Barry Eisler — [John Rain] 01 Tintele

BARRY 
EISLER 


TINTELE 


ku 


BARRY EISLER 


Seria: Asasinul din Tokio #1 


TINTELE 


Original: A Clean Kill in Tokio: John Rain #1 (2011) 


Traducere din limba engleză: 
MIHAI-DAN PAVELESCU 


virtual-project.eu 


METEOR 
n 


VP - 


2 


Introducere 


Asasinul din Tokio a fost primul roman pe care am încercat să- 
| scriu. L-am început în anul 1993, pe când locuiam în Tokio și 
când eroul cărții mele, asasinul John Rain, ar fi avut în jur de 41 
de ani. Pe atunci nu știam că romanul nu va fi publicat decât în 
2002, sau că va fi primul dintr-o serie care include șapte titluri 
(deocamdată). Dacă aș fi știut toate astea, poate că i-aș fi 
inventat alt trecut lui Rain și l-aș fi făcut mai tânăr. Nu-mi pare 
totuși rău. Îmi place felul în care vârsta l-a schimbat și i-a adus 
provocări noi. Nu mai este la fel de iute ca pe timpuri, dar este 
mai inteligent și, așa cum spune proverbul, experiența și 
șmecheriile vor învinge de fiecare dată tinereţea și reflexele. 

Am recitit cartea înaintea reeditării și mărturisesc că sunt 
încântat că s-a păstrat atât de bine. Am mai modificat limbajul 
pe alocuri și există unele anacronisme tehnologice (cine naiba 
mai folosește pagere?), dar intriga mi se pare la fel de solidă. 
Premisa primului capitol - scurtcircuitarea de la distanţă a unui 
stimulator cardiac - a fost între timp dovedită (curioșii pot afla 
detalii la linkul http://blogs.computerworld.com/cybercrimeand- 
hacking/21163/pacemaker-hackersays-worm-could-possibly- 
commitmassmurder). lar temele ei - corupţia la nivel 
guvernamental, acumularea puterii la facțiunile care deţin cele 
mai multe informaţii despre celelalte, conflictul dintre nevoia de 
a îmbunătăţi o situaţie și îndemnul spre autoprotecţie - sunt la 
fel de relevante ca întotdeauna, ba poate chiar într-o măsură 
mai mare. 

Este interesant să privesc retrospectiv romanul și să mă 
gândesc la originile lui. Cred că totul a început de la vechiul meu 
interes față de ceea ce-mi place să numesc „cunoștințe 
interzise”: metode de asasinare fără arme, de urmărire, 
supraveghere și contra-supraveghere, de forțare a încuietorilor, 
de intrare prin efracţie și spargere, ca și alte informaţii ezoterice 
pe care statul vrea să le cunoască numai câţiva indivizi aleși cu 
grijă. În copilărie, am citit o biografie a lui Harry Houdini, în care 
un poliţist declara: „Este un mare noroc că Houdini nu s-a 
îndreptat spre o carieră infracțională, pentru că, dacă ar fi făcut- 
o, ar fi fost greu de prins și imposibil de ţinut în închisoare”. M- 


VP-3 


am gândit atunci ce grozav era bărbatul acela care știa multe 
chestii ce-i confereau puteri speciale și pe care oamenii obișnuiți 
n-ar fi trebuit să le știe, și presupun că fascinația aceea nu m-a 
părăsit niciodată. De-a lungul anilor, am adunat o bibliotecă 
insolită de la editurile Paladin Press și Loompanics Unlimited 
(„Latura lunatică a stângii libertariene”), acum dispărută din 
păcate, despre subiecte ezoterice, cu titluri ca Manualul 
investigatorului deceselor, 21 de tehnici de ucidere silențioasă, 
Cum să evadezi din arest și de sub control, Cum să dispari și să 
nu fii găsit niciodată și multe altele. Am urmat de asemenea 
cursuri de arte marțiale și am petrecut trei ani în CIA, unde am 
aflat direct de la sursă unele dintre cunoștințele acelea interzise, 
mulțumită Unchiului Sam. 

Apoi m-am mutat la Tokio și viaţa din orașul acela incredibil - 
antrenamentele de judo din Kodokan, frecventarea cluburilor de 
jazz, cafenelelor și barurilor de whisky, sentimentul de a trăi 
într-o cultură, dar a rămâne în același timp un outsider - a 
catalizat și a combinat cumva tendinţele mele spre cunoștințele 
interzise existente. Intr-o dimineaţă, pe când mergeam la 
serviciu, în minte mi-a apărut imaginea clară a doi indivizi care 
urmăreau un bărbat pe strada Dogenzaka din Shibuya. Nu știu 
nici până azi de unde a apărut imaginea aceea, dar am început 
să mă gândesc la ea. Cine erau bărbaţii aceia? De ce-l urmăreau 
ei pe celălalt? Apoi au început să sosească răspunsurile: Sunt 
asasini. Il vor ucide. Insă răspunsurile au dus la și mai multe 
întrebări: De ce-l vor ucide? Ce a făcut victima? Pentru cine 
lucrează asasinii? Părea un fel de poveste, așa că am început să 
scriu, și în scurt timp lucram la un roman despre un asasin pe 
jumătate japonez, pe jumătate american, a cărui specialitate 
erau decesele ce păreau provocate de cauze naturale. Am 
imaginat un fost veteran de război și expert în judo, care 
aprecia cafeaua de calitate și specialităţile rare de whisky single 
malt și nutrea o pasiune discretă pentru jazzul cântat live, un 
bărbat care locuia în Tokio și făcea parte din oraș, fără să-i 
aparţină, un outsider perpetuu care dorea în taină să fie 
acceptat printre iniţiaţi, un individ care încercase și eșuase în a 
deveni samurai, iar acum nu era decât un ronin. 

Bărbatul acela a devenit John Rain și cartea este Asasinul din 
Tokio. Privind retrospectiv, sunt uimit că nu mi-am dat seama 
imediat că romanul nu era de sine stătător, că un personaj atât 


VP -4 


de complex și de sfâșiat de conflicte ca Rain ar fi fost un 
protagonist excelent pentru o serie. Dar mai bine mai târziu 
decât niciodată. Mi-a făcut plăcere să-l reîntâlnesc pe Rain 
odată cu reeditarea seriei și sper că cititorii se vor bucura cel 
puţin în aceeași măsură de timpul petrecut cu el. 
o... 

În schimbarea vremurilor, ei erau ca fulgerele toamnei, semne 
în afara anotimpurilor, promisiunea deșartă a ploii care va cădea 
nebăgată în seamă pe ogoare deja pustii. 


Shosaburo Abe, 
maestru spadasin, despre samuraii din perioada Meiji 


VP-5 


PARTEA | 


Cine este al treilea care pășește mereu alături de tine? 
Când număr, suntem doar tu și eu, împreună, 

Dar când privesc în lungul drumului alb, 

Mai este întotdeauna unul care merge alături de tine, 
Alunecând învăluit într-o manta cafenie, cu glugă, 

Nu știu dacă-i bărbat sau femeie 

... Dar cine este cel aflat de cealaltă parte a ta? 


T.S. Eliot, 
Tărâmul pustiit 


Capitolul 1 


Harry se mișca prin aglomeraţia orei de vârf a dimineţii 
aidoma aripioarei unui rechin care despică apa. Îl urmam la 
douăzeci de metri, pe celălalt trotuar al străzii, transpirând ca 
toţi din jur în căldura anormală pentru luna octombrie în Tokio, 
și nu puteam să nu admir cât de bine reţinuse puştiul tot ce-l 
învățasem. Luneca precum argintul viu printr-un spaţiu în clipa 
imediat înainte ca acesta să se închidă, ori plutea în lateral 
pentru a evita un loc îngust gata să se formeze. Schimbările din 
cadenţa lui erau atât de line, încât nimeni n-ar fi sesizat că-și 
modificase pasul pentru a micșora distanţa față de ţinta noastră, 
care mergea acum vizibil grăbită pe Dogenzaka spre staţia 
Shibuya. 

Ținta se numea Yasuhiro Kawamura și era funcţionar public 
de carieră, având legături cu Partidul Liberal Democrat, PLD, 
coaliția politică ce condusese Japonia aproape fără întrerupere 
după război. Actualmente era ministru-adjunct pentru Terenuri 
și Infrastructură din cadrul Kokudokotsusho, urmașul vechilor 
ministere ale Construcţiilor și Transporturilor, unde în mod 
evident ofensase serios pe cineva, întrucât ofensele serioase 
erau unicul motiv pentru care mă sunau vreodată clienții. 

Glasul lui Harry mi-a răsunat în ureche: 


VP-6 


— Intră în magazinul de fructe Higashimura. Trec mai 
departe. 

Amândoi aveam receptoare daneze controlate de 
microprocesoare, îndeajuns de mici pentru a fi ascunse în 
canalul auricular, unde ai fi avut nevoie de o lanternă ca să le 
găsești. Un transmițător vocal cam de aceleași dimensiuni este 
ascuns sub reverul sacoului. Transmisiunile sunt în rafală, ceea 
ce le face greu de detectat dacă nu știi exact ce anume cauţi, și 
chiar dacă le detectezi sunt codate. Echipamentul respectiv ne 
elibera de necesitatea menţinerii contactului vizual permanent 
și ne îngăduia în același timp să ne continuăm mersul pentru o 
vreme, dacă ţinta se oprea sau își schimba direcţia. Chiar dacă 
m-aș fi găsit mult prea în spate ca să văd ceva, știam ce făcea 
Kawamura și puteam merge liniștit un timp, înainte de a mă opri 
pentru a-mi păstra poziţia în urma lui. Urmărirea de unul singur 
este dificilă și eram mulţumit că-l aveam pe Harry cu mine. 

Cu douăzeci de metri înainte de Higashimura, am intrat într-o 
drogherie, unul dintre zecile de magazine cu faţadă deschisă 
care se înșiruie pe Dogenzaka și care răspund obsesiei 
japonezilor faţă de remediile pentru sănătate și lupta împotriva 
microbilor. In Shibuya locuiesc multe buzoku, „clanuri”, diferite 
și membrii câtorva erau prezenţi aici în dimineaţa asta, uniţi de 
nevoia comună pentru unul dintre popularele tonice energizante 
îmbuteliate, care susțineau că erau îmbogăţite cu ginseng și 
alte ingrediente exotice, dar care nu asigurau mai mult decât un 
șoc de cafeină banală. In faţa tejghelei așteptau câţiva 
sarariiman - salariaţii companiilor, care formau majoritatea 
populaţiei - în costume gri, cu chipuri rigide și serviete ieftine 
legănate de mâini obosite, care se fortificau pentru altă zi 
perfect interșanjabilă în malaxorul mașinăriilor corporatiste. În 
spatele lor erau două adolescente cu feţe inexpresive, cu părul 
adus la fragilitatea rigidă a bureţilor din sârmă de vopselurile 
folosite pentru a-l colora în portocaliu, cu nările perforate de 
inele supradimensionate, cu vestimentația menită să proclame 
respingerea căii tradiţionale alese de sarariiman din faţa lor, dar 
fără să ofere o înţelegere a alternativei pentru care optaseră 
ele. Le urma un pensionar cu păr grizonant, cu pielea atârnând 
în falduri, dar cu chip ciudat de radiant, aflat în Shibuya probabil 
pentru a recurge la unul dintre bine-cunoscutele servicii sexuale 
ale cartierului, pentru care avea să plătească dintr-un cont de 


VP -7 


pensie pe care-l ţinea secret de soţia lui, fără să știe că ea îi 
cunoștea toate acțiunile, însă pur și simplu nu-i păsa. 

Am vrut să-i acord lui Kawamura trei minute pentru a-și 
cumpăra fructele, așa că am examinat o ofertă de bandaje care- 
mi permitea să privesc strada. Intrarea lui Kawamura în magazin 
părea o mișcare calculată pentru a scăpa de urmăritori și nu mi- 
a plăcut. Dacă n-am fi fost amândoi, Harry ar fi fost silit să se 
oprească brusc pentru a-și menține poziția înapoia țintei. Ar fi 
fost nevoit să facă ceva ridicol - să se aplece pentru a-și lega 
șiretul la pantofi, să se oprească pentru a citi un indicator rutier 
- și Kawamura, care examina probabil strada din interiorul 
magazinului, l-ar fi putut repera. Așa însă știam că Harry va 
continua pe lângă ușa lui Higashimura; avea să se oprească 
după vreo douăzeci de metri, să-mi transmită unde se afla și să 
rămână în urma mea când îl anunţam că ne puseserăm din nou 
în mișcare. 

Magazinul de fructe era într-adevăr un loc bun în care să 
schimbi direcţia; prea bun ca să fi fost ales accidental de cineva 
care știa ruta. Harry și cu mine n-aveam totuși să fim păcăliţi de 
acţiuni de începător desprinse din vreun manual antitero 
guvernamental. Eu trecusem prin instruirea respectivă, care 
reprezintă abia începerea deprinderii abilităţilor. 

Am ieșit din drogherie și am continuat pe Dogenzaka, mai lent 
decât anterior, întrucât trebuia să-i ofer lui Kawamura timp să 
iasă din magazin. Prin minte mi-au fulgerat mai multe întrebări. 
Între noi doi se află destulă lume ca să nu mă vadă, dacă se va 
întoarce când va ieși? Care sunt magazinele pe lângă care trec, 
dacă va fi nevoie să intru brusc în unul dintre ele? Există cineva 
care examinează strada și pe cei care merg spre staţie, poate 
ajutându-l pe Kawamura să-i depisteze pe urmăritori? Dacă eu 
atrăsesem deja atenţia cuiva care se ocupă de contra-filaj, el m- 
ar fi putut remarca, pentru că anterior mă grăbisem pentru a 
ține pasul cu ţinta, iar acum mergeam foarte relaxat, însă 
oamenii care merg spre serviciu nu-și schimbă ritmul în felul 
ăsta. Harry se aflase însă în poziţia cea mai expusă, iar eu nu 
făcusem absolut nimic pentru a trezi atenţia înainte de a mă 
opri în drogherie. 

L-am auzit pe Harry din nou: 

— Sunt la 109. 

Asta însemna că intrase în celebrul magazin universal 109, 


VP-8 


faimos pentru cele o sută nouă restaurante și buticuri de lux ale 
sale. 

— Nu-i bine, i-am spus. La parter se vinde exclusiv lenjerie de 
damă. Cum o să te pierzi printre cincizeci de adolescente în 
uniforme bleumarin de școală care aleg sutiene căptușite? 

— Intenţionam să aştept afară, a replicat el și mi l-am putut 
imagina învăpăindu-se la faţă. 

Zona din faţa lui 109 este un loc popular pentru întâlniri, 
ticsită de obicei cu o mare diversitate de pietoni. 

— Scuze. Crezusem c-o să te duci la lenjerie, am zis și mi-am 
suprimat imboldul de a zâmbi. Invârte-te pe acolo și așteaptă 
semnalul meu când trecem. 

— În regulă. 

Până la magazinul de fructe mai aveam doar zece metri și tot 
nu se vedea vreun semn al lui Kawamura. Eram nevoit să 
încetinesc. Mă găseam pe trotuarul opus, în afara probabilei lui 
raze de atenţie, așa că puteam risca să mă opresc, poate să 
moșmondesc la telefonul mobil. Dacă s-ar fi uitat însă, m-ar fi 
observat staționând acolo, deși, cu trăsăturile japoneze 
moștenite de la tata, nu-mi vine greu să mă pierd printre 
pietoni. Deoarece ambii lui părinţi erau japonezi, Harry - un alint 
provenit din Haruyoshi - nu-și făcuse niciodată griji că ar putea 
ieși în evidenţă. 

Când am revenit în Tokio la începutul anilor 1980, părul șaten 
pe care-l moștenisem de la mama mea americană jucase pentru 
mine rolul pe care o vestă fluorescentă îl joacă pentru un 
vânător și-l vopsisem în negru, ca să capăt anonimatul care mă 
protejează acum. Apoi însă ţara a fost cuprinsă de frenezia 
chappatsu, a părului vopsit în culoarea ceaiului, și n-a mai fost 
nevoie să fiu atât de vigilent în privinţa vopselei. Îmi place să-i 
spun lui Harry că va trebui să recurgă la chappatsu dacă vrea să 
se integreze perfect, dar el este într-o măsură prea mare un 
otaku, un împătimit de calculatoare, ca să acorde multă atenţie 
unor aspecte precum înfățișarea personală. Cred că oricum nici 
nu are multe materiale cu care să lucreze: surâsul stânjenit care 
pare întotdeauna oferit în anticiparea unei lovituri, tendința de a 
clipi rapid când este surescitat, chipul care nu și-a pierdut 
niciodată rotunjimile de prunc și al cărui aspect dolofan este 
accentuat de un ciuf de păr negru și des, care, în zilele rele, 
pare aproape să plutească deasupra lui. Însă aceleași 


VP-9 


caracteristici ce-l ţin departe de copertele revistelor îi conferă 
banalitatea atât de utilă urmăririlor eficiente. 

Ajunsesem în punctul în care ar fi trebuit să mă opresc, când 
Kawamura a ieșit brusc din magazin și a reintrat în fluxul de 
pietoni. Am întârziat cât am putut de mult, ca să cresc spaţiul 
dintre noi, uitându-mă după capul lui care se legăna în sus și-n 
jos în timp ce înainta pe stradă. Era înalt pentru un japonez, iar 
asta mă ajuta, însă purta costum negru ca nouăzeci la sută 
dintre ceilalți oameni din mulțime - inclusiv Harry și eu, 
bineînţeles așa că nu puteam rămâne prea mult în urmă. 

Tocmai refăcusem distanţa corectă, când el s-a oprit și s-a 
întors să-și aprindă o ţigară. Mi-am continuat înaintarea încet, 
înapoia și în dreapta grupului de oameni care ne separau, știind 
că nu mă va putea distinge dacă mă deplasam în ritmul 
mulţimii. M-am concentrat asupra spinărilor costumelor din faţa 
mea, ca alt navetist matinal plictisit. După o secundă, 
Kawamura s-a întors și a pornit mai departe. 

Mi-am îngăduit umbra unui surâs satisfăcut. Japonezii nu se 
opresc să-și aprindă ţigări; dacă ar face-o, ar pierde câteva 
săptămâni în decursul vieților de adult. De asemenea, nu 
existase absolut niciun motiv, de pildă un vânt puternic din față 
care să fi ameninţat să stingă flacăra chibritului, pentru ca el să 
se întoarcă cu faţa spre pietonii dinapoia lui. Încercarea 
evidentă de a vedea dacă era urmărit îi confirma pur și simplu 
vinovăția. 

Nu știam de ce anume se făcuse vinovat; de fapt, nu întreb 
asta niciodată. Insist doar asupra câtorva întrebări. Tinta este 
bărbat? Nu accept femei sau copii. A mai fost angajat și 
altcineva pentru rezolvarea problemei? Nu vreau ca acţiunile 
mele să fie dejucate de o echipă secundară, iar dacă sunt 
angajat, atunci doresc exclusivitate. Ținta este cea primară? Eu 
rezolv problemele direct, ca soldatul care am fost cândva, nu 
expediind mesaje prin intermediul unor terţi neimplicaţi, așa 
cum procedează teroriștii. Ultima întrebare este motivul pentru 
care îmi place să văd dovezi independente ale vinovăţiei - îmi 
confirmă că ţinta este într-adevăr cea primară, nu un nevinovat 
ignorant. 

În ultimii optsprezece ani, absenţa dovezilor respective îmi 
oprise mâna în două rânduri. O dată fusesem trimis împotriva 
fratelui editorului unui ziar, care publica reportaje despre 


VP - 10 


corupţia din districtul natal al unui politician. A doua oară 
fusesem trimis împotriva tatălui unui bancher, un reformator 
care dovedea un zel excesiv în investigarea dimensiunilor și 
naturii creanţelor incerte ale instituţiei sale. Aș fi fost dispus să 
acţionez direct împotriva editorului și a reformatorului, dacă mi 
s-ar fi cerut, dar se păruse că clienţii respectivi aveau motive 
pentru o rută mai întortocheată, care implica inducerea mea în 
eroare. Desigur, ei nu mai sunt clienţi. Absolut deloc. 

Nu sunt un mercenar, deși cu mult timp în urmă am fost exact 
asta. Și cu toate că, dintr-un punct de vedere, viaţa îmi este 
dedicată slujirii, nu mai sunt nici samurai. Esenţa samuraiului nu 
este doar slujirea, ci loialitatea față de seniorul lui, faţă de o 
cauză mai mare decât el însuși. A existat o vreme când 
clocotisem de loialitate, o vreme când, scăldat în etica 
samurailor pe care o absorbisem din romane și benzi desenate 
de aventuri în copilăria petrecută în Japonia, fusesem gata să-mi 
dau viaţa în slujba seniorului care mă adoptase: Statele Unite. 
Însă iubirile lipsite de spirit critic și neapreciate ca aceea nu pot 
dăinui niciodată și se sfârșesc de obicei în mod dramatic, așa 
cum s-a sfârșit și a mea. Acum sunt un realist. 

Când m-am apropiat de clădirea 109, am rostit: 

— Trecem. 

N-am vorbit în rever sau altă stupizenie similară; 
transmiţătoarele sunt îndeajuns de sensibile pentru a nu trebui 
să recurgi la mișcări subtile, care sunt ca o baliză de 
semnalizare pentru o echipă bine antrenată de contra-filaj. Nu 
era cazul pentru așa ceva acum, dar întotdeauna trebuie să te 
gândești la tot ce poate fi mai rău. Harry știa că treceam pe 
lângă poziţia lui și avea să mă urmeze după câteva clipe. 

Telefoanele mobile cu căști auriculare fac ca genul acesta de 
activitate să fie mai simplă ca pe timpuri. In trecut, cineva care 
vorbea de unul singur în barbă era fie nebun, fie agent de 
securitate sau spion. În prezent oamenii care vorbesc singuri se 
văd la tot pasul. 

Semaforul de la capătul lui Dogenzaka era roșu, iar mulţimea 
se îndesea pe măsură ce ne apropiam de intersecţia celor cinci 
străzi din faţa stației feroviare. Reclame de neon ţipătoare și 
monitoare video uriașe fulgerau frenetic pe clădirile din jur. Un 
camion diesel a schimbat vitezele când a trecut încet prin 
intersecție, greoi ca o barjă pe un râu noroios, cu difuzoarele 


VP -11 


urlând distorsionat cântece patriotice de extremă dreaptă, care 
au acoperit pentru moment soneriile navetiștilor pe biciclete 
care-i avertizau pe pietoni să se ferească. Cu pârâiașe de 
transpiraţie curgându-i pe ambele părți ale feţei, un vânzător 
ambulant își împingea cotiga, urmat de arome de pește și orez 
fiert în drumul său în zigzag. Un homeless fără vârstă, probabil 
un fost sarariiman care-și pierduse jobul și securitatea după 
explozia bulei de la sfârșitul anilor 1980, dormea rezemat de 
baza unui felinar stradal, anesteziat de alcool sau de disperarea 
faţă de furtuna din jur. 

Așa este intersecția Dogenzaka zi și noapte, iar la orele de 
vârf, când lumina semaforului devine verde, mai bine de trei 
sute de oameni coboară simultan de pe trotuar, și alți douazeci 
și cinci de mii așteaptă în îmbulzeală. De aici mai departe, urma 
să mergem umăr la umăr, piept la spinare. Acum aveam să mă 
menţin aproape de Kawamura, la maximum cinci metri, ceea ce 
însemna că între noi doi vor fi două sute de persoane. Ştiam că 
el avea abonament de navetist, așa că nu trebuia să treacă pe 
la automatul pentru bilete. Harry și cu mine ne cumpăraserăm 
biletele din timp, așa că-l puteam urma prin turnichete. Oricum 
personalul staţiei n-ar fi observat. La ora de vârf, operatorii sunt 
practic copleșiți de hoarde și le-ai putea arăta orice, probabil și 
un cartonaș cu jucători de baseball, și te-ar lăsa să treci. 

Lumina semaforului s-a schimbat și mulțimile s-au contopit ca 
într-o scenă de bătălie dintr-o epopee medievală. Un radar 
invizibil, pe care sunt convins că-l deţin doar tokioţii, a 
împiedicat o avalanșă de coliziuni în mijlocul străzii. L-am privit 
pe Kawamura îndreptându-se în diagonală spre staţie și m-am 
poziționat înapoia lui. Între noi erau cinci persoane, când ne-am 
năpustit pe lângă cabina operatorului. De acum trebuia să mă 
menţin aproape. La sosirea garniturii în staţie avea să fie haos: 
cinci mii de oameni coborau și alte cinci mii așteptau să se 
îmbarce, îngrămădiţi pe cincisprezece rânduri în adâncime; toți 
străduindu-se să ocupe poziţii cât mai bune. Străinii care cred că 
Japonia este o societate politicoasă n-au mers niciodată pe 
Yamanote la ora de vârf. 

Fluviul de oameni s-a revărsat pe scări și a debordat pe 
peron, iar sunetele și mirosurile stației au părut să stârnească 
mulțimii o agitaţie suplimentară. Noi ne-am croit drum în 
amonte, împotriva curentului de pasageri care tocmai 


VP - 12 


coborâseră din tren, iar când am ajuns pe peron, ușile se 
închideau deja, prinzând între ele poșete și coate rămase în 
urmă. Până am ajuns la chioșcul de la jumătatea peronului, 
ultimul vagon trecuse pe lângă noi și după încă o secundă a 
dispărut complet. Următorul tren avea să sosească peste două 
minute. 

Kawamura a avansat încet spre mijlocul peronului. Am rămas 
îndărătul lui, dar m-am ţinut departe de șine. Se uita în sus și în 
jos pe peron, însă chiar dacă l-ar fi detectat pe Harry sau pe 
mine mai devreme, vederea noastră așteptând trenul nu l-ar fi 
neliniștit. Jumătate din oamenii care așteptau sosiseră odată cu 
noi de pe Dogenzaka. 

Am simţit huruitul următoarei garnituri exact când Harry a 
trecut pe lângă mine. El a încuviințat aproape imperceptibil din 
cap, pentru a mă anunţa că se retrăgea. Îi spusesem că aveam 
nevoie de ajutorul lui până la suirea lui Kawamura în tren, așa 
cum făcuse întotdeauna în urmăririle noastre anterioare. Harry 
își făcuse obișnuita treabă de calitate, ajutându-mă să mă 
apropii de ţintă, și acum părăsea scena, în conformitate cu 
scenariul nostru. Urma să-l contactez ulterior, după ce terminam 
cu partea din job care-mi revenea în exclusivitate. 

Harry crede că sunt detectiv particular și că mă ocup doar de 
urmărirea unor oameni și culegerea de informaţii. Pentru a evita 
suspiciunile legate de rata prea mare a mortalităţii subiecţilor 
pe care-i urmărim, l-am pus de multe ori să supravegheze 
persoane care nu mă interesau defel și care, desigur, oferă după 
aceea o măsură de paravan, întrucât ele continuă să-și trăiască 
viețile, fericite și lipsite de griji. De asemenea, când era posibil, 
evitam să-i spun lui Harry numele țintei, pentru a minimiza 
șansele să întâlnească prea multe ferpare asociate. Totuși unele 
dintre ţintele noastre au obiceiul de a deceda la sfârșitul 
supravegherii și știu că Harry are o minte curioasă. Deocamdată 
el n-a pus nicio întrebare, ceea ce este bine. Îmi place ca activ 
util și nu vreau să devină un pasiv. 

M-am apropiat de Kawamura, la fel ca orice alt navetist care 
încerca să-și asigure o poziţie cât mai bună pentru îmbarcarea 
în tren. Aceasta era partea cea mai delicată a operaţiunii. Dacă 
dădeam greș, el avea să-mi reţină chipul și avea să-mi fie greu 
să mă apropii suficient de mult pentru o a doua tentativă. 

Am băgat mâna dreaptă în buzunarul pantalonilor și am atins 


VP - 13 


un magnet controlat de un microprocesor, care avea mărimea și 
greutatea unei monede de un sfert de dolar. O faţă a 
magnetului era acoperită cu o țesătură albastră, de aceeași 
culoare cu costumul lui Kawamura. La nevoie, o puteam 
înlătura, dezvăluind țesătura de dedesubt care era gri, cealaltă 
culoare favorită a lui Kawamura. Pe fața opusă, magnetul avea o 
bandă adezivă. 

L-am scos din buzunar și l-am ţinut palmat. Trebuia să aștept 
momentul optim, când atenţia lui Kawamura era distrasă. Ar fi 
fost suficient să fi fost și doar ușor distrasă. Poate în timpul 
îmbarcării. Am îndepărtat hârtia cerată care acoperea adezivul 
și am mototolit-o în buzunarul din stânga al pantalonilor. 

Trenul a apărut la capătul peronului și s-a repezit spre noi. 
Kawamura a scos un telefon din buzunarul de la piept și a 
început să tasteze un număr. 

Fă-o acum. M-am împins pe lângă el, i-am lipit magnetul pe 
sacou, imediat sub omoplatul stâng, apoi l-am depășit cu câţiva 
pași. 

Kawamura a vorbit câteva secunde la telefon, nu îndeajuns de 
tare ca să-l pot auzi peste scârțâitul frânelor trenului care a 
încetinit și a oprit în faţa noastră, după care a strecurat aparatul 
înapoi în buzunarul stâng de la piept. M-am întrebat pe cine 
sunase. Nu conta. Încă două staţii, maximum trei, și avea să se 
termine. 

Trenul s-a oprit și ușile s-au deschis, eliberând un torent de 
oameni. Când fluviul s-a redus la dimensiunile unui pârâiaș, 
rândurile de pe peron s-au frânt spre înainte și au năvălit 
înăuntru ca și cum cineva apăsase butonul de inversare al unui 
aspirator gigantic. Lumea a continuat să se înghesuie în ciuda 
avertismentelor. Se închid ușile! și masa de navetiști s-a legănat 
până ce toți am fost fixaţi ferm locului, nemaifiind nevoie să ne 
prindem de mânerele de sus, fiindcă nu aveam unde cădea. 
Ușile s-au închis, vagonul s-a zguduit brusc spre înainte și am 
pornit. 

Am expirat lent, am rotit capul dintr-o parte în alta, mi-am 
auzit vertebrele trosnindu-mi în articulaţia gâtului și am simţit 
cum ultimele rămășițe de nervozitate se scurgeau, pe măsură 
ce ne apropiam de momentele finale. Așa fusese dintotdeauna 
pentru mine. În adolescenţă, trăisem o vreme într-o așezare în 
apropierea căreia se afla o reţea de defileuri, iar la unele dintre 


VP - 14 


ele puteai sări de pe stânci în bulboanele adânci ale râului. 
Băieţii mai mari o făceau mereu și nu părea o distanţă prea 
mare, dar prima dată când suisem pe vârf și privisem în jos, 
încremenisem când văzusem ce înălţime era. Insă ceilalți băieţi 
mă priveau. Și în momentul acela înțelesesem că oricât de frică 
mi-ar fi fost, indiferent ce s-ar fi putut întâmpla, voi sări, iar o 
parte subconștientă din mine îmi decuplase toate senzațiile, 
gândurile și emoţiile, cu excepţia acţiunii simple a mușchilor 
care mă propulsaseră în alergare. Nu avusesem alte perceptii, 
nu avusesem nicio conștientizare a viitorului dincolo de 
efectuarea pașilor aceia energici. Ţin minte că gândisem că n-ar 
fi contat nici chiar dacă aș fi murit. 

Kawamura stătea în fața ușii dintr-un capăt al vagonului, la un 
metru de mine, și se ţinea cu mâna dreaptă de bara de 
deasupra. Trebuia să mă apropii. 

Mi se comunicase că trebuia să pară perfect natural; asta era 
specialitatea mea și motivul pentru care serviciile îmi erau 
mereu solicitate. Harry obținuse fișa medicală a lui Kawamura 
de la spitalul universitar Jikei și descoperisem că suferea de 
„bloc atrioventricular de grad IlI” și-și datora continuarea 
existenței unui stimulator cardiac care-i fusese implantat cu 
cinci ani în urmă. Dacă opreai stimulatorul, opreai și viaţa lui 
Kawamura. 

M-am răsucit astfel ca spatele să-mi fie spre ușă; era o ușoară 
încălcare a etichetei minime din trenurile tokiote, însă nu 
doream ca vreun posibil cunoscător de engleză să vadă 
mesajele ce aveau să apară pe ecranul PDA-ului meu. 
Descărcasem în minicomputer un program de interogare 
cardiacă dintre cele utilizate de medici pentru reglarea 
stimulatoarelor cardiace ale pacienţilor. Și-l modificasem pentru 
a trimite comenzi prin infraroșii către  microprocesorul 
magnetului. Unica diferenţă dintre echipamentul meu și cel al 
unui cardiolog era că al meu era miniaturizat și wireless. În plus, 
desigur, eu nu depusesem jurământul lui Hipocrate. 

PDA-ul era deja pornit și în mod de veghe, așa că s-a activat 
instantaneu. Am privit ecranul pe care pâlpâiau cuvintele: 
Parametri stimulator. Am atins tasta Enter și ecranul s-a 
modificat, oferindu-mi opţiunile Testare praguri și Testare 
senzori. Am selectat-o pe prima și mi s-a oferit o listă de 
parametri: ritm, durată impuls, amplitudine. Am selectat „ritm” 


VP -15 


și am setat stimulatorul la valoarea minimă, 40 de bătăi/minut, 
după care am revenit la ecranul anterior și am selectat „durată 
impuls”. Ecranul arăta că stimulatorul era reglat să furnizeze 
impulsuri de curent cu durata de 0,48 de milisecunde. Am redus 
durata aceea, până când software-ul nu mi-a mai permis, apoi 
am trecut la „amplitudine”. Stimulatorul era prestabilit la 8,5 V 
și am început să reduc valoarea cu câte 0,5 V. După ce am 
micșorat-o cu doi volţi, ecranul m-a avertizat Ati redus 
amplitudinea stimulatorului cu 2 (doi) volti. Sunteţi sigur că 
doriți să continuaţi? Am apăsat Da și am continuat, repetând 
secvenţa de fiecare dată când mai coboram cu doi volți. 

Când trenul s-a oprit în staţia Yoyogi, Kawamura a ieșit din 
vagon. Cobora oare aici? Asta ar fi fost o problemă, deoarece 
dispozitivul cu infraroșii avea rază limitată și ar fi fost extrem de 
dificil să-l operez și în același timp să-l urmăresc pe Kawamura 
îndeaproape. La naiba, mai îmi trebuie doar câteva secunde, mi- 
am spus și m-am încordat, pregătindu-mă să-l urmez. El s-a 
oprit însă imediat în exteriorul ușilor - le îngăduia doar celor 
dinapoia lui să coboare din tren. După ce pasagerii au coborât în 
Yoyogi, Kawamura a revenit în vagon, urmat îndeaproape de 
câteva persoane care așteptaseră pe peron. Ușile s-au închis și 
ne-am reluat călătoria. 

Când am ajuns la doi volţi, ecranul m-a avertizat că mă 
apropiam de valoarea minimă a amplitudinii și că reducerea ei 
în continuare ar fi fost periculoasă. Am ignorat avertismentul și 
am mai redus-o cu o jumătate de volt, privindu-l în același timp 
pe Kawamura. Nu-și schimbase poziţia. 

Când am ajuns la 1 volt și am încercat să continui, ecranul a 
pâlpâit Comanda aceasta va seta stimulatorul la valoarea 
minimă pentru output. Sunteţi sigur că doriți să continuaţi? Am 
apăsat Da. A apărut încă un mesaj de avertizare: Ati programat 
stimulatorul la valoarea minimă pentru output. Confirmat? Am 
apăsat din nou Da. După o secundă, pe ecran a început să 
pâlpâie un mesaj cu litere groase: Valori inacceptabile 
pentru output. Valori inacceptabile pentru output. 

Am închis capacul, dar am lăsat PDA-ul activ. Avea să se 
reseteze automat. Exista întotdeauna posibilitatea ca suita de 
comenzi să nu fi funcţionat de prima dată și doream să pot 
încerca din nou, dacă ar fi fost nevoie. 

N-a mai fost nevoie. Când trenul a intrat în stația Shinjuku și 


VP - 16 


s-a oprit cu o smucitură bruscă, Kawamura s-a clătinat și s-a 
rezemat de femeia de lângă el. Ușile s-au deschis. Ceilalţi 
pasageri au ieșit, dar Kawamura a rămas locului, strângând cu 
mâna dreaptă una dintre barele verticale de lângă ușă și ţinând 
în stânga punga cu fructe, în timp ce navetiștii se împingeau pe 
lângă el. L-am privit cum se rotește în sens invers acelor de 
ceasornic, până ce spinarea i-a lovit peretele din dreapta ușii. 
Gura îi era deschisă și el părea ușor surprins. Pentru ca apoi, 
lent, aproape lin, să lunece spre podea. Un pasager care suise la 
Yoyogi s-a aplecat să-l ajute. Bărbatul, un occidental de 
patruzeci-cincizeci de ani, înalt și destul de slab pentru a mă 
duce cu gândul la o suliță, cu un aer cumva aristocratic conferit 
de ochelarii fără rame, i-a scuturat umerii, dar Kawamura nu 
mai putea simţi de acum eforturile străinului de a-l ajuta. 

— Daijoubu desu ka? am întrebat. „Se simte bine?” 

Am vorbit în japoneză, fiindcă occidentalul nu știa probabil 
limba și interacţiunea noastră avea să fie limitată la maximum. 
Am întins mâna stângă pentru a-i sprijini spatele lui Kawamura 
și am căutat magnetul. 

— Wakaranai, a murmurat străinul. „Nu știu”. 

A pălmuit obrajii lui Kawamura, care începuseră să se 
învineţească și l-a scuturat din nou - destul de brutal, mi s-a 
părut. Așadar știa puţină japoneză. Nu conta. Am prins muchia 
magnetului și l-am desprins. Kawamura terminase socotelile cu 
viaţa. 

Am trecut pe lângă ei, ieșind pe peron, și mulţimea de afară a 
năvălit în vagon imediat în urma mea. Privind prin geamul cel 
mai apropiat de ușă, am văzut uluit că străinul scotocea în 
buzunarele lui Kawamura. Primul meu gând a fost că-l jefuia. M- 
am apropiat de geam ca să văd mai bine, dar înghesuiala 
dinăuntru m-a împiedicat să văd mai bine. 

Am simţit imboldul de a reveni în tren, dar ar fi fost stupid din 
punct de vedere operaţional și oricum era prea târziu. Ușile 
glisau una spre cealaltă, apropiindu-se. Le-am privit, închizându- 
se. S-au blocat în ceva, poate o poșetă sau un picior, apoi s-au 
deschis puţin și s-au închis iarăși. Era un măr, care a căzut pe 
șine, în timp ce trenul s-a îndepărtat. 


VP - 17 


Capitolul 2 


Din Shinjuku am pornit pe magistrala de metrou Maranouchi 
spre Ogikubo, extremitatea vestică a orașului aflată în exteriorul 
lui Tokio metropolitan. Doream să fac o ultimă RDU - rută 
pentru detectarea urmăritorilor - înainte de a-mi contacta 
clientul pentru a-i raporta rezultatele operaţiunii Kawamura, iar 
mersul spre vest mă purta în sensul invers al apropiatei ore de 
vârf, ceea ce-mi ușura sarcina de a-mi căuta posibilii urmăritori. 

O RDU este exact ceea ce spune: o rută concepută pentru a 
sili autodemascarea oricărui posibil urmăritor. În dimineața 
aceea, Harry și cu mine ne luaserăm bineînțeles toate 
precauţiile în drum spre Shibuya și Kawamura, dar eu nu 
presupuneam niciodată că dacă nu fusesem urmărit înainte, nu 
eram urmărit nici acum. În Shinjuku mulțimile sunt atât de 
dense, încât poţi să fii urmărit de zece oameni fără să-l 
detectezi pe niciunul. Pe de altă parte, este aproape imposibil să 
urmărești pe cineva fără să fii observat pe un peron lung și 
pustiu cu multe intrări și ieșiri, așa că drumul spre Ogikubo îmi 
oferea genul de liniște mintală pe care o doream. 

Pe timpuri, când un agent secret dorea să comunice cu un 
informator atât de important încât o întâlnire directă era 
imposibilă, se folosea o cutie poștală oarbă. Informatorul lăsa un 
microfilm în scorbura unui copac sau îl ascundea într-o carte 
obscură dintr-o bibliotecă publică, iar spionul trecea mai târziu 
și-l recupera de acolo. Cei doi nu erau aduși niciodată în același 
loc și în același timp. 

Cu internetul este mai ușor și mai sigur. Clientul postează un 
mesaj pe un site încriptat, echivalentul electronic al scorburii 
unui copac. Eu îl descarc și-l decriptez fără grabă. Și invers. 

Schimbul de mesaje este destul de simplu. Un nume, o 
fotografie, informaţii de contact personale și profesionale. Un 
număr de cont bancar, instrucțiuni de transfer. Reamintirea 
celor trei „principii” ale mele: fără femei sau copii, fără acţiuni 
împotriva unor ţinte care nu sunt primare, fără alţi angajaţi care 
să rezolve problema. Telefonul este utilizat doar pentru 
inofensiva comunicare ulterioară, care era și motivul pentru 
călătoria mea la Ogikubo. 

Am folosit unul dintre telefoanele publice de pe peronul staţiei 


VP-18 


și mi-am sunat contactul din Partidul Liberal Democrat: un 
membru minor al PLD-ului pe care-l cunosc doar sub numele 
Benny, poate o prescurtare de la Benihana sau de la altceva. 
Engleza lui Benny este fluentă, așa că știu că a petrecut o 
vreme în străinătate. Cred că el preferă să folosească engleza 
cu mine, fiindcă are o sonoritate mai dură în unele contexte și 
Benny se imaginează ca fiind un tip dur. Probabil că a deprins 
argoul dintr-o dietă regulată de filme hollywoodiene cu 
gangsteri. 

Nu ne-am întâlnit niciodată, bineînțeles, dar simplele 
convorbiri telefonice mi-au fost suficiente ca să-mi dezvolt o 
antipatie față de Benny. MIi-l închipuiam în mod foarte clar că pe 
alt individ care plimba hârtiile prin guvern, genul care ar fi 
încercat să-și gestioneze problema de obezitate alergând câţiva 
kilometri în zece minute de trei ori pe săptămână pe o bandă 
rulantă într-o sală de fitness excesiv de scumpă, tapetată cu 
oglinzi și crom, în care aerul condiţionat și sunetele liniștitoare 
ale monitoarelor TV previn orice disconforturi inutile. Ar fi 
cheltuit extravagant pe articole de felul gelurilor de păr de firmă 
pentru o frizură pieptănată peste cap, deoarece lucrurile mici 
costă oricum doar câţiva dolari, și ar fi făcut economii, purtând 
cămăși neșifonabile și cravate cu etichete ce proclamă Mătase 
italienească autentică! pe care, cu prilejul unei călătorii 
întreprinse în străinătate, le-ar fi ales cu grijă dintr-un container 
de nevandabile într-un magazin universal, felicitându-se pentru 
achiziţia unor asemenea obiecte de calitate la preţ de chilipir. Ar 
fi etalat câteva excentricităţi occidentale, de pildă un stilou 
Montblanc, talismane care să-l reasigure că era cu certitudine 
mai cosmopolit decât cei care-i dădeau ordine. Da, îl știam pe 
individul ăsta. Era un subaltern mărunt, un intermediar care nu 
se murdărise niciodată pe mâini, care nu putea spune 
deosebirea între un zâmbet real și rictusul amuzat al unei 
prostituate care-l scutura de yeni pentru scotch-ul Suntory îndoit 
cu apă, în vreme ce el o plictisea cu aluzii la Chestiile Mari în 
care era implicat, dar pe care, desigur, nu le putea discuta. 

După obișnuitul schimb de coduri nevinovate, prestabilite 
pentru a ne verifica autenticitatea, i-am spus: 

— S-a făcut. 

— Mă bucur să aud asta, a răspuns el în stilul lui concis de fals 
dur. Probleme? 


VP -19 


— Nimic demn de menţionat, am zis după o pauză, gândindu- 
mă la individul din tren. 

— Nimic? Eşti sigur? 

Știam că n-aș fi rezolvat nimic în felul acela. Mai bine să tac. 

— Bine, a spus el întrerupând tăcerea. Știi cum să dai de 
mine, dacă ai nevoie de ceva. Absolut orice, da? 

Benny încearcă să mă dirijeze ca pe un activ de informaţii. 
Odată a sugerat chiar o întâlnire faţă în față. l-am spus că dacă 
va trebui să ne întâlnim faţă în faţă, eu voi veni pentru a-l ucide, 
așa că ar fi fost mai bine să renunţe. A râs, dar n-a mai amintit 
niciodată subiectul. 

— Mai am nevoie de un singur lucru, am rostit reamintindu-i 
de bani. 

— Până mâine, ca de obicei. 

Am închis și am șters în mod reflex receptorul și tastele 
aparatului, pentru eventualitatea îndepărtată în care 
convorbirea mi-ar fi fost interceptată și cineva ar fi fost trimis să 
ridice amprente. Dacă aveau acces la arhive militare din epoca 
Vietnamului, și presupuneam că aveau, atunci l-ar fi descoperit 
pe John Rain și nu doream ca ei să-și dea seama că misteriosul 
lor asasin era același individ pe care-l cunoscuseră de mai bine 
de douăzeci de ani. 

Cu douăzeci de ani în urmă lucram cu CIA, graţie contactelor 
pe care mi le făcusem în Vietnam, și aveam grijă ca „fondurile 
de susţinere” ale Agenţiei să ajungă la destinatarii intenţionaţi 
din partidul aflat la guvernare, care era încă de pe atunci PLD-ul. 
CIA derula un program secret de sprijinire a elementelor politice 
conservatoare - parte din politica anticomunistă a statului 
american și o extensie naturală a relaţiilor dezvoltate în timpul 
ocupaţiei postbelice - și PLD-ul era mai mult decât încântat să 
joace rolul respectiv în schimbul banilor. 

Eu eram un simplu intermediar care livra mitele, dar aveam o 
relaţie bună cu unul dintre beneficiarii dărniciei Unchiului Sam - 
un ins pe nume Miyamoto. Un asociat al său, iritat de partea 
bănească ce-i revenea și pe care o considera inadecvată, a 
ameninţat că va da totul în vileag dacă nu va primi mai mult. 
Miyamoto era exasperat; asociatul folosise tactica aceea și 
anterior, și-i fusese crescută cota, așa că era pur și simplu 
lacom. De aceea m-a întrebat dacă nu puteam face ceva în 
privinţa lui, în schimbul a 50 000 de dolari și „fără nicio 


VP - 20 


investigație”. 

Oferta m-a interesat, totuși am vrut să mă asigur că eram 
protejat. l-am spus lui Miyamoto că personal nu puteam face 
nimic, dar îl puteam pune în legătură cu cineva care l-ar fi putut 
ajuta. 

Acel „cineva” a devenit alter ego al meu și, de-a lungul 
timpului, am întreprins măsuri pentru a șterge urmele 
adevăratului John Rain. Printre altele, am încetat să-mi mai 
folosesc numele american și orice avea vreo legătură cu el și i- 
am cerut unui chirurg să confere cutelor mele verticale de la 
colțurile ochilor, destul de micuţe, un aspect mai japonez. De 
asemenea, acum port părul mai lung, spre deosebire de 
tunsoarea periuță pe care o preferam pe atunci. lar ochelarii 
fără rame, o concesie făcută vârstei și consecințelor ei, îmi 
conferă un aer studios, spre deosebire de aspectul soldatului 
alert din trecut. În prezent semăn mai mult cu un universitar 
japonez decât cu hibridul războinic care fusesem cândva. De 
peste douăzeci de ani nu mai ţin legătura cu niciunul dintre 
contactele mele din perioada când umblasem cu banii murdari și 
ocolesc cu multă atenţie CIA. După ce-mi făcuseră mie și lui Jake 
„Nebunu'” în Bu Dop, eram mai mult decât încântat să-i scot din 
viaţa mea. 

Miyamoto mă pusese în legătură cu Benny, care lucra cu PLD- 
iștii care aveau probleme de felul celor avute de Miyamoto 
însuși, probleme pe care eu le puteam rezolva. O vreme am 
lucrat pentru amândoi, însă Miyamoto a ieșit la pensie acum 
zece ani și la scurtă vreme după aceea a murit liniștit în patul 
lui. De atunci Benny a fost clientul meu cel mai bun. Anual fac 
trei-patru joburi pentru el și pentru PLD-iștii pe care-i reprezintă, 
taxându-l pentru fiecare cu echivalentul în yeni a aproximativ 
100 000 de dolari. Pare mult, știu, dar am cheltuieli de regie: 
echipamente, mai multe case conspirative, plus o firmă de 
consultanţă reală, dar care pierde permanent bani, oferindu-mi 
însă registru fiscal și alte mijloace de legitimitate. 

Benny... M-am întrebat dacă el știa ceva despre cele 
întâmplate în tren. Imaginea străinului care scotocea prin 
buzunarele muribundului Kawamura era la fel de iritantă ca o 
sămânță minusculă care ţi-a rămas înfiptă între dinţi și am 
revenit la ea, mereu și mereu, sperând într-o intuiţie. Să fi fost o 
simplă coincidenţă? Poate că străinul căuta un act de identitate. 


VP -21 


Nu era tocmai tratamentul cel mai recomandat pentru cineva 
care se învineţește din cauza lipsei de oxigen, totuși oamenii nu 
obișnuiesc să acționeze raţional în condiţii de stres, iar prima 
dată când vezi pe cineva murind sub ochii tăi este într-adevăr 
un moment stresant. Sau poate că individul era contactul lui 
Kawamura, care se găsea în tren pentru un schimb reciproc. 
Poate că acela era aranjamentul lor - un schimb în mișcare, într- 
un tren aglomerat. Kawamura își sună contactul din Shibuya 
imediat înainte de a se sui în tren, îi spune: „Sunt în vagonul al 
treilea de la coadă, plecăm din staţie acum” și contactul știe 
unde să urce, când trenul intră în staţia Yoyogi. Sigur că da... 
poate. 

Micile coincidenţe sunt de fapt frecvente în domeniul meu de 
activitate. Ele apar automat când devii un examinator al naturii 
umane, când începi să urmărești un om obișnuit care-și vede de 
ziua lui obișnuită, ascultându-i conversațiile și învățându-i 
tabieturile. Formele netede și regulate pe care le vezi din 
depărtare pot fi incoerente și bizare la o examinare de aproape, 
aidoma firelor unei ţesături privite la microscop. 

Unele dintre ţintele pe care le accept sunt implicate în afaceri 
ilegale, iar factorul coincidenţă este foarte mare. Am urmărit 
subiecţi care s-au dovedit a fi supravegheați și de poliţie - unul 
dintre motivele pentru care abilităţile mele de contra-filaj 
trebuie să fie cel puţin la fel de dezvoltate ca ale lor. Amantele 
sunt o temă frecventă; uneori o a doua familie. Un subiect pe 
care mă pregăteam să-l rezolv pe când îl urmăream pe un peron 
de tren m-a surprins total, aruncându-se în faţa trenului și 
scutindu-mă de eforturi. Clientul a fost încântat, și complet 
nedumerit cum reușisem să înscenez o sinucidere pe un peron 
supraaglomerat. 

Simţeam totuși că Benny știa ceva, iar impresia aceea mă 
oprea să dau uitării coincidența asta maruntă. Dacă aș fi avut 
vreun mod prin care să confirm că el încălcase una dintre cele 
trei reguli ale mele, punând o echipă secundară pe urmele lui 
Kawamura, l-aș fi căutat și l-aș fi pus să plătească. Nu exista 
însă niciun mod prin care să capăt o asemenea confirmare. 
Trebuia să abandonez ideea respectivă și poate s-o etichetez „în 
așteptare”, pentru ca să mă simt mai bine. 

Banii au sosit a doua zi, așa cum promisese Benny, și 
următoarele nouă zile au fost tăcute. 


VP - 22 


În a zecea zi, am primit un telefon de la Harry. El a spus că 
era prietenul meu Koichiro și că marți seara la ora opt avea să 
fie în Galerie Coupe Chou cu niște prieteni; dacă nu eram 
ocupat, ar fi trebuit să vin și eu. l-am spus că suna interesant și 
voi încerca să ajung. Ştiam că trebuia să număr înapoi cinci 
poziţii în secţiunea restaurantelor din Pagini Aurii pentru Tokio, 
astfel că locul nostru de întâlnire era de fapt Las Chicas, și să 
scad cinci zile din dată și cinci ore din ora anunţată. 

Îmi place Las Chicas pentru întâlniri, fiindcă aproape toţi 
clienţii sosesc dinspre Aoyama-dori, astfel încât cei care vin din 
partea opusă sunt cei care trebuie studiaţi cu atenţie; în plus, 
înainte de a intra, toți trebuie să traverseze un patio mic unde 
sunt complet expuși. Localul este înconjurat de alei 
întortocheate, care șerpuiesc spre o duzină de direcții diferite, 
fără să existe locuri strâmte unde ar putea fi organizate 
ambuscade. Cunosc bine aleile acelea, deoarece mi-am făcut 
obiceiul să cunosc topografia oricărui loc în care petrec mult 
timp. Știam cu certitudine că orice ins nedorit ar fi avut greutăţi 
în a se apropia de mine acolo. 

Mâncarea și ambianța sunt de asemenea de calitate. Atât 
meniul, cât și oamenii reprezintă o fuziune între Orient și 
Occident: orez indian jeera și ciocolată belgiană, o frumusețe 
brunetă cu pomeți înalţi de descendență mongolă, alături de o 
blondă desprinsă direct din fiorduri, un melanj de graiuri și 
accente. Cumva, Las Chicas reușește să fie simultan mereu la 
modă și perfect confortabil. 

Am sosit cu două ore mai devreme și am așteptat, sorbind 
unul dintre Chai Latte-urile pentru care restaurantul este 
renumit pe bună dreptate. Nu-i de dorit să fii ultimul care să 
sosească la o întâlnire. Nu-i politicos. Și-ţi reduce șansele de a fi 
cel care pleacă. 

Puțin înainte de ora 15 l-am zărit pe Harry venind pe stradă. 
El nu m-a văzut decât după ce a intrat. 

— Întotdeauna stai cu spatele la perete, a spus după ce s-a 
apropiat. 

— Îmi place panorama, am replicat imperturbabil. 

Majoritatea oamenilor nu observă niciodată detaliile astea, 
dar eu îl învățasem să fie atent la ele când intra undeva. Cei 
care stau cu spatele la ușă sunt civili; cei așezați în locurile 
strategice ar putea fi indivizi care fie că au simţul străzii, fie că 


VP - 23 


au fost antrenați, indivizi care ar putea merita ceva mai multă 
atenție. 

Îl cunoscusem pe Harry cu cinci ani în urmă în Roppongi, unde 
intrase în bucluc cu niște pușcași marini americani beţi, într-un 
bar în care se întâmplase să-mi omor timpul înaintea unei 
întâlniri. Harry poate părea un tip bizar: uneori hainele îi stau 
atât de nelalocul lor, încât te întrebi dacă nu cumva le-a furat la 
întâmplare de pe o frânghie de rufe, și are obiceiul să privească 
fix orice îl interesează. Holbatul acela atrăsese atenţia 
pușcașilor, iar unul dintre ei ameninţase cu glas sonor că va 
înfige ochelarii cu sticle groase în fundul japonez al lui Harry, 
dacă n-avea altceva la care să se zgâiască. Harry se conformase 
imediat, însă semnul acela aparent de slăbiciune nu făcuse 
decât să-i încurajeze pe pușcași. Când îl urmaseră afară, și 
înţelesesem că Harry nu avea habar ce se va întâmpla, ieșisem 
și eu din bar. Am o problemă cu bătăușii - o moștenire din 
copilărie. 

Oricum, pușcașii au ajuns să se distreze cu mine, nu cu Harry, 
și lucrurile nu s-au desfășurat așa cum plănuiseră ei. Harry a 
fost recunoscător. 

S-a dovedit că el avea unele abilități utile. Se născuse în 
Statele Unite din părinţi japonezi și crescuse bilingv, 
petrecându-și verile cu bunicii lui în apropiere de Tokio. Urmase 
colegiul și facultatea în Statele Unite, obţinând o diplomă în 
matematică aplicată și criptografie. In facultate avusese 
necazuri, fiindcă spărsese fișierele catedrei, despre care unul 
dintre profesorii lui de criptografie se lăudase că erau 
impenetrabile. Avusese de asemenea neplăceri cu FBl-ul, care îi 
descoperise tentativele de a pătrunde în Casa Naţională de 
Economii și Împrumuturi și alte instituţii financiare. Unii indivizi 
onorabili din National Security Agency aflaseră despre 
aventurile acelea și aranjaseră ca Harry să lucreze la sediul lor 
din Fort Meade în schimbul curăţirii dosarului lui de tot mai 
numeroasele sale infracţiuni informatice. 

Harry rămăsese câţiva ani în NSA, strecurându-și noul 
angajator în sisteme de computere guvernamentale și 
corporatiste din toată lumea și învățând pe parcurs trucurile 
cele mai esoterice ale computerelor NSA. La mijlocul anilor 
1990, revenise în Japonia, unde se angajase în postul de 
consilier pentru securitatea computerelor în una dintre cele mai 


VP - 24 


mari companii de consultanță globală. Bineînțeles, trecutul îi 
fusese verificat amănunţit, dar dosarul curat și magia 
autorizaţiei de securitate NSA pentru cazuri strict secrete îi 
orbiseră pe noii lui angajatori corporatiști înaintea adevăratei 
feţe a bărbatului acesta trecut de treizeci de ani, dar cu chip de 
adolescent. 

Harry era în realitate un hacker inveterat, care se plictisise în 
NSA, deoarece, în ciuda provocărilor de natură tehnică, toate 
activităţile lui trebuiau aprobate de guvern. lar regulile și 
standardele etice pe care ar fi trebuit să le respecte în noul post 
corporatist nu erau decât simple glume. Harry nu securizase 
niciodată un sistem fără să nu lase o „ușă prin spate” pe care s- 
o poată folosi oricând ar fi avut chef. El spărsese fișierele 
propriei sale firme, pentru a descoperi vulnerabilităţile clienţilor, 
pe care după aceea le exploatase. Harry deţinea abilităţile unui 
lăcătuș și inima unui hoț. 

După ce ne cunoscuserăm, îl învăţasem aspectele relativ 
legale ale meseriei mele. Harry era destul de inadaptabil ca să 
fie impresionat că eu dorisem să-mi fie prieten și de aceea ţinea 
mult la mine. Loialitatea ce rezultase de aici era utilă. 

S-a așezat și l-am întrebat ce se întâmplase. 

— Două chestii. Pe una dintre ele cred c-o cunoști, despre 
cealaltă nu sunt sigur. 

— Perfect. 

— În primul rând se pare că Kawamura a suferit un infarct 
fatal în dimineaţa în care l-am urmărit. 

Am sorbit din Chai Latte. 

— Știu. S-a întâmplat chiar în faţa mea, în tren. A fost ceva 
groaznic. 

Oare Harry mă privea mai atent ca de obicei? 

— Am citit ferparul în Daily Yomiuri, a zis el. A fost semnat de 
fiica lui. Înmormântarea a fost ieri. 

— Nu ești cam tânăr pentru a citi ferpare? l-am întrebat, 
privindu-l peste buza cănii. 

A strâns din umeri. 

— Ştii bine că eu citesc totul. Este unul dintre lucrurile pentru 
care mă plătești. 

Asta cel puţin era adevărat. Harry era mereu la curent cu tot 
ce se întâmpla și avea un instinct remarcabil în identificarea de 
tipare în haos. 


VP -25 


— Care-i a doua chestie? 

— În timpul înmormântării, cineva i-a spart apartamentul lui 
Kawamura. M-am gândit că s-ar putea să fi fost tu, dar am vrut 
să ţi-o spun pentru orice eventualitate. 

Mi-am păstrat chipul inexpresiv. 

— Asta cum ai aflat-o? l-am întrebat. 

A scos din buzunarul pantalonilor o foaie împăturită și a 
împins-o peste masă, spre mine. 

— Am spart raportul Keisatsucho. 

Keisatsucho este Agenţia Naţională a Poliţiei, echivalentul 
japonez al FBl-ului. 

— lisuse, Harry, există locuri în care nu poți ajunge? 

El a fluturat din mână, ca și cum n-ar fi fost mare lucru. 

— Asta-i doar Sosa, departamentul de investigaţii. Securitatea 
lor e jalnică. 

N-am simţit niciun îndemn aparte să-i spun că eram de acord 
cu estimarea lui asupra securităţii Sosa; de mulți ani, eram un 
cititor avid al fișierelor lor. 

Am despăturit hârtia și i-am privit conţinutul. Primul lucru pe 
care l-am observat a fost numele celui care întocmise raportul: 
Ishikura Tatsuhiko. Tatsu... Cumva n-am fost surprins. 

ÎI cunoscusem pe Tatsu în Vietnam, unde era atașat la 
Consiliul Japonez pentru Investigaţii şi Siguranța Publică, unul 
dintre precursorii lui Keisatsucho. Împiedicat de restricțiile 
impuse militarilor de Articolul 9 al Constituţiei postbelice și 
neizbutind să facă altceva decât să trimită câţiva oameni pentru 
„ascultare și învăţare”, guvernul îl detașase pe Tatsu în Vietnam 
pentru șase luni, ca să întocmească diagrame de organizare a 
asistenţei oferite de KGB Vietcongului. Deoarece vorbeam 
japoneza, fusesem repartizat să-l ajut. 

Tatsu era un bărbat scund cu genul de conformaţie robustă 
care se împlinește odată cu vârsta și chip blând care-i camufla 
concentrarea reală, trădată de obiceiul de a-și împinge înainte 
toracele și capul într-un mod ce lăsa impresia că era reţinut de o 
lesă invizibilă. Se simţea frustrat în Japonia postbelică, castrată, 
și admira cărarea războinicului pe care pornisem eu. Mă intriga 
o tristețe secretă pe care i-o zăream în ochi și care, în mod 
bizar, se accentua când zâmbea și mai ales când râdea. Vorbea 
puţin despre familia lui - soția și două fetițe în Japonia dar, când 
o făcea, mândria îi era evidentă. După niște ani, aveam să aflu 


VP - 26 


de la o cunoștință comună că existase și un fiu, copilul lui cel 
mai mic, care murise în circumstanţe despre care Tatsu nu voia 
niciodată să vorbească și atunci am înțeles de unde provenea 
tristețea lui permanentă. 

La revenirea în Japonia, am petrecut un timp împreună, însă 
apoi m-am distanțat după ce mă implicasem cu Miyamoto și 
Benny. Nu-l mai revăzusem pe Tatsu de când intrasem în 
„clandestinitate”. 

Ceea ce era bine, întrucât știam din rapoartele pe care le 
spărsesem că Tatsu avea o teorie personală: pe statul de plată 
al PLD-ului exista un asasin. La sfârșitul anilor 1980, Tatsu 
ajunsese să creadă că prea mulţi martori-cheie în cazuri de 
corupţie, prea mulţi reformatori financiari, prea mulți tineri 
cruciați împotriva statu-quo-ului mureau de „cauze naturale”. El 
opina că exista un tipar, iar profilul formei întunecate din centrul 
tiparului acela deţinea abilităţi foarte asemănătoare alor mele. 

Colegii lui Tatsu considerau că forma aceea era o nălucire a 
propriei sale imaginaţii, iar insistența lui încăpăţânată de a 
investiga o conspirație despre care alţii afirmau că era un miraj 
nu-i ajutase promovarea în carieră. Pe de altă parte, aceeași 
încăpățânare îi adusese un nivel de protecţie din partea 
puterilor pe care spera să le amenințe, deoarece nimeni nu 
dorea ca decesul lui brusc din cauze naturale să-i confirme 
teoriile. Dimpotrivă, îmi imaginam că mulți inamici ai lui Tatsu 
sperau că va avea o viață îndelungată și lipsită de evenimente. 
Știam de asemenea că atitudinea aceea se va schimba brusc 
dacă Tatsu se va apropia vreodată prea mult de adevăr. ` 

Deocamdată n-o făcuse, totuși eu îl cunoșteam bine. In 
Vietnam, el înțelesese ideile fundamentale ale 
contrainformaţiilor într-un moment în care cadrele superioare 
din CIA nu puteau întocmi o simplă diagramă de organizare a 
unei unităţi Vietcong tipice. Tatsu dezvoltase piste operaţionale, 
deși domeniul de acţiune îi era restricţionat la „ascultare și 
învăţare”. Refuzase viaţa tihnită uzuală a unui atașat militar, de 
a scrie rapoarte dintr-o vilă, și insistase să acţioneze pe teren. 

Odată, după ce  consumaserăm împreună cantități 
substanţiale de sake, Tatsu îmi spusese cu amărăciune că 
superiorii lui fuseseră îngroziţi de eficacitatea de care dăduse 
dovadă și ignoraseră cu scrupulozitate informaţiile pe care le 
produsese. Până la urmă insistența și curajul îi fuseseră irosite. 


VP - 27 


Îmi doream ca el să fi putut învăţa din experienţa aceea. 

În același timp însă bănuiam că era imposibil. Tatsu era un 
adevărat samurai și avea să continue să slujească același 
senior, indiferent de câte ori acesta l-ar fi ignorat sau chiar 
maltratat. Servirea cu devotament era țelul suprem pe care-l 
cunoștea el. 

Era neobișnuit pentru Keisatsucho să investigheze o spargere 
simplă. Probabil că ceva legat de moartea lui Kawamura și de 
afacerile sale anterioare atrăsese atenţia lui Tatsu. N-ar fi fost 
prima dată că-mi simţisem vechiul tovarăș de arme privindu-mă 
parcă printr-un geam fumuriu, distingând o formă înapoia sa, 
dar neștiind cui aparține, și eram mulțumit că dispărusem de pe 
radarul lui cu atâţia ani în urmă. 

— Nu trebuie să-mi spui dacă știai despre asta, a rostit Harry 
întrerupându-mi reflecţiile. Cunosc regulile. 

M-am întrebat câte ar fi trebuit să-i dezvălui. Dacă doream să 
aflu mai multe, abilităţile lui ar fi fost utile. Pe de altă parte nu- 
mi plăcea ca el să se apropie prea mult de adevărata natură a 
activităţii mele. Și așa ajunsese inconfortabil de aproape. De 
exemplu, numele lui Tatsu pe raportul ăsta. Imi era imposibil să 
nu mă gândesc că Harry va urmări pista aceea, va ajunge la 
teoriile conspiraţiilor ale lui Tatsu și va simţi conexiunea cu 
mine. Sigur că da, nu exista absolut nicio dovadă, doar o 
îndoială rezonabilă, însă, laolaltă, Harry și Tatsu ar fi deţinut un 
număr important de piese ale puzzle-ului. 

Stând în Las Chicas și sorbind din Chai Latte, a trebuit să 
recunosc că Harry putea deveni o problemă. Înțelegerea aceea 
m-a deprimat. Doamne, mi-am spus, devii sentimental. 

Poate că era timpul să ies din porcăria asta. Poate că sosise 
realmente timpul s-o fac. 

— N-am știut, am răspuns după o clipă. Cazul ăsta este destul 
de neobișnuit. 

N-am văzut niciun rău în a-i povesti despre străinul din tren și 
am făcut-o. 

— Dacă am fi fost în New York, aș fi zis că era un hoț de 
buzunare, a comentat el când am terminat. 

— Și eu am crezut la fel când l-am văzut, totuși cariera de hoţ 
de buzunare ar fi o opţiune jalnică pentru un alb în Tokio. 
Trebuie să te pierzi în mulţime. 

— Să fi fost Kawamura o simplă ţintă de oportunitate? 


VP - 28 


Am clătinat din cap. 

— Puţini oameni au atâta sânge rece și tupeu. Mă îndoiesc că 
tocmai unul dintre ei s-a nimerit să fie în preajma lui Kawamura 
în dimineaţa aceea. Cred că individul era contactul lui și că se 
afla acolo pentru un fel de schimb reciproc. 

— De ce crezi că Ke/satsucho investighează o spargere banală 
dintr-un apartament din Tokio? a întrebat el. 

— Nu știu, am răspuns, deși implicarea lui Tatsu mă pusese 
pe gânduri. Poate din cauza poziţiei lui Kawamura în guvern, a 
decesului lui recent... așa ceva. Asta-i teoria pe care aș cerceta- 
O. 

Harry m-a privit cu atenţie. 

— lmi ceri să fac săpături? 

Ar fi trebuit să fi negat. Dar mai fusesem manipulat în trecut. 
Sentimentul că se întâmplase din nou m-ar fi ţinut treaz nopţile. 
Oare Benny pusese încă o echipă pe urma lui Kawamura? Am 
considerat că-l puteam lăsa pe Harry să caute niște indicii. 

— Oricum o vei face, nu? am replicat. 

A clipit scurt. 

— Cred că nu mă pot abţine. 

— Sapă, atunci. Anunţă-mă ce mai găsești. Și păzește-ţi 
mereu spatele, asule. Să nu devii neglijent. 

Avertismentul acela era valabil pentru noi amândoi. 


Capitolul 3 


Avertismentul pe care i-l dădusem lui Harry de a-și păzi 
mereu spatele m-a dus cu gândul la Jimmy Calhoun, prietenul 
meu cel mai bun din liceu, la Jimmy așa cum fusese înainte de a 
deveni Jake „Nebunu'””. 

Jimmy și cu mine ne înrolasem împreună în armată, pe când 
aveam abia șaptesprezece ani. Imi amintesc că ofițerul de la 
recrutare ne zisese că aveam nevoie de acordul părinţilor pentru 
a ne înrola. 

— O vedeți pe femeia de-afară? ne spusese el. Daţi-i douăzeci 
de dolari și-ntrebaţi-o dacă nu vrea să semneze ca fiind mama 
voastră. 

Ea fusese de acord. Ulterior am înţeles că acela era modul 


VP - 29 


prin care își câștiga existenţa. 

Jimmy și cu mine ne cunoscusem, cumva, prin intermediul 
surorii lui mezine, Deirdre. Era o fată frumoasă, cu păr negru, și 
se număra printre puţinii oameni care se purtau frumos cu 
puștiul stângaci și nelalocul lui care fusesem eu în Dryden. Un 
idiot îi spusese lui Jimmy că-mi plăcea de ea, ceea ce era 
adevărat, bineînţeles, iar Jimmy decisese că detesta ca unul cu 
ochii oblici să se dea la soră-sa. Era mai voinic decât mine, dar 
m-am bătut cu el fără să clipesc și niciunul n-a ieșit învingător. 
După aceea, m-a respectat și a devenit aliatul meu împotriva 
bătăușilor din Dryden, primul meu prieten adevărat. Deirdre și 
cu mine am început să ieșim împreună și vai de cel care glumea 
pe seama lui Jimmy în privinţa asta. 

Înainte de plecarea în armată, i-am spus lui Deirdre că mă voi 
însura cu ea când mă voi întoarce. Ea mi-a spus că mă va 
aștepta. 

— Ai grijă de Jimmy, da? mi-a zis. Vrea să dovedească foarte 
multe. 

Jimmy și cu mine îi spusesem ofițerului de la recrutare că 
doream să fim împreună, iar el ne făgăduise că va avea grijă de 
asta. Nu știu dacă mișcase vreun deget în privinţa respectivă - 
probabil că minţise fără să clipească totuși lucrurile s-au derulat 
așa cum cerusem. Ne-am instruit împreună în unitatea Forţelor 
Speciale de la Fort Bragg, apoi am ajuns într-un program comun 
CIA-armată numit Grupul de Observare și Studiere, sau GOS. 
Denumirea era o glumă, tentativa unui birocrat idiot de a-i 
conferi o vizibilitate redusă. La fel de bine ai fi putut boteza un 
pitbull „Mielușel”. 

GOS avea ca sarcină executarea de misiuni clandestine de 
recunoaștere și sabotaj în Cambodgia și Laos, uneori chiar în 
Vietnamul de Nord. Echipele erau alcătuite din PRDL - un 
acronim pentru bărbaţii specializaţi în patrule de recunoaștere 
pe distanțe lungi. Trei americani și nouă inși din Grupul de 
Apărare Civilă Neorganizată, sau GACN, care erau de obicei 
mercenari khmeri recrutați de CIA, uneori montaniarzi!. Trei 
bărbaţi dispăreau în sălbăticie una, două, trei săptămâni la rând, 
hrănindu-se cu ce găseau pe plan local, fără niciun contact cu 
CAMV, Comandamentul Asistenţei Militare SUA în Vietnam. 

Noi eram elita elitei, puţini și mobili, lunecând ca niște spectre 


1 Degar, sau „montaniarzi”, sunt băștinașii de pe podișul central al Vietnamului. (n.t.). 
VP - 30 


silențioase prin junglă. Toate părţile mobile ale armelor ne erau 
învelite în cârpe, pentru a amortiza orice zgomot. Operam atât 
de frecvent noaptea, încât puteam vedea în întuneric. Nu 
utilizam nici chiar spray-uri împotriva insectelor, pentru că 
vietcongii le puteau simţi mirosul. Tratam totul cu foarte multă 
seriozitate. 

Operam în Cambodgia în același timp în care Nixon se angaja 
public că-i va respecta neutralitatea. Dacă misiunile ne-ar fi fost 
deconspirate, Nixon ar fi fost silit să admită că minţise nu numai 
cetățenii, ci și Congresul american, și de aceea activităţile nu 
erau doar clandestine, ci existența lor era complet negată, până 
în vârful ierarhiei. Pentru unele misiuni, trebuia să acţionăm fără 
arme sau materiale de provenienţă americană. In alte rânduri 
nu ni se putea asigura nici măcar susţinere aeriană, de teama 
ca piloţii să nu fie doborâţi și capturați. Când pierdeam pe unul 
dintre noi, familia lui primea o telegramă care anunţa că fusese 
ucis „la vest de Dak To” sau „în apropierea graniţei”, sau altă 
descriere la fel de vagă. 

N-am început deloc rău. Înainte de misiuni, discutam ce 
trebuia și ce nu trebuia să facem. Auzisem toate poveștile. Toţi 
știam despre My Lai. Noi aveam să ne păstrăm sângele rece, să 
rămânem profesioniști. Să ne păstrăm inocenta, de fapt. 
Aproape că-mi vine să râd, când mă gândesc la asta acum. 

Jimmy a devenit cunoscut ca Jake „Nebunu'” deoarece a 
adormit în timpul primului nostru schimb de focuri. Trasoarele 
șuierau spre noi dinapoia lizierei, toţi eram ghemuiţi și trăgeam 
în inamicii pe care nu-i puteam vedea și asta a ţinut ore în șir, 
pentru că nu puteam cere susţinere aeriană, fiindcă ne aflam 
într-un loc ilegal. În toiul luptei, Jimmy a zis „Băga-mi-aș!” și a 
tras un pui de somn. Toţi au considerat că făcuse ceva cool de 
tot, dar pe când ziceau „Ești nebun, nenică, ești nebun”, Jimmy 
a replicat: „Păi știam că totul era Jake/OK”. Așa că după aceea l- 
au numit Jake „Nebunu””. În afară de noi doi, nu cred că 
altcineva îi cunoștea numele real. 

Jimmy nu numai că se comporta ca un nebun, dar și arăta ca 
atare. Un accident de motocicletă suferit în adolescență aproape 
că-l costase un ochi și cu toate că medicii reușiseră să-l salveze, 
nu-l putuseră alinia corect, astfel că, atunci când vorbea cu tine, 
părea mereu că supraveghează pe cineva cu coada ochiului. 

— Sunt omnidirecţional, îi plăcea să spună, și surâdea, când 


VP - 31 


vedea pe cineva care arunca priviri furișe spre ochiul lui 
zbanghiu. 

Jimmy fusese destul de comunicativ în liceu, dar se închisese 
în sine în Vietnam, unde se antrena constant și era foarte serios 
în privința misiunilor. Oamenilor le era frică de el. Odată, un 
poliţist militar cu un ciobănesc german îl abordase pentru 
comportament inadecvat într-un bar. Jimmy nu-l privise, ci se 
purtase de parcă nici n-ar fi existat. Se mulțumise să se uite fix 
la câine. Între ei se petrecuse ceva la nivel animalic, primitiv, iar 
ciobănescul schelălăise și se retrăsese. Polițistul se speriase și 
decisese cu înţelepciune să renunţe la punerea sub acuzație, iar 
incidentul devenise parte din legenda lui Jake „Nebunu'” care 
creștea întruna - că până și câinii de pază se temeau de el. 

Pe de altă parte, nimeni nu-l întrecea în junglă. Jimmy era ca 
un animal cu care puteai vorbi. Îi făcea pe alţii să se simtă 
stingheri din cauza ochiului omnidirecţional și a tăcerilor 
îndelungate, dar când zgomotele elicopterelor care ne 
aduseseră pe poziţii se pierdeau în depărtare, toţi doreau să fie 
alături de ei. 

Amintirile mă copleșeau ca un batalion de leșuri brusc 
reanimate. 

Rade-i înseamnă rade-i. Num suyn! g 

Pentru noi, nu mai există un cămin, John. In niciun caz după 
ceea ce am făcut. 

Nu te mai gândi la rahaturile alea, mi-am spus, iar zgomotul 
static al refrenului îmi era familiar. Ce a fost a fost. 

Aveam nevoie de o relaxare și am decis să merg la un concert 
de jazz în Clubul Alfie. Jazzul fusese refugiul meu de la vârsta de 
șaisprezece ani, când auzisem primul disc cu Bill Evans, iar un 
refugiu suna bine în momentul ăsta. 

Alfie este o așa-numită raibu hausu, „casă pentru spectacole 
live”: un club mic care găzduia triouri și cvartete de jazz și se 
adresa împătimiţilor de jazz din Tokio. Alfie este un club 
adevărat: întunecos, strâmt, cu plafon jos și acustică accidental 
excelentă, în care nu încap mai mult de douăzeci și cinci de 
persoane și care s-a specializat în tineri artiști aflaţi pe punctul 
de a fi descoperiţi. Este mereu ticsit și ai nevoie de rezervare, 
un lux pe care viaţa mea în umbre nu și-l permite. O cunoșteam 
însă pe mama-san din Alfie, o bătrână dolofană cu degete mici 
și groase și mers greoi și legănat, care probabil a fost cândva o 


VP - 32 


unduială. Trecuse de vârsta flirturilor, dar flirta oricum cu mine 
și ţinea la mine pentru că-i răspundeam în același fel. Alfie 
putea fi supraaglomerat, dar asta n-ar fi însemnat mare lucru 
pentru mama-san, dacă dorea să mai facă loc pentru o 
persoană. 

In seara aceea am luat metroul spre Roppongi, districtul unde 
se găsea Alfie, rulând pe drum o RDU de securitate medie. Ca 
întotdeauna, am ieșit abia după ce se golise peronul staţiei. Nu 
mă urmărea nimeni și am suit scările spre seara din Roppongi. 

Roppongi este un cocteil compus din cele mai agresive 
elemente străine și autohtone din Tokio, iar sexul și banii îi 
asigură combinației lovitura decisivă. Este plin de animatoare 
occidentale care au venit în Japonia, gândindu-se că vor ajunge 
modele, dar care s-au trezit prinse în altceva și vând conversații 
îndrăzneţe și adesea mai mult de atât clienţilor lor sarariiman, 
pășind apăsat și perfect conștiente de valoarea lor în ţinute 
elegante și pantofi cu tocuri-cui care le accentuează înălțimea, 
cu aroganţa menită să semnifice succes și statut, dar care 
indică adesea ceva mai aproape de disperare; fete japoneze 
superbe, cu pielea perfect bronzată în solare, părul vopsit în 
șuvițe, purtat lung și drept pe spinările lor, ca aripile pliate ale 
unor păsări de pradă flămânde, căutând prieteni bogaţi care, în 
schimbul promisiunii sexului sau pur și simplu pentru a fi văzuţi 
cu asemenea trofee în public, le vor dărui taioare Chanel și 
poşete Vuitton și celelalte obiecte după care tânjesc ele; străini 
oacheși care vând substanţe legale care pot sau nu să fie ceea 
ce susţin ei, proxenete ridicol de bătrâne care îi trag pe trecători 
de cot, încercând să-i determine să aleagă o „companioană” 
dintr-un album cu fotografii; oameni care pășesc repede, de 
parcă ar trebui să ajungă într-un loc important, sau care 
pozează nonșalant, ca și cum ar aștepta să întâlnească o 
celebritate; toți flămânzi și străduindu-se să reușească, un 
univers de prădători și prăzi superbe. 

Alfie se afla în stânga staţiei de metrou, dar eu am cotit la 
dreapta când am ieșit pe stradă, intenţionând să ocolesc apoi 
stația prin spate. Distribuitorii de pliante pentru localuri 
intraseră deja în acţiune, fluturându-mi-le în faţă și încercând 
să-mi atragă atenţia. l-am ignorat și am cotit la dreapta pe 
Gaienhigashi-dori, chiar prin faţa lui Almond Cafe, apoi din nou 
la dreapta pe o străduţă paralelă cu Roppongi-dori, care m-a 


VP - 33 


adus în spatele lui Alfie. Un Ferrari roșu a mărâit pe lângă mine, 
o relicvă din anii bulei, când vânătorii de trofee plăteau milioane 
de dolari pentru tablouri impresioniste originale despre care nu 
știau absolut nimic și proprietăţi îndepărtate, ca Pebble Beach, 
pe care nu le văzuseră niciodată, când se spusese că terenul de 
sub Tokio valora mai mult decât partea continentală a Statelor 
Unite, când recent îmbogăţiţii își celebrau statutul în barurile cu 
animatoare din Ginza, comandând nenumărate sticle de 
șampanie de o mie de dolari, pe care o distrugeau cu cuburi de 
zahăr și o beau din cupe înalte presărate cu grăunţi de aur de 
14 carate. 

Am cotit la dreapta, am traversat strada și am luat liftul până 
la etajul patru, făcând o ultimă baleiere de o sută optzeci de 
grade înainte să se închidă ușile. 

În mod predictibil, o mulţime de oameni era în faţa ușii 
clubului, acoperită de postere, unele noi, unele decolorate, care 
anunțau spectacole ce se ţinuseră aici de-a lungul anilor. La ușă, 
un tânăr în costum european ieftin, cu părul pieptănat pe spate, 
verifica rezervările. 

— Onamae wa? m-a întrebat el, când am străbătut distanța 
scurtă de la ascensor. „Cum vă numiţi?” 

l-am zis că nu aveam rezervare și a părut îndurerat. Ca să-l 
scutesc de neplăcerea de a-mi spune că nu voi putea vedea 
spectacolul, i-am spus că eram un prieten vechi al lui mama-san 
și trebuia să vorbesc cu ea; putea s-o cheme? A făcut o 
plecăciune, a pășit înăuntru și a dispărut înapoia unei cortine. 
După două secunde a apărut mama-san, cu o expresie foarte 
preocupată și profesională, pregătindu-se neîndoios pentru o 
scuză japoneză chinuitor de politicoasă, dar în același timp 
fermă, însă, când m-a zărit, colțurile ochilor i s-au încrețit într-un 
zâmbet. 

— Jun-chan!  Hisashiburi ne! m-a întâmpinat, netezindu-și 
fusta cu palmele. 

Jun este diminutivul lui mama-san pentru Junichi, prenumele 
meu japonez, care a fost degenerat în John în limba engleză. Am 
făcut o plecăciune protocolară înaintea ei, dar i-am întors 
zâmbetul încântat. Am explicat că treceam întâmplător prin 
cartier și nu avusesem șansa să fac rezervare. Vedeam foarte 
bine că erau aglomeraţi și n-aş fi vrut să deranjez... 

— Tonde mo ani! m-a întrerupt ea. „Nu fi ridicol!” 


VP - 34 


M-a tras înăuntru, s-a repezit îndărătul tejghelei barului și a 
luat de pe un raft sticla de Caol lla ţinută acolo. A înhățat un 
pahar, a revenit la mine și mi-a făcut semn să mă așez la o 
masă din colţ. 

A stat cu mine câteva secunde, mi-a turnat de băut și m-a 
întrebat dacă eram însoțit de cineva; nu întotdeauna vin singur 
în Alfie. l-am spus că nu aveam însoțitori și a zâmbit. 

— Un ga yokatta ne! a comentat. „Norocul meu!” 

Vederea ei m-a făcut să mă simt bine. Nu mai fusesem aici de 
câteva luni, dar mama-san știa exact unde îmi era sticla; nu-și 
pierduse abilităţile. _ 

Masa mea se găsea aproape de scena micuță. Incăperea era 
întunecoasă, dar un bec care atârna din tavan ilumina un pian și 
zona din imediata sa apropiere. Nu vedeam perfect intrarea în 
club, însă nu le poţi avea pe toate. 

— Mi-a fost dor de tine, Mama, i-am spus în japoneză, simțind 
că mă destind. Cine cântă în seara asta? 

Ea m-a bătut ușor pe mână. 

— O pianistă tânără: Kawamura Midori. O să ajungă star - în 
weekendul ăsta va susţine un concert la Blue Note, dar te poţi 
lăuda că ai văzut-o în Alfie la începutul carierei. 

Kawamura este un nume japonez uzual și nu m-am gândit 
deloc la vreo coincidență. 

— Cred c-am auzit de ea, dar nu-i cunosc muzica. Ea cum 
este? 

— Minunată - cântă ca un Thelonious Monk furios. Și este 
complet profesionistă, nu ca alţi tineri pe care-i aducem aici. 
Sărmana și-a pierdut tatăl de puţin timp, totuși nu și-a anulat 
spectacolul programat. 

In clipa aceea, am făcut legătura dintre cele două nume. 

— Imi pare rău pentru ea, am rostit fără grabă. Ce-a păţit 
tatăl? 

— Infarct într-o dimineaţă, chiar pe Yamanote. Kawamura-san 
mi-a spus că n-a fost tocmai o surpriză, pentru că tatăl ei avea 
probleme cardiace. Trebuie să ne bucurăm de toate clipele de 
care avem parte, nu? Ah, uite-o că vine! 

M-a bătut din nou ușor pe mână și s-a îndepărtat. 

M-am întors și am văzut-o pe Midori și trioul ei, apropiindu-se 
de scenă cu pași energici și chipuri inexpresive. Am scuturat din 
cap, încercând să-mi limpezesc mintea. Venisem la Alfie tocmai 


VP - 35 


pentru a scăpa de Kawamura și ce-i era asociat, iar acum mă 
confruntam cu fantoma lui. M-aș fi ridicat și aș fi plecat, dar ar fi 
fost un gest prea vizibil. 

În același timp simţeam un fior de curiozitate, ca și cum aș fi 
revenit pe lângă scena unui accident auto pe care-l cauzasem și 
nu mi-aș fi putut feri ochii. 

Am privit-o pe Midori când s-a așezat la pian. Avea în jur de 
treizeci și cinci de ani, cu părul drept, lung până la umeri, atât 
de negru, încât părea să lucească sub spoturile de lumină. Purta 
un pulover cu mâneci scurte, la fel de negru ca părul, care 
contrasta frapant cu pielea albă și netedă a braţelor și gâtului. 
Am încercat să-i disting ochii, dar n-am putut întrezări decât o 
fulgerare a lor în umbrele produse de lumina de deasupra. li 
conturase cu creionul, însă în rest nu purta machiaj. Era 
îndeajuns de sigură pe ea ca să nu se obosească cu așa ceva. 
Nici nu avea nevoie, de altfel. Arăta bine și era probabil 
conștientă de asta. 

Am putut simţi o încordare în rândul spectatorilor, care s-au 
aplecat puţin spre înainte. Midori a ridicat degetele deasupra 
clapelor și a rămas așa o secundă. Glasul i s-a auzit încet: 

— Unu, doi, un-doi-trei-patru, apoi mâinile i-au coborât și au 
adus viaţă în sălița clubului. 

Nu era o compoziţie personală, ci „My Man's Gone Now”, un 
cântec pe care-l știam bine de pe discul Sunday At The Village 
Vanguard al lui Bill Evans. Îmi plăcea bucata și mi-a plăcut cum 
a interpretat-o. Îi aducea o efervescenţă care mă făcea să 
doresc s-o și privesc, nu numai s-o ascult, totuși m-am trezit 
ferindu-mi ochii. 

Eu îmi pierdusem tatăl imediat după ce împlinisem opt ani. 
Fusese ucis de un extremist de dreapta în demonstrațiile 
stradale ce zguduiseră Tokio în 1960, după ce administraţia 
Kishi ratificase Pactul de Securitate Americano-japonez. In 
timpul vieții lui, tata nu fusese foarte apropiat de mine și am 
simţit că fusesem sursa unei tensiuni între el și mama. Dar 
înțelegerea aceea a sosit mult mai târziu. Până atunci am plâns 
cu lacrimi de băiețaș, nopţile, mult timp după dispariţia lui. 

Mama nu mi-a ușurat deloc viața care a urmat, deși cred că a 
încercat s-o facă. Fusese juristă a Departamentului de Stat 
american în Tokio-ul ocupat și controlat de Comandamentul 
Suprem al Puterilor Aliate al lui MacArthur, făcând parte din 


VP - 36 


echipa însărcinată de acesta cu redactarea unei Constituţii, care 
să călăuzească Japonia postbelică în noul Secol American. Tata 
făcea parte din echipa prim-ministrului Yoshida și răspundea de 
traducerea și negocierea documentului în termeni favorabili 
Japoniei. 

Idila lor, care a devenit publică la scurt timp după 
promulgarea noii Constituţii în mai 1947, a scandalizat ambele 
părţi, care au fost convinse că reprezentanţii lor făcuseră 
concesii de alcov care n-ar fi putut fi obţinute niciodată la masa 
tratativelor. Viitorul mamei mele în Departamentul de Stat a luat 
practic sfârșit și ea a rămas în Japonia, măritându-se cu viitorul 
meu tată. 

Părinţii ei au rupt legăturile din cauza căsătoriei interculturale, 
între rase diferite, care avusese loc în ciuda dispoziţiilor lor, așa 
că mama, reacţionând înaintea calităţii de orfană de facto, a 
adoptat Japonia și a învăţat limba destul de bine ca s-o 
vorbească acasă cu tata și cu mine. Când și-a pierdut soțul, și-a 
pierdut și legăturile cu noua viaţă pe care o clădise. 

Oare Midori fusese apropiată de tatăl ei? Poate că nu. Poate 
că existaseră momente dificile, poate chiar dispute, legate de 
cariera fiicei, care poate că lui i se păruse frivolă. lar dacă 
existaseră conflicte, și tăceri dureroase și tentative chinuitoare 
de înțelegere reciprocă, beneficiaseră ei doi de vreo ocazie de 
reconciliere? Sau ea rămăsese cu multe lucruri pe care nu mai 
avusese ocazia să i le spună vreodată? 

Ce dracu-i cu tine? m-am întrebat. N-ai nimic de-a face, nici 
cu ea, nici cu tatăl ei. Este o femeie atrăgătoare si-ti place de 
ea, perfect, dar abandonează gândurile astea. 

Am privit în jurul clubului și toţi spectatorii păreau să fie în 
perechi sau în grupuri mai mari. 

Imi doream să ies de aici și să găsesc un loc care să nu 
asocieze amintiri. 

Însă unde ar fi fost locul acela? 

Așa că am ascultat muzica. Am simţit notele îndepărtându-se, 
jucăuș, în zigzag de mine, le-am prins și le-am îngăduit să mă 
scoată din dispoziţia care suia în jur ca o apă întunecată. M-am 
agăţat de muzică, cu gustul whisky-ului în gât, cu melodia în 
urechi, până ce mâinile lui Midori au părut că se transformă într- 
o ceaţă, până ce profilul i s-a pierdut în păr, până ce capetele pe 
care le vedeam în jurul meu în semiîntuneric și pâclă de ţigară s- 


VP - 37 


au legănat și mâinile au bătut ritmul în mese și pahare, până ce 
mâinile ei s-au înceţoșat încă și mai repede, iar apoi s-au oprit, 
lăsând un moment de tăcere perfectă, care a fost umplut 
imediat cu o explozie de aplauze. 

După câteva clipe, Midori și trioul ei s-au îndreptat către o 
măsută care le fusese rezervată și clubul s-a umplut cu 
murmure scăzute de conversații și râsete înăbușite. Mama-san li 
s-a alăturat. Ştiam că nu mă puteam furișa afară fără să-mi iau 
rămas-bun de la ea, totuși nu doream să mă opresc la masa lui 
Midori. In plus, o plecare timpurie ar fi părut fără doar și poate 
stranie. Am înţeles că trebuia să rămân până la sfârșit. 

Recunoaște, mi-am spus în gând. Vrei să auzi și partea a 
doua. Și era adevărat. Muzica lui Midori îmi calmase emoţiile 
tulburate, așa cum face jazzul de fiecare dată. Nu mă îngrijora 
ideea de a mai rămâne. Aveam să savurez partea a doua a 
spectacolului, să plec discret și să-mi amintesc totul ca pe o 
seară bizară care, până la urmă, se terminase bine. 

Perfect. Dar fără alte prostii despre tatăl ei, da? 

Cu coada ochiului am văzut-o pe mama-san venind spre mine. 
M-am întors și i-am surâs când s-a așezat la masa mea. 

— la zi, ce crezi? m-a întrebat ea. 

Am ridicat sticla, care se golise considerabil de când sosisem 
și am umplut pahare pentru amândoi. 

— Un Thelonious Monk furios, exact așa cum ai zis. Ai 
dreptate, va ajunge un star. 

Ochii i-au scânteiat. 

— Vrei să ţi-o prezint? 

— Mulţumesc, Mama, dar cred că-n seara asta am mai 
degrabă chef să ascult, decât să vorbesc. 

— Și ce dacă? Ea poate să vorbească și tu poţi să asculţi. 
Femeilor le plac bărbaţii care ascultă - sunt păsări rare, nu-i 
așa? 

— Pe mine nu cred că m-ar plăcea. 

Mama-san s-a aplecat ușor peste masă. 

— M-a întrebat despre tine. 

Rahat. 

— Și ce i-ai spus? 

— Că dacă aș fi fost niţel mai tânără, nu i-aș fi spus nimic. Și-a 
acoperit gura cu palma și umerii i s-au scuturat de râs tăcut. Dar 
pentru că sunt prea bătrână, i-am spus că ești pasionat de jazz 


VP - 38 


și un mare fan al ei, și că ai venit în seara asta special ca s-o 
asculţi. 

— Frumos din partea ta, am zis dându-mi seama că pierdeam 
controlul situaţiei și neștiind prea bine cum să-l recâștig. 

Ea s-a lăsat pe spate în scaun și a zâmbit. 

— Și atunci? Nu crezi c-ar trebui să te prezinţi? Mi-a spus că 
vrea să te cunoască. 

— Mama, cred că ăsta-i numai aranjamentul tău. Ea n-a zis 
așa ceva. 

— Nu? Te așteaptă - privește! 

S-a întors și a fluturat din braţ spre Midori, care i-a răspuns în 
același fel. 

— Mama, nu face așa ceva, am rostit știind că era deja prea 
târziu. 

Ea s-a aplecat brusc spre mine și zâmbetul a dispărut ca 
soarele înapoia unui nor. 

— Te rog să nu mă faci de râs. Du-te și spune „bună seara”. 

Nu mai aveam ce face. Oricum trebuia să merg la toaletă. 

M-am ridicat și am pornit spre masa lui Midori. Am simţit că 
era conștientă de apropierea mea, dar n-a schiţat niciun semn 
până am ajuns drept în faţa ei. Atunci a ridicat privirea și am 
fost izbit de ochii ei. Indescifrabili, deși se uita direct la mine, 
totuși nu distanţi și nici reci. Dimpotrivă, păreau să radieze o 
căldură controlată, ceva care te atingea, dar pe care nu o puteai 
atinge. 

Am știut instantaneu că avusesem dreptate și că fusese 
numai aranjamentul lui mama-san. Midori habar nu avea cine 
eram. 

— Îți mulţumesc pentru muzica dumitale, i-am spus destul de 
protocolar în japoneză, străduindu-mă să mă gândesc la ceva 
inteligent cu care să continui. M-a salvat de la ceva. 

Basistul, super cool în haine negre de sus până jos, cu favoriţi 
lungi și ochelari europeni dreptunghiulari, a pufnit audibil și m- 
am întrebat dacă între ei doi exista vreo relaţie. Midori și-a 
îngăduit un surâs scurt, care anunța că mai auzise de multe ori 
asemenea cuvinte, și a răspuns simplu: 

— Domo arigato. 

În sine, politețea mulţumirii era o formă de rămas-bun. 

— Nu, am urmat eu, vorbesc foarte serios. Muzica dumitale 
este onestă, antidotul perfect al minciunilor. 


VP - 39 


Pentru o clipă, m-am întrebat ce naiba bolboroseam. 

Basistul a clătinat din cap, parcă dezgustat. 

— Noi nu cântăm ca să „salvăm” oameni, a zis el. Cântăm 
pentru că ne place să cântăm. 

Midori s-a uitat la el cu o privire detașată și trădând o ușoară 
dezamăgire, și am știut că ei doi dansau după pași pe care-i 
știau bine, pași care nu duseseră niciodată la satisfacția 
basistului. 

Mai dă-l naibii pe basist! 

— Dar jazzul este ca sexul, nu-i așa? m-am adresat lui. 
Trebuie să fie doi ca să se bucure cu adevărat. 

Ochii i s-au mărit și au fulgerat. Midori a ţuguiat buzele într-un 
posibil zâmbet, stăpânit în ultima clipă. 

— Suntem încântați să continuăm să te salvăm, dacă asta am 
făcut până acum, a rostit ea pe un ton plat ca 
electrocardiograma unui mort. Mulţumesc. 

l-am susținut privirea pentru un moment, încercând fără 
succes s-o descifrez, după care m-am scuzat. Am intrat în 
toaleta din Alfie care are cam aceeași suprafaţă ca baza unui 
felinar stradal, unde m-am gândit că supravieţuisem unora 
dintre cele mai brutale încleștări din Asia de Sud-est, unora 
dintre cele mai dure conflicte între mercenari din lume, dar tot 
nu puteam învinge într-o ambuscadă a lui mama-san. 

Am ieșit din toaletă după câteva clipe și am revenit la locul 
meu, încuviinţând scurt din cap spre rânjetul mulțumit al lui 
mama-san. Pe când așteptam începerea părţii a doua a 
concertului, am auzit ușa clubului deschizându-se înapoia mea și 
am privit într-o doară într-acolo, ca să-l văd pe noul-sosit. In mai 
puţin de o secundă, capul mi s-a întors reflex spre scenă, 
acţionat de ani de antrenamente, aceleași antrenamente care 
împiedicaseră apariţia surprinderii pe faţa mea. 

Era străinul din tren. Cel care-l percheziţionase pe Kawamura. 


Capitolul 4 


Ţin pe portchei mai multe obiecte neobișnuite, printre care 
câteva pontoarce artizanale și o oglindă dentară cu mânerul 
retezat. Oglinda poate fi ţinută în dreptul ochiului fără să atragă 


VP - 40 


atenţia, mai ales dacă te rezemi într-un cot și-ţi susţii capul cu 
palma. 

Din postura aceea l-am putut urmări pe străin certându-se cu 
mama-san, înfuriată, când a început partea a doua a 
spectacolului. Fără doar și poate, ea îi spunea că nu putea să 
rămână, deoarece nu mai existau locuri și încăperea era deja 
supraaglomerată. L-am văzut pe bărbat băgând mâna în 
buzunarul sacoului și scoțând un portofel, pe care după aceea l- 
a deschis și i-a arătat ceva lui mama-san. Ea a examinat cu 
atenţie, apoi a surâs și i-a arătat peretele îndepărtat. Străinul a 
pornit în direcţia indicată și a găsit un loc. 

Oare cu ce o putuse convinge? O legitimaţie a autorității 
tokiote de control a vânzării băuturilor alcoolice? O insignă de 
poliţist? L-am privit pe toată durata părții a doua a show-ului, 
dar n-a oferit nicio indicație, ci a stat rezemat de perete, 
inexpresiv. 

Când recitalul s-a terminat, a trebuit să iau o decizie. Pe deo 
parte, presupuneam că el se afla aici pentru Midori și doream 
să-l urmăresc pentru a confirma și a vedea ce altceva puteam 
să aflu. Pe de altă parte, dacă străinul avea vreo conexiune cu 
Kawamura, putea să știe că infarctul fusese indus și era posibil 
să mă recunoască din tren, unde schimbasem două replici 
deasupra corpului nemișcat. Riscul era mic, dar, așa cum îi 
plăcea lui Jake „Nebunu'” să spună, pedeapsa pentru greșeală 
era mare. Cineva putea să afle înfățișarea mea actuală și 
coconul de anonimat pe care-l croisem cu atâta grijă avea să 
înceapă să se destrame. 

De asemenea, dacă rămâneam pentru a-l privi interacționând 
cu Midori, nu l-aș fi putut urma când pleca. Fie că ar fi trebuit să 
merg cu el în liftul pentru cinci persoane de la Alfie, caz în care 
m-aș fi deconspirat, fie că ar fi trebuit să cobor pe scări și să 
ajung la parter înaintea lui, ceea ce nu era deloc sigur. lar dacă 
el ajungea primul pe stradă, era posibil să-l pierd în marea de 
pietoni care hălăduiau pe Roppongi-dori. 

Deși era frustrant, trebuia să plec primul. După ce s-au 
încheiat aplauzele pentru partea a doua a concertului, l-am 
privit pe străin îndreptându-se către scenă. Câţiva spectatori s- 
au ridicat și s-au înghesuit de asemenea într-acolo, așa că am 
profitat de paravanul lor și am pornit spre ieșire. 

Păstrându-mi mereu spatele către scenă, m-am oprit să 


VP - 41 


returnez sticla de Caol Ila. l-am mulţumit din nou lui mama-san 
pentru că-mi îngăduise să intru, deși nu aveam rezervare. 

— Te-am văzut stând de vorbă cu Kawamura-san, a zis ea. A 
fost așa greu? 

— Nu, Mama, i-am zâmbit, a fost perfect. 

— De ce pleci așa devreme? Când treci pe-aici, nu stai 
niciodată destul. 

— Va trebui să remediez situația, dar astă-seară am alte 
planuri. 

A strâns din umeri, poate dezamăgită că nu se alesese mare 
lucru din combinaţiile ei. 

— Apropo, am continuat, cine era gaijinul care a venit după 
pauză? Te-am văzut certându-te cu el. 

— E reporter, a zis mama-san ștergând un pahar. Scrie un 
articol despre Kawamura-san, așa că l-am lăsat să stea. 

— Reporter! Grozav! La ce ziar? 

— La o revistă occidentală, nu mai știu care. 

— Ar fi bine pentru Kawamura-san. Ea o să ajungă într-adevăr 
un star. Am bătut-o pe mână. Noapte bună, Mama. Pe curând. 

Am coborât pe scări până în stradă, apoi am traversat 
Roppongi-dori și am așteptat în supermarketul Meidi-ya de 
vizavi, prefăcându-mă că le cercetam oferta de șampanie. Ah, 
Moët din 1988 - bun, dar nici pe departe un chilipir la 35 000 de 
yeni. Am examinat eticheta și m-am uitat pe geam la liftul lui 
Alfie. 

Din reflex, am căutat și alte locuri care puteau fi utile dacă 
așteptai pe cineva să iasă din club. Mașini parcate în lungul 
străzii... poate, însă nu te puteai bizui că vei găsi loc de parcare, 
așa că probabilitatea respectivă era redusă. Cabina telefonică 
aflată chiar în faţa lui Meidi-ya... în care un japonez tuns periuţă 
în jachetă neagră de piele și ochelari cu lentile semicurbate 
vorbea în receptor încă de când coborâsem eu din Alfie. Era tot 
acolo, întors cu fața în direcţia clubului. 

Străinul a ieșit după cincisprezece minute și a cotit la dreapta 
pe  Roppongi-dori. Am rămas locului, așteptând reacţia 
„Telefonistului”; într-adevăr, el a închis și a pornit pe stradă în 
aceeași direcție. 

Am ieșit din Meidi-ya și am cotit la stânga pe trotuar. 
„Telefonistul” traversa deja spre trotuarul  străinului, 
nemaiaşteptând să ajungă la trecerea pentru pietoni. Stilul lui 


VP - 42 


de urmărire era pueril: felul cum stătuse în cabina telefonică 
până când apăruse străinul, contactul vizual constant cu ieșirea 
din club de până atunci, traversarea bruscă a străzii... În plus, îl 
urmărea prea îndeaproape pe străin, o greșeală care-mi 
îngăduia să rămân în spatele lui. Pentru o clipă m-am întrebat 
dacă nu cumva lucra cu străinul, poate ca bodyguard sau ceva 
similar, totuși nu era suficient de aproape pentru a fi eficient în 
privinţa respectivă. 

Ambii au cotit la dreapta pe Gaienhigashi-dori la Almond Cafe, 
cu „Telefonistul” la nici zece pași distanţă. Am traversat și eu 
strada,  grăbindu-mă, deoarece culoarea semaforului se 
schimba. 

Asta-i o prostie, am gândit. Te afli în mijlocul urmăririi 
altcuiva. Dacă sunt mai mulți și utilizează camere foto, ar putea 
obtine poza ta. 

Mi l-am închipuit pe Benny trimițând o echipă secundară pe 
urmele lui Kawamura, considerându-mă un fraier, și am știut că- 
mi voi asuma riscul. 

Am mers după ei câteva cvartale și am observat că niciunul 
nu dovedea vreo îngrijorare despre ce se întâmpla în urma sa. 
Din partea străinului nu vedeam niciun fel de acţiuni pentru 
detectarea unor urmăritori - nici întoarceri, nici opriri, care, 
oricât de inocente ar fi părut, i-ar fi silit pe aceștia să-și 
dezvăluie poziţia. 

La periferia nebuniei din Roppongi, unde mulțimile începeau 
să se rarefieze, străinul a intrat în unul dintre localurile 
Starbucks care  extermină  tradiţionalele cafenele locale, 
Kissaten. Constant ca Steaua Polară, „Telefonistul” a găsit o 
cabină telefonică la câţiva metri mai departe. Eu am traversat 
strada și am intrat într-un restaurant numit Freshness Burger, 
unde am cerut hamburgerul cu aceeași denumire și m-am 
instalat la o masă de lângă fereastră. Am văzut cum străinul a 
făcut o comandă, apoi s-a așezat la o masă din Starbucks. 

Bănuiam că „Telefonistul” era singur. Dacă ar fi făcut parte 
dintr-o echipă, ar fi fost logic ca la un moment dat să se 
desprindă, schimbând locul cu altcineva pentru a evita să fie 
detectat. De asemenea, verificările mele periodice în timp ce 
mersesem pe stradă nu identificaseră pe nimeni suspect în 
spate. Dacă făcea totuși parte dintr-o echipă și ceilalţi erau la fel 
de neexperimentați pe cât părea el, i-aș fi remarcat cu ușurință 


VP - 43 


când înaintam. 

Am rămas locului, monitorizând strada, privindu-l pe străin 
cum sorbea din pahar și-și consulta la răstimpuri ceasul. Fie că 
aștepta pe cineva cu care să se întâlnească acolo, fie că-și 
omora timpul înaintea unei întâlniri altundeva. 

S-a dovedit că prima ipoteză fusese cea corectă. După o 
jumătate de oră, am fost surprins s-o văd pe Midori venind pe 
stradă în direcţia noastră. În timp ce mergea, se uita la vitrine. 
Când a zărit firma Starbucks, s-a îndreptat direct într-acolo. 

„Telefonistul” a scos un telefon mobil, a apăsat o tastă și a 
dus telefonul la ureche. Frumoasă mișcare pentru un tip aflat 
într-o cabină telefonică! Am observat că nu fusese nevoit să 
tasteze întregul număr, așa că persoana pe care o suna se afla 
pe număr rapid, cineva căruia îi telefona frecvent. 

Străinul s-a ridicat la apropierea lui Midori de masa lui și a 
făcut o plecăciune protocolară. Plecăciunea era corectă, arătând 
că fusese în Japonia de ceva vreme și cunoștea binișor limba și 
cultura. Midori i-a răspuns în același fel, dar unghiul plecăciunii 
ei a fost mai redus, trădând incertitudine. Am simţit că nu se 
cunoșteau bine. Bănuiala mea era că se întâlniseră prima dată 
în Alfie. 

M-am uitat spre „Telefonist” și l-am văzut punându-și aparatul 
în buzunar. Nu se mișcase din cabină. 

Străinul i-a făcut semn lui Midori să ia loc. Ea a acceptat, apoi 
s-a așezat și bărbatul. A făcut semn către tejghea, însă Midori a 
clătinat din cap. Nu era dispusă să devină familiară cu el, 
mâncând sau bând împreună. 

l-am privit timp de zece minute. Pe măsură ce conversaţia lor 
a înaintat, gesturile străinului au căpătat un aer de implorare, în 
vreme ce postura lui Midori a devenit tot mai rigidă. În cele din 
urmă, ea s-a ridicat, a făcut o plecăciune scurtă, după care a 
început să se retragă cu spatele. Străinul i-a răspuns în același 
fel, însă cu o plecăciune mai adâncă și cumva stângace. 

Pe care să-l urmăresc în continuare? Am hotărât să las decizia 
în seama „Telefonistului”. 

Midori a ieșit din Starbucks și a pornit înapoi în direcţia lui 
Roppongi. „Telefonistul” a privit-o, dar nu s-a clintit. Prin 
urmare, pe străin îl dorea... sau îl dorea mai mult. 

Străinul a plecat la scurtă vreme după aceea. „Telefonistul” și 
cu mine l-am urmărit până la staţia de metrou Roppongi, 


VP - 44 


menţinându-ne formaţia anterioară. Am rămas cu ei pe peron, 
așteptând la o lungime de vagon de amândoi, până la sosirea 
unei garnituri în direcţia Ebisu, în care ne-am îmbarcat toți. Am 
rămas cu spatele la ei, privindu-le reflecțiile în geam, până când 
trenul s-a oprit în Ebisu și i-am văzut coborând. 

Am coborât și eu după o secundă, sperând că străinul se va 
îndrepta în direcţia opusă, dar el venea spre mine. La naiba! Am 
încetinit pasul, după care m-am oprit înaintea unei hărţi a 
metroului, examinând-o sub un unghi din care niciunul nu-mi 
putea distinge chipul când trecea pe lângă mine. 

Era târziu și doar alţi șase călători au părăsit staţia odată cu 
noi. Am păstrat o lungime de escalator între noi când am ieșit 
din subteran, apoi i-am lăsat să se îndepărteze cu douăzeci de 
metri înainte de a-i urma la suprafață. 

La marginea lui Daikanyama, o suburbie de lux din Tokio, 
străinul a intrat într-un bloc mare de apartamente. L-am privit 
introducând o cheie în ușa de la intrare, care s-a deschis 
electronic, apoi s-a închis imediat după intrarea sa. 
„Telefonistul” a privit în urma lui, a mai mers douăzeci de metri, 
apoi s-a oprit, a scos telefonul mobil, a apăsat o tastă și a rostit 
câteva cuvinte. După aceea a scos un pachet de ţigări, și-a 
aprins una și s-a așezat pe bordura trotuarului. 

Nu, individul ăsta nu făcea parte din echipa străinului, așa 
cum crezusem pentru scurt timp, ci îl urmărea. 

Am intrat în umbrele dintr-o mică parcare comercială și am 
așteptat. După cincisprezece minute, pe stradă a apărut o 
motocicletă stacojie, asemănătoare celor de curse, cu toba 
modificată pentru a produce mugetul Godzilla maxim. 
Motociclistul în costum de piele tot stacojiu și cu cască integrală 
a oprit în faţa „Telefonistului”. Acesta a arătat blocul străinului, 
apoi a suit pe locul din spate de pe șa și motocicleta a dispărut 
în noapte. 

Străinul locuia aici în mod aproape sigur, dar clădirea avea 
sute de apartamente și garsoniere și era imposibil să spun care 
era a lui sau să-i caut numele. În plus, existau probabil minimum 
două ieșiri, așa că așteptarea era inutilă. Am rămas locului până 
ce zgomotul motocicletei s-a pierdut în depărtare, după care am 
părăsit parcarea și m-am uitat la adresă. Apoi am revenit la 
stația Ebisu. 


VP - 45 


Capitolul 5 


De la Ebisu am trecut pe linia Hibiya, până la staţia Hibiya, de 
unde să trec pe linia Mita spre casă. Niciodată nu schimb însă 
direct trenurile, și am ieșit mai întâi din staţie ca să rulez o RDU. 

M-am oprit într-un magazin de muzică Tsutaya și am trecut pe 
lângă fetitele preadolescente în vestimentaţie grunge care 
ascultau cele mai recente succese pop japoneze la căștile 
magazinului, legănând din cap în ritmul muzicii. Am mers spre 
partea din spate a magazinului, oprindu-mă când și când ca să 
examinez CD-urile de pe rafturile orientate spre ușă, ridicând 
ochii ca să văd cine putea intra după mine. 

M-am uitat puţin în secțiunea de muzică clasică, după care 
am trecut la jazz. Mânat de un impuls, am verificat dacă Midori 
avea vreun CD. Avea unul, intitulat Another Time. Coperta o 
arăta pe pianistă stând în picioare sub un felinar stradal, într-un 
loc ce părea una dintre secțiunile mai periculoase din Shinjuku, 
cu braţele încrucișate peste piept și profilul în umbră. N-am 
recunoscut casa de discuri - era una minoră. Incă nu ajunsese 
sus, dar credeam că mama-san avusese dreptate, urma să 
ajungă. 

Am dat să pun CD-ul înapoi pe raft, apoi mi-am spus, 
Doamne, nu-i decât muzică;  dacă-ți place, cumpără-l. 
Vânzătorul m-ar fi putut totuși ţine minte și de aceea, în drum 
spre casă, am luat și o colecţie aparţinând altui instrumentist de 
jazz și niște concerte de Bach. Am ales o coadă lungă, la un 
vânzător cu chip obosit. Am achitat cash. Tot ce avea să-și 
amintească individul era că cineva cumpărase câteva CD-uri, 
parcă muzică clasică, parcă muzică de jazz. Evident, oricum n- 
avea să-l întrebe nimeni. 

Am terminat RDU și am pornit spre apartamentul meu din 
Sengoku. Sengoku se află în nord-estul orașului, lângă vestigiile 
vechiului Tokio, ceea ce localnicii numesc Shitamachi, „centrul 
orașului”. Zona este cu adevărat veche, fiindcă mare parte din 
ea a supraviețuit atât marelui seism Kanto din 1923, cât și 
bombardamentelor incendiare din timpul războiului. Aici nu 
există viaţă de noapte cu excepţia barurilor locale, nomiya, și 
nici district comercial, așa că trecătorii sunt puţini. Majoritatea 
locuitorilor sunt Edoko, adevărații tokioţi, care trăiesc și 


VP - 46 


muncesc în prăvăliile de familie din Sengoku și în minusculele 
sale restaurante și baruri. Sengoku înseamnă „cele o mie de 
pietre”. Nu știu originea numelui, însă mi-a plăcut întotdeauna. 

Nu este un cămin, dar este pe cât de aproape de un cămin 
am avut vreodată. După moartea tatii, mama m-a dus înapoi în 
SUA. Cred că după pierderea suferită și tulburările ce i-au însoțit 
viaţa, a vrut să fie aproape de părinţii ei, care păreau la fel de 
doritori de o reconciliere. Ne-am stabilit în localitatea Dryden din 
nordul statului New York, unde ea s-a angajat ca instructor de 
japoneză la apropiata Universitate Cornell, iar eu am fost înscris 
la școala de stat. 

Dryden era predominant locuită de albi din clasa muncitoare, 
iar caracteristicile mele asiatice și accentul evident cu care 
vorbeam engleza m-au făcut un favorit al bătăușilor locali. Am 
primit cele dintâi lecţii practice în războiul de gherilă de la 
băștinașii din Dryden: ei mă hăituiau în bande, iar eu ripostam 
în condiţiile stabilite de mine, când erau singuri și vulnerabili. 
Înţelesesem mentalitatea de gherilă cu mulţi ani înainte să fi 
aterizat în Da Nang. 

Pe mama o tulburau vânătăile mele constante și încheieturile 
julite ale degetelor, dar era prea preocupată de noul ei post de 
la universitate și de încercarea reconsolidării relaţiilor cu părinții 
pentru a interveni. Am petrecut majoritatea anilor aceia visând 
cu ochii deschiși la Japonia. 

Am crescut așa, luptând cu perseverenţă și învățând abia mai 
târziu arta anonimatului. Din punctul ăsta de vedere, Sengoku 
reprezintă o anomalie pentru mine. Am ales zona înainte ca 
anonimatul să fi reprezentat o prioritate și am rămas acolo, 
gândindu-mă că răul fusese deja făcut. Este genul de loc în care 
toți te cunosc după nume și cred că știu cu ce te ocupi. La 
început m-am simțit inconfortabil, pentru că toți mă 
recunoșteau și mă arătau cu degetul. M-am gândit să mă mut în 
partea de vest a orașului, care se simte exact ca Tokio și deloc 
ca Japonia. Este ţipătoare, rapidă și nouă, învolburată de mulţimi 
surescitate de cafeină, care alienează și oferă anonimat. M-aș fi 
putut duce acolo, să mă contopesc cu cei din jur, să dispar. 

Insă centrul vechi are farmecul lui aparte și-mi vine greu să 
mă închipui părăsindu-l. Imi place drumul de la metrou la 
apartamentul meu, seara, pe străduţa vânzătorilor zugrăvită în 
verde și roșu, astfel încât are întotdeauna un aer festiv, chiar și 


VP - 47 


în păclele timpurii ale iernii. Un cuplu de vârstă mijlocie deține 
prăvălia ieftină de pe colț și mă întâmpină cu „Okaeri nasai!” - 
„Bun-venit acasă!” - când mă zăresc seara, nu cu obișnuitul kon 
ban wa, adică „bună seara”. O bătrânică dolofană și zâmbitoare 
deţine magazinul de videocasete cu firma mare și galbenă și 
ferestrele acoperite de postere ale celor mai recente producţii 
hollywoodiene, a cărui ușă stă mereu deschisă când vremea 
este răcoroasă. Bătrânica are de toate, de la Disney la 
pornografiile cele mai scandaloase, iar de la amiază până la ora 
zece seara stă ca un Buddha vesel în prăvălioara ei, 
supraveghindu-și rafturile cu ajutorul unui televizor de lângă 
casa de marcat. Apoi „Femeia-caracatiţă”, care vinde takoyaki - 
caracatiţă prăjită - de la o fereastră a casei ei vechi, direct la 
stradă; fața ei, obosită de anii acumulaţi și de plictiseala muncii, 
a ajuns să semene cu creaturile pe care le servește. În fiecare 
seară își târăște picioarele în jurul plitei, turnându-și poţiunile cu 
mișcări repetitive, inconștiente, iar uneori copii aleargă 
chicotind pe lângă bârlogul ei, șoptind: 

— Tako onna! Ki o tsukete! „Femeia-caracatiţă! Aveţi grijă!” 

Apoi casa lui Yamada, profesorul de muzică, din care, în serile 
de vară, când se întunecă mai târziu, note dulci plutesc leneș pe 
stradă, amestecându-se cu târșâitul papucilor celor care revin 
de la sento, baia publică locală. 

In weekendul acela am ascultat mult muzica lui Midori. 
Veneam acasă de la birou, fierbeam apă pentru o cină de tăiţei 
ramen, după care stăteam cu luminile diminuate și CD-ul 
cântând, destinzându-mă, urmărind notele. Ascultând muzica și 
privind pe fereastra balconului spre străzile înguste și tăcute din 
Sengoku, percepeam prezenţa trecutului, dar mă simţeam în 
siguranţă față de el. 

Ritmurile și ritualurile cartierului, prea subtile pentru a le 
înţelege la început, mă impregnaseră discret de-a lungul anilor. 
Puseseră treptat stăpânire pe mine, mă infectaseră, deveniseră 
parte a mea. Cumva, un pas mic afară din umbre nu pare un 
preț chiar așa mare pe care să-l plătești pentru astfel de plăceri. 
De asemenea, vizibilitatea reprezintă un dezavantaj din unele 
puncte de vedere și un activ din altele. Sengoku nu are locuri 
anonime în care un străin să poată aștepta sosirea unei ţinte. lar 
până ce bătrâneii își bagă mărfurile înăuntru noaptea și coboară 
obloanele metalice, ei sunt mereu acolo și privesc strada. Dacă 


VP - 48 


nu aparţii lui Sengoku, locuitorii vor observa și se vor întreba ce 
cauţi acolo. Dacă aparții... ei bine, și atunci ești observat, dar în 
alt fel. 

Cred că pot accepta să trăiesc așa. 


Capitolul 6 


În săptămâna următoare, am aranjat o întâlnire cu Harry la 
prânz, la sobaya Issan. Mă obseda misterul acesta mărunt și 
știam că voi avea nevoie de ajutorul lui pentru a-l rezolva. 

Issan este o casă veche din lemn, în Meguro, la cincizeci de 
metri de Meguro-dori și la cinci minute de mers pe jos de stația 
Meguro. Complet nepretenţios, localul servește unii dintre cei 
mai buni tăiţei soba din Tokio. Issan îmi place nu doar pentru 
calitatea tăițeilor soba, ci și pentru atmosfera excentrică; lângă 
ușa de la intrare există un dulăpior pentru obiecte pierdute și 
găsite al cărui conţinut nu s-a schimbat în deceniul de când am 
descoperit localul. Uneori mă întreb ce ar spune proprietarii 
dacă un client ar intra și ar exclamă: 

— In sfârșit! Limba mea de pantofi din carapace de broască 
țestoasă - o căutam de ani de zile! 

Una dintre chelnerițele micuţe m-a însoţit până la o masă 
joasă dintr-o odăiţă cu tatami, apoi a îngenuncheat ca să-mi ia 
comanda. Am ales umeboshi din ziua aceea, prune uscate și 
murate, ca să ronţăi până la sosirea lui Harry. 

El a apărut după zece minute, condus de aceeași chelneriţă. 

— AȘ fi îndrăznit prea mult, sperând că vei alege din nou Las 
Chicas, a comentat, privind în jur la pereţii vechi și semnele 
decolorate. 

— Am decis că este momentul să cunoști și Japonia mai 
tradiţională, i-am spus. Cred că petreci prea mult timp în 
magazinele de electronică din Akihabara. De ce să nu încerci 
ceva clasic? Îţi recomand yuzukiri. 

Yuzukiri sunt o specialitate a casei lIssan, tăiței soba 
aromatizați cu suc de yuzu, o citrică japoneză delicată. 

Chelneriţa a revenit și ne-a luat comenzile: două porţii de 
yuzukiri. Harry mi-a spus că nu reușise să descopere nimic 
relevant despre Kawamura, doar detalii biografice generale. 


VP - 49 


— A fost toată viaţa membru al Partidului Liberal Democrat. În 
1960 a absolvit Universitatea Tokio, cu diplomă în științele 
politice, și a intrat direct în aparatul de stat, alături de crema 
absolvenţilor. 

— Statele Unite puteau învăţa ceva din chestia asta. Acolo în 
aparatul de stat ajung cei respinși la colegii. Este ca și cum ai 
planta seminţele de porumb cele mai mici. 

— Eu am lucrat cu unii dintre ei, a zis Harry. Oricum, 
Kawamura a început prin întocmirea de îndrumări administrative 
pentru industria electronică japoneză destinată consumatorilor, 
în cadrul Ministerului de Industrie și Comerţ International. MICI 
lucra cu companii ca Panasonic și Sony pentru a spori poziţia 
Japoniei în economia mondială, iar Kawamura a deţinut multă 
putere pentru un tip de douăzeci și ceva de ani. A suit constant 
în ierarhie, dar nespectaculos. A primit evaluări impresionante 
pentru conceperea îndrumărilor strategice în producerea pe 
plan intern a semiconductorilor în anii optzeci. 

— Toate astea sunt discreditate acum, am comentat eu 
absent. 

Harry a strâns din umeri. 

— El și-a asumat meritele când a putut. După MICI, a fost 
transferat în Kensetsusho, fostul Minister de Construcţii, unde a 
rămas ca vicepreședinte al Terenurilor și Infrastructurii, până 
când Construcţiile au fost înglobate în Kokudokotsusho. 

A făcut o pauză și și-a trecut degetele prin părul zbârlit, fără a 
reuși să-și schimbe cu ceva aspectul. 

— Uite care-i treaba, majoritatea lucrurilor pe care ţi le pot 
spune sunt chestii biografice de bază. Trebuie să am o idee mai 
bună despre ce anume caut, altfel este posibil ca nici măcar să 
nu le recunosc, chiar dacă le văd. 

Nu am răspuns imediat. Inţelegeam că era periculos, însă în 
același timp știam că dacă doream să rezolv misterul acesta 
trebuia să-mi asum riscul. 

l-am spus ce văzusem în Alfie și după aceea, cum îl 
urmărisem pe străin până la apartamentul din Daikanyama. 

El a clătinat din cap. 

— Care este probabilitatea să te-ntâlnești în felul ăsta cu fiica 
lui Kawamura? Incredibil! 

L-am privit cu atenție; nu eram sigur că mă crezuse. 

— Lumea este mică. 


VP - 50 


Chipul i-a rămas indescifrabil. 

— Sau ar putea fi karma. 

Doamne, câte știe puștiul ăsta? 

— Nu știusem că tu crezi în karma, Harry. 

A ridicat din umeri. 

— Crezi că există o legătură cu spargerea din apartamentul 
lui Kawamura? 

— S-ar putea. Individul din tren căuta ceva la Kawamura. N-a 
putut găsi obiectul căutat și atunci a intrat prin efracţie în 
apartamentul lui. Tot n-a găsit. Acum crede că obiectul respectiv 
este în posesia fiicei lui Kawamura, probabil fiindcă ea a 
moștenit lucrurile tatălui. 

Chelnerița ne-a adus cele două yuzukiri. A îngenuncheat fără 
zgomot pe tatami, a pus farfuriile pe masă, le-a repoziţionat 
puţin potrivit unei configurații mintale stricte, s-a ridicat, a făcut 
o plecăciune și a ieșit. 

După ce am terminat de mâncat, Harry s-a rezemat de perete 
și a râgâit prelung și gros. 

— Au fost buni, recunoscu el. 

— Știu. 

— Vreau să-ți pun o întrebare, dar nu trebuie să răspunzi dacă 
nu vrei. 

— Perfect. 

— Care-i interesul tău aici? De ce scotocești așa intens? Nu-i 
genul tău. 

M-am gândit să-i spun că acţionam în numele unui client, însă 
știam că n-aveam să-l păcălesc. 

— Unele dintre evenimentele petrecute nu s-au potrivit cu ce 
mi-a spus clientul, i-am zis. Asta mă face să mă simt 
inconfortabil. 

— Chiar atât de inconfortabil? 

Azi era într-o dispoziţie neînduplecată. 

— Îmi reamintește de ceva ce mi s-a întâmplat cu mult timp în 
urmă, am rostit, spunându-i adevărul. Ceva despre care vreau 
să mă asigur că nu se va mai întâmpla niciodată. Haide să ne 
oprim deocamdată aici. 

Harry a ridicat mâinile cu palmele îndreptate înainte într-un 
gest de scuze, apoi s-a aplecat înainte și și-a rezemat coatele pe 
masă. 

— Bun, putem deci presupune că individul pe care l-ai urmărit 


VP -51 


locuiește în blocul respectiv. Mulţi străini trăiesc în Daikanyama, 
dar nu pot să cred că ar fi mai mult de o duzină în clădirea 
aceea anume. Am redus deja serios posibilii suspecți. 

— Perfect. 

— De asemenea, i-a spus lui mama-san că este reporter? 

— Așa-i, dar asta nu-nseamnă mare lucru. Cred că i-a arătat o 
carte de vizită, însă putea să fie falsă. 

— Poate că da, totuși este un început. O să încerc să-i verific 
încrucișat pe străinii de la adresa asta cu declaraţiile din 
Nyukan, să văd dacă vreunul dintre ei lucrează în mass-media. 

Nyukan, sau Nyukokukanrikyoku, este biroul de imigrări al 
Japoniei, care face parte din Ministerul de Justiţie. 

— Perfect, fă-o. Și dacă tot te ocupi de asta, vezi dacă-mi poţi 
face rost de adresa ei. Am încercat la unu-unu-zero, dar nu este 
listată. 

El și-a scărpinat obrazul și a privit în jos, de parcă ar fi 
încercat să-și ascundă un zâmbet. 

— Ce-i? am rostit. 

Harry a ridicat ochii. 

— lţi place de ea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Harry... 

— Ai crezut că-ţi va cădea în braţe și când colo ţi-a făcut vânt. 
Acum este o provocare. Vrei să beneficiezi de altă șansă. 

— Harry, visezi! 

— Este drăguță? Spune-mi doar atât. 

— N-o să-ţi ofer satisfacția asta. 

— Deci este drăguță. Îţi place de ea. 

— Ai citit prea multe manga, am replicat eu referindu-mă la 
albumele groase de benzi desenate cu aventuri, adesea lascive, 
care sunt atât de populare în Japonia. 

— Da, asta era. 

Doamne, m-am gândit, el citește cu adevărat mizeriile alea. 
Acum i-am rănit sentimentele. 

— Haide, Harry, am nevoie de ajutorul tău ca să dau de capăt 
afacerii ăsteia. Individul ăla din tren se aștepta ca Kawamura să 
poarte asupra lui ceva - acela a fost motivul pentru care i-a 
scotocit buzunarele. N-a găsit însă obiectul căutat, fiindcă altfel 
n-ar mai fi venit la Midori. Răspunde-mi atunci la următoarea 
întrebare: Cine are în clipa de faţă toate bunurile lui Kawamura, 
inclusiv hainele pe care le purta și obiectele personale pe care 


VP - 52 


le-a avut asupra lui când a murit? 

— Cel mai probabil, Midori, a acceptat el strângând scurt din 
umeri. 

— Exact! Ea continuă să fie pista cea mai bună pe care o 
avem. Găsește-mi informaţia cerută și de acolo mergem mai 
departe. 

În restul prânzului am discutat despre alte chestiuni. Nu i-am 
spus despre CD. Sărise deja la destule concluzii. 


Capitolul 7 


În ziua următoare am primit un mesaj de la Harry, care a 
utilizat un cod numeric prestabilit ca să anunţe că încărcase 
ceva pe un site sigur pe care-l foloseam noi doi. Am bănuit că 
era adresa lui Midori și nu m-am înșelat. 

Fiica lui Yasuhiro Kawamura locuia într-un bloc micuț de 
apartamente numit Harajuku Badento Haitsu - „lnălţimile verzi 
Harajuku” -, în umbra arcadelor graţioase ale stadionului 
proiectat de Tango Kenzo pentru Jocurile Olimpice din 1964 de 
la Tokio. Harajuku este zona de frontieră care traversează 
tăcerile lungi și arborii cryptomeria solemni din parcul Yoyogi și 
Altarul Meiji, nebunia adolescenților frenetici și obsedați de 
shopping din Takeshita-dori și buticurile și bistrourile elegante 
din Omotesando. 

Harry confirmase că Midori nu avea un automobil înregistrat 
la Autoritatea din Tokio a Vehiculelor cu Motor, ceea ce însemna 
că se bizuia pe trenuri: fie cele feroviare (JR), pe care le-ar fi luat 
din stația Harajuku, fie liniile de metrou, pe care le-ar fi accesat 

Problema era că staţiile pentru JR și metrou se găseau în 
direcţii opuse și existau probabilităţi egale să le folosească pe 
oricare dintre ele. Deoarece nu exista nici măcar un loc prin 
intermediul căruia să se ajungă la ambele staţii, nu aveam nicio 
bază de a alege una dintre direcţii. Trebuia să găsesc locul cel 
mai bun cu putinţă în care să aștept, să privesc și să iau decizia 
pe moment. 

Omotesando-dori, unde se aflau staţiile de metrou, era cel 
mai potrivit. Numit și Champs-Elys6e al Tokioului, deși de către 


VP - 53 


oameni care n-au fost niciodată la Paris, Omotesando-dori este 
un bulevard comercial lung, mărginit de ulmi, ale căror frunze 
înguste asigură mai întâi un acoperiș boltit și apoi un covor 
galben pentru câteva zile în fiecare toamnă. Numeroasele lui 
bistrouri și cafenele au fost proiectate pornindu-se de la 
imaginea relaxaţilor privitori parizieni și aș fi putut petrece o oră 
sau două supraveghind strada din diverse localuri fără să atrag 
atenţia asupra mea. 

Chiar și așa, în absenţa unui noroc extraordinar, m-ar fi 
așteptat câteva zile foarte plictisitoare de așteptare. Insă Harry 
avea o inovație care m-a salvat: un mod de a transforma de la 
distanţă un telefon fix în microfon. 

Trucul funcţionează doar cu telefoanele digitale care au 
speaker încorporat, astfel că legătura poate fi stabilită deși 
receptorul se află în furcă. Recepţia este înăbușită, dar poţi să 
auzi. Anticipându-mi următoarea mișcare, Harry testase linia lui 
Midori și mă anunţase că o puteam utiliza. 

În următoarea sâmbătă dimineaţă am sosit la ora 10 la 
cafeneaua Aoyama Blue Mountain de pe Omotesando-dori, 
echipat cu un dispozitiv micuţ care avea să activeze telefonul fix 
al lui Midori și un telefon mobil ca să ascult orice s-ar fi auzit. M- 
am așezat la una dintre măsutele orientate spre stradă și am 
comandat un espresso chelneriţei cu chip plictisit. Privind 
mulțimile matinale mai degrabă rarefiate, am acționat 
comutatorul dispozitivului și am auzit în căști un fâșâit slab, care 
mă anunţa stabilirea conexiunii. În rest, doar tăcere. De acum 
nu mai aveam nimic de făcut, decât să aștept. 

O echipă de construcţii repara gropile din asfalt la câţiva 
metri de intrarea în Blue Mountain. Patru muncitori amestecau 
pietrișul și măsurau cantităţile corecte - cu minimum doi mai 
mult decât era nevoie, dar yakuza, Mafia japoneză, colaborează 
strâns cu industria construcțiilor și insistă ca muncitorilor să li se 
asigure de lucru. Încântat de această posibilitate nouă de creare 
de joburi, guvernul este complice. Șomajul este menţinut la 
niveluri tolerabile social. Mașinăria merge mai departe. 

Ca vicepreşedinte al Kokudokotsusho, tatăl lui Midori 
răspunsese de construcţii și de majoritatea proiectelor publice 
importante din ţară. El ar fi fost implicat adânc în multe 
asemenea chestii. Deloc surprinzător că cineva ar fi dorit 
dispariţia lui rapidă. 


VP - 54 


Doi bărbaţi de vârstă mijlocie în costume negre și cu cravate, 
ținuta japoneză modernă pentru funeralii, au părăsit cafeneaua 
și izul de bitum încins a plutit până la masa mea. Mirosul mi-a 
reamintit de copilăria petrecută în Japonia, de dimineţile de 
primăvară când mama mă ducea la școală în prima zi a noului 
trimestru. Străzile erau reasfaltate întotdeauna în perioada 
aceea a anului și genul acesta de lucrări continuă să reprezinte 
pentru mine semnul unei etape noi de intimidare și ostracizare. 

Uneori am impresia că viaţa mi-a fost împărțită în segmente. 
Le-aș spune capitole, dar sunt divizate atât de brusc, încât 
întregului îi lipsește genul de continuitate pe care ar transmite-o 
capitolele. Primul segment s-a terminat odată cu uciderea tatii, 
un eveniment care a distrus o lume de predictibilitate și 
securitate, înlocuind-o cu vulnerabilitate și frică. Apoi altă 
fractură neașteptată, în armată, când am primit telegrama 
scurtă care mă anunța că mama murise și mi se oferea o 
permisie pentru a participa la funeralii. Prin moartea mamei am 
pierdut un centru de greutate emoţional, un controlor psihic 
îndepărtat al comportamentului meu, și am rămas inundat de un 
sentiment nou și oribil al libertăţii. Cambodgia a însemnat altă 
ruptură, un pas mai adânc în beznă. 

În mod ciudat, momentul când mama m-a luat din căminul 
nostru din Japonia și m-a dus în Statele Unite nu reprezintă o 
linie de ruptură, nici atunci și nici acum. În ambele locuri am fost 
un outsider, iar mutarea n-a făcut decât să confirme statutul 
respectiv. Și niciuna dintre hălăduielile mele geografice 
ulterioare n-a ieșit din comun prin ceva. Vreme de un deceniu 
după înmormântarea lui Jake „Nebunu'” am rătăcit prin lume ca 
un mercenar, sfidând zeii să mă omoare, dar supraviețuind, 
pentru că o parte din mine era deja moartă. 

Luptam alături de creștinii libanezi în Beirut, când CIA m-a 
recrutat ca să instruiesc gherile mujahedine care se războiau cu 
sovieticii în Afganistan. Eram perfect: experienţă pe front și un 
trecut mercenar care permitea orice negare din partea 
guvernului. 

Pentru mine existase mereu un război, iar timpul dinainte 
pare ireal, desprins din vis. Războiul este temelia de pe care 
abordez absolut totul. Războiul este tot ce cunosc de fapt. Știţi 
parabola budistă? „Un călugăr s-a trezit dintr-un vis în care era 
fluture și s-a întrebat dacă nu cumva era un fluture care visa că 


VP-55 


este om”. 

Puțin după ora 11 am auzit zgomote în apartamentul lui 
Midori. Pași, apoi apă curgând, despre care am bănuit că era 
dușul. Mi-am dat seama că ea cânta nopţile; bineînţeles că se 
trezea târziu dimineaţa. Puțin înainte de amiază, am auzit 
închizându-se ușa exterioară și clicul mecanic al încuietorii, și 
am știut că plecase în sfârșit de acasă. 

Am plătit cele două espresso băute și am ieșit pe 
Omotesando-dori, pe care am început să merg în direcţia staţiei 
feroviare Harajuku. Voiam să ajung la pasarela pietonală de la 
Harajuku. De acolo aș fi avut vedere panoramică, dar în același 
timp m-ar fi lăsat expus, așa că n-aş fi putut zăbovi mult timp. 

Cronometrasem însă bine și n-am așteptat decât un minut pe 
pasarelă înainte s-o văd pe Midori. Venea dinspre blocul ei și a 
cotit la dreapta pe Omotesando-dori. De acolo era ușor s-o 
urmăresc. 

Avea părul strâns la spate în coadă, iar ochii negri îi erau 
ascunși de ochelari de soare. Purta pantaloni negri mulaţi pe 
picior și un pulover tot negru cu decolteu în V, și mergea cu pas 
sigur pe sine, energic. Trebuia să admit că arăta bine. 

Destul, mi-am spus. Felul cum arată nu are nicio legătură cu 
asta. 

Avea o pungă de cumpărături a cărei culoare arțar distinctivă 
anunţa că provenea de la Mulberry, fabricantul britanic de 
produse din piele. Un magazin Mulberry exista în Minami 
Aoyama și m-am întrebat dacă nu cumva Midori se ducea acolo 
să returneze ceva. 

La jumătatea drumului spre Aoyama-dori, femeia a intrat în 
Paul Stuart. Aș fi putut s-o urmez înăuntru și să încerc o întâlnire 
așa-zis întâmplătoare, dar eram curios să aflu unde mai mergea, 
așa că am decis să aștept. Am intrat în Galeria Fouchet, de 
cealaltă parte a străzii, unde am admirat câteva tablouri care 
mi-au permis să văd strada, până la ieșirea ei; a apărut după 
douăzeci de minute, ţinând o pungă Paul Stuart. 

Următoarea ei escală a fost la Nicole Farhi London. De data 
asta am așteptat-o în piaţa de flori Aoyama, la parterul clădirii 
La Mia. De acolo a continuat pe străduțe secundare fără nume 
din Omotesando, oprindu-se periodic să examineze ofertele din 
buticurile de lux din zonă, până a ieșit pe Koto-dori, unde a cotit 
la dreapta. Am urmat-o, rămânând în spate și pe trotuarul opus, 


VP - 56 


până am zărit-o intrând în Le Ciel Bleu. 

Am intrat în magazinul Tokyo J.M. Weston, admirând 
încălțămintea lucrată manual din vitrine sub un unghi care-mi 
permitea să zăresc Le Ciel Bleu. Am căzut pe gânduri; gusturile 
lui Midori păreau în principal europene și evita magazinele mari, 
chiar și pe cele de lux. Părea să încheie un cerc care ar fi 
readus-o la apartamentul ei. Și continua să poarte punga 
Mulberry. 

Dacă era într-adevăr pe punctul să returneze ceva, aveam o 
șansă de a fi acolo primul. Imi asumam un risc, deoarece aș fi 
pierdut-o dacă mă instalam la Mulberry și ea mergea în altă 
parte. Însă dacă o puteam anticipa și o așteptam la următoarea 
ei oprire, întâlnirea ar fi părut într-o măsură mai mare 
întâmplătoare, nu un rezultat al urmăririi ei. 

Am ieșit din Weston și am pornit iute pe Koto-dori, privind în 
vitrine în timp ce mergeam, pentru a-mi feri chipul de poziţia lui 
Midori. După ce m-am îndepărtat de Le Ciel Bleu, am traversat 
strada și am intrat în Mulberry. M-am îndreptat fără grabă spre 
raionul pentru bărbaţi, unde i-am spus proprietarei că voiam 
doar să mă uit și am început să examinez niște serviete. 

După cinci minute, Midori a intrat în magazin așa cum 
sperasem, scoţându-și ochelarii de soare și încuviinţțând scurt 
din cap înaintea salutului „irrashaimase” al proprietarei. 
Menţinând-o la limita vederii mele periferice, am ridicat o 
servietă, ca și cum i-aș fi estimat greutatea. Din unghiul acela i- 
am simţit ochii oprindu-se asupra mea, apoi zăbovind ceva mai 
mult decât ar fi fost cazul pentru o privire nepăsătoare prin 
magazin. Am răsucit servieta, studiind-o din alt unghi, după care 
am pus-o la loc și am înălţat ochii. Midori continua să mă 
privească, cu capul înclinat ușor spre umărul drept. 

Am clipit o dată, repede, parcă surprins, și m-am apropiat de 
ea. 

— Kawamura-san, am rostit în japoneză, ce surpriză plăcută! 
Te-am văzut vinerea trecută în clubul Alfie. Ai fost excepţională. 

Ea m-a evaluat în tăcere pentru câteva momente înainte de a 
răspunde și am fost încântat că strategia mea funcţionase. 
Simţeam că femeia asta inteligentă ar fi privit bănuitor 
coincidenţele și ar fi putut suspecta că fusese urmărită, dacă aș 
fi apărut după ea. 

— Da, ţin minte, a rostit în cele din urmă. Eşti cel care 


VP - 57 


consideră că jazzul este ca sexul. Înainte ca eu să fi putut găsi o 
replică potrivită, a continuat: Să știi că nu trebuia să fi spus 
asta. Ai fi putut încerca să fii mai înţelegător. 

Pentru prima dată mă aflam într-o poziţie din care îi puteam 
zări tot corpul. Era zveltă și cu membre lungi - moștenite poate 
de la tatăl ei, a cărui înălţime ne ușurase urmărirea pe 
Dogenzaka. Umerii îi erau laţi, contrabalansând plăcut gâtul 
lung și grațios. Avea sâni mici și, n-am putut să nu observ, 
frumos modelaţi sub pulover. Pielea de pe porţiunea de piept 
expusă era netedă și albă, încadrată de contrastul decolteului 
negru. 

M-am uitat în ochii ei întunecațţi și am simţit cum mi se 
destramă obișnuita pornire spre contrazicere. 

— Ai dreptate, am încuviinţat. Îmi cer scuze. 

A închis ochii scurt și a clătinat din cap. 

— Ţi-a plăcut concertul? 

— Enorm. Am CD-ul dumitale și dorisem de mult să văd un 
spectacol al trioului. Călătoresc însă mult și aceea a fost prima 
mea ocazie. 

— Unde călătorești? 

— În majoritate în America și Europa. Sunt consultant, am 
precizat indicând prin tonul glasului că activitatea mea ar fi fost 
un subiect plictisitor. Nici pe departe la fel de incitant cu a fi 
pianist de jazz. 

Midori a surâs. 

— Crezi așadar că a fi pianist de jazz este ceva incitant? 

Avea obiceiul anchetatorilor înnăscuţi de a repeta ultimul 
lucru spus de interlocutor, încurajându-l să împărtășească mai 
multe. Eu nu cădeam însă într-o asemenea plasă. 

— Dă-mi voie să reformulez altfel, am rostit. Nu-mi pot aminti 
pe cineva care să-mi fi sugerat vreodată că activitatea de 
consultanţă seamănă cu sexul. 

A dat capul pe spate și a izbucnit în râs, nesinchisindu-se să-și 
acopere gura cu palma, în gestul inutil de delicat al femeilor 
japoneze, și m-a surprins o dată în plus neobişnuita încredere în 
sine cu care se comporta. 

— Asta-i bine, a zis după o clipă, apoi a încrucișat braţele pe 
piept și a făcut concesia unui surâs mai prelung. 

l-am zâmbit și eu. 

— Ce era azi în program? Niţel shopping? 


VP -58 


— Niţel. Și dumneata? 

— La fel. Ar fi trebuit cam de mult să-mi schimb servieta. Noi, 
consultanţii, avem o imagine pe care trebuie s-o menţinem, știi? 
Am coborât ochii spre punga ei de cumpărături. Văd că ești fan 
Paul Stuart. Exact acolo voiam să merg și eu în continuare. 

— Este un magazin bun. Îl știu din New York și m-am bucurat 
când au deschis o sucursală în Tokio. 

Am arcuit ușor sprâncenele. 

— Ai petrecut mult timp în New York? 

— Destul, a zâmbit ea vag privindu-mă drept în ochi. 

La naiba, m-am gândit, e o tipă aură. la s-o provoc. 

— Cum te descurci în engleză? am întrebat-o, abandonând 
japoneza. 

— Fac faţă, a replicat fără să clipească din ochi. 

— Te pot invita la o cah-fea? am întrebat, tot în engleză cu cel 
mai bun accent al meu de Brooklyn. 

Midori a surâs iarăși. 

— Destul de veridic. 

— Ca și invitaţia. 

— Crezusem că mergi la Paul Stuart. 

— Este adevărat, dar mai poate aștepta. Știi cafeneaua 
Tsuta? Este excelentă. Și este foarte aproape, imediat lângă 
Koto-dori. 

Continua să stea cu braţele încrucișate peste piept. 

— N-o știu. 

— Atunci trebuie s-o încerci. Koyama-san servește cea mai 
bună cafea din Tokio și o poţi bea în timp ce asculţi Bach sau 
Chopin, privind o grădină secretă superbă. 

— O grădină secretă? a întrebat ea și mi-am dat seama că 
trăgea de timp. Care-i secretul? 

Am privit-o sever. 

— Koyama-san a zis că dacă ţi-l spun, va trebui să te omor. 
Așa că ar fi mai bine dacă ai veni s-o vezi cu ochii dumitale. 

Ea a râs din nou, încolțită, totuși nepărând să-i pese. 

— Cred că mai întâi ar trebui să-ţi cunosc numele, a zis după 
aceea. 

— Fujiwara Junichi, am răspuns făcând în mod reflex o 
plecăciune. 

Fujiwara era numele de familie al tatii. 

Midori s-a plecat la rândul ei. 


VP -59 


— Mă bucur de cunoștință, Fujiwara-san. 

— Dă-mi voie să-ţi fac cunoștință cu Tsuta, am zâmbit și am 
pornit amândoi. 

Mersul până la Tsuta a durat mai puţin de cinci minute, timp 
în care am flecărit despre cum se schimbase orașul în ultimii 
ani, cum duceam amândoi dorul zilelor când bulevardul din fața 
parcului Yoyogi era închis duminica pentru traficul auto și 
găzduia petreceri nebunești în aer liber cu participanţi costumaţi 
în fel și chip, despre timpul când identitatea jazzului japonez 
abia era modelată în sute de baruri din demisoluri și cafenele, 
când în Shinjuku nu exista o Primărie nouă și strălucitoare, iar 
zona clocotea de dorințe, romantism și determinare. Mi-a făcut 
plăcere să discut cu Midori și știam, la un nivel, că așa ceva era 
straniu, ba chiar nedorit. 

Am fost norocoși, fiindcă una dintre cele două mese din Tsuta 
care au vedere spre grădina secretă a localului printr-o fereastră 
uriașă, din tavan până în podea, nu era ocupată. Când eram 
singur, obișnuiam să mă așez la tejghea, unde este întotdeauna 
o minunăţie să vezi cum se prepară cu venerație cafeaua de 
către Koyama-san, însă azi doream o atmosferă mai favorabilă 
conversaţiei. Amândoi am comandat o ceșcuţă din cafeaua 
casei, făcută din boabe negru-intens, și ne-am așezat în unghi 
drept unul faţă de celălalt, ca să putem vedea amândoi grădina. 

— De cât timp locuiești în Tokio? am întrebat-o după ce ne-am 
instalat. 

— Cu plecări și reveniri, pot spune că dintotdeauna, a răspuns 
ea, amestecând fără grabă o linguriţă de cristale de zahăr în 
ceașcă. Câţiva ani am locuit în străinătate, când eram mică, dar 
în mare parte am crescut în Chiba, la doi pași depărtare. În 
adolescență veneam întruna în Tokio, ca să încerc să mă furișez 
în cluburi și să ascult concerte de jazz. După aceea am petrecut 
patru ani în New York, studiind la Julliard. lar apoi m-am întors în 
Tokio. Și dumneata? 

— La fel... cu plecări și reveniri, dintotdeauna. 

— Și de unde ai învăţat să comanzi cafea în accent newyorkez 
autentic? 

Am sorbit din lichidul amar din faţa mea și m-am gândit cum 
să răspund. Nu-mi stă în obicei să împărtășesc detalii biografice. 
Lucrurile pe care le-am făcut și pe care continui să le fac m-au 
însemnat, așa cum spusese Jake „Nebunu'” că se va întâmpla și 


VP - 60 


sunt permanent conștient de prezența semnelor, chiar dacă 
sunt invizibile pentru majoritatea lumii. Intimitatea nu mai este 
un concept familiar pentru mine. Uneori mă gândesc cu o urmă 
de regret că probabil nici nu mai este posibilă. 

După ce am intrat în umbre, n-am mai avut nicio relaţie reală 
în Japonia. Au existat unele întâlniri ezitante, tratate cu 
superficialitate de mine. Tatsu și alți prieteni cu care n-am mai 
păstrat legătura au încercat uneori să mă combine cu femei pe 
care le cunoșteau. Dar unde puteau ajunge relaţiile acelea, când 
cele două subiecte care mă defineau cel mai bine erau tabu și 
nu puteau fi nici măcar menţionate? Imaginaţi-vă conversaţia: 

— Am luptat în Vietnam. 

— Cum ai reușit? 

— Păi sunt pe jumătate american, știi... o corcitură. 

La răstimpuri mă văd cu câteva femei din mizu shotbai, 
„negoţul cu apă”, cum își numește Japonia demimondenele. Ne 
cunoaștem de destul timp pentru ca întâlnirile să nu se mai 
deruleze de acum strict pe bază de cash, ci cadourile scumpe 
oferă valoarea bănească și contextul necesare, ba există chiar și 
un grad de afectivitate reciprocă. Ele bănuiesc că sunt însurat, 
iar presupunerea aceea îmi ușurează justificarea măsurilor de 
securitate pe care le aplic de obicei. Ea explică de asemenea 
natura ocazională, cu întreruperi și variaţii, a relaţiilor noastre, 
ca și reticența mea în privinţa detaliilor personale. 

Și Midori manifesta o reticenţă în privinţa propriei ei 
persoane, o reţinere pe care tocmai o încălcase, povestindu-mi 
câte ceva din copilărie. Știam că dacă nu voi răspunde cu 
aceeași monedă, nu voi mai afla nimic de la ea. 

— Eu am crescut în ambele țări, am rostit după o pauză 
lungă. N-am locuit niciodată în orașul New York, dar am petrecut 
ceva timp acolo și știu unele dintre accentele zonei. 

Ochii femeii s-au lărgit ușor. 

— Ai crescut și în Japonia și în State? 

— Da. 

— Cum de s-a întâmplat asta? 

— Mama era americană. 

Am conștientizat o ușoară intensificare a privirii ei, când a 
căutat pentru întâia oară trăsături europene pe chipul meu. Ele 
există într-adevăr, dacă știi ce să cauţi. 

— Nu pari foarte... vreau să spun, adică probabil ai moștenit 


VP-61 


majoritatea caracteristicilor tatălui dumitale. 

— Asta-i nemulţumește pe unii. 

— Ce anume? 

— Că arăt ca un japonez, dar de fapt sunt altceva. 

Mi-am amintit pentru o secundă momentul când auzisem 
pentru prima dată cuvântul a/inoko, „corcitură”. Se întâmplase la 
școală și în seara aceea îl întrebasem pe tata ce însemna. El 
făcuse o grimasă și zisese doar: 

— Taishita koto jaa nai. „Nu înseamnă nimic”. 

În scurt timp însă aveam să aud același cuvânt din partea 
ijimekko, bătăușii școlii, când încercau să-mi aplice corecţii, și 
am pus lucrurile cap la cap. 

Midori a surâs. 

— Nu mă pot pronunța în privinţa altora, dar pentru mine 
intersecţia culturilor este locul unde lucrurile devin cele mai 
interesante. 

— Chiar așa? 

— Bineînţeles. Uită-te la jazz. Are rădăcinile în America 
negrilor, dar ramurile se întind în Japonia și în toată lumea. 

— Dumneata ești un caz aparte. In general japonezii sunt 
rasiști. 

Mi-am dat seama că tonul îmi era mai amar decât 
intenţionasem. 

— Nu știu de ce este atât de rasistă ţara asta. Am fost prea 
mult timp insulari și ne-am temut dintotdeauna de tot ce-i nou 
sau necunoscut. 

De obicei mă irită genul ăsta de idealism în ciuda tuturor 
faptelor contrarii, dar am înțeles că Midori își proiecta pur și 
simplu bunătatea asupra tuturor din jur. Uitându-mă în ochii ei 
negri și sinceri, mi-a fost imposibil să nu zâmbesc. A zâmbit și 
ea, buzele pline i s-au îndepărtat ușor și ochii i s-au însufleţit, iar 
eu a trebuit să-mi feresc privirea. 

— Cum a fost să crești în două ţări, în două culturi? a 
continuat femeia. Trebuie să fi fost incredibil! 

— De fapt a fost mai degrabă standard, am răspuns gânditor. 

Ea și-a oprit ceșcuţa din drumul spre buze. 

— Nu văd cum așa ceva ar putea fi „standard”. 

Atenţie, John. 

— Nu, așa este. De fapt, a fost greu. Am avut probleme cu 
adaptarea în ambele locuri. 


VP - 62 


Ceșcuţa și-a continuat drumul și Midori a sorbit puţin. 

— Unde ai petrecut mai mult timp? 

— Am stat în Japonia până la zece ani, după care am locuit în 
majoritate în State. Aici am revenit la începutul anilor optzeci. 

— Ca să fii cu părinţii dumitale? 

Am clătinat din cap. 

— Nu. Ei nu mai erau deja. 

Tonul meu a fost lipsit de ambiguitate și Midori a încuviinţat în 
semn de compasiune. 

— Erai foarte tânăr? 

— La începutul adolescenţei, am răspuns făcând o medie a 
vârstelor și continuând să încerc să păstrez totul vag. 

— Este groaznic să-ți pierzi ambii părinţi atât de tânăr. Ai fost 
apropiat de ei? 

Apropiat? Deși faţa mea purta tiparul trăsăturilor lui asiatice și 
cu toate că el se însurase cu o americană, cred că tata avusese 
obsesia tipic japoneză în privinţa rasei. Bătăile și intimidările de 
care aveam parte la școală îl înfuriau și în același timp îl rușinau. 

— Cred că am fost destul de apropiat. Au dispărut de mult 
timp amândoi. 

— Crezi că te vei mai întoarce în America? 

— Așa crezusem la un moment dat, am spus, amintindu-mi 
cum intrasem în activitatea pe care acum parcă o făceam deo 
veșnicie. După ce am revenit ca adult, am petrecut zece ani aici, 
spunându-mi întruna că voi mai sta doar un an, după care voi 
reveni în State. Acum nu prea mai gândesc în direcția asta. 

— Japonia ţi se pare ca un cămin? 

Mi-am reamintit cuvintele lui Jake „Nebunu'”, imediat înainte 
ca eu să-i îndeplinesc rugămintea. Pentru noi, nu mai există un 
cămin, John. În niciun caz după ceea ce am făcut. 

— Cred că a devenit căminul meu, am rostit după mult timp. 
Dar dumneata? Ti-ar plăcea să mai locuiești în America? 

Răpăia ușor cu degetele pe ceșcuţă, pe rând, de la degetul 
mic, până la arătător și m-am gândit, Cântă ceea ce simte. Ce ar 
cânta oare degetele mele dacă aș putea face la fel. 

— Am iubit realmente New Yorkul, a spus ea după o clipă 
surâzând înaintea unei amintiri, și mi-ar plăcea să-l revizitez 
cândva, ba chiar să și locuiesc o vreme acolo. Managerul meu 
crede că nu suntem prea departe. În noiembrie avem un concert 
la Vanguard, care ne va aduce cu adevărat în ochii lumii. 


VP - 63 


Village Vanguard, Mecca spectacolelor de jazz din Manhattan. 

— La Vanguard? am repetat impresionat. E foarte aristocratic 
- acolo au cântat Coltrane, Miles Davis, Bill Evans, Thelonious 
Monk, tot panteonul. 

— Este o ocazie foarte importantă, a încuviințat ea din cap. 

— Aţi putea s-o exploataţi, să faceţi din New York baza 
voastră, dacă aţi dori. 

— O să vedem. Nu uita, eu am mai locuit în New York. Este un 
loc minunat, poate cel mai incitant în care am fost vreodată, dar 
este ca și cum ai înota pe sub apă, știi? La început crezi că ai 
putea merge așa la nesfârșit, văzând totul din perspectiva asta 
nouă, însă până la urmă tot trebuie să ieși la suprafaţă ca să 
respiri. După patru ani, a sosit timpul să revin acasă. 

Aceea fusese deschiderea de care avusesem nevoie. 

— Înseamnă că ai părinţi toleranţi, dacă au fost dispuși să te 
trimită în străinătate pentru atâta timp. 

Midori a zâmbit nostalgic. 

— Mama a murit când eram mică - la fel ca în cazul dumitale. 
Tata m-a trimis la Julliard. lubea jazzul și a fost încântat că 
doream să devin pianistă de jazz. 

— În Alfie, mama-san mi-a spus că l-ai pierdut recent, am 
rostit eu auzind un ecou sec al cuvintelor acelea în urechi. 
Condoleante. 

A înclinat din cap în semn de multumire pentru compasiunea 
mea și eu am continuat: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Era birocrat în aparatul de stat. 

În Japonia este o profesiune onorabilă, iar termenul japonez 
kanryo nu are nimic din conotaţiile negative ale omologilor săi 
din alte limbi. 

— În ce minister? 

— Aproape toată cariera, a lucrat în Kensetsusho. „Ministerul 
de Construcții”. 

Realizasem un mic progres. Am observat că manipularea mă 
făcea să mă simt cumva inconfortabil. Termină conversaţia asta, 
mi-am spus, și pleacă naibii de-aici. Ea te scoate din jocul tău - 
e periculos. 

— Construcţiile trebuie să fi fost un loc plictisitor pentru un 
iubitor de jazz, am comentat. 

— Uneori i-a fost greu, a aprobat Midori și, brusc, am perceput 


VP - 64 


prudență. 

Postura nu i se schimbase, expresia feţei îi rămăsese aceeași, 
dar, cumva, știam că fusese gata să spună mai multe, însă apoi 
se răzgândise. Dacă îi atinsesem un punct sensibil, abia se 
trădase. Nu s-ar fi așteptat ca eu să fi remarcat ceva. 

Am încuviinţat, sperând că eram convingător. 

— Știu ce înseamnă să te simţi inconfortabil în propriul tău 
mediu profesional. Cel puţin fiica tatălui dumitale nu are 
asemenea probleme - susținerea de concerte în Alfie este 
perfect normală pentru o pianistă de jazz. 

Am mai simţit pentru încă o secundă tensiunea aceea stranie, 
după care Midori a râs încetișor, de parcă decisese să nu se mai 
gândească la ceva. Nu eram sigur ce anume atinsesem și 
trebuia să ţin seama de asta ulterior. 

— Așadar, patru ani în New York, am continuat eu. Asta 
înseamnă destul de mult. Probabil că aveai o perspectivă foarte 
diferită când ai revenit în Japonia. 

— Așa este. Când te întorci după ce ai locuit în străinătate, nu 
ești același om care a plecat. 

— Ce vrei să spui? 

— Ţi se schimbă perspectiva. Nu mai consideri indiscutabile 
aceleași lucruri. De pildă, am observat în New York că atunci 
când un taxi îi tăia calea altuia, al doilea taximetrist răcnea 
întotdeauna la primul și făcea așa - a imitat perfect un 
taximetrist newyorkez arătându-și degetul mijlociu -, și am 
înțeles că asta era din cauză că americanii presupun că celălalt 
a procedat așa premeditat și vor să-i dea o lecţie. In Japonia 
însă, o știi și dumneata prea bine, oamenii nu se enervează 
aproape niciodată în asemenea situaţii. Japonezii privesc 
greșelile altora ca pe ceva mai degrabă arbitrar, ca pe un 
fenomen meteorologic, cred eu, nu ca pe ceva pentru care să te 
enervezi. Înainte să fi locuit în New York, nu mă gândisem la 
asta. 

— Da, am observat și eu deosebirea despre care vorbești. Mie 
îmi place mai mult modalitatea japoneză. Este ceva la care poţi 
să aspiri. 

— Dar dumneata cum ești? Japonez sau american? Mă refer la 
perspectivă, a adăugat Midori repede și am înţeles că se temuse 
că mă insulta dacă era prea directă. 

Am privit-o și m-am gândit pentru o clipă la tatăl ei. M-am 


VP - 65 


gândit la alți oameni cu care lucrasem și la cât de diferită mi-ar 
fi putut fi viaţa dacă nu i-aș fi cunoscut niciodată. 

— Nu sunt sigur, am răspuns până la urmă ferindu-mi ochii. 
Așa cum se pare că ai observat în Alfie, nu sunt foarte iertător. 

Ea a tăcut câteva momente. 

— Pot să te întreb ceva? 

— Sigur că da, am zis neștiind ce va urma. 

— Ce ai vrut să spui, când ai zis că noi te-am „salvat”? 

— Am încercat doar să înfiripez o conversaţie, am spus. 

A sunat ca o replică glumeață și am văzut imediat din ochii ei 
că fusese răspunsul greșit. 

Trebuie să-i arăţi și ei câte ceva, mi-am repetat, nesigur dacă 
făceam un compromis sau gândeam logic. Am oftat. 

— Mă refeream la lucruri pe care le-am făcut, am rostit în 
engleză, limbă în care puteam vorbi mai destins despre 
subiectul acela. Lucruri despre care știam, sau credeam că 
știam, că erau corecte. Dar după aceea s-a dovedit că nu erau 
așa. La răstimpuri, lucrurile acelea revin și mă obsedează. 

— Te obsedează? a repetat Midori, neînțelegând. 

— Borei no you ni. „Ca o fantomă”. 

— Și muzica mea a alungat fantomele? 

Am încuviinţat din cap și am zâmbit, dar zâmbetul a devenit 
trist. 

— Așa este. Va trebui s-o ascult mai des. 

— Pentru că fantomele se vor întoarce? 

lisuse, John, termină cu asta! 

— Mai degrabă, ele sunt permanent aici. 

— Ai regrete? 

— Nu avem toţi? 

— Probabil. Dar regretele dumitale sunt ca ale tuturor? 

— Asta nu pot să știu. De obicei nu fac comparații. 

— Tocmai ai făcut una. 

Am chicotit și am reușit să spun doar: 

— Eşti dură. 

Ea a clătinat din cap. 

— Nu vreau să fiu aşa. 

— Eu cred că vrei, dar este o haină pe care o porți bine. 

— Și cum rămâne cu zicala „Regret doar lucrurile pe care nu 
le-am făcut”? 

Am clătinat din cap. 


VP - 66 


— Este zicala altcuiva, nu a mea. A cuiva care trebuie să fi 
petrecut mult timp în casă. 

Știam că azi nu voi mai afla nimic despre tatăl ei sau despre 
străin, fără întrebări care să-mi trădeze intenţiile reale. Era 
timpul să-mi pregătesc ieșirea din scenă. 

— Te întorci la shopping azi? m-am interesat. 

— Așa intenţionasem, dar în mai puţin de o oră trebuie să mă 
întâlnesc cu cineva în Jinbocho. 

— Un prieten? am întrebat, cu o curiozitate profesională. 

Midori a surâs. 

— Managerul meu. 

Am achitat nota de plată și am revenit împreună spre 
Aoyama-dori. Mulţimile se mai rarefiaseră și aerul se simţea 
rece și apăsător. Temperatura scăzuse în cele două săptămâni 
și jumătate ce trecuseră de când îl scosesem din funcţiune pe 
Kawamura. Am ridicat ochii și am văzut un plafon neîntrerupt de 
nori. 

Mă destinsesem mai mult decât mă așteptasem... de fapt, 
mai mult decât dorisem. Însă frigul mi-a străpuns prin visare, 
reînviindu-mi amintirile și îndoielile. Am privit chipul lui Midori și 
m-am întrebat, Ce i-am făcut? Ce fac? 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat ea, zărindu-mi ochii. 

— Nimic. M-a ajuns pur și simplu oboseala. 

A întors capul în dreapta, după care a revenit spre mine. 

— Am avut impresia că te uitai la altcineva. 

Am scuturat din cap. 

— Nu suntem decât noi. 

Am continuat tăcuţi, cu pașii trezind ecouri slabe. După aceea 
ea a întrebat: 

— O să mai vii să mă vezi cântând? 

— Mi-ar plăcea. 

Spusesem o prostie. Nu trebuia totuși să continui. 

— Vinerea și sâmbăta sunt în Blue Note. 

— Știu, am zis. 

Altă prostie, iar Midori a zâmbit. 

A oprit un taxi. Am ţinut portiera deschisă până a intrat și o 
parte sâcâitoare din mine s-a întrebat cum ar fi fost dacă aș fi 
suit și eu. Când taxiul a pornit, Midori a coborât geamul și a 
spus: 

— Vino singur. 


VP - 67 


Capitolul 8 


În vinerea următoare am primit alt mesaj de la Harry, care mă 
anunţa să intru pe site-ul nostru sigur. 

Aflase că străinul din metrou era într-adevăr un reporter: 
Franklin Bulfinch, șeful sucursalei Tokio a revistei Forbes. 
Bulfinch era unul dintre cei numai cinci străini care locuiau în 
complexul de apartamente din Daikanyama unde-l văzusem 
intrând. Harry nu trebuise decât să ia numele găsite în registrul 
sectorului special local și să le caute în fișierele Biroului 
Imigraţii, care păstra informații despre toţi rezidenții străini din 
Japonia, cu vârsta, locul de naștere, adresa, angajatorul, 
amprentele și o fotografie. Harry putuse determina rapid că 
ceilalți străini nu se potriveau cu descrierea pe care i-o 
furnizasem eu. De asemenea, el spărsese fișierele și descărcase 
fotografia lui Bulfinch, pentru ca să pot confirma dacă vorbeam 
despre același individ. Răspunsul meu a fost afirmativ. 

Harry îmi recomandase să arunc un ochi pe forbes.com, unde 
erau arhivate articolele lui Bulfinch. Am intrat pe site-ul 
respectiv și am petrecut câteva ore citind relatările lui Bulfinch 
despre alianţe suspecte între guvernanţi și yakuza, despre felul 
cum Partidul Liberal Democrat folosește ameninţări, mite și 
intimidări pentru a controla presa, și despre costurile acestei 
corupţii care erau suportate de japonezul mijlociu. 

Articolele lui scrise în engleză aveau puţin impact în Japonia 
și, în mod evident, mass-media locale nu-i urmăreau eforturile. 
Am bănuit că asta trebuia să fie frustrant pentru el. Pe de altă 
parte, era probabil motivul pentru care nu fusesem însărcinat cu 
îndepărtarea lui. 

Presupuneam că una dintre sursele lui Bulfinch fusese 
Kawamura, ceea ce explica prezenţa reporterului în tren în 
dimineața aceea, ca și percheziţia rapidă. Simţeam un soi de 
admiraţie abstracta faţă de insistența reporterului: sursa lui 
suferise un infarct în faţa sa și el nu făcuse altceva decât să-i 
scotocească buzunarele în căutarea unor posibile informaţii care 
să-i fie adresate. 

Probabil că cineva descoperise legătura dintre ei, considerase 
că înlăturarea unui șef de sucursală străină era prea riscantă și 
decisese atunci să se ocupe de informator. Decesul trebuia să 


VP - 68 


pară că avusese cauze naturale, pentru că altfel l-ar fi 
determinat pe Bulfinch să răscolească și mai adânc, și de aceea 
se apelase la mine. 

Perfect, atunci. Nu existase o echipă secundară. Mă înșelasem 
în privinţa lui Benny. De acum puteam să ignor cele petrecute. 

Mi-am privit ceasul. Nu era încă ora 17. Dacă aș fi vrut, aș fi 
putut ajunge cu ușurință la Blue Note până la ora 19, când avea 
să înceapă primul concert. 

Îmi plăcea muzica lui Midori şi-mi plăcea tovărășia ei. Era 
atrăgătoare și, simţeam asta, atrasă de mine. O combinaţie 
ispititoare. 

Du-te, mi-am spus. Va fi plăcut. Cine știe ce se va întâmpla 
după concert? S-ar putea să urmeze o noapte interesantă. 
Chimia atracției reciproce există. Doar pentru o noapte. S-ar 
putea să fie bine. 

Însă toate astea erau aiureli. Nu puteam ști ce se va întâmpla 
după spectacol, însă Midori nu părea deloc genul femeii care să 
aibă aventuri de-o noapte. Exact acela era motivul pentru care 
doream să mă mai întâlnesc cu ea și exact acela era motivul 
pentru care n-o puteam face. 

Ce-i cu tine? m-am întrebat. Trebuie să suni pe cineva. Poate 
pe Keiko-chan; de obicei, ea este bună pentru nițică distracţie. O 
cină târzie, poate în micuțul restaurant italienesc din Hibiya, 
câteva pahare de vin, un hotel... 

Pentru moment însă ideea unei nopţi cu Keiko-chan era 
neașteptat de deprimantă. Poate că ar fi fost mai bune niște 
exerciţii fizice. Am decis să mă duc în Kodokan, unul dintre 
locurile în care practic judo. 

Kodokan, sau „Școala pentru studierea căii”, a fost înfiinţată 
în 1882 de Kano Jigoro, inventatorul judoului modern. După ce a 
frecventat mai multe școli de scrimă și luptă corp la corp, Kano 
a pus la punct un sistem nou de luptă, bazat pe principiul 
eficienței maxime în aplicarea energiei fizice și mintale. Făcând 
o analogie aproximativă, judo este pentru wrestlingul occidental 
ceea ce este karate pentru box. Nu este un sistem de lovituri cu 
brațele și picioarele, ci de aruncări și prinderi, la care se adaugă 
un arsenal de fixări brutale ale articulaţiilor și tehnici letale de 
strangulare, care trebuie folosite bineînţeles cu multă precauţie 
în sala de antrenamente. Literal, judo înseamnă „calea 
blândeţii” sau „calea cedării”. M-am întrebat ce ar fi spus Kano 


VP - 69 


despre interpretarea mea. 

In prezent Kodokan este găzduită într-un bloc cu șapte etaje, 
surprinzător de modern și banal, din Bunkyo-ku, la sud-vest de 
parcul Ueno și la numai câţiva kilometri de cartierul meu. Am 
mers cu metroul până la Kasuga, staţia cea mai apropiată, m- 
am schimbat în unul dintre vestiare, apoi am suit scara până la 
daidojo, sala principală pentru antrenamente, unde se afla în 
vizită echipa Universităţii Tokio. După ce mi-am răsturnat cu 
ușurință primul uke și l-am făcut să bată cu palma în saltea în 
urma unei strangulări, toți puștii de colegiu s-au înșiruit pentru a 
se lupta cu războinicul veteran. Erau tineri și duri, însă nu 
puteau înfrunta vârsta și șmecheriile; după o jumătate de oră de 
randori non-stop, continuam să înving consecvent, mai ales 
când se ajungea la lupta la sol. 

De două ori, când am revenit la poziţia hajime după o 
aruncare, am observat un japonez kurobi, o centură neagră, 
făcând stretching în colţul saltelelor tatami. Centura îi era 
destrămată și mai mult gri decât neagră, arătând că o purta de 
mulţi ani. Era greu să-i ghicesc vârsta. Avea părul des și negru, 
dar faţa îi era brăzdată de liniile pe care le asociez cu trecerea 
timpului și o anumită experienţă de viaţă. În tot cazul, mișcările 
îi erau de om tânăr; stătea în șpagat fără dificultate evidentă. In 
câteva rânduri am simţit că era foarte conștient de prezenţa 
mea, totuși nu l-am zărit niciodată privind spre mine. 

Aveam nevoie de o pauză, așa că mi-am cerut scuze 
studenţilor de colegiu care erau înșiruiţi, încă așteptând să-și 
testeze vigoarea împotriva mea. Mă simţisem bine să înving 
judoka de două ori mai tineri decât mine și m-am întrebat cât 
aveam s-o mai pot face. 

M-am retras pe o latură a saltelei și, în timpul mișcărilor de 
stretching, l-am privit pe bărbatul cu centura destrămată. Işi 
exersa secerările harai-goshi cu un student de colegiu îndesat, 
tuns periuţă. Secerările îi erau atât de puternice, încât l-am 
surprins pe puști făcând grimase în două rânduri când 
trunchiurile li s-au izbit. 

Bărbatul a terminat și i-a mulţumit studentului, apoi a venit 
spre locul unde eu făceam stretching și a făcut o plecăciune. 

— Sunteţi dispus la o repriză de ranaori? m-a întrebat în 
engleză cu un ușor accent. 

Am ridicat privirea și am observat ochii cu căutătură intensă 


VP - 70 


și maxilarul ferm, care nu puteau fi îmblânzite de zâmbetul lui. 
Avusesem dreptate - mă urmărise, deși nu-l surprinsesem 
niciodată. Oare depistase caracterul european din trăsăturile 
mele? Poate că da și nu dorea decât să-l pună la încercare pe 
gaijin, deși, din experienţa mea, așa procedau doar judoka mai 
tineri, far engleza lui, sau cel puţin pronunția, era excelentă, 
ceea ce era de asemenea bizar. Japonezii cei mai nerăbdători să 
se înfrunte cu străinii au avut de obicei cea mai mică experienţă 
cu ei, iar engleza lor va reflecta în general lipsa aceea de 
contact. 

— Kochira koso onegai shimasu, am replicat. „Cu plăcere”. 

Mă irita că mi se adresase în engleză, așa că am continuat în 
japoneză: 

— Nihongo wa dekimasu ka? „Vorbiţi japoneza?” 

— Ei, mochiron. Nihonjin desu kara, a răspuns el indignat. 
„Bineînţeles. Sunt japonez”. 

— Kore wa shitsurei shimashita. Watashi mo desu. Desu ga, 
hatsuon ga amari migoto datta no de... „Mă scuzați. Și eu sunt 
tot japonez. Accentul era însă atât de perfect, încât...” 

El a izbucnit în râs. 

— Ca și al dumneavoastră. Și mă aştept ca și judoul să fie pe 
măsură. 

Continuând totuși să mi se adreseze în engleză, evita să fie 
nevoit să recunoască adevărul complimentului său. 

Am fost iritat, dar în același timp precaut. Vorbesc atât 
japoneza, cât și engleza ca un nativ, așa că încercarea de a-mi 
complimenta fluența în oricare dintre limbile acestea este 
inerent insultătoare. Și doream să știu de ce bărbatul 
presupusese că știam engleza. 

Am găsit un loc gol pe tatami și am executat plecăciunea 
rituală, apoi am început să ne dăm târcoale, căutând să găsim 
prize avantajoase. El era foarte relaxat și agil pe picioare. Am 
fentat cu deashi-barai, o secerare cu piciorul, intenţionând să 
continui cu osoto-gari, dar a replicat la fentă cu propria lui 
secerare și m-a izbit de saltea. 

La naiba, era foarte rapid! M-am rostogolit în picioare și ne- 
am reluat poziţiile, rotindu-ne de data asta în sens opus. Nările i 
se dilatau ușor de respiraţie, însă aceea era singura indicație pe 
care o trăda cu privire la efortul depus. 

L-am prins zdravăn de mâneca dreaptă, cu mâna mea stângă, 


VP -71 


afundându-mi mult degetele în țesătură. Poziţia era excelentă 
pentru ippon seonagi, dar s-ar fi așteptat la așa ceva, așa că am 
măturat violent pentru sode-tsurikomi-goshi, rotindu-mă imediat 
lângă el și încordându-mă pentru aruncare. Anticipase însă 
mișcarea și-și degajase șoldurile înainte să pot intra în contact, 
blocându-mi în același timp cu piciorul drept posibilitatea de 
scăpare. Eram dezechilibrat și m-a atacat puternic cu tai-otoshi, 
purtându-mă peste piciorul lui întins și izbindu-mă de saltea. 

In următoarele cinci minute, m-a aruncat încă de două ori. Era 
ca și cum aș fi luptat împotriva unei cascade. 

Incepusem să obosesc. L-am privit direct și am rostit: 

— Jaa, tsugi o shimashou ka? „De acord să fie ultima?” 

— Ei, sou shimashou, a răspuns el legănându-se pe tălpi. „Da, 
haideţi s-o facem”. 

Hai, nemernicule, mi-am spus, am o mică surpriză pentru tine. 
la să vedem cum îti place. 

Juji-gatame, care înseamnă „în cruce”, este o imobilizare a 
brațului ce își datorează numele unghiului de desfășurare a 
atacului. Execuţia sa îl aduce pe atacator perpendicular faţă de 
oponent, cu ambii întinși pe spate, astfel încât formează o cruce. 
Una dintre variantele ei - clasiciștii ar denumi-o „mutaţie” - se 
numește „/u/i-gatame zburător”, deoarece atacatorul lansează 
imobilizarea brațului direct din poziţia stând în picioare. 
Deoarece necesită angajament total, iar tentativele încununate 
de succes sunt egale cu cele eșuate, varianta aceasta nu este 
des încercată. 

Dacă bărbatul n-o știa, urma să-i fac cunoștință cu ea acum. 

Am descris un cerc în postură defensivă, răsuflând gâfâit și 
încercând să par mai obosit decât eram în realitate. M-am 
scuturat de trei ori din prizele pe care le-a încercat și l-am ocolit, 
de parcă aș fi ezitat să mă angajez în luptă. In cele din urmă s-a 
simţit frustrat și a mușcat momeala, întinzându-se puţin prea 
mult cu mâna stângă spre reverul meu drept. Imediat ce l-a 
apucat în priză, l-am prins de braţ și mi-am lăsat capul mult pe 
spate, lansându-mi picioarele în sus ca și cum aș fi fost un 
săritor de la trambulină care făcea un salt pe spate. Capul mi-a 
ajuns între picioarele lui și greutatea corpului meu l-a tras într-o 
poziție semighemuită, cu laba piciorului meu drept înfiptă la 
subsuoara lui stângă, distrugându-i complet echilibrul. Pentru o 
fracțiune de secundă, înainte să zboare peste mine, i-am zărit 


VP - 72 


surprinderea completă de pe faţă. Apoi am căzut amândoi pe 
saltea și eu i-am imobilizat braţul, apăsându-l către înapoi în 
articulația cotului. 

A făcut o tumbă pe spate și a încercat să se desprindă, însă 
nu s-a putut elibera. Braţul îi era întins la limita mișcării 
naturale. Am sporit puţin presiunea, dar a refuzat să cedeze. 
Ştiam că mai erau doi milimetri până la hiperextensiunea 
cotului. Alţi patru milimetri și brațul avea să i se rupă. 

— Maita ka, am spus, aplecându-mi bărbia în piept ca să-l 
privesc. „Cedează”. 

Chipul îi era contorsionat de durere, dar m-a ignorat. 

Este stupid să te lupţi împotriva unei blocări a braţului. Chiar 
și în competițiile olimpice, judoka preferă să cedeze, decât să se 
aleagă cu o fractură. Situaţia devenea periculoasă. 

— Maita ka, am repetat, mai apăsat, însă el a continuat să se 
zbată. 

Au trecut alte cinci secunde. Nu intenţionam să-i dau drumul 
fără să se recunoască învins și în același timp nu voiam să-i rup 
braţul. M-am întrebat cât timp ne puteam menţine poziţia 
aceea. 

În cele din urmă mi-a lovit scurt piciorul cu mâna liberă, 
modul prin care judoka se recunoaște învins. l-am dat drumul 
imediat și m-am împins, îndepărtându-mă. El s-a rostogolit, apoi 
a îngenuncheat în postura clasică seiza, cu spinarea perfect 
dreaptă și braţul stâng ţinut rigid în faţă. Și-a frecat cotul pentru 
câteva secunde, după care m-a privit. 

— Subarashikatta, a rostit. Excelent. Aș fi cerut o revanșă, dar 
nu cred că braţul mi-o va permite azi. 

— Ar fi trebuit să cedaţi mai devreme, am zis eu. N-are rost să 
te împotrivești unei imobilizări a brațului. Mai bine să 
supravieţuiești, pentru a mai lupta și altă dată. 

El a plecat capul în semn de aprobare. 

— Bănuiesc că de vină a fost mândria mea prostească. 

— Nici mie nu-mi place să mă recunosc învins, dar 
dumneavoastră aţi câștigat primele patru runde. Aș fi preferat 
ca scorul să fi fost invers. 

Continua să vorbească în engleză, iar eu îi răspundeam în 
japoneză. 

M-am așezat înaintea lui în seiza și amândoi ne-am aplecat în 
salut. Când ne-am ridicat în picioare, el a spus: 


VP-73 


— Mulţumesc pentru lecţie. Data viitoare voi ști să nu 
subestimez riscurile pe care sunteţi dispus să vi le asumaţi ca să 
învingeţi. 

Știam asta deja. 

— Unde vă antrenați? l-am întrebat. Până acum nu v-am mai 
văzut aici. 

— Mă antrenez într-un club privat, mi-a răspuns. Poate veţi 
dori să veniţi acolo cândva. Suntem mereu în căutare de judoka 
cu shibumi. 

Shibumi este un concept estetic japonez, un fel de putere 
subtilă, o autoritate lipsită de efort. În sens intelectual mai 
mărginit, poate fi numită „înțelepciune”. 

— Nu sunt sigur dacă voi fi ceea ce căutaţi. Unde este clubul 
acesta? 

— În Tokio. Mă îndoiesc că aţi auzit de el. În general nu este 
deschis... străinilor. S-a corectat repede. Dar, desigur, 
dumneavoastră sunteţi japonez. 

Probabil că ar fi trebuit să mă opresc cu dialogul acolo. 

— Da, însă dumneavoastră m-aţi abordat în engleză. 

El a tăcut o clipă, după care a zis: 

— Dacă-mi permiteţi s-o spun, aveţi trăsăturile primordial 
japoneze. Mi s-a părut că întrevăd o urmă europeană și am dorit 
să-mi satisfac curiozitatea. De obicei sunt foarte sensibil față de 
asemenea aspecte. Dacă m-aș fi înșelat, dumneavoastră nu m- 
ați fi înţeles pur și simplu și asta ar fi fost totul. 

Recunoaștere prin foc, am gândit. Tragi în lizieră; dacă îţi 
răspunde cineva, știi că inamicul este acolo. 

— Găsiţi... satisfacție în așa ceva? am întrebat, controlându- 
mi în mod conștient iritarea. 

Pentru o clipă mi s-a părut că bărbatul a părut straniu de 
stingher. După aceea a replicat: 

— V-ar deranja dacă aș vorbi deschis? 

— Până acum n-aţi făcut-o? 

A surâs. 

— Sunteţi japonez, dar și american, așa este? 

Mi-am păstrat chipul perfect inexpresiv. 

— Indiferent cum ar sta lucrurile, a urmat el, cred că mă 
puteți înțelege. Știu că americanii admiră francheţea. Este una 
dintre caracteristicile lor dezagreabile, dublată de faptul că se 
felicită întruna pentru ea. lar trăsătura aceasta dezagreabilă mă 


VP - 74 


infectează acum chiar și pe mine! Sesizaţi ameninţarea pe care 
o reprezintă America pentru Nippon? 

L-am privit și m-am întrebat dacă era vreun ţicnit extremist 
de dreapta. La răstimpuri te ciocnești de astfel de indivizi; ei 
declară că detestă America, dar le este imposibil să nu fie 
fascinaţi de ea. 

— Americanii... cauzează prea multe conversații deschise? am 
întrebat. 

— Sunteţi glumeț, dar, dintr-un punct de vedere, răspunsul 
meu este afirmativ. Americanii sunt misionari, cum au fost 
creștinii care au venit pe Kyushu acum cinci sute de ani ca să ne 
convertească. Atât doar că în prezent ei nu mai propovăduiesc 
creștinismul, ci modul american de viaţă, care este religia 
seculară oficială a Statelor Unite. Francheţea nu este decât un 
aspect, relativ banal. 

De ce să nu mă amuz niţel? 

— Vă simţiţi supus unei convertiri? 

— Bineînţeles. Americanii cred în două lucruri: în primul rând, 
în ciuda experienţei de zi cu zi și a bunului simţ, că „toţi oamenii 
se nasc egali”, iar în al doilea rând că încrederea completă în 
sistemul pieței libere reprezintă modul cel mai bun prin care o 
societate își poate ordona afacerile. America a avut 
dintotdeauna nevoie de asemenea noţiuni transcendentale care 
să-i lege laolaltă pe cetățenii săi, care provin din culturi diferite, 
din toate colțurile lumii. lar după aceea americanii sunt 
impulsionaţi să dovedească universalitatea, și ca atare 
validitatea, acestor idei, convertind alte culturi. Într-un context 
religios, comportamentul acesta ar fi recunoscut ca misionar din 
punctul de vedere al originilor și efectelor. 

— Este o teorie interesantă, am  încuviinţat, totuși 
agresivitatea faţă de alte culturi nu constituie un monopol al 
Americii. Cum vă explicaţi istoria colonialistă a Japoniei în 
Coreea și China? Ca pe încercări de a salva Asia de tirania 
forțelor pieţei occidentale? 

Bărbatul a zâmbit. 

— Sunteţi din nou glumet, dar să știți că explicaţia aceasta nu 
este prea departe de adevăr, pentru că forțele pieței - 
concurenţa - i-au împins pe japonezi spre cuceririle imperiale. 
Naţiunile occidentale aveau deja concesiuni în China, iar 
America a instituționalizat jefuirea asiaticilor prin așa-zisa 


VP -75 


politică a ușilor deschise. Ce alternativă am avut noi, decât să 
ne luăm propriile concesiuni, întrucât altfel Occidentul ne-ar fi 
înconjurat și ne-ar fi strangulat sursele de materii prime? 

— Spuneţi-mi sincer, am rostit, fascinat fără să vreau, chiar 
credeţi toate astea? Chiar credeți că japonezii n-au dorit 
niciodată războiul, că Occidentul a cauzat totul? Să nu uităm că 
Japonia și-a lansat primele campanii împotriva Coreei în timpul 
lui Hideyoshi, cu mai bine de patru sute de ani în urmă. Și 
acelea au fost cauzate de Occident? 

M-a privit drept în ochi și s-a aplecat în faţă, cu degetele mari 
vârâte în obi și cu toată greutatea lăsată pe vârfurile picioarelor. 

— N-aţi înţeles ideea mea de ansamblu. Cuceririle japoneze 
din prima jumătate a acestui secol au fost o reacție față de 
agresiunile Occidentului. In epoci anterioare au existat alte 
cauze, chiar și dintre cele fundamentale, ca patima de putere și 
jaful. Războiul face parte din natura omului și noi japonezii 
suntem oameni. Totuși n-am luptat niciodată, și în niciun caz n- 
am produs niciodată arme pentru distrugere în masă, în scopul 
de a convinge lumea de justețea unei idei. Așa au procedat 
America și geamănul ei bastard, comunismul. 

A făcut o pauză și s-a aplecat mai mult spre mine. 

— Războiul a existat dintotdeauna și va exista în continuare în 
lume. Dar o cruciadă intelectuală? Purtată la scară globală, 
sprijinită de economii industriale moderne, cu ameninţarea unui 
autodafe nuclear pentru necredincioși? Numai America oferă 
așa ceva. 

Asta mi-a confirmat diagnosticul unui extremist de dreapta 
nebun. 

— Vă mulțumesc că aţi vorbit deschis cu mine, am rostit și m- 
am plecat ușor. /i benkyou ni narimashita. „A fost educativ”. 

El mi-a răspuns printr-o plecăciune similară și a început să se 
retragă. 

— Kochira koso. „La fel și pentru mine”. A surâs, din nou cu o 
aparenţă de disconfort. Poate că ne vom reîntâlni. 

L-am privit plecând. După aceea m-am dus la Yamaishi, un 
bătrân care frecventa regulat sala, și l-am întrebat dacă îl mai 
văzuse vreodată pe individ. 

— Shiranai, a strâns el din umeri. Amari shiranai kao da. Da 
kedo, sugoku tsuyoku na. Ranaori, mita yo. „Nu-l cunosc. Dar 
este un judoka foarte puternic. V-am urmărit lupta”. 


VP - 76 


Doream să mă liniștesc înainte de a merge la duș, așa că am 
coborât într-o dojo goală de la etajul al patrulea. Am intrat, dar 
n-am aprins luminile fluorescente. În sala asta era cel mai bine 
când era iluminată doar de parcul de distracţii Korakuen, care 
strălucea și zumzăia în imediata vecinătate. Am făcut o 
plecăciune înaintea tabloului lui Kano Jigoro de pe peretele 
opus, apoi am făcut rostogoliri ukemi până am ajuns în centrul 
încăperii. M-am ridicat în întunericul tăcut și am privit afară, 
spre Korakuen. Am distins foarte slab ţăcănitul roţilor dinţate ce 
suiau roller coasterul spre punctul cel mai înalt al traseului său, 
după care a urmat liniștea de suspendare, urmată de vâjâitul 
picajului și chicotele zbierate ale pasagerilor, spulberate de 
vânt. 

M-am întins în centrul sălii, simţindu-mi uniforma judogi udă 
pe piele. Venisem în Kodokan pentru că este principala instituţie 
pentru studierea judoului, dar, precum Sengoku, locul devenise 
pentru mine mai important decât fusese la început. Văzusem 
multe aici: un bătrân veteran grizonant, care făcuse judo zilnic 
de o jumătate de secol, arătându-i răbdător unui copil într-o gi 
prea mare că poziţia corectă a piciorului pentru secerare în 
sankakujime este ușor îndoit sub un unghi, nu întins înapoia 
piciorului oponentului; un tânăr sandan cu centura neagră 3 
dan, care cu patru ani în urmă își părăsise Iranul natal pentru a 
se instrui în Kodokan și de atunci abia dacă lipsise câte o zi de 
antrenamente, exersând osoto-gari prin repetări atât de precise 
și de puternice, încât mișcările lui ajunseseră să semene cu o 
forță naturală și vastă, poate cu mișcarea mareelor, poate cu 
dansatoarea care devine dansul în sine; un puști din colegiu, 
plângând în tăcere după ce fusese strangulat într-o partidă, cu 
spectatorii  ovaţionându-l pe adversarul lui victorios și 
nebăgându-i în seamă lacrimile demne. 

Roller coasterul țăcănea familiar, suind pe șine, și ultimele 
raze de lumină ale zilei păleau pe cerul de deasupra sa. Trecuse 
de ora 19; era prea târziu să mă duc în Blue Note. Poate că era 
mai bine așa. 


VP - 77 


Capitolul 9 


Nu aveam niciun plan special pentru ziua următoare, așa că 
am decis să trec pe la un anticariat de cărţi din Jinbocho, o parte 
a orașului cunoscută mai bine pentru labirintul său de librării 
practic lipite între ele, unele specializate în cărți din Orient, 
altele în cărți occidentale. Cu câteva zile în urmă discutasem cu 
proprietarul anticariatului care mă anunţase că localizase şi-mi 
păstra un volum vechi despre shimewaza - „strangulări” - pe 
care încercam să-l găsesc de mult timp pentru a-l adăuga 
colecției mele modeste despre bugei, artele războinice. 

Am luat metroul pe linia Mita din staţia Sengoku. Uneori 
folosesc metroul, alteori iau JR de la Sugamo. Este bine să 
acționezi aleatoriu. În faţa staţiei, un preot în veșminte șintoiste 
colecta donaţii. In ultima vreme, indivizii ăștia erau peste tot, nu 
doar vizavi de Parlament. Am luat trenul spre Onarimon și am 
coborât la Jinbocho. Intenţionam să părăsesc staţia prin ieșirea 
cea mai apropiată de librăria lIsseido, dar, distras de gânduri 
despre Midori și Kawamura, am apucat pe coridorul greșit. După 
ce am cotit după un colț și am ajuns la un indicator pentru linia 
Hanzoman, mi-am dat seama de eroare, m-am întors și am cotit 
iarăși după colț. 

Un japonez durduliu venea iute pe coridor, la vreo zece metri 
depărtare. Am căutat să-i prind ochii când s-a apropiat, dar m-a 
ignorat, privind drept înainte. Purta costum în dunguliţe fine și 
cămașă în dungi. Probabil că auzise pe undeva că dungile te fac 
să pari mai înalt. 

Am coborât ochii și am înțeles de ce nu-l auzisem: era încălțat 
cu pantofi ieftini cu tălpi de cauciuc. În același timp însă purta o 
servietă-diplomat neagră care părea scumpă, poate o Swaine 
Adeney veche. Un businessman care se pricepea la serviete, dar 
care presupunea că nimeni nu-i va observa pantofii? Poate... În 
același timp însă, acesta nu era un cartier de afaceri - 
Kasumigaseki sau Akasaka ar fi fost mai probabile. Știam că 
pantofii aceia ar fi fost confortabili în cazul unor drumuri lungi 
pe jos... de exemplu, pentru urmărirea cuiva. 

Cu excepţia servietei, nu purta nimic în mâini, totuși m-am 
încordat când ne-am apropiat. Ceva mă neliniștea la bărbatul 
acesta. Am încetinit puţin când am trecut unul pe lângă altul, iar 


VP - 78 


după ce ne-am depășit, am întors capul și m-am uitat la felul 
cum mergea. Feţele sunt ușor de deghizat, hainele ţi le poți 
schimba într-un minut, dar puţini oameni sunt în stare să-și 
camufleze umbletul. Este ceva la care sunt atent. Am privit cum 
mergea bărbatul acela - pași mărunți, o legănare exagerată, 
arogantă, a brațelor, mici mișcări ale capului într-o parte și alta 
până a dispărut după colț. 

Am continuat în direcția opusă, privind în urma mea când am 
ieșit din staţie. Probabil că nu fusese nimic, însă aveam să-mi 
amintesc fața și mersul lui, să-mi verific spatele ca întotdeauna, 
să văd dacă mai apare. 

Principiile strangulării era în stare excelentă, așa cum mi se 
promisese, și cu un preț pe măsură, dar știam că mă voi bucura 
nespus de volumașul subțire. Deși abia așteptam să plec, am 
așteptat răbdător în timp ce proprietarul a ambalat cartea cu 
grijă, aproape ceremonios, în hârtie cafenie groasă și a legat 
apoi pachetțelul cu sfoară. Ştia că nu era un cadou, însă acesta 
era modul lui de a-și arăta mulțumirea pentru tranzacție și ar fi 
fost grosolan din partea mea să-l grăbesc. In cele din urmă mi-a 
înmânat pachetul cu braţele întinse și o plecăciune adâncă, iar 
eu l-am acceptat dintr-o postură similară, plecându-mă din nou 
înainte de a ieși. 

Am revenit la linia Mita. Dacă aș fi fost cu adevărat îngrijorat 
că mă urmărea cineva, aș fi luat un taxi, însă doream să văd 
dacă-l puteam detecta din nou pe „Servietă”. Am așteptat pe 
peron venirea și plecarea a doua garnituri. Oricine ar fi încercat 
să mă urmărească ar fi trebuit să stea de asemenea pe peron, 
iar comportamentul acela anormal l-ar fi scos în evidență. Insă 
peronul era pustiu și „Servietă” dispăruse. Probabil că nu fusese 
nimic. 

M-am gândit din nou la Midori. Era a doua seară în care 
concerta în Blue Note și-și începuse show-ul acum o oră. M-am 
întrebat ce va crede când nu apăream nici a doua oară. Probabil 
că va presupune că n-o interesasem și se va întreba dacă nu 
fusese prea directă în invitaţia pe care mi-o făcuse. Era complet 
improbabil că o voi revedea sau, dacă printr-o întâmplare ne-am 
fi întâlnit, ar fi fost un moment ușor stânjenitor, totuși politicos, 
doi oameni care băuseră împreună o cafea și începuseră o 
relaţie care pur și simplu nu se finalizase - cu certitudine nimic 
neobișnuit. Poate că, la un moment dat, avea s-o întrebe pe 


VP - 79 


mama-san despre mine, însă mama-san nu-i putea spune decât 
că apăream ocazional în Alfie, fără nicio înștiinţare prealabilă. 

M-am întrebat cum ar fi fost dacă ne-am fi cunoscut în alte 
circumstanţe. 

Putea să fi fost bine. F 

Aproape că am râs înaintea absurdității aceleia. In viața mea 
nu exista loc pentru așa ceva și o știam prea bine. 

Jake „Nebunu’”, din nou: Pentru noi, nu mai există un cămin, 
John. Ín niciun caz după ceea ce am făcut. 

Acela era probabil sfatul cel mai adevărat pe care-l primisem 
vreodată. Dă-o uitării, mi-am spus. Stii că asta trebuie să faci. 

Pagerul mi-a bâzâit în buzunar. Am căutat cabina unui telefon 
public și am apelat numărul de pe ecran. 

Era Benny. După obișnuitul schimb de coduri de autentificare, 
el a spus: 

— Dacă vrei, a apărut alt job pentru tine. 

— De ce m-ai contactat în felul ăsta? am întrebat, referindu- 
mă la faptul că nu folosise site-ul protejat. 

— Este ceva urgent. Te interesează? 

— Se știe că nu refuz munca. 

— În privinţa asta, va trebui să-ţi încalci una dintre reguli. 
Dacă o faci, ai parte de o bonificaţie. 

— Ascult. 

— Este vorba despre o femeie. O cântăreaţă de jazz. 

O pauză lungă. 

— Mai ești acolo? a întrebat el. 

— Încă te ascult. 

— Dacă vrei detalii, știi unde să le găsești. 

— Cum o cheamă? 

— Nu prin telefon. 

Altă pauză. 

Benny și-a dres glasul. 

— Bine. Numele este același cu al ultimului job. O chestiune 
asociată. Este important? 

— Nu tocmai. 

— Vrei jobul? 

— Probabil că nu. 

— Dacă îl vrei, bonificaţia este generoasă. 

— Ce înseamnă „generoasă”? 

— Ştii unde să găsești detaliile. 


VP - 80 


— O să mă uit. 

— Am nevoie de un răspuns în patruzeci și opt de ore. Este un 
caz care trebuie rezolvat neapărat. 

— Toate sunt așa, am replicat și am închis telefonul. 

Am rămas câteva secunde locului, privind staţia, uitându-mă 
la oamenii care se îmbulzeau înainte și înapoi. 

Dobitocul de Benny îmi spusese: „Este un caz care trebuie 
rezolvat neapărat”, transmițându-mi astfel că altcineva se va 
ocupa de caz, dacă-l refuzam. 

De ce Midori? Să fi avut vreo legătură cu Bulfinch? El o 
căutase, văzusem asta în Alfie, ca și „Telefonistul”. Așadar 
necunoscuţii pentru care lucra „Telefonistul” presupuseseră că 
Midori aflase ceva ce n-ar fi trebuit să fi aflat, sau poate că tatăl 
ei îi dăduse ceva ce căuta și Bulfinch. Ceva în legătură cu care 
nu era bine să riște. 

Ai putea s-o faci, am gândit. Dacă n-o faci tu, o va face altul. 
Cel puțin tu ai face-o bine și ai face-o repede. N-ar simți nimic. 

Insă acelea nu erau decât simple cuvinte. Aș fi vrut să simt 
așa, dar nu puteam. In schimb simţeam că lumea ei n-ar fi 
trebuit să intre niciodată în contact cu lumea mea. 

In staţie a apărut un tren Mita-sen, care se îndrepta spre 
Otemachi, punctul de transfer spre Omotesando și Blue Note. 
Un semn, am gândit și am suit în vagon. 


Capitolul 10 


Dacă vrei să supraviețuiești atât de mult ca mine în lumea în 
care trăiesc, trebuie să gândești ca inamicul. Am învăţat lecţia 
asta de la bandele care m-au urmărit când eram puști și am 
șlefuit-o cu GOS în Cambodgia. Trebuie să-ți pui întrebarea: 
Dacă eu aș încerca să-mi fac rău, cum aș proceda? 

Predictibilitatea este cheia - geografică și temporală. Trebuie 
să știi unde va fi un individ și la ce oră. Afli asta prin 
supraveghere, analizându-i rutele spre job, orele la care vine și 
pleacă, până când identifici un tipar, un șablon, ca și „locuri 
înguste” prin care este aproape sigur că ţinta va trece de fiecare 
dată la aceeași oră. Il alegi apoi pe cel mai convenabil și acolo îţi 
pregătești ambuscada. 


VP - 81 


lar în timp ce faci asta, este bine să nu uiţi că permanent 
altcineva rulează o operaţiune similară care te are chiar pe tine 
în vizor. Gândirea de felul acesta deosebește ţintele dificile de 
cele facile. 

Același principiu este valabil și pentru prevenirea 
infracțiunilor. Dacă vrei să pui mâna repede pe niște bani, unde 
ai aştepta? Lângă un bancomat, probabil, și probabil seara 
târziu. Zona cea mai potrivită ar trebui să aibă destul trafic 
pietonal pentru ca să nu aștepți prea mult, dar în același timp să 
nu fie atât de aglomerată, încât să nu poţi acţiona când ai 
identificat o ţintă bună. Locul de așteptare ar trebui să fie în 
întuneric, suficient de departe de bancomat pentru ca ţinta să 
nu te observe, însă suficient de aproape ca să te poţi apropia 
imediat după încheierea tranzacţiei. Nu este de dorit 
proximitatea unei secţii de poliţie, așa că ai prefera să cauţi un 
loc mai bun. Et cetera. Dacă gândești așa, vei ști exact unde să 
te uiţi după cineva care stă la pândă și vei ști unde ești 
vulnerabil, unde este necesară mai multă atenţie. 

Pentru Midori, supravegherea extinsă nu era nici măcar 
necesară. Programul ei era anunţat public. Probabil că așa 
știuse Bulfinch s-o caute în Alfie. Și acela ar fi fost modul cel mai 
ușor pentru ca oamenii lui Benny s-o găsească acum. 

De la Otemachi, am mers cu metroul Chiyoda-sen șapte staţii 
până la Omotesando, unde am coborât și am suit scările, ieșind 
în stradă. Am mers pe jos distanţa mică până la Yahoo Cafe, o 
cafenea cu terminale pentru internet. Am intrat, am plătit taxa 
de acces și m-am conectat la un terminal. În câteva secunde am 
accesat fișierul lui Benny. Includea câteva fotografii publicitare 
scanate, adresa lui Midori, programul concertelor ei, care 
includea concertul din seara asta din Blue Note, și precizarea că 
decesul trebuia să pară natural. Se oferea echivalentul în yeni a 
150 000 de dolari - un bonus substanţial faţă de onorariul meu 
obișnuit. 

Referinţa la apariţia din seara asta în Blue Note - primul 
concert începea la ora 19 - era de rău augur. Predictibilitate, oră 
și loc. Dacă doreau să scape de ea cât mai repede, seara asta ar 
fi fost prea bună ca s-o ignore. Pe de altă parte, Benny mă 
anunţase că trebuia să-i răspund în patruzeci și opt de ore, ceea 
ce sugera că cel puţin până atunci Midori va fi în siguranţă. 

Dar chiar dacă ea ar fi dispus de timpul respectiv, nu vedeam 


VP - 82 


cum l-aș fi putut folosi pentru a-l transforma într-o durată de 
viaţă rezonabilă. S-o avertizez că cineva tocmai pusese un preț 
pe capul ei? Aș fi putut încerca s-o fac, dar n-ar fi avut niciun 
motiv să mă creadă. Și chiar dacă m-ar fi crezut, ce puteam face 
în continuare? S-o învăţ cum să-și îmbunătățească securitatea 
personală? S-o conving de avantajele unei vieţi anonime în 
umbre? 

Ridicol! In realitate nu puteam face decât un singur lucru. Să 
folosesc cele patruzeci și opt de ore pentru a afla de ce 
superiorii lui Benny deciseseră că Midori constituia un pericol și 
să elimin motivele respective. 

Aș fi putut merge pe jos distanţa de un kilometru până la Blue 
Note, dar am vrut să examinez mai întâi locul dintr-o mașină. 
Am oprit un taxi și i-am cerut șoferului să mă ducă pe Koto-dori, 
apoi să facă la stânga spre Blue Note. Mă bizuiam că traficul 
dens va încetini înaintarea noastră într-atât, încât să pot studia 
rapid câteva dintre locurile în care aș fi așteptat eu, dacă aș fi 
vrut să supraveghez localul din exterior. 

Traficul era într-adevăr pe cât de aglomerat sperasem și am 
beneficiat de timp suficient să cercetez zona pe când înaintam 
ca melcul. Blue Note nu este un loc în preajma căruia să poţi 
aștepta nebăgat în seamă. Este înconjurat în principal de 
magazine, care închiseseră la ora asta. Restaurantul Caffe Idee 
de vizavi, cu balconul său în aer liber, ar fi oferit o vedere destul 
de clară, însă avea o scară exterioară lungă și îngustă, care ar fi 
expus în mod inacceptabil pe oricine ar fi coborât-o iute pentru 
a porni pe urmele unei ţinte. 

Pe de altă parte, nu era necesar să zăbovești mult în zonă. 
Sfârșitul unui show din Blue Note poate fi aproximat cu o marjă 
de cinci minute. A doua reprezentaţie încă nu începuse, așa că 
dacă cineva intenţiona s-o viziteze pe Midori după spectacolul 
din seara asta, probabil că încă nici nu sosise. Altă posibilitate 
era ca urmăritorul să fie deja înăuntru, ca simplu spectator 
încântat de concert. 

Am cerut taximetristului să oprească înainte să ajungem la 
Omotesando-dori, am coborât și m-am întors pe jos cele patru 
cvartale până la Blue Note. Am avut grijă să investighez vizual 
locurile susceptibile de ambuscadă, dar n-am zărit nimic care să 
dea de bănuit. 

Pentru al doilea concert se formase deja o coadă lungă. M-am 


VP - 83 


dus la casa de bilete, unde mi s-a spus că toate biletele se 
epuizaseră și nu puteam intra decât dacă aveam rezervare. 

La naiba, nu mă gândisem la asta. Pe de altă parte însă era 
posibil ca Midori să se fi gândit, dacă dorise realmente să-mi fac 
apariţia. 

— Sunt un prieten al lui Kawamura Midori, am spus. Fujiwara 
Junichi...? 

— Bineînţeles, a răspuns imediat casierița. Kawamura-san mi- 
a spus că s-ar putea să veniţi în seara asta. Vă rog să așteptați 
aici - al doilea spectacol va începe după cincisprezece minute și 
dorim să vă asigurăm un loc bun. 

Am încuviințat din cap și m-am tras într-o parte. Publicul 
primului concert a început să iasă din sală după cinci minute și, 
imediat după aceea, am fost condus înăuntru, am coborât o 
scară largă și abruptă și m-am instalat la o masă chiar în faţa 
scenei pustii. _ 

Nimeni n-ar fi putut confunda Blue Note cu Alfie. In primul 
rând, Blue Note are un plafon înalt care transmite o senzație de 
spaţiu complet diferită de intimitatea cavernoasă din Alfie. De 
asemenea, aspectul general este sofisticat: mochete plușate, 
lambriuri din lemn cu aspect scump, ba chiar și câteva 
monitoare extraplate cu computere încorporate în anticameră, 
pentru obsesiv-compulsivii care trebuiau neapărat să navigheze 
pe internet între show-uri. Și spectatorii diferă la Blue Note; în 
primul rând, în Alfie n-ar putea încăpea mulţimea de aici, iar în 
al doilea rând, oamenii vin în Alfie doar pentru muzică, pe când 
în Blue Note vin și ca să fie văzuți. 

Am privit în jurul sălii, când spectatorii pentru al doilea 
concert au început s-o umple, dar nimic nu mi-a declanșat 
radarul. 

Dacă ai vrea să-i faci rău și ti-ai putea alege locul, unde ai 
sta? m-am întrebat. Aproape de o ușă. In felul ăsta, ai beneficia 
de o rută de scăpare, dacă ar fi nevoie, și ai avea toată sala în 
fața ta, așa că i-ai putea urmări pe toti din spate, nu invers. 

M-am întors și am privit înapoia mea, ca și cum aș fi căutat o 
cunoștință. În stânga, în spate de tot, lângă una dintre cele două 
uși stătea un japonez care părea să aibă în jur de patruzeci și 
cinci de ani. Vecinii lui discutau între ei; în mod evident, el era 
singur. Purta un costum închis la culoare, boţit, care i se 
potrivea ca un gând întârziat. Chipul îi era inexpresiv, prea 


VP - 84 


inexpresiv pentru gustul meu. Spectatorii din sală erau 
entuziaști ai genului, veniţi câte doi, câte trei, care abia 
așteptau începerea concertului. „Domnul Inexpresiv” lăsa 
impresia că încerca să treacă nebăgat în seamă. L-am fișat 
mintal ca fiind o posibilitate reală. 

M-am răsucit și am privit în direcţia opusă. Aceeași poziţie, 
dar lângă ușa din dreapta a sălii. Trei tinere care păreau 
funcționare ieșite să petreacă o seară în oraș. Aparent, nicio 
problemă. 

„Domnul Inexpresiv” m-ar fi putut ţine sub observaţie în 
timpul spectacolului, iar eu trebuia să evit greșeala lui de 
singurătate bătătoare la ochi. Le-am spus celor din jur că eram 
prieten cu Midori și că venisem la invitaţia ei; au început să-mi 
pună întrebări și în scurt timp pălăvrăgeam entuziaști ca niște 
prieteni vechi. 

Când a sosit chelnerița, am comandat un Cragganmore vechi 
de doisprezece ani. Cei din jur mi-au urmat exemplul; eram un 
prieten al lui Kawamura Midori, așa că orice aș fi comandat 
trebuia să fie cool. Probabil că habar nu aveau dacă cerusem 
scotch, votcă sau o marcă nouă de bere. 

Când Midori și trioul ei au apărut în sală, apropiindu-se de 
scenă, toţi au început să aplaude. Altă deosebire față de Alfie - 
o tăcere plină de respect se lasă acolo la apariţia muzicanţilor. 

Midori și-a ocupat locul în fața pianului. Purta blugi decoloraţi 
și o bluză din catifea neagră, mulată pe bust și cu decolteu 
adânc; prin comparaţie cu ea, pielea îi părea orbitor de albă. A 
plecat fruntea și a atins clapele cu degetele, iar publicul a tăcut, 
în așteptare. Ea a rămas câteva secunde încremenită așa, 
privind pianul, apoi a început. 

Începutul a fost lent, cu o interpretare reţinută a lui „Brilliant 
Corners” a lui Thelonious Monk, dar pe ansamblu Midori a cântat 
mai intens decât o făcuse în Alfie, cu mai multă lipsă de 
reținere; notele ei s-au izbit uneori de bas și de tobe, dar au 
găsit armonie în contrapunere. Solourile îi erau furioase și le 
prelungea, iar când revenea la firul melodic principal, notele 
erau blânde, însă tot puteai simţi înapoia lor frustrare și agitaţie. 

Concertul a durat nouăzeci de minute, iar muzica a alternat 
de la încețoșată și melodică, la elegiacă și tristă, apoi la o 
exuberanță ameţitoare, veselă, care alunga tristeţea. Midori a 
terminat cu un solo însufleţitor, nebunesc și aplauzele au fost 


VP - 85 


nestăvilite când a încheiat. S-a ridicat să mulțumească și a 
plecat capul. Toboșarul și basistul râdeau și-și ștergeau feţele de 
transpiraţie, iar aplauzele nu mai conteneau. Midori le arătase 
spectatorilor tot ce simţea când cânta și-i purtase în locul unde 
o ducea muzica ei, iar aplauzele erau încărcate cu recunoștință 
reală. Când aclamaţiile s-au stins până la urmă, Midori și trioul ei 
au părăsit scena și spectatorii au început să se ridice și să se 
miște prin sală. 

După câteva minute, Midori a apărut și s-a așezat lângă mine. 
Chipul îi era încă îmbujorat după concert. 

— Mi se păruse că te-am văzut, a spus ea și m-a atins ușor cu 
umărul. 

— Am fost așteptat la casa de bilete. Mulţumesc. 

Ea a zâmbit. 

— Dacă nu le-aș fi spus, n-ai fi putut intra, iar muzica nu se 
aude prea grozav de pe stradă, nu? 

— Ai dreptate, se aude mult mai bine de aici, am răspuns și 
m-am uitat în jur parcă pentru a aprecia măreţia din Blue Note, 
dar am privit de fapt după „Domnul Inexpresiv”. 

— Nu vrei să mănânci ceva? a întrebat Midori. Mergem să 
cinăm. 

Am ezitat. Cu alţii în jur, n-aș fi avut ocazia să culeg informaţii 
și nici nu mă încânta să-mi lărgesc cercul de cunoștințe pe care-l 
păstram în mod deliberat cât mai mic. 

— Asta-i seara voastră cea mare, am rostit, primul vostru 
concert în Blue Note. Probabil că vreţi să sărbătoriţi 
evenimentul. 

— Nu, nu, a clătinat ea din cap și m-a atins din nou ușor cu 
umărul. Mi-ar plăcea să vii. Și nu vrei să cunoști și restul trupei? 
Au cântat excelent în seara asta, nu? 

Pe de altă parte, în funcție de evoluția serii, ai putea avea o 
ocazie să vorbesti cu ea, între patru ochi, mai târziu. 

— Așa este. Le-aţi plăcut mult spectatorilor. 

— Ne gândeam să mergem în The Living Bar. Știi localul? 

Bună alegere, mi-am spus. The Living Bar este un local de 
atmosferă în Omotesando, cu un nume absurd așa cum numai 
japonezii sunt în stare. Era destul de aproape, însă urma să 
cotim de cel puţin cinci ori pentru a merge pe jos până acolo, 
ceea ce mi-ar fi îngăduit să privesc în spate pentru a vedea dacă 
ne urmărea „Domnul Ilnexpresiv”. 


VP - 86 


— Sigur că da. Este un lanţ, nu? 

— Da, însă cel din Omotesando este mai drăguţ decât 
celelalte. Servesc multe feluri interesante, pe farfurioare mici, și 
au un bar foarte bun. Au multe whisky-uri single malt. Mama- 
san din Alfie spune că ești cunoscător. 

— Mă complimentează, am zâmbit eu și m-am gândit că dacă 
nu eram prudent, mama-san avea să-mi întocmească un dosar 
al naibii de complet și să-l distribuie peste tot. Vin imediat, 
numai să platesc consumaţia. 

Ea a surâs. 

— S-a achitat deja. 

— Mi-ai plătit-o? 

— l-am spus managerului că persoana din faţă în centru este 
invitatul meu special. A continuat în engleză: Așa că a fost din 
partea casei, ne? 

A zâmbit, încântată de ocazia de a folosi expresia aceea 
specifică. 

— Bine atunci, am încuviinţat. Multumesc. 

— Mai poţi aștepta doar câteva minute? Trebuie să mai rezolv 
câteva lucruri în culise. 

Unui asasin i-ar fi fost prea greu să încerce să intre în culise 
după ea. Dacă ar fi acţionat, ar fi făcut-o afară. 

— Nicio problemă, am zis, după care m-am ridicat și mi-am 
schimbat ușor poziția, pentru a fi cu spatele la scenă și a vedea 
sala. Prea mulţi oameni erau în picioare și se mișcau peste tot, 
și nici nu-l puteam distinge pe „Domnul Inexpresiv”. Unde vrei 
să ne întâlnim? am întrebat-o. 

— Chiar aici - în cinci minute. 

Midori s-a întors și a intrat în culise. 

A reapărut după cincisprezece minute printr-o cortină din 
spatele scenei. Se schimbase într-o bluză neagră pe gât și 
pantaloni negri. Părul îi cădea liber pe umeri, încadrându-i 
perfect fața. 

— Scuză-mă că te-am lăsat să aștepți, dar am vrut să mă 
schimb - un spectacol este o muncă destul de grea. 

— Sigur că da, am aprobat și am privit-o din cap în picioare. 
Arăţi superb. 

Midori a zâmbit. 

— Haide să mergem! Trupa ne așteaptă în faţă. Sunt lihnită. 

Am ieșit pe ușa din față, trecând pe lângă mai mulți fani care 


VP - 87 


i-au mulțumit când au văzut-o. Dacă ai fi vrut să ajungi la ea și 
ai fi putut cronometra exact, am gândit, ai fi așteptat la piciorul 
scării de la Caffe Idee, de unde ai fi putut vedea atât ușa din 
față, cât și pe cea laterală. 

Bineînţeles, „Domnul Inexpresiv” era acolo, îndepărtându-se 
fără grabă de noi, cu nonșalanţă studiată. 

S-a zis cu cele patruzeci și opt de ore ale lui Benny, mi-am 
spus. Fusese probabil versiunea lui de „Acţionează imediat - 
oferta expiră la miezul nopţii”. Ceva ce reținuse din vreun curs 
de vânzări. 

Basistul și toboșarul ne așteptau și ne-am apropiat de ei. 

— Tomo-chan, Ko-chan, dânsul este Fujiwara Junichi, domnul 
despre care am amintit, m-a indicat Midori. 

— Hajimemashite, am spus și am făcut o plecăciune. Konya 
no ensou wa, saikou ni subarashikatta. „Mă bucur să vă cunosc. 
Reprezentația din seara asta a fost excepțională”. 

— Haideţi să vorbim în engleză în seara asta, a propus brusc 
Midori. Fujiwara-san, ei doi au petrecut niște ani în New York. 
Amândoi pot comanda un taxi în Brooklyn la fel de bine ca 
dumneata. 

— În cazul acesta, vă rog să-mi spuneţi John, am zis și am 
întins mâna către toboșar. 

— Eu sunt Tom, a zis el strângându-mi mâna și făcând 
simultan o plecăciune. 

Avea chipul deschis, parcă mereu întrebător, și era îmbrăcat 
simplu în blugi, cămașă oxford albă și blazer bleu. Combinase 
saluturile japonez și occidental într-un mod perfect sincer și l-am 
plăcut imediat. 

— Te ţin minte din Alfie, a spus basistul întinzând mâna cu 
grijă. 

Era îmbrăcat predictibil în jeanși negri, bluză pe gât și blazer, 
cu favoriţi și ochelari dreptunghiulari, străduindu-se parcă niţel 
prea tare pentru Lookul Acela. 

— Și eu te țin minte, am spus prinzându-i mâna și injectând în 
mod conștient căldură în strânsoarea mea. Aţi fost toți 
excelenți. Înaintea show-ului din Alfie, mama-san mi-a spus că 
veţi ajunge vedete și văd c-a avut dreptate. 

Poate că știa că-l măguleam, dar probabil că se simţea prea 
bine după concert ca să-i pese. Sau poate că personalitatea lui 
era diferită când vorbea engleza. În tot cazul mi-a zâmbit scurt, 


VP - 88 


dar sincer, și a spus: 

— Mulţumesc. Spune-mi Ken. 

— lar mie spune-mi Midori, a intervenit Midori. Acum haideţi 
să-i dăm drumul, până nu leșin de foame! 

În cele zece minute cât a durat drumul până la Za Ribingu 
Baa, cum îi spuneau localnicii, am discutat despre jazz și despre 
felul cum îl descoperise fiecare dintre noi. Deși aveam cu zece 
ani mai mult decât cel mai vârstnic dintre ei, eram toţi puriști 
din școala Charlie Parker/Bill Evans/Miles Davis și conversaţia a 
fost destul de relaxată. 

De câte ori coteam la colţuri, puteam să arunc priviri în urmă 
și în câteva din ocaziile acelea l-am zărit pe „Domnul 
Inexpresiv”. Nu mă aşteptam să acţioneze cât timp Midori era 
însoţită de atâţia oameni, dacă asta avea de gând. 

Decât dacă nu cumva, desigur, erau disperaţi, caz în care și- 
ar fi asumat riscuri, ba poate chiar în mod stângaci. Pe când 
mergeam, eram extrem de concentrat asupra oricăror zgomote 
dinapoia noastră. 

The Living Bar își anunţa existența în subsolul clădirii Scene 
Akira printr-o firmă discretă deasupra scării. Am coborât și am 
intrat în vestibul, unde am fost întâmpinați de un tânăr japonez 
cu tunsoare la modă și costum bleumarin perfect croit, cu haina 
încheiată la trei din cei patru nasturi. Midori, care era foarte clar 
liderul grupului, i-a spus că doream o masă pentru patru 
persoane, el a răspuns „kashikomarimashita” în japoneza cea 
mai politicoasă și a murmurat ceva într-un microfon mic de 
lângă casa de marcat. Până când ne-a condus înăuntru, o masă 
fusese pregătită și ne aștepta o chelneriță. 

Clienţii nu erau numeroși pentru o seară de sâmbătă. Câteva 
grupuri de femei fermecătoare stăteau pe scaune cu spătare 
înalte, la mese lăcuite în negru, purtând farduri expert aplicate 
și Chanel, ca și cum ar fi fost create special pentru ele, cu 
pomeţii puternic reliefaţi în strălucirea discretă a plafonierelor 
incandescente care se reflectau în părul lor. Midori le era net 
superioară tuturor. 

Dorisem locul orientat cu faţa spre intrare, însă Tom s-a 
mișcat mai repede. Am ajuns pe locul cu vedere spre bar. 

În timp ce comandam de băut și destule antreuri minuscule 
pentru a constitui o cină rezonabilă, am văzut cum tânărul care 
ne condusese înăuntru l-a însoţit pe „Domnul Inexpresiv” la bar. 


VP - 89 


„Domnul Inexpresiv” stătea cu spatele la noi, dar în spatele 
tejghelei exista o oglindă și știam că el avea o imagine bună a 
interiorului localului. 

Pe când așteptam să ne sosească mâncarea, ne-am continuat 
conversaţia sigură și confortabilă despre jazz. In câteva rânduri 
m-am gândit la avantajele eliminării „Domnului Inexpresiv”. El 
făcea parte dintr-un inamic superior numeric și dacă ar fi apărut 
o oportunitate de a reduce numărul acela, aș fi profitat de ea. 
Dacă acționam bine, cei care-l angajaseră n-ar fi aflat niciodată 
de implicarea mea, iar înlăturarea lui mi-ar fi putut câștiga mai 
mult timp pentru a o scoate pe Midori din încurcătură. 

La un moment dat, după ce fusese consumată mare parte din 
mâncare și, împreună cu „Domnul Ilnexpresiv”, eram la al doilea 
rând de băuturi, am fost întrebat cum îmi câștigam existența. 

— Sunt consultant, am răspuns. Ofer sfaturi companiilor 
străine cum să-și aducă bunurile și serviciile pe piața japoneză. 

— Asta-i un lucru bun, a comentat Tom. Străinilor le este 
foarte greu să facă afaceri în Japonia. Chiar și azi, liberalizarea 
nu-i decât o aparenţă cosmetizată. Din multe puncte de vedere, 
este aceeași Japonie din vremea lui bakufu Tokugawa, închisă 
către lumea exterioară. 

— Da, însă asta-i bine pentru afacerea lui John, a observat 
Ken. Nu-i așa, John? Pentru că dacă Japonia n-ar avea atâtea 
reguli stupide, dacă ministerele care inspectează importurile de 
alimente și alte produse n-ar fi atât de corupte, tu ar trebui să-ţi 
cauţi alt job, nu? 

— Haide, Ken, a zis Midori, știm toţi cât de cinic ești. Nu 
trebuie s-o dovedești. 

M-am întrebat dacă nu cumva Ken băuse prea mult. 

— Și tu ai fost cândva cinică, a replicat el. S-a întors spre 
mine. Când Midori s-a întors de la Julliard, era o radicală. Dorea 
să schimbe totul în Japonia. Dar cred că nu mai este așa. 

— Nu-i adevărat, a spus ea cu glas cald însă ferm, doresc în 
continuare să schimb multe lucruri, atât doar că nu cred că o 
abundență de lozinci furioase vor avea vreun efect în privinţa 
asta. Trebuie să ai răbdare și trebuie să-ți alegi bătăliile. 

— Pe care le-ai ales în ultima vreme? a întrebat el. 

Tom s-a răsucit spre mine. 

— Trebuie să-nțelegi că Ken are impresia că-și vinde sufletul, 
dacă susține spectacole în locuri tradiţionale, ca Blue Note. 


VP - 90 


Uneori se descarcă asupra noastră pentru asta. 

Ken a izbucnit în râs. 

— Toţi ne vindem sufletul. 

Midori a sorbit din pahar. 

— Haide să mai vorbim și despre altele, Ken. 

Basistul m-a privit. 

— Dar tu, John? Cum e expresia aia americană: „Ori ești parte 
din soluţie, ori ești parte din problemă”? 

— De fapt, am zâmbit eu, există și o a treia posibilitate: „Ori 
ești parte din peisaj”. 

El a aprobat din cap, ca și cum și-ar fi confirmat o bănuială 
nerostită. 

— Asta-i cea mai proastă dintre toate. 

Am strâns din umeri. Nu era un personaj important pentru 
mine și-mi venea ușor să rămân neimplicat. 

— Adevărul este, am urmat, că nu m-am gândit în termenii 
aceștia la activitatea mea. Unii oameni au greutăţi să exporte 
ceva în Japonia, iar eu îi ajut. Însă tu ai spus niște lucruri perfect 
adevărate. O să mă gândesc la ele. 

Ken dorea să se certe și nu știa cum să reacționeze la 
răspunsurile mele care-i dădeau dreptate, ceea ce era perfect. 

— Haideţi să mai comandăm un rând, a propus el. 

— Cred că mi-am atins limita, a anunţat Midori. Sunt gata să 
pun capăt serii. 

În timp ce vorbea, am observat că „Domnul Inexpresiv”, care 
privea preocupat în altă direcție, a apăsat un obiect micuţ de 
mărimea unei brichete pe care-l ţinea pe un genunchi, îndreptat 
spre noi. La dracu”, am gândit. O cameră foto. 

O fotografiase pe Midori și aveam să apar alături de ea. 
Acesta era genul de risc pe care mi-l asumam acum dacă 
rămâneam în preajma femeii. 

Bun! Trebuia să plec odată cu ei trei, apoi să inventez o 
scuză, poate că uitasem ceva, să revin în bar și să-l prind când 
se pregătea s-o urmărească din nou pe Midori. Nu aveam să-i 
îngădui să păstreze camera foto, în niciun caz cu imaginile mele 
acolo. 

Însă chiar „Domnul Inexpresiv” a fost cel care mi-a oferit o 
opţiune. S-a ridicat de la bar și a pornit în direcţia toaletei. 

— Cred că o să mă retrag și eu, am anunțat și m-am ridicat, 
simțind cum inima începe să-și iuțească bătăile în piept. Doar să 


VP - 91 


trec întâi pe la baie. 

M-am îndepărtat de masă. 

Am mers la câţiva metri înapoia „Domnului Inexpresiv”, care 
înainta pe podeaua neagră, lustruită. Am ţinut capul ușor 
aplecat, pentru a evita contactul vizual cu clienţii pe lângă care 
treceam, iar inima îmi bubuia constant în urechi. El a deschis 
ușa toaletei și a intrat. Am prins ușa înainte să se fi închis și l- 
am urmat. 

Două cabine și două pisoare. Cu coada ochiului, am văzut că 
ușile cabinelor erau întredeschise. Eram singuri. Bubuiturile 
inimii îmi erau atât de puternice, încât acopereau orice alte 
sunete. Puteam simţi fiecare moleculă de aer ieșind și intrându- 
mi prin nări, și sângele pompând prin venele braţelor. 

El s-a întors către mine când m-am apropiat, poate 
recunoscându-mă cu coada ochiului ca una dintre persoanele 
care o însoțeau pe Midori, poate avertizat de un instinct 
vestigial, dar inutil acum, că era în pericol. Ochii îmi erau aţintiţi 
asupra trunchiului său superior, însă fără să se focuseze pe o 
parte anume, ci observându-i tot corpul, poziţiile șoldurilor și 
mâinilor, absorbind informaţiile și procesându-le. 

Fără să-mi încetinesc pasul, l-am izbit direct în beregată cu 
mâna stângă, prinzându-i traheea în V-ul creat de degetul mare 
și arătător. Capul i s-a plecat brusc și a ridicat mâinile spre gât. 

Am pășit înapoia lui și mi-am vârât mâinile în buzunarele lui 
din față. Din buzunarul stâng am luat camera foto. Celălalt era 
gol. 

„Domnul Inexpresiv” se apăsa zadarnic pe gâtul distrus, în 
tăcere, cu excepţia unor clicuri din limbă și dinţi. A început să 
lovească cu piciorul stâng în pardoseală și să-și contorsioneze 
trunchiul în ceea ce am recunoscut că era începutul panicii; 
corpul se mișca singur, în reflexul primitiv de a căpăta aer - aer 
- prin traheea distrusă, spre plămânii încercaţi de convulsii. 

Știam că asfixia va surveni după aproximativ treizeci de 
secunde. Nu dispuneam de atâta timp. Mi-am trecut braţul drept 
în sensul acelor de ceasornic în jurul gâtului lui, l-am arcuit spre 
spate și i-am rupt gâtul. 

Corpul i s-a convulsionat, apoi s-a destins. L-am târât într-o 
cabină goală, l-am așezat pe toaletă și l-am aranjat astfel încât 
să nu cadă. Oricine ar fi intrat ca să folosească toaleta i-ar fi 
zărit picioarele sub ușa închisă a cabinei și ar fi crezut că era 


VP - 92 


ocupată. Cu niţel noroc, n-avea să fie descoperit până la ora 
închiderii localului, cu mult după plecarea noastră. 

Am închis ușa cabinei cu șoldul drept și am folosit genunchiul 
ca să trag zăvorul. După aceea m-am prins cu mâinile de 
peretele despărțitor dintre cabine, m-am ridicat și am trecut în 
cabina vecină. Am rupt o bucată de hârtie igienică și am șters 
cu grijă cele două locuri pe care le atinsesem. Am băgat apoi 
hârtia igienică într-un buzunar al pantalonilor, am inspirat adânc 
și am revenit în bar. 

— Suntem toți gata? am întrebat, apropiindu-mă de masă și 
controlându-mi respirația. 

— Să mergem, a zis Midori. 

S-au ridicat toţi trei și am pornit spre casa de marcat și ieșire. 

Tom ţinea în mână nota de plată, dar i-am luat-o cu blândeţe 
și am insistat să fiu lăsat să plătesc, deoarece era privilegiul 
meu după plăcerea pe care mi-o oferiseră prin concertul lor. Nu 
doream să risc ca vreunul să achite cu cardul și să lase astfel o 
urmă a prezenţei noastre aici în seara asta. 

Pe când plăteam, Tom a anunțat: 

— Vin imediat. 

A pornit apoi spre toaletă. 

— Și eu, a adăugat Ken și l-a urmat. 

Mi-am imaginat în mod vag că trupul „Domnului Inexpresiv” 
ar fi putut luneca de pe toaletă în timp ce ei erau înăuntru. Sau 
că Legile lui Murphy s-ar fi putut manifesta în cine știe ce alt 
mod. Gândurile erau justificat de neliniștitoare. Nu puteam face 
însă nimic, decât să mă destind și să-i aștept pe cei doi să se 
întoarcă. 

— Vrei să te conduc până acasă? am întrebat-o pe Midori. 

În timpul serii, ea menţionase că locuia în Harajuku, deși, 
bineînţeles, știam deja asta. 

A surâs. 

— Mi-ar face plăcere. 

După trei minute, Tom și Ken au revenit. l-am văzut râzând pe 
când se apropiau și am știut că „Domnul Inexpresiv” nu fusese 
descoperit. 

Am părăsit localul și am suit treptele, ieșind în seara 
răcoroasă de pe Omotesando. 

— Mașina mea este la Blue Note, a rostit Ken după ce am 
ajuns afară. S-a uitat la Midori. Pot să duc pe cineva până 


VP - 93 


acasă? 

Femeia a clătinat din cap. 

— Nu, mulțumesc. 

— Eu o să iau metroul, i-am spus, dar mulțumesc oricum. 

— Vin eu cu tine, a zis Tom împrăștiind ușoara încordare pe 
care o puteam simţi  acumulându-se când Ken punea 
răspunsurile noastre cap la cap. John, mi-a făcut plăcere să te 
cunosc. Mulţumesc încă o dată pentru că ai venit, ca și pentru 
cină și băuturi. 

Am făcut o plecăciune. 

— Plăcerea a fost realmente de partea mea. Sper că voi avea 
și altă ocazie. 

Ken a aprobat din cap. 

— Sigur că da, a rostit el cu o lipsă evidentă de entuziasm. 

Tom s-a retras un pas, semnul lui discret pentru Ken, o știam, 
și ne-am urat „noapte bună”. 

Midori și cu mine am pornit încet spre Omotesando-dori. 

— A fost în regulă? a întrebat ea când Tom și Ken nu mai erau 
în raza noastră auditivă. 

— Eu m-am simţit minunat, i-am zis. Sunt niște oameni 
interesanti. 

— Ken poate fi dificil. 

Am ridicat din umeri. 

— Era puţin gelos că ai mai invitat și pe altcineva pe lângă 
grupul vostru, asta-i tot. 

— Este tânăr. Mulţumesc pentru că l-ai tratat cu gentileţe în 
seara asta. 

— Nicio problemă. 

— Ştii, nu obișnuiesc să invit persoane pe care abia le-am 
întâlnit să vină la un concert sau să cinăm după aceea. 

— Ei bine, ne-am întâlnit deja o dată, așa că principiul tău ar 
trebui să fie intact. 

Midori a izbucnit în râs. 

— Ai mai avea chef de un single malt? 

Am privit-o, încercând s-o descifrez. 

— Întotdeauna, am răspuns. Și cunosc un loc care cred că ți- 
ar plăcea. 

Am dus-o în Bar Satoh, un local micuţ la etajul întâi, cuibărit 
printre străduțe care se extind ca o plasă de păianjen în 
interiorul unghiului drept format de Omotesando-dori și Meiji- 


VP - 94 


dori. Ruta pe care am mers mi-a oferit câteva ocazii de a privi în 
spate și am văzut că nu eram urmăriţi. „Domnul Inexpresiv” 
fusese singur. 

Am luat liftul până la etaj, apoi am intrat pe o ușă înconjurată 
de o abundență de gardenii și alte flori pe care nevasta lui 
Satoh-san le îngrijește cu venerație. Am cotit la dreapta, am suit 
o treaptă și acolo era Satoh-san, prezidând înapoia tejghelei 
solide din lemn de cireș a barului, în lumina discretă, îmbrăcat 
imaculat ca întotdeauna, cu papion și vestă. 

— Ah, Fujiwara-san, a rostit el cu baritonul său blând, a 
zâmbit larg și a făcut o plecăciune. /rrashaimase. „Bine ai venit”. 

— Mă bucur să te revăd, Satoh-san, am rostit în japoneză. M- 
am uitat în jur și am observat că localul lui micuţ era aproape 
plin. Există vreo posibilitate să luăm loc? 

— Ei, mochiron, a răspuns el. „Da, bineînţeles”. 

Cerându-și scuze în japoneză protocolară, le-a cerut celor 
șase clienţi de la bar să se deplaseze în dreapta, astfel că s-au 
eliberat locuri suplimentare pentru Midori și mine în capătul 
opus. 

Mulțumindu-i lui Satoh-san și scuzându-ne față de ceilalți 
clienţi, ne-am îndreptat spre locurile noastre. Midori rotea capul 
într-o parte și alta, examinând decorul: nenumărate sticle de 
whisky-uri diferite, multe obscure și vechi, nu numai înapoia 
tejghelei barului, ci împodobind de asemenea rafturile și 
mobilierul. Obiecte americane eterogene, ca o bicicletă Schwinn 
veche, prinsă pe peretele îndepărtat, un telefon negru și vechi, 
cu disc, care trebuie să fi cântărit patru kilograme, o fotografie 
înrămată a președintelui Kennedy. Pe lângă politica sa de a servi 
exclusiv whisky, în barul lui Satoh-san nu cântă decât muzică de 
jazz, iar cântărețul-poet Kurt Elling se auzea cald și ironic din 
combina stereo Marantz cu diode, însoţit de murmure discrete 
de conversaţie și râsete înăbușite. 

— Îmi place... mult locul ăsta! mi-a șoptit Midori în engleză 
când ne-am așezat. 

— E minunat, nu-i așa? am răspuns încântat că-l aprecia. 
Satoh-san este un fost sarariiman, care a ieșit din competiţia 
corporatistă acerbă. lubește whisky-ul și jazzul și a economisit 
câţi yeni a putut, până a reușit să deschidă barul ăsta, acum 
zece ani. Eu cred că-i cel mai bun din Japonia. 

Satoh-san s-a apropiat și am prezentat-o pe Midori. 


VP - 95 


— Ah, desigur! a exclamat el în japoneză. 

S-a aplecat sub tejgheaua barului și a scotocit până a găsit 
obiectul pe care-l căuta: un CD al lui Midori. Ea l-a rugat să nu-l 
pună pe player. 

— Ce ne recomanzi în seara asta? l-am întrebat. 

De patru ori pe an, Satoh-san pleacă în pelerinaj în Scoţia și 
mi-a făcut cunoștință cu mărci care nu mai sunt disponibile 
aproape nicăieri în Japonia. 

— Câte? a întrebat el. 

Dacă aș fi răspuns „câteva”, ne-ar fi oferit o degustare, 
începând cu ceva ușor din Lowlands și progresând spre izul de 
iod din insule. 

— Doar una, cred. 

Am privit spre Midori, care a încuviinţat din cap. 

— Discret? Puternic? 

Am privit din nou spre Midori, care a spus: 

— Puternic. 

Satoh-san a surâs; în mod clar, „puternic” era răspunsul la 
care spera și știam că se gândise la ceva special. S-a întors și a 
luat o sticlă transparentă din fața oglinzii barului, apoi ne-a 
arătat-o. 

— Este un Ardbeg vechi de patruzeci de ani, a explicat el. De 
pe țărmul sudic al lui Islay. Foarte rar. Îl păstrez într-o sticlă 
banală, fiindcă oricine care l-ar recunoaște ar putea încerca să-l 
fure. 

A luat două pahare imaculate și le-a pus în fața noastră. 

— Sec? a întrebat, neștiind preferinţele lui Midori. 

— Hai, a spus ea și Satoh-san a aprobat ușurat. 

A turnat cu grijă două măsuri de bronz lichid și a astupat 
sticla. 

— Malțul acesta, a explicat el cu glas scăzut și grav, este 
special prin echilibrul aromelor - arome care, în mod obișnuit, ar 
concura între ele sau s-ar suprapune reciproc. Se disting arome 
de turbă, fum, parfum, sherry și izul sărat al mării. Malţul acesta 
a avut nevoie de patruzeci de ani ca să-și atingă potenţialul 
caracterului - la fel ca un om. Vă rog, bucuraţi-vă de el. 

A făcut o plecăciune și s-a îndepărtat spre capătul opus al 
barului. 

— Aproape că mi-e teamă să-l beau, a zis Midori. 

A zâmbit și a ridicat paharul în faţa ei, privind cum lumina 


VP - 96 


transforma lichidul în chihlimbar. 

— Satoh-san oferă întotdeauna o scurtă lecție despre ceea ce 
vei simţi. Este unul dintre lucrurile cele mai minunate în barul 
ăsta. Este un expert în single malt. 

— Jaa, kanpai, a rostit Midori. 

Ne-am atins paharele și am sorbit. Ea a tăcut câteva clipe, 
apoi a spus: 

— Oho, dar chiar este bun. Ca o mângâiere. 

— Așa cum sună muzica ta. 

Mi-a zâmbit și m-a atins ușor cu umărul în stilul ei. 

— Mi-a plăcut conversaţia pe care am purtat-o în Tsuta, a zis 
ea. Mi-ar placea să aud mai multe despre experiențele creșterii 
tale în două lumi. 

— Nu știu cât de interesantă poate fi o astfel de poveste. 

— Tu povestește și eu o să-ţi spun dacă-i interesantă. 

Făcea parte mai degrabă din categoria ascultătorilor, nu a 
vorbitorilor, ceea ce avea să-mi îngreuneze sarcina culegerii de 
informaţii operaţionale. Să vedem unde ne va duce asta, am 
gândit. 

— În America, am locuit într-un orășel din nordul statului New 
York, am început eu. După moartea tatii, mama m-a dus acolo 
ca să fie aproape de părinţii ei. 

— În perioada aceea ai mai revenit în Japonia? 

— Da. În primul an de liceu, bunicii din partea tatii mi-au scris 
despre un nou program americano-japonez de schimburi de 
elevi de liceu, care mi-ar fi permis să petrec un semestru la un 
liceu japonez din Saitama. Continuam să duc dorul Japoniei, așa 
că m-am înscris imediat. 

— Cred că mama ta n-a fost prea încântată să te lase să pleci. 

— Pe de o parte... Pe de altă parte însă cred că a fost ușurată 
să dispună de timp pentru a se putea concentra asupra propriei 
cariere. La vârsta aceea eram destul de neastâmpărat. 

Părea un eufemism potrivit pentru încăierările permanente și 
celelalte probleme disciplinare din școală. 

— Cum a fost semestrul în Saitama? 

Am strâns din umeri. Unele dintre amintirile acelea nu erau 
tocmai plăcute. 

— Ştii cum se întâmplă cu cei care se întorc. Este destul de 
rău și dacă nu ești decât un puști japonez banal cu accentul 
americanizat de timpul petrecut în străinătate. Dacă în plus mai 


VP - 97 


ești și pe jumătate american, practic ești un mutant. 

Am zărit în ochii ei o simpatie profundă, care m-a făcut să 
simt că adânceam o trădare. 

— Știu cum este să fii copil și să te întorci în ţară, a aprobat 
Midori. lar tu îţi închipuiseși că semestrul acela va fi o revenire 
acasă. Probabil că te-ai simţit alienat. 

Am fluturat ușor din mână, ca și cum n-ar fi fost nimic. 

— A rămas în trecut de acum. 

— Și după liceu? 

— După liceu, a urmat Vietnamul. 

— Ai fost în Vietnam? Pari tânăr pentru așa ceva. 

Am surâs. 

— Am intrat în armată când eram adolescent, iar în momentul 
ajungerii mele în Vietnam, războiul începuse de destul timp. 

Eram conștient că împărtășeam mai multe detalii personale 
decât ar fi trebuit. Nu-mi păsa. 

— Cât timp ai stat acolo? 

— Trei ani. 

— Crezusem că serviciul militar era de numai un an. 

— Așa-i, însă eu n-am fost recrutat. 

Midori a lărgit ochii. 

— Te-ai oferit voluntar? 

Trecuse tare mult de când nu mai vorbisem despre lucrurile 
acelea, ba chiar nici nu mă gândisem la ele. 

— Știu că după atâţia ani pare cam ciudat, dar așa este - m- 
am oferit voluntar. Am vrut să demonstrez că eram un adevărat 
american celor care se îndoiau de asta din cauza ochilor și pielii 
mele. Apoi, când am intrat în războiul împotriva unor asiatici, a 
trebuit s-o dovedesc chiar mai mult, așa că am rămas. Am 
acceptat misiuni periculoase. Am făcut unele chestii nebunești. 

Am tăcut amândoi o vreme. După aceea, Midori a rostit: 

— Pot să te întreb dacă acelea sunt lucrurile care te 
„obsedează”? 

— Unele dintre ele, am răspuns sec. 

Nu intenționam să mai continui. Poate că ea avea principii 
legate de invitarea unor necunoscuți la concerte, dar regulile 
mele în aceste privinţe sunt încă și mai stricte. Ne apropiam de 
locuri pe care eu însumi nu le pot privi decât pieziș. 

Midori ţinea ușor paharul între palme și, fără să mă gândesc, 
m-am întins și i le-am prins între mâinile mele, apoi le-am 


VP - 98 


ridicat, examinându-le. 

— Pun prinsoare, am rostit, că mi-aş fi putut da seama că ești 
pianistă, doar văzându-ţi degetele. Sunt subțiri, dar arată 
puternice. 

Ea și-a întors mâinile, astfel încât acum ale mele erau 
deasupra și le putea studia. 

— Mâinile cuiva îţi pot spune multe, a zis Midori. Tu vezi în 
mâinile mele pianul. Eu văd în ale tale bushido. Dar pe 
articulațiile degetelor... ce practici - judo? Aikido? 

Bushido înseamnă artele marţiale, calea războinicului. Femeia 
se referea la bătăturile de pe primele două articulații ale tuturor 
degetelor mele, rezultatul atâtor ani de prindere și răsucire a 
judogi din bumbac greu. Imi ţinea mâinile în mod profesionist, 
ca și cum le-ar fi examinat, însă atingerea ei era blândă și am 
simțit furnicături electrice suindu-mi prin braţe. 

Mi le-am retras, temându-mă de alte lucruri pe care le-ar fi 
putut citi în mâinile mele. 

— În prezent, doar judo. Prinderi, proiectări, strangulări - este 
o artă marţială practică. lar Kodokan este locul cel mai bun din 
lume pentru judo. 

— Îl cunosc. Eu am practicat aikido într-un dojo mic din 
Ochanomizu, la o staţie depărtare pe linia Chuo. 

— De ce ar fi practicat aikido o pianistă de jazz? 

— Asta se întâmpla înainte să privesc cu seriozitate pianul, iar 
acum n-o mai fac, fiindcă este periculos pentru mâini. L-am 
practicat deoarece, pentru o vreme, colegele mă terorizau la 
școală - tatăl meu a stat o perioadă în State. Ti-am spus că știu 
ce înseamnă să te întorci în ţară. 

— Și aikido a ajutat cu ceva? 

— La început, nu. A durat ceva până am devenit pricepută, 
însă  bătăușele îmi ofereau stimulentul necesar pentru 
continuarea antrenamentelor. Într-o zi, una dintre ele m-a 
apucat de braț și am trântit-o cu sankyo. După aceea m-au lăsat 
în pace. Ceea ce a fost bine, fiindcă sankyo era de fapt singura 
aruncare pe care o știam. 

M-am uitat la ea și mi-am imaginat cum ar fi fost receptarea 
unui sankyo executat cu determinarea care o ducea acum spre 
renume, poate chiar spre faimă, în cercurile de jazz. 

Midori și-a ridicat paharul, folosindu-se de ambele mâini, și 
acțiunea ei simplă a denotat o economie de mișcări graţioasă, 


VP - 99 


plăcută ochiului. 

— Practici chado, am rostit, aproape gândind cu glas tare. 

Chado este ceremonia japoneză a ceaiului. Practicanţii ei se 
străduiesc ca, prin mișcări ritualizate, rafinate, de preparare și 
servire a ceaiului, să atingă wabi și sabi - un soi de graţie lipsită 
de efort în gândire și mișcare, o reducere la esențe pentru a 
reprezenta elegant un concept mai mare și mai important care 
altfel ar rămâne în obscuritate. 

— N-am mai făcut-o din adolescenţă, a răspuns ea, și nici 
atunci n-o practicam bine. Sunt surprinsă că o poţi vedea. Poate 
că dacă voi mai bea un pahar, va dispărea. 

— Nu, n-aş dori asta, am replicat împotrivindu-mă senzaţiei că 
eram atras în ochii aceia negri. Imi place chado. 

A zâmbit. 

— Și ce altceva îţi mai place? 

Unde vrea să ajungă? 

— Nu știu. Îmi plac multe lucruri. Îmi place să te privesc 
cântând la pian. 

— Povestește-mi. 

Am sorbit din Ardbeg, iar turba și fumul mi-au rătăcit peste 
limbă și prin gât. ă 

— Imi place cum începi calm și apoi te dezlănţui. Imi place 
cum începi să cânţi muzica, pentru ca apoi, treptat, pare ca și 
cum muzica te cântă pe tine. Îmi place felul cum te prinzi în ea. 
Pentru că atunci când simt că ţi se întâmplă ţie, sunt și eu prins 
în ea. Mă scoate în exteriorul propriei mele persoane. Pot spune 
cât de vie te face cântatul să te simţi și de aceea mă simt și eu 
la fel. 

— Și mai ce? 

Am izbucnit în râs. 

— Ce altceva? Nu ajunge? 

— Nu, dacă mai este și altceva. 

Am rulat paharul înainte și înapoi între palme, privindu-i 
reflexiile luminii din interior. 

— Când cânţi, simt mereu ca și cum ai căuta ceva, dar nu poţi 
găsi. De aceea cauţi mai insistent, totuși continuă să-ţi scape și 
muzica începe să devină realmente nervoasă, dar apoi ajungi 
într-un punct în care parcă înţelegi că n-o să găsești, că pur și 
simplu nu poţi să găsești, iar atunci nervozitatea dispare și 
muzica devine tristă, însă este o tristețe frumoasă, o tristețe 


VP - 100 


înţeleaptă, care acceptă. 

Mi-am dat seama o dată în plus că ceva din femeia asta mă 
făcea să mă deschid prea mult, să dezvălui prea multe. Trebuia 
neapărat să mă controlez. 

— Pentru mine înseamnă foarte mult că recunoști asta în 
muzica mea, a zis ea după o clipă. Pentru că este ceva ce încerc 
să exprim. Cunoști conceptul mono no aware? 

— Așa cred. „Patosul lucrurilor”, nu? 

— Aceasta este traducerea uzuală, da. Mie îmi place 
traducerea „tristeţea de a fi om”. 

Am fost surprins să mă simt mișcat de ideea aceea. 

— Nu mă gândisem în direcţia asta, am rostit încet. 

— Îmi amintesc cum odată, pe când locuiam în Chiba, am ieșit 
să mă plimb într-o seară de iarnă. Vremea era caldă pentru 
iarnă, iar eu mi-am scos jacheta și m-am așezat pe terenul de 
joc al școlii unde învăţasem în copilărie, de una singură, și m-am 
uitat la siluetele ramurilor copacilor, proiectate pe fundalul 
cerului. Am conștientizat atât de intens că într-o bună zi eu nu 
voi mai fi, dar că arborii vor fi tot aici, că luna va continua să 
răsară deasupra lor și să strălucească, încât am început să 
plâng, dar a fost un plânset bun, deoarece știam că așa trebuie 
să se întâmple. Trebuia să accept, fiindcă așa se întâmplă 
lucrurile. Lucrurile se sfârșesc. Asta este mono no aware. 

Lucrurile se sfârșesc. 

— Da, așa este, am încuviințat gândindu-mă la tatăl ei. 

Am rămas tăcuţi o vreme, după care eu am întrebat: 

— La ce se referea Ken când a spus că ai fost radicală? 

Midori a sorbit din whisky. 

— Ken este un romantic. N-am fost nici pe departe radicală. 
Doar rebelă. 

— În ce fel? 

— Priveşte în jurul tău, John. Japonia se află într-o stare 
groaznică. PLD-ul, birocraţii... toţi îi sug sângele și o secătuiesc. 

— Există unele probleme, am fost de acord. 

— Probleme? Economia se duce dracului, familiile nu-și pot 
plăti impozitele pe proprietăţi, nu există încredere în sistemul 
bancar, iar pentru rezolvarea problemelor guvernul nu se poate 
gândi decât la cheltuieli finanţate prin deficit și lucrări publice. 
Și știi motivul? Profitabilitatea industriei de construcţii. Toată 
tara este acoperită de beton, nu se mai poate construi nicăieri, 


VP - 101 


așa că politicienii votează pentru complexe de birouri pe care nu 
le folosește nimeni, pentru poduri și șosele pe care nu circulă 
nicio mașină, pentru râuri cu malurile betonate. Știi tetrapozii 
ăia hidoși din beton care se înșiruie în lungul coastelor noastre și 
despre care se presupune că le-ar proteja de eroziune? Toate 
studiile arată că monstruozităţile alea grăbesc eroziunea, nu că 
o împiedică. Prin urmare, ne distrugem propriul ecosistem 
pentru a-i menţine pe politicieni grași și industria de construcții 
bogată. Toate astea le-ai eticheta ca fiind „unele probleme”? 

— Hei, am rostit surâzând, poate că Ken are totuși dreptate. 
Ești destul de radicală. 

A scuturat din cap. 

— Este pur și simplu o chestiune de bun simţ. Răspunde-mi 
sincer: nu simţi uneori că ești tras pe sfoară de statu-quo și de 
toți cei care profită de pe urma lui? Asta nu te scoate din minţi? 

— Uneori, da, am răspuns grijuliu. 

— Ei bine, pe mine mă scoate rău de tot din minţi. La asta se 
referea Ken. 

— lartă-mă că o spun, însă nu cumva tatăl tău a făcut parte 
din statu-quo-ul acela? 

O pauză lungă. 

— Am avut contrazicerile noastre. 

— Trebuie să fi fost destul de greu. 

— Da, uneori. Mult timp am avut o relaţie destul de rece între 
noi. 

Am aprobat din cap. 

— Aţi mai putut repara ceva? 

Midori a râs încetișor, dar fără veselie. 

— Tata a aflat că avea cancer pulmonar cu numai câteva luni 
înaintea morţii. Diagnosticul l-a făcut să-și reevalueze viaţa, însă 
asta nu ne-a oferit mult timp să reparăm totul. 

Informaţia m-a luat prin surprindere. 

— Avea cancer pulmonar? Dar... Mama-san a spus ceva de un 
infarct. 

— Avea o problemă cardiacă, totuși asta nu l-a oprit să 
fumeze. Toţi prietenii lui din guvern fumau și el simțea că 
trebuie să procedeze la fel, ca să nu se deosebească prin ceva. 
Dintr-un punct de vedere se poate spune că a făcut parte în 
asemenea măsură dintr-un sistem, încât și-a dat viaţa pentru el. 

Am sorbit o gură din lichidul cu arome de fum și am înghițit-o. 


VP - 102 


— Cancerul pulmonar este un sfârșit teribil, am spus. Cel 
puţin la infarct nu suferi. 

În mod bizar, era o afirmaţie perfect sinceră. 

— Așa.-i, iar pentru asta sunt recunoscătoare. 

— lartă-mă dacă par indiscret, dar ce ai vrut să spui când ai 
afirmat că diagnosticul l-a făcut să-și reevalueze viaţa? 

Ea se uita pe lângă mine, cu ochi defocalizaţi. 

— În cele din urmă, tata a înţeles că-și petrecuse viaţa fiind 
parte din problemă, așa cum ar spune Ken. A decis atunci că 
dorea să fie parte din soluție. 

— A mai avut timp pentru așa ceva? 

— Nu cred. Mi-a spus însă că dorea să facă ceva... dorea să 
facă un lucru bun înainte de a muri. Principalul a fost că a simţit 
așa. 

— Și de ce crezi că n-a mai avut timp s-o facă? 

— Ce vrei să zici? a întrebat Midori, revenind cu ochii la mine. 

— Tatăl tău a fost diagnosticat cu o boală fatală și în mod 
brusc s-a confruntat cu propria lui mortalitate și a vrut să 
întreprindă ceva pentru a-și răscumpăra trecutul. Ar fi putut s-o 
facă? Într-un timp atât de scurt? 

— Nu sunt sigură că-nţeleg ce vrei să spui, a zis ea și am știut 
imediat că mă lovisem iarăși de zidul defensiv. 

— Mă gândisem la ce am discutat ultima dată. Am vorbit 
atunci despre regrete. Dacă regreţi ceva, dar nu dispui de mult 
timp pentru a întreprinde ceva în privinţa respectivă, ce ai face? 

— Bănuiesc că asta diferă de la individ la individ, în funcţie de 
natura regretelor. 

Haide, Midori, dă-mi o mână de ajutor. 

— Ce ar fi putut face tatăl tău? Ceva care să inverseze 
lucrurile pe care a ajuns să le regrete? 

— N-am de unde să știu. 

Ba știi, am gândit. Te-a contactat un reporter cu care se 
întâlnea el. Știi, dar nu-mi spui. 

— Poate că el încerca să facă ceva pentru a fi parte din 
soluţie, chiar dacă tu nu știai despre ce era vorba. Poate că a 
vorbit cu colegii lui, poate că le-a povestit despre schimbarea lui 
de poziție, poate că a încercat să-i determine să-i urmeze 
exemplul... cine poate ști? 

Midori a rămas tăcută și eu am gândit, Asta a fost, mai 
departe nu poti să-mpingi lucrurile. Acum ea va deveni 


VP - 103 


suspicioasă și se va-nchide în mod sigur fată de tine. 

Însă după câteva clipe, femeia a spus: 

— Întrebi asta din cauza unui regret de-al tău? 

Am  privit-o, tulburat de adevărul întrebării ei și simultan 
ușurat de acoperirea pe care mi-o asigura. 

— Nu sunt sigur, am zis. 

— De ce nu-mi spui despre ce-i vorba? 

M-am simţit ca lovit de o aruncare aikido. 

— Nu, am răspuns cu glas scăzut. 

— E greu de vorbit cu mine? a întrebat ea cu glas blând. 

— Nu, i-am zâmbit spre ochii negri. Cu tine este ușor de 
vorbit. Tocmai asta-i problema. 

Midori a oftat. 

— Eşti un bărbat ciudat, John. În mod evident, nu-ţi place să 
vorbești despre tine. 

— Sunt mai interesat de persoana ta. 

— De tatăl meu. 

— Crezusem că aș putea învăţa o lecţie de acolo. Asta a fost 
tot. 

— Unele lecţii trebuie să le înveţi singur. 

— Atunci când pot, încerc să învăţ de la alţii. Îmi cer iertare 
pentru insistenţă. 

Ea a surâs scurt. 

— Toate s-au petrecut prea de curând. 

— Așa este, am încuviințat recunoscând fundătura. Mi-am 
privit ceasul. Ar trebui să te conduc spre casă. 

Acela putea fi un moment critic. Pe de o parte, între noi doi 
exista o atracţie incontestabilă și era posibil să mă invite la un 
păhărel sau ceva similar, deși ar fi trebuit să fiu foarte precaut 
după ce intram în apartamentul ei. Nu puteam îngădui să se 
întâmple nimic stupid - mai stupid decât timpul pe care-l 
petrecusem deja cu Midori și lucrurile pe care le spusesem deja. 

Pe de altă parte, dacă ar fi dorit să plece singură spre casă, 
mi-ar fi fost greu s-o însoțesc fără să las impresia că mă 
străduiam să ajung în patul ei. Ar fi fost jenant. Și totuși nu-mi 
puteam îngădui s-o las să plece singură. Ei știau unde locuia. 

l-am mulțumit lui Satoh-san pentru ospitalitate și pentru 
delicioasa introducere la raritatea Ardbeg. Am plătit nota și am 
coborât scara spre aerul nopţii, acum de-a dreptul rece, pe 
Omotesando. Străzile erau tăcute. 


VP - 104 


— Încotro mergi? m-a întrebat Midori. Din zona asta, eu 
obișnuiesc să merg pe jos până acasă. 

— Te însoțesc atunci. Mi-ar plăcea să te conduc până acasă. 

— Nu-i nevoie. 

Am plecat ochii pentru o clipă, apoi am privit-o. 

— Mi-ar plăcea, am repetat, gândindu-mă la fișierul lui Benny 
de pe site-ul protejat. 

Ea a surâs. 

— Bine. 

Până la blocul ei era un drum de cincisprezece minute. N-am 
observat pe nimeni în urma noastră. Nu era tocmai o surpriză, 
ținând seama de ieșirea din scenă a „Domnului Inexpresiv”. 

Când am ajuns la intrarea blocului, Midori și-a scos cheile și s- 
a întors spre mine. 

— Jaa... „Ei bine, atunci...” 

Era un „noapte bună” politicos. Trebuia totuși s-o văd intrată. 

— N-o să ai probleme mai departe? 

Ea m-a privit știutor, deși nu știa realitatea. 

— Aici locuiesc. Sunt sigură că n-o să am probleme. 

— Bine. Poţi să-mi dai numărul tău de telefon? 

Desigur, îl cunoșteam deja, însă trebuia să menţin aparențele. 

— Nu, n-am telefon. 

Hopa! Chiar așa de mult să se fi înrăutățit relaţia noastră. 

— Mda, și eu sunt cam luddit. Dacă se întâmplă ceva, trimite- 
mi un semnal cu fum, în regulă? 

Midori a chicotit. 

— Cinci, doi, șapte, cinci, șase, patru, cinci, șase. Te-am 
tachinat doar. 

— Așa este. Pot să te sun cândva? 

De exemplu, peste vreo cinci minute, ca să mă asigur că nu te 
așteaptă nimeni în apartament. 

— Sper s-o faci. 

Am scos un pix și i-am scris numărul pe palmă. 

Ea mă privea, pe jumătate zâmbind. Sărutul era acolo, dacă l- 
aș fi dorit. 

M-am întors și am pornit pe aleea care ducea la stradă. 

— John? a strigat ea după mine. 

M-am răsucit. 

— Cred că în tine există un radical, care încearcă să evadeze. 

Câteva replici mi-au apărut instantaneu în minte. M-am 


VP - 105 


multumit să spun doar: 

— Noapte bună, Midori. 

M-am întors și m-am îndepărtat, oprindu-mă pe trotuar ca să 
privesc înapoi. Ea intrase însă deja și ușile din sticlă se 
închideau încet. 


Capitolul 11 


M-am strecurat într-o parcare aflată în faţa intrării blocului. 
Menţinându-mă departe de dreptunghiul de lumină proiectat 
dinăuntru, am văzut-o pe Midori așteptând un ascensor în 
dreapta ei. Din locul unde mă aflam, am văzut ușile 
deschizându-se la sosirea cabinei, dar n-am putut vedea 
înăuntrul ei. Am urmărit-o cum a intrat. Apoi ușile s-au închis. 

Nimeni nu părea să pândească afară. Cu excepţia cazului în 
care așteptau în apartamentul ei sau în imediata lui apropiere, 
Midori nu avea să aibă probleme în noaptea asta. 

Am scos dispozitivul lui Harry și am activat telefonul ei fix, 
apoi am ascultat la telefonul meu mobil. Liniște. 

După un minut, am auzit ușa ei descuindu-se, deschizându-se 
și închizându-se. Pași înăbușiţi. Apoi zgomotul altor pași - mai 
multe persoane. Un icnet sonor. 

După care o voce de bărbat a rostit în japoneză: 

— Ascultă. Ascultă cu atenţie. Nu te teme. Ne pare rău că te- 
am speriat, dar investigăm o problemă de securitate naţională. 
Trebuie să acționăm strict secret. Te rog să înţelegi. 

Glasul lui Midori, doar o șoaptă: 

— Arătaţi-mi... arătaţi-mi o legitimație. 

— Nu avem timp pentru așa ceva. iți vom pune doar câteva 
întrebări și apoi vom pleca. 

— Arătaţi-mi un document de identitate, am auzit-o spunând 
cu glas mai ferm, altfel o să-ncep să ţip. lar pereţii din clădirea 
asta sunt foarte subţiri. Este posibil ca discuţia noastră să fie 
deja auzită. 

Am simţit că-mi sare inima în piept. Midori avea instincte și 
avea curaj. 

— Te rog, fără ţipete, a sosit răspunsul. 

După aceea a răsunat pocnetul unei palme. 


VP - 106 


O maltratau. Trebuia să intervin. 

l-am auzit răsuflarea, gâfâită. 

— Ce dracu’ vreți? 

— Când a murit, tatăl tău avea asupra lui ceva care se află 
acum la tine. Avem nevoie de obiectul acela. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

Altă palmă. La naiba! 

Fără cheie, nu puteam să intru în clădire. Chiar dacă cineva ar 
fi intrat sau ar fi ieșit în clipa asta din bloc, astfel încât m-aș fi 
putut strecura înăuntru, n-aș fi putut intra în apartamentul ei ca 
s-o ajut. Poate că aș fi putut sparge ușa cu piciorul. Dar poate că 
de cealaltă parte a ei s-ar fi aflat patru bărbaţi înarmaţi, la nici 
trei metri depărtare, care m-ar fi doborât fără să fi făcut măcar 
un pas înăuntru. 

Am întrerupt legătura cu telefonul ei fix și i-am tastat numărul 
mobilului. A sunat de trei ori, după care a intervenit un robot 
telefonic. 

Am închis și am sunat din nou, apoi din nou. Și din nou. 

Doream să-i neliniștesc și să-i opresc din ceea ce făceau. 
Dacă cineva încerca să ia legătura cu Midori de atâtea ori, poate 
că aveau s-o lase să răspundă, pentru a risipi potenţiale 
suspiciuni. 

La a cincea încercare, Midori a răspuns. 

— Moshi moshi, a rostit ea cu glas nesigur. 

— Midori, sunt John. Știu că nu poţi vorbi. Știu că în 
apartamentul tău au intrat niște străini. Spune așa: „Bunico, nu-i 
niciun bărbat în apartamentul meu”. 

— Poftim? 

— Spune: „Bunico, nu-i niciun bărbat în apartamentul meu”. 
Spune odată! 

— Bunico, nu-i... Bunico, nu-i niciun bărbat în apartamentul 
meu. 

— Bravo! Acum spune: „Nu, nu vreau să vii la mine în clipa 
asta. Nu-i nimeni aici”. 

— Nu, nu vreau să vii la mine în clipa asta. Nu-i nimeni aici. 

Acum intrușii ar fi dorit să-i părăsească imediat apartamentul. 

— Bravo. Acum continuă să te cerți cu bunica ta, ai înţeles? 
Oamenii ăștia nu sunt de la poliţie. Știi și tu asta. Pot să te ajut, 
dar numai dacă-i scoţi din apartament. Spune-le că tatăl tău a 
avut asupra lui niște hârtii în clipa morţii, dar că sunt ascunse în 


VP - 107 


apartamentul lui. Spune-le că o să mergi cu ei acolo și o să le 
dai. Spune-le că nu le poţi descrie ascunzătoarea; este un loc în 
perete și va trebui să le arăţi. Ai înțeles? 

— Bunico, îţi faci prea multe griji. 

— O să aștept afară, am spus și am închis telefonul. 

In ce direcție este probabil să meargă ei? m-am întrebat, 
străduindu-mă să decid unde să pregătesc o ambuscadă. 
Tocmai atunci însă din lift a ieșit o bătrânică, gârbovită din 
mijloc de copilăria cu hrană sărăcăcioasă și muncă în orezării, 
care se ducea să-și arunce gunoiul. Ușile electronice s-au 
deschis pentru ea când a ieșit târșâindu-și picioarele și eu m-am 
strecurat în bloc. 

Știam că Midori locuia la etajul al treilea. M-am năpustit pe 
scară și m-am oprit în afara ușii metalice pentru incendii, 
ascultând. După o jumătate de minut de liniște, am auzit 
sunetul unei uși care s-a deschis undeva pe coridor. 

Am  întredeschis ușa pentru incendii, apoi mi-am luat 
portcheiul și am extins oglinda dentară prin crăpătură până am 
văzut holul lung și îngust. Un japonez ieșea dintr-un apartament. 
A privit la dreapta și la stânga, apoi a încuviințat din cap. După o 
clipă din același apartament a ieșit Midori, urmată îndeaproape 
de un al doilea japonez, care ţinea o mână pe umărul ei într-un 
fel ce nu părea blând. 

Cel din față a mai verificat o dată coridorul în ambele sensuri, 
după care au pornit toţi trei în direcția mea. Am retras oglinda și 
am închis încet ușa. Pe perete se afla un extinctor cu bioxid de 
carbon. L-am smuls de la locul lui și m-am poziţionat în dreapta 
ușii, către partea unde se deschidea. Am tras știftul de siguranță 
și am ridicat duza la nivelul feţei. 

Au trecut două secunde, apoi cinci. Am auzit pașii apropiindu- 
se și ajungând în fața ușii. 

Respiram fără zgomot pe gură, cu degetele încordate pe 
declanșatorul extinctorului. 

Pentru o fracțiune de secundă am văzut ușa începând să se 
deschidă în imaginaţia mea, dar nu s-a întâmplat așa. Ei au 
trecut mai departe, îndreptându-se către lifturi. 

La naiba! Mă așteptasem să coboare pe scări. Am 
întredeschis iarăși ușa și am extins oglinda, înclinând-o până i- 
am putut vedea. O escortau foarte strâns, iar cel din spate ţinea 
ceva lipit de spinarea lui Midori. Am presupus că era un pistol, 


VP - 108 


dar putea fi și un cuțit. 

De aici nu-i puteam urmări cu speranţa de a-i surprinde. N-aș 
fi putut reduce distanţa înainte ca ei să mă vadă ori să mă audă 
venind, iar dacă erau înarmaţi, șansele mi s-ar fi prăbușit de la 
„Slabe” la „zero”. 

M-am răsucit și am coborât în goană scările. Când am ajuns la 
parter, am traversat holul de la intrare și m-am oprit înapoia 
unui stâlp de rezistenţă, pe lângă care aveau să fie nevoiţi să 
treacă după ce ieșeau din ascensor. Am rezemat extinctorul de 
brâu și am întins oglinda pe lângă muchia stâlpului. 

Au apărut după o jumătate de minut, în genul de formaţie 
grupată pe care înveți s-o eviţi în prima zi petrecută în Forţele 
Speciale, deoarece îţi expune toată echipa la ambuscade sau 
mine. În mod evident, se temeau că Midori va încerca să fugă. 

Am strecurat oglinda și portcheiul în buzunar și le-am ascultat 
pașii. Când au ajuns la numai câţiva centimetri depărtare, am 
urlat un kiai războinic și am sărit de după stâlp, apăsând pe 
trăgaciul extinctorului și ţintind la înălţimea feţei. 

Nu s-a întâmplat nimic. Extinctorul a tresărit, apoi a emis un 
fâsâit dezamăgitor. Asta a fost tot. 

Bărbatul din faţă a deschis gura, apoi a bâjbâit în interiorul 
sacoului. Simţind că mă mișcam cu încetinitorul și convins că voi 
întârzia cu o secundă, am inversat extinctorul, ridicându-i baza 
cilindrică. Am văzut mâna bărbatului ieșind din sacou cu un 
revolver cu ţeavă scurtă. M-am apropiat fulgerător și l-am izbit 
cu extinctorul în faţă cu toată greutatea corpului. S-a auzit un 
bufnet satisfăcător și el a căzut peste Midori și insul dinapoia ei, 
iar revolverul i-a zăngănit pe pardoseala holului. 

Al doilea bărbat s-a  împleticit câţiva pași  îndărăt, 
îndepărtându-se de Midori și ridicându-și braţul stâng în 
tentativa de a-și menţine echilibrul. În mâna dreaptă avea o 
armă și încerca s-o aducă în faţa sa. 

Am lansat extinctorul ca pe un proiectil și l-am nimerit în 
centrul de masă. A căzut, iar în clipa următoare am fost lângă 
el, i-am prins arma și am smuls-o. Înainte să-și fi putut ridica 
braţele să se apere, l-am izbit cu patul armei în osul mastoid, 
înapoia urechii. A răsunat un trosnet și bărbatul s-a năruit inert. 

M-am rotit, ridicând arma, dar prietenul lui nu se mișca. Fața îi 
arăta de parcă se lovise de un perete. 

Am revenit spre Midori, la timp ca să văd un al treilea 


VP - 109 


gangster ieșind din lift, unde fusese poziţionat probabil de la 
bun început. A prins-o din spate pe Midori de gât, cu brațul 
stâng, și a încercat s-o folosească drept pavăză, în timp ce 
mâna dreaptă i-a intrat în buzunar, scotocind după o armă. 
Înainte s-o fi putut scoate, Midori s-a rotit însă în sens invers 
acelor de ceasornic în interiorul strânsorii sale, i-a prins cu 
ambele mâini încheietura stângă și i-a răsucit brațul spre 
exterior și înapoi într-o imobilizare a articulației sankyo, clasică 
pentru aikido. Reacţia bărbatului a dovedit antrenament: și-a 
propulsat corpul în direcţia imobilizării, pentru a evita ruperea 
braţului și a aterizat cu o ukemi lină. Dar până să se fi putut 
ridica, am ajuns lângă el și i-am lansat spre cap o lovitură de 
picior demnă de orice jucător de rugby, cu suficientă forță ca să- 
i ridice corpul de pe pardoseală. 

Midori se uita la mine cu ochi holbaţi, gâfâind scurt și 
întretăiat. 

— Daijoubu? am întrebat, prinzând-o de braţ. „Eşti bine?” Te- 
au rănit cumva? 

Ea a clătinat din cap. 

— Mi-au spus că erau de la poliţie, dar am știut că nu era 
adevărat, fiindcă n-au vrut să se legitimeze și, oricum, de ce 
așteptau în apartamentul meu? Cine sunt ei? Tu de unde ai știut 
că erau înăuntru? 

Fără să-mi desprind mâna de pe braţul ei, am înaintat prin hol 
spre ușile din sticlă și am privit cu atenţie afară după orice 
semne de pericol. 

— l-am văzut în Blue Note, am răspuns îndemnând-o prin 
strânsoarea aplicată pe braţ să iuţească pasul. Când mi-am dat 
seama că nu ne urmăriseră la întoarcere, m-am gândit că era 
posibil să te aștepte în apartament. Atunci ţi-am telefonat. 

— l-ai văzut în Blue Note? Dar cine sunt ei? Și cine dracu' ești 
tu? 

— Sunt cineva care a dat din întâmplare peste ceva foarte rău 
și vrea să te apere. O să-ţi explic mai târziu. Deocamdată 
trebuie să mergem într-un loc sigur. 

— Într-un loc sigur? Cu tine? 

Midori s-a oprit înaintea ușilor din sticlă, s-a întors către cei 
trei bărbaţi, cu feţele transformate în măști de sânge, apoi s-a 
uitat la mine. 

— O să-ţi explic absolut totul, dar nu acum. Deocamdată 


VP - 110 


unicul lucru important este că tu te afli în pericol și regret dacă 
nu mă crezi. Lasă-mă să te duc într-un loc sigur și o să-ți 
povestesc totul, de acord? 

Ușile s-au deschis, acţionate de un detector de proximitate cu 
infraroșii. 

— Unde? 

— Într-un loc unde să nu știe nimeni să te caute, ori să te 
aștepte. La un hotel, ceva de genul ăsta. 

Gangsterul pe care-l lovisem cu piciorul a gemut și a început 
să se ridice în patru labe. Am revenit lângă el și l-am izbit din 
nou cu piciorul în față. S-a prăbușit. 

— Midori, am spus, nu avem timp să discutăm toate astea 
aici. Trebuie să mă crezi pe cuvânt. Te rog! 

Ușile s-au închis. 

Aș fi vrut să-i percheziționez pe cei trei în căutare de acte sau 
alte moduri de identificare, dar nu puteam face asta și în același 
timp s-o determin pe Midori să se pună în mișcare. 

— De unde știu că pot să am încredere în tine? a întrebat ea, 
totuși a început să meargă. 

Ușile s-au deschis. 

— Încrede-te în instinctele tale. Până acum par să fi funcţionat 
destul de bine. 

Am ieșit până la urmă din bloc și, cu unghiul vizual mai larg 
pe care mi-l asigura noua noastră poziţie, am zărit un japonez 
scund, robust și urât, care se afla la vreo cinci metri în spate și 
în stânga. Avea un nas care semăna cu o curbă în ac de păr; 
probabil că-i fusese spart de atâtea ori, încât renunţase să-l mai 
repare. Privea scena din holul blocului și părea nesigur cum să 
procedeze. Ceva din postura și aspectul lui mi-a spus că nu era 
un civil. Probabil că venise împreună cu cei trei care zăceau 
acum înăuntru. 

Am împins-o pe Midori spre dreapta, ocolindu-l pe departe. 

— Cum ai putut să știi... Cum ai putut să știi că-n 
apartamentul meu era cineva? a întrebat ea. Cum ai știut ce se- 
ntâmpla? 

— Am știut pur și simplu, da? am răspuns, rotind capul și 
căutând pericole în timp ce mergeam. Midori, dacă aș fi fost de 
fapt cu oamenii aceia, ce aș fi câștigat prin acţiunea asta? Ei 
puseseră deja mâna pe tine, adică exact ce-și doreau. Te rog, 
dă-mi voie să te ajut. Nu vreau să păţești nimic. Asta-i singurul 


VP - 111 


motiv pentru care mă aflu aici. 

În timp ce ne îndepărtam, l-am văzut pe individul cu nas turtit 
intrând în bloc și am bănuit că mergea să-și ajute tovarășii 
căzuţi. 

Dacă intenţionaseră s-o ducă pe Midori undeva, trebuiau să 
dispună de o mașină. Am privit în jur, dar în zonă erau parcate 
prea multe vehicule ca să-l pot identifica pe al lor. 

— Au spus unde voiau să te ducă? am întrebat-o. Cu cine 
lucrau? 

— Nu. Ți-am zis, au spus doar că erau de la poliţie. 

— Bine, am înţeles. 

Unde le era mașina? S-ar fi putut să fi fost mai mulți. Dăâ-; 
drumul, mergi mai departe. Dacă vor să vă ia, vor nevoiți să 
apară. 

Am traversat parcarea întunecoasă a blocului de vizavi, am 
ieșit pe Omotesando-dori și am oprit un taxi. l-am spus șoferului 
să ne ducă la magazinul universal Seibu din Shibuya. Pe drum, 
am privit permanent în jur. Pe străzi erau puţine mașini și 
niciuna nu părea să ne urmărească. 

Aveam în minte un „love hotel”. Love hotelul este practic o 
instituţie japoneză, născută din penuria de locuințe a ţării. 
Având familii, uneori foarte numeroase, care se înghesuiau în 
apartamente mici, părinţii copiilor aveau nevoie de un loc unde 
să fie singuri. Așa apăruseră rabu hoteru - locuri unde plăteai fie 
pentru „odihnă”, fie pentru „ședere”, cu recepţioneri faimoși 
pentru discreţie, fără necesitatea prezentării unui card de credit 
pentru înregistrare și unde numele false constituiau norma. 
Unele dintre ele sunt extrem de luxoase, cu camere tematice în 
care găsești laolaltă băi romane și kitschuri americane, produsul 
împerecherii dintre Disney Epcot Center și un bordel. 

Dincolo de penuria de locuinţe din Japonia, love hotelurile au 
apărut pentru că invitarea unui străin în casa ta este un act de o 
intimitate mai mare decât în SUA. O sumedenie de japoneze îi 
vor permite unui bărbat să intre în corpurile lor înainte de a-i 
îngădui să intre în apartamentele lor, iar love hotelurile se 
adresează și acestui aspect al pieţei. 

Desigur cei cu care ne confruntam nu erau imbecili și puteau 
ghici că un love hotel ar fi reprezentat un adăpost sigur foarte 
convenabil. Eu așa aș fi gândit, dacă aș fi fost în pielea lor. Dar 
pentru că în Tokio existau în jur de zece mii de rabu hoteru, ar fi 


VP - 112 


durat destul de mult până să ne dea de urmă. 

Am coborât din taxi și am mers pe jos spre Shibuya 2-chome, 
care este ticsit cu love hoteluri micuţe. Am ales unul la 
întâmplare și i-am spus bătrânei de la recepţie că doream o 
cameră cu baie, pentru yasumi - „ședere”, nu doar „odihnă”. 
Am pus banii cash pe tejghea și am primit o cheie. 

Am suit cu liftul până la etajul patru și ne-am găsit camera la 
capătul unui coridor scurt. Am descuiat ușa și Midori a intrat 
prima. Am urmat-o și am încuiat ușa. Ne-am lăsat pantofii la 
intrare. Exista un singur pat - două paturi într-o cameră dintr-un 
love hotel ar fi fost la fel de ridicole ca și prezenţa unei Biblii -, 
însă și o sofa de mărime decentă, pe care mă puteam ghemui. 

Midori s-a așezat pe marginea patului și m-a privit. 

— Uite cum stau lucrurile, a rostit ea cu glas egal. În noaptea 
asta, trei bărbaţi mă așteptau în apartamentul meu. Au afirmat 
că sunt de la poliţie, dar evident nu era așa... sau dacă erau 
într-adevăr de la poliție, se aflau într-o misiune privată sau așa 
ceva. Aș fi crezut că tu erai cu ei, însă am văzut cât de rău i-ai 
bătut. Mi-ai cerut să vin cu tine într-un loc sigur, ca să-mi poţi 
explica totul. Acum ascult. 

Am încuviințat din cap, străduindu-mă să găsesc cuvintele 
potrivite ca să încep. 

— Toate astea au legătură cu tatăl tău. 

— Indivizii aceia mi-au spus că tata avea ceva ce doreau ei. 

— Da, și ei bănuiesc că tu ai acum obiectul acela. 

— Nu știu de ce ar bănui asta. 

Am privit-o apăsat. 

— Eu cred că știi. 

— Poţi să crezi ce vrei. 

— Ştii ce nu-i în regulă la tabloul ăsta, Midori? Trei bărbaţi te 
așteaptă în apartamentul tău și te brutalizează puţin, apoi eu 
apar ca din senin și-i brutalizez pe ei puţin mai mult. Nimic din 
toate astea nu prea fac parte dintr-o zi obișnuită din viața unei 
pianiste de jazz, dar în tot acest timp tu n-ai sugerat nici măcar 
o dată că ai vrea să te adresezi poliţiei. 

Ea nu a răspuns. 

— Vrei să mergi la poliţie? Să știi că poţi s-o faci. 

Midori a rămas locului, privindu-mă, cu nările dilatându-se 
ușor, cu degetele răpăind pe marginea patului. La naiba, am 
gândit, oare ce știe de nu vrea să spună? 


VP-113 


— Spune-mi despre tatăl tău, i-am zis. Nu te pot ajuta dacă nu 
știu nimic. 

A sărit de pe pat și s-a proptit în faţa mea. 

— Să-ţi spun? a șuierat ea. Nu, spune-mi tu! Spune-mi cine 
dracu' ești! Dacă nu, jur că mă duc la poliţie și nu-mi pasă ce-o 
să se întâmple după aceea! 

În sfârșit, un fel de progres. 

— Ce vrei să știi? 

— Totul! 

— Bine. 

— Începând cu cine erau oamenii din apartamentul meu? 

— Nu știu cine sunt ei. 

— Dar știai că erau acolo? 

Midori urma să tragă cu putere de firul acela slab, până avea 
să destrame toată țesătura. Nu știam cum s-o ocolesc. 

— Da. 

— Cum? 

— Pentru că în apartamentul tău există microfoane. 

— Pentru că-n apartamentul meu există microfoane... tu 
lucrezi cu oamenii ăia? 

— Nu. 

— Vrei să-ncetezi cu răspunsurile astea monosilabice? Bun, 
deci în apartamentul meu există microfoane - cine le-a pus 
acolo, tu? 

Asta era. 

— Da. 

M-a privit câteva secunde interminabile, apoi s-a așezat 
înapoi pe pat. 

— Pentru cine lucrezi? a întrebat cu glas monoton. 

— Nu contează. 

Alte secunde prelungi și același glas monoton. 

— Atunci spune-mi ce vrei. 

M-am uitat la ea, fiindcă doream să-mi vadă ochii. 

— Vreau să mă asigur că nu pățești nimic. 

Chipul îi era inexpresiv. 

— Și vei face asta... cum? 

— Oamenii ăștia sunt pe urmele tale, deoarece cred că tu 
deții ceva ce le-ar putea face rău. Eu nu știu despre ce este 
vorba. Dar nu vei fi în siguranță, atâta timp cât ei cred că tu ai 
obiectul acela. 


VP - 114 


— Dar dacă ţi-aș da ţie obiectul acela necunoscut... 

— Fără să știu ce este el, nu pot spune nici măcar dacă ar fi 
de folos să mi-l dai. Ti-am spus, nu mă aflu aici pentru el, ci 
pentru tine. 

— Tu chiar nu-ţi dai seama cum arată totul din punctul meu 
de vedere? „Dă-mi-l, ca să te pot ajuta”. 

— Inteleg perfect asta. 

— Nu sunt sigură că-nţelegi. 

— Nu contează. Spune-mi despre tatăl tău. 

A urmat o pauză lungă. Știam ce avea să spună și într-adevăr 
a spus-o: 

— De aceea m-ai întrebat toate lucrurile alea mai devreme. Ai 
venit în Alfie și, Dumnezeule, totul... te-ai folosit de mine de la 
bun început. 

— Unele dintre lucrurile pe care le spui sunt adevărate. Nu 
toate. Spune-mi acum despre tatăl tău. 

— Nu. 

Am simţit o învăpăiere de mânie care mi se suia pe gât. 
Ușurel, John. 

— Și reporterul te-a întrebat tot asta, nu? Bulfinch... Lui ce i-ai 
spus? 

Midori m-a privit, încercând să aprecieze cât de multe știam. 

— Habar n-am despre ce vorbeşti. 

M-am uitat spre ușă. Pleacă. Nu mai sta, ci pleacă. 

N-am făcut-o însă, ci am spus: 

— Ascultă-mă, Midori. Nu trebuie să fac nimic altceva decât să 
ies pe ușa asta. Tu ești cea care nu va mai putea dormi în 
propriul ei apartament, care se teme să se adreseze poliţiei, 
care nu poate reveni la propria ei viață. Așa că gândește-te la o 
cale prin care să poţi colabora cu mine în privinţa asta, sau n-ai 
decât să te descurci pe cont propriu. 

A trecut o jumătate de minut. După aceea, ea a zis: 

— Bulfinch mi-a spus că tata trebuia să-i înmâneze ceva în 
dimineața când murise, dar că nu mai primise niciodată lucrul 
respectiv. Dorea să știe dacă-l aveam eu sau dacă știam unde 
se găsea. 

— Ce anume era? 

— Un CD pentru computer. Asta a fost tot ce mi-a spus. A 
adăugat că dacă ar fi zis mai multe, m-ar fi pus în pericol. 

— Oricum te compromisese deja prin simplul fapt că vorbise 


VP - 115 


cu tine. A fost urmărit după ce a plecat din Alfie. Mi-am apăsat 
degetele pe pleoape. Știi ceva despre CD-ul ăsta? 

— Nu. 

Am privit-o fix, încercând să judec. 

— Nu cred că mai trebuie să-ţi spun, dar cei care-l doresc nu 
au defel rețineri în privinţa metodelor pe care le folosesc. 

— Înţeleg asta. 

— Bun, atunci haide să punem laolaltă tot ce știm. Toţi cred 
că tatăl tău ţi-a spus ceva sau ţi-a dat ceva. Așa a fost? Ţi-a 
spus ceva sau poate ţi-a dat niște documente, orice despre care 
să fi precizat că era important? 

— Nu. Absolut nimic ce să-mi amintesc. 

— Încearcă. O cheie de la o casă de bani? O cheie de lao 
căsuţă poștală? Ţi-a spus că ascunsese ceva sau că avea hârtii 
importante undeva? Orice de felul ăsta? 

— Nu, a răspuns ea după o clipă. Nimic. 

Știam că era posibil să nu-mi spună adevărul. Cu siguranţă, 
avea destule motive să nu se încreadă în mine. 

— Totuși, știi ceva, am rostit. Altfel te-ai duce la poliţie. 

Midori a încrucișat brațele peste piept și m-a privit. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, am continuat, spune-mi. 
Lasă-mă să te ajut. 

— Nu-i ceea ce speri, a zis ea. 

— Nu sper absolut nimic. Mă mulţumesc cu orice informaţii 
mi-ai da. 

A urmat altă pauză lungă. După aceea ea a vorbit: 

— Ti-am spus că eu și tata am fost... înstrăinaţi mult timp. 
Totul a început în adolescenţa mea, când am început să înţeleg 
sistemul politic al Japoniei și locul tatii în cadrul lui. 

S-a ridicat și a început să umble prin cameră, fără să se uite 
la mine. 

— El facea parte din mașinăria Partidului Liberal Democrat și 
suia prin ierarhia din vechiul Minister al Construcțiilor, 
Kensetsusho. Când Kensetsusho a devenit Kokudokotsusho, tata 
a fost numit vicepreședinte al Terenurilor și Infrastructurii - al 
lucrărilor publice. Știi ce înseamnă asta? 

— Parţial. Programul de lucrări publice sifonează bani de la 
politicieni și firmele de construcţii spre yakuza. 

— lar yakuza oferă „protecţie”, „rezolvă neînţelegeri” și face 
lobby pentru industria de construcţii. Firmele de construcţii și 


VP - 116 


yakuza sunt ca niște gemeni separați la naștere. Ştiai că firmele 
de construcţii sunt numite gumi în Japonia? 

Gumi înseamnă „bandă” sau „organizaţie” - aceeași 
denumire pe care bandele de yakuza o folosesc pentru ele. 
Iniţial, gumi au fost grupuri de bărbaţi strămutați în urma celui 
de-al Doilea Război Mondial, care lucrau pentru un șef de bandă 
și făceau absolut orice li se cerea pentru a putea supraviețui. 
Până la urmă bandele acelea s-au metamorfozat în yakuza de 
azi și firmele de construcţii. 

— Da, am încuviințat. 

— Atunci știi că după război între companiile de construcţii s- 
au dus lupte atât de aprige, încât poliţiei i-a fost teamă să 
intervină. Pentru stoparea conflictelor acelea a fost înfiinţat un 
sistem de aranjare a licitaţiilor, care există și azi. Tata a fost cel 
care l-a condus. 

A râs amar și a continuat: 

— Mai ţii minte că în 1994 la Osaka a fost construit aeroportul 
internaţional Kansai? A costat paisprezece miliarde de dolari și 
toți voiau o bucăţică din banii ăia. Mai ţii minte că în același ana 
fost ucis Takumi Masaru, bossul yakuza al Yamaguchi Gumi? 
Asta pentru că n-a împărțit destul din profiturile obţinute din 
construirea aeroportului. Tata i-a ordonat asasinarea, ca să-i 
mulțumească pe ceilalţi boși de bande. 

— lisuse, am șoptit. Tatăl tău ţi-a spus toate astea? 

— Când a aflat că era pe moarte. Simţea nevoia să se 
confeseze. 

Am așteptat-o să continue. 

— Yakuza cu tatuaje și ochelari de soare, cei pe care-i vezi în 
zonele periculoase din Shinjuku, aceia nu sunt decât 
instrumente pentru unii cum a fost tata, a urmat Midori 
continuând să meargă înainte și înapoi, fără grabă, prin cameră. 
Oamenii ăștia fac parte dintr-un sistem. Politicienii votează 
pentru lucrări publice inutile, care alimentează firmele de 
construcţii. Firmele de construcţii le permit politicienilor să le 
folosească personalul ca „voluntari” în timpul campaniilor 
electorale. După pensionare,  birocraţii din Ministerul 
Construcţiilor capătă joburi „de consultanţă” la firmele de 
construcţii - mașină cu șofer și alte privilegii, dar fără să 
trebuiască să clintească un deget. În fiecare an când se 
stabilește bugetul, oficialii din Ministerul de Finanţe și Ministerul 


VP - 117 


de Construcţii se întâlnesc cu politicieni loiali industriei pentru a 
decide cum să împartă tortul. 

S-a oprit din mers și m-a privit. 

— Ştiai că Japonia are patru la sută din suprafaţa Statelor 
Unite și jumătate din populaţia SUA, dar cheltuiește cu treizeci 
la sută mai mult cu lucrările publice? Unii estimează că în ultimii 
zece ani, zece trilioane de yeni din banii statului au fost plătiţi 
către yakuza prin intermediul lucrărilor publice. 

Zece trilioane? am repetat în gând. Asta înseamnă vreo sută 
de miliarde de dolari. Nemernicii nu ti-au spus nimic. 

— Știu desigur unele dintre lucrurile astea, am încuviințat. 
Tatăl tău voia să dea totul în vileag? 

— Da. Când a fost diagnosticat cu cancer, mi-a telefonat. A 
fost pentru prima dată după mai bine de un an. Mi-a spus că 
trebuia sa-mi comunice niște lucruri foarte importante și a venit 
la apartamentul meu. Nu mai discutaserăm de atâta timp, încât 
am crezut că era ceva legat de sănătatea lui, de inima lui. Părea 
îmbătrânit când l-am văzut și am știut că aveam dreptate, sau 
că eram pe aproape. 

Și-a reînceput plimbatul prin cameră. 

— Am pregătit ceai pentru amândoi și ne-am așezat față în 
față la măsuţa din bucătăria mea. l-am povestit despre 
compozițiile la care lucram, dar, bineînțeles, nu-l puteam întreba 
nimic despre munca lui și nu exista aproape nimic despre care 
să conversăm, în cele din urmă, l-am întrebat: „Papa, ce s-a- 
ntâmplat?” El a zâmbit și, nu știu de ce, mi-a reamintit de felul 
cum obișnuia să mă privească în copilărie. „Săptămâna asta”, a 
zis el, „am aflat că nu mai am mult de trăit, ba chiar dimpotrivă. 
O lună, poate două. Mai mult, dacă optez să sufăr de pe urma 
radiaţiilor și chimicalelor, ceea ce nu doresc. În mod straniu, 
când am aflat vestea asta, nu m-a deranjat și nici măcar nu m-a 
surprins foarte mult”. După aceea ochii i s-au umplut de lacrimi, 
ceva ce nu mai văzusem până atunci la el. Mi-a spus: „Nu m-a 
tulburat faptul că-mi pierdeam viaţa, ci știința că-mi pierdusem 
deja fiica”. 

S-a oprit și, cu o mișcare iute, economică, și-a șters mai întâi 
colţul unui ochi, apoi al celuilalt. 

— Mi-a povestit despre toate lucrurile în care fusese implicat, 
despre tot ce făcuse. Mi-a spus că dorea să întreprindă ceva 
care să îndrepte situaţia, că ar fi făcut-o mult mai devreme, dar 


VP - 118 


fusese laș, știind că va fi ucis dacă ar fi încercat. Mi-a mai spus 
că se temea pentru mine, deoarece indivizii cu care era implicat 
n-ar fi ezitat să atace familia cuiva pentru a expedia un mesaj. 
Acum plănuise să facă ceva care să îndrepte lucrurile - așa mi-a 
zis însă dacă trecea la fapte, era posibil ca eu să fiu în pericol. 

— Ce intenţiona? 

— Nu știu. l-am răspuns că nu puteam accepta să fiu ostatica 
unui sistem corupt și dacă doream să ne împăcăm, el trebuia să 
acţioneze fără să se gândească la mine. 

Am căzut pe gânduri. 

— A fost curajos din partea ta. 

Midori m-a privit; controlul îi revenise pe deplin. 

— Nu tocmai. Nu uita că sunt o radicală. 

— Bun, știm că tatăl tău a stat de vorbă cu Bulfinch și că ar fi 
trebuit să-i înmâneze un CD. Trebuie să deducem ce se putea 
găsi pe CD-ul acela. 

— Cum? 

— Cred că prin contactarea directă a lui Bulfinch. 

— Și ce i-am putea spune? 

— La asta încă nu m-am gândit. 

Amândoi am rămas tăcuţi și după un minut am simţit cum 
oboseala mi se instaura în tot corpul. _ 

— Ce-ar fi să ne culcăm? am propus. In cazul în care n-ai 
nimic împotrivă, eu o să mă întind pe sofa. Și mai putem discuta 
mâine. Lucrurile vor părea mai clare atunci. 

Știam că mai neclare n-ar fi putut deveni. 


Capitolul 12 


A doua zi dimineață m-am trezit devreme și m-am dus direct 
la staţia Shibuya. In locuinţa din Sengoku aveam ascunse câteva 
lucruri, printre care niște pașapoarte false, utile în cazul în care 
ar fi trebuit să părăsesc pe neașteptate ţara. l-am spus lui Midori 
să iasă numai când trebuia neapărat s-o facă, știind că va trebui 
să cumpere mâncare și schimburi de haine, și să nu plătească 
nicăieri cu cârdul. l-am mai spus să ţină închis telefonul mobil, 
dacă nu avea neapărată nevoie de el, iar dacă îl deschidea, să 
nu staționeze, ci să fie în mișcare. 


VP - 119 


Am luat linia Yamanote până la Ikebukuro din nord-vestul 
orașului, un centru comercial și de divertisment aglomerat în 
care-mi puteam păstra anonimatul. De acolo, am luat un taxi 
până la Hakusan, un cartier rezidenţial aflat la zece minute de 
mers pe jos de apartamentul meu, unde am coborât și am 
apelat contul de căsuţă vocală asociat telefonului din 
apartament. 

Telefonul acela are câteva caracteristici speciale. Pot să sun 
de oriunde și să-i activez silențios speakerul, astfel că-l 
transform practic într-un transmiţător. De asemenea, se 
activează sonor - dacă în cameră apare un zgomot, de pildă un 
glas, caracteristica lui de speaker intră în funcţiune pe neauzite 
și apelează un cont de căsuţă vocală pe care-l am în SUA, unde 
concurența dintre companiile de telecomunicaţii păstrează 
rezonabile preţurile pentru astfel de servicii. Înainte de a ajunge 
acasă, verific întotdeauna căsuţa aceea vocală. În felul acesta 
știu dacă cineva mi-a intrat în apartament în absenţa mea. 

Probabil că sistemul acela nu-i necesar. Nu numai că nimeni 
n-a intrat vreodată neanunţat în apartamentul meu, ci, de fapt, 
nimeni nu știe măcar unde locuiesc. Plătesc pentru un 
apartament de șase saltele tatami? în Ochanomizu, dar nu merg 
niciodată acolo. Locul din Sengoku este închiriat sub numele 
unei firme care nu are nicio legătură cu mine. Dacă te ocupi cu 
genul ăsta de activităţi, este bine să ai una-două identități 
suplimentare. 

Am privit în sus și în jos pe stradă, ascultând piuiturile în timp 
ce apelul înainta șerpuind pe sub Pacific. După ce s-a stabilit 
conexiunea, mi-am tastat codul. 

De fiecare dată când făcusem asta, cu excepţia cazurilor când 
testez periodic sistemul, auzisem un glas feminin sintetizat care 
mă anunţa: 

— Nu aveţi apeluri. 

Și azi mă așteptam la același lucru. 

De data asta însă mesajul a fost: 

— Aveţi un apel. 

Fir-ar al dracului. Am fost atât de surprins, încât nu mi-am 
putut aminti pe ce buton trebuia să apăs ca să aud mesajul, însă 
vocea sintetizată mi-a amintit. Abia respirând, am apăsat tasta 


2 Unitatea de suprafaţă pentru camere în Japonia este salteaua tatami; în Tokio, o 
saltea tatami are dimensiunile 1,7 x 0,88 metri. (n.t.). 


VP - 120 


sl 

Am auzit un bărbat vorbind în japoneză. 

— Locul e mic. E greu de luat prin surprindere când intră. 

l-a răspuns alt bărbat, tot în japoneză. 

— Aștepţi aici, lângă genkan. Când sosește, îi dai cu spray. 

Probabil, spray paralizant. Cunoșteam glasul, dar am avut 
nevoie de un minut să-l recunosc - eram obișnuit să-l aud în 
engleză. 

Benny. 

— Și dacă nu vrea să vorbească? 

— O să vorbească. 

Strângeam telefonul gata să-l rup. Rahat nenorocit care ești, 
Benny, cum m-ai urmărit? 

Când fusese înregistrat mesajul acesta? Unde era butonul de 
funcţii speciale... la naiba, ar fi trebuit să mai fi trecut de câteva 
ori prin asta, ca să am destulă practică înainte să fi contat 
realmente. Devenisem prea mulțumit de mine. Am apăsat tasta 
6. Mesajul s-a auzit accelerat. La naiba! Am încercat tasta 5. 
Glasul feminin sintetizat m-a informat că mesajul fusese 
înregistrat de la un apelant din exterior la ora 14. Aceea era ora 
Californiei, ceea ce însemna că intraseră în apartamentul meu în 
jurul orei 7 dimineaţa, cu vreo oră în urmă. 

Perfect, schimbare de plan. Am salvat mesajul, am închis și 
am Ssunat-o pe Midori. l-am spus că aflasem ceva important și-i 
voi povesti la întoarcere, și că trebuia să mă aștepte chiar dacă 
întârziam. După aceea m-am întors la Sugamo, cândva faimos 
pentru închisoarea Comandamentului Suprem al Puterilor Aliate 
pentru criminali de război japonezi, cunoscut în prezent mai 
mult pentru cartierul de felinare roșii și love hoteluri. 

Am ales hotelul cel mai apropiat de Sengoku. Camera pe care 
mi-au dat-o avea igrasie. Nu-mi păsa. Nu doream decât să 
beneficiez de o linie telefonică terestră - pentru ca să nu-mi fac 
griji că voi rămâne fără bateria telefonului mobil - și un loc în 
care să aștept. 

Am format numărul telefonului din apartamentul meu. N-a 
sunat, dar am putut auzi că stabilise legătura. Am rămas, 
ascultând, însă după o jumătate de oră tot nu auzisem niciun 
sunet și am început să mă întreb dacă nu cumva plecaseră. Apoi 
am auzit picioarele unui scaun hârșâind pe parchetul din lemn, 
pași și zgomotul inconfundabil al unui bărbat care urina la 


VP - 121 


toaletă. Erau tot acolo. 

Am stat așa toată ziua, ascultând și neauzind mai nimic. 
Singura consolare era că și ei erau probabil la fel de plictisiţi ca 
mine. Speram că erau măcar la fel de flămânzi. 

Pe la ora 18:30, pe când făceam niște mișcări de stretching ca 
să-mi dezmorţesc membrele, am auzit un telefon sunând în 
apartament. Benny a răspuns, a mormăit de câteva ori, apoi a 
anunţat: 

— Am ceva de rezolvat în Shibakoen - n-ar trebui să dureze 
mai mult de câteva ore. 

— Hai, l-am auzit răspunzând pe tovarășul lui, dar de acum nu 
mai eram atent. 

Dacă Benny pleca în Shibakoen, avea să ia metroul Mita spre 
sud din staţia Sengoku. Nu ar fi mers cu mașina; transportul 
public asigură anonimat și oricum non-rezidenţii nu au unde să 
parcheze în Sengoku. De la apartamentul meu până la staţia de 
metrou, putea să aleagă mai mult sau mai puţin aleatoriu dintre 
șase-șapte străzi paralele și perpendiculare; unul dintre 
motivele pentru care alesesem inițial locul acela. Staţia de 
metrou era prea aglomerată și nu-l puteam intercepta acolo. In 
plus, nu știam cum arăta; trebuia să-l prind când ieșea din 
apartament, altfel l-aș fi pierdut. 

M-am repezit afară din cameră și am coborât în fugă scara. 
După ce am ajuns pe trotuar, am traversat direct Hakusan-dori, 
apoi am cotit la stânga pe artera spre strada mea. Alergam cât 
puteam de repede, menţinându-mă în același timp în apropierea 
clădirilor pe lângă care treceam; dacă cronometram greșit și 
Benny ieșea la momentul nepotrivit, m-ar fi văzut apropiindu- 
mă. Ştia unde locuiam și de acum nu mai puteam fi sigur că nu- 
mi cunoștea și chipul. 

Când am ajuns la cincisprezece metri de strada mea, am 
încetinit la nivelul unui mers obișnuit, păstrându-mă lângă zidul 
exterior care înconjura o casă, și mi-am controlat respiraţia. 
După ce am ajuns la colț, m-am ghemuit și am scos ușor capul, 
privind în dreapta. Nici urmă de Benny. De când închisesem 
telefonul, trecuseră maximum patru minute. Eram aproape sigur 
că nu-l scăpasem. 

Chiar deasupra capului meu se afla un felinar stradal, însă 
trebuia să aștept aici. Nu știam dacă după ce va părăsi clădirea 
va coti la dreapta sau la stânga și trebuia să-l pot vedea când 


VP - 122 


ieșea. După ce puneam mâinile pe el, îl puteam tări în întuneric. 

Răsuflarea îmi revenise la normal când am auzit trântindu-se 
ușa exterioară a clădirii. Am surâs. Rezidenţii știu că ușa se 
trântește și au grijă să o lase să se închidă lent. 

M-am ghemuit din nou și am tras cu ochiul după colţ. Un 
japonez mic și îndesat venea cu pas energic în direcția mea. Era 
cel pe care-l văzusem cu servieta-diplomat în staţia de metrou 
Jinbocho. Benny. Ar fi trebuit să-mi fi dat seama. 

Am rămas pe loc și am așteptat, ascultând cum pașii lui 
deveneau tot mai sonori. Când a părut că se afla la numai un 
metru depărtare, am ieșit brusc de după colţ. 

El s-a oprit instantaneu și ochii i s-au holbat. Da, îmi cunoștea 
chipul. Înainte să fi putut rosti un singur cuvânt, m-am apropiat 
și i-am expediat două upercuturi în abdomen. A icnit și a căzut. 
Am pășit înapoia lui, i-am prins braţul drept și i-am răsucit 
încheietura într-un procedeu de luxare dureroasă. Am apăsat 
doar o dată și el a țipat. 

— Sus, Benny. Mișcă-te repede, altfel îţi rup mâna. 

l-am mai răsucit o dată încheietura, ca să-mi subliniez 
hotărârea. A șuierat printre dinţi și s-a ridicat cu greu, gemând 
întruna. 

L-am împins după colț, l-am lipit cu fața de perete și l-am 
percheziționat rapid. Am găsit în buzunarul trenciului un telefon 
mobil, pe care l-am luat, dar asta a fost tot. 

I-am răsucit pentru ultima dată braţul, apoi l-am întors cu faţa 
la mine și l-am izbit cu spatele de perete. A icnit, însă tot nu-și 
revenise pe deplin ca să facă și altceva. l-am prins traheea cu 
degetele unei mâini, iar cu cealaltă mână l-am strâns de 
testicule. 

— Ascultă foarte atent, Benny. 

A încercat să se zbată și l-am strâns și mai puternic de 
beregată. A priceput mesajul. 

— Vreau să știu ce se-ntâmplă. Vreau nume și-ar fi bine să fie 
nume pe care le cunosc. 

Am slăbit puţin ambele strânsori și el a tras aer adânc în 
piept. 

— Ştii bine că nu-ţi pot spune așa ceva, a șuierat. 

L-am strâns iarăși de gât. 

— Benny, n-o să-ţi fac niciun rău dacă o să-mi spui ce vreau 
să știu. Dar dacă nu-mi spui, nu pot decât să dau vina pe tine 


VP - 123 


personal, ai înțeles? Zi-mi scurt și nu va ști nimeni. 

Am sporit din nou presiunea asupra gâtului, însă de data asta 
am oprit complet afluxul de oxigen pentru câteva secunde. l-am 
spus să încuviinţeze din cap dacă înţelesese, iar după o secundă 
sau două fără aer, a făcut-o. Am mai așteptat oricum încă o 
secundă, iar când mișcările din cap i-au devenit mai energice, l- 
am eliberat. 

— Holtzer, Holtzer, a horcăit el. Bill Holtzer. 

A fost necesar un efort, însă n-am trădat nicio surprindere la 
auzul numelui. 

— Cine-i Holtzer? 

M-a privit cu ochi largi. 

— Îl cunoști! Mi-a spus că-l cunoști din Vietnam. 

— Ce face în Tokio? 

— E șeful Staţiei CIA de aici. 

Șeful Staţiei? Incredibil! Era evident că încă mai știa ce 
funduri să pupe. 

— Tu ești informator pentru CIA, Benny? 

— Mă plătesc, a răspuns el respirând greu. Aveam nevoie de 
bani. 

— De ce mă caută? am întrebat, privindu-i cu atenţie ochii. 

Holtzer și cu mine ne ciocniserăm în Vietnam, dar în cele din 
urmă el sfârșise deasupra și nu puteam înţelege cum mi-ar mai 
fi putut purta pică, deși eu aveam toate motivele. 

— A spus că tu știi unde să găsești un CD. Eu trebuia să-l 
recuperez. 

— Ce CD? 

— Nu știu. Știu doar că dacă va ajunge în mâinile cui nu 
trebuie va fi în detrimentul securităţii naţionale a Statelor Unite. 

— Benny, încearcă să nu mai vorbești ca un birocrat ce ești. 
Ce-i pe CD-ul ăla? 

— Nu știu! Holtzer nu mi-a spus. Nu era nevoie să știu asta, 
așa că de ce mi-ar fi spus? Eu nu sunt decât un pion, nimeni nu- 
mi spune chestii de-astea. 

— Cine-i tipul care mă așteaptă în apartament? 

— Care tip..., a început el, dar i-am strangulat traheea înainte 
să poată termina. 

S-a străduit să tragă aer în piept, să mă împingă într-o parte, 
însă n-a putut. După câteva secunde, am slăbit strânsoarea. 

— Benny, fii atent, dacă va mai trebui să te-ntreb ceva de 


VP - 124 


două ori, sau dacă mai încerci să mă minţi, o să te coste. Cine-i 
tipul care mă așteaptă în apartament? 

— Nu-l cunosc, a răspuns el închizând ochii strâns și înghițind 
un nod. Este din Boeicho Boeikyoku. Holtzer este intermediarul. 
Mi-a spus doar să-l duc în apartamentul tău, ca să te putem 
întreba. 

Boeicho Boeikyoku, Biroul de Politici Defensive, Agenţia 
Naţională de Apărare, este CIA japoneză. 

— De ce mă urmăreai în Jinbocho? am întrebat. 

— Incercam să localizez CD-ul. 

— Cum ai aflat unde locuiesc? 

— Holtzer mi-a dat adresa. 

— Cum a făcut rost de ea? 

— Nu știu. Mi-a dat-o pur și simplu. 

— Care-i implicarea ta? 

— Să pun întrebări. Doar atât. Să găsesc CD-ul. 

— Ce trebuia să faci cu mine după ce terminai cu întrebările? 

— Nimic. Ei nu doreau decât CD-ul. 

l-am strangulat din nou traheea. 

— Rahat, Benny, nici chiar tu n-ai putea să fii atât de prost. 
Ştiai ce se va întâmpla după aceea, chiar dacă tu însuţi n-ai fi 
avut curajul s-o faci. 

Fragmentele puzzle-ului începeau să se potrivească între ele. 
Am întrezărit tabloul general. Holtzer îi spusese lui Benny să-l 
ducă pe tipul din Boeikyoku în apartamentul meu ca „să-mi 
pună întrebări”. Benny înţelesese ce se va întâmpla. Micuţul 
birocrat se speriase, dar era prins între ciocan și nicovală. Poate 
că se convinsese că de fapt nu era treaba lui. În plus, domnul 
Boeikyoku s-ar fi ocupat de partea murdară; Benny nici măcar n- 
ar fi trebuit să asiste. 

Jigodia lașă! l-am strâns testiculele brusc și violent, și ar fi 
tipat dacă nu i-aș fi strangulat traheea. După aceea am eliberat 
ambele locuri și el a căzut pe trotuar, vomitând. 

— In regulă, Benny, am spus, uite ce vom face. O să-i 
telefonezi amicului tău din apartament. Știu că are telefon 
mobil. O să-i spui că ești în staţia de metrou. Eu am fost 
identificat acolo și voi doi, tu și el, trebuie să vă întâlniți imediat 
în staţie. O să folosești exact cuvintele astea. Dacă folosești 
cuvintele tale sau dacă aud orice alt cuvânt care nu are legătură 
cu mesajul ăsta, te ucid pe loc. Dacă vei face așa cum ţi-am 


VP - 125 


spus, poţi să pleci. 

Bineînţeles, era perfect posibil ca ei doi să fi avut un cod de 
securitate, a cărui absenţă ar fi indicat o problemă, totuși nu 
credeam că erau atât de inteligenţi. În plus, nu auzisem nimic 
care să semene cu un cod de securitate în convorbirea 
telefonică pe care Benny o purtase din apartamentul meu. 

El a ridicat capul spre mine, cu ochi rugători. 

— Mă lași să plec? 

— Dacă spui tot ce ţi-am zis, cuvânt cu cuvânt. 

l-am întins propriul lui telefon. 

A făcut-o, exact așa cum îi spusesem. Glasul i-a sunat chiar 
destul de stăpân pe sine. După ce a terminat, i-am luat 
telefonul. Continua să mă privească din genunchi. 

— Acum pot să plec? a întrebat. 

După aceea mi-a zărit ochii. 

— Ai promis! a icnit el. Ai promis! Te rog, n-am făcut decât să 
urmez ordinele primite. 

Chiar așa a spus. 

— Ordinele astea sunt tare păcătoase, am replicat privindu-l. 

Incepuse să se hiperventileze. 

— Nu m-omori! Am o soție și copii! 

Șoldurile mele începuseră să adopte deja poziţia. 

— O să trimit flori prin cineva, am șoptit și l-am lovit 
fulgerător cu muchia palmei în ceafă. 

Am simţit vertebrele sfărâmându-se, iar corpul i-a zvâcnit, 
după care s-a năruit pe jos. 

Nu puteam face altceva decât să-l las acolo, însă 
apartamentul îmi fusese deja deconspirat. Trebuia să găsesc 
oricum altul, așa că necazurile pe care crima avea să le abată 
asupra lui Sengoku erau atât irelevante, cât și inevitabile. 

Am pășit peste cadavru și m-am întors la parcarea pe lângă 
care trecusem. Am auzit ușa clădirii mele închizându-se, cu un 
bufnet sonor. 

Parcarea era împrejmuită cu frânghii întinse între piloni înfipţi 
în nisip. Am luat un pumn de nisip de la baza unui pilon și am 
revenit la colţul zidului, trăgând cu ochiul pe după el. Nu l-am 
văzut pe camaradul lui Benny. La naiba, cotise la dreapta pe 
aleea îngustă care făcea legătura între strada mea și cea 
paralelă cu ea, la cincisprezece metri de apartament. Mă 
așteptasem ca tipul să rămână pe străzile principale. 


VP - 126 


Asta era o problemă. El se afla acum înaintea mea și nu exista 
niciun loc unde să fi putut ajunge înaintea lui ca să-l aștept. Nu 
știam nici măcar cum arăta. Dacă avea să ajungă pe artera 
principală spre staţia de metrou, nu l-aș fi putut găsi în mulţime. 
Trebuia să acţionez imediat. 

Am sprintat pe strada mea și m-am oprit în dreptul aleii. M-am 
uitat scurt după colț și am văzut o siluetă solitară, care se 
îndepărta. 

Am plecat ochii, căutând pe jos ceva care să poată fi folosit ca 
armă. Nimic de mărimea potrivită pentru o bâtă. Păcat... 

Am intrat pe alee, cam la șapte metri în urma lui. Purta o 
jachetă din piele scurtă, până în talie, și avea corp îndesat și 
robust. Chiar din spate, puteam să văd că avea gâtul masiv. 
Tinea ceva în mână - părea să fie un baston. Asta nu era bine. 
Trebuia neapărat ca nisipul să-și facă treaba. 

Mă apropiasem la vreo trei metri și mă pregăteam să-l strig, 
când a privit peste umăr. Nu făcusem niciun zgomot și în cea 
mai mare parte nu-l privisem, ci-mi îndreptasem atenţia în altă 
parte. În oameni există însă o parte animalică, străveche, care 
poate simţi când suntem urmăriţi. Învăţasem asta în război. În 
același timp însă învăţasem să nu emit vibraţiile acelea aparte 
care declanșează soneriile de alarmă ale unei persoane. 
Individul ăsta avea antene sensibile. 

S-a întors, m-a văzut și i-am citit deruta de pe chip. Benny îi 
spusese că fusesem identificat în staţia de metrou, dar acum 
apărusem din direcţia opusă. Încerca să clarifice neconcordanţa 
aceea cu computerul central. 

Am observat că avea urechile turtite, lăţite și deformate de 
lovituri repetate. Judoka și kendoka japonezi nu utilizează 
echipamente protectoare; uneori practicanţii își poartă ca pe 
medalii de onoare lobii plini de cicatrice, cauzate de loviturile de 
cap în judo și ale săbiilor de bambus în kendo. Un nivel al 
conștiinței mele i-a notat posibilele abilități. 

M-am străduit din răsputeri să las impresia unui pieton banal 
care dorea să-l ocolească, pentru a mai câștiga o secundă. M- 
am abătut spre dreapta și am mai înaintat doi pași. Am văzut 
cum recunoașterea i se întărea pe chip. Am văzut bastonul 
începând să se ridice și piciorul stâng pășind înainte ca să 
adauge forță loviturii. 

l-am azvârlit pumnul de nisip în faţă și am sărit într-o parte. 


VP - 127 


Capul i-a tresărit înapoi, totuși bastonul și-a continuat 
traiectoria; peste o fracțiune de secundă a coborât fulgerător, 
izbind. În ciuda forței loviturii, a oprit-o instantaneu când nu și-a 
atins ţinta, după care, cu aceeași viteză fluidă, a spintecat 
văzduhul pe orizontală. M-am retras în diagonală, ieșind din linia 
de atac, și am rămas pe vârful picioarelor. l-am putut vedea faţa 
schimonosită și ochii strânși. Nisipul îl lovise în plin. Faptul că 
nu-și ridicase mâinile în mod reflex pentru a-și șterge ochii 
dovedea antrenamente serioase, în același timp însă era 
incapabil să vadă. 

A înaintat precaut un pas, cu bastonul pregătit. Lacrimile îi 
curgeau pe sub pleoape. Își dădea seama că eram în faţa lui, 
dar nu știa unde anume. 

Trebuia să aștept să mă depășească, și abia apoi să atac. 
Văzusem cât de rapid era cu bastonul. 

A rămas locului și i-am zărit nările dilatându-se, de parcă ar fi 
încercat să-mi simtă mirosul. /isuse, m-am întrebat, cum se 
abtine să nu-și șteargă ochii? Trebuie să fie agonizator. 

A răcnit apoi un kiai asurzitor și a sărit înainte, manevrând 
bastonul într-o mișcare de retezare orizontală la nivelul 
gleznelor. Apreciase însă greșit, pentru că eu eram mult mai în 
spate. După care, la fel de brusc, a făcut doi pași mari înapoi, iar 
mâna stângă a lăsat bastonul și s-a ridicat cu disperare pentru a 
șterge ochii. 

Asta așteptasem. M-am năpustit, ridicând pumnul drept într-o 
lovitură de baros spre clavicula lui. Am izbit cu toată puterea, 
dar el s-a deplasat puţin în ultima clipă, astfel că impactul a fost 
preluat de mușchiul trapez. Am continuat cu o lovitură a cotului 
stâng, încercând să-i ating sfenoidul, însă am izbit în principal 
urechea. 

Inainte să pot lansa altă lovitură, kendoka șfichiuise bastonul 
prin spatele meu și-l prinsese cu mâna liberă. După aceea m-a 
smucit spre el într-o strânsoare de urs, cu bastonul intrându-mi 
în carnea spinării. S-a arcuit pe spate și tălpile mi s-au desprins 
de pe pământ. Plămânii mi s-au golit de aer. Durerea mi-a 
explodat în rinichi. 

M-am împotrivit impulsului de a mă elibera și desprinde, știind 
că nu mă puteam măsura cu forţa lui. De aceea, l-am cuprins cu 
brațele după gât și mi-am ridicat picioarele mult înapoia lui. 
Aveam impresia că bastonul îmi va reteza dintr-o clipă în alta 


VP - 128 


șira spinării. 

Mișcarea l-a surprins și și-a pierdut echilibrul. A făcut un pas 
îndărăt, dând drumul bastonului, și a rotit braţul stâng. Mi-am 
încrucișat picioarele înapoia lui și m-am lăsat brusc pe spate cu 
toată greutatea, silindu-l să se aplece în faţă spre mine. Am 
căzut dur pe sol. Eu eram dedesubt și am suportat majoritatea 
impactului, dar acum ajunsesem pe terenul meu favorit. 

L-am prins în cruciș de reverele jachetei și am strâns cu 
9yaku-jujime, una dintre primele strangulări pe care le învaţă un 
judoka. A reacţionat instantaneu, lăsând bastonul și atacându- 
mi ochii. Am mișcat capul înainte și înapoi, străduindu-mă să-i 
evit degetele și folosindu-mă de picioare pentru a-i controla 
trunchiul. La un moment dat a izbutit să-mi prindă o ureche, 
însă m-am eliberat. 

Strangularea nu era perfectă. Prinsesem mai mult traheea 
decât carotida și el s-a luptat mult timp, bâjbâielile deveninau-i 
tot mai disperate. Nu putea face însă nimic. Mi-am menţinut 
priza chiar și după ce a încetat să se mai zbată, rotind capul să 
văd dacă venea cineva. Aleea era pustie. 

Când am fost sigur că trecuse mult de punctul în care se 
putea preface mort, i-am eliberat reverele și m-am împins cu 
picioarele, ca să ies de sub el. Doamne, ce greu era! M-am tras 
într-o parte, apoi m-am ridicat, cu spinarea urlându-mi de 
durerea provocată de baston, răsuflând gâfâit și întretăiat. 

Din experienţă îndelungată, știam că nu era mort. În dojo 
oamenii își pierd regulat cunoștința din cauza strangulărilor; 
dacă leșinul este profund, ca acum, trebuie să-i ridici în capul 
oaselor și să-i baţi pe spate, să le faci o ușoară resuscitare 
cardiacă pentru a le reporni respiraţia. 

Individul ăsta trebuia să-și găsească pe altcineva să-i 
repornească instalaţia. Mi-ar fi plăcut să-l interoghez, totuși el 
nu era Benny. 

M-am lăsat pe vine, ţinând o mână pe pământ ca să mă 
echilibrez, și i-am cercetat conţinutul buzunarelor. În jachetă am 
găsit un telefon mobil și spray-ul paralizant. În rest, nimic. 

M-am ridicat, cu pulsaţii de durere ridicându-mi-se prin spate, 
și am pornit spre apartamentul meu. Două școlăriţe în uniforme 
bleumarin tocmai treceau, când am ieșit de pe alee și am cotit 
pe strada mea. Gurile li s-au deschis la unison, când m-au văzut, 
dar le-am ignorat. De ce se holbau așa? Am ridicat mâna și am 


VP - 129 


simţit umezeală pe obraz. La naiba, sângeram! Mă zgăriase rău 
pe față. 

Am mers spre clădire cât am putut de repede, strâmbându- 
mă de durere când am suit cele două paliere de trepte. Am 
intrat, apoi am udat un prosop în chiuveta băii și mi-am șters 
sângele de pe faţă. Imaginea pe care o vedeam în oglindă arăta 
rău și avea să treacă o vreme până când să se îmbunătăţească. 

Mi se părea că apartamentul emana o aură stranie. 
Întotdeauna fusese un refugiu, o casă conspirativă anonimă, dar 
acum fusese deconspirat de Holtzer și de CIA - două spectre 
dintr-un trecut pe care crezusem că-l lăsasem în urmă. Trebuia 
să aflu de ce erau pe urmele mele. Profesional? Personal? In 
cazul lui Holtzer, era probabil vorba despre ambele. 

Am luat lucrurile de care aveam nevoie, le-am îndesat într-o 
geantă și am pornit spre ușă. Acolo m-am oprit, m-am întors și 
am mai privit o dată în jur, înainte să plec. Totul arăta la fel ca 
întotdeauna; nu exista niciun semn al oamenilor care fuseseră 
aici. M-am întrebat dacă voi mai revedea locul acesta. 

După ce am ieșit din bloc, am pornit în direcţia lui Sugamo. 
De acolo puteam lua linia Yamanote înapoi spre Shibuya, înapoi 
la Midori. Poate că telefoanele mobile puteau oferi unele indicii. 


Capitolul 13 


Până am ajuns la hotel, durerea din spinare devenise o 
pulsaţie surdă. Ochiul stâng îmi era umflat - la un moment dat, 
Boeikyoku își băgase un deget în el - și mă durea tot capul, 
probabil de la încercarea lui de a-mi rupe urechea. 

Am trecut fără putere pe lângă bătrâna de la recepţie și i-am 
arătat scurt cheia, ca să știe că eram deja înregistrat. Ea a 
ridicat ochii, apoi și-a reluat lectura. Am încercat să-i prezint 
doar partea dreaptă a feţei, care era în stare ceva mai bună 
decât cea stângă. N-a părut să remarce absolut nimic. 

Am ciocânit la ușă, pentru ca Midori să știe că veneam, apoi 
am descuiat-o cu cheia. 

Ea stătea pe pat și a sărit imediat cum mi-a văzut ochiul 
umflat și zgârieturile de pe chip. 

— Ce s-a-ntâmplat? a icnit și, în ciuda durerilor, îngrijorarea 


VP - 130 


din glasul ei mi-a încălzit inima. 

— Cineva aștepta în apartamentul meu, am spus și am încuiat 
ușa. Am lăsat haina să-mi cadă de pe spate și m-am așezat 
încet pe sofa. Se pare că amândoi suntem destul de populari în 
ultima vreme. 

Midori s-a apropiat și a îngenuncheat lângă mine, cercetându- 
mi faţa. 

— Ochiul asta arată cam rău. Să-ţi aduc niște gheaţă. 

M-am uitat după ea când a pornit spre bucătărie. Purta blugi 
și o bluză de trening bleumarin pe care le cumpărase probabil 
cât timp lipsisem și, întrucât avea părul legat în coadă la spate, 
îi puteam vedea perfect proporţia dintre umeri și talie, ca și 
curbele șoldurilor. Brusc am dorit-o atât de mult, încât aproape 
aș fi putut uita de durerile din spate. In privinţa asta nu puteam 
face însă nimic. Așa cum poate spune orice soldat care a trecut 
printr-o bătălie adevărată, excitaţia sexuală extremă este o 
reacţie la luptă. Te lupţi pe viaţă și pe moarte, iar când s-a 
terminat ai o erecţie cât muntele Fuji. Nu știu de ce se întâmplă 
așa, dar este adevărat. 

Midori s-a întors cu cuburi de gheaţă legate într-un prosop și 
eu m-am foit stânjenit pe sofa. Fiori de durere îmi străbăteau 
spinarea ca niște curenţi electrici, însă nu-mi îmbunătățeau 
deloc cealaltă problemă. Femeia a îngenuncheat iarăși și a lipit 
prosopul cu blândețe de ochiul meu, apoi mi-a îndepărtat părul 
de pe frunte. Ar fi fost mai bine dacă mi-ar fi pus gheaţa în 
poală. 

M-a silit să mă întind pe sofa și am făcut o grimasă, extrem de 
conștient de apropierea ei. 

— Te doare? a întrebat și apăsarea i-a devenit imediat mai 
ușoară. 

— Nu, e-n regulă. Cel care mi-a făcut asta m-a lovit și-n 
spinare cu un baston. O să-mi treacă. 

Midori mi-a ţinut prosopul cu gheață pe ochi. Pe celălalt obraz 
îi simţeam căldura palmei libere și momentul acela s-a 
prelungit. 

La un moment dat, a mutat puţin gheața și m-am întins să i-o 
iau, însă nu i-a dat drumul și mâna mea a ajuns s-o acopere pe a 
ei. Am simţit-o caldă în căușul palmei și în același timp vârfurile 
degetelor mele percepeau răceala gheții. 

— E grozav, i-am spus. 


VP - 131 


N-a întrebat dacă mă refeream la gheaţă sau la mâna ei. Nici 
eu nu eram sigur. 

— Ai lipsit mult, a rostit ea după o vreme. N-am știut ce să 
fac. Am vrut să-ţi telefonez, dar apoi am început să mă gândesc 
că poate tu și bărbații din apartamentul meu aţi regizat totul, 
ceva de felul „poliţist bun, poliţist rău”, ca să mă convingeţi să 
am încredere în tine. 

— Și eu aș fi gândit la fel. Îmi pot imagina cum trebuie să-ţi fi 
părut toate astea. 

— Să fiu sinceră, începuseră să pară destul de ireale. Până te- 
am revăzut... 

M-am uitat la prosop, care se pătase roșu în locul unde mi-l 
apăsase pe faţă. 

— Nimic nu-i mai bun decât niţel sânge, am comentat, ca să 
confere realitate evenimentelor. 

— Așa este. Imaginea care mi-a revenit întruna în minte a fost 
violenţa cu care l-ai lovit pe bărbatul din apartamentul meu - i- 
am văzut sângele ţâșnindu-i pe nas. Dacă n-aş fi fost martoră la 
asta, cred că aș fi plecat cât timp ai lipsit. 

— Mă bucur atunci că l-am nimerit în cap. 

Midori a râs ușor și mi-a apăsat din nou prosopul pe ochi. 

— Spune-mi ce s-a-ntâmplat. 

— Ai ceva de mâncare? am întrebat. Mor de foame. 

S-a întins spre o pungă de lângă sofa și a deschis-o. 

— Am cumpărat niște bento, pentru orice eventualitate. 

— Lasă-mă doar câteva minute, i-am zis și am început să 
înfulec perișoare de orez, ouă și legume. 

In timp ce am mâncat, am băut o cutie cu mix de suc de 
fructe și câteva pahare de apă. Mi s-au părut minunate. 

După ce am terminat, mi-am schimbat poziţia pe sofa, ca s-o 
pot vedea mai bine pe femeie. 

— In apartamentul meu, am început să povestesc, erau doi 
bărbaţi. Pe unul dintre ei îl cunoșteam - un slugoi din PLD, pe 
care-l știam doar sub numele Benny. Am aflat că are legături cu 
CIA. Asta ar însemna ceva pentru tine? Vreo conexiune cu tatăl 
tău? 

A clătinat din cap. 

— Nu. Tata nu mi-a spus niciodată nimic despre vreun Benny 
sau despre CIA. 

— In regulă. Celălalt era un kendoka - avea un baston pe 


VP - 132 


care-l folosea ca pe o sabie. Nu știu care este conexiunea. Am 
izbutit să le iau telefoanele mobile amândurora. Poate că voi 
descoperi vreun indiciu din ele. 

Cu o mână i-am luat prosopul cu gheață și m-am întins peste 
sofa ca să ajung la haină; când am făcut-o, am simţit mușcături 
furioase de durere în spinare. Am tras haina spre mine, am 
căutat în buzunarul interior de la piept și am scos telefoanele. 

— Benny mi-a spus că CIA caută CD-ul, dar nu știu de ce mă 
urmăresc pe mine. Poate că ei cred... că-ţi voi spune ceva, că-ți 
voi explica niște lucruri? Că pot folosi cumva ceea ce ai tu? Că 
pot înţelege ce este? Că-i pot împiedica pe ei să obţină ce-și 
doresc? 

Am deschis telefonul lui kendoka și am apăsat butonul pentru 
ultimul apel. Pe ecran a apărut un număr. 

— Este un început. Putem căuta toate numerele de telefon cu 
care a vorbit. In plus, trebuie să existe și unele preprogramate. 
Am un prieten în care am încredere și care ne poate ajuta în 
privinţa asta. 

M-am ridicat în picioare, strâmbându-mă de durerea din 
spate. 

— Va trebui să schimbăm hotelul. Nu ne putem comporta 
altfel decât restul clienţilor satisfăcuți. 

Midori a zâmbit. 

— Presupun că așa-i. 

Ne-am mutat într-un loc din apropiere numit Morocco, care 
părea organizat în jurul unei teme din O mie și una de nopți: 
carpete orientale, narghilele, lănţișoare pentru dansatoare din 
buric și alte articole specifice haremurilor pe care femeia le 
putea purta dacă ar fi dorit. Era imaginea luxului beduin, însă 
exista un singur pat și dormitul pe sofa avea să fie ca o noapte 
pe masa de tortură. 

— De ce nu te culci tu în pat în noaptea asta? a întrebat 
Midori, parcă citindu-mi gândurile. N-o te poţi odihni pe canapea 
după ce ai păţit la spinare. 

— Nu, e-n regulă, am răspuns simţindu-mă stânjenit în mod 
straniu. E perfect pe canapea. 

— O să dorm eu acolo, a spus ea cu un zâmbet indescifrabil. 

Am sfârșit prin a-i accepta oferta, însă am dormit agitat. Am 
visat că înaintam prin junglă deasă în apropiere de Tchepone, în 
sudul Laosului, urmărit de un batalion de contrainformaţii APV. 


VP - 133 


Fusesem separat de echipa mea și eram dezorientat. Trebuia să 
fac un ocol și să mă întorc pe propriile-mi urme, dar nu puteam 
scăpa de APV-iști. Mă înconjuraseră și știam că voi fi capturat și 
torturat. Apoi Midori a apărut lângă mine și a încercat să-mi dea 
un pistol. 

— Nu vreau să fii capturat, a zis ea. Te rog, ajută-mă. la 
pistolul. Nu-ţi face griji în privinţa mea. Salvează-mi iarzii. 

M-am trezit brusc și m-am ridicat în capul oaselor, cu corpul 
tensionat ca un arc. Ușurel, John. A fost doar un vis. Mi-am 
încordat abdomenul și am lăsat un șuierat prelung să-mi iasă pe 
nări, simțind că Jake „Nebunu'” era acolo, cu mine în odaie. 

Fața îmi era udă și am crezut că sângeram din nou, dar când 
am dus mâna la obraz și mi-am privit degetele mi-am dat seama 
că erau lacrimi. Ce dracu-i asta? m-am întrebat. 

Luna coborâse către orizont și razele ei pătrundeau prin 
fereastră. Midori stătea pe canapea cu genunchii strânși la 
piept. 

— Coșmar? a întrebat ea. 

Mi-am șters cu dosul palmei ambii obraji. 

— De când ești trează? 

A ridicat din umeri. 

— De ceva vreme. Te-ai foit și te-ai zvârcolit. 

— Am spus ceva? 

— Nu. Ți-e frică de ce ai putea spune în somn? 

M-am uitat la ea; jumătate din chip îi era luminată de lună, 
jumătate era ascunsă în umbre. 

— Da, am răspuns. 

— Ce ai visat? 

— Nu știu, am minţit. În majoritate, doar imagini. 

Am simţit-o scrutându-mă cu privirea. 

— Îmi spui să am încredere în tine, a rostit în cele din urmă, 
dar nu vrei să-mi povestești nici măcar un coșmar. 

Am dat să-i replic, după care m-am simţit brusc iritat. Am 
coborât din pat și m-am dus la baie. 

N-am nevoie de întrebările ei, mi-am spus. N-am nicio 
obligație să mă ocup de ea. Nenorociții din CIA și Holtzer știu că 
sunt în Tokio și știu unde locuiesc. Am destule probleme. 

Ea era cheia, o știam. Probabil că taică-său îi spusese ceva. 
Sau ea avea obiectul căutat de cei care îi spărseseră 
apartamentul în ziua funeraliilor. De ce nu-și putea da seama 


VP - 134 


pur și simplu despre ce era vorba? 

Am revenit în dormitor și m-am oprit în picioare în faţa ei. 

— Midori, am spus, trebuie să încerci mai serios. Trebuie să-ţi 
amintești. Tatăl tău trebuie să-ţi fi spus ceva sau să-ți fi dat 
ceva. 

l-am zărit surprinderea de pe faţă. 

— Ti-am zis - n-a făcut absolut nimic. 

— După moartea lui, cineva i-a spart apartamentul. 

— Știu. M-a sunat poliţia. 

— Ideea este că ei n-au putut găsi ce căutau și de aceea cred 
că obiectul respectiv este la tine. 

— Uite ce-i, dacă vrei să arunci o privire prin apartamentul 
tatii, te pot duce acolo. Incă n-am făcut curăţenie și am cheia la 
mine. 

Spărgătorii plecaseră cu mâinile goale, iar vechiul meu 
prieten Tatsu, care era unul dintre indivizii cei mai meticuloși pe 
care-i cunoscusem vreodată, fusese acolo după aceea cu toate 
resursele lui Ke/satsucho. Ştiam că altă cercetare ar fi fost o 
fundătură, iar sugestia ei n-a făcut decât să-mi crească 
frustrarea. 

— Nu, n-ar fi de niciun ajutor. Ce ar putea crede oamenii ăștia 
că deţii tu? CD-ul? Ceva care este ascuns pe el? O cheie? Eşti 
sigură că n-ai nimic? 

Am văzut-o îmbujorându-se puţin. 

— Ți-am zis că nu. 

— Bun, atunci încearcă să-ți amintești ceva... nu poţi? 

— Nu, nu pot, a răspuns cu glas furios. Cum pot să-mi 
amintesc ceva, dacă nu-l am? 

— Dar cum poţi să fii sigură că nu-l ai, dacă nuţi-l poţi aminti? 

— De ce spui toate astea? De ce nu mă crezi? 

— Pentru că nimic din toate astea n-are nicio logică! ȘI 
trebuie să-ți spun că nu-mi place ca oamenii să-ncerce să mă 
omoare când nu știu nici măcar motivul! 

Midori a coborât picioarele de pe sofa și s-a ridicat. 

— Dar de ce te referi numai la tine? Crezi că mie-mi place? Eu 
n-am făcut nimic! Și nu știu nici de ce procedează așa oamenii 
ăștia! 

Am expirat lent, străduindu-mă să-mi stăpânesc furia. 

— Procedează așa, fiindcă ei cred că tu ai CD-ul. Sau că știi 
unde se găsește. 


VP-135 


— Ei bine, nu-i așa! Nu știu absolut nimic - ţi-am spus deja! 

Am rămas fulgerându-ne din priviri unul pe celălalt la piciorul 
patului, răsuflând apăsat. În cele din urmă ea a rostit: 

— Te doare-n cot de mine. Nu te interesează decât ceea ce 
caută ei, indiferent ce ar fi. 

— Nu-i adevărat. 

— Ba da! M-am săturat! Nu vrei să-mi spui nici măcar cine 
ești! 

A pornit spre ușă, a ridicat o geantă și a început să-și îndese 
lucrurile în ea. 

— Midori, ascultă-mă. M-am apropiat și i-am prins geanta. 
Ascultă-mă, fir-ar să fie! Să știi că-mi pasă de tine! Nu poţi să 
vezi asta? 

Ea a smucit geanta. 

— De ce ar trebui să te cred, când tu nu mă crezi pe mine? Nu 
știu nimic! Nu știu! 

l-am luat geanta. 

— Bine, te cred. 

— Mă crezi pe dracu'! Dă-mi geanta. Dă-mi-o-napoi! 

A încercat s-o ia și am ascuns-o înapoia mea. 

Midori s-a uitat la mine, cu ochi neîncrezători pentru o clipă, 
după care a început să mă lovească cu pumnii în piept. Am dat 
drumul genţii și am prins-o în brațe ca să opresc loviturile. 

Mai târziu, nu mi-am putut aminti exact cum s-a întâmplat. Ea 
se lupta cu mine și eu încercam s-o ţin de brațe. Am devenit 
foarte conștient de corpul ei, pentru ca apoi să ne sărutăm și se 
părea că ea tot încerca să mă lovească, dar mai degrabă ne 
smulgeam hainele unul celuilalt. 

Am făcut dragoste pe podea, la piciorul patului. A fost 
pasional, necontrolat. Uneori a părut ca și cum continuam să ne 
luptăm. Spinarea îmi pulsa, însă durerea era aproape dulce. 

După aceea am ridicat braţul și am tras peste noi pătura de 
pe pat. Am rămas amândoi sprijiniți de tăblia patului. 

— Yokatta, a spus ea prelungind ultima silabă. A fost bine. Mai 
bine decât meritai. 

M-am simţit ușor ameţit. Trecuse mult timp pentru mine și o 
legătură ca asta era neliniștitoare. 

— Totuși n-ai încredere în mine, a continuat Midori, iar asta 
mă doare. 

— Nu-i vorba despre neîncredere..., am rostit, apoi m-am 


VP - 136 


oprit. Te cred. Îmi cer scuze că am fost atât de insistent. 

— Mă refer la coșmarul tău. 

Mi-am apăsat degetele pe pleoape. 

— Midori, nu pot. Nu... Nu știam ce naiba să spun. Eu nu 
vorbesc despre lucrurile astea. Dacă n-ai fost acolo, nu poţi să- 
nțelegi. 

S-a întins și mi-a desfăcut cu blândeţe degetele de pe 
pleoape, apoi le-a ţinut fără stânjeneală pe abdomenul ei. Pielea 
și sânii îi erau minunate în lumina difuză a lunii, iar umbrele se 
strângeau în adânciturile de deasupra claviculelor ei. 

— Ai nevoie să vorbești, a zis ea. O pot simţi. Vreau să-mi 
povestești. 

Am coborât ochii spre cearșafurile și păturile mototolite, spre 
umbrele care sculptau dealuri și văi aidoma unui peisaj 
extraterestru. 

— Mama mea... a fost catolică. Când am fost copil, mă ducea 
la biserică. Tata detesta biserica. Obișnuiam să merg la 
spovedanii și să-i mărturisesc preotului toate gândurile lascive 
pe care le avusesem, toate încăierările în care fusesem, despre 
puștii pe care-i uram și cum doream să le fac rău, să-i omor. La 
început a fost ca o extracţie dentară, dar până la urmă am 
devenit dependent de spovedanii. Insă toate astea s-au petrecut 
înainte de război. În război am făcut lucruri... care sunt dincolo 
de orice spovedanii. 

— Dacă le vei ţine închise în tine în felul ăsta, te vor roade ca 
o otravă. Deja au început s-o facă. 

Voiam să-i vorbesc. Voiam să las totul să iasă din mine. 

Ce-i cu tine? mi-am spus. Vrei s-o îndepărtezi? 

Da, poate că asta era. Poate că asta ar fi fost cel mai bine. 
Nu-i puteam spune despre tatăl ei, dar puteam spune chestii 
mult mai rele. 

Când am vorbit, glasul mi-a fost sec și egal. 

— Atrocităţi, Midori. Mă refer la atrocități. 

Un început perfect de conversație. Ea însă nu m-a abandonat. 

— Nu știu ce ai făcut, mi-a spus, dar știu că a fost cu mult 
timp în urmă. În altă lume. 

— Nu contează. Dacă n-ai fost acolo, nu te pot face să-nţelegi. 

Mi-am apăsat din nou pleoapele cu vârfurile degetelor, un 
reflex inutil împotriva imaginilor care mi se derulau în minte. 

— O parte din mine iubea ceea ce făceam, prospera de pe 


VP - 137 


urma acțiunilor. Nu oricine putea să opereze chiar în curtea APV- 
ului, Armata Populară  Vietnameză. Când auzeau cum 
elicopterele care-i aduseseră acolo se pierdeau în depărtare și 
simțeau apăsarea tăcerii junglei, unii băieţi intrau în panică, nu 
mai puteau respira. Nu și eu. Eu am avut peste douăzeci de 
misiuni în „ţara indienilor”. Unii spuneau că-mi consumasem tot 
norocul, dar am continuat să-mi văd de treabă și misiunile au 
continuat să fie tot mai nebunești. Am fost unul dintre cei mai 
tineri Unu-Zero - așa se numeau conducătorii echipelor GOS - 
din toate timpurile. Eu și camarazii mei de echipă eram foarte 
apropiaţi. Puteam fi doisprezece inși împotriva unei divizii APV și 
știam că niciunul dintre oamenii mei nu vor da bir cu fugiţii. lar 
ei știau același lucru despre mine. Știi ce-nseamnă asta pentru 
un puști care a fost ostracizat toată viața pentru că era o 
corcitură? 

Am început să vorbesc tot mai repede. 

— Nu-mi pasă cine ești. Dacă te-ai afundat atât de mult în 
sânge și murdărie, n-o să mai poţi rămâne curat. Unii sunt mai 
susceptibili, dar până la urmă toţi o iau razna. Doi oameni de-ai 
mei au fost retezați de o mină Betty-ţopăitoare, picioarele le-au 
fost smulse din corp. Am ţinut în braţe ce a mai rămas din ei în 
ultimele momente ale vieților lor și le-am spus: „O să fie bine, o 
să fii bine”, ei au plâns, eu am plâns, apoi ei au murit. Am plecat 
acoperit de măruntaiele lor. Am instalat propriile noastre mine, 
asta a fost una dintre specialităţile noastre, ochi pentru ochi, dar 
eram numai doisprezece și nu puteam câștiga un asemenea 
război de uzură, indiferent dacă îi făceam să sângereze mai 
mult decât ne făceau ei să sângerăm. Am suferit tot mai multe 
pierderi și frustrarea - furia, o furie care te sugrumă și-ți 
paralizează mușchii - s-a adunat și s-a adunat întruna. lar apoi, 
într-o bună zi, am mers printr-un sat, cu puterea vieţii și morții 
atârnată pe umăr, privind la stânga și la dreapta, cu ţeava 
îndreptată înainte. Ne aflam într-o zonă declarată de foc liber, 
ceea ce însemna că oricine nu era un prieten confirmat era 
considerat că făcea parte din Vietcong și era tratat ca atare. lar 
informatorii ne spuseseră că satul ăla era un cuib de activităţi 
Vietcong, că alimenta jumătate din sector și era un canal pentru 
armele care mergeau spre sud. Sătenii ne priveau încruntați. Și 
o mama-san a spus: „Hei, Joe, să i-o tragi lui mă-ta, ești de tot 
rahatul”, sau altă mizerie de-asta. Vreau să zic că știam deja cu 


VP - 138 


ce se ocupau ei. lar cu două ore în urmă ne pierduserăm alt 
camarad ucis de o mină. Crede-mă, cineva trebuia să plătească. 

Am inspirat adânc de două ori. 

— Spune-mi să m-opresc, fiindcă altfel o să continui. 

Midori a rămas tăcută. 

— Satul se numea Cu Lai. l-am strâns laolaltă pe toţi sătenii, 
vreo patruzeci-cincizeci de oameni, inclusiv femei și copii. Le-am 
ars casele în faţa lor. Le-am împușcat toate animalele, porcii și 
vacile. Ruguri. Înțelegi? Catharsis. Însă n-a fost suficient de 
cathartic. Bun, și-acum ce să facem cu oamenii ăia? Am folosit 
radioul, deși este interzis s-o faci pentru că inamicul poate să 
trianguleze, să-ţi găsească poziţia. Totuși, ce ar fi trebuit să 
facem cu oamenii ăia? Tocmai le distruseserăm satul. Cel cu 
care-am vorbit prin radio, nu știu nici acum cine-a fost, a zis: 
„Radeţi-i”. Așa descriam omorurile pe atunci - cutare a fost ras, 
am ras zece vietcongi. Eu am tăcut și el a repetat „Radeţi-i”. 
Asta m-a neliniștit. Una este să fii în pragul comiterii unor crime 
pentru că-ţi clocotește sângele în cap, și cu totul altceva este ca 
impulsul ăla de furie să fie aprobat cu sânge rece la nivelul 
ierarhic superior. Brusc m-am speriat și am întrebat: „Pe cine să 
radem?” lar individul ăla a răspuns: „Pe toţi”. „Sunt patruzeci- 
cincizeci de oameni”, am spus eu, „printre care femei și copii. 
Înţelegi?” Și el a repetat: „Nu contează, radeţi-i”. „Vreau să-mi 
zici numele și rangul tău”, am spus eu, fiindcă decisesem că nu-i 
voi omori pe toţi oamenii aceia pentru că așa-mi ceruse un glas 
prin radio. „Fiule”, a replicat glasul lui, „te asigur că dacă ţi-aș 
spune rangul meu, ai face pe tine de frică. Vă aflaţi într-o zonă 
declarată de foc liber. Fă așa cum ţi-am spus!” l-am replicat că 
nu voi face așa ceva dacă nu-i puteam verifica autoritatea și 
atunci doi indivizi, care susțineau că sunt superiorii lui, au 
intervenit în transmisia radio. Unul dintre ei mi-a spus: „Ai primit 
un ordin direct sub autoritatea Comandantului-suprem al 
Forțelor Armate SUA. Dacă nu asculţi ordinul acesta, vei suporta 
consecinţele”. Am revenit atunci la restul unităţii, ca să 
discutăm situaţia. Ei îi păzeau pe săteni. Le-am spus ce ordin 
primisem. Pentru majoritatea a avut același efect pe care îl 
avusese asupra mea - i-a potolit, i-a speriat. Dar pe alţii i-a 
iritat. „Nici vorbă”, au zis ei. „Ne comandă nouă să-i radem? Să 
fie sănătoși”. În același timp, toţi șovăiau. Eu aveam un prieten, 
Jimmy Calhoun, căruia toţi îi ziceau Jake „Nebunu'””. El nu 


VP - 139 


contribuise prea mult la conversație. Și deodată, pe 
neașteptate, a spus: „Care-i treaba, sunteţi fetițe? Rade-i 
înseamnă rade-i”. A început să zbiere în vietnameză la săteni: 
„Jos, toată lumea jos! Num suyn!” Sătenii l-au ascultat. Noi ne 
uitam de parcă eram hipnotizaţi și ne-ntrebam ce va face. 
Jimmy nici măcar n-a-ncetinit pasul, ci a dus pușca la umăr, 
după care ka-poc! ka-poc! a început să-i împuște. A fost 
incredibil de straniu, nimeni n-a încercat să fugă. Pentru ca după 
aia, alt băiat să strige: „E Jake «Nebunu», frate!” și să ducă și el 
pușca la umăr. Și următorul lucru pe care-l știu este că toți 
trăgeam la foc automat în oamenii ăia, făcându-i bucăţi. Se 
golea un încărcător, apăsai, sărea, clic, băgai altul și continuai 
să tragi. 

Glasul îmi era tot egal, iar ochii priveau în gol, fix, amintindu- 
mi. 

— Dacă m-aș putea întoarce în timp, aș încerca să opresc ce 
s-a întâmplat atunci. Vorbesc foarte serios. N-aș participa. lar 
amintirile mă hăituiesc. Alerg de douăzeci și cinci de ani, dar în 
cele din urmă este ca și cum ai încerca să scapi de o umbră. 

A urmat o tăcere prelungă și mi-am închipuit-o pe ea gândind: 
M-am culcat cu un monstru. 

— AȘ fi preferat să nu-mi fi povestit, a rostit Midori după un 
timp, confirmându-mi suspiciunile. 

Am ridicat din umeri, simţindu-mă pustiit. 

— Poate că-i mai bine că știi. 

A clătinat din cap. 

— Nu la asta m-am referit. Este o poveste tulburătoare. Este 
tulburător să aud prin ce ai trecut. Nu m-am gândit niciodată la 
război ca fiind atât de... personal. 

— Da, a fost personal. De ambele părţi. Au existat medalii 
speciale pentru APV-iștii care omorau un american. Dovada era 
capul retezat. Dacă omorai pe unul din GOS, căpătai o 
bonificaţie de zece mii de piaștri, ceea ce însemna solda pe 
câteva luni. 

Ea m-a atins din nou pe față și i-am citit înțelegere în ochi. 

— Ai dreptate. Ai trecut prin orori pe care nu le știam. 

l-am apucat mâinile și le-am îndepărtat cu blândeţe. 

— N-am apucat să-ţi zic partea cea mai interesantă. Ți-am 
spus că informatorii ne anunţaseră că satul era o fortăreață a 
Vietcongului? Fusese o minciună. Nu existau rețele de tuneluri și 


VP - 140 


nici depozite secrete de orez sau arme. 

Midori a pălit. 

— Vrei să zici că... dar, John, tu nu știai asta. 

Am strâns din umeri. 

— Nici măcar niște urme de cauciucuri de camioane, pe care, 
să fim serioși, le-am fi putut verifica într-o secundă înainte să- 
ncepem măcelul. 

— Eraţi însă foarte tineri. Probabil că vă pierduserăţi minţile 
de frică, de furie. 

O simţeam privindu-mă. Era în regulă. După atâta timp, 
cuvintele sunau moarte pentru mine, simple sunete fără 
conţinut. 

— La asta te-ai referit în prima seară? a întrebat ea. Când ai 
zis că nu ești foarte iertător? 

Mi-am amintit că-i spusesem vorbele acelea și că ea păruse 
pe punctul de a mă întreba despre înțelesul lor, după care 
decisese să n-o facă. 

— Nu, de fapt nu mă referisem la asta. Mă gândisem la alţi 
oameni, nu la mine. Dar cred că este o definiţie care mi se poate 
aplica și mie. 

Ea a încuviinţat încetișor, apoi a zis: 

— Am o prietenă din Chiba, o cheamă Mika. Pe când eram în 
New York, ea a comis un accident auto. A lovit o fetiţă care se 
juca pe stradă. Mika șofa cu patruzeci și cinci de kilometri pe 
oră, în limita de viteză legală, iar fetița a apărut pe bicicletă 
drept în fața mașinii. N-a mai putut face nimic. A fost ghinion. Se 
putea întâmpla oricui ar fi fost la volan în clipa aceea. 

La un anumit nivel, înțelegeam unde voia să ajungă. O 
știusem de la bun început, chiar înaintea evaluării psihologice la 
care fusesem supus pentru a mi se vedea reacțiile faţă de 
stresurile aparte din GOS. Psihiatrul spusese același lucru: Cum 
te poţi autoînvinui pentru circumstanţe pe care nu le-ai putut 
controla? 

Îmi aminteam conversaţia aceea. Îmi aminteam cum îi 
ascultasem rahaturile, pe jumătate furios, pe jumătate amuzat 
de încercările lui de a mă disculpa. În cele din urmă îi spusesem: 

— Doctore, tu ai ucis vreodată pe cineva? 

Când nu-mi răspunsese, ieșisem din cabinet. Habar n-am ce 
fel de evaluare mi-a dat, însă nu mă eliberaseră din GOS. Asta 
se întâmplase mai târziu. 


VP - 141 


— Mai lucrezi cu oamenii aceia? a întrebat Midori. 

— Au rămas unele... legături. 

— De ce? a întrebat ea după o clipă. De ce mai rămâi atașat 
de lucruri care-ţi stârnesc coşmaruri? 

Am privit spre fereastră. Luna suise pe cer și lumina ei 
părăsea lent odaia. 

— Este greu de explicat, am răspuns fără grabă. 

M-am uitat la părul ei care sclipea sub razele argintii ca o 
pânză verticală de apă neagră. Mi-am trecut degetele prin el, |- 
am strâns în mână și l-am lăsat să cadă liber. 

— Unele dintre chestiile din care am făcut parte în Vietnam nu 
s-au mai potrivit cu mine când am revenit în State. Unele lucruri 
sunt valabile numai pentru zona de război, însă ele vor să te 
urmeze când pleci de acolo. După război, am constatat că nu 
mă puteam întoarce la viața pe care o lăsasem în urmă. Am vrut 
să revin în Asia, pentru că era locul unde stafiile mele erau cel 
mai puţin zbuciumate, însă nu era vorba doar despre geografie. 
Toate faptele pe care le comisesem erau logice în cadrul unui 
război, erau justificate de război și nu puteam convieţui cu ele în 
exteriorul războiului. De aceea trebuia să rămân în stare de 
război. 

Ochii lui Midori erau iazuri de întuneric. 

— John, nu poţi rămâne de-a pururi în război. 

l-am surâs fără putere. 

— Un rechin moare, dacă încetează să mai înoate. 

— Tu nu ești un rechin. 

— Nu știu ce sunt. Mi-am masat tâmplele, încercând să-mi 
croiesc drum printre imaginile, din trecut și din prezent, care se 
ciocneau în creierul meu. Nu știu. 

Amândoi am rămas tăcuţi o vreme și m-am simţit cuprins de o 
toropeală plăcută. Aveam să regret toate astea. O parte lucidă a 
creierului meu vedea totul perfect clar. Totuși somnul părea să 
fie mai urgent și oricum ceea ce se făcuse era deja făcut. 

Am adormit, însă durerile din spate mi-au răscolit somnul, iar 
în momentele în care am revenit pentru scurt timp la conștiință, 
m-aș fi îndoit de cele întâmplate, dacă Midori n-ar fi fost întinsă 
lângă mine. Apoi am alunecat din nou în somn, ca să mă lupt cu 
spectre încă și mai personale, mai teribile decât cele despre 
care îi puteam povesti ei. 


VP - 142 


PARTEA A II-A 


Când sabia ta o întâlnește pe a inamicului, nu poti 
să șovăi, 

ci trebuie să ataci cu toată hotărârea întregului tău 
Corp... 


Miyamoto Musashi, 
Cartea celor cinci cercuri 


Capitolul 14 


În dimineața următoare, stăteam cu spatele lipit de perete în 
locul meu favorit din Las Chicas și-l așteptam pe Franklin 
Bulfinch să apară. 

Era o dimineaţă însorită și rece, și, sub lumina intensă ce 
pătrundea prin ferestre și în atmosfera ultramodernă cu care se 
mândrește Las Chicas, mă simţeam confortabil în deghizarea 
superficială asigurată de ochelarii de soare Oakley ieftini pe 
care-i cumpărasem de pe drum. 

Midori se găsea în raionul de muzică din Spiral Building de pe 
Aoyama-dori, destul de aproape pentru a se întâlni repede cu 
Bulfinch, dacă ar fi fost necesar, dar în același timp destul de 
departe pentru a fi în siguranţă dacă lucrurile căpătau o 
întorsătură neplăcută. Il sunase pe Bulfinch cu mai puţin de o 
oră în urmă, pentru a stabili întâlnirea. Cel mai probabil, 
bărbatul era într-adevăr reporter și avea să vină singur, totuși 
nu vedeam niciun motiv pentru a-i oferi timp să desfășoare forțe 
suplimentare dacă mă înșelasem. 

L-am observat cu ușurință când s-a apropiat de restaurant: 
același bărbat înalt și slab, cu ochelari fără rame, pe care-l 
văzusem în tren. Avea pasul lung și ţinuta perfect dreaptă și 
sigură, și mi-a lăsat din nou o impresie de aristocrat. Purta blugi 
și teniși, la care asortase un blazer albastru. A traversat patio-ul 
și a intrat în restaurantul propriu-zis, oprindu-se ca să se uite la 
dreapta, apoi la stânga, căutând-o pe Midori. Ochii i-au trecut 


VP - 143 


peste mine fără niciun semn de recunoaștere. 

A pornit în direcția toaletei, probabil pentru a verifica și sala 
din spate. Ştiam că va reveni imediat, așa că am folosit timpul 
respectiv pentru a mai privi o dată strada. Fusese urmărit la 
Alfie și era posibil să fie urmărit și acum. 

Strada era pustie când Bulfinch s-a întors după un minut. 
Ochii i-au baleiat încăperea, iar când au ajuns la mine, am rostit 
încet: 

— Domnul Bulfinch? 

M-a privit fix o secundă, apoi a întrebat: 

— Vă cunosc de undeva? 

— Sunt un prieten al lui Midori Kawamura. M-a rugat să vin 
aici în numele ei. 

— Unde este ea? 

— În prezent se află în pericol și de aceea trebuie să fie 
prudentă. 

— O să vină și ea? 

— Depinde. 

— De ce anume? 

— Dacă eu voi decide că este sigur să vină. 

— Cine sunteți dumneavoastră? 

— Cum am mai spus, sunt un prieten interesat de același 
lucru ca și dumneavoastră. 

— Și care ar fi acela? 

L-am privit prin ochelarii mei de soare. 

— CD-ul. 

A tăcut câteva clipe, după care a rostit: 

— Nu știu nimic despre vreun CD. 

Exact. 

— Acum trei săptămâni când tatăl lui Midori a murit pe linia 
Yamanote, vă așteptați ca el să vă înmâneze un CD. Nu-l avea 
însă asupra lui, așa că aţi căutat-o pe Midori după concertul ei 
din Alfie în vinerea următoare. V-aţi întâlnit în cafeneaua 
Starbucks de pe Gaienhigashi-dori, lângă Almond, în Roppongi. 
Acolo i-aţi spus despre CD, deoarece speraţi că ar putea fi la ea. 
Nu i-aţi spus și ce conţinea CD-ul, pentru că vă era teamă să n-o 
expuneţi vreunui pericol. Era prea târziu însă deoarece ați fost 
urmărit în Alfie. Toate acestea sper că sunt suficiente ca să vă 
asigure de buna mea credință. 

Reporterul n-a schiţat niciun semn că s-ar așeza. 


VP - 144 


— Aţi fi putut afla majoritatea lucrurilor acestea fără să vi le fi 
spus Midori, pentru ca apoi să completaţi golurile prin deducții... 
mai ales dacă tocmai dumneavoastră m-aţi urmarit. 

Am înălţat din umeri. 

— Și după aceea i-am imitat glasul și v-am telefonat acum o 
oră? 

Bulfinch a ezitat, apoi s-a apropiat de mine și s-a așezat, cu 
spatele perfect vertical și palmele pe masă. 

— Perfect. Ce-mi puteți spune? 

— Intenţionam să vă pun aceeași întrebare. 

— Uitaţi cum stau lucrurile, eu sunt jurnalist. Aveţi informaţii 
pentru mine? 

— Trebuie să știu ce se află pe CD-ul acela. 

— Vorbiţi mereu despre un CD. 

— Domnule Bulfinch, am rostit și am aruncat o privire spre 
strada care continua să fie pustie, oamenii care doresc CD-ul 
acela cred că este la Midori și sunt dispuși s-o asasineze pentru 
a-l recupera. Este foarte probabil ca întâlnirea pe care aţi avut-o 
cu ea în Alfie în timp ce eraţi urmărit s-o fi adus pe ea în pericol. 
De aceea, vă rog să încetaţi jocul acesta de-a neștiinţa. 

Reporterul și-a scos ochelarii și a suspinat. 

— Presupunând că ar exista într-adevăr un CD, nu văd în ce 
fel ar ajuta-o pe Midori cunoașterea conţinutului său. 

— Aţi spus că sunteţi jurnalist. Presupun că aţi fi interesat să 
publicaţi conţinutul acelui CD ipotetic, da? 

— Da, puteţi presupune asta. 

— Și mai presupun că există anumite persoane care ar dori să 
împiedice publicarea sa? 

— Ar fi o altă presupunere corectă, da. 

— Perfect. Amenințarea cu publicarea îi face pe oamenii 
aceștia să-și îndrepte atenţia spre Midori. Odată ce conţinutul 
CD-ului ar fi publicat, Midori n-ar mai reprezenta o ameninţare, 
sunteți de acord? 

— Este o presupunere logică, da. 

— In acest caz se pare că amândoi dorim același lucru: 
publicarea conţinutului CD-ului. 

El s-a foit pe scaun. 

— Vă înțeleg ideea, totuși nu aș dori să vorbesc despre 
subiectul acesta până nu o văd pe Midori. 

Am căzut pe gânduri. 


VP - 145 


— Aveţi un telefon mobil? 

— Da. 

— Arătaţi-mi-l. 

A scos un telefon din buzunarul stâng al blazerului. 

— Perfect, am rostit. Îl puteţi pune înapoi. 

Am scos din buzunarul meu un pix și o hârtie și am început să 
scriu instrucțiuni. Instinctul îmi spunea că Bulfinch nu avea 
microfoane asupra lui, dar niciun instinct nu este infailibil. 

„Nu atingeţi telefonul până nu vă spun eu”, am scris. „leșim 
împreună din restaurant, apoi vă percheziționez pentru arme. 
După aceea mergeţi pe unde vă indic eu. La un moment dat o 
să vă cer s-o luaţi înainte, iar după un timp o să spun unde 
mergem. Dacă aveți întrebări, scrieţi-le. Dacă nu aveți, daţi-mi 
biletul. Din clipa asta, nu mai rostiţi nicio silabă, până nu vă 
spun eu”. 

l-am întins hârtia. A luat-o cu o mână, iar cu cealaltă mână și- 
a pus ochelarii pe nas. După câteva clipe, a împins biletul spre 
mine și a aprobat din cap. 

Am împăturit hârtia și am băgat-o în buzunar, urmată de pix. 
Am pus apoi o bancnotă de o mie de yeni pe masă pentru 
cafeaua pe care o băusem și i-am făcut semn să se ridice. 

După ce am ieșit, l-am percheziţionat și nu m-a surprins să 
văd că era neînarmat. Când am pornit pe stradă, am avut grijă 
să-l ţin înaintea mea și într-o parte, practic ca o pavăză umană. 
Cunoșteam toate locurile bune pentru supraveghere sau 
ambuscadă din cartier și roteam întruna capul, căutând orice 
individ nelalocul lui, cineva care l-ar fi putut urmări pe Bulfinch 
până la restaurant, după care l-ar fi așteptat afară. 

La răstimpuri, l-am atins pe un umăr sau pe altul ca să indic 
„stânga” sau „dreapta” și am mers așa până la Spiral Building. 
După ce am trecut prin ușile de sticlă, i-am spus că acum putea 
vorbi. Midori ne aștepta în raionul de muzică. 

— Kawamura-san, a rostit el și a făcut o plecăciune când a 
văzut-o. Vă mulţumesc pentru telefon. 

Midori i-a răspuns la plecăciune. 

— Vă mulțumesc că aţi venit la întâlnire. Mă tem că n-am fost 
chiar sinceră data trecută, în cafenea. Nu sunt atât de 
necunoscătoare în privinţa afilierilor tatălui meu pe cât v-am 
lăsat să credeţi. Nu știu însă absolut nimic despre CD-ul de care 
ați amintit. Oricum, nu știu mai multe decât mi-aţi spus atunci. 


VP - 146 


— În cazul acesta, a replicat el, nu știu ce aș putea face 
pentru dumneavoastră. 

— Spuneţi-ne ce se află pe CD, am intervenit. 

— Nu văd cum v-ar ajuta asta. A 

— Nu văd ce rău ne-ar putea face, i-am răspuns. In clipa de 
faţă, noi suntem practic legaţi la ochi. Dacă ne-am cumula 
cunoștințele, am avea mai multe șanse să descoperim CD-ul, 
decât dacă am acţiona separat. 

— Vă rog, domnule Bulfinch, a zis Midori, acum câteva zile am 
scăpat ca prin urechile acului să nu fiu ucisă de cei care 
încearcă să găsească CD-ul. Am nevoie de ajutorul 
dumneavoastră. 

Reporterul s-a încruntat și s-a uitat de câteva ori de la Midori 
la mine. În cele din urmă a zis: 

— Bine. Acum două luni, tatăl dumneavoastră m-a contactat 
și mi-a spus că-mi citea cu regularitate rubrica din Forbes. Și-a 
dezvăluit identitatea și a spus că dorea ajutor. Un caz clasic de 
denunțare. 

Midori s-a întors spre mine. 

— Cam pe atunci primise diagnosticul. 

— Poftim? a întrebat Bulfinch. 

— Cancer pulmonar, a spus Midori. Tocmai aflase că nu mai 
avea mult de trăit. 

Bulfinch a încuviințat din cap. 

— N-am știut. Îmi pare rău... 

Midori făcut un gest scurt de acceptare. 

— Continuati, vă rog. 

— În următoarea lună, am avut câteva întâlniri secrete cu 
tatăl dumneavoastră, în decursul cărora m-a informat amănunțit 
despre corupţia din Ministerul de Construcţii și rolul lui ca 
intermediar între Partidul Liberal Democrat și yakuza. 
Informările acelea mi-au oferit o înţelegere foarte valoroasă a 
naturii și gradului de corupţie din societatea japoneză. Aveam 
însă nevoie de dovezi. 

— Ce fel de dovezi? am intervenit eu. Nu puteaţi să publicaţi 
pur și simplu toate informaţiile, menţionând „potrivit unei surse 
de vârf din Ministerul de Construcţii”? 

— În mod obișnuit puteam să fac asta, da, însă în cazul acesta 
existau două probleme. În primul rând, poziţia lui Kawamura în 
Ministerul de Construcţii îi oferea acces unic la informaţiile pe 


VP - 147 


care mi le oferise. Dacă le-am fi publicat, era practic ca și cum i- 
am fi folosit numele în mod explicit. 

— Și a doua problemă? a întrebat Midori. 

— Impactul  dezvăluirilor, a răspuns reporterul. Noi 
publicaserăm deja șase-șapte articole despre genul de acte de 
corupţie în care era implicat Kawamura, dar presa japoneză 
refuză cu încăpățânare să le preia. De ce? Pentru că politicienii 
și birocraţii votează și interpretează legi care pot face sau 
desface corporaţii naţionale. lar corporaţiile asigură peste 
jumătate din veniturile încasate de mass-media din publicitate. 
Așa că, de exemplu, dacă un ziar publică un articol care atacă 
un politician, respectivul le telefonează contactelor lui din 
corporaţiile relevante, care își retrag reclamele din ziar și le 
transferă altui rival, iar ziarul ofensator dă faliment. Aţi înţeles? 
Dacă trimiţi un reporter să investigheze un subiect din exteriorul 
cluburilor de informaţii kisha finanţate de guvern, te pomenești 
cu ziarul închis. Dacă îţi ţii gura, banii continuă să vină, licit și 
ilicit. Aici nimeni nu-și asumă riscuri; toți tratează adevărul ca 
pe o boală contagioasă. De aceea presa japoneză este cea mai 
docilă din lume. 

— Dar dovezile...? am întrebat eu. 

— Dovezile incontestabile ar schimba totul. Ziarele ar fi silite 
să prezinte subiectul, deoarece în caz contrar ar demonstra că 
nu sunt decât simple unelte ale guvernului. lar demascarea 
publică a principalilor corupți i-ar slăbi pe ei și ar încuraja presa. 
Am putea începe un ciclu al virtuţii care să ducă la o schimbare 
a politicii japoneze într-un fel de care ţara asta n-a mai avut 
parte de la Restauraţia Meiji. 

— S-ar putea să supraestimaţi sprijinul mass-media japoneze, 
a zis Midori. 

Bulfinch a clătinat din cap. 

— Nici vorbă. li cunosc bine pe unii dintre oamenii aceștia. 
Sunt jurnaliști buni și vor dori să publice. In același timp însă 
sunt realiști. 

— In ce consta dovada? am întrebat eu. 

Bulfinch m-a privit peste ochelarii lui fără rame. 

— Nu știu exact. Atât doar că sunt dovezi clare. 
Incontestabile. 

— Pare ca și cum CD-ul ar trebui să ajungă la Ke'satsucho, nu 
la presă, a zis Midori referindu-se la organizația investigativă a 


VP - 148 


lui Tatsu. 

— Tatăl tău n-ar fi rezistat nici măcar o zi dacă ar fi transmis 
poliţiei informaţiile acelea, am spus scutindu-l pe reporter s-o 
facă. 

— Așa este, a încuviințat el. Tatăl dumneavoastră n-a fost 
primul care a încercat să demaște corupţia. Aţi auzit de Honma 
Tadayo? 

Oh, da, Honma-san. O poveste tristă. 

Midori a clătinat din cap. 

— În anul 1998, când Nippon Credit Bank a dat faliment, a 
urmat Bulfinch, din valoarea portofoliului său total de credite de 
o sută treizeci și trei de miliarde, creditele neperformante 
reprezentau minimum treizeci și șase de miliarde și probabil mai 
mult. Creditele neperformante erau asociate lumii interlope, ba 
chiar unor plăţi ilegale către Coreea de Nord. Pentru a face 
curățenie, un consorțiu de salvatori l-a angajat pe Honma 
Tadayo, fostul și respectatul director de la Bank of Japan. 
Honma-san a devenit președintele NCB la începutul lunii 
septembrie și a început să examineze registrele băncii, 
încercând să aducă la lumină întreaga măsură a creditelor 
neperformante și să înțeleagă în primul rând unde și de ce 
fuseseră prelungite. 

M-am gândit la Tatsu și la teoriile conspiraţiilor lui, fără să 
clipesc îndărătul ochelarilor de soare. 

— Honma a rezistat două săptămâni. A fost găsit spânzurat 
într-o cameră de hotel din Osaka, alături de scrisori adresate 
familiei sale, companiei și altor apropiaţi. Corpul i-a fost 
incinerat repede, fără autopsie, iar poliţia din Osaka a anunţat 
că fusese sinucidere fără măcar să deruleze o anchetă. 

Știam foarte bine toate detaliile acelea. Auzindu-l pe Bulfinch 
repetându-le, nu-mi sporea defel confortul. 

— lar Honma n-a fost un eveniment izolat. Moartea lui a fost a 
șaptea „sinucidere” în rândul unor japonezi de vază care fie că 
investigau nereguli financiare, fie că se pregăteau să depună 
mărturie despre nereguli, începând cu anul 1997, când au 
început să iasă la lumină dimensiunile creditelor neperformante 
ce afectau bănci ca Nippon Credit. Printre ei s-a numărat un 
parlamentar care se pregătea să demaște activităţi ilicite de 
strângere de fonduri, alt director al Bank of Japan care 
supraveghea instituţii financiare mici, un anchetator de la 


VP - 149 


Agenţia de Supervizare Financiară și șeful diviziei pentru 
instituţii financiare mici și medii din Ministerul de Finanţe. 
Niciunul dintre aceste șapte cazuri n-a fost investigat pentru 
omucidere. Puterile de la conducerea ţării n-au permis așa ceva. 

Erau de asemenea chestiuni pe care le cunoșteam destul de 
intim. 

— Există zvonuri privind un grup special din yakuza, a spus 
Bulfinch scoțându-și ochelarii și ștergându-le lentilele cu poalele 
cămășii, specialiști în „cauze naturale”, care vizitează victimele 
în camere de hotel, le silesc să scrie testamente sub 
ameninţarea cu arma, le injectează cu sedative și apoi le 
strangulează în moduri ce lasă impresia că s-au sinucis prin 
spânzurare. 

— Aţi găsit dovezi pentru zvonurile acestea? am întrebat. 

— Nu încă, dar nu iese fum fără foc. 

A ridicat ochelarii deasupra capului, i-a examinat și i-a pus 
înapoi pe nas. 

— Și o să vă mai spun ceva. Oricât de neplăcute sunt 
problemele băncilor, situaţia din Ministerul de Construcţii este și 
mai gravă. Construcţiile sunt cel mai mare angajator din Japonia 
- practic asigură orezul zilnic al unui japonez din șase. Industria 
respectivă este de departe principalul contribuabil la fondurile 
PLD-ului. Dacă vrei să distrugi corupţia din țara asta, trebuie să 
începi din construcţii. Tatăl dumneavoastră a fost un bărbat 
curajos, Midori. 

— Ştiu, a încuviinţat ea. 

M-am întrebat dacă mai credea că infarctul lui avusese cauze 
naturale. Începeam să mă simt foarte încălzit în spaţiul închis. 

— V-am spus tot ce știu, a încheiat reporterul. Acum este 
rândul vostru. 

L-am studiat prin ochelarii de soare. 

— Vă puteţi gândi la un motiv pentru care Kawamura ar fi 
venit la întâlnirea cu dumneavoastră din dimineaţa morţii lui, 
dar n-ar fi adus CD-ul? 

Bulfinch a tăcut câteva clipe, apoi a răspuns: 

— Nu. 

— În dimineaţa aceea trebuia în mod clar să preluaţi CD-ul? 

— Da. După cum am spus, noi doi avuseserăm deja câteva 
întâlniri în care-mi prezentase cadrul general, iar în dimineața 
aceea Kawamura urma să-mi înmâneze dovezile. 


VP - 150 


— Poate că n-a avut acces la computer și n-a putut descărca 
informaţiile respective și de aceea a venit cu mâinile goale. 

— Nu. Cu o zi înainte mi-a spus la telefon că le avea. Nu mai 
trebuia decât să mi le predea. 

M-a fulgerat brusc o idee. M-am întors către Midori. 

— Midori, unde locuia tatăl tău? 

Cunoșteam deja răspunsul, bineînțeles, dar nu puteam 
îngădui ca ea s-o știe. 

— În Shibuya... 

— În ce chomo? 

Chomo sunt mici subdiviziuni ale sectoarelor speciale din 
Tokio. 

— San-chomo. 

— În capătul lui Dogenzaka, așadar? În apropierea staţiei? 

— Da. 

Am revenit către Bulfinch. 

— În dimineaţa aceea unde s-a suit în tren Kawamura? 

— În staţia JR Shibuya. 

— Am o idee pe care vreau s-o verific. O să vă telefonez, dacă 
iese ceva. 

— Staţi așa..., a început reporterul. 

— Știu că nu este foarte confortabil, am continuat, dar va 
trebui să aveți încredere în mine. Cred că pot găsi CD-ul acela. 

— Cum? 

— V-am zis, am o idee. 

Am pornit spre ușă. 

— Staţi așa, a repetat el. Vă însoțesc. 

— Nu. 

M-a prins de braț și a mai spus o dată: 

— Vă însoțesc. 

M-am uitat la mâna lui care mă ţinea de braț. După un 
moment a coborât-o. 

— Vreau să plecaţi de aici, i-am spus, și să mergeţi în direcţia 
lui Omotesando-dori. Eu o voi duce pe Midori într-un loc sigur, 
apoi îmi voi verifica ideea. Voi ţine legătura. 

El s-a uitat la Midori, evident buimăcit. 

— Este în regulă, a încuviințat femeia. Și noi dorim același 
lucru ca dumneavoastră. 

— Bănuiesc că nu am de ales, a zis Bulfinch privindu-mă într- 
un fel menit să transmită resentimente. 


VP - 151 


Mi-am dat seama însă ce gândea în realitate. 

— Dacă încercaţi să mă urmăriţi, am rostit cu glas coborât, nu 
voi reacţiona ca prieten. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spuneţi-mi măcar ce 
intenţionaţi! Poate că vă pot ajuta. 

— Nu uitaţi, am răspuns arătând spre stradă, plecaţi în 
direcția lui Omotesando-dori. Vă voi contacta în curând. 

— Ar fi bine s-o faceți. S-a apropiat un pas de mine și mi-a 
privit ochii prin lentilele ochelarilor de soare; n-am putut să nu-i 
admir curajul. Ar fi bine s-o faceți. 

A încuviinţat din cap spre Midori, apoi a trecut prin ușile de 
sticlă ale Spiral Building și a ieșit pe stradă. 

Midori s-a uitat la mine și a întrebat: 

— Ce idee ai? 

— Mai târziu, am răspuns privind prin sticlă. Trebuie să 
plecăm imediat, înainte ca el să se poată întoarce și urmări pe 
unul dintre noi. Haidem! 

Am ieșit și am oprit imediat un taxi care mergea spre 
Shibuya. Când am suit și am pornit, l-am putut vedea pe 
reporter care se îndrepta în direcția opusă. 

La stația feroviară Shibuya, am coborât amândoi din taxi și 
ne-am separat. Midori a revenit la hotel, iar eu am mers pe 
Dogenzaka - acolo unde Harry și cu mine îl urmărisem pe 
Kawamura într-o dimineață care acum îmi părea foarte 
îndepărtată, unde, dacă ideea mea era corectă, Kawamura 
ascunsese CD-ul în dimineaţa morţii. 

M-am gândit la Kawamura și la comportamentul lui în 
dimineaţa aceea, la gândurile care-i putuseră trece prin minte. 

Mai mult ca orice, era speriat. Azi era ziua cea mare; avea 
asupra lui CD-ul care urma să-i demaște pe toţi șobolanii. Era 
chiar acolo, în buzunarul lui. Era mic și aproape fără greutate, 
însă Kawamura conștientiza acut prezenţa acelui obiect despre 
care știa că-l va costa puţinele zile ce-i mai rămăseseră de trăit 
dacă era găsit în posesia lui. În mai puţin de o oră avea să se 
întâlnească cu Bulfinch și să-i predea blestemăţia, iar pentru 
asta îi era recunoscător Domnului. 

Dar dacă sunt urmărit chiar acum? s-ar fi întrebat el. Dacă mă 
vor găsi cu CD-ul asupra mea? A început să privească peste 
umăr. S-a oprit să-și aprindă o ţigară, s-a întors și a scanat 
strada. 


VP - 152 


Cineva dinapoia lui i s-a părut dubios. De ce nu? Când ești 
intoxicat de frică, întreaga lume este transformată. Un copac 
arată ca un APV-ist, până la detalii - uniforma închisă la culoare 
și  Kalașnikovul. Orice bărbat în costum pare asasinul 
guvernamental care își va strecura mâna în buzunarul tău, va 
scoate CD-ul și va zâmbi când ridică pistolul spre fruntea ta. 

Scapă naibii de blestemăție, a fost posibil să decidă într-o 
clipă de panică, și /asă-/ pe Bulfinch să-l recupereze singur. 
Oriunde, absolut oriunde... uite acolo, magazinul de fructe 
Higashimura, va fi perfect. 

N-ar fi fost o idee rea. Ba chiar ar fi fost din capul locului mai 
bine dacă ar fi utilizat o căsuţă poștală oarbă în locul unei 
predări personale. Însă ei erau amatori, nu profesioniști. 

M-am oprit lângă ușița magazinului și am privit firma. Aici 
intrase în dimineaţa aceea. Dacă CD-ul nu era aici, atunci putea 
fi oriunde. Dar dacă Kawamura scăpase de el pe drumul spre 
întâlnirea cu Bulfinch, acesta era locul. 

Am intrat în magazin. Proprietarul, un bărbat scund cu privire 
de om învins și piele a cărei culoare anunţa o viaţă de fumător, 
a ridicat ochii și m-a întâmpinat cu un „/rrashaimase” obosit, 
apoi a revenit la manga pe care o citea. Interiorul era mic și 
dreptunghiular, iar proprietarul avea absolut totul sub ochi. 
Kawamura ar fi trebuit să poată ascunde CD-ul doar în locuri în 
care orice client ar fi avut acces convenabil. În plus, fusese 
nevoit să se miște iute. Din punctul lui de vedere, CD-ul trebuia 
oricum să stea ascuns doar vreo oră, așa că nu trebuia să 
găsească un loc extrem de protejat. 

Ceea ce, am înţeles brusc, însemna că probabil dispăruse de 
atunci. Nu aveam însă nicio altă pistă. Merita o încercare. 

Mere. Văzusem un măr rostogolindu-se din vagonul trenului 
când se închiseseră ușile. 

În colţul cel mai îndepărtat al magazinului erau mai multe 
mere Fuji, frumoase și lustruite, în suporturile lor de polistiren 
extrudat suprapuse. Mi l-am imaginat pe Kawamura mergând 
acolo, examinându-le și profitând de ocazie pentru a strecura 
CD-ul sub ele. 

M-am apropiat și m-am uitat. Recipientul era înalt doar pentru 
câteva suporturi și a fost ușor să caut CD-ul, pur și simplu 
ridicând merele, de parcă aș fi dorit să-l aleg pe cel mai potrivit. 

Niciun CD. Rahat! 


VP - 153 


Am repetat acțiunea cu perele de alături, apoi cu tangerinele. 
Nimic. 

La naiba! Mi se păruse perfect. Fusesem sigur. i 

Trebuia să cumpăr ceva, ca să pun capăt prefăcătoriei. In 
mod evident, eram un cumpărător pretenţios, care căuta ceva 
special. 

— Mi-aţi putea ambala câteva fructe pentru un cadou? l-am 
întrebat pe proprietar. Să zicem o jumătate de duzină și 
neapărat un pepene galben micut. 

— Kashikomarimashita, a răspuns el cu o încercare nereușită 
de zâmbet. „Imediat”. 

Mi-am continuat căutarea, în timp ce el pregătea grijuliu 
cadoul. În cele cinci minute cât proprietarul a fost preocupat de 
cererea mea, am putut controla toate locurile la care Kawamura 
ar fi avut acces în dimineaţa aceea. A fost inutil. 

Proprietarul aproape că terminase. A scos o panglică verde 
moarată și a înfășurat-o de două ori în jurul cutiei pe care o 
folosise, încheind cu o fundă simplă. leșise chiar un cadou 
frumos. Poate că lui Midori avea să-i placă. 

Am scos niște bancnote și i le-am întins. Oricum, mi-am spus, 
ce speranțe aveai? Kawamura n-a avut timp să-l ascundă bine. 
Chiar dacă incercase să-l pitească aici, cineva l-ar fi găsit până 
acum. 

Cineva l-ar fi găsit... 

Proprietarul îmi număra restul cu aceeași lipsă de grabă cu 
care crease coșul de fructe. In mod clar era un bărbat metodic. 
Meticulos. 

L-am așteptat să termine, după care am rostit: 

— Mă scuzați. Știu că este improbabil, dar un prieten de-al 
meu a pierdut aici un CD acum vreo săptămână și m-a rugat să 
mă interesez dacă nu l-a găsit cineva. Este atât de greu de 
crezut, încât am ezitat s-o spun, dar... 

— Un, a mormăit el și s-a ghemuit înapoia tejghelei. S-a 
ridicat după o clipă, cu o cutiuță de plastic banală în mână. 
Chiar m-am întrebat dacă îl va mai cere cineva. 

L-a șters din câteva mișcări scurte ale șorțului, apoi mi l-a 
întins. 

— Mulţumesc, am rostit ușor surprins. Prietenul meu va fi 
fericit. 

— Bravo lui, a răspuns proprietarul și ochii i-au redevenit 


VP - 154 


indiferenți. 
Capitolul 15 


În zori, întregul Shibuya lasă impresia unui uriaș care doarme 
mahmur. Încă se pot simţi veselia și râsetele nepăsătoare din 
noaptea anterioară, ale cărei ecouri se aud în tăcerile stranii și 
spaţiile pustii ale străduțelor întortocheate ale zonei. Glasurile 
bete ale iubitorilor de karaoke, ispitele mieroase ale 
promovatorilor de cluburi, murmurele secrete ale îndrăgostiţilor 
care merg la braţ, toate au dispărut, dar, cumva, pentru numai 
câteva ore evanescente în tăcerea matinală, umbrele lor 
dăinuie, aidoma unor fantome care refuză să creadă că noaptea 
s-a sfârșit, că nu mai există petreceri la care să participe. 

Am mers în tovărășia acelor fantome, urmând alei care erau 
mai mult sau mai puţin paralele cu Aoyama-dori, artera 
principală care conectează Shibuya și Aoyama. Mă trezisem 
devreme, furișându-mă din pat cât putusem de discret pentru a 
o lăsa pe Midori să doarmă și dusesem CD-ul la Akihabara, 
Mecca electronicii din Tokio, unde încercasem să-l accesez pe 
un PC în unul dintre enormele magazine anonime de computere. 
Zadarnic. Era criptat. 

Ceea ce însemna că aveam nevoie de ajutorul lui Harry. Asta 
nu mă făcea să mă simt în largul meu; ținând seama de 
descrierea pe care Bulfinch o făcuse conținutului CD-ului - că el 
conţinea dovezi despre unul sau mai mulţi asasini specializați în 
cauze naturale -, știam că discul mă putea implica. 

L-am sunat pe Harry de la un telefon public din Nogizaka. 
Părea ameţit și am bănuit că-l trezisem din somn, dar am simţit 
cum a devenit alert când am amintit de începerea lucrărilor de 
construcţie din Kokaigijidomae - semnalul nostru pentru o 
întâlnire imediată, urgentă. Am folosit apoi codul nostru uzual 
pentru a-i spune că doream să ne vedem în Doutor Coffee Shop 
pe Imoaraizaka în Roppongi. Era aproape de apartamentul lui, 
așa că putea să ajungă repede. 

Mă aștepta deja, când am sosit după douăzeci de minute; 
stătea la o masă din spate și citea un ziar. Părul îi era lipit pe o 
parte a feței și părea palid. 


VP - 155 


— Îmi cer scuze că te-am trezit, am rostit și m-am așezat 
vizavi de el. 

A clătinat din cap. 

— Ce-ai păţit la față? 

— Ar fi trebuit să-l vezi pe celălalt. Haide să comandăm micul 
dejun. 

— Eu cred că n-o să iau decât cafea. 

— Nu vrei ouă sau altceva? 

— Nu, doar cafea este suficient. 

— Se pare că ai avut o noapte grea, am comentat încercând 
să-mi închipui ce ar fi însemnat asta pentru Harry. 

El m-a privit cu atenţie. 

— Mă îngrijorezi cu genul ăsta de conversaţie. Știu că n-ai fi 
folosit codul decât dacă era ceva serios. 

— Nu m-ai fi iertat dacă te-aș fi trezit pentru alt motiv, am 
replicat. 

Am comandat cafea și micul dejun, iar eu i-am povestit tot ce 
se întâmplase de când ne văzuserăm ultima dată, începând cu 
felul cum o cunoscusem pe Midori, apoi atacurile de lângă 
apartamentul ei și al meu, întâlnirea cu Bulfinch și CD-ul. Nu i- 
am spus nimic despre noaptea anterioară. Am precizat doar că 
foloseam un love hotel ca locuinţă conspirativă. 

Privindu-l și simţindu-i îngrijorarea, mi-am dat seama că 
aveam încredere în el. Nu doar pentru că știam că, operaţional 
vorbind, nu exista niciun fel prin care să-mi poată face rău, care 
era motivul meu uzual pentru o minimă măsură de încredere în 
cineva, ci pentru că Harry merita într-adevăr să am încredere în 
el. Pentru că doream să am încredere în el. 

— Sunt cam strâns cu ușa acum, i-am zis, și ajutorul tău mi-ar 
putea fi de folos. Dar... mai întâi ar trebui să afli unele detalii de 
ansamblu care pot fi periculoase. Dacă apreciezi că nu-i în 
regulă, ajunge să-mi spui și ne oprim aici. 

S-a învăpăiat ușor la faţă și am știut că pentru Harry însemna 
foarte mult ca eu să-i cer ajutorul, să am nevoie de el. 

— E-n regulă, a spus. 

l-am povestit atunci despre Holtzer și Benny, despre posibila 
conexiune cu CIA. 

— Ar fi fost bine dacă mi-ai fi spus toate astea mai devreme, a 
comentat el după ce am terminat. Poate că ţi-aș fi putut oferi 
mai mult ajutor. 


VP - 156 


Am strâns din umeri. 

— Cu cât știi mai puţine, cu atât mai puţine griji trebuie să-mi 
fac despre tine. 

Harry a aprobat din cap. 

— Gândire tipică pentru CIA. 

— Dacă noi nu semănăm între noi... 

— Nu, nu. Amintește-ţi că eu am lucrat la Puzzle Palace. Cei 
din Agenţie transformă paranoia în motiv de mândrie. Oricum, 
de ce aș fi vrut eu să-ţi fac vreun rău? 

— Am fost doar prudent, puștiule, am răspuns. Nu-i nimic 
personal. 

— Mi-ai salvat pielea atunci în Roppongi, mai ţii minte? Crezi 
că eu aș fi uitat? 

— Ai fi surprins cât de multe uită oamenii. 

— Nu și eu. Oricum, te-ai gândit vreodată câtă încredere am 
în tine, îngăduindu-ţi să împărtășești informaţiile astea cu mine, 
îngăduindu-ţi să mă transformi într-un potenţial punct 
vulnerabil? Știu cât de prudent ești și știu lucrurile de care ești 
capabil. 

— Nu sunt sigur căâ-nteleg ce vrei să spui, am replicat 
simţindu-mă neliniștit, dar netrădând-o. 

El m-a fixat cu privirea câteva momente prelungi, după care a 
spus: 

— Ți-am pastrat secretele mult timp. Voi continua să le 
păstrez. De acord? 

Te-am subestimat, mi-am spus în gând. 

— De acord? a repetat el. 

— Da, am zis neavând alternativă. Acum haide să ne ocupăm 
de problemă. Incepe cu Holtzer. 

— Mai spune-mi niște detalii despre cum l-ai cunoscut. 

— Abia am mâncat. 

— Chiar atât de rele sunt? 

Am ridicat din umeri. 

— L-am cunoscut în Vietnam. Pe atunci făcea parte din 
Agenţie, fiind atașat la GOS, un Grup de Operaţiuni Speciale 
comun ClA-armată. Era un tip dur, o să recunosc asta - crescuse 
pe străzile din sudul Bostonului și nu se temea să iasă pe teren, 
spre deosebire de alți conţopiști cu care am lucrat acolo. Asta 
mi-a plăcut la el când ne-am cunoscut. Însă de pe atunci nu era 
decât un carierist. Prima dată ne-am ciocnit după o operaţiune 


VP - 157 


ARVN - Armata Republicii Vietnam, armata celor din sud - în 
Regiunea Militară 3. În urma informaţiilor primite de la o sursă 
personală a lui Holtzer, ARVN-ul bombardase cu mortierele o 
bază din Tay Ninh, suspectată că aparţinea Vietcongului. Așa că 
noi am fost implicaţi în numărătoarea corpurilor, ca modalitate 
de verificare a informaţiei. ARVN-ul nu cruțase deloc baza și era 
greu să identificăm corpurile - erau bucăţi peste tot. N-am găsit 
însă arme. l-am spus lui Holtzer că mie nu mi se părea că ar fi 
fost vorba despre Vietcong, dar el a replicat: „Ce tot vorbești? 
Aici e Tay Ninh, totul este Vietcong”. „Fii serios”, i-am zis, „nu 
există arme și cred că sursa te-a tras pe sfoară. A fost o 
greșeală”. „N-a fost nicio greșeală”, a răspuns el, „trebuie să fi 
fost vreo două duzini de inamici morţi”. Însă el număra fiecare 
membru retezat ca pe un corp separat. Când a revenit la bază, a 
scris raportul și mi-a cerut să-l contrasemnez. l-am spus să se 
ducă dracului. În preajmă erau doi ofiţeri, nu în raza auditivă, 
dar destul de aproape ca să ne vadă. Schimbul de cuvinte s-a 
încins și am sfârșit sărind pe el. Ofițerii m-au văzut, adică exact 
ce-și dorise Holtzer, deși nu cred că se așteptase și la operația 
de rinoplastie de care a avut nevoie după aceea. In mod 
obișnuit așa ceva n-ar fi trezit prea multă atenţie, dar pe atunci 
existau niște sensibilităţi faţă de cooperarea pe teren dintre 
Forțele Speciale și CIA, iar Holtzer știa cum să-i manipuleze pe 
birocraţi. A făcut să pară că nu-i contrasemnasem raportul, 
fiindcă aveam o problemă personală cu el. Mă întreb câte 
operaţiuni ulterioare de căutare și distrugere s-au bazat pe 
informaţii de la așa-zisa lui sursă. 

Am sorbit din cafea și am urmat: 

— După aceea Holtzer mi-a cauzat o mulţime de probleme. 
Este genul de individ care știe la ce urechi să șoptească, pe 
când eu n-am fost niciodată priceput la jocul ăsta. Când m-am 
întors din război, deasupra mea plutea un soi de nor negru și am 
știut mereu că el se afla în spatele lui, deși nu l-am putut prinde 
trăgând sforile. 

— Nu mi-ai spus nici ce s-a întâmplat în State după război, a 
rostit Harry după o clipă. De aceea ai plecat? 

— Parţial. 

Răspunsul meu scurt era menit să indice că nu doream să mai 
detaliez și Harry a înţeles. 

— Ce este cu Benny? a întrebat el. 


VP - 158 


— Știu doar că avea conexiuni cu PLD - era un simplu 
intermediar, dar i se încredinţaseră unele misiuni destul de 
importante. Și se pare că era de asemenea o cârtiță pentru CIA. 

Cuvântul „cârtiță” mi-a lăsat un gust neplăcut în gură. 
Continuă să fie unul dintre cele mai murdare epitete pe care le 
cunosc. 

Timp de șase ani, operațiunile GOS din Laos, Cambodgia și 
Vietnamul de Nord fuseseră compromise de o cârtiță. In mod 
repetat, echipe erau introduse cu succes pe teritoriul inamic, 
doar ca să fie descoperite după numai câteva minute de patrule 
nord-vietnameze. Unele dintre misiunile acelea fuseseră 
capcane letale, în urma cărora fuseseră nimicite plutoane întregi 
de GOS. Totuși altele avuseseră succes, ceea ce însemna că 
accesul cârtiţei era limitat. Dacă un investigator ar fi putut 
compara date și posibilităţi de acces, am fi putut reduce rapid 
lista de suspecți. 

Însă CAMV, Comandamentul Asistenţei Militare SUA în 
Vietnam, refuzase orice investigaţii, din cauza problemelor 
delicate ale „relaţiilor cu omologii”. Altfel spus, se temeau să nu 
insulte guvernul Vietnamului de Sud, sugerând că un cetățean 
sud-vietnamez atașat la CAMV putea să nu fie demn de 
încredere. Mai rău încă, GOS a primit ordin să continue să-și 
împărtășească datele cu ARVN. Noi încercasem să ocolim pe cât 
puteam ordinul respectiv, oferind coordonate de introducere 
false omologilor noștri vietnamezi, dar CAMV-ul a aflat și a 
urmat un scandal monstru. 

În 1972 a fost demascat un caporal ARVN trădător, totuși era 
imposibil ca acel singur agent de rang redus să fi fost unica 
sursă de scurgeri de informații timp de atâţia ani. Adevărata 
cârtiţă n-a fost găsită niciodată. Era un mister cu care trebuia să 
mă resemnez. lar eu mă numărasem printre cei norocoși. 

Am scos din buzunarul sacoului telefoanele mobile ale lui 
Benny și kendoka și i le-am întins lui Harry. 

— Vreau două chestii de la tine. Mai întâi să verifici numerele 
la care s-a sunat. Ar trebui să fie stocate în telefoane. l-am 
arătat care era al lui kendoka și care era al lui Benny. Vezi dacă 
există numere programate pentru apelare rapidă și încearcă să 
le identifici. Vreau să știu cu cine vorbeau tipii ăștia și cum erau 
conectaţi între ei și cu CIA. 

— Floare la ureche, a încuviințat el. Până la sfârșitul zilei, o 


VP - 159 


să-ţi pot furniza ceva. 

— Perfect. Acum a doua chestie. Am scos CD-ul și l-am pus pe 
masă. Datele pe care le caută toţi sunt pe discul ăsta. Bulfinch 
spune că este o demascare a corupţiei din PLD și Ministerul de 
Construcţii, care ar putea prăbuși guvernul. 

El l-a ridicat și l-a cântărit în palmă. 

— De ce tocmai pe un CD? m-a întrebat. 

— Același lucru voiam să te întreb și eu. 

— Nu știu. Ar fi fost mai simplu ca datele de pe el să fie 
transferate prin internet. Poate că un program de management 
al copierii împiedică așa ceva. O să verific. 

L-a băgat în jachetă. 

— Este posibil că așa să fi știut ei că-l urmăream pe 
Kawamura? l-am întrebat. 

— Ce vrei să spui? 

— Cum au aflat că el făcuse CD-ul. 

— Poate că da. Există programe de management al copierii 
care-ţi pot spune dacă a fost făcută o copie. 

— În plus, este criptat. Am încercat să-l accesez, dar n-am 
reușit. De ce l-ar fi criptat Kawamura? 

— Mă îndoiesc că a făcut-o el. Probabil că el n-ar fi trebuit să 
aibă acces la conţinut. Altcineva l-a încriptat, persoana de la 
care l-a luat. 

Părea logic, totuși continuam să nu înțeleg motivul pentru 
care Benny mă pusese pe urmele lui Kawamura cu săptămâni în 
urmă. 

Trebuia să fi existat altă modalitate de a ști că el era în 
contact cu Bulfinch. Poate interceptări telefonice, ceva de felul 
ăsta. 

— Bine, am încuviințat. Sună-mă când termini. O să ne 
întâlnim tot aici. Alege ora când îţi convine și folosește codul 
uzual. 

Harry a încuviinţat din cap și s-a ridicat de la masă. 

— Încă ceva, am rostit. Să nu fii exagerat de sigur pe tine. 
Există persoane care dacă ar ști că ai CD-ul, te-ar omori ca să-l 
recupereze. 

A aprobat din cap. 

— O să fiu prudent. 

— „Prudent” nu-i suficient. Fii paranoic. Să nu te-ncrezi în 
nimeni. 


VP - 160 


— Aproape în nimeni, a replicat el cu o ţuguiere ușor 
exasperată a buzelor, care ar fi putut fi un surâs. 

— În nimeni, am repetat, gândindu-mă la Jake „Nebunu”. 

După plecarea lui Harry, am sunat-o pe Midori de la un telefon 
public. În dimineaţa aceea ne mutaserăm în alt hotel. Mi-a 
răspuns după primul ţârâit. 

— Doar o simplă verificare, i-am spus. 

— Prietenul tău ne poate ajuta? a întrebat ea. 

Îi spusesem să aibă multă grijă ce vorbea la telefon și am fost 
încântat că-și alesese cuvintele cu grijă. 

— E prea devreme de spus. Va încerca. 

— Când te-ntorci? 

— Sunt deja pe drum. 

— Fă-mi o favoare și cumpără-mi ceva de citit. Un roman, 
niște reviste... Ar fi trebuit să mă fi gândit la asta când am ieșit 
după mâncare. În camera asta nu se poate face nimic și 
înnebunesc. 

— O să mă opresc undeva în drum. O să ajung repede. 

Tonul ei era mai puţin încordat decât fusese când o 
anunţasem că găsisem CD-ul. Dorise să știe cum procedasem, 
iar eu nu-i spusesem. Evident, n-o puteam face. 

— Am fost angajat de un grup care-l dorea, îi spusesem până 
la urmă. În momentul acela nu știusem ce era pe disc. Nu 
știusem ce vor fi ei în stare să facă pentru a-l obţine. 

— Cine făcea parte din grup? 

— Nu contează, replicasem eu. Tot ce trebuie să știi este că 
acum încerc să fiu parte din soluţie, da? Dacă aș fi vrut să-l dau 
celor care mă plătiseră să-l găsesc, n-aș mai fi acum cu tine aici 
și n-am mai discuta subiectul. Asta-i tot ce-ţi voi spune. 

Necunoscând lumea mea, Midori nu avea niciun motiv să se 
îndoiască de faptul că infarctul lui Kawamura se datorase unor 
cauze naturale. Dacă ar fi fost orice altceva - un glonţ, sau chiar 
o cădere de pe un bloc -, știam că aș fi fost suspectat. 

M-am îndreptat spre Suidobashi, unde am început o RDU 
amănunţită, luând linia JR spre Shinjuku. Am schimbat trenurile 
la Yoyogi și am așteptat să văd cine cobora odată cu mine, apoi 
am așteptat pe peron după plecarea garniturii. Am lăsat două 
trenuri să treacă înainte de a sui, iar după o staţie am coborât 
prin capătul de est al Staţiei Shinjuku, omoloaga mai veche și 
aglomerată a vestului lui Shinjuku, care era mai curată și 


VP - 161 


ocupată de clădiri guvernamentale. Continuam să port ochelari 
de soare care-mi camuflau ochiul umflat și tenta întunecată a 
lentilelor conferea mulțimilor frenetice un aspect ușor spectral. 
Am lăsat gloata să mă poarte prin unul dintre pasajele 
subterane labirintice pline cu magazine, până am ajuns lângă 
Virgin Megastore, apoi m-am luptat cu fluxul spre magazinul 
universal Isetan, simţindu-mă ca un înotător care încearcă să 
răzbească împotriva unui curent puternic. Am decis să-i cumpăr 
lui Midori o eșarfă de cașmir bleumarin uriașă și o pereche de 
ochelari de soare cu lentile semicurbate despre care apreciam 
că i-ar schimba forma feţei. Am plătit obiectele la case diferite, 
pentru ca nimeni să nu creadă că bărbatul cu ochelari de soare 
cumpăra o deghizare pentru femeia din viaţa lui. 

M-am oprit în cele din urmă în Kinokuniya, la cincizeci de 
metri de Isetan, unde m-am afundat în mulţimi atât de dense, 
încât pasajul subteran părea pustiu prin comparaţie. Am luat 
două reviste și un roman din secţiunea cu bestselleruri japoneze 
și m-am îndreptat spre casă. 

Așteptam la coadă, privind să văd cine ieșea de pe scară și 
din lift, când pagerul mi-a vibrat în buzunar. L-am scos, 
așteptând să văd vreun cod de la Harry, dar display-ul afișa un 
număr din opt cifre cu un prefix de Tokio. 

Am plătit revistele și cartea, am coborât pe scară până la 
parter și am intrat într-o cabină telefonică de pe o stradă 
laterală de lângă Shinjuku-dori. Am introdus o monedă de o sută 
de yeni și am tastat numărul, privind peste umăr până la 
stabilirea legăturii. 

Am auzit un clic. 

— John Rain, a rostit un glas în engleză. 

N-am răspuns și glasul mi-a repetat numele. 

— Cred că ai greșit numărul. 

A urmat o pauză. 

— Numele meu este Lincoln. 

— Ce drăguţ! 

— Șeful vrea să se-ntâlnească cu tine. 

Ştiam că omul de la celălalt capăt al firului era din CIA și că 
„Șeful” era Holtzer. 

— Cred că glumești, am replicat. 

— Nu. S-a comis o greșeală și el vrea să explice. Poţi să alegi 
locul și ora pe care le vrei. 


VP - 162 


— Nu cred că vreau. 

— Trebuie să asculţi ce are el de spus. Lucrurile nu sunt așa 
cum crezi. 

M-am uitat înapoi în direcţia lui Kinokuniya, cântărind riscurile 
și posibilele avantaje. 

— Va trebui să se-ntâlnească cu mine chiar acum, am rostit. 

— Imposibil. Este într-o ședință. Nu se poate elibera înainte de 
diseară, cel mai devreme. 

— Nu-mi pasă nici dacă are operaţie pe cord deschis. Spune-i 
așa, Abe: dacă vrea să se întâlnească cu mine, îl aștept în 
Shinjuku peste douăzeci de minute. Dacă întârzie un singur 
minut, am plecat. 

A urmat o pauză lungă. După aceea, bărbatul a întrebat: 

— Unde anume în Shinjuku? 

— Să iasă prin capătul estic al staţiei JR Shinjuku și să meargă 
drept spre firma Studio Alta. lar dacă poartă altceva decât 
pantaloni, pantofi și un tricou cu mâneci scurte, nu mă va vedea 
niciodată. Ai înțeles? 

Doream să îngreunez cât mai mult posibilitatea ca Holtzer să 
ascundă o armă ușor accesibilă, dacă intenţiona cumva asta. 

— Am înţeles. 

— Exact douăzeci de minute, am repetat și am închis. 

Existau două posibilități. Prima dintre ele: Holtzer avea într- 
adevăr ceva rezonabil de spus... posibilitatea respectivă era 
foarte îndepărtată. A doua: totul nu era decât o tentativă de a 
mă prinde pentru a termina treaba pe care o eșuaseră 
catastrofal lângă apartamentul meu. Indiferent despre ce ar fi 
fost vorba, beneficiam de ocazia de a afla mai multe. Desigur, 
nu mă puteam bizui că Holtzer va fi cinstit cu mine, totuși 
puteam citi printre minciunile lui. 

Trebuia să presupun că vor exista aparate foto. Eu aveam să-l 
țin în mișcare permanentă, totuși riscul continua să existe. La 
naiba, mi-am spus. Ticăloșii știau unde locuiai și au probabil deja 
un album foto integral al tău. Nu mai ai de protejat niciun 
anonimat. 

Am revenit la Shinjuku-dori și am mers spre intrarea din față a 
clădirii Studio Alta, unde câteva taxiuri așteptau clienţi. M-am 
apropiat de un taximetrist mai tânăr care părea dispus să 
închidă ochii faţă de o situaţie bizară dacă preţul era adecvat și 
i-am spus că voiam să iau un pasager care va apărea prin 


VP - 163 


ieșirea de est a staţiei JR peste cincisprezece - douăzeci de 
minute - un gaijin în tricou. 

— Întreabă dacă el este Șeful, i-am explicat în japoneză și i- 
am întins o bancnotă de zece mii de yeni. Dacă răspunde 
afirmativ, du-l pe Shinjuku-dori, apoi cotește la stânga pe Meiji- 
dori, apoi din nou la stânga pe Yasukuni-dori. Așteaptă-mă pe 
latura de nord a lui Yasukuni-dori, în faţa lui Daiwa Bank. Eu voi 
ajunge acolo imediat după tine. 

Am scos altă bancnotă de zece mii de yeni și am rupt-o în 
două. l-am întins jumătate și i-am zis că va căpăta cealaltă 
jumătate când mă va lua și pe mine. A făcut o plecăciune în 
semn de înţelegere. 

— Ai o carte de vizită? l-am întrebat. 

— Hai, a răspuns și a scos imediat o carte de vizită din 
buzunarul cămășii. 

Am luat-o și i-am mulţumit, apoi am mers la intrarea din spate 
a clădirii Studio Alta și am suit pe scară până la etajul al 
patrulea. De acolo vedeam bine ieșirea estică a staţiei. M-am 
uitat la ceas: mai aveam paisprezece minute. Am scris o adresă 
din Ikebukuro pe spatele cărții de vizită și am pus-o în buzunarul 
de la piept. 

Holtzer a apărut cu un minut mai devreme. L-am văzut ivindu- 
se prin ieșirea de est, apoi mergând fără grabă către firma 
Studio Alta. Puteam recunoaște chiar de la depărtare buzele 
cărnoase și nasul proeminent. Pentru o clipă scurtă și 
satisfăcătoare, mi-am amintit cum i-l spărsesem. Nu chelise 
deloc, însă părul avea mai degrabă un gri deschis, decât blondul 
murdar pe care-l știusem. După aspectul general și felul cum 
mergea, puteam spune că-și păstrase forma fizică. Probabil că-i 
era frig în tricoul cu mâneci scurte. Ghinionul lui. 

L-am văzut pe taximetrist apropiindu-se de el și spunând 
ceva. Holtzer a încuviințat din cap, apoi l-a urmat la mașină, 
privind în dreapta și în stânga în timp ce mergeau. A examinat 
taxiul bănuitor înainte de a sui, după care au pornit pe Shinjuku- 
dori. 

Nu le oferisem oamenilor lui Holtzer timp să pregătească o 
mașină sau altă supraveghere mobilă în zonă, așa că oricine ar 
fi încercat să stea pe urmele lui ar fi trebuit să se agite acum, 
cel mai probabil să se grăbească să ia un taxi. Am privit zona 
timp de patru minute, dar n-am văzut nicio activitate 


VP - 164 


neobișnuită. Până aici, era bine. 

Am revenit la scară și am coborât câte trei trepte odată, până 
am ajuns la parter. Apoi am traversat Yasukuni-dori spre Daiwa 
Bank, unde am ajuns exact când sosea taxiul. M-am apropiat de 
portiera pentru pasageri, privind întruna cu atenţie mâinile lui 
Holtzer. Portiera s-a deschis automat și Holtzer s-a aplecat spre 
mine. 

— Salut, John, a rostit el cu glas liniștitor. 

— Mâinile, Holtzer, l-am întrerupt. Vreau să-ți văd mâinile. 
Palmele în sus și ridică-le - mult. 

Nu credeam cu adevărat că ar fi încercat să mă împuște, însă 
nici nu intenţionam să-i acord vreo șansă. 

Am observat că anii nu-i diminuaseră accentul aspru din sudul 
Bostonului. 

— Ar trebui să-ţi cer și eu același lucru. 

— Încearcă s-o faci. 

A ezitat, apoi s-a lăsat pe spate și a ridicat mâinile. 

— Acum încrucișează degetele și du mâinile la ceafă. După 
aceea, întoarce-te și privește pe geamul șoferului. 

— Haide, Rain, ce naiba..., a început el. 

— Dacă n-o faci, am plecat. 

M-a privit fix o secundă, apoi s-a supus. 

M-am strecurat lângă el și i-am întins taximetristului cartea de 
vizită cu adresa din Ikebukuro, spunându-i să ne ducă acolo. De 
fapt nu conta unde ne ducea. Voiam doar ca șoferul să nu spună 
nimic cu glas tare. După aceea, cu mâna stângă am strâns 
degetele încrucișate ale lui Holtzer, iar cu mâna dreaptă l-am 
percheziționat scurt. După un minut m-am îndepărtat de el, 
satisfăcut că nu avea nicio armă. Aceea nu era însă decât 
jumătate din grija mea. 

— Sper că acum ești mulțumit, a comentat el. Poţi să-mi spui 
unde mergem? 

Mă gândisem că s-ar putea să întrebe asta. 

— Ai microfoane pe tine? am rostit, privindu-i ochii. 

Nu mi-a răspuns. Unde ar putea fi? m-am gândit. Nu simţisem 
nimic sub tricou. 

— Scoate-ţi cureaua, i-am cerut. 

— Mai du-te dracu’, Rain. Împingi lucrurile prea departe. 

— Scoate-o, Holtzer. N-am chef de jocuri cu tine. Mă gândesc 
foarte serios că modul cel mai bun de a-mi rezolva toate 


VP - 165 


problemele este de a-ţi rupe gâtul chiar acum și aici. 

— Dă-i drumul și-ncearcă. 

— Sayonara, dobitocule. M-am aplecat spre taximetrist. 
Tomatte kudasai. „Oprește aici”. 

— Bine, bine, ai câștigat, a spus el. Transmiţătorul este în 
curea. Nu-i decât o precauţie după accidentul nefericit al lui 
Benny. 

Îmi transmitea oare să nu-mi fac griji fiindcă Benny nu era 
important? 

— lya, sumimasen, i-am spus șoferului. /tte kudasai. „Scuze. 
Mergem mai departe”. 

M-am adresat după aceea lui Holtzer: 

— Mă bucur să văd că ţi-ai păstrat aprecierea și respectul 
pentru propriii tăi oameni. Dă-mi cureaua. 

— Benny nu făcea parte dintre oamenii mei, a clătinat el din 
cap faţă de evidenta mea neînțelegere. Ne prostea pe noi la fel 
cum a-ncercat să te prostească pe tine. 

Și-a scos cureaua și mi-a întins-o. Am ridicat-o. Bineînţeles, 
sub cataramă exista un microfon minuscul. 

— Unde-i bateria? am întrebat. 

— Catarama este bateria. Hidrură de nichel. 

Am încuviințat din cap, impresionat. 

— Voi faceţi niște chestii excelente. 

Am coborât geamul și am aruncat cureaua. 

Holtzer s-a repezit către ea, dar o secundă prea târziu. 

— Ce dracu', Rain, nu trebuia să faci asta. Era suficient s-o 
dezactivezi. 

— Vreau să-ți văd pantofii. 

— In niciun caz, dacă vrei să-i arunci pe geam. 

— O să-i arunc dacă sunt suspecți. 

l-a scos și mi i-a întins. Erau mocasini negri din piele moale, 
cu tălpi din cauciuc. Un microfon n-ar fi avut loc în ei. La interior 
erau calzi și umezi de transpiraţie, ceea ce arată că-i purta de 
ceva timp; de altfel se zăreau adâncituri ușoare lăsate de 
degetele lui de la picioare. Era clar că nu fuseseră pregătiți 
pentru o ocazie specială de către băieţii din laborator. l-am 
restituit. 

— E bine? a întrebat el. 

— Zi ce ai de zis. N-am mult timp la dispoziţie. 

Holtzer a oftat. 


VP - 166 


— Incidentul de lângă apartamentul tău a fost o eroare. N-ar fi 
trebuit să aibă loc și vreau să-mi cer personal scuze. 

Era dezgustător cât de sincer putea să sune. 

— Ascult. 

— Îmi asum un risc, Rain, a continuat el cu glas încet. Ceea 
ce-ţi voi spune este strict secret... 

— Ar fi bine să ai dreptate. Dacă n-o să-mi spui decât ce pot 
citi în ziare, atunci îmi irosești timpul. 

A făcut o strâmbătură. 

— În ultimii cinci ani, noi am investit într-un activ din guvernul 
japonez. O persoană dinăuntru care să aibă acces la orice. 
Cineva care să știe unde sunt îngropate toate cadavrele... și nu 
vorbesc doar figurativ. 

Dacă spera la o reacţie din partea mea, n-a căpătat-o. A 
urmat: 

— De-a lungul timpului am căpătat multe informaţii de la 
persoana respectivă, dar niciodată ceva realmente strict secret. 
Niciodată ceva ce să putem utiliza ca pârghie. Înţelegi? 

Am încuviinţat din cap. În domeniul nostru, „pârghie” însemna 
„Şantaj”. 

— Ca o școlăriţă catolică, știi? Ea zice întruna „nu, nu” și tu 
trebuie să găsești pur și simplu altă cale, fiindcă, ce naiba!, în 
cele din urmă știi bine c-o vrea. A rânjit și buzele cărnoase îi 
erau obscene. Noi am continuat să insistăm, înaintând câţiva 
milimetri de fiecare dată. În cele din urmă, acum șase luni, 
natura refuzurilor lui a început să se schimbe. In loc să spună 
„Nu, n-o să fac așa ceva”, am început să auzim: „Nu, asta-i prea 
periculos, mă expun la riscuri”. Obiecţii practice, înţelegi? 

Înțelegeam. Vânzătorii buni, negociatorii buni și spionii buni 
sunt fericiți când aud obiecţii practice. Ele anunţă o schimbare 
de la „dacă” la „cum”, de la principii, la preț. 

— Au fost necesare alte cinci luni ca să-l convingem. Urma să- 
| plătim în cash - o singură tranșă suficient de mare ca să nu-și 
mai facă niciodată griji, plus o pensie anuală. Acte false, 
instalarea într-un loc de la tropice unde să nu bată la ochi - 
echivalentul unui program de protecție a martorilor din partea 
Agenţiei, dar la nivel de lux. În schimb, el avea să ne ofere toate 
datele despre Partidul Liberal Democrat: plăţi, mite, legături cu 
yakuza, asasinări de trădători. Și vorbim aici despre dovezi 
incontestabile: interceptări telefonice, fotografii, conversații 


VP - 167 


înregistrate, genul de mărturii acceptate de orice tribunale. 

— Și ce voiaţi să faceţi cu ele? 

— Tu ce dracu' crezi? Cu genul ăla de informații, guvernul 
american ar fi fost proprietarul PLD-ului. l-am fi avut în buzunar 
pe toţi politicienii japonezi. Crezi c-am mai fi avut vreodată 
necazuri pentru bazele militare de pe Okinawa sau de la Atsugi? 
Crezi c-am mai fi avut greutăţi să exportăm oricât de mult orez 
sau semiconductori sau automobile doream? PLD-ul reprezintă 
puterea aici și noi am fi fost puterea dinapoia puterii ăleia. 
Japonia ar fi fost de-a pururi sclavul sexual al Unchiului Sam. 

— Din tonul tău deduc că Unchiul Sam a fost cam dezamăgit 
în dragoste. 

Zâmbetul lui era mai degrabă un rânjet. 

— Nu-i vorba despre dezamăgire, ci mai degrabă despre o 
amânare. Continuăm să căpătăm ce ne dorim. 

— Care a fost legătura ta cu Benny? 

— Bietul Benny... A fost o sursă excelentă despre jegurile din 
PLD. îi cunoștea pe jucători, dar nu avea acces, înţelegi? Activul 
avea însă acces. 

— L-ai trimis totuși la apartamentul meu. 

— Da, l-am trimis. Singur, ca să-ţi pună niște întrebări. 

— Cum ai aflat ce i s-a întâmplat? 

— Haide, Rain, a fost găsit cu gâtul rupt lângă apartamentul 
tău. Cine altul s-o fi făcut, vreunul dintre vecinii tăi pensionari? 
În plus, avea microfoane pe el. Procedură operaţională standard 
pentru așa ceva. Am auzit totul, l-am auzit cum a dat vina pe 
mine, puţoiul naibii! 

— Și celălalt tip? 

— Nu știm nimic despre el, decât că a fost găsit mort la o sută 
de metri de locul unde poliţia tokiotă a descoperit corpul lui 
Benny. 

— Benny mi-a spus că era Boeicho Boeikyoku. Că tu 
intermediai legătura. 

— Avea dreptate când spunea că eu intermediam legătura cu 
Boeicho Boeikyoku, dar a mâncat rahat că l-aș fi cunoscut pe 
amicul lui. Oricum, poţi pune prinsoare că am făcut niște 
verificări și amicul lui Benny nu făcea parte din spionajul 
japonez. Când Benny l-a dus la apartamentul tău, era într-o 
misiune privată, plătită de altcineva. Ştii bine că nu poţi avea 
încredere în cârtițele astea. Ai uitat ce probleme am avut cu 


VP - 168 


omologii noștri ARVN în Vietnam? 

M-am uitat în oglinda retrovizoare și am văzut că taximetristul 
ne privea bănuitor. Șansele de a ne putea urmări conversaţia 
dusă în engleză erau nule, dar îmi puteam da seama că el 
simţea ceva în neregulă, ceva care-l neliniștea. 

— Cârtiţele iau bani de la oricine, a continuat Holtzer. Îţi zic 
ceva - n-o să-i duc dorul lui Benny. Când ești plătit de ambele 
tabere, cineva o să afle până la urmă și atunci, o știi prea bine, 
o să capeţi ceea ce te aștepta oricum. 

Sau cel puţin așa ar trebui să se întâmple. 

— Da, am zis eu. 

— Lasă-mă să-ţi termin însă povestea cu activul. Acum trei 
săptămâni, el a plecat să livreze informaţiile, pe care le 
descărcase pe un CD. Avea asupra lui bijuteriile coroanei, ca să 
zic așa, când - o să-ţi vină să crezi? - a suferit un infarct pe 
Yamanote și a murit. Am trimis oameni la spital, dar CD-ul 
dispăruse. 

— Cum poţi să fii atât de sigur că avea CD-ul la el când a 
murit? 

— Rain, suntem foarte siguri în privinţa asta. Știi bine că 
avem tehnicile noastre. Surse și metode, deși nu pot vorbi 
despre ele. Dar nu CD-ul a fost partea cea mai interesantă. Vrei 
s-auzi care a fost partea cea mai interesantă? 

— Abia aștept. 

— Perfect atunci, a spus el și s-a aplecat spre mine, afișându- 
și din nou surâsul grotesc. Partea cea mai interesantă este că de 
fapt n-a avut un infarct. Cineva l-a mierlit pe individ, cineva care 
știa cum să procedeze astfel încât să pară un deces din cauze 
naturale. 

— Povestea asta mi se pare cam trasă de păr. 

— Așa pare, nu? Mai ales fiindcă puţini indivizi din lume, ca să 
nu mai vorbesc de Japonia în sine, ar putea face așa ceva. Ce 
dracu', de fapt eu nu cunosc pe nimeni în afara ta! 

— De asta ai vrut să te întâlnești cu mine? l-am întrebat. Ca 
să sugerezi că sunt amestecat în rahatul vostru? 

— Haide, Rain. Ajunge cu abureala. Știu exact în ce ești 
amestecat. 

— Nu înțeleg. 

— Nu înţelegi? Atunci am vești pentru tine. Jumătate din 
joburile tale din ultimii zece ani au fost pentru noi. 


VP - 169 


Ce dracu”? 

Holtzer s-a aplecat spre mine și a șoptit numele politicienilor, 
bancherilor și birocraţilor importanţi care decedaseră prematur, 
dar din cauze naturale. Toate erau operele mele. 

— Puteai să citeşti numele astea în orice ziare, am replicat, 
însă știam că avea mai multe. 

Mi-a spus atunci detaliile site-ului sigur pe care-l folosisem cu 
Benny și numerele conturilor elveţiene relevante. 

Să dea dracu’, am gândit, simțind că-mi venea să vomit. N-ai 
fost decât o unealtă pentru tipii ăștia. N-a încetat nicio clipă. Să 
dea dracu” 

— Știu că-i un șoc pentru tine, a spus Holtzer lăsându-se pe 
spătarul banchetei. In toţi anii ăștia crezuseși că erai liber- 
profesionist, dar de fapt Agenţia îţi achita notele de plată. Poţi 
să vezi însă și jumătatea plină a paharului, da? Ești excepţional 
în ceea ce faci! Doamne, ești un adevărat iluzionist în a-i face pe 
oameni să dispară fără urme, fără niciun semn că ar fi fost ceva 
dubios la mijloc. Regret că nu mă pricep și eu la așa ceva. 
Sincer, regret. 

L-am privit inexpresiv. 

— Poate c-o să am ocazia să-ţi arăt cândva. 

— Continuă să visezi, amice. Uite care-i treaba, noi am avut 
acces la raportul autopsiei. Kawamura avea un stimulator 
cardiac care a încetat să funcţioneze. Legistul a pus-o pe seama 
unui defect. Dar știi ceva? Noi am făcut niște cercetări și am 
descoperit că un defect ca ăla era aproape imposibil. Cineva a 
dezactivat stimulatorul, Rain. Exact genul tău de job. Vreau să 
știu cine te-a angajat. 

— Este ilogic, am spus eu. 

— Ce anume? 

— De ce ai recurge la asemenea măsuri doar pentru a 
recupera CD-ul? 

Ochii lui s-au îngustat. 

— Asta să mi-o spui tu. 

— Nu pot. Pot doar să-ţi spun că dacă eu aș fi dorit cu 
adevărat CD-ul ăla, aș fi putut găsi moduri mult mai simple de a 
pune mâna pe el. 

— Poate că n-a depins de tine, a zis Holtzer. Poate că cine te- 
a angajat pentru jobul ăsta ţi-a spus să-l recuperezi. Știu că n-ai 
obiceiul să pui multe întrebări. 


VP - 170 


— Am jucat eu vreodată rolul de comisionar în joburile astea? 
M-am ocupat cu recuperări de obiecte? 

Și-a încrucișat braţele peste piept și m-a privit. 

— Nu. 

— Atunci se pare că ai greșit adresa. 

— Tu l-ai ras, Rain. Tu ai fost ultimul lângă el. Înțelege că n- 
arată bine. 

— Asta e, reputaţia mea va suferi. 

Pentru o clipă m-a privit în tăcere, frecându-și bărbia. 

— Să știi că Agenţia este cea mai mică dintre grijile tale 
legate de cei care încearcă să recupereze CD-ul. 

— Cine sunt ei? 

— Tu cine crezi? Cei pe care-i implică. Politicienii, yakuza, 
mușchii dinapoia structurii de putere japoneze. 

Am reflectat câteva clipe, apoi am întrebat: 

— Cum ai aflat că sunt în Japonia? 

Holtzer a clătinat din cap. 

— Îmi pare rău, dar asta se încadrează tot în surse și metode 
și nu poate fi discutat în condiţiile astea. Iti propun însă ceva. S- 
a aplecat iarăși spre mine. Vino-n barca noastră și putem vorbi 
despre orice dorești. 

Era o prostie atât de mare, încât mi s-a părut că nu auzisem 
bine. 

— Ai zis „vino-n barca noastră”? 

— Da, așa am zis. Dacă-ţi examinezi situaţia, o să vezi că ai 
nevoie de ajutorul nostru. 

— N-am știut că ești atât de umanitar. 

— Termină cu rahaturile! N-o facem din motive umanitare. 
Dorim cooperarea ta. Sau ai luat CD-ul ăla, sau, fiindcă l-ai vânat 
pe Kawamura, deţii informaţii care ne-ar putea ajuta să-l găsim. 
În schimbul lor, noi te vom ajuta. Totul este foarte simplu. 

Eu îi știam însă bine pe oamenii ăștia și-l știam pe Holtzer. 
Nimic nu era niciodată simplu cu ei... și cu cât părea mai simplu, 
cu atât mai tare aveau să te pocnească. 

— Mă aflu într-o poziţie inconfortabilă, am spus, și n-are rost 
s-o neg. Poate că ar trebui să mă-ncred în cineva, dar în niciun 
caz în tine. 

— Să știi că ești ridicol, dacă ai rămas cu gândul la război. A 
trecut mult de atunci. Asta-i altă epocă și alt loc. 

— Oamenii sunt însă aceiași. 


VP - 171 


A fluturat din palmă de parcă ar fi vrut să alunge un miros 
neplăcut. 

— Rain, nu contează ce gândești tu despre mine, pentru că 
nu-i vorba despre noi. Situaţia este cea care contează, iar 
situaţia este următoarea: Poliţia vrea să pună mâna pe tine. 
PLD-ul vrea să pună mâna pe tine. Yakuza vrea să pună mâna 
pe tine. Și te vor găsi până la urmă, fiindcă acoperirea ta s-a dus 
dracului. Ar fi bine să ne lași să te ajutăm în clipele astea. 

Ce să fac? Să-l termin chiar aici? Așa ceva ar fi dus la 
represalii, pe care, ţinând seama de circumstanţele mele 
curente, aș fi preferat să le evit. 

Mașina din spatele nostru a virat la dreapta. M-am uitat în 
urmă și am văzut că automobilul dinapoia ei, un sedan negru în 
care se aflau trei-patru japonezi, a încetinit în loc să înainteze în 
spaţiul care se formase. O strategie nu tocmai eficientă pentru a 
circula în traficul din Tokio. 

Am așteptat până am ajuns foarte aproape de următorul 
semafor și i-am spus taximetristului să vireze la stânga. Abia a 
avut timp să frâneze și să cotească. Sedanul ne-a urmat. 

l-am spus șoferului că greșisem și că trebuia să revină pe 
Meiji-dori. A întors capul și m-a privit, clar iritat, întrebându-se 
ce naiba era asta. 

Sedanul a rămas în spatele nostru în tot acel timp. 

Rahat! 

— Ai adus oameni cu tine, Holtzer? Mi s-a părut că ţi-am zis să 
vii singur. 

— Ei sunt aici ca să te aducă la noi. Pentru protecția ta. 

— Perfect, atunci pot să vină după noi în ambasadă, am rostit 
simţindu-mă brusc speriat și încercând să mă gândesc la o cale 
de ieșire. 

— In niciun caz n-o să accept ca un taxi să ne aducă pe 
amândoi în complexul ambasadei. Și așa am încălcat 
protocoalele de securitate prin întâlnirea cu tine. Te vor aduce 
ei. Este mai sigur așa. 

Cum putuseră să-l urmărească? Chiar dacă Holtzer ar fi avut 
un transmiţător în vreo cavitate a corpului, nu i-ar fi putut 
preciza poziţia în trafic. 

Apoi am înțeles. Mă jucaseră pe degete. Când îmi telefonase 
„Lincoln”, ei știuseră că voi cere o întâlnire imediată. Nu știau 
unde va fi, dar aveau oameni pregătiţi și gata să se pună în 


VP - 172 


mișcare în clipa când aflau locul. Dispuseseră de douăzeci de 
minute ca să ajungă la Shinjuku și se putuseră menţine suficient 
de aproape pentru a reacţiona la tot ce auzeau prin 
transmiţător, fară ca eu să-i văd. Probabil că Holtzer le 
comunicase numele companiei de taxi, modelul mașinii și 
numărul de înmatriculare și-i ţinuse la curent cu deplasarea lui, 
până suisem în taxi, moment în care ei își ocupaseră deja 
poziţia. lar în tot acel timp eu mă felicitam pentru că mă 
adaptasem atât de bine situaţiei și-i preluasem controlul, și mă 
relaxam după ce scăpasem de transmiţător. 

Am sperat că voi mai trăi ca să folosesc din plin lecţia 
învățată. 

— Ei cine sunt? am întrebat. 

— Oameni în care putem avea încredere. Lucrează cu 
ambasada. 

Semaforul de la podul peste râul Kanda a afișat culoarea 
roșie. Taxiul a început să încetinească. 

Am întors capul la dreapta, apoi la stânga, în căutarea unei 
rute de evadare. 

Sedanul s-a apropiat și s-a oprit la numai o lungime de mașină 
depărtare. 

Holtzer m-a privit, încercând să ghicească ce voi face. Pentru 
o clipită ne-am privit ochi în ochi. Apoi el s-a năpustit asupra 
mea. 

— E pentru binele tău! a răcnit, încercând să-mi cuprindă 
mijlocul cu brațele. 

Am văzut deschizându-se portierele din spate ale sedanului, 
prin care au ieșit doi japonezi robuști cu ochelari de soare. 

Am încercat să-l desprind pe Holtzer, dar își prinsese mâinile 
laolaltă înapoia mea. Taximetristul s-a întors și a început să 
zbiere ceva. Nu i-am înţeles cuvintele. 

Cei doi japonezi au închis portierele și s-au apropiat precauţi 
de taxi. Rahat! 

Mi-am trecut braţul drept în jurul gâtului lui Holtzer, lipindu-l 
de pieptul meu, și mi-am strecurat stânga între corpul meu și 
beregata lui, căutându-i carotida. 

— Aum da! Aum Shinrikyo da! am răcnit la șofer. Sarin o 
motte iru! 

Aum era secta care gazase metroul din Tokio în 1995 și 
amintirea atacului cu gaz sarin putea încă stârni panică. 


VP - 173 


Holtzer a urlat ceva înăbușit în pieptul meu. M-am aplecat în 
faţă, folosindu-mi toracele și picioarele ca pe un spărgător de 
nuci. L-am simţit înmuindu-se. 

— Ei? Nan da tte? a întrebat taximetristul cu ochii holbaţi. „Ce 
vrei să spui?” 

Unul dintre japonezi a ciocănit în geamul din dreptul 
pasagerilor. 

— Aitsu! Aum da! Sarin da! Boku no tomodachi - ishiki ga nai! 
Ike! Kuruma o dase! „Bărbaţii ăștia sunt Aum - au sarin! 
Prietenul meu a leșinat! Porneşte! Porneşte!” 

N-a fost foarte greu să imprim glasului nota cuvenită de 
groază. 

Poate că taximetristul a crezut că era o minciună, ori că eram 
nebun, totuși gazul sarin nu merita să-și asume riscuri. A băgat 
în viteză și a tras volanul spre dreapta, virând cu 180 de grade 
în scârţâit de cauciucuri pe Meiji-dori și oprind traficul care 
venea din partea opusă. l-am văzut pe japonezi fugind înapoi 
spre mașina lor. 

— Isoide!  Isoide! Byoin ni tanomu! „Repede! Trebuie s- 
ajungem la un spital!” 

La intersecția dintre Meiji-dori și Waseda-dori am trecut pe 
roșu și am frânat, derapând într-un viraj controlat la stânga în 
direcţia lui Naţional Medical Center. Forța centrifugă l-a smuls 
pe Holtzer de lângă mine. După o secundă traficul de pe 
Waseda-dori s-a închis în urma noastră și am știut că sedanul va 
fi blocat pentru un minut, poate mai mult. 

Stația Tozai Waseda era chiar în față. Era momentul s-o șterg. 
l-am spus taximetristului să tragă pe dreapta. Holtzer era 
rezemat de portiera din spatele lui, fără cunoștință, însă 
respirând. Aș fi vrut să-mi reiau strangularea, fiindcă ar fi 
însemnat un adversar mai puţin despre care să-mi fac griji, dar 
nu mai aveam timp. 

Taximetristul a început să protesteze, zicând că trebuia să-l 
ducem pe prietenul meu la spital, că trebuia să anunţăm poliţia, 
dar eu am insistat să tragă lângă trotuar. S-a oprit, iar eu am 
luat cealaltă jumătate a bancnotei de zece mii de yeni pe care i- 
o datoram și am mai adăugat una. 

Am înhăţat pachetul pe care-l cumpărasem pentru Midori, am 
sărit afară din taxi și m-am repezit pe treptele ce coborau la 
metrou. Dacă eram nevoit să aștept garnitura, aveam să 


VP - 174 


folosesc o ieșire alternativă și să continui pe jos, dar am avut 
noroc - linia Tozai tocmai trăgea la peron. Am luat-o până la 
staţia Nihonbashi, am trecut pe linia Ginza și apoi am schimbat 
la Shinbashi pe Yamanote. Pe drum am făcut o RDU atentă și 
până când am trecut prin turnichetele din staţia Shibuya știam 
că pentru moment mă aflam în siguranţă. Însă ei mă aruncaseră 
în câmp deschis și momentul nu avea să dureze. 


Capitolul 16 


După o oră am primit mesajul lui Harry și ne-am întâlnit la 
Doutor Coffee Shop, așa cum stabilisem din timp. Când am 
ajuns, el mă aștepta. 

— Zi-mi ce-ai găsit, i-am spus. 

— Este ciudat... 

— Explică „ciudat”. 

— In primul rând, CD-ul ăsta are încorporat un management 
al protecţiei la copiere destul de avansat. 

— Nu-l poţi sparge? 

— Nu la asta mă refer. Managementul copierii este diferit de 
încriptare. CD-ul nu poate fi copiat, nu poate fi distribuit 
electronic și nu poate fi trimis pe internet. 

— Vrei să spui că poţi să faci doar o singură copie de la sursă? 

— O copie sau mai multe, nu sunt sigur în privinţa asta, dar 
ideea este că nu poţi să faci cópii după câpii. În familia asta nu 
există nepoți. 

— Așadar, nu poţi să trimiţi conţinutul lui pe internet, să-l 
încarci pe un site protejat... nimic de felul ăsta? 

— Nu. Dacă încerci, datele vor fi randomizate. Nu le vei mai 
putea citi niciodată. 

— Ei bine, asta explică niște lucruri, am aprobat. 

— Cum ar fi? 

— În primul rând, motivul pentru care au recurs la metoda 
asta de predare a CD-ului. Sau motivul pentru care sunt atât de 
disperaţi să-l recupereze. Ei știu că n-a fost copiat sau încărcat 
pe internet, așa că pericolul potenţial continuă să fie limitat la 
acest CD unic. 

— Așa este. 


VP - 175 


— Spune-mi altceva. Care este motivul pentru care cel care 
controlează datele astea permite totuși realizarea unei cópii? De 
ce nu interzice pur și simplu realizarea oricărei c6pii? N-ar fi mai 
sigur așa? 

— Probabil că da, însă în același timp ar fi riscant. Dacă s-ar 
întâmpla ceva cu originalul, ar pierde toate datele. Are nevoie 
de o copie de rezervă. 

Am căzut pe gânduri. 

— Bun, mai departe - ce ai mai aflat? 

— Așa cum știi, este încriptat. 

— Da. 

— Încriptarea este ciudată. 

— Repețţi cam des cuvântul ăsta. 

— Ai auzit vreodată de reducerea laticilor? 

— Nu cred. 

— Este un fel de codificare. Criptograful codifică un mesaj 
într-un pattern, un tipar, așa cum este de exemplu modelul 
floral care se repetă pe un tapet. Însă modelele tapetelor sunt 
simple - o singură imagine în două dimensiuni. Un cod complex 
utilizează un pattern care se autorepetă la diverse niveluri de 
detaliu, în dimensiuni matematice multiple. Pentru a sparge 
codul, trebuie să găsești modul fundamental în care se repetă 
laticea - ca să zic așa, originea patternului. 

— Şi... 

— Eu am lucrat cu reducerea laticilor la Fort Meade, dar asta-i 
ciudată. 

— Harry, dacă mai spui o singură dată cuvântul ăsta... 

— Scuze, scuze. Este ciudat pentru că laticea pare să fie un 
pattern muzical, nu unul fizic. 

— Nu înțeleg. 

— Există un nivel primar care seamănă cu notele muzicale - 
de fapt, unitatea mea de CD a crezut că este un disc audio. 
Patternul este bizar, totuși foarte simetric. 

— Poţi să-l spargi? 

— Am încercat, dar până acum n-am avut noroc. Trebuie să-ți 
mărturisesc că nu-i chiar domeniul meu. 

— Nu-i domeniul tău? Ai petrecut atâţia ani în NSA - cum poți 
spune că nu-i domeniul tău? 

Harry s-a înroșit la față. 

— Nu-i vorba despre criptare, ci despre muzică. Aș avea 


VP - 176 


nevoie de un muzician care să mă ajute. 

— Un muzician, am repetat eu. 

— Da, un muzician. Adică cineva care să citească notele, 
portativele... preferabil cineva care să se priceapă și la 
compoziţie. 

Nu am spus nimic. 

— Midori mi-ar fi realmente de ajutor, a urmat el. 

— O să mă gândesc, i-am răspuns simţindu-mă inconfortabil. 

— Bine. 

— Și telefoanele mobile? Acolo ai avut vreun succes? 

A zâmbit larg. 

— Sperasem să mă-ntrebi. Ai auzit vreodată de Shinnento? 

— Nu sunt sigur, am zis încercând să stabilesc o conexiune cu 
numele acela. Anul Nou... ceva? 

— „Shinnen” ca în „credinţă” sau „convingere”, nu „Anul 
Nou”, a răspuns Harry și a desenat în aer kanji-ul cuvenit, 
pentru a preciza unul dintre omonimele care abundă în limba 
japoneză. Este un partid politic. Ultimul apel făcut de kendoka a 
fost către sediul partidului din Shibakoen, iar numărul respectiv 
era setat pe apelare rapidă în memoriile ambelor telefoane. A 
surâs, încântat în mod evident de ce avea să spună în 
continuare. lar dacă ţi se pare că nu-i suficient pentru a stabili o 
conexiune, Convingerea plătea abonamentul pentru telefonul lui 
kendoka. 

— Harry, nu încetezi să mă uimești. Mai spune-mi. 

— Perfect. Convingerea a fost înființat în 1978 de către 
Yamaoto Toshi, care este și acum șeful partidului. Yamaoto s-a 
născut în 1949 și a fost unicul fiu al unei familii de vază, care 
descindea din clanurile samurailor. Tatăl lui a fost un ofițer 
important în armata imperială, având ca specialitate 
comunicațiile, iar după război a înființat o companie 
producătoare de dispozitive portabile pentru comunicaţii. Tatăl 
și-a început afacerea apelând la legăturile familiei cu rămășițele 
zaibatsu și s-a îmbogăţit în timpul războiului cu Coreea, când 
armata americană a cumpărat echipamente de la compania lui. 

Zaibatsu erau conglomeratele industriale antebelice, conduse 
de familiile cele mai puternice din Japonia. După război, 
MacArthur retezase copacul, dar nu-i putuse dezgropa și 
rădăcinile. 

— Yamaoto a început în lumea artelor și a petrecut câţiva ani 


VP - 177 


ca adolescent în Europa, unde a urmat cursuri de pian clasic, 
cred că la insistența mamei lui. Se pare că a fost un copil- 
minune. Însă când a împlinit douăzeci de ani, tatăl lui l-a smuls 
din lumea aceea și l-a trimis în SUA pentru a-și termina 
educaţia, ca preludiu la preluarea afacerii familiei. Yamaoto a 
terminat masteratul în business la Harvard și se ocupa de 
operațiunile companiei în Statele Unite când i-a murit tatăl. A 
revenit în Japonia, a vândut afacerea și a folosit banii ca să 
înfiinţeze Convingerea şi să candideze pentru Parlament. 

— Cursurile de pian... Este vreo legătură cu felul cum este 
încriptat CD-ul? 

— S-ar putea. 

— Scuze. Continuă! 

— Se pare că fosta poziţie a tatălui în armata imperială și 
descendența din samurai a contat în politica fiului. Convingerea 
a fost o platformă pentru ideile de extremă dreaptă ale lui 
Yamaoto. În alegerile din 1985 a obţinut un loc în Nagano-ken, 
pe care l-a pierdut prompt la următoarele alegeri. 

— Mda, am încuviințat, în Japonia nu ești ales pentru idei, ci 
pentru că banii vorbesc. 

— Exact asta a fost lecţia pe care Yamaoto a învăţat-o din 
înfrângerea sa. După ce fusese ales, își cheltuise tot timpul și 
capitalul politic pentru a susține abolirea Articolului 9 din 
Constituţie, pentru ca Japonia să-și poată dezvolta forța armată, 
să alunge SUA din ţară, să predea șintoismul în școli - subiectele 
uzuale. După înfrângere, el a candidat iarăși... dar s-a focusat 
asupra şoselelor și podurilor pe care le va construi pentru 
electoratul său, ca și asupra subvenţiilor pentru orez și tarifelor 
pe care le va impune. Un politician foarte diferit. Chestiile 
naţionaliste au fost amânate. În 1987 și-a recăpătat locul în 
Nagano-ken și de atunci nu l-a mai pierdut. 

— Totuși Convingerea este un jucător marginal. N-am citit 
niciodată că PLD-ul l-ar folosi pentru a crea o coaliţie. Mă 
îndoiesc că cineva ar fi auzit de ei în exteriorul partidului. 

— Adevărat, totuși Yamaoto prezintă câteva atuuri. În primul 
rând, Convingerea este foarte bine finanţat. Asta-i moștenirea 
tatălui său. In al doilea rând, el știe cum să distribuie banii. 
Nagano are multe districte agricole, iar Yamaoto capătă întruna 
subvenţii și este un oponent foarte gălăgios al oricărei relaxări a 
refuzului Japoniei de a permite orez străin în ţară. lar în al treilea 


VP - 178 


rând, se bucură de un sprijin important în comunitatea șintoistă. 

— Șintoiștii, am reflectat eu cu glas tare. 

Șintoismul este o religie care venerează natura, pe care 
naționaliștii japonezi au transformat-o în ideologie a Japoniei 
înainte de război. Spre deosebire de creștinism și budism, 
șintoismul este nativ Japoniei și nu mai este practicat nicăieri 
altundeva. Ceva din conexiunea asta mă sâcâia, ceva ce ar fi 
trebuit să fi știut. Apoi mi-am dat seama. 

— Așa mi-au aflat adresa, am rostit. Nu-i de mirare că 
văzusem preoţi care colectau donaţii lângă staţiile de pe Mita- 
sen. M-au înconjurat cu supraveghere statică și mi-au luat urma 
înapoi până în cartier, pas cu pas. La naiba, cum de i-am putut 
ignora? leri aproape că i-am dat unuia niște mărunţiș. 

Ochii lui Harry erau îngrijoraţi. 

— De unde au știut să se focalizeze pe linia Mita? 

— Probabil că n-au știut în mod sigur, dar cu un pic de noroc, 
cu un pic de coincidenţă, cu un pic de dosare primite de la 
Holtzer, poate chiar cu niște fotografii din perioada armatei, se 
poate face. Dacă m-au găsit la Kodokan, au dedus că nu 
locuiesc prea departe de acolo. Și fiindcă nu sunt decât trei linii 
de trenuri cu staţii la distanţă rezonabilă de clădire, ajungea să 
plaseze suficienți oameni în suficiente locuri, suficient timp. 
Rahat, m-au prins bine de tot. 

Trebuia să recunosc: lucraseră perfect. Supravegherea statică 
este aproape imposibil de observat. Spre deosebire de 
urmăritorii aflaţi în mișcare, nu-l poţi obliga pe cel dinapoia ta să 
facă ceva nefiresc, care să-l trădeze. Este mai degrabă ca o 
apărare în zonă la baschet: indiferent unde s-ar duce jucătorul 
cu mingea, întotdeauna există altcineva în zona următoare care 
să-l atace. Este letală, dacă poţi să aduci destui oameni pe 
poziții. 

— Care-i baza pentru conexiunea cu șintoismul? am întrebat. 

— Șintoismul este o organizaţie uriașă, cu preoţi care conduc 
lăcașuri de cult la niveluri naţionale, locale, și chiar de cartier. 
De aceea lăcașurile primesc o mulţime de donații și sunt bine 
finanţate - în felul ăsta, ele pot oferi susţinere politicienilor pe 
care-i favorizează. lar Yamaoto vrea un rol mult mai important 
pentru șintoism în Japonia, ceea ce înseamnă mai multă putere 
pentru preoți. 

— Așadar lăcașurile de cult fac parte din finanţarea lui? 


VP - 179 


— Da, însă nu numai atât. Șintoismul face parte din 
programul Convingerii. Partidul vrea ca religia să fie predată în 
școli, vrea să formeze o alianţă anti-crimă între poliţie și 
lăcașurile de cult locale. Nu uita că șintoismul a fost în centrul 
naţionalismului japonez antebelic. Este unic pentru Japonia și 
poate fi ușor deformat - a fost deja deformat - ca să dezvolte 
cultul xenofob Yamato Gokoro, sufletul japonez. Și este în plină 
ascensiune în Japonia contemporană, deși puţini își dau seama 
de asta în exteriorul ţării. 

— Ai spus că au sediul în Shibakoen, am zis eu. 

— Exact. 

— Perfect atunci. În timp ce tu vei încerca să spargi 
încriptarea, eu voi avea nevoie de niște echipamente de 
supraveghere. Infraroşii și laser. Și video. Plus un transmiţător, 
pentru eventualitatea în care intru acolo. Vreau să-i ascult pe 
prietenii noștri din Convingere. 

— De ce? 

— Am nevoie de mai multe informaţii. Al cui a fost CD-ul ăsta? 
Cine încearcă să-l recupereze? De ce? Fără informaţiile astea nu 
pot face prea multe ca să mă protejez. Și nici ca s-o protejez pe 
Midori. 

— Pentru a utiliza genul ăsta de echipamente, ca să nu mai 
zic de amplasarea unui transmiţător, trebuie să te apropii mult 
de clădire. Va fi periculos. De ce nu mă lași să mai încerc cu 
laticea? Poate că tot ce-ţi trebuie se află deja acolo. 

— Nu am timp. Poate că îţi va trebui o săptămână să spargi 
codul, sau poate că nici nu vei reuși s-o faci. Intre timp eu am pe 
urmele mele CIA, yakuza și o armată de preoți șintoiști. Ei știu 
unde am locuit și că am fost lăsat în câmp deschis. Timpul îmi 
este adversar. Trebuie să pun capăt situaţiei cât mai repede. 

— Atunci de ce nu părăsești ţara? Cel puţin până termin eu cu 
laticea. Ce te reţine aici? 

— În primul rând, trebuie să am grijă de Midori și ea nu poate 
să plece. Nu-mi place ideea să călătorească cu propriul ei 
pașaport și mă-ndoiesc că are acte false la îndemână. 

Harry a încuviinţat, după care m-a privit cu atenţie. 

— Există ceva între voi doi? 

Nu i-am răspuns. 

— Știam eu, s-a înroșit el la faţă. 

— Ar fi trebuit să-mi fi dat seama că nu te pot păcăli. 


VP - 180 


A clătinat din cap. 

— De asta nu vrei s-o lași să mă ajute cu laticea? 

— Chiar atât de transparent sunt? 

— De obicei, nu. 

— Bine, o s-o întreb, am rostit nevăzând alternativă. 

— AȘ putea folosi ajutorul ei. 

— Știu. Nu-ţi face griji. De fapt nu mă aşteptam să fii în stare 
să decriptezi ceva atât de complex fără ajutor. 

Pentru o jumătate de secundă, gura i s-a deschis gata să 
protesteze indignat. Apoi mi-a văzut zâmbetul. 

— Te-am avut aici, i-am zis. 


Capitolul 17 


Harry mi-a închiriat o dubă din Roppongi, utilizând o identitate 
falsă pentru orice eventualitate, în timp ce am așteptat în 
apartamentul lui pentru a mă expune cât mai puţin în exterior. 
Apartamentul era un loc bizar, ticsit cu echipamente electronice 
ezoterice, dar nu dintre cele care să-i facă traiul mai confortabil. 
Cu ani în urmă îmi povestise că poliţia descoperise indivizi care 
cultivau marijuana în apartamente, monitorizându-le facturile de 
electricitate - se pare că echipamentele hidroponice consumă 
mai mult curent electric decât media -, iar de atunci Harry 
devenise paranoic la gândul că semnătura lui electronică i-ar 
putea pune poliția pe urme. De aceea nu folosea decât 
aparatele electrice strict necesare - o categorie care, în lumea 
lui, nu includea frigiderul, radiatorul sau aerul condiţionat. 

Când s-a întors, am încărcat echipamentele în partea din 
spate a dubei. Erau chestii sofisticate. Laserul citea vibraţiile 
geamurilor ferestrelor cauzate de conversațiile dinăuntru, apoi 
trimitea datele respective la un computer care le convertea în 
cuvinte. lar infraroșiile puteau citi pe geamuri diferențe infime 
de temperatură - dintre cele cauzate de căldura unui corp uman 
într-o cameră. 

După ce am terminat, am parcat duba și am pornit spre 
Shibuya, efectuând bineînţeles o RDU solidă pe drum. 

Am ajuns la hotel puţin după ora 13. Cumpărasem niște 
sandvișuri de la o tarabă de pe una dintre străzile fără nume 


VP - 181 


care șerpuiesc din Dogenzaka, și le-am mâncat împreună cu 
Midori stând așezați pe podea, în timp ce eu i-am povestit tot ce 
se întâmplase. l-am dat adresa lui Harry, i-am spus să-și strângă 
lucrurile și să ne întâlnim acolo după două ore, și să poarte 
eșarfa și ochelarii de soare pe care-i adusesem. 

Când am ajuns la Harry, el rula deja CD-ul lui Kawamura. 
După o jumătate de oră a sunat interfonul. 

— Hah a întrebat Harry. 

— Watashi desu, s-a auzit. „Eu sunt”. 

Am încuviinţat și m-am ridicat ca să mă uit pe fereastră, iar 
Harry a apăsat butonul de deschidere a ușii în bloc. S-a dus apoi 
la ușa apartamentului, a întredeschis-o și a privit afară. Mai bine 
să-ți vezi vizitatorii înainte să ajungă la poziţia ta și să nu mai ai 
timp să reacţionezi. 

După un minut, el a deschis ușa larg și i-a făcut semn lui 
Midori să intre. 

— El este Harry, am rostit eu în japoneză, prietenul despre 
care ţi-am povestit. Este mai reţinut în preajma oamenilor, 
pentru că-și petrece tot timpul cu computere. Dacă o să fii 
amabilă cu el, după un timp o să se deschidă. 

— Hajimemashite, a spus Midori și s-a întors către Harry, 
făcând o plecăciune. „Încântată de cunoștință”. 

— Încântat de cunoștință, a răspuns Harry în japoneză. Clipea 
iute din ochi și puteam să văd că era agitat. Te rog să nu ţii 
seama de spusele prietenului meu. În timpul războiului, 
guvernul l-a folosit la testarea unor medicamente experimentale 
care au dus la senilitate prematură. 

Harry? m-am întrebat, impresionat de spontaneitatea replicii. 

Midori a adoptat o expresie de inocenţă perfectă și a spus: 

— Deci medicamentele sunt de vină? 

Am fost încântat să văd că avea genul lui de umor. Harry m-a 
privit cu un surâs larg, simțind că-mi venise finalmente de hac și 
poate își găsise și un aliat. 

— Perfect, văd că voi doi o să vă-nţelegeţi, am rostit înainte 
ca Harry să-și folosească nou-găsitul curaj pentru a împinge 
lucrurile cine știe unde. Nu avem mult timp la dispoziţie, așa că 
iată care-i planul. 

l-am explicat lui Midori ce urma să facă. 

— Nu-mi place, a comentat ea când am terminat. Ei te-ar 
putea vedea. Ar putea fi periculos. 


VP - 182 


— N-o să mă vadă nimeni. 

— Ar trebui să ne acorzi lui Harry și mie ceva timp cu codul 
ăsta muzical. 

— Am discutat deja despre asta cu Harry. Voi vă faceţi treaba 
voastră, eu o fac pe a mea. Este mai eficient. N-o să păţesc 
nimic. 

Am șofat duba până la sediul Convingerii din Shibakoen, la 
sud de districtul guvernamental din Kasumigaseki. Convingerea 
ocupa o parte din etajul întâi al unei clădiri de pe Hibiaya-dori, 
vizavi de parcul Shiba. Aveam să folosesc laserul pentru a afla în 
ce camere se purtau conversații, după care, bazându-mă pe 
analiza datelor interceptate făcută de Harry, puteam aprecia 
care ar fi fost candidatele cele mai bune pentru amplasarea unui 
transmiţător. Aceleași echipamente aveau să-mi spună când se 
goleau camerele, probabil mult după căderea nopţii, și atunci 
aveam să intru. Materialele video ne-ar fi putut ajuta să 
identificăm alte persoane implicate cu CIA și Convingerea și să 
ofere unele indicii despre natura legăturii dintre ele. 

Am parcat vizavi de clădire, pe cealaltă parte a străzii. Zona 
era interzisă pentru parcare, însă locul era destul de bun pentru 
a accepta să fiu taxat de vreun parcagiu plictisit. 

Terminasem de setat echipamentele și le îndreptam către 
ferestrele cuvenite, când am auzit o bătaie în geamul dinspre 
trotuar. Am ridicat ochii și am văzut un poliţist în uniformă, care 
ciocănea cu bastonul. 

Rahat. Am făcut un gest împăciuitor, ca și cum tocmai mă 
pregăteam să plec, dar el a clătinat din cap și a zis: 

— Dette yo. „Coboară”. 

Echipamentul era plasat în dreptul geamului din spatele 
șoferului și nu era vizibil din locul poliţistului. Trebuia să risc. Am 
trecut peste scaunul din dreapta mea, am deschis portiera și am 
coborât pe trotuar. 

Trei bărbaţi așteptau în pata oarbă dinapoia dubei, acolo unde 
nu-i puteam vedea decât după ce ieșeam. Erau înarmaţi cu 
pistoale și purtau ochelari de soare și trenciuri largi - camuflări 
simple, care să le ascundă formele feţelor și corpurilor. Am 
înţeles că asta însemna că erau dispuși să mă împuște dacă m- 
aș fi împotrivit, bizuindu-se pe deghizări pentru a-i deruta pe 
potenţialii martori. Toţi aveau urechile clasice de kendoka. Pe 
cel mai apropiat de mine l-am recunoscut de lângă 


VP - 183 


apartamentul lui Midori - tipul cu nasul turtit care intrase după 
ce-i doborâsem pe cei care încercaseră s-o răpească. Unul 
dintre ei i-a mulțumit printr-un mormăit poliţistului, care s-a 
răsucit pe călcâie și s-a îndepărtat. 

Mi-au făcut semn să traversez strada și n-am putut decât să 
mă conformez. Cel puţin asta rezolva problema intrării mele în 
clădire. Aveam în buzunar o cască intraauriculară și unul dintre 
microtransmiţătoarele uzuale ale lui Harry, cu spate adeziv. 
Dacă întrezăream vreo ocazie, intenţionam să-l amplasez. 

M-au dus la intrarea din faţă, stând permanent cu mâinile în 
buzunarele trendurilor. Am suit pe scări până la etajul întâi și cei 
trei m-au înghesuit pe trepte, împiedicându-mi orice spaţiu de 
manevră. Când am ajuns pe palierul din vârful scării, „Nas-plat” 
m-a îmbrâncit, lipindu-mă cu spatele de perete, și și-a lipit ţeava 
pistolului de gâtul meu. Unul dintre partenerii lui m-a 
percheziţionat. Căuta arme și n-a observat transmiţătorul mic 
din buzunar. 

După ce a terminat, „Nas-plat” s-a retras un pas și m-a lovit 
pe neașteptate cu genunchiul în testicule. M-am îndoit din 
mijloc, iar el m-a izbit cu piciorul în stomac, apoi cu genunchiul 
în coaste. Am căzut în genunchi, icnind, și durerea m-a fulgerat 
prin torace. Incercam să ridic braţele, anticipând altă lovitură, 
când unul dintre ei s-a interpus în faţa lui „Nas-plat”, spunându-i 
că era îndeajuns. Un colţișor al minţii mele s-a întrebat dacă mă 
aștepta un joc de-a „polițistul bun, polițistul rău”. 

Am rămas așa câteva minute, cu prietenul lui „Nas-plat” 
reținându-l, iar eu încercând să-mi recapăt răsuflarea. Când am 
izbutit, m-am ridicat și ei m-au purtat pe un coridor scurt, cu uși 
închise de ambele părţi. Ne-am oprit în faţa ultimei uși de pe 
partea dreaptă. „Nas-plat” a ciocănit. Un glas i-a răspuns: 

— Dozo. „Intră”. 

M-au împins într-o încăpere spațioasă potrivit standardelor 
japoneze, mobilată în stilul minimalist tradițional. Foarte mult 
lemn de nuanţe deschise și ceramică ce părea scumpă. Pereţii 
erau împodobiţi cu hanga, xilografii. Probabil originale. Într-un 
colț al camerei, o canapea mică și fotolii capitonate în piele erau 
aranjate în jurul unei măsuţe de sticlă imaculată. Aspectul 
general era de curățenie și prosperitate și am bănuit că era 
impresia pe care doreau s-o proiecteze oamenii aceștia. Poate 
că atunci când aveau oaspeţi, îi ascundeau pe „Nas-plat” și pe 


VP - 184 


camarazii lui. 

In capătul opus al odăii se afla un birou de lemn. Am avut 
nevoie de o secundă pentru a-l recunoaște pe bărbatul așezat 
înapoia lui. Până atunci nu-l mai văzusem îmbrăcat în costum. 

Era judoka din Kodokan. Cel cu care mă înfruntasem în 
randori. 

— Salut, John Rain, a rostit el în engleză și a surâs scurt. 

l-am întors privirea. 

— Salut, Yamaoto. 

S-a ridicat și a ocolit biroul cu mișcările puternice și graţioase 
pe care le observasem de la bun început în Kodokan. 

— Îți mulţumesc că ai venit azi, a zis el. Te aşteptam. 

Asta era cât se poate de clar. 

— Scuze că n-am telefonat în prealabil, am replicat. 

— Nu-i nicio problemă. Nici nu m-aș fi așteptat la așa ceva. 
Am anticipat totuși că vei găsi o cale prin care să preiei iniţiativa 
- la urma urmelor, ca judoka, te simţi mai în largul tău în atac, 
folosind apărarea doar ca pe o fentă. 

A încuviinţat din cap spre oamenii lui și le-a spus în japoneză 
să aștepte afară. l-am privit cum au ieșit în tăcere, cu „Nas-plat” 
uitându-se la mine când a închis ușa în urma lor. 

— Am făcut ceva care l-a ofensat pe cel urât? am întrebat, 
frecându-mi coastele. Am impresia că nu mă place. 

— A fost dur cu tine? l-am spus să nu fie, însă are probleme 
cu controlarea temperamentului. Ishikawa, cel pe care l-ai ucis 
lângă apartamentul tău, i-a fost prieten. 

— Îmi pare rău pentru el. 

Yamaoto a clătinat din cap, de parcă totul fusese o 
neînțelegere. 

— la loc, te rog. Vrei ceva de băut? 

— Nu, mulțumesc. Nu mi-e sete. Și mă simt mai confortabil în 
picioare. 

El a încuviințat. 

— Știu ce gândești, Rain-san. Nu uita că am văzut cât de rapid 
ești. De aceea dincolo de ușă se află trei bărbaţi înarmați... 
pentru eventualitatea în care reușești să treci de mine. 

A zâmbit cu o încredere în sine absolută, și, amintindu-mi cum 
se desfășuraseră ostilitățile în Kodokan, știam că încrederea 
aceea era justificată. 

— Ar fi o înfruntare interesantă, a urmat Yamaoto, dar poate 


VP - 185 


cu altă ocazie. Te rog, fă-te confortabil și să ne gândim la un 
mod prin care să rezolvăm problema noastră mutuală. 

— „Problema mutuală”? 

— Da, este mutuală. Tu ai, sau știi unde se află, ceva ce 
doresc eu. După ce voi obţine obiectul acela, tu nu vei mai 
reprezenta un pericol și vom putea urma preceptul „trăiește și 
lasă-l și pe altul să trăiască”. Însă dacă nu-l am, situaţia devine 
mai dificilă. 

Am tăcut, așteptând să văd dacă va spune mai multe. După 
câteva clipe, a zis: 

— AȘ dori realmente să discutăm. Dozo, kakete kudasai. „la 
loc, te rog”. 

Am încuviințat scurt din cap și m-am îndreptat către unul 
dintre fotoliile aflate în faţa canapelei. În timp ce mergeam, am 
băgat mâinile în buzunare, simulând un aer de resemnare, și am 
activat transmiţătorul. Indiferent cum se sfârșeau lucrurile, 
măcar Harry avea să audă totul. M-am așezat și am așteptat. 

— Mulţumesc, a spus Yamaoto și a luat loc pe canapea vizavi 
de mine. Pentru început, sunt curios cum m-ai găsit? 

Am strâns din umeri. 

— Omul tău Ishikawa a intrat în apartamentul meu și a 
încercat să mă omoare. l-am luat telefonul mobil și am aflat de 
legătura cu voi. Restul a fost preluarea iniţiativei, așa cum ai 
spus. 

— Ishikawa nu a venit în apartamentul tău ca să te omoare, ci 
ca să-ţi pună niște întrebări. 

— Dacă aceea era ideea lui despre „punerea întrebărilor”, 
poate că ar fi trebuit să-l fi trimis la Dale Carnegie’. 

— Nu contează. Nu ne interesează persoana ta, ci doar CD-ul. 

— CD-ul? 

— Te rog, nu-mi insulta inteligența. O protejezi pe Kawamura 
Midori. 

Asta m-a luat prin surprindere. Apoi însă mi-am dat seama: în 
apartamentul ei o așteptaseră oamenii lui Yamaoto. Se 
concentraseră asupra lui Midori, gândindu-se că dacă avea 
lucrurile tatălui ei, era posibil să fi avut și CD-ul, însă apoi 
apărusem eu. După mine veniseră abia după ce le întinsesem 
ambuscada, iar Midori dispăruse de pe scenă. 


3 Dale Carnegie Training, fondată în 1912 în SUA, este o companie internaţională care 
dezvoltă abilităţile de business, printre care și comunicarea. (n.t.). 


VP - 186 


— Ce legătură are ea cu toate astea? 

— Știu că în momentul morții tatăl ei avea CD-ul asupra lui. 
Este așadar probabil ca ea să-l aibă acum. lar ea se ascunde. 

— Bineînţeles că se ascunde. A avut parte în apartamentul ei 
de aceeași surpriză de care m-am bucurat și eu în propriul meu 
apartament. Ştie că se găsește în pericol, dar nu înțelege 
motivul. 

— În mod obișnuit o persoană aflată în situaţia ei se duce la 
poliţie. Ea n-a făcut-o. 

— Nu știu nimic în privința asta. Nici eu nu am încredere în 
poliție. 

— Unde este ea? 

— Nu știu. A fugit după incidentul din apartament. A crezut că 
lucram cu oamenii tăi. 

— Serios? N-a mai apărut. 

— Poate că s-a dus la prieteni sau poate că nici nu mai este în 
Tokio. Mi s-a părut destul de speriată. 

— Am înțeles, a rostit Yamaoto și și-a unit vârfurile degetelor 
de la ambele mâini. Rain-san, pe CD-ul acela există informaţii a 
căror divulgare ar fi dăunătoare Japoniei și ar fi utile inamicilor 
țării. lar inamicii aceia caută CD-ul. 

M-am gândit la Holtzer care dorea să transforme guvernul 
japonez într-un „sclav sexual”, așa cum numai el s-ar fi putut 
exprima. 

Rămânea un singur lucru pe care nu-l înțelegeam. 

— De ce m-ai contactat în Kodokan? am întrebat. 

— Am fost curios, a răspuns el contemplativ. Doream să știu 
ce poate impulsiona un om cu trecutul tău. Bineînţeles că aș fi 
evitat contactul, dacă aș fi avut habar de felul cum vei fi 
implicat în scurt timp în chestiunea aceasta. 

— Ce vrei să spui prin „trecut”? 

— Ești un om care aparţine la două ţări și culturi aproape 
complet opuse. 

— Cred că-mi scapă ceva... Exceptând faptul că am apărut 
accidental în același timp cu oamenii tăi la apartamentul lui 
Midori, n-am știut că ne cunoaștem. 

— Da, bineînţeles. N-ai avut de unde să știi, dar la răstimpuri 
te-am angajat pentru serviciile pe care le oferi. 

Prin intermediul lui Benny, așadar. Doamne, ticălosul ăla 
mititel se încurcase cu toţi! Probabil că-mi revindea serviciile și- 


VP - 187 


și oprea comision. Măcar cu asta se terminase. 

— Prin urmare, poţi să vezi că interesele tale și ale mele au 
coincis mereu. Dacă am putea lămuri și această unică 
dificultate, putem reveni la status quo ante bellum. 

Dorea enorm să pună mâna pe CD. Speram că algoritmii lui 
Harry aveau succes. 

— Problema este, i-am spus, că n-am habar unde se află CD- 
ul ăsta și nici măcar ce este. Dacă aș ști, ţi l-aș da. Dar nu știu. 

El s-a încruntat. 

— Îmi pare rău să aud asta. Și nici fiica lui Kawamura nu are 
habar? 

— De unde să știu eu? 

Yamaoto a încuviințat grav din cap. 

— Asta este într-adevăr o problemă. Vezi tu, până nu obțin 
ceea ce caut, fiica lui Kawamura reprezintă un pericol. Ar fi mult 
mai sigur pentru ea dacă mi-ar returna obiectul. 

În clipa aceea am fost ispitit să cred că exista un adevăr în 
cuvintele lui. Dacă el ar fi recăpătat CD-ul, Midori n-ar fi 
reprezentat un pericol. 

Însă CD-ul era căutat și de alte grupări, care nu aveau de 
unde să știe că Midori nu-l mai avea. În plus, Yamaoto n-avea să 
mă lase să plec pe baza promisiunii că voi reveni cu CD-ul, iar 
eu nu intenţionam să-i spun unde să-i găsească pe Midori și 
Harry. De asemenea, nu exista nicio garanţie că el nu va elimina 
orice mărunţișuri rămase nerezolvate chiar și după ce căpăta 
CD-ul. 

— Nu știu cu ce te poate ajuta părerea mea, am spus, dar nu 
cred că ea are ceea ce cauţi. De fapt, de ce i-ar fi dat Kawamura 
ceva? Ar fi știut c-o pune în pericol, nu? 

— Este posibil să-i fi dat CD-ul în mod accidental. În plus, așa 
cum am spus deja, este grăitor faptul că ea nu s-a dus la poliţie. 

Nu am răspuns, ci l-am așteptat să continue. 

— Ajunge cu jocurile, a spus în cele din urmă. S-a ridicat și s-a 
dus la un cuier, de unde a luat un sacou de pe umeraș. Nu mai 
am timp să încerc să te conving. Spune-mi unde pot găsi CD-ul, 
sau unde o pot găsi pe Kawamura Midori. 

— Ti-am spus că nu știu. 

— Din păcate nu există decât o cale prin care să-ţi confirm 
ignoranţa. Cred că știi care este. 

Niciunul dintre noi n-a mai rostit vreun cuvânt timp de un 


VP - 188 


minut. L-am auzit expirând prelung, de parcă își ţinuse 
respirația. 

— Rain-san, te afli într-o poziţie dificilă și te înţeleg. În același 
timp însă trebuie să știi că eu voi căpăta ceea ce doresc. Dacă 
îmi vei spune acum, ca prieten, pot avea încredere în tine. Vei fi 
liber să pleci. Dar dacă va fi necesar ca oamenii mei să obţină 
informaţia de la tine prin alte mijloace, s-ar putea ca după aceea 
să nu-ţi mai dau drumul. De fapt, este posibil să nu mai fii în 
stare să pleci. Înţelegi? Dacă nu ai CD-ul, voi fi silit să încep 
următoarea acțiune: să elimin în mod sistematic toate riscurile 
care-i sunt asociate. De aceea, ar fi mult mai bine dacă mi-ai 
spune acum. 

Am încrucișat brațele peste piept și l-am privit. Chipul îmi era 
inexpresiv, dar în interiorul minţii derulam o hartă a coridorului 
și a scării. 

Probabil că sperase într-adevăr că mă voi speria și voi ceda, 
pentru că a așteptat mult timp. Până la urmă și-a strigat 
oamenii. Ușa s-a deschis și am fost înconjurat și smucit în 
picioare. El a lătrat ordine în japoneză: 

— Aflaţi unde este CD-ul. Și Midori. Folosiţi orice mijloace. 

M-au târât afară din cameră. În urma mea, Yamaoto a rostit: 

— Sunt foarte dezamăgit. 

Abia dacă l-am auzit. Eram prea ocupat să caut o cale de 
evadare. 


Capitolul 18 


M-au dus înapoi prin hol. Am privit ieșirea când am trecut pe 
lângă ea: uși duble din sticlă cu un zăvor perfect vizibil în 
interstiţiul mic dintre ele. La venire, ușile se deschiseseră spre 
interior. Dacă aș fi izbit drept în centru, puternic și brusc, era 
posibil ca zăvorul să cedeze. Dacă nu ceda și aveam timp să mă 
retrag și să mai încerc o dată, aș fi putut căuta să trec prin 
sticlă, sperând să nu mă tai prea rău. Niște opţiuni jalnice, dar 
oricum superioare torturilor lui „Nas-plat” și prietenilor lui 
chipeși. 

Au fost destul de brutali, îmbrâncindu-mă în faţa lor pe hol și 
am încercat să emit valuri de frică și neajutorare, pentru a le 


VP - 189 


spori încrederea în sine. Doream ca ei să simtă că se aflau la 
controlul situaţiei, să creadă că eram îngrozit de numărul și de 
forţa lor. Asta mi-ar fi putut oferi o șansă măruntă de a-i lua prin 
surprindere. În rest deţineam un singur avantaj, același pe care 
GOS îl avusese mereu împotriva nord-vietnamezilor, chiar și 
când operam în curtea lor: ţinând seama de ce va urma, eu 
eram mult mai motivat să evadez, decât erau ei motivaţi să mă 
rețină. 

M-au dus într-o cameră aflată în capătul îndepărtat al 
coridorului. Era mică, de vreo trei metri pătraţi. Ușa avea un 
geam din sticlă jivrată în centru și se deschidea în interior, spre 
stânga. În dreapta exista o masă dreptunghiulară micuță, cu 
două scaune, pe laturi opuse. M-au împins într-un scaun, cu 
spatele la ușă. Mi-am pus palmele pe genunchi, sub masă. 

„Nas-plat” a dispărut pentru câteva minute. Când s-a întors, 
purta o bâtă mare de lemn. S-a așezat la masă, vizavi de mine. 
l-am auzit pe ceilalți doi ocupând poziţii îndărătul meu, de o 
parte și alta. 

Între spinarea lui „Nas-plat” și perete era un spaţiu gol cam 
de un metru. Perfect. 

Nu încuiaseră ușa. De ce s-ar fi sinchisit s-o facă? Ei erau trei 
și erau niște ticăloși voinici. Acesta era locul lor. Știau că ei 
controlau situația. 

Am ridicat foarte puţin masa cu genunchii, pentru a-i testa 
greutatea. În ciuda mărimii, era satisfăcător de grea. Inima îmi 
bubuia în urechi și în gât. 

„Nas-plat” a început să spună ceva. Nu am auzit ce anume. 
Imediat cum au început cuvintele, am ţâșnit în picioare, am 
prins masa cu ambele mâini de dedesubt și am proiectat-o în 
sus și în el. Forța atacului l-a izbit cu spatele de perete. Am 
simţit impactul reverberându-mi prin braţe. 

Ceilalţi doi au sărit înainte. Mi-am repezit piciorul în cel care 
venea din dreapta mea. L-am nimerit drept în stomac, atât de 
puternic, încât momentul de inerție a continuat să-l poarte 
înainte. A căzut și imediat celălalt a fost pe mine. 

M-a prins din spate și a încercat hadaka jime, strangularea cu 
antebraţul, dar mi-am tras capul între umeri ca o broască 
țestoasă și m-a prins cu antebraţul peste gură. Strânsoarea îi 
era totuși atât de puternică, încât simţeam că-mi va disloca 
maxilarul. Am deschis gura și muchia braţului lui mi-a intrat 


VP - 190 


între dinţi. Înainte să se poată smuci și elibera, am mușcat 
violent. Am simţit cum dinţii mi s-au afundat în mușchi și l-am 
auzit zbierând. 

Strânsoarea a slăbit și m-am rotit în interiorul ei, lansând 
upercuturi spre abdomenul atacatorului. A coborât braţele ca să 
se protejeze și l-am surprins cu o lovitură brutală cu podul 
palmei în nas, de jos în sus. N-a căzut, însă a fost ameţit. L-am 
îmbrâncit în dreapta și m-am repezit spre ușă. 

Cel pe care-l lovisem cu piciorul mi-a înhăţat glezna de pe 
podea, dar m-am descotorosit. Am prins mânerul circular al ușii 
și l-am rasucit, apoi am smucit-o cu toată puterea. S-a izbit de 
perete și sticla jivrată s-a făcut ţăndări. 

M-am împleticit pe hol, alergând și aproape căzând. Am avut 
nevoie de numai o secundă ca să ajung la uși. Am intrat în ele 
cu toată forța și ivărul de la mijloc a cedat, iar ușile s-au deschis. 
M-am rostogolit în coridorul de după ele, m-am ridicat și m-am 
repezit spre scară. Când am ajuns la ușa exterioară, am tras de 
ea, am deschis-o și am coborât treptele câte patru odată, 
ținându-mă cu mâna de balustradă pentru echilibru. Când am 
trecut de primul palier, am auzit bubuitul ușii care se deschidea. 
Erau deja pe urmele mele - nu-mi asigurasem tocmai avansul la 
care sperasem. 

Trebuia s-o șterg de aici înainte să sosească întăriri. Staţia de 
metrou Shibakoen se afla de cealaltă parte a lui Hibiya-dori. M- 
am repezit pe stradă, încercând să traversez traficul în 
diagonală, și am auzit scârţăiturile cauciucurilor când săream în 
fața mașinilor. 

Mulţimi dense de pietoni ieșeau pe scara ce suia din staţie - 
probabil că tocmai sosise o garnitură. Când am ajuns la intrare, 
am privit în urmă și am văzut doi bărbaţi sprintând după mine. 

Am auzit semnalul sonor al altui tren care intra în stație. 
Poate că aveam să reușesc. Eram absolut sigur că aveau să mă 
împuște acum, dacă puteau s-o facă; în aglomeraţie, nimeni n-ar 
fi știut de unde sosiseră împușcăturile. M-am luptat frenetic să 
avansez, împingându-mă pe lângă trei bătrâne care abia se 
mișcau și blocau scara, apoi am cotit brusc la stânga când am 
ajuns la ultima treaptă, în fața caselor de bilete era un chioșc 
pentru snackuri și, când am trecut în fugă pe lângă el, am 
șterpelit o cutie cu cafea de mărimea palmei. O sută nouazeci 
de grame. Muchii metalice dure. 


VP-191 


M-am îmbrâncit prin turnichete și am ieșit pe peron. Am ajuns 
prea târziu - ușile se închiseseră deja și garnitura se punea în 
mișcare. 

Peronul era aglomerat, totuși exista un pasaj degajat în lungul 
trenului. Am pătruns acolo, am privit înapoi și l-am văzut pe un 
urmăritor trecând prin turnichete și năvălind prin mulţime în 
culoarul acela liber din lungul trenului. 

M-am întors și am apreciat distanța. Erau vreo cinci metri și 
se apropia rapid. 

l-am ţintit centrul de masă și am aruncat cutia cu toată 
puterea, ca pe o minge de baseball. L-a nimerit în stern cu o 
bufnitură pe care am putut-o auzi în ciuda gălăgiei din jur. A 
căzut ca un sac de orez, însă tovarășul lui îl urma în imediata 
apropiere, cu arma în mână. 

M-am răsucit iute. Trenul își sporea viteza. 

Am coborât bărbia în piept și am sprintat după el, cu 
răsuflarea ca un baros în piept. Am auzit o împușcătură. Apoi 
alta. 

Doi metri. Unul. 

Ajunsesem suficient de aproape ca să ridic mâna și să ating 
bara verticală din colţul din spate al vagonului, însă nu mai 
reușeam să mă apropii. Pentru o clipă, viteza mea a fost perfect 
sincronizată cu a trenului. Apoi garnitura a început să se 
îndepărteze. 

Am răcnit sălbatic și am sărit înainte, cu degetele întinse 
către bară. Pentru o secundă cu adevărat înfiorătoare, am 
crezut că nu ajunsesem la ea și m-am simţit prăbușindu-mă în 
gol... după care palma mi s-a închis în jurul metalului rece. 

Corpul mi-a fost smucit înainte și genunchii mi-au izbit partea 
din spate a trenului. Labele picioarelor îmi atârnau imediat 
deasupra șinelor. Degetele îmi lunecau pe bară. Am ridicat ochii 
și am văzut un puști în uniformă de școlar holbându-se la mine 
prin geamul din spate, cu gura deschisă. Apoi trenul a intrat în 
tunel și eu am scăpat priza. 

M-am răsucit instinctiv, trecându-mi braţul stâng sub corp și 
de-a curmezișul lui, pentru ca să mă pot rostogoli imediat după 
impact. Cu toate acestea, am izbit șinele cu atâta putere, încât 
nu m-am rostogolit, ci am ricoșat. Am simţit un șoc enorm pe 
toată partea stângă, urmat de o senzaţie foarte scurtă de zbor. 
lar după încă o clipă, a urmat un bufnet sec și m-am oprit brusc. 


VP - 192 


Zăceam pe spate și priveam plafonul tunelului metroului. Am 
rămas așa o clipă, cu plămânii aproape goliţi de aer. Mi-am 
mișcat degetele de la picioare, apoi pe cele de la mâini. Totul 
părea funcțional. 

Au trecut cinci secunde, după aceea alte cinci. Am izbutit să 
inspir de câteva ori, gâfâit. 

Pe ce naiba am aterizat? 

Am icnit și m-am ridicat în capul oaselor. Mă aflam pe o 
movilă mare de nisip în stânga șinelor. Puțin mai încolo doi 
muncitori japonezi cu căști de protecţie se uitau la mine cu 
gurile căscate. 

Lângă movila de nisip era o platformă din beton pe care o 
reparau muncitorii. Foloseau nisipul ca să prepare ciment. Mi- 
am dat seama că dacă aș fi căzut din tren fie și numai cu o 
jumătate de secundă mai târziu, aș fi aterizat pe beton, nu pe 
nisip. 

M-am ridicat, am coborât de pe movilă și am început să-mi 
scutur hainele. Forma corpului îmi rămăsese întipărită în nisip ca 
într-un desen animat. 

Expresiile muncitorilor nu se schimbaseră. Continuau să mă 
privească în tăcere, cu gurile căscate, și am înțeles că erau într- 
o stare de șoc faţă de ceea ce tocmai văzuseră. 

— Mă scuzaţi, am rostit în japoneză neștiind ce altceva să 
spun, știți unde-i toaleta? 

Și-au menţinut posturile încremenite și mi-am dat seama că 
întrebarea mea îi debusolase încă și mai mult. Poate că era mai 
bine așa. Am văzut că mă găseam la numai câţiva metri de gura 
tunelului și am pornit într-acolo. 

M-am gândit la cele întâmplate. Oamenii lui Yamaoto mă 
văzuseră intrând în tunel agăţat de ultimul vagon, dar nu mă 
văzuseră căzând, iar garnitura gonea prea repede pentru ca ei 
să se aștepte că mi-aș fi dat drumul în mod deliberat să cad. Ca 
atare se așteptau ca peste trei minute să ajung în staţia Mita, 
care era și capătul de linie. Probabil că ieșiseră în goană din 
Shibakoen și porniseră spre Mita pentru a încerca să mă 
intercepteze. 

Mi-a venit o idee nebunească. 

Am băgat mâna în buzunar, am scos casca pe care o 
băgasem acolo înainte ca „Nas-plat” și echipa lui să mă prindă 
lângă dubă și am pus-o în ureche. Apoi am căutat transmiţătorul 


VP - 193 


cu spate adeziv. Nu-l pierdusem. Dar oare mai funcţiona? 

— Harry, m-auzi? am rostit. Vorbește-mi. 

Au trecut câteva clipe lungi și mă pregăteam să repet 
întrebarea, când casca a înviat. 

— John! Ce dracu’ se-ntâmplă? Unde ești? 

A fost minunat să-l aud pe puști. 

— Liniștește-te, n-am păţit nimic. Am însă nevoie de ajutorul 
tău. 

— Ce se-ntâmplă? Am ascultat totul. Ești într-o staţie? Ești 
bine? 

Am Suit de pe șine pe peron, care era aproape pustiu acum, 
probabil în urma împușcăturilor. Câţiva oameni s-au holbat la 
mine, dar i-am ignorat și am trecut pe lângă ei, ca și cum ar fi 
fost perfect natural să apar murdar și învineţit din adâncurile 
unui tunel de metrou din Tokio. 

— Am fost și mai bine, dar despre asta putem vorbi mai 
târziu. Echipamentele mai funcționează? 

— Da, am semnal de la toate camerele din clădire. 

— Perfect, asta voiam să știu. Cine mai este înăuntru? 

— Infraroșiile zic că o singură persoană. Toţi ceilalți au plecat 
pe urmele tale. 

— Și Yamaoto a plecat? 

— Da. 

— Unde-i individul care a rămas? 

— Exact în ultima cameră din dreapta, cum stai cu faţa spre 
clădire - acolo unde te-au dus cei trei bărbați. După plecarea ta, 
n-a mai ieșit de acolo. 

Trebuia să fie „Nas-plat” sau unul dintre oamenii lui, care nu 
mai fusese probabil în stare să mă urmărească. M-am simțit 
bine să știu asta. 

— Bun, uite cum stau lucrurile. Ei toţi cred că sunt pe spatele 
unei garnituri de metrou care merge spre Mita și se vor îndrepta 
într-acolo, unde vor ajunge în vreo patru minute. Vor avea 
nevoie de alte cinci minute ca să înțeleagă că m-au pierdut, apoi 
alte cinci minute ca să revină la clădirea Convingerii. Dispun 
așadar de paisprezece minute ca să ajung acolo și să instalez 
transmiţătorul. 

— Poftim?! Dar nu știi unde sunt ei? Dacă n-au plecat toți la 
Mita? S-ar putea întoarce în timp ce tu ești înăuntru! 

— Mă bazez pe tine să mă anunţi dacă se întâmplă așa. Mai ai 


VP - 194 


flux video de la dubă? 

— Da, nu și-a oprit transmisia. 

— Eu am ajuns deja acolo. Terenul e curat? 

— Da, însă mi se pare o nebunie. 

— O șansă mai bună n-o să capat niciodată. Toţi sunt plecaţi 
din clădire, nimic nu va fi încuiat, iar după ce se vor întoarce, 
vom putea auzi tot ce discută. Intru chiar acum. 

— Bine, te-am văzut acum. Mișcă-te repede. 

Nu mai aveam nevoie de sfatul lui. Am intrat pe ușa din capul 
treptelor, am cotit la dreapta și am alergat pe hol până la scara 
ce ducea la etaj. Așa cum mă așteptasem, plecaseră în grabă și 
ușa din faţă era larg deschisă. 

Biroul lui Yamaoto era a treia ușă pe partea dreaptă. Aveam 
să intru și să ies în câteva clipe. 

Ușa era închisă. Am pus mâna pe mânerul rotund și am 
încercat să-l rotesc. 

— Rahat! am șuierat în barbă. 

— Ce-i? 

— E-ncuiată. 

— Nu mai insista, pune transmiţțătorul altundeva. 

— Degeaba, aici trebuie să ascultăm. 

Am examinat încuietoarea și am văzut că avea un butuc 
simplu cu cinci pini. Nu era mare bătaie de cap! 

— Stai așa. Cred că pot intra. 

— John, ieși de-acolo. Ei se pot întoarce oricând. 

Nu am răspuns. Mi-am scos portcheiul și am desfăcut o 
pontoarcă artizanală și oglinda dentară. Mânerul ei lung și 
subţire era o pârghie improvizată bună. L-am împins în 
încuietoare și am rotit ușor în sensul acelor de ceasornic. Când 
tensiunea din butuc a dispărut, am strecurat pontoarca și am 
început să lucrez la al cincilea pin. 

— Nu-ncerca să spargi încuietoarea! Nu te pricepi! Pune 
transmiţătorul altundeva și ieși imediat! 

— Cum adică nu mă pricep? Nu eu te-am învăţat meserie? 

— Tocmai de-aia știu că nu te pricepi. 

Harry a tăcut brusc. Înțelesese probabil că era inutil să 
încerce să mă oprească, așa că ar fi fost mai bine să mă lase să 
mă concentrez. 

Am simţit al cincilea pin clicăind, apoi l-am pierdut. La naiba! 
Am mai rotit puţintel oglinda dentară, apăsând cilindrul pe pini. 


VP-195 


— Chiar crezi că nu mă pricep? 

Alt pin a lunecat. 

— Nu mai vorbi cu mine. Concentrează-te! 

— Mă concentrez, dar mă simt atacat personal. 

Am simțit al cincilea pin clicăind și l-am menţinut. Cu 
următorii trei a fost simplu. Mai era doar unul. 

Ultimul pin era stricat. Nu puteam simți clicul. Am mișcat 
pontoarca în sus și-n jos, dar n-am găsit nimic. 

Haide, iubitule, unde ești? Mi-am ţinut răsuflarea și am 
scuturat pontoarca. 

N-am simţit pinul clicăind în locul lui, însă mânerul s-a eliberat 
pe neașteptate. L-am rotit spre dreapta și am intrat. 

Biroul era la fel ca atunci când plecasem. Până și luminile 
rămăseseră aprinse. Am îngenuncheat lângă canapeaua 
capitonată cu piele și am pipăit dedesubt. Era tapisată cu un 
material textil, ale cărui margini erau capsate probabil în lemn. 
Era un loc bun. 

Am dezlipit acoperitoarea adezivului și am apăsat energic 
transmiţătorul, asigurându-mă că se prinsese bine. Oricine avea 
să vorbească în camera asta avea să se audă clar și puternic. 

Am auzit în ureche glasul lui Harry: 

— Se întorc doi dintre ei. Suie pe scara din exteriorul clădirii. 
Pleacă imediat! Folosește ușa laterală - este cea din stânga 
clădirii cum stai cu faţa spre ea. 

— Rahat, am plasat deja transmiţătorul. După ce ies de aici, 
n-o să-ţi mai pot răspunde. Tu continuă să-mi vorbeşti. 

— Ei s-au oprit în capul scării, în faţa intrării. Poate că-i 
așteaptă pe ceilalți. Coboară la ieșirea laterală și stai acolo până 
te anunţ că nu-i niciun pericol. 

— Bine. Am plecat. 

Am reîncuiat ușa pe dinăuntru, apoi am ieșit și am tras-o în 
urma mea. M-am întors și am pornit spre coridorul exterior. 

„Nas-plat” venea pe hol. Cămașa îi era plină de sânge. 
Probabil că masa îl lovise în faţă și-i spărsese iarăși nasul. Nu-i 
îmbunătăţise aspectul. Din piept îi huruiau sunete animalice 
ragușite. 

A coborât capul și a gârbovit ceafa și umerii, astfel că arăta ca 
un taur pe punctul de a se năpusti. 

Nu vrea decât să pună mâna pe tine. Te va ataca violent, 
orbit de furie, fără să gândească. 


VP - 196 


„Nas-plat” s-a lansat spre mine, apropiindu-se rapid. Când s-a 
repezit către gâtul meu, i-am prins cămașa udă de sânge și m- 
am lăsat să cad pe podea într-o variantă modificată de tomoe 
nage, lovindu-l cu laba piciorului drept în testicule și aruncându-l 
peste mine. A căzut pe spate cu un bufnet pe care l-am simţit 
prin podea. Folosind momentul de inerție al aruncării, m-am 
rostogolit și m-am ridicat în picioare, am făcut doi pași lungi 
până la el și am sărit în aer ca un cal sălbatic furios, pentru ca 
să cad cu ambele tălpi și cu toată greutatea corpului pe toracele 
lui răstignit. Am simţit cum i s-au rupt oasele și cum tot aerul i-a 
ieșit din plămâni. „Nas-plat” a scos sunetul unui balon care se 
dezumflă într-o băltoacă de apă și am știut că se terminase cu 
el. 

M-am repezit către coridor, apoi m-am oprit. Dacă-l găseau 
așa, în mijlocul holului, aveau să înţeleagă că mă întorsesem și 
poate că aveau să deducă și motivul pentru care o făcusem. Era 
posibil să caute un microfon. Trebuia să-l aduc înapoi în camera 
din capătul opus al holului, unde să pară că murise în urma 
loviturii neașteptat de letale a mesei. 

Picioarele lui erau orientate în direcţia corectă. M-am ghemuit 
între ele, stând cu spatele la „Nas-plat”, l-am prins de sub 
genunchi și m-am ridicat. Era mai greu decât părea. M-am 
aplecat spre înainte și l-am tras, simţindu-mă ca un cal înhămat 
la o căruță cu roţi pătrate. Simţeam în spinare fulgere de 
durere. 

Glasul lui Harry mi-a răsunat iarăși în ureche: 

— Ce faci? Ei intră prin faţă. Mai ai cel mult douăsprezece 
secunde ca să ieși de pe coridor. 

L-am trântit pe „Nas-plat” în încăperea din capătul holului și 
am ieșit în fugă în coridor, sprintând spre ușa laterală. 

Am ajuns la intrarea spre casa scării laterale și am auzit 
deschizându-se ușa din partea opusă a coridorului. Am smucit 
larg ușa și m-am repezit prin ea, trăgând-o în urmă, dar fără s-o 
închid complet. 

M-am ghemuit pe palier, luptându-mă cu nevoia urlătoare de 
a respira, am ţinut ușa întredeschisă și am privit cum trei dintre 
oamenii lui Yamaoto au apărut pe coridor. Unul dintre ei mergea 
gârbovit - cel pe care-l izbisem cu cutia de cafea. Au intrat în 
birourile Convingerii, ieșind din raza mea vizuală. 

L-am auzit imediat pe Harry: 


VP - 197 


— S-au întors în birou. Fațada clădirii este sigură. leși imediat 
prin ușa laterală și traversează parcul spre est, către Sakurada- 
dori. 

Am coborât treptele silențios, însă iute. Am scos capul pe ușa 
de la baza scării și am privit în ambele direcţii. Nu se vedea nici 
țipenie. Am pornit pe o alee care făcea legătura între Hibiya-dori 
și Chuo-dori și am traversat parcul. Căldura soarelui se simțea 
minunat pe faţă. 


VP - 198 


PARTEA A III-A 


lar acum... deciseseră să revină în propriul lor 
tinut; pentru că anii au un soi de pustietate 
când petrecem prea mulți pe un țărm străin. 
Dar... dacă ne întoarcem până la urmă, 
descoperim că aerul natal și-a pierdut însușirea 
înviorătoare și că viața și-a mutat realitatea 
spre locul unde ne-am considerat doar rezidenți 
temporari. Așa se face că, prinși între două tări, 
nu avem de fapt niciuna. 


Nathaniel Hawthorne, 
Faunul de marmură 


Capitolul 19 


— Ești un maniac autodistructiv și n-o să mai lucrez niciodată 
cu tine, mi-a spus Harry când am ajuns la apartamentul lui. 

— Nici eu n-o să mai lucrez niciodată cu mine. Ai obţinut ceva 
de la transmiţător? 

— Da, tot ce s-a întâmplat cât ai fost tu acolo, plus o ședință 
scurtă, care tocmai s-a terminat. Totul este stocat pe hard disk. 

— Au amintit ceva despre individul de care m-am ciocnit la 
plecare? 

— Ce vrei să zici? 

— Imediat după ce instalasem transmiţătorul, am avut o mică 
întâlnire cu unul dintre oamenii lui Yamaoto. Probabil că au 
crezut că se întâmplase mai devreme, altfel i-ai fi auzit 
comentând ceva. 

— Ah, chestia aia! Da, au crezut că s-a întâmplat când ai 
evadat din camera de interogare. N-au știut că te-ai întors. 
Individul este mort, să știi. 

— Mda, nu arăta prea bine când l-am părăsit. 

Harry mă privea cu atenţie, dar nu i-am putut descifra 
căutătura. 


VP - 199 


— A fost foarte rapid. Poţi să faci așa ceva, atât de rapid, doar 
cu mâinile? 

— De fapt am avut nevoie și de picioare. Unde-i Midori? 

— A ieșit să cumpere o claviatură electronică. O să încercăm 
să cântăm conţinutul CD-ului și să introducem sunetele în 
computer - este unicul mod de a discerne patternurile din latice. 

M-am încruntat. 

— Pe cât posibil, Midori n-ar trebui să mai iasă din casă. 

— N-am avut alternativă. Cineva trebuia să monitorizeze 
laserul și infraroșiile ca să-ți salveze ţie fundul, iar ea nu se 
pricepea la echipamente. În felul ăsta, opţiunile au fost destul 
de limitate. 

— Am înţeles. 

— Știe să fie precaută și este semi-deghizată. Nu cred că vor 
fi probleme. 

— Bine. Haide să ascultăm ce ai primit de la transmiţător. 

— Doar o clipă... vreau să-mi spui că n-ai abandonat duba. 

— Da’ ce crezi, că m-am întors după ea? Oi fi eu nebun, dar 
nici chiar în halul ăsta. 

Pentru o clipă, faţa lui a arătat ca a unui băieţaș care tocmai 
primise vestea că-i murise câinele. 

— Ai idee cât costă echipamentele alea? 

Mi-am stăpânit zâmbetul și l-am bătut pe umăr. 

— Ştii că sunt solvabil, am zis, ceea ce era adevărat. M-am 
așezat înaintea computerului și am luat o pereche de căști. Dă-i 
drumul, am aprobat din cap. 

După câteva clicuri de mouse, l-am auzit pe Yamaoto 
beștelindu-și oamenii în japoneză. Probabil că-i dăduseră veștile 
proaste după ieșirea mea din clădire. 

— Un singur om! Un singur om, neînarmat! Și l-aţi lăsat să vă 
scape. Idioţi inutili și incompetenti! 

Nu puteam spune câţi erau cei cărora li se adresa, fiindcă îi 
acceptau tirada în tăcere. A urmat o pauză prelungă, în timpul 
căreia am presupus că și-a tras răsuflarea, apoi a continuat: 

— Nu contează. Este posibil ca el să nu știe unde este CD-ul și 
chiar dacă ar fi știut, nu sunt convins că aţi fi putut afla de la el. 
În mod clar, este mult mai dur ca oricare dintre voi. 

După altă pauză lungă, cineva a spus: 

— Ce vrei să facem, toushu? 

— Chiar așa, a ricanat Yamaoto și vocea îi era ușor răgușită 


VP - 200 


de strigat, ce să faceţi? Să vă concentrați asupra femeii, aia să 
faceți! Ea continuă să fie pista noastră cea mai promițătoare. 

— Dar acum s-a ascuns, a zis altcineva. 

— Este adevărat, a încuviințat Yamaoto, însă ea nu-i obișnuită 
cu o astfel de viață. A dispărut brusc, ascunzându-se, și a lăsat 
în aer majoritatea chestiunilor de zi cu zi ale vieţii ei. Putem fi 
siguri că în scurt timp va reveni la ele. Amplasaţi oameni în 
toate punctele esenţiale ale existenţei ei - locuinţa, cluburile de 
muzică, cunoștințele, rudele. Dacă este nevoie, lucraţi cu 
Holtzer. El dispune de mijloacele tehnice necesare. 

Holtzer? Să lucreze cu el? 

— Și bărbatul? 

A urmat o pauză lungă, după care Yamaoto a rostit: 

— Cu bărbatul este altă poveste. El trăiește în umbre ca 
peștele în apă. Cu excepţia cazului în care suntem extrem de 
norocoși, mă aștept să-l fi pierdut. 

Mi-am putut imagina capete plecate colectiv de rușine, în 
stilul japonez. După un timp, cineva a spus: 

— Poate că-l vom găsi alături de femeie. 

— Da, este o posibilitate. Este evident că el o protejează. Știm 
c-a salvat-o de oamenii lui Ishikura în apartamentul ei. Și a 
reacţionat defensiv când l-am întrebat despre ea. Poate că are 
sentimente față de ea. A chicotit. O temelie stranie pentru o 
idilă. 

Ishikura? am gândit. 

— In tot cazul, a urmat Yamaoto, pierderea lui Rain nu este 
fatală. Femeia este mult mai periculoasă: pe ea o va căuta 
Ishikura Tatsuhiko și are aceleași șanse ca noi s-o găsească - 
poate chiar mai multe, judecând după viteza cu care a ajuns 
înaintea noastră la apartamentul ei. lar dacă găsește CD-ul, 
Ishikura va ști ce să facă cu el. 

Tatsu? Tatsu caută și el blestematul de CD? Cei din 
apartamentul lui Midori erau oamenii lui? 

— S-a terminat cu asumarea de riscuri, a continuat Yamaoto. 
S-a terminat cu mărunțișurile rămase nerezolvate. Când apare 
femeia, eliminați-o imediat. 

— Hai, au răspuns în cor câteva voci. 

— Din păcate, în absenţa returnării CD-ului sau a dovezii 
distrugerii lui, eliminarea femeii nu ne va mai asigura securitate 
completă. A sosit momentul să-l eliminăm și pe Ishikura din 


VP - 201 


ecuaţie. 

— Toushu, a spus un glas, Ishikura este șef de departament în 
Keisatsucho. Este greu să elimini o asemenea persoană fără să 
cauzezi probleme colaterale. În plus... 

— Da, în plus moartea lui Ishikura va face din el un martir în 
unele cercuri, asigurând dovezi pentru toate teoriile lui despre 
conspirații. Nu avem însă de ales. Mai bine cu dovezile unor 
asemenea teorii, decât ceea ce există pe CD, care este o 
dovadă în sine. Faceţi tot posibilul ca moartea lui Ishikura să 
pară naturală. Ca o ironie a sorții, expertul absolut în arta 
aceasta nu ne este disponibil tocmai când avem cea mai mare 
nevoie de el. Ei bine, inspiraţi-vă pe cât puteți din metodele lui. 
Sunteti liberi. 

Asta fusese. Mi-am scos câștile și l-am privit pe Harry. 

— Transmiţătorul mai emite? 

— Va emite până i se termină bateria, adică vreo trei 
săptămâni. O să-l monitorizez în continuare. 

Am încuviinţat din cap, dându-mi seama că, în mod aproape 
cert, Harry avea să audă unele discuţii, care să-l pună pe urmele 
mele. La naiba, comentariile lui Yamaoto erau deja acuzatoare, 
dacă erai inteligent și beneficiai de context: referirea la 
„strania” temelie a atașamentului meu faţă de Midori, alături de 
ironia faptului că pierduse serviciile „expertului absolut” în 
cauzarea deceselor „naturale”. 

— Nu cred că Midori trebuie să audă conversaţia asta, am 
rostit. Ea știe destule. Nu vreau să... s-o compromit și mai mult. 

Harry a plecat capul și a rostit: 

— Inţeleg pe deplin. 

instantaneu am știut că el știa. 

— Este bine că pot avea încredere în tine, am rostit. 
Mulţumesc. 

El a clătinat din cap. 

— Pentru puţin. 

Soneria interfonului a ţârâit. Harry a apăsat butonul și Midori 
a spus: 

— Eu sunt. 

Harry a deschis ușa blocului și ne-am ocupat amândoi 
poziţiile, de data asta cu mine la ușă și cu Harry la fereastră. 
După un minut am văzut-o pe Midori venind pe hol cu o cutie 
mare de carton în braţe. A zâmbit larg când m-a văzut și a iuțit 


VP - 202 


pasul, a intrat în genkan și m-a îmbrățișat scurt. 

După un moment s-a retras și, așezând cutia pe jos, a 
comentat: 

— De fiecare dată când te revăd, arăţi mai rău. 

Era adevărat: fața continua să-mi fie murdară după tumba pe 
șinele metroului și știam că-mi trădam oboseala. 

— Nu numai că arăt, dar mă și simt mai rău, am replicat și am 
zâmbit ca s-o anunţ că ea mă făcea să mă simt bine. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— O să-ţi dau detaliile mai târziu. Harry mi-a spus că ne vei 
oferi un recital de pian. 

— Așa-i, a încuviinţat ea, apoi s-a aplecat și a desfăcut funda 
cutiei. l-a deschis un capăt și a tras afară o claviatură 
electronică. E bună? i-a arătat-o lui Harry. 

El a luat-o și a examinat jackul. 

— Cred că am un adaptor pe-undeva pe-aici. Staţi puţin. 

S-a dus la birou, a tras un sertar plin cu componente 
electronice și a încercat câteva înainte de a găsi una care să-l 
mulțumească. A așezat claviatura pe birou, a conectat-o la 
computer și a apelat pe monitor imaginea scanată a notelor. 

— Problema este, a explicat el, că eu nu pot cânta, iar Midori 
nu poate lucra pe computer. De aceea vom determina 
computerul să aplice patternurile de sunete la reprezentarea 
notelor de pe pagină. După ce are destule date cu care să 
lucreze, computerul va interpreta notele muzicale ca fiind 
coordonate în latice, apoi va folosi analiza fractală până va 
putea discerne modul bazic de repetare a patternului. lar după 
aceea îl va aplica la japoneza standard prin intermediul unui 
algoritm de spargere a codului, pe care l-am scris, și vom putea 
intra în datele de pe CD. 

— Exact, am aprobat. Așa mă gândisem și eu. 

Harry mi-a aruncat privirea lui distinctivă care anunţa că eram 
un troglodit cretinoid, după care a rostit: 

— Midori, încearcă să cânţi partitura de pe monitor și să 
vedem ce poate face computerul cu datele. 

Ea s-a așezat la birou și a ridicat degetele deasupra 
claviaturii. 

— Stai! a oprit-o Harry. Am uitat să-ţi spun că trebuie să cânți 
perfect. Dacă o să cânţi o notă în plus sau în minus, sau dacă o 
să inversezi două note între ele, vei crea un pattern nou și 


VP - 203 


computerul va fi derutat. Trebuie să cânţi exact așa cum apare 
pe ecran. Poţi s-o faci? 

— Aș putea, dacă acesta ar fi un cântec obișnuit, dar este o 
compoziţie bizară. Trebuie s-o parcurg mai întâi de câteva ori. 
Nu mă poţi deconecta de la computer? 

— Ba da. Harry a clicăit de câteva ori din mouse. Dă-i drumul! 
Anunţă-mă când ești gata. 

Midori a privit ecranul câteva secunde, cu capul perfect 
nemișcat și degetele unduind ușor în aer, reflectând sunetele pe 
care le auzea în minte. După aceea a coborât mâinile cu 
blândeţe pe clape și am auzit pentru prima oară melodia stranie 
a informaţiilor care-l costaseră viaţa pe Kawamura. 

Am ascultat-o cumva stingherit în timp ce a cântat. După 
câteva minute, i-a spus lui Harry: 

— E-n regulă, sunt pregătită. Poţi să mă conectezi. 

Harry a operat din mouse. 

— Gata. la să te-auzim. 

Degetele ei au plutit iarăși deasupra clapelor și recviemul 
ciudat a răsunat în încăpere. Când a ajuns la sfârșitul 
portativului, Midori s-a oprit și l-a privit pe Harry, cu sprâncenele 
arcuite întrebător. 

— Datele au fost introduse, a zis el. Să vedem acum ce poate 
face computerul cu ele. 

Am privit ecranul, așteptând rezultatele, fără ca niciunul 
dintre noi să vorbească. 

După o jumătate de minut, dinspre boxele computerului s-a 
auzit o serie curioasă de note eterice, umbre ale celor pe care 
Midori le cântase mai devreme. A 

— Le procesează, a anunțat Harry. incearcă să găsească 
patternul bazic. 

Am așteptat în tăcere minute bune, apoi el a rostit: 

— Rahat, nu văd niciun progres. Poate că nu dispun eu de 
puterea de calcul necesară. 

— Şi cum ai putea face rost de ea? s-a interesat Midori. 

Harry a strâns din umeri. 

— Pot încerca să sparg sistemul din Livermore, ca să obțin 
acces la supercomputerul lor. Chestia este că în ultima vreme 
sistemele lor de securitate s-au îmbunătăţit mult... ar putea 
dura destul. 

— Adică un supercomputer ar putea face șmecheria? l-am 


VP - 204 


întrebat. 

— Da, a zis Harry. De fapt ar fi suficientă orice putere de 
procesare rezonabilă, însă este o chestiune de timp - cu cât 
există mai multă putere de procesare, cu atât pot fi testate mai 
multe posibilități în timp mai scurt. 

— Prin urmare, un supercomputer ar iuți lucrurile, a spus 
Midori, însă nu știm cât de mult. 

— Da, a încuviințat el. 

A urmat un moment de tăcere frustrată, după care Harry a 
zis: 

— Haideţi să ne gândim niţel. De fapt, noi chiar trebuie să 
decriptăm asta? 

Știam încotro se îndrepta; era același gând ispititor pe care-l 
avusesem eu în sediul Convingerii, când Yamaoto îmi ceruse 
CD-ul. 

— Ce vrei să zici? s-a încruntat Midori. 

— Păi, care sunt, de fapt, obiectivele noastre? CD-ul este ca 
dinamita; noi vrem doar să-l predăm mai departe fără să 
explodeze. Proprietarii lui știu că nu poate fi copiat sau distribuit 
electronic. Pentru început, am putea anula posibilitatea de 
explozie, restituindu-l pur și simplu proprietarilor. 

— Nu! a rostit Midori și s-a ridicat în picioare în fața 
monitorului, privindu-l fix pe Harry. Tata și-a riscat viaţa pentru 
informaţiile de pe CD-ul ăsta. Ele vor merge acolo unde a vrut el 
să meargă! 

Harry a ridicat brațele în semn de predare. 

— Perfect, încercam doar să gândesc și în afara cadrului. 

— Ideea ta este logică, i-am spus, dar Midori are dreptate. Nu 
numai pentru că tatăl ei și-a riscat viața ca să obţină CD-ul. Știm 
că există mai multe grupări care caută să pună mâna pe el - nu 
numai Yamaoto, ci și CIA, și Keisatsucho. Poate mai multe. Chiar 
dacă noi am da CD-ul uneia dintre grupările astea, n-ar soluţiona 
problemele noastre cu celelalte grupări. 

— Aici ai dreptate, a aprobat Harry. 

— În același timp însă mi-a plăcut și analogia ta cu dinamita. 
Cum faci ca dinamita să nu provoace daune? 

— O explodezi chiar tu într-un loc sigur, a răspuns Midori 
continuând să-l privească pe Harry. 

— Exact, am zis eu. 

— Bulfinch, a spus femeia. Bulfinch o publică și-n felul acesta 


VP - 205 


informaţiile explodează într-un loc sigur. Și oricum asta dorea și 
tata. 

— Să-i dăm CD-ul fără să știm măcar în mod sigur ce se află 
pe el? a întrebat Harry. 

— Știm destul de bine, am răspuns, bazându-ne pe povestea 
lui Bulfinch, coroborată de Holtzer. Eu nu văd alternativă. 

El s-a încruntat. 

— Nu știm nici măcar dacă Bulfinch dispune de resursele 
necesare pentru a-l decripta. 

Mi-am stăpânit un surâs faţă de unda de resentiment pe care 
o simţea: cineva urma să-i ia jucăria, poate chiar să rezolve 
tehno-enigma fără el. 

— Putem presupune că Forbes poate accesa resursele 
cuvenite. Știm cât de mult vor ei informaţiile de pe CD. 

— Eu tot aș dori să am o șansă mai bună de a-l decripta eu 
primul. 

— Și eu aș vrea același lucru, însă nu știm cât de mult s-ar 
putea să dureze. Între timp ne confruntăm cu niște forțe care au 
fost desfășurate pe urmele noastre și nu vom izbuti să le mai 
păcălim mult timp. Cu cât Bulfinch publică mai repede 
blestemăția, cu atât mai repede vom putea respira liniștiți. 

— Îi telefonez, a rostit Midori apăsat, nemaidorind să aștepte. 


Capitolul 20 


Îi spusesem lui Bulfinch să ne întâlnim în după-amiaza aceea 
în Akasaka Mitsuke, unul dintre districtele de divertisment ale 
orașului, al doilea după Ginza în abundența de baruri cu 
animatoare. Zona este străbătută de o mulţime de strădute, 
care oferă multiple modalităţi de acces și fugă. 

Ploua și era rece când am terminat o RDU și am ieșit din 
stația de metrou Akasaka Mitsuke în fața magazinului universal 
Belle Vie. De cealaltă parte a străzii, se ridica masiv ca un 
crucișător hotelul Akasaka Tokyu cu o nuanţă roz bizară pe 
fundalul ploii și cerului cenușiu. M-am oprit să-mi deschid 
umbrela neagră, apoi am cotit la dreapta pe Sotobori-dori. După 
altă cotire la dreapta într-o alee de lângă Citibank locală, am 
ieșit pe cărămizile roșii crenelate ale esplanadei Akasaka-dori. 


VP - 206 


Sosisem cu o oră mai devreme - și am decis să mănânc un 
prânz rapid în restaurantul de ramen Tenkaichi de pe esplanadă. 
Tenkaichi - „Primul sub firmament” - este un lanţ, dar cel de pe 
esplanadă are un caracter personal. Proprietarii acceptă valută 
străină, iar bancnote și monede din zeci de ţări sunt lipite pe 
pereţii din lemn maroniu ai localului. De asemenea, aici cântă 
un flux continuu de compilaţii de jazz, întrerupte ocazional de 
soft pop american. lar de pe taburetele cu pernuţe, unele 
amplasate discret în colţuri, ai o imagine bună a străzii. 

Am comandat chukadon - legume chinezești peste orez - și 
am mâncat, privind în același timp strada. Doi sarariiman aflaţi 
în pauză de prânz întârziată mâncau tot singuri și în tăcere. 

Îl instruisem pe Bulfinch ca la ora 14 să înceapă să dea ocol în 
sens invers acelor de ceasornic cvartalului 19-3 din Akasaka 
Mitsuke 3-chome. Cvartalul acela este accesat de peste o duzină 
de străduţe, fiecare cu multiple alei aidoma unor afluenți, așa că 
el n-avea să știe unde urma să-l aștept până nu-mi făceam 
anunţată prezenţa. Nu conta dacă venea mai devreme - tot nu 
știa unde voi fi. Nu trebuia să facă altceva decât să ocolească 
cvartalul în ploaie. 

Am terminat de mâncat la 13:50, am plătit și am ieșit. 
Coborându-mi umbrela cât mai mult deasupra capului, am 
traversat esplanada spre Misuji-dori, apoi am intrat pe o alee 
vizavi de restaurantul Buon Appetito din cvartalul 19-3 și am 
rămas sub streașină unui acoperiș din tablă ondulată ruginită. 
Am așteptat acolo în timp ce picături tăcute de apă cădeau în 
faţa mea de pe acoperișul ruginit, peste containere uzate din 
plastic pentru gunoaie. 

După zece minute am auzit pași pe cărămizile ude din stânga, 
m-am întors și l-am văzut pe Bulfinch. Purta un trend măsliniu și 
era gârbovit sub o umbrelă mare și neagră. Din locul unde mă 
aflam, nu mă putea zări și am așteptat să mă depășească. 

— Aici, am rostit încetișor. 

— Rahat! s-a răsucit el brusc către mine. Să nu mai faceţi așa 
ceva. M-aţi speriat. 

— Sunteţi singur? 

— Bineînţeles. Aţi adus CD-ul? 

Am ieșit de sub streașină și am cercetat aleea în ambele 
direcţii. Nu se vedea nimeni. 

— Este în apropiere. Spuneţi-mi ce intenţionaţi să faceţi cu el. 


VP - 207 


— Știţi bine ce planuri am. Sunt jurnalist. Voi scrie o serie de 
articole bazate pe dovezile de pe CD. 

— Cât va dura? 

— Cum, cât va dura? Ce naiba, articolele sunt deja scrise. Eu 
am nevoie doar de dovezi. 

Am căzut pe gânduri. 

— Să vă spun mai întâi câteva lucruri despre CD, am rostit și 
am explicat încriptarea. 

— Nu-i o problemă, a zis el după ce am terminat. Forbes are o 
relație bună cu Lawrence Livermore?, care ne va ajuta. Vom 
publica imediat după ce este descifrată încriptarea. 

— Viaţa lui Midori este în pericol în fiecare zi care trece fără 
să se publice nimic. 

— De asta îmi dați CD-ul? Cei care-l doresc v-ar fi plătit pentru 
el. Și să știți că v-ar fi plătit frumușel. 

— Vreau să înţelegeți ceva, i-am spus. Dacă n-o să publicaţi 
informaţiile de pe CD, asta ar putea s-o coste viaţa pe Midori. 
Dacă se va întâmpla așa ceva, o să vă caut și o să vă omor. 

— Care-i legătura dumneavoastră cu ea? 

— O respect. Și-a sacrificat deja foarte multe pentru 
conţinutul CD-ului ăsta. Aveţi grijă să nu-i sporiţi poverile. 

El a încuviințat din cap. 


— Am înţeles. 

L-am mai privit o clipă, apoi am dus mâna la buzunarul de la 
piept și am scos CD-ul. | l-am întins și am pornit înapoi spre 
staţie. 


Am rulat o RDU în drum spre Shinbashi, timp în care m-am 
gândit la Tatsu. Până la publicarea conţinutului CD-ului, nu 
numai Midori era în pericol, ci și, o știam acum, Tatsu. Și cu 
toate că Tatsu nu era nici pe departe o ţintă facilă, nu era nici 
intangibil. Trecuseră mulţi ani de când nu-l mai văzusem, dar 
cândva ne acoperiserăm spatele unul celuilalt. li datoram măcar 
un avertisment. 

Am sunat la Ke;isatsucho din cabina unui telefon public din 
stația Shinbashi. 

— Ştii cine este? am întrebat în engleză după ce mi-au făcut 
legătura cu el. 

A urmat o pauză prelungă. 


4 Lawrence Livermore National Laboratory (LLNL) este o unitate federală de cercetări 
în Livermore, statul California, înfiinţată de Universitatea California în 1952. (n.t.). 


VP - 208 


— O fantomă, dacă n-aș ști realitatea, mi-a răspuns tot în 
engleză - ceea ce era un semn bun, fiindcă însemna că nu voia 
să fie înțeles de cei din jur. Ştii că Keisatsucho a găsit două 
cadavre în Sengoku? Unul dintre ei purtase un baston. 
Amprentele tale erau pe baston. La răstimpuri mă întrebasem 
dacă mai ești în Tokio. 

La naiba, mi-am spus, probabil că la un moment dat am prins 
bastonul fără să-mi fi dat măcar seama. Amprentele mele 
fuseseră fișate din clipa când revenisem în Japonia după război; 
teoretic, eram un străin și tuturor străinilor li se iau amprentele 
în Japonia. 

— Am încercat să te localizăm, a continuat el, dar se părea că 
ai dispărut. De aceea, cred că înţeleg de ce ai telefonat, însă nu 
pot să intervin pentru tine. Lucrul cel mai bun pe care-l poţi face 
este să vii la Keisatsucho. Dacă vei proceda așa, să știi că voi 
face tot posibilul ca să te ajut. Dacă te vei ascunde, vei părea 
vinovat. 

— De aceea am telefonat, Tatsu. Am niște informaţii în 
privinţa asta și vreau să ţi le comunic. 

— Și ce vrei în schimbul lor? 

— Vreau ca tu să faci ceva. Ascultă-mă atent. Nu-i vorba 
despre mine. Dacă vei acţiona pe baza informaţiilor mele, o să 
mă predau după aceea. Nu voi mai avea motive să mă tem. 

— Unde și când? a întrebat el. 

— Suntem singuri pe linia asta? am întrebat. 

— Sugerezi că linia asta ar putea fi interceptată? a întrebat el 
și i-am recunoscut vechiul sarcasm subversiv din glas. 

Imi spunea să presupun că era interceptată. 

— Perfect atunci, am zis. În holul recepţiei din hotelul Okura, 
sâmbătă, la douăsprezece la amiază, fix. 

Okura era un loc ridicol de public pentru o întâlnire și Tatsu 
știa că nu l-aș fi sugerat niciodată în mod serios. 

— Aha, da, este un loc bun, a răspuns el transmiţându-mi că 
înțelesese. Atunci ne vedem acolo. 

— Ştii, am urmat eu, poate că ţi se pare o aiureală, dar uneori 
duc dorul zilelor pe care le-am petrecut împreună în Vietnam. 
Duc dorul informărilor alea săptămânale inutile la care eram 
siliţi să participăm... le mai ţii minte? 

Șeful CIA al grupului operativ care ţinea informările le 
programa invariabil la ora 16:30, pentru ca să-i rămână suficient 


VP - 209 


timp după aceea să alerge după prostituate prin Saigon. Tatsu îl 
disprețuia pe bună dreptate și nu se sfia s-o sublinieze în public. 

— Da, nu le-am uitat, a răspuns el. 

— Nu știu de ce, însă tocmai acum m-a apucat dorul de ele, 
am zis și, după ce-i spusesem ora, m-am pregătit să-i ofer și 
data. Aș fi în stare să particip și mâine la una. Nu ţi se pare 
curios? Probabil că din cauza vârstei devin nostalgic. 

— Se întâmplă. 

— Da, în sfârşit... A trecut ceva timp. Îmi pare rău că n-am 
mai ţinut legătura între noi. Tokio s-a schimbat mult de când am 
sosit eu aici. Pe atunci ne distram a-ntâia, nu crezi? Mie-mi 
plăcea enorm locșorul ăla unde mama-san făcea cu mâna ei 
cănile în care ne servea băuturile. Nu cred că-l mai ţii minte. 
Probabil că nici nu mai există de acum. 

Locul era în Ebisu. 

— Nu, nu mai există, a spus Tatsu anunţându-mă că 
înţelesese. 

— Păcat. Era un loc frumos. Mă mai gândesc uneori la el. 

— Te sfătuiesc în mod insistent să te predai. Dacă mă asculți, 
îți promit că voi face tot ce pot ca să te ajut. 

— O să mă gândesc. Mulţumesc pentru sfat. 

După aceea am închis și am rămas cu mâna pe receptor, 
dorindu-mi ca el să fi înţeles mesajul meu criptic. Nu știam ce 
voi face dacă nu-l înţelegea. 


Capitolul 21 


Localul din Ebisu pe care-l amintisem era un /zakaya japonez 
clasic în care mă dusese Tatsu când sosisem în Japonia după 
război. /zakaya sunt baruri micuțe din case vechi de lemn, 
conduse de obicei de un bărbat sau o femeie fără vârstă, sau de 
un cuplu, care locuiesc deasupra localului, doar cu un felinar 
roșu deasupra ușii, care le anunţă existenţa. Oferind refugiu față 
de un boss exigent sau un mariaj plictisitor, de tumultul 
metrourilor și vacarmul străzilor, izakaya servesc bere și sake 
până târziu în noapte, în timp ce un șir nesfârșit de clienţi vin și 
pleacă pe scaunele de la bar, înlocuiţi întruna de alţi bărbaţi 
obosiţi care evadează din rutine. 


VP - 210 


Tatsu și cu mine petrecuserăm mult timp în localul din Ebisu, 
dar eu încetasem să mai merg acolo după ce întrerupsesem 
contactul. Îmi propusesem să trec într-o bună zi pe acolo și să 
văd ce mai făcea mama-san, dar lunile deveniseră ani și, 
cumva, nu mai reușisem s-o fac. lar acum, potrivit lui Tatsu, 
localul nici măcar nu mai exista. Probabil că fusese demolat. În 
Tokio modern și grăbit nu mai exista loc pentru băruleţe micuţe 
ca acela. 

Eu însă îmi aminteam unde fusese și acolo aveam să-l aștept 
pe Tatsu. 

Am ajuns la Ebisu devreme, ca să-mi acord timp pentru a 
arunca o privire în jur. Peisajul se schimbase într-adevăr. Multe 
case de lemn dispăruseră. In apropierea stației se afla un mall 
nou și strălucitor, acolo unde înainte se întinsese o orezărie. Mi- 
a venit niţel cam greu să mă orientez. 

După ce am coborât din staţie, am pornit spre est. Era o zi 
umedă și vântul aducea fuioare de ceaţă dinspre cerul acoperit. 

Am găsit locul unde fusese izakaya. Casa dărăpănată, dar atât 
de intimă, dispăruse, înlocuită de o băcănie cu aspect antiseptic. 
Am trecut pe lângă ea fără grabă. Era pustie; unicul ocupant, un 
vânzător cu chip plictisit, citea o revistă sub tuburile 
fluorescente. Nu se vedea nici urmă de Tatsu, însă era aproape 
cu o oră mai devreme. 

Dacă aș fi avut alternativă, nu m-aș fi întors odată ce aș fi 
știut că localul nu mai exista. Ce naiba, întregul cartier 
dispăruse! Îmi amintea de ultima dată când fusesem în SUA, cu 
aproape cinci ani în urmă. Mă întorsesem în Dryden, care fusese 
pentru mine aproape ca o localitate natală adevărată. Nu mai 
călcasem pe acolo de aproape douăzeci de ani și o parte din 
mine dorea să se reconecteze cu ceva. 

Fusese un drum de patru ore cu mașina din New York. Când 
ajunsesem, cam singurul lucru rămas la fel era configuraţia 
străzilor. Mersesem pe artera principală și în locul caselor pe 
care le ţineam minte văzusem un McDonald's, un Kinko's, un 
Subway pentru sandvișuri, toate în clădiri noi și strălucitoare. 
Recunoscusem numai vreo două locuri. Erau ca ruinele unei 
civilizații dispărute, ridicându-se prin vegetaţia deasă a junglei. 

Acum am continuat să merg, minunându-mă de felul cum 
amintiri cândva plăcute păreau să renască dureroase printr-o 
alchimie pe care n-o puteam înțelege pe deplin. 


VP - 211 


Am cotit pe o stradă laterală. Un părculeţ era înghesuit între 
două blocuri banale. Două mame tinere pălăvrăgeau pe o 
bancă, cu cărucioarele în faţa lor. Vorbeau probabil despre 
evenimente din cartier, despre faptul că în curând copilașii lor 
aveau să meargă la școală. 

Am ocolit complet noul mall comercial, apoi am intrat în el 
printr-o esplanadă exterioară largă, care strălucea de crom și 
sticlă. Trebuia să recunosc că era o construcţie frumoasă. Doi 
puști de liceu au trecut pe lângă mine, râzând. Păreau perfect în 
largul lor, ca și cum ar fi aparținut locului. 

O siluetă într-un trend vechi venea spre mine din celălalt 
capăt al plaza și, cu toate că nu-i puteam distinge chipul, am 
recunoscut legănatul mersului și postura. Era Tatsu, care 
absorbea căldură dintr-o ţigară și ignora în rest ziua umedă. 

M-a zărit și a fluturat din braţ, apoi a aruncat ţigara. Când s-a 
apropiat, am văzut că faţa îi avea mai multe cute decât îmi 
aminteam, marcată o oboseală aflată mai aproape de suprafaţă. 

— Hontou ni, shibaraku buri da na, am rostit și am făcut o 
plecăciune. 

El a întins mâna și i-am scuturat-o. 

M-a privit cu atenţie, zărind fără îndoială pe chipul meu 
aceleași cute pe care le vedeam eu pe al lui, și poate și altceva. 
Era prima dată că Tatsu mă vedea după operația pe care o 
suferisem. Probabil că se minuna de faptul că vârsta părea să- 
mi fi ascuns trăsăturile europene. M-am întrebat dacă suspecta 
și altceva decât trecerea timpului înapoia înfățișării mele 
schimbate. 

— Ce ai făcut de data asta, Rain-san? a întrebat el fără să-și 
desprindă ochii de la mine. Ştii în ce necazuri mă bagi dacă află 
cineva că ne-am întâlnit și nu te-am arestat? Ești suspect într-un 
caz de dublă omucidere, în care una dintre victime avea legături 
strânse cu PLD-ul. Să știi că sunt supus la presiuni considerabile 
ca să-l rezolv cât mai repede. 

— Chiar n-ai de gând să-mi spui măcar că te bucuri să mă 
revezi? Am și eu sentimente, să știi. 

Tatsu și-a etalat zâmbetul trist. 

— Ştii bine că mă bucur să te revăd. Mi-aș fi dorit însă alte 
circumstanţe. 

— Ce mai fac fiicele tale? 

Zâmbetul i s-a lărgit și el a încuviinţat din cap cu mândrie. 


VP - 212 


— Foarte bine. Una este medic, iar cealaltă avocat. Din 
fericire, au moștenit mintea mamei lor. 

— S-au măritat? 

— Cea mare este logodită. 

— Felicitări! Se pare că în curând vei fi bunic. 

— Nu prea curând, a replicat el. 

Zâmbetul i s-a evaporat și am gândit: Nu mi-ar plăcea să fiu 
băiatul pe care Tatsu îl va prinde păcălindu-i o fiică. 

Am pornit prin mall și am trecut pe lângă reproducerea 
perfectă a unui chiteau francez care părea cuprins de nostalgie 
printre actualii săi vecini. 

Odată ce terminasem cu politețurile, am trecut la subiect: 

— Yamaoto Toshi, șeful partidului Convingerea, a pus un preţ 
pe capul tău. 

Tatsu s-a oprit și m-a privit. 

— De unde știi asta? 

— Regret, dar nu pot să-ţi răspund la întrebarea asta. 

El a aprobat din cap. 

— Sursa ta trebuie să fie credibilă, altfel nu mi-ai fi spus. 

— Exact. 

Am reînceput să mergem prin mall. 

— Rain-san, să știi că există mulţi oameni care ar dori să mă 
vadă dispărut. Uneori mă întreb cum am reușit să supraviețuiesc 
atâta timp. 

— Poate că ai un înger păzitor. 

Tatsu a izbucnit în râs. 

— AȘ fi vrut eu așa ceva. De fapt, explicaţia este mai simplă. 
Moartea mi-ar afirma răspicat credibilitatea. Cât timp sunt viu, 
pot fi ignorat ca un nebun, un urmăritor de fantome. 

— Mă tem că circumstanţele s-au schimbat. 

El s-a oprit iarăși și m-a privit scrutător. 

— N-am știut că ești amestecat cu Yamaoto. 

— Nu sunt. 

A încuviințat încetișor și am știut că adăuga informaţia 
respectivă la profilul pe care-l întocmise asasinului misterios. 

A pornit mai departe. 

— Spuneai așadar că circumstanțele s-au schimbat. 

— Există un CD cu date. Din câte am înţeles, conţine 
informaţii care implică mulți politicieni în acte grave de corupţie. 
Yamaoto încearcă să pună mâna pe el. 


VP - 213 


El știa ceva despre disc - la urma urmelor, prin intermediul 
transmiţătorului din sediul Convingerii îl auzisem pe Yamaoto 
spunând că Tatsu trimisese oameni la apartamentul lui Midori -, 
totuși n-a zis nimic. 

— Tu știi ceva despre asta? l-am întrebat. 

A ridicat din umeri. 

— Sunt poliţist. Știu câte ceva despre toate. 

— Yamaoto crede că știi foarte multe. El știe că ești în 
căutarea CD-ului, are greutăţi cu recuperarea lui, așa că 
încearcă să elimine firele rămase nerezolvate. 

— De ce are greutăţi în recuperarea CD-ului? 

— Nu știe unde este. 

— Tu știi? 

— Nu este la mine. 

— Nu asta te-am întrebat. 

— Tatsu, aici nu este vorba despre CD. Am propus să ne 
întâlnim, fiindcă am aflat că te găsești în pericol. Am vrut să te 
avertizez. 

— Insă CD-ul dispărut este motivul pentru care mă găsesc în 
pericol, nu? a zis el, afișând o privire nedumerită și inocentă 
care ar fi păcălit pe oricine nu-l cunoștea. Dacă-l găsesc, înlătur 
pericolul. A 

— Scutește-mă de logica asta. lţi mai spun doar atât. 
Deţinătorul CD-ului poate să-i publice conţinutul. Asta ar trebui 
să înlăture pericolul, așa cum zici tu. 

El s-a oprit și m-a prins de braț. 

— Să nu-mi spui că i-ai dat CD-ul lui Bulfinch! 

In minte au început să-mi sune sonerii de alarmă. 

— De ce? 

— Pentru că Franklin Bulfinch a fost ucis ieri în Akasaka 
Mitsuke, în fața hotelului Akasaka Tokyu. 

— Rahat! am exclamat, pierzându-mi controlul pentru o clipă. 

— Komatta, a înjurat el din nou. | l-ai dat, așa-i? 

Rahat! 

— Da. 

— La dracu'! Îl avea asupra lui când a fost omorât? 

In faţa hotelului Akasaka Tokyu, la o sută de metri de locul 
unde ne întâlniserăm. 

— La ce oră s-a întâmplat? l-am întrebat. _ 

— Pe la începutul după-amiezii. Probabil în jurul orei două. || 


VP - 214 


avea asupra lui? 

— Aproape sigur. 

Umerii i s-au gârbovit și am știut că nu juca teatru. 

— La naiba, Tatsu, de unde știi tu despre CD? 

După o pauză îndelungată, mi-a răspuns: 

— Știu, deoarece Kawamura trebuia să mi-l dea mie. 

Am arcuit sprâncenele, surprins. 

— Da, a urmat el, luasem legătura cu Kawamura de mai mult 
timp. Îl încurajasem mereu să-mi ofere informaţiile care se află 
acum pe CD. Se pare că finalmente toți au mai multă încredere 
în reporteri decât în polițiști. Kawamura a decis până la urmă să- 
i dea CD-ul lui Bulfinch. 

— De unde știi? 

— Kawamura m-a sunat în dimineaţa morţii lui. 

— Și ce a spus? 

Tatsu m-a privit inexpresiv. 

— „Imi bag picioarele, o să dau CD-ul presei occidentale”. A 
fost numai vina mea. Am fost prea insistent, am pus prea multă 
presiune pe el. In mod cert, asta nu i-a plăcut până la urmă. 

— Și de unde știi că urma să i-l dea lui Bulfinch? 

— Dacă tu ai dori să dai genul ăsta de informaţii „presei 
occidentale”, cui te-ai adresa? Bulfinch era bine-cunoscut pentru 
articolele lui despre corupţie. N-am fost însă sigur decât azi- 
dimineaţă când am auzit de asasinarea lui. Și n-am fost complet 
sigur decât în clipa asta. 

— De aceea ai urmărit-o pe Midori? 

— Bineînţeles. Tatsu avea un fel sec de a pronunta 
„bineînţeles”, care părea întotdeauna să sublinieze o lipsă de 
acuitate mintală din partea interlocutorului. Kawamura a murit 
aproape imediat după ce mi-a telefonat, ceea ce înseamnă că 
probabil n-a putut să predea CD-ul „presei occidentale”, așa 
cum plănuise. Fiica avea toate obiectele tatălui, așa că ea era o 
țintă logică. 

— De aceea ai anchetat spargerea din apartamentul lui 
Kawamura? 

S-a uitat la mine dezaprobator. 

— Spargerea aceea a fost comisă de oamenii mei. Căutam 
CD-ul. 

— Așadar, două ocazii pentru a-l căuta - spargerea, iar apoi 
ancheta spargerii, am spus admirându-i eficienţa. Foarte 


VP - 215 


convenabil. 

— Nu îndeajuns de convenabil. N-am găsit discul și de aceea 
ne-am îndreptat atenţia spre fiică. 

— Tu și toţi ceilalți. 

— Rain-san, a zis el, am pus pe cineva s-o urmărească în 
Omotesando. Omul acela a suferit un accident cu totul 
improbabil în toaleta unui bar local. l-a fost rupt gâtul. 

Rahat, deci „Domnul lnexpresiv” fusese omul lui Tatsu! 
Așadar poate că Benny vorbise serios când îmi dăduse patruzeci 
și opt de ore ca să accept jobul Midori. Desigur, asta nu mai 
conta acum. 

— Ca să vezi, am comentat eu. 

— În aceeași noapte, mi-am pus oameni s-o aștepte pe fiică în 
propriul ei apartament. Deși erau înarmaţi, au fost atacați prin 
surprindere și scoși din luptă de un singur bărbat. 

— Cam stânjenitor, am rostit și l-am așteptat să continue. 

Tatsu a scos o ţigară, a studiat-o pentru o clipă, apoi a pus-o 
în gură și a aprins-o. 

— Toate astea aparțin însă de acum trecutului, a spus și a 
suflat un nor de fum cenușiu. S-a terminat. CD-ul este în mâinile 
CIA. 

— De ce crezi asta? De ce nu în mâinile lui Yamaoto? _ 

— Potrivit surselor mele, Yamaoto continuă să caute CD-ul. In 
piesa asta mai există doar un singur jucător în afară de mine, 
ceea ce înseamnă că el a luat CD-ul de la Bulfinch. 

— Dacă te referi la Holtzer, el lucrează cu Yamaoto. 

Tatsu mi-a oferit din nou surâsul lui trist. 

— Holtzer nu lucrează cu Yamaoto, ci este robul lui Yamaoto. 
Și, ca majoritatea robilor, caută o modalitate de evadare. 

— Nu înțeleg. 

— Yamaoto îl controlează pe Holtzer prin șantaj, așa cum își 
controlează toate marionetele. Însă Holtzer joacă un joc dublu. 
El intenţionează să folosească CD-ul pentru a-l distruge pe 
Yamaoto, pentru a reteza sforile păpușarului. 

— Prin urmare, Holtzer nu i-a spus lui Yamaoto că CIA are CD- 
ul. 

Polițistul a ridicat din umeri. 

— Cum spuneam mai devreme, Yamaoto continuă să-l caute. 

— Tatsu, am rostit eu încet, ce se află pe CD-ul acela? 

El a tras obosit din ţigară, după care a suflat fumul spre cer. 


VP - 216 


— Materiale video cu acte sexuale extraconjugale, înregistrări 
audio de mite și plăţi, numere de conturi secrete, arhive de 
tranzacții imobiliare ilegale și spălări de bani. 

— Care-l implică pe Yamaoto? 

M-a privit de parcă se întreba cum puteam fi atât de idiot. 

— Rain-san, ai fost un mare soldat, dar ai fi fost un poliţist de 
tot rahatul. Datele acelea îi implică pe toţi, cu excepția lui 
Yamaoto. 

Am rămas tăcut, străduindu-mă să pun totul cap la cap. 

— Yamaoto folosește informaţiile acelea pentru a şantaja? 

— Bineînţeles, a replicat el în stilul lui sec. Tu de ce crezi că n- 
am avut parte decât de guvernări care au eșuat? Unsprezece 
prim-miniștri în tot atâţia ani! Absolut toţi au fost fie slugi ale 
PLD-ului, fie reformatori, care au fost imediat cooptați și 
dezamorsaţi. Asta-i mâna lui Yamaoto care guvernează din 
umbră. 

— Totuși el nu face parte din PLD. 

— Pentru că nu vrea. În felul ăsta conduce totul mult mai 
eficient. Când un politician îl nemulţumește, sunt scoase la 
iveală informații incriminatorii, mass-media sunt instruite să le 
amplifice și respectivul este dizgraţiat. Scandalul se reflectă 
doar asupra PLD-ului, nu asupra Convingerii. 

— Și de unde obţine el toate informaţiile astea? 

— Are un sistem vast de interceptări telefonice, supravegheri 
video și complici. De fiecare dată când prinde în gheare pe 
cineva, respectivul devine complice și-l ajută în lărgirea rețelei 
de șantaj. 

— Dar de ce l-ar ajuta? 

— Politica biciului și a zăhărelului. Yamaoto are pe statul lui 
de plată multe tinere suficient de frumoase pentru a-l determina 
până și pe cel mai fidel politician însurat să-și piardă minţile 
pentru moment. Să zicem că un parlamentar este filmat într-un 
act sexual stânjenitor cu una dintre femeile acelea. Politicianului 
i se arată materialul video și i se spune că nu va fi făcut public, 
în schimbul votului său în favoarea anumitor legi referitoare în 
general la cheltuieli pentru lucrări publice, ca și pentru 
cooperarea lui în prinderea altor colegi. Dacă are conștiință, 
politicianul nu va dori să voteze în favoarea acelor proiecte 
publice ridicole, însă teama de expunere este acum un factor de 
motivaţie mult mai important decât ar fi fost vreodată 


VP - 217 


conștiința. lar în trădarea colegilor săi intervine aspectul 
psihologic: împroșcându-i pe alţii cu noroi, el se simte mai puţin 
murdar la rândul său. Și pentru că alegerile sunt decise în 
Japonia nu de trecutul electoral al unui politician, ci de accesul 
lui la bani, Yamaoto oferă un fond „negru” uriaș cu care 
politicienii își pot finanța campaniile electorale. Yamaoto este 
generos - odată ce un politician face parte din reţeaua sa, este 
în interesul lui ca respectivul să fie reales și să avanseze în 
cariera politică. Influenţa lui Yamaoto este atât de profundă, 
încât dacă nu faci parte din rețeaua lui, nu poţi să reușești 
absolut nimic și oricum vei fi învins la următoarele alegeri, când 
una dintre marionetele lui are mai mulţi bani. 

— Dacă are atâta putere, cum se face că n-am auzit niciodată 
de el? 

— Yamaoto nu dezvăluie sursa presiunilor aplicate. Victimele 
lui știu doar că sunt șantajate, nu și de către cine. Majoritatea 
cred că este mâna unei facțiuni din PLD. Şi de ce nu? De fiecare 
dată când Yamaoto determină că un scandal este în interesul 
lui, PLD-ul devine focarul atenţiei ţării. Ironia sorții, nu? Yamaoto 
trage sforile astfel încât până și PLD-ul crede că PLD-ul deţine 
puterea. Dar înapoia puterii se găsește adevărata putere. 

M-am gândit la rapoartele pe care le citisem despre teoriile 
conspiraţiilor formulate de Tatsu. 

— Cu toate acestea, am spus, tu te-ai concentrat asupra 
corupţiei din PLD. 

A mijit ochii. 

— De unde ai tras concluzia asta? 

Am zâmbit. 

— Faptul că nu ne-am mai văzut de mult timp nu înseamnă că 
mi-am pierdut interesul față de tine. 

El a tras iarăși din ţigară. 

— Da, m-am concentrat asupra corupţiei din PLD, a rostit și 
fumul i-a ieșit în fuioare prin nări. Pe Yamaoto îl amuză asta și 
crede că-i slujește interesele. Așa ar fi, dacă vreunul dintre 
rapoartele mele ar fi privit cu seriozitate. Insă numai Yamaoto 
decide când corupţia trebuie pedepsită. 

A rostit cuvintele acestea cu o expresie mohorâtă. 

Mi-a fost imposibil să nu-i zâmbesc; rămăsese același viclean 
afurisit pe care-l cunoscusem în Vietnam. 

— Însă tu tragi o cacealma. Adevărata ta ţintă este Yamaoto. 


VP - 218 


Tatsu a strâns din umeri. 

— Acum înțeleg de ce doreai CD-ul, am adăugat. 

— Rain-san, tu-mi cunoșteai implicarea. De ce nu m-ai 
contactat? 

— Am avut un motiv. 

— Și anume? 

— Midori. Dacă ţi-aș fi dat CD-ul, Yamaoto ar fi continuat să 
creadă că nimeni nu-l găsise deocamdată și ar fi continuat s-o 
caute pe Midori. Publicarea materialelor de pe disc era singurul 
fel în care Midori n-ar mai fi fost amenințată. 

— Ăsta a fost unicul motiv pentru care n-ai vrut să mă 
contactezi? 

L-am privit, precaut. 

— Eu nu știu altul. Știi tu, cumva? 

Mi-a răspuns doar prin surâsul lui trist. 

Am mers tăcuţi câteva clipe, apoi eu am întrebat: 

— Cum a ajuns Yamaoto la Holtzer? 

— l-a oferit ceea ce-și dorește orice om. 

— Adică? 

— Putere, bineînțeles. Cum crezi că a avansat Holtzer așa 
rapid prin ierarhie, ca să ajungă șeful Staţiei Tokio? 

— Yamaoto l-a alimentat cu informaţii? 

— Bineînţeles. Am înţeles că domnul Holtzer a înregistrat 
succese notabile în recrutarea de active în Japonia. Și ca șef al 
Staţiei Tokio, a produs câteva rapoarte foarte pertinente - mai 
ales despre corupţia din guvernul japonez, domeniu în care 
Yamaoto este, desigur, expert. 

— Doamne, Tatsu, informaţiile tale aproape că mă îngrozesc. 

— Îngrozitoare este inutilitatea lor pentru mine. 

— Holtzer știe că este manipulat? 

Tatsu a ridicat din umeri. 

— La început a crezut că el îl recruta pe Yamaoto. După cea 
înțeles că adevărul era exact invers, ce opţiuni avea? Să 
mărturisească Agenţiei că activele pe care le recrutase erau de 
fapt agenţi dubli, că toate rapoartele erau născocite? Ar fi 
însemnat sfârșitul carierei lui. Alternativa era mult mai plăcută: 
să lucreze pentru Yamaoto, care continuă să-l alimenteze cu 
„informaţii” ce fac din el o vedetă. lar Yamaoto are cârtiţa lui în 
interiorul Agenţiei. 

Holtzer este o cârtiță, am gândit dezgustat. Trebuia să-mi fi 


VP - 219 


dat seama. 

— Holtzer mi-a spus că CIA îl recrutase pe Kawamura, care 
era pe punctul de a preda CD-ul Agenţiei când a decedat. 

Polițistul a strâns din umeri. 

— Kawamura m-a tras pe sfoară pe mine. La fel de bine este 
posibil să fi tras pe sfoară și CIA. Este imposibil de spus și 
oricum este irelevant. 

— Și care-i treaba cu Bulfinch? am întrebat. Cum a ajuns 
Holtzer la el? 

— Urmărindu-l, până i-ai înmânat CD-ul, bineînţeles. Bulfinch 
era o ţintă facilă, Rain-san. 

Am auzit nota blândă de mustrare din vocea lui care-mi 
spunea că fusese o prostie să dau CD-ul unui civil. 

Am mers în tăcere alte minute, după care el a rostit: 

— Și tu, Rain-san, ce ai făcut în Japonia în tot acest timp? De 
când ne-am văzut noi doi ultima dată? 

Cu Tatsu ar fi fost o greșeală să presupui că ceva putea fi un 
banal schimb de politeţuri. În adâncul minţii mele a zbârnâit o 
sonerie de alarmă. 

— Nimic nou în sine, am răspuns. Aceeași activitate de 
consultant ca și înainte. 

— Consultanţă... în ce domeniu? 

— Ştii doar. Ajut companii din SUA să-și exporte produsele în 
Japonia. Ocolesc unele formalităţi birocratice, găsesc partenerii 
adecvaţi - chestii de-astea. 

— Sună interesant. Ce fel de produse? 

Tatsu ar fi trebuit să fi știut că nu-mi putea demasca 
paravanul consultanţei prin numai câteva întrebări simple. 
Afacerea aceea și clienţii sunt perfect reali, deși, desigur, nu 
chiar din topul 500 întocmit de Fortune. 

— De ce nu intri pe site-ul meu? l-am întrebat. Are o secțiune 
plină cu referinţe de la clienți. 

A fluturat din mână cu un gest amuzat. 

— Voiam de fapt să te întreb ce mai faci încă în Japonia? De 
ce mai ești aici? 

— Ce contează asta? 

— Mi-ar fi plăcut să știu. 

Ce-i puteam spune? Trebuie să rămân în război. Un rechin 
moare, dacă încetează să mai inoate. 

Trebuia să recunosc totuși că nu era doar atât. Uneori 


VP - 220 


detestam să trăiesc aici. Chiar și după douazeci și cinci de ani 
eram un outsider și uram chestia asta. Și nu era vorba doar 
despre profesiunea mea care necesita o viaţă dusă în umbre. În 
ciuda caracteristicilor native și a nivelului meu lingvistic, ceea 
ce contează finalmente este că la interior sunt pe jumătate 
gaijin. O profesoară crudă mi-a spus odată în școala primară: 

— Ştii ce obţii când amesteci apă curată cu apă murdară? Apă 
murdară! 

Fuseseră necesari alţi câţiva ani de insulte și respingeri ca să-i 
înţeleg spusele: eram însemnat de o pată de neșters, pe care 
umbrele o pot ascunde, dar care nu se poate spăla niciodată. 

— Ai stat două decenii aici, a continuat Tatsu încetișor. Poate 
c-ar fi timpul să pleci acasă. 

Stie, mi-am spus. Sau este pe punctul de a ști. 

— Mă întreb unde-i casa mea, am replicat. 

El a rostit cu grijă: 

— Dacă vei rămâne, există riscul să putem afla că avem 
interese opuse. 

— Atunci să nu aflăm. 

l-am văzut zâmbetul trist. 

— Putem încerca. 

Ne-am reluat mersul, cu cerul mohorât deasupra noastră. 

Brusc mi-a venit o idee. M-am oprit și m-am uitat la el. 

— Poate că nu s-a terminat totul, am spus. 

— La ce te referi? 

— La CD. Poate că încă îl putem recupera. 

— Cum? 

— Informaţiile de pe disc nu pot fi copiate sau transmise 
electronic. Și sunt încriptate. Holtzer va avea nevoie de experţi 
ca să le descifreze. De aceea, trebuie fie să ducă CD-ul la 
specialiști, fie să cheme specialiștii la el. 

Tatsu a rămas tăcut doar o secundă, apoi a scos telefonul 
mobil. A tastat un număr, a dus telefonul la ureche și a așteptat. 

— Am nevoie de lista persoanelor oficiale americane intrate în 
țară, a rostit în japoneză. Mai ales cele declarate ca făcând parte 
din NSA sau CIA. Intrările pentru săptămâna următoare, în mod 
special următoarele câteva zile. Imediat. Da, aștept. 

Ca parte din tratatul lor de securitate și cooperare generală în 
domeniul contrainformaţiilor, guvernele american și japonez își 
declară reciproc agenţii de vârf. Era cu bătaie lungă, dar merita 


VP - 221 


încercat. 

lar eu îl cunoșteam pe Holtzer. Era genul de fanfaron. Avea să 
anunţe obţinerea CD-ului ca fiind lovitura de spionaj a secolului 
și să-l predea personal, pentru a se asigura că tot creditul îi va 
reveni. 

Am așteptat în tăcere câteva minute, apoi Tatsu a spus: 

— Da. Da. Da. Am înțeles. Rămâi pe fir. 

A lipit telefonul de piept și mi-a zis: 

— Un specialist NSA în software pentru criptografie, declarat 
statului japonez. Și directorul CIA al Afacerilor din Asia de sud- 
est. Ambii sosesc diseară pe Narita, direct de la Washington. Nu 
cred că este o coincidenţă. Probabil că Holtzer i-a chemat 
imediat după ce a pus mâna pe CD. 

— Unde vor merge? La ambasadă? 

Tatsu a dus iarăși telefonul la ureche: 

— Află dacă au solicitat escortă diplomatică și, în caz 
afirmativ, unde merg. Aștept. 

A lipit din nou telefonul de piept. 

— Keisatsucho primește multe solicitări pentru escortarea 
personalului oficial american. Statul nu are buget pentru servicii 
de limuzine, așa că ne folosesc pe noi sub pretextul securității 
diplomatice. Cred că acum este prima dată când nu mă irită 
obiceiul ăsta. 

A dus din nou telefonul la ureche și am așteptat. După câteva 
minute, a spus: 

— Bun. Bun. Așteaptă. Telefonul a revenit la piept. Baza 
navală americană Yokosuka, marţi dimineaţa, direct de la 
Hiltonul de pe aeroportul Narita. 

— L-am prins atunci. 

Chipul i-a devenit îngândurat. 

— Cum anume... exact? 

— Păi ce naiba, oprim mașina lui Holtzer și-i luăm CD-ul. Din 
partea mea îl putem declara și persona non grata. 

— Pe baza căror dovezi? Procurorii vor dori să știe asta. 

— Habar n-am - spune-le că ai o sursă anonimă. 

— Cred că nu-nţelegi. Ce-mi spui tu nu sunt dovezi, ci zvonuri. 

— lisuse, Tatsu, am răbufnit exasperat, de când ai devenit 
atât de birocrat? 

— Nu-i o chestiune de birocraţie, a replicat el apasat și am 
regretat că îngăduisem răbufnirea temperamentului meu, ci 


VP - 222 


este vorba despre utilizarea instrumentelor legale și adecvate. 
Ceea ce sugerezi tu ar fi inutil. 

M-am înroșit la față. Cumva, Tatsu putea mereu să mă facă să 
mă simt ca un gaijin stângaci și fără minte. 

— Atunci ce propui tu, dacă nu putem recurge la canalele 
legale? 

— Eu pot să recuperez CD-ul și s-o protejez pe Midori, dar 
trebuie să te implic pe tine. 

— În ce fel? 

— O să aranjez ca mașina lui Holtzer să fie oprită înainte de a 
ajunge la baza navală, poate sub pretextul că este necesar s-o 
examinăm în căutarea unor bombe. M-a privit inexpresiv. Poate 
că un apel anonim ne-ar putea avertiza în privinţa unui posibil 
atentat. 

— Ai dreptate. 

El a strâns din umeri și a recitat un număr de telefon pe care 
mi l-am scris pe palmă, inversând ultimele patru cifre și scăzând 
două unităţi din fiecare. După ce am terminat, Tatsu a zis: 

— Desigur, un poliţist îi va cere șoferului să coboare geamul 
pentru a-i explica despre ce este vorba. 

Am încuviinţat, înțelegând încotro se îndrepta. 

— Uite numărul meu de pager, am spus. Folosește-l ca să mă 
contactezi când ai căpătat informaţii despre mișcările lui 
Holtzer. Scrie numărul de telefon la care putem vorbi, urmat de 
trei cifre de cinci, ca să știu că ești tu. De asemenea, voi avea 
nevoie de un echipament specific: o grenadă paralizantă. 

Grenadele paralizante nu împroașcă schije, ci emit un zgomot 
asurzitor și un fulger luminos, astfel încât te dezorientează 
temporar, fără să te omoare. Unităţile antitero le utilizează 
pentru a-i scoate din luptă pe ocupanţii încăperilor înainte de a 
pătrunde în forță. 

Nu trebuia să precizez pentru ce aveam nevoie de grenadă. 

— Cum fac să-ţi parvină? m-a întrebat Tatsu. 

— Fântâna din parcul Hibiya, am improvizat eu prompt. Dă-i 
drumul înăuntru pe latura dinspre Hibiya-dori. Imediat lângă 
margine, uite așa. l-am schiţat un desen pe palma mea, ca să 
mă asigur că înţelesese. După aceea, folosește numărul de 
pager ca să mă anunţi, pentru ca să nu rămână expusă prea 
mult timp. 

— În regulă. 


VP - 223 


— Încă ceva, am spus. 

— Da? 

— Avertizează-ţi oamenii. Nu vreau să fiu împușcat din 
greșeală. 

— O să fac tot ce pot mai bine. 

— Să faci mai bine decât doar „mai bine”. E pielea mea-n joc. 

— E pielea amândurora, m-a corectat el cu glas egal. Dacă dai 
greș, te pot asigura că va urma o anchetă pentru a afla cine a 
dat ordinul de oprire a mașinii și sub ce pretext. În astfel de 
circumstanţe, dacă am noroc voi fi silit să ies la pensie anticipat. 
Dacă n-am noroc, intru direct la închisoare. 

Avea dreptate, deși nu credeam că ar fi acceptat oferta de a 
face schimb de riscuri între noi doi. Oricum n-ar fi avut niciun 
rost să-i propun asta. 

— Tu oprește mașina, i-am zis, și de rest mă ocup eu. 

A încuviințat din cap, apoi a făcut o plecăciune cu un 
formalism neliniștitor. 

— Mult noroc, Rain-san, a rostit și s-a îndepărtat în negurile ce 
începuseră să se adune. 


Capitolul 22 


Îmi place Tokio noaptea. Cred că din cauza luminilor; mai mult 
decât arhitectura, mai mult chiar decât sunetele și mirosurile 
sale, luminile sunt cele care animă spiritul nocturn al orașului. 
Există strălucire: străzi care ard de neoane și de pâlpâirile 
insistente ale constelaţiilor de saloane de pachinko, străzi pe 
care vitrinele magazinelor și farurile miilor de mașini care trec 
iluminează pavajul la fel de puternic ca lămpile cu halogen ale 
unui meci în nocturnă. Există de asemenea obscuritate: alei 
care sunt luminate numai de strălucirea fluorescentă a unui 
automat stradal singuratic, lăsat să se rezeme de cărămida 
uzată ca un bătrân care a renunţat la orice și nu vrea decât să-și 
tragă răsuflarea, străzi luminate numai de paloarea gălbuie a 
unor felinare atât de distanţate, încât un trecător aflat în 
mișcare și umbra lui par să se evapore în spaţiile întunecate ce 
le despart. 

După plecarea lui Tatsu, am mers pe străzile lăturalnice 


VP - 224 


întunecoase din Ebisu, îndreptându-mă spre hotelul Imperial din 
Hibiya, unde aveam să stau până se termina totul. Prin tupeul 
semi-sinucigaș, ceea ce urma să fac era comparabil cu oricare 
dintre misiunile întreprinse pe când făcusem parte din GOS sau 
cu cele din perioada mercenară care urmase după aceea. M-am 
întrebat dacă nu cumva plecăciunea lui Tatsu fusese un fel de 
epitaf. 

Ei bine, am gândit lăsându-mă pradă amintirilor, ai 
supraviețuit și altor misiuni care ar fi trebuit să însemne capăt 
de drum. 

După masacrul comis de noi în Cambodgia, lucrurile 
începuseră să meargă prost pentru unitatea mea. Până atunci 
ucisesem impersonal. Când intri într-un schimb de focuri, tragi 
în direcția din care vin trasoarele, nici măcar nu-i vezi pe cei 
care vor să te omoare. Poate că ulterior o să găsești sânge sau 
creieri, poate și niște cadavre. Sau auzeam declanșându-se la 
un kilometru-doi depărtare una dintre minele antipersonal pe 
care le amplasasem și știam c-am ras pe cineva. Însă măcelul 
din Cu Lai fusese altceva. Ne afectase. 

Știam că făcuserăm un lucru rău, dar mă autojustificasem 
spunându-mi, hei, ce naiba, e război, iar în război se întâmplă și 
lucruri rele. Alţii deveniseră morocânoși și sentimentul de 
vinovăţie le oprea degetul să mai apese pe trăgaci. Cu Jimmy - 
Jake „Nebunu” - se întâmplase exact invers. El îmbrăţișase și 
mai mult războiul. 

Jake „Nebunu” manifesta o loialitate fanatică față de iarzii lui 
- prescurtarea pentru „montaniarzi” -, iar ei îi răspundeau în 
același fel. Când un iard cădea într-un schimb de focuri, Jake 
aducea personal vestea șefului satului. El ocolea dormitoarele 
cazone, preferând să doarmă cu iarzii. Le învățase limba și 
obiceiurile, participa la ceremoniile și ritualurile lor. În plus, iarzii 
credeau în magie - fiecare sat avea propriul său vrăjitor - și 
cineva cu trecutul de omucideri al lui Jake deținea o aură 
puternică. 

Toate astea îi nemulțumeau pe șefii noștri, care nu se 
bucurau de respectul iarzilor. Problema s-a înrăutățit când am 
fost însărcinaţi să întărim cătunele fortificate din Bu Dop, pe 
frontiera cambodgiană, deoarece Jake „Nebunu” a fost și mai 
expus populaţiei indigene. 

Frustrat de regulile privind angajarea în luptă stabilite de 


VP - 225 


Comandamentul  Asistenţei Militare în Vietnam și de 
incapacitatea  CAMV-ului de a descoperi cârtita care 
compromitea operaţiunile GOS, Jake a început să folosească Bu 
Dop ca teren de acţiune pentru misiuni independente împotriva 
Vietcongului din Cambodgia. larzii îi urau pe vietnamezi, 
deoarece își bătuseră joc de ei de-a lungul istoriei și erau 
încântați să-l urmeze pe Jake „Nebunu” în incursiunile lui letale. 
Insă GOS era în pragul desființării și la ordinea zilei era 
„vietnamizarea”: lăsarea războiului în mâinile vietnamezilor, 
pentru ca SUA să se poată retrage. CAMV i-a cerut să înceteze 
operațiunile cambodgiene, dar Jake a refuzat, spunând că 
făceau parte din apărarea cătunelor sale. 

De aceea CAMV l-a rechemat la Saigon. Jake a ignorat ordinul. 
Un detașament a fost trimis să-l recupereze și nu s-a mai întors 
niciodată. A fost mai straniu decât dacă soldaţii ar fi fost 
măcelăriți, iar capetele le-ar fi fost retezate și înfipte în ţăruși. 
Oare își schimbaseră loialitatea și trecuseră de partea lui Jake 
„Nebunu”? Oare el era într-adevăr capabil de magie? Oare îi 
făcuse pur și simplu să dispară în neant? 

De aceea i-au tăiat aprovizionarea. Alimente, arme și orice 
alte materiale. Jake însă n-a încetat și nici nu s-a potolit. CAMV- 
ul a ajuns la concluzia că el făcea comerț cu mac pentru a-și 
finanța operaţiunile. Jake devenise propriul său univers. Avea o 
armată privată autonomă, foarte eficientă și fanatic de loială. 

Cei din CAMV știau despre legătura dintre Jimmy și mine, 
fiindcă aveau propriile lor dosare de personal. Într-o zi, m-au 
chemat și mi-au spus: 

— Trebuie să te duci acolo și să pui mâna pe el. Acum vinde 
droguri, intră neautorizat în Cambodgia și este scăpat de sub 
orice control. Dacă toate astea se vor afla, va fi un dezastru de 
imagine publică pentru noi. 

— Nu cred că-l pot scoate de acolo, le-am spus. El nu ascultă 
de nimeni. 

— N-am zis „să-l scoţi”. Am zis „să pui mâna pe el”. 

Erau trei. Doi din CAMV și unul din CIA. Am clătinat din cap. 
Cel din Agenţie a rostit: 

— Fă ce-ţi cerem și capeţi un bilet de întoarcere acasă. 

— Acasă o să mă-ntorc când va fi timpul, am replicat eu, dar 
m-am întrebat dacă va fi într-adevăr așa. 

El a strâns din umeri. 


VP - 226 


— Avem două opțiuni. Una este să aruncăm un covor de 
bombe peste toate cătunele din Bu Dop. Asta înseamnă cam o 
mie de băștinași prietenoși, plus Calhoun. Îi transformăm pur și 
simplu în piftie. Nu-i o problemă. A doua opţiune este ca tu să 
faci ceea ce este corect și să-i salvezi pe oamenii ăia, iar a doua 
zi ești în avionul spre State. Mie personal nu-mi pasă câtuși de 
puţin cum se va proceda finalmente. 

S-a răsucit pe călcâie și a părăsit încăperea. 

Le-am spus că eram de acord. Oricum aveau să-l omoare. Și 
chiar dacă n-o făceau, vedeam ce devenise Jimmy. Văzusem 
aceeași chestie la mulţi soldaţi, însă la el era mult mai 
amplificat. Bărbaţii aceia fuseseră în război și descoperiseră că 
se pricepeau cel mai bine să ucidă. Ce faci însă după aceea? Le 
spui oamenilor în ce constă talentul tău? Scrii în CV: „Nouăzeci 
de ucideri confirmate. O colecţie mare de urechi omenești. 
Conduc o armată privată”. Nu, nu te vei mai adapta niciodată la 
lumea reală. Ești însemnat pe vecie și nu te poţi întoarce. 

M-am dus la iarzi și le-am spus că voiam să vorbesc cu Jake 
„Nebunu”. Mă cunoșteau din misiunile în care acţionasem 
împreună, așa că m-au dus la el. Dar mai întâi m-au dezarmat. 

— Salut, Jimmy, i-am spus. A trecut mult de când nu ne-am 
mai văzut. 

— Ai venit să mi te alături, John John? m-a îmbrățișat el; 
dintotdeauna îmi spusese așa. Suntem singurii din războiul ăsta 
de rahat de care se teme realmente Vietcongul. Nu trebuie să 
luptăm cu o mână legată înapoia ouălor de niște politicieni lași. 

Am petrecut un timp depănând amintiri. Când i-am spus că 
urmau să-l bombardeze, se făcuse deja noapte. 

— M-am gândit că mai devreme sau mai târziu vor face asta, 
a zis el. Nu pot să lupt împotriva bombelor. Da, m-am gândit c-o 
să vină și asta. 

— Și ce ai de gând să faci? 

— Nu știu. Nu-i pot însă transforma pe iarzi în ostaticii mei. Și 
chiar dac-aș putea, rahaţii i-ar bombarda oricum. 

— De ce nu pleci pur și simplu? 

Mi-a aruncat o căutătură șireată. 

— Eu nu mă duc la-nchisoare, John John. Nu, după ce am dus 
o viaţă bună aici, în Podișul Central. 

— Eşti între ciocan și nicovală. Nu știu ce să-ţi spun. 

A urmat o pauză, după care el a rostit: 


VP - 227 


— Ar trebui să mă omori? 

Am încuviinţat din cap. 

— Atunci, fă-o. 

N-am spus nimic. 

— N-am cale de ieșire. În caz contrar, îmi vor bombarda 
oamenii, știu asta. Și aș prefera să fii tu, decât un tip pe care nu- 
| cunosc și care-mi aruncă un covor de bombe de la zece mii de 
metri altitudine. Tu-mi ești frate de sânge. 

Tot n-am spus nimic. _ 

— Eu îi iubesc pe oamenii ăștia, a continuat Jimmy. li iubesc 
cu adevărat. Ştii câți dintre ei au murit pentru mine? Pentru că 
știu că și eu sunt gata să mor pentru ei. 

Nu erau vorbe aruncate în vânt. Unui civil îi vine greu să 
înţeleagă profunzimea încrederii, profunzimea iubirii care se 
poate dezvolta între oameni în timpul războiului. 

— larzii mei nu vor fi încântați de tine. Ei mă iubesc 
realmente, nebunii naibii. Cred c-am puteri magice. Tu însă ești 
destul de viclean. O să scapi. 

— Nu vreau decât să mă-ntorc la căminul meu, am spus. 

Jimmy a izbucnit în râs. 

— Pentru noi, nu mai există un cămin, John. În niciun caz după 
ceea ce am făcut. Lucrurile nu funcţionează așa. la-l! Mi-a întins 
un pistol. Nu-ţi face griji în privinţa mea. Salvează-mi iarzii. 

M-am gândit la ofiţerul de recrutare care ne dăduse douăzeci 
de dolari să plătim o femeie să semneze în locul mamelor 
noastre pentru a ne putea înrola în armată. 

— Salvează-mi iarzii, a repetat Jimmy. 

M-am gândit la Deirdre, care-mi spusese: Ai grijă de Jimmy, 
da? 

El a ridicat un automat CAR-15, o versiune a omniprezentei M- 
16 cu pat retractabil și ţeava scurtată și a comutat ostentativ 
piedica pe foc automat. 

— Haide, John John. N-o să te mai rog cu frumosul. 

Mi l-am reamintit întinzând mâna, după ce ne bătuserăm fără 
ca vreunul dintre noi să iasă învingător, și spunând: Eşti un tip 
valabil. Cum te cheamă? 

John Rain, fată de prost ce ești, răspunsesem eu și ne 
bătuserăm iarăși. 

CAR-15 se rotea spre mine. 

M-am gândit la bulboana adâncă din apropiere de Dryden și 


VP - 228 


cum trebuia să uiţi pur și simplu de orice altceva și să sari. 

— E ultima șansă, a spus Jimmy. Ultima șansă. 

Fă ce-ti cerem și capeti un bilet de întoarcere acasă. 

Pentru noi, nu mai există un cămin, John. In niciun caz după 
ceea ce am făcut. 

Am ridicat pistolul iute și lin la nivelul pieptului și am apăsat 
de două ori trăgaciul din aceeași mișcare. Gloanţele i-au trecut 
prin ţeastă și i-au spulberat creierii. Jimmy a murit înainte să 
atingă podeaua. 

Doi iarzi au năvălit în coliba lui Jimmy, dar eu înhățasem deja 
CAR-ul. l-am doborât și am fugit. 

Sistemele lor de securitate erau orientate spre exterior. Erau 
pregătiţi să-i oprească pe intruși să pătrundă, nu pe cineva să 
iasă. Și erau șocați, demoralizaţi, pentru că-l pierduseră pe 
Jimmy. 

Am încasat câteva schije de la o mină antipersonal care a 
explodat. Rănile erau minore, însă când am ajuns la bază mi-au 
spus: 

— În regulă, soldat, asta-i rana ta de un milion de dolari. 
Acum pleci acasă. 

M-au suit într-un avion și după șaptezeci și două de ore eram 
în Dryden. 

Trupul lui Jimmy a revenit după câteva zile. A avut loc 
înmormântarea. Părinţii lui au plâns. Deirdre a plâns: 

— Dumnezeule, John, am știut, am știut că el nu se va mai 
întoarce. Doamne Dumnezeule! 

Toţi voiau să știe cum murise. Le-am spus că fusese prins într- 
un schimb de focuri. Asta era tot ce știam. In apropiere de 
graniță. 

Am părăsit orașul după încă o zi. Nu mi-am luat rămas-bun de 
la nimeni. Jimmy avusese dreptate; după faptele comise, pentru 
noi nu mai exista un cămin. „După o asemenea cunoaștere, ce 
iertare?” cred că a spus un poet”. 

Eu îmi spun că asta-i karma, marile roţi ale universului care 
macină întruna. Demult, parcă cu o viaţă în urmă, l-am ucis pe 
fratele prietenei mele. Acum l-am scos din funcţiune pe un tip, 
pentru ca după aceea să mă îndrăgostesc de fiica lui. Dacă i s-ar 
fi întâmplat altcuiva, aș fi zis că era amuzant. 

Telefonasem la Imperial înainte de întâlnirea cu Tatsu și 


5 „Gerontion” (1920) de T.S. Eliot, traducerea Mircea Ivănescu. (n.t.). 
VP - 229 


rezervasem o cameră. În hotelul acela ţin depozitate câteva 
lucrușoare pentru zile negre: două costume, acte de identitate, 
bani, arme. Cei din hotel cred că sunt un japonez expatriat care 
vizitează Japonia frecvent și-i plătesc să-mi depoziteze obiectele 
ca să nu fiu nevoit să le port cu mine de fiecare dată când 
călătoresc. Periodic chiar stau câteva zile acolo, ca să-mi 
consolidez acoperirea respectivă. 

Imperial se află în centru și are un bar excelent. Mai important 
încă, este îndeajuns de mare ca să asigure anonimatul unui love 
hotel, dacă știi cum să te comporți. 

Tocmai ajunsesem în staţia Hibiya, pe linia Hibiya, când mi-a 
piuit pagerul. L-am scos de la centură și am văzut un număr pe 
care nu l-am recunoscut, dar urmat de 5-5-5, care m-a anunţat 
că era Tatsu. 

Am găsit un telefon public și am tastat numărul respectiv. Mi- 
a răspuns după primul ţărâit. 

— Linia este sigură? a întrebat glasul lui Tatsu. 

— Destul de sigură. 

— Cei doi vizitatori pleacă de pe Narita mâine la nouă 
dimineaţa. Drumul până la destinaţia lor durează nouăzeci de 
minute cu mașina. Omul nostru poate însă ajunge acolo înaintea 
lor, așa că trebuie să fii pe poziție mai devreme, imediat în 
exterior. 

— În regulă. Pachetul? 

— Este livrat chiar acum. Îl poţi ridica peste o oră. 

— Perfect. 

Tăcere. Apoi: 

— Mult noroc. 

Legătura s-a întrerupt. 

Am telefonat după aceea la numărul primit de la Tatsu în 
Ebisu. Șoptind, pentru a-mi deghiza glasul, l-am avertizat pe cel 
care mi-a răspuns că sub șasiul unui vehicul diplomatic care 
vizita mâine baza navală Yokosuka va fi o bombă. Asta avea să 
încetinească lucrurile în faţa corpului de gardă. 

Îmi făcusem un duș la Harry înainte de a mă întâlni cu Tatsu, 
totuși arătam destul de mototolit când am ajuns la hotel. Nimeni 
n-a părut să bage în seamă mâneca mea - udă după ce 
pescuisem pachetul ascuns în fântâna din parcul Hibiya. Oricum 
tocmai sosisem cu avionul de pe coasta de est a Statelor Unite; 
fusese o călătorie lungă și se putuseră întâmpla multe. 


VP - 230 


Recepţionerul a râs când i-am spus că devenisem prea bătrân 
pentru rahatul ăsta. 

Obiectele mă așteptau deja în cameră; cămășile erau călcate 
și costumele atârnate grijuliu pe umerașe. Am încuiat ușa și m- 
am așezat pe pat, am verificat un compartiment fals al valizei 
pe care mi-o aduseseră după ce suisem și am văzut luciul mat al 
pistolului Glock. Am deschis trusa de toaletă, am scos gloanţele 
dintr-un tub de deodorant fals, am încărcat arma și am 
strecurat-o între saltea și somiera cu arcuri. 

Telefonul a sunat la ora 21. Am ridicat receptorul, am 
recunoscut vocea lui Midori și i-am spus numărul camerei. 

După un minut s-a auzit un ciocănit discret la ușă. M-am 
ridicat și am privit prin vizor. Lumina din cameră era stinsă, așa 
că persoana din fața ușii nu putea ști că ocupantul camerei 
verifica cine era acolo. Dacă lași lumina aprinsă, poţi deveni o 
țintă excelentă pentru rafala unei arme. 

Era Midori, așa cum mă așteptasem. Am lăsat-o să intre și am 
zăvorât ușa. Când m-am întors spre ea, privea în jurul camerei. 

— Era și timpul să stăm într-un loc ca ăsta, a comentat ea. 
Love hotelurile alea devin perimate. 

— Au însă și ele avantajele lor, am replicat și am îmbrăţișat-o. 

Am sunat la room-service și am comandat o cină de sashimi și 
sake fierbinte. În timp ce o așteptam, i-am povestit lui Midori 
despre întâlnirea mea cu Tatsu și vestea proastă despre 
Bulfinch. 

După sosirea mâncării, Midori a spus: 

— Trebuie să te întreb ceva, poate cam... prostesc. Te 
deranjează? 

Am privit-o și am simţit un nod în măruntaie faţă de 
onestitatea din ochii ei. 

— Nu. 

— M-am tot gândit la oamenii ăștia. Ei l-au ucis pe Bulfinch. 
Au încercat să te omoare pe tine și pe mine. Probabil ei au vrut 
să-l ucidă și pe tata. Crezi... oare el a avut cu adevărat un 
infarct? 

Am turnat sake din recipientul ceramic în două ceșcuțe 
identice și m-am uitat la fuioarele de aburi ce se ridicau de pe 
suprafețele lor. Mâinile nu-mi tremurau câtuși de puţin. 

— Întrebarea ta nu-i deloc prostească. Există metode prin 
care să omori pe cineva, astfel încât să pară că moartea a fost 


VP - 231 


cauzată de un accident sau de cauze naturale. Și sunt de acord 
că, bazându-se pe ce aflaseră despre activităţile tatălui tău, ei l- 
ar fi vrut mort. 

— El se temea că va fi ucis. Mi-a spus-o. 

— Da. 

Midori răpăia cu degetele pe masă, cântând o melodie 
furioasă pe un pian imaginar. În ochi îi ardea un foc rece. 

— Cred că l-au ucis, a rostit ea și a încuviinţat din cap. 

Pentru noi, nu mai există un cămin, John. În niciun caz după 
ceea ce am tăcut. 

— S-ar putea să ai dreptate, am zis încetișor. 

Oare știa? Sau mintea ei refuza să meargă acolo unde dorea 
s-o ducă instinctul? Nu puteam spune. 

— Contează doar faptul că tatăl tău a fost un bărbat curajos, 
am rostit cu glas ușor răgușit. Și că, indiferent de felul cum a 
murit, n-ar fi trebuit să moară zadarnic. De aceea trebuie să 
recuperez CD-ul acela. De aceea trebuie să termin ce a început 
el. Vreau... Nu eram sigur ce urma să spun. Vreau cu adevărat 
să fac asta. Trebuie s-o fac. 

Emoții conflictuale i-au traversat faţa ca umbrele unor nori ce 
se mișcau iute peste cer. 

— Nu vreau s-o faci, a spus ea. Este prea periculos. 

— E mai puţin periculos decât pare. Prietenul meu va avea 
grijă ca polițiștii care vor fi acolo să știe ce se întâmplă, așa că 
nimeni nu va trage în mine. 

Cel puţin, așa speram. 

— Și cei din CIA? Pe ei nu-i poţi controla. 

M-am gândit la asta. Probabil că Tatsu își făcuse planul ca, 
dacă voi fi ucis în acţiune, să se folosească de pretextul 
respectiv pentru a-i evacua pe toţi din mașină, pentru a face o 
percheziţie în căutare de arme și a găsi CD-ul în felul acela. Era 
un individ practic. 

— N-o să mă împuște nimeni. Am planificat totul, astfel că ei 
nu vor ști ce se-ntâmplă decât când va fi prea târziu. 

— Crezusem că în război nimic nu merge conform planurilor. 

Am izbucnit în râs. 

— Este adevărat. Eu am reușit să ajung până aici pentru că 
am fost priceput la improvizații. 

Am luat o înghiţitură de sake. 

— Oricum nu mai avem și alte opțiuni, am rostit savurând 


VP - 232 


senzația lichidului fierbinte care mi se răspândea prin 
măruntaie. Yamaoto nu știe că Holtzer are CD-ul, așa că va 
porni în căutarea ta dacă nu-l recuperăm. Și în căutarea mea. 

Am mâncat în tăcere câteva minute, după care ea m-a privit 
și a zis: 

— Este logic, însă rămâne la fel de groaznic. 

Glasul îi era amar. 

Am vrut să-i spun că până la urmă te obișnuiești ca și 
grozăviile să aibă logica lor. N-am rostit însă nimic. 

Midori s-a ridicat și s-a apropiat de fereastră. Era cu spatele la 
mine și lumina care pătrundea prin geam îi contura corpul. Am 
privit-o o clipă, apoi m-am ridicat și m-am apropiat de ea, 
simțind cum mi se afundă tălpile în grosimea covorului. M-am 
oprit destul de aproape ca să simt mirosul curat al părului 
femeii, ca și alt parfum, mai exotic, și, încet, am ridicat mâinile, 
astfel încât vârfurile degetelor abia i-au atins umerii și braţele. 

După aceea vârfurile degetelor au lăsat loc palmelor, iar când 
palmele au coborât spre șoldurile ei, Midori s-a lăsat pe spate, 
rezemându-se de mine. Mâinile ei le-au găsit pe ale mele și, 
împreună, s-au ridicat, acoperindu-i pântecele și mângâindu-l 
astfel încât nu puteam spune cine iniţia mișcarea. 

Stând acolo cu ea și privind panorama lui Tokio pe fereastră, 
am simţit cum se îndepărta lent apăsarea celor cu care urma să 
mă confrunt dimineaţă. Am înţeles în mod aproape euforic că nu 
exista niciun alt loc, absolut niciun alt loc pe toată planeta, unde 
să fi preferat să fi fost în clipa asta. Orașul din jurul nostru era o 
creatură vie: milioanele de lumini erau ochii săi, râsetele 
îndrăgostiților erau vocea sa, autostrăzile și fabricile îi erau 
mușchii și tendoanele. lar eu eram aici, în inima lui pulsatorie. 

Încă putin timp, am gândit, sărutându-i gâtul, urechea. Încă 
puţin timp într-un hotel anonim unde puteam pluti neancoraţi de 
trecut, eliberați de toate lucrurile care știam că vor sfârși în 
curând legătura mea fragilă cu femeia aceasta. 

Am devenit tot mai conștient de sunetul răsuflării ei, de gustul 
pielii ei, și senzaţia letargică a orașului și a locului nostru în el a 
pierit. Midori s-a întors și m-a sărutat, ușor, apoi mai intens, cu 
palmele pe faţa mea, sub cămașa mea, și căldura atingerilor ei 
mi s-a răspândit prin corp aidoma vălurelelor pe suprafaţa unui 
iaz. 

Ne-am rostogolit pe pat, smulgându-ne hainele unul celuilalt, 


VP - 233 


azvârlindu-le de-a valma. Spinarea ei era arcuită în sus, iar eu i- 
am sărutat sânii și pântecul, iar ea a spus: 

— Nu, acum, te vreau acum. 

M-am ridicat, simţindu-i picioarele de o parte și de cealaltă a 
mea, și am pătruns-o. Midori a scos un sunet precum vântul 
înteţindu-se și ne-am mișcat, unul împotriva celuilalt și amândoi 
împreună, la început lent, apoi mai precipitat. Eram contopiţi, 
respiram respiraţia din plămânii celuilalt, iar senzaţia aceea îmi 
pornea din cap până la vintre și degetele de la picioare, apoi 
revenea, până când n-am mai putut spune unde se termina 
trupul meu și începea al ei. Am simţit un huruit între noi și în noi 
ca nori de furtună adunându-se, iar când mi-am dat drumul, a 
fost ca un tunet de pretutindeni, unind laolaltă corpul meu și al 
ei și toate locurile unde eram împreunați. 

După aceea am rămas locului tot încolăciţi, epuizați de parcă 
terminaserăm o bătălie, dar nu izbutiserăm să ne venim de hac 
unul celuilalt prin ultimele și cele mai puternice lovituri ale 
noastre. 

— Uau, a murmurat Midori. Ce au pus în sake? 

l-am zâmbit. 

— Vrei să mai comandăm o sticlă? 

— Mai multe, a spus ea somnoroasă. 

Și au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit vreunul dintre 
noi, înainte ca eu să mă afund într-un somn care a fost din 
fericire netulburat de amintiri și doar ușor frământat de temeri 
despre ce urma să se întâmple. 


Capitolul 23 


M-am trezit imediat înaintea zorilor și am stat nemișcat, 
privind pe fereastră, în timp ce orașul a început să fie luminat și 
să iasă încet din amorţeală, întinzându-mi membrele ca prin vis. 
Midori continua să doarmă. 

Mi-am făcut duș și am îmbrăcat unul dintre costumele pe care 
le păstram în Imperial, din flanel gri gros, de la Paul Stuart. 
Cămașă de bumbac alb Sea Island, cravată albastră 
conservatoare. Pantofii erau de comandă, iar servieta-diplomat 
provenea de la vechiul fabricant britanic de obiecte din piele 


VP - 234 


W&H Gidden. Eram îmbrăcat mai bine decât majoritatea celor 
care trebuie să proiecteze o imagine corespunzătoare; o dată în 
plus, detaliile sunt cele care fac o deghizare perfectă sau care te 
trădează. Cine știe? am gândit. Dacă vei da greș, ai putea fi 
îngropat în hainele astea. Măcar vei arăta bine. 

Midori se trezise pe când eram la duș. Purta un halat din 
prosop alb de la hotel și a stat pe pat tăcută cât timp m-am 
îmbrăcat. 

— Îmi place cum îţi stă în costum, a comentat când am 
terminat. 

— Un simplu sarariiman în drum spre job, am replicat 
încercând să păstrez un ton destins. 

Am băgat Glockul într-un toc de comandă, între omoplați, 
unde avea să-l ascundă croiala elegantă a costumului din flanel. 
După aceea am pus grenada paralizantă la subsuoară, deasupra 
începutului mânecii costumului, unde apăsarea naturală a 
brațului meu o ţinea în loc. Am ridicat brațul câţiva centimetri și 
l-am scuturat, iar grenada mi-a lunecat în palmă. Satisfăcut, am 
pus-o la loc. 

Am rotit capul și am auzit trosnindu-mi vertebrele din gât. 

— Bun. Acum trebuie să plec. O să revin pe seară. Mă aștepți? 

Ea a încuviinţat din cap fără să-și schimbe expresia chipului. 

— O să fiu aici. Tu întoarce-te. 

— O să mă-ntorc. 

Am luat servieta-diplomat și am ieșit. 

Recepția hotelului era deocamdată pustie; în curând, 
businessmenii aveau să se trezească și să se întâlnească la mic 
dejunuri de afaceri cu prețuri exagerat de mari. Am ieșit pe ușa 
din faţă și am clătinat din cap către oferta portarului de a-mi 
face rost de un taxi, preferând să merg pe jos până la stația 
Tokyo, ceea ce avea să-mi ofere o șansă mai bună dea mă 
asigura că nu eram urmărit. Din staţie aveam să iau trenul spre 
Shinbashi, iar de acolo spre staţia Yokosuka. Aș fi putut merge 
direct de la stația Tokyo, dar preferam un drum mai ocolit din 
motivele obișnuite. 

Era o dimineaţă senină și răcoroasă - o vreme rară pentru 
Tokio și genul care mi-a plăcut mereu cel mai mult. Pe când 
traversam parcul Hibiya, am văzut un asagao mic, o rochiţa- 
rândunicii, care înflorea improbabil sub stropii reci ai unei 
fântâni. O floare de vară. Părea tristă, de parcă ar fi știut că va 


VP - 235 


muri curând în frigul toamnei. 

În staţia Tokyo am luat bilet spre Shinbashi, unde am trecut 
pe linia Yokosuka, verificându-mi spatele în tot acel timp. Am 
cumpărat un bilet dus-întors spre Yokosuka, deși unul doar dus 
ar fi fost marginal mai sigur. Toţi soldaţii sunt superstiţioși, așa 
cum îi plăcea lui Jake „Nebunu” să spună, iar obiceiurile vechi 
mor greu. 

La ora 7 am suit în tren, care a plecat după patru minute, 
exact potrivit orarului. După șaptezeci și patru de minute am 
oprit în staţia Yokosuka, aflată de cealaltă parte a portului față 
de baza navală. Am pășit pe peron cu servieta-diplomat în mână 
și m-am prefăcut că dau un telefon dintr-o cabină publică, până 
au plecat ceilalţi pasageri care coborâseră din tren. 

Din staţie am pornit pe esplanada ce urma linia țărmului 
portului Yokosuka. Dinspre apă venea un vânt rece, lovindu-mă 
în față cu izul vag al oceanului. Cerul era întunecat faţă de 
vremea senină din Tokio. Era prea frumos ca să dureze, mi-am 
spus. 

Suprafaţa portului era la fel de sură și ostilă ca și cerul. M-am 
oprit pe o pasarelă de lemn de unde se vedea panorama și am 
privit ameninţătoarele nave de război americane; înapoia lor, 
dealurile erau surprinzător de verzi prin comparaţie cu cenușiul 
general. Purtate de valuri, gunoaiele aruncate de soldaţi se 
loveau ritmic de digul de sub mine: sticle goale, pachete de 
țigări, pungi din plastic aidoma unor specii bizare și descompuse 
de creaturi marine care fuseseră rănite în adâncuri și suiseră la 
suprafaţă ca să moară. 

Portul îmi reamintea de Yokohama și de dimineţile de 
sâmbătă când mă ducea mama acolo. Ea mergea la biserică în 
Yokohama și intenţiona să devin catolic. Pe atunci noi coboram 
la stația Shibuya și drumul dura mai bine de o oră, nu cele 
douăzeci de minute în care poate fi parcurs actualmente. 

Îmi amintesc călătoriile lungi cu trenul, în care mama mă 
ținea întotdeauna de mână, îndepărtându-mă literalmente de 
neplăcerea tatii faţă de impunerea acestui ritual occidental 
primitiv asupra tânărului său fiu impresionabil. Biserica era o 
experiență senzorială insidioasă: mirosurile de hârtie veche și 
pernute de șezut impregnate în lemnul stranelor, spătarele 
perfect verticale, rigide ca niște mulaje de ghips, lumina 
sclipitoare a îngerilor din vitralii, ecourile rău prevestitoare ale 


VP - 236 


liturghiei, gustul insipid al împărtășaniei. Toate catalizate de 
înţelegerea treptată că experienţa aceea se desfășura printr-o 
fereastră pe care tata, cealaltă jumătate a moștenirii mele 
culturale, ar fi preferat s-o ţină închisă. 

Oamenilor le place să spună că Occidentul este o cultură 
bazată pe vinovăţie, pe când cultura Japoniei este bazată pe 
rușine, principala deosebire fiind faptul că prima este o emoție 
interioară, pe când a doua depinde de prezenţa unui grup. 

În calitate de Tiresias€ al acestor două lumi, vă pot spune însă 
că deosebirea este mai puţin importantă decât vor alţii să 
credeţi. Vinovăţia este atunci când nu există un grup care să te 
rușineze. Regret, oroare, atrocitate - dacă grupului nu-i pasă, 
noi inventăm pur și simplu un Dumnezeu căruia îi pasă. Un 
Dumnezeu care poate fi convins de faptele bune următoare, sau 
cel puţin de eforturile în direcția respectivă, a cuiva care 
anterior a comis fapte rele. 

Am auzit cauciucuri scrâșnind pe pietriș și m-am întors către 
parcarea dinapoia mea, la timp pentru a vedea cum primul 
dintre cele trei sedane negre a frânat și s-a oprit la câţiva metri 
de mine. Portierele din spate s-au deschis brusc și pe fiecare 
parte a coborât câte un bărbat. Toţi cu trăsături europene. 
Holtzer, mi-am spus. 

Cele două mașini din spate s-au oprit în stânga și în dreapta 
primei; fiind cu spatele la apă, eram încercuit. Din ambele au 
mai coborât câte doi bărbaţi. Toţi ţineau în mâini pistoale 
Beretta compacte. 

— Suie, a mărâit cel mai apropiat de mine și a indicat cu arma 
spre mașina din faţă. 

— Nu cred, am replicat sec. 

Dacă urmau să mă omoare, aveam să-i oblig s-o facă aici. 

Șase inși erau dispuși în jurul meu în semicerc. Dacă s-ar mai 
fi apropiat încă puţin, aș fi putut încerca să-l atac pe unul dintre 
cei aflaţi în capete; cei diametral plasați ar fi ezitat să tragă, 
pentru a nu-și împușca tovarășii. 

Erau însă bine disciplinaţi și n-au cedat impulsului de a se mai 
apropia. Probabil că fuseseră informaţi asupra pericolului de a 
veni la o distanţă prea mică faţă de mine. 

Unul dintre ei a băgat mâna în haină și a scos un obiect pe 
care l-am recunoscut imediat ca fiind un taser. 


6 vestit prezicător antic, originar din Teba. (n.t.). 
VP - 237 


Ceea ce însemna că doreau să mă captureze, nu să mă 
omoare. Am pivotat, pentru a mă lansa spre bărbatul cel mai 
apropiat, însă prea târziu. Am auzit pocnetul taserului și i-am 
simţit vârfurile electrozilor gemeni înfigându-mi-se în coapsă, 
apoi curentul mi-a năvălit în corp. M-am prăbușit, zbătându-mă 
neajutorat, străduindu-mă din răsputeri să-mi silesc mâna să 
smulgă săgețile, dar necăpătând niciun răspuns de la membrele 
intrate în convulsii. 

Au lăsat curentul să circule prin mine mai mult decât era 
necesar, stând în jur pe când mă zvârcoleam ca un pește pe 
uscat. In cele din urmă curentul electric a încetat, dar nu mai 
aveam niciun control asupra membrelor și nu puteam trage aer 
în plămâni. l-am simţit pipăindu-mă pe glezne, coapse, șale. 
Niște mâini au ridicat spatele sacoului și am simţit cum mi-au 
luat Glockul din tocul său. Am așteptat ca percheziţia să 
continue, însă s-a oprit. Probabil că fuseseră mulţumiţi că-mi 
găsiseră pistolul și n-au căutat mai departe - o greșeală de 
amatori, care m-a lăsat în posesia grenadei paralizante, ce 
continua să fie la subsuoară. 

Cineva și-a pus genunchiul pe gâtul meu și mi-a prins braţele 
în cătușe la spate. După aceea mi-a pus o glugă peste cap. l-am 
simţit ridicându-mă, inert ca un sac de orez, și aruncându-mă pe 
jos în partea din spate a unei mașini. Apoi alţi genunchi m-au 
apăsat pe spinare, portierele s-au trântit și automobilul s-a pus 
în mișcare. 

Am mers mai puţin de cinci minute. Judecând după viteză și 
absenţa oricăror viraje, am știut că eram tot pe Autostrada 
Naţională 16 și că trecuserăm de bază. In timpul călătoriei mi- 
am testat degetele de la mâini și de la picioare. Controlul îmi 
revenea, însă sistemul nervos continua să-mi fie dat peste cap 
de șocul electric și simţeam că-mi vine să vomit. 

Am simţit mașina încetinind, apoi virând la dreapta, și am 
auzit roţile scrâșnind pe prundiș. Ne-am oprit, portierele s-au 
deschis și o pereche de braţe m-a prins de glezne și m-a tras 
afară din sedan. Pe drum m-am izbit cu capul de pragul mașinii 
și am văzut stele verzi. 

Am fost ridicat în picioare și îmbrâncit spre înainte. Auzeam 
pași în jur și am știut că eram înconjurat. Apoi am fost împins în 
sus pe un palier scurt de trepte. Am auzit deschizându-se o ușă, 
care s-a trântit după aceea, închizându-se cu un bubuit 


VP - 238 


cavernos de aluminiu. Am fost apăsat într-un scaun și gluga mi- 
a fost luată de pe cap. 

Mă găseam în interiorul unei barăci pentru constructori. 
Lumină slabă pătrundea printr-o unică fereastră glisantă. O 
siluetă stătea în picioare, cu spatele spre ea. 

— Salut, John. Mă bucur să te revăd. 

Era Holtzer, bineînţeles. 

— Rahat, am rostit și m-am străduit să radiez înfrângere și 
deznădejde. Ținând seama de circumstanţe, nu era prea greu. 
Cum aţi ajuns la mine? 

— Ştiam c-o s-auzi de Bulfinch și c-o să-ncerci să obţii din nou 
discul. Ştiam că ai surse și că poţi pune cap la cap suficiente 
indicii ca să mă urmărești. Ca simplă precauţie, am stabilit 
puncte de control în preajma posibilelor locuri de ambuscadă de 
lângă bază. Ai intrat drept în unul dintre ele. 

— Rahat, am repetat și de data asta am fost sincer. 

— Nu fi prea aspru cu tine însuţi. Ai ajuns destul de aproape. 
Ar fi trebuit totuși să știi că n-o să izbutești. Așa s-a întâmplat de 
fiecare dată când te-ai pus cu mine. 

— Mda, am spus și am încercat să mă gândesc cum puteam 
scăpa de aici. 

Fără cătușe, aș fi putut trece de Holtzer și de cei doi bărbaţi 
de la ușă, deși nu știam cine se afla de cealaltă parte a ei. Cu 
cătușele însă nu puteam face absolut nimic. 

— Nici măcar nu știi ce-am vrut să spun prin asta, este? a 
continuat el. Doamne, întotdeauna ai fost atât de orb! 

— La ce te referi? 

Buzele cărnoase i s-au strâmbat într-un surâs dispreţuitor și a 
rostit silențios patru cuvinte. La început nu le-am putut înţelege, 
așa că a continuat să miște buzele până mi-am dat seama ce 
spunea. 

Eu am fost cârtița. Eu am fost cârtița. 

Am lăsat bărbia în piept și m-am străduit să mă stăpânesc. 

— Du-te dracului, Holtzer. Tu n-ai beneficiat niciodată de 
accesul respectiv. A fost cineva din partea ARVN-ului. 

— Așa crezi? a zis el și și-a apropiat fața mult de mine, 
vorbind cu glas scăzut și obscen de intim pentru ca oamenii lui 
să nu-l poată auzi. Mai ţii minte Cu Lai? 

Satul cambodgian. M-am simţit cuprins de un fior de greață 
care nu avea nicio legătură cu postefectele șocului electric. 


VP - 239 


— Ce-i cu el? am întrebat. 

— Mai ţii minte „Radetți-i”? Mai ţii minte „Fiule, te asigur că 
dacă ţi-aș spune rangul meu, ai face pe tine de frică”? Ai fost 
dur, John! A trebuit să utilizez trei glasuri diferite ca să te 
conving. 

Păstrează-ţi stăpânirea, John. Íti vei păstra stăpânirea. 
Focusează-te asupra problemei. Vei scăpa de aici. 

— De ce? am întrebat. 

— Aveam o sursă, un tip care putea face multe pentru mine. 
Trebuia să-i arăt ce puteam eu face pentru el. Cineva din sat îi 
împrumutase o grămadă de bani și-i făcea probleme din cauza 
lor. Am vrut să-i arăt cum puteam face să dispară genul ăla de 
probleme. 

— Așadar ai masacrat un sat întreg pentru ca să omori un 
singur om? 

— Am fost nevoit. Știi bine că voi toţi arătați la fel. 

A chicotit încântat de gluma lui. 

— Rahat! De ce nu i-ai dat pur și simplu bani sursei ca să-și 
plătească datoria? 

Holtzer a dat capul pe spate și a izbucnit în râs. 

— Haide, Rain, conţopiștii erau mai atenţi la banii cheltuiţi 
decât la numărul de gloanţe. Nişte săteni morţi? Alţi vietcongi 
pe care să-i adauge la numărul inamicilor lichidaţi. lisuse, a fost 
mai simplu să procedez așa decât ar fi fost să completez 
rapoarte și toate mizeriile alea. 

Pentru prima dată după unele dintre coșmarurile războiului, 
am putut simţi disperare reală începând să-mi sfredelească 
mintea. Am înţeles până în măduva oaselor că în câteva minute 
voi fi mort, că Holtzer va învinge, așa cum învinsese tot timpul. 
Și deși posibilitatea propriei mele morţi nu mă mai fascina, mă 
copleșea faptul de a ști că nu izbutisem să-l opresc chiar în 
momentul când înțelesesem ce mă împinsese el să fac cu atâta 
timp în urmă. 

— Nu te cred, am pufnit străduindu-mă să câștig timp. Ce ţi-ar 
fi putut oferi ei, încât să merite așa ceva? N-a fost vorba despre 
bani, pentru că după treizeci și cinci de ani ești tot un conţopist 
guvernamental într-un costum de haine ieftin. 

Holtzer a simulat o expresie de înțelegere exagerată. 

— Gândești tot un flăcăiandru de la ţară, Rain. Așa 
funcţionează lumea, dar tu nu pricepi pur și simplu. Dai 


VP - 240 


informaţii în schimbul altor informaţii, ăsta-i jocul. Am avut o 
sursă care-mi transmitea informaţii despre mișcările APV-ului - 
informaţii care erau esenţiale pentru raidurile „Arc Light” cu 
care perturbam liniile de aprovizionare ale lui Ho Și Min. Și chiar 
dacă misiunile GOS-ului nu cauzau pagube operaţionale 
serioase, nord-vietnamezii aveau un morcov în fund din cauza 
voastră, cowboy-i, fiindcă-i făceaţi să arate că n-aveau controlul 
propriei lor curţi. Așa că ei doreau informaţii despre GOS și erau 
dispuși să plătească frumușel pentru ele cu alte informaţii. 
Schimbam baligă pe aur. 

Am știut că spunea adevărul. Nu aveam ce să replic. 

— Dă-mi voie să-ți mai spun ceva înainte ca oamenii ăștia să 
te ducă afară, să te-mpuște în ceafă și să-ți arunce cadavrul în 
port, a urmat el. Știu despre Jake „Nebunu”. Eu te-am propus 
pentru misiunea eliminării lui. 

Am simţit că mă sufoc. N-am mai putut vorbi. Parcă fusesem 
siluit. 

— Este adevărat, a fost baftă chioară că problema micii lui 
armate de montaniarzi a ajuns în atenţia mea. Dar îl cunoșteam 
exact pe cel potrivit s-o rezolve - vechiul amic din liceu, John 
Rain. Nimeni altul n-ar fi putut ajunge destul de aproape. 

Se terminase. Aveam să mor. Mintea a început să-mi 
plutească pe un norișor și m-a cuprins un calm straniu. 

— După aceea am avut grijă să răspândesc vestea. Ar fi 
trebuit să fie confidenţial, dar m-am asigurat că s-a aflat. 
„Rămâne doar între noi”, nu-ţi place expresia asta? La fel de 
bine ai putea spune „asigură-te că apare în ziare”. E grozav! 

Pe neașteptate, mi-am amintit de prima mea ascensiune pe 
muntele Fuji. Eram cu tata și niciunul dintre noi nu se îmbrăcase 
corespunzător pentru vreme rece. Pe rând, și unul și altul am 
propus să ne întoarcem, dar, cumva, de fiecare dată celălalt a 
insistat să continuăm și în cele din urmă am ajuns pe vârf. După 
aceea râdeam când ne reaminteam, iar tatii îi plăcea să 
povestească aventura. 

— iți spun, John, povestea aceea i-a îngrijorat pe mulţi. Ce fel 
de om poate fi cel care-și împușcă prietenul cel mai bun? Care 
se furișează în apropierea lui și-i trage un glonţ în cap? ţi zic eu, 
nu-i un individ în care să te mai poţi încrede după aceea. Nu-i 
cineva pe care l-ai putea promova, căruia i-ai putea avansa 
cariera. Aş zice că informaţia asta măruntă care „rămâne-doar- 


VP - 241 


între-noi” ţi-a distrus în mare parte cariera în armată, nu crezi? 
De atunci n-ai mai fost decât o corcitură ucigașă, bună pentru 
comisioane mărunte în numele superiorilor. 

Tatii îi plăcuse mereu să povestească aventura noastră. Și era 
foarte încântat că noi ne convinseserăm pe rând, unul pe 
celălalt, să continuăm, până izbutiserăm într-adevăr să ajungem 
sus. 

— Ţi-a pierit graiul, Rain? 

Da, era o amintire frumoasă. Deloc rea s-o ai cu tine când 
termini socotelile cu lumea. 

Holtzer s-a întors către cei doi bărbaţi de la ușă. 

— Nu-l omorâţi aici - e prea aproape de baza navală. Armata 
are amprentele lui dentare și ar putea identifica trupul. Nu vrem 
să se facă vreo legătură între el și guvernul american... sau 
persoana mea. Duceţi-l altundeva și abandonaţi-l după ce 
terminați. 

Un bărbat i-a ţinut ușa deschisă și Holtzer a ieșit. 

Am auzit portiere de mașini deschizându-se și închizându-se, 
apoi două seturi de cauciucuri au scrâșnit pe pietriș și s-au 
îndepărtat. Noi sosiserăm aici în trei automobile, așadar mai 
rămăsese doar unul. Nu știam dacă afară erau și alți oameni. 

Cei doi bărbaţi au rămas lângă ușă cu chipuri impasibile. 

O părticică din adâncul meu a răbufnit, insistând să continue 
lupta. 

— Cătușele astea au început să mă roadă, am spus și m-am 
ridicat încet de pe scaun. Nu puteţi face ceva? 

Unul dintre ei a început să râdă. 

— Nu-ţi face griji, în câteva minute o să ne ocupăm de 
durerile tale. 

— Mă dor braţele, am repetat și mi-am strâmbat chipul ca și 
cum aș fi fost gata să izbucnesc în plâns. 

In același timp am ridicat umerii, pentru a depărta partea de 
sus a brațelor de trunchi. L-am văzut pe unul dintre ei pufnind 
dezgustat. 

— Dumnezeule, am gemut, cred că mi-au blocat circulaţia! 

Am rotit umerii în cercuri, până când grenada a ajuns 
deasupra mânecii, apoi am ridicat coatele și am început să-mi 
scutur violent braţele. Am simţit-o coborând în partea 
superioară a mânecii sacoului. 

Mai departe însă nu avea să lunece la fel de ușor, din cauza 


VP - 242 


apăsării exercitate pe flancurile corpului de brațele mele 
încătușate. Ar fi fost mai bine să fi încercat s-o cobor pe mijlocul 
spinării, de unde ar fi ajuns repede în palmele legate la spate. 
Acum era prea târziu. 

Am coborât încheieturile mâinilor, am îndreptat brațele și am 
început să mă legăn înainte și înapoi pe tălpi, de parcă aș fi vrut 
să urinez. 

— Trebuie să merg la toaletă, am rostit. 

Cei de lângă ușă au schimbat priviri, iar expresiile lor indicau 
că mă considerau jalnic. 

Fiecare legănare a mea cobora grenada cu încă un centimetru 
crucial. După ce a trecut de cot, am simţit-o lunecând lin prin 
mânecă, drept în palma care o aștepta. 

Declanșatorul îi era reglat la cinci secunde. Dacă o aruncam 
prea devreme, bărbaţii ar fi putut ieși pe ușă înainte să 
explodeze. Dacă așteptam prea mult, puteam să-mi pierd o 
mână. Nu era tocmai felul cum speram să scap de cătușe. 

Am tras inelul și am început să număr. O mie unu... 

Bărbatul din stânga ușii a băgat mâna în haină și a început să- 
și scoată arma. 

O mie doi. 

— Stai o clipă, stai o clipă, am rostit cu glas sugrumat. 

O mie trei. 

Cei doi s-au privit din nou, dar acum expresiile le erau 
dezgustate. Probabil că-și spuneau: Asta-i durul despre care am 
fost avertizați că este extrem de periculos? 

O mie patru. Am închis ochii strâns, m-am răsucit cu spatele 
la ei și în aceeași clipă am aruncat grenada printr-o biciuire a 
încheieturilor. Am auzit-o lovind podeaua și imediat după aceea 
a urmat un bubuit infernal pe care l-am resimţit în tot corpul. 
Plămânii mi-au fost goliţi de aer și m-am prăbușit pe jos. 

M-am rostogolit spre stânga și apoi spre dreapta, străduindu- 
mă să respir, având senzaţia că mă aflam sub apă. Nu puteam 
să aud absolut nimic, decât un muget uriaș în tot capul. 

Oamenii lui Holtzer se zvârcoleau pe podea, orbiti, 
strângându-se cu palmele de tâmple. Am izbutit să inspir adânc, 
gâfâit și cutremurându-mă, apoi m-am silit să mă scol în 
genunchi, însă după aceea am căzut într-o parte, lipsit de orice 
simţ al echilibrului. 

Unul dintre ei s-a ridicat în patru labe și a început să bâjbâie 


VP - 243 


pe podea, încercând să-și recupereze arma. 

M-am ridicat din nou în genunchi, concentrându-mă asupra 
menţinerii echilibrului. Ucigașul pipăia pe jos orbește, descriind 
cercuri concentrice, care aveau să-l aducă în curând la pistol. 

Clătinându-mă, am îndoit piciorul stâng, am pus talpa pe 
podea și am încercat să mă ridic, însă am căzut iarăși. Aveam 
nevoie de braţe pentru a-mi păstra echilibrul. 

Degetele orbecăitoare ale bărbatului s-au apropiat și mai mult 
de armă. 

M-am rostogolit pe spate și am împins braţele în jos cât am 
putut de mult, silindu-mi încheieturile încătușate dincolo de 
curba șoldurilor și a feselor, apoi în lungul părții posterioare a 
coapselor. M-am zvârcolit cu disperare de la stânga la dreapta, 
lunecându-mi încheieturile mâinilor prin spatele gambelor, am 
scos prin deschidere mai întâi un picior, apoi pe celălalt, și am 
adus mâinile în fața corpului. 

M-am rostogolit în patru labe. Am văzut degetele bărbatului 
prinzând ţeava pistolului. 

Cumva am izbutit să mă ridic în picioare. Am parcurs distanța 
dintre noi în clipa în care el ridica arma și i-am tras în față un șut 
demn de orice fotbalist. Forţa loviturii l-a azvârlit pe el spre 
perete și m-a răsturnat pe mine pe spate. 

M-am ridicat din nou, bălăbănindu-mă, tocmai când izbutise 
să se scoale al doilea bărbat. Continua să clipească des după ce 
fusese orbit de lumină, totuși m-a văzut venind. A băgat mâna 
în jachetă. 

M-am împleticit și am ajuns lângă el când scotea pistolul. 
Înainte de a-l putea înălța, mi-am repezit violent degetele 
mâinilor încătușate în beregata lui, paralizându-i nervii frenic și 
laringal. După aceea mi-am trecut mâinile încătușate înapoia 
cefei lui și am folosit lanţul scurt dintre ele pentru a-i trage fața 
cu brutalitate în jos, spre genunchiul meu care s-a ridicat o dată 
și încă o dată. Corpul i-a devenit inert și l-am împins într-o parte. 

M-am întors spre ușă și am văzut că celălalt se ridicase în 
picioare. Un braț îi era întins și am întrezărit scânteierea 
cuțitului. M-a atacat înainte să pot reacţiona și să apuc ceva ce 
să interpun între noi. 

Dacă ar mai fi așteptat puţin să-și revină, probabil că ar fi 
avut șanse mai bune, dar decisese să ignore echilibrul pentru a 
surprinde prin viteză. A împuns cu cuțitul, însă fără ţintă. 


VP - 244 


Făcusem deja o jumătate de pas spre dreapta lui, mai devreme 
decât ar fi fost ideal, dar el nu s-a mai putut reorienta. Tăișul a 
trecut pe lângă mine. M-am răsucit în sens invers acelor de 
ceasornic și i-am prins cu ambele mâini încheietura cu arma. Am 
încercat să-l rotesc spre sol, în stil aikido, însă și-a recăpătat iute 
echilibrul. Ne-am luptat încleștați o secundă și am avut 
sentimentul groaznic că eram pe punctul de a-i scăpa mâna cu 
cuțitul. 

I-am smucit încheietura în direcţia opusă și l-am izbit cu cotul 
în nas. După aceea m-am tras spre el, rapid și rudimentar, 
strangulându-l cu braţul drept și prinzând reverul sacoului meu 
pe sub bărbia lui ca și cum ar fi fost un judogi. Mâna cu cuțitul s- 
a înmuiat și l-am proiectat peste șold cu strangularea, iar mâna 
mea stângă a sosit să întărească strânsoarea, când corpul i-a 
zburat peste mine. Atunci când trunchiul i-a ajuns la extrema 
proiectării, i-am smucit gâtul puternic în direcția opusă. Un 
trosnet mi-a reverberat prin braţe, când gâtul i s-a rupt în locul 
unde-l apăsa braţul meu. Cuţitul a zăngănit pe podea și am dat 
drumul corpului să cadă. 

M-am lăsat apoi în genunchi, simţindu-mă ameţit, și am 
încercat să gândesc. Care dintre ei are cheile de la cătușe? L-am 
pipăit pe primul, a cărui piele vineţie și limbă umflată și ieșită 
printre dinţi mi-au spus că fractura cartilajelor fusese fatală, și 
am găsit niște chei de mașină, dar nu pe cele de la cătușe. La 
celălalt am avut însă noroc și după o secundă eram liber. Am 
cercetat rapid podeaua și m-am înarmat cu unul dintre 
pistoalele lor Beretta. 

Am ieșit pe ușă împleticindu-mă, și am coborât în parcare. 
Așa cum mă așteptasem, mai era doar o mașină. Am suit la 
volan, am băgat cheia în contact, am pornit motorul și am ieșit 
pe stradă. 

Știam unde mă aflam - imediat lângă Autostrada Naţională, la 
cinci-șase kilometri de intrarea în baza navală. Procedura 
operaţională standard ar fi fost oprirea sedanului lui Holtzer 
înainte de intrarea în complex. Holtzer plecase de nici cinci 
minute. Ținând seama de trafic și de numărul semafoarelor 
dintre locul acesta și baza navală, era posibil să mai am timp. 

Știam că șansele mele de reușită erau extrem de reduse, 
totuși deţineam un avantaj important: nu-mi păsa absolut deloc 
dacă trăiam sau muream. Voiam doar să-l văd pe Holtzer 


VP - 245 


crăpând primul. 

Am virat la stânga pe autostradă, am trecut farurile pe faza 
lungă și am ţinut claxonul apăsat ca să-i avertizez pe cei din 
față să se ferească. Am prins trei semafoare pe roșu, dar am 
trecut prin toate, cu mașini scârțâind din frâne de o parte și de 
cealaltă a mea. Vizavi de sediul companiei de telecomunicaţii 
NTT locale, am văzut că stopul din faţă crease o deschidere pe 
banda de sens invers și am ţâșnit pe ea. Am accelerat 
nebunește spre traficul care venea spre mine, claxonând 
prelung, apoi am virat înapoi pe banda mea exact când lumina 
semaforului s-a modificat, așa că am ajuns înaintea tuturor 
mașinilor care fuseseră în faţa mea. În timp ce șofam am izbutit 
să-mi prind centura de siguranţă și am observat cu satisfacţie 
inutilă că automobilul avea airbag. Iniţial plănuisem să arunc 
grenada paralizantă în sedanul lui Holtzer, pentru a putea intra. 
Așa cum îi spusesem lui Midori, aveam să fiu silit să improvizez. 

Ajunsesem la zece metri de poarta principală când am zărit 
sedanul virând la stânga pe drumul de acces spre baza navală. 
O santinelă pușcaș marin s-a apropiat, ridicând mâna, iar 
geamul din dreptul șoferului a început să coboare. O mulţime de 
santinele făceau controalele la câţiva metri înainte de poartă - 
rezultatul telefonului anonim care avertizase asupra existenţei 
unei bombe. 

In fața mea erau prea multe mașini. Era imposibil să pot reuși 
să ajung la ţintă. In dreptul șoferului, geamul sedanului era tot 
coborât. Am apăsat cu putere pe claxon, dar nu s-a clintit 
nimeni. Santinela a ridicat capul, căutând sursa zgomotului. Am 
apăsat un buton și geamul meu a început să coboare. Santinela 
continua să privească în jur. 

Am tras de volan și am suit pe trotuar, răsturnând pubele și 
distrugând biciclete parcate. Un pieton a sărit disperat într-o 
parte. La câţiva metri de drumul de acces, am virat la dreapta și 
am accelerat în diagonală peste drum, trecând peste răzoarele 
centrale și țintind vehiculul lui Holtzer. Santinela s-a întors, m-a 
văzut gonind cu viteză maximă și s-a aruncat în lături la timp ca 
să scape cu viaţă. Am intrat cu toată forţa în portiera din spatele 
șoferului, astfel că sedanul s-a deplasat și s-a rotit în urma 
impactului, transformându-se într-o epavă în forma literei V. Mă 
încordasem înaintea impactului, iar centura și airbagul, care s-a 
deschis și s-a dezumflat într-o nanosecundă, așa cum anunțau 


VP - 246 


instrucţiunile de pe bord, mi-au salvat viața. 

Am desfăcut centura de siguranţă și am încercat portiera, dar 
se blocase în urma șocului. M-am răsucit pe spate și am scos 
picioarele prin geamul deschis, prinzând mânerul de deasupra și 
folosindu-l pentru a mă propulsa afară. 

Până la sedan erau doar doi pași. Prin geamul deschis, am 
apucat volanul și m-am tras înăuntru, izbind cu genunchii în 
portieră. M-am lansat peste șofer, m-am răsucit ca să-mi aduc 
labele picioarelor sub mine și am plonjat pe bancheta din spate. 
Holtzer se afla pe locul din stânga, aplecat în față, dezorientat în 
mod evident de impact. Lângă el stătea un tânăr, despre care 
am bănuit că era un aghiotant, iar între ei se găsea o servietă- 
diplomat Halliburton din metal. 

L-am prins pe Holtzer pe după cap cu braţul stâng, iar cu 
mâna dreaptă i-am apăsat ţeava pistolului Beretta pe tâmplă. 
Am văzut în dreptul geamului șoferului o santinelă pușcaș marin 
cu arma scoasă, căutând un unghi de ţintire. Am tras capul lui 
Holtzer și mai aproape. 

— Înapoi sau îi zbor creierii! am răcnit. 

Expresia pușcașului era nesigură, totuși n-a coborât arma. 

— Toată lumea jos din mașină! am urlat. Imediat! 

Am cuprins complet cu braţul gâtul lui Holtzer și mi-am prins 
propriul rever al hainei. Eram practic cu obrajii lipiţi și pușcașul 
cu arma trebuia să fie extrem de sigur pe calităţile lui de ochitor 
ca să încerce să tragă acum. 

— Jos din mașină! am urlat din nou. Imediat! Tu, am răcnit la 
șofer, ridică geamul! Ridică-l imediat! 

Şoferul a apăsat un buton și geamul din dreptul lui s-a ridicat. 
Am zbierat din nou la el să coboare și apoi să închidă portiera. 
S-a împleticit afară din mașină și a trântit portiera în urmă. 

— Tu! am răcnit la aghiotant. Afară! Închide portiera după 
tine! 

Holtzer a dat să protesteze, dar l-am strâns și mai tare de gât, 
sufocându-i cuvintele. Aghiotantul l-a privit scurt, apoi a încercat 
portiera. 

— Este blocată, a anunţat el evident buimăcit și incapabil să 
se adapteze situaţiei. 

— Treci pe locurile din faţă! am strigat. Imediat! 

M-a ascultat și a ieșit, luând cu el servieta-diplomat. 

— In regulă, ticălosule, i-am spus lui Holtzer și i-am eliberat 


VP - 247 


gâtul. Acum o să ieșim și noi. Întâi însă dă-mi CD-ul. 

— Bine, bine, ușurel, a zis el. E-n buzunarul meu stâng de la 
piept. 

— Scoate-l. Foarte încet. 

A ridicat mâna dreaptă și a scos grijuliu CD-ul. 

— Pune-l pe piciorul meu, l-am instruit și el s-a conformat. 
Acum încrucișează degetele, întoarce-te spre geam și du mâinile 
la ceafă. 

Nu voiam să-i ofer ocazia de a încerca să-și scoată pistolul cât 
timp luam CD-ul. 

L-am ridicat și l-am pus într-un buzunar al sacoului. 

— Acum vom ieși. Dar foarte încet, altfel creierii tăi vor sfârși 
împroșcaţi pe toată tapiseria. 

S-a întors și m-a privit cu ochi duri. 

— Rain, cred că nu-ţi dai seama ce faci. Lasă arma jos până 
nu te-mpușcă cei de afară. 

— Dacă nu ieși din mașină în următoarele trei secunde, am 
mârâit îndreptând Beretta spre el, te-mpușc în oușoare. Nu pot 
spune dacă o să mă opresc la ele. 

Ceva mă sâcâia, ceva din felul cum îmi dăduse CD-ul. Nu se 
împotrivise absolut deloc. 

În clipa aceea am înţeles: era un fals. Nu era CD-ul autentic. 
Pe acela nu mi l-ar fi dat niciodată cu atâta ușurință. 

Servieta-diplomat, mi-am spus. 

— Acum! am zbierat și el s-a întins spre mânerul portierei. 

l-am apăsat ţeava pistolului pe față. 

Am ieșit amândoi din sedan și am fost imediat înconjurați de 
șase santinele pușcași marini, cu armele întinse către noi și 
chipuri încruntate. 

— Rămâneţi pe loc, altfel îi zbor creierii! am răcnit, vârându-i 
pistolul sub falcă. 

L-am văzut pe aghiotant stând înapoia santinelelor, cu 
servieta-diplomat la picioare. 

— Tu! l-am strigat. Deschide servieta aia! 

M-a privit neînţelegător. 

— Da, tu! Deschide imediat servieta! 

Aghiotantul părea derutat. 

— Nu pot. Este încuiată. 

— Dă-i cheia, am mărâit spre Holtzer. 

— Vezi să nu, a râs el. 


VP - 248 


Șase oameni mă aţinteau cu armele. L-am smucit pe Holtzer 
spre stânga, pentru ca ei să fie nevoiţi să re-ochească, și am 
câștigat astfel o fracțiune de secundă, cât să desprind pistolul 
de capul lui și să-l izbesc cu patul în tâmplă. A căzut în 
genunchi, ameţit, și eu m-am lăsat să cobor simultan, rămânând 
cât mai aproape de corpul lui pentru puţina acoperire pe care 
mi-o putea oferi. l-am pipăit buzunarul stâng al pantalonilor și 
am auzit un zornăit. Am băgat mâna înăuntru și am scos un inel 
cu chei. 

— Adu servieta aici! i-am strigat aghiotantului. Adu-o, altfel îl 
omor! 

Aghiotantul a șovăit, după care a ridicat servieta și a adus-o. 
A pus-o pe pământ în faţa noastră. 

l-am aruncat cheile. 

— Deschide-o! 

— Nu-l asculta! a urlat Holtzer, străduindu-se să se ridice. N-o 
deschide! 

— Deschide-o, am zbierat din nou, altfel îl împușc pe loc! 

— Îți ordon să n-o deschizi! a strigat Holtzer. Este o servietă 
diplomatică americană. Aghiotantul încremenise, cu uitătură 
nesigură. La dracu', ascultă-mă! Este o cacealma! 

— Gura! am răcnit și am apăsat puternic țeava pistolului sub 
bărbie. Ascultă-mă. Crezi că el e gata să riște să fie ucis din 
cauza unei serviete diplomatice? Ce anume dinăuntru ar putea fi 
atât de important? Deschide-o! _ 

— Împușcaţi-l! a urlat Holtzer brusc spre santinele. Împușcaţi- 
l! 

— Deschide servieta aia, dacă nu te acopăr de creierii lui! 

Ochii aghiotantului au trecut de la servietă la Holtzer, apoi 
îndărăt. Toți încremeniseră. 

Faptele s-au derulat rapid. Aghiotantul s-a lăsat în genunchi și 
a moșmondit cu cheia. Holtzer a început să protesteze și l-am 
lovit din nou cu patul pistolului în cap. S-a înmuiat și s-a rezemat 
de mine. 

Servieta s-a deschis. 

Înăuntru, clar vizibil între două straturi protectoare de spumă 
poliuretanică, era CD-ul lui Kawamura. 

A trecut o secundă aproape nesfârșită, după care dinapoia 
mea s-a auzit un glas familiar: 

— Arestaţi-l pe omul acesta. 


VP - 249 


M-am întors și l-am văzut pe Tatsu venind spre mine, urmat 
de trei polițiști japonezi. 

S-au apropiat de mine și unul dintre ei a desfăcut de la 
centură o pereche de cătușe. 

Un pușcaș marin a dat să protesteze. 

— Ne aflăm în exteriorul bazei, a explicat Tatsu în engleză 
fluentă. Nu aveţi nicio jurisdicție. Aceasta este o chestiune 
japoneză internă. 

Brațele mi-au fost răsucite la spate și am simţit cătușele 
închizându-se cu un clic. Tatsu m-a privit îndeajuns pentru a-i 
zări tristețea din ochi, apoi s-a întors și s-a îndepărtat. 


Capitolul 24 


M-au suit într-o mașină de poliţie și m-au dus la sediul 
Keisatsucho. Am fost fotografiat, mi s-au luat amprentele și am 
fost închis într-o celulă de beton. Nimeni nu mi-a spus de ce 
anume eram acuzat și nici nu mi s-a oferit posibilitatea 
contactării unui avocat. Ce dracu', oricum nu cunosc prea mulți 
avocați! 

Celula nu era chiar rea. Nu aveam ferestre, așa că ţineam 
socoteala timpului, numărând mesele pe care mi le aduceau. De 
trei ori pe zi un gardian taciturn aducea o tavă cu orez, pește 
marinat în oțet și legume, și lua tava de la masa anterioară. 
Mâncarea era bună. La fiecare trei mese aveam dreptul la un 
duș. 

Așteptam a șaisprezecea masă, încercând să nu-mi fac griji 
despre Midori, când doi gardieni au intrat în celulă și m-au luat 
cu ei. M-au escortat într-o cameră micuță, cu o masă și două 
scaune. Se pare c-a sosit momentul interogatoriilor, mi-am spus. 

Am rămas în picioare, cu spatele la perete. După câteva 
minute, ușa s-a deschis și a intrat Tatsu, singur. Chipul îi era 
grav, dar după cinci zile de solitudine am fost încântat să văd o 
figură cunoscută. 

— Konnichi wa, am rostit. 

El a încuviinţat din cap. 

— Salut, Rain-san, mi-a răspuns în japoneză. Mă bucur să te 
văd. Sunt obosit. Să ne așezăm. 


VP - 250 


Ne-am așezat, cu masa între noi. El a rămas tăcut mult timp și 
l-am așteptat să vorbească. Reticenţța nu-i era deloc 
încurajatoare. 

— Sper că vei ierta recenta ta încarcerare, despre care știu că 
trebuie să fi fost neașteptată. 

— Am crezut că o bătaie încurajatoare pe spate ar fi fost mai 
corespunzătoare după ce am plonjat prin geamul mașinii 
aceleia. 

l-am zărit surâsul trist definitoriu și, cumva, asta m-a făcut să 
mă simt bine. 

— Până am putut pune lucrurile la punct, au trebuit menținute 
aparențele, a zis el. 

— A durat ceva. 

— Da. Am lucrat cât am putut de repede. Ca să obţin 
eliberarea ta, a trebuit mai întâi să decriptez CD-ul lui 
Kawamura. După aceea au urmat multe telefoane, s-au aranjat 
întâlniri și s-au apăsat pârghii care să-ţi asigure ieșirea de aici. O 
mulțime de dovezi ale existenţei tale au trebuit să dispară din 
dosarele Keisatsucho, inclusiv amprentele care ţi-au fost luate 
după reținere. Toate astea au durat. 

— Ai reușit să decriptezi CD-ul? am întrebat. 

— Da. 

— Și conţinutul a fost pe seama așteptărilor? 

— Le-a depăşit. 

Nu-mi spunea totul. O puteam simți în purtarea lui. L-am 
aşteptat să continue. 

— William Holtzer a fost declarat persona non grata și a fost 
trimis la Washington, a zis el. Ambasadorul vostru ne-a informat 
că el va demisiona din CIA. 

— Doar „demisiona”? Nu-i acuzat de nimic? A fost o cârtiță 
pentru Yamaoto și a alimentat guvernul american cu informații 
false. CD-ul nu-l implică și pe el? 

Tatsu a plecat capul și a oftat. 

— Informaţiile de pe CD nu sunt genul de dovezi care vor fi 
utilizate în fața tribunalului. Ambele părţi doresc să evite un 
scandal. 

— Și Yamaoto? 

— Problema lui Yamaoto Toshi este... complicată, a spus 
Tatsu. 

— „Complicată” nu sună prea grozav. 


VP - 251 


— Yamaoto este un inamic puternic. Cu el trebuie luptat 
indirect, pe furiș, în timp. 

— Nu înțeleg. Ce-i cu CD-ul? Mi s-a părut că ai zis că 
reprezintă cheia spre puterea lui. 

— Așa este. 

În clipa aceea am înteles. 

— N-o să-i publici conţinutul. 

— Nu. 

Am rămas tăcut mult timp, pricepând implicaţiile. 

— În cazul ăsta, am rostit, Yamaoto continuă să creadă că CD- 
ul există undeva, iar tu ai semnat condamnarea la moarte a lui 
Midori. 

— Lui Yamaoto i s-a dat de înţeles că CD-ul a fost distrus de 
elemente corupte din Ke/satsucho. In felul acesta, interesul lui 
față de Kawamura Midori s-a redus substanţial. Pentru moment 
ea va fi în siguranţă în Statele Unite, unde nu ajunge puterea lui 
Yamaoto. 

— Poftim? Tatsu, nu poţi s-o exilezi pur și simplu în America! 
Ea are o viață aici. 

— A plecat deja. 

Am rămas cu adevărat amuţit. 

— Poţi să fii tentat s-o contactezi, a continuat Tatsu, dar te-aș 
sfătui să n-o faci. Ea crede că ai murit. 

— De ce ar crede asta? 

— Pentru că așa i-am spus eu. 

— Tatsu, am rostit eu cu glas periculos de egal, explică-mi. 

Vocea lui a rămas nepăsătoare. 

— Ştiam că ești îngrijorat pentru ea, dar atunci când i-am 
spus că ai murit nu știam ce se întâmplase între voi, a zis el. Am 
înțeles-o din reacția ei. 

A tăcut o vreme, apoi m-a privit deschis, cu ochi resemnați. 

— Regret profund durerea pe care o simţi, totuși sunt chiar 
mai convins decât înainte că am procedat corect, spunându-i 
varianta aceea. Situaţia ta era imposibilă. Mai bine să nu știe 
nimic despre implicarea ta în moartea tatălui ei. Gândește-te ce 
ar fi însemnat pentru ea asemenea revelații după cele petrecute 
între voi. 

N-am fost nici măcar surprins că Tatsu pusese laolaltă toate 
piesele puzzle-ului. 

— Nu era necesar să știe, m-am auzit rostind. 


VP - 252 


— Cred că știa deja, la un anumit nivel. Prezenţa ta i-ar fi 
confirmat până la urmă bănuielile. În loc de așa ceva, a rămas 
cu amintirea morţii tale eroice în tentativa de a împlini ultimele 
dorinţe ale tatălui ei. 

Am înţeles, deși nu mă puteam convinge pe de-a întregul de 
adevărul respectiv, că Midori fusese deja transformată într-o 
parte a trecutului meu. Era ca o scamatorie. Uite-o, nu e! Acum 
e reală, acum nu mai e decât o amintire. 

— Dacă-mi dai voie să fac o observație, a zis Tatsu, relația 
voastră a fost de scurtă durată. Nu există niciun motiv pentru a 
te aștepta ca suferinţa ei cauzată de pierderea ta să dureze. 

— Mulţumesc, am izbutit să rostesc. Mă simt mult mai bine 
acum. 

El a plecat capul. Ar fi fost necuviincios să-și exprime 
sentimentele ambivalente și oricum avea să facă ceea ce 
trebuia făcut. Giri și ninjo. „Datorie” și „omenie”. In Japonia, cea 
dintâi primează întotdeauna. 

— Tot nu pricep, am rostit după un minut. Am crezut că vrei 
să publici conţinutul CD-ului. Ar reabilita toate teoriile tale 
despre conspirații și corupţie. 

— Este mult mai important să pun capăt conspiraţiilor și 
corupţiei, decât să-mi reabilitez teoriile despre ele. 

— Nu înseamnă unul și același lucru? Bulfinch spunea că dacă 
datele de pe CD vor fi făcute publice, mass-media japoneze n-ar 
avea alternativă decât să urmărească subiectele respective, iar 
puterea lui Yamaoto ar dispărea. 

El a încuviințat ușor din cap. 

— Ai dreptate, totuși publicarea conţinutului CD-ului ar fi 
similară cu lansarea unui proiectil nuclear. Poţi s-o faci doar o 
singură dată și are ca rezultat distrugere totală. 

— Ei și? Lansează proiectilul! Distruge corupţia! 

Tatsu a suspinat; poate că simpatia înțelegătoare faţă de 
șocul prin care tocmai trecusem diminua lipsa de răbdare pe 
care o simţea de obicei fiindcă trebuia să-mi explice totul pas cu 
pas. 

— În Japonia, corupţia este chiar societatea. Putregaiul a 
pătruns atât de adânc, încât superstructura este alcătuită din el. 
Nu-l poţi smulge pur și simplu fără să cauzezi un colaps al 
societății care se fundamentează pe corupţie. 

— Rahat! Dacă este chiar așa coruptă, atunci să dispară. 


VP - 253 


— Rain-san, a rostit el cu o notă măruntă de iritare în glas, te- 
ai gândit vreodată ce se va naște din cenușă? 

— Ce vrei să spui? 

— Pune-te în locul lui Yamaoto. Planul A este de a folosi 
ameninţarea CD-ului pentru a controla PLD-ul din umbră. Planul 
B este de a detona CD-ul - de a-i face public conţinutul - pentru 
a distruge PLD-ul și a aduce Convingerea la putere. 

— Pentru că dovezile de pe CD implică doar PLD-ul, am 
început eu să înţeleg. 

— Bineînţeles. Prin comparaţie, Convingerea pare un model 
de probitate. Yamaoto ar fi silit să iasă din umbră, însă ar 
beneficia de o platformă de pe care să deplaseze ţara spre 
dreapta. De fapt, cred că asta-i speranţa lui finală. 

— De ce gândești așa? 

— Există semne. Personalităţi publice au omagiat unele legi 
imperiale antebelice în domeniul educaţiei, ideea japonezilor ca 
„popor divin” și altele similare. Politicieni importanţi vizitează 
fățiș lăcașuri de cult șintoiste ca Yasukuni, unde se află 
morminte ale soldaţilor căzuţi în al Doilea Război Mondial, în 
ciuda felului cum privește străinătatea asemenea vizite. Cred că 
Yamaoto orchestrează evenimentele acestea din umbră. 

— N-am știut că ești atât de liberal în privinţa asta. 

— Sunt pragmatic, a clătinat Tatsu din cap. Pentru mine 
contează prea puţin direcţia în care înaintează ţara, atâta timp 
cât înaintarea nu este însoțită de modalităţile de control ale lui 
Yamaoto. 

Am căzut pe gânduri. 

— După cele întâmplate cu Bulfinch și Holtzer, Yamaoto va 
deduce că CD-ul n-a fost distrus și că se află în mâinile tale. El 
dorea deja să-ţi ia gâtul. Situaţia se va înrăutăţi pentru tine. 

— Ştii bine că nu sunt un om așa ușor de atacat. 

— Îţi asumi multe riscuri. 

— Joc pe mize mari. 

— Bănuiesc că știi ce faci, am rostit fără să-mi mai pese. 

El m-a privit inexpresiv. 

— Mai există și alt motiv pentru care trebuie să fiu atent cu 
conţinutul CD-ului. Te implică pe tine. 

A trebuit să zâmbesc. 

— Serios? 

— Rain-san, eu l-am căutat de mult timp pe asasin - au fost 


VP - 254 


prea multe morţi convenabile din „cauze naturale”. Am știut 
mereu că el trebuie să existe, deși toți din jur credeau că 
urmăream o fantomă. lar acum când l-am găsit, îmi dau seama 
că ești tu. 

— Și ce ai de gând să faci în privinţa asta? 

— Asta trebuie să decizi tu. 

— Adică? 

— Așa cum am spus mai devreme, am șters din bazele de 
date Keisatsucho toate dovezile activităţilor tale. 

— A mai rămas însă CD-ul. Asta-i felul tău de a mă anunţa că 
vei avea o pârghie cu care să mă manipulezi? 

A clătinat din cap și am zărit dezamăgirea efemeră faţă de 
lipsa mea de subtilitate caracteristic americană. 

— Nu mă interesează astfel de „pârghii”. Nu este felul cum aș 
trata un prieten. În plus, cunoscându-ţi caracterul și capacităţile, 
recunosc că aplicarea de „pârghii” ar fi inutilă și, posibil, 
periculoasă. 

Uimitor! Omul ăsta tocmai mă băgase la închisoare, nu făcuse 
public conţinutul CD-ului așa cum mă lăsase să înțeleg, o 
trimisese pe Midori în SUA și-i spusese că murisem, totuși eu mă 
simţeam rușinat că-l insultasem. 

— Ești liber așadar să te întorci la viața ta în umbre, a 
continuat Tatsu, totuși vreau să te întreb, este cu adevărat viaţa 
pe care o dorești? 

Nu i-am răspuns. 

— Pot spune că nu te-am văzut niciodată mai... complet decât 
ai fost în Vietnam. Și cred că știu motivul. Pentru că în adâncul 
inimii, tu ești samurai. În Vietnam, ai crezut că ţi-ai găsit 
seniorul - cauza ta, care era mai mare decât tine. 

Cuvintele lui au atins un punct sensibil. 

— După război, când ne-am reîntâlnit în Japonia, nu mai erai 
același om. Probabil că seniorul te-a dezamăgit teribil ca să devii 
ronin. 

Un ronin este, literal, cel care plutește dus de valuri, un 
rătăcitor. Samuraiul fără senior. 

Tatsu m-a așteptat să răspund, dar n-am făcut-o. Până la 
urmă a vorbit tot el: 

— Nu este corect ce am spus? 

— Ba da, am admis gândindu-mă la Jake „Nebunu”. 

— Tu ești un samurai, Rain-san. Dar un samurai nu poate să 


VP - 255 


fie de fapt samurai dacă nu are un senior. Seniorul este yin 
pentru yang al samuraiului. Unul nu poate să existe fără celălalt. 

— Ce vrei să-mi spui, Tatsu? 

— Bătălia mea cu bolile care rod Japonia este departe de a se 
fi terminat. Faptul că am reușit să pun mâna pe CD mi-a oferit o 
armă importantă în luptă, dar nu-i suficientă. Am nevoie să mi te 
alături. 

— Cred că nu-nţelegi cum stă treaba. După ce ai suferit din 
cauza unui senior, nu mergi pur și simplu să-ţi cauţi altul. Rănile 
sunt prea adânci. 

— Și care-i alternativa ta? 

— Alternativa este să fiu propriul meu stăpân. Așa cum am 
fost. 

El a fluturat din mână, parcă pentru a alunga asemenea 
prostii. 

— Așa ceva nu este posibil pentru oameni. Tot așa cum 
reproducerea nu este posibilă prin masturbare. 

Vulgaritatea aceea, neobișnuită pentru el, m-a surprins și am 
izbucnit în râs. 

— Nu știu, am rostit. Nu știu dacă pot avea atâta încredere în 
tine. Ești un manipulator ticălos. Uită-te câte ai făcut cât timp 
m-ai ţinut închis. 

— Dacă eu sunt manipulator și dacă tu poţi să ai încredere în 
mine sunt două chestiuni diferite, a replicat el; era japonez și-i 
venea ușor să separe distinct astfel de lucruri. 

— O să mă gândesc, i-am zis. 

— Nu-ţi cer mai mult. 

— Acum dă-mi drumul de aici. 

Mi-a arătat ușa. 

— Ai fost liber să pleci din clipa în care am intrat în cameră. 

l-am surâs scurt. 

— Puteai s-o fi spus mai devreme. Am fi putut purta discuţia 
asta la o cafea. 


Capitolul 25 


Nu m-am grăbit să revin la Tatsu. Mai întâi aveam de rezolvat 
câteva lucruri. 


VP - 256 


De pildă, Harry. El spărsese fișierele Keisatsucho în aceeași zi 
în care eu îl demascasem pe Holtzer la Yokosuka, așa că știa că 
fusesem arestat. Mi-a spus că după câteva zile toate referințele 
la mine dispăruseră. 

— Când am văzut că datele acelea nu mai erau, a zis Harry, 
am crezut că muriseși și că ei îţi ștergeau toate urmele de pe 
fața pământului. 

— Da, așa artrebui să se creadă, am replicat. 

— De ce? 

— Pentru că ei doresc să-i ajut în anumite chestiuni. 

— De aceea te-au eliberat până la urmă? 

— Nimic nu este gratis, Harry. O știi și tu prea bine. 

l-am povestit despre Midori. 

— Poate că-i mai bine așa, a comentat el. 

Știam că Harry deţinea majoritatea pieselor puzzle-ului, dar la 
ce ar fi folosit dacă vreunul dintre noi ar fi recunoscut ceva? 

— Ce vei face acum? m-a întrebat. 

— Încă nu m-am gândit. 

— Dacă vei avea vreodată nevoie de un hacker bun, știi unde 
să mă găsești. 

— Nu știu ce să spun, Harry. Ai avut mari greutăţi cu 
reducerea aia a laticii muzicale, sau ce dracu' era. Keisatsucho 
au spart imediat criptarea. 

— Ce naiba, păi ei au avut acces la supercomputere din 
universităţile japoneze! a început el să se bâlbâie, înainte de a- 
mi remarca rânjetul. Apoi a continuat: Foarte amuzant, ce să 
zic! 

— Tinem legătura, i-am spus. Eu o să-mi iau mai întâi o mică 
vacanţă. 

Am plecat la Washington, D.C., unde spusese Tatsu că-l 
expediaseră pe Holtzer. Procesul „pensionării” lui avea să 
dureze câteva zile, poate chiar săptămâni, iar până atunci el 
avea să fie în zona Langley. 

M-am gândit că l-aș putea găsi, interesându-mă la toate 
hotelurile din Paginile Aurii pentru Virginia suburbană. Am pornit 
din Langley, descriind o spirală spre exterior, dar n-am găsit 
nicăieri vreun William Holtzer. Probabil că nu-și folosise numele 
adevărat și plătise numai cash, fără să utilizeze carduri de 
credit, temându-se să nu-i iau urma. 

Atunci poate mașina? Am început să telefonez la cele 800 de 


VP - 257 


numere ale companiilor majore de închirieri auto. „Sunt William 
Holtzer și aș dori să-mi prelungesc contractul de servicii”. Avis 
nu avea niciun automobil închiriat vreunui William Holtzer, însă 
Hertz avea un client cu numele acela. Funcţionarul cu care am 
vorbit a fost îndeajuns de amabil ca să-mi spună numărul de 
înmatriculare, care îmi trebuia, i-am explicat, pentru o asigurare 
suplimentară prin intermediul băncii care-mi emisese cardul de 
credit. Mă așteptasem să mă întrebe de ce nu luam informaţia 
respectivă de pe brelocul cheii mașinii, sau chiar de la 
automobil, dar n-a făcut-o. După aceea a fost suficient să 
interoghez o bază de date a Departamentului Auto ca să aflu că 
Holtzer șofa un Ford Taurus alb. 

Înapoi la spirală. În seara aceea am trecut prin parcările 
principalelor hoteluri din apropierea lui Langley, încetinind ca să 
examinez numerele de înmatriculare ale tuturor Fordurilor 
Taurus albe. 

Pe la 2 noaptea, am găsit mașina lui Holtzer în parcarea 
subterană a hotelului Ritz Carlton de pe Tyson's Corner. După ce 
i-am verificat numărul, m-am dus în parcarea hotelului Marriott 
din apropiere și am demontat plăcuţele de înmatriculare ale 
unui automobil. La marginea parcării pustii de la Tyson's Corner 
Galleria, le-am montat la duba închiriată pe care o șofam. Noile 
plăcuţe și ușoara mea deghizare ar fi fost suficiente pentru a 
deruta orice martori neprevăzuţi sau videocamere de securitate. 

Am revenit apoi la Ritz. Locurile de lângă Fordul Taurus erau 
ocupate, însă exista un spaţiu gol în spatele lui, într-o parte. 
Dacă știi cum funcţionează lumea mea, sau ești pur și simplu 
atent la locurile și modurile în care este cel mai probabil să fii 
tâlhărit, te neliniștește vederea unei dube parcate imediat lângă 
mașina ta. Mai ales a uneia cu geamurile din spate fumurii, ca a 
mea. Am parcat cu botul înainte, pentru ca ușa ei glisantă să fie 
orientată spre Holtzer. 

Mi-am verificat echipamentul. Un „Thunder Blaster” de 250 
000 V, garantat să cauzeze dezorientarea în clipa contactului și 
pierderea cunoștinței în mai puţin de cinci secunde. O mingiuţă 
Super Ball din cauciuc roz, de mărime mijlocie, care putea fi 
cumpărată cu 85 de cenți din orice drogherie. Un kit defibrilator 
portabil, similar celor cu care companiile aeriene au început să- 
și doteze cursele de pasageri, suficient de mic pentru a încăpea 
într-o servietă obișnuită și considerabil mai scump decât Super 


VP - 258 


Ball. 

Aplicarea de șocuri electrice pentru a scoate pe cineva din 
fibrilaţie ventriculară nu-i chiar floare la ureche. 360 de jouli 
este o doză masivă de electricitate. Dacă un șoc de mărimea 
asta este aplicat la vârful undei T a inimii - adică între bătăi -, 
va induce o aritmie letală. De aceea defibrilatoarele moderne au 
senzori care detectează automat complexul QRS al inimii, care 
este unicul moment când șocul poate fi aplicat în condiţii de 
siguranţă. 

Bineînțeles, același software care a fost conceput să evite 
unda T poate fi reconfigurat să iniţieze șocul în clipa perceperii 
ei. 

Am înclinat scaunul electronic cu câteva grade pe spate și m- 
am relaxat. Era aproape sigur că în cursul dimineţii Holtzer va 
porni spre complexul CIA, așa că m-am gândit că voi aștepta 
doar câteva ore. 

La 6:30, cu o jumătate de oră înainte să se lumineze, am 
mers în partea din spate a dubei și am urinat într-un bidon din 
plastic. Mi-am dezmorţit membrele câteva minute, după care 
am savurat un mic dejun alcătuit din cafea rece și Chicken 
McNuggets rămase de cu seară. Satisfacţiile culinare ale 
supravegherilor. 

Holtzer a apărut după o oră. L-am privit ieșind din lift și 
venind spre mine. Era îmbrăcat în costum gri, cămașă albă și 
cravată închisă la culoare - ţinută Washington standard, practic 
uniforma CIA. 

Mintea lui era altundeva. Am putut vedea asta în expresia 
feței, în postura corpului, în faptul că n-a verificat locurile posibil 
periculoase din parcare, mai ales din preajma mașinii lui. Penibil 
să fie atât de neglijent într-o zonă potenţial infracțională ca o 
parcare subterană. 

Mi-am tras pe mâini o pereche de mănuși negre din piele de 
vițel. O apăsare a comutatorului de pe Thunder Blaster a produs 
un arc de scântei albastre și un pârâit electric. Eram gata să 
intru în acțiune. 

Am scanat parcarea și m-am asigurat că pentru moment era 
pustie. Apoi am revenit în partea din spate a dubei și l-am privit 
pe Holtzer cum s-a apropiat de Taurus. S-a oprit în dreptul 
portierei șoferului, ca să-și scoată sacoul. Bravo, am gândit. Să 
nu-ți mototolim costumul de înmormântare. 


VP - 259 


Am așteptat până ce jacheta abia coborâse de umeri, locul de 
unde i-ar fi fost cel mai greu să reacționeze, apoi am tras ușa 
dubei și m-am apropiat. A ridicat ochii când a auzit zăngănitul 
ușii, dar n-a reușit altceva decât să deschidă larg gura, surprins. 
Apoi am ajuns lângă el, mâna mea dreaptă i-a înfipt Thunder 
Blaster în abdomen, iar mâna stângă l-a prins de gât, 
susținându-l, în timp ce șocul i-a ameţit sistemul nervos central. 

Nu mi-au trebuit nici șase secunde să-i târăsc corpul în dubă 
și să trag ușa înapoia noastră. L-am împins pe bancheta largă 
din spate, după care i-am mai aplicat un șoc cu Thunder Blaster, 
ca să mă asigur că rămânea fără cunoștință timp suficient ca să- 
mi termin treaba. 

Mișcările erau de rutină și n-au durat mult. L-am fixat cu 
centura de siguranţă în trei puncte, după care am extins-o mult 
pe cea de-a curmezișul pieptului și apoi am eliberat-o, încât să 
se fixeze ferm. Partea mai grea a fost să-i deschid cămașa și să 
dau cravata la o parte, ca să-i pot aplica padelele direct pe 
torace, unde gelul conductor avea să împiedice apariţia oricăror 
urme de arsuri trădătoare. Centura l-a ţinut locului în timp ce 
am operat. 

Când aplicam a doua padelă, a deschis ochii. Și-a privit 
pieptul dezgolit, apoi s-a uitat la mine. 

— AŞ... aș..., s-a bâlbâit. 

— Să aștept? am întrebat. 

Holtzer a icnit, probabil afirmativ. 

— Imi pare rău, dar n-o pot face, am spus și am fixat a doua 
padelă cu leucoplast sanitar. 

A deschis gura să spună altceva și i-am împins Super Ball 
printre buze. Nu voiam să-și muște limba în urma forţei șocului, 
deoarece ar fi putut trezi suspiciuni. 

M-am îndepărtat până lângă peretele dubei, ca să mă asigur 
că nu-l ating în momentul aplicării șocului. M-a privit când m-am 
mișcat și ochii i s-au largit mult. 

— Pentru Jimmy, am rostit și m-am uitat la el. Și pentru Cu 
Lai. Salută-i din partea mea. 

Am răsucit comutatorul de pe aparat. 

Corpul lui Holtzer a săltat înainte până la limita centurii care 
s-a blocat automat, iar capul i s-a arcuit spre înapoi, oprindu-se 
în sistemul de protecţie împotriva rănirii gâtului din tetieră. 
Automobilele sunt uimitor de sigure în ziua de azi. 


VP - 260 


Am așteptat un minut, apoi i-am verificat pulsul ca să mă 
asigur că era terminat. Mulţumit, am scos mingiuţa și padelele, 
am șters cu spirt resturile gelului conductor și i-am aranjat 
hainele. M-am uitat în ochii lui morți și am fost surprins de 
puţinătatea sentimentelor mele. Poate ceva ușurare. Satisfacţie. 
Nimic mai mult. 

Am deschis ușa Taurusului cu cheia lui, apoi am introdus-o în 
contact. Am privit din nou în parcare. Din lift a apărut o femeie 
în taior sobru, îndreptându-se probabil către o întâlnire 
matinală. Am așteptat-o să suie în automobilul ei și să plece. Am 
luat în cârcă leșul, l-am dus la mașină și l-am așezat înaintea 
volanului. Am închis portiera și am mai rămas câteva clipe să 
examinez lucrarea. 

Da, pentru Jimmy, mi-am spus. Și Cu Lai. Te vor aștepta toti în 
iad. 

Aveau să mă aștepte și pe mine. M-am întrebat dacă Holtzer 
va fi suficient ca să-i satisfacă. Am suit în dubă și am plecat. 


Capitolul 26 


Mai aveam de făcut o ultimă escală. Manhattan, Seventh 
Avenue South, numărul 178. Village Vanguard. 

Mă uitasem pe site-ul lui Vanguard și știam că trioul Midori 
Kawamura va cânta în club începând cu prima marți din 
noiembrie, până duminică. Am telefonat și am făcut o rezervare 
pentru show-ul de vineri de la ora 1 noaptea. Mi-au spus că-mi 
vor păstra rezervarea până cu cincisprezece minute înainte de 
începerea concertului chiar și fără card de credit, așa că am 
putut folosi un nume fals - Watanabe, foarte comun printre 
japonezi. 

Am plecat pe autostrada interstatală 95, trecând din Maryland 
în Delaware, apoi în New Jersey. De la Turnpike, aș fi putut intra 
pe l-80 și să mă duc la Dryden, aflat la 300 de kilometri și o 
viaţă depărtare. 

Am mers însă din Turnpike spre tunelul Holland, pe unde am 
intrat în New York, unde am mers cinci sute de metri până la 
Soho Grand Hotel de pe West Broadway. Domnul Watanabe 
rezervase un apartament pentru noaptea de vineri. El a sosit 


VP - 261 


înainte de ora 18, pentru a se asigura că hotelul nu-i anulase 
rezervarea, și a achitat cazarea cu cash, numărând paisprezece 
bancnote de câte o sută de dolari. În mod merituos, personalul 
n-a trădat niciun fel de surpriză, bănuind probabil că bogătașul 
preocupat de anonimat urma să-și întâlnească amanta. 

Întrucât am ajuns devreme, am avut timp să fac duș, să dorm 
trei ore și să mă bucur de o cină excelentă de la room-service, 
cu paillard și o sticlă de Mouton recolta 1982 de la restaurantul 
Canal House al hotelului. Având la dispoziţie încă o oră înainte 
de plecarea spre Vanguard, m-am mutat în Grand Bar, 
spectaculos vizual, unde ambianța plafoanelor înalte, 
iluminatului cald și meselor din sticlă neagră minunat de 
simetrice compensa oferta lipsită de imaginaţie de single malt și 
muzica house iritantă. Nu poți totuși să-i reproșezi nimic unui 
Macallan vechi de douăzeci și cinci de ani. 

Am mers pe jos cei aproape doi kilometri de la hotel până la 
Vanguard. Era rece și am fost mulțumit de pantalonii de 
gabardină gri-închis, puloverul pe gât din cașmir negru și 
blazerul negru pe care le purtam. Pălăria trilby cenușiu-închis pe 
care o coborâsem mult pe frunte mă încălzea și în același timp 
îmi ascundea trăsăturile. 

Mi-am ridicat biletul la ora 12:35, apoi am continuat să mă 
plimb până aproape de ora 1. Nu doream să risc ca Midori sau 
alt membru al trioului ei să treacă pe lângă locul meu din fundul 
sălii triunghiulare înainte de începerea spectacolului. 

Am trecut pe sub faimoasa tendă roșie și firma de neon, apoi 
prin ușile de mahon, și am ocupat un loc la una dintre măsuţele 
rotunde din spate. Midori se așezase deja înaintea pianului, 
îmbrăcată în negru așa cum fusese prima dată când o văzusem. 
M-am simţit bine s-o privesc în clipele acelea înainte de a începe 
să cânte, neobservat, separat de o tristețe despre care știam că 
ea trebuie s-o fi împărtășit. Era frumoasă și frumusețea ei mă 
durea. 

Intensitatea luminilor s-a redus, murmurul conversaţiilor s-a 
stins și Midori a înviat pianul cu furie, sfâșiind clapele cu 
degetele. Am privit-o cu multă atenţie, încercând să fixez în 
memorie felul cum mișca mâinile și-și legăna corpul, ca și 
expresiile feţei. Știam că-i voi asculta mereu muzica, dar 
aceasta era ultima dată când aveam s-o mai văd cântând în 
direct. 


VP - 262 


Auzisem dintotdeauna o frustrare în muzica ei și-mi plăcuse 
felul cum, uneori, era înlocuită de o tristeţe profundă, 
resemnată, însă în muzica pe care o cânta în noaptea asta nu 
mai exista resemnare. Era brutală și furioasă, uneori jelitoare, 
dar niciodată resemnată. Am privit și am ascultat, simțind 
notele și minutele îndepărtându-se de mine, străduindu-mă să 
găsesc o consolare în gândul că poate ceea ce se petrecuse 
între noi făcea acum parte din muzica ei. 

M-am gândit la Tatsu. Ştiam că procedase corect spunându-i 
lui Midori că murisem. Așa cum zisese polițistul, ea ar fi dedus 
până la urmă adevărul sau acesta ar fi găsit propria-i cale de a 
se strecura în conștiința ei. 

Tatsu avusese de asemenea dreptate când spusese că 
pierderea mea nu era pentru Midori o problemă pe termen lung. 
Era tânără și o aștepta o carieră strălucită care abia începea să- 
și ia avânt. Când ai cunoscut pe cineva doar pentru scurt timp, 
chiar dacă foarte intens, moartea persoanei respective 
reprezintă desigur un șoc, însă nu neapărat îndelungat sau 
profund. La urma urmelor, n-a existat timp destul pentru ca ea 
să devină strâns împletită în țesătura vieţii tale. Este 
surprinzător, poate chiar ușor dezamăgitor, cât de iute treci 
peste asta, cât de iute amintirile a ceea ce ai fi putut împărtăși 
cu cineva ajung să pară îndepărtate, ba chiar improbabile, ca 
niște evenimente ce s-ar fi putut întâmpla cuiva cunoscut, dar 
nu ţie însuți. 

Concertul a durat o oră. Când s-a încheiat, m-am ridicat și am 
părăsit sala, am ieșit prin ușile de mahon și am rămas pentru o 
clipă nemișcat sub cerul fără lună. Am închis ochii și am inspirat 
adânc izurile văzduhului nopţii din Manhattan, simultan stranii și 
totuși conectate cu viaţa aceea dintr-un trecut îndepărtat, încă 
tulburător de familiare. 

— Scuzaţi, a rostit o voce de femeie înapoia mea. 

M-am răsucit, gândind Midori. Era însă doar garderobiera. 

— V-aţi uitat asta, a zis ea și mi-a întins pălăria. 

O pusesem pe scaunul de lângă mine după ce se stinseseră 
luminile și apoi uitasem de ea. 

Am luat pălăria fără un cuvânt și am ieșit în noapte. 

Midori... Au existat clipe alături de ea, când uitasem tot ce 
văzusem și tot ce devenisem. Totuși clipele acelea n-ar fi putut 
dăinui. Eu sunt produsul faptelor mele și știam că mă voi trezi 


VP - 263 


mereu la concluzia aceea, indiferent cât de ispititoare ar fi fost 
reveria care precedase trezirea. 

Nu trebuia să-mi neg fiinţa, ci să găsesc o modalitate de a o 
canaliza. Poate, pentru prima oară, spre ceva meritoriu. Poate 
cu Tatsu. Trebuia să mă gândesc la asta. 

Midori... Îi mai ascult și acum muzica. Mă agăţ de note, 
încercând să le opresc să dispară în văzduh, dar sunt evazive și 
nu pot fi prinse, și mor toate în bezna din jurul meu ca 
trasoarele într-o lizieră. 

Uneori mă surprind rostindu-i numele. Îmi place să-i simt 
textura pe buze - este rarefiată, totuși destul de tangibilă ca să 
confere substanţă amintirilor mele. ÎI pronunt încetișor, de 
câteva ori la rând, ca o incantaţie sau o rugăciune. 

Oare ea se gândește vreodată la tine? mă întreb uneori. 

Probabil că nu, sosește răspunsul inevitabil. 

Nu contează. Este bine să știu că Midori se află acolo. Voi 
continua s-o ascult din umbră. Așa cum a fost înainte. Așa cum 
va fi mereu. 


Nota autorului 


Cu două excepţii, am descris Tokio pe cât de corect 
am putut în cartea aceasta. Tokioţii familiarizați cu 
Shibuya știu că nu există niciun magazin de fructe 
Higashimura la jumătatea străzii  Dogenzaka. 
Adevăratul magazin de fructe se află în capătul 
dinspre stație al străzii. lar cei care vor căuta barul 
Satoh în Omotesando, deși vor descoperi în zonă 
multe baruri de whisky excelente, vor găsi localul lui 
Satoh-san doar în Miyakojima-ku, Osaka. Este cel mai 
bun bar de whisky-uri din Japonia și merită călătoria. 


VP - 264 


i 


0 


O a 
( 


virtual-project.eu