întrebă femeia în engleză. 

— Da, raspunse Delilah subliniindu-și accentul parizian. Aș 
vrea să aplic pentru un job. 


VP - 187 


Femeia încuviinţă și o examină din cap până în picioare. 
Delilah își putea da seama că era mulţumită de ceea ce vedea. 

— Cum ai auzit despre noi? întrebă femeia. 

— Auzit... 

— Despre Whispers. Despre clubul acesta. Cum ai aflat despre 
noi? 

Delilah făcu o pauză, ca și cum s-ar fi străduit să traducă în 
minte cuvintele, apoi răspunse: 

— Am... ăăă, am întâlnit o femeie drăguță în Paris. Valerie. Ea 
a... spus de Whispers. 

Femeia surâse și încuviinţă iarăși. 

— Da, Val. Era foarte populară aici. Ce mai face? 

— Este foarte bine, cred. 

— Locuiești în Paris? Sau... 

— Da, Paris. 

— Așadar, te afli doar în vizită în Tokio. 

— Oui. Da, vizită. 

Femeia aprobă din nou și păru că reflectează. După aceea 
rosti: 

— Clubul nostru este exclusivist. Membrii lui sunt bărbaţi 
putred de bogați și cu gusturi diverse. Bărbaţi foarte puternici. 
Crezi că ai putea întreţine asemenea oaspeţi? Că ai ști cum... să 
le faci plăcere? 

Delilah făcu altă pauză, simulând dificultăți de înțelegere a 
englezei, după care zise: 

— Îmi plac bărbaţii. 

Femeia râse. 

— Mă aștept ca și ei să te placă pe tine. Scuză-mă însă 
engleza ta nu este foarte bună, așa-i? 

Delilah surâse timid, de parcă femeia tocmai îi descoperise un 
secret. 

— Non, dar învăţ repede... 

Cealaltă râse iarăși. 

— Va trebui să înveţi, de asemenea, și ceva japoneză. S-o 
luăm totuși pe rând. Va trebui să vorbești cu domnul Kuro, dar el 
nu este aici în seara asta. Va fi însă prezent mâine. Poţi să revii 
mâine? 

Întrucât era în nota rolului ei, Delilah își îngădui o clipă de 
satisfacție. 

— Să revin mâine? repetă ea. 


VP - 188 


— Da. 

— Bine. La ce oră? 

— Aceeași oră la care ai venit azi. Nu știu când va fi liber 
domnul Kuro ca să discutaţi și poate fi necesar să aștepți un 
timp. 

— Pot să aştept. 

— Perfect. Cum te cheamă? 

— Mă numesc Laure. 

— Mă bucur de cunoștință, Laure. Sunt Kyoko. 

— Enchantee, zise Delilah și-i strânse mâna. După aceea 
adăugă: Aș putea să... pot să văd? Clubul? 

Kyoko zâmbi și o privi din nou din cap până în picioare. 

— Nu văd nicio problemă în privinţa asta. În tot cazul, vei 
arăta ca una de-a casei. 

O prinse de braț și o însoţi prin ușile batante. Delilah observă 
că ele basculau în ambele direcții și că nu aveau nici mânere, 
nici încuietori. 

Sala dinapoia lor era un dreptunghi mare dispus pe trei 
niveluri. Pe nivelul cel mai de jos, în centru, exista un bar de 
sine stătător. Cu o treaptă mai sus, de jur-împrejurul barului se 
aflau patru șiruri lungi de banchete încorporate, acoperite cu 
piele. Spătarele lor se ridicau până la podeaua nivelului al 
treilea, pe care se afla Delilah. Doisprezece de bărbaţi în 
costume și de două ori mai multe femei superbe cu 
vestimentaţii la fel de superbe stăteau pe șirurile din jurul 
barului, iar muzica tehno pe care Delilah o auzise mai devreme 
se întrepătrundea cu zgomote de conversații și râsete. Câţiva 
bărbaţi ridicară ochii spre Delilah și ea înțelese că scopul 
dispunerii interioare era de a le îngădui membrilor clubului să le 
aprecieze pe animatoare. Mai observă, totodată, că iluminatul 
fusese conceput tot în avantajul clienţilor: banchetele erau 
luminate doar indirect, fiind astfel private, pe când nivelul de 
acces era luminat de o serie de lămpi elegante, suspendate. 

În lungul peretelui aflat vizavi de ușile prin care tocmai intrase 
se găseau șase separeuri, de asemenea iluminate discret și 
lăsând impresia unor alcovuri. Câteva erau ocupate, tot de 
bărbaţi cu aspect prosper și femei incredibil de frumoase de 
diverse etnii. Câteva japoneze, atrăgătoare și ele, dar cu o 
îmbrăcăminte mai puţin elegantă decât a animatoarelor, se 
deplasau prin sală, aducând snackuri, împrospătând băuturile și 


VP - 189 


asigurându-se că oaspeţii nu duceau lipsă de nimic. 

La un capăt al șirului de separeuri se vedea o ușă. Deasupra 
ei, un semn luminat în verde anunţa că era una dintre cele două 
ieșiri în caz de urgenţă. Lui Delilah i-ar fi plăcut s-o examineze 
mai îndeaproape, totuși, simțea că ar fi părut straniu din partea 
ei. 

— Este foarte frumos, rosti ea. 

Kyoko o privi. 

— Crezi că ţi-ar plăcea să lucrezi aici? 

Delilah încuviinţă. 

— Certainement. Sunt sigură. 

Kyoko zâmbi și o conduse înapoi în recepţie. Se opriră în faţa 
ușii de ieșire din club. 

— Atunci, ne revedem mâine-seară la aceeași oră? întrebă ea. 

Delilah aprobă din cap. 

— Da. Și mulţumesc. 

Kyoko se înclină în semn de confirmare și porni spre biroul ei. 

Delilah se întoarse către japonezele dinapoia insulei-recepţie. 

— Aăă..., zise ea, baia? 

Una dintre ele îi arătă scara ce cobora. Delilah îi mulțumi și 
observă că, dinapoia recepţiei, femeile nu vedeau ușile 
toaletelor și nici pe cea a camerei tehnice. In timp ce cobori 
scara, deschise poșeta și scoase un portchei din piele cu aspect 
inofensiv. Trase capul uneia dintre chei. În interiorul corpului 
cheii, atașat de cap, se afla o pontoarcă. O palmă, dădu drumul 
portcheiului în poștă și scoase o pilă de unghii din oțel foarte 
subţire, care juca întotdeauna rolul unei chei de torsiune. 

Când ajunse la baza scării, detectorul lui John bâzâi. Ridică 
ochii și văzu pe plafon o videocameră orientată spre ușa pentru 
ieșire de urgenţă, probabil pentru a-i filma pe intrușii care ar fi 
încercat să intre prin spate. Se întrebă de ce, oare, clubul nu 
investise și în altă videocameră pentru acoperirea interiorului, 
apoi își dădu seama că n-o făcuse din respect pentru intimitatea 
clienţilor. Era, de altfel, lipsit de importanţă. După întreruperea 
curentului electric și stingerea luminilor, videocameră ar fi fost 
irelevantă. 

Nu mai văzuse pe altcineva să se îndrepte spre grupurile 
sanitare în ultimele minute și bănuia că în acel moment erau 
goale. Era totuși mai bine să verifice. Deschise mai întâi ușa de 
la toaleta bărbaţilor, gata să murmure stânjenită o scuză dacă s- 


VP - 190 


ar fi înșelat. Era însă pustie, iar cele trei uși ale cabinelor 
stăteau toate ușor întredeschise. La fel și în toaleta femeilor. 
Perfect. 

Se opri în fața ieșirii pentru urgenţă, în afara razei 
videocamerei, și o examină. Se deschidea spre exterior și avea 
pe centru, de-a curmezișul, o bară metalică pentru apăsare și 
împingere. Ar fi vrut s-o fi încercat, dar era posibil să fie filmată 
de videocameră. De asemenea, pe toată lungimea barei exista 
un abţibild acoperit cu caractere japoneze roșii, care se sfârșeau 
cu un semn de exclamare. Probabil, un avertisment că 
deschiderea ușii va declanșa o alarmă. Îşi scoase telefonul mobil 
și o fotografie. John putea să citească textul ulterior pentru a se 
lămuri. 

Merse apoi la camera tehnică. Ușa era din oțel, cu ţâţânile pe 
exterior, probabil cu butuc cu cinci pini în încuietoare. Răsuci 
mânerul clanței și nu fu surprinsă să vadă că era încuiată. Era 
improbabil ca înăuntru să se afle cineva, totuși, nu poţi să știi 
niciodată, așa că ciocăni, pregătită să pară foarte naivă în 
deosebirea unei toalete de o cameră tehnică în eventualitatea 
greu de imaginat că i-ar fi răspuns cineva. N-o făcu însă nimeni. 

Delilah aruncă o privire spre scară, după care introduse pila în 
încuietoare și o întoarse doar puţin. După aceea băgă pontoarca 
și o trecu înainte și înapoi peste pini. Peste altă clipă mânerul 
clanţei se răsuci și ea intră. 

Camera era întunecată, dar Delilah găsi un comutator pe 
perete și-l apăsă. Văzu imediat generatorul auxiliar, fixat lângă 
peretele spre exterior. Se apropie de el și-l examină. Era un 
Diesel cu panou digital de comandă. L-ar fi putut dezactiva 
oricând. Dacă ar fi avut probleme cu comenzile, putea smulge, 
pur și simplu, firele din contacte. Nu trebuia să-și facă griji că 
după terminarea jobului ar fi rămas urme de sabotaj. 

Se uită după aceea în jur, sperând să descopere un tablou cu 
siguranţe, care le-ar fi asigurat și alte opţiuni. Nu văzu nimic. 
Probabil că tabloul se afla în biroul de deasupra. Ca atare, 
inaccesibil pentru scopurile lor. 

Stinse lumina și ieși din cameră, asigurându-se că ușa se 
încuiase în urma ei. După aceea intră într-o cabină din toaleta 
pentru femei, ascunse pontoarca și luă casca. O puse în ureche 
și rosti în decolteu: 

— Eu sunt. Se aude bine? 


VP-191 


— Clar și tare, răspunse prompt Rain. 

— Confirmare, adăugă Dox. 

— Bine. Acum plec. 

Delilah puse casca în poșetă și trase apa. leși din cabină și se 
aranjă în oglindă, reintrând în pielea personajului. Apoi urcă 
scara. 

Recepţionerele ieșiseră dinapoia insulei lor și-l ajutau pe un 
japonez și pe o animatoare să se îmbrace. Se părea că cineva 
izbutise să se învoiască la un preţ în seara aceea. O 
recepţioneră apăsă butonul ușii pentru Delilah. Agentul de pază 
făcu o plecăciune și-i ţinu ușa deschisă. 

Când ajunse în capătul aleii exterioare, un valet de parcare 
trecu în fugă pe lângă ea în direcţia clubului. Delilah se întoarse 
și reveni până la cotul aleii, la timp pentru a-l vedea cum scoate 
un card magnetic de sub sacou și-l trece prin faţa cititorului. li 
dădu apoi drumul și ea înțelese că-l ţinea agăţat pe un șnur în 
jurul gâtului. Ușa începu să se deschidă și Delilah ieși din raza ei 
vizuală. 

Celălalt valet era în stradă și ţinea deschisă portiera unui 
Bentley Continental GTC albastru. Motorul era pornit și torcea 
încetișor. 

Asta zic și eu călătorie, chibzui Delilah. Zâmbi către valet și se 
îndepărtă. 


Capitolul 33 


Ne-am reîntâlnit în camera de hotel a lui Dox, la o jumătate 
de oră după ce Delilah a părăsit clubul. Ea ne-a informat despre 
toate: poziţiile și procedurile de intrare și ieșire, personalul de 
pază și protocoalele, generatorul auxiliar. Nu a scăpat nimic din 
vedere și-și amintea cu exactitate toate detaliile. N-am fost 
surprins. 

— Planul nostru este bun, a zis ea după ce Dox și cu mine am 
terminat cu întrebările. Putem controla situaţia. Singurul lucru 
pe care nu l-am confirmat a fost ușa ieșirii de urgenţă din sala 
principală, de la nivelul unu. Există, dar n-am putut s-o încerc. 
Pe de altă parte, cea din subsol se deschide spre exterior cu o 
bară antipanică. În faţa ei este însă o videocameră și pe bară 


VP - 192 


scria ceva. M-am gândit că deschiderea ei ar putea declanșa o 
alarmă, așa că n-am încercat. Uite! 

Și-a scos telefonul, a apăsat de câteva ori, apoi mi l-a întins. 

— Ce crezi? 

A trebuit să mijesc puţin ochii, totuși, poza era lizibilă. 

— Da, am spus. Este ceea ce ai crezut. Bine lucrat. 

Am rămas puţin pe gânduri, după care am continuat: 

— În mod aproape sigur și cealaltă ușă funcţionează la fel. 
Ușile de urgenţă din clădirile publice respectă prevederea dotării 
cu mânere antipanică și ar trebui, așadar, să le blocăm din 
exterior cu nimic mai complicat decât o rangă metalică. O să 
verific asta mâine, când o să fac o recunoaștere în exteriorul 
clubului. 

— Locul e impresionant, a spus Delilah. Foarte luxos și cu o 
organizare impecabilă. lar femeile sunt superbe. Absolut toate. 

— Mă gândesc, a intervenit Dox, că poate ar fi bine să fac eu 
însumi o recunoaștere în clubul ăsta. Știi cum este - nu strică 
niciodată să mai afli o părere. 

M-am uitat la el. 

A dat din umeri și a spus: 

— Nu-i nevoie să te burzuluiești. Nu văd nimic rău la un om 
căruia îi place munca pe care o face. 

Delilah a vârât mâna în poșetă și a scos detectorul lui Harry. 

— Poftim, mi l-a întins ea. N-aș vrea să uit de el. 

— Poate că-ți va fi necesar mâine-seară... 

— Nu, și-a făcut treaba. Și încă foarte frumos. A funcţionat în 
vestibul și pentru videocamera care monitorizează ieșirea de 
urgenţă din subsol, iar în rest a fost tăcut. Pot înțelege de ce te- 
ai atașat sentimental de el. 

L-am luat și am clătinat din cap. 

— Asta-i o poveste pentru altă dată. 

A aprobat și s-a frecat la ochi. 

— Ar trebui să merg la culcare. 

— Ai dreptate. Putem termina și mâine planificarea. Du-te să 
dormi și telefonează-ne când te trezești. 

— E bine așa, a zis ea și s-a ridicat. 

M-am ridicat și eu. 

— Să te conduc la hotel. 

Delilah a scuturat din cap. 

— Deocamdată ar fi mai bine să stăm departe unii de alţii. 


VP - 193 


O dată în plus n-am știut care era motivaţia ei reală, 
personală sau profesională, însă nu era nici locul, nici momentul 
potrivit să discutăm asta. 

— Bine, am încuviințat. 

Dox s-a ridicat, de asemenea. A întins mâna și Delilah i-a 
strâns-o. 

— E grozav că te-au invitat să revii mâine, a zis el, și, de 
altfel, nu-i o surpriză. Te-ai descurcat foarte bine în seara asta, 
pe teren nefamiliar și fără multe pregătiri - ăsta-i adevărul. 

Ea i-a zâmbit. 

— Mulţumesc. 

— La fel gândește și gloriosul nostru conducător, a adăugat 
el. Atât doar că, așa cum am spus și mai devreme, el nu-i foarte 
vorbăreţ în privinţa asta. 

Zâmbetul lui Delilah a pălit și a schiţat din cap un gest de 
felul: Haide să nu mai discutăm despre asta acum, de acord? 
Am fost mai direct, aruncându-i o privire care spunea: Termină 
cu tâmpeniile astea! Dox a continuat însă nestingherit: 

— Da, să-l fi văzut prima dată când l-am îmbrățișat - a fost 
atât de încordat, că ai fi crezut c-o să leșine dintr-o clipă-n alta. 
A doua oară, a suportat mai bine. Pe scurt, la a patra sau a 
cincea oară, să fiu al naibii dacă nu-ncepuse să-i placă. Acum, 
dacă trec câteva zile și uit să-i trec un braţ pe după umeri, 
practic, începe să se bosumfle. 

Delilah și-a acoperit gura cu palma și a plecat ochii. A rămas 
așa o clipă, nemișcată, după care a început să râdă. M-am uitat 
la Dox, pe jumătate nevenindu-mi să cred, pe jumătate furios 
pentru absurdităţile pe care le inventa întruna, însă nici măcar 
nu m-a băgat în seamă, pentru că hohotea și el. 

Nu puteam face nimic decât să stau locului și să-i privesc, în 
timp ce râsetele lor s-au accentuat. Dox se ștergea la ochi și 
repeta „Scuze, scuze”, iar Delilah se scutura din tot corpul de 
râs, cu braţele încrucișate peste piept și capul plecat. 

Au încetat amândoi după un timp neplăcut de lung. Delilah a 
inspirat și a expirat adânc de câteva ori, apoi mi s-a adresat: 

— Îți telefonez mâine? 

Am încuviințat. 

— Da. Sigur. 

— Noapte bună, a zis Dox și mi-am dat seama că se străduia 
să nu izbucnească iarăși în râs. 


VP - 194 


Delilah a ieșit fără ca vreunul din ei să mai chicotească, dar 
am rămas cu impresia că ea a hohotit întruna până la lift. 

M-am uitat spre Dox. 

— Scuze, omule, scuze, a zis el. Nu știu ce anume din tine mă 
stârnește așa! 

— Cred că asta se numește „a da vina pe victimă”. 

— Haide, dă-i drumul, bate-ți joc de mine pentru că m-a 
zăpăcit Tiara travestitul - asta o să te facă să te simţi mai bine. 

— Dimpotrivă, o să te facă pe tine să te simţi mai bine și de 
aceea n-o voi face. 

— Oho-ho, ești un tip dur, John Rain, un tip dur, a zis Dox și de 
data asta nu m-am mai putut abţine și am început să râd 
împreună cu el. 


Capitolul 34 


A doua zi dimineaţă, am efectuat o incursiune rapidă pe lângă 
Whispers, ca un localnic obișnuit care-și făcea joggingul matinal 
în trening și pantofi de sport, cu căciula înfundată pe ochi, 
pentru a-l feri de aerul rece. 

Am alergat pe una dintre alei spre partea din spate a clubului. 
Ținând seama de programul lui de funcţionare, mă îndoiam că 
cineva ar fi fost înăuntru așa devreme, dar chiar dacă aș fi fost 
văzut, un alergător care căuta un loc pentru a urina n-ar fi 
trebuit să trezească suspiciuni nimănui. 

Pentru a susține acoperirea aceea, m-am oprit și am început 
să mă deschei la pantalonii din nailon, răstimp în care am 
cercetat perimetrul după videocamere. N-am văzut niciuna, 
doar o faţadă din beton fără ferestre, cu o ușă pentru ieșire în 
caz de urgenţă în stânga, din tablă simplă de oțel, fără mânere 
sau alte dispozitive de deschidere. Pe toată lungimea clădirii se 
distingea o potecă betonată. 

M-am încheiat la pantaloni și m-am apropiat de ușă. Așa cum 
mă așteptasem, ţâţânile erau la exterior. Un levier din oțel lung 
de un metru, înfipt zdravăn sub un unghi mic, cu baza proptită 
într-un rost de dilatare dintre dalele potecii, ar fi blocat-o 
definitiv. 

Am repetat procedura pe latura vestică a clădirii, unde ieșirea 


VP-195 


din subsol se afla în capătul casei scării din beton. Ușa era 
similară cu cealaltă. Perfect. 

Mi-am continuat alergarea de dimineaţă și m-am oprit la 
Aoyama Park, pentru a-l suna pe Tatsu la spital. Telefonul a 
țârâit de câteva ori, apoi i-am auzit glasul, aproape un icnet: 

— Hai. _ 

— Eu sunt, am rostit. (Dumnezeule, suna groaznic.) Imi pare 
rău că te deranjez. 

O clipă n-a spus nimic și mi-am dat seama că se străduia să-și 
tragă răsuflarea. 

— Să mă deranjezi? a croncănit răgușit în cele din urmă. 
Convorbirile astea sunt tot ce mai aștept de la viaţă. Ele și 
vizitele nepoțelului meu. 

— Ai mai aflat ceva despre întâlnirea de diseară? 

— Da, informatorul tocmai a confirmat-o. Nu-i de mirare că 
am atâtea dureri, nimeni nu mă lasă să dorm. Intâlnirea a fost 
stabilită pentru ora 10 seara. 

— Perfect. Am terminat investigarea iniţială și până la urmă 
voi avea un om înăuntru, diseară. 

— Mai vrei ceva de la mine? 

— Așa cum ţi-am spus și ultima dată, pe cineva care să 
întrerupă alimentarea cu curent electric a clubului la semnalul 
meu. 

— Vrei să stingi luminile dinăuntru. 

— Da. 

— Dar generatorul... 

— Se va rezolva. _ 

— Am pe cineva care poate să ajute cu asta. Insă... va trebui 
să te miști repede. 

— Ce vrei să zici? 

— Din substaţia pe care o poate accesa, el nu poate opri 
curentul în clădiri, ci doar pe străzi întregi. lar dacă o pană de 
curent durează mai mult de două minute pe o stradă din Tokio, 
reglementările metropolitane cer o anchetă. 

— Și nu poți... 

— Sunt reglementări metropolitane. Eu sunt la federali. 
Crede-mă, nu vrem o anchetă. Ar periclita niște oameni buni. 
Poţi să faci ceea ce ai de făcut în mai puţin de două minute? 

Am căzut pe gânduri. 

— Voi fi nevoit s-o fac. 


VP - 196 


— Bun. În seara asta cineva o să fie acolo cu instrucţiuni 
clare. 

— O să am nevoie de numărul lui de telefon. Vreau să vorbesc 
direct cu el, să mă asigur că înţelege planul. Și va trebui, de 
asemenea, să-l anunţ când sunt gata să intru acolo diseară. 

— O să-ţi telefoneze el. 

— Bine. Perfect. 

Amândoi am tăcut câteva clipe. După aceea am întrebat: 

— Mai reziști? 

A urmat o pauză lungă. Apoi Tatsu a rostit: 

— Termină-l în noaptea asta. 

Am încuviințat, simţindu-mă deprimat. 

— Așa o să fac. 


Capitolul 35 


Delilah a telefonat spre sfârșitul dimineţii. Ne-am întâlnit tot în 
camera de hotel a lui Dox. Am adus din nou sandvișuri de la 
Dean & Deluca. 

— Uite ce am de gând, le-am spus în timp ce mâncam. Vom 
avea echipamente de comunicaţii, la fel ca aseară, însă de data 
asta Delilah va purta părul desfăcut și casca în ureche. La nord 
de intrarea în club este un șantier. Dox, l-ai examinat? 

Lunetistul a dat din cap. 

— Azi-noapte, așa cum am discutat. Pot să intru fără 
probleme și am unde să mă camuflez. Problema este unghiul. O 
să fiu la o sută de metri depărtare, dar numai la trei metri 
înălțime. Asta înseamnă că eventuale obstacole neanticipate, 
aflate în mișcare, vor juca un rol foarte important. 

— Adică alţi oameni, a zis Delilah. 

Dox a ridicat din umeri. 

— Pot fi oameni, poate fi o mașină... Greu de precizat. Știu 
însă că nu va fi deloc ca și cum aș trage din vârful turnului 
Universităţii Texas. Dar aleea aia care pornește din stradă 
merge drept cinci metri, după care cotește înapoia unui zid. 
Asta îmi va oferi mai mult timp... dacă nu-mi stă nimic în cale. 

— Dar o vestă antiglont? a întrebat Delilah. Ai zis că Yamaoto 
este paranoic. Ești sigur că nu va purta una? 


VP - 197 


Dox a clătinat din cap. 

— În mare parte, vestele de protecţie care pot fi ascunse sub 
haine nu vor opri un glonț de mare viteză tras de o pușcă. Există 
câteva care o pot face, însă au aproape zece kilograme și sunt 
foarte voluminoase. Nu-i ceva ce ţi-ai dori să porţi pe sub 
costum. În plus, voi încerca pe cât posibil să trag în cap, care 
este mai greu de protejat. 

— Bine, am zis. Dacă va putea trage când vine Yamaoto, Dox 
o va face, după care ne putem duce toți să bem o bere. Dacă nu 
va putea trage, Dox rămâne ca soluţie de rezervă, în cazul că 
Yamaoto reușește să iasă din club în ciuda eforturilor mele 
dinăuntru. Și, Delilah, dacă beneficiezi de vreo ocazie, uită-te la 
Yamaoto și anunţă-ne dacă ţi se pare că poartă vestă blindată. 
Întrebări sau comentarii până aici? 

Amândoi au scuturat din cap. 

— Delilah, vei ajunge înainte de ora 10. Vrem să fii acolo 
înaintea lui Yamaoto, ca să vezi unde se duce când intră... 

— Dacă o să intre, a intervenit Dox. 

Am aprobat. 

— Dacă o să intre. Principalul însă este că trebuie să știu unde 
se află el în interiorul clubului. Ar fi, de asemenea, util să știu cu 
cine este. Totodată, orice informaţii despre numărul agenţilor de 
pază ai clubului și al oricăror bodyguarzi, ca și poziţionarea lor. 
Cu niţel noroc, o să-i vezi pe Yamaoto și Kuro când vor sosi și vei 
vedea și unde se duc. Nu aștepta. Anunţă-mă imediat ce știi 
poziția lui Yamaoto și du-te să scoţi din funcţiune generatorul. 
Sau, și mai bine... 

— Să-l scot din funcţiune înainte de sosirea lui Yamaoto, a 
completat ea. 

Am încuviințat. 

— Da, asta-i cel mai bine. Nu cred că cineva o să observe, 
decât abia după aceea. Și odată ce el va sosi acolo, vom avea 
un detaliu mai puţin care să ne preocupe. 

— Cum vom întrerupe curentul electric? 

— Contactul meu de aici va avea un om în substaţia electrică. 
Există totuși un clenci. El nu ne poate asigura decât maximum 
două minute de întuneric. Dacă pana de curent durează mai 
mult, autorităţile metropolitane vor declanșa o anchetă pe care 
sursa mea n-o vrea. 

— Două minute..., a repetat Delilah. 


VP - 198 


— Ar trebui să fie suficient, astfel încât, înainte ca eu să-l sun 
pe omul nostru și să se stingă lumina, tu vei fi deja lângă ieșirea 
de urgenţă ca să mă lași să intru. Mai exact, trebuie să fii acolo. 

— Fiindcă, odată ce curentul se oprește, ușa din faţă nu va 
mai fi operabilă. Are o încuietoare electronică. 

— Exact. Și în același timp nu putem folosi ușa de urgență 
înainte de întreruperea curentului... fiindcă am fi daţi în vileag 
de alarme. 

Ea a aprobat. 

— lar videocamera îndreptată spre ușă... 

— Va fi deja nefuncțională când mă vei lăsa să intru. Nu știu 
dacă transmisia video este înregistrată, dar după întreruperea 
curentului nu va mai conta. 

— Cum vei acționa însă în interiorul clubului? Chiar și după ce 
vei întrerupe curentul, nu va fi beznă completă. Oamenii vor 
avea brichete, telefoane mobile... 

— lar asta-i perfect, am zis. Noi chiar vrem suficientă lumină, 
pentru ca lumea să nu intre în panică și să înceapă să se miște 
de colo-colo. Puţină lumină îi va menţine calmi și la locurile lor 
vreo două minute, cât așteaptă revenirea curentului electric. Cu 
brichete și telefoane mobile, și înainte ca ochii lor să se fi 
adaptat, nu vor fi, oricum, în stare să vadă mai departe de un 
metru. Voi intra cu ochelarii pentru vedere pe timp de noapte, 
cu un HK cu amortizor. Și voi ieși în mai puţin de două minute. 
Nimeni nu va ști nici măcar ce s-a-ntâmplat, decât după ce 
lumina va reveni, iar noi vom fi dispărut. 

Delilah a încuviințat. Am rămas tăcuţi, în timp ce ea examina 
totul în minte. 

— Te-ai mutat în alt hotel? am întrebat. 

Ea folosea același nume în Le Meridien și Whispers, pentru 
eventualitatea în care cineva ar fi vrut s-o verifice. Evident, 
după operaţiunea din noaptea aceea nu se mai putea întoarce în 
Le Meridien. 

— Da, a răspuns ea, în New Otani. Lângă staţia de metrou 
Akasaka Mitsuke. Sub numele Aimée Ackers. 

— Bun, atunci, am stabilit totul. Acum, fii atentă. Dacă ceva o 
să fie în neregulă, dacă ai nevoie de mine înăuntru pentru 
indiferent ce motiv, ajunge să spui „E foarte cald aici” și sosesc 
în cel mai scurt timp. 

— Cum o să intri? 


VP - 199 


— Cred că HK-ul va fi convingător la ananghie. 

Ea a râs. 

— O să vin și eu, a spus Dox, dar voi fi mai departe și voi avea 
nevoie de mai mult timp. 

Delilah a surâs. 

— Mă îndoiesc că vom avea nevoie și de cavalerie. 

M-am uitat la ea. 

— Și eu mă îndoiesc. Și mai știu că ești obișnuită să acționezi 
fără susţinere, dar în seara asta o să beneficiezi de ea. „E foarte 
cald aici”. Spune-o dacă-i nevoie. 

A aprobat din cap, însă mi-am dat seama că a schiţat acel 
gest mai mult ca să mă liniștească pe mine decât din 
convingere reală. Nu puteam face mare lucru decât s-o las să 
știe că susţinerea exista, dacă era nevoie. Oricum, probabil că 
avea dreptate. Probabil că n-avea să fie necesar un sprijin. 


Capitolul 36 


În seara aceea, Delilah ajunse la club la ora 21:30. Purta o 
rochie cu partea superioară din satin stacojiu, pe care a 
cumpărat-o în cursul după-amiezii. În seara anterioară, a 
observat că animatoarele purtau preponderent negru și s-a 
gândit că ar fi bine să iasă puţin în evidenţă. Satinul roșu avea 
să fie perfect pentru așa ceva - va reflecta exact cum trebuia 
luminile discrete din club. Accesoriile erau, de asemenea, bine 
gândite: pantofi negri din piele cu toc înalt și vârful închis, o 
poșetuță de seară din țesătură argintie cu aspect retro și o 
eșarfă din mătase cu franjuri, tot argintie, care să confere 
textură. Pe încheietura stângă purta o singură brățară cu 
diamante, care să scânteieze în lumină; în urechi avea cercei 
din diamante mici cât vârful de ac, aleși în scopul opus. Absența 
cerceilor nu s-ar fi potrivit cu ţinuta, totuși, nu voia nici ceva 
care să atragă o atenţie nedorită asupra urechilor, deoarece în 
una din ele avea casca. Dispozitivul era mic și de culoarea pielii, 
iar Delilah purta părul desfăcut, așa că nu avea, oricum, să aibă 
probleme, totuși, era mai bine să evite orice riscuri. 

Când intră pe strada clubului, înclină ușor capul într-o parte și 
spuse: 


VP - 200 


— Toţi sunt pe poziţii? 

— Eu sunt aici, zise Rain, care se găsea pe o alee la sud de 
club, aproape de locul unde parcaseră duba. 

— Confirmare, spuse Dox. Te văd clar ca lumina zilei. Și, 
scumpete, trebuie să-ţi zic că ești frumuseţea întruchipată. 

Femeia surâse. Dacă nu l-ar fi văzut pe Dox în acţiune în Hong 
Kong, ar fi putut crede că era prea bufon ca să prezinte 
încredere într-o operaţiune. Ea însă nu văzuse pe nimeni care să 
fi avut mai mult sânge rece ca el în noaptea aceea. John îi 
spusese că Dox se purta mereu așa, prostindu-se întruna până 
în clipa când trebuia să doboare pe cineva. Când se afla înapoia 
lunetei sale, mai spusese John, Dox era incredibil de tăcut și de 
nemișcat. Dacă vorbeai cu el, îţi răspundea, dar era aproape ca 
și cum n-ar fi fost acolo. Sau mai degrabă, era atât de prezent 
acolo, încât în clipa aceea anume tu nu mai erai real pentru el. 

— Perfect, zise ea, atunci, îi dăm drumul. 

Se apropie și cei doi valeţi de parcare erau tot acolo, ca două 
statui vii pe o peluză. Făcură o plecăciune la unison spre Delilah, 
când ea coti pe alee. Femeia încuviință din cap și merse mai 
departe, iar peste câteva clipe fu înăuntru, după ce urmase 
aceeași procedură ca în seara anterioară, cu aceiași agenţi de 
pază. De data asta, recepţionerele o recunoscură. Făcură o 
plecăciune, iar una din ele ridică receptorul și vorbi scurt în 
japoneză. p 

Kyoko apăru dinapoia ușii și ocoli recepţia. li strânse mâna lui 
Delilah și o examină de sus până jos, satisfăcută în mod clar de 
ceea ce vedea. Probabil că-i pomenise lui Kuro despre 
descoperirea ei și era încântată că Laure va lăsa impresia 
cuvenită. 

— Domnul Kuro încă n-a sosit, zise ea, dar va veni în scurt 
timp. Are niște afaceri în seara asta și nu știu sigur când va fi 
liber, însă știe că vii și sper că poţi să aștepți, așa cum am 
discutat. 

— Bineînţeles, încuviinţă Delilah. 

— Îți putem oferi ceva de băut...? 

Ea aprobă și zise: 

— Ceai? 

— Sigur că da. Cu lapte? Cu lămâie? 

Delilah zâmbi. 

— Simplu. 


VP - 201 


Kyoko dădu din cap și arătă spre bancheta capitonată cu 
piele. 

— Te rog, fă-te confortabilă. Dacă mai dorești altceva, cere-le 
fetelor de la recepţie. 

Delilah se așeză, iar Kyoko reveni în biroul ei. Deocamdată 
totul mergea bine: în scurt timp, ea avea să coboare ca să 
dezactiveze generatorul. Apoi, dacă Yamaoto sosea la ora 
stabilită, putea să vadă unde avea să fie așezat și să-i dea 
drumul lui John înăuntru. Cu doar niţel noroc, totul se putea 
termina foarte repede. 

O chelneriţă japoneză îi aduse ceaiul, într-o ceașcă delicată de 
porțelan pe o tavă din bambus. Delilah îi mulţumi și rămase 
locului vreo cinci minute, sorbind din ceai. Nimeni nu cobori la 
subsol și nimeni nu apăru de jos - timp suficient pentru a fi 
rezonabil de sigură că toaletele erau goale. 

Se ridică și se adresă recepţionerelor: 

— Mă scuzaţi... baia...? 

Cea mai apropiată din ele zâmbi și arătă spre scară. Delilah 
aprobă din cap și cobori. 

Repetă procedura din ziua anterioară. De data asta însă 
decuplă generatorul înainte de a ieși din camera tehnică. Și, 
pentru orice siguranţă, deconectă și cablurile electrice. După ce 
termină, intră în toaleta femeilor. 

— Generatorul este rezolvat, anunţă ea. 

— Bun, spuse Rain. 

— Bravo ţie, scumpete, adăugă Dox. 

Delilah folosi toaleta, pe urmă reveni sus și se așeză iarăși, 
sorbind din ceai și simțindu-se ușor agitată, dar în felul acela 
plăcut pe care-l ai când operaţiunea a început și totul merge lin. 

După douăzeci de minute îl auzi pe Dox în ureche: 

— Tocmai a sosit domnul Big Liu. Este însoțit de doi 
bodyguarzi și de un tip care pare să-i fie asociat. Valeţii le iau 
mașina chiar acum. 

— Am înţeles, șopti Delilah. 

— Yamaoto ar trebui să apară în curând, spuse Rain. Fii 
pregătit. 

— Am înţeles, încuviinţă Dox. 

Peste o clipă soneria de la intrare băzâi. Recepţionerele 
schiţară un semn din cap spre agentul de pază, care deschise 
ușa și făcu o plecăciune. Intrară patru bărbaţi. Delilah îl 


VP - 202 


recunoscu pe Big Liu din fotografiile pe care i le arătase John. 
Ceilalţi doi păreau mai tineri, în formă fizică excelentă și cel 
puţin la fel de duri. Delilah îi examină cu atenţie. Ambii aveau 
câte o umflătură pe șoldul drept, iar cracul drept al pantalonului 
cobora cu doi centimetri mai mult decât celălalt. Aveau pistoale 
în tocuri de șold - erau bodyguarzi. Al treilea bărbat degaja un 
aer superior și era mai elegant, probabil din management. Exact 
așa cum presupusese Dox. 

Recepţionerele se apropiară de ei și le luară hainele. Big Liu 
privi în jur, zâmbitor, apoi o zări pe Delilah. Zâmbetul se lărgi și 
dăinui până aproape de lascivitate. Într-adevăr, John menţionase 
că-i plăceau blondele. 

O recepţioneră îi conduse în sala principală a clubului. Când 
trecură prin ușile batante, Big Liu se întoarse către Delilah și-i 
zâmbi iarăși. 

Recepționera reveni după două minute, dar, în loc să se 
întoarcă la locul ei, intră în biroul de vizavi. Delilah se întrebă ce 
se întâmpla. 

În clipa aceea îl auzi pe Dox în ureche: 

— Yamaoto vine chiar acum. N-am putut să trag, s-a mișcat 
prea repede și era înconjurat de bodyguarzi. O să-i vedeți pe toţi 
imediat, și cu asociatul, Kuro. 

— Am înţeles, zise femeia. 

— Bine, spuse Rain. De fapt, nu ne așteptam să fie așa ușor. 
O să-l lichidăm înăuntru. 

Peste câteva secunde soneria băzâi. Agentul de pază deschise 
ușa și făcu o plecăciune mai adâncă, iar patru bărbaţi japonezi 
în costume intrară cu pas energic. Delilah îi recunoscu pe primii 
doi din fotografiile lui John: Yamaoto era cel mai vârstnic și 
mergea în faţă, cu spinarea dreaptă, radiind genul de 
personalitate puternică pe care o poţi simţi din capătul opus al 
unei camere. Hainele îi cădeau foarte bine și Delilah își dădu 
seama imediat din croiala sacoului și din mișcarea omoplaţilor 
de sub țesătură că nu purta vestă blindată. Kuro părea mai 
molatic, cu părul gelat și având mai degrabă aerul unui 
businessman decât al unui gangster; venea la un pas în urma lui 
Yamaoto. Ceilalţi doi, cu mușchii reliefaţi pe sub costume și ochii 
deplasându-se mereu într-o parte și alta în timp ce se străduiau 
să ţină pasul cu șefii lor, erau în mod evident bodyguarzi. 
Precum omologii lor chinezi, pe sub sacouri li se vedeau 


VP - 203 


umflături care spuneau multe. 

Recepționera ieși dinapoia insulei și începu să ia hainele. Ușa 
biroului se deschise și apăru Kyoko, însoţită de cealaltă 
recepționeră. Pe când tinerele îi ajutau pe oaspeţi, Kyoko 
discută ceva în japoneză cu Yamaoto și Kuro. La răstimpuri toţi 
trei priviră spre Delilah, după care reveniră la discuții. 

De data aceasta Kyoko fu cea care-i conduse pe nou-veniţi în 
club. Delilah ar fi vrut să se ridice, pentru a vedea unde se 
așezau ei în sală, dar ar fi însemnat să atragă prea multă 
atenţie. Trebuia să aștepte altă oportunitate. 

— N-are vestă blindată, șopti ea. 

— Confirmare, răspunse Dox imediat. 

Kyoko reveni după un minut. Se apropie de Delilah și rosti: 

— Avem 0... Situaţie interesantă. 

Delilah arcui sprâncenele, gândindu-se că femeia bănuia ce 
se întâmpla. Nu era încă sigură dacă era o oportunitate sau o 
problemă. Poate câte un pic din ambele. 

— Unul dintre oaspeţii noștri, continuă Kyoko, a fost destul de 
impresionat de tine. Și în același timp dezinteresat de oricine 
altcineva în seara asta. 

— Dar spune la el... eu nu am job încă. Doar interviu. 

Poate că John și Dox se întrebau ce naiba se întâmpla, însă 
aveau să-și dea seama imediat. 

Kyoko încuviinţă din cap. 

— Asta a părut doar să sporească atractivitatea. 

— Care oaspete? 

— Gentlemanul chinez, domnul Liu. 

— Domnul Liu vrea să-i ţin companie? 

Kyoko izbucni în râs. 

— Exact! Uite ce este, e, într-adevăr, o situaţie neobișnuită. N- 
ai susținut încă interviul, deci este firesc că n-ai fost instruită cu 
privire la comportament. Dar domnul Liu este un oaspete 
important, iar cei doi membri ai clubului care-l însoțesc, domnii 
Yamaoto și Kuro, vor ca el să se simtă bine. 

Dacă ar fi refuzat, ar fi părut bizar. O solicitantă de job ca 
Laure ar fi acceptat imediat ideea de a impresiona niște 
persoane importante pe durata interviului ei. Pe de altă parte, 
nu știa în ce s-ar fi vârât dacă ar fi fost de acord. Era adevărat, 
atunci ar fi știut cu exactitate unde stătea Yamaoto și tot ce se 
întâmpla în jurul lui, totuși, nu era sigură cum ar fi putut 


VP - 204 


dispărea când sosea momentul prielnic. Ei bine, avea să se 
gândească atunci la ceva. 

— Kyoko, rosti ea, crezi că ar trebui să le ţin companie? 

Japoneza suspină. 

— Domnul Kuro va trata totul ca pe interviul pentru care, 
oricum, ai venit. lar dacă îl faci pe domnul Liu fericit, nu-mi pot 
imagina că nu vei primi jobul. 

— Atunci, le voi ţine companie cu plăcere. Deci cum se 
numesc? Liu, Kuro, Yamaoto? 

Dacă John și Dox nu înţeleseseră deja, în acel moment era 
clar. 

— Exact. Ei știu că nu ești decât o solicitantă, așa că nu se vor 
aștepta din partea ta să știi totul despre club, procedurile 
noastre... genul ăsta de lucruri. De aceea nu trebuie să fii 
agitată. Haide, o să fac eu prezentările. 

Kyoko o duse pe Delilah în sala principală. Era mai aglomerată 
decât în seara trecută, poate din cauză că era mai târziu sau 
poate pentru că sâmbăta era, pur și simplu, mai animată. 
Delilah estimă că erau vreo șaizeci de persoane, dintre care 
două treimi erau animatoare. 

In colţul îndepărtat, în separeul aflat chiar lângă ieșirea de 
urgență, stăteau Big Liu, asociatul lui, Kuro, și Yamaoto. Delilah 
fu ușor surprinsă - se așteptase ca ei să folosească una dintre 
încăperile private. Dar nu, bineînţeles, Big Liu era în mod 
evident un afemeiat și ar fi vrut să stea acolo unde să se bucure 
cel mai mult de parada frumuseţilor din jur. Și probabil că 
Yamaoto dorea să-i satisfacă plăcerile, să-i folosească 
slăbiciunile, pentru a-l distrage de la concesiile pe care încercau 
să i le smulgă. La urma urmelor, acesta era motivul pentru care 
se întâlneau acolo. 

Doi bodyguarzi, un chinez și un japonez, stăteau faţă în față 
pe locurile dinspre exterior din separeul adiacent. Priveau sala 
cu atenţie, dar în același timp nu se scăpau din priviri unul pe 
celălalt. De înţeles, ţinând seama de circumstanţe. Organizațiile 
lor erau în pragul războiului și dacă Yamaoto și Big Liu nu 
izbuteau să ajungă în seara aceea la o înţelegere, atunci 
întâlnirea se putea termina printr-un conflict. Delilah privi prin 
sală și-i văzu pe ceilalți doi bodyguarzi în colțul opus, de unde 
aveau alt unghi de vedere asupra șefilor și, de asemenea, câmp 
liber de tragere. 


VP - 205 


Când Kyoko și Delilah se apropiară de masă, Big Liu se ridică 
și zâmbi. La dracu', tipul clocotea de nerăbdare. 

— Domnilor, rosti Kyoko, ea este Laure. A venit în seara 
aceasta pentru a susține un interviu în vederea angajării, dar 
este atât de măgulită de atenţia voastră, încât va fi încântată să 
vi se alăture pentru o cupă de șampanie. 

— Da, te rog, zise Big Liu și strânse mâna lui Delilah puţin 
cam prea viguros. 

După aceea se întoarse către asociatul lui și rosti câteva 
cuvinte în chineză. Bărbatul se ridică, inexpresiv, și se așeză 
lângă bodyguarzi. Priorităţile lui Big Liu erau cât se poate de 
clare în acea seară. 

Chinezul reveni cu atenţia asupra lui Delilah. 

— Mă numesc Liu, spuse el și-i strânse din nou mâna. Rog 
spui însă Big Liu. 

— Da, Big Liu, replică Delilah cu un puternic accent parizian. 
Enchantee. 

— Aha, franțuzoaică, zise chinezul. 

— Da. Franţuzoaică. Engleza la mine... te rog, iartă, abia 
învăţ... 

— Și eu! exclamă Big Liu și flutură larg din braţe, după care 
râse de parcă auzise lucrul cel mai amuzant din lume. 

Delilah se întoarse către Yamaoto și Kuro. Ambii înclinară din 
capete în semn de salut. Delilah îi întinse mâna lui Yamaoto. 

— Tu ești... domnul Yamaoto. 

— Yamaoto, încuviinţă el și-i strânse mâna superficial. 

Ea simţi că-i tolera prezenţa, pur și simplu, pentru a-i face 
plăcere lui Big Liu. Și, probabil, pentru a-l distrage. 

Se întoarse către Kuro și întinse mâna. 

— Și tu, domnul Kuro? 

— Hai, zise el și-i strânse mâna. 

— Mulţumesc că m-aţi invitat la masa voastră, zise Delilah 
pentru a fi clar auzită de John și Dox. 

— Te rog, te rog, zise Big Liu, arătând spre banchetă. 

Delilah se așeză, vizavi de Kuro și în diagonală faţă de 
Yamaoto, iar Big Liu se așeză lângă ea. 

Kyoko făcu o plecăciune și se îndepărtă. Delilah surâse larg și- 
și spuse: Incepem. 


VP - 206 


Capitolul 37 


Ascultând ce făcea Delilah în club, am fost deopotrivă 
multumit și îngrijorat. Mulțumit, fiindcă lucrurile s-au desfășurat 
astfel încât ea se găsea într-o poziţie optimă pentru a raporta cu 
exactitate locul unde se afla Yamaoto. Și îngrijorat, deoarece era 
mai aproape de Yamaoto decât ar fi fost ideal. Cu certitudine, ea 
și-a pierdut o parte din libertatea de manevră. Sigur că da, 
putea folosi pretextul folosirii toaletei, dar dacă ceva o împiedica 
să ajungă acolo? Sau dacă, atunci când se ducea, Big Liu 
decidea s-o însoţească pentru a-i vorbi în privat, a-i face o ofertă 
sau altceva? Existau o mulţime de feluri prin care situația 
aceasta neașteptată ne putea crea probleme. 

De fapt, ne și crease deja, fiindcă ea nu mai putea vorbi liber, 
pentru a ne oferi mie și lui Dox actualizările în timp real pe care 
le voiam. Era adevărat, făcuse deocamdată o treabă excelentă, 
informându-ne în timp ce dialoga cu alţii, totuși, genul acela de 
comunicare avea limite. 

Principalul era că știa unde se afla Yamaoto în clipa aceea și 
mă putea anunţa destul de rapid. Până atunci era bine să pun 
deja lucrurile în mișcare. 

— Delilah, am rostit, mă voi duce acum să blochez ieșirea de 
urgenţă din sala principală. Ne vom folosi de ieșirea din subsol, 
așa cum am stabilit. Dacă ai înţeles și este în regulă, drege-ţi 
glasul. 

Ea și-a dres glasul. 

— Perfect, am adăugat eu, atunci, am plecat. O să revin în 
câteva minute. 

Am luat un levier și am pornit. Purtam costum, cămașă și 
cravată de culoare bleumarin. Întunecat, întunecat și întunecat 
nu-i tocmai culmea splendorii vestimentare în opinia mea, însă 
costumaţia avea două scopuri. Acolo, pe stradă, avea să 
liniștească pe oricine m-ar fi văzut că eram un cetățean 
onorabil, ba poate chiar avea să-i îndepărteze pe unii mai 
dubioși. Bineînţeles, trebuia să evit să-mi expun partea dreaptă 
către trecători, pentru ca HK-ul cu amortizor și tocul de pe 
coapsă să nu strice efectul, dar, ţinând seama de lumina slabă, 
nu era chiar imperios necesar. O ţinută neagră, gen ninja, 
asortată cu o cagulă n-ar fi lăsat o impresie la fel de favorabilă. 


VP - 207 


lar mai târziu, în interiorul clubului, în absența iluminatului 
interior, ţinuta asta mi-ar fi redus mult vizibilitatea. Pantofii 
Clarks cu talpă din cauciuc nu aveau să amenințe prea iute 
curentul modei impus pe Jermyn Street, însă erau la fel de 
silenţioși și antiderapanţi ca niște pantofi de sport. De 
asemenea, confortabili. 

Când am ajuns în capătul aleii, m-am oprit să privesc și să 
ascult - era liniște deplină -, apoi m-am apropiat fără zgomot de 
partea din spate a clădirii. Am proptit un capăt al răngii într-un 
rost de dilatare dintre dalele potecii, după care am lipit silențios 
celălalt capăt de partea fără țâțâni a ușii de urgenţă, cam la 
nivelul taliei. Am modificat apoi unghiul, deplasând capătul barei 
în sus și-n jos, la stânga și la dreapta, până s-a blocat pe cât de 
ferm era posibil. Am încercat pe urmă să trag de rangă și nu s-a 
clintit. Perfect! Am revenit la locul meu iniţial. 

— leșirea de urgenţă din sala principală este blocată, am 
rostit în transmiţător. De acum, tu decizi momentul operaţiunii. 
Îți aştept semnalul. Drege-ţi glasul dacă ai înţeles și ești de 
acord, după care rămân în stand-by. 


Capitolul 38 


Delilah stătu cu Big Liu, Kuro și Yamaoto în timp ce o 
succesiune rapidă de chelnerițe le aduseră șervete fierbinţi 
pentru curățarea mâinilor, mai multe snackuri pe care ea nu le 
recunoscu și o sticlă de șampanie Taittinger. Kuro vorbi cu 
chelnerițele în japoneză. Delilah se prefăcu că înțelege doar 
aproximativ engleza vorbită de bărbați. 

— Cum place Whispers? rosti Big Liu pe când o chelneriţă le 
turna șampanie. 

— Vispers? repetă stâlcit Delilah și afișă un zâmbet confuz. 

Dacă își juca bine cărțile, ei aveau să creadă nu numai că nu 
știa aproape deloc engleza, ci că era și cam prostuțţă, și era 
întotdeauna preferabil să fii subestimat de cei pe care-i 
manipulai. 

— Club, răspunse Big Liu și gesticulă spre sală cu un surâs 
indulgent. 

— Ah, da, sigur! Club... foarte frumos, da. 


VP - 208 


Chelnerița așeză sticla de șampanie într-o frapieră argintată 
pe masă, făcu o plecăciune și se îndepărtă. Yamaoto își înălță 
cupa și toastă: 

— Pentru afaceri bune! 

Toţi ciocniră și băură. 

Delilah îl auzi pe John în ureche, anunţând-o că ieșirea de 
urgență era blocată și că ea ar fi trebuit să tușească discret 
dacă îi recepţionase mesajul. Tuși scurt. 

Privi apoi prin sală. Toastul lor și aparenta atmosferă destinsă 
nu părea să-i fi afectat pe bodyguarzii din apropiere, care 
continuau să fie gata să acţioneze la cel mai mic semn. John ar fi 
vrut ca ea să treacă imediat la acţiune, însă Delilah aprecia că, 
după cât erau de alerți bodyguarzii și dacă luminile s-ar fi stins 
în acel moment, ei ar fi ocupat prompt poziţii defensive. Ar fi 
fost mai bine să treacă puţin timp, pentru ca ei să se destindă 
cât de cât, înainte să se întâmple ceva neobișnuit. Hotări să mai 
aștepte. După ce atmosfera avea să fie mai relaxată, ea urma 
să se ducă la toaletă, să-l anunţe pe John că pornise și să-l lase 
înăuntru când omul lui întrerupea curentul. 

Pentru câteva minute, bărbaţii, în frunte cu Big Liu, încercară 
s-o angajeze într-o conversaţie politicoasă cu privire la 
impresiile ei despre Tokio, dar în scurt timp fură obosiţi de 
strădaniile lui Delilah de a vorbi engleza. Incepură să discute 
între ei; iniţial, referirile la chestiuni de afaceri fură rezervate, 
dar apoi tot mai clare, pe măsură ce băură mai multă șampanie 
și se obișnuiră să vorbească în prezența femeii. Delilah nu fu 
surprinsă. Oricum, nu putea înţelege mare lucru. 

La un moment dat, evident îngrijorat de absenţa oricărui 
semn de acţiune din partea ei, John îi ceru să spună ceva, sau 
cel puţin să-și dreagă glasul dacă totul era în regulă. Printr-o 
întâmplare, solicitarea veni la momentul potrivit - Big Liu tocmai 
își golise cupa. 

— Mai vrea cineva șampanie? întrebă Delilah și umplu 
paharele tuturor. 

John îi spuse că era în regulă, că n-avea s-o mai deranjeze, 
însă că ar fi preferat să termine totul cât mai repede. 

— Cum am zis la telefon, spuse Yamaoto, sunt convins că 
oamenii mei au fost nevinovaţi. Pe de altă parte, este clar că ne- 
a trădat cineva - cineva care știa unde și când va avea loc 
tranzacţia și în ce va consta. Trebuie să facem o listă cu oamenii 


VP - 209 


din ambele organizaţii care au avut acces la informaţia aceea și 
să începem de acolo. 

Delilah se uită la Kuro. Chipul lui i se părea niţel prea rigid. 
Poate că înțelegea doar puțin engleza și se simţea inconfortabil, 
deoarece nu putea participa la conversaţie. 

— Nu știu detalii tot, zise Big Liu și se aplecă în faţă, 
gesticulând pentru a-și sublinia spusele. Cer listă. Apoi întreb 
oameni pe listă. Întreb tare. 

Yamaoto aprobă din cap. 

— Și eu voi face la fel. 

Se întoarse și vorbi în japoneză către Kuro, care-i răspunse 
doar prin hai, repetat de câteva ori și însoţit de fiecare dată de o 
încuviințare scurtă din cap. 

— Incă ceva ce voiam să-ţi spun, zise Yamaoto. Este vorba 
despre Chan, omul tău din New York. N-a mai raportat nimic de 
peste o săptămână. Am mai avut problema asta până acum și 
mi-ai zis că nu se va mai repeta. Mă tem că este lipsă de respect 
față de amândoi. 

Ah, merde! se gândi Delilah. Pe drumul de la aeroport, John a 
informat-o despre situaţia aceea. N-ar fi fost deloc bine ca 
Yamaoto și Big Liu să discute în acel moment despre ea. 

— Hmm, Chan, repetă Big Liu. Avut... problemă acolo. Trebuit 
înlocuit. 

— Poftim? întrebă Yamaoto și se încruntă. 

— Chan avut discuţii cu soldat Wong. Wong furios. Omorât 
Chan și dispărut. 

Incruntătura lui Yamaoto se adânci. 

— Când s-a-ntâmplat asta? 

— In urmă cu o săptămână. Oamenii mei caută acum Wong. 
Când găsesc, Wong pare rău. 

— Deci l-ai găsit sau nu pe Wong? 

— Nu găsit, răspunse Big Liu retezând aerul cu tăișul palmei. 
Căutat. Incercat găsit. Găsim. Dar... Wong urmărea femeie 
pentru Yamaoto. Deci acum nu raport. Nevoie înlocuitor bun. 

— la stai așa, rosti Yamaoto și se aplecă spre el. Vrei să zici că 
supraveghetorul lui Kawamura Midori a dispărut în urmă cu o 
săptămână, după ce și-a omorât șeful? 

Yamaoto devenea tot mai direct, ba chiar agresiv, în ton și 
postură, și Delilah își dădu seama că vedea ieșind la suprafaţă 
personalitatea lui reală. Era considerabil mai puţin șlefuită decât 


VP - 210 


cea pe care o etalase până atunci. 

Big Liu încuviinţă. 

— Wong om rău. Nu de încredere. 

Yamaoto scutură din cap, de parcă nu i-ar fi venit să creadă. 

— Și cum l-a ucis pe Chan? De unde știi? 

— Ucis cu cuţit. Găsit Chan, multe răni cuțit. 

— De ce n-ai pomenit nimic până acum? 

— Big Liu... rușine om nu de încredere. Gândit mai bine găsit 
înlocuit întâi, apoi spus Yamaoto. 

— Dar nu ţi-ai dat seama: Chan a fost ucis și Wong a 
„dispărut” exact înainte de ambuscada din Wajima! Crezi c-a 
fost doar o coincidenţă? 

Merde! își repetă Delilah. Ar fi trebuit să fi plecat mai devreme 
la toaletă. Dar dacă s-ar fi ridicat tocmai în acel moment, în toiul 
agitaţiei lui Yamaoto, i-ar fi trezit suspiciuni pe care trebuia să le 
evite. Trebuia să continue așa. 

Big Liu îl privi pe Kuro, neînţelegând nimic, în mod evident. 
Acesta dădu să traducă, însă Yamaoto îl opri. 

— Oamenii mei mi-au spus că în Wajima au fost atacați de doi 
indivizi. lar asta imediat după problema pe care ai avut-o în New 
York. Nu cred în coincidenţe. Asta-i mâna lui John Rain. Bărbatul 
după care trebuia să fii cu ochii-n patru. 

La menţionarea numelui, Delilah înțelese că tot ce sperase 
John să obţină era pe punctul de a se spulbera. Yamaoto tocmai 
îi stârnise neîncredere lui Big Liu. Pentru moment, chinezul nu 
părea dispus să fie de acord cu teoria lui, dar avea să-și 
schimbe, cu certitudine, părerea dacă Yamaoto urma să moară 
chiar în noaptea aceea. El va înţelege astfel că John i-a ucis cel 
puţin cinci dintre oameni. lar oamenii lui au supravegheat-o pe 
Midori în New York. Știau unde locuia ea și copilul. Puteau 
ajunge cu ușurință la ei, fie ca răzbunare, fie pentru a-l sili pe 
John să iasă la suprafaţă - nu conta care din ele. 

lar asta putea fi împiedicat într-un singur fel. Nici Big Liu, nici 
Kuro nu mai puteau să plece vii de acolo în noaptea aceea. 
Trebuia să-i anunțe pe John și pe Dox, dar n-o putea face decât 
sub pretextul plecării la toaletă. 

Big Liu se încruntase, fie din cauza tonului lui Yamaoto, fie 
pentru că nu înţelegea despre ce era vorba, Delilah nu era 
sigură. Yamaoto lătră câteva cuvinte scurte în japoneză spre 
Kuro, care le traduse în chineză. 


VP - 211 


În acel moment bărbaţii erau concentrați unul asupra celuilalt. 
Păreau să fi uitat cu totul de ea. Delilah era însă conștientă de 
felul cum se putea schimba totul. Și cât de rapid. 

Big Liu tăcu un moment, după care rosti: 

— New York și Wajima... distanță mare. Poate... 

— Nu-i deloc cine știe ce distanţă. Probabil că Rain s-a dus la 
New York ca s-o vadă pe femeie și pe copil, așa cum speram noi. 
l-a văzut pe oamenii tăi care-i supravegheau și i-a eliminat, fie 
accidental, fie deliberat. Apoi a urmat Wajima... 

Făcu o pauză, după care se lăsă pe spate în scaun și tăcu, cu 
capul ușor aplecat înainte, cu palma frecându-și bărbia. Delilah 
știu că bărbatul se afla la numai un gând sau două de o 
revelaţie periculoasă. Fie că avea s-o atingă, fie s-o rateze, iar 
șansele erau de cincizeci la sută. 

— Vezi tu, rosti el după aceea fără să se fi adresat cuiva 
anume, Rain trebuie să fi avut acces la cineva care avea 
informaţii despre Wajima. ȘI... 

Se uită la Delilah de parcă atunci ar fi observat-o, de fapt, 
pentru prima dată. 

— Există oameni care știau despre Wajima și care știau, de 
asemenea, despre întâlnirea asta a noastră. 

Big Liu dădu să spună ceva, însă Yamaoto ridică o palmă, 
oprindu-l, și continuă să se uite la Delilah. 

— Ai venit la club prima dată aseară, nu-i așa... Laure? lar în 
seara asta ai venit pentru un interviu cu domnul Kuro, da? 

Ea știu că japonezul știa sau că aproape știa. Nu se trădă însă 
sub nicio formă. E foarte cald aici, reflectă ea, dar voia să fie 
sigură înainte să rostească fraza aceea. 

— Asta-i cu adevărat o coincidenţă remarcabilă, continuă 
Yamaoto cu un surâs glacial. 

Comentariul acela suplimentar îi sugeră femeii că nu era 
tocmai sigur. O testa, încercând s-o facă să reacționeze și să-i 
confirme bănuielile. Delilah simţi că ar fi putut să-l păcălească. 

Îi zâmbi și înclină ușor capul într-o parte, ca și cum ar fi făcut 
o pauză în care să-i înțeleagă spusele, apoi vorbi iar într-o 
engleză stâlcită: 

— Mulţumesc. Foarte frumos să fiu aici. 

Yamaoto încuviinţă din cap și dădu să se întoarcă spre Big Liu. 
Apoi, fără niciun avertisment, se întinse spre masă și o prinse pe 
Delilah de decolteu. O trase brutal spre el și bretelele se 


VP - 212 


rupseră,  dezvelindu-i sânii și abdomenul. Femeia icni, 
neașteptându-se la gestul acela. Inainte ca ea să reacționeze, 
Yamaoto o apucă de păr și o izbi cu faţa de masă. Delilah zări un 
fulger alb, după care simţi degetele japonezului afundându-i-se 
în urechi. Își întoarse capul și se smuci, dar prea târziu. Yamaoto 
îi scoase casca și o îmbrânci înapoi. 

— Ce dracu'? strigă Big. Liu. Ce dracu'? 

Yamaoto ridică mâna și-i arătă casca. 

— Are microfoane, rosti el. 

Toți bodyguarzii săriseră în picioare și priveau în jur agitati, 
căutând sursa amenințării. Își duseseră mâinile sub sacouri, 
gata în orice clipă să scoată armele. 

Delilah își ridică decolteul rupt. O reacţie firească în 
circumstanţele acelea, dar ea nu se gândea la corpul care-i era 
expus. Microfonul era atașat de partea superioară a rochiei și n- 
avea să înregistreze nimic dacă nu era aproape de gura ei. 

— E foarte cald aici, rosti ea. 


Capitolul 39 


Delilah intrase de aproape o jumătate de oră și începusem să 
devin agitat. O auzeam vorbind la răstimpuri și din câte îmi 
dădeam seama se afla tot la masă. Probabil că avea un motiv 
întemeiat pentru întârziere, dar nu-mi imaginam despre ce era 
vorba. Generatorul fusese dezactivat, ea știa cu exactitate locul 
unde se afla Yamaoto și nu trebuia să facă nimic altceva decât 
să se ridice și să mă anunţe, ca să terminăm totul. 

In câteva rânduri m-am gândit s-o îmboldesc, însă am decis 
de fiecare dată să n-o fac. În primul rând, nu voiam să-i distrag 
atenția. Avea destule de făcut și trebuia să rămână concentrată, 
să-și susțină rolul. De asemenea, avea tendinţa de a se irita 
când credea că o dăscăleam cum să-și facă treaba și, cu toate 
că n-aş fi recunoscut, comentariul lui Dox despre 
„micromanagement” m-a deranjat niţel. Oricum, nu i-aș fi putut 
spune nimic ce să nu fi știut deja. 

Mi-am rotit capul, dezmorțindu-mi gâtul, și am ţopăit pe 
vârfurile picioarelor, ca să-mi mențin flexibilitatea. Stăteam în 
aer liber de mai mult timp decât mă așteptasem și era frig. 


VP - 213 


În urechea mea, Delilah a rostit: 

— E foarte cald aici. 

Inima mi-a stat în loc. Am simţit cum sângele mi se scurge din 
faţă și din palme. 

— La naiba! am spus. Am pornit. 

Am sprintat pe lângă latura de vest a clădirii, cu ochelarii 
pentru vedere pe timp de noapte legănându-mi-se în jurul 
gâtului. 

— Vin și eu, a zis Dox. 

— Nu, stai locului! Acoperă-mă la intrare, o să vin prin faţă! 

— Dar... 

— Nu comentăm - faci cum ţi-am zis! 

Nu mai aveam timp să gândesc, dar, la un anumit nivel, eram 
conștient de pericolul în care trebuie să fi fost Delilah ca să 
lanseze apelul pentru ajutor. Pericol în care am adus-o eu. lar în 
acel moment era inutilă ideea liniștitoare pe care o aveam în 
minte: că dacă aș fi murit acolo, ar fi luat sfârșit ameninţarea la 
adresa lui Midori și a lui Koichiro. Dacă m-aș fi sinucis în fața lui 
Yamaoto, n-aş fi salvat-o pe Delilah. 

Am intrat pe strada din care se desprindea aleea de intrare în 
club. Cei doi valeţi pentru parcare se aflau acolo, exact așa cum 
i-a descris Delilah în informarea ei, și mă priveau apropiindu-mă. 

— Lichidează-i pe valeţi, am zis. Acum. 

Dacă ar fi existat altă modalitate, aș fi utilizat-o. Dar nu 
aveam de gând să irosesc absolut nicio secundă pentru a ajunge 
la Delilah. Și nu voiam să-mi asum niciun risc în eventualitatea 
ca valeţii să-și folosească microfoanele din reverele hainelor 
pentru a avertiza pe cineva despre ce se întâmpla. 

Capul valetului cel mai apropiat a explodat și bărbatul s-a 
prăbușit la pământ. Celălalt n-a avut timp nici măcar să mimeze 
surprinderea înainte de a se prăbuși și el. 

Am scos cuțitul Benchmade pe care mi l-a dat Dox și l-am 
deschis folosindu-mă de degetul mare, fără să încetinesc câtuși 
de puţin. M-am aplecat peste un cadavru, am tăiat șnurul din 
jurul gâtului și i-am luat cardul magnetic de acces. 

Am pus cuțitul înapoi în buzunar. Instinctul îmi urla să intru 
imediat în club, însă mai aveam nevoie de o secundă. Cu mâna 
tremurând, am scos telefonul mobil și am apăsat apelarea 
rapidă pe care am creat-o pentru omul lui Tatsu din substaţia 
electrică. 


VP - 214 


A răspuns la primul ţărâit. 

— Hai. 

— Ești gata să întrerupi curentul? l-am întrebat în japoneză. 

— Da. 

— Fă-o peste exact treizeci de secunde din clipa asta. Ai 
înțeles? 

— Mă uit la ceas, a zis el. Douăzeci și nouă, douăzeci și opt... 

Am închis telefonul și l-am vârât în buzunar. Am răsuflat 
adânc, inspiraţie și expiraţie, apoi încă o dată, după care am 
pornit pe alee spre intrarea din faţă. 


Capitolul 40 


Yamaoto o prinse pe Delilah de încheietura mâinii și se ridică, 
trăgând-o pe jumătate de pe scaun și peste masă. Strânsoarea îi 
era incredibil de puternică. Flutură casca și răcni: 

— Ce-i asta? Ce-i asta? 

— C'est un appareil! ţipă ea. Proteză auditivă, porcule! 

— De ce ai zis „E foarte cald aici”? De ce ai zis asta? 

Big Liu și Kuro păreau oripilaţi de comportamentul lui 
Yamaoto. Poate că-i, într-adevăr, o proteză auditivă, puteau ei 
să gândească, asta ar explica și greutățile ei de a face 
conversație, nu era doar problema limbii... 

Yamaoto prinse din nou decolteul rochiei și trase de el. Delilah 
acoperi cu palma transmiţătorul și trase înapoi - prea puternic. 
Țesătura se rupse și transmiţătorul se detașă. || auzi căzând pe 
podea. 

— Unde-i Rain? urlă Yamaoto. Zi-mi, curvo, unde-i? 

Jucându-și în continuare rolul, Delilah se folosi de mâna liberă 
pentru a susține restul rochiei și ţipă cât o ţinu gura: 

— Aidez-moi! Ajutor, cineva, vă rog! 

Bodyguarzii au înconjurat masa, cu armele scoase din tocuri, 
și totuși, erau confuzi. Nu știau dacă să se concentreze asupra 
mesei, asupra altui loc din club sau unul asupra celuilalt. 

Delilah privi în jur. Toţi cei din club se uitau spre masa lor, 
încercând să vadă ce se întâmpla. Cam jumătate din clienţi se 
ridicaseră deja de la locurile lor. 

Big Liu se ridică la rândul lui în picioare. 


VP - 215 


— Yamaoto..., începu el să rostească. 

— Gura! urlă Yamaoto. 

După aceea privi și el în jur și păru să înțeleagă pentru prima 
dată agitația pe care o cauza. Se întoarse către Kuro și lătră 
ceva în japoneză. Delilah avu sentimentul că știa despre ce era 
vorba: bărbatul voia s-o ducă într-un loc unde o putea controla 
mai bine, unde putea recurge la brutalităţi pentru a obţine 
informaţiile dorite, fără să-i sperie pe clienți. 

Ea nu făcu nicio mișcare spre cuțitul pe care-l avea prins pe 
interiorul coapsei. Era înconjurată din toate părţile și n-ar fi 
ajutat-o cu nimic. Când aveau să încerce s-o ducă altundeva, 
atunci ar fi apărut însă o deschidere și urma să-l folosească. 

Yamaoto continua s-o ţină de încheietură. | se adresă lui Big 
Liu: 

— Dă-te la o parte! 

Big Liu nu schiță nicio mișcare pentru a se conforma și 
replică: 

— Nu bine ce face tu. Ea fată drăguță este. Tu om foarte 
nepoliticos este. 

Işi strigă asociatul, care se ridică și se apropie grăbit. 

Tot mai mulți clienţi și animatoare se ridicau neliniștiţi. Câţiva 
porniră spre ușile batante. Lui Delilah i se păru că aude o femeie 
strigând din apropierea ușii de intrare în club, dar strigătul 
fusese slab și nu fu sigură. 

Străduindu-se în mod evident să se controleze, Yamaoto 
spuse: 

— Fata asta drăguță este un pericol, așa cum o să vezi 
imediat. Acum, dă-te... 

In clipa aceea se stinseră luminile. 


Capitolul 41 


Am străbătut aleea, am cotit la dreapta și m-am îndreptat 
direct spre uși, cu cardul de acces în mâna dreapta, cu ochelarii 
pentru vedere pe timp de noapte în mâna stângă și cu HK-ul în 
tocul de pe coapsă. Mi-am imaginat că recepţionerele mă 
priveau prin intermediul videocamerei de pe zid și încercau să 
înţeleagă cine era insul în costum și de ce nu-l recunoșteau. 


VP - 216 


Agentul de pază avea să stea lângă intrare, cu nivelul de alertă 
redus cât timp ușa era închisă. 

Am urcat treptele cu inima bubuind. M-am îndreptat direct 
spre cititorul de carduri magnetice și am trecut cardul prin faţa 
lui. Din interiorul ușii s-a auzit un clic când încuietoarea s-a 
deschis. Am băgat cardul în buzunarul hainei și am scos HK-ul. 
Am ţinut arma ascunsă la spate, când ușa s-a deschis. 

Agentul de pază se afla acolo, chiar lângă ușă. S-a încruntat 
când m-a văzut; în mod firesc, când ușa se deschisese fără ca 
înainte să se fi auzit soneria, se așteptase la un valet de 
parcare. Când am intrat, el a zis: 

— Oi! „Hei!” 

Am privit spre stânga, conștientizând în mod absurd un fel de 
muzică tehno care se auzea pe fundal. Acolo se afla celălalt 
agent de pază. Apoi m-am uitat în dreapta. Recepţionerele se 
holbau cu gurile căscate, încercând să înţeleagă ce naiba se 
întâmpla. Îndărătul lor se mai găsea un bărbat, un valet de 
parcare după cum arăta, exact așa cum a descris Delilah în 
informarea ei. ; 

Primul agent a repetat Oi și a pornit spre mine. In mod clar, 
înțelesese greșit natura amenințării. Credea, probabil, că avea 
de-a face cu un scandalagiu sau aşa ceva, un ins care putea fi 
intimidat de încruntătura unui bodyguard dur și de nițică 
bruftuială. Pe urmă a observat că țineam un braț la spate. Ochii i 
s-au lărgit și a dus mâna spre interiorul sacoului. 

Am scos HK-ul și i-am tras două gloanţe în piept și unul în cap. 
Totul a fost silențios: doar trei pffft, apoi zgomotul corpului său 
care a căzut pe podea. 

M-am uitat la al doilea agent de pază. Ochii îi ieșiseră din 
orbite și bâjbâia pe sub haină. L-am doborât printr-un singur 
glonţ în cap. 

Am privit în jur. Recepţionerele încremeniseră, evident în 
stare de șoc. La fel și valetul. 

Pe urmă luminile s-au stins. Muzica s-a oprit. Brusc, clubul a 
devenit straniu de tăcut. 

O recepţioneră a ţipat în întuneric. Mi-am pus ochelarii în 
infraroșu și am trecut prin ușile batante, intrând în sala 
principală. 

Nu știam unde era Delilah. Și dispuneam doar de două minute 
de beznă pentru a o găsi. 


VP - 217 


Capitolul 42 


În clipa în care luminile se stinseră, Delilah dădu drumul 
rochiei rupte și duse mâna pe coapsă. Işi strecură degetele în 
inelul-plăsea al cuțitului Hideaway, îl smulse din teacă și 
spintecă antebraţul lui Yamaoto. Lama ascuţită ca briciul trecu 
prin piele și carne ca prin unt și ajunse până la os. Bărbatul urlă 
în beznă și-i dădu drumul încheieturii. 

Ea îl îmbrânci pe Big Liu brutal și chinezul se împletici afară 
din separeu, căzând peste bodyguarzii lui. II simţi pe Yamaoto 
bâjbâind după ea și-l tăie din nou. Din toată sala răsunau ţipete 
și urlete de derută, zgomote de oameni care se împiedicau unii 
de alţii și înjurau în întuneric. 

Delilah urcă pe banchetă, se ghemui acolo și se deplasă către 
marginea ei, după aceea sări jos. Se lipi cu spatele de perete și 
începu să se deplaseze în lungul său. 

Apoi cineva o prinse de gleznă și femeia căzu. 


Capitolul 43 


Văzută în lumina verzuie a ochelarilor, scena părea desprinsă 
dintr-un film regizat de George Romero: zeci de persoane se 
împleticeau în toate direcțiile, cu expresii de spaimă pe chipuri, 
cu brațele întinse înainte, izbindu-se între ei și strigând în beznă. 

M-am deplasat spre dreapta, rotind capul la sincron cu ţeava 
pistolului. Atmosfera de panică din sală era aproape 
indubitabilă. Oamenii erau la un pas de a se călca unii pe alţii în 
picioare. 

Menţinându-mi spatele lipit de perete, am continuat să 
înaintez spre dreapta, spre camerele private. Acolo bănuiam că 
ar fi Delilah și Yamaoto. 

Am ajuns în colţul sălii și am înaintat. Ici-colo apăreau 
străfulgerări luminoase, dinspre cei mai cumpătaţi, care 
scoseseră brichete sau activaseră telefoanele mobile. Haide, 
haide, mi-am spus. Timpul de care dispuneam era limitat. 

Am ajuns la prima cameră privată și am încercat ușa. S-a 
deschis. Era goală. 


VP - 218 


De undeva din faţa mea, un bărbat a strigat în japoneză: 

— leșirea de urgenţă e blocată! 

O femeie a zbierat: 

— Dacă ia foc ceva? 

N-a trebuit mai mult. Toţi au luat-o la fugă, majoritatea spre 
ieșirea principală, însă alţii, dezorientaţi în întuneric, au pornit în 
direcția greșită și s-au izbit între ei. Oameni s-au împiedicat și 
au căzut unii peste alţii. Cei de pe podea au început să ţipe, 
călcați pe degete și loviți în feţe de pantofi, iar ţipetele au sporit 
panica. 

L-am auzit pe Dox în ureche: 

— Ești bine, omule? Delilah, poţi vorbi? 

— Sunt bine, sunt înăuntru, am răspuns, continuând să 
înaintez. Stai pe loc. Acoperă intrarea. 

— Am înţeles, a confirmat el. 

Delilah n-a dat niciun semn. 

Am ajuns la a doua cameră privată. Goală, la fel ca prima. 

Separeurile, separeurile, mi-am zis. Am mers mai departe, cât 
am putut de repede, păstrându-mi spatele lipit de perete. Ştiam 
că în sală erau patru bodyguarzi și eram cu ochii după ei, dar în 
haosul acela nu i-am văzut. 

Un bărbat s-a împleticit spre mine, agitând brațele întinse în 
faţă. L-am îmbrâncit în lateral și a căzut pe podea, ţipând. 

leșirea de urgenţă blocată se afla chiar înaintea mea, iar 
separeurile din lungul peretelui erau în stânga ei. M-am 
apropiat, continuând să scrutez încăperea. Acolo, în faţa 
separeului cel mai apropiat, erau niște corpuri căzute și... 

„„„ doi dintre bodyguarzii, cu armele scoase, orientaţi spre 
centrul sălii, căutând din ochi ameninţarea, însă fără să vadă 
nimic. 

Am luat-o la stânga, spre cel mai apropiat șir de scaune din 
jurul barului, am evitat clienţi care se poticneau și ţipau și am 
privit întruna peste tot, cu atenţie. Am sărit pe o banchetă, ca să 
am un fel de acoperire pentru eventualitatea în care cineva ar fi 
observat flăcările de la gura ţevii pistolului meu și ar fi tras în 
direcţia lor. Am rezemat arma pe spătarul banchetei și am pus 
punctul laserului pe capul primului bodyguard. 

Pffft. Bărbatul s-a cutremurat și a căzut pe podea. 

Flacăra de la gura ţevii a fost diminuată de amortizor. Celălalt 
bodyguard n-a văzut-o sau, dacă a văzut-o, n-a știut ce 


VP - 219 


înseamnă. lar pocnetul înăbușit al pistolului a fost acoperit de 
vacarmul din jur. Bodyguardul a rămas pe loc, continuând să se 
străduiască să privească, probabil fără măcar să-și dea seama 
că partenerul lui zăcea ucis. 

Pffft. L-am doborât și pe el, cu un alt glonț în cap. 

M-am deplasat rapid în capătul opus al banchetei, pentru 
cazul în care cineva ar fi zărit flăcările de la gura ţevii și ar fi tras 
în direcţia lor. În sală se mai aflau doi bodyguarzi, plus Yamaoto, 
Kuro, Big Liu și asociatul lui. 

Dar unde erau? Am scrutat interiorul, de la stânga la dreapta. 
Oameni continuau să bâjbâie în toate direcţiile. Imi venea să 
strig: Delilah, unde ești? 

O luminiţă s-a aprins în faţa separeului din colț. Am privit într- 
acolo. Era Yamaoto, care ridica un telefon mobil, încercând să 
vadă ce se întâmpla. 

Nenorocitul! Colţurile gurii mi s-au arcuit în sus. Am întors HK- 
ul și i-am pus punctul laserului pe frunte. 

Verdele din interiorul ochelarilor mi-a fost eclipsat de o 
strălucire albă, intensă. Am clipit și am zvâcnit din cap. 

Am știut imediat ce se întâmplase. Revenise curentul electric. 
Ochelarii aveau o caracteristică automată de dezactivare în 
cazul luminii puternice, care m-a salvat de la orbire, totuși, am 
avut nevoie de o secundă ca să-mi readaptez vederea. Am sărit 
înapoia banchetei și am scos ochelarii. Când m-am ridicat iarăși, 
cu HK-ul aţintit peste spătarul banchetei, Yamaoto dispăruse. 

La naiba! Am cercetat iute zona. 

Era acolo, în stânga mea, și se deplasa. l-am ţintit trunchiul. 

Bam! Un glonț a bufnit în spătarul banchetei la câţiva 
centimetri de capul meu. M-am răsucit spre dreapta și am văzut 
un bodyguard, lăsat într-un genunchi pe podea în faţa unui 
separeu. 

Bam! Alt glonţ a izbit în spătarul banchetei. N-am mai gândit. 
I-am ochit trunchiul și am apăsat pe trăgaci. Pffft. L-am lovit în 
stern și am tras alte două gloanţe în el înainte să fi atins măcar 
podeaua. 

M-am rotit din nou spre Yamaoto. Alerga și toți cei din sală 
alergau odată cu el, îndepărtându-se de schimbul de focuri. Am 
ridicat pistolul, încercând să-l ochesc. 

— Jos! am auzit-o pe Delilah strigând înapoia mea. 

M-am ferit și un glonț mi-a fluierat pe deasupra capului, urmat 


VP - 220 


după o fracțiune de secundă de detunătura armei. Am plonjat în 
dreapta și am aruncat o uitătură peste spătarul banchetei. Era 
al patrulea bodyguard. El a întors pistolul spre noua mea poziţie 
și a tras. M-am repezit spre marginea banchetei, gândind în mod 
absurd: Se pare că merge bine, nu? 

Am înălţat HK-ul pe lângă banchetă. Bodyguardul m-a văzut și 
a ridicat braţul. 

S-a auzit un răpăit de gloanțe, Bam! Bam! Bam!, dar nu din 
partea lui. Corpul bărbatului a tresărit și apoi acesta s-a prăvălit 
pe jos. Am privit în jur. Era Delilah, care trăsese cu una dintre 
armele bodyguarzilor doborâți. 

Am scos alt încărcător, l-am extras pe cel aproape golit și l- 
am introdus pe cel nou. Am recuperat primul încărcător și am 
rostit: 

— Dox, Yamaoto se îndreaptă spre ieșire - fie pe ușa din faţă, 
fie pe cea de urgență din subsol. Nu știu care din ele. 

— Da, mulţi ies chiar acum pe ambele, a spus el cu calmul 
supranatural pe care-l avea de fiecare dată când acţiona 
dinapoia lunetei. Mă uit după el, da. 

M-am întors către Delilah. Rochia îi era ruptă pe jumătate și 
era goală până la brâu, însă părea indiferentă la detaliul acesta. 
Ținea cu ambele mâini pistolul bodyguardului și cerceta cu 
privirea sala în căutarea de pericole. 

— Eşti bine? am strigat spre ea. 

Nu s-a întors, ci a continuat să examineze interiorul clubului. 

— Du-te! Trebuie să-l lichidezi pe Yamaoto - știe că ai 
acţionat în New York! 

Fără alt cuvânt, m-am desprins de lângă banchetă și am 
pornit în fugă spre ușile batante. Am privit prin interstițiul dintre 
ele - întâi într-o parte, apoi în cealaltă. Recepţionerele și valetul 
dispăruseră. Am ieșit pe uși, uitându-mă întruna la stânga și la 
dreapta, cu HK-ul pregătit. Recepţia-insulă. Ușa biroului. Casa 
scării. 

— La dracu'! l-am auzit pe Dox. L-am nimerit, însă nu l-am 
doborât. 

— Unde-i? 

— A ieșit prin ușa de la subsol și a plecat spre vest! A urcat pe 
scară în mijlocul unui grup mare și n-am avut la dispoziţie decât 
o secundă - nu am reușit să-l ţintesc în cap. L-am lovit în flanc și 
a căzut, dar câmpul vizual îmi era blocat de alţii și s-a ridicat 


VP - 221 


înainte să-l termin. 

Am pornit spre scară. 

— Spre vest, spre Kotto-dori? 

— Da, merge împleticit, încă-l poţi ajunge. 

Am coborât treptele câte trei odată. Când am ajuns la 
jumătatea scării, am auzit împușcături în urmă, din sala 
principală. Dinspre Delilah. 

M-am oprit și am privit înapoia mea, apoi din nou în jos. Alte 
câteva trepte și aveam să fiu la ieșire, aproape de Yamaoto. 

Am mai coborât o treaptă și m-am oprit iarăși. 

— Unde ești, omule? l-am auzit pe Dox. Trebuie să te 
grăbești, altfel o să-l pierdem! 

Am mai coborât o treaptă. Am scos un geamăt. După aceea 
m-am răsucit și am urcat în goană scara pe care tocmai o 
coborâsem. 

— Împușcături în club, am gâfâit în microfon. Delilah e- 
năuntru. 

— La naiba! Bine, mă duc eu după Yamaoto, tu du-te la 
Delilah. 

— Am pornit deja. 

Am traversat în fugă vestibulul, am repetat procedura de 
examinare prin interstițiul dintre ușile batante, pe urmă am 
intrat în sală. 

Am văzut-o pe Delilah stând în fața unui separeu. M-am 
apropiat încetișor, ţinând în faţă HK-ul. Interiorul era pustiu. 

M-am apropiat. Sub masa din separeu se afla ceva. 

Am ajuns lângă Delilah și am privit. Erau Big Liu și asociatul 
lui, cu gurile și ochii deschiși ca și cum ar fi fost luaţi prin 
surprindere; în centrul frunţii fiecăruia se vedea câte o gaură 
roșie de glonţ. 

Delilah s-a uitat la mine. 

— L-ai văzut pe Kuro? 

Am clătinat din cap. 

— Trebuie să-l găsim, a zis ea. Yamaoto i-a spus că tu ai fost 
autorul asasinatelor din New York și Wajima. Nu știu dacă, într- 
adevăr, Kuro l-a crezut. Însă acum îl va crede, cu siguranţă. 

Am arătat spre Big Liu. 

— Vrei să zici... 

— Nu l-am putut lăsa să plece, a spus ea. Yamaoto i-a zis 
totul, iar cele petrecute în seara asta puteau fi dovada clară a 


VP - 222 


adevărului. Triadele ar fi venit după Midori și după fiul tău... și ei 
n-ar fi avut absolut nicio șansă. 

In același timp însă Yamaoto scăpase. Ştia că în club 
acţionasem eu și-mi imaginam ce va face în continuare. Trebuia 
să scap și să-i telefonez lui Midori, să-i spun să-l ia pe Koichiro și 
să plece, să se ascundă. Nu avea să mă mai revadă niciodată, 
dar cel puțin ei doi aveau să fie în siguranţă. 

Concentrează-te, mi-am spus. Ocupă-te de situația curentă, 
iar după aceea o poti avertiza pe Midori. Nimic nu se va-ntâmpla 
așa repede. Folosește-ți mintea. 

L-am auzit pe Dox strigând dinapoia ușilor batante: 

— Nu trageti, eu sunt! 

Ne-am întors și l-am văzut pe lunetistul masiv venind spre noi, 
cu arma M40A3 pe umăr, cu ţeava îndreptată în jos. O ridicare 
infimă a sprâncenelor a fost singura lui reacţie faţă de 
goliciunea lui Delilah. 

— Yamaoto a scăpat, ne-a spus. L-am văzut pe șofer luându-l. 
Am tras în geam, însă era antiglonţ. Nici prin portieră nu aș fi 
avut vreo șansă să-l lovesc - automobilul era blindat. Am tras în 
cauciucuri, dar erau dintre cele fără cameră și a continuat să 
ruleze. El sângera însă. E plină strada de pete roșii. Am știut că 
l-am lovit bine. 

Am auzit sirene afară. Toţi am tăcut și am ascultat o secundă. 
După aceea, Dox a zis: 

— Sugerez în mod respectuos că ar fi momentul cuvenit să ne 
luăm tălpășița. 

— Kuro a plecat? a întrebat Delilah. 

— Nu l-am văzut, a răspuns el, dar erau mulți oameni și nu 
mă uitam decât după Yamaoto. De ce - trebuia să-l fi împușcat 
și pe el? 

— O să-ți explic mai târziu, i-am zis. Haideţi să plecăm. 

— S-ar putea totuși să fie pe-aici, ascuns pe undeva, a spus 
Delilah. Ar trebui... 

Am clătinat din cap. 

— Ai făcut destule, mai mult decât suficient. Trebuie să 
plecăm. 

Mi-am scos haina și am ajutat-o pe Delilah s-o îmbrace, apoi 
am părăsit toți clubul prin ieșirea de urgenţă. 

Sirenele se auzeau foarte aproape. Am mers pe lângă latura 
estică a clădirii, apoi pe o alee și am ieșit pe strada care 


VP - 223 


mărginea spre sud complexul clubului. Duba era acolo unde o 
parcasem anterior. Am urcat toţi și am pornit, cu Delilah lângă 
mine și Dox în spate. În scurt timp rulam spre sud pe Nireke- 
dori, iar luminile stradale și buticurile cu obloane trase păreau 
suprareale după evenimentele abia petrecute. 

Dox tăcea în mod neobișnuit pentru el și mi-am dat seama că 
era foarte nemulțumit, fiindcă nu-și doborâse ţinta. 

— A fost o lovitură al naibii de grea, aia cu care l-ai lovit pe 
Yamaoto, i-am spus. Era în mișcare, n-ai dispus decât de o 
secundă, în jur erau foarte mulţi oameni care alergau panicaţi... 

— Da, totuși... 

— Niciun „totuși”. L-ai nimerit la ţanc - nimeni nu s-ar fi putut 
descurca mai bine. 

— Nu l-am nimerit chiar atât de bine pe cât aș fi dorit, însă 
era un glonţ expandabil, așa că i-am făcut o gaură al dracu’ de 
mare undeva sub nivelul pieptului. L-a dus până la automobil 
doar ditamai doza de adrenalină și o baftă chioară. Sper doar să 
nu fie spitale prin jur. 

Spitale, am reflectat. Bineînțeles. 

Am scos telefonul mobil și l-am sunat pe Tatsu. 


Capitolul 44 


L-am informat pe Tatsu despre tot ce s-a întâmplat. Glasul îi 
era slab și la răstimpuri icnea de durere, dar mintea îi părea la 
fel de alertă ca întotdeauna. 

După ce am terminat, el a zis: 

— Nu-ţi face griji în privinţa lui Kuro. El poate fi rezolvat. 
Problema este Yamaoto. Din ceea ce tocmai mi-ai relatat, în 
foarte scurt timp el va fi sau la spital, sau la morgă. Voi afla 
unde anume și-ți voi telefona după aceea. 

Am închis și m-am adresat lui Dox și Delilah: 

— Sursa mea verifică spitalele din zonă. Dacă Yamaoto a fost 
internat la Urgenţe, vom afla în cel mai scurt timp. 

In următoarea oră, am mers cu mașina, informându-ne pe 
rând despre perspectivele diferite ale celor petrecute în club. 
Tatsu n-a telefonat. 

Când am terminat de vorbit, trecuse de miezul nopţii și nu 


VP - 224 


aveam nimic de făcut, decât să așteptăm o veste din partea 
inspectorului japonez. Am intrat în Akasaka și l-am lăsat mai 
întâi pe Dox, lângă Akasaka Prince Hotel, unde a rezervat o 
cameră ceva mai devreme. După genul de operaţiune pe care 
tocmai îl desfășuraserăm, era preferabil să ne mutăm toți. 
Delilah a deschis portiera, iar lunetistul a trecut peste ea, după 
care s-a întors către noi. 

— Mă anunţaţi imediat cum aflaţi ceva, a zis el. 

Am încuviinţat din cap. 

— Așa o să fac. 

— Vorbesc foarte serios. Să nu te duci iar de unul singur, așa 
cum ai făcut în New York. 

— Bine. 

Dox m-a privit, în mod clar cu îndoială, după care a revenit la 
Delilah. 

— Vrei să-i bagi tu minţile-n cap? Are complexul ăsta al 
lupului singuratic. 

Delilah a surâs. 

— O să-ncerc. 

El a bătut-o ușor cu palma pe genunchi și a privit-o. 

— Delilah, o să am oricând încredere în tine să-mi asiguri 
spatele. Și te poţi bizui pe mine să-l asigur pe al tău. 

Ea a zâmbit iarăși. 

— Mi-ai văzut destul spatele în seara asta. 

Dox a clipit scurt și obrajii i s-au înroșit. 

— Am vrut să zic că... 

Delilah s-a întins și l-a sărutat pe obraz. 

— Știu ce ai vrut să zici. Și-ţi mulţumesc. 

Lunetistul s-a uitat la mine. 

— Ştii doar că am osatura frumoasă. 

Apoi a închis portiera și a dispărut. 

Am pornit mașina. Delilah a zis: 

— Mai e ceva. N-am vrut s-o spun de față cu Dox, fiindcă am 
simţit că-i foarte nemulțumit că nu l-a terminat pe Yamaoto. 

— Ce anume? 

— La un moment dat, Yamaoto m-a prins de încheietură și |- 
am tăiat de două ori cu cuțitul. Este posibil ca o parte din 
sângele acela de pe stradă să fie de la rănile respective... nu 
știu. 

Am aprobat din cap, simţindu-mă furios. 


VP - 225 


— Ei bine, vom afla. 

— Exact. 

Am oprit pe o străduţă lăturalnică de lângă New Otani, hotelul 
unde era cazată. 

— Aș fi vrut să te conduc înăuntru, i-am spus, dar trebuie să 
fim în continuare precauţi să nu fim văzuți împreună. Mai ales 
acum. 

Ea a dat să răspundă, însă apoi unul din noi, sau poate 
amândoi, s-a aplecat spre celălalt și ne-am sărutat ca două 
victime ale înecului care simțeau din nou gustul aerului. 

Delilah m-a tras în partea din spate a dubei, unde Dox își 
lăsase salteaua desfăcută. Haina mea, cu care se îmbrăcase 
femeia, a căzut cu ușurință. lar jumătate din rochie nu mai 
exista, oricum. l-am ridicat restul rochiei până mai sus de brâu, 
în timp ce ea mă săruta și-mi descheia pantalonii. Gâfâiam 
amândoi, capul îmi bubuia și când am atins-o și am simţit cât 
era de umedă, nu m-am mai gândit la absolut nimic. Delilah m-a 
împins pe spate pe saltea și nu mai era timp să-i trag slipul în 
jos pe picioare, așa că am smucit violent și l-am rupt. Ea s-a 
aplecat și m-a încălecat, după care am pătruns-o și în viaţa mea 
nu m-am simţit mai bine. La naiba, m-am gândit, nu iarăși, nu 
fără prezervativ, dar a fost gândul cel mai efemer și mai lipsit de 
importanţă pe care-l avusesem vreodată. 

Totul a fost pe atât de scurt pe cât fusese de furios. Mâinile 
noastre erau peste tot și nu ne-am oprit nicio clipă din sărutat. 
Când a atins extazul, Delilah a icnit ceva în ebraică, a icnit direct 
printre dinţii mei, iar eu mi-am dat drumul odată cu ea. 

M-am destins pe saltea, simţindu-mă secătuit. Delilah a rămas 
locului, privindu-mă de deasupra, cu palmele pe umerii mei. 

— Îmi place când faci asta, i-am spus privind-o în ochi, cenușii 
în lumina slabă din interiorul dubei. 

— Ce anume? 

— Când vorbești în ebraică. 

A încuviinţat din cap. 

— Tu mă provoci să fac așa. 

Am privit-o. Ultima dată când am văzut-o ucigând pe cineva a 
fost cuprinsă după aceea de tremurături. Insă atunci a fost 
primul ei omor. Pe urmă devine mai ușor. 

— Ești bine? am întrebat-o. 

A aprobat din cap. 


VP - 226 


— Probabil că n-ar trebui să fiu, dar da, mă simt bine. 

Am ridicat un braţ și i-am atins obrazul. 

— Nu pot... nu știu cum să-ţi mulţumesc pentru ce ai făcut în 
seara asta. Pentru tot ce ai făcut. 

Ea n-a zis nimic. 

— Nu știu ce se va întâmpla, am adăugat eu, însă știu că nu 
vreau să te pierd. 

— Asta depinde de tine, a zis ea plecând ochii. A depins 
întotdeauna doar de tine. 

Am mai stat așa vreun minut. M-am gândit din nou la Midori. 
Aș fi putut să-i telefonez și să-i spun totul, s-o fac să înțeleagă 
cât de rea era situaţia și s-o conving să se mute altundeva cu 
Koichiro, cel puţin până puneam totul la punct. 

Dar asta ar fi însemnat în același timp sfârșitul pentru noi. O 
știam cu certitudine. Indiferent cât de vagă ar fi fost 
posibilitatea reluării relaţiilor, la care ea făcuse aluzie în New 
York, avea să dispară ca un tăciune pâlpâitor sub tocul unei 
cizme. 

lar Yamaoto era rănit, nu? La naiba, din câte știam putea să fi 
murit din cauza hemoragiei pe bancheta din spate a limuzinei 
lui. Sau poate că a fost internat de urgenţă într-o clinică 
medicală. Dintr-o clipă în alta era posibil să primesc de la Tatsu 
informaţia despre locul unde se găsea. In acel moment nu avea 
să se întâmple nimic cu Midori și Koichiro. Mai puteam aștepta 
puţin pentru a vedea cum evolua situaţia cu Yamaoto. Dacă 
aflam că el a supraviețuit, dacă se părea că nu-i puteam veni de 
hac, atunci o avertizam pe Midori. 

Ne-am îmbrăcat cu ceea ce mai rămăsese din hainele 
noastre. l-am spus lui Delilah: 

— În club ai fost văzută de mulţi oameni. Întrucât Big Liu a 
murit, iar Yamaoto este rănit, toți vor fi în derută, însă Kuro e în 
viaţă. Trebuie să fii atentă. 

Ea a zâmbit. 

— Știu. 

— lartă-mă, nu voiam decât... 

— Știu, a repetat Delilah și m-a sărutat. 

A coborât din dubă și am privit-o până a ieșit de pe străduță. 
După aceea am plecat să găsesc alt hotel. 


VP - 227 


Capitolul 45 


M-am înregistrat la un hotel banal din Shinjuku, iar după ce 
am intrat în cameră am făcut mai întâi un duș, apoi o baie 
fierbinte, îndelungată. Nu m-a relaxat complet. Imi era imposibil 
să nu mă gândesc întruna și gândurile nu erau bune. 

Dacă Yamaoto nu ajungea într-un spital? Ce ar fi însemnat 
asta? Un ins cu atâta putere trebuia să aibă medici pe statul lui 
de plată, oameni care puteau trata o rană de glonţ fără să 
implice autoritățile. Poate că unul dintre ei făcea chiar în acel 
moment o vizită la domiciliul pacientului. Dar din ceea ce a spus 
Dox, Yamaoto ar fi avut nevoie de mai mult. Probabil, de o 
echipă chirurgicală specializată în traume și mult sânge pentru 
transfuzii. 

Ce s-ar fi întâmplat totuși dacă el ar fi supravieţuit și le-ar fi 
povestit oamenilor să-i și ai lui Big Liu despre cele întâmplate în 
club? Ținând cont de animozităţile deja existente, era posibil să 
nu fie crezut de chinezi, totuși, rana de glonţ din piept putea fi 
convingătoare în privința adevărului spuselor lui. Și indiferent ce 
anume ar fi crezut chinezii, oamenii lui Yamaoto aveau să facă 
ce le spunea șeful lor. Dacă el beneficia de șansa de a-i trimite 
după Midori și Koichiro... 

M-am uitat la telefonul aflat pe policioara de sub oglinda 
chiuvetei. 

Sun-o, mi-am spus. Te/efonează-i imediat. Doar încă puțin. Pot 
s-ajung la el. Pot să termin totul. Nu trebuie decât să știu unde 
se află. 

Telefonul a zbârnâit și am sărit pe jumătate din cadă, pentru 
a-l înhăţa. Pe display era afișat numărul lui Tatsu. 

Am răspuns cu inima bubuindu-mi. 

— Da. 

— N-ai să ghicești niciodată unde-i amicul nostru. 

— Spune-mi. 

— Chiar aici, în spitalul Jikei. La chirurgie. Oamenii mei au 
avut nevoie de ceva timp să-l găsească. In Tokio sunt multe 
spitale și Yamaoto a fost internat sub un nume fals. 

Am simţit că strângeam puternic telefonul și am încercat să 
mă relaxez. 

— Va scăpa cu viaţă? 


VP - 228 


— Medicii par optimiști. A avut noroc. Din câte am înţeles, 
dacă glonţul lovea cu un centimetru mai sus, s-ar fi zis cu el. 

— Cum ajung la el? 

— Nu poţi să ajungi cât timp este în sala de operaţie. După 
aceea va fi la reanimare pentru minimum alte douăzeci și patru 
de ore, iar acolo va fi monitorizat constant. Trebuie să aștepți 
până va fi mutat într-o rezervă. 

— Nu pot să aștept atât. 

Simţeam că-mi venea să urlu, să izbesc cu pumnul în perete, 
să sparg lucruri. 

— Ar putea acţiona împotriva lui Midori. 

— Nu cred. În clipa de faţă se luptă să supravieţuiască. Asta-i 
tot ce face. Asta-i tot ce poate face. 

— Dar când va ieși de la reanimare? Nu va fi păzit? 

— Este deja păzit și încă de destui oameni. Nu-ţi face griji. Mă 
voi ocupa eu. 

— Și Kuro? Care-i statutul lui? 

— Ti-am spus, lasă-l pe Kuro în seama mea. Tu concentrează- 
te asupra lui Yamaoto. 

M-am uitat spre stânga, apoi spre dreapta, ca și cum aș fi 
zărit o cale de ieșire. În cele din urmă, am spus: 

— La naiba, bine, ţine-mă la curent. 

— O să-ţi telefonez în clipa în care voi afla mai multe. 

Am închis și am pus telefonul înapoi pe policioara de sub 
oglinda chiuvetei. 

M-am gândit din nou să-i telefonez lui Midori. Problema era 
că, indiferent dacă aș fi avertizat-o, era posibil să nu mă asculte. 
Ea detesta absolut tot ce făcea parte din viaţa mea și nu dorea 
defel să facă parte din ea. 

Mi-am dat seama că era posibil să caut justificări, dar am 
decis să mai amân totul încă puţin timp. 

Dacă mă înșelam însă, știam că oportunitatea de a-mi fi luat 
singur viaţa ar fi părut, privind retrospectiv, o stare de graţie 
care-mi fusese oferită și pe care o refuzasem în mod stupid și 
pervers. Atunci, aș fi rămas fără opţiuni. Le-aș fi epuizat pe 
toate și mi-ar fi rămas numai damnarea. 


VP - 229 


Capitolul 46 


Abia dacă am închis ochii în noaptea aceea. Dimineaţă, am 
efectuat o oră intensă de calistenie și stretching. Am executat 
flotări și genuflexiuni hinduse și exerciţii pentru gât și abdomen. 
Am terminat prin douăzeci de ridicări în braţe, ţinându-mă doar 
cu vârful degetelor de pragul de sus al ușii, urmate de o sută de 
flotări, de asemenea, din vârful degetelor. După ce am terminat, 
m-am simţit mai puţin cuprins de anxietate ca în cursul nopții. 

Insă restul zilei n-a fost ușor. Continuam să mi-i închipui pe 
Midori și Koichiro în New York, imaginându-mi cât de ușor ar fi 
fost de atacat în exteriorul blocului lor din Greenwich Village, 
sau în parc, pe drumul către un magazin sau, de fapt, oriunde. 

Incidentul din club ocupa capul de afiș pe toate posturile de 
știri. Se spunea că Whispers era proprietatea yakuza și, potrivit 
teoriei celei mai răspândite, fusese atacat de afiliaţi ai branșei 
United Bamboo, ca parte dintr-un război între facţiuni. Trei morți 
erau taiwanezi, dintre care unul, cunoscut ca Big Liu, era 
binecunoscut în domeniul crimei organizate. Poliţia ancheta 
personalul clubului, dar natura afacerilor acestuia și afilierile lui 
cu crima organizată păreau să-i împiedice pe martori să-și 
amintească limpede evenimentele din timpul serii. 

l-am informat pe Dox și Delilah despre cele aflate de la Tatsu, 
dar în rest m-am ţinut departe de ei. Le-am spus că, întrucât 
operațiunea încă nu se încheiase, era preferabil să nu ne 
întâlnim dacă nu era absolut necesar. Asta nu era însă totul. Mă 
simţeam ca pe marginea unei prăpăstii. Dacă situaţia ar fi 
evoluat într-o direcție, aș fi revenit în siguranţă pe teren solid. 
Dacă ar fi evoluat în direcţia opusă, m-aș fi prăbușit în abis. În 
ciuda celor petrecute între mine și Delilah în dubă, nu puteam 
împărtăși sentimentul acela cu nimeni. Trebuia să trăiesc așa, 
singur. 

În noaptea aceea trei membri din United Bamboo au fost uciși 
în faţa unui club pe care-l conduceau în Shinjuku. Mass-media i- 
au acordat din nou principala atenţie, considerând episodul ca 
altă bătălie de stradă în războiul dintre yakuza și bandele etnice. 
Tatsu mi-a telefonat. 

— Sper că n-ai fost implicat și în astea, azisel. 

Gasul îi era atât de stins, încât mă durea să-l aud. 


VP - 230 


— Nu, i-am răspuns. Acum am aflat și eu despre cele 
întâmplate. 

— E bine, atunci. Înseamnă că Yamaoto n-a transmis că ai fost 
implicat în Whispers. Dacă ar fi făcut-o, oamenii lui nu i-ar fi 
atacat pe chinezi. Ti-am spus - pentru moment, Midori și fiul tău 
sunt în siguranţă. 

— Insă nu vor mai fi așa dacă Yamaoto supraviețuiește. 

— El continuă să fie la reanimare, dar starea i se 
îmbunătățește. 

— Grozav! 

— De fapt, să știi că este, într-adevăr, un lucru bun. Este 
posibil să-l mute chiar mâine într-o rezervă. 

— Perfect. Să-ţi dau o listă a lucrurilor de care am nevoie. 

l-am spus-o. După ce am terminat, Tatsu a zis: 

— Nicio problemă. 

Glasul îi slăbise și mai mult. L-am întrebat: 

— Cum îţi mai merge? 

— Păi... rezist. 

Am strâns apăsat din fălci. 

— Țin-te tare, da? 

— Bine. 

Am vrut să spun mai multe, însă m-am rezumat să adaug: 

— Poate că ar fi mai bine să dormi niţel. Dacă afli ceva, mă 
anunti. 

— Bine, a spus el și a închis. 


Capitolul 47 


În dimineaţa următoare, am efectuat alt program dur de 
exerciții fizice, care m-a ajutat din nou să mă calmez puţin. Am 
făcut duș și m-am bărbierit, am mâncat un mic dejun sățios la 
un restaurant din apropiere, apoi am ieșit la plimbare. 

Era o dimineaţă însorită, rece și înviorătoare. Am plecat din 
restaurant spre est, pe lângă torentele de oameni energizaţi de 
cafeină care curgeau prin staţia Shinjuku și pe lângă ea, și am 
ajuns, finalmente, în Shinjuku Gyoen Park, unde crizantemele se 
bucurau de scurta lor perioadă de înflorire. M-am plimbat printre 
tarabe și grădini și o vreme am fost în stare să mă pierd în 


VP - 231 


întinderile de galben, roșu și purpuriu. 

Pe când mă pregăteam să părăsesc parcul, mi-a sunat 
telefonul. Era Tatsu. Am răspuns. 

— Da. 

— Azi-dimineaţă l-au mutat în rezervă. Este stabil, dar 
puternic sedat. Anunţă-mă când o să fii gata. 

— Sunt gata chiar acum. Câţi oameni îl păzesc, cine sunt și 
unde? 

— Sunt șapte. Trei în fața ușii, și câte doi în fiecare capăt al 
coridorului. 

— Asistentele medicale au fost de acord cu așa ceva? 

— Dacă i-ai vedea pe bodyguarzi, nici tu n-ai comenta. 

Am căzut pe gânduri. Nivelul de securitate era inteligent. Nu 
puteam să ajung la bodyguarzii de lângă ușă, fără să am de-a 
face cu cei doi dintr-un capăt sau celălalt al coridorului. In cazul 
cel mai fericit, asta m-ar fi încetinit, oferindu-le celor din 
interiorul perimetrului timpul necesar pregătirii, iar celor doi din 
capătul opus al coridorului răstimpul indispensabil pentru a se 
apropia și interveni ca întăriri. 

— N-ai zis că o să te îngrijești de partea asta? l-am întrebat. 

— Ba da. O să-i arestez pe toţi. 

— Credeam că n-o poţi face..., am început să spun. 

— N-am zis că-i voi putea ţine închiși mult timp. Și este 
adevărat, mă va costa, probabil, slujba. Dacă vor să mă 
concedieze însă, vor trebui să se grăbească. 

A râs, apoi a început să tușească. 

Tusea a continuat o vreme. A părut ca și cum Tatsu ar fi băut 
ceva, pe urmă s-a oprit. 

— Cât de repede poți să fii gata? am întrebat. 

— Dă-mi o oră. Trebuie să pregătesc o echipă serioasă. 
Oamenii lui Yamaoto pot fi... necooperanţi. 

— Ai făcut rost de ce ţi-am cerut? 

— Bineînţeles. 

— Atunci, putem porni. Eu i-am dat drumul. 


Capitolul 48 


Peste o oră eram poziţionat în casa scării din aripa 


VP - 232 


chirurgicală a spitalului Jikei, cu un etaj deasupra lui Yamaoto. 
Purtam uniformă standard de spital. Non-standard era HK-ul pe 
care-l aveam într-un toc pe coapsă, pe dedesubt. Pistolul era 
totuși doar o soluţie de rezervă și nu mă așteptam să fiu nevoit 
să-l utilizez. Principala mea armă consta din două seringi aflate 
într-o pungă din hârtie. Prima conţinea o sută de miliechivalenți 
de clorură de potasiu. A doua conţinea o cantitate egală de ser 
fiziologic obișnuit. 

Serul fiziologic poate fi cumpărat din orice farmacie, dar dacă 
nu ai acces la materiile prime și echipamentele 
corespunzătoare, obţinerea clorurii de potasiu necesită rețetă 
eliberată de un medic. Din fericire, în ciuda bolii lui, Tatsu își 
păstrase capacitatea de a face rost de lucruri prohibite. Mă 
oprisem pe la rezerva lui cu doar câteva clipe în urmă și, așa 
cum promisese, avea tot ce-i cerusem. Fusese mulțumit când îi 
explicasem ce urma să fac. 

— Îi va cauza suferinţă? mă întrebase. 

— Chiar dacă va exista așa ceva, va fi doar pentru foarte 
scurt timp, îi răspunsesem, regretând că-l dezamăgeam. Este 
aceeași substanţă care este utilizată în injecții letale. Va cauza 
instantaneu un infarct masiv. Dacă vrei suferință, vom avea 
nevoie de mai mult timp. 

El aprobase. 

— Dacă va fi nevoie, continuasem, îl voi împușca, pur și 
simplu. Sau îi voi rupe gâtul. Însă o injecție cu clorură de potasiu 
este greu de detectat. Celulele eliberează potasiu în mod 
natural atunci când se descompun post-mortem. Și apreciez că 
„natural” este preferabil pentru noi în clipa de faţă. Va acoperi 
implicarea oamenilor tăi, implicarea mea, totul. 

Tatsu înălțase din sprâncene și rostise sec: 

— Dacă n-aș ști mai bine, aș suspecta că ai mai făcut asta și 
altă dată. 

— M-am documentat niţeluș. 

Îmi surâsese obosit. 

— Du-te! Haide să terminăm asta. 

lar în acel moment îi aşteptam semnalul, care să mă anunțe 
că oamenii lui i-au arestat pe bodyguarzii yakuza ai lui Yamaoto. 
Nu le-am pomenit nimic lui Dox și Delilah. Puteam să fac asta și 
singur. 

Telefonul mi-a băzâit. Era Tatsu. 


VP - 233 


— Du-te, a spus el cu glas slab, dar însufleţit. Toţi bodyguarzii 
sunt încătușați și coboară cu liftul. Am pus alţi doi oameni să le 
ia declaraţii asistentelor și infirmierelor, însă într-o cameră 
aflată după colț față de rezerva lui Yamaoto. Vei dispune doar 
de un minut. Grăbește-te! 

Coboram deja scara în fugă. 

— Sunt pe drum, am spus și am închis telefonul. 

L-am vârât în buzunar, din care am scos o pereche de mănuși 
și o mască facială medicală. 

Când am ajuns la nivelul rezervei lui Yamaoto, m-am oprit pe 
scară, mi-am strecurat rapid capul pe ușă și am privit. Era 
pustiu, așa cum a promis Tatsu. 

Am ieșit și am pornit cu pas energic pe coridor. Tatsu îmi 
spusese că Yamaoto se găsea în camera 203. lat-o. Ușa era 
întredeschisă. Am privit înăuntru. Din nou, nici urmă de 
bodyguarzi. 

Am intrat și am închis ușa înapoia mea. Yamaoto stătea 
rezemat în capul oaselor în pat. Era palid și pleoapele îi fluturau. 
Trunchiul îi era bandajat postoperatoriu și din piept îi ieșeau 
două tuburi despre care am bănuit că-i susțineau plămânii să nu 
cedeze. O perfuzie centrală îi intra în gât, picurându-i antibiotic, 
și probabil morfină, direct în jugulară. 

M-am apropiat de marginea patului. Pentru orice 
eventualitate, am îndepărtat din raza de acţiune a mâinii lui 
butonul pentru chemarea asistentelor. După aceea am scos din 
pungă seringa cu clorură de potasiu și i-am desfăcut căpăcelul 
de protecție, pe care l-am pus în buzunar. 

Yamaoto a deschis ochii. M-a privit, însă n-a spus nimic. 
Probabil că nu m-a recunoscut înapoia măștii chirurgicale. Sau 
poate că era prea îndopat cu sedative pentru a-și da seama 
măcar ce se întâmpla. Era lipsit de importanţă. 

Am strangulat tubul perfuziei deasupra orificiului pentru 
injectare. Nu voiam să se întoarcă nici măcar o picătură din 
clorura de potasiu. Mai bine să se ducă toată direct în inimă, ca 
un bolusf. 

Am introdus seringa în orificiul pentru injectare, am aspirat și 
am privit sângele intrând în ea. Puteam începe. 

Yamaoto a zâmbit. 


€ Cantitate mare de medicament introdus în organism la începutul tratamentului în 
scopul obţinerii unui efect terapeutic maxim. (n.red.). 


VP - 234 


— Nu s-a terminat, a mormăit el. 

L-am privit în ochi, încântat că era conștient și că știa cine 
eram. 

— Ba da, s-a terminat, i-am spus. S-a terminat din clipa în 
care l-ai ucis pe prietenul meu, Harry. Atât doar că n-ai primit 
informarea respectivă. Ți-o transmit acum. 

Am apăsat pistonul seringii, trimițând clorura de potasiu ca pe 
o rachetă spre inima lui. După aceea am luat seringa cu ser 
fiziologic și am repetat procedura, accelerând doza spre 
destinaţie. 

Yamaoto m-a privit. Zâmbetul nu i-a dispărut. Am pus a doua 
seringă în punga din hârtie, lângă prima, și m-am uitat la 
monitorul EKG. 

În câteva secunde, vârfurile ascuţite care reprezentau 
funcţionarea corespunzătoare a cordului au fost înlocuite de 
sinusoidale lungi și lente. Clorura de potasiu anihilase sistemul 
electric al mușchiului cardiac, care nu se mai contracta. 

M-am uitat la Yamaoto. 

— Ce-ai vrut să zici? Că nu s-a terminat? 

Yamaoto își dădu ochii peste cap, iar zâmbetul i se șterse. 
Gura i se înmuie și capul îi căzu într-o parte. 

Un semnal de alarmă a răsunat în cabinetul asistentelor, 
avertizând că un pacient a făcut un infarct. M-am apropiat de 
ușă și m-am uitat pe coridor. Pustiu. M-am dus iute până la casa 
scării, m-am oprit pe palier și am privit coridorul prin ușa infim 
crăpată. Tot pustiu. 

O infirmieră a apărut în fugă, controlându-și monitoarele 
pentru a vedea unde era problema. A ridicat un receptor și a 
anunţat codul, însă era deja prea târziu. Indiferent cât de rapid 
ar fi acţionat o echipă, ar fi trebuit să știe că era necesară 
utilizarea unei doze uriașe de antidot pentru a inversa efectele 
bolusului elefantin pe care-l folosisem. Și fiecare secundă care 
trecea până atunci îl aducea pe Yamaoto tot mai aproape de 
leziuni cerebrale ireversibile, cel puţin, dar, probabil, mai 
aproape de moarte. 

Am lăsat ușa să se închidă în urma mea și am coborât la 
nivelul recepţiei. Yamaoto era terminat. Mai rămăsese totuși 
Kuro. 


VP - 235 


Capitolul 49 


Am revenit în rezerva lui Tatsu. Când m-a zărit, a ridicat 
întrebător din sprâncene. 

— S-a făcut, am zis și mi-am tras un scaun lângă patul lui. 

Mi-a prins mâna și a strâns-o. 

— Mulţumesc, a șoptit răgușit. Mulţumesc. 

— Mai este însă ceva. Poate că, de fapt, nu-i nimic, oricum... 

=— Ce? 

— Inainte să-şi piardă cunoștința, mi-a spus: „Nu s-a 
terminat”. Poate că nu era decât fanfaronadă, totuși... Kuro tot 
nu și-a făcut apariția, iar Yamaoto i-a spus în club că eu am fost 
înapoia tuturor asasinatelor, începând cu cele din New York. 

— Ti-am spus că nu trebuie să-ți faci griji în privința lui Kuro. 

— De ce să nu-mi fac? 

— In primul rând, pentru că ranchiuna lui Yamaoto împotriva 
ta n-a fost decât asta - o ranchiună, pur și simplu. Nu se extinde 
la alți membri ai organizaţiei lui. Dacă nu mai e în viață ca să 
dea ordinele respective, nimeni n-are vreun interes sau imbold 
să încerce să-ți facă rău. Nici ţie, nici familiei tale. 

Am încuviinţat din cap, fără să fiu pe deplin convins. 

— Mai este și un al doilea motiv? 

— Da. Kuro este informatorul meu. 

L-am privit și am simţit cum un zâmbet mi se lățește peste 
faţă. 

— Afurisitule! Nu-i de mirare că informaţiile au fost atât de 
bune. 

— Kuro a fost foarte supărat pe mine după episodul Wajima. 
Considera că Yamaoto va afla de unde provenea „scurgerea” și-l 
va ucide pentru asta. lar după cele întâmplate în club, a fost în 
pragul apoplexiei. Mă aștept să se fi îmbunat între timp. Nimeni 
nu se găsește într-o poziţie mai bună decât el pentru a prelua 
conducerea operaţiunilor lui Yamaoto. 

— Colegii lui nu-l vor suspecta că a fost omul din umbră? 

— Este posibil, da. Până acum, frica l-a inhibat mereu să 
acţioneze împotriva lui Yamaoto, în ciuda încurajărilor mele 
energice. Fricii acelea i se adăuga, desigur, teama legată de 
consecințele unui atac ratat împotriva lui Yamaoto. Acum însă 
noi i-am oferit soluţia finală. Ce altceva mai poate face decât să 


VP - 236 


acționeze agresiv pentru a-și consolida puterea? 

— Și chinezii? 

— Kuro a fost permanent canalul de legătură al lui Yamaoto 
cu chinezii. Dacă nu le va spune că tu ai fost în spatele tuturor 
acțiunilor, ei nu vor avea niciun motiv s-o știe. Și chiar dacă le-ar 
spune, oare l-ar crede? Este mai probabil ca ei să creadă că ești 
un fel de sperietoare pe care Kuro a inventat-o ca să abată 
atenţia de la responsabilitatea yakuza pentru masacrele din 
Wajima și Whispers. Nu, bănuiesc că, până la urmă, Kuro va găsi 
o modalitate de a pune capăt acestui război, aruncând o parte 
cât mai mare din vină asupra lui Yamaoto. 

Am aprobat, gândindu-mă. Părea rezonabil, totuși, mă 
așteptam să mai treacă ceva timp înainte de a fi convins pe 
deplin. 

— Vezi? a adăugat Tatsu. Acum te poţi duce la Midori și la fiul 
tău. Nimic nu te mai oprește. 

— Da, aș putea s-o fac, am încuviinţat. 

Adevărul era că în momentul acela îi simțeam pe Midori și 
Koichiro mai îndepărtați de mine ca oricând. 

— Te rog doar să mai treci pe la mine înainte să pleci din 
Tokio. Nu mi-ar plăcea să te ratez. 

— Deocamdată, nu plec nicăieri. Aș vrea să mai stau o vreme 
cu tine dacă n-ai nimic împotrivă. 

Mi-a strâns mâna. 

— E perfect. Și-ţi pot promite că n-o să te întârzii mult. 

Am clătinat din cap. 

— Haide, termină cu chestiile astea! 

A fost rândul lui Tatsu să clatine din cap. 

— Nu pot. N-am știut-o până acum, dar ăsta-i felul în care fac 
faţă. Și trebuie să recunoști că-i preferabil autocompătimirii. 

— Așa și-așa, am replicat, provocându-i un chicotit scurt care 
a degenerat în tuse. 

l-am adus apa și a sorbit cu un pai. 

Mi-a sunat telefonul mobil. Am privit display-ul și am văzut 
prefixul 212. Am avut nevoie de o secundă să-l recunosc și să- 
mi dau seama cine îmi telefona. 

— Este Midori, am spus și m-am ridicat. 

Tatsu a zâmbit. 

— Poate că asta-i soarta. 

M-am apropiat de fereastră și am răspuns apelului. Inima îmi 


VP - 237 


bubuia. 

— Bună, am rostit. 

— Jun, doi bărbaţi m-au amenințat în faţa unui club, cu puţin 
timp înaintea unui concert. Aveau fotografii cu Koichiro și cu 
bona într-un parc, adresa noastră, programul meu de 
spectacole... totul. Au zis că ne vor face rău dacă nu le spun 
unde să te găsească! 

Mi s-a întors stomacul pe dos și am simţit că-mi vine să vomit. 
Am inspirat adânc și am zis: 

— la-o încet. Au menționat cine erau ei? 

— Nu. Erau japonezi, yakuza după cum arătau și vorbeau. Ce- 
ai mai făcut, nenorocitule? 

— la-l pe Koichiro. Imediat, nu mai pierde timpul - du-l undeva 
unde n-ar ști nimeni să vă caute. Nu folosi cardul de credit, nici 
telefonul mobil... 

— N-am de gând ca noi doi să renunțăm la viaţa noastră, pur 
și simplu, din cauza ta! 

— Midori, trebuie să... 

— Nu! 

M-am gândit iute. 

— Bine, totul va fi-n regulă. O să vin acolo și o să mă ocup de 
problema asta. 

— Să nu vii aici, să stai dracului departe de noi! 

— Asta nu va rezolva problema, am rostit surprins de calmul 
din vocea mea. Haide să rezolvăm problema, după care poţi să 
faci orice vrei. Le-ai spus oamenilor acelora ceva? Le-ai zis cum 
să mă găsească? 

— Ce le-aș fi putut spune? 

— Bine, o să verific ceva și o să revin cu un telefon în 
cincisprezece minute. 

Am închis fără să mai aștept un răspuns. Tatsu era deja palid 
ca urmare a ceea ce auzise. Când i-am relatat convorbirea, s-a 
făcut și mai alb la față. 

— Ce dracu' se-ntâmplă? am întrebat. Tocmai mi-ai spus... 

— i-am zis, Kuro nu se află deocamdată la comandă. De fapt, 
nimeni nu știe pentru moment că Yamaoto e mort. 

— De acord, totuși, când ar fi putut Yamaoto anunţa... 

— Probabil că pe drumul de la club, în limuzină. Inainte să 
ajungă la spital. Lasă-mă să verific. 

A luat telefonul și a tastat un număr. A pus întrebări. A 


VP - 238 


ascultat. A pus alte întrebări. A ascultat din nou. A spus: 

— Retrage-i. 

A ascultat iarăși, apoi a înjurat și a închis. M-a privit. 

— Da, se pare că Yamaoto a telefonat pe când era dus la 
spital. Și-a trimis doi soldaţi la New York ca să exercite presiuni 
asupra lui Midori și copilului pentru a ajunge la tine. 

— Și dacă presiunile nu vor avea succes? 

Tatsu n-a răspuns. Nu era necesar s-o facă. Am citit răspunsul 
în ochii lui. 

— l-ai spus lui Kuro să-i retragă. Ce-a zis? 

— Nu poate s-o facă. Bărbaţii trimiși de Yamaoto erau din 
garda lui pretoriană, asasinii lui personali, care-i sunt loiali doar 
lui. Kuro poate ajunge la toţi ceilalți, însă aceștia doi nu au 
conexiuni cu el și nu vor accepta ordine din partea lui. Nici chiar 
după moartea lui Yamaoto. 

Stomacul mi s-a întors din nou pe dos. Am inspirat și am 
expirat, am inspirat și am expirat, stăpânindu-mă să nu vomit. 

Am sunat-o pe Midori. 

— Știu care-i problema, i-am zis, și o pot rezolva. Am pornit 
deja spre aeroport. O să iau o cursă fără escală care pleacă 
diseară. Voi fi pe aeroportul JFK - mi-am privit ceasul - mâine- 
seară, după ora voastră. O să te sun în secunda în care am 
aterizat. 

A urmat o pauză. Apoi ea a replicat scurt: 

— Te urăsc. 

Am încuviinţat din cap. 

— Știu. 


Capitolul 50 


Am fugit înapoi la hotel, ca să-mi iau pașaportul, iar pe drum 
am telefonat la diverse companii aeriene, ca să aflu ce curse 
existau. Următoarea pe care o puteam prinde era un zbor JAL 
fără escală, care pleca la 19:05 și ajungea la New York la ora 17 
în aceeași zi. Mi-am rezervat un loc. 

Am achitat hotelul și am returnat duba înainte să iau trenul 
spre aeroport. L-aș fi putut ruga pe Dox să se ocupe de asta 
pentru mine, dar simțeam că aș fi fost gata să explodez dacă nu 


VP - 239 


aveam nimic de făcut. 

Pe drumul spre aeroport, telefonul mi-a sunat de două ori - o 
dată Dox, o dată Delilah. N-am răspuns. 

M-am gândit cum urma să-i găsesc pe cei doi care au 
ameninţat-o pe Midori. Nu mă aşteptam să fie foarte greu. Ei o 
filau, așteptându-mă să apar. lar eu urma să apar. Atât doar că 
n-avea să fie unde, când sau cum se așteptau ei. 

Apoi ceva ce am înțeles încă din clipa în care mi-a telefonat 
Midori mi-a apărut limpede, fără echivoc, în faţă. A fost de la 
bun început acolo, în acele două cuvinte simple, Te urăsc, însă 
eu nu am vrut să le recunosc ca atare. 

Indiferent cum s-ar fi desfășurat evenimentele, Midori nu avea 
să-mi mai accepte niciodată declaraţiile despre abandonarea 
modului de viață pe care îl duceam. Partea aceea se încheiase 
definitiv. Finalul cel mai bun la care puteam spera în acel 
moment era doar să restabilesc lucrurile așa cum au fost 
înainte. Toate celelalte pentru care luptasem, toate celelalte pe 
care le dorisem îmi fuseseră luate definitiv. 

Nu aveam deloc poftă de mâncare, dar m-am oprit într-un 
local de noodles din terminalul „Plecări” al aeroportului și m-am 
silit să mănânc. Corpul meu voia cu disperare să sprinteze, însă 
era prea devreme pentru așa ceva în cursa aceea. Trebuia să-mi 
păstrez calmul. Până când va sosi momentul în care să nu mai 
fiu calm. 

Când a început îmbarcarea în avion, am găsit un colţișor 
liniștit departe de coadă și l-am sunat pe Dox. Mi-a răspuns 
imediat. 

— Ce faci, omule, unde-ai fost? Mi-ai primit mesajul? 

— Am văzut că m-ai sunat. Scuze, n-am putut să te sun până 
acum. 

— Totu-i în regulă? 

— Yamaoto este mort. Infarct în spital, ceva mai devreme în 
cursul zilei. 

A urmat o pauză, după care Dox a rostit: 

— Știam c-o să te duci și o să faci ceva de unul singur. Fiule, 
ești incorigibil. Nu pot spune însă decât felicitări - ai făcut o 
treabă bună. 

— Mda. 

— Ar fi trebuit totuși să-mi telefonezi. 

— Îmi pare rău. Nu te pot expune unor riscuri mai mari decât 


VP - 240 


celor de până acum. 

— Despre ce „riscuri” vorbești? Suntem parteneri, ai uitat? 

— Uite care-i treaba, nu mai pot vorbi mult. Avionul meu este 
pe punctul să decoleze spre New York. 

— New York? Ce s-a-ntâmplat? 

l-am povestit despre telefonul primit de la Midori. 

— La dracu', omule, și nu mi-ai zis nimic despre asta? Am 
plecat imediat spre aeroport. 

— Avionul decolează în câteva minute. N-o să ajungi la timp. 
Și chiar dacă o să vii, până ajungi la New York, totul va fi deja 
terminat. Într-un fel sau altul... 

— John, ești idiot! Ai prieteni, omule, oameni care vor să te 
ajute. 

— N-am nevoie de ajutorul tău. 

— Pe dracu’ n-ai nevoie. Mi-e foarte clar că nu gândești 
limpede. Stai, nu-nchide. Delilah e lângă mine și vrea să-ți 
spună ceva. 

A urmat o pauză, apoi Delilah a zis: 

— John, ce se-ntâmplă? 

l-am făcut același rezumat. 

— Dumnezeule! a exclamat ea, de ce nu ne-ai telefonat? 

Coada de îmbarcare se făcea tot mai mică. 

— Asta nu-i bătălia ta, am zis. 

— Ba da. 

N-am răspuns. Ce rost ar fi avut? Nu, nu este, ba aa, este? 

— Dox mi-a povestit de ce nu l-ai urmărit pe Yamaoto când a 
fugit din club, a adăugat ea. Te-ai întors după mine. 

Nu am răspuns nici de data asta. Cele petrecute în club erau 
deja irelevante. 

— John, te rog, lasă-ne să te ajutăm. 

— Uite ce-i, vă mulţumesc pentru propunere, ba chiar vă sunt 
recunoscător. Acum însă trebuie să plec. 

— Tu ai aranjat așa lucrurile. Ai așteptat să telefonezi exact în 
ultima clipă. De ce? Te-ai temut că te vom convinge să ne lași 
să te ajutăm? 

Un anunţ a bubuit din difuzoare - ultimul apel pentru 
îmbarcare. 

— Avionul meu pleacă, am rostit. 

— Stai, a început Delilah, vreau să-ţi zic ceva... 

— Nu acum. O să avem și alte ocazii. 


VP - 241 


— Dar... 
— ţi promit, am spus și am închis telefonul. 


Capitolul 51 


Zborul de douăsprezece ore până la New York a însemnat o 
tortură. N-am putut dormi, însă n-am fost nici pe deplin treaz. În 
cea mai mare parte a timpului am privit pe hublou, în bezna de 
afară, și am încercat să nu gândesc. Mă simțeam ca pisica lui 
Schrödinger, închisă într-o cutie din oțel, nici moartă, nici vie, 
așteptând intervenţia unui eveniment din exterior pentru a-mi 
soluţiona o dată pentru totdeauna starea ambigua și a mă 
elibera din purgatoriu. 

Am trecut de vama de pe JFK și am ieșit în terminalul „Sosiri”, 
purtându-mi geanta de voiaj. Am scrutat mulțimile, ca orice alt 
pasager care coborâse din avion și îi căuta pe cei care-l 
așteptau. Stânga, mijloc, dreapta - în prim-plan nu era nicio 
problemă. Acum, mai departe, în spate... 

Bang! Un japonez robust cu păr încrețit artificial, în jachetă 
neagră din piele, până la mijloc, cu gura strâmbată într-un rânjet 
hâd perpetuu, mă privea cu o nonșalanţă studiată. Un yakuza 
tipic, exact așa cum a descris Midori. 

Ochii nu mi-au întârziat nicio secundă asupra lui. Din punctul 
lui de vedere, ar fi părut că nu-l observasem. 

Am continuat să înaintez, privind în jur cu același aer 
nepăsător. Intr-adevăr, în capătul opus al terminalului „Sosiri”, 
înapoia unui grup care aștepta pe cineva, era un alt japonez cu 
același păr încrețit artificial la modă printre yakuza, mai înalt și 
chiar mai urât decât partenerul lui. Unii bărbaţi sunt clădiţi 
pentru a trece invizibili, alții pentru a intimida în mod vădit. 
Aceia doi făceau parte, evident, din a doua categorie. 

De unde au știut să mă aștepte acolo? Probabil că n-au știut 
cu certitudine. In același timp însă au știut că Midori mă va 
contacta imediat după ce au ameninţat-o. Ea mi-a zis că nu le-a 
spus nimic, dar era posibil ca în clipele acelea de spaimă să fi 
menţionat Tokio, doar pentru a le oferi ceva ca s-o lase în pace. 
lar după aceea ei au dedus care ar fi fost primul zbor fără escală 
de la Narita la JFK, ca să mă aștepte. Dacă nu era cursa aceasta, 


VP - 242 


avea să fie cea următoare. 

Apoi am început să mă gândesc: Totuși, de ce n-au stat în 
preajma lui Midori? Acela era „punctul de sugrumare” evident. 
Poate că apreciau că aveau mai multe șanse să mă surprindă 
aici. Sau poate că... 

Stop! Mă puteam gândi la asta și mai târziu. Important era ce 
se întâmpla chiar în acel moment. 

Am coborât cu scara rulantă la terminalul „Plecări”, mergând 
astfel încât să-mi creez câteva oportunităţi de a-mi verifica 
spatele fără să atrag atenţia. Amicii mei îmi luaseră urma. 
Perfect. 

Nu credeam că aveau de gând să mă atace acolo. Erau prea 
multe videocamere de supraveghere. Dar toaletele? Ar fi fost o 
ocazie prea bună ca s-o ratez. lisuse, speram să-mi găsesc 
cuțitul! 

După încă un minut, am intrat în grupul sanitar în care-mi 
ascunsesem Striderul înainte de a pleca împreună cu Dox spre 
Tokio. Știam ce gândeau yakuza: Tocmai a coborât dintr-o cursă 
internațională și n-a avut bagaj la cală, deci nu este înarmat. lar 
în toalete nu există videocamere, spre deosebire de toate 
celelalte zone din aeroport. O putem face și să revenim în 
Japonia chiar înainte ca poliția să știe pe cine caută. O să-i 
acordăm un minut ca să-și desfacă fermoarul, să se așeze, sau 
indiferent ce anume ar face, după care va f neajutorat. Atunci 
vom acționa. 

De unde știam toate astea? Ce naiba, păi, așa aș fi procedat. 

Am intrat și ușa batantă s-a închis înapoia mea. În grupul 
sanitar erau șase cabine. Toate erau goale. Cu o excepţie. 

Cea în care-mi ascunsesem cuțitul. 

La naiba! Aproape fără să stau pe gânduri, am rostit pe tonul 
cel mai oficial de care eram în stare: 

— Stimate domn, trebuie să evacuaţi imediat locul acesta. 

N-am primit niciun răspuns. Am continuat: 

— Domnul din cabină, trebuie să evacuați imediat locul 
acesta, în clipa asta! 

Dinapoia ușii cabinei s-a auzit un glas: 

— Poftim? 

— Stimate domn, acesta este un exercițiu antitero. Dacă nu 
ieșiți din cabină și din grupul sanitar în următoarele zece 
secunde, vă voi aresta pe loc. Unu. Doi. 


VP - 243 


Apa a fost trasă la rostirea cifrei „trei”. Și nu ajunsesem nici 
măcar la „șapte”, când individul a dat buzna afară din cabină, 
căznindu-se să se încheie la curea cu o mână și trăgând un 
troller cu mâna cealaltă. 

— Ce dracu-i asta? a mărâit când a trecut pe lângă mine. 

— Serviciile secrete, domnule, am răspuns când el a ajuns la 
ușă. Vă mulțumim însă pentru cooperare. Și vă dorim un zbor 
plăcut. 

Am intrat în cabină, am îngenuncheat și am pipăit înapoia 
vasului de WC. In căutarea cuţitului. 

Nu era acolo. 

Haide, mi-am spus. Haide, haide... 

Știam că era cabina corectă - a treia de la ușă. Puteam chiar 
să simt adezivul rămas de pe urma benzii, când fusese dezlipită 
de pe porțelan. Dar cuțitul dispăruse. 

Poate că cineva l-a găsit întâmplător. Sau poate că agenţii de 
securitate ai aeroportului cercetau periodic zonele publice, în 
căutarea unor obiecte de contrabandă. Nu avea importanţă. 
Conta doar ce aveam să fac în continuare. 

M-am ridicat și am intrat rapid în cabina destinată persoanelor 
cu handicap. Era ultima, aflată cel mai departe de ușa de 
intrare, și, spre deosebire de celelalte cabine, ușa ei se 
deschidea înspre exterior, nu înspre interior. Am închis-o după 
mine, dar n-am pus încuietoarea. Când i-am dat drumul, s-a 
deschis lent. 

La naiba! Am luat niște hârtie igienică, am mototolit-o, am 
pus ghemotocul lângă canat și am tras ușa peste el. De data 
asta ușa a rămas închisă. 

Am deschis geanta și am scos o pereche de pantofi și 
pantaloni. Am așezat pantofii în faţa vasului de WC. Și am pus 
pantalonii deasupra lor. Ar fi părut natural dacă cineva ar fi 
privit din exterior. 

Am auzit deschizându-se ușa batantă. Adrenalină fierbinte mi 
s-a răspândit prin piept și abdomen. 

M-am urcat pe vasul de WC., m-am prins cu mâinile de barele 
pentru persoane cu handicap, aflate de ambele părţi, m-am 
lăsat pe spate și am ridicat picioarele în fața mea. 

In starea mea de alertă acută, am auzit c/icu/ distinct al lamei 
unui cuţit care s-a depliat și s-a blocat pe poziţie. Apoi alt clic 
identic. 


VP - 244 


Pași, în stânga mea. Am răsuflat încet pe gură. 

Pașii s-au apropiat. Mai aproape. 

Pașii s-au oprit direct în faţa mea. Am zărit o siluetă prin 
interstițiul infim dintre ușă și canat. Silueta a început să se 
aplece, când yakuza a încercat să aibă un unghi mai bun de 
vedere înăuntru. 

Am răcnit un urlet de război și mi-am expediat picioarele în 
ușă, care a explodat spre exterior și l-a izbit pe yakuza în faţă. 
Bărbatul a căzut pe spate și ceva a zăngănit pe pardoseală. 

Am ţâșnit afară. Celălalt yakuza se afla în stânga, cu un cuţit 
în mâna dreaptă. Inainte să-și revină din șocul produs de urletul 
meu și de vederea partenerului său doborât, am răcnit din nou 
și i-am prins încheietura cu ambele mâini. 

M-am instruit și antrenat în judo timp de un sfert de secol în 
cunoscuta școală Kodokan din Tokio. Un sfert de secol de 
antrenamente zilnice în care prindeam și răsuceam judogi din 
bumbac greu și gros. Recent, în Rio, devenisem pasionat de jiu- 
jitsu brazilian. lar la astea se adăugau exerciţiile pe care le 
făceam cu mâinile și cu degetele. Pot spune, fără falsă mândrie, 
că atunci când prind încheietura unui individ, acesta ar putea fi 
la fel de bine să fi căzut între fălcile unei capcane pentru urși. 

Am strâns cu toată puterea și yakuza a urlat. Cuţitul i-a căzut, 
zăngănind. M-am apropiat mult, i-am prins testiculele și le-am 
strâns cu toată puterea. A zbierat și s-a îndoit din mijloc. 

Celălalt se ridicase în genunchi și bâjbâia în căutarea cuţitului 
său, care ajunsese sub chiuvete. L-am prins de jacheta din piele 
și l-am tras înapoi. A încercat să mă surprindă printr-o lovitură 
de picior îndărăt, dar i-am anticipat intenţia și m-am plasat în 
lateral. Lovitura a trecut pe lângă mine. Am înaintat spre capul 
lui, mi-am proptit mâinile în spinarea lui și i-am expediat un 
genunchi în faţă. A căzut pe spate. M-am aruncat pe jos, am luat 
cuțitul și m-am ridicat. 

Al doilea yakuza pornise spre ușă, împleticindu-se și tot îndoit 
din mijloc. l-am înhăţat cracul pantalonului în zona gleznei și l- 
am smucit spre mine. A căzut cu fața în jos, rășchirându-se. l- 
am sărit cu ambii genunchi pe coloana vertebrală, strivindu-i 
chipul de pardoseală și i-am înfipt cuțitul în gât, de jos în sus. 
După aceea, am tras lama spre lateral și am scos-o. 

S-a auzit un gâlgâit înfundat, pe jumătate urlet, pe jumătate 
lichid care bolborosea. Am sărit înapoi ca să mă feresc de sânge 


VP - 245 


și am revenit către partenerul lui. Era în șezut și se retrăgea cu 
spatele. Fața îi era complet însângerată - fie de la lovitura ușii, 
fie de la cea de genunchi, sau ambele, nu știam. 

A ajuns la perete și s-a străduit să se ridice. L-am lovit cu 
piciorul în testicule și s-a îndoit, icnind, spre înainte. Am pășit 
înapoia lui, i-am băgat degetele în orbite și i-am tras capul 
înapoi. Pe urmă am descris cu cuțitul o mișcare circulară și, 
practic, i-am retezat capul. Sângele a ţâșnit din rana căscată și 
l-am îmbrâncit de lângă mine. S-a izbit de ușa unei cabine și s-a 
prăbușit. 

M-am privit în oglindă. Eram stropit tot cu sânge. Jacheta pe 
care o purtam era totuși îndeajuns de întunecată ca să 
camufleze petele și i-am ridicat fermoarul până sus. Mi-am 
spălat sub un robinet mâinile care-mi tremurau, am pliat cuțitul 
și l-am vârât într-un buzunar al pantalonilor. După aceea m-am 
spălat pe faţă și mi-am umezit părul, îndepărtând sângele și în 
același timp modificându-mi aspectul. 

Ușa batantă s-a deschis. Am întors ochii într-acolo. Un negru 
în costum a dat să intre. A încremenit când a văzut locul. 

— Dumnezeule! a șuierat el. 

— Am fost atacat, am rostit cu glas ascuţit, înspăimântat, 
coborându-mi ochii spre picioarele lui, pentru a-i fi greu să-mi 
vadă faţa. Vă rog, căutați un poliţist. 

Bărbatul a ieșit cu spatele din grupul sanitar. Trebuia, cu 
adevărat, să mă grăbesc. 

M-am repezit în separeul pentru handicapati și mi-am îndesat 
pantalonii și pantofii în geanta de voiaj. Când am ieșit de acolo, 
a trebuit să sar peste balta de sânge care se lățea peste gresia 
pardoselii. Aș fi vrut să şterg suprafeţele pe care le atinsesem, 
dar nu mai aveam timp. Am ieșit pe ușa batantă. Zona era 
pustie. Am rămas cu fața aplecată și m-am îndreptat direct spre 
stația de taxiuri. 

Peste zece minute mă aflam pe bancheta din spate a unui taxi 
și mergeam spre Manhattan. Începuse să mă ia ameţeala. Un 
gând stupid mi s-a ivit în minte - La naiba, trebuie să recurgi la 
fapte extreme ca să obtii un cuțit în New York - şi aproape că 
am izbucnit în râs. 

În sfârșit, totul s-a terminat cu Yamaoto. Tocmai mi-am 
încheiat ultimul job. lar Midori și Koichiro se aflau în siguranță. 


VP - 246 


Capitolul 52 


Am sunat-o pe Midori din taxi, ca s-o anunţ că veneam. Nu mi- 
a răspuns. Am folosit browserul mobil al telefonului ca să intru 
pe site-ul ei. Avea un spectacol într-un club numit Detour din 
East Village. Am sunat acolo. Femeia cu care am vorbit mi-a 
spus că Midori n-avea să cânte în seara aceea. Fusese nevoită 
să-și anuleze concertul. 

— Ştii cumva din ce motiv? am întrebat. 

— Nu, îmi pare rău. Știu doar că este ceva de natură 
personală. 

l-am spus taximetristului să mă ducă în Greenwich Village, la 
colţul dintre Seventh Avenue și Bleecker. De acolo aveam să 
merg pe jos până la blocul ei. 

Când am coborât din taxi, priveliștea de seară la modă în 
Village era în plină desfășurare. l-am privit pe hipsterii și yuppie 
mulțumiți și veseli care treceau pe lângă mine în pantofi Tod's și 
jachete ce imitau pielea uzată. Parcă mă găseam în decorul unui 
film suprarealist. 

M-am apropiat cu precauţie de blocul lui Midori. Tatsu 
spusese că erau doar doi asasini japonezi, dar prudenţa este un 
reflex de o viaţă pentru mine. 

Când am fost mulțumit că nu aveam să mă ciocnesc de alt 
comitet de primire, m-am dus la ușa de intrare. Portarul era 
acolo, același de data trecută. 

— Am venit la Midori Kawamura, i-am spus. 

— Vă așteaptă? 

— Ar trebui. 

A încuviinţat din cap și a intrat în recepţie. Am simţit că ar fi 
trebuit să rămân afară, însă l-am urmat în cabină. N-a protestat. 

A ridicat receptorul și a tastat un număr. După câteva 
secunde, a rostit: 

— Bună ziua, doamna Kawamura. Aveţi un vizitator. A spus 
că-l așteptați. 

A făcut o pauză, apoi m-a privit. 

— Cum vă numiţi? 

— Jun, am spus. 

Mi-a repetat numele în telefon. După aceea m-a privit iarăși și 
a zis: 

VP - 247 


— Doamna Kawamura nu poate cobori. 

l-am smuls receptorul din mână. A tresărit surprins și s-a 
retras un pas. Am dus telefonul la ureche și am zis: 

— Fie cobori tu, fie urc eu. 

După două clipe de tăcere, Midori a adăugat: 

— Așteaptă. 

Am pus receptorul înapoi în furcă. Portarul m-a privit furios, 
străduindu-se, evident, să decidă ce să facă. 

— Nu te băga, am rostit privindu-l inexpresiv. Nu vrei să te 
bagi în așa ceva. 

După o secundă, a încuviinţat din cap. Am ieșit din cabină și 
am privit strada. 

Midori și-a făcut apariţia peste două minute. Purta blugi negri 
și o bluză de trening gri. Îl ţinea în braţe pe Koichiro, care era 
învelit în păturica albastră din lână. 

ÎI ținea cu spatele la mine, dar băieţelul s-a răsucit și m-a 
privit. Când mi-a zărit fața, mi-a zâmbit. Am simţit cum ceva se 
rupe înăuntrul meu. 

— Nu-mi pasă ce simţi faţă de mine, i-am zis lui Midori. Am 
venit doar să-ţi spun că s-a terminat. Amândoi sunteți în 
siguranţă. 

Ochii ei au privit trotuarul în stânga, apoi în dreapta. 
Dumnezeule, ce agitată era! Nu-i stătea deloc în fire să se 
poarte așa. În sfârșit... nu era de mirare. 

— Ai înţeles ce am spus? am întrebat-o. Oamenii aceia nu te 
vor mai deranja. Nimeni nu te va mai deranja. 

Koichiro a zis: 

— nu! „Câine!” 

Ea îl învață japoneza, m-am gândit. Era, realmente, un 
nonsens. 

La naiba, ceva din Midori mă făcea să simt că dintr-o clipă în 
alta va exploda. 

— Sunteţi în siguranță, am repetat. 

Ea s-a uitat într-o parte și în cealaltă pe stradă. 

— Și Yamaoto este mort, i-am zis. Nimeni n-o să... 

Am privit-o și atunci am înțeles. Am știut, pur și simplu. 

— Yakuza n-o să vină aici, am rostit cu un glas care mi s-a 
părut foarte îndepărtat. Poţi să-ncetezi să te mai uiţi în jur. Mă 
așteptau deja la aeroport. 

S-a uitat la mine, dar n-a spus nimic. 


VP - 248 


Mintea mea știa că era adevărat, însă inima nu voia să 
creadă. Am înclinat capul și am privit-o de parcă atunci o 
vedeam pentru prima dată. Ceea ce, dintr-un punct de vedere 
important, era adevărat. 

— Ştiai c-o să vin în goana mare dacă vei refuza să te ascunzi, 
am rostit lent, gândind, practic, cu glas tare. Ştiai c-o să iau 
primul avion care decolează din Tokio. lar când am făcut exact 
ceea ce știai că voi face, când ţi-am spus că am pornit, le-ai zis 
lor. Le-ai spus unde să aștepte. 

Am continuat s-o privesc, încercând să cuprind totul. M-a 
jucat pe degete ca o profesionistă. Incercam să potrivesc noua 
înţelegere a lucrurilor de care era capabilă Midori în imaginea 
sub care o cunoscusem dintotdeauna și nu prea izbuteam. 

— Ştii ce aveau să-mi facă? am întrebat, gândindu-mă în 
același timp: Poate că nu știa, n-ar fi putut... 

A încuviințat din cap și a rostit finalmente: 

— Știu. 

Am scuturat din cap, încercând să pricep. 

— Este vorba despre tatăl tău? 

— Nu, a răspuns și l-a strâns pe Koichiro la piept. Este vorba 
despre fiul meu. 

Am tăcut câteva secunde, după care am zis: 

— Eu însă am pus totul la punct. Ei doi au fost ultimii și acum 
nici ei nu mai există. Am terminat. Am ieșit din activitate, așa 
cum ţi-am spus. 

Midori a râs, cumva cu asprime. 

— Și mă mai acuzi pe mine că nu recunosc adevărul? Ceea ce 
faci tu seamănă cu lupta împotriva unei hidre. Oricare asasin pe 
care-l ucizi creează alţi doi asasini. Dacă nu-ţi dai seama de 
asta, atunci ești nebun. 

N-am răspuns. Gândurile îmi erau foarte lente. Mă simţeam 
ametit, ca și cum fusesem lovit în cap. 

— Inu! a spus iarăși Koichiro. 

Mi-am ferit privirea de la ei, străduindu-mă să-mi adun 
gândurile. 

— Ştii cine-a apărut aici imediat după ce ai plecat? a întrebat 
Midori. O târfă blondă, care a spus că te știe. Mi-a zis că ești un 
pericol pentru Koichiro și pentru mine și m-a avertizat să-ncetez 
să te mai văd. Și știi ceva? Avea dreptate. 

M-am uitat la ea. 


VP - 249 


— A... venit aici? 

Midori a clătinat din cap, dezgustată. 

— De ce pari așa surprins? Jun, în urma ta se întinde un siaj 
otrăvit, care inundă fiecare port în care poposești. 

Mi-am umezit buzele și am încercat să mă gândesc la un 
răspuns. N-am găsit niciunul. 

— Du-te, a zis ea după alte câteva secunde. Du-te și nu te mai 
întoarce niciodată. 

L-am privit pe Koichiro. Băieţașul continua să-mi zâmbească, 
fără să înțeleagă. 

— Și el? am întrebat. 

— Când va fi destul de mare, îi voi spune că ești mort. 
Oricum, asta intenţionam să fac, după seara asta. Și așa ești. 
Realmente, așa ești. 

S-a întors și a intrat în bloc, fără alt cuvânt. 

Am rămas locului mult timp, privind clădirea, gândindu-mă că, 
poate, Midori va reapărea și că aș putea explica mai bine, sau 
că ea ar putea explica mai bine, sau poate că, cine știe, noi doi 
am fi continuat împreună în vreun alt mod ca și cum nimic din 
toate astea nu s-ar fi întâmplat, de fapt. Eu nu i-am ucis tatăl și 
nu am abătut întruna pericole asupra ei și asupra fiului nostru, 
ea nu m-a trădat asasinilor care cu două ore mai devreme au 
încercat să mă spintece într-o cabină de toaletă dintr-un 
aeroport. 

Însă ea n-a mai apărut. Și toate acelea s-au întâmplat cu 
adevărat. 

Fusesem gata să fac orice pentru a-i proteja, chiar să mă 
sinucid. Ar fi trebuit să-mi fi dat seama că Midori va fi dispusă să 
meargă cel puţin la fel de departe. 

Am stat și m-am uitat la bloc. După o vreme am început să 
tremur de frig. Într-un final, m-am întors să plec. Era straniu să 
mă gândesc cât de aproape era fiul meu și totuși, cât de 
imposibil de departe în acel moment. 


Capitolul 53 


Am luat un tren până în D.C. și am petrecut câteva ore de 
nesomn într-un motel de acolo. Eram rezonabil de sigur că 


VP - 250 


poliția din New York avea imaginile mele de la videocamerele de 
securitate din JFK. Imaginile n-aveau să fie grozave, totuși, nu 
voiam să risc. Pentru o vreme, aeroporturile din zona New 
Yorkului aveau să fie o zonă cam fierbinte pentru mine. 

In dimineața următoare m-am îmbarcat într-o cursă spre Los 
Angeles, iar de acolo am plecat la Tokio. Mă întorceam doar 
pentru a-l vedea pe Tatsu. Și pentru banii din Wajima. 

Până am decolat de pe LAX, eram îndeajuns de extenuat ca 
să dorm. Am făcut-o pe aproape toată durata călătoriei. Era 
mult mai bine decât să mă confrunt cu gândurile din perioada 
de trezie. 

Când am aterizat, se întuneca. Aveam impresia că începusem 
să trăiesc într-o noapte perpetuă. 

Odată trecut de vama de pe Narita, mi-am deschis telefonul 
mobil japonez. Mă așteptau trei mesaje. Hristoase, în ritmul 
acela trebuia să-mi angajez o secretară! 

Primele două erau de la Dox și Delilah, care încercau doar să 
ia legătura cu mine. Al treilea era de la Kanezaki. Scrisese scurt: 
„Sună-mă”. 

Nu voiam s-o fac, dar putea să fi fost ceva operaţional. l-am 
tastat numărul. 

— Hei, a zis el după primul ţărâit, recunoscându-mi numărul. 

— M-ai căutat? am întrebat. 

— Da. Dox mi-a restituit echipamentul. Și m-a informat. 
Frumușică treabă. 

— Dacă vrei să-mi spui că-ţi datorez o favoare, am rostit pe 
un ton periculos de sec, ţi-ai ales un moment prost. 

— Nu-i vorba despre aia. Este vorba despre Tatsu. 

Maxilarele mi s-au încleștat. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— L-am vizitat azi, așa cum mi-ai spus. Nu-i bine. 

— Mda, ești plin de noutăți. 

Kanezaki a tăcut câteva clipe, după care a întrebat: 

— Vrei să-mi zici de ce dracu' ești cu fundu-n sus? 

Prezenţa lui de spirit m-a surprins și mi-a fost imposibil să nu 
zâmbesc. 

— Ți-aș zice, însă ar dura prea mult. 

— Oricum, a spus el, te-am sunat doar ca să te anunt. 
Probabil, o știai deja și te duceai, oricum, să-l vizitezi, dar mi s-a 
părut că ar trebui să-ţi zic, pentru orice eventualitate. 


VP - 251 


Am încuviinţat din cap. 

— E-n regulă. Mulţumesc. 

— Mai e ceva. Probabil, ai auzit... 

— Ce anume? 

— Vechiul nostru amic Yamaoto Toshi tocmai a murit. 
Complicaţii apărute în spital după ce a fost operat pentru răni 
cauzate de arme de foc. 

— Serios? 

— Mada. N-am putut să nu mă-ntreb dacă n-a fost, de fapt, 
vorba despre o sinucidere asistată. 

— N-am de unde să știu. A avut mulți dușmani. 

Kanezaki a chicotit. 

— Noi doi ar trebui să stăm de vorbă, a zis el. 

A tăcut puţin, după care a adăugat: 

— Fără nicio obligaţie. 

Exact! 

— În curând, am spus, dar nu acum. 

Am închis telefonul. 

Am luat Narita Express până la Staţia Tokio. Am tras la un 
hotel banal, unde am făcut duș, m-am bărbierit și mi-am 
schimbat hainele. Am ieșit, am căutat un magazin de băuturi, 
apoi am plecat la Tatsu. 

Bodyguardul m-a lăsat să intru. Fiica lui Tatsu era din nou 
acolo, ţinându-l în braţe pe nepotul său, și stătea lângă pat. 
Alături de ea se afla o femeie drăguță, mai vârstnică, probabil, 
soția lui. 

Tatsu dormea. Kaoru m-a salutat și mi-a prezentat-o pe 
femeia mai vârstnică - mama ei și, într-adevăr, soţia lui Tatsu. 

— Ne-a spus să-l trezim dacă vii, a zis Kaoru. Dar acum nu 
mai sunt așa sigură. 

— Nu, am încuviinţat, lasă-l să doarmă. Are nevoie de somn. 

Parcă la indicaţia unui regizor nevăzut, Tatsu a deschis ochii și 
ne-a privit. 

— Nimeni nu-mi mai ascultă ordinele, a rostit el. 

Am izbucnit în râs. Şiret până în ultima clipă. 

— Poţi să mai stai niţel? m-a întrebat. 

Am aprobat din cap. 

— Atât timp cât mă suporţi. 

Tatsu și-a privit fiica și soţia. 

— De ce nu vă duceți acasă? Aţi stat toată ziua aici și știu că 


VP - 252 


sunteţi obosite. O să mai flecăresc o vreme cu prietenul meu, 
după care cred c-o să mă culc. E bine? 

Femeile s-au ridicat. La fel ca în prima seară când am venit 
acolo, Tatsu și-a sărutat nepotul la plecare și i-a șoptit ceva. De 
data asta însă i-a fost mult mai greu și a gemut de două ori, de 
durere. 

După ce am rămas singuri, mi-a spus: 

— Am auzit despre New York. 

M-am întrebat cum de a aflat despre Midori, pe urmă mi-am 
dat seama că se referea la cele întâmplate în aeroport. 

— De la Kuro? 

Tatsu a încuviințat. 

— Nu este nemulțumit. Indivizii aceia erau inutili pentru el, ba 
puteau chiar să reprezinte o ameninţare. Kuro n-are nimic de 
împărțit cu tine. 

— Asta-i bine. M-am săturat de conflicte. 

— l-ai văzut pe Midori și pe fiul tău? 

Am aprobat din cap. 

— ȘI le-ai explicat? 

Am repetat gestul. 

— Așa cred, da. Cred că va fi bine. Va dura niţel, dar va fi 
bine, da. 

A surâs. Faptul că nu mi-a detectat minciuna dovedea cât de 
mult l-a istovit și vlăguit lupta cu boala. 

— Ți-am adus ceva, am zis și am scos sticla pe care am 
cumpărat-o din magazinul de băuturi. 

l-am întins-o, dar era atât de slăbit, încât a trebuit să-l ajut s-o 
țină. 

— Un Lagavulin, vechi de șaisprezece ani, a zis Tatsu privind 
sticla. Oh, cât mi-a lipsit whisky-ul bun. 

— Vrei să-l miroși? 

— Da. Și să bei un pahar pentru mine, de acord? 

— Bine. 

Am turnat două degete în două pahare din plastic. Le-am 
atins unul de celălalt și am toastat: 

— Kanpai. 

— Lucrurile mici contează în viață, nu-i așa? a zis el. 

— Da, cred că-i adevărat. 

— Ştii, azi m-a vizitat Kanezaki. 

— Serios? 


VP - 253 


Tatsu a încuviințat. 

— Ar trebui să ţii legătura cu el. La un moment dat, noi doi 
am... lucrat la ceva împreună. Ar putea să te intereseze. 

M-am întrebat dacă avea vreo legătură cu „favoarea” pe care, 
mai devreme sau mai târziu, Kanezaki avea să mi-o ceară. 

— Mda, am spus. Am simţit că voi doi colaboraţi mai mult 
decât lăsaţi să vă scape. 

— Este un om bun. 

Am râs. 

— Îți reamintește de tine însuţi. 

Tatsu a surâs. 

— Are aceeași vârstă pe care ar fi avut-o fiul meu. 

— Îi duci dorul, așa-i? 

— În fiecare zi. Dar îl voi revedea în curând. 

Nu l-am contrazis despre când sau unde avea să-l revadă. 
Oricine putea să vadă că nu mai avea mult de trăit. Și cine eram 
eu să-i spun ce putea găsi după aceea? 

Am tăcut amândoi câteva minute, după care Tatsu a rostit: 

— Te rog, mai pune-ți un rând. Încă nu l-am terminat pe al 
meu. 

Mi-am mai turnat un whisky și am toastat din nou. Eu am 
băut, el a inhalat și am tăcut împreună. 

— O să te rog ceva, a adăugat el după un timp. 

— Orice. 

— În dulap, pe raftul cel mai de sus, este un pachet. Vrei să 
mi-l aduci? 

M-am ridicat și am adus pachetul pe care mi-l ceruse. Era 
ambalat în hârtie maronie și legat cu sfoară. Am vrut să i-l dau, 
însă a clătinat din cap. 

— Deschide-l tu. 

L-am desfăcut. Înăuntru se găsea altă sticluţă de clorură de 
potasiu, altă fiolă de ser fiziologic și o seringă. 

M-am uitat la Tatsu și el a încuviinţat din cap. 

— Onegai shimasu, a spus. „Te rog”. 

În clipa aceea am înțeles de ce mă întrebase dacă Yamaoto 
va suferi. 

Am clătinat din cap. 

— Nu-mi cere să fac asta, te rog. 

— După eliminarea lui Yamaoto, nu mai am nimic la care să 
mă concentrez ca să uit de durere. Nu mai pot rezista. Și nu 


VP - 254 


vreau să-mi petrec ultimele zile într-o ceaţă de morfină. 

— Tatsu, nu pot. 

— Boala îmi distruge și familia. Nevastă-mea stă cu mine și o 
aud plângând când crede că dorm. 

— Dar nepotul tău? ziceai că... 

— Să mă ierte Dumnezeu, însă nu mai este îndeajuns. 

— Totuși, ai vorbit cu el. Te-am văzut - îi șoptești câte ceva la 
plecare. 

— Așa este. lar în seara asta mi-am luat rămas-bun. Și i-am 
spus că voi încerca să-l păzesc. 

Am privit în jur, căutând un argument. Am arătat spre pieptul 
lui. 

— Uită-te, te-au conectat la monitorul cardiac. Vor sosi 
imediat aici și te vor resuscita. Eu nu... 

— Dacă-mi spui că nu ai nicio cale prin care să ocolești așa 
ceva, voi fi foarte dezamăgit. 

Am scuturat din cap și n-am spus nimic. 

— Există o cale prin care s-o ocolești? Rain-san, te rog. 

Am închis ochii și am încuviinţat fără un cuvânt. 

S-a întins și m-a prins de mână. 

— Atunci, fă-o. 

Am stat mult timp, privindu-l în ochi, sperând că voi vedea 
cum i se destramă hotărârea. Nu s-a destrămat. 

Am căutat prin sertarele dulăpioarelor din rezervă. Printre 
articolele pe care mă așteptam să le găsesc se aflau și electrozi 
pentru EKG. Mi-am descheiat primii doi nasturi de sus ai cămâășii 
și mi-am fixat trei electrozi în poziţiile cuvenite. M-am așezat din 
nou, m-am întins și am pus mâna pe firele atașate de cei trei 
electrozi de pe pieptul lui Tatsu. M-am uitat la el. A aprobat din 
cap. 

Am tras firele, desprinzându-le, și le-am atașat la electrozii de 
pe pieptul meu. 

Am rămas așa un minut, nemișcați. Am privit monitorul și am 
respirat lent, în mod deliberat, impunându-mi inimii să fie 
calmă. Dacă ar fi bătut prea rapid, era posibil ca asistenta să 
vină ca să-l examineze pe Tatsu. 

Asistenta a strecurat capul pe ușă. 

— Ishikura-san, sunteţi bine? 

Tatsu a zâmbit. 

— Perfect. 


VP - 255 


Eram cu spatele la asistentă, așa că nu vedea firele care-mi 
intrau sub cămașă. 

Ea a aprobat din cap. i 

— Probabil că a fost vreo eroare la un aparat. Imi cer scuze 
pentru deranj. 

— Nicio problemă, a zis Tatsu. Te rog, poţi să-i spui omului 
meu să intre niţel? 

Femeia a încuviințat și a plecat. 

Bodyguardul a intrat după o secundă. Tatsu a zis: 

— Este târziu. De ce nu pleci mai devreme? 

— Domnule, a replicat bodyguardul, schimbul meu va sosi 
abia peste treizeci de... 

— E-n regulă. Prietenul meu va avea grijă de mine până 
atunci. 

— Domnule... 

Tatsu l-a fixat cu privirea și pentru un moment a părut să 
redevină individul formidabil pe care-l cunoscusem. 

— Nu mă sili să te mai rog o dată, a zis el. 

Bodyguardul a încuviinţat rigid și a ieșit. ` 

Tatsu s-a lăsat pe spate în pat și a gemut. Il epuizase efortul 
de moment de a-și proiecta spre exterior personalitatea aceea 
autoritară. 

— Gata, a zis el și a arătat perfuzia. 

Am umplut seringa și am înfipt acul în orificiul din tubul 
principal. Lacrimile cu care mă luptasem mi-au umplut ochii și 
au dat pe afară. 

— Dintotdeauna m-am întrebat cum îţi faci treaba, a spus 
Tatsu. 

M-am uitat la el. 

— De obicei, nu plâng când o fac. 

A râs fără putere. 

— N-o să te spun la nimeni. 

Am folosit clema auxiliară ca să strangulez tubul principal de 
perfuzie deasupra orificiului pentru injectare. Eram gata. Cu 
toate acestea, am șovăit. 

— Ce mai aștepți, Rain-san? 

l-am strâns mâna puternic și l-am privit. 

— Mi-ai fost un prieten bun, am zis. Îţi mulțumesc. 

Tatsu a zâmbit. 

— Și tu mi-ai fost un prieten bun. Nu am găsit pe nimeni pe 


VP - 256 


care să-l rog să facă asta. O știi, nu-i așa? 

Am încuviinţat din cap, dar n-am putut rosti niciun cuvânt. 

— Să ai grijă de familia ta, a spus el. Nu există nimic mai 
important decât asta. Ai grijă de băiatul tău. 

Am  încuviinţat din nou, iar lacrimile au continuat să-mi 
șiroiască pe obraji. 

— Am așteptat mult timp să-mi văd fiul, a zis el. Te rog, ajută- 
mă să mă duc la el. 

l-am strâns mâna și mai tare și am apăsat pistonul. După 
aceea am repetat imediat procedura cu serul fiziologic. 

Tatsu mă privea, apoi, deodată, a privit undeva dincolo de 
mine, spre un loc pe care nu-l puteam vedea. Poate spre o 
persoană. 

Strânsoarea mâinii i-a slăbit și pe urmă a dispărut. 

Am retras seringa, am pus-o împreună cu fiolele goale în 
pungă, după care am vârât punga în buzunar. Am deschis clama 
auxiliară de pe perfuzie. După aceea i-am închis ochii lui Tatsu și 
am rămas locului, ţinându-l de mână, simţindu-mă pustiit și 
groaznic, și singur. 

După alte câteva minute, m-am aplecat și l-am sărutat pe 
frunte. 

— Să fii cu fiul tău, am spus. 

Am inspirat adânc, i-am comutat monitorul înapoi pe piept și 
m-am ridicat în picioare. 

Asistenta a apărut în fugă după câteva clipe. 

— S-a-ntâmplat ceva, am rostit. Mi se pare că nu mai respiră. 

Ea a ocolit patul atât de repede și a început să-l examineze 
atât de concentrată, încât nici măcar n-a observat când am ieșit 
pe tăcute. 


Capitolul 54 


M-am dus într-un bar care-mi plăcea, D-Heartman, pe o 
străduţă lăturalnică din Ginza. Heartman este un local vechi, dar 
elegant, cu lambriuri din mahon, iluminat discret, cu barmani în 
cămăși plisate și cu papioane negre. Prepară cocteilurile cu 
toată seriozitatea și au o selecţie excelentă de whisky Single 
Malt, ceea ce era exact ce-mi trebuia în momentul acela. 


VP - 257 


După ce am ajuns acolo, i-am telefonat lui Dox și i-am spus 
unde mă putea găsi, dacă voia. 

— Cum a mers treaba în New York? a întrebat el. 

— Bine. Toţi oamenii lui Yamaoto sunt morți. 

Probabil că ceva din tonul meu l-a avertizat să nu ceară și alte 
detalii, deocamdată. 

— O suni și pe Delilah? m-a mai iscodit el. Încă n-a plecat. 

— Nu vreau s-o văd. Dacă vrei să vii, vino singur. 

Am luat liftul până la nivelul al șaselea și am intrat. Cei doi 
barmani au făcut o plecăciune când am apărut și m-au 
întâmpinat cu un /rasshaimase discret. Le-am spus că voiam 
locul de la geam și cineva m-a condus acolo. Heartman își 
derulează cea mai mare parte a activităților după miezul nopții, 
așa că, pentru moment, eram singur în tot localul. 

Am comandat Lagavulin vechi de șaisprezece ani, sec. Am 
sorbit și am privit strada tăcută de dedesubt. M-am concentrat 
asupra gustului, aromei, senzaţiei pe care o percepeam în gât. 
Am încercat să nu gândesc. 

Dox a apărut după patruzeci și cinci de minute. Tocmai 
comandasem al patrulea whisky. Mintea mi se simțea milostiv 
de încețoșată. 

El s-a așezat vizavi de mine. 

— Ar trebui să comand ce bei tu sau e licoarea aia cu gust de 
medicament? 

— Da, este medicament, am replicat. 

Dox s-a întors către chelner. 

— O sută de Stolichnaya cu gheaţă. Sau mai bine o sută 
cincizeci. Cred că trebuie să ajung pe cineva din urmă. 

l-am tradus chelnerului, apoi i-am spus lui Dox: 

— Nu am crezut că o să mai întârzii pe-aici. 

— Și unde te-ai fi așteptat să plec? 

Am ridicat din umeri. 

— Nu știu. Acolo unde trăieşti tu. Oriunde ar fi asta. 

— Intâmplător, sunt pe punctul de a mă muta într-un locșor 
din Bali pe care-l știu. Imi place acolo. Mica noastră lovitură din 
Wajima ar trebui să-mi fie de folos. Dar mai întâi m-am gândit să 
petrec ceva timp în Roppongi. Plus că speram că o să te-ntorci și 
o să ne putem vedea. 

Chelnerul ne-a adus paharele, pe urmă s-a îndepărtat. 

— Noroc, a spus Dox. 


VP - 258 


Am ciocnit paharele. Dox a băut cam două treimi din votcă, 
după care a suspinat prelung și satisfăcut. S-a lăsat pe spate în 
scaun și a întrebat: 

— O să-mi povestești ce s-a-ntâmplat în New York? 

l-am relatat totul. Mă simţeam detașat în timp ce istoriseam 
detaliile, de parcă aș fi ascultat pe altcineva. Probabil că era din 
cauza băuturii. 

După ce am terminat, Dox a rostit: 

— La dracu’, omule. Îmi pare rău s-aud asta. Sincer! 

Am aprobat din cap și mi-am golit paharul. Dox m-a imitat și i- 
a făcut semn chelnerului să ne mai aducă două. 

— Pe de altă parte, a continuat el, știi foarte bine că ei sunt în 
siguranţă. La fel ca tine, după moartea lui Yamaoto. 

— Mada. Ei sunt în siguranţă. 

— Ce vreau să spun este că trebuie să lași timpul să lucreze. 
Ești tatăl băiatului, iar asta nu poate fi schimbat de nimic, 
niciodată. In cele din urmă, Midori își va veni-n fire. Acum este 
speriată, este firesc, dar asta nu va dura de-a pururi. Partenere, 
legăturile de sânge sunt ceva deosebit. 

Am râs fără veselie. 

— Interesant, și ea a spus același lucru. 

Chelnerul ne-a adus paharele. Le-a luat pe cele goale și a 
plecat. 

Dox a tras o dușcă și a adăugat: 

— Omule, știu ce se-ntâmplă cu tine și cu Delilah. 

L-am privit. 

— Ce știi? 

— Că v-aţi înţeles greșit de prea multe ori. 

— Așa numești tu asta? Ti-am zis ce-a făcut. S-a dus la New 
York ca să-ncerce s-o sperie pe Midori să mă părăsească. Şi-i 
atât de pricepută în ceea ce face, încât a reușit. 

— Știu ce a făcut. Mi-a povestit. Se simte groaznic din cauza 
asta. A-ncercat să-ți spună când ai plecat la New York, dar n-ai 
vrut s-o asculți. 

— Ce ar mai fi fost de discutat? A făcut ceea ce a făcut. 

— A comis o greșeală, aia a fost. Și o știe și ea foarte bine. 

— Da? Atunci, să se ducă dracului. 

— lartă-mă că ţi-o spun, partenere, dar nu-i posibil să fii 
nițeluș cam nerecunoscător aici? 

Am luat o înghiţitură de whisky și l-am fulgerat cu privirea. 


VP - 259 


Dox m-a privit în același fel. 

— Ştii bine că ea a ocolit jumătate de glob și și-a riscat viața 
ca să te ajute cu problema ta. A omorât un om care încerca să 
te omoare. Și a ucis alți doi în clipa în care și-a dat seama că-ți 
vor primejdui familia dacă vor supraviețui. 

— Ştii de ce a venit aici? S-a simţit vinovată pentru șmecheria 
pe care i-a făcut-o lui Midori prin spatele meu. Cea de care 
Midori s-a speriat în asemenea măsură, încât a consimţit să fiu 
asasinat. 

— Cui îi pasă de ce a venit? Femeia aia îţi este devotată, fiule, 
numai că tu ești atât de doritor să revii la tâmpenia cu „Eu 
singur împotriva restului lumii”, încât nici măcar nu vrei s-o 
recunoști. 

M-am uitat la el. 

— Dox, de fapt, ce vrei de la mine? 

— Vreau să nu devii sihastrul jalnic pentru care insistă o parte 
din tine. 

— Vrei să-ţi spun că mă simt rănit? Că mă simt trădat? Ei 
bine, n-o s-o fac. N-am nevoie de umărul tău pe care să plâng. 

— Ba da, partenere, ai nevoie. Ai nevoie de un umăr exact 
pentru așa ceva. 

— Te-nșeli. 

— Văd ce faci. Eşti rănit pentru că ai încredere. lar acum îţi 
spui: „Vezi? Am avut dreptate să n-am încredere, asta se- 
ntâmplă când ai încredere-n cineva. Ei bine, n-o să mai am 
încredere în nimeni, niciodată, asta o să fac!” 

— Auzi, toate tâmpeniile astea sunt ideile tale sau ai stat de 
vorbă cu Delilah? 

— Și ea a văzut adevărul ăsta. Dar asta nu-nseamnă mare 
lucru. Ești al dracului de evident în tot ceea ce faci. 

— Păi, dacă voi doi vă-nțelegeţi așa de bine, de ce n-o iei pe 
Delilah? După cum se pare, ai petrecut destul timp cu ea. 

— Aha, asta-i partea în care rostești acuzaţiile cele mai 
scandaloase pentru a-ţi insulta prietenul, astfel ca el să plece și 
să te scutească de povara de a fi nevoit să admiţi că ești idiotul 
care l-a alungat. 

Mi-am proptit coatele pe masă și mi-am lăsat fața în palme. 
Mă simţeam paralizat. 

— Între mine și Delilah nu există nimic, a zis Dox, și o ştii prea 
bine. Dar între voi doi există, cu siguranță, ceva. lar dacă tu 


VP - 260 


pleci acum de lângă ea, atunci ești idiotul cel mai mare pe care 
I-am cunoscut vreodată. 

L-am privit. 

— Ea te-a trimis ca să-i susţii cazul, este? 

— Nu, idiotule, tu însuţi mi-ai spus să n-o invit, ai uitat? Ea nici 
măcar nu știe că te-ai întors în Tokio și e-ngrijorată. O să-i 
telefonez și o să-i spun, altfel aș fi complice la aiurelile tale 
copilăreşti. Însă dacă ai fi inteligent, i-ai telefona primul. 

Mi-am terminat whisky-ul și m-am ridicat. 

— Fă ce vrei, am zis și am aruncat niște bancnote pe masă. 
M-am întors doar ca să-mi iau partea de bani. 


Capitolul 55 


Am revenit în Rio. Nu era căminul meu, ci doar locul unde 
trăiam pentru moment. Dar nu aveam altundeva unde să mă 
duc. 

Mă culcam târziu, mă trezeam târziu și mă plimbam foarte 
mult. Am citit câteva cărţi din genul stânjenitor al 
autodezvoltării. Niciuna nu avea titlul pe care-l căutam - Cura 
din 10 pași pentru vindecarea conștiinței asasinului, poate, sau 
Cum să supraviețuiești după ce ai fost trădat, ceva de felul 
acela -, totuși, am desprins din ele câteva idei. 

Mai mult ca orice, m-am concentrat asupra antrenamentelor 
dure de jiu-jitsu. La început am crezut că aveam probleme de 
autocontrol nu foarte diferite de cele care afectează persoanele 
cu tulburări de alimentaţie. Apoi mi-am spus că, poate, era un 
fel de negare a îmbătrânirii, pentru că dacă poţi să te antrenezi 
două ore non-stop pe saltea într-o sală lipsită de aer condiţionat 
în toiul verii din Rio, care este în luna decembrie, asta înseamnă 
că ești nemuritor. 

Dar pe măsură ce antrenamentele au sporit în intensitate, 
ducând la o serie de accidentări minore, am înţeles ce se 
întâmpla, de fapt. Incercam să mă autopedepsesc. Fiindcă, în 
adâncul sufletului, știam că tot ce-mi spusese Dox în Heartman 
era adevărat. 

Uneori am convingerea că imboldul de a crede în propria 
noastră părere despre lume constituie imperativul intelectual cel 


VP - 261 


mai puternic, echivalentul pentru minte al hrănirii, luptei și 
împerecherii sexuale. Oamenii sunt dispuși să deformeze 
realitatea în forme de nerecunoscut, pentru a le putea potrivi în 
supoziţii pe care le-au clădit deja. Ei vor ignora ceea ce e 
evident, vor selecta irelevantul și vor țese totul într-o tapiserie 
de autoamăgire, exclusiv în scopul justificării unei idei, 
indiferent cât de sărăcăcioasă sau autodistrugătoare ar fi ea. 

Exact asta făceam eu. Cum îi spusese Dox? „Tâmpenia mea” 
de felul „Eu singur împotriva restului lumii”, asta era. lar pentru 
a susține tâmpenia aceea, m-am autoamăgit într-o mulţime de 
direcții. 

În primul rând, am acordat prea multă importanţă amintirilor 
despre Midori. Da, între noi doi a fost o afecţiune specială, iar 
perioada cât am fost urmăriţi de Yamaoto în Tokio a implicat 
destule fricțiuni pentru ca scânteile să fie inevitabile. Totuși, 
după ruptura noastră, am vrut să cred că relaţia dintre noi a fost 
aparte și nu s-ar mai putea repeta vreodată. Întrucât dacă era 
excepţională însemna că reprezenta o excepţie, poate chiar 
excepţia care confirma regula. lar regula declara că eu voi fi 
întotdeauna singur și că nu mă puteam încrede în nimeni. 

Totuși, parteneriatul meu cu Dox nu se potrivea prea bine în 
cadrul acelei reguli. lar relaţia mea cu Delilah sugera că nici 
Midori nu a fost deosebit. Așa că în acel moment o parte jalnică 
a mea voia să-i transforme pe Dox și Delilah, de asemenea, în 
excepţii, ca să se mângâie pe cap și să proclame: „Vezi? Ți-am 
spus eu”. 

Practic, nu făceam altceva decât să mă autosabotez. Ei bine, 
era timpul să mă opresc. 

Intr-o zi am sunat-o pe Delilah pe telefonul ei mobil. Când a 
răspuns, am întrebat-o: 

— Cum ar fi dacă aș veni să te văd? 

A urmat o pauză lungă. După aceea, ea zis: 

— Nu știu. Cum ar fi? 

— Nu sunt sigur, dar mi-ar plăcea să aflu. 

Altă pauză, apoi ea adăugat: 

— Și mie. 

— Unde ești? În Paris? 

— Nu, m-am întors în Barcelona. 

— Sub altă acoperire? 

— Nu. Pur și simplu, am nevoie de un loc nou pentru o vreme. 


VP - 262 


— Cum a mers problema de la muncă? 

— Evaluarea a luat sfârșit. Mi-au spus că-mi vor da o mustrare 
oficială. Le-am zis că dacă o vor face, își pot lua adio de la mine 
și să caute pe altcineva cu aceeași pregătire ca a mea. Acum 
reevaluează cazul. 

— Și ce ai de gând? 

— Nu știu. Mi-ar putea fi totuși de folos cineva cu care să stau 
de vorbă despre asta. 

— Mi-ar plăcea așa ceva. Și mie mi-ar putea fi de folos cineva 
cu care să stau de vorbă. 

— Cât de repede poți s-ajungi aici? 

Am făcut o pauză, apoi am răspuns: 

— Dacă mă primești, voi fi la bordul următoarei curse. 

Ea a râs și a zis: 

— Atunci, ce mai aștepți? 

Am zâmbit. 

— Stai mai întâi să văd programul zborurilor. Revin cu un 
telefon. 

O cursă Iberia decola la ora 16 chiar în ziua aceea. Am 
rezervat un loc și am anunţat-o pe Delilah că soseam. Apoi l-am 
sunat pe Dox. 

— Eu sunt, am zis. John. 

— Da? John și mai cum? 

Am surâs. 

— Mi-a plăcut asta. În curând o să-ncerci să-mi afli PIN-ul de la 
card prin telefon. Totul are însă o limită. 

El a chicotit. 

— Ce mai faci? 

— Sunt bine. În principal, m-am gândit. 

— Oho, asta sună promiţător. 

— Mda. Iți datorez niște scuze. 

— Asta-i adevărat. 

A urmat o pauză, apoi am adăugat: 

— Ei bine, îmi cer scuze. 

— Bine, le accept. Păcat că nu ești aici, fiindcă ţi-aș oferi una 
dintre îmbrăţișările alea după care tânjești. 

— Da, mă distruge absenţa lor. 

Câteva clipe, am tăcut amândoi. După aceea am continuat: 

— Ştii, mi-ai zis că sunt un idiot. 

— Păi, așa te purtai. N-am vrut să sugerez că starea 


VP - 263 


respectivă ar fi permanentă. Asta depinde de tine. Se pare că 
într-un fel ai optat pentru ceva mai bun. 

— Poate „recuperarea idiotului”? 

Dox a hohotit. 

— Ai vorbit cu Delilah? 

— O s-o văd chiar azi, mai târziu. 

— Grozav. Să m-anunţi cum v-aţi înțeles, da? 

— Așa o să fac. 

Altă pauză. 

— Unde ești? am întrebat eu. În... Bali? 

— Da, îmi construiesc o casă aici. Ar trebui să vii s-o vezi. 

— Mi-ar plăcea. lar dacă ai nevoie de o pauză, de ce nu vii în 
Barcelona? 

— Acolo te-ntâlnești cu Delilah? 

— Da. Ar trebui să vii și tu. Noi trei n-am avut niciodată 
posibilitatea de a sărbători după acţiunea din Tokio. lar acum 
ești bogat - îţi poţi permite zborul din Bali. 

A râs. 

— l-adevărat. Ştii ce, o să vin chiar azi. 

— Aăă, poate c-ar trebui să aștepți măcar câteva... 

A râs iarăși. 

— Te luam peste picior, omule. Voi doi aveţi multe despre 
care să vorbiţi și nu vreau să vă stau în cale. În plus, bănuiesc c- 
o s-aveţi nevoie să petreceți ceva timp conjugal împreună, ca pe 
vremuri. Așa că uite ce-ţi propun: sună-mă peste câteva zile sau 
peste o săptămână și, dacă toţi sunt receptivi, va fi plăcerea 
mea să vin și să ciocnim o șampanie. 

M-am pomenit gândindu-mă la Tatsu. 

— Îmi ești un prieten bun, Dox. Mulţumesc. 

— Ajunge cu astea, omule. Ne revedem în curând, fie aici, fie 
acolo. 

Am luat un taxi până la aeroport. Am privit pe geam defilarea 
cunoscutelor plaje ale orașului și am fost încântat să mă 
gândesc că peste doar jumătate de zi mă voi plimba pe 
omoloagele lor mediteraneene. 

M-am gândit la Koichiro. Nu urma să am cu fiul meu relația la 
care sperasem. Nu puteam să fiu o parte din viaţa lui. Dar chiar 
pentru totdeauna? Asta înseamnă foarte mult. Poate că Dox 
avea dreptate. Sângele contează și nu doar în felul pe care-l 
sugerase Midori. Nu puteam să fiu alături de fiul meu în prezent, 


VP - 264 


dar peste cinci ani? Peste zece? Nu știam. Desigur, 
incertitudinea nu era o perspectivă fericită, însă era mai bună 
decât acceptarea că nu-l voi mai vedea absolut niciodată. Era 
mai bună chiar decât posibilitatea ca el să nu fi existat, pur și 
simplu, niciodată. M-am mai gândit că mă aștepta un drum 
greu, dar, pe ansamblu, ar fi trebuit să fiu recunoscător pentru 
el. 

lar Tatsu mi-a spus să am grijă de băiatul meu. Voiam să fac 
asta. Nu doar pentru Koichiro și nici doar pentru mine, ci pentru 
Tatsu. Soarta i-a refuzat viaţa alaturi de fiul lui și pentru el a fost 
important ca soarta mea să fie diferită. Aveam să încerc s-o fac 
diferită. 

În același timp însă nu puteam nega temeinicia din imboldul 
lui Midori de a-l ţine pe Koichiro departe de mine. l-am zis că 
Yamaoto și cei doi asasini din New York au fost ultimii, că totul 
s-a terminat, iar eu am ieșit din scenă. Insă Dox continua să facă 
parte din viața mea și la fel, probabil, și Delilah, și dacă vreunul 
dintre ei ar fi avut vreodată nevoie de mine, ar fi trebuit să fiu 
mort ca să nu sosesc în goana mare. 

Apoi mai era și Kanezaki și „favoarea” pe care i-o datoram. Nu 
știam ce anume era, totuși, puteam face prinsoare că ar fi 
implicat mai mult decât udarea plantelor din apartamentul lui 
când lipsea din oraș. 

Dar de ce să mă gândesc la toate astea, când mă îndreptam 
spre întâlnirea cu Delilah? Barcelona a fost anterior un 
interludiu. Putea să fie din nou. 

Nu, mi-am dat seama, nu era chiar așa. Barcelona nu a fost 
un interludiu, ci un... armistițiu. 

Însă și asta era bine. Un armistițiu nu era ceva foarte rău. Era 
preferabil unui război. Și dacă puteam găsi o cale spre alt 
armistițiu, apoi spre altul, poate că le-aș fi adunat pe toate 
laolaltă și, într-o bună zi, din ele ar fi ieșit o pace. 

Într-o bună zi. 


VP - 265 


Nota autorului 


Ca întotdeauna, locurile din Barcelona, New York, Tokio și 
Wajima care apar în această carte sunt descrise așa cum le-am 
găsit. Nu știu dacă Filiala CIA din Tokio are în dotare genul de 
echipamente pe care Kanezaki le-a furnizat lui Rain și Dox. Nu 
știu ca spitalul Jikei din Tokio să aibă o aripă oncologică 
separată, dar medicii de acolo au făcut o treabă excelentă în 
2001, când m-au cârpit după o cădere de la cinci metri înălţime 
pe betonul din Shibuya. 


VP - 266 


BARRY EISLER 


virtual-project.eu 


Pe 
At 


VP - 267