Amelie Nothomb — Uimire si cutremur

Uimire 
si cutremur 


Amelie Nothomb 
# ð i z 


Japonia dincolo de clisee 

„JAPONEZI. N-au inventat nimic, au copiat totul. Se 
situează între tradiţie si modemitate. Japonezul stă cu 
spatele la monumente pentru ca să fie fotografiat de un alt 
japonez.” 

Definiţia de înainte se află în spirituala carte a lui Alain 
Schifres, carte ce reia celebrul proiect al lui Flaubert şi se 
intituleazăle nouveau dictionnaire des idees reques, 
despropos convenus et des tics de langage (Lattes,). Alain 
Schifres reţine, după curn uşor se vede, trei dintre stereo- 
tipurile noastre despre japonezi. Reprezentările celuilalt 
sunt, se ştie, inevitabil simplificatoare. În plus, ele se 
schimbă în timp, nu doar fiindcă celălalt evoluează, ci şi 
fiindcă noi înşine ne trans-formăm. Japonia a fost 
întotdeauna percepută ca o civilizaţie diferită, îndepărtată 
(„Extremul Orient”) şi exotică. O carte de vulgarizare a lui 
Florin Vasiliu, apărută acum patru ani, se intitulează -ați 
ghicit — Japonia necunoscută (editura „Haiku” -însuşi 
nurnele editurii se înscrie în zona stereo-tipurilor). O simplă 
parcurgere a titlurilor capitolelor ne aduce sub ochi 
elemente previzibile:muntele Fujiyama, cutremurele, cultul 
shinto, scrierea japoneză, samuraiul, zen, ceremonia 
ceaiului, drama N, ikebana, grădina japoneză, teatrul 
kabuki, templul, Hokusai, Shogun, geisha, kimono, bonsai, 
artele marţiale etc., etc. La un alt nivel şi, bineînţeles, cu 
alte mijloace inte-lectuale, Roland Barthes vedea Japonia, 
într-un eseu faimos, drept un imperiu al semnelor (L'Empire 
des signes, Skira,). Semnul japonez, scria Barthes, e în 
acelaşi timpputemic şi vid. Politetea, spre exemplu, îi 
apărea ca fiind prin excelenţă un exerciţiu al vidului. 
Schimbul de semne înlocuind practic discursul, Barthes 
vorbea — în jargonul semiotic atunci la modă — şi de 
„tremurul semni-ficantului”, observabil în scriere, hrană, 
spectacolul străzii etc. In fine, autorul Imperiului semnelor 
considera că, spre deosebire de omul occidental, japonezul 
este în chip natural politicos, fără urmă de suspiciune sau 
ipocrizie. Un sfert de secol mai târziu, Michel Butor publica 
o carte de o factură oarecum asemănătoare, cu titlulle 


Japon depuis la France. Un reve à l'ancre (Hatier,). Interesul 
cărţii stă şi în faptul că trece în revistă cele mai relevante 
imagini ale Japoniei aşa cum apar ele în cultura franceză, 
de la Voltaire şi enciclopedişti (de fapt, Montesquieu e 
primul scriitor important care vorbeşte, în L'Esprit des lois, 
despre Japonia) până la Claudel, Michaux, Roubaud şi, 
fireşte, Barthes. Să nu uităm că, în urmă cu un 
secol,imaginea dominantă este aceea dată de romanele lui 
Pierre Loti, cu Madame Chrysanteme în primul rând, din 
care s-a inspirat Puccini în Madame Butterfly. Japonia, 
observă Butor, era atunci o ţară eminamente exotică, pe 
care Loti nici măcar nu o lua cu adevărat în serios (Japonia 
— spaţiu al miniaturalului, al inocentei infantile paradisiace, 
al bizareriilor comice, dar, deja, ţară unde modemi-zarea 
risca să distrugă tradiţiile şi să întredeschidă porti către 
necunoscut). Nu mult mai târziu, schim-barea de 
perspectivă e frapantă, centrele de greutate ale lumii se 
deplasează şi Japonia devine nu doar Extremul Orient în 
raport cu Europa, ci şi Occidentul în raport cu Statele Unite. 
Pentru ca al doilea război mondial să producă o teribilă 
ruptură şi ulterior să se vorbească, admirativ, dar şi cu o 
anume teamă despre „miracolul japonez”. 

E, acesta, cel mai recent dintre stereotipuri. Privilegiem 
acum imaginea modemităţii şi a tehno-logiei triumfătoare. 
Jumalele de actualități ne prezintă invariabil zgârie-norii din 
Tokyo şi Osaka, autostrăzile şi podurile suspendate, 
clădirile uriaşe concepute să reziste la cutremure, metroul, 
recla-mele luminoase, fumicarul de pe străzi. S-a impus 
mitul japonezului capabil să producă orice, la cele mai 
înalte standarde: automobile, televizoare, cal-culatoare, 
aparate de fotografiat, telefoane mobile ş.a.m.d. Dacă îşi 
pun în mintejaponezii dovedesc că pot învăţa şi fotbal, au 
organizat de altfel impe-cabil (împreună cu alţi ,miraculati”, 
coreenii din sud) campionatul mondial, unde am văzut cum 
s-au constituit, echitabil şi fară discriminări, grupe de 
suporteri (evident, entuziaşti) pentru fiecare echipă 
participantă. Deunăzi, telejumalele dădeau secvenţe de la 
(să vezi şi să nu crezi!) „festivalul sambei”, cujaponeze 


costumate si tretnurând din coapse precum braziliencele la 
caniavalul de la Rio de Janeiro. Japonia e, s-ar zice, infinit 
primi-toare la tot ce vine din Statele Unitc şi la tot ce ţine 
de societatea spectacolului: fotbaliştii îşi fac părul blond, 
tinerii divinizează starurile inuzicii rock şi pop (un film 
extraordinar pe această temă a făcut Jim Jarmush, cu un 
cuplu de tincri japo-nezi în pelerinaj la Memphis, oraşul lui 
Elvis Presley), în concediu vin în grup în Europa occi-dentală 
şi „bifează” obiectivele importante, sunt clienţi privilegiați 
ai caselor de modă şi ai maga-zinelor duty-free, au impus, 
pe unde au trecut, restaurantele karaoke — pe scurt, sunt 
campioni ai mondializării, aparent fără complexe şi fară 
traume. Reusita lor a creat o altă mitologie: secretul stă în 
ordine, disciplină, tenacitate, spirit de echipă, eficienţă, 
rigoare. 

lată de ce scurtul şi atât de amuzantul roman al lui 
Amelie Nothomb,  Uimire şi cutremur,  pro-duce, 
neîndoielnic, un putemic efect de surpriză. Tânăra autoare 
a cunoscut Japonia în profunzime. Fiică de ambasador, s-a 
născut la Kobe, şi-a trăit primii ani de viaţă în Ţara (haideţi 
să cedăm tentatiei clişeului) Soarelui Răsare, a călătorit 
apoi prin lume, iar la începutul anilor 'o s-a întors în Japonia 
hotărâtă să se instaleze un timp într-o cultură şi într-un 
spaţiu care o fascinau şi pe care credea că le cunoaşte 
foarte bine. Decizie, vai, plină de imprevizibile şi neplăcute 
conse-cinte. Se angajează la întreprinderea Yumimoto din 
Tokio, o companie uriaşă care posedă şi un putemic sector 
de Import-Export. Descoperă o lume strict ierarhizată, unde 
fiecare individ are un şef, iar cei care nu sunt şefi, cum e 
cazul autoarei, sunt la ordinele tuturor şefilor. Se 
repartizează un (destul de vag) post de secretară. Işi ia 
rolul în serios, dar constată, curând, că de fapt nu i se cere 
să facă mai nimic. Utilizează codurile cultu-rale despre care 
ştie că aparţin de cea mai auten-tică tradiţie niponă 
(servitul ceaiului, de pildă), însă barierele ierarhice par de 
netrecut. Nici urmă de transparenţă, de curtoazie, de 
eficienţă irepro-şabilă: i se dau sarcini tot mai absurde şi 
mai penibile, cum ar fi fotocopierea absolut inutilă a unui 


teanc de hârtii, operatie repetată în mai multe rânduri la 
ordinul unui şef sub pretext că n-ar fi aliniat „la milimetru” 
paginile în copiator. Se aco-peră de ridicol când încearcă să 
ducă la capăt alte dispoziţii ale şefilor, care de care mai 
plicticoasă şi depăşind competențele ei. Strategia e clară: 

Amelie trebuie să se simtă umilită, să admită că nu poate 
face faţă îndatoririlor profesionale şi că, în definitiv, e de-a 
dreptul retardată intelectual. În cele din urmă, Amelie 
ajunge femeie de serviciu, la toaletele de la etajnl patruzeci 
şi patru. Va pleca din companie supunându-se ritualurilor 
locu-lui, adică umilindu-se o dată în plus, multumind pentru 
înţelegere şi recunoscând că a devenit conştientă de 
gravele ei deficienţe intelectuale. 

Romanul e de fapt (Amelic Nothomb însăşi a făcut 
această precizare) o mărturie autobiografică. Nu avem 
niciun motiv să-i punem la îndoială autenticitatea. Autoarea 
scoate în evidenţă frac-tura culturală, imposibilitatca 
comunicării:  „celă-lalt” (în speță, Occidentul) este 
marginalizat şi, în final, exclus. Amelie „iese dm rând” şi e 
sanc-ţionată necruţător. Sunt în roman o mulţime de scene 
memorabile pline, nu o dată, de un haz enorm. Maşinăria 
companiei Yumimoto funcţio-nează într-adevăr impecabil, 
numai că functio-neazä uneori m gol şi, pe de altă parte, îl 
striveşte pe oricine încearcă să se abată de la mişcările 
reglate cu precizie de ceasomic. Suntem la mare distanţă 
de miturile şi de imaginile consacrate. Alertă, spirituală, 
expresivă, povestirea lui Amelie Nothomb seduce şi 
convinge. Romanul, care a obţinut Marele Premiu al 
Academiei Franceze, l-a tentat şi pe regizorul Alain 
Comeau, iar filmul (realizat m cartierul parizian La Defense, 
alt simbol al modemităţii agresive) e programat să iasă pe 
ecrane la începutul anului. Detaliu nostim şi, totodată, 
semnificativ: pentru rolul frumoasei Fubuki, pe care Amelie 
Nothomb o descrie ca pe o femeie foarte înaltă, Alain 
Comeau a angajat un manechin de, o înălţime, Kaori Tsuji; 
n-a găsit, declară regizorul, nicio actriţă japoneză care să 
fie atât de înaltă, în Japonia o femeie ce măsoară znai mult 
de, riscă să nu-şi găsească nicio slujbă deoarece bărbaţii 


japonezi sunt, în majoritate, scunzi... 

M-am amuzat, după lectura cärtii lui Amelie Nothomb, să 
răsfoiesc o lucrare „de specialitate”, un masiv volum al 
unui anume Roland Dore, inti-tulat întreprinderea Britanică. 
Intreprinderea Japoneză (Editura Tehnică, Chisinäu,). 
Autorul, profesor la Massachussets Institute of Ttechnology, 
compară amănunțit două mari com-panii, English Electric si 
Hitachi. Aflăm fel de fel de lucruri despre concemuljaponez, 
spre exemplu că „firma Hitachi este preocupată de moralul 
anga-jatilor ei” („în timp ce firma English Electric nu”...), că 
Hitachi face extrem de rar concedieri, că angajatul 
neascultător este „ori acoperit de oprobriul public si 
reîntors pe calea cea bună si dreaptă, ori pleacă singur, 
deoarece nu mai poate suporta presiunea morală”, că 
deviza înscrisă pe pereții birourilor este „O lume fară 
bunătate este macabră, iar o lume fără muncă este 
decadentă” etc. Cititorul cărții lui Amelie Nothomb va avea, 
fie si doar pe marginea acestor scurte citate, de meditat. 
Foarte interesant mi s-a părut si „Imnul Firmei Hitachi”, din 
care voi transcrie un pasaj: 

„Peste dealuri si peste văi, totul ne cheamă si totul ne 
răspunde. Suntem uniți si ale noastre visuri avem, 

Noi suntem oamemi Hitachi, treji si-ntot- deauna gata 
oriunde Să îmbunătăţim starea de confort a celorlalţi Mare 
este mândria noastră pentru produsele noastre, pentru 
casă Toate capacităţile noastre sunt bine rafinate şi 
cultivate. 

Cu o sinceritate care penetrează oţelul 

Necontenit noi muncim 

Obstacolele le depăşim, călcând chiar şi pe calea cea- 
nspinată, Spiritul Hitachi ne poartă înainte, Constienti de 
onoarea rasei noastre. Noi suntem deja bine cunoscuţi în 
toată lumea «cei de la Hitachi» ". 

Amelie Nothomb nu ne spune dacă firina Yumimoto are şi 
ea un imn. Sincer să fiu, eu cred că acest imn există, dar 
„cei de la Yumimoto” n-au considerat-o demnă să o înveţe 
ciivintele şi să o lase să-l cânte alături de ei. 

Alexandru Călinescu 


Domnul Haneda era şeful domnului Omochi, care era 
şeful domnului Saito, care era şeful domnişoarei Mori, care 
era şefa mea. Lar eu nu eram şefa nimănui. 

Am putea spune lucrurile şi altfel. Eram la ordinele 
domnişoarei Mori, care era la ordinele domnului Saito, şi 
aşa mai departe, cu precizarea că, în aval, ordinele puteau 
sări peste treptele ierarhice. 

Aşadar, în compania Yumimoto, eram la ordinele tuturor. 

Pe ianuarie, liftul mă scuipa la ultimul etaj al imobilului 
Yumimoto. Fereastra din capătul holului m-a aspirat ca 
hubloul spart al unui avion, Departe, foarte departe, era 
oraşul — atât de departe încât mă îndoiam că aş fi pus 
vreodată piciorul pe-acolo. 

Nici măcar nu-mi trecuse prin cap c-ar fi trebuit să mă 
prezint la receptie. La drept vorbind, în capul meu nu mai 
era niciun gând, ci doar fascinația în faţa vidului, dincolo de 
peretele de sticlă. 

în spatele meu, o voce răguşită sfirşi prin a-mi pronunţa 
numele. M-am întors. Un bărbat de vreo o de ani, mic, slab 
şi urât, mă privea cu nemulţumire. 

— De ce nu v-aţi anunţat sosirea la recepţie? mă întrebă. 

Negăsind niciun răspuns, n-ain spus nimic. Am lăsat 
capul şi umerii în jos, constatând că, în doar zece minute, 
fără să fi pronunţat niciun cuvânt, facusem deja o impresie 
proastă, în ziua intrării mele în compania Yumimoto. 

Bărbatul îmi spuse că se numea domnul Saito. Mă 
conduse printr-o mulţime de săli imense unde mă prezentă 
unui puhoi de oameni ale căror nume le uitam pe mă-sură 
ce le rostea. 

M-a introdus apoi în biroul unde rezida şeful său, domnul 
Omochi, care era enorm şi înfricoşător, lucru ce dovedea că 
era vicepreşedinte. 

Pe urmă îmi arătă o uşă, anunţându-mă cu un aer solemn 
că în spatele ei se afla domnul Haneda, preşedintele. Era de 
la sine înţeles că nici nu mă puteam gândi să-l întâlnesc. 

în cele din urmă, m-a condus într-o sală gigantică în care 
lucrau vreo patruzeci de persoane. Mi-a indicat locul meu, 
care era chiar în faţa şefei mele directe, domnişoara Mori. 


Aceasta era în şedinţă şi avea să mă întâlnească la 
începutul după-amiezii. 

Domnul Saito mă prezentă în câteva cuvinte celor de 
faţă, după care mă întrebă dacă-mi plăceau provocările. 
Era clar că nu aveam dreptul să răspund negativ. 

— Da, zisei. 

A fost primul cuvânt pe care l-am rostit în companie. 
Până aici mă multumisem să dau din cap. 

„Provocarea” pe care mi-o propuse dom-nul Saito consta 
în a accepta invitatia unui anume Adam Johnson de a juca 
golf cu el duminica următoare. Trebuia să-i scriu acestui 
domn o scrisoare în engleză pentru a-l înştiinţa. 

— Cine-i Adam Johnson? avui neghiobia să întreb. 

Şeful meu oftă exasperat şi nu răs-punse. Oare era 
aberant să nu ştii cine-i Adam Johnson? Sau întrebarea mea 
era indiscretă? N-am înţeles niciodată şi nici-odată n-am 
aflat cine era Adam Johnson. 

Exercitiul mi s-a părut uşor. M-am aşezat şi am scris o 
scrisoare cordială: 

domnul Saito se bucura la gândul că avea săjoace 
golfduminica următoare cu Adam Johnson şi îi transmitea 
salutări amicale. Am dus scrisoarea şefului. 

Domnul Saito o citi, scoase un icnet de dispreţ şi-o rupse: 

— De la început. 

M-am gândit că fusesem prea amabilă sau prea familiară 
cu Adam Johnson şi am redactat un text rece şi distant: 

domnul Saito lua act de decizia domnului Johnson şi, 
conform voinţei acestuia, va juca golf cu el. 

Şeful meu citi, scoase un icnet de dis-pret şi o rupse: 

— De la început. 

Imi venea să întreb unde greşisem, dar era clar că şeful 
meu nu tolera întrebările, dovadă fiind reacţia sa la 
investigația mea asupra destinatarului. Trebuia aşadar să 
aflu singură cum trebuia să mă adresez misteriosului Adam 
Johnson. 

Am petrecut orele următoare întocmind misive către 
acestjucător de golf. Domnul Saito îmi ritma productia 
rupând-o, fară vreun alt comentariu în afară de icnetul 


acela care trebuie să fi fost un refren. De fiecare dată 
trebuia să inventez altă for-mulare. 

Exerciţiul ăsta era însă şi unul stilistic, deloc lipsit de 
interes, de tipul: „Frumoasă marchiză, ochii tăi frumoşi mă 
fac să mor de dor”. Exploram categorii gramaticale în 
mutație: „Şi dacă Adam Johnson ar deveni verbul, duminica 
următoare subiec-tul, jucatul de golf complementul direct, 
iar domnul Saito adverbul? Duminica viitoare acceptă 
bucuroasă să vină să Adamjohnsoneze un jucat de golf 
domnsaitoceşte. Şi zbang în capul lui Aristotel!". 

Abia ce începusem să mă amuz când m-a întrerupt şeful: 
făcu bucăţi a nu ştiu câta scrisoare fără s-o citească măcar 
şi-mi spuse că a sosit domnişoara Mori. 

— După-amiaza asta veţi lucra cu ea. Până atunci, 
aduceti-mi o cafea. 

Era deja ora două după-amiaza. Gamele şi variatiunile 
mele epistolare mă absor-biseră într-atâta încât nu mă 
gândisem să fac nici cea mai mică pauză. 

Am pus ceaşca pe biroul domnului Saito şi m-am întors. 
O fată înaltă şi lungă ca un arc veni spre mine. 

De fiecare dată când mă gândesc la Fubuki, revăd arcul 
nipon — mai mare decât un bărbat. De-asta am botezat 
compania „Yumimoto”, adică „lucrurile arcului”. 

Şi ori de câte ori văd un arc îmi amintesc de Fubuki, mai 
înaltă decât un bărbat. 

— Domnişoara Mori? 

— Spuneti-mi Fubuki. 

Nu mai ascultam ce-mi spunea. Domni-şoara Mori 
măsura cel puţin un metru optzeci, talie pe care puţini 
bărbaţi japo-nezi o ating. Era zveltă şi de o graţie răpitoare, 
în ciuda rigidăţii nipone căreia nu i se putea sustrage. Dar 
ceea ce mă înmărmurea era splendoarea chipului său. 

îmi vorbea, auzeam sunetul vocii sale blânde şi pline de 
inteligenţă. Imi arăta nişte dosare, îmi explica despre ce era 
vorba, surâdea. Nu-mi dădeam seama că nu o ascultam. 

După aceea, m-a invitat să citesc documentele pe care le 
pregătise pe biroul meu, aflat faţă în faţă cu al său. S-a 
aşezat şi a început să lucreze. Am răsfoit cu docilitate 


hârtiile pe care mi le dăduse de studiat. Erau nişte liste şi 
regulamente. 

La doi metri în faţa mea, spectacolul chipului său era 
captivant. Cu ochii ple-caţi asupra cifrelor, nu putea să 
vadă că o studiam. Avea cel mai frumos nas din lume, nasul 
japonez, nasul acela inimitabil, cu nări delicate pe care le 
recunoşti dintr-o mie. Nu toţi niponii au nasul ăsta, dar dacă 
cineva are un astfel de nas, atunci nu poate fi decât de 
origine niponă. De-ar fi avut Cleopatra un nas ca ăsta, 
geografia planetei ar fi fost serios zdruncinată. 

La sfirşitul zilei, ar fi fost o meschinărie să mă gândesc că 
niciuna dintre compe-tentele pentru care fusesem angajată 
nu-mi servise la nimic. La urma urmei, tot ce voisem era să 
lucrez într-o între-prindere japoneză. Şi reuşisem. 

Am avut impresia că petrecusem o zi excelentă. Zilele 
care au urmat mi-au confirmat-o. 

Nu înţelegeam deocamdată care era rolul meu în această 
întreprindere, dar îmi era indiferent. Domnul Saito părea să 
mă considere lamentabilă, ceea ce-mi era şi mai indiferent. 
Eram încântată de co-lega mea. Prietenia ei mi se părea o 
rațiune mai mult decât suficientă pentru a petrece zece ore 
pe zi în sânul companiei Yumimoto. 

Tenul ei alb şi totodată mat era acela despre care 
vorbeşte atât de bine Tanizaki. Fubuki întruchipa la 
perfectie frumuseţea niponă, cu excepţia stupefiantă a 
taliei sale. Chipul său o înrudea cu „garoafa vechii Japonii”, 
simbolul tinerelor de viţă nobilă din vremurile de odinioară: 
aşezat pe silueta aceea imensă, era menit să domine 
lumea. 

Yumimoto era una dintre cele mai mari companii din 
univers. Domnul Haneda conducea sectorul Import-Export, 
care vindea şi cumpăra tot ce exista de-a lungul şi de-a 
latul întregii planete. 

Catalogul de Import-Export Yumimoto era versiunea 
titanică a celui al lui Prevert: de la svaiterul finlandez până 
la soda singaporeză, de la fibra optică cana-diană până la 
pneurile frantuzesti şi iuta togoleză, nimic nu-i scăpa. 

Notiunea de bani, la Yumimoto, depă-şea înţelegerea 


omenească. Incepând de la o anumită acumulare de 
zerouri, sumele părăseau domeniul numerelor pentru a 
intra în cel al artei abstracte. Mă întrebam dacă exista în 
companie vreo fiinţă capa-bilă să se bucure de câştigarea a 
o sută de milioane de yeni sau să deplângă pierderea unei 
sume echivalente. 

Angajaţii de la Yumimoto, ca şi zerou-rile, nu dobândcau 
valoare decât precedati de alte cifre. Toţi, în afară de mine, 
care nu atingeam nici măcar valoarea lui zero. 

Zilele se scurgeau, iar eu continuam să fiu inutilă. Asta 
nu mă deranja din cale-afară. Aveam impresia că mă 
uitaseră, ceea ce nu era dezagreabil. Aşezată la birou, 
citeam şi reciteam documentele pe care Fubuki mi le 
pusese la dispoziţie. Erau extrem de neinteresante, cu 
excepţia unuia care  repertoria membrii companiei 
Yumimoto: în el erau înscrise numele şi prenumele, data şi 
locul naşterii, iar dacă era cazul numele soţului sau soţiei şi 
ale copiilor, cu data de naştere a fiecăruia. 

în sine, informațiile astea n-aveau nimic fascinant. Dar 
când eşti lihnit de foame, un coltuc de pâine devine 
apetisant: în starea de inactivitate şi de inanitie în care se 
afla creierul meu, lista mi s-a părut picantă ca o revistă de 
scandal. De fapt, era şi singura hârtoagä pe care o înte- 
legeam. 

Ca să las impresia că muncesc, am hotărât s-o învăţ pe 
de rost. Erau cam o sută de nume. Cei mai mulţi erau căsă- 
toriti şi taţi sau mame de familie, lucru care îmi îngreuna 
sarcina. 

Studiam: rând pe rând, figura îmi era plecată deasupra 
materialului, apoi ridi-cată pentru a recita în interiorul cutiei 
mele negre. De fiecare dată când înălţam capul, aveam 
dinaintea ochilor chipul lui Fubuki, aşezată faţă-n faţă cu 
mine. 

Domnul Saito nu-mi mai cerea să-i scriu scrisori lui Adam 
Johnson sau oricui altcuiva. De altfel, nu-mi cerea nimic, 
doar să-i aduc cafele. 

Nimic nu era mai normal, când debutai într-o companie 
niponă, decât să începi cu ochakumi — „functia onorabilului 


ceai”. Mi-am luat aşadar rolul foarte în serios, mai ales că 
era singurul care mi se atribuise. 

Am învăţat foarte repede obiceiurile fiecăruia: pentru 
domnul Saito, încă de la opt şi jumătate, o cafea neagră. 
Pentru domnul Unaji, o cafea cu lapte, două cu-buri de 
zahăr, la ora zece. Pentru domnul Mizuno, un pahar de Cola 
pe oră. Pentru domnul Okada, la cinci după-amiază, un ceai 
englezesc cu o infimă picătură de lapte. Pentru Fubuki, un 
ceai verde la nouă, o cafea neagră la doisprezece, un ceai 
verde la trei şi o ultimă cafea neagră la şapte — de fiecare 
dată îmi mulțumea cu o politeţe fermecătoare. 

Această primă şi umilă sarcină se dovedi şi cea care avea 
să mă ducă la pierzanie. 

Intr-o dimineață, domnul Saito mă anunţă că 
vicepreşedintele va primi în biroul său o delegaţie 
importantă a unei firme prietene: 

— Cafea pentru douăzeci de persoane. Am intrat la 
domnul Omochi cu o tavă mare şi am fost mai mult decât 
perfectă: 

am servit fiecare cească cu deferenta cuvenită, 
psalmodiind cele mai rafinate formule ale ritualului, 
plecându-mi ochii şi înclinându-mă. Dacă ar exista o 
medalie de merit pentru Qchakumi, ar fi trebuit să-mi fie 
decemată. 

Câteva ore după aceea, delegaţia plecă. Vocea 
bubuitoare a enormului domn Omochi tună: 

— Saito-san! 

îl văzui pe domnul Saito ridicându-se dintr-un salt, 
devenind livid şi dând fuga în bârlogul vicepreşedintelui. 
Urletele obezului răsunară dincolo de perete. Nu se 
întelegea ce spunea, dar nu părea ceva prea amabil. 

Domnul Saito se întoarse, cu o faţă des-compusă. Am 
avut o izbucnire prostească de tandrete pentru el, 
gândindu-mă că agresorul său trăgea de trei ori mai greu la 
cântar. În clipa aceea mă chemă, pe un ton furios. 

L-am urmat într-un birou gol. Îmi vorbi cu o mânie care-l 
făcea să se bâlbâie: 

— Aţi indispus profund delegaţia firmei prietene! Aţi 


servit cafeaua cu nişte formule care sugerau că vorbiti 
japoneza la perfectie! 

— Dar n-o vorbesc chiar aşa de rău, Saito-san! 

— Tăceţi! Cu ce drept vă apärati? Domnul Omochi e 
foarte supărat pe dum-neavoastră. Ati creat o ambiantä 
execra-bilă în şedinţa de azi-dimineatä: cum ar mai fi putut 
partenerii noştri să se simtă în siguranţă, cu o albă care le 
înţelege limba? începând din momentul ăsta, nu mai vorbiti 
japoneza. 

Am făcut ochii mari. 

— Poftim? 

— Nu mai ştiţi japoneza. E clar? 

— Păi Yumimoto m-a angajat tocmai pentru că ştiam 
limba! 

— Nu mă interesează. Vă ordon să nu mai înţelegeţi 
japoneza. 

— Imposibil. Nimeni nu se poate su-pune unui astfel de 
ordin. 

— Există întotdeauna un mijloc de a te supune. Asta ar 
trebui să înteleagă creie-rele occidentale. 

„lată-ne ajunşi şi aici”, mi-am zis, înainte să-i dau înainte: 

— Probabil creierul nipon este capabil să-şi impună să 
uite o limbă. Creierul occi-dental nu are asemenea 
mijloace. 

Argumentul acesta extravagant i se păru admisibil 
domnului Saito. 

— Incercati totuşi. Prefaceţi-vă măcar. Am primit ordine 
în ceea ce vă priveşte. S-a înţeles? 

Tonul era sec şi poruncitor. 

Când m-am întors în biroul meu, pro-babil că nu aveam o 
mutră prea grozavă, căci Fubuki îmi aruncă o privire blândă 
şi neliniştită. Am rămas multă vreme într-o stare de 
prostratie, tot întrebându-mă ce atitudine să adopt. 

Cel mai logic ar fi fost să-mi prezint demisia. Totuşi, nu 
mă puteam împăca cu ideea. In ochii unui occidental, n-ar fi 
fost deloc degradant; în ochii unui japonez, ar fi însemnat 
să-mi pierd obrazul. Eram în companie abia de o lună. Or, 
eu semnasem un contract de un an. Dacă aş fi plecat după 


atât de putin timp m-aş fi acoperit de ruşine şi în ochii lor, 
şi în ai mei. 

Mai ales că n-aveam niciun chef să plec. Făcusem totuşi 
nişte eforturi ca să intru în compania asta: studiasem 
tokyota de afaceri, trecusem o grămadă de teste. Desigur, 
nu avusesem niciodată ambiția să ajung mare căpetenie în 
comerţul inter-national, dar simţeam dintotdeauna dorinţa 
de a trăi în această ţară căreia îi consacrasem un cult încă 
de la primele amintiri idilice pe care le păstram din fragedă 
copilărie. 

Am să rămân. 

In consecinţă, trebuia să găsesc un mij-loc de a îndeplini 
ordinul domnului Saito. Mi-am sondat creierul în căutarea 
unui strat geologic propice amneziei: existau oare astfel de 
subterane în fortăreaţa mea neuronală? Vai mie, edificiul 
meu cerebral avea puncte forte şi puncte slabe, tur-nulete 
şi fisuri, sparturi şi şanţuri cu apă, dar nimic care să-mi 
permită îngroparea unei limbi pe care-o auzeam vorbită 
fără încetare. 

Neputând s-o uit, oare puteam măcar s-o ascund? Dacă 
limbajul era o pădure, îmi era oare cu putinţă să tăinuiesc, 
în spatele fagilor francezi, teilor englezeşti, stejarilor latini 
şi măslinilor greceşti, imensitatea cryptomerilor niponi, care 
în acest caz şi-ar fl meritat numele pe drept cuvânt? 

Mori, patronimul lui Fubuki, înseamnă pădure. Să fi fost şi 
motivul pentru care în acel moment  privirile-mi 
descumpănite s-au oprit asupra ei? Mi-am dat seama că mă 
privea lung, cu un aer întrebător. 

Se ridică şi-mi făcu semn să o urmez. La bucătărie, m-am 
prăbuşit pe un scaun. 

— Ce v-a spus? mă întrebă. 

Mi-am vărsat amarul. Vorbeam cu glas întretăiat, eram în 
pragul lacrimilor. N-am reuşit să-mi mai rețin nişte vorbe 
primejdioase: 

— İl urăsc pe domnul Saito. E un tică-los şi un imbecil. 

Fubuki schiţă un surâs: 

— Nu. Vă înşelaţi. 

— Evident. Dumneavoastră sunteţi drăguță, nu vedeţi 


răul. Oricum, ca să-mi dea un asemenea ordin nu poate să 
nu fieun... 

— Liniştiţi-vă. Ordinul nu venea de la el. Transmitea doar 
instrucţiunile dom-nului Omochi. N-avea de ales. 

— In cazul ăsta, domnul Omochi e un... 

— E o persoană foarte aparte, mi-o tăie ea. Ce vreţi? E 
vicepreşedinte. Nu putem face nimic. 

— AŞ putea să-i vorbesc preşedintelui, domnul Haneda. 
Ce fel de om e? 

— Domnul Haneda e un om remar-cabil. E foarte 
inteligent şi foarte bun. Din păcate însă, nici nu poate fi 
vorba să-i adresati vreo plângere. 

Avea dreptate, ştiam. Ca subaltem, era de neconceput să 
sari fie şi o singură treaptă ierarhică, darămite pe toate! Nu 
aveam dreptul să mă adresez decât supe-riorului meu 
direct, care se nimerea să fie domnişoara Mori. 

— Fubuki, dumneavoastră sunteţi sin-gura mea scăpare. 
Ştiu că nu puteţi face mare lucru pentru mine. Dar vă 
mulţumesc. Simpla dumneavoastră ome-nie îmi face foarte 
bine. 

Surâse. 

Am întrebat-o care era ideograma pre-numelui său. Mi-a 
arătat cartea ei de vizită. M-am uitat la kanji şi-am ex- 
clamat: 

— Furtună de zăpadă! Fubuki în-seamnă „furtună de 
zăpadă”! E prea frumos să te cheme aşa! 

— Când m-am născut, era o furtună de zăpadă. Părinţii 
mei au văzut un semn în asta. 

Lista Yumimoto îmi veni din nou în minte: „Mori Fubuki, 
născută la Nara pe ianuarie...”. Era un copil al iemh. Mi-am 
imaginat dintr-o dată furtuna de zăpadă peste sublimul 
oraş Nara, peste nenumăratele lui clopote — oare nu era 
normal ca această femeie superbă să fie născută în ziua în 
care frumuseţea cerului se abătea asupra frumuseţii 
pământului? 

Mi-a vorbit despre copilăria ei în Kansai. l-am vorbit 
despre a mea, care începuse în aceeaşi provincie, nu 
departe de Nara, în satul Shukugawa, aproape de muntele 


Kabuto — evocarea acelor locuri mitologice mă făcea să 
lăcrimez. 

— Cât mă bucur că amândouă suntem copii ai Kansai- 
ului! Acolo bate inima vechii Japonii. 

într-acolo continua să bată şi inima mea din ziua în care, 
la vârsta de cinci ani, părăsisem munţii niponi pentru 
deşertul chinez. Atât de adânc mă marcase acest prim exil, 
încât mă simţeam în stare de orice pentru a fi reîncorporată 
ţării din care atât amar de vreme mă crezusem ori-ginară. 

Când ne-am întors la birourile noastre aşezate faţă în 
faţă, nu găsisem nicio soluţie pentru problema mea. Ştiam 
mai puţin ca oricând care era ori care avea să fie locul meu 
în compania Yumimoto. Dar simţeam o mare usurare, 
fiindcă eram colega lui Fubuki Mori. 

Trebuia deci să dau impresia că lucrez, fără să pară 
totuşi că aş înţelege vreun cuvânt din tot ce se spunea în 
jurul meu. De aici înainte, serveam diversele ceşti de ceai şi 
de cafea fără cea mai mică urmă a vreunei formule de 
politeţe şi fără să răs-pund la multumirile funcţionarilor. 
Aceştia nu erau la curent cu noile mele instruc-tiuni şi se 
mirau că amabila gheişă albă devenise mută ca un peşte şi 
grosolană ca un yankeu. 

Din păcate însă, ochakumi-vX nu-mi lua mult timp. Am 
hotărât, fără să cer per-misiunea nimănui, să distribui 
cores-pondenta. 

Trebuia să împingi un enorm cărucior metalic printre 
numeroasele birouri uriaşe şi să-i dai fiecăruia scrisorile. 
Munca asta îmi convenea de minune. Mai întâi, pentru că- 
mi punea la contribuţie competențele lingvistice, întrucât 
majori-tatea adreselor erau redactate în ideo-grame — 
când domnul Saito era foarte departe de mine nu 
ascundeam faptul că ştiu japoneza. In al doilea rând, desco- 
peream că nu degeaba învăţasem lista Yumimoto pe de 
rost: puteam nu numai să-i identific până şi pe cei mai 
mărunți dintre angajaţi, dar şi să profit de sarcina mea la o 
adică pentru a le ura la mulţi ani — lor, soţiei sau copilului. 

Cu un surâs şi o plecăciune, spuneam: 

„Domnule Shiranai, iată corespondenţa dumneavoastră. 


La multi ani micutului Yoshiro, azi face trei ani”. 

Ceea ce îmi atrăgea de fiecare dată o privire stupefiată. 

Această ocupaţie îmi lua cu atât mai mult timp cu cât 
trebuia să circul prin toată compania, întinsă pe două etaje. 
Cu căruciorul meu, care îmi dădea o înfă-ţişare agreabilă, 
luam liftul întruna. Asta mi-era pe plac, deoarece chiar 
lângă uşa liftului era un imens perete de sticlă. Mă jucam, 
în acele clipe, „de-a saltul în peisaj”. 

Imi lipeam nasul de fereastră şi, mental, mă lăsam să 
cad. Oraşul era atât de departe dedesubtul meu: până să 
mă strivesc de sol, mi-era îngăduit să privesc o grămadă de 
lucruri. 

Imi gäsisem vocaţia. Sufletul meu înflorea datorită 
acestei munci simple, utile, umane şi propice contemplatiei. 
Mi-ar fi plăcut să fac asta toată viaţa. 

Domnul Saito mă convocase în biroul său. 

Am avut parte de-o săpuneală meri-tată: mă făcusem 
vinovată de grava crimă de iniţiativă. Îmi atribuisem o 
funcţie fară 

„Am să cer permisiunea şefilor mei direcţi. In plus, 
adevăratul poştaş al întreprinderii, care sosea după-amiaza, 
era în pragul unei crize de nervi, căci se credea pe punctul 
de a fi concediat. 

— A fura munca altuia este o faptă foarte rea, îmi zise cu 
dreptate domnul Saito. 

îmi părea rău să văd o carieră pro-miţătoare 
întrerupându-se atât de repede. Pe deasupra, se punea din 
nou problema activităţii mele. 

îmi veni o idee care, în naivitatea mea, mi se păru 
luminoasă: în cursul peregri-nărilor prin întreprindere, 
remarcasem că în fiecare birou. Se aflau numeroase 
calendare care nu erau aproape niciodată la zi, fie că micul 
cadru roşu mobil nu fusese dat înainte până la data 
corectă, fie că pagina lunii nu fusese întoarsă. 

De data asta, n-am uitat să cer per-misiunea: 

— AŞ putea să aduc la zi calendarele, domnule Saito? 

Mi-a răspuns că da fără să dea atenţie. Am considerat că 
am o meserie. 


Dimineata, treceam prin fiecare birou si deplasam micul 
cadru roşu până la data potrivită. Aveam un post: eram 
înaintă-toare-întorcătoare de calendare. 

Incet-încet, angajaţii de la Yumimoto mi-au remarcat 
bâlciul. Mă priveau cu o ilaritate crescândă. 

Mă întrebau: 

— Cum merge? Nu vă oboseşte prea tare exerciţiul ăsta 
epuizant? Răspundeam zâmbind: 

— E îngrozitor. Lau vitamine. Îmi iubeam munca. Avea 
inconvenien-tul de a-mi ocupa prea puţin timp, dar îmi 
permitea să iau liftul şi, prin urmare, să mă arunc în peisaj. 
In plus, îmi distra publicul. 

în privinţa asta, punctul culminant a fost atins când am 
trecut din februarie în martie. In acea zi nu mai era 
suficient să dau înainte cadrul roşu: trebuia să întorc, ba 
chiar să smulg pagina cu luna fe-bruarie. 

Angajaţii diverselor birouri mi-au făcut o primire demnă 
de cea rezervată unui sportiv. Asasinam lunile februarie cu 
ges-turi largi de samurai, mimând o luptă crân-cenă 
împotriva uriaşei fotografii cu muntele Fuji înzăpezit care 
ilustra acea perioadă în calendarul Yumimoto. Pără-seam 
apoi câmpul de luptă cu un aer epuizat, cu mândria sobră a 
războinicului victorios, printre strigătele de banzai ale 
comentatorilor încântați. 

Rumoarea gloriei mele ajunse la ure-chile domnului 
Saito. Mă aşteptam, după câte clovnerii făcusem, la un 
perdafde zile mari. Aşa că îmi pregătisem apărarea: 

— M-aţi autorizat să aduc la zi calendarele, începui eu 
mai înainte chiar ca el să-şi verse furia. 

Imi răspunse fără pic de mânie, pe tonu-i obişnuit de 
simplă nemulţumire: 

— Da. Puteţi continua. Dar nu vă mai daţi în spectacol: 
distrageti atenţia anga-jatilor. 

Am fost mirată de blândetea mustrării. Domnul Saito 
reluă: 

— Fotocopiati-mi astea. 

Mi-a întins un teanc enorm de pagini format A. Trebuie să 
fi fost vreo o mie. 


Am încredințat pachetul copiatorului dat pe automat, 
care îşi îndeplini sarcina cu o rapiditate şi o curtoazie 
exemplare. l-am dus şefului copiile şi originalul. 

Mă chemă înapoi: 

— Fotocopiile sunt uşor descentrate, zise, arătându-mi 
una din foi. De la început. 

M-am întors la copiator, gândindu-mă că se putea să nu fi 
pus bine paginile. De data asta am fost extrem de atentă, 
iar rezultatul fu impecabil. l-am prezentat domnului Saito 
opera. 

— Dar sunt descentrate, îmi zise. 

— Nu-i adevărat! am strigat. 

— E îngrozitor de urât să spui aşa ceva unui şef. 

— Lertaţi-mă. Dar am avut cea mai mare grijă ca 
fotocopiile să fie perfecte. 

— Nu sunt. Uitaţi-vă. Îmi arătă o pagină care mi se păru 
ireproşabilă. 

— Unde-i defectul? 

— Aici, priviţi: marginile nu sunt perfect paralele. 

— Credeţi? 

— Dacă vă spun! 

Aruncă teancul la coş şi continuă: 

— Lucrati pe automat? 

— Da. 

— Asta-i explicaţia. Nu trebuie folosit automatul. Nu e 
destul de precis. 

— Domnule Saito, fără automat mi-ar trebui ore întregi 
ca să termin. 

— Şi care-i problema? zâmbi el. Tot vă lipsea ocupaţia. 

Am înţeles că asta mi-era pedeapsa pentru tărăşenia cu 
calendarele. 

M-am dus la copiator ca la tăiat sare. La fâecare foaie 
trebuia să ridic capacul, s-o asez cu minutiozitate, să apăs 
pe buton, apoi să examinez rezultatul. Cind am coborit în 
ocnă era trei după-amiază. La şapte seara, încă nu 
terminasem. Din cind în cind, mai veneau citiva funcţionari 
cărora, dacă aveau de făcut mai mult de zece copii, le 
ceream respectuos să con-simtă să folosească aparatul 


aflat la celălalt capăt al culoarului. 

Am aruncat o privire la conţinutul a ceea ce fotocopiam. 
Am crezut că mor de ris cind am constatat că era vorba de 
regulamentul clubului de g-olf la care era afiliat domnul 
Saito. 

In secunda următoare îmi veni mai degrabă să pling, 
gindindu-mă la bietii arbori nevinovaţi pe care-i irosea şeful 
meu pentru a mă pedepsi. Mi-am închipuit pădurile de 
cryptomeri, artari şi gingko din Japonia copilăriei mele, 
distruse numai spre a pedepsi o fiinţă atit de neînsemnată 
ca mine. Şi mi-am amintit că numele de familie al lui Fubuki 
însemna pădure.Sosi atunci domnul Tenshi, care dirija 
sectorul de produse lactate. Avea acelaşi grad cu domnul 
Saito, care era directorul sectorului de contabilitate 
generali. L-am privit cu uimire: adică un funcţionar de 
rangul său nu trimitea pe altcineva să-i facă nişte fotocopii? 

La întrebarea mea mută, răspunse: 

— E ora opt. Din birou la mine am rămas numai eu. 
Spuneti-mi, de ce nu folosiţi automatul? 

l-am explicat, cu un suris timid, că aveam instrucţiuni 
precise de la domnul Saito. 

— Inteleg, zise el cu o voce plină de subinţelesuri. 

Păru să reflecteze, apoi mă întrebă: 

— Sunteţi belgiancă, nu-i aşa? 

— Da. 

— Pică bine. Am un proiect foarte inte-resant cu ţara 
dumneavoastră. Aţi accepta să efectuaţi un studiu pentru 
mine? 

M-am uitat la el cum te-ai uita la Mesia. Mi-a explicat că o 
cooperativă belgiană pusese la punct un nou procedeu de 
eliminare a grăsimilor din unt. | 

— Cred în -untul fără grăsimi. Asta-i viitorul. 

Mi-am inventat pe loc o părere: 

— Asta am crezut şi eu dintotdeauna! 

— Veniti miine să vorbim la mine în birou. 

Am terminat fotocopiile ca-n vis. Înaintea mea se 
deschidea drumul spre o frumoasă carieră. Am pus vraful 
de foi A pe masa domnului Saito şi am plecat, triumfătoare, 


A doua zi, cind am ajuns la Yumimoto, Fubuki îmi zise cu 
un aer speriat: 

— Domnul Saito vrea să faceţi din nou fotocophle. Se par 
descentrate. 

Am izbucnit în ris şi i-am explicat colegei mele micile 
şmecherii cu care se îndeletnicea şeful nostru. 

— Sunt sigură că nici măcar nu s-a uitat la ultimele copii. 
Le-am făcut una cite una, calibrate la milimetru. Mi-a luat 
nu ştiu cite ore — şi toate astea numai pentru regulamentul 
clubului său de golf! 

Fubuki mă compătimi cu o blindete indignată: 

— Vă torturează! Am consolat-o: 

— Nu vă faceţi griji. Mă amuză. 

M-am întors la copiator, pe care înce-pusem să-l cunosc 
foarte bine, şi am încre-dinţat treaba automatului: eram 
convinsă că domnul Saito avea să-şi proclame verdictul fără 
să-şi arunce măcar o privire peste munca mea. Gindindu- 
mă la Fubuki, am schiţat un suris emoţionat: „E atit de 
drăguță! Noroc că mai e şi ea pe-aici!”. 

în fond, noul bilci al domnului Saito pica la tanc: în ajun 
petrecusem mai bine de şapte ore făcind, una cite una, cele 
o mie de fotocopii. Asta îmi oferea un alibi excelent pentru 
orele în care aveam să fiu în biroul domnului Tenshi. 
Automatul sfirsi treaba în vreo zece minute. Am luat 
teancul şi am şters-o la sectorul de pro-duse lactate. 

Domnul Tenshi îmi dădu coordonatele cooperativei 
belgiene: 

— Aş avea nevoie de un raport complet, cit mai detaliat 
posibil, despre noul unt fără grăsimi. Puteţi să vă aşezaţi la 
biroul domnului Saitama, e în călătorie de afaceri. 

Tenshi înseamnă „înger”. M-am gindit că numele i se 
potrivea de minune. Nu numai că-mi acorda o şansă, ci, mai 
mult, nu-mi dădea nicio instrucţiune, adică îmi lăsa mină 
liberă — ceea ce, în Japonia, e un lucru excepţional. Şi luase 
această ini-ţiativă fără să ceară aprobarea nimänui:era un 
risc mare pentru el. 

Eram conştientă de asta. În consecinţă, am simţit imediat 
un devotament fără limite pentru domnul Tenshi — devota- 


mentul pe care orice japonez îl datorează şefului său şi pe 
care fusesem incapabilă să-l încerc faţă de domnii Saito şi 
Omochi. Domnul Tenshi devenise brusc coman-dantul, 
căpitanul meu de oaste: eram gata să mă bat pentru el 
pină la capăt, ca un samurai. 

M-am aruncat în bătălia pentru untul fără grăsimi. 
Decalajul orar nu-mi per-mitea să telefonez în Belgia 
imediat; am început aşadar printr-o anchetă pe lingă 
centrele de consum japoneze şi alte ministere ale Sănătăţii 
pentru a afla cum evoluează obisnuintele alimentare ale 
populatiei în privinţa untului şi cum in-fluentează aceste 
schimbări nivelul coles-terolului pe plan naţional. A reieşit 
că japonezul mănincă din ce în ce mai mult unt şi că 
obezitatea, precum şi maladiile cardiovasculare ciştigă tot 
mai mult teren în ţara Soarelui-Răsare. 

Cind fusul orar mi-a permis, am tele-fonat la mărunta 
cooperativă belgiană. De la celălalt capăt al firului, accentul 
neaos din provincie m-a emoţionat ca niciodată. 
Compatriotul meu, flatat să aibă Japonia în legătură directă, 
se dovedi de o com-petenţă desăvirşită. Zece minute mai 
tirziu, primeam prin fax douăzeci de pagini expunind, în 
franceză, noul pro-cedeu de eliminare a grăsimilor din unt, 
ale cărui drepturi de exploatare erau deti-nute de 
cooperativa sa. 

Am scris raportul secolului. Incepea cu un studiu de 
piaţă: consumul de unt la niponi, evoluţia sa începind din o 
şi, în paralel, evoluţia tulburărilor de sănătate legate de 
absorbţia excesivă de grăsimi butirice. Descriam apoi 
vechile procedee de fabricaţie a untului cu conţinut redus 
de lipide, noua tehnică a belgienilor şi avantajele ei 
considerabile etc. Cum toate astea trebuia să le scriu în 
engleză, mi-am luat de lucru acasă: aveam nevoie de 
dictionar pentru termenii ştiinţifici. N-am dormit toată 
noaptea. 

A doua zi, am ajuns la Yumimoto cu două ore mai 
devreme ca să tehnoredactez raportul şi să-l predau 
domnului Tenshi, fară să întirzii totuşi la postul ineu din 
biroul domnului Saito. 


Acesta din urmă mă chemä imediat: 

— Am verificat fotocopiile pe care mi le-aţi lăsat aseară 
pe masă. Sunteţi în pro-gres, dar încă nu e perfect. De la 
început. 

Şi aruncă teancul la coş. 

Am plecat capul şi m-am executat. Mă tineam cu greu să 
nu rid. 

Domnul Tenshi mă găsi lingă copiator şi mă felicită cu 
toată căldura pe care i-o îngăduiau politetea şi rezerva sa 
res-pectuoasă: 

— Raportul dumneavoastră este excelent şi l-ati redactat 
cu o rapiditate extra-ordinară. Vreti să semnalez, în şedinţă, 
cine este autorul său? 

Era un om de o generozitate rară: ar fi fost dispus să 
comită o greşeală profe-sională dacă i-aş fi cerut-o. 

— În niciun caz, domnule Tenshi. Ar fi la fel de dăunător 
şi pentru dumnea-voastră, şi pentru mine. 

— Aveti dreptate. Totuşi, aş putea să le sugerez domnilor 
Saito şi Omochi, la următoarele şedinţe, că mi-aţi putea fi 
de folos. Credeţi că domnul Saito s-ar simti ofensat? 

— Dimpotrivă. Uitaţi-vă la vrafurile de fotocopii inutile pe 
care-mi ordonă să le fac, numai ca să mă ţină cit mai mult 
posibil departe de biroul său: e clar că încearcă să se 
debaraseze de mine. Va fi încintat să i se ofere ocazia: nu 
mă mai poate suporta. 

— Deci nu v-ati simti jignită dacă îmi atribui patemitatea 
raportului dumnea-voastră? 

Eram uluită de atitudinea lui: nu era obligat să arate atita 
consideraţie unui ajutor de băgător de seamă. 

— Vai, cum, domnule Tenshi, pentru mine-i o mare 
onoare ca dumneavoastră să doriţi să vi-l atribuiţi! 

Ne-am despărţit nutrind o aleasă stimă reciprocă. 
Priveam spre viitor cu încre-dere. In curind se va sfirşi cu 
umilintele absurde ale domnului Saito, cu copiatorul şi cu 
interdicţia de a vorbi a doua mea limbă. 

o dramă izbucni citeva zile mai tirziu. Am fost convocată 
în biroul domnului Omochi. M-am prezentat fără nicio 
temere, neştiind ce voia de la mine. 


Cind am pătruns în birlogul vice-preşedintelui, l-am văzut 
pe domnul Tenshi aşezat pe un scaun. S-a întors spre mine 
şi mi-a suris: a fost surisul cel mai plin de omenie pe care 
mi-a fost dat să-l cunosc. Se citea în el: „Ne aşteaptă o 
încercare cumplită, dar o vom înfrunta împreună”. 

Credeam că ştiu ce-i aia o ceartă zdravănă. Cele îndurate 
m-au făcut să-mi văd ignoranta. Atit eu, cit şi domnul 
Tenshi am avut parte de nişte urlete smintite. Şi-acum mă 
mai întreb ce era mai rău: fondul sau forma? 

Fondul era incredibil de jignitor. Eu şi tovarăşul meu de 
nenorocire am fost făcuţi în tot felul: eram nişte trădători, 
nişte nulităţi, nişte năpirci, nişte prefăcuţi şi -culme a 
injuriei — nişte individualişti. 

Forma explica numeroase aspecte din istoria niponă: 
pentru ca aceste zbierete odioase să înceteze, aş fi fost în 
stare de tot ce-i mai rău — să invadez Manciuria, să 
persecut mii de chinezi, să mă sinucid în numele 
împăratului, să mă arunc cu avionul într-un cuirasat 
american, poate chiar să lucrez pentru două companii 
Yumimoto. 

Lucrul cel mai insuportabil era să-mi văd binefăcătorul 
umilit din vina mea. Domnul Tenshi era un om inteligent şi 
conştiincios: îşi asumase un risc mare pentru mine, în 
deplină cunoştinţă de cauză. Niciun, interes personal nu-l 
minase să facă asta; actionase din simplu altruism. Ca 
răsplată pentru bunătatea sa, era tirit în mocirlă. 

încercam să iau exemplu de la el: lăsa capul înjos şi se 
făcea din ce în ce mai mic. Chipul său exprima supunerea şi 
ruşinea. L-am imitat. Veni însă şi momentul cind obezulii 
spuse: 

— N-aţi avut niciodată alt scop decit acela de a sabota 
compania! 

în capul meu, lucrurile s-au petrecut foarte repede: acest 
incident nu trebuia să compromită avansarea ulterioară a 
îngerului meu păzitor. M-am aruncat în asurzitorul torent de 
zbierete ale vice-preşedintelui: 

— Domnul Tenshi n-a vrut să saboteze compania. Eu l- 
am implorat să-mi încre-dinteze un dosar. Sunt singura res- 


ponsabilă. 

Am mai avut timp doar să văd întorcin-du-se spre mine 
privirile îngrozite ale tova-răşului meu de nenorocire. l-am 
citit în ochi: „Ai milă, taci!” — vai, prea tirziu însă. 

Domnul Omochi rămase o clipă cu gura căscată înainte 
de a se apropia de mine şi de a-mi urla drept în faţă: 

— Îndrăzniţi să vă apärati! 

— Nu, dimpotrivă, mă acuz, iau toată vina asupra mea. 
Pe mine şi numai pe mine trebuie să mă pedepsiţi. 

— Îndrăzniţi să-l apärati pe şarpele ăsta! 

— Domnul Tenshi n-are nicio nevoie să fie apărat. 
Acuzaţiile dumneavoastră la adresa lui sunt false. 

L-am văzut pe binefăcătorul meu închi-zind ochii şi am 
înţeles că tocmai comi-sesem ireparabilul. 

— Îndrăzniţi să pretindeti că spusele mele sunt false? 
Sunteţi de o grosolănie care întrece orice închipuire! 

— N-as îndrăzni niciodată să pretind aşa ceva. Cred doar 
că domnul Tenshi v-a spus lucruri neadevărate în scopul de 
a mă dezvinoväti. 

Părind să creadă că în situaţia în care ne aflam nu trebuia 
să ne mai temem de nimic, tovarăşul meu de nenorocire 
luă cuvintul. Toată umilinţa de pe lume răzbătea din vocea 
sa: 

— Vă implor, nu i-o luaţi în nume de rău, nu ştie ce 
spune, e occidentală, e tinără, n-are niciun pic de 
expericnţă. Am comis o greşeală de neiertat. Ruşinea mea 
n-are margini. 

— Intr-adevăr, dumneavoastră n-aveţi nicio scuză! urlă 
obezul. 

— Oricit de mult am greşit, trebuie totuşi să subliniez 
excelența raportului lui Amelie-san, şi formidabila rapiditate 
cu care l-a întocmit. 

— Nu despre asta-i vorba! Munca asta trebuia s-o facă 
domnul Saitama! 

— Era în călătorie de afaceri! 

— Trebuia să aşteptaţi întoarcerea lui! 

— Noul unt fară grăsimi este cu sigu-rantà rivnit şi de 
mulţi alţii în afară de noi. Pină să se întoarcă domnul 


Saitama din călătorie şi să redacteze raportul, am fi putut fi 
devansati. 

— Nu cumva puneţi în discuţie calita-tea muncii domnului 
Saitama? 

— Absolut deloc. Dar domnul Saitama nu vorbeşte 
frantuzeste şi nu cunoaşte Belgia. Ar fi întimpinat mult mai 
multe obstacole decit Amelie-san. 

— Tăceţi. Pragmatismul ăsta odios e demn de un 
occidental. 

Mi s-a părut prea de tot ca aşa ceva să fie spus sub nasul 
meu fără nicio jenă. 

— Lertaţi-mi occidentala lipsă de dem-nitate. Am comis o 
greşeală, fie. Cu toate astea, se pot trage şi nişte foloase 
de pe urma fărădelegii noastre... 

Domnul Omochi se apropie de mine cu nişte ochi 
înspăimintători care îmi între- rupseră fraza: 

— Pe dumneavoastră, vă previn: a fost primul şi ultimul 
dumneavoastră raport. V-aţi pus într-o situaţie foarte 
proastă. Leşiti! Nu vreau să vă mai văd! 

N-am aşteptat să zbiere şi-a doua oară. Din hol, mai 
auzeam încă urletele acelui munte de came şi tăcerea 
amamică a victimei. Apoi uşa se deschise şi domnul Tenshi 
mi se alătură. Am mers împreună la bucătărie, coplesiti de 
insultele pe care fuseserăm nevoiţi să le suportäm. 

— Lertaţi-mă că v-am amestecat în povestea asta, îmi 
spuse el în cele din urmă. 

— Vă rog, domnule Tenshi, nu vă scu-zaţi! Toată viaţa 
am să vă fiu recunos-cătoare! Sunteţi singurul de aici care 
mi-a acordat o şansă. A fost curajos şi generos din partea 
dumneavoastră. Ştiam asta încă de la început şi o ştiu şi 
mai bine de cind am văzut ce s-a abătut peste capul 
dumneavoastră. Le-aţi acordat prea multă încredere: n-ar fi 
trebuit să le spuneţi că raportul era făcut de mine. 

Mă privi cu stupefactie: 

— Nu eu le-am spus. Amintiţi-vă dis-cutia noastră: aveam 
de gind să vorbesc discret, în cercuri înalte, cu domnul 
Haneda: era singura mea şansă de-a reuşi să fac ceva. 
Dindu-i de ştire domnului Omochi, nu făceam decit să ne 


tăiem creanga de sub picioare. 

— Atunci domnul Saito s-a dus la vicepreşedinte? Ce 
ticălos, ce imbecil: ar fi putut să se debaraseze de mine, m- 
ar fi făcut fericită — dar nu, trebuia să... 

— Nu-l vorbiti aşa de rău pe domnul Saito. E mai bun 
decit aţi crede. În plus, nu el ne-a denunţat. Am văzut 
biletul de pe biroul domnului Omochi şi-am văzut de cine 
era scris. 

— Domnul Saitama? 

— Nu. Chiar trebuie să v-o spun? 

— Trebuie! Oftă: 

— Biletul poartă semnătura domni-şoarei Mori. 

o măciucă mă izbi în moalele capului. 

— Fubuki? Imposibil. 

Tovarăşul meu de nenorocire tăcu. 

— Nu cred! repetai. In mod evident, laşul de Saito e cel 
care i-a ordonat să scrie biletul ăsta — nici măcar n-are 
curajul să denunțe singur, îşi trimite delatiunile prin 
delegaţie! 

— Vă înşelaţi asupra domnului Saito: 

e inhibat, complexat, puţin cam obtuz, dar nu e rău. Elnu 
ne-ar fi expus niciodată miniei vicepreşedintelui. 

— Fubuki ar fi incapabilă de aşa ceva! Domnul Tenshi se 
mulţumi să ofteze din nou. 

— De ce ar fi comis o asemenea faptă? am continuat. Vă 
detestă? 

— À, nu. Nu împotriva mea a făcut-o. In definitiv, 
povestea asta vă face mai mult rău dumneavoastră decit 
mie. Eu unul n-am pierdut nimic. Dumneavoastră însă vă 
pierdeţi astfel şansele de promo-vare pentru mult, foarte 
mult timp de-acum încolo. 

— Zău că nu mai înţeleg! Mi-a dat mereu dovezi de 
prietenie. 

— Da. Cită vreme sarcinile dumnea-voastră constau în a 
da înainte calen-darele şi a fotocopia regulamentul clubului 
de golf. 

— Era totuşi neverosimil ca eu să-i iau locul! 

— Intr-adevăr. Nu s-a temut niciodată de asta. 


— Şi-atunci de ce m-a denunţat? Cu ce o deranja ca eu 
să lucrez pentru dum-neavoastră? 

— Domnişoara Mori a suferit ani de zile pentru a obţine 
postul pe care-l are astăzi. Probabil că i s-a părut intolerabil 
ca dumneavoastră să accedeti la o ase-menea promovare 
după zece săptămini în compania Yumimoto. 

— Nu pot să cred. Ar fi prea josnic din partea ei. 

— Tot ce pot să vă spun este că ea a suferit într-adevăr 
mult, mult de tot în timpul primilor ani pe care i-a petrecut 
aici. 

— Şi de-acuma vrea ca eu să îndur aceeaşi soartă! E 
preajalnic! Trebuie să-i vorbesc. 

— Chiar credeţi? 

— Bine înţeles. Cum vreţi să se aran-jeze lucrurile dacă 
nu vorbim? 

— Adineauri i-aţi vorbit domnului Omochi, în vreme ce el 
ne făcea albie de porci. Aveţi impresia că, în felul ăsta, 
lucrurile s-au aranjat? 

— Sigur e că dacă nu vorbim nu există nicio şansă de a 
rezolva problema. 

— Ce mi se pare mie şi mai sigur e că dacă vorbim există 
riscuri serioase de a agrava situaţia. 

— Fiţi liniştit, n-am să vă amestec în poveştile astea. 
Trebuie să vorbesc însă cu Fubuki. Altfel, o să mă ia cu 
dureri de măsele. 

Domnişoara Mori primi propunerea mea cu un aer de 
curtoazie mirată. Mă urmă. Sala de şedinţe era goală. Ne- 
am instalat acolo. 

Am început cu o voce blindă şi calmă: 

— Credeam că suntem prietene. Nu înteleg. 

— Ce nu înţelegeţi? 

— O să tăgăduiţi că m-ati denunţat? 

— N-am nimic de tăgăduit. Am aplicat regulamentul. 

— Regulamentul e mai important pentru dumneavoastră 
decit prietenia? 

— Prietenia e o vorbă foarte mare. Aş spune mai degrabă 
„relaţii bune între colege”. Profera aceste fraze oribile cu un 
calm ingenuu si afabil. 


— Inteleg. Credeţi că vom rămine în relaţii la fel de bune, 
ca urmare a atitu-dinii dumneavoastră? 

— Dacă vă scuzati, n-am să vă port pică. 

— Nu vă lipseşte umorul, Fubuki. 

— Extraordinar! Vă comportati ca şi cum dumneavoastră 
aţi fl cea ofensată, cind de fapt aţi comis o greşeală gravă. 

Am avut proasta inspiraţie să rostesc o replică eficace: 

— Curios. Credeam că japonezii sunt altfel decit chinezii. 

Mă privi fără să înţeleagă. Am reluat: 

— Da. Delaţiunea era preţuită la chi-nezi şi înainte de 
venirea comunismului. Pină şi în zilele noastre, chinezii din 
Singapore, de exemplu, îşi încurajează copih să-şi denunțe 
tovarăşii de joacă. Credeam că japonezii au simţul onoarei. 

In mod sigur, o jignisem, ceea ce consti-tuia o eroare de 
strategie. Zimbi: 

— Vă credeţi în măsură să-mi daţi lectii de morală? 

— După părerea dumneavoastră, Fubuki, de ce am vrut 
să vă vorbesc? 

— Din inconştienţă. 

— Nu puteţi să vă inchipuiti că din dorinţă de împăcare? 

— Fie. Scuzaţi-vă şi vom fl împăcate. Am oftat: 

— Sunteţi inteligentă si fină. De ce vă prefaceti că n-aţi 
înţelege? 

— Nu vă dati atita importanţă. Sunteţi foarte uşor de 
intuit. 

— Cu atit mai bine. În cazul ăsta, îmi întelegeti 
indignarea. 

— O înţeleg şi o dezaprob. Eu sunt cea care are motive 
să fie indignată de atitu-dinea dumneavoastră. Aţi umblat 
cu ter-tipuri după o promovare la care nu aveati niciun 
drept. 

— Să zicem. Nu aveam dreptul. Con-cret însă, cum vă 
putea afecta asta? Şansa mea nu v-ar fl lezat în nicio 
privinţă. 

— Am douăzeci şi nouă de ani, dum-neavoastră — 
douăzeci şi doi. Am postul ăsta de anul trecut. M-am luptat 
ani de zile pentru el. Lar dumneavoastră vă 


închipuiaţi că o să obţineţi un grad echivalent în citeva 
săptămini? 

— Asta era deci! Aveţi nevoie ca eu să sufăr. Nu suportati 
şansa celorlalţi. E pueril! 

Chicoti dispretuitor: 

— Dar să vă agravati cazul aşa cum o faceţi vi se pare o 
dovadă de maturitate? Vă sunt şefă. Credeţi că aveţi 
dreptul să-mi vorbiti cu atita grosolănie? 

— Sunteţi şefa mea, aşa-i. N-am niciun drept, ştiu. Dar 
voiam să ştiţi cit sunt de dezamăgită. Vă stimam atit de 
mult! 

Rise elegant: 

— Eu nu sunt dezamăgită. Nu vă stimam. A doua zi 
dimineaţă, cind am ajuns la 

Yumimoto, domnişoara Mori mă anunţă care era noul 
meu post: 

— Nu vă schimbaţi sectorul, pentru că veti lucra chiar 
aici, la contabilitate. Îmi veni să rid: 

— Contabilă, eu? De ce nu trapezistä? 

— Contabilă ar fi un cuvint prea mare. Nu vă cred în stare 
să fiţi contabilă, zise, cu un zimbet compătimitor. 

Imi arătă un sertar mare în care erau îngrămădite 
facturile din ultimele săptă-mini. Imi indică apoi un dulap în 
care erau aranjate nişte registre enorme, fiecare purtind 
sigla unuia dintre cele unsprezece sectoare ale companiei 
Yumimoto. 

— Veţi avea o sarcină cit se poate de simplă şi deci exact 
pe măsura puterilor dumneavoastră, îmi explică ea cu un 
aer pedagogic. Mai întii, va trebui să sortati facturile din 
punct de vedere cronologic. După aceea veţi stabili cărui 
sector îi apar-ţine fiecare din ele. S-o luăm de exemplu pe 
asta: unsprezece milioane pentru şvai-ţerul finlandez — ia 
te uită, ce întimplare amuzantă, e chiar sectorul de produse 
lactate. Luaţi registrul DP şi copiaţi, pe coloanele 
corespunzătoare, data, numele companiei şi suma totală. 
După ce factu-rile sunt clasate şi înregistrate, le puneţi în 
sertarul ăsta. 


Trebuia să recunoşti că nu era greu. Mi-am manifestat 
uimirea: 

— Nu e informatizat? 

— Ba da: la sfirşitul lunii, domnul Unaji va introduce toate 
facturile în calcu-lator. Nu va trebui decit să transcrie 
rezultatele muncii dumneavoastră; o să-i ia foarte puţin 
timp. 

In primele zile, aveam uneori ezitări în alegerea 
registrului. Li puneam întrebări lui Fubuki, care îmi 
răspundea cu o politeţe agasată: 

— Reming ltd, ce-i asta? 

— Metale neferoase. Sector MM. 

— Gunzer GMBH, asta ce mai e? 

— Produse chimice. Sector CP. Foarte repede, am învăţat 
pe de rost toate companiile şi sectoarele cores-punzătoare. 
Treaba mi se părea din ce în ce mai uşoară. Era de un 
plictis absolut, ceea ce nu-mi displăcea, căci îmi permitea 
să-mi ocup mintea cu altele. Astfel, în timp ce înregistram 
facturile, ridicam deseori capul şi admiram, visătoare, prea- 
frumosul chip al denuntätoarei mele. 

Săptăminile treceau, iar eu deveneam din ce în ce roai 
calmă. Numeam asta seni-nătate facturieră. Între meseria 
mea şi cea de călugăr copist în Evul Mediu nu era prea 
mare diferenţă: petreceam zile întregi copiind litere şi cifre. 
De cind se ştia, creie-rul meu nu fusese niciodată atit de 
puţin solicitat: descoperea o linişte extraordi-nară. Era zen- 
ul registrelor contabile. Mă surprindeam gindindu-mă că, 
de-ar fi trebuit să consacru şi patruzeci de ani din existenţa 
mea acestei abrutizări volup-tuoase, tot n-aş fi văzut vreun 
inconvenient. 

Şi cind te gindeşti că fusesem destul de proastă încit să 
fac studii superioare. Nimic mai puţin intelectual, totuşi, 
decit mintea mea, ce-şi afla împlinirea în stupi-ditatea 
repetitivă. Acum ştiam: eram menită contemplatiei. Să scrii 
cifre pri-vind frumuseţea, asta-i fericirea. 

Fubuki avea mare dreptate: apucasem pe o cale greşită, 
cu domnul Tenshi. Redac-tasem un raport despre unt: mare 
brinză! Spiritul meu nu era din stirpea cuceri-torilor, ci din 


rasa vacilor ce pasc facturi pe pajişte, aşteptind să treacă 
trenul izbă-virii. Ce bine era să trăieşti fără orgoliu şi fară 
inteligenţă! Hibemam. 

La sfirşitul lunii, domnul Unaji veni să informatizeze 
rezultatele muncii mele. l-au trebuit două zile să transcrie 
coloa-nele de cifre şi litere. Eram ridicol de mindră că 
fusesem o verigă eficace a sis-temului. 

Hazardul — ori destinul? - a voit ca domnul Unaji să lase 
la urmă registrul CP. Ca şi la primele zece registre, începu 
să ţăcăne la tastatură fără să clipească. După citeva 
minute, l-am auzit strigind: 

— Nu-mi vine să cred! Nu-mi vine să cred! 

Dădu paginile cu o frenezie din ce în ce mai mare. Apoi 
izbucni într-un hohot de ris nervos care, puţin cite putin, 
lăsă locul unei înşiruiri de icnete sacadate. Cei patruzeci de 
membri ai biroului uriaş îl priviră cu stupefactie. 

Mă simţeam rău. 

Fubuki se ridică şi alergă spre el. Uriind de ris, acesta îi 
arătă o mulţime de pasaje din registru. Ea se întoarse spre 
mine. Nu împărtăşea ilaritatea bolnăvicioasă a cole-gului 
său. Albă ca varul, mă chemă: 

— Ce-i asta? mă întrebă sec, arătindu-mi una din facturile 
incriminate. Citii: 

— Păi, e o factură de la GMBH din data... 

— GMBH? GMBH! sări ea ca arsă. Cei patruzeci de 
membri ai sectorului de contabilitate izbucniră în ris. Nu 
înţe-legeam. 

— Îmi puteţi explica ce înseamnă 

GMBH? întrebă şefa mea încrucişindu-şi braţele. 

— Este o companie germană de pro-duse chimice cu care 
lucrim foarte des. Urletele de ris se întetiră. 

— N-aţi remarcat că înainte de GMBH se aflau mereu 
unul sau mai multe nume? continui Fubuki. 

— Ba da. Erau, îmi închipui, numele diverselor filiale. Am 
crezut că e bine să nu mai încarc registrul cu detaliile 
astea. 

Pină şi domnul Saito, aşa inhibat cum era, dădea friu liber 
ilarităţii sale cres-cinde. Fubuki nu ridea deloc. Chipul ei 


exprima cea mai înspăimintătoare furie reţinută. De-ar fi 
putut să mă pilmuiască, ar fi făcut-o. 

— Idioato! mi-o trinti ea, cu vocea tăioasă ca o sabie. Află 
ci GMBH este echivalentul german pentru ltd din englezi şi 
pentru S.A. Din franceză. Com-paniile pe care le-ai 
amestecat cu atita iscusinţă n-au nicio legătură unele cu 
altele! E ca şi cum pentru a desemna toate companiile 
americane, engleze şi austra-liene cu care lucrim te-ai fi 
mulţumit să scrii ltd! Cit timp ne va trebui ca si îndreptăm 
greşelile dumitale? 

Am ales cea mai proastă apărare cu putinţă: 

— Ce idee şi la nemţii iştia, si-şi aleagă o siglă atit de 
lungi ca să spună S.A.! 

— Bravo! Poate-or fi nemtii de vini ci dumneata eşti 
stupidă? 

— Calmaţi-vă, Fubuki, n-aveam de unde să ştiu... 

— N-aveai de unde? Tara dumitale are o frontieră cu 
Germania şi dumneata n-aveai de unde si ştii ce ştim noi, 
care trăim la celălalt capăt al planetei? 

Am fost cit pe ce să spun o grozăvie p «apoi care, slavă 
Cerului, am ţinut-o pentrgiar mine: „Poate că Belgia are o 
frontieră c Germania. Japonia însă, în ultimul rai boi, a avut 
în comun cu Germania mul mai multe decit o simplă 
frontieră!”. 

i gitlejul. Risul tisni în cele din urmă, mie mi se făcu 
pielea ca de găină. Fubuki, deja albă de furie, întrebă: 

— Ce-a mai făcut? 

Domnul Unaji îi arătă întii factura, apoi registrul. 

Fubuki îşi ascunse faţa cu miinile. Cu gindul la ce mă 
aştepta, îmi veni să vomit. 

Dădură apoi paginile şi însemnară di-verse facturi. Fubuki 
sfirşi prin a mă apuca de braţ: fără un cuvint, îmi arătă 
sumele copiate cu scrisul meu inimitabil. 

— De îndată ce sunt mai mult de patru zerouri la rind, nu 
mai sunteţi în stare să copiaţi corect! De fiecare dată, 
adăugaţi sau săriţi cel putin un zero! 

— La te uită, chiar aşa-i! 

— Dumneata îţi dai seama? Cite săptămini de-acuma ne 


va lua ca să găsim şi să îndreptăm greşelile dumitale? 

— Nu-i uşor, cu toate zerourile astea unul după altul... 

— Să taci! 

Trăgindu-mă de mină, mă luă afară. Am intrat într-un 
birou gol. A închis uşa. 

M-am mulţumit să las capu-n jo” învinsă. | 

— Nu mai sta ţeapănă aici! Du-ti şi-adu facturile pe care, 
cu mintea-l ageră, le-ai clasat la chimie de-o lun încoace! 

Trăgind sertarul, mai că m-a pufni risul, constatind că, 
graţie clasificărilo mele, registrul de produse chimice ajun 
sese la nişte proporţii halucinante. 

Domnul Unaji, domnişoara Mori şi ci mine ne-am apucat 
de treabă. Ne-a; 

trebuit trei zile ca să repunem în ordiiM cele unsprezece 
registre. Eram deja pro, văzută, cind izbucni un eveniment 
şi mai grav. 

Tremurul din umerii lati ai bravuli Unaji fu primul semn: 
însemna că urm] să se pună pe ris. Vibratia îi atinse piept 

— Nu ţi-e ruşine?. 

— lmi pare rău, zisei eu lamentabil. 

— Nu, nu-ţi pare! Mă crezi fraieră? Ai comis greşelile 
astea incalificabile ca să te răzbuni pe mine! 

— Jur că nu! _ 

— Ştiu eu prea bine. Imi porti atita pică de cind te-am 
denunţat vicepreşedin-telui pentru afacerea cu produsele 
lactate încit te-ai hotărit să mă ridiculizezi în mod public. 

— Pe mine mă ridiculizez, nu pe dum-neavoastră. 

— Sunt şefa dumitale directă şi toată lumea ştie că eu ti- 
am dat postul ăsta. Aşadar eu sunt responsabilă pentru 
ceea ce faci. Lar dumneata o ştii foarte bine. Te comporti la 
fel de josnic ca şi ceilalţi occidentali: pui vanitatea 
personală mai presus de interesele companiei. Ca să te 
răzbuni pe atitudinea mea fată de dum-neata, n-ai ezitat să 
sabotezi contabi-litatea companiei Yumimoto, ştiind precis 
că greşelile dumitale vor cădea asupra mea! 

— N-aveam nici cea mai mică idee şi n-am comis 
intenţionat aceste greşeli! 

— Nu mai spune! Ştiu că nu eşti prea inteligentă. Totuşi, 


nimeni n-ar putea fi atit de stupid încit să facă asemenea 
greşeli! 

— Ba da: eu. 

— Termină! Ştiu că minţi. 

— Fubuki, vă dau cuvintul meu de onoare că n-am copiat 
greşit în mod inten-tionat. 

— Onoare! Ce ştii dumneata despre onoare? 

Rise cu dispreţ. 

— Închipuiţi-vă că onoarea există şi în Occident. 

— Aha! Şi ţi se pare onorabil să afirmi fără nicio ruşine că 
eşti ultima imbecilă? 

— Nu cred că-s chiar aşa de proastă. 

— Ar fi bine de ştiut; ori eşti trădă-toare, ori eşti 
retardată: altă posibilitate nu există. 

— Ba da, mai este una: eu. Există oameni normali care se 
dovedesc incapa-bili să copieze coloane de cifre. 

— În Japonia, genul ăsla de persoane nu există. 

— Cine s-ar gindi să conteste superio-ritateajaponeză? 
am zis, luindu-mi un acr spăşit. 

— Dacă faci parte din categoria han-dicapatilor mintal, 
trebuia să-mi fi spus, nu să mă laşi să-ţi încredinţez această 
misiune. 

— Nu ştiam că aparţin acestei cate-gorii. Niciodată în 
viaţa mea nu mai copiasem coloane de cifre. 

— Curios handicap, totuşi. Nu-ţi tre-buie nicio inteligenţă 
ca să transcrii nişte numere. 

— Tocmai: cred că aici e problema oamenilor de felul 
meu. Dacă nu i se soli-cită inteligenţa, creierul nostru 
adoarme. De unde şi greselile mele. 

Chipul lui Fubuki îşi abandonă în sfirşit expresia de luptă, 
adoptind o mirare amuzată: 

— Inteligența dumitale are nevoie să fie solicitată! 
Excentrică chestie! 

— E ceva cit se poate de obişnuit. 

— Bine. Am să mă gindesc la o sarcină care să-ţi solicite 
mteligenta, repetă şefa mea, părind să afle o delectare în 
aceste cuvinte. 

— Intre timp, as putea merge să-l ajut pe domnul Unaji la 


corectarea greselilor? 

— In niciun caz! Ai produs destule pagube şi-aşa! 

Nu ştiu cit timp i-a trebuit nefericitului meu coleg ca să 
restabilească ordinea în registrele desfigurate de 
strădaniile mele. Însă domnişoarei Mori i-au trebuit două 
zile pentru a găsi o ocupaţie care să i se pară pe potriva 
puterilor mele. 

Un catastif cit toate zilele mă aştepta pe birou. 

— Veţi verifica listele de cheltuieli pentru călătoriile de 
afaceri, îmi zise. 

— Lar contabilitate? V-am avertizat to-tuşi asupra 
deficienţelor mele. 

— Acum nu mai au nicio importanţă. Munca asta are să 
vă solicite inteligenţa, preciză ea cu un zimbet malitios. 

Deschise catastiful. 

— Lată, de exemplu, dosarul întocmit de domnul Shiranai 
pentru a-i fi ram-bursate cheltuielile prilejuite de călătoria 
sa de afaceri la Diisseldorf. Trebuie să refaceti tot, chiar şi 
cel mai mărunt dintre calcule, şi să le contestati dacă nu 
obţineţi acelaşi rezultat cu el, pină la ultimul yen. Pentru 
asta, fiindcă majoritatea facturilor sunt în mărci, trebuie să 
calculati pe baza cursului mărcii din data indicată pe bilete. 
Nu uitaţi că în fiecare zi cursul se schimbă. 

Incepu atunci unul dintre cele mai urite coşmaruri din 
viaţa mea. Din momentul în care mi-a fost atribuită această 
nouă însărcinare, noţiunea de timp a dispărut din existenţa 
mea  lăsind locul etemitätii supliciului. Niciodată, dar 
niciodată, nu mi s-a întimplat să ajung la vreun rezul-tat, 
dacă nu identic, măcar comparabil cu cele pe care trebuia 
să le verific. Spre exemplu, dacă un funcţionar calculase că 
Yumimoto îi datora de yeni, mie îmi ieşeau sau, la fel de 
bine, de yeni, Şi foarte repede se văzu că gre-şelile erau în 
parohia mea. 

La sfirşitul primei zile, i-am spus lui Fubuki: 

— Nu cred că sunt capabilă să înde-plinesc această 
misiune. 

— Totuşi, este o activitate care solicită inteligenţa, 
replică ea, implacabilă. 


— Nu-i dau de capăt, mărturisii eu lamentabil. 

— O să vă obişnuiţi. 

Nu m-am obişnuit. Se dovedi că eram incapabilă, ba încă 
în ultimul hal şi în ciuda unor înverşunate eforturi, să efec- 
tuez acele operaţii. 

Şefa mea înhăţă catastiful ca să-mi arate cit era de uşor. 
Luă un dosar şi începu să lucreze cu viteza fulgerului pe 
calculatorul ei de buzunar la ale cărui butoane nici măcar n- 
avea nevoie să se uite. În mai puţin de patru minute, con- 
chise: 

— Obtin aceeaşi sumă ca domnul 

Saitama, pină la ultimul yen. Şi îşi puse ştampila pe 
raport. Invinsă de această nouă nedreptate a naturii, mi-am 
reluat truda. Douăsprezece ore nu-mi erau de ajuns ca să 
duc la capăt ceea ce pentru Fubuki era o joacă de trei 
minute şi cincizeci de secunde. 

Nu ştiu cite zile trecuseră, cind observă că încă nu 
pusesem ordine în niciun dosar. 

— Niciunul măcar! exclamă. 

— Intr-adevăr, zisei, în aşteptarea pedepsei. 

Spre nefericirea mea, se mulţumi să-mi arate calendarul: 

— Nu uitaţi că, la sfirşitul lunii, re-gistrul trebuie să fie 
gata. 

Aş fi preferat să înceapă să urle. Mai trecură citeva zile. 
Eram în infem: 

primeam fără încetare şi drept în faţă trombe de numere 
cu virgule şi zecimale. In creierul meu, se transformau într- 
o magmă opacă şi nu le mai puteam distinge unele de 
altele. Un oftalmolog mi-a garantat că nu vederea mea era 
de vină. 

Cifrele, cărora le admirascm dintot-deauna calma 
frumuseţe pitagoreică, îmi deveniseră duşmani. 
Calculatorul îmi voia şi el răul. Printre handicapurile mele 
psihomotorii se număra şi acesta: cind trebuia să apăs pe 
tastele calculatorului mai mult de cinci minute, mina mi se 
încleia brusc, ca şi cum aş fi băgat-o într-un piure de 
cartofi, gros şi lipicios. Patru din cele cinci degete îmi erau 
iremediabil imobilizate; doar arătătorul mai reuşea să se 


desfacă şi să atingă tastele, cu o încetineală şi o stingăcie 
de neînțeles pentru cine n-ar fi văzut invizibilii tuberculi. 

Şi fiindcă, pe deasupra, fenomenul era însoţit de o 
stupiditate rară într-ale cifrelor, spectacolul pe care-l 
ofeream în faţa calculatorului trebuie să fi fost tulbu-rător. 
La fiecare nou număr, începeam prin a-l privi la fel de 
uimită ca şi cind aş fi fost Robinson dind peste un băştinaş 
al acelor ţinuturi necunoscute; apoi, mina mea amorţită 
încerca să-l reproducă pe tastatură. Pentru asta, capul meu 
efectua un neîncetat du-te-vino între hirtie şi ecran, ca să 
fiu sigură că n-am pierdut vreo virgulă sau vreun zero pe 
drum -lucrul cel mai straniu fiind că, în ciuda acestor 
verificări minutioase, îmi scăpau nişte greşeli colosale. 

într-o zi, în vreme ce butonam în chip vrednic de milă, 
am ridicat ochii şi-am văzut-o pe şefă privindu-mă 
constemată. 

— Care-i problema dumneavoastră? mă întrebă. 

Ca s-o liniştesc, i-am mărturisit sindro-mul piureului de 
cartofi ce-mi paraliza mina. Credeam că povestea asta are 
să mă facă mai simpatică. 

Unicul rezultat al confidentelor mele a fost concluzia pe 
care am citit-o în ochii lui Fubuki: „Acum am înţeles: e într- 
ade-văr handicapată mintal. Totul se explică”. 

Se apropia sfirşitul lunii, iar catastiful răminea la fel de 
gros. 

— Sunteţi sigură că nu faceţi anume? 

— Absolut sigură. 

— Sunt multi oameni... aşa, ca dumnea-voastră, în 
Belgia? 

Eram prima belgiancă pe care-o întil-nea. O tresărire de 
orgoliu naţional mă împinse să-i răspund adevărul: 

— Niciun belgian nu seamănă cu mine. 

— Asta mă mai linişteşte. Am izbucnit în ris. 

— Vi se pare comic? 

— Fubuki, nu vi s-a spus niciodată că e degradant să 
maltratezi un handicapat mintal? 

— Ba da. Dar n-am fost anunţată că voi avea unul chiar 
sub ordinele mele. M-am hlizit şi mai tare. 


— Tot nu înţeleg ce găsiţi de ris. 

— Ţine de afecțiunea mea psihomotorie. 

— Concentrati-vă mai degrabă asupra lucrului. 

Pe, i-am anunţat hotărirea mea de a nu mă mai înfcoarce 
seara acasă: 

— Cu permisiunea dumneavoastră, îmi voi petrece 
noptile aici, la postul meu. 

— Creierul dumneavoastră este mai eficace pe întuneric? 

— Să sperăm. Poate că noua con-stringere îl va face în 
sfirşit operaţional. 

Am primit fără greutate autorizaţia ei. Nu era ceva rar ca 
unii angajaţi să rămină la birou toată noaptea, cind erau 
termene care trebuiau respectate. 

— Credeţi că o noapte va fi de-ajuns? 

— În mod sigur nu. Nu mi-am propus să mă întorc acasă 
înainte de. l-am arătat un rucsac: 

— Mi-am luat ce-mi trebuie. 

Rămasă singură în compania Yumimoto, puse stăpinire 
pe mine un fel de ameţeală. Imi trecu însă foarte repede 
cind am constatat că mintea mea nu funcţiona mai bine în 
timpul nopţii. Am lucrat fără întrerupere: înverşunarea nu 
dădu niciun rezultat. 

La patru dimineaţa, m-am dus să-mi fac rapid toaleta la 
chiuvetă şi să mă schimb. Am băut un ceai foarte tare şi m- 
am întors la post. 

Primii angajaţi sosiră pe la şapte. Fubuki ajunse cu o oră 
mai tirziu. Aruncă o scurtă privire în sertarul cu facturile 
verificate şi văzu că era la fel de gol ca şi înainte. Clătină 
din cap. 

Urmă încă o noapte albă. Situaţia se păstra neschimbată. 
In căpăţina mea, lucrurile rămineau la fel de confuze. Eram, 
cu toate acestea, foarte departe de disperare. Simteam un 
optimism incom-prehensibil care îmi dădea îndrăzneală. 
Astfel, fără a-mi întrerupe calculele, îi tineam şefei mele 
nişte discursuri cel puţin deplasate: 

— În prenumele dumneavoastră se află zăpada. In 
versiunea japoneză a pre-numelui meu, ploaia. Mi se 
parejust. Intre mine şi dumneavoastră există aceeaşi 


diferenţă ca între zăpadă şi ploaie. Ceea ce nu ne împiedică 
să fim alcătuite din acelaşi material. 

— Credeţi cu adevărat că există vreun punct de 
comparaţie între mine şi dum-neavoastră? 

Rideam. De fapt, din cauza lipsei de somn, rideam din 
nimica toată. Din cind în cind mă încercau oboseala şi 
descu-rajarea, dar nu dura mult şi iarăşi cădeam în ilaritate. 


Butoiul meu de danaidă se umplea întruna cu cifre şi 
litere pe care găurile din mintea mea le lăsau să curgă. 
Eram un Sisifal contabilităţii şi, precum miticul erou, nu 
deznădăjduiam niciodată,  reîn-cepeam inexorabilele 
operaţii pentru a suta, pentru a mia oară. Se cuvine ca, în 
treacăt, să semnalez următorul miracol: 

greşeam de o mie de ori la rind, ceea ce ar fi fost la fel 
de constemant ca o muzică repetitivă dacă cele de o mie 
de greşeli n-ar fi fost de fiecare dată altele; am obţinut, 
pentru fiecare calcul, o mie de rezultate diferite. Aveam 
geniu. 

Nu rareori se îniiinpla ca, între două adunări, să ridic 
capul pentru a o con-templa pe cea care mă azvirlise în 
infem. Frumuseţea ei mă stupefia. Singurul meu regret era 
brushing-v” curätel ce-i imo-biliza părul lungut într-o curbă 
imper-turbabilă a cărei rigiditate spunea: „Sunt o executive 
woman". Mă dedam atunci unui exerciţiu delicios: o 
ciufuleam men-tal. Redam libertatea pletelor strălucind de 
negre. Degetele mele iinateriale îi dădeau un aer de firesc 
admirabil. Uneori, mă dezläntuiam, îi răvăşeam părul într- 
un asemenea hal încit părea să fi petrecut o nebunească 
noapte de dragoste. Sălbăticia asta o făcea sublimă. 

S-a întimplat că Fubuki m-a surprins exercitindu-mi 
meseria de coafeză în-chipuită: 

— De ce mă priviţi aşa? 

— Mă gindeam că, înjaponeză, „păr” şi „dumnezeu” se 
pronunţă la fel. 

— Ca şi „hirtie”, nu uitaţi. Întoar-ceţi-vă la hirtoagele 
dumneavoastră. 

Ceaţa de pe creierul meu se îngroşa din oră-n oră. Ştiam 


din ce în ce mai putin ce trebuia să spun şi ce nu. În timp ce 
căutam cursul coroanei suedeze din data de //, gura mea 
luă iniţiativa de a vorbi: 

— Cind erati mică, ce voiati să deveniți mai tirziu? 

— Campioană la tir cu arcul. 

— V-ar sta bine! 

Cum ea nu-mi întorcea întrebarea, am continuat: 

— Eu, cind eram mică, voiam să devin Dumnezeu. 
Dumnezeul creştinilor, cu D mare. Pe la cinci ani, am înţeles 
că am-bitia mea era irealizabilă. Atunci mi-am mai tumat 
un pic de apă-n vin şi am hotărit să devin Hristos. Imi 
închipuiam moartea mea pe cruce, în faţa întregii omeniri. 
La virsta de şapte ani, mi-am dat seama că nu asta avea să 
mi se întimple. Am luat decizia, mai modestă, de a deveni 
martir. Am rămas la alegerea asta mulţi ani. Nici asta n-a 
mers. 

— Şi după aceea? 

— Asta ştiţi: am devenit contabilă la Yumimoto. Şi cred 
că mai jos de-atit nu puteam cobori. 

— Credeţi? întrebă ea cu un zimbet bizar. 

Veni noaptea dinspre o spre. Fubuki plecă ultima. Mă 
întrebam de ce nu mă concediase: nu era oare mai mult 
decit clar că nu voi reuşi niciodată să termin nici măcar a 
suta parte din ce aveam de făcut? 

Am rămas singură. Era a treia mea noapte albă la rind, în 
biroul uriaş. Buto-nam calculatorul şi notam rezultate din ce 
în ce mai incompatibile. 

Mi se întimplă atunci un lucru fabulos: 

spiritul meu trecu în partea cealaltă. 

Brusc, pierdusem ancora. M-am ridicat. Eram liberă. 
Niciodată nu mai fusesem atit de liberă. Am mers pină la 
peretele de sticlă. Oraşul luminat era foarte departe 
dedesubtul meu. Dominam lumea. Eram Dumnezeu. Ca să 
mă eliberez pe deplin, mi-am defenestrat corpul. 

Am stins neoanele. Luminile îndepăr-tate ale oraşului 
erau de ajuns ca să se vadă bine. M-am dus la bucătărie 
după o Cola şi am băut-o dintr-o sorbitură. Întoarsă la 
contabilitate, mi-am dezlegat şireturile de la pantofi şi i-am 


trimis la plimbare. Am sărit pe un birou, apoi din birou în 
birou, scotind strigăte de bucurie. 

Eram atit de uşoară încit hainele mă împovărau. Le-am 
scos una cite una şi le-am împrăştiat în jurul meu. Cind am 
rămas goală, am stat în cap — eu care-n viaţa mea nu 
fusesem în stare de aşa ceva. In miini, am traversat 
birourile alăturate. Apoi, după o tumbă perfectă, m-am 
aşezat, dintr-un salt, pe locul şefei mele. 

Fubuki, sunt Dumnezeu. Chiar dacă tu nu crezi în mine, 
sunt Dumnezeu. Tu comanzi, ceea ce nu-i mare lucru. Dar 
eu, eu domnesc. Puterea nu mă interesează. A domni e cu 
mult mai frumos. Nici n-ai idee cum e gloria mea. E dulce, 
gloria. E cintec de trimbiţă îngerească înălţindu-mi slavă. 
Nicicind n-am fost atit de glorioasă ca-n noaptea asta. 
Mulțumită tie. Dacă ai şti că lucrezi pentru gloria mea! 

Nici Pilat din Pont n-a ştiut că slujea întru biruinţa lui 
Hristos. Hristos era într-o grădină cu măslini, eu sunt 
Hristos printre calculatoare. În întunericul ce mă-ncojoară, 
se înalţă trunchiurile secu-lare ale codrului de calculatoare. 

Mă uit la calculatorul tău, Fubuki. E mare, magnific. 
Tenebrele îi dau aparenţa unei statui din Insula Pastelui. 
Miezul nopţii a trecut; azi e vineri, pentru mine-i Vinerea 
Mare, ziua lui Venus în franceză, ziua aurului înjaponeză, şi 
nu prea văd ce cocrenţă aş putea găsi între suferinţa asta 
iudeo-creştină, voluptatea latină şi ado-ratia niponă pentru 
metalul incoruptibil. 

De cind am părăsit lumea pentru a sluji celor sfinte, 
timpul şi-a pierdut orice con-sistenţă şi s-a transformat într- 
un calcu-lator de buzunar pe care tastez distrată cifre şi 
greşeli de-a valma. Cred că e Paştele. Din înaltul tumului 
meu Babel, privesc spre parcul Ueno şi văd copaci 
înzăpeziţi: cireşi în floare — da, trebuie să fie Paştele. 

Pe cit mă deprimă Crăciunul, pe-atit mă bucură Paştele. 
Un Dumnezeu care devine bebeluş e ceva şocant. Un 
amärit care devine Dumnezeu e totuşi altceva. Imbrăţişez 
calculatorul lui Fubuki şi-l acopăr cu sărutări. Şi eu sunt o 
biată răstignită. Ce-mi place mie la răstignire este că aici se 
termină totul. Voi înceta, în sfirşit, să sufăr. Mi-au bătut 


atitea numere în trup, că n-a mai rămas loc nici măcar 
pentru o zecimală. Imi vor tăia capul cu o sabie şi nu voi 
mai simţi nimic. 

E mare lucru să ştii cind vei muri. Poţi să te organizezi şi 
să faci din ultima ta zi o operă de artă. Dimineaţă, călăii vor 
sosi, iar eu le voi spune: „Am păcătuit! Uci-deţi-mă. 
Impliniti-mi ultima dorinţă: 

Fubuki să fie cea care mă va da morţii. Să-mi răsucească 
teasta ca pe o rişniţă de piper. Singele meu va curge şi va fi 
piper negru. Luaţi, mincati, acesta este piperul meu care 
pentru mulţi se varsă, piperul legii celei noi şi veşnice. 
Strănutaţi în amintirea mea". 

Brusc, mă ia frigul. Degeaba string calculatorul în braţe, 
nu-mi ţine de cald. Imi pun iar hainele. Fiindcă tot îmi clän- 
ţănesc dinţii, mă întind pe jos şi răstom peste mine coşul de 
gunoi. Imi pierd cunoştinţa. 

De sus, se strigă la mine. Deschid ochii şi văd gunoaie. Li 
închid la loc. Mă präbusesc înapoi în abis. 

Aud glasul blind al lui Fubuki: 

— O recunosc prea bine. S-a acoperit cu mizerii ca să nu 
îndrăznească cineva s-o zgilţie. Să nu te poţi atinge de ea. 
E stilul ei. N-are nicio demnitate. Cind îi spun că-i proastă, 
îmi răspunde că e mai grav, că e handicapată mintal. Mereu 
trebuie să se înjosească. Crede că în felul ăsta se pune la 
adăpost. Se înşală. 

Vreau să explic că mă apäram de frig. N-am fbrta să 
vorbesc. Stau la căldură sub murdăriile de la Yumimoto. Mă 
scufund din nou. 

les la suprafaţă. Printre ghemotoace de hirtie mototolită, 
chiştoace ude şi cutii de Cola, zăresc orologiul indicind ora 
zece. 

Mă ridic. Nimeni nu îndrăzneşte să mă privească, cu 
excepţia lui Fubuki, care îmi spune cu răceală: 

— Data viitoare cind vă mai hotäriti să vă deghizati în 
boschetar, n-o mai faceţi în întreprinderea noastră. Există 
staţii de metrou pentru aşa ceva. 

Bolnavă de ruşine, mi-am luat rucsacul şi-am şters-o la 
toaletă, unde m-am schim-bat şi mi-am băgat capul sub 


robinet. Cind m-am întors, o femeie de serviciu curétase 
deja urmele nebuniei mele. 

— Aş fi vrut să o fac eu însămi, zisei, jenată. 

— Da, comentă Fubuki. De asta, măcar, poate c-ati fi fost 
în stare. 

— Îmi închipui că vă ginditi la veri-ficarea cheltuielilor. 
Aveţi dreptate: e peste puterile mele. Vă informez solemn: 

renunţ la această însărcinare. 

— V-a trebuit ceva timp, replică ea, batjocoritoare. 

„Asta era deci, mi-am zis. Voia s-o spun eu. Evident: e 
mult mai umilitor.” 

— Scadenţa e diseară, continuai eu. 

— Dati-mi registrul. 

în douăzeci de minute, terminase. 

Toată ziua am fost ca un zombi. Eram mahmură. Biroul 
meu era plin de teancuri de hirtii acoperite cu greşeli de 
calcul. Le-am aruncat una cite una. 

Văzind-o pe Fubuki cum lucrează la calculatorul ei, mă 
tineam cu greu să nu rid. Mă revedeam în ajun, goală, 
aşezată pe tastatură, încolăcind maşina cu braţele şi 
picioarele. Lar acum, femeia îşi ţinea degetele pe taste. Era 
pentru prima dată cind mă interesa informatica. 

Cele citeva ore de somn în gunoaie nu fuseseră de-ajuns 
ca să mă tragă afară din terciul pe care excesul de cifre mi- 
| lăsase în loc de creier. Bijbiiam, căutam pe sub dărimături 
cadavrele reperelor mele mentale. Totuşi, savuram deja un 
răgaz miraculos: pentru prima dată după inter-minabile 
săptămini, nu mai butonam un calculator de buzunar. 

Redescopeream lumea fără numere. De vreme ce există 
analfabetismul, ar trebui să existe şi anaritmetismul pentru 
a vorbi de drama proprie oamenilor de soiul meu. 

M-am întors la cele lumeşti. Poate să pară ciudat că, 
după noaptea mea de nebunie, lucrurile şi-au reluat cursul 
ca şi cum nimic grav nu s-ar fi întimplat. Sigur, nimeni nu 
mă văzuse străbătind goală puşcă birourile, mergind în 
miini, şi nici mozolind un calculator cinstit. Totuşi, mă 
găsiseră dormind sub conţinutul unei pubele. În alte ţări, 
poate că m-ar fi dat afară pentru acest gen de 


comportament. 

Lucru ciudat, există o logică în toate astea: sistemele 
celc mai autoritare sus-cită, în ţările unde sunt aplicate, 
cele mai halucinante cazuri de devianţă — şi, tocmai de 
aceea, o relativă toleranţă faţă de cele mai stupefiante 
ciudăţenii umane. Nu ştii ce-i aia un excentric dacă n-ai 
întil-nit un excentric nipon. Dormisem printre mizerii? S-au 
mai văzut şi altele. Japonia este o ţară care ştie ce 
înseamnă „a claca”. 

Mi-am reluat rolul de figurant. Mi-ar fi greu să exprim 
voluptatea cu care prepa-ram ceaiul şi cafeaua: gesturile 
astea simple, care nu prezentau nicio dificultate pentru 
sărmanul meu creier, îmi oblojeau spiritul ciopirtit. 

Cit mai discret cu putinţă, am reînceput să dau înainte 
calendarele. Atit de mult mă temeam să nu mă 
pricopsească iar cu nişte cifre, încit mă sileam să par 
necon-tenit prinsă cu treburi. 

Pe nevestite, a avut loc un eveniment: 

l-am întilnit pe Dumnezeu. Ignobilul vice-preşedinte îmi 
comandase să-i aduc o bere, părindu-i-se probabil că nu era 
destul de gras şi-aşa. Venisem să i-o aduc cu un dez-gust 
politicos. Tocmai ieşeam din birlogul obezului, cind uşa 
biroului alăturat se des-chise: am dat nas în nas cu 
preşedintele. 

Ne-am uitat unul la altul cu stupe-factie. La mine era de 
înţeles: îmi era dat, în sfirşit, să-l văd pe dumnezeul de la 
Yumimoto. La el era mai greu de explicat: 

oare ştia măcar că exist? Aşa se părea, căci, cu o voce 
incredibil de frumoasă şi delicată, exclamă: 

— Dumneavoastră sunteţi Amelie-san, fără îndoială! 

Zimbi şi-mi întinse mina. Eram atit de buimăcită încit n- 
am putut scoate niciun sunet. Domnul Haneda era un 
bărbat la vreo cincizeci de ani, cu trupul subţire şi un chip 
de o distincţie extraordinară. Răs-pindea înjurul său o 
senzaţie de profundă bunătate şi armonie. Mă privi cu o 
amabi-litate atit de sinceră încit mi-am pierdut şi bruma de 
stăpinire pe care-o mai aveam. 

Plecă. Am rămas singură pe culoar, incapabilă să mă 


misc. Aşa deci, prese-dintele acestui loc de tortură unde 
îndu-ram zilnic umilinte absurde, unde eram ţinta tuturor 
bătăilor de joc, vasăzică stăpinul acestei gheene era o 
magnifică fiinţă umană, un spirit ales! 

De neînțeles. O societate condusă de un om a cărui 
nobleţe era atit de izbitoare ar fi trebuit să fie un paradis 
rafmat, o oază înfloritoare şi tihnită. Care să fi fost cheia 
acestui mister? Era oare cu putinţă ca Infemul să fie condus 
de Dumnezeu? 

Eram încă încremenită de uimire cind întrebarea mea îşi 
primi răspunsul. Uşa de la biroul enormului Omochi se 
deschise şi auzii vocea mişelului, care urla: 

— Ce naiba mai faci aici? Nu te plătim ca să freci menta 
pe holuri! 

Totul se lămurea: în compania Yumimoto, Dumnezeu era 
preşedinte, iar vicepreşedintele era Diavolul. 

Fubuki, în schimb, nu era nici Diavol, nici Dumnezeu: era 
japoneză. 

Nu toate niponele sunt frumoase. Dar cind o apucă pe 
vreuna să fie frumoasă, celorlalte nu le mai rămine decit să 
se ţină bine. 

Orice frumuseţe este răscolitoare, dar 
frumuseţeajaponeză e şi mai răscolitoare. In primul rind, 
pentru că tenul ca de crin, ochii suavi, nasul şi nările 
inimitabile, conturul buzelor atit de bine desenat, 
delicatetea complicată a trăsăturilor ar fi deja destul pentru 
a face să pălească si cele mai reuşite chipuri. 

în al doilea rind, fiindcă manierele o stilizează si fac din 
ea o operă de artă inaccesibilă înțelegerii. 

In sfirsit — si mai ales — fiindcă o frumu-sete care a 
rezistat atitor  încorsetări fizice si mentale, atitor 
constringeri, striviri, interdicții absurde, dogme, 
înăbuşiri,pustiiri, sadismului, umilintelor si conspirației 
tăcerii —, o asemenea frumu-sete este un miracol de 
eroism. 

Nu că japoneza ar fi o victimă. Nici vorbă de aşa ceva. 
Printre femeile de pe lumea asta, soarta ei e departe de a fi 
cea mai vitregă. Puterea ei este considerabilă: 


am avut destule ocazii să mă conving. 

Nu: dacă japoneza trebuie admirată -şi trebuie — e 
pentru că nu se sinucide. Conspirația îndreptată împotriva 
idealu-rilor sale începe încă din fragedă copilărie. Se toamă 
mortar în creier: „Dacă la de ani nu eşti măritată, o să ai 
toate motivele să-ţi fie ruşine”, „dacă rizi, eşti lipsită de 
cuviinţă”, „dacă faţa ta exprimă vreun sentiment, eşti 
vulgară”, „dacă mentionezi existenţa vreunui fir de păr pe 
corpul tău, eşti obscenă”, „dacă un băiat te sărută pe obraz 
în public, eşti o curvă”, „dacă măninci cu poftă, eşti o 
scroafă”, „dacă îţi place să dormi, eşti o vacă” etc. Astfel de 
precepte ar fi anecdotice dacă n-ar corupe gindirea. 

Căci, în definitiv, ceea ce i se bagă în cap japonezei prin 
toate dogmele astea desäntate e că nu trebuie să spere la 
nimic frumos. Nu spera să cunoşti plăcerea, căci plăcerea 
te-ar distruge. Nu spera să fii îndrăgostită, căci n-ai merita 
atita oste-neală: cei care te-ar iubi te-ar iubi pentru iluzia 
ta, niciodată pentru adevărul tău. Nu spera ca viaţa să-ţi 
dea ceva, orice, căci fiecare an trăit îţi va lua cite ceva. Nu 
spera nici măcar la ceva atit de modest precum liniştea, 
căci n-ai niciun motiv să fii liniştită. 

Speră să lucrezi. Dat fiind sexul căruia îi aparţii, sunt 
puţine şanse să ajungi de-parte, dar speră să fii de folos 
între-prinderii. Muncind, vei ciştiga bani, care nu-ti vor 
aduce nicio bucurie, dar de care te-ai putea prevala la 
nevoie, de exemplu dacă te căsătoreşti, căci nu vei fi atit 
de proastă încit să-ţi închipui că cineva ar putea să te vrea 
pentru valoarea ta intrinsecă. 

în afară de asta, mai poţi spera s-apuci bătrineţea, lucru 
lipsit totuşi de interes, şi să nu cunoşti dezonoarea — ceea 
ce constituie un scop în sine. Aici, lista spe-rantelor tale 
licite se sfirseste. 

Şi tot aici începe interminabila însi-ruire a îndatoririlor 
sterile. Va trebui să fii ireproşabilă, nu de alta, dar ăsta-i 
mini-mul. Fiind ireproşabilă, nu vei avea alt ciştig decit 
acela de a fi ireproşabilă, ceea ce nu-i vreun motiv de 
mindrie şi cu-atit mai puţin o voluptate. 

Nu voi putea enumera toate îndatoririle tale niciodată, 


pentru simplul motiv că fiecare minut din viaţa ta este 
supus unei obligaţii aparte. De exemplu, chiar aflin-du-te 
singură la toaletă pentru umila nevoie de a-ţi uşura vezica, 
vei avea obli-gatia să veghezi ca nimeni să nu audă susurul 
piriiaşului tău: va trebui aşadar să tragi apa încontinuu. 

Citez acest caz ca să înţelegi următorul lucru: dacă pină 
şi domenii atit de intime şi insignifiante ale existenţei tale 
sunt su-puse unei reglementări stricte, pregă-teşte-te, în 
consecinţă, pentru amploarea restricţiilor care vor apăsa 
asupra ta în momentele esenţiale ale vieţii tale. 

Ti-e foame? Nu minca, gustă — căci tre-bule să rămii 
zveltă, nu pentru plăcerea de a vedea oamenii întorcind 
capul pe stradă după silueta ta (n-o vor face), ci pentru că e 
ruşinos să ai rotunjimi. 

Ai datoria să fii frumoasă. Dacă reu-şeşti, frumuseţea ta 
nu-ţi va procura nicio plăcere. Singurele complimente pe 
care le-ai putea primi sunt cele venind de la occidentali, şi 
ştim prea bine cit sunt de lipsite de bun-gust. Dacă îţi 
admiri pro-priul farmec în oglindă, fă-o cu frică, şi nu cu 
încintare: căci frumuseţea nu-ţi va aduce nimic în afară de 
teama de a o pierde. Dacă eşti frumoasă, nu vei fi mare 
lucru; dacă nu eşti frumoasă, vei fi mai puţin decit nimic. 

Eşti datoare să te căsătoreşti, de pre-ferinţă înainte de a 
împlini douăzeci şi cinci de ani, data expirării tale. Soţul nu- 
ti va oferi dragoste decit dacă e un retardat, si nu e nicio 
fericire în a fi iubită de un retardat. Oricum, că te iubeşte 
sau nu, n-o să-l prea vezi. La două noaptea, un bărbat 
epuizat şi deseori beat se va präbusi lingă tine în patul 
conjugal, pe care-l va părăsi la şase dimineaţa fără să fi 
schimbat o vorbă cu tine. 

Ai datoria să faci copii pe care-i vei trata ca pe nişte 
divinităţi pină împlinesc trei ani, virstă la care, dintr-o dată, 
îi vei izgoni din paradis şi-i vei înscrie la serviciul militar, 
care va dura de la trei la optsprezece ani, apoi de la 
douăzeci şi cinci pină la moarte. Eşti obligată să aduci pe 
lume nişte fiinţe care vor fi cu atit mai nefericite cu cit 
primii trei ani de viaţă le vor fi insuflat noţiunea de fericire. 

Ti se pare oribil? Nu eşti prima care crede asta. 


Compatrioatele tale o gindesc de prin. Vezi bine că n-a 
folosit la nimic. Multe dintre ele s-au revoltat. Şi tu te vei 
revolta poate, în timpul singurei perioade de libertate din 
viaţa ta, între optsprezece şi douăzeci şi cinci de ani. Dar la 
douăzeci şi cinci de ani o să-ţi dai brusc seama că nu eşti 
măritată şi-ţi va fi ru-şine. O să-ţi abandonezi ţinuta 
excentrică pentru un taior curăţel, colanti albi şi nişte 
groteşti pantofi cu toc; îţi vei supune splendidul păr lins 
unui brushing dezo-lant şi vei răsufla uşurată dacă cineva o 
să te accepte — ca soţie sau angajată. 

In cazul foarte improbabil în care te-ai căsători din 
dragoste, vei fi şi mai nefe-ricită, căci ţi-ai vedea soţul 
suferind. Mai bine să nu-l iubeşti: asta îţi va permite să 
rămii indiferentă la naufragiul idealurilor sale, căci el, soţul 
tău, mai are încă aşa ceva. De exemplu, i s-a dat speranţa 
că va fi iubit de o femeie. Cu toate astea, va vedea în 
curind că tu nu-l iubeşti. Cum ai putea să iubeşti pe cineva, 
cind inima ţi-a fost pusă în ghips? Ti s-au impus prea multe 
calcule ca să mai poţi iubi. Dacă iubeşti pe cineva, 
înseamnă că n-ai fost bine educată. In primele zile după 
căsă-torie, vei simula felurite lucruri. Trebuie să 
recunoaştem că nicio femeie nu simu- lează cu atita talent. 

Datoria ta este să te sacrifici pentru aproapele. Să nu-ţi 
închipui însă că sacrificiul tău i-ar face fericiţi pe cei cărora 
te vei dedica. Le va permite doar să nu roşească din cauza 
ta. N-ai nicio şansă, nici să fii fericită, nici să faci pe cineva 
fericit. 

lar dacă, în mod excepţional, destinul său s-ar elibera 
cumva de vreuna din aceste prescripţii, nu cumva să tragi 
con-cluzia că ai triumfat: trage concluzia că te înşeli. De 
altfel, îţi vei da seama de asta foarte repede, căci iluzia 
victoriei tale nu poate fi decit temporară. Şi nu te bucura de 
clipă: lasă occidentalilor această eroare de calcul. Clipa nu 
înseamnă nimic, viaţa ta nu înseamnă nimic. Orice durată 
mai mică de zece mii de ani nu înseamnă nimic. 

Dacă aşa ceva te poate consola, nimeni nu te consideră 
mai putin inteligentă decit bătbatuL Eşti sclipitoare, asta le 
sare-n ochi tuturor, chiar şi celor care se poartă cu tine atit 


de josnic. Dacă stai să te gin-desti însă, ti se pare că e cine 
ştie ce consolare? De te-ar considera inferioară, măcar 
infemul tău ar fi explicabil şi ai putea ieşi din el dovedindu- 
ti, în conformitate cu principiile logicii, excelența creierului. 
Or, ei te ştiu egală, ba chiar superioară: gheena ta este aşa- 
dar absurdă, ceea ce înseamnă că nu există nicio cale de 
scăpare. 

Ba da: există. Una singură, dar la care ai pe deplin 
dreptul, numai dacă n-ai făcut prostia să te convertesti la 
creştinism: ai dreptul să te sinucizi. In Japonia, ştim că-i o 
faptă de mare onoare. In niciun caz să nu-ţi închipui însă că 
lumea de dincolo ar fi vreun paradis vesel şi voios precum 
cele descrise de simpaticii occidentali. In par-tea cealaltă 
nu-i nimic atit de grozav. In compensație, gindeşte-te la 
ceva pentru care merită osteneala s-o faci: dacă te sin- 
ucizi, reputaţia ta postumă va fi stră-lucită, iar cei apropiaţi 
se vor putea mindri cu asta. Vei avea un loc de cinste în 
cavoul familial: suprema speranţă ce poate fi nutrită de o 
fiinţă umană. 

Desigur, poţi să nu te sinucizi. Atunci însă, mai devreme 
sau mai tirziu, nu vei mai rezista şi, într-un fel sau altul, te 
vei dezonora: vei avea un amant, te vei îndopa numai din 
lăcomie sau vei deveni leneşă, n-ai decit s-o încerci pe 
pielea ta. E lucru ştiut că oamenilor în general, şi în 
particular femeilor, le vine greu să trăiască mult timp fără 
să cadă într-unul din aceste păcate legate de plăcerile 
cămii. Plăceri în care nu ne putem încrede, şi nu din 
puritanism: departe de noi această obsesie americană. 

De fapt, e mai bine să eviti voluptatea, fiindcă te face să 
transpiri. Nimic nu-i mai ruşinos decit sudoarea. Dacä-ti 
măninci strachina de găluşte fierbinţi cu înghiţi-turi mari, 
dacă te laşi pradă patimii sexului, dacă-ţi petreci iama 
picotind lingă sobă, vei transpira- Şi nimeni nu se va mai 
îndoi de vulgaritatea ta. 

între sinucidere şi transpiratie, nu ezita. Pe cit de nobil e 
să-ţi verşi singele, pe atit de abject este să verşi sudori. 
Dacă îţi dai moartea, nu vei mai transpira nici-odată şi 
angoasa ta se va sfirşi pentru totdeauna. 


Nu cred cà soartajaponezului ar fi mult mai de invidiat. 
De fapt, aş zice chiar dim-potrivă. Nipona are măcar 
posibilitatea de a părăsi infemul întreprinderii căsăto-rindu- 
se. Lar a nu lucra într-o companie japoneză mi se pare un 
scop în sine. 

Niponul, în schimb, nu e un asfixiat. In el n-a fost 
distrusă, încă din pruncie, orice urmă de ideal. El posedă 
unul dintre drepturile umane fundamentale: acela de a 
visa, de a spera. Pe care îl şi exercită. Îşi închipuie lumi 
himerice în care el este liber şi stăpin. 

Japoneza nu beneficiază de acest recurs, dacă e bine 
educată — şi cele mai multe dintre ele sunt. l-a fost 
amputată, ca să zicem aşa, această facultate esenţială. De 
aceea îmi proclam admiraţia profundă pentru orice niponă 
care nu s-a sinucis. Din partea ei, a rămine în viaţă, este un 
act de rezistenţă la fel de dezinteresat pe cit de sublim. 

Aşa mă gindeam eu în timp ce-o con-templam pe Fubuki. 

— Am putea şti ce faceţi? mă-ntrebă ea cu voce aspră. 

— Visez. Nu vi se-ntimplă niciodată? 

— Niciodată. 

Am zimbit. Domnul Saito tocmai deve-nise pentru a doua 
oară tată — avea un băiat. Una dintre minunile limbii japo- 
neze este că poţi crea prenume la infinit, pomind de la 
orice cuvint. Printr-una din acele ciudăţenii pentru care 
cultura niponă mai oferă şi alte exemple, cele care n-au 
dreptul să viseze poartă nişte nume ce te fac să visezi, 
precum Fubuki. Cind e vorba să numească o fată, părinţii îşi 
per-mit şi cele mai delicate lirisme. În schimb, dacă e vorba 
de un băiat, creaţiile ono-mastice sunt adesea de un sordid 
ilariant. 

Astfel, fiind cit se poate de normal să alegi ca prenume 
un verb la infinitiv, dom-nul Saito îl numise pe fiul său 
Tsutomeru, adică „a munci”. Lar ideea acestui băieţaş 
împopoţonat cu un asemenea program pe post de 
identitate îmi stimea risul. 

îmi închipuiam cum, peste citiva ani, copilul se va 
întoarce de la şcoală, iar maică-sa îi va striga: „Treci la 
lucru, A-Munci!”. Şi dacă ajunge şomer? 


Fubuki era ireproşabilă. Singurul său cusur era că, la 
douăzeci şi nouă de ani, nu avea bărbat. Nu încape îndoială 
că pentru ea era o chestiune ruşinoasă. Or, analizind 
situaţia, o femeie atit de fru-moasă nu-şi găsise bărbat 
tocmai fiindcă fusese ireproşabilă. Fiindcă pusese un zel 
absolut în aplicarea regulii supreme ce-i slujea drept 
prenume fiului domnului Saito. De şapte ani, îşi îngropase 
întreaga existenţă în muncă, Cu folos, de vreme ce 
efectuase o ascensiune profesională rară pentru o fiinţă de 
sex feminin. 

Dar, cu un program ca al ei, i-ar fi fost absolut imposibil 
să se înfăţişeze la starea civilă. Totuşi, nu i se putea 
reproşa că munceşte prea mult, căci, în ochii unui japonez, 
niciodată nu muncesti prea mult. Era deci o incoerenţă în 
prevederile regu-lamentului pentru femei: a fi ireproşabilă 
muncind cu înverşunare ducea la depă-şirea virstei de 
douăzeci şi cinci de ani fără a fi măritată şi, prin urmare, la 
a nu fi.ireproşabilă. Culmea sadismului sistemului rezida 
într-o aporie intemă: respec-tindu-l, ajungeai să-l încalci. 

li era oare ruşine lui Fubuki de celi-batul ei prelungit? Cu 
siguranţă. Era prea obsedată de perfecţiune ca să-şi 
permită şi cea mai măruntă abatere de la dispo-zitiile 
supreme. Mă întrebam dacă mai avea din cind în cind cite 
un amant de ocazie: singura certitudine era că nu s-ar fi 
lăudat cu o asemenea crimă de lez--nadeshiko {nadeshiko, 
„garoafă”, simbo-lizează idealul nostalgic al tinereijaponeze 
feciorelnice). Cunoscindu-i programul de lucru, nu vedeam 
cum ar fi putut să-şi permită fie şi-o simplă aventură. 

li observam comportamentul cind avea de-a face cu un 
celibatar — frumos sau urit, tinăr sau bătrin, amabil sau 
detestabil, puţin conta, cu condiţia să nu-i fie inferior în 
ierarhia companiei noastre sau a lui: 

şefa mea devenea brusc de o amabilitate atit de 
insistentă încit căpăta un aer aproape agresiv. Copleşite de 
nervozitate, miinile ei bijbiiau pină la centura largă,care 
avea tendinţa de a nu rămine la locul ei pe talia prea 
subţire, şi reaşezau la mijloc catarama ce se deplasase. 
Vocea îi devenea tandră, ajungind chiar să semene cu un 


geamăt. 

în lexicul meu interior, denumisem asta „parada nuptialà 
a domnişoarei Mori”. Era ceva comic să-mi privesc călăul 
de-dindu-se la maimutärelile acelea care-i ştirbeau atit 
frumuseţea, cit şi distincţia. Totuşi, fără voia mea, simţeam 
o stringere de inimă, mai ales că masculii în faţa cărora îşi 
desfăşura patetica tentativă de seducţie nu-şi dădeau 
seama de nimic,răminind total insensibili. Imi venea uneori 
să-i zgiltii şi să le strig: 

— Hai, fii şi tu un pic galant! N-o vezi cit se chinuie 
pentru tine? Aşa e, nu-i stă bine, dar dac-ai şti cit e de 
fumoasă cind nu se fandoseşte! Mult prea frumoasă pentru 
tine, de altfel. Ar trebui să plingi de bucurie că eşti dorit de 
o floare rară ca ea. 

lar lui Fubuki, tare-aş mai fi vrut să-i spun: 

— Termină! Chiar crezi c-o să-l atragă teatrul ăsta ridicol? 
Eşti mult mai sedu-cătoare cind mă insulti şi mă tratezi ca 
pe ultimul gunoi. Dacă asta te poate ajuta, n-ai decit să-ţi 
închipui că el sunt eu. Vorbeşte-i gindindu-te că-mi vorbeşti 
mie: 

vei fi deci dispretuitoare, trufaşă, îi vei spune că e bolnav 
mintal, un neisprăvit -o să vezi, n-are să rămină indiferent. 

Aveam mai ales chefsă-i soptesc: 

— Nu-i oare de o mie de ori mai bine să rămii celibatară 
pină la sfirşitul zilelor tale decit să-ţi iei povară dunga aceea 
albă pe deget? Ce să faci cu aşa un soţ? Şi cum poate să-ţi 
fie ruşine că nu te-ai măritat cu unul dintre bărbaţii ăştia, 
tie care eşti sublimă, olimpiană, tie care eşti capodopera 
planetei? Aproape toţi sunt mai scunzi decit tine: nu crezi 
că e un semn? Eşti un arc prea mare pentru aceşti arcaşi 
nevolnici. 

Cind bărbatul-pradă pleca, chipul şefei mele trecea, în 
mai puţin de o secundă, de la sclifoseală la o răceală 
extremă. Adesea,în acele momente, îmi întilnea privirea 
malitioasä. Buzele i se stringeau cu ură. 

Piet Kramer, un olandez de douăzeci şi şapte de ani, 
lucra într-o companie prie-tenă cu Yumimoto. Deşi 
nejaponez, atin-sese o treaptă ierarhică egală cu cea pe 


care se afla si tortionara mea. Fiindcă măsura un metru 
nouăzeci, mă gindisem că era o posibilă partidă pentru 
Fubuki. Într-adevăr, de flecare dată cind el trecea prin 
biroul nostru, Fubuki se lansa într-o paradă nupţială 
frenetică tot potrivind şi răspotrivindu-şi centura. 

Era un ins cumsecade, cu o înfăţişare plăcută. Fiind 
olandez, era cu atit mai potrivit: originea cvasigermanică 
făcea ca apartenenţa sa la rasa albă să fie mai puţin gravă. 

Intr-o zi, îmi spuse: 

— Sunteţi norocoasă că lucraţi cu dom-nisoara Mori. E 
foarte drăguță! 

Declaraţia asta m-a distrat. Am hotărit să mă folosesc de 
ea: i-am repetat-o colegei mele, nu fără un suris ironic la iil 
menţionarea cuvintului „drăguţă”. Am adăugat: 

— Înseamnă că e îndrăgostit de dum-neavoastră. 

M-a privit cu stupefactie. 

— Adevărat? 

— Categoric, am asigurat-o. A rămas perplexă citeva 
clipe. Lată ce gindea probabil: „E albă, cunoaşte obi-ceiurile 
albilor. De data asta, aş putea să mă încred în ea. Dar în 
niciun caz nu trebuie s-o ştie”. 

Adoptă un aer indiferent şi zise: 

— E prea tinăr pentru mine. 

— Are cu doi ani mai puţin. După tradiţia niponă, asta e 
diferenţa ideală ca să fiţi o anesan niobo, o „soţie-soră- 
mai--mare”. Japonezii consideră că e cea mai reuşită 
căsătorie: avind un pic mai multă experienţă decit bărbatul, 
femeia îi insuflă încredere. 

— Ştiu, ştiu. 

— Atunci, ce-i reprosati? Tăcu. Era clar că se apropia de 
intrarea în transă. 

Citeva zile mai tirziu, se anunţă sosirea lui Piet Kramer. O 
tulburare teribilă puse stăpinire pe domnişoara Mori. 

Din nefericire, era foarte cald. Olan-dezul îşi dăduse 
haina jos, iar cămaşa sa arbora la subsuori vaste aureole de 
transpi-ratie. Am văzut-o pe Fubuki schimbin-du-se la faţă. 
Se străduia să vorbească normal, ca şi cum n-ar fi observat 
nimic. Cuvintele îi sunau cu atit mai fals cu cit, pentru 


fiecare sunet pe care reuşea să-l extragă din git, era 
nevoită să-şi împingă capul înainte. Cea pe care o 
cunoscusem mereu atit de frumoasă şi calmă părea acum o 
galinacee în postură defensivă. 

In timp ce se deda acestei comportări vrednice de milă, 
arunca priviri furişe înspre colegii săi. Ultima-i speranţă era 
ca ei să nu fl văzut nimic, Dar vai, cum să vezi dacă cineva 
a văzut? Mai mult, cum să vezi dacă unjaponez a văzut? 
Chipurile funcţionarilor de la Yumimoto exprimau o 
bunăvoință impasibilă, tipică întilnirilor între două companii 
prietene. 

Lucrul cel mai caraghios era că Piet Kramer nu observase 
nimic din scandalul al cărui obiect îl constituia persoana sa 
ori din criza interioară care o sufoca pe atit de dräguta 
domnişoară Mori. Nările celei din urmă palpitau, iar motivul 
nu era greu de ghicit. Trebuia stabilit dacă abjectia axilară 
a olandezului se mărturisea şi simţurilor, nu numai 
spiritului. 

Chiar în momentul acela, fără s-o ştie, simpaticul nostru 
neerlandez îşi compro-mise contribuţia la propăşirea rasei 
eurasiatice: zărind un dirijabil pe cer, alergă spre peretele 
de sticlă. Această mişcare rapidă eliberă în atmosfera am- 
biantă un nor de particule olfactive pe care curentul stimit 
le împrăştie prin încăpere. Nu mai era niciun dubiu: 
transpiratia lui Piet Kramer putea. 

Si nimeni din biroul uriaş n-ar fi putut s-o ignore. Cit 
despre entuziasmul copilă-ros al băiatului în faţa unui 
dirijabil publicitar ce survola regulat oraşul, acesta, nu păru 
să înduioşeze pe nimeni. 

Cind mirositorul străin plecă, şefa mea era cadaverică. 
Soarta ei avea să fie însă şi mai rea. Şeful sectorului, 
domnul Saito, sări cel dintii cu clontul: 

— N-as mai fi putut rezista niciun minut în plus! 

Dăduse astfel dezlegare la birfă. Cei-lalti profltară de 
îndată: 

— Albii ăştia nu-şi dau seama că miros a mort? 

— Dacă măcar am reuşi să-i facem să înţeleagă că put, 
am avea în Occident o piaţă fabuloasă pentru nişte 


deodorante în sfirsit eficace! 

— Poate că i-am putea ajuta să mi-roase mai putin urit, 
dar n-am putea să-i împiedicăm să transpire. Asta li-e rasa. 

— La ei, chiar şi femeile frumoase transpiră. 

Erau nebuni de bucurie. Ideea că vorbele lor ar fi putut să 
mă indispună nu-i dăduse prin cap nimănui. Am fost mai 
întii flatată: poate că nu mă considerau o albă. Foarte 
repede, am redevenit lucidă:spuneau lucrurile acelea în 
prezenţa mea pur şi simplu pentru că eu nu contam. 

Niciunul dintre ei nu bănuia ce sem-nificaţie avea acest 
episod pentru şefa mea: dacă nimeni n-ar fi semnalat scan- 
dalul axilar al olandezului, ea ar fi putut să se mai 
amăgească şi să treacă cu vede-rea această tară 
congenitală a eventua-lului logodnic. 

De-acum înainte, ştia că nimic nu mai era posibil cu Piet 
Kramer: cea mai mică legătură cu el ar fi fost mai gravă 
decit pierderea reputației, ar fi însemnat să-şi piardă 
obrazul. Se putea socoti fericită că în afară de mine, care 
nu contam, nimeni nu a fost la curent cu intenţiile ei faţă de 
acest celibatar. 

Cu capul sus şi stringind din dinţi, îşi văzu de lucru. După 
rigiditatea extremă a feţei sale, puteam vedea cit de multe 
spe-rante îşi pusese în acest bărbat: iar eu aveam partea 
mea de răspundere. O încu-rajasem. Fără mine, s-ar fi 
gindit oare serios la el? 

Astfel, dacă suferea, era în bună parte din cauza mea. 
Imi spuneam că asta ar fi trebuit să-mi facă plăcere. Nu 
simţeam nici urmă de aşa ceva. 

Imi părăsisem funcţia de contabilă de ceva mai mult de 
două săptămini cind a izbucnit drama. 

în compania Yumimoto, păreau să fi uitat de mine. Era 
cel mai bun lucru care mi se putea întimpla. Incepeam să 
mă bucur. Din adincul inimaginabilei mele lipse de ambiţie, 
nu întrezăream vreun destin mai fericit decit acela de a sta 
la birou contemplind trecerea anotimpurilor pe chipul şefei 
mele. Să servesc ceaiuri şi cafele, să mă arunc la intervale 
regulate pe fereastră şi să nu folosesc calculatorul de 
buzunar — iată nişte activităţi care satisfăceau pe deplin 


nevoia mea mai mult decit firavä de a-mi găsi un loc în 
societate. 

Această sublimă lăsare în paragină a persoanei mele ar fi 
putut dura pină la sfirşitul lumii, dacă n-aş fi comis ceea ce 
se cade să numim o gafă. 

La urma urmei, îmi meritam soarta. Toate strădaniile 
mele nu reuşiseră decit să-i convingă pe şefl că, în ciuda 
bunelor mele intenţii, eram o catastrofă. Politica lor tacită 
suna probabil cam aşa: „Nu care cumva să se mai atingă 
aia de ceva!”. Lar eu mă arătam la înălţimea acestei noi 
misiuni. 

într-o bună zi, dinspre munţi, în de-părtare, se auziră 
tunete: domnul Omochi urla. Bubuitul se apropia. Ne 
priveam cu teamă. 

Uşa sectorului contabilitate cedă ca un baraj şubred sub 
presiunea masei de came a vicepreşedintelui care năvăli 
val-virtej printre noi. Se opri în mijlocul încăperii şi strigă, cu 
glas de căpcăun cerindu-şi prinzul: 

— Fubuki-san! 

Ştiurăm atunci cine avea să fie jertfit pe altarul poftelor 
de idol cartaginez alc obezului. Cele citeva secunde de 
uşurare resimţită de cei temporar cruţaţi fură urmate de un 
fior colectiv de empatie sinceră. 

Şefa mea se ridicase şi înţepenise pe dată. Privea drept 
înainte, în direcţia mea deci, fără să mă vadă însă. 
Stăpinindu-şi groaza, semeaţă, îşi aştepta soarta. 

Pentru o clipă, am crezut că Omochi avea să scoată o 
sabie ascunsă între două falduri de came şi să-i taie capul. 
Dacă ar cădea înspre mine, l-aş lua lua şi l-aş ve-nera pină 
la sfirşitul zilelor mele. 

„Ba nu, îmi spuse vocea raţiunii, naeto-dele astea aparţin 
altei epoci. Are să pro-cedeze ca de obicei: o convoacă în 
biroul său şi-i trage perdaful secolului.” 

Făcu ceva mult mai rău. Era într-o dispozitie mai sadică 
decit de obicei? Sau numai pentru că victima era femeie, ba 
chiar o femeie foarte frumoasă? l-a tras perdaful mileniului, 
însă nu în birou la el, ci pe loc: în faţa celor patruzeci de 
membri ai sectorului de contabilitate. 


Nu s-ar putea închipui o soartă mai umilitoare pentru o 
fiinţă umană, cu atit mai mult pentru un nipon, cu atit mai 
mult pentru orgolioasa şi sublima domni-şoară Mori, decit 
această desființare publică. Era clar, monstrul voia ca ea 
să-şi piardă obrazul. 

S-a apropiat de ea încet, ca pentru a savura dinainte 
efectul puterii sale dis-tructive. Pubuki nici nu clipea. Era 
mai splendidă ca oricind. Apoi buzele unsu-roase începură 
să tremure şi dădură dru-mul unei salve de urlete ce nu se 
mai isprăvea. 

Tokyotii au tendinţa de a vorbi cu viteză supersonică, mai 
ales cind ţipă la cineva. Nefiindu-i destul că era originar din 
capi-tală, vicepreşedintele era şi un obez coleric, motiv 
pentru care vocea-i ieşea cu greu, dogită, de sub zgura 
furorii grase: 

ca o consecinţa a acestor factori multipli, nu înţelegeam 
aproape nimic din inter-minabila agresiune verbală pe care- 
o dez-läntuise împotriva şefei mele. 

în cazul de faţă însă, chiar dacă limba japoneză mi-ar fi 
fost străină, tot aş fi priceput ce se întimpla: o fiinţă umană 
era înjosită crunt la doar trei paşi de mine. Aş fi dat mult 
pentru ca acest spectacol abominabil să înceteze, dar nu 
înceta:vuietul ce ieşea din pintecele tortionarului părea fără 
sfirşit. 

Ce crimă putuse să comită Fubuki ca să merite o astfel 
de pedeapsă? N-am aflat niciodată. Dar, oricum, îmi 
cunoşteam colega: competenţa, ardoarea în muncă şi 
conştiinţa sa profesională erau exceptio-nale. Oricare i-ar fl 
fost greşeala, nu putea fi decit scuzabilă. Şi chiar de n-ar fi 
fost aşa, înainte de toate ar fi trebuit ţinut cont de 
deosebita valoare a acestei femei re- marcabile. 

Eram, de bună seamă, naivă între- bindu-mă cu ce 
greşise şefa mea. Cel mai probabil era că nu avea nimic să- 
şi reproşeze. Domnul Omochi era şeful: avea dreptul, dacă 
dorea, să găsească un pre-text anodin pentru a-şi satisface 
poftele sadice pe seama acestei fete cu aspect de 
manechin. Nu avea nevoie de nicio justi- ficare. 

Brusc mă trăsni ideea că asistam la un episod din viaţa 


sexuală a viceprese-dintelui, care în mod clar îşi merita 
titlul: 

cu un fizic de aşa amploare, mai era în stare să se culce 
cu o femeie? In compensație, dimensiunile îl făceau cu atit 
mai apt pentru răcnete şi urlete care făceau să tremure 
plăpinda siluetă a acestei frumuseți. De fapt, vicepre- 
şedintele o viola pe domnişoara Mori, iar dacă se deda 
astfel celor mai mirşave instincte în prezenţa a patruzeci de 
per-soane, o făcea ca să-şi adauge plăcerii şi voluptatea 
exhibitionismului. 

Această explicaţie era atit de justă încit am văzut trupul 
şefei mele girbovindu-se. Era totuşi o dură, un caracter de 
fier: dacă fizicul ei ceda, asta dovedea tocmai că îndura un 
atac de naiură sexuală. Picioa-rele o lăsară, ca pe o amantă 
istovită: căzu înapoi pe scaun. 

Dacă ar fi trebuit să fiu interpretă, tra-ducerea simultană 
a discursului domnului Omochi ar fi fost următoarea: 

— Da, am o sută cincizeci de kilograme, iar tu cincizeci; 
împreună cintărim două chintale, iar asta mă excită. 
Grăsimea mă jenează în mişcări, mi-ar fi greu să te aduc la 
orgasm, dar mulţumită masei mele potsă te trintesc, să te 
strivesc, şi asta-mi place la nebunie, mai ales cu toţi cretinii 
ăştia care se uită la noi. Imi place enorm că orgoliul tău 
suferă, îmi place enorm că n-ai dreptul să te aperi, îmi 
place enorm genul ăsta de viol! 

Cu siguranţă, nu eram singura care-şi dăduse seama de 
natura celor ce se petre-ceau: în jurul meu, colegii erau 
cuprinşi de o profundă stinjeneală. Intorceau ochii şi-şi 
ascundeau ruşinea în spatele  do-sarelor sau al 
calculatorului, atit cit era cu putinţă. 

Acum, Fubuki era frintă în două. Coatele subţiri erau 
rezemate de birou, pumnii strinşi îi susțineau fruntea. 
Mitraliera verbală a vicepreşedintelui îi scutura spinarea 
fragilă la intervale regulate. 

Din fericire, n-am fost atit de proastă încit să-mi urmez 
pomirea care, în astfel de circumstanţe, ar fi fost reflexă: să 
in-tervin. Nu-ncape îndoială că asta ar fi agravat soarta 
celei sacrificate, fără a mai vorbi de a mea. Totuşi, mi-ar fi 


imposibil să pretind că m-aş mindri cu abtinerea mea 
înţeleaptă. Onoarea constă cel mai adesea în a fi idiot. Si 
oare nu-i mai bine să te comporti ca un imbecil decit să te 
dezonorezi? Şi azi mai roşesc pentru că am preferat 
inteligenţa decentei. Cineva ar fi trebuit să intervină şi, de 
vreme ce nu era nicio şansă ca altcineva să-şi asume riscul, 
ar fi trebuit să mă sacrific eu. 

Desigur, şefa nu mi-ar fi iertat-o nici-odată, însă n-ar fi 
avut dreptate: cel mai rău lucru nu era oare faptul că ne 
com-portam aşa cum o făceam — asistind fără să cricnim la 
acest spectacol degradant —, răul cel ipare nu rezida oare 
în supunerea noastră absolută faţă de autoritate? 

Arfi trebuit să cronometrez cearta. Tor-ţionarul avea 
plăminii zdraveni. Aveam chiar impresia că, o dată cu 
trecerea tim-pului, strigătele sporeau în intensitate. Ceea 
ce dovedea, dacă mai era nevoie, natura hormonală a 
scenei: asemenea juisorului, ale cărui forţe sunt reîmpros- 
pătate ori înzecite la vederea spectacolului propriei furii 
sexuale, vicepreşedintele devenea din ce în ce mai brutal, 
urletele lui degajau o energie din ce în ce mai mare, al cărei 
impact fizic o zdrobea din ce în ce mai mult pe nefericită. 

Spre sfirşit, veni un moment de-a dreptul dezarmant: aşa 
cum probabil se întimplă cind suferi un viol, se vădi că 
Fubuki regresase. Oare am fost singura care a auzit 
înălţindu-se o voce firavă, o voce de fetiţă de opt ani, 
gemind de două ori: 

— Okoruna. Okoruna. 

Ceea ce, în limbajul incorect cel mai copilăros, cel mai 
familiar pe care l-ar folosi o fetiţă pentru a protesta 
împotriva tatălui său, adică în limbajul la care dom-nişoara 
Mori n-ar recurge nicicind pentru a se adresa şefului său, 
înseamnă: 

— Nu te supăra. Nu te supăra. Strigăt de îndurare la fel 
de derizoriu ca şi acela al gazelei care, deja sfişiată şi 
devorată pe jumătate, i-ar cere fiarei s-o crute. Dar mai 
ales scandaloasă abatere de la dogma supunerii, a 
interdictiei de a te apăra împotriva a ceea ce vine de sus. 

Domnul Omochi păru niţel descumpănit de această voce 


necunoscută, lucru care nu-l împiedică să zbiere şi mai 
abitir, dimpotrivă: ba poate că atitudinea asta copilăroasă îl 
satisfăcea chiar mai mult. 

Trecuse o veşnicie cind, fie plictisit de jucăria asta, fie 
pentru că tonifiantul exer-citiu îi făcuse foame de un 
sandviş dublu gamisit cu maioneză, monstrul plecă. 

Tăcere de moarte în sectorul contabi-litate. In afară de 
mine, nimeni nu în-drăznea să se uite la victimă. Aceasta 
rămase inertă citcva minute. Cind avu forţa să se ridice, 
fugi fără să scoată o vorbă. 

N-aveam nici îndoială asupra locului către care alergase: 
unde se duc femeile violate? Acolo unde curge nişte apă, 
acolo unde poţi voma, acolo unde e cit mai puţină lume cu 
putinţă. În birourile de la Yumimoto, locul care corespundea 
cel mai bine acestor exigente era toaleta. 

Atunci am comis gafa. E 

Mi s-a urcat singele la cap: trebuia să merg s-o alin. In 
zadar am încercat să rămin raţională amintindu-mi de 
umilintele la care mă supusese, de insultele pe care mi le 
zvirlise-n faţă, ridicola mea compasiune ieşi învingătoare. 
Ridicolă, o repet: dacă tot era să nu ţin seama de bunul- 
simţ, aş fi fost de o sută de ori mai inspirată aruncindu-mă 
între domnul Omochi şi şefa mea. Cel puţin ar fi fost ceva 
curajos. In vreme ce atitudinea mea finală a fost pur şi 
simplu complezentă şi prostească. 

M-am repezit la toaletă. Plingea, în faţa unei chiuvete. 
Cred că nu m-a văzut intrind. Din nefericire, mă auzi 
spunindu-i: 

— Fubuki, îmi pare rău! Sunt alături de dumneavoastră 
cu tot sufletul. Sunt cu dumneavoastră. 

Eram deja aproape de ea, cu braţul întins într-un gest 
cald de mingiiere, cind o văzui întorcindu-si spre mine 
privirea înceţoşată de minie. Vocea sa, de nerecu-noscut în 
turbarea-i patologică, îmi răcni: 

— Cum îndrăzniţi? Cum îndrăzniţi? Probabil că mintea nu- 
mi mergea prea repede în ziua aceea, căci m-am apucat să- 
i explic: 

— N-am vrut să vă supăr. Vroiam doar să vă asigur de 


prietenia mea... 

Cu o ură paroxistică, îmi dădu una peste braţ de se-nvirti 
ca o morişcă şi strigă: 

— Tăceţi odată! Şi plecaţi mai repede! 

Era limpede însă că nu mă grăbeam, căci împietrisem 
locului, interzisă. 

Se îndreptă spre mine, cu Hiroshima sticlindu-i într-un 
ochi şi Nagasaki în celălalt. Am o certitudine: dacă ar fl avut 
dreptul să mă ucidă, n-ar fi şovăit. 

Am înţeles în sfirşit ce trebuia să fac: 

m-am cărat. 

Intoarsă la biroul meu, mi-am petrecut restul zilei 
simulind o minimă activitate, în timp ce-mi analizam 
propria imbeci-litate, vast subiect de meditaţie, dacă se 
poate spune aşa. 

Fubuki fusese umilită toată, din creştet pină-n tălpi, sub 
ochii colegilor săi. Sin-gurul lucru pe care putuse să ni-l 
ascundă, ultimul bastion al onoarei sale pe care izbutise să- 
| salveze erau lacrimile. Avu-sese puterea să nu plingă de 
faţă cu noi. 

lar eu, isteaţă, mă dusesem s-o văd hohotind în refugiul 
său. Ca şi cum aş fi vrut să mă bucur de ruşinea ei pină la 
ultima picătură. Niciodată n-ar fi putut să conceapă, să 
creadă sau să admită că atitudinea mea venea din 
bunătate, ba chiar dintr-o bunătate prostească. 

o oră mai tirziu, victima se aşeza la locul său. Nimeni nu 
întoarse privirea spre ea. Se uită la mine: ochii secati mă 
fulgerară cu ură. In ei stătea scris: „Ce-i al tău e pus 
deoparte”. 

Apoi şi-a reluat lucrul ca şi cum nu s-ar fi întimplat nimic, 
lăsindu-mi răgazul de a interpreta sentinţa. 

Era clar că, după părerea ei, mă deda-sem la represalii. 
Ştia că mă maltratase în trecut. Pentru ea, nu încăpea 
îndoială: 

singurul meu scop fusese răzbunarea. Mergind să-i 
contemplu lacrimile la toaletă, voisem să-i plătesc cu 
aceeaşi monedă. 

Aş fi vrut atit de mult să-i deschid ochii, să-i spun: „De 


acord, a fost o prostie şi o stingăcie, dar vă conjur, credeti- 
mă: n-am avut nicio altă motivaţie decit simpla, cinstita şi 
prosteasca omenie. Pină nu demult vă purtam pică, asa-i, şi 
totuşi, cind v-am văzut umilită cu atita mirşăvie, n-a mai 
fost loc în sufletul meu decit pentru elementara 
compasiune. Lar inteli-gentă cum sunteţi, nu se poate să nu 
ştiţi că, din toată compania, nu, din lumea întreagă, nimeni 
nu vă stimează, nu vă admiră şi nu e subjugat de farmecul 
dumneavoastră ca mine!". 

Nu voi şti niciodată cum ar fl rectionat dacă i-aş fi 
declarat toate astea. 

A doua zi, Fubuki mă întimpină avind întipărită pe chip o 
seninătate olimpiană. „Şi-a revenit, se simte mai bine”, mi- 
am zis. 

Cu voce calmă, mă anunţă: 

— Am o misiune nouă pentru dumnea-voastră. Urmati- 
mă. 

Am părăsit încăperea împreună cu ea. 

Incepeam să mă neliniştesc: aşadar noua mea misiune 
nu se desfăşura în cadrul sectorului contabilitate? Ce putea 
fi? Şi încotro mă ducea? 

Frica mea prinse contur cind am constatat că ne 
îndreptam spre toaletă. Ei, nu — îmi ziceam eu, în ultima 
clipă vom face la dreapta sau la stinga şi vom intra într-un 
birou. 

N-am virat nici la babord, nici la tribord. Mă duse, într- 
adevăr, la toaletă. 

„Fără-ndoială că m-a adus în locul ăsta izolat ca să ne 
lămurim asupra celor de ieri”, îmi zisei. 

Nicidecum. Impasibilă, declară: 

— Lată noul dumneavoastră post. Sigură pe sine, îmi 
arătă, cu mult pro-fesionalism, gesturile care de acum 
înainte urmau să fie şi ale mele. Ruloul de „pinză uscată şi 
curată” trebuia schimbat după ce fusese folosit în întregime 
pentru ştergerea  miinilor; trebuiau de asemenea 
reîmprospătate rezervele de hirtie igie-nică în interiorul 
cabinelor — în acest scop, îmi încredinţă pretioasele chei de 
la deba-raua în care erau conservate minunätiile acelea, la 


adăpost de poftele pe care în mod cert le-ar fi stimit în 
inimile func-tionarilor companiei Yumimoto. 

Atracția spectacolului se produse cind frumoasa făptură 
apucă delicat peria ca să-mi explice, cu toată seriozitatea, 
modul de folosinţă — presupunea oare că nu-l cunoşteam? 
o dată cu capul nu mi-aş fi putut închipui că-mi va fi dat s-o 
văd pe această zeiţă tinind în miini un asemenea obiect. Şi 
cu atit mai puţin în scopul de a-l desemna drept noul meu 
sceptru. 

Buimacă în ultimul hal, am întrebat: 

— Pe cine înlocuiesc? 

— Pe nimeni. Femeile de serviciu fac treburile astea 
seara. 

— Şi au demisionat? 

— Nu. Doar că, după cum probabil aţi remarcat, serviciul 
noctum nu e de-ajuns. Nu rareori se întimplă ca, în cursul 
zilei, ruloul de pinză uscată să se termine, să nimeresti într- 
o cabină fără hirtie igienică sau chiar ca vreun closet să 
rămină minjit pină-n seară. E jenant, mai ales cind ne 
vizitează funcţionari ai unor companii partenere. 

Pentru o clipă, m-am întrebat cu ce era mai jenant pentru 
un funcţionar să vadă un closet minjit de către cineva 
exterior companiei sale decit de către un coleg. N-am avut 
timp să găsesc răspunsul la această chestiune de etichetă, 
deoarece Fubuki conchise, cu un zimbet dulce: 

— De acum înainte, mulţumită dum-neavoastră, nu vom 
mai suferi de aceste neajunsuri. 

Şi plecă. M-am trezit singură în loca-lurile postului în care 
tocmai fusesem promovată. Uluită, am rămas nemişcată, 
cu braţele atimind. Atunci uşa se deschise din nou. Ca la 
teatru, Fubuki se întorsese să-mi spună partea cea mai 
frumoasă: 

— Era să uit: e de la sine înţeles că serviciul 
dumneavoastră include şi toaleta domnilor. 

să recapitulăm. Copil fiind, voiam să devin Dumnezeu. 
Foarte repede, am înţe-les că ceream prea mult şi-am mai 
tumat puţină agheasmă-n vin: aveam să fiu Isus. Mi-am dat 
seama curind că era o ambiţie excesivă şi-am acceptat să 


„mă fac” martir cind voi fi mare. 

Adultă, m-am hotărit să fiu mai puţin megalomană şi să 
lucrez ca interpretă într-o companie japoneză. Vai, era prea 
mult pentru mine şi a trebuit să mai cobor o treaptă, 
devenind contabilă. Nimic însă nu putea încetini 
fulgerătoarea mea coborire socială. Am fost aşadar mutată 
pe post de a cincea roată la căruţă. Din nefericire — ar fi 
trebuit să-mi dau seama —, a cincea roată la căruţă, pentru 
mine, tot prea mult era. Am fost atunci învestită cu 
misiunea finală: curăţarea budelor. 

In faţa acestui inexorabil parcurs de la divinitate la 
toaletă, ai tot dreptul să te laşi cuprins de admiraţie. 
Despre o cin-tăreaţă care poate trece de la soprano la 
contralto se spune că vocea ei posedă un registru tonal 
vast: îmi permit să sub-liniez gama extraordinar de largă a 
talen-telor mele, capabile să cinte în orice registru, de la 
Dumnezeu pină la madam 

Pipi. 

o dată depăşită perplexitatea, primul lucru pe care l-am 
simţit a fost o uşurare stranie. Avantajul, cind freci la un 
closet murdar, este că nu trebuie să te mai temi că ai putea 
cădea mai jos. 

Ceea ce se petrecuse în mintea lui Fubuki se poate 
probabil rezuma astfel: 

„Mă urmăreşti la toaletă? Perfect. Acolo o să rămii”. 

Şi-acolo am rămas. Imi închipui că, în locul meu, oricine 
ar fi demisionat. Oricine, dar nu un nipon. A-mi oferi postul 
ăsta era, din partea şefei mele, o manieră de a mă forţa să- 
mi dau demisia. Or, demisionind, îmi pierdeam obrazul. 
Curăţatul budelor nu era ceva onorabil în ochii unuijaponez, 
dar obrazul nu era pierdut. 

Dintre două rele, trebuie să-l alegi pe cel mai mic. 
Semnasem un contract pe un an. Expira pe ianuarie. Eram 
în iunie. O să rezist. O să mă comport ca o niponă. 

In privinţa asta, nu făceam excepţie de la regulă: pentru 
orice străin doritor să se integreze în Japonia, respectarea 
uzan-ţelor Imperiului constituie o chestiune de onoare. 
Lucru demn de remarcat, reciproca nu e absolut deloc 


valabilă: niponii, care sunt ofuscati de abaterile celorlalţi de 
la codul lor, nu-s niciodată scandalizati de propriile derogări 
faţă de bunele maniere ale altora. 

Eram conştientă de această injustitie şi totuşi mă 
conformam întru totul. Cele mai de neînțeles atitudini ale 
unei vieţi ome-neşti se datorează adesea persistenţei unei 
orbiri de tinereţe: pe cind eram copil, frumuseţea 
universului meu japonez mă impresionase atit de mult încit 
funcţio-nam încă pe baza acestor rezerve afective. Aveam 
acum în faţa ochilor monstruo-zitatea sfidătoare a unui 
sistem care nega ceea ce iubisem şi cu toate astea rămi- 
neam fidelă unor valori în care nu mai credeam. 

Nu mi-am pierdut obrazul. Timp de şapte luni, am fost la 
post în toaleta com-paniei Yumimoto. 

începu deci o viaţă nouă. Oricit de bizar ar putea părea, 
nu aveam impresia că mă aflu la limita cea mai dejos. 
Meseria asta,luată pe toate părţile, era mult mai puţin 
atroce decit cea de contabilă — mă refer aici la postul meu 
de verificatoare a chel-tuielilor din călătoriile de afaceri. 
Intre a extrage dintr-un calculator, cit e ziua de lungă, 
numere din ce în ce mai schizo-frenice şi a extrage rulouri 
de hirtie igie-nică dintr-o debara, nu am nicio ezitare. 

In noua mea carieră, nu mă simţeam depăşită de 
evenimente. Creierul meu handicapat înţelegea natura 
problemelor care i se prezentau. Nu mai aveam de căutat 
cursul de schimb al mărcii din martie ca să transform în 
yeni factura de la hotel, să compar apoi rezultatul meu cu 
cel obţinut de domnul în cauză şi să mă întreb de ce lui îi 
ieşea, iar mie. Trebuia să transform murdăria în curăţenie şi 
lipsa de hirtie în prezenţă a hirtiei. 

Igienă sanitară nu se poate fără igienă mentală. Celor 
care nu vor pregeta să considere nedemnă supunerea mea 
în faţa unei decizii abjecte se cuvine să le spun 
următoarele: niciodată, nici măcar o singură clipă pe 
parcursul acestor şapte luni, n-am avut sentimentul că aş fi 
umilită. 

Din momentul în care am primit incre-dibila numire pe 
post, am intrat într-o altă dimensiune a existenţei: universul 


deri-ziunii pure si simple. Imi închipui că realizasem această 
trecere din reflex: ca să suport cele şapte luni pe care 
aveam să le petrec acolo, trebuia să-mi schimb refe-rintele, 
să întorc cu susul în jos ceea ce pină atunci îmi tinuse loc 
de repere. 

Şi, printr-o transformare salvatoare a facultăţilor mele 
imunitare, această răs-tumare a fost instantanee. Imediat, 
în mintea mea, murdăria a devenit cură-ţenie, ruşinea a 
devenit glorie, tortionarul victimă, iar sordidul comic. 

Insist asupra acestui ultim cuvint: am trăit în acele locuri 
(sunt datoare s-o spun) perioada cea mai plină de haz a 
existenţei mele, care nu dusese totuşi lipsă de aşa ceva. 
Dimineaţa, încă din metroul care mă aducea la Yumimoto, 
mă şi apuca risul cind mă gindeam la ce mă aştepta. Lar 
cind îmi exercitam înaltele funcțiuni, trebuia să lupt 
împotriva unor accese furioase de ris incontrolabil. 

In companie, alături de vreo o sută de bărbaţi, erau, după 
toate aparențele, şi cinci femei, dintre care Fubuki era 
singura care obținuse statutul de funcţionar supe-rior. Mai 
rămineau deci trei angajate, iar acestea lucrau la alte etaje: 
eu nu eram acreditată însă decit la toaleta de la etajul 
patruzeci şi patru. Prin urmare, toaleta doamnelor de la 
etajul patruzeci şi patru era, ca să zicem aşa, domeniul 
particular al şefei mele şi al meu. 

în paranteză fie spus, mărginirea mea geografică la etajul 
patruzeci şi patru dovedea, dacă mai era nevoie, futilitatea 
absolută a numirii mele. Dacă ceea ce militarii numesc cu 
eleganţă „urme de frinare” îi jenau în asemenea hal pe vizi- 
tatori, nu văd de ce la etajul patruzeci şi trei sau patruzeci 
şi cinci situaţia ar fi fost mai puţin stinjenitoare. 

N-am aruncat în balanţă acest argument. Dacă m-aş fi 
apucat s-o fac, cu siguranţă mi s-ar fi zis: „Foarte adevărat. 
De acum înainte, jurisdicţia dumneavoastră se ex-tinde şi 
asupra celorlalte etaje”. Ambiţia mea era satisfăcută cu cit 
aveam. 

Răstumarea valorilor mele nu era o simplă fantasmă. 
Fubuki era de-a dreptul umilită de ceea ce ea interpreta 
probabil drept o manifestare a forţei mele de iner-tie. Era 


clar că mizase pe demisia mea. Răminind, îi jucasem un 
renghi. Dezonoa-rea i se întorcea drept în faţă. 

Bineînţeles, această înfringere nu a fost niciodată 
consfinţită prin vorbe. Am avut totuşi probe. 

Astfel, mi-a fost dat să-l întilnesc, la toaleta masculină, 
pe domnul Haneda în persoană. Amindoi am fost foarte 
impre-sionati: eu, fiindcă era greu să ţi-l închipui pe 
Dumnezeu în acel loc; iar el, probabil fiindcă nu era la 
curent cu promovarea mea. 

Pentru o clipă, zimbi, crezind că, în stingăcia-mi 
legendară, gresisem toaleta. 

Zimbetul îi pieri cind mă văzu luind ruloul de pinză care 
nu mai era nici uscată, nici curată şi înlocuindu-l cu altul. 
Atunci pricepu şi nu mai îndrăzni să mă pri-vească. Părea 
foarte jenat. 

Nu mă aşteptam ca acest episod să-mi schimbe soarta. 
Domnul Haneda era un preşedinte prea bun ca să pună în 
discuţie ordinele vreunui subordonat de-al său, cu atit mai 
mult cu cit ele proveneau de la singurul funcţionar de sex 
feminin din întreprinderea sa. Am avut totuşi motive să 
cred că Fubuki trebuise să-i dea nişte explicaţii cu privire la 
această numire. 

A doua zi, într-adevăr, la toaleta doam-nelor, îmi spuse 
cu voce calmă: 

— Dacă aveţi motive să vă plingeti, mie trebuie să mi le 
spuneţi. 

— Nu m-am plins nimănui. 

— Ştiţi foarte bine la ce mă refer. Nu ştiam chiar aşa de 
bine. Ce-ar fi trebuit să fac ca să nu las impresia că m-aş 
plinge? Să plec imediat în goană ca să dau de înţeles că 
într-adevăr greşisem toa-leta? 

Cert e că fraza şefei. Mi-a plăcut la nebunie: „Dacă aveţi 
motive să vă plin-geţi...”. Partea care-mi plăcea cel mai 
mult din acest enunţ era acel „dacă”: trebuia luat în 
considerare şi cazul în care n-aş fi avut astfel de motive. 

lerarhia mai autoriza încă două per-soane să mă scoată 
de aici: domnul Omochi şi domnul Saito. 

Se înţelege de la sine că vicepreşedin-tele nu se îngrijora 


pentru soarta mea. Dimpotrivă, el a fost cel mai 
entuziasmat de numirea mea. Trecind pe lingă mine la 
budă, îmi spunea, jovial: 

— E bine să ai un post, nu? 

o spunea fără nicio ironie. Credea desigur că această 
sarcină avea să-mi aducă trebuincioasa împlinire 
sufletească ce nu putea izvori decit din muncă. Faptul că o 
fiinţă atit de incapabilă ca mine îşi găsea în sfirşit un loc în 
societate consti-tuia în ochii săi un eveniment pozitiv. Pe de 
altă, probabil răsufla uşurat că nu mai trebuia ca el să mă 
plătească, iar eu să stau degeaba. 

Dacă cineva i-ar fi atras atenţia că numirea asta mă 
umilea, ar fi izbucnit: 

— Cum adică? E mai prejos de demni-tatea ei? Ar trebui 
să fie fericită că lucrează aici. 

Cazul domnului Saito era foarte diferit. Părea profund 
indispus de povestea asta. Remarcasem deja că era mort 
de frică în faţa lui Fubuki: degaja de patruzeci de ori mai 
multă forţă şi autoritate decit dinsul. N-ar fi îndrăznit să 
intervină pentru nimic în lume. 

De fiecare dată cind trecea pe lingă mine la toaletă, un 
rictus nervos se înstă-pinea pe faţa lui sfrijită. Şefa mea 
avusese dreptate cind îmi vorbise despre omenia domnului 
Saito. Era bun, dar fricos. 

Cel mai jenant a fost să-l întilnesc în acele locuri pe 
minunatul domn Tenshi. A intrat, m-a văzut şi s-a schimbat 
la faţă. O dată trecută surpriza, deveni portocaliu. 
Murmură: 

— Amelie-san... 

Se opri aici, intelegind că nu era nimic de spus. Avu 
atunci o atitudine uimitoare: ieşi imediat, fără să fl efectuat 
niciuna dintre operaţiunile prevăzute pentru acelloc. 

Nu ştiu dacă nevoia sa dispăruse sau dacă s-a dus la 
toaletă la alt etaj. Am văzut astfel că, încă o dată, domnul 
Tenshi găsise soluţia cea mai nobilă: modul său de a-şi 
manifesta dezaprobarea faţă de soarta mea consta în 
boicotarea toaletei de la etajul patruzeci şi patru. Căci nu 
mai călcă niciodată pe-acolo — si, oricit de angelic ar fi fost, 


făptura sa nu era alcă-tuită numai din spirit. 

Curind mi-am dat seama că propăvă-duise cuvintul cel 
bun împrejurul său; în scurtă vreme, niciun membru al 
secto-rului de produse lactate nu-mi mai frecventa vizuina. 
Şi, puţin cite puţin, am constatat o scădere progresivă a 
intere-sului pentru toaleta masculină chiar şi din partea 
celorlalte sectoare. 

îl binecuvintam pe domnul Tenshi. Pe deasupra, acest 
boicot constituia o ade-vărată răzbunare faţă de Yumimoto: 

angajaţii care alegeau să meargă la etajul patruzeci şi 
trei pierdeau, aşteptind liftul, un timp pe care l-ar fi putut 
pune în slujba companiei. În Japonia, asta se cheamă sabo- 
taj: una dintre cele mai grave crime nipone, atit de odioasă 
încit se foloseşte cuvintul franțuzesc, căci trebuie să fii 
străin ca să-ţi treacă prin cap o asemenea mirşăvie. 

Această solidaritate m-a înduioşat şi a constituit un 
deliciu pentru pasiunea mea filologică: deşi la originea 
cuvintului „boicot” se află un proprietar irlandez pe nume 
Boycott, se poate totuşi presupune că etimologia 
patronimului său conţine o aluzie la un băiat. Lar blocada 
departa-mentului aflat în îngrijirea mea a fost, într-adevăr, 
exclusiv masculină. 

Nu a existat niciun girlcott. Dim-potrivă, Fubuki părea 
mai ahtiată ca oricind de mersul la toaletă. Incepu chiar să 
vină să se spele pe dinţi de două ori pe zi: nici nu ne 
închipuim ce efecte benefice are ura asupra igienei buco- 
dentare. Aşa de mare-i era ciuda pe mine pentru că nu 
demisionasem, încit se folosea de orice pretext ca sa vină 
să-mi dea cu tifla. 

Comportamentul ăsta mă distra. Fubuki credea că mă 
deranjează, pe cind eu, dimpotrivă, eram încintată să am 
atit de multe ocazii de a-i admira frumuseţea tumultuoasă 
în acel gineceu ce ne era rezervat doar nouă. N-a existat 
budoar mai intim decit toaleta pentru doamne de la etajul 
patruzeci şi patru: cind uşa se deschidea, ştiam precis că 
era şefa mea, deoarece celelalte trei t'emei lucrau cu un 
etaj mai jos. Era aşadar un spaţiu închis, racinian, în care 
două actriţe de tragedie se întilneau de mai multe ori pe zi 


pentru a scrie un nou episod dintr-o încleştare turbată de 
patimă. 

încetul cu încetul, lipsa de popularitate a toaletei pentru 
domni de la etajul patru-zeci şi patru deveni un pic prea 
vădită. Abia de mai vedeam vreo doi sau trei aiuriţi ori pe 
vicepreşedinte. Acestuia din urmă, îmi închipui, i-a sărit 
tandära şi a sesizat autorităţile. 

Trebuie să fi fost o veritabilă problemă de tactică: oricit 
de dirijişti erau,mai-marii companiei nu puteau totuşi să le 
ordone funcţionarilor să meargă să-şi facă nevoile la etajul 
lor, iar nu la cel de mai jos. Pe de altă parte, nu puteau 
tolera un act de sabotaj. Prin urmare, trebuia acţionat. Dar 
cum? 

Bineînţeles, responsabilitatea acestei infamii căzu asupra 
mea. Fubuki intră în gineceu şi-mi spuse cu o figură ame- 
nintätoare: 

— Asa nu se mai poate. Laräsi îi inco-modezi pe cei din 
jur. 

— Ce-am mai făcut? 

— Ştii prea bine. 

— Vă jur că nu. 

— N-ai băgat de seamă că domnii nu mai îndrăznesc să 
frecventeze toaleta de la etajul patruzeci şi patru? Pierd 
timp mergind la alte etaje. Prezenţa dumitale îijenează. 

— Înţeleg. Dar nu eu am ales să fiu aici. Ştiţi asta. 

— Neobrăzato! Dacă ai fi capabilă să te comporti cu 
demnitate, nu s-ar întimpla astfel de lucruri. 

Mi-am încruntat sprincenele: 

— Nu văd ce are a face demnitatea mea în toată treaba 
asta. 

— Dacă te uiţi la bărbaţii care vin a toaletă la fel cum te 
uiţi la mine, atitu-dinea lor este uşor de explicat. 

Am izbucnit în ris: 

— Liniştiţi-vă, nu-i privesc cituşi de putin. 

— Şi atunci de ce sunt incomodati? 

— E normal. Simpla prezenţă a unei fiinţe de sex opus îi 
poate intimida. 

— Si de ce nu tragi învăţămintele care se impun? 


— Ce învăţăminte vreţi să trag? 

— De a nu mai fl acolo! Mi se lumină chipul: 

— Sunt eliberată din funcţiile mele de la toaleta pentru 
domni?, mulţumesc! 

— N-am spus asta! 

— Atunci nu înţeleg. 

— Ei bine, de cum intră un bărbat, ieşi. Şi aşteaptă să 
plece. 

— De acord. Dar, cind sunt în toaleta pentru doamne, n- 
am de unde să ştiu dacă la domni este cineva. Doar dacă... 

— Ce? 

Mi-am luat o mutră cit mai stupidă şi mai neroadă. 

— Am o idee! E de-ajuns să se insta- leze o cameră video 
în toaleta masculină, cu ecranul de supraveghere în cea a 
doamnelor şi-atunci aş şti cind mă pot duce dincolo. 

Fubuki se uită la mine cu stupefaţie: 

— O cameră video în toaleta bärba-tilor? Ti se mai 
întimplă să şi gindeşti înainte de a deschide gura? 

— Din moment ce domnii nu sunt la curent! am continuat 
cu candoare. 

— Taci! Eşti o imbecilă! 

— Să sperăm. Inchipuiţi-vă că ati fi dat postul ăsta cuiva 
inteligent! 

— Cu ce drept îmi răspunzi? 

— Ce am de pierdut? E imposibil să-mi daţi un post 
inferior! 

De data asta mersesem prea departe. Am crezut că şefa 
mea face infarct. Mă sfişia din priviri. 

— Atenţie! Nu ştii ce ţi s-ar putea întimpla. 

— Spuneti-mi. 

— La seama. Si fă aşa încit să dispari din toaleta 
masculină cind vine cineva. 

Plecă. M-am întrebat dacă ameninţarea era reală ori şefa 
se grozăvea. 

M-am supus aşadar noilor ordine, uşurată să frecventez 
mai puţin un loc în care, vreme de două luni, avusesem 
zdro-bitorul privilegiu să descopăr că masculul nipon nu era 
nicidecum distins. Pe cit de terorizată erajaponeza de cel 


mai mărunt zgomot produs de persoana sa, pe-atit de putin 
se sinchisea japonezul. 

Chiar şi după reducerea prezenţei mele acolo, am 
constatat că membrii sectorului de produse lactate nu-şi 
reluaseră obiceiu-rile la etajul patruzeci şi patru: sub 
impulsul şefului, boicotul lor continua. Bine-cuvintat fie 
domnul Tenshi în vecii vecilor. 

De fapt, în urma numirii mele, să mergi la toaleta 
întreprinderii devenise un act politic. 

Bărbatul care mai frecventa încă toa-leta de la etajul 
patruzeci şi patru spunea: 


„Supunerea mea în faţa autorităţii este absolută şi nu mă 
interesează dacă străinii sunt umiliti. De altfel, nici n-au ce 
căuta la Yumimoto”. 

Cel care refuza să mai meargă acolo exprima următoarea 
opinie: „îmi respect şefii, dar asta nu mă împiedică să-mi 
păstrez spiritul critic faţă de unele dintre deciziile lor. Pe de 
altă parte, cred că Yumimoto ar ieşi în ciştig folosindu-i pe 
străini în anumite posturi de răspundere în care ne-ar putea 
fi utili”. 

Niciodată un cabinet de toaletă n-a fost teatrul unei 
dezbateri ideologice cu o miză atit de profundă. 

Orice existenţă cunoaşte într-o bună zi un traumatism 
primar care o împarte într-un înamte şi un după şi a cărui 
amintire, chiar furişă, e de-ajuns ca să încremeneşti de 
groază iraţională, anima-lică şi de nevindecat. 

Toaleta pentru doamne a companiei era minunată, căci 
lumina venea printr-un perete de sticlă, In universul meu, 
acesta căpătase o importanţă colosală: petreceam ore-n şir 
în picioare, cu fruntea lipită de sticlă, jucindu-mă de-a saltul 
în gol. Îmi vedeam corpul căzind, mă afundam în căderea 
asta vertiginoasă pină ameteam. Din acest motiv, afirm că 
nu m-am plictisit la postul meu nici măcar o clipă. 

Eram în plin excrcitiu de defenestrare cind se dezläntui o 
nouă dramă. Am auzit uşa deschizindu-se în spatele meu. 
Nu putea fi decit Fubuki; şi totuşi, nu era zgomotul clar şi 


rapid făcut de tortionara mea la trecerea pragului. Era ca şi 
cum uşa ar fi fost trintită la pămint. Lar paşii care urmară 
nu erau aceia ai unor pantofi cu toc, ci aceia grei şi 
dezläntuiti ai unui yeti în rut. 

Toate astea se derulară foarte repede, abia dacă am avut 
timp să mă întorc ca să văd prăvălindu-se asupra mea 
masa vice-preşedintelui. 

Microsecundă de uimire (,Cerule! Un bărbat — dacă 
namila asta se putea numi bărbat — la doamne!”), apoi o 
veşnicie de panică. 


M-a înhăţat cum o înşfacă King Kong pe blondină şi m-a 
tras afară. Eram o jucărie în braţele lui. Frica mea a atins 
culmea cind am văzut că mă duce la toaleta domnilor. 

Amenintärile lui Fubuki îmi reveniră în memorie: „Nu ştii 
ce ţi s-ar putea întimpla”. Nu glumise. Aveam să plătesc 
pentru păcatele mele. Inima-mi încetă să mai bată. Creierul 
meu îşi scrise testa-mentul. 

îmi amintesc că gindisem: „O să te violeze şi-o să te 
asasineze. Da, dar în ce ordine? Numai de te-ar omori 
înainte!”. A 

Un bărbat se spăla pe miini la chiuvete. Insă vai, 
prezenţa acestei terţe persoane nu păru să schimbe cu 
nimic planurile domnului Omochi. Deschise uşa unei cabine 
şi mă zvirli pe budă. 

„Ţi-a sunat ceasul”, mi-am zis. 

începu să urle convulsiv trei silabe. Eram atit de îngrozită 
încit nu înţe-legeam: credeam că era banzai-uî piloților 
kamikaze adaptat la cazul precis al vio-lenţei sexuale. 

In culmea turbării, continua să strige cele trei sunete. 
Deodată se făcu lumină şi am putut desluşi bolboroseala: 

— No pepa! No pepa! Adică, în nipono-americană: 

— No paper! No paper! 

Vicepreşedintele alesese deci această manieră delicată 
ca să mă anunte că era lipsă de hirtie în acele locuri. 

Am şters-o la iuţeală spre debaraua a cărei cheie îmi 
fusese încredinţată şi m-am întors în goană, simțind cum mi 


se taie picioarele, cu braţele încărcate de rulouri. Domnul 
Omochi se uită la mine cum le instalam, îmi urlă ceva, 
probabil nu un compliment, mă zvirli afară şi se izolă în 
cabina acum bine echipată. 

Cu inima sfişiată, m-am refugiat în toaleta doamnelor. M- 
am ghemuit într-un colţ şi am început să pling cu lacrimi 
analfabete. 

Ca din întimplare, acela fu şi momentul ales de Fubuki să 
vină să se spele pe dinţi. O vedeam, în oglindă, cu gura 
plină de spuma pastei de dinţi, uitindu-se cum pling. Ochii 
ei jubilau. 

Pentru o clipă, mi-am urit şefa pină acolo încit i-am dorit 
moartea. Gindin-du-mă brusc la coincidenta dintre patro- 
nimul său şi un cuvint latinesc care pica la tanc, am fost cit 
pe ce să-i strig: 

„Memento mori!”. 

în urmă cu şase ani, îmi plăcuse la nebunie un film 
japonez care se chema Furyo — titlul englez era Merry 
Christmas, mister Lawrence. Totul se petrecea în timpul 
războiului din Pacific, prin. O bandă de soldaţi britanici erau 
prizo-nieri într-un lagăr militar nipon. Intre un englez (David 
Bowie) şi un şef japonez (Ryuichi Sakamoto) se înfiripau 
ceea ce unele manuale şcolare numesc „relaţii 
paradoxale”. 

Poate fiindcă mă aflam pe-atunci la o virstă foarte 
fragedă, filmul lui Oshima mi se păruse deosebit de 
zguduitor, mai ales scenele de confruntare tulbure între cei 
doi eroi. Se termina cu condamnarea la moarte a englezului 
de către nipon. 

Una dintre scenele cele mai delicioase ale acestui lung 
metraj era cea în care, spre sfirşit, japonezul venea să-şi 
con-temple victima pejumătate moartă. Drept supliciu, se 
hotărise s-o îngroape în pămint, lăsindu-i doar capul afară, 
în bătaia soarelui: ingenioasa stratagemă ucidea prizonierul 
prin trei metode dife-rite în acelaşi timp — setea, foamea şi 
insolatia. 

Era cu atit mai potrivit cu cit blondul britanic avea o 
camatie susceptibilă de a fi prăjită. Lar cind căpetenia 


războinică, teapänä şi demnă, venea să se reculeagă la 
obiectul „relaţiei paradoxale”, chipul muribundului avea 
culoarea unui roast-beef prăjit prea tare, putin înnegrit. 
Aveam şaisprezece ani şi acest mod de a muri mi se părea 
o frumoasă dovadă de iubire. 

Nu mă puteam împiedica să nu văd o înrudire de situaţie 
între povestea asta şi propriile mele tribulatii în compania 
Yumomoto. Desigur, pedeapsa pe care o înduram eu era 
diferită. Eram însă prizonieră de război într-un lagăr nipon, 
iar tortionara mea era de o frumuseţe cel puţin egală cu a 
lui Ryuichi Sakamoto. 

Intr-o zi, în timp ce se spăla pe miini, am întrebat-o dacă 
văzuse filmul. A încu-viinţat. Cred că eram curajoasă în ziua 
aceea, căci am continuat: 

— V-a plăcut? 

— Muzica era faină. Păcat că era o poveste falsă. 

(Fără să ştie, Fubuki practica revizio-nismul soft specific 
încă multor tineri din ţara Soarelui-Răsare: compatrioţii săi 
n-aveau nimic să-şi reproşeze în legătură cu ultimul război, 
iar incursiunile lor în Asia avuseseră scopul de a-i proteja pe 
indigeni împotriva naziştilor. Nu aveam eu căderea să 
discut despre asta.) 

— Cred că trebuie văzută acolo o meta-foră, m-am 
mulţumit să zic. 

— Ce metaforă? 

— A raportului cu celălalt. A rapor-turilor dintre mine şi 
dumneavoastră, de pildă. 

S-a uitat la mine perplexă, părind să se întrebe ce-o mai 
fi născocit handicapata asta mintală. 

— Da, i-am dat eu înainte. Intre mine şi dumneavoastră 
există aceeaşi diferenţă ca între David Bowie şi Ryuichi 
Sakamoto. Occidentul şi Orientul. Dincolo de aparen-tul 
conflict, aceeaşi curiozitate reciprocă, aceleaşi judecăţi 
greşite care maschoază o reală dorinţă de înţelegere. 

Degeaba mă mărginisem la litote dintre cele mai 
ascetice, îmi dădeam seama că mersesem deja prea 
departe. 

— Nu, zise şefa mea cu sobrietate. 


— De ce? 

Cum avea să răspundă? Singura greu-tate era să aleagă: 
„N-am nicio curio-zitate în privinţa dumitale”, „n-am nicio 
dorinţă de a mă înţelege cu dumneata”, „cită neobrăzare 
să îndrăzneşti să-ţi com-pari soarta cu cea a unui prizonier 
de război!” sau „între aceste personaje era ceva tulbure în 
care eu nu mă regăsesc sub nicio formă”. 

Dar nu. Fubuki se arătă foarte abilă. Cu voce neutră şi 
politicoasă, se mulţumi să-mi dea un răspuns mult mai 
percutant, deşi curtenitor: 

— Nu mi se pare că ai semăna cu David Bowie. 

Trebuia să recunosti că avea dreptate. 

Era ceva rarisim să vorbesc de cind căpătasem postul 
ăsta. Nu era interzis, şi totuşi, o regulă nescrisă mă oprea s- 
o fac. Ciudat, dar cind îndeplineşti o misiune atit de puţin 
glorioasă, singura manieră de a-ţi păstra onoarea constă în 
a tăcea. 

într-adevăr, dacă o femeie care spală  budele 
pălăvrăgeşte, eşti înclinat să crezi că-şi face treaba cu 
dragă inimă, că acolo îi este locul şi că postul respectiv îi 
inspiră o asemenea bucurie încit îi vine să ciri-pească. 

în schimb, dacă tace, înseamnă că-şi trăieşte munca ca 
pe o penitenţă mona-hală. Retrasă în mutenia sa, îşi 
ispăşeşte canonul spre iertarea păcatelor omenirii. 
Bemanos vorbeşte despre copleşitoarea banalitate a 
Răului; ea, femeia care spală budele, cunoaşte 
copleşitoarea banalitate a dejectiei, mereu aceeaşi dincolo 
de unele disparităţi respingătoare. 

Tăcerea sa dă glas constemării sale. Ea este carmelita 
toaletelor. 

Tăceam deci şi gindeam tot mai mult. De exemplu, în 
ciuda lipsei de asemănare dintre mine şi David Bowie, 
consideram că făcusem o comparaţie viabilă. Intre cazul 
meu şi al său exista realmente o înrudire de situaţie. 
Fiindcă, oricum, de vreme ce mă numise într-un post atit de 
murdar, sentimentele lui Fubuki faţă de mine n-aveau cum 
să fie dintre cele mai limpezi. 

Mai avea şi alţi subordonați în afară de mine. Nu eram 


singura persoană pe care-o ura şi-o dispretuia. Ar fi putut 
să-i mar-tirizeze şi pe alţii, nu numai pe mine. Or, ea nu-şi 
exercita cruzimea decit asupra mea. Probabil că era un 
privilegiu. 

Am hotărit s-o iau ca pe o predestinare. 

Aceste pagini ar putea lăsa să se creadă că nu aveam 
niciun fel de viaţă exterioară companiei Yumimoto. Nu e 
chiar aşa. Aveam, în afara companiei, o existenţă care nu 
era nici pe departe goală sau insignifiantă. 

Am hotărit totuşi să nu vorbesc despre asta aici. Mai întii 
pentru că ar fi în afara subiectului. Apoi, pentru că — dat 
fiind programul meu de muncă — această viaţă privată era 
cel puţin limitată de timp. 

Dar mai cu seamă din raţiuni de ordin schizofrenic: cind 
eram la post, în toaleta de la etajul patruzeci şi patru al 
companiei Yumimoto, frecind la vestigiile necurăţe-niilor 
unui funcţionar, îmi era cu nepu-tinţă să concep că în afara 
acelui imobil, la unsprezece staţii de metrou de-acolo, 
exista un loc în care nişte oameni mă iubeau, mă respectau 
şi nu vedeau nicio legătură între mine şi o perie de curăţat 
WC-uri. 

Cind partea asta noctumă a cotidia-nului meu îmi venea 
în minte la locul de muncă, nu puteam gindi decit un singur 
lucru: „Nu. Ai inventat şi casa, şi pe indi-vizii ăia. Dacă ai 
impresia că există dinainte de ultima ta numire, e o iluzie. 

Deschide ochii: ce înseamnă camea acestor fragile fiinţe 
dragi pe lingă etemitatea faiantei de la grupul sanitar? 
Amin-teşte-ţi fotografiile cu oraşe bombardate: 

oamenii sunt morţi, casele distruse, dar toaletele tot se 
înalţă mindre spre cer, cocotate pe teväraia în erectie. 
După ce Apocalipsa îşi va fi înfăptuit lucrarea, oraşele nu 
vor mai fi decit nişte păduri de bude. Camera liniştită în 
care dormi, per-soanele pe care le iubeşti sunt nişte creaţii 
compensatorii ale minţii tale. E tipic pentru fiinţele care 
execită o meserie jal-nică să proiecteze ceea ce Nietzsche 
nu-meşte o lume ideală, un paradis terestru sau celest în 
care îşi dau toată silinta să creadă pentru a se consola cu 
condiţia lor infectă. Edenul lor mental e cu atit mai frumos 


cu cit sarcina le este mai josnică. Crede-mă: nimic nu există 
în afara toaletei de la etajul patruzeci şi patru. Totul e acum 
si aici”. 

Mă apropiam atunci de peretele de sticlă, parcurgeam 
din priviri cele unspre-zece staţii de metrou şi, la capătul 
drumului, mă uitam: nu se putea vedea sau închipui nicio 
casă. „Vezi bine: 

căminul ăsta tihnit e rodul imaginaţiei tale". 

Nu-mi mai răminea decit să-mi lipesc fruntea de sticlă şi 
să mă arunc pe fereastră. Sunt singura persoană din lume 
căreia i s-a întimplat acest miracol: defe-nestrarea mi-a 
salvat viata. 

Fărime din trupul meu trebuie să mai fie şi azi risipite 
prin tot oraşul. 

Lunile au trecut. Cu fiecare zi, timpul îşi pierdea din 
consistenţă. Eram inca-pabilă să aflu dacă se scurgea 
repede sau încet. Memoria mea începea să functio-neze 
după principiul WC-ului: seara, trăgeam apa. O perie 
mentală elimina ultimele urme de murdărie. 

Curăţare rituală care nu servea la nimic, deoarece în 
fiecare dimineaţă clo-setul meu cerebral era minjit din nou. 

Aşa cum au remarcat majoritatea muri-torilor, toaleta 
este un loc propice meditaţiei. Pentru mine, care 
devenisem o carmelită a acelor locuri, asta a fost ocazia de 
a reflecta. Şi acolo am înţeles un lucru mare: acela că, în 
Japonia, existenţa înseamnă întreprinderea. 

E, desigur, un adevăr ce-a fost deja scris într-o mulţime 
de tratate de economie consacrate acestei ţări. Dar între a 
citi o frază într-o carte şi a o trăi există un zid de diferenţă. 
Puteam acum să-i pătrund înţelesul pentru membrii 
companiei Yumimoto şi pentru mine. 

Calvarul meu nu era mai rău decit al lor. Era doar mai 
degradant. Pentru atita lucru, nu invidiam soarta celorlalţi. 
Era la fel de mizerabilă ca şi a mea. 

Contabilii care petreceau zece ore pe zi transcriind cifre 
erau în ochii mei nişte victime sacrificate pe altarul unei 
divi-nităţi lipsite de măreție şi mister. De cind e lumea, cei 
sărmani şi-au închinat viaţa unor realităţi care îi depäseau: 


înainte, puteau măcar să presupună vreo cauză mistică 
pentru această risipă. Acum, nu puteau să-şi mai facă iluzii. 
Işi sacrificau existenţa pentru nimic. 

Japonia este ţara cu cea mai ridicată rată a sinuciderii, o 
ştie oricine. In ce mă priveşte, ceea ce mă miră este că 
sinuci-derea nu e şi mai frecventă. 

lar în afara întreprinderii, ce-i aşteaptă pe contabilii cu 
creierul spălat de cifre? Berea obligatorie cu colegii la fel de 
tre-panati ca şi ei, orele de înghesuială în metrou, o soţie 
deja adormită, nişte copii deja obosiţi, somnul care te 
aspiră ca o chiuvetă ce se goleşte, rarele vacanțe cărora 
nimeni nu le cunoaşte modul de folosire: nimic care să 
merite numele de viaţă. 

Şi cel mai rău e cind te gindeşti că, la scară mondială, 
oamenii ăştia sunt nişte privilegiați. 

Veni şi decembrie, luna demisiei mele. Cuvintul ăsta ar 
putea să uimească: mă apropiam de sfirşitul contractului, 
nu trebuia deci să demisionez. Şi totuşi tre-buia. Nu mă 
puteam mulţumi să aştept seara de ianuarie şi să plec după 
citeva stringeri de miini. Intr-o ţară în care pină de curind, 
cu contract sau fără, erai în mod automat angajat pe viaţă, 
nu părăseai un loc de muncă fără a îndeplini toate 
formalitätile. 

Ca să respect tradiţia, trebuia să-mi prezint demisia la 
fiecare treaptă ierar-hică, adică de patru ori, începind cu 
partea de jos a piramidei: mai întii lui Fubuki, după aceea 
domnului Saito, apoi domnu-lui Omochi şi, în final, 
domnului Haneda. 

M-am pregătit mental pentru această ceremonie. Era de 
la sine înţeles că voi respecta cu stricteţe marea regulă: să 
nu mă pling. 

De altfel, primisem un consemn părin-tesc: afacerea nu 
trebuia să umbrească în niciun caz bunele relaţii dintre 
Belgia şi ţara Soarelui-Răsare. Nu trebuia deci să dau de 
înţeles vreunui nipon că întreprin-derea se purtase rău cu 
mine. Singurele motive pe care aveam dreptul să le invoc - 
căci trebuia să explic ratiunile ce mă determinau să 
părăsesc un post atit de avantajos — trebuiau să fie 


argumente enuntate la persoana întii singular. 

Din punctul de vedere al logicii pure, asta mă scutea de 
deliberări: însemna că trebuia să iau întreaga vinovăţie 
asupra mea. O asemenea atitudine nu putea să nu fie 
ridicolă, dar plecam de la principiul că salariaţii Yumimoto 
vor fi recunoscători văzind că procedez astfel pentru a-i 
ajuta să nu-şi piardă obrazul şi mă vor între-rupe, 
protestind: „Nu vă acuzaţi pe ne-drept, sunteţi o persoană 
foarte capabilă!”. 

Am solicitat şefei mele o întrevedere. Mi-a dat întilnire la 
sfirşitul după-amiezii într-un birou gol. Chiar înainte de a 
mă duce, un demon mi-a şoptit la ureche: 

„Spune-i că, pe post de madam Pipi, poţi ciştiga mai mult 
în altă parte”. Mi-a fost foarte greu să-i astup gura acestui 
diavol, iar cind am luat loc în faţa frumoasei eram deja 
muncită de un ris nebun. 

Demonul profită de moment ca să-mi strecoare o 
sugestie: „Spune-i că rămii numai dacă se pune la budă o 
farfurie în care fiecare utilizator are să lase cincizeci de 
yeni”. 

Mi-am muşcat obrajii pe dinăuntru ca să rămin serioasă. 
Era atit de greu încit nu reuşeam să vorbesc. 

Fubuki suspinä: 

— Ei bine? Aveaţi ceva să-mi spuneţi? Ca să-mi ascund 
gura ce se strimba, am plecat capul cit am putut, ceea ce 
mi-a dat o înfăţişare umilă de care şefa trebuie să fi fost 
satisfăcută. 

— Contractul meu se apropie de sfirşit şi voiam să vă 
anunţ, cu tot regretul de care sunt capabilă, că nu voi 
putea să-l reînnoiesc. 

Vocea mea, supusă şi temătoare, era cea a subaltemei 
arhetipale. 

— A? Şi de ce? mă întrebă ea sec. Ce întrebare 
formidabilă! Vasăzică nu eram singura care juca teatru. Nu 
m-am lăsat mai prejos şi i-am dat un răspuns caricatural: 

— Compania Yumimoto mi-a dat mari şi nenumărate 
ocazii de a-mi dovedi capa-cităţile. Pentru asta, îi voi fi 
veşnic recu-noscătoare. Numai că, vai, n-am putut să mă 


arăt la înălţimea onoarei ce-mi era acordată. 

Am fost nevoită să mă opresc ca să-mi muşc din nou 
obrajii, atit de comic mi se părea ceea ce debitam. Fubuki 
nu părea să considere că ar fi ceva amuzant, căci spuse: 

— Aşa este. După dumneavoastră, de ce nu ati fost la 
înălţime? 

Nu m-am putut abtine să nu ridic capul şi s-o privesc cu 
stupefactie: era oare posibil să mă întrebe de ce nu eram la 
înălţimea budelor companiei? Nevoia sa de a mă umili era 
chiar atit de lipsită de măsură? Si, dacă da, atunci care 
putea fi adevărata natură a sentimentelor ei faţă de mine? 

Privind-o în ochi, ca să nu-i ratez reac-tia, am pronunţat 
următoarea enormi-tate: 

— Fiindcă nu aveam capacităţile inte-lectuale necesare. 

Puțin îmi păsa care erau capacităţile intelectuale 
necesare pentru a curăța un closet murdar, dar vroiam să 
văd dacă o atit de grotescă dovadă de supunere va fi pe 
gustul tortionarei mele. 

Chipul ei de japoneză bine crescută rămase imobil şi 
inexpresiv; a trebuit să-l studiez cu seismograful pentru a 
detecta uşoara crispare a fălcilor provocată de răspunsul 
meu: juisa. 

Pomită pe calea plăcerii, n-avea să se oprească tocmai 
acum. Continuă: 

— Şi eu cred la fel. De unde provine, după 
dumneavoastră, această incapa-citate? 

Răspunsul era evident. Mă distram foarte bine: 

— Din inferioritatea creierului occi-dental faţă de creierul 
nipon. 

Incintată de docilitatea mea în faţa dorințelor sale, 
Fubuki găsi o replică echitabilă: 

— Sigur că şi asta e o parte din adevăr. Totuşi, nu trebuie 
exagerată inferioritatea creierului occidental mediu. Nu 
credeţi că incapacitatea asta provine mai ales dintr-o 
deficiență proprie creierului dum-neavoastră? 

— Cu siguranţă. 

— La început, credeam că aveati dorinţa de a sabota 
Yumimoto. Jurati-mi că n-o făceaţi intenţionat pe proasta. 


— Jur. 

— Sunteţi conştientă de handicapul dumneavoastră? 

— Da. Compania Yumimoto m-a ajutat să-mi dau seama 
de el. 

Chipul şefei mele răminea impasibil, dar după voce 
simţeam că i se usca gura. Eram fericită să-i ofer în sfirşit 
un mo-ment de voluptate. 

— Intreprinderea v-a făcut aşadar un mare serviciu. 

— Îi voi rămine recunoscătoare în veci. Adoram tumura 
suprarealistă pe care o lua acest dialog ce o înălța pe 
Fubuki pină la nebănuite culmi ale plăcerii. În fond, era un 
moment foarte emotionant. 

„Scumpă furtună de zăpadă, dacă mi-e cu putinţă, cu o 
aşa de mică osteneală, să fiu instrumentul desfătării tale, 
nu tejena deloc, asaltează-mă cu fulgii tăi tari şi aspri, cu 
grindina ta de aschii de silex,accept să fiu sărmana rătăcită 
în munti asupra căreia norii tăi grei de furie să-şi descarce 
minia, primesc drept în faţă miile lor de stropi reci ca 
gheaţa, nu mă costă nimic, şi ce frumos spectacol această 
nevoie a ta de a-mi cresta pielea cu insulte tăioase, 
gloantele tale-s oarbe, scumpă furtună de zăpadă, am 
refuzat să fiu legată la ochi în faţa plutonului tău de 
execuţie, căci e atita amar de vreme de cind aşteptam să 
văd plăcerea în ochii tăi." 

Am crezut că dorinţele îi fuseseră satisfăcute, căci mi-a 
pus o întrebare care mi se păru doar de formă: 

— Şi după aceea, ce aveţi de gind? N-aveam de gind să-i 
vorbesc despre manuscrisele la care lucram. Am dres-o cu 
o banalitate: 

— Aş putea eventual să predau fran-ceza. 

Şefa izbucni într-un ris dispretuitor. 

— La catedră! Dumneata! Te crezi capabilă să predai! 

A naibii furtună de zăpadă, mereu avea un cartuş pe 
țeavă! 

Mi-am dat seama că nu se săturase. Aşa că n-aveam să-i 
răspund prosteşte că aveam o diplomă de profesor. 

Am lăsat capu-n jos. 

— Aveţi dreptate, încă nu sunt destul de conştientă de 


limitele mele. 

— Ce-i drept. Sincer, ce meserie ai putea face? 

Trebuia să-i deschid calea către paro-xismul extazului. 

în vechiul protocol imperial nipon, se stipula că 
împăratului trebuie să i te adre-sezi cu „uimire şi 
cutremur”. Am adorat dintotdeauna această formulă care 
se potriveşte atit de bine cu jocul actorilor din filmele cu 
samurai, cind se adresează şefului lor, cu vocea 
traumatizată de un respect supraomenesc. 

Mi-am compus aşadar o expresie de uimire si am început 
să tremur. Mi-am atintit privirea plină de spaimă în ochii 
femeii şi-am îngăimat: 

— Credeţi că mă vor accepta la gunoieri? 

— Da! îmi răspunse cu un entuziasm cam exagerat. 

Răsuflă adinc. Reuşisem. 

A trebuit apoi să-mi prezint demisia domnului Saito. Mi-a 
dat şi el o întilnire într-un birou gol, dar, spre deosebire de 
Fubuki, nu părea să se simtă în largul său cind m-am aşezat 
faţă în faţă cu el. 

— Contractul meu se apropie de sfirşit şi voiam să vă 
anunţ cu regret că nu voi putea să-l reînnoiesc. 

Chipul domnului Saito se crispă într-o năvală de ticuri. 
Neizbutind să traduc această mimică, mi-am continuat nu- 
mărul: 

— Compania Yumimoto mi-a dat nenu-mărate ocazii de 
a-mi dovedi capacităţile. Li voi fi veşnic recunoscătoare. Din 
nefe-ricire, nu am putut să mă arăt la înălţimea onoarei ce- 
mi era acordată. 

Trupul mărunt şi pirpiriu al domnului Saito fu scuturat de 
nişte tresăriri nervoase. Părea foarte jenat de cele ce 
spuneam. 

— Amelie-san... 

Ochii săi căutau prin toate colţurile încăperii ca şi cum 
acolo avea să găsească un cuvint de spus. Il compătimeam. 

Saito-san? 

— Eu... noi... îmi pare rău. N-aş fi vrut ca lucrurile să iasă 
aşa. 

Un japonez care se scuză în mod sincer, asta se-ntimplă 


aproximativ o dată la o sută de ani. Am fost şocată să văd 
că dom-nul Saito acceptase o asemenea umilinţă pentru 
mine. Era cu atit mai nedrept cu cit el nu avusese niciun 
amestec în destituirile mele succesive. 

— N-are de ce să vă pară rău. Lucrurile s-au petrecut cit 
de bine s-a putut. Lar cit am fost în companie am avut 
multe de învăţat. 

Şi spunind asta nu minteam deloc. 

— Aveţi vreun proiect? mă întrebă el cu un zimbet 
extrem de încordat şi gentil. 

— Nu vă faceţi griji pentru mine. O să găsesc eu ceva. 

Sărmanul domn Saito! Tot eu trebuia să-l îmbărbătez pe 
el. Iri ciuda relativei sale ascensiuni profesionale, era un 
nipon ca atitia alţii, totodată sclav şi călău neîndeminatec al 
unui sistem care în mod sigur nu-i era pe plac, dar pe care 
nu l-ar fi denigrat niciodată — din slăbiciune şi din lipsă de 
imaginaţie. 

Veni rindul domnului Omochi. Eram moartă de frică la 
gindul de a rămine singură cu el în biroul său. Greseam: 

vicepreşedintele era cit se poate de bine dispus. 

Văzindu-mă, exclamă: 

— Amelie-san! 

o spusese în acea nemaipomenită ma-nieră niponă de a 
confirma existenţa unei persoane rostindu-i numele. 

Vorbise cu gura plină. Ghidindu-mă numai după felul cum 
îi suna vocea, am încercat să diagnostichez natura alimen- 
tului. Trebuie să fi fost păstos, lipicios, genul de chestie 
după care trebuie să-ţi descleiezi dinţii cu limba timp de 
citeva minute bune. Prea puţin adercnt faţă de cerul gurii 
ca să fie caramele. Prea gras ca să fie lemn-dulce. Prea 
gros ca să fie marshmallow. Mister. 

Am dat drumul la pomelnic, deja bine rodat: 

— Contractul meu se apropie de sfirşit şi voiam să vă 
anunţ cu regret că nu voi putea să-l reînnoiesc. 

Delicatesa, aflată pe genunchii săi, era ascunsă privirilor 
mele de birou. Duse la gură încă o portie: încărcătura, pe 
care degetele groase nu-mi îngăduiau s-o văd, fu hăpăită 
înainte să-mi dau seama de culoarea ei. Am rămas 


nedumerită. 

Obezul băgase de seamă probabil curio-zitatea mea faţă 
de alimentaţia sa, căci trase pachetul şi mi-l viri sub ochi. 
Spre marea mea mirare, am văzut că era nişte ciocolată de 
un verde pal. 

Perplexă, mi-am ridicat privirea temă-toare spre 
vicepreşedinte: 

— E ciocolată de pe planeta Marte? începu să urle de ris. 
Sughiţa con-vulsiv: 

— Kassei no chokoreto! Kassei no cho-koreto! 

Adică: „Ciocolată de pe Marte! Cioco-lată de pe Marte!”. 

Mi se părea o manieră destul de bizară de a-mi întimpina 
demisia. Lar această ilaritate plină de colesterol măjena 
foarte tare. Creştea din ce în ce şi vedeam deja clipa în 
care o criză cardiacă îl va dobori la pămint sub ochii mei. 

Cum o să le explic autorităţilor? „Veni-sem să-mi prezint 
demisia. Asta l-a ucis.” Nimeni din companie n-ar fi înghiţit 
o asemenea versiune: eram genul de anga-jată a cărei 
plecare nu putea fi decit o veste excelentă. 

Cit despre povestea cu ciocolata verde, nimeni nu i-ar da 
crezare. Nu se moare din cauza unei tablete de ciocolată, 
fie ea şi de culoarea clorofilei. Teza asasinatului s-ar dovedi 
mult mai credibilă. Nu do mobiluri aş fi dus eu lipsă. 

Pe scurt, trebuia să sper ca domnul Omochi să nu dea 
ortul popii, căci aş fi fost vinovata ideală. 

Mă pregăteam să turui cel de-al doilea cuplet ca să pun 
capăt acestui taifun de ris cind obezul preciză: 

— E ciocolată albă cu pepene verde, o specialitate din 
Hokkaido. Delicios. Au reconstituit la perfecţie gustul 
pepenelui japonez. Poftim, gustati. 

— Nu, mulţumesc. 

Imi plăcea pepenele nipon, dar ideea acelui gust 
amestecat cu cel de ciocolată albă mă îngreţoşa de-a 
binelea. 

Din motive obscure, refuzul meu îl irită pe 
vicepreşedinte. Işi reînnoi ordinul într-o formă politicoasă: 

— Meshiagatte kudasai. 

Adică: „Vă rog, faceti-mi o favoare şi mincati”. 


Am refuzat. 

Incepu să coboare de-a berbeleacul nivelurile de limbă: 

— Tabete. 

Adică: „Mănincă”. Am refuzat. Strigă: 

— Taberu! Adică: „Haleşte!”. Am refuzat. Explodă de 
minie: 

— La stai, cită vreme contractul dumitale n-a expirat, 
trebuie să-mi dai ascultare! 

— Ce vă pasă dacă măninc sau nu? 

— Nerusinato! Nu eati aici ca să-mi pui întrebări, ci ca să- 
mi executi ordinele! 

— Ce risc dacă nu le îndeplinesc? Să fiu dată pe uşă 
afară? Mi-ar conveni. 

în clipa următoare, mi-am dat seama că mersesem prea 
departe. Era de-ajuns să-i vezi mutra domnului Omochi ca 
să-nţelegi că bunele relaţii belgiano-japo-neze erau pe cale 
să se deterioreze. 

Infarctul său părea iminent. Capul plecat sabia nu-l taie: 

— Vă rog să mă iertati. 

Mai avu destul suflu cit să ragă: 

— Haleste! 

Asta-mi era pedeapsa. Cine ar fi crezut că a minca 
ciocolată verde putea constitui un act de politică 
intemaţională? 

Am întins mina spre pachet gindin-du-mă că poate tot 
aşa se întimplase şi în grădina Edenului: Eva n-avea niciun 
chef să muşte din măr, dar un şarpe obez apucat de o criză 
de sadism pe cit de bruscă, pe atit de inexplicabilă o silise 
s-o facă. 

Am rupt un pătrat verzui şi l-am dus la gură. Cel mai tare 
mă dezgusta culoarea. Am mestecat: spre marea mea 
ruşine, am văzut că nu era rău deloc. 

— E delicios, am zis în silă. 

— Aha! Aha! E bună, nu, ciocolata de pe Marte? 

Triumfa. Relaţiile nipono-belgiene erau iarăşi excelente. 

După ce-am înghiţit cauza acestui casus belli, mi-am 
reluat numărul: 

— Compania Yumimoto mi-a dat numeroase ocazii de a- 


mi dovedi capa-citätile. Îi voi fi veşnic recunoscätoare. Din 
păcate însă, nu am putut să mă arăt la înălţimea onoarei 
ce-mi era acordată. 

Mai întii descumpănit — de bună seamă, fiindcă uitase cu 
desăvirşire pentru ce venisem să-i vorbesc —, domnul 
Omochi izbucni în ris. 

în adorabila-mi candoare, îmi închi-puisem că umilindu- 
mă astfel pentru a le salva reputaţia, înjosindu-mă pe mine 
însămi ca să nu le adresez lor niciun reproş, aveam să 
stimesc nişte proteste politicoase de genul: „Ba da, ba da, 
cum să nu, ati fost la înălţime!”. 

Or, era pentru a treia oară cind rosteam acest discurs 
înflăcărat si nu apăruse încă nicio dezmintire. Fubuki, 
departe de a-mi contesta cusururile, tinuse să precizeze că 
situaţia era chiar mai gravă. Domnul Saito, oricit de jenat ar 
fi fost de cite păţisem, nu pusese sub semnul întrebării 
temeiul autodefăimării mele. Cit despre vicepreşedinte, nu 
numai că nu avea nimic de obiectat la declaraţiile mele, ci 
le întimpina cu o ilaritate dintre cele mai entuziaste. 

Constatarea asta îmi aduse aminte o vorbă de-a lui Andre 
Maurois: „Nu te pone-gri singur prea tare, că or să te 
creadă”. 

Căpcăunul scoase din buzunar o batistă, îşi şterse 
lacrimile de ris şi, spre marea mea uimire, îşi suflă nasul, 
lucru care în Japonia este o culme a vulgaritätii. Căzusem 
deci atit de jos încit puteai să-ţi desfunzi nasul în faţa mea 
fără nicio ruşine? 

După care oftä: 

— Amehe-san! 

N-a mai adăugat nimic. Am dedus de aici că, pentru el, 
cazul era clasat. M-am ridicat, am salutat şi-am tulit-o. 

Nu-mi mai răminea decit Dumnezeu. Niciodată n-am fost 
atit de niponă ca atunci cind mi-am prezentat demisia 
preşedintelui. In faţa lui, jena mea era sinceră şi se exprima 
printr-un suris crispat întretăiat de sughituri înăbuşite. 

Cu o amabilitate extremă, domnul Haneda mă primi în 
biroul său imens şi luminos. 

— Contractul meu se apropie de sfirşit şi voiam să vă 


anunţ cu părere de rău că nu voi putea să-l reînnoiesc. 

— Bineînţeles. Vă înţeleg. 

Era primul care-mi comenta decizia cu omenie. 

— Compania Yumimoto mi-a dat nu-meroase ocazii de a- 
mi dovedi capacităţile. Îi voi fi veşnic recunoscătoare. Din 
păcate, nu am putut să mă arăt la înălţimea onoarei ce-mi 
era acordată. 

Răspunse imediat: 

— Nu-i adevărat, ştiţi prea bine. Colaborarea 
dumneavoastră cu domnul Tenshi a demonstrat că aveţi 
capacităţi excelente în domeniile care vi se potrivesc. 

A, totuşi! 

Adăugă oftind: 

— N-aţi avut noroc, ati căzut într-un moment nepotrivit. 
Vă dau dreptate că plecaţi, dar să ştiţi că, dacă vreodată vă 
răzgindiţi, veţi fi binevenită aici. Cu siguranţă, nu sunt 
singurul căruia îi veţi lipsi. 

Bag mina-n foc că în privinţa asta se înşela. Totuşi, 
emoția mea nu fu mai mică. Vorbea cu o bunătate atit de 
convingă-toare încit eram aproape tristă la gindul că 
plecam din acea întreprindere. 

Anul Nou: trei zile de repaus ritual şi obligatoriu. Un 
asemenea famiente are ceva traumatizant pentru japonezi. 

Timp de trei zile şi trei nopti, n-ai voie nici măcar să 
găteşti. Măninci feluri reci,pregătite dinainte şi puse la 
păstrare în superbe cutii de lac. 

Printre aceste bucate de sărbătoare, se numără şi 
omochi: nişte prăjituri cu orez după care, înainte, mă 
dădeam în vint. De data asta, din raţiuni onomastice, mi-au 
stat în git. 

De cum duceam la gură un omochi, aveam certitudinea 
că avea să ragă: 

„Amelie-san!”, izbucnind apoi într-un ris gras. 

înapoi la companie pentru doar trei zile de muncă. Lumea 
întreagă avea ochii atintiti spre Kuweit şi nu se gindea decit 
la ziua de ianuarie. 

Eu una aveam ochii atintiti la peretele de sticlă de la 
toaletă si nu mă gindeam decit la ziua de ianuarie: era 


ultima-tumul meu. 

în dimineaţa de ianuarie, nu-mi venea să cred că e 
adevărat: aşteptasem atit de mult această dată. Mi se 
părea că eram la Yumimoto de zece ani. 

Mi-am petrecut ziua la toaleta de la etajul patruzeci şi 
patru într-o atmosferă de religiozitate: cele mai mărunte 
gesturi le efectuam cu solemnitatea unui sacer-dotiu. 
Aproape că regretam că nu puteam verifica cuvintele 
bătrinei carmelite: „In ordinul nostru, primii treizeci de ani 
sunt mai dificili”. 

Pe la şase după-amiaza, după ce m-am spălat pe miini, 
m-am dus să le string pe cele ale citorva indivizi care, cu 
diverse ocazii, îmi dăduseră de înţeles că mă con-siderau o 
fiinţă umană. Mina lui Fubuki nu era printre ele. Am 
regretat, cu atit mai mult cu cit nu-i purtam deloc ran- 
chiună: mi-am impus să n-o salut numai din orgoliu. 
Ulterior, atitudinea asta mi s-a părut stupidă: preferindu-mi 
propriul orgoliu în dauna contemplării unui chip excepţional 
făcusem o socoteală greşită. 

La şase şi jumătate, am trecut pentru ultima dată pe la 
carmelite. Toaleta doam-nelor era pustie. Uriţenia luminii 
de neon nu mă împiedică să simt o stringere de inimă: 
şapte luni — din viaţa mea? nu; 

din timpul meu pe această planetă — se scurseseră aici. 
Niciun motiv de nostalgie. Şi totuşi, simţeam un nod în git. 

Din instinct, m-am dus la fereastră. Mi-am lipit fruntea de 
sticlă şi am ştiut ce avea să-mi lipsească: nu-i era dat oricui 
să domine lumea din înaltul etajului patruzeci şi patru. 

Fereastra era frontiera dintre lumina oribilă şi minunatul 
întuneric, dintre toaletă şi infinit, dintre igienic şi imposibil 
de spălat, dintre apa pe care-o tragi şi cer. Cită vreme vor 
mai exista ferestre, pină si cea mai măruntă fiinţă 
omenească de pe pămint îşi va avea partea sa de libertate. 

Pentru o ultimă oară, m-am aruncat în gol. Mi-am privit 
corpul căzind. 

După ce mi-am potolit setea de defe-nestrare, am părăsit 
imobilul Yumimoto. Niciodată n-am mai călcat pe-acolo. 

Citeva zile mai tirziu, m-am întors în Europa. 


Pe ianuarie am început să redactez un manuscris al cărui 
titlu era Igiena asasinului. 

Pe ianuarie expira ultimatumul american adresat Irakului. 
Pe ianuarie era război. 

Pe ianuarie, la celălalt capăt al planetei, Fubuki Mori a 
împlinit treizeci de ani. 

Timpul, conform vechilor sale obiceiuri, a trecut.însa a 
fost publicat primul meu roman. 

Am primit o scrisoare de la Tokyo. Textul era următorul: 

„Amelie-san, Felicitări. Mori Fubuki”. 

Biletul îmi făcea plăcere, desigur. Un detaliu m-a umplut 
însă de încintare: era scris în japoneză.