Andreas Eschbach — Premiul Nobel

ANDREAS ESCHBACH 


PREMIUL NOBEL 


Original: Der Nobelpreis (2005) 


Traducere din limba germană de: 
CORNEL STOENESCU 


y 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2010 


VP - 


OBSERVAȚIE 


Este specific societăţii suedeze ca toţi oamenii să se 
tutuiască. Formula „dumneavoastră” este utilizată doar faţă de 
membrii familiei regale. 

Știam acest lucru, dar am considerat greșit ca într-un roman 
scris în limba germană, a cărui acţiune se petrece în Suedia, să 
preiau în mod automat acest detaliu de etichetă. Dacă aș face 
acest lucru, ceea ce pentru un suedez apare ca normal, va irita 
cititorul german, și în acest fel s-ar naște o impresie eronată. 
Pentru că, chiar dacă pentru un suedez este normal să se 
adreseze persoanelor străine cu prenumele și cu „tu”, există 
totuși grade diferite de apropiere faţă de alte persoane - grade 
care în limba suedeză nu își găsesc loc în adresare, dar care în 
limba germană se exprimă. De aceea am utilizat formulele de 
adresare obișnuite la noi. 


VP-3 


e Capitolul 1 


Se spune că secretul cel mai bine protejat în Suedia ar fi 
meniul de la banchetul ocazionat de acordarea premiului Nobel. 

In fiecare an, acesta este alcătuit de către Förening Arets 
Kock societatea care desemnează și bucătarul suedez al anului 
printr-o procedură amănunţită, ce durează luni de zile. După 
numeroase teste și discuţii, în luna octombrie are loc, în cele din 
urmă, o masă-test pe parcursul mai multor ore, când sunt 
probate patru propuneri de meniu. Această comisie este cea 
care ia decizia definitivă, pe care o ţine sub tăcere. Unicul lucru 
care se știe sigur este că la desert se servește înghețată. Totuși, 
până în seara de 10 decembrie nimeni - cu excepţia restrânsului 
cerc al iniţiaţilor - nu știe ce sortiment de îngheţată se va servi. 

Meniul de la festivitatea din anul anterior poate fi comandat, 
dacă se dorește, pe parcursul întregului an la localul primăriei și, 
la un preţ de circa 130 de euro de persoană, nici măcar nu este 
exagerat de scump pentru Suedia. Pentru ceva mai mult decât 
de cinci ori acest preţ se asigură un serviciu de masă identic cu 
cel de la banchet, la care, făcând abstracţie de albul 
porțţelanului, domină auriul și verdele intens. Tacâmurile - șase 
piese - sunt parţial aurite, cuțitul pentru pește este decorat cu 
un ochi jucăuș verde, și din set mai fac parte patru pahare cu 
picior aurit. 

Dar nicio sumă de pe lumea aceasta nu poate apropia pe 
cineva de esenţial: banchetul adevărat, cea mai exclusivistă 
masă imaginabilă. Doar geniul ori norocul - cel mai bine ambele 
- pot ajuta cuiva să fie de faţă atunci când, în concepţia unei 
instituţii devenite mit pe parcursul celor mai mult de o sută de 
ani de existenţă, sunt onorate cele mai mari realizări 
intelectuale și științifice ale omenirii. 

In seara serilor, după acordarea premiilor din sala de concerte 
de la Hötorget, accesul la Stadshuset, impresionanta primărie 
construită în 1923 pe Mâălarsee, este iluminat cu făclii. Mașinile 
cu premianţii trag în faţa intrării, ca și mulţi alţi invitaţi, dar nu 
puţini sosesc și pe jos. Strălucirea regală domină peisajul. 
Saluturile includ sărutări de mâini, se fac plecăciuni și reverenţe 


VP - 4 


și chiar republicanii înrăiți sunt impresionați de străvechiul 
ceremonial al curţii. În timp ce premianţii și alţi oaspeţi de 
onoare sunt salutaţi în galeria prinților de către membrii familiei 
regale, care au intrat în primărie printr-o intrare laterală 
specială, ceilalți oaspeţi așteaptă în foaier, până când la ora 
18:30 pot lua loc la mesele din Sala Albastră, care în realitate nu 
este albastră. Pereţii înalţi, întrerupţi de ferestre cu vitralii, 
construiți din cărămidă în tonuri roșii calde, ce par că se sprijină 
aparent ușor de stâlpii unei colonade ce îi înconjoară, ne 
dezvăluie că arhitectul lui Stadshuset a fost influențat de 
arhitectura venețiană; dacă încăperea nu ar fi avut acoperiș, ar 
fi fost o minunată piazza. Planul prevedea ca toate cărămizile 
realizate manual să fie acoperite cu ţigle lăcuite albastre, dar 
arhitectul a renunțat la această idee în timpul construcţiei. 

La ora 19:00 se deschide marea ușă de culoare închisă din 
capătul galeriei din granit. De aici se fac cincizeci de pași pe 
lângă o balustradă, până la scara din marmură care coboară 
spre sală. Se aude fanfara, cântă orga de sub acoperiș, cu zece 
mii de tuburi și 138 de registre, una dintre cele mai mari din 
Scandinavia, iar regele Suediei pășește în față conducând o 
laureată, în cazul în care printre premianţi se află o femeie, iar 
dacă nu există o are alături în mod tradiţional pe soţia 
laureatului pentru fizică. Ei alcătuiesc vârful acestei procesiuni a 
majestăților care coboară treptele către muritorii de rând, către 
rude și prieteni ai laureațţilor și către tineretul reprezentat în 
fiecare an de aproximativ 250 de studenți ai tuturor 
universităţilor suedeze. Prin tragere la sorţi, aceștia au obţinut 
privilegiul de a plăti aproximativ o sută de euro pentru un tichet, 
pe baza căruia se vor mulțumi cu cele mai proaste locuri de sub 
arcade. Poartă costume ori veșminte elegante, șepci albe și 
eșarfe galben-albastre, culorile Suediei. 

Familia regală, laureaţii premiului Nobel și ceilalți oaspeţi de 
vază se așază la masa de onoare aflată în centru, de-a 
curmezișul faţă de celelalte, ceva mai lată și mai generos 
aranjată decât restul. Aici stau cam 90 de oaspeţi - alături de 
membrii familiei regale se află laureații, reprezentanţi ai 
guvernului și ai fundaţiei Nobel - bucurându-se de un loc de 70 
de centimetri lăţime, în timp ce la celelalte mese spaţiul este de 
doar 60 de centimetri, căci altminteri nu ar avea loc cei 1 300 - 


VP-5 


1 400 de oaspeți. Este cel mai select banchet din lume, dar cu 
siguranţă nu și cel mai comod. 

Deoarece Salonul Albastru nu este simetric, ci se îngustează 
într-o parte, mesele nu se pot pune paralel, cum ar trebui, și 
pentru că nici minunata scară nu coboară exact în mijlocul 
încăperii, repartizarea meselor și a scaunelor este un puzzle 
complicat. O reprezentantă a fundaţiei Nobel nu s-a ocupat în 
ultimele săptămâni decât cu stabilirea locului fiecăruia, lucru 
care nu se limitează nici pe departe la așezarea câte unei femei 
lângă fiecare bărbat. Fiecare invitat își poate exprima preferința 
asupra locului, completând un formular special, bunăoară în 
ceea ce privește apropierea de rege, de regină sau de colegi, și 
toate aceste dorințe sunt luate în consideraţie. 

Mesele sunt împodobite splendid. Decorarea meselor are o 
tradiţie de secole în Suedia compartimentul corespunzător de la 
cel de al doilea etaj al Nordiska Museet trece drept unul dintre 
locurile cele mai interesante din Stockholm - și pentru că 
televiziunea suedeză informează pe larg despre banchet, 
aranjamentele meselor vor reprezenta un subiect de discuții 
publice în următoarele săptămâni, multe familii găsind astfel o 
sursă de inspiraţie pentru Crăciun. 

Acum este dezvăluit și secretul meniului. Acesta se află scris 
cu litere simple pe cartonașele ce stau la dispoziţie pentru 
fiecare loc, ornate doar cu profilul aurit al lui Alfred Nobel. 
Totuși, doar puţini dintre participanţii la banchet pricep ceea ce 
citesc, deoarece cu toate că în mod elegant s-a renunțat la 
toate accentele, meniul este în limba franceză, și anume în acea 
franceză a bucătăriei selecte devenită o formă de literatură în 
sine, o literatură a cărților de bucate ce încearcă să fie poezie și 
care îi nedumerește chiar și pe francezii neaoși. 

Cei mai mulţi se mulţumesc să afle că șampania ce li se va 
turna de către cei 210 chelneri este un Dom Perignon Vintage - 
1992, și în rest preferă să se lase surprinși. Alţii, mai ambiţioși, 
mai umblați prin lume și cu mai multe cunoștințe de limbă 
franceză, descifrează că antreul este compus dintr-un tortuleț 
de brânză de capră cu garnitură de sfeclă roșie, scoici St. 
Jacques și langustine în sos vinaigrette cu trufe. Ca fel principal 
urmează fileul de cerb în sos de scorţișoară cu legume de 
toamnă la grătar și un sos Chutney de merișor, cu garnitură de 
cartofi. Desertul, denumit Glace Nobel, ca și cum ar fi vorba 


VP-6 


despre o marcă de renume, se compune anul acesta dintr-un 
delice de pere cu cremă de ciocolată și vanilie în stil bavarez, 
însoțit de șerbet de pere și șampanie. 

Din motive necunoscute, bucătăria se află la etajul șase. 
Mâncarea este trimisă jos cu un masiv ascensor pentru mărfuri, 
pusă pe farfurii în Sala Aurită și transportată necontenit de către 
o armată de oameni în jachete albe, pe marea scară, în Sala 
Albastră, cu o viteză medie de aproximativ zece kilometri pe 
oră, pe durata celor patru ore cât durează banchetul. 140 de 
chelneri se ocupă de mâncăruri, 50 de vin, 10 reprezintă rezerva 
solicitată totuși permanent, iar alţi 10 se ocupă de îndeplinirea 
dorințelor speciale. Vegetarienii și cei alergici primesc o 
mâncare pregătită doar pentru ei. Organizatorii s-au informat în 
prealabil, și nimic nu este imposibil, fie că e vorba despre meniu 
fără carne, fără gluten sau cușer. 

Inaintea desertului este un intermezzo muzical de douăzeci 
de minute, timp în care scările devin scenă și sunt iluminate în 
albastru, pentru a da totuși un sens denumirii sălii. Pe măsură 
ce aplauzele se sting, în sală se așterne întunericul. Fiecare știe 
ce urmează: se servește Glace Nobel. 

O procesiune formată din chelneri care pășesc ceremonios 
coboară scara cu îngheţata luminată de lumânări cu artificii. Cu 
iuțeala vântului se împart cupele și chelnerii dispar în întuneric 
pentru ca imediat apoi să reapară în mod misterios în 
procesiune. Este o ceremonie care ar stârni râsul dacă nu ar fi 
atât de emoţionant de frumoasă. 

Spre sfârșitul banchetului, vine din nou rândul laureaţilor. Ei 
trec pe rând pe la un mic pupitru aflat într-o nișă de lângă scară, 
la unsprezece trepte peste nivelul sălii, și rostesc un discurs de 
multumire, de cele mai multe ori modest, care însă nu are voie 
să depășească trei minute. Este una dintre cele mai 
binecuvântate îngrădiri stabilite de protocol, pentru că după 
această zi, după această cină cu șampanie și vin tare, nimeni nu 
ar mai fi în stare să urmărească cuvântări lungi în limbi străine 
sau rostite într-o engleză cu un puternic accent străin. 

In cele din urmă banchetul ia sfârșit. Pentru că o lege nescrisă 
cere ca nimeni să nu părăsească sala înaintea regelui, el este 
acela care dă acest semnal. Regele Carl Gustav al XVI-lea nu se 
ridică de pe scaun când dorește, ci exact în momentul prevăzut 
de protocolul întocmit cu atâta grijă. În Sala Aurită trebuie să fi 


VP - 7 


dispărut bufetul și orchestra să fie gata să acţioneze la 
încheierea banchetului. Imediat ce familia regală, laureaţii 
premiului Nobel, profesorii, studenţii și toţi ceilalţi oaspeţi se 
ridică și urcă treptele, răsună muzica de dans și de această 
dată, ca în fiecare an, începând cu un vals vienez. 

La ora unu se încheie și dansul din Sala Aurită. Familia regală, 
care s-a mai întreţinut în Galeria Prinţilor încă o dată cu 
laureaţii, se retrage și invitaţii se fac nevăzuți în noaptea de 
iarnă. Dar cu asta nu se termină totul. Nu există laureat care să 
nu fie invitat la cel puţin una dintre petrecerile organizate de 
frăţiile studențești din Stockholm. Şoferii confortabilelor limuzine 
Volvo, aflate la dispoziţia laureaţilor pe perioada în care se află 
în capitala Suediei, cunosc drumul, dar oricum fiecare laureat 
este escortat de un întreg convoi de studenți, tineri cu ochi 
strălucitori, pentru care ei sunt niște idoli, ca niște staruri pop 
ale lumii științifice. 

La aceste petreceri participă și membri ai comitetului Nobel. 
Aceștia emană o voioșie proprie. Destinderea pare la ei mai 
evidentă decât la toţi ceilalți. Poate pentru că sunt conștienți că 
lor li se permite o pauză doar în această noapte. Chiar din 
dimineaţa următoare, ei își reiau munca fără de sfârșit: trebuie 
să găsească laureaţii anului viitor. 

Dar, de această dată, ceva nu a mai funcționat așa cum ar fi 
trebuit. 


VP-s 


e Capitolul 2 


Premiul Nobel cunoaște doar învingători. Nu se conferă nici 
măcar locul doi ori trei, ca să nu mai vorbim de următoarele 
locuri. Opinia publică nu află niciodată cine a fost nominalizat și 
cum a decurs votarea - află doar cine a câștigat. Toate deciziile 
sunt irevocabile și nu pot fi contestate. 

Sarcina alegerii laureaţilor revine comitetului Nobel, existând 
câte un comitet pentru fiecare categorie de premiu. Alfred Nobel 
a stabilit fără echivoc instituţiile competente în testamentul lui 
interesant, fără măcar să le întrebe înainte. După moartea lui 
Nobel, pe 10 decembrie 1896, au mai trecut câţiva ani până 
când instituţiile respective să fie dispuse și în stare să preia 
sarcinile gândite pentru ele, așa că premiul Nobel s-a acordat 
pentru prima dată abia în anul 1901, și anume germanului 
Wilhelm Conrad Roentgen pentru descoperirea razelor numite 
de el „X”, olandezului Jacobus vant Hoff pentru descoperirea 
legilor presiunii osmotice, germanului Emil Adolph von Behring 
pentru lucrările privind seroterapia și poetului francez Sully 
Prudhomme. Primul premiu Nobel pentru pace i-a revenit 
jumătate francezului Frederic Passy și jumătate elveţianului Jean 
Henri Dunant, întemeietorii Crucii Roșii. 

De atunci premiile pentru fizică și chimie sunt acordate de 
Academia Regală de Științe din Suedia, de alegerea laureatului 
în medicină ori psihologie se ocupă Institutul Karolinska din 
Stockholm, laureatul premiului Nobel pentru literatură este ales 
de Academia Suedeză și, în fine, premiul Nobel pentru pace este 
decis de un comitet ales de Storting, parlamentul norvegian. In 
anul 1968, Banca Imperială suedeză a fondat, în amintirea lui 
Alfred Nobel, un premiu pentru științe economice, care este 
contestat și a cărui desființare este cerută permanent, pentru că 
el nu este un premiu Nobel „veritabil”. 

Regulile cu privire la cine are voie să nominalizeze candidatul 
diferă în funcţie de premiu. Două reguli sunt însă general 
valabile: mai întâi, nimeni nu se poate propune pe sine însuși. În 
al doilea rând, atât membrii comitetului, cât și laureaţii anteriori 
ai premiului Nobel pot face propuneri. In acest scop fiecare 


VP-9 


comitet Nobel își creează o rețea mondială de contacte cu 
instituţiile importante în domeniu. Acest cerc cuprinde mai 
multe mii de persoane, cărora li se trimite anual câte o circulară, 
cu rugămintea de a nominaliza candidați pentru premiul Nobel. 
Toate nominalizările de luat în consideraţie pentru premiile 
anului în curs trebuie să ajungă neapărat la respectivul comitet 
Nobel înainte de 1 februarie. 

După 1 februarie, comitetele Nobel încep să evalueze 
nominalizările. Între timp au fost înființate anumite institute 
Nobel, pentru că astăzi un comitet format din cinci persoane nu 
poate efectua nici măcar trierea celei mai importante literaturi 
de specialitate, ca să nu mai vorbim de evaluarea lucrărilor 
celor propuși. 

Trebuie însă precizat că comitetul Nobel doar pregătește 
decizia, nu o ia el. Adunarea Nobel este aceea care acordă în 
final premiul, iar sarcina comitetului este ca până la începutul 
lunii octombrie, când se întrunește adunarea, să prezinte o listă 
cu propuneri care va fi votată. În practică, aceste recomandări 
reprezintă aproape nominalizarea, dar adunarea nu are obligaţia 
de a le respecta, ci teoretic poate alege pe altcineva, care să nu 
fi fost propus de comitet. Astfel, Adunarea Nobel din 1979, 
compusă din aproximativ 50 de profesori de la Institutul 
Karolinska, a respins propunerea comitetului, despre care se 
știe doar că era orientată către cercetarea fundamentală din 
bio-medicină, și în locul acestei propuneri a acordat premiul 
Nobel descoperitorului tomografiei computerizate. 

Imediat după votare se face celebra anunţare telefonică a 
respectivului ori a respectivilor, și în conferința de presă care 
urmează se face cunoscut numele viitorului laureat al premiului 
Nobel. Așa cum a dispus Alfred Nobel, un premiu poate fi 
împărțit la cel mult trei laureați. Cu excepţia premiului Nobel 
pentru pace, care poate fi acordat și unor instituţii ori unor 
grupuri, premiile Nobel pot fi acordate numai persoanelor 
individuale, care în momentul votării trebuiau să fie în viață. 
Doar cel care moare înainte de acordarea premiului din 
decembrie, dar după ce se face alegerea sa și după ce se face 
cunoscut numele lui în octombrie, primește premiul Nobel 
postum. Ultimul astfel de caz s-a petrecut în 1996, când William 
Spencer, laureat al premiului Nobel pentru științe economice, a 


VP - 10 


murit din cauza unei boli de inimă la scurt timp după ce a fost 
făcută cunoscută alegerea lui. 

Având astăzi valoarea de aproximativ un milion de euro, 
premiul Nobel în bani este unul dintre cele mai generoase 
premii din lume. Și așa a fost totdeauna. Și anume în primii anii 
de acordare a premiului Nobel, înaintea inflaţiilor și a războaielor 
mondiale, acesta a fost ceva mai redus nominal, dar el 
corespundea totuși salariului unui profesor universitar pe 
douăzeci și cinci de ani, reprezentând o valoare mai mare decât 
a celui de acum. Intenţia lui Nobel era - drept dovadă este și 
repartizarea premiului pe persoane individuale, revoluţionară 
pentru acele vremuri - de a promova cercetători și artiști tineri, 
foarte promiţători, și de a-i face independenţi de constrângerile 
materiale. 

Dar practic, este vorba în majoritatea cazurilor despre bărbaţi 
în vârstă, distinși pentru descoperiri sau opere realizate cu mult 
în urmă. De decenii media de vârstă a laureaţilor Nobel este de 
62 de ani, iar procentajul femeilor premiate este de 4%. Dar în 
ciuda tuturor criticilor și ostilităţilor manifestate, premiul Nobel 
este ca și până acum poate chiar mai mult decât înainte cea mai 
dorită distincţie din lume. Este o instituție. Nu trebuie să se 
explice, să se justifice, nu răspunde în faţa nimănui. Există o 
mulțime de premii, pentru o mulţime de prestații, unele chiar 
mai generoase, dar toate pălesc în faţa premiului Nobel. 

Multe decizii ale comitetelor Nobel au fost criticate, nu puţine 
s-au dovedit a fi alegeri nefericite, dar întotdeauna au fost 
decizii independente. Din câte se știe, asupra deciziilor de 
acordare a premiilor nu s-au exercitat vreodată influenţe oficiale 
sau diplomatice. Instituţiile Nobel se mândresc că rămân 
neinfluențabile de lobby-uri ale diverselor cercuri interesate. 

Tuturor le este clar că, dacă cineva ar reuși să cumpere un 
premiu Nobel, asta ar însemna sfârșitul acestei instituții. 

Mai exact: dacă s-ar ajunge la așa ceva - și dacă s-ar afla. 

In anul în care ceva nu a funcţionat cum trebuia, s-a întâmplat 
ca la începutul lui octombrie un McDonnell-Douglas 87 al 
companiei SAS, care se pregătea de decolare pe aeroportul 
milanez Linate, să se izbească de un Cessna-Business-jet rătăcit 
pe linia de decolare din cauza ceţii dese din acea dimineaţă. 
Avionul de pasageri a acroșat un hangar pentru bagaje, s-a frânt 
în două cu rezervoarele pline pentru un zbor la Copenhaga și s-a 


VP - 11 


aprins într-o clipă. Niciunul dintre cei 104 pasageri, dintre care 
56 erau cetăţeni italieni, și nici cei șase membri ai echipajului 
sau cele patru persoane aflate la bordul avionului Cessna nu a 
supravieţuit. 

Cercetările au arătat că sistemul de radar la sol al 
aeroportului era scos din funcţiune pentru lucrări de întreţinere. 
Comunicarea dintre turn și Cessna, contrar prevederilor 
internaţionale care cereau să fie efectuată în limba engleză, se 
desfășurase parţial în limba italiană și, în plus, turnul de control 
nu așteptase confirmarea recepţionării indicaţiilor de către 
pilotul aparatului Cessna. O mulţime de greșeli ce ar fi putut fi 
evitate, dar care împreună au dus la un tragic accident. 

In discuţiile despre măsurile deficitare de siguranță de pe 
aeroportul din Milano și despre brambureala din supravegherea 
zborului, nu s-a făcut niciodată cunoscut că printre victimele 
suedeze se aflau și trei profesori de la Institutul Karolinska din 
Stockholm. Cu alte cuvinte, trei membri ai comitetului care 
peste doar câteva zile urma să decidă asupra acordării 
premiului Nobel pentru medicină. 


VP - 12 


e Capitolul 3 


Cei mai mulţi medici nu se simt la locul lor în biserici, mai ales 
când motivul prezenţei lor acolo este o slujbă funerară. Misiunea 
medicinei este îmbunătăţirea vieţii sau cel puţin prelungirea ei, 
și atunci când cineva se dedică acestei lupte, nu-i place să 
constate că în ciuda tuturor eforturilor, victoriilor și realizărilor, 
la capătul vieţii se află totuși inevitabil moartea, dintotdeauna și 
fără nădejde de schimbare. 

În acest caz moartea era prematură, neașteptată și 
intervenise cu teribilă repeziciune, ea lovise în plus trei distinși 
cercetători în domeniul medicinei - o infamie suplimentară. 
Deoarece autorităţile italiene nu erau încă dispuse să predea 
cadavrele celor trei profesori - se vorbea că nici măcar nu 
fuseseră scoși întregi dintre rămășițele avionului - pe altar se 
aflau doar fotografii înrămate decent în crom, cu bandă neagră, 
c6pii în format mare, alb-negru, ale portretelor oficiale ale 
tuturor angajaţilor de frunte, pe care departamentul de presă al 
Institutului Karolinska le avea pregătite pentru publicaţii. Arătau 
demn toţi trei. Văduvele lor stăteau în primul rând, una dintre 
ele, înlăcrimată, celelalte două aflate încă sub șoc. 

Băncile din spatele lor erau rezervate pentru profesorii 
institutului, iar după ei se înghesuiau asistenții, doctoranzii, 
laboranţii, secretarele, angajaţii administrativi și în cele din 
urmă numeroși studenţi, în măsura în care mai era loc în 
biserică. 

În mijlocul celui de-al patrulea rând de bănci stătea profesorul 
Hans-Olof Andersson, un farmacolog care lucra de nouăsprezece 
ani în institut. Mai târziu va mărturisi că nu reţinuse nimic din 
cele spuse de preot. În loc de asta își privise mereu ceasul pe 
furiș, întrebându-se dacă nu cumva era stricat; era imposibil ca 
timpul să se scurgă atât de încet. 

În timp ce preotul continua să vorbească despre cât de 
minunaţi oameni fuseseră cei trei decedați, și toți îl ascultau cu 
o mină serioasă, gândurile lui Hans-Olof Andersson zburau la 
ceea ce avea să se întâmple. Va trebui să le strângă mâinile 
văduvelor, să le asigure de toată compasiunea sa momente de 


VP - 13 


care îi era groază. Dar nu exista altă cale. Cei trei decedați îi 
fuseseră colegi, se cunoșteau de la festivități, recepții și din alte 
ocazii. Mai mult, una dintre femei se ocupase pe cât de 
înduioșător, pe atât de neașteptat de fiica lui, Kristina, atunci 
când în urmă cu patru ani Inga, soţia lui Hans-Olof, murise într- 
un accident de circulație. 

Era dator. Și nu avea idee cum se va achita acum, când era 
posibil și necesar să o facă. Nu știa nici măcar ce trebuia să 
spună. Totul se petrecuse brusc. Totul se întâmpla brusc. 

Hans-Olof a declarat mai târziu că pentru cei dispăruţi simţise 
un fel de supărare. De fapt ce căutaseră cei trei în Italia? 
Membrii Adunării Nobel aveau la începutul lunii octombrie cu 
adevărat mult de lucru la Stockholm, și în orice caz chestiuni 
mai serioase! 

A mai spus și că, parcă dând curs unui impuls interior, se 
întorsese exact în momentul în care cineva îl privea insistent. 
Acel cineva era Bosse Nordin, care la trei rânduri în spatele lui 
stătea sub un vitraliu, adâncit într-o discuţie purtată în șoaptă 
cu un bărbat pe care Hans-Olof nu îl cunoștea. Hans-Olof 
avusese impresia că cei doi îl priveau, dar își întorseseră privirile 
când se uitase la ei. 

Bosse era ceea ce s-ar putea numi cel mai bun prieten din 
institut al lui Hans-Olof, în măsura în care în atmosfera 
campusului, caracterizată în mare măsură de concurenţă, o 
astfel de noţiune își mai găsea locul. Hans-Olof ar fi fost gata să 
recunoască oricând că senzaţia de apropiere se datora probabil 
faptului că birourile lor se aflau vizavi pe cele două laturi ale 
străzii Von Euler și se puteau vedea prin ferestre atunci când 
vorbeau la telefon. Rareori discutau chestiuni profesionale - 
Bosse era fiziolog celular, Hans-Olof era farmacolog; între cele 
două domenii existau tangențe, nu însă și în direcţiile de 
cercetare ale celor doi. Ei se întrețineau mai curând pe tema 
unor activități recreative, bârfă în institut și alte teme 
asemănătoare. Cu vocea celuilalt în ureche, cu silueta încadrată 
de plantele de cameră și în spatele geamului semi-oglindă, așa 
stăteau deseori unul în fața celuilalt, când unul din ei voia să se 
lămurească cu privire la aprecierea unui student, când Bosse 
plasa o glumă deochiată sau un pont de la bursă sau când Hans- 
Olof avea nevoie de un sfat cu privire la educaţie: Bosse avea 


VP - 14 


patru fete, dintre care două erau deja măritate, și trecuse prin 
tot ce putea să treacă un tată de fete. g 

Hans-Olof se gândi la cine ar putea fi acel bărbat. In biroul lui 
Bosse nu îl mai văzuse, ar fi remarcat sigur ochii ca de pește, 
mult distanţaţi ai acestuia. Bosse îl asculta cu atenţie, cu o 
figură inexpresivă, dădea doar din când în când din cap sau mai 
punea câte o scurtă întrebare. Probabil că era vorba despre una 
dintre afacerile secretoase ale lui Bosse. Hans-Olof nu știa ceva 
sigur, dar Bosse pesemne că avea unele ocupaţii secundare la 
stilul de viaţă pe care îl afișa. O casă în cea mai bună zonă din 
Vaxholm, întotdeauna cel mai nou model de Volvo, concedii în 
Thailanda sau Malaezia - Hans-Olof știa că salariul de profesor 
universitar nu îţi permitea asta și nici nu credea că Bosse 
finanța toate acestea din speculaţii de bursă. Căci prea multe 
dintre ponturile date de el se dovediseră a fi baloane de săpun. 

Hans-Olof remarcă faptul că o femeie mai în vârstă, pe care 
și-o amintea vag ca lucrând în administraţia studențească, îi 
urmărise evident dezaprobator privirea curioasă aruncată înapoi 
și se uită din nou în faţă. Își spuse că în fond nu îl privea ceea ce 
făcea Bosse. Preotul părea că ajunsese la final, corul cânta ceva 
funebru. Când oamenii din jurul lui se ridicară, se ridică și Hans- 
Olof aruncând o privire către Bosse Nordin și spre uimirea lui 
constată că acesta tocmai arăta către el, iar bărbatul slab cu 
ochi ca de pește dădea înţelegător din cap. 

Pentru a nu provoca din nou mânia femeii de la administraţie, 
Hans-Olof întoarse imediat privirea spre altar, după care, curios, 
mai întoarse o dată capul într-o parte. Cei doi stăteau acolo, 
priveau spre crucea de sus cu toată seriozitatea și, ca 
majoritatea celor din biserică, cântau și ei fără cine știe ce 
convingere. Nimic nu părea să indice că măcar îl remarcaseră. 

e 

După ce totul se încheiase, Hans-Olof parcurse drumul de 
întoarcere făcând intenționat un ocol, pentru a bea undeva o 
cafea, dar renunță, o luă pe Tomtenbodaweg și parcă în fața 
clădirii Berzelius, suficient de departe de forumul Nobel, pentru 
a evita pericolul să nimerească printre microfoanele celor de la 
presă. Era aproape o minune că mass-media se comporta atât 
de reţinut, în loc de a exploata la maximum, ca senzaţională, 
moartea cu puţine zile înaintea votării, a celor trei membri cu 
drept de vot ai Adunării Nobel. 


VP - 15 


În campus nu erau mari schimbări. Studenţii stăteau în 
grupuri, cu genţi ori teancuri de cărți sub braţ, fumau, râdeau. 
Viaţa mergea mai departe. 

Exact ca atunci când Hans-Olof se întorsese de la spital și 
când Inga nu mai era. O luă pe drumul ce trecea prin faţa 
caselor de oaspeţi, o potecă marginală printre containere cu 
gunoi și pe lângă un rezervor cu azot lichid, care ducea în 
spatele institutului farmacologic. Pe vremuri aceasta fusese o 
cale de acces normală, dar în ultimii ani au început să fie 
instalate diverse containere printre clădiri. Erau îmbrăcate în 
lemn roșu, într-o încercare de a imita roșul cărămizilor zidurilor 
vechi din jur, dar arătau totuși ca niște cuști științifice. Pe 
drumul rămas două persoane puteau trece cu greutate una pe 
lângă alta. 

De balustrada de la intrarea dinspre sud era legată cu lanț o 
bicicletă de mai mult de o săptămână. Cineva - probabil 
administratorul clădirii - pusese pe ea un bilet în care scria că 
aici nu era permisă lăsarea bicicletelor și că în scurt timp 
această bicicletă va li îndepărtată, dacă proprietarul ei nu o 
ridică între timp. Era o bicicletă aproape nouă; era greu să îţi 
imaginezi că fusese pur și simplu uitată. 

Hans-Olof scoase din buzunar legitimaţia cu care se 
deschidea ușa în baza unui cod actualizat și citi obișnuitele 
anunțuri lipite pe sticla ușii. Jumătate dintre ele se refereau la 
amânarea ori anularea unor prelegeri planificate, din cauza 
celor trei decese. 

— Profesor Andersson? întrebă în acel moment cineva din 
spatele lui. Vă pot vorbi un moment, vă rog? 

Hans-Olof se întoarse. Răsărit parcă din pământ un bărbat 
într-o pelerină de un cenușiu-închis, în mână cu o valiză din 
piele. 

— Poftim? 

Își potrivi ochelarii. În momentul următor recunoscu figura 
omului. 

Era bărbatul care vorbise în biserică cu Bosse Nordin. 
Bărbatul cu ochi de pește. 


VP - 16 


e Capitolul 4 


— Să vorbiţi cu mine? repetă Hans-Olof în timp ce îl privea pe 
bărbat și încerca să înţeleagă ce însemnau toate acestea. Un 
sentiment neplăcut își făcea loc în sufletul lui. De ce? Adică, 
vreau să spun, despre ce este vorba? 

Pe faţa bărbatului nu se putea citi nimic. 

— Nu vă pot spune în câteva fraze. Ridică ușor valiza. Trebuie 
să vă arăt ceva. 

— Dar acum nu am timp. Era varianta lui standard de 
scăpare. |n faţa studenţilor funcţiona totdeauna. Cereţi 
secretarei mele să vă fixeze o întâlnire. 

— Durează doar câteva minute, insistă bărbatul cu ochii atât 
de distanțaţi. Și este deosebit de urgent. 

Hans-Olof Andersson respiră cu greu, dezarmat: 

— Nu pot așa simplu... Doar că veniţi și pretindeţi... Se opri. 
Cumva era sigur că bărbatul nu va pleca, indiferent de ce va 
spune el. De fapt, cine sunteţi? 

— Numele meu este Jon Johansson. 

Mai târziu Hans-Olof a povestit că deja în modul în care 
străinul pronunţa acest nume comun răsuna o indiferenţă 
dispreţuitoare, ca și cum ar fi vrut de fapt să spună: Dacă ţineţi 
neapărat, vă torn o minciună, este bine? 

— Și ce vreţi? 

— Doar câteva minute. Nu vă va lua mai mult timp decât am 
irosit aici, afară. 

— De ce? Cine v-a trimis? Profesorul Nordin? 

Ochii alunecoși de pește ai bărbatului îl examinară cu o privire 
ciudată. Ca și cum ar fi fost niște bile de oţel colorate ingenios. 

— Să mergem la dumneavoastră în birou, profesore 
Andersson, spuse el cu o siguranță căreia Hans-Olof nu i se mai 
putea împotrivi. 

Deci se întoarse resemnat către ușă, trecu legitimaţia prin 
cititor, formă codul cifric și, când broasca ţăcăni, trase ușa. Era 
plin de o mânie sălbatică îndreptată contra lui însuși, în timp ce 
pășea de-a lungul coridorului și urca scările, iar bărbatul cu 


VP - 17 


valiza îl urma fără să scoată un cuvânt, de parcă ar fi făcut un 
lucru de la sine înțeles. 

Ajunseră în tăcere sus, fără să se fi întâlnit cu cineva. Hans- 
Olof deschise ușa biroului său și abia după aceea îi veni ideea că 
ar fi putut să simuleze că uitase cheile în mașină; îi venea să își 
tragă palme pentru că nu îi trecuse așa ceva prin cap mai 
devreme. 

Acum era prea târziu. Hans-Olof se îndreptă către birou, 
arătând cu o mișcare a capului către scaunul gol, luă fără să mai 
aleagă un teanc de documente de pe raftul pentru cărți și le 
trânti cu zgomot pe mapa de birou, pentru ca bărbatul să 
priceapă că pe el îl aștepta munca, o adevărată muncă, și încă 
multă. Privi pe fereastră, dincolo, la clădirea Institutului Nobel 
pentru Fiziologia Celulară, dar Bosse nu era în biroul lui. 

Când se întoarse, bărbatul deschisese deja valiza pe care o 
pusese pe birou. În ea se afla ceva brun-roșcat și alb-albastru, și 
Hans-Olof trebui mai întâi să mijească ochii și să își potrivească 
iarăși ochelarii înainte de a-și da seama că era vorba despre 
pachete de bancnote de câte cinci sute de coroane. 

— În total trei milioane, spuse bărbatul. 

În primul moment Hans-Olof rămase mut. Deci asta era. 
Necunoscutul era ziarist și încerca astfel să obţină informaţii. 
Probabil că voia să știe cum stăteau lucrurile cu votarea. Cine 
urma să ia locul celor decedați. Nimeni, dar asta nu i-o va spune 
Hans-Olof dacă tipul era prea prost pentru a citi statutul. 
Institutul Karolinska trebuia să promoveze noi oameni pentru 
locurile rămase acum vacante. Vor avea loc noi alegeri pentru 
Adunarea Nobel. Dar era o procedură care dura săptămâni. 

Sau bărbatul voia să afle cu totul altceva? Te pomenești că 
dorea să afle dinainte cine va fi laureat al premiului Nobel 
pentru medicină anul acesta? Ar fi bineînțeles revoltător. Ar fi 
revoltător și că cineva se aștepta ca el să fie acela care să 
dezvăluie asta. 

Işi recăpătă glasul. 

— Nu are niciun sens, spuse el și scutură capul ca să 
sublinieze cât de lipsit de sens era. ` 

— Eu sunt doar solul, spuse bărbatul. Intinse mâna, atinse 
valiza și o împinse puţin către Hans-Olof Andersson. Oamenii 
care mă trimit m-au însărcinat să vă ofer această sumă - trei 
milioane de coroane suedeze - dacă la viitoarea alegere pentru 


VP - 18 


premiul Nobel pentru medicină veţi vota pe doamna profesor 
Sofia Hernândez Cruz. 

Hans-Olof Andersson îl privea pe bărbat cu un sentiment 
absolut ireal. Doar gândul că cineva se aventura cu o valiză 
plină de bani în biroul unui membru al Adunării Nobel, sperând 
serios că acesta se va lăsa mituit, era ilar. lar că acest efort o 
privea tocmai pe Sofia Hernândez Cruz friza deja absurdul. 

Sofia Hernândez trăia și lucra în Elveţia. La vremea ei se 
făcuse cunoscută la Universitatea din Alicante, prin experienţe 
privind interacţiunea dintre sistemul hormonal și structura 
neuronică, un concept sclipitor, care îl fascinase pe Hans-Olof de 
când citise primul articol despre ea. În același timp ea 
declanșase o furtună de proteste morale. Nu numai, dar mai 
ales în Spania. Chiar la Karolinska Hans-Olof era singurul în 
aprecierea sa pozitivă, în interiorul institutului nu i se dădea 
nicio șansă cercetătoarei spaniole. Faptul că cineva încerca să 
obţină pentru ea premiul Nobel prin mituire, și că acesta se 
adresase cu această insolentă cerere probabil tocmai singurului 
om care avea drept de vot și care și așa era decis demult să o 
voteze era deja tragic. 

— Îmi pot permite să interpretez tăcerea dumneavoastră 
drept un acord? se interesă bărbatul cu ochii alunecoși. Făcu și 
un gest de scuză. Trebuie să transmit răspunsul dumneavoastră 
celor care mi-au dat această sarcină. 

Hans-Olof trase către el scaunul de la birou, și după cum a 
povestit mai târziu, o făcuse pentru a menţine o distanţă de 
siguranţă faţă de bani, și se așeză șocat. 

— Sunteţi smintit. Strângeţi-vă banii imediat și ieșiţi. 

Bărbatul scoase un oftat și spuse încet: 

— Dacă refuzaţi acum, faceţi o greșeală. Credeţi-mă. 

— Afară, șopti Hans-Olof. 

— Este un sfat bine intenţionat. Bărbatul dădu din cap, dar nu 
dezaprobator, ci mai curând cu îngrijorare. Ar trebui să luați 
banii și să faceţi ceea ce vi se cere. 

— Afară. 

— Luaţi-i. Faceţi-vă un serviciu și luaţi-i! 

— Afară! urlă Hans-Olof. Părăsiţi biroul meu în clipa aceasta, 
sau chem poliţia! 

— Bine. Bărbatul ridică braţele și se ridică și el în picioare. 
Bine. Cum vreţi dumneavoastră. Nu este nicio problemă. 


VP - 19 


Întoarse valiza către el, lăsă capacul să cadă cu zgomot și 
acţionă încuietorile, care se blocară cu un zgomot ca de cătușe. 
Dar vă veţi dori să mă fi ascultat. 

— Niciun cuvânt mai mult. 

Și bărbatul nu mai rosti niciun cuvânt. Luă de pe birou valiza 
de culoare maro-închis, ca și cum în ea nu ar fi fost decât cel 
mult maculatură, se întoarse și dispăru fără să se mai întoarcă 
vreodată. 

Zgomotul făcut de ușa care se închise în urma lui păru că 
durează o veșnicie în încăpere, că nu voia să se mai stingă 
nicicând. Sau poate că răsuna mereu și mereu doar în capul lui? 
Hans-Olof se îndreptă, se duse la lavoar, se privi în oglinda de 
deasupra acestuia și își aranjă confuz câteva șuvițe albe ale 
părului ce devenea tot mai rar. Avea pete roșii pe față și vasele 
de sânge de pe nas păreau imense. Desigur că tensiunea 
arterială îi crescuse mult. Exces de adrenalină. Avea nevoie de 
un antidot... nu, altceva... Încercă să revadă în minte sistemele 
de reglare biochimice, punctele în care intervin substanţele 
active farmacologice. Dar era prea nervos pentru a se putea 
concentra. În cele din urmă luă pur și simplu o jumătate de 
duzină de pastile de valeriană dintr-o sticluţă maronie 
neinscripționată aflată în biroul lui și le înghiţi cu puţină apă. Se 
prăbuși apoi pe scaunul din spatele biroului, cu fața către 
fereastră, așteptând ca Bosse Nordin să intre în birou sau ca 
tabletele să își facă efectul. 

Bosse nu veni. Hans-Olof așteptă îndelung, privind fix în 
încăperea goală, întunecată de vizavi. În cele din urmă se 
întoarse spre birou, ridică receptorul telefonului și formă 
numărul comitetului Nobel. Își spuse numele când răspunse una 
din cele două secretare și zise: 

— Vreau o audienţă la președinte. Cât mai repede posibil. 


VP - 20 


e Capitolul 5 


Cu părul său alb, bogat, purtând costume englezești din trei 
piese, Ingmar Thunell, președintele comitetului pentru premiul 
Nobel, avea în el ceva dintr-un mare senior. Era unul dintre cei 
mai în vârstă profesori din institut; la sfârșitul perioadei de trei 
ani în care funcţiona ca președinte al comitetului va fi probabil 
pensionat - o perspectivă la care visau nu puţini membri ai 
colegiului. 

— Hmm... zise acesta gânditor, când Hans-Olof termină de 
vorbit. Apoi se rezemă de speteaza fotoliului, un fotoliu greu, 
maroniu, cu tetieră și rezemători pentru brațe, cu tapiţeria 
prinsă în ţinte de aur, sprijini între ele vârfurile degetelor întinse 
ale ambelor mâini și se uită la cel aflat în faţa lui cu o privire ce 
nu spunea nimic. Și, după părerea dumneavoastră, ce trebuie să 
fac eu acum? 

Întrebarea îl surprinse pe Hans-Olof. Thunell trecea drept o 
capacitate de necontestat în domeniul membranelor celulare, 
dar chiar binevoitorii spuneau despre el că de la o vreme trăia 
într-o lume proprie. Alţii ziceau sincer că ar fi un idealist de 
modă veche, lipsit de orice speranță. Totuși - sau poate că 
tocmai din această cauză - Hans-Olof se așteptase ca acesta să 
reacționeze extrem de indignat. 

— Nu știu, recunoscu el. Eu am plecat de la ideea că există 
reguli pentru așa ceva. Măsuri. 

— Vă referiţi la descalificare? 

— Cam așa ceva. Ca o ultimă consecinţă, bineînţeles. 

În timp ce se gândea, Thunell bătea darabana cu vârfurile 
degetelor arătătoare, mișcări mici, nervoase, și după puţin timp 
se opri, pentru că evident, ajunsese la o concluzie. 

— De cât timp sunteți la Karolinska, Hans-Olof? 

Deși Hans-Olof era profesor, iar în viaţa normală era orice 
altceva decât o minune a spontaneităţii, această informaţie o 
putea da oricând. Era suficient să adauge cinci ani la vârsta 
fiicei sale, asta era toată șmecheria. 

— În august s-au împlinit nouăsprezece ani. 


VP - 21 


— Dar din câte îmi amintesc, încă nu aţi făcut parte din 
comitet, nu? 

— Nu. 

Pentru a face parte din comitetul Nobel, acel for alcătuit din 
cinci persoane, care făcea adevăratele pregătiri ale nominalizării 
laureaţilor, trebuia să fii ales de către ceilalți membri ai adunării. 
Dintr-un motiv oarecare el nu fusese pus în situaţia aceasta. 

— Atunci trebuie ca înainte de toate să vă spun ceva despre 
munca în comitet. Thunell își împreună mâinile și fixă cu privirea 
un colţ de sus al încăperii. Atunci când la începutul lunii 
februarie examinăm lista nominalizărilor, prima întrebare pe 
care ne-o punem nu este care dintre ei au meritat premiul. 
Premiul l-au meritat mulţi, știți asta la fel de bine ca mine. Nu, 
prima întrebare pe care ne-o punem este: de ce a fost 
nominalizat acest bărbat ori această femeie? De către cine? De 
ce? Ce realizează prin asta cei care l-au nominalizat? Este 
nominalizarea răsplata unui serviciu? Există legături pe care noi 
nu le cunoaștem? Contacte cu experți? Și așa mai departe. 
Problema influenţei se pune de la început. Într-un anume fel ea 
este integrată sistemului nostru, prin aceea că fiecare laureat al 
premiului Nobel poate nominaliza candidaţi. O regulă care 
încurajează un fel de înmulţire cosangvină, nu-i așa? Statistic 
privind, cineva care lucrează cu un laureat al premiului Nobel 
are clar șanse mai mari de a primi și el odată premiul. De acest 
lucru trebuie să fim conştienţi. În plus, astăzi lucrează mulţi 
savanți eminenţi nu în instituţiile de stat, ci în industrii și 
laboratoare ale concernelor multinaționale. Este evident că 
firmele sunt interesate să vadă pe podiumul învingătorilor pe 
cineva din rândul lor și desigur că încearcă să utilizeze și față de 
noi același gen de lobby care îi avantajează în faţa 
parlamentelor și guvernelor. Își îndreptă din nou privirea către 
Hans-Olof și îi zâmbi rece. De regulă, fără succes. 

Hans-Olof îl privi pe interlocutor nu lipsit de consternare. Suna 
de parcă președintele comitetului Nobel purta zilnic astfel de 
discuţii. 

— Omul va încerca la altcineva, spuse el. Poate că cineva 
chiar va accepta banii. 

— Se poate. Thunell se aplecă în față și cobori pleoapele într-o 
privire dispreţuitoare, vicleană: în treacăt v-aș întreba, de fapt 
dumneavoastră de ce nu i-ați luat? 


VP - 22 


— Eu? 

Lui Hans-Olof i se tăie respiraţia. 

— Dacă dumneavoastră, după cum spuneți, intenţionaţi 
oricum să votaţi pentru Hernández, i-aţi fi putut lua fără a avea 
probleme de conștiință. În definitiv, hotărârea dumneavoastră 
nu ar fi fost astfel influențată. lar trei milioane de coroane, în 
plus neimpozabile, sunt bani buni, aș zice eu. 

Hans-Olof observă că mâinile îi strângeau brațele fotoliului în 
care ședea. 

— Colega, vă asigur că nu m-am gândit la asta nici măcar o 
secundă, declară el cu voce forţată. Reputația și integritatea 
premiului Nobel sunt sfinte pentru mine. 

— Așa, așa, sfinte. 

Thunell inspiră accelerat, se sprijini de speteaza fotoliului, cu 
bărbia ţinută în mâinile împreunate ca pentru rugăciune și 
rămase așa, fără să mai spună nimic. 

— Sper că mă credeţi, spuse în cele din urmă Hans-Olof, când 
nu mai putu suporta liniștea. 

Thunell dădu din cap gânditor. 

— Ştiţi, începu el pe un ton ciudat de indiferent, nu îmi scapă 
nimic din discuţii. Nu mi-a scăpat nici că majoritatea se 
pronunță defavorabil faţă de Sofia Hernández Cruz. Pentru că 
este femeie. Și în plus o spaniolă - este de neimaginat ca una ca 
ea să desfășoare o activitate importantă în domeniul 
neurofiziologiei, nu? Și trecând sub tăcere această inefabilă 
discuţie morală. Acestea sunt prejudecățile stimabililor noștri 
colegi. Privi înainte pierdut în gânduri și dădu de câteva ori din 
cap visător. Ei, da, poate că prejudecățile mele nu sunt cu nimic 
mai grozave. Dar eu am cunoscut-o odată pe Sofia Hernândez 
Cruz. Era pe vremea când încă mai lucra la Universitatea din 
Alicante, cu doi ani înainte ca să izbucnească circul din presă și 
ea să se mute la Basel. Mult timp înainte. Pe atunci cerceta 
modurile de funcționare ale narcoticelor și, deși chiar din 
perspectiva actuală, aceasta era o etapă consecventă din 
munca sa, îmi amintesc că o găseam realmente paradoxală. 
Pentru că ea este una dintre cele mai iuți la minte persoane pe 
care le-am întâlnit vreodată. Și pe deasupra una dintre cele mai 
perspicace. 

Hans-Olof alunecă jenat pe marginea din faţă a scaunului. 


VP - 23 


— Niciodată nu m-am îndoit de calificarea ei. După cum am 
spus, eu oricum voiam să votez pentru ea. 

— Sunteţi de acord că profesorul Hernândez Cruz nu avea 
nevoie de influenţări incorecte? 

— Absolut. 

— Nu este așa? Anul acesta ea a fost nominalizată pentru 
prima oară. In medie un candidat este nominalizat de opt ori 
înainte de a primi premiul Nobel. Și ea este încă tânără - ce 
vârstă are? Cincizeci și cinci de ani? Cincizeci și șase? Poate că 
de data aceasta nu va primi premiul, dar îl va primi cândva. 
Thunell se înclină ușor. În plus, priviţi tema activităţii ei. Ea a 
făcut să progreseze enorm cunoștințele noastre privind 
ansamblul hormoni-sistem nervos. A arătat cum se întrepătrund 
spiritul și corpul. Ceea ce ziarele denumesc atât de înflorat 
„experimentul de la Alicante” va figura indiscutabil peste zece 
ani în manualele de liceu. Dar nu există niciun folos economic 
pe care cineva l-ar putea obţine din acordarea premiului. Niciun 
medicament, nicio formă de tratament, nimic. 

Hans-Olof confirmă: 

— Corect. 

Thunell îl privi și ridică din sprâncenele stufoase și albe. 

— Deci, vă pun întrebarea: de ce să fi întreprins cineva o 
astfel de acţiune nechibzuită? 

Hans-Olof se îngrozi de întorsătura luată de discuţie, pentru 
că se părea că Ingmar Thunell nu credea cele povestite de el. 
De fapt nu putea să prezinte nicio dovadă. 

— Așa este, recunoscu el. Mă gândesc doar că ar trebui să 
reacționăm. La nevoie să îl transformăm într-un exemplu. 

— Descalificând-o pe Sofia Hernândez Cruz? 

— De exemplu. Îmi pare rău. 

Ingmar Thunell își încrucișă brațele și îl examină cu o privire 
disprețuitoare. 

— Nu v-a trecut prin cap că tocmai asta ar putea fi ceea ce 
necunoscutul sau cei aflați în spatele lui vor să obţină? 

Hans-Olof nu privise până atunci lucrurile așa. Și ar fi fost la 
mintea cocoșului. Și, dacă începea să gândească în acest sens, 
se deschideau perspective care îţi puteau tăia răsuflarea. 
Perspective care mai curând deveneau abisuri. 

Trebuia să se gândească la așa-numita Kortlist, lista 
candidaţilor, pe care comitetul o întocmea și o prezenta Adunării 


VP - 24 


Nobel înainte de votare. Ca de obicei, pe listă se aflau și în acest 
an cinci nume. Dosarele cu circuit strict confidenţial fuseseră 
distribuite între timp tuturor celor cu drept de vot. Ceea ce nu 
însemna că cineva nu se putea ridica în adunare ca să se 
pronunțe pentru o altă nominalizare - de fapt deseori se 
întâmplase astfel, dar de regulă recomandarea comitetului era 
echivalentă cu o decizie preliminară. 

Primul nume din Kortlist, deci favoritul din acest an, era cel al 
unui biochimist care făcuse importante descoperiri în domeniul 
acidului ribonucleic. El se numea Mario Gallo. 

Un italian. 

Accidentul aviatic. Milano. Era în Italia. Exista vreo legătură? 
Hans-Olof simţi o senzaţie de apăsare în piept și își spuse că ar 
fi mai bine să înceteze să se mai gândească la astfel de lucruri. 

— Ce veţi face? întrebă el. 

Ingmar Thunell mângâie un barbișon imaginar. 

— Nimic, spuse el calm. Vom ignora incidentul. Lucrările 
pentru acest an sunt încheiate, și poimâine vom proceda la vot, 
pentru a acorda premiul celui mai merituos, fără a lua în 
consideraţie că este suedez ori străin, că este bărbat ori femeie, 
exact așa cum a lasat Alfred Nobel să fie. Cu un gest ce voia să 
însemne că totul era încheiat, lăsă palmele pe birou. Și fără a 
lua în seamă că cineva încearcă sau nu să ne influenţeze. 


VP - 25 


e Capitolul 6 


După discuţia cu președintele comitetului Nobel, Hans-Olof 
reveni în biroul lui, dar nu era în stare să gândească clar și să își 
continue munca, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Privirea lui 
se îndrepta mereu către fereastră și, când zări lumină în biroul 
lui Bosse Nordin, sări în picioare, își smulse pardesiul de pe cuier 
și ieși în fugă. 

— Cerule! exclamă Bosse când Hans-Olof năvăli în încăpere 
fără să mai bată la ușă. Ce este cu tine? 

— Cine era bărbatul de la biserică? întrebă Hans-Olof cu 
răsuflarea tăiată după trei etaje coborâte și alte trei urcate. 

— Care bărbat? 

— Care a vorbit cu tine la biserică. 

Bosse făcu ochii mari și ridică din umeri. 

— Nu am idee. 

— Am văzut că arătai către mine. 

— Da. Voia să știe cine ești. 

— Cine sunt? Cum așa? 

— Habar nu am. M-a întrebat dacă îl cunosc pe profesorul 
Hans-Olof Andersson. l-am răspuns: Da, acela este. Și te-am 
arătat. Pe fruntea rozalie a lui Bosse apăruseră primele cute de 
indispoziţie. Vrei să fii acum atât de amabil și să îmi explici ce 
înseamnă toate acestea? 

— Tipul a încercat să mă mituiască, spuse Hans-Olof și se 
prăbuși pe scaunul lui Bosse destinat vizitatorilor. 

— Să te mituiască? 

— Trei milioane de coroane dacă votez poimâine pentru Sofia 
Hernândez Cruz! 

— Nu poate fi adevărat. 

— Avea banii la el. O valiză plină. 

— Skit! Bosse se ridică cu o mișcare bruscă, împinse scaunul 
care lovi un recipient cu o hidrocultură înalt până la coapsă, se 
duse la fereastră și privi afară ca și cum s-ar fi așteptat să 
descopere pe aleea din faţă niște urmăritori perfizi, spionând. 

Hans-Olof oftă adânc. 

— l-am zis să se ducă dracului. 


VP - 26 


— Oh, bineînţeles. Cavalerul fără frică și fără prihană. Şi pe 
urmă? 

— M-am dus la Thunell și i-am povestit totul. Dar el a 
considerat că nu este cazul să facă ceva. 

— La Thunell? Bosse oftă și își lipi capul de geam cu un 
zgomot înfundat. Nu, mă refeream la bărbat. El ce a făcut după 
ce i-ai spus asta? 

— A mai insistat. A trebuit să îl ameninţ cu poliţia, ca să-și ia 
valiza și să plece. 

Bosse nu spuse la început nimic, apoi trânti o înjurătură atât 
de vulgară că îl făcu pe Hans-Olof să tresară. Era obișnuit ca 
oamenii să reacționeze altfel decât se aștepta, dar se pare că 
astăzi prinsese o zi deosebit de proastă în privinţa aceasta. 

— Și acum ce ar trebui să fac? întrebă prudent. 

Bosse Nordin se întoarse nemulţumit și îl privi întunecat. 

— Să sperăm că totul s-a încheiat. 

— Ce? 

— Ah, uită asta! Bondocul fiziolog privea peste umărul lui 
Hans-Olof, ca și cum pe peretele cenușiu cu dungi de lângă ușa 
biroului se petrecea ceva fantastic de interesant. Se smulse din 
reverie, scutură din cap ca și cum ar fi vrut să alunge din el 
toate gândurile inoportune și zise: Hernândez Cruz. Dama cu 
decolteul acela adânc. Nu am să înţeleg niciodată cum cineva 
primește premiul Nobel pentru faptul că organizează 
experimente cu studenţii. Bate-mă, dar nu pricep. 

— Lucrările ei sunt realizări științifice strălucite, îl contrazise 
Hans-Olof zăpăcit. Ea a revoluţionat neurofiziologia. 

Bosse spumega: 

— Ah, da, uitasem... Tu ești nebun după ea. 

— Mă tot minunez. Cineva încearcă să mituiască un membru 
al Adunării Nobel și se pare că nimeni nu se agită pentru asta. 

— Ei, da. Banii guvernează lumea. Să uităm asta. Poimâine 
are loc votul, după care ar trebui să bem ceva urgent, ce zici de 
asta? Bosse se aplecă deasupra biroului, pescui notesul în care 
avea fixate întâlnirile și începu să răsfoiască paginile mâzgălite 
cu sârg. Cerule, au trecut ani de când ultima dată...! 

Hans-Olof îl privi nesigur de ce voia să semnifice asta. 
Trecuseră ani, așa era. Pe atunci Inga încă trăia. 

— Nu mai beau. Dar știi... 


VP - 27 


— Da, mi-ai povestit. Nu face nimic, tu iei ceva fără alcool. 
Poate că și eu am să fac la fel. Bosse trase o linie peste o 
mâzgălitură, scrise altceva alături, ceea ce după liniuţa de unire 
părea să fie Hans-Olof. Hai să mergem la Cadier, ca ultima dată. 
A fost vesel acolo. 

Hans-Olof se încruntă. 

— Frumos, dar scump. 

Bosse ridică privirea și în ochi i se aprinse o scânteie 
sălbatică, o furie pe care putu să și-o strunească doar cu mult 
efort. 

— Fir-ar să fie, Hans-Olof, șuieră el și trânti furios pixul pe 
birou, dacă îţi faci asemenea griji cu banii, de ce nu i-ai luat pur 
și simplu și să îţi fi ţinut și gura? 

Un moment domni liniștea care probabil că urmează exploziei 
unei bombe, când unii sunt morti, iar alţii asurziţi după bubuiala 
teribilă. 

În cele din urmă Hans-Olof spuse: 

— Bine. La Cadier ar fi grozav. 

După care ieși. 

e 

Peste noapte sentimentele lui Hans-Olof se schimbară. Când 
se dusese la culcare, seara târziu, după ce se certase cu fiica, 
Kristina, care îi reproșa că nu o ascultă și nu o ia în serios, și că 
ceilalţi din clasă primesc mult mai mulţi bani de buzunar și nici 
nu trebuiau să fie atât de devreme acasă, atunci era exasperat 
de faptul că valori ca cinstea, buna-credinţă, spiritul cercetător 
și entuziasmul pentru o cauză nu păreau a mai fi preţuite mai 
mult decât banii și ceea ce se putea cumpăra cu ei: autoritate, 
aparenţă, obiecte. Când se trezi a doua zi, exasperarea se 
transformase în furie mocnită. 

Nu - decise el. Se va împotrivi chiar de ar fi singurul și ultimul 
din întreaga lume care gândea astfel. Era necesar să tragă o 
linie despărțitoare și să spună: până aici, și nu mai departe. Și 
această delimitare era premiul Nobel. 

Testamentul lui Alfred Bernhard Nobel era una dintre cele mai 
mărețe decizii luate spre binele omenirii, individual, de către un 
om. Deși își dobândise averea prin descoperirea dinamitei și a 
altor explozivi, și o datora războiului, la încheierea vieţii lui a 
dispus ca ea să fie destinată științei, literaturii și înainte de toate 
păcii. El a gândit dincolo de graniţele naţionale, dincolo de rase 


VP - 28 


și generaţii, într-o vreme în care aceste idei erau mult mai 
revoluționare decât astăzi. Prin premiul Nobel viziunea lui 
devenise mit, sursă de forţe pentru tot ce era pentru omenire 
mai nobil și mai înălțător. 

Și cineva cutezase să lovească cu toporul în rădăcinile acestei 
sublime instituții? Cineva era atât de josnic încât să atace prin 
mituire  grosolană integritatea şi independența acordării 
premiului? 

Niciodată. În adunarea ce va avea loc mâine, el, Hans-Olof 
Andersson, se va ridica și va vorbi despre ceea ce se 
întâmplase. li va obliga la o discuţie. Nu își va găsi liniștea până 
când nu va exista siguranţa că niciunul dintre cei cu drept de 
vot nu era câtuși de puţin influenţat și că decizia comitetului nu 
era supusă nici unui alt criteriu decât cel al excelenţei științifice. 
Nu trebuia să existe nicio îndoială, nicio umbră să nu planeze 
asupra prestigiului premiului Nobel. De aceste lucruri se va 
ocupa el. 

Ușurat de a-și fi găsit locul în lume, însuflețit de entuziasmul 
pe care ţi-l insuflă luarea unei hotărâri bune și împăcat cu sine 
însuși, părăsi casa ca în fiecare dimineață, la puţin timp după ce 
fiica lui plecase la școală, și se duse la institut. 

De data aceasta conduse pe calea de acces principală, și 
atunci când coti spre terenul unde se afla Karolinska văzu 
staționate în partea stângă a forumului Nobel furgonetele firmei 
care se ocupa de organizarea festivităţii cu ocazia conferinţei de 
presă prilejuite de comunicarea acordării premiilor. Mese de 
local erau descărcate de tineri, femei în salopete de culoare 
deschisă duceau în sala de recepții coșuri cu feţe de masă sau 
făceau să strălucească peretele din sticlă al intrării. Ca în fiecare 
an, tensiunea puteai parcă s-o tai cu cuțitul. 

Și desigur că ziariștii din lumea întreagă, care mâine- 
dimineaţă se vor ciorovăi pe cele mai bune locuri, de data 
aceasta vor avea mai mult de scris decât numele laureaţilor 
premiului Nobel. 

Opri mașina pe un loc aflat la sfârșitul parcării și, parcurgând 
pe jos drumul către birou, se strădui să nu se uite după un 
bărbat cu ochii distanţaţi și cu o valiză din piele. Reuși să nu se 
mai gândească la el abia după ce se adânci complet în 
problemele muncii lui de zi cu zi, cum i se întâmpla de cele mai 
multe ori. Specialitatea lui erau mecanismele de transmitere în 


VP - 29 


acel sistem neuronal al măduvei spinării și al creierului care 
regla durerea și reacţiile la stres. Desigur că nu avea nimic de-a 
face cu lucrările de laborator, acestea erau efectuate de trei 
studenţi, care ulterior vor figura drept coautori. O dată pe 
săptămână aceştia veneau în biroul lui pentru a face 
comunicări, când totdeauna apăreau conexiuni noi, fascinante. 
În discuţia de astăzi era vorba despre indicii conform cărora 
anumiţi stimuli de stres slabi păreau să conducă la modificări de 
țesut și la o vărsare de colecistochinină în zona periaqueductală 
a creierului, despre care se credea că era o componentă 
importantă a receptorului durerii. Ceea ce putea reprezenta un 
început pentru realizarea de noi analgezice și care merita 
studierea în continuare. Discutară mai multe ipoteze și în final 
deciseră să cerceteze în același fel nivelul neuropeptidelor. În 
cazul în care rezultau valori semnificative, vor vedea ce vor mai 
face. 

După ce studenţii plecară, Hans-Olof se dedică unui articol 
privind evoluţii actuale în farmacologie, pe care îl promisese 
magazinului de știință generală al Institutului Karolinska, care 
apărea la fiecare trei luni, Medicinsk Vetenskap. La redacție era 
considerat a fi unul dintre puţinii profesori care avea un limbaj 
ușor de înţeles, accesibil, de aceea primea des solicitări din 
partea ei. Exact când medita asupra unor alineate în care erau 
prezenţi prea mulţi termeni de specialitate, sună telefonul. 
Ridică receptorul fără să îl privească: 

— Andersson. 

Niciun răspuns. Doar un foșnet îndepărtat, șters: 

— Alo? Vru să pună receptorul în furcă, dar nu o făcu. Este 
cineva la aparat? 

Un fâșâit, apoi brusc o voce. O voce pe care nu o mai auzise 
niciodată: 

— Fiica dumneavoastră, Kristina, are 14 ani și este elevă la 
școala Bergstroem, spuse un bărbat într-o engleză guturală, 
lipsită de tonalități. Are păr lung, blond și îi place să poarte o 
bandă pe frunte, astăzi are una cu doi căluți brodați în galben. 
În clasă stă în banca a treia din faţă, pe rândul de la fereastră, 
lângă o fată cu numele de Silvia Wiklund. Acum este la ora de 
engleză, ceea ce nu pare a fi materia ei favorită, judecând după 
expresia feţei... 

Hans-Olof simţi cum o gheară de gheaţă îi cuprindea inima. 


VP - 30 


— Ce înseamnă asta? Dumneavoastră cine sunteţi? De ce îmi 
spuneţi astea? 

— Trimisul nostru, domnul Johansson, vă va mai căuta și în 
seara aceasta, se auzi vocea guturală. De data aceasta ar trebui 
să luaţi în consideraţie faptul că noi dispunem și de alte 
posibilităţi decât aceea de a vă oferi bani. 


VP - 31 


e Capitolul 7 


Când puse jos receptorul, se simțea ca drogat. Kristina. 
Ameninţau că îi vor face ceva Kristinei. 

Ce coșmar! Cerule, Kristina! Ce fel de oameni erau aceștia? 
Ce fel de lume, fir-ar să fie, era aceasta? 

Apă. O înghiţitură mare, un pahar plin deodată și apoi încă 
unul. Se simţea de parcă ardea pe dinăuntru. 

Trebuia, desigur, să li se supună. Unei asemenea perfidii nu 
se putea opune. Când în fața votului va trebui să aleagă între 
idealul premiului Nobel și viața și sănătatea fiicei lui, alegerea 
va fi, va trebui să fie în favoarea Kristinei. Kristina era tot ce 
avea, sensul vieţii lui, tot ceea ce îi mai rămăsese de la soţia sa, 
de la vremea când era cu ea, de la cei mai frumoși ani ai vieţii 
lui. 

Hans-Olof simţea oroarea paralizantă de a fi la mâna 
criminalilor, de a trebui să se supună intrigilor lor fără a putea 
să se apere... 

la stai! Ce prostie! Asta se putea petrece poate în Sicilia sau 
la New York în Bronx, dar aici ne aflam în Suedia! In această 
tară nimeni nu putea să șantajeze pe cineva și să spere că va 
scăpa nepedepsit. 

Nu. Nu se va preda neajutorat acestor criminali. Aceștia se 
vor minuna. Tot ceea ce avea de făcut era să se ducă la poliţie 
și să reclame cazul. 

Și așa va și proceda. Imediat. Se repezi la birou, smulse 
receptorul telefonului și, așa cum neobosit avea să declare mai 
târziu, făcu cea mai mare greșeală a vieţii sale. 

Scoase febril agenda telefonică din sertarul biroului și formă 
numărul şcolii Bergstroem. Telefonul sună îndelung, apoi 
răspunse o femeie prezentându-se, dar el nu reţinu numele. 

Hans-Olof spuse: 

— Bună ziua, Andersson este la aparat. Îi puteţi transmite 
ceva fiicei mele? 

Un moment. Femeia foșnea niște hârtii. Andersson? Care 
Andersson? 


VP - 32 


— Profesorul Andersson. Fiica mea se numește Kristina și este 
în clasa a opta A. 

Din nou foșnet. 

— Îmi pare rău, nu pot trimite după ea acum. Conform 
orarului se află într-o lucrare la limba engleză. 

— Știu, confirmă Hans-Olof, deși nu era așa. Nu știa. Nici nu 
era sigur dacă ea nu îi spusese și el pur și simplu nu fusese 
atent. Pe de altă parte, demult nu îi mai spunea totul. Fiicele de 
vârsta Kristinei erau dificile, lucru confirmat de toată lumea cu 
care discutase. Dar bineînţeles că în ciuda tuturor acestor lucruri 
o iubea mai mult decât propria viaţă. Nici nu trebuie să trimiteţi 
după ea. Vreau doar să îi transmiteți ceva. 

— Bine. Ce anume? 

Da, ce? Era o întrebare bună. 

Dintr-un motiv oarecare nu îi veni ideea simplă de a merge să 
o ia pe fiica lui de la școală și a o duce undeva în siguranţă, 
înainte de a merge la poliţie. Să fi fost pentru că nu apreciase 
corect magnitudinea amenințării lui? Să fi fost lipsa experienţei 
de viaţă, comună profesorilor? Sau era revolta îndărătnică față 
de a-și lăsa viaţa cotidiană răvășită de amenințările unor 
oameni cu moralitate îndoielnică? Tindea, mai târziu, să dea 
prioritate ultimei motivații. 

Îi era oricum clar că nu îi putea cere secretarei școlii să îi 
transmită Kristinei că afară o pândea cineva și că trebuia să se 
ascundă în beciul școlii sau cam așa ceva. 

— Spuneţi-i, vă rog... începu în timp ce se gândea febril. 
Spuneţi-i ca astăzi să mă aștepte în școală. Să nu se ducă acasă 
la terminarea programului, ci să rămână în școală până când vin 
eu. 

— Hmm... făcu sceptic femeia. Și asta când va fi? 

Socoti rapid. Drumul până la Kungsholmen, la poliţie, timpul 
necesar acolo, poate că va trebui să și aștepte, sau poate că se 
va întocmi un proces-verbal, pe urmă până la Sundbyberg... 

— Probabil peste o oră și jumătate, nu știu exact. 

— Înţeleg. 

Tonul nu prea susţinea afirmaţia. 

— Ar putea să aștepte la dumneavoastră în secretariat? Sau 
în altă parte, unde un adult să poată arunca o privire asupra ei? 

Își dădea cel puţin seama că o școală nu era o fortăreață, și 
într-o situaţie dificilă un profesor sau o secretară nu o puteau 


VP - 33 


apăra pe Kristina. Dar deși interlocutorul de la telefon știuse la 
ce ore tocmai lua parte Kristina, pentru Hans-Olof nu însemna 
că aceia care supravegheau clădirea școlii cunoșteau întregul 
orar al fetei. Dimpotrivă, era convins că, dacă Kristina nu ieșea, 
ei vor presupune că ea mai avea ore și vor mai aștepta. 

— Din partea mea nu are decât să vină, spuse femeia. 

Se auzi sunând în fundal un alt telefon. 

— Spuneţi-i să nu părăsească școala înainte de venirea mea, 
repetă el. 

— Da, asta înțelesesem, ripostă scurt femeia. Scuzaţi-mă, 
trebuie să răspund la un alt telefon. 

— Dar îi veţi comunica? 

— Da, bineînțeles. La revedere. 

Ea întrerupse convorbirea. 

Hans-Olof rămase o vreme cu receptorul mut în mână, înainte 
de a îl pune în furcă și de a-și spune că nu avea niciun sens să 
intre în panică. Opri computerul la care lucra, îmbrăcă pardesiul, 
luă geanta și ieși. 

Nici prin cap nu îi trecea că și pe el îl supraveghea cineva. 

e 

Pe drumul spre centru se circula încet. Lucrurile se mai 
îmbunătăţiră când reuși să cotească înainte de gară. In parcarea 
pentru vizitatori din faţa sediului central al poliţiei din 
Kungsholmsgatan erau mai multe locuri libere. 

Căută și găsi o intrare în masiva clădire. Privirea îi alunecă 
nerăbdătoare pe panoul de afișare, pe tăblițe indicatoare, nume, 
denumiri de compartimente și numere de încăperi, dar toate 
direcţiile în care o apucă se dovediră greșite și ajunse doar în 
fața unor uși încuiate. Începu să pună întrebări, dar fiecare 
dintre cei întrebaţi voia să știe ce treabă avea. 

— Trebuie să anunţ ceva, explica el, evitând să răspundă 
întrebărilor, pentru că brusc i se făcuse teamă că ar putea să nu 
fie crezut. 

Ba nu, bineînţeles că îl vor crede. Nu existau motive să se 
îndoiască de cele spuse de el. Era profesor la Karolinska, șef de 
secţie la departamentul de fiziologie și farmacologie, avea drept 
de vot în Adunarea Nobel, era un savant cu renume 
internaţional, un respectabil membru al societăţii. 

Totuși, nu își călcă pe inimă să acorde încredere cuiva de la 
poartă ori de pe culoare. 


VP - 34 


| se indicau direcții, i se spunea: „Drept înainte, a treia ușă pe 
stânga”, și altele asemănătoare. Trecea prin fața unor oameni 
care așteptau pe bănci și îl priveau morocănoși. Pașii îi răsunară 
pe coridoare până când în spatele lui se închise cu zgomot sec o 
ușă din sticlă groasă și se trezi în faţa unui fel de ghișeu. 
Deodată se așternu o liniște plăcută. 

— Cu ce vă pot ajuta? întrebă un tânăr în uniforma albastră a 
poliţiei. 

— Aş vrea să anunţ ceva, spuse Hans-Olof. 

Tânărul scoase de sub tejghea un formular și luă un pix. 

— Înţeleg. Și ce doriţi să anunţaţi? 

— Se încearcă șantajarea mea. 

Işi dăduse drumul. Bun. Justiţia își intra în atribuţii. Hans-Olof 
respiră ușurat. 

Mâna în care polițistul ţinea pixul se opri șovăitoare pe 
formular, ca și cum tânărul nu ar fi fost hotărât dacă era 
competent pentru acest caz. 

— Pot afla întâi numele dumneavoastră? 

— Andersson. Hans-Olof Andersson, declară Hans-Olof repede 
și hotărât. Sunt profesor la Institutul Karolinska. Nu ar strica să 
fie clar acest lucru de la început. 

In acel moment, pe ușa din fundul încăperii intră un alt 
polițist. Avea într-o mână mai multe mape cu documente și în 
cealaltă mână un măr, din care tocmai mușca cu poftă. Fără a 
acorda atenţie la ce se întâmpla la ghișeu, se îndreptă către o 
altă ușă, ce dădea într-o încăpere în care se putea privi printr-un 
geam mare și care, după cum arăta părea, să fie destinată 
interogatoriilor. 

Hans-Olof încremeni cu senzaţia că i se scurseseră toate 
puterile și că se va deschide pământul și îl va înghiți. 

Ochii mult distanţaţi unul de altul, ochii de pește! Polițistul nu 
era nimeni altul decât bărbatul care încercase să îl mituiască. 


VP - 35 


e Capitolul 8 


El era, fără nicio îndoială. Hans-Olof privea buimac cum 
bărbatul deschise ușa, o închise după el și cum aruncă 
documentele pe o masă. Ce însemna asta? Un poliţist? Vorbea 
cu cineva care nu putea fi văzut de la ghișeu și mușca mai 
departe din măr. Un poliţist. Bărbatul care îi oferise bani, care 
afirmase că era doar un intermediar era poliţist. 

Nu îl descoperise încă pe Hans-Olof, dar asta putea fi o 
problemă de secunde. Era suficient să întoarcă doar capul, nimic 
mai mult. 

Hans-Olof pricepu că poliţia nu îl va putea ajuta. Cei care se 
aflau în spatele acestor lucruri reușiseră să penetreze poliţia din 
Stockholm. De aici nu putea aștepta ajutor. Era de unul singur. 

— S-a rezolvat, murmură el și scoase mâna din buzunar. 

— Poftim? întrebă tânărul poliţist. 

Hans-Olof se retrase încet un pas. 

— Eu... hmm... m-am răzgândit. Scuzaţi deranjul. 

Se întoarse, se îndreptă spre ușă și abia se reţinu să nu o ia la 
fugă. 

— Alo, nu merge atât de simplu... 

Ușa era blocată. Incuiată. Hans-Olof înțelese că ușa se 
deschidea numai dacă cineva de la ghișeu apăsa un buton. Era 
prizonier! 

— Trebuie să plec, strigă și zgâlțâi mânerul masiv al ușii. Dați- 
mi drumul afară! 

Tânărul poliţist spuse: 

— Ascultaţi, nu merge așa. Șantajul este o infracțiune gravă. 
Suntem obligaţi să clarificăm indiciile. 

Omul cu ochi de pește se uitase încoace? Nu. Termină mărul, 
se răsuci și azvârli cotorul probabil într-un coș de gunoi. 

— Nu am indicii, spuse Hans-Olof. M-am înșelat. Pur și simplu 
m-am înșelat. Deschideţi ușa! 

Tânărul rămase amabil, dar și insistent: 

— Imi pare rău, mă tem că nu pot face asta. 


VP - 36 


În acel moment cineva deschise ușa din exterior, un poliţist 
gras, diform, cu mustăţi ca de morsă și cu o privire tâmpă. 
Hans-Olof reacționă pe loc și se repezi pe lângă poliţist. 

— Ei, ce atâta grabă? îl îmbrânci acesta surprins, cu 
legitimaţia codată încă în mână, dar îi dădu drumul și Hans-Olof 
se strecură pe lângă el fără a-l învrednici măcar cu o privire. 

In spatele lui izbucniră strigăte, un talmeș-balmeș de voci. „Să 
nu te oprești, se avertiză singur. Și să nu fugi!” 

Pași, chemări, scârțâit de tocuri pe marmura goală. Uite un 
colț, după care ar putea să cotească. Ca la comandă - și o ușă. 
O toaletă. Intră. lnăuntru era întuneric beznă când închise ușa 
după el, se rezemă de perete așteptând și sperând că pașii care 
se auzeau vor trece de el. 

Dar pașii nici nu se apropiară. 

Hans-Olof trase cu urechea, dar nu auzi nimic. Era posibil ca 
pereţii să fie atât de groși și ușa să izoleze fonic atât de bine? 
Nimic. Doar liniște și întuneric, și propria lui respiraţie. 

Pipăi după întrerupător și îl apăsă. Două tuburi de neon 
pâlpâiră scoțând din întuneric două chiuvete, faianţa albă și 
pereţi despărțitori cenușii. Pe interiorul ușii era lipit un bileţel, 
pe care scria cu litere mari: Rugăm nu stingeți lumina! Și 
dedesubt, cu litere ceva mai mici: Dragi colegi, aprinderea și 
stingerea tuburilor luminiscente consumă mai multă energie 
decât se consumă lăsându-le aprinse tot timpul, și în plus le 
scurtează și durata de viață. Gândiţi-vă la mediul înconjurător și 
menajați acest întrerupător! 

Hans-Olof se privi în oglindă. Se sperie de modul în care arăta. 
Cerule, avea cincizeci și unu de ani! Nu mai avea vârsta unor 
asemenea întâmplări. 

Afară era liniște deplină. Ce putea să însemne asta? Îi 
așteptau la ușă ca să îl prindă la ieșire? Erau pregătiţi să 
folosească arme de foc? 

Puse mâna pe clanţa ușii și o deschise ușor. Nu era nimeni. 

Ba nu, se auzeau pași grăbiţi. O femeie cu pantofi cu toc cui 
venea pe coridor, cu privirea aţintită pe display-ul telefonului 
mobil. Se părea că citea un SMS, dar oricum zâmbea reținut. 
Când trecu pe lângă el, îi aruncă doar o privire fugară, 
dezinteresată și își continuă drumul. 

Ușa toaletei îl împingea ușor de la spate, ca și cum ar fi vrut 
să îl expulzeze. Hans-Olof întinse absent mâna către 


VP - 37 


întrerupător, dar se gândi apoi la mediul înconjurător și lăsă 
lumina aprinsă. Liniştea brusc lăsată îl irita. Era mai 
neliniștitoare decât ar fi putut să fie orice urmărire în stil 
vânătoresc. Părea să indice că lucrurile rele se întâmplă în altă 
parte. 

Brusc începu să bănuiască unde. Dumnezeule, și ce bănuială! 

Trebuia să iasă rapid de aici. Cobori scara în grabă, până la 
parcare, la mașină. Porni motorul cu mâinile tremurânde și, 
când coti în stradă, auzi zgomot de frâne și claxonări furioase în 
urma sa. Fără să arunce măcar o privire în urmă conduse mai 
departe, trecu pe galben la intersecţii, cum în viaţa lui nu mai 
făcuse doar cu o excepţie. Dar nu voia să se gândească acum la 
asta, voia doar să conducă, și încă repede. Poate că mai avea o 
șansă de a-și repara greșeala. 

lată școala. Clădirea mare, din cărămidă galbenă era 
înspăimântător de liniștită și părăsită, cu uriașele ferestre 
întunecate ca niște ochi stinși, nu se vedea niciun copil. O 
privire aruncată ceasului îi arătă că orele se terminaseră. Dar 
niciodată la această oră locul nu fusese atât de gol. 

Hans-Olof parcă pe locul pentru handicapaţi, chiar lângă 
intrarea principală, lăsă portiera descuiată și urcă în fugă 
treptele late și joase. In holul de la intrare era întuneric și liniște 
ca într-un mausoleu și mirosea asemănător, a praf și chimicale. 
Se grăbi spre secretariat și împinse ușa fără a mai bate. 

O femeie aflată la biroul ei și care punea niște lucruri în 
geantă tresări speriată. 

— Doamne, m-aţi speriat! 

Ea îi aruncă o privire supărată și ridică de pe podea o carte 
care îi căzuse din mâini. 

Hans-Olof privi în jur. Dulapuri cu documente, rafturi, cutii de 
corespondenţă și două scaune goale în faţa biroului lung care 
despărţea încăperea. 

— Unde este fata mea? 

— Fata dumneavoastră? întrebă femeia cu o privire 
întunecată. 

— Kristina. Kristina Andersson. 

— Ce este cu ea? 

Vorbea neclar, ca și cum pentru fiecare cuvânt inteligibil rostit 
i s-ar fi reţinut bani din salariu. 

— Trebuia să mă aștepte aici! 


VP - 38 


— Aici nu așteaptă nimeni. 

O senzaţie rău prevestitoare, care în ultimele minute se 
localizase undeva adânc în zona stomacului, se răspândi în tot 
corpul și se transformă într-o adevărată panică. 

— Cum așa, nu așteaptă? strigă el și simţi că vocea îi 
tremura. Doar am telefonat și v-am rugat să îi spuneți fiicei 
mele că... 

— Pe mine m-aţi rugat? interveni femeia. Cu siguranţă nu pe 
mine. Eu am fost până acum la dentist. Își pipăi bărbia. Încă mai 
sunt sub influenţa anesteziei. Din cinci în cinci minute trebuie să 
mă asigur că maxilarul meu se mai află la locul lui. 

Hans-Olof o privi consternat. 

— Și eu cu cine am vorbit la telefon? 

— Habar nu am. 

— Trebuie totuși să știți cine v-a ţinut locul! 

Ea reușise să strângă toate lucrurile și închise geanta. 

— Chestiunea asta a organizat-o doamna rector. Dar ea nu 
mai este aici. Profesorii sunt astăzi după-amiază la niște cursuri 
de perfecționare. 

Hans-Olof simţi că îl iau căldurile. 

— Nu se poate așa ceva! 

Celălalt telefon. Femeia cu care el vorbise la telefon ridicase 
celălalt telefon și de el uitase complet. 

Plecă fără a-i mai adresa vreo vorbă secretarei și reveni la 
mașină. 

Kristina putea fi acasă. Deoarece nu i se transmisese nimic, 
ea putea să se fi dus acasă, fără să bănuiască nimic. Da, desigur 
că așa era. Poate. Așa spera. 

Se aruncă în mașină și apăsă pe acceleraţie. O femeie, care la 
o sută de metri în faţă se pregătea să treacă strada cu câinele 
ei, făcu în grabă un pas înapoi și trase cu putere de lesă, nu fără 
a-l sancţiona cu o privire urâtă când trecu prin dreptul ei. 

Îi era indiferent. Nu avea decât să îl urască. 

Ajuns acasă, se sperie de cât de lipsită de viaţă arăta casa. 
Sau doar așa i se părea lui? Chiar și cei câţiva mesteceni din 
jurul casei păreau mai golași decât de obicei. 

Coborî. Incă mai era totul posibil. Încă totul putea fi doar o 
închipuire. Incă. Ezită să vâre cheia în broască, pentru că asta ar 
fi însemnat certitudine, dar o făcu totuși. 

Intoarse cheia, și cu asta stabili că Kristina nu se afla în casă. 


VP - 39 


Stăpânit de o senzaţie jalnică, scoase cheia din broască și 
intră. Peste tot era o tăcere de moarte normal, dacă ea nu era 
acasă. De obicei, când venea acasă, funcţiona unul dintre 
aparatele de făcut gălăgie instalaţia stereo, televizorul, radioul 
din bucătărie și încă cu volumul dat la maximum. Totuși, se 
duse în camera ei, unde totul era la fel de tăcut și vraiște cum 
lăsase ea lucrurile de dimineaţă. 

Mai exista o posibilitate. Parcurse lista cu numerele de telefon 
ale colegilor ei de clasă, se duse la telefon și formă numărul 
Sylviei Wiklund, colega ei de bancă și cea mai bună prietenă. 
Întrebă dacă Kristina nu era la ea. 

— Nu, de ce? răspunse aceasta. 

Hans-Olof încercă să acționeze calm, nu cu adevărat îngrijorat 
deoarece - spuse el - în urma modificării programului zilei, 
Kristina trebuia să vină acasă cât mai curând. 

— Dar nu este acasă și m-am gândit că s-ar putea să fie la 
tine. Din câte știu eu, uneori vă faceţi temele împreună, nu? 

Fata chicoti, ca și cum el ar fi pronunţat un cuvânt-cheie, care 
desemna niște activităţi de care el nu trebuia să ia la cunoștință. 
Băieți, probabil. 

— Da, răspunse ea, dar nu astăzi. Astăzi nici nu avem teme. 

— Ştii pe unde ar putea să fie? 

— Nu, de fapt voia să se ducă direct acasă. 

Hans-Olof trebui să se așeze. 

— Eşti sigură? Nu ar putea fi la o altă prietenă? 

— Nuu... nu cred, spuse fata nepăsătoare. Poate cel mult la 
Annika, dar cu ea se certase. 

O sună pe mama Annikăi și află că Kristina nu era nici acolo. 
Se așeză în holul apăsător de liniștit al casei și ore în șir privi fix 
în faţă. Se simţea ameţit. Nu mai știa nimic. Ce ar trebui să facă 
acum? 

Dar natural că știa ce să facă. Luă telefonul cu el în camera 
de zi, îl puse pe măsuţa din fața sa și privi afară la iarba pricăjită 
și la pomii veștejiți din faţa terasei, așteptând telefonul care 
trebuia să sune. 

(J 

A trebuit să aştepte foarte mult timp. După-amiaza tăcută era 
pe trecute, umbrele mestecenilor se întindeau peste tufișurile 
de la marginea curții, și cerul se colorase deja într-un oranj-roșu 
atunci când sună telefonul. 


VP - 40 


— Andersson. 

— Bună seara, profesore. Era aceeași voce, care suna de 
parcă posesorul ei suferea de faringită acută. Era aceeași 
engleză din topor. Astăzi era cât pe-aici să faceţi o prostie, de 
aceea a trebuit să acţionăm mai rapid decât intenţionam. Și 
regretăm. Chiar foarte mult, dar din păcate nu ne-aţi lăsat de 
ales. Urmă o scurtă pauză. După cum vă puteţi închipui, acum 
baza noastră de negociere nu o mai reprezintă banii. 

— Cum se simte fiica mea? întrebă Hans-Olof pe un ton 
neutru. 

Primele ore de așteptare le petrecuse savurând cele ce avea 
el să le reproșeze răpitorilor Kristinei, cuvintele cu care le va 
exprima disprețul lui, dar la un moment dat creierul începuse să 
îi funcţioneze în gol și nu mai rămăsese nimic din mânie și 
disperare, doar o oboseală nesfârșită. 

Vocea căpătă o nuanţă de căldură: 

— Nicio grijă, Kristina se simte bine. 

— AŞ vrea să vorbesc cu ea. 

— Bineînţeles. Dar trebuie să vă previn că nu va trebui să 
încercaţi să obţineţi de la fiica dumneavoastră indicii asupra 
locului unde se află. Suntem oameni rezonabili, profesore 
Andersson. Dacă și dumneavoastră sunteţi rezonabil, nu va 
exista nicio problemă. 

— Am să fiu rezonabil. Daţi-mi-o! 

Fără niciun comentariu, receptorul fu dat mai departe și în 
momentul următor el auzi vocea tremurată, dar inconfundabilă 
a fiicei lui: 

— Papa? 

— Kristina, eu sunt. Trebuia să îi transmită sentimentul, 
siguranţa, că totul se va termina cu bine. Cum te simţi? Ești 
bine? 

— Nu știu... Și ea se străduia să nu izbucnească în plâns, asta 
se simţea. Îmi este teamă. 

— Ti-au făcut ceva? 

— Nu, dar toţi poartă măști și... Și nu pot să plec... spun ei. 

— Știu. Vor ca eu să fac ceva anume, și imediat ce eu voi face 
acest lucru, ei te vor elibera. Desigur că voi face ceea ce vorei, 
nu îţi face griji. Fii curajoasă. Totul se va termina cu bine. 


VP - 41 


Doamne, ce prostii spunea! Dar ce putea face, când doar 
acest subţire fir telefonic ducea la unicul lui copil, putea doar să 
vorbească, în loc de a-l strânge în braţe, cum ar fi trebuit! 

Un ușor suspin. Lacrimi pe care trebuia să și le rețină. 

— OK, spuse ea. 

Apoi dispăru și în urechile lui răsună din nou vocea răgușită: 

— Așadar, profesore Andersson, regulile jocului sunt 
următoarele. Nu veţi scăpa niciun cuvânt despre chestiunea 
aceasta, nici poliției și nici faţă de altcineva. Mâine-dimineaţă 
anunţaţi la școală că Kristina nu va veni pentru că este bolnavă, 
pentru a nu crea acolo suspiciuni inutile. Apoi veți lua parte la 
Adunarea Nobel și veţi vota ca doamna profesoară Sofia 
Hernândez Cruz să fie laureata premiului Nobel din acest an 
pentru medicină și fiziologie, unica laureată, nu alături de 
altcineva. Asta este tot. Dacă respectaţi aceste reguli, vă veți 
revedea fiica sănătoasă. Dacă nu, nu. Este limpede? 

— Da, confirmă Hans-Olof Andersson. Absolut clar. 

— Totdeauna mi-a făcut plăcere să am de-a face cu oameni 
care pricep repede, spuse necunoscutul. 

În clipa următoare legătura se întrerupse. Pusese receptorul 
în furcă fără să mai spună un cuvânt. 


VP - 42 


e Capitolul 9 


La început nu putuse să adoarmă în acea noapte, apoi dormi 
buștean și la primii zori ai zilei se trezi într-o casă mult prea 
liniștită. Rămase așa mult timp, incapabil să se miște, privind 
cum cenușiul semiîntunericului ceda în fața culorilor palide ale 
dimineţii de toamnă, și în cele din urmă cobori din pat cu 
senzația că este complet dărâmat. li răsuna în urechi zgomotul 
făcut de propriii pași, dar reuși să se spele, să se bărbierească, 
să ia micul dejun și să îmbrace cel mai bun costum, pe care îl 
purta întotdeauna în această zi specială. 

Dar astăzi nu mai era o zi a mândriei. Era ziua înfrângerii. 
Astăzi era ziua în care răul triumfa. 

Inainte de a pleca, sună la școala Kristinei. De data aceasta se 
asigură că vorbea cu adevărat cu secretara școlii, căreia îi spuse 
că fiica lui era bolnavă și trebuia să nu iasă din casă câteva zile. 

— Este în regulă, am notat, răspunse secretara. 

Ea știa că el era medic. Nu îi va trece prin cap să îi pună la 
îndoială cuvintele. Nu lăsă să se remarce nici faptul că i-ar fi dat 
de gândit comportarea lui de ieri. 

Probabil că uitase demult. Sau poate că nici nu observase că 
era panicat. 

Când ajunse la sediul fundaţiei Nobel, ploua. Vremea proastă 
și prezența oamenilor de securitate îi făceau pe ziariștii prezenţi 
să fie surprinzător de reţinuţi, iar Hans-Olof putu să intre în 
clădire fără a fi copleșit de întrebări. Cei de la televiziune abia se 
încălzeau. Tradițional, premiul Nobel pentru medicină și 
fiziologie era primul asupra căruia se decidea. Văzu oameni în 
impermeabile care întindeau cabluri între o mașină a televiziunii 
și o intrare laterală prin care se ajungea la auditoriul Wallenberg 
din partea din spate a clădirii. In această sală, cel mai devreme 
la ora 11:30 va avea loc conferinţa de presă în care comitetul 
Nobel făcea cunoscut numele laureatului ori laureaţilor. 

Mulţi dintre ceilalţi profesori erau deja acolo, în foaier, în mici 
grupuri, discutau, glumeau. Lui Hans-Olof nu îi ardea de glume. 
Se duse tăcut la garderobă, puse pardesiul pe unul dintre 
umerașele înșiruite unul după altul și remarcă indispus urmele 


VP - 43 


umede lăsate de pantofii lui pe podea, ca și cum ar fi fost urmat 
de o umbră care aștepta să îl dea de gol. 

Fără să fie deranjat de nimeni, ajunse la scara ce urca la 
balconul susținut de coloane suple. Fereastra înaltă și îngustă 
din blocuri de sticlă își vărsa asupra lui lumina prevestitoare de 
rău, în timp ce urca treptele și se simţea vinovat. Dar pentru ce? 
Că doar cu mult timp înainte ca această nenorocire să se fi 
abătut asupra lui luase hotărârea de a vota pentru Sofia 
Hernândez Cruz! Faptul că i se ordona să facă acest lucru acum 
nu schimba cu nimic situația, căci nu făcea decât să își exprime 
libera lui alegere inițială. Nu săvârșea nicio inechitate. Nu se 
lăsase mituit și nici nu trăda măcar spiritul lui Alfred Nobel, 
pentru a-și redobândi fiica nevătămată. 

Căci despre aceasta era vorba. Despre Kristina. Ea era în 
pericol din cauza lui. Din vina lui trecea prin toate acestea. Cum 
își petrecuse ea oare noaptea? Cum se simţea acum? Cum va 
trece peste acest eveniment? 

Oare răpitorii chiar nu îi făcuseră nimic? Unei fete foarte 
drăguțe, de 14 ani? 

Dacă ar fi acţionat cu ceva mai mult cap, și să o fi luat 
imediat de la școală...! 

„Și pe urmă? continuă fatalistul din el. Pe urmă ei ar fi venit 
noaptea, ar fi pătruns în casă și te-ar fi înfrânt sub ameninţarea 
armelor. Acești oameni, așa cum au demonstrat-o, erau deciși 
să facă orice, și nu s-ar fi dat înapoi de la nimic.” 

Stătea în balcon, privind în foaier. Dispoziţia înălțătoare care 
pusese aici stăpânire pe el în fiecare dintre anii trecuţi nu îl mai 
cuprinse. Astăzi totul i se părea absurd, ca într-o piesă de teatru 
insignifiantă, în care era obligat să joace un rol secundar. Și nu 
era așa? O procedură de fapt profană, un ritual monoton de 
acordare a aproximativ șaisprezece milioane de coroane 
suedeze unuia ori mai multor oameni. 

Bani. Oare nu banii fuseseră aceia care acordaseră de la 
început aureolă premiului Nobel? Banii acordaţi în primii ani 
reprezentaseră pentru fiecare premiat salariul pe douăzeci și 
cinci de ani al unui profesor universitar - o sumă de neimaginat. 
Atât de inimaginabilă încât toţi se înclinaseră în faţa voinţei 
decedatului Nobel: Academia Suediei, parlamentul norvegian, 
Institutul Karolinska. Chiar și regele Suediei se lăsase implicat în 
ceremonii, fără ca nimeni să își pună astăzi întrebarea de ce. 


VP - 44 


Bani. Trei colegi de-ai lui Hans-Olof, cu care el nu avusese 
niciodată de-a face, trecură pe lângă el fără să îl bage în seamă. 
Din câteva crâmpeie prinse din discuția lor rezulta că aceștia 
vorbeau despre cursul acţiunilor și despre performanțele 
înregistrate de niște fonduri de investiţii. Se părea că pe lumea 
aceasta nu mai existau alte teme de dezbătut. 

Se îndreptă către locurile unde din experienţă știa că se 
servea cafea. Când ajunse în hol, auzi câţiva oameni discutând 
despre votarea ce urma pe un ton atât de plictisit, de parcă nu 
ar fi fost vorba despre ceva grandios, istoric, ci despre o 
formalitate lipsită de importanţă, absolut banală. Să se 
oprească? Nu. Nu ar suporta să se întâlnească cu acești colegi. 

Deci se întoarse. Deodată avu senzaţia că de peste tot se 
înghesuiau către el fragmente de discuţii în care era vorba 
numai despre bani, afaceri, de cât costa un iaht sau o mașină, 
sau o casă. Privi chipurile celor din foaier și citi pe ele doar 
banalitate, stupiditate, lipsa de interes pentru moștenirea ce li 
se încredințase. 

De ce trebuia să i se întâmple lui? De ce nu unuia dintre 
ceilalți? Oricare dintre ei ar fi acceptat banii, își spunea el, și 
nimeni nu ar fi avut de suferit. : 

Kristina, gândi el, am să fac ceea ce vor ei. In seara aceasta 
vei fi din nou acasă. 

Era încă prea devreme ca să se ducă în sala unde avea loc 
adunarea, dar nu mai suporta să stea afară. Nu era datoria de a 
fi punctual, nici măcar nerăbdarea, era nevoia unui loc în care 
să se retragă. Prin uşa deschisă se vedea încăperea, ai cărei 
pereți de un roșu-închis arătau ca rana deschisă de o operaţie 
proaspătă nu era o priveliște care să îl înspăimânte pe un 
doctor. Hans-Olof se opri la pupitrul de la intrare și semnă pe 
locul corespunzător de pe lista de prezenţă. Printr-o a doua 
semnătură pusă pe un formular, confirmă că era la curent cu 
obligaţia ca cincizeci de ani după votare să păstreze tăcerea 
asupra modului în care a decurs aceasta. Apoi intră, și trăi în 
fine acel simțământ plăcut cu care alţii pătrund într-o biserică, 
dar care pentru el va rămâne pentru totdeauna legat de științele 
naturale. Aici intra în Olimpul lor, și se consolă la gândul că, în 
ciuda tuturor celor întâmplate, mai era în stare să îl trăiască. 

Centrul încăperii era ocupat de o imensă masă rotundă din 
lemn de cireș, special concepută pentru sala adunării, cum de 


VP - 45 


altfel era conceput tot mobilierul forumului Nobel. Cu toate 
acestea, aici nu luau loc nici măcar jumătate dintre cei care 
aveau drept de vot. La masă stăteau, de regulă, cei cinci 
membri permanenți ai comitetului și cei zece membri 
coordonatori, unii dintre cei mai în vârstă și mai renumiţi colegi, 
ca și alţi câţiva, care din diferite motive erau mai egali decât 
alţii. Lideri de opinie. Leii evenimentului. Oameni cu legături 
influente în industrie. Conducătorii de haită existenţi în fiecare 
grup. 

Hans-Olof nu stătuse niciodată la masa Adunării Nobel. O luă 
pe lângă scaunele tapiţate așezate de-a lungul pereţilor și citi 
numele scrise pe niște cartonașe. Pe trei dintre scaune, cineva 
pusese fotografiile înrămate ale celor trei profesori morţi, fiecare 
ornat cu câte o bandă neagră. Işi găsi scaunul în rândul cel mai 
puţin atractiv, aflat sub tapiseriile de perete în alb și negru, care 
împreună alcătuiau o operă de artă purtând titlul Granița dintre 
întuneric și lumină. Pe undeva se potrivea. 

Hans-Olof se așeză și simţi din nou acea presiune în piept ce 
părea că îi înconjura inima. Angină pectorală? Alfred Nobel 
suferise de așa ceva în ultimii ani ai vieţii, și - ca o ironie a 
istoriei universale - a trebuit să se trateze cu nitroglicerină, acea 
substanţă pe a cărei utilizare ca exploziv se sprijinise opera lui 
de întreprinzător. Abia cu câţiva ani în urmă, cei trei savanţi 
americani Furchgott, Ignarro și Murad fuseseră onorați cu 
premiul Nobel, deoarece descoperiseră că la substanţa EDRF, 
care asigură hormonului acetilcholina capacitatea de a dilata 
rețeaua sanguină, nu era vorba de nimic altceva decât de 
monoxid de azot, astfel explicându-se pentru prima dată în ce 
consta acţiunea antispasmodică a nitroglicerinei. 

Hans-Olof închise ochii, simţi o sudoare rece pe frunte și pe 
spate, așteptă, și în cele din urmă durerile încetară de la sine. 

Intrau și ceilalți pe rând, mai puţini la început, apoi într-un 
aflux neîntrerupt, după care din nou mai rari. Ultimul intră în 
încăpere Ingmar Thunell. Un om de la pază închise ușa după el. 

Președintele comitetului Nobel nu se așeză. 

— Bună dimineața, doamnelor și domnilor, spuse el și aruncă 
o privire încruntată asupra tuturor. Propun ca mai întâi să ne 
ridicăm și printr-un minut de tăcere să cinstim memoria 
colegilor noștri, care au murit atât de neașteptat săptămâna 
trecută. 


VP - 46 


Foșnete, murmure, ridicări, apoi cei patruzeci și șapte de 
membri ai colegiului rămaseră în picioare, cu mâinile încrucișate 
pe abdomen, cu privirile plecate, și se făcu liniște. 

— Mulţumesc, spuse Thunell după o perioadă ce putea sau nu 
putea să fie de un minut. 

Începu ritualul adunării. Membrii comitetului prezentară 
candidaţii desemnaţi de ei în cadru restrâns. Avură loc câteva 
intervenţii, printre care, ca de fiecare dată, cea a lui Knut 
Hultmann, profesor la facultatea de chirurgie, care în fiecare an 
încerca de unul singur să impună candidaţi din Africa sau Asia, 
pur și simplu pentru că erau din Africa sau din Asia, un criteriu 
străin acestui comitet. 

— Nu suntem la premiul Nobel pentru literatură, Knut, îi 
reaminti și de data aceasta Ingmar Thunell stârnind câteva 
zâmbete. 

Hans-Olof aproape că nu mai asculta. Brusc se simţi nespus 
de obosit. Noaptea scurtă se făcea resimțită. Pe lângă aceasta, 
ieșise soarele care lumina ferestrele din faţa lui, care i se 
păruseră dintotdeauna niște lăcașuri de tragere late. Lumina îl 
orbea.  Lăcașurile de tragere. Aici fuseseră totdeauna 
meterezele, bastionul rezistenţei în fața forțelor distrugerii, 
decăderii și întunericului. 

Exact acele forţe care acum erau gata să găsească un acces 
secret în bastion și să îl cucerească din interior. Și el, tocmai el 
era cel care le deschidea poarta cetăţii. 

Tresări cu putere atunci când vecinul lui, un cercetător 
specializat pe cancer, Lars Bergkvist, îi atinse ușor cotul. 

— Incepe! îi șopti acesta. 

Da, desigur, votul. Hans-Olof se îndreptă și inspiră adânc. 
Ingmar Thunell dădu citire numelor de pe lista cu propuneri și 
rugă ca votarea să se facă prin ridicarea mâinilor, iar secretarul 
de ședință se pregăti să noteze voturile numărate. 

— Profesor Mario Gallo. 

Favoritul. Personalitate eminentă în domeniul cercetării 
celulare. Un cercetător asupra căruia aproape toţi cei din sală își 
exprimaseră deja preferința. 

Se ridicară cinci mâini rătăcite. 

— Cinci voturi pentru Mario Gallo, rezumă Thunell, ridicând 
din sprâncenele albe și nu fără o urmă de surprindere în glas. 

— Mario Gallo, repetă Thunell, cinci voturi. 


VP - 47 


Actualul președinte era cunoscut pentru obiceiul lui, la care 
ținea foarte mult, de a citi candidaţii în ordinea alfabetică a 
numelor, și nu în ordinea listei cu propuneri a comitetului. 

— Profesor Sofia Hernândez Cruz. 

Hans-Olof Andersson ridică mâna. 

Și își puse în sfârșit întrebarea pe care ar fi trebuit să și-o 
pună de la bun început: La ce folosește asta de fapt? 

Era de necrezut că nu se gândise până acum la asta. Doarera 
la mintea cocoșului. Ce i-ar folosi cuiva, ca din tot forumul de 
aproape cincizeci de votanţi, să fie mituit ori șantajat numai el? 
Nu ar fi folosit la nimic. Pentru ceea ce avea de gând acel cineva 
era nevoie de mult mai multe voturi. La alegerea laureatului era 
suficientă majoritatea simplă, dar pentru siguranţă trebuia 
controlată jumătatea membrilor adunării. 

Hans-Olof Andersson ridică mâna și nu-i veni să creadă când 
văzu cum douăzeci și patru de alţi membri ai adunării făcură 
același lucru. 

Chiar și Bosse Nordin. 


VP - 48 


e Capitolul 10 


Ingmar Thunell privi peste toată adunarea cu sprâncenele 
ridicate într-un semn de adâncă mirare. 

Douăzeci și cinci, stabili el. Ridică mâna, pentru a se scărpina 
cu degetul mic în frunte, la rădăcina nasului. Continuă: Luând în 
consideraţie că numărul nostru e mai mic decât în alte dăţi, 
aceasta reprezintă majoritatea absolută, dacă văd bine? 

Secretarul confirmă. Thunell mai privi o dată în jur la mâinile 
ridicate, ca și cum nu i-ar fi venit să creadă. Ridicând din umeri, 
concluzionă: 

— În acest caz nu mai este necesară continuarea votului. 
Votul exprimat este, de data asta, de o claritate îmbucurătoare. 

În anii trecuţi, se ajunsese de mai multe ori la egalitate de 
voturi pentru candidați diferiţi, și hotărârea definitivă fusese 
luată doar după discuţii aprinse între liderii de opinii. O dată s-a 
întâmplat chiar ca ziariștii veniţi la conferinţa de presă să fie 
nevoiți să aștepte decizia până în orele târzii ale serii. 

Dintre cei care nu votaseră pentru Sofia Hernândez Cruz, 
câţiva priveau consternați. 

— Asta mă surprinde, se auzi clar glasul șoptit al cuiva, și 
urmă un val de murmure de nemulţumire. 

Thunell își drese glasul, mai puţin pentru a-i reveni vocea și 
mai mult pentru a restabili liniștea, și anunţă: 

— Ca urmare stabilesc că Adunarea pentru premiul Nobel de 
la Institutul Karolinska a decis să acorde premiului Nobel din 
acest an pentru medicină și fiziologie doamnei profesor Solia 
Hernândez Cruz. 

Numeroși participanţi dădeau din cap a mirare și nu puţini 
ridicau din umeri și se încruntau. 

— Oricum, de data aceasta nimeni nu va putea să spună că 
am fi o grămadă de macho boșorogi, opină cineva cu voce tare. 

Thunell ciocăni cu capătul pixului pe mapa de birou. Avea 
curioasa capacitate de a produce astfel un sunet asemănător cu 
cel provocat de ciocănelul unui judecător. 

— Şedinţa este închisă, spuse el și adăugă cu un zâmbet 
strâmb: să îi comunicăm doamnei vestea cea bună. 


VP - 49 


Celebra convorbire telefonică, pe care în fiecare an, în 
această zi, o așteptau oamenii pretutindeni în lume, avea loc 
întotdeauna imediat după ședința Adunării Nobel - imediat ce se 
lua decizia și înainte ca presa să fie informată. De telefoanele 
primite din Stockholm erau legate numeroase anecdote. În 
ultimele decenii marea majoritate a premiilor Nobel luaseră 
drumul Americii, iar în SUA, la această oră, în funcţie de locul 
unde se afla respectivul, ori era noaptea târziu, ori era 
dimineața foarte devreme. Nu rareori la telefon răspundea soția 
respectivului, cu o voce temătoare, căci soneria telefonului 
sunând pe la două și jumătate noaptea este în vremuri normale 
mai curând ceva funest. Cuvintele magice pe care cel trezit din 
somn le aude apoi sunt: 

— Aici este Stockholmul. 

Majoritatea laureaţilor par în primul moment nu surprinși, ci 
ușuraţi. Dar ulterior intră în rolul pe care sunt așteptați să îl 
joace - cel al omului complet surprins, căruia i-a picat din cer cel 
mai important premiu dar, de regulă, ei știau, ori cel puţin 
bănuiau, că erau candidaţi. Toate instituţiile premiului Nobel se 
străduiau să păstreze o discreţie absolută până în clipa anunţării 
laureatului, dar în lumea științei comunicarea este intensă. Din 
când în când este necesar să ceri o recomandare confidențială 
de la unul dintre colegii nominalizatului, și în asemenea situații 
deseori se dovedește că noţiunea de discreţie este altfel definită 
decât în comitetul Nobel. 

Telefonul era gândit în ideea de a-i da laureatului un avantaj 
faţă de mass-media, de a-i da timp să se obișnuiască cu ideea 
că de acum aparține Olimpului și timp pentru a pregăti 
răspunsurile la întrebările ce îi vor fi puse. Convorbirea 
telefonică trebuia să semnifice faptul că premiul îl privea în 
primul rând pe laureat, și că toate celelalte - anunţarea publică, 
vâlva, dezamăgirile și dușmăniile - erau doar efecte secundare, 
perturbări atmosferice ca să zicem așa. Această convorbire nu 
servea obţinerii acordului celui ales. Nu conta dacă laureatul era 
de acord sau nu cu alegerea sa. Premiul Nobel putea fi refuzat. 
Unii au făcut acest lucru, ca Jean-Paul Sartre, din motive asupra 
cărora s-a discutat mult; de fapt refuzarea premiului Nobel i-a 
adus mai multă celebritate decât ar fi făcut-o acceptarea 
acestuia. Dar și aceia care l-au refuzat erau trecuţi în analele 
laureaţilor. Nu a existat nicio scăpare de la premiul Nobel. 


VP - 50 


Unii dintre cei sunați la telefon erau chiar surprinși. Uneori 
deoarece erau sunaţi din greșeală. Se mai povestește și acum 
istoria cu laureatul pentru chimie din 1979, locuitor al New 
Yorkului, Herbert C. Brown, al cărui număr de telefon comitetul 
Nobel l-a obţinut de la informaţiile telefonice și care s-a dovedit 
a fi al unui medic purtând același nume, care s-a simţit foarte 
onorat, dar care a trebuit să constate curând că nu el era cel în 
cauză. O altă poveste se întâmplase tot în ramura chimiei, când 
Hans-Olof era deja la institut. În 1992, s-a încercat zadarnic să 
se ia legătura telefonică cu proaspătul laureat Rudolph Marcus, 
și atunci a fost sunat un coleg al acestuia, în speranţa că de la 
acesta s-ar putea afla unde se află laureatul. Colegul, un chimist 
cu numele de Harry B. Gray, se credea el însuși candidat la 
premiul Nobel, și telefonul președintelui comitetului Nobel mai 
că i-a provocat bietului om un infarct. 

Cel puţin în acest caz nu se va întâmpla așa ceva, gândi 
posomorât Hans-Olof. Mai întâi pentru că Sofia Hernândez Cruz 
se afla în laboratorul ei din Elveţia, ţară aflată pe același fus orar 
cu Stockholm, și cu siguranţă că stătea demult lângă telefon. 

In timp ce președinții comitetului și Adunării Nobel împreună 
cu alte persoane se pregăteau să treacă într-un birou alăturat 
pentru a telefona, Thunell îl luă de o parte pe Hans-Olof și, 
ținându-l de braţ, îi spuse încet, ca să nu fie auzit decât de el: 

— Consider totul foarte neliniștitor. Sper foarte mult ca acest 
rezultat să nu fi fost obţinut totuși prin mituire. 

Hans-Olof înghiţi în sec. 

— În orice caz nu în cazul meu, răspunse acesta, resimţind 
acut gustul amar al minciunii. 

Thunell îl privi scrutător, dădu drumul braţului acestuia și îl 
lovi pe umăr râzând cam silit: 

— Știu, Hans-Olof. Asta o știu. 

Apoi ieși. 

Minutele ce urmau votului, când disputele aprinse erau 
depășite și decizia definitivă și irevocabilă fusese luată, erau în 
mod normal marcate de o atmosferă mai veselă, mai destinsă. 
De câțiva ani, discuţia telefonică putea fi auzită în sala adunării 
printr-o stație de amplificare. A trăi momentul în care un savant 
eminent afla că i se acordase cea mai înaltă prețuire dintr-o 
viaţă dedicată științei reprezenta ceva foarte mișcător, te făcea 
fericit. 


VP - 51 


— Înseamnă mai mult decât Crăciunul, spusese odată cineva. 

Astăzi nu era așa. Sau poate că doar lui i se părea așa? Privi 
în jur și văzu feţe nemulțumite, priviri mohorâte, buze strânse, 
dezinteres. Unii își consultau ceasurile, ca și cum astăzi aveau 
de făcut lucruri mai importante decât acesta. 

Telefonul sună îndelung, apoi cineva ridică cu zgomot. Era 
vocea unui tânăr, care vorbea germana-elveţiană, prea puţin 
asemănătoare cu limba germană, de care Hans-Olof își amintea 
vag din anii de școală: 

— Laboratoarele Rutlipharm, secţia C, numele meu este 
Bernd Hagemann, cu ce vă pot fi de folos? 

Vocea președintelui comitetului. Engleza lui nu era cu nimic 
mai prejos ca aceea a unui crainic de la BBC: 

— Bună ziua, mă numesc Ingmar Thunell. Aș vrea să vorbesc 
cu doamna Hernândez Cruz. 

— Un moment, vă fac legătura, răspunse tânărul tot în 
engleză, bineînţeles în varianta elveţiană. Câteva măsuri sunând 
foarte artificial dintr-un concert pentru pian, apoi se auzi aceeași 
voce: Îmi pare rău, doamna profesor este într-o discuţie. Îi pot 
transmite ceva, sau reveniţi? 

În sală izbucniră râsete. 

Calmul lui Thunell era de nezdruncinat. 

— Cred, spuse el cu o seninătate celestă, că ar fi oportun să 
îmi faceţi totuși legătura cu dânsa. 

— Dar este o discuţie foarte importantă, insistă tânărul. 

— Sigur că da, spuse Thunell. Cine îl cunoștea bine, își dădea 
seama cât îl amuza situaţia. Continuă: dar și acest apel este 
foarte important. 

— Hmm... șovăi elvețianul. Și ce să îi spun? 

— Spuneţi-i că o sună Stockholmul. 

— Stockholm. Se auzi un foșnet de hârtii. Probabil că tânărul 
căuta prin niște liste. Și, hmm... cine anume din Stockholm? 

— Comitetul Nobel, spuse Thunell, gustând momentul. 

Răspunsul se limită la un gâfâit speriat, după care se auzi din 
nou concertul pentru pian, care fu întrerupt brusc: 

— Hernández Cruz. 

O voce gravă de femeie, care emana un calm aproape 
incredibil. Hans-Olof, care abia acum își dădu seama cât de 
încordat fusese în tot acest timp, simți cum brusc umerii îi 
căzură parcă îngreunaţi de sunetul acestei voci. Feţele din jurul 


VP - 52 


lui se înmuiară, frunţile se neteziră, colţurile gurilor se 
destinseră. 

— Bună ziua, doamnă profesor Hernândez Cruz, spuse 
președintele. Numele meu este Ingmar Thunell. Sunt 
președintele comitetului Nobel de la Institutul Karolinska și am 
bucuria de a vă comunica faptul că vi s-a acordat premiul Nobel 
pentru medicină din acest an. Neîmpărţit cu altcineva, adăugă 
el. 

O clipă ce părea că nu se mai termină fu liniște. Apoi femeia 
spuse doar atât: 

— Oh! Un simplu sunet, care exprima totuși o paletă întreagă 
de sentimente - bucurie, surpriză, satisfacţie, veselie, dar și 
ceva întristare. Ce frumos, continuă ea după un moment, 
trebuie să spun că mă cam surprinde. 

Hans-Olof era încurcat. Nu părea că se preface, deși cineva 
trebuie să fi fost sigur că ea va câștiga. Să nu i se fi spus nimic? 
Așa se părea. Și? Și ea era doar un pion într-un joc jucat de alții. 
Alţii mai puternici. Mai lipsiţi de scrupule. 

Se ridică. Brusc simţi că nu mai suportă să stea acolo nici 
măcar un minut. Urmărit de privirile mirate ale celorlalţi, se 
duse la ușă, apăsă clanţa, ieși din sală și din aerul stătut, pe 
balcon, unde era răcoare și liniște. Se rezemă de balustradă, 
trase cu urechea la murmurul ce se ridica de jos, unde ziariștii 
își montau camerele răbdători, privi în gol și așteptă până când 
senzația depresivă îl părăsi. 

Jos, un bărbat cu păr blond ciufulit și cu ochelari groși cu ramă 
din corn traversa grăbit foaierul. Nu exista motiv de grabă, 
pentru că abia peste o oră începea conferinţa de presă. Omul 
nici nu lăsa impresia că s-ar grăbi, ci că așa mergea el de obicei. 
La jumătatea drumului simţi că atrăsese atenţia, privi în sus și la 
rândul lui îl examină pe Hans-Olof cu o privire atât de 
pătrunzătoare, încât acesta se retrase doi pași, pentru a nu mai 
fi văzut. 

Mai era ceva mai mult de o oră. Hans-Olof își dădu seama că 
nervii îi erau tensionați la maximum. Conferinţa de presă 
însemna eliberarea. Răpitorii Kristinei au să o vadă - conferinţa 
era transmisă live de televiziune - și vor afla că planul le 
reușise. 

Un tânăr suplu urca treptele, cu o legitimaţie agăţată de 
buzunarul cămășii și cu un laptop sub braț. Omul de la pază îi 


VP - 53 


permise să treacă. Hans-Olof îl cunoștea; era webmasterul, care 
se ocupa de pagina de internet a Fundaţiei Nobel. Era obligaţia 
lui ca în același moment în care în sala Wallenberg se citea 
declaraţia de presă el să o publice pe internet. 

Incă o oră. 

De ce ar mai aștepta aici? Ar fi mai bine să se afle acasă 
atunci când sosea Kristina. Da, sigur. Va pleca acasă. Işi făcuse 
datoria atât faţă de premiul Nobel, cât și faţă de fiica sa. 

Totuși, nu plecă. Simţea că nu era în stare să își ia inima în 
dinţi. Se așeză pe o canapea din balcon, ascultă ecoul vocilor 
îndepărtate din foaier, zgomotul unor pași singulari, ropotul 
averselor de ploaie pe ferestre. Mirosea a soluţii de curățenie, a 
jilav, a cafea... 

Cafea. Se ridică și se îndreptă către spaţiile unde se serveau 
gustări. Încet. Pentru că dispunea de timp. Îngândurat, luă o 
ceașcă albă din teancul ce stătea pregătit pe masa frumos 
aranjată și turnă cafea. Se duse cu ea la fereastră, privi afară în 
dimineaţa cenușie, sorbi lichidul cu  înghiţituri mici, 
concentrându-se asupra gustului amărui. Doar ca să nu se 
gândească la ce se petrecuse în sala adunării. Doar ca să nu se 
gândească la asta. 

Când cineva i se adresă pe neașteptate, se sperie atât de 
tare, încât tresări și vărsă pe costum jumătate din conţinutul 
ceștii. 

— Oh, îmi pare rău, Hans-Olof, scuzaţi-mă! Era Marita Alling, 
una dintre puţinele femei care făceau parte din colegiul Nobel. O 
femeie robustă, în jur de cincizeci de ani, cu ochelari cu ramă de 
aur, cu preferinţe pentru coafura tapată, care lucra în 
cercetarea leucemiei. Luă imediat un snop de șervețele din 
hârtie și i le întinse. Ce prostie din partea mea, ar fi trebuit să 
bag de seamă că eraţi complet pierdut în gânduri. lată, luaţi... 
Doamne, costumul dumneavoastră cel bun! Sper să nu rămână 
pătat. Vă plătesc curățatul, bineînțeles. 

— Nu-i nimic, nu este chiar atât de rău. Dar era rău. Costumul 
Glencheck, ultimul pe care Inga i-l alesese; lichidul maroniu se 
infiltrase în fibrele de culoare mai deschisă dintre dungile mai 
închise la culoare, de parcă fusese acid. Hans-Olof o lăsă să Îi ia 
din mână ceașca cu ghinion și cu un efort inutil râcâi locul cu 
pricina. Eu ar fi trebuit să fiu mai atent. 


VP - 54 


— Nu frecaţi, căci în acest mod doar o împrăștiați. Trebuie să 
tamponaţi, ca să se absoarbă în șervețel... Staţi puţin, iată și 
șervețele curate. Goli complet suportul cu șervețele, îi luă din 
mână șerveţelele devenite maronii și le aruncă într-un coș de 
hârtii cu o îndemânare care trăda o experienţă de laborator de 
decenii. Știu eu o curăţătorie în oraș, cu adevărat foarte bună. In 
Sergelgatan. Nici nu o să credeţi câte bluze și blazere mi-au 
salvat mie. 

De fapt era bucuros că ea bătea câmpii și el se putea limita la 
a șterge petele; i se oferea astfel posibilitatea să își mai revină. 

— Zău că îmi pare rău. Eram prea bucuroasă că în sfârșit o 
femeie a primit din nou premiul Nobel, și încă fără să îl împartă 
cu altcineva, continuă Marita. Vă amintiţi că ultima dată s-a 
întâmplat asta acum mai bine de douăzeci de ani? 

Hans-Olof încuviinţă din cap. 

— Barbara McClintock, 1983. Era în anul în care am venit la 
Karolinska. 

Renunță. Cu mijloacele aflate la îndemână costumul nu mai 
putea fi salvat. Aruncă ultimul șerveţel în direcţia coșului, dar 
greşi ţinta. 

— McClintock, exact. Așteptase premiul timp de treizeci de 
ani. 

Barbara McClintock făcuse descoperirile cu privire la 
mobilitatea elementelor genetice într-o perioadă când nu se 
cunoștea nici măcar structura acidului dezoxiribonucleic. 

Marita Alling oftă: 

— Și acum Sofia Hernândez Cruz; ea nu a așteptat nici măcar 
douăzeci de ani. Știţi, uneori am impresia că lucrurile se 
îndreaptă încet către mai bine. 

— Chiar așa? 

Hans-Olof simţi o înţepătură în piept. Da, și el se gândise la 
asta. La progresul din medicină, din știință și într-o zi și din 
restul lumii. Că va veni ziua în care se va sfârși cu bolile, cu 
războiul, cu nevoile și cu foametea. 

In acel moment ușile sălii unde avea loc adunarea se 
deschiseră larg, și membrii Adunării Nobel ieșiră într-un șuvoi de 
vorbe și râsete bărbătești. Venise vremea conferinței de presă. 

Marita lăsă jos ceașca ei. 


VP - 55 


— Trebuie să fiu acolo, spuse ea. Îl mai privi cu seriozitate: 
Promiteţi-mi că veţi duce costumul la curățătoria din 
Sergelgatan. La blocuri. Acolo jos, nu se poate să nu o găsiţi. 

Hans-Olof confirmă: 

— Promit. 

Privi în urma ei, cum se îndrepta către scară, apoi se privi pe 
sine, de sus până jos. Poate că într-adevăr va proceda așa. 
Costumul era încă bun, și în plus reprezenta o amintire de la 
soţia sa. 

Primele grupuri care  ieșiseră se  despărțiseră deja 
împrăștiindu-se în hol și în spaţiile pentru gustări. Era timpul să 
dispară. Nu mai voia să vadă pe nimeni, să mai suporte buna 
dispoziție a altora, nu mai voia să fie antrenat în nicio discuţie 
privind argumentele pro și contra deciziei. 

Coborând, ezită cu privire la conferinţa de presă... Voia să mai 
arunce doar o privire înainte de a pleca. 

Ca în fiecare an în această zi, auditoriul Wallenberg era plin 
până la ultimul loc. Profesorii curioși din Adunarea Nobel, care 
voiau să asiste la prezentarea laureaţilor, se înghesuiau pe 
lângă pereţii cu dungi galbene și sub ferestrele ca de catedrală. 
De-a lungul peretelui din spate era o pădure de camere de 
televiziune și aparate foto pe stative. In șirurile de scaune 
așezate pe trepte succesive, ziariști din toată lumea scriau de 
zor în notesurile lor sau studiau comunicatul de presă împărțit 
de două secretare ale biroului Nobel. 

Membrii comitetului Nobel stăteau pe podiumul din lemn de 
cireș, cu lămpi de birou emisferice din sticlă mată între ei, ceea 
ce dădea scenei aerul unui show de televiziune. In fața lui 
Ingmar Thunell se afla un laptop conectat la un sistem de 
proiecţie. Pe peretele din spatele lui apăruse proiectat un 
portret supradimensionat al Sofiei Hernândez Cruz. 

— ... Modul revoluţionar de abordare și evaluare, care în cele 
din urmă a condus la experimentele ei de la Alicante devenite 
celebre, explică el, reprezintă o întrebare pe care și-a pus-o 
atunci când a început să cerceteze funcționarea narcozei. In loc 
de a se întreba, ca de obicei, ce este starea provocată de 
pierderea cunoștinței, doamna Hernândez Cruz s-a întrebat mult 
mai mult: Ce este de fapt starea de veghe? In această întrebare 
ea vede sintetizată problema esențială a cercetării 


VP - 56 


neurofiziologice. Nu diminuarea percepţiei, ci percepția însăși 
este enigma enigmelor. 

Hans-Olof îl redescoperi pe bărbatul văzut din balcon, cel cu 
părul vâlvoi și ochelari groși. Exact în același moment își 
întoarse și acesta capul, astfel că privirile lor se încrucișară. Era 
unul dintre chipurile pe care le vedea an de an cu această 
ocazie. 

— Experimentele doamnei Hernández Cruz, continuă Thunell, 
arată că unele fenomene, care până acum erau considerate 
cauze ale proceselor neuronale sunt, în realitate, consecințe ale 
acestora. Privi mustăcind în mulţime și continuă: Este vorba 
despre ceva ce nu ar trebui confundat, doamnelor și domnilor. 
Atunci când adie vântul, frunzele pomilor se mișcă, totuși nu ele 
produc vântul. 

Ceea ce dădu naștere la râsete. 

Hans-Olof îl văzu pe bărbat ridicându-se și rugându-i pe 
oamenii din rândul lui de scaune să îl lase să treacă. Ce însemna 
asta? Făcu un pas înapoi, în spatele unui cameraman corpolent 
plictisit. 

Era vremea să plece. Pe undeva totul începea să Îl 
neliniștească. Se întoarse, se îndreptă prin foaierul gol către 
garderobă, smulse pardesiul de pe umeraș și îl îmbrăcă în drum 
către ușă. 

— Profesore Andersson! 

Nu acum. Doar se grăbea. Pentru restul zilei voia să fie doar 
Hans-Olof Andersson, tată singur, răspunzător de educația unei 
fiice adolescente. 

— Profesore Andersson, așteptați! Trebuie să vă întreb ceva. 

Hans-Olof privi în jur. Era ziaristul. Părul zbârlit, ochelarii 
groși. Venea din spatele lui cu pași atât de grăbiţi, încât se 
părea că nu va mai scăpa. 


VP - 57 


e Capitolul 11 


Nu mai avea cum să scape. 

— Lăsaţi-mă în pace, pufni Hans-Olof și mări pasul cât putu de 
mult. 

Dar el avea cincizeci și unu de ani, pe când cel care îl 
urmărea avea cel mult douăzeci și cinci; era o luptă incorectă. 

— De ce Sofia Hernândez Cruz, profesore Andersson? întrebă 
bărbatul, învârtindu-se în jurul lui fără măcar să își fi pierdut 
răsuflarea. 

În sfârșit, Hans-Olof se opri. 

— Ar fi trebuit să rămânețţi la conferinţa de presă. Menirea ei 
este tocmai aceea de a explica aceasta. 

Bărbatul clătină clin cap rânjind. 

— Tocmai că nu. Acolo se va explica de ce doamna profesor 
Hernândez Cruz a meritat premiul Nobel pentru medicină. Nu se 
va explica de ce a fost aleasă tocmai ea. 

— Pentru că majoritatea Adunării Nobel a votat pentru ea. 
Foarte simplu. 

— Ah, da. Rânjetul bărbatului nu mai înceta. Dar de ce a votat 
majoritatea pentru ea? Asta mă întreb. Vedeţi dumneavoastră, 
ultimele luni mi le-am petrecut luând interviuri profesorilor de la 
acest institut prestigios, și totdeauna am fost surprins de 
reacţiile negative produse doar când aminteam de Sofia 
Hernândez Cruz și de experimentele ei. 

Hans-Olof simțea cum respiraţia i se liniștea treptat. Omul 
avea bineînțeles dreptate. Exact aceasta fusese atmosfera 
generală. 

— Și chiar vă așteptați să comentez acum? întoarse el 
întrebarea. 

Ziaristul își trecu cu mâna prin părul zbârlit. 

— Așa sperasem, ca să fiu cinstit. 

Hans-Olof clătină din cap. 

— Știţi că noi păstrăm tăcerea asupra modului în care a 
decurs votarea. Ceea ce dumneavoastră numiți „reacţii 
negative” au fost pur și simplu nervii iritaţi de încercarea 
dumneavoastră de a trage de limbă interlocutorii. 


VP - 58 


Lucru pe care nici el nu îl credea, dar care suna bine. Era un 
răspuns corespunzător pentru cazul în care răpitorii Kristinei îl 
însărcinaseră pe cel din faţa lui să îl supună unei probe. 

— Nu a fost vorba de nervi iritaţi și nu am tras de limbă pe 
nimeni. A fost vechea afirmare a superiorității bărbătești, nimic 
mai mult. Bărbaţii aceștia în vârstă urăsc ideea ca tocmai o 
femeie să fi revoluţionat neurofiziologia într-o manieră în care 
înaintea ei a făcut-o doar un Max Planck cu fizica. Veșnicul lui 
rânjet pierdu puţin din impertinenţă, și în ochii îi apăru o 
strălucire dură în spatele ochelarilor cu rama neagră. Mă întreb 
ce s-a întâmplat de le-a venit altă idee tocmai la votare. 

Hans-Olof îl privi cu un sentiment crescând de neputinţă. Nu 
mai scăpa de el? Cu cât dura mai mult această discuţie, cu atât 
mai mare era pericolul ca el să vorbească ce nu trebuia. 

— Despre aceasta nu pot să spun nimic. Regulamentele ne 
cer tuturor să păstrăm tăcerea asupra problemelor interne. 

Interlocutorul îl privi sceptic. 

— Eu am senzaţia că se petrec niște lucruri ciudate. 

— În știință contează faptele, nu senzațiile. 

Bărbatul dădu gânditor din cap și apoi privi în jur, ca și cum 
pe undeva pe acolo s-ar afla argumente care să îl ajute. 

— Poate că veţi râde, dar eu m-am făcut ziarist pentru că, 
adolescent fiind, am vazut filmul /ncoruptibilii. Idolii mei sunt și 
astăzi Bernstein și Woodward. Și dacă s-ar întâmpla ca premiul 
Nobel să își descopere cândva Watergate-ul lui... Il privi pe 
Hans-Olof cu ochii îngustaţi; din rânjetul lui nu mai rămăsese 
nimic. De-ar fi așa, eu vreau să fiu acela care să îl descopere. 

Hans-Olof decise să pună capăt discuţiei. 

— Acum trebuie să plec. 

Ziaristul îi întinse o carte de vizită. 

— Luaţi-o. Dacă vreodată veţi vrea să îmi spuneţi ceva. 

— Nu, se apără Hans-Olof. Mulţumesc. 

Bărbatul se apropie de el și, mai înainte ca acesta să poată 
reacţiona, îi vâri cartea de vizită în buzunarul de la piept. 

— Pentru orice eventualitate, rânji acesta din nou. Niciodată 
nu se poate ști. 

Apoi se întoarse și plecă. 

Hans-Olof privi în urma lui până când acesta dispăru în 
intrarea forumului Nobel. După care scoase din buzunar cartea 
de vizită și se uită la ea. 


VP - 59 


Deci îl chema Bengt Nilsson. Reporter la Svenska Dagbladet. 
Alături de două adrese de e-mail se aflau nu mai puţin de șase 
numere de telefon, ceea ce din experienţă însemna că la o adică 
nu puteai da de el la niciunul dintre aceste numere. 

Hans-Olof rupse cartea de vizită în bucățele mici, pe care le 
aruncă în cel mai apropiat coș de gunoi. Apoi se îndreptă către 
mașină. Era timpul să se ducă acasă și să pregătească totul 
pentru Kristina. 

(J 

Pe drumul spre casă făcu febril cumpărături, fără să se mai 
gândească la prețuri sau că multe dintre cele cumpărate se vor 
altera înainte de a apuca să fie mâncate. Esențialul era ca în 
casă să fie destul din orice. 

Simţi aproape o ușurare că Kristina nu ajunsese acasă 
înaintea lui. Asta îi acorda timp să facă ordine și să pregătească 
ceva, și în primul rând o cacao mare și fierbinte. Kristina bea 
întotdeauna cacao atunci când nu se simţea bine, și Hans-Olof 
nu se îndoia că după această experienţă traumatizantă nu se va 
simţi bine. Pe urmă vor prepara împreună o pizza. Kristinei îi 
plăcea pizza. După ea, s-ar îi mâncat pizza în fiecare zi. 

În seara asta vor rămâne mult timp împreună. Vor vorbi. 
Poate că ea era furioasă pe el pentru că nu o păzise de cele ce 
se petrecuseră. Cine putea ști ce avea ea de povestit, ce i se 
întâmplase? Va trebui ca el să îi dea multe explicații. 

Ar fi cel mai bine să o scutească la școală și pentru 
următoarea zi și să nu se ducă nici el mâine la muncă. După 
acest coșmar nu se puteau comporta ca și cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. Ar fi bine să facă împreună ceva care să îi dea ei 
posibilitatea să își descarce sufletul. Nu pentru că ar fi 
considerat cine știe cât de mult necesară această terapie, dar 
oricum era tatăl ei, putea să fie alături de ea, și dacă asta nu 
ajuta, putea să îi facă rost fiicei sale de un ajutor profesional, nu 
era nicio problemă. _ 

La consecinţe mai grave nici nu voia să se gândească. In 
acest oraș se simţise întotdeauna în siguranţă, ca și în această 
țară; dar ca să afle că poliţia era penetrată evident cu forțe 
criminale era un șoc pentru el. 

Poate că va trebui să renunţe la postul său. Poate că numai 
astfel se va putea evita ca situaţia să se repete și anul viitor. 


VP - 60 


Dar la aceste lucruri se va gândi abia peste câteva zile. În 
acest moment conta numai faptul de a-i pregăti fiicei sale o 
primire frumoasă. 

Așa că pregăti sticlele cu lapte, sucurile de fructe și dulciurile, 
puse cacao proaspătă în cutia cea mare și așeză melci cu 
scorțișoară pe capacul de la sobă, pe care să îi încălzească mai 
târziu. Tăie componentele pentru pizza - ceapă, ardei, ciuperci, 
roșii - spălă salata, rase brânză și puse totul la păstrat. 
Cumpărase două blaturi congelate: unul îl scoase să se 
dezgheţe, ca să îi fie mai ușor în cazul în care Kristinei i-ar fi fost 
foame. Mai cumpărase pâine, prăjituri, chifle pentru încălzit, 
uscăţele, cantităţi imense de cârnaţi și brânză și tot felul de cutii 
cu pește. 

Dar în cele din urmă totul fu rânduit, turnat și pregătit, 
soarele apunea afară și Kristina încă nu revenea. Hans-Olof 
încetase să mai trebăluiască în bucătărie. Stătea pe canapea, 
nemișcat, hipnotizând telefonul, pe care îl privea cu impresia că 
inima îi va face explozie când acesta va suna. 

Puțin înainte de ora opt sună telefonul, dar inima nu îi explodă 
și el ridică receptorul. 

— Bună seara, profesore. Era din nou vocea aceea guturală. 
Mă bucur că totul a avut loc așa cum am discutat. După cum mi 
se spune, dumneavoastră aţi fost chiar primul care a ridicat 
mâna pentru doamna Hernândez Cruz. Suntem foarte mulțumiți 
de dumneavoastră. 

— Unde este fiica mea? întrebă Hans-Olof, cu senzaţia că se 
pierdea în sine. 

— Se simte bine, nu aveți nicio grijă. 

— De ce nu este încă acasă? 

— De ce ar fi? 

— Așa s-a stabilit, că o veţi elibera dacă votez pentru 
candidata dumneavoastră. 

Vocea din telefon căpătă o nuanţă metalică, nemiloasă: 

— Nu, mă tem că nu așa s-a stabilit. S-a stabilit că nu i se va 
întâmpla nimic, dacă cooperați. 

— Ce? interveni Hans-Olof, găfâind. 

Işi propusese să nu-și exteriorizeze sentimentele, dar nu prea 
reușea. 

— Dar profesore Andersson, se auzi vocea, mustrătoare, 
puneţi-vă în situaţia mea. Știu că sunteţi un om extrem de 


VP - 61 


moral, un om cu principii. Doar pentru a vă păstra integritatea, 
respingeți o sumă, pentru care altcineva ar săvârși o crimă. Ce 
ar putea face cineva ca mine? Îmi fac doar treaba. Și știu din 
experiență că oamenii ca dumneavoastră sunt precum ciuma în 
meseria noastră. Nimeni nu este mai greu de controlat ca un om 
cu simţul moralei. De aceea încă nu vă pot înapoia fata. 

Hans-Olof simţi că începe să-i ardă ochii. 

— Cum așa? Nu înțeleg. Am făcut totuși ceea ce aţi vrut. 

— Este așa de greu de înţeles pentru un om cu inteligenţa 
dumneavoastră? Gândiţi-vă. In cei peste o sută de ani de istorie, 
premiul Nobel nu a fost retras niciodată. Bineînţeles că nu 
doresc, ca după tot efortul nostru, să se întâmple acest lucru 
tocmai cu premiul Sofiei Hernândez Cruz. Dacă v-aș da acum 
fata, va trebui să îmi fie teamă că veţi declanșa un tămbălău, 
nu? De aceea Kristina va trebui să beneficieze de ospitalitatea 
noastră până la acordarea premiului. 

Privirea lui Hans-Olof trecu peste farfuriile și sticlele pregătite, 
peste melcii cu scorțișoară de pe sobă, peste masa pusă, și totul 
se estompă ca acoperit de ape. 

— Asta... asta nu puteți face. Mai sunt două luni până atunci. 
Vă rog, Kristina are abia 14 ani! 

— Se descurcă excelent, credeţi-mă! Și așa va fi și în 
continuare, dacă sunteţi rezonabil și colaboraţi. 

— Cel puţin, pot vorbi cu ea? 

— In seara aceasta nu. 

— Dar când? 

— Vă vom anunţa noi. Începând de acum, ieșiţi cât mai puţin 
posibil, și atunci veţi putea schimba câteva cuvinte cu fiica 
dumneavoastră. 


VP - 62 


e Capitolul 12 


După încă o noapte ca de plumb, Hans-Olof se împăcă cu 
inevitabilul. În timp ce a doua zi dimineaţa mânca melcii cu 
scorţișoară rămași, cugetă la ceea ce avea de făcut. 

Prima problemă era școala. Două luni de absenţă nu puteau fi 
justificate cu ușurință. In niciun caz nu putea să pună pe cineva 
de acolo la curent cu situaţia; școala era o instalaţie de 
răspândire cât mai rapid posibil a noutăţilor confidenţiale. El 
însuși, care evitase cât putuse orice cleveteală, știa în ce 
căsnicii avea loc o criză, cine cu cine avea legături și a cui firmă 
avea dificultăți cu plăţile. Pe lângă aceasta, va fi necesar să 
găsească o explicaţie plauzibilă a absenței Kristinei faţă de 
ceilalţi elevi, așa că trebuia să inventeze ceva. 

Căută prin cărţi de specialitate o boală gravă, ce ar putea fi 
credibilă pentru fiica lui, și, când găsi una, puse mâna pe telefon 
pentru a suna școala. De data aceasta avu grijă să vorbească 
personal cu directoarea școlii, și, pe un ton grav - care fără a 
mai mima era oricum tensionat fără nicio îndoială îi relată că 
Kristina făcuse ieri febră mare, care a continuat și noaptea. La 
început crezuse că este o simplă răceală obișnuită în acest 
anotimp. Dar când se întorsese acasă seara, fiica prezenta 
simptome atipice, motiv pentru care în cursul nopţii o dusese la 
spital. 

— Sper că nu este nimic grav, zise directoarea școlii. 

— Din păcate nu este așa, spuse Hans-Olof, gândindu-se că 
fiica sa era în mâinile unor criminali inconștienţi și că nu mai știa 
nimic despre ea de treizeci și șase de ore. Au stabilit că are 
limfogranulomatoză. Este un cancer cunoscut și sub denumirea 
de sindromul Hodgkin. Trebuie să fie tratată cât mai rapid 
posibil. 

— Dumnezeule mare! 

— Va trebui să rămână în spital până la mijlocul lui 
decembrie, pentru primele tratamente. 

— Groaznic! se auzi respiraţia grea a femeii. Colegii de clasă 
ai Kristinei vor fi înspăimântați dacă aud asta. Și trebuie să vă 


VP - 63 


spun că și eu sunt înspăimântată. Urmă o pauză, după care 
întrebă: Poate fi vizitată? 

Hans-Olof prevăzuse că i se va pune această întrebare. 

— Momentan nu. Face o polichemoterapie care îi va slăbi 
enorm sistemul de apărare. Nu o pot vedea nici eu. Ceea ce nu 
era deloc o minciună. Orice vizită ar putea literalmente să o 
omoare. 

— Ah, da, răspunse iute femeia. Înţeleg, dar în mintea mea 
este o vraiște... Mă gândesc tot timpul la ce ar avea nevoie 
Kristina, de asta trebuie avut grijă, ca să trăiască, nu? 

Hans-Olof se gândi la gangsterii necunoscuţi și la faptul că el 
nu știa dacă aceștia nu îi făcuseră ceva Kristinei. Răspunse: 

— Da, asta trebuie. 

— Ce teribil! Și cât de brusc se poate întâmpla, de azi pe 
mâine... 

— Da. Hans-Olof tuși. De fapt am sunat și ca să vă întreb dacă 
aveţi nevoie de ceva scris. 

— Cum? Oh, da, așa este. Aveţi dreptate. Trebuie să ne 
gândim și la așa ceva, nu? Da, mă tem că am nevoie de ceva 
scris. 

— Este suficient ca eu să vă încunoștinţez în scris, ori aveţi 
nevoie de ceva scris de la clinică? 

Își tinu răsuflarea. 

— Ar fi bine să fie de la clinică. 

Hans-Olof se încruntă. Se temuse de asta, și habar nu avea 
cum să facă rost de un astfel de document. Poate că lucrul cel 
mai bun era să o tot amâne. 

— Bine. Atunci am să obțin așa ceva. Probabil că va dura 
câteva zile, dar nu este o chestiune foarte urgentă, nu? 

— Nu, nu, se simţi în fine ea obligată să îi mai ușureze 
situaţia. Acum aveţi alte griji. Voi avea nevoie de asta mai 
târziu. 

Îi promise că va rezolva problema, puse receptorul în furcă și 
observă că mâinile îi tremurau. Spera că nu îi scăpase nimic. Că 
nimeni nu va avea suspiciuni. 

Cea de a doua problemă se numea Aimee, și aceasta era 
menajera. O marocană rotofeie, cu pielea închisă la culoare și o 
vârstă greu de ghicit, dar oricum nu prea tânără judecând după 
șuvițele încărunţite. Venea de două ori pe săptămână și se 
ocupa de tot ce depășea aptitudinile gospodărești limitate ale 


VP - 64 


lui Hans-Olof. Venea întotdeauna după-amiaza și era obișnuită 
să o coopteze pe Kristina la treburi, convingerea ei de 
nestrămutat fiind că fetele trebuiau să înveţe la timp cum se 
conduce o gospodărie. Hans-Olof aderase la această convingere, 
spre nemulţumirea fiicei, dar sperând că fetei îi va prinde bine 
cândva. 

Problema nu era că Aimee va pune întrebări incomode. 
Trebuia să o determine să nu mai vină. În același timp nu voia 
să o piardă. Și în cazul în care Kristina se întorcea acasă, ceea 
ce el spera dureros de intens, ar fi fost în avantajul ei să 
găsească lucrurile așa cum le lăsase. 

Deci nu putea să o concedieze pur și simplu pe Aimee. Și nu 
putea nici să îi spună că Kristina era grav bolnavă, pentru că în 
această situație nimic în lume nu ar putea-o împiedica pe Aimee 
să scotocească prin toate spitalele din Stockholm și la nevoie 
din întreaga Suedie. 

— In următoarele două luni, sora mea va locui la noi, îi explică 
el imediat ce o prinse la telefon. Soțul ei va fi supus unei 
operaţii dificile la spitalul Karolinska. 

— Nu știam că aveţi o soră, răspunse Aimee. 

Aceasta era pe bună dreptate surprinsă, căci Hans-Olof într- 
adevăr nu avea nicio soră. 

— Este... hmm... soră vitregă. Nu ne înţelegem grozav, și în 
mod normal nu ţinem legătura. Își drese glasul: Chestiunea este 
că ea insistă să se ocupe de gospodărie cât timp stă aici. Nu 
îndrăznesc să mă opun, pentru că ar deveni insuportabilă. De 
aceea v-aș ruga că în următoarele două luni să nu veniţi. Pe 
durata acestei suspendări, vă plătesc totuși jumătate din 
câștigul dumneavoastră, se grăbi el să adauge. 

La capătul celălalt al firului se auzi un oftat de adâncă 
nemulţumire. 

— Nu că aș fi moartă după banii dumneavoastră, dar fapt este 
că în următoarele două luni nu pot consuma căldura la jumătate 
și nu pot nici să plătesc doar jumătate din chirie. lar cei doi puști 
ai mei oricum mănâncă tot mai mult pe zi ce trece. 

— Da, înțeleg. Ce aţi zice de șaptezeci la sută? 

In final se înțeleseră pentru optzeci la sută, lucru cu care 
Hans-Olof era mulțumit, pentru că la nevoie i-ar fi oferit și 
întregul salariu - negociase cu ea numai pentru a fi mai credibil. 
Și știa că și Aimee era mulțumită. 


VP - 65 


După ce rezolvase în acest mod tot ce era de rezolvat, se 
duse ca în fiecare dimineaţă la institut, unde se comportă ca și 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Își văzu de treaba lui cât de bine 
putu, în discuțiile cotidiene purtate nu lasă să se observe nimic, 
salută colegii întâlniți și se strădui să fie la zi cu birocraţia 
hârtiilor. Seara pleca cât putea mai repede, cumpăra de la un 
supermarket aflat în drum tot ce avea nevoie și, ajuns acasă, se 
așeza lângă telefon. In unele seri, sunau și putea să vorbească 
cu Kristina, în altele aparatul rămânea mut și el aștepta zadarnic 
până târziu în noapte. 

Din când în când mai suna câte un coleg de clasă, o 
profesoară sau o mamă a vreunei colege, și se interesau cum îi 
mai mergea Kristinei. Viaţa ei mai era încă în pericol, le explica 
Hans-Olof. Colegii de clasă voiau mai ales să știe dacă nu îi pot 
telefona. 

— Din păcate nu se poate, le răspundea mereu, fără să se 
lanseze în explicații. 

În institut nimeni nu bănuia nimic. Nimeni, cu excepţia lui 
Bosse Nordin, care îl pândise în parcare la două zile de la 
votare: 

— Stabiliserăm să ne vedem ieri-seară. 

— Ce? tresări Hans-Olof, dar în același moment își aminti. Ah, 
da, așa este. Imi pare rău, eu... uitasem complet. 

Era adevărat. 

— Chiar așa? interveni Bosse. Sau mă ocolești? 

Hans-Olof făcu ochii mari. 

— Eu? De ce? Cum de ţi-a venit... De ce te-aș ocoli, pentru 
Dumnezeu? 

— Poate pentru că te miri. 

— Eu? Hans-Olof îl privi fix pe omul pe care îl considerase 
atâta timp prietenul său. Ințelese că Bosse voia să-și justifice 
comportamentul de la vot. Ei, da, ca să fiu cinstit... după cum ai 
vorbit despre Sofia Hernândez Cruz... 

— Vezi tu, asta trebuie să ţi-o explic. Bosse dădu din cap și îl 
luă de braţ, într-un neașteptat gest de apropiere. Dar mai întâi 
trebuie să te întreb ceva. 

— Da? 

— Ai acceptat banii? 

Hans-Olof tresări. 

— Bineînţeles că nu! Doar ţi-am spus. 


VP - 66 


— Nu ţi i-au mai oferit o dată? O sumă mai mare? 

— Nu. 

Părea zăpăcit. 

— Da? Remarcabil, observă el, încruntându-se. Și totuși, ai 
votat pentru Hernândez Cruz, uite-așa? 

— Eu nu îmi modific opiniile doar pentru că apare un nebun cu 
o valiză plină de bani, ripostă Hans-Olof, cu satisfacția reală că 
măcar acum nu minţea. 

Bosse clătină din cap oftând. 

— Eu sunt de vină. 

— De vină? Pentru ce? 

— Că te-au deranjat. Sau să zicem că eu am fost cel care a 
declanșat tot. Am fost întrebat cine pentru ce candidaţi ar vota 
și am spus ceea ce știam. 

Hans-Olof simţi cum îl cuprindea indignarea. 

— Nu ar fi trebuit să faci asta! 

— Hans-Olof... 

— Cui? Cui i-ai spus? 

Bosse ridică mâna. 

— Stai, lasă-mă să îţi explic. Știi cum am ajuns în situația 
asta? Ca pe vremuri, la școală. Când eram de 16-17 ani, în clasă 
s-a trasat o linie de demarcaţie între iniţiaţi și profani. Unii 
făcuseră deja sex, ceilalţi nu făcuseră. Nu era numai asta, ei nici 
măcar nu bănuiau ce era de cealaltă parte a liniei. Unii habar nu 
aveau că într-adevăr exista ceva ce se numea sex. 

Hans-Olof începea să se simtă tot mai jenat. După clasificarea 
făcută de Bosse, el se număra evident printre ultimii. Pentru 
prima dată făcuse sex la treizeci și cinci de ani, cu cea care 
avea să îi devină soţie, și, de când aceasta murise, sexul 
dispăruse din viaţa lui. 

— Nu știu ce are a face asta cu chestiunea noastră. 

Bosse îl luă pe Hans-Olof de umeri și amândoi se întoarseră 
astfel încât să poată privi pe diagonala parcajului. 

— Ştii mașinile colegilor tăi, nu? Ştii al cui este Mercedesul 
acela? 

— Da, este al lui Ulrik. 

— Dar Volvo acela nou-noutț, verde, cu canapea din piele și cu 
toate dotările? 

— Este al lui Björn, nu? 


VP - 67 


— Exact. Și rabla aia mâncată de rugină, acolo în spate, care 
acum câteva secole era un Fiat? 

— A lui Lars. 

— Bun. Și acum gândește-te la toţi cei care au ridicat mâna 
pentru Sofia Hernândez Cruz și vezi ce mașini conduc. 

Hans-Olof făcu ce i se spusese. Cu senzaţia că se despica 
pământul sub el, recunoscu că, cu excepţia lui și a Maritei Alling, 
practic toţi ceilalți care votaseră pentru Sofia Hernández Cruz 
conduceau mașini noi, scumpe, pe când ceilalţi erau proprietarii 
unor autoturisme vechi, uzate, asupra cărora anii lăsaseră urme. 

— Asta nu este adevărat! exclamă involuntar. 

— Este adevărat, spuse Bosse Nordin. Știi și tu. Din salariul de 
om de știință nu îţi poţi permite astfel de mașini. 

Respirația lui Hans-Olof se acceleră. 

— Au fost mituiţi? Toţi? 

— Bun venit în realitate! Bun venit în clubul inițiaților! 

— Dar... Bosse, cum este posibil? Tu? Ponturile tale cu bursa? 
Totul este o păcăleală? 

— Încercări neajutorate de a reobţine independenţa. 

Hans-Olof simţi că trebuie să se așeze. Nu, mai bine s-ar 
întinde. Pipăi în căutarea tabletelor, dar toate erau în sertarul 
biroului său. 

— Și de cât timp merge așa? 

— De ani de zile, spuse fiziologul celular. Scutește-mă de a-i 
număra. 

— Dar cum așa? Adică, părerea mea... banii nu sunt totul. Noi 
suntem oameni de știință, Bosse, te rog! Cum este posibil? 

— Începutul a fost absolut nevinovat. Chestiile astea încep 
totdeauna nevinovat, știi? Întâi te testează, sondează cam până 
unde ești gata să mergi și te momesc din treaptă în treaptă. Mai 
întâi apar invitaţiile la prelegeri, absolut nevinovate, absolut 
corecte. Însă camera de la hotel este puţin mai luxoasă decât de 
obicei și biletul la avion este la clasa întâi, în loc de economic, 
dar așa ceva îţi face plăcere, nu? Odată apari ca principalul 
vorbitor, te miri, dar asta este. Onorariul pentru prelegere îţi 
taie răsuflarea, și cu totul întâmplător într-o seară intri în vorbă 
cu un consilier financiar, care îţi destăinuie că te comporțţi ca un 
idiot când este vorba despre impozite. Și în următoarea zi 
organizatorii îţi propun să îţi achite cea mai mare parte a 
onorariului cu bani peşin, fără chitanţă, să ţi-i investească în 


VP - 68 


Luxemburg sau în Gibraltar, în diverse fonduri sau acţiuni, și așa 
mai departe, și tu dai din cap și accepţi, cu senzaţia că așa este 
normal, că ești unul dintre aceia care știu cum trebuie să ia 
viaţa... 

Lui Hans-Olof nu îi venea să creadă ce auzea. 

— Și pe urmă? 

— Tot timpul a mers bine. Nicio durere. Când și când o 
recomandare acordată la cerere, OK, dar contul din Elveţia 
crește, deci care este problema? O mică informaţie, ca între 
prieteni? Dă-le dracului de reguli, dacă următoarea prelegere 
are loc în Thailanda. Bosse se opri și clătină capul sugestiv. 
Continuă: Floare la ureche. Eu am înţeles de la început că pe 
termen lung ei intenţionează să cumpere un premiu Nobel. 

— Ei? Hans-Olof puse întrebarea pe care intenţionase tot 
timpul să o pună. Cine sunt ei? 

— Desigur Rutlipharm. Firmă elveţiană, ca și decedata 
Hoffmann-LaRoche, o firmă mică în permanent pericol de a fi 
înghițită de către una dintre marile firme. Pfizer, Merck, Glaxco 
toate în poziţie de start, cu fonduri de război mai mari decât 
bugetele pentru apărare ale multor țări. Cu alte cuvinte, 
Rutlipharm avea nevoie de o strategie pe termen lung, pentru a 
face să-i crească cotaţiile la bursă. 

— Premiul Nobel. 

— Eu cred că acesta a fost nucleul strategiei. Am urmărit 
cursul. Un plus de treizeci și două de procente de la anunţarea 
premiului. Socotit la capitalizarea pieţei face... nu știu, miliarde 
în orice caz. Astfel că acum Rutlipharm stă mai bine ca oricând. 
Și este doar începutul. 

Hans-Olof simţi în adâncul lui o senzaţie întunecată, imensă, 
ce putea fi numai frică teribilă. Kristina și el erau deci 
amestecați în manipulări de miliarde. Asta explica hotărârea 
lipsită de scrupule cu care procedaseră necunoscuții. 

Și prevestea tot ce era mai rău în viitor. 

— Totul are legătură cu accidentul de la Milano, nu? se 
asigură bănuitor Hans-Olof. Cei trei erau și ei trecuți pe lista 
recompenselor. 

Bosse încuviință din cap. 

— La o săptămână înainte de vot, brusc lipsea exact un vot 
sigur. 


VP - 69 


Hans-Olof își dădu la timp seama că și față de Bosse trebuia 
să păstreze aparențele. Nu trebuia să se destăinuie nimănui, din 
cauza fiicei lui era silit să păstreze un groaznic secret. 

— Banii guvernează lumea, nu? spuse el într-o încercare 
anemică de a conduce discuţia către un final. Acum ne-au 
înhăţat și pe noi. 

Colegul lui mai îndesat păru că respiră ușurat pentru faptul că 
el nu o lua mai în serios. 

— Acesta este cursul lucrurilor. Nu are sens să te pui de-a 
curmezișul. 

— Da, confirmă Hans-Olof, nu are sens. Aici ai dreptate. 

— Ar trebui totuși să mergem să bem ceva, mai încercă o 
dată Bosse. Cel mai bine înainte ca eu să intru în concediu. 

În fiecare an Bosse își lua concediul în așa fel, încât să revină 
puţin înainte de festivitatea acordării premiilor Nobel. 

Hans-Olof făcu un gest de respingere. 

— Lasă-mi puţin timp, ca să diger toate astea. 

Pentru că simțea că Bosse nu era mulţumit, propuse să 
amâne seara petrecută împreună pentru una din zilele de după 
festivitatea Nobel, propunere cu care interlocutorul fu de acord 
în cele din urmă, așa că după alte câteva minute de 
pălăvrăgeală inofensivă fiecare își văzu de drum. 


VP - 70 


e Capitolul 13 


Oricât de șocante fuseseră dezvăluirile lui Bosse în primul 
moment, ele doar confirmaseră bănuiala lui Hans-Olof stârnită 
de apariţia bărbatului cu ochii distanţaţi: anume că Institutul 
Karolinska de mult nu mai era acel Shangri-La neatins de 
ticăloşia lumii, așa cum crezuse el, cum voise să creadă. 
Inocenţa era pierdută, și într-o situaţie normală asta ar fi fost 
ceva care l-ar fi întristat. Dar situaţia nu era deloc normală. 

Zilele treceau, se transformau în săptămâni, și astfel trecu 
luna octombrie. În cursul zilei Hans-Olof lucra cu furia omului 
care căuta să uite celelalte probleme ale vieţii lui adâncindu-se 
în muncă, iar seara și la sfârșit de săptămână pândea telefonul. 
Minutele în care putea să vorbească cu Kristina erau singurele în 
care sentimentul de apăsare îl mai părăsea puţin. Ea se simţea 
bine. Primea de mâncare și de băut, ca și rufărie curată, avea la 
dispoziţie o toaletă și un duș propriu, numeroase cărți și un 
casetofon cu muzică, iar supraveghetorii ei erau profesioniști, nu 
apăreau niciodată fără cagulă. De această speranţă se agăța 
Hans-Olof: că avea de-a face cu profesioniști, care doar își 
făceau treaba, și o făceau atât de bine încât nu mai era nevoie 
de înlăturarea unui martor. 

Totuși, o răpire reprezenta fără discuţie o situaţie psihică 
tensionată pentru victimă, și cu cât dura mai mult, cu atât mai 
grave erau consecinţele. Hans-Olof remarcă schimbări în felul în 
care povestea Kristina și în tonul în care o făcea, la început 
insesizabile, dar care treptat deveneau tot mai pregnante. Nu 
numai că se obișnuise cu situaţia ei, ci chiar începuse să o 
accepte. Îi spusese că, la rugămintea ei, unul dintre bărbaţi îi 
adusese o casetă cu piesele muzicale ale trupei ei preferate - 
Hans-Olof nu fusese în stare nici măcar să înţeleagă numele 
acesteia, darmite să-l mai și reţină. li povestea de gândurile pe 
care și le făcea privind situaţia bărbaţilor care o păzeau și de 
problemele întâmpinate de aceștia. Relativ curând nu mai folosi 
termenul „supraveghere”, ci vorbea de faptul că oamenii aceia 
„se ocupau de ea”. Și în cele din urmă începu să se exprime cu 


VP - 71 


„noi”. Bunăoară îl informă că „la noi acum noaptea este frig”, 
ceea ce îi provocă frisoane lui Hans-Olof. 

Dacă Kristina se va întoarce, el își va redobândi și fiica? 

Auzise deja despre acest fenomen, putea să mai caute ceva 
prin cărţi. Culmea ironiei, acesta era denumit în lumea 
psihologiei sindromul Stockholm, ca urmare a observaţiilor 
făcute în 1973 asupra a patru ostatici, care pe timpul unei 
lovituri date la Sverige Kreditbanken fuseseră reţinuţi de 
jefuitori timp de cinci zile și jumătate. În ciuda tuturor 
așteptărilor, ostaticii s-au solidarizat în timp cu cei care îi 
păzeau, după eliberare au cerut clemență pentru autorii faptei, 
și unul dintre ostatici, o tânără, s-a logodit ulterior chiar cu unul 
dintre tâlhari. Acest fenomen fusese observat la multe alte 
cazuri de luări de ostatici, și cu toate numeroasele studii 
științifice și teorii elaborate, își mai căuta încă o explicaţie 
definitivă. 

Telefonul se afla pe măsuţa de lângă canapea, și alături de el 
era un calendar, pe care Hans-Olof bifa zilele. Nu se ajunsese 
nici la jumătatea perioadei. Peste puţin timp începea luna 
noiembrie, de când mai erau mai mult de șase săptămâni până 
pe zece decembrie, când avea loc festivitatea de acordare a 
premiilor. 

Și Kristina se îndepărta tot mai mult, săptămână după 
săptămână. 

În aceste zile Marita Alling îl abordase din nou, interesându-se 
dacă își putuse salva costumul la curăţătoria din Sergelgatan și 
cât îl costase. 

— Este un fel de fix al meu, îi spusese ea. Până la începutul 
săptămânii în care au loc festivitățile cu premiile Nobel, vreau să 
mă achit de toate datoriile. 

Hans-Olof îi explică faptul că găsea această atitudine ca fiind 
un principiu demn de toată lauda, dar până acum nu apucase să 
iasă în oraș. 

— Vreţi să mă ocup eu? se oferi ea. Oricum, este vina mea. 
Dacă îmi aduceţi costumul mâine, o rezolv eu. 

Hans-Olof nu voia să accepte așa ceva. Nu, se va ocupa el 
personal. 

— Dar nu o să așteptați o veșnicie. Starea petelor se va 
înrăutăți dacă le lăsaţi să se usuce timp de mai multe 
săptămâni. 

VP - 72 


Deoarece o putea reîntâlni oricând pe Marita Alling, căreia 
trebuia cu acea ocazie să îi prezinte nota de plată de la 
curăţătorie, ca să o liniștească, în această după-amiază plecă cu 
câteva ore mai devreme de la birou, se duse acasă, luă 
costumul care în tot acest timp stătuse aruncat pe speteaza 
unui scaun din dormitor și se duse în oraș. Lăsă mașina în 
parcarea din Măster Samuelsgatan, de unde mai erau doar 
câţiva pași până la Sergelgatan. 

Între Sergelgatan și Sveavaegen se înălţau cinci blocuri 
sclipitoare, care după aspect păreau construite prin anii '70 și 
ale căror etaje inferioare erau unite, formând un pasaj. Acolo 
găsi curăţătoria atât de cald recomandată de Marita Alling, care 
pentru el nu se deosebea cu nimic de alte curăţătorii cu care 
mai avusese de-a face. Chiar și modul rutinat, lipsit de orice 
chef cu care femeia grasă din spatele tejghelei îi luă în primire 
costumul lăsa orice altă impresie decât una care să îl umple de 
încredere. 

— Am nevoie de o chitanţă, spuse Hans-Olof în timp ce 
femeia scotocea cu mâinile ei cărnoase toate buzunarele hainei. 

— O veţi primi când luaţi costumul, răspunse ea și îi vâri ceva 
sub nas. lată, aţi lăsat asta în costum. 

Hans-Olof luă cartonașul. Era o carte de vizită. Cartea de 
vizită a unui anume Bengt Nilsson, ziarist la Svenska Dagbladet. 

Uluitor. Nu o rupsese? 

— Unde aţi găsit-o? 

Femeia cu buze groase și obraji roșii era pe punctul de a plia 
fiecare piesă a costumului și de a lipi pe fiecare câte un cupon 
numerotat. Arătă către unul din buzunarele hainei. 

— Acolo era. 

Își aminti că ziaristul îi vârâse cartea de vizită în buzunarul de 
la piept. Să îi fi pus o a doua carte de vizită într-un alt buzunar? 
Evident. 

— Mulţumesc. 

Bengt Nilsson. Rafinat tipul! 

Femeia îi dădu dublura cuponului. 

— Joi, îl informă ea cu indiferenţă. 

Hans-Olof mai zăbovi puţin prin pasaj. Era arătos, cu podeaua 
din marmură în alb și negru, iar o Coffee-house invita la câteva 
momente de zăbavă, oferind prăjituri cu ciocolată și cafea la 
ofertă specială. De ce nu? Mai avea timp, și dacă cineva avea 


VP - 73 


dreptul să își mai tragă răsuflarea, atunci el era acela. Luă o 
brownie dolofană și un cappuccino, făcu plata la o tânără care 
zâmbea absent și se duse cu tava la o masă. Luă prima 
înghiţitură și pentru întâia dată în ultimele săptămâni gustă 
plăcerea de a nu trebui să facă ceva anume, de a se lăsa pradă 
cheltuirii fără scop și fără sens a câtorva minute. 

Prăjitura era bună. Hans-Olof degusta și... 

Și dădu cu ochii de bărbatul cu ochii distanţaţi. 

De data aceasta nu era în uniformă de poliţist. Purta o haină 
gri și o șapcă tricotată, neagră, care l-ar fi făcut de 
nerecunoscut, dacă nu ar fi fost acei ochi inconfundabili. 
Traversa pasajul cu pași grăbiţi, adâncit în gânduri. Nu părea să- 
| fi remarcat pe Hans-Olof. De fapt nu se uita nici în stânga, nici 
în dreapta. 

Hans-Olof se aplecă deasupra ceștii, mai luă o înghiţitură, 
urmărindu-l cu coada ochiului în vitrina mai întunecată a 
cafenelei și a magazinelor de modă dimprejur pe omul care 
voise să îi cumpere votul cu trei milioane de coroane. 

De unde naiba apăruse? Să fi fost ceva în legătură cu el? Nu 
părea să fie așa. Era o întâlnire întâmplătoare, și poate... o 
șansă! Hans-Olof așteptă până când bărbatul dispăru în gangul 
întunecos, apoi sări în picioare, lăsă cafeaua și prăjitura, înșfacă 
fularul și plecă în urmărire. 

Pașii îi răsunau în urechi peste măsură de zgomotoși, în timp 
ce îl urma pe celălalt. Care în orice clipă putea să se întoarcă, să 
îl descopere, și pe urmă...? Dar nu se întoarse. O luă glonţ către 
ieșirea din pasaj, unde ușa glisantă se deschise automat în faţa 
lui, lăsându-l să iasă în aglomeraţia umană de pe Sergelgatan. 

Afară era mai ușor să îl urmărească, dar era mai greu să ţină 
pasul cu el. Hans-Olof se împiedica de trecători, când cineva 
mormăia ceva spunea: Ursäkta! Și F6rlat! Şi bineînţeles Tack! - 
cum i se părea - fiecărui al doilea locuitor al Stockholmului, dar 
se grăbea cât putea, căci șapca cea neagră se tot îndepărta, și, 
când în sfârșit o ajunse, constată că era vorba despre o femeie 
voinică, cu faţa buhăită. 

Fir-ar să fie! Hans-Olof se opri înconjurat de lume cu pungi cu 
cumpărături, tineri cu căști audio pe urechi și de perechi care 
turuiau, fără să mai înțeleagă nimic. Ce căutase bărbatul aici? 
Poate ceva ce nu avea nicio legătură cu el ori cu Kristina. In 


VP - 74 


definitiv au și conspiratorii, răpitorii și șantajiștii viaţa lor 
personală. 

În cele din urmă decise că tot nu avusese altă idee decât să 
se întoarcă acasă. Păcat de cafea și de prăjitură, dar îi trecuse 
orice chef de destindere. Se pare că nu avea scăpare în fața 
celor care îl chinuiau. 

Reveni la parcare, se indignă de tariful prea mare - cu bafta 
proprie lui, intrase cu doar un minut în jumătatea de oră socotită 
în continuare - și își luă mașina. Ca întotdeauna inspiră adânc 
când ieși din aglomeraţie. În etajele parcărilor de cele mai multe 
ori te puteai strecura doar cu greu printre mașini, iar acum ÎI 
mai și deranja pardesiul în spate. La primul stop și-l aranjă și 
potrivi mai bine oglinda retrovizoare... 

Acolo. În mașina din spatele lui. 

Omul cu ochi de pește. 

Hans-Olof se cutremură. Ce însemna asta? Deci bărbatul îl 
urmărea? Dar nu părea. Necunoscutul telefona, striga în 
telefonul mobil, se agita. 

Verde. Hans-Olof porni încet și simţi că îi tremurau mâinile pe 
volan, nu mai putea să își desprindă privirea de pe oglindă. El 
era, nu încăpea nicio îndoială. La volanul unui Volvo roșu-închis, 
al cărui număr de circulaţie nu îl putea vedea din această 
poziţie. 

Ce se întâmpla acum? Cine pe cine urmărea? În orice caz, va 
merge mai încet. Nu va risca un accident. Se va mai gândi. 

În timp ce circula pe Vasagatan, Volvo-ul rămase în spatele 
lui. Bărbatul părea preocupat în continuare. Nu era el cel care 
urmărea. Nici măcar nu îl remarcase. Dacă îl va determina să îl 
depășească, și apoi dacă se va ţine după luminile lui de stop, 
poate că va face vreo descoperire foarte interesantă... 

Bărbatul termină convorbirea telefonică și privea sumbru în 
gol, în timp ce circulaţia ce ocolea Bantorget se revărsa pe 
Torsgatan, de-a lungul căii ferate. Hans-Olof se ghemui, 
gândindu-se permanent că bărbatul cu ochii de pește îi știa cu 
siguranţă numărul de înmatriculare al mașinii și în orice moment 
putea să se mire că îl avea sub nas. Dar ce apropiat de el 
conducea! Așa era imposibil să îi vadă numărul. 

Acum. Bărbatul luă iarăși telefonul mobil, formă un număr și 
începu să vorbească. În loc de a-l depăși! Se apropia St. 


VP - 75 


Eriksplan, o intersecţie mare, dar cel din spate nu semnaliză 
schimbarea de direcție, voia probabil să meargă înainte. 

Hans-Olof traversă Odengatan cu un ochi pe un biciclist care 
pedala neîndemânatic. Observă prea târziu că în ultimul 
moment omul cu ochii ca de pește semnalizase stânga și cotise 
către Kungsholmen. Furios, lovi volanul și se miră câte înjurături 
își mai amintea din tinereţe. 

În acea seară nu primi niciun apel. Hans-Olof rămase pe 
canapea până târziu în noapte, uitându-se absent la telefon și la 
cartea de vizită a ziaristului, pe care o pusese pe marginea 
măsuţei, și gândindu-se. 

Răpitorii făcuseră tot ce le stătea în puteri pentru a evita să 
atragă atenţia. Nimic nu trebuia să arate că ceva nu era ceea ce 
părea a fi. Ei îl șantajau prin Kristina. Atâta vreme cât aceasta 
era la mâna lor, el va face tot ceea ce voiau ei. 

Cel puţin atâta timp cât era convins că ea era sănătoasă și că 
se va întoarce cu bine. 

Dar va fi așa? O va reprimi pe Kristina așa cum o știa? Până 
astăzi crezuse că nu avea alternativă, trebuia să facă jocul 
rapitorilor; dar poate că greșea. Poate că avea o alternativă. 
Amintirea ziaristului îl pusese pe gânduri, îl făcea să intuiască o 
altă cale probabil singura prin care putea să o salveze cu 
adevărat pe Kristina - acea cale fiind vâlva publică. 

Dacă ar deveni cunoscut, în țară și peste hotare, prin ziare și 
prin televiziune, că concernul Rutlipharm cumpărase premiul 
Nobel pentru unul dintre cercetătorii lui, că nu se dăduse înapoi 
nici de la răpirea unei fete de 14 ani pentru a-i șantaja tatăl cu 
privire la opţiunea de vot, cei răspunzători nu vor putea face 
altceva decât să i-o redea pe Kristina, pentru a micșora 
pagubele și a evita ce era mai rău. Dacă adevărul ar deveni 
public, jocul lor ar fi pierdut. Doamna profesor Sofia Hernândez 
Cruz nu ar mai primi premiul Nobel pe data de zece decembrie, 
orice s-ar întâmpla. 

Poate că după aceasta nu se va mai acorda vreodată un 
premiu Nobel. Dar nu mai era important acest lucru. Importantă 
era Kristina și nimic altceva. 

Hans-Olof întinse mâna spre telefon, dar o retrase imediat. Nu 
de aici. Nu știa dacă nu cumva ei îi ascultau convorbirile. 
Probabil că o făceau. În locul lor, el ar fi făcut-o. 


VP - 76 


Se ridică, își puse pantofii și pardesiul, luă cheile mașinii și 
părăsi casa. Conduse puţin prin străzile goale ale cartierului, 
până când crezu că nu îl urmărea nimeni. După care se opri la o 
cabină telefonică aflată pe o mică înălțime, în așa fel încât putea 
să privească în toate direcţiile. 

Studie cele șase numere de telefon aflate pe cartea de vizită: 
un interior în redacţie, un număr pentru telefon și fax, un număr 
de telefon mobil, un alt număr cu prefix pentru Malmoe și în cele 
din urmă un număr de telefon particular și unul de fax 
particular. Se decise pentru numărul particular, alegere ce păru 
a fi potrivită, pentru că Bengt Nilsson răspunse de parcă ar fi 
așteptat telefonul. 

— Andersson. Vă amintiţi de mine? 

Ziaristul scoase un sunet nedefinit, apoi răspunse: 

— Profesorul Andersson? Bineînţeles că îmi amintesc. Pentru 
ce am onoarea a vă auzi atât de târziu în noapte? 

— Vreau să vă relatez ceva. 

— Nu la telefon, bănuiesc. 

— Nu. Nu la telefon. 

— Este în regulă, numai puţin să mă gândesc. Nu avu nevoie 
de mult timp și continuă: Știţi localul Tarot? 

— Nu. 

— Un local bun în Gamla Stan. În apropiere de Stortorget. ÎI 
veţi găsi cu siguranţă. 

— Bine. Când? 

— Mâine la prânz, la ora douăsprezece. Voi rezerva o masă la 
care nimeni nu va putea să tragă cu urechea. Proprietarii sunt 
buni prieteni de-ai mei. Spuneţi-le că aveți întâlnire cu Bengt, 
vor fi informați despre asta. 

— În regulă, am să fiu acolo. 

Hans-Olof puse receptorul în furcă cu sentimentul neclar că 
declanșase ceva ce nu mai putea controla. 


VP - 77 


e Capitolul 14 


Restaurantul nu fu greu de găsit. Era situat la subsolul unei 
clădiri înguste, de culoare maronie, nu departe de vechea bursă, 
unul din multele localuri mici, pentru care orașul vechi Gamla 
Stan este vestit. 

Și bineînţeles că, pentru a fi în acord cu denumirea, era 
decorat cu imagini mari ale cărţilor de tarot. Deasupra intrării 
atârna o firmă din metal, pe care era reprezentată cartea 
nebunului, în care un drumeţ îmbrăcat pestrit, cu bastonul pe 
umăr, cu o floricică în mână, privind visător la cer, se îndrepta 
direct către o prăpastie. Deasupra mesei la care fu condus după 
ce întrebă de Bengt, atârna cartea care reprezenta dreptatea, 
ceea ce Hans-Olof luă drept semn bun. Un suveran cu privire 
pătrunzătoare, într-o mână cu o spadă ridicată și în cealaltă 
mână cu o balanţă, promitea satisfacţie celor ce căutau 
dreptatea. 

Ziaristul sosi cu ceva întârziere și nu mai deborda atâta 
energie cum îi rămăsese în amintire lui Hans-Olof după prima 
întâlnire. Mai precis, arăta ca după o noapte de groază. Sau 
după mai multe. Și în tot acest timp nu mai ajunsese să își 
curețe și ochelarii. 

— Să comandăm mai întâi, fu de părere Nilsson după un salut 
scurt și absent. Pe urmă putem vorbi. 

Hans-Olof alese ceva ce promitea a fi somon la grătar cu 
legume. Nilsson comandă meniul zilei, șalău la grătar cu hrean 
ras și sufleu de cartofi. 

— Și o fârskol. 

Ceruse berea de parcă ar fi murit pe loc, dacă nu își potolea 
setea cu alcool. 

— Am rezolvat-o și pe asta, maestru al deciziilor nocturne, 
exclamă Nilsson după ce comanda fu luată și își întinse braţele 
deasupra mesei strălucitor de curate, într-un gest de parcă ar fi 
acaparat tot spaţiul. Ce vreţi să îmi povestiţi? 

Hans-Olof privi sceptic în jur. Masa lor se afla într-o nișă zidită, 
în cel mai dosnic colț al localului, dar acesta avea clientelă 


VP - 78 


multă și în acest moment era ocupat până la aproape ultimul 
loc. 

— Ceva destinat numai urechilor dumneavoastră. Sunteţi 
sigur că nu ne poate asculta nimeni? 

— Absolut sigur, confirmă blondul ziarist. Am verificat de mai 
multe ori cu prietenii mei. Dacă nu urlaţi, la masa alăturată nu 
se aude nicio vorbă. Băgă mâna în buzunarul hainei și scoase o 
cutiuță de plastic cam de mărimea unui pachet de ţigări. lar 
pentru indiscreții de care acustica sălii nu ne poate apăra, avem 
chestiunea asta. Puse aparatul în mijlocul mesei, acţionă 
singurul ei întrerupător, și se aprinse o luminiţă verde. Vedeţi? 
Este curat. Ascunse din nou aparatul. Este o piesă absolut 
ilegală, cel puţin în această ţară. 

— După cum se vede, faceţi asta des, spuse impresionat 
Hans-Olof. 

— De câte ori este posibil, confirmă Nilsson, își trecu mâna 
prin părul răzvrătit și îi aruncă interlocutorului o privire 
provocatoare. Așadar, profesore, voiaţi să îmi povestiţi ce s-a 
petrecut de fapt la votare. 

— Mai degrabă ceea ce s-a întâmplat înainte. 

— Presupun că ceva rău. 

— S-a încercat mituirea mea. 

Pe fața ziaristului nu tresări nici măcar un mușchi. 

— S-a încercat? De către cine? 

— Asta nu știu. Cel care a venit cu banii pretindea că este un 
trimis. Eu bănuiesc că în spatele acestei chestiuni se află firma 
Rutlipharm. 

Nilsson încuviință din cap, ca și cum asta ar fi fost de la sine 
înțeles. 

— Aţi spus „s-a încercat” mituirea dumneavoastră. Deci ați 
respins oferta? 

— Bineînţeles. Am informat imediat persoana competentă. 

— Și pe urmă? 

— Mi-au răpit fata. 

Ziaristul se holba la Hans-Olof ca trăsnit. Pentru câteva clipe 
păru că nu își găsește cuvintele. Apoi izbucni: 

— Dumnezeule! Nu este adevărat! Au răpit-o? 

Hans-Olof se aplecă în faţă, pentru a putea să vorbească mai 
încet, și relată tot ce i se întâmplase. Toată dimineaţa se 
gândise la ceea ce trebuia să spună și se întrebase dacă putea 


VP - 79 


să împărtășească secretul lui unui bărbat absolut străin. Dar 
după ce începuse să vorbească, cuvintele curgeau de la sine, 
într-un șuvoi neîntrerupt. Era ca o binefacere să se poată în 
sfârșit destăinui cuiva. Între timp sosi comanda, dar amândoi 
lăsară mâncarea să se răcească, pentru că în aceste condiţii nu 
ar fi putut să ia nici măcar o înghiţitură. 

După ce Hans-Olof termină tot ce avea de spus, Nilsson luă 
totuși furculița și ciuguli puţin din șalău. 

— Demult bănuiam ceva în acest sens, spuse el gânditor. De 
luni de zile umblu după conturi, viramente, declaraţii fiscale și 
așa mai departe. Follow the money’, cum se spune. Cunosc pe 
dinafară bilanţurile celor mai mari zece firme farmaceutice. Dar, 
ca să fiu sincer, mă surprinde că s-a ajuns atât de departe. 

Hans-Olof privea fix în față, fără să clipească. 

— Mai ales pe mine. 

— De când este răpită fiica dumneavoastră? De la începutul 
lunii octombrie? Sunt peste patru săptămâni de atunci. 

— Aproape cinci. 

— Este mult timp pentru o fată de 14 ani. Doamne, ce 
groaznic! 

Hans-Olof încercă să scoată discuţia din platitudinea la care 
se ajunsese. 

— Deci mă veți ajuta? 

— Voi face tot ce pot. Nilsson luă paharul cu bere și îl sorbi 
dintr-o înghiţitură. Apoi se șterse la gură și îi mai ceru unul 
chelneriţei care trecea prin dreptul lor. Dar ca să fiu corect, nu 
știu cât de mult vă pot ajuta. Nu mult. Dacă mi-aţi fi pus 
întrebarea asta atunci, în ziua în care s-au comunicat premiile, 
v-aș fi ţinut un discurs înflăcărat, combativ, idealist, naiv. Dar în 
ultimele săptămâni am aflat niște lucruri... 

Se întrerupse și își examină unghiile degetelor de la mână. 

— Lucruri... Ce fel de lucruri? întrebă Hans-Olof. 

Ziaristul ridică privirea. 

— Aveţi o idee despre pagubele economice făcute de corupţie 
în lume? Peste cinci sute de miliarde dolari anual este o 
apreciere prudentă. Adică aproape cât rezultă din comerțul 
global cu droguri. Este mai mult de jumătate din cheltuielile 
mondiale militare. lar corupţia nu este cea din nu știu care 
republică bananieră sau dictatură africană. Acolo este doar mai 


1 Urmărește banii (în Ib. engleză în orig.). 
VP - 80 


evidentă. Totuși, nu asta produce marile pagube. Corupţia, cea 
care doare într-adevăr, are loc aici, în lumea „bună”. În Japonia, 
în America de Nord, în Europa. Suedia nu face excepție. 

Aruncă o privire întunecată celorlalți clienţi. 

Hans-Olof îl examină iritat pe interlocutor. 

— Pe mine mă interesează numai fiica mea. Nimic altceva. 

— Da, asta îmi este clar. Dar totul se întrepătrunde, 

înțelegeţi? Răpirea fiicei dumneavoastră este în esenţă nimic 
altceva decât mită - încercarea de a vă corupe. De aici vine 
cuvântul corupţie, nu? V-au corupt, profesore. Nu cu bani, ci pe 
o altă cale mai neobișnuită, dar au avut succes. Mâna lui Nilsson 
mototolea  șerveţelul de hârtie imprimat cu simboluri 
astrologice. Adică, acest mod de acţiune încă mai este 
neobișnuit, dar mă tem că nu va mai fi așa mult timp. În 
ultimele decenii au apărut câteva averi inimaginabil de mari, iar 
cei care le controlează se consideră tot mai mult deasupra 
legilor. Sunt convinși că pot să cumpere tot - voturi, tratamente 
speciale, influenţă, popularitate, izolare, tot - de mult timp acest 
lucru li se pare de la sine înțeles. Cred că acum se află pe 
punctul de a pune sub semnul întrebării și ultimele limite. 
__— Dar pentru așa ceva există ziarele! izbucni Hans-Olof. 
Impinse de o parte farfuria cu mâncarea de care abia se 
atinsese. Nu este datoria mass-mediei să prezinte conștiinței 
generale asemenea anomalii? Scrieţi un articol! Stigmatizați 
manipulațiile firmei Rutlipharm! Stârniţi un scandal cum nu a 
mai cunoscut lumea! 

Bengt Nilsson încuviinţă îngândurat din cap și ar fi arătat chiar 
încurajator, dacă faţa lui nu ar fi luat o paloare atât de cenușie. 

— Asta nu este așa de simplu, spuse el încet, aproape chinuit. 

— Sigur că nu. Dacă ar fi fost simplu, aș fi făcut-o eu. 

— Nu, nu înțelegeţi. Acești oameni despre care tocmai 
vorbeam, ei cumpără bineînţeles și ziarele. Cumpără în ultimul 
timp mai ales ziare. Posturi de radio și televiziune. Servicii de 
internet. Orice poate influenţa opinia publică. 

Hans-Olof clipi iritat. 

— Doar nu și în Suedia. 

— Dar ce credeţi dumneavoastră? Normal că și în Suedia. 

— La noi? Cum așa? Până de curând aici totul aparţinea, mai 
mult sau mai puţin, statului. Te rog, în tinereţea mea Suedia era 
o ţară cvasisocialistă. 


VP - 81 


Nilsson își aranjă ochelarii. 

— Nu îmi face plăcere să o spun, dar tinerețea 
dumneavoastră a fost cândva. În ziua de astăzi totul se poate 
cumpăra, chiar state și guverne. Că poliţia noastră este mână în 
mână cu ei aţi trăit-o pe propria piele. Ce vă face să credeți că 
lucrurile stau altfel cu redactorii-șefi și cu miniștrii? 

— Dar nu vă pot interzice să scrieţi un articol! 

— Mai nou se poate. Era vorba de un alt subiect, dar mi s-a 
sugerat asta fără ocol. 

— Un alt subiect? Ce subiect? 

Nilsson își trecu palma peste gură. 

— Credeți-mă că nu vreţi să știți. 

Hans-Olof avea senzaţia că se prăbușea lipsit de puteri. 

— Și atunci eu ce să fac? Sperasem că veţi putea să mă 
ajutaţi... 

— Da. Eu... nu voi lăsa nimic neîncercat, zise obosit ziaristul. 
Ei nu controlează încă totul, cel puţin în măsura în care îmi dau 
eu seama. Mai există niște posibilităţi. Desigur nu la ziarul meu, 
dar cunosc oameni care... Dar nu vreau să vă îngreunez situaţia. 
Este mai bine să știți cât mai puţin posibil. 

— Deci am cuvântul dumneavoastră? întrebă Hans-Olof, 
tremurând. 

— Aveţi cuvântul meu. Voi găsi o cale de a face publică 
povestea dumneavoastră. Și am să o găsesc rapid. In 
următoarele zile. Scoase un notes. Trebuie să stabilim modul în 
care vă pot contacta. Pentru siguranţă plecăm de la premisa că 
telefoanele vă sunt interceptate, ca și poșta. De e-mail nici nu 
mai vorbim, acesta poate fi citit oricum dacă te străduiești 
puţin. 

— Ah, da. Hans-Olof cugeta. Era un mod neobișnuit de a pune 
problema. Putem stabili anumite ore, la care eu să fiu în 
imediata apropiere a unor telefoane. Mă gândesc la faptul că nu 
pot să intercepteze toate convorbirile telefonice ale institutului, 
nu? 

— Da, și mie mi se pare improbabil. Aveţi o propunere? 

Hans-Olof scoase carneţelul lui cu adrese atât de dezordonat 
gestionat și îl frunzări: 

— lată, numărul de telefon de la cafeneaua noastră. Dau 
telefon câteodată acolo, ca să comand cafea, atunci când am 
oaspeţi. 


VP - 82 


— Bun. Nilsson își notă numărul cu grijă. Puteţi fi acolo mâine- 
dimineaţă la ora zece, fără ca prezenţa dumneavoastră să pară 
suspectă? E 

Nu era o problemă. In jurul acestei ore era oricum uneori la 
cafenea, îi explică Hans-Olof. 

— Voi suna la ora zece, cu cinci minute mai devreme ori mai 
târziu și voi întreba de dumneavoastră. Până atunci să mai aveţi 
pregătite unu-două numere de telefon, pentru a ne telefona 
zilele următoare. 

— Ințeleg, da. 

— Și până atunci, ceva foarte important: nu întreprindeţi 
nimic pe cont propriu. Nici nu vă imaginaţi cât de penetrat este 
deja acest stat. Este chiar de neimaginat, credeţi-mă. Trebuie să 
ne coordonăm fiecare pas. 

Hans-Olof confirmă. Deși își imaginase altfel convorbirea, 
simţi că încolțește în el un început de nădejde. 

— Dacă îmi promiteţi că nu uitaţi că este vorba de viaţa fiicei 
mele. 

— Nici măcar o secundă, ripostă Nilsson și își băgă notesul în 
buzunar. 

Se despărţiră. Pe masă, sub imaginea cărţii de tarot care 
reprezenta dreptatea, rămâneau în urma lor două farfurii 
aproape neatinse și două sticle de bere goale. 

e 

În această seară putu să vorbească din nou cu Kristina. 
Aceasta părea împrăștiată, închisă în ea, povesti atât de 
dezlânat despre o carte pe care o citise, încât Hans-Olof nu 
pricepu nimic din ce spunea. O întrebă dacă este tratată bine. 

— Da, bărbaţii mă tratează bine, răspunse ca prin vis Kristina, 
îmi fac de mâncare și mă protejează de poliţie. 

— Ce fac? vru să se convingă Hans-Olof de ce auzea, pătruns 
de un fior. 

— Nu trebuie să îmi fie frică. Ea căzu într-un gen de vorbă 
cântată, care îl făcu pentru prima dată pe Hans-Olof să o 
suspecteze că era drogată. Dacă ne găsește poliţia, trebuie să 
murim toţi, dar bărbaţii mi-au spus că mă apără ei. 

— Ce? strigă Hans-Olof. Kristina, asta este o prostie! Nu 
trebuie să îţi fie frică de poliţie; ei... 

Interveni ca de fiecare dată vocea guturală, care se exprima 
doar în engleză: 


VP - 83 


— Destul pentru astăzi, profesore Andersson. Te vom mai 
căuta. 

Legătura se întrerupse. 

Hans-Olof puse receptorul jos cu atâta grijă, de parcă ar fi fost 
din porțelan. Nu se mai putea așa. Trebuia să se întâmple ceva. 
Și trebuia să se întâmple curând. 


VP - 84 


e Capitolul 15 


În următoarea dimineaţă Hans-Olof stătea la biroul lui ca în 
orice altă zi, dar nu putea face altceva decât să urmărească tot 
timpul ceasul, așteptând să arate ora zece. Mai reușise doar să 
caute niște numere de telefon pe o listă și să le noteze pe o 
bucată de hârtie. Pe aceasta o vâri la-ndemână în buzunarul 
hainei, se asigură de mai multe ori că nu dispăruse de acolo, 
aranjă fără nicio noimă câteva teancuri cu documente pe birou, 
și la ora nouă și douăzeci de minute, mult prea devreme, ieși. 

Cafeneaua era relativ nou amenajată și strălucea de 
curăţenie. Își luă de la automat o cafea, plăti la casă și examină 
cu privirea telefonul ce atârna pe peretele cu faianţă albă. 
Urmând o inspiraţie de moment, o întrebă pe femeia de la casă: 

— Nu am vorbit recent cu dumneavoastră? 

Casiera, mai în vârstă, cu obrajii plini de vinișoare roșii, în 
halat alb, îl privi iritată. El continuă: 

— Sunt profesorul Hans-Olof Andersson. Cel care săptămâna 
trecută am primit vizita aceea neașteptată a unei delegaţii din 
Japonia. 

Cu excepția numelui său, niciun alt cuvânt nu era adevărat. 
Dar numai numele prezenta interes. 

— Cu mine nu aţi vorbit în niciun caz, răspunse femeia dând 
din cap. Dar este vreo problemă? Să întreb cine... 

Hans-Olof făcu un semn de negare. 

— Nu, totul a fost în regulă. Voiam doar să vă mulţumesc că 
dumneavoastră și colega dumneavoastră aţi fost atât de 
prompte. Zâmbi cuceritor, speră el. Transmiteţi-i celeilalte 
colege doar multțumirile mele. 

Ea răspunse prudentă zâmbetului. 

— Mai spuneţi-mi o dată numele dumneavoastră. 

— Andersson. Hans-Olof Andersson, repetă Hans-Olof. 

Nu va uita curând. Luă ceașca și se așeză la o masă aflată în 
raza privirilor casierei. Ceasul cel mare de pe perete arăta ora 
zece fără un sfert. 


VP - 85 


Abia se stăpânea să nu dea cafeaua pe gât. Ceea ce nu făcea 
ca limbile ceasului să meargă mai repede. Trebuia să dea 
impresia că dispunea de tot timpul de pe lume. 

Dar la zece fără zece ceașca deja era goală. Pipăi buzunarul în 
care pusese bileţelul cu numerele de telefon. Bileţelul era la 
locul lui. 

La ora zece fără cinci se decise să mai ia o cafea. Se ridică, se 
asigură că femeia îl vedea că mai era acolo și că doar se ducea 
pentru a doua oară la automat. Când reveni cu ceașca plină ca 
să plătească, limba pentru minute a ceasului tocmai sărea cu un 
zgomot ușor la zece fără patru. 

— Drăguţ din partea dumneavoastră că ne-ați multumit, 
spuse casiera. Cei mai mulţi consideră ceea ce facem noi ca 
fiind de la sine înțeles. 

Lauda neașteptată și nemeritată îi împovără conștiința lui 
Hans-Olof. Până acum considerase și el serviciile prestate de 
personalul cafenelei ca de la sine înţelese și nu își făcuse 
probleme. 

— Eh, știți ce se spune despre profesori: plutesc totdeauna în 
alte sfere, nu este așa? 

— Așa este, confirmă cu hotărâre femeia. 

În aceeași clipă sună telefonul. Hans-Olof tresări atât de 
puternic, că o mare parte din cafea ajunse pe podeaua cenușie. 

— Oh, fir... îi scăpă. 

Treptat devenea obișnuinţă. 

— Nu este nimic, profesore, am să curăț eu imediat. Luaţi-vă 
o altă ceașcă. 

Telefonul sună pentru a doua oară. 

— Dar... se bâlbâi Hans-Olof. 

— Nina! strigă în spate femeia. Te duci tu? 

Cu o mișcare rapidă luă o găleată și o cârpă de sub tejghea. 

Din spate se ivi o femeie suplă, morocănoasă, care ridică 
telefonul. Hans-Olof rămase pe loc, privi la casiera care ștergea 
pe jos și încercă să tragă cu urechea la ce se vorbea... 

—Da, spuse femeia pe un ton supărat, și continuă: Nu. Nu că 
aș fi știut. 

Sunt aici! vru să strige Hans-Olof, dar de pe buze nu îi ieși 
niciun sunet. Ridicase telefonul o persoană nepotrivită! Nici nu 
ar fi putut bănui. 


VP - 86 


— Ascultaţi, spuse femeia cea prost dispusă, pe pachet nu se 
vedea nimic. Nu știu cum de era alterat laptele praf, dar era. Da, 
am deschis fiecare pacheţel. Toate. Se și vede asta. V-am pus 
unul deoparte, dacă vă interesează. Unul, da. Poftim? 
Bineînţeles că am aruncat restul... Pentru ce? Oricum nu le-aţi 
mai fi putut vinde cuiva. 

Hans-Olof respiră ușurat. Apelul nu îl privea pe el. Și era ora 
zece fără două minute. 

Indispoziţia Ninei se agrava cu fiecare minut. 

— Deci, fiţi atent, așa ceva nu vreau să aud de la 
dumneavoastră. Sunaţi-o pe şefa mea; ea este competentă 
pentru un rahat ca acesta. Hejdă! 

Puse aparatul în furcă de îţi era și milă de el. 

Hans-Olof luă o ceașcă proaspătă de cafea, răsuflă ușurat și 
reveni la masa lui. Se făcu ora zece, zece și cinci, zece și zece. 
La zece și un sfert ceașca era goală, și numai gândul la o a treia 
ceașcă îi întoarse stomacul pe dos lui Hans-Olof. La zece și 
jumătate, casiera șterse cu o cârpă tejgheaua de inox și câteva 
mese din apropiere și îl întrebă: 

— Să vă mai aduc una, domnule profesor? 

Hans-Olof clătină din cap. 

— Nej, tack. Ziaristul nu va mai suna atât de târziu. Evident 
intervenise ceva. Oricum, trebuie să plec. 

Restul zilei tensiunea nu fu mai mică decât în cursul dimineţii. 
Scria la nesfârşit o scrisoare banală, reformula mereu 
propoziţiile și în final șterse întregul text. Sortă niște fotocopii, 
reașeză cărțile de pe etajeră, răsfoi niște dispoziţii pe care nu le 
mai luase la mână demult și plecă acasă cât putu de repede. 

În acea seară nu primi niciun telefon. Rămase pe canapea 
comutând televizorul pe diverse programe fără să urmărească 
vreunul dintre ele, în așteptare. La miezul nopţii se strecură 
afară și conduse până la o cabină telefonică, alta decât cea de 
data trecută. Dar Bengt Nilsson nu răspunse la niciunul dintre 
numerele lui de telefon. 

Cu certitudine, ziaristul va încerca să sune mâine-dimineaţă, 
la cafenea. De fapt Hans-Olof nu mai era sigur dacă nu cumva ÎI 
înțelesese greșit pe Nilsson, dacă nu cumva telefonul fusese 
prevăzut pentru mâine. Ce ar fi putut el să facă în mai puţin de 
douăzeci și patru de ore? Exact. Asta era. Fusese o neînțelegere. 


VP - 87 


Așa că în dimineața următoare se duse din nou la cafenea, 
mai luă o cafea, și din fericire casiera era aceeași de ieri. Se 
așeză la aceeași masă, pentru a supraveghea ceasul și 
așteptând apelul. Cineva lăsase un ziar, era tocmai Svenska 
Dagbladet din acea zi. Hans-Olof îl răsfoi absent, aruncă câte o 
privire pe câteva articole și se întrebă câte dintre ele aveau la 
bază libera iniţiativă a reporterului și câte erau scrise la indicaţia 
oamenilor puternici din umbră. 

Cu cinci pagini înainte de ultima filă era o fotografie mare a 
lui Bengt Nilsson. Încadrată cu negru, în mijlocul anunţului 
mortuar. Redacţia de la Svenska Dagbladet regreta colegul și 
prietenul răpit vieţii pe neașteptate, în floarea vârstei, de un 
atac de cord în noaptea de marți spre miercuri. 

Hans-Olof rămase cu privirea pe această pagină, cu 
sentimentul că trăia un coșmar. 

Bengt Nilsson era mort. Așa scria aici. Infarct? Este adevărat 
că omul arăta rău când se întâlniseră marți, dar inima...? Hans- 
Olof citi data nașterii dată în ziar și făcu o socoteală. Ziaristul cu 
ochelarii groși nu împlinise nici douăzeci și cinci de ani. La 
vârsta asta puteai să pierzi câteva nopţi, puteai să bei prea mult 
și să fumezi, fără să cazi mort pe loc, nu? 

Ca și cum... 

Hans-Olof înţelese brusc, cu groază, că de la răpirea Kristinei 
se înșelase tot timpul în privinţa șanselor ei de supravieţuire. Ca 
și în privinţa propriilor șanse. 

Ei - oricine ar fi fost ei - nu își puteau permite să îi lase în 
viaţă. 

Era foarte simplu. Necunoscutul cu voce guturală îi explicase 
în seara de după vot că trebuie să o ţină captivă pe Kristina 
până la festivitatea de acordare a premiului, pentru ca el, Hans- 
Olof, să nu producă o vâlvă care să conducă la un scandal până 
acum nemaiîntâlnit, care la rândul lui să aibă ca efect 
retragerea premiului Nobel. Dar pe urmă? Trebuia să rămână 
secret veșnic faptul că premiul Nobel al Sofiei Hernândez Cruz 
fusese cumpărat și obţinut prin șantaj, altfel prestigiul premiului 
se devaloriza și se pierdea avantajul pe care sperau să îl obţină 
cei care trăgeau sforile acestei crime. Un premiu putea fi retras 
și după acordare. 

Din acest motiv Hans-Olof Andersson și fiica sa vor muri. 
Poate într-un accident tragic și lipsit de orice suspiciuni, produs 


VP - 88 


puţin după 10 decembrie. Poate chiar mai devreme și mai puţin 
lipsit de suspiciuni, în cazul în care prin purtarea lui îi făcea pe 
răpitorii Kristinei să se îndoiască de buna lui credinţă și de 
tăcerea lui. 

lar faptul că Bengt Nilsson murise într-o modalitate tot atât de 
tragică și lipsită de suspiciuni putea să însemne că Hans-Olof 
Andersson deja le oferise această ocazie. 

Îl cuprinse o liniște pe care o resimțea ca pe o anestezie. 
Împături cu grijă ziarul, îl lăsă în locul de unde îl luase, se ridică, 
puse ceașca pe tava cu veselă folosită și își luă la revedere cu 
câteva cuvinte respectuoase, totul mecanic ca un robot. Cu pași 
ca de robot se întoarse în birou, unde rezolvă corespondenţa, 
concepu niște articole, dădu câteva telefoane și purtă discuţii cu 
asistenții lui: toate le făcu de parcă s-ar fi observat singur printr- 
o sticlă opacă, iar mișcările fantomatice mai mult bănuindu-și-le 
decât văzându-și-le. Și pentru că era joi și pentru că în agenda 
lui era notat că astăzi costumul era gata și trebuia luat de la 
curăţătorie, termină ziua de lucru mai devreme. Nici în mașină 
nu îi dispăru senzaţia că funcţiona ca programat: părea că 
mașina găsea singură drumul către centrul Stockholmului. 

Costumul era gata și nu se mai vedea nici urmă de pată, dar îl 
costase un supliment la preț, pentru că fuseseră necesare 
prelucrări speciale. Hans-Olof plăti, puse bine nota de plată și 
ieși cu costumul împachetat în folie de plastic sub braț. 

Involuntar privi în jur, căutându-l pe bărbatul cu ochii ca de 
pește. Dar bineînțeles că astăzi acesta nu se arătă. Acolo, la 
cafenea. Încă mai era valabilă oferta specială. Hans-Olof făcu 
câţiva pași în direcția din care venise bărbatul. Acolo era un fel 
de recepţie la intrarea într-un bloc, o construcţie ca o cutie 
direct în faţa lifturilor. Două fotolii din piele maro, rotative, se 
aflau în faţa unei tejghele impozante din palisandru, în spatele 
căreia trona un impozant portar în uniformă, cu părul alb, dar 
posedând încă statura unui boxeur. 

Pe perete era o inscripţie mare, care informa că această 
clădire era High Tech Building. Hans-Olof se mai apropie câţiva 
pași. Deasupra lifturilor erau montate ecrane, aparatură 
demodată de prin anii '70, care nu arătau de fel a High Tech, și 
în mod ciudat lifturile, patru la număr, erau numerotate de la 2 
la 5. Portarul ridică un telefon, ascultă, dădu din cap. Ușile de 
sticlă care dădeau în recepţia unde se afla el stăteau deschise, 


VP - 89 


iar pe o coloană, o tăbliță în sticlă arăta ce firme își aveau sediul 
în High Tech Building. Hans-Olof citi o mulţime de denumiri care 
conţineau termeni ca Web, sau Net, ori Data, ca și numele a 
numeroase persoane, consultanţi în tot felul de domenii de 
tehnică avansată. 

Conform  tăbliţei, întreg etajul nouă era ocupat de 
reprezentanța din Suedia a concernului Rutlipharm. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

Vocea portarului cu păr alb și cu alură de boxeur îl smulse pe 
Hans-Olof din gândurile lui. 

— Poftim? 

Speriat, se retrase puțin. 

— Aveţi o programare? insistă bărbatul cu umeri largi, în 
uniformă maronie, cam învechită. 

Hans-Olof clătină din cap. 

— Nu, nu, eu... mă interesa doar cine... era din curiozitate. Nu 
am nicio programare. 

Privirea bărbatului deveni compătimitoare. 

— În acest caz, v-aș ruga să plecaţi și să nu mai stânjeniţi 
intrarea... 

Măi să fie!... Hans-Olof privi dezorientat în jur. Intrarea 
măsura mai mulţi metri, și în afară de ei doi nu se vedea nimeni 
pe care să îl fi stânjenit. 

— ... Domnule Andersson, continuă portarul. 

Hans-Olof închise gura. Privirea rece a bărbatului care din 
motive necunoscute de el îi știa numele îl îngheță. 

— OK, plec, spuse el încet. 

Brusc, lui Hans-Olof îi veni ideea de a-l vizita pe cumnatul său, 
oaia neagră a familiei, de a cărui existenţă nimeni din mediul lui 
nu avea cum să știe. El era ultima rudă în viaţă a soţiei sale 
decedate și voia să îi ceară un sfat. 

Pe căi ocolite ajunse la închisoarea orașului Stockholm, ceru o 
întrevedere cu Gunnar Forsberg și aceasta i se aprobă. 

O jumătate de oră mai târziu îl aveam în faţa mea, 
povestindu-mi istoria cu o voce redusă, subțiată, nebărbătească, 
răvășită de panică. 


VP - 90 


e Capitolul 16 


Îi era teamă de mine. Avea și dreptate. 

Îi miroseam teama, deși era separat de mine printr-un geam 
și printr-un grilaj. O recunoșteam din felul în care ședea pe 
scaunul pliant incomod, oferit vizitatorilor de administraţia 
închisorii orașului Stockholm. O recunoșteam în modul în care se 
mișca, în sunetul vocii. Și era norocul lui că simțeam această 
teamă, pentru că nu știu ce s-ar li putut întâmpla dacă Hans- 
Olof Andersson ar fi îndrăznit să vină la mine cu o asemenea 
istorie fără să i se fi înmuiat picioarele, fără sudoare pe frunte și 
fără să îl doară burta. 

— ldiotule, i-am spus după ce intervenise o lungă tăcere. 

El tresări, strânse buzele, ridică fricos privirea și spuse încet: 

— La ce folosește să mă insulți? 

— Pentru că a fost o prostie din partea ta să te duci după acel 
telefon la poliţie. A fost o idioțenie din partea ta să o lași pe 
Kristina pe mâna unei secretare care nu putea să aibă habar 
despre ce era vorba. 

— Da, a fost o idioţenie din partea mea. Asta o știu și eu. Dar 
pentru Dumnezeu, era prima dată când aveam de-a face cu 
astfel de oameni! 

— Da, uitasem. Domnul savant. Aflat deasupra pornirilor 
josnice și a instinctelor întunecate. Am redeschis palma dreaptă 
strânsă până atunci în pumn; mă dureau încheieturile degetelor 
și în podul palmei erau imprimate urmele unghiilor. Chiar și cel 
mai mare cretin din ţara asta, dragă cumnate, s-ar fi ocupat în 
primul rând de copilul lui. Măcar din instinct patern, orice om 
normal ar fi dat fuga la școală, ar fi făcut acolo scandal, s-ar fi 
așezat în faţa copilului său și ar fi zbierat de ar fi trezit jumătate 
din oraș. Dar tu? Oh, nu, ce nerușinare să se poarte așa cu tine! 
Să te amenințe! Pe tine, membru al elitei științifice! Pe tine, 
locuitor al Olimpului medicinei! Pe tine, stăpân pe premiile 
Nobel! Era peste onoarea ta, nu? Trebuia să dai fuga imediat la 
poliţie, să îți deplângi vanitatea rănită! 

Deschise gura să spună ceva, dar din fericire se opri și o 
închise la loc fără să fi scos un sunet. 


VP - 91 


Mi-am reprimat sentimentul de furie care fierbea în mine. Mi- 
am spus că nu avea sens acum să sar în sus și să fac tămbălău. 
Asta ar fi dus doar la intrarea paznicului și la întreruperea vizitei, 
ceea ce nu ar fi folosit nimănui. 

— Ti-am spus să ai grijă de Kristina, i-am explicat cât de calm 
puteam să fiu. Probabil că nici nu eram prea calm. Ți-am spus, 
nu? 

Încuviinţă din cap. 

— Da. 

— Și că te omor dacă i se întâmplă ceva Kristinei, ţi-am spus 
și asta, nu? 

EI înghiţi în sec. 

— Gunnar, nu am avut o clipă de liniște de la incident. Nicio 
clipă, așa să îmi ajute Dumnezeu... 

— Skit! am răcnit și am sărit în picioare, am luat scaunul și l- 
am azvârlit în geamul de sticlă blindată care îl apăra de mine pe 
Hans-Olof. Tu îmi omori familia! Îi omori unul după altul, așa că 
să nu îmi spui că ai făcut tot ce se putea! 

În spatele meu se auzi o voce sonoră: 

— Gunnar, liniștește-te! 

M-am întors. Gardianul. Apăruse ca din pământ. Un bărbat 
blond, slab, dar cu o putere de urs, cu o barbă tunsă scurt și cu 
o expresie care exprima un dispreţ plin de plictis faţă de toți 
deţinuţii, ceva de genul „Eu îmi fac aici doar meseria”. Când 
Hans-Olof îl rugase să ne lase singuri, a părăsit încăperea 
amabil ca niciun alt gardian înainte, de exemplu atunci când 
avocatul meu îi ceruse asta. 

Îl priveam fix. 

— El mi-a... sora, m-am auzit gemând, și acum... întâi Inga... 
acum... 

Nu puteam decât să bălmăjesc cuvinte fără sens.. 

— Gunnar, interveni gardianul, indiferent despre ce este 
vorba, dacă te lasă nervii, trebuie să întrerup vizita. Așa că 
încearcă să respiri calm, ridică-ţi scaunul și așază-te pe el. 

Mi-am tras sufletul, am ridicat scaunul și m-am așezat la 
masa din oţel prinsă bine cu șuruburi în podea. 

— Să rămân? îl întrebă gardianul pe Hans-Olof. 

Hans-Olof clătină din cap. 

— Mulţumesc, dar este o discuţie confidențială. 


VP - 92 


— Cum doriţi, răspunse gardianul și se duse afară, la scaunul 
din faţa ușii care avea o ferestruică îngustă din sticlă securizată. 

Hans-Olof privea în jos, la mâinile sale, pe care și le răsucea 
una într-alta de parcă ar fi testat cât pot suporta încheieturile 
degetelor și pielea. 

— Kristina nu este doar nepoata ta, ea este înainte de toate 
fiica mea. 

Suna ca un fel de lozincă, pe care o tot repetase pe drumul 
încoace. Şi chiar de nu ar fi sunat așa, tot nu aș fi crezut în 
spiritul lui de familist. Mama lui Hans-Olof locuia în Småland, și 
el nu se ocupa de ea, argumentând că ea oricum nu își aduce 
aminte de el și uită orice vizită imediat ce ieșea pe ușă. Bătrâna 
mai locuia în vechea ei casă, o supraveghea serviciul social, 
care îi aducea mâncare și altele. Mă îndoiesc că plătea cumnatul 
meu ceva pentru asta; în definitiv, i se reținea destul impozit, 
nu? 

ÎI uram. Și consideram motivele urii mele absolut justificate. El 
nu numai că îmi omorâse sora, ci o distrusese după toate 
regulile. Inga avusese planuri legate de viaţa ei, planuri 
minunate, dar Hans-Olof i le zădărnicise. Fusesem mândru de 
ea, de ceea ce realizasem amândoi după ce scăpasem cu 
eforturi de nedescris din sărăcia copilăriei noastre, și el 
distrusese tot. 

Inga terminase școala mai târziu și începuse să studieze 
pentru facultate. Eu făceam rost de banii din care trăiam; de 
cele mai multe ori pe căi nu chiar legale, dar în cele din urmă 
nici legea nu făcuse nimic pentru noi când trăisem atât de greu. 
Eu procuram hrana, eu plăteam mica noastră locuinţă de la 
marginea Stockholmului, eram mândru de sora mea mai mare, 
care pe atunci stătea aplecată asupra cărţilor până noaptea 
târziu. Voia să devină medic pediatru, mai întâi într-o clinică, 
pentru a putea apoi să își deschidă un cabinet propriu. Se părea 
că în fine ne mergea tot mai bine. 

Atunci m-au prins din nou. Eram acum prea mare, ieșisem de 
sub jurisdicția juvenilă și m-au condamnat la doi ani și jumătate. 
Între timp, acest bărbat gălbejit, gelatinos, o sedusese pe Inga, 
o lăsase gravidă, se căsătorise cu ea, și praful se alesese de 
toate planurile ei, de planurile noastre. Când am fost eliberat 
condiționat doi ani mai târziu, nu mai aveam familie. 


VP - 93 


La modul cum priveam eu lucrurile, nașterea Kristinei îi 
salvase viaţa lui Hans-Olof sau cel puţin integritatea mutrei lui. 
Inga fusese atât de fericită de fiica ei, încât nu puteam să îi fac 
vreun rău, iar Kristina, care slavă Domnului semăna doar cu 
mama ei și niciun pic cu tatăl, m-a vrăjit și pe mine. A durat un 
timp, dar în cele din urmă, de dragul Kristinei, am încheiat un 
armistițiu cu tatăl ei. De dragul Kristinei mă străduiam să discut 
calm cu el și să îl accept ca bărbatul pe care din motive 
inexplicabile îl iubea. 

Nu bănuiam că bea. Inga era fericită, Kristina era fericită și 
Hans-Olof Andersson bea. Când s-a întâmplat, eram din nou la 
închisoare. Noapte, iarnă, polei pe toate drumurile din Suedia, 
totuși Hans-Olof nu se putuse abţine să nu se bucure de oferta 
barului de la petrecerea la care participau. La întoarcere a intrat 
într-un pom. Inga a murit pe loc, el a scăpat cu doar câteva răni. 

Dar bineînțeles că un membru al Adunării Nobel nu este 
condamnat pentru conducere sub influenţa alcoolului. Suspușii 
societăţii au grijă unul de altul. Un poliţist cu exces de zel îi 
luase probe de sânge lui Hans-Olof, dar rezultatul probei nu a 
fost niciodată făcut public. Din cele ce auzisem despre proces, 
judecătorul s-a mulțumit să îi dea un avertisment ușor. 

La înmormântarea Ingăi am primit învoire din detenţie. Dacă 
nu ar fi fost trimiși doi supraveghetori și dacă ei ar fi fost mai 
puțin duri sau ar fi intervenit cu întârziere, l-aș fi strâns de gât 
pe Hans-Olof Andersson pe mormântul soţiei lui. In acest fel mi- 
am pierdut doar orice șansă la o eliberare înainte de termen. 

Kristina nu a mai venit să mă viziteze după aceea. Nu știu ce 
i-a povestit Hans-Olof despre mine, dar îmi pot imagina. 

Oricum ai privi lucrurile, acest bărbat palid, plin de nădușeală, 
supraponderal, aflat de cealaltă parte a geamului, îmi luase 
familia. Și acum venise ca să îmi spună că ultima mea rudă va 
muri din vina lui. L-am întrebat: 

— De fapt, de ce îmi povestești mie toate astea? 

Hans-Olof făcu ochii mari. 

— Ce? Am crezut că este limpede. Pentru că sper că îmi poţi 
da un sfat. 

Asta îmi era foarte clar. Am vrut să știu dacă și lui îi era clar. 
Gândirea mea deveni brusc ca de cristal, ca și cum, printr-o 
explozie, accesul meu de furie mi-ar fi înlăturat anchilozările și 


VP - 94 


sclerozările depuse pe parcursul anilor de închisoare abrutizantă 
pe spiritul meu. 

— Este prima dată când îmi ceri un sfat. 

— Chiar așa? 

— Chiar așa. 

Se încruntă. 

— Eh, se poate. În orice caz nu am mai fost într-o situaţie 
asemănătoare. M-am gândit că tu te pricepi mai bine decât 
mine la astfel de lucruri - cum să te comporţi cu asemenea 
oameni, în astfel de... situaţii. 

— Pentru că, în cele din urmă, și eu sunt tot un criminal. 

— Mă agăţ de orice seamănă cât de cât cu un pai. 

— Hans-Olof, eu sunt doar spărgător. Nu am avut niciodată 
de-a face cu răpiri, șantaje și alte afaceri mafiote. 

Făcu cu mâna un gest de indiferenţă. 

— Spargere, sigur. Dar acuzarea ta este pentru spionaj 
industrial, și ceea ce se petrece aici, în ce suntem amestecați eu 
și Kristina, nu este un șantaj normal. În spatele întregului caz se 
ascund interese industriale solide. Este un domeniu la care 
nimeni nu se pricepe ca tine. Întinse braţele în lături și continuă: 
Tu ai relaţii, cunoștințe de culise, experienţă. Spune-mi ce 
trebuie să fac ca să o salvez pe Kristina. 

L-am privit surprins. Până în acest moment aș fi pariat că 
lucrul cel mai sfânt pentru Hans-Olof era premiul Nobel, o 
valoare inviolabilă, de nezdruncinat. Trebuia să îi fie clar că 
această afacere, dacă devenea cunoscută, prejudicia poate 
ireparabil prestigiul premiului Nobel. Faptul că era gata să facă 
asta pentru Kristina, să fiu sincer, mă surprindea. Poate că totuși 
îi păsa cumva de fiica lui. 

— Ar fi ceva ce ai putea să faci, i-am spus. 

— Spune-mi ce. 

— Să te ocupi de eliberarea mea. 

| se lungi faţa. Îi căzu falca, i se măriră ochii, și chiar urechile 
părură să se fi mișcat într-un mod ciudat, ca și cum s-ar fi ferit 
de niște sunete care ar fi încercat să pătrundă în ele. 

— Poftim? Cu mutra asta consternată părea și mai respingător 
decât de obicei. Continuă: Mie îmi trebuia de fapt un sfat cu 
privire la ce să fac eu. 


VP - 95 


— Ceea ce trebuie făcut nu poţi face tu. Eu trebuie să o fac. 
Dar pentru asta, logic ar trebui să fiu afară. lar tu te poți ocupa 
de asta. 

Scoase un sunet ca un cotcodăcit: 

— Gunnar, nu te prosti! Cum aș putea face eu asta? 

In ochi i se rătăci o luminiţă care părea să sugereze că se afla 
în faţa unei căderi nervoase. 

M-am rezemat de speteaza scaunului, cu o scurtă privire m- 
am asigurat că ușa din spatele meu era încă închisă și mi-am 
încrucișat braţele. 

— Societatea este o conspirație a celor de deasupra împotriva 
celor de jos. iți amintești? Am discutat deseori despre asta. Nu 
ai vrut să admiţi asta niciodată. Ai rămas mereu cu convingerea 
din copilărie, că lumea, așa cum este ea, principial este OK. Că 
cel mult pe ici, pe colo, ar fi niște oameni răi, care trebuie să își 
bage minţile în cap. Mi-am îndreptat degetul arătător către el 
precum o lance. li mai spusesem lucrurile acestea de sute de 
ori, dar dacă era nevoie i le voi spune și de o mie de ori. Tu afli 
pe propria piele că am avut dreptate. Premiul Nobel al tău nu 
este decât o faţadă. Nici nu știi de cât timp este manipulat. Pun 
pariu că de foarte mult timp. Profesoara asta spaniolă nu este 
decât o piesă dintr-un joc deja făcut, și tu ești la fel. Tu nu ai 
funcţionat cum s-a dorit - nicio problemă. Pentru treburi de- 
astea ei dispun de oameni care rezolvă chestiunile murdare. 
Acum funcţionezi. Pentru ei nu este o problemă să te scoată din 
joc, dacă altfel nu merge. Exact cum l-au scos din joc pe acest 
ziarist. El este mort pentru că devenise prea periculos. Chiar el 
îți spusese: totul este penetrat, până la cel mai înalt nivel. Nu? 
Nu a fost așa? 

Hans-Olof confirmă vrând-nevrând: 

— Da. 

— Vezi acum? Crezi în sfârșit că lucrurile stau așa cum spun 
eu? Așa cum am spus mereu? 

Confirmă din nou înclinând din cap, cu faţa împietrită. 

— Bine. Dar tocmai de aceea există speranţă. Pentru că fie că 
accepţi, fie că nu accepţi, tu ești unul dintre cei de sus. Prin 
poziţia ta ca profesor, ca membru al Adunării Nobel și așa mai 
departe, faci parte dintre ei - nu faci parte din cercul cel mai 
restrâns, nu faci parte dintre cei cu adevărat puternici, dar ai cel 
puţin acces la zona marginală. Dispui de influența pe care un 


VP - 96 


om normal nu o are. Tu poţi șopti ceva aici la o ureche, dincolo 
poți cere o favoare - iar o bagatelă precum eliberarea înainte de 
termen a unui criminal condamnat nu va fi o problemă. A 

— Nici nu îmi pot imagina asta. Cu toată bunăvoința. Imi 
supraapreciezi enorm posibilităţile. 

— Oh, nu, tu le subapreciezi. Pentru că încă nu ai încercat. Și 
nu ai încercat pentru că nu ai vrut să recunoști în ce lume trăim. 

Hans-Olof deschise gura și o închise la loc de mai multe ori, 
arătând ca un pește gras care se zbate să respire. Apoi spuse 
scâncit: 

— Zici că pur și simplu... Habar nu am cum ar trebui să fac 
asta concret. Îţi este ușor să spui: „Șoptește la o ureche”. La 
care ureche? Și ce aș putea să șoptesc? Am nevoie de niște 
argumente, nu? 

— Cerule, nu te mai preface! În ciuda a tot ce se întâmplase, 
încă nu pricepuse care era jocul. Secretarul acela de stat din 
Ministerul Justiţiei, de exemplu, pe care îl cunoști din studenție. 
Cum se numea? Sjölander? El ar fi o astfel de ureche la care să 
șoptești. Argumente? Indiferent care. Spune-i că cumnatul tău 
este de șase ani la închisoare, ceea ce înseamnă o jumătate din 
pedeapsă. Ar fi un moment când pentru bună purtare se poate 
gândi la o eliberare înainte de termen. Sau chiar o grațiere, ce 
știu eu. 

— Numai că tu nu ai avuto bună purtare. 

— Ei na, asta este o chestie discutabilă. 

Hans-Olof aruncă o privire sticloasă. 

— Nu îmi pot închipui că asta va funcţiona. 

— Ai o bună ocazie să îţi lărgești puterea imaginativă. 

— Și pe urmă? Ce vei face tu, și eu nu pot să fac? 

Simţeam că încep să fierb de nerăbdare. 

— Hans-Olof, încerc să îmi închipui cum spargi broaște de uși, 
cum cobori pe coardă ziduri, cum te strecori la lumina unei 
lanterne prin birouri. Dar, ca să fiu cinstit, asta-mi depășește 
imaginaţia. 

Mă privi din nou cu expresia aceea idioată, consternată. 

— Aha, deci cam așa ceva. 

Evident că, deși știa de peste cincisprezece ani ce meserie 
aveam, nu se gândise niciodată cam cum arăta activitatea unui 
spion industrial. 


VP - 97 


— Da, i-am confirmat. Cam așa ceva. Și prevăd că se vor 
adăuga câteva activităţi care și pentru mine reprezintă ceva 
nou. De exemplu, să conving pe cineva să vorbească sub 
ameninţarea armei. Să omor pe cineva, dacă va trebui. M-am 
aplecat în față. Nu pricepi că eu sunt asul din mâneca ta, de 
care ei nu știu nimic? Dacă procedăm suficient de rapid, 
câștigăm jocul înainte ca ei să înţeleagă ce s-a întâmplat. 

Mă privi sceptic. 

— Ai omori pe cineva? 

— Pe răpitorii Kristinei? Fără să șovăi o secundă. 

Hans-Olof își mută privirea, examinând podeaua cenușie și 
pereţii decoloraţi. Murmură: 

— Nu știu. Totul este ca un coșmar. De aș fi știut cum am 
nimerit în situația asta... Cu ce am greșit... 

Începea să mă calce pe nervi. L-am întrebat brutal: 

— Îţi este clar de ce șovăi? Vreau să spun, în realitate. Șovăi 
pentru că încă nu vrei să accepţi că tot timpul eu am avut 
dreptate, iar tu nu. Știi bine că, dacă faci ceea ce ţi-am spus și 
mă eliberezi, va trebui să accepţi că lumea de fapt este rea, că 
guvernele și administraţiile sunt corupte până în măduvă, că de 
fapt guvernează banul și că în spatele unor faţade frumoase ca 
statul de drept și democraţia se trag sforile. Cu alte cuvinte, ar 
trebui să accepţi că până acum ai crezut în barza care aduce 
copilul și în Moș Crăciun. Și nu vrei să faci asta. De aceea șovăi. 

— Da, poate că da. Inspiră adânc. Dar, știi, chiar dacă tu 
explici totul în acest fel și chiar dacă pentru tine este clar ca 
lumina zilei, mie mi se pare atât de ireal... 

Mă călca pe nervi... M-am ridicat brusc. 

— Gata cu discuţiile. Mie îmi este indiferent cum faci, dar vei 
ieși acum de aici și vei avea grijă să fiu pus în libertate ca să pot 
să o caut pe Kristina. Sau să nu îmi mai apari în faţa ochilor, 
dacă ţii la viaţa ta. 

Din trei pași eram deja în faţa ușii, pe care pusesem palma. 

— Hej! Vizita s-a terminat! 


VP - 98 


e Capitolul 17 


Am resimțit tot timpul închisoarea ca o oglindă a societăţii, 
numai că relaţiile ieșeau mai clar la lumină, mai sincer și 
nemijlocit pentru sufletul simplu. Înăuntru, ca și afară, oamenii 
sunt puși să execute munci tâmpite pentru prea puţin câștig. 
Dar, dacă în afara gratiilor o reţea complicată și greu de pătruns 
de zăpăceli mediatice, legende culturale, iluzii și himere te 
amorțește ca să nu mai simți presiunea obligaţiilor economice, 
în închisoare domnește forța fără echivoc a lanțurilor, a 
zăvoarelor, a încuietorilor și a ușilor de oţel. Există instrucţiuni și 
există paznici care le pun în aplicare. Fiecare nou-venit înțelege 
rapid, și dureros dacă e nevoie, ce primește în schimbul 
rezistenţei și al obiecţiilor. Între zidurile închisorii mecanismele 
societăţii se dezvăluie și oricine le poate înţelege. 

lInăuntru, ca și în afară, unii își caută refugiul în droguri sau în 
băutură, alţii într-o prea aspră autodisciplină sau în violență faţă 
de ceilalţi. Și ca o ironie, ţi se reproșează ca viciu de caracter 
ceea ce este de fapt doar cedare în fața presiunii. Pentru că de 
ambele părţi ale zidului este valabilă morala intenţiei, este o 
valoare în sine a avea o motivaţie nobilă, a anunţa intenții 
binevoitoare și a apela în discursuri bine potrivite la ceea ce 
este bun în om, indiferent dacă vorbele sunt urmate sau nu și de 
fapte. Ceea ce de cele mai multe ori nu se întâmplă. Este vorba 
doar de a da bine. 

Bineînţeles că eu mă aranjasem, am descoperit ascunzătorile 
pe care le prezintă inevitabil orice sistem, indiferent cât de 
simplu sau complicat este, și mi le-am făcut utile. Îmi cucerisem 
micile mele libertăţi, obţinusem mici drepturi speciale, îmi 
creasem condiţiile pentru a rezista. Gardienii, cei care deţin 
puterea în simulacrul nostru grosolan al lumii exterioare, sunt și 
ei doar oameni, deci simțitori la cuvintele prietenoase, avizi de 
recunoaștere, influenţabili în spaţiul lor de acţiune. Munca mea 
ca distribuitor de unelte era, chiar dacă nu o puteam numi 
interesantă, cel puţin nu atât de stupidă ca a acelora care lucrau 
cu uneltele date. În plus, mă regăseam, să zicem automat, pe 
listă, de fiecare dată când statul suedez considera de cuviinţă să 


VP - 99 


mai organizeze vreun curs de specializare prin care să-și 
pregătească mai bine deţinuţii pentru viaţa civilă. În nouă din 
zece cazuri ajutorul de integrare consta dintr-un curs pentru 
calculatoare, așa că, excepţie făcând faptul că din motive lesne 
de înțeles eram ţinuţi departe de tot ce avea legătură cu 
internetul, puteam ţine pasul într-o oarecare măsură cu evoluţia 
fulminantă a computerelor personale. Ceea ce, având în vedere 
profesia mea, îmi era de mare ajutor. 

Totuși, din prima zi petrecută în celula mea, am tânjit după 
ultima, și cu cât se apropia aceasta, cu atât mă simţeam mai 
bine. Asta nu neapărat datorită dorului meu de libertate, ci din 
cauza oamenilor de care eram înconjurat. Căci există un motiv 
fatal de plauzibil pentru care structurile dintr-o închisoare sunt 
atât de simple și transparente. Trebuie să fie astfel pentru că 
majoritatea clienţilor lor nu ar înţelege altfel ce trebuie să facă și 
ce nu. 

Deţinutul de rând este de o idioțenie aproape de neimaginat. 
Chiar și cel mai mare idiot din orfelinatul în care am crescut eu - 
și acolo erau o mulțime de idioţi - ar fi trecut în acest mediu 
drept un geniu posibil candidat la premiul Nobel. Căci asta este 
cel mai degradant la o pedeapsă cu închisoarea: te trezești 
brusc pe aceeași treaptă cu aceste... fiinţe, a căror capacitate 
mentală nu trece de schema simplă excitaţie-reacţie de genul 
vreau să am - pun mâna, sau nu pot suferi - lovesc. La cantină 
stăteam alături de bărbaţi cu inteligenţa unei viespi, și nu 
rareori, de dragul integrităţii corporale, era necesar să particip 
la discuţii de la care Samuel Beckett ar mai fi putut să învețe 
câte ceva în materie de absurditate. 

Deseori m-am întrebat dacă nivelul mediu de inteligență al 
unei închisori se datora cumva și faptului că nici poliţia nu era 
deosebit de luminată și pur și simplu îi prindea numai pe 
infractorii neobișnuit de proști. Dar, Dumnezeule, atunci cum de 
m-au putut prinde pe mine? 

După discuţia cu antipaticul meu cumnat suportam mediul 
înconjurător chiar mai puţin ca înainte. Cenușiul rece al 
coridoarelor. Același miros când intrai în cantină și aceleași 
ornamente coloristice pseudo-frumoase și uriașe de pe pereţi, 
îngustimea sufocantă a celulei mele. 

Bineînţeles că Hans-Olof a obţinut eliberarea mea. Ce-i drept, 
a durat o săptămână până să fiu chemat în biroul directorului, 


VP - 100 


care având în mână o comunicare scrisă și un fals surâs pe 
figură, m-a măsurat din cap până în picioare și m-a informat că 
voi fi eliberat condiţionat peste puţin timp. 

Am întrebat doar: 

— Când? 

— Pe întâi decembrie, spuse directorul. 

Era un bărbat urât, cu o figură cărnoasă, ochi apoși și cu o 
eczemă pe piele, care vorbea nazal și avea un aspect 
dezordonat. Umbla zvonul că nu demult îl părăsise nevasta, 
după o căsătorie de 23 de ani. 

Am vrut să mă asigur: 

— Asta înseamnă săptămâna viitoare? 

— Da, chiar luni. Aţi putea să fiți așteptat. Îi dispăru zâmbetul, 
de parcă nu ar fi existat niciodată. Eu nu sunt de acord, vă spun 
deschis. Directiva pe care se sprijină eliberarea dumneavoastră 
este, în ce mă privește, un pretext fals. Noua doamnă ministru 
vrea să economisească banii pentru construcţia de noi închisori 
și graţiază deținuți cu condamnare pe termen lung. 

Nu am spus nimic. Era la mintea cocoșului că unul ca el așa 
trebuia să vadă lucrurile. 

Ridică coperta dosarului meu deloc neînsemnat și zvârli în el 
comunicarea scrisă. 

— Este scandalos că eu primesc asta abia acum. Evident că 
decizia luată în cazul dumneavoastră este mai veche, dar eu 
aflu abia în ultimul minut. 

— De-a dreptul nemaipomenit, l-am susţinut eu, cu un ușor 
surâs. 

Ca întotdeauna era surprinzător cu câtă perfidie se înscenau 
astfel de intrigi. Decizia nu putea fi mai veche de câteva zile, 
dar totul se făcuse cu aerul că afacerea decursese cu totul altfel 
decât urmând cursul obișnuit. Camuflaje, induceri în eroare, 
urme șterse. Probabil că totul se făcuse așa din pură obișnuinţă. 
Semnătura puterii. 

Directorul mă măsură suspicios din priviri. 

— Mă luaţi peste picior, Gunnar? 

— Nu. Mi-ar fi plăcut și mie să aflu mai demult. 

Clipi. Era clar că încă nu privise problema din acest punct de 
vedere. 

— Ah, da. Normal. 


VP - 101 


Bătu darabana nervos cu ambele mâini pe dosarul meu, și 
hârtiile din el alunecară în toate direcţiile. 

— După cum am spus, eu nu sunt pentru. Constat la 
dumneavoastră un serios pericol de recidivare. Categoric 
puternic. Aș putea să înșir vreo cinci - ah, nu ce spun eu - zece 
criminali sau spărgători de bănci a căror eliberare m-ar fi pus 
mai puţin pe gânduri ca a dumneavoastră. Evident că pentru el 
crima și spargerea unei bănci erau la fel de reprobabile. Ridică 
degetul arătător ca pentru a mă avertiza, ceea ce părea de-a 
dreptul caraghios: Sunteţi eliberat doar condiţionat, gândiţi-vă la 
asta! Cu antecedentele dumneavoastră ar trebui să o luați în 
serios. 

Am promis că mă voi gândi la asta. Și că o voi lua în serios. 

Deschise dosarul și încercă să repună în ordine documentele 
din el, dar nu făcu decât să le boţească și mai tare decât erau. 

— Așa cum arată cazul dumneavoastră, următoarea greșeală 
vă va aduce după gratii pentru totdeauna. Și nu vă vor ajuta 
niciun fel de dispoziţii dubioase ale Ministerului Justiţiei. Atunci 
când cătușele se vor închide încă o dată în jurul mâinilor 
dumneavoastră, nu vi se va mai acorda înțelegere, asta este 
sigur. Veţi putea să vă alegeți locul în cimitirul închisorii. 

— Înţeleg, am răspuns. 

Dacă acesta era preţul salvării Kristinei, îl acceptam. Tot ce 
mă interesa era să nu se închidă prea repede cătușele. Nu 
înainte ca ea să fie liberă. 

Mai culese o hârtie din dosarul vrednic de milă. 

— Vă veţi prezenta săptămânal la Per Fahlander, angajatul 
care vă supraveghează eliberarea condiţionată, pe care îl știți. 
Nu va putea face mare lucru pentru dumneavoastră, dar cel 
puţin vă cunoaște. 

În ce-l privește pe Per Fahlander, părerea mea era diametral 
opusă părerii directorului. Per Fahlander făcuse o mulțime de 
lucruri pentru mine. El mă coordonase în perioadele de eliberări 
condiționate de când fusesem prima oară condamnat în 
adolescenţă, el fusese cel care mă convinsese că spargerile 
mele adolescentine nu aveau niciun viitor. Apoi mă ajutase să 
încep cariera lucrativă de spion industrial, îmi asigurase primele 
comenzi și contracte și mă făcuse să îmi dau seama de 
necesitatea perfecționării permanente în meseria mea. 

— Este în ordine, am spus. 


VP - 102 


Directorul vântură mai departe hârtiile, reușind ca din 
dezordinea iniţială să obţină un haos complet. 

— Să anunţăm pe cineva despre eliberarea dumneavoastră? 
Pe cumnatul dumneavoastră? Acest... ăă... Hans-Olof 
Andersson? 

— Mulţumesc, nu va fi necesar, am răspuns, găsind foarte 
amuzant că eram singurul care își dădea seama de 
ambiguitatea răspunsului meu. 

— Cum doriţi. În rest, obișnuitele obligaţii, anunţarea poliției 
de părăsirea Stockholmului și celelalte pe care le știți. 

— Da, le știu. 

e 

A fi eliberat din închisoare seamănă cu a fi dat afară de 
undeva. Ți se înapoiază obiecte pe care nu le-ai văzut de ani de 
zile, devenite între timp străine, trebuie să semnezi nenumărate 
hârtii care nu mai ai răbdare să le citeşti, ţi se pune în mână o 
sumă ridicolă ca bani de eliberare și, în cele din urmă, se 
deschide o ușă cu gratii și o ușă de oțel după ea, și te trezești 
afară. În timp ce priveşti în jur și lumina după-amiezii târzii te 
face să clipești mărunt, ușa de oţel din spatele tău se închide și 
se aude zgomotul zăvorului blocat. Te întorci, privești ușa mare 
din oțel și zidul înalt, cenușiu și, deși ești fericit că te afli afară, ţi 
se face frică de libertate. După ce ani de zile fiecare pas ţi-a fost 
ordonat, a decide dacă s-o apuci spre dreapta ori spre stânga ţi 
se pare copleșitor. 

Am închis un moment ochii, am inspirat aerul tare și rece și 
am simţit cum îmi înţeapă căile nazale. Nu trebuia să mă las 
copleșit. Trebuia să iau decizii clare, și încă rapid. Trebuia să 
acționez. 

Când am redeschis ochii, am descoperit că fusesem scutit de 
chinul alegerii. Hans-Olof era acolo, mă aștepta. Mașina lui, un 
Volvo gri-închis, era ceva mai încolo, pe strada care mergea de- 
a lungul lui Stockholm Fângelsen. 

Era destul de deștept pentru a se abţine a-mi face un semn 
observabil de toată lumea. 

Am traversat strada, privind în jur, fără să descopăr nimic 
suspect, am luat-o pe lângă mașina parcată și în final m-am 
strecurat pe locul de lângă Hans-Olof. 

— Te-a urmărit cineva? a fost prima mea întrebare, în timp ce 
înghesuiam la picioare sacoșa mea cu cele câteva boarfe. 


VP - 103 


El înghiţi în sec surprins. 

— Ce? Nu. Cel puţin, sper. 

— Cât ești de sigur? 

— Cât sunt de sigur...? Nu am idee. Fac așa ceva pentru 
prima oară. Işi mușcă buza inferioară. Am umblat încoace și 
încolo prin oraș două ore, înainte de a veni aici. Am intrat într-o 
parcare supraterană, am făcut o buclă la parter și am ieșit din 
nou. Am încercat să trec ultimul pe verde la intersecţii și m-am 
uitat dacă mă urmărește cineva. Cum vezi prin filme. 

Am dat din cap încruntat. 

— Este și asta ceva. Condu o bucată de drum și apoi intră 
într-o parcare mare. 

Hans-Olof vru să riposteze, dar am dus degetul la buze și el a 
înţeles. Se părea că într-adevăr văzuse multe astfel de filme. 

Am trecut printr-o zonă care putea fi prezentată drept muzeu 
în aer liber al tuturor păcatelor construcţiilor secolului al XX-lea 
și în cele din urmă am ajuns la un supermarket cu o parcare cât 
un aerodrom. L-am dirijat pe Hans-Olof într-un colţ unde puteam 
parca oarecum neobservaţi printre containere cu materiale 
reciclabile și adăposturi pentru cărucioarele de cumpărături, am 
coborât și am început să verific automobilul în căutare de 
dispozitive de ascultare și emițătoare pentru localizare. Sunt în 
general un om suspicios, și am chichiţele mele. 

Era al naibii de frig. În câmp deschis bătea un vânt tăios și cu 
care nici haina mea și nici eu nu ne puteam pune. În timp ce 
palpam cu degetele deja îngheţate locurile unde de obicei se 
aplicau aceste dispozitive - aripile, barele antișoc, toate locurile 
în care o mână iute poate fixa magneţi - mă gândeam dacă 
slăbirea sistemului imunitar al deţinutului prin permanenta 
supraîncălzire a celulelor pentru ca acesta să nu mai facă faţă 
după eliberare unei ierni suedeze normale ţinea de strategiile 
secrete ale aplicării unei condamnări. 

Nimic. Niciun sistem de localizare goniometrică, niciun 
dispozitiv de ascultare. 

— Ridică capota motorului, am cerut, frecându-mi mâinile ca 
să le mai încălzesc. 

Hans-Olof se execută cu o mină speriată. 

După motor și portbagaj am cercetat interiorul mașinii. 
Găsirea microfoanelor introduse profesionist într-o mașină este 
cel mai dificil lucru, pentru că s-a ajuns la dispozitive nu mai 


VP - 104 


mari ca un excrement de muscă. Deoarece nu descoperisem 
nicio bucată suspectă de cablu și niciun emiţător în locurile 
inaccesibile privirii ale exteriorului maşinii, mai exista 
posibilitatea existenței unui dispozitiv complet în interior, ceea 
ce ar fi în primul rând surprinzător de neprofesional și în al 
doilea rând, chiar luând în consideraţie progresele tehnice din 
ultimii șase ani, pentru niște ochi și pentru un simţ tactil normal 
ar fi ușor de descoperit. Dar nu am găsit nimic. Omenește 
judecând, mașina era curată. 

Ședeam iarăși pașnic unul lângă altul. În faţa noastră un 
panou cu o reclamă mare oferea o canapea de patru locuri 
contra a paisprezece mii de coroane. Am întrebat: 

— Deci, când ai vorbit ultima dată cu Kristina? 

— leri-seară. 

— Cum părea? 

Scoase un sunet ciudat, ca și cum tocmai s-ar fi tăiat la un 
deget, și răspunse: 

— Deloc bine. 

L-am privit și am văzut că se lupta cu lacrimile. 

— Asta ce înseamnă? am întrebat, străduindu-mă să par 
indiferent. 

Trebuia să rămân calm, eficient. 

Hans-Olof privea pe geam. Respirația îi tremura. 

— Nu va mai suporta mult. Parcă era un copil mic. Tot timpul 
povestește cât de drăguţi sunt oamenii aceia cu ea, dar o face 
ca un copil mic. 

O clipă nu am știut ce ar fi trebuit să spun. Trebuia să înving o 
oroare ce începea să mă cuprindă și, mai înainte de toate, o 
furie inexprimabilă, o mânie de intensitatea unei arme nucleare. 
Incepeam să cred că data viitoare nu voi mai fi acuzat de 
spargere sau furt de date, ci de crimă multiplă. 

— Ai discutat și cu răpitorii? 

Hans-Olof confirmă: 

— Da. 

— Ce impresie ţi-au făcut? Bănuiesc ceva? 

Privi fix înainte, evident răscolit. 

— Acum, când spui tu... Cel care mă sună totdeauna, acela cu 
voce guturală, care vorbește doar în limba engleză, a spus de 
curând ceva nou: „Mai sunteţi cuminte, profesore, nu? Nu 
plănuiţi nimic care ne-ar sili să îi facem ceva fiicei 


VP - 105 


dumneavoastră?” În felul acesta vorbește, nimic concret, mai 
curând confuz, ameninţător... De fiecare dată îi explic că fac tot 
ce vrea, dar mai nou m-a întrebat brusc dacă sunt sigur că nu i- 
am povestit cuiva ceva. 

— Când a fost asta? 

— La sfârșitul săptămânii trecute. Cred că era vineri seara. 

Deci la o zi după ce directorul îmi anunţase eliberarea înainte 
de termen. 

— Și de atunci? 

— De atunci nu a mai fost nimic. Sau în orice caz, nimic care 
să îmi atragă atenţia. Ca să fiu sincer, am fost atent numai la ce 
spunea Kristina. Mă privi. Privirea i se plimbă de colo-colo. Asta 
ce înseamnă? 

— Că trebuie să acționez cât mai repede posibil. 

Hans-Olof confirmă grăbit: 

— Bun. Știi deja cum vei proceda? 

— Am nevoie de informații din culise. O urmă pe care să o 
exploatez. Mă gândesc ca mai întâi să fac o vizită la acea 
reprezentanţă. Rutlipharm. Poate că găsesc ceva acolo care să 
mă ajute. 

— Ah, da, e bine. Când? 

— Nici eu nu știu. Trebuie să fac mai întâi câteva pregătiri, să 
cercetez împrejurimile și așa mai departe. Dar cel mai sigur este 
ca tu să știi cât mai puţine lucruri. 

Păru îngrozit, făcu niște ochi cât farfurioarele ceștilor de ceai. 

— Ce? Ești smintit? Trebuie să știu ce faci! Trebuie să cunosc 
fiecare pas de al tău, să știu ce intenţionezi să faci. Te rog, 
Gunnar, nu-mi face asta, nu suport! Sunt pe punctul să cedez și 
am să înnebunesc numai la gândul de a sta acasă fără să știu ce 
se întâmplă, ce faci, dacă mai trăiești. 

— Fii rezonabil! Ar fi prea riscant să menţinem contactul. Îţi 
garantez că ei îţi ascultă telefonul, îţi controlează 
corespondenţa, îţi supraveghează casa... Să îţi fie clar că nu 
trebuie nici să bănuiască existenţa mea! 

Hans-Olof dădu din cap energic. 

— Da, desigur. La asta m-am gândit și eu. Se întinse până la 
mapa lui aflată pe canapeaua din spate și scoase din ea două 
aparate sclipind argintiu, pe care la prima privire le luai drept 
calculatoare de buzunar. Uite, două telefoane mobile. Digitale, 


VP - 106 


nu pot fi interceptate, nu apar pe numele meu. Putem ţine 
legătura prin ele. 

Am luat unul din aparate și l-am privit mirat. Telefon era? Mă 
simțeam depășit de incredibila evoluţie tehnică. În perioada 
dinaintea detenţiei traisem apariţia telefoniei mobile, chiar mă 
gândisem să îmi procur unul, dar pe atunci chiar și aparatele 
scumpe abia le puteai ţine în mână. Pe lângă ele, acest aparat 
arăta ca un breloc. Am apăsat o tastă și aparatul prinse viaţă. 
Micul ecran se lumină și îmi ceru un cod, totul în culori! 

— Aici sunt anexele, codul PIN, instrucţiunile de folosire și 
celelalte, îi dădea înainte Hans-Olof și îmi puse în poală un set 
de broșuri care atârnau de zece ori mai mult decât aparatul. Am 
scrise aici ambele numere de telefon, cel de sus este al 
aparatului meu, celălalt este al tău. Mă poţi suna oricând, de 
acum am să îl port tot timpul cu mine, chiar dacă sunt pe WC. 
Dar să mă ții la curent, auzi? 

— Da, da... am murmurat absent și ţinând telefonul la ureche. 
Cum o funcţiona? În această poziţie microfonul se găsea direct 
lângă obraz, ca la înălțimea măselelor. Cum de ai ajuns la 
concluzia că astea nu pot fi interceptate? Este o transmisie 
radio. Nimic nu poate fi interceptat mai ușor decât o transmisie 
radio. 

— Este un radio digital. Totul este codificat. În toată lumea 
serviciile secrete susțin că nu pot intercepta telefonia mobilă și 
cer producătorilor să pună pe piaţă tehnică de codificare mai 
ușor de descifrat. Mafia și alţii folosesc cu toţii doar telefoane 
mobile. 

— Ah, da? Era într-adevăr o certificare a calităţii, dacă era 
adevărat. In ultimul timp cam neglijasem lectura ziarelor, iar 
emisiunile de televiziune nu fuseseră niciodată o pasiune de-a 
mea. Imi atrase însă atenţia ce spusese Hans-Olof mai înainte: 
Cum adică, aparatele nu sunt pe numele tău? Dar pe al cărui 
nume sunt? 

Mă privi încordat. 

— Nu am idee. Pur și simplu m-am adresat în zona pietonală 
unui tânăr și l-am rugat să intre într-un magazin cu telefoane și 
să îmi cumpere două telefoane. l-am dat banii și bineînțeles și o 
recompensă, el nu-mi știe numele, și nici eu nu-l știu pe al lui. 

— Și a făcut el asta așa, simplu? Mă gândesc că ar fi putut s-o 
întindă cu bani cu tot. 


VP - 107 


— L-am așteptat în stradă. 

M-am uitat mai atent la telefon. Era atât de mic, încât putea fi 
purtat în buzunarul cămășii. Se părea că nu exista risc. Și nu ar 
fi rău ca Hans-Olof să mă poată ţine la curent cu ultimele 
noutăţi în privinţa convorbirilor telefonice cu răpitorul și altele. 

— Și plata cum se face? Adică din ce cont se decontează 
convorbirile telefonice? Doar nu le plătește tânărul? 

— Este vorba despre așa-numitele cartele preplătite. Uite. Am 
cumpărat un set întreg. Îmi puse un pachetel de cartele în folie 
de plastic pe teancul de hârtii din poală. Se pot cumpăra de 
oriunde. În momentul de faţă ai un credit de cinci sute de 
coroane în aparat, iar după ce acesta se epuizează prin 
convorbiri telefonice, iei una dintre aceste cartele și răzuiești 
partea asta. În porţiunea răzuită apare un număr de cod. Acesta 
atrage un alt credit de cinci sute de coroane, dacă suni la 
numărul de telefon aflat aici și tastezi codul cifric. 

Am studiat indicaţia tipărită foarte mărunt pe spatele uneia 
dintre cartele și am spus: 

— Cu alte cuvinte, anonim. Ca mărcile poștale. 

— Exact. 

A trebuit să accept, cu oarecare aversiune, că totul nu era 
gândit prost. l-am aruncat o scurtă privire din lateral cumnatului 
meu. În definitiv, nu era un tip chiar așa de rău. Dacă aveam în 
vedere la ce solicitări, pentru el mai mult decât neobișnuite, 
semicriminale, era supus de răpirea Kristinei, trebuia să admit 
că ţinea mult la ea. 

— Bine, am zis. Mi-am desfăcut sacoșa și am băgat înăuntru 
instrucţiunile de folosire și restul. Telefonul l-am băgat în haină. 
Am să te ţin la curent. 

— Mulţumesc. Nici nu bănuiești ce înseamnă asta pentru 
mine. Se mai întinse încă o dată până la geantă și scoase ceva, 
de data aceasta un prospect. Am rezervat pentru tine o cameră 
la Nordlanden Hotel. Mai întâi pentru trei nopţi, sunt deja plătite, 
iar dacă vrei să stai mai mult, nu este nicio problemă. Ai nevoie 
de bani? 

Am dat negativ din cap. 

— Am destul. 

În acest moment aveam ceva mai mult de trei mii de coroane, 
banii de eliberare, dar n-avea rost să-i spun. Situaţia avea să se 
schimbe curând. 


VP - 108 


Îmi vârî prospectul în mână. 

— Este aici, în centrul orașului, la Centralstationen, după colț. 
Un hotel foarte frumos. 

— Mai frumos decât cel de la care tocmai vin, cu certitudine. 

— De acolo sunt mai puţin de cinci minute de mers pe jos 
până la Sergelgatan. 

Nehotărât, tineam în mână prospectul. 

— Sper că și asta cu rezervarea și așa mai departe ai făcut-o 
tot anonim. Tot prin intermediul unui tânăr de pe stradă? 

Hans-Olof își mușcă buzele. 

— Prin secretariatul nostru. Nu va bate absolut deloc la ochi. 
Prin secretariat se face așa ceva de o duzină de ori zilnic, și în 
cazurile în care se face plata particular. Oficial ești un medic din 
Goteborg. 

— Hmm... i 

Ceva mă deranja. Imi aduceam confuz aminte de Nordlanden 
Hotel: o clădire enormă, destinată celor bogați, un loc de 
întâlnire al clasei conducătoare. Voi sări în ochi ca o știucă într- 
un iaz cu crapi. Pe de altă parte, trebuia să mă cazez undeva. Și 
astăzi aveam prea mult de lucru pentru a-mi permite o pauză 
pentru căutare. 

— OK, am zis și am împăturit prospectul, punându-l în 
buzunarul hainei. Este timpul să ne despărțim. Cel mai bine ar fi 
să mă lași la cea mai apropiată staţie de metrou. 

— Nu este departe, spuse Hans-Olof și întinse mâna către 
cheia de contact. 

Am observat că mâna îi tremura, dar m-am prefăcut că nu am 
băgat de seamă și m-am uitat afară, la cerul în care se 
concentra un cenușiu-plumburiu difuz. 


VP - 109 


e Capitolul 18 


Pe drumul către centrul orașului mi-am dat seama că în 
perioada petrecută la închisoare mă depășise nu numai evoluţia 
tehnică. 

La prima vedere schimbarea era minoră. Garniturile metroului 
arătau mai modern decât cum îmi rămăseseră în amintiri. 
Stațiile, dimpotrivă, arătau tot ca niște hrube săpate în stânca 
nefinisată, unde după instalarea băncilor, indicatoarelor și a 
câtorva lămpi, cineva cu multă vopsea ieftină și cu o pensulă 
mare, și cu un ego pe măsură își făcuse de cap. Rezultatul se 
pretindea a fi artă. Eh, în ultimii șase ani nu prea fusesem 
răsfăţat în materie de estetică, dar vestita artă din metroul din 
Stockholm mi se părea o mâzgăleală subvenţionată de stat. 

Apoi atenţia mea fu atrasă de altceva. Garnitura de metrou 
era aproape goală, câteva staţii în vagon eram doar eu și o 
femeie tânără, care stătea cu spatele la mine și... vorbea 
singură! 

Mă uitam la ea. Gesticula în timp ce vorbea, dădea din cap, 
râdea, ca și cum ar fi purtat o discuţie. Doar că lipsea 
interlocutorul. 

O nebună? Mai vezi câteodată asemenea făpturi, dar de 
regulă nu au douăzeci și ceva de ani și nici mantouri scumpe cu 
guler de blană. În cele din urmă femeia se ridică, se duse la uși 
continuând să vorbească: 

— Cobor acum. Tu unde ești? Turegatan? 

Atunci am văzut că avea un fel de receptor la ureche, 
prelungit cu un braţ-microfon fin până în dreptul gurii. Un cablu 
subțire dispărea în blănița gulerului de blană. 

la uite ce marote mai au oamenii, m-am gândit eu când 
femeia cobori. Am înţeles că aceasta era o caracteristică a 
prezentului abia când la următoarea staţie năvăliră în vagon o 
mulțime de călători și când în apropierea mea vorbeau astfel la 
telefon trei femei deodată. 

Gând am intrat eu la pușcărie, telefoanele mobile erau ceva 
pentru cei sus-puși, simbol al succesului, dovadă a importanţei, 
influenţei și a indispensabilităţii. Dacă pe atunci cineva scotea 


VP - 110 


din geantă un telefon care suna, atrăgea imediat priviri 
admirative, invidioase, pline de respect. La fel de năucitoare 
erau și discuţiile telefonice. „Vindeţi ABB. Cumpăraţi Swissair de 
trei sute de mii”, sau „Spuneţi-i lui Samuelsson că vreau 
raportul în seara aceasta, altfel poate să își caute o slujbă 
nouă”. lar seara, la obișnuita ta masă de la local, povesteai că ai 
văzut pe cineva telefonând pe mobil. 

Dar acum fiecare avea așa ceva. Angajaţi cumsecade, 
gospodine, elevi de școală, adolescenţi, toată lumea. Chiar și 
unei bunicuţe cu părul alb, ceva începu să îi sune în poșetă la un 
moment dat. Toţi telefonau, de te întrebai cum de putuseră 
oamenii să trăiască mai demult în singurătatea și liniștea lor. 

Desigur că auzisem despre astea. Uneori, când nu puteam 
evita vizionarea unui program TV, înregistram că actorii din 
seriale scoteau în orice ocazie la iveală câte un telefon mobil. 
Dar nu credeam orbește în așa ceva, pentru că în definitiv astfel 
de filme arată o lume de vis. Respectivii locuiau întotdeauna în 
case pe care nu și le-ar fi permis la profesia pe care pretindeau 
că ar avea-o (și pe care nu păreau că o exercită), în aceeași 
situaţie fiind și mașinile lor sau hainele purtate. Evident că 
aveau și telefoane mobile. Dar în acest caz televiziunea mai 
curând denaturase forța de pătrundere a acestor obiecte la 
populaţie. 

Am fost bucuros când am putut cobori, pentru că îmi vâjâia 
capul din cauza acelor jumătăţi de discuţii. Devenise într-adevăr 
astăzi inevitabil să știi că cineva care se afla în autovehiculul de 
pe linia 10, la Fridhelmsplan, se va urca în mașina de pe linia 
17? Trebuiau mamele să le explice din nou copiilor cum se 
deschide un cuptor cu microunde și cum se pune în el un 
aliment congelat? Soții nu mai aveau timp să cadă de acord 
acasă asupra cumpărăturilor ce urmau să le facă, așa că aceste 
discuţii trebuiau purtate pe drum? In ce lume nimerisem? 

Și în timp ce străbăteam Vasagatan și pentru prima oară se 
trezea în mine senzaţia de libertate, vedeam oameni telefonând 
din mers, dar din fericire, de data aceasta nu mai auzeam ce 
spuneau. Fast food-ul din colţul cu Kungsgatan mai exista încă și 
am investit o parte considerabilă a banilor mei de eliberare în 
doi hamburgeri cu cartofi prăjiţi și o Cola. Natural că nici aici nu 
puteai să stai și să mănânci în liniște la una dintre mesele 
unsuroase, fără să împărtășești jumătatea dramei relaţionale de 


VP - 111 


la masa alăturată. „Cum de te-ai culcat cu mine, dacă nu mă 
iubeşti?” suspina în telefon o fată grăsuţă de vreo șaisprezece 
ani. 

M-am încruntat. Mai întâi: cât de tâmpit puteai fi ca să pui o 
astfel de întrebare? Și în al doilea rând: chiar dispăruse complet 
dorinţa, ca telefoanele în general, și în mod deosebit 
convorbirile intime să le porţi într-un loc care să îţi asigure 
această intimitate? Să se fi interzis sfera privată odată cu 
trecerea în noul mileniu și mie să-mi fi scăpat? M-am întors în 
mod demonstrativ către fată și m-am holbat la ea mestecând 
vârtos și cu sprâncenele ridicate până când ea preferă să 
dispară afară, pe stradă. Am văzut-o și acolo băzâind, dar cel 
puţin nu mai trebuia să o și aud. 

Totuși, m-am simţit ca un dinozaur, când cu burta plină am 
părăsit fast food-ul și am revenit pe Vasagatan. Ideea cu „locul 
care să îţi asigure intimitatea” nu era chiar rea pentru început. 
Am scos din buzunarul hainei prospectul pe care mi-l dăduse 
Hans-Olof și pe baza schiţei din el m-am apucat să caut hotelul. 

Hotelul pe care crezusem că mi-l amintesc nu era Nordlanden, 
ci altul, care între timp aparţinea acestui lanț internaţional. 
Nordlanden Hotel se afla lângă capătul liniei lui Arlanda Express, 
trenul rapid ce ducea la aeroport. De afară arăta modest, 
aproape ca o clădire de birouri, dacă nu ar fi avut uși rotative 
aurite pompos. 

Prima mea impresie a fost că am intrat la o expoziţie de 
arhitectură interioară contemporană suedeză. Peste tot în hol 
era mobilier extrem de ciudat, din care nu erau două piese la 
fel. O scară de culoare brun-închis, ale cărei trepte păreau că 
plutesc în aer, țâșnea în sus. Totul era alb, bleu și brun-închis, 
ca și uniformele angajaţilor de la recepţie, pe care, cu oarecare 
trudă, am descoperit-o în planul secund. 

Un angajat tânăr, cu nas ascuţit și părul pieptănat pe spate și 
dat cu gel, îi făcea curte intens unei colege. După ce am stat o 
vreme în faţa tejghelei recepţiei și l-am privit, s-a prins că n-am 
să dispar, așa că se smulse din preocuparea lui și mă întrebă de 
numele meu. 

— Doctor Forsberg din Göteborg, corect? întrebă după ce mă 
găsi în computer. 

Am confirmat acru: 

— Dacă așa scrie acolo... 


VP - 112 


Îmi examină cu privirea sacoșa, și apoi toată persoana mea, 
care fără îndoială nu era o apariţie în ton cu ce spunea 
computerul. 

— Acesta este tot... hmm... bagajul dumneavoastră? întrebă 
el prudent, adulmecând în taină a înșelăciune și neplata notei de 
cazare. 

— Lucrez în cadrul ajutorului pentru ţările subdezvoltate, am 
ripostat fără să mă gândesc prea mult. Acolo înveţi să 
călătorești cu bagaj ușor. 

După cum se vede, talentul meu pentru subterfugii abstruse 
funcționa încă foarte bine. 

Dădu impresionat din cap, în același timp îngrijorat. 

Ah, da... înţeleg, spuse în timp ce mânuia cu sârg mausul și 
privea fix monitorul jumătate ascuns în tejghea. Numai că... 
Ușurarea îi ilumină faţa palidă ca un fulger. Ah, da, camera 
dumneavoastră este deja plătită pentru trei zile. Bun, s-a 
rezolvat. 

Gesticula respirând ușurat. Mă mai întrebă dacă vreau o 
cameră pentru fumători ori pentru nefumători. 

— Nefumători, am replicat convins. 

Șase ani petrecusem printre fumători înveteraţi și nu mai 
puteam suporta mirosul. 

— Minunat. Aveţi camera 206, etajul doi. Cum ieșiţi din lift, pe 
dreapta. Îmi întinse o cartelă albă ca zăpada, din plastic, cu 
bandă magnetică. Cheia dumneavoastră. 

Colega căreia i se dedicase înainte de a-l fi deranjat eu veni în 
spatele lui. Cu un zâmbet dispreţuitor clămpăni pe tastatură și 
pe monitor apăru ceva, ce îl făcu pe tânăr să tragă înspăimântat 
aer în piept. 

— Ah, uitasem, interveni el roșindu-se, aveţi un mesaj. Un 
domn... hmm... Bekymmerfader?, vă roagă să deschideţi 
telefonul mobil. 

Rânji cu o expresia care cerea scuze. 

Bekymmerfader? Nici nu bănuiam că antipaticul meu cumnat 
avea atâta fantezie. Incepeam să regret povestea cu telefonul. 

— Altceva mai este? am întrebat prost dispus. 

— Asta este totul, domnule doctor Forsberg. Vă doresc un 
sejur plăcut! 

Am luat cu mine cartela-cheie. 


? Tată îngrijorat (în Ib. suedeză în orig.). 
VP - 113 


— Vom vedea, am răspuns eu și m-am îndreptat spre lift. 

Până acolo privirea mi se opri pe un perete despărțitor din 
sticlă, dincolo de care păreau depozitate blocuri de gheaţă. Asta 
ce naiba mai era? Artă? O tăbliță ce se pretindea a fi luată în 
serios informa că instalaţia se numea Nordpol-Bar. Am tras cu 
coada ochiului printr-una dintre cele trei ferestruici și în interior 
am văzut mese din gheață masivă, o tejghea de bar din blocuri 
de gheaţă cioplite grosolan, pe care erau înșirate recipiente 
masive destinate băutului, făcute bineînțeles tot din gheață. 

Deci până la urmă totuși artă. M-am întors înfiorat și mi-am 
continuat drumul către lift. 

Camera era mai mică decât fusese celula mea, dar indecent 
de confortabil mobilată. Pat, birou, dulapuri, covor, totul masiv 
și de calitate. Baia era în faianţă albă, și împreună cu 
prosoapele împăturite și stivuite cu grijă, de culoare bleu și 
brun-închis, alcătuia un logo gigantic al firmei. Din spatele unei 
uși de dulap putea fi coborâtă o scândură pentru călcat, și o 
tăbliță explica cum se procedează pentru călcat cu ajutorul 
service-ului pe etaj. Mai exista și o listă cu prețuri, dar am evitat 
să o studiez cu atenție. 

Fereastra dădea într-o curte interioară mare, înconjurată în 
trei părţi de hotel. Se mai vedeau acoperișuri cu pietriș, cu 
oberlihturi de culoarea fildeșului. Puteam privi în camera de 
hotel de vizavi, luminată din plin, care arăta exact ca a mea, și 
în care o femeie tocmai își scotea puloverul. Am tras perdeaua 
și am continuat să o urmăresc, dar ea își împături doar 
puloverul, îl puse în dulap și începu să aranjeze conţinutul 
geamantanului în compartimentele dulapului. Eh, asta e! 

M-am așezat pe pat, am răsturnat sacoșa și am scos ceea ce 
îmi dăduse Hans-Olof. Cel mai voluminos teanc de hârtii îl 
reprezentau instrucţiunile de utilizare a telefonului mobil. Le-am 
frunzărit rapid și am constatat că cu o scurtă frunzăreală nu 
făceam nimic; minusculul aparat era dotat cu o sumedenie de 
funcţii, care nu puteau fi identificate pe fugă, una dintre ele fiind 
simpla acţiune de a telefona. 

Am luat-o încă o dată de la început, întorcând încet filele. Se 
începea cu punerea în funcţiune a telefonului. Ceea ce am și 
făcut, până când ecranul îmi ceru codul PIN. Pe care Hans-Olof îl 
mâăzgălise pe coperta manualului de utilizare. Am introdus cele 
patru cifre și aparatul păru mulţumit de ceea ce făcusem până 


VP - 114 


acum. Și acum? Pentru testare am apăsat pe una dintre tastele 
mari însemnată cu o săgeată, presupunând că o tastă atât de 
mare trebuia să aibă o importanţă specială. Pe display apăru 
prompt cuvântul „bekymmerfader”. Am apăsat un alt buton 
oarecare, fără să știu pe care și dacă era important, în orice caz 
telefonul începu să formeze numere. Evident, Hans-Olof avusese 
grijă să introducă în memorie numărul lui. Am dus aparatul la 
ureche și am auzit: 

— Alo? Tu ești, Gunnar? 

— Da, firește, am răspuns și am sărit în picioare. 

Dar nu așa mi-am închipuit asta! 

Privirea îmi căzu pe fereastră. Pe partea cealaltă femeia își 
scosese pantalonii și cu picioarele goale în faţa oglinzii era pe 
punctul de a-și scoate și bluza. 

— Unde ești? se interesa Hans-Olof. Cred că ești la hotel. 
Ceva nu este în regulă? 

— Ah, nu, am zis urmărind cum femeia își lepăda bluza. Nu 
purta sutien, în ciuda pieptului impozant. Hotelul este OK, o 
zonă a frumosului și a bogăției. Lăsând de o parte faptul că locul 
meu nu este deloc aici, totul e foarte luxos. 

— Bine. Mă bucură asta. 

Mi-am zis că aș face mai bine să plec de la fereastră și să mă 
concentrez asupra convorbirii, dar nu mi-am călcat pe inimă să 
o fac. Fascinat, priveam cum tânăra luă din dulap un umeraș, 
cum își puse bluza cu grijă pe el și cum i se legănau sânii în 
acest timp. În treacăt i-am explicat lui Hans-Olof că era imposibil 
să vorbesc cu el la telefon din oră în oră. 

— În acest fel nu mă pot concentra, i-am spus fără să îmi 
dezlipesc ochii de la fereastra luminată într-un galben-deschis, 
aflată de cealaltă parte a curţii interioare, în spatele căreia 
femeia cu un păr negru și părând să aibă vreo patruzeci de ani 
își scotea slipul liniștită. 

— Da, înţeleg, înţeleg, mă pisa Hans-Olof. Am vrut doar... 
Trebuie să îmi promiţi că mă informezi înainte de a întreprinde 
ceva. Mă auzi? Îmi promiţi? 

Rotunjimea posteriorului ei îţi tăia respiraţia. Sânii i se 
legănau și tremurau, în timp ce umbla prin cameră să lase slipul 
și să adune ustensilele pentru duș sau mai știu eu ce să facă. 

— Da, promit. 

— Mulţumesc. Nu mai vreau să te mai regulez... 


VP - 115 


— Ce? Ce-ai zis acum? 

Hans-Olof șovăi iritat. 

— Am spus că nu vreau să te mai rețin. Ce, este legătura 
proastă? Eu te aud bine. 

Ea dispăru pe ușa de la baie. Aveam senzaţia că îmi ardea 
retina. 

— Nu, legătura este OK. Numai că... Ei, da, nu aveam niciun 
chef să mă mai gândesc la asta. Ascultă, acum am de rezolvat 
niște chestiuni urgente. Te caut înainte de a le face o vizită 
prietenilor noștri despre care am vorbit. 

Nu eram în stare să vorbesc deschis la un telefon, fie el 
digital, fie el codificat. Obișnuinţă adânc fixată la un om 
suspicios. 

— Bine. Să te sun dacă vorbesc cu Kristina? 

Cugetam intens. Dar concentrarea mea era făcută pulbere, și 
de vină nu era Hans-Olof. 

— În clipa de faţă nu este necesar, am răspuns eu împrăștiat. 
Asta oricum trebuie să o facem altfel. Trebuie să mă gândesc la 
ceva, să vedem cum aș putea să trec neobservat pe la tine și să 
instalez un magnetofon. 

— Un magnetofon? 

— Ar fi bine dacă am putea înregistra convorbirile. Dar despre 
asta vorbim altă dată. 

— Și cu asta ce facem? 

— Nu acum, Hans-Olof. Am altceva de rezolvat. 

Părea contrariat. 

— OK. Dar mă suni înainte de a întreprinde ceva important? 

— Da, te sun înainte de a întreprinde ceva important. Hejdå! 

Am luat telefonul de la ureche. Nu era greu de ghicit că tasta 
cu receptorul roșu pus în furcă însemna încheierea legăturii. 
Pentru a descoperi cum se oprea complet funcţionarea 
telefonului, a trebuit să mai consult o dată manualul, dar în cele 
din urmă am făcut-o și pe asta. 

Bun. Era timpul să fac ceva important. Am vârât cele mai utile 
ustensile în haină, am ascuns sacoșa sub pat - încă un obicei de 
om suspicios - și am plecat. 


VP - 116 


e Capitolul 19 


Nimic de reproșat cu privire la situarea hotelului. Tot ce 
aveam nevoie se găsea la distanţe mici. 

Era un lucru bun, pentru că se făcuse mai frig decât la prânz 
și vechea mea haină nu mai făcea faţă. Până la Norrmalm erau 
aproape cinci sute de metri, dar aveam senzaţia că nu mai 
aveam pantaloni pe mine când traversam podul peste 
Malmskilnadsgatan. Trebuia să îmi procur urgent îmbrăcăminte 
mai potrivită. 

Dar înainte de asta, mai presant, aveam nevoie de informații. 

În acest moment tot ceea ce știam erau denumirea de 
Rutlipharm și ce aflasem din relatarea unui om care tremura de 
frică. Nu era mult, când era vorba de a salva una-două vieţi. În 
branșa mea, informaţiile sunt decisive și mă neliniștea profund 
lipsa lor. Niciodată nu mai abordasem vreun proiect atât de în 
pripă. 

Pe de altă parte, niciodată nu se aflase în joc ceva atât de 
important ca acum. 

Voiam să pătrund în reprezentanța din Stockholm a unui 
concern, despre care deocamdată nu știam mai mult decât 
denumirea și faptul că producea medicamente. În mod normal, 
pentru o acţiune ca aceasta aș fi luat în calcul patru săptămâni 
de pregătire, pe care le-aș fi petrecut în biblioteci, arhive ale 
unor ziare și, mai ales, în preajma clădirii respective. Aș fi citit, 
aș fi făcut fotografii, aș fi reflectat, aș fi tras cu urechea, aș fi 
urmărit mașini și după toate acestea aș fi știut despre firmă tot 
ce se putea ști pe căi legale, și încă ceva pe deasupra. 

Dar acum nu dispuneam de patru săptămâni. Nici măcar de o 
săptămână. Eram hotărât ca poimâine cel mai târziu, dar mai 
bine chiar mâine să fac ceva ce m-ar fi dus după gratii tot restul 
zilelor mele, dacă dădeam greș. Voi culege toate informaţiile pe 
care le puteam obţine până atunci, bazându-mă pe experienţa 
mea. Care să sperăm că mai valora ceva în aceste timpuri 
moderne. 

Cel puțin accesul la arhiva ziarului Aftonbladet se făcea tot 
așa cum îmi aminteam: o ușă de oţel îngustă, vopsită în roșu, cu 


VP - 117 


ferestruici rotunde, în colţul de după intrarea principală, și 
coborând câteva trepte sub nivelul străzii. Aceasta scârțâi când 
am deschis-o, exact la fel cum scârțâise când venisem ultima 
dată aici. Fusese într-un alt mileniu. 

Mă întâmpină o căldură moleșitoare. Rafturile cu colecțiile 
anuale, mesele lungi, albe, lămpile atârnate deasupra lor și 
aparatele pentru microfilme înșirate pe pereţi totul era ca pe 
vremuri. Ca și izul de praf, hârtie veche și emanaţiile de ozon 
ale  copiatorului. Doar figura de după tejghea îmi era 
necunoscută: pe scaun ședea o asiatică tânără, cu piept enorm, 
care se balansa într-un mod absolut iresponsabil sub un tricou 
subțire. Când am intrat, mă privi absentă, fără să se oprească 
din mestecatul unei gume colorate albastru-deschis. 

— Anders Ostlund nu mai lucrează aici? am întrebat. 

— Revine imediat, spuse ea pe un ton care nu lăsa nicio 
îndoială asupra faptului că această chestie îi era absolut 
indiferentă. S-a dus doar să ia ceva de mâncare. 

Cel puţin Ostlund mai lucra aici. Nu aș fi știut cum să o 
conving la repezeală pe fata aceasta să facă ceea ce voiam eu. 
Adică arhiva de la Aftonbladet. 

Un ziar are întotdeauna două arhive. Într-una din ele se 
păstrează câte un exemplar din fiecare ediţie apărută, toate 
exemplarele strânse în volume groase ori trecute pe microfilm, 
ori în ambele variante, iar această arhivă este accesibilă oricui 
dorește, din diverse motive, să parcurgă știrile din ziare. 
Cealaltă arhivă, care mă interesa pe mine, se afla doar la 
dispoziţia ziariştilor publicației respective. Ea conține 
materialele care au stat la baza articolelor apărute: notele de 
interviu originale, note de discuții, rezultatele investigațiilor 
efectuate, copii, fotografii, o mulțime de materiale confidenţiale. 

Deci aur curat pentru cineva care activa în comerțul cu 
informații. 

Am aşteptat. În afară de mine, mai era un vizitator, unul 
dintre aceia care par să locuiască în arhivele ziarelor: un bătrân 
cu părul aspru, care avea puse pe scaunul de alături două 
paltoane roase. Răsfoia aproape cu evlavie un volum, făcând 
mereu notițe cu un creion pe care după fiecare folosire îl înmuia 
în gură pe îndelete. 

Și mirosea - blând cuvânt - de trăsnea. Mi-am petrecut timpul 
în celălalt capăt al sălii, având în față ultimele numere din 


VP - 118 


Aftonbladet, în apropierea instalaţiei de climatizare, care susura 
ușor. După un timp, se mai dezghețară și picioarele mele și 
începură să mă furnice. _ 

Cam după cincisprezece minute apăru și Ostlund, cu o pungă 
mare, maronie în mână. Îmbătrânise vizibil, își lăsase și o 
mustață care nu îl aranja, dar avea aceeași privire binevoitoare. 
În douăzeci de ani nu reușise să promoveze de la arhiva ziarului, 
dar continua să se creadă superșmecher. 

Mă descoperi imediat. Lăsă punga și își împinse pe jumătate 
trupul burduhănos prin ferestruica ghișeului. 

— Ce faci aici? strigă el, după ce îmi strânse mâna într-un stil 
pentru care se inventase cuvântul „binevoitor”. Credeam că mai 
locuiești pe cheltuiala regelui! 

— Regele trebuie să facă economii, am răspuns. 

Mă privi pe sub sprâncene. 

— Lasă-mă să ghicesc. Nu ai venit ca să te pui la curent cu 
titlurile de pe prima pagină a ziarelor din ultimii șase ani. 

— Ar merita? . 

— Deloc. Privi scurt în jur și mai coborî puțin vocea: Intre timp 
totul s-a mai scumpit, știi asta, nu? 

— Cât? 

— Patru mii. 

Am afişat mina de poker. Cel puțin în acest moment nu 
dispuneam de patru mii de coroane. Și deoarece alternativa de 
a renunţa nu intra în discuție, mai rămânea doar posibilitatea de 
a negocia la sânge. 

— Două mii, am spus. 

Îmi suflă în faţă respiraţia de om suferind de stomac. 

— Glumești? Doar nu o să îmi risc pensia pentru două mii de 
coroane amărâte! 

— Am fost mereu un client bun, mă grăbesc și sunt 
strâmtorat, am ripostat. Două mii jumătate. Și nici nu este vorba 
de mare lucru. 

Ostlund începu să își frece bărbia tremurândă, ca și cum ar fi 
ezitat. Dar îl cunoșteam bine. Totdeauna când făcea așa ceva, 
decizia era deja luată. 

Se întoarse către fată. 

— Ann-Lee, te poţi duce să îţi iei ceva de mâncare. 

Ea continuă să mestece guma, îl privi și spuse: 

— Nu îmi este foame. 


VP - 119 


Ostlund mârâi: 

— Atunci du-te să îți pudrezi nasul, OK? 

Ea vru să mai spună ceva, dar preferă să alunece doar din 
scaun și să dispară în spate bosumflată. Se auzi foșnetul unei 
scurte îmbrăcate și apoi o ușă închizându-se. 

— OK, ce vrei să afli? 

Am făcut un semn cu capul către bătrânul din colţ. 

— Ce-i cu el? 

— Este surd ca un bolovan. Și nicio grijă, că nu se preface. 

M-am întrebat totuși cum descoperise asta, dar m-am gândit 
apoi că nu avea nicio importanţă. Am scos banii din buzunar, i- 
am numărat două mii de coroane și i le-am pus în mâna întinsă. 

— Rutlipharm. Tot ce poţi găsi. 

Ridică din sprâncene. 

— Firma farmaceutică elveţiană? Unde lucrează noua laureată 
Nobel? 

— Exact. 

— Erai mai original. 

— Voi redeveni imediat ce îmi voi putea permite să satisfac 
prețurile tale. 

Se duse să își câștige banii. După un timp reveni din 
încăperile situate în spate, cu două mape, pe care le încredință 
copiatorului. Între timp mai consultă și calculatorul, de unde mai 
scoase câte ceva, și pe deasupra și câteva duzini de copii de pe 
microfilme: firma Rutlipharm părea să fi dat de lucru presei. 

— Poftim, zise Ostlund, întinzându-mi peste masă teancul de 
hârtii aflat într-o mapă uzată, legată cu un elastic. Ca să fiu 
cinstit, cred că ai fi putut să le obţii mai ieftin. 

Am luat mapa cu bănuiala că informaţiile dinăuntru nu mă vor 
ajuta cine știe cât. O senzaţie de care chiar că nu aveam nevoie. 
Dar îmi mai veni o idee: 

— la spune-mi, la concurența voastră, în urmă cu câteva 
săptămâni a murit absolut surprinzător un tânăr reporter. Bengt 
Nilsson, de la Svenska Dagbladet. Se știu amănunte? Cum? De 
ce? 

Ostlund ridică din sprâncene și mă privi condescendent, 
aproape compătimitor. 

— Mai întâi, noi avem poate rivali, dar concurenţă nu avem. Și 
apoi: da, se știu. 

— Și ce se știe? 


VP - 120 


— Bengt Nilsson era unul dintre cei care aveau idealuri mari. 
Ambiţios cât cuprinde. Din păcate suferea de inimă, și din 
păcate nu le avea cu punctualitatea. Dacă mă întrebi pe mine, a 
uitat pur și simplu să își ia medicamentul. Lucru care și acum 
câţiva ani aproape că îl omorâse, dar unii oameni nu învaţă 
nimic din greșelile lor. 

— Și dacă întreb pe altcineva? Ce teorie ar putea avea? 

Întrebarea făcu să apară pe faţa lui un semn de nervozitate. 

— Te rog, aceasta este o ţară liberă. În orice caz, așa se 
pretinde. Dar după tot ce am auzit, Nilsson avea în buzunar o 
cutiuţă oranj, cu pastiluţe albe în ea. In folia respectivă, 
lăcașurile cu pastilele pe care ar fi trebuit să le ia în cele două 
zile anterioare erau pline. După aprecierea mea, există și 
explicaţii mai bune pentru o teorie a conspirației. 

Mi-am vârât mapa sub brat. 

— Doar mă interesam. 

— Cu plăcere. Din partea casei. Sper că știi să apreciezi. 

— Evident, i-am zis și am plecat. 

e 

Afară frigul se năpusti din nou asupra mea, ca o fiară, și am 
simţit dureri în gât ce nu prevesteau nimic bun. Am intrat în 
prima farmacie și am cumpărat câteva pilule cu vitamine și un 
unguent. Și, pentru că tot eram acolo, am întrebat: 

— Există un medicament pentru inimă, niște pilule albe, mici, 
într-o cutiuţă oranj, iar foliile au compartimente pentru fiecare zi 
a săptămânii. Aveţi idee cum se numește? 

Farmacista, o femeie slabă cu cearcăne întunecate sub ochi, 
se încruntă: 

— Poate fi RP Cardioprolol. Dacă este un medicament pentru 
inimă; există și un medicament pentru astmă, căruia îi 
corespunde descrierea. 

— Îmi puteţi arăta ambalajul? 

— Dar ambele se dau doar pe rețetă. Nu vi le pot vinde. 

Am încuviinţat din cap. 

— Nu, întreb doar pentru că tata face un secret din 
medicamentele pe care le ia. Este cam ciudat, înțelegeţi? De 
aceea aș vrea să știu, pentru orice situaţie. 

Mă aprobă înțelegător și scoase din sertar două cutii. 

— Sunt cele mai bine tolerate medicamente de acest gen, 
explică ea când puse pe masă cutia cu RP Cardioprolol. Dar 


VP - 121 


trebuie luate cu mare punctualitate. Pentru bătrânii care mai și 
uită nu sunt cele mai indicate. 

— Oh, dar după tatăl meu vă puteţi potrivi ceasul, nu este 
aceasta o problemă, am minţit eu plin de entuziasm, am luat în 
mână ambalajul și l-am răsucit pentru a vedea producătorul. 

Rutlipharm AG, CH-4001 Basel - scria pe el. Pe undeva nu mă 
surprinse. 


VP - 122 


e Capitolul 20 


Prima obligaţie a spărgătorului o reprezintă cunoașterea 
terenului pe care va lucra. Așa că m-am îndreptat către blocurile 
din Sergelgatan, pe drum mi-am cumpărat un notes ieftin, am 
căutat și am găsit High Tech Building și, în pasajul din faţa 
intrării din sticlă descrisă de Hans-Olof, cafeneaua. Puţinul rest 
care îmi mai rămăsese fu de ajuns pentru o ceașcă de cafea și o 
prăjitură, cu care m-am așezat la post, pentru a mă acomoda cu 
împrejurimile. 

Cafeaua avea un gust fad, dar mă mai încălzi și mirosea bine. 
Prăjitura se termină înainte ca eu să îi observat că o mâncasem; 
îmi era mai foame decât crezusem. Imi făcea bine să stau jos și 
să constat că încă mai aveam vechile reflexe și instincte, ca și 
cum nu ar fi trecut șase ani nesfârșiţi de când făcusem uz de 
ele. 

Spionajul economic este un domeniu cu o onorabilă tradiţie, 
cel puţin tot atât de veche ca a replicii lui militare. Secretul 
producerii hârtiei a fost păstrat de chinezi șase secole, până 
când locuitorii Samarkandului l-au descoperit prin spionaj, în 
jurul anului 750. Apropo de China: lumea habar nu ar fi avut 
astăzi cum se fabrică mătasea, dacă informatori șireţi nu ar fi 
traficat din China secretul producerii ei, împreună cu viermii 
aferenți. 

Spionajul economic face parte dintre mijloacele indispensabile 
ale tuturor celor care, bazaţi doar pe propriile forţe, ar pieri. 
Indiscutabil, este imoral. Dar în lumea afacerilor moral este ceva 
despre care se vorbește doar la nevoie, și nu un element aflat la 
baza deciziei în acest domeniu. La baza deciziei în afaceri se 
află ceea ce aduce foloase și care implică un oarecare risc. 
Nimeni nu va admite public că se sustrage de la plata 
impozitelor și nu va recunoaște că a obţinut contracte prin 
mituirea factorilor de decizie. Totuși, toți cei care cred că astfel 
vor avea succes o fac, și anume pentru că și ceilalţi o fac și 
pentru că nu își pot permite să piardă față de concurenţă, iar 
afacerile oneste n-au nicio șansă. 


VP - 123 


În arsenalul mijloacelor imorale, spionajul economic joacă un 
rol deosebit. El este arma cu care cei mici se apără de cei mari, 
cei proști de cei deștepţi, și destul de des cei slabi de cei 
puternici. Mai mult de o duzină de firme din ţările pe care noi le 
socotim disprețuitor ca aparţinând „lumii a treia” își datorează 
practic întregul know-how tehnic eforturilor mele profesionale și 
astăzi dau de lucru unor regiuni întregi, care acum douăzeci de 
ani depindeau încă de amărâta de pomană denumită „ajutor 
pentru dezvoltare”, prin care ţările industrializate ţineau în frâu 
concurența deranjantă. Nu aș vrea să justific astfel acţiuni a la 
Robin Hood; acei oameni au plătit pentru serviciile mele la fel ca 
oricare alţii, și nu puţin. Nu am simţit niciodată nevoia să mă 
dezvinovăţesc și mi-a fost indiferent pentru cine lucram. Am 
lucrat cu exact aceeași acribie pentru concerne multinaționale, 
ca și pentru firme mici, și am șterpelit formule, coduri sau 
planuri de construcţii care, de nu aș fi fost eu, le-ar fi adus 
proprietarilor firmelor păgubite milioane. Viaţa era dură, și eu 
eram tot așa. 

Desigur că la spionajul industrial se aplică aceleași reguli de 
concurență ca la orice altă formă de activitate profesională. 
Concurența este numeroasă, competiţia este aspră. Hackerii - 
cei care pătrund în reţelele de date ale sistemelor 
informaţionale străine, pentru a obţine date interesante - sunt 
câtă frunză și iarbă. Au și ei dreptul la existenţă; în orice caz ei 
întruchipează imaginea pe care și-a făcut-o opinia publică 
despre spionul industrial. Dar eu mă duc la faţa locului, eu știu 
ce să fac și pot aprecia ce am în faţa ochilor. Acesta este 
avantajul meu personal în fața concurenţei. 

Căci ce se întâmplă atunci când datele ce prezintă interes se 
află în computere care nu sunt conectate la nicio rețea? Ce se 
întâmplă când documentele nu se găsesc sub formă digitală, ci 
sunt hârtii, planuri, notițe făcute de mână? In asemenea cazuri 
eu sunt salvarea. Eu nu vin pe un cablu, eu pătrund pe ușă. Eu 
nu sparg parole, eu sparg lacăte, încuietori. Eu nu depind de 
existența unei căi de acces la informaţiile care îl interesează pe 
clientul meu, eu îmi creez singur acest acces. 

Sunt ironizat deseori ca fiind de modă veche, dar de fapt sunt 
de fiecare dată tot mai modern. Timpul este de partea mea. 
Multe firme care se străduiesc să se apere de atacurile 
hackerilor își neglijează protecţia în faţa oamenilor care intră pur 


VP - 124 


și simplu pe ușă și sustrag documente de importanţă vitala, ba 
chiar într-un volum care frizează absurdul. Se cheltuiesc 
milioane pentru firewall-uri și alte chestii asemănătoare, și 
totuși tot mai des dau de încuietori ieftine la ușile importante, 
iar astăzi seifurile sunt doar niște cutii cu o tablă mai bună. Mai 
nimeni nu se gândește că pe panglicile de plastic ale mașinilor 
moderne de scris întreg textul este perfect lizibil, dar în ordinea 
inversă a literelor. Tocmai în birourile cu cele mai moderne 
sisteme de conectare la rețea se trece cu vederea cât de 
vulnerabilă este o simplă hârtie. Protecţia reţelei interne poate fi 
de cea mai bună calitate; eu am nevoie doar să deschid sertare 
și găsesc listinguri, manuscrise, notițe, ciorne și concepte de 
toate felurile. Și niciodată în birouri nu s-a întrebuințat atâta 
hârtie câtă se întrebuinţează astăzi. 

Dar nu este suficient să fii un bun spărgător de încuietori și 
seifuri pentru a fi și bun spion industrial. Când mă aflu la faţa 
locului și răsfoiesc documentele, trebuie să fiu în stare să 
deosebesc ceea ce este important de ceea ce nu este 
important. Altfel decât un hacker, care atunci când are îndoieli 
copiază pur și simplu tot ce găsește, și apoi, în liniște, separă 
grâul de neghină, cantitatea pe care o pot lua cu mine dintr-un 
birou este limitată. 

Ceea ce mai are nevoie în plus un spion industrial este o 
instruire vastă. Un contract peste care dai poate fi o banală 
formalitate sau poate fi un document exploziv, în funcţie de 
numele care figurează în el. Deci este hotărâtoare cunoașterea 
acestor nume. Un spion industrial trebuie să fie familiarizat cu 
structurile branșei unde lucrează și să fie gata să folosească 
datele elementare despre firmele importante și persoanele cu 
funcţii de decizie. Trebuie să cunoască tehnicile de bază, 
procesele de producţie și corelaţiile dintre ele, trebuie să 
stăpânească terminologia de specialitate. Și înainte de toate, 
trebuie să fie în stare să citească documentele de care se 
lovește. 

În afară de limba suedeză, mai vorbesc doar engleza, și asta 
mai prost decât se cunoaște în medie engleza în această ţară, 
dar pot să citesc în alte unsprezece limbi: norvegiană, 
finlandeză, rusă, franceză, spaniolă, italiană, germană, 
portugheză, polonă, cehă și - lucru de care sunt deosebit de 
mândru - japoneză. 


VP - 125 


Vă mărturisesc că iubesc meseria aceasta. Nimic altceva nu 
se poate compara cu adrenalina care ţi-o dă pătrunderea în 
zone interzise, asigurate, doldora de secrete, când scotocești 
prin cartoteci, mape cu documente, dosare cu scrisori, în timp 
ce în jur este întuneric și o liniște mormântală, în care se aud și 
întoarcerea unei pagini, și bătăile inimii. Și brusc dai de acel 
document. De acel plan. De acea formulă. De secretul prin a 
cărui transmitere se poate modifica o întreagă ramură 
industrială. 

Observam acel du-te-vino din colivia de sticlă cu pereți 
acoperiţi cu lemn de tec, ce lăsa impresia de vechi. Nu toţi cei 
care intrau la High Tech Building purtau cravată și mape cu 
documente, sau alte însemne care să le dovedească 
apartenenţa la clădire. Am văzut femei grase cu paltoane 
modeste, care urcau cu mers de rață în lifturi și care nu îl 
învredniceau pe portar nici măcar cu o privire - atitudine, de 
altfel, reciprocă. In spatele tejghelei de la recepţie, astăzi nu se 
mai afla uriașul cu păr alb și alură de boxeur, pe care mi-l 
descrisese Hans-Olof, ci un bărbat în vârstă, sfrijit, care, 
indiferent dacă vorbea la telefon ori se întreținea cu un 
interlocutor aflat în faţa lui, dădea necontenit afirmativ din cap. 
Arăta absolut inofensiv. Se părea că trebuia doar să mă ridic și 
să intru defilând, fără ca cineva să mă oprească. 

O impresie ce putea fi înșelătoare. Pe plafon erau instalate 
camere video, și nu puţine. Oamenii scoteau brusc cartele 
codate când intrau în lift. Din locul în care stăteam, îi vedeam 
făcând o mișcare de trecere a cartelei printr-un cititor. Am sorbit 
din cafea și am încercat să fac o evaluare a situaţiei. Rolul 
cartelelor codate consta în aceea că fiecare cartelă știa la ce 
etaj avea acces posesorul ei, și la ce etaj nu avea. Dar pentru că 
în aceeași cabină de lift urcau deodată mai mulţi oameni, 
sistemul nu era sigur; puteai să intri în cabină împreună cu alți 
doi-trei oameni, puteai să treci prin cititor o cartelă neutră - 
astăzi toate aceste cartele au același format -, iar apoi puteai 
coborî odată cu unul dintre ceilalți posesori de cartelă, fără ca 
cineva să remarce faptul că se petrecea ceva neregulamentar. 
Cu excepţia faptului că instalarea acestui sistem îl umpluse de 
bani pe producător, utilitatea lui era de natură pur psihologică; 
mai exact - fictivă. 


VP - 126 


Dimpotrivă, camerele video reprezentau o adevărată 
problemă. Îmi dădeam seama din nou pe ce fir subțire făceam 
echilibristică. Înainte de a acţiona, trebuia să fac o recunoaștere 
a clădirii, a etajului la care se găsea reprezentanța Rutlipharm, a 
căilor de a ajunge acolo și a căilor de a pleca de acolo, ca șia 
altor aspecte. A doua zi după spargere, printre altele, vor fi 
vizionate și înregistrările video, pe care dacă va apărea un 
spărgător ca mine, cunoscut în toată ţara, polițiștii vor rânji doar 
scurt, după care vor pleca la vânătoare după mine. 

M-am ridicat, m-am întins ca unul care șezuse prea mult și am 
privit în jur. Așa cum era de așteptat, fiecare era preocupat de 
propria persoană. Am ignorat afișul care ruga ca farfurioarele și 
ceștile să fie înapoiate la bar - a da curs acestor indicaţii 
însemna periclitarea existenţei unor locuri de muncă - și m-am 
îndreptat agale către intrarea din sticlă, având însă grijă să nu 
intru în vizorul camerelor video. 

Cu spatele la vitrina unui magazin de îmbrăcăminte pentru 
copii, care ademenea cu anunțul că iei 3 și plătești doar 2, am 
studiat de la o distanţă sigură tăblița care prezenta firmele 
existente în clădire, aflată lângă intrare. De fapt, întregul etaj 
nouă aparţinea firmei Rutlipharm; cel puţin pe tăbliță nu mai 
figura altă firmă la acest etaj. Marea majoritate a denumirilor 
celorlalte firme nu îmi spunea nimic. Unele denumiri nici nu prea 
aveau vreo legătură cu High Tech; astfel, la etajul doi era o 
firmă care făcea negoț cu cărbuni. La etajul opt aveau cabinete 
chiar și niște medici - un dentist, Henrik Ubbesen, un neurolog și 
un ginecolog. Aceștia cum procedau? Li se trimitea pacienţilor 
câte o cartelă? 

Am rămas pe loc așteptând și supraveghind ce se petrecea în 
colivia de sticlă sub acest nou aspect. Nu a fost nevoie să aștept 
mult. Dintr-una dintre ieșirile pasajului își făcu apariţia o femeie 
tânără, cu semnalmentele inconfundabile ale unei sarcini 
înaintate. Se opri ca să-și mai tragă răsuflarea chiar lângă mine, 
se uită cu o mână ţinându-se de spate la vitrina magazinului cu 
haine pentru copii și privi mai cu seamă bilețelele pe care erau 
scrise preţurile. Apoi se uită la ceas, oftă și plecă clătinându-se 
direct către recepţia de la High Tech Building. 

Priveam într-acolo încercând să par dezinteresat. Femeia 
vorbi cu bătrânul cu părul alb, care, ca de obicei, dădea 
afirmativ din cap, apoi acesta îi indică o cabină de lift ce aștepta 


VP - 127 


jos și, în timp ce femeia intra în cabină, păru că apasă pe un 
buton aflat în faţa lui. Am făcut câţiva pași într-o parte, ca să pot 
să văd cum se închidea ușa cabinei - femeia urca singură - și 
am urmărit indicatorul de etaje, care se opri la cifra opt. 

Cu alte cuvinte, cine avea o programare la un medic urca cu 
un lift comandat de portar. 

Oamenii care părăseau clădirea nu erau controlațţi. 

Asta era ceva. 

e 

În Kungsgatan încă mai existau ceainăriile și magazinele cu 
dulciuri de care îmi aminteam, dar între ele se deschiseseră atât 
de multe magazine care comercializau telefoane, încât aveai 
impresia că telefonul devenise aliment de bază. Mi-am pierdut și 
orientarea în oarecare măsură și a trebuit să parcurg de mai 
multe ori partea dreaptă a străzii în sus și în jos, înainte ca 
printre fațadele multicolore ale magazinelor să descopăr 
intrarea în casa pe care o căutam. După decenii în care nu se 
făcuse nicio renovare, era atât de cenușie că părea aproape 
invizibilă. 

„Biroul de avocatură Mâărtensson” se afla scris pe o plăcuţă 
din alamă, acoperită de pitoreasca patină a vremii. Alături de ea 
mai atârnau și alte plăcuţe cu nume de firme, printre care un 
cabinet de psihologie care existase și înainte și o firmă de 
software mai nouă. 

Avizierul negru de pe ușa coridorului mai exista și el, și aș fi 
putut să pariez că bileţelul administratorului cu ora la care se 
încuia ușa era același cu cel de acum douăzeci de ani, când 
trecusem pe aici prima oară. 

De marginea de jos a avizierului cineva prinsese cu pioneze o 
filă fotocopiată, prin care o pensiune privată oferea cu 
săptămâna camere în Södermalm, inclusiv micul dejun. 
„Folosirea în comun a băii și a toaletei” nu suna prea 
confortabil, dar preţul era extrem de convenabil. 

Nu atât de convenabil comparativ cu a sta la un hotel de lux 
pe cheltuiala cumnatului meu. Am mers mai departe. 

Scara îngustă, din lemn, scârțâia în locurile cunoscute mie. 
Mai domnea același iz de ceară de parchet, fum de ţigară și încă 
ceva nedefinit și pentru un moment minunat am fost sigur că 
Inga nu murise, ci mă aștepta în mica noastră locuinţă din 
Södertälje. 


VP - 128 


Mårtensson mă apărase în primul meu proces ca spion 
industrial. Era la un an de la asasinarea lui Olof Palme, când în 
toate sălile de judecată domnea o nervozitate pe care aproape 
că o simţeai tactil. Totuși, el reușise să obţină reducerea la mai 
puţin de jumătate a pedepsei cerute de acuzare, din care încă o 
jumătate îmi fusese acordată condiţionat, așa că în cele din 
urmă mă alesesem cu doi ani după gratii. După pronunțarea 
hotărârii, Mårtensson îmi spusese: „Gunnar, nu te voi mai apăra 
a doua oară; ești un caz fără speranţă. Pur și simplu îmi 
nenorocești palmaresul. Poţi veni la mine pentru orice ai nevoie 
în viaţă de un avocat, dar nu pentru că ai mai fost prins o dată”. 

Mi-a trebuit mult timp pentru a-mi da seama câtă dreptate a 
avut. Căci așa cum se spune, „îmi iubesc meseria”. 

Biroul se afla la etajul al doilea, și timpul părea să fi rămas și 
aici pe loc. Sala de așteptare largă, pereţii cu lambriuri din lemn, 
coridoarele întunecate ce se despărțeau la stânga și la dreapta, 
ușile masive din mahon și rafturile cu coduri de legi îmbrăcate în 
piele scumpă totul era ca odinioară. 

Doar secretara era nouă. 

— În urmă cu ani de zile am depus aici un plic sigilat, am 
explicat. 

Era tânără, purta un taior cu tăietură sobră, care o 
îmbătrânea. Faţa îi rămase inexpresivă. 

Am adăugat: 

— Aș vrea să îl ridic. 

— Numele dumneavoastră? 

— Gunnar Forsberg. 

— Când ați deschis depozitul? 

— În 1996. 

În sfârșit a ridicat din sprâncene, chiar dacă a făcut-o abia 
vizibil. 

— Un moment, vă rog. Se întoarse către calculator. Era nou, 
pe vremuri în locul lui ar fi fost un notes diform. Da, am găsit o 
astfel de înregistrare, confirmă ea în cele din urmă, după un 
timp de cinci ori mai lung decât dacă ar fi verificat într-un notes. 

— Asta mă linişteşte, am spus, dar n-am reușit să-i smulg nici 
măcar o urmă de zâmbet. 

În acest moment, ușa masivă din fundal se deschise și își făcu 
apariţia Mårtensson în persoană, gras ca totdeauna, dar era 
evident că nici în ultimii ani nu găsise un frizer ca lumea. 


VP - 129 


— Să mă ia dracu’ dacă nu este Gunnar Forsberg, mârâi el în 
timp ce venea spre mine clătinându-se ca o rață. Îmi întinse 
mâna lui cărnoasă. Ce faceţi aici? Nu mă așteptam să vă văd 
fața veșnic morocănoasă înainte de... să zicem anul 2008. 

Unul ca Tove Mårtensson nu avea nevoie de computer, capul 
lui era o bancă de date. 

— Coroana suedeză a binevoit să mă elibereze condiţionat, 
am replicat eu. 

Gesticulă cu dosarul din mână. 

— Ca să vezi! lIniţiativele personale ale noului ministru al 
justiţiei. Se refereau și la dumneavoastră? Interesant! 

— Găsiţi? 

— Este doar părerea mea personală. Căci, de altfel, ce mă 
privește pe mine, că doar ultima oară, din fericire, nu a trebuit 
să vă apăr. Aţi auzit că apreciatul coleg Lindeblad a murit anul 
trecut? 

Am mărturisit că nu aflasem și am păstrat pentru mine faptul 
că îmi era oricum absolut indiferent. Erik Lindeblad nu numai că 
îmi rasolise procesul, dar ulterior își făcuse apariţia la închisoare 
doar o dată, și atunci cu scopul de a-mi spune că el nu vedea 
rostul unui apel. Ceea ce însemnase sfârșitul relaţiei noastre 
oficiale. 

— Nu? Un caz tragic, deosebit de tragic. La bătrânețe se 
îndrăgostise de o jună - pe deasupra și clientă - se despărţise 
de nevastă-sa și așa mai departe, divorțul, căsătoria rapidă cu 
numita fată, și trei săptămâni mai târziu: mort. Obișnuitele 
cercuri bine informate consideră că a fost un infarct petrecut în 
dormitorul tinerei perechi - ei, da, zvonurile normale în 
asemenea cazuri, cred eu. Mårtensson mă împinse cu dosarul în 
piept. Și ce intenţionaţi acum? Sunteţi gata să urmați calea 
respectării legilor? _ 

Evident că nu dădea pe afară de îngrijorare. In special legată 
de ultimii membri ai familiei, care se zbăteau în pericol de 
moarte. 

— Eu aș zice, am vorbit eu circumspect, ca fiecare să-și vadă 
ca și până acum de ale lui. 

— Oh, bătrânul și bunul Gunnar, șarmant ca totdeauna, râniji 
Mårtensson, deloc impresionat. 

Niciodată nu reușisem să îi stric buna dispoziţie și nici nu 
cunoșteam pe cineva care să fi reușit acest lucru. El continuă: 


VP - 130 


— Eh, acestea fiind spuse, trebuie să vă părăsesc. Este ora 
pentru supa mea de roșii. Purtaţi-vă frumos. M-ar bucura să nu 
vă mai revăd. 

Mårtensson avea obiceiuri nutriţionale solide, chiar rituale. La 
ora zece dimineața lua o farfurie de supă de pasăre, apoi la 
două și jumătate o cană de supă de roșii, iar seara, după muncă 
- adică rareori înainte de ora nouă - se ducea de obicei la un 
restaurant, altul în fiecare zi a săptămânii, unde mânca cât 
patru. 

— Încercaţi să gândiţi pozitiv! îmi mai strigă înainte de a se 
face nevăzut în spatele unei alte uși nu tot atât de solide. 

M-am întors din nou către secretară, care înţepenise cu o 
expresie de sfinx, nemișcată, în faţa computerului. 

— Putem continua, i-am zis. 

— Atunci v-aș ruga să vă legitimaţi, spuse ea din vârful 
buzelor. 

Am crezut că nu aud bine. 

— Să mă legitimez? Aţi fost de faţă când m-a recunoscut 
însuși șeful dumneavoastră. 

— Se prea poate. Dar eu nu vă recunosc. Și am instrucţiunile 
mele. 

Am scos legitimaţia și i-am trântit-o pe birou. O examină cu 
mare meticulozitate, mi-o restitui și ceru: 

— Ar urma parola. 

— Storuttern, am răspuns. 

Dădu dezaprobator din cap. 

— Nu așa. O scrieți aici, pe această hârtie. 

Împinse către mine o hârtie și un pix. 

Fără îndoială că așa prevedeau instrucțiunile, și nu aveam 
chef să îmi răpesc din timp cu bătălii colaterale, așa că am 
mâzgălit cuvântul „Storuttern” pe hârtie și i-am înapoiat-o. Era 
denumirea lacului în apropierea căruia Inga și cu mine, după ce 
fugisem, ne petrecuserăm cea mai frumoasă vară din viața 
noastră, într-o cabană părăsită. În afară de noi doi, nimeni nu 
mai știa asta. 

Secretara în taiorul cu linie sobră, care cu certitudine că în 
viaţa ei nu pătrunsese într-o cabană de lemn părăsită, în 
mijlocul unei păduri, introduse cuvântul în computer. Acesta 
reacţionă într-un mod care o mulţumi, pentru că se ridică pentru 
a-mi aduce depozitul, dar nu înainte de a face să dispară hârtia 


VP - 131 


într-un tocător de documente. Alte câteva minute și două 
semnături, și eram afară, cu vechiul meu plic sigilat în buzunarul 
hainei. 

Când am trecut prin dreptul avizierului negru, am luat, pentru 
orice eventualitate, unul dintre bileţelele cu numărul de telefon 
al pensiunii particulare. 

Dar era deja prea târziu pentru ceea ce intenţionam să fac cu 
plicul. 

Începuse să ningă ușor. Fulgii de zăpadă erau mici și abia se 
vedeau căzând, dar după un timp străzile începură să apară ca 
pudrate. Cerul era de un cenușiu-închis, tern, soarele cobora 
spre vest în spatele caselor, ca o pată mată, cu marginile difuze, 
și se făcea frig, frig, frig. 

Am urcat într-un autobuz care mergea în direcţia 
Kungstradgarden, ceea ce pe moment îmi afecta sensibil 
disponibilităţile financiare. Cât de scump devenise totul! 
Gânduri sumbre privind caracterul trecător al valorilor îmi 
treceau prin cap, în timp ce căutam să îmi păstrez echilibrul 
printre mame prost dispuse cu uriașe cărucioare de copii și 
africani cu priviri întunecate. 

Țelul meu era nu mai puţin decât luxoasa clădire a Svenska 
Handelsbanken, reprezentată de un bloc propriu de pe 
Kungstrădgârdsgatan. În amurg, și în vârtejurile de zăpadă, 
colosala construcţie părea și mai impunătoare; acoperișul ei 
verde începea să se coloreze în alb, iar ușile rotative erau în 
permanentă mișcare: oamenii se grăbeau să intre și să iasă, iar 
cei care ieșeau își ridicau gulerele paltoanelor și scoteau aburi 
alburii de respiraţie. 

Totuși, când am vrut să intru în sala cu ghișee, mă opri un 
paznic în uniformă neagră marţială. 

— Inchidem la ora trei, spuse el cu mâna pe bastonul din 
cauciuc. 

Am arătat către hala în care la ghișee stăteau la rând o 
mulțime de oameni și unde un ceas mare de perete arăta puţin 
înainte de ora trei fără un sfert. 

— Da, și? Mai sunt puţin peste zece minute. 

— Vor ajunge pentru servirea clienţilor care mai așteaptă. 

Ca și cum a închide ghișeul la ora trei punct era o chestiune 
de viaţă și de moarte. 

— Ascultaţi, dacă banca se închide la ora trei, nu puteți... 


VP - 132 


— Îmi pare rău, am instrucţiunile mele, m-a întrerupt el ca un 
automat. 

Își ascunse cu greutate un rânjet sarcastic, care ar fi arătat 
cât de mult ţinea el la instrucţiunile lui. 

— Mai merge un client, am dat-o eu pe milogeală. Este foarte 
important ca astăzi... 

— Mâine, la ora zece dimineaţa. Scutură capul pătrat. Acum 
vă rog să plecați! 

Nu îmi mai rămase nimic de făcut. M-am întors la hotel pe jos, 
în ciuda frigului, mai întâi pentru a economisi banii de autobuz și 
apoi pentru a-mi potoli furia. Aerul îngheţat și marșul viguros îţi 
schimbă gândurile, și eu aveam nevoie să mă gândesc la 
altceva. Aveam nevoie de un plan. Mi-am îndreptat furia către 
Rutlipharm, și primele idei ale unui posibil mod de acțiune 
prinseră formă. 

Mă uitam după o cabină telefonică, lucru ce se dovedi mai 
dificil decât mă așteptasem. Se părea că toate cabinele 
telefonice pe care le cunoşteam fuseseră demontate, în timp ce 
mă aflam la închisoare. În cele din urmă am găsit una, am 
obţinut de la informaţii numărul de telefon al cabinetului dentar 
al lui Henrik Ubbesen, am sunat acolo și am cerut o programare, 
dacă se putea pentru mâine. 

Programări așa, din scurt, existau doar pentru urgente, îmi 
răspunse dulce vocea feminină de la capătul firului. Am cumva 
dureri? 

— Tocmai îmi dau seama că încep să mă încerce. Totodată 
am oftat într-un mod corespunzător. Știţi, toate se adună 
deodată. Poimâine-dimineaţă plec cu avionul în Brazilia, mai am 
de rezolvat un milion de alte lucruri și sub puntea mea dentară 
au început durerile. Știu cum este, ca un făcut. Și bineînțeles că 
dentistul meu este în concediu. 

Am convenit pentru ora nouăsprezece. 

— Numele dumneavoastră? 

— Erik, Erik Lindeblad, am spus eu dintr-un capriciu. 

Pe drumul de întoarcere m-am uitat pe ofertele diverselor 
restaurante, dar banii nu îmi ajungeau nici măcar pentru o masă 
modestă. În cele din urmă am ajuns în sala de așteptare de la 
Centralstationen, unde m-am mulțumit cu două felii subţiri de 
pizza și o cola. La masa alăturată, o fată cu părul roșu flirta într- 
o engleză rudimentară cu un tip cu bucle lungi, dar și cu un 


VP - 133 


început de chelie în vârful capului - pe care eu, de la masa mea, 
o vedeam mai bine decât fata - și care i-ar fi putut fi tată. Nu 
am înţeles nimic din ce spunea el, dar ea roșea întruna. 

Nici nu voiam să știu ce spunea. Mi-am aruncat privirea prin 
sală. Ultima dată fusesem aici în vremuri imemorabile. Și brusc, 
în faţa fântânii arteziene din marmură brun-roșcată am zărit o 
fată care semăna cu Kristina. 

Am tresărit, am vrut să sar în picioare și să fug la ea, dar nu 
era ea, nu putea fi ea. Era o Kristina așa cum rămăsese în 
memorie: de opt ani, cu părul blond, lung, pieptănat neted, ţinut 
pe frunte de o cordeluţă tricotată. Purta pantofi butucănoși, cu 
talpă exagerat de groasă pentru un copil, stătea pe o bancă și 
citea o carte. 

Mi-am dat seama cu durere că pe Kristina de astăzi nu o mai 
cunoșteam. Avea paisprezece ani. Dacă ne-am fi întâlnit pe 
stradă, aș fi trecut pe lângă ea fără să îmi dau seama. 

Deodată nu îmi mai plăcu ceea ce mâncam. Am lăsat restul 
pe masă și am pornit spre hotel. 

Între timp holul hotelului se umpluse de oameni în haine 
scumpe. Aveam senzaţia că toţi se uitau la mine știind că nu 
eram de-al lor. Pe drumul către lift nu mi-a scăpat constatarea 
că Nordpol-Bar nu era o operă de artă. In spatele peretelui de 
gheaţă ardea lumina, și prin crăpăturile gândite ca ferestre se 
vedeau bărbați și femei la mesele din gheaţă, înfășuraţi în 
paltoane groase, sclipind argintiu, garnisite cu blană, sorbind 
băuturi colorate din pahare scobite în gheață, întreținându-se cu 
o vivacitate aproape isterică. 

Lângă intrare stătea un angajat al hotelului, pe faţa căruia se 
citea limpede că ar fi dorit să-și ocupe timpul cu altceva, nu cu 
supravegherea a două garderobe unde erau atârnate o mulţime 
de mantouri identice, purtate de clienţii barului. Un anunţ făcea 
cunoscut că pentru clienţii hotelului intrarea era liberă. 

Decadenţă autentică. M-am bucurat când a sosit liftul. 

Ajuns sus, am închis ușa după mine, am făcut un duș cât de 
fierbinte suportam și cât de mult suportam. După care, încălzit, 
m-am urcat în pat și am desfăcut benzile elastice ale mapei. 

Așa cum mă temusem, documentele din arhiva ziarului erau 
puţin relevante. Rutlipharm AG, cu sediul la Basel și cu filiale 
practic în toate statele OECD, reieșea din hârtii ca firmă solidă. 
În urmă cu câţiva ani, un calmant care trecuse până și de 


VP - 134 


controlul sever al forului american FDA fusese retras de pe piaţă 
doar pentru că în urma unor teste de laborator apăruseră efecte 
secundare neașteptate. Au fost pierdute câteva miliarde, iar 
cursul la bursă coborâse enorm pentru câteva luni. Dar acum 
aceasta era de domeniul trecutului; Rutlipharm supravieţuise 
crizei și în prezent părea să stea mai bine ca oricând. 

Dacă nu era doar o impresie înșelătoare. M-am uitat la 
ferestrele întunecate sau luminate situate de cealaltă parte a 
curţii interioare. Cifrele din rapoartele de afaceri păcăleau 
deseori. Era posibil ca situaţia financiară reală a concernului 
după această lovitură să fie atât de fragilă, încât să nu-și mai 
permită un al doilea insucces, lucru ce putea îi tăinuit doar prin 
trucuri contabile. 

Un detaliu interesant: institutul la care laureata premiului 
Nobel, profesoara Sofia Hernândez Cruz, lucra de ani de zile, 
fusese cumpărat de concernul Rutlipharm abia acum un an. Ce 
însemna asta? 

Interesantă era și o copie după niște notițe făcute de mână. În 
ea era vorba despre presupuse lupte pentru putere în centrala 
concernului. Faptul că un anume Reto Hungerbuhl fusese numit 
șef al filialei din Suedia era privit ca manevră a președintelui 
consiliului de conducere Felix Herwiller, menită a îndepărta un 
concurent inconvenabil din Basel și a-l pune pentru o vreme pe 
linie moartă. Hungerbuhl ar fi excesiv de ambițios - notase 
investigatorul necunoscut și sublimase afirmaţia cu trei semne 
de exclamare. El provenea nu din branșa medicală, ci din 
domeniul marketingului, ceea ce era neobișnuit. 

Deci pe bărbatul al cărui birou îl voi percheziționa în curând îl 
chema Reto Hungerbuhl. 

Am lăsat mapa de o parte, și pentru prima dată după mult 
timp m-am gândit la Lena. 

Lena Olsson se numise, dar cu siguranţă că nu o mai chema 
așa. Acum ar trebui să aibă treizeci și cinci de ani, nici nu îmi 
venea să cred. Dar cum de mă gândeam la ea tocmai acum? 

M-am ridicat ca să trag perdelele. Stând gol în dreptul 
ferestrei am încercat să identific camera unde astăzi la prânz se 
dezbrăcase femeia, dar nu am reușit. Și nu aceasta declanșase 
gândurile mele privitoare la Lena, nu... 

Gravida de la High Tech Building îmi atrăsese atenţia. Asta 
era. Lena ţinea morţiș să avem copii, eu nu voiam cu niciun 


VP - 135 


chip. Acesta devenise conflictul fundamental al relaţiei noastre, 
dacă ceea ce era între noi se putea numi relaţie. 

Lena mă iubise fără îndoială, într-un mod liniștit, devotat - 
evit să folosesc expresia „cu dăruire”, deși ea descrie cel mai 
bine situaţia. Ea acceptase faptul că aveam secretele mele și că 
trebuia să le am, că meseria mea nu era legală și că nu avea 
voie să întrebe unde fusesem atunci când lipsisem o noapte sau 
mai mult timp. Și trebuie să recunosc că nu totdeauna acest 
lucru avusese legătură cu munca mea. Nu sunt chiar respingător 
și îmi fusese uneori mai greu să rezist atracției exercitate de 
alte dormitoare decât farmecului birourilor străine. 

Lena. O mai vedeam încă în faţa ochilor așa cum era când mă 
vizitase ultima oară la Stockholm Fângelse. Cum apărea dincolo 
de placa de sticlă, palidă, cu figura îngustă, plină de o lumină 
reținută, care nu avea nimic de-a face cu mine. Cunoscuse pe 
cineva. Îi aud și acum vocea spunându-mi: „Ştii, cu el nu este ca 
cu tine. Dar el își dorește o familie... și eu la fel. Știi, da?” 

„Știu, răspunsesem. Este în ordine.” Mai înţelegeam și că nu 
va mai veni. Fiecare încearcă să-și îndeplinească visurile cum 
poate; așa era în viaţă. Îi urasem toate bune, ceea ce se spune 
în asemenea situaţii, după care încerci să nu te mai gândești la 
asta. 

Un tresărit aproape dureros plecat din zona șalelor și resimţit 
până în vârful degetelor trăda că și corpul meu își amintea bine 
de Lena. 

Fără să mă mai gândesc mult, am ridicat receptorul 
telefonului și am format numărul ei. Numărul ei vechi, și 
bineînţeles că răspunse altcineva. 

— Lena Olsson? întrebă o voce de femeie pe care nu o mai 
auzisem niciodată. Cine este dânsa? 

— Bine, am bâiguit eu, uitaţi. Și eu încerc să uit. 

Și am pus receptorul în furcă. 

Habar n-aveam dacă înţelesese ceva. 

Asta însemna că poate reușise cu celălalt bărbat. Că se 
căsătorise și că avea desigur și un copil. Sau mai mulţi. Și, după 
cum se părea, ea reușise să mă uite. 

Seara târziu rămăsesem întins în pat, moţăind - sună 
telefonul mobil din haina mea. Hans-Olof își cerea multe scuze 
pentru deranj, dar tocmai sunase Kristina, scurt de tot, cu o 
voce care suna groaznic, cu o voce care avea nevoie de ajutor... 


VP - 136 


așa că trebuia să mă sune și să mă întrebe ce aveam de gând și 
când voi întreprinde ceva. 

Nu spunea „când în sfârșit”, dar asta exprima vocea lui. 

— Mâine-seară, i-am promis fără să am cea mai mică idee 
despre ce voi face. Mâine-seară am să îi fac prietenului nostru o 
vizită. 

Am auzit oftatul profund al lui Hans-Olof, ca și cum s-ar fi 
eliberat de o mare povară, ca și cum cu asta soarta răpitorilor 
Kristinei ar fi fost pecetluită. 

— Bine, spuse el. Dar mai exact, când? 

— Este important? 

— Trebuie să știu când să-ţi țin pumnii, spuse el foarte serios. 

Inchipuiţi-vă... un savant de seamă, un apărător al premiului 
Nobel. 

— Două ore după miezul nopţii. La ora două intru. 

Mie îmi era indiferent când îmi ţinea pumnii. Dar ora două 
este ora mea obișnuită. Știu că cei mai mulţi dintre colegii mei 
preferă să acţioneze între orele trei și patru, pentru că atunci 
„noaptea este cea mai adâncă”, dar eu dispun astfel de o oră în 
plus. Din experienţă știu că și cei mai ahtiaţi după muncă 
părăsesc birourile pe la miezul nopţii, și atunci de ce aș mai 
aștepta? 


VP - 137 


e Capitolul 21 


A doua zi dimineața, la micul dejun hotelul m-a dat gata. 

Restaurantul unde se servea micul dejun era o sală de un lux 
copleșitor. Tavanul era acoperit cu elemente din lemn de cireș 
cu sclipiri maro-roșietice. Mese mari, lustruite, scaune cu 
speteaza înaltă, tapiţate cu materiale scumpe. Lumina indirectă 
se amesteca cu cea sclipitoare a lămpilor ceramice prinse cu fire 
atât de subţiri încât păreau că plutesc în aer. Și totul se afla sub 
supravegherea unei hoarde de oameni serviabili în uniforma lui 
Nordlanden Hotel. 

O tânără grăsuţă, cu zulufi rebeli, aparținătoare a hoardei, 
veni grăbită către mine când nici nu apucasem să mă orientez, 
și mă întrebă cu o privire ce trăda că nu ar dori să mă vadă aici: 

— Numărul camerei dumneavoastră, vă rog? 

Dar eram pregătit. Cam bănuisem așa ceva, și de aceea 
luasem cu mine plicul în care mi se înmânase cardul folosit și 
drept cheie. l-am vârât sub nas această probă incontestabilă că 
eram cu adevărat oaspete al hotelului, și ea trebui să îmi lase 
cale liberă. 

— Poftă bună, murmură în spatele meu. 

Bufetul se întindea pe suprafaţa unei mici locuinţe și oferea 
tot ce și-ar fi putut dori vreodată cineva la micul dejun. In 
coșulețe erau grămezi de pâinici de toate felurile, completate cu 
diverse felii de pâine prăjită, pâine neagră, pâine integrală. O 
masă se îndoia sub greutatea platourilor cu cârnaţi, şuncă, 
somon și alte feluri de pește și brânzeturi din toată lumea. Pe o 
altă masă erau oferite fructe, miere în șapte variante, zece feluri 
de iaurt, douăzeci și două de feluri de gemuri. Mai multe 
automate preparau la o apăsare de buton cafea, espresso, 
cappuccino și altele. O alternativă o reprezenta sortimentul 
ameţitor de vast de ceaiuri, mai erau toate felurile imaginabile 
de sucuri de fructe, lapte, cacao... 

Pe scurt: eram copleșit. Acum douăzeci și patru de ore încă 
mai stăteam la rând la cantina închisorii, pentru ca în fiecare 
dimineaţă a celor șase ani să primesc câte o ceașcă cu cafea 
apoasă și o farfurie din plastic zgâriat, cu două felii de pâine 


VP - 138 


integrală, o bucăţică de unt și o pată de gem. Singura alegere 
de care dispuneam se limita la a digera totul la o masă din 
plastic prinsă cu șuruburi în podeaua din beton cenușiu sau a 
renunţa. 

lar acum, iată! 

Mă plimbam prin fața bufetului, fără să mă pot decide. O 
ceașcă de cafea, bine. Mă îmbia mirosul. In cele din urmă am 
cedat în favoarea unui castronel cu musli; câţiva fulgi, nucă, 
stafide și lapte pe deasupra. De o veșnicie nu mai mâncasem 
așa ceva. Pe atunci Inga încă mai trăia. 

Am căutat un loc mai izolat de ceilalţi clienţi, cu un perete în 
spate, lângă fereastra la care atârnau perdele lungi, în alb-roșu, 
și care blocau priveliștea către exterior. Dintr-un motiv bine 
gândit, am constatat când am aruncat o privire printre ele: 
ferestrele dădeau într-un loc îngust de trecere dintre hotel și 
clădirea alăturată, la care tot ce aveai de văzut era un perete 
clin beton și un șir de containere așezate vraiște, destinate 
gunoiului. 

În timp ce mâncam, îi observam pe ceilalţi și mă surprindea 
nonșalanţa cu care se mișcau în acest lux. Pe măsură ce 
mâncam mi se trezi și apetitul, o foame cumplită ce voia să 
înfulece tot ce se afla acolo sub lămpile pentru încălzit și pe 
platourile reci. M-am ridicat înghițind ultima gură de cafea și m- 
am dus din nou la bufet. Am luat cea mai mare farfurie pe care 
am găsit-o, am umplut-o cu tot ce mi-a căzut sub ochi și, când 
era plină ochi, mi-am mai luat un pahar mare cu suc proaspăt 
stors din portocale și încă o ceașcă de cafea, și m-am îndreptat 
spre locul meu, balansând totul cu grijă. 

Dar pe locul meu se așezase deja cineva. _ 

O femeie bătrână, grasă, cu părul alb și privire bovină. In faţa 
ei se afla un bărbat în vârstă, fără urmă de păr pe cap, cu 
aceeași privire. 

M-am oprit brusc, am privit în jur și am încercat să mă 
orientez. Ce se întâmplă acum? Acolo se aflase totuși vesela 
mea, care nu putea să nu fi sărit în ochi. Cum de cei doi bătrâni 
se tolăniseră pe un loc străin? 

Am privit în jur. Da, chiar acolo mâncasem. Nu era o greșeală. 

Apoi am văzut o fată debarasând o masă la care stătuse un 
grup și am priceput. Era un semnal mascat. Nu așteptaseră să 
mă vadă plecat, săltaseră imediat vesela în care mâncasem, 


VP - 139 


imediat ce mă ridicasem. Îmi dădeau de înţeles că eram nedorit 
aici. 

În adâncul meu începu să clocotească o mânie străveche, 
fierbinte. Am renunţat la o confruntare cu perechea de bătrâni - 
nu aveau nicio vină - și am căutat un alt loc, lângă bufet, unde 
nu puteam fi văzut de oamenii hotelului. Am mâncat furios totul 
din farfurie, așteptând ca primul dintre ei să privească spre 
mine. Dar niciunul nu se uită. Ca să vezi cât de ocupați erau cu 
toţii! La fel ca pe vremuri, la căminul de copii - de câte ori nu 
fusesem pedepsit să stau singur la colţ, pentru o faptă 
nevinovată. Ceilalţi nu aveau voie să vorbească cu mine, nu 
aveau voie nici măcar să îmi arunce o privire. Se pare că unele 
lucruri nu se schimbă niciodată. Poate că exista ceva, precum 
karma. 

În orice caz, am hotărât să nu mai rămân în acest hotel nicio 
oră în plus. De la început nu îmi plăcuse aici și, din câte se 
vedea, trebuia să învăţ din nou să îmi ascult instinctele. 

Am golit farfuria, m-am ridicat și am plecat. Ajuns în cameră 
mi-am împachetat lucrurile, plus câteva prosoape, câteva 
săpunuri și șampoane. Cu vechea mea geantă pe umăr am ieșit 
din lift, am lăsat fără un cuvânt la recepţie cardul-cheie și am 
plecat înainte ca ei să poată să facă altceva decât o mutră 
tâmpă. Își vor da seama singuri că scăpaseră de mine. 

e 

Ca întotdeauna, instinctul părea să îmi funcţioneze. Căci doar 
el fusese cel care mă făcuse să iau bilețelul cu oferta de camere 
de pe avizierul de lângă biroul lui Mårtensson. 

L-am scos din buzunar în timp ce aşteptam la stop semnalul 
sonor pentru traversarea pietonilor. Södermalm. Era destul de 
central, egal unde ar fi fost pe insulă. 

Din nou inutila căutare a unei cabine telefonice libere. Am 
găsit două, dar ocupate de persoane care vorbeau la nesfârșit. 
Una din ele se holbă doar prostește la mine, cea de a doua 
scoase limba și îmi întoarse spatele. Atunci mi-am dat seama că 
de fapt nu aveam nevoie de o cabină telefonică: era suficient să 
bag mâna în buzunar și aveam propria cabină. 

Era și destul de practic, m-am gândit eu și am tastat codul 
PIN, care punea aparatul în funcțiune. 


VP - 140 


Ecranul se lumină, dar în locul denumirii firmei la care mă 
așteptasem, apăru un text care nu putea proveni de la nimeni 
altul decât Hans-Olof: 


Te rog, nu uita să mă tii la curent. H.O. 


Tipul mă călca pe nervi. Ca și cum în toată chestiunea asta 
despre el era vorba în primul rând! Am apăsat pe taste la 
întâmplare, până când mesajul a dispărut, și am putut să formez 
numărul de pe bileţelul meu. 

Răspunse o voce de femeie, ce părea îngrozitor de bătrână, 
obosită și absolut dezinteresată. Da, ar mai fi o cameră liberă. O 
puteam avea dacă plăteam chiria anticipat pe o săptămână. 
Desigur, puteam să vin să o văd, dacă voiam; ea era acolo toată 
ziua. 

l-am spus că mai aveam ceva de rezolvat la bancă, după care 
voi trece pe acolo. 

— Cum doriţi, eu sunt aici, spuse ea indiferentă și puse 
receptorul în furcă. 

Când am intrat în bancă, nici urmă de paznic. Păcat, pentru că 
tocmai eram dispus să caut cearta cu lumânarea. 

Marea sală cu ghișee se schimbase de când fusesem aici 
ultima oară. Mai multă marmură, mai mult crom, dar 
surprinzător, mult mai puţină sticlă blindată decât înainte. O 
evoluţie îmbucurătoare pentru branșa mea. M-am așezat la una 
dintre mesele așezate mai deoparte, gândite a fi folosite pentru 
completarea formularelor de bancă fără să te privească toată 
lumea, am scos plicul ridicat de la Mårtensson și am rupt sigiliul. 

Ceea ce am scos din el erau două bucăţi plate din lemn puse 
una peste alta, legate cu un șnur. Era acoperirea; nu voisem ca 
cineva din biroul de avocaţi să palpeze plicul și să își dea seama 
pe loc ce conţinea: o cheie de la un seif de bancă. După ce am 
îndepărtat șnurul, am luat cheia, am băgat restul în geantă și 
am plecat în căutarea ghișeului corespunzător. 

Funcţionarul bancar era scund, rotofei și mai tânăr decât 
mine. Dar privirea pe care mi-a aruncat-o când i-am prezentat 
cheia și mi-am exprimat dorinţa de a merge la seiful meu era 
cea a unui posac de șaizeci de ani care gândea: „Trebuia să mi 
se întâmple asta tocmai înaintea pensionării?” 

— AȘ putea să văd numărul? mormăi el. 


VP - 141 


— Evident, am răspuns binevoitor și am răsucit cheia în așa 
fel încât să poată să tasteze pe computer seria de pe ea. 

— Ah, exclamă el, rămânând cu gura căscată în timp ce citea 
ceea ce arăta monitorul, seiful este pe numele de Lena Olsson, 
da? 

— Da. A semna contractul de închiriere al seifului în locul meu 
fusese ultimul hatâr pe care mi-l făcuse Lena atunci când 
observasem că lațul se strângea în jurul meu. Dar sunt 
menţionat ca persoană autorizată a-l utiliza. 

l-am arătat legitimaţia personală. Nici nu s-a uitat la ea. 

— Chiria seifului a fost plătită în avans pentru doisprezece 
ani, constată el. Ridică privirea și continuă: Este ceva 
neobișnuit. 

Am sesizat deodată freamătul celor din jurul meu, am auzit 
zgomotul făcut de pași și voci și mi s-a uscat gura. Complicaţii? 
Trebuia să am acces la seif, și anume astăzi, imediat, altfel nu îi 
puteam fi Kristinei mai de folos decât dacă aș fi rămas în 
închisoare. 

— Atunci ni s-a spus că nu va fi nicio problemă, am răspuns, 
străduindu-mă să par degajat. 

Părea că nici măcar nu m-a auzit: 

— S-a umblat la el numai o dată, la o zi după închiriere, 
continuă el cu privirea fixă pe monitor. 

— Corect, am aprobat eu. 

In acea zi revenisem fără Lena, pentru a umple seiful. O 
făcusem exact la timp. Când m-am întors acasă, poliția mă 
aștepta deja. 

Era clar că funcţionarul ajunsese la concluzia că problema nu 
îl mai privea, pentru că ridică din umeri și apăsă o tastă cu 
arătătorul lui ca un cârnăcior. Imprimanta scoase un formular, 
pe care el mi-l întinse: 

— Semnati aici. 

Am semnat la rubrica arătată și l-am urmărit cum punea foaia 
de hârtie lângă monitor. Asta ce mai era? M-am aplecat puțin în 
față și am văzut pe ecran iscălitura mea de acum șase ani, pe 
care el o compara cu ceea ce mâzgălisem eu pe hârtie. O 
comparație care îmi fu favorabilă, căci încuviință din cap, semnă 
și el și dădu un scurt telefon limitat la propoziţia: 

— Un client pentru un seif din zona 2. 


VP - 142 


Imediat își croi drum către noi un bărbat înalt, cu umeri largi, 
în uniforma pazei; spre norocul lui, nu era cel de ieri. Fără să mă 
bage în seamă, luă formularul și citi numărul seifului încruntând 
sprâncenele stufoase. Se părea că îl solicita foarte mult, căci 
numărul era alcătuit din șase cifre. În cele din urmă îmi făcu un 
semn cu capul și spuse: 

— V-aș ruga să mă urmaţi. 

Asta voiam și eu. Am înșfăcat cheia și l-am părăsit pe 
funcţionarul băncii fără nicio altă vorbă. 

Coboram. Și aici avuseseră loc modificări. Acolo unde acum 
șase ani ședea câte un om, acum erau instalate cititoare de 
carduri codificate. Insoţitorul meu a trecut un asemenea card 
prin cititor și a mai și tastat un cod de acces, acoperind 
tastatura cu spatele lui lat de vederea mea. După care ușa 
tezaurului, masivă și sclipitoare, se deschise. In încăperile de 
oțel, iluminate fără umbre, din spatele ușii, pașii noștri și 
clinchetul cheilor purtate de paznic la curea se răsfrângeau în 
pereţii plini de ușițe ale seifurilor cu un răsunet ciudat. Mirosea 
puternic a soluţii de curăţenie și era frig. 

Am ajuns în sfârșit la seiful meu. Cel care mă însoțea mai 
compară încă o dată numărul cu cel de pe formular, apoi vâri 
într-o broască cheia lui și făcu semn cu capul să introduc și 
cheia mea în broasca alăturată și să o răsucesc. Așa cum 
prevedeau instrucțiunile, nu atinse caseta blindată ce se ivi, ci 
mă lăsă pe mine să o scot și să o pun pe masa cu panouri 
pentru apărarea de priviri indiscrete, care se afla acolo și când 
fusesem ultima dată. 

— Strigaţi-mă când terminati, spuse el și plecă. 

Caseta era rece de parcă în acești șase ani zăcuse în gheaţa 
polară. Când am ridicat capacul, mi-am ţinut respiraţia fără să 
vreau. 

Totul era înăuntru. Pe fundul casetei se afla sub formă de 
bancnote întreaga mea avere dobândită printr-o muncă de ani 
de zile plină de pericole. Deoarece statul suedez luase hotărârea 
fericită de a renunţa la intrarea în zona-euro, bancnotele mai 
aveau valoare. Deasupra banilor era un carneţel cu coperţi din 
piele neagră uzată, care dacă ar fi fost găsit asupra mea mi-ar fi 
înrăutățit grav situaţia și probabil că mi-ar fi adăugat ani mulţi 
de închisoare. Alături mai era o trusă în suport rulat din piele, și 


VP - 143 


nu m-am putut reţine de la a o pune pe masă, a o derula și la a-i 
privi conţinutul. 

Conţinea instrumentele mele de spărgător. Paisprezece piese 
din oţel pentru resort de 0,5 mm, de calitate CK 101, nichelate, 
ceea ce nu se mai observa din pricina folosirii asidue. Din 
fericire întrebuinţarea nu le diminuase defel capacitatea de 
funcționare. Am trecut cu degetele peste ele, de care își 
aminteau bine. Ace-cârlig, ace-vârf, diamantul-picătură și în 
sfârșit „mountain-six”. În plus șase întinzătoare, un extractor și 
patru ace extradure la care nu rezista nicio broască îngropată. 
Minunat! Ce s-ar mai fi bucurat procurorul dacă ar fi putut să 
prezinte tribunalului acest set! Am tras fermoarul buzunarului 
interior care conţinea diverse lucruri pentru situaţii speciale. 
Totul era la locul lui. 

Bătrânul meu aparat Minolta mă așteptase într-un mic 
buzunar din stofă. Setul compact de șurubelniţe era sub 
mănușile din piele subţire croite pe măsură, care erau mult 
superioare celor din plastic. Totul era acolo. Gunnar Forsberg 
intra din nou în pâine. 

Mi-am deschis geanta, am înghesuit în ea sculele și caiețelul 
împreună cu câţi bani au încăput. Erau vreo cincizeci de mii de 
coroane. Apoi am închis geanta și caseta și l-am chemat pe 
paznic. 


VP - 144 


e Capitolul 22 


În drum spre S&dermalm am cumpărat o hartă actuală a 
orașului. Pensiunea se afla în apropiere de Zinkensdamm și, 
după cum s-a dovedit, era o locuinţă normală, din care doamna 
Granberg, bătrâna proprietăreasă, închiria trei camere. Ea însăși 
locuia în cea mai mică încăpere, bucătăria era folosită și pentru 
servirea micului dejun și ca sală pentru televizor, iar baia și 
toaleta se foloseau în comun. 

— Trei sute șaptezeci și cinci de coroane săptămânal, repetă 
pentru a nu știu câta oară bătrâna, în timp ce mergea în faţa 
mea prin culoarul îngust, plin până și în ultimul colţișor cu 
dulapuri și comode desperecheate, în care mirosea a rufe 
nespălate, a varză gătită și a pastile contra moliilor. Deschise o 
ușă: 

— Aceasta ar fi camera. 

Era frig, era zgomot, încăperea era plină ochi cu mobilă 
demodată încă de pe timpul când mă născusem eu, dar era de 
două ori mai mare ca aceea de la Nordlanden Hotel. Pe podea 
era praf peste tot, iar unul din ochiurile ferestrei era spart de ani 
de zile după cum arăta, căci o parte a geamului lipsea, și cineva 
o înlocuise cu o bucată de pungă de plastic lipită cu bandă 
adezivă. Plasticul foșnea la fiecare pală de vânt și nici nu era 
prea etanș, pentru că altfel nu ar fi mirosit atât de tare în 
cameră a gaz de eșapament. 

Oricum camera avea un lavoar propriu. 

— O iau, am spus. 

— Trebuie să plătiţi în avans chiria săptămânală, răspunse 
indiferentă doamna Granberg. 

Am scos niște bani din buzunar. Camera de la Nordlanden 
Hotel costa pe noapte de peste trei ori și jumătate mai mult 
decât aceasta pe o săptămână. 

— La ce oră vreţi să luaţi micul dejun dimineaţa? întrebă ea în 
timp ce våra bancnotele în buzunarul șorţului. 

Intrebarea m-a surprins. Am mormăit ceva de genul: 

— Păi asta depinde de... 


VP - 145 


Depindea de faptul dacă îmi petreceam noaptea scotocind 
după răpitori de copii sau nu. 

— Eh, spuse ea, ridicând din umeri, eu sunt în bucătărie de la 
ora șapte. Dacă vreţi să mâncaţi mai devreme, trebuie să îmi 
spuneţi cu o seară înainte. 

În acel moment se deschise una dintre ușile celorlalte două 
camere. Își făcu apariţia un cap cu părul castaniu-deschis 
zbârlit, dar dispăru fulgerător și ușa se trânti după el. 

— Ăsta este nebun, explică doamna Granberg cu o indiferență 
de parcă era vorba despre vreme. Arătă cu o mână moale către 
ușa celeilalte camere: Celălalt practic nu este niciodată aici. 
Folosește camera doar pentru aventuri sexuale ocazionale. 

Și asta suna de parcă în toată viaţa ei nu ar fi trăit vreo 
emoție legată de sex. 

Pentru prima oară mă măsură cu oarecare interes, ca și cum 
s-ar fi întrebat cu ce s-ar mai putea completa menajeria. 

Am afișat zâmbetul meu liniștitor. 

— Sunt sigur că mă voi simţi bine aici. 

Introducerea se făcuse rapid. Mi-am așezat niște lucruri pe 
umerașe, am atârnat prosoapele furate lângă lavoar, ocazie cu 
care am mai constatat că una dintre sticluţele de la Nordlanden 
Hotel nu fusese bine închisă și ca urmare toţi banii mei se 
scăldau în gel de duș. Nu îmi mai rămânea altceva de făcut să 
trec la spălarea banilor în sensul propriu al expresiei. După care 
am împrumutat de la doamna Granberg fierul de călcat și masa 
pentru călcat, pentru a face rost de suma care îmi era necesară 
zilele următoare; restul banilor i-am împrăștiat pentru uscare pe 
nenumăratele etajere și pe fundul numeroaselor sertare de care 
pentru moment nu aveam nevoie, pe care le-am acoperit cu 
ziare. 

Bancnotele călcate arătau de fapt foarte curate și păreau 
proaspăt scoase dintr-un automat. 

După care am ieșit și am rugat-o pe doamna Granberg să îmi 
dea Paginile aurii ale Stockholmului. 

— Pe coridor, comoda roșie, sertarul de sus, răspunse ea fără 
să își ia privirea de la televizor. 

Făcu un gest cu mâna, indicând aproximativ direcția, dar o 
făcu în așa fel de parcă ar fi alungat ceva ce o deranja. M-am 
așezat pe pat și cu ajutorul listei străzilor și al hărţii orașului mi- 
am planificat următoarea etapă. S-a făcut repede ora unu, ceea 


VP - 146 


ce însemna că îmi mai rămăseseră doar șase ore pentru a 
pregăti lovitura cea mai riscantă din viața mea. 

_ Södermalm s-a dovedit a fi situat în zona cea mai potrivită. 
Intr-un magazin cu îmbrăcăminte profesională am găsit o 
salopetă căptușită, roșie, și o șapcă pe care era imprimat 
LEVERANS, adică livrări. Dintr-un magazin cu articole de sport 
am cumpărat un trening negru precum cărbunele și un vindiac 
colorat ţipător, dintr-un material sintetic foarte subţire, plus o 
pereche de pantaloni călduroși și o scurtă neagră de iarnă care 
nu bătea la ochi, și alte câteva nimicuri. Dintr-o prăvălioară care 
comercializa obiecte pentru glume, rechizite de teatru și afișe 
pentru filme, am cumpărat un set de machiaj ieftin și o barbă 
falsă. Pentru a-l induce în eroare pe patron, un bătrân cu negi 
pe faţă, am mai luat un set de decoraţiuni pentru petreceri, în 
alegerea cărora m-am arătat deosebit de cusurgiu și pe care, 
după ce am părăsit prăvălia, l-am aruncat nedesfăcut în primul 
coș de gunoi. Am mai cumpărat o pungă mică cu cartofi și am 
revenit la noua mea cameră. 

Arta deghizării nu constă în a-ţi vopsi convingător părul cu o 
vopsea care iese la spălat sau în a-ți lipi barba în așa fel încât să 
nu îți cadă atunci când transpiri. Acestea toate sunt amănunte 
secundare, cum ar fi glazura de zahăr pe o prăjitură. Arta 
deghizării constă în modificarea a două caracteristici decisive: 
silueta și mișcarea. 

Noi suntem capabili să identificăm persoanele cunoscute de la 
o distanță de la care nu putem determina cu certitudine nici 
măcar culoarea părului unui necunoscut. Vedem cu coada 
ochiului mișcarea unui braț, conturul unui corp aflat în umbră 
sau forma unui cap după care recunoaștem un om. Și invers, ni 
se poate întâmpla să trecem pe lângă cineva cu care lucrăm de 
ani de zile în același birou, fără a-l remarca, doar pentru că are 
un pansament gipsat, pentru că un palton nou îi modifică 
conturul corpului sau pentru că soţia l-a părăsit și el se târăște 
foarte deprimat pe stradă. Silueta corporală și mișcarea, acești 
doi factori sunt decisivi. 

Am început totuși cu lucrurile mai puţin importante. O altă 
îmbrăcăminte. Bineînţeles că am îmbrăcat salopeta, pe care în 
prealabil am șifonat-o bine, am târât-o pe podea și am pătat-o 
pe ici, pe colo, până când arăta chiar foarte folosită. Am 
schimbat ușor, cu un nuanţator culoarea părului și cu un gel am 


VP - 147 


dat o altă formă frizurii. Cu un tampon de vată și puţin machiaj 
maroniu i-am dat tenului o nuanţă mai închisă, care împreună 
cu mustaţa mare îmi dădea un aer sudic. Un iugoslav, sau cam 
așa ceva, mă vor descrie oamenii mai târziu, dacă își vor mai 
aminti de mine. Ceea ce nu era intenţia mea. 

Important era să nu exagerezi. A arăta ca un oarecare, anu 
bate la ochi, asta trebuia să obţii. 

Pentru a încheia apoteotic, am trecut la trucul meu preferat în 
ce privea deghizarea: modificarea trăsăturilor feţei. Aceasta viza 
în special camerele video de la High Tech Building. Ca toate 
camerele video, și acestea erau prea sus instalate, așa că din 
chipul unei persoane care purta șapcă cu cozoroc puteau 
surprinde în cel mai bun caz porțiunea bărbiei. Ea nu trebuia să 
rămână așa cum era acum; am tăiat dintr-un cartof două bucăţi 
corespunzătoare, pe care le-am vârât între rândul inferior de 
dinţi și obraz și, după câteva ajustări suplimentare destinate a- 
mi da totuși posibilitatea să pot vorbi clar, nu m-am mai 
recunoscut nici eu în oglinda plină de pete de deasupra 
lavoarului. 

A urmat principalul. Am trecut în mijlocul camerei, mi-am 
relaxat umerii și brațele, am închis ochii și am încetat să mai fiu 
Gunnar Forsberg. De acum înainte eram un comisionar cu pizza, 
unul dintre milioanele existenţi în lume. O muncă plină de stres, 
care în viață nu te duce cine știe unde, dar pentru care trebuie 
să fii în permanentă mișcare. Pizzeria - un al doilea domiciliu. 
Era bine să vii puţin înainte de tura ta și, înainte de a începe 
marea goană, să stai puţin de vorbă cu băieţii de la cuptor, să te 
zgâiești la fata care răspunde la telefoane și să îţi imaginezi cum 
ar fi dacă ea... Apoi vine prima comandă, să duci pizza fierbinte 
la cel care a comandat-o, și de acum înainte în cap vei avea 
doar nume de străzi și străduţe prin care te poți strecura la acea 
oră cel mai bine și unde vei putea găsi un loc de parcare... 

M-am privit în oglindă. Mâinile îmi tresăreau cu nerăbdare, 
corpul era tensionat, gata de salt, plin de adrenalină. Punctual, 
rapid și gata permanent de salt. Bun. Bani aveam, în rest tot ce- 
mi mai trebuia era capul. Am deschis ușa camerei. Nu se vedea 
nimeni pe coridor. Două secunde mai târziu eram afară. 

În faţa unei pizzerii din Borgmăstargatan am renunţat pentru 
moment la rolul jucat de mine și am încercat să arăt ca un 
muncitor obosit care se întorcea acasă din tură. Am intrat, am 


VP - 148 


comandat o pizza Campagniola - salam și ceapă, sortimentul 
meu preferat - am așteptat căscând și clipind a somn până când 
a fost pregătită, iar când am făcut plata am întrebat: 

— Nu aţi putea să mi-o vindeţi într-una din acele cutii din 
stiropor în care faceţi dumneavoastră livrarea? Mai am drum 
lung până acasă și mi-ar face plăcere să mănânc pizza caldă. 

Fata plină de acnee de la casa de marcat măsură din priviri 
grămada de cutii verzui-cenușii aflată lângă ușa de la bucătărie 
și dădu sceptic din cap: 

— În mod normal, nu. Avem nevoie de toate. 

— În mod excepţional. Vă pot lăsa o garanţie, sau așa ceva, și 
mâine o aduc înapoi. Lucru care nici prin cap nu-mi trecea să-l 
fac. Am adăugat: Poate una care este și deteriorată puţin? 

Ea remarcă faptul că nu renunţam ușor. Și nici nu aș fi 
renunţat, pentru că de această cutie depindeau multe. 

— Trebuie să îl întreb pe șef, spuse ea și dispăru în spatele 
perdelei cu mărgele ce avea scopul de a face dificilă aruncarea 
unei priviri de către clientelă în încăperea cu cuptor și asupra 
secretelor de acolo. 

Șeful își făcu imediat apariţia; era un bărbat gras, murdar de 
făină, arogant, care vorbea suedeza cu accent sud-european. 

— La noi clientul este rege, explică el cu o nonșalanţă 
uleioasă și scoase de sub tejghea o cutie din stiropor crăpată 
lateral și care în mod evident era folosită drept coș de hârtii. Mi- 
o întinse. Vă rog. Și poftă bună! 

— Cât vă datorez? 

— Din partea firmei, răspunse el dulceag. 

Am luat-o. 

— Am să vă fac reclamă, l-am minţit eu, ceea ce îi smulse un 
rânjet de bucurie. 

După care, cu cutia de pizza în mână am luat metroul și un 
autobuz până în Sergelgatan, fără să trezesc privirile curioase 
ale celorlalţi călători. Am pășit grăbit prin pasaj către High Tech 
Building și pe ultimii metri înainte de a ajunge la recepţie mi-am 
intrat complet în rol, încercând să fac totul ca o rutină, de parcă 
aceasta ar fi fost cel puţin a douăzecea pizza livrată astăzi și de 
parcă mi-aș fi lăsat mașina cu motorul pornit într-un loc în care 
parcarea era strict interzisă. 

Portarul mă privi indignat. 


VP - 149 


— O comandă de pizza? repetă el pe un ton de parcă livram 
deșeuri radioactive. Nu știu nimic despre asta. 

Am ridicat din umeri. Eram doar un comisionar și știam doar 
că eram grăbit. 

— Eh, asta este! l-am pus în faţă nota de plată de la pizzerie, 
pe care o completasem cu pixul într-un mod cât mai 
convingător. lată: Johansson, etajul nouă, firma Rutlipharm. 

Bărbatul din spatele tejghelei din lemn de tec mai parcurse 
încă o dată cu privirea lista consemnelor, care bineînţeles că nu 
conţinea consemnul respectiv, la fel ca în urmă cu un minut, 
când o citise ultima dată. 

— Pot să întreb, îi veni ideea genială. 

— Dacă este posibil, repede, am făcut eu obraznic, pizzele nu 
se încălzesc odată cu trecerea timpului. 

Ridică receptorul telefonului, formă un număr, explică cuiva 
situaţia, ascultă un timp, puse în furcă receptorul și spuse: 

— Acolo nu a comandat nimeni pizza. 

— Evident că cineva a comandat pizza acolo, am spus și i-am 
întins din nou nota. Așa scrie aici. A comandat-o unul, 
Johansson. 

— Ei spun că nu. 

Am făcut o mutră care nu lăsa nicio urmă de îndoială că eram 
pe punctul de a suferi un atac de furie. 

— Ei, ei, ei! am urlat. Nu merge așa! Mai întâi comandă pizza, 
mă pune să alerg prin tot orașul și pe urmă nu mai vrea să știe 
de ea? Eu una vă zic: am de încasat exact șaptezeci și șase de 
coroane pentru o pizza Campagniola și nu plec de aici până 
când nu îi primesc! 

Teama mea cea mai mare era ca portarul, pentru a evita 
eventuale necazuri pentru înalții domni de la Rutlipharm, să nu 
se ofere să cumpere el pizza. Pentru această situaţie aveam 
pregătită o alternativă, dar nu eram convins sută la sută că ar 
avea succes. Din fericire nu am avut ocazia să verific, pentru că 
portarul ridică indignat din sprâncene. 

— Atunci propun să mergeţi sus și să lămuriţi singur 
chestiunea cu cei de la etajul nouă. Apăsă un buton și îmi arătă 
liftul. Luaţi liftul numărul trei. 

După un minut mă aflam în faţa filialei suedeze a concernului 
Rutlipharm. O jumătate a etajului era un uriaș birou parcelat cu 
panouri despărțitoare înalte până la gât, de la ferestrele căruia 


VP - 150 


se deschidea panorama orașului - se vedea Sergels Torg și un 
colț al palatului regal de la Gamla Stan -, iar jumătatea cealaltă 
dispunea de pereţi reali, coridoare și uși încuiate. Între aceste 
jumătăţi ședea o secretară cu trăsături aristocratice, în faţa unei 
instalaţii telefonice ce arăta de parcă de la ea s-ar fi putut 
comanda la nevoie un război mondial. 

— Am o comandă pentru pizza, i-am explicat și i-am vârât sub 
nas cutia de stiropor. De la un anume domn Johansson. 

Strânse indispusă buzele. 

— Am spus deja la telefon că aici nu a comandat nimeni pizza. 

— Cum așa? La dumneavoastră nu se află nimeni cu numele 
de Johansson? am făcut eu pe prostul. 

— Ba da, chiar sunt doi domni cu acest nume, dar asta nu 
înseamnă nimic. Johansson este unul dintre cele mai frecvente 
nume din Suedia. 

Corect. Tocmai de aceea scrisesem comanda pentru pizza pe 
acest nume. 

— Dar aici este firma Rutlipharm, nu? 

Aveam mina mea cea mai debilă, în timp ce priveam în jur și 
îmi întipăream în minte poziţiile coridoarelor, ale ușilor, unde se 
aflau copiatorul și toaletele, tipul fișetelor din birou. Erau câteva 
dulapuri din oțel, negre, cu încuietori, pentru clasoare. 
Interesant. Și un sistem de coș pentru corespondență, fără 
încuietori, în care era distribuită poșta angajaţilor. 

— l-aţi putea, poate, întreba pe domni dacă unul din ei a 
comandat pizza, am propus. g 

— Bineînțeles că am făcut deja asta, răspunse ea plictisită. In 
spatele ei sunau nişte telefoane. Lângă un automat pentru apă, 
două imprimante laser mari zbârnăiau agasant. Amândoi spun 
că nici măcar nu le place pizza. 

Pe unul dintre coridoare se deschise o ușă și cineva strigă 
ceva de genul: 

— ... Comparativ cu cifrele ultimului trimestru... 

După care ușa se trânti la loc. Ah, interesant: la capătul 
coridorului, o ușă cu geam securizat dădea spre scara de 
incendiu. 

— Cum este posibil ca pizza să nu placă? m-am mirat eu și am 
mai aruncat o privire. Nicio cameră video vizibilă. judecând 
după design, instalaţia de climatizare era din ultima perioadă a 
anilor '70. Pe podea nu erau obiecte de care te puteai împiedica; 


VP - 151 


toate cablurile erau trase pe sub podea. Am adăugat: Asta nu 
înțeleg. 

— Indiferent dacă înţelegeţi sau nu înțelegeţi, eu vă pot doar 
spune că aici trebuie să fie o greșeală. Și, ca să fiu foarte 
sinceră, continuă arogant secretara, în firma noastră nu se 
obișnuiește să se comande pizza prin orice comisionar. Nici 
măcar după-amiaza. 

Corect, limbile marelui ceas din spatele ei, care se roteau 
deasupra logoului decent al firmei Rutlipharm, se îndreptau 
către ora trei. Între timp cutia de stiropor din mâna mea se 
încălzise și mirosul de oregano, roșii fierbinţi și usturoi pe care îl 
emana și care îmi ajungea la nas începu să dăuneze 
capacităților mele de observare. Doamne, mi se făcuse o 
foame...! Și nu era de mirare, căci de la nereușitul meu mic 
dejun nu mai mâncasem nimic. 

— Bine, am spus supărat nevoie mare, am smuls nota de 
plată, am împăturit-o cu mișcări nervoase și am îndesat-o în 
buzunarul salopetei. Atunci am să mănânc eu pizza. Dar - și am 
agitat degetul arătător - voi ţine minte. La noi firma 
dumneavoastră va fi trecută pe lista neagră. Spuneţi asta 
oamenilor dumneavoastră. Dacă vreodată veţi mai comanda 
pizza, nu mai încercaţi la noi. 

Acestea fiind zise, am înșfăcat cutia de stiropor fierbinte și 
mirositoare, am strâns-o sub braţ și furios am pornit-o pe 
coridorul la al cărui capăt se afla ușa scării de incendiu. 

— Staţi! strigă secretara după mine. Acolo este ieșirea de 
urgență! Nu puteți ieși pe acolo. 

Am continuat să merg, ca și cum nu aș fi auzit-o. Eram doar la 
câţiva pași de ușă și trebuia neapărat să văd din apropiere 
sistemul de închidere. 

— Hei, ascultaţi...! 

Veni în urma mea în fugă. Ajunsesem la ușă așa că am apucat 
clanța și am zgâlţâit-o. Aha, încuiată. Cheia de urgenţă se afla în 
spatele unui capac de sticlă, iar în faţa încuietorii era un 
dispozitiv de alarmă. 

— Ce se petrece aici? am strigat eu și m-am aplecat pentru a 
citi ce scria pe dispozitiv. 

De inscripţia de pe această casetă din metal vopsită în dungi 
roșii și albe depindeau o mulţime de lucruri. 


VP - 152 


Secretara era acum lângă mine, respirând cu greutate, cu 
faţa înroșită ciudat, emanând un parfum greu, senzual, și bătea 
cu degetul o tăbliță avertizoare cu adevărat de neignorat. 

— Spuneţi-mi, nu știți să citiţi? Aceasta dă pe scara de 
incendiu. Este numai pentru situaţii de urgenţă, strigă ea. 

M-am îndreptat și am izbucnit indignat: 

— Nu vă purtaţi așa cu mine! Știu să citesc foarte bine. De 
exemplu, pot să citesc foarte clar pe comanda mea High Tech 
Building, Rutlipharm și Johansson! 

Sânii i se legănau înnebunitor. 

— Am spus doar că... uitaţi-vă acolo, acolo sunt lifturile! Pe 
aici nu puteți să ieșiți. 

— Lista neagră! am răcnit și i-am vânturat ameninţător încă o 
dată degetul arătător sub nas. Spuneţi-le asta domnilor 
Johansson! 

Și am plecat. 

Cincisprezece minute mai târziu stăteam pe o bancă în hala 
mare a Centralstationen, cu cutia de pizza lângă mine, în mână 
cu o sticlă de Cola cumpărată de la un chioșc și mestecam plin 
de încântare. Aruncasem mustata și bucăţile de cartof și într-o 
toaletă a metroului mai redusesem din nuanţa întunecată a 
tenului. Restul va fi desăvârșit la dușul pensiunii, unde voi și 
dormi câteva ore înainte de a pleca din nou. Să fi fost trasă de 
păr apariţia mea la Rutlipharm? Speram că nu. In orice caz, 
acum știam ce aveam de făcut. 

După a treia porţie de pizza l-am sunat pe Hans-Olof. 

— Dacă mai vrei să îmi ţii pumnii, fă-o la noapte, i-am spus 
mestecând. 

— La ce oră? 

— Intru la ora două. 

— Și ce crezi, cât timp stai acolo? 

— Cel puţin o oră, poate cel mult două. 

— Am să stau în pat și am să îţi ţin pumnii. 

— Nu îi strânge prea tare, că-ţi rupi degetele, am mai adăugat 
și am întrerupt legătura. 

Îmi revenise buna dispoziţie. 


VP - 153 


e Capitolul 23 


Când mi-am făcut apariţia din nou la recepţia de la High Tech 
Building, era puţin mai devreme de ora șapte seara. Purtam un 
trening negru, peste care aveam scurta pestriță înfoiată, mai 
aveam un fular gros din lână care îmi acoperea falca și încă de 
departe îţi puteai da seama că fiecare mișcare îmi producea 
durere. 

Portarul nu recunoscu în mine comisionarul cu pizza. 

— Îmi pare rău, dar trebuie să vă mai întreb încă o dată, se 
scuză el după ce din mormăitul meu repetat nu pricepu nimic. 
Cum vă numiţi? 

— Lindeblad, am zis eu pentru prima oară inteligibil. Am o 
programare la dentist la ora nouăsprezece. 

— M-am gândit eu, spuse bărbatul cu părul cărunt și își 
plimbă degetul pe lista din faţa lui. Ah, da, sunteţi aici. Urmă 
apăsarea pe buton la care mă așteptasem. Adăugă: etajul opt, 
în stânga liftului. 

Ajuns la etajul opt, fularul dispăru, ca de altfel și expresia 
suferindă de pe chipul meu și ţinuta de om epuizat. Am aruncat 
o scurtă privire asupra plăcuței indicatoare de pe peretele din 
fața liftului, după care am luat-o către dreapta. 

Cele trei cabinete medicale de la acest etaj aveau sălile de 
așteptare pe coridor. În dreapta și în stânga intrării erau scaune, 
reviste, dar lumina era prea slabă pentru a le putea citi ca 
lumea, în fața cabinetului ginecologic aștepta o femeie cu 
sarcină înaintată, în faţa ușii pentru neurologie era un bărbat cu 
o privire sumbră, iar în faţa cabinetului dentar un tânăr nervos. 

M-am așezat pe un scaun mai izolat, ca și cum asta făcea 
parte din rutina de zi cu zi și am început să răsfoiesc o revistă 
medicală, fără a o citi. Aerul era închis, mirosea a transpiraţie, 
teamă și plictiseală. Se auzeau lifturile urcând și coborând, și la 
fiecare câteva minute răsuna zgomotul înăbușit de clopot care 
anunţa oprirea acestora la etajele de sus și de jos, ceea ce după 
scurt timp devenea enervant. 

Gravida se ţinea cu mâinile de burta proeminentă, privea fix 
la pereţii goi și se schimonosea mereu de parcă nu ar fi purtat 


VP - 154 


un copil, ci un crocodil care o devora din interior. Când observă 
că mă uitam la ea, explică: 

— Plăcerea nici unui sex din lumea asta nu merită suferința 
prin care trec eu, credeţi-mă. 

Suna ca o justificare. 

Nu știam ce ar fi trebuit să spun, așa că i-am zâmbit strâmb și 
am dat din cap, dar din fericire în acel moment fu chemată în 
cabinet. Era evident că abilitatea mea de a observa oamenii în 
mod discret se erodase remarcabil în anii petrecuţi la 
închisoare. 

Veni și rândul tânărului nervos. Asistenta care îl chemase 
înăuntru cercetă culoarul încruntată. Nu era greu de ghicit că îl 
căuta din priviri pe domnul Lindeblad. 

După cum se dovedi, bărbatul cu privire sumbră aștepta o 
femeie cu păr cărunt, mai în vârstă, care tocmai ieșea din 
cabinet cu fața cuiva pe care îl chinuiau durerile de dinţi. El se 
ridică în picioare fără să scoată un cuvânt, o luă de braţ și apoi 
plecară amândoi. După puţin timp, pe ușa cabinetului dentar 
ieșiră două femei tinere, probabil asistente. În timp ce ele 
așteptau liftul, termină programul de lucru și personalul 
majoritar bărbătesc, mai vârstnic, al cabinetului de neurologie și 
coborâră cu toţii râzând și făcând remarci indecente. 

Ginecologul, un bărbat impunător cu faţă de eschimos, ieși 
din cabinet împreună cu ultima lui pacientă, căreia îi strânse 
mâna la plecare. După ce zâmbind dulce-amărui ea dispăru în 
lift, el se întoarse să stingă luminile și să încuie cabinetul. 

Când mă remarcă, tresări: 

— Nu la mine doreați să veniţi, nu? 

Pentru un moment păru că ia în serios această posibilitate de 
a fi uitat o pacientă în încăperile încuiate. 

Am clătinat din cap. 

— Nu, soția mea este acolo. Am schiţat un zâmbet de scuză și 
am arătat către cabinetul dentar. Stăteam aici pentru că aveți 
reviste mai bune. 

— Ah, da. 

Răsuflă ușurat și păru că a și uitat de prezenţa mea. Pierdut în 
gânduri, puse pe el un palton uzat, băgă cheia în buzunar, se 
îndreptă fredonând către lifturi și dispăru fără să-mi mai arunce 
vreo privare. 


VP - 155 


Acum doar de sub ușa cabinetului dentistului Ubbesen se mai 
strecura lumina. Am băgat mâna în buzunar și mi-am atins cu 
degetele trusa din piele cu uneltele mele de spărgător. Cam așa 
s-ar fi simţit și un pianist, care după ani de zile se putea așeza 
din nou la pian: arzând de dorinţa de a cânta, dar în același timp 
îngrijorat de gândul că poate nu va mai fi în stare să cânte. 

După cincisprezece minute a ieșit și el, dentistul Henrik 
Ubbesen. Aceeași statură, înalt, ceva cam slab, același păr 
blond-închis. Doar că purta ochelari cu lentile groase. 

Când mă observă, se opri. 

— Nu sunteți cumva Erik Lindeblad? întrebă, zăbovind cu 
cheia în dreptul încuietorii. 

Am negat cu o mișcare a capului și am spus adevărul: 

— Nu. 

— Ciudat, murmură el și continuă să șovăie să încuie ușa. Era 
un pacient nou, de aceea întreb. În mod normal îmi cunosc 
pacienţii. Acesta a făcut mare zarvă că trebuia să plece urgent 
într-o călătorie de afaceri, sau așa ceva, iar secretara mea l-a 
programat după ultimul pacient. Și iată că nu a venit. 

— Unii oameni chiar nu au caracter, l-am aprobat eu. 

— Da, dar nu mai aştept. Programarea era la ora 
nouăsprezece, și acum este aproape ora opt, spuse el și vâri 
cheia în broască. 

— Nici nu vi s-ar putea pretinde, am insistat pentru a-l face să 
o și răsucească. 

Dar nu, o scoase din nou din broască, ca să se scarpine cu ea 
pe bărbie. 

— Știţi, unii se răzgândesc în faţa ușii cabinetului. Problema 
este dacă asta este bine. În domeniul nostru vindecările-minune 
sunt rare. În sfârșit, băgă cheia iarăși în broască și întrebă: Vă 
așteptați soția? 

Am confirmat: 

— Tot ultima programare. 

— Ciudat, spuse dentistul în timp ce răsucea cheia o dată, de 
două ori. Arătă către ușa de la ginecologie: Mi s-a părut că l-am 
auzit încuind. În clădirea aceasta se aude totul, știți? Aproape că 
se aude cum gândește omul din camera alăturată. 

— Într-adevăr, încuiase, am răspuns calm. Noi am ajuns puţin 
cam târziu. Copilul din pântecele mamei nu ţine cont de 
programări. 


VP - 156 


Dentistul Henrik Ubbesen râse sec și băgă cheia în buzunar. 

— Da, aveţi dreptate. Atunci - toate bune! spuse el, îmi făcu 
un semn stângaci și plecă spre lift. Se opri în fața lui urmărind 
afișajul luminos al etajelor, până când se auzi „ping!” și ușa 
liftului se deschise. 

După ce semnalul de închidere a ușii liftului încetă, aveam în 
sfârșit numai pentru mine etajul opt al High Tech Building. 

O lungă perioadă din viaţă broaștele cu cilindru fuseseră 
inamicul meu. Atunci când eram încuiat în pivniţa întunecoasă a 
orfelinatului - și asta se întâmpla deseori - broasca cu cilindru 
de la ușă era cea care mă împiedica să ies. Când nu mai puteam 
răbda foamea, noaptea, și mă strecuram până la camera cu 
provizii, o altă încuietoare cu cilindru mă împiedica să îmi umplu 
burta. Aveam un cârlig cu care deschideam și închideam 
încuietori simple, dulapurile celorlalți ori sertarele de prin 
bucătărie unde câteodată se mai găsea câte ceva de mâncare. 
Dar broaștele cu cilindru mă biruiau. 

În noaptea în care Inga și cu mine am fugit, în cale ne stătea 
tot o încuietoare cu cilindru, cea de la ușa orfelinatului. Dar 
atunci făcusem rost de o rangă, care mi-a dat posibilitatea să o 
înving prin forţă. 

Dar asta nu m-a satisfăcut. În micuța cabană singuratică, 
situată în cea mai adâncă pădure din Smâland, în care Inga și cu 
mine ne-am petrecut cea mai frumoasă vară a noastră și cea 
mai grea iarnă din viaţă, am găsit și un atelier mic, dar bine 
dotat, în care am început să descifrez tainele încuietorilor cu 
cilindru. 

În cabană pătrunseserăm printr-o fereastră prost închisă, iar 
Inga insistase să nu stricăm ușa încuiată de la intrare. Nu am 
găsit cheile ușii, așa că a trebuit să utilizăm fereastra de fiecare 
dată când voiam să ieșim sau să intrăm. Era incomod. 

Am început ca, spărgând alte case de vacanţă, să nu fur doar 
alimente, ci și toate încuietorile cu cilindru pe care puteam pune 
mâna. Cu mari eforturi le tăiam în atelier, le examinam ore 
întregi și încercam să îmi dau seama de secretul funcţionării lor, 
și să descopăr cum puteau fi descuiate fără cheie. Mai întâi am 
inventat metode prin care se distrugea doar încuietoarea, ușa 
rămânând intactă. Apoi, când am înţeles legătura dintre 
crestături și trăgaciul zăvorului din cilindru, mi-am confecţionat 
primele unelte - la început din simple arcuri, care totuși se 


VP - 157 


dovedeau prea moi, apoi din ţepii de oțel ai unei mături 
mecanice pentru drumuri, din care au rezultat unelte cu care am 
reușit pentru prima dată să deschid cilindri fixaţi în menghină. 

Mi-am perfecționat arta în lunile întunecate ale unei ierni în 
care degetele îmi înțepeneau, respiraţia mi se transforma în nori 
albi care pluteau mult timp deasupra bancului de lucru și 
foamea îmi chinuia stomacul. Întâmplător, am dat de la început 
peste materialul pe care până astăzi îl consider a fi cel mai 
potrivit pentru ceea ce îmi trebuia: spițele de bicicletă. Folosind 
ciocanul și cleștele, diferite mărimi de dălţi și o lampă de sudat 
străveche, mi-am confecționat primul meu set de scule, care m- 
a slujit cu fidelitate ani de zile. 

Așadar, am descoperit singur arta de a învinge cilindrii. Că 
alții dezvoltaseră această abilitate înaintea mea am constatat 
abia mult mai târziu, într-un moment în care cineva mai putea 
să mă înveţe doar foarte puţin. 

Principiul încuietorii cu cilindru este simplu: cilindrul de 
închidere, deci nucleul rotund din mijloc, prezintă un număr de 
găuri, în care se potrivesc carcasele. In aceste canale se găsesc 
cuie potrivite, apăsate de arcuri, și fiecare dintre aceste cuie 
este tăiat în două într-un anume loc. Când în broască se 
introduce cheia potrivită, ea ridică toate cuiele exact la nivelul la 
care tăieturile lor se află în linie, și astfel cheia poate fi răsucită. 

Clenciul este că din exteriorul cilindrului nu se poate vedea 
unde este secţionat fiecare cui și cât trebuie ridicat acesta. Am 
reușit relativ repede să depășesc primul obstacol în privinţa 
încuietorilor - profilul cheii pe axa longitudinală, care permite 
introducerea completă a cheii în broască, indiferent dacă o 
poate sau nu o poate deschide - și cu ajutorul unei sârme 
îndoite corespunzător, ridicarea cuielor, dar am reușit să descui 
cilindrul numai când formam sârma cu ajutorul conturului cheii, 
deci când cunoșteam cheia. Dacă nu cunoșteam cheia, era 
imposibil să deschid încuietoarea doar prin testare, pentru că 
erau prea multe combinațiile posibile. 

De aceea îmi pierdusem orice nădejde, până când într-o zi mi 
- se pare că era ziua din ajunul Crăciunului - am descoperit că 
situaţia se schimba complet dacă de la bun început se exercita 
o forță de învârtire asupra cilindrului de închidere. Imediat ce 
procedai astfel obţineai trei lucruri: regularizarea geometriei 
inelului și a cilindrului, elasticitatea naturală a metalelor, ca și 


VP - 158 


faptul că fiecare încuietoare, în interiorul unei tolerante 
determinate, prezintă obligatoriu mici erori de fabricaţie. 

Din punct de vedere geometric, străpungerea înseamnă 
intersectarea în unghi drept a unui cilindru de către un altul, 
respectiv cilindrul de închidere. Geometria inelului cere să existe 
o zonă de trecere în interiorul căreia cuiul secționat eliberează 
încuietoarea, chiar dacă secţionarea nu este exactă sută la sută. 
De aceea, dacă se încearcă rotirea cu forța corespunzătoare a 
cilindrului de închidere a unei încuietori nedeschise, știfturile pot 
greși ușor intrarea în găuri. Tensionarea corectă este aceea care 
face ca cuiul să nimerească greșit, dar permite totuși ridicarea 
lui cu o unealtă potrivită numită pick. 

Din cauza toleranţelor de fabricaţie, o încuietoare se abate 
obligatoriu de la idealul teoretic. Chiar dacă nu se observă cu 
ochiul liber, găurile nu sunt exact pe aceeași linie. Ceea ce 
înseamnă că cuiele acționează cu forțe diferite, și în acest fel la 
o încuietoare are loc un gen de succesiune naturală, în cadrul 
căreia saltă știfturile de închidere. 

Și în cele din urmă toate metalele sunt elastice. Când se 
pomenește acest lucru, majoritatea oamenilor rămân uimiţi. De 
fapt metalele nu sunt moi, dar sunt, de exemplu, mai elastice 
decât cauciucul: dacă două bile, una din oțel, cealaltă din 
cauciuc, având aceeași greutate, sunt lăsate să cadă pe o 
suprafață dură, bila de oţel va sări mai sus decât bila din 
cauciuc. Datorită acestei elasticităţi, de fiecare dată când un cui 
este împins atât de mult în sus încât linia de secționare ajunge 
la graniţa dintre cilindrul de închidere și carcasă, se simte un 
șoc fin, dar sesizabil cu un simţ tactil fin. Acesta provine de la 
despărțirea miezului și carcasei știftului. Și ce este cel mai 
important: dacă tensiunea de forfecare este menţinută, rămân 
despărțite. 

Cu alte cuvinte, în acest fel nu este necesar ca toate știfturile 
să fie în poziţia corectă în același timp. Pot fi aduse pe rând în 
această poziţie. Și imediat ce ultimul cui este corect poziţionat, 
încuietoarea se deschide. 

Acesta este principiul de bază. Sună simplu, clar este nevoie 
de perseverenţa unui tânăr chinuit pentru însușirea simțului 
tactil necesar. Pe atunci aveam treisprezece ani și eram obsedat 
de atingerea scopului meu: să înving o dată pentru totdeauna 
dușmanul meu de moarte mecanic. Degetele ajunseseră să îmi 


VP - 159 


sângereze. Săptămâni de-a rândul visam știfturi și cilindri care 
se mișcau de la sine. Inga trebuia tot mai des să mă silească să 
mănânc, și poate că această febră care mă măcina a fost aceea 
care m-a impulsionat să iau decizia de a merge la Stockholm, 
unde să încercăm să supravieţuim. 

Când am plecat, am plecat pe ușa din faţă, pe care am 
încuiat-o după noi. In perioada noastră petrecută la oraș nu a 
mai trebuit să mai sparg niciun ochi de geam. Găsisem secretul 
lui „Sesam, deschide-te!” Era la începutul anilor '80 și nu îmi 
rezista nicio ușă. Se prefigura cariera mea de spărgător. 

Și cum am spus deja, perioada noastră modernă a electronicii 
este de partea mea. Astăzi dispozitivele convenţionale mecanice 
de închidere nu mai reprezintă o afacere lucrativă. Chiar și cele 
mai scumpe încuietori devin tot mai inutile. lar broasca de la 
cabinetul dentistului Henrik Ubbesen numai scumpă nu era. Nu 
a fost nevoie nici măcar să mă uit la ea. Puţină încordare, un 
şoc, și în cinci secunde era deschisă. 

e 

De aici, de sus, aveai o priveliște frumoasă. Astăzi după- 
amiază, când îmi jucam rolul de comisionar-pizza, nu am putut 
să o apreciez corespunzător, dar acum, după căderea 
întunericului, dintr-un birou cufundat și el în întuneric, 
priveliștea orașului îmbrăcat în lumini portocalii-roșii și galbene 
era copleșitoare. 

Am trăit deseori momente ca acestea. Era momentul înainte 
ca lucrurile să devină serioase. Orele în care trebuia să stau într- 
o ascunzătoare, înainte de a cuteza să îmi fac apariţia din nou. 
Stătusem ghemuit în fișete, balansasem deasupra unor colace 
de closete, mă ascunsesem în instalaţii sufocante de încălzire, 
ori zăcusem nemișcat într-un cărucior sub niște rufe murdare. În 
această fază trebuie să rămâi calm, să lași timpul să treacă cu 
indiferenţă, să fii pregătit pentru clipa acţiunii. 

Nu mișcam, respiram cu gura semideschisă. Să rămâi liniștit, 
despre asta era vorba acum. Am coborât pleoapele și am 
ascultat cu atenţie. Caloriferele susurau încet, unul dintre ele 
parcă picura. Și trosnetul acesta de unde provenea? Am 
redeschis ochii și am privit în jur până când m-am dumirit că 
trebuia să fie de la îmbrăcămintea exterioară a clădirii, care 
acum, în frigul tot mai mușcător al nopții, se contracta. 


VP - 160 


Între Sergelgatan și Sveavägen se înălţau cinci blocuri înalte 
construite asemănător. Clădirea în care mă aflam se oglindea în 
mozaicul ferestrelor întunecate al clădirilor vecine. Astfel am 
putut să stabilesc că la etajul de deasupra mea mai ardea 
lumina. 

M-am întors și am pășit prudent prin încăperile întunecate ale 
cabinetului. Un bun exerciţiu. Când intrasem, mirosea 
pătrunzător a dezinfectant; era acel iz de natură chimică asociat 
automat cu cabinetul dentar și care pentru o fracțiune de 
secundă îţi reamintea de orele de groază petrecute cu freza în 
gură. Dar te obișnuiai cu el. Eram sigur că nu se schimbase 
nimic la acest iz și nu l-am mai băgat în seamă. 

În fiecare încăpere, de perete era atârnat câte un ceas mare, 
cu limbi groase ce puteau fi văzute cu ușurință chiar și în 
semiobscuritate. Trebuia să mă silesc să nu urmăresc trecerea 
fiecărei secunde. Timpul trecea încet, și asta toca nervii. 

Liniște? Era iluzoriu să vrei să găsești liniștea. Ce se întâmpla 
acum nu semăna cu o misiune normală din vremurile bune. Asta 
era o chestiune de viaţă și de moarte. Dacă în această noapte 
dădeam de o urmă a legăturii dintre Rutlipharm și răpirea 
nepoatei mele, mai devreme sau mai târziu vor muri oameni. lar 
Kristina va trăi. Ceea ce se va întâmpla cu mine rămânea de 
văzut. 

Mi-am scos la iveală mănușile din piele subţire și mi le-am 
tras cu atenţie pe mâini. Nu strica dacă exersam puțin. 

M-am uitat pe birouri, am tras sertarele, am frunzărit 
cartotecile și documentele. Doctorul Ubbesen era un om 
ordonat. Existau registre separate pentru alimentarea cu 
combustibil, cheltuielile cu materiale de birotică și pentru notele 
de plată de la restaurante. În primul sertar de jos era o cămașă 
împăturită cu atenţie, într-o pungă de la curăţătoria din 
Sergelgatan. Alături se mai aflau două cravate înfiorătoare, niște 
ochelari de rezervă și o mulţime de cărţi de vizită. 

Am răsfoit curios dosarele pacienţilor, dar am renunţat 
repede, pentru că înţelegeam prea puţin termenii de specialitate 
pentru a pricepe ceva din adnotări ca B4, GKr sau fem+6m. 

Mi-au trezit interesul câteva dulapuri din antreu, prevăzute cu 
încuietori mai jalnice decât cea de la intrarea în cabinet. Dar nu 
erau decât dulapurile asistentelor. În primul se părea că se 
depozitau cutii de lapte condensat, în orice caz era un arsenal 


VP - 161 


întreg. Al doilea adăpostea un taior complet pentru ocazii 
festive, împachetat cu grijă în folie de plastic, pantofi cu toc 
înalt, poșetuță cu make-up și lenjerie incitantă cu danteluță. 
Oare în ce scop? În interiorul celui de al treilea dulap erau lipite 
fotografii ale unor bebeluși. 

În fiecare încăpere, în cuiere erau atârnate halate albe, o 
mulțime. Am palpat buzunarele - oamenii obișnuiesc să poarte 
asupra lor lucruri a căror folosinţă era la modă, iar pentru un 
spărgător este uneori concludent să știe ce obiecte sunt la modă 
pe moment -, dar toate erau goale. Nicio cheie, nicio hârtiuţă cu 
o notiță, nimic. 

Înapoi la fereastră. Trag aer în piept. Las timpul să treacă. 

Inima îmi bubuie. 

Voi urca acolo și voi întoarce totul pe dos, fără să mă 
intereseze pierderile. Că Rutlipharm se afla în spatele răpirii 
Kristinei nu încăpea discuţie. Întrebarea era doar cum a fost 
organizată răpirea. Faţă de Hans-Olof, din prudenţă, nu îmi 
exprimasem grijile, dar faptul că șeful răpitorilor vorbea doar 
engleza, și anume o engleză chinuită, nu îmi plăcea deloc. Dacă 
dispui de contactele corespunzătoare și de suficienţi bani, astăzi 
poţi să plătești fără probleme ticăloși care operează pe plan 
internaţional și care nu se dau în lături de la nicio mârșăvie. 
Dacă aveam ghinion, acţiunea putea fi coordonată din centrala 
concernului, fără ca filiala de aici să știe ceva. 

Dar acţiunea trebuia să fie coordonată de undeva. Și graba 
mă presa ca niciodată până acum. 

În oglinda reprezentată de frontispiciul de sticlă al clădirii 
alăturate am văzut cum lumina de la biroul aflat pe colț 
deasupra mea s-a stins. Am tras cu urechea, cu gura larg 
deschisă, pentru a respira cu cât mai puţin zgomot. Undeva 
deasupra capului meu se auzeau pașii mai multor bărbaţi. 
Dentistul avusese dreptate, clădirea era într-adevăr foarte slab 
izolată fonic. Se auzea cum urca liftul. Un „ping!” înăbușit, un 
susur ce cobora, apoi brusc parcă se instală adevărata liniște. 
Încetase și trosnetul îmbrăcăminţii exterioare a clădirii. 
Instalaţia de încălzire nu mai gâlgâia, probabil că fusese trecută 
pe funcţionare de noapte. Până când voi termina eu, se va face 
frig. 

Am luat scurta din cuierul pe care o lăsasem când intrasem. 
Era o scurtă cu două fețe. Când intrasem în clădire, o purtasem 


VP - 162 


în exterior cu partea bătătoare la ochi. În lift o întorsesem cu 
partea pestriță spre interior și coborâsem la etajul opt îmbrăcat 
cu o scurtă bej-deschis decentă. Deși scurta ţinea de cald, era 
confecționată dintr-unul din acele materiale ultramoderne - 
asortat cu denumirea potrivită de High Tech - care putea fi 
împăturit fără efort până ce ajungea la o dimensiune care îţi 
permitea să o bagi într-un buzunar, iar cu ajutorul unui cordon 
elastic puteai să o porţi în jurul șoldurilor. Am controlat setul cu 
scule. Totul era acolo, inclusiv lanterna. Aceasta dispunea de o 
coardă cu care se putea fixa pe piept, avea unghiul de iluminare 
mic și îți dădea posibilitatea să ai ambele mâini disponibile. 

Am aruncat o privire asupra ceasului. Era trecut de miezul 
nopții. 

Se auzi semnalul liftului și apoi pași înceţi și grei pe coridor. 
Paznicul. M-am lipit cu răsuflarea tăiată de unul dintre dulapuri, 
gata să mă ascund în el, nu tocmai original, știu, dar suficient în 
cazul în care instrucțiunile îl obligau pe paznic să bage capul în 
fiecare birou și cabinet, la fiecare rond. 

Dar fie că instrucţiunile nu prevedeau acest lucru, fie că el nu 
le respecta. Merse de-a lungul coridorului și reveni, și liftul 
susură din nou. 

Am scos din geantă o șapcă neagră, pentru schi, și am pus-o 
pe cap. Fusese cea mai subţire pe care o găsisem la magazinul 
cu articole sportive, dar curând începu să mă deranjeze pentru 
că era prea călduroasă. Dar era obligatorie. Faptul că astăzi 
după-amiază nu văzusem camere video în biroul de la 
Rutlipharm nu însemna neapărat că ele nu existau. Se putea 
foarte bine să fie din cele miniaturale. Și, ca și până acum, nu 
voiam să fiu recunoscut în cine știe ce înregistrări. 

Am privit afară, în noapte, până când ceasul arătă ora unu. 
Apoi m-am pus în mișcare. De acum trebuia să am încredere în 
instinctele mele. 


VP - 163 


e Capitolul 24 


M-am strecurat afară din cabinetul dentar și m-am dus spre 
capătul coridorului, unde era accesul la scara de incendiu, o 
casă a scării întunecoasă, din beton gros. 

Cum se obișnuia la scările de incendiu, aceasta era și ea 
dotată cu uși ce se puteau deschide doar din interior. Ceea ce 
însemna că, dacă părăseai printr-una dintre ele etajul la care te 
aflai, nu mai puteai să intri la un alt etaj. Asta în cazul în care nu 
dispuneai de o cheie. Sau, ca mine, de o modalitate de a evita 
încuietorile. 

Pentru că scările de incendiu sunt destinate situațiilor 
excepţionale, acolo unde se puteau accesa erau plasate 
avertizări vizibile că nu pot fi utilizate decât în situaţii de 
urgenţă. În plus, fiecare clanţă se află în legătură cu un aparat 
care declanșa automat alarma imediat ce apăsai pe clanţă și 
deschideai ușa. 

Există o întreagă gamă de sortimente din aceste aparate 
produse de diverși fabricanți. Aparatul instalat la High Tech 
Building avea o casetă metalică lăcuită, montată deasupra 
încuietorii, din ea coborând un cablu-laţ prins tensionat de 
clanță. O inscripţie decentă te informa că aveai de-a face cu un 
produs Reynolds SureAlarm Professional SEC-1001. 

Impresionantă denumire, nu? În realitate firma Reynolds, cu 
sediul în Sussex, Anglia, este de mare ajutor breslei noastre, iar 
aspectul exterior este cel mai profesional lucru din afacerea lor. 
Principiul afacerilor acestei firme este de a imita produse ale 
unor firme renumite, ceea ce înseamnă că se limitează la 
imitarea funcţiunilor, lucru verificabil de către client. Complicata 
activitate internă a aparaturii, menită să le facă viaţa grea 
oamenilor de felul meu, este complet ignorată. Branşa 
producătorilor de dispozitive de alarmă și de siguranţă este un 
câmp de activitate generos pentru o filosofie comercială de 
acest gen, pentru că majoritatea covârșitoare a dispozitivelor de 
siguranţă comercializate nu ajung niciodată să fie utilizate, ci 
sunt înlocuite, după o vreme, cu altele noi. Și când totuși se 
întâmplă ceva, la acest ceva au contribuit atât de mulţi factori, 


VP - 164 


încât fie dezvinovăţirea este formulată foarte frumos, fie se 
ajunge la procese interminabile. Chiar și ţinând cont de unele 
despăgubiri ocazionale, firma Reynolds tot își permite să vândă 
mult mai ieftin decât concurența suficient de fraieră încât să 
dezvolte sisteme de siguranţă bine chibzuite, greu și chiar 
imposibil de biruit. Și, pentru că serviciul extern, datorită 
comisioanelor exorbitante - pe care firma și le poate permite 
mulțumită tocmai profiturilor uriașe obţinute din diferenţa de-a 
dreptul obscenă dintre costurile de producţie și prețurile de 
vânzare -, atrage profitorii cei mai îndrăzneţi ai vânzărilor ca 
muștele la o grămadă de rahat, vânzările cresc an de an. După 
cum am mai spus, timpul este de partea mea. 

Dispozitivul pe care îl aveam în faţă ar declanșa fără îndoială 
alarma, dacă aș trage cu putere de cablul-laţ sau dacă aș 
încerca să îl îndepărtez ori să îl tai. Dar dacă îl aveai măcar o 
dată în mână, îţi dădeai seama că nu era bun de nimic. Era o 
copie a unui alt dispozitiv, într-adevăr solid, pe care îl puteai 
găsi la Reynolds numai în geanta reprezentantului: cumpărat pe 
ascuns, revopsit și reinscripţionat ca obiect demonstrativ pentru 
clienți. Dispozitivul vândut și instalat nu avea de fapt o carcasă 
din oţel, ci una din plastic metalizat, așa cum găsiţi la cele mai 
ieftine sortimente de robinete pentru camerele de baie. 
Interiorul era ca și gol, prin urmare, și simţitor mai ușor, de 
aceea se urmărea cu mare atenţie ca el să fie montat numai de 
către „personalul de specialitate” al firmei Reynolds. lar dacă 
vreun spărgător care trăia în Suedia nu știa că acest dispozitiv 
devenea tăcut ca un pește dacă ţineai la o înălțime moderată un 
magnet destul de puternic, atunci acest spărgător nu putea fi 
decât un analfabet provincial. 

Din interior se auzi un zgomot ușor atunci când am fixat 
magnetul cu bandă adezivă și când câmpul magnetic a blocat 
amărâtele de componente ale mecanismului de declanșare. De 
acum puteam să scot laţul și să apăs clanţa ușii. Acolo unde era 
posibil, preferam să evit distrugerile, pentru că astfel 
posibilităţile de ștergere a urmelor erau mult mai mari. 

În casa scării era frig și mirosea a stătut ca în mormântul unui 
faraon. Am urcat un etaj și m-am lăsat în genunchi în faţa ușii 
de urgenţă de la etajul firmei Rutlipharm. 

Dispozitivul de alarmare era practic fixat pe geamul securizat 
cu sârmă, așa că magnetul meu putea acţiona și din spatele 


VP - 165 


dispozitivului. Mi-am lipit urechea de geamul rece în timp ce 
fixam magnetul și am auzit și aici zgomotul produs de blocarea 
mecanismului de declanșare a alarmei. Pentru a descuia 
broasca am avut nevoie cam de treizeci de secunde, după care 
mă aflam înăuntru. 

Eram înconjurat de liniște și de mirosul tulburător al birourilor 
părăsite. Resturi nesesizabile de fum rece se amestecau cu 
emanaţiile conținând ozon ale copiatoarelor, cu parfumul cafelei 
și cu izul veselei nespălate, cu aroma prafului ars produsă de 
ventilatoarele computerelor pe parcursul întregii zile. Am făcut 
rapid un tur prin toate încăperile, pentru a mă asigura că eram 
cu adevărat singur: încă un obicei de om suspicios. Luasem 
acest obicei după ce odată, într-un birou, mă trezisem față în 
față cu cineva care adormise și care fusese deranjat tocmai de 
zgomotul făcut de mine. A trebuit să îl dobor și să îl leg, ceea ce 
uram să fac. 

Acest pericol nu mă mai ameninţa aici; eram cu adevărat 
singur. Poate că nu era chiar atât de epuizant să lucrezi pentru 
Rutlipharm. În trecere deschideam rapid dulapurile cu mape, îmi 
aruncam privirea pe etichetele cu conținutul dosarelor din 
etajere și plimbam lumina lanternei peste documentele izolate, 
din pură rutină și pentru a-mi face o primă impresie. Nu mă 
aşteptam să dau peste un dosar „Șantajarea Comitetului Nobel” 
sau peste un plan al orașului pe care să fie însemnat cu o 
cruciuliță „Locul unde este ascunsă Kristina Andersson”, și nici 
nu am găsit așa ceva. 

În cele din urmă m-am pus pe treabă serios și m-am îndreptat 
către biroul șefului. 

În orice clădire biroul șefului este relativ ușor de găsit: din 
motive pe care eu nu le înțeleg, dar care par general valabile, el 
se află în colțul etajului și, dacă există mai multe etaje, el se află 
la etajul aflat cel mai sus. Nu este o chestiune de perspectivă, 
care de multe ori ar fi mai bună în alt loc, ci trebuie să fie un 
instinct adânc înrădăcinat - ca să zicem așa, o arhitectură a 
puterii - care determina alegerea. Indiferent de explicaţie, mie 
îmi ușurează munca. Identificarea biroului șefului este desigur o 
joacă de copil, căci acesta nu este doar mai mare decât celelalte 
birouri, dar dotările lui sunt de regulă și mai costisitoare. 

Firma Rutlipharm nu era o excepţie. Alături de ușa biroului din 
colț stătea scris Dr. Reto Hungerbuhl pe o tăbliță 


VP - 166 


interschimbabilă, lucru ce îl consideram foarte bine gândit, 
pentru că era foarte posibil ca în curând tăbliţa cu numele să fie 
schimbată. Priveliștea din birou către Sveavägen nu era 
spectaculoasă; în birou mai erau un covor persan și o garnitură 
de fotolii, scaune, canapea cu design suedez, din categoria celor 
scumpe. Când te așezai la biroul mare și bine ordonat, aveai în 
spate, atârnată pe zid, o pictură în ulei oribilă. 

lar în spatele unei uși de dulap înguste se zărea partea din 
faţă a unui mic seif blindat. 

Deschiderea seifurilor blindate, pe cât posibil fără a lăsa 
urme, face parte dintre dexterităţile de rutină obligatorii în 
branșa mea, dar firește că în lipsa posibilităţilor de exersare din 
viața civilă nu poate fi însușită pe cont propriu. Principiile 
fundamentale ale acesteia mi-au fost amănunţit explicate de 
către un coleg de celulă în timpul primei mele scurte detenții. 
După eliberare, timp de o săptămână am pătruns în fiecare 
noapte la același mic comerciant de mașini uzate, până când, în 
sfârșit, am reușit să îi dau de cap seifului acestuia. Nu am luat 
de acolo nici măcar un bănuţ; totul fusese gândit doar în scop 
educativ. A 

Aici aveam de-a face cu un model elveţian. In Elveţia se 
produc nu numai ceasuri vestite, acest popor milităros de 
munteni este neîntrecut și în ce privește fabricarea seifurilor 
blindate. Este cu adevărat dificil să le deschizi. Spre deosebire 
de broaștele cu cilindru, cu unele seifuri o dai în bară. lar cel din 
faţa mea era un astfel de candidat. 

Era un WA-60 Forte EN3, un produs Waldis Tresore GmbH 
Rumlang, ale cărui mici seifuri se numără printre cele mai 
rezistente din lume. Prescurtarea EN3 reprezintă gradul de 
rezistență după normele europene, care erau pe punctul de a 
înlocui clasificările VDMA și VDS cunoscute de mine: cel puțin 
pentru seifurile de această dimensiune însemna categoria a 
doua. 

Cu alte cuvinte, domnul doctor Reto Hungerbuhl avea într- 
adevăr ceva de ascuns. 

Dar nu este obligatoriu ca taina decisivă să se afle în 
interiorul unui seif. Planificările întâlnirilor, agendele, notițele 
luate în timpul unei convorbiri telefonice, adnotările făcute pe 
alte documente de pe birou sunt deseori adevărate mine de 
informaţii cu privire la nume, numere de telefon sau planuri. Mai 


VP - 167 


scosesem la iveală din computere chestii interesante și, în 
măsura în care putusem urmări evoluţia lucrurilor, șansele mele 
crescuseră în ultimii ani: între timp un calculator devenise 
indispensabil pe masa de lucru a unui șef, iar funcțiunile de 
căutare ale sistemelor actuale erau parcă făcute pentru oamenii 
din branșa mea. 

Așa că am pornit calculatorul lui Reto Hungerbuhl și pe cel al 
secretarei lui. Mi-au trecut prin mână și documentele de pe 
birourile lor, calendarele și celelalte. Am găsit interesantă 
colecția de tablete-vitamine, capsule cu ginseng și ceaiuri 
medicinale pe care femeia o adăpostea în sertarul ei: niciunul 
dintre acestea nu provenea de la firma Rutlipharm. 

Interesant, dar fără importanţă. Nici calendarele nu conţineau 
nimic care să mă ajute ori care să mă pună pe vreo direcţie. 
Când monitorul se lumină, m-am ocupat de computer, care 
solicita o parolă pentru accesul la serverul central. 

Bineînţeles că nu cunoșteam parola. M-am uitat în locurile în 
care oamenii care nu aveau încredere deplină în memoria lor își 
notau de obicei parola - pe dosul tastaturii, pe un bileţel aflat în 
sertarul de sus, printre documentele de pe masă, în dreptul 
numărului de telefon notat în agendă -, dar nu am găsit nimic. 

Era supărător, dar nu surprinzător. De obicei secretarele au o 
memorie prea bună pentru a mai avea nevoie de astfel de 
trucuri. Poate că voi reuși cu calculatorul șefului. 

Dar nici acolo nu am avut noroc. După cum se părea, Reto 
Hungerbuhl era un om prevăzător. 

Așa cum am mai spus, eu nu sunt un hacker. Totuși, mă 
pricep suficient la computere, pentru ca în astfel de cazuri să nu 
mă descurajez. Oricum serverul nu mă interesa în mod special; 
interesul meu era orientat către hard-discul calculatorului lui 
Hungerbuhl. 

Am scos discheta pe care o aveam în mica mea trusă cu 
scule: o dischetă de sistem cu sistem de funcţionare MS-DOS 
5.0, mică, demodată. Subţiasem în așa măsură programul de 
sistem, încât îi adaptasem și un program de căutare, care nu era 
nici pe departe atât de confortabil ca o funcţiune de căutare 
modernă, dar nu era mai puţin eficient. Tot ce aveam de făcut 
era să pornesc din nou calculatorul, cu discheta mea introdusă 
în lăcașul respectiv, și niciun secret nu îmi mai rămânea ascuns. 


VP - 168 


Dar, spre imensa mea consternare, acest computer nu avea 
acel lăcaș. Și nici locaș pentru CD-ROM. 

Nu-mi venea să cred. Cum Dumnezeu obțineau oamenii 
aceștia informaţiile din aparatele lor? M-am dus în birourile 
vecine; peste tot era la fel. Aha, internetul! Comunică nu numai 
în interiorul biroului, ci și prin reţeaua externă. Astăzi nu se mai 
trimit dischete prin poștă. Singurul computer care dispunea de 
un astfel de locaș era probabil serverul, care dracu' știe pe unde 
era. Și nu avea nicio importanţă; accesarea serverului depășea 
cu mult cunoștințele mele de hacker. 

Fir-ar să fie! Am închis calculatorul și m-am afundat în fotoliul 
de piele; priveam diversele fotografii de familie înrămate de pe 
biroul lustruit și după un timp am observat că abia mă 
stăpâneam să nu dau de perete cu una dintre ele. 

Deci, seiful. Ar trebui cel puţin să încerc, dacă tot eram aici. 

Fără prea mari speranţe, m-am aplecat în faţa dulapului în 
care era seiful. Având în vedere sarcina atât de solicitantă 
intelectual, este important ca poziţia corpului să nu fie 
obositoare, cu atât mai mult cu cât atenţia este oricum slăbită 
din pricina îndoielii. Seiful prezenta o ușă care se închidea fără a 
lăsa nicio crăpătură, partea cu balamale fiind asigurată 
suplimentar, deci nu oferea un punct de atac pentru daltă ori 
pentru altă unealtă. În plus, încuietoarea era una electronică, cu 
cifre, de grosimea unui deget. Cu bătrânul stetoscop nu făceam 
nimic aici. Și ca să pătrund încă o dată aici, cu scule grele, era 
riscant chiar dacă aș fi reușit să șterg urmele. Mai ales că nici nu 
le aveam. 

Aproape că n-aș fi băgat de seamă. Dacă nu aș fi stat pe jos, 
nu aș fi avut nicio șansă s-o descopăr. Și așa privirea mi-a căzut 
doar accidental pe marginea subțire a unei bucăţi de hârtie 
aflată deasupra seifului, în spaţiul îngust dintre partea 
superioară a seifului și raftul de jos al dulapului. 

Bingo! Am extras-o și mi-am dat seama ce gasisem. Nu mă 
înșelam, era codul seifului, notat pe spatele unei cărţi de vizită, 
probabil a tehnicianului care îl montase. 

De partea mea nu era doar timpul, ci și comoditatea umană. 

Seiful conţinea tot felul de hârtii, dintre care unele fără 
importanţă. De exemplu, de ce naiba păstra Reto Hungerbuhl la 
el în seif un teanc de chitanţe ale unor plăţi făcute cu cărţi de 
credit? Aproape toate erau note de plată de la hoteluri, 


VP - 169 


totdeauna pentru o noapte, la același interval de aproximativ 
două săptămâni, toate din Uppsala. O amantă misterioasă? Aș 
paria pe asta. Cineva cu o asemenea poziţie profesională era 
dator să aibă o amantă. Probabil una drăguță, tânără, care se 
lăsa impresionată de un titlu și de un portofel doldora. Pentru ce 
altceva era bună o astfel de funcţie? 

In seif mai erau și alte mape: evaluări profesionale ale 
angajaților, cu unele comentarii usturătoare, state de plată, 
corespondenţă cu centrala din Basel privind probleme de 
personal și de buget. Asta era mai interesant. Am examinat 
atent documentele, dar insolenţa nu era chiar atât de mare, 
încât să-i treacă pe răpitorii Kristinei direct pe statele de plată; 
fără excepţie fiecare nume de pe stat figura și în organigrama 
oficială. Va trebui să sap ceva mai adânc. 

O altă mapă, în piele verde de bună calitate, conţinea 
comunicări  confidenţiale ale centralei concernului către 
conducerea filialelor. Aha! Am potrivit mai bine raza de lumină a 
lanternei de pe piept, și m-am adâncit într-o lectură interesantă. 

Așa cum era de așteptat, majoritatea documentelor scrise se 
refereau la faptul că unul dintre savanții concernului va îi distins 
anul acesta cu premiul Nobel pentru medicină. Suna de parcă 
totul era surprinzător pentru Rutlipharm, de parcă nici gând să-i 
fi trecut cuiva prin cap o asemenea posibilitate. 

Ei, da. In locul lor și eu aș fi lăsat să se creadă asta. 

O serie de comunicări se ocupau tot mai detaliat de la 
săptămână la săptămână de festivitățile organizate de concern 
în cinstea laureatei, după înmânarea premiului la Stockholm. 
Urma să aibă loc o festivitate cu reprezentanţii firmei, pentru 
care fuseseră angajate staruri pop, apoi recepții la care erau 
invitate personalităţi ale economiei și ale politicii - obișnuitele 
ritualuri de autotămâiere ale celor din conducere. 

Una dintre hârtii prezenta viața și opera doamnei profesor 
doctor Sofia Hernândez Cruz și era gândită ca un fel de material 
documentar pentru șefii de filiale, dacă vor organiza conferinţe 
de presă pe tema premiului. Corect: o a doua foaie de hârtie, cu 
aceeași proveniență, era o listare de informaţii despre premiul 
Nobel. Printre altele era explicată cu exactitate procedura de 
atribuire. 

Interesant faptul că era necesar așa ceva. Am pus filele pe 
grămada documentelor pe care voiam să le iau spre o studiere 


VP - 170 


mai atentă. Poate că va fi edificator de stabilit ce se menţiona în 
ele - și ce nu! 

Multe documente priveau doar chestiuni medicale și de 
strategie ale firmei - ce testări au avut loc, cu ce rezultate, ce 
medicamente noi, cum și când trebuiau lansate pe piaţă, în ce 
țări existau dificultăți cu autorităţile de sănătate și la ce 
medicamente se semnalaseră noi efecte secundare. Parţial 
textele erau fascinant de directe; erau amănunţit scoase la 
iveală succesele concurenţei, erau prevăzute contramăsuri și nu 
rareori erau însoţite de avertismentul „Această informaţie nu 
este destinată publicităţii”, deși pe fiecare pagină în parte era 
tipărită cu roșu observaţia că tot conţinutul era confidenţial. 

Îmi făcea plăcere să citesc asemenea hârtii, în special atunci 
când nu îmi erau destinate mie. 

O întrebare care mă frământa încă de la apariţia neașteptată 
a lui Hans-Olof la închisoare nu își găsea răspunsul nici după 
lecturarea acestor circulare interne. Intrebarea era: ce însemna 
premiul Nobel pentru Rutlipharm? Făcând abstracţie de faimă și 
onoare, și de ridicarea prestigiului și a cursului la bursă, lucruri 
de care este normal să se bucure orice firmă farmaceutică - de 
ce le trebuia tocmai acest premiu Nobel și de ce tocmai acum? 
Ce îi presa să ia măsuri atât de drastice? Nimic din ceea ce 
citisem nu răspundea la aceste întrebări. 

Existau informaţii cu caracter mai secret decât aceste 
circulare confidenţiale? Între „confidenţial” și „strict secret” 
sunt, în definitiv, câteva trepte. Am răsfoit teancul de hârtii și 
am dat de două plicuri cartonate, din inscripţionarea cărora 
rezulta că fuseseră transportate prin curier - de la Basel la 
Stockholm, era o metodă birocratică de-a dreptul costisitoare cu 
menţiunea că trebuiau înmânate exclusiv destinatarului, care se 
va legitima. 

Cunoșteam acest gen de curieri; încercasem de mai multe ori 
să mituiesc câte unul dintre ei, dar fără succes. Știind asta, 
plicurile erau cu atât mai interesante. 

Am deschis unul și am scos conţinutul - două fascicule a vreo 
douăzeci de pagini fiecare, prinse în clame. Când le-am privit 
mai îndeaproape, am rânjit. Se părea că Rutlipharm apelase la 
serviciile unui spion industrial, pentru a spiona marele concurent 
Pfizer. 


VP - 171 


Pfizer este unul dintre cele mai mari concerne farmaceutice 
din lume. După o lungă și plicticoasă viaţă în anonimat, departe 
de opinia publică, în urmă cu câţiva ani firma a ieșit la rampă 
prin descoperirea, mai curând din întâmplare, a primului 
medicament cu adevărat eficient pentru potenţă: Viagra. Am 
citit textul. Era vorba despre o nouă serie de medicamente, 
desemnate cu denumirile de cod RASPUTIN - 1 până la 
RASPUTIN - 29. Erau listate tot felul de efecte secundare, unele 
dintre ele trecute cu roșu de cineva și marcate cu semnul 
exclamării. Spaţii largi erau destinate unor constatări 
neurologice, pe care le înţelegeam doar pe jumătate. În acest 
domeniu se înregistraseră progrese serioase în ultimii ani, eu 
fiind depășit serios. 

Nu conta, hârtiile le luam cu mine. Le-am pus peste celelalte 
din grămadă. O ocazie bună de a-mi dezvolta cunoștințele. 

Urmau pagini tipărite mic, care la prima vedere păreau 
extrase din reviste de medicină. Privind însă mai atent, mi-am 
dat seama că textele aveau doar forma respectivă, era evident 
că nu fuseseră publicate. Era vorba despre ceva denumit JAS, 
sau Juveniles Aggressions-Syndrom. 

Nu mai auzisem despre el, așa că și aceste documente 
îngroșară teancul pentru luat cu mine. 

Nu mică mi-a fost mirarea când în plic am găsit și o dischetă. 
O dischetă normală, de 3 și 1/2 țoli, un produs no name, pe a 
cărui etichetă era scris „JAS”. Ce făcea cineva cu o dischetă într- 
un birou în care nu existau cititoare de dischete? Misterios și, în 
orice caz, o captură bună. 

Celălalt plic era gol. 

Ceea ce m-a descumpănit oarecum. L-am întors și am 
verificat data. Conform acesteia, plicul fusese primit la sfârșitul 
lunii septembrie, cu două săptămâni înainte de răpirea Kristinei. 
Dacă nici asta nu era suspect, atunci nu mai știam ce ar putea 
fi. 

M-am mai asigurat încă o dată că fiecare filă din seif îmi 
trecuse prin mână, am privit un timp la întregul haos și am 
cugetat asupra a ceea ce mai trebuia să fac. Pentru că nu mi-a 
venit nicio idee, m-am decis să pun mai întâi bine prada de până 
acum. Am împăturit copiile și am vrut să le vâr sub partea 
superioară a treningului meu, unde, prudent, consolidasem un 
buzunar încăpător pentru astfel de lucruri. 


VP - 172 


Dar mă cam pripisem, căci nu prinsesem corect unul dintre 
acele de siguranţă și un colț al buzunarului atârna în jos, fără ca 
eu să fi observat asta până acum. M-am ridicat pentru a-mi 
îndrepta hainele și să-l prind mai bine. Cum stăteam așa 
pipăindu-mi interiorul treningului și cu ochii aţintiţi la priveliștea 
lipsită de spectaculos a Sveavägen, am văzut o mașină a poliţiei 
apărând după colț. 

Ceea ce nu m-a neliniștit la început; în definitiv era normal ca 
poliţia să  patruleze noaptea pe străzile nesigure ale 
Stockholmului. 

Dar mașina a fost urmată de o alta. 

Ambele opriră jos, la nici douăzeci de pași de High Tech 
Building. De după colț mai apăru o a treia mașină alb-albastră 
inconfundabilă; inscripția POLIS era lizibilă până și de aici, de 
sus. 

Fir-ar...! Eram într-un mare rahat. 


VP - 173 


e Capitolul 25 


Un moment am rămas paralizat. Nu pentru că ar fi fost pe 
punctul de a mă împresura - încă nu puseseră laba pe mine. 
Jocul abia începea. Mai trecusem prin astfel de situaţii destul de 
des, și lucrurile nu decurseseră totdeauna în favoarea mea. Dar 
de câteva ori se întâmplase și altfel. Ceea ce mă nedumerea nu 
era faptul că poliţia apăruse, ci faptul că o făcea abia acum. 

Să fi declanșat eu o alarmă, fără să observ, în ciuda atenţiei 
cu care lucrasem și a metodelor folosite? Se putea, bineînţeles. 
De șase ani nu mai practicasem meseria asta. Era posibil să se fi 
introdus tehnologii noi, de care să nu fi auzit încă nimic. 

Dar dacă era așa, de ce veneau abia acum? M-am uitat la 
ceas. Mai era puţin până la ora trei. Imi făceam treaba de două 
ore, o oră o petrecusem doar în faţa seifului. Dacă aș fi 
declanșat alarma la intrarea în birou ori la deschiderea seifului, 
era de-a dreptul scandalos faptul că poliția apărea abia acum. 

Ca totdeauna, urma retragerea. Nu aveam niciun motiv de 
panică. Mi-am luat prada la subsuoară, am pus la locul lor 
câteva obiecte, în așa fel încât biroul să arate neatins, am 
încuiat seiful și, răutăcios cum eram, am pus înăuntru și cartea 
de vizită cu combinaţia cifrică de deschidere. Am băgat în 
buzunar lanterna și am revenit la fereastră ca să admir surpriza. 

Erau în total patru mașini ale poliţiei, și asta era doar ceea ce 
puteam să văd eu. Fără nicio îndoială că se îndreptau către 
clădire venind din toate părţile. Cel puţin eu așa aș fi procedat. 

Nu aș fi așteptat nici ore întregi după declanșarea unei 
alarme. 

e 

Ceea ce este prost la un bloc este faptul că de regulă are o 
singură ieșire sau în orice caz numai câteva foarte ușor de 
supravegheat. In majoritatea cazurilor este suficientă o mână de 
oameni pentru a le asigura pe toate și a pune întrebări penibile 
oricui voia să intre ori să iasă. Ca să nu mai vorbim și de alte 
chestiuni. 

Am aruncat o privire plină de invidie asupra schelei care 
acoperea partea frontală a clădirii unei firme de asigurări aflate 


VP - 174 


pe partea cealaltă a străzii. Bare, scări înguste, totul acoperit cu 
folii grele de plastic, care ici și colo fluturau în vântul care sufla 
de-a lungul străzii Sveavägen. De pe partea superioară a 
schelei, cum se putea vedea în lumina gălbuie a iluminatului 
stradal, pleca un cablu de alimentare gros, negru, și dispărea 
undeva în întuneric. O clipă m-am gândit dacă nu cumva cablul 
ducea pe acoperișul clădirii High Tech Building, și dacă nu aș 
putea să scap folosindu-mă de el pentru a trece în cealaltă parte 
a străzii. Aș fi avut de parcurs vreo optsprezece metri. 

Bineînțeles că era doar ideea unui creier înfierbântat. Una 
dintre acelea care funcţionează doar în filme, nu și în realitate. 
Să atârni de un cablu, deasupra unei străzi intens circulate, la 
treizeci și cinci de metri înălțime, pe un ger cumplit? M-am 
străduit să uit cât mai repede o asemenea idee și să mă 
gândesc la ceva cu adevărat realizabil. 

Fereastra aceasta oare se deschidea? Nu părea. M-am uitat în 
jos la copertina de sticlă a pasajului, aflată sub mine la șase- 
șapte etaje. Nu era chiar utopic să cobor pe peretele exterior pe 
ea; mai făcusem așa ceva, chiar deseori. În multe cazuri este o 
tehnică standard pentru a pătrunde undeva. Dar pentru asta 
este nevoie de dotări mai complexe decât dispuneam. O coardă 
lungă și rezistentă, ca să dau numai un exemplu. 

Am privit în jur, dar fără mari speranţe. Astfel de lucruri nu se 
găsesc prin birouri. 

Am trecut fără zgomot în zona biroului-recepţie. Aici era 
întuneric; luceau roșu și verde doar câteva diode ale unor 
aparate de pe mese. Indicatoarele de etaje de deasupra ușilor 
lifturilor răspândeau o lumină albă, calmă. Oricum, până acum 
lifturile nu se mișcaseră. Dar era posibil să fie o problemă de 
minute până când să înceapă dansul cifrelor. 

Cu ochii la acele cifre, am scos brusc șurubelniţa. Mai 
dispuneam de câteva minute; probabil că acum îl sculau din pat 
pe administratorul clădirii ori cam așa ceva. 

O posibilitate reală de a scăpa - cel puţin așa credeam - o 
reprezenta sistemul de aerisire. Ca în filme. În funcţie de 
mărimea, genul de construcţie și anul construcţiei, conductele 
de aerisire ale clădirilor au uneori dimensiuni care permit unui 
adult să se strecoare prin ele. Acestea sunt gândite așa nu 
pentru a ușura viaţa unora ca mine, ci din simple raţiuni tehnice: 
cu cât o clădire este mai mare, cu atât are nevoie de mai mult 


VP - 175 


aer și cu atât mai mari trebuie să fie conductele, dacă se 
dorește evitarea unor fenomene care apar odată cu modificările 
de presiune. Aerul care se află sub presiune într-o conductă și 
iese din ea face de exemplu zgomot, zgomot pe care nu-ți 
dorești să-l asculți de dimineața până seara. Pe lângă asta, în 
acest mod el se răcește, și încă bine de tot - nu degeaba modul 
de funcţionare al frigiderului are la bază acest principiu. Nu 
chiar ce îţi dorești când vine vorba de încălzirea unei clădiri. De 
aceea, conductele de aerisire sunt dotate cu secţiuni care să 
asigure o circulaţie lină și silenţioasă a aerului. 

Am tras o masă lângă perete, m-am urcat pe ea și am 
deșurubat grilajul conductei de aerisire. Acesta era mare, lat, și 
cele patru şuruburi din colțuri nu opuseră nicio rezistenţă. Dar 
când l-am tras din soclu și l-am pus lângă mine, privirii mele i s- 
a înfățișat o conductă cu mult mai îngustă decât mă 
așteptasem. Nu era imposibil să intru în ea, dar era oarecum... 
inconfortabil. Am scos lanterna și am luminat adâncul întunecat 
din care venea către mine aerul rece. Nu se vedea bine la mare 
depărtare. Se zăreau câteva table de fixare, de care nu se putea 
trece fără zgomot; acestea ar trebui demontate. lar în 
continuare urma o conductă abruptă. Aici aș fi avut nevoie iarăşi 
de o coardă care îmi lipsea. 

Și dacă m-aș ascunde pur și simplu în conductă? Și să stau 
fără să fac niciun zgomot până când ei plecau? Grilajul putea fi 
ținut dinăuntru, iar șuruburile de prindere care lipseau nu le 
puteau atrage atenţia... Dar dacă aveau cu ei un câine, ideea de 
a te ascunde tocmai în conducta de aerisire era proastă. 

Nu, nu avea sens. Problema era ce știau polițiștii. Știau sigur 
că era cineva în clădire? Sau era vorba doar de o bănuială, de o 
alarmă al cărei declanșator trebuia mai întâi identificat? 

Un sunet de clopot foarte îndepărtat, dar totuși mai puternic 
decât bătaia inimii mele, îmi atrase atenţia. Unul din lifturi se 
pusese în mișcare și acum îl urma cel de al doilea. 

Nu le era teamă că aici îi putea aștepta cineva hotărât să 
scape folosind chiar arma? 

Am renunţat la ideea cu instalația de aerisire - oricum nu-mi 
plăcuse în mod deosebit - și am agăţat grilajul la locul lui. Am 
sărit de pe masă, am pus-o la locul ei, am vârât șuruburile în 
buzunarul pantalonilor și imediat mă aflam în fața ușii de 
urgență și a scării de incendiu. 


VP - 176 


Dintr-un simț de prevedere lăudabil, proptisem ușa cu o 
bucată de lemn, ca să nu se închidă. Așa că a fost nevoie doar 
să trec prin ea și să o trag după mine, fără să îmi pese de 
alarma ce s-ar fi declanșat dacă foloseam clanţa. In timp ce 
auzeam jos pașii a cel puţin cinci bărbaţi care urcau treptele, am 
îndepărtat magnetul și m-am refugiat în cabinetul doctorului 
Henrik Ubbesen, unde de fapt nu mai intenţionasem să revin. 

De data asta deschisul încuietorii nu a durat nici cinci 
secunde. 

Planul meu era o variantă a celui cu aerisirea: mă ascundeam 
și așteptam până ce ei plecau. Clădirile cu multe etaje sunt ușor 
de blocat, dar percheziţionarea lor este dificilă. Mai ales când 
căutarea trebuie să înainteze, iar obiectivul căutat nu dorește să 
fie găsit. Cel mai târziu atunci când mâine-dimineaţă primii 
angajaţi se vor prezenta la locurile lor de muncă, vor fi nevoiţi 
să înceteze. După care am să reușesc cumva să dispar fără să 
fiu văzut. 

M-am așezat pe podea, lângă ușă, cu spatele rezemat de zid, 
am lăsat capul pe spate, am închis ochii și am ascultat. Urma 
iarăși așteptarea. Să las timpul să treacă. Să nu mă gândesc la 
faptul că nu doar viaţa mea era terminată dacă mă înhăţau. 

Am sărit în picioare când am auzit zgomote și am privit 
ceasul. Trecuse o oră și jumătate fără să îmi fi dat seama. 

Am tras cu urechea. Nu suna a bine ce auzeam. Erau încă 
acolo și, după câte se părea, percheziţionau clădirea etaj cu 
etaj, cameră cu cameră. Auzeam cum doar câţiva pereți mai 
încolo erau deschise ușile dulapurilor și apoi reînchise. Era cu 
adevărat o clădire cu izolare fonică foarte proastă și mă bătu 
gândul că intervenţia poliţiei ar putea avea vreo legătură cu 
asta. Era posibil că în clădire să mai fi fost cineva care să mă fi 
auzit. 

Se închiseră din nou uși. Pe coridor se auzeau pași grei. Care 
se apropiau de cabinetul dentar. 

Trebuia să îmi vină o idee. 


VP - 177 


e Capitolul 26 


Bjorn Orrenius ura turele de noapte. Și mai ales ura că trebuia 
să întreprindă acţiuni fără sens, în loc să citească ziarul sau să 
bea o cafea. Tipul plecase demult, ar fi putut paria. Dacă nu 
cumva cineva avusese halucinaţii. Dar șeful umbla să facă 
impresie. Din această cauză trebuia ca într-o echipă de patru, 
inclusiv administratorul acesta greoi să cotrobăie fiecare etaj al 
clădirii, de sus până jos. Jos stăteau de veghe câţiva din tură și, 
după toate probabilitățile, va mai dura totul până spre 
dimineață. 

Nu era de mirare că îi eșuase căsătoria. Fosta lui avea acum 
un tip nou, un funcționar administrativ. Acesta precis că nu 
făcea ture de noapte, fir-ar să fie! Oricum, acum nu mai trebuia 
să o întrețină, asta tot era ceva. Doar că i-ar fi plăcut să știe 
când avea și el să-și găsească pe cineva. 

Etajul opt. O sumedenie de cabinete medicale, și asta tocmai 
într-o clădire ca High Tech! Rotofeiul administrator era neobosit, 
îl și impresionase profund pe șef. Deschidea fiecare ușă. Și se 
uitau și în dulapuri. Pericol latent? Numai să nu ia șeful plasă. 
Dacă vreunul dintre chiriași s-ar prinde că proprietatea i-a fost 
violată fără un ordin de percheziţie legal, și dacă ar reclama 
văleu! Mai ales dacă nu găseau pe nimeni. 

Încă un cabinet medical, dentar. De neconfundat, chiar dacă 
nu ar fi fost inscripţia de pe ușă. Trebuia doar să deschidă ușa și 
să tragă aer în piept. Groaznic era mirosul acesta! Chiar era 
necesară dezinfectarea? Sau foloseau substanţele doar ca să 
bage spaima în copii? Orrenius se strădui să inspire cât mai 
puţin. 

Probabil că și acesta, ca toți medicii, avea mii de dulapuri aici. 
Dar în loc de a se pune pe treabă, pentru a ieși repede din 
cabinet, administratorul rămase în ușă, se întoarse și zise: 

— Mă tem că aici deranjăm. 

Vru să facă stânga-împrejur și să închidă ușa, dar Orrenius îl 
opri: 

— Stai. Asta ce înseamnă? 


VP - 178 


Administratorul se dădu la o parte pentru a putea privi și 
polițistul. 

— Uitaţi-vă. 

Orrenius se uită. Oh! Nu era nevoie de o echipă de criminaliști 
ca să îţi dai seama ce se întâmplase aici. Aveau în față locul 
unde o pereche se dezbrăcase fără a mai ţine cont de ordinea 
pieselor de îmbrăcăminte. Piese dintr-un elegant taior bordo 
erau aruncate în dezordine peste pantofii zvârliţi la întâmplare. 
Un pantalon mototolit era încolăcit pe o bluză boţită. Șosete, 
ciorapi lungi și chiloţii unui bărbat atârnau ca niște confetti, iar 
de lampa de birou abia se mai ţinea un sutien bleu, dantelat. 

— Măi să fie! exclamă Orrenius. 

— Auziţi? întrebă administratorul. 

— Ce să aud? 

— Ei, asta! 

Orrenius ascultă. Hopa! Ori era concretizarea a ceea ce se 
auzea, ori avea el halucinaţii auditive cauzate de excesul de 
hormoni. 

— Da, aud! 

— Este vorba despre o pereche, nu? 

— Așa cred și eu. 

— Şi aș zice că... tocmai sunt în curs de... 

— După cum se aude... Măi să fie, precis executau un număr 
pe scaunul dentar, ceva pervers. Chiar asta pare să fie. 

— Ar trebui să o ștergem înainte de a se prinde că am intrat. 

— Ei, nu! spuse Orrenius, și pentru prima dată în această 
noapte avu chef de lucru. Nu așa repede. Șeful a spus să 
verificăm totul. A accentuat cuvântul „totul”. Nu? Nu putem lăsa 
să ne scape ceva, aș zice eu. 

— Da, dar nu puteţi... adică vreţi să intraţi și...? 

— O luăm uşor. Îi lăsăm să termine. Pe urmă intervenim. 
Poate că mai este ceva de văzut, nu? N-are ce să strice. Se 
întoarse către ceilalți, care rânjeau cu toţii de parcă era 
Crăciunul. Ei? 

— Neapărat, răspunse unul gras din echipă. 

— Astea sunt dispoziţiile! îl sprijini cel brunet, care toată 
noaptea nu scosese o vorbă. 

— Of, omule! oftă al treilea dintre ei, abia venit în echipă, și i 
se înroșiră urechile. 


VP - 179 


— Asta este! continuă să rânjească Bjorn Orrenius către 
administrator. După cum vedeți, sentimentul datoriei a învins. 
Așteptăm. 

— Dacă așa consideraţi... răspunse acesta și își lărgi gulerul 
care începea să îl strângă. 

Orrenius își imagină cum ar fi să faci sex pe un scaun dentar. 

Așteptau. Femeia se excita încet. Uneori i se tăia respiraţia, și 
atunci se auzea bărbatul gemând. Apoi ea o lua de la început, 
tipa: „Da, da, da!” sau striga de te treceau apele, fir-ar să fie! 
Orrenius își mușca buzele. 

În cele din urmă ea termină. 

Apoi și el. Gâfâia de parcă se sufoca. 

După care se făcu liniște brusc. Orrenius privi în jur, la fețele 
ce ilustrau penibilul. Cel mai tânăr dintre ei arăta de parcă își 
dăduse drumul în pantalonii de la uniformă. Asta era, ordinul era 
ordin, asta conta. lar esența percheziţiei era să nu îţi scape 
nimic. 

Tuși. Asta era meseria. Măcar de nu ar da de necaz. 

— Alo! strigă el. Este cineva aici? Suntem de la poliţie. 

Se auzi un strigăt ascuţit, speriat, și un moment nu se mai 
întâmplă nimic. Apoi se auzi lipăiala unor picioare desculţe pe 
podea. 

— Așteptaţi, vin imediat! strigă o voce destul de surprinsă. 

În ușă își făcu apariţia un bărbat dezbrăcat, care se lupta 
simultan cu niște ochelari întunecaţi cu ramă de corn și cu un 
halat alb și din cauza nervozităţii nu reușea să rezolve nimic cu 
niciunul din cele două obiecte. Era slab, doar pielea și osul, pe 
pieptul scheletic avea tuleie de păr și drăcia dracului, membrul îi 
era ud leoarcă. 

— Ce este? Ce poliţie? S-a întâmplat ceva? Ascultati... spuse 
bărbatul, nereușind să o scoată la capăt cu mâneca halatului alb 
care atârna răsucit în jurul lui, desfăcut larg în față și expunând 
sfrijitul organ strălucind umed. Ascultaţi, eu sunt, ei, da... 
căsătorit. Cred că nu este necesar ca soţia mea să... privind 
acest... incident, doar nu sunteţi obligaţi să treceţi asta pe 
undeva prin procesul-verbal, nu? 

Bjorn Orrenius își smulse privirea de pe organul sexual al celui 
din faţa lui și încercă să alunge imaginea locului în care acest 
penis flasc tocmai acţionase îngroșat și penetrant. Încerca să 


VP - 180 


răspundă și întrebării, ce dracu' putea găsi o femeie care se 
îmbrăca atât de șic la un tip atât de jigărit cum era acesta. 

— Hmm... da, spuse el, își frecă mâinile și, privind înainte, își 
atrase în gând atenţia să nu greșească cu ceva. Deci noi căutăm 
un spărgător. Acesta a fost văzut sus, la etajul nouă, de către 
cineva dintr-o clădire vecină și noi am blocat imobilul, așa că el 
trebuie să fie pe undeva, în interior. 

— Întâmplător, nu aţi observat ceva? întrebă agitat 
administratorul, cu faţa încă roșie. 

În sfârșit, bărbatul reuși să-și acoperea goliciunea cu halatul. 
Se înfășură strâns cu acesta, își potrivi ochelarii, privi cam 
strâmb și zise: 

— Mda, ca să fiu sincer... nu. Eram... hmm... preocupat cu 
altceva. 

— Înţeleg. Da, bine. 

Administratorul încuviinţa din cap cu zel. 

Orrenius îi puse acestuia mâna pe umăr. Omul părea să fi 
uitat cine era poliţist aici. 

— Va trebui totuși să vă rugăm să vă legitimaţi, zise el. 

— Oh, vă înțeleg. Aşteptaţi. 

Omul se întoarse, căutând pe podea ceva, probabil o piesă de 
îmbrăcăminte. În acest timp scotocea cu degetele prin 
buzunarele halatului, de unde scoase triumfător, brusc, câteva 
cărţi de vizită. | le întinse lui Orrenius. 

— Pentru moment. Henrik Ubbesen este numele meu, acesta 
este cabinetul meu, și așa mai departe... 

Bjorn Orrenius răsuci nehotărât cartea de vizită, îl privi pe 
bărbat și sutienul bleu de pe lampa de birou, pe urmă reveni la 
bărbat. Situaţia devenea tot mai penibilă. 

— Îmi pare rău, dar mă tem că nu ajunge, spuse cu senzaţia 
că treptat se îndepărta de acea atmosferă obiectiv-neutră 
asupra căreia fusese mereu atenţionat la cursurile de poliţist. O 
carte de vizită nu este un document. 

— Natural, înţeleg, confirmă  dentistul jumătate gol și 
adulterin. Legitimaţia mea trebuie să fie pe aici pe undeva, un 
moment... 

— Și orice alte persoane pe care le ascundeţi acolo, în spate, 
trebuie să se legitimeze. 

Tipul, Henrik Ubbesen, păru că și-a înghiţit limba. 


VP - 181 


— Vă rog, numai asta nu! imploră acesta. Vă rog, nu faceți 
asta! 

Și continuă pe un ton șoptit și aproape neinteligibil, afirmând 
că „dama” face parte din cercurile cele mai influente și că, dacă 
acest fapt ar deveni public, ar rezulta un scandal, ar cădea 
capete, s-ar pune capăt unor cariere... După cum se comporta, 
aproape credeai că pe scaunul de dincolo se afla principesa 
moștenitoare. 

__ Privirea lui Orrenius poposi din nou pe sutienul cu dantelă. 
Inghiţi jenat. Te pomenești că nu-i plăcea neapărat dentistul, cât 
mirosul din cabinet? Există tot felul de ciudățenii. 

Bărbatul cu halat alb încă mai turuia, în timp ce scotocea în 
biroul lui: 

— Cred că pe cartea mea de vizită aveţi numărul meu de 
telefon și restul. Aţi putea, de exemplu, să mă găsiţi mâine și, 
dacă așteptați numai un moment, pe undeva trebuie să fie și 
legitimaţia mea... 

Orrenius se adresă administratorului: 

— Cred că dumneavoastră îl cunoaşteţi. 

Acesta își umflă obrajii: 

— Da... din vedere. Da, figura mi se pare cunoscută. Dar, 
vedeţi dumneavoastră, eu lucrez pentru toate cele cinci clădiri 
de aici, și când să ne și întâlnim? O dată pe an. Aruncă o privire 
jenată bărbatului pe jumătate gol și se uită imediat în altă parte. 
Și, în afară de asta, era îmbrăcat cu ceva. 

Nervosul dentist găsise în cele clin urmă ceva în sertar și îi 
întinse lui Orrenius cartonașul. Era permisul cu fotografie, 
pentru acces la biblioteca universitară. Fotografia înfățișa un 
Henrik Ubbesen cu mult mai tânăr, dar fără prea multă fantezie 
puteai recunoaște în ea pe bărbatul jumătate gol. 

— Da, da, spuse Orrenius restituindu-i legitimatia și făcu un 
semn cu mâna. Bine. Aș zice că este suficient. Il împinse pe 
administrator și îi puse în mișcare și pe colegi cu câteva gesturi. 
Haideţi, mai avem câteva etaje de verificat. 

e 

Detaliul decisiv, de asta sunt sigur, fusese penisul meu umed. 
Poate că tipii nu sunt conștienți, dar acesta a fost motivul pentru 
care mi-au înghiţit povestea. Am putut să văd asta în privirile 
lor, parţial amuzate, parţial sesizând penibilul, parţial invidioase. 
Fără îndoială că și ei ar fi preferat să facă sex, în loc să umble 


VP - 182 


după un spărgător. Și fără îndoială că ar fi insistat să vorbească 
cu femeia, dacă nu i-ar fi surprins membrul meu ud. 

Femeia care nu exista. 

Căci pur și simplu nu fusese decât scuipat. Mă dezbrăcasem 
în grabă, scuipasem vârtos în podul palmelor și frecasem cu ele 
temeinic penisul înainte de a fi apucat halatul și ochelarii, cu 
care luptându-mă dramatic îmi făcusem apariţia. 

Trebuie să mărturisesc că reprezentaţia mea acustică a 
orgasmului feminin a avut și ea contribuţia ei. În această 
privință mă puteam baza pe un exerciţiu de ani de zile, care în 
copilăria mea, când aveam altă voce, suna și mai convingător. 
Amuzasem deseori întregul orfelinat, cu excepţia desigur a 
directorului, în ale cărui „ore proaste” de după-amiază, cum îl 
auzisem o dată că le numea el, erau exemplu și material 
didactic al dramelor mele cu gâăfâieli și suspine. El petrecea 
aceste după-amiezi cu o femeie mai în vârstă, îndesată, care 
venea anume din oraș cu mașina și pleca după aceea imediat. 
Din câte îmi amintesc, ea făcea parte din consiliul de 
supraveghere a orfelinatului; în orice caz, niciodată nu a 
obiectat ca eu să petrec nopți întregi în pivniţa rece, pentru că 
imitam atât de perfect strigătele ei de satisfacţie din acele 
după-amiezi. 

După ce au plecat, m-am îmbrăcat în grabă, am aranjat în 
dulap îmbrăcămintea luată cu împrumut și am îndepărtat 
celelalte urme. Apoi am părăsit cabinetul dentistului și m-am 
ascuns în cel al ginecologului, de la ale cărui ferestre am urmărit 
activităţile poliției până când, pe la orele cinci, aceasta s-a 
retras. 


VP - 183 


e Capitolul 27 


Am dormit până după ora zece, apoi m-am ridicat din pat, mi- 
am vârât capul sub apa rece până când am putut să gândesc 
clar și l-am sunat pe Hans-Olof. 

— Alo, cumnate! 

— Oh! la uite! Tu? Asta este... 

Părea absolut surprins să îmi audă vocea. Sau poate că l-am 
sunat într-un moment absolut nepotrivit. 

— Deranjez? Ești în vreo ședință? 

— Nu, nu, nicio problemă. Stau la birou și măzgălesc hârtii. 
Oftă adânc și continuă: Dar este drăguţ că mă mai suni. Ca să 
fiu sincer, nu am închis un ochi azi-noapte. 

— Ah, da? la întreabă-mă pe mine! 

Pauză. 

— Asta nu sună bine, spuse Hans-Olof prudent. 

— Nu, nu s-a întâmplat nimic deosebit. 

EI înghiţi în sec. 

— Înţeleg. Nu ai descoperit nimic. 

— Se poate spune și așa. Când eram în toiul activităţii, a 
apărut poliţia. Așa că singurul lucru pozitiv a fost că s-a 
comportat atât de bătător la ochi, încât am observat-o la timp. 
Altfel acum te-aș fi sunat dintr-o celulă și te-aș fi rugat să îmi 
faci rost de un avocat. 

Scoase un sunet nearticulat, care pentru un moment mă făcu 
să cred fie că a suferit un atac de cord, fie că cineva îl strângea 
de gât. 

— Fir-ar... oftă el în sfârșit. Nu poate fi adevărat. Fir-ar să fie! 
Respiră de câteva ori adânc, apoi adăugă: Cum de s-a putut 
întâmpla asta? 

— Asta mă întreb și eu de șapte ore. Și nu am idee. Părerea 
mea este că nu era un birou bine asigurat. Și cu o mână în ghips 
aș fi reușit să intru și să ies, fără să declanșez vreo alarmă. 

— Dar poliţia nu apare așa, din senin, nu? Și nu cu întăriri. 

— Evident. Cică aș fi fost văzut dintr-o clădire învecinată. Dar 
pariez că nu s-a întâmplat așa. Zău că nu fac asta pentru prima 
oară. 


VP - 184 


— Și apoi? Cum ai scăpat? 

— Oh, este o poveste lungă. Și nu prea glorioasă. Nu, am 
decis, n-am să-i spun. Nu tatălui nepoatei mele. Mă tem că va 
trebui să aștepți să îmi scriu memoriile. 

— Așa cum stau lucrurile, nu voi supravieţui până atunci. 

— lar eu nu voi apuca să le scriu. 

In vocea lui se strecură o nuanță acidă: 

— Nu asta voiam să aud acum. 

Cât pe-aici să mă scuz în faţa lui. M-am oprit însă gândindu- 
mă la Inga și la faptul că, fiind beat, intrase cu ea într-un pom. 

— Voi continua ceea ce știi tu, am spus. 

— Scuză-mă, mă simt sfârșit. Deci a fost pe muchie de cuțit, 
nu? Gunnar, ești ultima speranţă a Kristinei, nu uita! 

— Asta o știu prea bine, poţi să fii sigur. 

— Și ce vrei să faci acum? 

M-am uitat la fereastra care era atât de mată și prăfuită, de 
parcă nu mai fusese ștearsă de ani de zile. 

— Încă nu știu exact. În orice caz, nu mai pot acţiona atât de 
pripit. 

Pauză de partea cealaltă. 

— Asta a fost? Pripeală? 

— Nu ar fi un cuvânt complet nepotrivit, cred. Da. 

— Din cauza aceasta să fi venit poliţia? 

— Nu, a trebuit eu să admit. Mi-ar fi mai ușor dacă ar fi fost 
asta. Cel puţin aș fi știut ce am făcut greșit. 

— Eu cred că... Nici nu mă pot gândi la asta. Gunnar, te rog! 
Pentru Kristina este importantă fiecare zi, fiecare oră. Nu se 
poate ca brusc să acţionezi conform instrucţiunilor și 
manualului. 

Ideea unui manual de spionaj industrial părea în acest 
moment ceva atât de absurd, că am izbucnit în râs fără să 
vreau. 

— Pe acesta ar trebui ca mai întâi să îl scrie cineva, liniștește- 
te. lar singura instrucţiune pe care o știu este aceea deanute 
lăsa prins. Mai ales eu. Dacă îmi petrec restul zilelor mele în 
închisoare, nu voi mai fi de folos nimănui, nici Kristinei și nici ţie. 

— Aici nu este vorba despre mine. 

— Nici nu ţi-aș susține ţie cauza, dacă vrei să știi. Era 
grosolan spus, dar făcea bine. Pur și simplu trebuie să fiu atent. 
La poliţie există unii cărora nu le miroase a bine faptul că sunt 


VP - 185 


liber și care abia așteaptă să greșesc pe undeva, să încalc una 
din condiţiile eliberării, sau... Brusc îmi aminti ceva. Skit! Ce 
este astăzi? Miercuri? 

— Da. 

Mi-am consultat ceasul. Unsprezece fără un sfert. 

— Trebuie să fac frumos într-o jumătate de oră la cel care 
supraveghează eliberarea mea condiţionată. Și Fahlander poate 
deveni al dracului când este treaz. Așa că dă-i înainte cu hârtiile, 
te anunţ eu dacă apare ceva nou. 

Am întrerupt convorbirea și m-am îmbrăcat repede. 

e 

De când îl cunoșteam și îl cunoșteam de mult timp Per 
Fahlander era cel mai bun client de la SYSTEMBOLAGET. Pentru 
a se comporta oarecum normal, avea nevoie de cantităţi de 
alcool care pe alții i-ar fi omorât. Dar cu adevărat beat nu l-am 
văzut niciodată. Eu cred că se îmbăta doar în singurătatea 
locuinţei sale. 

Normal că în calitate de asistent social nu câștiga suficient. 
De aceea își şantaja asistaţii și dobândise o surprinzătoare 
dexteritate în a lăsa impresia că nu era vorba de șantaj. Pe 
mine, de exemplu, nu mă ameninţase deschis că va invoca 
pretexte false pentru a mă trimite înapoi în închisoare. Și nu știu 
pe nimeni față de care să se fi comportat astfel. Dar fusesem 
întotdeauna convins că putea să facă asta, și chiar ar face-o 
dacă opuneam rezistenţă. 

Dar oricum nu voiam să-i opun rezistenţă. Aveam 
șaptesprezece ani când am avut de-a face cu el pentru prima 
dată, iar lumea spionajului industrial în care m-a introdus m-a 
fascinat încă de la început. Mereu mi-a dat de înţeles că își voia 
partea lui. 

Și în ce îi privea pe alţi protejaţi de-ai lui, el înțelesese să le 
încurajeze talentele deosebite în mod asemănător, rareori în 
direcţii legale. Logic, Per Fahlander avea pe departe cea mai 
slabă cotă de recidivă dintre toți asistenții sociali. Singur acest 
fapt ar fi trebuit să dea de gândit că era ceva în neregulă, și 
probabil că chiar atrăsese atenţia dar fără consecințe. Deși 
sistemul vorbește cam mult despre asistenţă și sprijin, în 
realitate societăţii îi este indiferentă soarta unor oameni evident 
inutili; n-aveau decât să se asiste și să se sprijine singuri. 


VP - 186 


Am întârziat patru minute, lucru pe care nu l-a mai comentat. 
Avea același birou ca acum douăzeci de ani, o cameră mică, 
îngustă, cu pereţi inutil de înalţi, cu vedere la niște clădiri 
cenușii, cu ferestre cenușii, în spatele cărora se aflau probabil 
camere la fel de cenușii. Dar, spre surprinderea mea, mobilierul 
întunecat și cojit dispăruse, ca și mirosul permanent al pastilelor 
mentolate, înlocuit cu mobilier de culoare deschisă, ce acționa 
benefic. Pe pervazul ferestrei erau chiar câteva plante, care nu 
arătau deloc veștejite; pentru mine era ceva nou faptul că 
Fahlander știa ce să facă cu apa. 

— Nu m-aș fi gândit că te voi revedea atât de repede, spuse 
Fahlander după ce ne așezaserăm și scosese considerabilul meu 
dosar din dulap. 

— Repede nu este neapărat cuvântul la care m-aș fi gândit 
fiind vorba de o perioadă de șase ani, am ripostat eu. 

— OK. Nu mi-a venit altul în gând. 

Se schimbase. Totdeauna purta părul strâns într-o coadă de 
cal, iar ultima dată când îl văzusem începuseră să îi apară 
primele șuvițe cărunte. De atunci încărunţise complet și se 
tunsese scurt, ceea ce, paradoxal, îl întinerea. Fahlander era 
acel tip bătător la ochi, de care își amintește oricine, indiferent 
unde. Nu era de mirare că trebuise să își atragă colaboratori; el 
însuși nu se potrivea cu o carieră infracțională. _ 

Parcurserăm împreună procedura reînregistrării. Işi notă noua 
mea adresă, introduse foaia de hârtie în dosar, mă privi și 
remarcă privirea mea în așteptare. Făcu un semn. 

— Uită asta. Nu mai activez în branșă. 

Clar. lar mai nou, luna era alcătuită din telemea. 

— Nu cred un cuvânt din ce spui. 

— Atunci s-o lăsăm așa. Mișcă din umeri ca pentru a-i mai 
destinde. Chiar dacă tu nu-ţi poţi imagina asta, oamenii încearcă 
să își schimbe viaţa. Să se schimbe ei înșiși. 

— Și mai exact, ce s-a întâmplat? Ti-a glăsuit Domnul? 

Fahlander dădu din cap obosit. 

— Nu s-a întâmplat nimic deosebit. Am făcut eu o 
introspecţie. Și am constatat ce viaţă mizerabilă duc. Și că eu 
însumi sunt vinovat de asta. Și dacă te analizezi cinstit, asta nu 
va rămâne fără urmări. Arătă către mobilierul nou, datorită 
căruia biroul părea de două ori mai mare decât mi-l aminteam 
eu. De aproape doi ani nu mai beau, dacă te interesează. 


VP - 187 


Am ridicat din sprâncene. 

— Asta chiar că este o noutate. 

— Nu trebuie să cauţi cu disperare o remarcă spirituală, între 
timp le-am auzit pe toate. Scoase la iveală un alt registru, cu 
coperte roșii. Hai să ne apucăm de treabă. Trebuie să-ţi găsim o 
slujbă. De data aceasta trebuie să fie ceva legal. 

Deschise registrul. În el erau trei-patru file, deși loc ar fi fost 
pentru o sută douăzeci, după cum îmi spunea experienţa mea 
profesională în materie de registre cu documente. 

— Nu te mai strădui. Ai cu certitudine clienţi care au nevoie 
de această vastă ofertă mai mult decât am eu. 

Fahlander privi supărat. 

— Sunt adevărate, nu sunt slujbe de doi bani. 

— Mulţumesc. Am de rezolvat întâi câteva lucruri și acestea 
mă preocupă de fapt acum. 

— Hmm... mormăi el și se lăsă pe speteaza scaunului cu o 
figură foarte gânditoare. Sper că nu este vorba despre lucrurile 
la care mă gândesc eu. 

— Nu este. În definitiv eram într-un domeniu absolut nou 
pentru mine, combaterea activităţilor de răpire. Am adăugat: 
Per, te rog, nu te mai da combatant fanatic pe tărâmul dreptului 
și al legii, da? Nu tu. 

— Departe de mine acest gând. Voiam doar să te atenţionez 
că, așa cum văd eu lucrurile, nu îţi mai poţi permite. Câtuși de 
puţin. Ai ieșit din detenţie condiţionat, asta ar însemna o dată 
cei șase ani, la care s-ar adăuga noua pedeapsă, care dacă 
privim optimist ar fi cel puţin la fel de mare ca pedeapsa 
anterioară; cu asta ajungem la optsprezece ani. Pe care va 
trebui să îi execuţi până la ultimul minut; despre o eliberare 
condiționată nici nu poate fi vorba. Deci când vei ieși, vei avea 
șaizeci de ani. Dar mai probabil este că vei primi o pedeapsă 
mai mare, pentru recidivă și foarte posibil circumstanțe 
agravante. Cu alte cuvinte, dacă ești prins cu documente care 
nu te privesc, vei părăsi închisoarea în sicriu. Cred că îţi este 
clar lucrul acesta. 

— Clar ca lumina zilei. O să îmi aduc aminte de asta de trei ori 
pe zi. 

— Nu este un motiv de bășcălie, după părerea mea. 

— Nu fac bășcălie. Ori crezi cumva că ard de nerăbdare să 
ajung din nou acolo de unde tocmai am ieșit? 


VP - 188 


Fahlander scoase un mormăit indispus: 

— Niciodată nu am știut ce gândești, iar acum sunt prea 
bătrân pentru ghicitori. Așadar, pentru moment nu ai nevoie de 
un loc de muncă, dacă am înţeles bine? La confirmarea mea, 
ridică din umeri și continuă: Mda... atunci am terminat. Cred că 
putem trece peste pălăvrăgeala obișnuită. Îi cunoști conţinutul 
și îmi stă și mie în gât. 

Nu m-am ridicat. 

— Mai am o întrebare, la care mi-ai putea răspunde. 

Se opri la mijlocul mișcării de ridicare de pe scaun și mă privi 
sceptic. 

— Dă-i drumul. 

— Am lucrat vreodată pentru Rutlipharm? 

Fahlander se încruntă și pe frunte îi apărură din nou cutele 
care pe vremuri o brăzdau permanent. 

— Nu. 

— Dar chestiunea aceea din Anglia? Când a fost asta? Cred că 
prin 1991, în august. La Glaxco. Și el un uriaș în domeniul 
farmaceutic. 

Figura lui Fahlander rămase inexpresivă. 

— Se poate. Dar ceea ce ai făcut tu a fost la cererea unei 
firme de computere. Era vorba despre oferte pentru o rețea 
nouă a firmei, după cum poate îţi amintești. 

Îmi amintii exact în timp ce el vorbea. Am confirmat: 

— Da, așa este. Și mi-am mai amintit ceva, așa că am 
adăugat: În anul următor m-am ocupat de o mică firmă 
belgiană. Bilanţuri, debite ascunse, profiluri ale angajaţilor, 
rețete de preparare a medicamentelor și așa mai departe. După 
câteva luni a fost cumpărată de Rutlipharm. 

Fahlander scoase batista și se șterse pe față pe îndelete. 

— A fost o întâmplare. 

M-am lăsat pe speteaza scaunului. 

— Desigur că nu m-ai minţi. 

— Dacă te-aș minţi? repetă el și privi gânditor un moment, ca 
și cum răspunsul la întrebare i-ar fi cerut o meditare mai amplă. 
Nu știu, dar eu nu te-am minţit niciodată. Poate că nu ţi-am spus 
întotdeauna totul. Asta este altceva. Dar nu te-am minţit 
niciodată. 

Trebuia să accept, pentru că era adevărat. Mă condusese spre 
o carieră infracţională și câștigase o mulţime de bani de pe 


VP - 189 


urma mea, dar de minţit nu mă minţise niciodată. El păstrase 
mereu discreţia asupra celor pentru care lucram, dar asta era ca 
de la sine înţeles. Pentru că, în definitiv, voia să continue 
afacerile în branșă. 

— OK. Era doar o întrebare care mă preocupa. 

— Ei, atunci mă bucur că am putut să contribui la liniștea ta 
sufletească. Fahlander închidea și deschidea nehotărât coperta 
mapei. Cum rămâne cu birocraţia? Ne vedem săptămâna 
viitoare? La aceeași oră? 

— Săptămâna viitoare, la aceeași oră, voi fi omorât deja cel 
puţin doi oameni și voi fi smuls din labele lor o fată de 
paisprezece ani. 

— Trebuie? 

Oftă. 

— Ştii bine. Trebuie să bifez pe listă - a venit, a avut loc 
discuţia și așa mai departe. Și, ca urmare, tu beneficiezi de un 
întreg pachet de ajutoare de la stat, nu uita asta. 

Am acceptat, amintindu-mi de ce posibilităţi dispunea 
Fahlander dacă îi stricam buna dispoziţie. Mi-a mai spus câteva 
cuvinte încurajatoare, după care am plecat. 

e 

La întoarcere am luat-o prin Vasaparken, unde am găsit o 
bancă izolată puţin atractivă și emanând frig. M-am așezat 
totuși și am scos notesul: odată reprezenta un tezaur de 
informaţii, dar acum conţinutul i se învechise considerabil. L-am 
răsfoit până am dat de telefonul cuiva care putea să știe ce mai 
făcea Dimitri. Mi-am scos telefonul și am sunat. Practic. Puteam 
să văd totul pe cel puţin cincizeci de metri în jur și puteam să 
mă asigur astfel că nu eram ascultat. 

Omul se numea Leonid și era un tip sedentar, cel puţin așa se 
explică cum l-am putut găsi la vechiul lui număr de telefon. La 
început a fost bănuitor. Înainte de a obţine o informaţie de la el, 
a trebuit să îi răspund la câteva întrebări referitoare la Dimitri, în 
chestiuni cunoscute doar de un cerc foarte restrâns. Dimitri 
fusese nevoit să se dea la fund, mi-a povestit el, pentru că se 
reluase mai agresiv căutarea lui. Mulţi ani fusese liniște, pentru 
că poliţia rusă fusese ocupată cu alte probleme. Dar, din cine 
știe ce motiv, își amintise de el cu puţin timp în urmă, și 
solicitase oficial ajutorul autorităţilor suedeze, pe care acestea 


VP - 190 


se grăbiseră să îl acorde, de parcă celelalte solicitări 
asemănătoare nu ar fi fost niciodată ignorate pur și simplu. 

— Dar cu siguranţă se află în Suedia, nu? am întrebat. 

— Desigur, dar nu știm unde. N-a mai dat niciun semn. 

Dimitri era căutat în Rusia pentru infracţiuni de natură 
informatică, de dimensiuni politice. Se refugiase în Suedia, mai 
întâi pentru că Suedia se bucura demult de un bun renume în 
materie de politică a refugiaților și de azil și în al doilea rând, 
acesta fiind și motivul real, pentru că era înnebunit după femeile 
scandinave. O înclinaţie care, din câte știam eu, îi fusese 
răsplătită prea puţin satisfăcător. Și Dimitri nu se învățase 
minte. Ba, dimpotrivă. În ciuda tuturor necazurilor, visa cu o 
încăpățânare de admirat la o soţie cu păr lung și blond. 

— Este chiar mai bine că nu dă niciun semn, continuă Leonid. 
Constatăm tot timpul că suntem supravegheați. De data asta 
pare să fie ceva serios. 

— Hmm... 

S-ar putea ca povestea din Rusia să nu fie adevăratul motiv. 
Eu știam despre Dimitri câteva chestiuni de care Leonid probabil 
că habar n-avea. De când trăia în Suedia, nu încetase să facă 
chestii ilegale cu computerele. Din ceva trebuia și el să trăiască. 
lar unele dintre aceste activități stârniseră, în mod evident, 
nemulțumirea autorităţilor. 

Am încheiat convorbirea telefonică, mi-am pironit privirea în 
cenușiul zilei de noiembrie și am înjurat cu foc. Dimitri era cel 
mai bun hacker pe care îl cunoscusem vreodată. Era chiar 
genial. Aveam al naibii nevoie de ajutorul lui. 

Dar, bineînţeles, dispăruse. Ca de atâtea ori în viață, lumea 
mi se punea împotrivă. 

Am rămas un timp așa nehotărât, lăsându-mă în voia unor 
gânduri tulburi, când, cine știe de ce, mi-am amintit de Reto 
Hungerbuhl. Dacă mă gândeam bine, acesta avea în seiful lui o 
mulțime de lucruri cel puţin ciudate. Te puteai întreba, desigur, 
ce s-ar mai putea afla despre el. 

Am pus din nou mâna pe telefon, dar m-am gândit imediat că 
era totuși mai sigur să apelez acum de la o cabină telefonică. 
Redacţiile ziarelor dispun de centrale telefonice moderne, și aș 
paria pe orice că înregistrarea numărului apelantului devenise 
între timp o chestiune standard. 


VP - 191 


Am găsit o cabină telefonică din care cartea de telefoane nu 
fusese furată. Ceea ce nu avea nicio importanţă, pentru că 
numărul de la Aftonbladet mai era încă cel vechi. 

— La arhiva ziarului, vă rog, cu Anders Ostlund, am cerut 
centralistei. 

Mi s-a făcut legătura, dar vocea care îmi răspunse nu era nici 
a lui Ostlund și nici a practicantei lui leneșe și cu piept 
voluminos. 

— Anders Ostlund nu mai lucrează aici, mă informă o voce 
ursuză de femeie. 

— Nu se poate, am fost la el ieri la prânz și mai lucra acolo. 

Adică făcând ceea ce înțelegea Anders Ostlund prin a lucra. 

Ea tuși îndelung. 

— Eu știu că și-a dat demisia de la sfârșitul acestui an și până 
atunci este în concediu. leri a fost ultima lui zi de muncă. 

Demisia? Anders Ostlund, care mai avea doar câţiva ani până 
la pensie? Nu putea fi decât o minciună. 

Am pus telefonul în furcă cu senzaţia că nu era vorba de o 
întâmplare. 


VP - 192 


e Capitolul 28 


Când am ajuns la pensiune, televizorul din bucătărie se auzea 
încă de pe culoar. Am închis ușa de la intrare după mine. 
Televizorul mă deranjează; mă face nervos și îmi tulbură 
somnul. Probabil că trebuie să fii obișnuit din copilărie cu 
schimbarea rapidă a imaginilor, iar eu am fost lipsit de acest 
antrenament. Tocmai voiam să mă strecor în odaia mea, când 
din vârtejul de cuvinte au ţâșnit vorbele: „... profesorul 
Hernândez Cruz...” 

Trebuia cel puţin să arunc o privire. 

La masa din bucătărie, uitându-se la micul ecran alb-negru al 
televizorului așezat pe frigider nu se afla, așa cum m-aș fi 
așteptat, proprietăreasa, ci un bărbat slab cu o barbă mare, 
stufoasă, de o nuanţă maronie-închisă. Purta o cămașă albă cu 
pieptul ca acelea care se poartă la smoching și cu vârful 
degetelor mânca ceva, ce abia la privire mai atentă și folosindu- 
mă și de miros le-am identificat a fi felii de gulii. 

— Laureata premiului Nobel, spuse el în loc de salut, și arătă 
către ecran. 

— Ah, da? am spus și m-am uitat la imaginea televizată. Un 
moderator care mi se părea vag cunoscut și o femeie cu părul 
negru, înaltă și nu tocmai tânără stăteau la o masă triunghiulară 
și discutau în limba engleză. Discuţia era subtitrată în suedeză 
și, evident, nu era o transmisie live. 

Femeia tocmai spunea, făcând un gest calm: 

— V-aţi întrebat vreodată cum ia naștere atracţia sexuală? 

Lume întoarsă pe dos. Nu era sarcina celui care lua interviul 
de a pune întrebări, și nu era sarcina persoanei intervievate să 
răspundă la întrebări? Dar moderatorul rânji doar tendenţios și 
intră în joc. 

— Deci, normal că pot vorbi numai din proprie experienţă, dar 
la mine atracţia sexuală începe totdeauna când întâlnesc o 
femeie frumoasă... 

În studio izbucniră hohote de râs. 

Bărbosul de la masa din bucătărie își șterse mâna de 
pantaloni și apoi mi-o întinse. 


VP - 193 


— Sunteţi noul chiriaş, nu? Eu mă numesc Tollar. Am camera 
de lângă a dumneavoastră. 

Am șovăit, dar apoi i-am întins și eu mâna. 

— Gunnar Forsberg. Am arătat către ecranul televizorului. 
Despre ce este vorba? 

— Un interviu mai vechi. Tollar mai luă o felie de gulie. Acum 
vreo cinci ani, ori cam așa ceva, ea a primit o distincţie în 
Anglia. De atunci este interviul. Săptămâna viitoare vine la 
Stockholm. 

— Da, înțeleg. 

— Vă cred pe cuvânt, zâmbi femeia cu părul negru atunci 
când râsetele din public încetară. Dar vreau să ajung în altă 
parte. Adică, v-aţi întrebat vreodată cum apare atracţia sexuală 
în viaţa dumneavoastră? Gândiţi-vă la copilăria dumneavoastră. 
Când eraţi copil, găseaţi că fetele sunt respingătoare. Priveliștea 
unei femei goale era stranie, chiar dezgustătoare. Simplul gând 
al unui sărut cu limba vă oripila. Desigur că vi se întâmpla încă 
de pe atunci ca uneori membrul să vi se întărească, dar ideea 
de a-l vâri în această stare în corpul altui om v-ar fi părut 
dezagreabilă. După cum spuneam, asta vi se întâmpla când 
aveaţi opt sau poate zece ani. Câţiva ani mai târziu, dimpotrivă, 
totul arăta diferit... 

— Da, confirmă rânjind moderatorul, îmi amintesc acum 
foarte clar. 

Se alese cu râsete izolate. Se părea că nu lua prea în serios 
discuţia. 

— Nu-i așa? continuă Sofia Hernândez Cruz. Și acum eu vă 
întreb: Ce s-a petrecut? 

— Are legătură cu hormonii, cred. 

— Fără îndoială, dar mai exact cum? Cum funcţionează asta? 
Problema este pe ce cale influențează acești hormoni gândirea 
noastră - pentru că nu fac nimic altceva. Intervine pubertatea, și 
brusc găsim interesante, fascinante, irezistibile, persoane ale 
sexului opus care cu un an în urmă nu reprezentau nimic pentru 
noi - pur și simplu pentru că aparţin celuilalt sex! Dar cum 
funcţionează asta? Cum ne determină o substanţă chimică - 
pentru că hormonul nu este nimic altceva decât o substanţă 
chimică cu o structură complicată - să gândim într-un mod 
complet nou? Să simţim noi necesităţi? Și ce ne spune asta 


VP - 194 


despre natura conștiinței noastre? Acesta este domeniul 
activităţii mele. 

— Așa cum descrieţi dumneavoastră hormonii, sună de parcă 
am vorbi despre niște droguri periculoase. 

Sofia Hernândez se sprijini de speteaza scaunului și zâmbi cu 
subiînțeles, ca și cum s-ar fi amuzat că în sfârșit interlocutorului i 
se aprinsese beculețul. 

— Da, nu-i așa? 

Tollar sări în picioare și dădu volumul mai mic pentru că 
începuse un pachet de reclame. 

— Ce ziceți de asta? vru el să știe. 

— Interesant, am spus și gândul mă duse la hârtiile pe care le 
găsisem în seiful lui Reto Hungerbuhl. 

— Și altceva nimic? 

— La ce vă așteptați? 

— În faţa ochilor dumneavoastră se află soarta umanităţii, și 
tot ce aveţi de spus este „interesant”? 

— Și nu este interesantă soarta umanităţii? am întrebat. 

Omul era clar cam dus cu pluta, doar că încă nu-mi dădeam 
seama cât de departe. 

În orice caz, am considerat că era mai potrivit să trec sub 
tăcere faptul că soarta umanităţii îmi era indiferentă. Ceea ce 
prezenta interes pentru mine era soarta unui anumit om. 

Arătă către ecranul mut și spuse, mestecând vârtos: 

— Știu interviul. L-au mai transmis de câteva ori de când a 
primit premiul. Va explica acum cum a lucrat. Că le măsura 
nivelul hormonal și activităţile cerebrale unor studenţi neavizați, 
în timp ce le arăta materiale pornografice. 

— Sună de parcă ar fi fost un experiment amuzant. 

— Este un experiment cu conștiința umană. Despre asta este 
vorba. Cu ajutorul practicilor sexual-magice, se va pune sub 
control conștiința umană. Tollar începu să respire agitat și să 
mestece tot mai nervos. Gesticula cu mâinile în direcția 
televizorului. Ceea ce aplaudă aici oamenii nu este altceva 
decât satanism. 

— Ah, da? 

Asemenea afirmaţii mă paralizează de-a dreptul. Era evident 
că era dus cu pluta, dar dimensiunea nebuniei mă lăsa fără 
cuvinte. 


VP - 195 


— Doar așa, ca să înţeleg corect, am întrebat după un timp, 
modul în care femeile umblă îmbrăcate prin oraș în primele zile 
când dă căldura este tot satanism? 

Ridică din sprâncene. Sub barba încâlcită nu se putu desluși 
grimasa afișată pe chip. 

— Vă bateţi joc, constată el. Vă distraţi pentru că nu înţelegeţi 
planul aflat în spatele acestor lucruri. 

— Dar dumneavoastră îl înțelegeţi, sunt ferm convins. 

— Nici nu este greu. În definitiv Satana se distrează făcându- 
ne cunoscute fără echivoc intenţiile lui. 

Făcea parte din acel soi de smintiţi care în nebunia lor 
introduc un adevărat sistem. Am tras un scaun și m-am așezat 
și eu. 

— Păi, atunci spuneţi-mi cum arată planul. Mereu am vrut să 
aflu asta. 

Imi întinse farfuria cu gulii și mă invită să mă servesc. 
Probabil o dovadă enormă de încredere din partea lui. Am luat 
bucata cea mai mică, pentru că aș minţi să spun că guliile crude 
fac parte din plăcerile mele culinare. 

— Aţi amintit femeile îmbrăcate ușor, se apucă Tollar să-mi 
explice cum stătea treaba. Dar ia gândiţi-vă, cine le îmbracă? 
Creatorii de modă. Fuste tot mai scurte, decolteuri tot mai 
ample, apariţii tot mai aţâţătoare. Planul este sexualizarea 
societății. De ce? Mai întâi pentru a amplifica natura noastră 
animalică, pentru a ne comporta cât mai mult ca animalele - 
asta i-a plăcut mereu Satanei. Cu toată bunăvoința, Tollar nu 
arăta ca unul care să fi făcut măcar o dată în viață sex, ca să nu 
mai vorbim de alte experiențe mai deosebite. Și în al doilea rând 
pentru a pregăti terenul pentru experienţe ca acestea. 
Societatea noastră este sexualizată de decenii. Valorile noastre 
au decăzut complet. De aceea i s-a acordat acestei femei chiar 
premiul Nobel, în loc de a fi alungată din cauza experienţelor ei! 

— In spatele acestor chestiuni se află de fapt Satana? mi-am 
dat eu cu presupusul. 

— Normal. In ce privește societatea, asta este ca să zicem așa 
canonizarea acestei femei. Acum ea poate să își continue și să-și 
desăvârșească experienţele ei cu binecuvântarea tuturor, iar 
Satana este mai aproape ca oricând de atingerea scopului său, 
acela de a stăpâni conștiința oamenilor. 


VP - 196 


— Dar de ce este asta atât de important pentru el? Eu cred că 
oricum controlează lumea destul de bine. N-ar fi prea plictisitor 
să nu mai poată urzi intrigi, ci doar să apese pe un buton? 

— Acesta este un mod prea uman de a privi lucrurile. Noi 
vrem distracție, amuzament, action, și din această cauză 
suntem foarte vulnerabili. Dar Satana vrea ca noi să-l alegem în 
mod conștient și, dacă o facem, atunci îi aparținem pe veșnicie. 
Atunci el va câștiga. 

— Aha, atunci într-adevăr miza este mare. 

Tollar confirmă cu mina serioasă pe care o adoptă orice agent 
de asigurări. 

— Totul, vecine, spuse el, miza înseamnă totul. 

e 

O asemenea abundență de informaţii cutremurătoare trebuia 
mai întâi digerată, lucru pentru care Tollar avea toată 
înţelegerea. Când i-am spus că voiam să mă retrag în camera 
mea pentru a cugeta, el a zâmbit doar atoateștiutor și cu o 
mișcare a capului mi-a acordat permisiunea să plec. 

Chiar trebuia să cuget. Am scos prada de noaptea trecută de 
după dulap unde, suspicios cum eram, o ascunsesem, am pus 
totul pe pat și am încercat să mă dumiresc ce găsisem. Dar nu 
prea mă puteam concentra. Dormisem prea puţin, nu 
mâncasem nimic toată ziua, iar prin cap îmi treceau tot felul de 
alte gânduri. 

De exemplu, mă gândeam la perioada petrecută cu Lena. Mai 
ales la nopţi. Că tot fusese vorba de sexualizare: da, corpul meu 
ardea de nerăbdare să dea în sfârșit frâu liber naturii lui 
animalice. Așa de tare ardea, că durea. Și apoi am citit că seriile 
de teste efectuate sub denumirea de RASPUTIN au avut ca scop 
obţinerea nu doar a unui produs destinat creșterii potenţei, ci și 
a excitabilităţii sexuale. Cum de îi putuse cuiva veni ideea 
nebună de a dezvolta un produs care să ne facă mai dornici de 
sex decât eram de la natură? Ceea ce se căuta cu insistență nu 
era oare eliberarea pornirilor sexuale? Atracția sexuală dintre 
sexe nu era oare ceva care ne tortura și ne chinuia, excepţie 
făcând puţinele ocazii în care puteam ceda pornirilor? 

Era imposibil să analizezi raţional lucrurile astea; așa cum era 
imposibil să schimbi prin meditaţie ceva din situaţia în care mă 
aflam. Îmi dădeam seama destul de difuz, și totuși îmi era clar 
că legătura dintre Lena și mine nu ar li mers pe termen lung, 


VP - 197 


deși mi-aş fi dorit să fie altfel. Mi-aș fi dorit ca ea să fie aici. Mi- 
aș fi dorit... încă ceva, dar nu puteam să spun ce anume. 

Am scos notesul și am căutat în el numărul de telefon al unei 
vechi prietene a Lenei. Am găsit-o, aceasta m-a recunoscut și 
mi-a dat noul număr al Lenei. 

— Acum se numește Novitzky și are un fiu de trei ani, Sven. 

— Și cum îi merge? 

Ea șovăi, apoi zise: 

— Ca să fiu sinceră, ne-am cam înstrăinat. Familia ei, fiul, au 
acaparat-o... Dacă vrei s-o suni, fă-o cel mai bine între patru și 
cinci. Mai înainte este pe drum cu copilul, după care vine acasă 
soţul. 

Dar am sunat-o imediat. La numărul format a răspuns robotul. 
O voce antipatică de bărbat informa că era vorba despre 
telefonul familiei Novitzky. Novitzky, ce nume o mai fi și acesta? 

Am citit despre viaţa laureatei premiului Nobel, profesorul 
Sofia Hernândez Cruz, dar nu m-am putut concentra, am făcut 
un duș, am citit mai departe, dar tot nu reușeam să mă 
concentrez. Vedeam cum folia de plastic de pe fereastră era 
periodic umflată de vânt... 

Mă gândeam la Kristina. Poate că acum ședea într-un loc ca 
acesta. Pentru ea era mai rău, deoarece eu puteam oricând să 
mă ridic și să plec, pe când ea nu putea. 

Cumva aceste hârtii trebuiau să mă pună pe urmele ei. 

Am luat următorul pachet de documente. Juveniles 
Aggression-Syndrom, prescurtat JAS. Nu mai auzisem de așa 
ceva, dar suna impresionant și îmi redeștepta amintiri din 
copilărie la care aș fi vrut să renunţ. Nu numai pentru acum, ci 
pentru tot restul vieţii mele. Încăierări crunte pe podeaua de 
piatră, purtate cu o îndârjire feroce. Rânjete demonice pe feţele 
unor băieți mai mari și mai puternici, lucru pe care îl făceau 
simţit. Străluciri de lame de cuţit în lumina soarelui, teama 
violentă ce te cuprindea din când în când, teama de ce te putea 
aștepta la sfârșitul zilei. 

Atunci când lași la o parte ochelarii roz ulteriori, copilăria este 
o perioadă groaznică. Cea mai oribilă parte a vieţii. Aș fi 
acceptat să mai am o dată douăzeci de ani. Dar doisprezece? 
Încă o dată opt ani? Niciodată. 

Teancul de hârtii conţinea ciornele a mai multor articole pe 
tema JAS, pline de termeni de specialitate, note de subsol, 


VP - 198 


formule, grafice și fraze încâlcite. Din ce înțelegeam, din noile 
cercetări rezulta că agresivitatea anumitor adolescenţi nu avea 
nimic de a face cu caracterul ori cu mediul de viață, ci era o 
boală cauzată de dereglări hormonale. Dacă acestea se puteau 
echilibra în corpul unui tânăr la pubertate era un fapt 
determinat genetic. Cei la care dereglările continuau să existe 
sufereau de JAS și aveau nevoie de terapie medicamentoasă 
corespunzătoare. 

Totul reprezenta o descoperire relativ nouă. Ceea ce aveam în 
față era un plan asupra modalităţii în care lumii să îi fie adusă la 
cunoștință această descoperire. 

Cineva copiase un calendar al anului viitor, pe care marcase 
de mână termene pentru publicarea diverselor articole, pe care 
ulterior le barase sau le alăturase câte un semn de întrebare. 
Printr-o notă la data de 20 octombrie firma Rutlipharm invita la 
un simpozion cu tema JAS la Acapulco, pentru care promitea 
acoperirea cheltuielilor de masă, logistică și transport. Pe 
marginea liberă a copiei, ceva mai palid, se notase conținutul 
unei convorbiri telefonice din 16 octombrie, din care rezulta 
contramandarea simpozionului. 

Printre faxuri era o filă simplă dintr-un notes, gălbuie, cu linii 
roșii fine, pe care cineva probabil Reto Hungerbuhl - făcuse un 
gen de listă to-do în limba germană: 

JAS!!! 

De insistat la P că trebuie menținută buna dispoziție la RK. 

Rezultate iulie-septembrie: 

- nesatisfăcătoare, insuficient de selective 

- de analizat: alte proceduri de testare? Unde? Cum? 

- cum procedez până la urmă cu Basel? 

F trebuie să preia o seară pe SHC, P și cu mine trebuie să 
mergem la RK. 

De clarificat întâlnirea cu SHC! 

Am citit notita cu acea mâncărime plăcută și familiară în 
stomac, căreia îi dusesem atâta timp dorul. Note scrise de mână 
de către alţi oameni: nu există nimic mai fascinant. Este ca și 
cum ai putea să arunci o privire direct în mintea lor. 

Hungerbuhl făcuse aceste note numai pentru el, pentru a-și 
pune gândurile în ordine și a nu uita nimic, pentru a-și rândui 
corect priorităţile decizionale. Faptul că eu, ca nespecialist, abia 
înţelegeam despre ce era vorba făcea totul și mai fascinant. 


VP - 199 


P, F, RK și celelalte erau prescurtările unor nume, clar. Eu aș 
putea să scriu un manual despre descifrarea unor astfel de note 
personale, și unul dintre primele principii ar fi că numele de 
persoane se prescurtează aproape totdeauna cu majuscule. 

JAS înseamnă Juveniles Aggressions-Syndrom. Evident, Reto 
Hungerbuhl, șeful filialei din Suedia a firmei Rutlipharm, 
efectuase aceste serii de teste, de care era nemulţumit. ȘI, 
evident, centrala concernului nu trebuia să afle. El avea secrete 
faţă de șeful lui suprem, era clar. 

lar SHC îmi trecu mie prin minte - nu puteau fi decât inițialele 
laureatei cu premiul Nobel, Sofia Hernândez Cruz. 

Ea îl deranja. Tare mi-ar fi plăcut să știu de ce! 

e 

Între timp trecuse de ora patru. Am mai sunat încă o dată la 
Lena. 

— Novitzky, se prezentă ea la telefon. 

Era cât pe aici să închid, dar am spus totuși: 

— Alo, Lena. Sunt Gunnar. 

Am auzit cum trăgea aer în piept. 

— Gunnar? Vocea parcă îi tremura. Gunnar, ca să vezi... De 
unde suni? 

Sunt din nou liber. De alaltăieri. 

— Frumos. Pentru tine. Eu... Știi, nu? Că m-am căsătorit și așa 
mai departe? 

— N-aveam cum să nu aflu, am spus și am simţit în vocea 
mea ceva vibrând, ceva insesizabil speram. la spune... ne-am 
putea totuși întâlni? Scurt? 

— Să ne întâlnim? repetă ea. Nu știu. Este puţin cam brusc... 
Se auziră din fundal zgomote, apoi scâncet de copil. Sven? 
strigă Lena spre interiorul casei. Ce faci acolo? Scoase un oftat 
care sugera epuizarea. Un moment, da? 

M-am lăsat pe spate, pe saltea, și am auzit-o vorbindu-i 
copilului care urla. Ce făceam? Nu se va culca cu mine. Lena nu 
o va face. Avea familia pe care și-o dorise totdeauna; nu o va 
risca pentru nimic în lume. 

O ușă se închise și ţipetele copilului slăbiră în intensitate. 
Pași, apoi ea reveni la aparat. 

— Gunnar? Mai ești la telefon? 

— Lasă-mă să ghicesc. Bărbatul tău ar fi împotrivă. 


VP - 200 


— Da. Nu. Ba da, natural, oftă ea. Dar oricum nu merge. Sven 
este bolnav și trebuie să stau cu el acasă. In altă situaţie aș fi 
spus că ne-am putea întâlni într-o zi la o cafenea sau... Știi, în 
mod normal nu are probleme. Când mă întâlnesc cu vreo 
prietenă și este cu mine, are nevoie doar de o carte cu poze și 
de o suzetă și este cel mai cuminte copil din lume. 

M-am încruntat. Ce idiot eram! Ea nu gândea ca mine. Eu nu 
eram dispus să stau la o cafea, debitând platitudini de față cu 
micuțul ei mai mult ori mai puţin cuminte. 

— Bine, am spus, încercând să duc discuţia la sfârșit. 

Ce idee proastă am avut! Dar la ce să te aștepți de la cineva 
ieșit de două zile din închisoare și care se simte cam 
dezorientat? 

— Hmm... da, înţeleg, murmură ea cu gândul în altă parte. 
Gunnar, mi-am amintit că mai am revistele tale. Ți le-aș putea 
trimite? Ce să fac cu ele? 

Am rămas încremenit. 

— Ce reviste? 

— Ei, abonamentele tale, răspunse Lena mirată tocmai când 
și eu îmi aminteam de ele ca de ceva de acum o sută de ani. 

Atunci când arestarea mea devenise iminentă, nu numai că o 
târâsem pe Lena după mine la bancă, pentru seif, dar o mai și 
rugasem să continue abonamentele mele la revistele de 
specialitate privind tehnica de siguranţă și supraveghere. Era 
vorba despre o revistă germană și două reviste americane greu 
de obţinut și care nu se găsesc în bibliotecile din Suedia, 
excepţie făcând poate biblioteca poliţiei. Numerele mai vechi 
practic nu mai puteau fi obţinute, dar deseori tocmai de ele 
aveai nevoie. Pe atunci mă gândisem că cu ajutorul acestora mă 
voi putea pune rapid la curent cu noile cerinţe ale branșei mele. 

— Chiar le-ai păstrat pe toate? 

— Da, nici nu sunt chiar așa de multe. Patru numere anual din 
cele americane, și cam subțirele dacă te gândești la preț. 

— Dar tu te-ai căsătorit și ai un copil și așa mai departe... 

Aproape că mă bâlbâiam. 

Vocea ei era moale, domoală. 

— Îţi promisesem. 

— Da, am spus. 

— Este vorba despre o cutie plină, Gunnar. Dacă îmi dai 
adresa, ţi le trimit. 


VP - 201 


Eram atât de uimit, că am fost de acord. Da, să mi le trimită. 
Îmi dădeam seama că acum nu dispuneam de timpul necesar 
pentru a le citi, dar ce o fi, o fi... l-am dat adresa pensiunii mele, 
ea o notă, o repetă ca să fie mai sigură și nicio lampă de 
avertizare din capul unui bărbat de obicei suspicios nu se 
aprinse. 

După convorbire am mai rămas un timp așa, privind telefonul 
mobil din mână și încercând să înțeleg ce mi se întâmpla. 

Nu aveam idee. Am luat din nou hârtiile din tezaurul lui 
Hungerbuhl, le-am răsfoit și am început să înjur. Fir-ar să fie, 
aveam nevoie de informații suplimentare! Aveam nevoie de 
Dimitri! 

Și mai aveam nevoie de ceva de mâncare. Stomacul meu era 
complet gol. Cel mai bun lucru era să dau fuga la localul 
chinezesc pe care îl văzusem la vreo două străzi distanţă, să iau 
câteva porții din ceva cu orez, plus ceva de băut. Tocmai voiam 
să mă ridic și să iau portmoneul, când sună telefonul. L-am 
înșfăcat: 

— Ce este? 

Hans-Olof, bineînţeles. Neinteligibil. Suspina, ofta, bombănea. 

— Ascultă, nu înţeleg niciun cuvânt, l-am întrerupt. la-o de la 
capăt, și te rog, mai rar! 

— Tocmai a sunat Kristina, ţipă el. Este într-o cabină 
telefonică din Södertälje! Trebuie să o iau! 


VP - 202 


e Capitolul 29 


— Să o iei? Pe Kristina? am strigat fără să vreau. Asta 
înseamnă că este liberă? 

— Da! Este liberă. A scăpat de ei! gâfâi Hans-Olof. Din fundal 
se auzeau trântindu-se uși și pași pe pietriș. Ce să fac acum? 
Plec la Södertälje, nu? Este în cabina telefonică de la intersecția 
Persikragrând cu Hogloftsvăgen. Trebuie să mă uit pe ghidul 
orașului... Să te iau de la hotel? 

— Nu mai sunt la hotel, am răspuns cu gândul în altă parte. 

Mă surprindea și pe mine violenţa reacției mele fizice la 
această modificare a situaţiei. Inima parcă voia să îmi iasă din 
piept rupându-mi coastele. Urechile îmi vâjâiau. În capul meu se 
învârteau gânduri și sentimente. 

— Nu mai ești la hotel? repetă Hans-Olof. Dar de ce? 

Vocea predominantă în tot acest haos era cea a neîncrederii. 
Cum era posibil? 

— Hans-Olof, nu înţeleg. Nu înţeleg ce înseamnă asta. 

— Este liberă, Gunnar! strigă el. Se trânti portiera unei mașini 
și vocea lui răsună inconfundabil din interiorul unei mașini. Mă 
așteaptă Kristina! Mă așteaptă să o iau, s-a sfârșit coșmarul! 

Dar cum de au eliberat-o răpitorii tocmai acum? Ce se 
petrecea în spatele culiselor? Sau poate că a reușit să evadeze? 
In acest caz... 

— Du-te cât de repede poţi, i-am spus. la-o, urc-o în mașină și 
pleacă oriunde. Dar nu acasă! Mă auzi, Hans-Olof? În niciun caz 
nu te duce cu ea direct acasă! 

— Ce? 

— Dacă a fugit, o vor urmări, mă înţelegi? Așteptaţi-mă 
undeva până când vin și eu. 

— Ah, da. Așa fac. Unde? 

— Nu are importanţă. La un hotel, ce știu eu... Vom lua 
legătura telefonic. Acum du-te, omule! l-am grăbit eu, pentru că 
încă nu auzeam zgomotul unui motor. 

El porni motorul și am auzit zgomotul făcut de pneuri pe 
pietriș. 

— Și tu? Tu nu vii acolo? 


VP - 203 


— Ba da, dar înțelege că nu trebuie să fim văzuţi împreună. 
Poate că totul nu este decât o capcană. Poate că ei bănuiesc 
ceva. Probabil că știu că cineva a pătruns azi-noapte la 
Rutlipharm. 

Și era posibil ca ei să știe mai multe despre rudele lui Hans- 
Olof decât ne-ar fi plăcut nouă. 

Era posibil ca de la Kristina să știe, îmi trecu prin minte. 

— Aha! Circulaţia este dificilă. Cred că trebuie să închid 
telefonul. 

— Da, să nu faci vreun accident acum. Du-te acolo și înșfac-o! 
Îmi mai veni o idee: i-ai dat numărul tău de mobil? 

Se bâlbăi: 

— Aăă... nu. Nu m-am gândit la asta. 

— Bine, bine că nu te-ai gândit. 

Păru că înţelesese ce voiam să spun. Am închis telefonul. 

Acum se răzbuna faptul că nu îmi procurasem mai de mult o 
mașină. 

e 

Am sărit în pantofi. Un taxi - m-am gândit în timp ce umblam 
la șireturi. Cât ar costa? Până la Södertälje erau douăzeci de 
kilometri buni. Cinci sute de coroane, dacă nu mai mult. Cu 
siguranţă că nici tarifele la taxi nu mai erau aceleași ca înainte 
de a fi intrat eu la închisoare. Am înghesuit documentele în 
ascunzătoarea lor și am luat la mine un pumn plin de bani, vreo 
două mii de coroane, în bancnote de câte o sută și de câte cinci 
sute. 

Am ieșit ca un fulger pe stradă. Se lăsase demult întunericul. 
Un vânt rece ca gheaţa ridica câţiva fulgi rătăciţi pe străzi, ce 
scânteiau în luminile farurilor ca niște insecte graţioase. Mă 
treceau fiori gândindu-mă la Kristina, care probabil că își aștepta 
tatăl îmbrăcată în haine potrivite pentru mijlocul lui octombrie. 
Din nou mi-am dat seama că mi-o imaginam ca pe o fetiţă de 
opt ani cu coadă de cal. Dar între timp împlinise paisprezece 
ani; poate că îi va trece prin cap să se adăpostească undeva. 

Niciun taxi, nimic. Pe străzi se scurgea un râu de cutii 
metalice, zdrăngănind, mirosind, dar printre ele nu se afla niciun 
taxi. Am alergat de-a lungul lui Rosenlundsgatan, căutând din 
priviri și înjurând. Am zărit o staţie de taxiuri. Dar era goală. Doi 
bărbaţi cu genţi-diplomat așteptau cu gulerele paltoanelor 
ridicate. 


VP - 204 


Puteam să uit de taxi. Mai erau doar câţiva pași până la staţia 
Södra. La cum se circula, mai curând ajungeam pe jos și în orice 
caz dacă foloseam metroul. 

In timp ce cumpăram un bilet, am auzit jos zgomotul metalic 
al unei garnituri care tocmai sosea. M-am năpustit pe scări și în 
ultima secundă am sărit în ultimul vagon, a cărui parte din spate 
era goală. Ce este drept, asta se datora unui nenorocit care 
sforăia și care făcuse pe el în așa hal, că se bălăcea într-o 
băltoacă de urină, al cărei miros bestial deveni și mai pregnant 
după ce ușile se închiseră și vagonul bine încălzit se puse în 
mișcare. Am preferat să suport înghesuiala dintr-unul din 
celelalte vagoane, pline de perechi care se certau, de tineri 
agresivi și bătrâni cicălitori. 

Imediat ce garnitura ieși din tunel la suprafaţă, se goli puţin 
câte puţin la fiecare dintre staţiile enervant de numeroase. La 
un moment dat am găsit un loc la fereastră și am putut să văd 
în întunericul de afară cum luminile provenind de la garniturile 
ce treceau în sens invers alunecau pe povârnișurile acoperite de 
nea și peste pinii sfrijiţi. La fiecare câteva minute verificam dacă 
telefonul meu mobil era în stare de funcţionare, că avea semnal, 
că Hans-Olof nu îmi trimisese niciun SMS în timp ce fusesem în 
subteran. Nu îl sunam, în orice caz nu îl sunam acum. Probabil 
că era încă blocat în trafic. Dacă nu era așa însemna că era 
ocupat. Nu, acum nu, deși obiectele acestea erau practice în 
asemenea situații. Când se încerca eliberarea nepoatei din 
ghearele răpitorilor care lucrau cu poliţia. 

Cu puțin înainte de Ronninge telefonul sună și l-am dus la 
ureche cu rapiditatea cu care un erou de western își scotea 
arma. 

— Da? Era Hans-Olof. Ce este? 

— Nu știu ce să fac. 

— De ce? Ce s-a întâmplat? 

Avea un tremurat ciudat în voce: 

— Nu mai suport, nu mai pot... Gunnar, te rog... 

In timp ce vorbea, parcă vedeam în faţa ochilor o fotografie 
de ziar în care o fetiţă zăcea într-un lac de sânge, cumplit 
maltratată. Nu mai este o fetiță! m-am corectat, dar m-am 
stăpânit cu greu să nu fac ceva, ele exemplu să lovesc peretele 
cu pumnul. Am inspirat adânc și m-am străduit să par ca un 
psihiatru care zice: 


VP - 205 


— Hans-Olof! Acum te rog să îmi spui ce s-a întâmplat. Ai 
găsit-o? 

Pauză. 

— Nu, spuse. 

Speranţa care se trezise în mine împotriva oricărei raţiuni era 
acum la pământ. 

— Unde ești acum? am întrebat fără nicio intonaţie. 

— Dar ea a fost aici, spuse el. 

— Ce? 

— Aici, în cabina telefonică. A fost aici. 

Suna groaznic. Era pe punctul de a-și pierde autocontrolul. 

— Hans-Olof, unde ești? În Södertälje? 

Urmă un moment de liniște în care am crezut că legătura se 
întrerupsese, apoi el răspunse: 

— Da. 

Nu era bine. Poate că trebuia să mă îngrijoreze nu numai 
situaţia Kristinei, ci și cea a tatălui ei. 

— Vin cu metroul, am spus. Era riscant, era o încălcare a 
propriilor mele măsuri de siguranţă, dar trebuia. Poţi să ajungi la 
gară? 

Răspunsul lui veni de foarte departe și nu aș fi putut spune 
dacă era un fenomen tehnic: 

— Da. La gară, clar. 

Garnitura mergea tot mai încet, pe măsură ce se apropia de 
Södertälje, cel puţin așa mi se părea mie. Mă mutasem demult 
în faţa ușii și încercam să deslușesc ceva în întunericul străpuns 
de luminile felinarelor stradale. Nu mai trecusem tare de mult 
prin aceste locuri. De pe vremea când eu și Inga locuiam aici. 
Deseori avusesem mulţi bani în buzunarul de la piept al scurtei 
mele și pe ultimii kilometri abia mai răbdam să stau jos. De cele 
mai multe ori fusesem toată ziua în Stockholm, unde 
pătrunsesem prin efracție în tot felul de locuințe în timpul zilei 
puteam opera într-un mod mai puţin suspect decât în timpul 
nopţii și vândusem prada unui tăinuitor. Era o metodă primitivă 
de a obţine bani, dar pe atunci nu știam alta mai bună. Cărasem 
după mine tacâmuri de argint, tablouri periculos de mari și 
banale aparate de radio, fără să bănuiesc că aș fi putut obține 
cu ușurință însutit sau înmiit aceeași sumă, dacă în loc de 
podoabele soţiei aș fi luat calendarul cu întâlniri al soţului și l-aș 
fi vândut celor interesaţi. 


VP - 206 


Eram tânăr și decis să-mi caut norocul. Norocul nostru. Acum 
știam că acele vremuri fuseseră cele mai fericite din viaţa mea. 
Aș vrea să fi știut asta și atunci. 

Gândul că Kristina, nepoata mea și ultima mea rudă în viață, 
ar putea fi dintre toate locurile din Suedia captivă tocmai aici îmi 
întina amintirile. Tocmai din acest motiv mi-am jurat că va plăti 
cineva. 

In cele din urmă garnitura ajunse pe peron. Am coborât 
primul și m-am simţit străin când am privit în jur. Nu mai 
fusesem demult aici, dar nu mă așteptasem ca totul să se fi 
schimbat atât de mult, încât să mă simt ca un străin. Linia ferată 
era înconjurată de un loc mare, cu pietriș pe jos, arbori recent 
plantați se luptau cu frigul mușcător, iar din vechea gară mai 
rămăsese doar micul ghișeu alb, la care probabil că și acum se 
cumpărau biletele, și câteva din băncile pentru cei care 
așteptau. Am ridicat privirea către malul aflat de cealaltă parte 
a văii, din care nu se vedeau decât felinarele. Acolo undeva 
fusese casa noastră. Noi așa îi spuneam, deși a noastră era doar 
mica mansardă compusă din trei camere, bucătărie și baie. Am 
încercat să nu mă gândesc la faptul că Inga, după ce se 
măritase, mai venise acolo doar o singură dată. 

Volvo-ul gri staţiona ciudat de liniștit lângă bordură, nu 
departe de ghișeul staţiei. Când am coborât, Hans-Olof abia se 
zărea. Era în spatele volanului și ţinea ceva în mână. 

O cordeluţă mi-am dat seama după ce ochii mi s-au mai 
obișnuit cu întunericul. Pe ea erau brodați doi elani stilizați. 

— Este a Kristinei? am întrebat. 

Hans-Olof confirmă: 

— Era în cabina telefonică. 

— Și Kristina? 

El încerca să-și stăpânească lacrimile, nu voia cu niciun chip 
să piardă bătălia cu ei. 

— A plecat. Nu mai era aici. Am ajuns prea târziu. 

Mi-am trecut cu palmele peste faţă. Asta mai lipsea, ca el să 
cedeze. 

— Asta n-ai de unde să știi. Probabil că totul a fost doar o 
șmecherie a răpitorilor, nimic altceva. 

Hans-Olof se mișcă ușor. 

— Crezi? 


VP - 207 


— Nu are sens s-o elibereze acum pe Kristina. Și nici prin cap 
nu mi-ar trece că ea ar fi putut tocmai acum să fugă, după ce 
două luni a fost ţinută cu forţa de către răpitori. 

Hans-Olof ridică banda. 

— Și asta? 

— Asta nu înţeleg, am recunoscut. Trăgeam cu coada ochiului 
afară, examinând trecătorii care se îndepărtau de gară cu capul 
plecat. Ca să fiu sincer, sunt complet nedumerit. 

Mă măsură cu o privire pe care nu am putut să o descifrez. 

— Am luat toată strada în lung, am întrebat oamenii, am 
sunat la uși... Șovăi. Am găsit ceva la care ar trebui să te uiţi. 

— Ce anume? 

Porni motorul și zise: 

— Nu este departe. 

Nu am putut să scot mai mult de la el. Trebuia să văd cu ochii 
mei. Așa că am încetat să mai pun întrebări. Conducea foarte 
tensionat, ceea ce mă enerva, dar coti într-o direcţie care ne 
îndepărta de Södertälje „al meu”, ceea ce în mod absurd mă 
mai linişti. Mergeam către Västergård, unde strada era 
mărginită de garduri vii înalte și practic nu se mai vedea ţipenie 
de om. 

l-am amintit: 

— Nu trebuie în niciun caz să fim văzuţi împreună. 

— Clar. 

Am ajuns la un fel de părculeţ, mai curând o pajiște. Aici era o 
stație de autobuz pustie, compusă doar dintr-o tăbliță și o 
cabină telefonică. 

— Aici a fost, explică Hans-Olof pământiu. Colțul cu 
Hogloftsvâgen. 

Conduse mai departe, urcând dealul încă o porţiune, până 
ajunse la o stradă îngustă, Appelgrănd. Acolo trase lângă 
bordură, opri motorul, stinse farurile și arătă către un șir de trei 
case aflat pe cealaltă parte a străzii. Erau construite pe un 
versant și cu siguranţă că ofereau o priveliște frumoasă către 
lacul Mâsnaren, aflat la sud de Södertälje. Erau înconjurate de 
un zid de cărămidă de cel puţin doi metri înălţime. Pentru 
Suedia era o fortăreață. 

— Acolo. Vezi intrarea? 

— Da. 


VP - 208 


— Du-te acolo și uită-te la tăblițele de lângă sonerii, spuse 
Hans-Olof. Dar fii atent. 

Am fost atent. Am coborât, am făcut câţiva pași în cealaltă 
direcţie, am traversat strada într-un loc neiluminat de felinare și 
am pornit pe partea cealaltă a străzii, încet, cât puteam de 
îndelete, până am ajuns la gardul de cărămidă. În dreptul intrării 
m-am prefăcut că-mi aranjam pantalonii. Tăbliţele soneriilor 
erau luminate din interior și erau inscripţionate lizibil. Trei 
tăblițe. Trei nume străine. 

Unul dintre ele era Reto Hungerbuhl. 


VP - 209 


e Capitolul 30 


Hans-Olof parcă ar fi vrut să rupă volanul cu mâinile. Degetele 
parcă îi erau de ceară, și mă îndoiesc că păreau astfel din cauza 
iluminatului stradal. 

— Ce crezi, ce înseamnă asta? întrebă el cu respiraţia tăiată, 
cum mi s-a părut, și întrebarea părea că plutea în întunericul din 
interiorul mașinii și nu voia să dispară. Impresia mea fu că Hans- 
Olof nici nu mai respira. 

— N-am idee, am spus în cele din urmă. 

— Ea este înăuntru, nu? 

Am mărâit fără să vreau: 

— Nu are sens. Reto Hungerbuhl este șeful filialei unui 
concern internaţional. Chiar dacă e implicat, el este cel mult cel 
care trage sforile. Dar el nu ascunde în casa lui o fată răpită! 

— Și de ce nu? ripostă Hans-Olof. Nu este asta vorba ta? 
„Dacă fiecare gândește așa”? Dacă fiecare gândește ca tine, 
atunci asta este cea mai bună ascunzătoare care există. 

L-am privit surprins. Ultimul lucru la care m-aș fi așteptat era 
ca Hans-Olof să folosească tocmai argumentele mele pentru a 
mă combate. Și avea dreptate. De fapt eram atât de ezitant 
pentru că mă simţeam groaznic. Nu mâncasem nimic toată ziua, 
eram obosit mort și ţeasta îmi pocnea de parcă un batalion de 
pitici își făceau de lucru sub ea cu niște ciocane pneumatice. 

— Ai dreptate, i-am spus și am dat afirmativ din cap, ceea ce 
am regretat în același moment. Cel puţin ar trebui verificat. 

Hans-Olof privea fix înainte, și pe gâtul lui se mișcă ceva; erau 
probabil mușchii de sub țesutul adipos ca piftia. 

— Dacă nu o faci tu, o fac eu însumi. 

Am încercat să mi-l imaginez pe cumnatul meu 
supraponderal, cu o mască neagră de schi pe faţă și cu ochelari, 
escaladând zidul, și am izbucnit în râs: 

— Tu? Și cum vrei să o faci? 

Se aplecă spre mine, deschise torpedoul și scoase un obiect 
învelit într-un șervet cenușiu. MIi-l întinse. 

— Cu acesta, de exemplu. 

— Ce este acesta? 


VP - 210 


Aveam o vagă bănuială, dar parcă tot nu-mi venea să cred. 

Hans-Olof mișcă scurt mâna, așa că șervetul alunecă într-o 
parte, dezvelind oţelul strălucitor. Era un pistol. Fir-ar să fie, 
avea o afurisită de armă! 

Am înghiţit în sec și am șoptit: 

— Hans-Olof, să nu faci prostii. 

— Nu voi da ocazia să se spună despre mine că nu am făcut 
totul pentru a o elibera pe Kristina. Nici despre tine. 

— Omule! 

Încă ţinea nehotărât arma în mână și, dintr-un impuls, i-am 
luat-o. 

Poate că vă va mira, dar deși lucram într-o profesie situată în 
afara legii, nu ţinusem niciodată în mână o armă de foc. Eram 
surprins cât de greu atârna. Mirosea a ulei, un aparat greu, rece, 
cu numeroase zgârieturi în metal. Părea vechi, folosit timp 
îndelungat. 

— Pentru Dumnezeu, de unde îl ai? 

Hans-Olof răsucea indecis șervetul în care fusese arma. 

— Mă gândeam... Ei, da, dacă nu aș fi reușit să te eliberez; 
pentru o situaţie extrema... Am vrut să am ceva, să pot face 
ceva, pentru ca Kristina și cu mine să nu fim pur și simplu 
căsăpiţi de ei. 

— Dar de unde? De unde îl ai? 

— L-am cumpărat. 

— In Suedia nu se pot cumpăra arme așa simplu. 

— Nu a fost simplu. Se prăbuși în scaunul lui. Am fost în port, 
într-unul din acele baruri groaznice de acolo. M-am interesat. 
Probabil că m-am purtat ca un idiot și am plătit mult prea mult, 
dar asta nu mă interesează. În fond, ce sunt patruzeci de mii de 
coroane? 

— Ai intrat într-un bar, și cineva ţi-a vândut un pistol? 

Intr-adevăr, patruzeci de mii era un preț prea mare. La banii 
aceștia, în cercurile corespunzătoare, primeai nu numai un 
pistol, ci și mâna care să tragă cu el asupra persoanei dorite. 

— Am fost acolo de mai multe ori. L-am întrebat pe tipul de la 
tejghea și odată acesta mi-a spus să trec a doua zi, la o anumită 
oră, și să aduc banii. Am făcut așa, și am fost acostat încă din 
parcare de un bărbat care știa despre ce era vorba. Habar n-am 
ce naţionalitate avea. Cred că era iugoslav. Sau cum li se spune 
astăzi. 


VP - 211 


Am răsucit pistolul pe toate părțile. Se potrivea alarmant de 
bine în mână. 

— Funcţionează? 

— Cred că da. 

— Asta ce înseamnă? L-ai încercat, sau nu? 

— Am fost în pădure, într-o carieră veche de piatră... Am tras 
de trei ori, a fost prea zgomotos pentru mine. Prea... groaznic. 
Îndesă șervetul în compartimentul pentru mănuși, se uită la 
armă, apoi la mine. la-l tu. Ai dreptate, nu sunt făcut pentru 
astfel de treburi. Nu pot. Nu-mi pot apăra fiica cu o armă în 
mână. Dacă nu o faci tu, nu știu ce va urma. 

M-am uitat mai atent la pistol. Pe o parte a ţevii avea 
încrustată o stea mică, cu cinci colţuri, iar în partea superioară a 
mânerului erau câteva litere chirilice. Alături era o pârghie, 
probabil siguranţa; am lăsat-o în poziţia în care era, cu speranța 
că așa era asigurat. Am reușit să-i scot încărcătorul; în el mai 
erau șaptesprezece cartușe. Am vârât pistolul în buzunarul 
interior al hainei, unde îl simţeam atârnând greu. Brusc am 
înţeles de ce existau hamuri pentru pistoale. 

— Bine, am spus. Intru și mă uit. Dar nu acum, ci abia la 
noapte. 

Dacă mâncam ceva, dacă luam o aspirină și mai dormeam 
câteva ore, poate că eram în stare de o astfel de acţiune; în 
momentul de față, cert nu eram. 

— Tu nu știi ce fac ei cu Kristina acolo, înăuntru, spuse cu 
voce tremurândă Hans-Olof. 

— Același lucru ca în ultimele săptămâni ori luni, cred. Asta 
este, Hans-Olof. Ea a așteptat atât de mult timp; va mai rezista 
câteva ore. 

Încuviinţă din cap resemnat. 

— Cum zici tu. Ce intenţionezi să faci? 

Mai ales nu intenţionam să-i dau lui Hans-Olof detalii. Faptul 
că procurase o armă de foc de capul lui, fără să-mi spună ceva, 
însemna pentru mine că era capabil de orice prostie. Doar nu o 
să îl încurajez eu sau să-l și instruiesc... 

— Ce să intenţionez? Mă întorc la noapte aici, intru și văd ce 
și cum. 

— Vreau să vin și eu. 

— Nici nu încape vorbă. 


VP - 212 


— Te rog! Aș putea să ţin de șase sau cum se spune. Oricum 
nu pot să dorm, când știu că faci așa ceva. 

— Atunci ar trebui poate să nu mă mai descoși atât, i-am 
propus și am căzut pe gânduri. 

Poate că nu era o idee chiar așa de proastă a-l avea pe Hans- 
Olof afară, pentru orice eventualitate. De exemplu, pentru cazul 
că o găseam pe Kristina, o eliberam și trebuia să ţin pe cineva în 
șah: ea ar putea fugi afară și aici să se pună în siguranţă, în 
timp ce eu gesticulam cu arma făcând pe durul. 

— Bine, am spus. Ai să stai exact aici. Să zicem, la ora patru 
dimineaţa. Eu am să intru puţin mai înainte. Dacă o vei vedea 
ieșind pe Kristina, fugi, o iei și plecaţi amândoi cât de repede 
poţi, Ok? Să nu te interesezi de mine, ia-o doar pe Kristina și 
pleacă cu ea undeva. Dar în niciun caz acasă. Clar? 

El clipi uimit și confirmă. 

— Da, este clar. 

— Eu vorbesc serios. Dacă voi constata că mă aștepți măcar o 
secundă, îţi sucesc gâtul. 

Hans-Olof înghiţi în sec. 

— OK, am înţeles. 

— Să ne potrivim ceasurile. Am ridicat mâneca hainei. La 
mine este ora șase și douăzeci și nouă de minute. 

— Al meu arată un minut mai mult, spuse Hans-Olof și își 
sincroniză ceasul cu al meu. Când vin să te iau? 

— Nu vii. Plec singur. 

— Dar cum? 

— Am să închiriez o mașină. Nu-ţi face griji; până acum am 
ajuns întotdeauna unde am vrut. Va trebui ca tu să te grăbești 
pentru a fi punctual. 

Confirmă cu o mișcare a capului. 

— Fii sigur de asta. Fix la ora patru voi fi aici. 

— Nu, acum. Este timpul să te duci acasă. Poate că ei vor 
suna din nou. Astăzi. 

Mă măsură cu ochii mari și avu nevoie de ceva timp ca să îi 
cadă fisa. 

— Ah, da. Ar putea să sune răpitorii. Tu așa crezi. 

Am pipăit arma din haină. 

— Pe mine lasă-mă într-o staţie. 

M-a lăsat la Rönninge. Pe drum până la Stockholm am 
telefonat la câteva numere din notesul meu. În vremurile mele 


VP - 213 


bune știam câteva firme de închiriat mașini care nu puneau 
întrebări de prisos și, după cum am constatat, una dintre ele 
mai funcţiona. M-am dus acolo și am închiriat mașina cea mai 
puţin bătătoare la ochi dintre cele pe care le aveau, un 
autoturism japonez vișiniu, mic, ca o cutie, de genul celor 
folosite de obicei de meseriași. M-am întors cu ea la Södermalm, 
am căutat un loc de parcare în apropierea pensiunii și l-am găsit 
în faţa unei cârciumi turcești. Un semn ceresc. Am intrat în local 
fără să șovăi, am comandat cea mai mare porție de kebab cu 
cartofi prăjiţi și salată de varză și cu tot ce se mai dădea, plus o 
bere scumpă foc, și am ras tot, cu o senzaţie de satisfacţie 
indescriptibilă. Când am împins farfuria din faţa mea și am stors 
ultima picătură din sticla de bere, am remarcat că mă simţeam 
foarte bine și că durerea de cap dispăruse. Am plătit și am 
plecat acasă. 

Era cam neplăcut că cel de al treilea chiriaș își alesese tocmai 
această seară pentru a folosi camera lui. De văzut nu l-am 
văzut, dar el și femeia care îl însoțea erau gălăgioși nevoie mare 
și puși pe treabă cu o vivacitate de invidiat. 

Am fixat deșteptătorul la ora trei fără un sfert și m-am întins 
în pat. Femeia scotea niște zbierete ascuțite care probabil că 
sculau din somn jumătate din oraș. El mai gâfâi de câteva ori ca 
un taur înjunghiat, după care se așternu în sfârșit liniștea. 

În clipa următoare mi se rupsese și mie filmul. 

Și pentru prima dată în viață am dormit prea mult. 

M-am trezit brusc în întuneric beznă, cu senzaţia clară că era 
ceva în neregulă, că dădusem greș cu ceva. Nu știam ce mă 
trezise; era o liniște deplină, nu se auzea zgomot nici măcar de 
pe stradă. Am pipăit după întrerupătorul de lumină, m-am uitat 
la ceas și mi-am dat seama ce nu era în regulă: limbile ceasului 
arătau ora patru fără zece. Mai mult de o oră întârziere. 
Dormisem ca o valiză. Nu îmi puteam nici măcar aminti dacă 
ceasul deșteptător sunase, dar butonul pentru sonerie era 
apăsat, deci soneria era decuplată. 

Era dramatic? Mi-am pus întrebarea cu inima bătând puternic. 
Peste zece minute, cumnatul meu aflat în pragul demenţei va 
lua poziţie în Södertälje și va aștepta tensionat la maximum ca 
eu să îmi fac apariţia din casa managerului firmei Rutlipharm, 
pe cât posibil cu unica lui fiică în braţe. 


VP - 214 


Cel mai simplu lucru din lume ar fi fost să îl sun pe telefonul 
mobil și să-l lămuresc. Cel puţin ar fi fost cel mai simplu pentru 
cineva care nu-și petrecuse ultimii șase ani într-o închisoare, 
departe de evoluţia tehnicii și a altor domenii. In ce mă privea, 
în cele trei zile de când mă aflam în libertate, cunoștințele mele 
privind existența și posibilitățile de folosire a telefoanelor mobile 
nu se transformaseră încă într-o obișnuinţă care să mă facă să-l 
sun pe Hans-Olof. Reacţia mea a constat într-un demodat sărit 
din pat direct în haine, însoţit de îndemnul rostit cu respiraţia 
tăiată și lipsit de orice perspectivă: „Acum, repede!” După trei 
minute ieșeam din casă coborând treptele în fugă. 

In timp ce alergam, am verificat dacă aveam la mine tot ce 
îmi trebuia: sculele, cheia de la mașină, pistolul. Acesta, mare și 
greu, mă lovea în piept la fiecare pas. A dracului situaţie... era 
ceva de amator. Și tocmai la începutul a ceea ce probabil 
reprezenta cea mai riscantă spargere din cariera mea! Dar în 
fața ochilor îmi juca o singură imagine: Hans-Olof așteptând în 
spatele volanului, în timp ce minutele se dilatau în veșnicie, 
strângând înverșunat volanul... Eram sigur că era deja acolo, că 
plecase de acasă mai devreme. Cât va suporta așteptarea? Cât 
de mult va suporta să nu se miște? Deoarece nu stabilisem să 
ne întâlnim întâi, va crede că eram demult înăuntru. Și eu abia 
acum ajung la mașină. Când ceasul arăta ora patru, demaram 
riscant de-a lungul străzii Homsgatan cu speranţa că nu aveau 
loc controale ale vitezei tocmai în această noapte și că nu voi 
atrage atenţia poliţiei. 

Când am lăsat Stockholmul în urmă și am putut să apăs legal 
pe acceleraţie, mă trezisem suficient pentru a-mi aminti de 
telefon. L-am scos din buzunar, l-am pus în funcţiune și am 
apăsat tasta care permitea apelarea automată a lui Hans-Olof. 
Mi-am dat seama ce periculos era: nu mai condusesem un 
automobil de șase ani, și oricum nu condusesem niciodată atât 
de repede, iar în viaţa mea nu telefonasem și condusesem în 
același timp. 

O voce artificial feminină mă informă că persoana apelată 
tocmai telefonează sau nu poate fi accesată din alte motive și 
îmi propuse să las un mesaj pe căsuţa poștală. Bip! 

Acum și asta... De ce telefona cumnatul meu la ora asta? 
Poate tocmai încerca să mă sune. Nu stabilisem așa și mă 
îngrozea numai gândul că, în timp ce mă strecuram noaptea 


VP - 215 


într-o casă străină, începea să îmi sune telefonul din buzunarul 
pantalonilor, dar în starea actuală îl credeam în stare de orice. 
Cu prima ocazie va trebui să am o discuţie serioasă cu el, ca să 
îl fac să priceapă ce era permis și ce nu era. 

Pentru că habar nu aveam cât de răbdătoare cu mine va fi 
această căsuţă poștală, i-am înșirat lui Hans-Olof chestiunile 
esenţiale: mă trezisem mai târziu, eram în drum spre Södertälje, 
tocmai treceam prin Fittja și să nu facă ceva necugetat. Apoi am 
pus telefonul lângă mine, pentru cazul că mă va suna. Nu 
aveam idee când îi va parveni mesajul meu. Din lectura 
instrucțiunilor de folosire a telefonului îmi aminteam că imediat 
ce el va termina discuţia aflată în derulare și va fi pe recepţie, 
telefonul îl va atenţiona că primise un mesaj. 

Pe alocuri erau porţiuni de șosea cu polei, din când în când în 
lumina farurilor dansau câţiva fulgi de zăpadă, dar eu 
conduceam ca un apucat. Telefonul tot suna. Nu mai aveam 
curaj să mai încerc să vorbesc o dată, mi se părea o pierdere de 
timp. Treceam prin Salem și în sfârșit urma Södertälje. Încă 
câteva minute. Va avea și Hans-Olof atâta răbdare. lată și 
tăblița indicatoare a localităţii, am trecut în viteză pe lângă ea, 
am traversat centrul liniștit și am luat-o în direcţia Västergård. 
Doar câteva clipe. Răbdare, cumnate! 

Dar am văzut de departe că se întâmplase ceva. Lumina 
albastră se vedea noaptea de la distanţă, și printre arbori și 
pereţii caselor clipea al naibii de multă lumină albastră. 


VP - 216 


e Capitolul 31 


Am oprit, am coborât din mașină și m-am apropiat pe jos de 
ceea ce presimţeam a fi o catastrofă. Era atât de frig, că doar 
după câţiva pași îmi reveniră durerile de cap. Dar am înregistrat 
asta doar colateral; toate gândurile mele se învârteau obsesiv 
asupra a ce i-ar mai fi putut trece prin cap lui Hans-Olof să facă, 
unde se afla acum, ce dracu’ se întâmplase? Idiotul! Chiar dacă 
nu ar fi primit mesajul meu, chiar dacă fierbea de nerăbdare, ar 
fi trebuit să plece de la premisa că mă aflam încă în clădire și că 
tot ce întreprindea el ne punea fără discuţie în pericol atât pe 
mine, cât și eventual pe Kristina. 

Și ce ar fi putut el să întreprindă? Pistolul i-l luasem și l-am 
pipăit ca să mă mai asigur o dată. Ce resurse mai avea? Nici nu 
puteam gândi bine cu loviturile acestea surde din sinusurile 
frontale, cu nasul care-mi curgea și ochii care-mi lăcrimau. 

Am rămas la o distanţă sigură, în spatele unui gard viu, de 
unde urmăream ce se petrecea. Ca întotdeauna când era vorba 
despre cineva bogat și puternic, cu alte cuvinte când era vorba 
despre un om important, poliția își desfășurase întregul 
program: o armada de mașini de intervenţie, care îmbrăcau 
cartierul în lumină albastră. Peste tot erau bariere din capre și 
benzi de plastic care fâlfâiau. Proiectoare. Câini. Lunetiști cu 
căști de protecţie și veste antiglonţ. Spectacol. Nu mi se părea 
recomandat să mă apropii având un pistol în buzunarul hainei. 

Casa lângă a cărei sonerie descoperisem numele lui Reto 
Hungerbuhl era luminată din plin. Lumina ardea la toate 
ferestrele, ușile erau deschise și în faţa lor oameni în pantaloni 
de pijama și paltoane se adunaseră și discutau revoltați cu 
polițiștii în uniformă. Ce se petrecuse acolo? Am clipit, am tras 
aer în piept și am încercat să mă lămuresc. Unde era Hans-Olof? 
Nu părea ca într-una dintre mașinile de intervenţie să fie 
interogat cineva. Două mașini ale salvării stăteau de o parte, 
dar în măsura în care se putea distinge ceva prin geamurile 
mate, în ele nu se petrecea nimic; echipajele lor îmbrăcate în 
alb stăteau căscând din când în când în cabinele încălzite ale 
șoferilor și așteptau să se întâmple ori să nu se întâmple ceva. 


VP - 217 


Între timp primii oameni erau conduși din casă către 
autobuzele poliției. Nu păreau a fi trataţi ca niște arestaţi, ci 
aspectul era mai curând al unei evacuări. Bărbaţi mascaţi, în 
lesă cu câini care adulmecau de zor, roiau în jurul casei. 

Fantezia mea producea cele mai cumplite scenarii. Să-și fi 
procurat Hans-Olof și vreo carabină și mai ilegală decât ilegalul 
pistol? Să fi luat cu asalt casa urlând și trăgând în jur și să se fi 
baricadat cu ostaticii în locuinţa managerului de la Rutlipharm? 

Prostii, mi-am zis. Cumnatul meu n-ar face asta. Hans-Olof 
Andersson era un laș, și asta nu avea cum să se schimbe nici cu 
cea mai mare grijă manifestată faţă de fiica lui. Ca să nu mai 
vorbim de grija faţă de mine; eu nici măcar nu existam pentru 
el. 

O mașină rulă prin faţa mea și opri în dreptul primului blocaj 
al poliţiei. Din ea coborâră doi bărbaţi în scurte vătuite, în care 
puteai recunoaşte reporterii și fără să vezi aparatura 
corespunzătoare: grăbiţi și insolenţi, dar de fapt plictisiți de 
moarte, plecară pe jos spre casă și se opriră doar obligaţi de un 
poliţist în uniformă și cu vestă antiglonț. Fu agitat un microfon și 
polițistul făcu un semn către cineva din spate. Cei doi bărbați se 
despărțiră. Cel cu microfonul plecă probabil în căutarea cuiva de 
la care să obţină o declaraţie oficială, cel de al doilea scoase un 
aparat și începu să fotografieze locul faptei, oamenii care 
stăteau îngheţând printre mașini, scoțând pe nări aburi alburii, 
polițiști cu arme de foc așteptând și privind crunt. 

Fotografiind fără încetare, urca cu spatele pe stradă, 
străduindu-se probabil să facă fotografii de ansamblu. Am ieșit 
din umbra gardului viu la marginea străzii, sub conul de lumină 
al unui felinar, în așa fel ca el să mă remarce. 

— Salut, spuse el, aruncând o scurtă privire laterală. Spuneți- 
mi, știți ce se petrece aici? 

— Habar n-am, am răspuns. Dacă dumneavoastră nu știți, am 
să aflu în această dimineaţă din ziare, nu? 

Încetă să mai fotografieze. 

— În orice caz nu în această dimineaţă, ziarele de dimineaţă 
sunt deja la distribuitori. Cel mai curând în ziarele de seară, 
dacă este vorba despre ceva important. 

— Și dumneavoastră ce știți, este ceva important? 


VP - 218 


— De-asta întreb și eu, zise el. Avea umerii laţi, probabil și din 
pricina hainei, iar faţa îi era plină de riduri. Locuiţi în zonă? Nu 
este cam devreme pentru plimbare? Și este și frig. 

— Frigul nu mă deranjează. Locuiesc acolo. Am făcut un gest 
larg cu braţul către centrul localităţii și am adăugat: Am lucrat 
ca brutar. De atunci mă trezesc automat la ora două și 
jumătate, orice aș face. 

— Da, este supărător, spuse el dezinteresat, în timp ce umbla 
la aparatul de fotografiat. Poliţia afirmă că este vorba despre o 
ameninţare cu bombă. Dumneavoastră ce credeţi, așa e? 

M-am uitat mai atent la ce făcea. Am constatat că aparatul lui 
părea să fie visul oricărui fotograf, putând să redea pe loc 
imaginea fotografiată, pe un ecran mic situat pe spatele 
aparatului. Un aparat de fotografiat digital. Auzisem despre așa 
ceva, dar nu văzusem niciunul până acum. 

— O ameninţare cu bombă? am repetat eu. Ciudat! Pentru că 
aici este o zonă rezidenţială absolut normală. 

Lăsă de o parte aparatul cu o mutră nemulțumită și îmi 
aruncă o privare. 

— În casă locuiește un manager al concernului farmaceutic la 
care lucrează laureata premiului Nobel din acest an. Poate că 
stă cuiva ca un ghimpe în ochi faptul că aceasta sosește mâine 
la Stockholm. 

— Ah, da? am făcut eu pe prostul. Dar decernarea premiului 
are loc abia peste o săptămână. 

— Evident, dar dacă obţii premiul, vrei să guști asta. Laureaţii 
vin întotdeauna cu câteva zile mai devreme. 

— Înţeleg. Am dat din cap rânjind idiot. Se ţin lanţ petrecerile. 
Și eu aș proceda așa. L-am privit încruntat: Dar de ce o bombă? 

Ziaristul își ridică gulerul. 

— Bună întrebare, nu? De jos, de la mașină îi făcea semne cu 
mâna celălalt reporter. Dacă aflu ceva, veți citi cel mai târziu 
poimâine, în Dagbladet. Noapte bună! 

Și plecă grăbit. 

Am plecat încet în urma lui, cu mâinile în buzunarul scurtei. 
Cu o mână ţineam pistolul din buzunarul interior lipit de piept, 
ca să nu i se vadă conturul prin material. Ca și până acum, 
strada era înecată în lumina albastră intermitentă, enervantă, în 
lumina farurilor automobilelor și a  felinarelor galbene 
intermitente ale barajelor, iar când am trecut prin dreptul unei 


VP - 219 


străzi laterale îmi atrase atenţia un alt semnal luminos. M-am 
uitat mai atent, și am recunoscut mașina lui Hans-Olof! 

— Slavă Domnului! se auzi din întuneric vocea lui 
plângăreață, atunci când m-am apropiat de mașină mirat la 
culme. Credeam deja că totul s-a terminat. 

În noapte am văzut doar o pată rotundă, spălăcită, în spatele 
geamului lateral coborât. 

— Mulţumesc de întrebare, mă simt groaznic, am răspuns. 
Sper că în mașină la tine este cald. 

Bineînţeles că mașina lui dispunea de un sistem de încălzire 
în timpul staţionării, și acesta funcţiona. Poliţia apăruse pe la 
vreo patru și douăzeci, brusc, povesti Hans-Olof, în timp ce mă 
instalam alături de el. Aș fi preferat să mă ghemuiesc în spaţiul 
de la picioare, cel mai bine încălzit. 

— Așteptam pe stradă, în locul în care oprisem ieri. Era 
întuneric și liniște peste tot... Și deodată au apărut din toate 
direcţiile, cu lumini, sirene și celelalte. Trase adânc aer în piept. 
Mă gândeam că au pus mâna pe tine. Că ai declanșat o alarmă 
conectată direct la poliţie. 

Am dat involuntar din cap. 

— Nu eram înăuntru. l-am povestit că mă sculasem mai 
târziu. Am încercat să te sun de pe drum, dar tu tocmai 
telefonai. 

— Telefonam? Nu am telefonat. Scoase din buzunar telefonul 
și aruncă o privire pe ecran. Aici nici nu am semnal, asta trebuie 
să fi fost. Fir-ar...! ÎI vârî înapoi în buzunar. Nu știam ce să mai 
fac. M-am retras aici cu mașina și... Am așteptat pur și simplu să 
văd dacă scapi. Apoi ai apărut brusc acolo, în faţă, pe stradă, 
vorbind cu cineva. Un reporter, nu? 

— Da. Zicea că era vorba despre o ameninţare cu bombă. 

Hans-Olof făcu ochii mari. 

— O ameninţare cu bombă? Asta explică niște lucruri. 

— Nu explică nimic, dacă vrei să știi părerea mea, am ripostat 
morocăânos. 

Capul îmi bubuia de parcă niște pitici făceau găuri ca să iasă 
afară. Dar mi-am dat seama ce aveam de făcut. 

— Poţi să anunţi mâine la serviciu că ești bolnav și să rămâi 
acasă? l-am întrebat. 

Să se învoiască pe motiv de boală. Dacă ar fi mers, aș fi făcut- 
o și eu. 


VP - 220 


— De ce? se miră el. 

Imi masam tâmplele, ceea ce păru să mai liniștească puţin 
piticii dinăuntru. 

— Trebuie să luăm lucrurile sistematic. Vin la tine deghizat în 
angajat al firmei care îţi face service-ul la instalaţia de încălzire 
sau așa ceva. 

Hans-Olof clipi. 

— De ce? Ce-ai de gând? 

— Cred că pe la unsprezece sunt la tine. Vezi să nu atragi 
atenția. 

Nu aveam chef de alte discuţii, și cu atât mai puţin să fac pe 
psihiatrul pentru stările de panică ale lui Hans-Olof. 

e 

La Stockholm am făcut un ocol în căutarea unei farmacii cu 
serviciu de noapte, care să îmi poată vinde ceva mai puternic 
decât aspirina, și am ajuns la pensiune complet dărâmat. Mi-ar fi 
plăcut să dorm fără întrerupere douăzeci de ore, în loc de cele 
două-trei câte mai rămăseseră din această noapte. Aș fi vrut să 
nu mă simt atât de febril, epuizat și întors pe dos. Mi-aș fi dorit 
tare mult un moment de liniște, ca să pot medita temeinic, în 
loc să fiu hăituit de la o alarmă la alta. 

Când am deschis ușa de la intrare, am văzut o femeie goală 
strecurându-se de la toaletă pe coridor și dispărând în cea de a 
treia cameră. În urma ei rămase un abia șoptit „Förlät!”, adică 
scuze, speriat, și un iz pătrunzător de sex. 

Am aruncat ce aveam la mine, am pus deșteptătorul ceva mai 
departe de pat și m-am ghemuit sub pătură. M-am culcat 
îmbrăcat, pentru că pătura era subţire, iar încălzirea nu făcea 
față geamului spart și cârpit, pe unde toată căldura se scurgea 
afară. De data asta am avut parte de un somn neliniștit, plin cu 
sirene ale mașinilor poliţiei, lumini intermitente albastre și câini 
care adulmecau după explozivi, somn din care m-am trezit 
scăldat în sudoare. 

Oricum nu deșteptătorul fusese cel care mă trezise, ci o 
ceartă zgomotoasă pe coridor. O voce cicălitoare de femeie, o 
voce bărbătească ce se milogea, și cearta nu mai contenea. Mi- 
am aruncat ochii pe ceas. Fir-ar să fie, nu dormisem nici două 
ore! Mi-am tras pătura peste cap, dar degeaba. În cele din urmă 
m-am rostogolit din pat prost dispus și am ieșit - oricum mă 
culcasem îmbrăcat - greoi pe coridor. 


VP - 221 


Nu se certau cei doi acrobaţi ai sexului. Când am deschis ușa, 
m-am trezit exact între doamna Granberg, proprietăreasa, și 
Tollar, vecinul meu bărbos din camera alăturată, cel care era la 
curent cu planurile Satanei. 

— Scuzaţi-mă, am spus, și pentru că asta nu ajută la nimic, 
am ridicat mâna și am repetat cele spuse, dar de data aceasta 
mai tare. 

Doamne, ce dureri de cap aveam! 

Cei doi certăreţi se opriră. Era bine. Am întrebat ce se 
întâmplase și dacă problema trebuia discutată neapărat aici și 
acum. 

— Îmi pare rău, domnule Forsberg, spuse neînduplecată 
proprietăreasa, dar totul va lua sfârșit când domnul Liljekvist își 
va face bagajele și va părăsi pensiunea mea. 

— Dar unde să mă duc? se jelui Tollar. 

Ochii i se roteau în cap, și asta în combinaţie cu barba lui îi 
dădeau un aer de Rasputin. 

— Ah, da? am zis, masându-mi tâmplele. Dar de ce? 

Nu mai înţelegeam. El fusese cel care astă-noapte...? 

Din fericire doamna Granberg îmi readuse fără întârziere 
încrederea în capacitatea mea de a „citi” oamenii. 

— Domnul Liljekvist îmi datorează chiria pentru patru 
săptămâni. Patru săptămâni! Îmi pare rău, dar este prea mult. 
Eu nu sunt firmă de binefacere. Mie îmi trebuie banii. 

Un nou chiriaș? Era ultimul lucru de care mai aveam nevoie 
acum. Și ca să pună capac la toate, deșteptătorul meu începu să 
sune, ceea ce îmi agravă durerile de cap. 

M-am dus să opresc soneria deșteptătorului, am luat câteva 
bancnote și m-am întors pe hol. 

— Despre ce sumă este vorba? 

În mod normal eram bun la socotit, dar acum nu mai eram în 
stare de funcționare căci capul îmi pocnea de durere. 

— Doar nu vreţi să plătiţi pentru acest om? se miră femeia. Vă 
avertizez că nu vă veţi mai vedea banii în vecii vecilor. 

— Vă mulţumesc pentru informaţie. Deci, cât vă datorează? 

Ea pufni nemulțumită. 

— După cum am spus, chiria pe patru săptămâni. Asta 
înseamnă o mie cinci sute de coroane. 

l-am dat suma și am mai adăugat patru sute de coroane: 

— Pentru săptămâna viitoare. 


VP - 222 


Peste o săptămână avea loc festivitatea decernării premiului 
Nobel. Până atunci voiam să am liniște. Ce se întâmpla pe urmă 
nu mă mai interesa. 

Doamna Granberg șovăi, dar în final luă banii. 

— Veţi regreta, mormăi ea. 

Era evident că ar îi preferat să scape de el. 

Tollar mă privea cu ochii mari. 

— Mulţumesc, șopti el. Domnul vă va răsplăti, credeţi-mă. 

— Bine, am oftat și i-am făcut semn să tacă când dădu să 
continue. Nu mă mai ţineau nervii să-i explic ce părere aveam 
despre Domnul lui. Acum aș vrea să mă duc la baie, dacă se 
poate, am spus în loc de cele de mai sus. 

Am făcut un duș zdravăn, și, când am ieșit din baie, liniștea se 
lăsase în întreaga casă. Ceea ce nu îmi displăcea. Incă obosit, 
mi-am luat micul dejun în bucătărie, compus din două chifle 
uscate, miere, și din câtă cafea puteam să bag în stomac înainte 
ca acesta să protesteze. Cu burta pusă la cale, durerea de cap 
începu să mai slăbească. M-am îmbrăcat din nou cu salopeta 
roșie, mi-am luat ustensilele, un teanc de bani, cheile de la 
mașină și am plecat. Urmând un impuls, am mai luat și discheta 
din seiful lui Hungerbuhl. Pistolul l-am lăsat acolo unde - nu prea 
original - îl lăsasem: sub saltea. 

e 

Ca urmare a unui telefon dat seara trecută, descoperisem că 
un anumit magazin cu electronice din Stuvsta încă mai exista. 
Faptul că acesta deschidea la nouă și jumătate îmi permitea să 
trec și prin Södertälje și să mai arunc la lumina zilei o privire 
asupra locului unde avuseseră loc evenimentele de azi-noapte. 

Vorba vine lumina zilei. Soarele se ivea ostenit și cenușiu la 
orizont în timp ce ieșeam pe drumul E20, iar câţiva fulgi coborau 
nehotărâți din cer și erau zdrobiţi sub cauciucurile mașinii. Prea 
puţini pentru a da de lucru ștergătoarelor de parbriz, prea mulţi 
pentru a-i lăsa pe parbriz. Am pornit căldura la maximum. Îmi 
era frig și eram frânt de oboseală. 

La radio se spunea ceva despre o amenințare cu bombă. 
Adresată șefului filialei din Suedia a concernului farmaceutic, 
care în acest timp se afla în străinătate. Interesant. Acest lucru 
putea să însemne că Hungerbuhl plecase în Elveţia, pentru a o 
aduce personal pe laureata Nobel în Suedia. 


VP - 223 


Cu alte cuvinte: era posibil ca el să nu știe că îi lipseau 
documente. 

Cu atât mai bine. Buna mea dispoziţie crescu. Nu mult, 
deoarece pentru asta ar mai fi fost necesare alte premise fizice, 
dar totuși crescu. 

În Appelgrând mai fâlfăiau încă benzile folosite la baraj și în 
faţa casei se afla o mașină a poliţiei cu doi polițiști înăuntru. 
Unul din ei căsca cu atâta dăruire încât nu m-am mai putut uita 
la el, celălalt sorbea încruntat dintr-o cafea. Am trecut încet pe 
lângă ei, până la capătul străzii, am întors și am oprit la distanţă 
în spatele mașinii lor, în așa fel încât să pot vedea casa. Cu 
geamul lateral coborât pentru a auzi ce se petrecea afară - 
răsfoiam notesul și mă prefăceam că telefonez. 

Se părea că locuitorii casei reveniseră. În spatele unei ferestre 
ardea lumina și era mișcare. La primul etaj am crezut pentru un 
moment că văd o femeie care îmi atrăsese atenţia în timpul 
nopţii, o blondă, cu o coamă incredibil de lungă și de deschisă la 
culoare. Sau era o halucinație cauzată de surplusul de hormoni? 
Azi-dimineaţă, la ora patru și jumătate, purta un capot verde- 
neon care îi expunea vederii toate calităţile atât de bine, încât 
concluzia nu putea fi decât că îi ţinea fantastic de cald. Am mai 
așteptat câteva minute cu privirea fixată pe fereastră, dar nu a 
mai reapărut. 

Să încerc să aflu ceva mai multe de la polițiști, folosind un 
pretext oarecare? Să mă dau drept un meseriaș care caută o 
adresă? Era riscant. După ameninţarea cu bomba probabil că 
nervii le erau la pământ. Vor vrea să mă legitimez, și asta m-ar 
fi terminat. Și mai eram și în afara Stockholmului, ceea ce 
însemna o încălcare a condiţiilor eliberării mele. Mai bine nu. 
Chiar dacă Kristina se va fi aflat în această clădire, acum cu 
siguranţă nu mai era aici. 

Am ridicat geamul portierei și am plecat mai departe. 

In centru am trecut prin fața unui magazin cu computere, 
care tocmai deschidea. Un tânăr cu barbișon rar, cu un tricou 
decolorat inscripţionat IBM tocmai ridica grilajul vitrinelor care 
gemeau de exponate. 

Am parcat vreo cincizeci de metri mai departe, m-am asigurat 
că aveam discheta și trusa cu ustensile, am coborât și am intrat 
în magazin. 

Tânărul mă salută: 


VP - 224 


— Hei! Eram primul și până acum singurul client și, după cum 
mă privea, nu contase pe clienţi așa de matinali ca mine. Doriţi 
ceva anume? 

— Nu, am răspuns și am încercat să arăt că aveam la 
dispoziţie tot timpul din lume. Vreau doar să mă uit. Poate că 
găsesc ceva ce mi-aș dori de Crăciun. 

— OK. Dacă găsiţi ce căutaţi, eu sunt în birou. 

Arătă către o trecere îngustă aliată în spatele casei de 
marcat, ce da într-un spaţiu nu mai mare decât o cabină 
telefonică, plin ochi cu hârtii și comenzi. Ah, da, mai pâlpâia 
acolo și un monitor. lar ceea ce pâlpâia pe el arăta a femeie 
goală. 

Trebuie să fi fost acel celebru internet cu ale lui milioane de 
oferte de sex, de care auzisem atâtea în ultimii ani. Evident îl 
stânjeneam pe tip în timpul unei plăceri matinale. 

— Sigur, am spus și m-am îndreptat către un computer 
deschis. Aș vrea să văd cât de rapid se desfășoară programele, 
chestii de astea... 

— Bine. Trebuie doar să vă logaţi, la toate computerele parola 
este „Client”. 

Păru bucuros de faptul că dispărusem după rafturi, iar eu 
eram mulţumit că eram lăsat în pace. Ca toate magazinele de 
computere, și acesta fusese organizat de cineva lipsit de orice 
urmă de simţ estetic. Am căutat un computer aflat în cel mai 
îndepărtat și greu de supravegheat colț și am folosit pentru 
testat un ac din trusa mea. 

Comercianţii de computere nu vedeau nici pe vremuri cu ochi 
buni clienţii care încercau să citească dischete pe aparatele lor 
și nu exista niciun motiv ca între timp să se fi schimbat ceva. Pe 
o astfel de dischetă putea fi orice, un software ilegal, viruși, 
ceva scandalos. Și, într-adevăr, mecanismul era blocat cu o 
bucată de plastic aflată în deschizătură, asigurat cu o 
încuietoare pe care am neutralizat-o într-o clipă, fără măcar să 
mă uit la ea. 

M-am logat și în timp ce imaginile se desfășurau pe ecran, am 
introdus discheta lui Reto Hungerbuhl. Trebuia să aștept. Asta 
remarcasem și la cursurile de computere din închisoare: se 
relatau cele mai grozave povești despre rapiditatea celor mai 
noi aparate, dar în realitate aceste aparate erau doar tot mai 


VP - 225 


diverse, iar din momentul în care le porneai dura tot mai mult 
până când în cele din urmă începeau să lucreze. 

In sfârșit începu. A trebuit să scotocesc niţel până când să mă 
dumiresc ce era pe dischetă. Era un fișier, o evidență, ce purta 
denumirea clară de JAS.DOC. Am dat un clic, a pornit un 
program, care însă mi-a cerut introducerea unei parole. 

Skit, ce deranjant! Era treabă de hacker. Am încercat cu 
parolele uzuale. Cea mai frecventă parolă este „Parolă”, cei cu 
mai multă fantezie aleg numele sau prenumele propriu, mulţi pe 
cel al soţiei, ale copiilor, nepoților sau ale animalelor de 
companie. Bineînţeles că pentru asta știam prea puţin despre 
viața privată a lui Reto Hungerbuhl. Am mai încercat alte câteva 
parole întâlnite frecvent în cariera mea - „secret”, „strict 
secret”, „root”, „Admin” și așa mai departe -, dar fără rezultat. 
Am întrerupt programul și am căutat altul, un editor în stare să 
afișeze cartoteca direct. Am găsit unul, dar conţinutul lui 
JAS.DOC se compunea doar dintr-o vorbărie de neînțeles. 
Fișierul era codificat și nu putea fi decodificat rapid. Eu oricum 
nu puteam să fac asta. 

Am scos discheta, m-am delogat și am plecat. Tipul din 
chichineaţa lui nici nu mă mai băgă în seamă. Cinci minute mai 
târziu eram pe drumul E20 și mă îndreptam spre Stuvsta. 

Magazinul de acolo, în care lăsasem mulţi bani pe vremea 
mea, se afla într-un colţ de bloc, avea ferestre uriașe, și după 
cum era construit, ar fi fost mai potrivit pentru o cafenea sau 
ceva asemănător. Pe firmă scria „Articole pentru radioamatori și 
pasionaţi de electronică”. Din stradă se vedeau doar rafturi din 
metal, înalte până la tavan și atât de pline de produse, încât 
lumina zilei abia dacă mai pătrundea înăuntru. Iluminatul 
interior funcţiona toată ziua, chiar și în timpul verii. 

Singurul lucru care se schimbase era proprietarul. Fiul 
vechiului proprietar, pe care mi-l aminteam ca un adolescent 
obraznic, ședea în spatele tejghelei, surprinzător de maturizat și 
activ. Și-a amintit totuși de mine atunci când m-am aplecat și 
am șoptit că aș avea nevoie de ceva special; dădu din cap fără 
ca mina afișată să i se schimbe cu ceva, exact ca tatăl lui, și mă 
invită în cămăruţele din spate. 

Dulapurile scorojite și încuiate de acolo erau aceleași. Nou era 
doar ecranul pe care supraveghea magazinul în timp ce eu 
alegeam. Tatăl său se bazase numai pe auz. 


VP - 226 


O jumătate de oră mai târziu, mai sărac cu câteva mii de 
coroane, părăseam magazinul cu o cutie mare, cu aspect 
neutru, dar cu simțământul de a fi mai bine dotat împotriva 
uriașelor pericole ale acestei lumi. 

Următoarea destinaţie a fost un atelier auto cu vopsitorie 
proprie, în Enskede, pe care îl găsisem în „Pagini aurii”, în timp 
ce luam micul dejun. 

Pe drum am oprit la magazine cu articole foto, copiatoare și 
altele asemănătoare, până când am găsit un automat care făcea 
cărţi de vizită. După cinci minute eram în posesia a douăzeci de 
cărţi de vizită proaspăt tipărite, surprinzător de arătoase, 
conform cărora mă numeam Mats Nilsson, și eram Production 
Designer la firma Columbia-Warner Entertainment, cu sediul în 
Beverly Hills, Los Angeles. 

— Asta trebuie să rămână absolut confidenţial, i-am explicat 
puțin mai târziu șefului atelierului auto, după ce îi înmânasem 
una dintre cărţile de vizită. Speram că din tonul meu răzbătea o 
anumită grabă. Filmăm exterioarele pentru noul film cu James 
Bond, în afara orașului. 

Omul făcu ochii mari: 

— Noul Bond? Chiar așa? 

— Vă rog, am insistat eu, simulând nervozitatea. Ceea ce nu 
îmi era greu, pentru că reacția lui mă făcu să cred că nimerisem 
un fan care știa probabil de sute de ori mai multe despre filmele 
cu James Bond decât mine. Dacă răsuflă ceva, îmi pierd slujba. 

— Spuneţi-mi, vă rog, cine joacă rolul lui James Bond? 

— Dumneavoastră ce credeţi? 

— Pierce Brosnan, nu? 

Numele nu îmi spunea nimic, dar am ridicat din sprâncene. 

— Dumneavoastră aţi spus-o, nu eu. 

— Și el este în Stockholm? Acum, în acest moment? 

— Da, am confirmat și am folosit momentul lui de confuzie ca 
să îl surprind: tocmai avem o problemă, și sper că ne puteți 
ajuta. Ca să fiu cinstit, dacă nu o rezolvăm, întreaga filmare este 
în pericol. 

— Eu? Eu să îl ajut pe James Bond? 

Evident că pentru moment trăia într-o altă lume, ceea ce îmi 
convenea. Am dat afirmativ din cap și am spus: 

— Vedeţi dumneavoastră, problema noastră este că din 
recuzita sosită cu vaporul din State lipsește o mașină. După cât 


VP - 227 


se pare, au uitat s-o încarce. Am arătat pe fereastră către 
mașina mea vișinie. Am cumpărat la repezeală o mașină 
asemănătoare, dar am avea nevoie de o anumită inscripţionare 
pe ea, care trebuie făcută până astăzi la ora douăsprezece. 

Interlocutorul meu reacţionă rapid: 

— Mister Bond va conduce mașina asta? 

— Așa este. 

— Spuneţi-mi de ce aveţi nevoie. 

l-am spus de ce aveam nevoie. Imediat se năpusti afară, de 
parcă soarta lumii libere se afla pe muchie de cuţit, și își 
mobiliză oamenii: 

— Lăsaţi totul baltă! Avem o prioritate absolută. 

Nu a durat mai mult de o jumătate de oră. 

— Puteţi trimite nota de plată la adresa de pe cartea mea de 
vizită? am întrebat pe deplin mulţumit de priveliștea oferită de 
Toyota. 

Bărbatul gesticulă negativ. 

— Ei, n-am nevoie de bani pentru asta. Avu o străfulgerare în 
privire și adăugă: Dar dacă îmi puteţi lua un autograf de la 
Pierce Brosnan ar fi formidabil. 

— Bine, i-am răspuns. Daţi-mi cartea dumneavoastră de 
vizită. Voi avea grijă să primiţi nu numai un autograf, ci și o 
invitaţie la premieră imediat ce filmul va rula în Suedia. 

— Adevărat? Oh! Va fi prezent și Pierce Brosnan? 

— Pariez că vă va strânge mâna, i-am spus, ceea ce aproape 
că îl scoase din minţi. 

Se despărți de mine literalmente cu lacrimi în ochi și, în timp 
ce mă îndepărtam fără a avea cea mai mică intenţie de a 
respecta măcar una dintre promisiuni, el mi-a tot făcut cu mâna 
până când a dispărut din câmpul meu vizual. 

Nu încetează să mă uimească magia exercitată de cărţile de 
vizită. 


VP - 228 


e Capitolul 32 


Când am ajuns la Sundbyberg era ora douăsprezece și treizeci 
de minute. Obositul soare al iernii suedeze apunea când parcam 
în fața proprietăţii familiei Andersson, o casă izolată, vopsită 
într-un maroniu-deschis, cu două coșuri. Partea dinspre stradă, 
cu două ferestre la etaj, sub care era o ușă lată, întunecată, 
făcea ca totul să semene cu o figură surprinsă. Pe acoperiș era 
zăpadă, și un pin bătrân, aplecat de vânt, se ridica deasupra lui 
din spate. 

Cei care îl supravegheau pe Hans-Olof priveau fără îndoială 
de undeva, dar nu aveau niciun motiv să vadă în mine altceva 
decât ceea ce certifica noua inscripţie de pe mașina mea, 
respectiv un tehnician al unei firme de instalaţii termice, chemat 
pentru o reparaţie urgentă. 

Abia coborâsem, când Hans-Olof și deschise ușa, privindu-mă 
de parcă mă vedea pentru prima dată în viaţa lui. Pe drum îl 
sunasem și îl instruisem și, contrar la ceea ce mă așteptasem, 
și-a jucat rolul foarte bine. 

— În sfârșit! strigă el. Suna foarte real. Mi s-a spus că veniţi la 
ora unsprezece. Acum este trecut de ora douăsprezece. 

Ei bine, și eu puteam să joc: 

— A durat mai mult intervenţia la ultimul client. Câteodată nu 
poţi să prevezi. 

Am intrat amândoi. Casa îmi părea mai posomorâtă decât o 
păstram în amintire. Când fusesem aici ultima dată, Inga încă 
mai trăia. Acum pereţii erau plini de fotografii înrămate ale ei, 
de c6pii mărite ale unor fotografii făcute în concedii, în care ea 
zâmbea ori se strâmba. Imi făcea rău să o văd așa. 

Dar, ia stai! Am privit mai atent. Nu în toate fotografiile era 
Inga. Într-unele era mult prea... tânără!? 

Kristina? am întrebat mut, arătând către un grup de fotografii. 
Hans-Olof confirmă printr-un gest, strângând din buze. 

Kristina. Era de necrezut cât semăna cu mama ei. Deodată 
deveni de două ori mai insuportabil să o știu în mâinile unor 
criminali. Era ca și cum dorul după sora pierdută se transforma 


VP - 229 


în teama pentru nepoata mea. Simţeam cum îmi tremura 
maxilarul. Probabil de furie. 

M-am îndepărtat de perete și am încercat să îmi recapăt 
autocontrolul. Atâta timp cât nu cercetasem casa, trebuia să 
plecăm de la ideea că cei care îl supravegheau pe Hans-Olof nu 
numai că auzeau tot ce se discuta înăuntru, dar puteau și să ne 
vadă. 

— Pe nota mea de comandă scrie „zgomote la instalaţia de 
încălzire”, am spus pe un ton plictisit-profesional, sau așa 
speram eu. La ce vă refereațţi? 

Hans-Olof confirmă supărat: 

— În timpul zilei nu supără, dar noaptea mă înnebunește, 
spuse el, comportându-se ca și cum nu i-aș fi șoptit acest dialog 
doar în urmă cu o oră. Cine îl auzea acum chiar credea că 
problema îl chinuia de zile întregi. Nu auziți? Pocnetele astea și 
șuierăturile? Peste tot, de parcă acum-acum se dărâmă casa. 

Am privit pereţii din care nu se auzea nimic, gândindu-mă 
unde aș fi pus eu microfoane. Nu îmi puteam reţine o oarecare 
admiraţie pentru modul în care Hans-Olof respecta indicaţiile 
mele seci. Chiar speram ca cineva să vadă ce se petrecea, 
pentru a nu se pierde în zadar atâta artă interpretativă. 

— Da, acum aud, am zis. Hmm... Cât de veche este casa? 

— Cred că a fost construită prin 1960. 

— Înţeleg. Trebuie să vă spun de la început: s-ar putea să fie 
nevoie să vă sparg un perete. 

— Glumiţi, sper! 

— Am spus s-ar putea. Mai întâi trebuie să văd toate 
caloriferele. Dar înainte de asta voi aduce niște scule din 
mașină. 

Gata, spectacolul s-a încheiat. Prezența mea în casa 
Andersson speram că acum era suficient motivată pentru 
eventualii ascultători clandestini. Am adus cutia cea mare luată 
de la magazinul de electronice din Stuvsta și am început să 
despachetez. 

Bineînțeles că domeniul vast, fascinant, al interceptărilor nu 
îmi este străin. Per total, jumătate dintre spargerile făcute de 
mine nu aveau ca obiectiv procurarea de documente, ci 
pregătirea unei „supravegheri audio”, cum i se spune în 
cercurile specialiștilor. 


VP - 230 


Este de la sine înţeles că o astfel de pătrundere trebuie să se 
desfășoare fără a lăsa cea mai mică urmă. Când portarul 
deschide dimineaţa ușile, nu are voie nici măcar să miroasă 
ceva, chiar dacă o astfel de acţiune are legătură și cu el. Biroul 
președintelui consiliului de administraţie trebuie să arate ca în 
oricare altă dimineaţă. În sălile de ședințe ale directorilor nici 
cea mai mică fărâmitură nu trebuie să dea impresia că s-ar fi 
schimbat ceva. Birourile din compartimentele de dezvoltare 
trebuiau să arate la fel de nevinovat. Și așa mai departe. 

Cel mai ades scopul este interceptarea discuțiilor 
confidențiale, iar cel mai important instrument folosit în acest 
scop este cel cunoscut sub uzuala denumire de „ploșniţă”. 
Ploșniţele sunt combinaţii de minuscule microfoane și emiţători 
care transmit mai departe aparatelor de recepţie ceea ce aud 
microfoanele. Distanţele de până la o jumătate de kilometru 
între ploșniţă și receptor nu reprezintă o problemă. De cele mai 
multe ori închiriam o cameră în apropiere de clădirea firmei 
supravegheate sau, dacă nu dispuneam de așa ceva, foloseam 
un microbuz care nu bătea la ochi, pe care normal că trebuia să- 
| parchez în fiecare zi în alt loc. 

Ploșnițele pot îi practic ascunse oriunde. Microfoanele sunt 
atât de sensibile, încât funcţionează și acoperite și captează cu 
o surprinzătoare calitate a sunetului chiar discuţii purtate la 
distanțe mai mari faţă de ele. Practic problema nu o constituie 
adăpostirea ploșniţelor, ci alimentarea lor cu curent. Ploșniţele 
alimentate de la baterii sunt mai mari și sunt utilizabile doar o 
perioadă limitată. De aceea ele se instalează de preferință acolo 
unde există curent electric - în corpurile lămpilor, în interiorul 
prizelor, acolo unde există un loc imens, sau clasic în telefoane. 
Oricum acestea sunt și locurile în care un specialist al serviciilor 
secrete le va căuta mai întâi. 

O altă problemă este utilizarea suprafeţelor rezonante. Un 
microfon aflat sub placa unei mese mari ori într-o ușă își 
mărește considerabil eficacitatea. 

A supraveghea și video o încăpere este mai dificil, cel puţin 
pentru cineva care nu are acces la arsenalul unui serviciu 
secret. Pe piaţa liberă se pot cumpăra camere video de toate 
dimensiunile, dar aparatele cu adevărat mici sunt extrem de 
scumpe și totuși nu sunt suficient de mici pentru majoritatea 
scopurilor. O cameră video gândită să supravegheze în secret 


VP - 231 


babysitter-ul să nu bată copilul imediat ce iese din casă este 
inutilizabilă dacă este vorba despre supravegherea unei săli de 
consiliu. 

Aici trebuie să te ajuţi cu un truc: pretextezi înfiinţarea unei 
clinici particulare și comanzi la firmele medicale de specialitate 
instalații pentru endoscopii - este o procedură absolut lipsită de 
suspiciuni. Endoscopul este un instrument destinat cercetării 
optice a interiorului corpului, fie prin utilizarea deschiderilor 
naturale ale corpului, fie procedând la incizii minuscule. Pentru 
spionii industriali au devenit interesante endoscoapele cu fibre 
optice flexibile și cu înalt grad de manevrabilitate, disponibile în 
ultimul timp. Optica lor nu este mai mare decât vârful unui pix 
cu pastă. Ele pot fi montate în rame de uși, panele ale 
plafoanelor, lămpi ori sesizoare de fum și pot spiona printr-o 
crăpătură aflată în rostul dintre podea și perete sau printre 
gratiile unei instalaţii de aerisire. Adevărata cameră video, 
împreună cu emițătorul, se află la capătul celălalt al cablului 
flexibil format din mii de fibre de sticlă extrem de fine, mult mai 
departe de raza de acţiune a detectorilor normali. Ea trebuie 
doar să fie destul de mică pentru a avea loc în ascunzătoarea ei 
și, având în vedere modul cum sunt construite clădirile 
moderne, asta nu mai reprezintă o problemă. 

Dimpotrivă, microfoanele ploșnițelor sunt destul de mici 
pentru a fi insesizabile. În zilele noastre, un diametru de cinci 
milimetri este considerat deja ceva grosolan. În perioada în care 
activam, citisem despre dispozitive de ascultare ce puteau fi 
integrate într-un card-cec și care puteau să intercepteze prin 
pielea portofelului și prin stofa costumului discuţii purtate la 
distanţe de mai mulţi metri. În orice caz, o astfel de tehnologie 
este de domeniul serviciilor secrete, și pentru cineva ca mine, 
care are de-a face numai cu cetățeni normali, naivi, nu este 
necesară. 

O chestiune nu lipsită de importanţă o reprezintă procurarea 
unor astfel de jucării. Pentru majoritatea infractorilor care 
lucrează pe cont propriu, construirea lor le depășește 
capacităţile și trebuie să recunosc că și eu sunt depăşit din 
acest punct de vedere. Nici măcar organizaţiile mari, ca Mafia, 
Yakuza sau Triadele nu dispun de un compartiment de 
dezvoltare tehnică, după câte știu eu. Și nici nu au nevoie de 
așa ceva - minunată este lăcomia - pentru că mai toate astfel 


VP - 232 


de aparate pot fi astăzi cumpărate. În SUA, case de expediţii 
specializate îţi trimit, fără nicio problemă, tot ce îţi dorește 
inima. În Anglia există chiar magazine cu articole de spionaj, în 
care poţi face cumpărături într-un anonimat deplin. Cel puţin 
teoretic. In practică trebuie să pleci de la premisa că în aceste 
stabilimente ești supravegheat exact cu tehnica pe care dorești 
să o cumperi. 

Acest punct de vedere este important, pentru că datorită lui 
știam ce fel de aparatură trebuia să caut. Marile servicii secrete, 
în frunte cu CIA, pot bineînţeles dispune de o tehnică în fața 
căreia eu să nu am nicio șansă. Dar aici n-aveam de-a face cu 
marile servicii. Aveam de-a face cu gangsteri, care făceau 
cumpărăturile în aceleași magazine ca mine. 

Primul aparat pe care l-am despachetat a fost un așa-numit 
sweeper. Semăna puţin cu un detector de mine și chiar 
funcţiona în mod asemănător acestuia numai că nu era pentru 
metale. Un sweeper este destinat localizării semiconductorilor, 
componente indispensabile oricărui gen de emiţător. 

Am început pe coridor. Intr-o cutie aflată în etajera pentru 
pălării a cuierului am găsit o mulţime de scrisori, cărți poștale 
împodobite cu abțibilduri și multe mici cadouri adresate 
Kristinei, fără îndoială primite de la colegii de clasă. Ploșniţe nu 
am găsit. Am continuat în camera de zi tot nimic. La bucătărie 
niciun indiciu. 

Ciudat. Prima mea bănuială era că sweeperul nu funcţiona. 
Din cutia mare am mai scos o altă cutiuţă. „Ascunde asta în 
spatele unei cărți oarecare” - am scris pe clapa cutiei, am scos 
aparatul din ea și i-am întins ambele obiecte lui Hans-Olof. 

El făcu ochii mari, îmi luă pixul și scrise dedesubt: „Asta ce 
este?” 

„O ploșniţă”, am scris eu. O cumpărasem pentru orice 
eventualitate. 

Hans-Olof dădu din cap în semn că a înţeles și își făcu de 
lucru cu ea la o etajeră. Apoi am trecut cu sweeperul de-a lungul 
șirului de cărţi cu excepţia câtorva cărţi de specialitate 
medicale, a unui lexicon în două volume și a unui atlas al lumii, 
erau aproape numai romane polițiste, sute - și am găsit ploșniţa 
din prima. 


VP - 233 


— Remarcabil, am constatat și am împachetat-o la loc. 
Reversul unor indicaţii de montaj oferi loc pentru continuarea în 
scris a conversaţiei noastre. „Se pare că nu te ascultă.” 

„Este posibil?” 

„Totul este posibil.” M-am lăsat în genunchi în faţa unui 
calorifer, ca și cum l-aș fi verificat, dar m-am uitat pe stradă pe 
deasupra lui. Nimic. Totul părea pustiu. Nici urmă de camionetă. 
Am luat pixul. „Asta poate însemna că nu te cred în stare să le 
opui rezistenţă.” 

Mai putea însemna și altceva. Există metode de a asculta ce 
se petrece într-o casă și fără a instala ploșnițe. Există 
microfoane direcționale de o sensibilitate mai mare decât vă 
puteţi imagina, microfoane cu care de la o sută de metri 
distanţă se poate trage cu urechea prin ferestrele închise. Există 
așa-zise microfoane de rezonanţă implantate în pereţi, pe care îi 
folosesc ca suprafețe de rezonanţă. Mai există metode absolut 
fantastice, ca de exemplu îndreptarea oblică asupra ferestrei a 
unei raze laser invizibilă, care se reflectă și se deformează 
eliptic. Această reflectare este recepţionată de un aparat 
special. Dacă cineva poartă o discuţie în această cameră, 
geamul ferestrei va vibra foarte puţin ca urmare a zgomotului, 
vibrația este preluată de raza laser, care va începe să vibreze la 
rândul ei. Folosind secțiunea ei verticală eliptică, receptorul 
poate transforma aceste unde în vibrații ale membranei 
difuzorului. Și astfel se aude ce se discută în spatele acelei 
ferestre. 

Și așa mai departe. Dar acestea sunt metode folosite de 
serviciile secrete. Cu astfel de tehnici CIA ascultă un agent KGB 
sau invers. 

Scriu mai departe: „În perioada de când a fost răpită Kristina 
ai primit vizite? Ţi-a făcut cineva vreun cadou ori a uitat la tine 
cineva un obiect?” 

Erau metode preferate pentru a te pricopsi cu ploșnițe 
introduse în pixuri, calculatoare de buzunar, tablouri, vaze de 
flori și alte obiecte. 

Hans-Olof se gândi și dădu negativ din cap. Ca să fie mai 
sigur, își consultă și calendarul cu întâlniri. „Oricum nu sunt prea 
vizitat”, scrise el pe foaia goală a zilei de astăzi. 

M-am hotărât să merg la sigur. Obicei de om suspicios. Am 
luat aparatul meu și am început verificarea lămpilor, prizelor și a 


VP - 234 


altor locuri din camera de zi. Nimic. Era curat și telefonul. Nimic 
sub masă, nimic în uși, nimic după tablouri. 

Biroul tău - am indicat direcţia de atac. Apoi camera Kristinei. 

Biroul lui Hans-Olof era mai ordonat, mai aranjat - dacă era 
posibil așa ceva - decât mi-l aminteam eu. Omul era un pedant 
cum nu mai văzusem. Cel mai de prisos obiect din toată 
încăperea era coșul de hârtii. Hans-Olof nu arunca nimic. Totul 
era păstrat, dispărea în mape etichetate ingenios. Acel arhivar 
al cărui loc de muncă îl vizitasem într-o noapte ar fi avut de 
învăţat o mulţime de lucruri de la cumnatul meu. 

Și după cum a rezultat, biroul era curat nu numai în ce privea 
praful și teancurile de hârtii. 

În camera Kristinei era durere. Camera unei fete de 
paisprezece ani, aflată de două luni în mâinile unor bărbați, care 
cine știe unde o ţineau închisă și cine știe ce făceau cu ea. Patul 
era făcut, pe birou era curat. Prima încăpere din casă unde nu 
exista o fotografie a Ingăi. Pe pereţi atârnau postere care 
reprezentau tineri cântăreţi pop cu priviri visătoare, pe care eu 
nu îi mai văzusem niciodată, sau cai. Un amestec bizar. 

— În mod normal aici nu este atâta ordine, spuse Hans-Olof. 
Stătea în ușă și mă privea cum verificam totul cu sweeperul și 
șoptea cu o voce frântă: Eu am făcut ordine. Ea este foarte 
dezordonată. De multe ori ne-am certat din cauza asta. Cred că 
ultimul lucru pe care i l-am spus a fost că va trebui să facă în 
cele din urmă ordine în camera ei. Se opri, privi fix cadrul ușii și 
scurmă cu unghia în el. Adăugă: Am strigat la ea. Ultima dată 
când am văzut-o. 

Mi-am dres vocea: 

— Nu folosește la nimic, dacă te chinuiești. 

Ce imprudenţă să vorbim așa, înainte de a fi siguri sută la 
sută că nu există microfoane. 

El încuviință din cap, strânse buzele și continuă să tot dea din 
cap. În sfârșit, se întoarse și cobori scările. 

Am simţit nevoia să mă așez. Privirea mi-a căzut pe o mică 
fotografie înrămată, care atârna deasupra biroului și în care era 
o căsuță din lemn vopsită în roșu sângeriu, aflată într-o grădină 
plină de flori. Aș fi vrut să știu ce fusese în mintea Kristinei când 
înrămase tocmai această fotografie, pe care o atârnase în locul 
unei fotografii a mamei. 

De fapt trebuia să recunosc că n-o cunoșteam deloc. 


VP - 235 


Cunoșteam o fetiță care își pansa păpușile și animalele din 
pluș și cărora le lua temperatura. Cunoșteam o fetiță care se 
căţăra prin pomi și care depășea limita ștrengăriilor făcute în 
grădină. Cunoșteam o fetiță care se temea să adoarmă pe 
întuneric și care avea rău de mașină. Dar oare câte dintre 
acestea se mai regăseau în Kristina cea de paisprezece ani? Din 
fotografiile aflate jos, pe coridor, se vedea că îi crescuse și 
pieptul. Probabil că începuse mai de mult să se fardeze, ca să îi 
înnebunească pe băieţii din clasă. 

Am pus sweeperul din nou în funcţiune și mi-am văzut de 
treabă, deși știam că nici aici nu am să găsesc nimic. 

Era mai mult o acţiune disperată decât una rezonabilă. După 
cum se desfășurau lucrurile, doar o minune îi putea reda 
Kristinei viaţa normală. lar eu nu credeam în minuni. 

Am cercetat toate încăperile casei. Între timp se făcuse 
aproape ora două și afară începuse să se întunece, așa că, fără 
să trezesc suspiciuni, puteam să cobor storurile. Nici urmă de 
microfoane. Nici urmă de camere video. Nimic. Părerea mea 
profesională de care eu ţineam seama era că locuinţa familiei 
Andersson era curată. Era un mister. 

— Este posibil, am formulat eu ultima ipoteză la care m-am 
gândit, ca ei să se mulţumească să-ţi asculte doar telefonul. În 
acest caz, interceptarea se poate face oriunde de-a lungul 
firului. Lucrul acesta nu îl pot stabili fără să trezesc suspiciuni 
cuiva care supraveghează casa. 

Hans-Olof dădu din cap resemnat. 

— Și acum ce vrei să faci? 

M-am dus la cutia mea de carton, din care am scos un 
casetofon și o jucărie electronică. 

— Am să cuplez asta la telefon. Când răpitorii Kristinei vor 
suna, tu doar apeși tasta și convorbirea va fi înregistrată. 

Am pus mâna pe șurubelniţă și am început să scot șuruburile 
carcasei telefonului. 

Hans-Olof mă privea sceptic. 

— Și asta la ce este bună? 

— Dacă cu ajutorul unor mijloace tehnice corespunzătoare 
reduci vocea și amplifici zgomotele de fond, poţi auzi uneori 
ceva interesant. Ceva care ne poate oferi un indiciu asupra 
locului unde se află Kristina. 

— Și tu poţi face asta? 


VP - 236 


— Eu nu pot. Dar cunosc pe cineva care poate. 

— Așa da. 

Hans-Olof păru impresionat. Nu i-am mai oferit informaţia că 
acela care se pricepea la asta dispăruse de parcă îl înghiţise 
pământul. 

În timp ce fixam jucărioara în interiorul telefonului și o 
conectam la casetofon, am început să discutăm despre Sofia 
Hernândez Cruz. Am zis în treacăt că nici acum nu știam sigur 
ce cercetări făcuse aceasta de fapt. 

Mai bine aș fi tacut din gură, pentru că imediat Hans-Olof 
începu să peroreze. Mai întâi îmi descrise structura creierului 
într-o modalitate de parcă avea în faţă pe cineva tocmai apărut 
din junglă. După care băgă de seamă că nu eram complet 
tâmpit și începu să mă toace cu termeni de specialitate ca 
talamus, hipotalamus, amygdala, trecând la fraze conţinând 
numeroase latinisme despre un proces de învăţare ce s-ar 
desfășură pe undeva. 

— Nu există percepții senzoriale neutre, concluzionă el, 
pentru că toate percepțiile trec mai întâi prin amygdala și prin 
talamus, înainte de a fi transmise mai departe. 

— Nu mai spune, am zis eu în timp ce aranjam legăturile 
telefonului în așa fel încât toate apelurile să treacă prin 
interceptorul meu, înainte de a fi transmise la telefon. 

— Se știe de mult, continuă Hans-Olof, că creierul este atât de 
legat de corp, încât nu are sens să tratezi aceste două părți 
separat. Pe de o parte, există sistemul nervos autonom, 
simpatic și parasimpatic, care coordonează funcţii vitale ale 
corpului; și invers, funcțiunea neuronilor se află în acțiune 
reciprocă cu procesele hormonale din corp. Se opri, probabil ca 
să respire, respiraţia nefiind nici ea tocmai neesenţială pentru 
corp. Și apoi conchise: Asta a cercetat Sofia Hernândez. 

— Ce? Hormonii? 

— Nu hormonii în sine, ci modalitatea în care interacționează 
cu sistemul nervos. Până acum se cunoșteau doar legăturile 
supraordonate. De exemplu, când nivelul adrenalinei din sânge 
este mare, devii irascibil și te înfurii ușor. Chestii de genul 
acesta. Dar cum se petrece asta exact, unde intervine 
hormonul, ce face el și așa mai departe nu se știa. 

Se părea că totul trebuia să funcţioneze, deci am început să 
montez la loc carcasa telefonului. 


VP - 237 


— Se spune că cercetările ei ar fi fost contestate. Ce s-a 
întâmplat de fapt? 

— Pentru că ea nu a cercetat modalitatea de funcţionare a 
adrenalinei, spuse Hans-Olof și tuși, ci modalitatea de 
funcţionare a hormonilor sexuali. 

— Sună amuzant, am zis eu și am vâărât șurubelnița în spaţiul 
destinat șuruburilor carcasei. 

— Mai ales în Spania catolică. Acum mai bine de douăzeci de 
ani. A ieșit scandal. 

In timp ce răsuceam șurubelniţa, am întrebat: 

— Și cum să îmi imaginez asta? A organizat orgii, după care 
le-a luat probe de sânge participanţilor? 

Hans-Olof tuși din nou și își frecă bărbia și nasul căutând 
cuvintele. Nu părea prea sigur pe el. 

— Eu cred, spuse el în cele din urmă, că trebuie să-ţi explic 
mai întâi cum se desfășurau cercetările. 

Am fixat ultimul șurub și am pus telefonul la locul lui. Părea în 
ordine. Desigur că trebuia verificat, dar de arătat arăta bine. 

— Sofia Hernândez utiliza PET, aceasta este prescurtarea de 
la Positron Emissions Tomography. Această metodă de 
diagnostic permite măsurători în domeniul milimetric și în 
perioade de timp mai scurte de un minut, ceea ce este foarte 
bine. Dar cere ca craniul persoanei cercetate să rămână fix. 
Persoana cercetată stă pe un scaun, toată aparatura de măsură 
- un aparat colosal - se află în spate, iar capul este fixat ca într- 
o menghină. Nu poate fi mișcat niciun milimetru. 

Încercam să-mi imaginez situaţia. Din nu știu ce motiv gândul 
mă duse la frizerul închisorii; cu siguranţă că i-ar fi făcut plăcere 
să aibă un asemenea obiect. Se enerva teribil de fiecare dată 
când capul cuiva se mișca într-un moment nepotrivit. 

— OK, și pe urmă? 

— În mod normal, la asemenea teste, în fața persoanei 
respective este poziţionat un ecran pe care apar, de exemplu, 
cuvinte ce trebuie reţinute. In timp ce omul face acest lucru, îi 
sunt măsurate activităţile din creier. Acest lucru s-a mai făcut 
deseori, și oficial setul de teste realizate de Sofia Hernândez era 
o completare la un șir de prelegeri. De fapt ea construise o 
instalație de măsură care nu înregistra procesele din creierul 
mare, ci procesele de profunzime din creierul mic, din talamus, 
din amygdala. 


VP - 238 


— Nu mi se pare condamnabil. 

— Măsurătorile care o interesau le făcea atunci când aranja 
așa-zisele sonde pe capul persoanei testate. Hans-Olof își 
frământa mâinile. Se părea că se simţea penibil. Trebuie să știi 
că ea era singură cu fiecare student. Astfel de măsurători au loc 
în spaţii aflate la subsol, izolate de orice factori perturbatori. 
Studentul stă pe scaun, cu capul bine fixat, în așa fel încât nu 
prea poate să aleagă încotro privește. Așa cum am spus, în fața 
lui se află ecranul pe care apar combinaţiile de litere. Se dă 
drumul la test, dar după câteva minute Sofia Hernândez spune 
că este ceva în neregulă și că trebuie să așeze din nou sondele. 
Vine din spatele mașinăriei ca să facă acest lucru, timp în care 
se apleacă deasupra studentului în așa fel încât el în mod 
obligatoriu privește în decolteul halatului. 

Se opri. 

— Și? 

— Ea nu purta nimic pe dedesubt. 

ÎI priveam fix pe Hans-Olof, așteptând să spună că făcuse o 
glumă, dar părea că vorbise serios. 

— Nu poate fi adevărat, am zis. 

Ridică din umeri. 

— Lângă capul studentului era montată o cameră video 
minusculă și un monitor. Ea putea să vadă cu precizie ce se afla 
în câmpul lui vizual și își putea coordona mișcările. 

Am scuturat capul. 

— Și pentru așa ceva se primește premiul Nobel? 

— Rezultatele au fost fenomenale. Există înregistrări video în 
care se poate urmări simultan ce se petrece în laborator și 
activitatea din talamus. Se mai poate vedea bine cum în 
momentul în care ea se apleacă asupra studentului au loc 
procese chimice, cum sistemul hormonal și sistemul nervos se 
excită reciproc. 

Am izbucnit în râs fără să vreau. 

— Da, asta o cred pe necontrolate. Dar ce a făcut cu 
studentele? 

Nimic. A făcut teste numai pe studenți. 

— Dar ăștia trebuie să fi fost entuziasmați. 

Hans-Olof își frecă bărbia. 

— Mda... dacă o iei așa. Deoarece testul era ilustrativ numai 
dacă se baza pe surpriză, ea i-a ales în mod deosebit pe acei 


VP - 239 


studenţi în care credea ea că putea avea încredere, sperând că 
aceștia nu vor da fuga imediat să povestească. Totul a fost în 
regulă cu treizeci și șase dintre ei, dar cel de al treizeci și 
șaptelea s-a dus la rector și la presă și a ieșit un scandal perfect. 
Sofia Hernândez Cruz a fost concediată. 

— Şi s-a dus în Elveţia. 

— Nu direct. Probabil că nu a fost o perioadă ușoară pentru 
ea. 

Încercam să îmi imaginez totul. 

— Nu pot să cred că treizeci și șapte de teste obscene sunt 
suficiente pentru a fi nominalizat la un premiu Nobel. 

Hans-Olof făcu un semn cu mâna și zise: 

— Experimentul ei a fost bineînțeles repetat: de multe alte 
institute de cercetări din SUA, din Japonia, din Europa... Nu cu 
modul ei de a-și folosi trupul. De cele mai multe ori persoanele 
testate erau surprinse prin expunerea unor imagini erotice, dar 
rezultatele au fost totuși comparabile. Mulțumită experienţelor 
lui Hernândez Cruz, interacțiunea dintre sistemul hormonal și 
sistemul neuronal este astăzi amplu clarificară. 

Am dat din cap și mi-am luat uneltele. 

— Este ceva deplasat, dacă vrei să știi părerea mea. 

Nu reușeam să scap de aceste imagini. O savantă în halat alb 
- cu nimic altceva dedesubt - care se apleca asupra unui tânăr 
spaniol înfierbântat... Trebuie să recunosc că imaginea declanșa 
și în mine niște procese frumușele. Ceea ce i-aș fi putut spune și 
fără să mai fie necesare tot felul de aparate de măsură. 

Mi-a venit o idee: 

— Prescurtarea JAS îți spune ceva? Adică sindromul agresiv 
juvenil? 

Hans-Olof clipi iritat și căută prin memorie. 

— Imi este vag cunoscută, dar ca să fiu sincer, astăzi există 
atât de multe sindroame - fiecare descoperă câte unul... Dar ce- 
i cu asta? 

— Am găsit la Rutlipharm câteva articole despre el. Se pare 
că îi cam interesează. 

— Hmm... Evident termenul nu îi spunea nimic. Sună mai 
curând pediatric, eventual legat de psihofarmacologie. Nu pot 
spune mare lucru, nu este de domeniul meu. 

— Cum așa? Ești doar farmacolog, nu? 

El tuși. 


VP - 240 


— Da, dar astăzi farmacologia este un domeniu vast. Eu 
lucrez de cinci ani în ramura apariţiei și transmiterii durerii. Și a 
medicaţiei corespunzătoare. Astfel se pierde contactul cu 
evoluţiile din alte ramuri. Se mai gândi, dar în final clătină capul 
cu hotărâre: Nu, nu îmi spune nimic. 

— Nu a fost decât o simplă întrebare. Am arătat către telefon: 
Trebuie să îl încercăm. Dar nu prea văd cum. Cred că nu este 
recomandabil să sunăm de pe telefonul mobil. 

Hans-Olof rămăsese cu ochii pe aparatul telefonic. 

— Ah, da. 

Evident că nu putea oferi o soluție. 

— Am să dau telefon de la o cabină telefonică, am spus în 
final. l-am explicat ce trebuia să facă atunci când suna telefonul. 
Totul era să apese pe un buton. După aceea am să te sun pe 
telefonul mobil, ca să îmi spui dacă a funcționat. 

Hans-Olof confirmă descurajat. Nu prea îi convenea că îl 
readusesem la realitate din sfera activității științifice. 

— Ce intenţionezi să faci acum? vru el să știe. 

— Cercetare fundamentală. Incă nu înţeleg de ce avea atât de 
mult nevoie Riutlipharm de acest premiu Nobel. În ce privește 
iscusita teorie a prietenului tău Bosse Nordin, cum că ar vrea să 
evite cu premiul Nobel o preluare - este o prostie. Pălăvrăgeală 
de jucător amator la bursă. Chestiunea este gândită de prea 
mult timp. Dacă îi ameninţă o preluare, ar fi o problemă de zile, 
cel mult de săptămâni. In afară de asta, după toate datele 
văzute de mine până acum, Rutlipharm stă foarte bine. Nu, în 
spatele acestor lucruri se află altceva decât ceea ce bănuim noi. 

Hans-Olof mă privi nesigur. 

— Dacă vrei să te duci la Basel, ca să arunci o privire și 
asupra centralei... îţi dau banii de avion. 

Nu era o idee chiar așa de proastă. Era o idee la care trebuia 
să mă fi gândit eu însumi. 

— Nu banii sunt problema, am spus încet. Nu mai fusesem 
acolo de cel puţin doisprezece ani. Dar ai dreptate. Poate că 
acolo voi găsi răspunsurile. 

Un ocol prin Elveţia pentru a găsi o fată răpită în Suedia? 
Posibil și asta. 

— Nu trebuie să suporţi tu toate cheltuielile, spuse Hans-Olof. 
Aproape că cerșea. In definitiv Kristina este fiica mea. 

L-am măsurat cu privirea. 


VP - 241 


— Poate că am să revin la oferta ta. Am împachetat totul în 
cutia mea cea mare. Dar mai întâi trebuie să rezolv câteva 
lucruri. 

De exemplu, să decodific conţinutul dischetei. Nu-mi era clar 
cum aș putea s-o fac fără Dimitri, dar nu putea fi el singurul 
hacker din Suedia. 

— Nu mai avem mult timp. Vocea lui Hans-Olof tremura: Nu 
mai mult de o săptămână. 

— Știu. 

e 

Era puțin înainte de ora trei când am părăsit casa. Deasupra 
mea atârna cerul întunecat al nopţii, iar iluminatul stradal scălda 
totul într-o lumină gălbuie. Ninsoarea încetase, dar sufla un vânt 
rece, tăios. 

Când Hans-Olof închise ușa după mine, am avut senzaţia greu 
de descris că era bucuros că scăpase de mine. De parcă 
ameninţarea eram eu, și nu răpitorii Kristinei. Incepea să-și 
piardă simţul realităţii. Deși nu-l puteam suferi, va trebui să fiu 
atent cu el. Cumva. Altfel se putea că, și dacă avea loc minunea 
de a o găsi și a o elibera pe Kristina, aceasta să nu mai aibă un 
tată la care să se întoarcă. 

Când am urcat în mașină, eram mort de oboseală. 


VP - 242 


e Capitolul 33 


L-am sunat pe Hans-Olof de la prima cabină telefonică, pentru 
a-mi verifica instalaţia. 

— Alo, am mormăit eu pentru eventualii trăgători cu urechea, 
sunt tot Johannson, tehnicianul de adineauri. Am uitat ceva, 
poate vă puteţi uita... La aparatul pe care vi l-am adus trebuie 
să fie apăsate o tastă albă și una roșie. Puteţi să aruncaţi o 
privire asupra lui? 

Era vorba despre casetofon. Nu mă îndoiam că Hans-Olof 
intra în joc, dar era destul de inteligent ca să înţeleagă la ce mă 
refeream? 

Era. 

— Da, răspunse el fără să șovăie, ambele sunt apăsate. 

— Acum ar trebui să se aprindă o lumină verde, am continuat 
eu. 

— S-a aprins. 

— Bine. Atunci să sperăm că totul este în ordine. La revedere. 

Am pus telefonul în furcă, am scos telefonul mobil și am sunat 
pentru a auzi înregistrarea convorbirii noastre. Totul funcţionase 
bine. 

— Anunţă-mă imediat ce ei te vor mai suna, da? 

Hans-Olof promise că așa va face. 

Am mai rămas în cabina telefonică gândindu-mă, în timp ce 
frigul mă cuprindea începând cu picioarele. Era bună ideea cu 
Basel? Aș fi avut nevoie pentru asta de cel puţin trei zile. Zborul 
până acolo, cercetarea zonei, asigurarea retragerii și așa mai 
departe. Riscant. Extrem de riscant. Nu voi putea să iau cu mine 
în avion toate dotările de care aveam nevoie. Va trebui să 
procur multe de la faţa locului și aveam în faţă sfârșitul de 
săptămână. Și chiar dacă descopeream ceva, era departe de 
Suedia. 

Totul trebuia să fie bine gândit. Am introdus cartela telefonică 
în aparat și am sunat la aeroport. De la o femeie nervoasă am 
aflat care erau următoarele zboruri către Basel începând de 
mâine, vineri, 5 decembrie. 


VP - 243 


Am părăsit cabina cu bilețelul în mână, m-am întors la mașină 
și mi-a trebuit mult timp ca să îmi dau seama că clădirea lungă, 
din cărămidă galbenă, la care priveam, era școala Bergstrom, la 
care învăţa Kristina. Undeva, pe porțiunea dintre clădirea severă 
și casa aflată la mai puţin de opt sute de metri, ea fusese 
urmărită și târâtă într-o mașină, la lumina zilei, fără ca cineva să 
fi observat ceva. 

Se prea poate ca cineva să fi observat totuși ceva, dar să nu îi 
păsat. 

Unele ferestre erau luminate, copiii își vedeau de treabă 
zeloși. Ciudat, când cineva privește de afară o școală, i se pare 
că toţi sunt foarte interesaţi de ceea ce spune profesorul. 

Am aruncat o privire cercetătoare în buzunarul de la spate al 
genţii mele cu scule. Tot ce îmi trebuia se afla acolo. 

Îmi convenea faptul că în timp ce mă îndreptam spre școală a 
sunat clopoțelul și grupuri de copii se scurgeau către mine. Am 
întrebat de clasa a opta A, și o hoașcă cu mutră șireată mă 
lămuri: 

— Aceea. Este diriginta clasei. 

„Aceea” era o femeie tânără, subţire, cu bucle castanii, care 
nu numai că nu semăna deloc cu o suedeză, dar părea și teribil 
de naivă. 

— Da, vă rog? întrebă ea când m-am adresat ei, privindu-mă 
cu ochii larg deschiși, care totuși nu păreau să înțeleagă multe 
din viaţa reală. 

Am întrebat-o dacă am putea vorbi un moment și am 
adăugat: 

— Între patru ochi. 

— Da, desigur, ciripi ea veselă. Scoase cheia cu care tocmai 
încuiase clasa. Aţi nimerit bine, tocmai am terminat orele. Așa 
că avem la dispoziţie tot timpul. Vreţi să intrăm? 

Am asigurat-o că îmi convine orice loc în care putem discuta 
nederanjaţi. Descuie din nou clasa, aplecându-se, așa că am 
putut să îi admir fundul. Era un fund tare, care aducea cu un 
măr îmbrăcat în niște pantaloni strâmți. Pentru un moment m- 
am imaginat apucându-l cu ambele mâini, gol... Fără îndoială că 
măsurătorul pozitronic al Sofiei Hernândez Cruz ar fi detectat în 
acest moment procese foarte interesante în creierul meu. 

În clasă mirosea a praf, cretă și încă ceva ce putea fi parfum 
sau transpiraţie, un iz ciudat care îmi trezea amintiri. Mesele 


VP - 244 


erau aranjate pentru grupe de câte patru, și noi am luat loc la 
una dintre ele. Pe vremuri mai stătusem la astfel de mese, pe 
astfel de scaune, dar mi se păruseră mai mari. 

— Ei, despre ce este vorba? întrebă ea cu un zâmbet de parcă 
pe lume nu ar exista și răul. Incerc să îmi amintesc numele 
dumneavoastră, dar nu reușesc. Nu ați participat niciodată la o 
ședință cu părinții, așa este? 

— Nu, am spus și am scos legitimaţia plastifiată pe care o 
luasem din trusa cu scule. Nu mă cunoașteţi. Numele meu este 
Gunnar Nilsson. _ 

— Nilsson? Dar nu sunteţi tatăl lui Lars. II cunosc pe acesta. 

Am împins spre ea legitimatia, pe masă. 

— Nu vă speriaţi, am spus cu cel mai perfect ton de 
conspirator. Este legitimaţia mea. Sunt detectiv particular. Tatăl 
Kristinei Andersson m-a angajat să îi caut fiica. 

— Detectiv particular? 

Ochii ei mari se măriră și mai mult când luă 
legitimaţia. Și mai avea și niște sâni respectabili. 

— Da. Există cu adevărat această profesie. 

Puteam afirma cele de mai sus chiar convingător. Așa, ca și 
cum aș fi un detectiv particular veritabil, plictisit demult de 
reacția oamenilor în această situaţie. 

Dar nici eu însumi nu sunt sigur dacă există cu adevărat 
detectivi particulari, excepţie făcând cei din romanele și filmele 
polițiste. Eu personal n-am întâlnit niciunul. La drept vorbind nici 
legitimaţia mea nu era autentică. Ca toate documentele false 
folosite de mine, și aceasta provenea de la o firmă thailandeză 
care fabrică documente false absolut legale și care le trimite 
oriunde în lume contra unei taxe minore - documente personale 
din state inexistente, diplome profesionale și așa mai departe. 
Dintre cele mai convenabile oferte făceau parte legitimaţiile de 
ziarist, detectiv particular sau agent secret. Și arată într-adevăr 
impresionant. 

Îmi restitui legitimaţia și era evident că acum mă privea cu 
alți ochi. Este un fenomen pe care l-am observat deseori când 
am folosit astfel de legitimaţii. Îţi poate fi de un enorm folos 
dacă procedezi cum trebuie. 

— Să o căutaţi pe Kristina? repetă ea. Nu înţeleg. Nouă ni s-a 
spus că Kristina are cancer și este în spital. De peste opt 
săptămâni. 


A 


n mână 


VP - 245 


Am luat o mină serioasă. 

— Nu este așa. De fapt ea a dispărut, și credem că nu este 
singură. 

Pentru prima dată de când eram împreună, nu minţisem. 

Își duse mâna la gură. Ochii îi erau cu adevărat incredibili. 
Uriași, strălucitori, de un brun adânc, precum palisandrul 
lustruit. Trase de mai multe ori aer în piept în spatele mâinii, 
înainte de a putea să spună ceva: 

— A dispărut? Kristina? Doamne-Dumnezeule! Ce bine! Adică 
vreau să spun că tatăl ei este îngrijorat, dar este totuși mai bine 
decât bolnavă de cancer. La o fată atât de tânără, Doamne... 

Țineam legitimaţia în mână jucându-mă cu ea. Un tertip 
verificat. 

— Fără îndoială, am spus. Dar tatăl ei nu a mai auzit nimic de 
ea de mult timp. Îi este frică să nu i se fi întâmplat ceva. 

Ea dădu din cap energic. 

— Înţeleg. Da, cred că eu aș muri de frică... O clipă privi cu 
ochi sticloși în față, fiind cu gândul în altă parte. Apoi scutură 
involuntar capul și zise: Dar pentru ce ne-a spus că Kristina este 
pe moarte? Cum poţi face așa ceva? A fost un șoc groaznic 
pentru noi toţi. 

Am confirmat plin de înţelegere. 

— Pentru că, fără nicio îndoială, nu s-a gândit bine când a 
spus asta. Și eu i-am zis același lucru. Dar vedeți 
dumneavoastră, nu voia cu niciun chip scandal. Fiica unică fuge 
probabil cu cineva... în situaţia lui... medicilor asemenea 
motivații le sunt mai la îndemână. 

Ea dădu gânditoare din cap, fără să fie pe deplin convinsă, 
însă cu gândul tot aiurea. Am remarcat că urmărea cu privirea 
legitimaţia pe care o vânturam cu mâna, și brusc îmi veni ideea 
că poate ar trebui să încerc să mă culc cu ea. Nu era neapărat 
tipul meu de femeie, dar foarte sexy în felul ei. Dacă era doar pe 
jumătate atât naivă pe cât lăsa impresia, nu ar fi prea greu. lar 
mie mi-ar face garantat bine. 

— A fugit? repetă ea pierdută în gânduri. Kristina? Este 
cumva... Mă privi cercetător și continuă: Cred că știți de mama 
ei, nu? 

Eram surprins. 

— Nu, ce anume? 

Mă interesa ce știa. Și încă cum... 


VP - 246 


Se lăsă puţin pe speteaza scaunului, scoțându-și mai bine în 
evidență sânii. Nu purta sutien, lucrul acesta se vedea foarte 
clar sub materialul din care era confecționat puloverul. lar 
sfârcurile aveau mărimea unui bănut. 

— Cred că știți că ea a murit, nu? Acum cinci ani, cred. Un 
accident de mașină. 

Am confirmat. 

— Dar fată fiind, și mama Kristinei a fugit, relată ea cu un 
entuziasm nerod. A fugit împreună cu fratele ei din orfelinatul 
unde crescuseră împreună. Avea aceeași vârstă pe care o are 
acum Kristina. Ciudat, nu credeţi? 

— Credeţi că este ceva genetic? ` 

— Nu știu dacă așa ceva poate fi genetic. Işi dădu de o parte 
o buclă ce îi căzuse pe față; dădea impresia că găsea totul 
distractiv. Continuă: Dacă da, nu o văd bine. Pentru că, din ce 
mi-a povestit Kristina, cei doi nu s-au mai întors la orfelinat. 
Închipuiţi-vă că până la maturitate s-au descurcat singuri. 

Fără nicio îndoială că puteam să îmi închipui asta mai bine 
decât ea. Era timpul să revenim la problema noastră. 

— Interesant, dar cred că acest caz este total diferit. Ceea ce 
aș vrea să știu este dacă nu cumva v-a atras atenţia ceva în 
zilele dinaintea dispariţiei Kristinei. Dacă ea nu s-a purtat cumva 
neobișnuit. Dacă a vorbit cu cineva străin. Dacă nu a așteptat-o 
vreun bărbat. 

— Un bărbat? Era mirată. Credeţi că Kristina ar fi putut să 
fugă cu un bărbat mai în vârstă? 

— Încă mai investigăm, așa că pot spune doar că avem 
motive să credem asta, am zis. Imi pare rău că trebuie să o 
formulez astfel. 

Brusc totul îmi păru lipsit de sens. La cât părea de aeriană, cu 
siguranţă că nu observase nimic ce m-ar fi putut ajuta. 

Ar trebui într-adevăr să mă culc cu ea. l-ar mai stimula simțul 
realităţii - m-am gândit eu. 

În acel moment se auzi un zgomot la ușă, și un bărbat cu ten 
măsliniu și cu o mătură în mână băgă capul înăuntru. 

— Încă nu aţi plecat? întrebă el cu un accent gutural. 

Diriginta Kristinei tresări. 

— Cum? Oh, da, da. Așteptaţi un moment... Se întoarse către 
mine: Domnule Nilsson, nu știu cum vă simţiţi dumneavoastră, 
dar ca să fiu sinceră, mie îmi este cam foame. lar acasă am 


VP - 247 


prăjiturele proaspete. Nu vreţi să veniţi la o cafea cu mine? 
Locuiesc peste drum, în blocul de la intersecţie. La nici cinci 
minute. Este foarte practic dimineața, adăugă ea chicotind. 

O priveam înmărmurit. Acei neuroni care aparțin evolutiv mai 
curând părților mai în vârstă ale creierului meu i-ar fi formulat 
un raspuns care ar fi sunat cam așa: „Da, genial, și acolo ţi-o 
pun, vrei, nu vrei”. Totuși, neuronii encefalului meu erau 
calibraţi în anii sărăcăcioși ai socializării după regulile societății 
umane, crescuți în necesitatea făţărniciei conștiente, iar votul 
lor avea prioritate. De aceea reacția mea s-a materializat doar 
într-un gest afirmativ și în răspunsul: 

— Da, de ce nu? Cu plăcere. 

In timp ce ne ridicam, am găsit că totul mergea super. 

(J 

Pe drum către blocurile din apropiere i-am aflat numele: 

— Birgitta Nykvist. Sunt diriginta clasei a opta A și predau 
matematica. Acum câteva săptămâni a trebuit să preiau și 
suedeza, pentru că o colegă a intrat în concediu maternal, îi 
dădea ea înainte, în timp ce urcam strada în pantă ușoară. Chiar 
sunt supărată pe ea, credeţi-mă. Știţi ce a făcut? A lăsat 
necorectate teancuri de compuneri. Uneori vechi de luni de zile, 
la toate clasele pe care le avea. Asta înseamnă că eu trebuie să 
corectez compuneri de peste două luni în urmă, imaginaţi-vă. 
Habar n-am când voi putea să fac asta. 

Am scos un mormăit care nu însemna nimic. Grijile unei 
existenţe lipsite de pericole. Mi-ar fi plăcut și mie luxul de a-mi 
bate capul cu asemenea nimicuri. 

Erau două blocuri de un verde-oliv, situate pe dealul din faţa 
școlii, de câte șase etaje, împrejmuite cu pini subțiri. Birgitta 
locuia la ultimul etaj, și nu exista lift. 

— Gata, am ajuns, anunţă ea când am ajuns sus, în timp ce 
descuia ușa locuinţei. 

Spre deosebire de mine, ea nici măcar nu respira mai greu. 
Cu un gest făcut, se pare, din obișnuinţă, își scoase telefonul 
mobil din buzunarul scurtei, îl închise și îl puse într-un 
încărcător, pe o comodă aflată lângă intrare. 

Bună idee! Am băgat mâna în buzunar și mi-am închis și eu 
telefonul. La ce baftă aveam, m-aș fi trezit că suna Hans-Olof 
exact în momentul în care îi băgăm femeii mâna în chiloței. 


VP - 248 


Locuinţa era mică și emana atmosfera unei camere de 
adolescente. Fiecare perete era vopsit într-o altă nuanţă 
pastelată, totul era peste măsură de romantic, îngrijit și curat. 
Evident că avea mai mult decât suficient timp ca să înrămeze 
fotografii făcute în excursii școlare, pe care să le atârne pe 
pereţi. Mai erau un raft îngust cu cărţi și câteva clasoare cu 
documente lângă un mic birou, acoperit aproape în totalitate cu 
vaze de lut strâmbe și prost lăcuite, pline de creioane și pixuri. 
Pe restul rafturilor își dăduseră întâlnire ursuleţi și alte 
animăluţe de pluș, jucării. 

Un scurt tur prin hol și camera de zi. O ușă din sticlă trăda în 
spatele ei baia, iar ușa ce rămăsese închisă dădea în dormitor. 
Bine de știut. De la fereastra bucătăriei se vedea școala, firește 
printre o mulţime de steluțe și alte podoabe de Crăciun lipite pe 
geam. 

Îmi arătă un loc la măsuţa din dreptul ferestrei și puse de 
cafea. 

— Doriţi și zahăr? întrebă și, când eu am confirmat, aduse un 
hipopotam liliachiu din ceramică, cu o gaură în spinare, plin cu 
zahăr brun. Ei, da, el mai lipsea. 

Pe o farfurie erau o mulţime de bucăţi de turtă dulce maronie, 
fină, aspectuoase și mirosind îmbietor. 

— Din păcate /ussekatter” nu am preparat, zise ea în timp ce 
mă dota cu farfurioare, ceșcuţe și furculițe pentru prăjituri. 

— Nu face nimic, oricum nu mă omor după stafide. 

Am remarcat că îmi era foame. Evident că îi era și ei foame, 
căci deja ronţăia prima bucăţică de turtă dulce în vreme ce era 
preocupată de cafea. Filtrul părea că lăsa să treacă atomii de 
cafea unul câte unul. 

— Am impresia că vă înțelegeţi bine cu Kristina, am spus 
pentru ca discuţia să depășească nivelul de cafea. 

— Lapte? Zahăr? Arătă către filtrul de cafea. Da, cred că da, 
am o legătură bună cu ea. De aceea m-a și afectat așa tare 
povestea cu boala ei. Am avut coșmaruri. O să am ceva de 
discutat cu tatăl ei, când am să îl văd data viitoare... 

Am tușit. 

— Mi se pare oportun să mai păstraţi un timp acest secret. 
Poate o săptămână, am spus cât puteam de serios și insistent. 
Pentru siguranţa Kristinei. 


3 Prăjitură tradiţională suedeză, făcută cu șofran și stafide. (n.red.). 
VP - 249 


Mă privi încruntată și mai turnă câteva picături de apă 
fierbinte. 

— Nu înţeleg. Ce are a face asta cu siguranţa Kristinei? 

— Veţi înţelege mai târziu, am insistat. 

Nici mie nu-mi trecea prin cap o explicaţie plauzibilă, așa că 
trebuia să o ţin așa în continuare. Să creadă că știu mai multe 
decât îi spuneam. 

Un moment domni tăcerea. Pentru a câștiga, trebuia uneori s- 
o lași să își facă efectul. 

— Bine, spuse ea în cele din urmă, ridicând din umeri și se 
întoarse. Treacă de la mine. 

Îi urmăream cu privirea spatele în timp ce își făcea de lucru 
cu apa și cu filtrul de cafea. Arăta într-adevăr bine. Mică, dar 
suplă. Cam subţirică. Un trup care se putea încolăci cu forţă... 
Am constatat că la acest gând chilotul mi se ridică. În orice caz, 
sistemul meu hormonal era turat din plin și era clar că 
interacționa cu sistemul neuronic, ceea ce ar fi bucurat-o pe 
Sofia Hernândez Cruz. 

— Rămăsesem la Kristina, am încercat eu să îmi adun 
gândurile. 

Birgitta Nykvist scoase filtrul și turnă cafeaua. 

— Corect, spuse ea. Păi, ce să spun? Imi face plăcere să 
vorbesc cu ea. Este o fată sociabilă. Foarte matură pentru vârsta 
ei. Neobișnuit. 

— Știţi ceva mai multe despre moartea mamei ei? 

Aduse ceștile pline cu cafea. 

— A fost o poveste teribilă. Un accident de mașină. Un camion 
pierduse ulei într-o curbă. Șoseaua devenise alunecoasă, și era 
noapte. Mi-a părut foarte rău pentru familie. O cunoșteam pe 
mama Kristinei. 

— Trebuie să fi fost o lovitură puternică pentru Kristina. 

Se așeză în faţa mea și începu gânditoare să amestece puţin 
lapte în cafeaua ei. 

— Da. Pe atunci aveam sarcina de a mă ocupa de rezolvarea 
problemelor intervenite între elevi și școală, deci într-o măsură 
răspundeam oficial pentru nevoile elevilor. Kristina și cu mine 
am discutat mult atunci. A fost deseori și acasă la mine. 

Am ridicat involuntar din sprâncene și m-am uitat în jur. 

— Aici? 


VP - 250 


Dădu negativ din cap și pe figură îi apăru un zâmbet 
melancolic. 

— Nu, nu aici. Pe vremea aceea locuiam... în altă parte. 

Era ceva special în modul în care spusese asta. Ca și cum 
atinsesem un subiect pe care dorea să îl ocolească. Mi-am 
propus să revin la subiect cu o altă ocazie. 

— Ce impresie v-a lăsat? A trecut peste acel moment? 

— Cred că da. Kristina dispune de o forţă interioară demnă de 
admirat. Foarte, foarte surprinzător. Cred că i-o datorează 
mamei. Nimeni nu îi va putea lua această forţă și inflexibilitate 
interioară. 

Mi-am înfipt dinţii în turta dulce, pentru a nu urla. Femeia asta 
nu avea habar de viaţă și de ceea ce se putea întâmpla. Nu 
exista nimic pe care cineva să nu-l poată lua altcuiva. Nimic. 

Să înghit. Să respir adânc. Nu o făcea din răutate. Era doar 
naivă, asta era tot. Am întrebat: 

— Dacă spuneţi că o cunoșteați bine pe mama ei, ce fel de 
om era ea? 

Cumpăni cu ceașca ridicată. Mă gândeam la Inga, la cum 
rătăcisem zile întregi prin pădure, flămânzi și murdari, dar de 
neclintit în hotărârea noastră de a nu ne lăsa prinși, de anu ne 
mai întoarce niciodată. Și reușiserăm. Nu ne mai întorseserăm. 
După ce ni se terminaseră proviziile, trăisem cu apa pârâurilor 
din pădure, cu boabe din pădure, cu ce găseam prin coșurile de 
gunoaie ale parcărilor, dar nu ne întorsesem. 

Ce putea să știe o femeie, pentru care imaginea nenorocirii 
erau câteva teancuri de caiete pe care trebuia să le corecteze în 
plus despre astfel de drame ale vieţii? Nimic. 

— Hm... Birgitta sorbi din cafea. Dacă ar trebui să concentrez 
totul într-o frază, aș spune că era fericită. O femeie foarte 
fericită. Cumva... eliberată. Este greu de descris. Mulțumită de 
viaţă - cred că s-ar potrivi cel mai bine. 

Uluitor. Da, așa fusese în final Inga. Și mă pusese în fața unui 
mister, pe care nu îl putusem dezlega nici în ziua de astăzi. Mi- 
am dres glasul: 

— Și tatăl Kristinei? ÎI cunoașteţi și pe el? 

— Da, desigur. Venea deseori la întâlnirile cu părinţii și înainte 
de moartea soţiei lui. 

— El cum este? 

Era interesant ce va răspunde. 


VP - 251 


— Puțin cam ciudat, ca să fiu cinstită. Desigur știți că este 
profesor la Institutul Karolinska? 

Am confirmat. 

Ea ridică mâinile. 

— Da, deseori este așa cum sunt profesorii. Nu întotdeauna la 
obiect. Cam pierdut în gânduri. Și puţin cam crispat, aș zice. 
Foarte... - căută cuvântul potrivit -... încăpățânat. lar moartea 
soţiei l-a marcat foarte mult. Cu siguranţă că ea a fost un 
element vital în existenţa lui. De atunci s-a schimbat foarte mult 
și cu siguranţă că încă nu și-a revenit. Nici nu dă impresia că s- 
ar gândi să se recăsătorească sau măcar să facă noi cunoștințe. 

— Faţă de fiica sa cum se comportă? 

— Este sever. Ea mai luă o bucată de turtă și îmi oferi și mie 
una. Mult prea sever, dacă vreţi să știți părerea mea. De 
exemplu, îi interzice orice prietenie cu băieţii. Cred că în ziua de 
astăzi este o concepţie învechită. Odată a venit acasă cu un 
băiat, o chestie absolut nevinovată, era un coleg de clasă. Avea 
zece ani și voia să îi pună muzică... Dar tatăl ei și-a ieșit din fire. 
A făcut un tămbălău uriaș, și de atunci Kristina a ascuns de el 
toate prieteniile cu băieţii. Făcu o grimasă și continuă: Ceea ce 
nu a fost deloc greu. 

Am ciulit urechile. Să reprezinte cumva asta o urmă posibilă? 

— Din ce știți dumneavoastră, în ultimul timp a existat cineva 
care să poată fi denumit prieten apropiat? 

Dădu negativ din cap. 

— Nu, din ceea ce știu eu. Eu cred că din punctul ăsta de 
vedere Kristina este mai curând rezervată. Mi s-a părut 
întotdeauna complet insensibilă la presiunea cu care se 
confruntă fetele de vârsta ei. Știţi, acea presiune de grup, dea 
cunoaște anumite experiențe. De exemplu, ca la o anume 
vârstă să fi sărutat un băiat. Ea a ignorat mereu treburile astea. 

Își umezi buzele, o priveliște care asupra mea acţionă ca un 
șoc electric. Fir-ar să fie, mă simţeam ca o încărcătură explozivă 
gata în orice moment să se declanșeze. Femeia aceasta stătea 
la niciun metru de mine și nu bănuia că părți importante ale 
capacităţilor mele de gândire erau mobilizate numai și numai 
asupra imaginii virtuale a momentului în care urma să-i sfâșii 
îmbrăcămintea de pe ea. 

Trebuia să plec. Să obţin informaţiile pe care le mai doream, 
să închei discuţia. Altfel nu mai garantam pentru nimic. 


VP - 252 


— Ea trăiește doar cu tatăl ei, am încercat să reînnod discuţia. 
Să privesc doar ceașca cu cafea. Farfuria cu turtă. Faţa de 
masă. Am continuat: Se descurcă? Dumneavoastră ce impresie 
aveți? 

— In măsura în care știu, amândoi se descurcă. Ea îl respectă, 
dar își trăiește viața ei, iar el își trăiește viaţa lui. Cred că între ei 
nu este prea multă căldură. Poate să fi fost înainte de moartea 
mamei ei. Atunci și tatăl ei era mai sociabil. 

Se sprijini de speteaza scaunului, își aranjă părul cu ambele 
mâini și rămase cu ele la ceafă. li scotea sânii și mai mult în 
evidență, o poziţie pentru care femeile ar trebui să posede 
permis de port-armă. 

Oare femeia asta știa ce făcea de fapt? Putea fi cineva atât de 
dus cu pluta? Simţeam cum mi se usca gura, am luat ceașca cu 
cafea și am încercat să îmi dezlipesc privirea de la cei doi sâni 
care se profilau extrem de bine prin materialul subţire al 
puloverului ei bleu, pe care sfârcurile amenințau să-l străpungă. 

— Sociabil?! am exclamat răgușit, numai ca să spun și eu 
ceva. 

Reprezentam un pericol pentru această femeie. Trebuia să o 
protejez de mine, de această alianţă dintre hormoni și neuroni 
care în orice moment mă putea face să îmi pierd capul. 

— Tatăl Kristinei a luat parte la toate sărbătorile școlare, ceea 
ce nu s-ar putea spune despre toţi taţii. Odată a scris chiar o 
scenetă, imaginaţi-vă făcând asta un profesor-medic! Și pot să 
spun că a ieșit bine. Chiar dacă, după gustul meu, a fost ceva 
cam prea poliţist. _ 

Ințelegeam. Așa vedea ea lucrurile. Inchidem ochii și lumea 
cea rea încetează să mai existe. 

Acum se va confrunta pe loc cu surpriza cea mai instructivă 
din viaţa ei. 

— Nu vă place literatura polițistă? am întrebat. 

— E prea violentă pentru gustul meu. 

— Dar lumea este violentă. 

— Da. Impinse scaunul puţin înapoi, în așa fel încât stătea cu 
spatele lipit de perete, și trase un picior sub ea, pe scaun. Nici 
nu părea să-și dea seama că așa, pe lângă sâni îmi oferea și 
conturul bazinului și nu numai. Dar cărţile polițiste 
distorsionează totul. Faptul că uneori se mai petrec lucruri 
reprobabile nu înseamnă că toată lumea este așa. 


VP - 253 


M-am aplecat în față. Sângele îmi fierbea în vene. 

— De aceea v-aţi făcut profesoară? Pentru că școala este un 
fel de rezervaţie? 

— Poftim? 

Ea făcu ochii mari. 

Mai mult de atât nu mă mai puteam întinde de pe scaun. 

— Sunteţi naivă, Birgitta Nykvist. Vă păcăliţi cu o lume 
pașnică, pentru că vă este frică de realitate și de grozăviile ei. 

— Nu sunt naivă, mă contrazise cu ochi ce aruncau scântei. 
Doar refuz să renunţ la bucuria de a trăi. 

— Sunteţi naivă. Sunteţi atât de naivă, încât reprezentaţi un 
pericol pentru propria dumneavoastră persoană, am ripostat. 
Dur, dar numai loviturile dure o mai puteau ajuta. Uitaţi-vă 
numai la ceea ce faceți acum. M-aţi invitat la dumneavoastră, 
pe mine, un bărbat străin despre care nu știți nimic. V-am spus 
că sunt detectiv particular, iar dumneavoastră ați crezut, doar 
pentru că v-am arătat o legitimaţie a cărei autenticitate 
dumneavoastră nu puteți verifica. Și acum? Acum suntem aici. 
Singuri. Un bărbat puternic și o femeie slabă. Pot să fac cu 
dumneavoastră ce vreau, nu vă este clar? 

Mă privea cu ochi imenși, cu buze strălucitoare. 

— Am încredere în dumneavoastră, spuse ea simplu. Nu îmi 
veţi face nimic. 

Pe la colţurile capacităţilor mele de percepţie începea să 
sclipească totuși câte ceva. 

— Aţi greșit persoana. Eu nu sunt detectiv. Sunt un pușcăriaș. 
Am ieșit din închisoare acum trei zile și de șase ani nu am mai 
făcut sex. 

Fără să vreau m-am apropiat de ea. Nu s-a clintit, dar 
respiraţia îi deveni mai profundă și pleoapele îi tremurau. 

— Șase ani? murmură ea. Este o perioadă lungă... 

intinse mâna și mă atinse. Cu o mișcare de o rapiditate de 
nedescris alunecă de pe scaun și trase fermoarul salopetei 
mele. 

— Dacă aici e cineva naiv, susură ea, atunci acela ești tu, 
dacă crezi că te-am luat cu mine fără un anumit gând. 


VP - 254 


e Capitolul 34 


În clipa în care mi-a atins pieptul, toate stăvilarele mele au 
cedat și mi-au sărit siguranţele. M-a cuprins ca un demon o forţă 
mai puternică decât mine, pe care nu o puteam controla. Am 
tras-o spre mine, am strâns-o în brațe cu sute de mâini care îi 
explorau, îi strângeau și îi absorbeau corpul. Părul ei, parfumul 
ei, buzele și pleoapele ei. Ea gâfâi surprinsă și exclamă: 

— Oh! 

Apoi carnea tare, căldura. Mâinile mele dădură de pielea 
moale, caldă, pielea de nedescris. Tremuram. 

— Nu... suspină ea, și eu am sesizat că unul dintre multele 
zgomote era cel al stofei care se rupea. Nu te grăbi, avem timp, 
mult timp... 

— Da, am răspuns ori am spus printre lacrimi sau așa ceva, 
pentru că vocea îmi era un gâfâit, un tremur, o alunecare de 
teren. Sutele mele de mâini o cuprindeau, îi trăgeau hainele, 
vesela zornăi când puloverul căzu undeva peste ea. Ea se agăța 
de mine, de mânecile salopetei, mă trase din ea când aceasta 
alunecă în jos, iar eu mă încurcam în ea. Intr-adevăr, nu purta 
sutien, avea doar o cămașă, care zbură și ea, ceva căzu cu 
zgomot metalic, și în faţa mea se expuseră acei sâni, irezistibili, 
atotputernici, atât de frumoși încât ar fi trebuit să mă gândesc la 
Dumnezeu. 

— Vino! am spus eu. 

Sau a spus ea? 

Am ieșit amândoi din cameră. Holul. Cealaltă ușă. Dincolo de 
ea era întuneric, se zărea pe un perete doar o fâșie subţire de 
un galben palid, de la felinarele de pe stradă. Mirosea a ea, a 
somn, a promisiuni. Genunchiul se lovi de o pernă. Am simţit-o 
alunecând sub mine, trăgând de chiloţii mei, care aproape că se 
sfâșiară. 

Din păcate trebuie să spun că toată splendoarea luă brusc 
sfârșit în acest moment. Birgitta nici nu apucase să tragă 
prezervativul peste capul membrului meu, când subit ţâșni un 
adevărat torent pulsând în gol și care părea că nu se mai oprea. 


VP - 255 


Dar totuși încetă și totul deveni rece și flasc, după care timp 
de o secundă interminabilă se așternu o tăcere deplină. Am 
rămas nemișcaţi în întuneric, ca două manechine într-un depozit 
absurd. 

— Uau, ce încărcătură! am auzit-o, spunând în cele din urmă. 

Eram sigur că îi era scârbă, dar că în același timp se străduia 
să nu se observe asta. 

Aș fi preferat ca în acel moment să mă fi înghiţit pământul, 
dar eram conștient că aici, la etajul șase, șansele nu stăteau 
prea bine. Mai rămânea doar fuga, pentru a pune capăt penibilei 
situaţii. M-am aplecat ca să iau chiloţii și să îi trag pe mine. O 
fac rapid, mă îmbrac, o întind și gata. Bine că nu îi destăinuisem 
adevăratul meu nume. Oricum nu-i voi mai apărea niciodată în 
cale. 

Dar nu m-a lăsat. 

_ — Așteaptă, zise ea. Lasă, ne întindem și așteptăm o vreme. 
In mod sigur, peste câteva minute va fi în regulă din nou. 

Am vrut să mă împotrivesc, dar corpul meu mă trădă. Brusc 
reapăru acea oboseală imensă. Eram pătruns până la ultima 
fibră de o dorinţă sălbatică, dar nu aș fi putut să spun dacă era 
vorba despre sex sau doar de perspectiva de a mă întinde. 
Zăceam pe marginea patului. Imi scoase și ce mai aveam pe 
mine, șosetele, chiloţii și nu m-am opus. 

Mai scoase ceva ce trebuie să fi pierdut din vedere și se 
îndepărtă de mine. Am urmat-o, mai mult bănuindu-i silueta 
decât recunoscând-o, și am pipăit perna. Ea trase peste noi o 
pătură călduroasă, grea. Patul era prea îngust pentru două 
persoane. 

— Poţi să mă îmbrăţișezi, propuse ea. 

Nu sunt un bărbat deosebit de talentat la îmbrățișat, lucru 
reclamat deseori de femeile cu care avusesem de-a face. În 
diversele mele aventuri, preferasem întotdeauna să o șterg 
rapid după ce terminam. Nici femeile cu care fusesem mai mult 
timp nu apreciaseră faptul că, pentru a putea să dorm, aveam 
nevoie de un pat doar pentru mine. 

Dar acum și aici ceea ce se petrecea părea să fie cel mai 
firesc lucru din lume. Mi-am trecut braţul în jurul ei, și corpurile 
noastre se potriviră ca două piese dintr-un puzzle. Pielea ei era 
moale, dar în ultimele minute se răcise. 

Și nu aveam de gând să adorm. 


VP - 256 


— De altfel, spuse ea după un timp, a fost grozav. 

Am clipit. Nu adormisem, doar mă gândisem pentru scurt 
timp la altceva. 

— Grozav? Cum așa? 

— Felul cum te-ai năpustit asupra mea. Dragule, așa nu s-a 
mai repezit nimeni la mine de când mă știu. 

La început nu am spus nimic. Mă gândeam, nu la ceva 
anume. M-am cercetat, dar în zona intimă nu era nicio mișcare. 

— Ei, da, poate că am fost puţin prea furtunos. 

— Eu consider totuși că a fost grozav. 

Pentru că nu știam ce ar trebui să spun, am scos doar un 
mormăit neinteligibil. De fapt creierul meu parcă era brusc 
decuplat. Ca și membrul. Să fie de vină vârsta? Dar nu aveam 
decât treizeci și șapte de ani. Mă apropiam de patruzeci, vârsta 
de la care se spune că bărbăţia o ia în jos. În orice caz, niciodată 
nu durase mai mult de un sfert de oră până când să fiu gata de 
o a doua rundă. Poate cel mult douăzeci de minute. 

Ea reîncepu atingându-mi braţul. 

— Ce faci, dormi? 

— Eu? Nu. Mă gândeam doar la ceva. 

— La ce? 

— La cât a trecut de când m-am culcat ultima dată cu o 
femeie. 

— Credeam că șase ani. 

— Da, o perioadă lungă. La asta mă gândeam. 

— Ah, da, este o perioadă lungă. 

Am privit fanta de lumină oranj-gălbuie. Părea o tăietură în 
întuneric. Mi se părea că clipea puţin. 

— De fapt, cum te numești? am auzit deodată întrebarea, o 
întrebare la care se cerea dat un răspuns. 

— Gunnar. Gunnar Forsberg. Kristina este nepoata mea. 

O exclamaţie de uimire. Pielea ei se încălzise din nou, părea 
că se contopea cu a mea. 

— Atunci, tu ești fratele? Cel care a fugit de la orfelinat cu 
mama Kristinei? 

— Da. 

— Adevărat? 

— Da. 

Se mișcă puţin, dar braţul meu cântărea tone și o ţinea 
prizonieră. 


VP - 257 


— Ştii ce m-am tot întrebat? Cum aţi rezolvat-o cu actele și cu 
celelalte. Mă refer la faptul că, în mod normal, doi copii nu pot 
închiria o locuinţă unde să locuiască, să meargă la școală, să 
studieze... Fără documente corespunzătoare nu se pot face 
toate acestea. 

Oh, în realitate se pot face atâtea lucruri despre care se crede 
că nu se pot face... Locuinţa nici nu a fost o problemă. Mansarda 
noastră din Södertälje, din Minnesvăgen, din Grusăsen, cu 
ferestrele oblice, cu bucătăria minusculă, cu mobilierul uzat, cu 
dușul cu faianţă albastră ni se părea a fi raiul de pe lume. 
Nimeni nu ne ceruse documente pentru ele. Aveam bani, bani 
lichizi, asta era tot ce îl interesa pe cel care ne-o închiria. Nici 
măcar nu știam că exista obligaţia de a te înregistra la poliţie. 
Nu ne-a preocupat asta, și nimeni nu s-a preocupat de noi. 

Inga insistase să mergem amândoi la școală. „Dacă nu înveţi, 
nu răzbești în viaţă”, spunea ea. 

Aici da, am avut nevoie de documente. 

— l-am urmărit pe toţi cei care lucrau în administraţia 
orașului, m-am interesat ce fac, unde locuiesc și așa mai 
departe. Unul dintre ei avea o amantă. L-am șantajat. Ne-a făcut 
rost de toate documentele de care am avut nevoie. 

— Aţi trăit într-adevăr din furturi? 

Descuiat de broaște. Ferestre neînchise, ușor de escaladat 
pentru un copil. Secretul era să fii atent la instalaţiile de alarmă 
și să lucrezi rapid. Deschizi sertarul, argintăria, aparate foto, tot 
ce putea fi transformat în bani băgate în geantă și fuga. 

— Eu o făceam. După-amiaza plecam în oraș, furam de la 
bogaţi, ca să avem ce să mâncăm și ceva cu ce să ne 
îmbrăcăm, povesteam cu vorbe care îmi ieșeau cu greu din 
gură. Și pentru chiria pe care trebuia să o plătim. Și am putut să 
o plătim totdeauna. Am putut plăti tot ce trebuia să plătim. 

Da. Ne-am descurcat bine, Inga și cu mine. Ea voia să se facă 
medic pediatru. Și a murit. Și era cald, eram greu, și în întuneric 
tineam braţul pe un alt corp cald și greu, așa că nu am adormit 
din greșeală. 

(J 

M-au trezit mâinile moi, hotărâte, care îmi mângâiau pieptul, 
abdomenul și penisul în erecție. O femeie aluneca pe lângă 
mine, o umbră cenușie ca o bănuială în întunericul înconjurător. 


VP - 258 


Părul ei mă excita pe piept, buzele ei îmi ardeau pielea. Apoi ea 
se ridică, se sui pe mine și își introduse penisul meu. 

Mi-a trebuit ceva timp ca să îmi amintesc numele ei: Birgitta. 

Aluneca în sus și în jos, mai întâi parcă pentru a simți bine 
membrul. Cu un oftat ușor, de durere, se aplecă în cele din urmă 
în faţă, își înfipse ambele mâini în pieptul meu făcându-mi 
vânătăi. Mișcările ei deveniră mai rapide și după un timp 
căpătară un ritm constant, mașinal. 

Am privit-o ciudat de neutru. Ca și cum mă uitam la ceva ce o 
privea doar pe ea și membrul meu, și care nu avea nicio 
legătură cu mine. Tinea ochii închiși, concentrată complet 
asupra plăcerii pe care i-o produceam. 

Sânii ei săltau ritmic, sfârcurile sclipeau negru profund în 
semiobscuritatea care nu era încă lumină, dar nu mai era nici 
noapte. Era clipa care realiza turarea la maximum a interacțiunii 
dintre sistemele mele hormonale și neurale. Oftă adânc. 
Insemna asta că îi făcuse plăcere? Nu știam, dar până la proba 
contrară mizam pe asta. Mie în orice caz mi-a plăcut să simt în 
sfârșit între degete aceste sfârcuri enorme, pline, și faptul că mi- 
a plăcut că părea să determine membrul meu să iau parte la 
plăcerea dintre coapsele ei. 

Ea începu să tremure din tot corpul și ieși din ritm. l-am 
cuprins coapsele încercând să impun ritmul meu, dar ea cuplă la 
o altă viteză, acceleră gemând, și într-un tempo nebunesc al 
bazinului mă contracară și cu o energie nestăvilită și ţipete 
guturale ajunse la orgasm, din care nu ieși până când nu am 
explodat și eu. 

Apoi se prăbuși peste mine gemând, udă de transpiraţie, și 
rămase așa. Am mângâiat-o fără niciun alt gând. 

În cele din urmă își reveni, mă privi cercetător și se întinse 
pentru a mă săruta scurt pe nas. După care se ridică cu un 
zâmbet cam chinuit și dispăru fără să scoată un cuvânt. Imediat 
am auzit dușul. 

Intre timp zorii zilei deveniseră evidenţi. Cam îngrozit mi-am 
dat seama ce însemna asta: dormisem toată noaptea! De fapt 
nu era de mirare, dacă mă gândeam cum îmi petrecusem 
noaptea anterioară. Și încă eram obosit. Mai bine spus, acum 
eram pe bune după acest ritual. 

M-am întors și m-am înfășurat în pătură. Privirea mi-a căzut 
pe o fotografie ce atârna la capul patului. Era singurul lucru pe 


VP - 259 


care îl puteam vedea în dormitor: o fotografie în alb-negru, 
format mare, a unui bărbat blond, puţin peste treizeci de ani, 
care privea scos din fire. 

Asta ce mai putea să însemne? 

A trebuit să las întrebarea fără răspuns, pentru că m-am trezit 
când Birgitta aranjată la păr și gata îmbrăcată îmi dădu un sărut 
pe frunte. 

— În termosul de pe masă ai cafea proaspătă, spuse ca și 
cum nimic nu se întâmplase. Și, dacă pleci, te rog să împingi 
bine ușa după tine, OK? 

Am clipit. 

— Cum așa, tu unde te duci? 

— Sunt profesoară, scumpule. Mă duc la treabă. 

Am arătat către fotografie. 

— Acolo cine este? 

Figura ei luă o expresie pe care nu am fost în stare să o 
descifrez. 

— Fostul meu soţ, răspunse ea și își privi ceasul de la 
încheietura mâinii. Trebuie să plec, pa! 

Și a plecat. Am auzit ușa închizându-se, pași pe scară, după 
care se făcu liniște. M-am întors din nou, am examinat fața 
bărbatului din fotografie și am încercat să înţeleg ce se petrecea 
aici. Fostul soţ? Cum de atârnase la capul patului fotografia unui 
bărbat de care era despărțită? Să fie gestul un act bizar de 
razbunare? „la privește tu, calm, cum mă culc eu cu alți 
bărbaţi?” 

Am coborât din pat cu neplăcutul sentiment că fusesem 
folosit. 


VP - 260 


e Capitolul 35 


Dar cum se zice așa frumos? Chiar și sexul făcut prost este 
sex bun. Mă simţeam bine când am plecat în oraș, dușat și cu 
micul dejun servit. Sexul, și poate chiar mai mult faptul că în 
sfârșit dormisem ca lumea, îmi făcuse bine, în ciuda tuturor 
circumstanțelor ciudate. 

Nu mai ningea nehotărât. Era și simţitor mai frig decât ieri. 
Încălzirea mașinii mergea la maximum, dar nu reușea să facă 
față frigului. Un vânt persistent, neîndurător șuiera pe străzi, 
trăgea de scheletele desfrunzite ale arborilor de pe marginea 
aleilor și îţi alunga căldura din trup. 

Nu aș putea să jur că era din cauza vântului, dar mă simţeam 
proaspăt aerisit. 

Îmi venise și o idee în privinţa locului unde puteam da de 
Dimitri. 

(J 

Biserica ortodoxă rusă din Stockholm se află în Birger- 
Jarlsgatan și trebuie să știi unde să cauţi, altfel nu o vei găsi. 
Erau ani de când îl lăsasem o dată aici pe Dimitri, de aceea 
știam unde era, dar a trebuit totuși să trec de două ori pe stradă 
într-un sens și în altul până să o regăsesc. 

Biserica este în pivniţa unei clădiri de locuinţe aflată între un 
magazin de biciclete și unul cu reviste. De pe trotuar intrarea se 
face printr-un portal amărăt, din lemn, cu un grilaj de un verde- 
deschis în faţă, mai mic decât intrarea propriu-zisă în casă, 
amintind al naibii de un depozit amenajat pentru cărbuni. 
Deasupra a fost pictată pe tencuială, în auriu pe fond albastru, 
complicata cruce ortodoxă, iar lângă intrare se află un avizier cu 
anunţurile făcute de comunitate și cu programul slujbelor. 

Am vrut să parchez direct pe locul rezervat pentru 
handicapaţi, dar mi-a luat-o înainte cineva care era la fel 
handicapat ca mine. Ca să vezi ce rea este lumea! lar nevoia de 
locuri de parcare este mare, așa că a trebuit să plec și să 
parchez mașina mai departe. 

Observasem că Dimitri era deosebit de religios. Chiar când se 
dădea la fund, simţea nevoia să meargă duminica la biserică. Cu 


VP - 261 


alte cuvinte, exista șansa de a-i da de urmă aici sau cel puţin de 
a găsi o posibilitate să îi transmit ceva. 

Am sunat la ușă și a ieșit preotul, un bărbat cu aspect ascetic, 
cu urechi clăpăuge și cu o barbă ce îi acoperea tot obrazul, cam 
jumulită, dar probabil impusă profesional. l-am explicat 
problema mea. După ce a șovăit puţin, mi-a spus, cu un puternic 
accent rusesc, că își amintea de Dimitri. Dar că nu îl mai văzuse 
de mult. 

Mai exact, de cât timp, l-am întrebat. Cucernicul om afirmă că 
nu ar putea spune, dar, după ce se mai gândi, ceea ce îmi spuse 
corespundea cu cele aflate de la Leonid. 

— Trebuie să vorbesc neapărat cu Dimitri, am spus. Este o 
chestiune de viaţă și de moarte. 

Probabil că preotul îl acoperea, pentru că ochii lui de culoarea 
bronzului, ce priviseră tot timpul neliniștiți încoace și încolo, 
găsiră că pavajul grosolan al trotuarului devenise foarte 
interesant. 

— Dar eu nu știu unde este, repetă el. 

Avea un tic enervant, se scărpina în podul palmei cu degetul 
mare de la cealaltă mână. Voia oare să fie mituit? 

— Aţi putea să îi transmiteţi ceva? i-am propus. Am scos din 
buzunar o bancnotă de cinci sute de coroane, pe care i-am 
întins-o. Pentru eventuale cheltuieli, poștă și altele. 

Preotul înţepeni și privi bancnota de parcă nu mai văzuse una 
de valoarea asta. 

— Sau pentru scopuri caritabile, cum doriţi dumneavoastră, 
am adăugat. 

Luă banii cu vârful degetelor, împături bancnota cu băgare de 
seamă și o făcu nevăzută. 

— Îmi pare foarte rău, v-aș ajuta cu cea mai mare plăcere, dar 
chiar nu am nicio legătură cu Dimitri. 

Ei, na! 

— S-ar putea să meargă la slujbă în altă parte? La o altă 
biserică ortodoxă? am întrebat. 

— S-ar putea, răspunse în scârbă preotul. 

Evident că nu îi cădea bine ideea cu concurența. 

L-am mai întrebat dacă are idee care ar putea fi acea biserică. 

— Nu. Vă rog, scuzaţi-mă, dar am destulă treabă cu biserica 
mea. Despre alte biserici nu știu nimic. 


VP - 262 


Am scos repede notesul meu din geantă, am scris numele 
meu, adresa de la pensiune și numărul de telefon de acolo, am 
rupt fila și i-am dat-o. 

— Pentru cazul în care apare Dimitri, îi puteţi da asta? Este cu 
adevărat foarte, foarte important. 

Luă biletul și confirmă cu o mișcare a capului. 

— Bine. Asta pot să o fac. Dacă vine. 

— Exact. 

Pe drumul de întoarcere am constatat că imobilul de cărămidă 
roșie, mare și marcant de la intersecţia Birger-jarisgatan și 
Odengatan era biserică greco-ortodoxă! Era imposibil ca popa 
acela rus să n-o știe; era la mai puţin de trei sute de metri de el. 
Atunci de ce spusese că nu știe o altă biserică ortodoxă? 

Preţ de o clipă am vrut să mă întorc și să-i cer socoteală. Dar 
apoi mi-am spus că nu-mi va folosi la nimic. Dacă Dimitri nu se 
simțea în siguranţă în biserica-pivniţă rusă-ortodoxă, nu va 
căuta refugiu tocmai în această casă a Domnului ce sărea în 
ochi pe aceeași stradă. 

Ar fi fost prea simplu. 

e 

Așadar, după o scurtă incursiune pe frumosul tărâm al viselor, 
coborâsem din nou pe terenul murdar al realităţii. Afurisită 
treabă, dar asta era. Am traversat strada pe roșu, și totuși nu 
am fost călcat de nicio mașină, ci doar claxonat, dar pe bună 
dreptate. Când o cauţi cu lumânarea... Mi-am continuat drumul 
preocupat, prin faţa mașinilor, la întâmplare. N-aveau decât să 
se uite la mine oamenii încotoșmănaţi în blănuri, îmbrăcaţi cu 
hanoracele lor de iarnă cu glugă, să se holbeze la mine, care 
eram într-o salopetă subțire, roșie, prin care vântul parcă tăia. 
Fir-ar să fie, ce frig era! Pielea începea să îngheţe la suprafață. 
Mă pătrundea frigul, dar nu mă puteam opri din mers, nu mă 
puteam opri să străbat cu pas apăsat străzile, împins de mânia 
care ardea în mine, care avea nevoie de frigul din afară, pentru 
a nu mă mistui în flăcările ei. O mânie de neînfrânt stârnită de 
această lume, care voia să-mi vină de hac, o lume în care toţi 
conspirau să mă distrugă, pe mine și familia mea. Cu Inga deja 
reușiseră. Se dusese, o îngropaseră și nimeni nu era vinovat. În 
ce o privea pe Kristina, erau pe punctul de a reuși. Mai 
rămâneam eu. Eu singur. 


VP - 263 


Dar cu mine nu le va fi ușor. Nu vor pune mâna pe mine, sau 
cel puţin nu așa de ușor. Nu fără să sângereze și ei. Voi lua pe 
câţiva dintre ei cu mine, asta era sigur. 

Cândva, minune a instinctului, am ajuns în Humlegården, 
parcul din faţa vechii biblioteci regale. De-a lungul spațiului 
verde, acum acoperit de zăpadă, era Sturegatan, strada pe care 
se afla sediul fundaţiei Nobel. 

Interesant! Am zâmbit fără să vreau. Era bine când simţeam 
că încă mă mai puteam baza pe instinct. Fără nicio îndoială, 
această întâmplare frapantă voia să îmi spună ceva. Mi-am 
strâns braţele la piept, mi-am masat umerii și am luat-o de-a 
lungul străzii. 

Desigur că mai văzusem fotografii cu clădirea în care se afla 
fundația Nobel. Cine nu văzuse? O clădire înaltă, îngustă, din 
piatră cenușie, în stil clasic, demn. Dar nu mai fusesem aici 
niciodată, nu mă mai aflasem faţă în faţă cu ea. Ciudat, cât de 
puţin impresionantă era când o priveai în realitate! 

Sturegatan, la numărul 14. Nicio firmă, doar imaginea capului 
lui Nobel și un catarg cu pavilion deasupra splendidei intrări. In 
stânga, o agenţie de voiaj marocană în culori ţipătoare, iar mai 
încolo un cinematograf în tonuri de roșu, mare, purtând 
denumirea de Park. În dreapta, un mic magazin de modă pentru 
bărbaţi, alături un stabiliment, Crazy Horse Club. Bineînţeles că 
acești vecini nu apăreau în prospecte, în prezentările făcute an 
de an la televizor și nici în articolele din ziare. 

M-am apropiat de clădirea fundaţiei și am cercetat mai 
îndeaproape intrarea. O ușă masivă, neagră, un dispozitiv 
pentru citirea cartelelor situat lângă încuietoare și câteva tăblițe 
prin care se informa că imobilul era permanent supravegheat, 
cu indicarea serviciului de securitate în cauză. O scară cu câteva 
trepte, având în faţă un grilaj din fier forjat, care de asemenea 
era prevăzut cu dispozitiv pentru cartele codate. 

Privirea îmi alunecă în sus. Cinci etaje, acoperiș extins. 
Reflectoare care luminau faţada în timpul nopţii. 

Am inspirat adânc când am înţeles. Aerul rece pătrunse în 
plămâni și răcori șocul. Basel era o cale greșită. Mult prea 
îndepărtată, mult prea nesigură, mult mai infertilă. Aici era 
problema. Aici trebuia să pătrund. Trebuia să continui eu însumi 
investigaţiile în secretariatul fundaţiei Nobel, lucrul acesta voise 
să mi-l transmită intuiţia mea. 


VP - 264 


Am expirat încet, scoțând un nor gros și alb de aburi. Nu va fi 
uşor. 

Am mai privit o dată grilajul, uşa masivă, dispozitivele de 
decodare, de data aceasta cu privirea profesională. Cartelele și 
codurile. In timpul de care mai dispuneam, nu le puteam 
procura. Mai făcusem așa ceva, bineînţeles. Dar asta necesita o 
urmărire îndelungată a personalului, timp mult, cheltuieli mari. 
Trebuiau identificaţi toți cei care lucrau în clădire, trebuiau 
selecționați cei care reprezentau punctele slabe, era nevoie să 
mă concentrez asupra acestor persoane. Să le filez. Deseori 
aceștia aveau un cod facil, o cifră repetată, data de naștere, 
cifrele componente ale anului, un model geometric, cifre 
consecutive crescătoare ori descrescătoare sau orice altceva le- 
ar ti putut trece prin cap, care să îmi ușureze munca. Uneori 
puteai citi codul pe tastatură. De exemplu, atunci când sunt 
apăsate anumite taste la calitatea mizerabilă a produselor 
majorităţii firmelor era nevoie doar de câteva luni pentru ca 
transpiraţia unei duzini de angajaţi să se imprime pe ele. Unde 
nu mergea asta, obțineam combinaţia cu ajutorul unei camere 
video și al unui teleobiectiv bun, scule instalate într-o 
ascunzătoare corespunzătoare. Desigur că trebuia furată 
cartela. Asta însemna două pătrunderi în loc de una, dar prima 
pătrundere se făcea la o locuință particulară, ceea ce era o 
joacă. 

Asemenea puncte vulnerabile nu existau aici. Tastele 
metalice străluceau de curățenie, era o lucrătură făcută pentru 
eternitate. 

Uneori sunt încununate de succes și încercările directe pe 
broască. Unele încuietori cu cod pot fi învinse fără probleme, 
prin legătura la cablul care trebuie să comande deschiderea. 
Majoritatea acestor dispozitive sunt jucării prezentate drept 
tehnică de securitate. 

Dar dispozitivele de aici arătau altfel. Nu recunoșteam 
producătorul, ceea ce era deja un semnal de alarmă. În plus, 
situarea lor făcea lucrul la ele dificil. Ce-mi rămânea de făcut? În 
timpul zilei era exclusă pătrunderea. Dar noaptea? Strada era 
animată și bine luminată. Trecătorii și circulaţia vie reprezentau 
o protecţie mai eficientă decât cea oferită de vreun aparat. 

Nu, prin față nu era posibilă pătrunderea. 


VP - 265 


Dar clădirile nu au doar faţadă. Am ridicat privirea către 
etajele din piatră cenușie întrebându-mă ce putea fi în spatele 
lor. Clădirea fundaţiei Nobel făcea parte dintr-un grup de case, 
dar cum se învecina cu ele? Printr-o curte interioară? Exista o 
clădire lipită de ea în spate? M-am pus în mișcare pe 
Sturegatan, am tras cu ochiul la vitrinele magazinului cu 
îmbrăcăminte pentru bărbaţi, am studiat meniul Clubului și am 
ocolit agale grupul de clădiri. 

Am trecut prin faţa unei firme de design pentru aparatură de 
bucătărie, apoi pe lângă reprezentanta unei firme de securitate 
și mai apoi prin faţa alteia prevăzută cu o intrare blindată. Mai 
erau niște restaurante, intrări de birouri și așa mai departe. 
După următorul colţ, în Brahegatan, mi-am aruncat ochii prin 
ușile clădirii, în holurile pline de căsuțe poștale. In spate se 
profilau scări, unele dintre ele aveau ferestre din păcate erau 
vizibile doar porţiuni mici, conductori electrici, ziduri, coama 
acoperișului sau cerul. Dar se părea că exista o curte interioară. 
Dacă era așa, de acolo trebuia să îmi croiesc drum către 
interiorul fundaţiei. 

Ceva mai încolo, pe Brahegatan, o poartă a unei curți era 
deschisă. Cineva ieșise din curte cu o mașină de livrări și lasase 
poarta deschisă. Luând o mutră cât am putut de idioată, pentru 
orice eventualitate, am intrat. Dacă mă interpela cineva - 
căutam tâmplăria Johansson. 

Am nimerit într-o parcare. Am privit casele din jur. Aveau 
balcoane, la care erau atârnate rufe la uscat în miezul iernii, ca 
să vezi! și am încercat să mă orientez. Eram în spatele 
cinematografului? Acolo, sus, locuia cineva? In orice caz, aici 
erau câteva clădiri situate perpendicular pe cele din partea 
cealaltă, mai mult sau mai puţin cu ferestre către curtea 
interioară. Dar eram departe de clădirea fundaţiei. 

Nu mi s-a adresat nimeni, nu m-a oprit nimeni, n-am întâlnit 
pe nimeni.  Tâmplăria Johansson rămase de domeniul 
pretextelor. Am terminat de ocolit grupul de clădiri și, exact 
când am ajuns din nou în dreptul fundaţiei, am văzut ceva la 
care instinctul meu făcu „clic!” Clădirea în care era agenţia 
marocană de voiaj mai avea o intrare, îngustă, cu o ușă neagră, 
aflată chiar lângă faţada fundaţiei Nobel. Incuietoarea părea una 
foarte obișnuită. O inscripţie decolorată, acoperită pe jumătate 


VP - 266 


de graffiti și de resturile unor afișe lipite peste ea indica TILL 
KOKET „spre bucătărie”. 

Era ceva, dar nu știam exact ce anume. Degetele mele 
pescuiră deja un șperaclu. O privire rapidă împrejur: nimeni nu 
era atent la mine, din câte puteam să văd. Broasca nu numai că 
arăta ca una obișnuită, ci chiar era așa; am descuiat-o cât ai 
clipi. 

Când am deschis ușa, aceasta a scârţâit. Izul era de stătut și 
mucegăit. Un coridor ducea în spatele casei. Întrerupătorul de 
lumină de pe perete nu funcţiona. De cutia cu siguranţe atârna 
o pânză de păianjen ce colectase o mulţime de praf. După cum 
se părea, ușa nu mai fusese folosită de multă vreme. 

Bun. Voi putea să aflu eventual cât de gros era peretele 
clădirii vecine. Am încuiat ușa după mine și am păstrat o 
oarecare distanţă între mine și viitorul loc al acțiunii. Mă inspira. 
Câteva instrumente care îmi lipseau, și bineînțeles un sac de 
aparate pe care trebuia să le procur... Această fază îmi place cel 
mai mult. Din punct de vedere intelectual este cea mai 
captivantă: iniţierea planului, când se împletesc posibilităţi și 
intenţii, când îţi baţi capul cu probleme delicate și descoperi ce 
piedici de netrecut trebuie să depășești. 

Mi-am amintit că Hans-Olof ar fi trebuit să cunoască clădirea 
fundaţiei. Din ceea ce îmi relatase el și din ce știam eu despre 
procedura de alegere, fundaţia nu era un punct permanent sau 
regulat de întâlnire, dar oricum cumnatul meu era unul dintre 
cei cincizeci cu drept de vot pentru premiul Nobel din medicină. 
Înseamnă că fusese invitat o dată sau de mai multe ori în 
spatele acestei fațade. 

Dar nu, era prea riscant. Hans-Olof era cu nervii la pământ. 
Premiul Nobel fusese întotdeauna ceva sfânt pentru el, credința 
lui, Graalul lui. O astfel de intenţie, de a pătrunde în cele mai 
sfinte locuri ale celei mai sfinte instituţii pentru el, ar putea 
reprezenta picătura care să umple paharul. Nu puteam risca 
asta. Dacă voiam să fac ceea ce aveam de gând, trebuia ca 
Hans-Olof să nu știe. 

Ah, da... îmi trecu prin minte... Hans-Olof! 

Am căutat în geantă și am scos telefonul. Uitasem să îl mai 
deschid. Cu degetele amorţite am apăsat rar pe taste, pentru a 
nu forma greșit PIN-ul. Eram o fosilă, un vestigiu al unei 


VP - 267 


preistorii întunecate, în care nu oricine purta în buzunarul 
nădragilor un terminal telefonic propriu. 

Da, era așa cum am bănuit. Pe mailbox erau 24 de mesaje mă 
informa ecranul. Cum puteam citi ce aveam pe mailbox? 
Instrucţiunile de folosire a telefonului erau în noptiera mea de la 
pensiune. Tastam înfrigurat prin meniu, până mi-am dat seama 
ce prostie făceam: numai Hans-Olof mă putuse suna. 

Așa că am tastat apelarea rapidă și am auzit imediat cum 
suna. Sunetul părea îngheţat, ca și cum chiar undele ar suferi 
din cauza frigului. 

Hans-Olof răspunse imediat; era complet răvășit. 

— Gunnar, în sfârșit! Pentru Dumnezeu, unde ai fost? Am 
încercat de o sută de ori să dau de tine, toată dimineaţa... De ce 
îți oprești telefonul? 

— Calmează-te, i-am spus, străduindu-mă să degajez acea 
liniște și încredere care mi-ar fi prins bine și mie. Și să știi că nu 
m-ai sunat decât de douăzeci și patru de ori, deci nu mai 
exagera. Ce este? Au sunat, nu? 

— Da! se vaită Hans-Olof. De asta te-am tot căutat. Unde ai 
fost? 

— Cu treburi. Doar nu era să îi spun că am regulat-o pe 
diriginta fiicei lui. Înregistrarea a reușit? 

Un moment în receptor se auzi un zgomot ciudat, de parcă 
Hans-Olof s-ar fi înecat. Apoi se auzi clin nou vocea lui 
tremurătoare: 

— Tocmai asta este! Nu au sunat acasă, Gunnar. Au sunat 
aici, la birou. Cred că ei văd fiecare mișcare pe care o fac. Nu au 
spus nimic, dar sunt sigur, au sunat aici, la birou, pentru că știau 
de casetofonul de acasă! 


VP - 268 


e Capitolul 36 


Mi-am spus că această presupunere era neîntemeiată, era 
născută de frica unui bărbat pentru situaţia unicei lui fiice. 
Totuși, am resimţit-o ca pe o lovitură de pumn în stomac. Pentru 
o clipă a trebuit să închid ochii, pentru că zgomotul făcut de 
mașinile din trafic, mirosul urât al gazelor de eșapament, 
claxoanele și frânele, precum și larma produsă de vocile 
trecătorilor, toate acestea mă loveau ca valurile unei furtuni ce 
se prăvăleau peste digul cheiului. 

— Este imposibil, Hans-Olof, am spus cât am putut de rar și 
liniștitor. Cum ar putea ei să știe? 

Și totuși, nu suna foarte liniștitor. Brusc mă cuprinse senzaţia 
cumplită că eșuasem. Nu mai controlam lucrurile. Imi 
închipuiam că le controlam, mă comportam de parcă ar fi fost 
așa, dar de fapt nu controlam absolut nimic! Eram un 
condamnat boșorogit, o relicvă dintr-un timp trecut, șchiopătam 
printr-o lume pe care nu o înțelegeam și care acum urma alte 
reguli, mai brutale, totul avea loc mai rapid decât eram eu 
obișnuit. 

Am făcut ochii mari. Cenușiul care mă înconjura, această 
lume lipsită de culori, nu mai putea fi o iarnă suedeză normală. 
Frigul ce pătrundea în trupul meu și îmi cuprindea inima nu mai 
era frigul din exterior, bunul frig al unei ierni scandinave, ci era 
un frig metaforic, izvorât din cruzimea oamenilor, fiecare dintre 
ei fiind cel mai aprig dușman al celuilalt. 

Ceea ce simțeam în mine era un abis. Un abis existent acolo 
din vremuri imemorabile, pe care nu îl conștientizasem până 
acum. Acum se ridicase vălul. Aveam senzaţia că mă înșelasem 
teribil, teribil mă înșelasem. 

Senzaţia că nu aveam nicio șansă. Absolut niciuna. 

Am inspirat adânc. Sunt doar himere. Coșmaruri îngrozitoare, 
dar coşmaruri. Fără importanţă. Raţionează, te rog! Gândește! 
Eliberează-ţi raţiunea! _ 

Hans-Olof se tânguia. Nu îl ascultasem prea atent. li 
promisesem că o salvez pe Kristina, că fac ceva, iar acum nu fac 
nimic, chiar nimic, doar dispar... 


VP - 269 


— Nu am mai auzit nimic de ea, se tânguia el, înţelegi? Nu am 
mai auzit niciun cuvânt de la Kristina, de la apelul ei din 
Södertälje... 

— Stop! am strigat în aerul rece de iarnă. Hans-Olof, stop! Nu 
are niciun sens. Să le luăm pe rând. Lasă-mă să mă gândesc. 

Se opri gâfâind. Apoi continuă: 

— Gunnar, mă tem că din gândit nu se întoarce Kristina. 
Trebuie să facem ceva. Ai spus că vei face ceva. 

— Dar asta nu înseamnă să mă arunc orbește în ceva ce ar 
putea să fie o capcană. Înainte de a întreprinde ceva, trebuie să 
mă gândesc ce fac și ce realizez prin ce fac. 

— O capcană? Cum adică, o capcană? 

Ideea i se părea absolut nouă. Era totuși un savant trăind în 
altă lume. 

— Dacă răpitorii Kristinei ar fi știut de casetofon, i-am explicat 
cu toată răbdarea de care eram în stare, ţi-ar fi reproșat, fii 
sigur. Să fi avut doar cea mai mică bănuială, și te-ar fi făcut să 
simţi flăcările iadului. g 

Era bine să gândești, chiar dacă o făceai vorbind. Iți mai vine 
câte o idee, ca de exemplu ideea de a întreba: 

— Și de fapt ce ţi-au spus, exact? 

Hans-Olof șovăi. Părea că îi displăcea să revină la acea 
discuţie. 

— Ei, era acela care sună mereu. Cu acea voce guturală. Dar 
astăzi vocea era mai ciudată, de parcă se afla în faţa unei căderi 
nervoase. A vrut să știe dacă mai respect cele convenite. Am 
răspuns afirmativ și am mai spus că sper ca și ei să o facă. 

— Nu știu ce ai. Când e să fie, poţi să fii antipatic, mi-a scăpat 
fără să vreau. Și el ce a răspuns? 

Hans-Olof oftă. 

— l-a sărit ţandăra. A zbierat la mine. Că nu sunt în poziţia de 
a ridica pretenţii și așa mai departe. Că ar fi trebuit să rămân la 
biroul meu și să fiu atent ca nimeni să nu devină suspicios... Te 
întreb eu pe tine, de unde știa că stăteam la birou? 

— Hans-Olof, te rog! Unde să fii în altă parte, când cineva te 
sună la telefonul din birou? A presupus, foarte simplu. 

— Nu părea. Nu părea deloc, crede-mă! 

Era pe punctul de a ceda nervos, era evident. 

— Tu de unde vorbești acum? îmi trecu prin minte să îl întreb. 

Vocea lui Hans-Olof era iritată: 


VP - 270 


— Asta ţi-am spus-o pe mailbox. Sunt în toaleta vizitatorilor, 
la ultimul etaj, și am așteptat tot timpul ca tu să răspunzi. 

— Ah! am exclamat atins în mod neplăcut. Pe mailbox, da. Va 
trebui să văd într-un moment de liniște cum funcţionează... Era 
momentul să schimb subiectul: De Kristina ai întrebat? 

A tras adânc aer în piept. 

— Bineînţeles. A spus scurt că acum nu pot vorbi cu ea. Asta a 
fost tot. 

— Nu a spus de ce nu poți vorbi cu ea? 

— Nu. A mai spus că va mai suna și a închis. 

Am ridicat privirea, am cercetat Humlegården, m-am uitat în 
jur la arborii golași, la gazonul nins și la băncile umezite, la 
clădirea de pe Sturegatan numărul 14, în care mă gândeam cum 
să pătrund, și creierul meu se simţi de parcă îl așezasem greșit 
în cap. 

— Ca să fiu sincer, pentru mine toate astea nu prea au sens. 

— Sens? repetă Hans-Olof cu un început de râs. De așa ceva 
nici nu mai vorbesc. Vreau doar să se termine odată cumva... 

Am ciulit urechile. Nu sunt eu dintre cei care salvează suflete 
la telefon, dar asta chiar nu îmi suna bine. Adică aducea 
periculos a suicid. Poate că era mai bine să mă ocup acum de el. 

— Este posibil să ai dreptate, am spus prudent. S-ar putea să 
fie microfoane în biroul tău. Aiurea. Dacă nu erau acasă, la birou 
nu erau nici atât. Am continuat: Asta nu pot verifica. Înţelege că 
ei îţi supraveghează casa garantat. Dar dacă tehnicianul pentru 
instalaţia de încălzire, care a fost ieri acasă la tine, apare astăzi 
la birou, asta îi va face suspicioși. Și nu putem risca așa ceva. 

Ca să priceapă ce i-am spus, a avut nevoie de ceva timp. 

— Bine. Pot să rămân pur și simplu la biroul meu. Ceva 
trebuie făcut. Dacă în sfârșit vei face ceva. Cu Basel cum 
rămâne? lei avionul acum? 

Mai bine să nu îl mint cu asta. 

— Nu. Am reflectat, asta nu ne duce nicăieri. Nu cunosc limba 
vorbită acolo, nu mai cunosc pe nimeni în Basel... Chiar dacă 
totul se va desfășura ideal, nu m-aș putea înapoia până luni. 
Practic, nu aș mai putea organiza nimic aici. 

Începu iarăși să urle: 

— Dar ceva trebuie să faci, Gunnar, te rog! 

— Da, liniștește-te! Intenţionez să fac ceva. 


VP - 271 


— Ce anume? Gunnar, am convenit să mă informezi despre 
tot! 

— N-am uitat. Am să te informez imediat ce voi lua o decizie. 

Cu certitudine că nu eram bun de salvator de suflete prin 
telefon. Vocea lui Hans-Olof trăda că el era mai deznădăjduit 
decât la începutul discuţiei noastre: 

— Nu știu, cred că sunt terminat. Nu mai știu ce să fac. Vreau 
doar să se termine, îmi este indiferent cum... 

Nu ajuta la nimic să mai vorbim acum, va trebui să mă duc la 
el. Chiar dacă răpitorii Kristinei pe asta contau. Pentru că tare 
mirosea a capcană. 

— Fii atent cu biroul, am spus și m-am îndreptat către mașina 
mea. Tocmai mi-a venit o idee. Ne-am putea întâlni undeva la 
voi, undeva unde să nu fim deranjaţi. Că doar nu puteau să 
monteze microfoane peste tot. 

— Unde? 

— Ţi-aș putea aduce sweeperul meu. Aparatul pentru 
depistarea „ploșnițelor”, pe care l-am folosit eu ieri. Acesta 
depistează și camerele video ascunse. 

— Ah, da? Și eu să... Dar nu știu cum să umblu cu el. 

„Dar vei avea cel puţin o preocupare”, m-am gândit și i-am 
răspuns: 

— Ei, asta nu este nici pe jumătate atât de dificil în 
comparație cu ce faci tu zilnic. Am să îţi arăt cum să-l folosești. 

— Bine, dacă așa crezi tu. la stai! Se gândi un moment și 
adăugă: Ne-am putea întâlni într-unul dintre laboratoarele 
noastre. Există acolo o sală de discuţii pe care, practic, n-o 
folosește nimeni. 

Am fost de acord. 

— Pare în regulă. Mai trebuie doar să îmi explici cum ajung 
acolo. 

e 

Până la mașină frigul deveni chinuitor. Dând curs unui impuls, 
am intrat într-un magazin cu vopsele, mai întâi pentru a mă mai 
încălzi și apoi pentru a cumpăra o doză cu vopsea roșie. Am 
rămas printre rafturi până când am simţit că mă mai 
dezghetasem. 

La nivelul cel mai de jos al unui garaj, unde era cald, nu mai 
era nicio altă mașină și pe unde nu se preumbla nimeni, am 
șters inscripţia făcută cu o zi înainte. Reușita a fost relativă, 


VP - 272 


pentru că nuanţa nu era cea potrivită, era de fapt o cu totul altă 
vopsea, ceea ce va reprezenta o problemă când voi restitui 
mașina, dar pentru moment îmi era absolut indiferent. 

Am găsit intrarea pe care mi-o indicase Hans-Olof la 
Karolinska, precum și clădirea respectivă și parcarea. Clădirea 
arăta ca un depozit, un bloc din tablă ondulată vopsii în roșu, 
doar că la parter, printr-un șir de ferestre, se puteau vedea în 
laboratoare birouri, microscoape, mese albe, spălătoare din oțel 
inoxidabil, computere și etajere pline de bibliorafturi. Acolo era 
ușa. Neagră, cu inscripţia „E 1”. Exact ce căutam. 

Am pus în cutie numai aparatul de detectare, dar când am 
sunat la ușă nu a deschis, așa cum convenisem, Hans-Olof, ci un 
tânăr bărbierit neglijent, cu ochelari, într-un halat alb. 

— Da, vă rog? întrebă acesta și mă privi iritat. 

— Serviciul de curierat, am afirmat spontan. Trebuie să fie aici 
un profesor, hmm... - mă prefăceam că trebuia să citesc o 
etichetă care de fapt nici nu exista... Andersson. 

Cel din fața mea scutură din cap cu hotărâre: 

— Atunci aţi greșit. Profesorul Andersson are biroul în 
Eulersvagen. Făcu un pas în faţă și arătă de-a lungul drumului. 
Acolo o luaţi la dreapta... 

Fir-ar să fie, n-ar fi trebuit să mă vadă jigăritul ăsta! Cineva 
care îl cunoștea pe profesorul Andersson. 

— Scuzaţi-mă, l-am întrerupt, dar mi s-a specificat în mod 
special că este aici. 

Mă examină cam cum examina la microscop presupușii agenţi 
patogeni. 

— Mă mir. Să dau un telefon. 

— Pot cel puţin să intru? Aici îngheţ. 

— Îmi pare rău, aici este laborator, mă concedie el rece. 
Accesul este permis numai persoanelor autorizate. Era pe 
punctul de a apuca receptorul telefonului, dar se opri cu privirea 
în întunericul din spatele lui: Eh, da, văd că tocmai vine... 

Apăru Hans-Olof, îmbrăcat tot cu un halat alb, cu o față ca o 
mască imobilă. Mă salută ca și cum în viaţa lui nu m-ar mai fi 
văzut și la rândul lui îl concedie pe zelosul cerber: 

— II aşteptam. Apoi mi se adresă: Puteţi să aduceţi la mine 
cutia? 

— Face parte din service, am răspuns. Am nevoie doar de o 
iscălitură pentru ea. 


VP - 273 


— Aduceţi-o dumneavoastră, zise Hans-Olof și îmi ţinu ușa 
deschisă, ca să pot trece. 

L-am urmat printr-un labirint de culoare înguste și joase. La 
fiecare câţiva pași erau uși pe dreapta și pe stânga, pe care 
erau inscripţii ca „Laborator 15/Fredholm”, ori „Laser - intrarea 
interzisă când lampa este aprinsă”. Domnea o linişte 
mormântală, cu excepţia zgomotului îndepărtat făcut de o 
mașină. 

— Vinerea după-amiaza pe aici nu mai este nimic, spuse 
Hans-Olof cu voce reţinută, când deschise în cele din urmă o 
astfel de ușă. Toţi au plecat în weekend. 

Am intrat într-o încăpere fără ferestre, în care erau doar 
câteva mese și scaune. Pe o tablă agăţată de perete erau scrise 
formule chimice, dintre care am recunoscut-o doar pe aceea a 
acidului ascorbic. 

— Nu și vigilentul paznic din față, am ripostat după ce ela 
închis ușa. Cine era? 

Hans-Olof se prăbuși pe un scaun. Masca se topi, lăsând 
vederii un bărbat obosit de moarte. 

— Este unul dintre doctoranzii mei. Soţia lui tocmai a nascut și 
de atunci n-a mai ieșit din institut. 

— Ce nobil! Am pus cutia pe o masă și am aruncat o privire 
asupra pereţilor. Pereţi despărțitori subțiri, albi, ce nu trezeau 
cine știe ce încredere. Dacă cineva se afla într-o încăpere 
alăturată, nu avea nevoie de microfon ca să audă tot ce 
discutam noi. Pe aici mai sunt și alți fericiţi taţi de familie? 

Hans-Olof dădu negativ din cap. 

— Altcineva nu mai este pe aici. Nu ne aude nimeni. 

— Să sperăm. Am început să despachetez. In principiu 
funcționează foarte simplu. Trebuie ca tu... 

— Ei au mai sunat o dată, mă întrerupse Hans-Olof. 

M-am oprit, am așezat la loc piesa finală a sweeperului și l-am 
privit. 

— Și? 

— Nu trebuie să particip la festivitatea acordării premiului 
Nobel, ci trebuie să stau acasă și să aștept instrucțiuni. 

— Oho! 

La asta nu mă gândisem. Ca membru al academiei care 
acorda premiul, în mod normal Hans-Olof lua parte la festivitate 


VP - 274 


și, dacă îmi aminteam eu bine, avea chiar un loc anume pe 
podium. 

Hans-Olof adăugă: 

— Au mai spus că acesta a fost ultimul telefon până 
miercurea viitoare. 

Am avut pe loc o senzaţie neplăcută. 

— Deci am fi putut să renunțăm la acţiunea cu casetofonul. 

— Da, confirmă el absent. Crezi că Kristina mai trăiește? 

Aceasta era marea problemă. Poate că deja o omorâseră. Sau 
poate că le scăpase, se ascundea undeva și ei o căutau cu 
disperare? Nu, idioată speranţă! Dacă ar fi fost așa, ar fi dat un 
semn de viață. 

— Așa ar trebui, am mormăit. Altfel cei răspunzători vor avea 
parte de o moarte groaznică, tot așa desigur cum pe mine mă 
cheamă Gunnar Forsberg! 

Tâmpită afirmaţie! Frecţie la un picior de lemn. Suna anost și 
în urechile mele. 

Hans-Olof privea în gol. Vedeam cum un mușchi îi tresărea pe 
față. Mi-am dat brusc seama cât de pueril era modul în care îl 
încurajasem. Și cât de mare mă dădusem la început! Ca și cum 
totul ar fi fost o problemă de câteva ore, rezolvabilă cu câteva 
încuietori sparte, câteva lovituri de pumn și un revolver în mână 
de către un adevărat bărbat. 

De fapt la șantaje mă pricepeam cam tot atât de bine ca și el. 
Despre așa ceva doar citisem câte ceva. Doar pentru că profesia 
mea era întâmplător ilegală nu însemna că eram un expert și în 
alte activităţi situate în afara legii. 

Trebuie să recunosc faptul că în tot acest răstimp nu reușisem 
să deslușesc ce era în capul răpitorilor Kristinei. Majoritatea 
celor întâmplate de la eliberarea mea din închisoare depășise 
toate așteptările mele. Mai ales că nu era vorba despre o răpire 
normală. Nu era în joc o răscumpărare constând din bani, deci 
nu exista nici măcar speranţa de a intra în contact direct cu 
gangsterii la predarea banilor. 

— M-am mai gândit la ceva, interveni Hans-Olof în tulburele 
mele gânduri. Nu știu dacă este important... Când i-am vorbit lui 
Bosse Nordin de încercarea de mituire, el a murmurat ceva de 
genul: „Trebuie să îl sun”. Nu am înţeles atunci, dar cred că se 
referea la omul cu ochi de pește. Polițistul, îţi amintești? 

Am confirmat. 


VP - 275 


— Este evident și corespunde instinctului meu. Te referi la 
faptul că cel mai bun prieten al tău, Bosse Nordin, are legături 
mai apropiate cu tipii decât a recunoscut faţă de tine? 

Hans-Olof își trecu palma peste față. 

— Tu ai spus asta mereu. Că lumea este rea. Că nu trebuie să 
ai încredere în nimeni. 

— Treptat te convingi de asta, am răspuns. 

Era un triumf fără importanţă. Care venea prea târziu. 

Hans-Olof continua să privească în gol. 

— Nu voiam să recunosc. Bosse...? L-am considerat prieten. 
Vorbisem atât de mult despre copiii noștri! Să fi fost totul numai 
vorbărie goală? 

— Banii, Hans-Olof. Îmi simţeam ochii uscați; desigur din 
cauza instalaţiei de aer condiţionat. Banii îl schimbă pe om. 
Atunci când intră în joc banii, orice prietenie încetează. 

Încuviinţă încet din cap. 

— Am fost orb, am fost atât de orb... Mă privi și continuă: Știi 
ce cred eu? Nu este o bandă măruntă. Este o mlaștină, o mocirlă 
puturoasă. Toţi sunt de o teapă. Acţiuni de felul celei a instalării 
unui casetofon, a strângerii de date, de a te apropia de ei încet - 
nu aduc nimic. Pentru asta sunt prea bine asiguraţi. 

— Da. 

Avea dreptate. Ar fi trebuit să știu și eu asta de la început. 

— Ar trebui întreprins ceva surprinzător. Ceva la care ei nu se 
așteaptă. 

Îmi simţeam gura uscată. L-am privit cu o senzaţie dureroasă 
în piept. Ca și cum interiorul corpului meu ar fi fost o rană pe 
care el a turnat acid. 

— Tu reprezinţi încă întreaga mea speranţă, Gunnar, spuse 
Hans-Olof, dar arăta ca și cum s-ar îi îndoit că această speranţă 
ar fi justificată. 

Am încuviințat doar din cap. De unde această lamentabilă 
îndoială? Pătrundea în mine ca aburii otrăvitori dintr-o grotă 
adâncă. 

— Kristina nu este doar fiica mea, șopti Hans-Olof. Este și 
nepoata ta. Unicul copil al surorii tale. 

Am tras aer în piept, am strâns pumnii și am alungat acea 
senzație paralizantă scuturând hotărât capul. 

— Bosse Nordin este în concediu, așa-i? 

Hans-Olof confirmă: 


VP - 276 


— Revine marţi seara. La timp pentru festivitatea de a doua 
zi. 

— Cu alte cuvinte, dacă mâine-seară, de exemplu, aș vrea s- 
arunc o privire la el, aș putea s-o fac nestingherit? 

— De ce abia mâine-seară? 

— Pentru că vreau să văd cel puţin o dată la lumina zilei casa 
lui și împrejurimile. Pe lângă asta, trebuie să mai fac niște 
cumpărături. Cumpărături care nu se pot face la primul 
supermarket. Nu trebuia să știe că mă refeream la dotări 
necesare pătrunderii la fundaţia Nobel. In orice caz, două acţiuni 
erau mai bune decât una singură. Am scos notesul și am cerut: 
Spune-mi adresa lui. 

Mi-a spus-o și eu am notat-o. Bosse Nordin locuia în Vaxholm, 
ca să vezi. La o distanţă măricică, dar probabil că poziţia era cea 
mai bună, direct la mare, scumpă. 

— Că tot veni vorba de adrese, spuse Hans-Olof, ai putea să 
îmi dai adresa ta cea nouă. Pentru orice eventualitate. 

Am închis notesul și l-am băgat în buzunar. 

— Nu, este mai bine să nu o știi. De altfel este neimportantă. 
M-am uitat la cutia cu detectorul de „ploșniţe”. Cu asta ce 
facem? Mai are vreo importanţă dacă la tine în birou se află un 
microfon? 

Dădu din cap. 

— la-o cu tine. 

— Poate că este mai bine așa. Am pus capacul cutiei. S-ar 
putea să-mi mai trebuiască mie. 

— Te conduc până afară. Se ridică în picioare. Și bineînțeles 
că nu putea lipsi inevitabila întrebare Andersson: îmi dai de știre 
înainte de a intra la Bosse, nu? 

Mă călca pe nervi. 

— Pot să-ţi deconspir planul chiar acum, i-am spus acid. 
Mâine, la două ore după miezul nopţii, voi fi în casa profesorului 
Bosse Nordin. Și ţi-aș rămâne îndatorat dacă în acea perioadă 
nu mă vei suna de douăzeci și patru de ori. Un telefon mobil 
care îţi sună în buzunar în timpul unei spargeri deranjează 
enorm. 

— Bine, ripostă consternat Hans-Olof. Am făcut-o doar pentru 
că... 

— Am stabilit, da? Ai putea să mergi înainte, ca să-mi deschizi 
ușile. 


VP - 277 


Labirintul era tot întunecos, liniștit și lipsit de suflare. Totuși, 
când ne-am apropiat de ieșire s-a auzit o voce. Era doctorandul, 
care vorbea cu cineva la telefon. 

M-am oprit. 

— Skit! Hans-Olof, ăsta mai este încă acolo. 

Cumnatul meu se întoarse. 

— Ti-am spus, practic nu mai poate fi scos de aici. 

Câteva fragmente de discuţie se puteau desluși: 

— ... O experienţă importantă; trebuie să rămân până când... 
Va fi totul mai bine după ce voi trece examenul... Sigur că te 
iubesc, dar ce legătură are... 

Domnul doctorand vorbea cu soția și inventa pretexte pentru 
a nu se duce acasă, unde bebelușul zbiera și mirosea a scutece 
murdare. 

— Nu vreau să mă mai vadă. Ar fi ciudat ca un curier să 
rămână mai mult de o jumătate de oră și să mai și plece cu ceea 
ce adusese. 

Hans-Olof se încruntă. 

— Ei, și? Ce importanţă are ce gândește ori ce nu gândește 
el? 

— Este un risc inutil. Evit riscurile inutile, mai ales acum, când 
mă expun unor riscuri necesare. Am făcut câţiva pași înapoi. 
Părerea mea este că mai există o altă ușă, pe unde aș putea 
ieși, nu? 

Nu părea prea convins. 

— Da, bine, dacă tu zici... Ne-am întors, el coti la un moment 
dat în altă direcţie, scoase din mers legătura lui de chei și în 
cele din urmă deschise o ușă cu două canaturi. Pe aici ieși. 

În încăperea următoare era întuneric. Mirosea ciudat a grajd, 
a urină, a chimicale. lar prin întuneric răzbătea o sinistră 
respiraţie pe mai multe tonuri, ca și cum undeva pândea un 
monstru cu mai multe capete. 

— Aşteaptă, aprind lumina. 

Am rămas pe loc, cu cutia în braţe, în timp ce Hans-Olof căuta 
pe întuneric întrerupătorul; am simţit cum din cauza frigului mi 
se făcea pielea de găină. 

În fine, trei rânduri lungi de tuburi de neon se aprinseră 
deasupra noastră. Acestea luminară trei rânduri lungi de mese 
de laborator pline cu o aparatură diversă pentru experiente, 


VP - 278 


formată din ţevărie metalică, baloane de sticlă și cabluri de 
diferite culori. leșirea era în celălalt capăt al sălii, o ușă ca aceea 
din faţă, unde era fugarul doctorand. 

— OK, sper să am cheia de aici... 

Hans-Olof înaintă către ușă căutând cheia printre celelalte din 
legătură. 

M-am mai uitat o dată. Am priceput imediat de unde 
provenea zgomotul pe care tocmai îl auzisem. 

În dispozitivele pentru experienţe erau animale! 

Am luat-o de-a lungul meselor, cu cutia în braţe, ca și cum ar 
fi fost ultimul lucru din lume de care mă puteam sprijini. Am 
văzut șoareci fixaţi pe table de aluminiu, cu lăbuțele îndepărtate 
prinse în șuruburi cu cătușe de alamă, cu cozile lipite cu bandă 
adezivă, nemișcaţi, ca crucificaţi. Pe spinări aveau răni, locuri 
jilave, cu străluciri respingătoare, unde carnea ieșea la vedere. 
In răni erau înfipte ace metalice ascuţite, la care erau legate 
cabluri care plecau spre niște aparate ce bâzâiau. Pe alte spinări 
numai carne picurau lichide din pipete care erau alimentate din 
baloane de sticlă umplute la refuz. Fiecare picătură sfârâia când 
atingea carnea sângerândă și făcea animalul să tresară. 
Mustăţile le tremurau, respirau precipitat și ceea ce se putea citi 
în ochii lor mici și roșii putea fi doar deznădejde. 

— Hans-Olof, pentru Dumnezeu, ce este asta? 

— Oh, asta... Hans-Olof se întoarse, preocupat încă de 
legătura cu chei, și trecu cu privirea peste teribilele instrumente 
de tortură de pe mese. Da, par cam ciudate, cred. Sunt seriile 
noastre de experienţe privind transmiterea durerii. 

— Transmiterea durerii, am repetat ca un ecou. 

— Recunosc că este doar un aspect, dar împreună cu 
colaboratorii mei am dezvoltat o modalitate mai promițătoare. 
Multă lume habar nu are că durerea este un fenomen încă în 
mare măsură neînțeles. Cum apare ea? Cum este receptată? Și, 
mai ales, cum poate fi măsurată? Dacă s-ar putea măsura 
durerea, s-ar realiza un mare progres. Astăzi vine cineva la 
medic și spune că are dureri, dar aceasta nu se poate verifica, și 
înainte de toate nu se poate compara cu senzaţia de durere a 
altora. Ceea ce limitează enorm precizia diagnosticului, pentru 
că aprecierea simptomului este pur subiectivă, înţelegi? Lovi 
ușor cu palma o cutiuță metalică pe al cărei ecran cu cristale 
lichide cifrele variau la fiecare secundă. Atunci când pentru 


VP - 279 


prima dată vom înţelege bazele neurofiziologice ale transmiterii 
durerii, vom face un mare pas înainte. 

Priveam fix la o cuvă pentru spălare din email alb, în care 
erau mici scalpele însângerate. Unul dintre robinete picura, și 
fiecare picătură care în drumul ei către scurgere atingea lamele, 
se transforma într-o bandă subţire maroniu-roșcată. 

— Aş vrea să ies, am spus. 

— Ah, da. Normal. 

Hans-Olof tuși ușor, se duse la ușă și o descuie zornăind. O 
pală de vânt rece dădu năvală înăuntru, și de pe mesele din 
dreapta și din stânga am auzit un întreg cor de jalnice chiţăituri. 

— Mă anunţi? întrebă Hans-Olof când am pășit cu cutia mea în 
după-amiaza întunecată de afară. 

— Da, am spus sleit. 

M-am dus la mașină. Am reușit să cobor terenul Institutului 
Karolinska, după care a trebuit să opresc la bordură, ca să 
vomit. 


VP - 280 


e Capitolul 37 


Când am ajuns la pensiune, eram complet epuizat. Rațiunea 
îmi cerea să mănânc ceva. Nu mâncasem nimic toată ziua, cu 
excepţia unei prăjiturele, de dimineaţă în locuinţa Birgittei, dar 
chiar și asta zăcea într-un șanț din Tomtebodavâgen. Dar în 
ciuda imensului gol din stomac, îmi lipsea apetitul. 

Birgitta, oh, cerule! Fusese în această dimineaţă? Mi se părea 
deja că ar fi fost într-o altă viaţă. leri îi predicasem despre 
ticăloşia lumii, fără ca măcar să bănuiesc adevărata dimensiune 
a acesteia. 

Inainte de toate am făcut un duș îndelungat și fierbinte cât 
am suportat. Simţeam nevoia urgentă de a mă spăla de toată 
sila, de a îndepărta toată depravarea strecurată în mine după 
toate cele văzute și auzite. Stăteam sub șuvoiul de apă fierbinte 
care îmi înroșea pielea, aproape că o fierbea, și n-aș mai fi ieșit 
niciodată de sub el. Când am ieșit totuși din cadă, semiconștient 
din cauza fierbinţelii și a aburului, aproape că am luat după 
mine și perdeaua dușului. A trebuit să mă sprijin de lavoar și să 
mă așez pe marginea căzii, până când vălul negru din faţa 
ochilor mei a dispărut. 

Ajuns în cameră, am dat la maximum încălzirea, dar nu am 
obţinut decât o creștere minoră a temperaturii, care n-ajuta cine 
știe cât din pricina curentului ce venea de la fereastra jalnic 
astupată cu bucata de plastic. Am pus pe mine tot ce promitea 
să ţină de cald, m-am înfășurat cu pătura în pat, fără a avea cea 
mai mică idee despre ce urma să fac acum. 

Am scos documentele lui Hungerbuhl, am început să le citesc 
fără un scop anume, vedeam doar linii cenușii și litere fără sens, 
așa că am renunţat. Nu avea niciun rost. Îmi era imposibil să mă 
apuc de ceva. 

Exagerasem. Și ce mă mai înfoiasem când venise Hans-Olof la 
închisoare cu istorioara lui! Chiar crezusem că era suficient să 
ies și să mă pun în mișcare, pentru a le veni de hac. Ce jalnic! 
Cei care se aflau în spatele acestor evenimente erau mult prea 
puternici și erau și obișnuiți să fie puternici. Nu te puteai atinge 
de ei. Formau o frăție secretă, care ţinea în mâini întreaga 


VP - 281 


planetă, ca o caracatiţă cu milioane de brațe. Nu exista scăpare. 
Le făcea plăcere să menţină aparențele, și numai de asta mai 
trăia Hans-Olof, și poate că și Kristina mai trăia din același 
motiv. Dar când scopul va fi atins, amândoi vor fi striviţi ca niște 
ploșnițe deranjante. 

Se auzi un ciocănit la ușă și, fără să mai aștepte invitaţia, 
Tollar Liljekvist, trăsnitul meu vecin de cameră, se strecură 
înăuntru. Abia am apucat să vâr hârtiile sub saltea. 

Avea ochii cât cepele. Părea un copil care, după ce a așteptat 
săptămâni de-a rândul, a putut să vadă în sfârșit pomul de 
Crăciun împodobit. 

— N-am avut ocazia să vă mulţumesc, șopti el în timp ce 
închidea cu grijă ușa în urma lui. Avea cu el ceva ce părea o 
carte mare. Vă mulţumesc foarte mult că m-aţi salvat de la a fi 
aruncat în stradă. Știţi, pentru cineva ca mine nu este ușor, iar 
ajutorul dumneavoastră a sosit cu adevărat în ultimul moment. 
Trebuie să vă mulțumesc, să vă mulțumesc mult. 

Asta-mi mai lipsea! Tocmai când aveam cea mai mare nevoie 
de liniște. 

— Bine, nu este nicio problemă, îmi pot permite. Eu... nu mă 
simt tocmai bine și aș dori... 

Dar nu reușeam să fac faţă energiei lui năvalnice, de maniac. 
Dădu din cap, respinse pretextele mele cu gesturi de mână și se 
apropie de mine. Se mișca impetuos, aproape vibrând. Numai să 
mă uit la el, și mă apucau durerile de cap. 

— Nu, nu, m-am prins, zise el. M-aţi recunoscut. N-aţi fi făcut 
asta, dacă nu v-aţi fi dat seama cine sunt de fapt eu. Nu aveţi 
dumneavoastră atâţia bani ca să îi risipiţi fără sens pe un 
nevrednic. Dacă aţi fi avut atâţia bani, nu aţi fi locuit aici. 

Și se așeză alături de mine, pe patul meu. Ceea ce adusese 
cu el era un album ca acelea folosite pentru fotografii de familie. 

— lată, spuse el punându-mi-l în poală. Asta este munca mea. 
Studiile mele. O muncă importantă pentru omenire, dar acest 
lucru îl văd din păcate doar puţini, foarte puţini. 

Era o colecţie de tăieturi din ziare privind asasinate oribile, 
torturi, violuri. Femeia care și-a omorât cei trei copii cu toporul. 
Nou-născut înecat. O pereche de îndrăgostiţi căsăpiți pe malul 
mării. Părinţi care își torturau cu biciul, ţigări aprinse și sârmă 
ghimpată propria fiică ajunsă la pubertate. 

l-am restituit albumul. Afară, pe stradă, cineva claxona furios. 


VP - 282 


— Bine, mulțumesc, dar nu de așa ceva aș avea nevoie acum. 

— Nu, nu, trebuie să priviţi cu atenție, insistă el și împinse 
albumul înapoi. Vocea îi era emoţionată. Vorbele țâșneau din 
gura lui ca și cum repetase acest lucru necontenit de ieri- 
dimineaţă și nu le mai putea reţine, Cu mare atenţie! Trebuie să 
vedeţi legătura. Ca să înțelegeţi ce reprezintă toate acestea. 

Alte pagini. Copii de doisprezece ani sugrumând o bătrână în 
locuinţa ei, pentru a face rost de bani de cinematograf. O femeie 
care își otrăvește nora cu otravă pentru șobolani, pentru că 
aceasta nu mergea la biserică. Decapitarea tatălui dintr-o 
ceartă. Și, printre toate crimele, ca și cum ar ţine de acestea, 
statistici despre escapade, informaţii despre deschiderea unui 
bar pentru homosexuali la Stockholm, afacerile unui cântăreţ de 
rock ori crearea de medicamente pentru potenţă. 

— Și? am întrebat. Ce semnifică asta? 

Mirosea a transpiraţie stătută, a gulii crude. În astfel de 
chestiuni nu sunt neînţelegător, dar barba și părul lui încâlcit 
aveau urgentă nevoie de spălat. Gesticula aprig cu mâinile. 

— Legăturile! Intâmplările au două aspecte, unul exterior, 
aparent, și unul interior, cel adevărat. Veţi înţelege abia când 
veți descoperi intenţia ascunsă în spatele tuturor acestora. 
Cunoașteţi Kabbala? Numerologia? Eu am descifrat codurile. 
Asta a reprezentat munca mea în ultimii zece ani. 

Am mai privit încă o dată filele. Abia acum am remarcat că 
Tollar prelucrase articolele cu pixul, cu creionul negru și cu o 
mulțime de creioane colorate. Incercuise cuvinte, în special 
denumiri de localităţi, de orașe, data fiecărui eveniment, trăsese 
linii până la marginea articolelor și între articolele lipite, făcuse 
socoteli complicate, sume ale cifrelor unor numere, adunări și 
scăderi, anulase unele dintre ele, le recolorase, le corectase și, 
când deveniseră ilizibile, lipise bileţele care puteau fi ridicate 
pentru a urmări ce era sub ele. 

Pe fiecare pagină rezultatul calculelor, încercuit și subliniat, 
era același: 666. 

— Numărul fiarei, murmură el. Vedeţi? Peste tot. Dacă cunoști 
codul, îţi apare semnificaţia. Numai orb să fii, altfel vezi ce 
semnificaţie au toate. Asta înseamnă că lumea este în mâna 
Satanei. 

— Ah! 


VP - 283 


Eram atât de obosit... Aproape inconștient am răsfoit paginile 
mai departe, tăieturi din ziare îngălbenite, multe vechi de zece 
ani ori mai mult. 

O adunătură de tâmpenii. Tâmpenia religioasă a lui Tollar, la 
care se adăuga tâmpenia lumii. Pesemne că lucrase cu o dăruire 
totală la această colecţie; fiecare pagină era completată până la 
ultimul centimetru pătrat cu calcule, cu fraze ca din Biblie cu 
ciudate simboluri, unele astronomice, ce păreau foarte 
importante, dar care mie nu îmi spuneau absolut nimic. 

Pe penultima pagină era un articol despre doi bărbaţi care 
răpiseră o fată de paisprezece ani, pe care în timp ce îi 
amăgeau familia cu apeluri telefonice și solicitări de 
răscumpărări, o violau cu atâta brutalitate, încât aceasta a murit 
din cauza rănilor pricinuite. Și nu ar fi fost niciodată descoperiţi, 
dacă unul din cei doi nu ar fi făcut fotografii ale actelor lor de 
vitejie și nu ar fi dat filmul la developat la un mic atelier 
fotografic, care încă mai prelucra manual filmele. 

Am lăsat albumul să cadă. Mi-a revenit în fața ochilor 
laboratorul cumnatului meu, șoarecii crucificaţi și acidul care 
picura pe ei în întuneric, lucru ce se întâmpla și acum, când eu 
mă aflam aici. Am revăzut scalpelele din chiuvetă și brusc am 
ajuns la bănuiala că omul care mijlocea moartea era un ticălos. 

— Aveţi dreptate, i-am spus. Lumea este într-adevăr în 
mâinile Satanei. 

Tollar sări de-a binelea de pe fix. 

— Da, da, da! Am știut. M-aţi recunoscut, nu-i așa? M-aţi 
recunoscut! 

L-am privit. O clipă m-am gândit la ce fel de istorie se 
ascundea în spatele tristei lui existenţe, ce îl făcuse să eșueze în 
acea febrilă concepţie asupra lumii. 

In același timp mă consola că nu eram singur în groaza mea. 
Lumea era în mâinile Satanei. Niciodată nu voi ajunge să utilizez 
această simbolistică, dar în principiu ea exprima exact ceea ce 
simţisem toată viaţa mea. 

Totuși, acum trebuia să scap de el. 

Am închis cucernic albumul și i l-am întins. 

— V-am recunoscut, Tollar Liljekvist. Dar este mai bine să nu 
vorbim despre asta și să nu fim văzuţi împreună. Pereţii au 
urechi, spionii dușmanului sunt pretutindeni. Fiecare dintre noi 
trebuie să ducă lupta în felul lui. 


VP - 284 


Mă privi cu ochii larg deschiși, strânse la piept albumul și 
dădu din cap cu chipul strălucind. 

— Aveţi dreptate. Aveţi perfectă dreptate. Nu m-am gândit la 
asta până acum, dar acum... da, da... sigur. Ridică degetul și 
adăugă: Fiecare în felul său. Da, exact. 

Și, aruncând o ultimă privire conspirativă, se ridică, se duse la 
ușă și dispăru la fel cum venise. 

Am închis ochii și m-am întins în pat. Pentru o clipă domni o 
liniște deplină, chiar și afară, pe stradă. 

Mi-a fost întotdeauna ușor să o scot la capăt cu oamenii care 
au o doagă lipsă ceea ce mai ales în închisoare este mare lucru, 
acolo genul acesta de oameni mișună. În principiu nu este greu. 
Cu cât sunt mai obsedaţi de ceva, cu atât sunt mai previzibili în 
acţiunile lor. Trebuie doar să descoperi ce intonație, ce cuvânt, 
ce imagine îi amorsează și în ce direcție, după care îi poţi 
controla. La momentul potrivit apeși butonul și nu mai ai nicio 
problemă. 

Dar tocmai acum m-aș fi simţit mai puţin pierdut, dacă unica 
ființă care cuprinsese în cuvinte trăirea mea ar fi fost un 
interlocutor cu adevărat uman, cu care să pot vorbi și nu un 
robot stăpânit de reprezentări fixe. 

Căldura care mă cuprinsese, căldură care îmi lipsise toată 
ziua, mă făcu greu și obosit. Nu am mai deschis ochii, ci m-am 
lăsat pradă unei stări plăcute de somn-veghe, în care am 
pierdut orice noţiune a timpului. Întunericul iernii de dincolo de 
fereastră, lumina tulbure a vechiului bec, zgomotul circulaţiei 
stradale și foșnetul neregulat al foliei de plastic de la geam 
atunci când o umfla vântul se împleteau într-un cocon de 
monotonie în care minutele, orele sau zilele se scurgeau fără să 
îmi fi putut da seama. 

Un om... un interlocutor... nu îmi ieșea din cap. M-am gândit 
la Birgitta, la dimineaţa de astăzi și la ieri, la cum mâncasem 
împreună la măsuţa din mica ei bucătărie. Astăzi i-aș fi istorisit 
cu totul alte lucruri despre răutatea lumii, pe care ea nu voia să 
o recunoască, în faţa căreia ţinea ochii închiși, cât putea de 
strânși. 

Corpul meu își amintea și el de corpul ei, încă mai știa cum se 
simţise ea, îi mai simţea atingerile, moliciunea sânilor ei... 

M-am smuls din starea de somnolenţță, m-am ridicat și am 
întins mâna după telefon. Desigur că înainte de a părăsi locuinţa 


VP - 285 


Birgittei notasem numărul ei de telefon. Obicei de căutător de 
informaţii profesionist. Nu pleci niciodată fără să obţii informaţii. 
Dintr-un loc unde te afli pentru prima oară, nu pleci niciodată cu 
mâna goală. lei cu tine ceva ce te va ajuta să revii. 

A sunat îndelung. Să nu fie acolo? M-am uitat la ceas. 
Programul la școală trebuie să se fi terminat de mult, cel puţin 
într-o zi de vineri. 

Da, a ridicat receptorul și a rostit un „He/?” binedispus. 

Și din fundal am auzit un bărbat râzând adânc, tunător, plin 
de sine. 

Mi s-a oprit respiraţia ca și cum cineva mi-ar fi tras un pumn 
în plexul solar. Care va să zică, la ea mergea repede! Nici nu 
trecuseră douăsprezece ore și avea din nou ce arăta fotografiei 
fostului ei soț. 

Nu era de mirare că colega ei avea impresia pe care o avea. 
În biotopul unei școli, cu siguranţă că un asemenea mod de 
viaţă nu trecea neobservat. 

— Alo, cine este acolo? 

Am ascultat incapabil să scot un sunet. Ea a mai pus încă o 
dată întrebarea, apoi a închis supărată. 

Am apăsat pe tasta roșie în timp ce lăsam telefonul jos. La ce 
mă așteptasem? Doar lumea era în mâinile Satanei. 


VP - 286 


e Capitolul 38 


Nu mai suportam, trebuia să ies în noapte. Mai cu seamă că 
foamea reîncepea să se manifeste. Trupul meu mai era încă viu 
și, fără să-l intereseze morala, se agăța de viaţă. 

Din cauza unui deces, localul turcesc închisese, așa că am 
plecat la întâmplare în căutarea altui loc unde să mănânc. Era 
frig, mirosea a zăpadă și în afară de mine mai umblau pe drum 
doar niște arătări ca din filmele de groază. La un colţ stătea o 
beţivă, clătinându-se, înfășurată într-o scurtă jegoasă, care 
odată fusese roz, și la fiecare câteva minute striga cu o voce 
guturală că totul era de rahat. Un bărbat, probabil un drogat, 
care nu avea nici treizeci de ani, se ivi din umbră interesându-se 
dacă nu am cumva zece coroane. Duhnea a excremente și i-am 
dat douăzeci de coroane, numai ca să-l văd plecat de lângă 
mine. Am depășit o pereche care se certa; ea era grasă, purta 
un palton care nu o avantaja și urla de i se scurgea pe obraji 
tușul de pleoape. EI, un individ slab, într-o scurtă de piele, i se 
adresa pe un ton ridicat: 

— Eşti grasă. Eşti respingătoare. Eşti proastă... 

Mai mult n-am mai auzit și nici n-am vrut să mai aud. 

Am dat de o cârciumă vietnameză, mi-am umplut stomacul cu 
un amestec ieftin de orez, legume și carne, peste care am 
turnat două cutii de Cola, în timp ce alături de mine câţiva tipi 
cam trecuţi pălăvrăgeau cu voce tare despre așa-zisele lor 
cuceriri recente. Televizorul mergea, aducând cele mai noi știri 
din lumea aflată la mâna Satanei: atentate teroriste, corupţie, 
război. După care, brusc, apăru pe ecran o femeie elegantă, cu 
părul negru, care cobora din avion la aeroportul Arlanda, însoţită 
de un bărbat cu privire vicleană și cu început de chelie; 
comentariul era: „În condiţiile unor măsuri speciale de 
securitate, a sosit astăzi la Stockholm doamna profesor Sofia 
Hernândez Cruz, laureata premiului Nobel din acest an pentru 
medicină. A fost însoţită de șeful filialei din Suedia a concernului 
farmaceutic Rutlipharm, în al cărui compartiment de cercetare 
aceasta lucrează de ani de zile. Gradul ridicat de securitate se 


VP - 287 


datorează unei ameninţări anonime cu bombă făcută în noaptea 
de joi”. 

Urmară alte știri privind afacerile unui jucător de tenis, despre 
căsătoria eșuată a unui fotbalist și prognoza meteo. 

Rutlipharm. Am simţit nevoia de a mai vedea o dată High 
Tech Building. Să văd dacă la etajul nouă ardea lumina. 
Hungerbuhl revenise în ţară, ceea ce însemna că între timp a 
putut să constate că cineva se servise din seiful lui. 

Asta în cazul în care îl putuse deschide fără combinaţia cifrică 
de pe cartea de vizită. 

La următoarea staţie de metrou, Medborgarplasten, am 
coborât în subteran. Garniturile plecaseră în ambele direcţii, și 
mi-am omorât timpul holbându-mă la casetele roșii de pe 
perete, în care erau furtunurile rulate anti-incendiu. 

În staţie opri un tren care circula în afara orașului, în direcţia 
Skarpnak, moderat de aglomerat. M-am uitat la oamenii din 
interior. Frământaţi de gânduri și griji sau moţăind cu gura 
deschisă, plictisiţi, discutând... 

Ca să vezi întâmplare! Uite blonda pe care o remarcasem 
acasă la Hungerböhl. Femeia cu ciuful incredibil de blond. Ea 
era, fără nicio îndoială. Ținea de mâini un bărbat care ședea în 
faţa ei, vorbea de zor și părea de-a dreptul agitată. 

Se auzi semnalul și ușile se închiseră cu zgomot. Garnitura o 
luă din loc. Am făcut câţiva pași spre ei, pentru că eram 
interesat să văd tipul care putea să agite o asemenea femeie. În 
goana trenului ce trecea prin faţa mea, am aruncat o privire 
asupra figurii lui. Spre imensa mea surprindere, îl cunoșteam. 
Mai mult, l-aș fi recunoscut și în condiţii mult mai defavorabile, 
oriunde și oricând. 

Era Per Fachlander. 

Nu îmi venea să cred. Omul de la asistenţă socială care mă 
supraveghea, cel care practic se conservase în alcool? Așa este, 
locuia în Björkhagen, dar... dar cum de se pricopsise cu o astfel 
de prietenă? Sau iubită, sau ce o fi fost...? Îl cunoșteam doar ca 
un călugăr, ca un ascet dedat doar beției. 

Oare ceea ce văzusem, văzusem cu adevărat? Priveam 
tunelul întunecat în care dispăruseră vagoanele și nu găseam 
răspuns. 

Sosi și garnitura mea scrâșnind metalic. M-am îndreptat către 
una dintre uși, dar înainte de a ajunge la ea, a fost deschisă din 


VP - 288 


interior. Oamenii coborau. În spate se afla o fată cu păr lung, 
blond, de vreo paisprezece-cincisprezece ani, purtând o bandă 
tricotată pe frunte. Semăna cu Kristina și, cel puţin pentru un 
moment, am simţit că încremenesc. Apoi ea întoarse capul, iar 
eu am observat că nu era Kristina, desigur că nu era ea, însă eu 
nu am mai avut timp să urc. 

Nu. Nu mai puteam pierde vremea. Trebuia să acţionez acum, 
imediat. 

Un sfert de oră mai târziu mă aflam în mașina mea, în drum 
spre Vaxholm. 

e 

Mai de mult, călătorisem pentru contractele mele în alte ţări, 
unde văzusem în cartierele rezidenţiale vile mai mari și mai 
luxoase, dar pentru Suedia casa lui Bosse Nordin era fără 
îndoială un palat. Deși din stradă se vedea puţin, deoarece cea 
mai mare parte din ea era ascunsă în spatele unor tufișuri 
înalte, dese, veșnic verzi, întreg domeniul parcă ţipa că aici erau 
„Bani, bani, bani!”, și încă mulți. 

Nu era căminul unui profesor universitar, era clar. 

Am mai trecut o dată pe stradă și am parcat în cele din urmă 
în colțul cel mai întunecat pe care l-am putut găsi; eventualii 
trecători nu ar fi putut să vadă numărul mașinii. După care am 
coborât, am stat pe loc și am tras cu urechea. 

Nimic. Strada era goală, părăsită. Era frig, deși nu atât de 
tăios ca la Stockholm, și mirosea a mare. 

Am ridicat gulerul scurtei și am pornit încet pe lângă gardul 
proprietăţii lui Nordin. În grădina întunecată de dincolo de 
gardul viu se zăreau amenajări pentru jocuri, un leagăn, un 
tobogan și ceva negru ce putea fi o ladă cu nisip. Totul 
întreținut, dar nefolosit de ani. Pe stâlpii porții își expuneau 
splendoarea lei chinezești din piatră, cu boturile deschise 
ameninţător, iar din întunericul în care se afla intrarea în casă 
răzbăteau sunetele unui joc de lamele care se loveau în bătaia 
vântului. Pe cutia pentru corespondenţă scria doar Nordin, atât. 

Prefăcându-mă că umblam prin buzunare ca să caut ceva, am 
privit în jur. Nu era nimeni. Şi celelalte case din zonă, nu mai 
puţin impozante, păreau goale, părăsite. O stradă a fantomelor. 
Nu era o problemă să zăbovești aici puţin, ca să cercetezi căile 
de acces și de retragere. 


VP - 289 


Acum întunericul era mai curând un dezavantaj. Din stradă nu 
puteam să văd nici măcar până în ușa casei, nu puteam să-mi 
dau seama dacă ferestrele erau ori nu prevăzute cu gratii. 
Rezonabil era să revin mâine-dimineaţă, în perioada scurtă în 
care mai lumina puţin soarele de iarnă. 

Dar eu n-aveam timp de rezonabil. Eram aici, de ce să mai 
aştept? De ce să nu acționez acum, pe loc? 

Desigur că existau argumente temeinice împotrivă. Dintre 
care cel mai important era că riscul nu putea fi apreciat. În mod 
normal locuinţele sunt asigurate atât de prost, încât intrarea nu 
ar pune probleme. Lucrul nu era valabil pentru vile. Deseori 
acolo se aflau valori, tablouri neprețuite sau alte colecții, seifuri 
cu documente, aur și valoroasele bijuterii ale stăpânei casei - 
lucruri ce asigurau atât pâinea producătorilor de instalaţii de 
alarmă, mecanisme de închidere, bariere infraroșu, cât și a 
angajaţilor firmelor de securitate. 

Dar ce mai conta? Oricum nu mai aveam nimic de pierdut. 
Mai erau doar câteva zile până la festivitatea de acordare a 
premiilor, după care dispărea orice motivaţie pentru a-i mai lăsa 
în viaţă pe Kristina și pe Hans-Olof. Era evident că așa vor 
proceda; trei membri ai comitetului Nobel de acordare a 
premiului fuseseră deja uciși cu câteva zile înainte de a se lua 
decizia finală. Moartea unui alt membru al acestui organism 
înainte de acordarea premiului ar fi atras atenţia. S-ar fi putut 
pune întrebări pe care cei interesaţi doreau să le evite. 

Bun. Gândisem destul. M-am întors la mașină. Din instinct 
pusesem la plecare în portbagaj o lanternă și sculele melc. Pe ce 
să mă bazez, dacă nu pe instinctul meu? 

Poarta din fier forjat a grădinii avea un zăvor care nu a opus 
nicio rezistenţă unui șperaclu simplu. Am verificat scurt dacă 
existau bariere cu infraroșu ori ceva asemănător, dar nu am 
descoperii nimic. Deci sus zăvorul și înăuntru. 

Și fără să mă furișez! Furișatul este suspect. Pe terenul 
inamicului nu trebuie niciodată să te strecori fără să fie nevoie, 
ci trebuie să mergi degajat, hotărât, cu convingerea că a te afla 
aici era cel mai normal lucru. Puteam să fiu un paznic, un 
comisionar ori cineva care avea de lăsat ceva la ușa casei. 

Procedând astfel, reușisem odată să ies din perimetrul unei 
firme, deși o alarmă declanșată de mine tocmai își făcea datoria 
de mama focului. Peste tot se aprindeau lămpile galbene de 


VP - 290 


avertizare, urlau amplificatoarele, doar eu treceam ca la 
plimbare prin faţa gheretei paznicului, pe care chiar l-am și 
întrebat plin de mirare, ce se întâmpla. Nici el nu știa, dar mi-a 
urat o zi bună. 

Ușa casei era extrem de stabilă și era dotată cu o încuietoare- 
cilindru de clasă. Aceasta era montată, cum scrie la carte, într- 
un șild care nu permitea să ajungi din exterior cu instrumentele 
la rozetă. A trebuit să îngenunchez, să ţin lanterna în dinţi și am 
avut de lucru la ea mai mult de zece minute până să reușesc să 
împing închizătorul. 

În hol mă aștepta supărătoare, dar în fond nu surprinzătoare 
pentru mine - o diodă luminoasă care clipea roșu și febril. Era 
într-o casetă de oţel cu contor numeric cu cristale lichide, care 
se rotea înapoi, pornit probabil de la cifra 30. Situaţie standard: 
la 30 de secunde după intrarea în casă se declanșa automat 
alarma sonoră. 

Mai aveam 21 de secunde. În mod normal soluţia era 
retragerea rapidă, pentru că aveam de-a face cu un produs pe 
care nu îl puteam neutraliza într-un timp atât de scurt, și în orice 
caz nu cu ajutorul celor câţiva clești și al șurubelniţelor pe care 
le aveam la mine. Dar, spre norocul meu, pe perete, alături, era 
fixat un bilet pe care scria: „Liza! Nu uita de plantele din birou. 
Combinația este 397.” 

Liza, după cum se putea bănui, era femeia care venea la 
câteva zile ca să ude florile. Am introdus codul, lumina roșie s-a 
stins, ca și fuga cifrelor pe ecran. In locul acestora se aprinse un 
beculeţ verde liniștitor. 

Era evident că dintre sarcinile Lizei nu făcea parte aerisirea 
regulată a încăperilor, căci aici mirosea puternic a stătut. Mi-am 
potrivit mai bine mănușile și am început să deschid ușă după 
ușă. Cei care locuiau în casă aveau o fină și costisitoare 
predispoziție în materie de mobilier, o predilecție pentru 
ceramica și pictura pe mătase chinezească. În camera de zi era 
un televizor monstruos. Bucătăria era enormă, în sufragerie era 
loc pentru cel puţin douăsprezece persoane. Totul era penibil de 
la locul lui, astfel că un catalog cu bijuterii din aur de toate 
felurile dădea foarte bine pe o comodă din hol. 

Și biroul trebuia văzut. Era în lemn negru tropical, cu draperii 
grele la ferestre, pe care le-am tras înainte de a aprinde lampa 
de birou. Aceasta părea aurită, la fel ca suportul pentru 


VP - 291 


creioane, pix și un stilou scump. Domnea o ordine pedantă, 
atipică pentru un savant. Pe etajere se aflau cărţi îmbrăcate în 
piele, pe masa de lângă un fotoliu greu, în piele, erau reviste de 
specialitate din domeniul științelor naturale, în diverse stadii de 
parcurgere, reviste americane despre fiziologia celulei, dar 
desigur și obișnuitele Nature și Science. 

Când te aflai în spatele biroului masiv, aveai senzaţia că 
navigai un vas transoceanic. În fotoliul din spatele biroului chiar 
te cufundai. Profesorul Bosse Nordin făcea parte în mod fericit 
dintre oamenii din poziţii înalte, care reușeau să plece în 
concediu fără a lua cu ei calendarul cu întâlniri. Acesta se afla în 
dreapta, îmbrăcat în piele de căprioară dacă nu cumva mă 
înșelam: un astfel de calendar de întâlniri ţinusem în mână 
ultima dată când făcusem o vizită președintelui consiliului de 
conducere al unui concern producător de automobile german. 

Am răsfoit agenda telefonică, mi-am scos propriul notes și mi- 
am însemnat nume, numere și adrese, pe care voiam să le 
studiez ulterior. Desigur că erau interesante și numerele 
conturilor, în special cele din străinătate. Practic, profesorul 
Bosse Nordin avea notate aici toate numerele, parolele și 
codurile PIN secrete. Pe noi, căutătorii profesioniști de informații, 
ne bucură în mod deosebit așa ceva. 

Un moment am avut tentația de a lua cu mine întregul 
calendar, dar instinctul meu mă opri să o fac. Zilele următoare, 
mult, dacă nu totul, va depinde de faptul dacă cei aflați în 
spatele răpitorilor Kristinei vor avea sau nu vor avea bănuieli cu 
privire la acţiunile noastre. 

După ce am terminat cu partea de adrese, m-am dedicat 
părţii de calendar: conţinea cele obișnuite - întâlniri, procurări 
de obiecte, seminarii, invitaţii la simpozioane, adrese de hotel 
scrise la repezeală, nume de parteneri de discuţii, numere de 
zboruri. L-am răsfoit în sens invers și am căutat note făcute în 
perioada răpirii Kristinei. Dar tocmai în respectiva perioadă 
calendarul era lacunar. De exemplu, nu era notată festivitatea 
funerară; în ziua respectivă în plan era trecut Vasamuseet cu F., 
ora 14. Nu am găsit nici întâlnirea cu Hans-Olof, menţionată de 
acesta, în loc de aceasta lipsea complet foaia respectivă din 
calendar. 


VP - 292 


Mister. M-am holbat la calendar și am încercat să mă 
dumiresc. Dar n-am reușit să-mi formez nici măcar o urmă de 
bănuială în legătură cu ce ar putea să însemne toate acestea. 

Mai departe. Sertarele. Am început cu partea dreaptă. Cei mai 
mulţi oameni sunt dreptaci și pentru ei cel mai important este 
sertarul situat în dreapta, sus. 

Cel de aici servea la depozitarea de documente de tot felul, 
puse în mape mai mult ori mai puţin transparente, pe care erau 
lipite etichete cu numere. Deasupra era factura unei călătorii 
platite cu un card de credit. Tailanda. Domnul și doamna Nordin 
aveau rezervări la un hotel din Bangkok și în program mai erau 
trecute trei „circuite speciale de neuitat”. 

Am pus factura la loc și am început să-mi dau seama de 
clopoțelul care suna alarma la mine în cap. Bun, Bosse Nordin 
avea un fix cu Asia, asta se vedea și din aranjarea locuinței, dar 
totuși ceva mă făcea atent. Ceva mirosea a fum, a fitil care 
ardea... 

De afară se auzi un automobil, ale cărui pneuri făcură un 
zgomot scrâșnit, și care m-a alarmat. M-am dus la fereastră și 
am privit afară. Mașina trecuse, dar am văzut altceva: începuse 
să ningă, și încă din belșug. Cădeau fulgi grei, era o ninsoare ca 
în basme. Trebuia să mă grăbesc. Cel puţin trebuia să părăsesc 
casa înainte ca ninsoarea să înceteze, altfel voi lăsa niște urme 
splendide, ceea ce nu era tocmai indicat. 

M-am întors la birou și am căutat în sertarele de jos. Am găsit 
manuscrise ale unor studii de specialitate corectate fugar, o 
adunătură haotică de bileţele care arătau mai curând a știință 
veritabilă, a căror examinare m-ar fi atras în mod normal, dar un 
neastâmpăr izvorât din îngrijorarea legată de vreme mă mâna 
mai departe. 

Alte file. Sertarele de sus. Alarma mea interioară vibră la cele 
mai înalte nivele când am scos cu vârful degetelor o cutie din 
carton alb pe care erau lipite fotografii de copii mici, în total 
douăzeci și unu. 

Erau numai fetițe cu trăsături asiatice, cu excepţia a două 
dintre ele ce păreau sud-americane. Niciuna mai mare de șapte 
ani. 

Sub fiecare fotografie era o dată. Nu putea fi data nașterii, 
pentru că datele priveau perioade situate la unu-doi ani în urmă. 
Lunile tuturor acestor date erau fie noiembrie, fie decembrie. 


VP - 293 


lar dedesubt erau bifate întâlnirile... 

Parcă gâtuit am înșirat fotografiile în faţa mea și am privit 
ochii fetiţelor, care priveau aproape toate speriate obiectivul 
aparatului de fotografiat. 

Deci acesta era hobby-ul profesorului Bosse Nordin. Dădusem 
peste „colecţia” lui. Lumea era în mâinile Satanei. 

Am încercat să-mi imaginez cum stătea aici, cu un pahar de 
coniac scump în mână, din sticla pe care o văzusem în camera 
de zi, având în față trofeele pasiunii lui perverse. Cum savura 
amintirile aventurilor din Asia, nopţile tropicale și micile trupuri 
cumpărate cu câțiva dolari... Și după cum se părea, soţia lui lua 
parte la distracţie. Gustau împreună febrila bucurie anticipată a 
viitoarei toamne, a viitoarei călătorii, a viitorului „circuit special 
de neuitat”? 

Brusc mi s-a făcut așa de rău, încât a trebuit să mă sprijin de 
spetează, să închid ochii și să aștept să-mi treacă. Lumea se afla 
în mâinile Satanei cu siguranţă! Și cine eram eu, ca să mă pun 
cu prinţul întunericului? 

Izul de piele, praf și aer stătut parcă mă strângea de gât. Am 
pus la loc cutia cu fotografii, am aranjat totul cum fusese iniţial 
și am ieșit de acolo în noaptea rece, în munţii de zăpadă în care 
se scufunda Suedia. 

e 

În timp ce mă întorceam la Stockholm, în mine dospea furia 
ca un val de energie arzătoare, de mă mir că nu se aburea 
parbrizul și că din tapiţeria scaunului nu se ridicau flăcări. 

Din cauza frigului de afară, răspundea o voce derutată din 
interiorul meu. 

Afară domnea întunericul. Doar în lumina farurilor dansau 
fulgii grei și albi, căzând fără întrerupere din cer, așezându-se 
unul peste altul, acoperind totul. Nu se mai vedeau marcajele 
drumului, nu se mai vedeau indicatoarele, nimic. Mai mult 
alunecam decât rulam, treceam mereu pe lângă automobile 
rămase cu semnalizatoarele aprinse în mormanele de zăpadă. 
Enorme pluguri de zăpadă bubuiau pe lângă mine, luminate 
feeric ca niște brazi de Crăciun, împingând zăpada în pereţi de 
câţiva metri înălţime în stânga și în dreapta carosabilului. 

Țineam strâns volanul, cu o energie furioasă, ferm hotărât să 
nu cedez, să nu mă las învins nici de vreme și nici de aceia care 
gândeau că lumea și tot ce era în ea ar fi proprietatea lor 


VP - 294 


personală. Voi lovi cu sete în dreapta și în stânga, cu toată 
puterea, și fără să ţin seama de pierderi. Nu aveam nimic de 
pierdut, pe toţi îi voi... omori? Nu, ar scăpa prea ușor. Am să-i 
prind pe toţi cei amestecați în treaba aceasta. Am să-i prind, 
chiar de-ar fi ultimul lucru ce îl voi face în viața mea. 

Și în timp ce mă târam la pas spre Stockholm într-o noapte ce 
nu se mai termina și plină de dansul luminilor înșelătoare, 
adunam în mine această energie de o furie oarbă, arzând ca 
jarul, și o concentram către un singur obiectiv. 

Fundaţia Nobel. Voi pătrunde acolo și voi găsi răspunsurile 
care încă mai lipseau. 

Acest val de hotărâre mă mai stăpânea și în dimineaţa 
următoare și mă conduse ca o torpilă în pregătirile pentru 
lovitura mea. În ciuda mâniei, am reușit chiar să și dorm, ceea 
ce era un bun început. Îmi închisesem și telefonul mobil și, când 
după micul dejun l-am pornit din nou, nu aveam niciun mesaj de 
la Hans-Olof. Invățase ceva. 

În timp ce făceam duș, din camera celui de al treilea chiriaş, 
cel pe care încă nu-l întâlnisem, se auzeau chicote pe două voci 
transformate, ceva mai târziu, când mă ștergeam, în suspine. Se 
prefigura un lung și drăgăstos sfârșit de săptămână. 

Doamna Granberg, cu obișnuita ei sfârșeală dezinteresată, îmi 
puse în faţă micul dejun. În rest stătea la locul ei de la masa din 
bucătărie, hipnotizată de ecranul televizorului care funcționa 
fără întrerupere. Totuși, parcă pentru a-mi arăta că soarta ar fi 
de partea mea, se transmitea ceva peste măsură de interesant, 
anume un scurt reportaj despre laureaţii premiului Nobel, cum 
soseau ei din diferite călătorii, cum se holbau cu ochii mari la 
camerele video și cum răspundeau plini de voie bună la 
întrebările ziariștilor. Erau prezentaţi la coborârea din avion, la 
sosirea la Grand Hotel, după care era anunţat programul vizitei 
lor. Astăzi, sâmbătă după-amiază, într-o sală de la Grand Hotel, 
printr-o demonstraţie video, laureatii și însoțitorii lor erau puși la 
curent cu modul în care va decurge ceremonia acordării 
premiilor. Unii dintre laureați vor folosi ziua de sâmbătă și 
pentru a face cumpărături, de exemplu încălțăminte de calitate 
și costume. Duminica va fi consacrată cuvântărilor: li se va 
explica detaliat cine, unde și când va vorbi, la sala de festivități 
a bursei, la sediul Academiei Suedeze, la Institutul Karolinska... 


VP - 295 


Am râs cu ceașca de cafea în mână. Toţi, dar chiar toţi, până 
la ultimul bărbat sau până la ultima femeie, vor fi ocupați 
duminică seara. Acela era momentul potrivit pentru vizita mea 
la sediul Fundaţiei Nobel. 

Pentru a-mi face și eu cumpărăturile în oraș am folosit 
metroul. Nu doar pentru că circulaţia era încă îngreunată de 
zăpada căzută, ci și pentru că noaptea găsisem un loc de 
parcare exact în fața pensiunii, care era ideal pentru plecarea 
duminică seara în Sturegatan. 

Am găsit tot ceea ce căutam, și încă fără să umblu mult. O fi 
fost lumea în mâinile Satanei, dar simțeam că în joc mai erau și 
alte forțe. 

Într-un magazin cu accesorii pentru motociclete am găsit o 
mască neagră pentru faţă, ca și câteva piese de îmbrăcăminte 
utile. Un magazin cu articole pentru alpinism și camping a fost o 
adevărată mină de aur: frânghii, cârlige, scripeţi și așa mai 
departe. În sfârșit, un magazin cu electronice avea oferte atât 
de surprinzătoare, că am cumpărat mai mult decât îmi 
propusesem iniţial. Mai aveam în buzunar numai câteva sute de 
coroane când am coborât din metrou cu rucsacul plin ochi și m- 
am îndreptat către pensiune. 

Pe stradă, în faţa casei, apăru brusc lângă mine Tollar, vecinul 
meu scrântit, înfășurat într-un palton uriaș verde-cenușiu, 
strângând la piept o geantă plină din stofă. 

— Nu te duce, îmi șopti fără să mă privească, este poliție 
peste tot! 


VP - 296 


e Capitolul 39 


Mă luă de braț și mă trase după el. La cât eram de 
înmărmurit, nu m-am opus. 

— Nu privi într-acolo, mă preveni el, dar am făcut-o totuși, și 
într-adevăr strada era plină de polițiști în civil. 

Este greu de explicat după ce recunoști polițiștii în civil - este 
un amestec specific de voită abatere a atenţiei, mutre serioase, 
priviri vigilente și ceva impropriu locului și momentului: când, 
unde și din ce motiv se adună pur și simplu atâţia bărbaţi la un 
loc în același timp? Dar își făceau totuși treaba al naibii de bine. 
Dacă Tollar nu m-ar fi prevenit, eu aș fi fost prea adâncit în 
gânduri pentru a-i observa și le-aș fi căzut în cursă. 

Mi-am simţit inima bătând mai repede. Cum, fir-ar să fie, m- 
au găsit? 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat. Au spus de ce au venit? Au 
motivat cumva? 

Cui îi dădusem adresa? Să fi fost preotul rus? Ori Lena? Nu, nu 
putea fi Lena. Fahlander! El trebuie să fi dat adresa unui deținut 
eliberat condiţionat, dacă poliţia i-a cerut-o. 

Dar de ce? Ce motiv ar fi avut poliţia să îi ceară adresa? 

— Vino, zise Tollar și mă trase după el. 

Cum de îmi luaseră urma? Am trecut în revistă febril ultimele 
zile, căutând un incident care să îi fi alarmat. Să aibă vreo 
legătură cu întoarcerea lui Hungerbuhl? Să nu fi observat eu 
vreo cameră de supraveghere video? Să fi fost instalată o astfel 
de cameră în casa lui Bosse Nordin? Dar acolo nu declanșasem 
nicio alarmă; de ce să fi controlat cineva înregistrările? 

După ce am dat primul colţ, Tollar se opri și îmi dădu drumul. 

Am lăsat jos rucsacul meu mare și negru, plin de material 
încriminator, ale cărui curele lăsaseră urme adânci pe umeri. 

— OK, să le luăm la rând. Ce s-a întâmplat? Când au apărut? 
Ce au spus? Trebuie să fi avut un motiv! 

să fie vorba despre ceva banal? Mă luase radarul pe drumul 
către Vaxholm? Verificarea de rutină ar fi trezit suspiciunea că 
încălcăm condiţiile eliberării? 


VP - 297 


Sau poate că ei știau totul despre mine și veniseră ca să mă 
scoată din circulaţie? 

Tollar așteptă până când două bătrâne trecură de noi și se 
aplecă spre mine. Niciodată nu remarcasem cu cât era mai înalt 
decât mine. La pensiune umbla mereu cocârjat. 

— Fiecare dintre noi, spuse el, trebuie să ducă lupta împotriva 
Satanei în felul lui. Scruta neliniștit împrejurimile cu privirea, în 
timp ce ridica geanta. Uite, astea le-am salvat din camera ta. 

Scoase mapa mea cu documente, pe care o vârâsem sub 
saltea. 

— Oh! am exclamat. Era clar că atunci când el intrase ieri la 
mine în cameră, nu fusesem atât de abil precum crezusem. 
Mulţumesc. 

Am verificat conţinutul. Se părea că totul era acolo, inclusiv 
discheta. 

Dar mult mai necesari mi-ar fi fost banii. În spatele sertarului 
noptierei erau cel puţin cincisprezece mii de coroane. Acolo mai 
era și cheia depozitului meu de la bancă. 

Tollar mai băgă o dată mâna în geantă. 

— Și de asta vei avea nevoie, spuse el triumfător. 

Spre groaza mea, îmi întinse pistolul lui Hans-Olof, înfășurat 
într-o pereche de chiloti curaţi de-ai mei. 

Cu asta se întoarse și plecă fără să mai scoată un cuvânt, ca 
un Rasputin înalt și verde-cenușiu. Fir-ar...! Am băgat și legătura 
albă și grea în rucsac și am tras un șut furios cu piciorul în cea 
mai apropiată grămadă de zăpadă. 

e 

Sala unei gări este un bun loc pentru a sta cu un rucsac plin 
între genunchi și a medita. Mă aflam într-un loc avantajos, lângă 
fântâna arteziană din marmură roșie, de unde puteam să îi 
observ pe ceilalți călători în stadii diferite de grabă, și puteam și 
să îmi ordonez gândurile. Singurul dezavantaj era mirosul cafelei 
ce adia dinspre cafeneaua de alături. Mi-ar fi făcut bine acum un 
cappuccino, dar acesta costa douăzeci și șase de coroane, sumă 
de care nici nu puteam discuta în actuala mea situaţie 
financiară. 

Dintr-un singur foc situația mea se modificase drastic. Nu 
numai că nu mai dispuneam de un acoperiș asupra capului, dar 
practic nu mai aveam bani, și fără cheia de la seif nu mai aveam 
nici posibilitatea să apelez la rezervele mele. Va trebui să renunţ 


VP - 298 


și la mașină: când cutezasem să mai revin la colţul străzii și să 
arunc o privire, doi polițiști făceau de pază lângă ea. 

Ce-mi mai rămăsese? Eram liber, cel puţin deocamdată. Un 
rucsac cu toate dotările necesare unei pătrunderi în sanctuarul 
naţional suedez. Din fericire salvasem și trusa mea cu scule; 
doar lanterna mea se afla în compartimentul pentru mănuși al 
mașinii. Și să nu uit de telefon, legătura mea fierbinte cu 
smintitul de cumnat. 

Cam puţin. 

L-am sunat și în loc de salut am zis: 

— Am vești proaste. 

— Ce? 

Practic am auzit cum se cutremura. Dacă o ţinea așa, răpitorii 
Kristinei nici nu mai trebuiau să pună mâna pe el: după 
festivitatea premierii îl va lovi damblaua. 

Am lăsat capul pe spate și am privit bolta cenușie, grea de 
câteva tone, de deasupra mea. 

— După câte se pare, acum ei știu de existenţa mea, i-am 
explicat și i-am relatat pe scurt cele întâmplate, fără însă a mai 
aminti de rolul jucat de Tollar, ci prezentând totul ca și cum eu 
mirosisem capcana. Mă gândeam că poate asta îmi va fi de folos 
ca el să mă mai considere un timp abil și șmecher. 

Hans-Olof oftă, pufni și avu nevoie de câteva minute ca să 
digere noutatea. 

— Și acum? întrebă el în cele din urmă. Asta înseamnă că nu 
te mai duci în seara asta acasă la Bosse Nordin? 

— Din fericire am făcut asta azi-noapte, am răspuns și am 
simțit din nou furia răscolindu-mă. Ştiai că prietenul tău cel mai 
bun este un pederast? 

— Un ce? 

l-am relatat cu amănuntele necesare ce descoperisem în 
minunata vilă din minunatul Vaxholm. Lui Hans-Olof nu îi venea 
să creadă. 

— Tu crezi că acele fotografii înseamnă că Bosse și fetele... 
hm...? 

Am mărâit intolerant: 

— Trezește-te, Hans-Olof, aceasta este cruda realitate. Care 
alta? Data notată este cea la care a cumpărat fata sau cum o fi 
decurgând asta. lar bifările este clar ce reprezintă ele. 

El tuși înecându-se: 


VP - 299 


— Doamne! Nu concep asta. Și după ce se mai liniști, întrebă: 
Acum ce vei întreprinde? 

— Trebuie mai întâi să mă gândesc, am minţit. Mai ai vreo 
veste de la Kristina? 

— Nu. 

— Altceva? 

— Nimic. 

După cum a spus-o, părea plictisit de tot. Probabil că acum se 
refugia total în munca sa. Ceea ce însemna mulți alți șoareci 
nefericiţi. 

Oricum n-avea să-mi fie de niciun folos. 

— OK, te anunţ eu dacă intervine ceva nou la mine. Hejda. 

Am întrerupt legătura. După ce am închis mi-a trecut prin cap 
că aș fi putut să îi cer niște bani. 

Acum tot nu mai avea importanţă. 

e 

Pe la ora patru mă aflam cu tot calabalâcul în fața uşii 
Birgittei. Ea era acasă, dar văzându-mă nu păru deloc încântată. 

— Ce vrea să fie asta? zise ea încet. Pentru că ne-am culcat 
împreună, ce îți închipui? 

Am ridicat mâinile. Gestul celui fără apărare. Niciodată inutil 
în asemenea situații. 

— Este vorba doar de câteva zile. Am plecat de la pensiunea 
în care stăteam și trebuie să înnoptez undeva. 

— Dacă o să îmi spui că nu cunoști pe nimeni în Stockholm, cu 
excepţia mea, trebuie să te și cred. 

— Pe nimeni la care să trag. 

Ea deschise ușa puţin mai mult, dar încrucișă mâinile pe piept 
într-un gest de apărare. 

— Cea mai bună prietenă a mea lucrează într-o clădire care 
se numește hotel. Ai mai auzit de așa ceva? Acesta este gândit 
exact pentru situaţii de genul în care te afli și tu acum. 

— Nu cred, am răspuns. Nu am în buzunar nici două sute de 
coroane. 

— Asta mai trebuia. 

— Birgitta, ia-ţi inima în dinţi. Este pentru o cauză bună. 

Își luă mâinile de pe piept și le lăsă pe lângă corp. Semn bun. 

— Dar să nu îţi închipui nimic. Dormi pe canapeaua 
extensibilă din camera de zi. Ușa dormitorului rămâne încuiată. 


VP - 300 


— Sunt deschis la orice, am asigurat-o. Atât pentru nopţi 
singuratice, cât și pentru posibilitatea de mai mult... 

— Asta scoate-o din minte, se împotrivi ea, apoi oftă. Scuză- 
mă. Ştii, te consider atractiv și așa mai departe, dar nu pot să 
încep o relaţie cu cineva atât de negativist ca tine. 

— ... Şi în afară de asta, am adăugat, acum trebuie să îţi spun 
adevărul. 


VP - 301 


e Capitolul 40 


După ce i-am spus totul, era terminată. 

Stăteam din nou în bucătărioara ei, la măsuţă, între noi cu 
platoul cu conţinut decimat de alaltăieri. Afară se așternea 
înserarea care căpăta culoare prin reflectarea luminii gălbui a 
iluminatului stradal în suprafeţele de gazon ninse, iar caloriferul 
de sub fereastră se lupta voinicește cu frigul. 

— Răpită? Kristina? repetă ea, ca și cum eu aș fi pus o nuanță 
de îndoială în cele spuse. 

— De două luni, am repetat eu. 

— Pentru a şantaja acordarea premiului Nobel? 

— Pentru medicină. 

Își trecu mâna prin păr. 

— De fapt, cine l-a obţinut? Pe mine nu prea mă interesează... 

— O anume Sofia Hernândez Cruz. O spaniolă care trăiește în 
Elveţia și care lucrează la un concern farmaceutic, Rutlipharm 
AG. 

— lar ei i-au... cumpărat, ca să zicem așa, premiul? 

— Așa pare. 

— Dar asta în sine este un scandal. 

Am încuviinţat din cap. 

— Scandalurile nu mă interesează. Mă interesează viaţa 
unicei mele rude. 

Am preferat să nu-mi exprim pentru moment îndoiala mea cu 
privire la faptul că aceasta mai trăia; Birgitta era și așa 
terminată nervos. 

Ea sări în picioare. 

— Trebuie să o văd. Trebuie s-o văd pe femeia aceasta. Intră 
grăbită în camera de zi. Am auzit-o pornind televizorul și 
schimbând programele. După un timp reveni și spuse: Nimic. Ai 
putea să crezi că nici nu există premiul Nobel. 

Se așeză din nou, se încruntă, privi fix la masa din faţa ei și 
clătină din cap. 

— Nu pot să cred așa ceva, spuse. Ca și cum asta ar fi fost cel 
mai urgent lucru din lume, puse farfurii pentru fiecare din noi. 
Nu pot să cred, repetă ea. Kristina este... Ea este... eu am 


VP - 302 


încredere în ea că ea își dă seama când este urmărită de cineva. 
Și că se apără. Mai ales asta. Kristina s-ar fi apărat cu mâinile și 
cu picioarele, din toate puterile. Îmi întinse o bucată de prăjitură 
și îmi aruncă o privire scurtă, cercetătoare, ca pentru a-și da 
seama dacă ceea ce spunea ea avea un efect asupra mea. 
Continuă: Ştii că în școala noastră copiii sunt antrenați pentru 
afirmarea propriei personalităţi? Îi învăţăm să nu se dea bătuţi. 

— Se prea poate, dar una este să te aperi de un unchi sau de 
mai știu eu ce rubedenie care are intenţii imorale, și cu totul 
alta este să te aperi de niște profesioniști, când un copil nu are 
nicio șansă. Nici tu n-ai fi avut nicio șansă. Este îndoielnic și 
faptul dacă cineva ca mine ar avea vreo șansă. 

Birgitta înghiţi în sec. Rupse câteva prăjiturele, dar nu le 
mâncă, ci le fărâmiţă în bucățele tot mai mici. 

— Într-o asemenea situaţie, Kristina s-ar fi adresat poliţiei. 
Sunt sigură. 

— Bine, dar pentru așa ceva ai prea puţin timp la dispoziţie, 
dacă ești împins de pe trotuar într-o mașină. Ca să nu mai 
vorbim că poliţia face parte din conspirație. 

— Ce situație idioată! 

— Imi pare rău dacă îţi stric imaginea despre lumea cea 
binevoitoare. 

— Gunnar, dar noi trăim în Suedia. Nu în Columbia. 

— Da, sigur, în Suedia. Cu totul întâmplător aceasta este ţara 
în care prim-ministrul poate fi asasinat fără ca ucigașul să fie 
pedepsit. Am mușcat puţin din prăjitură. Și am remarcat că îmi 
era foame. Apoi am continuat: Îţi mai amintești de investigaţiile 
desfășurate atunci? Cât au fost de puerile și cât s-a 
mușamalizat? Toate astea puteau de la o poștă a conspirație. 
Olof Palme le stătea în cale unor oameni influenţi. Unor oameni 
pe care el îi subapreciase. Și crezi cumva că sforăriile care au 
dus atunci la înlăturarea unui politician incomod au încetat să 
mai funcţioneze? Vise! Astăzi acestea s-au cimentat într-o 
fortăreață socială intangibilă. Ei sunt în interiorul fortăreței, noi 
suntem pe dinafară. Așa stau lucrurile. 

__Birgitta mă privi speriată, palidă ca un perete proaspăt spoit. 
Imi părea rău că trebuia să treacă prin asta, dar nu puteam 
proceda altfel. Mi-am spus că aceasta era ocazia de a o trezi, de 
a-i alunga iluziile despre o lume pașnică, fundamental 
prietenoasă, pe care le promova în rezervaţia-școală, și a o face 


VP - 303 


atentă asupra a ceea ce se petrecea dincolo de culisele 
înzorzonate. 

Și asupra amenințărilor ce puteau proveni de acolo. 

— la un alt caz, am continuat eu. Belgia. Individul acela, care 
ani de-a rândul a răpit fetițe din locurile de joacă ori de pe 
stradă. Le-a ascuns în pivniţa lui, le-a vândut unor clienți 
perverși sau pur și simplu le-a înfometat când îi deveneau 
poveri. Întrebările cărora procesul nu le-a dat răspuns ar umple 
o carte întreagă. De exemplu, nu a fost clarificat cine erau 
acești clienţi. Cei cărora individul le livra fetiţele. În loc de asta, 
din dispoziţie dată de sus de tot, a fost revocat un procuror care 
îndrăznise să se amestece în investigația făcută de ei. Mulţi 
martori au murit în condiţii neelucidate. Și așa mai departe. 
Trebuie să închizi zdravăn ochii ca să nu vezi că aici sunt 
amestecate cele mai înalte cercuri din Belgia. 

Mă privea ca un iepure hipnotizat și nu scotea o vorbă. Doar 
pe farfuria din faţa ei se adunase o grămadă de firimituri. 

— Ce să mai vorbesc de manipulările făcute de marile 
concerne petroliere, de comercianții de armament și de alții. 
Dacă ceva aduce bani sau putere, sau amândouă la un loc, nu 
mai există opreliște. În profesia mea, am văzut deseori asta. În 
sectorul de cercetare al unui concern de produse alimentare am 
fotografiat rețete conform cărora din sânge de vită se poate 
produce ceva ce se poate vinde drept cremă de ciocolată. La o 
firmă de colectare a gunoaielor am descoperit planuri de 
amestecare a uleiurilor vechi otrăvitoare cu hrana pentru găini, 
pentru ca să scape ușor de el. Am citit procese-verbale ale 
discuţiilor purtate de toţi fabricanţii europeni de vitamine pentru 
a cere pe produsele lor preţuri de sute de ori mai mari decât 
cele corecte. Și altele, și altele... 

Birgitta scutură îndărătnică din cap. 

— Toate acestea sunt numai excepţii. Este evident posibil ca 
în anumite ramuri să ai mai mult succes dacă ești lipsit de 
scrupule. Dar cei care ajung sus pe aceste căi, în final ajung tot 
printre cei de teapa lor! Dacă tu scormonești prin birourile lor, 
este logic că vei da de murdăria respectivă. Dar nu poţi trage 
concluzia că toți sunt așa. Oamenii obișnuiți, cei cu care vin în 
contact zi de zi, nu sunt așa. Oamenii normali nu sunt nici prea 
răi, nici prea buni. Ei își iubesc familia așa cum pot, și asta este 


VP - 304 


tot. Nu sunt răi. Caută doar mica lor fericire, și de aceea deseori 
par stângaci. Gata, acesta este adevărul. 

Am ridicat din sprâncene. 

— Din tonul tău rețin că tu crezi într-adevăr ceea ce spui. 

— Firește, își întări ea spusele. Și nu numai că cred, asta 
rezultă și din experiența mea. 

Și atunci se întâmplă ceva, ceea ce nu ai crede dacă nu ai trăi 
tu însuți acel ceva: exact în acest moment cineva sună la ușă. 
De două ori scurt, dar a fost de ajuns ca s-o facă pe Birgitta să 
tresară. 

— Ah, herrje! exclamă. Duse degetul arătător la buze. Psst! 
Încet! 

— De ce? Cine este? 

Mai sună o dată în același fel, dar într-un mod mai greu de 
descris, cu insistență. 

— Rahat, șuieră Birgitta, precis m-a auzit. Nu mai pleacă. 

— Te rog, despre cine vorbești? am întrebat din nou. 

— Este vecina mea de jos. Mă calcă pe nervi. Îmi cere mereu 
aspiratorul de praf și, după ce că nu mi-l înapoiază cu 
săptămânile, mi-l mai dă și cu sacul plin de praf. 

— Păi, de ce i-l mai împrumuți? 

— Habar nu am. Pur și simplu nu reușesc să spun nu. 

Am rânjit. 

— Nicio problemă, am spus și m-am ridicat. 

Până să înțeleagă a pierdut câteva secunde. Când a sărit în 
picioare, eu eram deja în hol. 

— Stai, Gunnar! Nu! Nu se poate. Auzi? Mă ajunse în fugă și 
continuă șoptit: Nu te amesteca în problemele mele! Poate că 
ţie îţi place să faci pe durul, dar cu femeia asta eu trebuie să o 
scot la capăt, înţelegi? Mă întâlnesc cu ea zilnic pe scări, trebuie 
să o salut și așa mai departe. Se propti cu spatele în ușa 
locuinţei, în slaba încercare de a o bloca. Nu o vei face, repet: 
nu... 

Am pus mâna pe clanţă. 

— Poţi să privești, dacă vrei. 

Soneria sună a treia oară, mai insistent decât înainte. Am 
apăsat clanţa și, cu o ultimă privire furioasă, Birgitta se strecură 
pe sub brațul meu și dispăru în bucătărie. 

În faţa ușii aștepta o femeie cu picioare lungi, cu părul 
decolorat și coafat furios, ţinută deplorabilă, degete lungi cu 


VP - 305 


nenumărate inele. Avea ochi negri, înfundaţi, cu care mă 
măsura mirată. 

— Bună ziua, am spus. Ce doriţi? 

— Hm... Işi drese glasul și adăugă: Voiam s-o întreb pe 
Birgitta dacă îmi împrumută numai puţin aspiratorul de praf. 

— Nu, i-am răspuns. N-are să o facă. Birgitta vi l-a împrumutat 
destul. A venit timpul să vă cumpăraţi unul. Clar? 

Ea făcu ochii mari, dădu capul pe spate și strâmbă din nasul 
ascuţit. 

— Ce? Dar aveţi un ton foarte nepoliticos. De fapt, cine 
sunteți dumneavoastră? 

— Nepoliticos? Eu? M-am aplecat spre ea. Încă n-am început 
să fiu nepoliticos. Cu adevărat nepoliticos voi deveni abia dacă 
veţi îndrăzni s-o mai deranjaţi pe Birgitta pentru aspirator. Abia 
atunci mă veţi cunoaște, stimabilă! 

Deschise gura, o închise la loc; era evident că o șocasem în 
așa măsură, încât rămăsese fără grai. Cu un sunet nearticulat, 
care probabil că voia să fie expresia indignării pentru că cineva 
cutezase să nu-și împrumute proprietatea, se întoarse și plecă 
pășind apăsat. Am închis ușa și, pe deplin satisfăcut, m-am 
întors în bucătărie. 

— Vezi, am zis, la nivel macro este ca și la nivel micro. 
Trebuie să te aperi în această lume, altfel ești copleșită. 

Birgitta ședea nemișcată și privea pe fereastră în întuneric. 

— Totuși, nu pot să cred, spuse ea după mai mult timp și mă 
privi. Avea în privire o oroare care mă durea. Nu pot să cred că 
este adevărat. 

Că lumea se află în mâinile Satanei? Am trăit brusc 
certitudinea că însuși faptul că acum eram împreună cu Birgitta 
era doar un moment de fericire trecătoare. Nici nu va rămâne 
așa. Era o presimţire? l-am privit ochii căprui, mari, figura 
speriată, pe cale de a fi scăldată în lacrimi, și m-am întrebat ce 
ar fi dacă pe unsprezece decembrie va fi găsită o fată moartă, 
care va fi identificată drept Kristina Andersson. Sau dacă nu va 
mai reapărea niciodată? Cum să trăiesc eu în continuare? 

N-am să pot, m-am gândit. Tăceam amândoi; eu mă gândeam 
la Inga și la pistolul din fundul rucsacului meu. Deodată mi-am 
dat seama că mai aveam nevoie de el. 


VP - 306 


Nu a trebuit să dorm pe canapeaua extensibilă din camera de 
zi. Birgitta se agățase de mine de parcă s-ar fi înecat, era 
nesățioasă, părea că vrea să uite tot, avântându-se din nou și 
din nou în plăcerile trupești. Trupurile noastre se potriveau ca 
două piese ale unui puzzle. Punea pe întuneric mii de întrebări. 
Spre deosebire de mine, ea era complet trează. 

Întreba dacă nu mă gândisem niciodată să mă căsătoresc, să 
fac copii. Să întemeiez o familie. 

— Ba m-am gândit uneori. Reveneau amintiri legate de acest 
gând. Lena. Cu ea mă apropiasem de această viaţă. A fi cu ea 
era ceva ca o reacţie la căsătoria Ingăi. Dar nu am avut curajul 
s-o fac niciodată. În meseria mea s-ar fi terminat prost. 

— Spion industrial, murmură ea și mă mângâie pe braț. 
Tocmai mă gândeam că învățătorii de la clasa întâi întreabă 
totdeauna ce profesie au părinţii. Cred că cei mai mulţi copii s-ar 
simţi jenaţi să spună: tata este spion industrial. 

— Mai ales dacă tatăl este în închisoare. 

Era jenant să te și gândești la asta. În ultimele zile, gândurile 
mele mă purtaseră doar până la data de 10 decembrie. 

Dar dacă am presupune că voi supravieţui acestei date, ce 
urma? Pentru a putea să lucrez în continuare, va trebui să 
părăsesc Suedia. Mai mult, va trebui să găsesc o țară care nu 
făcea extrădări către Suedia și aveam sumbra bănuială că o 
astfel de ţară s-ar afla atât de departe de centrele economiei 
mondiale, încât aveam a mă teme de o serioasă penurie de 
clientelă. 

— De fapt, cum au murit părinţii voştri? întrebă Birgitta. 

O altă temă, mai ușoară. 

— Un accident de muncă. Cel puţin așa ni s-a spus, și cred că 
este adevărat. Lucrau amândoi într-o fabrică de produse chimice 
din Helsingborg, Helsingkemi, dacă denumirea îţi spune ceva; 
firma nu mai există de prin anii '80. În orice caz, în octombrie 
1969 acolo a explodat spectaculos o parte a fabricii. Au murit o 
sută patruzeci de oameni, printre care și părinţii noștri. 

— Ce groaznic! Îmi strânse mâna și apoi adăugă: lar voi aţi 
ajuns la orfelinat. 

— Da. Eu aveam trei ani, Inga avea patru. 

— Îţi mai amintești de părinţi? 


VP - 307 


Și eu îmi pusesem această întrebare de multe ori. În memoria 
mea rămăsese un iz, o siluetă umbrită care se apleca asupra 
mea, atingerea unei mâini... 

— De fapt, nu. Am în cap câteva imagini, dar nu sunt sigur cât 
din ele mi s-au format din ceea ce îmi povestea Inga. Ea își 
amintea de ei. 

— Și la orfelinat a fost atât de rău, încât a trebuit să fugiţi? 

— Am fugit pentru că așa a spus Inga. Foarte simplu. Nu știu 
exact de ce a luat ea această hotărâre. Pe atunci credeam în 
mod serios că șeful orfelinatului vrea să ne omoare și că de 
aceea trebuia să plecăm. Mai târziu ea a ocolit mereu subiectul 
acesta. Eu cred că în realitate ea voia să scape de avansurile 
băieţilor mai mari. În orfelinat au fost multe violuri, pentru că 
șeful orfelinatului ne lăsa majoritatea timpului de capul nostru. 
Ceea ce însemna că acei copii care erau mai mari îi tiranizau pe 
cei mai mici până la sânge, și fiecare zi reprezenta o luptă 
pentru supravieţuire. lar când îl apucau năbădăile pe Kohlstrâm 
- ceea ce se întâmpla cam o dată pe lună și îl ţinea câte două- 
trei zile - nu era mai bine. Atunci ploua cu pedepse pentru orice 
și pentru toţi, care se concretizau în lucruri înjositoare și 
nesănătoase, ca de exemplu să stai la colț gol pușcă, să 
mănânci gunoaiele ce rămâneau de la bucătărie sau să dormi 
fără pătură. 

Am simţit-o încordându-se. 

— Kohlstr6m? Așa îl chema pe directorul orfelinatului? 

— Da, Rune Kohlstrom. 

— Rune Kohlstrom... Este posibil ca el să fi scris o carte? 
Despre educaţia copiilor? 

O frântură de amintire. O femeie grasă, într-un mantou 
albastru, aflată în ușa casei lui Kohlström, strigând: „Spuneați 
așa de frumos în cartea dumneavoastră...” Se poate. Dar dacă 
este așa, nu poate fi o carte utilă, pentru că habar n-avea de 
educarea copiilor. În orice caz, nu în condiţiile actuale. 

— Ah, nu, trebuie să fi fost o carte mai veche. De prin anii '60, 
nu mai târziu. 

Am făcut o socoteală. 

— Nu putea fi nici mult mai înainte. Astăzi Kohlström ar trebui 
să aibă șaizeci și ceva de ani. Asta dacă mai trăiește, dacă între 
timp nu l-a lichidat vreunul dintre ceilalţi băieţi, ceea ce, ca să 
fiu sincer, sper să se fi întâmplat. 


VP - 308 


— Ar fi posibil să mai fie încă în biblioteca noastră. Avem 
acolo îngrozitor de multe terfeloage vechi. Donaţie de la 
bătrânul nostru rector și, atâta timp cât el trăiește, nu le putem 
arunca. 

Am mormăit somnoros: 

— Evident. Voi sunteți extrem de drăguţi și prietenoși cu toată 
lumea și mai ales cu un rector bătrân care scapă astfel de 
gunoaiele lui. 

Birgitta mă lovi ușor cu palma pe dosul mâinii. Era desigur o 
lovitură drăguță și prietenoasă, la care adăugă: 

— Nu vreau să mă cert, auzi? 

— Aud, am mormăit. Ce ar fi dacă în cele din urmă ne-am 
culca? 

Ea mă ignoră cu totul. Așa cum ignora tot ce nu îi plăcea. 

— Dar cum de aţi ajuns la orfelinat? Nu exista nicio rudă care 
ar fi putut să vă ia? Pe atunci familiile erau mai mari. Nu pot să 
îmi imaginez că nici tatăl tău și nici mama ta nu aveau rude, 
surori... și așa mai departe. 

Se lupta din răsputeri să transforme lumea într-una mai 
frumoasă, mai sigură. 

— În anul 1987, cu ocazia primei mele arestări, autorităţile s- 
au ocupat pe îndelete de găsirea eventualelor mele rubedenii, 
iar la scurt timp după asta au făcut-o din nou, când Inga plănuia 
să se căsătorească. Așa că poţi de aici trage concluzia că într- 
adevăr eram singuri pe lume. 

Birgitta se întinse sub braţul meu greu. 

— Ştii de ce te întreb? Trebuie să îți povestesc. Prietena mea 
Maja - cea care lucrează la un hotel - a fost aici ieri, împreună 
cu soțul ei, la cină. Mi-a relatat o poveste ciudată, petrecută pe 
la începutul săptămânii. Ea este un om diurn, dimineaţa este 
atât de plină de energie, că nu mai poate fi oprită. Pentru mine 
asta este de neimaginat. Din nebăgare de seamă a strâns masa 
cuiva care servea micul dejun, deși acesta se afla la bufet ca să 
mai ia ceva. Cineva din echipă i-a spus mai târziu că omul s-a 
cam supărat. Ea nu remarcase asta. 

— Ah, da?! am exclamat uimit de cât de mică era lumea. 

— Da, și în aceeași zi cineva a părăsit hotelul fără să facă 
formalităţile de plecare. A pus pur și simplu cardul-cheie pe 
tejgheaua de la recepţie și a întins-o, deși camera era reţinută și 
plătită pentru trei zile. Lucrul acesta a fost remarcat abia joi, 


VP - 309 


închipuie-ţi. Și acum toţi se întreabă dacă nu cumva era același 
bărbat căruia Maja îi strânsese masa. Ceea ce este ciudat este 
că pe acest bărbat îl chema tot Forsberg, exact ca pe tine, un 
doctor Forsberg din Göteborg. Atunci eu m-am întrebat dacă nu 
s-ar putea ca acesta să fie vreo rudă de a ta, de care tu nu știi 
nimic. 

Am privit în noapte, lăsându-mi un răstimp pentru răspuns. 

— Nu, am spus simplu în cele din urmă, nu era o rudă dea 
mea. 

— Mi-a trecut doar prin cap, murmură ea. Părea că o părăsise 
cheful de discuţii. Deodată tonul ei deveni somnoros: S-ar fi 
putut... 

A adormit în braţele mele. Am încercat să îmi amintesc când 
îmi mai adormise cineva în brațe, dar nu am reușit. Priveam în 
întuneric și eram atât de treaz, de parcă băusem un termos 
întreg de espresso. 

Povestea cu micul dejun de la hotel... Parcă îmi spunea ceva. 
Dar nu puteam să îmi dau seama ce anume. 


VP - 310 


e Capitolul 41 


În dimineaţa următoare am dormit amândoi mai mult și am 
luat micul dejun târziu. Noaptea ninsese din nou, totul era alb, 
liniștit, o dimineaţă de duminică înșelător de pașnică. Stăteam 
la căldură, priveam afară pe fereastră și aș fi putut să socotesc 
toate grijile ca fiind himere. 

Nu știam deloc cum să încep ziua. Era posibil ca aceasta să fie 
ultima zi din viața mea pe care o mai petreceam în libertate, dar 
asta nu simplifica deloc lucrurile. Încă știam extrem de puţine 
lucruri despre clădirea fundaţiei Nobel. Cu alte cuvinte, în 
această seară va trebui să improvizez. Era foarte posibil ca 
totuși ceva să meargă prost. 

Pe de altă parte, la ce folosea dacă îmi făceam griji? Nu 
aveam alternativă. Poate că aș putea să mai văd o dată clădirea 
la lumina zilei. Mai târziu. 

L-am sunat pe Hans-Olof și l-am întrebat dacă mai avea vreo 
veste de la Kristina. Nu avea. Nici de la răpitori. Vorbea pe un 
ton fatalist, neutru, resemnat. 

— Aproape că îmi fac griji pentru aiuritul acesta, am spus 
pentru că Birgitta mă privea întrebătoare când am pus telefonul 
jos. 

— Eşti nedrept cu el, a fost de părere ea. Hans-Olof Andersson 
este un bărbat cu o bogată fantezie. Este normal ca el să 
trăiască frica mai intens decât oamenii normali. 

— Ei, atunci sunt fericit că sunt doar un buștean. Pentru că 
altfel nu aș mai fi suportat. 

— Nu asta am vrut să spun, s-a bosumflat ea. 

Armonia stabilită între noi azi-dimineață a căpătat prima 
lovitură. 

În clipa următoare a sărit în picioare cu privirea aţintită pe 
ceasul din bucătărie. 

— Ah, voiam... La unsprezece! Exact, asta... 

Și deja era în camera de zi, de unde am auzit pornind 
televizorul. 

Am urmat-o. Stătea în mijlocul camerei, într-o mână cu 
programul emisiunilor TV și cu telecomanda în cealaltă mână, 


VP - 311 


iar în momentul în care intram pe ușă, pe ecran apărea figura 
Sofiei Hernândez Cruz. 

— Este o emisiune-magazin pentru femei, explică Birgitta. leri 
am văzut că tocmai îi luau un interviu. 

— Aha! 

Era un interviu de o banalitate zguduitoare, de genul celor pe 
care le fac revistele obișnuite pentru femei. Am aflat că Sofia 
Hernândez Cruz locuia într-un apartament cu vedere la Rin, care 
era gospodărit de o menajeră harnică, că se ocupa personal de 
plantele de pe balcon, iar seara îi plăcea să stea în faţa 
căminului, să bea un pahar de vin roșu spaniol și să citească. 
Persoana care lua interviul voia neapărat să știe care erau 
cărțile ei preferate. Romanele polițiste. M-am gândit scârbit 
dacă era sau nu era cazul să îi spun asta lui Hans-Olof. In 
definitiv toţi medicii citeau cu plăcere romane polițiste? Dacă 
da, de ce? 

Dacă cumva laureata premiului Nobel era deranjată de 
banalitatea întrebărilor, în orice caz nu a lăsat să se vadă acest 
lucru. Dimpotrivă, părea foarte bucuroasă să susțină această 
discuţie. Am privit-o cu mai multă atenţie. Părea elegantă, purta 
ceva în albastru și negru, era bine coafată și machiată moderat. 
Că nu mai era așa de tânără se vedea mai clar decât în vechiul 
interviu pe care îl urmărisem în bucătăria pensiunii. 

Birgitta privea și asculta ca vrăjită, părea că voia să 
străpungă ecranul televizorului cu privirea și parcă uitase de tot 
ce o înconjura. M-am lăsat oftând pe canapea. Nu putea să mai 
dureze mult. 

S-a intrat brusc pe domeniul profesional, cu întrebarea despre 
ce o interesa în mod deosebit în explorarea sexualității. 

— De fapt nimic, a răspuns Hernández, mustăcind. 

— Nimic? s-a mirat reportera. Aceasta avea o coafură care în 
afara studioului ar fi provocat râsul și afișa un zâmbet de plastic. 
Dar în urmă cu mai mulţi ani a trebuit să renunţaţi la prima 
dumneavoastră catedră din Spania din cauza unor cercetări 
asupra reacţiilor sexuale, care în concepţia opiniei publice 
mergeau prea departe. Unul dintre studiile pentru care miercuri 
veţi primi premiul Nobel. 

— Da, a confirmat profesoara. Dar scopul meu era cercetarea 
legăturii dintre sistemele noastre hormonale și nervoase. Am 
provocat o excitație sexuală doar pentru că aveam nevoie de o 


VP - 312 


reacție hormonală cât mai puternică. Își împreună încet mâinile. 
Domeniul meu de activitate pe atunci era cel al modului de 
funcţionare al narcozei. 

Reportera era evident că nu mai auzise de așa ceva. 

— Narcoză? repetă ea, clipi din pleoape și începu să își 
răsfoiască hârtiile. Dar asta este ceva foarte deosebit de sex, 
cred eu, nu? 

Hernândez lăsă puţin capul pe o parte. 

— Depinde de cum priveşti lucrurile. Dacă vă întrebaţi doar de 
ce un narcotic creează inconștienţă, da. Avea o atitudine 
suverană, asta trebuia să recunosc. l-ar fi stat bine ca regină. 
Dar problema pe care mi-o pun eu este cu totul alta. Eu întreb: 
Cum se face că noi suntem lucizi? Este o problemă 
fundamentală. Și abia după ce vom înţelege ce este luciditatea, 
vom înţelege ce este și narcoza. 

Moderatoarea zâmbi nesigură. 

— Ah, da. Revelator. Apoi decise că dăduse destul de gândit 
celor care urmăreau interviul. V-aș putea pune în încheiere vreo 
câteva întrebări? continuă ea, ca și cum până acum ar fi făcut 
tot timpul altceva. 

— Vă rog, a răspuns viitoarea premiantă Nobel. 

— Cu toate acestea, mai credeți în dragoste? Sau pentru 
dumneavoastră dragostea este doar un joc al hormonilor? 

Sofia Hernândez Cruz ridică din sprâncene și pe buze îi apăru 
un surâs fin. 

— Da, cred în dragoste. Ceea ce explorez eu este numai 
modul în care se manifestă ea în corpul nostru. 

— O încheiere frumoasă, se bucură moderatoarea și, vizibil 
ușurată, se întoarse către cameră. Și cu aceasta, dragi 
telespectatoare... 

Birgitta opri sonorul televizorului. 

— Ea nu știe, declară ea pe cât de categoric, pe atât de 
enigmatic. 

— Cine? am întrebat, când după tăcerea relativ îndelungată 
nu a mai urmat nicio explicaţie. În fundal putea fi văzută Sofia 
Hernândez Cruz discutând cu un tehnician care îi îndepărta 
microfonul de pe sânii respectabili. Cine nu știe ce? 

— Ea, savanta. Nu are nici cea mai mică idee de întregul 
complot. 

— Crezi? 


VP - 313 


— O femeie simte așa ceva, susținu Birgitta și mă privi 
provocator, fiecare centimetru din trupul ei strigând: Să nu 
îndrăznești să fii de altă părere! 

Nici nu eram de altă părere. 

— Se prea poate. Este și ea o piesă dintr-un joc în care este 
vorba despre cu totul altceva. 

Birgitta se lovea ușor cu telecomanda peste bărbie. 

— Te-ai gândit să te duci la un ziar cu toată povestea asta? 
Oare ce s-ar întâmpla dacă întregul scandal ar apărea mâine pe 
prima pagină a tuturor ziarelor? 

— Răpitorii ar omori-o pe Kristina, ar îngropa-o și ar înlătura 
orice urmă, pentru ca toți cei care i-au mandatat să poată 
dezminţi tot, am răspuns. In afară de asta, nici nu este așa de 
simplu cum crezi tu. Odată, un tânăr ziarist a încercat să facă 
investigaţii în această problemă și la puţin timp a murit. 

l-am relatat în câteva cuvinte istoria cu Bengt Nilsson, 
reporterul de la Svenska Dageb/adet. 

Birgitta închise televizorul mișcând energic telecomanda. 

— Nu este posibil așa ceva! strigă ea. Nu este posibil să 
controleze toate ziarele. Imaginează-ţi numai ce efort ar fi 
necesar! Plus posturile de televiziune, toate staţiile radio care 
există... Și cu internetul ce este? Astăzi fiecare poate pune pe 
internet ce vrea el. Poate răspândi în toată lumea. Fir-ar... păi tu 
poţi afla din Honolulu orarul școlii mele, dacă vrei. 

— Dacă fiecare poate face public orice, o anume informaţie se 
poate pierde în acest mare volum, am spus și m-am ridicat în 
picioare când ea a vrut să intervină. OK, așa este. Eu nu mă 
pricep la asta. Coroana suedeză nu vrea ca foștii deţinuţi să 
scrie pe mailuri și să navigheze pe internet sau cum se cheamă 
asta. Când spui închisoare, spui limitarea libertăţilor, nu? Așa că 
pe asta să o lăsăm de o parte. Nu ar face decât să pună sare pe 
rana mea. 

Pentru că m-a privit ciudat, i-am povestit despre Dimitri și 
despre încercările mele de a-l găsi. 

— Mă tem că preotul acela rus a păţit-o. 

— Biserica ortodoxă? repetă Birgitta și închise ochii. Dacă nu 
mă înșel, în Stockholm mai există și alte biserici ortodoxe. 

Am devenit atent. Era unul dintre acele momente în care 
căutătorul de mine din interiorul meu începea să bâzâie. 


VP - 314 


— Ești sigură? Eu aș fi pariat că există doar ortodoxă-rusă și 
ortodoxă-greacă. 

— Nu, nu. Am avut o elevă... 

Se duse la birou, scoase o carte groasă și începu să o 
răsfoiască. 

— În cartea de telefoane nu găsești, atât de deștept am fost și 
eu. 

— Nu, acesta este un ghid de instituţii culturale, religioase și 
altele. Special pentru profesori. lată, mai există o biserică 
ortodoxă-siriană. În Hallonbergen. 

În cinci minute eram deja pe drum. 

e 

Hallonbergen face parte din Sundbyberg, dar este situat pe o 
altă arteră a metroului, care se bifurcă la nord de Västra 
Skogen. A trebuit să merg șase staţii, deși la suprafață distanța 
era de doar un kilometru. 

Am găsit imediat biserica. Trebuia doar să urc din staţie; 
biserica era în față, o clădire mare, din cărămidă albă. Pe ea 
scria cu litere mari din bronz Biserica ortodoxă-siriană Sf. Petru. 

Era duminică, dar slujba se încheiase. Am înconjurat clădirea, 
am privit în interior prin ferestrele crenelate, dar nu am văzut 
nimic și nici nu am întâlnit pe nimeni ca să întreb de Dimitri. Să 
sun la intrare? Am decis să fiu atent și mai întâi să cercetez 
împrejurimile. 

Din stația de metrou se ajungea într-un centru comercial, 
Hallonbergen Centram, în care, fiind duminică, nu era lume 
multă. M-am uitat totuși mai atent. Structura socială a acestui 
cartier bătea la ochi: mărfurile expuse în vitrine erau fie produse 
ieftine, de masă, fie se găseau în spatele unor grilaje solide. Aici 
ființa o agenţie turistică arabă, supermarketul avea inscripţii în 
suedeză și arabă, iar majoritatea oamenilor întâlniți aveau tenul 
mai închis la culoare. 

La etajul unu, un restaurant era deschis. În faţa lui erau 
câteva mese, iar la una dintre ele ședea Dimitri, cu puloverul lui 
străvechi în dungi și cu scurta uzată din blană. Făcu ochii mari 
când mă văzu. 

— Nu se poate! Ce faci tu aici? striga și se tot uita zăpăcit la 
ceas. În ce an suntem? 


VP - 315 


După mai puţin de o jumătate de oră intram în bârlogul lui 
Dimitri. Locuia într-un apartament cu două camere, la cinci 
minute de centrul comercial și de biserică, într-o clădire mare, în 
care pe etichetele soneriilor nu găseai niciun nume suedez. 

După cum mă și așteptasem, avea în casă o duzină bună de 
computere mari, care funcționau toate, făceau o gălăgie 
imposibilă și încălzeau corespunzător. Pe lângă mesele cu 
computere, mobilierul se mai compunea dintr-un raft cu cărţi, 
dintr-un fotoliu tapiţat găurit într-un colț și dintr-un scaun de 
birou cu roţi. Eu a trebuit să mă așez pe niște resturi de material 
spongios și de pâine. 

— Pentru încălzire nu plătești mai nimic, nu? am întrebat. 

— Bine ar fi. Se plătește paușal, firma care închiriază îi trage 
pe sfoară în mod egal pe toţi chiriașii. Svo/oci! 

Deasupra fiecărui monitor era câte un milieu cu praf pe el de 
luni de zile, iar deasupra lui câte un cristal de stâncă. Pentru 
Dimitri efectul favorabil al cristalelor asupra sănătăţii era o 
chestiune certă. Pe perete atârnau icoanele: Isus în albastru și 
auriu, Sfânta Maria în roșu și auriu sau poate invers. Imi 
explicase de nenumărate ori, dar nu am putut ţine minte 
niciodată, iar figurile de pe icoane păreau toate la fel privirii 
mele ateiste. 

Plutea un iz cam stătut, de bucătărie rusească proastă, 
cartofi, varză și un ingredient indefinibil, de care nu mi-am dat 
seama niciodată de la ce provenea. De fapt nici nu mă 
străduisem să îl identific. 

— Ai putea din când în când să mai aerisești, i-am sugerat. 

— Ai idee, a răspuns el preocupat să scoată la iveală 
inevitabila sticlă de votcă și paharele, în semn de bun venit, cât 
gaz de eșapament intră, iar eu fac cancer la plămâni și mor. Așa 
că mai bine ţin ferestrele închise. 

— Poate că ar trebui să nu mai fumezi, dacă îţi este teamă de 
cancer la plămâni. 

— Mă voi gândi la asta când voi avea timp, a promis el și a 
umplut paharele. 

Erau două pahare identice. Arăta evident mai bine decât 
atunci când îl văzusem ultima dată. 

— Asta încă nu-i nimic, spuse după ce ne-am golit fiecare 
paharele, pe care le-a umplut imediat la loc. Între timp m-am 
făcut și cu o mașină. Un Saab vechi. Prinde o sută patruzeci la 


VP - 316 


oră și consumă paisprezece litri. Poate că invers, nu l-am prea 
verificat. Na zdarovie*! 

Nu știu ce găsesc rușii la votcă. Este groaznică. 

— Dar tu n-ai permis de conducere. 

— Da, și? N-am nici buletin. Așa că oricum nu trebuie să mă 
las prins. La ce să am un permis de conducere? 

Am făcut un gest de refuz când a vrut să umple paharele a 
treia oară. Intenţionam să efectuez astăzi o pătrundere și nu 
aveam voie să fiu prins. 

— Și cum te-ai ales cu mașina? Cred că o mașină trebuie 
declarată, asigurată și așa mai departe. 

— Totul este în contul unei bune cunoștințe. Locuinţa, mașina, 
telefonul, totul. 

— O cunoștință, da, da. 

Ridică degetele ca pentru a jura. 

— Pe toți sfinţii, numai cunoștință. Am cunoscut-o la biserică. 
Completarea lui era inutilă. Dimitri cunoscuse toți oamenii cu 
care avea de-a face la biserică. Nici nu este genul meu. Este una 
micuță, îndesată, brunetă. Este libaneză sau siriană, nu știu 
exact. In orice caz, trăiește la prietenul ei, și părinţii nu trebuie 
să știe nimic despre asta. Deci oficial ea locuiește în acest 
apartament. Relaţiile dintre noi se limitează la faptul că trebuie 
să-i platesc chiria, să nu deschid la nimeni și să nu răspund la 
telefon. Dar pentru ultimele oricum nu aveam niciun motiv să 
fac altceva; la mine totul se rezolvă prin internet. Mai punem 
unul? 

Ridică sticla. 

— Nu, chiar nu mai vreau. 

— Cum vrei, zise el și dădu de o parte ispita diavolului și 
paharele. Atunci, spune. 

l-am spus și am terminat repede. Despre răpirea Kristinei nu 
era nevoie să știe ceva. A-i relata despre șantaj ar fi fost o 
imensă imprudenţă. Eliberarea mea înainte de termen am 
prezentat-o ca pe un act administrativ, care m-a surprins și pe 
mine. Apoi i-am povestit despre dischetă și despre proiectul JAS. 

— Am auzit și eu că închisorile au devenit neîncăpătoare, 
confirmă Dimitri. Din păcate asta nu îi oprește din a umbla în 
continuare după oameni cu care să le aglomereze. 


1 Sănătate (în Ib. rusă, în orig.). 
VP - 317 


— Să nu-ţi faci nicio speranţă. Pe tine te vor preda rușilor cât 
ai zice pește. Mai mult de o noapte în stabilimentele 
supraîncălzite ale regelui Carl Gustav al XVI-lea nu apuci. 

Încuviinţă îngrijorat din cap. 

— Așa este. A fost o prostie din partea mea să întind coarda 
după ce totul a mers atâta timp bine. Recunosc, am învârtit 
câteva lucruri în care am cam exagerat... Îmi pare rău că nu m- 
ai gasit. Dacă aș fi bănuit că ieși mai devreme, ţi-aș fi dat prin 
cineva de știre cum să mă găsești. Împinse scaunul până în 
dreptul unui computer, apucă mausul și intră într-un program. Ai 
discheta la tine? 

Am scos-o din buzunarul cămășii și i-am dat-o. 

— Nu că aș fi ţinut neapărat să dau de tine, ci pentru că nu 
am pe altcineva care să mi-o poată citi. 

— Știu, spuse el și vâri discheta într-o fantă a calculatorului. 
Se auzi un zgomot, ca și cum ar fi fost făcută felii. JAS.DOC? 

— Vezi tu altceva? 

— Nu se știe niciodată. 

— Tu ești specialistul, nu eu. Tu fă-o inteligibilă, și n-o să 
avem necazuri. 

A încercat mai întâi să deschidă fișierul pe cale normală, dar a 
eșuat precum o făcusem și eu la magazinul de computere din 
Södertälje. Are parolă, zise. Nicio problemă... 

Porni un program, începu să miște genunchiul ca un tic, să își 
muște buza superioară, mormăind sunete nearticulate. 

— Este vreo problemă? l-am întrebat. 

— Am programul obișnuit de decodare a parolei pentru 
software locale, dar nu funcţionează. Neobișnuit. Ceea ce 
înseamnă că trebuie să utilizăm un program neobișnuit. Îmi 
aruncă un zâmbet fugar. Ca și cum aș fi bănuit asta, tocmai am 
încărcat un astfel de program, luat de la niște tineri indieni. 
Băieții ăştia sunt beton, poţi să mă crezi... 

Un vâjâit scos de difuzoare îl făcu să înlemnească. Am putut 
literalmente să constat cum lumea se scufunda în jurul lui, cum 
uita de toate, inclusiv de mine, existând pe mai departe doar el 
și monitorul. Probabil că pe ecran se derulau chestiuni fantastic 
de interesante, dar eu am rămas pe locul meu, pentru că eram 
sigur că oricum n-aș fi înţeles nici cel mai mic lucru. 

Dimitri mai îmbătrânise, dar nu se schimbase. Lăsa aceeași 
impresie că ceva din corpul lui se opunea ca substanţele 


VP - 318 


nutritive să se ridice dincolo de sternul lui: tot ce se situa 
deasupra părea pipernicit și subnutrit. Avea umerii înguști, 
bubiţe la tâmple, barba firavă. 

Reveni la lumea materială cu o înjurătură în limba rusă și 
comentă: 

— Fierbinte, fierbinte ca iadul. A fost codificat cu un program 
superprofesionist. Nu îmi amintesc să mai fi văzut așa ceva. Nici 
măcar la oamenii de afaceri. Nu știu cine a codificat fișierul, dar 
sigur avea ceva de ascuns. 

Nu era exact ce așteptam. 

— Și ce înseamnă asta? Il poţi decodifica ori nu poţi? 

— Răbdare, moi drug”, bombăni el, dansând cu degetele pe 
tastatură. Nu pot să spun acum sigur. Dar dacă pe lumea 
aceasta există cineva ca să afle secretele lui JAS.DOC, acela 
este Dimitri Kuriakov. 

Monitoarele celorlalte computere se treziră la viaţă. Se 
deschideau foldere, se porneau programe, se auzeau zgomote și 
după scurt timp apărură bare colorate, texte care se schimbau 
în ritm nebunesc, o întreagă agitaţie electronică inundă camera. 

— Se poate ști ce faci acolo? 

— Asta se numește atac brute-force, desfășurat paralel, 
răspunse Dimitri, ca și cum asta ar fi spus tot. Ar trebui să fie 
găsită soluţia, dar durează. 

— Aha, durează. Dar cât durează? 

Ridică clin umeri. 

— O zi, două zile? O săptămână, două săptămâni? Un an, doi? 
Nu am idee. Nu se poate ști dinainte. 

— Nu am la dispoziţie două săptămâni. Nu dispun nici măcar 
de două zile. 

Dimitri dădu din cap și își aprinse o ţigară. 

— Știu. Dar trebuie să dai o șansă problemei. Depinde de cât 
de rafinată este parola. Dacă se compune din litere majuscule și 
minuscule sau dacă numai din litere de un singur fel. Dacă 
conţine semne speciale și cifre. Privi ceasul de pe perete. O 
parolă formată din șase litere mici ar fi deja decodificată. Arătă 
cu degetul la calculatorul din fața lui. În cutia asta se testează 
tot ce i-ar putea trece cuiva prin minte, dacă asta te mai 
liniștește. 

— Nu știu dacă mă linişteşte. 


° Dragul meu (în Ib. rusă, în orig.). 
VP - 319 


Mi-am amintit între timp ce noapte albă mă așteaptă. Am 
schițat ce intenţionez pe cât posibil de vag și precis cât este 
necesar. 

Dimitri inspiră adânc. 

— Vrei să pătrunzi în sediul Fundaţiei Nobel? Oare mai poți fi 
salvat? 

— Trebuie, am spus fără a detalia de ce trebuia. Prea exact 
nu știam nici eu. Am arătat către calculator: Poţi intra pe schița 
clădirii? Mi-ar face plăcere să arunc o privire pe ea, ca săamo 
imagine asupra a ceea ce voi găsi acolo. 

— Este o treabă pe care ar face-o și un copil. Puteai obţine 
schiţa în orice cafenea cu internet. 

M-am încruntat. 

— Ce este o cafenea cu internet? 

— Ah, da. Am uitat, iartă-mă! Tu vii din epoca de piatră. 

Mai trase o dată cu poftă din ţigară și o puse pe marginea 
unei scrumiere arhipline, unde aceasta se transforma total în 
fum arzând încet. Cu câteva clicuri porni un program, în care eu, 
după o prelegere cu proiecţii luminoase de care am avut parte 
împreună cu colegii de pușcărie, am recunoscut un program de 
căutare pe internet. 

Dimitri continuă: 

— Este așa cum mi-am închipuit. Uite: la adresa www.nobel.se 
Fundaţia Nobel are o frumoasă pagină web. Dacă nu mă înșel, 
ceea ce bineînţeles că se poate întâmpla... nu, nu, uite, scrie 
„tur virtual prin fundaţie”. Păi, hai să ne uităm! 

Spre uimirea mea de nedescris, am putut urmări cum chiar 
Fundaţia Nobel îmi oferea tot ceea ce căutam. În jumătatea de 
sus a imaginii apărea partea frontală a clădirii, dar era nevoie 
doar să dai câte un clic pentru a putea intra în interior. Pe 
marginea de jos - ce practic - se afla schița parterului și a 
primului etaj. Am aflat că imobilul a fost construit în 1920 de 
către arhitectul Ragnar Hjort și că a fost renovat în anul 1970 de 
către un anume Peter Celsing. Astfel de date aparent banale 
aveau deseori valoare de aur în cariera mea, atunci când era 
vorba de a obține informaţii mai precise despre clădirile 
firmelor. Nu o singură dată, în cadrul pregătirii adevăratei 
pătrunderi, intrasem în birourile arhitecţilor, pentru a studia 
acolo planurile construcţiei respective. 


VP - 320 


În spatele ușii de la intrare începea un hol lung, amintind de 
mormintele faraonilor. Treceai prin faţa a patru nișe în zid, în 
care erau statui - din bronz, după cum informa textul însoțitor -, 
iar în final te aflai în fața unui bust din marmură al lui Alfred 
Nobel, care te examina cu acea expresie depresiv-serioasă 
cunoscută din cărţi. În stânga, o scară urca la primul etaj, unde 
se aflau birourile Fundaţiei Nobel. 

— Dă înapoi, i-am cerut, în hol. Aia ce este? Prin clicuri 
succesive puteai vedea părţile laterale ca și cum ai manevra o 
cameră video imaginară. Ușile acelea unde dau? 

Pe peretele stâng al holului erau trei ferestre înguste, până în 
podea și cel puţin una dintre ele era, după cum se vedea, o ușă 
către curtea interioară. Dimitri dădu un clic, care schimbă pe 
priveliștea „din exterior”. O parte a curţii, deloc mare, era 
ocupată de o fântână arteziană, iar într-un colț expus la soare se 
vedea mobilier verde de grădină. Desigur că imaginea se 
referea la perioada de vară, perioadă în care, spunea textul, aici 
se afla un loc preferat de personalul fundaţiei în timpul pauzelor 
de cafea. 

Și mie îmi plăcea tot mai mult, pe măsură ce priveam 
imaginea. 

— Poţi mări imaginea? am întrebat și am indicat un loc neclar, 
întunecat, la ușă. Aș vrea să văd mai de aproape ce fel de 
încuietoare are. 

— Asta, spuse Dimitri și dădu câteva clicuri fără să se 
întâmple nimic, nu este chiar așa de simplu. Dar așteaptă. 

Nu am înţeles exact ceea ce făcea; părea să prelucreze 
imaginea cu ajutorul altui program din browserul de internet, 
după care s-o introducă în al treilea program, a cărui listă-meniu 
era cu litere chirilice: părți ale imaginii erau mărite, se 
îmbunătăţea luminozitatea, culoarea și claritatea și așa mai 
departe. 

— Acest software mi l-a trimis un bun și vechi prieten, angajat 
la RSC Energja. Cu el prelucrează imaginile primite de la sondele 
spaţiale. Algoritmurile lor sunt mai bune decât tot ce au 
americanii, spuse Dimitri chicotind. 

Într-adevăr, programul a avut efect surprinzător asupra micii 
imagini. Mărirea nu era chiar atât de clară încât să pot citi 
numele fabricantului - încuietorile bune oricum nu au asemenea 
inscripţii -, dar era totuși suficient de clară ca să pot recunoaște 


VP - 321 


produsul. Fără să vreau mi-am umflat obrajii. Era evident că 
banii nu contau pentru Fundaţia Nobel atunci când era vorba 
despre tehnica de securitate. Nu va fi ușor să birui încuietoarea. 

— Da, și eu cred că nu trebuie să facă economii, fu Dimitri de 
acord cu observaţia mea. Trecu la o altă pagină internet a 
Fundaţiei Nobel. Te rog, raportul financiar. 

Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Într-adevăr, la dispoziţia 
oricui stătea valoarea de piață în momentul de față a capitalului 
investit: 3,59 miliarde coroane; era valoarea diverselor portofolii 
în acţiuni și alte hârtii de valoare, și așa mai departe, care erau 
veniturile și care erau costurile în fiecare domeniu, și bineînţeles 
care era valoarea premiilor Nobel: zece milioane coroane fiecare 
dintre ele. 

— OK, am spus în cele din urmă și i-am făcut semn că putea 
închide pagina. De fapt este general cunoscut că dispun de bani 
pentru a-i face cadou. 

— Și? Te-ai învăţat minte? întrebă Dimitri. Sau te mai văd abia 
peste șase ani? 

Am clătinat din cap. 

— Șase ani? De data aceasta nu mă aleg doar cu atât. Dar nu 
are importanţă, trebuie să intru astăzi. 

— Cine te plătește atât de mult ca să îți asumi acest risc? 
Dacă îmi ești prieten, spune-mi. Mi-ar face plăcere să lucrez și 
eu pentru el. 

— Nu este vorba de bani. 

— Dar despre ce? Un pariu? O încercare de a bate un record? 

Am arătat către monitor pe care era imaginea încuietorii 
codate. 

— O deschid. Și știu și cum intru în curte. În miez de noapte 
nu mă vede nimeni acolo și pot să lucrez în liniște. 

— OK, atunci privește aici. Pe monitor apăru o altă imagine, 
una dintre camerele din interior, și mări o altă porţiune din 
aceasta. M-am gândit că ai remarcat mai de mult. Că mi-a sărit 
în ochi până și mie, un amator. 

M-am holbat la ecran cu o senzaţie de gol fără fund în stomac. 

— Oh, oh! m-am auzit eu însumi exclamând. Nu arată bine. 

— Tocmai. Un senzor de mișcare, dacă am învăţat ceva de la 
un anume Gunnar Forsberg, constată Dimitri. Casa este plină cu 
de-astea. Cum faci un pas înăuntru, cum pornește alarma. 


VP - 322 


e Capitolul 42 


Mi-am făcut rucsacul pe la ora zece seara. Pe drumul de 
întoarcere cumpărasem de la o benzinărie o lanternă, nu era 
ceva deosebit, dar își făcea treaba. Banii rămași îmi mai 
ajungeau abia pentru metrou. 

Birgitta mă privea tăcută. Era deprimată. Atmosfera era grea. 

Când revenisem de la Dimitri, preparase cina, clasicele 
chifteluțe suedeze cu piure de cartofi, merișor și castraveți în 
oțet. Probabil că totul era din conserve sau pungi congelate, dar 
masa era copioasă și gustoasă. Apoi îi spusesem ce aveam de 
gând, explicându-i și de ce. În final nu am reușit să fiu destul de 
convingător, pentru că nici eu însumi nu prea știam de ce o fac. 
De fapt era o nebunie. De fapt n-aveam motiv să o fac. Nu știam 
nici măcar ce speram să găsesc, iar dacă găseam ceva, nu 
știam ce să fac cu ceea ce găseam. 

Probabil că între timp devenisem un exaltat, fără să îmi dau 
seama. Dar nu îmi folosea la nimic, dacă îmi spuneam asta. 

— Ce este? am întrebat după ce am închis rucsacul. 

— Nimic, a răspuns ea, totul este foarte bine. 

A zis-o cu acel ton pe care doar femeile îl au și care vrea să 
spună că nimic reprezintă de fapt un aproximativ în ordine, ca 
să nu mai vorbim despre „foarte bine”. 

Am privit-o, dar ca orice bărbat pus într-o astfel de situaţie, 
nu știam ce trebuia să fac; nu știam nici măcar cu ce greșisem 
de fapt. Și pentru că nu mi-a trecut altceva prin cap, am spus: 

— Bine, atunci plec. 

— Da, sigur. 

— Probabil că am să revin abia în zori. 

— Nicio problemă. 

Am mai ezitat o clipă, dar ea nu a mai spus nimic. Stătea cu 
braţele încrucișate și cu faţa împietrită și aștepta, așa că nu am 
mai lăsat-o să aștepte, ci mi-am pus rucsacul pe umăr și am 
ieșit. 

e 

Trebuia să cobor la stația Östermalmstorg, dar când, cu o 

stație mai înainte, m-am pregătit de coborâre, pe sub nasul meu 


VP - 323 


se urcară doi agenţi de securitate. Stăteam în dreptul ușii lângă 
ei când garnitura se puse în mișcare și îmi simţeam inima cât un 
purice. Aș fi putut să îi ating. 

Erau doi tineri, un bărbat și o femeie, cu scurte gri de 
uniformă, tânărul având la el doar o staţie radio și un baston, 
deci era un învățăcel. Femeia, scundă și robustă, arătând 
aproape grasă în scurta ei, era dotată complet, avea o lanternă 
mare, o legătură mare cu chei la curea și un microfon grosolan 
pe piept, de care era profund preocupată. Se părea că nu 
funcţiona corect; vorbea cu cineva, ce părea a fi în centrală, și 
de fiecare dată trebuia să își sucească gâtul, pentru că staţia 
radio propriu-zisă era la spate. Tânărul își făcea de lucru cu 
cablul spiralat ce lega microfonul cu staţia radio, dar nu rezolva 
nimic. Oricum nu aveau ochi pentru ce se petrecea în jur și 
niciodată nu vor ști că în imediata lor apropiere se afla un 
bărbat aflat pe punctul de a scrie un nou capitol în istoria 
infracţionalităţii. 

Până la Ostermalmstorg nu mi-am putut potoli bătăile inimii. 
Am coborât odată cu ei, foarte normal, îndepărtându-mă pe 
peron în direcţia contrară celei în care se deplasau ei. Cu fiecare 
pas care mă îndepărta de cei doi, mă simţeam mai ușurat. Îmi 
spuneam că era o prostie, cei doi se aflau aici pentru a asigura 
ordinea în mijlocul de transport, trebuiau să fie atenţi la cei care 
foloseau sprayuri pentru graffiti, la beţivi și eventual la vreun 
dealer de droguri. Pentru ceea ce intenţionam eu să fac, această 
întâlnire nu avea nicio semnificaţie. 

O sală rotundă cu cupola înaltă, maronie. Un gang, un chioșc, 
o florărie cu grilajul lăsat. Ultimele două magazine înainte de 
ieșirea în stradă erau deschise, cu vitrinele măzgălite, iar scara 
rulantă bătea un ritm de rock'n-roll. Mirosea a urină și a fum de 
țigară, dar se simţea apropierea de suprafaţă, frigul nopţii 
începea să pătrundă, mușca din mucoasa nazală și amorțea 
simţul mirosului. 

Ajuns sus, a trebuit mai întâi să mă orientez. Când cobor într- 
o staţie de metrou nu îmi dau seama niciodată de punctele 
cardinale. O piaţă mare, o biserică iluminată portocaliu de 
reflectoare, o vitrină mare cu băi, rufărie de pat și cămăși de 
noapte. Voiam să ajung în Linnégatan, care dădea în 
Sturegatan, unde era fundaţia. Trecătorii își vedeau de drumul 


VP - 324 


lor, fără să bage în seamă un bărbat cu rucsac greu, care se uita 
după tăblițele cu numele străzilor. 

Era noapte, era întuneric și iluminatul stradal era relativ bun; 
totuși puținele culori ale reclamelor luminoase care se reflectau 
în ziduri și ferestre păreau că izvorăsc cu regularitate din 
interiorul acestora. Toate zgomotele care îmi ajungeau la urechi 
aveau o claritate de cristal; scârţăitul zăpezii sub pneurile 
mașinilor, zgomotul rulării pe piatra cubică a caldarâmului aflată 
dedesubt, vocile și râsetele îndepărtate. Pocnetul unei portiere 
trântite era un zgomot de amploarea unui tunet. Imi simțeam 
lucrând fiecare fibră a corpului, fiecare mușchi, simţeam 
mișcarea fiecărei încheieturi. Ce se petrecea cu mine? 

Pentru o clipă mi-a trecut serios prin cap că Birgitta îmi 
pusese un drog în mâncare. Cam așa erau trăirile când erai 
high, cel puţin din descrierile celor citite de mine. 

În timpul acţiunilor mele nocturne fusesem întotdeauna într-o 
deosebită stare de vigilenţă, dar acum simţeam altfel această 
stare. Să fi fost pentru că acestea puteau fi ultimele mele ore de 
libertate, puteau fi ultimii mei pași prin Stockholm ca om liber? 
Priveam ferestrele goale ale firmelor de investiţii și credeam că 
văd acvarii gigantice. Auzeam clinchetul unei legături de chei cu 
care cineva încuia un birou și mi se părea că aud zăngănit de 
lanţuri. Lucra adrenalina. 

Sturegatan, în sfârșit. Humlegården era un loc de joacă al 
umbrelor întunecate, biblioteca regală era iluminată feeric, 
deasupra zăpezii cu reflexii nocturne se aplecau pomi golași. Era 
luminată și fațada Fundaţiei Nobel până sus, sub streașină. 

Am început acţiunea. În faţa vitrinelor care făceau reclamă 
pentru petrecerea concediilor în Maroc setul meu de scule era 
pregătit. Un zâmbet amabil adresat către două perechi de 
vârstă mijlocie, care însă nu m-au învrednicit cu nicio privire. 
Am deschis ușa îngustă din colț, pe care scria TILL KOKET adică 
Bucătărie, am tras-o după mine și m-am oprit aproape fără 
suflare în întuneric. 

Întrerupătorul pentru lumină nu funcţiona nici acum, aşa că 
am apelat la lanternă. Am luminat pereţii, podeaua, tavanul, în 
timp ce continuam să merg. Aici era rezemată o bicicletă ce 
părea părăsită; şaua era plină de praf, cauciucurile - 
dezumflate, spițele - ruginite. Alături, aruncate la întâmplare 
una peste alta erau câteva cutii, prăbușite în cele aflate mai jos 


VP - 325 


și cu marginile roase. Pe măsură ce înaintam, tapetul gangului 
părea tot mai pătat. 

lată două uși. Pe peretele stâng, o ușă glisantă vopsită cu 
miniu, care dădea într-o încăpere mai mare din spatele casei - 
probabil cea menţionată la intrare ca „kOket”, dar care cu 
siguranţă nu mai funcţiona de mult ca bucătărie. Șina pe care 
culisa ușa prezenta clare urme de rugină, pe care o folosinţă 
regulată ar fi trebuit să le îndepărteze. La fel de părăsită arăta 
ușa din lemn care dădea direct în curtea din spate. Aceasta era 
asigurată cu un lacăt enorm, care îmi trezea amintiri nostalgice 
din vremurile când mai descuiam așa ceva. Obiectul nu mi-ar fi 
pus probleme nici când aveam opt ani. Cred că ar fi fost la- 
ndemâna oricui din orfelinat; altfel ar fi flămânzit. 

M-am oprit în ușa deschisă, am tras cu urechea și am cercetat 
din privire totul, cu întreaga răbdare de care eram în stare. 
Curtea interioară. Curțile interioare, mai ales dacă imobilele 
înconjurătoare sunt locuite, reprezintă pentru cineva ca mine 
locul cel mai puţin confortabil posibil. De la ferestre și balcoane 
te pot urmări sute de ochi fără ca măcar să-ți dai seama. 

Dar era o seară de duminică, era iarnă și era frig. Puteam să 
sper că cei mai mulţi aveau altceva mai bun de făcut decât să 
se uite pe fereastră ori să caște gura de pe balcon... 

Hopa! Dacă vorbești de lup... Pe la mijlocul clădirii cu contur 
nedefinit din față am zărit un punct roșu în întuneric. Capătul 
incandescent al unei ţigări. În spatele ei se afla fără îndoială un 
fumător pe care soţia îl exilase pe balcon, unde își savura viciul. 
Bineînţeles că tremura și se și plictisea. Am așteptat până când 
punctul pâlpâi pentru ultima dată și urmă în cădere traiectoria 
unui arc de cerc. Și în plus încă o jumătate de minut. 

Nu te strecura, acest principiu era desigur valabil și aici. Am 
ieșit din adăpostul oferit de ușă și am încercat să mă port calm, 
ca din rutină - am tras ușa după mine, ea se târa puţin pe sol, 
ceea ce îmi era de ajutor, ca ea să nu se blocheze în spatele 
meu - și cu pași măsuraţi m-am îndreptat direct către ușa din 
spatele clădirii Fundaţiei Nobel. Toate ferestrele acestei clădiri, 
am înregistrat spre liniștea mea, erau întunecate. Exact cum mă 
așteptasem. 

In partea din spate a curţii erau două locuri de parcare, unul 
din ele era ocupat, celălalt era liber, dar rezervat: pentru o firmă 
cu denumirea de FitPack. Dincolo de parcare, un obstacol 


VP - 326 


supărător, un zid de circa doi metri. În el nu era nici poartă, nici 
ușă, deci nu se putea trece mai departe. Era supărător. Un 
bărbat care se caţără pe un zid este întotdeauna suspect, dar ce 
puteam să fac? Trebuia să risc. Am încercat să rezolv problema 
rapid și fără zgomot. 

Incă douăzeci de metri prin zăpadă. Supărătoare erau și 
urmele de pași, dar nu puteau fi evitate. Din fericire nu erau 
unicele. Mă aflam în curtea interioară, care arăta exact ca în 
imaginile de pe internet, doar că era mai întuneric și ninsese. 
Lipseau vasele cu plante, fântâna arteziană nu funcţiona și era 
plină de zăpadă, iar scaunele verzi de grădină erau îngrămădite 
într-un colț și acoperite cu o prelată. 

Deasupra mea domnea în continuare întunericul. Am ajuns la 
ușa cu încuietoare cu cod, am pus degetele aflate în mănuși pe 
geam și am aruncat o privire în interior. Liniște. Angajaţii 
Fundației Nobel, administratorul ei și organizatorii festivității de 
premiere se aflau în acest moment, fără excepţie, la o recepţie 
dată cu ocazia cuvântărilor celor premiaţi, se serveau cu 
bunătăţi de la bufetul rece, ciocneau pahare de șampanie și 
socializau. 

Habar n-aveau de mine și că mă despărțeau doar cinci 
milimetri de geam de sanctuarul lor. 

e 

Din punctul de vedere al cuiva din branșa mea, senzorii de 
mișcare erau instalaţii de securitate parșiv de eficiente. Tehnic, 
ele sunt aproape de nebiruit. Dacă te apropii de ele, 
declanşează alarma. Dacă le tai alimentarea cu curent, iarăşi 
declanșează alarma. De fapt este de neînțeles de ce mai există 
spargeri de când s-au descoperit senzorii de mișcare. Acolo 
unde se instalează acest sistem, nici măcar un șoarece nu are 
șansa de a rămâne nedescoperit. 

In treacăt fie spus, acesta e punctul slab al sistemului și aici 
exista posibilitatea de a-l evita. Pentru că există mai mulți 
șoareci decât își pot închipui cei mai mulţi oameni. În fiecare 
oraș mare trăiesc de zece ori mai mulţi șoareci decât oameni. 
Practic este imposibil să ferești de șoareci un spaţiu mare de 
birou, un muzeu sau chiar un depozit. Deoarece sensibilitatea 
unui senzor de mișcare se poate regla numai între anumite 
limite și pentru că aceasta se modifică în funcţie de 
temperatură, umiditatea aerului, presiune și așa mai departe, se 


VP - 327 


întâmplă nu de puţine ori ca alarma să fie declanșată de către 
un micut animal care aleargă pe podea. (Dacă o muscă, un 
bondar rătăcit sau un păianjen declanșează alarma, cei care au 
reglat senzorii au lucrat de mântuială.) 

Cu alte cuvinte, forțele de securitate care trebuie să se 
deplaseze la astfel de alarme sunt obișnuite ca sistemele dotate 
cu senzori de mișcare să declanșeze des alarme false. 

Acest lucru poate fi folosit pentru a învinge sistemul. lată un 
exemplu din practică: te duci în clădirea vizată în timpul orelor 
oficiale de funcţionare și profiţi de o ocazie pentru a ascunde un 
automobil-jucărie cu telecomandă sub un dulap din birou. Pe 
timpul următoarelor nopţi te postezi cu telecomanda în preajma 
clădirii și pui în funcţiune jucăria până când aceasta declanșează 
alarma, apoi conduci mașina în ascunzătoare. (Deoarece de cele 
mai multe ori jucăria nu poate fi văzută de afară, va trebui să o 
comanzi orbește, ceea ce este dificil și cere mult exerciţiu.) Cel 
târziu peste o săptămână - mai ales atunci când pornirea 
alarmei poate fi corelată cu vreun alt eveniment, ca de exemplu 
trecerea unor trenuri prin apropiere, decolări de avioane sau 
ceva asemănător - echipa de intervenţie ajunge la concluzia că 
este ceva în neregulă cu senzorii, îi decuplează și îl informează 
pe tehnicianul de la service. Echipa își va propune să fie foarte 
atentă restul nopţii, dar cam după o oră va uita de această 
intenţie - și drumul este liber. 

Asta ar putea funcţiona și aici. Numai că nu mai aveam la 
dispoziție o săptămână. 

Mai există și alte metode, pe care n-aș dori să le detaliez aici. 
Ar fi suficient dacă aș spune că nici ele nu sunt aplicabile în 
situaţia mea. 

Din fericire nu eram nevoit să mă limitez la ele. 

Tot ce aveam de făcut era să scot telefonul mobil, să formez 
numărul lui Dimitri și să spun: 

— Este momentul. 

e 

Privisem cu atenție timp de cinci minute imaginea de pe 
monitor, iar în acest timp Dimitri mă urmărise în tăcere. Între 
timp elaborasem cadrul unui plan cu adevărat temerar. 

— AȘ putea urca pe acoperiș. De acolo aș coborî cu o frânghie 
până la etajul întâi, am spus și am indicat locul vizat pe schiță. 
Aici. În sala de conferinţe. Conform schiţei ar trebui să fie 


VP - 328 


încăperea de pe colţ, de lângă biroul președintelui fundației. 
Vezi? Asta de aici este antreul cu secretara. Incăperea cea mică 
de la capătul culoarului este o mică bucătărie, locul pentru 
aparatul de copiat ori așa ceva. Așezarea tipică, nu poate fi 
altfel. 

Dimitri nu scoase decât un mormăit: 

— Hm... 

— Deci îmi fac vânt prin fereastră, traversez camera și 
deschid accesul la biroul șefului; în total treizeci de secunde cel 
mult. Drumul înapoi până la frânghie încă zece secunde, pe 
urmă urcatul pe perete până sus, pe acoperiș: să zicem cincizeci 
de secunde. Deci în total un minut și jumătate. Am scos notesul 
meu și l-am frunzărit. Jos, la intrare, pe o tăbliță este numele 
firmei care asigură paza, SEGURITAS. Va trebui să descopăr 
unde are cel mai apropiat punct de lucru. Voi putea astfel să 
apreciez cât va dura până când vor sosi. Ei vor trebui să descuie 
și așa mai departe, dar astea nu le mai iau în consideraţie, este 
bonusul meu. Dacă presupunem că au nevoie de cinci minute, 
înseamnă că pot să rămân în birou trei minute și jumătate. Trei 
minute și jumătate înseamnă mult timp... 

— Gunnar! oftă Dimitri. Ești nebun! 

L-am privit cu sentimentul că de data aceasta avea cumplit 
de multă dreptate. 

— Ai o idee mai bună? 

— Orice idee este mai bună decât asta a ta. 

— Sunt numai urechi. 

Dimitri dădu din cap oftând. 

— De ce nu mă întrebi pur și simplu? Întâmplător nu am doar 
o idee, ci am chiar soluţia. Mă alungă de lângă calculator, pe 
care derulă niște programe care nu-mi spuneau nimic. Apoi 
continuă: SECURITAS. În 1998 și-au testat calculatoarele, ca să 
afle dacă sunt pregătite pentru trecerea la anul 2000. Pe atunci 
exista un enorm deficit de forță de muncă de specialitate, așa 
că firma de IT care s-a ocupat de asta a apelat la forță de muncă 
externă. Mai exact spus, au apelat la mine. 

Maxilarul meu inferior stătea să se prăbușească. 

— Nu-i adevărat! 

Dimitri rânji. 

— A fost o ocazie. Toţi se temeau că la 1 ianuarie 2000 
computerele lor vor capota. Firmele de IT erau ocupate până 


VP - 329 


peste cap. Au făcut apel la programatori aflaţi în căminele de 
bătrâni, poţi să îţi imaginezi? Am putut alege pentru cine să 
lucrez. Concluzia poţi s-o tragi singur, având în vedere că eu 
sunt specializat pe firme interesante din punct de vedere 
strategic. Logoul de firmă pe care îl văzusem pe tăbliţa de la 
intrare - un dreptunghi negru, cu înscrisul respectiv și cu trei 
puncte roșii dedesubt - apăru pe ecran. Și cum îmi place să fac 
asta, mi-am asigurat cu această ocazie posibilitatea unor mici 
intervenţii personale. Pentru orice situație. 

— Eu... nu știu ce să spun, am bâiguit. 

Degetele lui Dimitri zburau pe taste. Era cel mai rapid 
manipulator al tastaturii pe care l-am întâlnit în viaţa mea. 

— Ai putea aprecia geniul meu, de exemplu. Ai putea să-mi ţii 
pumnii ca accesul să mai funcţioneze încă... ah, nu mai este 
necesar. Am și intrat, vezi? Acum un Simplu clic cu mausul și 
alarma de la Fundaţia Nobel este decuplată. 


VP - 330 


e Capitolul 43 


— Niciun nume! se văicări vocea lui Dimitri în receptor. 

În privinţa telefoanelor și a posibilelor microfoane era mai 
paranoic decât mine. 

— Am spus eu vreun nume? am ripostat. 

Pusesem rucsacul jos și îi deschisesem clapa superioară. 
Aveam în față mașina de găurit cu acumulatori și un decriptor 
scump, care în Suedia putea fi posedat, cumpărat ori vândut, 
dar nu putea fi utilizat legal. 

— Nu, dar tu ești evident smintit, așa că prefer să te avertizez 
cât mai des. 

— Mulţumesc. Deci mă pot apuca de treabă? 

După aprecierea mea, încuietoarea codată era fie un produs 
WST - Wang Security Technologies, firmă cu sediul în Los 
Angeles și unul dintre cei mai importanți furnizori de sisteme de 
închidere pentru închisori, fie - ceea ce părea mai probabil - un 
produs al murTronic, o firmă germano-olandeză de sisteme de 
securitate care îmi făcuseră deseori viaţa grea. Pentru a-mi da 
seama, mai întâi voi face o gaură pe partea stângă, cam 
deasupra tastei 7, și cu ajutorul unui mic cârlig, voi încerca să 
trag un anumit cablu conţinând mai mulţi conductori. De el se 
va ocupa ilegal decodorul. 

— Un moment... așteaptă, veni răspunsul din eter. Se 
scurseră secunde într-o tăcere apăsătoare. OK, am intrat. Acum 
alarma ar trebui să fie decuplată. 

— Mulţumesc, am spus și am vrut să închid. 

Dar Dimitri strigă: 

— Aşteaptă! Mai am ceva pentru tine. 

— Da? 

— Au extins sistemul. Acum au un capitol denumit Cod de 
acces actual. N-ai vrea să îl încerci înainte de a produce 
stricăciuni materiale? 

— Dă-mi-l. 

Se părea că pleca de la premisa că aveam chef și timp de 
interminabile discuţii telefonice. 

— Codul este 5-2-3-8 și apoi romb. 


VP - 331 


Am tastat codul. Nu s-a întâmplat nimic. Prea ar fi fost frumos. 

— Negativ, i-am comunicat. Cu siguranţă că este valabil 
numai în faţă, la intrarea principală. Dar fără cartelă... 

— Stai, acum am văzut că ultima cifră nu este 8, au folosit un 
tip ciudat de scriere. Este 0, încearcă încă o dată cu 5-2-3-0 și 
romb. 

L-am probat și pe acesta și... 

— Bingo, am zis după ce ușa se întredeschise cu un clinchet 
decent. M-a întâmpinat un val de căldură plăcută. Ești un geniu. 

— Asta o știm deja. Îți doresc distracţie plăcută și o noapte 
liniștită. 

Și închise. 

Am închis telefonul și eu și l-am băgat în scurtă. Cu grijă am 
mai împins puţin ușa întredeschisă. Am șters fundul rucsacului 
cu o batistă și l-am pus pe podea. Mi-am scos apoi pantofii, am 
pășit desculț pe podeaua rece din piatră, am scos o pungă de 
plastic în care am introdus pantofii și am băgat-o în rucsac. Nu 
era necesar să las urme, când îmi reușise atât de fericit intrarea. 

M-am asigurat că ușa se putea deschide fără probleme din 
interior și am împins-o. Abia acesta este momentul în care te 
oprești pentru prima dată și scrutezi întunericul prin toate 
simţurile. Sunt suficiente câteva secunde pentru a lua pulsul 
clădirii, al pereţilor, încăperilor, atmosfera interioară. Cu toate 
simţurile încordate la maximum, ca un animal de pradă pe un 
teritoriu inamic. Așa trebuie făcuți primii pași. 

Nu m-am putut stăpâni ca la capătul culoarului să nu îndrept 
scurt lumina lanternei către bust. Alfred Bernhard Nobel părea 
bolnav, aproape îngrozit. Am oprit lumina lanternei, pentru ca 
ochii să nu se obișnuiască prea mult cu ea, și m-am întors către 
stânga. 

Un grilaj de fier forjat, încuiat. După două minute de lucru l- 
am împins cu grijă de o parte. L-am deschis apoi complet și l-am 
lăsat așa: un tertip verificat. Dacă intra totuși cineva pe 
neașteptate, se va gândi cel mai probabil că ultimul care 
părăsise clădirea uitase pur și simplu să încuie grilajul. 
Dimpotrivă, un grilaj deschis incomplet ar trezi bănuieli. Există 
situaţii în care această deosebire minoră poate fi decisivă. 

Scara care urca, o altă ușă, iar în spatele ei venerabilele 
birouri. Mirosea a fum de ţigară; cel care va sosi primul mâine 
va trebui mai întâi să aerisească zdravăn încăperile. Am luminat 


VP - 332 


pereţii ţinând în așa fel degetele înmănușate pe capătul 
lanternei, încât din ea să iasă doar o rază subţire ca un creion. O 
mulțime de fotografii înrămate, gravuri vechi, desene în creion 
acoperite cu geam. De-a lungul pereților era mobilier neoclasic 
din lemn de culoare închisă; măsuţe și scaune pe care eu, ca 
profan, le-aș fi atribuit stilului gustavian. Totul era penibil de 
aranjat și curat, ca la un muzeu. 

Am luat-o de-a lungul holului, care în partea opusă dădea în 
culoarul clădirii din faţă, apoi am luat-o la stânga. Tăbliţele de 
pe uși confirmau presupunerile făcute de mine pe baza schiţei. 
Încuietoarea de la biroul cu tăblița Executive Director mi-a luat 
douăzeci de minute, după care mă aflam în sanctuar. 

Totuși, percheziţionarea biroului și documentele nu s-a soldat 
cu nimic ce ar fi putut să fie suspect în vreo privinţă. Cele mai 
multe hârtii aveau ca subiect detaliile investiţiei capitalului 
fundaţiei, restul priveau cazarea laureaţilor la Grand Hotel: 
programarea serviciilor și legitimaţiile pentru oamenii din pază, 
facturi de la hotel, o listă cu data, ora și numărul zborului 
avioanelor cu care plecau oaspeţii și alte documente 
asemănătoare. Nimic ieșit din comun. Nici cel mai mic indiciu că 
fundația ar fi fost într-o formă oarecare amestecată în răpirea 
Kristinei. 

Am rămas un timp nemișcat în întuneric, întrebându-mă dacă 
nu cumva Dimitri avea dreptate și eu eram cu adevărat smintit. 
Ce căutam eu aici? În fond niciodată nu m-am gândit serios că 
aș găsi vreo urmă aici. Căci, dacă fundaţia ar fi participat la 
conspirație, nu ar mai exista niciun interes pentru răpirea 
Kristinei. 

Nu. Fundaţia Nobel era și ea o victima a celor care 
planificaseră și realizaseră totul. Ar fi trebuit să îmi dau seama 
de asta de la început. 

Deci, ce mă mânase încoace? Instinctul meu tăcea. M-am 
întors la vitrina în care se aflau diplomele și casetele cu medalii. 
Am fixat lumina lanternei pe partea de sus a vitrinei, am scos 
una dintre mapele grele, din piele și am deschis-o. Era a 
premiului Nobel pentru fizică, pe care în acest an îl împărțeau 
doi oameni de știință, unul din SUA, celălalt din Japonia. Aceasta 
era diploma japonezului, mare, creată în culori splendide de un 
caligraf, cu sigiliul fundaţiei și cu două semnături. Peste trei zile 
mapa îi va fi înmânată de către rege. 


VP - 333 


Am pus-o la loc și am deschis una dintre casetele mari, de un 
roșu-închis. Medalia de aur din ea îi reprezenta pe Alfred Nobel 
din profil și avea inscripţionat în cifre romane anul nașterii și 
anul morţii acestuia. Deci el era, sfântul Graal al științelor. 
Niciun fir de praf și nicio amprentă digitală nu păta efigia 
strălucitoare. 

Am scos medalia, lucru nu tocmai ușor de realizat cu mănușa 
pe mână, și am întors-o. Reversul reprezenta o femeie cu o 
carte în poală, care lua apă într-o cupă, dintr-un izvor, pentru a 
astâmpăra setea unei fetițe bolnave, pe care o ţinea cu celălalt 
braţ. Inscripţia de pe margine suna astfel: /nventas vitam juvat 
excoluisse per artes. Limba latină nu face parte dintre limbile 
folosite în profesia mea, dar Hans-Olof nu uitase să îmi explice 
că era vorba despre un citat din Eneida lui Virgiliu, tradus prin 
„Invențiile îmbunătățesc viața, care este înfrumusețată de arte”. 

Pe un locșor plat de pe marginea inferioară era gravat un 
nume. Am pus medalia mare din aur aproape în lumina 
lanternei, pentru a descifra numele, și din cauza surprizei 
aproape că am scăpat-o jos, când am citit Sofia Hernândez Cruz. 
Țineam în mână medalia destinată ei! 

Ce coincidenţă! Priveam ca hipnotizat literele mici, care parcă 
nu aveau destul loc, și nu puteam să cred, deși coincidenţa nu 
era în definitiv atât de mare. 

Mi-a venit o idee. Ce ar fi să fur medalia? Ce s-ar întâmpla? 

Nimic. Probabil că exista o rezervă de medalii, și un nume se 
grava repede. Sau medalia îi va parveni mai târziu, așa cum s-a 
procedat la prima acordare a premiului din 1901, pentru că 
medaliile respective nu fuseseră gata la timp. Am pus medalia 
grea, din aur, la locul ei și am lăsat caseta în vitrină. 

Nu, nu asta mă ademenise aici. 

Dând curs impulsului, am deschis ușa ce lega biroul 
președintelui fundaţiei de sala pentru conferinţe. În interior 
aceasta avea doar un zăvor. Am intrat și am aprins lumina. Era 
posibil să fiu văzut din afară de către cineva, care să se mire, 
dar îmi era indiferent. Trebuia să îl privesc mai bine pe acest 
Alfred Nobel, al cărui testament era la baza a tot ce se afla aici. 

In această încăpere era omniprezent. Un portret atârna lângă 
ușa dinspre hol, iar un altul, mai mare, deasupra căminului. Mi-a 
reînviat în memorie tot ce știam despre acest om - iar când ai 
drept cumnat un membru al comitetului Nobel, auzi o mulțime 


VP - 334 


de lucruri despre Alfred Nobel. În această noapte și în acest loc 
părea că se desfășura o istorie de o vigoare mitică, o legendă 
cum nici vechii greci nu ar fi putut să o inventeze mai strălucit. 

Și și-a strâns imensa sa avere tocmai cu explozivul! După 
experienţe făcute cu nitroglicerină, în urma cărora fratele său 
mai mic a murit, a descoperit în cele din urmă dinamita, primul 
exploziv ce putea fi manipulat în siguranţă, fără de care marile 
construcții ale timpului său nu ar fi fost posibile. A câștigat din 
străpungeri de tuneluri, din construcţia de șosele și căi ferate 
care necesita dislocare de stânci și versanţi muntoși dar, 
bineînţeles, și de pe urma războaielor și producției de 
armament. Fusese un inventator și un om de afaceri abil, dar și- 
a trăit viaţa singuratic, nu s-a căsătorit niciodată, n-a întemeiat 
o familie, n-a avut copii și a murit tot singuratic. Pe data de 10 
decembrie 1896, în acea zi care astăzi este cunoscută ca ziua 
Nobel. Cam cu un an înainte de moarte a întocmit ultimul său 
testament, cel definitiv, prin care aproape că și-a dezmoștenit 
rudele, și a fondat premiul care astăzi este indestructibil legat 
de numele său. 

Masa de consiliu din mijloc scânteia în roșu. Am încercat să-mi 
imaginez ce fel de discuţii se desfășurau aici. Când fusese 
pronunţat pentru prima oară numele Sofia Hernândez Cruz la 
această masă? Fundaţia Nobel organiza numai ceremonia de 
acordare a premiului și punea la dispoziţie banii pentru premieri, 
nu avea nicio tangenţă cu alegerea laureaţilor. Probabil că acest 
nume fusese menţionat abia după alegere și fără ca cineva să fi 
bănuit că afaceriști lipsiţi de scrupule interveniseră în joc. 

Încă două portrete atârnau deasupra unei vitrine din sticlă în 
care erau expuse câteva aparate folosite de Nobel și un facsimil 
al testamentului său. Unul din portrete o reprezenta pe Bertha 
von Suttner, o activistă austriacă pentru pace, cu care el 
susținuse timp de decenii corespondenţă și fără de care poate 
că nu i-ar fi venit ideea de a înfiinţa un premiu pentru pace. 
Celălalt portret era al lui Ragnar Sohlman, executorul 
testamentar stabilit de Nobel, căruia instituţia premiului Nobel îi 
datorează nu mai puţin existența decât moștenirii lăsate de 
însuși fondatorul. Sohlman fusese acela care a convins 
rubedeniile lui Nobel să nu atace testamentul - ceea ce ar fi 
putut face cu oarecare șanse de succes, deoarece aveau legea 
de partea lor. 


VP - 335 


Așadar, mă aflam în faţa a trei oameni cu idealuri înalte și nu 
știam ce să fac. Însufleţiţi de dorința de a-și ajuta semenii, ei au 
acționat pentru a face lumea mai bună, pentru a face din ea un 
loc cu o viaţă mai bună. Binele celorlalţi a fost considerat de ei 
propriul bine. 

Dar cum au gândit ei? M-am așezat pe vine în fața vitrinei și 
am citit testamentul scris de mâna lui Nobel: 


Capitalul va alcătui un fond, ale cărui dobânzi 
anuale vor fi atribuite ca premii acelora care în anii 
precedenti au adus cele mai mari foloase omenirii. 


Am citit rândurile în care erau stabilite categoriile fizică, 
chimie, medicină, literatură și pace. Paragraful se încheia cu 
acea frază care pentru vremea lui Nobel fusese copleșitoare: 


Este voința mea expresă, ca la acordarea premiului 
să nu se țină seama de apartenenta la o anume 
națiune, în așa fel încât cel mai demn să primească 
premiul, fie el scandinav sau nu. 


Pentru acest lucru Nobel a fost insultat și s-a spus despre el 
că ar fi trădător de patrie. 

Am simțit în mine un tremurat ce urca din adâncuri 
neidentificate, unde nimic nu îl mai putea reţine. A trebuit să mă 
așez și am făcut-o simplu, pe podea. Ce a fost asta, 
Dumnezeule, ce a fost asta? 

Lacrimi. M-am auzit deodată suspinând și la început n-am 
înţeles că eu însumi suspinam. Privirea mi s-a înceţoșat, ceva 
umed mi se prelingea pe obraji, și o durere străveche părea că- 
mi sfârteca inima. Am plâns pentru părinţii pe care nu îi 
cunoscusem. Am plâns pentru Inga, care mă părăsise atât de 
brusc și mult prea devreme. Am plâns pentru Kristina, care nu 
va mai voi să știe nimic de mine. Am plâns pentru mine însumi, 
am plâns pentru Alfred Nobel, bărbatul care toată viața a fost 
trist și singur și, în cele din urmă, ce nu a putut da cuiva a oferit 
întregii omeniri printr-unul dintre cele mai grandioase acte din 
toate timpurile. 

Unei omeniri care îi mulțumea strâmb. Unei bande de bipezi 
corupți, lipsiţi de scrupule, violenţi, care nu se dădeau înapoi de 


VP - 336 


la nimic, nici de la a târî prin noroi amintirea lui Nobel, dacă era 
în folosul lor. 

Forțele pozitive luptaseră cu curaj, dar deveniseră prea slabe. 
Răul învinsese. Lumea se afla acum în mâinile Satanei. 

Sună absurd, și mi se pare ciudat să adaug, dar eu chiar cred 
că trebuia să pătrund în Fundaţia Nobel, pentru a plânge aici. 

Nu știu cât am stat pe podea. În amintirea mea intervalul 
poate la fel de bine să însemne minute sau ore. Știu doar că 
starea a trecut cândva și eu mă simţeam complet golit. Curat, 
dar în același timp șubred. Gând m-am ridicat încetasem să mai 
lupt. Nu o voi mai revedea pe Kristina. Ea va muri, Hans-Olof va 
muri, și voi muri și eu, și atunci tot ce a fost durere va înceta. 

În timp ce mă ridicam, privirea mi-a căzut pe portretul lui 
Ragnar Sohlman, adevăratul fondator al fundaţiei, și atunci mi- 
am amintit că actualul președinte al fundaţiei se numea Michael 
Sohlman și era nepotul acestuia. Mi-a venit ideea să-i scriu. Nu ÎI 
cunoșteam, ci doar auzisem de el, iar numele lui se afla pe 
plăcuța de pe ușă. În altă dispoziţie decât cea în care eram, m- 
ar fi interesat cum ar reacționa cel răspunzător de moștenirea și 
de memoria lui Nobel, când mâine ar descuia biroul și în mijlocul 
mesei lui de lucru ar afla o scrisoare de la un necunoscut, în 
care era zugrăvit cel mai mare scandal din istoria premiului. Ar 
mușamaliza tot sau ar face publică scrisoarea? 

Și care ar fi urmările? Cum ar reacţiona protipendada, cei 
bogati, clica sforarilor, potentaţii societăţii? 

Kristina nu va fi salvată. Nimic din ce aș mai putea eu să fac 
nu ar salva-o. Va rămâne totul așa. 

Privind retrospectiv, cred totuși că în acel moment - fără să fi 
fost conștient de asta - a încolţit ideea a ceea ce aveam să fac 
mai târziu. 

(J 

Am părăsit clădirea Fundației Nobel puțin după ora trei 
noaptea, în același mod în care intrasem, și, după cum speram, 
fără a lăsa urme. Ajuns în Stureplan am prins un autobuz de 
noapte al liniei 96, care mergea către Odenplan, am coborât la 
Stadsbiblioteket, și a trebuit să aștept în frig o legătură peste o 
jumătate de oră, un autobuz de pe linia 595, care m-a dus la 
Sundbyberg. Când am ajuns acasă la Birgitta, eram gata 
congelat. S-a speriat când m-am vârât în pat lângă ea, s-a lipit 
de mine somnoroasă, dar când a simţit cât de rece eram, a 


VP - 337 


tresărit, s-a depărtat și s-a ghemuit ca un embrion. Am lăsat-o în 
pace, m-am întors pe partea cealaltă și am adormit. 


VP - 338 


e Capitolul 44 


Când m-am trezit, nu mică mi-a fost mirarea să constat că 
Birgitta reușise să se scoale fără să mă trezească. Nimeni nu 
mai reușise asta, pentru că în mod normal dorm ușor ca o 
pasăre și mă scol la cel mai mic semn care m-ar putea oarecum 
afecta. Cred că acest lucru face parte din destinul unui bărbat 
suspicios. 

Dar locul de lângă mine era gol, și cifrele roșii ca sângele ale 
deșteptătorului arătau câteva minute înainte de ora zece. Poate 
că îmbătrâneam. M-am ridicat cu greu, m-am strecurat în baie, 
am făcut un duș scurt și am intrat în bucătărie. 

Masa nu era pusă; pe masă se afla numai vesela folosită de 
Birgitta. Mai era și ceva cafea, dar nu în termos, ci în vasul de 
sticlă al cafetierei automate. Aceasta era oprită, și cafeaua era 
rece. Nu mai erau nici prăjiturele; ce mai rămăseseră le 
mâncase la micul dejun. 

Am căutat cu privirea un bilet, o notiţă, ceva, dar n-am văzut 
nimic. Se părea că uitase complet că mai eram aici. 

Ciudat. Am deschis și am închis la loc câteva uși ale dulapului, 
și am găsit cafea solubilă și niște pâine integrală uscată, plus un 
borcan cu marmeladă de mure, atât de tipică pentru Suedia, dar 
care nu-mi plăcea în mod special. Oricum, era vorba doar de un 
mic dejun. Am pus apă pentru o cafea proaspătă, am pus vesela 
Birgittei în spălător, mi-am pus mie una curată și am luat ziarul 
de astăzi din cutia poștală, așteptând să fiarbă apa. Din citirea 
fugară a ziarului nu rezultau evenimente deosebite. Era o 
relatare referitoare la discursurile din seara de duminică de la 
festivitatea Nobel, cu citate din cuvântări, inclusiv din cea ţinută 
de Sofia Hernândez Cruz. Era și o fotografie a acesteia, o siluetă 
deșirată în spatele pupitrului vorbitorului. 

Apa fierbea, cafeaua făcea cocoloașe, laptele din frigider era 
aproape stricat. Bun. Prima înghiţitură nu numai că mi se păru 
groaznică, dar îmi arse și limba. Am decis să fac apel la răbdare, 
așa că am scos telefonul mobil și l-am sunat pe Hans-Olof. 

— Tu! exclamă el în loc de un salut. 


VP - 339 


Ce drăguți erau astăzi toți cu mine! Am întrebat dacă mai 
auzise ceva despre Kristina. 

— Nu, a răspuns scurt. Nimic. Niciun telefon. Exact cum au 
spus. 

— Și altceva? 

— Tot nimic. 

M-am gândit dacă ar trebui să îi povestesc despre raidul meu 
la ore târzii, dar el nu m-a întrebat despre el, așa că am decis să 
nu îi fac confidente. 

— Ar trebui să ne gândim la niște măsuri de siguranţă pentru 
tine, mi-am exprimat eu părerea. 

Un moment a domnit tăcerea. 

— Poftim? Ce fel de măsuri de siguranţă? 

— Mă gândeam că ar fi cel mai bine ca să dispari pur și 
simplu. Eu supraveghez casa și încerc să descopăr cât de 
perseverenţi sunt. În cel mai rău caz, te scot din ţară. Am 
contactele necesare, dar mai întâi trebuie să verific de ce sunt 
în stare. 

— Lasă asta! Nu plec nicăieri. 

Oho! Asta ce mai era? 

— Imediat după încheierea festivităților Nobel devii bun de 
vânat, nu îţi este clar? 

— Ei, și? Îmi este absolut indiferent. 

Evident că ajunsese la fund. Priveam prin fereastră la o 
dimineaţă cenușiu-albăstruie de luni sub cerul ca pergamentul, 
și deodată am avut sentimentul că era de datoria mea să îl 
încurajez puţin pe iubitul meu cumnat, chiar dacă eu însumi nu 
mai aveam speranţe. 

— Încă nu este totul pierdut, i-am spus și i-am povestit că am 
dat de urma lui Dimitri, care era pe cale să decodifice discheta. 
Trebuie să existe un motiv pentru care s-a folosit o codificare 
atât de complexă. Ca și pentru faptul că Hungerbuhl o păstra în 
seif. 

Am ascultat o vreme respiraţia lui Hans-Olof. 

— Cine este Dimitri? vru el să știe. 

| l-am zugrăvit pe Dimitri Kuriakov în cele mai strălucitoare 
nuanțe. Un hacker cu mâini magice, cu intelectul covârșitor al 
matematicianului rus, cineva în stare să îngenuncheze orice 
sistem computerizat. Oare nu era o garanţie a calităţii faptul că 
poliţiile din Rusia, SUA și dintr-o duzină de alte ţări îl căutau cu 


VP - 340 


mandat de arestare? Și nu doar atât, dar chiar poliţia suedeză 
pentru străini, care nu se punea în mișcare ușor, îl căuta și se 
pare că autorizase extrădarea lui. 

— Şi tu l-ai găsit? Deși se ascundea? 

Hans-Olof era sceptic. Am înțeles și de ce: se întreba de ce să 
te mai ascunzi, dacă totuși puteai fi găsit atât de ușor. 

— Eu dispuneam de adrese de contact și îl cunosc bine. Altfel 
nu ar fi fost posibil să îl găsesc. 

Exagerasem puţin. De fapt Dimitri - făcând abstracţie de 
paranoia lui privind telefoanele - avea tendinţa de a fi cumplit 
de neatent. Dar eu aveam senzaţia că nu putea să dăuneze 
dacă exageram niţel. 

Hans-Olof nu părea convins. 

— Nu știu. Poate că discheta nu are nicio legătură cu răpitorii 
Kristinei. 

— Acest lucru îl vom afla imediat ce Dimitri va decodifica 
discheta. 

— Hm... 

Nu părea impresionat. Ce mai puteam să-i spun pentru a nu-l 
lăsa să se prăbușească? 

— Dacă nu vrei să te dai la fund, miercuri te voi însoţi, i-am 
spus. 

— Să mă însoțești? Unde? 

— În faţa televizorului. Când se va transmite festivitatea 
premiilor Nobel. Și apoi, lângă telefon. 

— Ah, da. Vocea lui Hans-Olof exprima oboseala. OK, n-am 
nimic împotrivă. Șovăi un moment, apoi adăugă: Acum să 
terminăm convorbirea. Aștept în orice moment să vină un 
doctorand. Cred că îl aud deja pe coridor. 

— Bine. Oricum, nu părea să o fi dat iar pe băutură. Am să te 
anunţ imediat ce apare ceva nou. 

— Da, așa să faci. 

Și închise. 

Între timp cafeaua atinsese temperatura la care se putea bea, 
dar tot avea un gust neplăcut. In timp ce mestecam pâinea 
veche, citeam reportajul despre cuvântarea viitoarei laureate cu 
premiul Nobel pentru medicină. 

Era interesant de aflat odată întreaga ei poveste. Testele sexy 
desfășurate la Alicante nu fuseseră decisive, ci doar treziseră 
interesul. Cercetările asupra mecanismelor de acţiune ale 


VP - 341 


substanţelor folosite în narcoză se aflau de fapt la început, dar 
destul de repede Sofia Hernândez Cruz începuse să își pună 
celebra ei întrebare: Ce este de fapt ceea ce diferitele substanțe 
estompează, reglează, decuplează - ce este această stare de 
veghe? 

Mai întâi, starea de veghe nu este același lucru cu conștiența. 
Pentru că visăm și nu suntem în stare de veghe, dar suntem 
conștienți, cu toate că într-o altă stare a acesteia. Dar și când 
suntem în stare de veghe, o facem în măsuri diferite. 

„Durerile ne afectează starea de veghe, spusese ea în 
prelegere. Excitaţia sexuală ne afectează starea de veghe. Chiar 
și amintirile afectează starea de veghe. Tot ceea ce ne obligă 
creierul să prelucreze impulsuri din interiorul nostru, scade 
gradul de veghe.” 

M-am uitat dezgustat la fiertura din ceașcă, destinată a-mi 
amplifica starea de veghe. Laptele părea totuși să se fi stricat. 
M-am ridicat și am vărsat ceașca. Oboseală. Deșteapta uitase 
oboseala. Ceea ce scădea mai mult decât orice gradul de veghe 
era pur și simplu oboseala. 

La Basel (închipuiţi-vă: la Basel!) pusese yoghini indieni la 
tomograf, fotografiase procesele din creierele lor în timp ce ei, 
în deplină stare de veghe, își introduceau ace lungi prin limbă, 
obraji, brațe și alte părţi ale corpului. Rezultatele le comparase 
cu cele din creierele oamenilor normali, aceștia fiind în diverse 
stadii de narcoză după Guedel* - s-a explicat că așa sunt 
denumite analgezia, excitaţia, toleranța și asfixia -, dar și din 
creierele unor oameni aliaţi în deplină stare de veghe, agitaţi, 
plictisiţi, jucând cărţi, meditativi, somnoroși, amuzaţi și așa mai 
departe, printre ei aflându-se și acele persoane testate cărora li 
s-a indus excitaţia sexuală prin intermediul privirii. Aceasta a 
condus-o la tot felul de concluzii despre natura stării de veghe și 
raporturile ei cu fenomene ale conștienței peste care autorul 
articolului a trecut, pentru a încheia cu un citat, care pentru el 
reprezenta chintesenţa întregului: „Noi suntem cu adevărat în 
stare de veghe în momentul în care spiritul nostru este calm și 
impasibil, în stare de a reflecta lumea din jur fără distorsiuni 
create de el însuși. Străvechea noţiune Zen a spiritului, care 


€ Artur Ernest Guedel (1883-1956) medic anestezist american. A întreprins numeroase 
studii pentru stabilirea diferitelor stadii de narcoză, (n.red.). 


VP - 342 


trebuie să fie ca o oglindă, își găsește o corespondență 
surprinzător de exactă în domeniul neuronal”. 

Da, interesant. Am lăsat ziarul de o parte. Am privit apoi inert 
în dimineaţa mohorâtă de afară, căutând să înţeleg ce-mi 
rămânea de făcut în următoarele două zile și jumătate ale 
existenței mele. Nu am ajuns la o concluzie rezonabilă și nici nu 
am observat cum s-a scurs timpul. 

Asta până când am auzit zgomotul făcut de o cheie introdusă 
în broască și răsucită cu o mișcare bruscă. 

Birgitta! 

Cu certitudine că doamna profesor Sofia Hernândez Cruz ar fi 
fost interesată de reacţia mea: dintr-un foc am revenit la starea 
de veghe. 

[] 

Birgitta era supărată. Se simţea asta din modul cum pășea în 
hol și se citea pe faţa ei când a intrat în bucătărie. Nu îmi 
puteam da seama de ce mă privea atât de dur, de hotărât, de 
aprig. 

— Bună, am salutat-o cu cel mai calm ton posibil. Gata 
școala? 

— Nu, a răspuns ea. Am doar o oră liberă. Zvârli geanta din 
piele, care părea a fi grea, pe masă, unde scoase un zgomot 
înfundat, asemănător cu al unei ghilotine care cade. 

— Gunnar, am trecut pe aici ca să pun ceva la punct. 

Am privit-o. Eram în stare de veghe. Doamna profesor 
Hernândez Cruz ar fi fost entuziasmată. 

— Cred că ceva legat de mine. 

— Da. Birgitta împinse umerii în față și mă privi în ochi. 
Continuă: Nu vreau să mai locuiești aici. Te rog să îţi 
împachetezi lucrurile și să pleci! 

Ca să mă exprim decent, eram consternat. Și am făcut ceea 
ce fac bărbaţii în astfel de situații: am încercat să îmi amintesc 
ce am făcut. 

— Așa, deodată? 

Privirea ei era de gheață, mânioasă la culme. 

— Tu îmi tot predici mereu că lumea este parșivă, nu? Așadar, 
nimeni nu poate să spună că nu învăţ. De acum sunt și eu 
parșivă. Afară! Dispari! 

Aproape că striga, și în același moment atitudinea ei voit 
belicoasă cedă. Pe obraji i se scurgeau lacrimi. 


VP - 343 


— Poate că este așa cum spui tu, eu mă ascund într-o 
rezervaţie, se smiorcăi ea și își șterse ochii cu mâna. Nu mă 
interesează. Dar cel puţin vreau să îmi găsesc liniștea acolo. 
Poate chiar să mă ascund. Da, mărturisesc: Intr-o astfel de lume 
eu nu pot să trăiesc. Dacă totul nu este decât perfidie și 
trivialitate și violenţă, nu vreau să am de-a face cu această 
lume! 

Mă ridicasem. Este periculos să te apropii fizic de femei aflate 
în asemenea stare, dar totuși am încercat, am încercat să o 
îmbrățișez. M-a respins. 

— Nu, te rog! 

— OK. Nicio problemă. Dacă preferi, plec. Habar nu aveam 
unde, dar asta nu mai avea importanţă. Dar de ce acum, 
deodată? 

Se întoarse cu o mişcare violentă, deschise fermoarul 
servietei și scoase de acolo un teanc de caiete. 

— Uite, le-am primit astăzi. Compuneri pentru orele de 
suedeză, pe care trebuie să le corectez. Aici se află și caietul 
Kristinei! Dumnezeule mare... Răsturnă caietele înapoi și se lăsă 
să cadă pe scaun. Nu pot! murmură ea fără să se uite la mine. 
Pleacă, Gunnar, te rog! Pleacă și lasă-mă cu lumea mea pașnică. 

Era unul dintre acele momente în care simţi că ceva se 
sfârșește, distrus pentru vecie. Stăteam neajutorat între aragaz 
și lavoar și mă uitam cum cu o mișcare teribil de obosită Birgitta 
își încrucișa brațele pe servietă și își sprijinea capul în palme. 
Am înţeles că nu era un moft, nu era ceva care să-i treacă. li 
făcusem rău. Ambiţia mea de a o confrunta cu realitățile vieţii 
fusese o greșeală. 

M-am dus în camera de zi, unde se afla rucsacul meu. Oricum 
nu mai posedam altceva decât sculele și ce aveam pe mine. 
Până și periuța de dinţi din baie aparţinea Birgittei. Mi-am luat 
averea în hol, am îmbrăcat scurta neagră și m-am încălțat. 

Ea veni în hol târșâind picioarele, cu privirea tulbure, și mă 
îmbrăţișă în tăcere. Am rămas mai întâi fără nicio reacție, apoi 
am cuprins-o cu brațele. 

— Cât de plăcut este cu tine, șopti ea în căptușeala groasă a 
scurtei mele. 

— Și cu tine, am răspuns încet și un moment am sperat că 
fusese vorba doar de o indispoziţie trecătoare. 

Dar ea îmi dădu drumul, făcu un pas înapoi și scutură capul. 


VP - 344 


— Dar nu merge. Nu pot să trăiesc așa. Mi-a evitat privirea, 
uitându-se doar în podea. Te rog, pleacă! Și nu te mai întoarce, 
bine? 

— Bine, am răspuns și am plecat. 

e 

M-am dus la Dimitri, care aproape că s-a bucurat că mă putea 
adăposti. Ca și cum ar fi fost urgenţa numărul unu, deși era abia 
începutul după-amiezii, mi-a pregătit imediat un culcuș pe un 
pat pliant în dormitorul lui, care astfel deveni și mai neîncăpător 
decât era oricum. M-am ales cu o pernă mare și cu o pătură 
subțire, pe care a pus-o într-un cearșaf-plic înflorat, care cred că 
în Suedia nu s-ar fi vândut niciodată. M-am întrebat de unde l-o 
fi având. M-am mai întrebat pe ce dădea banii pe care îi câștiga 
fără nicio îndoială, mai ales că nici nu plătea impozit pe ei. 

— Uită-te în camera de zi, acolo se află toată averea mea, 
răspunse el zâmbind la întrebarea pe care i-am pus-o și lui. 
Astfel de calculatoare nu le găsești în magazine. Este aparatură 
de înaltă performanţă. Astea consumă tot ce am prin buzunare. 

Și în dormitor era praf. Pe podea erau pungulițe goale de 
bomboane cu struguri și câteva coji de alune de pământ. Nu 
multe, dar erau exact atâtea cât să te incomodeze. N-avea 
importanţă, mai erau doar două zile, după care totul lua sfârșit. 

De fapt, de ce îmi băteam eu capul cu starea lui materială? Eu 
însumi, după călătoria făcută cu metroul mai aveam treizeci de 
coroane. Pe parcursul anilor de muncă câștigasem sute de mii, 
pe care acum nu le mai aveam. Cu siguranţă că banii din 
camera mea mi-i confiscase de mult poliţia, iar identificarea 
băncii și a seifului la care se potrivea cheia din noptieră nu 
constituia o problemă. 

— Vezi, încă mai lucrează toate, a zis el și arătă cu mândria 
proprietarului computerele. Asaltează din greu zidurile care 
împrejmuiesc textul codificat al dischetei tale. 

Am dat din cap recunoscător. 

— Și? Ceva progrese? 

— Kanieșno! Cu fiecare secundă care trece sunt înlăturate 
câteva mii de combinaţii care nu se potrivesc. 

— Și cât va mai dura până când o va găsi pe cea care se 
potrivește? 

Dimitri ridică din umeri. 


VP - 345 


— La un atac brute-force este greu de spus. În principiu se 
poate întâmpla în orice moment. Chestie de noroc. 

— Înţeleg. 

La norocul meu mai aveam de așteptat. 

Făcu câte o cafea, de data aceasta bună, apoi am discutat 
despre vremuri trecute. Ceea ce însemna că în principiu a vorbit 
Dimitri, care părea bucuros să aibă un ascultător. Am aflat 
despre o anume Mona, cu care fusese împreună aproape un an. 
Aceasta avusese pe atunci douăzeci și unu de ani, era blondă 
platinată, cu părul „uite atât de lung” arătase el cu mâna până 
la vertebra lombară. Vizualiză de asemenea, cu gesturi pline de 
entuziasm, și mărimea sânilor ei. Dar cu doar câteva săptămâni 
înainte ca el să trebuiască să dispară, totul se încheiase dintr-un 
motiv pe care nu l-a detaliat. 

— Ştia și să gătească, suspină Dimitri împăcat cu soarta. Mi-a 
gătit chiar blinii și piroști, închipuie-ţi. Da, au fost niște vremuri 
frumoase. Dădu din cap pierdut în gânduri, cu privirea la două 
icoane, care bineînțeles că nici din bucătărie nu puteau să 
lipsească. Continuă apoi cu o idee care tocmai îi venise: Ştii 
ceva? Hai să pregătim ceva, am putea face un borș bun. Să 
sărbătorim. 

Înainte de a putea să zic ceva, de exemplu că în viaţa mea nu 
era acum un moment de sărbătoare și de borș, el era deja la 
frigider, căruia îi inspecta conţinutul. 

— Ca totdeauna, este gol, constată el după o privire scurtă. 
Mă duc să cumpăr, vin imediat. 

Eu am rămas în bucătărie, unde mi-am băut cafeaua urmărind 
cu privirea limbile ceasului. Dacă lucrurile evoluau ca până 
acum, el va fi arestat astăzi. Și pe urmă? Habar n-aveam. Și nici 
nu folosea la nimic să mă gândesc la asta. 

Timpul trecea, afară se aprinse iluminatul stradal și el tot nu 
revenise. Deși complexul comercial era doar la cinci minute. M- 
am dus în camera de zi, am privit monitoarele pe care curgeau 
coloane de cifre și litere mai rapid decât putea reţine privirea. 
Era ceva impresionant. 

În timp ce priveam, mi-am dat pentru prima oară seama cât 
era de ciudată această situație. Eram în posesia informaţiei! Ea 
era acolo, pe discheta pe care o găsisem! Și totuși, nu puteam 
face nimic, pentru că succesiunea de bits și bytes, de litere și 
cifre avea loc alandala. Nu era vorba de ziduri, grilaje, bariere 


VP - 346 


pe toate acestea le-aș fi depășit. Nu, era o enigmă de 
nedezlegat fără codul corect. 

În cele din urmă apăru și Dimitri cu două pungi mari. 

— Fără sfeclă roșie, explică el cu răsuflarea tăiată din cauza 
treptelor. Supermarketurile astea suedeze sunt groaznice. O 
țară atât de bogată, în care sectoarele cu legume oferă o 
priveliște atât de tristă! Duse pungile în bucătărie și strigă de 
acolo: Vom prepara altceva. Solianca, ce părere ai? 

— Îmi convine, am acceptat eu. 

Următoarea oră am petrecut-o tăind felii de ceapă și 
castraveți muraţi, tocând șuncă și tăind în patru măsline. La 
comanda lui Dimitri, toate ajunseră în oala în care fierbea deja o 
bucată mare de carne pentru supă. Și pentru ca mâinile să 
lucreze mai ușor, din când în când mai mergea și câte un 
păhărel de votcă. 

Pentru prima dată după moartea Ingăi, perspectiva de a mă 
ametți îmi apăru simpatică. 

lar în bucătărie mirosea din ce în ce mai bine, trebuie să 
recunosc asta. 

— Prietene, spuse Dimitri în timp ce umplea din nou 
păhărelele, te roade ceva. Simt asta. 

— Viaţa, am răspuns evaziv, lumea. Totul este o conspirație, 
iar noi ne aflăm de partea greșită. 

El scutură capul cu hotărâre. 

— Asta este o chestie demult cunoscută. O știm. Trebuie să 
mai fie ceva. Prietene Gunnar, astăzi nu ești întunecat așa cum 
îți este de fapt felul, astăzi ești o adevărată gaură neagră. O 
umbră în întuneric. Mai neagră decât noaptea. Inima ta este 
îndoită, o simt. Ridică paharul și adăugă: Povestește-mi, orice ar 
fi. 

Am șovăit, dar în cele din urmă i-am povestit tot. Spre 
deosebire de Birgitta, Dimitri m-a ascultat fără să mă întrerupă, 
m-a scutit de exclamaţiile de neîncredere, așa că am terminat 
mai repede, cu toate că i-am oferit mai multe amănunte. 

După care amândoi ne dezmeticirăm. 

Dimitri șuiera printre dinţi. După care mormăi o rugăciune, 
care în măsura în care cunoșteam eu limba rusă, avea legătură 
cu Maica Domnului. 

— Ce criminali... nici nu pot să concep. Într-adevăr lumea este 
complet smintită. 


VP - 347 


Privirea lui căută una dintre icoane și zăbovi un moment 
asupra ei, ca totdeauna când avea nevoie de consolare. 

— Lumea se află în mâinile Satanei, am spus. 

— Nu! Dimitri dădu hotărât din cap. Acest nume nu vreau să îl 
aud în preajma mea. Și nici nu este adevărat, crede-mă! 

— Astăzi nu mă aflu într-o dispoziţie în care să discut despre 
problemele credinţei, am ripostat. 

— Niciodată nu te afli în această dispoziţie. 

— Astăzi nici atât. 

— Din partea mea, nu ai decât. Hai să mâncăm. 

Am mâncat. Am pus smântână deasupra și mâncarea a fost 
gustoasă, în ciuda stării în care se afla lumea. Am mestecat, ne- 
am lăsat în voia gândurilor, până când Dimitri și-a dres glasul și 
a întrebat: 

— Am înţeles eu bine? Poliţia este amestecată aici? 

Am confirmat mestecând mai departe. 

— Și asta ce înseamnă? Se întâmplă mereu ca un poliţist să ia 
bani și să mai închidă ochii... 

— Ți-am povestit că i-au făcut de petrecanie ziaristului care 
era pe urmele lor, am spus. Oficial, a fost un accident. Dar de 
asta ce zici: vineri după-amiaza aterizează Hungerbuhl la 
Stockholm. Sâmbătă la prânz poliţia dă năvală în camera mea. 
Acum spune că și asta a fost o întâmplare. 

— Fir-ar... Nu mai poţi să ai încredere nici măcar în infractori. 

Mi-a explicat că în ultimul timp a lucrat preponderent pentru 
diverse organizaţii interlope - mafia rusă, triadele chineze, 
bande africane, traficanţi columbieni de cocaină, bande de hoți 
de mașini baltici, iugoslavi care cereau taxe de protectie, 
albanezi din Kosovo vânzători de heroină și așa mai departe. 

— Nu sunt lucruri mari. Aceștia lucrează în majoritate încă cu 
pumnul și pistolul. Din când în când mai fac rost de ceva date, 
mai prelucrez digital câte o fotografie, ca cineva să aibă un alibi. 
Dar dacă ăștia cumpără polițiști, și cuiva nu îi ies socotelile, mă 
saltă... 

— Nu cred. Aceste bande sunt scursuri. Se află jos de tot. 
Infractorii cu care avem de-a face aici sunt de sus de tot. Dintre 
cei cărora le aparține lumea. 

— Crezi? 


VP - 348 


Dimitri își reumplu farfuria și adăugă o lingură de smântână, 
apoi mai puse încă una, și încă una, și pierdut în gânduri umplu 
farfuria cu smântână. 

L-am luat de mână când voia să pună cea de a cincea lingură. 

— Alo! Ce este asta, o rețetă nouă? 

Lăsă lingura și mă privi. 

— Îţi mai amintești? Ne-am întâlnit odată în Gamla Stan, erai 
cu Kristina. Ea era o micuță blondă, grozav de serioasă. Ținea în 
mână o îngheţată. Pe atunci avea vreo patru ani sau cinci. Câţi 
ani are acum? 

— Paisprezece. 

— Paisprezece? Incredibil. Ce trece timpul... 

Nu îmi aminteam de cele spuse de Dimitri. Probabil pentru că 
după ce câteva dezacorduri cu familia Andersson fuseseră 
conciliate, ieșisem deseori cu Kristina. Făceam pe babysitterul, îi 
citeam, ceea ce face de obicei un unchi care dispune de mult 
timp liber între două angajamente. Totuși, amintirile mele legate 
de ea îmi păreau acum incredibil de ciudate, ca și cum cineva 
doar mi-ar fi povestit despre ea. O văzusem pentru ultima oară 
acum șase ani. Kristina devenise o figură de pe o fotografie, mai 
mult un simbol al familiei mele decât un om real. 

— la spune-mi, întrebă Dimitri în timp ce încerca să salveze 
solianca lui desfigurată cu prea multă smântână, adăugând din 
oală, ce s-a întâmplat cu telefonul mobil al Kristinei? 

M-am încruntat. 

— Ce să se întâmple? Nu am idee. Nici măcar nu știu dacă are 
vreunul. 

— Bineînţeles că are. Orice copil de vârsta ei are astăzi unul. 

— Da, și? Desigur că nu i l-au lăsat. 

— Este clar, mă gândeam la altceva, oftă Dimitri. 

Mi-a explicat cum funcţionează sistemul telefoniei mobile. 

Rețeaua mobilă de telefonie se compune din stâlpi cu 
emiţători și receptori montați peste tot în ţară - acum peste tot 
în lume. Parcursul unei convorbiri telefonice pleacă totdeauna 
de la apelant către cel mai apropiat stâlp, iar de acolo, prin 
cabluri telefonice normale, către stâlpul cel mai apropiat de 
telefonul apelat. Doar în acest mod este posibilă folosirea unor 
aparate cu o putere de emisie atât de mică, care rămân 
portabile și pot fi utilizate din imediata apropiere a corpului fără 
a periclita serios sănătatea. 


VP - 349 


Imediat ce un telefon mobil este deschis, acesta caută cel mai 
apropiat stâlp, ia contact cu el și se anunţă în sistem. Dacă 
cineva formează numărul acestui telefon, sistemul stabilește ce 
stâlp a contactat acesta și îndrumă legătura către el. În plus, 
când telefonul mobil se deplasează din zona de emisie-recepţie 
a unui stâlp în zona altui stâlp, primul stâlp predă legătura celui 
de al doilea atât de rapid, încât de regulă interlocutorii nici nu 
sesizează acest lucru. 

— Un efort fantastic, am spus. 

Tot nu pricepeam ce urmărea cu asta. 

— Pentru proceduri fantastic de complicate a fost descoperit 
calculatorul. Eu vreau să-ţi spun esențialul. Aceste proceduri 
sunt reținute. Nu numai legăturile stabilite, care oricum sunt 
reţinute, pentru că trebuie trecute la nota de plată. Sunt 
memorate toate căutările de stâlpi. La computerele reţelelor 
mobile există liste kilometrice și, dacă le valorifici, poţi afla 
mișcările tuturor telefoanelor mobile deschise. 

Am făcut ochii mari. 

— Asta înseamnă că se poate stabili în ce zonă a funcţionat 
ultima dată mobilul Kristinei. 

— Exact. 

— lar tu ai cumva acces la aceste date? 

— N-aș pune întrebări atât de prostești. Singurul lucru de care 
am nevoie este numărul de telefon mobil al Kristinei. 

Parcă un șoc electric uriaș mi-ar fi scos prin pori starea de 
amorțeală provocată de votcă. Am scos din buzunar propriul 
meu telefon mobil. 

— Ce suprafaţă are zona arondată unui stâlp? am întrebat în 
timp ce formam numărul lui Hans-Olof. 

— Este mare, răspunse Dimitri, dar nu asta are importanţă. 
Antenele de emisie și de recepţie sunt orientate direcţional și 
sistemul calculează distanţa de la telefon la stâlp din timpul 
necesar deplasării semnalului. Practic, telefonul poate fi localizat 
cu o toleranţă de o sută de metri. 

— Genial! Am așteptat nerăbdător ca Hans-Olof să răspundă. 
Alo? Eu sunt. Spune-mi care este numărul de telefon mobil al 
Kristinei. 

Cumnatul meu oftă din rărunchi. 

— Doamne, tu crezi că eu nu am încercat? Bineînţeles că este 
închis. 


VP - 350 


— Spune-mi totuși numărul, bine? 

Mormăi ceva, după care se făcu liniște. 

— Alo? am strigat. Mai ești acolo? 

— Nu îl găsesc, răspunse Hans-Olof respirând greu, ca și cum 
tocmai dăduse o fugă în jurul casei. 

— Cum adică nu îl găsești? Doar știi numărul de telefon al 
fiicei tale! 

— Da, l-am notat pe un bilet, care ar fi trebuit să fie în 
portofel, dar nu mai este acolo. Nu înțeleg ce vrei cu el. Nu i se 
poate telefona, crede-mă! 

— Te cred, cumnate, dar omul de care ţi-am vorbit, hackerul 
rus cu mâini de magician - Dimitri rânji larg - poate accesa 
sistemul computerizat al reţelei de telefonie mobilă și crede că 
poate reconstrui drumul parcurs de telefon înainte de a fi închis. 
Deoarece eu sunt nou-venit în acest secol, nu mi-a trecut prin 
cap așa ceva, dar se pare că un telefon mobil este un gen de 
radiofar pe care îl porţi cu tine de bunăvoie... Ce este? m-am 
oprit când am auzit niște zgomote ciudate provenind de la Hans- 
Olof. 

Zgomote care încetară, ca și cum cineva tocmai l-ar fi lovit în 
testicule cu un sac greu cu nisip. 

— Este în regulă, șopti Hans-Olof. A trebuit să mă așez. 
Sistemul meu circulator nu prea mai funcționează corect. 

Era terminat, mă îngrijora. Ceea ce nu însemna că mă înfuria 
mai puţin. 

— Să nu leșini acum. Ceea ce ţi-am spus ar putea fi prima 
urmă adevărată care să ne conducă la Kristina. 

— Bine. Vocea îi era sleită, venind de la ani-lumină distanţă. 
Să mă duc acasă, să caut biletul? 

— Ne-ar ajuta, am răspuns furios. Dimitri spuse ceva referitor 
la documentele contractuale, care ar trebui să existe. Am 
adăugat: Ai auzit? 

— Da, numai să găsesc contractul printre lucrurile ei... Dar voi 
încerca oricum. Te sun eu pe urmă. 

Nu prea suna promiţător. 

— N-o să iasă nimic, am spus gânditor, după ce am întrerupt 
legătura. 

— Este un profesor distrat, concluzionă Dimitri. 


VP - 351 


— Prietena ei ar trebui să îi știe numărul, îmi veni mie ideea. 
Am încercat să îmi amintesc numele acesteia, pe care Hans-Olof 
îl menţionase... Wiklund! Sylvia Wiklund. Ai o carte de telefon? 

Bineînţeles că Dimitri nu avea carte de telefon. Dar se așeză 
la calculator și intră pe internet, de unde putea obține orice 
număr de telefon din Suedia. 

— Ai acolo și numerele telefoanelor mobile? am întrebat. 

Dimitri clătină din cap a îndoială. 

— Numai dacă cineva l-a introdus cu tot dinadinsul, răspunse 
acesta și bătu pe tastatură Kristina Andersson și Stockholm. Dar 
putem să încercăm. 

În Stockholm existau 43 de Kristina Andersson, dar niciuna 
dintre ele nu era nepoata mea. Numele de Wiklund figura de 
mai mult de 250 de ori; lista deveni mai rezonabilă abia când 
solicitarea noastră s-a limitat la Sundbyberg. Am apelat la rând 
toate numerele, dar nimeni nu avea o fiică cu prenumele Sylvia 
ori care să fie elevă la școala Bergstrom. 

— Probabil că locuiește în alt cartier, presupuse Dimitri. Dar 
renunţă, pentru că altfel vei da telefoane până mâine-dimineaţă. 

Birgitta! Era diriginta ei. Trebuia să aibă o listă cu numerele 
de telefon ale părinţilor. 

— Nu închide, este ceva important, am spus repede când ea 
răspunse la telefon. Sunt eu, Gunnar. 

Scoase o exclamaţie de nemulţumire și zise: 

— Atunci când ţi-am spus să nu te mai întorci, asta însemna și 
să nu îmi mai telefonezi, clar? 

— Nu este vorba despre mine, este vorba despre Kristina, i- 
am explicat și în câteva cuvinte i-am spus și de ce aveam 
nevoie de numărul telefonului mobil al Kristinei și cum speram 
că îl aflu. 

— Dacă nu este vorba de altceva, remarcă ea rece, ţi-l pot da 
eu. 

— ÎI ai? 

— În fiecare clasă organizez un sistem de telefoane pentru 
cazuri de urgență, explică ea. Așteaptă... 

În fundal se auzi foșnet de hârtii. 

l-am făcut semn lui Dimitri să îmi dea ceva de scris. 

Ea mi-a dictat numărul, pe care l-am notat pe marginea unei 
reclame de la supermarket. 


VP - 352 


— Mă poţi ţine la curent cu ce este legat de Kristina, dar asta 
este totul, da? mai adăugă ea. 

— Da, bine. Îți mulţumesc oricum. 

Am închis și l-am sunat pe Hans-Olof. 

— Nu te mai agita. Avem numărul, poţi să nu te mai 
străduiești să îl cauţi. 

— Ce? Aveţi... De unde? 

— De la școala Kristinei. 

Nu intenționam să-i mai dau și alte amănunte. 

— De la școală! Hans-Olof gâfâi. Aveau numărul ei? Ca să 
vezi! Asta chiar că nu o mai știam... 

— Unde ești? 

— Eram în drum spre mașină. Pot să renunţ, nu? Avea vocea 
oarecum crispată. Și? O puteţi localiza? 

— Un moment, de localizat nu am spus nimic. Sperăm să 
stabilim ultimele locuri în care s-a aflat aparatul telefonic, asta 
este tot. 

— Și asta cât durează? 

l-am transmis întrebarea lui Dimitri, care luase în stăpânire 
reclama supermarket-ului și studia atent numărul notat. Acesta 
răspunse: 

— Cel mai târziu mâine-dimineaţă. 

— Ai auzit, am zis. Așa că strânge-ne pumnii. 

— Am s-o fac, a răspuns Hans-Olof, dar după ton nu părea că 
și-ar face cu adevărat speranțe. 

Am închis telefonul și l-am întrebat pe Dimitri: 

— Cum adică abia mâine? Durează atât de mult? 

— De fapt durează doar cinci minute. Dar este vorba despre 
rețeaua BlueCom. Dimitri bătu prefixul numărului telefonic. Aici 
se află accesul meu secret la un calculator, care în acest 
moment este decuplat. Acum procesează reorganizarea și abia 
mâine-dimineaţă este cuplat, la orele de vârf am acces. Pe la 
ora opt ori nouă, depinde. M-a privit cu o expresie de reproș și a 
adăugat: Ar fi trebuit să-mi spui toate astea de ieri. Duminica 
am acces liber până la miezul nopţii. 

Am ridicat din umeri și am vâărât telefonul la locul lui. 

— Ar fi trebuit să știu că tu poţi să faci farmece? 

— Da, ar fi trebuit. 

— Bine, ar fi trebuit. Mi-am ieșit puţin din mână, OK? 


VP - 353 


— Înainte de toate ești groaznic de suspicios, a bombănit 
Dimitri. Îţi va fi fatal asta. 

Părea de-a dreptul supărat. 

— Până la proba contrarie, voi pleca de la premisa că viaţa 
mi-o datorez neîncrederii mele, am ripostat eu. 

e 

Atacul a avut loc în toiul nopţii. Un trosnet asurzitor, de parcă 
ușa, ce zic eu ușa, zece uși ar fi fost făcute praf cu berbecele, 
zbierete izbucnite din sute de gâtlejuri, tropăit de cizme 
răsunător... i 

Într-o fracțiune de secundă am sărit în picioare. În ciuda 
întunericului deplin, mi-am apucat rucsacul dintr-o mișcare și în 
același timp aveam și pistolul în mână. 

— Oh, rahat! l-am auzit pe Dimitri mormăind somnoros... 

Tropăit de cizme ale unui întreg regiment, trâmbițe. 

Trâmbiţe? 

Lumina se aprinse. 

— Liniștește-te, spuse Dimitri, stând pe marginea patului și 
frecându-se la ochi, sunt doar computerele. Au spart codificarea 
textului de pe dischetă. 


VP - 354 


e Capitolul 45 


Cu tot excesul de adrenalină din sânge, am intrat în camera 
întunecată unde monitoarele gemeau de coloane de cifre 
luminate fantomatic, ventilatoarele bâzâiau pe mai multe voci, 
și plăcile de memorie ţăcăneau, de parcă te aflai pe puntea de 
comandă a unui portavion. Am aprins lumina și m-am uitat la 
ceasul de pe perete: era ora două fără cinci minute. 

Pe unul dintre monitoare nu mai jucau luminile fantomatice. 
În locul lor era un câmp cu partea de jos roșie. Părea că anunţa 
apropierea rachetelor nucleare, dar de fapt pe el apărea parola 
găsită. 

Aceasta era w-rutag07. 

— S-ar părea că înseamnă ceva, bombăni Dimitri în timp ce își 
scărpina sub maieu pieptul slab. Ca și mine, dormise în lenjeria 
de corp. Dar cum de a ajuns la asta? Un atac pe bază de 
dicționar nu ar fi fost de niciun folos. 

Nu aveam idee despre ce vorbea. Eram bucuros că știam cum 
mă cheamă și unde sunt. În mod evident nu eram obișnuit cu 
votca, oricum nu în cantităţile rusești. Când băgasem de seamă 
că această locuinţă dispunea și de paturi? Habar n-aveam. Imi 
aminteam doar că la un moment dat casa se clătina ca un 
vapor. 

Dimitri opri pe rând programele de decodificare. Liniștea 
așternută astfel avea în ea ceva asurzitor. In cele din urmă 
rămase în funcţiune un singur computer, aparatul victorios. 
Dimitri trase scaunul în fața lui, puse mâna pe maus și îmi 
aruncă o scurtă privire. 

— Încep? 

— Clar. 

Aveam gura uscată. De emoție sau de la alcool. 

— Să sperăm că nu este vorba despre o culegere de bancuri 
porcoase. Mi s-a mai întâmplat. 

Mai tineam încă revolverul în mână. L-am lăsat cu grijă pe 
unul dintre monitoare, alături de mileul din dantelă. 

— N-o mai lungi, uită-te odată, OK? 

— Sunt de aceeași părere. 


VP - 355 


Deschise fișierul. Eu priveam peste umărul lui. Imaginea 
documentului păru să îmi readucă la viaţă câteva celule de pe 
creier. 

— Ce limbă este aceasta? vru să știe Dimitri. Germană? 

— Da, mă gândisem la asta. Hungerbuhl este elveţian din 
Basel. 

Era bine că era în germană. Limba germană este oarecum 
apropiată de suedeză. Chiar și în starea în care mă găseam 
acum, o puteam înţelege. 

Textul secret cuprindea aproape o sută de pagini. Dimitri îl 
scoase pe tot la o imprimantă de groază, căreia acţiunea îi luă 
doar câteva minute, și apoi îmi dădu teancul de file. M-am 
ghemuit în fotoliul răpănos și am început să citesc. 

Nu era o culegere de bancuri porcoase. Era planificarea unui 
complot murdar. 

Reto Hungerbuhl era evident un om cu o viziune foarte 
înaintată și foarte metodică. Documentul era împărțit în mai 
multe fragmente, primul dintre ele reprezenta un gen de act de 
acuzare la adresa președintelui consiliului de administraţie al 
Rutlipharm AG, Felix Herwiller. O listă de mai multe pagini 
enumera erorile, estimările eronate, șansele pierdute și deciziile 
greșite ale acestuia, conţinând fraze comentate sau pasaje 
întregi din cuvântări. Totul indica faptul că într-o bună zi 
Hungerbuhl ar intenţiona ca din acest material să elaboreze o 
cuvântare, prin care voia să determine adunarea acţionarilor să- 
| revoce pe concurentul lui, în locul căruia să fie promovat el. 

Pe o altă filă erau datele pe mai mulţi ani, când se preconizau 
să aibă loc adunările acţionarilor. Una dintre date avea adnotate 
trei semne de exclamare. 

— Știu ce semnificaţie are parola, am zis. 

Dimitri ridică provocator din sprâncene. Am continuat: 

— Șeful suprem al unei societăţi pe acțiuni, în limbajul uzual 
american CEO, se numește în limba germană 
Vorstanasvorsitzender, de unde și prescurtarea vv. Am ridicat 
ușor teancul de hârtii și am continuat: parola w-rutag07 
semnifică pur și simplu faptul că Reto Hungerbuhl dorește să 
devină președintele consiliului de administraţie al Rutlipharm AG 
în anul 2007. Acesta este măreţul plan. 

Dimitri dădu obosit din cap. 

— Și ce are a face asta cu nepoata ta? 


VP - 356 


— Până acum, nimic, a trebuit să consimt eu. 

Simţeam cum buna mea dispoziţie se dezumfla ca un balon 
înțepat cu acul. Se prea putea ca în cele din urmă acest 
document să nu-mi fie de folos mai mult decât o culegere de 
bancuri porcoase. 

Fragmentul următor detalia planul conform căruia Hungerbuhl 
gândise pregătirea preluării puterii. Strângerea de imputaţii la 
adresa șefului actual al concernului era numai un punct pe lista 
de acţiuni. Un altul era căutarea de aliaţi în alte sectoare. 
Numele posibililor candidaţi umpleau două pagini, și fiecare 
dintre ele era marcat cu unul până la trei plusuri, unele și cu 
semne de întrebare. 

Dar înainte de toate, Reto Hungerbuhl gândise să facă firmei 
cadou o piaţă nouă, aducătoare de profit. Ca zestre, am zice. 

Mai exact, o plăsmuia. 

Pentru că boala nou descoperită JAS, sindromul agresiv 
juvenil, era o născocire proprie a lui Reto Hungerbuhl. 

Industria farmaceutică, raţiona el într-o notă, își tăia singură 
craca de sub picioare văzând cu ochii, dezvoltând medicamente 
și terapii tot mai eficiente. Pentru ca aceasta să poată 
supraviețui economic și în viitor, ar trebui ca graniţa dintre 
sănătos și bolnav să fie deplasată. Ar trebui creată convingerea 
că multe lucruri acceptate până acum ca făcând parte din viaţă 
- cum ar fi calviţia, dereglarea ritmului biologic cauzată de 
călătoriile frecvente cu avionul presupunând schimbarea fusului 
orar, scăderea potenţei, celulita, mahmureala după o noapte de 
chef și chiar proasta dispoziţie - ar dispune acum de terapii sau 
vor dispune în viitorul apropiat. 

Până acum oamenii erau categorisiţi în trei feluri: momentan 
sănătoși, momentan bolnavi sau bolnavi cronici. Dar sănătatea 
este de fapt iluzorie. Prin dezvoltarea unor metode de 
investigare medicală suficient de aprofundate, și mai înainte de 
toate prin definirea mai severă a valorilor de graniţă, sănătatea 
ar deveni un ideal de neatins practic, ceea ce ar însemna că toți 
oamenii ar trebui să se trateze, devenind astfel clienţi ai 
industriei farmaceutice. 

Ca exemplu ilustrativ, el prezenta noua definiţie la care s-a 
ajuns în numeroase țări a ceea ce se cheamă tensiune 
sănătoasă: fără să aducă nicio modificare în bine a stării de 


VP - 357 


sănătate a populației, aceasta a lărgit enorm piaţa 
medicamentelor destinate reglării tensiunii. 

Țelul ar trebui să fie acela de a determina consumatorii să nu 
mai vorbească despre medicamente și să spere vindecarea, ci 
să înțeleagă prin farmaceutică acel remediu pentru o guvernare 
chimică firească a vieții, pe care s-o considere la fel de firească 
precum procurarea de alimente din supermarket sau 
alimentarea cu combustibil a mașinilor. 

După câteva paragrafe cu vorbărie de marketing (astfel el 
remarca, de exemplu, că nu era de ajuns să oferi perspectiva 
înlăturării calviţiei ori a obezității, deoarece mulţi oameni nu le 
consideră stânjenitoare; mai mult, respectivul trebuie să ia 
cunoștință de presiunea exercitată de către cei din jur, pentru a 
face ceva împotriva calviţiei ori a obezității), urma o listă cu noi 
produse farmaceutice imaginabile. 

Ideea preferată a lui Hungerbuhl era aceea a unui 
medicament care, luat înaintea ori în timpul sarcinii, să 
împiedice apariţia de înclinații ulterioare homosexuale ale 
copiilor. In paranteze notase grupă ţintă - bărbaţii, și problema 
esenţială a marketingului: încurajarea homofobiei fără a trezi 
protestul populaţiei homosexuale. Ambiţiosul Herr Hungerbuhl 
se gândise la toate. Inclusiv la: „Pentru moment realizarea este 
problematică, bazele medicale sunt neclare”. 

— Cred că ai dreptate, acestea nu au nicio legătură cu răpirea 
Kristinei, am mormăit descurajat. 

Dimitri căscă și se scărpină pe braț. 

— Rahat... și îmi mai este și frig. Pipăi caloriferul și aruncă o 
privire pe fereastră. Adăugă: Cred că începe să ningă, va fi 
zăpadă mare. 

După câteva idei - un produs care să declanșeze dorința de 
sex ori altul care să poată regla necesitatea de a dormi - 
Hungerbuhl venea cu ideea următoare conceptul de „reglare 
chimică” ar trebui indus încă de la o vârstă fragedă. De ce să nu 
se elaboreze un produs special pentru elevi, cu ajutorul căruia 
aceștia să se poată mobiliza în condiţii optime pentru examene 
- destinși, receptivi, concentrați? Era posibil să se creeze 
substanţe care să ușureze învățatul, deci reținerea în memorie a 
ceea ce era necesar? Sau două pilule pentru proaspeţii elevi, 
una care limita imboldul de mișcare, în așa fel încât elevii să nu 
mai depună efort spre a rămâne liniștiți în bănci la orele de 


VP - 358 


clasă, și o altă pilulă care să elibereze din nou dorinţa de 
mișcare, iar copiii să se zbenguiască după-amiaza. 

Urmărind notele, era ușor de remarcat cum de ajunsese 
Hungerbuhl la ideea de JAS. Mi-l și imaginam: seara târziu, 
netulburat în biroul lui întunecat și liniștit, cu laptopul în faţă, 
meditând îndârijit la viitorul carierei lui. Și brusc - ideea! 
Plauzibilă. Realizabilă din punct de vedere medical. „Cuvântul 
sindrom sună, ca și până acum, impresionant la urechea 
cetăţeanului obișnuit” - notase el. De fapt, planul lui consta pur 
și simplu în a defini ca simptom al bolii încăierările și agresiunile 
care făceau parte dintotdeauna din cotidianul școlar și a vinde 
ca urmare terapia corespunzătoare. 

În capitolele următoare, dezvolta aceste concepte și le dădea 
o formă ordonată. Mai întâi trebuia să câștige de partea lui 
mediciniști de valoare, care să publice în revistele de 
specialitate articole despre nou-descoperita boală - texte al 
căror conţinut să fie în prealabil discutat cu Hungerbuhl sau care 
să provină chiar de la el. Apartenența lui Hungerbuhl la un „grup 
de frunte al cercetării” din interiorul unui concern, calitate 
neschimbată nici de mutarea lui la Stockholm, i-ar da 
posibilitatea organizării unui simpozion pe tema JAS, pentru care 
să cheltuiască bani după plac. In cadrul acestuia, la tema 
„Violenţa în școală” vor face referiri și sociologi, ar putea li aici 
invitaţi, în afară de mediciniști special selecționați, și ziariști din 
toate ţările industriale importante. Aceștia din urmă ar putea fi 
îndopaţi cu mese alese și prognoze înfiorătoare, spre a se lansa 
o isterie globală JAS. 

La momentul corespunzător, minusculul laborator întreţinut 
de Rutlipharm în Suedia, aflat sub conducerea lui Hungerbuhl, le 
va servi atât o procedură de testare, cât și terapia. Atât prima, 
cât și cealaltă fiind doar pură escrocherie. Testul trebuia să fie 
conceput în așa fel, încât să rezulte că aproximativ treizeci la 
sută din tinerii de sex masculin testaţi erau JAS-pozitivi. Ceea ce 
se testa de fapt, lui Hungerbuhl îi era absolut indiferent. Poate 
nivelul de testosteron notase el, venindu-i și ideea că forurile 
care eliberau aprobările de producere ar fi fost poate mai ușor 
de păcălit cu un test pe baze genetice: ca bază a testului s-ar 
putea folosi niște receptori pe membrana celulară. 

Avantajul hotărâtor al teoriei JAS era acela că includea de la 
bun început posibilitatea ca uneori persoane liniștite, foarte 


VP - 359 


cumsecade, să fie JAS-pozitive: caz în care se putea afirma 
simplu că exista înclinația, dar nu se ajunsese la materializarea 
ei. Apoi se putea justifica printr-o noţiune cu rezonanță 
impozantă latinească. „Ceva gen distonie vegetativă” - notase 
Hungerbuhl. Terapia consta în cele din urmă în a administra 
copiilor respectivi un amestec de medicamente psihice, care 
aveau rostul de a le diminua cheful de trânteală. 

— Totul este o unică mare porcărie, am spus după ce Îi 
explicasem lui Dimitri conţinutul documentului în mare. Pentru 
Kristina nu ajută cu nimic. Ar fi ceea ce ar aștepta ziarele, dacă 
nu ar fi toate cumpărate, dar altfel... 

— Omule, zise Dimitri și se ridică greoi, trebuie să mă bag la 
loc în pat. Sau să îmbrac ceva. Este al naibii de frig. 

Dar rămase în picioare. Se vedea că hotărârea aceasta îl 
depășea. 

Am răsfoit mai departe paginile, trecând peste unele dintre 
ele. La un moment dat am ajuns la un fel de jurnal al proiectului. 
La data de unsprezece octombrie Hungerbuhl notase: „La naiba! 
- premiul Nobel ajunge chiar la una dintre cercetătoarele 
noastre! Nu este un timing bun. Este de temut atenţia presei. 
Trebuie să întrerupem seria experienţelor din căminul de copii, 
cel puţin până la sfârșitul anului. Kohlström se va supăra, după 
ce tocmai începusem. 

— Kohlstrom! am exclamat. Care Kohlstrâm? 

— Ce? mormăi Dimitri, care privind fix la una dintre icoanele 
lui, se scărpina pe umeri. 

— Aștia fac deja niște experiențe pe copii, și în acest context 
apare cineva care se numește la fel ca directorul orfelinatului în 
care am crescut eu, i-am explicat în timp ce revedeam paginile 
pe care le sărisem, căutând informaţii despre acel cămin de 
copii. 

Hungerbuhl era un pedant, cu siguranță că pe undeva notase 
și asemenea date. 

— Ei, da, n-o fi el... își dădu cu părerea Dimitri. 

— L-aș crede în stare, Kohlström era exact tipul potrivit 
pentru așa ceva. Pe vremuri încercase pe noi ceva asemănător 
din proprie iniţiativă: niște pastile, pe care trebuia să le înghițim 
ca să fim cuminţi. Cuminte! Cât pot să urăsc acest cuvânt... 

— Știu. Mi-ai povestit de cel puţin o sută de ori, oftă răbdător 
Dimitri. Dar prea ar fi o coincidenţă. 


VP - 360 


Nici nu l-am auzit. Am alunecat de pe fotoliu, m-am așezat în 
genunchi, am împrăștiat filele pe podea, parcurgând cu privirea 
rândurile scrise în acea limbă străină, căutând înfrigurat. 
Undeva trebuia să fie. Hungerbuhl notase tot, contabilizase tot, 
orice gând, orice eveniment. 

— Gunnar, poate că îţi pierzi vremea. Kohlstrâm nu este un 
nume rar. 

Nu-l ascultam. Era vorba despre un orfelinat, acest termen 
revenea de mai multe ori. Dar care orfelinat? De unde? 

— Deci am să îmbrac ceva. Afurisit frig... 

Simţeam cum îmi pulsa sângele prin vene. Instinctul meu era 
treaz, preluase comanda, vaporizase toată votca din corp și o 
înlocuise cu adrenalină. lată o însemnare făcută cu aproape un 
an în urmă: „Interesant contact: azi-dimineaţă l-am cunoscut pe 
prietenul  menajerei mele. Acesta este asistent pentru 
persoanele eliberate condiţionat din detenţie. Am spus în glumă 
că prin profesia lui are contacte bune în lumea interlopă. 
Răspunsul lui: așa este, am vreo problemă pe care să mi-o 
rezolve prin asistaţii lui? Părea să fi vorbit serios. Se numește 
Per Fahlander și locuiește în Björkhagen”. 

— Câinele... am oftat fără să vreau. Câinele ăsta blestemat... 

Putea fi adevărat? Am citit textul încă o dată și încă o dată, și 
am clipit ca să alung senzaţia că doar visam. Per Fahlander! Așa 
scria, negru pe alb. lar în ce privește numele, nu există 
probleme de traducere. 

— Nu este o întâmplare, am zis pentru Dimitri, care ieșise din 
cameră. 

— Ce? întrebă el de dincolo. 

— Am spus că nu este o întâmplare, am repetat și i-am 
explicat lui Dimitri ce descoperisem. Per Fahlander cunoaște 
toată istoria vieţii mele, doar este asistentul meu de douăzeci 
de ani. Despre orfelinat i-am povestit mai multe decât oricui 
altcuiva. 

— Dar totuși, aceasta este o întâmplare, nu? opină sceptic 
Dimitri, care între timp își pusese pantalonii pe el, dar se mai 
lupta încă cu puloverul tras pe jumătate. Tocmai asistentul tău 
s-a împrietenit cu menajera acestui tip de la Rutlipharm, și pe 
urmă... 


VP - 361 


Inima îmi bubui în piept, simțeam niște lovituri ca de baros, 
iar în cap componentele puzzleului se combinară cu inevitabilul 
zgomot. 

— De aceea a asaltat poliţia pensiunea. Hungerbuhl se 
întorsese din Elveţia, a auzit bineînțeles de alarma dată de 
pătrunderea în clădire, și-a verificat seiful din birou și a văzut că 
discheta cu cel mai important proiect al lui dispăruse. Nu a vrut 
să facă publică chestia asta, dar și-a adus aminte de omul lui cu 
contacte în lumea interlopă, Per Fahlander. Acesta la rândul lui 
și-a amintit că eu întrebasem de Rutlipharm, eu, Gunnar 
Forsberg, spărgător și spion industrial. Ei trag concluziile 
împreună și pun poliția în mișcare. 

Dimitri clipi repede. 

— Pfui... Dacă vrei părerea mea, asta sună straniu. 

Piese de puzzle. Clic! Poc! Instinctul meu striga: Alarmă, 
alarmă, alarmă! 

— Kristina este la orfelinat, am constatat. Nu era o concluzie 
logică, ci una pur instinctuală. Niciodată în viaţa mea nu 
fusesem mai sigur de ceva decât acum. Am continuat: Dacă 
Kohlstrâm este complicele celui de la Rutlipharm, ea este acolo. 
Pariez pe orice. În același loc unde fusesem eu. Sau cel puţin a 
trecut pe acolo... 

Fiecare celulă a corpului meu semnaliza acordul. Fiecare 
celulă a corpului meu tremura de furie, de frică, de hotărâre. 

S-ar putea ca astăzi să omor pe cineva. 

— Dimitri, am spus respirând precipitat, am nevoie de mașina 
ta. Neapărat. Imediat. 

— Da, sigur. la-o! Poţi să nu mai îndrepţi pușcociul, ţi-o dau 
oricum. 


VP - 362 


e Capitolul 46 


Când am ieșit din casă, era liniște și întuneric, și totul era pe 
cale să dispară sub zăpadă. Aerul avea un miros tipic de iarnă. 
Va fi una dintre acele ninsori care va îngropa întreaga ţară, de 
parcă cineva ar vărsa asupra ei basculantă după basculantă. 

Nu aveam niciun motiv de reţinere. Furia mea va topi totul în 
faţa ei indiscutabil. 

Pe locul descris de Dimitri, am găsit un Saab, cheia se 
potrivea și interiorul încă mai duhnea de la ţigările lui; trebuia să 
fie mașina sa. Orice atingeam era murdar și rece ca gheaţa, dar 
motorul porni după ce îl convinsesem că nu voi ceda, răsucind 
suficient de des și de hotărât cheia în contact. Și, minune, 
rezervorul de combustibil era plin! 

Viscolul a așteptat să părăsesc Stockholmul înainte să se 
dezlănţuiască. Apoi brusc în jurul meu mai era doar acel alb- 
cenușiu răpciugos produs de prea multă zăpadă, noapte prea 
întunecată și lumina prea slabă a farurilor, și am simţit cum 
roțile începeau să patineze și mașina începea să danseze. Mai 
încet. Alţii opreau pe marginea drumului. Am trecut pe lângă 
mai mult de o duzină de mașini oprite pe margine, printre care 
cel puţin trei dintre acele Volvo vechi, ca tancul, care nu se 
temeau de nimic. 

Și mai încet. Ceea ce nu trebuia pentru nimic în lume să mi se 
întâmple acum era un accident. Eram căutat de poliţie și, dacă 
le cădeam în mâini în afara Stockholmului, mă vor trimite înapoi 
în închisoare, prea fericiți de faptul că le furnizasem un motiv 
clasa întâi încălcând condiţiile eliberării mele. 

Cu alte cuvinte, dacă o dădeam în bară, Kristina era moartă. 

Chestia asta mă motiva la culme. 

La un moment dat înaintam la pas. Ștergătoarele de parbriz 
trudeau din greu, flip-flap, flip-flap, instalaţia de încălzire era la 
maximum, și simțeam zăpada scrâșnind sub cauciucuri. Țineam 
strâns volanul, cu privirea pironită pe șosea, urmăream 
marcajele reflectorizante de pe marginea drumului, cu gândul 
doar la următorii zece metri. 


VP - 363 


Îmi trecu prin cap că eram slab dotat, doar cu pistolul în 
buzunar. Ce se întâmpla dacă nu dădeam de nimeni, ci doar de 
uși încuiate? Aveam nevoie de o rangă, de ceva cu care la 
nevoie să pot lovi o scăfârlie. 

Până la Nörrköping a mai mers cum a mai mers. De aici a 
trebuit să părăsesc autostrada și s-o iau pe șoseaua 22. Aproape 
că am ratat ieșirea de pe autostradă. Pe bretea am intrat în 
derapaj pentru câteva secunde nesfârșite, pulsul luă valori 
incredibile, iar apoi nu a fost deloc mai bine. 

Era o nebunie. Eu eram nebun pentru că insistam să conduc 
mai departe. Șoseaua nu se mai vedea, era ceva gri-murdar pe 
un fundal tot gri-murdar. Îmi spuneam în gând, doar să mai 
rezist pe următorii metri, doar să nu intru în derapaj. Eram un 
dansator pe o sârmă încărcată de gheaţă. Pe o sârmă înghețată, 
lungă de trei sute cincizeci de kilometri. lar în jurul meu urla 
viscolul, care mă împingea dintr-o parte într-alta. 

De ce tocmai acum? De ce tocmai astăzi? Cu privirea fixă 
îndreptată înainte, conducând mașina ca pe săpun moale, am 
avut deodată senzaţia că și vremea era copărtașă la conspirație. 
Cerul, norii și iarna se aliaseră ca dușmani ai mei, hotărâseră să 
mă omoare pe mine, pe Hans-Olof și pe Kristina. Pe fiecare pod 
pe care trebuia să-l trec în drumul meu deznădăjduit, toţi acești 
inamici încercau să-și încheie socotelile cu mine. 

Brusc am simţit ceva ce nu mai simţisem de zeci de ani, ceva 
de care uitasem complet: teama, care fusese însoţitorul meu 
permanent în copilărie. Teama cumplită. Teama de copiii mai 
mari, de batjocura lor, de loviturile lor, de josniciile lor, dar mai 
ales teama de acel bărbat înalt, cu barbă, cu numele de Rune 
Kohlstrom, ale cărui toane, accese de furie și pedepse erau 
complet imprevizibile. „Mături curtea, toată curtea, și nu vreau 
să aud un cuvânt de împotrivire!” Indiferent dacă o făceai 
repede ori încet, întotdeauna exista pericolul de a o fi făcut prea 
încet sau prea repede. „Astăzi cureți toaletele! Să vedem dacă 
îți trece zbieratul!” La fiecare masă trebuia să înfuleci cu 
disperare, mai întâi pentru că niciodată nu era suficientă 
mâncare pentru toţi, și apoi nu știai niciodată când vei mai primi 
ceva de mâncare. „Cei neascultători, cum ești tu, nu au ce 
căuta la masă! Afară! Poţi să te uiţi de afară pe fereastră, și vai 
de tine dacă te miști de acolo!” Și bineînțeles că ispășind o 
pedeapsă puteai să greșești din nou, și urmau loviturile cu 


VP - 364 


palma, cu cureaua din piele, cu linia cea mare, cu tot ce exista 
la îndemână. Lovituri care dureau nu numai pentru că erau 
aplicate cu încrâncenare, ci și pentru că erau atât de nedrepte. 

Din când în când ne vizitau „dame din societate”, femei 
îmbrăcate fin, despre care nouă ni se spunea că sprijină 
orfelinatul cu bani, iar eu, în vârstă de zece ani, am ieșit în fața 
uneia dintre ele și m-am plâns inocent că directorul mă bătuse. 
Ridicasem cămașa și îi prezentasem dungile vineţii, înainte ca 
ea să poată zice ceva. 

Ca urmare devenisem dușmanul de moarte al lui Rune 
Kohlstrâm. După această zi începuseră sancţiunile cu adevărat 
josnice. „Să stai gol la colţ! Toţi să ia aminte la rușinea ta! 
Altceva nu meriţi!” A trebuit să dorm noaptea fără pătură, și 
niciunul dintre ceilalţi nu m-a ajutat, nu m-a lăsat să mă strecor 
lângă el, niciunul! Dacă n-aș fi fost atunci în stare să descui 
broaștele simple de la uși și să mă strecor lângă sora mea, aș fi 
înghețat. 

Ele au știut toate că spusesem adevărul, dar nu au făcut 
nimic, nu au spus nimic, nu m-au ajutat. Damele din societate. 
Le-am urât mai mult decât pe Kohlstrâm. Dar bineînțeles că n- 
am mai avut ocazia să le revăd. 

După acest incident, am recurs la tactici de gherilă. Ca să 
spun așa, descoperisem gherila, fără să fi cunoscut termenul. 
Diverse lucruri dispăreau ori se stricau, întotdeauna între ele și 
mine aflându-se o încuietoare ca alibi. Rune Kohlström avea 
enorme probleme cu mașina lui. Mereu duhnea ceva groaznic în 
casa în care locuia el, aflată alături de clădirea noastră cu 
dormitoare, bucătărie și sală de mese. Din când în când găsea 
mortăciuni în cutia poștală ori în cizmele de cauciuc, atunci când 
era atât de prost inspirat încât să le lase afară. 

Mai ales chestia cu mortăciunile îl înfuria. Atunci tuna și 
fulgera în mers, un colos care spumega, un monstru negru 
înspăimântător, de care ne ascundeam prin colţuri. „Vai de cel 
care a făcut asta! zbiera el. Vai de el, dacă îl prind!” 

Simpla amintire a acelor vremuri făcea să mi se umezească 
palmele și să mi se accelereze pulsul. Cerule, încă îmi mai era 
teamă de acel om! Corpul meu și-l amintea cu exactitate și se 
temea de el. Corpul meu nu voia să mai revină în acel loc. 
Viscolul îi era aliat. 


VP - 365 


Viscolul împotriva căruia înaintam era atât de puternic de 
parcă ar fi vrut să mă împingă înapoi, la Stockholm. Într-o 
năvală hipnotizantă se îndreptau către mine fulgi mari și albi, 
parcă spunând: „Mergi în direcţia greșită!” Rulam pe un drum, 
pe care mașina mea era doar tolerată. 

N-are importanţă, îmi spuneam. Nu voi opri. Voi merge mai 
departe, voi ajunge la orfelinatul din Krâksberga și îl voi înfrunta 
pe Kohlstr&m. Sau voi muri încercând să fac asta. 

Era un jurământ ferm, luat în faţa universului. Ca și cum mi-ar 
fi transmis un semn, viscolul încetă pe loc, și o freză de zăpadă 
coti în fața mea dintr-un drum lateral, de parcă pe mine m-ar fi 
așteptat. Aceasta arunca lateral zăpada ca o fântână albă în faţa 
mea, eu neavând altceva de făcut decât s-o urmez. 

In sfârșit mergeam bine. Până la Oskarshamm abia dacă se 
mai simțeau efectele ninsorii. Începea să se crape de ziuă. Pe 
măsură ce mergeam, era tot mai puţină zăpadă pe drum. Când 
am ajuns la Krâksberga și, în cele din urmă, în faţa orfelinatului, 
străbătusem cel puţin douăzeci de kilometri de drum printr-un 
peisaj de iarnă suedez obișnuit, iar soarele atârna palid și obosit 
deasupra orizontului. Ceasul din bordul mașinii arăta ora opt și 
cincizeci de minute în momentul în care opream în faţa clădirii 
pe care o văzusem pentru ultima oară acum aproape un sfert de 
secol. Condusesem șase ore fără pauză, și rezervorul mașinii era 
ca și gol. 

In toți acești ani încercasem să-mi şterg din memorie 
amintirile, dar ele se mai aflau încă acolo, și ceea ce vedeam 
arăta exact ca odinioară. Doar la o scară mai mică. Curtea 
odinioară cu pământ pe jos era acum asfaltată. Scara largă de la 
intrare, aflată în interiorul unghiului clădirii principale în formă 
de L, avea acum balustradă. În plus, clădirea era proaspăt 
vopsită, iar pe acoperiș am descoperit o antenă pentru satelit. 

Eram în același timp frânt de oboseală, dar și atât de furios 
încât adrenalina îmi picura parcă și din vârful firelor de păr. Cu 
alte cuvinte, nu mai răspundeam de mine. 

Premisa cea mai bună pentru ceea ce intenţionam să fac. 

Am scos pistolul de sub scaun și l-am băgat în buzunarul 
scurtei, la îndemână, apoi am coborât. Parcasem pe drum, lângă 
accesul în orfelinat marcat de doi stâlpi din cărămidă. Pe 
vremea mea fuseseră doi bulumaci din lemn maroniu, aplecaţi 
de vânt. 


VP - 366 


Totuși, abstracţie făcând de o oarecare cosmetizare, totul era 
neschimbat. lată clădirea principală, care cu acoperișul ei ieșit 
mult deasupra curţii o umbrea pe aceasta ca un bot uriaș, 
flămând, iată și ferestrele goale, oarbe ca și atunci, strălucind ca 
totdeauna. În dreapta se aflau casa directorului, mică, roasă de 
vreme și grădina ce dădea până în stradă, la fel de neîngrijită ca 
pe vremuri. Fereastra dormitorului, de sub care urmărisem 
aventurile lui Rune Kohlstrom cu una dintre doamnele din 
societate, până când fusesem în stare să redau aproape perfect 
sunetele compromiţătoare. Am căutat din priviri fereastra 
clădirii principale, sub care se aflase patul meu. A treia din 
partea dreaptă. Băieţii dormeau la parter, fetele sub acoperiș. li 
puteam vedea pe ceilalți trăgând cu ochiul, în timp ce eu mă 
aflam sub fereastra deschisă și așteptam să mi se facă semn că 
Kohlstrom și amanta lui se pregăteau să iasă din casă... 

Ce s-o mai fi întâmplat cu ei? 

Am mai făcut câţiva pași și m-am uitat în jur. Era liniște. 
Lunea, la ora nouă, ar fi trebuit să fie la clase, dar ferestrele 
erau întunecate. În clipa următoare mi-am dat seama că 
vremurile în care elevii de toate vârstele făceau cursuri într-o 
singură clasă trebuie să fi trecut demult. Probabil că dimineaţa 
venea un autobuz, care îi ducea pe școlari la școala din cea mai 
apropiată localitate mai mare. 

Cu atât mai bine. 

Pe tăblița din dreptul soneriei inscripţia era neschimbată, 
Rune Kohlstrâm, Orfelinatul Krâksberga, cu litere scrise strâmb 
de mână și decolorate de trecerea timpului. Am sunat. 

Nicio mișcare. Același lucru după ce am mai sunat încă o 
dată. 

Gândul m-a dus la ranga pe care n-o aveam cu mine și am 
examinat ușa. În niciun caz nu mă voi îndeletnici astăzi să 
migălesc la încuietori cu mâna goală. Aici și acum opţiunea era 
pentru violenţă. Fără îndoială că cu un șut puternic cu piciorul 
ușa ar fi cedat, dar așa ceva produce zgomot și atrage atenţia, 
ceea ce în anumite împrejurări are același efect ca declanșarea 
unei alarme. 

Poate că în spate, la magazii, voi găsi o unealtă potrivită. M- 
am îndepărtat de ușă și am ocolit casa. lată garajul cel vechi, 
asigurat tot cu un lanţ și cu un lacăt cu care o scotea la capăt și 
un copil de zece ani cu ajutorul unei sârme. Dar nu mai existau 


VP - 367 


grajdurile în care pe vremuri ţineam ponei, capre, găini, iepuri și 
altele. În locul lor era o copertină sub care erau multe biciclete 
și un gen de loc de joacă, în măsura în care îţi puteai da seama 
sub zăpadă. 

Dar aici era cineva. Un bărbat gârbovit, cu părul alb se 
îndrepta către mine. Era îmbrăcat cu un palton subțire, maro. 

— God dag, mormăi acesta. Ce doriţi? 

— ÎI caut pe Rune Kohlstr&m. 

— Îl aveţi în faţa dumneavoastră. 

Eram uimit. Acesta să fie Rune Kohilstrâm? Un omuleţ 
slăbănog, cu ochelari, care îmi ajungea până la bărbie? L-am 
privit mai atent; da, era el fără nicio îndoială. l-aș fi recunoscut 
fața oricând, dar nu mă așteptasem să fie a unui corp atât de 
Mic. 

Natural. Eu crescusem. Nu numai căminul, dar și directorul lui 
trebuie să i se fi părut micuţului Gunnar Forsberg mult mai mari 
decât îmi păreau acum mie. Uriașul de atunci devenise acum un 
pitic. De neimaginat. 

Compartimentul meu spiritual care se ocupa cu producția de 
gulgute și tertipuri nu m-a părăsit: 

— Vin de la Rutlipharm. Din partea domnului Hungerbuhl. 

— Ah, da? Faţa i se lumină de un zâmbet de bucurie. 
Progresează cercetările? 

Am dat din cap. 

— Nu. Vin pentru fată. 

Kohlström se încruntă. 

— Care fată? 

— Fata care de la începutul lunii octombrie s-a aflat la 
dumneavoastră. Mi s-a spus că sunteţi la curent. 

— La mine sunt o mulţime de fete. Dar de la începutul lunii 
octombrie... Mă măsură cu o privire neîncrezătoare a ochilor 
vicleni. Ochii lui nu se schimbaseră. Am simţit cum mă trecea un 
fior pe spinare. Cine sunteţi dumneavoastră de fapt? 

OK, acum se termina cu făţarnicul joc de-a v-aţi ascunselea. 
Am scos pistolul, am făcut un pas către el și i-am vârât țeava în 
beregată, totul dintr-o singură mișcare fulgerătoare. 

— Daţi-mi cel mai mic motiv ca să trag și am să o fac, am 
șuierat. Mă aflu exact în dispoziția necesară. 

Bătrânul director încercă să tragă aer în piept. 

— Pentru Dumnezeu, ce vreţi de la mine? 


VP - 368 


— Ceea ce tocmai v-am spus: fata. 

In ochii lui apăru panica. 

— Dar care fată? 

— Cea ţinută aici cu forţa. 

Am împins mai tare ţeava pistolului. 

Kohlström înghiţi în sec. 

— Vă înșelaţi. Aici este un orfelinat, aici nu este ţinută 
prizonieră nicio fată. 

Părea foarte convingător. Ghinionul lui era că eu nu aveam de 
gând să mă las convins. 

— Acum vom merge în clădirea principală și acolo vom cobori 
în pivniţă. Cine se mai află aici? Bucătăresele? Altcineva? 

— Nimeni, se grăbi el să mă asigure. Copiii sunt la școală, 
bucătăreasa a plecat la cumpărături... 

— Ce este cu copiii care nu merg la școală? 

Dădu negativ din cap. 

— Nu mai avem. 

— Cu atât mai bine. 

L-am apucat de gulerul paltonului jerpelit și i-am făcut vânt în 
direcția clădirii. Nu opunea rezistenţă, făcea tot ce îi ceream. 

Prima mea destinaţie privea încăperea din pivniţă în care eu 
trebuisem să petrec nenumărate ore, pe o saltea mucegăită, pe 
întuneric. Încăperea mai exista, dar nu ca temniţă, ci ca sală de 
tenis de masă în tonuri albe și vernil. 

Bun. Mai existau o mulțime de ascunzători în această casă și 
le-am vizitat pe toate dirijându-l din spate pe Rune Kohlström: 
cocioaba din spatele centralei termice, boxa de sub scări, 
încăperea fără ferestre de lângă hornul de la mansardă, unde se 
intra doar printr-un oblon. Bineînţeles că am căutat și în 
camerele și în spaţiile normale. Oricum, standardul se 
îmbunătăţise: dormitoarele vechi de câte șase paturi 
asemănătoare lagărelor deveniseră camere mobilate comod 
pentru două persoane, iar fosta noastră clasă era acum sală 
pentru televizor, în care se mai găsea tot ce s-ar fi numit 
electronică distractivă. 

Dar nici urmă de Kristina. 

— Cine sunteți dumneavoastră? întrebă Kohlstrâm tremurând. 
Ne aflam în capul scărilor, la mansardă, și printr-o fereastră nou 
construită se vedea soarele sidefiu al iernii. De unde cunoașteți 
atât de bine locul? Aţi mai fost pe aici? 


VP - 369 


Am făcut semn cu pistolul. 

— Casa dumneavoastră este dincolo. Mergem acolo. 

Părea să nu mă fi auzit, mă privea doar cu ochi tremurători, 
care deveneau tot mai mari. Deschise gura, o închise, o 
deschise din nou și șopti: 

— Gunnar...? 

Fir-ar să fie! Asta îmi mai lipsea... M-am retras un pas, în 
penumbră și i-am ordonat: 

— Jos, pe scări! Dă-i drumul! 

— Eşti Gunnar... Gunnar Forsberg, șopti Kohlstrâm, cu un ton 
ciudat în voce, care la început nu am înțeles că era de emoție... 
și de ușurare. Trăiești? Oh, Doamne, mai trăieşti... 

Ridică braţele, ca și cum ar fi vrut să mă îmbrățișeze. l-am 
pus ţeava pistolului în faţă, ceea ce l-a oprit. 

— În toţi acești ani am crezut că aţi murit, tu și sora ta, 
continuă el. V-am căutat săptămâni întregi. Ah, nu săptămâni, ci 
luni! Am anunţat ziarele, televiziunea, și nicio urmă, niciuna. 
Părea că v-a înghiţit pământul. Lasă braţele jos și adăugă: Inga, 
ea ce mai face? 

— Inga este moartă, am zis. 

Pe chip i se citea consternarea. 

— Moartă? Cum așa? 

— Un accident auto, acum cinci ani, provocat de soțul ei. 

— Soţul ei? Deci se căsătorise? 

— Da. 

— Avea poate copii? 

— O fiică, mi-a scăpat involuntar printre dinţi. Nu ar fi trebuit 
să îi spun nimic, nici cel mai mic lucru, dar nu am putut. Este 
fata pe care o caut. 

e 

Am căutat amănunțit și în locuinţa lui Kohlstrâm, și în garajul 
lui, dar nu am găsit nimic. Apoi Kohlstrom a făcut o criză de 
slăbiciune și a trebuit să se așeze. Stăteam amândoi la masa 
albă din bucătăria lui sărăcăcioasă, vopsită în alb; mă uitam la 
el cum bea un pahar cu apă cu răsuflarea tăiată și cu mâinile 
tremurânde. După care întrebă din nou cum de nu ne-au putut 
găsi forţele de căutare mobilizate atunci. 

l-am povestit. De ce nu? Pierdusem și ultima urmă, care de 
fapt nu fusese o urmă, ci o himeră. Îmi pierise și ultima urmă de 
dorinţă de a-l omori pe acest ticălos. l-am povestit pe scurt fuga 


VP - 370 


noastră, lăsând de o parte tot ce se referea la spargeri și fără a 
pomeni un cuvânt de răpirea Kristinei. 

Și, în mod ciudat, mi-a atras atenţia abia acum 
meticulozitatea cu care Inga pregătise fuga. Mi-am amintit cu 
câtă consecvență m-a condus, și faptul că avea o hartă. Știuse 
de așezarea de vacanţă de pe malul lacului Storuttern și de 
faptul că în acea perioadă acolo nu mai era nimeni? Făcuse 
provizii, ceea ce în condiţiile din orfelinat reprezenta o 
performanţă strălucită, și le porţionase cu grijă pentru toată 
durata călătoriei prin păduri. Insistase să evităm localităţile și 
întâlnirile cu oameni și se opusese deplasării cu autobuzul pe o 
porțiune de drum; știuse că toți șoferii de autobuze din zonă vor 
fi întrebaţi de noi și li se va arăta fotografia noastră. 

— Dar de ce? a întrebat Kohlstrâm. Dar pentru Dumnezeu, de 
ce aţi făcut asta? 

L-am privit, această rămășiță smochinită a acelui uriaș care 
pe vremuri golea pe podea găleata cu lături, îmi vâra în mână o 
lingură și urla: „Mănâncă!” Mai vedeam o ușă din scânduri în 
spatele grajdului, în faţa căreia stătea unul de pază rânjind cu 
satisfacţie, auzind ţipete din spatele ușii. 

— Unii dintre băieţii mai mari violau fete cu regularitate, am 
zis. Lucru pe care dumneavoastră îl ignoraţi pur și simplu. 

— Ah, așa... asta... Se făcu mai mic pe scaunul lui și începu să 
răscolească cu degetul firimiturile de pe masă. Niciodată nu am 
putut s-o scot la capăt cu acea agresivitate afișată de unii tineri. 
Nici când eram copil. Eram deseori bătut de părinţi, crede-mă, 
foarte des. Mai târziu m-am gândit că este o chestiune de 
educație. Dar ceea ce am trăit eu... Oftă și apoi continuă: In 
urmă cu puţin timp s-a descoperit că este vorba despre o boală. 
Măsurile educative n-au nicio influență, este necesar 
tratamentul medicamentos. Un institut de cercetări elvețian 
face de câteva luni cercetări la noi. Totul se află încă în stadiu 
de început, dar când totul va funcţiona, Krâksberga va intra în 
istorie fără îndoială, va deveni ceva asemănător cu Summerhill 
sau Montessori. Eu nu voi avea parte de asta, la anul voi ieși la 
pensie. 

Am ridicat din sprâncene. Nu mă mira că lua de bun 
sindromul juvenil agresiv. Această boală fusese inventată pentru 
oameni ca el. 


VP - 371 


— Astfel arată bilanţul, toată viaţa mea a fost o greșeală, 
explică el, punându-și cenușă în cap. Trebuie să recunosc. Nu 
sunt făcut să lucrez cu copiii. Când eram tânăr, am făcut teribila 
greșeală să scriu o carte despre educaţie, o carte trufașă plină 
de idioțenii. lar când membrii asociaţiei care a fondat acest 
orfelinat mi-au încredinţat conducerea lui fiind entuziasmați de 
cartea mea, nu am refuzat - aceasta este a doua mea greșeală. 
Mă gândeam că voi putea arăta întregii lumi cum se face treaba 
corect. Chiar am crezut asta. Doamne, eram așa de tânăr! 
Habar n-aveam ce este lumea adevărată. Și deodată mă aflam 
aici, singur cu o sută de copii, care în fiecare zi îmi dovedeau că 
nu știam nimic... 

Sună un telefon, și trebui ca acesta să sune și a doua oară, ca 
să îmi dau seama că suna din buzunarul meu. Fusesem eu atât 
de neprevăzător încât să îl las deschis? Se pare că da. L-am scos 
și am răspuns. Era Dimitri. 

— Ce faci, stai jos? se interesă el. 

— Da. 

Am dat de telefonul Kristinei. Nu îţi va veni să crezi, este încă 
în funcţiune. La câteva zile este deschis doar pentru unu-două 
minute. Ultima dată a fost deschis ieri, la ora 17:13. 

Am sărit în picioare. 

— Unde este? Unde se află? 

— Nu-ţi spun la telefon, vino aici. 

Și în momentul următor închise. 


VP - 372 


e Capitolul 47 


Paranoia afurisită a lui Dimitri! l-am format numărul înjurând, 
dar el nu mai răspunse oricât am sunat eu de lung. 

Uitasem de Kohlstrom. M-am ridicat și am plecat; l-am sunat 
pe Hans-Olof din mers: 

— Unde ești? Poţi să vorbești? Am noutăţi, și totul este 
extrem de urgent. 

— Sunt într-o discuţie, așteaptă... Foșnete, pași răsunători, o 
ușă care se închide. OK, acum. 

— Ce discuţie era? 

— Nimic special. Ultimele baliverne referitoare la festivitatea 
Nobel. 

— Ințeleg. Am scos din buzunar cheile mașinii. Ascultă, tocmai 
m-a sunat Dimitri. ÎI știi, băiatul-minune, rusul cu computerele. A 
dat de urma telefonului Kristinei și, după cât se pare, este încă 
în funcţiune. 

Trase cu putere aer în plămâni. 

— Asta înseamnă că l-ar putea localiza? 

— Da, cam așa ceva. Am deschis portiera mașinii cu mâna 
cealaltă, dar nu am urcat. Vocea lui Hans-Olof suna ciudat de 
slab și electronic, era posibil ca în mașină să nu mai am semnal. 
Partea proastă este că Dimitri este paranoic în privinţa 
telefoanelor. Sau are un alt motiv, în orice caz nu a vrut să îmi 
spună mai mult la telefon. Trebuie să mă duc la el. Am încercat 
să-l sun, dar nu răspunde. 

— Şi asta ce înseamnă? 

— Inseamnă că nu am putut să-i spun că mă aflu la dracu'n 
praznic, la trei sute de kilometri de el, iar între mine și 
Stockholm bântuie un viscol teribil. 

— Cum așa? Unde ești? 

— N-are importanţă. In orice caz, am nevoie de ore până 
ajung la el, și nu ar fi imposibil să fiu nevoit să întorc și să revin 
aici. M-am uitat la cer, care aici arăta senin. Poate că ce fusese 
mai rău trecuse, dar și așa mi-ar fi mâncat timp de care nu mai 
dispuneam. Am continuat: Fii atent! Trebuie să te duci la Dimitri, 
care să îţi dea poziţia. Pe urmă mă suni și îmi transmiţi și mie. 


VP - 373 


— Bine, este clar, așa fac. Unde locuiește? 

— În Hallonbergen, exact în centru. 

l-am dictat adresa și pentru siguranță l-am pus să o repete. 
Brusc în vocea lui Hans-Olof apăru o urmă de încredere: 

— Clar, îl găsesc eu. Am nevoie doar de câteva minute ca să 
pot pleca de aici și mă îndrept într-acolo. 

— Stai, nu este așa de simplu. Dimitri nu deschide niciodată 
când sună cineva la sonerie, iar numele lui nu apare niciunde. 
La nevoie va trebui să suni la altcineva, ca să-ţi dea drumul în 
casă. El stă la etajul trei, pe stânga, o ușă albastră. Iți cunoaște 
numele. Îi spui că eu te-am trimis. Și că este un zevzec! Am 
oftat și am adăugat: Nu, asta nu i-o spui. M-am gândit la ce ar 
mai fi important, când am observat că în telefon nu se mai 
auzea nimic. Alo! Mai ești la telefon? 

Niciun răspuns. Am luat telefonul de la ureche și m-am uitat la 
el. Ecranul era cenușiu și gol. 

Asta ce ar mai fi? L-am scuturat și am apăsat butonul de 
pornire. Pentru o clipă, palid încât abia fu lizibil, apăru afișajul 
„Baterie epuizată!” După care totul redeveni mort. 

Asta îmi mai lipsea! Bineînţeles că încărcătorul se afla la 
pensiune. 

Trebuia să cumpăr unul pe drum. Voi găsi un magazin 
corespunzător abia la Oskarshamn. Văzusem undeva că existau 
încărcătoare pentru încărcarea acumulatorului telefonului mobil 
de la priza brichetei din mașină. De unul din acestea aveam 
nevoie, și încă foarte... Stai! Dar nu mai aveam niciun ban în 
buzunar. 

Și nu numai asta... Am privit mașina. Avea rezervorul de 
combustibil gol. 

Am înjurat. M-am uitat în jur numai pădure, pajiști și un drum 
îngust. Mă gândeam febril, simțind cum se scurgea timpul și 
cum îmi bătea inima. Am mai înjurat o dată, am vârât telefonul 
inutil cât am putut de adânc în buzunar și am privit locul 
șoferului; îmi venea să urc și pur și simplu să pornesc orbește la 
drum. 

Pe urmă am tras adânc aer în piept și m-am întors. Am privit 
către casa lui Rune Kohlstrom. Nu mă ajuta cu nimic. De dragul 
Kristinei nu mă voi da în lături să mă rog vechiului meu călău 
pentru bani. 


VP - 374 


Drumul până la Stockholm îmi păru fără de sfârșit. Viscolul 
încetase, drumurile erau curățate, dar circulaţia era mult mai 
aglomerată decât azi-dimineaţă și, din motive inexplicabile, se 
bloca mereu. 

Kohlström nici nu băgase de seamă că plecasem. Când am 
reintrat în casă, stătea exact așa cum îl lăsasem. Mi-a venit greu 
să îi cer bani, nici nu mai știu ce am spus, în orice caz ceva 
confuz, dar a sărit imediat în picioare și mi-a dat toţi banii pe 
care i-a scos de prin sertare, cutii de zahăr și borcane - erau mai 
mulți decât aveam nevoie. Mi-a scuturat mâna, m-a asigurat că 
îi părea tare rău de Inga, care fusese totdeauna o școlăriţă 
bună. Mai știa chiar că îi plăcuse să se ocupe în mod deosebit de 
animale și plante și a repetat pentru a nu știu câta oară cât de 
ușurat se simţea că nu murisem. Zeci de ani îi stătuse acest 
lucru pe suflet, zeci de ani. 

Am plecat. 

Pe drum am oprit la o benzinărie pe lângă care progresul 
trecuse fără să lase nicio urmă: trei pompe de benzină ruginite 
într-o curte îngustă și o bătrână ursuză, care fără să bage în 
seamă gerul tropăia cu cizmele de cauciuc în zăpadă și insista 
să rămân în mașină. La Oskarshamn am pierdut patruzeci de 
minute bune căutând un magazin cu accesorii pentru telefoane 
și, când în cele din urmă am găsit unul, acesta nu avea 
încărcătoare potrivite pentru telefonul meu. Am încercat să cer 
o convorbire cu taxă inversă de la o cabină publică, dar când 
telefonista m-a întrebat de număr, mi-am dat seama că nu 
știam numărul de telefon al lui Hans-Olof; niciodată nu trebuise 
să tastez fiecare cifră, pentru că fusese suficient să apăs tasta 
pentru apelare rapidă, numărul lui fiind memorat. Și fără 
acumulator nu aveam acces la agendă. 

Am renunțat. Dar trebuia să ajung cât mai repede posibil la 
Stockholm. Intenţionam să-l muștruluiesc zdravăn pe Dimitri și 
am condus cu viteza maximă permisă de circumstanţe, ceea ce 
nu însemna prea repede. Ceasul marca timpul, kilometri se 
adunau la bord, soarele cobora către apus. Când în cele din 
urmă am ajuns la Hallonbergen, era din nou noapte și până la 
festivitatea de acordare a premiilor mai rămăseseră numai 
douăzeci și patru de ore. 


VP - 375 


Am cotit pe strada pe care locuia Dimitri, căutând din priviri 
mașina lui Hans-Olof. Cât pe-aici să nu bag de seamă furgoneta 
albastră cu inscripţia POLIS. 

Ușa casei era deschisă. Bărbaţi în uniformă trăgeau cutii și 
calculatoare, pe care le încărcau în mașină. 

Nu putea fi adevărat! Am rulat încet pe lângă ei, holbându-mă 
ca și ceilalți oameni opriţi pe stradă. Am privit în sus, la 
ferestrele locuinţei... acolo, la etajul trei. Am zărit doi bărbaţi, și 
niciunul nu semăna nici pe departe cu Dimitri. 

Am parcat mașina, am coborât și am făcut drumul înapoi ca 
un drogat. M-am oprit la un moment dat, am privit la ceea ce se 
petrecea și nu pricepeam nimic. În mine totul părea mort, ucis 
de nedreptatea sorții. 

— Credeam că m-am înșelat, șopti deodată o voce lângă 
mine. 

Am tresărit și m-am întors. Era Hans-Olof. Mai bine spus o 
fiinţă cenușie, epuizată, care aducea pe departe cu el. 

— Cred că este vorba de interceptarea convorbirilor 
telefoanelor mobile, continuă el cu voce pierdută, care venea 
parcă de pe altă lume. Am ajuns prea târziu. Tocmai când 
soseam, scoteau un bărbat cu cătușe la mâini. Cred că el era, 
acel Dimitri. 

L-am privit și am confirmat cu o senzaţie de gol în tot corpul: 

— Da. 

Hans-Olof scoase un sunet ce ar fi trebuit să fie un oftat. 

— Am intrat în casă. Ușa de la etajul trei era sigilată. Acum o 
jumătate de oră au apărut ăștia. Te-am așteptat. 

Tuși în mâna făcută pumn. 

— Mai repede nu s-a putut, am zis. 

— Nu am știut cum să intru. Nu știam nici ce să caut, nu mă 
prea pricep la calculatoare și... 

— Bine, i-am tăiat eu vorba. 

— Am încercat să te sun... 

— Mi s-a descărcat acumulatorul. 

— Asta mai lipsea. 

— Exact. 

Un timp nu a mai spus nimic niciunul din noi. Priveam doar la 
polițiști, cum scoteau din casă un computer după altul. 

— Și acum? întrebă Hans-Olof. 


VP - 376 


Am căutat în interiorul meu, dar acolo nu mai era nimic. 
Niciun plan. 

— Nu am idee. Este sfârșitul, cred. 

Descoperirea lui Dimitri fusese ultima șansă. Și cine știe dacă 
într-adevăr fusese o șansă? 

Eșuasem. Asta era. Mă ambalasem cu încrederea oarbă că 
eram jokerul pus în joc, atuul din mânecă, cel care rezolva totul. 

Nu mai rămăsese nimic din acest sentiment al forței. Mi-am 
vârât mâinile în buzunare, am dat de ce era înăuntru și m-am 
răzgândit. 

— Mi-ai putea da niște bani? am întrebat în cele din urmă. 

Întrebarea zilei. De data aceasta nu îmi mai era atât de greu. 

Hans-Olof înălță capul. 

— Cât? 

— Cât îţi poţi permite. 

Ușa din spate a furgonetei fu închisă. Un poliţist închise și ușa 
casei și le ceru celor care căscau gura să circule. In timp ce 
mașinile poliţiei plecau, Hans-Olof scoase portofelul. 

— Două mii de coroane? 

— OK. 

— Acum ce intenţionezi să faci? 

— Ceva pe măsura împrejurărilor, am zis și am vârât 
bancnotele în buzunar. Mă duc să mă îmbăt. 

Făcu ochii mari; l-am lăsat așa și am plecat. Când am trecut 
cu mașina pe lângă el încă mai avea ochii cât cepele, arătând 
tot ca o fantomă. 

Mi-ar fi fost imposibil să îi pot spune ce voiam să fac. Exclus. 
Nu eram în stare să îmi spun asta mie însumi și cu certitudine 
nu lui Hans-Olof. 


VP - 377 


e Capitolul 48 


Douăzeci și cinci de ore mai târziu, miercuri 10 decembrie, 
puţin după ora patru după-amiaza, o cheie scrâșni în broasca 
ușii de la locuinţa lui Andersson. Ușa se deschise, un bărbat 
intră tropăind, își scoase tușind pantofii... 

Și se opri când auzi zgomote în casă. Voci. Funcţiona 
televizorul! 

— Alo? strigă Hans-Olof Andersson cu vocea tremurândă. Este 
cineva în casă? 

Niciun răspuns. 

Fără a dezbrăca paltonul, cu pași grăbiţi și hotărâți traversă 
holul, împinse ușa camerei de zi și respiră ușurat când mă 
descoperi pe sofa. 

— Tu! exclamă el, cu tonul că s-ar fi așteptat să vadă pe 
altcineva. Vai, ce sperietură mi-ai tras! 

— Ei, cum așa? Am continuat să stau pe sofa și doar am 
ridicat telecomanda pentru a reduce volumul sunetului 
televizorului. Tocmai începuse transmisiunea live a festivităților 
de premiere Nobel, camerele prezentau oameni îmbrăcaţi 
elegant din public și din când în când și Stockholm Konserthuset 
din exterior. Îţi promisesem că am să îţi ţin companie. 

— Ah, da, așa este. Clipi mărunt, moșmondi la fularul din jurul 
gâtului, și la mijlocul mișcării se opri. Dar cum ai intrat? 

Mi-am rotit ochii în cap și i-am răspuns: 

— Tu pui întrebarea asta! 

— Ah, mda... 

Caleidoscopul de sentimente afișat pe faţa lui era remarcabil. 
Cu toată excelența lui științifică, se părea că abia acum, după 
trecerea a cincisprezece ani de când luase la cunoștință de mine 
și de meseria mea, pricepea ce însemna asta: spargere. 

leși pentru a atârna în cuier, cum era normal, paltonul și 
fularul. Cumnatul meu era un om ordonat. Când se întoarse, se 
regăsise deja. Şi nu numai atât; arăta senin. Ca și cum aici se 
desfășura o după-amiază liniștită în mijlocul familiei. Sau a ceea 
ce mai rămăsese din ea. 


VP - 378 


— Le-am spus că mă doare capul, a început el să povestească 
în timp ce aranja pe măsuţa din faţa sofalei ceva de ronțăit. 
Astăzi cineva se bucură; anul acesta aveam un loc pe scenă, pe 
care bineînţeles că îl va ocupa acum altul. 

Pe ecranul televizorului tocmai era prezentată scena în toată 
splendoarea. Câteva duzini de domni în vârstă, înghesuiți pe 
scaune puse foarte aproape unele de altele, foarte rar apărea o 
femeie. După cum comenta reporterul cu voce joasă, era vorba 
în principal despre membrii forurilor însărcinate cu votarea, dar 
mai erau printre ei și câţiva laureați ai premiilor Nobel din anii 
anteriori. In prim-plan, în stânga, un rând de fotolii neocupate, 
îmbrăcate în mătase roșie erau rezervate laureațţilor; în dreapta, 
erau fotoliile late, bogat împodobite, unde va lua loc familia 
regală. Aproximativ în centru se afla pupitrul vorbitorilor, iar pe 
balconul de deasupra lui, în spatele balustradei ornate cu flori, 
se înghesuia orchestra filarmonică regală a Suediei. 

M-a întrebat: 

— Vrei o bere? 

— Mai bine nu. 

Hans-Olof mi-a aruncat o privire fugară. 

— Ah, da, tu ai fost aseară... După cum arăţi, te ţii bine. 

Am ridicat din umeri. 

Exact la ora patru și jumătate se auzi bătaia tobelor, care în 
mod tradiţional acompania apariţia familiei regale. Toţi cei din 
sală se ridicară în picioare. Pe o intrare laterală pătrunseră 
regele Carl Gustav al XVI-lea, regina Silvia, principesa Victoria, 
prinţesa Lilian, prinţul Carl Philip și prinţesa Madeleine. Când 
ajunseră în dreptul fotoliilor lor, orchestra intonă imnul naţional. 

Următorul punct al programului era intrarea laureaților 
premiilor Nobel. Aceștia au intrat în scenă prin spate, prin 
spaţiul central liber dintre cele două grupuri de scaune, conduși 
de două tinere purtând eșarfe în culorile Suediei. 

Se părea că plăcerea cameramanilor era să fixeze obiectivele 
pe Sofia Hernández Cruz, singura femeie dintre laureați. Aceasta 
purta o rochie de seară neagră splendidă, cu capul ţinut atât de 
mândru cum numai o spaniolă poate să o facă și cum nu uită 
nici după o lungă perioadă petrecută în străinătate, fie ea și 
Elveţia. 

Hans-Olof se aplecă în faţă și luă o mână plină de alune. 

— Crezi că bănuiește cui îi datorează în realitate premiul? 


VP - 379 


— Ştie, am răspuns. 

— Cum de ești atât de sigur? 

— Pentru că i-am spus eu. 

Hans-Olof se opri din mestecat și mă privi tâmp, cu gura 
căscată plină de alune pe jumătate mestecate, după care înghiţi 
totul în grabă și întrebă: 

— Poftim? 

— De fapt aseară n-am fost să mă îmbăt, i-am explicat. Am 
fost la Grand Hotel. Am pătruns în apartamentul ei, am așteptat- 
o și i-am spus toată povestea. Cu toate amănuntele. 

Hotelurile reprezintă un teren fertil pentru spionii de orice 
gen. Și eu am făcut capturi bogate în camerele bine izolate 
împotriva zgomotelor ale hotelurilor scumpe. 

Principiul este simplu. Cu câteva zile înaintea începerii unei 
mari reuniuni de specialitate se procedează de către hotelul la 
care are loc aceasta la angajări de personal pentru curățenie, 
personal auxiliar și alţii. Important este să vizezi o meserie care 
să îţi garanteze acces la camerele participanţilor la reuniune, la 
cheile camerelor respective. Imediat ce reuniunea a început și 
toți managerii importanţi sunt adunaţi în sala de conferinţe, în 
timpul desfășurării ședinței le scotocești camera, le umbli în 
birouri, le cercetezi documentele, le deschizi genţile cu hârtii, 
copiezi date de pe laptopuri și așa mai departe. Și când poţi să o 
întinzi cu prada, te dai bolnav și pleci. Va dura zile până când 
administraţia hotelului își va da seama că nu mai poate da de 
tine. Şi până să se prindă că este ceva în neregulă cu 
documentele personale, ești de mult peste munţi și văi. 

O singură astfel de dimineață poate fi mai profitabilă decât 
două luni de muncă normală. Este ceva de nedescris 
superficialitatea cu care manageri bine plătiţi tratează date, 
documente și informaţii de care depinde prosperitatea firmelor 
lor. Cel mult una din zece genţi cu documente de care eu m-am 
ocupat în camerele hotelurilor era încuiată. În multe cazuri 
memorii confidenţiale, concepte de contracte sensibile ori 
calculaţii interne erau răspândite pe pat și pe scaune ori făcute 
teanc lângă toaletă. Seifurile de cameră - pe care n-aveai timp 
să le spargi, ca să nu mai vorbim de larma produsă - stăteau 
nefolosite. Ca să fim drepţi, astfel de safeuri sunt destinate 
bijuteriilor și portofelelor. Pentru documentele din domeniul 


VP - 380 


economic care se cer protejate, acestea se dovedesc de cele 
mai multe ori prea mici. 

Computerele portabile, laptopurile și altele asemănătoare au 
multiplicat cantităţile potenţial interesante. Acestea sunt deseori 
dotate cu dispozitive de securitate de cele mai diverse genuri 
parole, blocaje și așa mai departe -, dar pe care mai nimeni nu 
le utilizează. Pe la începutul anilor '90, IBM a vândut un 
calculator portabil cu tastatură pliabilă, foarte prețuit de 
angajaţii cu funcţii de conducere. Era nevoie doar s-o ridici, 
pentru a scoate placa de memorie aflată sub ea și a o vâri în 
buzunar. Dacă nu vrei să lași nicio urmă, conectezi unul dintre 
acele aparate vândute pe piața neagră, cu care poţi aspira în 
câteva minute toate datele din calculator. In timpul necesar 
curăţirii băii operaţiune superficială, că doar nu dai examen de 
absolvire, ci doar acționezi fără a stârni suspiciuni poţi obține 
din el corespondenţa completă, cartoteca cu clienţii și orice 
altceva. 

Și dacă altfel nu merge, subtilizezi tot aparatul. 

Congresele de specialitate mai au avantajul că, de regulă, îi 
adună pe cei mai importanţi oameni din aceeași branșă. Așa că 
îi poţi fura pe toţi și în final poţi vinde fiecăruia secretele 
celuilalt: o valorificare extrem de lucrativă, care trebuie 
desfășurată printr-un mijlocitor, dacă vei dori vreodată să mai 
lucrezi în această branșă. 

Pentru a merge la sigur, este util să știi cine și în ce cameră 
stă - informaţii pe care le procuri anterior, prin accesul la 
lucrurile persoanei respective. Apoi mai este necesar, deși 
verificările sunt mai curând superficiale, să prezinţi la angajare 
documente ce par a fi reale; aceasta este o problemă de 
legături potrivite și de onorariu corespunzător. Mai departe se 
recomandă să te comporţi de parcă ai stăpâni prost limba ţării 
în care te afli, ceea ce necesită puţin exerciţiu și îmbrăcăminte 
aleasă cu grijă, care să fie de proastă calitate, dar care îţi aduce 
avantajul de a deveni aproape invizibil, un nimeni în prezenţa 
căruia poţi să porţi fără reţinere discuţii pe teme explozive, 
confidenţiale. 

Grand Hotel din Stockholm este hotelul cel mai scump și mai 
distins din Suedia: o cutie mare, maro, pe Södra 
Blasingholmshamnen, sub a cărui copertină adie totdeauna o 
pădure de drapele ale tuturor ţărilor și ale cărui cele mai bune 


VP - 381 


camere au vedere la port, la palatul regal și la orașul vechi din 
Gamla Stan. De când există premiul Nobel, deci de mai bine de 
o sută de ani, aici sunt cazaţi laureaţii, și iniţial tot aici, în 
Spegelsalen, avea loc și banchetul Nobel, până în anul 1930, de 
când din motive de spaţiu acesta se organizează în Stadhuset. 

Faptul că Grand Hotel era deja o casă venerabilă atunci când 
executorii testamentari ai lui Alfred Nobel erau pe punctul de a 
da viaţă premiului n-ar trebui să conducă la concluzii greșite. 
Cunoșteam hotelul din alte misiuni îndeplinite aici, care 
avuseseră un grad mare de dificultate și mă costaseră mult 
timp, așa că îmi aduc aminte clar de standardul foarte înalt de 
securitate de aici. Nicio încuietoare ieftină, nicio cameră de 
supraveghere falsă, nimic de acest gen. Totul era după ultimul 
răcnet al tehnicii, dispunea de tot ce putea fi cumpărat mai bun. 
În închisoare citisem într-un ziar că imobilul fusese prin anii '90 
modificat, renovat și extins. În plus, în hotel, în săptămâna în 
care se desfășurau festivitățile Nobel, oamenii de securitate se 
călcau pe picioare unul pe altul. Astfel că mai întâi am dat plin 
de respect un ocol clădirii. 

Intrarea principală surprinzător de mică de pe Stromkajen era 
aceeași ca pe vremuri; o ușă rotativ a sub un baldachin din 
metal de culoare închisă, după care era o scară îngustă ce 
ducea la recepţie. Un fante în uniforma de culoare albastru- 
închis a hotelului, cu galoane aurii, ședea pe un scaun înalt și 
căsca de era cât pe-aici să-i cadă jobenul din cap. Totul ca mai 
înainte. 

Grand Hotel nu ocupă întreaga clădire, doar cea mai mare 
parte din ea. Lângă el mai este un spațiu administrativ al 
SVENSKA NARINGSLIV, după colț, în Hovslagargatan, am dat de 
o tutungerie mică, în timp ce alături un bărbat arunca într-un 
birou situat la subsol hârtie de copiator dintr-un palet aflat în 
zăpadă la marginea străzii. În Stallgatan am dat, în sfârșit, de 
intrarea pentru personal, și treptat mi s-a definitivat ideea 
modului în care voi putea proceda. 

De când sustrăsesem din seiful lui Reto Hungerbuhi 
programul manifestărilor, știam că Sofia Hernândez Cruz va 
participa în această seară de 9 decembrie la decernarea Right 
Livelihood Awards, care deseori este denumit și „premiul Nobel 
alternativ”. Acest premiu în bani de circa două sute de mii de 
dolari provine exclusiv simbolic nu din afaceri cu explozivi, ci de 


VP - 382 


la o fundaţie înfiinţată în anul 1980 de către ziaristul germano- 
suedez Jakob von Uexkull, prin vânzarea enormei lui colecţii 
filatelice. Așa cum se proceda în fiecare an din 1985, ceremonia 
avea loc la parlamentul suedez, după care era prevăzută o 
masă. Puteam să plec de la premisa că până cel puţin la ora 
unsprezece voi avea timp pentru ceea ce era de făcut. 

Când eram în faţa casei lui Dimitri băgasem mâna în buzunar, 
dădusem acolo de legitimaţia în alb, singurul lucru pe care îl 
luasem din biroul fundației Nobel. Și acest lucru se întâmplase 
din pură rutină și fără un plan concret. Pe biroul șefei 
secretariatului era o mapă plină cu liste de control, confirmări 
de zboruri și alte asemenea lucruri, ca și legitimaţii în alb pentru 
organizatorii festivităților. Probabil că fuseseră adunate după ce 
se stabilise că erau în plus. 

Cu ajutorul unui automat pentru fotografii de pașaport și al 
câtorva ustensile de la sectorul de papetărie de la Åhléns, 
completasem documentul pentru mine, desigur pe un nume 
fals. Și consideram că arăta foarte convingător. Avea și o 
hologramă, care în funcţie de unghiul din care o priveai îţi arăta 
fie profilul lui Nobel, fie anul actual. Astăzi așa ceva este foarte 
folosit pentru a le pune bețe în roate falsificatorilor. 

Oricum, în acest fel era depășit doar unul dintre obstacole. 
Cunoșteam destul de bine metodele serviciului de securitate, 
pentru a-mi da seama că legitimaţia singură nu era suficientă. 

Pentru că era încă prea devreme, m-am retras în cafeneaua 
operei aflată în apropiere, unde mi-am combătut oboseala 
profundă cu cea mai tare cafea pe care o aveau. Cu ochii pe 
ceas m-am străduit să nu mă mai gândesc la nimic. La ora opt și 
jumătate am plătit și m-am ridicat. Ultimul act, ultima scenă. 

În timp ce mă îndreptam pe Stromgatan către Grand Hotel, 
respiram voit mai profund decât era necesar, intrându-mi în rol. 
Eram curierul, omul pentru cazuri urgente, cel care trebuie să 
repare mii de nimicuri care este obligatoriu să dea greș la 
organizarea unei manifestații atât de uriașe. Eram pe picioare 
de dimineaţă și aveam nervii la pământ: în ce privea partea 
aceasta a rolului, nu mai trebuia să mimez. 

Grand Hotel. Persona/entră. Ușa avea o broască cu cod, iar eu 
nu cunoșteam codul, așa că am bătut la ușă nerăbdător și cu 
putere. 


VP - 383 


A deschis un individ de la securitate tot atât de lat pe cât era 
de înalt, și tuns așa de scurt cât să nu apară drept chelios. 

— Trebuie să mă ajutaţi, i-am spus deconcertat și i-am vârât 
legitimaţia sub nas. O mare și penibilă problemă, și am la 
dispoziţie cel mult o jumătate de oră pentru a o rezolva. 

Luă legitimaţia și o privi în lumină. 

— Sölve Bergman, citi el pe un ton scăzut. Acces în toate 
zonele. Interesant! 

Nu voiam să îi las timp să-și pună problema dacă această 
categorie de acces chiar exista. l-am făcut gest cu mâna să se 
apropie, însă el l-a ignorat. 

— Ascultaţi, ceea ce vă spun acum trebuie să rămână absolut 
doar între noi. Cum vă numiți? 

— Mats Almbrandt, mă informă fără niciun chef. 

— Deci, Mats, așa cum am zis, niciun cuvânt nimănui. Mi-am 
împreunat braţele și am început să vorbesc mai încet, astfel că 
acesta a fost forţat să se aplece către mine. Doamna profesor 
Hernândez Cruz, laureata premiului Nobel pentru medicină, se 
află în acest moment în parlament, la acordarea premiului. Și 
acum zece minute i s-a rupt sutienul. Cu asta i-am trezit atenţia. 
Nu știu dacă aţi văzut cu ce este îmbrăcată, dar oricum este o 
catastrofă. Trebuie să urc în camera ei, să iau din șifonier un 
anumit sutien, pe care mi l-a descris exact, și să fiu cu el înapoi 
în Riksdagshuset înainte de a începe recepţia. 

— Nu era mai bine dacă trimitea o femeie? întrebă Mats 
Almbranat. 

Nu era prost deloc. 

— Mai întâi, am ripostat, tatăl meu are un magazin cu lenjerie 
de damă, așa că mă pricep la așa ceva, mulțumesc de întrebare. 
Și, în al doilea rând, într-o astfel de seară nicio femeie nu este 
încălțată cu ceva potrivit pentru a fugi prin zăpadă o distanţă 
bunicică și în niciun caz nu ar face-o repede. Eram eu însumi 
uimit de ce putea să scornească creierul meu pe moment. lar în 
al treilea rând, fac un atac de demență furioasă dacă nu îmi daţi 
pe loc cheia universală și nu îmi faceţi loc să trec. 

Se conformă. Mi-a dat voie să intru și mi-a întins un card 
magnetic. Totodată m-a căutat de arme și de alte obiecte 
periculoase și mi-a reţinut legitimaţia până când aveam să mă 
întorc. În timp ce nota numele în procesul-verbal, eu o și luasem 
în pas alergător către liftul pentru personal. 


VP - 384 


Spre deosebire de ceea ce mulţi cred, la Grand Hotel din 
Stockholm exista o singură Nobel Suite. Aceasta se află la etajul 
șapte, are numărul 702 și conform tradiţiei acolo este cazat 
laureatul premiului Nobel pentru literatură. Ceilalţi laureați 
trebuie să se mulțumească cu unul dintre celelalte apartamente, 
de unde beneficiază cel puţin de vedere la port. 

Sofia Hernândez Cruz era cazată la apartamentul numărul 
611. Inainte de mă apropia de ușa respectivă, m-am 
documentat cu privire la așezarea camerelor video care 
supravegheau coridorul și am deplasat una dintre ele puţin într- 
o parte. Cu puţin noroc nimeni nu va observa modificarea și tot 
cu puţin noroc va mai dura puţin până să vină cineva să vadă ce 
se întâmplase. 

De la sine înțeles că apartamentul era o expoziție de mobilier 
cu design suedez. Am deschis rapid ușile șifonierului și am 
înșfăcat primul sutien, pe care l-am vârât într-o pungă de plastic 
și pe aceasta am băgat-o în buzunar. După care am făcut 
operaţiunea pentru care venisem: am blocat broasca cu o 
bucată de bandă adezivă transparentă, pentru a nu se mai 
închide. Ușa grea era ţinută închisă de un dispozitiv cu arc; o 
vreme operaţiunea trebuia să treacă neobservată. 

Am scos din funcţiune senzorul de la ușa care da în casa scării 
și am coborât. Mats ședea la una dintre mesele acoperite cu o 
faţă de masă absorbantă cenușie aflată lângă intrare și privea în 
gol. 

— Totul este în regulă, i-am strigat și am fluturat punga cu 
sutienul. Am arătat demonstrativ spre ceas: Timp suficient. 

Se osteni să se ridice, să îmi restituie legitimaţia și să bifeze 
pe o listă plecarea mea. l-am înapoiat cartela magnetică, ocazie 
cu care am constatat că nu mai era așa de atent. M-am oprit cu 
mâna pe clanţa ușii. 

— Ah, Mats, am zis și am bătut cu degetul în buzunarul în 
care era sutienul, dacă scăpaţi ceva despre asta... Dacă cineva 
va face vreo remarcă profesoarei legat de asta... Știţi cui îi iau 
capul? 

Făcu ochii mari și se grăbi să dea afirmativ din cap. 

— Evident, sunt mut ca un pește. 

— Mulţumesc. Fără oameni ca noi, cei de sus ar da-o în bară, 
nu? 

— Puteţi să susţineţi asta cu voce tare. 


VP - 385 


L-am părăsit și m-am îndreptat în grabă nu spre podul peste 
care aș fi ajuns prin Helgcandsholmen la parlament, ci spre 
mașina pe care o parcasem într-un loc cu oprirea interzisă, din 
care am scos toate lucrurile incomode în cazul unui control. M- 
am întors la Grand Hotel și de data aceasta am folosit intrarea 
principală. 

Hotelurile de lux sunt obișnuite cu oaspeţii îmbrăcați 
neobișnuit. Totuși, eu, îmbrăcat cu scurta mea din piele am 
atras atenţia unui angajat de la pază. Era ceva mai prezentabil 
decât Mats și m-a întrebat dacă îmi putea fi de ajutor. 

— Mulţumesc, aştept pe cineva, am răspuns degajat. 

— Să anunţ persoana respectivă telefonic? 

Am rânjit și am scos din buzunar telefonul meu mobil: 

— Am făcut asta deja. Doamna va trebui să apară din 
moment în moment. 

— Înţeleg. 

Mi-a venit totuși o idee: 

— Dar mi-aţi putea spune unde găsesc o toaletă. 

Bucuros că poate face dovada utilității lui, a arătat către un 
coridor placat cu marmură. 

— Pe acolo înainte, apoi la dreapta la doar câţiva pași. 

— Minunat! 

Am mulțumit și am luat-o din loc grăbit, dar când am ieșit din 
raza lui de vedere am încetinit, m-am dus la ușa casei scărilor și 
am urcat la etajul șase. Acolo era o mulţime de lume, multe 
femei veneau dinspre lifturi, era un du-te-vino agitat; paznicul, 
dacă nu avea să mă mai revadă, își va închipui că îmi întâlnisem 
companioana imaginară și părăsisem hotelul împreună cu ea. 

Eram convins că aprecierea Birgittei era corectă, că Sofia 
Hernández Cruz nici nu bănuia cum obținuse premiul Nobel. Dar 
nu consideram asta ca un motiv s-o las în plata Domnului. Trăia 
într-o iluzie fără îndoială plăcută, dar în noaptea aceasta iluzia 
va lua sfârșit. 

S-a întors puţin după ora unsprezece. Cu ușa întredeschisă a 
mai schimbat câteva cuvinte cu cineva de pe coridor, dar a 
intrat singură. 

Nici măcar nu a tresărit când a întâmpinat-o un bărbat cu o 
armă în mână. Doar s-a oprit și a ridicat din sprâncene. 

— Dumneavoastră cine sunteți? a întrebat. Și ce căutaţi aici? 

— Vreau să vă spun o poveste. 


VP - 386 


Hans-Olof mă privea fix, alb ca varul, cu o față pe care un 
artist plastic ar fi considerat-o cu siguranţă o imagine a groazei. 

— Ești smintit? rosti el răgușit. 

— Da, eram complet smintit. 

Pe ecranul televizorului ceremonia acordării premiilor era în 
plină desfășurare. Muzică gravă, la pupitru un vorbitor în frac 
elegant, trompete. Un bărbat care primise medalia și diploma 
din mâna regelui se înclină și reveni la locul lui. Aplauze 
furtunoase în sală, până când orchestra începu din nou să cânte. 

M-am lăsat comod pe sofa, cu mâna pe deasupra spătarului 
ei. 

— Am vrut să îi stric plăcerea premiului, am spus. Și în afară 
de asta, ea era ultima mea speranţă. 

e 

— De ce îmi povestiți mie asta? a întrebat Sofía Hernández 
Cruz, după ce am terminat de relatat. 

— Pentru că, dacă Kristina mai trăieşte, dumneavoastră 
sunteți singura care mai are o șansă de a o salva. 

— Ah, da? Și după părerea dumneavoastră, cum aș putea face 
asta? 

— Făcând totul public. Abia acum mi-am dat seama că ar fi 
trebuit să las jos pistolul. L-am lăsat. Orice s-ar întâmpla, nu 
aveam să îl mai folosesc. Festivitatea va fi transmisă în direct. 
Camerele presei mondiale și milioane de ochi vor fi îndreptați 
asupra dumneavoastră. Dacă refuzaţi în ultima secundă 
premiul... Dacă mergeţi la microfon și explicaţi de ce o faceți 
nimeni nu va putea fi redus la tăcere. Dumneavoastră veți 
sparge astfel zidul tăcerii construit de conspirație. 

M-a privit cu ochi de gheață, cu buzele strânse. 

— Chiar vă așteptați ca eu să cred o asemenea poveste? Vă 
daţi seama ce pretindeţi? 

— Da. 

— Nu. Nu cred că vă daţi seama. 

— Eu vă cer să renunţaţi la zece milioane de coroane și la o 
medalie din aur de optsprezece carate, în schimbul vieţii unei 
fete de paisprezece ani, pe care nici nu o cunoaşteţi. 

Dădu supărată din cap. 

— Ah, nu este vorba de bani. 

— Atunci, de ce este vorba? Despre faima dumneavoastră? 


VP - 387 


Sofia Hernández Cruz râse cu dispreț. 

— Faima mea? La o săptămână după acordarea premiului, 
opinia publică a și uitat numele laureatului Nobel. Nici mie nu mi 
se va întâmpla altfel. Dacă faima m-ar interesa, tocmai atunci ar 
trebui să fac ceea ce propuneţi dumneavoastră prin asta aș 
deveni probabil de-a dreptul nemuritoare. 

— Cu atât mai bine. Ce vă împiedică? 

Tăcu un moment. Apoi vorbi: 

— Domnule Forsberg, eu sunt om de știință. Oamenii de 
știință nu sunt motivaţi nici de bani și nici de perspectiva acestui 
gen ieftin de celebritate. Ceea ce îi mână pe ei este înainte de 
orice dorinţa de a ști. În urma celor povestite cu privire la... 
hm... activitatea dumneavoastră profesională, cred că asta v-ar 
caracteriza pe dumneavoastră. Cel de al doilea motiv este 
evident că nu îl înțelegeți corect: recunoaștere. Oamenii de 
știință vor recunoașterea colegilor lor. Asta este ceea ce face în 
mod deosebit premiul Nobel: reprezintă maximul recunoașterii 
de care poate avea parte un om de știință pe lumea aceasta. 
Privirea i-a alunecat spre fereastra în spatele căreia scânteia 
noaptea  Stockholmului. Continuă: Acesta este aspectul 
personal. Alături de el mai există aspectul responsabilităţi. 
Premiul Nobel este premiul cel mai cunoscut, cel mai 
respectabil, cel mai important din lume. Este unic. În timpurile 
de astăzi, în care nu mai ridicăm monumente, el creează eroi, 
produce exemple, îi stimulează pe ceilalți, mai tineri, să 
performeze. Premiul Nobel este expresia convingerii că se poate 
ajunge la ceva, dacă se dorește, și că efortul merită să fie făcut. 
O asemenea instituţie nu este voie să fie vătămată ușuratic. Și 
mai este și faptul că eu sunt femeie. Și asta implică 
responsabilitate, respectiv față de toate femeile care încearcă 
să se afirme în științele naturale. Femei care pentru activitatea 
lor științifică deseori au renunţat la copii și chiar la soţi. În primii 
o sută de ani de existenţă, premiul Nobel a fost acordat la 690 
de bărbaţi și doar la 29 de femei, dintre care 6 pentru realizări 
în domeniul meu de activitate, adică medicină și fiziologie. Dacă 
tocmai eu aș fi primul laureat din istoria premiului care aruncă 
în aer ceremonia acordării lui dumneavoastră ce credeţi, cât va 
mai dura până când se va cuteza ca premiul să fie acordat din 
nou acestei creaturi emoţionale, imprevizibile, care este femeia? 


VP - 388 


Simţeam în mine ceva care era pe punctul de a se frânge. 
Ultima speranţă, credeam eu. Ultimul fir care mă mai lega de 
viaţa aceasta. 

— Nu vreau să cred asta, am spus cu greu. Nu vreau să cred 
că veți accepta un premiu mânijit cu sânge. 

Mă privi lung, în tăcere, scrutător. 

— Aici aveți și dumneavoastră dreptate, consimţi ea în final. 
N-aș putea face asta. N-aș face-o dacă ar exista o urmă de 
credibilitate în ce spuneţi dumneavoastră. 

M-a rugat să stau pe sofa, a scos din birou un bloc-notes 
mare, galben, un pix, și mi-a cerut să îi mai povestesc totul din 
nou. În timp ce făceam asta, ea făcea încruntată note, îmi punea 
mereu întrebări, voia să cunoască fiecare detaliu. După ce 
parcurse pentru a treia sau a patra oară notițele, se adânci în 
tăcere și în gânduri, răsfoind paginile înainte și înapoi. 

Rareori întâlneşti în viață o astfel de meditaţie. Am priceput 
că era vorba despre abordarea unei probleme de către o minte 
analitică atât de ascuţită, încât propria mea gândire părea ca un 
cuțit-jucărie pe lângă spada unui samurai. In jurul laureatei se 
făcu brusc simțită o concentrare despre care cred că putea fi 
măsurată precum un câmp magnetic. 

În cele din urmă se lăsă pe speteaza scaunului, puse notesul 
lângă ea și pixul deasupra lui. 

— Domnule Forsberg, aţi înţeles pentru ce descoperire trebuie 
să primesc premiul Nobel? 

Am privit-o iritat. 

— Am citit câte ceva. Dar acum nu aș putea să sintetizez totul 
în câteva fraze. 

— Nici eu nu aș putea. Dar dacă totuși aţi auzit câte ceva, știți 
că m-am ocupat de modalitatea în care creierul nostru 
reproduce mediul înconjurător. Creierul uman este structura cea 
mai complexă cunoscută de noi, dar pentru că el este parte a 
universului nu poate bineînţeles să fie atât de mare pentru a 
înțelege universul în totalitatea lui. Deci adevărul absolut nu ne 
este accesibil, cel puţin în configurația noastră umană. Ceea ce 
face creierul este crearea de modele ale lumii, iar ceea ce am 
cercetat eu este modalitatea în care aceste modele arată în plan 
neurologic. Sunt complexe de neuroni, ce pot fi răspândite în tot 
encefalul, dar care totuși sunt conectate între ele atâta timp cât 
suntem conștienți de o anumită reprezentare. Este remarcabil 


VP - 389 


că numărul acestor neuroni poate oscila mult. Cu cât acesta 
este mai mic, cu atât este mai simplă, mai modestă, mai 
grosolană și reprezentarea respectivă modelul aferent unui 
aspect al lumii, dacă vreţi. Și, foarte important, și conștiința 
noastră se micșorează sau se dilată odată cu mărimea 
neuronilor activi, pentru că nu există o conștiință în sine, există 
numai conţinut al conștiinței. Când ne identificăm cu o 
reprezentare creată doar de un număr redus de neuroni, avem 
și o perspectivă asupra lumii îngustă, simplificată, într-o 
anumită măsură falsă. Fără îndoială că asta nu trebuie să 
rămână așa, pentru că eșantionul de neuroni nu este niciodată 
activat la fel; el se modifică permanent. Un moment al 
cunoașterii, asta am putut să demonstrez, este legat de faptul 
că mai multe eșantioane de neuroni aflaţi în legătură, care 
anterior au fost independenţi unul faţă de celălalt, se leagă într- 
un eșantion unic, mai mare. Lucrul acesta, la proporții mici, se 
întâmplă de sute de ori pe zi, dar uneori se petrece și la mari 
dimensiuni: acestea sunt momentele în care viaţa noastră 
literalmente se poate schimba. Făcu o scurtă pauză, apoi 
continuă: Spus cu vorbe simple, înseamnă că singura cale pe 
care ne putem apropia de adevăr este aceea prin care reducem 
numărul iluziilor noastre. 

Am așteptat, dar nu mai urmă nimic. Ședea cu bloc-notesul în 
poală și mă privea. 

— Sună frumos, dar ce vreți mai exact să spuneţi cu asta? 

— Cu asta vreau să spun că, dacă veţi răspunde la o ultimă 
întrebare spre multumirea mea, voi face ceea ce cereţi 
dumneavoastră. 

e 

Ceremonia era în plină desfăşurare. Piesa pe care orchestra o 
interpretase în onoarea laureatului Nobel pentru chimie luă 
sfârșit și la pupitrul pe a cărui parte frontală era reprodus chipul 
lui Nobel apăru din nou un bărbat în smoching. Acesta începu cu 
un laudatio adresat Sofiei Hernândez Cruz. Vorbi pe un ton mai 
curând vesel, căci în faţa sa avea o sală plină de oameni 
îmbrăcaţi scump, care practic nu înțelegeau nimic din realizarea 
științifică a laureatei în medicină, dar care totuși voiau să se 
distreze. 

Camera se opri pe laureată, care se îndreptă în fotoliul ei roșu 
și asculta cu o expresie oarecum întrebătoare. Fără nicio 


VP - 390 


îndoială că din discursul ţinut în limba suedeză înţelegea doar 
propriul nume și câţiva termeni de specialitate. 

Ca toți laureaţii premiului Nobel, și Sofia Hernández Cruz 
trebuise să participe într-una din zilele anterioare la o repetiţie, 
unde se exersase fiecare pas din timpul ceremoniei. Deci știa că 
trebuia să se ridice în picioare când vorbitorul se întorcea spre 
ea și trecea din limba suedeză la limba engleză. El repetă cele 
mai importante puncte conţinute în laudatio, de data aceasta pe 
un ton festiv-serios, pe măsura momentului, și încheie cu 
tradiţionalele cuvinte: 

— Acum vă rog să veniți pentru a primi premiul Nobel din 
mâna Maiestăţii Sale, regele Suediei. 

Răsunară trompetele care anunțau că regele se ridicase, ceea 
ce însemna că, natural, toţi ceilalţi trebuiau să se ridice și ei. 

Prim-plan. Spaniola afișă zâmbetul ei fin, calm și suveran. 

— Dumnezeule! murmură Hans-Olof. Crezi că o va face? 

Nu am spus nimic, doar urmăream pe ecran ce se petrecea. 

Sofia Hernândez Cruz pășea ceremonios pe covorul albastru- 
verde, urmând exact linia curbă stabilită de ceremonial, care 
începea la fotoliul ei și se termina la marele și simplul N încadrat 
într-un cerc, emblema fundaţiei Nobel și centrul scenei. 

Pupitrul oratorului, cu cele două microfoane pe el, era la mai 
puţin de trei pași de ea. 

Carl al XVI-lea Gustav Folke Hubertus, rege al Suediei, stătea 
la două palme în exteriorul cercului strălucind auriu, în mână cu 
mapa de piele conţinând diploma și cu caseta medaliei, și 
zâmbea. Ca în fiecare an, și acum părul lui era puţin mai rar 
decât în anul anterior. 

Savanta se apropie de emblema de pe covor. Regele îi ieși în 
întâmpinare și întinse mâna. 

Sofia Hernândez Cruz o apucă și luă și mapa, și caseta pe 
care i le întindea regele. 

— Nu! strigă Hans-Olof. 

Regele se retrase câţiva pași, în timp ce laureata se înclina 
mai întâi în faţa familiei regale, apoi în fața comisiei și în cele 
din urmă în faţa publicului. Protocolul prevedea în mod normal 
ca laureatele să facă reverențe. Dar un asemenea gest nu s-ar fi 
potrivit nici pe departe Sofiei Hernândez Cruz ca această 
înclinare a capului, decentă, abia schiţată. 


VP - 391 


— Te-a minţit! izbucni Hans-Olof. N-a făcut-o. Acum totul este 
pierdut. 

Dădea din cap, gâfâia și urmărea fascinat cum spaniola 
revenea la locul ei, în aplauzele frenetice ale publicului. 

— Ştii, comportarea ta mă miră, am spus. 

— Ce? 

Hans-Olof se întoarse către mine. Și privi în ţeava propriului 
lui pistol, pe care o ţineam îndreptată spre fruntea lui. 


VP - 392 


e Capitolul 49 


— Gunnar, spuse ca sugrumat Hans-Olof, nu îmi arde de 
glume. 

— Nici mie! 

— Ce se întâmplă? Ti-ai pierdut minţile? Mă privi, privi apoi 
pistolul și din nou se uită la mine. Era evident că nu știa ce să 
creadă și adăugă: Nu găsești că, dacă aici cineva este 
îndreptăţit să-și piardă minţile, acela sunt eu? 

— Nu mi-am pierdut minţile. Dimpotrivă, în viața mea nu am 
fost mai lucid decât acum. 

— Frumos. Atunci te rog să îţi amintești că eu sunt cumnatul 
tău și lasă jos pistolul. 

N-am schiţat nici cea mai mică mișcare. 

— Îmi amintesc de mai multe decât crezi tu. Tocmai de aceea 
s-ar putea să trebuiască să te împușc acum. 

— Gunnar... te rog... Hans-Olof încă nu înțelesese. Tonul lui 
mai era încă tonul unui om care avea de-a face cu un nebun. 
Putem discuta despre orice. Nu există niciun motiv ca cineva să 
fie împușcat. 

M-am rezemat de speteaza canapelei și am mai coborât 
braţul în care ţineam arma devenită cam grea, dar tot cu ţeava 
îndreptată către el. 

— Bine, discutăm, am spus și am arătat către televizor. 
Spune-mi un lucru, chiar te așteptai ca Sofia Hernândez să 
refuze premiul? 

Hans-Olof mă măsură cu privirea, neștiind ce răspuns 
așteptam, și înghiţi în sec. 

— Hai să zicem că pentru un moment am sperat. 

— Ştii de ce n-a făcut-o? 

— Nu. 

— N-a făcut-o pentru că la ultima ei întrebare n-am putut să-i 
dau un răspuns care să o mulțumească. 

Făcu ochii mari. 

— Ce? 

— N-am putut să răspund întrebării nici măcar într-un fel care 
să mă mulţumească pe mine. Am aruncat o privire pe ecran. 


VP - 393 


Orchestra interpreta ceva clasic, iar camera urmărea figura 
Sofiei Hernández Cruz copleșită de emoție. Zâmbea cuiva din 
public și ochii îi erau umezi. 

— Dacă cineva merită premiul Nobel, atunci era femeia asta. 
Ea s-a gândit câteva minute, după care a pus exact întrebarea 
pe care ar fi trebuit să mi-o pun eu acum două săptămâni, dar la 
care pur și simplu nu m-am gândit. Intrebarea care demontează 
tot ceea ce am crezut eu și reasamblează imaginea cu totul 
diferit. 

— Dar care este întrebarea? 

— Ea m-a întrebat: „Aţi văzut vreo dovadă a faptului că 
Kristina a fost răpită?” 

Faţa lui Hans-Olof tresări. Duse mâna la gură și tuși lung. 

— Și ce este cu asta? Ce dovadă? Ce vrea ea drept dovadă? 

— Interesant, nu? Chiar foarte interesant. Mi-a pus o 
întrebare, care prin faptul că n-am putut răspunde la ea, a 
devenit răspuns la multe alte întrebări. De exemplu, la 
întrebarea cum de a apărut deodată poliţia când eram în 
birourile firmei Rutlipharm. Nu putea fi vorba despre sistemul de 
alarmă, care era de tot râsul. lar că cineva din clădirile 
învecinate m-ar fi văzut nu cred nicidecum. Mai întâi, pentru că 
am fost atent, și pe urmă nu sunt chiar un nepriceput în 
chestiunile acestea; iar în al doilea rând, geamurile reflectă mult 
prea mult lumina din exterior, chiar și noaptea. 

— Nici cu nu mă pricep la așa ceva. 

— La o gândire mai serioasă, am continuat cu sumbru, se 
stabilește că au dat greș doar pătrunderile de care știai tu. 

— Eu? chiţăi Hans-Olof. Asta ce mai vrea să însemne? 

— Dacă în noaptea de joi eu n-aş fi dormit mai mult și din 
această cauză n-aş fi ajuns prea târziu la Södertälje, poliţia 
trimisă aici la o periculoasă ameninţare cu bombă m-ar fi 
surprins asupra faptului în casa lui Hungerbuhl. Dar când am 
pătruns la Bosse Nordin nu am fost deranjat de nimeni poate 
pentru că am făcut-o cu o noapte mai devreme decât îţi 
spusesem ţie? După cum nimic nu s-a întâmplat nici când am 
pătruns în clădirea Fundaţiei Nobel... 

Ochii lui și așa măriţi se dilatară și mai mult. 

— Ai pătruns la Fundaţia Nobel? 


VP - 394 


— Un tur de documentare. Am intrat, m-am uitat, am ieșit. 
Absolut pașnic, fără a lăsa în urmă nici măcar o zgârietură. Tot 
ce am luat, a fost o legitimaţie în alb. Nu îi va fi observată lipsa. 

Hans-Olof trecu cu palmele peste faţă. 

— Eşti nebun. La fundaţie? Este de neconceput... Cobori 
mâinile de la față la gât și își lărgi gulerul cămășii. Ştii că ceea 
ce tocmai faci, la noi, în lumea științei, s-ar numi „generalizare 
nepermisă”. Neseriozitate la cel mai înalt grad. Tu ai de-a face 
cu un caz particular, din care tragi concluzii mult prea 
cuprinzătoare. N-a fost decât o singură spargere la care ceva nu 
a mers bine, și tu vrei să mă faci pe mine vinovat de nu știu ce 
doar pentru că celelalte spargeri ale tale n-au fost tulburate? 
Este absurd. 

— Bine, trecem la altă temă. Luni de-a rândul Kristina te-a 
sunat la fiecare două zile, dar din momentul în care am instalat 
casetofonul pentru înregistrarea convorbirilor n-a mai sunat 
deloc. Ca să vezi coincidenţă, nu? 

— Gunnar, te rog! Nu știu nimic de asta. 

— Cert este că eu nu am auzit cu urechile mele niciun cuvânt 
de la ea. 

S-a făcut roșu la faţă. 

— Și ce să fi făcut? Să îi dau ei numărul tău de telefon? strigă 
el. Și dă dracului pistolul deoparte! 

Am ridicat pistolul și am apăsat pe trăgaci. 

Se produse un zgomot asurzitor. Glonţul sfărâmă un colț al 
dulapului și se înfipse în peretele din spatele lui. 

Lui Hans-Olof i se tăie răsuflarea. 

— Skit! Am crezut că... Skit! Nu poate fi adevărat... Gunnar! 
Ce înseamnă asta? 

— Am vrut doar să mă asigur că funcţionează, am spus calm. 
Putem să procedăm și mai științific, dacă vrei. În știință este 
ceva obișnuit să expui o ipoteză care explică toate faptele 
observate, și apoi se încearcă probarea ei, nu? 

Hans-Olof tremura din toate încheieturile. 

— La drept vorbind poate fi doar falsificată, șopti el, dar 
treacă de la mine. Cum vrei tu. 

— M-am întrebat de ce am pătruns de fapt la Rutlipharm, și 
încă pe nepregătite și fără să am idee de ce îmi va aduce asta. 
La drept vorbind am făcut-o doar în baza poveștii tale 
furtunoase. Altceva nu mai știam. Întâmplător știu că în ce 


VP - 395 


privește inventarea de povești impresionante ești bunicel. 
Privirea îmi alunecă peste rafturile cu romane polițiste. Ipoteza - 
care, după cum am spus, nu îmi aparţine din păcate - sună 
astfel: tot ceea ce s-a întâmplat au fost numai manevre dea mă 
băga pe mine înapoi la închisoare cât mai repede posibil, de 
teamă ca eu să nu descopăr că, de fapt, Kristina nu fusese 
răpită. 

Se îndreptă și se albi brusc la față. Cred că pentru prima dată 
am observat o anumită asemănare între el și șoriceii pe care îi 
chinuia în laborator. 

— Ce prostie! strigă. Tu erai în închisoare! De ce să fi pus eu 
în mișcare cerul și pământul ca să te scot de acolo, dacă aș fi 
intenţionat să te bag la loc? Aș fi putut foarte bine să te las 
acolo unde erai! 

— Chiar așa să fi fost? Ai pus cerul și pământul în mișcare? 

— Literalmente am căzut în genunchi în faţa lui Sjölander 
Ekberg, dacă vrei să știi! 

— Ca să mă elibereze ori ca să mă mai ţină înăuntru? 

— Ce? Bineînţeles că el a obţinut eliberarea ta prin grațiere. 

— De ce mi-o fi așa de greu să cred asta? Am dus din nou 
mâna în spatele canapelei. Pe locul în care așezasem pistolul se 
mai afla o bucată de hârtie împăturită. Poate pentru că atunci 
când azi-dimineaţă ţi-am percheziţionat biroul, am găsit asta? Și 
în treacăt spus - ascunzătorile tale sunt de doi bani. Ar fi trebuit 
să fii mai atent mai devreme, când povesteam ceva. 

L-am văzut cum înţepenea. Ar fi trebuit să îmi fac griji că îl va 
lovi damblaua, dar și asta făcea parte dintre lucrurile pe care îmi 
era greu să le fac în acest moment. 

Am scuturat foaia în așa fel încât aceasta s-a despăturit și am 
tinut-o astfel ca el să o poată vedea. Purta antetul Ministerului 
Justiţiei și era adresată domnului profesor Hans-Olof Andersson. 
Am citi cu voce tare: 

— Din dispoziţia ministrului justiţiei, deţinuţii care au fost 
condamnaţi la închisoare pe o durată mai mare de zece ani 
pentru săvârșirea unui delict săvârșit fără a folosi violenţa fizică 
și care au ispășit mai mult de jumătate din această pedeapsă se 
eliberează condiţionat cu data de 1 decembrie. M-am oprit, apoi 
am continuat: lar bunul tău prieten Sjölander scrie pe ea: „Se 
referă la cumnatul tău Gunnar Forsberg, la Stockholms 
Fangelse. M-am gândit să te previn, având în vedere cât de 


VP - 396 


îndârijit a fost împotriva ta la înmormântarea Ingăi”. Trebuie să 
fie bine să ai un astfel de prieten grijuliu. M-am interesat, și 
dispoziția a apărut la întâi noiembrie, iar această scrisoare 
datează din trei noiembrie. Ai primit-o deci cu mai mult de o 
săptămână înainte de înlăcrimata ta vizită efectuată la mine în 
închisoare. 

Am dat drumul scrisorii pe masa din faţa canapelei. Hans-Olof 
se uita la ea, deschidea și închidea gura ca un pește aruncat pe 
mal de un val neașteptat. 

— Dar cum... de unde...? 

— Nu tu m-ai eliberat, după ce ţi-o cerusem eu, ci tu știai că 
voi fi eliberat, și de atunci ai început să-mi torni o uriașă 
minciună. Am ridicat din nou pistolul și l-am îndreptat către 
porcul de cumnat al meu. De aceea, acum este rândul tău să 
răspunzi la întrebări care să îmi dea satisfacţie, altfel, cum mă 
vezi, îți împrăștii țesutul nervos cerebral pe covorul din camera 
de zi. lar prima întrebare este: Unde se află Kristina? Și sfatul 
meu este să nu spui că este moartă. 

e 

Hans-Olof respira ca cineva care sângera de moarte. Mâinile 
pe care și le frângea se albiră din cauza strângerii. Fixă cu 
privirea cartul mesei, scrisoarea, covorul de lână maro de pe 
podea, pervazul ferestrei cu ghivecele prăfuite de flori și nu 
scoase niciun cuvânt. Doar gemea, ca și cum ar fi încercat să 
aducă la lumina zilei ceva peste care era prăvălită o enormă 
greutate, ca și cum ceea ce voia el să dezvăluie era înnodat, 
deși crescut din oasele lui. 

— l-am spus mereu să nu se mai vânture atât, șopti el. 

Și iarăşi se scufundă în tăcere. Își răsucea mâinile. Privea fix. 
Gâfâi. Tăcerea se răspândea dând impresia că ne-am afunda 
într-un abis fără fund. 

— l-am spus mereu să pună ceva pe ea. Dar nu m-a ascultat. 
Doar râdea de mine. Urmă o expiraţie grea, ce părea să dea 
curs cuvintelor. li plăcea să umble goală de mic copil. Inga nu a 
descurajat-o. larna, vara, îi era indiferent. Stimula imunitatea. 
Asta este adevărat. La început era ceva nevinovat, era un 
copil... Dar pe măsură ce creștea, semăna tot mai mult cu 
mama ei... Un suspin îi scutură întregul corp. Continuă: Resimt 
atât de mult lipsa Ingăi, ştii? Zilnic mă gândesc la ea. În fiecare 
dimineaţă când mă trezesc mă îngrozește faptul că patul de 


VP - 397 


lângă mine este gol. Seara nu pot să adorm, pentru că ea nu 
este aici, mă trezesc tresărind și gândindu-mă că este ceva în 
neregulă, unde este ea? Mă blestem pentru beţia mea de atunci, 
crede-mă, mă blestem. Nu voi putea să-mi iert asta cât voi trăi. 
De fapt, îmi este indiferent cât voi trăi. Timpul petrecut cu Inga 
a fost singurul care a contat în viaţa mea, singurul... 

— Kristina! am spus, rostind parcă un cuvânt din gheaţă. 

Hans-Olof se opri și privi în gol cu ochi lipsiţi de viață. 

— Cum să-ţi explic? Nu se poate explica. Și nici scuza nu se 
poate. 

Senzaţia de îngheţ se răspândea tot mai mult în corpul meu. 
Prin cap îmi străfulgerau imagini, viziuni sângeroase, mâini care 
sugrumă, figura unei fete... Nu! Nu asta! Mi se făcu greață și 
degetul de pe trăgaci începu să tremure. 

— Era o tensiune ce creștea câte puţin în fiecare zi. O priveam 
pe Kristina, dar o vedeam pe Inga, numai pe Inga. Imi reveneau 
amintiri, dorul... atât de puternic că aproape mă scotea din 
minţi. Suspină, începu să își miște partea superioară a corpului 
înainte și înapoi și să vorbească mai repede: Era la începutul lui 
octombrie. Într-o seară, eu... era târziu, poate ora zece sau 
unsprezece, nu mai ţin minte... Kristina era în camera ei, eu 
eram în camera mea, prin cap îmi treceau ca o febră acele 
imagini de odinioară și Kristina... cum iese din baie pe coridor 
fără nimic pe ea, cum arată ca Inga... eram deja în pijama, și pe 
urmă, nu mai știu cum... Deodată eram pe coridor, ducându-mă 
la camera Kristinei... 

Scrâșni gâtuit, se înecă. 

A trebuit să las pistolul jos, pentru că braţul îmi ceda. 

— Recunosc, reveni exploziv Hans-Olof, am vrut să fac sex cu 
ea. Cu propria mea fiică. În acel moment eram hotărât ca, dacă 
va fi nevoie, s-o silesc, poţi să-ţi imaginezi asta? Numai asta îmi 
umbla în cap... Nu-mi mai păsa de nimic! Ce se va întâmpla cu 
mine, ce se va întâmpla cu ea... Eram excitat. Este fata mea - 
îmi spuneam. Îmi aparţine, o vreau de atâta timp... Se spune că 
toate fiicele vor să se culce cu taţii lor... Se opri, strânse mâinile 
în poală și se aplecă încet în faţă. M-am dus în camera ei. 

Îl priveam și simţeam cum îmi îngheţa inima. 

— M-am dus în camera ei, repetă el. Deja era în pat. Lumina 
era aprinsă pe noptieră. Citea. Am spus ceva, nu mai știu ce. M- 
am urcat în pat, am tras pătura... 


VP - 398 


Acum tăcea cu ochii închiși. Tăcea și iar tăcea. 

— Și pe urmă? am întrebat. 

Nu deschise ochii. 

— M-a lovit între picioare, de am zburat până în șifonier. A 
tipat la mine. „Să nu mai faci asta niciodată!” a urlat în timp ce 
zăceam întins încercând să respir. Imediat ce am fost în stare să 
mă ridic, m-am târât afară din cameră și ea a încuiat ușa după 
mine. Inspiră zgomotos aer și continuă: A doua zi a dispărut. 
Fără nicio urmă. Lipseau doar o geantă de voiaj, carnetul ei de 
economii și câteva haine de-ale ei, atât. 

Se îndreptă, privi fix prin mine și vorbi în gol: 

— Nu știam ce să fac. Mai întâi am anunţat școala că Kristina 
era bolnavă și am sperat că va fi rezonabilă și se va întoarce. 
Apoi am descoperit biletul pe care mi-l lăsase. 

Luă borseta și scoase din ea o filă împăturită, care provenea 
clar din bloc-notesul din bucătărie. A despăturit fila și mi-a 
întins-o. 


Nu mă mai întorc. Dacă mă cauti, povestesc totul poliției. 
K. 


Era scrisul Kristinei, în măsura în care îl cunoșteam. 

— Nu puteam spune nimănui ce se întâmplase. Dacă școala 
ar fi aflat că Kristina fugise, aș fi fost întrebat de ce a făcut asta. 
Ar fi fost căutată și găsită și totul ar fi ieșit la iveala. Așa că am 
minţit. Nu voiam să-mi periclitez situaţia, prestigiul, pentru un 
moment de slăbiciune... Am minţit și am tot minţit. Cu boala 
Morbus Hodgkin voiam să îmi creez un respiro de câteva luni, ca 
să mă pot gândi la ceva. Am concediat-o pe Aimee, care ar fi 
pus întrebări. M-am consultat cu detectivi particulari, pentru ca 
măcar să descopăr unde se afla și să fiu sigur că era bine. M-am 
interesat cum aș putea să plec din Stockholm, fără ca cineva să 
remarce, fără ca școala să pună întrebări... Și exact când eram 
pe punctul de a aranja ceva, a sosit scrisoarea. 

Vorbele zburau tot mai repede, de parcă s-ar fi rupt un dig în 
interiorul lui. 

— Nu mă mai gândisem la tine. Erai în închisoare, în privinţa 
ta eram asigurat. După ce la înmormântarea Ingăi aproape că 
mă sugrumaseși, am încercat să te șterg din amintirea mea și a 
Kristinei. Și tu erai acum eliberat atât de repede, și tocmai 


VP - 399 


acum... Am intrat în panică. Vei întreba de Kristina. N-ai fi putut 
fi oprit s-o cauţi, indiferent ce ţi-aș fi spus eu. Cu siguranţă că ai 
fi găsit-o, iar ea ţi-ar fi povestit de ce a fugit, și apoi - apoi m-ai 
fi omorât, așa cum juraseși. Mâinile îi urcară involuntar la 
gulerul cămâășii, lărgindu-l, după care continuă: La televizor s-a 
dat știrea despre accidentul aviatic de la Milano. Atunci mi-a 
venit ideea cum să procedez. Am reţinut din ziare tot ce îmi 
putea fi util. A mai fost și anunţarea morţii acestui reporter, 
Bengt Nilsson. Am prelucrat toate datele în povestea pe care ți- 
am expus-o la închisoare. Scutură din cap. Singura mea grijă era 
să-ţi creez impresia că eliberarea ta ar fi fost urmarea sforilor 
trase de mine. Nu ţi s-a părut nimic suspect. Ai dat năvală la 
Rutlipharm, așa cum mă așteptasem. Știind că erai acolo, nu a 
trebuit decât să anunţ poliţia dintr-o cabină telefonică pentru a 
rezolva problema. Cei de la poliţie ar fi urmat să te aresteze și 
să te bage din nou la închisoare, iar eu aș fi fost asigurat în 
privinţa ta poate pentru totdeauna. 

— Numai că eu am scăpat, am spus abia șoptit. 

Simţeam bătăile inimii în venele de la tâmplă. 

— Da. Asta n-am înțeles-o nici până acum. Mă uitasem 
anterior la High Tech Building. Eram sigur că nu exista scăpare, 
dacă cineva se afla la unul dintre etajele superioare, iar poliţia 
bloca jos toate ieșirile. Și m-am trezit că mă suni miercuri 
dimineața! 

N-am zis nimic. Îmi ascultam bătăile inimii. 

— Aproape că am făcut infarct. Vorbeam la telefon și aveam 
impresia că voi începe să urlu în orice moment. Mi s-a părut că 
au trecut o sută de ani până când ai întrerupt legătura 
telefonică, după care am fost atât de asudat, că a trebuit să mă 
duc acasă, să fac un duș și să mă schimb. Hans-Olof trase 
puternic aer și se auzi cum acesta îi pătrundea în plămâni. În 
timp ce făceam duș, mi-a venit ideea cum aș putea încerca din 
nou. O idee nebunească, cu care nu vei putea să o scoţi la 
capăt. Cunoșteam casa în care locuiește șeful filialei de la 
Rutlipharm. Aceasta este proprietatea concernului, iar 
predecesorul lui Hungerbühl, care fusese farmacolog, mă 
invitase odată la masă acolo, în urmă cu ani. Deci, în loc să mă 
duc la institut, m-am dus la Södertälje, am cutreierat toată zona, 
am găsit cabina telefonică potrivită și am revizuit totul în minte 
până când am fost sigur că de data asta lucrurile vor merge 


VP - 400 


bine. Apoi am revenit acasă, am luat una dintre benzile pentru 
frunte ale Kristinei și te-am sunat. 

— Și acesta? 

Am ridicat pistolul. 

Hans-Olof ridică istovit o sprânceană. 

— O idee spontană. Îl am de la tata, el îl avea din timpul 
războiului. M-am gândit că, dacă aranjam să fii prins cu o armă 
în buzunar, chiar voi fi asigurat. Nu mi-ar fi trecut în vecii vecilor 
prin cap că ai să adormi și ai să întârzii! Privirea îi zăbovi un 
timp asupra mesei, înainte de a continua. Parcă am fost lovit în 
moalele capului atunci când am citit SMS-ul tău. Dacă ai fi sunat 
doar un minut mai devreme, un minut, aș fi putut să aștept cu 
anunţarea atentatului cu bombă până când intrai tu, și totul ar fi 
decurs conform planului meu! Când în cele din urmă ai apărut, 
nu mi-a fost deloc greu să fac pe nervosul. Aveam senzaţia că 
chestiunea mă depășea. Și ai mai venit și cu casetofonul pentru 
înregistrarea convorbirilor telefonice! Ce era să fac? Nu te 
puteam refuza, dar nici nu puteam să înscenez niște apeluri de 
la șantajiști - cum să fi făcut asta? În cele din urmă am ajuns la 
soluția că ei ar urma să mai ia legătura cu mine abia după 
acordarea premiilor. Până atunci trebuia să mă gândesc la ceva. 

Parcă s-a prăbușit în sine. 

— Pătrunderea planificată de tine la Bosse Nordin era ultima 
mea speranţă. Dacă și asta dădea greș, capitulam și lăsam 
lucrurile să se desfășoare de la sine... Mă privi întunecat și 
continuă: Fotografiile din biroul lui Bosse Nordin sunt ale copiilor 
din toată lumea pe care îi finanţează. Toate cele patru fiice ale 
lui sunt adoptate, trei provin din Vietnam, și una din Mexic. 
Bosse a făcut bani în urma unei descoperiri cu câţiva ani în 
urmă, deci își poate permite, și în principiu sprijină doar fete. 
Bifările semnifică scrisorile pe care el le-a trimis fiecăreia, iar 
data este cea a primei vizite. 

Am încuviinţat din cap. Capul părea că îmi împietrise și, odată 
cu el, și toate gândurile. 

— Pe urmă m-ai sunat și mi-ai furnizat restul datelor. Prietenul 
tău Dimitri era pe urmele telefonului Kristinei. Ce ar mai fi 
trebuit să fac? Prin orice mijloc trebuia să te împiedic s-o 
contactezi pe Kristina. Așa că în drum spre Hallonbergen, am 
anunţat poliția. Dar poliția nu mai venea. Stăteam în stradă, 
așteptând în faţa casei, și nu se întâmpla nimic. Mă gândeam că 


VP - 401 


și de data aceasta dădusem greș, dar au apărut în final polițiștii. 
Te-am așteptat, ca nu cumva să-ţi vină ideea să întrebi vreun 
locatar ce se întâmplase. 

Craniul meu pocnea, ba nu - se zguduia de parcă cineva lovea 
cu un baros un zid. Ar fi trebuit să mă gândesc la cu totul alte 
lucruri la Kristina, despre care era foarte posibil ca Hans-Olof să 
îmi mai toarne câteva minciuni, iar ea să fie de fapt moartă, ori 
la Dimitri -, dar nu mă puteam gândi decât la un lucru: 

— Ai știut tot timpul? Ai știut mereu cum voi reacţiona? 

Hans-Olof mă privi plin de mirare. 

— Dar nu este deloc greu. Dacă te cunoaște cineva puţin, știe 
exact pe ce buton trebuie să apese. 

— Ce buton? Așa este? La mine trebuie doar să îmi apeși un 
buton? 

— Ce mare lucru am făcut? Nu am făcut decât să îţi povestesc 
ceea ce tu ai predicat ani de-a rândul. Un cuvânt-cheie, și 
pornești. În această privinţă erai la fel de previzibil ca un 
fierbător de apă. 

Deci asta era. Peretele pe care barosul era pe cale de a-l 
sfărâma îl ridicasem eu cu mâna mea. Hans-Olof avea dreptate, 
devenisem previzibil. Numai de aceea avusese o șansă. Mă 
crezusem marele vizionar care privește din culise și pricepe care 
este jocul. În realitate mă auto-manevrasem spiritual într-o 
fundătură, într-un labirint de bănuieli, ocolișuri și strategii de 
apărare, devenind astfel previzibil. Unul dintre aceia care la 
auzul cuvântului-cheie relatează totdeauna aceeași poveste. 
Unul dintre aceea despre care se știe mereu cum vor reacționa. 
Unul dintre aceia în spatele cărora îţi dai ochii peste cap și 
șoptești: larăși! Toţi știau despre ce era vorba, numai eu nu 
știam. 

(J 

Sunteţi indispuși acum? Iritați? Gata să azvârliți cartea într-un 
colț? V-am înșelat. N-am zugrăvit începutul așa cum a fost de 
fapt, ci așa cum l-am perceput din descrierile lui Hans- Olof. Am 
zugrăvit răpirea în așa fel încât a trebuit să credeți că totul s-a 
petrecut chiar așa. Dar de la bun început a fost o minciună. 
Omul cu ochi de pește nici nu există. Hans-Olof n-a discutat 
niciodată cu ziaristul care a murit. N-a existat nici comemorarea, 
pentru că în accidentul de la Milano nu a murit niciunul dintre 
membrii Institutului Karolinska. N-am verificat acest lucru. De ce 


VP - 402 


s-o mai fi făcut, dacă existaseră atâtea altele de făcut pretins 
mai urgente... 

Teama pe care Hans-Olof ar fi trebuit să o resimtă la auzul 
apelurilor răpitorilor o resimţeam eu, când povestea el. La fel și 
speranţa cu care pretindea că aștepta eliberarea fiicei lui după 
votare. Disperarea care îl cuprinsese când Bosse Nordin îl 
iniţiase în problema conspirației. Ceea ce acesta, bineînţeles că 
nu a făcut niciodată. De fapt, el și Hans-Olof au avut mult mai 
puțin de-a face unul cu altul; ceea ce a făcut ca în povestea lui 
Hans-Olof profesorul Nordin să ocupe un loc a fost concediul 
acestuia și imposibilitatea de a-l contacta pentru anumite 
întrebări. 

Acum sunteţi supăraţi? lritați? Vă simţiţi înșelaţi într-un mod 
impardonabil? 

Atunci știți cum mă simţeam eu în acel moment. 

Doar că eu aveam o armă în mână. 

e 

În capul meu totul se învârtea. Înșelat! Manipulat! Fusesem o 
marionetă, iar Hans-Olof fusese cel care trăsese de sfori... lar eu 
îi acordasem încredere! Și nu numai asta, dar îl mai și 
compătimisem, îmi făcusem griji în privinţa lui, mă temusem 
pentru sănătatea lui spirituală! 

— Porcule! Porc laș! Am ridicat pistolul. L-ai avut pe acesta! Ai 
fi putut să mă aștepți în faţa închisorii și să mă împuști. Dacă ai 
fost bărbat, și nu un laș! 

Hans-Olof înălţă capul. Avea pe faţă o expresie de 
neîncredere. 

— Tu vorbești! Tocmai tu vorbești! 

Am vrut să spun ceva, dar o durere ca o lovitură de cuțit între 
ochi mă reduse la tăcere. Brusc am înţeles ce avea să spună el 
imediat. 

— Tu ce ai făcut? continuă el pe același ton șoptit, speriat. Ai 
venit din închisoare, și eu cu Inga te-am primit. Ne-am ocupat 
de tine. Am aranjat pentru tine vechea voastră locuinţă. Ce spun 
noi... eu am fost acela. Eu personal ţi-am umplut frigiderul, ți- 
am aranjat mobila, am dat cu aspiratorul pe jos, am aranjat 
patul; pentru că Inga, după ce pierduse o sarcină, era din nou 
însărcinată și trebuia să stea întinsă mult timp... Și tu? Tu ce ai 
făcut? 


VP - 403 


L-am privit. Ciocanul pneumatic din craniul meu lucra de zor. 
Îi dădusem drumul în casă Ingăi, când apăruse în faţa ușii, târziu 
într-o seară, cu un geamantan în mână, bâzâind, gravidă în luna 
a patra. Îi aranjasem vechiul ei pat și îi preparasem un ceai 
fierbinte. Îi spusesem că putea să rămână aici. 

— Ai mâncat la noi, te-ai uitat la fotografiile de la nunta 
noastră și ai vrut să știi cum ne-am cunoscut. Se vedea pe tine 
că nu îţi convenea. Crezi că nu știam de câte ori o întrebai pe 
Inga ce a găsit la mine? Când nu eram de față, o băteai mereu 
la cap. Ea mi-a povestit. . 

Am lăsat jos mâna cu pistolul. Işi dăduse seama? Mă 
urmărise. Atunci mi se păruse bătrân. Nici astăzi nu înțeleg cum 
de sora mea, o fată frumoasă ca o cadră, putuse să aleagă pe 
cineva ca Hans-Olof. 

— Să-ţi spun ce a găsit la mine? Ştia că îi eram fidel. Știa că 
niciodată nu am să mă uit la o altă femeie. Ştia că putea avea 
încredere sută la sută în mine. Asta a căutat, și asta i-am putut 
oferi. Altceva nimic. Știu că nu sunt bărbatul după care să 
întoarcă femeile capul; am știut asta încă înainte de apariţia ta. 
Inga a avut încredere în mine. N-a șovăit nicio clipă să îmi arate 
scrisoarea anonimă. N-a crezut niciun cuvânt din ea. Scrisul, 
vocabularul, hârtia - trebuia să fie o femeie mai în vârstă, și noi 
ne-am chinuit împreună să ghicim cine era. Cine era și de ce 
încerca să lanseze astfel de zvonuri despre mine. 

Dar Inga mă sunase totuși și îmi povestise și mie. li spusesem 
că nu trebuia să își facă griji; era fie o greșeală, fie era vorba pur 
și simplu de o bătrână nebună. Oricum Hans-Olof nu era așa 
frumos, ca să poată fi ceva adevărat din cele scrise. La care 
Inga mă făcuse idiot gelos. 

— Apoi acele apeluri telefonice. Mai întâi o femeie întreabă de 
mine. O necunoscută, o voce de tânără. După o zi, la aceeași 
oră, un apel la care nimeni nu spune nimic. Ziua următoare la 
fel. Cineva sună, i se aude respiraţia și apoi închide fără să 
spună nimic. De trei ori, pe urmă s-a terminat. 

Despre asta Inga nu-mi mai spusese la telefon. Dar o 
sunasem eu și o întrebasem cum se pot scoate petele de catran 
de pe un pantalon și atunci pomenise ea ceva. Ea îmi mai 
spusese că nu mai avea relaţii sexuale cu Hans-Olof de când 
rămăsese gravidă, pentru că ea se temea să nu piardă și 


VP - 404 


această sarcină. „Crezi tu că asta l-ar afecta atât de mult încât... 
să caute în altă parte?” mă întrebase. 

„Pe naiba, nu poate fi sexul așa de important pentru el, în 
definitiv înainte de a te fi întâlnit n-a făcut așa ceva timp de 
treizeci și șapte de ani”, îi spusesem eu. 

„Nu știu, răspunsese Inga, s-ar putea să simtă nevoia să 
recupereze.” 

Tăcusem gândindu-mă. Tăcusem suficient pentru ca ea să 
interpreteze ca o încercare de liniștire ceea ce am spus după 
asta. 

Hans-Olof își ascunse fața în mâini, după care le duse prin 
părul rar. 

— Apoi catastrofa. Vin spre casă fără să bănuiesc nicio clipă 
că ea este acolo, că ieșise din clinică cu o zi mai devreme decât 
era programată. Respira greu, copleșit de amintiri apăsătoare, și 
adăugă: Mă privește așa cum nu mă mai privise niciodată. Cum 
îmi pune în față... obiectul acela, chiloţii găsiţi în patul nostru 
conjugal. O bucată de material negru, din dantelă, mototolit și 
umed... mirosind a altcineva. 

Nu am spus nimic. Îmi aminteam. În acea seară venise Inga la 
mine. În vechea noastră locuinţă din Södertälje. Acasă la noi. 

— Nu înțelegeam ce se petrece cu ea, vorbi Hans-Olof. De ce 
își făcuse geamantanul. Abia când taxiul a plecat, am înțeles la 
ce trebuie să se fi gândit ea. 

Pe canapeaua noastră veche izbucnise în plâns. „S-a tăvălit în 
patul nostru conjugal cu o altă femeie! In timp ce eu eram în 
spital, ca să nu pierdem copilul!” l-am făcut un ceai de odolean 
și am încurajat-o; i-am explicat că noi nu aveam nevoie de 
nimeni, că putea pur și simplu să uite de el. 

— De atunci am început să beau, din acele seri. Asta ai vrut 
întotdeauna să știi, nu? Cum poate deveni beţivan cineva ca 
mine? Atunci s-a întâmplat. Beam pentru a putea depăși nopţile 
și luam medicamente ca să trec peste zile. A fost plecată patru 
luni. Patru luni care mie mi s-au părut patru sute de ani. Și de 
când Inga a revenit, nu am reușit să mă mai las. 

Într-o seară, când eram pe drum cu o treabă, și Inga era 
acasă singură, a sunat cineva la sonerie. Făcusem greșeala de 
a-i destăinui unde locuiesc femeii care suna la telefon pusă de 
mine. Acum stătea în ușă și cerea bani în plus, și, când Inga i-a 
cerut să dispară, i-a povestit totul. 


VP - 405 


Când m-am întors noaptea târziu, Inga a vrut să afle de unde 
aveam chiloţii. l-am mărturisit că îi furasem din coșul de rufe 
pentru spălat al unei femei tinere, brunetă și cu șolduri 
generoase, care ne era vecină, și că parfumul greu și excitant 
provenea din dormitorul ei. Totul trebuia să fie făcut repede. 
Mulțumită microfonului din radioul cu deșteptător al Ingăi 
aflasem că i se va da drumul acasă mai devreme și că nu Hans- 
Olof va veni să o ia, ci o prietenă cu care vorbise la telefon, 
moment din care mai aveam disponibile doar două ore pentru a 
aranja totul. 

— Nici nu știu cum a putut Inga să te ierte pentru asta, spuse 
Hans-Olof. 

Pentru că totuși eu eram fratele ei. Și pentru că - dar de asta 
mi-am dat seama abia în acest moment - trebuie să recunoască 
faptul că, dacă nu ar fi avut nici cea mai mică suspiciune, nu i-ar 
fi venit niciodată ideea de a veni acasă mai devreme decât 
anunţase. 

— Nu știu cum de am mai fost în stare să-ți deschid ușa ca 
mai înainte. 

„Pentru că mereu ai fost un laș. O cârpă.” 

— Cum de am mai putut sta cu tine în aceeași cameră. Cum 
de-am putut să îţi încredinţez fiica mea. Cred că o făceam doar 
de dragul Ingăi și pentru că eram fericit că o recăpătasem. Șterg 
totul cu buretele, îmi spusesem. Mă convinsesem că fusese o 
reacţie exagerată, care trebuia înțeleasă. Mă măsură cu o 
privire tremurândă și continuă: Dar n-am uitat. Cred că, dacă n- 
aș fi trăit asta, nu m-aș fi gândit niciodată că o problemă se 
poate rezolva și astfel. 

Bubuielile din ţeastă mi-au mai slăbit. Poate că barosul 
terminase ceea ce avea de făcut. Am privit în jur, am examinat 
colțurile prăfuite, petele grase de pe geamul vitrinei, suportul 
pentru ziare de lângă fotoliu. Aveam senzaţia că văd camera 
pentru prima dată în viaţă. Ca și cum până acum aș fi văzut 
doar fotografii de ale ei. 

— Dar nu ţi-ai rezolvat problema, am spus. 

— Exact cum nu ţi-ai rezolvat-o nici tu pe a ta. Scoase un 
suspin și adăugă: Tu ai crezut mereu că la procesul de după 
accident mi-au manipulat datele alcoolemiei. Pentru că aș fi fost 
eu mare sculă. Dar analiza a stabilit într-adevăr o valoare 
irelevantă a acesteia. În acea seară nu băusem mult. Se opri. 


VP - 406 


Buzele îi tremurau, se mișcau fără a rosti cuvinte, ca și cum ar fi 
căutat niște vorbe până acum nerostite. Dar, ca de obicei, 
luasem benzodiazepin, care în combinaţie cu alcoolul îmi 
redusese capacitatea de reacție. Pentru el nu mi s-au mai făcut 
teste. Nu le-a venit ideea. M-a privit de parcă ar fi fost în comă: 
A fost un accident și nu susţin că n-aș fi avut nicio vină. Dar și 
tu. Vina o porți și tu, Gunnar. 

Am vrut să ripostez, să-i spun ceva cu furie, plin de dreptate, 
dar în acel moment timpul se opri. Totul a înlemnit, și brusc am 
văzut un model ce se ivise din toate conexiunile și încâlcelile. 
Sau mi l-am imaginat. Sau neuronii mei au cedat pentru o clipă 
și m-au trimis într-o trăire autocreată. 

Apoi totul și-a continuat existenţa, eu stăteam tot pe sofaua 
pătată, în această cameră prăfuită. 

— Înţeleg, am zis fără a mă adresa nimănui. 

M-am uitat la pistolul din mâna mea. l-am pus siguranţa și l- 
am pus pe măsuţă, între alune și ripsurile de cartofi. 

Apoi am luat biletul despre care Hans-Olof afirmase era de la 
Kristina și m-am ridicat. 

Hans-Olof era prăbușit. M-am uitat de sus la el. 

— Reangajează-ţi menajera, i-am zis. Îţi pute casa o criptă. 

Și am plecat. 


VP - 407 


e Capitolul 50 


Următorul lucru pe care mi-l amintesc era că m-am dus cu 
mașina lui Dimitri în Hallonbergen, unde am lăsat-o în același 
loc de parcare de unde o luasem. Cum ajunsesem aici venind de 
la Sundbyberg habar nu aveam. Pesemne că șofasem ca în 
transă. 

Nu știam ce să fac cu cheile mașinii; în cele din urmă le-am 
aruncat în cutia poștală despre care credeam că era a locuinţei 
lui Dimitri. Să-și spargă capul alţii cu ea. 

Călătoria în oraș cu metroul a fost doar plecări, opriri, lumină, 
întuneric. Stăteam în mijlocul aglomerației și al vocilor din jur, 
dar auzeam doar vocea lui Hans-Olof. „În această privinţă ai fost 
mereu la fel de previzibil ca un fierbător de apă.” Îmi vedeam 
fața în geamurile întunecate ale vagonului și nu puteam să cred 
că era a mea. Putea rușinea să ardă atât? Sau aveam febră? În 
creierul meu totul era vraiște. Nu mai era un model neural, era 
numai haos. 

Incă în noaptea anterioară, când Sofia Hernândez îmi 
explicase ce era putred în ceea ce îi spusesem, fusesem convins 
că demascasem complotul. Era mai puţin merituos faptul că 
avusesem nevoie pentru asta de ajutor străin, dar ea era totuși 
o laureată a premiului Nobel, unul dintre oamenii cei mai 
inteligenți ai lumii, de aceea rușinea nu era chiar așa de mare. 
In cele din urmă conta numai faptul că reușisem să demasc 
șarlatania, nu? Nu avea importanță cum o făcusem. Fusesem 
mândru de asta. Restul orelor dimineţii mi-l petrecusem 
derulând în faţa ochilor minţii toate amănuntele celor petrecute 
în ultimele săptămâni, în lumina noilor premise, și nu 
descoperisem nicio contradicţie. Era concludent, logic. Singurul 
lucru de care mai aveam nevoie era o dovadă. Găsirea ei în cele 
din urmă am considerat-o un triumf. 

Nicio secundă nu mă gândisem la ce însemnau toate acestea 
cu privire la mine. Suspectul era Hans-Olof, principalul vinovat, 
el devenise nelegiuitul. 

Dar el era ce era numai pentru că pe parcursul timpului eu 
devenisem un imbecil. Obiceiurile mele, de care eram atât de 


VP - 408 


mândru, obiceiurile unui om suspicios nu deveniseră altceva 
decât o închisoare clădită de mine însumi pentru mine, iar eu 
devenisem o marionetă de ale cărei sfori trăsese Hans-Olof dar 
eu însumi îi pusesem în mână aceste sfori; sfori în care singur 
mă încurcasem pe parcursul vieții mele... 

Și Inga... Ceea ce spusese Hans-Olof la sfârșit mă ardea pe 
suflet ca fierul roșu. Ba mai rău: știam că avea dreptate. Ceea 
ce în străfundul sufletului știusem întotdeauna. 

Deși pe drum îmi pierdusem complet orientarea, am reușit să 
regăsesc direcția corectă și am ieșit la suprafaţă în apropierea 
pensiunii. Ploua ușor, pneurile mașinilor plescăiau pe zăpada 
înmuiată, iar luminile farurilor păreau că se îneacă în întuneric. 

Am remarcat că pașii mei deveneau tot mai înceţi pe măsură 
ce mă apropiam de pensiune. Sufletul meu nu mai știa ce să 
creadă, dar aceasta nu schimba nimic din faptul că tot corpul 
îmi era îmbibat până la ultima fibră de o neîncredere firească. 
Toată viaţa mea luptasem, pândisem, nu făcusem niciun pas 
fără a mă uita în jur și a mă asigura din toate părțile. Învăţasem 
să adulmec pericolele și să scap din capcane. Trăisem într-o 
lume în care fusesem înconjurat de dușmani și trebuia să fiu 
atent în fiecare secundă, dacă voiam să supraviețuiesc. 

Din umbra ușii unei case am privit în jur, am căutat urmăritori 
și căi de retragere, obiceiuri proprii unui om bănuitor. Cine 
spunea că tot ceea ce am crezut era greșit? Hans-Olof se 
folosise de faptul că mă cunoștea, și de aceea reușise să mă 
înșele. Oare concluzia ce se trăgea de aici nu era că pe viitor 
trebuia să fiu mult, mult mai atent cu cei cărora le acordam 
încrederea mea? Că nu mai aveam voie să povestesc nimănui 
ceva de natură personală? 

Am închis ochii, cu faţa în bătaia ploii, simțind răcoarea pe 
piele. Parcă picăturile se vaporizau imediat ce mă atingeau. Nu 
mai știam ce era corect. Pe de altă parte, ce aveam de pierdut? 
lată și pensiunea. Era suficient să ma duc acolo, pentru ca 
poliţia să mă aresteze, și aș fi vrut să știu dacă aveam dreptate. 

Deci, înainte către adevăr. Am ieșit în stradă, m-am pus în 
mișcare și, fir-ar să fie, m-au observat, simțeam asta! Ca pe 
niște ace înfipte în spate. Am rezistat impulsului de a scăpa, 
care a devenit aproape dureros când am ajuns la ușa casei. 


VP - 409 


Mașina închiriată de mine mai era acolo unde o parcasem 
acum cinci zile. Cinci zile? Mi se părea că trecuseră cinci ani, că 
era o altă eră geologică. 

Pe scară era liniște, nu era nimeni și mirosea a mâncare arsă 
și a detergent. Un pas și încă unul. Am trecut mai departe. 
Tălpile îmi scrâșniră pe treptele din piatră. Am scos cheia, am 
deschis ușa. 

Mă întâmpină mirosul de aer stătut. În bucătărie, un tânăr 
musculos cu un pulover cu dungi roșii și galbene despacheta 
niște cumpărături. Când m-a văzut intrând, a strigat: 

— Aha! După care a lăsat totul jos și s-a îndreptat către mine. 
Trebuie să fiți domnul Forsberg, nu-i așa? 

— Da, am mărturisit cu brațele atârnând. 

— Göran Lind. Îmi întinse mâna și continuă: Sunt nepotul 
doamnei Granberg. Dau o mână de ajutor aici, când ea este în 
spital. 

— În spital? am repetat ca un tont, în timp ce îi strângeam 
mâna. 

— M-am gândit eu că nu v-a spus nimic. Mătușa mea are 
cancer. Din fericire, nu o formă agresivă, dar la fiecare câteva 
luni trebuie să urmeze un tratament. În aceste perioade eu îmi 
iau liber și mă ocup de pensiune. 

— Înţeleg. 

Nici vorbă de cătușe. Și nu părea nici că din spatele ușilor ar 
trage cu urechea polițiștii. 

El zâmbi. Avea o fire veselă, se părea. 

— Aţi fost plecat câteva zile, nu? Înseamnă că nu știți nimic 
de circul de care am avut parte sâmbătă? 

— Circ? 

— Vecinul dumneavoastră de cameră a chemat poliţia. Le-a 
spus că aici s-ar produce filme porno cu minori, așa că polițiștii 
au venit cu un întreg comando. Dădu din cap râzând și continuă: 
Cred că acest Tollar Liljekvist este cam sărit de pe fix, asta nu ar 
fi nimic nou. Nu este în fond decât un prost amărât, încătușat în 
imaginaţia lui de nebun. Dar ceea ce a fost acum a pus capac la 
toate. Se pare că avea ceva împotriva celui de al treilea chiriaș, 
care își petrecea aici nopţi cu diverse prietene. Și sâmbătă era 
aici cu una - dar cu toată bunăvoința numai minoră nu era. 
Chicoti. Cred că s-a simţit chiar flatată când polițiștii i-au cerut 
documentele. 


VP - 410 


Nu-mi venea să cred. 

— Tollar a chemat poliţia? 

— Asta s-a stabilit ulterior. Au dat de el seara, într-un parc 
unde umbla pe jumătate gol și ţinea discursuri despre faptul că 
lumea ar fi în mâinile Satanei, că se apropie sfârșitul și așa mai 
departe. Câţiva cetățeni au fost îngrijorați pentru că el în timpul 
acesta se dezbrăca, și era atât de frig... Dar pe unde îmi este 
portofelul...? Ridică degetul arătător și privi cercetător în jur. 
Mătușa mea m-a rugat să vă înapoiez banii. Aţi plătit pentru 
Tollar chiria retroactiv și chiar pentru săptămâna în curs. Dar am 
închiriat camera acestuia încă de sâmbătă altcuiva. 

Am făcut un semn de refuz. 

— Lăsaţi, totul este în regulă. 

— Da? Doar n-o să mă cert acum pentru asta, zâmbi el larg. 
Ah, a sosit pentru dumneavoastră un pacheţel. Tot sâmbătă. Am 
semnat pentru dumneavoastră, este în camera dumneavoastră; 
sper că am procedat bine, nu? 

Am simţit cum mi se urcă sângele la cap. 

— Un pacheţel? 

Oricât mă străduiam, nu puteam să îmi amintesc de cineva 
care ar fi trebuit să-mi trimită ceva. La adresa aceasta, pe care 
nu o cunoștea nimeni, în afară de... 

În afară de Fahlander! 

Aha! Am mișcat de probă degetele. Asta însemna alarmă 
treapta roșie. 

— Mulţumesc, am spus cu voce răgușită. Am aruncat o privire 
ușii de la camera vecină. Cine stă acum aici? 

Goran Lind se întoarse în bucătărie. 

— În camera de lângă dumneavoastră locuiește acum un 
ziarist, cred că din Danemarca. Face reportaje despre 
festivitățile prilejuite de premiile Nobel, din câte știu eu, iar 
vineri pleacă. Arătă către ușa celui de al treilea chiriaş, căruia 
nu îi văzusem până acum fața: el doar a râs. Asta da om, vă 
spun eu! 

Un pacheţel. De la Fahlander? 

— Se pare că am pierdut ceva. 

Am examinat din priviri ușa camerei mele și am recapitulat în 
minte ce știam cu privire la bombele ascunse în corespondenţă. 
Cum puteai să le recunoști. 


VP - 411 


Dar gândurile mele o luaseră razna, construiam legături, 
căutam răspunsuri. Kristina era tot dispărută. Te pomenești că 
adevărul era cu totul altul decât crezusem eu până acum? 
Fahlander. Ce legătura putea avea el cu chestiunea asta? Ce 
legătură exista între el și Hans-Olof? De fapt ce se ascundea în 
spatele tuturor acestora? 

— Da, au fost zile tulburătoare, strigă Goran din bucătărie. 
Căuta încă ceva prin pungile cu cumpărături. Cafeaua! Lăsă jos 
pungile și apucă legătura cu chei. Cafeaua trebuie să fie în 
portbagaj, îmi aduse la cunoștință în timp ce punea o scurtă 
groasă pe el. Și am parcat mașina la o sută de kilometri! Bună 
chestie. Pa! 

Era deja la ușă. 

Am rămas un moment neclintit în liniștea prăfuită a casei 
goale. Ce se petrecea aici? Simţeam o mâncărime în stomac. 
Deodată am avut certitudinea că știam ce conţinea pacheţelul. 

Ceva plin de sânge. Poate o ureche tăiată ori un deget 
amputat. Dar în orice caz ceva de la Kristina, plus o scrisoare cu 
solicitarea de răscumpărare. 

Am apăsat clanța și apoi am aprins lumina. Totul arăta 
neschimbat, cu excepția patului făcut de cineva. Era frig, de zile 
întregi camera rămăsese neîncălzită și mirosea a gaze de 
eșapament. Dulapurile păreau neatinse, scaunul din fața 
măsuței era așezat puţin oblic, pentru că sâmbătă dimineaţa îmi 
legasem șireturile pe el. lar pe măsuţă se afla pachetțelul. 

Am închis ușa după mine, m-am sprijinit de ea și am cugetat. 
Cine ar fi vrut să mă împiedice să îmi strâng lucrurile și să plec? 
Aș putea să las un bileţel în bucătărie, invocând ceva urgent 
care m-a obligat să plec. Chiria era plătită până la sfârșitul 
săptămânii... Fahlander n-avea decât să se mire că nu am 
reacţionat. 

M-am aplecat, am deschis ușa dulapului de lângă lavoar și am 
aruncat o privire înăuntru. Hârtia de ziar mai era încă pe fundul 
unui sertar, iar dedesubt, neatinși, banii. Puteam căuta un hotel 
fără nicio problemă, aflat chiar în afara Stockholmului, dacă din 
cauza festivităților cu premiile Nobel aici nu mai erau locuri 
libere; în definitiv în faţa ușii mă aștepta o mașină... 

Și pe urmă? Am mai aruncat o privire asupra pachetelului, 
aflat acolo, maroniu, strâns frumos cu sfoară, arătând inofensiv. 


VP - 412 


Ducă-se toate dracului! Am scos briceagul, m-am apropiat de 
măsută și am tras obiectul mai aproape de mine. 

Era de la Lena. 

Am închis ochii, am scuturat capul și am redeschis ochii. Era 
scrisul ei îngrijit, mărunt: Expeditor Lena Novitzky. M-am 
surprins râzând de unul singur. Revistele! „Este o cutie plină, 
spusese ea. Dacă îmi dai adresa, ţi le trimit.” li dădusem adresa 
pensiunii. Uitasem complet. 

Dar Lena nu uitase. Mi s-a făcut rușine de mine, mă uitam ca 
un idiot la hârtia ambalajului. Oare nu adusese destule această 
după-amiază? Nu fusese suficient că fusesem dus de nas 
săptămâni de-a rândul de către cumnatul meu? Nu, a trebuit din 
nou să mă fentez singur, la prima ocazie să construiesc iarăși o 
teorie paranoică... 

Să fiu pe punctul de a o rupe la fugă! Și apoi? Ce aș fi făcut 
apoi? Aș fi călcat în primul rahat... 

Eram un idiot, un idiot blestemat... 

După care deodată, în timp ce mă blagosloveam astfel, a 
reapărut acea frică, frica imensă, distrugătoare, chinuitoare, a 
unui băieţaș aflat într-un beci fără lumină, frica de zgomotele 
fără nume, de atingerea din neant, ca de păianjen a unor 
animale, teamă care îl făcea să urle de groază. Atâta frică avea 
în el, încât uita cât îi era de frig, cât îi era de foame. Stătea doar 
cu braţele strânse la piept, rugându-se să treacă timpul, în urma 
fricii crescând o furie fără asemănare împotriva tuturor și 
fiecăruia în parte. Nu putea să aibă încredere în nimeni, își 
spunea el. Nu va mai avea încredere în nimeni. Toţi sunt 
împotriva lui, împotriva lui este întreaga lume. Doar sora lui ţine 
la el, dar nici ea nu îl poate ajuta acum, în această grotă fără de 
sfârșit... 

Am auzit un sunet jalnic, dar am avut nevoie de câteva 
momente pentru a-mi da seama că eu fusesem cel care 
suspinase. Am dus mâna la gură, am rămas așa, privind pe 
fereastră în noaptea cu irizaţii gălbui, și am încercat să respir 
calm. A trecut, îmi spuneam. Este trecut. Băieţelul de atunci nu 
mai există, așa cum nu mai există demonul de atunci. Mă 
refeream la Kohlström, acum un bătrân care trebuise să 
recunoască faptul că își irosise viața. Aș face bine să renunţ la 
toate jurămintele făcute în acele nopţi groaznice, pe care le 
respectasem în toţi acești ani. 


VP - 413 


Deși îmi spuneam aceste lucruri, simțeam cum corpul se 
opunea. În mușchii și în oasele mele frica rămânea aceeași ca 
neîncrederea și hotărârea de neclintit de a mă apăra cu orice 
preţ. Sofia Hernândez Cruz avea dreptate: imaginea pe care ne- 
o formăm despre lume nu se limitează la creier. Noi gândim cu 
tot corpul nostru. 

De aceea va mai trece mult timp până să mă eliberez de 
toate acestea. Va trebui să încalc mereu jurămintele micului 
Gunnar și poate că niciodată nu voi reuși complet. 

Am mai privit o dată pachetul și l-am luat în mână. Ce să mai 
fac cu revistele? De fapt le puteam arunca. Cariera mea de 
spion industrial se încheiase, nu-mi voi mai putea permite să 
lucrez în acest domeniu. Atunci când banii pe care îi mai aveam 
se vor termina - ceea ce din fericire va mai dura - va trebui să 
îmi caut o preocupare adevărată. Dar ce preocupare? Nu aveam 
nicio diplomă și nu puteam face dovada unei instruiri oficiale. Și 
nu mă încânta deloc să îmi petrec restul vieţii ca muncitor 
necalificat la vreun depozit ori ca ambalator de mobilă. 

Îmi era indiferent. M-am așezat cu pachetelul pe pat și am 
tăiat ambalajul, pentru că oricum Lena nu pusese în interior o 
carte poștală ori așa ceva. 

Ba pusese. O carte poștală reprezentând o pasăre șezând în 
ușa deschisă a unei colivii, privind suspicioasă cerul liber de 
deasupra ei. În partea de sus scria: „Zboară!” Pe verso Lena 
scrisese: „ţi doresc toate cele bune, ata Lena”. 

Ei, da. Lena nu mai era a mea cu siguranță. Am luat prima 
revistă. Imaginea titlu promitea un reportaj despre noi 
posibilităţi de supraveghere cu ajutorul unor software de 
recunoaștere a imaginilor. Suna interesant. Am deschis revista 
și am început să citesc. 

Când m-am uitat prima dată la ceas, trecuse deja o oră și 
jumătate și stomacul meu se simţea de parcă decisese să se 
digere singur. Am luat una dintre bancnotele proaspăt spălate și 
m-am dus la localul turcesc din apropiere, ca să iau ceva. Acolo, 
la televizor tocmai se prezenta - în-contrast cu kebabul și 
cartofii prăjiţi - reportajul de la banchetul Fundaţiei Nobel. Sofia 
Hernândez Cruz discuta cu prinţul Carl Philip, care ședea lângă 
ea. Acesta o asculta atent, părând consternat. Il înțelegeam, 
pentru că acum mai puţin de douăzeci și patru de ore și eu 
pesemne că arătam la fel. 


VP - 414 


Întors la pensiune, am continuat să citesc, mai întâi la masă, 
mâncând în același timp, apoi în pat. Era bine trecut de miezul 
nopţii când terminasem în oarecare măsură revistele. Am 
adormit cu sentimentul că eram mult prea fascinat de lumea 
bizară a spionajului economic decât aș vrut. Ca să zicem așa, 
eram pierdut. 

(J 

În dimineața următoare trezirea m-a şocat. M-am ridicat în 
capul oaselor, am privit în jur și am constatat că totul era 
dezgustător. În cameră puțea a gaze de eșapament și a kebab, 
era frig și zgomot, mobilierul putea fi considerat bun de aruncat 
la gunoi, iar restul trebuia curățat cu aruncătorul de flăcări. 
Eram eu chiar așa de sărit de pe fix, încât să mă pedepsesc așa? 
Într-o secundă am luat o mulţime de decizii cu bătaie lungă: voi 
căuta urgent o locuinţă. Și îmi voi cerc scuze de la toţi cei pe 
care i-am călcat pe nervi de când am ieșit de la închisoare, în 
primul rând Birgittei. Pe lângă asta, trebuia să afle ce se 
întâmplase în realitate. 

Birgitta termina orele la școală joia puţin după ora trei, de 
asta îmi aminteam încă de la prima noastră întâlnire. Se 
petrecuse exact acum o săptămână - de necrezut. M-am uitat la 
ceas. Era ora nouă și câteva minute. Bun, fiecare lucru la rândul 
lui. 

Pe la ora zece și ceva părăseam pensiunea având în 
buzunarul de la piept un liniștitor pachet de bancnote. La ora 
unsprezece găsisem o agentă imobiliară care nu mi se părea 
suspectă. M-a întrebat ce anume îmi doream, apoi mi-a 
prezentat câteva oferte. Una dintre ele mi-a atras atenţia: o 
locuinţă mică în city, cu priveliște către un parc. Nu era mare, și 
în niciun caz ieftină, dar fotografiile mi-au plăcut. Și era liberă; 
mă puteam muta imediat. Deoarece din cauza pasiunilor mele 
profesionale mai devreme ori mai târziu voi ajunge totuși să îmi 
petrec viaţa într-o închisoare, voiam ca restul timpului petrecut 
în libertate să mi-l fac cât mai plăcut. 

Puțin înainte de ora unu intram în locuinţă. Mi-a plăcut mai 
mult decât în fotografie. Am dedus că chiria mare se datora 
faptului că dispunea de un birou la etajul de sub ea, la care se 
intra pe o scară proprie. Chestiunea îmi scăpase citind oferta. 

— Nu este rău, dar nu prea știu ce să fac cu biroul, am zis. 

Agenta mă privi mirată. 


VP - 415 


— Ciudat, mie mi-aţi părut a fi cineva care are nevoie de așa 
ceva. 

— Ah, da? 

Aproape că am izbucnit în râs. De-ar fi știut ea... Am mai 
intrat o dată în camera de zi. Perspectiva era într-adevăr 
splendidă. Îmi plăcea și situarea locuinţei în zonă centrală. 

— Eu cred că nu există nicio problemă să subiînchiriaţi biroul, 
spuse agenta imobiliară după ce răsfoi documentele. Contractul 
permite expres așa ceva, iar birourile mici din city sunt 
întotdeauna căutate. Dacă doriţi, vă pot ajuta. Pentru că încă 
păream șovăielnic, ea continuă: Sau aţi prefera să vă mai 
gândiţi? 

Asta m-a făcut să mă gândesc la camera mea de la pensiune 
și la scârba încercată când m-am trezit azi-dimineaţă. Asta mi-a 
pus la încercare forța mea decizională. 

— Nu este nevoie, o iau. 

— Ştiam eu, spuse agenta. 

Ne-am întors și am îndeplinit formalităţile. 

Am părăsit biroul ei puţin după ora două, în buzunar cu 
contractul și cu cheile, am mâncat ceva ușor la o patiserie, după 
care am plecat la Sundbyberg. Pe drum am cumpărat un buchet 
mare de flori, atât de mare că însăși florăreasa m-a întrebat 
invidioasă: 

— Pentru cine este? 

Când urcam ultimele trepte ale scării de la locuinţa Birgittei 
(pentru a mări efectul surpriză deschisesem ușa blocului cu un 
șperaclu), îmi pregăteam cuvântarea. Îi voi spune: „Birgitta, 
trebuie să îmi cer scuze. Ai avut dreptate, iar eu nu am avut. 
Lumea este în multe privințe rea, dar nici pe departe nu este 
atât de rea cum a făcut-o fantezia mea”. Consideram că suna 
frumos. De aici se putea trece la iertare și așa mai departe. 

Am sunat la ușă și m-am așezat în așa fel încât prin vizorul 
ușii să se vadă în principal buchetul. 

Pași grăbiţi în spatele ușii. Cineva umblă cu receptorul 
interfonului, apoi ușa fu întredeschisă. 

— Tu?! a exclamat Birgitta. Avea ochi plânși și nu a 
învrednicit marea de flori din mâna mea nici măcar cu o privire. 
Este culmea, tocmai mă gândeam la tine. 

— Oh, am spus surprins, frumos. 


VP - 416 


— Nu, nu este frumos. Totul este groaznic. Mă apucă de 
mânecă și adăugă: Intră! 

M-am lăsat bucuros tras peste prag. Era îmbrăcată doar cu 
ciorapi-pantaloni și cu o cămașă spălăcită prea mare pentru ea, 
lăsând în seama mea închisul ușii. Era gravidă? li ieșise pozitiv 
testul SIDA? Avea probleme cu fostul soț? 

— Uite, mi-a spus când m-am întors și i-am întins florile, sunt 
pentru tine. Faţa i se schimonosi și adăugă: Frumos. Parcă ar fi 
spus: „Astea mai lipseau”. Du-le undeva. 

Având în vedere faptul că îi cumpărasem cam de două ori mai 
multe flori decât cumpărasem la un loc tuturor femeilor din viața 
mea, eram ceva cam consternat că acum trebuia să mă ocup tot 
eu de ele. Sub lavoar am găsit o vază în care buchetul a intrat 
cu greu, am pus apă în ea și am adus întregul aranjament în 
camera de zi, unde Birgitta, înconjurată de munţi de batiste 
folosite ședea pe canapea sub pătură. 

— Deci, am spus luând loc în fotoliul din faţa ei, ce s-a 
întâmplat? 

Trase pătura până sub bărbie. 

— Ti-am povestit că acum patru săptămâni a trebuit să preiau 
și clasa Kristinei pentru orele de suedeză...? 

Am confirmat: 

— Din cauza colegei aflate în concediu maternal. Mi-ai 
povestit. 

— Da? Nu mai eram sigură. În orice caz, vaca... scuze, dar 
este cu adevărat o vacă proastă. Mi-a lăsat practic mie tot ce ar 
fi trebuit să facă ea. În acest an școlar nu a corectat nici o 
singură compunere, îţi poţi imagina? A trebuit să fac eu totul. 
Întinse mâna după o nouă batistă și își suflă nasul. Scuză-mă că 
urlu la tine. Nu este din cauza muncii, știi. Este din cauză că și 
compunerile Kristinei erau în acele teancuri. Mai întâi mi-am 
spus că fie le las până la sfârșit, fie pur și simplu nu le mai 
corectez. Cel puţin până nu știu ce se întâmplă cu Kristina... M- 
am uitat ieri la festivitățile Nobel. Când am văzut-o pe spaniola 
asta, nu am mai putut: am scos caietul Kristinei și l-am citit, 
după care totuși l-am corectat. Nu este ceva fantastic, sunt 
două descrieri ale unor tablouri, ceea ce majoritatea copiilor 
consideră plictisitor... Dar a trebuit să mă gândesc la ea, ce 
face, dacă mai trăiește... 

Am ridicat mâna. 


VP - 417 


— Așteaptă, lasă-mă întâi să îţi povestesc. 

l-am povestit amănunţit ce se întâmplase. Când am terminat, 
Birgitta era stană de piatră, cu ochii cât farfurioarele. 

— Infam, șoptea, pur și simplu... infam. De necrezut. Nici nu 
îmi dau seama care din voi doi este mai rău... 

— Oricum, nu este clar unde se află Kristina. Cred că 
urmărind locurile unde a făcut ridicări de bani pe baza 
carnetului de economii, poliția ar putea-o găsi. Deci mâine, eu... 
O expresie ciudată ivită pe fața Birgittei mă determină să mă 
opresc. Ce este? 

— Poate că știu, exclamă ea, știu unde ar putea să fie. 

Sări în picioare, alergă la biroul ei, luă de acolo un caiet și 
reveni cu el. 

— Uite, compunerile Kristinei. Răsfoi caietul, unul cam gros, 
gândit pentru doi ani de studiu. Acum o jumătate de an a scris o 
compunere, pe care ar trebui să o citești. Tema era compunere 
despre un membru al familiei. 

Îmi întinse caietul. 

Compunerea era din luna mai și avea ca titlu „Bunica mea”: 


Bunica mea locuiește în Vimmerby, într-o casă 
frumoasă și mică din Djursdalavăgen. Ea este mama 
tatălui meu, dar el n-are grijă deloc de ea. Noi o 
vizităm cel mult o dată pe an. Tata spune că oricum nu 
merită, pentru că ea uită de noi imediat după ce am 
plecat. Bunica mea suferă de Alzheimer. Este o boală 
din cauza căreia nu mai tii minte lucruri. Îşi amintește 
doar de copilărie, dar nu mai știe ce a făcut cu o zi 
înainte. Când suntem acolo, bunica îmi spune povești 
de pe vremea când ea însăși era copil, de multe ori 
aceleași, uneori de două ori într-o oră. Când îi spun: 
„Asta tocmai mi-ai povestit-o!”, ea râde și spune: „Da? 
Încep să uit”. 


Birgitta îmi luă nerăbdătoare caietul din mână, trecu peste 
câteva pagini și se opri într-un loc: 
— Uite. 


Mă gândesc deseori la bunica, cum stă singură în 
căsuta aceea și se uită la televizor. De două ori pe zi 


VP - 418 


vine cineva care se ocupă de ea, restul se descurcă 
singură. Dar femeia care vede de ea crede că mult 
timp nu se va mai putea descurca singură, pentru că 
bunica deja uită de multe ori și să mănânce, deși 
mâncarea este gata pregătită pe aragaz. Gândul că 
bunica va trebui să fie dusă într-un cămin mă 
întristează. Dacă aș putea să decid, m-aș muta la ea și 
m-aș ocupa de ea, aș face gospodăria, cumpărăturile, 
aș spăla rufele, aș găti, aș face curat și așa mai 
departe, tot ceea ce am învățat de la Aimee. Atunci 
bunica ar putea să rămână în casa ei, acolo unde s-a 
obișnuit, unde se simte bine și unde îmi place și mie. 


l-am dat caietul înapoi și am spus: 

— l-aţi haina. 

Când am ajuns la Vimmerby, era întuneric beznă. Am întrebat 
de Djursdalavăgen, am parcat și am intrat pe strada îngustă și 
liniștită, de-a lungul căreia se ascundeau mici case din lemn, în 
spatele unor garduri albe și al unor tufe înalte. Ningea ușor și 
era simţitor mai frig decât la Stockholm. De undeva se auzea un 
zgomot ciudat, ca un ciocănit, în timp ce noi căutam numele de 
Andersson pe cutiile pentru corespondenţă și pe tăbliţele din 
dreptul soneriilor. 

— Crezi că este posibil să fi născocit? întrebă Birgitta în timp 
ce ne apropiam încet de capătul străzii și de sursa ciudatului 
sunet, iar casele se răreau. Mă refer la tată... 

— Bunica există, am mormăit. Este mama lui Hans-Olof. Eu 
știam că trăiește undeva în Småland și are probleme psihice. 

Zgomotul provenea de la ultima casă de partea dreaptă. 
Acolo era întuneric. În lumina care pătrundea printr-o fereastră, 
cineva spărgea lemne, o siluetă scundă, într-o scurtă călduroasă 
și pe cap cu o scufie tuguiată. Toporul lovea regulat ca un 
pendul, iar așchiile săreau în toate părţile. Pe cutia poștală nu 
scria niciun nume. Am strigat: 

— Hej! God kväll! 

Silueta se opri din activitatea ei. 

— Vad står på? se auzi o voce clară. 

Vocea unei fete. 

— Kristina! izbucni Birgitta. Tu ești? 


VP - 419 


Fata lăsă jos toporul. Apropiindu-se, își scoase scufia și părul 
blond îi căzu pe umeri. Era Kristina, bineînțeles. 

lar eu am recunoscut casa. Deasupra biroului din camera ei 
atârna o fotografie a ei. 

— Doamna Nykvist? Ce faceţi aici...? Apoi mă descoperi și pe 
mine, și puţina lumină fu de ajuns pentru a mă recunoaște: 
Unchiule Gunnar? Cum de ai ajuns aici? Ai evadat din 
închisoare? 

M-a umflat râsul și am recunoscut: 

— Chiar s-ar putea spune așa. 


VP - 420 


e Capitolul 51 


— Intraţi, spuse ea exact cu tonul pe care l-ar fi folosit Inga. 

Eram șocat de asemănarea cu mama ei. 

Strânse rapid așchiile într-un coș, apoi intră în casă înaintea 
noastră. Înăuntru era cald și lumină și mirosea plăcut a 
mirodenii de Crăciun. 

O minunată fracțiune de secundă mi s-a părut că făcusem o 
călătorie în timp, ca și cum tot ce se întâmplase după acea vară 
petrecută în casa de lângă lacul Storuttern n-ar mai fi avut loc. 

Kristina lăsă jos coșul cu așchii și cu lemne de foc sparte și se 
descheie la scurtă. În ușa camerei de zi își făcu apariţia o 
bătrână gârbovită, cu păr alb, tuns scurt, pe a cărei faţă 
inexpresivă, când ne văzu, apăru o mină întrebătoare. 

— Dumneavoastră cine sunteți, dacă îmi permiteţi întrebarea? 

— Dânsa este diriginta mea, farmor, spuse Kristina arătând 
către Birgitta. Apoi arătă spre mine și zâmbi: lar el este marbor 
Gunnar. 

Neîncrederea de pe figura bătrânei dispăru ca ștearsă cu 
buretele. 

— Într-adevăr? Ce plăcere! Intraţi, intraţi. Nici nu știam că ai 
un unchi. O apucă de braţ pe Kristina. Ea este nepoata mea, 
trebuie că știți. O cheamă... âă... 

Se poticni și încercă să își amintească. 

— Kristina, spuse răbdătoare fiica surorii mele. 

Felul în care se exprimase lăsa să se vadă că mai făcuse asta 
de mii de ori și că o va mai face de alte mii de ori. 

— Da, exact, se bucură bătrâna. Kristina, ce copil drăguţ. Clipi 
des și mă măsură gânditoare: Și dumneavoastră cine sunteţi? 

— Gunnar, sunt unchiul. 

— Ah, da, unchiul, ca să vezi. Mă bucur că v-am cunoscut. 

— Hai, bunico, spuse Kristina și o împinse ușor pe bătrână în 
fața ei. Mergem în camera de zi, și eu am să fac un ceai. 

La scurt timp după aceasta, stăteam cu toţii în jurul mesei, la 
un ceai și la câteva prăjiturele. 

— Eu le-am făcut, spuse Kristina pe de o parte cu mândrie, pe 
de altă parte ca o scuză, prăjiturelele fiind pe alocuri arse. 


VP - 421 


Pentru o clipă a fost doar o întâlnire de familie plăcută, 
tihnită, cu o bunică bolnavă psihic, dar strălucind de bucurie. 

— Ah, de-ar fi acum, aici, Hans-Olof al meu! oftă ea din 
rărunchi, fără să își dea seama că nimic altceva n-ar fi putut să 
torpileze buna dispoziţie a celor de faţă. 

Kristina privi sugestiv în ceașca ei. 

— Bănuiesc că vreţi să știți de ce am fugit. 

Am scuturat capul. 

— Asta o știm. 

— Tot? 

— Tot. 

— Pfui! Privirea ei urmări liniile din structura lemnului tăbliei 
mesei. În orice caz, înapoi nu mă întorc. Cândva tot ar avea loc 
un incident. Și nu vreau să-l reclam pe tata sau ceva 
asemănător. Știu că este așa pentru că n-a putut trece peste 
moartea mamei. la și pastile mereu, de ani de zile... 

— Problema nu este dacă tu te întorci, am spus, ci dacă 
soluția corectă se află aici. 

— Este clar, ripostă ea ca din pușcă, în acest fel pot să evit 
internarea bunicii într-un cămin. 

— Într-un cămin? protestă indignată bătrâna. Nu mă duc la 
niciun cămin. Cine s-ar mai ocupa de casă? 

Am schimbat o privire cu Birgitta, care ridică din umeri fără să 
zică nimic. 

— Nu știu, Kristina, tu ai totuși numai paisprezece ani..., 
interveni ea în cele din urmă. 

— Da, și? La vârsta asta și mama s-a descurcat singură. 

— Apropo de descurcat, am zis, din ce te descurci aici? 

Nepoata mea făcu o mutră nevinovată. 

— Oh, asta nu este o problemă, bunica are o pensie 
frumoasă. Dacă ești puţin atentă la cumpărături și dacă unele 
lucruri ţi le faci singură este de ajuns pentru două persoane. 

Și mușcă demonstrativ dintr-o prăjitură cam arsă. 

— Dar bunica ta nu primește direct banii. 

— Ba da, de când am vorbit cu cei de la asistenţă socială. 

Am vrut să mai spun ceva, dar Birgitta puse mâna pe braţul 
meu și interveni: 

— Cred că nu trebuie să ne facem griji. Oricum nu comparativ 
cu grijile pe care ni le făcusem. 

Kristina se încruntă. 


VP - 422 


— Ce fel de griji? Se sprijini de speteaza scaunului și ne privi 
întrebătoare. Dar cu voi doi ce este? 

Am auzit-o pe Birgitta inspirând zgomotos lângă mine, și am 
spus: 

— Asta am să-ţi povestesc altă dată. Pentru moment aș vrea 
să știu cum vezi problema cu școala în viitor. 

Am prins-o. Suflă peste prăjitură, mută farfurioara de la 
stânga la dreapta și bolborosi: 

— Deci, cinstit vorbind, îţi ia cam toată ziua... 

— Dacă nu înveţi, nu te descurci bine în viaţă. Asta, am 
adăugat când ea a vrut să riposteze, mi-a spus-o mama ta, când 
era de aceeași vârstă ca tine acum. Deci fără nicio replică. Dacă 
vrei să rămâi aici, vei merge la școală. 

e 

Birgitta a reușit ca telefonând să găsească o înlocuitoare la 
ore, și astfel, suportând privirile tendenţioase ale nepoatei mele, 
am rămas peste noapte, urmând ca a doua zi să rezolvăm cu 
forurile competente. 

Șefa serviciului de asistenţă socială, o femeie zdravănă, cu 
părul strâns în coc și cu figură de luptătoare, era entuziasmată 
de Kristina. Ea ne explică: 

— Mai întâi, oricum ducem lipsă de personal, deci ea a venit 
ca un dar ceresc. Dar mai ales această atitudine! Kristina mi-a 
povestit tot. Iniţiativa de a folosi posibilitatea ca în baza notelor 
bune să absolve două clase într-un an și apoi să se decidă ca în 
anul câștigat să se dedice unei rude care are nevoie de 
asistență - în locul directoarei școlii ei aș fi mândră de ea, v-o 
spun deschis. 

N-am putut decât să dau surprins din cap. Acest talent de a te 
aburi cu discursuri scoase din mânecă părea că se transmite 
genetic. 

Între timp Birgitta a vorbit cu directorul celui mai apropiat 
gimnaziu. Mi-a dat toate amănuntele, dar ca să fiu cinstit am 
înțeles doar că în cele din urmă au găsit în labirintul de 
reglementări calea prin care Kristina să se poată muta imediat 
la această școală. 

— Tatăl ei va trebui să fie și el de acord, spuse ea în 
concluzie. 

— O va face, ţi-o garantez, am ripostat. 


VP - 423 


Kristina a primit destul de calmă vestea și a promis că va face 
eforturi, iar bunica ei s-a mai interesat încă o dată cine sunt eu. 

La întoarcere a trebuit să bag benzină. La casa benzinăriei, 
ochii mi-au căzut pe ziare, și nu mi-a venit să cred ce am văzut: 
„Scandal la Rutlipharm” și „Experienţe ilegale pe copiii din 
orfelinat”, sunau titlurile. 

— Pompa doi? am auzit o voce nerăbdătoare. Aveţi de plată 
307 coroane. 

— Plus acesta, am murmurat și am luat ziarul Dagbladet. 

— Face 319 coroane. 

Ce era mai important am citit până să ajung la mașină, iar 
restul în prima parcare. Poliţia, care îl arestase pe Dimitri și care 
sechestrase aparatura acestuia, trecuse temeinic nu numai prin 
memoria calculatoarelor lui, ci și prin celelalte materiale, printre 
care și fragmentele de pe discheta lui Hungerbuhl. Verificase 
câteva date și găsise suficiente motive pentru a înainta unui 
judecător concluziile rezultate. Încă în timpul acordării premiilor 
Nobel, când Reto Hungerbuhl se alia în auditoriumul de la 
Konserthuset, polițiștii acționau în toate direcțiile. 
Reprezentanţa Rutlipharm a fost percheziţionată, la fel locuinţa 
lui Hungerbuhl, laboratorul din Stockholm și, desigur, orfelinatul 
din Krâksberga. Al cărui director, se scria aici, făcuse mărturisiri 
complete și adusese acuzaţii grave lui Hungerbuhl și câtorva 
dintre colaboratorii lui. Centrala concernului a declarat că nu 
știuse nimic despre planurile lui Hungerbuhl și s-a oferit să 
coopereze deplin cu autorităţile, în scopul înlăturării oricărui 
motiv de îndoială. 

Hungerbuhl - între timp arestat pentru cercetări - nu a 
răspuns la nicio acuzaţie. Singura luare de poziţie pe care un 
reporter a putut să i-o smulgă a fost: „Totul este un complot 
îndreptat împotriva mea. Absolut nimic nu este adevărat. Este o 
conspirație”. 

Birgitta izbucni în râs când i-am citi asta. 

— Este ciudat, nu? Mereu este vorba de conspirații. 

— Peste tot, am confirmat și am răsucit cheia de contact. O 
plagă naţională. 

După-amiaza i-am făcut o vizită și Lenei. La ora trei am ajuns 
la adresa aflată pe pachet, am găsit soneria în dreptul căreia 
scria Novitzky, am sunat, dar n-a deschis nimeni. Mi-am amintit 
de ce spunea fosta ei prietenă, și anume că Lena, de cele mai 


VP - 424 


multe ori, înainte de ora patru era afară cu fiul ei. Dar și într-o zi 
ca aceasta? Era frig și bătea vântul. Stătea să ningă și se 
întunecase. M-am lăsat nehotărât ba pe un picior, ba pe celălalt, 
apoi am decis că nu avea niciun sens să aștept și am plecat mai 
departe. p 

Când dădeam primul colț, am văzut-o. Intâmplarea. Venea din 
direcția stației de autobuz. Împingea un cărucior, în timp ce fiul 
ei strivea entuziasmat sub picioare grămezile de zăpadă. Ea îi 
urmărea cu un zâmbet blând, care radia bucurie. 

— Hei, vino! îl strigă ea, când micuțul se opri în dreptul unei 
reclame care clipea. Hai, Sven, mergem acasă... 

— Nu! protestă el, dar se puse totuși ascultător în mișcare. 

Cu pași mărunți se apropie de cărucior pregătindu-se să se 
urce în el. 

Lena îl ajută, îi puse centura de siguranţă și în momentul în 
care se îndreptă spre a-și continua drumul dădu cu ochii de 
mine, la nici zece metri distanţă. 

— Gunnar?! exclamă și făcu ochii mari. 

— Bună, Lena, am spus și am scos mâinile din buzunare. Am 
vrut doar să îți mulţumesc pentru pachet. 

Aș fi vrut sa spun mai multe. Aș fi vrut să-i cer iertare pentru 
atât de multe lucruri spuse ori făcute în perioada în care 
fuseserăm împreună. Pentru numeroasele situaţii în care o 
înșelasem, o lăsasem singură, o tratasem grosolan, mă 
folosisem de amabilitatea ei... 

Dar cuvintele nu voiau să îmi părăsească buzele. Trecutul era 
trecut. Cu toată stânjenitoarea surpriză a apariţiei mele bruște 
în faţa ei, Lena degaja o fericire și o mulţumire cum nu mai 
văzusem la ea. La ce să mai tulbur vechea poveste? 

— Da, spuse ea, zâmbind ușor. Așa cum ţi-am spus, îţi 
promisesem, și... de fapt nu a fost așa un efort. 

— Oricum îţi mulțumesc. 

— Cu plăcere. 

Un moment jenant, întrerupt de un strigăt de nerăbdare al 
fiului ei. Acesta începu să-și balanseze bustul înainte și înapoi, 
ca pentru a pune în acest fel căruciorul în mișcare. 

— Deci el este Sven, am zis, ca să spun ceva. 

Sven se opri când își auzi numele. 

— Da, el este. Îl mângâie pe cap și îi îndreptă căciulița. Se 
simte din nou bine, slavă Domnului. Un moment șovăi, apoi 


VP - 425 


adăugă: A avut o tulburare de metabolism, care înainte ar fi dus 
la handicap, știi? Dar din fericire acum există remediu și 
doctorul spune că va fi bine. Sunt atât de fericită... 

— Da, te cred. 

Coșulețul de sub cărucior era plin de jucării, schimburi, 
scutece. În mijlocul lor am zărit o sticlă albă, cu gât larg, cu o 
emblemă pe capac, pe care aș fi recunoscut-o acum oriunde: 
cea a firmei Rutlipharm. 

— Arăţi mai bine, spuse Lena și zâmbi încurcată. Oarecum. 

— Am mai îmbătrânit. 

— Nu, este cumva... Căuta cuvintele. Ca și cum deasupra 
capului tău ar fi atârnat nori grei, iar acum aceștia ar fi dispărut. 

Am privit-o; un moment m-a lăsat fără replică. 

— Tu... am articulat în cele din urmă, și mi-am dres glasul. Tu 
arăţi grozav. Cu adevărat grozav. Se pare că ţi-a priit faptul că 
totul... știi... 

Ea zâmbi și dădu din cap. Sven reîncepu să se văicărească. 
Lena spuse scurt: 

— Da. 

— Așa cum ziceam, voiam doar să îți mulțumesc, și... ei, da... 
Am spus-o totuși: Îmi pare rău pentru tot ce am făcut atunci. 
Eram deseori... nu am fost amabil. 

Simţeam cum mă treceau sudorile pe sub scurtă. Chiar și 
pentru o primă încercare era ceva slăbuț. 

Zâmbi îngăduitoare. 

— Da, ai fost într-adevăr. 

— Acasă, acasă, acasă, repeta micuțul și se tot întindea. 

— Auzi, spuse Lena, trebuie... 

— Da, am spus și m-am dat la o parte. Clar, scuză-mă, eu... n- 
am vrut... i s-a făcut frig, nu? ` 

— Cu siguranță că nu-i este frig, este numai plictisit. In 
privirea ei se trezi parcă ceva: Gunnar, tu ce faci? 

— Nimic, chiar nimic. 

Scoase hotărâtă o sticlă de ceai din coşuleț, îi puse biberonul 
și i-o dădu copilului, care începu să sugă cu entuziasm. 

— Povestește-mi! 

Am deschis gura ca să spun că nu era nimic de povestit, dar a 
erupt din mine toată povestea, cu Hans-Olof, cu Inga, în fraze ce 
sunau incredibil în propriile mele urechi, așa cum ieșeau ele din 


VP - 426 


gura mea însoţite de aburii albi ai respirației, dar Lena părea 
totuși să mă înțeleagă. 

— Eram eu însumi, înţelegi? am spus în cele din urmă cu voce 
tremurândă. Am trăit toată viaţa mea în acest coșmar, pe care 
singur mi l-am creat. M-am izolat, am făcut din frică și 
neîncredere propria mea închisoare. Voiam să o protejez pe 
Inga, familia mea... dar în final am omorât-o tocmai prin asta. 
Cum aș mai putea repara vreodată astea? Cum să ies din 
această situaţie? 

Lena spuse încet: 

— Dar, Gunnar, deja ai ieșit. 

— Poftim? 

Își dădu deoparte o șuviţă de păr de pe frunte. 

— Ceea ce spui tu poate fi spus doar de cineva care se află 
deja în exteriorul acelei închisori. Să repari... nu se poate repara 
nimic din ceea ce s-a petrecut. Inga n-ar vrea ca din această 
cauză tu să rămâi în poarta închisorii. Ar vrea să te întorci, să-ţi 
vezi în libertate de viaţa ta. 

Cu aceste cuvinte îmi apucă mâna, mi-o strânse și zâmbi. 
Doar scurt, apoi îi dădu drumul pentru că fiul ei terminase ceaiul 
din sticlă și începuse să mărâie sâcâit și pentru că într-adevăr 
era timpul să plece. Am privit în urma ei, cum trecea de colţ, 
făcând un semn ușor; a fost ultima dată când am văzut-o. 

Dar gândindu-mă astăzi bine, sunt convins de faptul că nu aș 
mai fi acum în viaţă dacă n-aş fi întâlnit-o și dacă nu mi-ar fi 
strâns atunci mâna. 

e 

În restul după-amiezii am circulat cu metroul fără niciun ţel, 
cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, uitându-mă pe fereastra 
vagonului, dar nevăzând nimic, coborând la cap de linie și 
urcând iar, până când s-a produs minunea căci nu o pot numi 
altfel. Când am urcat din nou la suprafaţă, am făcut-o cu 
senzația pe care o ai după o noapte în care ai avut o criză de 
febră: febra nu a dispărut complet, dar ești pe cale să te 
însănătoșești. Eram din nou în stare să înțeleg ce arăta un ceas 
și să-mi fac planuri pentru următoarele ore. 

Mai întâi, mi-am îndeplinit o promisiune făcută: am sunat-o pe 
Sofia Hernândez Cruz la Grand Hotel și i-am relatat cum stăteau 
lucrurile. Timpul rămas până la închiderea magazinelor l-am 


VP - 427 


petrecut cu o activitate splendid de banală, adică m-am uitat 
după mobilier pentru noua mea locuinţă. 

Pe la ora opt și jumătate am intrat la Serwito, în 
Regeringsgatan. Am fost întâmpinat de un miros intens de 
spaghete proaspete, ca și de un chelner, care m-a întrebat dacă 
am o rezervare. Privirea lui sceptică m-a făcut să-mi dau seama 
că s-ar fi cuvenit și o revizuire generală a aspectului meu. 

— Nu, am recunoscut eu. Dar vreau doar să văd dacă cineva 
se află aici. 

— Vă rog, spuse chelnerul și se retrase din calea mea, cuo 
atitudine ce exprima și că va sta cu ochii pe mine. 

Persoana pe care o căutam era acolo. Și nu numai atât, dar 
ședea impunător, la vedere, exact la masa la care sperasem să 
dau de ea. Un bărbat cu ritualuri de neclintit. 

— Ce surpriză, spuse Tove Mărtensson deloc surprins și, când 
am luat loc în faţa lui, mă măsură pe deasupra ramelor 
ochelarilor lui înguști. Pe masă era o farfurie mare cu antipasti și 
o sticlă de Chianti începută, care cu siguranţă că în lista de 
prețuri se afla la capătul superior. Presupun că nu aţi trecut pe 
aici doar întâmplător, pentru a mă saluta? 

— Așa este. Aș vrea să vă rog ceva. 

Mårtensson înfipse furculiţa într-o roșie uscată în ulei. 

— Săptămâna trecută aţi dovedit că am un birou, care știți 
unde se află. Atunci, mă întreb eu, de ce riscaţi - duse roșia la 
gură, o mestecă cu plăcere, înghiţi, luă o înghiţitură de vin, după 
care continuă fraza - să mă deranjaţi în timpul unei îndeletniciri 
aproape sfinte și să mă faceţi a vă refuza rugămintea? 

— De fapt, sunt chiar două rugămințţi. 

Ridică din sprâncene. 

— Din ce în ce mai rău. 

Am zâmbit. Am pus palmele împreunate pe masă, în faţa 
mea, și am spus: 

— Mai întâi, aș dori să vă rog să mă scuzațţi că v-am deranjat. 

Mårtensson încremeni și mă privi scrutător. 

— Doar ca să fiu sigur: a ieșit din gura dumneavoastră 
cuvântul  „scuzaţi”? Dacă greşesc, va trebui să schimb 
sortimentul de vin. 

— Vinul nu are nicio vină, cred. 

— Atunci m-am liniștit. Că este al dracului de scump. 


VP - 428 


— În al doilea rând, am continuat, aș vrea să vă rog să-mi 
ajutaţi un prieten. 

Mårtensson lăsă tacâmul jos, scoase ochelarii și își masă 
rădăcina nasului. 

— Este seara minunilor. Gunnar Forsberg mai are grijă și de 
altcineva, în afară de el însuși. Ceea ce trăiesc acum nu mă va 
lăsa să adorm de extaz. Își puse ochelarii din nou și mă privi 
clipind. Bag seamă că este ceva urgent, nu? Deci, spuneți. Și 
vorbiţi încet, dacă este posibil. 

M-am aplecat în față și cu voce joasă i-am povestit totul 
despre Dimitri. Muzica italiană din local nu permitea ca cele 
spuse să se audă nici măcar până la masa alăturată, unde 
oricum ședea doar o pereche de îndrăgostiţi lulea și care aveau 
în cap cu totul alte intenţii decât să tragă cu urechea. 

Mårtensson se dedică savurării unei bucăţi de anghinare, apoi 
întrebă: 

— Știţi cumva despre ce este vorba în chestiunea aceea cu 
Rusia? 

— Nu. Dar așa cum îl cunosc eu pe Dimitri, este la fel de 
vinovat ca luda. 

— Hm... înţeleg. Cugetă mestecând. Când a fost arestat? 
Marţi? Atunci, așa cum știu eu că stau lucrurile, miercuri... 
oricum a fost ziua festivităților Nobel, mai curând nu fac ei așa 
ceva, dar joi a fost pus în avion. Astăzi este vineri, și mai este 
puţin din ziua de astăzi, apoi este weekend... Ceea ce înseamnă 
că prietenul dumneavoastră se află deja într-o închisoare 
rusească. Bine, am să văd ce pot să fac. Dispun de câteva relații 
la Petersburg, trebuie să fie un coleg acolo, care să acţioneze la 
faţa locului. 

— Mulţumesc. 

Mårtensson împături cu furculița o felie zdravănă de şuncă de 
Parma. 

— Pot să mă interesez de modalitatea prin care intenţionaţi să 
mă plătiţi? Ceea ce vă pot spune pe loc este că ieftin nu va fi. 

— Mai am hani, nicio grijă. 

— Proveniţi din afaceri ilegale, bănuiesc. 

— Nu comentez. În plus, asta nu se vede pe bancnote. 

— Desigur. Mårtensson clătină ușor furculita cu șunca. 
Gunnar, dumneavoastră sunteţi totuși un tânăr dibaci. N-aţi fi 
interesat să faceţi bani pe cale legală, punând la treabă 


VP - 429 


talentele dumneavoastră de necontestat? Și anume bani mult 
mai mulți decât v-au adus în trecut riscantele dumneavoastră 
preocupări? 

M-am încordat. Pentru o clipă am simţit impulsul de a mă 
ridica și a pleca. Impuls pornit din celulele corpului meu, care se 
temeau de pierderea libertăţii. Dar acesta n-a fost suficient de 
puternic ori s-a petrecut altceva, pentru că am putut să-l ignor, 
să rămân pe loc și să spun: 

— Continuati. 

— V-aş putea pune pe loc în legătură cu o jumătate de duzină 
de clienți, care au urgent nevoie de sfatul dumneavoastră. Și 
spre deosebire de onorabilul dumneavoastră asistent social, nu 
pretind niciun ban. O să am satisfacția unei fapte bune. 


VP - 430 


e Capitolul 52 


Așa că acum sunt consilier în probleme de securitate. În loc 
de a da spargeri la firme și a le fura informaţii, eu le consiliez 
asupra modului în care să se apere de spargeri și să-și protejeze 
de spioni informaţiile deţinute. Poate nu este o transformare 
deosebit de originală, dar este bănoasă. Chiar surprinzător de 
bănoasă: din reorganizarea sistemului de securitate al unei 
firme câștig mai mult decât mi-ar fi adus înainte furtul tuturor 
secretelor ei. Negativismul meu înnăscut mă ajută în mod 
special să prevăd eventualele planuri ale băieţilor răi și am 
stabilit că asta poate fi suficient, pentru ca seara să mă culc 
mulțumit. 

Dar ce este cel mai surprinzător este că zicala care spune că 
nu merită să comiţi un delict este adevărată dintr-un cu totul alt 
punct de vedere decât cel normal. Când revăd în minte ce 
eforturi am depus și ce riscuri mi-am asumat în trecut, și cu ce 
puţin m-am ales din acestea, nu pot decât să dau dezaprobator 
din cap. Este adevărat, trebuie să plătești impozit pe banii 
câștigați cinstit, iar statul suedez nu este exagerat. Dar nici 
Fahlander nu era. Poate că despre aceste lucruri ar trebui ţinute 
prelegeri în închisorile din toată lumea. 

Infiinţarea firmei exact cu banii câștigați din ultimele mele 
acțiuni ilegale nu mie mi-a provocat, spre deosebire de 
Mårtensson, nici cele mai mici mustrări de conștiință. Pentru că 
oricum, în acest fel, ca să zicem așa, s-a servit un scop bun, nu? 

Normal că am păstrat biroul aferent locuinţei mele. Acum am 
în el o masă de lucru, un fotoliu din piele, un computer conectat 
la internet și câteva etajere cu hârțogăria necesară tinerii 
contabilităţii, cu prospecte de la furnizorii de tehnică de 
securitate și cu reviste de specialitate. Un angajat cu program 
redus răspunde după-amiaza la telefoane, rezolvă 
corespondenţa, clasează informaţii și contabilizează actele 
financiare. Incasările prefer să le înregistrez eu, ocazie cu care 
mă entuziasmează încă foarte mult mărimea lor. De mai mult nu 
am nevoie, deoarece ca și până acum majoritatea muncii mele 
se desfășoară la alte firme. 


VP - 431 


Atunci când vizitez pentru prima oară un potenţial client, caut 
posibilitatea ca în primele cinci minute să folosesc laitmotivul: 

— Am făcut opt ani de închisoare pentru spionaj industrial. 
Dacă autorităţile mi-ar fi putut pune în spinare tot ce am făcut, 
ar fi fost probabil vorba de opt sute de ani. Oameni ca mine sunt 
în libertate cât nisipul mării. Dumneavoastră, începând de 
acum, mă puteţi avea alături sau puteţi încerca să vă descurcați 
singur. Alegerea vă aparţine. 

Chestia cu „nisipul mării” este puţin cam forţată, chestie de 
marketing. Altminteri autoprezentarea mea lovește totdeauna 
ca o bombă. Îi dezarmează, limpezește fronturile, și până acum 
nimeni nu a șovăit mai mult de o zi până la acceptarea ofertei. 
Cum se spune, abia mai pot face faţă contractelor. 

În măsura în care îmi mai rămâne timp, lucrez la un manual 
despre spionajul industrial. Am cunoscut un editor, care scoate 
cărţi de specialitate în domeniul economic, și acesta este foarte 
interesat. Pe parcursul documentărilor mele - foștii mei colegi, 
actuali adversari, au făcut vâlvă în presă, în perioada petrecută 
de mine în închisoare - am fost și la arhiva de la Aftonbladet, 
unde bineînțeles că Anders Ostlund lucrează ca și mai înainte. 
Informaţia pe care telefonista mi-o dăduse atunci se bazase în 
realitate pe o confuzie creată de numele asemănător al unui 
tânăr corector. 

Unul dintre primii mei clienţi furnizaţi de Mårtensson a fost 
nimeni alta decât firma Rutlipharm AG. Angajaţii de la 
reprezentanța din Suedia au rămas trăsniți când le-am arătat 
șmecheria cu magneţii. Spre propria mea surprindere, am simţit 
oarecare satisfacţie văzând hărburile de la Reynolds aruncate la 
gunoi. 

După care, la invitaţia centralei, am zburat la Basel. A cerut 
să vorbească cu mine personal însuși doctorul Felix Herwiller, 
președintele consiliului de administraţie. Discuţia noastră de 
aproape trei ore a avut loc în marele lui birou, mobilat simplu, 
unde am vorbit mai mult despre mașinaţiile industriei 
farmaceutice decât despre condițiile contractului meu. 
Elvețianul, un bărbat cu aspect de ascet, în vârstă de aproape 
șaizeci de ani, cu păr grizonant și rar, este un om de afaceri dur, 
dar nu într-o modalitate antipatică, și m-a câștigat pentru faptul 
că a considerat ca inacceptabil conceptul lui Hungerbuhl despre 
„Orientarea chimică a vieţii cotidiene”. 


VP - 432 


M-am întors cu un contract care în anii ce vor urma mă va 
purta prin întreaga lume, iar pe concernul Rutlipharm îl va costa 
milioane. În franci elveţieni, vă rog. Dintre care o bună parte va 
lua calea buzunarului meu. 

Imediat după această revenire, am condus-o pe Birgitta la 
localul din pivnițele primăriei și, înainte de a ne fi adus felul 
principal din meniul Nobel, i-am cerut mâna. Și iarăși aș fi total 
lipsit de originalitate dacă v-aș spune că a acceptat; din păcate, 
nu a făcut-o. A cerut un timp de gândire de cel puţin un an. N-a 
vrut să spună de ce, dar cred că am înţeles că încă nu depășise 
despărțirea de soțul ei al cărui tablou l-a și dat jos 
înspăimântată de o remarcă făcută de mine. Și poate, cred eu, o 
mai rodea și ceea ce îi făcusem eu Ingăi. 

Kristina a rămas la decizia ei de a nu se întoarce. Este 
hotărâtă să rămână la Vimmerby, s-o îngrijească pe bunica ei 
atâta timp cât aceasta va mai trăi. Ceea ce, după părerea mea, 
înseamnă încă o perioadă lungă de timp. Se pare că 
funcţionează și soluţia găsită pentru a urma școala. Tatăl ei a 
consimţit scrâșnind din dinţi la acest aranjament și le trimite 
lunar bani, așa că cele două nu mai depind doar de pensia 
bătrânei. Că pe lângă asta, ele mai primesc ceva și din partea 
mea, nu i-am mai spus. 

În ce-l privește pe Hans-Olof, de mult nu îl mai consider ca 
făcând parte din familia mea. Între patru ochi i-am adus acest 
lucru la cunoștință, dar Mårtensson m-a avertizat: nu folosește 
la nimic, pentru că nu s-a întâmplat nimic justiţiabil. 

— N-a făcut decât să ridice o pătură, Gunnar, altceva nimic. În 
fond ar fi putut să se dezvinovăţească fără nicio problemă, totul 
ar fi fost o neînțelegere. Mă și mir că nu a procedat așa. 

— Pentru că în capul lui s-a întâmplat, am zis. 

— Se poate, dar acest lucru nu este pasibil de pedeapsă, a 
insistat Mårtensson. 

Totuși, ca pentru a se pedepsi singur, Hans-Olof a făcut ceva 
ce pe mine m-a surprins imens când am aflat: a renunţat la 
profesoratul de la Karolinska și la calitatea de membru în 
Adunarea Nobel și lucrează ca simplu farmacist în spitalul din 
Sundbyberg. 

Motivația acestui gest a rămas un mister pentru mine, până în 
acea seară, la Basel, când după discuţia cu președintele 
consiliului de administraţie al Rutlipharm AG, am dat urmare 


VP - 433 


invitaţiei Sofiei Hernández Cruz de a veni la locuinţa ei de pe 
malul Rinului. 

— După telefonul primit de la dumneavoastră, a povestit ea, 
am discutat între patru ochi cu președintele comitetului Nobel. 
La rândul lui, el a avut o discuţie cu cumnatul dumneavoastră și 
l-a făcut să înțeleagă că este cazul să suporte consecinţele care 
în concepţia lui privesc demnitatea premiului Nobel. 

— Și el a demisionat? 

— În ziua următoare. 

— Ce spuneți! 

Am privit vinul spaniol din paharul meu. Era un Priorato. l-am 
reținut denumirea, deși nu speram să găsesc vreo picătură în 
magazinele Systembolaget. Am adăugat: 

— Asta în ce privește premiul Nobel. Dar cum v-a schimbat 
asta viața? 

Sofia Hernândez Cruz râse enigmatic. 

— Nu atât de mult ca a dumneavoastră, după cum mi se pare. 
Când am dat afirmativ din cap, a continuat: Cum mi-a schimbat 
premiul viaţa? Mi-a scris rectorul universităţii din Alicante. M-a 
întrebat dacă poate da numele meu unei aripi a noii biblioteci. 

— Ce întâmplare! 

— Da, este o nerușinare, nu? Încolo... Există invidie. Mi se 
spune că am obţinut tot ce poate obţine un cercetător, ca și 
cum ar trebui să o las baltă, deoarece este vorba de fonduri de 
cercetare. A privit spre Rinul care abia se distingea în întuneric, 
la luminile de poziţie ale unui vas care tocmai trecea. Peste 
câţiva ani mi se va spune probabil că am trecut de apogeu și că 
nu se mai așteaptă nimic de la mine. 

— Asta sună de parcă ar fi mai bine să renunţați. 

Ea râse și clătină capul. A 

— Nu. Fac ceea ce am făcut totdeauna: continui. In definitiv și 
premiul Nobel este tot un premiu. O podoabă. Ceea ce contează 
este ce faci și viaţa pe care o duci. 

— Na zdarovie! am urat. 

Și cu asta am ajuns la Dimitri. Cercetările făcute de 
Mårtensson în privinţa sorții lui au dezvăluit ceva surprinzător: 
în mod inexplicabil, pe drum către Rusia, forțele de securitate l- 
au pierdut. Procuratura rusă a făcut scandal. Poliţia suedeză a 
vorbit enigmatic de manipulaţii obscure. Dar totul nu a ajutat la 
nimic, pentru că Dimitri a dispărut fără urmă și așa a rămas. 


VP - 434 


Când am auzit asta, mi-am adus aminte de vechiul telefon 
mobil, pe care nu-l mai folosisem anume din acea zi. L-am găsit 
prăfuit și descărcat într-un sertar. Când l-am repus în funcţiune, 
era înregistrat un mesaj de la Leonid, prin care eram rugat să-l 
caut. Având în vedere că numărul acestui telefon îl știau doar 
Hans-Olof și Dimitri, așa am procedat. 

Leonid mi-a spus că Dimitri se afla de mult din nou în Suedia, 
de data aceasta sus, în Vasterbotten. Era inclus într-un program 
de protecţie a martorilor și nu avea voie să mai ia legătura cu 
nimeni din vechile cunoștințe. Leonid nu știa în ce chestiune era 
martor Dimitri, ori ce însemnau toate acestea, ci știa doar că 
Dimitri, în ciuda tuturor interdicţiilor, voia să mă invite neapărat 
la nunta lui, care avea loc în scurt timp. Işi găsise în sfârșit 
femeia vieţii lui. 

O polițistă... 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


VP - 435 


PREMIU). 
NOBEL 


VP - 436