Barry Eisler — [John Rain] 02 Razbunarea

w 


< 
[ |L 
wu 
= Die 
D - 
k 
TER 

( 


BARRY EISLER 


Seria: Asasinul din Tokio #2 


RĂZBUNAREA 


Original: A Lonely Resurrection: 


John Rain #2 (2014) 


Traducere din limba engleză: 
MIHAI-DAN PAVELESCU 


virtual-project.eu 


METEOR 
n 


VP - 


2 


Flori de cireș pe-nserat: 
Pun tocul în buzunar pentru ultima oară. 


POEMUL DE MOARTE 
AL POETULUI KAISHO, 1914 


VP-3 


Partea | 


Dacă n-aș fi știut că eram deja mort, 
Mi-as fi jelit pierderea vieții. 


ULTIMELE CUVINTE ALE LUI OTA DOKAN, 
ERUDIT AL ARTELOR MILITARE ȘI POET, 1486 


Capitolul 1 


Odată ce treci peste ironia situaţiei, înţelegi că uciderea unui 
individ în propriul lui club de fitness are merite în sine. 

Ținta era yakuza lshihara, un obsedat al exerciţiilor cu 
haltere, care exersa zilnic într-o sală de fitness pe care o deținea 
în Roppongi, unul dintre cartierele de divertisment din Tokio. 
Tatsu îmi spusese că moartea trebuia să pară că survenise din 
cauze naturale, așa cum doresc ei de fiecare dată, așa că am 
fost încântat să lucrez într-un loc unde nu era nici pe departe de 
neconceput ca un ins să se poată prăbuși din cauza unui 
anevrism fatal provocat de eforturi, să sufere o căzătură 
ghinionistă peste o bară din oțel ori să aibă alt accident tragic în 
timp ce folosea unul dintre complicatele aparate pentru exerciţii 
fizice. 

Unele dintre eventualităţile respective puteau fi chiar 
consemnate în avertismentele pe care avocaţii corporatiști 
insistau să fie plasate pe generaţia următoare de aparate pentru 
exerciţii, pentru a-i notifica pe utilizatori asupra unor 
întrebuinţări nefirești pentru care nu fuseseră proiectate și 
pentru care fabricantul nu putea fi tras la răspundere. De-a 
lungul anilor, activitatea mea mă făcuse să întâlnesc două 
asemenea avertismente legale; unul pe un pod care traversa 
apele poluate ale râului Sumida, în care un anume politician se 
înecase în 1982 („Avertisment: Nu vă suiţi pe barele acestea!”), 
iar altul după un deceniu, pe ambalajul uscătorului de păr 
(„Avertisment: Nu folosiți în timp ce faceţi baie!”) al unui 
bancher neobișnuit de sârguincios, care se electrocutase în 


VP -4 


cadă. 

Clubul de fitness era de asemenea convenabil pentru că nu 
trebuia să-mi fac griji în privinţa amprentelor. În Japonia, unde 
costumele sunt un hobby naţional, ridicătorii de greutăţi n-ar 
atinge o halteră fără să poarte mănuși speciale, capitonate, tot 
așa cum un politician n-ar accepta să primească mită dacă 
poartă doar lenjeria intimă. Era un început de primăvară cald 
pentru Tokio, care prevestea, se zicea, un anotimp minunat 
pentru înflorirea cireșilor și unde altundeva decât într-un club de 
fitness ai fi putut trece neobservat dacă purtai mănuși? 

In activitatea mea, jumătate din treabă este să treci 
neobservat. Oamenii transmit întruna semnale - prin limbajul 
corporal, mers, haine, expresiile faciale, postură, atitudine, grai, 
obiceiuri - care îţi pot spune de unde sunt originari, cu ce se 
ocupă și cine sunt. lar cel mai important: dacă se integrează 
printre cei din jur. Fiindcă dacă nu te integrezi, ţinta te va 
remarca, iar după aceea nu vei putea să te apropii suficient ca 
să acționezi așa cum trebuie. Sau te va observa ocazionalul 
polițist necorupt și va trebui să dai niște explicaţii. Sau te va 
sesiza o echipă de contrafilaj, iar atunci - felicitări! - ţinta vei 
deveni chiar tu. 

Insă dacă ești atent, vei începe să înţelegi că identificarea 
semnalelor este o știință, nu o artă. Privești, imiţi și dobândești. 
În cele din urmă, vei putea să urmărești ţinte diferite prin 
ecosisteme diferite din societate, păstrându-ţi în toate 
anonimatul. 

Anonimatul n-a fost ușor pentru mine în Japonia, unde 
naționalitatea părinţilor mei era o informaţie publică și obiectul 
persiflărilor din curtea școlii. În prezent însă n-ai putea detecta 
trăsăturile europene de pe chipul meu, decât dacă cineva ti-ar 
atrage atenţia că le poți găsi. Pe mama mea americană n-ar fi 
deranjat-o asta. Ea dorise mereu ca eu să mă integrez în Japonia 
și fusese încântată că trăsăturile japoneze ale tatălui meu 
prevalaseră în lupta genetică pentru dominanţă. lar operaţia 
estetică la care mă supusesem când revenisem în Japonia după 
scurta mea relație cu Forţele Speciale SUA în Vietnam terminase 
în linii mari ceea ce începuseră șansa și natura. 

Povestea pe care semnalele mele i-ar fi spus-o lui yakuza era 
simplă. El începuse doar recent să mă vadă în sala lui de fitness, 
însă aveam deja o formă fizică evidentă. Nu eram așadar un ins 


VP-5 


de vârstă mijlocie care decisese să se apuce de ridicat haltere 
pentru a încerca să-și recâștige fizicul pe care-l avusese în 
colegiu. Explicaţia probabilă ar fi fost că eu lucram pentru o 
companie care mă detașase în Tokio, iar dacă mă cazase 
aproape de Roppongi, poate în Minami-Aoyama sau Azabu, 
trebuia să fiu o persoană rezonabil de importantă și bine plătită. 
Faptul că în această etapă a vieţii se părea că am mare grijă de 
corpul meu însemna probabil că întrețineam relaţii cu femei mai 
tinere, cărora un fizic tineresc le poate diminua consecinţele 
emoţionale inevitabile ale culcatului cu un bărbat mai vârstnic; 
deși, în esenţă, acesta n-ar fi însemnat decât un troc între sex și 
iluzia nemuririi pe de o parte, și poșete Ferragamo și alte 
monede forte implicite ale aranjamentelor respective pe de 
cealaltă parte. Yakuza ar fi înţeles toate lucrurile astea, ba chiar 
le-ar fi respectat. 

De fapt recenta mea apariţie în sala lui de fitness nu avea 
nicio legătură cu vreo detașare a unei companii, ci era mai 
degrabă similară unei călătorii de afaceri. La urma urmelor, mă 
găseam în Tokio doar pentru un job. După ce-mi terminam 
treaba, aveam să plec. In perioada cât locuisem aici, 
întreprinsesem unele acțiuni care generaseră animozitate și era 
posibil ca părțile relevante să fie încă în căutarea mea, chiar și 
după ce absentasem un an, așa că în mod judicios nu-mi 
puteam permite decât o ședere scurtă. 

Cu o lună în urmă, când mă găsise și mă convinsese să accept 
jobul, Tatsu îmi dăduse un dosar despre yakuza. Din conţinutul 
lui, aș fi concluzionat că ţinta nu era decât o „gorilă” a 
mafioţilor, însă trebuia să fie mai mult, dacă Tatsu îl dorea 
eliminat. N-am pus nicio întrebare. Am dorit numai detaliile care 
să mă ajute să mă apropii de el. Restul era irelevant. 

Dosarul inclusese numărul de telefon mobil al lui Ishihara. l-l 
dădusem lui Harry, care, ca hacker nepotolit ce era, pătrunsese 
de mult în centrele de control ale reţelelor mobile ale celor trei 
furnizori de telecomunicaţii din Japonia. Computerele lui Harry 
monitorizau deplasările telefonului mobil al lui yakuza și eram 
anunţat de fiecare dată când semnalul acestuia era preluat de 
antena care acoperea zona din jurul clubului de fitness. 

În seara asta mesajul sosise imediat după ora 20, pe când 
citeam în camera mea din hotelul New Otani din Akasaka- 
Mitsuke. Știam că clubul se închidea la ora 20, așa că dacă 


VP-6 


yakuza se afla acolo în afara orelor de program, exista 
posibilitatea reală să fie singur. Exact ceea ce așteptasem. 

Echipamentul meu de sport era deja în geantă și în câteva 
minute am ieșit pe ușă. Am luat un taxi, însă abia după ce m-am 
îndepărtat de hotel, fiindcă nu doream ca vreun portar să audă 
ori să-și amintească unde mergeam, iar peste cinci minute am 
coborât la colţul dintre Roppongi-dori și Gaienhigashi-dori din 
Roppongi. Detestam să folosesc o rută atât de directă, deoarece 
nu beneficiam de oportunităţi pentru a mă asigura că nu eram 
urmărit, însă dispuneam de puţin timp ca să acţionez așa cum 
plănuisem și decisesem că merita riscul. 

ÎI urmărisem pe yakuza de peste o lună și-i cunoșteam 
rutinele.  Aflasem că-i plăcea să-și schimbe orele de 
antrenament, astfel că uneori sosea la sală dis-de-dimineaţă, iar 
alteori noaptea. Bănuia probabil că imprevizibilitatea respectivă 
l-ar fi făcut greu de atacat. 

Avea pe jumătate dreptate. Imprevizibilitatea este esenţială 
dacă vrei să fii o ţintă greu de urmărit, însă conceptul se aplică 
atât momentului, cât și locului. jJumătăţile de măsură, precum 
cea utilizată de yakuza, te vor proteja de unii urmăritori în unele 
ocazii, însă nu te vor salva mult timp de unul ca mine. 

Este interesant că oamenii pot lua măsuri de securitate 
adecvate, ba chiar serioase, în unele privinţe, dar în același timp 
pot îngădui vulnerabilitatea în altele. Este ca și cum ai încuia 
ușa casei cu trei rânduri de chei, însă ai lăsa ferestrele larg 
deschise. 

Uneori fenomenul este cauzat de teamă. Teamă nu atât de 
cerințele impuse, cât mai degrabă de consecințele unei vieţi de 
țintă greu de filat. Autoprotejarea serioasă necesită anihilarea 
legăturilor cu societatea, legături de care majoritatea oamenilor 
au nevoie așa cum au nevoie de oxigen. Renunţi la prieteni, la 
familie și la relaţiile sentimentale. Mergi prin lume ca o fantomă, 
detașat de cei vii din jur. Dacă ar fi să mori, să zicem într-un 
accident rutier, ai sfârși îngropat într-un cimitir municipal 
obscur, un alt anonim neidentificat, fără flori, fără bocitori, de 
fapt fără niciun fel de jelire. Este firesc, probabil chiar de dorit, 
să te temi de toate astea. 

În alte rânduri acţionează o formă de refuz. Traseele 
întortocheate, verificările elaborate de securitate și dialogul 
interior permanent de felul Dacă ar trebui să mă atac pe mine, 


VP -7 


cum aș proceda? necesită toate acceptarea ideii că în jur există 
oameni care deţin atât motivele, cât și mijloacele de a-ţi scurta 
viaţa. Ideea aceasta este inerent inconfortabilă pentru psihicul 
uman, ba chiar în asemenea măsură, încât produce stres enorm, 
până și pentru soldaţii aflați în bătălie. Mulţi oameni asupra 
cărora se trage pentru prima dată la distanță mică sunt șocați. 
„De ce încearcă să mă omoare?” se întreabă ei. „Ce le-am făcut 
eu?” 

Gândiţi-vă puţin! V-aţi uitat vreodată în debara sau sub pat, 
când sunteți singur acasă, pentru a vă asigura că acolo nu se 
ascunde niciun intrus? Dacă însă aţi fi crezut cu adevărat că 
Omul cu Cagulă pândea în locurile acelea, v-aţi mai fi comportat 
la fel? Bineînţeles că nu! Dar este mult mai confortabil să crezi 
în pericol doar în mod abstract și să acţionezi în privinţa lui doar 
cu jumătăţi de măsură. Asta înseamnă negare. 

In sfârșit și cel mai evident, este vorba despre lenevie. Cine 
dispune de timpul sau de energia necesare pentru a examina 
automobilul familiei înainte de fiecare cursă, căutând dispozitive 
explozive? Cine își poate permite o rută ocolită de două ore 
pentru a sosi într-un loc unde ar fi putut ajunge direct în numai 
zece minute? Cine ar fi de acord să renunţe să mai intre într-un 
restaurant sau bar, doar pentru că singurele scaune disponibile 
sunt orientate cu spatele spre intrare? 

Toate astea sunt întrebări retorice, însă știu cum ar fi răspuns 
Jake „Nebunu”. Cei care sunt vii, ar fi răspuns el. Și cei care 
doresc să rămână în viață. 

In felul ăsta ajungem la o raţionalizare simplă, despre care 
sunt convins că este comună celor care au luat vieți la fel ca 
mine. Dacă individul și-ar fi dorit cu adevărat să trăiască, sună 
raționalizarea, eu n-as fi fost în stare să ajung la el, fiindcă nu și- 
ar fi permis slăbiciunea asta fatală. 

Slăbiciunea lui yakuza era dependenţa lui față de exerciţiile 
cu haltere. Cine poate ști ce anume i-o alimenta - o copilărie în 
care fusese terorizat de bătăuși, din cauza căreia dorise să pară 
vizibil puternic, o încercare de a depăși un sentiment de 
inadecvare determinat de statura lui în mod natural mai firavă 
decât a europenilor, un homoerotism suprimat precum cel care 
l-a îndemnat pe Mishima. Poate unele dintre aceleași impulsuri 
care l-au împins de fapt să devină gangster. 

Desigur, obsesia lui nu avea nicio legătură cu sănătatea, ba 


VP-8 


chiar individul abuza evident de steroizi. Gâtul îi era atât de 
gros, încât părea că și-ar fi putut scoate cravata în sus, peste 
cap, fără a fi nevoit să-i slăbească nodul, și avea o acnee atât de 
severă, încât lămpile incandescente din club, menite să reliefeze 
la maximum câștigurile pe care membrii săi le aduseseră 
corpurilor lor, proiectau umbre minuscule peste peisajul ciuruit 
al feţei lui. Testiculele aveau probabil mărimea stafidelor, iar 
tensiunea arterială îi bubuia cert prin inima supra-încărcată. 

ÎI văzusem, de asemenea, explodând în genul de violenţă 
bruscă și neprovocată care este alt simptom al abuzului de 
steroizi. Într-o seară, cineva pe care nu-l mai văzusem până 
atunci, fără îndoială unul dintre membrii civili ai clubului, căruia 
îi plăcea locul și credea că prin prezența alături de gangsteri 
reputați devenea mai dur prin osmoză, începuse să demonteze 
numeroasele discuri de fier ce îngreunau bara pe care Ishihara o 
folosise pentru împinsul la piept. Yakuza plecase de la aparat, 
probabil ca să facă o pauză, iar individul cel nou înţelesese în 
mod greșit că terminase lucrul la staţia respectivă. Era destul de 
voinic și el, iar tricoul fără mâneci din Spandex viu colorat arăta 
piept și brațe de halterofil. 

Probabil că cineva ar fi trebuit să-l avertizeze, însă membrii 
clubului erau în principal chinpira - yakuza tineri de nivel 
coborât și viitori derbedei -, nu tocmai buni samariteni, care să 
fie interesaţi să-și ajute semenii. Oricum ar fi trebuit să fii cel 
puţin cretin ca să te apuci să desfaci o bară precum cea folosită 
de Ishihara, fără să cauţi mai întâi aprobarea celor din jur. Pe 
bară erau probabil o sută cincizeci de kilograme, dacă nu mai 
mult. 

Cineva l-a înghiontit pe yakuza, care făcea genuflexiuni, și i-a 
arătat. El s-a ridicat și a urlat „Orya!” îndeajuns de puternic 
pentru ca să vibreze peretele din sticlă din faţa sălii 
dreptunghiulare. Ce mama dracului! 

Toţi au înălţat privirile, la fel de surprinși ca de o explozie - 
până și noul venit, care fusese atât de lipsit de indicii cu numai 
o clipă în urmă. Continuând să zbiere imprecaţii, yakuza a mers 
direct spre băncuţa pentru împins cu bara la piept, folosindu-și 
excelent vocea, fie din instinct, fie deliberat, pentru a-și 
dezorienta victima. 

Totul în privinţa lui - cuvintele, tonul, mișcările și postura - 
răcneau Atac!, însă celălalt bărbat era prea încremenit, ori de 


VP-9 


teamă, ori de negare, pentru a se feri. Și, cu toate că ţinea un 
disc din fier greu de zece kilograme, cu muchiile considerabil 
mai dure decât craniul lui yakuza, el n-a făcut nimic altceva 
decât să deschidă gura, poate de surprindere sau poate într-o 
incipientă și cu certitudine inutilă scuză. 

Ishihara l-a izbit ca un rinocer cu umărul în stomac. L-am 
văzut pe bărbat încercând să se încordeze pentru impact, dar o 
dată în plus n-a reușit să se ferească și strădania i-a fost în mare 
parte inutilă. Yakuza l-a propulsat cu spatele în perete, după 
care a dezlănţuit asupra lui o rafală de lovituri stângace în cap și 
gât. Șocat și funcţionând pe autopilot, bărbatul a scăpat discul 
de fier și a izbutit să ridice braţele pentru a se apăra de câteva 
lovituri, dar Ishihara, continuând să mugească, i-a depășit cu 
ușurință blocajele și a lansat pumni. Am văzut cum una dintre 
lateralele lui a atins partea stângă a gâtului celuilalt, deasupra 
sinusului carotidian, și bărbatul a început să se năruie, când 
sistemul lui nervos a supracompensat șocul impactului, 
reducând presiunea sângelui spre creier. Cu picioarele larg 
depărtate de parcă ar fi avut un topor și spărgea bușteni, 
Ishihara nu s-a oprit din a izbi creștetul capului și gâtul victimei. 
Acesta a căzut pe jos, totuși și-a păstrat destulă cunoștință de 
sine ca să se ghemuiască și să se protejeze într-o oarecare 
măsură de grindina de pumni care a urmat. 

Gâfâind și înjurând, yakuza s-a aplecat și i-a prins glezna 
dreaptă între biceps și brațul său enorm. Pentru o clipă am 
crezut că va aplica o imobilizare de picior din jiu-jitsu și va 
încerca să-l rupă. N-a fost așa, ci s-a îndreptat de spate și a 
început să târască trupul celuilalt spre intrarea clubului, apoi 
afară, pe stradă. 

Ishihara a revenit după câteva clipe, singur, și, după ce a 
rămas puţin să-și tragă răsuflarea, și-a reocupat locul uzurpat pe 
băncuţă, fără să se uite la cineva din sală. Toţi și-au reluat 
activităţile anterioare; asociaţii lui, fiindcă nu le păsa, civilii, 
fiindcă erau îngroziţi. Parcă nu se întâmplase pur și simplu 
nimic, deși tăcerea din club arăta că, dimpotrivă, ceva se 
întâmplase. 

O parte a minţii mele care rulează permanent pe fundal a 
înregistrat cele văzute ca fiind atuurile lui yakuza: forţă brută, 
experienţă cu violenţa, familiarizare cu principiile atacului 
permanent. Ca puncte slabe am notat lipsa de autocontrol, 


VP - 10 


pierderea respirației după o luptă scurtă și practic unilaterală, 
cauzarea de leziuni relativ minime în ciuda ferocității atacului. 

Cu excepţia cazului în care era un sociopat, ceea ce era 
improbabil din punct de vedere statistic, știam că Ishihara se va 
simți acum ușor stânjenit faţă de opinia oamenilor privind 
izbucnirea lui. Am profitat de ocazie ca să mă apropii de staţia 
lui de lucru și să-l întreb dacă avea nevoie de asistenţă la 
ridicarea halterei. 

— Warui na, mi-a mulțumit, recunoscător, o știam, pentru 
confortul pe care i-l asigura interacţiunea aceea simplă. 

— lya, am răspuns. „Pentru puţin”. 

Am stat deasupra lui și l-am ajutat să ridice bara în aer. Am 
observat că avea o sută cincizeci și cinci de kilograme. A izbutit 
s-o ridice de două ori, a doua oară cu asistenţă din partea mea. 
Continua să clocotească de adrenalină în urma altercaţiei și mi- 
am notat mintal limitele puterii lui la exerciţiul acesta. 

L-am ajutat să ghideze bara înapoi pe suporturi, apoi am 
fluierat încetișor printre dinţi în semn de respect ușor teatral 
față de puterea lui. M-am deplasat spre capătul băncuţei când el 
s-a ridicat în capul oaselor și i-am spus că dacă mai avea nevoie 
de asistență putea oricând să apeleze la mine. A încuviințat din 
cap în semn de mulțumire morocănoasă și am dat să mă 
îndepărtez. 

Apoi m-am oprit, parcă reflectând dacă să mai adaug sau nu 
ceva, și m-am răsucit spre el. 

— Omul acela, am spus în japoneză, ar fi trebuit să fi verificat 
dacă ai terminat sau nu lucrul la staţie. Unii n-au deloc maniere. 
l-ai dat o lecţie. 

El a încuviințat iarăși, încântat de aprecierea mea dată 
importantului serviciu social pe care-l oferise, pulverizând un 
idiot inofensiv, și am știut că se va simţi destins să apeleze la 
mine, noul lui prieten, la răstimpuri, când va avea nevoie de 
ajutor. 

Așa cum, speram, va fi în seara asta. Am mers repede pe 
Gaienhigashi-dori, trecând pe lângă pietonii de pe trotuarul 
aglomerat, ignorând cacofonia traficului, sunetele camioanelor 
și claxoanele din jur, utilizând cromul și sticla dintr-o parte și 
alta ca să apreciez dacă înapoia mea exista cineva care încerca 
să ţină pasul. Am cotit la dreapta imediat înainte de blocul Roi 
Roppongi, apoi din nou la dreapta pe strada clubului, unde m- 


VP -11 


am oprit înapoia unui desiș de biciclete parcate, cu spatele la 
exteriorul roz bizar al unei cafenele Starbucks, așteptând să văd 
cine putea apărea după mine. Au trecut câteva grupuri de tineri 
petrecăreți, ocupați de a se distra și fără să observe bărbatul 
tăcut din umbră. Niciunul nu mi-a declanșat radarul. După 
câteva minute, m-am îndreptat spre club. 

Acesta ocupa parterul unei clădiri comerciale cenușii, 
acoperită de scări de incendiu ruginite și sufocată de cabluri de 
înaltă tensiune ce atârnau pe faţadă aidoma unei vegetaţii 
putrezite. Vizavi se afla o parcare ticsită de Mercedesuri cu 
geamuri fumurii și anvelope de înaltă performanţă, simbolurile 
statutului elitei țării și al criminalilor săi, care se copiau unii pe 
ceilalți și împărtășeau confortabil plăcerile nopţii în lumea 
interlopă ţipătoare din Roppongi. Strada în sine era iluminată 
doar de strălucirea indiferentă a unui singur felinar arcuit, cu 
postamentul decorat de pliante ce făceau reclamă 
nenumăratelor servicii sexuale din zonă, semănând, în umbrele 
propriei sale luminescenţe, cu gâtul alungit al unei păsări 
antediluviene, care lepăda pene bolnave și răsucite. 

jaluzelele erau trase înapoia ferestrelor termopan ale clubului, 
dar am văzut în față motocicleta Harley-Davidson V-Rod cu 
ornamente din aluminiu anodizat a lui Ishihara, înconjurată de 
bicicletele navetiștilor ca un rechin printre peștii-pilot. Imediat 
după ferestre era intrarea în clădire. Am încercat ușa, însă era 
încuiată. 

Am revenit la ferestrele clubului și am ciocănit în geam. După 
o secundă, luminile s-au stins înăuntru. Grozav, am gândit. 
Ishihara stinsese lumina ca să se poată uita afară printre 
jaluzele, fără să poată fi observat din exterior. Am așteptat, 
știind că mă privea și verifica strada. 

Luminile s-au reaprins și, după o clipă, yakuza a apărut în 
intrarea clădirii. Purta pantaloni gri de trening și un tricou negru 
fără mâneci și cu subsuorile adânc răscroite, alături de 
obligatoriile mănuși pentru haltere. În mod vădit se găsea în 
toiul unei ședințe de antrenament. 

A deschis ușa și ochii i-au cercetat strada după pericole, 
neizbutind să-l vadă pe cel aflat chiar în faţa lui. 

— Shimatterun da yo, mi-a spus, „Clubul s-a închis”. 

— Știu, am răspuns tot în japoneză cu mâinile ridicate și 
palmele îndreptate spre el într-un gest de îmbunare. Sperasem 


VP - 12 


că ar putea fi cineva înăuntru. Ar fi trebuit să fi ajuns mai 
devreme, dar am fost întârziat. Crezi că aș putea face doar un 
antrenament scurt? Doar cât timp ești aici, nimic mai mult. 

A ezitat, apoi a ridicat din umeri și s-a întors, dispărând 
înăuntru. L-am urmat. 

— Tu cât mai stai? am întrebat. 

Mi-am lăsat geanta și am început să-mi schimb hainele 
banale: pantaloni kaki, cămașă din oxford albastru și blazer 
bleumarin. Îmi pusesem deja mănușile, așa cum făceam 
întotdeauna înainte de a intra în club, însă yakuza n-a observat 
detaliul acela. 

— Ca să-mi pot planifica exerciţiile. 

El a pornit spre staţia de genuflexiuni. 

— Patruzeci și cinci de minute, poate o oră, a răspuns și și-a 
ocupat poziţia sub halteră. 

Genuflexiuni. Asta făcea de obicei când termina împinsul cu 
bara la piept. Rahat! 

Mi-am pus șortul și o bluză de trening, apoi mi-am făcut 
încălzirea cu flotări și alte exerciţii de calistenie, în timp ce el 
făcea genuflexiuni. Mi-am dat seama că încălzirea putea fi chiar 
utilă, în funcţie de intensitatea zvârcolirilor lui. Era un avantaj 
mic, dar nu refuz niciodată cadourile. 

Când a terminat, l-am întrebat: 

— Împingerile le-ai făcut deja? 

— Aa. „Da”. 

— Cât ai ridicat în seara asta? 

A strâns din umeri, dar am întrezărit o ușoară umflare a 
pieptului care mi-a spus că-i gâdilasem vanitatea. 

— Nu prea mult. O sută patruzeci de kilograme. Aș fi putut 
ridica mai mult, dar la greutatea asta e mai bine să fii asistat de 
cineva. 

Perfect 

— Hei, te pot asista eu. 

— Nu, am terminat deja. 

— Haide, mai fă o serie. Mă inspiră. Cât ridici - dublu cât 
greutatea corpului? 

Subestimarea mea fusese deliberată. 

— Mai mult. 

— La naiba, mai mult de dublu cât greutatea corpului? Eu nu 
m-apropii nici pe departe de așa ceva. Fă-mi și mie o favoare și 


VP - 13 


mai fă o serie - o să mă motiveze. Eu o să te asist, ți se pare 
echitabil? 

Yakuza a șovăit, după care a înălţat din umeri și a pornit spre 
stația de împins cu bara la piept. 

Bara era deja încărcată cu cele o sută patruzeci de kilograme 
pe care le folosise anterior. 

— Crezi că ai putea ridica o sută șaizeci? am întrebat pe un 
ton neîncrezător. 

M-a privit și am putut spune din ochii lui că îi zgândărisem 
ambiția. 

— Da, pot. 

— Asta chiar că trebuie să văd, am zis eu. 

Am luat două discuri de câte zece kilograme de pe rackul cu 
greutăţi și le-am montat pe capetele barei. Am trecut după 
aceea în spatele băncuţei și am prins bara cu ambele braţe 
depărtate la lățimea umerilor. 

— Anunţă-mă când ești pregătit, i-am spus. 

El s-a așezat pe capătul băncii, cu umerii gârboviţi, și a rotit 
capul dintr-o parte în cealaltă. A legănat apoi braţele înainte și 
înapoi și am auzit o serie de expiraţii scurte, în forţă. După 
aceea s-a lăsat pe spate și a apucat bara. 

— Ridicăm la trei, a spus. 

Am aprobat din cap. 

A mai expirat de câteva ori, adânc. Apoi: 

— Unu... doi... trei! 

L-am ajutat să ridice bara de pe suporturi și s-o ţină drept 
deasupra pieptului. O privea de parcă l-ar fi înfuriat, cu bărbia 
afundată în piept în pregătirea efortului. 

A lăsat-o după aceea să coboare, controlându-i mișcarea, dar 
îngăduind destul moment de inerție ca să asigure un ricoșeu 
bun de pe pieptul lui masiv. La două treimi din înălțime, bara 
aproape s-a oprit, suspendată între forța gravitaţiei și puterea 
mușchilor să-i alimentaţi de steroizi, totuși și-a continuat 
ascensiunea șovăitoare până când coatele i s-au îndreptat. 
Braţele îi tremurau de efort. Era imposibil să mai reușească încă 
o împingere. 

— Haide, încă una, încă una, l-am îndemnat. Haide, o poţi 
face! 

A urmat o pauză și m-am pregătit să încerc alte încurajări. El 
se pregătea însă mintal pentru efort. A răsuflat scurt de trei ori, 


VP - 14 


apoi a coborât bara la piept. Ea a ricoșat în sus câțiva centimetri 
în urma impactului, apoi alţi câţiva din împingerea care a urmat, 
dar după numai o secundă, s-a oprit și a început să coboare 
inexorabil. 

— Tetsudatte kure, a icnit Ishihara. „Ajutor”. 

Cu calm însă, deoarece se aștepta la asistența mea imediată. 

Bara a continuat să coboare și i-a ajuns pe piept. 

— Oi, tanomu, a spus el, de data asta mai accentuat. 

Eu însă am apăsat bara în jos. 

Ochii i s-au holbat, căutându-i pe ai mei. 

Cu greutatea barei și a discurilor, plus apăsarea exercitată de 
mine, se lupta acum cu aproape două sute de kilograme. 

M-am concentrat asupra barei și toracelui său, dar în vederea 
periferică am putut observa cum ochii i s-au căscat, mai întâi de 
neînțelegere, apoi de frică. N-a scos niciun sunet. Eu am 
continuat să mă focalizez asupra apăsării reci, distante. 

Cu dinţii strâns încleștaţi, cu bărbia aproape îngropată în gât, 
yakuza şi-a pus toată puterea în ridicarea barei. /n extremis, a 
reușit într-adevăr să miște greutatea de pe piept. Am strecurat 
laba unui picior sub suportul orizontal de dedesubtul băncii și 
am utilizat pârghia aceea pentru a adăuga presiune 
suplimentară pe bară, care i-a coborât din nou pe piept. 

Am simţit o vibraţie în greutăţi, când brațele lui au început să 
tremure de efort. O dată în plus, bara a început să-i lunece spre 
gât. 

Nările mi-au fost izbite brusc de duhoare de fecale. Disperat, 
sistemul lui nervos simpatic oprea activităţi neesenţiale ale 
corpului, inclusiv controlul sfincterelor, și trimitea toată energia 
disponibilă spre mușchi. 

Înfruntarea a durat numai o secundă, după care brațele au 
început să-i tremure mai violent și am simţit bara coborându-i în 
piept. S-a auzit un șuier slab, când răsuflarea i-a ieșit pe nări și 
printre buzele țuguiate. l-am simţit ochii pe față, însă mi-am 
păstrat atenţia asupra toracelui lui și a barei. Nici acum n-a 
rostit vreun cuvânt. 

Au trecut câteva secunde, apoi altele. Poziţia nu i s-a 
schimbat. Am așteptat. Pielea a început să i se învineţească. Am 
așteptat mai mult. 

În cele din urmă am slăbit presiunea pe care o exercitasem 
asupra barei și i-am dat drumul. 


VP -15 


Ochii lui Ishihara continuau să-i fixeze pe ai mei, dar de acum 
nu mai percepeau nimic. M-am retras în afara razei lor vizuale 
lipsite de vedere și am rămas locului, studiind scena. Părea 
aproape ce era: un obsedat de fitness și haltere, singur, seara 
târziu, încearcă să ridice mai mult decât poate, este prins sub 
bară, se sufocă și moare. Un accident bizar. 

M-am îmbrăcat în hainele de stradă. Mi-am luat geanta și am 
pornit spre ușă. O serie de pocnete au răsunat înapoia mea, ca 
trosnetele unor vreascuri uscate. M-am întors să privesc pentru 
ultima dată și mi-am dat seama că erau cauzate de coastele lui 
Ishihara care se rupeau. Nu mai exista nicio îndoială, era 
terminat. Rămăsese doar strânsoarea lui convulsivă pe bară, ca 
și cum degetele ar fi refuzat să creadă ceea ce restul corpului 
acceptase deja. 

Am ieșit pe holul întunecat și am așteptat până când strada a 
fost pustie. Apoi am ieșit pe trotuar și în umbrele din jur. 


Capitolul 2 


M-am îndepărtat de zonă, mergând pe jos pe străduţe 
secundare din Roppongi și Akasaka, apucând pe alei înguste 
într-o manieră care, pentru un ochi neiniţiat, ar fi părut simpla 
folosire a unor scurtături spre destinaţia mea, dar care erau de 
fapt concepute pentru a sili un urmăritor sau o echipă de filaj să 
se deconspire în efortul de a ţine pasul. Cu câteva excepţii 
deliberate, îmi derulez toate acţiunile de detectare a unor 
urmăritori sub camuflarea unui comportament aparent banal de 
pieton. Dacă sunt urmărit fiindcă o agenţie a devenit interesată 
de mine, dar încă n-a izbutit să confirme cine sunt, nu vreau să 
mă trădez în niciun fel, comportându-mă altfel decât un 
cetățean obișnuit. 

După o jumătate de oră, am fost sigur că nu eram urmărit și 
pasul a început să mi se relaxeze, în paralel cu starea mea 
generală. Parcurgeam în sens invers acelor de ceasornic un 
semicerc mare, despre care mi-am dat seama doar pe jumătate 
conștient că mă purta în direcţia lui Aoyama Bochi, cimitirul 
enorm care seamănă cu un triunghi verde în centrul cartierelor 
șic din vestul orașului. 


VP - 16 


Pe latura nordică a lui Roppongi, am trecut pe lângă un pâlc 
mic de adăposturi din carton, escale pentru homeless rătăcitori 
ale căror existențe erau, dintr-un punct de vedere, la fel de 
anonime ca a mea. Am lăsat din mână geanta, știind că ea și 
conţinutul ei de echipament sportiv, inclusiv mănușile pentru 
halterofili, vor fi rapid împărțite și asimilate printre spectrele 
scofâlcite și lipsite de identitate de aici. In câteva zile, poate 
chiar ore, resturile abandonate ale ultimului job aveau să-și fi 
pierdut orice urmă a originii, devenind alte obiecte incolore și 
fără nume printre sufletele incolore și fără nume, epavele 
plutitoare și rebuturile singurătăţii și disperării care cad la 
răstimpuri în pata oarbă colectivă din Tokio și de acolo în uitare. 

Eliberat de povara pe care o purtasem, am început să descriu 
un cerc spre est. Trecând pe sub un pasaj superior la Nogizaka, 
la nord de Roppongi-dori, am zărit șase-șapte chinpira, ţipători 
în haine din piele mulate pe corp, stând pe vine într-un semicerc 
strâns, cu motocicletele metalice și scunde parcate pe aleea de 
lângă ei. Fragmente din conversaţia lor au ricoșat din peretele 
de beton din dreapta mea; cuvintele erau neinteligibile, dar 
tonurile erau precise și strălucitoare ca ţevile de eșapament ale 
vehiculelor. Consumaseră probabil kakuseizai, metamfetamina 
care fusese drogul japonez preferat de când guvernul îi 
distribuise soldaţilor și muncitorilor în timpul celui de-al Doilea 
Război Mondial și pe care chinpira aceștia îl distribuiau și, 
neîndoios, îl și consumau. Așteptau ca zumzetul indus de drog în 
mușchii și creierele lor să atingă intensitatea necesară, ca ora 
să fie potrivit de târzie și noaptea mai atrăgător de întunecată 
înainte de a ieși din bârlogurile lor de beton și a răspunde 
chemării neoanelor din Roppongi. 

l-am văzut examinându-mi silueta solitară, care se apropia 
dinspre capătul sudic al străduţei, care era practic un tunel 
îngust. M-am gândit să trec pe trotuarul opus, dar îmi era 
imposibil din cauza parapetului despărțitor metalic dintre 
sensuri. Aș fi putut să mă întorc și să merg pe alt traseu. Faptul 
că n-am procedat așa mi-a făcut imposibil să neg că mă 
îndreptam într-adevăr spre cimitir. 

Când am ajuns la trei-patru metri de ei, un chinpira s-a ridicat. 
Ceilalţi au continuat să stea pe vine, privind cu atenţie distracţia 
care le fusese probabil promisă. 

Observasem deja absenţa videocamerelor de securitate care 


VP - 17 


deveneau de la un an la altul tot mai numeroase pe străzi și la 
metrouri. Uneori trebuia să mă împotrivesc realmente senzaţiei 
că obiectivele lor mă căutau specific pe mine. 

— Oi, a strigat cel care se ridicase. „Hei!” 

Am privit scurt în urmă, pentru a mă asigura că eram singuri. 
N-aș fi dorit să existe martori la ceea ce urma să fac, dacă idioții 
aceștia mi s-ar fi pus în cale. 

Fără să-mi schimb ritmul pasului sau direcția, am privit în 
ochii lui chinpira, cu inexpresivitatea unei pietre de obsidian. 
Prin privirea aceea l-am anunţat că nici nu mă temeam, dar nici 
nu căutam scandal, că trecusem până acum de multe ori prin 
așa ceva și că dacă în seara asta el era în căutare de 
amuzament, ar fi fost înțelept să încerce altundeva. 

Majoritatea oamenilor, mai ales cei deprinși, fie și ocazional, 
cu violența, înțeleg semnalele acestea și te poţi bizui că vor 
răspunde în feluri ce le sporesc șansele de supravieţuire. Se 
părea însă că insul acesta era prea imbecil, sau prea energizat 
de kakuseizai. Sau poate că-mi interpretase privirea pe care o 
aruncasem iniţial în urmă ca pe un semn de frică. Indiferent care 
ar fi fost realitatea, mi-a ignorat avertismentul și a pornit să-mi 
taie calea. 

Am recunoscut tehnica: eram testat pentru acceptabilitatea 
ca victimă. Aveam să permit să fiu împins pe stradă în calea 
traficului? Aveam să mă ghemuiesc și să mă înjosesc? Dacă da, 
chinpira ar fi știut că eram o ţintă sigură și ar fi trecut după 
aceea, probabil, la violență reală. 

Eu însă prefer ca violenţa mea să fie neașteptată. Păstrându-l 
pe chinpira în dreapta mea, am pășit pe lângă el cu piciorul meu 
stâng, trecându-mi imediat după aceea și piciorul drept prin 
aceeași parte, după care am măturat cu el spre înapoi, pentru a 
cosi picioarele bătăușului în o-soto-gari, una dintre cele mai 
puternice și esențiale aruncări din judo. Simultan, m-am rotit în 
sens invers acelor de ceasornic și mi-am repezit braţul drept în 
gâtul lui, proiectându-i partea superioară a corpului în direcția 
opusă celei în care-i plecaseră picioarele. Pentru o fracțiune de 
secundă, bărbatul a rămas suspendat orizontal în aer, după care 
l-am izbit în trotuar, smucindu-l în sus de guler în ultima clipă, 
astfel încât ceafa să nu sufere un șoc excesiv. Nu doream o 
fatalitate. Ar fi atras prea multă atenţie. 

Totul n-a durat nici două secunde. M-am îndreptat și mi-am 


VP-18 


continuat drumul, cu privirea înainte, dar cu urechile ascultând 
cu atenţie orice zgomote ale unor urmăritori. 

N-am auzit nimic și, pe măsură ce distanţa dintre mine și 
grupul de chinpira s-a mărit, mi-am îngăduit un surâs ușor. Nu- 
mi plac intimidatorii și bătăușii - ei au populat o parte prea mare 
din copilăria mea pe ambele ţărmuri ale Pacificului - și aveam 
sentimentul că va trece destul timp înainte ca tipii aceia să mai 
aibă chef să abordeze pietonii care s-ar fi întâmplat să treacă pe 
trotuarul lor. 

Am traversat la stânga, spre est pe lângă cimitir, apoi am 
cotit la dreapta pe Gaiennishi-dori, profitând de cele două coturi, 
așa cum fac mereu în mod reflex, ca să-mi verific spatele în 
timp ce, aparent, examinez traficul. Cimitirul se afla acum în 
dreapta mea, însă pe partea aceea a străzii nu exista trotuar, 
așa că am rămas în stânga, până am ajuns la piciorul unei scări 
lungi cu trepte din piatră, o legătură secundară între locul cu 
verdeață al morților și orașul viu de afară. Am rămas locului 
mult timp, privind treptele acelea. Până la urmă am hotărât că 
impulsul înaintea căruia aproape că cedasem era ridicol, așa 
cum hotărâsem de atâtea ori în trecut. M-am răsucit pe călcâie 
și m-am întors pe stradă pe același drum pe care venisem. 

Ca întotdeauna după ce terminam un job, simţeam nevoia să 
fiu printre alţi oameni, să găsesc un confort în iluzia că sunt 
parte din societatea prin care mă mișcam. După ce am mers 
câţiva metri, am intrat în restaurantul Monsoon, unde mă 
puteam bucura de bucătăria cu influenţe din sud-estul Asiei și 
de zgomotele anodine ale conversaţiilor altor clienți. 

Am ales o masă puţin retrasă de la faţada deschisă a 
restaurantului, cu scaunul orientat spre stradă și intrare, și am 
comandat o mâncare simplă de tăiţei din orez cu legume. Deși 
era târziu pentru cină, majoritatea meselor erau ocupate. In 
stânga mea se aflau ultimii participanţi la o petrecere de birou: 
câţiva bărbaţi tineri cu cravatele slăbite în jurul gâturilor, 
purtând costume bleumarin identice, însoţiţi de două femei, 
drăguţe şi îmbrăcate mai elegant decât tovarășii lor, 
nestingherite de rolul tradiţional al femeii japoneze care 
servește mâncarea, toarnă băuturile și întreţine conversaţia. 
Dincolo de ei era un cuplu de puști de liceu sau colegiu, aplecaţi 
unul spre celălalt și ţinându-se de mâini peste masă; băiatul 
vorbea și sprâncenele îi erau ridicate, de parcă ar fi sugerat 


VP-19 


ceva, iar fata râdea și clătina negativ din cap. În cealaltă parte, 
un grup de americani vârstnici, îmbrăcaţi mai neprotocolar 
decât ceilalți clienţi, însă vorbind pe tonuri cuvenit de coborâte, 
cu pielea strălucindu-le slab în lumina lămpilor de pe masă. 

Era aproape ireal să mă trezesc înapoi într-un restaurant sau 
bar după terminarea unui job, și mintea a început să mi se 
destindă și să se instaureze ușurarea de după trecerea valului 
de adrenalină. Senzaţiile nu erau inedite, dar contextul le 
conferea stranietate, precum senzaţia unui costum de birou 
familiar pe care-l îmbraci ca să participi la o înmormântare. 

Crezusem că terminasem cu toate astea după ce încheiasem 
socotelile cu Holtzer, răposatul șef al Staţiei CIA din Tokio. 
Identitatea îmi fusese deconspirată și era momentul să mă 
reinventez, nu pentru prima oară. Mă gândisem să merg în SUA, 
poate pe coasta de Vest, în San Francisco, care avea o populaţie 
asiatică numeroasă. Ar fi fost totuși greu să-mi stabilesc o 
identitate nouă în Statele Unite fără să fi beneficiat de genul de 
bază pe care o pregătisem de multă vreme în Japonia. In plus, 
dacă CIA ar fi căutat să-l răzbune pe Holtzer, i-ar fi fost mai ușor 
să se ocupe de mine în propria sa „curte”. Dacă aș fi rămas în 
Japonia, ar fi însemnat, desigur, să am de-a face cu Tatsu, însă 
interesul lui faţă de mine nu avea nicio legătură cu răzbunarea, 
așa că-l apreciasem că ar fi fost riscul cel mai mic. 

Am zâmbit fără să vreau. Intre timp aflasem că pericolul pe 
care Tatsu îl reprezenta pentru mine, deși, bineînţeles, era mai 
puţin acut decât posibilitatea de a fi trimis în lumea somnului 
veșnic de un asasin CIA norocos, era mult mai insidios. 

Tatsu îmi dăduse de urmă în Osaka, a doua metropolă ca 
mărime din Japonia, unde plecasem după ce dispărusem din 
Tokio. Mă stabilisem în complexul multietajat Belfa din 
Miyakojima, în nord-vestul orașului. In Belfa locuiau destui 
corporatiști transferați din alte așezări pentru ca o sosire 
recentă să nu cauzeze atenţie nedorită. In același timp, aici 
trăiau în primul rând familii cu copii mici, adică genul de oameni 
permanent atenţi la vecini și a căror prezenţă făcea dificilă 
organizarea unui filaj eficient sau a unei ambuscade de succes. 

La început dusesem dorul Tokio-ului, unde locuisem două 
decenii și fusesem dezamăgit să mă găsesc într-un oraș pe care 
tokiotul mediu l-ar fi tratat în mod reflex ca pe o fundătură în 
toate categoriile, cu excepţia suprafeţei în sine. Treptat însă 


VP - 20 


Osaka începuse să-mi placă. Deși probabil mai puţin sofisticată 
și cosmopolită decât cea din Tokio, atmosfera sa nu este 
pretențioasă. Spre deosebire de Tokio, al cărui centru de 
gravitație financiară, culturală și politică este atât de puternic 
încât, uneori, capitala se poate simţi mulţumită de sine, ba chiar 
narcisistă, Osaka se compară întruna cu alte localităţi, dintre 
care cea mai importantă este vecinul din nord-est, ieșind 
victorioasă, desigur, în chestiuni de bucătărie, iscusinţă 
financiară și bunătate omenească generală. Mă captiva cumva 
întrecerea aceasta dârză și autodeclarată pentru supremație. 
Poate că noi nu avem manierele rafinate - a se citi, decadente - 
sau establishment-ul politic cel mai puternic - a se citi, corupt -, 
pare să declare Osaka Tokio-ului, care nici măcar nu ascultă, dar 
inima noastră este mai mare. Cu timpul, am început să mă 
întreb dacă orașul nu avea realmente dreptate. 

Îl zărisem pe Tatsu înapoia mea într-o seară pe când mă 
îndreptam spre Overseas, un club de jazz din Honmachi, pe care 
ajunsesem să-l îndrăgesc. Deși nu mă trădasem în niciun fel, îl 
recunoscusem imediat. Tatsu este îndesat și are obiceiul de a-și 
legăna umerii într-o parte și alta când merge, astfel că este ușor 
de identificat. Dacă urmăritorul ar fi fost altul, m-aș fi întors, l-aș 
fi urmărit eu însumi, l-aș fi luat prin surprindere și l-aș fi supus 
unui interogatoriu, dacă ar fi fost posibil. Dacă n-ar fi fost 
posibil, l-aș fi eliminat. 

Dar pentru că înapoia mea se afla chiar Tatsu, știusem că nu 
mă găseam în pericol imediat. In calitate de șef de departament 
în Keisatsucho, FBl-ul japonez, el m-ar fi putut deja aresta cu 
ușurință, dacă asta ar fi dorit. La dracu”, decisesem. Akiko 
Grace, o tânără pianistă care electrizase lumea jazzului japonez 
cu CD-ul ei de debut From New York, susținea un spectacol în 
seara aceea și doream s-o văd cântând. Dacă Tatsu era dispus 
să mi se alăture, era binevenit. 

El și-a făcut apariţia la jumătatea părții a doua a programului. 
Grace cânta „That Morning”, o piesă melancolică de pe al doilea 
ei CD, Manhattan Story. L-am văzut cum s-a oprit imediat după 
ce a intrat și a cercetat cu ochii mesele din spate. l-aș fi făcut 
semn, dar știa unde să se uite. 

A venit spre masa mea și s-a așezat pe scaunul de alături, de 
parcă ar fi fost perfect natural să se întâlnească aici cu mine. Ca 
de obicei, purta un costum negru care i se potrivea ca un gând 


VP -21 


întârziat. A încuviinţat din cap în semn de salut. l-am răspuns 
printr-un gest similar, apoi am revenit cu atenţia asupra lui 
Grace. 

Pianista nu era îndreptată cu fața spre noi și purta o rochie 
fără umeri, cu paiete aurii, ce sclipeau sub spoturile albastre și 
reci ca fulgere tăcute în noapte. Vederea ei mă ducea cu gândul 
la Midori, deși mai degrabă prin contrast, decât prin asociere. 
Atitudinea lui Grace era mai neconvenţională, cu mai multe 
legănări, mai multe apropieri laterale de pian, iar stilul îi era în 
general mai blând, mai contemplativ. Dar când se pornea, în 
piese ca „Puise Fiction” și „Delancey Street Blues”, lăsa aceeași 
impresie - că ar fi fost posedată de instrument, că pianul ar fi 
fost un demon, iar ea scribul său euforic. 

Mi-am amintit cum o privisem pe Midori cântând din umbrele 
clubului Village Vanguard din New York, știind că va fi pentru 
ultima oară. De atunci mai văzusem mulţi pianiști cântând. 
Fusese de fiecare dată o plăcere tristă, ca atunci când faci 
dragoste cu o femeie frumoasă, dar nu cu cea pe care o iubești. 

Programul a luat sfârșit, iar Grace și trioul ei au părăsit scena. 
Spectatorii nu s-au oprit însă din aplauze, până când n-au 
revenit pentru a cânta la bis „Bemsha Swing” a lui Thelonious 
Monk. Probabil că Tatsu era frustrat. Nu venise aici ca să 
savureze jazzul. 

După bis, Grace s-a dus la bar. Spectatorii au început să se 
ridice și să se apropie de ea, pentru a-i mulțumi sau poate 
pentru a-i cere autografe pe CD-urile pe care le aduseseră, după 
care să plece spre alte locuri care-i așteptau în noapte. 

După ce ocupanţii mesei vecine au plecat, Tatsu s-a întors 
spre mine. 

— Retragerea din activitate nu ţi se potrivește, Rain-san, a 
rostit el în felul lui sec. Te înmoaie. Când erai activ, nu te-aș fi 
putut urmări în felul ăsta. 

Tatsu pierde rareori timpul cu formalităţi. El știe foarte bine că 
nu-i stilul optim de lucru, dar nu se poate abţine. Este unul 
dintre lucrurile care mi-au plăcut mereu la el. 

— Crezusem că doreai să mă retrag din activitate, am 
comentat. 

— Doar din relaţia ta cu Yamaoto și organizaţia lui. Și 
crezusem că am putea avea ocazia de a lucra împreună. Tu 
înţelegi genul meu de muncă. 


VP - 22 


Se referea la bătălia lui permanentă cu corupţia japoneză, 
care era orchestrată în mare parte, din umbră, de inamicul său, 
Yamaoto Toshi, politician și păpușar, cel care-l subjugase pe 
Holtzer și care pentru un timp fusese de asemenea angajatorul 
meu nevăzut. 

— Îmi pare rău, am rostit. Cu Yamaoto și, poate, CIA, pe 
urmele mele, situaţia ar fi fost cam încinsă pentru mine. N-aș fi 
putut să-ţi fiu de prea mare ajutor, chiar dacă aș fi dorit-o. 

— Mi-ai spus că mă vei contacta. 

— M-am gândit mai bine. 

El a încuviințat din cap, apoi a zis: 

— Ştiai că, la numai câteva zile după ultima noastră întâlnire, 
William Holtzer a decedat în urma unui infarct în garajul 
subteran al unui hotel din suburbiile Virginiei? 

Mi-am amintit cum Holtzer rostise fără cuvinte Eu am fost 
cârtița... Eu am fost cârtița... când crezuse că voi muri. Cum mă 
asmuţise împotriva fratelui meu de sânge, Jake „Nebunu”, în 
Vietnam, și se lăudase după aceea cu operaţiunea lui. 

— De ce întrebi? am rostit nepăsător. 

— Se pare că decesul lui a reprezentat o surpriză pentru cei 
care-l cunoșteau din serviciile de informații, a continuat el 
ignorându-mi întrebarea, deoarece Holtzer abia împlinise 
cincizeci de ani și avea o formă fizică excelentă. 

Insuficient pentru cei trei sute șaizeci de jouli ai unui 
defibrilator modificat, mi-am spus eu. 

— Ceea ce arată că niciodată nu poți să știi ce te așteaptă, 
am comentat și am sorbit din whisky-ul Dalmore vechi de 
doisprezece ani pe care-l beam. Eu unul iau zilnic câte o 
jumătate de aspirină. Acum câţiva ani a apărut și un articol 
despre asta în Asahi Shimbun. Se pare că reduce spectaculos 
probabilitatea unui infarct. 

Tatsu a tăcut câteva clipe, după care a strâns din umeri și a 
spus: 

— N-a fost un om bun. 

Oare acela era felul prin care mă anunţa că știa că eu mă 
ocupasem de Holtzer, dar nu-i păsa? Și dacă da, ce avea să 
ceară în schimb? 

— Cum ai auzit povestea asta? m-am interesat. 

El a coborât ochii asupra mesei, apoi m-a privit. 

— Unii dintre asociaţii domnului Holtzer din Staţia CIA din 


VP - 23 


Tokio au contactat poliţia metropolitană. Nu erau preocupaţi de 
moartea lui în sine, cât de maniera ei. Păreau să creadă că ai fi 
fost implicat. 

Nu am spus nimic. 

— Doreau ajutorul poliţiei metropolitane, a urmat Tatsu, în 
localizarea ta. Superiorii mei m-au anunţat că trebuia să ofer 
cooperare deplină. 

— De ce au venit la voi pentru ajutor? 

— Bănuiesc că CIA fusese însărcinată cu încercarea de a 
elimina corupţia care paralizează economia japoneză. Statele 
Unite sunt îngrijorate că finanțele Japoniei s-ar putea prăbuși 
dacă situaţia continuă să se înrăutăţească. Ar putea urma un 
efect de domino și în mod cert o recesiune globală. 

Înţelegeam interesele americanilor. Toţi știau că politicienii 
erau mai preocupaţi să se asigure că-și căpătau partea de bani 
din lucrările publice „aranjate” și din mita de la yakuza, decât să 
resusciteze o economie muribundă. Putreziciunea putea fi 
adulmecată de departe. 

Am sorbit iarăși din Dalmore. 

— De ce crezi că CIA ar fi interesată de mine? 

Tatsu a ridicat din umeri. 

— Poate ca răzbunare. Poate ca parte a unui efort 
anticorupţie. La urma urmelor, știm că în rapoartele de 
informaţii ale lui Holtzer erai identificat ca asasinul „cauze 
naturale” dinapoia deceselor atâtor reformatori și demascatori 
japonezi. Poate ambele. 

Tipic lui Holizer, am gândit. Să-și atribuie merite pentru 
rapoartele de informaţii și în același să folosească subiectul în 
propriile lui scopuri. Mi l-am amintit cum arăta, când îl lăsasem 
inert și lipsit de viață în automobilul lui închiriat din garajul 
subteran în suburbiile Virginiei, și am zâmbit. 

— Nu pari teribil de îngrijorat, a comentat Tatsu. 

Am strâns din umeri. 

— Bineînţeles că sunt îngrijorat. Ce le-ai spus? 

— Că, după știința mea, erai mort. 

Acum va veni, așadar. 

— Frumos din partea ta. 

Tatsu a zâmbit scurt și am întrezărit o frântură din afurisitul 
viclean și subversiv pe care-l îndrăgisem în Vietnam, unde 
făcuserăm cunoștință pe când el era secundat acolo de unul 


VP - 24 


dintre precursorii lui Keisatsucho. 

— De fapt, nu foarte frumos. La urma urmelor, noi suntem 
prieteni vechi. La răstimpuri prietenii ar trebui să se ajute între 
ei, nu crezi? 

Știam că-i eram dator. Îi eram dator pur și simplu pentru că 
mă lăsase să plec după ce-l prinsesem pe Holtzer lângă baza 
navală Yokosuka, în ciuda anilor pe care-i petrecuse până atunci 
încercând să mă dibuiască. Acum el îndepărta CIA de pe urmele 
mele și-i eram dator și pentru asta. 

Bineînţeles, datoriile nu reprezentau decât o parte din întreg. 
Exista, de asemenea, o ameninţare implicită. Totuși Tatsu 
nutrea pentru mine o slăbiciune care-l oprea să fie prea direct. 
În caz contrar, s-ar fi dispensat de toate rahaturile acelea cu 
prieteni vechi și datorii achitate reciproc și mi-ar fi spus în față 
că dacă nu cooperez, va comunica numele și adresa mea 
curentă vechilor amici de la Creștini In Acţiune. lar asta o putea 
face cu mare ușurință. 

— Am crezut că doriseși să mă retrag din activitate, am 
repetat, știind că pierdusem deja. 

El și-a strecurat mâna în sacou și a luat din buzunarul de la 
piept un plic din hârtie groasă. L-a așezat pe masă, între noi. 

— Rain-san, a spus după aceea, acesta este un job foarte 
important. Nu ţi-aș fi cerut favoarea asta, dacă n-ar fi fost așa. 

Ştiam ce voi găsi în plic. Un nume. O fotografie. Adresa de 
acasă și de la serviciu. Vulnerabilităţi cunoscute. Insistenţa 
pentru „cauze naturale” avea să fie implicită sau transmisă 
verbal. 

N-am schiţat nicio mișcare de atingere a plicului. 

— Înainte de a fi de acord să fac asta pentru tine, i-am spus, 
vreau să știu un lucru. 

A aprobat din cap. 

— Cum te-am găsit. 

— Exact. 

Tatsu a suspinat. 

— Dacă ţi-aș împărtăși informaţia respectivă, ce te-ar opri să 
dispari din nou, ba chiar mai eficient de data asta? 

— Probabil nimic. Pe de altă parte, dacă n-o să-mi spui, nu 
există nicio posibilitate de a fi de acord să te ajut la jobul din 
plicul ăsta. Depinde doar de tine. 

A tăcut o vreme, ca și cum ar fi reflectat la aspectele pro și 


VP -25 


contra, însă Tatsu gândește întotdeauna cu câteva mișcări în 
avans și știam că ar fi anticipat cererea mea. Șovăiala nu era 
decât teatru, care avea scopul să mă autoconving după aceea 
că obținusem ceva valoros. 

— Din datele Autorităţii Vamale, a rostit el până la urmă. 

Nu am fost foarte surprins. Știusem că exista riscul ca Tatsu 
să afle de moartea lui Holtzer și să presupună că eu mă aflasem 
înapoia ei, iar atunci mi-ar fi putut deduce mișcările între ultima 
noastră întâlnire din Tokio și ziua când Holtzer murise lângă 
Washington la nicio săptămână după aceea. Insă uciderea lui 
Holtzer fusese importantă pentru mine și fusesem dispus să 
plătesc prețul satisfacerii dorinţei respective. Tatsu îmi aducea 
acum nota de plată. 

N-am spus nimic și, după un timp, el a continuat: 

— Pe treizeci octombrie anul trecut, un bărbat călătorind cu 
numele și pașaportul lui Fujiwara Junichi a plecat din Tokio spre 
San Francisco. Nu există nicio consemnare a revenirii sale în 
Japonia. Deducţia logică este că a rămas în Statele Unite. 

Dintr-un punct de vedere, chiar așa se și întâmplase. Fujiwara 
Junichi este numele meu de naștere japonez. Când am aflat că 
Holtzer și CIA descoperiseră unde locuiam în Tokio, am știut că 
identitatea aceea era compromisă și nu mai putea fi utilizată. 
Plecasem în SUA cu pașaportul Fujiwara ca să-l ucid pe Holtzer, 
apoi retrăsesem pașaportul acela și revenisem în Japonia sub 
altă identitate, pe care o stabilisem din timp pentru cazuri 
excepţionale. Sperasem că oricine m-ar fi căutat putea să fie 
păcălit de indiciul acela fals și să conchidă că revenisem 
definitiv în America. Majoritatea oamenilor așa ar fi 
concluzionat. Nu însă și Tatsu. 

— Cumva, a spus el, nu mi te-am putut imagina trăind în 
Statele Unite. Păreai... confortabil în Japonia. N-am crezut că 
erai gata să pleci. 

— Aici s-ar putea să ai dreptate. 

A ridicat din umeri. 

— M-am întrebat: Cum ar fi procedat vechiul meu prieten, 
dacă n-ar fi părăsit de fapt Japonia, ci doar ar fi vrut ca eu să 
cred asta? Ar fi revenit în ţară sub un nume nou, după care s-ar 
fi stabilit în alt oraș, pentru că devenise prea cunoscut în Tokio. 

A făcut o pauză și am recunoscut trucul practicat de 
ghicitoarele în cărţi, care, în loc să ofere informaţii, le obţin cu 


VP - 26 


abilitate, testând sub acoperirea unei actualizări. Deocamdată, 
Tatsu oferise doar sugestii și generalităţi, iar eu nu intenţionam 
să-i completez petele albe prin confirmarea sau infirmarea 
vreunui aspect. 

— Poate că ar fi folosit același nume nou, a urmat el după 
câteva momente, pentru a intra în ţară și a se stabili altundeva. 

Eu însă nu folosisem același nume nou când mă stabilisem în 
Osaka. Dacă aș fi procedat așa, aș fi oferit o pistă prea evidentă 
pentru un urmăritor tenace. Probabil că Tatsu nu era sigur în 
privinţa asta și, așa cum suspectam, spera să afle mai multe, 
silindu-mă sa reacţionez. Dacă m-aș fi dat de gol și aș fi 
confirmat că folosisem același nume, el mi-ar fi spus că așa 
reușise să mă găsească, evitând astfel nevoia de a dezvălui cum 
procedase în realitate și lăsând vulnerabilitatea intactă, poate 
pentru a o exploata cu altă ocazie. 

Așa că n-am zis nimic, ci m-am mulţumit să arborez doar o 
expresie ușor plictisită. 

M-a privit și colțurile gurii i s-au ridicat într-un surâs infim. Era 
felul lui de a admite că eu știam ce intenţiona, astfel că era 
inutil să mai insiste și că de aceea va trece la subiect. 

— Fukuoka era prea mic, a zis el. Sapporo prea îndepărtat, iar 
Nagoya prea aproape de Tokio. Hiroshima era o posibilitate, 
fiindcă atmosfera este bună acolo, dar am considerat că 
regiunea Kansai este mai probabilă, pentru că-i mai puţin 
îndepărtată de Tokio față de care am bănuit că dorești să 
păstrezi o anumită proximitate. Asta ar fi însemnat Kyoto, 
posibil Kobe, dar cel mai probabil Osaka. 

— Pentru că... 

Tatsu a strâns din umeri. 

— Pentru că este un oraș mai mare și mai animat, așadar te 
poţi ascunde mai bine. Are o populaţie mai mare de navetiști și 
de aceea un nou-sosit atrage mai puţină atenţie. Știam de 
asemenea că iubești jazzul, iar Osaka este cunoscut pentru 
cluburile sale. 

Trebuia să-mi fi dat seama că Tatsu se va concentra asupra 
cluburilor. În Perioada Taisho, între 1912 și 1926, jazzul migrase 
din Shanghai în Kansai, regiunea vestică a lui Honshu, principala 
insulă a Japoniei, unde se află Osaka. În districtele de 
divertisment Soemoncho și Dotonbori au apărut multe săli 
pentru dans și concerte, iar jazzul a început să fie cântat peste 


VP - 27 


tot în cafenele. Moștenirea aceea continuă azi în locuri ca Mr. 
Kelly's, Overseas, Royal Horse și, bineînțeles, Osaka Blue Note, 
și nu puteam nega că existenţa cluburilor acelea jucase un rol în 
gândirea mea. 

Ba chiar recunoscusem, din aceleași motive pe care le 
enumerase Tatsu, că Osaka putea fi o alegere destul de 
predictibilă. În același timp însă descoperisem că nu mă încânta 
să dau uitării avantajele traiului pe care mi l-ar fi asigurat 
orașul. În tinereţe aș fi interzis în mod reflex orice asemenea 
conforturi în favoarea imperativului securității personale, dar am 
constatat că prioritățile mi se schimbă odată cu vârsta, iar 
acesta, la fel de mult ca oricare altul, era un semn clar că sosise 
momentul să ies din joc. 

Așa că, desigur, întrucât mă cunoștea atât de bine, lui Tatsu 
nu-i fusese prea greu să ghicească Osaka. Totuși asta n-ar fi fost 
suficient pentru a mă detecta cu precizia cu care o făcuse. 

— Impresionant, am încuviinţat din cap, dar nu ai explicat 
cum m-ai putut descoperi într-un oraș cu nouă milioane de 
locuitori. 

A ridicat puţin capul și m-a privit drept în ochi. 

— Rain-san, îţi înțeleg dorinţa de a ști și-ți voi răspunde, dar 
este important ca informaţia aceasta să nu meargă mai departe, 
altfel va fi afectată eficienţa luptei poliţiei metropolitane 
împotriva criminalităţii. Pot avea încredere în tine să ţi-o 
destăinui? 

Întrebarea și revelaţiile ce ar fi putut urma aveau scopul de a 
arăta că și eu puteam avea încredere în el. 

— Știi bine că poţi, i-am spus. 

A încuviinţat din cap. 

— În ultimul deceniu, conducerile prefecturilor și principalelor 
sectoare au instalat videocamere de securitate în diverse locuri 
publice de felul staţiilor de metrou și principalelor artere 
pietonale. Există dovezi clare, majoritatea provenite din 
experienţa Marii Britanii, că astfel de videocamere opresc 
delictele. 

— Le-am văzut. 

— În realitate, poţi să vezi doar unele videocamere, nu pe 
toate. În tot cazul, nu ele în sine sunt importante, ci ceea ce se 
află înapoia lor. După evenimentele din unsprezece septembrie 
din Statele Unite, poliţia metropolitană a întreprins iniţiativa 


VP - 28 


majoră de a lega rețelele acestea oficiale de videocamere la o 
bază centrală de date pe care rulează un software avansat de 
recunoaștere facială. Software-ul respectiv citește caracteristici 
greu sau imposibil de ascuns - de exemplu, distanţa dintre ochi 
sau unghiurile exacte ale triunghiului format de colţurile ochilor 
și centrul gurii. Când o videocameră obţine o corespondenţă 
pentru o fotografie din baza de date, o alertă este expediată 
automat la autorităţile cuvenite. Dacă iniţial au fost un factor 
psihologic de oprire a infracţiunilor, videocamerele au devenit 
acum un instrument puternic de investigare a delictelor. 

Ştiam bineînțeles de existența software-ului pe care-l 
descrisese Tatsu. Era testat în unele aeroporturi și stadioane, 
mai ales în SUA, ca modalitate de identificare și stopare din timp 
a teroriștilor cunoscuţi. Din ce citisem însă, primele teste 
fuseseră dezamăgitoare. Sau poate că acelea fuseseră pur și 
simplu dezinformări. In tot cazul, eu nu știusem că Japonia era 
deja atât de avansată în utilizarea sa. 

— Videocamerele sunt legate la Juki Net? am întrebat. 

— Posibil, a replicat Tatsu în stilul lui sec. 

Juki Net, un program vast de căutare și centralizare a datelor, 
devenise operaţional în august 2002, inspirat poate de 
programul  „Conștientizarea totală a informaţiilor” al 
Departamentului Apărării SUA. Juki Net atribuie fiecărui cetăţean 
japonez un număr unic de identificare din unsprezece cifre, pe 
care-l asociază numelui, sexului, adresei și datei nașterii 
persoanei respective. Guvernul afirmă că nu vor fi compilate 
alte informaţii. Puţini cred asta și s-au raportat deja abuzuri. 

Am căzut pe gânduri. Așa cum subliniase Tatsu, dacă se afla 
detaliul acesta, eficacitatea rețelei de videocamere ar fi fost 
compromisă. Nu era însă totul. 

— N-au existat proteste faţă de introducerea lui Juki Net? am 
întrebat eu. 

— Ba da, a încuviinţat Tatsu. Așa cum poate știi, guvernul a 
introdus Juki Net fără să fi promulgat o lege însoţitoare cu 
privire la caracterul privat al datelor. Incercările de a o face 
ulterior n-au fost nici pe departe convingătoare. In Suginami-ku 
este boicotat și non-rezidenții caută acum să-și stabilească 
adrese în sectorul acela, ca să scape de dominarea sistemului. 

Ințelegeam acum de ce guvernul ar fi avut atâta grijă să 
menţină secretul legăturii dintre Juki Net și reţeaua de 


VP - 29 


videocamere de securitate. La urma urmelor, chiar dacă știi că 
supravegherea video există, evitarea ei este foarte dificilă, așa 
că pericolul avertizării accidentale a infractorilor ar fi o problemă 
marginală. Neîndoios, adevărata problemă era teama guvernului 
de protestele ce aveau să rezulte cu certitudine dacă publicul ar 
fi aflat că anunţțatul domeniu de aplicare a sistemului era de fapt 
doar vârful aisbergului. Dacă videocamerele de securitate ar fi 
fost legate la Juki Net, populația ar fi considerat pe bună 
dreptate că avea de-a face cu o problemă Big Brother serioasă. 

— Nu-i poţi acuza pe cetăţeni că n-au încredere în guvern în 
privința asta, am spus eu. Am citit undeva că ministrul Apărării 
a fost prins astă-primăvară că realiza o bază de date despre 
persoanele care solicitaseră materiale în conformitate cu noua 
lege a libertăţii informaţiei, incluzând date despre opiniile lor 
politice. 

Tatsu mi-a aruncat zâmbetul lui trist. 

— Când s-a aflat, cineva a încercat să șteargă dovezile. 

— Am citit despre asta. Nu PLD-ul a încercat să stopeze un 
raport de patruzeci de pagini despre cele petrecute? 

De data asta surâsul a fost ironic. 

— Oficialii Partidului Liberal Democrat implicaţi în tentativa de 
mușamalizare au fost bineînţeles pedepsiţi. Le-au fost reduse 
salariile. 

— Asta da măsură de intimidare a viitoarelor abuzuri! am 
izbucnit eu în râs. Mai ales când știi că au primit mite de două 
ori mai mari decât reducerile. 

El a strâns din umeri. 

— Ca poliţist, nu pot decât să salut Juki Net și rețelele de 
videocamere ca instrument de luptă împotriva infracționalităţii. 
În calitate de cetăţean, însă, sunt îngrozit. 

— De ce mi-ai cerut atunci să jur că voi păstra secretul? Eu 
apreciez că ar fi binevenite câteva „scurgeri” de informaţii. 

Tatsu a înclinat ușor capul spre un umăr, parcă minunându-se 
cum puteam gândi atât de rudimentar. 

— Dacă scurgerile respective, a spus el, n-ar fi eliberate la 
momentul corect, ar fi la fel de inutile ca o încărcătură 
explozibilă puternică, însă greșit amplasată. 

Îmi spunea că avea un plan. De asemenea, îmi spunea să nu 
pun întrebări. 

— Prin urmare, am zis, te-ai folosit de rețeaua asta ca să mă 


VP - 30 


găsești. 

— Da. Am păstrat fotografiile care ţi-au fost făcute la sediul 
poliţiei metropolitane, când ai fost reținut după incidentul de la 
baza navală Yokosuka, și le-am introdus în computer, pentru ca 
rețeaua să te poată căuta. l-am instruit pe tehnicieni să-și 
concentreze eforturile inițiale asupra  Osakăi. Rezolvarea 
problemei a necesitat totuși mult timp și resurse umane 
considerabile, pentru că sistemul oferă multe corespondențe 
false. Te-am căutat aproape un an, Rain-san. 

Din spusele lui mi-am dat seama că progresul nemilos al 
tehnologiei avea să mă silească să revin la existenţa nomadă pe 
care o adoptasem între Vietnam și revenirea în Japonia, când 
rătăcisem prin lume fără identitate, trecând de la un conflict 
mercenar la altul. Ideea respectivă nu mă încânta deloc. 
Ispășisem pentru Jake „Nebunu” și nu doream să repet 
experienţa. 

— Sistemul nu-i perfect, a urmat Tatsu. Gradul de acoperire 
are multe breșe, de exemplu, și, așa cum am spus, prea multe 
corespondențe false. De-a lungul timpului, am izbutit totuși să 
identificăm unele atribute comune în mișcările tale. De pildă, un 
număr ridicat de apariţii în Miyakojima. După aceea a fost destul 
de simplu să verificăm registrele biroului din sectorul local după 
noile consemnări de rezidenţi, să eliminam piste false și să-ți 
aflăm adresa. lar până la urmă te-am putut urmări suficient de 
îndeaproape pentru ca eu să pot veni în Osaka și să-ţi iau urma 
aici în seara asta. 

— De ce n-ai venit direct la apartamentul meu? 

Tatsu a zâmbit. 

— Locuinţa personală este întotdeauna locul de maximă 
vulnerabilitate, fiindcă reprezintă un posibil loc îngust pentru o 
ambuscadă. Și n-am vrut să iau prin surprindere un individ ca 
tine acolo unde se simte cel mai vulnerabil. Am apreciat că ar fi 
mai sigur să te abordez pe teren neutru, unde m-ai putea chiar 
vedea apropiindu-mă, ne? 

Am aprobat din cap, dându-i dreptate. Dacă ești o ţintă 
posibilă pentru o tentativă de răpire sau de asasinare, sau 
pentru orice alt tip de ambuscadă, agresorii te pot ataca doar 
acolo unde știu că vei fi cu certitudine. Adică în exteriorul casei, 
cel mai probabil, sau al locului unde lucrezi. Sau într-un punct 
intermediar, unde pot fi siguri că vei apărea; să zicem, pe unicul 


VP - 31 


pod existent între casă și serviciu, ceva de felul ăsta. În locurile 
acestea înguste trebuie să fii cel mai atent la semne de pericol. 

— Deci? și-a arcuit el ușor sprâncenele. M-ai văzut? 

Am strâns din umeri. 

— Da. 

Tatsu a zâmbit iarăși. 

— Am știut c-o să mă vezi. 

— Sau mi-ai fi putut telefona. 

— Caz în care ai fi putut dispărea din nou după ce mi-ai fi 
auzit glasul. 

— Este adevărat. 

— Una peste alta, am considerat că asta este abordarea cea 
mai bună. 

— După cum ai spus, am zis eu, au fost implicate multe 
persoane. Din organizaţia ta, poate chiar și din CIA. 

Ar fi putut spune ceva care să sugereze că orice asemenea 
breșă de securitate ar fi fost vina mea, deoarece nu-l 
contactasem așa acum sugerasem că voi face. Totuși n-ar fi fost 
stilul lui Tatsu. El avea propriile interese în cazul acesta, așa 
cum eu aveam interesele mele, și nu m-ar fi învinuit dacă aș fi 
dispărut, tot așa cum nu se aștepta din partea mea să-l 
învinuiesc pentru că mă căutase. 

— N-a existat nicio menționare a numelui tău, a zis Tatsu, ci 
doar o fotografie. lar tehnicienii însărcinaţi cu verificarea 
corespondențelor oferite de sistem nu au nicio idee despre baza 
interesului meu. Pentru ei, ești pur și simplu unul dintre 
numeroșii infractori urmăriţi de poliția metropolitană. Și am 
întreprins și alţi pași pentru a asigura securitatea, cum ar fi 
venirea de unul singur aici în seara asta și faptul că n-am 
informat pe nimeni despre acţiunile mele. 

Recunoașterea respectivă era periculoasă pentru Tatsu. Dacă 
era adevărat, mi-aș fi putut rezolva aproape toate problemele, 
înlăturându-l doar pe el. O dată în plus, îmi demonstra că avea 


încredere în mine și că la rândul meu îi puteam dovedi 
încredere. 

— Riști destul de mult, i-am replicat. 

— Mereu. 


A urmat o tăcere prelungă, după care am zis: 
— Fără femei și fără copii. Trebuie să fie un bărbat. 
— Așa este. 


VP - 32 


— Nu mai poţi implica pe altcineva în job. Dacă lucrezi cu 
mine, este exclusivitate. 

— Da. 

— Și ţinta trebuie să fie cea primară. Nu poate fi eliminată 
doar pentru a transmite cuiva un mesaj. Trebuie să realizeze 
ceva concret. 

— Așa va i. 

După ce-l anunţțasem cele trei reguli ale mele, era momentul 
să-l avertizez asupra consecințelor încălcării lor. 

— Tatsu, trebuie să știi că, exceptând motivele profesionale - 
adică războiul sau îndeplinirea unui contract -, un singur lucru 
m-a determinat vreodată să ucid. 

— Trădarea, a spus el pentru a-mi dovedi că înțelegea clar. 

— Da. 

— Trădarea nu-mi stă în fire. 

Am râs, deoarece era prima dată că-l auzisem rostind ceva 
naiv. 

— Trădarea stă-n firea tuturor, i-am zis. 

Am stabilit un sistem prin care puteam comunica în siguranţă 
și care includea coduri simple și acces la un avizier electronic 
protejat pe care continuam să-l păstrez pentru comunicaţii 
delicate. Îi spusesem că-l voi contacta ulterior, dar acum m-am 
întrebat dacă ar fi fost într-adevăr necesar. Tatsu avea să afle 
despre accidentul lui Ishihara din surse independente și să știe 
astfel că-mi respectasem contractul. În plus, cu cât contactele 
cu el erau mai puţine, cu atât era mai bine. Sigur că da, noi 
aveam un trecut comun, respect reciproc, ba chiar și afecţiune. 
Era totuși greu de crezut că alinierea intereselor noastre va dura 
și că, finalmente, alinierea aceea, sau absenţa ei, va avea o 
importanță primară. Din unele puncte de vedere, era un gând 
trist. În viaţa mea nu există mulţi oameni și acum, când lucrurile 
se terminaseră cu bine, mi-am dat seama că, la un anumit nivel, 
îmi făcuse plăcere acea ultimă întâlnire cu vechiul meu prieten 
și inamic. 

În același timp mă simţeam trist, pentru că mă silea să 
recunosc ceva ce evitasem. Trebuia să părăsesc Japonia. Mă 
pregătisem pentru o asemenea urgenţă, dar era neplăcut să 
recunosc posibilitatea sosirii momentului respectiv. Dacă Tatsu 
știa unde să mă găsească și dacă ajunsese să creadă că eu 
revenisem în joc într-un fel care inhiba munca lui de o viaţă de 


VP - 33 


luptă împotriva corupţiei în Japonia, i-ar fi fost extrem de simplu 
să mă aresteze. Reciproc, dacă acceptam să joc după regulile 
lui, i-ar fi fost extrem de simplu să mă viziteze periodic și sa-mi 
solicite „favoruri”. În ambele ipostaze, el ar fi fost cel care m-ar 
fi controlat, iar eu dusesem deja genul acela de viață și nu 
voiam s-o repet. 

Pagerul! mi-a băzâit. L-am verificat și am văzut un șir de cinci 
cifre, care mă anunţa că Harry dorea să-i telefonez. 

Am terminat mâncarea și am semnalat chelnerului să-mi 
pregătească nota de plată. Am privit pentru ultima oară în jurul 
restaurantului. Petrecerea colegilor de birou se terminase. 
Americanii rămăseseră și zgomotul alb al conversaţiilor lor era 
cald și entuziast. Cuplul era tot acolo, postura băiatului fiind 
constant onestă, în timp ce fata continua să pareze prin chicote 
încete. 

Mă simţeam bine să fiu iarăși în Tokio. N-aș mai fi plecat. 

Am ieșit din restaurant și m-am oprit o clipă să mă bucur de 
aerul răcoros al serii în Nishi-Azabu, în vreme ce ochii mi-au 
scanat automat strada. Au trecut câteva mașini, dar în rest era 
la fel de liniște ca în cimitirul Aoyama ameninţător și întunecat, 
care chema silențios de cealaltă parte a străzii. 

Am privit din nou treptele de piatră și m-am imaginat 
traversându-le. Am cotit apoi la stânga și am continuat 
semicercul în sens invers acelor de ceasornic pe care-l 
începusem mai devreme în cursul serii. 


Capitolul 3 


l-am telefonat lui Harry de la un telefon public de pe Aoyama- 
dori. 

— Ești pe o linie sigură? m-a întrebat el, recunoscându-mi 
vocea. 

— Rezonabil de sigură. Telefon public. Un loc izolat. 

Locul conta, deoarece guvernul monitorizează unele telefoane 


1 În ciuda faptului că în Europa pagerele au dispărut practic de pe piața 


telecomunicaţiilor (fiind folosite doar în comunităţi restrânse cum ar fi personalul 
medical din spitale), în SUA și în Japonia există încă o bază de abonați fideli ai acestui 
serviciu de mesagerie. Motivele sunt funcţionarea pe baze diferite de telefoanele 
mobile, ceea ce le face nedetectabile, și fiabilitatea superioară a rețelei. (n. trad.). 


VP - 34 


publice - de exemplu, pe cele din apropierea ambasadelor și 
secţiilor de poliţie, ca și pe cele din holurile hotelurilor de lux, pe 
care te poţi bizui să fie utilizate de leneșii din apropiere pentru 
conversațiile lor „private”. 

— Ești tot în Tokio, a rostit el. Ai sunat de la un telefon public 
din Minami-Aoyama. 

— De unde știi? 

— Am un sistem cu care pot vedea numărul de origine și locul 
apelurilor care sosesc în apartamentul meu. Este similar 
sistemului utilizat de nouă-unu-unu din Statele Unite. Nu-l poți 
bloca. 

Harry, m-am gândit și am zâmbit. În ciuda vestimentaţiei 
neglijente și a părului mereu ciufulit, deși în adâncul inimii era 
un puști în corp de adult pentru care spargerea sistemelor de 
securitate ale computerelor nu era decât un joc video, dar mult 
mai grozav, Harry putea fi periculos. Favoarea întâmplătoare pe 
care i-o făcusem cu atâţia ani în urmă, când îl salvasem de un 
grup de pușcași marini beţi, aflaţi în căutarea unei victime 
japoneze potrivite, își achitase niște dividende impresionante. 

Și, cu toate acestea, în ciuda eforturilor mele, el putea fi 
uimitor de naiv. Eu n-aș fi spus niciodată, nimanui, lucruri de 
felul celui pe care tocmai mi-l spusese. Nu le dai altora pe tavă 
un asemenea atu. 

— NSA n-ar fi trebuit să te lase să pleci, i-am spus. Eşti 
coșmarul cel mai teribil al obsedaţilor de intimitate. 

A râs, totuși ușor nesigur. Harry are dificultăți în a ști cu 
exactitate când îl tachinez. 

— Pierderea a fost a lor, a replicat el. Și oricum aveau prea 
multe reguli. Este mult mai plăcut să lucrezi pentru una dintre 
primele cinci companii de consultanţă din lume. Au atât de 
multe alte probleme, încât nici măcar nu se mai obosesc să 
încerce să monitorizeze ce fac eu. 

Asta era înțelept din partea lor, fiindcă oricum n-ar fi putut 
ține pasul cu Harry. 

— Care-i treaba? l-am întrebat. 

— Nimic cu adevărat important. Voiam doar să vorbesc cu 
tine, cât mai pot. Am senzaţia că dacă îţi termini treaba aici, s-ar 
putea să pleci în scurt timp. 

— Cred că ai dreptate. 

— Ai... terminat? 


VP - 35 


Harry pricepuse de mult cu ce mă ocup eu, dar în același timp 
înţelesese că ar fi fost tabu să întrebe direct. Și trebuie să fi știut 
ce însemna când mă contactase mai devreme în cursul serii, la 
solicitarea mea specifică, pentru a-mi spune cu exactitate unde 
și când îl puteam găsi pe Ishihara. 

— Da, am terminat. 

— Asta-nseamnă că n-o să mai fii mult timp pe-aici? 

Am surâs, mișcat în mod absurd de tonul lui de căţeluș 
alungat. 

— Nu, nu mult timp. Voiam să-ţi telefonez înainte de plecare. 

— Da? 

— Da. Mi-am privit ceasul. De fapt, ce faci chiar acum? 

— Să fiu sincer, abia m-am trezit. 

— lisuse, Harry, este ora zece seara! 

— În ultimul timp am avut un program mai ciudat. 

— Te cred. Fii atent. Ce-ar fi să ne întâlnim să bem ceva? 
Pentru tine, poate fi micul dejun. 

— La ce te-ai gândit? 

— Stai un minut. 

Am tras de sub telefon un exemplar din Pagini Aurii pentru 
Tokio și am răsfoit secțiunea restaurantelor, până am găsit locul 
pe care-l căutam. După aceea am număram mai departe cinci 
poziţii, în conformitate cu codul nostru uzual, știind că Harry va 
număra cinci poziţii înapoi de la numele restaurantului pe care 
aveam să i-l comunic. Nu pentru că ne-ar fi ascultat cineva - la 
naiba, nu-mi puteam imagina cine ne-ar fi putut asculta, dacă 
Harry n-o dorea -, însă nu-ți asumi riscuri. ÎI învăţasem ca 
întotdeauna să folosească o defensivă alcătuită din mai multe 
niveluri. Să nu pornească niciodată de la ipoteza că ceva era 
sigur. 

— Ce zici de Tip-Top, în Takamatsu-cho? l-am întrebat. 

— Perfect, a rostit el și am știut că înțelesese. Este un loc 
minunat. 

— Ne vedem acolo, i-am spus. 

Am închis, apoi am scos o batistă din buzunarul pantalonilor și 
am șters receptorul și butoanele telefonului. Obiceiurile vechi 
mor greu. 

Locul pe care-l aveam în minte se numea These Library 
Lounge; localnicii îi spuneau „Teize” și era un bar mic care 
degaja senzaţia unui local clandestin, cuibărit la primul etaj al 


VP - 36 


unei clădiri deloc remarcabile din Nishi-Azabu. Deși se află în 
centrul geografic și psihologic al orașului, Teize este inundat de 
o senzaţie visătoare de detașare, ca și cum ar fi o insulă 
încântată în taină să se găsească pierdută în mijlocul oceanului 
vast al Tokio-ului. Teize are genul de atmosferă care seduce iute 
conversațiile să se transforme în murmure și oboseala în 
langoare, îndepărtând succesiv grijile trecătoare ale zilei, până 
când te-ai putea trezi ascultând o piesă pătrunzătoare de Johnny 
Hodges, ca „Just a Memory”, exact așa cum ai ascultat-o prima 
dată, fără filtre, prejudecăţi sau ideea că o știai deja; sau să 
sorbi dintr-un single malt de Islay cu gust de apă sărată și iod și 
să-ţi dai seama că exact acesta este gustul pentru care 
distilatorul trebuie să se fi rugat în șoaptă pe când a încredinţat 
lichidul chihlimbarul unui butoiaș de stejar cu treizeci de ani în 
urmă; ori să privești un grup de femei elegante dintr-un separeu 
discret luminat al barului, cu fețe strălucitoare, încă neridate, a 
căror credinţă că limanuri ca acesta există de drept este 
reflectată în timbrul inocent al râsetelor și în cadenţele lipsite de 
griji ale conversaţiilor lor, și să-ţi amintești fără amărăciune cum 
ai crezut cândva că ai putea face parte dintr-o asemenea lume. 

Mi-au trebuit mai puţin de zece minute ca să parcurg distanţa 
scurtă până la bar. M-am oprit afară, în faţa scării exterioare 
care suia la etaj, imaginându-mi, așa cum fac întotdeauna 
înainte să intru într-o clădire, unde aș putea aștepta dacă ar 
trebui să întind o ambuscadă unei persoane care iese. Exteriorul 
lui Teize oferea două poziţii promițătoare, dintre care una, 
intrarea într-o clădire adiacentă, mi-a plăcut în mod aparte 
fiindcă era astfel dispusă față de ușa barului, încât nu puteai 
vedea pe cineva care ar fi așteptat acolo decât după ce ajungeai 
la piciorul scării, când s-ar fi putut să fie prea târziu ca să mai 
poți face ceva. Cu excepţia cazului în care, bineînţeles, înainte 
de a cobori, aveai grijă să te apleci afară din balconul de pe 
faţada barului pentru a aprecia scena tăcută a străzii de 
dedesubt, așa cum mi-am reamintit acum să fac înainte de 
plecare. 

Satisfăcut de cunoașterea detaliilor exterioare, am suit la etaj 
și am intrat în bar. Nu mai fusesem de mult timp acolo, dar 
proprietarii nu găsiseră de cuviinţă să schimbe nimic, slavă 
cerului! Iluminatul continua să fie discret, asigurat mai ales de 
aplice murale, lampadare și lumânări. O masă din lemn care-și 


VP - 37 


începuse existenţa ca ușă înainte de a fi promovată la actuala ei 
utilitate, considerabil superioară. Carpete persane moi și 
draperii groase și întunecate. Tejgheaua barului din marmură 
albă, autoritară, totuși fără să domine centrul încăperii 
principale, strălucind stins sub spoturile montate pe tavan. 
Peste tot se vedeau cărţi; majoritatea erau despre design, 
arhitectură și artă plastică, dar și unele titluri mai bizare, ca 
Aventurile a două păpuși olandeze și Unchiul Moș Crăciun. 

— Nanmelisama? m-a întrebat barmanul. „Câte?” 

Am ridicat două degete. El a privit în jurul încăperii, 
confirmându-și ceea ce observasem deja - că nu existau mese 
disponibile. 

— Nu-i nimic, i-am spus în japoneză. Cred că o să stăm la bar. 

Ceea ce, pe lângă celelalte avantaje, oferea o vedere tactică 
asupra intrării. 

Harry a apărut după o oră, pe când începeam al doilea single 
malt al serii, un Lagavulin de șaisprezece ani. M-a zărit când a 
intrat și a zâmbit. 

— John-san, hisashiburi desu ne, a rostit el. „A trecut mult de 
când nu ne-am mai văzut”. După aceea a trecut la engleză, 
ceea ce ne oferea o intimitate marginal superioară în locul 
acesta. Mă bucur să te văd. g 

M-am ridicat în picioare și ne-am strâns mâinile. In ciuda lipsei 
de oficialitate a ocaziei, am efectuat o plecăciune scurtă. Îmi 
plăcuse dintotdeauna respectul plecăciunii și căldura strângerii 
de mână, iar Harry le merita pe ambele. 

— la loc, am spus și am indicat taburetul de bar din stânga 
mea. Sper c-o să mă ierți fiindcă am început fără tine. 

— Dacă o să mă ierți și tu fiindcă o să evit ceea ce consumi și 
o să comand în schimb ceva de mâncare. 

— Cum vrei, am zis. Oricum, scotch-ul este o băutură pentru 
adulți. 

A surâs, știind că-l tachinam, și a comandat o salată mixtă cu 
tofu și mozzarella și un pahar cu suc de portocale. Harry nu 
fusese niciodată un băutor. 

— Ai făcut o RDU bună? l-am întrebat în timp ce aşteptam 
sosirea mâncării. 

RDU, adică „rută pentru detectarea urmăritorilor”, este un 
traseu conceput pentru a aduce orice posibil urmăritor sau 
echipă de filaj într-un loc deschis unde pot fi văzuţi. li predasem 


VP - 38 


tema aceasta lui Harry, care se dovedise un elev competent. 

— Mă-ntrebi asta de fiecare dată, a replicat el pe un ton ușor 
exasperat, ca un adolescent care protestează faţă de părinte. ȘI 
de fiecare dată îţi dau același răspuns. 

— Deci ai făcut-o. 

A dat ochii peste cap. 

— Bineînţeles. 

— Și erai curat? 

Harry m-a privit fix. 

— N-aș mai fi aici, dacă n-aş fi fost curat. O știi prea bine. 

L-am bătut ușor cu palma pe spate. 

— Nu mă pot opri să pun întrebarea asta. Mulţumesc din nou 
pentru treaba excelentă cu telefonul mobil al lui yakuza. M-a 
dus direct la el. 

Harry a radiat de satisfacţie, apoi a zis: 

— Am ceva pentru tine. 

— Da? 

A aprobat din cap și a băgat mâna într-un buzunar al jachetei. 
A scotocit o secundă, apoi a scos un obiect metalic cât o duzină 
de cărţi de credit suprapuse. 

— la uită-te, a zis el. 

Am luat obiectul. Era greu pentru ceva de mărimea aceea. 
Conţinea probabil o mulţime de circuite electronice. 

— Exact ce mi-am dorit dintotdeauna, am comentat. Un 
prespapier imitație de argint. 

Harry a făcut o mișcare ca și cum ar fi vrut să-l ia înapoi. 

— Atunci, dacă nu-l apreciezi... 

— Nu, nu, îl apreciez realmente, atât doar că nu știu ce naiba 
este. 

De fapt, aveam o idee cât se poate de bună, însă preferam să 
fiu subestimat. In plus, nu doream să-i răpesc tânărului plăcerea 
de a mă educa. 

— Este un detector de microfoane și videocamere, a rostit el 
pronunţând cuvintele lent, ca și cum altfel n-aș fi reușit să le 
înţeleg. Dacă te apropii de distanţa de acţiune a unei frecvențe 
radio sau infraroșii, te va anunţa imediat. 

— Cu un glas feminin sexy, sper? 

Harry a chicotit. 

— Poate că nu vei dori să se știe că ești conștient de faptul că 
cineva încearcă să te-nregistreze. De aceea nu există niciun glas 


VP - 39 


sexy, ci doar vibrații. Intermitente pentru video, continue pentru 
audio. Alternante pentru ambele. Și doar în reprize de câte zece 
secunde, ca să nu consume bateria. 

— Cum funcţionează? 

El a radiat din nou de încântare. 

— Are circuite cu rază mare de acţiune, care detectează orice 
transmiţătoare ce operează pe frecvenţe între cincizeci de 
megahertzi și trei gigahertzi. În plus, are o antenă internă care 
detectează frecvențele  oscilatoare orizontale radiate de 
videocamere. L-am optimizat pentru standardul PAL, pe care 
este cel mai probabil să-l întâlnești, dar, dacă vrei, îl pot 
schimba pe NTSC sau SECAM. Pentru că este atât de mic, 
recepţia nu-i excepţională, așa că n-o să poţi spune unde anume 
este microfonul sau videocamera, atât doar că ele există ca 
atare. lar sistemele mari de securitate video cu circuit închis pe 
care le vezi uneori în gări și parcuri vor fi de obicei în afara 
domeniului de recepţie al aparatului. 

Păcat pentru unitățile CCTV. Dacă aș fi deținut o modalitate 
fiabilă și portabilă pentru a le detecta, aș fi încercat să-mi 
recapăt intimitatea faţă de Tatsu și oricare alții. 

— Există șanse de îmbunătăţire a recepţiei? am întrebat. 

Harry a părut ușor jignit și mi-am dat seama că ar fi trebuit 
să-l fi lăudat înainte să fi pus întrebarea aceea. 

— In niciun caz pentru ceva atât de mic, a răspuns el. Ar fi 
necesară o antenă mult mai mare. 

Ce să-i faci! Chiar și cu limitările respective, aparatul avea să 
fie util. L-am cântărit în palmă. Eram desigur familiarizat cu 
modele comerciale similare, totuși nu mai văzusem ceva așa 
mic. Era o realizare într-adevăr impresionantă. 

— Bateria este reîncărcabilă? am întrebat. 

— Evident. Litiu-ion, la fel ca la telefoanele mobile. A căutat 
prin alt buzunar al jachetei și a scos un încărcător banal de 
telefon. L-am descărcat, testându-l, așa că va trebui să-l încarci 
când ajungi acasă. Și nu uita s-o faci la fiecare două zile. Nu are 
indicator de baterie descărcată sau altceva de felul ăsta. Eu l- 
am construit cu gândul la viteză, nu la design. 

Am luat încărcătorul și l-am pus pe masă lângă mine. După 
aceea am scos portofelul și am vârât detectorul înăuntru. Intra 
perfect. Aveam să-l examinez la hotel, bineînțeles, ca să confirm 
dacă era într-adevăr un detector de microfoane sau un model 


VP - 40 


nou de microfon. Asta nu înseamnă că n-aș avea încredere în 
Harry, dar îmi place pur și simplu să fiu sigur. 

Am pus portofelul în pantaloni și am încuviinţat apreciator. 

— Frumoasă treabă, am rostit. Mulţumesc. 

Harry a zâmbit. 

— Știu că ești un paranoic profesionist, așa că am avut de 
ales între ăsta și o provizie de Valium pentru toată viața. 

Am râs. 

— la spune-mi acum de ce ai programul ăsta de vampir? 

— Păi, știi și tu, a spus el ferindu-și privirea, ăsta-i stilul de 
viaţă... 

„Stilul de viaţă?” După știința mea, Harry nu avea absolut 
niciun fel de stil de viaţă. În imaginaţia mea, el stătea 
permanent în apartamentul lui, infiltrându-se în reţele 
îndepărtate, creând intrări secrete pe care să le exploateze 
ulterior, negociind lumea prin intermediul siguranţei oferite de 
un ecran de computer. 

Am observat că se înroșise la față. Doamne, cât de 
transparent era puștiul! 

— Harry, vrei să-mi spui că ai o prietenă? am întrebat. Bravo 
ţie! 

M-a privit, verificând dacă intenţionam să-l tachinez. 

— Nu-i tocmai prietenă. 

— Bine, bine, nu contează taxonomia. Cum ai cunoscut-o? 

— La serviciu. 

Mi-am ridicat paharul. 

— Ai de gând să-mi oferi detalii sau va trebui să-ţi torn cu sila 
pe gât două-trei pahare din astea, ca să-ţi dezleg limba? 

Harry a afișat o expresie de dezgust exagerat. 

— Unul dintre clienţii firmei noastre, o mare companie 
comercială, a fost încântat de ce am făcut pentru ei în domeniul 
securităţii. 

— Bănuiesc că nu știe de intrările secrete pe care le-ai lăsat în 
același timp pentru tine. 

A zâmbit. 

— Ei nu știu asta niciodată. 

— Așadar, clientul a fost încântat... 

— Și atunci șeful m-a invitat să sărbătorim la un club de 
animatoare. 

Majoritatea occidentalilor au dificultăţi în a înţelege conceptul 


VP - 41 


japonez de „club de animatoare”, în care femeile sunt plătite 
doar pentru a face conversaţie. Occidentul acceptă ideea că 
sexul poate fi transformat într-o marfă, dar se încruntă faţă de 
posibilitatea cumpărării și altor forme de interacţiune umană. 
Animatoarele nu sunt prostituate, deși, aidoma gheișelor din 
care descind, pot continua după terminarea programului o 
relaţie cu unii clienţi, după ce aceștia le-au „curtat” cum se 
cuvine. În general clienţii unor asemenea localuri plătesc pentru 
simpla plăcere a tovărășiei lor, pentru abilitatea de a netezi 
asperităţile întâlnirilor de afaceri, ca și pentru speranţa că, în 
cele din urmă, s-ar putea obține și ceva mai mult. Dacă clienţii 
animatoarelor n-ar dori decât relaţii sexuale, le-ar putea 
cumpăra mult mai ieftin din altă parte. 

— În ce club? am întrebat. 

— Damask Rose. 

— N-am auzit niciodată de el. 

— Nu-și fac publicitate. 

— Sună exclusivist. 

— Așa și este. De altfel, este un loc destul de rafinat, în 
Nogizaka, pe Gaienhigashi-dori. Probabil că pe tine nu te-ar lăsa 
să intri. 

Am izbucnit în râs. Îmi place când Harry este glumet. 

— Bun, deci șeful tău te-a dus în Damask Rose... 

— Da, după care a băut mult și a început să le spună tuturor 
că sunt un geniu în computere. Una dintre animatoare mi-a pus 
niște întrebări despre configurarea unui firewall, pentru că 
tocmai își cumpărase un laptop. 

— Era drăguță? 

Impurpurarea i-a reapărut pe chip. 

— Cred că da. Își cumpărase un Macintosh, așa că mi-a plăcut 
imediat de ea. 

Am ridicat sprâncenele. 

— Nu știusem că un asemenea detaliu poate fi baza dragostei 
la prima vedere. 

— l-am răspuns la întrebări, a continuat el ignorându-mă, și 
înainte de plecare m-a întrebat dacă-i pot da numărul de 
telefon, în caz că ar mai fi avut și alte întrebări. 

Am chicotit. 

— Slavă cerului că nu ţi-a dat numărul ei de telefon! Ar fi 
murit de bătrâneţe, tot așteptând s-o suni. 


VP - 42 


Tânărul a zâmbit, știind că afirmaţia era probabil adevărată. 

— Bun, am rostit eu, și apoi te-a sunat... 

— Și am sfârșit prin a mă duce la apartamentul ei, ca să-i 
configurez întregul sistem. 

— Harry, am căscat eu ochii simulând uimirea, i-ai „configurat 
întregul sistem”? 

El a plecat ochii, însă i-am întrezărit surâsul. 

— Ai înţeles ce vreau să spun. 

— N-o să-i... penetrezi și securitatea, nu? am întrebat, 
neputând să mă abțin. 

— Nu, nu i-aș face așa ceva. Este o fată drăguță. 

Doamne, era atât de îndrăgostit, încât nici măcar nu putuse 
înţelege aluzia mea destul de transparentă! 

— Să fiu al naibii, am rostit. Mă bucur pentru tine. 

M-a privit și mi-a văzut expresia sinceră. 

— Mulţumesc. 

Am ridicat paharul, am inspirat adânc și am reţinut aroma în 
nări pentru o clipă, apoi am expirat. 

— Deci din cauza ei ţi-ai schimbat programul? l-am întrebat. 

— Păi, clubul este deschis până la trei noaptea și ea lucrează 
zilnic. Așa că, până ajunge acasă... 

— Am înţeles. 

În realitate, îmi venea cam greu să mi-l imaginez pe Harry cu 
altă legătură decât cea oferită de un cablu Ethernet și un 
mouse. Era un individ introvertit, neajutorat social, și nu știam 
să aibă alte contacte în afara colegilor de serviciu, pe care-i 
ținea oricum la distanţă, și a mea. Pe scurt, premise care-l 
făcuseră mereu util. 

Am încercat să mi-l închipui cu o animatoare de lux și n-am 
izbutit. Ceva nu părea în regulă. 

Nu fi afurisit, am gândit. Doar pentru că nu poți avea pe 
nimeni în viața ta, nu-nseamnă că trebuie să-i porți pică lui 
Harry. 

— Cum o cheamă? am întrebat. 

Harry a zâmbit. 

— Yukiko. 

„Yukiko” înseamnă „copila-zăpezii”. 

— Frumos nume. 

A încuviinţat din cap, cu o expresie ușor prostuţă întipărită pe 
chip. 


VP - 43 


— Și mie-mi place. 

— Câte știe ea despre tine? am întrebat și am sorbit din 
Lagavulin. 

Tonul îmi era nevinovat, dar mă îngrijora posibilitatea ca, în 
delirul primei sale iubiri, așa cum bănuiam că era cazul, Harry să 
fie inutil de deschis față de fata aceea. 

— Păi știe bineînţeles despre activitatea de consultant, dar nu 
și despre... hobby. 

Se referea la înclinația lui extremă spre spargerea sistemelor 
de securitate ale computerelor. Un hobby care l-ar fi putut 
trimite la închisoare, dacă era aflat de autorităţi. Sau sub 
pământ, dacă era aflat de alţii. 

— Cam greu să ţii secrete asemenea chestii, am opinat eu, 
testându-l. 

— Nu văd de ce ar trebui să apară în discuţie, m-a privit el în 
ochi. 

O chelneriţă a apărut dinapoia unei draperii și i-a adus 
comanda lui Harry. El i-a mulţumit, arătând o apreciere profundă 
pentru această nouă și minunată clasă de fiinţe, femeile care 
lucrează în restaurante și baruri, iar eu am zâmbit. 

La un nivel îmi dădeam seama că dacă Harry va începe să 
ducă o viaţă mai apropiată de cea a unui om normal, va fi mai 
puţin util, ba poate chiar periculos pentru mine. Transparenţa lui 
sporită faţă de vasta lume exterioară ar fi putut oferi unui 
inamic o fereastră în existența mea altfel ascunsă. Bineînţeles, 
dacă cineva stabilea o conexiune între Harry și mine, ar fi putut 
după aceea să încerce și eliminarea lui. Și, în ciuda celor ce 
încercasem să-l învăţ de-a lungul anilor, știam că, rămas de unul 
singur în jungla urbană, Harry nu s-ar fi putut proteja. 

— Este prima ta prietenă? l-am întrebat pe un ton blând. 

— Ti-am spus că de fapt nu-i prietena mea, a răspuns el, 
ocolind răspunsul. 

— Apreciez că pot folosi termenul, dacă îţi ocupă atenţia într- 
atât încât să te ţină în pat până la apusul soarelui. 

Harry mi-a aruncat o privire încolţită. 

— Este sau nu? am repetat eu. 

Și-a ferit ochii. 

— Așa cred. 

Nu intenționasem să-l pun într-o postură stânjenitoare. 

— Harry, te-am întrebat doar pentru că, atunci când ești 


VP - 44 


tânăr, crezi uneori că poţi să împaci capra cu varza. Dacă ea nu- 
i pentru tine decât o simplă distracţie, atunci nu trebuie să-i spui 
nimic. Insă dacă legătura devine mai intensă, va trebui să te 
gândești serios. Să te gândești cât de apropiat vrei să devii faţă 
de ea și cât de important este hobby-ul tău. Pentru că nu poţi să 
trăiești cu un picior în lumina soarelui și cu celălalt în umbre. 
Crede-mă în privinţa asta. Nu se poate. In niciun caz pe termen 


lung. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, a replicat el. Știi bine că nu sunt 
prost. 

— Toţi îndrăgostiţii sunt proști, i-am spus. Este o cerință 
obligatorie. 


L-am văzut învăpăindu-se iarăși la față, când a auzit cuvântul 
și supoziţia dinapoia lui. Mie însă nu-mi păsa cum numea în 
propria lui minte sentimentele acestea noi. Știu ce înseamnă să 
trăiești înapoia zidurilor, izolat, pentru ca apoi, brusc și pe 
neașteptate, sentimentele să-ţi fie împărtășite de fata drăguță 
după care oftai. Îţi schimbă priorităţile. La naiba, îţi schimbă și 
afurisitele de valori! 

Am zâmbit amar, amintindu-mi de Midori. 

Apoi, de parcă mi-ar fi citit gândurile, Harry a zis: 

— Am vrut de mai mult timp să-ţi spun ceva, dar doream s-o 
fac personal, nu prin telefon. 

— Pare să fie ceva serios. 

— Acum câteva luni am primit o scrisoare. De la Midori. 

Am terminat paharul de Lagavulin înainte să vorbesc. Dacă 
scrisoarea sosise de atâta timp, nu mai contau câteva secunde 
în plus sau în minus în care să mă gândesc cum doream să 
răspund. 

— A știut pe ce adresă să-ţi scrie..., am început, deși asta 
dedusesem deja. 

Harry a strâns din umeri. 

— Da, o știe, pentru c-am adus-o în apartamentul meu ca să 
se ocupe de aspectele muzicale ale criptării latice. 

Am observat că, chiar și acum, se simţea obligat să 
definească cu precizie rolul lui Midori în operaţiunea respectivă, 
ca să clarifice că el fusese perfect capabil să rezolve singur 
codificarea. Era foarte sensibil în privințele astea. 

— Așa-i, am încuviințat. 

— Ea nu-mi știa numele de familie și plicul era adresat simplu 


VP - 45 


lui „Haruyoshi”. Slavă Domnului, altfel aș fi fost nevoit să mă 
mut, iar așa ceva ar fi fost cu adevărat oribil. 

Ca toţi cei care preţuiesc intimitatea, Harry se străduiește din 
răsputeri să se asigure că nu există absolut nicio conexiune - 
nici pe facturile la utilităţi, nici pe abonamentul de cablu TV, nici 
chiar pe documente de leasing - între numele lui și adresa la 
care locuiește. Genul acesta de disociere necesită destul efort, 
implicând înfiinţarea de procuri revocabile, societăți comerciale 
cu răspunderi limitate și alte entităţi juridice oarbe, care pot fi 
spulberate într-o clipită dacă mătușa Keiko te vizitează acasă, îţi 
notează adresa și decide să-ţi trimită, să zicem, flori, în semn de 
multumire. Florăria îţi trece numele și adresa în baza ei de date, 
pe care o vinde după aceea unor firme de marketing, care la 
rândul lor vând informaţia oricui și astfel adresa ta reală devine 
disponibilă oricui deţine abilităţi rudimentare de spargere a 
sistemelor de securitate ale computerelor sau de inginerie 
socială. Unicul mod prin care îţi poţi recâștiga intimitatea este 
să te muţi altundeva și să repeţi exerciţiul. 

Desigur, dacă nu ţi-a fost expediată decât o scrisoare banală, 
singura persoană care ar putea face conexiunea este poștașul. 
În felul acesta rămâne la latitudinea individului să decidă dacă 
riscul este sau nu acceptabil. Pentru mine, n-ar fi fost. Probabil 
că nici pentru Harry. Totuși, dacă pe plic nu figura decât 
prenumele lui, situația ar fi fost mai tolerabilă. 

— De unde fusese expediată scrisoarea? am întrebat. 

— Din New York. Bănuiesc că s-a mutat acolo. 

New York... Acolo unde Tatsu o trimisese după ce o anunţase 
că eu murisem, pentru a o proteja de suspiciunea că ea ar mai fi 
putut avea CD-ul cu date furat de tatăl ei de la Yamaoto; CD-ul 
care conţinea suficiente dovezi despre vasta reţea de corupție 
din Japonia, încât să ducă la căderea guvernului. Bănuiam că 
plecarea aceea fusese de altfel logică pentru ea. Cariera lui 
Midori în SUA era în plin avânt. Știam asta fiindcă o urmăream. 

Harry a scotocit în buzunarul de la spate al pantalonilor și a 
scos o hârtie împăturită. 

— Poftim, mi-a întins-o el. 

Am luat hârtia și am rămas nemișcat o clipă înainte s-o 
despăturesc, fără să-mi pese ce va gândi tânărul despre 
ezitarea mea. Când am despăturit-o, am văzut că era scrisă cu 
litere japoneze, graţioase și în același timp ferme, poate un ecou 


VP - 46 


al lecţiilor de  caligrafie din copilarie, care  reflectau 
personalitatea dinapoia stiloului. 


Haruyoshi-san, 


Este încă frig în New York și număr zilele până la 
sosirea primăverii. Bănuiesc că cireșii vor înflori în 
curând în Tokio și sunt sigură că vor ri minunati. 

Presupun că și tu ai aflat vestea tristă a dispariției 
prietenului nostru comun, Fujiwara-san. Mi s-a dat de 
înțeles că trupul i-a fost readus în Statele Unite pentru 
funeralii. Sperasem să-i pot vizita mormântul, ca să 
depun o ofrandă pentru sufletul lui, dar, din păcate, n- 
am reușit să descopăr unde a fost înmormântat. Dacă 
detii vreo informaţie care m-ar putea ajuta în această 
privință, ti-as aprecia sincer ajutorul. Imi poți scrie pe 
adresa de mai sus. _ 

Mă rog pentru sănătatea și binele tău. Iti multumesc 
pentru solicitudine. 


Cu drag, 
Kawamura Midori 


Am recitit-o, încet, apoi am mai citit-o o dată. După aceea, am 
împăturit-o și i-am întins-o lui Harry. 

— Nu, nu, a ridicat el mâinile cu palmele îndreptate spre 
mine. Păstreaz-o tu. 

Nu voiam să vadă că doream scrisoarea. Am încuviințat totuși 
din cap și am pus hârtia într-un buzunar interior al blazerului. 

l-am făcut semn barmanului că era momentul pentru alt 
Lagavulin. 

— l-ai răspuns la scrisoare? l-am întrebat după aceea pe 
Harry. 

— Da. l-am răspuns că știam exact ce știa ea și că nu aveam 
nicio altă informaţie. 

— Ţi-a mai scris după aceea? 

— Doar ca sa-mi mulţumească. M-a rugat s-o anunț dacă mai 
aflam ceva și mi-a spus că va proceda la fel. 

— Asta a fost tot? 

— Da. 


VP - 47 


M-am întrebat dacă Midori fusese convinsă de povestea lui 
Tatsu. Dacă nu i-ar fi mulțumit lui Harry pentru răspunsul lui, aș 
fi garantat că nu fusese convinsă, pentru că era politicoasă și nu 
i-ar fi stat în caracter să nu răspundă. Pe de altă parte, 
mulțumirile putuseră fi automate, expediate chiar și în prezența 
suspiciunilor continue. Ba chiar puteau să fi fost duplicitare, cu 
intenţia de a-l amăgi pe Harry să creadă că fusese mulțumită de 
răspunsul lui, deși adevărul era exact invers. 

Vorbești prostii, a protestat o parte din mine. Ea nu 
procedează așa. 

A urmat apoi un surâs amar. Vrei să zici că nu procedează ca 
tine. 

Midori nu avea nimic duplicitar în ea și știința respectivă m-a 
fulgerat dureros. Mediul în care trăisem de atâta timp mă 
condiționase să presupun întotdeauna scenariul cel mai 
defavorabil. Cel puţin, încă îmi reaminteam ocazional să mă 
împotrivesc imboldului acela. 

Era însă lipsit de importanţă. Soarta CD-ului și dispariţia mea 
continuau să fie înconjurate de multe bizarerii, iar Midori era 
prea inteligentă să nu le fi sesizat. În ultimul an petrecusem 
mult timp gândindu-mă la asta și știam cum ar fi văzut ea 
lucrurile. 

După cele întâmplate între noi, ar fi existat mici îndoieli, însă 
nimic nu le-ar fi putut stopa creșterea. La urma urmelor, ar fi 
gândit ea, conținutul CD-ului n-a fost publicat niciodată. Aceea 
fusese decizia lui Tatsu, nu a mea, însă Midori nu avea de unde 
s-o știe. Ea știa doar că ultimele dorinţe ale tatălui ei nu 
fuseseră îndeplinite niciodată și că moartea lui fusese așadar 
zadarnică. S-ar fi întrebat din nou cum știusem eu să găsesc CD- 
ul în Shibuya, mi-ar fi reexaminat explicaţiile anterioare și le-ar 
fi găsit fragile. Asta ar fi determinat-o să înceapă să se 
gândească la momentul apariţiei mele în viaţa ei, atât de curând 
după decesul tatălui. 

Mai știa de asemenea că eu făceam parte din ceva clandestin, 
deși nu aflase niciodată din ce anume. CIA? O facțiune politică 
japoneză? Indiferent care ar fi fost răspunsul, era o organizaţie 
care dispunea de resursele necesare pentru a înscena un deces 
și a-l susține rezonabil de eficient. 

Da, cu toate căpețelele acelea rămase neînnodate și fără 
prezența mea care s-o asigure că cele întâmplate între noi 


VP - 48 


fuseseră reale, știam că, finalmente, ea va concluziona că 
fusese manipulată. Dacă aș fi fost în locul ei, așa aș fi văzut 
lucrurile. Poate că sexul n-a însemnat decât o oportunitate 
pentru el, avea să gândească Midori. Sigur că da, de ce nu, mă 
pot și distra nițeluș în timp ce o manipulez pentru a obține CD- 
ul. lar apoi voi dispărea pur și simplu, după ce am păcălit-o să 
coopereze. Ea n-ar fi dorit să creadă toate astea, dar în același 
timp n-ar fi putut alunga sentimentul respectiv. Și nici n-ar fi 
vrut să creadă că eu putusem fi realmente implicat în decesul 
tatălui ei. În același timp n-ar fi fost în stare să abandoneze 
complet nici suspiciunea aceea. 

— Am procedat bine? a întrebat Harry. 

Am înălţat din umeri. 

— N-ai fi putut proceda mai bine decât ai făcut-o, însă ea tot 
nu va fi convinsă. 

— Crezi că va renunţa să se mai intereseze de tine? 

Aceea era întrebarea la care ajungeam mereu. Nu izbutisem 
să răspund la ea. 

— Nu știu, am recunoscut. 

Și mai exista ceva ce nu știam, dar pe care nu i l-aș fi 
împărtășit lui Harry. Nu știam dacă doream ca ea să renunţe să 
se mai intereseze. 

Ce-i spusesem puţin mai devreme lui Harry? Nu poti să 
trăieşti cu un picior în lumina soarelui și cu celălalt în umbre. 
Trebuia să urmez naibii propriul meu sfat! 


Capitolul 4 


Pe la ora 1 noaptea, m-am despărțit de Harry. Metrourile nu 
mai funcționau deja și el a luat un taxi. Mi-a spus că se ducea 
acasă s-o aștepte pe Yukiko. 

Am încercat să-mi închipui o animatoare tânără și frumoasă, 
care câștiga în fiecare seară bacșișuri în valoare de o mie de 
dolari în unul dintre localurile cele mai exclusiviste din Tokio, 
care și-ar fi putut alege un amant dintre politicieni și oameni de 
afaceri bogaţi, dar care se grăbea după program să vină la 
apartamentul lui Harry. Pur și simplu, mi se părea inimaginabil. 

Nu mai fi atât de cinic, mi-am spus. 


VP - 49 


instinctul meu refuza totuși s-o creadă și învăţasem să mă 
încred în el. 

Este încă devreme. Aruncă o simplă privire. Practic, este în 
drumul spre hotel. 

Dacă pe de altă parte Harry se răzgândise și nu mai pornise 
spre casă, ci spre Damask Rose, avea să înțeleagă că-l 
verificam. Poate că asta nu l-ar fi surprins, dar nici nu i-ar fi 
plăcut. 

Totuși șansele ca el să se oprească în clubul acela pe propria 
lui cheltuială, când Yukiko trebuia să revină după numai câteva 
ore, erau foarte reduse. Merita să-mi asum riscul. 

Și Nogizaka se găsea la numai câţiva kilometri depărtare. Ce 
naiba! 

Am căutat adresa clubului într-o cabină telefonică publică, dar 
Damask Rose nu figura nicăieri. Harry spusese de altfel că nu-și 
făcea publicitate. 

Aș fi putut să merg însă acolo, doar să arunc o privire. 

Am mers pe jos până la Nogizaka, apoi m-am plimbat în sus și 
în jos pe Gaienhigashi-dori, până am găsit clubul. A durat ceva 
timp, însă până la urmă l-am zărit. Nu exista o firmă, ci doar 
logoul unui trandafir mic, roșu, pe o tendă neagră. 

Intrarea era flancată de doi negri suficient de masivi ca să se 
simtă în largul lor în ringul de sumo. Costumele le veneau 
perfect și, ţinând seama de dimensiunile lor, trebuie să fi fost 
croite de comandă. Am presupus că erau nigerieni, ale căror 
staturi, abilităţi manageriale și cunoaștere relativă a limbii 
japoneze îi transformaseră în unul dintre puţinele cazuri de 
succes ale unor străini - în cazul acesta, atât ca manageri 
intermediari, cât și ca gorile pentru numeroasele localuri de 
divertisment din zonă. Mizu shobai, sau „negoţul cu apă” al 
divertismentelor și satisfacerii plăcerilor, este unul dintre 
puţinele domenii în care Japonia poate să revendice pe bună 
dreptate un grad de internaţionalizare. 

Ei au făcut o plecăciune și mi-au deschis ușile duble din sticlă 
ale clubului, rostind baritonal și simultan /rasshaimase. „Bine aţi 
venit”. Unul dintre ei a murmurat ceva într-un microfon 
amplasat discret la rever. 

Am coborât un palier scurt de trepte. Un japonez rumen la 
față și cu aspect prosper, care părea să aibă în jur de patruzeci 
de ani, m-a întâmpinat în vestibulul micuţ. Din sala următoare 


VP - 50 


se auzea interșanjabila tehnomuzică J-Pop. 

— Nanmeisama desho ka? a întrebat „domnul Rumen”. 
„Câţi?” 

— Unul singur, am răspuns în engleză și am ridicat un deget. 

— Kashikomarimashita. „Sigur că da”. 

Mi-a făcut semn să-l urmez. 

Sala era dreptunghiulară, cu ringuri de dans în capete. 
Scenele erau simple și se distingeau doar prin pereţii de oglinzi 
dinapoia lor și barele de dans din alamă, identice, din mijloc. O 
scenă era ocupată de o blondă înaltă cu păr lung, care purta 
sandale cu toc și tanga verde, și nimic mai mult. Mi s-a părut că 
dansa cumva la întâmplare, însă părea să fi captat atenţia 
majorităţii clienţilor clubului. Am bănuit că era rusoaică. Oase 
mari și sâni mari. O delicatesă în Japonia. 

Harry nu pomenise despre spectacolele de pe scene. Probabil 
că fusese stânjenit. Senzaţia mea că ceva nu era în regulă s-a 
accentuat. 

Pe cealaltă scenă dansa o fată care părea un amestec de 
sânge japonez și mediteraneean sau latino. O combinaţie de 
calitate. Avea părul negru și mătăsos, aproape scânteietor, pe 
care atât de multe japoneze le place să-l distrugă prin 
decolorare chapatsu, tuns scurt și pieptănat peste față dintr-o 
parte. Formatul ochilor era de asemenea japonez și era mai 
degrabă micuță. Insă pielea auriu-lucios precum caramelul topit 
sugera cu totul altă descendență, poate africană sau mulatră. 
De asemenea, sânii și șoldurile, ademenitor de pline și ușor 
discordante pe corpul fragil de japoneză, păreau să sugereze o 
origine străină. Folosea bara de dans cu abilitate, prinzând-o de 
sus și pozând cu corpul ţinut rigid și paralel cu podeaua, după 
care spirala în jos în ritmul muzicii. Mișcările îi erau pline de 
vitalitate și nu părea să-i pese că majoritatea clienţilor erau 
concentrați asupra blondei. 

„Domnul Rumen” mi-a tras un scaun la o masă goală din 
mijlocul sălii. M-am așezat după o privire de rutină care să mă 
asigure că poziția îmi permitea o vedere bună asupra intrării. N- 
am fost nemulţumit să constat că-mi permitea o vedere bună și 
asupra scenei pe care dansa bruneta. 

— Uau, am comentat, uitându-mă la ea. 

— Da, este frumoasă, a rostit „Domnul Rumen” în engleză. 
Doriţi s-o cunoașteţi? 


VP -51 


Am mai privit-o o clipă înainte de a răspunde. Nu doream să 
am de-a face cu una dintre fetele japoneze de aici. Aș fi avut 
mai multe șanse de a stabili o relaţie și astfel de a extrage 
informaţii dacă aș fi pălăvrăgit cu o străină, în timp ce aș fi jucat 
rolul unui străin. 

Am încuviinţat din cap. 

— O s-o anunț. 

„Domnul Rumen” mi-a întins meniul de băuturi, s-a înclinat și 
s-a îndepărtat de masă. 

Meniul conţinea o singură pagină de pergament gros, de 
culoare crem, scris pe două coloane în caligrafie japoneză 
elegantă, cu trandafirul roșu care era emblema clubului plasat 
discret în partea de jos. Am fost surprins să văd că includea o 
selecţie imaginativă de whisky-uri single malt. Un Springbank 
vechi de douăzeci și cinci de ani, pe care-l căutasem. Și un 
Talisker cu aceeași vechime. Poate că aveam să mai întârzii aici 
o vreme. 

Când a sosit o chelneriță, am comandat Springbank. Zece mii 
de yeni pentru 25 de ml. Dar, ce naiba, viaţa e scurtă! 

In sală lucrau vreo duzină de fete. Cam jumătate erau 
japoneze, iar celelalte păreau vag europene. Toate erau 
atrăgătoare și îmbrăcate cu gust. Majoritatea aveau clienţi, 
totuși câteva erau libere. Niciuna nu s-a apropiat de masa mea. 
Probabil că „Domnul Rumen” anunţase deja că solicitasem pe 
cineva anume. Organizarea era eficientă. 

La masa de lângă mine, un bărbat japonez era înconjurat de 
trei animatoare lingușitoare. La o privire superficială, părea 
tânăr, cu dinţi albi sclipitori și păr negru, pieptănat peste cap, 
astfel încât dezvăluia complet chipul bronzat și fără riduri. 
Privind însă mai atent, am văzut că aparenţa era falsă. Părul era 
vopsit, bronzul se datora lămpilor din solar, absenţa cutelor de 
pe față se datora probabil Botoxului și operaţiilor estetice, iar 
dinţii fuseseră îmbrăcaţi în porțelan. Substanțele chimice și 
bisturiul, ba chiar și alaiul de tinere atrăgătoare cu zâmbete 
adoratoare bine plătite, nu erau decât simple propteli ale unui 
zid fragil de negare a inevitabilelor flageluri ale îmbătrânirii și 
morții. 

Ritmul tehno s-a stins și bruneta s-a rotit lent spre podea, 
forfecând din picioare în jurul barei, cu spinarea arcuită și capul 
lăsat pe spate către sală. Și blonda a terminat, însă mult mai 


VP - 52 


puţin spectaculos. Spectatorii au aplaudat. 

Chelneriţa mi-a adus Springbankul, care sclipea chihlimbariu 
în paharul masiv de cristal. L-am ridicat la nas, am închis ochii 
pentru o clipă și am inhalat aroma de aer marin curat cu nuanțe 
de sherry. Am sorbit puţin. Sare și ocean, da, însă în același 
timp și o insinuare de fruct. Finalul era prelung și sec. Am 
zâmbit. Deloc rău pentru o vechime de douăzeci și cinci de ani. 

Am mai sorbit o dată și am privit în jur. Nu simțeam nicio 
undă de pericol. Locu/ ar putea fi legal, mi-am spus. Era 
neîndoios cuplat cu crima organizată, însă asta era de așteptat 
în mizu shobai, nu numai în Japonia, ci și în toată lumea. Poate 
că Harry avusese pur și simplu noroc. 

Poate. 

După câteva minute, fata cu părul negru a apărut dinapoia 
scenei. A coborât câteva trepte și a venit spre masa mea. 

Se schimbase într-o rochie de seară neagră, fără bretele. O 
brățară subţire din diamante îi încercuia încheietura mâinii 
stângi. Un cadou de la un admirator? m-am întrebat. Mă 
așteptam să aibă destui. 

— Pot să iau loc? a întrebat. 

Vorbea japoneza cu un accent cald, poate spaniol sau 
portughez. 

— Te rog, am răspuns în engleză. M-am ridicat și i-am tras un 
scaun. Putem vorbi în engleză? 

— Bineînţeles, a schimbat ea imediat limba. Crezusem doar 
că... ești american? 

Am încuviinţat din cap. 

— Părinţii mei au fost japonezi, dar eu am crescut în America. 
Mă descurc mai bine în engleză. 

Am împins ușor scaunul sub ea. Rochia de seară avea spatele 
încheiat cu șireturi. Pielea netedă strălucea în interstiții. 

M-am așezat lângă ea. 

— Mi-a plăcut să te privesc dansând, i-am spus. 

Știam că auzise asta de o mie de ori până atunci și zâmbetul 
ei mi-a confirmat bănuiala. Bineînțeles că ti-a plăcut. 

Era perfect. Doream ca fata să simtă că stăpânea situaţia și 
să-și coboare astfel garda. Urma să bem câteva pahare, să ne 
relaxăm, să ajungem să ne cunoaștem reciproc, înainte ca eu să 
încep să iscodesc ceea ce mă interesa cu adevărat. 

— Ce te-a adus în Tokio? a întrebat ea. 


VP-53 


— Afacerile. Sunt contabil și o dată pe an trebuie să vin în 
Japonia pentru câţiva clienţi locali ai firmei. 

Era un paravan bun. Nimeni nu te întreabă despre activitatea 
ta, după ce ai anunţat că ești contabil. Se tem că le-ai putea 
răspunde. 

— Apropo, am adăugat, mă numesc John. 

Femeia a întins mâna. 

— Eu sunt Naomi. 

Degetele îi erau mici în palma mea, dar strânsoarea le era 
fermă. Am încercat să-i estimez vârsta. Se apropia probabil de 
douăzeci de ani, poate îi și depășise. Arăta tânără, însă hainele 
și comportamentul erau sofisticate. 

— Pot să-ţi comand ceva de băut, Naomi? 

— Tu ce bei? 

— Ceva special, dacă îţi place whisky-ul single malt. 

— Imi plac foarte mult whisky-urile single malt. Mai ales cele 
vechi din Islay. Se spune că vârsta stinge focul, dar lasă căldura. 
Imi place vorba asta. 

Ești pricepută, m-am gândit, privind-o. Avea gura frumoasă: 
buze pline, gingii roz aproape strălucitoare, dinţi albi, perfect 
egali. Ochii îi erau verzi. O rețea micuță de pistrui se desfăcea în 
evantai pe nas și în jurul lui, abia perceptibili pe fundalul pielii 
caramel. 

— Single malt pe care-l beau eu, am spus, nu este din Islay, 
dar are caracterul insulei. Este fum și turbă. Un Springbank. 

A înălţat sprâncenele. 

— Cel vechi de douăzeci și cinci de ani? 

— Văd că știi meniul, am încuviințat eu. Vrei unul? 

— După o noapte în care am băut Suntory îndoit cu apă? Mi-ar 
plăcea într-adevăr. 

Cum să nu-i placă? Retribuţia ei includea un procentaj din 
comanda clientului. Câteva shoturi de zece mii de yeni și seara 
putea lua sfârșit pentru ea. 

Am comandat încă un Springbank. Naomi mi-a pus întrebări: 
cum de știam atât de multe despre whisky-urile single malt, 
unde locuiam în SUA, de câte ori fusesem în Tokio? Se simțea 
confortabil în rolul ei și am lăsat-o să-l joace. 

După ce ne-am golit paharele, am întrebat-o dacă i-ar mai fi 
plăcut unul. 

Mi-a zâmbit larg. 


VP - 54 


— Te gândești la Talisker. 

— Citești gândurile oamenilor? 

— Nu, ci pur și simplu știu meniul. Și mai știu și gusturile 
bune. Da, mi-ar mai plăcea unul. 

Am comandat două Talisker. Era excelent: uriaș și picant, cu 
un sfârșit care dura o eternitate. Am băut și am flecărit. 

Când aproape că terminaserăm rândul al doilea, am început 
să schimb abordarea. 

— Dar tu de unde ești? am întrebat-o. Nu ești japoneză. 

Ultima propoziţie am rostit-o șovăitor, ca și cum aș fi fost 
neexperimentat în asemenea chestiuni și ca atare nesigur. 

— Mama era japoneză. Eu sunt din Brazilia. 

Să dea dracii, mi-am spus. Tocmai plănuiam o călătorie spre 
Brazilia. O călătorie de durată. 

— În Brazilia... de unde anume? 

— Din Bahia. 

Bahia este unul dintre statele de pe coasta Braziliei. 

— Salvador? am continuat să întreb, pentru a afla orașul. 

— Da! a exclamat ea, cu primul surâs autentic al serii. Cum 
de știi Brazilia atât de bine? 

— Am fost de câteva ori acolo. Firma mea are clienţi în toată 
lumea. Um pae brasileiro e una mae Japonâsa - é uma 
combincăo bonita, am continuat în portugheza pe care o 
studiasem pe casete audio. „Un tată brazilian și o mamă 
japoneză - este o combinaţie minunată”. 

Ochii i s-au luminat și gura i s-a deschis într-un „O” perfect. 

— Obrigado! a exclamat. „Mulţumesc”. Apoi: Voce fala 
português? „Vorbești portugheza?” 

Era ca și cum adevărata personalitate decisese brusc să-i 
revină în corp. Ochii, expresia feței, postura ei - toate înviaseră 
și am simţit din nou energia vitală care o animase în timpul 
dansului. 

— Doar puţin, am revenit la engleză. Am ureche bună la limbi 
străine și încerc să învăţ câte puţin din toate locurile unde 
ajung. 

Naomi clătina încet din cap și mă privea de parcă acum mă 
văzuse pentru prima dată. A sorbit din whisky, terminându-l. 

— Mai merge unul? am întrebat-o. 

— Sim! a răspuns ea imediat în portugheză. „Da!” 

Am mai comandat două Talisker, după care m-am întors spre 


VP -55 


ea. 

— Povestește-mi despre Brazilia, i-am spus. 

— Ce vrei s-auzi? 

— Despre familia ta. 

S-a lăsat pe spate și a încrucișat picioarele. 

— Tata este brazilian pursânge, din familiile vechi. Mama a 
fost japoneză de a doua generaţie. 

Creuzetul populaţiei din Brazilia include două milioane de 
japonezi etnici, rezultatul imigrației care a început în 1908, când 
țara a avut nevoie de braţe de muncă, iar Japonia imperială 
căuta să-și ducă oamenii în toate colțurile lumii. 

— Așadar de la ea ai învăţat japoneza? 

Naomi a încuviinţat din cap. 

— Japoneza de la mama și portugheza de la tata. Mama a 
murit când eram mică și tata a angajat o bonă din Anglia, ca să 
pot învăţa și engleza. 

— De cât timp ești în Japonia? 

— De trei ani. 

— Și numai în clubul ăsta ai lucrat? 

A clătinat din cap. 

— Aici sunt de un an. Anterior am predat engleza și 
portugheza în Tokio prin programul JET. 

JET, adică Japan Exchange and Teaching/„Schimb și predare 
în Japonia”, este un program finanţat de guvern care-i aduce pe 
străini în Japonia în primul rând pentru a preda limbile lor native. 
judecând după abilitatea japonezului mediu de a se descurca în 
engleză, programului i-ar mai fi prins bine niște profesori. 

— Ai învăţat să dansezi în felul ăsta, ţinând ore de 
portugheză? am întrebat. 

Ea a râs. 

— Am învăţat să dansez, dansând. Acum un an, când am 
ajuns aici, eram atât de timidă, încât abia mă puteam mișca pe 
scenă. 

— Greu de imaginat așa ceva, am surâs eu. 

— Este adevărul adevărat. Am fost crescută într-o casă foarte 
decentă. Nu mi-aș fi închipuit niciodată că voi face așa ceva 
când voi fi mare. 

Chelneriţa s-a apropiat și a pus pe masă două pahare din 
cristal, fiecare cu câte o măsură de Talisker și două pahare cu 
apă. Cu un gest expert, Naomi a turnat o picătură de apă în 


VP - 56 


whisky, a rotit o singură dată paharul, apoi l-a ridicat la nas. 
Dacă s-ar fi comportat ca o adevărată animatoare, ar fi trebuit 
să aștepte și să bea numai după ce băuse clientul. Progresam în 
mod clar. 

— Mmm, a tors ea. 

Ne-am atins paharele și am băut. 

Naomi a închis ochii. 

— Doamne, ce bun este, a zis ea. 

Am zâmbit. 

— Cum ai ajuns aici, în clubul Damask Rose, faimos în toată 
lumea? 

A strâns din umeri. 

— În primii doi ani pe care i-am petrecut în Japonia, salariul 
meu anual era de trei milioane de yeni. Ca să mai câștig ceva în 
plus, dădeam meditații seara. Unul dintre elevii mei mi-a spus 
că știa niște tipi care deschideau un club în care aș fi putut 
câștiga mai mult decât câștigam pe atunci. Am luat legătura cu 
ei... și uite-mă-s. 

Trei milioane de yeni pe an însemna vreo douăzeci și cinci de 
mii de dolari. 

— Pare o îmbunătăţire evidentă, am spus, privind în jur. 

— Este un loc bun. Majoritatea banilor îi câştigăm din lap 
dance, dansurile în poala clientului. Doar dans, fără nicio 
atingere. Dacă vrei, pot să-ţi dansez și ţie, dar nu trebuie să te 
simți obligat. 

Lap dance reprezenta probabil baza venitului ei. Faptul că 
amintise de el aparent în treacăt era alt semn bun. 

Am privit-o. Era cu adevărat drăguță, însă eu venisem aici 
pentru cu totul altceva. ă 

— Poate mai târziu, i-am spus. Imi face plăcere să stau de 
vorbă cu tine. 

Ea a zâmbit, poate măgulită. Ținând seama cât de bine arăta, 
amânarea mea fusese probabil înviorătoare. Asta era bine. 

l-am zâmbit și eu. 

— Mai povestește-mi despre familia ta. 

Naomi a sorbit puțin din Talisker. 

— Am doi frați mai mari, amândoi însuraţi, care lucrează în 
afacerea familiei. 

— Și anume? 

— Agricultura. Este o tradiţie de familie ca bărbaţii să se 


VP - 57 


ocupe de afacerea asta. 

Referirea la agricultură părea vagă în chip deliberat. Din câte 
știam despre Brazilia, putea să însemne cafea, tutun, zahăr sau 
o combinaţie din toate. Ar fi putut de asemenea să însemne 
afaceri imobiliare. Am bănuit că familia ei era bogată, dar că 
femeia păstra discreţie în privinţa asta. 

— Și femeile ce fac? am întrebat. 

A râs. 

— Femeile urmează colegiul, pentru ca să capete o educaţie 
adecvată și să poată fi buni cozeuri la party-uri, după care se 
mărită în familiile potrivite. 

— Înţeleg că tu ai decis să faci altceva. 

— Am respectat partea cu colegiul și am urmat istoria artei, 
însă tata și fraţii mei se așteptau ca după aceea să mă mărit, iar 
eu nu eram pur și simplu pregătită pentru așa ceva. 

— Și de ce ai venit tocmai în Japonia? 

Naomi a privit în tavan și a ţuguiat buzele. 

— Poate că sună ca o prostie, dar de câte ori aud japoneza 
parcă îmi vorbește mama. Și începusem să uit limba pe care o 
învăţasem de la ea când eram mică, ceea ce însemna că 
pierdeam o parte din ea. 

Pentru o clipită am zărit o imagine a feței propriei mele 
mame. Murise acasă, pe când eu eram în Vietnam. 

— Nu-i deloc o prostie, am rostit. 

Am amuţit amândoi. Acum, mi-am spus. 

— Și cum îţi place să lucrezi aici? am întrebat-o. 

A ridicat din umeri. 

— Este bine. Orele de program sunt groaznice, dar câștigurile 
sunt frumoase. 

— Managerii vă tratează bine? 

A înălțat iarăși din umeri. 

— Sunt niște tipi în regulă. Nimeni nu-ncearcă să te silească 
să faci ceva ce nu dorești. 

— Cum adică? 

— Păi, știi cum e. Când le dansezi în poală, unii clienţi vor mai 
mult. Dacă sunt mulțumiți, clienţii revin și cheltuiesc bani 
serioși. Așa că în locuri ca ăsta, managerii pot exercita uneori 
presiuni asupra fetelor ca să-i mulțumească pe clienţi. Să facă și 
alte chestii. 

Expresia mea a căpătat nedumerirea potrivită. 


VP -58 


— „Alte chestii”? 

Ea a fluturat din braţ. 

— Nu contează, a spus. 

Să schimbăm direcția. 

— Și celelalte fete? am întrebat, privind în jur. Ele de unde 
provin? 

— Ah, din toată lumea. Naomi a arătat o frumusețe înaltă și 
roșcată, în rochie roșie cu paiete, care-l vrăjea pe „Băiatul 
Botox”. Ea este Elsa, din Suedia. lar lângă ea este Julie, din 
Canada. Cea care dansa vizavi de mine e Valentina din Rusia. 

— Nu sunt și fete din Japonia? 

— Ba da - acolo sunt Mariko și Taeka, a indicat ea o pereche 
de mignone de la o masă din colţ, care tocmai spuseseră sau 
făcuseră ceva care stârnise rafale de râsete din partea clienţilor 
lor, americani după aspect și vizibil în stare de ebrietate. Naomi 
s-a uitat într-o parte și alta, după care a revenit spre mine. Nu le 
văd pe Emi și Yukiko. Probabil că se pregătesc să danseze. 

— Pare o varietate destul de mare, am comentat eu. Vă- 
nțelegeţi între voi? 

Femeia a strâns din umeri. 

— Este ca peste tot. Cu unii colegi de muncă te împrietenești, 
iar după alţii nu te dai în vânt. 

Am surâs, ca și cum m-aș fi pregătit să apreciez un pic de 
bârfă. 

— Tu pe care le placi și pe care nu? 

— Mă înţeleg bine aproape cu toate. 

Fusese un răspuns ferm la o întrebare ușor diferită. l-am 
admirat echilibrul. 

Muzica house s-a stins și a fost înlocuită de altă rundă de 
tehno J-Pop. Pe scenele de dans au apărut simultan două 
japoneze, topless și cu pantofi cu toc. 

— Ea este Emi, a indicat-o Naomi pe fata drăguță și cu 
rotunjimi apetisante de pe scena îndepărtată. După aceea s-a 
întors și a arătat din cap spre scena aflată mai aproape de noi. 
lar ea este Yukiko. 

Yukiko. Ne întâlnim, în cele din urmă. 

Am privit-o - o fată înaltă cu păr lung, atât de negru, încât sub 
luminile scenei strălucea ca un lichid sub razele lunii. Se revărsa 
ca o cascadă în valuri în jurul contururilor dulci ale umerilor, 
trecea de umbrele aluviale ale taliei și ocolea curbele ferme ale 


VP -59 


feselor. Era înaltă, cu oase subțiri, piele albă delicată, pomeți 
înalţi și sâni mici și tari. Dacă și-ar fi strâns părul în coc și ar fi 
îmbrăcat ceva elegant, ar fi fost o curtezană de clasă mondială. 

Fata asta cu Harry? mi-am spus. Nici vorbă! 

— E frumoasă, am rostit simțind că aspectul ei remarcabil 
merita un comentariu. 

— Mulţi spun asta, a replicat Naomi. 

În răspunsul ei, deliberat evaziv, se ascundea ceva. 

— Nu crezi asta? am întrebat. 

A ridicat din umeri. 

— Nu-i genul meu. 

— Am senzația că nu prea ţii la ea. 

— Haide să zicem că ea n-are probleme să facă lucruri pe 
care eu nu le-aș face. 

Cu Harry? 

— Aș minţi dacă ţi-aș spune că nu sunt curios. 

Naomi a scuturat din cap și am știut că ajunsesem în altă 
fundătură, chiar și după trei whisky-uri. 

Copila-zăpezii, într-adevăr. În frumuseţea lui Yukiko exista 
ceva rece, ba chiar calculat. Ceva nu era în regulă, deși cum 
naiba i-aș fi putut spune asta lui Harry? Mi-am imaginat 
conversaţia: Harry, am fost în Damask Rose, ca să te verific. 
Crede-mă, prietene, fata asta-i mult peste nivelul tău. In plus, 
am o senzație generală neplăcută despre ea. Ține-te departe. 

Știam unde era mintea lui Harry în clipa asta: pentru el, 
Yukiko era lucrul cel mai bun care i se întâmplase vreodată și 
orice sau oricine i-ar fi ameninţat sentimentul acela de 
mulţumire și fericire ar fi fost contrazis pe baze logice sau 
ignorat. Un sfat din partea unui prieten ar fi fost inutil. Sau chiar 
mai rău. 

Eu nu aveam să mai obţin nimic de la Naomi. Aveam să mai 
fac niște săpături după ce reveneam în Osaka. Harry îmi era 
prieten și-i datoram asta. Totuși problema nu avea să fie să aflu 
ce dorea fata. După cum știam prea bine, problema avea să fie 
să-l determin pe Harry s-o recunoască. 

— Vrei să te uiţi cum dansează? a întrebat Naomi. 

Am clătinat din cap. 

— Scuze, mă gândeam la altceva. 

Am mai discutat despre Brazilia. Ea mi-a povestit despre 
varietatea etnică și culturală a ţării, un melanj de europeni, 


VP - 60 


indieni, japonezi și vest-africani, despre atmosfera ei de 
exuberanţă, muzică și sport, despre diferențele extreme între 
bogaţi și săraci și, mai mult ca orice, despre frumuseţea 
Braziliei, cu mii de kilometri de coastă spectaculoasă, 
pampasurile vaste din sud și bazinul verde și fără drumuri al 
Amazonului. Mare parte din lucrurile acelea le știam deja, însă 
mi-a făcut plăcere s-o ascult și s-o privesc în timp ce vorbea. 

M-am gândit la ce spusese despre Yukiko: Haide să zicem că 
ea n-are probleme să facă lucruri pe care eu nu le-aș face. 

Însă asta nu însemna decât că Yukiko juca de mai mult timp 
jocul acela. Inocenţța este ceva foarte fragil. 

l-aș fi putut cere numărul de telefon. l-aș fi putut spune că 
deplasarea mea fusese prelungită sau altceva de felul ăsta. Era 
prea tânără, dar îmi plăcea felul cum mă făcea să mă simt. Imi 
stârnea un amestec derutant de emoţii: afinitate bazată pe 
experienţele comune de sânge amestecat și copilărie orfană, 
imboldul paternal de a o proteja de greșelile pe care avea să le 
facă și o dorinţă sexuală tristă care era ca o elegie după Midori. 

Se făcuse târziu. 

— O să mă ierți dacă renunţ la lap dance? am întrebat-o. 

Mi-a zâmbit. 

— Nu-i nimic. 

M-am pregătit să plec și ea s-a ridicat odată cu mine. 

— Așteaptă, mi-a spus și a luat un pix. Dă-mi mâna. 

Am întins mâna stângă. A prins-o și a început să scrie pe 
palma mea. Scria încet. Degetele îi erau calde. 

— Asta-i adresa mea privată de e-mail, a spus după ce a 
terminat. N-o dau niciodată clienţilor, așa că te rog să fii discret. 
Data viitoare când ai drum în Salvador, anunţă-mă. O să-ţi spun 
locurile cele mai bune de vizitat. A surâs. Și nu m-ar deranja nici 
să aud despre tine, dacă mai vii prin Tokio. 

l-am zâmbit în ochii verzi și zâmbetul mi s-a părut straniu de 
trist. Poate că ea n-a observat asta. 

— Nu se știe niciodată, am încuviinţat. 

La ieșire, am achitat nota în cash, așa cum fac întotdeauna. 
Am luat o carte de vizită, apoi am suit scara fără să privesc 
înapoi. 

Pe Nogizaka aerul zorilor era rece și ușor umed. Felinarele 
stradale proiectau petice galbene, spălăcite, de lumină. Pavajul 
era lunecos de rouă urbană. In jurul meu Tokio dormea, 


VP-61 


indiferent și fără vise. 
Adio tuturor, am gândit și am pornit spre hotel. 


Capitolul 5 


M-am băgat direct în pat, dar n-am putut adormi. Mă 
gândeam întruna la Harry, la Harry și Yukiko. Ştiam că ceva era 
în neregulă acolo. Ce ar fi vrut fata asta, sau cei pentru care 
lucra ea, de la unul ca Harry? 

Presupuneam că era posibil ca tânărul să-și fi făcut vreun 
dușman printr-o acţiune de spargere a sistemelor de securitate 
ale computerelor. Chiar și așa însă, ar fi fost teribil de greu să o 
iei înapoi pe urmele pirateriei, până să dai de el. Și ce rost ar fi 
avut să i-o bage pe fată pe gât? 

Harry îmi spusese că șeful lui îl dusese în Damask Rose ca să 
„sărbătorească” în seara când o cunoscuse pe Yukiko. Dacă fata 
era o momeală, atunci însemna că șeful lui Harry fusese 
complice. Am rumegat ideea asta. 

M-am gândit să mă duc la individ. Puteam să-i aflu cu ușurință 
numele și adresa și să-l abordez într-o dimineaţă în drum spre 
birou. 

Era ispititor, însă chiar dacă aș fi căpătat informaţia dorită, 
incidentul i-ar fi cauzat lui Harry neajunsuri, posibil severe. Nu 
era o soluție. 

Să încerc atunci altceva. Poate că cineva era interesat de 
Harry doar ca pistă care să ducă la mine. 

Însă nimeni nu știe despre Harry, mi-am spus. Nici chiar 
Tatsu. E 

Doar Midori, desigur. Ea știa unde locuia Harry. li expediase 
scrisoarea aceea. 

Nu, nu văd nicio legătură. 

M-am ridicat și am început să mă plimb prin cameră. Midori 
avea legături în lumea spectacolelor. Să fi utilizat legăturile 
acelea? Să fi pus pe cineva să se apropie de Harry ca modalitate 
de a mă găsi pe mine? 

Mi-am amintit ultima noapte petrecută cu ea în hotelul 
Imperial, cum o cuprinsesem dinapoi cu brațele, degetele ei 
împletite cu ale mele, parfumul părului, gustul ei... Am alungat 


VP - 62 


amintirea aceea. 

Pentru moment nu puteam ști cine se afla înapoia 
improbabilei idile a lui Harry, așa că am lăsat-o deoparte pe 
Midori și m-am concentrat spre „ce”, nu spre „cine”. 

Eu sunt o ţintă greu de urmărit, fiindcă nu am puncte fixe în 
viaţă - nu am loc de muncă, adresă sau asociaţi cunoscuţi - pe 
care cineva le-ar putea descoperi și apoi folosi ca să ajungă la 
mine. Dacă cineva descoperise o legătură între Harry și mine, ar 
fi obţinut un astfel de punct fix și ar fi fost de așteptat din partea 
lui să-l exploateze. 

Asta însemna că niște oameni aveau să-l urmărească pe 
Harry. Nu doar prin intermediul lui Yukiko, ci ar fi trebuit să-l 
fileze pe el și cât mai frecvent posibil. 

Totuși Harry fusese curat când sosise la Teize. Așa îmi 
spusese, iar eu știam cu siguranță că fusesem curat după 
aceea. 

Am decis să întreprind un experiment. Era cam riscant, dar nu 
la fel de riscant pe cât ar fi fost să-i explic lui Harry realitatea 
situaţiei sale, ţinând seama de actuala lui stare de spirit. Pentru 
ca lucrurile să fie făcute așa cum trebuia, era necesar să mai 
petrec o noapte în Tokio. Asta n-ar fi fost o problemă. Cât timp 
mă apropiasem de Ishihara, locuisem câte o săptămână în 
hoteluri anonime din oraș - nedorind să atrag atenţia prin șederi 
mai îndelungate -, iar rezervarea din New Otani era oricum 
valabilă pentru încă trei nopți. 

Am privit ceasul digital de pe noptieră. Era trecut de 4 
dimineaţa. Doamne, aveam același program de viață ca și 
prietenul meu cel îndrăgostit până peste urechi! 

Aveam să-i telefonez seara, după ce ne vom fi trezit amândoi. 
Mai important încă, Yukiko avea să fie atunci în Damask Rose, 
iar Harry avea să fie singur. După care, în funcţie de rezultatul 
experimentului meu, urma să decid cât de multe să-i spun. 

Am revenit în pat. Ultimele lucruri la care m-am gândit înainte 
de a luneca în somn au fost Midori și afirmaţia din scrisoarea ei 
că dorea să depună o ofrandă pentru sufletul meu. 

o... 

Când m-am trezit a doua zi m-am simţit învigorat. 

Mai târziu aveam să-l sun pe Harry și să aranjez o întâlnire 
pentru seară, dar mai întâi doream să trasez o RDU pe care să-l 
rog s-o utilizeze. 


VP - 63 


Conceperea rutei mi-a ocupat aproape întreaga după-amiază. 
Toate elementele trebuiau concepute perfect, altfel ruta în sine 
ar fi fost un eșec. Trebuia să treacă prin zone cu care Harry era 
deja familiarizat, pentru că nu avea ocazia s-o străbată în 
prealabil. De asemenea, sincronizarea urma să fie importantă în 
câteva locuri, iar eu a trebuit să parcurg pe jos în întregime atât 
traseul lui Harry, cât și al meu, ca să mă asigur că aveau să se 
încrucișeze doar așa cum planificasem. Pe drum mi-am făcut 
notițe detaliate, utilizând hârtie pentru imprimantă pe care o 
cumpărasem dintr-o papetărie. 

După ce am terminat, m-am oprit într-o cafenea și, pe o 
singură coală de hârtie, am schiţat o hartă cu adnotări. Am mers 
apoi la Shin-Okubo, un bastion al lumii interlope coreene din 
nordul lui Shinjuku, unde, printre medici fără autorizație și 
prăvălii fără firme ascunse în blocuri cu apartamente 
dărăpănate, am putut cumpăra un telefon mobil clonat, cu bani- 
gheață și fără să prezint vreun act de identitate. 

Următoarea escală a fost cartierul lui Harry în likura, imediat 
în sudul lui Roppongi, unde am găsit un magazin universal din 
lanțul Lawson's nu departe de apartamentul lui. Am zăbovit în 
raionul de carte și am strecurat harta într-o revistă de acolo. 

La ora 19 l-am sunat pe Harry de la un telefon public. 

— Scularea, somnorosule, i-am spus. 

— Hei, da' ce se-ntâmplă? a exclamat el. Nu mă mai așteptam 
să aud prea curând o veste din partea ta. 

Nu părea somnoros. Poate că se trezise s-o conducă pe Yukiko 
la muncă. 

— Ti-am dus dorul, am replicat eu. Eşti singur? 

— Da. 

— Am nevoie de o favoare. 

— Spune. 

— Ești liber acum? 

— Da. 

— Bun. Vreau să ieși din casă și să mă suni de la un telefon 
public. Ti-l recomand pe cel de lângă Lawson's de la Azabu 
likura Katamachi, în stânga cum te uiţi la magazin. Telefonează- 
mi de acolo. O să-ți dau numărul. 

— Linia asta-i protejată, știi bine. 

— Pentru orice eventualitate. E ceva delicat. 

Am folosit codul nostru obișnuit pentru a-i comunica numărul 


VP - 64 


telefonului meu mobil. 

După zece minute, telefonul mi-a sunat. 

— În regulă, ce-i atât de delicat? a întrebat el. 

— Cred că s-ar putea să fii urmărit. 

A urmat o tăcere scurtă. 

— Vorbești serios? 

— Nu te mai uita peste umăr. Dacă ei sunt acolo chiar acum, 
nu vreau să le dai vreun indiciu. Și oricum în felul ăla tot n-o să-i 
vezi. 

Altă tăcere, apoi: 

— Nu-nţeleg. Eu sunt foarte atent. 

— Știu. 

— Atunci de ce crezi asta? 

— Nu prin telefon. 

— Vrei să ne întâlnim? g 

— Da. Însă mai întâi, vreau să ridici ceva. În Lawson's lângă 
care te afli, în raionul de carte, am pus un bilet înaintea copertei 
din spate a penultimului exemplar din TV Taro de săptămâna 
asta. Intră în magazin și ia biletul. Ai grijă să te comporți cât mai 
natural, pentru eventualitatea în care cineva este în apropiere. 
Cumpără o cutie de lapte, ceva semipreparate, ca și cum ţi-ai 
pregăti o cină acasă. Întoarce-te în apartament, așteaptă o 
jumătate de oră, după care ieși și sună-mă de la alt telefon 
public. Pregătește-te pentru o plimbare de două ore. 

— Am înţeles. 

A trecut o jumătate de oră. Telefonul mobil a sunat din nou. 

— Ai luat hârtia? am întrebat. 

— Da. Înţeleg ce intenţionezi. 

— Perfect. Tu urmează pur și simplu ruta. Pleacă la opt și 
jumătate fix. După ce termini, așteaptă-mă în locul pe care l-am 
indicat. Știi cum să interpretezi indicația. 

Aluzia mea la „interpretare” îi reamintea că nu trebuia să 
accepte literalmente locul de întâlnire, ci să folosească Pagini 
Aurii pentru Tokio cu codul nostru obișnuit, pentru a-mi afla 
adevărata intenţie. Dacă cineva îl urmărea pe Harry și îl ataca, 
avea să găsească probabil notita, să vadă presupusul loc al 
întâlnirii și să-mi întindă o ambuscadă într-un loc greșit. 

— Am înţeles, azis el. 

— Fii calm. N-ai de ce să-ţi faci griji. Când ne vom vedea, o să- 
ți explic totul. Și nu te îngrijora dacă voi întârzia niţel. 


VP - 65 


— N-o să mă îngrijorez. În regulă, ne vedem mai târziu. 

Am închis. 

Harry fusese curat când sosise la Teize, dar asta nu însemna 
că fusese curat și anterior. Il învăţasem să-și înceapă discret 
RDU-urile, comportându-se ca un civil obișnuit, astfel încât 
oricine l-ar fi putut urmări să fie amăgit să creadă că asta și era. 
Insă chestiile de nivel redus erau doar pentru început. Pe 
măsură ce înainta, ruta devenea tot mai agresivă, mai puţin 
preocupată de a-și adormi potenţialii urmăritori și mai 
preocupată de a-i sili să se deconspire. Cobori dintr-un vagon de 
metrou și aștepți ca peronul să devină complet pustiu, după 
care sui într-o garnitură care merge în direcţia opusă. Cotești la 
colţuri, te oprești brusc și aștepți să vezi cine apare în goana 
mare imediat după tine. Folosești multe ascensoare, care-i 
obligă pe urmăritori fie să se înghesuie umăr la umăr cu tine, fie 
să te lase să scapi. Et cetera. Ideea este că-i mai bine să fii prins 
acţionând ca un spion, decât să-i conduci pe adversari spre 
sursa pe care încerci în primul rând s-o protejezi. 

Harry respectase protocolul în drum spre Teize, când sosise 
acolo. Și, pe măsură ce acţiunile lui de contrafilaj deveniseră 
mai agresive, urmăritorii trebuiseră să aleagă între a fi observați 
sau a renunţa la urmărire pentru a nu-l alerta, urmând să 
încerce din nou în altă zi. Dacă ar fi ales a doua variantă, Harry 
ar fi sosit la întâlnire curat, fără să fi știut că de fapt fusese 
urmărit până doar cu puţin în urmă. 

Și în același timp, văzându-l că se angajează în tactici de 
contrafilaj făţișe, urmăritorii ar fi presupus că avea ceva de 
ascuns, poate chiar ceea ce căutau ei. Drept urmare, aveau să- 
și intensifice supravegherea. 

Exerciţiul din seara asta fusese conceput pentru a determina 
dacă lucrurile stăteau într-adevăr așa. Ruta proiectată avea să-i 
poarte pe eventualii urmăritori ai lui Harry într-un cerc prin 
Ebisu Garden Palace, un mall comercial în aer liber pe mai multe 
niveluri, care avea să-mi ofere câteva oportunităţi de a vedea, 
fără să fiu observat, atât pe tânăr, cât și pe oricine ar fi 
manifestat vreun interes faţă de el. Era destul de agresivă 
pentru a-mi permite să sesizez urmăritorii, dar nu într-atât încât 
să-i sperie pe aceștia. Mai puţin în final, când Harry avea să 
dispară în faţă și eu aveam să mă apropii decisiv din spate. 

La ora 20, am pornit spre restaurantul Rue Favart, aflat pe 


VP - 66 


colțul lui Ebisu 4-chome, vizavi de Blocul Sapporo. Doream să 
ajung acolo devreme, ca să mă asigur că voi obţine unul dintre 
cele trei locuri de la geam de la etajul al doilea al restaurantului, 
de unde aveam vedere directă spre trotuarul pe care urma să 
apară în scurt timp Harry. Dacă mesele erau ocupate, aș fi avut 
timp să aștept. În același timp mi se făcuse foame, iar Rue, cu 
oferta sa eclectică de paste și sandvișuri, ar fi fost un loc bun 
pentru alimentare. Imi plăcea și-l frecventasem la răstimpuri 
când locuisem în Tokio, așa că abia așteptam să revin acolo. 

Am urmat o chelneriţă pe treptele de lemn care suiau la etajul 
doi, privind pe drum decorul amuzant neconvențional: pereţi 
verde-lămâie cu fresce floricole uriașe, scaune și mese 
desperecheate din lemn, metal și plastic matrițat. Când am 
sosit, mesele de la geam erau într-adevăr ocupate, dar i-am 
spus chelneriţei să nu-și facă griji, deoarece eram dispus să 
aștept pentru privilegiul unei panorame atât de splendide. M-am 
așezat pe o sofa mică și m-am bucurat de o iced coffee și de 
frescele halucinante de pe plafon, cu gândaci, fluturi și libelule. 
După o jumătate de oră, cele două funcţionare de la una dintre 
mesele de la geam au plecat și eu le-am luat locul. 

Am comandat rizoto din ciuperci shiitake și o supă 
minestrone, întrebând dacă mi-o puteau aduce mai repede, 
deoarece speram să prind un film de la 21:30. Trebuia să plec 
imediat după ce trecea Harry și de aceea totul trebuia să fie 
perfect sincronizat. 

M-am gândit la ce urma să fac dacă experimentul meu avea 
succes - dacă mi se confirma că Harry era într-adevăr urmărit. 
Bănuiam că răspunsul depindea în mare măsură de identitatea 
urmăritorilor și de scopul lor. Principala mea grijă era ca nimic 
să nu-mi afecteze pregătirile pentru părăsirea ţării, pe care, 
acum după ce terminasem „favoarea” pentru Tatsu, trebuia să 
le accelerez. Trebuia să-mi protejez planurile, chiar dacă asta ar 
fi însemnat să-l las pe Harry pe cont propriu. 

Rizoto era bun și mi-ar fi plăcut să fi dispus de mai mult timp 
ca să mă bucur de el pe îndelete. Am mâncat însă repede, 
privind strada de jos. După ce am terminat, mi-am privit ceasul. 
Mai aveam timp pentru una dintre faimoasele cacao fierbinţi din 
Rue, licori dense create din cacao pură și porții zdravene de 
frișcă, din care Rue servește numai douăzeci pe zi. Am 
comandat una și am savurat-o în timp ce așteptam și priveam. 


VP - 67 


L-am zărit pe Harry puţin după ora 21, deplasându-se în 
sensul acelor de ceasornic de la staţia Ebisu spre Kusunoki-dori. 
Mergea repede, așa cum îl instruisem. La ora aceasta a serii, 
Ebisu este populat în principal de căutători de plăceri, atrași de 
restaurantele și barurile foarte elegante din complexul Garden 
Court. De aceea, ritmul pietonilor este relaxat. Oricine ar fi 
încercat să ţină pasul cu viteza lui Harry ar fi sărit în ochi, 
nepotrivindu-se cu mersul celor din jur. 

L-am zărit pe primul potențial candidat când Harry a cotit la 
dreapta pe Kusunoki-dori, la secţia de poliţie Ebisu 4-chome. Un 
japonez tânăr în costum bleumarin, subţirel, cu păr gelat și 
ochelari cu rame din sârmă. Îl urmărea pe Harry de la zece metri 
depărtare, pe trotuarul opus - o tehnică bună, deoarece 
majoritatea oamenilor observă, dacă observă măcar atât, doar 
ceea ce se petrece imediat înapoia lor. Bineînțeles, deocamdată 
nu puteam fi sigur, totuși poziţia, maniera și ritmul pasului său 
trezeau bănuieli clare. E 

Harry a continuat să se îndepărteze de poziția mea. Inapoia 
lui au apărut acum două grupuri de japonezi tineri, dar le-am 
ignorat ca fiind improbabile. Mergeau prea relaxaţi și erau prea 
tineri. 

Următorul suspect era un ins voinic cu trăsături europene, 
care părea american după croiala occidentală a costumului 
negru și legănatul sigur pe sine al mersului; înainta cu pas rapid 
pe trotuar. Putea, desigur, să fie un om de afaceri care trăsese 
la apropiatul hotel Westin și care se grăbea acum spre o 
întâlnire. Sau nu... L-am fișat ca „posibil”. 

Harry a dispărut, ocultat de ramurile unuia dintre arborii 
kusunoki care au dat numele străzii. A dispărut și japonezul 
tânăr. Mi-am întors atenţia către american. L-am văzut oprindu- 
se, parcă brusc interesat de un poster „Căutat” de pe peretele 
secției de poliţie. 

Te-am prins! 

După câteva secunde, Harry a reapărut, întorcându-se pe 
propriile urme, dar acum pe celălalt trotuar. S-a oprit să 
examineze harta iluminată de pe colțul din faţa Blocului 
Sapporo, în diagonală faţă de secţia de poliție unde americanul, 
care nu se mai grăbea să ajungă la întâlnire, își satisfăcea nou- 
descoperitul interes față de persoanele căutate de polițiștii 
japonezi. 


VP - 68 


Întoarcerea cu 180 de grade a lui Harry fusese moderat 
agresivă, dar, consideram eu, nu atât de provocatoare pentru ca 
urmăritorii lui să-l abandoneze în seara asta. Ei n-ar fi simţit că 
el îi detectase. Nu încă. 

Dar ia să vedem... 

Harry a cotit la dreapta pe Platanus Avenue. Americanul și-a 
păstrat poziţia. După altă secundă, japonezul a apărut din 
exteriorul câmpului meu vizual. După ce a cotit și el la dreapta 
pe Platanus, americanul a pornit în urma lui. 

Am mai așteptat un minut, pentru a vedea dacă radarul meu 
depista și alţi suspecți, dar n-a fost așa. 

M-am ridicat și am coborât pe scară la parter, unde am plătit 
și i-am multumit proprietarului pentru o masă excelentă. După 
aceea am traversat complexul Garden Court și am suit scara 
spre nivelul doi al promenadei în aer liber. M-am rezemat de 
parapetul din piatră înalt până la piept din faţa complexului de 
birouri Garden Court Tower, aidoma unei santinele pe meterezul 
unui castel, și am privit traficul pietonal care se derula pe 
esplanada de sub mine. 

Știam că Harry mersese printr-un pasaj subteran spre 
esplanadă și că în drum se oprise pentru a mai privi vitrinele 
magazinelor, îngăduindu-mi astfel să ajung pe poziţie. După 
câteva minute, l-am zărit apărând dedesubt și traversând în 
diagonală esplanada, îndepărtându-se de mine. Dacă aș fi vrut, 
m-aș fi putut instala în capătul opus al esplanadei, de unde l-aș 
fi putut privi pe el și pe orice urmăritori apropiindu-se de mine, 
însă acum eram nouăzeci la sută sigur că-i detectasem pe 
aceștia și nu era necesar să risc, oferindu-le ocazia de a mă zări. 

Au apărut și ei, distanţaţi în urma lui Harry, ca două puncte de 
pe baza unui triunghi scalen aflat în mișcare. Am observat că 
japonezul privea acum în jur, spre ferestrele magazinelor și 
restaurantelor esplanadei, ca și spre persoanele care priveau în 
jos de pe nivelul superior. Am văzut cum capul i s-a rotit pentru 
a cerceta și în spate și, cu toate că rămâneam cu certitudine 
anonim printre ceilalţi privitori din jur, m-am retras câţiva pași 
ca să mă asigur că voi rămâne nevăzut. 

Japonezul dovedea cunoștințe de contrafilaj decente, totuși 
inutile în cazul acesta. În mod limpede, el sesizase că Harry îl 
conducea într-un cerc, o tactică clasică de contrafilaj, care oferă 
unei echipe statice mai multe oportunităţi de a încerca să 


VP - 69 


depisteze urmăritorii. Eu însă anticipasem o asemenea reacţie și 
de aici înainte traseul avea să fie liniștitor de rectiliniu, până 
când Harry avea să părăsească scena, iar eu să apar în mod 
surprinzător. 

Am așteptat zece secunde, după care m-am pus în mișcare. 
Harry tocmai ajunsese în vârful pantei care avea să-l scoată de 
pe esplanadă, ducându-l spre pasarela suspendată a staţiei 
Ebisu. Japonezul și americanul și-au păstrat poziţiile în urma lui. 
l-am privit până au dispărut toți trei din raza mea vizuală, apoi 
am așteptat pentru a vedea dacă nu puteau fi și alţii. N-am fost 
surprins să nu descopăr nimic. Dacă ar fi fost mai mulţi, 
urmăritorii și-ar fi schimbat poziţiile între ei pentru a evita 
potenţialul contrafilaj când sesizaseră că se deplasau în cerc. 
Faptul că nu procedaseră așa sugera clar că era o echipă 
formată din numai două persoane. 

M-am uitat la ceas. Mai erau cincisprezece minute. 

Am plecat prin pasajul subteran spre Westin, de unde am luat 
un taxi spre apropiatul Hiro. Harry și cei doi urmăritori ai lui 
mergeau acum spre același loc; eu luasem taxiul pentru a mă 
asigura că voi fi acolo mai devreme ca să-i întâmpin. 

Am coborât din taxi la Meiji-dori și am intrat repede într-un 
local Starbucks. 

— Cu ce vă pot servi? m-a întrebat în japoneză fata de la 
tejghea. 

— Doar o cafea, i-am răspuns. Dublă. Și poţi s-o faci extra- 
fierbinte? 

— Îmi pare rău, dar cafeaua picură la temperatura precisă de 
nouăzeci și opt de grade Celsius și este servită la temperatura 
de optzeci și cinci de grade Celsius. Nu pot schimba parametrii 
aceștia. 

Iisuse, m-am minunat, i-au instruit serios pe tipii ăștia! 

— Am înţeles. Problema este că am guturai și aș dori ceva 
realmente fierbinte pentru vapori. Poate un ceai? 

— Ah, da, ceaiul este foarte fierbinte. Nu este picurat, așa că 
este produs și servit la nouăzeci și opt de grade Celsius. 

— Minunat! Atunci o să iau un Earl Grey dublu. 

Fata a pregătit ceaiul și l-a pus pe tejghea lângă casa de 
marcat. Am plătit și l-am luat. 

— Staţi, a rostit ea și mi-a întins încă un pahar. În felul ăsta se 
va păstra fierbinte. 


VP - 70 


Am zâmbit înaintea solicitudinii ei. 

— Mulţumesc, i-am zis. 

Ocolul acesta durase vreo patru minute. Am înaintat câteva 
sute de metri pe partea dreaptă a străzii, până la un teren mic 
de joacă pentru copii, unde m-am așezat pe o băncuţă de pe 
colț. Am pus ceaiul lângă mine și am folosit telefonul mobil 
donat ca să confirm sosirea taxiului pe care-l comandasem. 
Aștepta într-adevăr și am anunţat dispecerul că pasagerul va 
apărea în scurt timp. 

După cinci minute, l-am zărit pe Harry venind spre mine. A 
cotit la stânga pe o stradă fără nume, care avea să-l ducă într-o 
zonă rezidenţială întunecoasă și tăcută. Nici pe departe locul 
unde ai fi putut găsi un taxi. Din fericire, Harry știa că pe el avea 
să-l aștepte unul. Desigur, urmăritorii n-aveau să se bucure de 
un asemenea noroc. 

l-am văzut și pe ei, câte unul pe fiecare trotuar. Americanul 
era acum în față, pe partea mea. A traversat strada și l-a urmat 
pe Harry în zona rezidenţială. După zece secunde a apărut 
japonezul. Am luat paharul cu ceai și am pornit după ei. 

Cincizeci de metri la stânga, cincizeci de metri la dreapta, din 
nou cincizeci de metri la stânga. Străduţele acestea erau foarte 
înguste și flancate de ziduri albe din beton, aproape ca un 
labirint. Am mers fără grabă. De la depărtarea la care mă aflam 
nu-i puteam vedea, însă știam unde mergeau. 

După trei minute în fața mea a apărut un taxi care se îndrepta 
către mine. M-am uitat pe geamul din spate și l-am văzut pe 
Harry. Am fost mulțumit să constat că până acum nu apăruseră 
probleme. Dacă ar fi intervenit ceva neprevăzut, Harry s-ar fi 
întors pe același drum și ar fi continuat pur și simplu să meargă, 
iar eu aș fi improvizat. Dorisem însă tocmai pierderea bruscă și 
cumva teatrală a țintei lor, care să-i determine pe urmăritori să 
se consulte împreună. Ar fi fost mai simplu pentru mine dacă i- 
aș fi putut surprinde simultan. 

Nici Harry, nici eu nu am schiţat vreun semn de recunoaștere 
când taxiul a trecut pe lângă mine. Mi-am urmat drumul, cotind 
la dreapta pe străduţa de pe care tocmai ieșise mașina. 

Strada era lungă de treizeci de metri, după care cotea la 
dreapta în unghi de nouăzeci de grade. Nu se vedea nici urmă 
de Hopa și Topa. Asta nu era o problemă. Locul în care-i 
adusese Harry era o fundătură. 


VP -71 


Am ajuns la capătul străzii și am cotit la dreapta. Acum i-am 
văzut, la vreo doisprezece metri depărtare. Japonezul era cu 
partea stângă a corpului spre mine. Vorbea cu americanul, care 
era cu fața spre mine și avea în gură o ţigară neaprinsă. La 
nivelul taliei ţinea o brichetă pe care încerca s-o aprindă. 

M-am silit să-mi păstrez mersul nepăsător, ca un trecător 
banal. Inima a început să-mi bată mai tare. O puteam simţi 
bubuind în piept și în urechi. 

Mai aveam zece metri. Cu degetul mare, am săltat capacul de 
plastic al paharului din carton. L-am simţit zburând în spate 
peste încheietura mâinii. 

Șapte metri. Adrenalina îmi încetinea perceperea scenei. 
Japonezul a privit spre mine. S-a uitat la faţa mea. Ochii au 
început să i se lărgească. 

Cinci metri. Japonezul s-a întors spre american, cu un gest a 
cărui urgenţă era vizibilă chiar și prin vederea mea derulată cu 
încetinitorul din cauza adrenalinei. l-a pus mâna pe braţ și a 
început să-l tragă. 

Trei metri. Americanul a ridicat ochii și m-a văzut. Țigara îi 
atârna între buze. În ochii lui nu exista niciun fel de 
recunoaștere. 

Doi metri. M-am întins și am azvâriit paharul înainte. 
Conţinutul lui de ceai Earl Grey la temperatura de 98 de grade 
Celsius a părăsit interiorul și l-a lovit pe american drept în faţă și 
gât. A zbierat și braţele i s-au ridicat instantaneu. 

M-am răsucit spre japonez. Ochii îi erau larg holbaţi, iar capul 
i se rotea într-o parte și alta în gestul universal al negării. A dat 
să ridice brațele, parcă pentru a mă conjura să mă îndepărtez. 

L-am prins de umeri și l-am izbit de zid. Utilizând același 
moment de inerție, l-am lovit cu genunchiul în testicule. A icnit 
și s-a îndoit din mijloc. 

Am revenit la american. Era aplecat în faţă și se împleticea cu 
palmele pe obraji. L-am prins de gulerul sacoului și de spatele 
pantalonilor și l-am accelerat cu capul înainte în zid, aidoma 
unui toreador cu un taur. Corpul i s-a cutremurat în urma 
impactului și a căzut pe pământ. 

Japonezul zăcea pe o parte, ţinându-se cu mâinile de 
testicule, și icnea. L-am prins de revere, l-am tras în picioare și l- 
am proptit cu spatele de zid. Am privit scurt la stânga, apoi la 
dreapta. Eram numai noi trei. 


VP- 72 


— Spune cine ești, am rostit în japoneză. 

A scos niște horcăituri, ca și cum ar fi fost gata să vomite. Mi- 
am dat seama că trebuia să-l las puţin să-și revină. 

Continuând să-l apăs cu mâna stângă pe beregată, l-am 
percheziţionat cu dreapta, ca să mă asigur că nu are arme, după 
care i-am controlat urechile și sacoul în căutare de căști și 
microfoane. Era curat. Am băgat mâna în sacou și i-am scos 
portofelul. L-am deschis. Legitimaţia era chiar în față, protejată 
într-un laminat din plastic. 

Tomohisa Kanezaki.  Subsecretar, Servicii Consulare, 
Ambasada SUA. Logoul vulturului pleșuv al Departamentului de 
Stat american se zărea galben și albastru pe fundal. 

Așadar indivizii erau din CIA. Am băgat portofelul într-un 
buzunar al pantalonilor mei, pentru a-i examina conţinutul mai 
târziu, pe îndelete. 

— Adună-te, Kanezaki-san, am vorbit de data asta în engleză, 
pentru că altfel te voi face să suferi cu adevărat. 

— Chotto matte, chotto matte, a gâfâit el ridicând o mână 
pentru a-și sublinia spusele. „Stai un pic, stai un pic”. Setsumei 
suru to yakusoku shimasu kara... „Promit c-o să explic totul, 
dar...” 

Japoneza lui avea accent american. 

— Vorbește în engleză, i-am spus. N-am timp să-ţi dau lecţii 
de japoneză. 

— Bine, în regulă, a rostit el. Găfâielile i se mai reduseseră. 
Mă numesc Tomohisa Kanezaki și lucrez la ambasada americană 
din Tokio. 

— Știu cine ești. Tocmai ţi-am controlat portofelul. De ce-l 
urmăreaţi pe bărbatul acela? 

A tras aer adânc în piept și a făcut o grimasă. Ochii îi lăcrimau 
după lovitura încasată în testicule. 

— Încercam să te găsim pe tine. Tu ești John Rain. 

— De ce încercaţi să mă găsiți? 

— Nu știu. Parametrii pe care i-am primit... 

L-am apăsat mai puternic pe gât și mi-am apropiat faţa de a 
lui. 

— Nu mă interesează parametrii voştri. Ignoranţa nu va fi o 
justificare pentru tine. Nu în seara asta. Ai înțeles? 

A încercat să mă împingă și să se elibereze. 

— Lasă-mă dracului să vorbesc un minut, da? Dacă mă tot 


VP-73 


sugrumi, n-o să-ţi pot spune nimic! 

Am fost surprins de replica lui. Părea mai degrabă iritat, decât 
temător. Mi-am dat seama că puștiul nu avea habar de rahatul 
în care intrase. Dacă nu-mi spunea ce doream să știu, aveam să 
fiu nevoit să-i ajustez atitudinea. 

Am privit iute spre prietenul lui care zăcea nemișcat și am 
revenit la el. 

— Fii scurt, i-am spus. 

— Eu trebuia doar să te localizez. Mi s-a atras atenţia în mod 
explicit să evit contactul. 

— Și ce urma să se întâmple după ce mă localizai? 

— Superiorii mei aveau să preia cazul după aceea. 

— Tu știi însă cine sunt eu. 

— Da, ţi-am spus-o. 

Am încuviinţat din cap. 

— Atunci știi ce-ţi voi face, dacă apreciez că vreunul dintre 
răspunsurile tale nu mă satisface. 

A pălit. Se părea că izbutisem să mă fac înțeles. 

— Cine-i el? am întrebat, arătând din cap spre american. 

— De la securitatea diplomatică. Parametrii... Mi s-a spus că 
nu trebuia să risc sub nicio formă să fiu singur când mă 
întâlnesc cu tine. 

Un bodyguard, așadar. Părea posibil. Văzusem clar că nu mă 
recunoscuse. Era prezent probabil doar pentru protecţie și ca 
membru al echipei de filaj. 

Sau poate că el era cel care apăsa pe trăgaci. Pentru chestiile 
murdare, CIA se bazează pe inși din exterior, care lucrează cu 
contracte, oameni ca mine. Era posibil să fi fost unul dintre ei. 

— Nu trebuia să fii singur când te întâlneai cu mine, 
deoarece..., am rostit eu. 

— Deoarece ești periculos. Avem un dosar despre tine. 

Cel întocmit de Holtzer. Așa era. 

— Spune-mi despre bărbatul pe care-l urmăreaţi, i-am cerut. 

Kanezaki a încuviinţat din cap. 

— Se numește Haruyoshi Fukasawa și este singurul tău 
asociat cunoscut. Îl urmăream pe el ca să ajungem la tine. 

— Nu ajunge cât ai spus. 

M-a privit rece, de parcă ar fi fost pregătit să abordeze 
situaţiile dure. 

— Asta-i tot ce știu. 


VP - 74 


Partenerul lui a icnit și a început să se ridice în genunchi. 
Kanezaki l-a privit și am știut ce gândea: dacă partenerul lui își 
revenea, mi-ar fi fost greu să-i controlez pe amândoi. 

— Kanezaki, am rostit eu, nu-mi spui tot ce știi. Dă-mi voie să- 
ţi arat ceva. 

Am făcut un pas spre bodyguard, care se ridicase acum în 
patru labe cu faţa spre noi și mormăia ceva neinteligibil. M-am 
aplecat, i-am prins bărbia cu o mână și tâmpla cu cealaltă mână 
și am răsucit brusc și decisiv. Gâtul i s-a rupt cu un trosnet 
sonor și el s-a prăbușit pe pavaj. 

l-am dat drumul capului și am revenit lângă Kanezaki. Ochii i 
se căscaseră și se plimbau întruna de la mine la cadavru și 
înapoi. 

— Doamne Dumnezeule! a  bolborosit el. Doamne 
Dumnezeule! 

— E prima dată când vezi așa ceva? am întrebat pe un ton 
deliberat nepăsător. Te obișnuiești pe măsură ce înaintezi în 
viață. In cazul tău, data viitoare când vei vedea așa ceva, ţi se 
va întâmpla chiar ţie. 

Faţa lui deja albă se albea și mai mult, și pentru o clipă m-am 
întrebat dacă nu exista pericolul să leșine. Trebuia să-l ajut să se 
concentreze. 

— Kanezaki, am spus, îmi povesteai despre Haruyoshi 
Fukasawa. Despre faptul că voi știaţi că era un asociat al meu. 
Continuă, te rog. 

A tras aer adânc în piept și a închis ochii. 

— Noi știam... noi știam de legătura dintre voi fiindcă am 
interceptat o scrisoare. 

— Ce scrisoare? 

A deschis ochii. 

— De la Haruyoshi Fukasawa către Midori Kawamura din New 
York. Erai menţionat în ea. 

La naiba, mi-am spus când am auzit numele lui Midori. Pur și 
simplu nu puteam să scap de oamenii ăștia. Erau precum 
cancerul. Crezi că l-ai extirpat, dar revine de fiecare dată. 

Și se răspândește spre cei din jurul tău. 

— Continuă, l-am îndemnat cu o grimasă pe chip. 

— lisuse, ţi-am spus tot ce știu! 

Dacă avea să intre complet în panică, n-aveam să obţin nimic 
util. Trucul era să-l menţin speriat, totuși nu atât de speriat încât 


VP -75 


să înceapă să inventeze lucruri doar pentru a-mi face plăcere. 

— Bine, am încuviinţat. Asta-i tot ce știi despre „cum”, însă nu 
mi-ai spus nimic despre „de ce”. De ce încercaţi să mă găsiţi? 

— Uite ce-i, știi bine că nu pot vorbi despre... 

L-am strâns de gât, puternic. Ochii i s-au bulbucat. A strecurat 
un braț sub al meu și s-a străduit să creeze o pârghie prin care 
să-mi îndepărteze mâna. Părea ceva ce ar fi putut învăţa într-un 
curs de autoapărare CIA, ţinut în weekend. Bravo lui că și-l 
reamintea în condiţii de presiune. Păcat că nu funcţiona. 

— Kanezaki, am rostit și am slăbit strânsoarea doar atât cât 
să poată respira, peste un minut fie că vei continua să trăiești, 
fie că vei fi găsit lângă prietenul tău și în aceeași stare ca el. lar 
asta depinde numai de ceea ce-mi vei spune în minutul acela. 
Dă-i drumul și vorbește. 

L-am simţit înghițind un nod sub apăsarea mâinii mele. 

— Bine, bine, a spus și a continuat repede. De zece ani, 
guvernul american presează Japonia să întreprindă reforma 
bancară și să-și pună finanţele în ordine. lar de zece ani, 
lucrurile s-au înrăutățit mereu. Economia a început să se 
prăbușească. Dacă colapsul ăsta va continua, Japonia va fi 
prima piesă de domino care va cădea. Vor urma apoi Asia de 
sud-est, Europa și America. Țara trebuie să aplice reforme, însă 
interesele directe sunt atât de adânc înrădăcinate, încât reforma 
este imposibilă. 

L-am privit în ochi. 

— Ți-au mai ramas patruzeci de secunde și nu te descurci 
deloc bine. 

— Bine, bine! Staţia Tokio a fost însărcinată cu un program de 
acţiune care să accelereze reformele și să înlăture obstacolele 
din calea lor. Programul acela se numește „Crepuscular”. Noi 
știm că ești liber-profesionist. Eu cred... eu cred că superiorii 
mei doresc să-ţi solicite asistenţa. 

— În ce scop? am întrebat. 

— În vederea înlăturării obstacolelor. 

— Dar nu ești sigur în privinţa asta? 

— Eu sunt în Agenţie numai de trei ani și nu mi s-au spus 
multe, însă oricine ţi-ar cunoaște trecutul și ar ști despre 
„Crepuscular” ar putea pune lucrurile cap la cap. 

M-am uitat la el și mi-am examinat opțiunile. Să-l ucid? 
Superiorii lui n-ar fi știut ce se întâmplase. Dar, bineînţeles, ar fi 


VP - 76 


bănuit că fusesem eu. Și cu toate că n-ar fi putut ajunge la 
mine, aveau deja două repere clare: Harry și Midori. 

Nu, uciderea puștiului n-avea să alunge CIA din viaţa mea. 
Sau din viaţa lui Harry, ori a lui Midori. 

— O să mă gândesc la propunerea ta, i-am zis. Le poţi spune 
asta superiorilor tăi. 

— Eu n-am propus nimic. Am făcut doar o speculație. Dacă le 
voi spune superiorilor mei ce am vorbit, voi fi trimis înapoi la 
Langley, ca să mă înmormântez în spatele unui birou. 

— Atunci, spune-le ce vrei. Dacă voi fi interesat, voi lua 
legătura cu tine. Cu tine personal. Dacă nu sunt interesat, mă 
aştept să înţelegeți că tăcerea mea înseamnă „nu”. Mă aştept 
de asemenea să încetaţi să mai încercaţi să mă găsiţi, mai ales 
prin intermediul altor oameni. Dacă aflu că nu-mi respectaţi 
dorinţele astea, te voi considera pe tine responsabil. Pe tine, 
personal. Ai înțeles? 

A dat să rostească ceva, apoi a icnit. Am înţeles ce urma și m- 
am tras într-o parte. Kanezaki s-a îndoit din mijloc și a vomitat. 

Am considerat că fusese un răspuns afirmativ. 

o... 

Am mers pe jos până la Ebisu și am suit într-un tren Yamanote 
spre Shibuya. Am ieșit prin Miyamasuzaka spre Shibuya 1- 
chome, apoi am mers pe jos distanţa scurtă până la cafeneaua 
Hatou. Localul fără ferestre, cu podele și mese din lemn 
întunecat, cu tejghea hinoki lungă, sute de cești și farfurioare 
delicate din porțelan și băuturi preparate cu artă extraordinară, 
se numărase printre cele pe care le frecventasem regulat când 
locuisem în Tokio, sau cel puţin pe cât de regulat îmi puteam 
îngădui. li duceam dorul. 

Am intrat prin ușa aflată la nivelul străzii. Bărbatul de la 
tejghea a rostit încet /rasshaimase, dar n-a ridicat ochii. A 
continuat să toarne apă din care se înălțau aburi dintr-un 
recipient argintiu, într-un filtru cocoțat pe o ceașcă din porțelan 
albastru. Se aplecase într-o parte, astfel că avea ochii la nivelul 
ceștii, iar braţul îi descria cercuri mici prin aer pentru a asigura 
picurarea uniformă a apei prin cafeaua din filtru. Părea că picta 
sau dirija o orchestră minusculă. Era o plăcere să asiști la 
asemenea dedicare expertă și mi-a fost imposibil să nu mă 
opresc pentru a-l privi. 

După ce a terminat, a făcut o plecăciune și m-a salutat din 


VP - 77 


nou. l-am răspuns în același fel și am pornit spre partea din 
spate a cafenelei. La capătul sălii în formă de „L” am cotit la 
stânga și l-am văzut pe Harry așezat la una dintre cele trei mese 
din spate. 

— Salut, a rostit el. 

S-a ridicat și a întins mâna. l-am strâns-o. 

— Mă bucur să văd că ai găsit locul. 

A încuviinţat din cap. 

— indicațiile tale au fost bune. 

M-am uitat la masă, care era goală, cu excepţia unui pahar cu 
apă și gheaţă. 

— N-ai luat cafea? 

— Nu știam când o să ajungi, așa că am comandat două cești 
dintr-o specialitate care se numește Nire Blend și a cărei 
preparare durează o jumătate de oră. M-am gândit c-o să-ți 
placă - chelneriţa a spus că-i „extraordinar de intensă”. 

Am zâmbit. 

— Așa este. Nu sunt sigur că va fi și pe gustul tău. 

Harry a înălţat din umeri. 

— Îmi place să-ncerc lucruri noi. 

Yukiko, am gândit. 

Ne-am așezat. 

— Deci? a întrebat el. Cum a mers? 

Am scos portofelul lui Kanezaki și l-am împins peste masă 
către el. 

— Ai fost urmărit, am spus. 

Harry a deschis portofelul și s-a uitat la legitimaţia dinăuntru. 

— Rahat, a rostit încet. CIA? 

Am aprobat din cap. 

— Dar cum? De ce? 

l-am rezumat conversaţia pe care o purtasem cu Kanezaki. 

— Se pare așadar că au fost interesaţi de persoana mea, doar 
fiindcă sunt interesaţi de persoana ta, a zis el când am terminat. 

Am încuviinţat încetișor. 

— Da, așa se pare. 

— Mă întreb dacă ei știu cine sunt, cu excepţia faptului că am 
o legătură cu tine. 

— Imposibil de spus. Dacă au verificat încrucișat cu alte 
agenţii de informaţii, ar ști că ai lucrat cândva pentru NSA, dar 
nu sunt întotdeauna atât de scrupuloși. 


VP - 78 


— Au făcut însă o treabă excelentă ca să-mi dea de urmă prin 
intermediul scrisorii. A fost o prostie din partea mea că am 
expediat-o. 

— Cred că n-a fost doar atât. Scrisoarea nu mi se pare 
suficient pentru asta, dar n-am avut timp să întreb mai multe. 

Am tăcut amândoi aproape un minut. După aceea Harry a 
spus: 

— S-ar putea să fi fost suficient. Eu am semnat doar cu 
prenumele, însă părinţii mei au ales trei kanji, nu cele două 
obișnuite. 

A trasat pe palmă caracterele pentru „primăvară”, „dăruire” 
și „ambiţie”, o ortografiere neobișnuită pentru un nume comun. 

— Ei trebuie s-o fi urmărit oricum și pe Midori, am zis eu. 

Tânărul a aprobat. 

— Da, ea era un punct de contact cunoscut. Este posibil s-o fi 
supravegheat static și să-i fi verificat corespondenţa, sperând că 
ea va primi vești de la tine. N-a fost așa, dar m-au prins pe 
mine. 

— Cu varianta asta aș fi de acord. 

— İn plus, eu am expediat scrisoarea de lângă oficiul poștal 
principal de la Chuo-ku, nu departe de biroul meu. De la 
ștampila poștei, au pornit spre exterior, în cercuri concentrice. A 
fost o prostie din partea mea. Ar fi trebuit s-o expediez de la un 
oficiu mai îndepărtat. 

— Niciodată nu poţi să fii prea atent, am spus și l-am privit cu 
atenție. 

Harry a oftat. 

— Va trebui să mă mut iarăși. Nu le pot îngădui să știe unde 
locuiesc. 

— Nu uita un amănunt - ei știu și unde lucrezi. 

— Nu-mi pasă de asta. In prezent lucrez în majoritate de la 
distanță. In zilele când trebuie să merg totuși la birou, o să rulez 
o RDU extra-atentă. 

— N-ai făcut-o deja? 

— Scuze... nu așa cum ar fi trebuit. Totuși, crede-mă, sunt 
foarte atent când trebuie să mă întâlnesc cu tine. 

Aceasta era o problemă inevitabilă. În interiorul reţelelor de 
computere, Harry era ca și invizibil, dar în lumea reală se 
comporta în general ca orice civil. Era un punct vulnerabil al 
armurii mele. 


VP - 79 


Am înălţat din umeri. 

— Dacă n-ai fi fost atent, indivizii ăștia ar fi ajuns deja la mine. 
Poate la Teize, poate altundeva. Acţiunile tale i-au scuturat. 

S-a mai luminat la chip și a zis: 

— Crezi că acum sunt în pericol? 

Am căzut pe gânduri. Nu-i menţionasem că partenerul lui 
Kanezaki nu supraviețuise întâlnirii noastre. l-am spus-o acum. 

— Rahat, a zis el. Exact la asta mă gândisem. Dacă vor să se 
răzbune? 

— Nu cred că ar intenţiona să se răzbune pe tine. Dacă ar fi 
implicaţi yakuza, lucrurile ar putea sta altfel, fiindcă ei mi-ar 
putea ataca prietenii în ideea de a-mi face rău, dar CIA are 
treabă exclusiv cu mine. Tu nu reprezinţi o ameninţare pentru 
Agenţie, care nici nu are prea multă putere pe plan local. 
Congresului nu i-ar plăcea să audă așa ceva. De aceea apelează 
la inși ca mine. 

— Dar poliţia? Un taxi m-a preluat din același loc în care se va 
găsi un cadavru. 

— Kanezaki o să dea câteva telefoane și cadavrul acela va 
dispărea înainte să fie descoperit accidental. Și chiar dacă s-ar 
implica polițiștii, ce informaţii au ei? Chiar dacă ar găsi o cale 
prin care să-l contacteze pe taximetrist, el nu știe decât un 
nume fals și imaginea neclară a unui individ banal, pe care abia 
l-a întrezărit în noapte, corect? 

— Cred că da. 

— Trebuie totuși să fii prudent, am zis. Fata asta cu care ești, 
Yukiko, ai încredere în ea? 

Harry m-a privit fix. După o secundă a încuviinţat din cap. 

— Pentru că dacă-ţi petreci nopţile cu ea, ea știe unde 
locuiești. lar ăsta-i un punct vulnerabil în defensiva ta. 

— Da, însă ea nu-i implicată cu oamenii ăștia... 

— Nu poţi să știi niciodată, Harry. Nu poți să știi niciodată cu 
adevărat. 

A urmat o pauză lungă, după care el a spus: 

— Eu nu pot să trăiesc așa. Nu pot să trăiesc ca tine. 

Prin minte mi-a fulgerat un gând: Poate că ar fi trebuit să fi 
înțeles asta înainte să te implici în lumea mea. 

N-ar fi fost totuși corect să-i spun cuvintele acelea. Și nici 
tocmai util. 

Chelneriţța ne-a adus două cești de Nire Blend și le-a așezat 


VP - 80 


pe masă cu grijă extremă, ca și cum ar fi fost artefacte 
nepreţuite. A făcut o plecăciune și s-a îndepărtat. 

Am sorbit amândoi din cafea. Harry a făcut niște comentarii 
pozitive despre ea, dar eforturile dinapoia cuvintelor lui erau 
evidente. De obicei era încântat să-mi ironizeze recomandările 
gustative; n-am putut să nu observ deosebirea, dar nu mi-a 
păsat. 

Am flecărit despre una și despre alta. După ce am terminat 
cafelele, ne-am luat rămas bun și l-am părăsit pentru a-mi 
începe ruta întortocheată spre hotel. 

M-am întrebat dacă credeam cu adevărat că CIA nu 
reprezenta un pericol pentru Harry. În linii mari asta îmi era 
convingerea, însă pe de altă parte, nu puteam preciza dacă 
Agenţia reprezenta un pericol pentru mine. Era posibil să vrea 
ajutorul meu, așa cum spusese Kanezaki, ori să vrea să se 
răzbune pentru Holtzer. Nu aveam nicio cale prin care să mă 
asigur într-o privinţă sau alta. În plus, eliminarea bodyguardului 
lui Kanezaki nu avea să-mi atragă aprecieri. 

La astea se adăuga problema lui Yukiko. Apariţia ei continua 
să fie un semn de întrebare pentru mine și era imposibil să spun 
dacă lucra pentru CIA sau pentru altcineva. 

După ce am ajuns la hotel, m-am întins în pat și am privit 
tavanul, nereușind o dată în plus să adorm. 

Așadar n-a fost totuși Midori, am gândit. 

CIA, nu Midori. Să mai spună cineva despre un premiu de 
consolare. 

Ajunge! Nu te mai gândi la asta! 

Brusc am fost mai puţin sigur decât fusesem cu o noapte în 
urmă că aceasta va fi ultima mea vizită în Tokio. Am rămas cu 
ochii aţintiţi spre plafon mult timp înainte să mă afund în somn. 


Capitolul 6 


În dimineaţa următoare am luat trenul expres înapoi spre 
Osaka. La începutul după-amiezii am ajuns în animata gară 
Shin-Osaka și am fost surprins să constat că eram încântat că 
mă întorsesem. Poate că obosisem să locuiesc în hoteluri. Sau 
poate că era implicată știința faptului că urma să plec din nou, 


VP - 81 


de data asta definitiv. 

Știam că fusesem curat când plecasem din Tokio, totuși 
călătoria de două ore și jumătate cu trenul nu-mi îngăduise alte 
oportunităţi de a-mi verifica spatele. Asta înseamnă o durată 
lungă pentru mine, ţinând seama mai ales de recenta întâlnire 
cu Kanezaki el. Comp, și pentru a-mi liniști temerea am derulat 
un traseu corespunzător de întortocheat înainte de a lua un tren 
pe linia Tanimachi până la Miyakojima, de unde am suit scările 
ieșirii A4 până în stradă. 

Fără vreun motiv anume, am cotit la stânga în jurul secţiei de 
poliție de la intersecţia Miyakojima Hon-dori, ocolind sutele de 
biciclete ale navetiștilor ce erau ticsite în jurul ieșirii. La fel de 
ușor aș fi putut coti la dreapta, pe lângă liceul local și spre râul 
Okawa. Unul dintre lucrurile care mă atrăsese la complexul Belfa 
era faptul că puteai intra în el dintr-o mulţime de direcții. 

Am luat-o la stânga la Miyakojima Kita-dori, apoi la dreapta în 
contra traficului pe o stradă cu sens unic, după care am cotit din 
nou la stânga. Mersul în sensul opus traficului ar fi împiedicat 
orice încercări ale cuiva de a mă urmări dintr-un vehicul. lar 
fiecare cot pe care-l făceam îmi oferea oportunitatea de a privi 
în mod firesc în urmă și mă aducea în același timp pe o stradă 
mai îngustă și mai puţin populată decât cea dinainte. Oricine ar 
fi sperat să mă poată urmări pe jos trebuia să se menţină 
aproape, altfel m-ar fi pierdut. De asemenea, în zonă existau 
zeci de complexe de blocuri rezidenţiale, iar faptul că puteam 
intra în oricare dintre ele reprezenta alt factor care ar fi făcut 
ineficient orice alt filaj decât cel din apropiere. 

Din unele puncte de vedere, cartierul era o reclamă vie 
pentru zonarea incompetentă. Blocuri rezidenţiale strălucitoare, 
din oţel și sticlă, se ridicau vizavi de parcări improvizate din 
profiluri T și tablă ondulată. Căsuţe unifamiliale convieţuiau cu 
unităţi de reciclare și turnătorii. O școală nouă, cu multe etaje, 
își întorcea fațada mândră din granit de la vecinul ei, vestigiul 
dărăpănat al unui atelier de reparaţii auto, aidoma unui copil 
nerecunoscător care este rușinat de un părinte infirm. 

Rezidenţii cartierului nu păreau însă deranjaţi. Dimpotrivă, 
peste tot existau semne mărunte ale mândriei pe care o 
simțeau față de locuințele lor. Macadamul monoton și metalul 
ruginit erau înviorate de petice de bambuși în ghivece, lavandă 
și floarea-soarelui. Aici vedeai o grămăjoară de roci vulcanice 


VP - 82 


așezate cu grijă, dincolo un aranjament din coral uscat. O casă 
camuflase un perete hâd de beton armat cu o grădiniță de 
trompeta-îngerilor, salvie și lavandă, îngrijită cu multă dragoste. 

Eu locuiam la nivelul treizeci și șase în unul dintre cele două 
turnuri gemene ale complexului Belfa, într-un apartament de 
colț cu trei dormitoare. Era mai mare decât aveam de fapt 
nevoie și majoritatea camerelor rămăseseră nefolosite, dar îmi 
plăcea să stau la etajul cel mai de sus, pentru a vedea 
panorama de la mare înălțime. De asemenea, atunci când 
închiriasem apartamentul, mă gândisem că ar fi fost în avantajul 
meu să am o locuinţă care să nu se potrivească cu profilul unui 
bărbat singur, recent dispărut și cu nevoi minime. Până la urmă 
asta nu contase desigur defel. 

Imi repet că-mi place să locuiesc în locuri ca Belfa, deoarece 
părinţii sunt inerent cu ochii în patru la persoanele străine și, 
odată ce decid că ești unul de-al lor, pot forma un obstacol 
inconștient, dar eficient, pentru ambuscade, însă știu că nu-i 
doar atât. Nu am o familie și nici nu voi avea vreodată, iar 
asemenea medii mă atrag probabil nu numai din motive de 
securitate operaţională, ci și pentru alte forme de securitate, 
mai indirecte. A existat o vreme când nu păream să am nevoie 
de așa ceva, când aș fi fost amuzat și poate chiar vag dezgustat 
de ideea de a trăi ca un soi de vampir psihic, un spectru lipit de 
un geam unidirecţional, privind disperat și zadarnic spre viața 
obișnuită pe care soarta i-o refuzase. 

Îți schimbă prioritățile. La naiba, îți schimbă până și valorile. 

Am utilizat un telefon public ca să accesez un cont de căsuţă 
vocală atașat la un telefon special din apartamentul meu, un 
aparat activat sonor, al cărui difuzor sensibil funcţiona ca 
transmițător. Aparatul telefonează silențios la un cont de căsuţă 
vocală dacă cineva intră în apartament fără să știe codul care 
dezactivează telefonul, astfel încât eu pot să știu din timp, și de 
la o distanță sigură, dacă am avut vreun vizitator nepoftit. O 
instalaţie similară mă salvase în Tokio de o ambuscadă 
organizată de Holtzer și am obiceiul să păstrez lucrurile care 
dau rezultate. Cât timp fusesem în Tokio, verificasem zilnic 
contul respectiv, fără incidente, iar căsuţa vocală era goală și 
acum, așa că știam că apartamentul nu-mi fusese vizitat în 
absenţă. 

De la cabina telefonică, am mers pe jos distanța scurtă până 


VP - 83 


la complexul Belfa. Pe un teren din dreapta mea se desfășura o 
partidă de softball. Niște copii jucau fotbal lângă grădina cu 
statui de granit din faţa clădirii. Un bătrân m-a ocolit în ultima 
clipă cu bicicleta; un nepoţel chicotea cocoţat pe ghidon. 

Am intrat pe ușa din faţă, având grijă ca de fiecare dată să 
mă apropii astfel încât videocamera de securitate orientată spre 
clădire să nu mă vadă decât din spate. Genul ăsta de precauţii 
face parte din rutinele mele, dar, așa cum îmi atrăsese atenția 
Tatsu, videocamerele sunt omniprezente și nu poţi spera să le 
detectezi pe toate. 

Am luat liftul până la nivelul treizeci și șase și am pornit pe 
coridor spre apartamentul meu. Am verificat bucăţica de bandă 
transparentă pe care o lăsasem în partea de jos a ușii și am 
găsit-o intactă, atașată de cadrul ușii. Așa cum îi spusesem de 
atâtea ori lui Harry, o defensivă bună trebuie să aibă mai multe 
niveluri. 

Am descuiat ușa și am intrat. Totul era așa cum lăsasem. 
Ceea ce nu însemna mare lucru. Dincolo de salteaua futon și 
noptieră se află o canapea din piele de culoarea măslinelor, care 
este nouă, dar nu arată ca nouă, lipită de peretele orientat spre 
vestul orașului, unde mă așez uneori ca să privesc apusul 
soarelui. O carpetă Gabeh mare acoperă o porţiune însemnată 
din parchetul lustruit; straturile ei albastre și verzi sunt 
intercalate cu o duzină de pete aleatorii de culoare crem, care 
intenţionează probabil să reprezinte capre într-un peisaj 
pastoral, cu țesătură destul de moale și densă ca să fi putut sluji 
cândva drept saltea pentru nomazii care au ţesut-o. Un birou 
masiv cu două corpuri, care a ajuns în Japonia din Anglia, cu 
tăblia dominată de o inserţie din piele neagră, uzată după mai 
bine de un secol de apăsări ale vârfurilor de stilouri și pixuri ce 
s-au mișcat pe suprafaţa ei, pentru a tranzacţiona afaceri peste 
oceane sau transmite vești care au ajuns abia după săptămâni 
la rudele din străinătate - anunțând nașteri și decese, oferind 
felicitări, urări, condoleanţe ori regrete. Unul dintre fantastic de 
complicatele, dar uimitor de confortabilele scaune de birou 
Herman Miller Aeron, pe care l-am cumpărat dintr-un capriciu de 
la o companie tehnologică recent înfiinţată și prompt decedată 
din Bit Valley din Shibuya. Pe birou, tronează un computer 
Macintosh G4 și un monitor plat superb de 23 de inchi, despre 
care nu i-am pomenit nimic lui Harry, deoarece el are impresia 


VP - 84 


că sunt un ins rudimentar în lumea computerelor și nu văd 
niciun avantaj în a-l lăsa să știe că am propriile mele resurse de 
a ajunge înapoia unui firewall atunci când se ivește nevoia. 

În faţa canapelei este un sistem home cinema Bang & Olufsen 
cu magazie de șase CD-uri. Alături, un raft care conţine o 
colecție mare de CD-uri, majoritatea de jazz, și modesta mea 
bibliotecă. Biblioteca include mai multe cărți despre bugei, sau 
artele războinice, dintre care unele destul de vechi și obscure, 
conţinând informaţii despre tehnici de luptă considerate prea 
periculoase pentru judoul modern - chei ale coloanei, ruperi ale 
gâtului și altele similare - și care, de aceea, au fost în general 
uitate și pierdute. De asemenea, câteva volume mult-răsfoite de 
filosofie: Mishima, Musashi, Nietzsche. În plus, mai multe cărţi 
subţiri pe care le comand la răstimpuri de la edituri mai puţin 
cunoscute din SUA, care sunt ilegale în Japonia și în alte ţări 
cărora le lipsește devotamentul american poate excesiv faţă de 
libertatea de expresie, însă pe care am reușit să le procur prin 
tehnici deprinse chiar din unele dintre volumele respective. Sunt 
lucrări despre cele mai recente metode și tehnologii de 
supraveghere și filaj, tehnici de anchetare ale poliţiei și științe 
criminalistice, obținerea de identități false, înfiinţarea de conturi 
și căsuțe poștale offshore, metode de deghizare și evaziune, 
spargeri de încuietori și pătrunderi prin efracţie, ca subiecte 
asociate. Desigur, de-a lungul anilor mi-am dezvoltat propria 
mea cunoaștere la nivel expert în toate domeniile acestea, însă 
nu intenţionez să public o relatare a experienţelor mele. Prefer 
să citesc cărţile acestea pentru a afla ce știu oponenții mei, 
pentru a înțelege cum gândesc oameni cu care m-aș putea 
confrunta, pentru a anticipa unde și cum aș putea fi atacat și 
pentru a lua contramăsurile corespunzătoare. 

Unicul obiect bătător la ochi din apartament este un 
manechin din lemn folosit în antrenamentele de wing-chun, 
aproximativ de dimensiunile unui bărbat voinic, pe care l-am 
plasat în centrul unicei camere cu tatami. Dacă apartamentul ar 
fi fost ocupat de o familie, aici s-ar fi putut găsi kotatsu, măsuţa 
scundă cu pătură matlasată, care ajunge până la podea ca o 
fustă și sub care se află un radiator electric, în jurul căreia se 
strâng membrii familiei iarna, cu picioarele desculțe vârâte 
confortabil sub pătură pentru a fi încălzite de radiator, în timp ce 
bârfesc despre vecini, examinează facturile casei sau poate își 


VP - 85 


fac planuri despre viitorul copiilor. 

Insă manechinul de lemn este mult mai util pentru mine. 
Aproape din momentul în care m-am stabilit în Japonia, acum 
douăzeci și cinci de ani, m-am antrenat în judo și-mi plăcea 
accentul pus de arta aceasta pe aruncări și lupta la sol. Dar 
odată ce Holtzer și CIA au stabilit o legătură între mine și centrul 
de judo Kodokan din Tokio, am știut că frecventarea sucursalei 
din Osaka ar fi fost o acţiune prea evidentă, similar felului cum 
un participant la programul federal de protecţie a martorilor se 
reabonează la aceleași reviste obscure de care se bucurase 
înainte de a intra în clandestinitate. Deocamdată mă simţeam 
mai în siguranţă să mă antrenez singur. Manechinul îmi menţine 
ascutimea reflexelor și pielea groasă și bătătorită a suprafețelor 
de lovire ale palmelor mele, îngăduindu-mi de asemenea să 
exersez unele lovituri și blocaje pe care le neglijasem într-o 
oarecare măsură când mă antrenasem în sala de judo. Ar fi un 
subiect interesant de conversaţie, dacă cineva mi-ar vizita 
vreodată locuinţa. 

In zilele următoare, m-am ocupat cu pregătirile pentru 
părăsirea Japoniei. O plecare pripită ar fi fost o eroare; tranziţiile 
sunt momentele de maximă vulnerabilitate, iar cineva care nu 
mă putuse urmări anterior ar fi putut descoperi că o putea face 
acum, dacă plonjam brusc într-o viață mai puţin asigurată din 
punctul de vedere al securităţii. Și poate că Tatsu se aștepta din 
partea mea să acţionez rapid; într-un asemenea caz, el ar fi fost 
pregătit să pornească după mine. Dacă însă n-o făceam, ci 
rămâneam locului, îl puteam amăgi, oferindu-mi ocazia de a 
scăpa definitiv de el, când momentul și pregătirile erau optime. 
Deocamdată nu avea niciun motiv să vină după mine, așa că 
riscul mai mic era de a alege momentul potrivit pentru a stabili 
totul în mod corect. 

Decisesem să plec în Brazilia și de aceea studiasem 
portugheza care fusese atât de utilă cu Naomi. Hong Kong, 
Singapore sau altă destinaţie asiatică, ori, poate, Statele Unite, 
ar fi fost alegeri mai evidente, însă acela era desigur unul dintre 
motivele în favoarea Braziliei. Și chiar dacă cineva s-ar fi gândit 
să mă caute acolo, i-ar fi fost al naibii de greu. Numeroșii 
japonezi etnici din Brazilia au pătruns în toate domeniile vieții 
din ţara aceea și încă un transplant n-ar fi trezit atenţia nimănui. 

Ideal ar fi fost să mă stabilesc în Rio de Janeiro, care oferea 


VP - 86 


viață culturală, climă favorabilă și un procent însemnat de 
populaţie tranzitorie format în general din turiști. Orașul se află 
departe de serviciile de informaţii mondiale, terorism și punctele 
de focusare pentru Interpol, așa încât aș fi avut relativ puţine 
griji despre semnalări accidentale, rețele de videocamere de 
securitate și ceilalţi inamici naturali ai fugarilor. Aș fi putut chiar 
să revin la judo, sau cel puţin la una dintre rudele sale; familia 
braziliană Gracie a preluat unul dintre strămoșii judoului, ju- 
jutsu, adus în ţară de imigranții japonezi, și l-a dezvoltat într-un 
sistem de luptă la sol despre care se poate afirma că este cel 
mai sofisticat din lume. Este practicat cu fanatism în Brazilia și a 
devenit popular pe plan mondial, inclusiv în Japonia. 

Alături de locul potrivit, dispuneam de o identitate alternativă 
ținută la păstrare, pe care o șlefuisem de multă vreme, 
pregătindu-mă pentru o zi în care era posibil să ies de pe hartă 
mai complet decât o făcusem vreodată. Cu un deceniu în urmă, 
pe când urmăream și mă pregăteam să elimin un birocrat, 
fusesem surprins de măsura în care individul semăna superficial 
cu mine - în privinţa vârstei, înălțimii, conformaţiei corporale, ba 
chiar și a feţei. In plus, avea un nume minunat: Taro Yamada, 
echivalentul japonez al lui John Smith. Întreprinsesem unele 
investigații și aflasem că Yamada-san nu avea rude apropiate. 
Se părea că nimeni nu avea să-i simtă lipsa într-atât încât să-l 
caute, dacă, cumva, ar fi dispărut. 

Sigur că da, o mulţime de cărți afirmă că o identitate nouă 
poate fi construită utilizând numele unui mort, dar asta-i 
adevărat numai dacă n-a fost emis un certificat de deces. Orice 
implicare a autorităţilor - de exemplu, dacă persoana a murit 
într-un spital sau cămin, sau dacă a fost incinerată ori înhumată, 
ceea ce, dacă ne gândim puţin, se aplică practic tuturor 
oamenilor, sau dacă cineva a anunţat poliția de dispariţia ei - 
duce la completarea unui certificat. De asemenea, un certificat 
va fi completat dacă o rudă dorește să obțină ceva din bunurile 
decedatului, caz în care vorbim despre transfer de titluri în 
proprietate reală și personală și, probabil, despre proceduri de 
probare a acestora. lar dacă decizi să continui oricum, chiar 
dacă vei reuși să capeţi o identitate nouă și suplimentară bazată 
pe specificaţiile persoanei decedate, noua identitate va fi 
permanent imperfectă în mod fatal, iar în cele din urmă, când 
vei dori să obţii un permis de conducere auto, sau un credit, ori 


VP - 87 


când vei încerca să te angajezi aproape oriunde, să plătești 
taxele sau să treci o graniţă - pe scurt, când vei încerca să faci 
oricare dintre nenumăratele lucruri pentru care ai avut de fapt 
nevoie de noua ta identitate -, pe ecranul cuiva va apărea o 
alertă de tipul „fotografia aceasta are o problemă”, după care ai 
încurcat-o prompt și definitiv. 

Ce se poate spune atunci despre identitatea cuiva care este 
încă în viață? Așa ceva poate avea succes la escrocheriile pe 
termen scurt, cunoscute colocvial ca „furt de identitate”, deși 
poate că o exprimare mai corectă ar fi „împrumut de 
identitate”, dar nu este fezabil pe termen lung. La urma 
urmelor, cine va fi responsabil pentru toate cardurile de credit 
noi? Și unde vor fi trimise facturile? Bun, ce se poate spune 
atunci despre utilizarea identităţii cuiva care, să zicem, a 
dispărut dintr-un motiv sau altul, presupunând desigur că am 
cunoaște o astfel de persoană? Ei bine, ce știm despre ea? A 
avut datorii? A fost cumva dealer de droguri? Pentru că dacă 
anterior cineva era pe urmele sale, acum va fi pe urmele 
noastre. Și cum vom proceda dacă „Domnul Persoană- 
dispărută” reapare pe neașteptate? 

Bineînţeles, lucrurile se schimbă niţeluș dacă cunoaștem o 
persoană decedată pentru că, întâmplător, am ucis-o. Sigur că 
da, va trebui să scăpăm de cadavru - într-un fel care să asigure 
că nu va fi găsit niciodată -, o treabă riscantă și adesea sinistră, 
care nu-i pentru toate stomacurile. Dar dacă am ajuns așa 
departe și dacă știm că nimeni nu va raporta moartea sau 
măcar dispariţia sa, atunci dispunem de ceva potenţial, valoros. 
Dacă știm de asemenea că are un trecut serios în privința 
creditelor, pentru că am continuat să achităm facturile sosite pe 
numele său, este posibil să fi tras un loz câștigător. 

Așa că, da, am dus la capăt contractul pentru nefericitul domn 
Yamada, dar nu i-am spus asta clientului, ci l-am anunţat că 
aparent subiectul dispăruse în „subteran” (nu m-am putut 
abţine înaintea jocului de cuvinte). Cine știe, poate că aflase că 
pe capul lui fusese pus un preţ? Clientul a angajat un detectiv 
particular, care a confirmat toate indiciile unei dispariţii bruște: 
închiderea unui cont bancar și a altor afaceri personale, 
corespondenţa înaintată unei căsuțe poștale din străinătate, ca 
și absenţa de haine și alte obiecte personale din apartament. 
Evident, eu mă îngrijisem de toate astea. Clientul m-a anunţat 


VP - 88 


că din punctul lui de vedere, dispariţia era la fel de bună ca 
moartea și că nu mai trebuia să mă străduiesc să-l urmăresc pe 
Yamada pentru a-mi încheia contractul. Am fost plătit oricum 
pentru eforturile mele - nimeni nu dorește ca unul ca mine să 
simtă că a fost tratat incorect - și așa s-a terminat totul. Intre 
timp, clientul însuși ajunsese la sfârșitul nefericit al vieţii sale, 
iar pentru mine trecuse destul timp ca să-l reînvii pe Yamada- 
san, deschizând o mică firmă de consultanţă în numele lui, 
plătind taxe, asigurându-mi o adresă poștală corespunzătoare, 
atrăgând datorii și plătindu-le - toate flecușteţele care, luate 
laolaltă, îi completau existența ca membru neremarcabil, dar 
perfect legitim, al societăţii. 

Tot ce trebuia să fac de acum înainte era să intru în 
identitatea lui Yamada și să-mi încep noua viață. Mai întâi însă 
Taro Yamada trebuia să facă unele dintre lucrurile pe care orice 
ins aflat în poziţia lui le-ar fi făcut după ce ar fi decis să renunțe 
la afacerea lui de consultanţă lipsită de succes și să se mute în 
Brazilia, unde să le predea japonezilor din a treia generaţie 
limba lor pe care o uitaseră de acum. Așadar, el avea nevoie de 
o viză, de un cont bancar legal - spre deosebire de cele ilegale 
pe care le deţineam offshore sub diverse pseudonime -, 
asistență pentru găsirea unei locuințe, un birou. Teoretic, urma 
să-și aibă sediul în Săo Paulo, unde se află aproape jumătate din 
japonezii etnici din Brazilia, ceea ce ar fi îngreunat și mai mult 
căutarea lui în Rio. Bineînțeles, ar fi fost mult mai simplu de 
rezolvat toate astea apelând la asistența consulatului japonez 
din Brazilia, dar domnul Yamada prefera modalităţi mai puţin 
oficiale și mai greu de urmărit. 

Pe când îl „instalam” pe Yamada în Brazilia, am citit despre 
un șir de scandaluri de corupţie și m-am întrebat cum figurau 
ele în războiul din umbră purtat de Tatsu împotriva lui Yamaoto. 
Se dovedise că Universal Studios Japan servise alimente 
expirate de nouă luni și falsificase etichete pentru a ascunde 
adevărul, iar în același timp opera un dozator de apă, care 
furniza apă industrială netratată. Franciza de fast-food Mister 
Donut obișnuia să vândă găluște din carne ce conţineau aditivi 
interziși. Lui Snow Brand Food îi plăcea să economisească niște 
yeni, reciclând lapte vechi și necurăţând ţevile din fabrici. 
Afacerea aceasta nu mai putuse fi mușamalizată, fiindcă se 
intoxicaseră cincisprezece mii de oameni. Mitsubishi Motors și 


VP - 89 


Bridgestone intraseră și ele în vizor, pentru că ascunseseră 
defecte ale mașinilor și pneurilor, pentru a evita retragerile din 
motive de securitate. lar știrea cea mai teribilă, șocantă chiar și 
potrivit standardelor japoneze, era descoperirea că TEPCO, 
Tokyo Electric Power, preda de peste douăzeci de ani rapoarte 
false de securitate nucleară. Rapoartele acelea nu menţionaseră 
problemele serioase apărute la opt reactoare diferite, printre 
care fisuri în învelișurile de beton izolatoare. 

Uimitoare nu erau însă scandalurile în sine, ci indiferența 
oamenilor faţă de ele. Probabil că era frustrant pentru Tatsu și 
m-am întrebat ce-l mai putea mobiliza pe el. În alte ţări, 
asemenea dezvăluiri ar fi dus la o revoluție. Dar în ciuda 
scandalurilor, în ciuda situaţiei economice, japonezii continuau 
să-i realeagă pe aceiași suspecți de serviciu din Partidul Liberal 
Democrat. lisuse, jumătate din problema cu care se lupta Tatsu 
era formată din propriii lui superiori, din oamenii pe care, într-o 
anumită măsură, trebuia să-i salute! Cum să mai continui în fața 
unei ignoranțe atât de determinate și a unei ipocrizii nesfârșite? 
De ce se mai sinchisea? 

Am citit știrile și am încercat să-mi imaginez cum le interpreta 
Tatsu și cum ar fi putut încerca el să le modeleze. Nu toate erau 
rele. Ba chiar se înregistraseră unele progrese în provincii, care 
probabil îl încurajaseră. Kitagawa Masayasu îi învinsese pe 
birocraţi în Mie, decizând pur și simplu împotriva propunerii 
construirii unei centrale nucleare. În Chiba, Domoto Akiko, un 
fost reporter de televiziune în vârstă de șaizeci și opt de ani, 
înfrânsese candidaţi susținuți de mediul de afaceri, sindicate și 
diverse partide politice. In Nagano, guvernatorul Tanaka Yasuo 
încetase toate construcţiile de baraje, în ciuda presiunilor 
exercitate de puternicele interese în domeniul construcţiilor din 
ţară. În Tottori, guvernatorul Yoshihiro Katayama deschisese 
registrele prefecturii oricui dorea să le consulte, stabilind un 
precedent care trebuie să-i fi făcut pe omologii lui din Tokio să 
se scape în pantaloni. 

Am petrecut de asemenea timp căutând pe internet informații 
despre Yukiko și Damask Rose. Comparativ cu Harry, sunt un 
hacker primitiv, totuși în direcţia asta nu puteam solicita ajutorul 
lui fără să-i dezvălui că-l verificam. 

Când am intrat în domeniul taxelor plătite de club, am găsit și 
numele de familie al lui Yukiko: Nohara. Pornind de acolo, am 


VP - 90 


izbutit să aflu câte ceva. Avea douăzeci și șapte de ani, se 
născuse în Fukuoka și absolvise Universitatea Waseda. Locuia 
într-un bloc de apartamente de pe Kotto-dori în Minami-Aoyama. 
Nu avea cazier. Nu avea datorii. Nimic remarcabil. 

Clubul Damask Rose era mai interesant, dar și mai opac. De-a 
lungul timpului fusese deţinut de o succesiune de corporaţii 
offshore. Dacă existau nume asociate proprietarilor săi, acestea 
figurau numai pe documentele constitutive în seiful cuiva, în 
niciun caz în computere, unde le-aș fi putut descoperi. 
Proprietarii lui nu doreau ca lumea să știe ceva despre asocierea 
respectivă. In sine, așa ceva nu era de blamat. Afacerile ce aduc 
bani lichizi sfârșesc întotdeauna prin a se întovărăși cu interlopii. 

Cu certitudine, Harry ar fi putut descoperi mai multe despre 
ambele subiecte. Păcat că nu-i puteam cere s-o facă. Tocmai îi 
dădusem un avertisment și recomandarea de a întreprinde el 
însuși câteva investigaţii. Era frustrant, însă nu vedeam ce 
altceva puteam face. Poate că avea s-o păţească, însă oricum 
eu nu aveam să mai fiu mult timp în preajmă. Si cine știe? mi- 
am spus. Poate că greșești. Poate că nici el nu va găsi nimic. 

Am căutat-o și pe Naomi, bineînţeles. Naomi Nascimento, 
cetăţean brazilian, sosise în Japonia pe 24 august 2000, prin 
intermediul programului JET. Utilizând adresa de e-mail primită 
de la ea, am scotocit niţel și i-am găsit adresa la care locuia: 
blocul Lion's Gate, un complex de apartamente din Azabu Juban 
3-chome. Nicio altă informație. 

Când pregătirile mele de plecare s-au apropiat de final, mi-am 
propus să vizitez câteva locuri apropiate de Osaka despre care 
știam că nu le voi mai revedea niciodată. Unele erau așa cum mi 
le reaminteam din excursiile întreprinse în copilărie. Așa era 
Asuka, locul de naștere al poporului Yamato, cu gorganele sale 
de înmormântare de mult pustii, basoreliefuri cu imagini 
supranaturale de fiare și semi-oameni, ale căror creatori și 
înţeles se pierduseră în legănatul atemporal al orezăriilor din jur; 
Koya-san, muntele sacru, presupusul loc de veci al lui Kobo 
Daishi, cel mai de seamă sfânt al Japoniei, despre care se spune 
că ar rătăci în apropierea vastei necropole a muntelui, fără să fie 
mort, ci afundat în meditaţie, cu veghea marcată de mantrele 
călugărilor care zumzăie printre monumentele funerare din 
apropiere, la fel de vechi și atemporale ca insectele verii în livezi 
preistorice; și Nara care, cu treisprezece secole în urmă, a fost 


VP - 91 


pentru o vreme noua capitală a naţiunii, unde, dacă este destul 
de dimineaţă și talazurile de turiști nu s-au ridicat încă în 
inundaţiile cotidiene, poţi trece pe lângă un octogenar 
singuratic, cu umerii gârboviţi de povara vârstei, târșâindu-și 
papucii pe pietrele caldarâmului într-un mers la fel de etern și 
ferm ca orașul antic în sine. Bănuiesc că era straniu să simt 
imboldul de a-mi lua rămas-bun de la toate astea. La urma 
urmelor, niciuna dintre ele nu-mi aparținuse vreodată. Încă din 
copilărie înțelesesem că a fi pe jumătate japonez înseamnă a fi 
pe jumătate altceva, iar a fi pe jumătate altceva înseamnă să 
fii... chigatte, un cuvânt care înseamnă „diferit”, dar poate 
însemna în același timp „greșit”. Ca și cultura, limbajul nu face 
deosebire între nuanţe. _ 

Am mers de asemenea la Kyoto. In mai bine de douăzeci de 
ani, nu-mi găsisem niciodată timp să vizitez orașul și am fost 
șocat să constat că metropola graţioasă și plină de vitalitate pe 
care mi-o aminteam aproape că pierise, dispărând ca o grădină 
neiubită sub buruienile abundente și insipide. Unde era coama 
strălucitoare a templului Higashi Honganiji, ridicându-se printre 
țiglele acoperișurilor înconjurătoare aidoma bărbiei semeţe a 
unei prințese printre pretendenţii la mâna ei? Panorama aceea 
magnifică, care îi salutase cândva pe nou-sosiţi, era ocultată 
acum de gara feroviară, o monstruozitate care se lăbărţa pe 
aproape un kilometru de șine, ca un rahat masiv care se 
prăbușise din spaţiu și rămăsese aici, prea gargantuesc pentru a 
putea fi evacuat. 

Am mers pe jos ore la rând, minunându-mă de dimensiunile 
distrugerilor. Mașini treceau prin templul Daitokuji. Muntele Hiei, 
locul de naștere al budismului japonez, fusese transformat într-o 
parcare în vârful căreia se lăfăia un uriaș centru de 
divertisment. Străzi cândva mărginite de case vechi din lemn, 
împodobite cu spaliere din bambus, erau acum împopoţonate 
ţipător cu plastic, aluminiu și neon, iar casele din lemn fuseseră 
demolate. Peste tot se vedeau metastaze de cabluri telefonice, 
o abundență de fire electrice și rufe atârnând la ferestrele 
apartamentelor din prefabricate aidoma unor lacrimi din ochi 
idioţi. 

Pe drumul de întoarcere la Osaka, am intrat în Grand Hotel, 
mai mult sau mai puţin centrul geografic al orașului. Am luat 
liftul până la ultimul etaj, de unde, cu excepţia pagodei Toji și a 


VP - 92 


unui petic din acoperișul templului Honganji, n-am văzut decât 
desfigurări urbane interșanjabile în toate direcţiile. Frumuseţea 
vie a orașului fusese alungată în pâlcuri de refugiați tremurători, 
precum rezultatele unui experiment inexplicabil în apartheid 
cultural. 

M-am gândit la poemul lui Basho, bardul rătăcitor, care mă 
mișcase când mama mi-l recitase la prima mea excursie în oraș. 
Ea mă prinsese de mână pe când stăteam pe eșafodajul 
impresionant al templului Kiyomizu și, privind peste orașul 
nemișcat din faţa noastră, rostise cu un accent japonez 
surprinzător de pronunţat: 

Kyou nite mo kyou natsukashiya... Deși sunt în Kyoto, tânjesc 
după Kyoto... 

Dar înţelesul poemului acela, cândva un imn adus melancoliei 
inefabile, neîmplinite, se schimbase. Precum orașul în sine, era 
acum din păcate ironic. 

Am zâmbit fără veselie, gândindu-mă că dacă toate astea ar fi 
fost ale mele, le-aș fi îngrijit mult mai bine. Asta capeti dacă te 
încrezi în guverne, mi-am spus. Oamenii ar trebui să știe mai 
bine. 

Pagerul mi-a bâzâit. L-am privit și am văzut codul stabilit de 
mine și Tatsu pentru identificare reciprocă, urmat de un număr 
de telefon. Pe jumătate, mă așteptasem la așa ceva, totuși nu 
chiar atât de repede. Rahat, mi-am spus. Am ajuns atât de 
aproape. 

Am coborât cu liftul în holul de la intrare și am ieșit pe stradă. 
Când am găsit o cabină telefonică într-un loc suficient de 
inofensiv, am introdus o cartelă și am tastat numărul lui Tatsu. 
Aș fi putut la fel de bine să-l fi ignorat, însă era greu de prezis 
cum ar fi putut el reacţiona față de un asemenea răspuns. Mai 
bine să aflu ce dorea și să menţin în același timp aparențele 
cooperării. 

Telefonul a sunat doar o singură dată, după care i-am auzit 
glasul. 

— Moshi moshi, a rostit Tatsu fără să se identifice. 

— Salut, i-am răspuns. 

— Ești în același loc? 

— De ce aș vrea să plec? am întrebat, lăsându-l să-mi audă 
sarcasmul din glas. 

— Mă gândisem că după ultima noastră întâlnire, ai putea 


VP - 93 


opta să... călătorești din nou. 

— S-ar putea s-o fac. Deocamdată n-am ajuns însă la asta. 
Crezusem că știai deja. 

— Încerc să-ţi respect intimitatea. 

Afurisitul! Chiar și când se ocupa de ruinarea vieţii mele, tot 
îmi putea smulge un zâmbet. 

— Apreciez asta, i-am replicat. 

— AȘ dori să ne revedem, dacă nu te deranjează. 

Am șovăit. Tatsu știa deja unde locuiam. Dacă ar fi dorit să 
ajungă la mine, n-ar fi fost nevoit să aranjeze o întâlnire 
altundeva. 

— O vizită de curtoazie? am întrebat. 

— Tu hotărăști asta. 

— O vizită de curtoazie. 

— Perfect. 

— Când? 

— Diseară voi fi în oraș. Același loc ca data trecută? 

Am ezitat din nou, apoi am spus: 

— Nu știu dacă vom reuși să mai intrăm acolo, dar în 
apropiere există un hotel cu un bar bun. Genul meu de loc. Știi 
la ce mă refer? 

Mă refeream la barul din Osaka Ritz-Carlton. 

— Îmi imaginez că-l pot găsi. 

— Atunci ne întâlnim la bar la aceeași oră la care ne-am 
întâlnit ultima dată. 

— Bine. Abia aștept să te văd. O pauză. Apoi: Mulţumesc! 

Am închis telefonul. 


Capitolul 7 


Am luat trenul Hankyu înapoi spre Osaka și am mers direct la 
Ritz. Voiam să mă asigur că ajungeam pe poziţie cu cel puţin 
câteva ore mai devreme, pentru eventualitatea în care ar fi 
existat ceva ce aș fi dorit să văd din timp. Am comandat un 
platou cu brânzeturi și fructe și am băut ceai Darjeeling, în timp 
ce am așteptat. 

Tatsu a fost punctual, ca de obicei. A fost de asemenea 
politicos, mergând încet și îngăduindu-mi să-l pot vedea, pentru 


VP - 94 


a demonstra că nu intenţiona nicio surpriză. S-a așezat vizavi de 
mine într-un scaun capitonat și a privit în jur, examinând 
lambriurile din lemn deschis la culoare, aplicele murale și 
candelabrele. 

— Am nevoie iarăși de ajutorul tău, a rostit el după o clipă. 

Predictibil. Și direct la subiect, ca întotdeauna. Aveam să-l fac 
însă să aștepte, înainte de a-i răspunde. 

— Vrei un whisky? l-am întrebat. Au un Cragganmore bun, 
vechi de doisprezece ani. 

El a clătinat din cap. 

— Mi-ar plăcea să mă alătur ţie, dar medicul m-a sfătuit să mă 
abtin de la asemenea abuzuri. 

— N-am știut că ţii seama de spusele medicului tău. 

Tatsu a țuguiat buzele, parcă pregătindu-se să recunoască 
ceva dureros. 

— Și nevasta mea a devenit foarte strictă în privinţele astea. 

M-am uitat la el și am zâmbit, ușor surprins de imaginea 
tipului acesta dur și plin de resurse, cedând supus în faţa soţiei. 

— Ce este? a întrebatel. 

l-am spus adevărul. 

— Mă bucur întotdeauna să te văd, afurisitule. 

A zâmbit și el și o reţea de cute i-a apărut în jurul ochilor. 

— Kochira koso. „Și eu”. 

A făcut semn chelneriței și a comandat ceai de mușetel. 
Pentru că el nu bea, nici eu n-am comandat Cragganmore. Mi-a 
părut niţel rău. 

După aceea s-a întors spre mine. 

— Așa cum ţi-am zis, am iarăși nevoie de ajutorul tău. 

Mi-am răpăit degetele pe pahar. 

— Mi s-a părut că ai spus că va fi o vizită de curtoazie. 

A încuviinţat din cap. 

— Te-am minţit. 

Știusem asta deja, iar el știa că o știam. Cu toate acestea: 

— Mi s-a părut că ai spus că pot avea încredere în tine. 

— În lucrurile importante, sigur că da. Oricum, o vizită de 
curtoazie nu exclude solicitarea unei favori. 

— Asta-mi ceri? O favoare? 

Tatsu a ridicat din umeri. 

— Nu-mi mai ești obligat cu nimic. 

— Obișnuiam să primesc bani frumoși când făceam favoruri 


VP - 95 


pentru alţii. 

— Sunt încântat să te aud spunând „obișnuiam”. 

— Am fost în stare s-o spun cu destulă acuratețe, până 
recent. 

— Pot continua? 

— Atâta timp cât stabilim din capul locului că nu există nicio 
obligație. 

A încuviinţat din nou. 

— Așa cum am spus deja. 

A tăcut și a scos dintr-un buzunar interior al sacoului o cutie 
de Tic-Tac. A deschis-o și a întins-o spre mine. Am scuturat din 
cap. El a scos un drajeu și l-a băgat în gură, fără să aplece capul 
ori să se oprească pentru a se uita ce făcea. Tatsu avea obiceiul 
să nu-și ia ochii de la ceea ce se întâmpla în jurul lui, iar asta se 
vedea atât în lucrurile mărunte, cât și în cele mai importante. 

— Halterofilul a fost o marionetă, a spus el. Este adevărat că 
arăta ca un om de Neanderthal, dar de fapt făcea parte din noua 
generaţie a crimei organizate din Japonia. Specialitatea lui, în 
care s-a dovedit neașteptat de iscusit, era înfiinţarea de afaceri 
legale și sustenabile, înapoia cărora se puteau ascunde după 
aceea asociații lui mai puţin... „progresiști”. _ 

Am aprobat din cap, recunoscând fenomenul. Înţelegând că 
tatuajele, costumele ţipătoare și maniera agresivă ofereau doar 
avantaje limitate în societate, noua generaţie renunţa la 
identitatea delincventă și pătrundea în lumea afacerilor legale 
de felul imobiliarelor și divertismentului. Generaţia mai 
vârstnică, încă strâns legată de droguri, prostituție și controlul 
industriei construcţiilor, ajunsese să se bazeze pe parveniţii 
aceștia pentru spălarea banilor, neplata impozitelor și alte 
servicii. În același timp, nou-veniţii apelau la înaintașii lor de 
câte ori presiunile concurențiale ale afacerilor puteau fi 
diminuate prin aplicarea unor instrumente tradiţionale - mită, 
estorcare, crimă - în care generaţia mai vârstnică continua să se 
specializeze. Era o diviziune simbiotică a muncii, care ar fi 
îmbujorat de mândrie orice economist clasic. 

— Halterofilul înființase un sistem eficient, a urmat Tatsu. 
Toate gumi tradiţionale îi foloseau serviciile. Legalitatea 
acordată de sistemul acesta le făcea mai puţin vulnerabile 
înaintea urmăririlor judiciare și mai influente în politică și 
consiliile de administraţie. De fapt, mai influente în societate, în 


VP - 96 


general. Cunoștinţa noastră comună Yamaoto Toshi devenise în 
mod aparte dependentă de operaţiunile halterofilului. 

Gumi înseamnă „grup” sau „bandă”. În contextul yakuza, 
termenul se referă la familiile din crima organizată, echivalentul 
japonez al familiei americane Gambino sau al fictivului clan 
Corleone. 

— Nu văd în ce fel absenţa lui va conta în vreun fel, am 
comentat eu. Nu va fi înlocuit pur și simplu de altcineva? 

— Pe termen lung, da, așa va fi. Acolo unde cererea este 
mare, va apărea și oferta. Dar până atunci, oferta a fost stopată. 
Halterofilul era esenţial pentru derularea lină a activităţilor 
organizaţiei sale. El nu și-a pregătit niciun succesor, deoarece se 
temea, ca toţi conducătorii puternici, că prezenţa unui succesor 
va spori probabilitatea succesiunii. După dispariţia lui, în 
organizaţie vor începe lupte interne, care se vor baza pe trădări 
și minciuni. Vor fi demascaţi informatori și contacte care 
deocamdată sunt ascunse. Influenţa criminală asupra 
activităţilor legale va fi diminuată. 

— Pentru o vreme, am rostit eu. 

— Pentru o vreme. 

M-am gândit la ceea ce-mi spusese Kanezaki despre 
„Crepuscular”. 

— Recent, am avut o scurtă întâlnire cu cineva din CIA, am 
spus eu. El a menţionat ceva ce ar putea să te intereseze. 

— Da? 

— Individul se numește Tomohisa Kanezaki și este american 
de etnie japoneză. A amintit de un program CIA „care să 
accelereze reformele și să înlăture obstacolele din calea lor”. 
Ceva numit „Crepuscular”. Pare ca și cum ar fi jurisdicţia ta. 

Tatsu a încuviinţat încet din cap, a rămas tăcut o clipă, după 
care a zis: 

— Povestește-mi despre programul ăsta. 

Am deschis gura să încep, apoi am înţeles. 

— Tu-l știi pe individul ăsta. 

Tatsu a strâns din umeri. 

—A fost unul dintre cei doi care au cerut poliţiei 
metropolitane asistenţă pentru localizarea ta. 

Minunat! 

— Și cine era celălalt? 

— James Biddle, succesorul lui Holtzer ca șef al Staţiei CIA din 


VP - 97 


Tokio. 

— N-am auzit de el. 

— Este tânăr pentru poziţia asta. Are vreo patruzeci de ani. 
Poate că face parte dintr-o nouă generaţie în CIA. 

l-am povestit cum mă întâlnisem cu Kanezaki și bodyguardul 
lui, fără să amintesc toate detaliile, pentru a ascunde implicarea 
lui Harry. 

— Cum au izbutit să te găsească? a întrebat Tatsu. Eu am 
avut nevoie de un an întreg, deși am beneficiat de resursele 
locale și de acces la Juki Net și videocamere. 

— O breșă în securitatea mea. A fost corectată. 

— Și „Crepuscular”? 

— Doar ce ţi-am spus. N-am căpătat detalii. 

El a răpăit cu degetele pe masă. 

— Nu contează. Mă îndoiesc că Kanezaki-san ţi-ar fi putut 
spune mai multe decât știu eu deja. 

L-am privit și, ca întotdeauna, m-am simţit impresionat de 
dimensiunile informaţiilor lui. 

— Ce anume știi? 

— Guvernul american  canalizează bani spre diverși 
reformatori japonezi. Este un program similar celui pe care CIA l- 
a derulat după război, când a susţinut Partidul Liberal Democrat 
ca bastion împotriva comunismului. Doar beneficiarii s-au 
schimbat. 

— Și cum rămâne cu partea de „înlăturare a obstacolelor”? 

A înălţat din umeri. 

— Bănuiesc că, așa cum a sugerat Kanezaki-san, CIA ar putea 
dori s-o ajuţi în privinţa respectivă. 

Am izbucnit în râs. 

— Uneori tipii ăștia sunt atât de înfumuraţi, încât par de-a 
dreptul grandioși. 

Tatsu a aprobat din cap. 

— Sau ar putea crede în mod eronat că tu ai avea vreo 
legătură cu decesul lui William Holtzer. Indiferent care ar fi 
realitatea, ar trebui să te ţii departe. Cred că noi știm că nu poți 
avea încredere în ei. 

Am zâmbit faţă de utilizarea deliberată a pronumelor „noi” și 
„ei”, ca și cum Tatsu și cu mine am fi fost parteneri. 

— Bine, am spus. Spune-mi acum despre favoarea pe care o 
dorești. 


VP - 98 


A tăcut câteva clipe, după care a zis: 

— Este vorba despre alt activ important al lui Yamaoto. De 
asemenea, un individ a cărui înfățișare primitivă maschează 
abilităţi mult mai sofisticate. 

— Cine este? 

Tatsu m-a privit drept în ochi. 

— Cineva pe care tu ar trebui să-l înţelegi destul de bine. Un 
asasin. 

— l-auzi, am simulat eu nonșalanţa. 

Chelnerița a adus ceaiul și l-a așezat în fața lui Tatsu. Ela 
ridicat ceașca în direcţia mea într-un toast tăcut, apoi a sorbit. 

— Este un bărbat ciudat, a continuat apoi fără să mă 
slăbească din ochi. Judecând după trecutul lui, ai putea trage 
concluzia că nu-i decât o brută. În copilărie, a existat un episod 
de abuz... Încăierări în școală și dovezi timpurii de tendinţe 
sadice. A abandonat liceul ca să urmeze sumo, dar n-a putut 
dezvolta masa necesară. A urmat atunci boxul thailandez și a 
avut o carieră profesionistă scurtă, însă nespectaculoasă. Acum 
cinci ani a devenit implicat într-un așa-zis sport fără reguli numit 
„Pride”. Îl cunoști? 

— Sigur că da, am încuviinţat. 

Pride Fighting Championship este o organizaţie de arte 
marţiale mixte, cu sediul în Japonia, care organizează gale 
televizate ce se ţin cam la fiecare două luni. Așa-numitele arte 
marţiale mixte, sau MMA, pleacă de la ideea că adversarii pot 
utiliza procedee din diverse discipline marţiale tradiţionale: box, 
ju-jutsu, judo, karate, kempo, kung-fu, Muay Thai (box 
thailandez), sambo și lupte. Numărul spectatorilor la galele Pride 
a crescut continuu după înfiinţarea organizaţiei, alături de 
interesul față de evenimente asociate, ca King of the Cage în 
Marea Britanie și Ultimate Fighting Championship în SUA. 
Sportul a avut unele dificultăţi cu reglementatorii, care par mai 
nepăsători faţă de un boxer care este bătut până își pierde 
cunoștința, decât faţă de cineva din MMA care bate cu mâna în 
podea anunțând că abandonează lupta înaintea unei fixări de 
cedare. 

— Care-i impresia ta? a întrebat Tatsu. 

Am ridicat din umeri. 

— Luptătorii sunt puternici. Foarte tehnici, foarte bine 
antrenați. Și de asemenea foarte entuziaști. Unele confruntări 


VP - 99 


pe care le-am văzut au fost la limita dintre bătaia de stradă și 
sport. Insă chestia aia cu „sport fără reguli” nu-i decât 
marketing, până nu vor decide să permită mușcăturile, scosul 
ochilor și loviturile în testicule, și până nu vor începe să lase pe 
ring tipuri de arme pe care să le poată folosi luptătorii. 

— Interesant că ai spus asta, fiindcă cel despre care vorbesc 
pare să aibă aceleași idei. El a părăsit sportul organizat în 
favoarea bătăilor clandestine cu pumnii goi, unde într-adevăr nu 
există reguli. Unde de cele mai multe ori, lupta este într-adevăr 
până la sfârșit. 

Auzisem și eu despre bătăile acelea. Odată chiar cunoscusem 
pe cineva care participase la ele, un american pe nume Tom, 
care pentru un timp practicase judo în Kodokan. Era un bărbat 
cu aspect dur, însă surprinzător de articulat, care mi-a 
împărtășit idei interesante și valoroase despre lupta cu mâinile 
goale. Il învinsesem la judo, dar nu eram sigur ce s-ar fi 
întâmplat într-o confruntare mai puţin oficială. 

— Se pare că individul a înregistrat succese remarcabile în 
bătăile astea clandestine, a zis Tatsu. Și nu numai împotriva 
altor bărbaţi, ci și împotriva altor animale. Împotriva unor câini. 

— Câini? am repetat, surprins. 

El a încuviinţat, încruntat. 

— Evenimentele astea sunt organizate de yakuza. Inevitabil, 
abilităţile insului nostru și înclinațiile lui spre cruzime au atras 
atenția organizatorilor, care au înțeles după aceea că el avea o 
vocaţie mai interesantă decât să ucidă pentru bani în ring. 

Am aprobat din cap. 

— Putea să ucidă în lumea adevărată. 

— Da. Şi exact asta a făcut în ultimul an. 

— Ai spus mai devreme că deţine abilităţi mult mai 
sofisticate. 

— Da. Apreciez că și-a dezvoltat capacităţi despre care 
crezusem cândva că ar fi fost exclusiv apanajul tău. 

Nu am comentat nimic. 

— In ultimele șase luni, a urmat Tatsu, au avut loc două 
decese, aparent sinucideri. Ambele victime au fost directori 
executivi în bănci care în scurt timp urmau să fuzioneze. Ambii 
par să fi sărit în gol de pe acoperișurile unor clădiri. 

Am strâns din umeri. 

— Din câte citesc despre starea bilanţurilor generale ale 


VP - 100 


băncilor, mă surprinde că s-au sinucis numai doi. M-aș fi 
așteptat mai degrabă să fi fost vreo cincizeci. 

— Poate că așa au stat lucrurile acum douăzeci de ani, poate 
chiar acum zece ani. Insă ispășirea prin sinucidere mai există în 
Japonia doar ca ideal, nu ca practică. A sorbit din ceai. În 
prezent se preferă oferirea de scuze în stil american. 

— „Regret că s-au comis erori”, am rostit eu zâmbind. 

— Uneori nu se spune nici măcar „regret”, ci mai degrabă 
„este regretabil”. 

— Tot e bine că ei nu susţin că luarea de mită este o boală și 
că au nevoie pur și simplu de tratament ca să se vindece. 

Tatsu a făcut o grimasă. 

— Nu, nu încă. 

A sorbit iarăși din ceai. 

— Niciunul dintre sinucigași n-a lăsat un bilet de adio. Și am 
aflat că ambii erau îngrijoraţi că valoarea reală a creditelor 
neperformante era mult mai mare decât se anunţase. 

— Și ce dacă? Toţi știu că creditele cu probleme sunt mult mai 
mari decât recunosc băncile sau guvernul. 

— Este adevărat, însă indivizii aceia ameninţaseră că vor 
dezvălui datele problematice ca modalitate de a bloca fuziuni 
care nu aveau nicio rațiune de business, însă care erau 
favorizate de anumite elemente din guvern. 

— Se pare că n-a fost tocmai inteligent din partea lor. 

— Aș vrea să te-ntreb ceva, a zis Tatsu privindu-mă cu 
atenţie. Ceva pur ipotetic. Ar fi posibil să arunci pe cineva de pe 
o clădire și să faci să pară că a fost o sinucidere? 

Intâmplător știam cu siguranţă că era posibil, dar am decis să 
accept invitaţia lui Tatsu de a menține lucrurile la un nivel 
„ipotetic”. 

— Depinde cât de scrupulos va fi examenul patologic care ar 
trebui să urmeze după aceea, am răspuns. 

— Să presupunem că ar fi foarte scrupulos. 

— In cazul ăsta, ar fi destul de greu, totuși nu imposibil. 
Principala problemă ar fi să aduci victima pe acoperiș fără s-o 
vadă nimeni. Dacă nu dispui de o modalitate prin care s-o atragi 
să se întâlnească cu tine pe acoperiș sau dacă nu știi dinainte că 
va merge acolo, ar trebui s-o transporți personal. Și dacă 
victima va fi conștientă pe durata drumului, va face un tărăboi 
cu totul nedorit. In plus, dacă se va lupta cu tine, vor exista 


VP - 101 


dovezi - fragmente de piele sub unghiile ei, poate chiar un smoc 
de păr în pumnii ei încleștaţi, sau alte elemente nepotrivite cu 
un act voluntar. lar victima se va lupta fără să mai ţină seama 
deloc de propria ei siguranţă, fără să mai ţină seama de dureri, 
așa că și pe tine ar exista destule dovezi ale unei încăierări. 
Când cineva își dă seama că luptă pentru propria lui viaţă, o va 
face într-un fel pe care nu ti-l poţi închipui. 

— N-ai putea să legi victima? 

— Dacă legi pe cineva, rămân urme chiar dacă nu s-ar zbătea 
deloc. 

— Ori victima s-ar zbătea... 

— Păi tu n-ai face-o? 

— Să ucizi înainte victima? 

— Este posibil, dar riscant. Modificările din corp se 
instaurează rapid după moarte. Sângele se încheagă, 
temperatura scade, iar rezultatele impactului asupra unui corp 
mort nu sunt la fel precum cele asupra unui corp viu. Legistul ar 
putea detecta discrepanţele. În plus, există dovezile lăsate de 
adevărata cauză a morții. 

— Dacă ai aduce victima în stare de inconștiență? 

— Da, așa aș proceda eu, însă dacă ar fi inconștientă, ar 
trebui s-o transporți ca pe un corp inert și să știi că nu-i ușor să 
manevrezi șaptezeci sau o sută de kilograme de masă inertă. De 
asemenea, dacă ai folosit un narcotic ca s-o aduci în stare de 
inconștiență, urmele lui pot fi descoperite în sânge după moarte. 

— Dar alcoolul? 

— Dacă victima ar bea suficient ca să-și piardă cunoștința, ar 
fi excelent. Mulţi sinucigași beau înainte să apese pe trăgaci, 
așa că n-ar fi nimic suspect în asta. Intrebarea este cum ai 
putea s-o determini să bea până cade sub masă? 

Tatsu a încuviințat din cap. 

— Cei doi sinucigași despre care vorbesc aveau niveluri de 
alcool în sânge destul de mari pentru a determina pierderea 
cunoștinței. 

— S-ar putea să fie ceea ce crezi tu. Sau nu... Asta-i 
adevărata frumusețe. 

— O injecție? 

— Posibil, dar pentru a injecta destul alcool ca să aibă efectul 
ăsta, trebuie să lași un semn de întțepătură evident. În plus, în 
sânge există alcool, dar în stomac nu apar reziduuri de să 


VP - 102 


zicem, bere Asahi Super Dry? Atunci nu-i bine! 

— Dar o înscenare? Poate o femeie, sau altcineva care să 
îndemne victima să bea mai mult decât este capabilă să ducă. 

— Da, așa ceva ar putea avea succes. 

— Tu cum ai proceda? 

— Ipotetic? 

Tatsu m-a privit pătrunzător. 

— Bineînţeles, a zis el. 

— Ipotetic, aș încerca să ajung la ţintă seara târziu, când în jur 
ar fi numărul cel mai mic de oameni. Poate chiar în 
apartamentul victimei, dacă aș fi suficient de sigur că va fi 
singură acolo și că eu aș avea o modalitate infailibilă de acces 
nedetectabil. Aș purta o uniformă de om de serviciu, fiindcă 
nimeni nu-i bagă niciodată în seamă, aș folosi o armă 
paralizantă și apoi aș pune victima într-un cărucior pentru 
transportul rufelor murdare, sau într-un container mare pe roți 
pentru deșeuri, ceva care să nu atragă atenţia în clădirea 
respectivă. Anterior aș căptuși containerul cu un material moale, 
pentru ca victima să nu sufere contuzii inexplicabile prin 
căderea de la înălțime. Cam la fiecare cincisprezece secunde, ar 
trebui să-i aplic un șoc paralizant ca să mă asigur că nu face 
gălăgie, dar asta n-ar fi dificil dacă în jur nu sunt alte persoane. 
Aș sui-o pe acoperiș, aș duce-o până la margine și aș răsturna-o 
de acolo. Așa aș proceda eu. lpotetic. 

— Dar ce ai crede, dacă ai găsi o bucăţică de plastic prinsă în 
brăţara ceasului victimei? 

— Ce fel de plastic? 

— Folie de plastic. Groasă. Dintre cele care se vând la sul, 
pentru protejarea mobilelor și a altor bunuri mari. 

Eram familiarizat cu unele dintre utilizările genului acela de 
plastic și am reflectat câteva clipe. 

— Este posibil ca asasinul tău să fi îmbătat victima. Să 
ignorăm însă aspectul ăsta pentru moment. După aceea, el o 
rulează în plastic, ca să nu se contamineze de la mediul din jur 
în timpul transportului. O duce pe acoperiș, prinde o latură a 
foliei și o smucește puternic. Victima se rostogolește din sul și 
zboară drept în aer. Foarte elegant. 

— Numai dacă nu cumva ceasul i s-a agăţat în plastic. 

— Nu-i imposibil. Însă dacă asta-i tot ce aţi găsit, nu înseamnă 
prea mare lucru. 


VP - 103 


— A mai existat de asemenea un martor ocular. Un băiat de la 
recepţia hotelului în care a murit una dintre victime. La ora trei 
dimineaţa, aceeași pe care legistul a stabilit-o ca oră a morții, el 
a văzut un om de serviciu cu un cărucior mare care a intrat într- 
un ascensor. Exact scena pe care ai descris-o. 

— Şi l-a descris pe omul tău? 

— În amănunt. Pometul stâng afundat, din zilele petrecute cu 
Muay Thay. Cicatrice neobișnuite pe cealaltă parte a feţei, sub 
ochi -  mușcăturile de câine, vindecate. „O față 
înspăimântătoare”, a zis el. Foarte corect. 

— În hotelul acela nu era angajat niciun astfel de om de 
serviciu? 

— Exact. 

— Ce s-a întâmplat cu băiatul de la recepţie? 

— A dispărut. 

— Mort? 

— Probabil. 

— Asta-i tot ce ai? 

Tatsu a ridicat din umeri. A 

— Plus alte două morți similare, dar nu în Tokio. In ambele 
cazuri, membri ai familiilor unor parlamentari importanți. A 
strâns pentru o clipă din maxilare, apoi s-a destins. Unul dintre 
ei a fost un copil. 

— Un copil? 

Strângere, destindere. 

— Da. Un copil lipsit de trecut psiho-emoţional sau probleme 
la școală. Nicio dovadă de precursori sinucigași. 

Cândva auzisem că Tatsu pierduse un fiu încă prunc. Am vrut 
să-l întreb despre asta, dar n-am făcut-o. 

— Dacă morţile acelea au avut intenţia de a transmite mesaje 
țintelor primare, am spus eu, atunci au fost destul de subtile. 
Dacă ţinta primară crede că au fost sinucideri, impactul asupra 
comportamentului său este zero. 

Tatsu a aprobat din cap. 

— Am avut ocazia să discut cu ambele ţinte primare. Ambele 
au negat că ar fi fost contactate de cineva care să le spună cân- 
au fost sinucideri. Ambele minţeau. 

Tatsu se pricepea la așa ceva și aveam încredere în judecata 
lui. 

— Mă surprinde că n-ai suspectat implicarea mea, i-am spus. 


VP - 104 


A tăcut o clipă, după care a zis: 

— Poate că aș fi făcut-o, dar, deși nu pretind că înţeleg cum 
faci ceea ce faci, te cunosc. Tu n-ai putea omori un copil. Nu în 
felul acela. 

— Ți-am zis-o deja. 

— Nu discut despre ce mi-ai zis tu. Discut despre ce știu. 

M-am simțit straniu de recunoscător pentru mărturisirea 
aceea. 

— În tot cazul, a urmat Tatsu, unele dintre mișcările tale, așa 
cum au fost înregistrate de reţeaua de videocamere de 
securitate din Osaka, ţi-au asigurat un alibi. 

Am înălțat sprâncenele. 

— Videocamerele voastre sunt atât de bune, încât să mă 
urmărească pe mine, dar nu atât de bune, încât să detecteze pe 
cineva  învelind oameni în plastic și aruncându-i de pe 
acoperișuri? 

— Așa cum ţi-am spus, reţelele sunt departe de perfecţiune. 
Eu n-am niciun control asupra operării lor. M-a privit. Și nu sunt 
singurul care le poate accesa. 

Am sorbit ultimele picături de ceai și i-am mai cerut 
chelneriței apă fierbinte. Până la sosirea ei am rămas amândoi 
tăcuțţi. 

Am ridicat ceașca delicată de porțelan și l-am privit pe Tatsu. 

— Spune-mi ceva, am zis. 

— Da? 

— Întrebările pe care mi le-ai pus... Tu cunoști deja 
răspunsurile. 

— Bineînţeles. 

— Atunci de ce mi le-ai mai pus? 

A strâns din umeri. 

— Cred că avem de-a face cu un sociopat, capabil să ucidă în 
orice condiţii. Încerc să înţeleg cum operează o asemenea fiinţă. 

— Prin intermediul meu? 

Tatsu a aprobat scurt din cap. 

— Mi s-a părut că abia spuseseși că nu sunt modelul cuvenit. 

Tonul vocii mi-a fost mai apăsat decât intenţionasem. 

— Tu ești persoana cea mai apropiată de o asemenea ființă, 
ceea ce te face ideal pentru a o vâna. 

— Ce vrei să spui prin „a o vâna”? 

— Individul este foarte precaut în toate acțiunile lui. Nu-i ușor 


VP - 105 


de filat. Am unele piste, însă ele trebuie urmărite. 

Am sorbit din ceai și m-am gândit. 

— Nu știu, am spus în cele din urmă. 

— De ce? 

— Eliminarea primului ins, cel cu afacerile-paravan, am 
înțeles-o ca fiind o mișcare strategică. Dar cel de acum, 
luptătorul cu câini, nu-i decât un mușchi. De ce nu-i ataci pe 
Yamaoto și ceilalţi tipi de la vârf? 

— Este greu de ajuns la „tipii de la vârf”, cum le spui tu. Prea 
mulți bodyguarzi, prea multă securitate, prea multă vizibilitate. 
lar Yamaoto în mod special și-a întărit defensivele, poate, mă 
gândesc eu, temându-se că l-ai putea vâna chiar tu, astfel că 
este la fel de inaccesibil ca prim-ministrul. Și chiar dacă s-ar 
putea ajunge la ei, în diversele facţiuni există mulți alții care 
așteaptă să le ia locul. Sunt ca dinţii rechinului, știi? Scoţi unul și 
în spatele lui sunt zece șiruri care așteaptă să umple gaura. La 
urma urmelor, nu-i prea greu să fii un „tip de la vârf”. Ce-ti 
trebuie? Ceva istețime politică. Capacitate de raţionalizare. ȘI 
lăcomie. Nu-i un profil chiar așa rar. 

A sorbit din ceai și a continuat: 

— În plus, cel despre care-ţi vorbesc nu-i un pion banal. Este 
nemilos, capabil și temut. Un ins neobișnuit, a cărui pierdere nu 
va fi neînsemnată pentru stăpânii lui. 

— Bine, am spus. Și ce-mi oferi, ţinând seama de faptul că nu 
am nicio obligaţie? 

— Nu-ţi pot oferi bani. Și chiar dacă aș avea, mă îndoiesc că 
ar fi pe măsura celor pe care i-ai primit anterior de la Yamaoto și 
CIA. 

Poate că încerca să-mi stârnească orgoliul prin cuvintele 
acelea. Le-am ignorat. 

— Imi pare rău că trebuie să fiu deschis, vechiul meu prieten, 
dar îmi ceri să-mi asum un risc tare al naibii. Știi bine că simplul 
fapt că trebuie să acţionez în Tokio implică pericole pentru 
mine. 

Tatsu m-a privit. Când a început să vorbească, tonul îi era 
măsurat, încrezător. 

— Nu cred că unul ca tine consideră că riscurile din partea lui 
Yamaoto și CIA s-ar limita exclusiv la Tokio. 

Nu eram sigur unde voia să ajungă. 

— Nu, dar acolo sunt riscurile cele mai mari. 


VP - 106 


— Ti-am spus, de când l-ai întâlnit ultima dată Yamaoto s-a 
simţit obligat să ducă o existență mult mai protejată. Și-a redus 
apariţiile politice, nu se mai antrenează la Kodokan și 
călătorește doar înconjurat de bodyguarzi. Am înţeles că nu-i 
încântat de aceste restricţii, ba chiar le detestă. Mai mult ca 
orice, detestă cauza lor. 

— Nu trebuie să-mi spui că Yamaoto are un motiv, am zis eu. 
Știu ce i-ar plăcea să-mi facă. Și nu-i vorba doar despre afaceri. 
El este genul de individ care s-ar simţi umilit și furios pentru că 
am ajutat să-i fie furat CD-ul acela și nu mă va uita pentru asta. 

— Așa... și? Nimic din toate astea nu te ţine treaz nopţile? 

— Dacă aș îngădui ca asemenea rahaturi să mă ţină treaz 
nopţile, aș avea niște cearcăne cât insula Sado. În plus, 
Yamaoto poate avea toate motivele pe care și le dorește, fiindcă 
eu n-o să-i ofer nicio oportunitate. 

Tatsu a încuviințat din cap. 

— Sunt sigur de asta. Cel puţin nu deliberat. Dar, așa cum am 
amintit, eu nu sunt singurul cu acces la rețeaua Juki Net. 

L-am privit și m-am întrebat dacă era vorba despre o 
ameninţare ascunsă. Tatsu este întotdeauna subtil. 

— Ce vrei să spui? 

— Doar atât: dacă eu te-am putut găsi, te va putea găsi și 
Yamaoto. Nu uita că el nu-i singur în eforturile lui. Așa cum știi, 
și CIA este doritoare să vă reîntâlniţi. 

A mai sorbit puţin ceai. 

— Dacă m-aș pune în locul tău, aș vedea două soluții posibile. 
Prima dintre ele este să rămâi în Japonia, dar nu în Tokio, și să 
încerci să revii la vechea ta existenţă. Asta-i probabil calea cea 
mai simplă, însă cea mai puţin sigură. 

A sorbit iarăși. 

— A doua soluție ar fi să părăsești ţara și să începi altundeva 
o viaţă nouă. Asta-i calea mai grea, dar ţi-ar oferi probabil 
securitatea cea mai mare. În ambele cazuri, problema este că ai 
lăsa lucruri neterminate cu anumite grupări care-ţi vor răul, 
grupări care au acces în toată lumea și au memorie lungă, iar tu 
nu vei avea aliați împotriva lor. 

— N-am nevoie de aliaţi, am anunţat, însă replica mi s-a părut 
lamentabilă chiar și mie. 

— Dacă intenţionezi să părăsești Japonia, ne putem despărți 
ca prieteni, a zis Tatsu. Dar dacă nu mă pot bizui pe ajutorul tău 


VP - 107 


azi, îmi va fi greu să te ajut mâine, când este posibil să ai tu 
însuţi nevoie de ajutor. 

Nu putea fi mai direct de atât în afirmaţiile lui. Am căzut pe 
gânduri, întrebându-mă ce să fac. Să abandonez totul și să 
dispar în Brazilia, chiar dacă nu-mi terminasem pregătirile? 
Poate... Detestam însă ideea de a lăsa căpețele rămase 
neînnodate, ceva ce alţii ar fi putut înhăţa și folosi pentru a mă 
căuta. Pentru că, în ciuda evidentului său interes de a sublinia 
amenințările reprezentate de Yamaoto și CIA, evaluarea lui 
Tatsu nu era chiar atât de îndepărtată de propria mea opinie. 

Cealaltă posibilitate era de a executa acest ultim job și de a 
scăpa de Tatsu, de a mi-l îndepărta din cârcă până terminam 
pregătirile. Nici ceea ce-mi oferea el la schimb nu era de 
lepădat. Tatsu avea acces la oameni și locuri la care nu putea 
pătrunde nici chiar Harry cu talentele lui de hacker. Indiferent 
cum aș fi procedat în continuare, el avea să fie un contact al 
naibii de util. 

Am rămas gândindu-mă aproape un minut. După aceea am 
spus: 

— Ceva îmi spune că ai asupra ta un plic. 

El a încuviințat tăcut. 

— Dă-mi-l, am zis. 


Capitolul 8 


Am examinat plicul în apartamentul meu. M-am așezat la 
birou și am întins hârtiile pe tăblia lui. Am subliniat pasaje. Am 
notat idei pe margini. Unele părți le-am citit în ordine. Altele le- 
am sărit. Am încercat să desprind esenţa, forma generală. 

Numele subiectului era Murakami Ryu. Dosarul era voluminos 
în privinţa trecutului, asupra căruia Tatsu mă informase deja, 
dar firav în privinţa detaliilor curente de care aveam nevoie 
pentru a mă apropia de o ţintă. Unde locuia? Unde lucra? Care-i 
erau obiceiurile, locurile preferate, rutinele? Ce prieteni avea? 
Toate acestea erau pete albe, sau prea vagi pentru a fi imediat 
utile. 

El nu era o fantomă, dar nu era niciun cetățean obișnuit. 
Cetățenii obișnuiți au adrese, locuri de muncă, istoricul achitării 


VP - 108 


taxelor, automobile înregistrate, fișe medicale. Lipsa acestor 
detalii despre Murakami era în sine o formă de informaţie. Care 
asigura un cadru, însă tot nu aveam o imagine. 

E-n regulă. Incepe cu cadrul. 

Absența oricăror informaţii însemna că era un ins atent. 
Serios. Un realist. Un individ care nu-și asuma riscuri, care era 
precaut în acţiuni, din partea căruia era de așteptat să facă 
puţine greșeli. 

Am răsfoit hârtiile. Până și asociaţii lui cunoscuţi din lumea 
crimei organizate proveneau din multe familii. El nu deservea 
exclusiv pe unul dintre yakuza gumi cunoscuţi. Era un liber- 
profesionist, conectat la multe lumi, dar fără să facă parte din 
niciuna. 

Ca mine. 

Se părea că îi plăceau barurile cu animatoare. Fusese 
observat în câteva, de obicei localuri de lux, unde cheltuia pe 
seară echivalentul în yeni a douăzeci de mii de dolari. 

Nu ca mine. _ 

Cheltuitorii pe picior mare sunt ţinuţi minte. In activitatea 
mea, prudenţa înseamnă să nu fii ţinut minte. Dovadă de 
impulsivitate? Lipsă de disciplină? Poate. În același timp însă 
comportamentul lui nu avea niciun șablon, ci doar exista ca 
atare. Nu aveam nicio pistă pe care s-o urmăresc. 

În dezmăţurile acelea periodice exista totuși un element 
comun. Mi-am notat să reexaminez ideea respectivă, apoi am 
închis ochii și am încercat să formez în minte tabloul general. 

Luptele erau o temă comună, totuși informaţiile lui Tatsu 
despre locurile, datele și auspiciile sub care se ţineau 
evenimentele acelea clandestine erau firave. 

Poliţia întrerupsese câteva lupte, de fiecare dată în alt loc. 
Faptul în sine că niște polițiști interveniseră însemna că nu 
fuseseră plătiţi să închidă ochii. lar asta denota că organizatorii 
erau dispuși să cumpere discreţia totală cu prețul unor 
întreruperi aleatorii. Ceea ce dovedea o judecată sănătoasă, dar 
și lăcomie, poate. 

Din punctul meu de vedere, nu era bine. Dacă ar fi existat 
mite, atunci ar fi existat și scurgeri de informaţii pe care Tatsu 
le-ar fi descoperit. 

Rămâi la lupte, am gândit încercând să vizualizez situaţia. 
Luptele. Pentru individul ăsta, luptele nu sunt o meserie. El este 


VP - 109 


un ucigaș. Pentru el, luptele sunt o distracție. 

Care ar fi fost câștigurile? Cu cât ar trebui să plătești doi 
oameni să intre pe ring, când ambii știu că este posibil ca numai 
unul să iasă viu la sfârșit? 

Câţi spectatori ar fi fost? Cât ar fi fost ei dispuși să plătească 
pentru a vedea doi bărbaţi luptându-se pe viaţă și pe moarte? 
Cât ar fi pariat? Care ar fi fost cota reţinută de casă? 

Spectatorii nu puteau fi prea mulţi, fiindcă în caz contrar s-ar 
fi răspândit zvonul și ar fi existat posibilitatea apariţiei poliţiei. 

Entuziaști. Dedicaţi. Poate cincizeci de inși. Biletul de intrare 
ar fi fost o sută-două sute de mii de yeni. Pariurile ar fi fost la 
liber. O grămadă de bani ar fi trecut dintr-o mână în alta. 

M-am lăsat pe spate în scaunul Aeron, am încrucișat degetele 
la ceafă și am închis ochii. Îi plătești învingătorului echivalentul 
în yeni a douăzeci de mii de dolari. Învinsul se alege cu două mii 
pentru eforturile lui, dacă supraviețuiește. Dacă nu, cei două mii 
de dolari ajung la echipa care scapă de cadavru. Costuri 
generale minime. Casa încasează în jur de optzeci de mii. Deloc 
rău pentru o seară. 

Lui Murakami îi plăcea să se bată. Ce dracu’, Pride nu era 
îndeajuns pentru el, ci avea nevoie de mai mult. Și nu era vorba 
despre bani, fiindcă Pride, cu promotiile și sistemul pay-per- 
view, ar fi plătit mult mai mult, atât învingătorilor, cât și 
învinșilor. 

Nu, pentru el nu banii contau, ci ațâţarea. Apropierea de 
moarte. Euforia pe care o poţi obţine doar când omori pe cineva 
care face tot ce-i stă în putere pentru a te ucide. 

Cunosc senzaţia. Mă fascinează și în același timp îmi repugnă. 
Ea cauzează dependenţă la foarte puţini indivizi, care în 
majoritate pot rămâne fideli propriului lor caracter numai sub 
forma celor mai duri dintre mercenarii duri. 

Oamenii aceștia trăiesc ca să ucidă. Pentru ei, ucisul este 
unica realitate. 

Cunoscusem un asemenea om. Fratele meu de sânge, Jake 
„Nebunu'. 

Imi aminteam cum se comporta el după ce revenea dintr-o 
misiune. Era surescitat, nu doar ca dispoziţie, ci întregul 
metabolism îi era amplificat și zbârnâia. Puteai vedea aerul 
tremurând de căldură în jurul lui. Acelea erau unicele momente 
când era vorbăreţ. Atunci povestea cum decursese misiunea, cu 


VP - 110 


ochi injectaţi, cu gura fixată într-un rânjet dement. 

Atunci arăta trofee. Scalpuri și urechi. Trofeele acelea 
anunțau: Ei sunt morți! Eu sunt viu! _ 

În Saigon, le făcea cinste la toţi cu bere. Închiria târfe. Dădea 
petreceri. Avea nevoie de un grup care să sărbătorească alături 
de el. Eu sunt viu! Ei sunt morți Și eu sunt viu, să dea dracii! 

M-am lăsat cu scaunul în faţă și am apăsat palmele pe tăblia 
biroului. Am deschis ochii. 

Notele de plată din baruri. 

Tocmai ai ucis și ai supravieţuit. Vrei să sărbătorești. Ai fost 
plătit cu cash. Poţi sărbători. 

Părea valabil. Era prima rază de cunoaștere a individului ăsta 
din depărtare, de prindere a firelor de care aveam nevoie pentru 
a mă apropia de el. 

El iubea luptele. Era dependent de euforia pe care i-o 
stârneau. În același timp însă era un tip serios. Un profesionist. 

Să pornesc în sens invers. Trebuia să se antreneze. Și nu doar 
cu abonament lunar într-o dojo de cartier, alături de luptători de 
weekend. Nici într-un loc serios, așa cum era clubul Kodokan, 
unde judoka din poliţie se antrenau zilnic pentru a se menţine în 
formă. El avea nevoie de ceva mai intens. 

Dacă găsești locul acela, l-ai găsit și pe el. 

Am ieșit din casă și am pornit în plimbare în lungul râului 
Okawa. Barje masive pentru transportul gunoaielor pluteau 
adormite pe apa verzuie. Lilieci cădeau în picaj în jurul meu, 
urmărind insecte. Doi puști cocoțaţi pe un dig din beton 
întinseseră undițe, sperând să pescuiască Dumnezeu-știa-ce din 
lichidul tulbure de sub ei. 

Am ajuns la un telefon public și am folosit numărul primit de 
la Tatsu. 

El a răspuns după primul apel. 

— Putem vorbi? l-am întrebat. 

— Da. 

— Omul nostru se antrenează pentru lupte. N-o face însă într- 
o dojo obișnuit. 

— Bănuiesc că ai dreptate. 

— Ai informaţii în privinţa asta? 

— Nimic care să nu existe deja în plic. 

— Bun. Uite ce căutăm. Un loc mic, în jur de trei sute de metri 
pătraţi. Nu într-un cartier de lux, dar nici în mahala. Discret. 


VP - 111 


Fără publicitate. Clienţi duri. Din crima organizată, genul de 
motociclişti, gorile de localuri. Indivizi cu cazier. Cu trecut 
violent. Ai auzit vreodată de un loc ca ăsta? 

— Nu, dar știu unde să mă interesez. 

— Cât durează? 

— O zi. Poate mai puţin. 

— Pune tot ce găsești pe avizierul electronic și după aceea 
trimite-mi un mesaj. 

— În regulă. 

Am închis. 

o... 

Mesajul a sosit a doua zi dimineaţă. M-am dus la un internet 
cafe din Umeda și am intrat pe avizierul electronic. Tatsu îmi 
lăsase acolo trei informaţii. Prima era o adresă: Asakusa 2- 
chome, numărul 14. A doua era că la adresa aceea fusese zărit 
un bărbat care corespundea descrierii memorabile a lui 
Murakami. A treia informaţie era că Ishihara se numărase 
printre giranţii sălii dojo de acolo. Prima informaţie mi-a spus 
unde să merg. A doua mi-a spus că merita s-o fac. A treia mi-a 
oferit o idee despre cum să intru. 

l-am trimis un mesaj lui Harry, întrebându-l dacă putea 
verifica dacă fostul meu partener de ridicare a greutăților 
dăduse vreun telefon sau primise vreun telefon care să fi fost 
procesat de antena cea mai apropiată de adresa din Asakusa. 
Bazându-mă pe informaţia de la Tatsu, mă așteptam ca 
răspunsul să fie afirmativ. În cazul acela, s-ar fi confirmat că 
Ishihara se antrenase în dojo respectivă și era cunoscut, astfel 
că-i puteam utiliza numele ca introducere. L-am mai întrebat pe 
Harry dacă fusese contactat recent de vreun reprezentant al 
guvernului american. Am încărcat mesajul pe avizierul nostru 
electronic, după care l-am anunţat pe pager. 

După o oră, Harry mi-a răspuns tot pe pager. Am deschis 
avizierul electronic și i-am găsit răspunsurile. Nu fusese vizitat 
de niciun american, iar vestea aceea era urmată de un smiley 
fericit. lar Ishihara avusese mai multe convorbiri telefonice 
preluate de antena Asakusa 2-chome. Puteam începe treaba. 

l-am expediat un mesaj lui Tatsu, anunţându-l că voi vizita 
dojo și-l voi anunţa ce găsisem. l-am spus că aveam nevoie de 
el să-i confere credibilitate lui Arai Katsuhiko, identitatea pe care 
o folosisem în clubul lui Ishihara. Arai-san trebuia să fie din 


VP - 112 


provincie, ceea ce ar fi explicat de ce nu avea contacte locale. 
Ar fi fost o bonificaţie dacă Tatsu putea aranja o ședere în 
închisoare în provincie, de exemplu pentru agresiune. Ideale ar 
fi fost niște angajări fictive la companii locale - ceva necalificat, 
dar care să nu se fi aflat sub controlul direct al mafiei. Oricine ar 
fi vrut să mă verifice și eram convins că, dacă lucrurile se 
desfășurau așa cum speram, cineva urma s-o facă, ar fi găsit 
povestea simplă a unui bărbat care dorea să lase în urmă un 
trecut de eșecuri, care venise în orașul cel mare pentru a scăpa 
de amintiri dureroase, poate pentru a încerca să ia viaţa de la 
început. 

Am prins un tren expres de seară și am ajuns în gara Tokio 
aproape de miezul nopţii. De data asta am tras la hotelul 
Imperial din Hibiya, alt stabiliment central lipsit de dotările și 
eleganța din să zicem, Seiyu Ginza, Chinzanso sau Marunouchi 
Four Seasons, pe care le compensa însă prin mărime, anonimat 
și numărul mare de intrări și ieșiri. Imperialul era de asemenea 
ultimul hotel în care fusesem cu Midori, însă l-am ales din 
considerente de securitate, nu de sentimentalism. 

În dimineaţa următoare am intrat pe avizierul electronic. 
Tatsu îmi asigurase identitatea dorită și anexase detaliile unui 
seif operat cu monede din gara Tokio, din care puteam lua actul 
de identitate relevant. Am memorat mesajul electronic, apoi |- 
am șters. 

Am efectuat o RDU care cuprindea gara Tokio, de unde am 
luat documentele ce-mi puteau fi necesare, apoi am intrat în 
stația Toranomon de pe Ginza, cea mai veche linie de metrou 
din oraș. De acolo am luat trenul spre Asakusa. Aflată în nord- 
estul orașului, Asakusa face parte din resturile lui shitamachi, 
centrul, „orașul de jos” din vechiul Tokio. 

Asakusa 2-chome se găsea la nord-vest de staţie, așa că m- 
am apropiat de ea prin Sensoji, complexul templului Asakusa. 
Am intrat prin Kaminarimon, Poarta Tunetului, despre care se 
spune că o proteja pe Kannon, zeiţa iertării, căreia îi este 
dedicat templul. Părinţii mă duseseră aici pe când aveam cinci 
ani și felinarul din hârtie roșie înalt de trei metri de la poartă 
este una dintre primele mele amintiri. Mama insistase să stăm la 
coadă ca să cumpărăm kaminari okoshi, snackul definitoriu 
pentru Asakusa, din magazinul Tokiwado, unde se afirmă că 
sunt cele mai bune pișcoturi. Tata se plânsese că trebuia să 


VP - 113 


așteptăm pentru asemenea prostii turistice, dar ea îl ignorase. 
Pișcoturile mi se păruseră minunate - crocante și dulci -, iar 
mama râsese în timp ce le mâncasem și mă întrebase: „Oichi, 
ne? Oichi, ne?” „Nu-s grozave? Nu-s grozave?” până când tata 
cedase nervos și plecase. 

M-am oprit înaintea templului Sensoji și am privit în urmă, 
spre complex. In jurul meu se învolbura agitația generală de 
turiști incitaţi, vânzători care-i băteau la cap pe potenţialii 
cumpărători „Hai, irasshiae! Hai, dozo!” și elevi de școală care 
țipau asediați de nenumăraţii porumbei stabiliți în complex. 
Cineva agita o cutie pentru răvașe omikuji, plină cu monede de 
o sută de yeni puse acolo cu speranța de vești bune. Fumul de 
tămâie din uriașul okoro din bronz a plutit pe lângă mine, 
simultan dulce și înțepător în aerul răcoros. Pâlcuri de oameni 
stăteau în jurul lui, vânturând fumul peste acele părți ale 
corpurilor pe care sperau să le vindece cu presupusele lui 
proprietăţi magice. Un bătrân cu șapcă de pescar adunase un 
vălătuc mare de fum între picioare și râdea încântat. Un ghid 
încerca să-și aranjeze grupul pentru o fotografie, dar valurile de 
trecători ocultau întruna obiectivul aparatului. În tot vacarmul 
acela uriașa Poartă Hozomon era tăcută, meditativă și demnă, 
deprinsă de decenii cu hărmălaia turiștilor, foiala fotografilor și 
găinaţul care i se acumulase pe streșini precum ceara din 
lumânările de sacrificiu. 

M-am îndreptat spre vest. Gălăgia s-a diminuat, înlocuită de o 
liniște stranie și deprimantă, care atârna aici aidoma fumului. Se 
părea că dincolo de activitatea din Sensoji alimentată de turiști, 
Asakusa fusese grav afectată de declinul de un deceniu al 
Japoniei. 

Am mers, privind mereu în stânga și în dreapta, examinându- 
mi împrejurimile. În dreapta mea parcul de distracţii 
Hanayashiki era posac, cu roata Ferris pustie, învârtindu-se 
prostește pe fundalul cerului precum cenușa. Esplanada care se 
întindea în continuare era ocupată în majoritate de porumbei 
rătăciţi aici de la complexul templului din apropiere și 
ocazionalele lor fâlfâituri din aripi nășteau ecouri în tăcerea din 
jur.  Ici-colo, pâlcuri mici de homeless fumau chiștoace 
recuperate de pe jos. Un poștaș a luat câteva plicuri dintr-o 
cutie poștală și s-a grăbit mai departe, parcă vag temător să nu 
se molipsească de boala necunoscută care decimase locuitorii 


VP - 114 


zonei. Proprietarul unei cafenele se întrezărea micuţ în fundul 
localului său, așteptând clienţi ce dispăruseră de mult. Până și 
saloanele de pachinko erau goale și muzica artificial voioasă 
rasuna bizară și ironică prin ușile lor. 

Am cotit în capătul străzii pe care o căutam. Un puști japonez 
voinic, cu țeasta rasă și ochii ascunși de ochelari de soare, se 
rezema de perete. L-am identificat ca fiind o santinelă. 
Bineînţeles, în capătul opus al străzii se afla geamănul lui. 

Am trecut de el și, după câţiva pași, am întors capul într-o 
doară și l-am privit. Se uita după mine și vorbea într-un aparat 
de radio. Era o stradă liniștită, iar eu nu semănăm cu pensionarii 
din cartier. Discuţia radio parea o rutină: vine cineva, nu știu 
cine este. 

Mi-am continuat drumul, până am găsit adresa: o clădire 
banală cu etaj, cu faţada din ciment. Ușa veche era din metal 
gros. De-a curmezișul ei se vedeau trei rânduri de bolțuri 
orizontale mari, atașate probabil unor bare de ranforsare pe 
interior. Bolţurile anunțau răspicat: Nu primim vizitatori. 

Am privit în jur. Vizavi era o baracă din tablă ondulată 
albastră, dărăpănată, cu ferestrele năruite spre interior ca ochii 
afundaţi în orbite ai unui cadavru. În dreapta era o mică 
spălătorie de rufe cu automate acţionate de monede, ale cărei 
trei mașini de spălat și trei uscătoare erau aranjate față în fată 
pe două rânduri precise, parcă așteptând să fie demontate și 
ridicate de acolo. Pereţii erau îngălbeniţi și decoraţi cu postere 
jupuite. Podeaua era acoperită cu dâre de detergent și mucuri 
de țigări. Un automat atârna pe un perete; alături de el, anunţul 
că pachetul de detergent costa 50 de yeni se adresa unor clienţi 
ce deveniseră probabil de mult fantome. 

In dreapta ușii clădirii se găsea un buton mic și negru, afundat 
în cărămida de culoarea noroiului. L-am apăsat și am așteptat. 

O fantă s-a deschis la nivelul capului meu. Doi ochi m-au privit 
de cealaltă parte a unei plase din sârmă. Erau ușor injectaţi. M- 
au studiat în tăcere. 

— Am venit să mă antrenez, am rostit în japoneză. 

A trecut o secundă. 

— Aici nu se fac antrenamente, a sosit răspunsul. 

— Am patru dan în judo. Sala voastră mi-a fost recomandată 
de un prieten. 

Am rostit numele lui Ishihara. 


VP - 115 


Ochii dinapoia fantei s-au mijit. Fanta s-a închis. Am așteptat. 
A trecut un minut, apoi alte cinci minute. Fanta s-a redeschis. 

— Când ţi-a recomandat Ishihara-san clubul acesta? a întrebat 
proprietarul altei perechi de ochi. 

— Acum o lună. 

— Ţi-a trebuit mult să vii. 

Am strâns din umeri. 

— N-am fost în oraș. 

Ochii m-au privit atenţi. 

— Ce mai face Ishihara-san? 

— Ultima dată când l-am văzut, era bine. 

— Când a fost asta? 

— Acum o lună. 

— Cum te numești? 

— Arai Katsuhiko. 

Ochii n-au clipit. 

— Ishihara-san n-a menționat niciodată numele tău. 

— Trebuia s-o fi făcut? 

Ochii n-au clipit nici acum. 

— Clubul nostru are un obicei. Dacă un membru pomenește 
despre club cuiva care nu-i membru, atunci pomenește și 
clubului despre omul acela. 

N-am clipit nici eu. 

— Nu vă cunosc obiceiurile. Ishihara-san mi-a spus că ăsta ar 
fi locul potrivit pentru mine. Pot sau nu să mă antrenez aici? 

Ochii au coborât spre geanta de sport pe care o purtam. 

— Vrei să te antrenezi acum? 

— De-aia am venit. 

Fanta s-a închis iarăși. După un moment, ușa s-a deschis. 

Înapoia ei era o anticameră mică. Construcţie din bolţari de 
beton. Vopsea gri, care se cojea. Proprietarul ochilor m-a studiat 
din cap până în picioare. N-a părut impresionat. Eu nu 
impresionez niciodată pe nimeni. 

— Te poţi antrena, a spus el. 

Era descult, purta şort și tricou. Am apreciat că avea 1,80 m și 
optzeci de kilograme. Cu tendinţă spre corpolenţă. Păr înspicat, 
tuns periuţă; avea în jur de șaizeci de ani. Trecuse de ceea ce 
simţeam că fusese un apogeu formidabil, totuși rămânea un tip 
cu aspect dur, care nu făcea pe fanfaronul. 

— Sore wa yokatta, am răspuns. „Bine”. 


VP - 116 


Înapoia lui, în dreapta, se găsea un ins mai scund, sârmos, cu 
tenul foarte oacheș pentru un japonez și cu țeasta rasă la nivelul 
unor tuleie negre scurte. Am recunoscut ochii injectaţi care mă 
priviseră iniţial dinapoia sârmei. Deși era mai slăbuț decât 
vârstnicul, radia ceva intens și imprevizibil. 

Luptătorii micuți pot fi periculoși. Deoarece nu s-au putut 
baza niciodată pe mărime pentru a intimida, au trebuit să învețe 
să se bată în schimb. Știu asta deoarece, înainte de a mă înrola 
în armată, am fost unul dintre ei. 

Anticamera era adiacentă cu o sală dreptunghiulară, cam 
șase metri pe nouă. Mirosea a transpiraţie stătută. Sala era 
dominată de o saltea tatami de judo, folosită de vreo șase 
indivizi musculoși pentru un fel de randori, adică antrenamentul 
cu partener. Purtau șorturi și tricouri, nu judogi, la fel ca 
bărbatul care deschisese ușa. Într-un colţ al saltelei, cineva 
exersa lovituri cu cotul și genunchiul din săritură asupra unui 
manechin în formă de om răstignit. Capul, gâtul și pieptul 
manechinului erau practic mumificate de ranforsările făcute cu 
bandă adezivă. 

În alt colţ, doi saci grei atârnau suspendaţi de lanţuri groase, 
prinse de grinzile expuse. Erau saci mari, de minimum șaptezeci 
de kilograme. De mărimea unui om. La ele lucrau doi tipi cu cefe 
groase și tunsori punch perm în stil yakuza, fără mănuși și fără 
bandaje protectoare, ale căror lovituri nu erau iuți, însă erau 
puternice, și bufnetele încheieturilor falangelor pe pielea sacilor 
reverberau în spaţiul închis. 

Lipsa bandajelor protectoare pentru încheieturi și degete mi-a 
atras atenţia. Boxerii poartă astfel de bandaje pentru a-și 
proteja mâinile, însă devii dependent de ele și după aceea nu 
mai știi cu ce forță să lovești în absenţa lor. Până și Mike Tyson 
și-a fracturat odată mâna, când a lovit pe cineva cu pumnii goi 
într-o încăierare într-un bar. Într-o luptă reală, dacă îţi rupi 
mâna, ai pierdut lupta. Dacă lupţi pentru viaţa ta, ţi-ai pierdut-o 
și pe aceea. 

N-am văzut de asemenea niciun judogi. Și asta era interesant, 
mai ales în Japonia iubitoare de tradiţie. Puriștii vor spune că 
antrenamentul în judogi este mai realist, fiindcă, la urma 
urmelor, oamenii luptă rareori dezbrăcați. Totuși vestimentația 
modernă - tricoul, de exemplu - aduce mai degrabă cu un trup 
gol, decât gi-ul ranforsat, cu centură. De aceea, antrenamentele 


VP - 117 


desfășurate exclusiv în gi, deși tradiţionale, nu sunt neapărat 
culmea realismului. 

Toate semnele acestea denotau că aveam de-a face cu 
oameni serioși. 

— Te poţi schimba în vestiar, mi-a spus individul cu păr 
înspicat. Incălzește-te și poţi face niște randori. O să vedem de 
ce Ishihara-san s-a gândit că ăsta ar fi un loc bun pentru tine. 

Am încuviinţat din cap și am pornit spre vestiar. Era un spațiu 
umed, cu pardoseala acoperită de o mochetă gri-murdar. Cele 
șase dulăpioare din metal ponosit erau dispuse de o parte și 
cealaltă a unei uși care dădea spre exterior, cu aspect solid și 
lacăt cu cifru. M-am schimbat în pantaloni de bumbac pentru 
judo și tricou, lăsând chimonoul în geantă. Mai bine să fiu 
precum cei din jur. 

Am revenit în sala principală și am făcut mișcări de stretching. 
Nimeni n-a părut să mă bage în seamă... cu excepţia tipului 
oacheș, care m-a privit pe tot timpul încălzirii. 

După vreo cincisprezece minute, el s-a apropiat de mine. 

— Randori? m-a întrebat pe un ton care era mai degrabă o 
provocare decât o invitaţie. 

Am  încuviinţat din cap, ferindu-mi ochii de privirea lui 
sfredelitoare. In mintea mea, înfruntarea noastră începuse deja 
și prefer ca oponenții să mă subestimeze. 

L-am urmat în centrul saltelei, ușor sfios, ușor intimidat. 

Ne-am dat ocol unul altuia, căutându-ne reciproc breșele. Cu 
coada ochiului am văzut că ceilalţi din sală se opriseră din 
antrenamente și priveau. 

l-am agăţat braţul drept cu braţul meu stâng și m-am 
strecurat pe sub el pentru o eschivă joasă, o mișcare simplă și 
eficientă pe care o învățasem în zilele de liceu, când făcusem 
lupte libere în America. Era însă iute: și-a coborât braţul, s-a 
ghemuit și s-a rotit în sensul acelor de ceasornic, îndepărtându- 
se de mine. Am comutat imediat atacul spre partea lui stângă, 
dar a parat elegant și acolo. Nicio problemă. Fentam, testându-i 
apărările, fără să-i arăt deocamdată ce puteam face. 

M-am retras din modul de atac și am dat să-mi îndrept 
spinarea. In clipa aceea i-am văzut șoldurile rotindu-se și am 
întrezărit o ceaţă spre tâmpla mea dreaptă. Un croșeu de 
stânga. Uau! Mi-am repezit dreapta în breșă și am eschivat, 
plecând capul înainte. Croșeul mi-a atins ceafa, apoi s-a retras 


VP - 118 


instantaneu. 

Am făcut un pas scurt înapoi. 

— Kore ga randori nanoka? Bokushingu janaika? l-am întrebat. 
„Facem randori sau boxăm?” 

M-am străduit să par mai îngrijorat decât eram de fapt. 
Făcusem ceva box la viața mea. Și nu întotdeauna cu mănuși. 

— Așa facem noi randori aici, a rânjit el. 

— Fără reguli? am întrebat, simulând îngrijorarea. Nu sunt 
sigur că-mi place. 

— Dacă nu-ţi place, nu te-antrenezi aici, judoyaro, a zis el și 
am auzit pe cineva râzând. 

Am privit în jur, ca și cum aș fi fost nesigur, dar de fapt fusese 
o simplă verificare de rutină a sălii. Adrenalina cauzează 
vederea de tip tunel. Experienţa și dorinţa de supraviețuire 
ameliorează fenomenul. Chipurile din jurul tatami radiau 
amuzament, nu pericol. 

— Nu prea sunt obișnuit cu așa ceva, am spus eu. 

— Atunci ieși dracu’ de pe tatami! a scuipat el. 

M-am uitat iarăși în jurul sălii. Nu părea o capcană. Dacă ar fi 
fost, n-ar fi stat să se lupte cu mine pe rând, ca niște cavaleri. 

— Bine, am încuviinţat strâmbându-mă puţin ca să par ca un 
tip moale care se străduiește să joace rolul unui dur; mă 
prefăceam victima mândriei idioate. O să facem ca la voi. 

Ne-am dat din nou ocol și i-am studiat fentele. Prefera să stea 
cu piciorul drept în faţă și ritmul loviturilor era regulat - o 
slăbiciune pe care probabil și-o compensase mereu prin iuţeală. 

Îi plăceau loviturile de picior la nivel jos. Piciorul drept proptit 
bine în față, lovitură circulară cu stângul, revenire la postura 
defensivă. Am încasat două asemenea șocuri în coapsa dreaptă. 
Au durut, dar erau lipsite de importanţă. 

Piciorul drept a înaintat din nou. Când s-a aflat la câţiva 
milimetri deasupra tatami-ului și oacheșul era pe punctul de a-l 
așeza complet, m-am năpustit spre el, i-am prins gâtul prin 
spate cu brațul drept și am dus iute mâna stângă imediat 
înapoia gleznei lui drepte. l-am folosit gâtul ca să-mi susțin 
greutatea, trăgându-l de cap în jos și distrugându-i echilibrul. 
Am trecut prin el, cu cotul deschizând drum la nivelul pieptului. 
Glezna îi era blocată și corpul nu mai avea unde să se ducă 
decât spre spate, pe tatami. 

N-am dat drumul gleznei când a căzut, ci am smucit-o în sus 


VP - 119 


și am rotit-o în sensul acelor de ceasornic, astfel încât am 
aterizat cu fața în aceeași direcţie ca el. li călăream piciorul și-i 
tineam glezna în fața mea. Din aceeași mișcare, i-am prins-o în 
bicepsul drept, am cuprins cu degetele mâinii mele stângi 
degetele lui de la picior și am apăsat în direcția opusă. Glezna s- 
a rupt cu pocnetul unei lovituri de ciocan pe un lemn de esență 
tare. Laba piciorului s-a arcuit nefiresc spre dreapta. Tendoanele 
și ligamentele s-au smuls. 

Oacheșul a zbierat ascuţit și a încercat să-și folosească 
celălalt picior pentru a mă îndepărta, însă loviturile îi erau slabe. 
Sistemul nervos îi era supra-încărcat de durere. 

M-am ridicat și m-am întors cu faţa la el. Chipul îi era acoperit 
de sudoare unsuroasă și se înverzise într-un fel care anunţa că 
era gata să vomite. Işi ţinea genunchiul piciorului distrus și se 
uita cu ochi holbaţi la laba care-i atârna din capăt. A icnit, 
inspirând adânc, după care a urlat prelung. 

Rănile gleznelor dor. Știu asta. Am văzut picioare pierdute din 
cauza minelor terestre. 

Oacheșul a tras din nou aer în piept și a zbierat iarăși. Dacă 
am fi fost singuri, i-aș fi rupt gâtul numai ca să-l fac să tacă. M- 
am uitat prin sală, întrebându-mă dacă voi avea necazuri din 
partea tovarășilor lui. 

Unul dintre ei, un tip înalt și cu picioare lungi, cu fizic de 
Adonis și păr oxigenat tuns scurt, a pornit spre mine, strigând: 

— Oi! „Hei!” 

Cel cu păr înspicat i-a tăiat calea. 

— li Kara, ii kara, a spus el și l-a împins înapoi. „Ajunge”. 

Adonis s-a retras, dar a continuat să mă fixeze cu o privire 
ostilă. 

„Păr-înspicat” s-a întors și a venit spre mine. Chipul îi purta o 
expresie de amuzament vag, care nu era tocmai un zâmbet. 

— Data viitoare, folosește-ţi mai bine controlul când ameninţi 
cu luxarea articulației, a rostit el pe un ton sec. 

Oacheșul se zvârcolea. Adonis și alți doi s-au dus să-l ajute. 
Am strâns din umeri. 

— Așa aș fi făcut, dar el mi-a spus „fără reguli”. 

— l-adevărat. A fost probabil ultimul care-ţi va mai sugera așa 
ceva. 

M-am uitat la el. 

— Îmi place locul ăsta. Păreţi niște tipi serioși. 


VP - 120 


— Suntem serioşi. 

— Pot să mă antrenez aici? 

— În fiecare seară între orele patru și opt. Poţi să vii și în 
majoritatea dimineţilor, de la opt la douăsprezece. Se plătește o 
taxă, dar despre asta putem vorbi altă dată. 

— Tu ești managerul? 

Mi-a zâmbit. 

— Așa ceva. 

— Eu sunt Arai, am rostit și am făcut o plecăciune scurtă. 

Cineva a adus o targă. Oacheșul scrâșnea din dinţi și scâncea. 
Cineva l-a admonestat: 

— Urusei na! Gaman shiro! „Taci din gură! Suportă durerea!” 

— Washio, a zis „Păr-înspicat” răspunzându-mi la plecăciune. 
Și, apropo, știai că Ishihara-san a murit recent? 

L-am privit fix. 

— Nu, n-am știut. 

A încuviinţat din cap. 

— Un accident în clubul lui de fitness. 

— Îmi pare rău s-aud asta. Clubul acela mai este deschis? 

— Acum îl conduc asociaţii lui. 

— Asta-i bine. Deși am impresia că de-acum încolo voi petrece 
oricum mai mult timp aici. 

„Păr-înspicat” a zâmbit larg. 

— Yoroshiku. „Abia aştept”. 

— Yoroshiku. 

Am mai rămas încă două ore în sală. La răstimpuri, Adonis îmi 
arunca priviri ucigașe, însă altfel s-a păstrat la distanţă. 
Murakami n-a apărut. 

Întrebările lui Washio despre moartea lui Ishihara n-au fost 
nici surprinzătoare, nici prea neliniștitoare. Moartea halterofilului 
păruse un accident. Chiar dacă ei se întrebau asupra adevărului, 
nu aveau mai multe motive să mă suspecteze pe mine decât pe 
oricare altul care se antrenase acolo. 

Bineînțeles, dacă aș mai fi fost întrebat despre subiectul 
acela, și dacă întrebările ar fi fost pertinente, era posibil să-mi 
schimb părerea. 

Am venit la club a doua și a treia zi, totuși n-am văzut niciun 
semn. Pentru mine era perfect. Mă simţeam bine să fiu din nou 
în Tokio și m-am gândit că-mi puteam îngădui câteva zile aici, 
dacă eram la fel de precaut. În plus, este minunat să te poţi 


VP - 121 


antrena când lucrezi pentru un job. Nu-i chiar o existenţă de 
instructor de gimnastică aerobică, însă oricum nu se compară cu 
filajele în care stai toată noaptea într-o dubă, bei cafea rece și 
urinezi într-un recipient din plastic. 

În ziua a patra am venit seara. Trei ședințe consecutive în 
același loc și la aceeași oră depășeau capacitatea de acceptare 
a sistemului meu nervos paranoic. Am fost surprins să văd 
multe dintre aceleași feţe. Unii dintre tipii ăștia se antrenau de 
două ori pe zi. M-am întrebat cum își câștigau existența. 
Probabil comiteau infracţiuni. Erau propriii lor șefi. Aveau 
program de muncă flexibil. 

L-am salutat pe Washio și pe câţiva dintre ceilalţi pe care 
ajunsesem să-i cunosc, apoi m-am dezbrăcat în vestiar. Unul din 
sacii grei era liber și am început să lucrez combinaţii de 
genunchi și coate. Serii de atacuri de câte un minut, apoi pauză 
de treizeci de secunde. Foloseam un ceas mic de pe perete ca 
să mă cronometrez. 

Viteza și forța continuau să-mi fie bune. Rezistenţa, la fel. 
Timpii de recuperare nu mai sunt ca altă dată, însă pare să ajute 
un regim constant de aminoacizi lichizi pentru mușchi, 
glucozamină pentru articulaţii și Cognamine pentru reflexe. 

Într-o perioadă de repaus, i-am simţit pe ceilalţi oprindu-se 
din antrenamente și le-am simţit atenţia îndreptându-se 
altundeva. Atmosfera din sală s-a schimbat. 

M-am întors și am zărit un bărbat în costum bleumarin la două 
rânduri care nu-i venea bine. Avea revere late și umeri exagerat 
de vătuiţi. Genul de costum despre care se presupune că 
transmite trufia, chiar dacă stai nemișcat. Bărbatul era flancat 
de doi tipi mătăhăloși, îmbrăcaţi mai puţin protocolar, cu tunsori 
punch perm în stil yakuza. După statura și ţinuta lor, am 
presupus că erau bodyguarzi. 

Probabil că tocmai intraseră. Cel în costum vorbea cu Washio, 
care era extrem de atent și cumva stânjenitor de supus. 

Am privit în continuare și am observat că și alţii se comportau 
la fel. Nou-venitul nu putea să aibă mai mult de 1,73 m, dar 
gâtul îi era masiv și am apreciat că avea optzeci și cinci- 
nouăzeci de kilograme. Urechile îi erau mase deformate de ţesut 
cicatrizat și răsfrânt, care ar fi ieșit în evidență chiar și în 
Japonia, unde astfel de cicatrice sunt uzuale printre judoka și 
kendoka. 


VP - 122 


Washio indica diverși bărbaţi care se antrenau și nou-sositul 
aproba din cap. Părea un fel de actualizare de informaţii. 

Pauza de treizeci de secunde luase sfârșit. Am revenit cu 
atenţia la sac. Cotul stâng. Upercutul drept. Genunchiul stâng. 
Din nou. 

Când seria de un minut s-a terminat, m-am uitat în jur. 
Washio și bărbatul în costum veneau spre mine. Bodyguarzii 
rămăseseră lângă ușă. 

— Oi, Arai, a strigat Washio când ajunseseră la vreo doi metri. 
Chotto mate. „Stai un pic”. 

Am ridicat un prosop de jos și mi-am șters faţa. Ei s-au 
apropiat și Washio l-a indicat pe bărbat. 

— Vreau să-ți fac cunoștință cu cineva, a spus el. Unul dintre 
finanţatorii acestei dojo. 

Știam deja cine era. Exact ca în informarea lui Tatsu, avea 
pometele stâng turtit, iar celălalt etala o fisură de mărimea unei 
mingi de golf, cu margini zdrenţuite. Mi-am închipuit un câine 
mușcându-l de locul acela și continuând să ţină colții încleștați, 
deși el împingea animalul în lături. 

Ceva îmi spunea că animalul ieșise mai prost din înfruntarea 
aceea. 

Am simţit cum mi se zbârlesc firele de păr de pe ceafă și un 
val de adrenalină mi s-a năpustit prin vene. Reacţia mea de tipul 
„luptă sau fugi” este perfect acordată, iar prezenţa bărbatului 
acesta o declanșase prompt. 

— Arai desu, am rostit eu și am făcut o plecăciune scurtă. 

— Murakami da, a replicat el încuviințând din cap. Glasul nu-i 
era mai mult decât un mârâit. Washio mi-a spus că ești bun. 

Părea că se îndoiește. 

Am strâns din umeri. 

— Mâine seară este o luptă, a continuat el. Din când în când, 
organizăm lupte din astea. Majoritatea spectatorilor plătesc o 
sută de mii de yeni, dar membrii dojo-ului pot intra gratuit. Te 
interesează? 

O sută de mii de yeni - apreciasem destul de corect factorul 
economic al acestor evenimente. lar dacă Murakami nu ezitase 
să mă invite, probabil că cineva mă verificase. Am fost mulţumit 
că-i cerusem lui Tatsu să-mi consolideze identitatea Arai. 

Am strâns iarăși din umeri și am spus: 

— Sigur că da. 


VP - 123 


El m-a privit, cu ochi inexpresivi, ca și cum ar fi urmărit ceva 
aflat înapoia mea. 

— Lupta începe la ora zece seara, fix. Spectatorii sosesc ceva 
mai devreme, ca să parieze. Asta va fi la Higashi Shinagawa, 
cinci-chome. De cealaltă parte a canalului de insula Tennozu. 

— În cartierul portuar? am întrebat. 

Zona face parte din Tokio, dar nu era un loc pe care să-l fi 
frecventat când locuisem în capitală. Se află în sud-estul 
orașului, acolo unde se întind fabricile de prelucrare a cărnii și 
staţiile de tratare a apelor reziduale, unităţile care funcţionează 
cu abur și antrepozitele angrosiștilor, toate alimentate de 
marele port Tokio. Am bănuit că atracţia consta în faptul că 
noaptea era pustiu. 

— Exact. Adresa este opt-douăzeci și cinci. Un antrepozit pe 
ușa căruia este caracterul pentru „transport” scris într-un cerc 
mare. Vizavi de Lady Crystal Yacht Club. În dreapta, cum vii de 
la monorai. Ar trebui să fie ușor de găsit. 

— Important este să nu spui nimănui despre asta, a precizat 
Washio. Oricum acolo nu intră decât invitaţii și nu vrem s-avem 
necazuri cu poliţia. 

Murakami a încuviințat o dată, scurt, validându-i spusele de 
parcă abia meritau să fie amintite. Mi-am dat seama că lui nu-i 
păsa cine asista la evenimentele acelea, atâta timp cât avea să 
fie o luptă. Pe de altă parte, Washio era probabil responsabil cu 
logistica și ar fi fost tras la răspundere dacă se iveau probleme. 

— Tu te lupţi? am întrebat, privindu-l pe Murakami. 

Pentru prima dată, bărbatul a zâmbit. Dinţii din faţă erau 
foarte mari și prea egali și mi-am dat seama că purta o proteză 
dentară ieftină. 

— Uneori, dar nu mâine, a răspuns el. 

Am așteptat să văd dacă va mai adăuga altceva. N-a făcut-o. 

M-am întrebat dacă nu putea fi o cursă, însă dacă ar fi dorit să 
mă lichideze, mă aflam deja într-un loc aproape perfect. N-ar fi 
trebuit să mă convingă să merg altundeva. 

— O să vin, i-am spus. 

Murakami m-a mai privit o secundă, cu zâmbetul tot pe buze, 
cu ochii tot inexpresivi, după care s-a îndepărtat. Washio l-a 
urmat. 

Am expirat prelung și am privit ceasul. Când secundarul a 
ajuns la cifra 12, am atacat din nou sacul, consumând excesul 


VP - 124 


de adrenalină pe care-l provocase prezenţa ucigașului. 

Fără doar și poate, era un individ care te băga în sperieți. Și 
nu era vorba doar despre fața distrusă. L-aș fi recunoscut și în 
absenţa  cicatricelor. Degaja același aer letal pe care-l 
cunoscusem, și respectasem, la Jake „Nebunu”. Cicatricele 
exterioare erau însemnele cele mai puţin importante ale firii lui. 

N-aș fi dorit să încerc să-l dobor cu altceva decât o armă cu 
lunetă. lar asta-i cam greu de confundat cu un deces din cauze 
naturale. 

La naiba, mi-am spus. Riscurile sunt riscuri, dar asta aduce 
mai degrabă a sinucidere. Dacă Tatsu ţinea atât de mult să-l 
vadă mort, îi recomandam o echipă de șase oameni cu arme de 
foc. Mi-ar fi plăcut să fac ceva care să-mi asigure continuarea 
bunăvoinței din partea lui Tatsu, însă așa ceva nu merita. 

M-am întrebat dacă vechiul meu prieten mă va ameninţa. Nu 
credeam. lar dacă ar fi făcut-o, eu aș fi iuţit planurile pentru Rio. 
Pregătirile nu erau deocamdată complete, totuși plecarea în 
pripă n-ar fi fost o opţiune dezastruoasă, dacă m-aș fi găsit prins 
între o misiune probabil sinucigașă pe de o parte, și presiuni din 
partea lui Keisatsucho pe de altă parte. 

Aveam totuși să mă duc la lupta de mâine, ca să culeg toate 
informaţiile posibile. Aveam să i le ofer lui Tatsu ca premiu de 
consolare pentru retragerea mea de pe scenă. 

Secundarul ceasului a trecut de cifra 12. Am expediat o ultimă 
rafală de lovituri de coate, apoi m-am retras. In mare parte 
reușisem să mă descarc de adrenalină, totuși continuam să mă 
simt încordat. De obicei efortul fizic ajută în privinţa asta. Nu și 
acum. 

Am găsit un partener și timp de o oră am exersat lovituri de 
picior. După aceea am încheiat prin exerciţii de stretching și am 
plecat la duș. Eram mulțumit că povestea asta se va termina în 
curând. 


VP - 125 


Partea a Il-a 


Muzica dezvăluie un trecut personal 
pe care niciunul dintre noi nu l-a 
conștientizat până atunci, stârnindu- 
ne să plângem pierderi pe care nu 
le-am suferit niciodată și rele 

pe care nu le-am comis. 


JORGE LUIS BORGES 
Capitolul 9 


În noaptea aceea am făcut o plimbare lungă și întortocheată 
prin Tokio. Eram agitat și simţeam nevoia să mă mișc, să 
îngădui curenților orașului să mă poarte unde doreau ei. 

Am rătăcit spre nord din Meguro, păstrându-mă pe străduţe 
secundare, alei, poteci singuratice din parcuri neiluminate. 

Ceva din afurisitul ăsta de oraș continua să mă atragă, să mă 
seducă. Trebuia să plec. Doream să fiu în stare să plec. La 
naiba, încercasem să plec! Dar iată-mă revenit tot aici. 

Poate că-i soarta. 

Insă cu un cred în soartă. Soarta este o balivernă. 

Atunci care-i motivul? 

Am ajuns la Hikawa Jinja din Hiro, unul dintre zecile de 
lăcașuri șintoiste din capitală. Având suprafața de treizeci de 
metri pătraţi, se numără printre cele mai mici asemenea spaţii 
verzi și solemne, dar nu este chiar cel mai mic. Am intrat prin 
poarta veche din piatră și am fost învăluit imediat de întuneric 
liniștitor. 

Am închis ochii, am aplecat capul în faţă și am inspirat pe nas. 
Am ridicat braţele înainte și am rășchirat degetele, aidoma unui 
orb care încearcă să determine locul unde a ajuns. 

Se afla acolo, imediat dincolo de limitele percepţiei obișnuite. 
Senzaţia de oraș viu, încolăcit și stratificat, care vibra în jurul 
meu. Ca și senzaţia că eu eram viu fiindcă făceam parte din el. 


VP - 126 


Am deschis ochii și am înălţat fruntea. Lăcașul era construit 
pe o colină și printre copacii de la periferia sa puteam vedea 
luminile din Hiro și mai departe, din Meguro. 

Tokio este atât de vast, și poate fi atât de crud impersonal, 
încât sprijinul oferit de oazele lui ocazionale este mai dulce 
decât al oricăror alte locuri pe care le-am cunoscut. Liniștea 
unor lăcașuri ca Hikawa induce un soi de meditaţie sumbră, care 
pentru mine avusese mereu tonalitatea clopoţeilor de vânt din 
templu; alinarea micuţelor nomiya, bărulețele de cartier, cu 
numai două sau poate patru scaune în fața unei tejghele lungă 
doar cât jumătate din ușă, la care prezidează o mama-san fără 
vârstă, care poate fi mângâietoare sau severă, în funcţie de 
nevoile clientului ei, ceva ce oferă mai mult confort și înţelegere 
decât orice canapea de psihiatrie; camaraderia straniu de 
anonimă din yatai și tachinomi, tarabele pentru mâncat în aer 
liber care servesc bere în halbe mari și frigărui la grill, tarabe 
care apar precum ciupercile sălbatice în colţurile întunecoase și 
în umbrele șinelor trenurilor aeriene, în care râsetele clienţilor 
difuzează în văzduhul nopţii ca buzunărașe de lumină pe 
fundalul beznei. 

Am înaintat în penumbre și m-am rezemat cu spatele de 
honden, structura simetrică cu acoperiș din ţigle care găzduia 
zeitatea acestui lăcaș mic. Am închis ochii și am expirat, prelung 
și complet, apoi am ascultat pentru o vreme nemișcarea. 

În copilărie, fusesem prins furând un baton de ciocolată dintr- 
o prăvălie din cartier. Cuplul de vârstnici care deținea magazinul 
mă cunoștea desigur și i-a informat pe părinţii mei. Am fost 
îngrozit de posibila reacţie a tatii și am negat totul când m-a 
întrebat. El nu s-a înfuriat. După ce m-a ascultat, s-a mulțumit 
să încuviinţeze încet din cap și mi-a spus că lucrul cel mai 
important pentru un om este să-și recunoască faptele, pentru că 
dacă nu va proceda așa, nu poate fi decât un laș. M-a întrebat 
după aceea dacă îl înţelesesem. 

La momentul respectiv n-am priceput cu adevărat ce voia să 
spună, însă cuvintele lui mi-au indus o rușine arzătoare și am 
mărturisit fapta. El m-a dus la prăvălie, unde mi-am cerut iertare 
printre lacrimi. În prezenţa proprietarilor, expresia tatii fusese 
severă, aproape mânioasă. După ce am plecat însă, în timp ce 
eu continuam să plâng dizgraţiat, el m-a alipit, scurt și stângaci, 
de trupul său, după care și-a pus palma cu blândeţe pe ceafa 


VP - 127 


mea în timp ce mergeam. 

Nu-i uitasem niciodată cuvintele acelea. Știu ce am făcut și-mi 
recunosc toate faptele. 

Prima mea ucidere personală a fost un vietcong în apropiere 
de râul Xe Kong care formează graniţa cu Laos. În Vietnam, 
„uciderea personală” însemna să omori pe cineva în mod 
deliberat. Pe atunci aveam șaptesprezece ani. 

Făceam parte dintr-o echipă de recunoaștere formată din trei 
oameni. Echipele erau mici, iar succesul și supraviețuirea lor 
depindeau de capacitatea de a opera nedetectate în spatele 
liniilor inamice. De aceea, pentru acţiunile de recunoaștere erau 
selectaţi doar cei cu abilitatea de a se mișca nevăzuți și 
neauziți. Misiunea avea nevoie mai degrabă de fantome, decât 
de ucigași. 

S-a întâmplat în zori. Îmi amintesc că abia puteam distinge 
ceața care se ridica din solul umed, pe măsură ce lumina se 
furișa pe cer. Dintotdeauna mi se păruse o ţară frumoasă. Mulţi 
soldaţi o urau, fiindcă urau propria lor prezenţă acolo, însă eu nu 
simțeam așa. 

Ne aflam pe teren de două nopți, fără să fi luat niciodată 
legătura cu baza, și ne îndreptam spre punctul de unde urma să 
fim preluaţi, când l-am văzut pe bărbatul acela, singur, într-o 
poieniţă. Am încremenit și l-am privit dinapoia lizierei. Avea o 
armă AK, așa că știam că era vietcong. Înainta foarte încet, 
privind în stânga, apoi în dreapta. Părea că încerca să se 
orienteze. Tin minte că m-am întrebat dacă nu cumva se 
rătăcise de unitatea lui. Părea ușor speriat. 

Instrucţiunile noastre erau să evităm orice contacte, dar în 
același timp trebuia să culegem informaţii și am văzut că 
vietcongul ţinea un catastif mare. Un fel de registru. Putea fi o 
pradă însemnată. Ne-am privit între noi și conducătorul echipei 
mi-a făcut semn din cap. 

Am îngenuncheat și mi-am ridicat arma CAR-15, l-am adus pe 
vietcong în cătare și am așteptat o pauză în mersul lui. 

Au trecut câteva secunde. Știam că dispuneam de timp și 
doream să fiu sigur în privinţa împușcăturii. 

Vietcongul s-a aplecat și a lăsat pe pământ arma și catastiful, 
după care s-a ridicat, s-a descheiat la pantaloni și a urinat. Aburi 
s-au ridicat din locul unde lichidul fierbinte a atins solul. L-am 
menţinut în cătare, gândindu-mă tot timpul că el nu știa ce va 


VP - 128 


urma și că acela era un mod jalnic de a muri. 

L-am lăsat să termine și să-și ridice pantalonii. Apoi, ka-poc! l- 
am doborât. L-am văzut căzând și am simţit o exaltare 
incredibilă că reușisem! Câștigasem! Eram priceput la asta! 

Ne-am dus spre locul unde zăcea. Când am ajuns acolo, am 
fost surprins să văd că încă trăia. Îl nimerisem în stern și avea o 
gaură în piept. Căzuse pe spate și picioarele îi erau rășchirate. 
Pământul de sub el era deja întunecat de propriul lui sânge. 

Tin minte că m-a surprins tinereţea lui. Părea de o vârstă cu 
mine. Îmi amintesc că gândul acela mi-a fulgerat prin minte - 
Dumnezeule, la fel ca mine! -, pe când stăteam în cerc în jurul 
lui, neștiind ce să facem mai departe. 

El clipea repede și ochii îi treceau de la o faţă la alta, și iar 
înapoi. S-au oprit asupra mea și m-am gândit că știa că eu îl 
împușcasem. Mai târziu am înţeles că explicaţia era probabil 
mai prozaică. Vietcongul încerca să-și explice trăsăturile mele 
asiatice. 

Cineva și-a scos bidonașul și i l-a întins. El însă n-a schițat 
niciun gest ca să-l ia. Răsuflările i-au devenit mai scurte și mai 
precipitate. Prin colţurile ochilor i s-au prelins lacrimi și cu glas 
ascuțit, totuși reţinut, a murmurat cuvinte, pe care niciunul 
dintre noi n-a reușit să le înțeleagă. Ulterior am aflat că răniții 
muribunzi pe câmpul de bătălie își strigă adesea mamele. Poate 
că și el făcuse la fel. 

Noi l-am privit. Sângele a încetat să mai bolborosească în 
rana din piept. Ochii au încetat să mai clipească. Capul i-a 
rămas sub un unghi straniu pe pământul umed, ca și cum ar fi 
ascultat ceva cu multă atenție. 

Am rămas lângă el, tăcuţi. Sentimentul inițial de extaz 
dispăruse, înlocuit de o blândețe bizar de intimă și de o tristeţe 
oripilată, atât de bruscă și de apăsătoare, încât m-a făcut 
realmente să gem. 

La fel ca mine, am gândit din nou. Nu părea să fi fost un om 
rău. Am știut că, în alt univers, noi n-am fi încercat să ne ucidem 
reciproc. Poate că am fi fost chiar prieteni. El n-ar fi zăcut mort 
pe solul unei jungle, îmbibat în propriul lui sânge. 

Unul dintre camarazii mei a început să plângă. Celălalt a 
început să geamă, /isuse, oh, lisuse, din nou și din nou. Amândoi 
au vomitat. 

Nu și eu. 


A 


VP - 129 


Am luat catastiful. Conţinea unele informaţii destul de utile 
despre plăţile Vietcongului către șefi de sate din zonă și alte 
tentative de a cumpăra influență locală. Deși, desigur, în cele 
din urmă, nimic din toate astea nu contase. 

Cineva din elicopterul Huey care ne-a recuperat mai târziu a 
râs și a spus că nu mai eram virgin. Nimeni n-a povestit despre 
ce a simţit de fapt, sau ce s-a întâmplat cât timp noi am stat 
într-un cerc tăcut și am privit cum murea omul acela. 

Când armata mi-a evaluat adecvarea pentru GOS, programul 
comun Forţele Speciale-CIA, psihiatrul dovedise un interes 
deosebit față de acea primă experienţă a uciderii unui om. El 
părea să considere meritoriu faptul că nu vomitasem. Și că 
disipasem „sentimentele negative asociate”, cum le denumise. 
Absența unor coşmaruri ulterioare a fost considerată un plus 
pentru mine. 

Mai târziu aveam să aflu că fusesem clasificat ca aparţinând 
celor două procente magice de soldaţi care sunt capabili să 
ucidă în mod repetat, fără ezitare, fără condiţionare specială și 
fără regrete. Nu știu dacă aparţineam realmente categoriei 
aceleia. Pentru mine n-a fost la fel de ușor pe cât a fost pentru 
Jake „Nebunu”. Dar acolo am fost încadrat. 

O persoană obișnuită este surprinsă de măsura în care un 
soldat trebuie să facă față șovăielilor înainte de ucidere și 
regretelor de după aceea. Desigur, unei persoane obișnuite nu i 
s-a cerut niciodată să omoare un străin de la mică distanţă. 

Cei care au supravieţuit uciderilor din imediată apropiere știu 
că oamenii manifestă o ezitare profundă și înnăscută de a-i 
omori pe membrii propriei lor specii. Eu cred că existenţa 
acestei ezitări are explicaţii evolutive, însă asta-i lipsit de 
importanţă. Important este că scopul fundamental al instrucției 
de bază pentru majoritatea soldaților este utilizarea de tehnici 
clasice și operante de condiţionare în vederea suprimării ezitării. 
Știu că instrucţia modernă atinge obiectivul acesta cu eficienţă 
nemiloasă. Mai știu că are succes mai mare cu suprimarea 
ezitării decât cu cea a regretului. 

Am stat acolo mult timp, examinându-mi amintirile. După o 
vreme a început să mi se facă frig. M-am întors la hotel, 
păzindu-mi ca întotdeauna spatele pe tot drumul. Am făcut o 
baie opăritor de fierbinte, după care m-am strecurat într-un 
yukata din bumbac pe care hotelul îl pusese grijuliu la dispoziţie. 


VP - 130 


Mi-am tras un scaun în faţa ferestrei și am stat pe întuneric, 
privind traficul de pe Hibiya-dori, la douăzeci de niveluri mai jos. 
M-am gândit la Midori. M-am întrebat ce făcea ea chiar în clipa 
asta, de cealaltă parte a lumii. 

Când traficul a început să se rarefieze, m-am suit în pat. 
Somnul a venit încet. Am visat Rio. Se simțea extrem de 
departe. 


Capitolul 10 


În seara următoare, în drum spre locul luptei, am rulat ca 
întotdeauna o RDU. Când am fost sigur că eram curat, am luat 
un taxi până la staţia de monorai Tennozu. De acolo am mers pe 
jos. 

Aici lângă apă era mai rece. Se repara un trotuar și un pâlc de 
indicatoare temporare ce anunțau anzen aaiichi! - „Siguranţă 
mai presus de orice!” - se legănau rigid în vânt, ţipând ca niște 
clopoței nebuni. Am trecut peste masivul pod Higashi 
Shinagawa, de culoarea ruginii. In jurul meu se întindea o reţea 
de pasaje feroviare și rutiere, al căror beton fusese înnegrit de 
anii de acumulare a gazelor de la motoarele diesel, atât de 
întreţesute pe fundalul cerului întunecat, încât solul de dedesubt 
părea vag subteran. Un automat solitar stătea gârbovit la colţul 
unei străzi și lumina lui fluorescentă pâlpâia ca un semnal SOS 
muribund. 

Am zărit Lady Crystal Yacht Club, probabil eufemismul 
publicitar pentru un restaurant aflat întâmplător pe apă, și am 
cotit la stânga. În dreapta mea se afla alt pasaj superior cu 
antrepozite dedesubt; vizavi, o parcare mică, în majoritate 
pustie. Mai departe se zărea alt canal ca Styxul. 

Am găsit ușa de antrepozit pe care o descrisese Murakami. 
Era flancată de două ghivece din beton pentru flori, care 
sucombaseră sub buruieni. În stânga, un indicator metalic 
prevenea asupra pericolului de incendiu. Rugina se întipărise pe 
peretele dinapoia lui ca sângele închegat pe un bandaj desfăcut 
de pe o rană. 

Am privit în jur. Dincolo de apă se zăreau blocuri înalte de 
birouri, apartamente și hoteluri, cu ferestre puternic luminate și 


VP - 131 


numele proprietarilor strălucind mândru în neon roșu și albastru: 
JAL, JTB, Dai-ichi Seafort. Părea ca și cum pământul din jurul 
meu ar fi fost otrăvit și incapabil să asigure aici creșterea unor 
asemenea structuri. 

În șirul lung de antrepozite, exista un intrând în stânga mea. 
Am pășit acolo și am văzut o ușă în dreapta, invizibilă de pe 
stradă. La nivelul ochiului era un vizor. Am ciocănit și am 
așteptat. 

Am auzit tragerea unui zăvor, după care ușa s-a deschis. Era 
Washio. 

— Ai venit devreme, a spus el. 

Am strâns din umeri. Rareori obișnuiesc să stabilesc întâlniri. 
Nu vreau să ofer nimănui ocazia de a mă fixa în timp și spațiu. 
În rarele ocazii când nu am de ales, prefer să vin mai devreme 
ca să examinez împrejurimile. Dacă cineva vrea să-mi 
organizeze o petrecere surpriză, voi ajunge acolo înainte de 
sosirea muzicanţilor. 

M-am uitat. Înăuntru era o sală cavernoasă, presărată cu 
stâlpi din beton. Din plafonul înalt de opt metri atârnau becuri 
cu fir incandescent în interiorul unor globuri din sârmă. Lângă 
toți pereţii erau stivuite lăzi de carton, până la înălțimea de cinci 
metri. Două cărucioare elevatoare cu furcă păreau simple jucării 
pe lângă spaţiul înconjurător. Doi chinpira în tricouri negre 
așezau scaune pe perimetrul sălii. În rest nu mai era nimeni. 

M-am uitat apoi la Washio. 

— Asta-i o problemă? 

El a ridicat din umeri. 

— Nu contează. Spectatorii vor apărea în curând. 

Am pășit înăuntru. 

— Tu te ocupi de ușă? 

A încuviințat. 

— Dacă nu le cunosc faţa, nu intră. 

— Cine se luptă? 

— Nu știu. Eu mă ocup doar de sală, nu de organizarea 
luptelor. 

l-am zâmbit. 

— Participi vreodată? 

Washio a izbucnit în râs. 

— Sunt cam bătrân pentru așa ceva. Poate c-aș fi făcut-o în 
tinerețe, dar luptele astea au început de vreun an, un și 


VP - 132 


jumătate, adică la mult timp după perioada mea de glorie. 

M-am gândit cum îl văzusem vorbind cu Murakami, de parcă l- 
ar fi pus la curent cu ultimele noutăți. 

— Îi antrenezi pe cei din club pentru luptele astea? l-am 
întrebat. 

— Pe unii dintre ei, da. 

— Și Murakami? 

— Ce-i cu el? 

— Cu ce se ocupă? 

Washio a strâns din umeri. 

— Cu multe. Îi antrenează pe unii băieţi. Câteodată se luptă. 
Câștigăm frumos când luptă el. 

— De ce? 

— Murakami își termină întotdeauna luptele. Spectatorilor le 
place asta. 

— Le „termină”? 

— Ştii ce vreau să spun. Când luptă Murakami, este sigur că 
un luptător n-o să mai iasă viu de pe ring. lar Murakami n-a 
pierdut niciodată. 

Nu-mi era greu s-o cred. 

— Ce-l face să fie atât de bun? am întrebat. 

S-a uitat la mine. 

— Să sperăm că n-o să fii nevoit s-o afli niciodată. 

— l-adevărat că se luptă cu câini? 

Washio a rămas tăcut câteva clipe. 

— Unde ai auzit asta? 

Am înălţat din umeri. 

— Zvonuri... 

Altă tăcere. 

— Nu știu dacă-i adevărat, a zis după aceea Washio. Știu că 
participă la lupte de câini clandestine. El crește câini. Tosa și 
pitbull americani. Și câinii lui se bat pe viaţă și pe moarte. li 
hrănește cu praf de pușcă și bagă în ei steroizi. Câinii ăia urăsc 
întreaga lume și sunt agresivi ca dracu'. Murakami i-a băgat 
unuia un ardei ja/aperio în fund. S-a luptat dup-aia ca un diavol. 

La ușă s-a auzit o ciocănitură. Washio s-a ridicat. M-am 
aplecat ușor în faţa lui, ca să anunţ că discuţia noastră luase 
sfârșit. 

El s-a întins și mi-a prins braţul. 

— Stai așa. Mai întâi trebuie să-mi dai telefonul mobil. 


VP - 133 


M-am uitat la mâna lui. 

— Nu-l am la mine, am spus. 

M-a privit încruntat și i-am răspuns în același fel. Era adevărat 
ceea ce-i spusesem, deși, dacă aș fi minţit, o simplă 
încruntătură n-ar fi fost suficientă să mă determine s-o 
recunosc. 

Expresia chipului i s-a destins și mi-a eliberat brațul. 

— N-o să te percheziţionez, a zis, dar nimeni n-are voie să 
intre aici cu telefon mobil sau pager. Prea multora le place să-și 
sune prietenii ca să le spună ce văd. Nu-i sigur. 

Am aprobat din cap. 

— Mi se pare firesc. 

— Dacă vreo gorilă te vede cu telefonul, o s-o încasezi rău de 
tot. Ca să știi... 

Am încuviinţat, ca să arăt că înțelesesem, după care m-am 
retras într-un colț și m-am uitat la oamenii care începeau să 
sosească. Pe unii i-am recunoscut din club. Adonis purta 
pantaloni de trening. M-am întrebat dacă avea să lupte. 

Am rămas în colțul meu și am privit sala care s-a umplut 
treptat. După vreo oră l-am zărit pe Murakami, flancat de o 
pereche de bodyguarzi, alţii decât cei cu care venise în dojo. A 
schimbat câteva cuvinte cu Washio, care a privit în jur, apoi m-a 
indicat. 

Am simţit brusc că Murakami îmi acorda mai multă atenţie 
decât doream cu adevărat. 

Și-a îndemnat bodyguarzii și toţi trei au pornit spre mine. 

Adrenalina mi-a năvălit brusc în vene. l-am simţit impactul. 
Am privit în jur nepăsător, căutând o armă potrivită. N-am văzut 
nimic. 

Cei trei s-au oprit înaintea mea, înșiruiți, cu Murakami cu un 
pas mai în față. 

— N-am fost sigur c-o să vii, a zis el. Mă bucur c-ai făcut-o. 

— Îmi place aici, am spus și mi-am frecat palmele în fața 
corpului, parcă anticipând spectacolul care urma să înceapă. 

De fapt era o postură defensivă convenabilă. 

— Gala durează trei lupte sau treizeci de minute - care dintre 
praguri este atins primul. În felul ăsta, toţi sunt plătiţi cât face. O 
să-ţi explic regulile. 

N-am înţeles de ce-mi spunea toate astea. 

— Cine va lupta în seara asta? am întrebat. 


VP - 134 


Murakami a zâmbit. Proteza dentară era albă. De prădător. 

— Tu, a spus el. 

La naiba. 

L-am privit și am replicat: 

— Nu cred. 

Zâmbetul a dispărut și ochii i s-au îngustat. 

— N-o să-mi pierd timpul cu tine. Washio zice că ești bun. Zice 
că i-ai rupt glezna unuia în nici treizeci de secunde. Prietenul 
tipului ăla vrea să se răzbune. O să te lupţi cu el. 

Adonis. Trebuia să-mi fi dat seama. 

— Sau...? 

— Sau te poţi lupta cu trei bărbaţi pe care-i aleg eu. Dacă ești 
atât de bun, voi avea grijă ca ei să aibă bastoane de polițiști. Și 
spectatorilor le va plăcea asta. Pentru mine e totuna. 

Eram între ciocan și nicovală. Am ales calea cea mai ușoară. 

— O să lupt, am spus. 

Ochii i s-au încrețit de râs stăpânit. 

— Da, așa o să faci. 

— Mai trebuie să știu și altceva? 

A ridicat din umeri. 

— Fără tricouri, fără încălțări, fără arme. În rest, ai voie orice. 
Nu există ring. Dacă te apropii prea mult de spectatori, te vor 
împinge înapoi în centru. Dacă ei cred că fugi de adversar, o să- 
ncasezi și câţiva pumni. Vestea bună este că învingătorul 
primește două milioane de yeni. 

— Și învinsul cât primește? 

Murakami a zâmbit iarăși. 

— Cheltuielile de înmormântare cad în seama noastră. 

M-am uitat în ochii lui. 

— Eu o să iau banii. 

A izbucnit în râs. 

— O să vedem. Acum fii atent. Vei lupta primul. Asta 
înseamnă că mai dispui de cincisprezece minute. Băieţii ăștia 
vor sta cu tine ca să te ajute să te pregătești. 

S-a întors și s-a îndepărtat. 

M-am uitat la cele două gorile. Stăteau la o distanţă 
respectabilă, micșorându-mi șansele de a mă repezi pe 
neașteptate și trece de ele. Deși, chiar dacă aș fi trecut, lângă 
ușă se aflau mulţi bărbaţi. Unii dintre ei ne priveau. Aș fi avut 
șanse mai multe dacă m-aș fi luptat cu Adonis. 


VP - 135 


M-am gândit la numărul luptelor. Prea multe burse acordate 
învingătorilor ar fi redus sau poate chiar ar fi eliminat cota de 
încasări a casei. 

Am îndepărtat gândul acela și mi-am scos blazerul bleumarin 
pe care-l purtam, apoi cămașa și pantofii. Am ridicat ochii și am 
văzut că și Adonis făcea la fel. 

Ceva rău s-a foit în adâncul meu. L-am simţit în măruntaie, în 
ceafă, în mâini. 

M-am gândit la Musashi, maestrul spadasin, care a scris: Nu 
trebuie să te gândești nici la victorie, nici la înfrângere, ci doar 
cum să-ți tai şi să-ți ucizi inamicul. 

Am făcut exerciţii de stretching și box cu umbra. Mi-am 
îngustat tot mai mult focusarea. Nu conta unde mă aflam. 

Murakami s-a apropiat de mine și a spus: 

— Să mergem. 

Am mers în centrul sălii. Adonis aștepta acolo. 

Pupilele îi erau dilatate și mâinile îi tremurau. Părea dopat, 
poate că luase kakuseizai. Drogul i-ar fi asigurat o explozie de 
energie pe termen scurt, l-ar fi ajutat să-și focalizeze atenţia. 

Am decis să-i dau ceva asupra căruia să se focalizeze. 

M-am apropiat de el, fără să încetinesc, până aproape mi-am 
atins faţa de a lui. 

— Ce mai face glezna amicului tău? l-am întrebat. După cum 
zbiera, cred că-l durea. 

S-a holbat la mine. Respirația îi era rapidă. Pupilele erau ca 
niște mingi de baschet, negre. Luase în mod clar kakuseizai. 

— Încearcă să faci la fel cu mine, a spus printre dinţii 
încleștaţi. 

— Ah, nu, am replicat. Ție n-o să-ţi rup glezna. Ție o să-ţi rup 
genunchiul. M-am retras cu jumătate de pas și am arătat cu 
degetul. Pe cel drept. 

Idiotul chiar a urmărit cu privirea degetul meu întins. M-am 
încordat să-i lansez un upercut în plex, dar Washio, care era 
experimentat în asemenea trucuri, își dăduse seama ce va urma 
și a sărit între noi. 

— Nu-ncepeţi până n-anunţ eu, a mărâit el uitându-se la mine. 

Am strâns din umeri. Nu poţi acuza pe cineva că încearcă. 

— O să te scoată de-aici într-un sac, lăbarule, a zis Adonis. ŢI- 
o promit. 

Washio ne-a despărțit. Mulțimea spectatorilor s-a strâns ca un 


VP - 136 


lat. 

— Eşti gata? l-a întrebat Washio pe Adonis, care se legăna pe 
vârfurile degetelor ca un boxer hiperactiv. 

Adonis a aprobat din cap, privindu-mă ucigaș. 

Washio s-a întors spre mine. 

— Eşti gata? 

Am încuviințat, fără să-mi desprind ochii de la Adonis. 

— Hajime! a strigat Washio și în jurul nostru s-a auzit un 
răcnet colectiv. 

Adonis a fentat imediat cu o lovitură de picior, după care s-a 
retras cu un pas în lateral și spre înapoi. Apoi a repetat 
mișcarea. Am început să ne mișcăm în cercuri mici, care se 
deplasau prin sală. 

Am înțeles ce intenţiona. Pentru el, aceștia erau practic 
spectatorii de la un meci pe teren propriu. Avea probabil 
prieteni în rândul audienței. Deplasarea cercurilor noastre avea 
să ne apropie treptat de ei, oferindu-le posibilitatea de a mă 
lovi. 

În același timp, prezenţa acelor prieteni îi gâdila vanitatea. 

— Doko ni ikunda? l-am tachinat, mișcându-mă spre centru. 
Koko da. „Unde te duci? Eu sunt aici”. 

A făcut un pas înainte, dar nu destul pentru a reduce distanța. 
lroniile mele anterioare îl concentraseră asupra genunchilor. Se 
temea că mă voi năpusti asupra lui, așa cum făcusem cu 
prietenul său, și credea că dacă va rămâne la depărtare mă va 
împiedica s-o fac. 

Am coborât braţele câţiva centimetri, păstrându-mi capul și 
torsul aplecate ușor înainte. El s-a încordat pe tălpi și l-am putut 
simţi gândind: Lovitură de picior. Lovea bine cu ambele picioare. 
Îl văzusem la antrenamente. Dacă aș fi fost în locul lui, aș fi 
încercat să-mi uzez adversarul de la distanţă și să mă ţin 
departe, folosind picioarele acelea lungi. 

Adonis și-a adus piciorul stâng în faţă pentru sprijin și a 
șfichiuit cu o lovitură circulară cu piciorul drept. Laba acestuia 
m-a lovit în coapsa stângă, după care a coborât fulgerător pe 
pământ. Am simţit un fulger de durere și din mulţime s-a auzit 
un strigăt aprobator. Adonis s-a legănat din nou înainte și înapoi 
pe vârfuri. 

Era iute. Nu-mi lăsase nicio șansă de a-i prinde piciorul. 

Trebuia să-i îngădui să simtă că loviturile acelea de picior 


VP - 137 


funcționau în avantajul lui, așa încât să încerce să le lanseze cu 
ceva mai multă încredere. Două milisecunde suplimentare de 
contact ar fi putut schimba totul. 

El și-a repetat lovitura de picior. M-a lovit în coapsă ca o bâtă 
de baseball și a ricoșat fulgerător pe podea. Spectatorii au 
zbierat din nou. Urechile îmi vuiau. 

Impactul mă duruse mai tare de data asta. După alte câteva 
lovituri similare, aveam să pierd mobilitatea completă a 
piciorului. Știam că și el gândea similar. 

M-am retras o jumătate de pas și m-am ghemuit, 
descoperindu-mă mai mult în partea dreaptă, ca și cum aș fi 
intenţionat să-mi protejez stângul. L-am privit în ralantiul indus 
de adrenalină. 

Nările i se dilatau și contractau, iar ochii lui mă sfredeleau. A 
înaintat cu pași târșâiţi, menținându-și tălpile în preajma 
podelei. 

Cu vederea periferică am văzut cum talpa dreaptă i s-a 
desprins ceva mai ferm de pe sol. Greutatea corpului a început 
să i se deplaseze înainte și spre stânga. Șoldurile i s-au încordat 
pentru lovitură. 

Mi-am înfrânat impulsul de a acţiona și m-am silit să aştept 
jumătatea suplimentară de secundă de care știam că aveam 
nevoie. 

Lovitura de picior a început să se desprindă de pe podea și eu 
m-am repezit înainte, reducând distanţa la jumătate. Adonis și-a 
înţeles greșeala și a încercat s-o corijeze, însă eram deja prea 
aproape. l-am blocat lovitura de picior cu șoldul stâng și mi-am 
rotit braţul stâng în jurul genunchiului lui drept întins. 

Mulțimea a icnit: 

— Ahhh! 

Adonis a improvizat iute, cuprinzându-mi tricepsul stâng cu 
mâna dreaptă și năpustindu-și mâna liberă spre faţa mea, cu 
degetele întinse rigid, încercând să-mi scoată ochii. Am întețit 
strânsoarea pe genunchiul lui și am executat un pas căzut spre 
înainte cu piciorul meu stâng, silindu-l în jos spre podea. El a 
țopăit înapoi pe piciorul lui stâng pentru a încerca să-și 
regăsească echilibrul și am expediat un upercut violent de 
dreapta în testiculele pe care și le expusese. 

A icnit și a încercat să se retragă. Am făcut un pas lung 
înainte cu piciorul drept, strecurându-mă pe sub braţul lui stâng 


VP - 138 


și în același timp i-am eliberat genunchiul. Am măturat înapoia 
lui, mi-am încleștat mâinile în jurul mijlocului său, mi-am coborât 
șoldurile și m-am arcuit mult pe spate. Adonis a zburat peste 
mine ca ultimul vagon al unui roller coaster, cu braţele și 
picioarele rășchirate sub unghiuri nefirești. Ceafa și umerii lui au 
suferit impactul și picioarele i-au trecut peste cap spre podea în 
urma momentului de inerție generat de aruncarea mea. 

Dacă aș fi optat să-mi eliberez strânsoarea din jurul taliei lui, 
ar fi făcut un salt mortal complet. Eu însă mi-am păstrat priza, 
așa că picioarele i-au bubuit înapoi pe podea, aducându-l pe 
spinare. l-am prins faţa cu mâna stângă și i-am împins capul 
spre spate, trecând în același timp înapoia lui. M-am ridicat pe 
genunchiul drept, mi-am încordat șoldurile și i-am izbit gâtul 
expus cu braţul drept, punându-mi toată greutatea corpului în 
lovitură. Am simţit trosnetul dezastrului complet - cartilajul 
tiroid și cricoid, probabil și apofiza spinoasă. Mâinile i s-au ridicat 
spasmodic spre gât și corpul i-a intrat în convulsii. 

M-am ridicat și m-am îndepărtat de lângă el. Spectatorii 
amutţiseră. 

Am văzut că gâtul începea să i se umfle în urma hematomului 
indus de fracturi. Picioarele i-au zvâcnit și au răpăit, iar el s-a 
rostogolit într-o parte și alta. Chipul i s-a învineţit și s-a 
contorsionat deasupra degetelor disperate. Nimeni n-a schiţat 
niciun gest de ajutor. Nici n-ar fi avut cum să-l ajute. După 
câteva secunde, a început să tremure în spasme neregulate, de 
parcă era supus unor șocuri electrice. lar după alte câteva 
secunde și spasmele acelea au încetat. 

Cineva a răcnit „Yatta!”, „Victorie!”, și sala a reverberat cu un 
cor de ovaţii. Spectatorii s-au apropiat spre mine. Oameni m-au 
bătut pe spate și m-au prins de mâini ca să le scuture. Eram 
neplăcut de conștient că unul dintre prietenii lui Adonis ar fi 
putut folosi momentul pentru a încerca să mă înjunghie, dar n- 
aveam ce face. 

Am auzit glasul lui Washio: 

— Hora, sagatte, sagatte. Ikisasete yare! „Haideţi, haideţi, 
lăsaţi-l să respire!” 

El și câteva gorile s-au apropiat de mine și au început să 
împingă mulțimea înapoi. 

Cineva mi-a întins un prosop și mi-am șters faţa. Spectatorii s- 
au retras. Am privit în jur și am văzut teancuri de bancnote de 


VP - 139 


câte zece mii de yeni schimbându-și proprietarii. 

Murakami a pășit înăuntrul cercului. Rânjea. 

— Yokuyatta Zo, a zis el. „Bună treabă”. 

Am aruncat prosopul. 

— Unde-s banii mei? 

El a băgat mâna în buzunarul de la piept și a scos un plic gros. 
L-a deschis, ca să pot vedea că era plin cu bancnote de zece mii 
de yeni, apoi l-a închis și l-a strecurat înapoi în buzunar. 

— Sunt ai tăi, a zis. O să ţi-i dau mai târziu. A privit în jur. Unii 
din oamenii ăștia ar putea încerca să te jefuiască. 

— Dă-mi-i acum, am spus. 

— Mai târziu. 

Dă-i dracului de bani, am gândit. Eram bucuros că 
supravieţuisem pur și simplu. 

Am pornit către locul unde-mi lăsasem blazerul, cămașa și 
pantofii. Mulțimea s-a deschis respectuos înaintea mea. Câteva 
palme aleatorii m-au bătut pe umeri. 

Murakami m-a urmat. 

— Banii sunt ai tăi, a zis el, dar mai vreau ceva înainte să ţi-i 
dau. 

— Du-te dracului. 

Mi-am îmbrăcat cămașa și am început să închei nasturii. 

El a izbucnit în râs. 

— Bine, bine. 

A scos plicul și mi l-a aruncat. 

L-am prins cu ambele mâini și m-am uitat înăuntru. Părea să 
conțină suma promisă. L-am vârât într-un buzunar al 
pantalonilor și am continuat să-mi închei cămașa. 

— Voiam să-ţi spun, a zis el, cum poţi câștiga de zece sau de 
douăzeci de ori mai mult decât este în plicul ăla. 

M-am uitat la el. 

— Te interesează? 

— Ascult. 

A clătinat din cap. 

— Nu aici. Să mergem undeva unde putem sărbători. A 
zâmbit. Fac eu cinste. 

Am încălţat pantofii și am îngenuncheat ca să le înnod 
șireturile. 

— La ce te-ai gândit? 

— Un locșor care-i proprietatea mea. O să-ţi placă. 


VP - 140 


Am căzut pe gânduri. O „sărbătorire” cu Murakami mi-ar fi 
îngăduit oportunitatea de a culege informaţii suplimentare 
pentru Tatsu. Nu vedeam niciun dezavantaj real. 

— Bine, am spus. 

Murakami a zâmbit. 

Am văzut doi inși care-l băgau pe Adonis într-un sac cu 
fermoar pentru cadavre. Doamne, mi-am spus, chiar că sunt 
bine pregătiți. Au suit apoi sacul pe o targă cu rotile și au 
împins-o spre ușă. Pe partea de dedesubt a tărgii erau prinse 
plăci de metal. Unul dintre inși avea un lanţ masiv și am înţeles 
că urmau să îngreuneze cadavrul și să-l arunce într-un canal din 
jur. 

Următoarea luptă a durat mult. Luptătorii erau conservatori și 
păreau să fi convenit între ei să nu utilizeze tehnici potenţial 
letale sau de desfigurare. După vreo zece minute, Murakami mi- 
a spus: 

— Nu merită să ne mai uităm. Haide! 

A facut un semn spre bodyguarzii lui și am ieșit toţi patru din 
club. Washio ne-a zărit plecând și a făcut o plecăciune. 

Lângă trotuar staţiona un Mercedes S600 negru cu geamuri 
fumurii. Un bodyguard ne-a deschis portiera din spate. Pe 
banchetă era ghemuit un câine. Un pitbull alb, cu urechile tăiate 
scurt, și corpul numai funii de mușchi. Purta o botniţă groasă din 
piele, dincolo de marginile căreia se zăreau cicatrice care mi-au 
spus că era unul dintre animalele de luptă ale lui Murakami. M-a 
privit de parcă m-ar fi luat în cătarea propriului său bot ca o 
țeavă de armă și în ochii ușor injectați mi s-a părut că văd 
echivalentul canin al demenţei. De altfel se zice despre câini că 
ajung să semene cu stăpânii lor. 

Murakami mi-a făcut semn să intru. 

— Nu te speria, a zis el. Atâta timp cât are botniţă, nu face 
probleme. 

— Suie totuși tu primul, i-am replicat. 

A râs și a urcat în Mercedes. Câinele s-a mișcat, pentru a-i 
face loc. Am urcat și eu, apoi bodyguardul a închis portiera. 
Ambii bodyguarzi au suit în față. Am mers spre nord pe Kaigan- 
dori, spre Sakura-dori, și apoi spre Gaienhigashi-dori din 
Roppongi. N-a vorbit nimeni. Pe tot timpul drumului, câinele m-a 
privit neîncetat. 

Când am traversat Roppongi-dori, am început să mă întreb. 


VP - 141 


Când ne-am apropiat de Aoyama-dori, am știut. 
Mergeam la Damask Rose. 


Capitolul 11 


Orice încercări care mai dăinuiseră pentru a mă convinge că 
Harry avusese pur și simplu noroc cu o animatoare au dispărut. 
Brusc, aerul condiţionat din Mercedes mi s-a părut înăbușitor de 
cald. 

Aveam însă o problemă mult mai urgentă decât Harry. Ultima 
dată când fusesem în Damask Rose, vorbisem engleza și mă 
dădusem drept cetățean american care vorbea o japoneză 
aproximativă. De asemenea, utilizasem alt nume. Trebuia să 
decid cum să abordez situaţia de acum. 

Când Mercedesul s-a apropiat de trotuar, am rostit: 

— Da, este un loc bun. 

— Ai fost aici? a întrebat Murakami. 

— Doar o dată. Fetele sunt frumoase. 

Buzele i s-au depărtat într-un zâmbet și între ele a apărut 
proteza exagerat de albă. 

— Așa și trebuie. Eu le aleg. 

Şoferul ne-a deschis portiera și am coborât. Câinele a rămas 
înăuntru, privindu-mă cu ochi flămânzi, de diavol, până când 
bodyguardul a închis portiera. 

Intrarea era păzită de aceiași nigerieni. S-au plecat slugarnic 
pentru Murakami și au murmurat la unison „/rasshaimase”. Cel 
din dreapta a vorbit în microfonul de la rever. 

Am coborât treptele. Bărbatul cu chip rumen pe care-l 
văzusem acolo ultima dată a ridicat ochii. L-a văzut pe 
Murakami și a înghiţit un nod. 

— Bună seara, Murakami-san, a rostit el în japoneză și s-a 
plecat adânc. Este întotdeauna o plăcere să vă avem printre noi. 
Doriţi să vedeți pe cineva anume în seara asta? 

O dungă subţire de sudoare îi apăruse deasupra sprâncenelor. 
Toată atenţia îi era îndreptată asupra lui Murakami, astfel că pe 
mine nici măcar nu mă băgase în seamă. 

Murakami a privit prin sală. Câteva fete i-au zâmbit. Am 
bănuit că se cunoșteau deja. 


VP - 142 


— Yukiko, a spus el. 

Harry, am gândit eu. 

„Domnul Rumen” a încuviinţat și s-a întors spre mine. 

— Okyakusama? a întrebat el. „Și dumneavoastră?” 

Faptul că vorbise în japoneză arăta că nu mă ţinea minte de la 
vizita mea anterioară, când discutaserăm în engleză. 

— Naomi este aici în seara asta? am întrebat tot în japoneză. 

Dacă era prezentă, aș fi dorit s-o văd imediat, ca să amo 
șansă măruntă de a prelua controlul conversaţiei. Dacă lucrurile 
mergeau prost, cel puţin n-ar fi părut că încercam s-o evit. 

Este posibil ca ochii „Domnului Rumen” să se fi îngustat puţin, 
amintindu-și de cineva care o solicitase pe Naomi cu niște 
săptămâni în urmă. Nu eram sigur. 

A plecat scurt capul. 

— V-o aduc. 

Decisesem deja în privinţa unei povești de acoperire, dacă 
Naomi ar fi comentat despre schimbarea numelui meu sau alte 
inconsecvenţe. Eram însurat și nu doream să risc ca genul 
acesta de aventuri nocturne să ajungă la urechile soţiei. M-ar fi 
susținut faptul că plătisem cash, nu cu cardul de credit. Nu era 
chiar cea mai bună explicaţie din lume, dar trebuia să pot spune 
ceva dacă ea ar fi comentat despre neconcordante. 

„Domnul Rumen” a luat două meniuri și ne-a escortat în sala 
principală, oprindu-se mai întâi să șoptească ceva unei fete pe 
care am recunoscut-o de la vizita anterioară ca fiind Elsa. Am 
văzut-o pe Elsa atingând altă fată, Emi, pe braț. 

Am fost conduși după aceea la o masă din colț. Murakami și 
cu mine am ocupat locuri alăturate, ambele cu faţa spre intrare. 
Am privit-o pe Emi mergând la altă masă, unde Yukiko întreținea 
un client. S-a așezat și i-a șoptit ceva la ureche. După o 
secundă, Yukiko și-a cerut scuze și s-a ridicat. Elsa repeta scena 
la masa la care lucra Naomi. Discret și făra probleme. 

Yukiko s-a apropiat și i-am zărit gura lărgindu-se într-un 
zâmbet felin la vederea lui Murakami. Naomi a urmat-o după 
câteva clipe. Purta altă rochie de seară elegantă, din mătase 
neagră, strânsă pe talie, dar largă în partea de sus. Brăţara din 
diamante îi scânteia tot pe încheietura mâinii stângi. 

M-a văzut și faţa a început să i se destindă într-un zâmbet, 
care a încetat când ochii i-au trecut de la mine la Murakami. 
Probabil că-l cunoștea și, bazându-se pe povestea pe care i-o 


VP - 143 


spusesem, era clar că nu se aștepta să ne vadă împreună. În 
mod cert încerca să-și explice discordanţa aceea, totuși modul 
brusc în care i se schimbase expresia mi-a spus că asta nu era 
totul. Era speriată. 

Yukiko s-a așezat lângă Murakami și vizavi de mine. M-a privit 
câteva secunde, apoi s-a uitat scurt la Murakami, și din nou la 
mine. Buzele i s-au mișcat în sugestia vagă a unui surâs rece. 
Murakami a privit-o ca și cum ar fi așteptat mai mult, însă ea l-a 
ignorat. Am simţit o tensiune acumulându-se și am gândit: Să 
nu te joci cu individul ăsta. O poate lua razna. Apoi însă Yukiko a 
revenit cu ochii la el și i-a aruncat un zâmbet care spunea: Doar 
te-am tachinat, scumpule. Nu fi copil. 

Tensiunea s-a diminuat. Mi-am spus că femeia aceasta era 
probabil singura care deţinea un grad de control asupra insului 
de lângă mine. 

Naomi a ocupat scaunul rămas liber. 

— Hisashiburi desu ne, i-am zis eu. „A trecut ceva vreme”. 

— Un, so desu ne, a replicat ea afișând acum o expresie 
neutră. „Da, a trecut”. 

Poate că i s-a părut ciudat că vorbeam japoneza, deși data 
trecută insistasem să vorbim în engleză. Pe de altă parte, poate 
că le făceam plăcere celorlalți comeseni. 

— Voi doi vă cunoașteţi, a intervenit Murakami în japoneză. 
Perfect. Arai-san, ea este Yukiko. 

Naomi n-a oferit nicio indicație că ar fi observat că aveam alt 
nume. 

— Hajimemashite, a zis Yukiko și a continuat tot în japoneză, 
îmi amintesc că te-am văzut aici acum câteva săptămâni. 

Am încuviinţat ușor din cap și i-am întors salutul. 

— Și eu îmi amintesc de tine. Ești o dansatoare minunată. 

Ea și-a aplecat capul într-o parte. 

— Pari cumva diferit. 

Personalităţile mele americană și japoneză sunt distincte și 
mă comport diferit în funcţie de limba pe care o vorbesc și de 
felul în care mă simt. Poate că tocmai asta, alături de 
nervozitatea sa în prezența lui Murakami, îl făcuse pe „Domnul 
Rumen” să nu-și amintească de mine. Yukiko reacţionase 
înaintea deosebirii aceleia, totuși n-o înțelegea. 

Mi-am trecut degetele prin păr, ca și cum aș fi vrut să-l 
aranjez. 


VP - 144 


— Tocmai am venit de la un antrenament, am spus. 

Murakami a chicotit. 

— Chiar așa. 

A apărut o chelneriţță, care a așezat pe masă patru oshibori, 
șervete fierbinţi cu care să ne ștergem mâinile și poate feţele 
pentru a ne înviora, și mai multe snackuri. După ce a terminat, |- 
a privit pe Murakami și, aparent cunoscându-i preferinţele, a 
întrebat: 

— Bombay Sapphire? 

El a încuviințat scurt și a indicat să-i aducă și lui Yukiko 
același lucru. 

Chelneriţa m-a privit. 

— Okyakusama? a întrebat ea. 

M-am întors către Naomi. 

— Springbank? am întrebat. 

Ea a aprobat din cap și am comandat două whisky-uri. 

Femeia plină de viaţă care apăruse data trecută se retrăsese 
acum ca o broască țestoasă în carapace. Oare ce gândea? A/t 
nume, altă identitate japoneză, alt amic yakuza. Toate astea ar 
fi fost subiecte de conversaţie, însă ea n-a spus nimic. 

De ce? Dacă ne-am fi întâlnit din întâmplare pe stradă, primul 
lucru pe care mi l-ar fi spus ar fi fost: „De ce te-ai întors în 
Tokio?” Dacă aș fi folosit alt nume, cu certitudine că ar fi 
comentat despre asta. lar dacă m-ar fi auzit vorbind în japoneză 
nativă fără accent, cu siguranţă că ar fi zis: „Mi se păruse că ai 
spus că te simţi mai în largul tău în engleză...” 

Așadar reticenţa ei era adecvată pur și simplu contextului. M- 
am gândit la frica pe care i-o întrezărisem când îl văzuse pe 
Murakami. El era cauza. Naomi se temea să spună ori să facă 
ceva care să-i atragă atenţia. 

Ultima dată când o văzusem, avusesem impresia că știa mai 
multe decât era dispusă să spună. Reacţia la vederea lui 
Murakami îmi confirmase bănuiala aceea, iar dacă ar fi dorit să 
mă deconspire, ar fi făcut-o deja. Neprocedând astfel, devenise 
complicea mea și împărtășeam acum un secret. Ceva ce aș fi 
putut exploata. 

Yukiko a ridicat un oshibori și l-a folosit pentru a-i șterge 
mâinile lui Murakami, atentă, ca un dresor de animale care 
tesală un leu. Naomi s-a mulțumit să-mi întindă șervetul. 

— Arai-san este un prieten al meu, a zis Murakami privindu- 


VP - 145 


mă, după care s-a uitat la fete și a zâmbit în felul lui specific 
care-i dezvelea proteza dentară. Vă rog să fiţi drăguțe cu el. 

Yukiko mi-a surâs și m-a privit pătrunzător, de parcă ar fi 
spus: Dacă am fi singuri, aș fi foaaarte drăgută cu tine. Cu 
coada ochiului l-am zărit pe Murakami încruntându-se. 

N-as vrea să fiu ținta geloziei ticălosului ăstuia, am gândit și 
mi l-am imaginat pe Harry. 

Chelnerița a venit și a pus băuturile pe masă. Murakami și-a 
dat paharul peste cap. Yukiko i-a urmat exemplul. 

— li yo, a mârâit Murakami. „Bun”. 

Yukiko și-a așezat paharul pe masă cu delicateţe îndelung 
practicată. Murakami a privit-o și ea i-a întors uitătura cu o 
expresie aproape teatral de nonșalantă. Schimbul acela de 
priviri s-a prelungit, după care el a rânjit și a prins-o de mână. 

— Okawari, a strigat-o pe chelneriţă. „Încă două!” 

A ridicat-o pe Yukiko și a tras-o după el, îndepărtându-se de 
masă. L-am urmărit conducând-o spre o ușă de lângă una dintre 
scenele pentru dansatoare. 

— Ce-a fost asta? am întrebat-o pe Naomi în japoneză. 

Ea m-a privit câteva clipe. Cu prudenţă, mi s-a părut. 

— Un lap dance, a rostit după aceea. 

— Ei doi par să se cunoască destul de bine. 

— Da. 

M-am uitat în jur. La mesele vecine stăteau japonezi în 
vestimentaţie standard de sarariman. |n ciuda zgomotelor 
ambientale, erau prea aproape ca să ne permitem o conversaţie 
privată. 

M-am aplecat spre Naomi. 

— Nu m-am așteptat să revin aici, am șoptit. 

Ea a făcut o grimasă. 

— Mă bucur că ai venit. 

N-am știut ce să înțeleg din nepotrivirea dintre reacţia și 
cuvintele ei. 

— Probabil că ai multe întrebări, am zis. 

Naomi a clătinat din cap. 

— Vreau doar să mă asigur că te simţi bine în seara asta. 

— Cred că știu de ce te porţi așa, am început să spun. 

Ea m-a întrerupt, ridicând brusc o mână. 

— Ce ai zice de dansul acela în poală? a întrebat. 

Tonul era de invitaţie, însă ochii îi oscilau între serioși și 


VP - 146 


furioși. 

Am privit-o, încercând să-i apreciez intenţiile, apoi am spus: 

— Sigur că da. 

Am pornit către aceeași ușă spre care merseseră Murakami și 
Yukiko cu câteva minute mai devreme. Alt nigerian aștepta 
înăuntru, imediat înapoia ușii. A făcut o plecăciune și a tras într- 
o parte o sofa semicirculară cu spătar înalt. De cealaltă parte a 
ei se afla altă sofa identică. Am pășit între ele și nigerianul a 
împins jumătatea din față, închizând-o în urma noastră. Ne 
aflam acum într-un compartiment rotund, capitonat. 

Naomi a arătat sofaua tapisată. M-am așezat, fară să-mi 
desprind ochii de pe faţa ei. 

Ea s-a retras, tot privindu-mă. Și-a dus mâinile în spate și am 
auzit sunetul unui fermoar. După aceea mâna ei dreaptă s-a 
ridicat spre breteaua stângă a rochiei și a început s-o împingă 
ușor peste pielea netedă a umărului. 

In buzunarul meu a vibrat deodată ceva. 

Să fiu al naibii! Detectorul de microfoane al lui Harry. 

Continuu, intermitent, continuu. Ceea ce însemna atât 
microfoane, cât și videocamere. 

Am avut grijă să nu privesc în jur sau să fac orice altceva care 
ar fi putut părea suspicios. Am deschis gura să-i spun ceva lui 
Naomi, cuvinte pe care le-ar fi putut rosti orice alt beneficiar 
excitat al unui lap dance incipient. Ea însă a arborat o expresie - 
pe jumătate dispreţuitoare, pe jumătate exasperată care m-a 
oprit. A ridicat subtil un deget arătător de la breteaua rochiei 
spre tavan. După aceea a aplecat foarte puţin capul și a 
îndreptat degetul spre ureche. 

Am recepționat mesajul. Eram ascultați și priviţi. 

Și nu numai aici. Și la masă. De aceea răspunsurile ei 
fuseseră atât de stranii. Acolo nu mă putuse avertiza. 

Am înţeles de asemenea de ce păruse furioasă în seara asta. 
Oare eu eram un simplu contabil american, așa cum 
susținusem, sau măcar un individ neutru? În caz afirmativ, 
tăcerea ar fi fost strategia ei cea mai sigură. Eram oare implicat 
alături de Murakami, care o înspăimânta? În caz afirmativ, un 
avertisment precum cel pe care tocmai mi-l adresase ar fi fost 
periculos. Fără să vreau, o silisem să aleagă. 

Totuși detectorul nu vibrase la masă. Atunci mi-am dat 
seama: Murakami. Mesele erau monitorizate, dar ei deconectau 


VP - 147 


echipamentele când veneau boșii. Acelea ar fi fost regulile și 
bănuiam că nimeni n-ar fi vrut ca Murakami să afle că nu 
fuseseră respectate. lar data trecută când fusesem aici, bateria 
detectorului nu fusese încărcată și de aceea nu mă prevenise. 

Am vârât mâna în buzunar ca să închid aparatul, înclinând 
ușor din cap pentru a arăta că înţelesesem. 

Naomi a terminat să-și coboare breteaua, și-a trecut braţul 
prin ea, apoi a repetat lent acţiunea în cealaltă parte. Și-a 
încrucișat brațele. Nările i se dilatau ușor când respira. A făcut o 
pauză scurtă, după care, tot cu o grimasă pe chip, rigidă, și-a 
dus braţele pe lângă trup. Rochia a lunecat în jos, peste sâni, 
peste abdomen, strângându-se în falduri negre pe șoldurile ei. 

— Poţi să atingi cu mâinile, mi-a spus, dar numai deasupra 
taliei. 

M-am ridicat, rămânând cu ochii în ai ei. M-am aplecat și mi- 
am lipit buzele de urechea femeii. 

— Mulţumesc pentru avertisment, am șoptit. 

— Nu-mi mulțumi, a răspuns ea în același fel. Nici nu mi-ai 
lăsat prea mult de ales. 

— Eu nu sunt cu oamenii ăștia. 

— Nu? Ai luptat în seara asta, nu-i așa? 

— De ce spui asta? 

— Eşti zgâriat pe față. Și am înțeles gluma lui Murakami 
despre „antrenamentul” tău. 

Probabil că Adonis mă șifonase niţel. Nici măcar nu 
observasem. 

— Ştii de luptele alea? am întrebat. 

— Toată lumea știe de ele. Luptătorii vin aici după aceea și se 
laudă. Uneori se comportă de parcă ar fi surzi. 

— N-am ajuns voluntar acolo. Mă antrenez la o dojo și niște 
inși m-au invitat să vizionez o luptă. N-am știut despre ce era 
vorba. S-a dovedit că nu fusesem adus acolo ca să mănânc, ci 
urma să fiu eu însumi felul principal. 

— Păcat pentru tine, a murmurat Naomi. 

— Dacă crezi că sunt cu oamenii ăștia, am spus, de ce mai 
vorbești acum cu mine? De ce m-ai avertizat de microfoane? 

— Pentru că-s la fel de proastă ca tine. 

S-a retras un pas și m-a privit, punându-și mâinile în șolduri și 
ridicându-și bărbia. A înălţat apoi din sprâncene și a zâmbit. 

— Ți-e frică sa m-atingi? 


VP - 148 


l-am cercetat chipul. Eu doream informații, nu un blestemat 
de lap dance. 

— Ți-e teamă până și să priveşti? a întrebat Naomi cu un 
zâmbet batjocoritor. 

Am mai privit-o câteva secunde în ochi, după care mi-am 
coborât uitătura. 

— Îți place ce vezi? a întrebat ea. 

— E bine, am răspuns după o clipă, deși în realitate era mult 
mai bine. 

Ea s-a întors și a venit cu spatele spre mine, aplecându-se în 
același timp ușor în față, modelându-și spinarea după pieptul și 
vintrele mele. 

Brusc mi-am dat seama că acesta era un joc pe care nu 
puteam decât să-l pierd. 

Naomi și-a pus palmele pe genunchi și și-a mișcat șoldurile 
într-o parte și alta. Frecarea feselor ei a căpătat un loc 
proeminent în conștiința mea. 

— Îţi place? a întrebat, privind peste umăr. 

— E bine, am repetat cu glas mai răgușit de data asta și 
Naomi a râs. 

— Am senzaţia că-ţi place mai mult decât doar „bine”, așa-i? 

— Vreau să vorbim, am rostit. 

Am observat că-mi pusesem palmele pe șoldurile ei. Le-am 
retras. 

— Vorbește atunci, a replicat ea apăsându-se mai tare în 
mine. Spune ce vrei. 

Încerca să mă distragă. Nu voia să vorbească și eu nu știam 
cum s-o determin s-o facă. 7 

Naomi și-a arcuit spinarea și a ridicat fundul mai sus. In 
scobitura de la baza șirei spinării s-a format o umbră ca un iaz 
întunecat. 

— Orice vrei, a repetat ea. 

Umbra creștea și se micșora la unison cu mișcările ei. 

— Termină naibii cu asta, am șoptit. 

Palmele îmi erau iarăși pe șoldurile femeii. 

— Dar îţi place, a uguit Naomi. Îmi place și mie. 

Desprinde-te, am gândit, însă mâinile nu mi s-au clintit. Ba 
chiar acum se mișcau. Le-am privit ca din depărtare. Sunetele 
țesăturii frecate de piele răsunau puternic în spațiul închis. 

Te manipulează, am gândit. 


VP - 149 


Și apoi: Ce naiba! Oricum ar trebui să te comporti ca un client 
obișnuit. 

M-am lăsat într-un genunchi și mi-am coborât palmele pe 
spatele coapselor ei, după care m-am ridicat și mâinile mele i-au 
tras rochia în sus prin mișcarea aceea. Purta un tanga negru. 
Strânsă deasupra taliei, rochia atârna ușor deasupra chilotului. 
Am prins-o cu o mână ca pe un căpăstru, iar cu cealaltă i-am 
apucat fundul. 

— Numai deasupra taliei, a rostit ea zâmbind peste umăr, cu 
glas rece prin comparaţie cu dogoarea pe care o simţeam în cap 
și în vintre. Altfel o să-l chem pe băiatul de la ușă. 

Am simţit un fior de furie. /eși! am gândit. Pleacă pur și simplu 
de-aici. Așa cum ar fi trebuit să faci înainte să fi început tot 
rahatul ăsta. 

Mi-am retras mâna de pe fundul ei și am făcut un pas îndărăt, 
însă furia m-a învins. Continuând să-i ţin rochia cu o mână, mi- 
am rotit șoldurile și i-am tras o palmă cât am putut de tare 
peste fesa dreaptă expusă. S-a auzit un p/eosc! sonor și Naomi a 
tipat, smucindu-se ca înaintea unui șoc electric. 

S-a întors apoi cu faţa la mine, ţinându-și o mână pe 
posteriorul rănit. Ochii i se lărgiseră și nările erau dilatate de șoc 
și furie. Cu coada ochiului am văzut cum greutatea i se 
deplasează pe piciorul din spate și m-am gândit că va încerca 
să-mi tragă un șut în testicule cu piciorul din față. 

N-a făcut-o însă, ci s-a retras un pas. Braţele i-au coborât pe 
lângă corp și a ridicat umerii și bărbia, în imaginea vie a mâniei 
regale stăpânite. S-a uitat la mine. 

— Mo owari, okyakusama? a întrebat cu tot disprețul de care 
era în stare. „Am terminat, onorabile client?” 

— Am încălcat vreo regulă? am întrebat eu, zâmbindu-i în 
ochi. 

Naomi și-a ridicat rochia și și-a trecut bratele prin bretele. 
Continua să fie roșie la faţă de furie și n-am putut să nu-i admir 
felul cum se controla. Și-a tras fermoarul fără să solicite ajutor, 
apoi a zis: 

— Au fost trei dansuri, deci treizeci de mii de yeni. Și ar trebui 
să-i dai zece la sută bacșiș băiatului de la ușă. Ken? 

Ken era probabil nigerianul, fiindcă după o secundă sofaua 
semicirculară a fost trasă și el a apărut. Mi-am scos teancul de 
bancnote și i-am plătit pe amândoi. 


VP - 150 


— Mulţumesc, m-am adresat lui Naomi. Am rânjit, radiind ca 
un client foarte satisfăcut. A fost ceva... special. 

Ea mi-a răspuns la surâs într-un fel care m-a făcut să mă 
bucur că n-avea o armă. 

— Kochira koso, mi-a răspuns. „Plăcerea a fost de partea 
mea”. 

M-a însoţit apoi spre masă. Pe drum, am reactivat detectorul 
de microfoane. Murakami și Yukiko ne așteptau. 

— Yokatta ka? a întrebat Murakami, arătându-mi dinţii falși. 
„A fost bine?” 

— Maa na, i-am zis. „Destul de bine”. 

El a prins-o pe Yukiko de mână și s-a ridicat. 

— O să discutăm afacerea noastră altă dată, mi s-a adresat. 

— Când? 

— În curând. Te găsesc eu la dojo. 

Nu-i plăcea să stabilească întâlniri, la fel ca mine. 

— Dimineaţa? Seara? am întrebat. 

— Dimineaţa. În curând. S-a întors către Naomi. Shikkari 
mendo mite yare yo. „Să ai grijă de el”. 

Naomi a înclinat capul pentru a arăta că așa va face. 

Murakami și Yukiko au plecat. După un minut, detectorul a 
început să vibreze - continuu, așa că eram supravegheat doar 
audio. Avusesem dreptate în privinţa regulilor casei. 

Naomi și cu mine am flecărit prostii pentru câteva minute, în 
beneficiul microfoanelor. Tonul ei era rece și corect. Știam că 
mica noastră întâlnire în intimitate nu se desfășurase tocmai 
cum plănuise ea, însă izbutise să mă distragă de la întrebările 
mele și de fapt exact asta urmărise. Probabil că-și spunea că 
disputa se încheiase la egalitate, ceea ce putea să accepte. 

Nu știa însă că fusese doar prima rundă. 

l-am spus că eram obosit și trebuia să plec. 

— Poţi să revii oricând, mi-a zâmbit sarcastic. 

— Pentru alt dans în poală? am întrebat, întorcându-i 
zâmbetul. Negreșit. 

Am suit scara și am ieșit pe Gaienhigashi-dori. Când am ajuns 
pe stradă, am auzit un claxon. Am văzut-o pe Yukiko la volanul 
unui BMW M3 alb, cu Murakami alături. Ea mi-a făcut semn din 
mână, apoi a dispărut pe Aoyama-dori. 

Era abia ora 1 noaptea. Clubul se închidea la ora 3. Naomi 
avea să plece spre casă la scurt timp după aceea. 


VP - 151 


Îmi făcusem temele pe internet și știam unde era casa. Blocul 
Lion's Gate, Azabu Juban 3-chome. 

Trenurile nu mai circulau la ora asta și mă îndoiam că ea avea 
automobil; întreţinerea unei mașini este prea costisitoare în 
capitală și oricum trenurile ajung peste tot. Pentru a merge 
acasă, avea nevoie de un taxi. 

Am luat un taxi până la staţia de metrou Azabu Juban, apoi 
am mers prin 3-chome, până i-am găsit clădirea. Manshon cu 
apartamente standard, dar la nivelul de lux, fier-beton castaniu- 
deschis, nouă și cu aspect modern și elegant. Intrarea din faţă 
era simplă, cu uși duble din sticlă, comandate electronic. 
Imediat în spatele lor, pe plafon erau montate videocamere de 
securitate. 

Clădirea se afla pe colțul unei străzi cu sens unic. Am ocolit-o 
și am găsit în spate o intrare secundară - mai mică, mai discretă 
decât prima, ceva ce ar fi folosit numai rezidenții. Aici nu existau 
videocamere de securitate. 

Al doilea punct de acces complica lucrurile. Dacă aşteptam la 
intrarea greșită, aș fi scăpat-o complet pe femeie. 

Am căzut pe gânduri. Toate străzile acestea erau cu sens 
unic, una dintre caracteristicile districtului Azabu Juban. Dacă 
Naomi venea de la Damask Rose, taxiul ar fi trebuit să treacă 
mai întâi pe lângă intrarea secundară și era cel mai probabil că 
femeia ar fi coborât acolo. Chiar dacă taxiul ar fi mers mai 
departe, spre intrarea din faţă a blocului, aș fi avut timp să 
ocolesc iute clădirea și să ajung acolo înaintea ei. 

Perfect! Am privit în jur, căutând un loc potrivit. De obicei, 
când pregătesc o ambuscadă, încerc să obţin maximum de 
ascundere și de surprindere. Dar asta se întâmplă înaintea unor 
întâlniri fatale. Acum intenţionam doar să vorbesc cu Naomi. 
Dacă o speriam prea tare, dacă o făceam să se simtă 
vulnerabilă, ar fi fugit pur și simplu în bloc și totul s-ar fi 
terminat. 

Exista o stradă laterală perpendiculară, care ducea în locul 
unde mă aflam și se sfârșea chiar în laterala celei de-a doua 
intrări. Am pornit pe strada aceea. Am zărit o tendă pe partea 
blocului, în stânga mea, sub umbra căreia erau stivuite pubele 
mari din plastic. Puteam să aștept tăcut în umbra de acolo și nu 
m-ar fi observat nici cineva care ar fi trecut chiar pe lângă mine. 

M-am uitat la ceas. Era aproape ora 2. Mi-am pierdut timpul, 


VP - 152 


plimbându-mă prin cartier. N-am întâlnit mai mult de șase-șapte 
oameni. Până la ora 3, zona avea să fie aproape complet pustie. 

M-am gândit la tot ce văzusem în club în cursul serii. De la 
Tatsu știam că Yamaoto se baza parțial pe șantaj și estorcare 
pentru a-și controla rețeaua de politicieni docili. Tatsu îmi 
spusese că CD-ul pe care tatăl lui Midori îl luase de la Yamaoto 
conţinea, printre altele, înregistrări video cu oameni politici 
surprinși în ipostaze compromiţătoare. Tot el îmi spusese că 
între Yamaoto și Murakami exista o conexiune. Ca atare, părea 
probabil ca Damask Rose să fie unul dintre locurile în care 
Yamaoto îi filma pe politicieni în toiul unor acte dezonorante. 

lar asta însemna că cineva din rețeaua lui Yamaoto avea 
acum chipul meu pe film. Asta ar fi fost rău, indiferent de 
circumstanţe, dar noul interes al lui Murakami înrăutăţea și mai 
mult situația. Era foarte probabil ca Murakami să arate cuiva 
înregistrarea mea video, ca parte dintr-o verificare suplimentară 
a trecutului pe care îl declarasem. Era posibil să-l arate chiar lui 
Yamaoto, care-mi cunoștea faţa. lar eu folosisem numele lui 
Ishihara ca introducere în dojo-ul lui Murakami. Dacă ei 
înțelegeau cu cine aveau de-a face de fapt, ar fi dedus de 
asemenea că „accidentul” halterofilului nu fusese nici pe 
departe așa ceva. 

Am încercat să pun cap la cap restul puzzle-ului. Yukiko, adică 
cineva aflat într-o poziție de vârf din Damask Rose, poate 
Yamaoto, încerca să pună ghearele pe Harry. Dacă pe ei Îi 
interesa Harry, asta putea fi numai din cauză că Harry îi putea 
conduce la mine. 

Și CIA? Potrivit lui Kanezaki, Agenţia îl urmărise pe Harry ca 
posibil canal spre mine. Întrebarea era dacă Yamaoto și CIA 
acționau împreună, sau dacă interesul lor era doar convergent? 
În primul caz, care era natura legăturii lor? În al doilea caz, care 
era natura interesului lor? 

Dacă-mi jucam bine cărțile, Naomi m-ar fi putut ajuta să 
răspund la întrebările astea. De asemenea, trebuia să rezolv cât 
mai repede totul. Chiar dacă relevanţa lui Harry pentru oamenii 
ăștia era doar ca mijloc de a se apropia de mine, el se putea 
găsi în pericol real. lar dacă Murakami înțelegea că Arai 
Katsuhiko era de fapt John Rain, atât Harry, cât și eu urma să ne 
confruntăm cu o problemă acută. 

Cu puţin înainte de ora 3, a început să plouă. Am revenit 


VP - 153 


repede spre blocul lui Naomi și mi-am ocupat poziţia în umbrele 
din apropierea lui. Sub tendă nu ploua, însă se făcuse frig. 
Piciorul mă durea acolo unde îl lovise Adonis. Am făcut mișcări 
de stretching, ca să-mi păstrez flexibilitatea. 

La ora 3:20, un taxi a apărut pe stradă. L-am privit din umbră, 
când a trecut pe lângă mine. Pe bancheta din spate era Naomi. 

Taxiul a cotit la stânga și s-a oprit imediat după intrarea 
secundară în clădire. Portiera din spate s-a deschis puţin și 
înăuntru s-a aprins plafoniera. Am văzut-o pe Naomi întinzându-i 
niște bancnote șoferului, care i-a dat apoi restul. După aceea 
portiera s-a deschis complet și ea a coborât. Purta un pardesiu 
negru lung până la genunchi, din lână subţire sau cașmir, pe 
care l-a strâns mai bine în jurul corpului. Portiera s-a închis și 
taxiul s-a îndepărtat. 

Naomi a deschis umbrela și a pornit spre intrarea în bloc. Am 
ieșit de sub tendă. 

— Naomi, am rostit eu încet. 

Ea s-a răsucit pe călcâie și am auzit-o inspirând șuierător. 

— Ce dracu’? a exclamat în portugheza ei cu accent 
englezesc. 

Am ridicat mâinile cu palmele înainte. 

— Vreau doar să vorbesc cu tine. 

Femeia a întors capul și a privit peste umăr pentru o clipă, 
poate apreciind distanţa până la intrare, după care a revenit 
spre mine, aparent liniștită. 

— Eu nu vreau să vorbesc cu tine. 

A apăsat pe primul și pe ultimul cuvânt al frazei și agitația i-a 
intensificat accentul. 

— Dacă nu vrei, poţi să nu vorbești. Eu doar te rog să-mi 
permiţi, atâta tot. 

S-a uitat din nou în jur. Avea instincte bune în privința 
pericolului. Majoritatea oamenilor care percep o ameninţare se 
concentrează exclusiv asupra acesteia, ceea ce face din ei o 
pradă ușoară, dacă „ameninţarea” nu este decât un truc, iar 
adevăratul atac va sosi din flanc. 

— De unde știi unde locuiesc? m-a întrebat. 

— Am căutat pe internet. 

— Serios? Chiar crezi că cele cu meseria mea își afișează 
adresa peste tot? 

Am strâns din umeri. 


VP - 154 


— Mi-ai dat adresa ta de e-mail. Ai fi surprinsă cât de multe 
poţi afla, dacă ai o informaţie de la care să pornești. 

Ochii i s-au mijit. 

— Ești dintre cei care urmaresc femeile? 

— Nu, am clătinat din cap. 

Începuse să plouă mai tare. Mi-am dat seama că, ignorând 
disconfortul fizic, vremea era în avantajul meu. Naomi era 
uscată și mândră sub umbrela ei, pe când eu eram ud și 
aproape că tremuram. Contrastul dintre noi ar fi ajutat-o să se 
simtă într-o măsură mai mare stăpână pe situaţie. 

— Am necazuri? a întrebat ea. 

Asta m-a surprins. 

— Ce fel de necazuri? 

— N-am făcut nimic ilegal. Nu sunt implicată în nimic, ci sunt 
doar o dansatoare, ai înţeles? 

Nu știam ce voia să spună, însă n-am vrut s-o opresc. 

— Nu ești implicată? am repetat. 

— Nu sunt implicată și nici nu vreau să fiu! Îmi văd de treaba 
mea. 

— Nu ai necazuri, cel puţin din partea mea. Realmente, vreau 
doar să stăm de vorbă. 

— Dă-mi un singur motiv pentru care aș face-o. 

— Fiindcă ai încredere în mine. 

Expresia chipului ei a oscilat între amuzament și scepticism. 

— Eu am încredere în tine? 

Am încuviinţat din cap. 

— M-ai avertizat de microfoanele din club. 

Naomi a închis ochii pentru o clipă. 

— Doamne, am știut c-o să regret chestia aia. 

— În același timp însă știai c-o să regreţi și mai mult dacă n-ai 
fi spus nimic. 

A clătinat din cap, lent și apăsat. Ştiam ce gândea: /-am făcut 
tipului ăsta o favoare și acum nu mai pot scăpa de el. lar el 
înseamnă niște necazuri pe care nu le doresc. 

Mi-am îndepărtat de pe frunte o șuviţă udă de ploaie. 

— Putem merge undeva? 

Ea s-a uitat la stânga, apoi la dreapta. Strada era pustie. 

— Bine, a spus după aceea. Să luăm un taxi. Știu un loc care 
ține deschis până dimineaţa. Putem vorbi acolo. 

Am găsit un taxi. Eu am suit primul și ea m-a urmat. l-a spus 


VP - 155 


șoferului să ne ducă la 3-3-5 Shibuya-ku, în partea de sud a lui 
Roppongi-dori. Am zâmbit. 

— Tantra? am întrebat. 

M-a privit, poate puţin mirată. 

— ÎI ştii? 

— Există de ceva timp. Este un loc bun. 

— N-am crezut că l-ai ști. Ești niţel cam... vârstnic. 

Am izbucnit în râs. Dacă încercase să mă enerveze, nu reușise 
deloc. Nu voi fi niciodată sensibil în privinţa vârstei mele. 
Majoritatea celor pe care-i cunoșteam când eram tânăr au murit 
deja. Faptul că eu mai respir este de fapt un prilej de mândrie. 

— Tantra este ca sexul, i-am spus și am zâmbit ușor, cu 
indulgență. Fiecare generaţie crede că-l descoperă prima. 

Ea a întors ochii spre geam și am continuat drumul în tăcere. 
Aș fi preferat să fi ales un loc unde să fi putut ajunge mergând 
pe jos, potrivit obiceiurilor mele. Ținând totuși seama de 
circumstanţele generale ale nopţii, am apreciat că 
probabilitatea apariţiei unei probleme cauzată de ignorarea de 
către Naomi a unor principii elementare de securitate era 
gestionabil de redusă. 

După câteva minute, am oprit în faţa unui bloc banal de 
birouri. Am achitat cursa și am coborât. Ploaia se oprise, însă 
strada era pustie, aproape părăsită. Dacă n-aș fi știut unde ne 
aflam, aș fi considerat că era un loc ciudat pentru a cobori dintr- 
un taxi în toiul nopții. 

Înapoia noastră, un „T” slab iluminat strălucea discret 
deasupra unei scări ce cobora la demisol, unicul semn exterior 
al existenţei lui Tantra. Am coborât treptele, am trecut printr-o 
pereche de uși metalice impunătoare și am intrat într-un 
vestibul luminat de lumânări care ducea ca un tunel scurt spre 
zona principală. 

A apărut un chelner care ne-a întrebat în șoaptă dacă eram 
doar noi doi. Naomi i-a răspuns afirmativ și el ne-a condus 
înăuntru. 

Pereţii erau din ciment maro și plafonul era negru. Pe tavan 
existau câteva spoturi, însă majoritatea luminii provenea de la 
lumânările de pe mese și din colţurile podelei din beton lăcuit. 
Ici-colo în nișe erau statuete cu scene din Kama Sutra. In jurul 
nostru vreo șase grupuri mici de oameni stăteau pe perne sau 
pe scaune scunde. Interiorul zumzăia de conversații murmurate 


VP - 156 


și râsete discrete. Din difuzoare invizibile se auzea încet o 
muzică tehno lipsită de agresivitate, care suna vag arăbește. 

Știam că în spate mai existau încă două saloane, ambele 
parţial mascate de draperii purpurii grele. L-am întrebat pe 
chelner dacă era disponibil vreunul și l-a indicat pe cel din 
dreapta. Am privit-o pe Naomi și ea încuviinţat din cap. 

Am trecut dincolo de draperii într-o cameră ce aducea mai 
degrabă cu o grotă micuță sau cu unul dintre localurile unde se 
fuma opiu pe timpuri. Tavanul era scund și lumânările proiectau 
umbre pâlpâitoare pe pereţi. Ne-am așezat pe pernele de pe 
podea din colţ, perpendicular unul față de celălalt. Chelnerul ne- 
a înmânat un meniu și a dispărut în tăcere. 

— Ţi-e foame? am întrebat-o. 

— Da. 

— Și mie. Mi-am frecat umerii uzi. Și frig. 

Chelnerul a revenit. Am comandat ceai fierbinte, chipsurile 
Ayu care erau specialitatea casei și pachetele de primăvară. 
Naomi a ales un whisky Highland Park vechi de doisprezece ani 
și eu am cerut la fel. 

— De fapt, de unde știi de locul ăsta? a întrebat ea după 
plecarea chelnerului. 

— Ți-am spus - există de-o vecie. De zece ani, poate mai 
mulți. 

— Așadar locuiești în Tokio. 

Am tăcut. După câteva clipe, am spus: 

— Am locuit. Până recent. 

— Ce te-a adus înapoi? 

— Un prieten care a intrat într-un fel de încurcături cu oameni 
de la clubul tău, fără ca măcar s-o știe. 

— Ce fel de încurcături? 

— Asta încerc să aflu. 

— De ce m-ai minţit că ești contabil? 

Am ridicat din umeri. 

— Eram în căutare de informaţii. Nu era necesar să-ți spun 
foarte multe. 

Amândoi am tăcut. Chelnerul a sosit cu mâncarea și băuturile. 
Eu am băut mai întâi ceai. M-a încălzit considerabil. Highland 
Park a fost încă și mai bun. 

— Aveam nevoie de așa ceva, am spus și m-am rezemat cu 
spatele de perete, simțind căldura care-mi radia din măruntaie. 


VP - 157 


Naomi a luat un pacheţel de primăvară. 

— Ai fost cu adevărat în Brazilia? m-a întrebat. 

— Da. A 

Era o minciună, însă poate echivalentul moral al adevărului. In 
niciun caz nu-i puteam spune că învățam tot ce puteam despre 
tara ei, pregătindu-mă pentru o primă și irevocabilă călătorie 
acolo. 

Ea a mușcat din pacheţel și l-a mestecat, aplecând ușor capul 
spre un umăr, ca și cum ar fi reflectat la ceva. 

— În seara asta, când am văzut cu cine stăteai la masă, m-am 
gândit că poate ai învăţat câteva cuvinte în portugheză, doar ca 
să mă determini să fiu deschisă. Că dădusem de vreun necaz. 

— Nu. 

— Așadar nu-ncercai să mă întâlnești în privat? 

— În seara când am venit prima dată, tu dansai, așa că am 
întrebat de tine. A fost pur și simplu o coincidenţă. 

— Dacă nu ești un contabil american, ce ești atunci? 

— Sunt o persoană care la răstimpuri... prestează anumite 
servicii. Serviciile respective mă aduc în contact cu mulți 
jucători diferiți din societate. Cu polițiști, dar și cu yakuza. Cu 
politicieni. Uneori cu inși din lumea interlopă. 

— Așa scrie pe cartea ta de vizită? 

Am zâmbit. 

— Am încercat să trec toate astea, dar literele erau prea mici 
ca să poată fi citite. 

— Ce ești - un detectiv particular? 

— Oarecum... 

Naomi m-a privit cu atenţie. 

— Pentru cine lucrezi în prezent? 

— Ti-am spus, în prezent încerc doar să ajut un prieten. 

— Scuză-mă, dar asta sună chiar ca o minciună. 

Am aprobat din cap. 

— Îmi dau seama. 

— În seara asta păreai destul de familiar cu Murakami. 

— Asta te-a nemulţumit? 

— El este un bărbat care mă sperie. 

— Așa ar și trebui. 

Și-a ridicat paharul de Highland Park și s-a rezemat de perete. 

— Am auzit niște povești urâte despre el. 

— Probabil că sunt adevărate. 


VP - 158 


— Toţi se tem de el. Cu excepţia lui Yukiko. 

— De ce oare? 

— Nu știu. Are un fel de putere asupra lui. Nimeni altul n-o 
are. 

— Nu-ţi place de ea. 

Naomi s-a uitat la mine, apoi și-a ferit ochii. 

— Poate să fie la fel de înspăimântătoare ca Murakami. 

— Data trecută ai spus că ea n-are probleme să facă lucruri 
pe care tu nu le-ai face. 

— Așa este. 

— Are vreo legătură cu dispozitivele acelea de ascultare? 

Femeia a dus whisky-ul la gură și l-a terminat. După aceea a 
spus: 

— Eu nu știu cu siguranţă dacă există dispozitive de ascultare, 
însă așa bănuiesc. Noi avem mulți clienţi importanți: politicieni, 
oameni de afaceri, persoane din ministere. Proprietarii clubului 
le încurajează pe fete să vorbească cu ei și să extragă 
informaţii. Toate fetele cred că conversațiile sunt înregistrate și 
se zvonește că unii clienţi sunt chiar filmaţi în camerele pentru 
lap dance. 

Îi câștigam încrederea, iar după felul cum vorbea acum, știam 
că voi putea obţine mai multe. Un jucător de ruletă va agoniza 
ore în șir, dacă să-și pună fisele pe roșu ori pe negru, iar apoi, 
când crupierul va învârti roata, își va dubla sau chiar tripla miza, 
ca modalitate de a-și susține convingerea că a mizat bine. De ce 
ar mai fi suplimentat cu toţi banii aceia, dacă ar fi mizat greșit, 
nu? 

Am arătat spre paharul ei. 

— Mai vrei unul? 

A șovăit o clipă, apoi a aprobat din cap. 

L-am terminat pe al meu și am mai comandat două. Pereţii au 
pâlpâit sub flăcările lumânărilor. Odaia s-a simţit mai intimă și 
mai caldă, ca un sanctuar subteran. 

Chelnerul a adus whisky-urile. După ce a ieșit în tăcere, am 
privit-o pe Naomi și am spus: 

— Tu nu ești implicată în nimic din toate astea? 

Și-a coborât ochii în pahar. Au trecut câteva secunde. 

— Vrei un răspuns onest sau un răspuns realmente onest? m- 
a întrebat în cele din urmă. 

— Dă-mi-le pe ambele. 


VP - 159 


— Bine, a încuviinţat ea. Răspunsul onest este „nu”. 

A sorbit din Highland Park. A închis ochii. 

— Răspunsul realmente onest este... este... 

— Este „nu încă”, am spus încet. 

A deschis ochii și m-a privit. 

— De unde știi? 

M-am uitat la ea pentru o secundă, simţindu-i tulburarea și 
întrevăzând o oportunitate. , 

— Eşti pe cale de a fi coruptă, am spus. Asta-i un proces, o 
succesiune de tehnici. Dacă eşti măcar pe jumătate conştientă 
de asta, atunci eşti mai inteligentă decât majoritatea. Ai de 
asemenea o șansă de a face ceva în privința respectivă... dacă 
dorești. 

— Ce vrei să spui? 

Am sorbit din pahar, am privit lichidul chihlimbariu strălucind 
în lumina lumânărilor și mi-am amintit. 

— Se începe încet. Sunt stabilite limitele subiectului, care este 
determinat să petreacă un timp acolo. El se obișnuiește cu asta. 
În scurt timp, limitele se modifică. Niciodată nu este împins cu 
mai mult de un centimetru. Se procedează astfel încât să simtă 
că-i alegerea lui. 

M-am uitat la ea. 

— Mi-ai spus că atunci când ai sosit în club, erai atât de 
sfioasă, încât abia te puteai mișca pe scenă. 

— Da, i-adevărat. 

— La momentul acela, n-ai fi putut face niciodată un lap 
dance. 

— Nu. 

— Dar acum poți. 

— Da. 

Vocea îi era stinsă, aproape o șoaptă. 

— Când ai făcut primul tău lap dance, ţi-ai spus probabil că 
nu-l vei lăsa pe niciun client să te-atingă. 

— Da, am spus asta, a zis ea. 

Glasul îi era aproape neauzit. 

— Bineînţeles! Aș putea continua. Ți-aș putea spune unde vei 
fi după trei luni din clipa asta, după șase luni, după un an. După 
douăzeci de ani, dacă vei continua să faci ceea ce faci. Naomi, 
tu crezi că toate astea au fost accidente? Este o știință. Există 
experți care-i condiționează pe oameni să facă mâine ceea ce 


VP - 160 


este inacceptabil azi. 

Naomi nu scotea niciun sunet, cu excepția inspiraţiilor și 
expiraţiilor rapide prin nări, și m-am întrebat dacă se lupta să-și 
stăvilească lacrimile. 

Trebuia s-o împing însă niţel mai departe, înainte de a bate în 
retragere. 

— Vrei să știi ce te-așteaptă în continuare? am întrebat. 

S-a uitat la mine, dar n-a zis nimic. 

— Tu știi că fetele din Damask Rose sunt folosite pentru 
șantajarea politicienilor sau așa ceva. Celelalte fete șușotesc 
despre asta, însă nu-i totul. Ai fost abordată, așa-i? A fost o 
abordare piezișă, dar clară. Ceva de felul: „Avem un client 
special despre care credem că s-ar putea să te placă. Am fi 
încântați dacă ai merge cu el și l-ai face să se simtă realmente 
bine. Dacă este mulțumit după aceea, îţi vom plăti X”. Poate că 
aveau un apartament închiriat într-un hotel unde doreau să-l 
duci. Acolo aveau să-l înregistreze, să-l filmeze. Presupun că ai 
refuzat, totuși n-a existat nicio presiune. De ce să fi existat? Ei 
știu că până la urmă vei ceda, pur și simplu din cauza expunerii 
permanente la uzură. 

— Te-nșeli! a spus ea brusc, îndreptând un deget acuzator 
spre faţa mea. 

Am privit-o deschis: 

— Dacă m-aș fi înșelat, n-ai fi reacţionat așa. 

Naomi m-a privit cu ochi răniți și mânioși, mișcând din buze 
de parcă ar fi încercat să găsească cuvintele potrivite. 

Era suficient. Sosise momentul să văd dacă spusele mele 
avuseseră efectul dorit. 

— Hei, am zis încet, însă ea a plecat fruntea. Hei... Mi-am pus 
palma peste mâinile ei. lartă-mă. 

I-am strâns scurt degetele, după care mi-am retras mâna. 

Naomi a ridicat ochii și m-a privit. 

— Crezi că sunt o prostituată. Sau că voi deveni una. 

— Nu, nu cred așa ceva, am clătinat din cap. 

— De unde știi toate astea? 

Era clipa pentru un răspuns onest, totuși destul de vag pentru 
ca să rămân în siguranţă. 

— Cu mult timp în urmă, și într-un context diferit, eu însumi 
am trecut prin ceea ce treci tu acum. 

— Ce vrei să spui? 


VP - 161 


Pentru o secundă mi l-am adus în minte pe Jake „Nebunu”. 
Am clătinat din cap, pentru a-i arăta femeii că nu era un subiect 
despre care doream să vorbesc. 

Am tăcut amândoi câteva clipe, după care ea a rostit: 

— Ai avut dreptate. N-aș fi reacționat atât de agresiv dacă 
spusele tale ar fi fost neadevărate. Sunt lucruri la care m-am 
gândit mult și n-am fost chiar atât de onestă cu mine însămi 
cum ai fost tu. S-a întins și m-a prins de mână. Mi-a strâns-o 
apasat. Mulţumesc. 

Am simțit un amestec bizar de emoţii: satisfacţie că 
manipularea mea funcţiona, înţelegere faţă de situaţia prin care 
se străduia să treacă Naomi, reproș faţă de propria-mi persoană 
fiindcă profitasem de naivitatea ei. 

lar înapoia tuturor acelor sentimente continua să existe 
atracţia pe care o simţeam pentru ea. Îi conștientizam 
inconfortabil atingerea mâinii. 

— Nu-mi mulțumi, am replicat fără s-o privesc. 

Nu i-am răspuns strângerii de mână. După o secundă și-a 
retras brațul. 

— Încerci cu adevărat s-ajuţi un prieten? am auzit-o 
întrebând. 

— Da. 

— Te-aș ajuta dacă aș putea, însă nu știu mai multe decât ți- 
am spus deja. 

Am aprobat din cap și m-am gândit la CIA și la Yamaoto, 
întrebându-mă care putea fi legătura. 

— Aș vrea să te-ntreb ceva, am rostit. Câţi europeni sau 
americani vezi în club? 

Naomi a înălțat din umeri. 

— Destui. Zece, poate douăzeci la sută din clienţi. De ce? 

— L-ai văzut vreodată pe Murakami petrecând alături de ei? 

— Nu, a clătinat ea din cap. 

— Dar pe Yukiko? 

— Nu prea. Ea vorbește destul de stricat engleza. 

Neconcludent. Naomi nu știa nimic. Incepeam să mă îndoiesc 
că avea să-mi fie de mare ajutor până la urmă. 

M-am uitat la ceas. Era aproape ora 5. In curând avea să 
răsară soarele. 

— Ar trebui să plecăm, am rostit. 

Ea a încuviințat. Am achitat nota și am ieșit. 


VP - 162 


Afară era umezeală, însă nu mai ploua. Felinarele de pe 
Roppongi-dori creau conuri strălucitoare de ceață ce se roteau 
lent. Era pe cât de târziu putea fi fără să fie devreme și strada 
era silenţioasă pentru moment. 

— Mă conduci până acasă? a întrebat ea, privindu-mă. 

Am aprobat din cap. 

— Sigur că da. 

Pe la jumătatea drumului care ar fi trebuit să dureze douăzeci 
de minute, a început să plouă din nou. 

— Droga! a înjurat ea în portugheză. Am uitat umbrela în 
Tantra. 

— Shoganai, am replicat și mi-am ridicat gulerul blazerului. 
„Ce să faci...” 

Am  iuţit amândoi pasul. Ploaia s-a întețit. Mi-am trecut 
degetele prin păr și am simţit pârâiașe curgându-mi pe ceafă. 

Când mai aveam de parcurs cam jumătate de kilometru, a 
răsunat o bubuitură impresionantă și a început să plouă 
realmente cu găleata. 

— Que merda! a exclamat Naomi și a izbucnit în râs. Acum 
chiar c-am încurcat-o. 

Am pornit să alergăm, însă fără mare succes. Am ajuns la 
blocul ei și ne-am vârât sub streașină de deasupra intrării din 
spate. 

— Meu deus, a zis ea, râzând. În viaţa mea n-am fost udată în 
halul ăsta! Și-a descheiat pardesiul de pe care șiroia apa, după 
care s-a uitat la mine și a zâmbit. După ce ești deja ud, este 
chiar destul de plăcut. 

Fuioare de vapori se înălțau din rochia ei umedă. 

— les aburi din tine, am comentat. 

Naomi a coborât ochii, apoi m-a privit. A îndepărtat de pe faţă 
câteva șuvițe de păr ud. 

— M-a încălzit alergarea, a explicat ea. 

Mi-am șters apa de pe chip și mi-am spus: £ timpul de 
plecare. 

Insă am rămas pe loc. 

— Mulţumesc pentru o seară interesantă, a zis ea după o 
pauză. Pentru un bărbat care urmărește femei, ești un tip 
cumsecade. 

l-am oferit o jumătate de zâmbet. 

— Așa-mi spun toţi. 


VP - 163 


A urmat un moment straniu de tăcere. După aceea ea s-a 
apropiat de mine și m-a îmbrățișat, lipindu-și fața de umărul 
meu. 

Am fost uimit și am cuprins-o în braţe cu un gest reflex. 

Doar puțină alinare, am gândit. Ai fost dur cu ea înainte. Să se 
simtă bine înainte de despărțire. 

În chip îndepărtat, eram conștient de faptul că suna ca o 
justificare. Asta m-a neliniștit în mod vag. De obicei, mă descurc 
bine și fără așa ceva. 

Puteam simţi forma moale a femeii și căldura ei, condusă cu 
claritate electrică prin umezeala hainelor noastre. 

Mi-am simţit trupul răspunzând. Am știut că a simţit-o și 
Naomi. La naiba! 

Ea și-a desprins capul de umărul meu. Gura îi era foarte 
aproape de urechea mea. Am auzit-o spunând: 

— Vino înăuntru. 

Ultima persoană cu care intrasem într-o relaţie deși ar fi 
trebuit s-o tratez doar ca pe o sursă de informaţii fusese Midori. 
Continuam să plătesc în privinţa aceea. 

Nu fi prost din nou, am gândit. Nu te apropia prea mult. Nu 
încețoșa linia de demarcație. 

Gândurile erau însă deconectate. Nimeni nu părea să asculte. 

Este o fată dintr-un bar. Nu-i cunosti loialitățile. 

Remarca aceea era cu totul neconvingătoare. Nimeni n-o 
trimisese împotriva mea, ci eu o urmărisem. Ea nu avusese nicio 
obligaţie să mă anunţe despre microfoane. Instinctul îmi spunea 
că nu disimula. 

Naomi a pus o palmă pe pieptul meu. 

— N-ai... fost de mult timp cu cineva, a spus. 

Mi-am reamintit că acesta era alt motiv pentru care trăisem 
atât de mult. 

— De ce spui asta? am întrebat-o. 

— O pot spune. Felul cum mă privești. 

Palma i s-a apăsat mai tare. 

— Îți pot simţi bătăile inimii, a adăugat. 

Cu o palmă deasupra inimii mele și cu șoldurile lipite de 
vintrele mele, putea la fel de bine să mă fi supus unui test la 
poligraf. 

Am privit înapoi spre strada care se întindea dincolo de 
streașină. Ploaia bătea în rafale sure, piezișe. Una dintre mâinile 


VP - 164 


mele s-a ridicat spre obrazul femeii. Pielea îi era udă de ploaie și 
m-am gândit la lacrimi. 

Ea a ridicat capul și i-am simțit obrazul lipindu-se de al meu. 
Capul i se mișca foarte ușor în sus și în jos, parcă în ritmul unei 
muzici pe care aproape c-o puteam auzi. Am rămas cu ochii 
închiși, gândind: Nu face asta, nu fi idiot. 

Îmi puteam auzi propria respiraţie, curgându-mi prin nări și 
trecându-mi pe lângă dinți. 

Am dat să mă retrag, dezlipindu-mi obrazul ud de obrazul ei. 
Naomi și-a ridicat o mână spre ceafa mea și m-a oprit. 

Am mișcat capul foarte puţin. Colţurile gurilor noastre s-au 
atins. l-am simţit respiraţia pe obraz. 

Apoi ne-am sărutat. Gura îi era caldă și moale. Limbile ni s-au 
împletit și am gândit, /diotu/ dracului și simultan, Ce bine este. 

Mâinile mele și-au găsit drumul pe sub pardesiul ei, până la 
talie. Naomi mi-a luat fața între palme și m-a sărutat mai 
apăsat. 

Am strâns-o puternic de șolduri, după care mi-am purtat 
mâinile în sus, peste curba coastelor, spre sânii ei. Sfârcurile îi 
erau întărite sub țesătura udă a rochiei. Intregul corp îi radia 
căldură. M-am auzit gemând. A sunat ca o capitulare. 

Naomi s-a retras un pas și a bâjbâit prin poșetă. A scos o 
cheie și m-a privit cu ochi negri, cu răsuflare ușor gâfâită. 

— Vino înăuntru, a spus. 

S-a întors și a băgat cheia în broască. Ușa a glisat, 
deschizându-se, și am intrat amândoi. 

Am continuat să ne sărutăm în lift, pe durata drumului scurt 
până la nivelul al cincilea. Pe drumul pe coridor, ne smulgeam 
unul celuilalt hainele. 

Am intrat în apartamentul ei, într-un vestibul aflat la capătul 
unui hol scurt. Dincolo de el se afla livingul. Totul era slab 
iluminat de lumina cenușie reflectată de pe stradă. 

Naomi a închis după mine ușa și m-a împins, lipindu-mă cu 
spatele de tăblia ei. A reînceput să mă sărute, înfometată, cu 
mâinile descheindu-mi cămașa. Nu obișnuiesc să mă simt 
confortabil într-o casă dacă n-am avut posibilitatea să mă uit în 
jur, însă holul îngust, cu Naomi situată între mine și orice 
atacator potenţial, n-ar fi fost locul ideal pentru o ambuscadă. N- 
am perceput nicio undă de pericol, cel puţin nu din genul 
respectiv. lar detectorul lui Harry tăcea în mod binecuvântat. 


VP - 165 


l-am desprins pardesiul de pe umeri și l-am lăsat să cadă 
înapoia ei. Naomi m-a sărutat pe gât și pe piept, în timp ce 
trăgea cu degetele de cureaua și pantalonii mei. Am cuprins-o 
cu brațele și am deschis fermoarul de pe spatele rochiei. l-am 
tras bretelele de pe umeri și rochia a lunecat tăcută pe podea. 
Am simtit-o azvârlindu-și pantofii din picioare. 

Ea mi-a împins blazerul spre înapoi, însă materialul ud se 
lipise de mine. M-am zbătut și l-am scos, apoi mi-am tras 
cămașa peste cap. Naomi și-a pus o palmă caldă pe abdomenul 
meu pentru o clipă, de parcă ar fi vrut să mă încremenească în 
poziţia aceea. l-am simţit brățara de diamante, un cerc mic și 
rece în jurul încheieturii mâinii. Apoi și-a deplasat mâna mai jos 
și a început să-mi împingă pantalonii. Am oprit-o pentru a-mi 
putea scoate mai întâi pantofii și șosetele. Pantalonii adunaţi în 
jurul gleznelor constituie o postură prea neajutorată pentru 
mine. 

Am pășit afară din pantaloni și chiloţi și i-am dat cu piciorul la 
o parte. Naomi m-a lipit din nou de ușă, și-a trecut braţele în 
jurul meu imediat deasupra mijlocului și le-a strâns, lipindu-ne și 
mai mult laolaltă. Sânii și abdomenul ei m-au apăsat, calzi, moi 
și nebunesc de ispititori, iar în clipa aceea nu mi-a mai păsat cât 
avea să mă coste asta. Cât ar fi putut s-o coste pe ea. 

l-am prins faţa cu blândețe între palme și i-am aplecat ușor 
capul pe spate. Am privit-o în ochi. În penumbrele holului, 
păreau să aibă propria lor luminescenţă discretă. 

Mâinile ei mi-au coborât pe șolduri și Naomi s-a lăsat în 
genunchi în faţa mea. Am privit-o și am respirat mai accelerat. 
Ușa era rece pe spinarea mea goală, apoi gura ei m-a cuprins și 
pentru o clipă n-am mai putut simţi nimic altceva. 

Una dintre palmele ei s-a ridicat spre abdomenul meu și am 
prins-o între mâini, apoi i-am dat drumul. Capul mi s-a lăsat pe 
spate, lovind ușa cu un bufnet slab. O șuviţă rebelă mi-a atins 
coapsa. l-am putut simți fiecare fir de păr, ca și cum aș fi fost 
mângâiat cu un filament încins. 

O palmă mi-a coborât și a urmărit conturul urechii lui Naomi, 
curbura  obrazului, linia maxilarului. Am expirat prelung, 
încordându-mi abdomenul până n-a mai rămas nimic în plămâni, 
după care am inspirat adânc pe nas. 

Mi-am adus degetele sub bărbia ei și am încercat s-o ridic. 

Naomi a lăsat capul puţin pe spate și m-a privit. 


VP - 166 


— Vreau să termin, a zis ea. 

M-am aplecat, mi-am pus mâinile pe trupul ei și am tras-o în 
picioare. Mi-am trecut un braţ după gâtul ei și celălalt pe sub 
fese, am pășit înainte și am ridicat-o în brațe. A râs surprinsă și 
m-a cuprins cu mâinile după gât. 

— Există ceva ce vreau eu să termin, i-am spus. 

Livingul se învecina cu o bucătărie micuță și un dormitor doar 
puţin mai larg. M-am îndreptat spre cel din urmă. Eram vag 
conștient de erecţia care se legăna în fața mea, ca bastonul 
absurd al unui orb, în timp ce mergeam. 

Imediat după ușa dormitorului, pe jos era o saltea. Am pășit 
pe ea și am așezat-o cu blândeţe pe Naomi pe spate. Femeia și- 
a retras mâinile din jurul gâtului meu, atingându-mi cu palmele 
urechile și față. Am pipăit cu ambele mâini și i-am tras tanga 
peste pelvisul plat. Și-a ridicat șoldurile, iar chilotul i-a lunecat 
peste curba feselor. | l-am tras dincolo de glezne și l-am aruncat 
într-o parte. 

Mi-am pus apoi mâinile pe saltea de o parte și cealaltă a lui 
Naomi și i-am sărutat gâtul, sânii, abdomenul. M-am îndreptat 
încet spre liniile coapselor. Ea mi-a prins un smoc de păr de la 
ceafă și a tras îndeajuns de tare ca să mă doară, însă am silit-o 
să aștepte mai mult înainte de a-i da ceea ce dorea. 

Când am făcut-o, a expirat șuierat și și-a întețit strânsoarea 
smocului de păr. M-am așezat în genunchi și i-am prins fesele în 
ambele palme, ridicându-le de pe saltea. Am auzit-o spunând: 

— Isso, isso, continua. 

l-am simţit cealaltă mână atingându-mi ceafa. Am înălțat 
ochii. Mușchii abdomenului îi erau încordațţi și sânii îi tremurau 
ușor de pe urma acţiunilor capului și mâinilor mele. 

Nu m-am grăbit deloc. Avea gust curat, sărat și dulce. 
Degetele ei au trecut prin părul meu, uneori prinzând, uneori 
trăgând, în ritmul atingerilor mele. Nu m-am zorit, nici chiar 
când apăsarea palmelor ei mă îndemna să iuțesc. 

Am auzit-o spunând „/sso”, din nou, repetat. Picioarele i s-au 
ridicat înapoia mea și s-au strâns peste urechile mele, astfel 
încât vocea i-a devenit brusc îndepărtată, ajungând până la 
mine parcă din adâncul apei. Picioarele i s-au încordat încă și 
mai mult, iar încheieturile falangelor ei mi-au apăsat puternic 
scalpul. lar apoi corpul i s-a destins lent și sunetele au revenit în 
odaie. 


VP - 167 


Am lăsat-o înapoi pe saltea și am privit-o. Lumina sură din 
dormitor devenise ceva mai luminoasă. Îi accentua verdele 
ochilor și, fără să mă gândesc, am spus: 

— Eşti frumoasă. 

Ea s-a întins și mi-a prins chipul în palme. 

— Agora, venha aqui, a spus în portugheză. „Vino aici”. 

M-am ridicat spre ea. A întins o mână în jos să mă ajute, dar 
mi-am găsit singur drumul înăuntru. 

Mi-am strecurat braţele pe sub ale ei și în jurul capului ei. Am 
plecat fruntea și am închis ochii, așa cum fusesem învățat 
cândva să mă rog. l-am simţit buzele pe față, murmurând vorbe 
neauzite. 

A trecut un minut, poate două. Mișcarea noastră laolaltă, 
înainte și înapoi, a încetinit treptat, aidoma valurilor care 
avansează și se retrag pe o plajă. Nu aveam să mai pot rezista 
mult. 

Ea și-a arcuit capul spre mine și sărutul s-a iuțit. Prin buzele și 
limba ei, am simţit ca un tors de felină sau un mârâit surd. 

— Agora, mete tudo, a spus ea, mișcându-și gura odată cu a 
mea. „Acum, totul acum”. 

S-a împins în mine, fără să reţină nimic. l-am ţinut chipul în 
palme și am sărutat-o mai apăsat. Și-a ridicat genunchii și i-am 
simţit coapsele și gleznele lunecând pe lângă șoldurile mele. Ne 
mișcăm mai rapid. Naomi și-a încleștat picioarele îndărătul meu. 
Am auzit-o gemând ceva în portugheză. Spinarea mi s-a arcuit, 
degetele picioarelor mi s-au afundat în saltea, și mi-am dat 
drumul cu un kussouu prelung care suna a durere și în același 
timp a plăcere. 

Puterea mi s-a scurs din corp și m-am simţit brusc îngreunat. 
M-am așezat pe saltea lângă Naomi, cu faţa spre spinarea ei, cu 
mâna așezată ușor pe pântecul femeii. 

— Isso, foi otimo, a zis ea întorcând capul spre mine. „A fost 
delicios”. 

Am zâmbit. 

— Otimo, am repetat. 

Membrele mi se păreau din gelatină. 

Mi-a acoperit mâna cu palma și mi-a strâns degetele. Am 
rămas tăcutți o vreme. După aceea, ea a rostit: 

— Pot să te-ntreb ceva? 

Am privit-o. 


VP - 168 


— Sigur că da. ` 

— De ce ai fost atât de șovăitor la început? Imi puteam da 
seama că doreai. lar eu știam că doream. 

Am închis ochii pentru o secundă, flirtând cu somnul. 

— Poate că m-am temut. 

— De ce anume? 

— Nu sunt sigur. 

— Eu ar fi trebuit să mă tem. Când ai spus că ai ceva de 
terminat, m-am gândit pe jumătate că o să-ncerci să mă baţi din 
nou la fund. 

Am zâmbit, cu ochii încă închiși. 

— Te-aș fi bătut, dacă ai fi meritat. 

— AȘ fi avut grijă s-o regreţi. 

— Dar n-ai făcut-o, ci m-ai făcut fericit. 

Am auzit-o râzând. 

— E bine atunci. Tot nu mi-ai spus însă de ce te-ai temut. 

Am rămas pe gânduri. Somnolenţa mă acoperea ca o pătură. 

— Să mă implic. Așa cum ai spus, n-am mai fost de mult timp 
cu cineva. 

Naomi a râs iarăși. 

— Cum ne-am putea implica noi doi? Eu nu știu nici măcar 
cine ești. 

Cu un efort, am deschis ochii. Am privit-o. 

— Tu știi mai multe decât majoritatea, i-am spus. 

— Poate că tocmai asta te sperie, a replicat ea. 

Dacă aș mai fi rămas o clipă întins, aș fi adormit. M-am ridicat 
în capul oaselor și mi-am trecut o palmă peste faţă. 

— E-n regulă, a zis ea. Știu că trebuie să pleci. 

Avea dreptate, bineînţeles. 

— Da? am întrebat. 

— Da. A făcut o pauză. Apoi: Mi-ar plăcea să te revăd. Dar nu 
în club. 

— E logic, am răspuns cu mintea revenită la setările de 
securitate uzuale. 

Naomi și-a încreţit fruntea la auzul răspunsului meu. Mi-am 
înţeles eroarea, am zâmbit și am încercat să corijez. 

— După noaptea asta, oricum nu cred că aș putea respecta 
regula „numai deasupra taliei”. 

Ea a râs la auzul cuvintelor, dar nu pe deplin destins. 

Am folosit baia, apoi am revenit în vestibul, unde mi-am 


VP - 169 


îmbrăcat hainele încă ude. Erau reci și mi se lipeau de piele. 

Naomi a venit în timp ce-mi legam șireturile la pantofi. Își 
pieptănase părul peste cap și purta un capot din flanel negru. M- 
a privit câteva secunde lungi. 

— O să-ncerc să te ajut, a spus după aceea. 

l-am zis adevărul. 

— Să fiu sincer, nu știu cât de multe poți să faci. 

— Nici eu nu știu, dar vreau să-ncerc. Nu vreau... nu vreau s- 
ajung într-un loc de unde să nu-mi mai pot găsi drumul de 
întoarcere. 

Am încuviinţat din cap. 

— Ăsta-i un motiv corect. 

A băgat mâna într-un buzunar al capotului și a scos o bucată 
de hârtie. A vrut să mi-o dea și atunci am observat din nou 
brăţara de diamante. l-am prins ușor încheietura. 

— Un cadou? am întrebat-o, curios. 

Naomi a clătinat încet din cap. 

— A fosta mamei mele. 

Am luat hârtia și am văzut că scrisese pe ea un număr de 
telefon. Am pus-o în buzunar. 

l-am dat numărul meu de pager. Doream să aibă un mod dea 
mă contacta, dacă se întâmpla ceva la club. 

N-am spus „O să te caut”. N-am îmbrăţișat-o, din cauza 
hainelor ude. Doar un sărut scurt. Apoi m-am întors și am 
plecat. 

Am mers în tăcere pe coridor, până la casa scării. Puteam 
spune că ea credea că n-o să mă mai revadă. Trebuia să 
recunosc că era posibil să aibă dreptate. Știința respectivă era 
la fel de descurajantă și rece ca hainele îmbibate cu apă. 

Am ajuns la parter și am privit afară, spre intrarea blocului. 
Pentru o secundă mi-am amintit cum Naomi mă îmbrăţișase 
acolo. Părea deja ceva care se petrecuse cu foarte mult timp în 
urmă. Am simţit un amestec neplăcut de recunoștință și dor, 
brăzdate de vinovăţie și regret. 

Și într-o străfulgerare care a retezat cu limpezime tăioasă prin 
ceața oboselii mele, am înţeles ceea ce nu fusesem în stare să 
spun anterior, nici chiar pentru mine însumi, când Naomi mă 
întrebase de ce anume mă temeam. 

Mă temeam tocmai de asta, de momentul de după, când 
aveam să ajung faţă în față cu știința că totul se va sfârși prost, 


VP - 170 


dacă nu în dimineaţa asta, atunci în cea următoare. Sau în 
dimineața de după aceea. 

Am folosit ușa din spate, unde nu existau videocamere. Când 
am ieșit, ploaia nu contenise. Prima geană de lumină a zilei era 
sură și firavă. Am mers în pantofii uzi până am găsit un taxi și 
am revenit la hotel. 


Capitolul 12 


A doua zi l-am contactat pe Tatsu prin intermediul pagerului și 
al avizierului nostru electronic, și am aranjat să ne întâlnim la 
amiază la Ginza-yu sento, adică baia publică. Sento este o 
instituţie japoneză, deși a intrat în declin la scurt timp după 
sfârșitul războiului, când apartamentele noi au început să fie 
dotate cu propriile lor căzi, iar sento a devenit mai puţin o 
necesitate igienică, cât mai degrabă satisfacerea periodică a 
unei plăceri. Dar, ca toate plăcerile care sunt preţuite nu doar 
pentru rezultatul final, ci pentru trăirea lor în sine, sento n-avea 
să dispară niciodată complet. Deoarece ritualurile lipsite de 
grabă ale frecatului și înmuiatului, precum și relaxarea profundă 
ce poate rezulta numai din imersiunea într-o apă pe care sfioșii 
o pot descrie ca „opăritoare” implică devoţiunea, celebrarea și 
meditaţia, care sunt cerințe simultane pentru o viaţă ce merită 
să fie trăită. 

Ginza-yu se găsește la depărtare atât geografică, cât și 
psihologică de spectaculosul cartier comercial din apropiere al 
cărui omonim este mai bine cunoscut, ascunzându-se aproape 
viclean în umbra pasajului superior Takaracho și făcându-și 
prezenţa cunoscută doar printr-un indicator decolorat, scris 
manual. Am așteptat în firida unei uși de pe partea opusă a 
străzii până l-am văzut pe Tatsu sosind într-un automobil fără 
însemne distinctive. A parcat lângă trotuar și a coborât. L-am 
privit dând colţul spre intrarea laterală a băii, apoi l-am urmat. 

M-a zărit când am intrat după el. Işi scosese deja pantofii și se 
pregătea să-i pună în unul dintre dulăpioarele aflate imediat 
după ușă. 

— Spune-mi ce ai obţinut, a rostit el. 

M-am retras puţin, ca și cum aș fi fost rănit. El m-a privit 


VP - 171 


atent, apoi a suspinat și a întrebat: 

— Ce mai faci? 

M-am aplecat și mi-am scos pantofii. 

— Bine, mulţumesc de întrebare. Și tu? 

— Foarte bine. 

— Soţia? Fiicele? 

Nu s-a putut abţine să nu zâmbească la menţionarea familiei 
sale. A încuviinţat din cap și a spus: 

— Mulţumesc, toată lumea este bine. 

Am rânjit. 

— O să-ţi spun mai multe înăuntru. 

Ne-am lăsat încălțămintea în dulăpioare. Cumpărasem deja 
accesoriile necesare din magazinul de mărunțișuri de vizavi - 
șampon, săpun, bureţi și prosoape - și când am intrat, i-am 
întins lui Tatsu ce avea nevoie. Am plătit proprietarului câte 
patru sute de yeni fiecare, suma fixă autorizată și subvenţionată 
de guvern, am suit scara lată din lemn, ne-am dezbrăcat în 
vestiarul simplu și neîmpodobit, apoi am trecut prin ușa de sticlă 
glisantă spre baia propriu-zisă. Zona era pustie - ora de vârf 
este spre seară - și, precum vestiarul, aproape spartană: un 
spaţiu pătrat mare, cu tavan înalt, pereţi cu faianţă albă pe care 
se prelinge condensul, lămpi fluorescente puternice și un 
exhaustor care părea disperat în lunga lui bătălie fără sorți de 
izbândă împotriva aburilor dinăuntru. Singura concesie făcută 
unei estetici care nu era strict utilitaristă o reprezenta un mozaic 
mare și viu colorat al lui Ginza 4-chome pe peretele de deasupra 
băii înseși. Ne-am așezat să ne frecăm. 

Șmecheria este să foloseşti apă fierbinte de la robinetele 
unde stai așezat, umplând găletușa din plastic asigurată de 
sento cu apă din ce în ce mai fierbinte, pe care ţi-o torni peste 
cap și corp. Dacă te îmbăiezi folosind apă doar călduţă, cada de 
înmuiere va fi insuportabilă când încerci să intri în ea. 

Tatsu și-a terminat ciclul de curățare cu bruscheţea 
caracteristică și a intrat în cadă înaintea mea. Eu nu m-am 
grăbit. Când am fost gata, m-am strecurat lângă el. Am simţit 
imediat cum mușchii încearcă să se contracte înaintea căldurii și 
am știut că peste o clipă vor abandona lupta zadarnică și vor 
ceda înaintea relaxării extatice. 

— Yappari, kore ga saiko da na? am rostit, simțind cum încep 
să mă destind. „E grozav, nu?” 


VP - 172 


Tatsu a aprobat din cap. 

— Un loc neobișnuit pentru o întâlnire, dar plăcut. 

M-am afundat mai mult în apă. 

— Pentru că tot bei atâta ceai, m-am gândit că ai aprecia 
ceva bun pentru sănătatea ta. 

— Aha, deci ai fost politicos. Crezusem că poate acesta era 
felul tău de a-mi arăta că n-ai nimic de ascuns. 

Am râs. L-am informat despre dojo și luptele clandestine, ca și 
despre conexiunea lui Murakami cu ambele. l-am oferit 
aprecierea mea asupra atuurilor și slăbiciunilor acestuia: pe de o 
parte letal, pe de altă parte incapabil să se piardă printre cei din 
jur... 

— Spui că organizatorii luptelor ăstora pierd bani, a rostit el 
după ce am terminat. 

M-am uitat la frescă cu ochi pe jumătate închiși. 

— Bazându-mă pe spusele lui Murakami, da. La trei lupte pe 
seară, cu două milioane de yeni plătiţi învingătorilor, plus 
cheltuielile, ar trebui să fie în pierdere. Nici în serile când au 
două lupte sau numai una, nu pot face mai mult decât să iasă 
pe zero. 

— Și ce-ţi spune asta? 

Am închis ochii. 

— Că n-o fac pentru bani. 

— Exact. Atunci de ce o fac? Care-i beneficiul lor? 

Mi-am imaginat zâmbetul de prădător al protezei dentare. 

— La fel ca Murakami, unii dintre tipii ăștia sunt destul de 
bolnavi la cap. Cred că le face pur și simplu plăcere. 

— Sunt sigur că așa-i. Mă îndoiesc totuși că divertismentul în 
sine ar fi un motiv suficient pentru a crea și susţine genul ăsta 
de activitate. 

— Și care-i părerea ta, atunci? 

— Când ai fost în Forţele Speciale, a spus Tatsu pe un ton 
meditativ, cum priveai personalul care îndeplinea o funcţie 
vitală pentru unitate? 

Am deschis ochii și l-am privit. 

— Redundanţă. Rezervă. Similar unui rinichi suplimentar. 

— Exact. Acum pune-te în locul lui Yamaoto. Avându-te pe 
tine, el putea elimina discret pe oricine n-ar fi fost interesat de 
recompensele lui, care ar fi fost invulnerabil faţă de șantajele lui 
sau ar fi reprezentat în alt mod o ameninţare pentru mașinăria 


VP - 173 


înfiinţată de el. Tu ai deservit o funcţie vitală. După pierderea ta, 
Yamaoto a învăţat să nu se mai bizuie exclusiv pe o singură 
asemenea persoană și va încerca să introducă redundanţă în 
sistem. 

— Chiar dacă Murakami ar fi fost un înlocuitor perfect. 

— Dar tu spui că el nu-i așa. 

— Prin urmare dojo condusă de Murakami și luptele... 

— Se pare că ar fi un fel de curs de instruire. 

— Un curs de instruire..., am repetat eu clătinând din cap. 

L-am văzut pe Tatsu privindu-mă, așteptând, ca întotdeauna 
cu un pas înainte. 

Apoi am înțeles. 

— Asasini? 

Tatsu a arcuit sprâncenele, parcă zicând: Asta tu trebuie să- 
mi Spui. 

— Dojo este cursul introductiv, am rostit, încuviințând din cap. 
lar prin genul de antrenamente de acolo, sunt selectaţi indivizii 
predispuși la violență. Expunerea zilnică, uneori de două ori pe 
zi, la regimul acela îi desensibilizează și mai mult, iar pasul 
următor este participarea ca spectatori la lupte reale pe viaţă și 
pe moarte. 

— lar luptele în sine... 

— Luptele completează procesul. Sigur că da, totul nu-i decât 
o formă de instruire de bază. De fapt, mai mult decât atât, 
fiindcă doar relativ puţini dintre cei care urmează instruirea de 
bază ajung după aceea să lupte și să ucidă. Aici uciderea face 
parte din programă, iar în armata care este creată ajung doar 
supraviețuitorii, inșii cei mai eficienţi în aplicarea tehnicilor pe 
care le-au învăţat. 

Părea logic. Recurgerea la asasini nu era nici măcar ceva 
original. În secolele anterioare, shogun și daimyo foloseau ninja 
în propriile lor lupte interne. Mi l-am amintit pe Yamaoto din 
întâlnirea noastră petrecută cu un an în urmă și am știut că ar fi 
fost probabil măgulit de comparaţia aceea. 

— Înţelegi cum se potrivește procesul ăsta în planurile pe 
termen lung ale lui Yamaoto? a întrebat Tatsu. 

Am clătinat din cap. Căldura pătrunzătoare îmi îngreuna 
gândurile. 

Tatsu s-a uitat la mine așa cum ai putea privi un copil 
retardat, totuși drăgălaș. 


VP - 174 


— Care sunt perspectivele generale ale Japoniei? a întrebat el. 

— Ce vrei să zici? 

— Unde vom fi noi ca naţiune peste zece sau douăzeci de ani? 

Am căzut pe gânduri. 

— Bănuiesc că n-am duce-o prea grozav. Există multe 
probleme - deflaţia, energia, șomajul, mediul, dezastrul bancar - 
și nimeni nu pare-n stare să facă nimic în privinţele astea. 

— Da. Și judeci corect când asociezi problemele Japoniei, pe 
care le au toate ţările, cu propria noastră lipsă de putere de a le 
soluţiona... iar în privinţa asta suntem un caz unic printre statele 
industrializate. 

M-a țintuit cu privirea și am știut la ce se gândea. Până 
recent, eu însumi fusesem una dintre cauzele acelei lipse de 
putere. 

— Ajungerea la un consens durează, am spus. 

— Adesea nici nu se ajunge vreodată la un consens. Totuși 

problema reală nu este predispoziția culturală spre ajungerea la 
un consens. Am zărit urma unui zâmbet. Nici chiar tu n-ai fost 
problema reală. Problema reală este natura corupţiei noastre. 
_ — Au fost destule scandaluri în ultima vreme, am aprobat eu. 
In industria automobilelor, a energiei nucleare, a celei 
alimentare... ce naiba, dacă nu te mai poţi încrede în Mister 
Donut, în cine să mai ai încredere atunci? 

El a făcut o grimasă. 

— Povestea de la centrala nucleară TEPCO a fost mai rău 
decât o rușine. Managerii aceia ar fi trebuit executaţi. 

— Vrei să-mi ceri altă „favoare”? 

A zâmbit. 

— Trebuie să fiu mai grijuliu în alegerea cuvintelor când 
vorbesc cu tine. 

— Oricum, am zis, managerii responsabili pentru TEPCO n-au 
demisionat? 

— Ba da, au demisionat, însă autorităţile de reglementare au 
rămas aceleași... cele care își capătă cota-parte din fondurile 
alocate pentru construirea și întreţinerea centralelor nucleare și 
care au făcut publice abia acum pericole pe care le știuseră de 
mulţi ani. 

S-a ridicat din apă și s-a așezat pe marginea căzii, pentru a se 
mai răcori. 

— Rain-san, a urmat după aceea, societăţile sunt ca 


VP - 175 


organismele și nu există niciun organism invulnerabil la boală. 
Important este dacă organismul se poate apăra eficient când se 
trezește supus unui atac. În Japonia, virusul corupţiei a atacat 
tocmai sistemul imunitar, ca o formă societală de SIDA și, drept 
urmare, corpul și-a pierdut capacitatea de autoapărare. La asta 
mă refer când spun că toate ţările au probleme, dar că numai 
Japonia și-a pierdut abilitatea de a le rezolva. Managerii TEPCO 
au demisionat, totuși cei însărcinați cu reglementarea 
activităţilor lor în anii respectivi au rămas în funcții? Numai în 
Japonia este posibil așa ceva. 

Părea destul de deprimat și pentru o clipă mi-am dorit să nu 
mai privească cu atâta seriozitate mizeriile astea. Dacă avea să 
mai continue mult, avea să capete un ulcer cât un asteroid. M- 
am așezat pe marginea căzii lângă el. 

— Știu că-i rău, am spus încercând să-i ofer puţină 
perspectivă, totuși Japonia nu-i nici pe de parte unică în privinţa 
corupţiei. Poate că aici este niţel mai rău, dar în Statele Unite 
există Enron, Tyco, WorldCom, analiști care mulg banii clienţilor 
pentru a-și da copiii la cele mai bune școli pregătitoare... 

— De acord, însă uită-te și tu la revolta pe care revelaţiile 
acelea le-au indus în sistemul de reglementare american. Au loc 
audieri deschise. Sunt promulgate legi noi. Directori de 
corporaţii sunt trimiși la închisoare. Pe când în Japonia revolta 
este considerată revoltătoare. Cultura noastră pare foarte 
predispusă spre toleranţă, ne? 

Am zâmbit și i-am răspuns prin una dintre cele mai uzuale 
expresii ale limbii. 

— Shoganai, am spus. 

Literal înseamnă „n-ai ce face”. 

— Da, a încuviinţat Tatsu. În alte părţi se spune „C'est la vie” 
sau „Asta-i viața”. Acolo focalizarea este asupra 
circumstanțelor. Doar în Japonia ne focalizăm asupra propriei 
noastre incapacităţi de a schimba circumstanţele acelea. 

Și-a șters fruntea de transpiraţie. 

— Bun! Haide să examinăm acum situaţia din punctul de 
vedere al lui Yamaoto. El înţelege că prin distrugerea sistemului 
imunitar se va petrece până la urmă o disfuncţie catastrofică a 
gazdei. S-au petrecut atât de multe evenimente la limita 
producerii unei catastrofe - financiare, ecologice, nucleare -, 
încât este doar o chestiune de timp până la un cataclism real. 


VP - 176 


Poate un accident nuclear care să iradieze un oraș întreg. Sau 
insolvenţa băncilor din toată țara și pierderea depozitelor 
clienţilor. Indiferent ce ar fi, va avea finalmente suficientă 
magnitudine pentru a-i zgudui pe alegătorii japonezi din apatia 
lor. Yamaoto știe că de-a lungul istoriei dezgustul violent faţă de 
un regim a cauzat reacţii extremiste. Așa s-a întâmplat în 
Germania în timpul Republicii de la Weimar și în Rusia ţaristă, ca 
să amintesc doar două exemple. 

— Până la urmă, oamenii vor vota pentru schimbare. 

— Da. Întrebarea este: o schimbare în „ce”? 

— Tu crezi așadar că Yamaoto încearcă să se poziţioneze 
astfel încât să scape de talazul acela de indignare și revoltă? 

— Bineînţeles. Uită-te la cursul de instruire pentru asasini al 
lui Murakami. El va spori capacitatea lui Yamaoto de a reduce la 
tăcere și a intimida. O asemenea capacitate este una dintre 
cerinţele istorice ale tuturor mișcărilor fasciste. Ţi-am mai spus- 
o, în adâncul sufletului Yamaoto este un extremist de dreapta. 

M-am gândit la unele vești bune din provincii pe care le 
citisem, cum unii dintre politicienii de acolo se ridicau împotriva 
birocraților și altor interese corupte, deschizând registrele 
bugetare sau împotrivindu-se proiectelor de construcţii civile 
publice, care practic îngropaseră ţara sub betoane. 

— lar tu lucrezi cu politicieni nepătaţi pentru a te asigura că 
Yamaoto nu-i unica opţiune a alegătorilor scandalizaţi? am 
întrebat. 

— Fac tot ce pot, a spus Tatsu. 

Traducere: ţi-am spus atât de mult cât trebuie să știi. 

Eu știam însă că CD-ul, practic un inventar al rețelei de 
corupți a lui Yamaoto, ar fi oferit prin implicare negativă o hartă 
nepreţuită către cei care nu făceau parte din reţeaua aceea. Mi 
l-am închipuit pe Tatsu lucrând cu personajele pozitive și 
avertizându-le, încercând să le protejeze, poziționându-le ca pe 
niște piese pe o tablă de go. 

l-am povestit despre Damask Rose și aparenta conexiune a lui 
Murakami cu localul. 

— Femeile acelea sunt folosite pentru a-i ademeni și subjuga 
pe inamicii lui Yamaoto, a rostit el când am terminat. 

— Nu toate, am spus gândindu-mă la Naomi. 

— Nu, nu toate. Se poate ca unele dintre ele să nu știe ce se 
întâmplă, deși îmi imaginez că ar trebui cel puţin să suspecteze 


VP - 177 


adevărul. Yamaoto preferă să conducă asemenea stabilimente 
în mod legal, întrucât așa este greu să fie închise pentru 
activități dubioase. Ishihara a jucat un rol important în privinţa 
asta și este bine că nu mai există. 

Și-a șters din nou fruntea. 

— Interesant este că Murakami pare să aibă o funcţie 
importantă și în privinţa acelui mijloc de control al lui Yamaoto. 
Este posibil ca el să fie mai important pentru puterea lui 
Yamaoto decât bănuisem iniţial. Nu-i de mirare că Yamaoto 
încearcă diversificarea. Trebuie să-și reducă dependența faţă de 
Murakami. 

— Tatsu, am spus eu. 

M-a privit și am simţit că știa ce va urma. 

— N-o să încerc să-l elimin. 

A urmat o pauză lungă. Faţa lui rămas inexpresivă. 

— Înţeleg, a răspuns cu glas încet. 

— Este prea periculos. A fost periculos și înainte, dar acum au 
imaginea mea pe înregistrările video din Damask Rose. Dacă vor 
fi văzute de cine nu trebuie, se va ști cine sunt eu. 

— Interesul lor este faţă de politicieni, oameni din ministere și 
alţii de aceeași natură. Şansa ca înregistrările acelea să ajungă 
la Yamaoto, sau la unul dintre puţinii oameni din organizaţia lui 
care ti-ar putea recunoaște faţa, pare îndepărtată. 

— Mie nu mi se pare deloc îndepărtată. Oricum, Murakami 
este o ţintă foarte grea. Este aproape imposibil să-l elimini pe 
unul ca el și să faci să pară c-a fost un deces natural. 

Tatsu m-a privit fix. 

— Poate fi și nenatural. Miza este suficient de mare pentru a- 
mi asuma riscul respectiv. 

— Poate că aș fi de acord sub forma asta, dar nu sunt expert 
în armele cu lunetă și nici n-o să folosesc bombe, pentru că aș 
răni oameni nevinovaţi din imediata apropiere a lui Murakami. 
lar cu excepția acestor două opțiuni, eliminarea lui dublată de 
scăparea cu bine are o probabilitate foarte redusă de reușită. 

Mi-am dat seama că-mi îngăduisem să discut cu Tatsu despre 
obiecţii practice. Ar fi trebuit să-i fi spus pur și simplu „nu” și să 
tac din gură. 

A urmat altă pauză lungă, după care el a zis: 

— Ce părere crezi că și-a făcut Murakami despre tine? 

Am inspirat adânc aerul umed, apoi am expirat. 


VP - 178 


— Nu știu. Pe de o parte, a văzut ce pot să fac, dar pe de altă 
parte, eu nu eman pericolul ca el. Este ceva ce Murakami nu 
poate controla, așa că nu s-ar gândi că altcineva o poate face. 

— In cazul ăsta te subestimează. 

— Poate că da. Insă nu mult. Cei ca Murakami nu 
subestimează niciodată. 

— Ai dovedit că te poţi apropia de el. Ți-aș putea face rost de 
o armă. 

— Ti-am spus, este însoţit mereu de minimum doi bodyguarzi. 

In secunda în care am rostit cuvintele acelea, am regretat că 
o făcusem. Acum negociam cu el. Era o prostie. 

— Aranjează-i cum trebuie, a spus Tatsu. Elimină-i pe toți trei. 

— Tu nu-ntelegi ce instincte are individul ăsta. Nu lasă pe 
nimeni să aranjeze nimic. Când am coborât din Mercedes în faţa 
clubului lui, l-am văzut privind acoperișurile în căutare de 
lunetiști. Și știa unde să se uite. M-ar simţi „aranjându-l” de la 
un kilometru depărtare. Tot așa cum și eu l-aș simţi pe el. Las-o 
baltă! 

El s-a încruntat. 

— Cum te-aș putea convinge? 

— Nu poți. Uite care-i treaba, propunerea asta a fost riscantă 
din capul locului, dar am fost dispus să-mi asum riscul în 
schimbul a ceea ce poţi tu să faci pentru mine. Acum am aflat 
că riscul este mai mare decât crezusem iniţial. Recompensa 
este aceeași, așa că ecuaţia s-a schimbat. Nimic mai simplu! 

Am tăcut mult timp amândoi. În cele din urmă, Tatsu a 
suspinat și a rostit: 

— Și ce intenţionezi să faci, să te retragi? 

— Poate că da. 

— Nu poţi să te retragi. 

N-am replicat pe loc. Când am vorbit, glasul mi-a fost slab, 
doar o simplă șoaptă. 

— Sper că nu spui că ai putea interveni. 

El nici măcar n-a clipit. 

— N-ar fi necesar să intervin, mi-a răspuns. Tu nu ești pur și 
simplu genul de om care să se retragă. Îmi pare rău că nu poți 
să recunoști asta. Ce vei face - vei găsi o insulă pe undeva și-ți 
vei petrece timpul pe plajă, aducându-te la zi cu toate lecturile 
pierdute în anii ăștia? Te vei înscrie într-un club de go? Te vei 
anestezia cu whisky, când amintirile agitate vor refuza să-ţi 


VP - 179 


permită somnul? 

Poate că auzul acelor cuvinte m-ar fi putut irita, dacă n-ar fi 
fost efectul lichefiant al căldurii. 

— Sau poate vei recurge la terapie? a urmat el. Da, terapia 
este foarte populară în ultima vreme. Te-ar putea ajuta să 
accepţi toate vieţile pe care le-ai luat. Poate chiar și pe cea pe 
care ai optat s-o irosești. 

L-am privit fix. 

— Încerci să mă îmboldești, am spus încet. 

— Ai nevoie să fii îmboldit. 

— Nu de tine. 

S-a încruntat. 

— Afirmi că s-ar putea să te retragi din activitate. Asta pot să- 
nţeleg. Însă acţiunile mele sunt importante și corecte. Asta este 
ţara noastră. 

Am pufnit. 

— Nu este ţara „noastră”. Eu sunt un simplu vizitator. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Toţi cei care contează. 

— Ar fi încântați să știe că ai ascultat. 

— Ajunge! Am avut o datorie faţă de tine, am achitat-o și am 
terminat. 

M-am ridicat și m-am clătit cu apă rece la un robinet. Tatsu a 
procedat la fel. Amândoi ne-am îmbrăcat și am coborât scara. 
Imediat în fața ieșirii din clădire, el s-a întors către mine. 

— Rain-san, a rostit, te voi mai vedea? 

L-am privit cu atenție. 

— Ești o amenințare pentru mine? l-am întrebat. 

— Nu... dacă te vei retrage cu adevărat din activitate. 

— Atunci s-ar putea să ne mai vedem. Dar nu pentru o vreme. 

— Atunci nu-i nevoie să spunem sayonara. 

— Nu, nu-i nevoie. 

Și-a etalat din nou zâmbetul trist. 

— Am o rugăminte. 

l-am zâmbit și eu. 

— Cu tine, ar fi niţel cam periculos să accept fără să știu 
despre ce-i vorba. 

Tatsu a aprobat din cap, acceptându-mi adevărul spuselor. 

— Întreabă-te ce speri să câștigi de pe urma retragerii. Și 
dacă retragerea îţi va asigura cu adevărat lucrurile acelea. 


VP - 180 


— Da, asta pot face, am încuviinţat. 

— Mulţumesc. 

A întins mâna și i-am scuturat-o. 

— De wa, am spus la despărţire. „Ei bine, atunci...” 

El a aprobat iarăși din cap. 

— Ki o tsukete, a rostit o formulă de rămas bun care poate fi 
interpretată ca nevinovata A; grijă de tine sau, mai literal, Vezi 
pe unde calci. 

Ambiguitatea mi s-a părut deliberată. 


Capitolul 13 


În seara aceea am așteptat până la ora 19, când știam că 
Yukiko plecase la club, apoi i-am telefonat lui Harry. Intenţionam 
să-i spun ce trebuia să audă. Îi datoram măcar atât. Ce urma să 
facă după aceea cu informaţiile respective era problema lui, nu 
a mea. 

Am stabilit să ne întâlnim la o cafenea în Nippori. l-am spus să 
nu se grăbească să ajungă acolo. A înţeles traducerea: Pentru 
că CIA își bagă nasul peste tot, fă naibii o RDU conștiincioasă! 

Am ajuns la locul întâlnirii mai devreme, așa cum obișnuiesc, 
și mi-am petrecut timpul sorbind un espresso și răsfoind o 
revistă lăsată de cineva pe masă. Harry a apărut după vreo oră. 

— Salut, puștiule, am spus când l-am văzut. 

Am observat că purta o jachetă elegantă din piele întoarsă și 
pantaloni de lână, în locul jeanșilor lui obișnuiți. De asemenea, 
se tunsese. Arăta aproape prezentabil. Mi-am dat seama că era 
imposibil să mă asculte și aproape că am decis să nu mă 
obosesc să-i mai spun ceva. 

N-ar fi fost totuși corect. Aveam să-i dau informația și 
rămânea responsabilitatea lui s-o folosească. Sau nu. 

Harry s-a așezat și a spus înainte ca eu să pot deschide gura: 

— Stai liniștit. Este imposibil să fi fost urmărit. 

— Asta nu se-nţelege de la sine? 

Ochii lui au început să se caște, apoi și-a dat seama că-l luam 
peste picior. A zâmbit. 

— Arăţi bine, am continuat eu pe un ton ușor surprins. 

Mi-a cercetat chipul, încercând să aprecieze, o știam, dacă 


VP - 181 


glumeam din nou pe seama lui. 

— Așa crezi? a replicat nesigur. 

Am încuviinţat din cap. 

— Se pare că te-ai tuns în unul dintre saloanele acelea 
scumpe din Omotesando. 

S-a învăpăiat la chip. 

— Așa.-i. 

— Nu trebuie să te rușinezi. Merită... oricât ai fi plătit. 

S-a învăpăiat încă și mai tare. 

— Nu mă mai tachina. 

Am izbucnit în râs. 

— Te tachinez doar pe jumătate. 

— Ce se-ntâmplă? 

— De ce trebuie mereu să se-ntâmple ceva? Poate că ţi-am 
dus pur și simplu dorul. 

Mi-a aruncat o privire neașteptat de șmecheră pentru el și am 
avut senzaţia că știam de unde o învățase. 

— Da, și eu ţi-am dus dorul. 

Nu așteptam chiar atât de doritor turnura pe care avea s-o 
capete conversaţia noastră când urma să pomenesc de Yukiko, 
așa că nu m-am grăbit s-o fac. 

Când a sosit chelneriţa, Harry a comandat o cafea și prăjitură 
de morcovi. 

— Ai mai auzit în ultima vreme de noii noștri prieteni? l-am 
întrebat. 

— Niciun cuvinţel. Probabil că i-ai speriat serios. 

— Nu m-aș bizui pe asta. Am sorbit din espresso și l-am privit. 
Tu locuiești tot acolo? 

— Da, însă sunt aproape gata de mutare. Ştii cum e... 
Pregătirile durează, dacă vrei să faci o treabă bună. 

Amândoi am rămas tăcuţi o vreme și eu mi-am spus, Acum 
începem. 

— Intenţionezi să fii cu Yukiko la noua adresă? 

Harry m-a privit precaut. 

— Poate că da. 

— Eu nu m-aș mai sinchisi atunci să mă mut. 

A tresărit, cu expresia lui de nedumerire caracteristică sub 
tunsoarea nouă și modernă. 

— De ce? a întrebat nesigur. 

— Este încurcată cu niște oameni foarte răi. 


VP - 182 


El s-a încruntat. 

— Știu. 

A fost rândul meu să fiu surprins. 

— Ştii? 

A încuviințat, dar tot încruntat. 

— Mi-a spus ea. 

— Ce ţi-a spus? 

— Mi-a spus că Damask Rose este condus de yakuza. Și ce 
dacă? Toate cluburile sunt dirijate de ei. 

— Ţi-a spus și că-i încurcată cu unul dintre proprietari? 

— Cum adică... „încurcată”? 

— Adică foarte apropiată de el. 

Harry bătea nervos cu talpa piciorului pe sub masă. Puteam 
simți vibraţiile. 

— Nu știu ce trebuie ea să facă la club și probabil că-i mai 
bine că nu știu. 

Era decis să refuze orice. Ar fi fost o pierdere de timp din 
partea mea. 

Perfect! Aveam să-mi modific abordarea și să mai încerc o 
dată. 

— Bine, am spus, scuză-mă că am adus vorba. 

M-a privit nehotărât. 

— De unde știi tu despre toate astea? a întrebat. Mă spionezi? 

Nu mi-a plăcut întrebarea lui, deși bănuiam că esenţa ei era 
aproape de adevăr. Răspunsul meu n-a fost tocmai o minciună, 
ci doar incomplet. 

— Am dezvoltat o... relaţie cu yakuza care cred că deţine 
Damask Rose. Este un ucigaș lipsit de sentimente, pe nume 
Murakami. El m-a dus acolo. În mod evident, el și Yukiko erau 
apropiaţi. l-am văzut plecând împreună. 

— Asta ai vrut să-mi spui? Pare să fie șeful ei. Au plecat 
împreună - și ce dacă? 

Deschide ochii, idiotule! îmi venea să spun. Femeia aia-i un 
rechin. Este din altă lume, din altă specie. Ceva nu-i deloc în 
regulă acolo. 

Am rostit însă: 

— Harry, instinctele mele sunt destul de bune în privințele 
astea. 

— Ei bine, n-o să mă-ncred în instinctele tale mai mult decât 
mă-ncred în ale mele. 


VP - 183 


Chelneriţa a sosit cu cafeaua și prăjitura, apoi a plecat. Harry 
n-a părut s-o bage în seamă. 

Aș fi vrut să-i spun mai multe, aș fi vrut să-i ofer gândurile lui 
Naomi drept confirmare. Mi-am dat seama însă că n-aș fi avut 
mare succes. În plus, Harry nu trebuia să-mi cunoască sursa 
informațiilor. 

Am încercat pentru ultima dată. 

— Clubul este ticsit de microfoane și videocamere ascunse. 
Detectorul primit de la tine a luat-o razna tot timpul cât am fost 
acolo. Cred că locul este folosit pentru atragerea politicienilor în 
acte șantajabile. 

— Chiar dacă ar fi adevărat, nu-nseamnă că Yukiko este 
implicată. 

— Harry, tu chiar nu te-ai întrebat niciodată dacă a fost o 
coincidenţă faptul c-ai cunoscut-o pe femeia asta cam tot atunci 
când noi am descoperit că erai urmărit de CIA? 

S-a uitat la mine de parcă o luasem realmente razna. 

— Vrei să zici că Yukiko este amestecată cu CIA? Haide, zău... 

— Mai gândește-te, l-am îndemnat. Știm că CIA te urmărea pe 
tine, deoarece voia să ajungă la mine. Ți-au dat de urmă prin 
intermediul scrisorii lui Midori. Ce au aflat despre tine din 
scrisoare? Doar un nume ortografiat ciudat și un oficiu poștal. 

— Și? 

— CIA nu deține așadar competenţa necesară pentru a utiliza 
informaţiile respective, ci are nevoie de resurse locale. 

— Și? a repetat el, pe un ton iritat. 

— Agenţia îl cunoștea pe Yamaoto din legăturile lui cu Holtzer 
și i-a cerut ajutorul. El și-a pus oamenii să verifice înregistrările 
de domicilii și angajări în cercuri concentrice, pornind de la 
oficiul poștal Chuoku. Poate că au accesat și registrele fiscale, 
dar au aflat unde-i angajat un Haruyoshi ortografiat în chip mai 
puţin obișnuit. Acum aveau numele tău integral, dar tot nu 
puteau afla unde locuiești, fiindcă tu ești foarte grijuliu să 
protejezi adresa. Poate c-au încercat să te urmărească de la 
serviciu, însă le-ai dovedit că erai atent la filaje și că nu aveau 
șanse. Atunci Yamaoto i-a cerut șefului tău să te ducă într-un loc 
unde să „sărbătoriţi” ceva, un loc unde să întâlneşti o adevărată 
frumusețe, care să poată afla unde locuiești, astfel ca ei să te 
poată urmări mai des, sperând că vei cobori garda și-i vei 
conduce la mine. 


VP - 184 


— Atunci de ce a mai rămas ea cu mine? 

L-am privit fix. Era o întrebare bună. 

— Vreau să spun, a urmat Harry, că dacă misiunea ei fusese 
doar de a-mi obține adresa, putea să dispară imediat după ce 
am adus-o acasă. Dar n-a făcut așa. Continuă să fie cu mine. 

— Poate că rolul ei a fost să te ţină sub observaţie, să-ți 
înveţe rutinele, să afle informaţii care i-ar fi ajutat pe șefii ei să 
se apropie de găsirea mea. Poate să te asculte când vorbești la 
telefon și să-i anunțe dacă, sau când, unul dintre noi lua 
legătura cu celălalt. Nu știu sigur. 

— Imi pare rău, dar este mult prea implauzibil. 

Am oftat. 

— Harry, din păcate tu nu te afli în cea mai bună poziţie 
pentru a fi obiectiv. Trebuie s-o recunoști. 

— Și tu te afli? 

M-am uitat la el. 

— Ce motive aș putea avea ca să distorsionez adevărul? 

A strâns din umeri. 

— Poate că te temi că nu te voi mai ajuta. Ai spus-o chiar tu: 
„Nu poţi să trăiești cu un picior în lumina soarelui și cu celălalt în 
umbre”. Poate că te temi că eu voi ieși în lumina soarelui și te 
voi lăsa în urmă. 

Am simţit un val de indignare furioasă, dar l-am stăpânit. 

— Puștiule, am rostit, dă-mi voie să-ţi spun ceva. În foarte 
scurt timp, eu intenţionez să trăiesc cu adevărat în lumina 
soarelui. Și după aceea nu voi mai avea nevoie de „ajutorul” 
tău. Așa încât, chiar dacă aș fi rahatul egoist și manipulator 
despre care crezi că aș fi, n-aș fi avut niciun motiv să încerc să 
te ţin în umbre. 

Harry s-a înroșit la față. 

— Scuză-mă, a spus el după o clipă. 

Am fluturat din mână. 

— Să nu mai discutăm despre asta. 

— Nu, m-a privit el insistent, vorbesc serios - scuză-mă. 

Am încuviinţat din cap. 

— Bine. 

Am tăcut amândoi câteva clipe, după care am zis: 

— Uite ce-i, să știi că-nțeleg ce simţi pentru femeia asta. Am 
văzut-o. Toţi bărbaţii întorc capul după ea. 

— Nu-i doar atât, a murmurat Harry. 


VP-185 


Dobitocul idiot și sentimental! Unica lui speranță cu jigodia 
aceea de gheaţă ar fi fost ca ea să recunoască cât de neajutorat 
era și să aibă scrupule faţă de ceea ce intenţiona să facă. 

Nu m-aș fi bazat totuși pe așa ceva. 

— Nu mă încântă să-ți dau motive de îndoială, am spus eu, 
dar nu pot să nu-ţi spun: Harry, ceva nu-i în regulă cu ea. 
Trebuie să fii prudent. Și nimic nu te face mai imprudent decât 
genul de sentimente care au pus stăpânire pe tine chiar acum. 

După un timp, el a zis: 

— O să mă gândesc la spusele tale. E bine? 

Nu părea totuși că ar fi intenţionat s-o facă. Părea mai 
degrabă că ar fi vrut să-și astupe urechile. Să-și bage în nisip 
capul cu tunsoarea nou-nouţă. Să apese tasta „Delete” pentru 
tot ce-i spusesem. 

— În seara asta o să mă văd cu Yukiko, a continuat Harry, și o 
să fiu mai atent. N-o să uit ce ai spus. 

Mi-am dat seama că-mi irosisem timpul. 

— Crezusem că ești mai inteligent, am clătinat încet din cap. 
Realmente, așa crezusem. 

M-am ridicat, am lăsat câteva bancnote pe masă și am plecat 
fără să-l privesc. 

Am mers spre staţia de tren, gândindu-mă la ce-i spusesem 
lui Tatsu mai devreme, despre risc și recompensă. 

Harry avea multe de oferit. Bănuiam că asta urma să fie 
valabil mereu, însă el nu mai era precaut. Dacă l-aș fi păstrat în 
viața mea, aș fi sporit riscurile ce existaseră până acum. 

Am oftat. Două despărțiri în aceeași seară... Era deprimant. Și 
nu se poate spune că aș avea o agendă ticsită de prieteni. 

În același timp, n-are rost să fiu sentimental în privinţa asta. 
Sentimentele sunt stupide. Trăgând linie și judecând, Harry a 
devenit un pericol. Trebuie să-l las în urmă. 


VP - 186 


Partea a Ill-a 


Dumnezeu. Nemernicul ăla nu există. 


SAMUEL BECKETT 


Capitolul 14 


M-am întors la Imperial, intrând în hotel prin latura dinspre 
parcul Hibiya. În mintea mea, orice loc în care stau oferă 
posibilităţi pentru ambuscade și radarul meu și-a intensificat 
atenţia când am traversat holul mare al recepţiei, îndreptându- 
mă spre lifturi. Am scanat reflex zona din jur, concentrându-mă 
întâi asupra locurilor ce ofereau vederea cea mai bună asupra 
intrării, cele unde o echipă de ambuscadă ar fi poziţionat 
individul însărcinat cu recunoașterea persoanei filate. Nu am 
văzut nimic potenţial. Radarul meu s-a menţinut pe alertă de 
nivel mediu. 

Când m-am apropiat de lifturi, am zărit o japoneză 
remarcabilă, în vârstă de vreo treizeci și cinci de ani, cu păr 
ondulat, lung până la umeri și iridescent de negru, contrastând 
puternic cu pielea netedă și albă. Purta blugi prespălatţi, 
mocasini negri și un pulover de aceeași culoare cu decolteu în 
„V”. Stătea în faţa ascensoarelor și se uita direct spre mine. 

Era Midori. 

Nu, am gândit. Vită-te mai atent. 

De ultima dată când o privisem din umbre cum cânta în 
Village Vanguard din New York, cam cu un an în urmă, zărisem 
mai multe femei care, la prima vedere, semănau cu Midori. De 
fiecare dată când se întâmplase așa, o parte a minţii mele 
completase detaliile, poate dorind să creadă că era într-adevăr 
ea și iluzia durase o secundă sau două înainte ca o examinare 
mai atentă să mă convingă asupra erorii. 

Femeia se uita la mine. Bratele ei, pe care și le ţinuse 
încrucișate, începeau să coboare de pe piept. 

Midori. Nu putea fi nicio îndoială. 


VP - 187 


Inima a început să-mi bubuie. O cascadă de întrebări mi-a 
erupt în minte: Cum poate să fie ea aici? Cum poate să fie ea? 
Ce caută în Tokio? De unde a știut unde să mă găsească? De 
unde ar fi știut oricine unde să mă găsească? 

Am alungat toate întrebările acelea și am început să verific 
zonele secundare din jur. Doar pentru că ai observat o surpriză, 
nu înseamnă că nu mai există și alta. De fapt prima surpriză 
poate fi o distragere deliberată, o înscenare după care să 
urmeze lovitura fatală pentru fraier. 

Nimic nu părea nelalocul său. Nimic nu mi-a declanșat radarul 
care se ridicase deja la nivelul maxim. Perfect. 

M-am uitat din nou la femeie, așteptându-mă pe jumătate ca 
a doua examinare să-mi spună că mă înșelasem. Nu fusese așa. 
Era chiar Midori. 

Acum stătea nemișcată și mă privea cu atenţie. Avea o 
postură încordată și cumva decisă. Ochii îi erau fixaţi asupra 
mea, însă nu-i puteam descifra. 

M-am uitat încă o dată în jurul holului mare, după care m-am 
îndreptat fără grabă spre locul unde stătea Midori. M-am oprit în 
fața ei. M-am gândit că bubuiturile din pieptul meu erau 
îndeajuns de sonore ca să le audă. 

Adună-te, mi-am spus. Dar n-am știut ce să spun. 

— Cum m-ai găsit? au fost cuvintele pe care le-am rostit. 

Expresia îi era placidă, aproape pustie. Ochii ei erau negri. 

Radiau dogoarea lor caracteristică, intangibilă. 

— Am căutat într-un catalog de persoane despre care se știe 
că sunt moarte, a replicat ea. 

Dacă încercase să mă tulbure, nu se descurcase deloc rău. M- 
am uitat din nou prin holul recepţiei. 

— Te temi de ceva? m-a întrebat Midori cu blândeţe. 

— Tot timpul, am spus și am privit-o iarăși în ochi. 

— Te temi de mine? De ce ar trebui s-o faci? 

Tăcere. 

— Ce cauţi aici? am întrebat-o. 

— Pe tine. 

— De ce? 

— Nu mai face pe prostul. Știu că nu ești așa. 

Bătăile inimii au început să mi se potolească. Midori se înșela 
dacă credea că voi începe să mă spovedesc ca urmare a 
replicilor ei vagi. Nu-mi joc cărţile așa, nici chiar pentru ea. 


VP - 188 


— O să-mi spui cum m-ai găsit? am întrebat-o. 

— Nu știu. 

Altă tăcere. Am privit-o. 

— Vrei să bem ceva? 

— Tu l-ai omorât pe tatăl meu? 

Inima mea și-a reluat ritmul accelerat. 

Am privit-o mult timp. După aceea, am spus foarte încet: 

— Da. 

M-am uitat la ea. Nu mi-am ferit ochii. 

Midori a rămas tăcută pentru o clipă. Când a vorbit, glasul îi 
era scazut și răgușit. 

— Nu crezusem c-o vei recunoaște. Sau, cel puţin, nu așa 
uşor. 

— Îmi pare rău, am spus gândindu-mă cât de ridicol suna. 

Ea a strâns buzele într-o linie subțire și a clătinat din cap, ca și 
cum ar fi spus: Nu cred că vorbești serios. 

Am privit din nou în jurul recepției. N-am zărit pe nimeni astfel 
poziționat încât să-mi poată face rău, totuși foarte mulţi oameni 
intrau și ieșeau, așa că nu puteam fi absolut sigur. Voiam să 
plec de acolo. Dacă Midori avea complici, i-aș fi silit să se pună 
în mișcare. 

— Putem merge la bar, am urmat, și o să-ţi spun ce vrei să 
știi. 

Femeia a încuviinţat din cap fără să mă privească. 

Nu mă gândeam la barul Rendez-vous, aflat pe același nivel 
cu recepţia, care era atât de animat, încât este inutil din punct 
de vedere al securităţii, ci la barul Old Imperial de la mezanin. 
Este o relicvă din vechiul hotel Imperial proiectat de Frank Lloyd 
Wright, care a fost demolat în 1968, aparent din motive de 
securitate seismică, dar mai degrabă ca deferenţă înaintea unor 
noțiuni eronate de „progres”. Un drum până la mezanin 
însemna traversarea în sens opus a holului recepţiei, suirea unei 
scări și mai multe cotiri pe coridoare în majoritate pustii, cu 
diverse puncte de ieșire. Dacă Midori era însoţită de cineva care 
o urmărea, cu sau fără știința ei, individului respectiv i-ar fi fost 
destul de greu să nu se demaște pe traseul acela. 

Am Suit scara spre mezanin. Cu excepţia unei duzini de clienți 
din restaurantele pe lângă care am trecut, locul era aproape gol. 
Pe când așteptam să fim conduși la o masă din bar, am aruncat 
o privire în urmă. Nu s-a apropiat nimeni. Se părea că Midori era 


VP - 189 


singură. 

Ne-am așezat unul lângă celălalt în unul dintre separeurile 
înalte și semicirculare, ascunse faţă de intrare. Oricine ar fi vrut 
să confirme prezenţa noastră înăuntru ar fi trebuit să intre în 
local și astfel să se deconspire. De pe excelentul meniu de 
whisky-uri single malt al barului, am comandat două 
Bunnahabhain vechi de optsprezece ani. 

Eram încântat să revin în Old Imperial, deși sentimentul era 
cumva straniu ţinând seama de circumstanţe. Fără ferestre și cu 
plafonul scund, întunecat și tăcut în ciuda mărimii sale, barul 
degaja istorie și gravitate, poate ca o consecinţă a faptului că 
era unicul supravieţuitor al strămoșului martir al hotelului. Ca și 
hotelul în sine, Old Imperial lasă impresia că a trecut de apogeul 
existenţei sale, dar păstrează o frumusețe demnă și o alură 
misterioasă, ca o grande dame care a văzut multe în viață, a 
avut mulți amanți și a păstrat multe secrete, care nu trăiește din 
gloria tinereţii ei exuberante, însă nici n-a uitat-o. 

Am rămas tăcuţi până la sosirea băuturilor. Apoi Midori a 
rostit: 

— De ce? 

Mi-am ridicat whisky-ul. 

— Ştii de ce. Am fost angajat. 

— De cine? 

— De persoanele de la care tatăl tău a luat CD-ul. Aceleași 
persoane care au crezut că-i la tine și care au încercat să te 
omoare. 

— Yamaoto? 

— Da. 

Ea m-a privit. 

— Ești un asasin, nu-i așa? Când s-a zvonit că guvernul are un 
asasin pe statul de plată, despre tine era vorba, nu? 

Am expirat prelung. 

— Cam așa ceva. 

S-a lăsat din nou tăcere, apoi Midori a spus: 

— Câţi oameni ai omorât? 

Ochii mi s-au îndreptat către pahar. 

— Nu știu. 

— Nu mă refer la Vietnam, ci la perioada următoare. 

— Nu știu, am repetat. 

— Nu crezi că asta înseamnă deja prea mult? 


VP - 190 


Blândeţea glasului ei făcea ca întrebarea să fie și mai teribilă. 

— Nu... Eu am reguli. Nici femei, nici copii. Nicio acţiune 
împotriva unor personaje secundare. 

Cuvintele îmi răsunau sec în urechi, precum mantra unui idiot, 
sunete ca niște talismane care fuseseră brusc lipsite de magia 
ce le anima. 

Midori a râs fără veselie. 

— „Eu am reguli”. Ai vorbit ca o târfă care vrea să fie 
recunoscută ca virtuoasă fiindcă nu se sărută cu clienţii cu care 
face sex. 

Cuvintele acelea m-au durut. Dar le-am acceptat. 

— După care amicul tău din poliţia metropolitană mi-a spus că 
ai murit. Și tu m-ai lăsat s-o cred. Știi că am plâns după tine? Știi 
cum este așa ceva? 

Și eu am plâns după tine, am vrut să spun. 

— De ce? a întrebat ea. De ce m-ai minţit în felul ăsta? Chiar 
ignorând ceea ce i-ai făcut tatii, de ce m-ai minţit în felul ăsta? 

Am privit în depărtare. 

— Spune-mi, fir-ar al naibii! am auzit-o șuierând. 

Am strâns paharul de Bunnahabhain în palmă. 

— Am vrut să te scutesc de această... cunoaștere. 

— Nu te cred. Oricum o știam pe jumătate. Ce ţi-ai închipuit c- 
o să cred când dovezile de corupţie de pe CD-ul acela - pentru a 
căror publicare a murit tata - au fost mușamalizate? Ce ţi-ai 
închipuit c-o să cred, când n-am putut afla ce se făcuse cu 
trupul tău, pentru a-i putea aduce respectul cuvenit? 

— N-am știut că dovezile nu vor fi publicate, i-am răspuns fără 
s-o privesc. De fapt, fusesem convins că vor fi făcute publice. 
Lăsându-le însă pe ele deoparte, m-am așteptat să mă uiţi. La 
răstimpuri am avut îndoieli... dar ce aș fi putut face la momentul 
acela? Să reapar pur și simplu în viaţa ta și să-ţi explic? Și dacă 
mă înșelasem, dacă tu mă uitaseși, dacă nu suspectai nimic, 
dacă-ți continuaseși viața așa cum sperasem c-o vei face? Am 
privit-o. In felul acela n-aş fi făcut decât să-ţi cauzez și mai 
multă suferinţă. 

Midori a clătinat din cap. 

— N-ai fi putut face asta, nici dacă ai fi încercat. 

A urmat o tăcere lungă. Apoi am întrebat-o: 

— O să-mi spui cum m-ai găsit? 

Ea a strâns din umeri. 


VP-191 


— Prin intermediul amicului tău din poliţia metropolitană. 

Am rămas cu adevărat buimăcit. 

— Te-a contactat Tatsu? 

— Nu, eu l-am contactat. Mai precis, de câteva ori, însă m-a 
evitat întruna. Săptămâna trecută am revenit în Tokio și m-am 
dus la biroul lui. l-am spus unei secretare că dacă Ishikura-san 
nu mă primește, mă voi adresa presei. Voi face tot ce-mi stă în 
putință ca să stârnesc un scandal public. Și să știi că m-aș fi 
ținut de promisiune. Nu intenţionam să abandonez pista asta. 

Fusese curajoasă, ba chiar ușor nesăbuită. Tatsu nu i-ar fi 
putut face rău, chiar sub forma unui răspuns la amenințările 
acelea, însă ea nu avea de unde s-o știe. Altă indicație a mâniei 
disperate de care fusese cuprinsă. 

— Te-a primit? am întrebat-o. 

— Nu imediat. M-a chemat azi după-amiază. 

Azi după-amiază. Așadar imediat după ce-l refuzasem. 

— Și ţi-a spus că mă poți găsi aici? 

Midori a aprobat din cap. 

Cum izbutise oare Tatsu să-mi ia urma din nou? Probabil 
blestematele acelea de videocamere. Mi-am reamintit că-mi 
spusese: Poţi să vezi pe unele dintre ele. Nu pe toate. Sigur că 
da, utilizase videocamerele pentru a afla zona generală în care 
mă cazasem, după care trimisese agenţi la toate hotelurile din 
ea, eventual cu aceeași fotografie pe care o folosise software-ul 
de recunoaștere facială, pentru a îngusta căutarea. 

Greșisem că rămăsesem în Tokio, deși un apel telefonic din 
străinătate n-ar fi fost optim pentru avertismentul pe care 
trebuise să i-l transmit lui Harry. 

Totuși ce intenţiona afurisitul ăla viclean de Tatsu? 

— Ai idee de ce ar fi fost de acord să te primească după un an 
de refuzuri constante? am întrebat. 

A ridicat iar din umeri. 

— Probabil din cauza amenințării mele. 

Mă îndoiam. Tatsu n-o cunoștea pe femeie la fel ca mine. Ar fi 
putut presupune în mod greșit că ea încerca o cacealma. 

— Chiar crezi că asta a fost tot? 

— Poate că da. Poate că a avut și alte motive ulterioare, dar 
cum ar fi trebuit să procedez - să-i fac lui în ciudă prin refuzul 
de a te vedea pe tine? 

— Nu, cred că nu. 


VP - 192 


Și Tatsu ar fi gândit la fel. Am simţit o undă trecătoare de 
iritare, la limita ostilităţii, faţă de Tatsu și permanentele lui 
mașinaţiuni. 

Midori a suspinat. 

— Mi-a zis că ideea de a-mi spune că erai mort fusese a lui, 
nu a ta. 

Asta ar fi trebuit să mă sensibilizeze față de onestitatea lui. 
Ce credea Tatsu, că aveam să accept să-l lichidez pe Murakami 
ca un quid pro quo? 

— Ce ţi-a mai spus? am întrebat-o. 

— Că tu l-ai ajutat să pună mâna pe CD, așteptându-te că-l va 
preda mass-media pentru a fi făcut public. 

— Ti-a spus de ce n-a procedat așa? 

A aprobat din cap. 

— Pentru că informaţiile de pe disc erau atât de explozive, 
încât i-ar fi putut dobori pe liberal-democraţi și ar fi înlesnit 
drumul spre ascensiune al lui Yamaoto. 

— Așadar, pari să fii la curent cu toate. 

— Nu sunt nici pe departe „la curent”... 

— De ce nu i te-ai adresat însă lui Harry? am întrebat-o după 
o clipă. 

Midori și-a ferit ochii și a răspuns: 

— Am făcut-o. l-am trimis o scrisoare. Mi-a răspuns că auzise 
de moartea ta, însă nu știa nimic mai mult. 

După cum evita să mă privească... exista ceva ce nu-mi 
spunea. 

— ȘI l-ai crezut? 

— N-ar fi trebuit să-l cred? 

Replica aceea fusese bună, totuși simţeam că mai era ceva. 

— Mai ţii minte când ne-am văzut ultima oară? a întrebat ea. 

Fusese chiar aici, în hotelul Imperial. Petrecuserăm noaptea 
împreună, iar în dimineaţa următoare eu plecasem să 
interceptez limuzina lui Holtzer. După aceea fusesem închis 
câteva zile în arestul poliţiei. Între timp Tatsu o anunţase pe 
Midori că fusesem omorât și îngropase CD-ul. Sfârșitul jocului! 

— Da, ţin minte, am răspuns. 

— Ai spus: „O să revin pe seară. Mă aștepți?” Ei bine, am 
așteptat două zile înainte să primesc o veste de la prietenul tău 
Ishikura-san. Nu aveam pe cine să contactez, nu aveam de unde 
să aflu ceva... orice. 


VP - 193 


l-am zărit ochii ridicându-se către tavan pentru o clipă, poate 
îndepărtându-se de amintiri pe care nu dorea să le revadă. 
Poate stăpânindu-și lacrimi. 

— Pur și simplu, n-am putut să cred că ai dispărut, a urmat 
ea. Apoi am început să mă-ntreb dacă ai dispărut cu adevărat. 
Și dacă n-ai dispărut, ce însemna asta? După aceea m-am 
contrazis. Da, m-am contrazis. Am gândit: „Nu se poate ca el să 
mai fie în viaţă, nu te-ar fi minţit în felul ăsta”. Însă n-am putut 
scăpa de suspiciuni. Nu știam dacă să te jelesc, ori să-mi doresc 
să te omor cu mâinile mele. 

A coborât ochii și m-a privit. 

— Tu înţelegi prin ce m-ai trecut? m-a întrebat și glasul i-a 
coborât la nivelul unui murmur. M-ai... m-ai torturat, fir-ar al 
dracu' să fie! 

Cu coada ochiului, am zărit-o trecându-și iute degetul mare 
peste un obraz, apoi peste celălalt. Mi-am aplecat ochii asupra 
paharului. Ultimul lucru pe care l-ar fi dorit ar fi fost ca eu să-i 
văd lacrimile. 

După câteva secunde, m-am uitat la ea. 

— Midori, am rostit cu o voce înceată care a sunat stranie în 
propriile mele urechi, îmi pare mai rău decât ţi-aș putea spune 
pentru tot ce s-a întâmplat. Dacă aș putea schimba ceva, aș 
face-o chiar în clipa asta. 

Amândoi am tăcut. Eu m-am gândit la Rio și am urmat: 

— Poate că nu-nseamnă nimic pentru tine, dar încerc să ies 
din afacerea asta. 

Fără să-și desprindă ochii din ai mei, a întrebat: 

— Cât de tare te străduiești s-o faci? Majoritatea oamenilor se 
descurcă binișor fără să omoare pe nimeni. Și nu trebuie să se 
chinuie din răsputeri ca să evite asta. 

— In cazul meu lucrurile sunt ceva mai complicate. 

— De ce? 

Am înălţat din umeri. 

— In clipa asta, cei care mă cunosc par să fie împărţiţi egal în 
două tabere: una vrea să mă ucidă, iar cealaltă vrea ca eu să 
ucid. 

— Ishikura-san? 

Am încuviinţat din cap. 

— Tatsu și-a dedicat viaţa luptei împotriva corupţiei în 
Japonia. Are destule atuuri, însă forțele cu care se confruntă 


VP - 194 


sunt mai puternice. El încearcă să egalizeze șansele. 

— Îmi vine greu să mi-l imaginez ca pe un personaj pozitiv. 

— Eu sunt sigur că așa este, însă lumea în care trăiește și în 
care acţionează nu-i la fel de clar împărțită în alb și negru ca 
lumea în care trăiești tu. Chiar dacă n-o crezi, el încerca să-l 
ajute pe tatăl tău. 

În clipa aceea, brusc, am înţeles motivul pentru care Tatsu o 
trimisese pe Midori aici. Nu pentru că ar fi sperat că-l voi ajuta, 
ca răsplată pentru câteva comentarii disculpatoare pe care i le 
făcuse femeii. Sau cel puţin nu numai din cauza aceea. Nu, 
adevărata lui speranţă era că, dacă Midori îl va considera pe el 
ca pe un continuator al luptei începute de tatăl ei, atunci poate 
că ea m-ar fi putut determina să-l ajut pe Tatsu. El spera că 
revederea femeii îmi va naște regrete față de tatăl ei și mă va 
face mai maleabil față de cererea lui. 

— Așadar, a zis ea, acum „încerci să ieși”. 

Am aprobat din cap, gândindu-mă că asta ar fi vrut ea să 
audă. 

Însă Midori a izbucnit în râs. 

— Asta-i căinţa ta pentru tot ce ai făcut? N-am știut că-i atât 
de ușor să ajungi în rai. 

Poate că nu aveam niciun drept, dar începeam să mă 
enervez. 

— Uite care-i treaba, am comis o greșeală cu tatăl tău. Ti-am 
spus că-mi pare rău pentru asta și ţi-am spus că aș schimba 
lucrurile dacă mi-ar sta în putinţă. Ce altceva pot face? Vrei să- 
mi torn benzină-n cap și să aprind un chibrit? Să hrănesc 
săracii? Ce vrei? 

Ea a plecat ochii. 

— Nu știu. 

— Ei bine, nici eu nu știu, dar măcar încerc. 

Afurisitul ăla de Tatsu, mi-am spus. El pusese totul la cale. 
Știuse că Midori mă va tulbura. 

Mi-am terminat whisky-ul. Am pus pe masă paharul gol și l-am 
privit. 

— Aș vrea ceva de la tine, am auzit-o rostind după câteva 
clipe. 

— Știu, i-am raspuns fără s-o privesc. 

— Eu nu știu însă ce aș vrea. 

Am închis ochii. 


VP-195 


— Știu că nu știi. 

— Pur și simplu nu-mi vine să cred că vorbesc cu tine acum. 

De data asta m-am mulțumit doar să încuviinţez din cap. 

A urmat altă tăcere lungă în decursul căreia am examinat în 
minte toate lucrurile pe care aș fi vrut să i le pot spune, lucruri 
despre care speram să poată schimba ceva. 

— Noi doi n-am terminat, am auzit-o rostind. 

Am privit-o, neștiind la ce se referea, și Midori a continuat: 

— Când voi ști ce vreau de la tine, o să-ți spun. 

— Aș aprecia asta, am replicat sec. In felul acela voi fi măcar 
pregătit dinainte. 

Ea n-a râs. 

— Tu ești ucigașul, nu eu. 

— Așa este. 

Midori a tăcut și s-a mulțumit să mă privească niște secunde, 
apoi a zis: 

— Te pot găsi aici? 

Am clătinat din cap. 

— Nu. 

— Unde atunci? 

— Ar fi mai bine să te găsesc eu. 

— Ba nu! a izbucnit ea cu o vehemenţă atât de bruscă, încât 
m-a surprins. S-a terminat cu rahaturile astea! Dacă vrei să mă 
revezi, spune-mi unde o să fii! 

Mi-am ridicat paharul gol și l-am strâns puternic în palmă. 

Pleacă, am gândit. Nici măcar nu mai este nevoie să spui 
nimic. Lasă câteva bancnote pe masă și pleacă. N-o s-o mai 
revezi niciodată. 

Atât doar că aveam s-o revăd mereu. Nu puteam scăpa de 
realitatea aceea. 

Mă obișnuisem cu speranţe atât de mici, încât păream să-mi fi 
pierdut imunitatea naturală faţă de infecția emoţiilor. Speranțele 
mele pentru Midori căpătaseră o bază și, oricât de ridicole ar fi 
devenit, se părea că nu le pot alunga. 

— Uite ce-i, am spus știind deja că era inutil. Eu am trăit mult 
timp în felul ăsta. Este și motivul pentru care am supraviețuit 
până acum. 

— Las-o baltă atunci, a zis Midori. 

S-a ridicat în picioare. 

— Bine, am spus. Mă poţi găsi aici. 


VP - 196 


S-a uitat la mine, apoi a încuviinţat din cap. 

— În regulă. 

Am tăcut un timp, după care am întrebat: 

— O să-mi dai vreun semn? 

— Îți pasă? 

— Mă tem că da. 

— Asta-i bine, a aprobat ea. Să vedem cum îţi place 
incertitudinea. 

S-a răsucit pe călcâie și s-a îndepărtat. 

Am achitat nota de plată și am mai așteptat un minut, apoi 
am părăsit hotelul printr-o ieșire din subsol. 

Nu mai puteam rămâne aici. Poate că aș fi putut accepta ca 
Midori să știe unde pot fi găsit, însă ea nu avea niciun fel de 
circumspecții vizavi de securitate, iar eu nu puteam accepta 
posibilitatea ca femeia să pună, accidental, pe cineva pe urmele 
mele. Doream de asemenea să îngreunez și sarcina lui Tatsu. In 
momentul acesta poate că n-ar fi contat prea mult dacă el avea 
o modalitate de a mă găsi, dar nu-mi plăcea ideea în sine. 

Aveam să stau în cele mai anonime hoteluri din Tokio, 
schimbându-le în fiecare noapte. In felul acela aș fi fost protejat 
de oricine ar fi putut-o urmări pe Midori și l-aș fi obligat pe Tatsu 
să se chinuie să ţină pasul cu mine. 

Aveam desigur să păstrez camera din Imperial, ceea ce îl 
putea pune pe o pistă greșită. De asemenea, puteam verifica de 
la distanță căsuţa vocală a camerei, pentru eventualitatea în 
care Midori ar fi încercat să mă contacteze acolo. La răstimpuri 
puteam înnopta în Imperial, folosind măsuri suplimentare de 
precauţie, doar pentru a păstra aparențele. 

Am ţinut capul plecat și am făcut tot ce am putut ca să încerc 
să evit să prezint o imagine clară pentru videocamere, totuși era 
imposibil să am vreo certitudine în privinţa asta. Mă simţeam 
înghesuit, încercat de claustrofobie. 

Poate că aveam totuși s-o șterg. Primul lucru mâine 
dimineaţă, Osaka, Rio, finito. 

Detestam însă ideea că Midori ar putea încerca să mă caute 
din nou, numai pentru a descoperi, din nou, că plecasem. 

Deja o minti mi-am spus. N-ai avut nevoie decât de o 
jumătate de oră. 

Atunci poate că aveam să mai rămân o zi, maximum două. 
Da, poate... lar după aceea, Midori sau Tatsu sau oricare altul 


VP - 197 


aveau să audă de mine doar prin intermediul unei vederi poștale 
expediate par avion. 

Am rulat câteva acţiuni agresive, ca să mă asigur că nu eram 
urmărit, după care am încetinit pasul și am rătăcit prin noaptea 
din Tokio, fără să știu încotro mă îndreptam și fără să-mi pese. 

Am văzut doi tineri furita - „freeteri”? - leneși, care 
răspunseseră față de recesiunea japoneză lungă de un deceniu 
prin evitarea posturilor care oricum nu le mai erau accesibile, 
preferând în schimb joburi bizare, de pildă vânzători de noapte 
în magazine, unde răspundeau nevoilor altor cetățeni nocturni 
din Tokio: părinţi cu ochi sticloși în căutare de detergenţi pentru 
corvezile gospodărești pe care nu mai reușeau să le facă în 
timpul zilei din cauza navetei la muncă și a pruncilor 
plângăcioși, bărbaţi  singuratici încă purtând mânecuţele 
interșanjabile ale joburilor cotidiene, suferind în mijlocul vastului 
oraș de o solitudine atât de acută, încât nici măcar narcoticul 
talk-show-urilor TV de noapte nu-i mai putea distrage de la 
ocazionalele incursiuni nocturne în căutarea semnelor altor vieţi, 
ba chiar și alţi furita, care reveneau spre apartamentele 
părinţilor, unde continuau să locuiască, neavând alte soluții cu 
câștigurile lor sărăcăcioase, care împărțeau o ţigară strivită și 
câteva glume anoste, înainte de a dormi toată dimineaţa și a se 
trezi în cursul zilei ca să ia totul de la început. 

Am trecut pe lângă lucrători la canalizări, muncitori care 
trudeau sub lămpi cu halogen ca să astupe noaptea găurile de 
pe străzile tăcute, șoferi insomniaci de camioane descărcându-și 
silențios mărfurile pe trotuare pustii și în faţa ușilor tăcute. 

M-am trezit lângă stația Nogizaka și am înțeles că mersesem 
fără să-mi dau seama spre nord-vest. M-am oprit. Aoyama Bochi 
era chiar vizavi de mine, tăcut și ameninţător, atrăgându-mă ca 
o gaură neagră larg căscată, a cărei gravitație era chiar mai 
mare decât a capitalei din jur. 

Fără să gândesc, am traversat strada sărind peste 
despărțitorul metalic dintre sensuri. M-am oprit la treptele din 
piatră dinaintea mea, apoi am cedat și am pornit către 
mormintele dinăuntru. 


? Cuvânt japonez, format din „free” („liber” în Ib. engleză) și „arbeiter” („muncitor”, în 
lb. germană). Îi definește pe japonezii care nu sunt angajaţi permanent sau care nu 
au loc de muncă, excluzând gospodinele și studenţii; iniţial, definiţia îi includea și pe 
tinerii care optau deliberat să nu devină sarariman, deși existau locuri de muncă. (n. 
trad.). 


VP - 198 


Aproape imediat zgomotele de pe strada de dedesubt au 
devenit îndepărtate și detașate, ecouri fără sens de glasuri 
urbane ale căror note de urgenţă ajungeau până la necropola ca 
un parc dinăuntru, dar n-aveau nicio putere asupra ei. Din locul 
unde mă aflam, cimitirul părea să nu aibă sfârșit. Se întindea 
înaintea mea aidoma unui oraș în sine, cu nenumăratele lui 
monumente funerare, locuinţe miniaturale fără ferestre, dispuse 
în simetrie nemișcată, ca niște lungi bulevarde ale morților. 

Am înaintat în umbrele liniștitoare, pe o alee cu dale din 
piatră, deasupra căreia se arcuiau cireși ale căror flori păreau o 
zăpadă tenebroasă în strălucirea felinarelor de pe margini. Cu 
numai câteva zile în urmă aceleași flori fuseseră sărbătorite de 
tokioţi vii, care sosiseră aici cu miile pentru a vedea patosul 
inerent al propriilor lor vieţi reflectat în frumusețea scurtă și 
vitală a florilor. Acum însă florile se scuturau, chefliii plecaseră, 
gunoaiele lăsate de petrecerile lor fuseseră strânse și evacuate 
eficient, iar locul redevenise numai al morţilor. 

M-am gândit la felul cum Midori articulase ideea de mono no 
aware, o sensibilitate care, deși frecvent ocultată în timpul 
înfloririi cireșilor de cacofonia poezioarelor beţivilor și a 
televizoarelor cu baterii, rămâne fermă în una dintre cele două 
culturi din care provin eu. Femeia o numise „tristeţea de a fi 
om”. O tristețe înțeleaptă, tolerantă, îmi explicase ea. O 
admirasem pentru profunzimea de caracter pe care o indica o 
asemenea descriere. Pentru mine, „trist” fusese întotdeauna un 
sinonim pentru „amar” și bănuiesc că așa va fi mereu. 

Am continuat să merg și pașii mi-au sunat melancolic, 
respectuoși înaintea tăcerii groase din jur. Spre deosebire de 
orașul înconjurător, Aoyama Bochi este neschimbat și, în ciuda 
deceniilor care au trecut de când am fost ultima dată aici, n-am 
avut nicio greutate să găsesc ceea ce mă chemase spre el. 

Monumentul funerar era simplu și sobru, distingându-se doar 
prin declarația scurtă că Fujiwara Shuichi trăise între 1912 și 
1960 și că tot ce rămăsese din el fusese îngropat aici. Fujiwara 
Shuichi, tatăl meu, ucis în demonstrațiile stradale care 
zguduiseră Tokio într-o vară teribilă, pe când eram un băiețaș. 

M-am oprit înaintea mormântului și am rămas mult timp 
plecat, cu palmele lipite laolaltă înaintea feţei în atitudinea 
budistă de respect faţă de morţi. Mama ar fi dorit să spun o 
rugăciune și să-mi fac cruce după ce o terminam, și așa aș fi 


VP - 199 


procedat dacă acesta ar fi fost mormântul ei. Dar un astfel de 
ritual occidental ar fi însemnat o insultă pentru tata în timpul 
vieţii lui și de ce atunci să fi făcut ceva care să-l ofenseze acum? 

Am zâmbit. Era greu să evit genul ăsta de gândire. Tata era 
mort. 

Nu am oferit totuși nicio rugăciune. 

Am așteptat o clipă, apoi m-am așezat cu picioarele 
încrucișate pe pământ. Unele morminte erau împodobite cu flori 
în diverse etape de prospețime și putrefacție. Morţii nu le 
puteau simţi oricum mirosurile. 

O briză a suspinat printre monumentele funerare. Am coborât 
fruntea în palme și am privit solul dinaintea mea. 

Pentru comuniunea cu morţii, oamenii au ritualuri ce depind 
mai degrabă de idiosincraziile lor decât de influenţa culturii. Unii 
vizitează cimitire. Alţii vorbesc cu fotografii sau cu urnele cu 
cenușă ţinute pe polița șemineului. Unii merg în locurile favorite 
ale răposaţilor, rostesc rugăciuni silenţioase în lăcașuri de cult 
sau plantează arbori în amintirea lor în locuri îndepărtate. 

Desigur, numitorul comun este sentimentul mai presus de 
rațiune că morţii sunt conștienți de toate astea, că ei pot auzi 
rugăciunile și pot vedea faptele și că simt iubirea și regretul 
permanent. Oamenii par să considere liniștitor sentimentul 
respectiv. 

Eu nu cred în nimic din toate astea. N-am văzut niciun suflet 
părăsind corpul. N-am fost niciodată bântuit de fantome, 
mânioase sau iubitoare. N-am fost niciodată recompensat, 
pedepsit sau atins de vreun călător din tărâmul nedescoperit. 
Știu, în aceeași măsură în care știu orice altceva, că morții sunt 
pur și simplu morți. 

Am rămas în tăcere câteva minute, împotrivindu-mă 
imboldului de a vorbi, știind că era stupid. Din tatăl meu nu mai 
rămăsese nimic. Și chiar dacă ar fi rămas, ar fi fost ridicol să 
cred că ar fi fost tot acolo, plutind printre cenușă și praf, 
înghesuindu-se pentru o poziţie mai bună printre sufletele 
sutelor de mii de alte persoane înmormântate aici. 

Oamenii depun fiori și spun rugăciuni; ei cred în lucrurile 
astea, deoarece credinţa respectivă evită disconfortul de a 
recunoaște că persoana iubită a dispărut. Este mai ușor de 
crezut că ea poate încă să vadă, să audă și să-i pese. 

Am privit monumentul funerar al tatii. Potrivit standardelor 


VP - 200 


cimitirului, era recent, doar cu puţin mai mult de patru decenii, 
însă deja se înnegrise de poluare. Mușchiul creștea subţire, dar 
pe o suprafață mare a laturii sale stângi. Fără să gândesc, am 
întins mâna și mi-am trecut degetele peste literele ieșite în relief 
ale numelui tatii. 

— Hisashiburi, papa, am șoptit, adresându-mă lui ca băieţașul 
care fusesem când el murise. „A trecut mult timp, tată”. 

lartă-mă, tată. Au trecut treizeci de ani de la ultima mea 
spovedanie. 

Incetează cu rahatul ăsta! 

— İmi pare rău că nu vin să te vizitez mai des, am spus cu 
glas scăzut în japoneză. Sau măcar să mă gândesc mai des la 
tine. Sunt multe lucruri pe care le ţin la depărtare, fiindcă sunt 
dureroase. Amintirea ta este unul dintre ele. De fapt, primul 
dintre ele. 

Am tăcut o clipă și am cercetat cu auzul liniștea din jur. 

— Dar tu nu asculți oricum. 

M-am uitat în jur. 

— Asta-i o prostie, am zis. Tu ești mort. Tu nu ești aici. 

Mi-am coborât apoi din nou faţa în palme. 

— AȘ dori s-o pot face să-nțeleagă, am spus. Aș dori ca tu să 
mă poți ajuta. : 

La naiba, fusese dură cu mine. Imi spusese „târfă”. 

Poate că era corect. La urma urmei, uciderea este expresia 
supremă a urii și fricii, tot așa cum sexul este expresia supremă 
a iubirii și dorinței. Și, la fel ca în cazul sexului, este inerent 
nefiresc să ucizi un străin care nu ţi-a cauzat absolut nicio 
emoție. Bănuiesc că ai putea spune că bărbatul care ucide pe 
cineva este similar femeii care întreţine relaţii sexuale în 
circumstanţe analoge. Că un bărbat plătit să ucidă este ca o 
femeie plătită să facă sex. Cu certitudine, bărbatul este supus 
acelorași ezitări, nepăsări și regrete. Aceleiași vătămări a 
sufletului. 

— Dar, ce naiba, am reflectat cu glas tare, este moral să 
omori pe cineva pe care nici măcar nu-l cunoști, un amărât 
probabil exact ca tine, doar pentru că guvernul spune c-o poţi 
face? Sau să lansezi o bombă de la zece mii de metri altitudine 
ca să-i omori pe tipii cei răi și cu ocazia asta să-ngropi femei și 
copii sub dărâmăturile propriilor lor case, dar să nu te sinchisești 
pentru că de fapt n-ai văzut distrugerile - asta-i moral? Eu nu 


VP - 201 


mă ascund înapoia razei lungi de bătaie a mortierului, a formei 
trasate de cătarea termică a armei lunetistului sau a medaliilor 
cu care te decorează după aceea, ca să te asigure că măcelul a 
fost un act de justețe. Tot rahatul ăla este un soporific 
administrat ucigașilor ca să-i anestezieze după ce au omorât. 
Faptele mele nu-s cu nimic mai rele decât ceea ce se-ntâmplă și 
s-a-ntâmplat dintotdeauna în întreaga lume. Deosebirea este că 
eu sunt onest în privinţa asta. 

Am rămas tăcut o vreme, gândindu-mă. 

— Și ce zici și de o mică disculpare? am urmat după aceea. 
Tatăl ei oricum urma să moară de cancer, în dureri mult mai 
cumplite decât i-am cauzat eu. Ai auzit de principiul „nu există 
prejudiciu, nu există nici rău”? Practic i-am făcut o favoare. Ce 
naiba, există culturi în care fapta mea ar fi privită pur și simplu 
ca eutanasie. Ea aproape c-ar trebui să-mi mulțumească pentru 
asta. 

În Osaka lucrurile îmi merseseră bine, rezonabil de bine. 
Privind retrospectiv, simțeam că totul începuse să se 
dezintegreze după apariţia lui Tatsu. 

M-am gândit să-l scot pe el din activitate. Exista însă o duzină 
de motive pentru care nu doream s-o fac. Necazul era că el 
începuse să se comporte ca și cum ar fi știut că nu doream, iar 
asta nu era bine. 

Trebuia să revin în Osaka, să-mi termin cât mai repede 
pregătirile și să plec. Tatsu se putea descurca și singur. Pentru 
Harry nu mai existau speranțe. Midori știa acum adevărul în 
căutarea căruia venise aici. Naomi era dulce, însă își slujise 
scopul. 

M-am ridicat. Picioarele îmi amorţiseră pe solul rece și le-am 
masat, ca să restabilesc circulaţia sângelui. Am făcut o 
plecăciune spre mormântul tatii, după care am rămas privindu-l 
mult timp. 

— Jaa, am spus în cele din urmă. Apoi: Arigato. 

M-am întors și am plecat. 


Capitolul 15 


În dimineaţa următoare am mers la cabina unui telefon public 


VP - 202 


și l-am sunat pe Harry. De-a lungul anilor făcuse multe pentru 
mine și nu-mi plăcea felul cum ne despărţiserăm. 

Mi-a răspuns un glas masculin necunoscut. 

— Moshi mosh? 

— Moshi moshi, am spus încruntându-mă. Haruyoshi-san 
irasshaimasu ka? „Haruyoshi este acolo?” 

La celălalt capăt al firului a urmat o pauză. 

— Sunteţi un prieten al lui Haruyoshi? m-a întrebat glasul în 
japoneză. 

— Da. S-a întâmplat ceva? 

— Eu sunt unchiul lui Haruyoshi. Îmi pare rău să vă informez 
că a decedat azi-noapte. 

Am strâns receptorul în pumn și am închis ochii. M-am gândit 
la ultimele lui cuvinte: În seara asta o să mă văd cu ea. O să fiu 
mai atent. N-o să uit ce ai spus. 

Da, se dusese la ea. Însă uitase unele dintre lucrurile pe care i 
le spusesem. 

— lertaţi-mă că întreb, am rostit fără să deschid ochii, dar îmi 
puteţi spune cum a decedat Haruyoshi? 

Altă pauză. 

— Se pare că a băut niţel cam mult și a suit pe acoperișul 
blocului să se plimbe. Probabil că s-a apropiat prea mult de 
margine și și-a pierdut echilibrul. 

Am strâns receptorul și mai tare în pumn. Nu știusem ca 
Harry să fi băut vreodată. În tot cazul, nu excesiv. Deși eram 
perfect conștient că el putea să fi încercat multe lucruri noi dacă 
Yukiko ar fi fost lângă el ca să-l îndemne. 

— Mulţumesc pentru informații, am rostit, și vă rog să primiţi 
sincerele mele condoleanţe pentru acest trist eveniment. Vă rog 
să transmiteţi aceleași condoleanţe și părinţilor lui Harry. Voi 
rosti o rugăciune pentru sufletul lui. 

— Vă mulțumesc, a zis vocea. 

Am pus receptorul în furcă. 

instinctele îmi spuneau că ceea ce auzisem fusese adevărat, 
totuși am sunat la secţia de poliţie din cartierul lui ca să verific. 
l-am spus poliţistului care a răspuns că eram un prieten al lui 
Haruyoshi Fukasawa și că auzisem că i s-ar fi întâmplat ceva 
rău. Polițistul a confirmat că Harry murise. Căzuse de pe bloc; se 
pare că fusese un accident. A adăugat că-i părea rău. l-am 
multumit și am închis. 


VP - 203 


Am rămas nemișcat o clipă, simţindu-mă mizerabil și straniu 
de singur. 

Ei căpătaseră ceea ce doriseră de la el. Se ocupau de toate 
căpețelele rămase neînnodate. g 

Acum nu mai puteam face nimic pentru Harry. Incercasem să- 
| ajut când fusese important, însă acum era prea târziu. 

Din unele puncte de vedere fusese greșeala mea. Știusem că 
Yukiko era periculoasă pentru el, dar nu făcusem nimic altceva 
decât să-i spun suspiciunile mele. De fapt n-ar fi trebuit să-i fi zis 
nimic, ci doar să-i provoc ei un accident mărunt. Harry ar fi 
suferit, însă ar fi rămas în viaţă. 

Mi-am dat seama că scrâșneam din dinţi și m-am silit să 
încetez. 

M-am gândit cât de fericit fusese când îmi povestise prima 
dată despre Yukiko, cât de timid, de sentimental și evident 
îndrăgostit vorbise. 

Mi-am amintit cum îl tachinase căţeaua glacială pe Murakami, 
pentru ca după aceea să-l bine dispună. Cum spusese Naomi: Ea 
n-are probleme să facă lucruri pe care eu nu le-aș face. 

Mi-am  închipuit-o pompând cu băuturi corpul lui Harry, 
neobișnuit cu alcoolul. Mi l-am închipuit pe el, ascultând-o 
pentru a-i face plăcere. Mi-am închipuit-o sugerând o plimbare 
pe acoperiș, unde aștepta Murakami. 

Sau poate că o făcuse ea însăși. N-ar fi fost greu. Petrecuse 
ceva timp în clădire și-i cunoștea ritmurile, rutinele și 
amplasarea videocamerelor de securitate. lar Harry avea 
încredere în ea. În ciuda avertismentului meu, n-ar fi ezitat să 
meargă până la marginea acoperișului, dacă ar fi fost îndeajuns 
de ametit. Poate de amuzament. Poate ca o provocare. 

Fără să mă gândesc, am smuls receptorul din furcă și l-am 
ridicat deasupra capului ca să izbesc cu el de peretele cabinei. 
Am rămas așa mult timp, cu braţul încordat, cu corpul 
tremurând, nedorind să fac o scenă și să atrag atenţia asupra 
mea. 

În cele din urmă am pus receptorul în furcă. Am închis ochii și 
am inspirat, după care am expirat profund. Apoi încă o dată. Și 
încă o dată. 

Am mers în altă cabină telefonică și l-am sunat pe Tatsu. l-am 
spus să se uite pe avizierul nostru electronic, fiindcă doream să 
ne întâlnim. După aceea am mers la un internet cafe, ca să-l 


VP - 204 


anunţ când și unde. 
o... 

Ne-am întâlnit la Cafe Peshaworl, o cafenea și bar din 
districtul de afaceri Nihonbashi - alt local care-mi plăcuse în anii 
cât locuisem în Tokio. 

Am ajuns acolo devreme, ca de obicei, și am coborât de pe 
Sakura-dori spre interiorul discret al cafenelei. Peshaworl are 
forma literei „|” și m-am așezat în colțul uneia dintre liniuțele 
orizontale ale „I-ului. Eram mascat față de intrare, însă puteam 
vedea tejgheaua barului, cu balanța roșie din oțel pentru 
măsurarea cantităților precise de boabe, cu ibricele pentru 
infuzarea cafelei, ale căror adâncituri cauzate de loviturile 
primite de-a lungul timpului, precum cele din alambicurile celor 
mai bune whisky-uri single malt, determinau probabil gustul 
unic al băuturilor din Peshaworl, și cu aparatele sale stranii, 
intimidante prin specificitatea lor, concepute fără îndoială 
exclusiv pentru crearea celor mai minunate amestecuri, a căror 
utilizare corectă nu era cunoscută decât de inițiați. 

Am comandat specialitatea casei Roa și am ascultat-o pe 
Monica Borrfors cântând „August Wishing”, în timp ce-l 
aşteptam pe Tatsu. Imediat după ora 12, am auzit ușa 
deschizându-se, apoi închizându-se, după care au urmat 
târșâiturile specifice ale mersului lui Tatsu. După o clipă, capul i- 
a apărut după colț și m-a zărit. S-a apropiat și s-a așezat astfel 
încât stăteam pe două laturi perpendiculare ale mesei și puteam 
discuta în condiţii de maximă intimitate. El a mormăit un salut și 
după aceea a spus: 

— Bazându-mă pe recenta ta întâlnire cu Kawamura-san, pot 
doar să presupun că m-ai adus aici, fie pentru a-mi mulțumi, fie 
pentru a mă omori. 

— N-am venit pentru asta, i-am răspuns. 

EI m-a privit în tăcere. 

Chelnerița s-a apropiat și l-a întrebat ce dorea. Tatsu a 
comandat un ceai cu lapte, probabil mai mult ca o concesie 
făcută mediului înconjurător decât dintr-o dorinţă reală pentru 
așa ceva. 

Pe când aşteptam ceaiul, el a zis: 

— Sper că ai înţeles de ce am procedat așa cum am făcut-o. 

— Bineînţeles. Ești un ticălos manipulator și fanatic, care 
crede că scopul scuză întotdeauna mijloacele. 


VP - 205 


— Acum ai vorbit exact ca nevastă-mea. 

N-am râs. 

— N-ar fi trebuit s-o fi târât pe Midori din nou în chestia asta. 

— Nici n-am făcut-o. Sperasem că va dori să creadă că ești 
mort. Dacă ar fi dorit s-o creadă, atunci ar fi crezut. Dacă n-ar fi 
dorit, atunci ar fi investigat. Este destul de tenace. 

— Mi-a spus că te-a ameninţat cu un scandal. 

— Probabil că era o cacealma. 

— Să ţii minte că nu obișnuiește să recurgă la cacealmale. 

— Nici nu contează. l-am spus unde să te găsească, fiindcă nu 
mai era util să încerc s-o amăgesc. De fapt, nici n-a fost 
amăgită. De asemenea, m-am gândit că ai putea profita și tu de 
pe urma întâlnirii. 

Am clătinat din cap. 

— Chiar ai crezut că ea m-ar putea convinge să te ajut? 

— Bineînţeles. 

— De ce? 

— Ştii bine de ce. 

— Termină cu astea, Tatsu. i 

— Bine. În mod conștient sau nu, tu vrei să fii demn de ea. Îți 
respect sentimentul ăsta, deoarece Kawamura-san are multe 
trăsături admirabile. Este însă posibil ca tu s-o abordezi greșit și 
doream să-ţi ofer oportunitatea să vezi asta. 

— Te-nșeli, i-am replicat. 

— Atunci de ce te afli aici? 

M-am uitat la el. 

— O să te ajut în privinţa asta. N-are nicio legătură cu Midori. 
Mi l-am imaginat pe Harry pentru o secundă, apoi am urmat: Ba 
nu, tu o să mă ajuţi pe mine. 

Chelneriţa i-a adus ceaiul și s-a îndepărtat. 

— Ce s-a-ntâmplat? a întrebat Tatsu. 

Reflexul meu a fost să nu-i spun, să-l protejez pe Harry, așa 
cum încercasem s-o fac întotdeauna până atunci. Însă acum nu 
mai conta. 

— Murakami mi-a ucis un prieten, am spus. Un puști pe nume 
Haruyoshi. Yamaoto s-a folosit de el, cred, pentru a mă găsi pe 
mine. Când ei au apreciat că obţinuseră ce doreau, l-au eliminat. 

— Îmi pare rău, a zis el. 

Am strâns din umeri. 

— Este-n avantajul tău. Dacă nu te-aș cunoaște atât de bine, 


VP - 206 


aș fi putut avea bănuieli. 

Am regretat cuvintele acelea imediat cum le-am spus. Tatsu 
avea prea multă demnitate ca să răspundă. 

— Oricum, am continuat, vreau să investighezi ceva pentru 
mine. 

— În regulă. 

l-am povestit cum Kanezaki îl urmărise pe Harry, cum 
scrisoarea lui Midori declanșase totul și cum era implicată 
Yukiko și Damask Rose. 

— O să văd ce pot găsi, a zis el. 

— Mulţumesc. 

— Prietenul tău era... tânăr? 

L-am privit cu atenție. 

— Destul de tânăr. 

Tatsu a încuviințat, cu ochi trişti. 

Mi-am amintit cum mă informase despre Murakami și cum 
maxilarele i se încleștaseră și descleștaseră când îmi spusese că 
el credea că Murakami fusese implicat în uciderea unui copil. 

— Tatsu, a fost cumva... tu ai avut un fiu? 

A urmat o tăcere lungă, în timpul căreia el a digerat probabil 
înțelegerea că știam ceva din viaţa lui personală și a decis cum 
dorea să răspundă. 

— Da, a încuviinţat după un timp. În februarie care a trecut, ar 
fi împlinit treizeci și doi de ani. 

Părea să cântărească cuvintele grijuliu, ba chiar să le 
pronunțe grijuliu. M-am întrebat când vorbise ultima dată despre 
subiectul acesta. 

— Avea opt luni și abia fusese înțărcat, a continuat Tatsu. 
Soţia mea și cu mine nu mai ieșiserăm împreună în oraș de mult 
timp, așa că am angajat un babysitter. Când am ajuns acasă, 
aceasta era agitată. Îl scăpase din braţe pe băieţel, care avea o 
vânătaie pe cap. Ne-a spus că plânsese, dar acum părea să-i fi 
trecut. Dormea. Soţia mea a vrut să-l ducem imediat la medic, 
însă părea să doarmă liniștit și eu am zis: „De ce să-i tulburăm 
inutil somnul? Dacă ar fi fost vreo problemă, am fi știut-o până 
acum”. Soţia mea dorea să creadă că totul era bine, așa că am 
fost în stare s-o conving. 

A tăcut și a sorbit din ceai. 

— Dimineaţă, băieţelul era mort. Medicul ne-a spus că fusese 
un hematom subdural. Ne-a mai spus că n-ar fi contat absolut 


VP - 207 


deloc dacă l-am fi adus imediat la spital. Dar, desigur, eu mă voi 
întreba mereu în privinţa asta. Pentru că am fost pus în fața unei 
alegeri, înţelegi? Poate că-i oribil s-o spun, dar ar fi fost mai ușor 
dacă fiul meu ar fi murit instantaneu. Sau dacă acea babysitter 
ar fi fost mai puţin onestă și nu ne-ar fi spus nimic. Finalul ar fi 
fost același, totuși complet diferit. 

L-am privit cu atenție. 

— Câţi ani aveau fetele tale? l-am întrebat. 

— Doi, respectiv patru ani. 

— Doamne, am murmurat. 

Tatsu a aprobat din cap, nesinchisindu-se să dea un spectacol 
de stoicism din contrazicerea mea. 

— Pierderea unui copil este lucrul cel mai rău, a spus el. Nu 
există durere mai mare. Mult timp am vrut să mă sinucid. Pe de 
o parte, mă gândeam că în felul acela exista șansa de a putea fi 
reunit cu fiul meu, de a-l putea alina și proteja. Pe de altă parte 
pentru a ispăși răul pe care i-l făcusem. lar pe de altă parte pur 
și simplu pentru a pune capăt suferințelor mele. Totuși datoria 
pe care o aveam faţă de soţia și fiicele mele a fost mai mare 
decât impulsurile acelea iraționale și egoiste. Și am ajuns să-mi 
văd durerea ca fiind o pedeapsă justă, karma mea. Mă gândesc 
însă zilnic la băieţașul meu. Mă întreb zilnic dacă voi mai avea 
vreo șansă să-l revăd. 

Am tăcut amândoi. Dinapoia tejghelei barului se auzea 
sunetul boabelor râșnite. 

— O să-l scoatem din circulație pe Murakami, i-am spus. Eu n- 
o pot face singur și nici tu, dar poate c-o putem face împreună. 

— Spune-mi ce propui. 

— El vine din când în când la dojo, dar nu poţi supraveghea 
permanent locul ăla. Se află pe o stradă liniștită, cu trafic rutier 
sau pietonal minim, așa că este greu să te camuflezi. In plus, pe 
drumul de acces am observat cel puţin două santinele. 

El a încuviinţat din cap. 

— Știu, am trimis un agent să treacă pe acolo. 

— M-am gândit c-o s-o faci. Este însă posibil să nu avem 
nevoie de un filaj. Dacă voi apărea eu, probabil că cineva îl va 
chema pe Murakami și atunci îl prindem. 

Tatsu m-a privit. 

— Dacă Murakami ţi-a ucis prietenul, fiindcă ei au decis că nu 
le mai era necesar pentru a ajunge la tine, atunci este posibil să 


VP - 208 


știe cine ești. 

— Exact. De aceea știu că cineva îl va chema, când voi 
apărea acolo. Și chiar dacă mă înșel și ei nu știu cine sunt, 
Murakami a spus că dorea să vorbească cu mine la dojo. Mai 
devreme sau mai târziu va apărea acolo, iar în clipa aceea, îţi 
voi da un semn. Tu vii cu oamenii tăi și-l arestați. 

— S-ar putea să se împotrivească arestării, a comentat Tatsu 
sec. 

— Bineînţeles. Unul ca el s-ar putea împotrivi cu sălbăticie. 
Sunt convins că acţiunile letale ar fi pe deplin justificate pentru 
supunerea lui. 

— Exact. 

— De fapt, este chiar posibil ca, după ce i-ai pus cătușele, 
cineva, care poate fi descris ulterior ca „unul dintre partenerii lui 
care fugiseră”, să reapară și să-i frângă gâtul. 

Tatsu a aprobat încetișor din cap. 

— Văd și locul în care s-ar putea întâmpla așa ceva. 

— Eu o să merg pentru antrenamente de câte două ore, i-am 
spus. În timpul acestor perioade, să ai în apropiere oameni gata 
oricând să acţioneze și să vină la semnalul meu. 

El a tăcut câteva clipe, după care a zis: 

— Nu-mi place să amintesc posibilitatea, dar se poate ca 
Murakami să nu apară personal. S-ar putea ca el să 
subcontracteze altcuiva operaţiunea, iar atunci ai intra degeaba 
într-un pericol maxim. _ 

— O să vină, am spus eu. İl cunosc pe individul ăsta. Dacă știe 
cine sunt, va dori o bucată din mine. Și sunt pregătit să i-o ofer. 


Capitolul 16 


În noaptea aceea am tras la un hotel mic din Nishi-Nippori. 
Era îndeajuns de spartan ca să duc dorul lui New Otani și 
Imperial, însă era un loc tăcut dintr-o parte mai puţin animată a 
orașului și m-am simţit rezonabil de ferit peste noapte. 

În dimineaţa următoare m-am dus la dojo-ul lui Murakami din 
Asakusa. Când am ajuns, toţi cei care se antrenau deja s-au 
oprit și s-au plecat la unison - un semn al respectului lor pentru 
felul cum îl învinsesem pe Adonis. După aceea am fost tratat 


VP - 209 


într-o duzină de moduri subtile, cu o deferenţă învecinată cu 
venerația. Până și Washio, care era mai vârstnic decât mine și 
avea o legătură mai îndelungată și mai profundă cu dojo, a 
folosit forme verbale diferite pentru a arăta că acum mă 
considera superiorul său. Senzaţia mea era că indiferent ce 
putuseră descoperi Yamaoto și Murakami despre mine, 
cunoașterea respectivă nu fusese împărtășită eșalonului inferior. 

Tatsu îmi dăduse un Glock 26, pistolul cu ţeava cea mai 
scurtă din excelenta linie Glock cu calibrul de 9 milimetri. Nu 
era, evident, o armă din dotarea Ke/satsucho. Nu știam cum 
făcuse rost de pistol, deoarece controlul armelor este foarte 
strict reglementat în Japonia, și nici n-am întrebat. În ciuda 
dimensiunilor sale reduse, nu-l puteam păstra asupra mea în 
timp ce mă antrenam. L-am lăsat de aceea în geanta de sport și 
am ţinut geanta în apropierea mea. 

Tatsu îmi dăduse de asemenea un telefon mobil cu care să-l 
alertez când apărea Murakami. Creasem o apelare rapidă, astfel 
încât era suficient să apăs o tastă, să aștept să sune și apoi să 
închid. Tatsu avea să-și trimită oamenii la dojo imediat cum 
primea un apel de la numărul respectiv. 

Însă Murakami n-a apărut. Nici în ziua aceea, nici în 
următoarea. 

Începusem să devin neliniștit. Trăiam prea mult în hoteluri, pe 
care le schimbam în fiecare noapte. Îmi făceam prea multe griji 
în privinţa videocamerelor de securitate. Aveam prea multe 
gânduri despre Harry, despre moartea lui inutilă, despre modul 
dur în care-l tratasem chiar în seara morții. 

Și prea multe gânduri despre Midori, întrebându-mă dacă ea 
va mai lua legătura cu mine și ce ar fi dorit dacă m-ar fi căutat. 

Am mers la dojo și în a treia zi consecutivă. Făceam 
antrenamente lungi, încercând să-i ofer lui Murakami intervale 
cât mai largi în care să apară, totuși nu dădea absolut niciun 
semn. Începusem să cred că pur și simplu nu avea să apară. 

A apărut însă. Făceam mișcări de stretching pe tatami, când 
am auzit soneria de la ușă. Am ridicat ochii și l-am văzut intrând 
în sală pe Murakami, care purta jachetă din piele neagră și 
ochelari de soare ce-i acopereau complet fața, însoţit de cei doi 
bodyguarzi, îmbrăcați la fel. Ca întotdeauna, atmosfera din dojo 
s-a schimbat brusc - prezenţa lui alerta ca un șoc de tensiune 
electrică radarele vestigiale de tip luptă sau fugi ale tuturor. 


VP - 210 


— Oi Arai-san, yo, a spus el apropiindu-se. „Să stăm de 
vorbă”. 

M-am ridicat. 

— Bine. 

Unul dintre bodyguarzi s-a apropiat. M-am îndreptat către 
geanta de sport, dar a ajuns acolo înaintea mea. A ridicat-o și a 
pus-o pe umăr. 

— O iau eu, mi-a spus. 

N-am lăsat să se vadă că asta m-ar fi deranjat. Cel puţin 
telefonul mobil, mult mai mic decât pistolul, se afla în buzunarul 
meu. Am strâns din umeri și am spus: 

— Mulţumesc. 

Murakami mi-a făcut semn din cap spre ușă. 

— Afară. 

Ritmul cardiac mi se dublase, însă tonul glasului mi-a rămas 
neschimbat. 

— Perfect! i-am strigat. Doar să urinez. 

Am mers spre capătul opus al sălii și am intrat în grupul 
sanitar. Eram deja atât de surescitat de adrenalină, încât n-aș fi 
putut stoarce nicio picătură din mine, dar nu de aceea venisem 
aici. _ 

Căutam o armă improvizată. Il puteam suna pe Tatsu și după 
ce o găseam. Poate niște săpun pe care să-l pot arunca în ochii 
cuiva, sau un mâner de mop, pe care să-l rup și să obţin un 
baston improvizat. Orice pentru a-mi îmbunătăţi șansele, care 
deocamdată erau hidos de reduse. 

Am cercetat rapid încăperea cu ochii, dar n-am zărit nimic. 
Săpunul era lichid. Dacă aveau mopuri, le ţineau altundeva. 

Ar fi trebuit să te fi ocupat de asta înainte să conteze. Stupid! 
Stupid! 

In perete, imediat deasupra podelei și în spatele ușii, era 
înșurubat un opritor de ușă din alamă. Am îngenuncheat și am 
încercat să-l rotesc. Era prea aproape de pardoseală pentru ca 
să-l pot cuprinde în mână. Și era acoperit de vreo zece straturi 
de vopsea, părând de aceeași vechime ca și clădirea. Nici măcar 
nu s-ar fi clintit. 

— Rahat, am icnit. 

Aș fi putut încerca să-l izbesc cu călcâiul, însă asta ar fi putut 
rupe tija care era înșurubată în perete. 

De aceea am încercat să-l apăs cu palma, mai întâi într-o 


VP - 211 


direcţie, apoi în direcţia opusă. În sus, în jos. La dreapta, la 
stânga. L-am zgâlţăit, totuși n-am simţit să fi cedat câtuși de 
puţin. La naiba, durează prea mult. 

L-am strâns cât am putut de tare între degetele mari și 
arătătoare ale ambelor mâini și l-am rotit în sens invers acelor 
de ceasornic. Pentru o secundă am crezut că degetele îmi 
lunecaseră, dar apoi mi-am dat seama că se rotise. 

L-am deșurubat complet și m-am ridicat exact în clipa când s- 
a deschis ușa grupului sanitar. Era un bodyguard. 

S-a uitat la mine. 

— Totu-i în regulă? a întrebat el, ţinând ușa deschisă. 

Am palmat opritorul. 

— Da, mă spălam pe mâini. Vin imediat. 

A încuviințat din cap și a ieșit. Ușa s-a închis în urma lui și eu 
am strecurat opritorul în buzunarul drept din față. 

Desigur nu știam cu certitudine dacă ei veniseră după mine. 
Era posibil ca Murakami să fi sosit pentru a discuta despre ceea 
ce intenţionase când fusesem cu el în Damask Rose. Dar asta 
era lipsit de importanță. Important era să fiu pregătit. 
Majoritatea oamenilor nu vor să creadă că crima, sau 
ambuscada, ori violenţa care urmează să se declanșeze se va 
întâmpla cu adevărat. La un nivel, ei știu perfect adevărul, totuși 
continuă să-l nege până când sosește dovada reală. lar atunci, 
desigur, este prea târziu ca să mai poată face ceva. 

Dacă voi greși, mai bine s-o fac presupunând întotdeauna 
scenariul cel mai nefavorabil. În felul acela, pot oricând să-mi 
cer scuze. Ori să trimit o jerbă. Dacă greșești în direcția opusă, 
jerba va sosi pe adresa ta. 

În clipa dinainte să ies pe ușă, am scos telefonul mobil și am 
apăsat tasta de apelare rapidă. Primul lucru pe care l-am 
observat a fost că sala era pustie. Nu mai rămăseseră decât 
Murakami și cele două gorile ale lui, care se aflau între mine și 
ușă. Îmi puseseră geanta de sport lângă intrarea respectivă. N- 
am văzut pistolul, așa că se părea că nu se gândiseră să 
deschidă geanta în timpul scurtei mele absente. 

— S-a-ntâmplat ceva? am întrebat, dar pe un ton relaxat, de 
parcă aș fi fost prea idiot pentru a-mi da seama că se petrecea 
ceva foarte serios și m-aș fi bizuit pe Murakami pentru un 
răspuns sincer. 

— Totu-i în regulă, a răspuns el și toţi trei au pornit spre mine. 


VP - 212 


Le-am cerut doar celorlalţi s-aștepte afară, ca să avem puţină 
intimitate. 

— Ah, bun, am încuviințat și am arătat telefonul mobil pe 
care-l ţineam în mână. Numai să dau un telefon scurt. 

— Mai târziu, a zis Murakami. 

Speram că Tatsu și oamenii lui se aflau aproape. Dacă 
intenționau să-mi fie de un real folos, ar fi trebuit să fi fost chiar 
după colțul străzii. 

— Sigur? am întrebat, privindu-l și îngăduind apelului meu să 
ajungă la destinaţie. Nu durează niciun minut. 

— Mai târziu, a repetat el. 

Bodyguarzii care-l flancau s-au îndepărtat puţin în lateral. 

Am coborât ochii și am văzut că apelul ajunsese la destinație. 

— Bine, am încuviințat și am strâns din umeri. 

Am vârât mâinile în buzunare - băgând telefonul cu stânga și 
palmând opritorul de ușă cu dreapta. Aveam să aștept până 
ajungeau în raza mea de lovire. 

Ei s-au oprit însă imediat în afara razei respective. l-am privit 
cu ochi întrebători, prostești, ca și cum aș fi spus: Ce-i asta, 
băieți? 

Murakami m-a privit câteva clipe lungi. Când a vorbit, glasul 
lui a răsunat ca un mărâit înfundat. 

— Avem o problemă, a spus el. 

— O problemă? am repetat. 

— Da. Problema este că pe tine nu te cheamă Arai. Numele 
tău este Rain. 

Am lăsat ochii să-mi treacă temători de la un chip la altul, 
după aceea spre ușă, apoi iar înapoi. Doream să-i las să creadă 
că m-aș putea năpusti într-acolo. Ceea ce bineînțeles că aș fi 
făcut dacă aș fi avut vreo șansă. 

— Prindeţi-l, a zis Murakami. 

Bărbatul din stânga mea s-a repezit. Eram pregătit. Mâinile 
mele ieșiseră deja din buzunare și am întins brațul stâng, ca și 
cum aș fi intenţionat să-l blochez. El a mușcat momeala și l-a 
prins cu ambele mâini pentru a-l imobiliza, în timp ce partenerul 
lui sosea din dreapta. Am strecurat mâna pe care încerca s-o 
țină peste încheietura lui stângă, blocând-o, și am folosit 
strânsoarea ca să-l smucesc spre mine. Era încordat pentru 
mișcarea mea în direcţia opusă și n-a putut reacţiona la timp 
pentru a-mi stopa apropierea. Opritorul era deja scos, palmat în 


VP - 213 


pumn, cu tija filetată ieșindu-mi printre degetele arătător și 
mijlociu precum cel mai letal inel cu sigiliu din lume. 

Am lansat un jab rapid peste braţul lui stâng pe care-l 
blocaseră, și în sus în gât, ţintind sub linia maxilarului. Nu era o 
lovitură de putere deosebită, pentru că nici nu era necesară; mă 
interesa precizia, iar pe aceea o avea. Tija s-a înfipt ca un ac 
hipodermic spiralat și, înainte ca bodyguardul să se poată trage 
îndărăt, am răsucit-o în jos și am smucit-o cu toată forța spre 
înapoi. El a urlat, mi-a dat drumul și a sărit în lături, apăsându-și 
instinctiv palma peste rana rezultată. Sângele i-a ţâșnit printre 
degete și am știut că lovisem carotida. 

A scos un sunet oribil, ca un gâlgâit horcăit, și s-a apăsat și cu 
cealaltă mână peste rană, dar sângele a continuat să se 
reverse. M-am rotit fulgerător spre dreapta. Camaradul lui se 
oprise pentru o clipă, neînțelegând ce se întâmplase, șocat de 
abundența de sânge. Am ţinut opritorul între degetul mare și 
arătător și l-am repezit către el în stil hollywoodian, cu braţul 
întins și arma mult îndepărtată de corpul meu. 

Când și-a dat seama că nu aveam o macetă, a încercat să 
prindă ţinta atât de ispititoare a braţului. l-am îngăduit să-mi 
apuce încheietura, după care am simulat că mă smucesc pentru 
a mă elibera. El s-a încordat ca să se opună și a îndreptat 
genunchiul din față, rămânând concentrat cu ochii și toată 
atenția asupra armei. Folosindu-mă de tragerea noastră 
contrabalansată, am ridicat talpa dreaptă de pe podea și am 
repezit-o în genunchiul lui aflat în faţă. Mi-a zărit atacul în ultima 
clipă și a încercat să se ferească, dar avea prea multă greutate 
pe picior. Lovitura i-a demolat pur și simplu genunchiul și s-a 
năruit urlând pe podea. 

Murakami continua să stea între mine și ușă. l-a privit calm pe 
cei doi bărbaţi căzuţi, unul zbierând și zvârcolindu-se pe spate, 
iar celălalt așezat pe podea, cu palmele apăsate strâns pe 
gâtlejul din care șiroia sânge, într-un gest de umilire burlescă. 
După aceea a revenit cu ochii la mine. A zâmbit, dezvăluind 
puntea dentară. 

— Eşti bun, a spus. Nu pari a fi cine știe ce, dar ești bun. 

— Amicul tău are nevoie de un medic, am rostit gâfâind din 
greu. Dacă nu i se acordă ajutor de specialitate, își va pierde tot 
sângele în cinci minute, poate chiar mai puţin. 

Murakami a înălţat din umeri. 


VP - 214 


— Crezi că l-aș mai vrea ca bodyguard după asta? Dacă n-ar 
muri, l-aș omori eu. 

Bărbatul scăldat în sânge îl privea inexpresiv. Gura i s-a 
deschis și s-a închis, dar nu s-a auzit niciun sunet. După încă o 
clipă, a căzut fără zgomot într-o parte. 

Murakami s-a uitat de la el la mine. A strâns iarăși din umeri. 

— Se pare că m-ai scutit de efort, a zis el. 

Haide, Tatsu, unde aracu-ești? 

Murakami și-a descheiat fermoarul jachetei și a făcut un pas 
respectuos înapoi, înainte de a o scoate. Dacă ar fi rămas doar 
puţin mai aproape, aș fi sărit asupra lui imediat ce jacheta i-ar fi 
ajuns în jurul coatelor, iar el o știa prea bine. 

S-a uitat la opritorul de ușă pe care-l ţineam în mâna plină de 
sânge. 

— O facem înarmaţi? a întrebat pe un ton sec. Bine. 

A vârât mâna într-un buzunar de la spate și a scos un cuțit cu 
arc. A apăsat un buton de pe mâner și lama a ţâșnit pe poziţie și 
s-a blocat. Din deschiderea aceea instantanee, semiautomată, 
am știut că era un model Kershaw, în esență un briceag de 
calitate, perfect legal. Muchia tăietoare era neagră, acoperită cu 
nitrit de titan, lungă de nouă centimetri. Rahat! 

Potrivit experienţelor mele neplăcute, când te lupti neînarmat 
împotriva unui cuţit, dispui în esenţă de patru opţiuni. Cea mai 
recomandabilă este s-o ștergi urgent de acolo, dacă poți. 
Următoarea este să faci imediat ceva care să împiedice 
declanșarea atacului. A treia opţiune este să creezi distanţă, 
pentru ca să poţi acţiona o armă cu rază mai mare de acţiune. A 
patra este să-ţi ataci ca scos din minţi adversarul, sperând că nu 
vei fi înjunghiat fatal până vei ajunge la el. 

Nu-mi pasă câtă instruire aţi căpătat și câte antrenamente aţi 
făcut, dar acestea sunt unicele opţiuni realiste și despre niciuna 
dintre ele nu pot spune că este realmente bună, poate cu 
excepția primei. Tehnicile de luptă de tipul neînarmat împotriva 
unui cuțit sunt pură fantezie. Singurii care le predau sunt cei 
care n-au înfruntat niciodată un atacator decis, înarmat cu un 
cuţit letal. 

Au trecut cel puţin două decenii de la perioada mea macho și 
aș fi fost în culmea fericirii dacă aș fi putut să mă întorc și s-o 
rup la fugă. Dar în spaţiul închis din dojo, cu un inamic mai 
tânăr, și probabil mai rapid, care stătea între mine și ieșire, fuga 


VP - 215 


nu era defel o opţiune și mi-am dat seama că șansele, de obicei 
deprimante, de a scăpa nerănit în confruntarea cu un cuţit 
păreau acum de-a dreptul dezolante. 

Am tras cu privirea la geanta mea de sport. Se afla la zece 
metri depărtare, iar șansele de a ajunge până la ea și de a 
scoate pistolul înainte ca Murakami să mă tragă în ţeapă nu 
erau deloc grozave. 

El a zâmbit și puntea dentară i s-a văzut ca rictusul unui 
prădător. 

— Aruncă-ţi arma și-o arunc și eu pe-a mea, a zis el. 

Era într-adevăr dus cu mintea. Nu aveam niciun interes să mă 
lupt cu el, ci fie să-l ucid acum, fie să fug pentru a aștepta o 
ocazie mai prielnică. Dar poate că reușeam să mai trag de timp. 

— Ai de gând să-mi spui despre ce-i vorba? l-am întrebat. 

— Aruncă-ţi arma și-o arunc și eu pe-a mea, a repetat. 

In privința asta nu mai aveam ce discuta. Știam că în spatele 
meu se afla un set de greutăţi pentru haltere. Aș fi putut ajunge 
la ele înainte ca Murakami să ajungă la mine. Dacă erau discuri 
independente, le puteam utiliza ca pe niște proiectile, să-l 
obosesc și să creez o deschidere care să-mi ofere timpul de a 
ajunge la pistol. Nu era o posibilitate tocmai fericită împotriva 
unui individ care avea reflexe atât de iuți încât se lupta cu câinii, 
dar rămăsesem în pană de idei. 

— Arunc-o tu primul, am spus. 

— Bine, atunci înarmaţi, a replicat el și a pornit spre mine. 

Insă încet, fără să se grăbească. 

M-am încordat, ca să mă reped spre greutăți. 

O serie de ciocănituri autoritare a răsunat dinspre ușa din față 
și am auzit o portavoce bubuind: 

— Keisatsu da! „Poliţia!” 

Murakami a rotit capul în direcţia aceea, însă fără să-și 
desprindă ochii de la mine. Din mișcarea aceea reflexă mi-am 
dat seama că ciocăniturile îl luaseră prin surprindere, că nu se 
așteptase la nimeni. 

Un pumn a lovit în metalul ușii. Apoi: 

— Keisatsu da! Akero! „Poliţia! Deschideţi!” 

Tatsu, am gândit. 

Ne-am privit o secundă lungă, dar știam deja ce va face 
Murakami. Poate că era dement, însă era un supravieţuitor. Un 
supravieţuitor  reevaluează permanent șansele și nu le 


VP - 216 


desconsideră. 

M-a indicat cu vârful cuţitului. 

— Rămâne pe altă dată, a spus, după care s-a repezit spre 
spatele sălii. 

M-am năpustit la geanta de sport, dar până am ajuns la ea, 
Murakami intrase deja în vestiar și trântise ușa în urma lui. Ar fi 
fost periculos să-ncerc să-l urmez acolo de unul singur. Mai bine 
să beneficiez de susţinerea lui Tatsu. 

Am Sprintat spre intrare. Ușa era asigurată prin traverse 
orizontale acționate de arcuri și mi-au trebuit câteva secunde ca 
să deduc funcţionarea mecanismului. În centru exista un 
angrenaj care nu voia să cedeze. Acolo, clichetul ăla - apasă-l 
pe el mai întâi. Am apăsat, angrenajul s-a rotit și barele s-au 
retras în locașurile lor. 

Am izbit ușa cu umărul și s-a deschis. De cealaltă parte a ei 
erau Tatsu și alt bărbat, ambii cu armele în mâini. 

— Înăuntru, am rostit și am indicat din cap. În spate există o 
ieșire spre stradă. Murakami e înarmat cu un cuțit. 

— Am trimis deja un om în spate, a zis Tatsu. 

A încuviinţat din cap spre partenerul lui și au intrat amândoi 
în clădire. l-am urmat. 

l-au văzut pe cei doi bărbaţi care zăceau pe podea, dar și-au 
dat seama că ei n-aveau să plece de acolo. Ne-am îndreptat 
spre spatele dojo-ului. L-am văzut pe tovarășul lui Tatsu pornind 
spre baie. 

— Nu acolo, l-am oprit, ci în vestiar. De acolo există altă 
ieșire, totuși s-ar putea ca el să mai fie înăuntru. 

Au ocupat poziţii de o parte și cealaltă a ușii, ghemuindu-se 
pentru a oferi o ţintă cât mai mică. Amândoi ţineau arma 
aproape de corp, la nivelul taliei, în așa-numita poziţie „al treilea 
ochi”, ceea dovedea inteligenţă tactică. Tatsu a încuviințat o 
dată din cap și omul său, care se afla de partea cu mâner a ușii, 
s-a întins și a împins ușa spre înăuntru, în timp ce Tatsu o fixa 
cu privirea. Ușa a basculat și el a urmărit spaţiul dintre ea și 
canat, atât cu ochii, cât și cu arma. 

Altă încuviinţare silenţioasă și au pătruns în vestiar, în frunte 
cu Tatsu. Incăperea era goală. Ușa spre exterior era închisă, dar 
zăvorul fusese tras, iar lacătul pe care-l văzusem anterior 
dispăruse. 

— Acolo, am rostit. A ieșit pe-acolo. 


VP - 217 


M-am gândit la omul lui Tatsu, cel care ocolise clădirea pentru 
a asigura spatele. El și Murakami se întâlniseră cu certitudine. 

Cei doi au ocupat iarăși poziţii de o parte și cealaltă a ușii, 
după care au ieșit. l-am urmat. In spatele clădirii era o curte 
micuță, plină cu containere de gunoi, lăzi goale și materiale de 
construcţie abandonate. Într-o parte se vedea o unitate de 
condiţionare a aerului, deconectată și inertă. Vizavi de ea, 
carcasa unui frigider era răsturnată pe o parte, rezemată de un 
perete din tablă ondulată, fără ușă, cu două rafturi interioare pe 
jumătate atârnând în afară ca măruntaiele unui animal 
sfârtecat. 

Din curticică se ieșea într-o stradelă. Acolo l-am găsit pe omul 
lui Tatsu. 

Zăcea pe spate, cu ochii deschiși, încă strângând în mână 
arma care-i fusese inutilă. Murakami îl spintecase și trecuse mai 
departe. Pământul din jurul lui era îmbibat de sânge. 

— Chikusho, l-am auzit pe Tatsu șuierând. „Rahat!” 

A îngenuncheat pentru a verifica dacă bărbatul era mort, apoi 
și-a scos telefonul mobil și a vorbit cu cineva, în timp ce 
tovarășul lui cerceta străduța. 

Am observat absenţa oricăror răni defensive pe cadavru - 
nicio tăietură pe mâini sau pe încheieturi. Nici măcar nu-și 
ridicase braţele pentru a se apăra, cu atât mai puţin să fi tras cu 
pistolul. Bietul de el... Probabil că arma de foc îi exagerase 
încrederea în sine. O eroare uzuală. In unele circumstanțe, 
printre care se numără străduţele înguste, un cuţit va învinge un 
glonț. 

Tatsu s-a ridicat și m-a privit. Tonul îi era calm, dar în ochi i- 
am putut zări mânia reţinută. 

— Murakami? a întrebat el. 

Am aprobat din cap. 

— Oamenii dinăuntru sunt ai lui? 

Am aprobat din nou. 

— În faţa clădirii este parcat un Mercedes mare. Bănuiesc că 
este al lui și că intenţiona să plece tot cu el. Acum va fi silit să 
se bizuie pe taxiuri sau transportul public. N-a putut face asta - 
l-a indicat pe agentul ucis - fără să se stropească considerabil 
cu sânge. În curând vor sosi specialiștii, să cerceteze zona. S-ar 
putea să reușim să-i luăm urma. 

— Nu cred, am spus. 


VP - 218 


Nările lui Tatsu s-au dilatat. 

— Unul dintre cei doi pe care i-am văzut înăuntru, a comentat 
el, părea capabil să fie supus unui interogatoriu. Și asta va fi 
util. 

— Când aţi venit, era cineva în faţa clădirii? am întrebat. 
Murakami îi evacuase pe toţi înainte de sosirea voastră. 

— Da, erau câţiva indivizi, care s-au împrăștiat când ne-au 
văzut. Nu vor fi imediat utili. 

— Îmi pare rău de omul tău, am spus neștiind ce altceva să 
ZIC. 

El a aprobat încet din cap și pentru o clipă trăsăturile feţei au 
părut că-i tremură. 

— Se numea Fujimori. Era un om bun, capabil și idealist. Ceva 
mai târziu în cursul zilei de azi va trebui să spun toate astea 
văduvei lui. 

S-a îndreptat de spate, parcă încercând să se stăpânească. 

— Spune-mi ce s-a-ntâmplat, și după aceea pleacă, înainte să 
vină ceilalţi polițiști. 

l-am povestit totul. A ascultat fără niciun comentariu. După ce 
am terminat, m-a privit și a zis: 

— Vreau să ne întâlnim diseară la ora șapte în ceainăria 
Christie din Harajuku. Să nu dispari. Să nu mă silești să te 
găsesc. 

Ştiam ceainăria, fiindcă o frecventasem de multe ori cât timp 
locuisem în Tokio. 

— Voi fi acolo, am încuviințat. 

— Unde-i pistolul? 

— Înăuntru. Într-o geantă de sport, lângă intrarea din faţă. Aș 
vrea să-l păstrez. 

Tatsu a clătinat din cap. 

— Am fost întrebat chiar azi despre el. Trebuie să-l arăt, altfel 
voi avea necazuri. Poate îţi fac rost de altul. 

— Fă-o, am zis gândindu-mă cât de sigur pe sine fusese 
Murakami când scosese cuțitul Kershaw din teacă. 

A aprobat din cap, apoi și-a privit camaradul căzut. Maxilarele 
i s-au încleștat, după care s-au relaxat. 

— Când îl voi prinde, a rostit, asta o să-i fac. 


VP - 219 


Capitolul 17 


Am ieșit de pe Kototoi-dori și am gasit un taxi. Deși 
organizarea oamenilor lui Murakami era temporar afectată de 
cele petrecute în dojo, știam că erau perfect conștienți că eu mă 
aflam în Asakusa, iar staţia de metrou ar fi fost un loc foarte 
probabil pentru o ambuscadă. 

Intâlnirea cu Tatsu avea să fie abia peste șase ore și mă 
copleșea senzaţia bizară de derivă, de a nu avea unde să mă 
duc și ce să fac. Am simţit un val de ceva ce psihologii ar trebui 
să numească „sindrom post-traumatic de excitație sexuală” și 
m-am gândit să-i telefonez lui Naomi. Ea ar fi fost acasă acum, 
poate că abia se trezea, însă cu Murakami pe urmele mele, n-aș 
fi vrut să merg în locurile unde ar fi existat chiar și cea mai 
măruntă șansă de a cădea într-o ambuscadă. 

Pagerul mi-a bâzâit. L-am scos și am văzut un număr 
necunoscut. 

Am format numărul acela de la o cabină de telefon publică. Mi 
s-a răspuns după primul apel. 

— Poţi spune cine sunt? a întrebat în engleză un glas de 
bărbat. 

L-am recunoscut - era Kanezaki, cel mai recent prieten al meu 
din CIA. 

— Te rog, a continuat el, nu închide, ci ascultă ce am de spus. 

— De unde ai numărul ăsta? l-am întrebat. 

— Din arhivele telefonice cu apelurile făcute din cabine 
publice din vecinătatea apartamentului prietenului tău. Eu însă 
nu am nicio legătură cu ceea ce i s-a întâmplat. Tocmai am aflat 
vestea și de aceea te-am sunat. 

Am căzut pe gânduri. Dacă Kanezaki putea să acceadă o 
arhivă a apelurilor făcute de la telefoanele publice, era posibil 
într-adevăr să-mi descopere numărul de pager. Harry obișnuia 
să utilizeze diverse cabine telefonice locale pentru a mă apela 
pe pager, după care revenea în apartamentul lui și aștepta să-l 
sun. Dacă deții acces la o asemenea arhivă, poţi să distingi un 
șablon - același număr apelat din diverse cabine telefonice din 
cartier. Dacă aveai mai multe posibilităţi, și bănuiam că așa 
stăteau lucrurile, telefonai pur și simplu la toate și le eliminai 
succesiv pe cele greșite. Era o posibilitate la care Harry și cu 


VP - 220 


mine ar fi trebuit să ne fi gândit, dar de fapt nu conta. Chiar 
dacă cineva ar fi izbutit să-mi intercepteze numărul, așa cum 
părea că făcuse Kanezaki, n-ar fi aflat nimic mai mult decât o 
adresă de pager. 

— Ascult, am rostit. 

— Vreau să ne întâlnim, a zis el. Cred că ne putem ajuta 
reciproc. 

— Chiar așa? 

— Da. Uite ce-i, îmi asum un risc important să fac chestia 
asta. Știu că-i posibil să crezi că am avut vreo legătură cu ce i s- 
a întâmplat prietenului tău și că asta s-ar putea să te facă să 
dorești răzbunare. 

— S-ar putea să ai dreptate. 

— Da, și știu că oricum m-ai putea găsi. Presupun că ar fi mai 
bine să-ţi explic ce cred că s-a-ntâmplat, decât să-mi fac griji tot 
restul vieții că te vei furișa pe urmele mele. 

— Ce propui? l-am întrebat. 

— O întâlnire. Oriunde dorești, atâta timp cât este un loc 
public. Știu că dacă mă vei asculta, mă vei crede, dar mă tem că 
ai putea încerca să faci ceva înainte de a fi ascultat. Așa cum ai 
făcut ultima oară când ne-am văzut. 

Am reflectat scurt. Dacă era o înscenare, existau două moduri 
prin care ar fi putut încerca să ajungă la mine. O primă 
modalitate ar fi fost ca niște oameni să-l urmărească pe 
Kanezaki și să acţioneze imediat cum apăream eu. A doua 
modalitate ar fi fost să fie monitorizat de la distanţă, prin 
intermediul unui transmiţător, așa cum CIA mai făcuse o dată, 
când Holtzer încercase să mă prindă după ce propusese o 
„întâlnire” similară. 

A doua metodă era mai probabilă, fiindcă mi-ar fi fost mai 
greu să depistez echipa lui Kanezaki dacă aceasta nu trebuia să 
menţină contactul vizual. Pentru contracararea ei, aș fi putut 
utiliza detectorul de microfoane al lui Harry. Pentru 
contracararea primei metode, ar fi trebuit să-l duc într-un loc 
pustiu. 

— Unde ești acum? am întrebat. 

— In Toranomon. Lângă ambasadă. 

— Ştii Japan Sword? Magazinul de săbii antice din Toranomon 
3-chome, de lângă staţie? 

— Da, îl știu. 


VP - 221 


— Du-te acolo. Ne vedem peste treizeci de minute. 

— Bine. 

Am închis telefonul. De fapt, n-aveam nici cea mai mică 
intenţie să intru în magazinul de arme, oricât de mult îmi place 
să-l vizitez uneori. Doream ca Kanezaki și oricine l-ar fi însoţit să 
se străduiască să pregătească terenul acolo, în timp ce eu mă 
instalam într-un loc mult mai sigur. 

Am luat o succesiune de taxiuri și trenuri până la poarta 
Wadakuramon a Palatului Imperial. Cu hoardele de turiști de 
acolo, videocamerele de securitate și numeroșii polițiști care 
protejau personajele importante dinăuntru, poarta 
Wadakuramon ar fi fost un loc extrem de nepotrivit ca să 
împuști pe cineva, dacă asta intenționau Kanezaki și compania. 
Silindu-l să vină acolo după ce eu mă instalasem deja, sileam o 
potenţială echipă de filaj să se miște rapid, ceea ce mi-ar fi 
oferit o șansă mai bună s-o detectez. 

După ce am ajuns pe poziţie, am folosit telefonul mobil primit 
de la Tatsu ca să-l sun pe Kanezaki. 

— Modificare de planuri, l-am anunţat. 

La celălalt capăt al firului a urmat o pauză. 

— Bine. 

— Ne întâlnim la poarta Wadakuramon a Palatului Imperial, 
vizavi de stația Tokio. Vino chiar acum. Eu te aştept în faţă. Să 
vii dinspre staţia Tokio, ca să pot vedea că ești singur. 

— Sosesc în zece minute. 

Am închis telefonul. 

Am găsit un taxi pe Hibiya-dori, care intersectează bulevardul 
ce duce de la staţia Tokio la Palatul Imperial. Am suit și i-am 
cerut șoferului să aștepte, explicând că mă voi întâlni în curând 
cu un prieten. El a pornit aparatul de taxat și am rămas amândoi 
în tăcere. 

După zece minute l-am văzut pe Kanezaki apropiindu-se așa 
cum îi cerusem. Privea în jur, însă nu m-a zărit în taxi. 

Am coborât geamul. 

— Kanezaki, am rostit când a trecut pe lângă mine. 

A tresărit și m-a privit. 

— Urcă! 

Şoferul a deschis portiera automată. Kanezaki a ezitat; în mod 
vădit, un taxi nu era tocmai „locul public” la care sperase. Și-a 
înfrânat totuși temerile și a suit lângă mine. Portiera s-a închis și 


VP - 222 


am pornit. 

l-am spus taximetristului să ne ducă spre Akihabara, Mecca 
electronică din Tokio. Am privit în urmă, însă n-am văzut nicio 
activitate neobișnuită. Nimeni nu alerga disperat pentru a ţine 
pasul cu noi. Părea ca și cum Kanezaki ar fi fost singur. 

M-am întins și l-am percheziţionat. Nu avea nimic, cu excepţia 
telefonului mobil, a cheilor și a unui portofel nou. Detectorul lui 
Harry tăcea. 

l-am cerut șoferului să meargă pe străzi lăturalnice pentru a 
reduce șansa de a putea fi urmăriţi de cineva. Am coborât 
amândoi în apropiere de staţia Ochanomizu și de acolo am 
continuat printr-o succesiune de deplasări rapide pe jos și cu 
trenurile, pentru a mă convinge că eram singuri. 

Am terminat traseul în Otsuka, extremitatea nordică a liniei 
Yamanote. Otsuka este un cartier liniștit, deși destul de sordid, 
cu o ofertă generoasă de saloane de masaj și love hoteluri. In 
afara rezidenţilor care locuiesc și muncesc aici, pare să se 
adreseze în principal bărbaţilor vârstnici aflaţi în căutarea unui 
comerț sexual second-hand. Europenii sunt rari pe aici. Dacă 
exista o echipă de filaj CIA ai cărei membri erau albi, le-ar fi fost 
greu să rămână nedetectaţi în Otsuka. 

Am suit pe scări până la restaurantul Royal Host situat la etaj, 
vizavi de stație. Am intrat, iar eu am privit în jur. Localul era 
ocupat în majoritate de familii care se bucurau de o ieșire în 
oraș, cărora li se adăugau doi sararimani cu chipuri obosite, care 
evitau să-și petreacă seara acasă. Nimic anormal. 

Ne-am așezat într-un colț care-mi oferea imaginea bună a 
străzii de jos. 

M-am uitat apoi la Kanezaki. 

— Dă-i drumul, i-am spus. 

El și-a frecat palmele și a privit în jur. 

— Dumnezeule, dacă sunt prins făcând asta... 

— Termină cu drama, l-am întrerupt. Spune-mi direct ce vrei. 

— Nu vreau să crezi că am avut ceva de-a face cu prietenul 
tău, a început el. Și aș dori să ne cumulăm resursele. 

— Ascult. 

— Bun. În primul rând, cred... cred că mi se înscenează ceva. 

— Și ce legătură are asta cu prietenul meu? 

— Dă-mi voie să povestesc totul de la început și o să înţelegi, 
de acord? 


VP - 223 


Am încuviinţat din cap. 

— Spune. 

Kanezaki și-a umezit buzele. 

— Mai ţii minte programul despre care ţi-am povestit? 
„Crepuscular”? 

Când a sosit chelnerița, mi-am dat seama că eram lihnit. Fără 
să consult meniul, am comandat un sanaoichi cu friptură de vită 
și supa care era specialitatea localului. Kanezaki a cerut o cafea. 

— Da, îl ţin minte, i-am zis. 

— Ei bine, programul a fost stopat oficial acum șase luni. 

— Şi? 

— În realitate, programul continuă și eu răspund de el, deși 
finanţarea s-a oprit. De ce nu mi-a spus nimeni nimic? Și de 
unde sosesc banii? 

— Stai puţin, l-am oprit. la-o încet. Cum ai aflat asta? 

— Acum câteva zile, superiorul meu direct, Șeful Staţiei, mi-a 
spus că dorea să vadă toate chitanțele pe care le aveam de la 
informatorii programului. 

— Biddle? 

Kanezaki s-a uitat la mine. 

— Da. ÎI cunoști? 

— Am auzit de el. Explică-mi ce-i cu chitanțele. 

— Politica Agenţiei. Când îi plătim, informatorii trebuie să 
semneze o chitanţă. Fără chitanţe, agenţilor de caz le-ar fi 
foarte simplu să delapideze fonduri. 

— Adică le cereți oamenilor ăia să... semneze pentru banii pe 
care-i încasează de la voi? am întrebat, nevenindu-mi să-mi cred 
urechilor. 

— Asta-i politica Agenţiei, a repetat el. 

— Și informatorii sunt de acord? 

A strâns din umeri. 

— Nu întotdeauna și nu de la început. Noi suntem instruiți 
cum să procedăm pentru a-i obișnui cu ideea asta. La început nu 
le spunem absolut nimic. La a doua întâlnire le zicem că-i o 
politică nouă a guvernului american, concepută pentru a se 
asigura că toţi destinatarii finanţărilor noastre și-au primit 
integral banii. Dacă protestează, le spunem că o să ne punem 
pielea în joc pentru ei și o să vedem ce putem face ca să-i 
ajutăm. Până s-a ajuns la a cincea plată, au devenit dependenţi 
de bani și-i anunţăm că superiorii noștri ne-au amendat fiindcă 


VP - 224 


nu aducem chitantele și ne-au ameninţat că ne vor da afară 
dacă nu venim cu semnăturile. Le dăm chitanțele și-i rugăm să 
mâzgălească pur și simplu ceva. Primele semnături sunt 
indescifrabile. Ulterior devin mai lizibile. 

Uluitor, am gândit, dar am spus: 

— Bun, așadar Biddle a cerut chitanţele. 

— Da, și i le-am dat, însă mi s-a părut straniu. 

— De ce? 

Kanezaki și-a frecat ceafa. 

— Când a început programul ăsta, mi s-a spus că voi ţine 
toate chitanţele în seiful meu, așa că m-am întrebat de ce le 
dorea brusc, deși Șeful îmi spusese că nu era decât o rutină. M- 
am interesat la niște tipi din Langley pe care-i cunoșteam... pe 
departe, bineînţeles, și am aflat că, în cazul unui program cu 
nivelul acesta de securitate, nimeni nu poate cere să vadă 
documentaţia, decât dacă s-a depus o plângere oficială la 
inspectorul-general al CIA, cu acuzaţii specifice privind 
necinstea agentului de caz. 

— Și de unde știi că nu s-a întâmplat chiar asta? 

El s-a înroșit la faţă. 

— În primul rând, fiindcă nu există niciun motiv pentru așa 
ceva. Eu n-am comis nimic ilegal. În al doilea rând, dacă ar fi 
existat o plângere oficială, Șeful trebuia să discute cu mine 
potrivit protocolului în prezenţa avocaţilor. Delapidarea 
fondurilor este o acuzaţie serioasă. 

— Bun. Deci tu i-ai dat lui Biddle chitanțele, dar ai rămas cu o 
senzaţie stranie. 

— Exact. De aceea, am început să examinez traficul de 
telegrame din cadrul programului „Crepuscular”. Traficul este 
numerotat succesiv și am observat că lipsea o telegramă. N-aș fi 
sesizat nimic, dacă nu m-aș fi gândit să verific succesiunea 
numerică. În mod uzual nu observi asta, fiindcă nimeni nu caută 
prin dosare numărul unei telegrame - este prea complicat și, 
oricum, numărul nici nu este de obicei relevant. Am telefonat 
unei colege din Divizia Asia de Est din Langley și am rugat-o să- 
mi citească la telefon telegrama care nu mai exista la noi. 
Telegrama anunţa că programul „Crepuscular” fusese stopat și 
fondurile fuseseră transferate altundeva. 

— Crezi că cineva din Staţia Tokio a eliminat telegrama 
pentru ca tu să nu știi că programul fusese stopat? am întrebat. 


VP - 225 


— Da, a încuviinţat el din cap. 

Chelnerița ne-a adus comenzile. Am început să înfulec 
sandvișul. i 

Kanezaki părea vorbăreț, iar eu doream să aud mai multe. In 
scurt timp urma să ajungem și la Harry. 

— Povestește-mi mai multe despre „Crepuscular”, am rostit 
între două mușcături. 

— Ce vrei să știi? 

— De pildă, când a început. Și cum ai aflat despre el. 

— Ti-am spus deja. Acum optsprezece luni, mi s-a spus că 
Staţia Tokio fusese însărcinată cu un program de acţiune pentru 
asistență și înlăturarea obstacolelor. Numele de cod: 
„Crepuscular”. 

Acum optsprezece luni, am gândit. Hmmm. 

— Cine te-a numit iniţial la conducerea programului? am 
întrebat, deși, ţinând seama de data precizată, aveam deja o 
idee destul de bună cu privire la răspuns. 

— Fostul Șef al Staţiei, William Holtzer. 

Holtzer, am gândit. Munca lui de calitate dăinuie. 

— Spune-mi cum ţi-a prezentat programul, am insistat. Dă-mi 
detalii. 

Kanezaki a ridicat ochii spre stânga, ceea ce la majoritatea 
oamenilor este un semn neurolingvistic de reamintire, nu de 
născocire. Dacă s-ar fi uitat în dreapta, mi-aş fi dat seama că era 
o minciună. 

— Mi-a zis că programul era clasificat „secret” la nivel 
compartimental și că dorea ca eu să-l conduc. 

— Care era rolul tău precis? 

— Extinderea și stimularea informatorilor, investiția fondurilor 
și managementul global al programului. 

— De ce te alesese tocmai pe tine? 

A înălţat din umeri. 

— N-am întrebat asta. 

Mi-am stăpânit râsul. 

— Ai presupus că era perfect firesc ca, în ciuda tinereţii și a 
lipsei tale de experienţă, Holtzer să-ţi sesizeze calităţile inerente 
și să-ți încredinţeze ceva atât de important? 

Kanezaki s-a îmbujorat. 

— Da, cred că așa ceva. 

Am închis scurt ochii și am clătinat din cap. 


VP - 226 


— Cunoști expresiile „om de paie” și „ţap ispăşitor”? 

Roșeața chipului i s-a intensificat. 

— Poate că nu sunt atât de prost pe cât crezi, a replicat. 

— Alte detalii? 

— Holtzer mi-a spus că susţinerea reformei va implica 
dirijarea de fonduri spre anumiţi politicieni care susțineau genul 
de reforme favorizate de statul american. Potrivit teoriei, pentru 
a fi competitiv în politica japoneză, ai nevoie de acces la 
cantități mari de numerar. Fără așa ceva nu-ți poţi păstra 
scaunul, așa că, în timp, toţi politicienii devin corupți, deoarece 
fie acceptă banii, fie sunt eliminaţi pentru că au refuzat s-o facă. 
Noi urma să schimbăm ecuaţia aceea, utilizând o sursă 
alternativă de finanţare. 

— Finanţări confirmate prin chitanţe. 

— Asta-i politica, da, ţi-am spus. 

— Bănuiesc că atunci când semnează chitanţele, informatorii 
tăi le ating, nu? 

— Normal, a înălțat el din umeri. 

M-am întrebat în treacăt de ce naiba îi angajau pe tipii ăștia 
direct după ce terminau colegiul. 

— Sunt curios, am zis, dacă te poţi gândi la ce ar putea utiliza 
cineva niște documente semnate și atestate prin prezenţa 
amprentelor, care recunosc că s-au primit bani de la CIA? 

El a clătinat din cap. 

— Nu-i ceea ce crezi. CIA nu recurge la șantaje. 

Am izbucnit în râs. 

— Uite ce-i, a continuat el cu o sinceritate aproape comică, nu 
spun că noi nu utilizăm șantajele pentru că suntem niște tipi 
drăguţi, ci pentru că s-a demonstrat că n-au succes. Sigur că da, 
poţi folosi șantajul pentru a obţine cooperare pe termen scurt, 
dar pe termen lung nu este pur și simplu un mijloc eficient de 
control. 

L-am privit fix. 

— Ţi se pare că CIA ar fi o organizaţie foarte preocupată de 
viziunea pe termen lung? 

— Da, așa încercăm să fim. 

— Bun, atunci dacă tu nu ești investigat pentru delapidare, iar 
șantajul este o noţiune străină pentru CIA, ce crezi că face 
Biddle cu chitanţele acelea? 

A plecat ochii. 


VP - 227 


— Nu știu. 

— Atunci ce vrei de la mine? 

— Mai există un lucru... straniu. 

Am arcuit sprâncenele. 

— Înaintea oricărei întâlniri cu un informator, agentul de caz 
trebuie să completeze potrivit protocolului un formular cu detalii 
despre întâlnire: persoana, locul, data și ora. In felul acesta se 
asigură o bază ce poate fi utilizată de alţi agenţi de caz dacă 
ceva nu merge bine. După ce Șeful mi-a cerut chitanţele, am 
predat formularul spunând că aveam în seara asta o întâlnire cu 
un informator, deși nu era adevărat, dar am lăsat necompletat 
locul întâlnirii. 

— Și ai fost întrebat despre ce era vorba. 

— Exact. Ceea ce este ciudat. Nimeni n-ar trebui să fie 
interesat de așa ceva anterior unei întâlniri. Formularele există 
doar pentru urgențe post-întâlniri. De fapt în jumătate din cazuri 
nici măcar nu ne obosim să le completăm, ci o facem ulterior. 
Este o complicaţie prea mare. Și oricum nu mai auzi niciodată 
despre ele. 

— La ce te gândești? 

— Că cineva urmărește întâlnirile astea. 

— In ce scop? 

— Nu... nu știu. 

— Atunci nici eu nu știu cum te-aș putea ajuta. 

— Bine. Este posibil ca o persoană să încerce să adune dovezi 
că eu am condus „Crepuscular” de unul singur după ce fusese 
stopat. Dacă s-ar întâmpla ceva, Biddle sau altul ar putea 
arunca atunci totul în cârca mea. M-a privit. Ca ţap ispăşitor. 

Poate că puștiul nu era chiar naiv, totuși. 

— Tot nu mi-ai spus ce vrei de la mine, am zis. 

— Aş vrea să rulezi un contrafilaj în seara asta și să-mi spui ce 
descoperi. 

L-am privit. 

— Sunt măgulit de propunere, dar n-ar fi mai bine dacă te-ai 
adresa inspectorului-general CIA? g 

— Pe ce bază? A unor suspiciuni? In plus, din câte știu, IG și 
Șeful Stației au fost colegi la Yale. Nu uita, „Crepuscular” a fost 
stopat acum șase luni și de atunci a devenit practic ilegal. lar eu 
l-am condus în tot acel timp. Inainte de a mă adresa canalelor 
oficiale, trebuie să știu ce se întâmplă. 


VP - 228 


Am rămas tăcut o vreme, după care am întrebat: 

— Și ce-mi oferi la schimb? 

— O să-ţi spun ce știu despre prietenul tău. 

Am aprobat din cap. 

— Dacă informaţiile tale vor fi convingătoare și valoroase, te 
voi ajuta. 

— N-o să-ţi calci cuvântul? 

L-am privit din nou. 

— Va trebui să-ţi asumi riscul ăsta. 

Kanezaki a ţuguiat buzele aidoma unui copil care crede că a 
făcut o cerere rezonabilă și este rănit că nu-i luat în serios. 

— Bine, a spus el după un moment. Ultima dată când ne-am 
întâlnit, ţi-am spus că l-am identificat pe Haruyoshi Fukasawa ca 
fiind o cunoștință a ta, după ce am interceptat o scrisoare pe 
care i-o adresase lui Kawamura Midori. Scrisoarea aceea ne 
oferise doar numele lui, care era ortografiat cu o combinație 
neobișnuită de kanji, plus ştampila oficiului poștal principal de la 
Chuo-ku. 

Asta corespundea destul de mult cu ceea ce dedusesem eu 
împreună cu Harry. 

— Continuă, l-am îndemnat. 

— Dacă doream să exploatăm aceste două date mărunte pe 
care le știam, trebuia să cernem foarte multe informații. 
Registrele de adrese ale biroului din sectorul local, arhivele 
achitării taxelor... instituţii de felul ăsta. Trebuia să pornim de la 
oficiul poștal Chuoku și să ne extindem cercetările spre exterior 
în cercuri concentrice. Asta însemna forță de muncă și experţi 
locali. 

Am aprobat din cap, știind ce va urma. 

— Așa că aţi externalizat... 

— Exact. Ne-am folosit de un informator al Staţiei pe nume 
Yamaoto. 

Doamne, la fel de bine ar fi putut pune un preţ pe capul lui 
Harry! Am închis ochii și am gândit câteva clipe. 

— l-aţi spus lui Yamaoto de ce vă interesa Fukasawa? 

El a scuturat din cap. 

— Bineînţeles că nu. l-am spus doar că voiam să știm unde 
locuia și lucra o persoană cu numele respectiv. 

— Și ce s-a-ntâmplat după aceea? 

— Nu știu. Yamaoto ne-a făcut rost de adresele dorite. L-am 


VP - 229 


filat pe Fukasawa pe cât de bine am putut, dar era foarte 
precaut și n-am reușit niciodată să stăm suficient pe urmele lui 
ca să ne ducă la tine. 

— Nu-mi spui multe lucruri pe care să nu le fi cunoscut deja. 
Ce știi despre moartea lui Fukasawa? 

— A doua zi m-am dus la apartamentul lui cu oameni din 
securitatea diplomatică, pentru a încerca să-l filăm ca de obicei. 
li spusesem lui Biddle că nu mi se părea o idee prea bună după 
întâlnirea noastră anterioară, că era periculos pentru mine, însă 
el insistase. Când am ajuns acolo am văzut foarte multă 
activitate neobișnuită. Echipaje de poliţie și o... o echipă de 
curățenie pe trotuarul din faţa clădirii lui. M-am interesat și am 
aflat ce se întâmplase. Când i-am spus lui Biddle, s-a schimbat 
complet la faţă. 

— Adică? 

— Am avut impresia că a fost atât surprins, cât și tulburat. 
Dacă a fost surprins, asta înseamnă că altcineva fusese 
responsabil de moartea lui Fukasawa. Presupun că n-a fost un 
accident. În felul acesta, rămâi tu și Yamaoto. Întrucât tu te afli 
aici și pari afectat, presupun că n-ai avut niciun conflict cu 
Fukasawa. În felul acesta, rămâne doar Yamaoto. 

— Să presupunem că ai avea dreptate. De ce ar fi făcut-o? 

Kanezaki a înghiţit un nod. 

— Nu știu. La nivel general, aș bănui fie că Fukasawa 
prezenta un soi de amenințare, fie că nu mai era util, dar nu știu 
mai mult de atât. 

— L-ai văzut vreodată pe Fukasawa cu o femeie? 

A încuviinţat din cap. 

— Da, l-am văzut de câteva ori venind și plecând cu Yukiko 
Nohara, care lucrează la clubul Damask Rose din Nogizaka. 

Am rămas iarăși pe gânduri. Instinctul îmi spunea că Kanezaki 
era deschis, dar nu aveam cum să fiu sigur. În plus, pentru 
puţinele informaţii pe care mi le oferise, nu intenţionam să-mi 
asum genul de riscuri pe care le putea cauza rularea unui 
contrafilaj. 

Pe de altă parte, Tatsu putea fi interesat și ar fi putut exploata 
mai bine decât mine informaţiile sărăcăcioase ale lui Kanezaki. 

— In câteva ore, am rostit, mă-ntâlnesc cu cineva care te 
poate ajuta cu problema ta. Cineva care poate face mai multe 
decât mine. 


VP - 230 


— Asta înseamnă că mă crezi? 

L-am privit în ochi. 

— Încă n-am decis. 

După o pauză, Kanezaki a rostit: 

— Portofelul meu. 

Am ridicat sprâncenele. 

— Unde este? a întrebat el. 

Am chicotit. 

— A dispărut. 

— înăuntru erau cincizeci de mii de yeni. 

Am aprobat din cap. 

— Îndeajuns pentru un meniu de degustare și o sticlă de vin 
Rousseau Chambertin '85 la un restaurant care-mi place. A 
trebuit totuși să plătesc din buzunarul meu vinul Vega Sicilia 
Unico '70 pe care l-am băut la desert, așa că data viitoare când 
îți mai trece prin minte să mă urmărești, ia cu tine mai mulţi 
yeni, ai înțeles? 

El s-a înnegurat la față. 

— M-ai jefuit. 

— Fiule, ai noroc că n-ai plătit un preț mult mai mare pentru 
c-ai încercat să mă urmărești. Acum să vedem dacă bărbatul cu 
care mă voi întâlni este de acord să-ţi ofere ajutorul pe care-l 
dorești. 

L-am dus la Christie Tea & Cake, Kissaten pe care Tatsu îl 
propusese mai devreme. Am mers pe jos distanţa scurtă de la 
stația feroviară Harajuku. Poate reamintindu-și de mine și de 
preferințele mele din perioada cât stătusem în Tokio, 
proprietarul ne-a dus la o masă din fundul sălii lungi în forma 
literei „L”, unde nu puteam fi văzuţi prin fereastra mare din față. 

Kanezaki a comandat un ceai Assam, iar eu am cerut ceai de 
iasomie, atât pentru mine, cât și pentru a treia persoană care 
urma să ni se alăture. După ziua prin care trecusem, m-am 
gândit că eu și Tatsu ne puteam mulţumi cu o băutură cu un 
nivel mai redus de cafeină. 

Cât timp l-am așteptat pe Tatsu, am flecărit despre diverse. 
Kanezaki era surprinzător de  guraliv, poate din cauza 
nervozităţii pe care o simțea faţă de circumstanţele sale. 

— Cum ai intrat în chestia asta? l-am întrebat. 

— Sunt japonez-american din a treia generaţie, mi-a spus el. 
Sansei. Părinţii mei vorbesc japoneza, dar acasă îmi vorbeau 


VP - 231 


numai în engleză, așa că am învăţat doar ce am prins de la 
bunici. În colegiu am urmat un program de studiu în Japonia, în 
Nagano-ken, și mi-a plăcut foarte mult. M-a pus cumva în 
contact cu obârșia mea, înţelegi? După aceea m-am înscris la 
toate cursurile de japoneză disponibile și am mai avut un 
program de studiu în străinătate. În ultimul an, am cunoscut în 
campus un agent de recrutare CIA, care mi-a spus că Agenţia 
căuta persoane cu abilităţi lingvistice în limbi mai puţin populare 
printre occidentali - japoneza, chineza, coreeana, arabă. Atunci 
m-am gândit „ce naiba!” Am susţinut testele, am trecut de o 
verificare de dosar și... iată-mă-s. 

— Jobul ţi-a satisfăcut așteptările? l-am întrebat, zâmbind. 

— Nu tocmai, dar nu mă dau bătut ușor. Să știi că pot fi mai 
dur decât ai crede. 

M-am gândit la surprinzătoarea lui lipsă de teamă de la 
întâlnirea noastră iniţială, la felul cum se stăpânise după ce mă 
văzuse omorându-i partenerul, și nu l-am contrazis. 

— Oricum, a continuat el, principalul este că jobul m-a adus 
într-o poziţie din care să slujesc interesele ambelor ţări. De fapt 
asta m-a atras de la bun început. 

— Cum adică? 

— Păi SUA doresc ca Japonia să se reformeze, iar Japonia 
trebuie să se reformeze, însă îi lipsesc resursele interne pentru 
a o face. Așa că ga/atsu din partea Statelor Unite este în 
interesul ambelor ţări. 

Gaiatsu înseamnă „presiune străină”. M-am întrebat în treacăt 
dacă în afară de Japonia mai exista vreo ţară care să aibă un 
termen special pentru conceptul respectiv. 

— Pare idealist, am comentat, nereușind probabil să-mi 
ascund îndoiala. 

El a strâns din umeri. 

— Poate că da, însă noi suntem acum o singură lume. Dacă 
economia Japoniei se prăbușește, va târî și Statele Unite cu ea. 
Așa că suntem toţi laolaltă, cu idealurile și pragmatismul 
americane pe de o parte, și cu nevoile japoneze pe de altă 
parte. Mă simt norocos că mă aflu într-o poziţie din care pot 
lucra pentru bunăstarea mutuală a ambelor ţări. 

Am avut o imagine fugară a puștiului ăstuia peste zece ani, 
candidând la președinție. 

— Te-ai gândit ce vei face, dacă vei fi vreodată silit să alegi 


VP - 232 


între ele? l-am întrebat. 

M-a privit inexpresiv. 

— Eu sunt american. 

Am aprobat din cap. 

— Atunci n-ar trebui să ai probleme, atâta timp cât America 
este la înălţimea idealurilor ei. 

Chelnerița ne-a adus ceaiurile. După câteva clipe a apărut 
Tatsu. Dacă a fost surprins să mă vadă cu Kanezaki, nu s-a 
trădat în niciun fel. Tatsu ar fi un excelent jucător de pocher. 

Kanezaki s-a uitat de la mine la Tatsu. 

— Ishikura-san, a rostit el și a dat să se ridice din scaun. 

Tatsu a înclinat scurt din cap în semn de salut. 

— Ne-ai spus că era mort, a urmat Kanezaki arătând din cap 
spre mine. 

Tatsu a strâns din umeri. 

— Așa crezusem la momentul respectiv. 

— De ce nu ai luat legătura cu noi când ai aflat că nu murise? 

Am zărit în ochii lui Tatsu o undă de amuzament faţă de firea 
deschisă a puștiului. 

— Ceva îmi spune, a răspuns el, că a fost mai bine că n-am 
făcut-o. 

Kanezaki s-a încruntat, după care a aprobat. 

— Poate că așa este. 

M-am uitat la el. 

— Spune-i ce mi-ai zis și mie, l-am îndemnat. 

Kanezaki a început să povestească. După ce a terminat, Tatsu 
a rostit: 

— Explicaţia cea mai probabilă pentru înșiruirea aceasta 
neobișnuită de evenimente este că Șeful Staţiei, Biddle, sau 
altcineva din CIA se pregătește să te transforme într-un Oliver 
North din secolul al XXI-lea. 

— Oliver North? a repetat Kanezaki. 

— Da, a continuat Tatsu, din scandalul lran-contras. 
Administraţia Reagan decisese să ocolească o interdicţie a 
Congresului privind finanţarea forțelor contras din Nicaragua cu 
banii proveniţi din vânzarea de arme „moderaţilor” iranieni și să 
continue fără știința Congresului. Oliver North a fost un membru 
al Consiliului Naţional de Securitate care a condus programul 
respectiv. Când informaţii despre program s-au „scurs” către 
mass-media, superiorii lui North din CNS și Casa Albă au dat 


VP - 233 


vina pe el că ar fi continuat programul fără știința lor, pentru a 
evita să fie acuzați. 

Kanezaki a pălit. 

— Nu mă gândisem în direcţia asta, a spus el și a privit de la 
stânga la dreapta, ca și cum ar fi încercat să-și redescopere 
coordonatele. Doamne, Doamne, ai dreptate - asta ar putea fi 
cu adevarat ca lran-contras. Nu știu cine a inventat 
„Crepuscularul”, dar cineva l-a stopat, poate Langley, sau CNS, 
sau poate chiar Comisia Specială pentru Informaţii a Senatului. 
lar acum Staţia Tokio continuă să-l ruleze... eu continui să-l 
rulez, cu fonduri provenite dintr-o sursă dinafara jurisdicției 
Congresului. Doamne, Doamne! 

Am avut impresia că se imagina depunând jurământ în fata 
unei comisii speciale a Congresului, înfiinţată pentru a investiga 
cel mai recent scandal, singur, cu mâna ridicată, cu 
congresmenii și consilierii lor rigizi și ipocriţi înapoia pupitrelor 
din lemn lustruit, cu reflectoarele camerelor TV orbitoare și 
fierbinţi, în timp ce superiorii lui povesteau compătimitor presei 
despre talentatul tânăr agent CIA ale cărui convingeri exagerat 
de intense îl împinseseră spre necinste. 

Tatsu s-a întors către mine. 

— Am o informaţie care te va interesa. 

Am arcuit sprâncenele. 

— Este vorba despre Kawamura Midori. Se pare că în zelul ei 
de a-ţi descoperi adresa, a angajat o firmă japoneză de detectivi 
particulari. Multe dintre firmele astea au ca angajaţi foști 
membri ai Keisatsucho sau ai altor instituţii de aplicare a legii, 
iar eu am contacte în câteva. Midori știa unde locuia prietenul 
tău și a dat firmei adresa lui. Detectivii au încercat să-l 
urmărească, dar se pare că n-au reușit, fiindcă Fukasawa era 
foarte precaut. Ca atare, n-au aflat nimic despre tine. Cred că 
acesta este motivul pentru care Kawamura-san a venit recent la 
biroul meu cu ameninţarea unui scandal. Celelalte metode prin 
care încercase să te localizeze dăduseră greș. 

Probabil că Midori folosise vreo moștenire de la tatăl ei - 
roadele corupţiei care-l îmbogăţiseră pe el și o dezgustaseră pe 
ea. Soarta poate fi ironică uneori. 

M-am gândit la aerul evaziv al femeii din timpul întâlnirii 
noastre din Imperial. Acum știam motivul. Ea angajase un 
detectiv să-l urmărească pe Harry și nu dorise să-mi spună. 


VP - 234 


— Firmele astea de detectivi particulari, l-am întrebat, sunt 
cumva asociate cu Yamaoto? 

— Fără doar și poate. 

— De aceea i-a băgat-o pe Yukiko pe gât lui Harry, am rostit 
eu înțelegând în sfârșit totul. N-a fost solicitarea CIA, care nu-i 
spusese că între mine și Harry exista vreo legătură, ci au fost 
detectivii lui Midori. Ea trebuie să le fi spus că-l urmăreau pe 
Harry ca să ajungă la mine. Când informaţia respectivă a ajuns 
la Yamaoto, el a dorit să-și trimită propriii oameni - mai buni 
decât ai firmei de detectivi sau chiar decât ai CIA. Yukiko urma 
să stea foarte aproape de Harry și să afle cât putea de multe 
pentru a-i ajuta să ajungă la mine. 

Mi-am completat tabloul în minte. Folosindu-se probabil de 
intermediari, Yamaoto îl pusese pe șeful lui Harry să-l scoată pe 
acesta în oraș, pentru a „sărbători” clientul care fusese făcut 
fericit. Șeful lui Harry nu știa bineînţeles care era scopul real al 
ieșirii respective, ci doar unde și când trebuia să apară cu 
tânărul. Yukiko aștepta acolo, cu o replică despre configurarea 
Macintosh-ului, înapoia căreia ochii ei făgăduiau plăcerile 
dormitorului. Harry înghiţise momeala fără măcar să clipească. 
O dusese pe Yukiko și pe partenerii ei direct la apartamentul lui 
și în cele din urmă la mine. 

— Și totuși de ce l-au ucis? a întrebat Kanezaki. 

Am ridicat din umeri, amintindu-mi cum mârâise Murakami: 
Pe tine nu te cheamă Arai. Numele tău este Rain. 

— Ei aflaseră cine eram și știau unde să mă găsească. După 
asta, nu mai aveau nevoie de Harry, iar Yukiko aflase și câte 
ceva despre abilităţile lui - era hacker și lucrase la NSA. Probabil 
l-au considerat un informator al meu. Mai bine să-l înlăture de 
pe tabla de joc. 

M-am gândit cât de energic refuzase Harry să mă creadă, cât 
de ostil fusese față de orice sugestii că Yukiko l-ar fi putut 
manipula. Am oftat. 

— Probabil că tot așa au aflat și cine eram eu, am rostit. Harry 
și cu mine ne-am certat în privinţa fetei aceleia. Probabil că el i- 
a spus că avea un prieten care spusese așa-și-așa, un prieten pe 
care bossul ei îl dusese recent în Damask Rose. De acolo, ei au 
pus lucrurile cap la cap. Sau poate că i-au arătat lui Yamaoto 
înregistrarea video pe care mi-o făcuseră în club. Nu conta. 
Odată ce au știut, au decis că Harry nu mai avea nicio utilitate. 


VP - 235 


A urmat o tăcere prelungă. După un timp Tatsu a spus: 

— Kanezaki-san, care este propunerea ta? 

Kanezaki l-a privit cu o expresie nesigură. 

— Păi, iniţial dorisem ca o persoană, care să nu fie din CIA, să 
ruleze în seara asta un contrafilaj pentru mine. În felul acela aș 
fi știut dacă eram filat, sau manipulat, sau altceva. Însă nu de 
către tine. Tu ești... 

Tatsu a zâmbit. 

— Eu sunt Ke/satsucho. 

— Exact. N-ar fi potrivit ca FBl-ul japonez să fileze o întâlnire 
dintre CIA și un informator local confidenţial. 

— Crezusem că întâlnirea din seara asta era fictivă, inventată 
pentru a-ţi testa teoria că cineva dorește răul informatorilor tăi. 

— Este fictivă, dar am completat documentaţie care afirmă că 
este reală. Dacă voi fi prins cu tine, consecinţele vor fi aceleași. 

Tatsu a înălţat din umeri. 

— Dacă cineva ne vede împreună, îi poţi spune că mă cultivi 
ca viitor informator, în urma contactului iniţial pe care tu și Șeful 
Stației Biddle l-aţi stabilit pe când îl căutaţi pe amicul nostru aici 
prezent. 

Kanezaki s-a uitat la el. 

— Poate că te cultiv într-adevăr pe tine. 

Tatsu știa că vei spune asta, puștiule, am gândit eu. 

— Vezi? a spus Tatsu. Nu-i chiar imposibil. 

Mi-am amintit o veche expresie a jucătorilor de pocher: Dacă 
te uiti la partenerii tăi și nu-l poti detecta pe fraier, atunci 
fraierul ești tu. 

Nimeni n-a mai spus nimic mult timp. Apoi Kanezaki a expirat 
prelung și a zis: 

— Nu pot să cred că fac așa ceva. Aș putea sfârși în 
închisoare. 

— Pentru o întâlnire cu un informator important? a întrebat 
Tatsu și am știut atunci că-l convinsese. 

— Așa-i, a spus Kanezaki mai mult pentru sine decât pentru 
altcineva. Așa-i. 

Mi-am amintit altă expresie pe care o auzisem cândva: Ce/ 
mai ușor este să vinzi ceva altui vânzător. 

Toate lecţiile și instruirile despre convingerea informatorilor 
să semneze chitanţe fuseseră zadarnice. Kanezaki se lăudase cu 
viclenia de care putea da dovadă un bun agent de caz, și tocmai 


VP - 236 


el trecuse peste o linie, fără măcar să coboare ochii pentru a 
vedea dacă era acolo. 

M-am gândit la reprezentările grafice ale lanţului trofic: un 
pește înghiţit de un pește mai mare, care este înghiţit la rândul 
său de alt pește și mai mare. 

M-am uitat la el și am gândit: Ce/ putin, Tatsu nu te va trăda. 
Decât numai dacă va trebui neapărat s-o facă. 


Capitolul 18 


Ne-am despărţit toţi, pentru ca Kanezaki să poată pleca la 
„întâlnirea” lui, iar Tatsu să-și amplaseze oamenii pentru 
contrafilaj. Am căzut de acord să ne revedem tot în Christie, 
după două ore. Inainte de plecare, l-am întrebat pe Tatsu dacă 
reușise să-mi facă rost de altă armă. Mi-a spus că nu avusese 
succes. 

Am petrecut o vreme, scotocind prin antichităţile din subsolul 
apropiatei clădiri Hanae Mori. Magazinele erau închise, dar prin 
geamul vitrinelor am admirat delicatele obiecte de sticlărie Art 
Nouveau lucrate de artiști ca Daum Nancy și Emile Galle. M-am 
pierdut în lumile miniaturale reprezentate pe vaze și carafe: o 
luncă verde populată de lăcuste plutitoare, mori de vânt greoaie 
sub o pătură de omăt, o pădure de arbori atât de minunat 
realizați, încât păreau că unduiesc în gravurile de pe sticlă. 

Am revenit în Christie cu mult înaintea întâlnirii pe care o 
stabilisem, dar n-am așteptat acolo. Am verificat locurile pe care 
le-ar fi folosit o echipă de filaj dacă ar fi fost interesată de 
cineva din ceainărie, după care, confirmându-mi că locurile 
respective erau pustii, m-am cocoţat în beznă, ca unul dintre 
încruntaţii corbi din Tokio, pe panta din dreapta localului, 
urmărindu-i intrarea. Abia după ce i-am văzut pe Kanezaki, și 
apoi pe Tatsu, revenind, și abia după ce am zăbovit ca să mă 
asigur că nu erau urmăriţi, am coborât și m-am alăturat lor. 

— Te-am așteptat, a rostit Tatsu când m-am așezat. N-am 
vrut să începem fără tine. 

— Scuze pentru întârziere, am zis. 

El m-a privit de parcă ar fi înţeles cu exactitate ce anume 
cauzase întârzierea, apoi s-a întors spre Kanezaki și a spus: 


VP - 237 


— Am pus doi oameni să observe zona din jurul presupusei 
tale întâlniri. Ei au descoperit că acolo era cineva care a încercat 
să vă fotografieze. 

Ochii lui Kanezaki s-au holbat. 

— Să fotografieze? 

Tatsu a aprobat din cap. 

— Și ce-ai făcut? am întrebat. 

— L-am reţinut pe individ. 

— Doamne, Doamne, a zis Kanezaki imaginându-și probabil 
titlurile din ziarele de mâine. L-aţi arestat oficial? 

Tatsu a clătinat din cap. 

— L-am reţinut neoficial. 

— Cine este? a întrebat Kanezaki. 

— Se numește Edmund Gretz, a spus Tatsu. A sosit în Tokio 
acum trei ani, sperând să dea lovitura ca fotograf liber- 
profesionist și închipuindu-și manechine pe podiumurile de 
prezentare a modei. În loc de așa ceva, a ajuns că ţină lecţii de 
engleză pentru diverse corporaţii japoneze. În cele din urmă, a 
izbutit totuși să găsească pe cineva interesat de talentele lui 
fotografice. 

— CIA? a întrebat Kanezaki, pălind. 

— Da. Lucrează pe bază de contract cu ei. Acum șase luni a 
primit instruire în filaj și contrafilaj, ca și alte îndeletniciri 
clandestine. De atunci CIA l-a contactat în trei rânduri. De 
fiecare dată a primit o oră și un loc unde urma să se desfășoare 
o întâlnire pe care trebuia s-o fotografieze. 

— De unde știa pe cine trebuia să fotografieze? 

— A căpătat poza unui etnic japonez, care avea să participe la 
toate întâlnirile. 

— Eu. 

— Da. 

Am clătinat din cap uimit și mi-am spus: Ar trebui să precizezi 
„tap ispășitor' pe toate cărțile tale de vizită. 

— Și agentul de caz al lui Gretz..., a zis Kanezaki. 

— Este Șeful Staţiei Tokio, a răspuns Tatsu. James Biddle. 

— Același tip care dorea chitanţele, am adăugat eu. 

— Da, a încuviinţat Tatsu. 

— Bănuiesc că fotograful n-a reușit să arunce nicio lumină 
asupra motivelor, am spus eu. 

Tatsu a clătinat din cap. 


VP - 238 


— Gretz nu-i decât un novice, cu ceva talent de fotograf. El nu 
știe nimic. Grija lui principală era ca nimeni să nu afle că l-am 
reţinut noi, pentru că poate să-și piardă contractele de muncă 
sau chiar să fie deportat. 

— N-aţi mai putut afla nimic de la el? a întrebat Kanezaki. 

Tatsu a strâns din umeri. 

— Oamenii mei nu sunt recunoscuți pentru politeţe. Nu cred 
că mai putea fi obţinut ceva. 

— Și ce face cu fotografiile după aceea? a întrebat Kanezaki. 

— | le dă lui Biddle, a zis Tatsu. 

Kanezaki răpăia cu degetele pe masă. 

— Ce va face Biddle cu fotografiile acelea? De ce mi-ar face 
una ca asta? 

— S-ar putea să existe o cale prin care să aflu răspunsul, a 
comentat Tatsu gânditor. 

— Care anume? 

Tatsu a clătinat din cap. 

— Nu încă. Lasă-mă să pun niște întrebări discrete. Te voi 
contacta în curând. 

Kanezaki a mijit ochii. 

— De ce ai dori să mă ajuţi? a întrebat el. 

Tatsu l-a privit deschis. 

— Am propriile mele motive pentru a dori să evit un scandal, 
printre care dorinţa de a nu fi afectaţi reformatorii pe care tu ai 
încercat să-i ajuţi. 

Expresia celuilalt s-a destins. Kanezaki era speriat și dorea să 
creadă că avea un prieten. 

— Bine, a încuviinţat el. 

Kanezaki s-a ridicat să plece. A băgat mâna în buzunarul 
sacoului, a scos o carte de vizită și i-a întins-o lui Tatsu. 

— Te rog, contactează-mă imediat ce știi mai multe. 

Tatsu s-a ridicat de asemenea și i-a oferit cartea lui de vizită 
în schimb. 

— Așa voi face. 

— Mulţumesc, a zis Kanezaki. 

Tatsu s-a plecat adânc și a spus: 

— Kochira koso. „Și eu la fel”. 

Kanezaki m-a salutat din cap și a plecat. 

Am așteptat un minut, ca să-l las să se îndepărteze, după 
care am rostit: 


VP - 239 


— Haidem. 

Tatsu a înţeles. În adolescenţă, îl bătusem pe un tip la o 
petrecere. Individul plecase, iar eu mă bucurasem de 
sentimentul de a fi un erou. Necazul fusese că individul revenise 
după o jumătate de oră, dar însoţit de doi prieteni. Toţi trei mă 
bătuseră de-mi merseseră fulgii. Lecţia primită meritase din plin. 
Mă învățase că după terminarea unei întâlniri, pleci imediat, 
dacă nu vrei să-ți asumi riscul să-ţi ia cineva urma. 

Am pornit spre Inokashira-dori, având în dreapta bezna 
nemișcată din parcul Yoyogi. 

— Cum a mers azi? l-am întrebat în timp ce mergeam. Mă 
refer la soția omului tău... La văduvă. 

Au trecut câteva secunde până mi-a răspuns. 

— Fujimori-san, a spus Tatsu și n-am fost sigur dacă vorbea 
despre colegul lui ucis de Murakami sau despre soţia lui. Am 
avut norocul ca de când lucrez în Ke/satsucho să nu port decât 
trei asemenea conversații. 

Am continuat în tăcere. După un timp l-am întrebat: 

— Ceva noroc cu filajul lui Murakami? 

El a scuturat din cap. 

— Nu. 

— Bodyguardul pe care l-aţi interogat? 

— Deocamdată nimic. 

— De ce ai vrut să ne-ntâlnim în seara asta? 

— Am vrut să am toate resursele disponibile, în cazul în care 
apărea o pistă fierbinte spre Murakami. 

— De acum a devenit o chestiune personală? 

— Da. 

Am mers fără să scoatem o vorbă. 

— Vreau să-ți spun ceva, am spus după o vreme. Tocmai când 
credeam că nu mă mai poate surprinde nimic, CIA a făcut 
chestia asta neașteptată - să angajeze pe cineva care să-i 
fotografieze pe propriii săi agenţi de caz, dacă va trebui să-i 
sacrifice. Este reconfortant. 

— Nu există niciun fotograf, a spus Tatsu. 

M-am oprit și l-am privit. 

— Poftim? 

El a strâns din umeri. 

— A fost născocirea mea. 

Am clătinat din cap și am clipit. 


VP - 240 


— Gretz nu există? 

— Ba da, există un Gretz, pentru cazul în care Kanezaki se 
gândește să verifice. Un dealer mărunt de droguri pe care l-am 
prins cândva și căruia i-am dat drumul. Am simţit că ar putea fi 
util mai târziu. 

N-am știut ce să zic. 

— Spune-mi ce-mi scapă din povestea asta, Tatsu. 

— De fapt, nu mare lucru. l-am oferit pur și simplu lui 
Kanezaki confirmarea că temerile lui nu sunt simplă paranoia și 
în același timp m-am poziţionat ca prieten al lui. 

— De ce? 

— Am nevoie ca el să fie pe deplin convins că este într-adevăr 
manipulat. Deocamdată nu dispunem de suficiente informații ca 
să știm realmente ce acţiuni să întreprindem. Vreau să se simtă 
relaxat când apelează la mine. Ba chiar doritor. 

— Tu crezi că este manipulat? 

A strâns din umeri. 

— Cine poate ști? Cererea chitanţelor de către Biddle pare 
suspectă, la fel ca și telegrama dispărută, însă nu pretind că 
înţeleg toate procedurile birocratice ale CIA. 

— Totuși de ce ar manifesta Biddle un asemenea interes 
neobișnuit față de întâlnirile lui Kanezaki? 

— Nu știu. Dar în niciun caz nu a dispus fotografierea lor. 
Oamenii mei n-au observat nimic anormal în locul respectiv. 
Oricum, pe nimeni cu un aparat de fotografiat. 

Era foarte deschis în privința duplicităţii sale. Poate că acela 
era modul prin care mă anunţa că avea încredere în mine. 
Grupul interior și grupul exterior. Noi și ei. 

Ne-am reluat mersul. 

— În cazul ăsta a fost un noroc că puștiul a venit la mine cu 
suspiciunile lui, am zis. 

— Și că tu ai venit la mine. Îţi mulţumesc pentru asta. 

Am clătinat din cap și l-am întrebat: 

— Tu ce știi despre „Crepuscular”? 

— Nu mai multe decât ne-a spus Kanezaki. 

— Tu lucrezi cu vreunul dintre politicienii pe care i-a finanţat 
programul? Poate dintre cei care nu figurau pe CD? 

— Da, cu câţiva dintre ei. 

— Cum ai procedat? Vizionând CD-ul, ai aflat că ei nu făceau 
parte din reţeaua lui Yamaoto. Și după aceea? 


VP - 241 


— l-am avertizat. Simplul fapt că mi-am partajat informaţiile 
despre metodele lui Yamaoto și despre aceia dintre ei care erau 
marionetele lui Yamaoto i-a transformat în ţinte considerabil mai 
înțelepte și mai greu de vizat. 

— Și știai că unii dintre ei luau bani de la CIA? 

— Despre unii dintre ei știam, însă nu neapărat despre toți. 
Din poziția mea pot doar să ajut la protejarea acestor persoane 
de practicile de extorcare ale lui Yamaoto. Insă Kanezaki a avut 
dreptate când a spus că în sistemul politicii cu bani din Japonia, 
politicienii onești tot au nevoie de lichidităţi pentru a concura cu 
candidații finanțaţi de Yamaoto. Insă eu nu le pot asigura 
numerarul respectiv. 

Am mers amândoi în tăcere vreme de un minut. După aceea, 
Tatsu a continuat: 

— Recunosc că m-a surprins să aflu că oamenii aceștia ar fi 
atât de naivi încât să semneze chitanţe pentru bani primiţi de la 
CIA. Mă învinovăţesc pentru că le-am subestimat profunzimea 
vinovăției. Ar fi trebuit să-mi fi dat seama de realitate. Ca 
specie, politicienii pot fi uluitor de mărginiţi, chiar și când nu 
sunt lacomi. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, lui Yamaoto i-ar fi fost 
mult mai greu să-i controleze. 

Am căzut pe gânduri. 

— lartă-mă că ţi-o spun, am spus, dar totul mi se pare pur și 
simplu o pierdere de timp. 

— De ce crezi așa? 

— Deoarece chiar dacă indivizii ăștia ar avea idealuri, chiar 
dacă tu i-ai putea proteja de Yamaoto, chiar dacă ei ar avea 
acces la bani-gheaţă, tu știi prea bine că ei n-ar putea juca 
niciun rol decisiv. Politicienii din Japonia sunt doar simple 
ornamente. Jocul este condus de aparatul de stat. 

— Sistemul nostru este ciudat, nu-i așa? a clătinat el din cap. 
O combinaţie stânjenitoare de istorie internă și intervenţii 
străine. Aparatul de stat este cu certitudine puternic. Funcţional 
vorbind, membrii lui, birocraţii, sunt descendenţii samurailor, cu 
tot ceea ce implică linia aceasta coborâtoare. 

Am aprobat în tăcere. După restauraţia Meiji din 1868, 
samuraii deveniseră slujitorii împăratului, despre care se 
considera că se trăgea direct din zei. Asocierea aceea însemna 
un statut uriaș. 

— lar după aceea, a urmat Tatsu, sistemul din timpul 


VP - 242 


războiului i-a adus pe birocraţi la conducerea economiei 
industriale. Ocupaţia americană a menţinut sistemul, așa că 
Statele Unite au putut conduce prin intermediul birocraţiei, nu al 
politicienilor aleși. Toate acestea au condus la adăugarea de 
prestigiu suplimentar, de putere suplimentară. 

— Am spus dintotdeauna că conducerea Japoniei prin 
intermediul birocraţiei este un fel de totalitarism. 

— Este adevărat, totuși se deosebește de totalitarism pentru 
că nu există niciun personaj de felul Big Brother. Mai degrabă 
structura în sine funcţionează ca Big Brother. 

— Exact așa mi se pare și mie. Ce poţi câștiga atunci din 
protejarea unei mâini de politicieni aleși? g 

— Pentru moment, poate că nu mare lucru. In prezent 
politicienii acționează în principal ca mediatori între birocrați și 
electorat. Sarcina lor este de a le asigura alegătorilor felia cea 
mai mare cu putință din tortul controlat de birocraţi. 

— Așa cum fac lobbiștii în Statele Unite. 

— Da, însă politicienii sunt aleși, pe când birocraţii nu. Asta 
înseamnă că alegătorii exercită totuși un control teoretic. Dacă 
ei au ales politicieni cu mandatul înfrânării birocraţiei, birocraţii 
se vor supune deoarece puterea lor este o funcţie a prestigiului 
lor, iar opoziția faţă de un consens politic clar ar însemna un risc 
pentru prestigiul respectiv. 

Nu am comentat. Îi înţelegeam punctul de vedere, deși 
suspectam că planurile lui erau pe termen atât de lung, încât 
erau finalmente inutile. 

Pentru alte minute am mers tăcuţi. După aceea Tatsu s-a 
oprit și s-a întors către mine. 

— AȘ dori să stai de vorbă cu acest Biddle, a zis el. 

— Mi-ar plăcea, am încuviinţat. Kanezaki pare să creadă că 
Biddle a fost surprins să audă de moartea lui Harry, însă aș dori 
să mă asigur personal în privința asta. Problema este cum să 
ajung la el. 

— Șeful Staţiei CIA este o persoană declarată guvernului 
japonez. Multe din mișcările lui sunt perfect cunoscute de 
Keisatsucho. 

Tatsu a băgat mâna în buzunarul sacoului și a scos o 
fotografie. Am văzut un bărbat cu trăsături europene care avea 
în jur de patruzeci și cinci de ani, cu chip și nas îngust, păr rar și 
nisipiu tuns periuţă, ochi albaștri înapoia ochelarilor cu rame din 


VP - 243 


baga. 

— În timpul săptămânii, a spus el, domnul Biddle își bea ceaiul 
de după-amiază în Jardin de Luseine, în Harajuku. Blocul doi. Pe 
Brahms-no-komichi. 

— Este un individ cu tabieturi? 

— Se pare că domnul Biddle crede că o rutină respectată cu 
credinţă este sănătoasă pentru minte. 

— Este posibil, am reflectat eu. Dar poate fi distrugătoare 
pentru corp. 

Tatsu a aprobat din cap. 

— De ce nu i te alături mâine? 

L-am privit. 

— S-ar putea s-o fac, am zis. 

o... 

Am mers pe jos mult timp după ce m-am despărțit de Tatsu. 
M-am gândit la Murakami. Am încercat să găsesc punctele 
nodale, intersecțiile dintre existenţa lui fluidă și lumea mai 
concretă care-l înconjura. Nu erau prea multe: dojo, Damask 
Rose, poate Yukiko. 

Ştiam însă că el se va ţine departe de toate astea pentru o 
vreme, posibil chiar o vreme îndelungată, la fel cum aș fi 
procedat eu. Știam de asemenea că și el va rula aceeași analiză 
în privinţa mea. Eram mulţumit că, din perspectiva lui, punctele 
nodale bune păreau foarte puţine. 

În același timp însă aș fi dorit să fi păstrat Glockul lui Tatsu. 
De obicei nu-mi place să am asupra mea arme fără echivoc. 
Armele de foc sunt zgomotoase, iar testele balistice pot asocia 
glonţul pe care l-ai lăsat în urmă cu arma care continuă să fie în 
posesia ta. În plus, deținerea unei arme de foc în Japonia este o 
garanţie a condamnării la închisoare. Nici cuțitele nu sunt prea 
grozave, deoarece murdăria pe care o fac te poate mâniji din 
cap până în picioare. Și orice poliţist cât de cât capabil, din orice 
tară, va trata un individ prins cu un cuţit ascuns asupra sa - fie 
chiar și un briceag micuţ - cu o atenţie suplimentară acordată 
inșilor periculoși. Fiindcă Murakami se afla în libertate și posibil 
pe urmele mele, raportul dintre risc și răsplată al unei arme 
ascunse suferise desigur unele modificări. 

M-am întrebat dacă Tatsu va obţine ceva util de la individul 
căruia îi rupsesem genunchiul. Mă îndoiam. Murakami știa că 
Tatsu acționa în privinţa respectivă și ca atare și-ar fi modificat 


VP - 244 


tiparele faţă de orice ar fi putut destăinui sub presiune omul lui 
capturat. 

Poate că Yukiko deţinea unele informaţii utile. Murakami ar fi 
anticipat și direcția aceea, bineînţeles, totuși merita explorată. 
Mai ales pentru că, după ce-i făcuseră lui Harry, interesul meu 
faţă de femeie devenise independent față de interesul meu față 
de bossul ei. 

Mi-am imaginat-o - părul lung și încrederea în sine superioară. 
Era posibil să-și fi luat precauţii după episodul cu Harry. Poate 
că Murakami însuși o avertizase să fie prudentă, totuși nu era o 
țintă greu de urmărit. Aș fi putut ajunge la ea. Și mă gândeam 
că știam cum să procedez. 

Am mers la un magazin cu articole pentru spionat din 
Shinjuku ca să-mi cumpăr câteva obiecte care aveau să-mi fie 
necesare. Ceea ce oferea magazinul de vânzare aproape că te 
speria: videocamere și microfoane mici cât gămălia de ac. Arme 
taser și spray-uri cu gaz paralizant. Freze diamantate și 
șperacle. Toate se puteau cumpăra, desigur, „exclusiv în scopuri 
educaţionale”. Eu m-am mulţumit cu un baston tactic ASP în stil 
Serviciul Secret - o chestie fioroasă din oțel negru care se plia 
până la lungimea de douăzeci de centimetri și se telescopa până 
la șaizeci de centimetri dintr-o simplă șfichiuire a încheieturii. 

Dintr-o sucursală Gap am cumpărat un set complet de haine 
banale, care să nu atragă atenţia, iar dintr-un magazin de 
cadouri am achiziţionat o perucă pentru farse și un set de dinți 
falși, cariaţi. Shinjuku, m-am gândit ca într-un spot publicitar 
muzical. Pentru toate nevoile dumneavoastră. 

M-am cazat în alt hotel, de data asta în Ueno. Am potrivit 
alarma ceasului să mă trezească la miezul nopţii și m-am culcat. 

Când m-a trezit alarma, am îmbrăcat combinezonul pe sub 
haine și mi-am fixat bastonul de încheietura mâinii cu două 
bucăţi lungi de bandă adezivă. Am udat prosopul, l-am stors și l- 
am pus alături de celelalte articole în geanta din pânză, după 
care am mers pe jos până la staţie, unde am căutat o cabină 
telefonică publică. Nu aruncasem cartea de vizită pe care o 
primisem la cea dintâi vizită făcută în Damask Rose. Am sunat la 
numărul tipărit pe ea. 

Mi-a răspuns un bărbat. Putea să fi fost „Domnul Rumen”, dar 
n-am fost sigur. 

— Hai, Damask Rose, a rostit el. 


VP - 245 


Am auzit J-Pop cântând pe fundal și mi-am imaginat 
dansatoarele pe scenele gemene. 

— Salut, am spus în japoneză ridicând puţin vocea ca să-i 
modific timbrul. Îmi poţi spune ce fete sunt în seara asta? 

Glasul a recitat șase nume. Naomi era printre ele. La fel și 
Yukiko. 

— Grozav, am spus. Toate stau până la ora trei? 

— Hai, so desu. „Da, toate stau”. 

— Grozav, am repetat. Ne vedem mai târziu. 

Am închis. 

Am mers cu un taxi până la Shibuya, apoi am rulat o RDU pe 
jos până la Minami-Aoyama. Țineam minte adresa lui Yukiko din 
ziua când verificasem trecutul ei și al lui Naomi și n-am avut 
greutăți în găsirea blocului cu apartamente. Intrarea principală 
era în faţă. Într-o parte se afla un garaj subteran, accesibil doar 
printr-o ușă din grătar metalic, controlată de un cititor de 
cârduri magnetice dintr-o insulă centrală. Nu existau alte 
modalităţi de intrare sau de ieșire. 

M-am gândit la M3-ul ei alb. Presupunând că noaptea când o 
văzusem șofându-l nu fusese o anomalie, era mașina pe care o 
folosea în mod curent în deplasările la club. În noaptea asta nu 
avea să meargă cu ea la Harry, iar Murakami fie că era de 
necontactat pentru moment, fie o anunţase să se ţină departe. 
Apreciam că exista posibilitatea excelentă ca ea să apară destul 
de repede după ora trei noaptea. 

Am găsit în apropiere o alee lungă și îngustă între două 
clădiri. Am intrat în umbrele ei și mi-am deschis geanta cu 
surprize. Am scos colonia și mi-am aplicat o doză zdravănă pe 
nări. După aceea am închis geanta, am ascuns-o pe alee și am 
ieșit în apropiatul Roppongi. 

Nu mi-a trebuit mult să găsesc un homeless care părea de 
statura potrivită. Stătea pe un bloc de beton în umbrele unei 
șosele suspendate din Roppongi-dori, lângă un adăpost din cutii 
de carton și prelată. Purta pantaloni cafenii foarte largi, strânși 
pe talie cu o curea uzată, o cămașă pepit jegoasă, cu nasturi, și 
un cardigan destrămat, care cu două generaţii în urmă putuse fi 
roșu. 

M-am apropiat de el. 

— Fuku o kokan site kiirenai ka? am rostit, indicându-mă cu 
un deget. „Vrei să schimbăm hainele?” 


VP - 246 


El m-a privit în tăcere, mult timp, ca și cum aș fi fost cu 
minţile duse. 

— Nandatte? a întrebat. „Ce dracu’ tot spui?” 

— Vorbesc serios, am rostit în japoneză. Este o ocazie cu care 
nu te mai întâlneşti în viață. 

Mi-am scos jacheta din nailon pe care o purtam și i-am întins- 
o. A luat-o, cu o expresie neîncrezătoare pentru o clipă, apoi a 
început să-și scoată zdrenţele fără niciun alt cuvânt. 

După două minute purtam hainele lui. În ciuda dozei masive 
de colonie cu care mă tamponasem, mirosul era oribil. l-am 
mulțumit și am revenit spre Aoyama. 

După ce am ajuns pe alee, mi-am pus peruca și am fixat-o cu 
căciula, apoi mi-am pus dantura falsă. Am aprins o ţigară și am 
lăsat-o să ardă, după care m-am frecat pe faţă cu un amestec 
de scrum și salivă. Am aprins un chibrit și m-am privit rapid în 
oglinda dentară cu mâner retezat pe care o ţin pe portchei. Abia 
am recunoscut ceea ce am văzut și am rânjit, dezvelindu-mi 
dinţii cariaţi. 

Mi-am pus mănușile și m-am îndreptat spre intrarea în garajul 
blocului lui Yukiko, dar am lăsat geanta și conţinutul ei pe alee. 
Imediat deasupra intrării în garaj se afla o videocameră de 
securitate. Am descris un ocol larg în jurul ei și m-am întors 
către garaj din partea opusă, mai îndepărtată de stradă. Colţul 
clădirii ieșea în afară câţiva centimetri, aparent din motive 
estetice. M-am ghemuit mult, utilizând proeminența aceea 
pentru o camuflare parţială. Un locatar obișnuit care ar fi venit 
sau plecat nu m-ar fi observat. lar dacă m-ar fi observat totuși, 
ar fi bănuit că eram un homeless, probabil beat, care adormise 
acolo. Deghizarea mea era asigurarea împotriva șansei foarte 
reduse ca un locatar să cheme poliţia. Dacă apărea cineva care 
să investigheze, aspectul și mirosul meu ar fi fost stimulente 
puternice ca să se mulțumească să mă alunge de acolo și să nu 
mai insiste. 

Era târziu și puţini mai veneau sau plecau acum din clădire. 
După aproape o oră am auzit ceea ce așteptasem: o mașină 
care intra pe aleea de acces spre garaj. 

Am auzit-o oprindu-se în faţa porţii, cu motorul torcând 
încetișor. Mi-am imaginat șoferul coborând geamul și 
introducând cardul magnetic în cititor. Peste altă clipă am auzit 
vaierul mecanic al ușii care se ridica. Am numărat până la zece, 


VP - 247 


după care sunetul a încetat. Am auzit mașina intrând. 

Vaierul mecanic a reînceput. Am numărat cinci secunde, 
plecând de la presupunerea că, ajutată de forța gravitaţiei, 
poarta va cobori mai repede decât se ridicase. Mi-am părăsit 
apoi rapid poziţia, m-am dus la poartă, m-am întins pe jos și m- 
am rostogolit pe sub ea. 

Am rămas pe spate pentru a-mi menţine profilul redus și am 
ridicat doar capul ca să privesc în jur. Garajul avea forma unui 
dreptunghi mare. În faţa fiecărui perete era câte un șir de 
automobile parcate, la care se adăugau alte două șiruri duble de 
automobile pe mijloc. Mașina tocmai sosită a intrat într-un 
spaţiu din șirurile centrale. M-am ridicat încet și m-am ghemuit 
înapoia unui vehicul din apropiere. 

Lifturile și o ușă pe care scria „Scară” se aflau în capătul opus 
al garajului, vizavi de ușa metalică prin care intrasem. O femeie 
a coborât din automobilul care parcase, s-a apropiat de lifturi și 
a apăsat un buton. După o secundă ușile s-au deschis. Ea a 
intrat și ușile s-au închis în urma ei. 

M-am uitat în jur. La fiecare câţiva metri se ridicau stâlpi de 
rezistenţă din beton. Nu existau rampe, așadar garajul era pe un 
singur nivel. După dimensiuni și amplasament, am bănuit că se 
adresa exclusiv rezidenţilor blocului. 

Ideal ar fi fost s-o surprind pe Yukiko imediat ce ieșea din 
mașină, dar nu puteam ști care era locul ei de parcare și ea m- 
ar fi zărit cu ușurință dacă m-aș fi apropiat de la o distanță prea 
mare. Unicul loc îngust erau ascensoarele. Am decis să acționez 
acolo. 

Am privit în jur după videocamerele de securitate. Am văzut 
doar una: o instalaţie CCTV mare, dublă, montată pe tavan chiar 
în faţa lifturilor, cu o unitate orientată spre acestea și cealaltă 
spre garaj. Exceptând instalaţiile de înaltă securitate, unde 
fluxul de la CCTV-uri este monitorizat în timp real de paznici, 
înregistrările videocamerelor de securitate sunt suprascrise de 
obicei la fiecare douăzeci și patru de ore. Intr-un asemenea bloc 
rezidenţial, era aproape sigur că nimeni nu supraveghea garajul 
în momentul acesta. În tot cazul însă aveau să examineze 
înregistrarea mâine și am fost mulţumit de deghizarea pe care 
mi-o asigurasem. 

Am așteptat cam o oră. Am auzit de două ori ușa garajului și 
am folosit oglinda. Prima dată a fost un Saab albastru. A doua a 


VP - 248 


fost un Nissan negru. Al treilea automobil a fost alb. Un BMW. 
Un M3. 

Am ascultat cum automobilul se apropia întruna. L-am auzit 
oprindu-se la numai doi metri de mine. Avea un loc bun de 
parcare. Probabil că plătea mai mult pentru el. 

Am auzit portiera deschizându-se, apoi închizându-se. După 
aceea piuitul dublu al încuietorii automate. Am privit în oglinda 
dentară ca să confirm că era Yukiko și că era singură. Ambele 
ipoteze erau corecte. 

Ea purta un trenci negru și pantofi cu toc. Cureaua poșetei îi 
traversa în diagonală pieptul. Nimic din toate astea nu erau 
ideale pentru reacţii sau manevre din partea ei. 

Am văzut că ţinea în mâna dreaptă un tub mic. Probabil un 
spray cu piper sau gaz lacrimogen. O femeie singură, noaptea 
târziu, într-un garaj - poate că nimic din toate astea nu erau 
neobișnuite pentru ea. Aveam totuși impresia că se gândea la 
Harry și la mine. Perfect. 

Mergea cu pas energic. Am privit-o apropiindu-se de 
perimetrul balustradei metalice. Răsuflarea îmi ieșea și intra 
printre buze în pale silenţioase, scurte. Unu. Doi. Trei. 

Am izbit-o de portiera mașinii. Părea speriată, însă nu i-am 
citit în ochi că m-ar fi recunoscut. Ținând seama de deghizarea 
mea, credea poate că eram un jefuitor sau un violator. 

— Nu mă mai ţii minte? am întrebat. Ne-am cunoscut în 
Damask Rose. Sunt prietenul lui Harry. Am fost prietenul lui 
Harry. 

Fruntea i s-a încruntat pentru o clipă, străduindu-se să 
echivaleze imaginea pe care o vedea cu cuvintele pe care le 
auzise. Apoi a înţeles. A deschis gura, însă nu s-a auzit niciun 
sunet. 

— Unde-l pot găsi pe Murakami? am întrebat. 

Yukiko a închis gura. Răsufla accelerat pe nas, dar în rest 
izbutise să-și suprime orice semne exterioare de frică. Aproape 
că o admiram pentru puterea ei. 

— Dacă vrei să mai trăieşti, i-am spus, o să-mi spui ce vreau 
să știu. 

M-a privit, însă a rămas tăcută. î 

l-am expediat un upercut în stomac. Indeajuns de dur pentru 
a fi dureros, totuși nu foarte dur. A icnit și s-a îndoit din mijloc. 

— Următorul va fi în feţișoara ta frumoasă, am spus. După ce 


VP - 249 


voi termina cu nasul, dinţii și ochii tăi, se va termina și cu 
dansurile tale. Vreau să știu un lucru. Cine l-a ucis? Tu sau 
Murakami? E 

De fapt, puţin îmi păsa de răspunsul ei. În niciun caz nu 
aveam să cred indiferent ce mi-ar fi spus. Voiam totuși să-i ofer 
oportunitatea de a se disculpa, ca să poată crede că o voi lăsa în 
viaţă dacă-mi spunea unde-l pot găsi pe bossul ei. 

— EI... el a fost, a icnit Yukiko. 

— Perfect. Spune-mi unde-l pot găsi. 

— Nu știu. 

— Ar fi bine să te gândești la ceva. 

— Este greu de găsit. Nu știu cum să dau de el. Apare pur și 
simplu la club, câteodată. 

A privit pe lângă mine, spre ușa garajului dinapoia mea. Am 
clătinat din cap. 

— Știu la ce te gândești, i-am spus. Dacă poţi rezista 
îndeajuns până apare altă mașină, eu va trebui să fug și să-ţi 
dau drumul. Sau poate că cineva a văzut pe videocamere ce s-a 
întâmplat și a pornit deja încoace. Ai înţeles însă complet greșit. 
Dacă vine cineva și tu nu mi-ai spus ce vreau să aud, acela va fi 
momentul când te voi omorî. Spune-mi acum - unde-i el? 

Yukiko a scuturat din cap. 

— Pierdem timpul, am zis eu. O să-ţi mai dau o singură șansă. 
Îmi spui - trăiești. Nu-mi spui - ai murit. Aici și acum. 

A strâns din maxilare și m-a privit drept în ochi. 

La naiba, era o tipă dură. Trebuia s-o fi știut după ce văzusem 
cum îl manevra pe bossul ei, care avea volatilitatea 
nitroglicerinei. 

— Bine, am încuviinţat. Ai câștigat. 

l-am expediat alt upercut în abdomen, de data aceasta 
îndeajuns de brutal ca să-i cauzeze leziuni interne. Ea s-a îndoit 
din mijloc, expirând șuierat și violent. Am pășit îndărătul ei, i-am 
prins capul cu o mână înmănușată și bărbia cu cealaltă mână și 
i-am rupt gâtul. A murit înainte să atingă podeaua. 

Până atunci nu mai ucisesem niciodată o femeie. Pentru o 
clipă m-am gândit la unele dintre lucrurile pe care i le spusesem 
lui Naomi despre corupție, la lucrurile pe care le spusese Midori 
despre căinţă. N-am simţit însă nimic, cu excepţia unei 
observaţii detașate despre relativa ușurință a manevrei datorate 
masei musculare mai mici. 


VP - 250 


— Salută-l pe Harry din partea mea, am rostit. 

l-am luat poșeta ca să simulez că fusese victima unui jaf 
aleatoriu și am suit pe scară, până la parter. Am ieșit pe ușa din 
faţă, ţinând capul plecat ca să evit videocamera de acolo. Am 
ocolit colţul și am intrat pe alee, unde mi-am scos căciula și 
peruca, mi-am scuipat dantura falsă și mi-am șters scrumul de 
pe faţă cu prosopul umed. Mi-am scos hainele de la homeless și 
combinezonul și m-am îmbrăcat cu cele cumpărate din Gap, 
apoi le-am îndesat pe toate celelalte în geantă. Am rulat în 
minte o listă a conţinutului genții, ca să verific că nu lăsam 
nimic în urmă, apoi am examinat și solul, pentru absolută 
siguranţă. Totul era perfect. Am inspirat adânc și am ieșit la pas 
pe Aoyama-dori. 

După ce m-am îndepărtat cu câteva cvartale, m-am oprit sub 
un felinar stradal și am examinat rapid conţinutul poșetei lui 
Yukiko. N-am găsit nimic interesant. 

Am continuat pe Roppongi-dori până am găsit un grup de 
homeless. Am lăsat geanta și poșeta în preajma lor și mi-am 
continuat drumul, scoțându-mi și aruncând mănușile pe parcurs. 
De dinţii falși aveam să scap altundeva. Aveau ADN-ul meu și nu 
erau genul de obiect pe care populaţiile fluctuante de homeless 
din Tokio să-l fi recuperat și astfel să-i facă pierdută urma. 

Am intrat pe o străduţă secundară și am lansat un jet din 
spray-ul cu piper, ca să-i verific funcţionalitatea. Am decis să-l 
păstrez. După ce Murakami avea să afle despre Yukiko, aveam 
să-mi doresc o doză de protecţie suplimentară. 


Capitolul 19 


În după-amiaza următoare am efectuat o RDU care s-a 
încheiat în stația feroviară Harajuku. Am ieșit din staţie și am 
lăsat fluviul permanent de pietoni în vestimentaţii pe care 
probabil că un extraterestru le-ar fi găsit prietenoase să mă 
poarte pe  Takeshita-dori, Mecca  shoppingului pentru 
adolescenţii capitalei. Doar în Tokio este posibil ca bizareria 
ticsită până la refuz a unei artere ca Takeshita-dori să existe 
alături de ceainăriile elegante și magazinele de antichităţi de pe 
Brahms-no-komichi, iar contrastul frapant este unul dintre 


VP - 251 


motivele pentru care Harajuku fusese dintotdeauna una dintre 
părţile mele favorite din oraș. 

Tatsu mă asigurase că Biddle nu avea niciodată bodyguarzi, 
dar verificarea independentă este sfântă pentru a-mi reduce 
tensiunea arterială. Existau mai multe puncte din care mă 
puteam apropia de Jardin de Luseine și le-am examinat pe toate, 
testându-le și imaginându-mi unde aș fi putut amplasa oameni 
dacă ar fi trebuit să protejez pe cineva din restaurant. Am mers 
în cercuri concentrice tot mai strânse, până m-am asigurat că 
nimeni nu era poziţionat afară. După aceea m-am întors pe 
Takeshita-dori și am traversat o străduțţă paralelă cu 
restaurantul. 

L-am zărit pe Biddle prin fereastra enormă din sticlă care 
forma aproape complet peretele clădirii dinspre străduţă. Era 
singur, citea un ziar și sorbea dintr-o ceașcă de porțelan. Același 
bărbat pe care-l văzusem în fotografie, îmbrăcat elegant în 
costum albastru cu dungulițe, la un rând de nasturi, cu cămașă 
albă cu guler italian și cravată grena-închis cu dungi diagonale. 
Per ansamblu, impresia era pretențioasă, totuși nu exagerat; 
mai puţin american și mai mult britanic; mai degrabă director 
executiv, decât șef de spioni. 

Stătea la fereastră, cu profilul spre stradă, ceea ce mi-a spus 
multe: nu era atent la împrejurimi, nu înţelegea că sticla nu-i un 
obstacol pentru un lunetist sau chiar pentru un trăgător obișnuit 
cu o armă de foc - pe scurt, gândea ca un civil, nu ca un spion. 
L-am privit în tăcere pentru un moment, imaginându-mi o 
inteligenţă nativă ridicată, în care el s-ar fi refugiat când își 
descoperea inadecvarea față de cerinţele lumii reale; o școală 
din Ivy League: și posibil diplomă postuniversitară, din care ar fi 
învăţat multe despre coridoarele inter-birouri și nimic despre 
viaţa de pe stradă; o căsătorie lipsită de pasiune, dar potrivită 
cu o femeie care-i născuse cei doi-trei copii obligatorii, în timp 
ce-l urmase îndatoritoare de la un post la altul pe drumul 
carierei, ascunzându-și sentimentul de pierdere și disperarea 
incipientă înapoia surâsurilor de la cocktailuri și apelând tot mai 
frecvent la o sticlă frapată de Chablis sau Chardonnay pentru a 
învinge tăcerile lungi ale după-amiezilor agitate. 


3 Termen general folosit pentru opt scoli prestigioase și vechi din nord-estul Statelor 
Unite: Brown, Columbia, Cornell, Dartmouth, Harvard, Princeton, Yale și Universitatea 
din Pennsylvania. (n. trad.). 


VP - 252 


Am intrat în restaurant. Ușa s-a deschis și s-a închis cu un 
zgomot audibil, însă Biddle n-a ridicat ochii ca să verifice cine 
intrase. 

Am înaintat pe parchetul întunecat, pe sub candelabre Art 
Deco, printre mese și scaune victoriene, pe lângă un pian cu 
coadă. Abia când am ajuns realmente în faţa lui, și-a ridicat ochii 
de la lectură. l-a trebuit o jumătate de secundă să mă 
recunoască. Atunci a tresărit. 

— Ce dracu'! s-a bâlbâit el. 

M-am așezat vizavi de el. A dat să se scoale de pe scaun. L- 
am oprit, apăsându-l ferm cu mâna pe umăr. 

— Stai jos, am rostit încet. Ține mâinile astfel ca să le pot 
vedea. Am venit aici doar ca să stăm de vorbă. Dacă aș fi vrut 
să te omor, ai fi fost mort deja. 

Ochii i s-au holbat. 

— Ce dracu'! a repetat. 

— Calmează-te, i-am spus. Mă căutai. lată-mă-s. 

A expirat sonor și a înghiţit un nod. 

— Scuză-mă, a spus după aceea, pentru că nu mă așteptam 
să te întâlnesc în felul acesta. 

Am așteptat. 

— Bine, a continuat el după o clipă. Primul lucru pe care ar 
trebui să-l menţionez este că motivul pentru care te căutam n- 
are absolut nicio legătură cu William Holtzer. 

Am continuat să aștept. 

— Vreau să spun că el n-a avut mulţi susţinători. Nu-i duce 
nimeni dorul. 

Mă îndoiam că lui Holtzer i-ar fi dus dorul până și propria lui 
familie. Am rămas însă tăcut. 

— Noi dorim, a urmat Biddle, adică motivul pentru care te-am 
căutat este că dorim să... ăăă, să intervii în activităţile cuiva. 

Un nou eufemism, am gândit. Ce surescitant. 

— Cine? am întrebat, pentru a-l anunţa că se găsea în sfârșit 
pe drumul cel bun. 

— Stai puţin. Înainte de a discuta despre asta, vreau să știu 
dacă ești interesat. 

M-am uitat drept în ochii lui. 

— Domnule Biddle, sunt sigur că știi că sunt selectiv în 
privinţa persoanelor în ale căror activităţi „intervin”. De aceea, 
dacă nu știu despre cine-i vorba, nu ţi-aș putea spune dacă sunt 


VP - 253 


sau nu interesat. 

— Este un bărbat. O ţintă primară. 

Am încuviinţat din cap. 

— Bun. 

— „Bun” înseamnă că ești interesat? 

— Înseamnă că deocamdată nu mi-ai trezit dezinteresul. 

A aprobat din cap. 

— Cunoști bărbatul despre care vorbesc. L-ai întâlnit recent, 
pe când urmărea o cunoștință de-a ta. 

Doar stăpânirea de sine practicată de atâta vreme m-a 
împiedicat să-mi trădez surprinderea. 

— Spune-mi numele lui, l-am îndemnat. 

— Kanezaki. 

— De ce? 

Biddle s-a încruntat. 

— Ce vrei să spui prin „de ce”? 

— Haide să spunem doar că relaţiile mele nu tocmai fericite 
din trecut cu organizaţia voastră necesită niveluri de dezvăluire 
mai ridicate ca de obicei. 

— Îmi pare rău, dar nu-ţi pot spune mai mult decât ţi-am spus 
deja. 

— Îmi pare rău, dar va trebui s-o faci. 

— Sau nu vei lua jobul? 

— Sau îţi voi lua viaţa. 

A pălit, însă a rămas inexpresiv. 

— Nu cred că discuţia aceasta reclamă ameninţări, a spus el. 
Discutăm o propunere de afaceri. 

— „Ameninţări”, am repetat eu gânditor. Am supraviețuit 
atâta vreme, pentru că am identificat și eliminat preventiv 
„ameninţările”. De aceea, uite care-i propunerea mea de afaceri 
pentru tine. Convinge-mă că tu nu ești o „ameninţare” și nu te 
voi elimina. 

— Nu cred asta, a spus Biddle. Știi cine sunt eu? 

— Spune-mi, ca să nu greșim nimic pe piatra funerară. 

Biddle m-a sfredelit cu privirea. După un moment, a zis: 

— Bine, o să-ți spun. Dar asta numai pentru că este logic să 
știi, nu din cauza amenințărilor tale. A sorbit din ceașca de 
porțelan. Kanezaki este un individ periculos. El conduce un 
program secret, care ar putea cauza probleme delicate pe 
ambele ţărmuri ale Pacificului dacă ar fi deconspirat. 


VP - 254 


— „Crepuscular”? 

Biddle a căscat instinctiv gura. 

— Ştii... cum este posibil să știi de existenţa lui? De la 
Kanezaki? 

Ticălos prost, am gândit. Indiferent ce aș fi știut, tu tocmai mi- 
ai oferit confirmarea. 

L-am privit în ochi. 

— Domnule Biddle, cum crezi că am rezistat atât de mult în 
domeniul ăsta de activitate? Pentru mine este vital să știu în ce 
mă bag și dacă răsplata merită riscul. Așa am rămas în viaţă și 
clienţii mei au căpătat rezultate pe măsura banilor pe care i-au 
plătit. 

L-am așteptat să digere această nouă viziune asupra lumii. 

— Ce altceva mai știi despre asta? a întrebat el după un 
moment, încercând acum să fie viclean. 

— Destule. Spune-mi de ce ai decis că Kanezaki a devenit un 
pericol. Din câte înțelesesem, până recent a fost băiatul vostru 
de aur. 

A încreţit din nas ca înaintea unui miros neplăcut. 

— Este de „aur” doar în mintea lui. Scuză-mă, dar simpla 
prezență a sângelui japonez nu conferă nimănui cunoștințe 
speciale despre ţara aceasta. 

Am clătinat din cap pentru a-i dovedi că, desigur, comentariul 
lui nu mă ofensase. 

— Cunoștinţele despre ţara aceasta, de altfel despre orice 
ţară, necesită ani de educaţie, experienţă și înţelegere, a urmat 
Biddle. Insă puștiul acesta crede că știe destule ca să conceapă 
și să implementeze propria lui politică externă! 

Am încuviințat tăcut, pentru a arăta că-i susțineam punctul de 
vedere și el a continuat: 

— Știi așadar că a existat un program, dar programul acela a 
fost închis oficial acum șase luni. Nu sunt neapărat de acord cu 
stoparea lui, însă opiniile mele private despre chestiune sunt 
irelevante. Relevant este faptul că Kanezaki l-a continuat pe 
cont propriu. 

— Înţeleg care ar fi problema în privinţa asta, am rostit. 

— Din unele puncte de vedere, este regretabil. El pune multă 
pasiune și nu este lipsit de talent, totuși trebuie oprit înainte de 
a produce neajunsuri realmente grave. 

— Ce vrei să fac eu? am întrebat. 


VP - 255 


Biddle m-a privit. 

— Vreau să... uite ce-i, eu am înţeles că poţi să aranjezi 
chestiile acestea astfel încât să pară că persoana respectivă le-a 
făcut ea însăși. 

— Este adevărat, am încuviinţat observând că iniţial vorbise 
despre „noi”, pentru ca acum să spună „eu”. 

— Ei bine, asta trebuie făcut. Există un onorariu anume? 

— Pentru un agent CIA, onorariul va fi mare. 

— Perfect. Despre ce sumă este vorba? 

Era îndeajuns de nerăbdător, așa că am fost pe jumătate 
ispitit să-l escrochez. Să-l pun să-mi dea banii în avans, apoi 
Sayonara, fraiere! 

Și poate că aveam să procedez chiar așa, însă mai întâi 
aveam niște întrebări de pus. 

— Dă-mi voie să te-ntreb ceva, am spus și mi-am încruntat 
fruntea, imitându-l cât mai bine pe Columbo. De unde știi 
despre mine? Despre serviciile mele? 

— Agenţia are un dosar despre tine. Un dosar alcătuit în 
majoritate graţie eforturilor lui Holtzer. 

— Aha, am rostit. Sigur că da. E logic. Și când ai început să 
mă cauţi iniţial, a fost pentru același job pe care mi-l oferi 
acum? 

Nu avea de unde să știe că aflasem că-l însoţise pe Kanezaki 
când îl abordase prima dată pe Tatsu, pentru a se interesa de 
mine. Întrebarea era concepută să-i întindă o capcană. 

N-a fost însă așa. 

— Nu, a răspuns el. Iniţial ne-am gândit că te-am putea folosi 
pentru „Crepuscular”, dar, așa cum am spus, programul a fost 
stopat. Poate că pe viitor va reapărea ceva similar, însă 
deocamdată am nevoie de tine numai pentru a te ocupa de 
căpețelele rămase neînnodate. 

Am aprobat din cap. 

— Atâta doar că mi se pare straniu. Vreau să spun... tu l-ai 
trimis pe Kanezaki să mă caute, da? 

— Da, a zis Biddle. 

Tonul îi era precaut, de parcă se temea de ce aș putea întreba 
în continuare și încerca deja să se gândească la un răspuns. 

— Atunci mi se pare cumva curios... Ținând mai ales seama 
că de fapt doreai să „intervin în activităţile” lui. 

Biddle a clătinat din cap. 


VP - 256 


— El trebuia doar să te localizeze, nu să intre în contact cu 
tine. Eu personal urma să mă ocup de întâlnirea ulterioară. 

Am zâmbit, zărind adevărul. 

— Ți-am citit dosarul, a continuat el, și am apreciat că era 
posibil ca, dacă vei afla că cineva încearcă să te găsească, să 
consideri persoana aceea ca pe o ameninţare, așa cum te 
exprimi tu, și să acţionezi ca atare. 

Aproape că am izbucnit în râs. Biddle căutase un chilipir. 

— Ce era însă cu individul care l-a însoţit atunci? am întrebat. 
Kanezaki a spus că făcea parte din securitatea diplomatică. 

— Așa este. Ce-i cu el? 

— Dacă îl doreai eliminat, de ce i-ai oferit un bodyguard? 

Biddle a țuguiat buzele. 

— Este imposibil să filezi singur pe unul ca tine. Kanezaki 
avea nevoie de un partener. Doream să fie cineva din exteriorul 
CIA, care să nu știe ce se întâmpla de fapt. 

— Un „consumabil”... 

— Dacă vrei să te exprimi așa. 

— Domnule Biddle, i-am spus, am senzaţia că asta-i o 
chestiune personală. 

A urmat o pauză lungă, după care el a zis: 

— Și dacă ar fi așa? 

Am strâns din umeri. 

— Pentru mine este totuna, atâta timp cât sunt plătit. Însă am 
pornit cu stângul. Mi-ai spus că problema cu Kanezaki este că el 
reprezintă un pericol, că activităţile lui ar putea cauza probleme 
delicate pe ambele țărmuri ale Pacificului, dar se pare că 
potenţiala problemă delicată se află mult mai aproape. 

M-a privit cu atenție. 

— Nu ţi-am spus niciun neadevăr, să știi. Însă este adevărat, 
am și motive personale. Ce crezi că mi se va întâmpla mie, în 
calitate de șef direct al lui Kanezaki, dacă activităţile îi vor fi 
descoperite? 

— Un scandal uriaș, probabil. Nu văd însă în ce fel sinuciderea 
lui Kanezaki ţi-ar rezolva problemele. N-ar mai rămâne dovezi 
ale activităţilor lui? Chitanţe pentru sumele plătite, chestii de 
felul ăsta? 

A mijit ochii. 

— Acestea vor cădea în grija mea, a spus el. 

— Bineînţeles, tu știi cel mai bine. Eu doar am amintit detaliul 


VP - 257 


respectiv. Și că veni vorba, de unde crezi c-a obţinut Kanezaki 
banii pentru a rula „Crepuscularul”, chiar și după ce robinetul a 
fost închis de cei de sus? Bănuiesc că-i vorba de niște sume 
semnificative. 

El și-a întors privirea ușor spre dreapta, un gest din categoria 
Născocește ceva. 

— Nu știu, a răspuns. 

— Dacă vei continua să mă minţi, am spus pe un ton blând, o 
să-ncep să te consider o ameninţare. 

Biddle m-a privit fix o vreme, apoi a spus: 

— Bine. Kanezaki primea banii de la un bărbat pe nume Fumio 
Tanaka. Este un individ care a moștenit o avere importantă și 
are simpatiile politice corespunzătoare. Nu mi se par însă 
amănunte relevante pentru jobul propus. 

Am tăcut câteva clipe, parcă reflectând. 

— După cum văd eu situaţia, chiar dacă Kanezaki dispare, 
Tanaka va rămâne, nu? De ce nu „intervin în activităţile” lui? 

Biddle a scuturat violent din cap. 

— Nu, asta nu-i necesar. Ți-am solicitat asistența într-o 
chestiune specifică și aș dori un răspuns doar în privinţa ei, te 
rog. 

— Voi avea nevoie de un mijloc prin care să te pot contacta, i- 
am zis. 

— Accepti jobul? 

L-am privit în ochi. 

— Mai întâi vreau să mă gândesc la tot ce mi-ai spus. Dacă 
decid că pot lucra cu tine în siguranţă, da, îl accept. 

Biddle a scos un Mont Blanc Meisterstuck, i-a deșurubat 
capacul și a scris un numar pe un șervetel. 

— Mă poţi găsi aici, mi-a spus. 

— Și încă ceva, am rostit luând șerveţelul. Este vorba despre 
bărbatul prin intermediul căruia aţi încercat să ajungeţi la mine, 
Haruyoshi Fukasawa. A murit recent. 

El a înghiţit un nod. 

— Știu. Mi-a spus Kanezaki. 

— Ce crezi că s-a întâmplat cu el? 

— Din spusele lui Kanezaki, am înţeles că a fost un accident. 

Am aprobat din cap. 

— Chestia este că Fukasawa mi-a fost prieten. Nu obișnuia să 
bea alcool. Pe de altă parte însă, avea mult alcool în sânge când 


VP - 258 


a căzut de pe acoperișul acela. Ciudat, nu? 

— Dacă crezi că noi avem vreo legătură cu asta... 

— Poate că mi-ai putea doar spune cine a făcut-o. 

Biddle a mișcat din nou privirea spre dreapta. 

— Nu știu. 

— Oamenii tăi îl urmăreau pe Harry, iar eu știu că moartea lui 
n-a fost un accident. Dacă nu-mi vei spune nimic pe lângă ce 
mi-ai spus deja, voi începe să cred că ai fost implicat chiar tu. 

— Îți repet, nu știu cine a făcut-o. Chiar presupunând că n-a 
fost un accident. 

— Cum aţi aflat unde locuia Harry? 

Mi-a repetat povestea lui Kanezaki despre scrisoarea lui 
Midori. 

— Dacă n-aţi avut decât informațiile astea, am comentat eu 
apăsat, trebuie să fi recurs la resurse locale. 

Biddle m-a privit în ochi. 

— S-ar părea că știi multe, însă nu voi începe să confirm sau 
să infirm detalii despre resurse locale. Dacă suspectezi că în 
moartea prietenului tău au fost implicate resurse locale, nu te 
pot ajuta. Cum ţi-am spus - nu știu. 

Era clar că într-un loc ca acesta nu puteam să obţin mai multe 
de la el. Pentru o secundă, am regretat că nu eram singuri. 

M-am ridicat să plec. 

— O să te caut, i-am spus. 

o... 

Stabilisem cu Tatsu să ne întâlnim în parcul Yoyogi, după ce 
terminam cu Biddle. M-am dus acolo, luându-mi precauţiile 
obișnuite. El mă aștepta deja, așezat pe o bancă sub unul dintre 
miile de arțari, citind un ziar și semănând cu unul din pensionarii 
din zonă care-și treceau timpul făcând același lucru. 

— Cum a mers? m-a întrebat. 

l-am rezumat conversaţia cu Biddle. i 

— Am auzit de Tanaka, a spus el după ce am terminat. In anii 
1920, tatăl lui a înființat o companie de produse electronice care 
a supraviețuit războiului şi a prosperat după aceea. După 
moartea tatălui, Tanaka a vândut-o și de atunci a trăit pe baza 
câștigului considerabil pe care l-a încasat. Se spune că ar avea 
un libido uriaș, mai ales pentru un bărbat care se apropie de 
șaptezeci de ani. Se mai spune că ar fi dependent de codeină și 
alte narcotice. 


VP - 259 


— Simpatiile politice? 

— Din câte știu, nu are așa ceva. 

— Atunci de ce ar fi dorit să finanţeze un program CIA care să- 
i ajute pe reformatori? 

— Aș vrea să mă ajuţi să aflu asta. 

— De ce? 

Tatsu m-a privit fix. 

— Am nevoie de un „poliţist rău”. Și este posibil să căpătăm o 
pistă despre Murakami. 

— N-ai aflat nimic de la bărbatul din dojo? 

A clătinat din cap. 

— Problema este că individul este mult mai îngrozit de bossul 
lui decât de mine. M-a impresionat totuși mereu felul cum 
atitudinea oamenilor se schimbă când sunt lipsiţi de somn între 
patruzeci și opt și șaptezeci și două de ore. Mai avem timp să 
aflăm câte ceva. 

Și-a scos telefonul mobil și a tastat un număr. A pus câteva 
întrebări. A ascultat. A dat instrucţiuni. După aceea a spus: 

— So da. So da. So. „Așa este. Așa este. Da”. 

A închis și s-a întors spre mine. 

— Un om de-al meu a pornit încoace să ne ia cu un automobil. 
Ne va duce la reședința lui Tanaka din Shirokanedai. 

Shirokanedai este probabil cartierul cel mai aristocratic din 
Tokio. Dincolo de artera principală Meguro-dori care îl 
traversează, străzile înguste cu case și apartamente elegante 
pentru o singură familie sunt incredibil de liniștite și pașnice, ca 
și cum banii rezidenţilor au izbutit să cumpere tumultul orașului 
înconjurător și să-l trimită altundeva. Zona degajă un rafinament 
relaxat. Rezidentele, cunoscute local ca shiroganeze, sunt în 
largul lor în blănurile cu care se îmbracă pentru a-și plimba 
pudelii ca niște jucării și căţeii Pomeranian între vizite făcute în 
ceainării, buticuri de lux și saloane; rezidenții șofează BMW-uri și 
Mercedesuri care-i duc la joburile lor influente, iar copiii de 
acolo, relaxaţi și lipsiţi de griji, nu au deocamdată habar că locul 
în care trăiesc reprezintă o excepţie, nu regula, de la viaţa din 
Tokio și din alte părți. 

Omul lui Tatsu a sosit și în zece minute am ajuns în 
Shirokanedai. 

Tanaka locuia într-o casă izolată, uriașă, cu un etaj, în 
Shirokanedai 4-chome, vizavi de ambasada Sri Lanka. Pe lângă 


VP - 260 


mărime, caracteristicile ei cele mai impresionante erau 
automobilele parcate pe aleea de acces: un Porsche 911 GT alb 
cu spoiler masiv și un Ferrari Modena roșu-viu. Ambele erau 
imaculate și sclipitoare, și m-am întrebat dacă Tanaka le șofa 
realmente sau doar le etala ca pe niște trofee. 

Proprietatea era înconjurată de un gard din zid cu poartă și se 
afla pe un teren ceva mai înalt, astfel că dădea senzația unui 
castel care domina locuinţele inferioare din jur. Tatsu și cu mine 
am coborât și am intrat pe poartă, care era descuiată. Tatsu a 
apăsat un buton de lângă ușa dublă din lemn și am auzit 
răsunând în interior niște clopoței baritonali. 

După câteva clipe, o tânără a deschis ușa. Era drăguță și 
părea din sud-estul Asiei, poate din Filipine, îmbrăcată în 
uniforma clasică alb și negru a cameristelor, cu boneţică de 
dantelă albă pe părul strâns pe creștet. Arăta cam ceea ce un 
pervers din clasa de mijloc ar fi putut cere într-un „club de 
imagini” din Tokio, unde clienţii pot fi serviţi de fete îmbrăcate 
ca studente, infirmiere sau orice alte profesiuni ale căror 
uniforme pot fi fetișuri, și m-am întrebat care putea fi în realitate 
spectrul complet al activităţilor ei gospodărești. 

— Vă pot ajuta cu ceva? a întrebat ea, uitându-se mai întâi la 
Tatsu și apoi la mine. 

— Sunt Ishikura Tatsuhiko, șef de departament Keisatsucho, a 
rostit Tatsu arătându-și legitimaţia, și doresc să vorbesc cu 
Tanaka-san. Vrei să-l anunţi, te rog? 

— Domnul Tanaka vă așteaptă? a întrebat ea. 

— Nu cred, a replicat Tatsu, dar sunt sigur că va fi încântat să 
mă vadă. 

— O clipă, vă rog. 

Femeia a închis ușa și noi am așteptat. 

După un minut ușa s-a redeschis, însă în pragul ei a apărut 
acum un bărbat. L-am recunoscut imediat: tipul din Damask 
Rose cu aspect superficial tineresc menţinut de substanţe 
chimice și intervenții chirurgicale. 

— Eu sunt Tanaka, a rostit el. Cu ce vă pot fi de folos? 

Tatsu și-a arătat din nou legitimaţia. 

— Aș dori să vă pun câteva întrebări. Deocamdată interesul 
meu este periferic și neoficial. Cooperarea sau lipsa 
dumneavoastră de cooperare va determina dacă interesul mi se 
va schimba. 


VP - 261 


Tanaka a rămas impasibil, totuși încordarea din corpul lui și 
unghiul sub care-și ţinea capul mi-au spus că era foarte atent. În 
ciuda tuturor avocaţilor pe care-i avea neîndoios în slujba sa, în 
ciuda probabilelor anturaje de sicofanţi și servitori, era un 
individ care se temea de necazuri reale... pe care tocmai le 
întrezărise în ochii lui Tatsu. 

— Da, intraţi, vă rog, ne-a spus el. 

Ne-am scos pantofii și l-am urmat printr-un vestibul circular, 
pardosit cu dale din marmură albe și negre dispuse în eșichier. 
In capătul vestibulului, o scară suia în spirală; de o parte și 
cealaltă a ei erau reproduceri ale unor statui în stil greco-roman. 
Am intrat într-o încăpere cu lambriuri din mahon, ai cărei pereți 
erau acoperiți din podea până în tavan cu cărţi. Ca și 
automobilele din fața casei, cărţile păreau șterse frecvent de 
praf și niciodată citite. 

Tatsu și cu mine ne-am așezat pe o sofa din piele grena- 
închis, iar Tanaka a luat loc în fața noastră pe un fotoliu identic. 
Ne-a întrebat dacă ne putea trata cu ceva și l-am refuzat. 

— Nu am reținut numele colegului dumneavoastră, a spus 
Tanaka uitându-se la mine. 

— Deocamdată, a zis Tatsu, prezenţa lui aici, ca de altfel și a 
mea, este neoficială. Sper că o putem menţine așa. 

— Sigur că da, a încuviinţat Tanaka, ignorând în agitația lui 
nervoasă faptul că Tatsu nu-i răspunsese la întrebare. 
Bineînţeles. Spuneţi-mi atunci, vă rog, despre ce este vorba. 

— Cineva încearcă să vă implice într-un program american, 
care direcţionează fonduri spre anumiţi politicieni japonezi, a 
început Tatsu. Deși cred că sunteți implicat în programul acesta, 
bănuiesc că nu sunteţi responsabil pentru el, totuși vreau să mă 
convingeți că am dreptate. 

Culoarea a dispărut de pe chipul bronzat al lui Tanaka. 

— Cred că ar fi mai bine să discut cu consilierul meu juridic. 

M-am uitat la el și mi-am imaginat cum l-aș fi ucis, astfel ca el 
s-o poată vedea în ochii mei. 

— Așa ceva n-ar fi deloc cooperant, am spus. 

Tanaka s-a uitat la mine, apoi la Tatsu. 

— Banii nu sunt nici măcar ai mei. Nu provin de la mine. 

— Asta-i foarte bine, a încuviinţat Tatsu. Continuati. 

Tanaka și-a umezit buzele. 

— Conversaţia aceasta va rămâne neoficială? a întrebat el. 


VP - 262 


Nu-mi va fi defel bine, dacă află cineva despre ea. 

— Atâta timp cât cooperaţi, a zis Tatsu, nu aveţi de ce vă 
teme. 

Tanaka m-a privit, pentru confirmare. l-am zâmbit într-un fel 
care anunţa că de fapt speram să fie necooperativ, ca să-l pot 
scutura niţel. 

— Bine, a înghiţit el un nod. Acum șase luni mi s-a spus să 
contactez un bărbat pe nume Biddle din ambasada americană, 
care reprezenta anumite grupuri ce sperau să asigure o sursă 
de finanţare electorală pentru politicienii reformiști. 

— Cine v-a spus toate astea? a întrebat Tatsu. 

Tanaka s-a uitat la el, apoi a coborât ochii. 

— Aceeași persoană care pune la dispoziţie banii. 

Tatsu l-a sfredelit cu privirea. 

— Vă rog să fiţi mai specific, a zis el. 

— Yamaoto, a șoptit Tanaka, adăugând repede: Vă rog, 
cooperez, dar conversaţia aceasta trebuie să rămână neoficială. 

Tatsu a încuviințat din cap. 

— Continuati, a spus el. 

— M-am întâlnit cu Biddle și i-am transmis, așa cum fusesem 
instruit, că în opinia mea Japonia necesită o reformă politică 
radicală și doream să ajut în orice fel aș fi putut. De atunci i-am 
transferat lui Biddle cam o sută de milioane de yeni, pe care să-i 
distribuie politicienilor. 

— Persoanele acestea sunt aduse în situaţii compromiţătoare, 
a zis Tatsu, și vreau să știu în ce fel. 

Tanaka s-a uitat la el. 

— Eu n-am făcut altceva decât să urmez instrucţiuni. Nu sunt 
implicat în niciun alt fel. 

— Am înțeles, a spus Tatsu. Până aici este foarte bine. 
Continuati. 

— Trei luni i-am dat lui Biddle bani, fără să-i cer nimic în 
schimb. Apoi m-am prefăcut îngrijorat dacă nu cumva eram 
escrocat. „Unde merg de fapt banii aceştia?” l-am întrebat. 
„Spune-mi, fiindcă în caz contrar încetez finanțarea!” La început 
el s-a împotrivit. Apoi mi-a spus că mi-aș fi putut da seama cine 
erau indivizii respectivi din simpla lectură a ziarelor. După care 
mi-a spus nume. Eu m-am prefăcut mulțumit și am continuat să- 
i dau bani. Apoi am simulat din nou paranoia și i-am spus: „Eu 
cred că inventezi totul. Dovedește-mi că banii mei ajung într- 


VP - 263 


adevăr la oamenii care au nevoie de ei și că nu-i ţii pentru tine!” 
O dată în plus, el s-a împotrivit la început, totuși a fost de acord 
până la urmă să-mi spună când și unde va avea loc o întâlnire. 
Apoi alta. 

Doamne, am gândit. 

— Despre câte întâlniri v-a informat Biddle? a întrebat Tatsu. 

— Patru. 

— Și ce aţi făcut cu informaţia respectivă? 

— Am  trecut-o mai departe... persoanei care asigură 
finanţarea, așa cum fusesem instruit. 

Tatsu a aprobat din cap. 

— Daţi-mi numele participanţilor la cele patru întâlniri și 
datele lor. 

— Nu-mi reamintesc datele exacte, a zis Tanaka. 

Am rânjit și am dat să mă ridic în picioare. Tanaka a tresărit. 
Tatsu a pus o mână pe mine să mă oprească și a zis: 

— Fiţi cât mai precis puteți. 

Tanaka a recitat patru nume. Fiecare era asociat unei date și 
unui stadion de baseball. M-am așezat. 

— Acum spunetți-mi celelalte nume pe care le-aţi căpătat de la 
Biddle, a spus Tatsu. 

Tanaka s-a supus. 

Tatsu n-a scris absolut nimic și am înţeles că îi cunoștea bine 
pe oamenii aceia. 

— Foarte bine, a zis el când Tanaka a terminat. Aţi fost 
cooperant și nu văd niciun motiv pentru ca să se afle de 
existența acestei conversații. Desigur, dacă voi avea nevoie de 
alte informații, s-ar putea să vă vizitez din nou. Cu aceeași 
discreţie. 

Tanaka a încuviințat din cap. Părea că nu se simţea bine. 

Camerista ne-a condus până la ușă. Automobilul aștepta 
afară. Am suit și am plecat. Am cerut să fiu lăsat la o staţie 
ferată Meguro din apropiere. Când am ajuns acolo, șoferul a 
așteptat în mașină, în timp ce eu și Tatsu am discutat afară. 

— Ce crezi? l-am întrebat. 

— A spus adevărul. 

— Poate că da. Dar cine l-a pus în legătură cu Biddle? 

A ridicat din umeri. 

— Poate unul dintre informatorii mânjiţi ai CIA, cineva care 
avea legături cu Yamaoto. Dacă Biddle i-ar fi testat pe 


VP - 264 


informatorii aceia pentru a încerca să găsească un susținător 
pentru „Crepuscular”, vestea ar fi ajuns la Yamaoto. 

— Care ar fi văzut o oportunitate în a deturna programul 
potrivit scopurilor sale. 

Tatsu a aprobat și apoi a spus: 

— Ce crezi că a făcut Yamaoto în cele patru ocazii în care a 
aflat unde și când se va întâlni Kanezaki cu informatorii lui? 

Am strâns din umeri. 

— A trimis observatori, dotați cu microfoane parabolice, 
teleobiective foto și videocamere pentru filmări în condiţii de 
lumină slabă. 

— De acord. Să presupunem că Yamaoto deţine înregistrări 
audio și video ale întâlnirilor acelea. Cum ar folosi materialele 
respective? 

Am căzut pe gânduri. 

— Probabil în scopuri de șantaj. „Dacă nu faci ce-ţi spun, voi 
trimite fotografiile astea la mass-media”. 

— Da, asta-i metoda lui preferată. Și este remarcabil de 
eficientă când se referă la o afacere extraconjugală sau la 
comportament inacceptabil social. Dar în cazul ăsta? 

M-am gândit iarăși. 

— Crezi că înregistrările audio și video ale întâlnirilor cu 
Kanezaki n-ar fi destul de acuzatoare? 

Tatsu a înălţat din umeri. 

— Înregistrările audio ar putea fi, dacă conversațiile ar fi 
suficient de incriminatoare. Pe de altă parte, imaginile video ar 
avea un impact mai mic: la urma urmelor, prezintă un politician 
care stă de vorbă cu un individ, aparent japonez, într-un loc 
public. 

— Asta pentru că nimeni nu știe cine-i Kanezaki, am rostit 
începând să pricep. 

Tatsu m-a privit, așteptându-mă să pun lucrurile cap la cap. 

— Ei trebuie să facă din Kanezaki un nume familiar, am spus. 
Să-i aducă chipul în ziare. În felul acela, fotografiile vor avea un 
impact. 

El a aprobat din cap. 

— Și cum procedezi atunci? m-a întrebat. 

— Să fiu al naibii! am exclamat, înțelegând în cele din urmă. 
Biddle îi face jocul lui Yamaoto. El îl poziționase deja pe 
Kanezaki ca ţapul lui ispăşitor, atribuindu-i responsabilitate 


VP - 265 


totală pentru „Crepuscular”, astfel că, dacă se afla vreodată 
ceva, exista un nume împotriva căruia se puteau îndrepta toate 
acuzaţiile. Însă acum, dacă Kanezaki va deveni cunoscut public 
ca reprezentantul practicilor neoneste ale CIA, se vor prăbuși și 
politicienii care au fost fotografiaţi alături de el. 

— Corect. Biddle nu-l mai poate distruge pe Kanezaki fără să-i 
distrugă exact pe reformatorii pe care afirmă că vrea să-i 
protejeze. 

— De aceea vrea să-l lichideze, am spus eu. O sinucidere 
discretă, care să prevină un scandal. 

— lar între timp Biddle va distruge chitanțele și orice alte 
dovezi ale existenţei programului „Crepuscular”. 

Am căzut din nou pe gânduri. 

— Ceva nu-i în regulă, totuși. 

— Ce anume? 

— Biddle este un birocrat. În condiţii normale, el n-ar recurge 
pur și simplu la crimă. Înseamnă așadar că se simte disperat. 

— Așa este. Și ce produce disperarea? 

L-am privit pe Tatsu, înțelegând că el dusese deja 
raționamentul până la capăt. 

— Motive personale, în locul motivelor instituţionale. 

— Exact. Întrebarea este atunci care-i miza personală a lui 
Biddle în toată afacerea asta? 

Am început să enumăr cu glas tare: 

— Sentimentul de rușine profesională? Probleme cu cariera 
personală, dacă Kanezaki s-ar prăbuși și ar izbucni un scandal 
asociat Staţiei CIA din Tokio? 

— Toate acestea, da, însă și ceva mai specific. 

Am clătinat din cap, nereușind să văd altceva. 

— Ce crezi tu că a precipitat cererea lui Biddle pentru 
chitanţele acelea și cererea lui de a-l ajuta cu „sinuciderea” lui 
Kanezaki? 

Am clătinat iarăși din cap. 

— Nu știu. 

Tatsu m-a privit, poate ușor dezamăgit că nu izbutisem să ţin 
pasul cu el. 

— Yamaoto a ajuns la Biddle în același fel în care a ajuns și la 
Holtzer, a spus el. A creat informatori despre care Holtzer și 
Biddle au crezut că erau reali. Ei s-au răsfățat în gloria reflectată 
a datelor căpătate de la „informatorii” aceia, iar apoi, când a 


VP - 266 


apreciat că era momentul potrivit, Yamaoto le-a dezvăluit, în 
privat, că fuseseră trași pe sfoară. 

Mi-am imaginat conversaţia lui Yamaoto cu Biddle: Dacă se va 
auzi că „informatorii' tăi sunt de fapt controlati de tabăra 
adversă, cariera ta va lua sfârșit. Dacă vei colabora însă cu 
mine, voi păstra tăcerea. Ba chiar voi avea grijă să faci rost de 
mai mulți informatori și de mai multe date, iar steaua ta va 
continua să se ridice. 

— Am înţeles, am spus eu. Însă, cumva, Yamaoto a calculat 
greșit de data asta, deoarece Biddle crede că are o cale de 
ieșire. Ajunge să scape de Kanezaki și să distrugă toate dovezile 
existenţei „Crepuscularului”. 

Tatsu a încuviințat din cap. 

— Da. Și ce ne spune asta? 

M-am gândit pe îndelete. 

— Că „Crepuscularul” are o listă de distribuţie neobișnuit de 
mică. Că Langley nu știe de existenţa ei, fiindcă dacă ar fi știut, 
Biddle n-ar mai fi putut ascunde totul prin simpla eliminare a lui 
Kanezaki și arderea unor documente. 

— Se pare așadar că domnul Biddle a condus „Crepuscularul” 
din propria sa iniţiativă. El ţi-a spus că programul a fost stopat 
acum șase luni, da? 

Am aprobat. 

— lar Kanezaki mi-a spus c-a descoperit telegrama care 
anunţa decizia respectivă. 

— Varianta lui Biddle este că de atunci Kanezaki a condus un 
program clandestin. Ținând seama de faptul că Tanaka a tratat 
exclusiv cu Biddle, pare probabil ca Biddle să-l fi folosit pe 
Kanezaki ca pe un om de paie fără știința sa. 

— Yamaoto n-ar fi avut de unde să știe că „Crepuscularul” nu 
mai avea aprobarea oficială, am încuviinţat eu. El ar fi presupus 
că programul este cunoscut de superiorii lui Biddle din Langley, 
dar se pare că, cu excepţia lui Biddle și Kanezaki, nimeni din 
America nu știe de continuarea sa. 

Tatsu și-a plecat capul, parcă recunoscând eforturile 
curajoase ale unui elev prostuţ, care dovedise o urmă de 
progres. 

— De aceea Yamaoto n-a întrezărit posibilitatea ca Biddle să 
considere eliminarea lui Kanezaki ca o soluţie la șantajul lui 
Yamaoto. 


VP - 267 


— Nu poţi totuși să acuzi raţionamentul lui Biddle, am spus 
privindu-l cu atenţie. După dispariţia lui Kanezaki, dovezile de 
șantaj ale lui Yamaoto își vor pierde majoritatea puterii, iar asta 
înseamnă că rețeaua ta de reformatori ar fi mult mai sigură 
dacă Kanezaki ar părăsi scena. 

Tatsu a mormăit și mi-am dat seama că eram încântat să-l 
văd luptându-se cu ceea ce pentru el însemna o dilemă morală. 

— Și ce se-ntâmplă cu reformatorii cu care s-a întâlnit 
Kanezaki? am întrebat. Dacă el va fi demascat, ei se vor găsi 
într-o poziţie riscantă. 

— Da, câţiva. 

— Un număr acceptabil de mic? 

Tatsu m-a privit, știind încotro mă îndreptam. Am spus-o 
oricum. 

— Tu cum ai fi procedat dacă ar fi fost cinci? Sau zece? 

A făcut o grimasă. 

— Unele decizii nu pot fi luate decât prin judecarea fiecărui 
caz în parte. 

— Yamaoto nu ia așa deciziile, am rostit eu continuând să 
insist. El știe ce trebuie făcut și procedează în consecinţă. Cu 
asta te confrunţi tu. Eşti sigur că ești la înălțimea lui? 

Ochii i s-au îngustat puţin. 

— Crezi că eu caut să fiu la „înălțimea” individului ăla? 
Yamaoto nu este o justificare pentru situaţia actuală a 
politicienilor aceștia, ci ei înșiși sunt de blamat. Tot așa cum el 
n-are nicio legătură cu faptul că motivațiile lui Kanezaki sunt în 
esenţă bune. Sau cu faptul că tânărul are probabil o mamă și un 
tată care ar fi distruși de pierderea lui. 

Am plecat capul, acceptându-i punctul de vedere și 
convingerea. 

— Prin urmare, politicienii aceia sunt terminati? am întrebat. 

El a încuviințat cu un gest scurt. 

— Trebuie să presupun că ei sunt de acum în „buzunarul” lui 
Yamaoto și să-i avertizez pe ceilalţi. 

— Și ce va fi cu Kanezaki? 

— O să-l informez despre întâlnirile noastre cu Biddle și 
Tanaka. 

— O să-i spui că propriul lui șef a încercat să pună un preţ pe 
capul lui? 

Tatsu a înălţat din umeri. 


VP - 268 


— De ce nu? El se simte deja îndatorat față de mine. 
Sentimentul acesta se poate dovedi util pe viitor. Nimic rău în a- 
| consolida acum. 

— Și Murakami? 

— După cum ţi-am spus, continuăm să-l interogăm pe 
bodyguardul lui. Este posibil să ne ofere ceva util. 

— Contactează-mă imediat ce căpătaţi ceva. Vreau să fiu 
prezent când se va întâmpla. 

— La fel ca mine, a zis el. 


Capitolul 20 


Am verificat contul căsuței vocale din Imperial dintr-o cabină 
telefonică publică. Un glas feminin artificial m-a anunţat că 
aveam un mesaj. 

Am încercat să nu-mi fac speranțe, dar încercarea era lipsită 
de tragere de inimă. Glasul feminin m-a instruit să apăs tasta 1, 
dacă doream să aud mesajul. Am apăsat-o. 

— Salut, Jun, eu sunt, am auzit vocea lui Midori. 

A urmat o pauză, apoi: 

— Nu știu dacă tu locuiești realmente în hotel, așa că nu știu 
nici măcar dacă vei primi mesajul acesta. 

Altă pauză. 

— Aș vrea să ne întâlnim diseară. Voi fi la Body and Soul la 
ora opt. Sper că vei veni. La revedere. 

Glasul feminin m-a anunţat că mesajul fusese lăsat la ora 
14:28 și că trebuia să apăs tasta 1, dacă doream să-l mai ascult. 
Am apăsat tasta 1. Apoi încă o dată. 

Era ceva dezarmant de natural în felul în care-mi spusese Jun, 
prescurtarea de la Junichi. Nimeni nu-mi mai spune Jun. Nimeni 
nu cunoaște prenumele acela. Folosisem numele meu adevărat, 
Junichi, în mod selectiv chiar înainte să fi plecat din Tokio, iar 
după aceea renunțasem complet la el. 

Salut, Jun, eu sunt. Un mesaj banal. Probabil că majoritatea 
oamenilor primesc permanent asemenea mesaje. 

Eu însă simțeam ca și cum pământul de sub mine 
împrumutase de undeva o gravitație suplimentară. 

Partea din creier care mă slujise atât de bine de atâta timp a 


VP - 269 


intervenit: Locul și ora. Poate fi o cursă. 

Nu din partea ei. În privinţa asta eram sigur. 

Cine ar mai fi putut auzi totuși mesajul asta? 

Am căzut pe gânduri. Pentru ca să intercepteze mesajul, 
cineva ar fi trebuit să știe unde stăteam și sub ce nume fictiv, și 
în plus ar fi trebuit să spargă sistemul de mesagerie vocală al 
hotelului. Cu excepţia lui Tatsu, care nu era o amenințare 
curentă, în privinţa aceea nu existau multe șanse. 

Ar fi totuși o șansă. 

Răspunsul meu la asta a fost: Mai d-o dracului de șansă. 

M-am dus să mă întâlnesc cu Midori. 

Am urmat o rută lungă și întortocheată, mergând în cea mai 
mare parte pe jos, privind cum orașul se întuneca treptat în jurul 
meu. Tokio este extrem de viu noaptea și doldora de posibilităţi. 
Sigur că da, ziua, cu mulțimile de pietoni care înaintează în 
zigzag, cu trenurile uruitoare, animația, zgomotele și traficul, 
este cea mai optimistă dintre melodiile orașului. In fiecare seară 
însă, Tokio pare simultan împovărat de hărmălaia cotidiană și 
aproape ușurat să poată lăsa deoparte povara zilei. Noaptea 
înlătură excesele și distragerile. Când mergi noaptea prin Tokio, 
simţi că te afli în pragul a ceea ce ţi-ai dorit dintotdeauna. 
Noaptea poţi auzi orașul respirând. 

M-am oprit la un internet cafe ca să intru pe site-ul lui Body & 
Soul și să văd cine cânta în seara asta. Era Toku, un tânăr 
vocalist și cântăreţ la fligorn, care-și făcuse deja o reputaţie 
pentru un sunet expresiv, care-i contrazicea vârsta de numai 
douăzeci și nouă de ani. Aveam două dintre CD-urile lui, dar nu-l 
văzusem cântând live. 

Era posibil ca Yamaoto să fi aflat că Midori se găsea în Tokio 
de la firma de detectivi la serviciile căreia recursese ea. In cazul 
ăsta exista posibilitatea să fie urmărită, poate chiar de 
Murakami. Am verificat cu atenţie locurile probabile din jurul 
clubului. Toate erau curate. 

Am intrat la 20:30. Clubul era plin, însă ușierul mi-a dat 
drumul când i-am spus că eram un prieten al lui Kawamura 
Midori, care se afla aici pentru concertul lui Toku. 

— Ah, da, a încuviinţat el. Kawamura-san a spus că s-ar putea 
să vină cineva. Vă rog. 

Midori stătea în capătul uneia dintre cele două mese lungi și 
paralele cu pereţii din Body & Soul, ceva mai ridicate față de 


VP - 270 


spaţiul pentru muzicieni. Am cercetat sala, dar n-am zărit nicio 
posibilă ameninţare. De fapt, publicul din seara asta era în 
majoritate tânăr și de sex feminin, venit pentru a-l vedea pe 
Toku, care, acompaniat de cvintetul său, captiva acum cu 
elegiacul „Autumn Winds”. 

Am zâmbit față de vestimentația formaţiei: tricouri, jeanși și 
mocasini. Toţi aveau părul lung și vopsit chapatsu-maroniu. 
Contemporanii lor i-ar fi considerat cool. Pentru mine arătau 
tineri. 

M-am îndreptat spre locul unde stătea Midori. Ea m-a privit 
apropiindu-mă, însă n-a schiţat nicio mișcare pentru a mă 
saluta. 

Purta o bluză cu guler întors, mulată pe bust și fără mâneci, 
care părea din cașmir subţire și negru, pe lângă care fața și 
braţele îi păreau de-a dreptul luminoase. S-a lăsat pe spate în 
scaun și i-am văzut pantalonii din piele moale și cizmele cu 
tocuri. Cu excepţia unei perechi de cercei mici din diamant, nu 
avea nicio altă podoabă. Îmi plăcuse mereu că nu exagera cu 
bijuteriile sau fardurile. Nu avea nevoie de așa ceva. 

— Să fiu sinceră, nu mă așteptasem să vii, mi-a spus. 

M-am aplecat spre ea, ca să mă poată auzi peste muzică. 

— Nu credeai că voi primi mesajul tău? 

A arcuit o sprânceană. 

— Nu crezusem că vei apărea, dacă eu voi propune ora și 
locul. 

Învăţa repede. Am strâns din umeri. 

— Uite-mă-s. 

Nu mai exista alt loc liber la mese, așa că ea s-a ridicat, și-a 
luat paharul și ne-am rezemat de perete, aproape atingându-ne 
umerii. 

— Ce bei? am întrebat-o. 

— Ardbeg. Cu tine l-am băut prima dată, mai ţii minte? Acum 
are gustul tău. 

— Atunci m-a surprins că ţi-a plăcut. 

Ea m-a privit pieziș. 

— Are o aromă dulce-amăruie, a rostit. 

Când a sosit chelneriţa, am comandat un Ardbeg. L-am 
ascultat pe Toku cântând despre tristețe, singurătate și regrete. 
Publicul îl adora. 

După ce show-ul s-a terminat și au încetat ropotele de 


VP - 271 


aplauze, Midori s-a întors către mine. M-a surprins să văd pe 
fața ei îngrijorare, ba chiar și înțelegere. După aceea am 
priceput motivul. 

— Ai... probabil că ai auzit despre Harry, a zis ea. 

Am aprobat din cap. 

— Îmi pare rău. 

Am așteptat o secundă, apoi am spus: 

— A fost omorât, să știi. Detectivii ăia pe care i-ai pus pe 
urmele lui au transmis informaţia cui nu trebuia. 

Midori a deschis gura, înmărmurită. 

— Ştiai că... ei mi-au spus c-a fost un accident. 

— Nici vorbă. 

— Tu de unde știi? 

— Circumstanţele. La un moment dat, ei au crezut că-mi 
dăduseră de urmă, așa că nu mai aveau nevoie de Harry. In 
plus, el avea stomacul plin de alcool, ori Harry nu bea aproape 
niciodată. 

— Dumnezeule, a zis ea și și-a dus palma la gură. 

Am privit-o în ochi. 

— Data viitoare, angajează o firmă care privește cu mai multă 
seriozitate obligaţiile de confidenţialitate. 

Midori a clătinat din cap, fără să-și desprindă palma de la 
gură. 

— Scuză-mă, am continuat plecându-mi privirea. N-a fost 
corect din partea mea. N-a fost vina nimănui, decât a celor care 
au făcut-o. Și a lui Harry, fiindcă n-a fost prudent. 

l-am povestit o versiune prescurtată și edulcorată a felului 
cum îl prinseseră în capcană și cum el refuzase să mă asculte. 

— Îmi plăcea de el, a rostit Midori după ce am terminat. M-am 
întrebat dacă a minţit când mi-a spus de moartea ta. De aceea i- 
am angajat pe detectivii ăia să-l fileze. Părea însă un tip de 
treabă. Era drăguţ și timid, și mi-am dat seama că avea multă 
consideraţie pentru tine. 

Am zâmbit slab. Ferparul lui Harry. 

— În locul tău, i-am spus, aș fi foarte atentă în Tokio. Pe mine 
m-au pierdut, dar mă vor căuta din nou. Dacă ei află că ești aici, 
s-ar putea să fie interesaţi. Așa cum au fost interesaţi și de 
Harry. 

A urmat o pauză lungă. După aceea, ea a zis: 

— Mâine mă întorc oricum la New York. 


VP - 272 


Am încuviințat încet, știind ce urma. 

— Nu te voi mai revedea niciodată, a continuat Midori. 

Am căutat un zâmbet. A ieșit destul de melancolic. 

— Știu. 

— Am înţeles ce vreau de la tine, a spus ea. 

— Da? 

A aprobat din cap. 

— La început am crezut că vreau să mă răzbun. M-am gândit 
întruna cum să te rănesc, cum să-ți provoc o durere de felul 
celei pe care mi-ai provocat-o tu. 

Nu m-a surprins. 

— Și te-am detestat pentru asta, a continuat Midori, deoarece 
crezusem mereu că ura este un sentiment demn de dispreţ. 
Slab și, în esenţă, inutil. 

M-am întrebat în treacăt cât de inocentă poate fi existența 
cuiva pentru a ajunge în mod credibil la o asemenea părere, și 
pentru o secundă am iubit-o pe Midori pentru asta. 

Ea a sorbit din whisky. 

— Însă întâlnirea noastră de alaltăieri mi-a schimbat 
sentimentele. Pe de o parte, fiindcă am înţeles că te-ai străduit 
realmente să recuperezi CD-ul acela și să termini ceea ce 
începuse tata. Pe de altă parte, fiindcă am știut că încercai să 
mă protejezi de ceilalţi care încercau să găsească CD-ul. 

— Dar în principal, fiindcă...? 

Midori și-a îndepărtat privirea, s-a uitat spre locul unde 
cântase formaţia, apoi a revenit la mine. 

— În principal, fiindcă am înţeles ce ești tu. Tu nu faci parte 
din lumea reală... cel puţin, nu din lumea mea reală. Tu ești un 
spectru, o creatură silită să trăiască în umbre. Și mi-am dat 
seama că o asemenea persoană nu merită să fie detestată. 

Dacă eu meritam să fiu detestat și dacă ea mă detesta nu era 
tocmai același lucru. M-am întrebat dacă ea știa asta. 

— Ci merită să fie compătimită? am întrebat. 

A încuviinţat din cap. 

— Poate. 

— Cred că-i posibil să prefer să mă detești, am comentat. 

Încercam să tratez lucrurile cu ușurință, însă ea n-a râs. 

S-a uitat în ochii mei. 

— Așa că ne-a mai rămas doar noaptea asta. 

Aproape că am spus „nu”. Aproape că i-am spus că ar fi prea 


VP - 273 


dureros. 

Apoi am decis că mă voi ocupa de durere după aceea. Așa 
cum făcusem de fiecare dată. 

Ne-am dus la Park Hyatt din Shinjuku. Midori stătea în Okura, 
dar ar fi fost prea periculos să mergem acolo împreună. 

Până la hotel am luat un taxi. Pe drum ne-am privit reciproc, 
dar niciunul n-a vorbit. Eu am mers la recepţie și am luat o 
cameră; când am intrat, n-am aprins lumina. A părut firesc să ne 
apropiem de ferestrele enorme, de unde am privit masa urbană 
a lui Shinjuku pâlpâind în lumina violetă din jur. 

M-am uitat din înălțime la oraș și m-am gândit la toate 
evenimentele ce duseseră spre această clipă precisă, momentul 
acesta pe care mi-l imaginasem și la care tânjisem în mod 
ridicol de atâtea ori și pe care încercam acum să-l savurez, chiar 
pe când îl simţeam cum se consumă irevocabil. 

La un moment dat am simţit-o pe Midori privindu-mă. M-am 
întors și am întins braţul, urmărindu-i cu degetele conturul 
chipului și al gâtului, încercând să-mi pirogravez toate detaliile 
în minte, ca să le am cu mine ulterior, după plecarea ei. M-am 
trezit rostindu-i numele încetișor, din nou și din nou, așa cum îl 
spun când sunt singur și mă gândesc la ea. Apoi Midori s-a 
apropiat, m-a cuprins în braţe și m-a tras, lipindu-mă de corpul 
ei cu o forță surprinzătoare. 

Avea aroma pe care mi-o reaminteam, de piele curată și cu o 
urmă de parfum care rămâne un mister pentru mine, și m-am 
gândit la vinurile pe care tot aștepți și aștepți să se decanteze, 
iar apoi șovăi să le bei, fiindcă vor dispărea și nu le vei mai 
avea. 

Ne-am sărutat mult timp, cu blândeţe, fără să ne grăbim, 
stând în fața ferestrei, și la un moment dat am uitat realmente 
ce anume ne adusese aici împreună și de ce trebuia după aceea 
să plecăm singuri. 

Ne-am scos hainele unul celuilalt așa cum făcusem prima 
dată, cu repeziciune, aproape cu furie. Am desfăcut bastonul pe 
care mi-l prinsesem de braţ și l-am aruncat pe jos. Midori a știut 
că nu trebuie să întrebe despre el. Când am fost amândoi 
dezbrăcaţi, continuând să ne sărutăm, ea s-a lipit de mine, 
astfel că a trebuit să înaintez cu spatele spre patul dublu. 
Picioarele mi s-au lovit de tăblia lui și m-am așezat pe margine. 
Ea s-a aplecat, cu o mână pe pat și cu cealaltă pe pieptul meu, 


VP - 274 


și m-a împins pe spate. S-a așezat în genunchi, călare peste 
mine, continuând să mă apese cu o palmă pe piept, iar cu 
cealaltă mână mi-a căutat membrul. L-a strâns o secundă, 
îndeajuns de tare ca să mă doară. Apoi, privindu-mă cu ochii ei 
negri, dar tot fără să rostească vreun cuvânt, mi l-a călăuzit 
înăuntrul ei. 

Ne-am mișcat încet la început, parcă experimentând, ca doi 
oameni nesiguri de motivele celuilalt. Palmele mi-au rătăcit 
peste peisajul corpului ei, când mișcându-se, când zăbovind, 
cumva în răspuns la ritmul răsuflării sau la intensitatea glasului 
femeii. Midori și-a pus mâinile pe umerii mei, ţintuindu-mă cu 
propria ei greutate, și a început să mă călărească mai energic. l- 
am privit faţa, conturată de lumina reflectată a ferestrelor, și am 
simţit ceva intangibil, ca o căldură sau un curent tălăzuind între 
trupurile noastre. Mi-am ridicat picioarele pe pat și din unghiul 
ușor modificat al corpurilor noastre m-am simţit pătrunzând-o 
mai adânc. Răsuflările i-au devenit mai scurte și s-au iuţit. Am 
încercat să mă rețin, nedorind să-mi dau drumul înaintea ei, dar 
s-a mișcat și mai repede, mai intens și am început să mă apropii 
de pragul limită. Un sunet, parţial mărâit, parţial scâncet, i s-a 
auzit din gât și Midori s-a aplecat, astfel încât faţa ei aproape că 
o atingea pe a mea și m-a privit în ochi. Când am simţit-o că 
atingea orgasmul și l-am atins și eu de asemenea, ea a șoptit: 

— Te urăsc. 

Și am văzut că plângea. 

După aceea s-a îndreptat de spate, însă și-a păstrat palmele 
pe umerii mei. A lăsat bărbia în piept, astfel încât umbrele îi 
ascundeau chipul. N-a scos niciun sunet, dar i-am simţit 
lacrimile căzându-mi pe piept și pe gât. 

N-am știut ce să spun, sau dacă s-o ating, și am rămas așa 
mult timp. După aceea Midori a coborât din pat și a plecat 
tăcută spre baie. M-am ridicat în capul oaselor și am așteptat. 
După câteva minute, ea a ieșit, purtând unul dintre halatele din 
prosop alb ale hotelului. M-a privit, însă n-a spus nimic. 

— Vrei să plec? am întrebat-o. 

A închis ochii și a încuviinţat din cap. 

— Bine. 

M-am ridicat și am început să mă îmbrac. Când am terminat, 
m-am întors spre ea. 

— Știu că te descurci bine în New York, am spus. Ganbatte. 


VP - 275 


„Ține-o tot așa”. 

Ea m-a privit. 

— Ce vei face? 

Am strâns din umeri. 

— Ştii cum este cu noi, creaturile nopţii. Trebuie să-mi găsesc 
un bolovan sub care să mă strecor înainte să răsară soarele. 

S-a silit să zâmbească. 

— După aceea, mă refeream. 

Am aprobat și am căzut pe gânduri. 

— Nu sunt sigur. 

A urmat o pauză. 

— Ar trebui să lucrezi cu prietenul tău, a zis ea. Este singurul 
lucru bun pentru tine. 

— Interesant - și el spune mereu chestia asta. Noroc că nu 
cred în conspirații. 

Zâmbetul i-a reapărut, de data asta mai puţin forțat. 

— Motivele lui sunt probabil egoiste. Ale mele nu sunt așa. 

Am privit-o. 

— După cele ce tocmai mi-ai spus, nu sunt sigur dacă mă pot 
încrede în motivele tale. 

Midori a coborât ochii. 

— Îmi pare rău. 

— Nu, e-n regulă. Ai fost onestă. Deși nu cred că cineva a mai 
fost onest cu mine chiar în felul acela. Cel puţin nu în momentul 
acela. 

Alt zâmbet. Era trist, dar cel puţin părea autentic. 

— Acum sunt onestă. 

Trebuia să pun punct. M-am apropiat îndeajuns ca să-i pot 
simţi mirosul părului și căldura pielii. Am rămas așa o secundă, 
cu ochii închiși. Am inspirat adânc. Am expirat lent. 

Am vorbit în engleză, pentru a evita finalitatea lipsită de 
ambiguitate a lui sayonara. 

— La revedere, Midori, am rostit. 

Am mers spre ușă și, din automatism, am privit pe vizor 
înainte să ies. Coridorul era pustiu. Am pășit afară fără să 
privesc înapoi. 

Pe coridor a fost greu. În lift a fost ceva mai ușor. Până am 
ajuns pe stradă, am știut că partea cea mai dificilă trecuse. 

Un glas a vorbit în interiorul meu, încetișor, însă insistent. Așa 
e cel mai bine, a rostit. 


VP - 276 


Capitolul 21 


Am mers pe străzile lăturalnice din Shinjuku, îndreptându-mă 
către est, decizând unde să stau peste noapte și ce voi face 
când mă voi trezi în dimineața următoare. Am încercat să nu mă 
gândesc la nimic altceva. 

Era târziu, totuși pe străzi se mai vedeau grupuri mici de 
oameni, deplasându-se aidoma unor constelații neclare prin 
pustietăţile spaţiului din jur: vagabonzi și cerșetori, prostituate 
și proxenetți, descurajații, marginalizaţii, deposedaţii. 

Eram sfâșiat de durere și nu mă puteam gândi la nicio cale 
prin care s-o alung. 

Pagerul mi-a bâzâit în buzunar. 

Bineînţeles că am gândit, Midori. 

Dar știam că nu era ea. Midori nu avea numărul meu. Și chiar 
dacă l-ar fi avut, nu l-ar fi folosit. 

M-am uitat la display, însă n-am recunoscut apelantul. 

Am găsit o cabină telefonică și am format numărul. A sunat o 
singură dată, după care o femeie a răspuns în engleză. 

— Salut, a spus ea. 

Era Naomi. 

— Salut, am zis. Aproape că uitasem că ţi-am dat numărul 
ăsta. 

— Sper că nu te deranjează că l-am folosit. 

— Câtuși de puţin. Am fost doar ușor surprins. 

Eram într-adevăr surprins. Gradul meu de alertă s-a ridicat la 
nivelul următor. 

A urmat o pauză. 

— Păi, treaba cam lâncezea în noaptea asta la club și am 
plecat mai devreme. M-am întrebat dacă n-ai vrea să treci pe la 
mine. 

Îmi venea greu să-mi imaginez o noapte lipsită de animație în 
Damask Rose, dar poate că era adevărat. Chiar și așa, m-aș fi 
așteptat ca ea să fi dorit să mergem mai întâi undeva - pentru o 
cină târzie, pentru un pahar... Nu doar o simplă întâlnire 
standard în apartamentul ei. Gradul de alertă a mai crescut un 
nivel. 

— Sigur că da, am zis. Dacă nu ești prea obosită... 

— Deloc. Mi-ar plăcea să vii. 


VP - 277 


Asta fusese bizar. Naomi pronunţase „mi-ar” cumva ca pe 
„ne-ar”. Pronunţia aceea tărăgănată se deosebea complet de 
obișnuitul ei accent portughez. Fusese oare un mesaj? Un 
avertisment? 

Mi-am privit ceasul. Era aproape 1:30. 

— Ajung în vreo oră. 

— Abia aștept. 

Am auzit-o închizând telefonul. 

Ceva nu era în regulă, deși nu puteam preciza ce anume. 

În primul rând, era straniu că ea mă căutase. Ca și povestea 
cu sositul mai devreme acasă, deși bănuiesc că partea a doua ar 
fi putut-o explica pe prima. Tonul ei păruse destul de normal, 
totuși existase cuvântul acela pronunţat în chip aparte. 

Întrebarea era ce ar fi trebuit să fac dacă știam că era o 
cursă? Nu ce ar fi trebuit să fac dacă suspectam, ci dacă știam. 

Am mers la altă cabină telefonică și l-am sunat pe Tatsu. Am 
fost redirecționat pe mesageria vocală. Am încercat din nou. 
Degeaba. Probabil că era la vreun filaj sau altceva. 

La urma urmelor, programul lui s-a terminat pe ziua de azi, 
mi-am spus. La naiba, totuși. 

Lucrul cel mai sigur, lucrul inteligent, ar fi fost să mă ţin 
departe până îmi puteam asigura o susţinere. Aici putea fi însă o 
oportunitate și n-aș fi vrut să-mi scape printre degete. 

Am luat un taxi până la marginea lui Azabu Juban. Desigur, 
cunoșteam bine împrejurimile apartamentului lui Naomi, pe care 
le cercetasem și exploatasem în noaptea când o așteptasem în 
ploaie. Clădirea de pe strada secundară perpendiculară, cu 
tenda și pubelele din plastic, era un loc perfect pentru o 
ambuscadă. Dacă cineva m-ar fi așteptat, s-ar fi poziţionat 
acolo. La fel cum o așteptasem eu. 

Mergeam spre capătul străzii care ducea în spatele clădirii, 
când am auzit bâzâitul motorului în doi timpi al unei motociclete 
care venea către mine. Era un scuter pentru livrări de pizza, cu 
un încălzitor portabil fixat în spate și un steguleţ care făcea 
reclamă pizzeriei. Am privit-o cu atenţie, pentru a mă convinge 
că nu era altceva decât ceea ce părea. Da, pur și simplu un 
tânăr care încerca să mai câștige câţiva yeni dintr-un job de 
noapte. Puteam simţi mirosul pizzei dinăuntrul încălzitorului. 

Mi-a venit o idee. 

Am fluturat din braţ spre el. A oprit lângă mine. 


VP - 278 


— Poţi să-mi faci un serviciu? l-am întrebat în japoneză. 
Câștigi zece mii de yeni. 

Ochii i s-au rotunjit. 

— Sigur că da, a încuviinţat. Ce anume? 

— La capătul străzii ăsteia, pe dreapta în direcţia ta de mers, 
este o clădire cu o tendă și niște lăzi de gunoi înșiruite într-o 
parte. Cred că un prieten mă așteaptă acolo, dar aș vrea să-i fac 
o surpriză. Poţi să treci pe lângă clădire, venind din direcţia 
opusă, să te uiţi atent și să-mi spui după aceea dacă ai văzut pe 
cineva? 

Ochii i s-au holbat și mai mult. 

— Pentru zece mii de yeni? Cum să nu! 

Am scos portofelul și am luat o bancnotă de cinci mii de yeni. 

— Jumătate acum și jumătate când te-ntorci, i-am spus. 

A luat banii și a dispărut. A revenit după trei minute. 

— Acolo este, mi-a spus. Exact unde mi-ai zis. 

— Mulţumesc, am încuviinţat. Mi-ai salvat viața. 

l-am dat alţi cinci mii de yeni. A privit bancnota complet 
neîncrezător, după care chipul i s-a luminat de un zâmbet 
orbitor. 

— Mulţumesc! a spus. Grozav! Mai ai nevoie de ceva? 

Am surâs și am clătinat din cap. 

— Nu în seara asta. 

A părut ușor dezamăgit, apoi a zâmbit iarăși de parcă ar fi 
știut că sperase prea mult. 

— Bine, a zis. Mulţumesc încă o dată. 

A ambalat motorul și a plecat. 

Am desfăcut bastonul și l-am palmat în mâna dreaptă. Am 
scos spray-ul cu piper al lui Yukiko și l-am ţinut în stânga. Am 
pornit în felul furișat pe care-l învăţasem în patrulările de 
recunoaștere pe distanţe lungi în Vietnam, aproape lipit de 
clădirile pe lângă care treceam, verificând fiecare colț, fiecare 
punct fierbinte, confirmându-mi că era curat înainte de a 
avansa. 

Am avut nevoie de aproape o jumătate de oră ca să parcurg 
cei o sută de metri până la locul ambuscadei. Când am ajuns la 
numai trei metri depărtare, paravanul oferit de lăzile de gunoi 
se micșorase prea mult ca să mai continui. M-am ghemuit și am 
așteptat. 

Au trecut cinci minute. Am auzit scrâșnetul unui chibrit frecat 


VP - 279 


pe cutie, după care am văzut un firicel de fum albastru 
ridicându-se dinapoia unei stive de containere. Cel de acolo nu 
era Murakami. Murakami n-ar fi făcut ceva atât de stupid. 

Am strecurat spray-ul cu piper înapoi în buzunar și am extins 
lent bastonul până la lungimea totală, l-am tras de capăt, ca să 
mă asigur că toate segmentele se blocaseră în poziţia deschis, 
și am strâns puternic mânerul în mâna dreaptă. Am privit fumul 
ridicându-se în faţa mea și am numărat inhalările și exalările. 
Am așteptat până am știut că individul de acolo inhala, moment 
în care atenţia i-ar fi fost oarecum distrasă de plăcerea 
absorbirii  nicotinei.  Inhalare,  exalare.  Inhalare, exalare. 
Inhalare... 

Am sărit din locul unde eram ghemuit și m-am repezit înainte, 
cu braţul care ţinea bastonul îndoit înapoia cefei, ca și cum aș fi 
încercat să-mi scarpin umărul opus, și cu mâna liberă ridicată, 
protejându-mi faţa și capul. Am parcurs distanţa într-o secundă 
și am văzut bărbatul imediat după ce am trecut de marginea 
pubelelor, apărând dinapoia lui. Era unul dintre bodyguarzii lui 
Murakami, care purta o jachetă din piele neagră scurtă până în 
talie, ochelari de soare și căciulă de lână, pentru o deghizare 
superficială. Auzise zgomotul brusc al apropierii mele și 
întorsese pe jumătate capul spre mine, când am năvălit peste 
el. 

Gura a început să i se deschidă, cu ţigara atârnând inutil între 
buze. Mâna dreaptă i-a pornit spre un buzunar al jachetei. Am 
văzut totul cu încetinitorul, perfect clar. 

Am aterizat pe piciorul drept și am șfichiuit bastonul în 
obrazul lui. Capul i-a ricoșat sub forţa loviturii. Ochelarii au 
zburat cât colo. Țigara i-a părăsit gura, rostogolindu-se ca un 
cartuș scuipat de o armă de foc, după care a urmat o explozie 
de dinţi și sânge. S-a clătinat spre înapoi și a început să lunece 
în jos pe zidul clădirii. M-am apropiat și i-am înfipt mânerul 
bastonului sub bărbie, oprindu-i coborârea. 

— Unde-i Murakami? am întrebat. 

El a scuipat o masă de sânge și bucăţi de dinţi. 

L-am percheziţionat rapid în timp ce horcăia și încerca să-și 
revină. Am găsit în jachetă un cuţit Kershaw, similar celui al lui 
Murakami, iar într-un etui la centură un telefon mobil. Le-am 
luat pe ambele. 

Am apăsat mai puternic cu bastonul. 


VP - 280 


— Unde este? am repetat. 

El a tușit și a scuipat. 

— Naka da, a rostit cu cuvinte neclare din cauza rănilor 
suferite. „Înăuntru”. 

— Unde ţi-e partenerul? 

A icnit și a încercat să se repeadă spre fața mea. l-am înfipt 
bastonul în sus, în gât. S-a schimonosit la față și a coborât 
braţele. 

— Unde ţi-e partenerul? am repetat. 

A tras aer adânc în piept și a șuierat: 

— Omote da. „In faţă”. 

Părea logic. La fel aș fi asigurat și eu cele două intrări în bloc. 

Am retras bastonul și l-am izbit cu vârful lui în plexul solar. 
Bodyguardul s-a îndoit din mijloc, gemând. Am pășit înapoia lui, 
i-am trecut bastonul peste trahee și i-am înfipt un genunchi în 
spinare. M-am arcuit spre spate, trăgându-l spre mine cu 
bastonul și împingând înainte cu genunchiul. Braţele i s-a ridicat 
disperate spre oțel, pentru a îndepărta apăsarea, însă era deja 
prea târziu. Laringele îi fusese strivit. S-a mai zbătut în tăcere o 
jumătate de minut, după care s-a lăsat moale peste mine. 

L-am coborât ușor pe sol și am privit în jur. Era liniște totală. l- 
am scos căciula și jacheta și le-am îmbrăcat. Am căutat apoi pe 
jos după ochelarii de soare și i-am pus la ochi. 

Am târât corpul cât mai departe în umbre, după care am 
ridicat ţigara care încă nu se stinsese și am pus-o între buze. Am 
lovit bastonul de pavaj ca să-l închid, l-am vârât într-un buzunar 
al jachetei și am palmat spray-ul cu piper. 

Spre deosebire de spatele blocului, partea din faţă nu avea 
străzi perpendiculare și astfel punctele de supraveghere erau 
mai puţine. Mai precis, știam că exista un singur punct cu 
adevărat bun: străduța din lungul blocului, aflată de cealaltă 
parte a străzii. 

Am ocolit spre partea din faţă a blocului, cu ochelarii pe ochi, 
căciula pe cap și ţigara în gură. Am ţinut capul plecat, dar 
privirea orientată spre înainte, în postura pe care ar fi folosit-o și 
indivizii ăștia pentru a evita martorii și videocamerele. 

L-am văzut de cealaltă parte a străzii, imediat cum am ocolit 
colţul blocului. Era îmbrăcat la fel ca recent decedatul lui 
partener. Am mers direct spre el, repede și cu pas încrezător. 
Ochelarii de soare erau excelenți pentru deghizare, dar 


VP - 281 


mizerabili pentru vederea pe timp de noapte. A crezut că eram 
partenerul lui. A ieșit din umbre pentru a mă întâmpina, 
neînţelegând probabil de ce-mi abandonasem postul. 

Când am ajuns la trei metri distanță, l-am văzut ţuguind 
buzele derutat. La doi metri, maxilarele au început să i se 
îndepărteze, când și-a dat seama că ceva era clar în neregulă. 
La un metru depărtare, toate întrebările lui și-au primit răspuns 
sub forma unui jet de spray cu piper. 

Mâinile i s-au ridicat spre faţă și s-a împleticit un pas îndărăt. 
Am scuipat ţigara dintre buze, am îndesat spray-ul într-un 
buzunar al jachetei și am scos bastonul. L-am scuturat, 
deschizându-l, am pășit înapoia bodyguardului și l-am șfichiuit în 
jurul traheii lui, așa cum făcusem cu tovarășul său, însă de data 
aceasta cu o strânsoare transversală mai puternică, care i-a 
zdrobit și carotida odată cu laringele. Degetele i s-au încleștat 
de metal și picioarele au bâjbâit câteva secunde, căutând o 
priză pe asfalt, când l-am târât înapoi pe străduță. Până am 
ajuns în umbre, era mort. L-am percheziționat și am găsit alt 
cuțit și alt telefon mobil. Am lăsat cuțitul. Am luat telefonul. 

Am pliat bastonul, l-am băgat în buzunar și am pornit spre 
cabina telefonică din capătul străzii. Nu știam dacă Naomi avea 
identificator de apelant și nu voiam să risc și s-o sun de pe unul 
dintre telefoanele mobile pe care tocmai le obţinusem. 

Am sunat-o. A răspuns la al treilea ţărâit, cu glasul ușor 
nesigur. 

— Alo? 

— Bună, eu sunt. 

O pauză. 

— Unde ești? _ 

— N-o să reușesc să ajung în noaptea asta. Imi pare rău. 

Altă pauză. 

— Nu-i nimic. Asta e. 

Părea ușurată. 

— Voiam doar să te anunţ. O să te caut eu în curând, e bine? 

— Bine. 

Am închis și am revenit în spatele blocului. M-am strecurat în 
umbre lângă corpul pe care-l lăsasem acolo. 

Unul dintre telefoanele mobile luate de la bodyguarzi a 
început să vibreze. L-am scos și l-am activat. 

— Hai, am spus. 


VP - 282 


Am auzit mârâitul specific al lui Murakami și am simţit șocul 
adrenalinei prin tot corpul. 

— Nu mai vine-n noaptea asta, a spus el. Cobor într-un minut. 
Sună-l pe Yagi-san și fiţi pregătiţi de plecare. 

Am bănuit că Yagi era unul dintre cei pe care-i scosesem din 
circulaţie. 

— Hai, am spus. 

El a închis. 

Am pus telefonul înapoi în buzunar. Am scos bastonul și l-am 
ţinut pliat în mâna dreaptă. În stânga tineam spray-ul cu piper. 
Inima îmi bubuia regulat în piept. Am inspirat adânc pe nas, am 
ținut aerul în plămâni, apoi l-am expirat lent. 

Ușa din spate a blocului era cea mai puţin circulată și nu avea 
videocameră de securitate. Știam că va ieși pe acolo, așa cum 
făcusem și eu când fusesem la Naomi. 

Am rămas la marginea cercului difuz de lumină proiectat de 
un felinar stradal din apropiere, unde Murakami avea să mă 
vadă, dar unde silueta avea să-mi fie ocultată de umbre. Pentru 
a maximiza elementul de surpriză, trebuia ca el să se apropie 
cât mai mult. Surpriza putea fi unicul avantaj pe care să-l am 
faţă de el. 

După două minute, Murakami a apărut pe ușa din spate. M- 
am retras un pas în umbre, cu ochelarii de soare pe ochi, cu 
căciula coborâtă mult pe frunte. 

ÎI însoțea un câine, care se smucea în lesă. Am avut nevoie de 
o secundă ca să-l recunosc fără botniță. Era pitbullul alb care 
fusese în Mercedes după lupta mea cu Adonis. 

Rahat. 

Am fost cât pe-aci să mă întorc și s-o iau la fugă, însă 
instinctele atavice ale unui câine sunt declanșate de fuga prăzii 
și exista o posibilitate prea mare ca animalul să mă ajungă și să 
mă doboare din spate. Trebuia să-mi joc cartea până la capăt. 

Cel puţin atenţia lui Murakami era parţial îndreptată spre 
câine. M-a zărit și a ridicat capul într-un gest scurt de salut, apoi 
a coborât ochii spre animal, care începuse să mârâie. 

Cuţu drăguţ, am gândit eu. Cine-i cutu drăguţ, fir-ai al 
dracului! 

Se apropiau. Murakami s-a uitat din nou la mine, apoi la 
câine. Creatura mârâia urât de acum, în sunete scurte, sacadate 
și letale, care-i porneau în uruituri adânci din piept. 


VP - 283 


Murakami n-a părut foarte îngrijorat. Bănuiam că un câine 
care înfuleca praf de pușcă și steroizi amestecați în mâncarea 
lui și supozitoare din ardei jalapeño la desert putea să mărâie și 
spre o pală de vânt, și că Murakami era obișnuit cu 
comportamentul acela, ba poate chiar îl aprecia. 

S-au apropiat și mai mult. Câinele începuse să încerce să 
scape de sub control, mârâind și trăgând de lesă. Murakami l-a 
privit din nou. L-am auzit rostind: 

— Doushitanda? „Ce dracu’ ai?” 

Apoi a început să ridice capul. Nu era pe atât de aproape pe 
cât aș fi vrut, însă știam că următoarea lui privire va pune 
lucrurile cap la cap. Nu aveam să capăt o oportunitate mai 
bună. 

Am sărit spre ei, parcurgând distanţa din două salturi lungi. 
Murakami a reacţionat instantaneu, eliberând lesa și ridicând 
brațele pentru a-și proteja partea de sus a corpului și capul. 

Era o reacție bine antrenată și mă așteptasem la ea. Ignorând 
câinele, pe care-l etichetasem ca fiind amenințarea mai mică, 
m-am ghemuit, am dus braţul drept în spate și l-am șfichiuit 
după aceea spre înainte ca o lovitură de backhand la tenis. 
Bastonul a început să se telescopeze. Până a ajuns la glezna lui 
Murakami, atinsese lungimea completă de șaizeci de centimetri. 
Impactul oţelului în glezna lui a fost una dintre senzațiile cele 
mai minunate pe care le simţisem vreodată. Dacă aș fi ratat, aș 
fi fost mort după câteva secunde. 

N-am ratat însă. Am simţit osul rupându-se sub oţel și l-am 
auzit pe Murakami urlând. În clipa următoare n-am mai văzut 
decât câinele alb, care se repezea spre mine ca o rachetă de 
croazieră. 

Am izbutit să-mi ridic braţul stâng în faţa gâtului. Câinele a 
sărit și și-a încleștat colții în el imediat deasupra încheieturii. A 
urmat o explozie de durere. Impactul m-a propulsat înapoi. 

Știam că dacă voi cădea pe spate cu creatura aceea deasupra 
mea, legiștii nu mi-ar mai fi recuperat ulterior nici macar o 
părticică întreagă din corp. Parţial din instinct, parţial graţie 
antrenamentelor de judo, am lăsat ca momentele noastre de 
inerție cumulate să ne poarte într-un salt mortal peste cap, 
încheiat printr-o aterizare ghemuită. Dulăul continua să mă ţină 
imediat de deasupra încheieturii, mârâind și scuturând din cap, 
cu o strânsoare menită să sugrume și să ucidă, așa cum fusese 


VP - 284 


antrenat. De acum nu mai puteam simţi absolut nimic în braţul 
acela. 

Am încercat să ridic bastonul și să-l lovesc în cap, dar n-am 
izbutit. Ghearele lui zgrepțănau pavajul, căutând o priză, o 
pârghie din care să mă poată răsturna. 

Am dat drumul bastonului și mi-am întins brațul valid, 
încercând să-i prind testiculele. S-a ferit la stânga, apoi la 
dreapta, știind ce intenţionam, totuși le-am ajuns. l-am prins 
fudulia canină și am tras în jos pe cât de violent trăsesem 
vreodată în viaţa mea. Fălcile au slăbit și mi-am smuls braţul, 
eliberându-l. 

M-am ridicat, clătinându-mă. Fiara s-a zvârcolit pe jos pentru 
o secundă, apoi s-a ridicat. A mărâit și m-a privit cu ochi 
injectaţi. 

M-am uitat la mâna mea stângă. Strângea tubul spray-ului cu 
piper cu o determinare rigor mortis. Probabil că tendoanele se 
blocaseră sub presiunea maxilarelor animalului. 

Mușchii câinelui s-au încordat. Am smucit spray-ul, folosindu- 
mă de mâna bună. Dulăul a sărit. Am întins tubul și am apăsat 
pe declanșator. 

S-a auzit zgomotul satisfăcător de gaz ieșind sub presiune și 
un norișor roșu a lovit fiara drept în față. Momentul de inerție a 
purtat-o în mine și m-a răsturnat pe spate, însă acum tresărea și 
bălea, nemaifiind interesată să atace. M-am rostogolit de sub 
corpul cuprins de spasme și m-am ridicat în poziţie ghemuit. 

Câinele a început să se zbată pe jos, frecându-și botul cu 
disperare de asfalt, de parcă ar fi încercat să se șteargă de 
substanţa care-i cauza agonie. M-am apropiat cu spray-ul. Când 
și-a întors către mine botul șuierător, am ţintit direct în nas și 
am apăsat butonul. Un nor gros a ţâșnit și apoi, la fel de brusc, a 
murit; tubul se golise. 

Fusese însă suficient. Corpul dulăului a început să se zbată 
într-un fel pe lângă care spasmele anterioare păreau niște 
exerciţii jucăușe de stretching. Oleorășina de Capsicum este o 
substanţă iritantă, care în condiţii obișnuite nu este fatală, dar o 
doză concentrată precum cea tocmai primită de pitbull se putea 
dovedi excepţia de la regulă. 

M-am uitat spre Murakami. Se ridicase, însă își menținea 
greutatea pe un singur picior, protejându-și glezna ruptă. Ținea 
cuțitul Kershaw în mâna dreaptă, foarte aproape de corp. 


VP - 285 


Am coborât ochii și am văzut bastonul. L-am ridicat cu mâna 
sănătoasă și m-am apropiat de Murakami; brațul stâng îmi 
atârna inutilizabil. 

Bărbatul mârâia din adâncul pieptului, foarte asemănător cu 
câinele său. 

M-am deplasat în jurul lui într-un cerc prudent, silindu-l să se 
rotească, și am încercat să-i evaluez mobilitatea. Știam că 
lovitura pe care i-o expediasem în gleznă fusese extrem de 
puternică. Mai știam de asemenea că era posibil ca el să încerce 
să exagereze gravitatea rănii, pentru a mă determina să risc și 
să mă pripesc. Dacă ar fi putut prinde bastonul telescopic sau să 
treacă în alt fel pe sub garda mea, cuțitul lui și două braţe tefere 
s-ar fi dovedit decisive. 

De aceea, nu m-am grăbit. Am fentat cu bastonul. Spre 
stânga, apoi spre dreapta. Am descris cercuri spre mâna cu 
cuțitul, îngreunându-i posibilitatea de a înhăţa ceva cu degetele 
libere, ţinându-l întruna în mișcare, uzându-i glezna. 

L-am lăsat să se obișnuiască cu fentele stânga-dreapta. După 
aceea am atacat central, printr-un jab direct spre faţa și gâtul 
lui. A parat cu mâna liberă, încercând să prindă oţelul, dar mă 
așteptasem la asta și l-am smucit la timp. Pentru ca apoi, la fel 
de rapid, să revin cu un backhand, izbindu-l în tâmplă. 

Murakami a căzut într-un genunchi, însă nu m-am repezit spre 
el. Instinctul mi-a spus că simula, încercând din nou să mă 
ademenească în raza de acţiune a braţelor lui, acolo unde mi-ar 
fi neutralizat alonja superioară asigurată de baston. 

Pe o parte a capului îi curgea sânge. M-a privit și pentru o 
fracțiune de secundă am zărit frica traversându-i chipul ca o 
pală de ploaie mânată de vânt. Trucurile nu-i funcţionaseră și o 
știa. Știa că eu urma să-l uzez cu atenţie, metodic, că nu voi 
încerca nicio acţiune stupidă pe care s-o poată exploata. 

Unica lui șansă ar fi fost să încerce ceva disperat. l-am dat 
ocol cu atenţie și am așteptat s-o facă. 

L-am lăsat să se mai apropie puţin, suficient ca să-i ofer 
speranţă. 

Am fentat și m-am ferit, silindu-l să se rezeme în glezna ruptă. 
Acum gâfâia. 

Cu un kiai sonor, a fandat spre mine, întinzând mâna liberă, 
sperând să înșface o mânecă a jachetei și să mă tragă în lama 
cutitului. 


VP - 286 


Însă glezna l-a încetinit. 

Am făcut un pas lung înapoi și în lateral și l-am izbit cu 
bastonul peste braț. Am ignorat forța în folosul preciziei și 
vitezei, însă a fost totuși o lovitură solidă. Murakami a icnit de 
durere, iar eu m-am mai retras doi pași ca să evaluez situația. El 
și-a lipit braţul rănit de corp și s-a uitat la mine. A zâmbit. 

— Haide, a spus. Sunt aici. Termină-mă. Nu te teme. 

Am reînceput să descriu cercuri în jurul lui. Tachinările acelea 
nu însemnau nimic pentru mine. 

— Prietenul tău a zbierat când a căzut în gol, a zis el. A 
făcut... 

Am străbătut distanţa dintr-un singur pas și i-am repezit 
bastonul în gât. Şi-a ridicat brațul rănit pentru a încerca să-l 
prindă, dar eu îl retrăsesem deja de-a curmezișul corpului meu. 
Din aceeași mișcare, am schimbat nivelurile de atac, m-am lăsat 
pe vine și am expediat bastonul iarăși în piciorul lui. Murakami a 
urlat și a căzut în genunchi. 

Am pășit înapoia lui, departe de orice posibilitate de fandare. 

— Așa a făcut el? am șuierat și l-am izbit cu bastonul în 
țeastă, de sus în jos, ca și cum aș fi folosit o secure. 

Murakami a căzut pe o parte, după care s-a străduit să-și 
regăsească echilibrul. Am repetat lovitura. Și încă o dată. Stropi 
de sânge i-au zburat din craniu. Mi-am dat seama că urlam. Nu 
știam ce anume. 

Am abătut lovituri asupra lui până când nu mi-am mai simţit 
brațul și umărul de durere. După aceea m-am retras un pas 
mare și m-am lăsat să cad în genunchi, trăgând aer adânc în 
piept. M-am uitat spre pitbull. Era nemișcat. 

Am așteptat câteva secunde să-mi recapăt răsuflarea. Am 
încercat să pliez bastonul, dar n-am putut. L-am privit și am 
înțeles motivul. Tija de oțel se deformase, căpătând forma unui 
arc, în urma loviturilor pe care i le aplicasem lui Murakami. 

lisuse! M-am ridicat și i-am tras corpul în umbre, sub tendă, 
lângă bodyguardul lui. Este teribil de greu să tragi cu un singur 
braț, dar am izbutit. Cu câinele a fost mai ușor. Am luat 
telefoanele mobile, le-am șters și le-am aruncat. Am făcut la fel 
cu ochelarii de soare. Ultimul a fost bastonul. Nu doream să fiu 
descoperit având asupra mea o armă ucigașă, lungă de șaizeci 
de centimetri și îndoită după forma ţestei uneia dintre victime. 
Am dezbrăcat jacheta de piele pe care o luasem de la 


VP - 287 


bodyguard și am aruncat-o peste toate. 

Câteva găleți de lângă tendă adunaseră în ele apă de ploaie. 
Le-am folosit ca să spăl zona și să fac sângele mai puţin evident. 
După ce am terminat, am șters orice amprente. 

Ultima oprire a fost în faţa blocului, unde am căutat ţigara pe 
care o scuipasem înainte de a-l ataca pe al doilea bodyguard. 
Am strivit-o cu grijă și am luat chiștocul cu mine. 

M-am dus la clădirea lui Naomi și am apăsat cu încheietura 
unui deget pe butonul de intercom al apartamentului ei. După o 
clipă i-am auzit glasul. Tonul îi era speriat. 

— Cine este? a întrebat. 

Pentru o secundă nu mi-am mai putut aminti nici măcar 
numele pe care-l folosisem când o întâlnisem în club. Apoi mi- 
am reamintit: fusese numele meu real. 

— Eu sunt, am spus. John. 

l-am auzit doar respiraţia. 

— Eşti singur? a întrebat femeia. 

— Da. 

— Bine. Vino. Repede! 

Ușa a bâzâit și s-a deschis. Am ţinut capul plecat, pentru ca 
faţa să nu-mi poată fi distinsă de cei care aveau cu certitudine 
să examineze în cursul dimineții înregistrările de securitate ale 
blocului. Am suit pe scară până la nivelul al cincilea și am 
ciocănit încet la ușa ei. 

Am văzut lumina ocultată pentru o clipă înapoia vizorului. 
După aceea ușa s-a deschis. Gura lui Naomi s-a deschis larg 
când m-a văzut. 

— Oh meu deus, a zis ea, meu deus, ce s-a-ntâmplat? 

— M-am întâlnit cu ei când ieșeau. 

Ea a scuturat din cap și a clipit repede. 

— Intră, intră. 

Am intrat în genkan și ea a închis ușa după mine. 

— Nu pot să rămân, i-am spus. Cineva o să-i găsească în 
curând, iar atunci polițaii vor mișuna peste tot în cartier. 

— „Să-i găsească”..., a zis ea, după care înţelegerea i-a 
înăsprit trăsăturile. l-ai... i-ai omorât? A clătinat din cap de parcă 
n-ar fi putut s-o creadă. Oh merda... 

— Spune-mi ce s-a-ntâmplat. 

Ea m-a privit. 

— În seara asta au venit după mine la club și mi-au spus că 


VP - 288 


trebuia să merg cu ei, dar n-au zis de ce. M-am speriat rău de 
tot. M-au silit să-i duc prin spate, până aici, la mine în 
apartament. Murakami avea un câine și mi-a spus că-l va asmuţi 
asupra mea, dacă nu voi face exact ce dorea el. 

S-a uitat la mine, înspăimântată, gândeam, de ce-aș fi putut 
crede. 

— E-n regulă, am încuviinţat. Zi mai departe. 

— Mi-a mai spus că știa că mă întâlnisem cu tine în afara 
clubului și că aveam o cale prin care să te contactez. Mi-a spus 
să te sun și să-ţi cer să vii aici. 

— Probabil c-a minţit, am zis eu. Poate că microfoanele te-au 
înregistrat când mi-ai dat adresa ta de e-mail în prima noapte 
din club și a exploatat informaţia aceea. Sau poate că Yukiko a 
simţit ceva și i-a spus. Nu contează. 

Ea a aprobat din cap. 

— M-a întrebat în ce limbă vorbeam noi doi când eram 
împreună și i-am spus că în principal engleza. Engleza lui nu-i 
chiar grozavă, dar mi-a zis că dacă auzea ceva în neregulă din 
partea mea, orice care să semene a avertisment, mă va da de 
mâncare la câine. A ascultat conversaţia de lângă mine. M-am 
temut că dacă voi încerca să te avertizez, ai putea replica și 
Murakami își va da seama ce făcusem. Am încercat totuși să-ți 
spun, într-un fel pe care el nu l-ar fi putut sesiza. Ai observat? 

Am încuviințat. 

— „Mi-ar plăcea”..., am rostit pronunţând cuvintele așa cum 
făcuse ea. 

— Sim. Îmi pare rău că n-am putut face mai mult. Eram prea 
speriată. El și-ar fi dat seama. 

Am zâmbit. 

— A fost perfect ce ai făcut, am zis. Ai gândit bine în condiţii 
de stres. Obrigado. 

Îmi tineam încheietura mâinii în faţă, sprijinită de cealaltă 
mână, și ea a observat. 

— Ce-ai păţit la braţ? m-a întrebat. 

— Câinele lui Murakami. 

— lisuse! Ai păţit ceva? 

Mi-am privit mâna. Jacheta luată de la bodyguard împiedicase 
colții pitbullului să-mi străpungă pielea, totuși zona era vânătă și 
serios umflată, și m-am gândit că era posibil să-mi fi rupt ceva. 

— O să fiu bine, i-am zis. Mai îngrijorat sunt în privinţa ta. 


VP - 289 


Lângă blocul tău s-a petrecut o crimă triplă. Imediat ce corpurile 
vor fi găsite, ceea ce nu va fi deloc greu, poliţia va cere 
înregistrările videocamerelor de securitate de la toate clădirile 
din jur. Te vor vedea sosind însoţită de un bărbat cu un câine 
alb, același câine alb care se răcește acum alături de stăpânul 
lui la câțiva metri de bloc. Va trebui să răspunzi la o sumedenie 
de întrebări. 

Ea m-a fixat cu privirea. 

— Ce să fac? 

— Dacă te interoghează, spune adevărul. Nu-i recomandabil 
să spui că mi-ai deschis ușa acum, pentru că devii complice, dar 
nu nega că cineva a încercat să intre în apartament. Poliţia mă 
va vedea pe înregistrările de securitate, deși am avut grijă să-mi 
feresc faţa. 

Naomi a încuviințat. 

— Am înţeles. 

— Problema ta reală nu vor fi însă polițiștii, ci asociaţii celor 
care au fost aici în noaptea asta. Ei vor veni după tine, fie ca să 
se răzbune, fie ca să ajungă la mine, sau ambele. 

Culoarea a pălit de pe pielea ei caramel. 

— Murakami m-ar fi omorât în noaptea asta, nu-i așa? 

Am aprobat din cap. 

— Dacă eu aș fi venit, așa cum sperase, m-ar fi ucis, apoi te- 
ar fi eliminat și pe tine ca martor potenţial și posibilă pistă spre 
el. Pentru că n-am venit, n-ai mai reprezentat o problemă. In 
gândirea lui, nu merita deranjul să te ucidă. Foarte simplu! 

— Meu deus, a înghiţit Naomi un nod. 

Era palidă la faţă. 

— Strânge-ţi câteva lucruri într-o geantă, i-am spus. Fă-o 
repede. la un taxi până în Shinjuku sau Shibuya, undeva unde să 
mai fie încă oameni pe stradă. Acolo ia alt taxi și du-te la un love 
hotel, un loc în care cazarea să fie automată. Folosește bani 
cash, nu cărți de credit. Mâine dimineaţă la prima oră ia un tren 
spre Nagoya sau Osaka, un oraș cu un aeroport major. Suie în 
primul avion care părăsește ţara. Nu contează unde se duce. 
Odată ce vei fi în afara Japoniei, vei fi în siguranţă. De acolo, poți 
să pleci spre casă. 

— Spre casă? 

Am încuviințat. 

— Spre Brazilia. 


VP - 290 


Ea a rămas tăcută mult timp, după care mi-a prins mâna 
teafără între palmele ei. M-a privit. 

— Vino cu mine, a spus. 

Uitându-mă în ochii aceia verzi, aproape că aș fi putut spune 
„da”. Însă n-am făcut-o. 

— Vino cu mine, a repetat Naomi. Și tu te afli în pericol. 

Și atunci, în clipa aceea, mi-am dat seama că creasem un nod 
nou, un alt Harry sau Midori pe care un urmăritor decis, ca 
Yamaoto sau CIA, l-ar fi putut utiliza ca modalitate de a ajunge 
la mine. lar nodul acesta mergea drept spre Brazilia. Locul unde 
plănuise să se stabilească Yamada-san, alter egoul meu. 

Cred că am zâmbit ușor înaintea ironiei sorții, a glumelor pe 
care destinului îi place să le facă, fiindcă Naomi a întrebat: 

— Ce este? 

Am clătinat din cap. 

— Eu nu pot călători acum. Și chiar dacă aș putea, ar fi prea 
periculos pentru tine să încerci să călătorești în tovărășia mea. 
Nu mai sta. O să găsesc un mod de a te contacta în Salvador, 
după ce vei reveni acolo. 

— O s-o faci cu adevărat? 

— Da. 

A urmat o pauză lungă. Apoi Naomi m-a privit drept în ochi. 

— Eu nu cred că vei veni de fapt. Nu-i nimic. Insă 
contacteaza-mă și spune-mi-o. Nu mă face să aştept, neștiind. 
Nu-mi face asta. 

Am aprobat, gândindu-mă la Midori și la felul cum ea spusese: 
Să vedem cum îti place incertitudinea. 

— Te voi contacta, i-am zis. 

— Nu știu cu exactitate unde voi fi, dar poţi lua legătura cu 
mine prin intermediul tatălui meu. David Leonardo Nascimento. 
El va ști cum să dea de mine. 

— Du-te, i-am spus. Nu ai mult timp la dispoziţie. 

M-am întors să plec, însă ea m-a prins de braț și s-a apropiat 
de mine. Și-a pus palmele pe faţa mea și m-a sărutat apăsat. 

— O să te-aștept, a spus. 


VP - 291 


Capitolul 22 


Am părăsit cartierul mergând pe jos. Nu doream să fiu văzut, 
nici chiar de un șofer anonim de taxi. 

M-am spălat într-o saună deschisă toată noaptea, apoi m-am 
oprit într-o drogherie non-stop și am cumpărat un flacon de 
ibuprofen. Am înghiţit vreo șase pastile fără apă. Braţul îmi 
pulsa. 

În cele din urmă am găsit un hotel în Shibuya și m-am 
prăbușit într-un somn comatos. 

M-a deșteptat sunetul pagerului. În vis, l-am auzit ca pe 
zgomotul unei uși automate de garaj, apoi ca pe vibraţiile unui 
telefon mobil, pentru ca în cele din urmă să-l identific în lumea 
reală. 

Am verificat display-ul. Tatsu. Era și timpul. Am ieșit, am 
căutat o cabină telefonică și l-am sunat. Era deja amiază. 

— Eşti bine? m-a întrebat. 

Probabil că auzise de carnagiu. 

— Niciodată nu găsești un poliţist când ai nevoie de el, i-am 
spus. 

— Te rog să mă ierți. 

— Dacă aș fi fost ucis, nu te-aș fi iertat. Ținând însă seama de 
circumstanţe, mă simt mărinimos. Mi-ar fi de folos un medic 
pentru un braţ rănit. 

— O să găsesc pe cineva. Ne putem întâlni imediat? 

— Da. 

— Unde ne-am despărțit ultima dată. 

— Bine. 

Am închis. 

Am rulat o RDU, care m-a adus la staţia Meguro. Tatsu și 
Kanezaki stăteau lângă turnichete. 

Grozav, mi-am spus. Exact ce-mi trebuia - o surpriză. 

Am mers spre ei. Tatsu m-a tras deoparte. 

— Varianta oficială, mi s-a adresat Tatsu, este că a izbucnit un 
război între bande. Un conflict yakuza intern. Asta va afla mass- 
media. 

L-am privit. 

— Ai auzit, așadar. 

A încuviinţat din cap. 


VP - 292 


— Și? am continuat. Părinţii nu te-au învățat să spui 
„multumesc”? 

Chipul i s-a destins într-un zâmbet de surprindere și a întins 
un braț, ca să mă bată uşor pe spate. 

— Mulţumesc, a rostit. Mi-a privit brațul pe care-l țineam 
îndoit și nefiresc de aproape de corp. Știu pe cineva care se 
poate uita la mâna ta. Dar cred că mai întâi ar fi interesant să-l 
asculți pe Kanezaki. 

Toţi trei am traversat strada, spre o cafenea. După ce ne-am 
așezat și am comandat, Kanezaki a spus: 

— Am aflat ceva despre moartea prietenului tău. Nu este 
mare lucru, dar m-ai ajutat așa cum ai promis, așa c-o să-ți 
spun. 

— Bine, am încuviințat. 

Kanezaki s-a uitat spre Tatsu. 

— Ishikura-san m-a informat despre întâlnirile pe care le-aţi 
avut cu Biddle și Tanaka. Mi-a spus că Biddle ţi-a cerut să mă 
asasinezi. A tăcut o clipă. Îţi mulțumesc pentru că nu ai dat curs 
ofertei lui. 

— Doitashimashite, am răspuns clătinând încet din cap. 
„Pentru puţin”. 

— După ultima noastră întâlnire, a continuat el, am vrut mai 
multe informaţii. Ca să am niște atuuri faţă de Biddle, să mă 
asigur că el știe că-l am la mână cu ceva în caz că va mai 
încerca altă manevră. 

Înveţi rapid, mi-am spus. 

— Și ce ai făcut? 

— l-am plasat un microfon în birou. 

L-am privit, pe jumătate surprins, pe jumătate impresionat de 
îndrăzneala lui evidentă. 

— Ai montat aparatură de interceptare în biroul Șefului Staţiei 
CIA? 

Kanezaki a zâmbit într-un mod tineresc și mulțumit de sine 
care mi-a reamintit pentru o clipă de Harry. 

— Exact. Biroul lui este verificat pentru microfoane la fiecare 
douăzeci și patru de ore, la intervale regulate. Cât am fost în 
sediul general, am urmat cursul de spargeri și intrări prin 
efracţie, așa că n-a fost o problemă să intru acolo și să plasez 
microfonul. 

— Impresionantă securitate, am comentat ironic. 


VP - 293 


El a strâns din umeri. 

— Securitatea este de obicei eficientă împotriva amenințărilor 
sosite din exterior, dar sistemul n-a fost conceput ţinând seama 
și de cele din interior. În tot cazul, eu pot intra și ieși după cum 
vreau, așa că montez microfonul ca să ascult, apoi îl demontez 
ca să evit controalele. 

— Așa ai auzit ceva despre Harry, am spus. 

A încuviinţat din cap. 

— leri, Șeful a vorbit cu cineva la telefon. N-am putut auzi 
decât replicile lui, dar știu că a vorbit cu cineva important, 
pentru că i se adresa numai cu „da, domnule” și „nu, domnule”. 

— Ce a spus? 

— A zis așa: „Nu vă faceţi griji. Firul pe care-l urmam pentru a 
încerca să-l contactăm pe Rain a fost retezat. Nu mai există 
căpețele rămase libere”. 

— Asta nu-nseamnă mare lucru. 

El a strâns din umeri. 

— Pentru mine a sunat ca o recunoaștere a faptului că 
moartea prietenului tău n-a fost un accident, ci că el a fost 
omorât. 

L-am privit fix și ceea ce a văzut în ochii mei l-a făcut să 
clipească. 

— Kanezaki, am spus, dacă vrei să mă minţi, fie și cu cel mai 
mărunt rahat, ca să mă manipulezi să acţionez împotriva șefului 
tău, va fi greșeala cea mai mare pe care ai făcut-o în viaţa ta. 

A pălit puţin, dar în rest și-a păstrat sângele rece. 

— Am înţeles. Nici nu te mint și nici nu încerc să te manipulez. 
Ti-am spus și înainte că o să-ţi spun tot ce știu despre prietenul 
tău dacă o să mă ajuţi, iar tu m-ai ajutat. Nu fac altceva decât 
să mă ţin de cuvânt. 

Nu l-am slăbit din ochi. 

— N-a spus nimic altceva despre cine „a retezat firul”? 

A clătinat din cap. 

— Nimic explicit. Totuși subiectul general al conversației a 
fost Yamaoto, așa încât cred că se poate deduce. 

— Perfect, să aud deducţia! 

Tatsu a intervenit: 

— Se pare că relația lui Biddle cu Yamaoto nu este ceea ce 
crezusem eu. În anumite moduri, esenţiale, ei par să fie 
colaboratori, nu antagoniști. 


VP - 294 


— Și ce legătură are asta cu Harry? am întrebat. 

— Unul dintre lucrurile pe care le-am auzit din interceptări, a 
răspuns Kanezaki, este că Biddle intenţionează să-i dea 
chitanţele lui Yamaoto. 

Chelnerița ne-a adus cafelele și a plecat. 

— Nu înţeleg, am zis. Crezusem că eram toți de acord că 
statul american vrea să ajute Japonia să se reformeze, în timp 
ce pentru Yamaoto reforma este o ameninţare letală. 

— Este adevărat, a încuviinţat Kanezaki. 

— Acum însă tu crezi că ei cooperează. 

— Da, din câte am auzit în interceptări. 

— Dacă-i adevărat, atunci este posibil ca Biddle să fi fost 
implicat în moartea lui Harry. Dar de ce? 

— Nu sunt sigur. 

M-am uitat la Tatsu. 

— Dacă CIA lucrează cu Yamaoto, n-o poate face decât ca să 
le-o tragă reformatorilor tăi. lar acum Biddle are în mână toate 
chitanţele alea. 

Tatsu a aprobat din cap. 

— Trebuie să punem mâna pe ele înainte să i le predea lui 
Yamaoto. 

— Și nu-i vorba numai de chitanţe, am urmat eu. Din ce ne-a 
spus Tanaka, trebuie presupus că unele întâlniri ale lui Kanezaki 
au fost filmate și înregistrate audio cu microfoane parabolice. Ce 
vei face în privinţa asta? 

— Nu se poate face nimic, a zis Tatsu. Așa cum am discutat 
deja, orice politician surprins că s-ar întâlni în felul acesta cu un 
agent CIA este compromis. Mai pot fi totuși salvaţi cei implicați 
doar prin intermediul chitanţelor. 

— Cum? 

— Un procentaj mic de politicieni vor fi compromiși atât de 
chitanţe, cât și de fotografii. Fără doar și poate, Yamaoto 
intenţionează să-i sacrifice în primul rând pe nefericiţii aceia. 
Apoi, în decursul nebuniei mass-media care va urma, el va 
anunţa celelalte chitanțe. Publicul nu va sesiza că nu există 
dovezi video sau audio reale care să susţină acel al doilea val de 
revelații. 

— Așadar, chiar dacă Yamaoto tot îi poate demasca pe cei ale 
căror convorbiri au fost înregistrate audio... 

— Daunele cauzate de el vor fi limitate la acel grup. Prin 


VP - 295 


recâștigarea chitanţelor, noi putem limita prejudiciile. 

— Bun. Și cum vom obţine chitantele? 

— Ele sunt în seiful lui Biddle, a spus Kanezaki. L-am auzit 
zicând asta la telefon. 

— Se pare că poţi descuia o ușă, puștiule, am rostit eu, dar 
spargerea unui seif este cu totul altceva. 

— Nu va trebui să-l spargă, a zis Tatsu. Biddle îi va da chiar el 
combinaţia. 

— Cum o să procedezi - o să i-o ceri cu frumosul? 

Tatsu a clătinat din cap. 

— M-am gândit că ar fi mai bine dacă ai face-o tu. 

Am căzut pe gânduri. Aș fi dorit să beneficiez de încă o ocazie 
pentru a-l chestiona pe Biddle despre Harry, într-un loc mai 
intim decât ultima dată. Mai ales dacă era adevărat că el și 
Yamaoto erau cumva coordonați, ceea ce creștea posibilitatea 
ca el să fi fost implicat în moartea lui Harry. Murakami și Yukiko 
fuseseră rezolvaţi, dar se părea că mai exista un detaliu pe care 
trebuia să-l pun la punct. 

— Bine, am încuviinţat. O s-o fac. 

— Te pot ajuta să..., a început Kanezaki. 

— Nu, am scuturat din cap deoarece începusem deja să 
vizualizez cum voi proceda. Mă pot ocupa și singur de asta. 
Vreau de la tine doar să te asiguri că ai acces la biroul lui Biddle 
atunci când te voi anunța. 

— Bine, a zis el. 

L-am privit cu atenție. 

— Spune-mi, de ce faci toate astea? Dacă CIA află, vei fi 
declarat trădător. 

Kanezaki a izbucnit în râs. 

— Este greu să te mai sperie aşa ceva imediat ce ai aflat că 
șeful tău a încercat să angajeze un asasin să te lichideze. În 
plus, sper că n-ai uitat că „Crepuscular” a fost stopat în mod 
oficial. Din punctul meu de vedere, Biddle este trădătorul. Eu 
încerc doar să repar situația. 

o... 

Tatsu m-a dus la un medic pe care-l cunoștea, un tip pe nume 
Eto. Mi-a spus că, cu mulţi ani în urmă, îi făcuse o favoare în 
urma căruia îi rămăsese îndatorat și ne puteam bizui pe 
discreţia lui. 

Eto n-a pus absolut nicio întrebare. Mi-a examinat braţul și a 


VP - 296 


spus că am cubitusul fracturat. L-a îndreptat, l-a pus în ghips și 
mi-a dat o rețetă pentru un analgezic pe bază de codeină. 
Rețeta era scrisă pe un formular generic cu antetul spitalului 
Jikei. Semnătura era indescifrabilă. Nimeni n-ar fi putut 
descoperi că el fusese autorul. 

După aceea i-am telefonat lui Biddle și i-am spus că eram 
pregătit să accept oferta lui pentru Kanezaki. Am aranjat să ne 
întâlnim la ora 22 în seara aceea, pentru a discuta detalii. 

Am mers apoi la alt magazin cu articole pentru spionat din 
Shinjuku. De data asta am cumpărat o pereche de ochelari 
pentru vedere pe timp de noapte cu rezoluţie înaltă, dotați cu 
funcţie de mărire ca binoclurile. Am cumpărat de asemenea alt 
baston ASP. Începusem să îndrăgesc instrumentul acesta. 

M-am oprit după aceea la un magazin de articole sportive și 
am cumpărat un trening, pantaloni și bluză, din bumbac gros și 
negru, și o pereche de pantofi de jogging. A fost greu să găsesc 
încălțămintea potrivită - magazinul oferea aproape numai 
modele multicolore și ţipătoare -, dar până la urmă am 
descoperit o pereche corespunzător de închisă la culoare. După 
ce am părăsit magazinul, am îndepărtat benzile reflectorizante 
pe care producătorul le amplasase cu inteligenţă peste călcâie 
pentru ca alergătorii să fie vizibili în întuneric. Posibilitatea de a 
fi lovit de o mașină care nu m-ar fi văzut în noapte nu era grija 
mea primordială. 

Îi spusesem lui Biddle să intre în complexul cimitirului Aoyama 
Bochi de pe Kayanochi-dori, prin poarta de pe Omotesando-dori. 
Trebuia să meargă pe alee aproximativ cincizeci de metri, până 
vedea în stânga un obelisc înalt, structura cea mai înaltă din 
cimitir. Acolo trebuia să aștepte. 

La ora 20, când era suficient de întuneric, m-am furișat în 
cimitir pe latura dinspre Gaiennishi-dori, evitând intrările 
obișnuite, pentru eventualitatea în care cineva m-ar fi așteptat. 
Era un loc cam ciudat pentru jogging, totuși nu chiar insolit. 
Imediat după ce am intrat, mi-am pus ochelarii pentru vedere pe 
timp de noapte. Toate monumentele funerare și tufișurile mi-au 
apărut în verde-strălucitor. Am văzut lilieci zburând printre 
copaci și o pisică apărând dinapoia unei lespezi funerare. 

M-am instalat în apropiere de obelisc, în interiorul unui cavou 
în formă de pagodă triplă. Pagoda îmi oferea acoperire 
excelentă și panoramă completă pe trei sute șaizeci de grade. 


VP - 297 


Biddle a apărut fix la ora 22. În privinţa spionajului era la fel 
de punctual ca în privinţa ceremoniei ceaiului. 

L-am privit înaintând spre obelisc. Purta un trenci descheiat, 
iar dedesubt costum cu cravată. Desprins exact din romanele cu 
spioni. Am scanat perimetrul cimitirului timp de zece minute, 
utilizând ochelarii ca binoclu pentru vedere pe timp de noapte, 
până am fost satisfăcut că era singur. După aceea am ieșit din 
cavou și m-am îndreptat spre el. 

Nu m-a auzit, până n-am rostit de la un metru depărtare: 

— Biddle. 

— lisuse! a sărit el cât colo și s-a răsucit spre mine. 

L-am putut vedea mijind ochii în întuneric. În imaginile verzi și 
albe oferite de ochelari, i-am înregistrat toate detaliile expresiei. 

Detectorul lui Harry tăcea cuminte în buzunarul meu. Cu 
braţul cel bun, am scos bastonul dintr-un buzunar al pantalonilor 
de trening. Biddle nu mi-a observat mișcarea pe întuneric. 

— Există o mică problemă, am rostit eu. 

— Care anume? 

— Vreau să fii mai convingător că n-ai avut nicio legătură cu 
moartea lui Haruyoshi Fukasawa. 

l-am zărit fruntea încrețindu-se în strălucirea verzuie. 

— Uite ce-i, a început el, ţi-am spus deja... 

Am telescopat bastonul la lungimea maximă și am expediat 
un backhand spre piciorul lui din faţă, oprindu-mă puţin în 
ultima clipă, fiindcă era prea devreme ca să-i rup ceva. A ţipat și 
a căzut pe jos, ţinându-se cu ambele mâini de piciorul rănit. L- 
am lăsat un minut să se tăvălească, în timp ce am scanat zona. 
Cu excepţia lui Biddle, era tăcere. 

— Termină cu gălăgia, i-am zis. Dacă nu taci, o să te amuţesc 
de tot. 

A scrâșnit din dinţi și a privit în direcţia din care îmi auzise 
glasul. 

— La dracu’, a icnit, ţi-am spus tot ce știu. 

— Nu mi-ai spus că lucrai cu Yamaoto. Că tu ai ţinut 
„Crepuscular” în viață, nu Kanezaki. 

Ochii îi erau largi, căutându-mă prin beznă. 

— Kanezaki te plătește, așa-i? a gemut el. 

Am tăcut câteva clipe. 

— Nu. Nu mă plătește nimeni. Pentru prima dată, fac ceva 
doar pentru că așa vreau. Deși din punctul tău de vedere, n-aș 


VP - 298 


zice că asta-i o veste bună. 

— Te pot plăti și eu. Te poate plăti și Agenţia. Noi clădim 
acum o lume nouă și ţi-am zis că vrem să faci parte din ea. 

Am chicotit. 

— Vorbești ca o reclamă de recrutare. Spune-mi ce-i cu 
Yamaoto. 

— Vorbesc serios. După 11 septembrie, CIA are nevoie de 
oameni ca tine. De aceea te-am căutat. 

— O să-ţi mai pun o dată întrebarea la care nu mi-ai răspuns. 
Gratuit. Dacă însă va trebui să mă repet iarăși, lovitura 
anterioară ţi se va părea o mângâiere. 

A urmat o pauză lungă, după care Biddle a spus: 

— Bine. S-a ridicat încetișor, evitând să-și lase greutatea pe 
piciorul lovit. Uite cum stă treaba - Yamaoto are interesele lui, 
iar noi le avem pe ale noastre. În clipa de faţă, între noi există o 
cooperare, atât și nimic mai mult. O alianţă de conveniență. 

— În ce scop? Crezusem că „Crepuscular” ar fi trebuit să-i 
ajute pe reformatorii de aici. 

El a încuviinţat din cap. 

— Reforma ar fi bună pentru SUA pe termen lung, dar în 
același timp ar crea probleme. Japonia este cel mai mare 
creditor mondial. Are peste trei sute de miliarde de dolari 
investiţi în Statele Unite, numai în bonuri de tezaur. Pe termen 
scurt, o reformă reală ar însemna închideri de bănci japoneze, 
ceea ce ar determina retrageri masive, ceea ce ar sili băncile să- 
și repatrieze capitalul din străinătate pentru a-și acoperi 
dispariția depozitelor. Dacă reformele vor funcţiona totuși până 
la urmă, iar economia se va îmbunătăţi, conturile în yeni vor 
deveni mai atractive, iar băncile japoneze își vor muta conturile 
în dolari și euro acasă, unde ar putea obţine dobânzi superioare. 

Își revenise destul de frumușel. Poate că nu-i acordasem 
suficient credit. 

— Prin urmare, am spus eu, guvernului american îi convine 
pentru moment statu-quo-ul. 

— Noi preferăm să-i spunem „stabilitate”, a zis el, sprijinindu- 
se pe piciorul lovit și făcând o grimasă. 

Am scanat zona din jur. Era liniște. 

— Pentru că statu-quo-ul păstrează milioanele acelea de yeni 
în siguranţă în SUA, acolo unde pot susține economia 
americană. 


VP - 299 


— Exact. Ca s-o spun grosolan, America este dependentă de 
un influx continuu de capital străin care să-i sprijine deficitul 
cauzat de cheltuieli și obţine echilibrul respectiv din partea 
Japoniei. În guvernul american există elemente care nu vor o 
schimbare în privinţa asta. 

Am clătinat din cap. 

— Nu-i defel grosolan, ci chiar elegant exprimat. America este 
dependentă de petrolul ieftin și susține regimuri brutale în 
Orientul Mijlociu, care să-i alimenteze deprinderile. Sprijinind 
elemente corupte din Japonia fiindcă ele îi garantează accesul 
continuu la capitalul japonez, Unchiul Sam nu face decât să fie 
consecvent. 

— Da, bănuiesc că nu-i nimic veros în asta, totuși eu nu sunt 
un artizan al politicii, ci doar o implementez. 

— De aceea „Crepuscular” a fost stopat acum șase luni, am 
zis eu. O facțiune nou ascendentă din guvernul american a decis 
că Unchiul Sam nu mai are interes să susțină reforma din 
Japonia. 

— Dimpotrivă, a zis Biddle și a dat să-și vâre mâinile în 
buzunarele trendului. 

— Ține-ţi brațele să ţi le pot vedea, am rostit apăsat. 

El a tresărit. 

— Scuză-mă, mi se făcuse frig. Și cum naiba poți să vezi ceva 
în întuneric? Este beznă absolută. 

— Ce ai vrut să spui prin „dimpotrivă”? 

— „Crepuscular” n-a avut niciodată intenţia de a înainta 
reforma, ci a fost conceput de la bun început ca modalitate de 
a-i corupe pe reformatori. Stoparea lui a fost ordonată de un 
susținător al reformei, dar cu certitudine n-a fost un ins realist. 

— Așadar, voi v-aţi număra printre realiști. 

Biddle s-a îndreptat puţin de spate. 

— Exact. Alături de unele dintre instituţiile care se ocupă de 
politica externă a Statelor Unite. Cele care n-au nici ochelari de 
cal și nici nu sunt supuse presiunii electoratului. Uite cum stă 
treaba, politicienii insistă pentru reformarea Japoniei pentru că 
ei nu înţeleg realitatea. lar realitatea este că Japonia a depășit 
vremea reformei. Poate că reforma s-ar fi putut face acum zece 
ani, sau chiar cinci, dar de acum este prea târziu. Lucrurile au 
ajuns prea departe în Japonia. Politicienii din America vorbesc 
întruna despre „strânsul din dinţi” și „măsurile energice”, dar ei 


VP - 300 


nu înțeleg că în cazul de față strânsul din dinţi poate să crape 
capul și că pacientul este atât de slăbit, încât o operaţie l-ar 
omori. Noi am depășit speranța unui tratament și este 
momentul să trecem la o metodă de management al durerii. 

— Este o poveste foarte mișcătoare, domnule doctor, însă eu 
vreau să aud acum finalul. 

— „Finalul”? 

— Da, partea care anunţă: „Combinația de la seiful meu este 
următoarea...” 

— „Combinaţia...”... ah, nu! Nu, nu, nu, a rostit el și alerta i s- 
a strecurat în glas. Cum te-a convins de chestia asta? Ce ţi-a 
spus - că reformatorii sunt eroi? Pentru numele lui Dumnezeu, ei 
sunt pur și simplu la fel ca toţi ceilalţi politicieni din nenorocita 
asta de ţară, la fel de egoiști și de corupți. Kanezaki nu știe ce 
face. 

L-am lovit încă odată cu bastonul în piciorul rănit. A ţipat și a 
căzut. 

— Gura, am rostit, altfel o să-ţi fac la fel și la braţe. 

Biddle a încleștat dinţii și s-a rostogolit pe spate, ţinându-se 
cu o mână de picior și mișcându-și cealaltă mână înainte și 
înapoi în fața capului în tentativa zadarnică de a se proteja de 
următorul atac. 

— Te-am avertizat să nu mă silești să te întreb ceva de două 
ori, am rostit eu. Acum spune combinaţia. Dacă nu, n-o să te 
poată identifica nici după amprenta dentară. 

În lumina verzuie a ochelarilor pentru vedere pe timp de 
noapte l-am văzut deschizând și închizând gura. A gemut și s-a 
strâns de picior. În cele din urmă a spus: 

— Treizeci și doi de două ori spre stânga, patru spre dreapta, 
doisprezece spre stânga. 

Am scos telefonul mobil și l-am apelat pe Kanezaki. 

— Alo? l-am auzit zicând. 

Am repetat combinaţia. 

— Stai așa... 

Au trecut câteva secunde. 

— Am intrat, a spus el după aceea. 

— Ai găsit ce căutai? 

Am auzit foșnet de hârtii. 

— Din plin! 

Am închis telefonul. 


VP - 301 


— Cam la un metru în dreapta ta este un monument funerar, 
i-am spus lui Biddle. Te poți folosi de el ca să stai în picioare. 

S-a târât în direcția aceea și s-a ridicat încetișor, sprijinindu-se 
de piatra monumentului. S-a rezemat după aceea de el, gâfâind, 
cu fața strălucind de transpiraţie. 

— Ştiai că ei îl vor omori pe Harry, am rostit, nu-i așa? 

L-am văzut scuturând din cap. 

— Nu. 

— Dar ai suspectat-o. 

— Eu suspectez totul. Sunt plătit să suspectez. Nu-i însă 
același lucru cu a ști ceva cu certitudine. 

— De ce mi-ai cerut să-l asasinez pe Kanezaki? 

— Cred că știi, a răspuns Biddle; răsuflarea îi redevenise mai 
egală. Dacă chitanțele ar fi utilizate, cineva trebuia învinovăţit 
pentru ele. Ideal ar fi fost ca persoana respectivă să nu aibă 
posibilitatea de a spune varianta lui despre cele întâmplate. 

— El continuă să fie în pericol? 

Biddle a chicotit trist. 

— In niciun caz dacă chitanţele dispar. 

— Nu pari să fii prea îngrijorat. 

A strâns din umeri. 

— Sunt un profesionist. Nimic din toate astea nu reprezintă 
ceva personal pentru mine. Sper că același lucru este valabil și 
pentru tine. 

— Ce se întâmplă cu „Crepuscular”? 

A oftat și a părut nostalgic. 

— „Crepuscular” nu mai există. A fost stopat acum șase luni. 

Recita deja varianta oficială. Nu era de mirare că-și 
recăpătase atât de repede seninătatea. Ştia că nu va avea de 
suportat niciun fel de repercusiuni personale... adică dintre cele 
care să-i afecteze cariera. 

L-am privit mult timp. M-am gândit la Harry, la Tatsu, m-am 
gândit îndeosebi la Midori. În cele din urmă am spus: 

— O să te las să pleci, Biddle. Inţelept ar fi să te omor, dar n-o 
voi face. lar asta înseamnă că-mi ești dator. Dacă ignori datoria 
asta și încerci să revii în viața mea, te voi găsi. 

— Te cred, a zis el. 

— Când vom pleca de aici în noaptea asta, drumurile noastre 
se vor despărți pentru totdeauna - ai înţeles? 

— Să știi că noi încă avem nevoie de tine, a spus el. Încă mai 


VP - 302 


avem un loc pentru tine. 

Am așteptat o clipă în beznă. El și-a dat seama că nu-mi 
răspunsese la întrebare. L-am văzut tresărind. 

— Am înţeles, a spus cu glas slab. 

M-am întors și am plecat. Își putea găsi și singur ieșirea. 

o... 

M-am întâlnit cu Tatsu în ziua următoare, pe un bulevard 
însorit, sub un arțar din parcul Yoyogi. L-am informat despre 
cele aflate de la Biddle. 

— Kanezaki a recuperat chitanțele, mi-a spus el. Și le-a distrus 
imediat. Este ca și cum n-ar fi existat niciodată. La urma 
urmelor, „Crepuscular” a fost stopat acum șase luni. 

— Puștiul este naiv, dar curajos, am comentat. 

Tatsu a încuviinţat și ochii i-au devenit pentru o clipă 
melancolici. 

— Are suflet bun. 

Am zâmbit. Tatsu n-ar fi putut să recunoască niciodată că 
cineva ar putea avea o minte bună. 

— Am senzaţia că te vei mai întâlni cu el, am spus. 

A înălţat din umeri. 

— Sper că nu. Recăpătarea chitanţțelor a fost un noroc, dar eu 
mai am multe de făcut. 

— Poţi să faci numai un numar finit de lucruri. Să ţii minte 
asta. 

— Totuși trebuie să facem ceva, ne? Nu uita că Japonia 
modernă s-a născut din samuraii din provinciile sudice care au 
ocupat palatul imperial din Kyoto și au declarat restauraţia 
dinastiei Meiji. Poate că așa ceva s-ar putea întâmpla din nou. 
Poate o renaștere a democraţiei. 

— Poate, am zis eu. 

Tatsu s-a răsucit spre mine. 

— Tu ce vei face, Rain-san? 

Am privit copacii din depărtare. 

— La asta mă gândesc. 

— Lucrează cu mine. 

— Tatsu, parcă ai fi un disc stricat. 

— lar ai vorbit ca nevastă-mea. 

Am izbucnit în râs. 

— Cum te simţi că ai făcut parte din ceva care-i mai mare 
decât tine? a întrebat el. 


VP - 303 


Mi-am ridicat braţul în pansament ghipsat. 

— VUite-așa, am spus. 

Tatsu a zâmbit în felul lui trist. 

— Asta înseamnă doar că ești viu. 

Am strâns din umeri. 

— Recunosc că-i mai bine decât alternativa. 

— Dacă ai vreodată nevoie de ceva, telefonează-mi, a zis el. 

M-am ridicat în picioare. Tatsu m-a imitat. 

Amândoi am făcut o plecăciune, apoi ne-am strâns mâinile. 
Eu m-am îndepărtat. 

Am mers mult timp. Spre est, spre staţia Tokio, spre trenul 
expres care avea să mă readucă în Osaka. Tatsu știa unde să 
mă găsească acolo, dar deocamdată puteam accepta asta. 

M-am întrebat ce voi face când voi ajunge acolo. Yamada, 
alter egoul meu, era aproape gata de plecare. Însă eu nu mai 
știam de acum unde să-l trimit. 

Trebuia s-o contactez pe Naomi. Doream s-o contactez. Atât 
doar că nu știam ce voi spune. 

Yamaoto continua să acţioneze. Tatsu îi aplicase câteva 
lovituri puternice, totuși nu-l doborâse. Probabil că încă mă 
căuta. Și poate că CIA făcea la fel. 

Pe când mergeam, cerul s-a întunecat. Un vânt a mișcat 
ramurile copacilor obișnuiți cu poluarea orașului. 

Tatsu fusese optimist. M-am întrebat ce izvor adânc îi 
alimenta încrederea. Regretam că nu i-o puteam împărtăși. 
Eram însă prea conștient de dispariţia lui Harry, de plecarea lui 
Midori pentru totdeauna, de Naomi care aștepta un răspuns 
nesigur. 

Picături grele de ploaie au început să se spargă pe epiderma 
din beton a orașului, pe ferestrele din sticlă ale ochilor lui. 
Câţiva oameni au deschis umbrele. Restul au alergat să se 
adăpostească. 

Eu am continuat să merg, prin ploaie. Am încercat să mă 
gândesc la ea ca la un botez, un nou început. 

Poate că așa era. Dar părea o renaștere tare solitară. 


VP - 304 


Nota autorului 


Cititorii familiarizați cu Roppongi și Akasaka-Mitsuke din Tokio 
vor observa că deși unele baruri cu animatoare și „cluburi 
pentru gentlemani” seamănă cu Damask Rose, niciunul nu se 
potrivește pe deplin. În rest, locurile din Tokio și Osaka care 
apar în carte sunt descrise așa cum le-am întâlnit. 


VP - 305 


virtual-project.eu